MIRCEA N. COSTIN CĂLIN M. COSTIN Dicţionar de drept civil de la A la Z ediţia a2a Au colaborat la identificarea unor termeni noi, la actualizarea unor termeni din vechea ediţie, precum şi la redactarea lucrării Rodica Tulfan Luciana Fătu Raluca Maria Vescan La elaborarea prezentei lucrări s-au avut în vedere legislaţia, doctrina şi jurisprudenţa publicate până la data de 1 februarie 2007. Dr. Mircea N. Costin Dr. Călin M. Costin Dicţionar de drept civil de la A la Z Ediţia a 2-a / Copyright © 2007 Editura Hamangiu SRL Editură acreditată CNCSIS - Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din învăţământul Superior Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Hamangiu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României COSTIN, MIRCEA NICOLAE Dicţionar de drept civil de la A la Z / Mircea N. Costin, Călin M. Costin. - Bucureşti: Editura Hamangiu, 2007 ISBN 978-973-1720-10-4 I. Costin, Călin M. 81'374.2:347(498)=135.1 Editura Hamangiu: Bucureşti, Str. Col. Popeea nr. 43, sector 5 O.P. 5, C.P. 91 Distribuţie: 0788.854.348 0788.724.564 0724.364.369 0747.952.461 Tel./Fax: 021.336.0443 031.805.8020 031.805.8021 E-mail: redactie@hamangiu.ro distributie@hamangiu.ro Cuvânt-înainte Dreptul civil este chintesenţa dreptului privat. Ansamblul normativ care îl defineşte şi îi stabileşte coordonatele are un domeniu de incidenţă deosebit de extins. Aproape că nu există domeniu al vieţii sociale în care normele juridice civile să nu aibă incidenţă, după cum aproape că nu există categorie de fapte juridice care să nu fie susceptibile să determine apariţia, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile. Existenţa individului uman, ca persoană fizică, şi a colectivelor de oameni organizaţi, ca persoane juridice, multitudinea de relaţii sociale ce se stabilesc între aceste persoane se află în permanenţă sub acţiunea dreptului civil, care însoţeşte orice persoană, de la naşterea sa - iar în anumite condiţii, chiar mai devreme, din clipa când evenimentul naşterii devine o eventualitate previzibilă într-un viitor cert - şi până la încetarea fiinţei sale sau, mai exact, sub anumite aspecte, chiar dincolo de acest moment. Aşa fiind, o bună parte din coordonatele vieţii noastre sunt determinate sau, cel puţin, influenţate de normele dreptului civil. De aici, nevoia stringentă pentru noi toţi de a cunoaşte ceea ce este esenţial în conţinutul conceptelor cu care operează aceste norme, concepte dintre care multe sunt destul de larg utilizate (este drept, nu întotdeauna corect) în limbajul cotidian. Pe de altă parte, vastitatea domeniului dreptului civil, multitudinea conceptelor care îi sunt specifice, imensa diversitate a conţinutului lor au făcut resimţită, încă de multă vreme, nevoia unei elaborări fundamentale, care să sintetizeze esenţialul din textele de lege, din lucrările mai valoroase ale doctrinei juridice, precum şi din contribuţiile remarcabile ale practicii judiciare, pentru lămurirea aspectelor mai importante ale problematicii dreptului civil, spre a servi ca instrument de lucru şi, totodată, de informare pentru juriştii teoreticieni şi practicieni, precum şi pentru studenţii facultăţilor de drept. Din dorinţa de a da satisfacţie acestei necesităţi, încă în anul 1980, împreună cu profesorii universitari dr. Mircea Mureşan şi dr. Victor Ursa, am realizat prima elaborare de acest gen, primul Dicţionar de drept V civil publicat la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. Lucrarea s-a bucurat de o foarte bună apreciere în mediile juridice (academice şi jurisdicţionale), iar pe parcursul a aproape un sfert de secol care a trecut de la apariţia ei şi până în prezent, şi-a dovedit cu prisosinţă atât utilitatea teoretică, cât şi utilitatea practică. De atunci însă, realităţile vieţii s-au schimbat, producându-se mutaţii esenţiale în viaţa politică, economică şi socială din România, iar legislaţia a suferit şi ea modificări de concepţie şi chiar de substanţă. Toate aceste împrejurări au creat necesitatea regândirii Dicţionarului de drept civil şi reelaborarea lui în armonie cu noile realităţi juridice şi de altă natură existente în prezent. Ne-am asumat această majoră responsabilitate, împlinind astfel speranţa şi, totodată, dorinţa pe care am exprimat-o în prefaţa primului Dicţionar de drept civil, de a perfecţiona în timp această lucrare. Noul Dicţionar de drept civil, realizat în perioada 1996-2004 şi publicat, în prima sa ediţie, în trei volume, a fost, în realitate, o nouă elaborare teoretică, deosebită faţă de primul dicţionar, sub mai multe aspecte. Astfel, această ediţie a avut în vedere textele legale în vigoare la vremea aceea, constituind nu numai un mijloc de informare, ci şi de orientare în legislaţia dreptului civil. De asemenea, a cuprins numeroşi termeni şi expresii care nu s-au regăsit în Dicţionarul de drept civil anterior. Totodată, analiza termenilor şi a expresiilor era mai amplă şi mai complexă, ceea ce explică şi diferenţa de spaţiu grafic a celor două dicţionare: ediţia în trei volume a avut peste 1.400 de pagini tipărite, pe când primul dicţionar avea doar 550 de pagini tipărite, şi exemplele ar putea continua. Perfecţionarea legislaţiei în procesul de aderare a României la Uniunea Europeană a înregistrat o dinamică accelerată, iar dezvoltarea şi consolidarea realităţilor economiei de piaţă în ţara noastră a avut un impact decisiv asupra reglementărilor legale din domeniul dreptului privat. Au apărut noi realităţi juridice şi economice, iar adaptarea legislaţiei noastre la rigorile dreptului comunitar, începută în ultimii ani, se află în curs, se amplifică şi se diversifică neîncetat. în aceste condiţii, prima ediţie a Dicţionarului de drept civil, publicată la Editura Lumina Lex din Bucureşti, a fost depăşită rapid de evoluţia legislaţiei, doctrinei şi a jurisprudenţei, făcând necesare revizuirea şi completarea acestei lucrări. VI Cea de-a doua ediţie, revizuită şi adăugită, a Dicţionarului de drept civil, pe care o oferim acum publicului cititor cu satisfacţia datoriei împlinite, aduce la zi conţinutul acestui dicţionar, în sensul punerii lui de acord cu actualul stadiu de evoluţie a reglementărilor legale din domeniul dreptului civil, precum şi cu noua optică a doctrinei referitoare la problematica din acest domeniu şi cu noua orientare a jurisprudenţei. Astfel, am introdus şi explicat un număr de aproximativ 150 de termeni şi expresii noi şi am redefinit numeroşi termeni din prima ediţie, ţinând seama, acolo unde a fost cazul, de modul de definire prin lege a unor concepte juridice din domeniul investigat. Preluarea unora dintre definiţiile şi formulările consacrate în ştiinţa dreptului şi de legislaţia în vigoare a fost făcută cu intenţia de a reda cât mai fidel ceea ce a fost câştigat până în prezent pentru dreptul nostru civil. în paginile dicţionarului au fost explicate nu numai conceptele moderne ale dreptului civil, ci şi numeroase expresii latine, care -fiind consacrate încă în terminologia dreptului roman-au supravieţuit secolelor şi mileniilor, până în zilele noastre, înscriindu-se printre constantele dreptului civil. De asemenea, au fost explicaţi şi o serie de termeni aparţinând dreptului familiei şi dreptului de proprietate intelectuală, care, în opinia noastră, sunt segmente ale dreptului civil. Majoritatea definiţiilor şi a formulărilor din dicţionar ne aparţin şi am fi nespus de fericiţi ca prin contribuţia noastră să se adauge noi elemente, noi valenţe la cele deja câştigate de ştiinţa dreptului. Subliniem o dată mai mult, dacă aceasta este necesar, că elaborarea Dicţionarului de drept civil s-a făcut pe baza legislaţiei, a lucrărilor teoretice de referinţă şi a soluţiilor de principiu adoptate de jurisprudenţă. în noul format al ediţiei a ll-a a Dicţionarului de drept civil se încorporează munca şi strădaniile noastre din ultimul an. februarie 2007 Autorii VII Abrevieri alin. - alineatul ant. - antonim art. - articolul C. civ. -Codul civil C. corn. - Codul comercial C. fam. -Codul familiei C. pen. - Codul penal C. proc. civ. - Codul de procedură civilă C. proc. pen. - Codul de procedură penală H.G. - Hotărârea Guvernului lit. - litera nr. - numărul O.G. - Ordonanţa Guvernului O.U.G. - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului pct. - punctul sin. -sinonim v. - a se vedea IX A abandonarea bunurilor ereditare, facultate recunoscută de lege moştenitorului care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar de a preda toate bunurile ce fac parte din averea succesorală creditorilor moştenirii şi legatarilor atunci când apreciază că administrarea şi lichidarea acelor bunuri este prea împovărătoare pentru el. Constituie o deplasare pură şi simplă a posesiunii acelor bunuri şi, totodată, o renunţare la însărcinarea de a lichida succesiunea. A.b.e. nu ştirbeşte drepturile succesorale pe care cel care o înfăptuieşte le are în virtutea vocaţiei sale ereditare. De aici următoarele consecinţe juridice: a) dacă după plata tuturor datoriilor, sarcinilor şi legatelor, ceea ce semnifică lichidarea definitivă a succesiunii, rămâne un excedent de activ, acesta se cuvine de drept moştenitorului care a abandonat bunurile succesorale; b) în cazul în care cel ce a recurs la a.b.e. este moştenitor rezervatar, acesta păstrează dreptul de a cere reducţiunea liberalităţilor făcute de de cuius cu încălcarea drepturilor sale rezervatare; c) moştenitorul care abandonează bunurile succesorale va preda creditorilor şi legatarilor numai bunurile rămase după defunct în masa succesorală, iar nu şi cele raportate de ceilalţi moştenitori. Legea nu cere ca a.b.e. să fie făcută într-o anumită formă pentru a fi valabilă. Este însă recomandabil ca moştenitorul în cauză să facă notificări tuturor creditorilor şi legatarilor cunoscuţi spre a le aduce la cunoştinţă faptul abandonării bunurilor succesorale la dispoziţia lor, precum şi o declaraţie în acest sens pe care să o depună la notariatul competent. Prin efectul predării, creditorii şi legatarii devin obligaţi să administreze şi să lichideze succesiunea cu observarea regulilor stabilite de lege pentru moştenitorul care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar. Lichidarea succesiunii poate fi realizată fie personal, de toţi creditorii şi legatarii împreună, fie prin intermediul unui curator numit de instanţa judecătorească competentă, la cererea lor. Această ultimă soluţie vizează prioritar situaţia în care există neînţelegeri între creditori şi legatari, ca şi atunci când există creditori necunoscuţi [sin. abandonarea moştenirii; predarea bunurilor ereditare]. abandonarea fondului aservit, facultate recunoscută de lege proprietarului fondului aservit de a abandona acest fond la dispoziţia proprietarului fondului dominant pentru a se libera de servitute. Poate fi făcută chiar atunci când proprietarul fondului aservit s-a obligat în titlu să facă pe cheltuiala sa lucră- 1 abandonarea imobilului ipotecat rile necesare pentru exercitarea sau pentru conservarea servituţii. O atare obligaţie nu are caracter personal, ci este un accesoriu al dreptului de servitute, care este un drept real principal. Ea are deci caracter de obligaţie propter rem şi specificul tuturor obligaţiilor de acest gen este faptul că cel ţinut de ele se poate libera renunţând la drepturile sale asupra fondului sau lucrului, lăsându-le la libera dispoziţie a titularului dreptului corelativ respectivei obligaţii, care astfel nu mai poate urmări pe debitor, deoarece el nu mai posedă fondul. Deşi legea se referă la abandonarea întregului fond aservit, ea trebuie interpretată în sensul că proprietarul acelui fond poate abandona şi numai o parte din el, anume aceea afectată de servitute. abandonarea imobilului ipotecat, facultate recunoscută de lege terţului care a dobândit un imobil ipotecat în perioada de timp dintre momentul constituirii ipotecii şi momentul începerii realizării acesteia, de a delăsa sau abandona acel imobil spre a fi scos la vânzare de către creditor, fără participarea sa. Pentru ca a.i.i. să fie valabilă, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) datoria pentru care este urmărit imobilul să nu fie o datorie personală a proprietarului actual; b) terţul proprietar să aibă capacitate deplină de exerciţiu; c) abandonarea să fie totală şi fără rezerve şi să fie făcută cu îndeplinirea formelor prevăzute de lege. Aceste forme constau într-o declaraţie făcută de proprietarul actual la grefa judecătoriei în a cărei rază teritorială se află imobilul. Judecătoria constată abandonarea printr-o încheiere şi numeşte un curator pentru administrarea imobilului abandonat. Urmează apoi vânzarea acestui imobil potrivit regulilor aplicabile la expropriere şi în contradictoriu cu cel care a fost numit curator [v. ipotecă]. abandonarea moştenirii, v. abandonarea bunurilor ereditare. ab initio, v. ex tune. ab intestat, v. moştenire; moştenitor. abitaţie, v. drept de abitaţie. abonament, v. contract de abonament. abonat, v. contract de abonament. absenţi, termen ce desemnează o stare de fapt datorită căreia existenţa unei persoane este incertă. în tehnica juridică, conceptul de a. are o semnificaţie specială: aici, ea se referă la situaţia aceluia care lipseşte de la domiciliu o perioadă mai îndelungată de timp, fără a exista informaţii cu privire la locul unde se află sau dacă se mai află în viaţă, astfel încât nu există dovezi nici că trăieşte şi nici că a murit. De esenţa a. este incertitudinea cu privire la persoana dispărută. Instituţia a. a fost reglementată în Codul civil român (Cartea I, Titlul IV, Capitolul I)/ dar a fost abrogată, implicit, prin Legea nr. 173/1941 şi apoi, în mod expres, prin Decretul 2 abuz de drept nr. 339/1948, fiind înlocuită, în reglementarea legală actualmente în vigoare, cu instituţia dispariţiei şi a morţii prezumate. absolut, v. drept absolut; nulitate absolută. absolvire de răspundere civilă, v. exonerare de răspundere civilă. absorbţie, formă de comasare a persoanelor juridice constând în înglobarea de către o persoană juridică existentă şi care îşi menţine fiinţa, a uneia sau a mai multor persoane juridice, care încetează astfel să mai fiinţeze. Are ca efecte transmisiunea universală a întregului patrimoniu al persoanei (persoanelor) absorbite către persoana juridică absorbantă. abuz de drept, faptă ilicită constând în exercitarea drepturilor subiective într-un mod contrar scopului lor social-economic, legii sau regulilor de convieţuire socială. Cazurile caracteristice de a.d. sunt: exercitarea unui drept subiectiv exclusiv în scopul de a păgubi pe altul, de a face şicane altuia şi de a obţine foloase ilicite. A.d. se poate înfăţişa sub forma unor acte de comisiune (cum este cazul proprietarului fondului dominant care continuă exercitarea servituţii constituite în defavoarea fondului aservit şi după ce aceasta nu mai prezintă niciun interes pentru el) sau sub forma unor acte de omisiune (cum este cazul refuzului sau întârzierii exercitării unui drept de către titularul său, dacă prin aceasta se prejudiciază persoanele interesate ca dreptul respectiv să fie exercitat la timp). Majoritatea drepturilor subiective consacrate prin normele dreptului civil sunt susceptibile de exercitare abuzivă; fac excepţie doar drepturile subiective prin a căror exercitare, indiferent de condiţiile în care aceasta are loc, nu se lezează interesele altuia sau ale societăţii (ca, de exemplu, dreptul oricărui coproprietar de a cere oricând lichidarea stării de copro-prietate şi individualizarea cotei sale din bunurile aflate în proprietate comună pe cote-părţi etc.). A.d. se poate manifesta atât în relaţiile extracontractuale (sub forma exercitării abuzive a oricărui drept real, a exercitării în scopul de şicană a unei acţiuni în justiţie ori a unei căi de atac, precum şi sub orice altă formă în care exercitarea sau abţinerea de la exercitarea anumitor drepturi subiective ar avea ca rezultat vătămarea intereselor generale ale societăţii sau a intereselor personale ale altui subiect de drept), cât şi în planul relaţiilor contractuale, unde se întâlneşte fie cu ocazia încheierii contractului (spre exemplu, proprietarul condiţionează încheierea convenţiei prin care autorizează pe chiriaş să facă investiţii în locuinţă în vederea sporirii confortului, de exonerarea sa de obligaţia rambursării acestor investiţii sau de acceptarea de către chiriaş a majorării imediate a chiriei), fie pe parcursul executării contractului (cum ar fi exercitarea abuzivă de către vânzător a dreptului de retenţie), fie, în fine, cu ocazia încetării contractului (ca 3 acceptant de exemplu, revocarea intempestivă a mandatului dat unei persoane, rezilierea abuzivă a unui contract de societate etc.). Constituind o faptă ilicită, a.d. antrenează, în condiţiile legii, răspunderea civilă delictuală a celui care îl săvârşeşte. acceptant, termen prin care, în limbajul juridic, se desemnează persoana care acceptă necondiţionat oferta de contractare ce i-a fost adresată de către o altă persoană. acceptant pentru onoare, terţ care intervine pentru garantarea onorării unei cambii în suferinţă, acceptând acea cambie în locul trasului care a refuzat acceptarea ei. acceptare, v. acceptarea ofertei; acceptarea succesiunii. acceptare a ofertei, manifestarea voinţei juridice a unei persoane de a încheia contractul propus de ofertant în condiţiile prevăzute în oferta ce i-a fost adresată de acesta într-un asemenea scop. Pentru a produce efecte juridice a.o. trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de lege pentru voinţa juridică în general. A.o. poate fi expresă sau tacită. Este expresă când se exprimă ca atare în scris sau verbal, într-o manieră ce nu lasă loc la incertitudini. Este tacită atunci când rezultă neîndoielnic din anumite acţiuni sau atitudini (de exemplu, începerea executării de către mandatar a mandatului primit semnifică acceptarea ofertei făcute de man-dant în acest sens). La perfectarea contractelor solemne a.o. trebuie să îmbrace forma cerută de lege. De regulă, tăcerea prin ea însăşi nu valorează acceptare; ea nu constituie un mod de exprimare a consimţământului. Numai prin excepţie de la această regulă legea atribuie tăcerii semnificaţia juridică de acceptare. Astfel, este admisă tacita reconducţiune sau relocaţiune: după expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne şi este lăsat în posesie, se consideră locaţiunea ca reînnoită. Tot aşa, atunci când oferta se face exclusiv în interesul destinatarului, simpla tăcere a acestuia are valoare de acceptare (de exemplu, tăcerea debitorului la oferta de remitere de datorie făcută de creditorul său are semnificaţia unei acceptări). Nimic nu se opune ca părţile, prin convenţia lor, să stabilească, în ce priveşte viitoarele contracte dintre ele, că simpla tăcere a destinatarului ofertei se interpretează ca acceptare a acesteia. A.o. trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să fie pură şi simplă; să fie neîndoielnică; să fie făcută în termen. A.o. trebuie să fie concordantă cu oferta; destinatarul trebuie să accepte integral oferta, fără a formula rezerve şi fără a propune modificări privind clauzele esenţiale ale viitorului contract, în caz contrar ea având valoare de contraofertă. Cerinţa referitoare la caracterul neîndoielnic al a.o. vizează ipoteza când aceasta este tacită; în cazul acceptării exprese caracterul neîndoielnic al consimţământului la contractare este o notă inerentă acesteia. A.o. făcută după 4 acceptare pură şi simplă a succesiunii expirarea termenului prestabilit de ofertant sau, în lipsa unui astfel de termen, după expirarea unui termen rezonabil, este tardivă, deoarece oferta devine caducă. De asemenea, a.o. se consideră tardivă şi atunci când a fost făcută după revocarea ofertei; în ambele situaţii însă ofertantul are libertatea să-şi reconsidere oferta şi să primească acceptarea ca fiind valabilă [v. şi ofertai• acceptare a succesiunii, mod de exercitare a dreptului de opţiune succesorală concretizat în actul juridic unilateral prin care succe-sibilul având vocaţie universală sau cu titlu universal primeşte moştenirea la care este îndreptăţit şi, totodată, îşi consolidează drepturile succesorale dobândite în privinţa acesteia din momentul deschiderii ei. Potrivit legii, a.s. poate fi: pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar. Este necesară deoarece succesibilul nu este obligat să primească moştenirea la care este chemat, deşi transmisiunea drepturilor succesorale operează în favoarea sa din chiar momentul deschiderii succesiunii; legea îi recunoaşte un drept de opţiune succesorală, în virtutea căruia el poate alege între a.s. şi repudierea succesiunii, în acest din urmă caz pier-zându-şi retroactiv orice drepturi succesorale. Pentru a fi valabilă a.s. trebuie făcută înăuntrul termenului stabilit de lege pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală. A.s. este indivizibilă, în sensul că priveşte întreaga moştenire, nefiind posibilă exercitarea ei numai cu privire la o parte din moştenire, după cum nu este posibilă nici acceptarea unei părţi din succesiune pur şi simplu, iar a celeilalte părţi din succesiune sub beneficiu de inventar. A.s. nu este necesară în cazul legatarilor cu titlu particular, deoarece aceştia nu au calitatea de moştenitori propriu-zişi [v. şi acceptare pură şi simplă a succesiunii; acceptare sub beneficiu de inventar a succesiunii]. acceptare forţată a succesiunii, v. acceptare pură şi simplă a succesiunii. acceptare pură şi simplă a succesiunii, varietate a acceptării moştenirii de specificul căreia este exprimarea voinţei moştenitorului de a primi pur şi simplu (adică necondiţionat) succesiunea deschisă la care are vocaţie. Se caracterizează prin următoarele trăsături distinctive: a) are ca rezultat păstrarea şi consolidarea calităţii de moştenitor şi, prin aceasta, a drepturilor succesorale dobândite ca efect al deschiderii succesiunii; b) antrenează confundarea patrimoniului succesoral cu patrimoniul moştenitorului acceptant; c) implică răspunderea moştenitorului acceptant pentru datoriile defunctului ultra vires hereditates, adică nu numai cu activul moştenirii, ci şi cu propriul său patrimoniu. A.p.s.s. poate fi: voluntară şi forţată. A. A.p.s.s. voluntară poate fi, la rândul ei, expresă sau tacită, a) Acceptarea voluntară expresă comportă o manifestare de voinţă neechivocă, făcută în scopul însuşirii calităţii de 5 acceptare sub beneficiu de inventar a succesiunii moştenitor şi care trebuie să fie constatată printr-un înscris (autentic sau sub semnătură privată) fie redactat special în acest scop, fie întocmit în alt scop, dar din cuprinsul căruia să rezulte o atare manifestare de voinţă (cum este o notificare trimisă unui debitor al defunctului), b) Acceptarea voluntară tacită se concretizează în îndeplinirea de către succesibil a unui act pe care acesta nu l-ar putea săvârşi decât în calitate de moştenitor (ca de pildă, actele de dispoziţie şi actele de administrare care nu prezintă caracter urgent, făcute cu privire la bunurile succesorale, folosirea bunurilor succesiunii, plata impozitelor aferente, cererea de deschidere a procedurii succesorale, introducerea unei acţiuni succesorale etc.). Acceptarea voluntară (expresă sau tacită) poate fi făcută şi prin reprezentare, precum şi prin ratificarea, în termenul legal de opţiune succesorală, a actelor de acceptare săvârşite de o altă persoană în calitate de gestor de afaceri. B. A.p.p.s. este forţată atunci când succesibilul este obligat prin efectul legii, cu titlu de sancţiune, să accepte moştenirea fără beneficiu de inventar, ca urmare a săvârşirii unor fapte de dosire sau dare la o parte, cu intenţie, a unor bunuri succesorale. O astfel de acceptare necesită îndeplinirea următoarele condiţii: să existe o dosire sau o dare la o parte a unor bunuri succesorale; dosirea sau darea la o parte a acelor bunuri să aibă caracter fraudulos, adică să fie făcută cu intenţia de a-i păgubi pe ceilalţi moştenitori (cum ar fi, bunăoară: prezentarea de către succesibil a unui testament fals, ascunderea unei donaţii primite de la defunct etc.); sustragerea frauduloasă să fie săvârşită de un moştenitor după deschiderea succesiunii; dosirea sau darea la o parte a unor lucruri să aibă ca obiect bunuri succesorale. Nu sunt întrunite aceste condiţii în cazul în care darea la o parte a unor bunuri succesorale se face din eroare. Succesibilul vinovat de ascunderea sau sustragerea lucrurilor pierde dreptul să ia partea ce i s-ar fi cuvenit din acele bunuri. Această sancţiune, ce are semnificaţia unei pedepse civile instituite de lege împotriva moştenitorului vinovat de asemenea acte, primeşte aplicare chiar şi faţă de succesibilii incapabili, cu condiţia ca aceştia să fi avut capacitate delictuală la momentul când au săvârşit sustragerile frauduloase. acceptare sub beneficiu de inventar a succesiunii, varietate a acceptării moştenirii de specificul căreia este exprimarea voinţei succesibilului de a primi moştenirea deschisă în folosul lui numai sub condiţia beneficiului de inventar, evitând astfel riscul de a se implica cu propriul său patrimoniu în plata datoriilor ce grevează succesiunea. Succesibilul recurge la acest mod de acceptare a moştenirii atunci când are îndoieli sau este sigur că activul succesoral este inferior ca valoare pasivului succesoral, existând riscul de a plăti, cel puţin parţial, datoriile defunctului cu 6 acceptare sub beneficiu de inventar a succesiunii propriul său patrimoniu. A.s.b.i. este în principiu facultativă. Există însă două cazuri în care ea este obligatorie, şi anume: a) pentru succesibilii minori, ca şi pentru cei puşi sub interdicţie judecătorească; b) în ipoteza când succesibilul moare înainte de a-şi fi exercitat dreptul de opţiune, iar între moştenitorii lui există neînţelegeri, aceştia sunt obligaţi să recurgă la a.s.b.i. Sub aspect formal, a.s.b.i. este un act juridic solemn, împrejurare ce presupune ca necesară îndeplinirea de către succesibil a două formalităţi, şi anume: în primul rând, se cere ca el să facă o declaraţie în faţa notarului public de la locul deschiderii moştenirii în sensul acceptării acesteia sub beneficiu de inventar; respectiva declaraţie trebuie înscrisă în registrul în care se înscriu şi renunţările la succesiune; în al doilea rând, declaraţia să fie precedată sau urmată de un inventar fidel şi exact al bunurilor succesorale, făcut după formele cerute de legile de procedură şi în termenele legale prevăzute (art. 705 C. civ.), în prezent inventarul bunurilor succesorale întocmindu-se potrivit art. 70-74 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale. Ne-respectarea primei condiţii de formă atrage după sine nulitatea a.s.b.i«, iar nerespectarea celei de-a doua formalităţi antrenează confuzia dintre patrimoniul succesoral şi patrimoniul succesibilului. A.s.b.i. împiedică realizarea con-fuziunii între patrimoniul succesoral şi cel al moştenitorului acceptant. De aici, următoarele consecinţe: răspunderea moştenitorului pentru pasivul moştenirii are loc numai în limitele activului succesoral; drepturile şi acţiunile moştenitorului împotriva succesiunii nu se sting, ci pot fi exercitate, deoarece confu-ziunea nu s-a produs; după acceptare, moştenitorul poate dobândi anumite drepturi faţă de succesiune (de exemplu, prin efectul subrogării sale în drepturile unui creditor al succesiunii pe care l-a plătit, succesibilul acceptant devine, el însuşi, creditor al moştenirii). Moştenirea acceptată sub beneficiu de inventar devine o masă de bunuri supusă lichidării, ceea ce presupune vânzarea bunurilor succesorale, pentru procurarea sumelor necesare achitării pasivului succesoral, precum şi plata efectivă a datoriilor care îl compun. Emolumentul moştenirii, adică ceea ce rămâne după efectuarea acestei operaţiuni, se cuvine moştenitorului acceptant. Administrarea moştenirii şi înfăptuirea lichidării succesiunii revine moştenitorului acceptant, care este proprietarul bunurilor succesorale. El este obligat să dea socoteală creditorilor şi legatarilor asupra modului de desfăşurare a lichidării moştenirii. Beneficiul de inventar încetează pe data când moştenitorul acceptant a predat socotelile. Totodată, încetarea beneficiului de inventar mai poate interveni şi în următoarele cazuri: dacă moştenitorul renunţă pur şi simplu la beneficiul de inventar (întrucât într-o atare situaţie, el devine un acceptant pur şi simplu) şi când 2. 7 acceptare voluntară a succesiunii acesta este decăzut din beneficiul de inventar cu titlu de sancţiune (de exemplu, dacă ascunde sau dă la o parte bunuri succesorale). acceptare voluntari a succesiunii, v. acceptare pură şi simplă a succesiunii. accesiune, mod de dobândire a drepturilor reale care constă în încorporarea materială a unui lucru mai puţin important într-un lucru mai important şi în virtutea căruia, dacă cele două lucruri au aparţinut unor proprietari diferiţi, proprietarul lucrului mai important dobândeşte dreptul de proprietate şi asupra lucrului mai puţin important, încorporat; în anumite condiţii, proprietarul lucrului încorporat este îndreptăţit să primească o despăgubire, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză. După obiectul principal la care se referă, a. poate fi: a) imobiliară, care, la rândul său, este naturală sau artificială; b) mobiliară. accesiunea albiei unui râu, formă de realizare a accesiunii imobiliare naturale care constă în dobândirea de către proprietarii terenurilor riverane a dreptului de proprietate asupra terenului care a constituit vechea albie a unui râu sau fluviu care şi-a schimbat cursul, dacă această schimbare s-a produs în mod natural. accesiunea animalelor, formă de realizare a accesiunii imobiliare naturale care constă în extinderea dreptului de proprietate al titularului unui teren asupra animalelor care se instalează pe acel teren, pe întreaga durată de timp a rămânerii lor pe terenul său. Această extindere a dreptului de proprietate nu priveşte animalele din fondul cinegetic şi este recunoscută numai în măsura în care nu lezează proprietatea de stat; ea se referă la animalele semisălbatice, cum sunt porumbeii, albinele etc., iar nu şi la animalele domestice. accesiune imobiliari artificiali, formă a accesiunii imobiliare a cărei înfăptuire presupune intervenţia omului şi implică obligaţia proprietarului ce beneficiază de ea să plătească despăgubiri celui în detrimentul căruia a operat. Legea reglementează două cazuri de acest fel: a) construcţia sau plantaţia făcută de proprietar pe terenul său, însă cu materialele altuia; b) construcţia sau plantaţia făcută de o persoană cu materialele sale, însă pe terenul altcuiva. Şi într-un caz, şi în celălalt, se are în vedere premisa că terenul este lucrul principal, iar prin accesiune proprietarul lui devine şi proprietarul construcţiei sau plantaţiei. Proprietarul terenului care a făcut construcţii, plantaţii sau lucrări cu materiale străine este obligat să plătească valoarea materialelor şi eventualele daune proprietarului materialelor, acesta din urmă neavând dreptul de a le ridica. Proprietarul terenului pe care au fost executate asemenea lucrări de către un constructor de rea-credinţă, cu materialele acestuia, poate fie să păstreze lucrările în proprietatea 8 sa, cu obligaţia de a plăti constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii, fără să se ia în considerare sporirea valorii fondului ocazionată prin efectuarea lor, fie să oblige pe constructor să-şi ridice pe cheltuiala sa lucrările făcute, eventual cu obligarea sa şi la plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate proprietarului terenului. în cazul în care însă lucrările, construcţiile sau plantaţiile sunt făcute de un constructor de bună-credinţă, proprietarul terenului devine în mod obligatoriu şi proprietarul acestora, fără a mai putea cere dărâmarea sau ridicarea lor; păstrând construcţiile sau plantaţiile, el este dator să-l dezdăune-ze pe constructor, fie achitându-i contravaloarea materialelor şi a muncii, fie plătindu-i o sumă de bani egală cu creşterea valorii fondului ca urmare a efectuării lucrărilor respective; în ambele cazuri, constructorul - fie el de bună sau rea-credinţă - devine creditor al proprietarului terenului, având o creanţă în despăgubire supusă prescripţiei extinctive, care începe să curgă din momentul când proprietarul terenului formulează pretenţii cu privire la lucrările efectuate pe terenul lui; până la onorarea acestei creanţe, constructorul se bucură de un drept de retenţie în privinţa construcţiilor. accesiune imobiliară naturală, formă de accesiune imobiliară care se realizează, fără intervenţia omului, în următoarele cazuri: aluviune, avulsiune, insule ___________________________accipiens şi prundişuri, accesiunea albiei unui râu, precum şi accesiunea animalelor. accesiune mobiliară, unirea prin încorporare a două lucruri mobile care aparţin unor proprietari diferiţi, unire prin efectul căreia se formează un lucru mobil nou ce revine proprietarului lucrului cel mai important dintre cele reunite, cu obligaţia de a-l despăgubi pe proprietarul lucrului mai puţin important. A.m* prezintă o importanţă practică foarte redusă; aplicarea ei este restrânsă la ipoteza în care unul dintre proprietarii lucrurilor încorporate este un posesor de rea-credinţă. Are trei forme, şi anume: adjoncţiunea, specificaţiunea şi confuziunea. accesoriu, v. bun accesoriu; contract accesoriu. b^accesorium sequitur principale, locuţiune latină ce exprimă principiul potrivit căruia bunul sau contractul accesoriu urmează soarta juridică a bunului sau contractului de care este dependent. accipiens, denumire generică dată persoanei care primeşte o plată, acceptând astfel prestaţia obiect al unui raport juridic obli-gaţional. Legea dispune că plata trebuie să se facă fie creditorului, fie împuternicitului său, fie, în fine, aceluia care este autorizat de împuternicitul său, fie aceluia care este autorizat de lege sau de justiţie să primească pentru creditor [v. şi solvens]. 9 achiziţii achiziţii, v. contractări şi achiziţii. acont, sumă de bani plătită, respectiv încasată anticipat, cu titlul de avans din preţ, de regulă la momentul încheierii antecontrac-tului sau la momentul perfectării contractului [sin. avans din preţ]. acoperirea cambiei, v. provi-ziunea cambiei. acord de voinţe, întâlnirea concordantă a voinţelor individuale a două sau mai multe persoane, exprimate cu intenţia de a produce efecte juridice. Mecanismul formării lui comportă propunerea unei persoane făcută alteia de a încheia un contract (denumită ofertă) şi acceptarea pură şi simplă, necondiţionată a acelei propuneri de către cel căruia i-a fost adresată (denumită acceptarea ofertei) [sin. consimţământ]. acord de asociere, actul care consfinţeşte hotărârea proprietarilor de a se asocia, după înregistrarea proprietăţii în cartea funciară. acrescimânt, v. drept de acrescământ. act abdicativ, act prin care se renunţă la un drept înainte de a se fi făcut acceptarea cerută de lege pentru dobândirea lui. Este a.a. renunţarea la o moştenire deschisă ori la un legat, dacă se face anterior acceptării acelei moşteniri sau acelui legat. act administrativ, act unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice. Sunt asimilate a.a., în sensul legii contenciosului administrativ, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice. Se asimilează a.a. unilateral şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal. O serie de a.a. au tangenţă cu raporturile juridice de drept civil; astfel, anumite a.a. (cum sunt actele autorităţii tutelare) servesc la asigurarea ocrotirii intereselor minorilor şi incapabililor, facilitând, totodată, participarea acestora la circuitul juridic civil. act administrativ-jurisdicţional, act juridic emis de o autoritate administrativă cu atribuţii jurisdic-ţionale în soluţionarea unui conflict, după o procedură bazată pe contra-dictorialitate şi cu asigurarea dreptului la apărare. act aparent, act juridic (contract) convenit de părţi cu scopul de a crea pentru terţi impresia existenţei unei situaţii juridice care nu are corespondent în realitate. Are rolul de a disimula intenţia reală a părţilor în vederea ascunderii faţă de terţi, prin crearea unei false aparenţe, a adevăratelor raporturi juridice dintre ele. A.a. coexistă 10 act de identitate în timp cu un alt act juridic, care este secret şi care exprimă adevărata voinţă a părţilor. în subsidiar, a.a. poate produce anumite efecte juridice, dar numai în măsura în care această posibilitate a fost prevăzută de părţi în cuprinsul actului secret [sin. act simulat; act osten-sibil; act public; ant. act secret; contraînscris; v. şi simulaţie]. act ascuns, v. act secret; v. şi simulaţie. act autentic, v. înscris autentic. act confirmativ, v. înscris. act de administrare, act săvârşit asupra unui lucru sau asupra unui patrimoniu în scopul întreţinerii şi folosirii lui. Au acest caracter: perceperea fructelor şi recoltelor sau încasarea veniturilor; închirierea; orice măsuri de utilizare, amenajare, exploatare ori punere în valoare a bunului etc. act de alienare, v. act de înstrăinare. act de conservare, orice măsură urmărind ocrotirea şi păstrarea unui drept în scopul de a se evita pierderea lui. Asemenea acte, care nu comportă decât cheltuieli reduse comparativ cu valoarea dreptului ce se conservă, pot fi săvârşite şi de către cei lipsiţi în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu. Sunt a.c.: întreruperea unei prescripţii; înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu în registrele de publicitate etc. act de dispoziţie, act prin care un lucru este scos, temporar sau defi- nitiv, parţial sau integral, dintr-un patrimoniu, fie trecând într-un alt patrimoniu, fie încetând să mai existe ca urmare a consumării sau distrugerii lui. Au acest caracter actele de înstrăinare (indiferent dacă sunt cu titlu oneros sau cu titlu gratuit), actele de constituire a unor drepturi reale (uzufruct, uz, abitaţie, servitute) care duc la restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate, actele de consumare sau distrugere materială a lucrului etc. act de identitate, document care se eliberează, în condiţiile legii, de serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor de la locul de domiciliu sau reşedinţă a persoanei fizice, pe baza cererii scrise a acesteia sau, în cazul persoanei fizice puse sub interdicţie, a reprezentantului său legal şi care face dovada identităţii, adresei de domiciliu şi, după caz, a adresei de reşedinţă a titularului acestuia. Prin a.i. se înţelege cartea de identitate, precum şi cartea de identitate provizorie şi buletinul de identitate, aflat în termen de valabilitate. Acest document se eliberează începând cu vârsta de 14 ani. Dovada identităţii şi a cetăţeniei române în cazul minorului căruia nu i s-a eliberat primul act de identitate se face cu certificatul de naştere al acestuia, iar dovada adresei de domiciliu se face cu actul de identitate al părintelui la care locuieşte statornic sau cu actul de identitate al reprezentantului său legal, precum şi cu alte documente recunoscute de lege. 11 act de împărţeală a moştenirii act de împărţeală a moştenirii, 1. act juridic civil ce materializează acordul de voinţă (consimţământul) tuturor moştenitorilor cu privire la partajul succesoral şi la modalitatea practică de realizare a acestuia. Poate avea formă scrisă, dar se poate realiza şi sub forma unei înţelegeri verbale; în acest din urmă caz, existenţa şi conţinutul a.î.m. pot fi dovedite prin orice mijloace de probă; 2. înscrisul constatator al înţelegerii dintre comoştenitori referitoare la modul de împărţire a moştenirii între ei. în acest înţeles, a.î.m. are semnificaţia de instrument probator al actului juridic de împărţeală, învoiala moştenitorilor cu privire la partaj poate fi constatată printr-un înscris sub semnătură privată (dacă masa succesorală cuprinde numai bunuri mobile) sau printr-un înscris autentic (a cărui întocmire este obligatorie când în masa succesorală se află şi bunuri imobile). A.î.m. se consideră valabil încheiat numai dacă perfectarea lui este consimţită de toţi moştenitorii; în cazul în care a.î.m. este convenit cu ocazia dezbaterilor succesorale, despre existenţa lui se face referire în conţinutul certificatului de moştenitor [v. şi împărţeala moştenirii pe cale amiabilă]. act de înstrăinare, act juridic prin care titularul unui drept real asupra unui lucru sau al unui drept de creanţă transmite, cu orice titlu, acel drept altei persoane. act de stare civilă, 1. concept ce desemnează izvoarele concrete de stare civilă, precum: căsătoria, recunoaşterea filiaţiei, adopţia, hotărârile judecătoreşti definitive ce rezolvă probleme de stare civilă (exclusiv înregistrările de stare civilă) a persoanei fizice, cum sunt acelea privind: stabilirea paternităţii, stabilirea maternităţii, desfacerea căsătoriei, anularea căsătoriei, desfacerea adopţiei, anularea adopţiei, contestarea ori anularea recunoaşterii de filiaţie, înregistrarea tardivă a naşterii şi declararea judecătorească a morţii; 2. înscris autentic prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Actele de stare civilă se întocmesc în interesul statului şi al persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei, a situaţiei demografice, la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Actele de naştere, de căsătorie şi de deces se întocmesc în registre de stare civilă, în două exemplare, ambele originale, şi se completează manual, cu cerneală specială de culoare neagră. Atribuţiile de stare civilă se îndeplinesc de către consiliile judeţene şi de către serviciile publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor, prin ofiţerii de stare civilă. Este un înscris constatator al stării civile, mijloc de probă a elementelor acesteia. A.s.c. concretizează înregistrările de stare civilă, el fiind fila din registrul de stare civilă completată de delegatul de stare civilă. El face parte integrantă din registrul de stare civilă şi cuprin- 12 act fictiv de consemnarea de către organul competent, cu respectarea condiţiilor legale, a elementelor stării civile a persoanei fizice. A.s.c. sunt înscrisuri autentice menite să îndeplinească o dublă finalitate: pe de o parte, ele servesc la identificarea persoanei fizice prin intermediul stării civile, iar pe de altă parte, se manifestă ca mijloace de probă privind înregistrările de stare civilă. Intr-un anumit sens, actele de stare civilă pot fi considerate şi ca mijloace de evidenţă a populaţiei, servind la întocmirea buletinelor statistice. Fiind înscrisuri autentice, actele de stare civilă au puterea doveditoare specifică acestei categorii de mijloace de probă. Ca înscrisuri constatatoare ale stării civile şi ale înregistrărilor de stare civilă, a.s.c. sunt supuse unor reguli aparte privind reconstituirea şi întocmirea lor ulterioară, anularea, completarea şi rectificarea lor [v. şi stare civilă; dovada stării civile; înregistrările de stare civilă; ofiţer de stare civilă], act deghizat, act ostensibil simulat, prin care fie se ascunde natura juridică a actului secret (numit contraînscris) ce exprimă voinţa reală a părţilor, fie, fără a masca natura acelui act, se ascund, prin omisiune, numai anumite clauze sau efecte ale lui. De exemplu, a.d* schimbă natura juridică a actului real din donaţie în vânzare (colorem habet, substantiam vero alteram). Tot astfel, în ideea de a se sustrage de la plata taxelor de timbru ce trebuie plătite la autentificarea înscrisurilor, contractanţii stipulează în actul aparent un preţ mai mic decât adevăratul preţ convenit prin actul real, secret. Deghizarea este totală în cazul în care prin a.d. se ascunde natura juridică a actului real. Ea este parţială atunci când prin a.d. se ascund doar anumite clauze sau efecte ale actului real, secret [v. şi act aparent; act fictiv; simulaţie]. act fictiv, act ostensibil simulat, având ca finalitate, prin excelenţă, crearea unei aparenţe înşelătoare, încheiat concomitent cu un act secret (numit contraînscris), în conţi-nutul căruia părţile stabilesc că acesta (adică a.f.) este lipsit de orice valoare juridică, deoarece operaţia pe care o atestă nu s-a realizat în realitate. A.f. este inexistent din punct de vedere juridic (colorem habet, substantiam vero nullum). Părţile disimulează complet realitatea, precizând în actul secret că actul aparent nu produce niciun efect juridic. Părţile încheie a.f., care este public, datorită faptului că au interesul să se creadă că între ele s-a stabilit, prin acest act, un raport juridic, dar concomitent, ele convin în secret ca respectivul act să nu producă niciun efect juridic. întocmirea unui a.f. comportă, de regulă, o intenţie frauduloasă, concretizată în eludarea anumitor prevederi legale sau în vătămarea intereselor unor persoane. în practică se recurge la a.f. pentru a crea aparenţa micşorării gajului general al creditorilor chiro-grafari, prin vânzarea fictivă de către debitor a unor bunuri, cu 13 act juridic abstract intenţia de a fi sustrase urmăririi creditorilor; înstrăinarea acelor bunuri are caracter fictiv, deoarece prin actul secret convenit concomitent, aceleaşi părţi, exprimându-şi voinţa lor reală, precizează că actul public nu există în realitate [v. şi act aparent; act deghizat; simulaţie]. act juridic abstract, act juridic (civil sau comercial) care este detaşat de elementul cauză, ceea ce face ca aprecierea cu privire la valabilitatea lui să nu implice analiza acestui element. Fac parte din această categorie actele juridice constatate prin titlurile de valoare, adică prin înscrisuri (instru-mentum) ce încorporează operaţiuni juridice (negotium). Prezintă avantajul practic că executarea lor nu cere o analiză a scopului sau cauzei actului juridic, debitorul neputând invoca excepţia nevala-bilităţii cauzei pentru a refuza executarea. Titlurile de valoare pot fi: la purtător (de exemplu, obligaţiunile emise de C.E.C.), nominative (de exemplu, cupoanele nominative de privatizare) ori la ordin (de exemplu, biletul la ordin) [sin. act juridic necauzal; v. şi act juridic civil]. act juridic accesoriu, v. contract accesoriu. act juridic afectat de modalităţi, act juridic civil care cuprinde o modalitate (termen, condiţie, sarcină). Unele acte civile sunt esenţialmente afectate de modalităţi. Fac parte din această categorie: contractul de împrumut, cel de vânzare cu clauză de întreţinere (care cuprinde ca modalitate termenul), contractul de asigurare, cel de donaţie cu sarcină (donatio sub modo) etc. [v. şi act juridic civil; act juridic pur şi simplu]. act juridic aleatoriu, v. contract aleatoriu. act juridic anulabil, act juridic civil lovit de nulitate relativă susceptibil de a fi desfiinţat retroactiv, prin hotărâre judecătorească, ca urmare a promovării acţiunii în anulare de către persoana ale cărei interese au fost lezate prin încheierea sa şi ale cărei interese sunt protejate de lege pe această cale [v. şi act juridic civil; acţiune în anulare; anulare]. act juridic aparent, v. act aparent; v. şi simulaţie. act juridic ascuns, v. act secret; v. şi simulaţie. act juridic atipic, v. contract nenumit. act juridic bilateral, act juridic civil format prin acordul de voinţă a două subiecte de drept. Fac parte din această categorie toate contractele civile la care participă numai două părţi (persoane fizice sau juridice), precum vânzarea-cumpă-rarea, depozitul, împrumutul, locaţiunea etc. A.j.b. nu trebuie confundat cu contractul bilateral (sinalagmatic), deoarece în cazul acestuia din urmă, esenţial este faptul că el generează obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante; aici contează numărul voinţelor 14 act juridic civil care se obligă, iar nu numărul persoanelor care participă la formarea lui. Un a.j.b. se poate concretiza într-un contract unilateral (precum împrumutul, depozitul, mandatul) sau într-un contract sinalagmatic, ca de pildă: vân-zarea-cumpărarea, locaţiunea, transportul etc. [v. şi contract sinalagmatic; contract unilateral]. act juridic cauzal, act juridic civil a cărui valabilitate se apreciază necesarmente şi prin referire la cauza ori scopul său, presupunând în acest sens o analiză a lui (adică a scopului). Atunci când scopul lipseşte ori este imoral sau ilicit, actul juridic este lovit de nulitate [ant. act juridic abstract sau necauzal; v. şi act juridic civil]. act juridic civil, manifestare (unilaterală sau bi/multilaterală) de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice constând în naşterea, modificarea ori stingerea unui raport juridic civil. Elementele definitorii ale a.j.c. sunt: existenţa unei manifestări de voinţă care să provină de la un singur subiect de drept sau de la două ori mai multe subiecte de drept (în acest din urmă caz prezentându-se sub forma unei pluralităţi de voinţe concordante); manifestarea de voinţă să fie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice civile; efectele juridice urmărite prin manifestarea de voinţă exprimată să constea în naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil concret. Pe plan terminologic, expresia a.j.c. este susceptibilă de o dublă sem- nificaţie, şi anume: a) într-o primă accepţiune, ea desemnează manifestarea de voinţă exteriorizată cu intenţia de a produce efecte juridice civile (accepţiune preluată în definiţia aici adoptată de noi); pentru această accepţiune se utilizează şi formula negotium iuris sau, pur şi simplu, negotium, cu semnificaţia de operaţiune juridică; b) într-o altă accepţiune, se desemnează înscrisul constatator al manifestării de voinţă, adică suportul material care consemnează, constată şi redă manifestarea de voinţă exprimată; în această accepţiune, se are în vedere acel mijloc de probă al izvorului raportului juridic civil concret, care este înscrisul (autentic sau sub semnătură privată), denumit şi instru-mentum probationis sau, pur şi simplu, instrumentum. Prin caracterul său voliţional, a.j.c. se deosebeşte de celelalte fapte juridice (evenimente şi acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice). A.j.c. sunt susceptibile de diverse clasificări, pe baza unor criterii diferite. Astfel, în raport cu numărul voinţelor care participă la formarea a.j.c., se disting acte unilaterale, bilaterale sau multilaterale; după scopul urmărit la încheierea lor, a.j.c. pot fi: cu titlu oneros sau cu titlu gratuit; cele cu titlu oneros se împart, la rândul lor, în comutative şi aleatorii; cele cu titlu gratuit pot fi liberalităţi sau acte dezinteresate. După efectul lor, a.j.c. sunt: constitutive de drepturi, translative de drepturi şi declarative de drepturi, iar în raport 15 act juridic civil pur şi simplu cu importanţa sau gravitatea lor, a.j.c. pot fi: de conservare, de administrare şi de dispoziţie. Conform conţinutului lor, a.j.c. se scindează în a.j. patrimoniale şi a.j. nepatrimoniale. După modul (forma) de încheiere, a.j.c. sunt consensuale, solemne (formale) şi reale, iar în funcţie de momentul în care se produc efectele lor, a.j.c. pot fi: între^vii (inter vivos) şi pentru cauză de moarte (mortis causa). După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, a.j.c. se împart în acte subiective şi acte condiţie. Pe baza relaţiei dintre a.j.c. şi diverse împrejurări ce pot înrâuri existenţa sau efectele actului, se disting a.j.c. pure şi simple şi a.j.c. afectate de modalităţi, iar în funcţie de raportul ce există între ele, a.j.c. se împart în principale şi accesorii. După legătura ce o au cu cauza (scopul), se disting a.j.c. cauzale şi a.j.c. abstracte. După modalitatea încheierii lor, a.j.c. sunt strict personale şi acte ce pot fi încheiate şi prin reprezentare. După cum sunt sau nu sunt numite prin lege, a.j.c., pot fi: numite (sau tipice) şi nenumite (sau atipice), iar în funcţie de modul lor de executare, există a.j.c. cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi a.j.c. cu executare succesivă. A.j.c. este valabil dacă în structura sa se regăsesc următoarele elemente: consimţământul persoanei (sau persoanelor) care încheie actul; capacitatea acesteia (sau acestora) de a încheia respectivul act; o cauză licită; un obiect determinat şi licit. A.j.c. prin a cărui încheiere se nesocotesc dispoziţiile legale imperative este lovit de nulitate absolută. act juridic civil pur şi simplu, act juridic civil ce nu este afectat de modalităţi (termen, condiţie, sarcină). Anumite acte juridice civile sunt incompatibile cu modalităţile. Este cazul actului de opţiune succesorală (acceptarea ori renunţarea la moştenire) sau a actului de recunoaştere a filiaţiei [v. şi act juridic civili. act juridic comutativ, v. contract comutativ. act juridic condiţie, act juridic civil care se distinge prin aceea că la încheierea lui părţile îşi exprimă voinţa doar în ce priveşte formarea actului în sine, conţinutul acestuia fiind determinat de norme de la care părţile nu pot deroga. Are un asemenea caracter, de exemplu, contractul de închiriere a locuinţelor din fondul locativ de stat [v. şi act juridic civili. act juridic confirmativ, varietate a actului juridic declarativ de drepturi prin care o persoană renunţă la dreptul său de a ataca cu acţiunea în anulabilitate (adică în nulitate relativă) un act juridic civil ce a fost încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale de protejare a unui interes personal (individual). A.j.c. înlătură cauza de anulabilitate a unui act juridic civil neregulat încheiat, care devine astfel valabil din punct de vedere juridic [v. şi act juridic civil; act juridic declarativ de drepturi]. 16 act juridic nepatrimonial act juridic consensual, v. contract consensual. act juridic constitutiv de drepturi, act juridic civil prin efectul căruia se naşte un drept subiectiv care n-a existat anterior. Aşa sunt, de exemplu: actul prin care se constituie un drept de uzufruct; actul prin care se constituie un drept de gaj etc. A.j.c.d. produce efecte numai pentru viitor (ex nune). Totodată, în măsura în care dreptul constituit este un drept real imobiliar, a.j.c.d* este supus publicităţii imobiliare [v. şi act juridic civil]. act juridic cu executare continuă, v. contract cu executare succesivă. act juridic cu executare instantanee (dintr-o dată), v. contract cu executare imediată. act juridic cu executare succesivă, v. contract cu executare succesivă. act juridic cu executare uno ictu, act juridic civil a cărui executare se consumă într-un singur moment, fiind concretizată într-un singur act de executare [v. şi contract cu executare imediata], act juridic cu titlu gratuit, v. contract cu titlu gratuit. act juridic cu titlu oneros, v. contract cu titlu oneros. act juridic de ultimă voinţă, v. act juridic pentru cauză de moarte. act juridic declarativ de drepturi, act juridic civil ce produce ca efect consolidarea ori definitivarea unui drept subiectiv preexistent. Are acest caracter, spre exemplu, actul de partaj. O specie aparte de act declarativ este actul confirmativ. A.j.d.d. este generator de efecte atât pentru trecut (ex tune), cât şi pentru viitor (ex nune) [v. şi act juridic civil; act juridic confirmativ]. act juridic între vii (inter vivos), act juridic civil care îşi produce efectele necondiţionat de moartea autorului sau autorilor lui. Majoritatea actelor juridice civile sunt a.j.v. [v. şi act juridic civil]. act juridic multilateral, act juridic particularizat prin aceea că la formarea lui participă mai mult de două subiecte de drept şi, ca urmare, concretizează acordul de voinţe al tuturor participanţilor. Au acest caracter: contractul de societate; contractul de partaj voluntar perfectat între cel puţin trei coproprietari; contractul de asociere în participaţie (când are ca părţi cel puţin trei subiecte de drept) etc. [v. şi act juridic civil]. act juridic necauzal, v. act juridic abstract. act juridic nenumit, v. contract nenumit. act juridic nepatrimonial, act juridic civil cu un conţinut care nu este susceptibil de evaluare bănească. Aşa este, bunăoară, convenţia prin care părinţii fireşti ai unui copil 17 act juridic numit născut în afara căsătoriei se pun de acord ca acesta să ia numele de familie al unuia dintre ei sau numele reunite ale ambilor părinţi, în caz de anulare a unui act nepatrimonial, nu se pune problema restituirilor. O asemenea problemă ţine de specificul actelor juridice patrimoniale [ant. act juridic patrimonial; v. şi act juridic civili. act juridic numit, v. contract numit. act juridic ostensibil, (rar) v. act aparent; v. şi simulaţie. act juridic patrimonial, act juridic civil cu un conţinut evaluabil în bani. Au acest caracter actele juridice referitoare la drepturile reale, precum şi cele referitoare la drepturile de creanţă. Fac parte din această categorie contractul de vânzare-cumpărare, cel de schimb, de donaţie, de împrumut, cesiunea de creanţă etc. [ant. act juridic nepatrimonial; v. şi act juridic civili. act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa), act juridic civil de specificul căruia este faptul că îşi produce efectele numai la moartea autorului său. Are un astfel de caracter testamentul [v. şi act juridic civili. act juridic prin reprezentare, act juridic civil de specificul căruia este faptul că poate fi încheiat atât de persoana în cauză (personal), cât şi prin reprezentant. In această grupă se include majoritatea actelor juridice civile. act juridic principal, v. contract principal. act juridic real, v. contract real. act juridic secret, v. act secret; v. şi simulaţie. act juridic simulat, v. act aparent; v. şi simulaţie. act juridic solemn, v. contract solemn. act juridic strict personal, act juridic civil care se distinge prin aceea că este susceptibil de a fi încheiat numai personal de către subiectul de drept în cauză. Au acest caracter: testamentul, recunoaşterea paternităţii copilului din afara căsătoriei, acţiunile de stat ce pot fi exercitate numai de către titularul stării civile (acţiunea de divorţ şi acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei) etc. [v. şi act juridic civil; acţiunea de stat ce poate fi exercitată în exclusivitate de către titularul stării civile], act juridic subiectiv, act juridic civil al cărui conţinut este determinat prin voinţa autorului ori autorilor lui. Majoritatea covârşitoare a actelor juridice civile sunt a.j.s. [v. şi act juridic civil]. act juridic tipic, v. contract numit. act juridic translativ de drepturi, act juridic civil ce are ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil din patrimoniul unui subiect de drept în patrimoniul altui subiect de drept. Au acest caracter, de pildă, contractele de vânzare- 18 act notarial cumpărare, de schimb, de donaţie etc. A.j.t.d. produce efecte numai pentru viitor (ex nune). Dobân-ditorul unui drept sau bun printr-un a.j.t.d. are calitatea de succesor în drepturi (având-cauză) al transmi-ţătorului. Aj.t.d. ce are ca obiect un bun imobil poate constitui, în anumite condiţii, just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 ani. Totodată, un asemenea act juridic este supus publicităţii imobiliare [v. şi act juridic civil]. act juridic unilateral, act juridic ce materializează manifestarea de voinţă a unei singure persoane (fizice sau juridice) exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a genera, modifica sau stinge raporturi juridice civile, în cazul în care prin efectul unei astfel de manifestări de voinţă solitară se nasc raporturi juridice de obligaţii, a.j.u. constituie izvor de obligaţii civile. în dreptul civil român, în principiu, voinţa unilaterală nu are valoare de act juridic. Voinţa solitară poate produce efecte juridice numai în cazurile expres prevăzute de legea civilă. Dintre acestea, mai frecvente sunt: testamentul; declaraţia de acceptare a succesiunii sau de renunţare la succesiune; confirmarea unui act juridic lovit de nulitate relativă; gestiunea de afaceri; renunţarea la un drept (de uzufruct, de servitute, de creanţă) sau la o garanţie (remiterea de solidaritate); revocarea mandatului de către mandant şi renunţarea mandatarului la mandat; rezilierea unilaterală de către locatar a contractului de închiriere a unei locuinţe; actul constitutiv al unei societăţi comerciale unipersonale cu răspundere limitată; actul de înfiinţare a unei fundaţii; ratificarea gestiunii de afaceri; recunoaşterea paternităţii unui copil născut din afara căsătoriei etc. Se consideră, uneori, că au caracter de izvor de obligaţii civile şi alte a.j.u., precum: oferta de a contracta; stipulaţia pentru altul; promisiunea publică de recompensă; promisiunea publică de premiere a unei lucrări, în cazul câştigării unui concurs; oferta de purgă a imobilului ipotecat; titlurile de credit etc. Dar obligaţiilor izvorâte din asemenea împrejurări li se atribuie şi altă sursă decât voinţa solitară a subiectului de drept implicat [v. şi act juridic civil]. act notarial, denumire generică dată oricărui act juridic a cărui întocmire sau autentificare este, potrivit legii, de competenţa notarilor publici sau a altor organe cărora legea le conferă atribuţii notariale. A. Notarul public este competent să îndeplinească următoarele a.n.: a) redactarea înscrisurilor cu conţinut juridic, la solicitarea părţilor; b) autentificarea înscrisurilor redactate de notarul public, de parte personal sau de avocat; c) procedura succesorală notarială; d) certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege; e) legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de semnătură, precum şi a sigiliilor; f) darea de dată certă înscrisurilor şi do- 19 act public cumentelor prezentate de părţi; g) primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor prezentate de părţi; h) actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin şi al cecurilor; i) legalizarea copiilor de pe înscrisuri; j) efectuarea şi legalizarea traducerilor; k) eliberarea de duplicate de pe a.n. pe care le-a întocmit; I) orice alte operaţiuni prevăzute de lege. B. Secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale notarilor publici vor îndeplini, la cererea părţilor, următoarele a.n.: a) legalizarea semnăturilor de pe înscrisurile prezentate de părţi; b) legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu excepţia înscrisurilor sub semnătură privată. Ambele aceste categorii de a.n., atunci când urmează a fi prezentate (depuse) la unele instituţii sau agenţi economici, urmează a fi îndeplinite de către acestea. C. Misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, la cererea persoanelor fizice având cetăţenia română, precum şi a persoanelor juridice de naţionalitate română, sunt competente să îndeplinească următoarele a.n.: a) redactarea înscrisurilor în vederea autentificării sau legalizării semnăturii; b) autentificarea înscrisurilor; c) legalizarea sigiliilor şi a semnăturilor, d) darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părţi; e) certificarea unor fapte; f) legalizarea de copii de pe înscrisuri; g) efectuarea şi legalizarea traducerilor; h) primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor prezentate de părţi; i) eliberarea de duplicate de pe a.n. întocmite de misiunile diplomatice sau oficiile consulare. Aceste organe pot îndeplini a.n. menţionate la lit. c), f) şi g) şi la cererea persoanelor fizice sau juridice străine, în măsura în care legile şi reglementările statului de reşedinţă nu se opun. în toate cazurile, a.n. se îndeplinesc la sediile misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare, precum şi la bordul navelor şi aeronavelor sub pavilion românesc care se află staţionate în raza de activitate a acestor organe, precum şi la domiciliul cetăţeanului român ori în alt loc, dacă acest lucru este prevăzut în convenţiile internaţionale la care România şi statul de reşedinţă sunt părţi sau legea locală nu se opune. A.n. pot fi anulate prin hotărâre judecătorească. în conformitate cu tratatele de asistenţă juridică încheiate de ţara noastră, în cauzele civile, în cele privind relaţiile de familie, ca şi în cauzele penale, actele care au fost întocmite sau certificate de un organ de stat sau de către o persoană îndeplinind o calitate oficială pe teritoriul unei părţi contractante, în forma stabilită de legile în vigoare şi care sunt prevăzute cu sigiliul oficial, sunt valabile pe teritoriul celeilalte părţi contractante, fără vreo altă certificare. act public, v. act aparent; v. şi simulaţie. act recognitiv, v. înscris recog-nitiv. act secret, act juridic ce exprimă voinţa reală a părţilor, materiali- 20 actio de in rem verso zând adevăratul raport juridic stabilit între ele, care însă este ascuns terţilor prin încheierea concomitentă a unui act aparent diferit, simulat. Este necesar să îndeplinească două condiţii cumulative: a) existenţa şi cuprinsul lui să fie necunoscute terţilor; aprecierea caracterului său secret constituie o problemă de fapt; el este lipsit de caracter secret ori de câte ori a fost supus unei publicităţi care, prin natura sa, conduce la încunoş-tinţarea terţilor asupra existenţei şi conţinutului actului (ca de pildă, intabularea sau transcrierea actului în registrele de publicitate imobiliară, dobândirea de dată certă etc.); b) a.s. să fie contemporan cu actul aparent, adică să coexiste în timp cu actul aparent (sau public); cele două acte sunt contemporane atât atunci când încheierea lor a fost concomitentă, cât şi atunci când a.s., în sens de negotium, a fost perfectat anterior actului public, acesta din urmă fiind redactat ulterior; este necesar ca a.s. încheiat anterior actului public să se afle în vigoare la momentul perfectării actului public şi să rămână în vigoare şi în continuare, fiind irelevant, sub aspectul existenţei simulaţiei, dacă redactarea înscrisului constatator al a.s. a fost, în timp, anterioară sau poste-rioară încheierii actului public [sin. act ascuns; contraînscris; ant. act aparent; act public; act ostensibil; act simulat, v. şi simulaţie]. act simulat, v. act,aparent; v. şi simulaţie. act sub semnătură privată, v. înscris sub semnătură privată. actio de in rem verso, denumire latină dată mijlocului juridic procedural prin care cel care a suferit o sărăcire ca urmare a îmbogăţirii fără justă cauză a altei persoane (numite, generic, îmbogăţit) poate reclama în justiţie de la aceasta restituirea îmbogăţirii dobândite în detrimentul lui. Promovarea a.i.r.v. este subordonată îndeplinirii a două grupe de condiţii cumulative, şi anume: a) condiţii materiale: să existe o creştere a patrimoniului pârâtului şi o scădere a patrimoniului reclamantului; între sporirea patrimoniului pârâtului şi diminuarea patrimoniului reclamantului să existe o legătură (să fie efectul unei cauze unice) şi b) condiţii juridice: îmbogăţirea şi sărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice; îmbogăţitul să fie de bună-credinţă; buna lui credinţă fiind prezumată, nu trebuie dovedită; sărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului. A.i.r.v. are caracter subsidiar şi, în consecinţă, poate fi exercitată numai în absenţa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite. în cazul în care sărăcitul reclamant are la dispoziţie acţiunea bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligaţii, nu poate fi promovată a.i.r.v. Tot astfel, a.i.r.v. este inadmisibilă şi atunci când reclamantul urmăreşte, în realitate, 21 actio estimatoria să obţină o reparaţie pe care este îndreptăţit să o pretindă pe calea unei acţiuni prescrise sau care este susceptibilă de a fi paralizată de către pârât prin invocarea unei excepţii având acest efect. Dreptul sărăcitului de a promova a.i.r.v. nu este dependent de capacitatea de exerciţiu a acestuia, după cum exercitarea acestui drept nu este dependentă nici de capacitatea civilă a îmbogăţitului pârât, deoarece atât dreptul la restituire, cât şi obligaţia de restituire a îmbogăţirii fără justă cauză nu au ca sursă un act juridic, ci izvorăsc din faptul juridic Ncit al îmbogăţirii fără justă cauză. în ipoteza când îmbogăţitul este un incapabil, întinderea obligaţiei sale de restituire se limitează la valoarea îmbogăţirij aflată încă în patrimoniul său. într-o atare ipoteză, urmează a se lua în considerare şi ideea subrogaţiei reale cu titlu particular; în toate cazurile, regula privind întinderea obligaţiei de restituire este că pentru a stabili sau evalua măsura îmbogăţirii pârâtului, şi deci dimensiunile obligaţiei de restituire, instanţa de judecată urmează a se raporta la data introducerii acţiunii. Ca urmare, dacă îmbogăţirea pârâtului a încetat, din motive independente de voinţa sa, până la acea dată, raportul obliga-ţional se stinge. Pentru a se evita prejudicierea intereselor sărăcitului, se impune însă reevaluarea sărăcirii şi îmbogăţirii corelative, în funcţie de întinderea lor în momentul judecăţii. Se creează astfel o excepţie justificată de la principiul nominalismului monetar. A.i.r.v. se prescrie în termenul general de prescripţie de trei ani. Acest termen începe să curgă din momentul când sărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât îmbogăţirea altuia în detrimentul său, cât şi persoana care a realizat acea îmbogăţire [sin. acţiune în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză; v. şi îmbogăţire fără justă cauza], actio estimatoria (quanti minoris), v. acţiune estimatorie. actio redhibitoria, v. acţiune redhibitorie. activ net, v. supraactiv. activ patrimonial, totalitatea drepturilor cu conţinut economic susceptibile de evaluare bănească - şi, implicit, a bunurilor la care ele se referă - aflate în patrimoniul unei persoane. activ succesoral, ansamblul valorilor pozitive (drepturi patrimoniale şi bunuri) existente în patrimoniul unei persoane fizice la data decesului acesteia, care formează obiectul transmisiunii moştenirii şi, totodată, al împărţelii succesorale. Fac parte din a.s. bunurile mobile, bunurile imobile, precum şi creanţele defunctului (faţă de moştenitori şi faţă de terţi). Bunurile ereditare sunt supuse evaluării, ţinându-se seama de valoarea acestora de la data deschiderii succesiunii. Nu fac parte din a.s. drepturile viagere (rentele viagere şi dreptul de uzufruct), deoarece acestea se sting la moartea titularului lor, adică pe data deschiderii succesiunii. De 22 acţiune asemenea, nu pot fi incluse în a.s. nici bunurile ce nu au făcut parte din patrimoniul defunctului la deschiderea succesiunii, precum fructele naturale percepute după data deschiderii succesiunii, fructele civile scadente la o dată ulterioară celei la care s-a deschis succesiunea; adăugirile sau îmbunătăţirile aduse de moştenitori unui bun (sau unor bunuri) din proprietatea celui care lasă moştenirea; creanţele insolvabile, incerte ori litigioase; capitalul unei asigurări pe viaţă făcute de defunct în favoarea unui terţ [v. şi data deschiderii succesiunii]. actul cu sine însuşi, act juridic încheiat de mandatar, pentru valorificarea unor bunuri ale mandan-tului, cu sine însuşi, în calitate de cocontractant. Un astfel de act este prezumat că periclitează interesele mandantului, cu excepţia cazului în care mandantul, fiind în cunoştinţă de cauză, dă împuternicire mandatarului în acest sens ori clauzele contractului de mandat sunt astfel precizate încât este exclusă vătămarea intereselor mandantului. în caz de vătămare a intereselor mandantului, acesta poate cere anularea actului păgubitor pentru doi prin reticenţă sau, mai larg, pentru violarea de către mandatar a obligaţiei de loialitate faţă de mandant. actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării), adagiu latin ce exprimă regula de interpretare logică a legii civile, conform căreia orice normă juridică trebuie astfel interpretată încât să se identifice posibilitatea aplicării ei, iar nu să se motiveze imposibilitatea aplicării acesteia. Codul civil român consacră această regulă de interpretare numai pentru a fi aplicată convenţiilor, dar pentru identitate de raţiune, doctrina juridică a extins-o şi cu privire la interpretarea legii civile. De lege lata, această regulă de interpretare fundamentează principiul aplicării imediate a legii civile noi [v. şi interpretare logică a legii civile], acţionar, persoană care posedă acţiuni la o societate pe acţiuni sau la o societate în comandită pe acţiuni. acţiune, titlu reprezentativ al contribuţiei într-o societate de capitaluri, constituind o fracţiune a capitalului social şi conferind posesorului său calitatea de asociat, cu toate drepturile şi obligaţiile aferente acestei calităţi (cum ar fi dreptul la dividende, de a participa la adunările generale ale societăţii, la controlul gestiunii etc.). Constituie titlu de valoare, având caracter negociabil, indivizibil şi transmisibil. Este emis numai de societăţile de capitaluri (societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni). Toate a. din aceeaşi emisiune au valoare egală. Orice a. plătită integral de către deţinătorul său dă acestuia dreptul la un vot în adunarea generală a acţionarilor, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel. A. pot fi nominative 3. 23 acţiune de stat acţiunea de divorţ [v. şi acţiune de stat; stare civila]. acţiune de stat ce poate fi promovată de orice persoană interesată, varietate a acţiunii de stat ce are ca element de distincţie împrejurarea că poate fi exercitată de orice persoană interesată. Fac parte din această subgrupă: contestarea recunoaşterii de maternitate; contestarea filiaţiei faţă de mamă în ipoteza în care lipseşte concordanţa dintre folosinţa stării civile şi certificatul de naştere; contestarea recunoaşterii paternităţii copilului din afara căsătoriei; contestarea filiaţiei din căsătorie; acţiunea în nulitate absolută a căsătoriei; acţiunea în nulitate absolută a adopţiei [v. şi acţiune de stat; stare civilă]. acţiune de stat susceptibilă de a fi promovată numai de persoanele expres arătate de lege, varietate de acţiune de stat particularizată prin aceea că promovarea ei este posibilă doar de către persoanele expres arătate de lege într-un atare sens. Din această subgrupă fac parte: acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă; acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de tată pentru copilul din afara căsătoriei; acţiunea în nulitatea adopţiei; acţiunea în tăgăduirea paternităţii copilului rezultat din căsătorie. Potrivit legii, aceste acţiuni pot fi exercitate de către titularul stării civile şi reprezentantul său legal, ca şi de către procuror (cu excepţia celor strict personale). Conform art. 57 din Legea nr. 273/2004, acţiunea în declararea nulităţii adopţiei aparţine oricărei persoane interesate, iar după dobândirea de către adoptat a capacităţii depline de exerciţiu, ea poate fi exercitată numai de către acesta [v. şi acţiune de stat; stare civilă]. acţiune directă, instrument juridic pus la dispoziţia creditorului, în anumite cazuri, printr-o prevedere expresă a legii, de a-şi valorifica dreptul său de creanţă pe calea justiţiei, în sensul de a pretinde executarea creanţei sale direct de la un debitor al debitorului său, deşi creditorul nu a avut calitatea de parte în contractul încheiat de către debitorul său cu propriul lui debitor. O ipoteză de acest gen este aceea a muncitorilor angajaţi de antreprenor pentru a executa o lucrare la care acesta s-a obligat prin contractul de antrepriză, muncitori cărora legea le dă dreptul să ceară plata pentru munca prestată de ei, direct de la beneficiarul lucrării, în măsura în care acesta ar mai fi dator faţă de antreprenor. Tot aşa, atunci când mandatarul şi-a substituit o altă persoană, legea recunoaşte mandantului un drept de a acţiona în justiţie direct pe submandatar (adică pe substituitul de mandatar), deşi mandantul este terţ faţă de convenţia de substituire intervenită ulterior între mandatar şi submandatar. Totodată, legea recunoaşte şi submandatarului o a.d. împotriva mandantului pentru a-şi recupera cheltuielile făcute prin aducerea la îndeplinire a însărcinării primite şi aceasta cu toate că este terţ faţă de contractul de mandat intervenit 26 acţiune estimatorie între mandant şi mandatar. A.d. constituie o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. Ea conferă creditorului o situaţie juridică privilegiată, comparabilă cu aceea pe care o are terţul beneficiar în cazul stipulaţiei pentru altul. într-adevăr, dreptul la a.d. se naşte, în puterea legii, direct în persoana creditorului, fără ca, în prealabil, să fi trecut măcar un moment prin patrimoniul debitorului acestuia. Ca urmare, titularul a.d. nu va avea de suferit concursul celorlalţi creditori, fie ei chiar creditori privilegiaţi, ai debitorului său. Din acest punct de vedere, a.d. se deosebeşte de acţiunea oblică, care are drept consecinţă sporirea patrimoniului debitorului în beneficiul comun al tuturor creditorilor săi [v. şi acţiune oblică; stipulaţie pentru altul]. acţiune estimatorie, varietate, cu caracter special, a acţiunii civile prin care cumpărătorul poate reclama în justiţie de la vânzător, în cazul constatării unui viciu ascuns al lucrului cumpărat, o reducere a preţului proporţională cu reducerea valorii acelui lucru datorată respectivului viciu. Se numeşte estimatorie deoarece deprecierea valorii lucrului se constată şi se estimează printr-o expertiză. Codul civil reglementează în favoarea cumpărătorului un drept de opţiune între a promova a.e. şi a promova o acţiune redhi-bitorie, lăsându-i acestuia libertatea să aleagă dintre cele două mijloace juridice procedurale pe acela pe care îl consideră mai eficient şi mai adecvat pentru protejarea intereselor sale. Doctrina şi jurisprudenţa au evidenţiat însă şi o altă soluţie, şi anume remedierea defecţiunilor (adică înlăturarea viciilor ascunse) de către vânzător sau în contul acestuia de către cumpărător, când o atare reparare este posibilă şi cu condiţia ca ea să nu ocazioneze cheltuieli disproporţionate cu remedierea defecţiunii lucrului. O asemenea soluţie nu contravine intereselor cumpărătorului, dar nu trebuie considerată ca prioritară faţă de opţiunea reglementată de lege pe seama cumpărătorului între promovarea a.e. şi intentarea acţiunii redhibitorii. Soluţia menţionată trebuie considerată ca fiind un al treilea element al domeniului dreptului de opţiune recunoscut de lege cumpărătorului. Exercitarea a.e. poate fi făcută în termen de 6 luni de la data descoperirii viciului ascuns, dar nu mai târziu de un an de la data predării lucrului, indiferent de natura acestuia, cu excepţia construcţiilor, în cazul cărora termenul de prescripţie este cel mult trei ani de la predarea lor. în cazul în care viciile au fost ascunse cu viclenie de către vânzător (în sensul că acesta, având cunoştinţă despre existenţa lor la momentul perfectării contractului, s-a comportat cu rea-credinţă) dreptul cumpărătorului de a promova a.e. se prescrie în termenul general de prescripţie, adică în 3 ani. Jurisprudenţa a statuat că a.e. nu poate fi respinsă ca prescrisă în raport cu data constatării primelor 27 acţiune imobiliară defecţiuni, dacă ulterior, dar înăuntrul termenului legal, se descoperă şi alte defecţiuni prin raportare la care pretenţiile cumpărătorului apar formulate în termen. Atunci când actele de constatare a viciilor ascunse sunt succesive, dreptul la acţiune se naşte la data încheierii ultimului act de constatare sau, mai exact, la data finalizării raportului comisiei tehnice. Dacă viciile nu au fost invocate pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie în termenul de prescripţie, ele nu vor putea fi invocate pe cale de excepţie în cadrul acţiunii promovate de vânzător pentru neplata preţului [sin. actio quanti minoris; v. şi acţiune redhibitorie; vicii ascunse]. acţiune imobiliară, acţiune civilă care are ca obiect pretenţii privitoare la drepturi asupra unui bun imobil (prin natura lui, prin destinaţie sau prin obiectul la care se aplică). Este de competenţa instanţei locului unde este situat imobilul. acţiune indirectă, v. acţiune oblică. acţiune ipotecară, acţiune reală care se naşte din ipotecă şi care serveşte creditorului ipotecar la recuperarea creanţei sale ajunse la scadenţă, prin urmărirea bunului ipotecat. acţiune în anulare, varietate a acţiunii în nulitate servind ca mijloc procedural părţii interesate de a cere în justiţie desfiinţarea retroactivă a unui act juridic lovit de nulitate relativă. Poate intenta a.a. numai partea ocrotită prin dispoziţia legală, care a fost nesocotită cu prilejul încheierii actului respectiv. Legea acordă această îndreptăţire persoanei care a încheiat un act juridic având consimţământul viciat, fiind lipsită la acea dată de capacitatea necesară pentru încheierea acelui act, precum şi persoanei care a contractat nesocotind prohibiţia legală de a contracta instituită de legiuitor în scopul ocrotirii ei. în vederea apărării intereselor statului, a.a. poate fi intentată şi de către procuror. A.a. este supusă prescripţiei extinctive; ea trebuie să fie introdusă în termenul general al prescripţiei extinctive. Această acţiune nu mai poate fi introdusă după ce partea îndreptăţită a confirmat (expres sau tacit) ca fiind valabil actul lovit de nulitate relativă. acţiune în anularea actelor notariale, varietate a acţiunii în anulare având ca finalitate desfiinţarea actelor notariale lovite de nulitate relativă. Poate fi promovată numai de persoana ocrotită prin dispoziţia legală încălcată cu prilejul întocmirii actului de notarul public. Până la anularea prin hotărâre judecătorească irevocabilă, actul notarial atacat se prezumă ca fiind valabil îndeplinit. Când a.a.a.n. este promovată de debitorul supus executării silite, instanţa sesizată va putea dispune în timpul procesului suspendarea executării actului notarial. A.a.a.n. având ca obiect încheierea prin care s-a învestit cu formulă executorie o cambie sau un bilet la ordin este supusă prevederilor legale privitoare la cambie 28 acţiune în anularea titlului executoriu notarial şi la biletul la ordin ce reglementează opoziţia la executare. acţiune în declararea nulităţii adopţiei, acţiunea prin care se solicită instanţei să se declare nulitatea absolută a adopţiei. încetarea adopţiei prin declararea nulităţii acesteia este reglementată de art. 56-60 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei. Adopţia este nulă, dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricăror condiţii de fond sau de formă prevăzute de lege. Instanţa va putea respinge cererea de declarare a nulităţii adopţiei, dacă va constata că menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat. Acţiunea în declararea nulităţii adopţiei aparţine oricărei persoane interesate. După dobândirea de către adoptat a capacităţii depline de exerciţiu, acţiunea aparţine numai acestuia. în situaţia încetării adopţiei ca urmare a declarării nulităţii acesteia, adoptatul redobândeşte numele de familie avut înainte de încuviinţarea adopţiei. Părinţii fireşti ai copilului redobândesc drepturile şi îndatoririle părinteşti dacă instanţa nu decide instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecţie specială a copilului, în condiţiile legii [v. şi acţiune în anulare]. acţiune în anularea titlului executoriu notarial, varietate a acţiunii în anulare prin care debitorul urmărit pe cale notarială cere instanţei judecătoreşti competente anularea titlului executoriu notarial. Această acţiune nu constituie o cale de atac propriu-zisă şi nici o instituţie specifică procedurii executării. Ca mijloc procedural de contestare, a.a.t.e.n. este susceptibilă de a fi utilizată numai de către debitor; pe de altă parte, debitorul, nefiind citat în faţa notarului public, nu-şi poate face apărările necesare cu ocazia rezolvării cererii cu privire la eliberarea unui titlu executoriu notarial. A.a.t.e.n. are ca obiect titlul executoriu emis de notarul public. Subiectul ei poate fi numai debitorul urmărit pe cale notarială, adică persoana împotriva căreia s-a emis titlul executoriu. Creditorul nu poate utiliza această acţiune pentru că legea o pune exclusiv la dispoziţia debitorului şi, totodată, pentru că titlul executoriu fiind emis ca urmare a încuviinţării cererii sale, creditorul nu mai justifică un interes legitim privind desfiinţarea acelui titlu. Ca temei al a.a.t.e.n., debitorul poate invoca fie lipsa condiţiilor legale cerute pentru emiterea titlului executoriu (spre exemplu, că nu a fost somat în prealabil sau că la data sesizării notarului public era împlinit termenul de prescripţie prevăzut de lege etc.), fie inexistenţa raportului juridic, stingerea datoriei prin plată, prin compensaţie etc. Soluţionarea acestei acţiuni este dată în competenţa judecătoriei. Numai instanţa competentă sesizată cu a.a.t.e.n. are îndreptăţirea să verifice legalitatea titlului executoriu notarial, iar nu şi instanţa de executare, care trebuie să se conformeze titlului respectiv, ea nefiind îndri- 29 acţiune în complângere tuită nici să-l modifice, nici să-l anuleze. Legea nu stabileşte un termen limită pentru intentarea a.a.t.e.n. Această acţiune poate fi promovată chiar şi după efectuarea executării silite pe baza titlului executoriu în discuţie, în termenul prevăzut de lege pentru prescrierea dreptului la acţiune, adică în 3 ani. Dreptul la acţiune se naşte din momentul emiterii titlului executoriu de către notarul public. Din acelaşi moment începe să curgă şi prescripţia acestui drept. Punerea în mişcare a a.a.t.e.n. se face printr-o cerere de chemare în judecată al cărei obiect principal este pretenţia debitorului reclamant de a se anula titlul executoriu, ca fiind nelegal sau neîntemeiat. Cererea se va introduce nu la notarul public emitent al titlului, ci direct la instanţa competentă. Intentarea a.a.t.e.n. nu antrenează, prin ea însăşi, pierderea valabilităţii titlului executoriu atacat; până la anularea lui prin hotărâre, acesta se socoteşte valabil îndeplinit. Ca urmare, creditorul poate cere punerea în executare a titlului notarial sau să continue urmărirea silită începută, pe temeiul lui, chiar după intentarea a.a.t.e.n., o atare acţiune neavând, prin ea însăşi, efect suspensiv de executare. Odată ce a fost sesizată, instanţa de judecată va putea însă dispune la cererea debitorului, suspendarea executării, în această materie legea nu condiţionează posibilitatea încuviinţării suspendării executării silite de depunerea unei cauţiuni, aşa cum de regulă se cere în dreptul comun. în cazul în care instanţa admite a.a.t.e.n. se desfiinţează, în tot sau în parte, titlul executoriu notarial. Atunci când la momentul pronunţării hotărârii de admitere a acţiunii executarea silită a fost deja săvârşită, prin hotărârea sa instanţa va dispune: a) restituirea bunurilor debitorului, în eventualitatea în care ele au fost numai ridicate; sau b) restituirea contravalorii acestora, în cazul în care ele au fost vândute anterior pronunţării hotărârii. Hotărârea dată asupra a.a.t.e.n., în eventualitatea admiterii acestei acţiuni, va constitui, astfel, şi titlu executoriu pentru debitorul executat, în vederea restabilirii situaţiei lui anterioare executării. Sentinţa judecătoriei este susceptibilă de căile de atac prevăzute de dreptul comun [v. şi acţiune în anulare; acţiune în anularea actelor notariale]. acţiune în complângere, v. acţiune posesorie generală. acţiune în confirmare, v. acţiune în constatare. acţiune în constatare, acţiune civilă prin care se cere ca instanţa de judecată să constate, prin hotărârea sa, fie existenţa unui drept (atunci când nu este posibilă promovarea unei acţiuni în realizarea acelui drept), fie inexistenţa unui pretins drept al pârâtului. A.e. este pozitivă când urmăreşte constatarea existenţei unui drept sau a unui raport juridic şi este negativă când se cere constatarea inexistenţei unui drept sau raport juridic; în 30 acţiune în rectificarea actelor de stare civilă ambele cazuri, a.c. este imprescriptibilă. acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, varietate a acţiunii în nulitate servind ca mijloc procesual părţii interesate de a cere în justiţie desfiinţarea retroactivă a unui act juridic lovit de nulitate absolută. Poate intenta a.c.n.a.a.j. oricare dintre părţi, procurorul, precum şi orice persoană interesată. Această acţiune nu este supusă prescripţiei extinctive; ea poate fi introdusă oricând, nulitatea absolută operând de plin drept, în puterea legii. acţiune în contestare de stat, varietate a acţiunii de stat de specificul căreia este că prin intermediul ei reclamantul solicită modificarea stării civile a altei persoane. Fac parte din această subgrupă, de exemplu: acţiunea în tăgăduirea paternităţii, acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de mamă, acţiunea în contestarea recunoaşterii adopţiei etc. [v. şi acţiune de stat; stare civilă]. acţiune în contestarea filiaţiei, v. contestarea maternităţii; contestarea paternităţii. acţiune în contestarea recunoaşterii de paternitate, v. contestarea paternităţii. acţiune în nulitate, v. acţiune în anulare; acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic. acţiune în prestaţie tabulară, acţiune reală prin care cel îndreptăţit să-şi intabuleze în cartea fun- ciară un drept real imobiliar poate cere instanţei judecătoreşti să dispună înscrierea dreptului în cartea funciară, dacă cel care s-a obligat să strămute sau să constituie dreptul respectiv în favoarea sa refuză să predea înscrisul necesar pentru a-l intabula. A.p.t. are ca scop obţinerea unei hotărâri judecătoreşti care să suplinească înscrisul de constituire sau de strămutare a dreptului real imobiliar şi să servească la intabularea acestuia. în sistemul de carte funciară o asemenea hotărâre judecătorească nu este un titlu de proprietate, deoarece ea nu consfinţeşte o obligaţie de a da şi nici nu sancţionează o obligaţie de a face, a cărei executare să marcheze momentul transferului dreptului real; în esenţă, printr-o asemenea hotărâre se dispune numai înscrierea în cartea funciară a unui drept real în favoarea reclamantului. acţiune în reclamaţie de stat, varietate de acţiune de stat care se distinge prin aceea că prin intermediul ei reclamantul solicită să i se stabilească sau să i se modifice starea civilă. Fac parte din această subgrupă: acţiunea în stabilirea maternităţii, acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, acţiunea de divorţ, acţiunea de desfacere a adopţiei etc. [v. şi acţiune de stat; stare c/V/7â]. acţiune în rectificarea actelor de stare civilă, v. rectificarea actelor de stare civilă. 31 acţiune în rectificarea cărţii funciare acţiune în rectificarea cărţii funciare, acţiune civilă prin care se urmăreşte înlăturarea înscrierilor neîntemeiate efectuate în cartea funciară. acţiune în recunoaşterea dreptului, v. acţiune în constatare. acţiune în reducţiune succesorală, v. reducţiune succesorală. acţiune în regres, varietate a acţiunii civile prin care persoana care a plătit pentru altul sau pentru alţii (în virtutea unei obligaţii legale sau convenţionale, ori din proprie iniţiativă) poate reclama în justiţie obligarea celui sau celor pentru care a plătit, la restituirea plăţii făcute pe seama lor, fie subrogându-se în drepturile creditorului plătit (caz în care beneficiază de garanţiile acestuia), fie invocând raporturi juridice directe (generate de mandat, gestiunea de afaceri, îmbogăţire fără justă cauză) pentru a putea obţine, alături de suma achitată creditorului, şi daunele-interese aferente (concretizate în dobânzi, alte cheltuieli etc.). Domeniul de aplicare a a.r. cuprinde: raporturile dintre codebitorii solidari, cele dintre fidejusor şi debitorul garantat, raporturile generate de răspunderea pentru fapta altuia, de mandat, de gestiunea de afaceri etc. [sin. acţiune recursorie; (rar) acţiune de recurs]. acţiune în reintegrare, v. acţiune posesorie specială. acţiune în resciziune, varietate a acţiunii civile în anulare regle- mentată pentru a servi minorului între 14 şi 18 ani de a reclama anularea actului juridic lezionar încheiat de el. Promovarea a.r. este subordonată următoarelor condiţii cumulative: să existe un act juridic lezionar pentru una dintre părţi; partea care a suferit leziunea prin efectul acelui act să fie minor între 14 şi 18 ani; încheierea actului lezionar de către minor să se fi făcut fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui; pentru valabilitatea actului juridic respectiv să nu fi fost necesară, potrivit legii, încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. Codul civil nu recunoaşte majorului dreptul de a intenta a.r. pentru leziune, dar uneori acesta poate obţine anularea actului lezionar, invocând ca temei caracterul ilicit sau imoral al cauzei lui [v. şi leziune]. acţiune în responsabilitate civilă, mijloc juridic prin care cel ce a suferit, în persoana sau bunurile sale, un prejudiciu, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite de către o altă persoană, poate pretinde organului de jurisdicţie competent (după caz: instanţa judecătorească, organul de arbitraj) obligarea la reparaţiune a celui sau a celor chemaţi să răspundă pentru consecinţele negative ale faptei respective. A.r.c. se poate prezenta sub două forme, şi anume: a) a.r.c. contractuală, prin care se urmăreşte repararea daunelor suferite de creditorul unei obligaţii contractuale ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau 32 acţiune în responsabilitate civilă executării cu întârziere a acelei obligaţii de către debitorul ei. Posibilitatea promovării acestei acţiuni este condiţionată de prealabila punere în întârziere a debitorului, întrucât, în lipsa acestei formalităţi, operează prezumţia potrivit căreia creditorul n-a fost păgubit prin încălcarea obligaţiilor contractuale ale debitorului; b) a.r.c. delictuală, prin care se urmăreşte repararea prejudiciilor cauzate prin încălcarea obligaţiilor izvorâte direct din lege. Poate fi promovată de către acela care a fost nemijlocit prejudiciat printr-un delict civil, ca de exemplu: victima unei agresiuni; soţia, descendenţii sau ascendenţii celui omorât etc. Când prin fapta ilicită s-a cauzat un prejudiciu colectiv, îndreptăţirea de a promova a.r.c. delictuală aparţine persoanei juridice în care s-a organizat colectivul de persoane fizice lezate (de exemplu, sindicate). Dreptul la a.r.c. delictuală nefăcând parte din categoria drepturilor intim legate de persoană (chiar dacă se naşte ca urmare a vătămării persoanei), poate fi exercitat şi de către creditorii celui prejudiciat, în numele acestuia, prin acţiune oblică; dacă însă prejudiciul patrimonial reprezintă consecinţa vătămării personalităţii morale a celui păgubit, executarea dreptului la a.r.c. delictuală implicând o apreciere strict personală din partea victimei, aparţine în exclusivitate acesteia şi, sub nicio formă şi în nicio împrejurare, nu poate aparţine creditorilor ei. Dreptul la a.r.c. delictuală constituie un element activ al patrimoniului victimei, care poate fi cesionat prin act juridic, dacă prejudiciul patrimonial nu provine din vătămarea personalităţii morale a acesteia; în această ipoteză, exercitarea a.r.c. delictuală va aparţine cesionarului, iar debitorul obligaţiei de responsabilitate va fi ţinut faţă de acesta la plata repara-ţiunii integrale, şi nu doar la restituirea preţului cesiunii; el poate paraliza însă acţiunea cesionarului, prevalându-se de retractul litigios în condiţiile stabilite de lege. Dreptul la a.r.c. delictuală este transmisibil şi prin moştenire legală sau prin act juridic pentru cauză de moarte, putând fi dobândit de moştenitorii, legatarii ori donatarii de bunuri viitoare universali sau cu titlu universal. în cazul în care soţul, copiii, părinţii, bunicii, fraţii şi surorile sau alte persoane apropiate victimei suferă un prejudiciu direct în propriul lor patrimoniu, ca urmare a decesului acesteia, devin ei înşişi victime ale faptei ilicite şi dobândesc, pe lângă dreptul la a.r.c. delictuală moştenit, şi un drept similar propriu. Paguba încercată de succesor având caracter de pagubă „prin ricoşeu", culpa victimei decedate va putea fi opusă acestuia, indiferent dacă el exercită dreptul la acţiune moştenit sau dreptul propriu la acţiune. A.r.c. delictuală poate fi exercitată şi din oficiu, în cazul în care cel păgubit este o persoană lipsită în tot sau în parte de capacitate de exerciţiu. A.r.c. delictuală se îndreaptă împotriva autorului faptei păgubitoare, 33 acţiune în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză împotriva persoanei care, potrivit legii, răspunde pentru acesta (comitent, părinte, institutor sau artizan) ori împotriva succesori lor în drepturi (universali sau cu titlu universal) ai acestuia. Regimul juridic al a.r.c. prezintă unele particularităţi, după cum ea tinde la realizarea unei obligaţii în responsabilitate contractuală sau delictuală. Astfel: a) pe planul răspunderii delictuale, făptuitorul este de drept pus în întârziere, din chiar momentul săvârşirii faptei ilicite, în timp ce pe planul răspunderii contractuale, cel puţin în privinţa daunelor-interese moratorii, este necesară punerea prealabilă în întârziere a debitorului; b) sarcina probei culpei făptuitorului, în cazul răspunderii pentru fapta proprie, revine întotdeauna victimei, în timp ce pe planul răspunderii contractuale această sarcină incumbă creditorului păgubit numai când este vorba de obligaţii de mijloace; c) momentul începerii prescripţiei extinctive în materie delictuală este diferit faţă de acela din materia contractuală. acţiune în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză, v. actio de in rem verso; îmbogăţire fără justă cauză. acţiune în restituirea plăţii nedatorate, mijloc procedural prin care cel care a efectuat o plată nedatorată (solvens) poate reclama în justiţie restituirea acelei plăţi de la cel care a primit-o fără drept (accipiens). Ca natură juridică, a.r.p.n. este o acţiune personală prescriptibilă în termenul general de prescripţie care, în ce o priveşte, începe să curgă din momentul când solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât faptul plăţii nedatorate, cât şi persoana obligată la restituire. Totuşi, atunci când obiectul plăţii a fost un lucru cert, a.r.p.n. dobândeşte caracterul de acţiune reală, fiind o veritabilă acţiune în revendicare ce poate fi promovată, deopotrivă, împotriva lui accipiens, ca şi împotriva terţului subdobânditor al acelui lucru. Acesta din urmă o va putea însă paraliza invocând dobândirea bunului revendicat prin posesie de bună-credinţă. într-o atare ipoteză, acţiunea intentată de solvens redobândeşte caracterul de acţiune personală, urmând ca, prin intermediul ei, reclamantul să se îndrepte împotriva lui accipiens spre a cere obligarea lui la restituirea prin echivalent: solvens va putea cere preţul încasat de accipiens, atunci când acesta a primit plata nedatorată cu bună-credinţă, sau contravaloarea reală a bunului, atunci când pârâtul a fost de rea-credinţă. A.r.p.n. este inadmisibilă atunci când accipiens, fiind creditorul unei alte persoane şi primind plata nedatorată de la solvens, credea că primeşte plata de la sau pentru adevăratul debitor şi, în această credinţă, şi-a distrus titlul constatator al creanţei sale. îritr-o atare situaţie, solvens are drept de recurs împotriva adevăratului debitor. Temeiul acestui recurs rezidă în principiul inadmisibilităţii îmbogăţirii fără justă cauză, iar acţiunea promovată de solvens va avea 34 acţiune în revendicare imobiliară caracterul unei veritabile actio de in rem verso. Regula menţionată primeşte aplicare şi în cazul când, primind plata nedatorată, accipiens îşi distruge titlul său juridic împotriva adevăratului debitor. Astfel, dacă accipiens renunţă la întreruperea prescripţiei dreptului său de creanţă ca urmare a plăţii făcute de solvens din propria sa eroare, acţiunea în repetiţiune a plăţii promovată de acesta din urmă va fi respinsă, deoarece, în caz contrar, accipiens ar suferi un prejudiciu. Respectivul prejudiciu ar trebui reparat, iar cea mai bună reparaţiune a lui se realizează prin lipsirea lui solvens de dreptul la restituirea plăţii nedatorate, plată pe care a făcut-o din propria sa culpă. în fine, a.r.p.n. urmează a fi respinsă şi atunci când solvens a făcut plata nedatorată unui incapabil care nu putea primi nici chiar o plată datorată. Codul civil prevede că plata făcută unui incapabil (minor sau interzis judecătoresc) este nulă. în acest caz, a.r.p.n. este admisibilă numai dacă şi în măsura în care solvens probează că plata nedatorată a profitat incapabilului de bună-credinţă. Accipiensul incapabil, de rea-credinţă, dovedită de solvens, este însă supus restituirii plăţii nedatorate, indiferent dacă o atare plată i-a profitat sau nu [v. şi plată nedatorată; actio de in rem verso]. acţiune în revendicare, acţiune civilă reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestuia de la pose- sorul neproprietar. A.r. constituie astfel un mijloc juridic specific de apărare a dreptului de proprietate; ea are caracter petitoriu, deoarece tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate al reclamantului şi, totodată, caracter real, deoarece poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate. A.r. este: a) imobiliară, ori de câte ori are ca obiect un bun imobil; b) mobiliară, atunci când are ca obiect un bun mobil. Ea prezintă particularităţi diferite în aceste ipostaze, particularităţi care decurg din deosebirile dintre regimul juridic aplicabil celor două categorii de bunuri; de asemenea, a.r. are particularităţi specifice şi în funcţie de forma de proprietate căreia îi aparţine bunul revendicat [v. şi acţiunea în revendicare imobiliară; acţiunea în revendicare mobiliară]. acţiune în revendicare imobiliară, acţiune în revendicare având ca obiect bunuri imobile. în ceea ce priveşte proba dreptului de proprietate, reclamantul trebuie să probeze că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, în favoarea pârâtului operând o prezumţie relativă de proprietate, desprinsă din faptul posesiunii bunului; proba se face prin titlul de proprietate, care poate să fie un act translativ sau declarativ (hotărâre judecătorească, act de partaj, o tranzacţie etc.). A.r.i. este imprescriptibilă sub aspect extinc-tiv; imprescriptibilitatea ei decurge din caracterul perpetuu al dreptului 35 acţiune în revendicare mobiliară de proprietate, drept ce nu se stinge prin neuz, oricât de îndelungată ar fi starea de pasivitate a titularului său. Ea poate fi paralizată totuşi, prin invocarea de către pârât a excepţiei că a dobândit bunul revendicat prin uzucapiune. în cazul admiterii acţiunii proprietarului, posesorul pârât (fie de bună-credinţă sau de rea-credinţă) va fi obligat să-i restituie bunul respectiv liber de orice sarcină; restituirea trebuie să se facă în natură, iar dacă aceasta nu mai este cu putinţă (fie pentru că lucrul a pierit din cauza unui eveniment de forţă majoră, fie pentru că a fost expropriat în timpul posesiei, pentru cauză de utilitate publică), restituirea se va face prin echivalent; dacă bunul pierit era asigurat, posesorul pârât va restitui indemnizaţia de asigurare primită, iar dacă bunul a fost expropriat, el va restitui indemnizaţia de expropriere pe care a încasat-o. Posesorul de bună-credinţă este îndreptăţit să păstreze fructele primite sau culese până la data acţionării lui în justiţie de către adevăratul proprietar; el are însă obligaţia să restituie fructele percepute ulterior chemării lui în judecată, considerându-se că buna sa credinţă încetează din acel moment. Posesorul de rea-credinţă este obligat să restituie valoarea tuturor fructelor bunului revendicat (percepute, consumate sau nepercepute de el); are însă dreptul să reţină cheltuielile făcute cu perceperea fructelor, deoarece acele cheltuieli trebuiau făcute şi de către adevăratul proprietar. Atât posesorul de bună-credinţă, cât şi cel de rea-credinţă au dreptul să primească de la adevăratul proprietar cheltuielile necesare pentru conservarea bunului, precum şi cheltuielile utile, în măsura în care acestea au determinat o sporire a valorii bunului, considerată la momentul înapoierii lui adevăratului proprietar. Niciunul dintre ei nu are însă dreptul să pretindă restituirea cheltuielilor voluptuarii. acţiunea în revendicare mobiliari, acţiune în revendicare având ca obiect bunuri mobile. Domeniul ei de aplicare este limitat de regula consacrată prin lege, potrivit căreia la bunurile mobile posesiunea de bună-credinţă valorează titlu de proprietate, ceea ce face ca, în cele mai multe cazuri, revendicarea unor asemenea bunuri să fie imposibilă. A.r.m. poate avea ca obiect numai acele bunuri mobile în privinţa cărora regula menţionată nu primeşte aplicare. Astfel de bunuri sunt: bunurile mobile considerate accesorii ale unui imobil (ca de exemplu, mobilierul dintr-un apartament); bunurile pierdute de către proprietar sau acelea care au fost furate de la acesta. în toate aceste cazuri, reclamantul revendicant va trebui să dovedească următoarele împrejurări: că el a fost posesor al bunului revendicat; că acel lucru a ieşit din patrimoniul lui, fără voia sa; că bunul respectiv este identic cu acela aflat în detenţia ilegală a pârâtului. Pentru bunurile mobile care au fost furate sau pierdute, proprietarul decade din dreptul de 36 acţiune în rezoluţiune a le revendica dacă nu introduce acţiunea în justiţie în termenul prevăzut de lege. în principiu, proprietarul nu este obligat să plătească posesorului decât contravaloarea bunului revendicat, chiar dacă acel posesor dovedeşte că a cumpărat bunul în litigiu şi a plătit preţul în întregime pentru el; posesorul nelegitim se poate despăgubi pe calea unei acţiuni personale în restituirea preţului de la vânzător. Prin excepţie, adevăratul proprietar are obligaţia să plătească preţul plătit de posesorul pârât pentru bunul revendicat, numai dacă acesta a fost de bună-credinţă când l-a dobândit, cumpărarea realizându-se într-un loc public, unde astfel de operaţiuni se fac în mod obişnuit. în privinţa hoţului, a găsitorului sau a oricărui dobânditor de rea-credinţă, posesia lucrului mobil nu valorează titlu de proprietate; ca urmare, de la aceştia bunul poate fi revendicat în termenul general de prescripţie al acţiunilor reale. în cazul admiterii acţiunii proprietarului, posesorul pârât va fi obligat să-i restituie lucrul revendicat, liber de orice sarcină; restituirea se face în natură, iar dacă aceasta nu mai este cu putinţă (fie pentru că lucrul a fost dobândit de un terţ de bună-credinţă, fie pentru că a pierit fortuit, fie pentru că în timpul posesiei bunul a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică), restituirea se va face prin echivalent (prin dezdăunare); dacă bunul pierdut a fost asigurat, posesorul va restitui indemnizaţia de asigurare primită, iar dacă bunul a fost expropriat, va restitui indemnizaţia de expropriere. Posesorul pârât are dreptul să pretindă de la proprietarul revendicant restituirea cheltuielilor necesare pentru conservarea bunului, precum şi a cheltuielilor utile, în măsura în care acestea au determinat o sporire a valorii bunului, considerată la momentul înapoierii lui proprietarului; el nu este îndreptăţit să pretindă restituirea cheltuielilor voluptuarii. acţiune în reziliere, mijloc procedural prin care partea contractantă ce şi-a executat prestaţia asumată printr-un contract sinalag-matic cu executare succesivă poate solicita justiţiei rezilierea acelui contract, atunci când cealaltă parte nu şi-a executat culpabil obligaţiile asumate contractual. Ca natură juridică, a.r. este o acţiune în realizare. Promovarea a.r. este subordonată aceloraşi condiţii ca şi acţiunea în rezoluţiune. Prin admiterea a.r. de către instanţa judecătorească se pronunţă desfiinţarea numai pentru viitor a contractului respectiv. Prestaţiile executate în trecut, fiind, de regulă, ireversibile, rămân bine şi definitiv executate, neputând fi cerută înapoierea lor [v. şi acţiune în rezoluţiune; reziliere]. acţiune în rezoluţiune, mijloc procedural prin care partea contractantă care şi-a executat prestaţia asumată se poate adresa justiţiei pentru a solicita rezolu-ţiunea contractului, respectiv 37 acţiune în simulaţie atunci când cealaltă parte contractantă nu şi-a executat culpabil propria sa prestaţie. Ca natură juridică, a.r. este o acţiune în constatare în cazul contractelor prin care părţile au stipulat un pact comisoriu de gradul II sau III, iar în toate celelalte cazuri ea se înfăţişează ca fiind o acţiune în realizarea dreptului. Rezoluţiunea poate fi pronunţată de instanţa de judecată dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale; Codul civil nu distinge între neexecutarea totală şi executarea parţială, motiv pentru care a.r. este admisibilă chiar şi în cazul neexecutării parţiale, dacă partea din obligaţie care nu a fost executată a fost considerată esenţială la încheierea contractului; b) în principiu, neexecutarea trebuie să fie imputabilă debitorului obligaţiei respective; dacă neexecutarea este consecinţa unor împrejurări neimputabile debitorului, se pune problema încetării contractului pentru imposibilitate fortuită de executare, deci se trece din domeniul răspunderii contractuale în domeniul riscurilor contractuale; c) debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege; prin punerea în întârziere, creditorul dovedeşte refuzul de executare al debitorului. în prezenţa acestor condiţii, a.r. este admisibilă şi deci instanţa de judecată poate pronunţa rezoluţiunea contractului [v. şi rezoluţiune], acţiune în simulaţie, mijloc procedural prin care se cere instanţei de judecată să constate existenţa şi conţinutul actului secret, cu scopul de a înlătura actul aparent sau acele clauze ale sale care anihilează sau maschează actul real. în principiu, a.s. are ca efect încetarea caracterului secret al contraînscrisului, şi nu desfiinţarea acestuia. Acest contract secret nu îşi va produce efectele decât în măsura în care a fost încheiat valabil. Simulaţia, prin ea însăşi, este valabilă, deci actul secret va fi menţinut şi va produce efectele sale în toate situaţiile când a fost încheiat valabil. Sancţiunea simulaţiei nu este nulitatea, ci inopozabilitatea actului secret faţă de terţi. Este posibil ca a.s. să fie dublată de acţiunea în nulitate ori de câte ori realizarea simulaţiei a implicat încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii sau contravine ordinii publice sau bunelor moravuri. Exercitarea a.s. aparţine oricărei persoane interesate să invoce în favoarea sa actul secret, dacă este valabil, sau să solicite constatarea nulităţii acelui act. Astfel, pot promova această acţiune: partea contractantă interesată, succesorii în drepturi ai partenerilor contractuali, precum şi terţii propriu-zişi. Frecvent, în practică, a.s. este promovată de creditorul unuia dintre contractanţi care, fiind prejudiciat prin actul aparent, are interese să se prevaleze de actul secret ce-i este favorabil. Atunci când una din părţile contractante nu-şi execută obligaţiile asumate prin actul secret (real), invocând, în justificarea conduitei sale, actul 38 acţiune oblică aparent, intentarea a.s. se va face de către cealaltă parte contractantă, care este interesată în respectarea voinţei reale a contractanţilor. A.S., fiind o acţiune în constatare, este imprescriptibilă. Ea poate fi exercitată oricând pe cale principală, dar şi pe cale de excepţie. Această posibilitate decurge din principiul conform căruia aparenţa în drept poate fi înlăturată oricând, actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare prin trecerea timpului. A.s. trebuie distinsă de acţiunea în executarea prestaţiilor la care părţile s-au obligat prin efectul actului secret (real). Această din urmă acţiune, ca natură juridică, este o acţiune în realizarea unui drept patrimonial, fiind prescriptibilă în termenul general de prescripţie stabilit de lege [v. şi act aparent; act secret; simulaţie]. acţiune mixtă, acţiune civilă prin care se exercită concomitent un drept real şi un drept personal (de creanţă), care au luat naştere din aceeaşi operaţiune juridică. Poate fi utilizată în scopul obţinerii executării unui act juridic care a creat sau transferat un drept real asupra unui imobil, dând naştere, concomitent, şi unor obligaţii personale (este cazul acţiunii în predarea unui imobil, întemeiată pe vânzare, în sistemul actelor consensuale), precum şi pentru anularea sau rezoluţiunea unui contract prin care se transmite sau se constituie un drept real imobiliar (este cazul acţiunii în revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii etc.). acţiune mobiliară, acţiune civilă care are ca obiect pretenţii privitoare la drepturi asupra unui bun mobil (corporal sau incorporai) ori mobil prin anticipaţie. Este de competenţa instanţei domiciliului pârâtului. acţiune negatorie, acţiune reală prin care reclamantul contestă că pârâtul ar avea un drept de super-ficie, un drept de uzufruct, de uz sau de abitaţie ori de servitute asupra unui bun aflat în proprietatea sa. acţiune oblică, acţiune civilă prin care creditorul chirografar exercită în numele debitorului său, substituindu-i-se, drepturile şi acţiunile patrimoniale neexercitate de către acesta. A.o. se fondează pe dreptul de gaj general al creditorului, constituie un mijloc preventiv de apărare împotriva pericolului insolvabilităţii debitorului şi are ca scop conservarea patrimoniului acestuia. Domeniul de aplicare a a.o. cuprinde numai drepturile şi acţiunile patrimoniale care sunt în pericol de a se pierde din cauza pasivităţii debitorului; creditorului nu-i este îngăduit să exercite drepturile şi acţiunile strict personale ale debitorului, cum sunt cele care se referă la starea şi capacitatea persoanei, cele care implică o apreciere subiectivă din partea titularului (de exemplu, revocarea unei donaţii) şi nici acţiunile ce privesc bunuri neurmăribile ale acestuia; de asemenea, creditorul nu este îndreptăţit să se substituie debitorului în administrarea patri- 4. 39 acţiune pauliană moniului acestuia, întrucât o astfel de imixtiune a creditorului ar răpi debitorului libertatea de acţiune, punându-l într-o situaţie asemănătoare cu aceea a incapabilului. Pentru exercitarea a.o. se cer întrunite următoarele condiţii: a) debitorul să fi neglijat ori refuzat a-şi exercita el însuşi dreptul sau acţiunea în exercitarea căreia i se subrogă creditorul; b) să existe un pericol de insolvabilitate a debitorului prin pierderea dreptului neexercitat de el; c) creanţa creditorului să fie certă şi lichidă; nu se cere ca ea să fie exigibilă şi cu atât mai puţin, să existe un titlu executoriu, deoarece a.o. constituie numai un mijloc de evitare a diminuării gajului general, şi nu un mijloc de executare silită. Exercitarea a.o. nu reclamă ca debitorul să fi fost pus în întârziere de a-şi valorifica dreptul şi nici ca creanţa să fie anterioară dreptului pe care creditorul vrea să-l valorifice în numele debitorului. Creditorul promovează această acţiune direct împotriva terţului căruia îi este opozabil dreptul debitorului; nu este necesar ca acesta din urmă să fie introdus în proces, dar introducerea lui în cauză este totuşi utilă, pentru a-i face hotărârea judecătorească opozabilă şi pentru a-l împiedica să tranzacţioneze fraudulos cu pârâtul. Terţul pârât are dreptul să opună creditorului reclamant toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune debitorului. A.o. nu antrenează indisponibilizarea drepturilor debitorului; acesta poate dispune de ele chiar după intentarea acţiunii, actele sale fiind opozabile creditorului, dacă nu sunt frauduloase. A.o. este în profitul tuturor creditorilor, chiar şi atunci când a fost exercitată numai de către unul dintre ei, întrucât orice valoare care se adaugă patrimoniului debitorului sporeşte gajul general al tuturor creditorilor [sin. acţiune indirectă acţiune subrogatorie]. acţiune pauliană, acţiune civilă prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor. Vizând existenţa acestor acte, a.p. este îndreptată atât împotriva debitorului, cât şi împotriva terţului care a beneficiat de pe urma lor. Fundamentul ei juridic faţă de debitor rezidă, pe de-o parte, în dreptul de gaj general al creditorului, iar pe de altă parte, în ideea că prin actele sale frauduloase debitorul comite un delict civil împotriva creditorului, delict ale cărui consecinţe negative este obligat a le repara. Faţă de terţul beneficiar al actului, dacă acesta a fost complice la fraudă (deci de rea-credinţă), a.p. se fundamentează pe principiul responsabilităţii delictuale, iar dacă a fost de bună-credinţă, în măsura în care a tras foloase de pe urma actului ce a prejudiciat pe creditor, terţul este ţinut să suporte consecinţele desfiinţării acelui act pe baza principiului că nimeni nu se poate îmbogăţi pe nedrept în detrimentul altuia. Pentru promovarea a.p. sunt necesare următoarele condiţii: a) să existe o fraudă din partea debito- 40 acţiune petitorie rului; b) să se fi cauzat o prejudiciere a drepturilor creditorului, care să constea în micşorarea gajului general, de natură să determine insolvabilitatea totală sau parţială a debitorului; c) actul atacat să nu constituie exerciţiul unui drept strict personal al debitorului; astfel, nu poate fi atacat actul prin care debitorul renunţă la revocarea unei donaţii pentru ingratitudine, nici actul de recunoaştere a unui copil din afara căsătoriei etc.; d) creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat, întrucât dacă este poste-rioară, acel act nu poate fi nici prejudiciabil şi nici fraudulos pentru creditor; e) creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă; f) în cazul actelor cu titlu oneros, terţul să fi participat, în complicitate cu debitorul, la fraudă. în principiu, orice act încheiat de către debitor în aceste condiţii poate fi atacat prin a.p.; actele cu titlu gratuit sunt atacabile chiar dacă terţul achizitor a fost de bună-credinţă. Prin excepţie, unele acte care întrunesc condiţiile necesare pentru promovarea a.p. nu pot fi totuşi atacate pe această cale; astfel de acte sunt: plata unei datorii; contractarea unor noi obligaţii; exercitarea unei operaţiuni legale; partajul, dacă creditorul n-a intervenit la partaj şi nu s-a opus ca acesta să se facă în lipsa lui etc. A.p. este o acţiune personală revocatorie; efectul ei revocator este relativ, limitat la raportul dintre creditor şi terţ. Faţă de terţul dobânditor, a.p. are ca efect revocarea actului, dar numai în măsura în care aceasta este necesară pentru îndestularea creditorului; terţul poate opri această acţiune şi să păstreze bunul, plătind creditorului datoria celui de la care a dobândit bunul. Actul revocat rămâne valabil în raporturile dintre debitor şi terţi; ca urmare valoarea lucrului care excede plata creditorului nu aparţine debitorului, ci terţului dobânditor. Când terţul a dobândit cu titlu oneros, el are acţiune în regres împotriva debitorului pentru întreaga valoare de care a fost lipsit prin admiterea acţiunii creditorului urmăritor. Revocarea profită numai creditorilor care au cerut-o în instanţă; aceştia vor putea urmări pe cale silită bunul chiar în mâinile terţului, ca şi cum el n-ar fi ieşit din patrimoniul debitorului. Faţă de creditorii care n-au intervenit în acţiune, actul atacat rămâne valabil, iar bunul înstrăinat rămâne în patrimoniul dobânditorului, neputând fi urmărit de ei. acţiune personală, acţiune în justiţie care se întemeiază pe un drept personal (de creanţă) şi serveşte la exercitarea sau apărarea acelui drept. Prin acţiuni de acest gen se valorifică drepturile care se nasc din contracte, din alte acte juridice, din lege, din fapte cauzatoare de prejudicii etc. acţiune petitorie, acţiune reală imobiliară care tinde la apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real imobiliar. A.p. priveşte însuşi fondul dreptului şi, ca atare, aparţine numai titularului dreptului real contestat sau încălcat. Au acest 41 acţiune posesorie caracter: acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie şi cea nega-torie. acţiune posesorie, acţiune reală imobiliară prin care se urmăreşte apărarea posesiunii imobilului, împotriva oricăror tulburări ori redobândirea ei, atunci când a fost pierdută. Poate fi intentată de posesor, indiferent dacă este sau nu şi proprietarul acelui imobil. A.p. este de două feluri, şi anume: a) în complângere; b) în reintegrare. acţiune posesorie generală, acţiune posesorie folosită pentru a face să înceteze orice fel de tulburare a posesiei de natură a împiedica exerciţiul liber şi efectele juridice ale posesiei, cu excepţia cazului în care deposedarea s-a făcut prin violenţă. Posibilitatea utilizării ei este legată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, şi anume: a) să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare; b) reclamantul să facă dovada că înainte de data tulburării sau a deposedării a posedat bunul cel puţin un an; c) posesia reclamantului să întrunească cerinţele prevăzute de lege pentru a fi caracterizată ca posesie utilă. în mod excepţional, a.p. poate fi utilizată şi de către un detentor precar (de exemplu, locatarul) care deţine lucrul în interesul său propriu pe baza unui contract cu posesorul; detentorul însă nu va putea folosi această acţiune în cazul în care tulburător este însuşi posesorul, deoarece împotriva acestuia din urmă îşi poate apăra dreptul său prin acţiune izvorâtă din contractul care a generat acel drept [sin. acţiune în complângere]. acţiune posesorie specială, acţiune posesorie specifică pentru apărarea posesiei în cazul în care deposedarea sau tulburarea a fost făcută prin violenţă (fără justificare în drept); utilizarea violenţei nefiind permisă nici împotriva posesorului de rea-credinţă, această acţiune poate fi utilizată şi de către un asemenea posesor, căruia legea îi recunoaşte îndreptăţirea de a cere restabilirea situaţiei ce a precedat violenţa. Posibilitatea exercitării a.p.s. este condiţionată numai de împrejurarea de a nu fi trecut mai mult un an de la tulburare sau deposedare. Poate fi exercitată şi de un detentor precar, chiar împotriva posesorului de la care deţine bunul, atunci când tulburarea sau deposedarea s-a produs prin violenţă [sin. acţiune în reintegrare (reinte-granda)]. acţiune reală, acţiune civilă prin care se urmăreşte ocrotirea sau valorificarea unui drept real. A.r. tipică este acţiunea în revendicare. acţiune recursorie, v. acţiune în regres. acţiune redhibitorie, varietate cu caracter special a acţiunii civile prin care cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării, invocând existenţa unui viciu ascuns al lucrului. Este admisibilă chiar dacă natura viciului nu ar face lucrul impropriu destinaţiei sale normale. Instanţa de judecată sesizată are însă libertatea de apreciere în ce 42 acţiuni nominative priveşte oportunitatea rezoluţiunii contractului, în raport cu gravitatea viciului reclamat, putând dispune numai o reducere de preţ atunci când acel viciu este de mică importanţă. O atare soluţie converteşte finalitatea a.r., făcând-o identică cu finalitatea acţiunii estimatorii. Codul civil dispune că în caz de admitere a a.r., vânzătorul are obligaţia ca, reprimind lucrul, să restituie cumpărătorului preţul şi cheltuielile vânzării. Atunci când constatarea existenţei viciului ascuns se face după înstrăinarea lucrului de către cumpărător, dreptul de a exercita a.r. revine subdobânditorului. Exercitarea a.r. poate fi făcută în termen de 6 luni, iar dacă viciile ascunse au fost ascunse cu viclenie de către vânzător (în sensul că acesta având cunoştinţă despre existenţa lor la momentul perfectării contractului, s-a comportat cu rea-credinţă) în termenul general de prescripţie extinctivă. Aceste termene de prescripţie încep să curgă de la data descoperirii viciului ascuns, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului, indiferent de natura acestuia, cu excepţia construcţiilor, iar în cazul acestora, cel mai târziu de la împlinirea a 3 ani de la predare. Acţiunea nu poate fi respinsă ca prescrisă, în raport cu primele defecţiuni constatate, dacă ulterior se descoperă, înăuntrul termenului legal, şi alte defecţiuni, prin raportare la care pretenţiile cumpărătorului privind rezoluţiunea contractului apar formulate în termen. Atunci când actele de constatare a viciilor ascunse sunt succesive, dreptul la acţiune se naşte la data încheierii ultimului act de constatare sau mai exact la data finalizării raportului comisiei tehnice. Dacă viciile nu au fost invocate pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie în termenul de prescripţie, ele nu vor putea fi invocate pe cale de excepţie în cadrul acţiunii promovate de vânzător pentru neplata preţului [sin. actio redhibitoria; v. şi acţiune estimatorie; vicii ascunse]. acţiune revocatorie, v. acţiune pauliană. acţiune subrogatorie, v. acţiune oblică; subrogare personală. acţiuni la purtător, acţiuni emise de societăţile comerciale de capitaluri, fără ca pe ele să fie menţionat numele titularului. Drepturile încorporate în asemenea acţiuni aparţin celui care le posedă, transmiţându-se cu uşurinţă de la un posesor la altul, prin simpla tradiţie materială a titlului. acţiuni nominative, acţiuni emise de societăţile comerciale de capitaluri, la care numele titularului este menţionat atât pe titlu, cât şi în registrul societăţii. Ele se caracterizează prin aceea că: a) numai titularii lor pot exercita drepturile pe care le încorporează; b) pot fi cesionate, dar pentru ca cesiunea să fie opozabilă terţilor, trebuie să fie menţionată în registrul societăţii, formalitate obligatorie şi pentru ipoteza constituirii acţiunilor în gaj. 43 acţiuni privilegiate________________ în cazul a.n. emise în formă materială, alături de declaraţia semnată de cedent şi de cesionar, trebuie făcută şi o menţiune cu privire la cesiune, direct pe titlu, menţiune semnată de ambele părţi. Se utilizează, de regulă, numai atunci când există interes să se cunoască cine deţine capitalul societăţii. acţiuni privilegiate, acţiuni create prin actul constitutiv al societăţii pe acţiuni şi care asigură posesorilor lor avantaje mai mari decât acţiunile obişnuite, şi anume: fie dau dreptul la dividende speciale, fie comportă posibilitatea prelevării dividendelor mai înainte de orice altă repartizare, fie conferă un vot plural în adunarea generală a acţionarilor, fie, în fine, dau dreptul la dividende, deşi posesorul lor nu are calitatea de asociat. acţiuni succesorale, sintagmă ce desemnează în mod generic întreg setul de acţiuni în justiţie reglementate de lege pentru a fi utilizate în raporturile dintre moştenitori şi dintre aceştia şi terţi, în vederea punerii în valoare a unor drepturi succesorale ori a unor drepturi ce au o anumită legătură cu o moştenire sau cu calitatea de moştenitori a unor persoane. A.s. pot fi grupate după cum urmează: a) a.s. propriu-zise şi a.s. privitoare la moştenire; b) a.s. specifice şi a.s. nespecifice. Au caracter de a.s.: acţiunea în petiţie de ereditate; acţiunea de partaj succesoral; acţiunea în reducţiune succesorală; acţiunea de raport succesoral; acţiunea împotriva măsurilor de conservare a patrimoniului succesoral luate în cursul procedurii succesorale notariale; acţiunea în anulare (vizând certificatul de moştenitor, certificatul de vacanţă succesorală, renunţarea la succesiune, testamentul); acţiunea în contestare (având ca obiect validitatea unui testament, existenţa şi întinderea masei succesorale, apartenenţa sau neapartenenţa unor bunuri la masa succesorală, calitatea de legatar universal a reclamantului în baza unui testament olograf); acţiunea de repunere în termenul de acceptare a succesiunii; acţiunea întemeiată pe obligaţia de garanţie a împărţelii moştenirii; acţiunea fundamentată pe gestiunea de afaceri (având ca finalitate recuperarea de către reclamant de la ceilalţi moştenitori a datoriilor succesiunii plătite de el peste partea sa); acţiunea întemeiată pe ideea de subrogaţie personală (având aceeaşi finalitate); acţiunea referitoare la administrarea bunurilor în perioada indiviziunii succesorale; acţiunea vizând darea socotelilor; acţiunea pentru predarea legatului particular; acţiunea creditorilor (ipotecari sau chirografari) ce formulează pretenţii asupra succesiunii etc. Competenţa soluţionării a*s. revine, prin derogare de la regulile de drept comun, instanţei de judecată în raza teritorială a căreia defunctul a avut ultimul domiciliu (dacă acest ultim domiciliu a fost în ţară) sau instanţei de judecată a locului unde se află principalele bunuri ereditare (dacă 44 ad impossibilium nulla est obligatio ultimul domiciliu al defunctului a fost în străinătate) [v. şi acţiuni succesorale propriu-zise; acţiuni succesorale privitoare la moştenire; acţiuni succesorale specifice; acţiuni succesorale nespecifice]. acţiuni succesorale nespecifice, varietate de acţiuni succesorale de specificul cărora este faptul că sunt susceptibile de utilizare şi în alte domenii decât acela al moştenirii. Fac parte din această grupă: acţiunea creditorilor (ipotecari sau chirografari) ce formulează pretenţii asupra succesiunii; acţiunea în contestare (vizând validitatea unui testament, calitatea de legatar universal a reclamantului în baza unui testament olograf); acţiunea în anulare (având ca obiect certificatul de moştenitor, certificatul de vacanţă succesorală, renunţarea la succesiune, testamentul); acţiunea în gestiune de afaceri (urmărind ca finalitate recuperarea de către reclamant de la ceilalţi moştenitori a datoriilor succesiunii plătite de el peste partea sa) etc. [v. şi acţiuni succesorale]. acţiuni succesorale privitoare la moştenire, varietate de acţiuni succesorale care, fără a avea ca obiect recunoaşterea şi realizarea drepturilor succesorale, au totuşi o strânsă legătură cu o moştenire deschisă. Fac parte din această grupă: acţiunea în constatarea existenţei şi întinderii masei succesorale; acţiunea în constatarea apartenenţei şi neapartenenţei unor bunuri la masa succesorală; acţiunea întemeiată pe gestiunea de afaceri; acţiunea referitoare la administrarea bunurilor în perioada indiviziunii succesorale etc. [v. şi acţiuni succesorale]. acţiuni succesorale propriu-zise, varietate de acţiuni succesorale prin care reclamantul, preva-lându-se de calitatea lui de moştenitor sau de legatar, pretinde recunoaşterea unor drepturi aferente acestei calităţi. Au un astfel de caracter: acţiunea în reducţiune succesorală; acţiunea de raport succesoral; acţiunea de partaj succesoral etc. [v. şi acţiuni succesorale]. acţiuni succesorale specifice, varietate de acţiuni succesorale care se distinge prin aceea că sunt susceptibile a fi exercitate exclusiv în materie succesorală. Au acest caracter: acţiunea în petiţie de ereditate; acţiunea în reducţiune succesorală; acţiunea de raport succesoral; acţiunea de repunere în termenul de acceptare a succesiunii; acţiunea în predarea legatului particular etc. [v. şi acţiuni succesorale]. ad impossibilium nulla est obligatio, adagiu latin ce exprimă regula conform căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil. în armonie cu exigenţele acestei reguli, obligaţia care are un obiect imposibil este lovită de nulitate absolută. Aceeaşi sancţiune se aplică şi faţă de obligaţia afectată de o condiţie suspensivă imposibilă. Cât priveşte obligaţia afectată de o condiţie rezolutorie imposibilă, aceasta este valabilă ca obligaţie 45 adjoncţiune pură şi simplă, întrucât sancţiunea nulităţii vizează într-o atare ipoteză numai condiţia, nu şi obligaţia în sine. De asemenea, potrivit acestei reguli, debitorul a cărui obligaţie devine imposibilă din cauze care nu-i sunt imputabile lui (forţa majoră, cazul fortuit, fapta culpabilă a creditorului sau fapta unui terţ) este exonerat de răspundere pentru neexecutarea acelei obligaţii. adjoncţiune (adjuncţiune), formă a accesiunii mobiliare care constă în unirea a două lucruri mobile care, deşi formează un singur tot, rămân totuşi suficient de distincte unul de altul pentru a putea fi despărţite şi utilizate conform destinaţiei economice a fiecăruia, după despărţire. Dreptul de proprietate asupra noului bun astfel format revine proprietarului lucrului principal, cu obligaţia de a plăti proprietarului lucrului secundar preţul acelui lucru. în acest caz, se consideră ca principal acela dintre lucrurile reunite pentru uzul, ornamentul sau completarea căruia a servit încorporarea celuilalt lucru. Dacă însă lucrul utilizat în acest scop are o valoare superioară lucrului considerat ca principal şi dacă încorporarea s-a făcut fără cunoştinţa proprietarului lucrului mai preţios, acest din urmă proprietar îşi poate revendica lucrul său, cerând despărţirea lucrurilor reunite şi restituirea lui. Atunci când nu se poate stabili că unul dintre lucrurile reunite a servit pentru uzul, ornamentul sau completarea celuilalt, este considerat ca princi- pal acela dintre ele care o valoare mai mare, iar dacă ambele au aceeaşi valoare, acela al cărui volum este mai mare. A. poate fi întâlnită, spre exemplu, în ipoteza încadrării unui tablou într-o ramă, a montării unei pietre preţioase într-un inel etc. adjudecare, mod de dobândire a dreptului de proprietate constând în atribuirea, prin hotărâre judecătorească, a unui bun scos la licitaţie publică, persoanei (numite adjude-catar) care oferă preţul cel mai mare. adjudecatar, v. adjudecare. administrarea bunurilor comune ale soţilor, v. bunuri comune ale soţilor. administrarea provizorie a bunurilor unei succesiuni vacante, v. dreptul de moştenire al statului. administrator al asociaţiei de proprietari, v. asociaţie de proprietari. adoptat, persoană fizică cu referire la care s-a îndeplinit procedura prevăzută de lege privind realizarea adopţiei. Regula generală este că numai minorii pot avea calitatea de a. Legea prevede totuşi că poate fi adoptată şi persoana majoră care în timpul minorităţii a fost crescută de cel ce voieşte să o adopte. Aici ideea de „creştere" o depăşeşte în semnificaţie pe aceea de „întreţinere", în sensul că presupune nu numai acordarea întreţinerii, ci şi existenţa unor 46 adopţie raporturi între cel ce urmează a fi adoptat şi persoana care doreşte să-l adopte, similare raporturilor dintre părinţi şi copii. Totodată, pentru a legitima adopţia, creşterea trebuie să fi avut o anumită durată, precum şi caracter de continuitate. Legea interzice adopţiile multiple sau plurale, atât pe cele concomitente, cât şi pe cele succesive, spre a preîntâmpina astfel suprapunerea mai multor raporturi de rudenie civilă rezultate din adopţie şi eventualele conflicte între adoptatori privitoare la exercitarea ocrotirii părinteşti. Este motivul pentru care a. poate avea un singur adoptator, cu excepţia cazului în care adopţia se face de către ambii soţi [v. şi adoptator; adopţie; adopţie cu efecte depline]. adoptator, persoană fizică ce adoptă o altă persoană fizică, îndeplinind procedura prevăzută de lege pentru realizarea adopţiei. Poate avea calitatea de a. numai persoana majoră ce îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a fi tutore şi care este cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât cel pe care doreşte să-l adopte. Prin excepţie de la această regulă, adopţia poate fi încuviinţată, pentru motive temeinice, şi în cazul în care diferenţa de vârstă dintre a. şi adoptat este mai mică de 18 ani, însă în niciun caz mai mică de 15 ani, conform art. 9 alin. (2) din Legea nr. 273/2004. încuviinţarea adopţiei de către instanţă este posibilă numai dacă se constată că a. poate asigura adoptatului o normală dezvoltare fizică şi morală, precum şi că adopţia nu se face în scopul de a-l exploata pe adoptat sau în alte scopuri potrivnice legii ori regulilor de convieţuire socială. Un a. poate face una sau mai multe adopţii, nefiind afectat de interdicţia adopţiilor multiple, care îl vizează numai pe adoptat [v. şi adoptat; adopţie; impedimente la adopţie]. adopţia internaţională a copilului, adopţie posibilă doar în situaţia în care adoptatul are domiciliul în România, iar adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare, care domiciliază în străinătate, este bunicul copilului pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei interne. Adopţia internaţională are efectele prevăzute la art. 50-53 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei şi presupune deplasarea copilului pe teritoriul statului primitor, în urma încuviinţării adopţiei de către instanţa judecătorească română. Adopţia internaţională, în cazul în care adoptatul are domiciliul în străinătate, iar adoptatorul sau familia adoptatoare are domiciliul în România, este supusă dispoziţiilor art. 30-33 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. adopţie, 1. instituţie juridică formată din totalitatea normelor juridice prin care se reglementează încheierea, efectele şi desfacerea a.; 2. operaţiunea juridică prin care 47 adopţie se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului (art. 1 din Legea nr. 273/2004). Legea consacră următoarele principii care guvernează procedura a.: a) principiul interesului superior al copilului; b) principiul creşterii şi educării copilului intr-un mediu familial; c) principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică, culturală şi lingvistică; d) principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de maturitate; e) principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei; 3. raport juridic ce are ca efect specific legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului; 4. act juridic specific concretizat în hotărârea judecătorească de încuviinţare a a* ce dă naştere raportului juridic de a. Pentru realizarea a. legea cere anumite condiţii de fond şi de formă. Condiţiile de fond ale a. sunt: a) consimţământul celui care adoptă; b) consimţământul soţului celui care adoptă (când adoptatorul este o persoană căsătorită); c) consimţământul părinţilor fireşti ai celui ce urmează a fi adoptat; d) consimţământul cerut, în cazul copiilor lipsiţi de ocrotire părintească, de la tutore (dacă aceştia sunt puşi sub tutelă); e) consimţământul celui care urmează să fie adoptat, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani; f) persoana sau familia care adoptă să aibă capacitatea deplină de exerciţiu; g) diferenţa de vârstă între adoptator şi adoptat să fie de cel puţin 18 ani; a. poate fi încuviinţată, pentru motive temeinice, şi în cazul în care diferenţa de vârstă dintre adoptator şi adoptat este mai mică de 18 ani, însă în niciun caz mai mică de 15 ani; h) cel care urmează să fie adoptat să nu fi îndeplinit vârsta majoratului civil; prin excepţie de la această regulă, persoana majoră poate fi adoptată numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul minorităţii sale; i) adopţia să fie în interesul superior al celui care urmează să fie adoptat. Cerinţele de formă se referă la actele juridice ale părţilor exprimate în forma prevăzută de lege şi la procedura adopţiei. Acestea sunt reglementate de Legea nr. 273/2004 şi de Normele metodologice de aplicare a acestei legi. Prin dispoziţia imperativă a legii, se interzice a,: între fraţi, adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare, precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi. Persoanele cu boli psihice şi handicap mintal nu pot adopta. A. produce următoarele efecte mai importante: stabilirea unor noi raporturi de rudenie civilă; trecerea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti de la părinţii fireşti asupra adoptatorului; modificarea numelui şi domiciliului adoptatului; modificarea obligaţiei legale de întreţinere; modificarea vocaţiei succesorale legale a persoanelor implicate în adopţie, 48 ad validitatem precum şi a rudelor acestora (când este cazul); schimbarea cetăţeniei adoptatului (dacă adoptatorul are cetăţenia altei ţări). Adopţia se desface în cazul prevăzut la art. 7 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 273/2004, şi anume când adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat şi se încuviinţează o nouă adopţie; în acest caz, adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii. A. încetează şi ca urmare a declarării nulităţii acesteia. A. este nulă, dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricăror condiţii de fond sau de formă prevăzute de lege. Cu toate acestea, instanţa va putea respinge cererea de declarare a nulităţii a., dacă va constata că menţinerea a. este în interesul celui adoptat [v. şi adoptat; adoptator; consimţământ al părinţilor fireşti la adopţie; desfacerea adopţiei; nulitatea absolută a adopţief\. ad probationem, locuţiune latină ce exprimă ideea că o anumită condiţie de formă a unui act juridic este cerută de lege numai pentru dovada acelui act, iar nu pentru însăşi validitatea lui. De exemplu, forma scrisă a contractului de închiriere a unei locuinţe sau a contractului de împrumut a unei sume de bani ce depăşeşte o anumită valoare etc. [ant. ad validitatem]. ad solemnitatem, v. ad validitatem. adunare generală a proprietarilor, v. asociaţie de proprietari. adunare generală a societăţii comerciale, organ suprem al societăţii comerciale având putere de decizie în problemele cele mai importante care interesează activitatea acesteia. Este formată din totalitatea asociaţilor (respectiv a acţionarilor, în cazul societăţii pe acţiuni) şi acţionează fie ca a.g. ordinară, fie ca a.g. extraordinară. Atribuţiile acestor adunări, precum şi modul de adoptare a deciziilor sunt stabilite prin statutul societăţii şi prin lege. Puterile de decizie ale a.g. sunt limitate prin drepturile intangibile şi inderogabile ale asociaţilor, între care: dreptul la beneficii, dreptul de a participa la administrarea societăţii şi la împărţirea finală a patrimoniului acesteia, dreptul la egalitate de tratament etc. Totodată, ele suferă limitări prin efectul dispoziţiilor imperative ale legii, precum şi prin prevederile actului constitutiv al societăţii. ad validitatem, locuţiune latină ce exprimă ideea că o anumită condiţie (de formă sau de fond) este cerută de lege pentru însăşi validitatea unui anumit act juridic, iar nu doar pentru dovada acestuia. Astfel, cerinţa formei autentice la contractul de donaţie sau la contractul de societate comercială este o condiţie a.v. Tot astfel, capacitatea părţilor de a contracta, consimţământul liber şi neviciat 49 afini al fiecăreia dintre ele sunt condiţii a.v. pentru orice contract [sin. ad solemnitatem; ant. ad probationem]. afini, persoane între care există legătură de afinitate. Sunt a. soţul şi rudele celuilalt soţ. Nu sunt a. nici soţii între ei şi nici rudele unuia dintre soţi cu rudele celuilalt soţ [v. şi afinitate]. afinitate, termen ce desemnează legătura juridică, derivată din căsătorie, în ce priveşte raporturile dintre oricare dintre soţi şi rudele (fireşti sau din adopţie) celuilalt soţ. Unica sursă a a. este căsătoria. Legătura de a. există numai între soţi şi rudele celuilalt soţ. A, nu există şi în relaţiile dintre soţi: soţii între ei nu sunt nici rude şi nici afini. Linia şi gradul de a. şi linia şi gradul de rudenie se stabilesc după aceleaşi reguli. Mai exact, regulile privind stabilirea liniei şi gradului de rudenie primesc aplicare şi în cazul a., ceea ce face ca ele să coincidă. Sub aspectul efectelor, a. este mult mai puţin importantă decât rudenia. Astfel, efectele a. se restrâng la obligaţia legală de întreţinere care, în anumite condiţii, există între un soţ şi copilul (firesc sau din adopţie) al celuilalt soţ, şi la unele consecinţe de ordin procedural (cum sunt: dreptul de recuzare, dreptul de a cere strămutarea pricinii, interdicţia audierii ca martor etc.). încetarea căsătoriei care a generat a. face să înceteze *^si legătura de a. [v. şi afini]. alea, v. contract aleatoriu. aleatoriu, v. contract aleatoriu. alienabil, atribut juridic caracteristic unor categorii de bunuri sau de drepturi, exprimând posibilitatea înstrăinării acestora prin acte juridice, în condiţiile prevăzute de lege. aliquid novi, v. novaţie. alternativă, v. obligaţii alternative. aluviune, formă a accesiunii imobiliare naturale care constă în creşterile de pământ care se fac succesiv şi pe nesimţite la malurile apelor curgătoare. Creşterile respective se cuvin proprietarului fondului riveran, în măsura în care prin aceasta nu se aduce atingere proprietăţii de stat. amanet, v. gaj. amestec, v. confuziune. ameninţare, v. violenţă. amortizarea cambiei, anularea pe cale judecătorească, după o procedură specială, a titlului cambial care a fost sustras, pierdut sau distrus, în scopul de a se da astfel posesorului acelui titlu posibilitatea de a-şi exercita drepturile cambiale. Ordonanţa de amortizare, prin care se încheie această procedură, trebuie notificată trasului, precum şi tuturor debitorilor de regres, pentru ca aceştia să ia cunoştinţă că nu mai au dreptul să plătească celui care ar prezenta titlul anulat. amprentă ataşată unui document electronic, informaţie cu ajutorul căreia documentul poate fi identificat în mod unic, dar care nu 50 antecontract de vânzare-cumpărare permite deducerea conţinutului documentului respectiv [v. document eletronic], anatocism, termen ce desemnează capitalizarea dobânzilor sumei de bani împrumutate, operaţiune ce se concretizează în cumularea dobânzii scadente şi neachitate cu suma datorată şi aplicarea în continuare a dobânzii la valoarea astfel rezultată. Cu unele excepţii, a. este expres interzis de lege în raporturile de drept civil. Convenţiile de a. sunt lovite de nulitate [art. 1089 alin. (2) C. civ.]. Totuşi, cu titlu de excepţie, potrivit art. 1089 alin. (1) C. civ., a. este admisibil, dar numai atunci când a fost stabilit prin hotărâre judecătorească sau printr-o convenţie specială, cu condiţia ca dobânda să se datoreze pe cel puţin un an întreg şi dobânzile să fi ajuns la scadenţă; de aceea, părţile trebuie să reînnoiască convenţia de a. după fiecare scadenţă. Un exemplu de a. în materie civilă sunt dobânzile acordate de C.E.C. depunătorilor pentru anul precedent Acestea se înscriu la începutul noului an calendaristic în libretele de economii, acordându-se, titularilor acestora, în continuare, dobânzi calculate la soldul total înscris. A. este însă admis şi pe deplin valabil în cazul obligaţiilor pecuniare de natură comercială. Totuşi, şi în raporturile comerciale a. este interzis în cazul contractului de cont curent şi atunci când legea dispune astfel [sin. dobândă la dobândă]. animus (animus sibi habendi), termen latin prin care se desemnează elementul psihologic sau intelectual al posesiei, concretizat în voinţa celui care stăpâneşte în fapt lucrul de a exercita acea stăpânire pentru sine şi de a se comporta faţă de bunul respectiv ca un proprietar ori ca titular al altui drept real. animus novandi,y r. a consimţit la cesiunea succesivă a aceleiaşi creanţe în favoarea _a. pm orTtl^ liîeKlt^in^ dintre cITsio^ primul cerinţele"de publicitate, notificând acestuia____Hin urmă rpfîhmpa respectivăţ Acelaşi efect îl va produce în privinţa oricăruia dintre cesionarii succesivi şi acceptarea cesiunii de către debitorul cedat, constatată prin înscris autentic. 10. 135 cerere de brevet Creditorii c. sunt consideraţi terţi faţă de cesiunea consimţită de acesta până la notificarea ei către debitorul cedat sau până ja acceptarea ei de către acesta. în consecinţă, cesiunea nefiindu-le opozabilă, ei pot urmări respectiva creanţă faţă de debitorul cedat ca şi cum această creanţă ar face parte din gajul lor general. După notificarea sau acceptarea cesiunii, acea creanţă iese din gajul lor general, iar cesiunea de creanţă redevine opozabilă. Ei vor putea cere revocarea acesteia pe calea acţiunii pauliene, dacă interesele lor au fost fraudate [v. şi cedat; cesionar; cesiune de creanţăJ. cerere de brevet, demers incipient al procedurii de obţinere a brevetului de invenţie de către persoana îndreptăţită la eliberarea brevetului. Conţine datele de identificare ale solicitantului şi trebuie însoţită de descrierea invenţiei, de revendicări şi, dacă este cazul, de desene explicative, toate redactate în limba română. C.b. se depune la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.) şi constituie depozitul naţional reglementar. Orice comunicare sau documente depuse ori primite la registratură, referitoare la o cerere de brevet de invenţie sau la un brevet de invenţie trebuie să indice atât numele şi adresa petiţionarului pentru corespondenţă, cât şi numărul de înregistrare a cererii sau numărul brevetului de invenţie la care se referă; în caz contrar, O.S.I.M. nu dă curs solicitării, acestea fiind restituite, dacă petiţionarul este identificabil, sau clasate. Depunerea unei cereri de brevet de invenţie la O.S.I.M. se poate face de către orice persoană numai: a) direct la Registratura generală a O.S.I.M., deschisă publicului în fiecare zi lucrătoare, conform orarului publicat în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială; b) prin poştă; c) în forma electronică sau prin mijloace electronice, dacă sunt respectate anumite instrucţiuni emise de directorul general al O.S.I.M., care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. C.b. de invenţie se înscrie în Registrul naţional al cererilor de brevet depuse. Până la publicarea datelor din acest registru în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, acestea nu sunt publice, potrivit legii speciale. Data de depozit a unei c.b. de invenţie este data la care sunt înregistrate la O.S.I.M. următoarele: a) o indicaţie, în limba română, explicită sau implicită, care lasă să se înţeleagă faptul că ceea ce se înregistrează ar putea fi o cerere de brevet de invenţie; b) indicaţii care să permită stabilirea identităţii solicitantului sau care să permită contactarea lui de către O.S.I.M.; c) o parte care la prima vedere ar putea constitui descrierea invenţiei pentru care se solicită în cerere acordarea brevetului de invenţie. Data depozitului naţional reglementar este recunoscută şi în cazul în care, pentru motive justificate, persoanele fizice sau juridice străine au depus descrierea, reven- 136 cerere de brevet dicările şi desenele într-o limbă străină, cu condiţia ca, în termen de două luni de la înregistrarea cererii sau, după caz, de la data deschiderii fazei naţionale, să se depună la O.S.I.M. o traducere conformă în limba română a acestor documente şi să fie plătită taxa legală. Invenţia trebuie expusă în descriere, revendicări şi desene suficient de clar, complet şi corect din punct de vedere ştiinţific şi tehnic, astfel încât o persoană de specialitate în domeniu să o poată realiza. Revendicările definesc obiectul protecţiei solicitate şi trebuie să fie clare, concise şi să fie susţinute de descrierea invenţiei. Dacă invenţia se referă la un microorganism la care publicul nu a avut acces, aceste condiţii sunt îndeplinite numai dacă solicitantul dovedeşte printr-un act că, anterior datei de depozit a cererii de brevet de invenţie sau a celei a priorităţii recunoscute, microorganismul a făcut obiectul unui depozit la o autoritate de depozit internaţională. C.b. trebuie să se refere numai la o singură invenţie sau la un grup de invenţii astfel legate încât să formeze un singur concept inventiv general. C.b. care nu îndeplineşte această condiţie poate fi divizată, de către solicitant, din proprie iniţiativă sau la cererea O.S.I.M., până la luarea unei hotărâri asupra acesteia. O cerere rezultată în urma divizării poate fi depusă numai pentru elementele care nu depăşesc conţinutul cererii iniţiale. Cererile rezultate în urma divizării care îndeplinesc această cerinţă sunt considerate a fi fost depuse la data de depozit a cererii iniţiale şi vor beneficia de drepturile de prioritate invocate în aceasta. Persoana sau succesorul său în drepturi care a depus o cerere de brevet de invenţie, de model de utilitate ori certificat de utilitate într-un stat parte la Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale sau pentru un membru la Organizaţia Mondială a Comerţului beneficiază, pentru a efectua depunerea unei cereri de brevet pentru aceeaşi invenţie, de un drept de prioritate pe o durată de 12 luni, calculată de la data de depozit a primei cereri. într-o c.b. se admite invocarea unor priorităţi multiple, recunoscute, cu condiţia respectării acestui termen, care se calculează de la data celei mai vechi priorităţi recunoscute, precum şi a unităţii invenţiei. Prioritatea poate fi recunoscută şi pentru o cerere care revendică sau ar fi putut revendica prioritatea unei cereri anterioare la o dată de înregistrare ulterioară datei de expirare a termenului de prioritate, dar nu mai mult de două luni de la data expirării acestui termen, cu plata taxei legale, dacă: a) o cerere expresă este formulată în acest sens, în condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi; b) cererea este formulată în termen; c) cererea prezintă motivele pentru care termenul de prioritate nu a fost respectat; d) Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci constată că cererea ulterioară nu a fost depusă în termenul de prioritate, deşi 137 cerere de brevet diligenţa în cauză a fost exercitată, sau că nerespectarea termenului nu a fost intenţionată. în cazul în care solicitantul cererii de brevet de invenţie invocă un drept de prioritate care aparţine altei persoane, pentru recunoaşterea priorităţii este necesară depunerea la O.S.I.M., în maximum 3 luni de la invocarea priorităţii, a unei autorizaţii din partea cedentului, din care să rezulte că solicitantul are dreptul să invoce prioritatea primului depozit. Prioritatea invocată într-o cerere de brevet de invenţie, ca urmare a expunerii obiectului invenţiei într-o expoziţie internaţională oficială sau oficial recunoscută, organizată în statele membre ale Convenţiei de la Paris sau ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului, poate fi recunoscută de la data introducerii acestuia în expoziţie, numai dacă o cerere de brevet de invenţie a fost depusă în termen de 6 luni de la data introducerii obiectului invenţiei în expoziţie. Priorităţile prevăzute mai sus se invocă odată cu depunerea cererii de brevet şi se justifică prin acte de prioritate. în cazul în care solicitantul a omis să invoce prioritatea odată cu depunerea cererii, invocarea poate fi făcută cel mai târziu în termen de două luni de la această dată, cu plata taxei legale. Actele de prioritate se depun în termen de maximum 3 luni de la data de depozit sau, după caz, de la data deschiderii fazei naţionale. Nerespectarea acestor termene duce la nerecunoaşterea priorităţii invo- cate. Nerecunoaşterea priorităţii se hotărăşte de către O.S.I.M., în termen de 6 luni de la data de depozit sau de la data deschiderii fazei naţionale pentru o cerere internaţională. C.b. de invenţie depuse pe cale naţională, pentru care a fost constituit depozitul naţional reglementar, sunt publicate imediat după expirarea unui termen de 18 luni de la data de depozit sau, dacă a fost recunoscută o prioritate, de la data acestei priorităţi, cu excepţia invenţiilor care au caracter de secret de stat. Publicarea c.b. de invenţie poate fi însoţită de un raport de documentare. Dacă raportul de documentare nu a fost făcut public odată cu cererea, acesta se va publica ulterior. C.b. de invenţie depuse conform Tratatului de cooperare în domeniul brevetelor se publică imediat după expirarea unui termen de 6 luni de la deschiderea fazei naţionale. La cererea persoanei fizice sau juridice îndreptăţite, publicarea se poate face într-un termen mai scurt. Dacă se ia hotărârea de acordare a brevetului de invenţie înainte de publicarea cererii, aceasta va fi publicată odată cu publicarea menţiunii hotărârii de acordare. C.b. de invenţie care au caracter de secret de stat vor fi publicate în termen de 3 luni de la data scoaterii din regimul de secret de stat. Publicarea cererii se menţionează în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Examinarea c.b. de invenţie poate fi cerută la data de depozit a c.b. sau, după caz, la 138 cerere de brevet deschiderea fazei naţionale ori în termen de 30 de luni de la una dintre aceste date. Pentru c.b. de invenţie care au regim de secret de stat, solicitarea examinării poate fi cerută la data de depozit a cererii sau în termen de 3 luni de la încetarea acestui regim, dar nu mai târziu de 30 de luni înainte de expirarea duratei de protecţie. O.S.I.M. examinează dacă cererile de brevet de invenţie îndeplinesc cerinţele legale, priorităţile invocate, unitatea invenţiei şi dacă obiectul cererii este brevetabil. O.S.I.M. are dreptul să ceară solicitantului lămuririle şi actele pe care le consideră necesare în legătură cu identitatea solicitantului sau a inventatorului, cu depozitul naţional reglementar constituit sau cu îndeplinirea condiţiilor de brevetare. în toate procedurile privind cererea sau brevetul de invenţie, O.S.I.M. poate transmite notificări solicitantului, titularului sau persoanei interesate, iar aceştia pot transmite la O.S.I.M. comunicări, cu respectarea termenelor legale, aceste termene putând fi prelungite de către O.S.I.M. la cerere, cu plata unei taxe. Absenţa notificării nu absolvă pe solicitant, titular ori persoana interesată, de obligaţia respectării dispoziţiilor legii. Solicitantul va depune la O.S.I.M. toate documentele publice în legătură cu invenţia sa, inclusiv copii de pe brevetele acordate în alte state. La cererea O.S.I.M. sau din iniţiativa sa, solicitantul ori succesorul său în drepturi, până la luarea unei hotărâri, poate modifica revendicările, desenele sau descrierea, fără însă ca prin aceasta să se depăşească limitele dezvăluirii invenţiei la data depunerii cererii de brevet. Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci hotărăşte prin Comisia de examinare de specialitate, pe baza raportului de examinare a c.b. de invenţie, în termen de 18 luni de la data la care s-a solicitat examinarea, acordarea brevetului de invenţie sau respingerea c.b. ori a obiectului acesteia. Fac excepţie c.b. de invenţie care au fost retrase de către solicitant sau care sunt declarate ca fiind considerate retrase. Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci hotărăşte respingerea, în tot sau în parte, a c.b. de invenţie în următoarele situaţii: a) obiectul cererii nu este brevetabil în înţelesul legii; b) cererea de brevet de invenţie nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege; c) depăşirea termenului de deschidere a fazei naţionale pentru cererile înregistrate internaţional; d) neplata taxelor de înregistrare, de depunere a revendicărilor sau a desenelor ori a părţii lipsă din descriere, de deschidere a fazei naţionale, de publicare, de examinare ori, după caz, a taxei de desemnare, în cuantumul şi la termenele prevăzute de lege; e) scurgerea termenului de 12 luni de la data la care cererile au fost considerate retrase; f) s-a solicitat respingerea c.b. de invenţie; g) solicitantul, altul decât inventatorul, nu a făcut dovada, în cadrul termenului prevăzut de lege, că este îndreptăţit la acordarea brevetului; h) nu s-a 139 certificat asociat mărcii temporale solicitat examinarea c.b. de invenţie în vederea acordării brevetului, în termenele prevăzut de lege [v. şi brevet de invenţie]. certificat asociat mărcii temporale, informaţie cuprinsă în marca temporală prezentabilă în formă inteligibilă şi care conţine cel puţin furnizorul de servicii de marcare temporală, numărul de ordine din registrul furnizorului şi informaţia reprezentând momentul de timp. certificat de calitate de moştenitor, varietate de certificat de moştenitor prin care se constată numai calitatea de moştenitor, iar nu componenţa masei succesorale. Se eliberează la cererea expresă a moştenitorilor, atunci când nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului, precum şi în cazul în care determinarea acestora necesită operaţiuni de durată [v. şi certificat de moştenitor; certificat de moştenitor suplimentar], certificat de căsătorie, certificat de stare civilă care se eliberează soţilor cu ocazia încheierii căsătoriei, pe baza actului de căsătorie încheiat de serviciul de stare civilă în registrul de stare civilă [sin. extras de căsătorie; v. şi certificat de stare civilă], certificat de deces, certificat de stare civilă care se eliberează de către serviciul de stare civilă pe baza actului de deces întocmit în registrul de stare civilă corespunzător, la încetarea din viaţă a persoanei fizice. Dacă decesul are loc în tren, pe o navă sau aeronavă, ori într-un alt mijloc de transport în timpul călătoriei pe teritoriul României, întocmirea actului de stare civilă se face la autoritatea administraţiei publice locale a locului de coborâre sau de debarcare. în cazul în care decesul are loc pe o navă, în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române, evenimentul se înregistrează în jurnalul de bord de către comandantul navei. Dacă decesul are loc pe o aeronavă, în timpul unei călătorii în afara teritoriului României, evenimentul se înregistrează de comandantul aeronavei în carnetul de drum. înregistrările făcute în jurnalul de bord sau în carnetul de drum vor cuprinde toate datele necesare întocmirii actului de stare civilă, precum şi semnăturile cerute de lege, ele făcând dovada evenimentului până la întocmirea actului în condiţiile legii. Comandantul navei sau al aeronavei eliberează persoanelor îndreptăţite o dovadă cu privire la înregistrarea făcută, iar la sosirea în ţară înaintează, prin căpitănia portului, respectiv prin comandantul aeroportului, un extras de pe jurnalul de bord sau de pe carnetul de drum, la autoritatea administraţiei publice locale a sectorului 1 al municipiului Bucureşti, care va întocmi actul de stare civilă. în caz de mobilizare, război, participare la misiuni de menţinere a păcii sau în scop umanitar, Ministerul Apărării Naţionale desemnează cadrele militare care înregistrează actele şi faptele de stare civilă ale militarilor 140 certificat de moştenitor şi ale personalului civil şi le comunică autorităţilor administraţiei publice competente [sin. extras de deces; v. şi certificat de stare civilă], certificat de executor testamentar, înscris oficial întocmit de notarul public în cazul în care s-a instituit un executor testamentar şi din care se constată calitatea de executor testamentar [v. şi executor testamentar; execuţie testamentară], certificat de moştenitor, înscris oficial prin care se concretizează încheierea procedurii succesorale notariale şi prin care se constată de către notarul public, cu efect retroactiv de la data deschiderii succesiunii, atât calitatea de succesor (legal sau testamentar) a celor ce prin acceptarea moştenirii şi-au consolidat vocaţia succesorală faţă de persoana decedată, cât şi componenţa masei succesorale şi întinderea drepturilor succesorale a fiecărui moştenitor. C.m. constituie mijlocul legal de dovadă a calităţii de moştenitor, a drepturilor succesorale, precum şi a componenţei masei succesorale. El se înmânează fiecărui moştenitor la cererea acestuia. C.m. se redactează de către notarul public în baza încheierii finale a procedurii succesorale, în termen de 20 de zile de la data acelei încheieri. în cuprinsul lui vor fi înscrise constatările din încheierea finală referitoare la: masa succesorală, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din patrimoniul defunctului. Un exemplar al c.m. se eliberează fiecăruia dintre moştenitori sau legatari, după caz, după achitarea taxelor succesorale şi a onorariilor, în cazul în care s-a instituit un executor testamentar, se va elibera, în condiţiile menţionate, un certificat constatator al acestei calităţi. Atunci când procedura succesorală notarială se suspendă, fie pentru că succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la compunerea masei succesorale şi la întinderea drepturilor care li se cuvin, fie deoarece moştenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanţei de judecată pentru stabilirea drepturilor lor [art. 78 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 36/1995], c.m. se eliberează în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi irevocabilă. După emiterea c.m. nu se mai poate întocmi un alt asemenea certificat, decât în situaţiile prevăzute de lege. Atunci când în încheierea finală au fost cuprinse erori materiale ori au fost făcute anumite omisiuni, aceste erori sau omisiuni pot fi îndreptate la cererea moştenitorilor de către notarul public în baza unei încheieri, făcându-se menţiune despre aceasta în încheierea finală, precum şi pe toate exemplarele c.m. Cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin emiterea c.m. se pot adresa instanţei judecătoreşti, solicitând anularea acestuia şi stabilirea drepturilor lor conform legii. Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, c.m. face dovada deplină a calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor care 141 certificat de moştenitor suplimentar se cuvin fiecărui moştenitor în parte. în cazul anulării c.m., notarul public eliberează un nou certificat, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, în acest scop, instanţa care a pronunţat hotărârea de anulare a c.m. are obligaţia să trimită la biroul notarului public competent cu soluţionarea dosarului succesoral, copie de pe hotărârea rămasă definitivă şi irevocabilă, împreună cu dosarul succesoral notarial, când acesta a fost cerut în timpul judecăţii. C.m. nu constituie un titlu de proprietate cu privire la bunurile din componenţa masei succesorale. De aceea, el nu poate fi invocat ca just titlu în scopul ca posesorul de bună credinţă al unui imobil să beneficieze de prescripţia achizitivă de 10-20 ani. Prin efectul c.m. succesorul care nu este sezi-nar poate intra în posesia efectivă a ceea ce a dobândit prin succesiune. C.m. trebuie să cuprindă: data eliberării; notarul public care îl eliberează; numele şi ultimul domiciliu al defunctului; data decesului; menţiunea dacă moştenirea este legală sau testamentară; numele, calitatea şi domiciliul moştenitorilor; bunurile succesorale; cota sau bunurile ce revin fiecăruia dintre moştenitori; precizarea taxelor succesorale, semnătura şi ştampila notarului public. Atunci când bunurile succesorale au fost împărţite de moştenitori printr-un act notarial de împărţeală, în c.m. se va face menţiune despre aceasta, în caz contrar, concretizarea drepturilor constatate prin c.m. urmează să fie făcută de moştenitori fie printr-un partaj voluntar, fie printr-un partaj judiciar [v. şi acţiuni succesorale; certificat de calitate de moştenitor; certificat de vacanţă succesorală; certificat de moştenitor suplimentar]. certificat de moştenitor suplimentar, varietate de certificat de moştenitor care se eliberează de către notarul public ulterior eliberării certificatului de moştenitor, pe baza încheierii finale, care, în baza unor dezbateri succesorale suplimentare, a fost completată cu bunurile omise iniţial din masa succesorală. Eliberarea c.m.s. presupune, prin ipoteză, reluarea procedurii succesorale de către notarul public, cu acordul tuturor moştenitorilor, în vederea includerii în masa succesorală a unor bunuri ereditare care, iniţial, au fost omise. în baza dezbaterilor succesorale suplimentare se va completa încheierea finală cu bunurile omise şi va fi eliberat c.m.s. [v. şi certificat de moştenitor; certificat de calitate de moştenitor]. certificat de naştere, certificat de stare civilă care se eliberează persoanei fizice cu ocazia înregistrării naşterii sale în registrul de stare civilă. Se eliberează de către serviciul de stare civilă al consiliului local în raza teritorială a căruia a avut loc naşterea pe baza actului de naştere întocmit în registrul de stare civilă în care a fost înregistrată naşterea. Dacă naşterea are loc în tren, pe o navă sau aeronavă, ori într-un alt mijloc 142 certificat de stare civilă de transport în timpul călătoriei pe teritoriul României, întocmirea actului de stare civilă se face la autoritatea administraţiei publice locale a locului de coborâre sau de debarcare. în cazul în care naşterea are loc pe o navă, în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române, evenimentul se înregistrează în jurnalul de bord de către comandantul navei. Dacă naşterea are loc pe o aeronavă, în timpul unei călătorii în afara teritoriului României, evenimentul se înregistrează de comandantul aeronavei în carnetul de drum. înregistrările făcute în jurnalul de bord sau în carnetul de drum vor cuprinde toate datele necesare întocmirii actului de stare civilă, precum şi semnăturile cerute de lege, ele făcând dovada evenimentului până la întocmirea actului în condiţiile legii. Comandantul navei sau al aeronavei eliberează persoanelor îndreptăţite o dovadă cu privire la înregistrarea făcută, iar la sosirea în ţară înaintează prin căpitănia portului, respectiv prin comandantul aeroportului, un extras de pe jurnalul de bord sau de pe carnetul de drum, la autoritatea administraţiei publice locale a sectorului 1 al municipiului Bucureşti, care va întocmi actul de stare civilă. în caz de mobilizare, război, participare la misiuni de menţinere a păcii sau în scop umanitar, Ministerul Apărării Naţionale desemnează cadrele militare care înregistrează actele şi faptele de stare civilă ale militarilor şi ale personalului civil şi le comunică autorităţilor administraţiei publice competente. în cazul adopţiei se va întocmi un nou act de naştere de către autoritatea administraţiei publice de la domiciliul adoptatului sau în raza căreia se află sediul instituţiei de ocrotire în îngrijirea căreia se găseşte adoptatul [v. şi certificat de stare c/V/Vâ]. certificat de stare civili, 1. mijloc de probă a actelor de stare civilă; 2. înscris tipizat cuprinzând reproducerea unora dintre datele conţinute de actul de stare civilă şi care se eliberează de către Serviciul Public Comunitar Local de Evidenţă a Populaţiei la data întocmirii actului de stare civilă sau la cererea scrisă a persoanelor îndreptăţite. Există trei feluri de c.s.c., şi anume: de naştere, de căsătorie şi de deces. Legea recunoaşte acestora o forţă probantă echivalentă cu aceea a actelor de stare civilă pe baza cărora au fost eliberate. în funcţie de caracterul lor, c.s.c. pot fi grupate în originale şi duplicate. Cele două grupe de certificate au aceeaşi forţă probantă, dar se disting între ele prin formalităţile care, potrivit legii, sunt necesare pentru întocmirea şi eliberarea lor. întocmirea, eliberarea, anularea, rectificarea şi completarea c.s.c. se înfăptuiesc, indiferent de felul acestor certificate şi de caracterul lor, printr-o procedură administrativă, instanţele judecătoreşti fiind lipsite de competenţă în acest domeniu. De pe c.s.c., fie ele originale sau duplicate, se pot face copii legalizate sau copii simple. Pe baza 143 certificat de urbanism actelor de stare civilă se eliberează certificate de naştere şi de căsătorie titularilor sau reprezentanţilor legali ai acestora, iar certificate de deces, membrilor familiei sau altor persoane îndreptăţite. C.s.c. se pot elibera şi altor persoane împuternicite prin procură specială. Cât priveşte duplicatele certificatelor constatatoare, acestea se eliberează în armonie cu normele stabilite prin instrucţiunile M.A.I. Este interzisă reţinerea c.s.c. de către orice persoană, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. în cazul în care autorităţile învestite cu atribuţii de stare civilă constată că unele date din cuprinsul unui c.s.c. nu corespund cu cele din actul pe baza căruia a fost eliberat, certificatul se reţine şi se sesizează autoritatea administraţiei publice locale competente, în vederea anulării şi eliberării unui nou certificat. Este oprit să se facă menţiuni, ştersături sau adăugiri de orice fel pe c.s.c., originale sau duplicate, în afară de cazurile anume prevăzute prin dispoziţii legale [sin. extras de stare civilă; v. şi stare civilă; act de stare civilă]. certificat de urbanism, act de informare prin care autorităţile competente (preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti, primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, ai oraşelor şi comunelor), în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate şi aprobate potrivit legii, fac cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării şi stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului, precum şi lista cuprinzând avizele şi acordurile legale, necesare în vederea autorizării ridicării unei construcţii. C.u. se eliberează solicitantului în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii, menţionându-se în mod obligatoriu scopul emiterii acestuia. C.u. se semnează de către preşedintele consiliului judeţean sau de primar, după caz, de secretar şi de arhitectu l-şef sau de către persoana cu responsabilitate în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului din aparatul propriu al autorităţii administraţiei publice emitente, responsabilitatea emiterii acestuia revenind semnatarilor, potrivit atribuţiilor stabilite conform legii. în vederea eliberării c.u., solicitantul - orice persoană fizică sau juridică interesată - se va adresa autorităţilor competente cu o cerere care va cuprinde atât elementele de identificare a imobilului pentru care se solicită c.u., cât şi elementele care definesc scopul solicitării. C.u. nu conferă dreptul de a executa lucrări de construcţii. C.u. se emite, potrivit legii, şi în vederea concesionării de terenuri, a adjudecării prin licitaţie a proiectării lucrărilor publice în faza „Studiu de fezabilitate" şi pentru cereri 144 cesiune de creanţă în justiţie şi operaţiuni notariale privind circulaţia imobiliară, atunci când operaţiunile respective au ca obiect împărţeli ori comasări de parcele solicitate în scopul realizării de lucrări de construcţii, precum şi constituirea unei servituţi de trecere cu privire la un imobil. Operaţiunile juridice menţionate se efectuează numai în baza c.u., iar nerespectarea acestor prevederi se sancţionează cu nulitatea actului. certificat de vacanţă succesorală, înscris oficial, eliberat de notarul public în favoarea statului, la cererea Administraţiei finanţelor publice, în raza teritorială a căruia s-a deschis succesiunea vacantă, la expirarea termenului de 6 luni de la deschiderea acesteia şi prin care se constată calitatea şi drepturile statului de a culege respectiva moştenire [sin. certificat de succesiune vacantă], cesionar, denumire generică dată persoanei care, prin efectul unei cesiuni de creanţă, dobândeşte de la cedent calitatea de creditor în raportul juridic obligaţional preexistent ce este vizat prin cesiunea respectivă. C. este parte în contractul de cesiune. Cesiunea de creanţă t produce efecte depline între cedent / şi c. din chiar momentul perfectării! ei, dar faţă de terţi ea devine opo^ zabilă numai după îndeplinirea unor norme de publicitate realizate prin notificarea cesiunii către debitorul cedat. C. nu poate opune dreptul său terţilor decât după ce a fost notificată cesiunea debitorului cedat. Acelaşi efect îl are şi accepta- rea cesiunii făcută de cedat printr-un act autentic (art. 1393 C. civ.). Notificarea cesiunii poate fi făcută de către cedent (care însă nu este legalmente obligat să o facă) sau de către c. (care este cel mai interesat să o facă). Atunci când cesiunea de creanţă se face cu titlu oneros, cedentul are obligaţia de garanţie faţă de c. [v. şi cedent; cedat; cesiune de creanţă]. cesiune cu titlu oneros a unei creanţe litigioase, varietate a cesiunii de creanţă având ca obiect un drept de creanţă a cărui existenţă sau întindere este contestată de către debitor. Legea conferă debitorului cedat facultatea de a se elibera faţă de cesionar, restituindu-i preţul pe care cesionarul l-a plătit cedentului şi plătindu-i spezele contractului şi dobânda preţului din ziua când a plătit preţul cesiunii. S-a pus astfel la îndemâna debitorului cedat un mijloc juridic pentru neutralizarea unei eventuale încercări de speculă a cesionarului, care, cumpărând o creanţă litigioasă la un preţ redus, urmăreşte să o încaseze la valoarea ei nominală [v. şi retract litigios], cesiune de contract, v. cesiune de datorie, cesiune de creanţă, sintagmă ce desemnează acel mijloc de transmitere a obligaţiilor care se concretizează într-un acord de voinţă contractual, în virtutea căruia creditorul (numit cedent) transmite voluntar (cu titlu oneros sau cu titlu gratuit) dreptul său de creanţă, în beneficiul altei persoane (numite 145 cesiune de creanţă cesionar) ce devine astfel creditor în locul lui şi dobândeşte dreptul de a încasa creanţa cedată de la debitor (numit debitor cedat). Ca natură juridică, c.c. este un contract având ca părţi cedentul şi cesionarul. Debitorul cedat este terţ faţă de acest contract. Codul civil român reglementează expres numai c.c. cu titlu oneros (şi acesta în materia vânzării, art. 1391, art. 1398 şi art. 1402-1404), dar nu interzice c.c. cu titlu gratuit, sens în care s-a admis că o atare operaţiune poate avea loc şi printr-un contract de donaţie. Fiind un contract, c.c. trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale contractului în general. Alături de acestea, ea trebuie să îndeplinească şi condiţiile specifice operaţiunilor care se înfăptuiesc prin intermediul ei (precum vânzare-cumpărare, donaţie, dare în plată etc.). Orice creanţă, indiferent care este obiectul ei, poate fi transmisă prin c.c. Astfel, pot fi cesionate creanţele izvorâte dintr-un contract de loca-ţiune, dintr-o promisiune de vânzare, creanţele viitoare, cele afectate de modalităţi etc. De regulă, sunt cesionate creanţele corelative datoriei de a plăti o sumă de bani afectate de un termen suspensiv. Creanţele ce au caracter pur personal (ca de pildă, drepturile salariale, pensia de întreţinere etc.) sunt incesibile. S-a admis însă că pot fi cesionate pensiile de întreţinere acordate prin donaţie sau prin testament, atunci când în actul juridic de constituire nu au fost declarate expres neurmăribile. C.c. este un contract consensual, ceea ce face ca ea să fie valabil încheiată prin simplul acord de voinţă al părţilor. Debitorul cedat nefiind parte în contractul de cesiune, pentru valabilitatea operaţiunii nu este necesar consimţământul lui. Dacă în cazul c.c. cu titlu oneros nu este necesară îndeplinirea unor condiţii de formă privind actul juridic în sine, c.c. cu titlu gratuit, fiind o donaţie, este valabilă numai în măsura în care perfectarea ei se face cu respectarea condiţiilor de formă necesare pentru validitatea donaţiei. în raporturile dintre cedent şi cesionar, c.c. îşi produce toate efectele din chiar momentul încheierii contractului de cesiune. Ea devine însă opozabilă faţă de terţi numai dacă sunt îndeplinite formele de publicitate cerute în acest sens (notificarea cesiunii către debitorul cedat sau acceptarea, prin act autentic, de către debitorul cedat, a cesiunii realizate de cedent). Notificarea cesiunii către debitorul cedat are ca scop să i se aducă acestuia la cunoştinţă realizarea operaţiunii în sine, clauzele esenţiale ale contractului de cesiune, precum şi persoana noului creditor. Notificarea menţionată este, totodată, de natură să asigure şi celorlalţi terţi posibilitatea cunoaşterii existenţei cesiunii. Sunt terţi interesaţi creditorii cedentului, precum şi alţi cesionari (atunci când s-au făcut două sau mai multe cesiuni succesive). în cazul în care s-au făcut mai multe cesiuni succesive ale aceleiaşi creanţe, dobândeşte respectiva 146 cesiune de creanţă creanţă cesionarul care a făcut primul notificarea cesiunii către debitorul cedat. Unele creanţe, precum creanţele comerciale care îmbracă forma titlurilor la purtător, pot fi cesionate, fără ca în privinţa lor să fie necesară notificarea către debitorul cedat. Pot face notificarea oricare dintre contractanţi (ceden-tul şi cesionarul). De regulă, notifi- j carea este însă făcută de cătrej cesionar, deoarece, pe de o parte, el este cel mai interesat în acest sens, iar pe de altă parte, legea nu impune cedentului obligaţia de a notifica. Publicitatea cesiunii mai poate fi îndeplinită şi prin acceptarea acestei operaţiuni prin înscris autentic de către debitorul cedat. Dacă acceptarea este constatată printr-un înscris sub semnătură privată, c.c. devine opozabilă numai faţă de debitorul cedat, nu şi faţă de ceilalţi terţi. Acceptarea constatată prin înscris autentic este valabilă, chiar dacă nu a fost cunoscută de către cedent şi cesionar şi face opozabilă operaţiunea tuturor terţilor. Acceptarea este valabilă şi când este făcută printr-un mandatar al debitorului cedat, chiar dacă respectivul mandatar nu se poate prevala de o procură constatată printr-un înscris autentic. Codul civil (art. 1394) prevede că actul juridic care constată cesiunea chiriei unui imobil sau a arendei pe un termen mai mare de trei ani, trebuie, pe lângă formalitatea notificării către debitorul cedat sau, dacă este cazul, pe lângă acceptarea de către acesta a cesiunii, să fie transcris în registrele de publi- citate. în sistemul de publicitate al cărţilor funciare această cesiune se notează în cartea funciară în care este înscris imobilul închiriat sau arendat. C.c. produce ca efect principal transmiterea dreptului de creanţă de la cedent la cesionar. Totodată, ea produce şi efectele specifice operaţiunii juridice care realizează prin intermediul său '(ca de pildă, vânzarea, schimbul, donaţia, împrumutul etc.). Efectele c.c. se manifestă în două planuri Jistincte. A. în raporturile dintre părţi, se produce transferul dreptului de creanţă, ut singuli, de la cedent la cesionar; se transmite păstrându-şi natura juridică, garanţiile şi accesoriile ei (gaj, cauţiune, ipotecă, privilegiu) aşa cum acestea erau în patrimoniul cedentului şi îşi menţine valoarea nominală (indiferent dacă cesiunea este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, ori dacă cesionarul a plătit pentru ea un preţ superior valorii sale nominale), iar dacă c.c. se face cu titlu oneros, cedentul are o obligaţie de garanţie faţă de cesionar. Cedentul răspunde de existenţa actuală şi valabilă a creanţei şi accesoriilor sale, dar nu garantează cesionarului solvabilitatea debitorului cedat, afară numai dacă şi-a asumat în mod expres prin actul juridic al cesiunii o atare obligaţie. Obligaţia de garanţie nu există în cazul cesiunii unui drept aleatoriu care s-a stins datorită realizării evenimentului /alea)şi nici atunci când dreptul cesiSfiar a fost desfiinţat datorită unor cauze posterioare cesiunii, cu excepţia situaţiilor când desfiinţarea se 147 cesiune de datorie produce cu efect retroactiv (cum ar fi anularea operaţiunii juridice, îndeplinirea condiţiei rezolutorii etc.). în virtutea obligaţiei de garanţie, cedentul are îndatorirea să-l despăgubească pe cesionar pentru prejudiciile suferite şi concretizate în preţul plătit pentru creanţă, spezele contractului, cheltuielile de judecată, ca şi în orice alte daune încercate de cesionar. B. în raporturile faţă de terţi, c.c. este opozabilă terţilor numai din momentul îndeplinirii cerinţelor de publicitate (notificarea către debitorul cedat, respectiv acceptarea de către acesta a cesiunii). Au calitatea de terţi: debitorul cedat; alţi cesionari ai aceleiaşi creanţe şi creditorii cedentului. După îndeplinirea cerinţelor de publicitate a cesiunii, debitorul cedat devine debitor exclusiv al cesionarului şi va putea face plata doar în mâna acestuia. El nu va putea opune cesionarului compensaţia ce era în măsură să o opună cedentului pentru o creanţă născută împotriva acestuia după momentul notificării sau acceptării cesiunii. Dacă debitorul a acceptat cesiunea făcută de creditorul său unei alte persoane, nu este îndreptăţit să opună cesionarului compensaţia legală pe care o putea opune cedentului pentru o creanţă de a sa anterioară cesiunii. Dacă, eventual, compensaţia a operat deja faţă de cedent, compensaţia se consideră rezolvată [v. şi cedat; cedent; cesionar; cesiune cu titlu oneros a unei creanţe litigioase]. cesiune de datorie, operaţie juridică constând în transmiterea de către un debitor, numit debitor cesionar, care, de regulă, se obligă în locul cedentului faţă de creditorul acestuia, numit creditor cedat. Legea civilă nu reglementează în mod expres c.d. De aceea, această operaţiune poate fi caracterizată numai prin simetrie cu cesiunea de creanţă, fiind definită prin următoarele elemente: existenţa unei datorii anterioare care se transmite la debitorul cesionar cu toate caracterele, garanţiile şi excepţiile ce o însoţesc; debitorul cesionar ar urma să rămână singurul îndatorat faţă de creditorul cedat, debitorul cedat fiind liberat; transferul datoriei se realizează prin acordul de voinţă intervenit între cei doi debitori (cedent şi cesionar), fără consimţământul creditorului cedat. Dar absenţa unei reglementări exprese a c.d. face ca trăsăturile acesteia să nu fie identice cu cele ale cesiunii de creanţă. Respectul drepturilor şi necesitatea asigurării exercitării lor fac inadmisibilă transmiterea datoriei izvorâte dintr-un raport juridic obligaţional, fără consimţământul creditorului din acel raport juridic. Pe de altă parte, schimbarea debitorului iniţial prezintă interes şi pentru cei care s-au obligat să garanteze acea datorie (fidejusor, proprietarul bunului ipotecat sau gajat) ori s-au obligat alături de debitor (codebitorii solidari). Realităţile juridice confirmă cu puterea evidenţei că nu există interesul ca o persoană să preia cu titlu particular elementele pasive din patri- 148 cesiune de drepturi succesorale moniul altei persoane. C.d. poate fi realizată totuşi indirect, prin două feluri de procedee, şi anume: unele prin care creditorul dobândeşte un al doilea debitor, fără ca dreptul său faţă de debitorul iniţial să se stingă, iar altele care conferă creditorului un drept împotriva unui nou debitor, stingându-i-se creanţa faţă de primul debitor. Din prima categorie de procedee fac parte delegaţia imperfectă şi stipulaţia pentru altul; din cea de a doua categorie fac parte delegaţia perfectă şi novaţia prin schimbarea debitorului. C.d. se poate realiza în situaţiile expres prevăzute de lege ca efect accesoriu al transmiterii unui bun. Astfel, în cazul în care locatorul înstrăinează imobilul închiriat sau arendat, cumpărătorul are obligaţia să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare ori de câte ori contractul de locaţiune a fost constatat printr-un înscris autentic sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă. Excepţie face doar ipoteza când desfiinţarea locaţiunii ca urmare a vânzării imobilului a fost stipulată în mod expres (art. 1441 C. civ.). Asemenea delegaţiei imperfecte, proprietarul imobilului închiriat rămâne în continuare îndatorat la executarea obligaţiilor sale faţă de locatar, cu toate că noul dobânditor al imobilului este obligat să respecte locaţiunea anterior consimţită de fostul proprietar. Tot astfel, cel ce dobândeşte un bun asigurat are obligaţia să respecte contractul de asigurare încheiat de antecesorul său de drept, având însă şi facul- tatea să-l rezilieze. Asigurarea va continua ope legis în beneficiul noului dobânditor, iar înstrăinătorul este liberat de datorie faţă de asigurător pentru viitor, graţie voinţei tacite a acestuia din urmă. Realizarea c.d. mai poate avea loc şi prin efectul cesiunii unui contract, care este^ reglementată în materie locativă. în virtutea schimbului de locuinţe realizat între doi locatari, aceştia îşi cedează reciproc obligaţiile asumate de către fiecare dintre ei faţă de locatorul cu care a contractat [v. şi cesiune de creanţă]. cesiune de drepturi litigioase, v. vânzare de drepturi litigioase. cesiune de drepturi succesorale, varietate a cesiunii de creanţă care se distinge prin aceea că are ca obiect drepturile succesorale ale cedentului. Poate avea loc numai după deschiderea moştenirii. O moştenire încă nedeschisă nu poate fi înstrăinată (nulla est viventis hereditas). Nesocotirea acestei interdicţii este sancţionată cu nulitatea absolută a actului de înstrăinare, chiar dacă acel act a fost făcut cu consimţământul celui despre a cărui moştenire este vorba, deoarece poate trezi dorinţa morţii (votum mortis) unei alte persoane. C.d.s. poate avea ca obiect fie dreptul asupra unei alte universalităţi (patrimoniul lui de cuius), dacă cedentul este unicul moştenitor, fie o cotă-parte indiviză dintr-o universalitate (fracţiune de patrimoniu) dacă sunt mai mulţi moştenitori. Când obiectul înstrăinării îl 149 cesiune de drepturi succesorale formează drepturi (bunuri) determinate din moştenirea deschisă, primesc aplicare regulile generale ale vânzării. La fel, legatarul cu titlu particular nu poate avea calitatea de vânzător (cedent) a unui drept succesoral, de vreme ce el nu dobândeşte prin efectul legatului său o universalitate sau o fracţiune dintr-o universalitate, ci bunuri individual determinate. Cedentul este obligat să predea cesionarului fructele percepute, creanţele încasate sau preţul lucrurilor vândute din masa succesorală, afară numai dacă nu există o clauză contrară. Prin efectul cesiunii renasc şi datoriile cedentului faţă de succesiune, stinse anterior prin confuziune. Prin simetrie juridică, şi cesionarul (cumpărătorul) este dator să restituie cedentului (vânzătorului) sumele plătite de acesta pentru datoriile şi sarcinile moştenirii, în absenţa unei clauze contrare. De asemenea, prin efectul c.d.s. renasc şi creanţele cedentului faţă de succesiune, stinse prin confuziune. Datoriile moştenirii faţă de alţi creditori decât cedentul trec asupra cesionarului în cadrul universalităţii dobândite, dar această transmisiune nu produce efecte faţă de creditorii moştenirii, întrucât cesiunea de creanţe nu este admisă de Codul civil, iar debitorul nu-şi poate substitui o altă persoană fără consimţământul creditorului. De aceea, creditorii moştenirii vor putea urmări pe cedent pentru datoriile succesiunii, căci acesta a putut înstrăina numai drepturile sale succesorale, iar nu şi calitatea lui de moştenitor (semel heres, sempel heres). Dacă a fost urmărit de creditori, cedentul se va putea întoarce împotriva cesionarului pe calea acţiunii în regres. Cesionarul va putea fi urmărit şi de creditorii succesiunii, dar numai pe calea acţiunii oblice (subrogatorie), el nefiind debitorul lor direct. Cât priveşte obligaţia de garanţie a cedentului, acesta răspunde numai de calitatea sa de moştenitor (al universalităţii sau al cotei-părţi din universalitate), nu şi de conţinutul universalităţii transmise (garanţie de drept). Această garanţie poate fi modificată însă prin convenţia părţilor (garanţie convenţională), în sensul agravării ei, specificându-se în detaliu bunurile cuprinse în moştenire. Totodată, poate fi stipulată şi exonerarea de garanţie (ca de pildă, pentru micşorarea drepturilor succesorale ale cedentului prin apariţia unui nou moştenitor), dar numai în limitele permise în caz de evicţiune. într-o atare ipoteză primesc aplicare şi dispoziţiile normative ce reglementează drepturile cumpărătorului evins. în cazul în care moştenirea cuprinde şi dreptul de proprietate asupra unui teren, forma autentică a contractului este cerută ad validitatem. Pentru opozabilitatea c.d.s., corespunzător naturii drepturilor înstrăinate/dobândite (drepturi reale sau de creanţă) este necesară îndeplinirea formelor de publicitate, deoarece drepturile cesionarului îşi au geneza în contract, iar nu în succesiune [sin. vânzare de drepturi succesorale; cesiunea unei moştenirii. 150 chiriaş cesiunea unei moşteniri, v. cesiune de drepturi succesorale. cheltuieli necesare, sume de bani (sau muncă) necesare pentru conservarea unui lucru în însăşi materialitatea sa. Când sunt investite de către un posesor neproprietar (fie el de bună-credinţă sau de rea-credinţă), proprietarul este obligat să le restituie în întregime, deoarece aceste cheltuieli trebuiau făcute de el, dacă lucrul s-ar fi aflat în posesia sa. cheltuieli utile, sume de bani (sau muncă) investite de către posesorul unui lucru în vederea ameliorării stării materiale a acestuia şi care, deşi nu sunt necesare, sporesc valoarea lucrului. Proprietarul este obligat să restituie atât posesorului de bună-credinţă, cât şi celui de rea-credinţă, cheltuielile de acest gen, în măsura în care ele au creat un spor de valoare a lucrului, considerat la momentul restituirii acestuia de către posesor. cheltuieli voluptuarii, sume de bani (sau muncă) investite de către posesorul unui lucru pentru a-şi satisface plăcerea lui personală şi care nu măresc valoarea lucrului. Proprietarul nu poate fi obligat să restituie aceste cheltuieli, indiferent dacă posesorul care le-a efectuat a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă. chemare succesorală, v. vocaţie succesorală. chiriaş, persoană care dobândeşte folosinţa unei locuinţe sau a altui bun în baza unui contract de închiriere, plătind chirie. C. are ca obligaţie principală plata chiriei. Atunci când contractul de închiriere are ca obiect o locuinţă, această obligaţie revine, în primul rând, locatarului principal, care este considerat a fi mandatarul legal al celorlalţi membri de familie în raporturile locative; ţn caz de neplată însă, locatorul poate urmări şi pe ceilalţi membri de familie care, fiind nominalizaţi în contractul de închiriere, dobândesc prin efectul lui drepturi locative proprii, având şi obligaţii corelative ce nu diferă de acelea ale locatarului principal. C. îi revine şi obligaţia de a plăti cu regularitate cotele din cheltuielile de întreţinere şi reparare a părţilor comune a clădirii, precum şi orice alte cheltuieli pe care le implică folosinţa clădirii (cum sunt cheltuielile pentru apă, canalizare, iluminat etc.); neînde-plinirea cu rea-credinţă a acestei obligaţii este susceptibilă să antreneze evacuarea c. şi a membrilor săi de familie. Din contractul de închiriere a locuinţei mai decurg în sarcina c. şi alte trei obligaţii, şi anume: a) folosirea corectă a locuinţei, ceea ce comportă stricta respectare a destinaţiei acesteia, stabilită prin contract; c. are îndatorirea de a se comporta ca un bun gospodar, evitând ca prin conduita sa ori a persoanelor care locuiesc cu dânsul să se pricinuiască stricăciuni locuinţei ori să se determine accelerarea procesului de uzură a clădirii. Totodată, c. este ţinut să respecte regulile de 11. 151 chiriaş convieţuire socială atât în raporturile cu locatorul, cât şi cu ceilalţi locatari ai imobilului respectiv. Pentru efectuarea oricăror transformări interioare privind structura locuinţei, altele decât acelea care prin natura lor ar reprezenta doar modalităţi practice de folosire mai eficientă a structurii existente, c. are nevoie de consimţământul locatorului; în cazul în care transformările ar afecta şi folosinţa locuinţelor altor locatari, este necesar şi consimţământul acestora. Efectuarea unor transformări sau schimbarea destinaţiei locuinţei fără consimţământul locatorului (şi, dacă e cazul, a colocatarilor) constituie acte de exercitare abuzivă a drepturilor locative, cei lezaţi în drepturile lor putând obţine pe cale judecătorească (prin sentinţă sau prin ordonanţă preşe-dinţială) restabilirea situaţiei anterioare. Nesocotirea obligaţiei de folosire corectă a locuinţei, când îmbracă o formă gravă (spre exemplu, constă în pricinuirea de stricăciuni importante locuinţei, clădirii, instalaţiilor sau altor bunuri aferente lor) poate antrena rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea c.; b) efectuarea operaţiilor stabilite de lege, obligaţie ce presupune executarea lucrărilor de întreţinere şi reparare a elementelor de construcţie şi de instalaţii din interiorul locuinţei şi ale părţilor din clădire aflate în folosinţă comună, precum şi anexelor acesteia; el are îndatorirea să înlocuiască elementele de construcţie şi instalaţii (din interiorul şi exteriorul clădirii) deteriorate din cauza folosirii lor necorespunzătoare. C. nu-i incumbă însă reparaţiile care decurg ca o consecinţă a neîndeplinirii obligaţiilor ce cad în sarcina locatorului (spre exemplu, c. nu este obligat să zugrăvească atunci când necesitatea efectuării unei asemenea lucrări de întreţinere decurge din neîndeplinirea de către locator a obligaţiei de reparare a acoperişului clădirii, care a făcut posibilă infiltrarea apelor pluviale în pereţii interiori sau în tavanul locuinţei). Locatorul este îndreptăţit să efectueze el însuşi, pe cheltuiala c., lucrările de reparaţie şi de întreţinere, dacă acesta nu dă curs obligaţiei de a efectua el însuşi lucrările la care este ţinut potrivit legii. C. este obligat să permită locatorului să verifice o dată pe an modul în care întreţine locuinţa; totodată, este obligat să-i permită acestuia şi verificarea periodică a modului în care sunt folosite şi întreţinute părţile şi instalaţiile comune ale clădirii; c) restituirea locuinţei la încetarea contractului de închiriere, îndatorire potrivit căreia c. trebuie să predea locuinţa în stare de folosinţă şi de curăţenie corespunzătoare; în aprecierea stării locuinţei în momentul predării, se va avea în vedere starea acesteia din momentul preluării sale în folosinţă de către c.; în lipsa unor acte constatatoare (de exemplu, un proces-verbal de predare-primire) a stării locuinţei la mutarea c., operează prezumţia că acesta a primit-o în stare normală. C. va restitui locuinţa împreună cu 152 chirie toate accesoriile ei, fiind obligat să suporte repararea, pe cheltuiala sa, a tuturor stricăciunilor cauzate locuinţei din culpa sa; el se poate exonera însă de obligaţia de reparare, dovedind că degradările respective se datorează unui eveniment de forţă majoră. în cazul în care c. refuză să restituie locuinţa, el poate fi evacuat de către locator prin intermediul justiţiei, afară numai dacă c. invocă un drept de retenţie asupra locuinţei; în acest din urmă caz, c. poate păstra locuinţa până când locatorul plăteşte creanţa în virtutea căreia s-a născut dreptul de retenţie (spre exemplu, plata reparaţiilor efectuate de c., dar care cădeau, potrivit legii, în sarcina locatorului) [sin. locatar]. chirie, sumă de bani pe care chiriaşul este obligat să o plătească locatorului în baza contractului de închiriere, ca echivalent al folosinţei lucrului închiriat. Plata c. constituie obligaţia principală a locatarului. Potrivit legii, locatarul este obligat să plătească c. la termenele stipulate prin contractul de închiriere. Locul plăţii este, în lipsă de stipulaţie expresă, domiciliul locatarului, plata fiind chera-bilă, iar nu portabilă. Locatarul, în caz de pericol de evicjiune, poate suspenda plata c. în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei de plată a c., locatorul este în drept să ceară rezilierea judiciară a contractului. Părţile pot însă stipula un pact comisoriu în temeiul căruia, în caz de neplată a c. la termen, contractul să fie reziliat de drept, fără notificare şi fără cerere de chemare în judecată. în cazul închirierii locuinţelor proprietate de stat, ca şi a acelora care formează proprietatea regiilor specializate, cuantumul c. se calculează în funcţie de anumite criterii stabilite de lege, prevăzându-se, totodată, şi modalităţile de plată a acesteia. Contractul-tip conţine clauza potrivit căreia acesta are valoare de înscris autentic, constituind titlu executoriu pentru plata c. Neplata, din culpă, la termen, a c. atrage o majorare de 0,5% asupra sumei datorate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi lucrătoare ce urmează aceleia în care chiria a devenit exigibilă, fără însă ca majorarea să poată depăşi totalul c. restante; în toate cazurile, pot fi aplicate tarifului de bază majorări sau reduceri, ţinându-se seama de existenţa sau lipsa unor elemente de confort (de exemplu, încălzire centrală, gaze la sobe etc.). Tariful de bază se majorează progresiv şi în cazul în care chiriaşul deţine o suprafaţă excedentară, în raport cu mărimea acestei suprafeţe. în cazul în care apar neînţelegeri între părţile contractului de închiriere a locuinţei cu privire la stabilirea cuantumului c., oricare dintre acestea se pot adresa instanţei judecătoreşti pe calea unei acţiuni în constatare, solicitând stabilirea prin sentinţă a cuantumului c. legale. Atunci când, pe parcursul executării contractului, se modifică elementele avute în vedere la stabilirea c., se proce- 153 circuit civil dează la recalcularea acesteia, chiriaşul fiind obligat să plătească c. recalculată cu începere din prima zi a lunii următoare celei în care s-a produs modificarea; se va proceda, de asemenea, la recalculare şi atunci când c. a fost stabilită greşit, dacă eroarea respectivă nu este imputabilă chiriaşului. Chiriaşul care, în mod culpabil, a contribuit la stabilirea unei c. mai mici decât cea legală este obligat să plătească diferenţa, precum şi majorările legale pentru trecut. Cât priveşte modalitatea de plată a c., aceasta diferă după cum chiriaşul este încadrat în muncă sau nu şi după felul proprietăţii asupra locuinţei; în cazul în care locuinţa face parte din fondul locativ de stat, iar chiriaşul este încadrat la o unitate de stat, plata c. se face prin reţinere pe statul de retribuţie al acestuia, indiferent de alte reţineri care i-ar greva retribuţia; în celelalte cazuri, plata c. se face potrivit condiţiilor precizate în contract. circuit civil, segment al circuitului juridic ce cuprinde totalitatea faptelor şi actelor juridice care generează raporturi juridice civile. Sunt în c.c. toate bunurile şi valorile susceptibile de a fi dobândite, conservate, administrate sau înstrăinate prin acte juridice civile. Legea (art. 1310 C. civ.) prevede că pot fi vândute toate lucrurile care sunt în comerţ (in commercio), adică în c.c. Se consacră astfel principiul liberei circulaţii a lucrurilor susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate sau al altor raporturi juridice. Nu pot forma obiectul contractelor translative de proprietate lucrurile care, potrivit legii, nu sunt în comerţ (extra commercium). Această prohibiţie, în unele situaţii, are caracter absolut, adică atunci când vizează bunuri care prin lege sunt declarate inalienabile (precum cele care, prin natura lor sau prin efectul legii, sunt de uz sau interes public), iar în alte situaţii are caracter relativ, adică atunci când vizează bunuri care, deşi nu sunt inalienabile, pot fi înstrăinate numai de către anumite persoane sau numai în anumite condiţii. Sunt scoase din c.c. numai lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate şi al actelor juridice. Aceasta este regula, dar ea se referă numai la aşa-numitele lucruri comune (res communis), precum: aerul, lumina solară, apa mării sau a râurilor curgătoare, care, fiind inepuizabile, nu aparţin nimănui şi al căror uz e comun tuturor, în condiţiile şi în limitele prevăzute de lege. Legea declară inalienabile (imprescriptibile şi insesizabile) bunurile care fac parte din domeniul public al statului (de interes naţional) sau al unităţilor administrativ-teritoriale (de interes local). Bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea regiilor autonome ori a instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate (art. 136 din Constituţia României, republicată), dar nu pot fi înstrăinate. Există şi bunuri cu privire la care legea instituie o inalienabilitate tempo- 154 clasă de moştenitori rară stabilită propter rem. Fac parte din această categorie terenurile cu privire la care (în baza Legii nr. 18/1991) a fost constituit dreptul de proprietate, precum şi imobilele cu destinaţia de locuinţă trecute în proprietatea statului, care (în baza Legii nr. 112/1995) pot fi cumpărate de chiriaşi titulari de contract de închiriere. Libera circulaţie a bunurilor este îngrădită în privinţa bunurilor care constituie monopolul statului. Asemenea bunuri (precum materii explozive, tutun, arme, stupefiante etc.) pot fi vândute şi, respectiv cumpărate în condiţiile prevăzute de lege numai de persoane juridice sau fizice autorizate pe bază de licenţă. Bunurile din patrimoniul cultural naţional nu sunt scoase din c.c., putând fi înstrăinate, respectiv dobândite prin acte juridice civile, cu excepţia acelora dintre ele ce fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. Cu privire la metale preţioase şi pietre preţioase, legea prevede anumite limitări în ce priveşte circulaţia acestora, fără însă a le scoate din c.c. în principiu, un bun nu poate fi scos din c.c. prin voinţa subiectelor de drept (alţii decât statul) participante la raporturile juridice civile, stipulând în acest sens o clauză contractuală sau testamentară, deoarece o astfel de clauză (pactum de nori alienando) contravine ideii de liberă circulaţie a bunurilor (art. 1310 C. civ.), precum şi dreptului proprietarului de a dispune liber şi absolut de bunul său (art. 480 C. civ.). Inalie- nabilitatea convenţională poate fi recunoscută ca valabilă, numai dacă este fundamentată pe un interes serios şi legitim, precum garantarea unei obligaţii de plată a preţului, a unei rente viagere în favoarea unui terţ, interdicţia bunului transmis minorului până la majoratul acestuia. Dar chiar în aceste situaţii, inalienabilitatea are numai caracter temporar, fiind justificată numai până la stingerea obligaţiei garantate sau încetarea într-un alt mod a interesului protejat. Clauza de inalienabilitate nu poate avea caracter perpetuu. clandestinitatea posesiei, viciu al posesiei concretizat în exercitarea de către posesor a actelor de stăpânire materială a lucrului pe ascuns faţă de adversarul său, astfel încât acesta nu este în măsură să le poată cunoaşte. Ea este greu de imaginat în cazul imobilelor şi relativ uşor de realizat în cazul mobilelor. C.p. are următoarele caractere juridice: a) este un viciu relativ, deoarece poate fi invocat numai de către acela faţă de care posesia a fost exercitată pe ascuns; b) este un viciu temporar, întrucât încetează în momentul în care posesia redevine publică. clasă de moştenitori, sintagmă utilizată pentru a desemna o categorie de rude ale defunctului care vine la moştenire într-o anumită ordine, în raport de altă categorie de rude ale acestuia ce formează o altă clasă. Atât categoriile de rude chemate să-l moştenească pe de cuius, cât şi ordinea în care 155 clasă de moştenitori acestea sunt chemate la moştenire se stabilesc de lege potrivit vocaţiei la succesiune a persoanelor din alcătuirea lor. Codul civil (art. 659, art. 669-676) distinge următoarele patru c.m.: a) clasa I, din care fac parte descendenţii în linie dreaptă ai defunctului (copii, nepoţi, strănepoţi, etc.); b) clasa a ll-a, care cuprinde pe: ascendenţii privilegiaţi (părinţi ai defunctului) şi colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului, precum şi descendenţii acestora până la gradul IV inclusiv); c) clasa a IIl-a, în care se includ ascendenţii ordinari (adică bunicii, străbunicii defunctului etc.); d) clasa a IV-a, ce cuprinde pe colateralii ordinari până la gradul IV de rudenie inclusiv (adică unchii, mătuşile, verii primari ai defunctului, ca şi fraţii şi surorile bunicilor defunctului). în armonie cu regulile generale ale devoluţiunii succesorale legale, moştenitorii sunt chemaţi la succesiune în ordinea c.m. legali; în interiorul aceleiaşi clase de moştenitori, rudele aflate într-un grad mai apropiat de defunct înlătură de la moştenire pe cele aflate într-un grad de rudenie mai îndepărtat (regula proximităţii gradului de rudenie); în interiorul aceleiaşi clase de moştenitori, rudele de grad egal moştenesc în părţi egale. Ordinea de chemare se prezintă astfel: prima c.m. vine la moştenire, excluzând celelalte clase; cea de a doua c.m. culege moştenirea numai în lipsa moştenitorilor din prima clasă şi cu excluderea moştenitorilor din celelalte clase; a treia c.m. are acces la moştenire numai în lipsa moştenitorilor din primele două c.m. şi îi exclude pe moştenitorii din clasa a patra; această din urmă clasă vine la moştenire numai în lipsa moştenitorilor din primele trei clase. Prin excepţie de la această regulă, soţul supravieţuitor, care nu face parte din niciuna din c.m. menţionate, vine la moştenire în concurs cu moştenitorii din oricare din aceste clase, iar drepturile lor succesorale sunt stabilite ca întindere în funcţie de c.m. concurentă. Regula proximităţii gradului de rudenie funcţionează în felul următor: fiii defunctului (care sunt rude de gradul I) înlătură de la moştenire pe nepoţii acestuia (care sunt rude de gradul II); bunicii defunctului (rude de gradul II) înlătură de la moştenire pe străbunici (rude de gradul III); unchii şi mătuşile (rude colaterale de gradul III) înlătură de la moştenire pe verii primari ai defunctului (rude de gradul IV). Prin excepţie de la această regulă, în interiorul celei de a doua c.m., părinţii lui de cuius nu înlătură de la moştenire pe fraţii şi surorile defunctului şi nici pe descendenţii din fraţi şi surori, deşi toţi aceştia din urmă sunt rude de gradul II. Constituie excepţie de la regula în discuţie şi reprezentarea succesorală. în fine, regula potrivit căreia în interiorul aceleiaşi c.m. rudele de grad egal moştenesc în părţi egale funcţionează astfel: dacă toţi moştenitorii lui de cuius fac parte din aceeaşi clasă şi se află în acelaşi grad de rudenie cu acesta, averea succesorală se va împărţi între ei 156 clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi în părţi egale; dacă la moştenire vin fraţi şi surori după mamă şi după tată şi fraţi şi surori numai după mamă sau numai după tată (adică proveniţi din căsătorii diferite), cei dintâi vor primi o parte mai mare decât ceilalţi şi va fi înfrântă astfel egalitatea dintre moştenitorii făcând parte din aceeaşi clasă şi aflaţi în acelaşi grad de rudenie [v. şi reprezentare succesorală; clasa descendenţilor; clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi; clasa ascendenţilor ordinari; clasa colateralilor ordinari; grad de rudenie; regula proximităţii gradului de rudenie cu defunctul]. clasa ascendenţilor ordinari, clasă de moştenitori formată din bunici, străbunici etc., adică din moştenitori făcând parte din clasa a lll-a, fără distincţie după cum aceştia sunt ascendenţi după tatăl sau după mama defunctului. în armonie cu regula proximităţii gradului de rudenie, ascendenţii ordinari exclud de la moştenire pe colateralii ordinari, precum şi pe ascendenţii mai îndepărtaţi în grad. Ascendenţii ordinari de acelaşi grad dobândesc moştenirea în părţi egale. Dreptul la moştenire al ascendenţilor ordinari prezintă următoarele caractere juridice: aceşti moştenitori nu sunt rezerva-tari, pot succede numai proprio nomine (deci nu pot veni la moştenire prin reprezentare), sunt moştenitori sezinari şi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor [v. şi clasă de moştenitori]. clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi, clasă de moştenitori formată din două categorii de moştenitori, şi anume ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi şi descendenţii acestora din urmă, chemate împreună la moştenire. Conform legii, ascendenţi privilegiaţi sunt mama şi tatăl defunctului, care pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie. Drepturile lor succesorale sunt marcate de caracterul eterogen al clasei de moştenitori din care fac parte. Astfel, dacă ascen-denţii privilegiaţi sunt singurii moştenitori, ei dobândesc întreaga moştenire în mod egal. Când un singur părinte vine la succesiune în concurs cu colateralii privilegiaţi, acesta primeşte 1/4 din moştenire, iar 3/4 din succesiune va reveni colateralilor privilegiaţi. Dacă ambii părinţi şi adoptatorul vin la succesiune, în concurs cu colateralii privilegiaţi, ei vor primi 1/2 din moştenire, împreună, cealaltă jumătate revenind colateralilor privilegiaţi. Conform dispoziţiilor Codului civil, ascendenţii privilegiaţi au, în ce priveşte drepturile lor succesorale, următorul regim juridic: a) pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi prin reprezentare; b) sunt moştenitori rezervatari; c) sunt moştenitori sezinari; d) nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor. Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului, din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţia cu efecte depline. Atunci când vin singuri la moştenire, colateralii privilegiaţi culeg întreaga moştenire. în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, cola- 157 clasa colateralilor ordinari teralii privilegiaţi culeg 1/2 din moştenire (când vin în concurs cu ambii părinţi ai defunctului) sau 3/4 din moştenire (când vin în concurs numai cu un singur părinte). Cât priveşte împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi, moştenirea se împarte între fraţi şi surori, în mod egal, adică pe capete, dacă toţi sunt din aceeaşi căsătorie. Atunci când la succesiune vin fraţi şi surori din căsătorii diferite, se va proceda astfel: în cazul în care la moştenire vin fraţi care fac parte dintr-o singură categorie (fie buni, fie consangvini, fie uterini) drepturile lor succesorale vor fi egale; în cazul în care colateralii privilegiaţi sunt din categorii diferite, împărţeala moştenirii se face pe linii, creându-se astfel posibilitatea ca fraţii buni să culeagă o parte mai mare din moştenire decât cei consangvini sau cei uterini. Această ipoteză constituie o excepţie la regula conform căreia în cadrul aceleiaşi clase, rudele de acelaşi grad moştenesc în părţi egale. Dar împărţirea pe linii are loc numai în cazul în care există condiţiile în prezenţa cărora moştenirea se împarte în două părţi: una corespunzând liniei paterne, iar alta corespunzând liniei materne. într-o atare situaţie, fraţii buni (sau germani) sunt chemaţi la moştenire pe ambele linii; fraţii consangvini au chemare la moştenire numai pe linie paternă, iar fraţii uterini vin să succeadă numai pe linie maternă, împărţirea moştenirii pe linii între colateralii privilegiaţi rezultaţi din căsătorii diferite are loc indiferent dacă aceştia vin în concurs cu ascendenţii privilegiaţi sau culeg ei singuri întreaga moştenire. Regula împărţirii pe linii a moştenirii între colateralii privilegiaţi proveniţi din căsătorii diferite se aplică şi fraţilor şi surorilor defunctului din afara căsătoriei sau din adopţie. Drepturile la moştenire ale colateralilor privilegiaţi prezintă următoarele caractere juridice: colateralii privilegiaţi pot fi chemaţi la moştenire, în condiţiile legii, atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare; ei nu sunt nici moştenitori rezervatari, nici sezinari şi nu pot fi obligaţi la raportul donaţiilor [v. şi clasă de moştenitori]. clasa colateralilor ordinari, clasă de moştenitori alcătuită din unchii, mătuşile şi verii primari ai defunctului (din căsătorie sau din afara căsătoriei). în cazul în care există mai multe rude pe linie colaterală, în acelaşi grad, succesiunea se împarte între acestea în părţi egale. în ipoteza în care colateralii existenţi sunt în grade de rudenie diferite, colateralii aflaţi în grad mai apropiat îi înlătură pe aceia care se află într-un grad mai îndepărtat. Dreptul la moştenire al colateralilor ordinari prezintă următoarele caractere juridice: aceştia nu sunt nici moştenitori rezervatari, nici moştenitori sezinari; nu pot veni la succesiune prin reprezentare, ci moştenesc întotdeauna numai proprio nomine şi nu pot fi obligaţi la raportul donaţiilor [v. şi clasă de moştenitori]. 158 clauză contractuală clasa descendenţilor, clasă de moştenitori cuprinzând: copiii defunctului, descendenţii acestora în linie dreaptă, la infinit, fără deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie, din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopţie. Copiii din afara căsătoriei au aceleaşi drepturi ca şi copiii din căsătorie, cu aceştia din urmă fiind asimilaţi şi copiii adoptaţi. Adoptatul, rupând orice legătură de rudenie cu părinţii lui fireşti, nu mai are niciun drept să-i moştenească. Copilul adoptat, având aceleaşi drepturi ca şi copilul firesc, descendenţii lui au chemare şi ei, în condiţiile legii, la moştenirea adoptatorilor, aşa cum descendenţii copiilor fireşti au chemare şi ei la moştenirea părinţilor acestora din urmă. Descendenţii reprezintă prima clasă de moştenitori chemată de lege la moştenire. Ei culeg moştenirea în întregime, înlăturând, cu excepţia soţului supravieţuitor, pe toţi moştenitorii din celelalte clase. Ei sunt moştenitori rezervatari, deoarece pentru a-i proteja, legea îngrădeşte libertatea celui ce lasă moştenirea de a dispune cu titlu gratuit de averea sa succesorală. De asemenea, descendenţii sunt moştenitori sezinari, având posibilitatea juridică de a intra în stăpânirea moştenirii fără atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor. Dar descendenţii au obligaţia de a raporta donaţiile la masa succesorală. C.d. pot veni la moştenire şi prin reprezentare [v. şi clasă de moştenitorii. clauză contractuală, stipulaţie inclusă de părţi, în virtutea principiului libertăţii convenţiilor, în conţinutul contractului lor. Partenerii contractuali au facultatea să stipuleze în contract orice c.c. ce nu contravine ordinii publice şi bunelor moravuri. Prin clauzele stipulate în contract, părţile definesc drepturile şi obligaţiile generate de acel contract în favoarea şi respectiv în sarcina fiecăreia dintre ele. Atunci când contractanţii omit să includă în contractul lor o c.c. prin care se reglementează un aspect important al raportului juridic obligaţional existent între ei (ca de pildă, stabilirea locului plăţii - art. 1104 C. civ.) omisiunea lor va fi complinită printr-o dispoziţie supletivă de lege [cum este, bunăoară, cazul art. 1104 alin. (2) şi (3) C. civ., care precizează locul plăţii în ipoteza când obiectul obligaţiei este format din lucruri certe şi respectiv în orice alt caz]. Unele c.c., precum clauza penală, clauza de arvună etc., au caracterul unor veritabile convenţii accesorii, iar altele, ca de pildă cele referitoare la preţ ori la locul sau data plăţii, concretizează elementele contractului în conţinutul căruia se integrează. Sunt valabile din punct de vedere juridic numai c.c. care nu contrazic ordinea publică şi bunele moravuri. Orice c.c. care nu îndeplineşte o atare cerinţă este lovită de nulitate, iar dacă a fost esenţială (determinantă) la încheierea contractului antrenează nulitatea întregului contract. 159 clauză de agravare a răspunderii în anumite situaţii (de exemplu: contractul de societate reglementat de Legea nr. 31/1990 sau contractul de asociere în participaţie consacrat prin Legea nr. 15/1990) legea prevede expressis verbis ce clauze trebuie să conţină contractul, pentru ca acesta să fie valabil încheiat. Asemenea c.c. sunt clauze necesare pentru valabilitatea contractului şi, de aceea, părţile au îndatorirea să le stipuleze în contract. în virtutea principiului libertăţii convenţiilor, pe lângă astfel de clauze, partenerii contractuali pot conveni orice alte clauze cu caracter opţional. clauză de agravare a răspunderii, stipulaţie contractuală prin care debitorul îşi asumă răspunderea şi pentru situaţia când neexecutarea se datorează unor cazuri de forţă majoră predeterminate. Prin efectul unei astfel de clauze, debitorul consimte la restrângerea numărului de ipoteze în care legea îl exonerează de răspundere pentru caz de forţă majoră. C.a.r. trebuie să fie formulată în termeni clari şi precişi, astfel încât să nu creeze nicio îndoială cu privire la voinţa debitorului de a-şi asuma riscuri suplimentare faţă de cele pe care legea le stabileşte în sarcina lui. Cu toate acestea nu este necesar ca în redactarea clauzei să fie utilizaţi termeni juridici sau speciali, după cum nu este necesar ca ea să fie exprimată printr-o formulă anume consacrată în acest sens. clauză de arvună, convenţie accesorie contractului de vânzare- cumpărare, în virtutea căreia cumpărătorul avansează o sumă de bani care, de regulă, reprezintă o parte din preţ, pe care o pierde dacă vânzarea nu se execută din culpa sa sau pe care vânzătorul, primind-o, este obligat să o restituie îndoit dacă neexecutarea vânzării se datorează culpei sale. în dreptul civil român, cu excepţia cazului în care părţile stipulează contrariul, c.a. are caracter confirmativ: contractantul care nu este în culpă are dreptul fie să ceară executarea silită a contractului, fie să pretindă restituirea dublului arvunei (când acest contractant este cumpărătorul), fie să păstreze arvuna primită (dacă este vorba de vânzător). Părţile au facultatea să confere c.a. şi caracterul unei clauze de dezicere, adică de desfiinţare a contractului prin voinţa unilaterală a uneia dintre ele, cu restituirea arvunei sau, după caz, a dublului acesteia, cealaltă parte fiind astfel pusă implicit în imposibilitatea de a cere executarea contractului. Se derogă astfel de la principiul irevocabilităţii contractului prin voinţă unilaterală a unei părţi. De aceea, caracterul de clauză de dezicere a c.a. trebuie stipulat expres şi în termeni precişi. C.a. având ca afect, după caz, fie pierderea arvunei, fie restituirea dublului acesteia, funcţionează ca o veritabilă clauză penală prin care contractanţii stipulează cuantumul daunelor-interese ce sunt datorate în caz de neexecutare. Ca urmare, ori de câte ori instanţa de judecată face aplicarea c.a., nu poate 160 clauză de limitare a răspunderii acorda contractantului îndreptăţit despăgubiri nici mai mari şi nici mai mici decât acelea pe care le comportă această clauză. Codul civil român (art. 1297) prevede că c.a. este lipsită de efecte în următoarele ipoteze: când contractul de vânzare-cumpărare în care este cuprinsă este lovit de nulitate; în cazul în care contractul principal (de vânzare-cumpărare) s-a executat; dacă părţile, de comun acord, rezoluţionează vânzarea; dacă executarea vânzării, din motive mai presus de voinţa părţilor, a devenit imposibil de executat. în toate aceste cazuri arvuna se va restitui sau se va include în prestaţiile reciproce ale părţilor. Ceea ce determină caracterul de arvună (şi nu de simplu acont) al sumei avansate este voinţa comună a părţilor, iar nu un anumit cuantum al acesteia [v. şi arvună]. clauză de confidenţialitate, (în legislaţia muncii) clauză specifică prin care părţile convin ca, pe toată durata contractului individual de muncă şi după încetarea acestuia, să nu transmită date sau informaţii de care au luat cunoştinţă în timpul executării contractului, în condiţiile stabilite în regulamentele interne, în contractele colective de muncă sau în contractele individuale de muncă. Nerespectarea acestei clauze de către oricare dintre părţi atrage obligarea celui în culpă la plata de daune-interese. clauză de dezicere, v. clauză de arvună. clauză de împuternicire, convenţie accesorie unui contract de depunere a unor sume de bani la C.E.C. sau în cont la bancă prin care deponentul împuterniceşte una sau două persoane determinate să facă operaţiuni în scopul retragerii integrale sau parţiale a depozitului de numerar. în funcţie de raporturile preexistente sau care se stabilesc cu prilejul efectuării depozitului între deponent şi persoanele împuternicite de acesta să facă operaţiunile menţionate, c.î. poate avea caracterul unei oferte de plată, al unui contract de mandat, al unui contract de donaţie etc. clauză de limitare a răspunderii, stipulaţie contractuală prin care părţile stabilesc o limită maximă a despăgubirilor la plata cărora debitorul poate fi obligat în caz de neexecutare (lato sensu) a obligaţiilor sale, chiar dacă prejudiciul suferit de creditor depăşeşte respectiva limită. C.l.r. este valabilă numai dacă debitorul nu se face vinovat de doi sau de o culpă gravă. Plafonul stabilit nu trebuie să fie foarte redus, pentru a evita convertirea implicită a c.l.r. într-o veritabilă clauză de exonerare totală de răspundere. De altfel, c.l.r. echivalează în toate cazurile cu o clauză de nerăspundere, dar numai pentru pagubele a căror valoare depăşeşte plafonul stabilit. Efectul principal al c.l.r. constă în limitarea cuantumului daunelor-interese la care poate fi obligat debitorul în caz de neexecutare la plafonul valoric prestabilit. 161 clauză de mobilitate clauză de mobilitate, clauză specifică contractelor de muncă, prin care părţile unui contract individual de muncă stabilesc că, în considerarea specificului muncii, executarea obligaţiilor de serviciu de către salariat nu se reajizează într-un loc stabil de muncă. în acest caz, salariatul beneficiază de prestaţii suplimentare în bani sau în natură. clauză de neconcurenţă, clauză specifică contractelor de muncă prin care salariatul este obligat ca după încetarea contractului să nu presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizaţii de neconcurenţă lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurenţă. C.n. îşi produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret activităţile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunare, perioada pentru care îşi produce efectele c.n., terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, precum şi aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul. Indemnizaţia de neconcurenţă lunară datorată salariatului nu este de natură salariată, se negociază şi este de cel puţin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni anterioare datei încetării contractului individual de muncă sau, în cazul în care durata contractului individual de muncă a fost mai mică de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului. Indemnizaţia de neconcurenţă reprezintă o cheltuială efectuată de angajator, este deductibilă la calculul profitului impozabil şi se impozitează la persoana fizică beneficiară, potrivit legii. C.n. îşi poate produce efectele pentru o perioadă de maximum 2 ani de la data încetării contractului individual de muncă, cu excepţiile expres prevăzute de Codul muncii. C.n. nu poate avea ca efect interzicerea în mod absolut a exercitării profesiei salariatului sau a specializării pe care o deţine. La sesizarea salariatului sau a inspectoratului teritorial pentru muncă, instanţa competentă poate diminua efectele c.n. în cazul nerespectării, cu vinovăţie, a c.n., salariatul poate fi obligat la restituirea indemnizaţiei şi, după caz, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului. clauză de nerăspundere, v. clauză exoneratoare de răspundere. clauză de răscumpărare, v. pact de răscumpărare. clauză exoneratoare de răspundere, stipulaţie contractuală prin care părţile înlătură, sub anumite aspecte, răspunderea contractuală ce le-ar reveni în cazul neexecutării prestaţiilor 162 clauză leonină asumate prin contract. Clauzele prin care debitorul este exonerat de răspundere în întregime sunt nule. Sunt valabile şi pot fi stipulate numai acele c.e.r. ce au ca efect exonerarea parţială de răspundere a debitorului, adică numai pentru ipoteza când neexecutarea prestaţiei asumate de acesta se datorează unei culpe determinate, cum sunt neglijenţa sau imprudenţa. Dar chiar şi o astfel de clauză este lipsită de efect exonerator în cazul prejudiciilor cauzate direct persoanei, deoarece dreptul la viaţă, ca şi drepturile la integritate corporală şi la sănătate sunt intangibile, neputând fi tranzacţionate. La fel este nevalabilă clauza prin care debitorul ar fi exonerat de doi, deoarece o atare clauză este contrară ordinii publice şi bunelor moravuri, fiind de natură să încurajeze frauda. De asemenea, nu are valabilitate nici clauza prin care debitorul este exonerat de culpa sa în general (adică de orice culpă). Au valabilitate următoarele c.e.r.: cele prin care se reduce numărul obligaţiunilor legale ori se micşorează întinderea acestora, cu condiţia ca pe această cale să nu se încalce ordinea publică (adică dispoziţiile imperative de lege) şi bunele moravuri. Bunăoară, într-un contract de vânzare-cumpărare se stipulează că debitorul nu răspunde pentru evicţiune, cu excepţia cazului când aceasta s-ar datora faptului său personal. De asemenea, sunt valabile şi c.e.r. prin care debitorul este absolvit de răspundere în anumite ipoteze expres precizate ca fiind exceptate de la regula responsabilităţii lui contractuale, fiind considerate de părţi ca având caracterul unor situaţii de forţă majoră. Astfel, în contractul de depozit regulat, depozitarul poate stipula nerăspunderea lui pentru incendiu sau furt. în fine, au valabilitate juridică şi clauzele prin care debitorul se exonerează numai de anumite culpe determinate, iar nu de culpa sa în general. De pildă, debitorul îşi asumă responsabilitatea numai pentru imprudenţă, iar nu şi pentru neglijenţă sau lipsă de prevedere. C.e.r. valabile au ca efect răsturnarea sarcinii probei, în sensul înlăturării prezumţiei de culpă a debitorului pentru neexecutarea prestaţiei asumate contractual, ceea ce face ca să revină creditorului sarcina probării unei culpe a debitorului ce nu intră sub incidenţa clauzei invocate de acesta. Astfel, dacă printr-o c.e.r. depozitarul este absolvit de răspundere în caz de incendiu fortuit, deponentul va putea totuşi obţine despăgubiri de la acesta, dovedind că incendiul respectiv s-a datorat culpei grave a depozitarului [sin. clauză de nerăspundere; v. şi clauză de limitare a răspunderii]. clauză leonină, clauză din contractul de societate (constitutiv al unei societăţi comerciale) prin care unul dintre asociaţi îşi stipulează totalitatea câştigurilor sau prin care se stabileşte ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie absolviţi de pierderi. C.l. este nulă, deoarece realizarea de 163 clauză penală beneficii de către toţi membrii asociaţi constituie însuşi scopul în vederea realizării căruia s-a constituit societatea comercială. clauză penală, convenţie accesorie prin care părţile contractului principal determină anticipat întinderea daunelor-interese ce urmează a fi plătite de debitor în caz de neexecutare, executare defectuoasă ori cu întârziere a prestaţiei la care s-a îndatorat. C.p. se analizează astfel ca fiind o modalitate de evaluare convenţională prealabilă a despăgubirilor. Această clauză poate fi stipulată în contractul principal (situaţie ce reprezintă regula) sau într-o convenţie ulterioară perfectării lui, dar încheiată anterior consumării faptului neexecutării, executării defectuoase sau cu întârziere a prestaţiei. C.p. are o mare utilitate practică, deoarece graţie ei creditorul nu mai este obligat să facă proba existenţei prejudiciului (şi a întinderii lui) suferit ca urmare a neexecutării contractului de către debitor. în virtutea c.p., creditorul trebuie să dovedească numai faptul neexecutării, executării defectuoase ori cu întârziere a prestaţiei asumate contractual de debitor. Suma de bani ori o altă valoare patrimonială prevăzută în cuprinsul c.p. este datorată de debitor în locul daunelor-interese pe care acesta, în absenţa unei astfel de clauze, ar fi obligat să le plătească. C.p. nu antrenează convertirea obligaţiei iniţiale într-o obligaţie alternativă, căci debitorul nu se poate libera de datorie optând între executarea în natură a prestaţiei principale şi plata sumei sau a unei alte valori patrimoniale prevăzute în cuprinsul c.p. O astfel de opţiune o are numai creditorul şi doar atunci când obligaţia principală, devenită exigibilă, nu a fost executată în natură de către debitor. C.p. devine operantă atunci când sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale a debitorului şi devine posibilă obligarea lui printr-o hotărâre judecătorească la plata daunelor-interese. Instanţa de judecată nu poate modifica nici o sumă prevăzută în cuprinsul c.p. şi nici altă valoare patrimonială la care se referă această clauză. Codul civil (art. 1070) dispune că poate fi micşorată suma sau valoarea patrimonială stabilită prin c.p. numai în caz de executare parţială a obligaţiei principale şi aceasta chiar atunci când s-ar constata că respectiva sumă de bani sau valoarea patrimonială este mult superioară valorii prejudiciului concret suferit de creditor. C.p., fiind un contract sau o clauză într-un contract, are aceeaşi forţă obligatorie între părţile contractante ca şi contractul principal. C.p. nu poate fi cumulată nici cu executarea în natură a prestaţiei de către debitor şi nici cu acordarea de daune-interese compensatorii printr-o hotărâre judecătorească. Ambele aceste constatări sunt valabile numai pentru ipoteza când c.p. a fost stipulată doar pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului. O astfel 164 colateral de clauză poate fi însă cumulată cu executarea parţială în natură a contractului, precum şi cu daunele-interese moratorii (când a fost stipulată într-un atare sens). C.p. îndeplineşte trei funcţii importante, şi anume: o funcţie reparatorie, deoarece menirea sa principală este de a repara prejudiciul încercat de creditor ca urmare a neexecutării, executării defectuoase ori cu întârziere de către debitor a obligaţiilor asumate contractual; o funcţie sancţiona-torie, deoarece debitorul este obligat să plătească suma de bani sau valoarea patrimonială prevăzută în cuprinsul clauzei chiar atunci când acestea sunt mai mari decât valoarea prejudiciului efectiv încercat de creditor; o funcţie sti-mulatorie, deoarece prin caracterul său drastic ea reprezintă un mijloc de stimulare a debitorului la o conduită contractuală corectă, pentru a nu se expune consecinţelor negative decurgând din punerea în aplicare a acestei clauze. clauză rezolutorie, v. condiţie rezolutorie; pact comisoriu. clauză testamentară, sintagmă ce desemnează orice stipulaţie (prevedere) cuprinsă într-un testament sau într-un alt act juridic (contract, declaraţie, libret C.E.C. etc.) ce conţine o dispoziţie de ultimă^ voinţă a unei persoane fizice. în principiu, c.t. este înscrisă în testament, dar ea poate fi stipulată şi într-un alt act juridic având un alt obiect [v. şi testament; drept de moştenire asupra sumelor depuse la C.E.C.]. coasigurare, operaţiunea prin care doi sau mai mulţi asigurători subscriu acelaşi risc, fiecare asumându-şi o cotă-parte din acesta. Fiecare asigurător răspunde faţă de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a angajat prin contract. cocontractant, arhaism utilizat pentru a desemna pe oricare din părţile unui contract în raport cu cealaltă parte contractantă. De exemplu, vânzătorul este c. în raport cu cumpărătorul; locatorul este c. în raport cu locatarul; deponentul este c. în raport cu depozitarul şi invers etc. codevălmaş, termen ce desemnează în mod generic pe oricare din titularii unui drept de proprietate comună în devălmăşie. întinderea dreptului său asupra bunurilor aflate în devălmăşie se determină numai la momentul încetării stării de devălmăşie (de exemplu, cu ocazia divorţului sau cu ocazia încetării căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi). codicil, termen utilizat pentru a desemna înscrisul ce cuprinde dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului, prin care acesta modifică sau completează alte dispoziţii testamentare făcute de el anterior. Pentru a fi valabil, c. trebuie să îndeplinească toate condiţiile de formă şi de fond prevăzute de lege pentru valabilitatea testamentului. coindivizar, coproprietar în indiviziune. colateral, v. rudenie. 165 colaterali ordinari colaterali ordinari, rude pe linie colaterală cu persoana decedată, altele decât fraţii şi surorile acesteia ori descendenţii lor, care sunt colaterali privilegiaţi. Au calitatea de c.o. unchii, mătuşile, verii şi verişoarele defunctului, până la gradul IV de rudenie inclusiv. C.o. alcătuiesc clasa a IV-a de moştenitori legali [v. şi clasa colateralilor ordinari]. colaterali privilegiaţi, rude pe linie colaterală cu defunctul, care fac parte din clasa a ll-a de moştenitori legali. Sunt c.p.: fraţii şi surorile persoanei decedate, precum şi descendenţii acestora, până la gradul IV inclusiv [v. şi clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţii. coliziune de autovehicule, ipoteză distinctă, cu specific aparte, de răspundere pentru lucrurile neînsufleţite, fondată pe o prezumţie legală de responsabilitate ce apasă asupra fiecăruia dintre paznicii juridici ai autovehiculelor implicate în ciocnire; în virtutea acestei prezumţii (care, referindu-se la paznici diferiţi, are obiect deosebit pentru fiecare dintre ei şi operează doar atunci când nu se poate stabili că producerea coliziunii s-ar fi datorat culpei exclusive a unuia dintre conducătorii autovehiculelor implicate sau că ciocnirea ar fi fost cauzată numai de către unul dintre autovehicule), paznicul fiecărui autovehicul urmează să-l despăgubească integral pe paznicul celuilalt autovehicul pentru paguba suferită prin efectul coliziunii autovehiculelor lor. Cu toate că fenomenul ciocnirii, considerat în individualitatea sa, are un caracter singular (apare ca unic), din punct de vedere material el este rezultatul a două acţiuni distincte, fiecare aparţinând unuia dintre autovehiculele implicate; aceste acţiuni constituie cauzele necesare ale ciocnirii şi deci ale pagubelor astfel produse. Pe plan cauzal, fenomenul ciocnirii reprezintă doar împrejurarea în care acţiunea fiecăruia dintre autovehiculele implicate determină producerea pagubelor concretizate în distrugerea sau în avarierea lor şi a bunurilor pe care le transportă. Lanţul cauzal se formează între acţiunile cumulate ale celor două autovehicule, pe de o parte, şi pagubele produse ambelor vehicule ca rezultat al acestor acţiuni, pe de altă parte. Rol de fenomen-cauză au deci aceste acţiuni, şi nu ciocnirea în sine a autovehiculelor; fenomenul ciocnirii face doar posibilă transformarea acţiunilor autovehiculelor implicate în pagube materiale. Obligaţia paznicilor de a suporta fiecare pagubele încercate de celălalt îşi are justificare în ideea că, fiind vorba de o răspundere obiectivă, distribuirea daunelor trebuie să se facă exclusiv pe baza unor criterii obiective, între care, fireşte, acţiunea fiecăruia dintre autovehiculele implicate în ciocnire ocupă locul cel mai important. Răspunderea în cazul c.a. poate fi înlăturată de către cel chemat să răspundă, numai prin dovedirea 166 comasare de terenuri caracterului necauzal al acţiunii autovehiculului pe care îl deţine ori a existenţei unei cauze străine, respectiv un eveniment de forţă majoră, fapta victimei ori fapta unui terţ. colocatar, persoană având calitatea de locatar principal sau locatar, considerată în raporturile sale cu alte persoane care locuiesc în acelaşi imobil şi au aceeaşi calitate. comandament, denumire dată somaţiei scrise pe care o adresează creditorul ipotecar debitorului său, prin intermediul executorului judecătoresc, după împlinirea scadenţei. C. marchează momentul iniţial al exercitării acţiunii ipotecare de către creditor. C. produce următoarele efecte juridice: pe data emiterii c. debitorul pierde dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie asupra imobilului ipotecat; debitorul poate păstra, totuşi, administrarea curentă a imobilului, în calitate de reprezentant al creditorului, până la închiderea procedurii de realizare a ipotecii, marcată prin ordonanţă de adjudecare, fiind însărcinat prin lege cu paza imobilului, adunarea chiriei şi a celorlalte venituri, recoltarea fructelor şi vânzarea acestora, dar nu şi a productelor. Instanţa de judecată, la cererea creditorilor, va putea însă încredinţa imobilul spre conservare unei alte persoane. comanditat, asociatul dintr-o societate în comandită simplă care este ţinut să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile asumate de societate, având, totodată, dreptul de a participa la administrarea acesteia. comanditar, acel asociat dintr-o societate în comandită simplă, care răspunde pentru obligaţiile asumate de societate numai în limitele capitalului pe care l-a dat sau a promis să-l dea acesteia. El nu are dreptul să participe la administrarea societăţii, iar dacă totuşi îndeplineşte acte de administrare, îşi pierde beneficiul responsabilităţii limitate, devenind comanditat. C. pierde, de asemenea, acest beneficiu şi în cazul în care tratează cu terţii, încheind contracte în numele societăţii, cu procură generală sau specială, ori chiar fără procură din partea ei. comasarea persoanelor juridice, mod de reorganizare a persoanelor juridice. Poate să îmbrace două forme: fuziunea şi absorbţia. comasare de terenuri, reunire a două sau mai multe loturi de pământ aparţinând unor deţinători diferiţi, în scopul asigurării, exploatării lor agricole mai eficiente. C.t. comportă un schimb de terenuri între doi sau mai mulţi deţinători. Schimbul de terenuri agricole se face în suprafeţe egale sau prin echivalare, atunci când terenurile diferă în privinţa fertilităţii sau a categoriei de folosinţă. în cazul în care pe terenurile ce se schimbă, în vederea comasării şi sistematizării unităţilor agricole, se găsesc obiective de investiţii, acestea se evaluează la valoarea lor reală, iar beneficiarul care preia bunurile 12. 167 cominatoriu evaluate va compensa celeilalte părţi diferenţa faţă de valoarea bunurilor date în schimb. Prin c.t., fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului pe care îl înlocuieşte, cu respectarea drepturilor reale preexistente. Punerea în posesie a noilor posesori se face la data convenită de părţi sau, în lipsa unei asemenea convenţii, în termenul prevăzut de lege. în cadrul acţiunii de comasare poate fi schimbată destinaţia şi categoria de folosinţă a terenurilor, dar numai cu stricta respectare a prevederilor legale în materie. cominatoriu, v. daune-interese cominatorii. comision, v. contract de comision. comisionar, v. contract de comision. comisoriu, v. pact comisoriu. comitent, 1. v. contract de comision; 2. persoană îndreptăţită să exercite direcţia, supravegherea şi controlul asupra modului de îndeplinire a funcţiei pe care a încre-dinţat-o altei persoane (prepusului). C. este învestit cu o putere juridică, pe care o păstrează chiar dacă n-a exercitat-o sau chiar dacă se află în imposibilitate de a o exercita efectiv. Poate avea această calitate şi o persoană care, datorită unor împrejurări, se află în imposibilitatea de a da instrucţiuni şi de a supraveghea îndeplinirea de către prepus ori o persoană care este lipsită de discernământ. C. este răspunzător pentru faptele ilicite şi culpabile săvârşite de prepus în îndeplinirea funcţiilor încredinţate; posibilitatea antrenării răspunderii sale este însă condiţionată de necesitatea ca puterea juridică de a da directive prepusului, de a-l supraveghea şi de a-l controla să existe în persoana sa la data săvârşirii faptei ilicite, fiind irelevant dacă acest drept a fost sau nu exercitat efectiv la acea dată. comoară, orice lucru de valoare ascuns sau îngropat, cu privire la care nimeni nu poate dovedi că este proprietar şi a cărui descoperire se datorează hazardului; are situaţia de bun fără stăpân. comodant, persoană care, în temeiul unui contract de comodat, împrumută comodatarului un lucru, pentru ca acesta să se folosească gratuit de el; în principiu, c. nu-i revine nicio obligaţie; totuşi, pe parcursul executării contractului pot apărea unele situaţii din care să decurgă anumite obligaţii şi în sarcina sa. Astfel, dacă lucrul împrumutat are vicii datorită cărora comodatarul suferă un prejudiciu, c. are obligaţia să repare acel prejudiciu, dacă a cunoscut viciile respective; de asemenea, el este obligat să restituie comodatarului cheltuielile necesare făcute de acesta pentru lucrul împrumutat. în principiu, c. nu poate cere restituirea lucrului înainte de împlinirea termenului pentru care l-a împrumutat; totuşi, el poate obţine aceasta, pe calea justiţiei, în cazul în care face dovada că are mare şi neprevăzută trebuinţă de lucru sau atunci când comodatarul foloseşte 168 compensaţie lucrul în mod abuziv, contrar destinaţiei sale ori convenţiei părţilor. comodat, v. contract de comodat comodatar, persoană care, în temeiul unui contract de comodat, primeşte de la comodant un lucru, spre a se servi gratuit de el. C. are următoarele obligaţii: să se îngrijească de conservarea lucrului; să întrebuinţeze lucrul numai în strictă conformitate cu natura şi destinaţia lui stabilită prin contract; să restituie la termenul fixat prin contract lucrul împrumutat. Pe timpul cât lucrul se află la c., riscul pierii lui fortuite revine comodantului; cu toate acestea, întrebuinţarea lucrului peste termenul fixat trece riscul asupra c. Prin contract se poate stipula preluarea de către c. a riscului pierii fortuite a lucrului, chiar înăuntrul termenului pentru care a dobândit dreptul de a se folosi de el. comorienţi, persoane decedate în aceeaşi împrejurare, prin natura ei, extraordinară (precum: catastrofă aeriană, navală, feroviară, accident rutier, cutremur, bombardament, explozie accidentală etc.), astfel încât nu se poate stabili dacă vreuna dintre ele a supravieţuit măcar câteva clipe celorlalte. Cu referire la c., fiinţează prezumţia legală că aceştia au murit deodată (art. 21 din Decretul nr. 31/1954). Atunci când printre c. se află persoane cu vocaţie succesorală reciprocă, prin efectul prezumţiei menţionate, cei ce au murit împreună şi deodată nu se vor putea moşteni reciproc, niciunul dintre ei neavând capaci- tate succesorală faţă de ceilalţi. Succesiunea fiecăruia dintre aceştia va fi deferită celorlalte persoane îndreptăţite să o culeagă [v. şi data deschiderii succesiunii; capacitate succesorală], compensaţie, mijloc de stingere a două obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură, existente între două persoane ce cumulează, astfel, fiecare dubla calitate de creditor şi debitor al celeilalte. C. are ca efect stingerea reciprocă şi concomitentă a celor două obligaţii, până la concurenţa valorii celei mai mici dintre ele. Atunci când obligaţiile reciproce au valoarea egală, fiecare dintre ele se stinge în totalitate. C. prezintă o mare utilitate practică pentru ambele subiecte de drept implicate în respectivul raport juridic obliga-ţional. Ea este un mod simplificat de executare a obligaţiilor, prin care se evită efectuarea a două plăţi şi, totodată, cheltuielile, riscurile şi pierderea de timp aferente operaţiunilor respective. Totodată, asigură egalitatea între părţile raportului juridic obligaţio-nal, îndeplinind astfel şi rol de garanţie de natură să confere acestora certitudinea realizării creanţelor lor până la concurenţa valorică a celei mai mici dintre ele. Pe această cale, fiecare dintre părţi evită riscul insolvabilităţii celeilalte părţi. Dacă nu s-ar recurge la c-., presupunând că debitorul solvabil ar plăti datoria sa către propriul creditor, iar acesta din urmă, ca debitor al celui dintâi, ar deveni 169 compensaţie convenţională ulterior insolvabil, atunci cel ce a făcut plata va fi obligat să suporte concursul altor creditori ai lui accipiens, inclusiv riscul insolvabilităţii lui. El evită însă aceste riscuri prin compensarea creanţelor şi a datoriilor reciproce, plătindu-se singur cu creanţa pe care o are împotriva celuilalt participant, la raportul juridic obligaţional. Cei doi creditori şi, totodată, debitori reciproci se află într-o situaţie privilegiată unul în raport cu celălalt, deoarece, pentru fiecare dintre ei, c. reprezintă o veritabilă cauză de preferinţă, graţie căreia poate fi evitat concursul celorlalţi creditori în realizarea creanţelor reciproce. C. prezintă o importanţă deosebită, mai cu seamă în relaţiile comerciale, deşi prin intermediul ei pot fi stinse orice fel de obligaţii, indiferent dacă sursa lor este contractuală sau extracontractuală. C. poate fi: legală, judiciară şi convenţională. în armonie cu prevederile Codului civil, c. produce următoarele consecinţe juridice: a) stinge cele două datorii reciproce, până la concurenţa aceleia dintre ele care are o valoare mai mică; b) operează ca o plată dublă şi, ca urmare, stinge, implicit, şi garanţiile şi accesoriile fiecăreia din obligaţiile principale; c) faţă de datoriile reciproce şi compensabile primesc aplicare regulile de la imputaţia plăţii. în c. legale aceste efecte se produc de la data încheierii convenţiei referitoare la c. în ipoteza compensaţiilor judiciare producerea lor are loc de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus c. [v. şi compensaţie legală; compensaţie judiciară; compensaţie convenţionala]. compensaţie convenţională, varietate de compensaţie ce se distinge prin aceea că operează în virtutea acordului de voinţă al părţilor, adică a persoanelor între care există datorii reciproce. Se recurge la c.c. atunci când, nefiind întrunite condiţiile compensaţiei legale, părţile au totuşi interesul să stingă anumite obligaţii reciproce existente între ele. Frecvent, acest gen de compensaţie se confundă cu o dare în plată reciprocă. C.c. presupune realizarea între părţi a unei înţelegeri în sensul stingerii obligaţiilor reciproce, înţelegere prin care se stabilesc condiţiile şi limitele în care operează o atare stingere [v. şi compensaţie; compensaţie legală; compensaţie judiciară\. compensaţie judiciară, varietate a compensaţiei de specificul căreia este faptul că operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Pentru ca instanţa să hotărască c.j. nu este necesar a fi întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru compensaţia legală. Instanţa de judecată poate decide compensarea datoriilor reciproce dintre părţile litigante ori de câte ori la acţiunea principală introdusă de reclamant, pârâtul formulează cerere reconvenţională, emiţând pretenţii proprii faţă de acesta. în cazul în care pretenţiile reciproce au fost dovedite, instanţa procedează la compensarea datoriilor pe 170 compensaţie legală care părţile le au una faţă de alta, până la valoarea cea mai mică dovedită şi dispune obligarea debitorului având cea mai mare datorie la plata numai a diferenţei rămase neacoperită prin compensare [v. şi compensaţie; compensaţie legală; compensaţie convenţional ăl. compensaţie legală, varietate de compensaţie care operează în temeiul legii, fără a fi nevoie de acordul de voinţă al părţilor sau de o hotărâre judecătorească (art. 1144 C. civ.). C.l. operează de drept, atunci şi numai atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) obligaţiile părţilor sunt reciproce, ceea ce înseamnă că obligaţiile există între aceleaşi persoane, fiecare având, una faţă de cealaltă, atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor; drept pseudoexcepţie de la această regulă poate fi luată în considerare situaţia în care fidejusorului i se recunoaşte posibilitatea de a opune creditorului compensaţia creanţei debitorului a cărui datorie o garantează; în schimb, debitorul nu poate opune compensaţia creanţei fidejusorului împotriva creditorului său; b) obligaţiile să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau bunuri fungibile de aceeaşi natură (art. 1145 C. civ.); c.l. nu este posibilă când obiectul obligaţiilor reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen, dar de specii diferite (o cantitate de benzină fără plumb şi o cantitate de motorină); prin efectul c.l., părţile raportului juridic obligaţional trebuie puse în aceeaşi situaţie în care s-ar afla dacă prestaţiile reciproce ar fi fost executate efectiv; prin excepţie, legea [art. 1145 alin. (2) C. civ.] admite compensarea obligaţiei de a da o cantitate de fructe, cu obligaţia de a da o sumă de bani, dacă respectivele fructe sunt evaluate la preţul pieţii, la data efectuării c.l.; c) creanţele să fie certe, lichide şi exigibile, ceea ce presupune ca ele să aibă caracter neîndoielnic, să fie determinate în întinderea lor şi să se poată cere executarea lor. Exigibilitatea creanţei nu este amânată prin acordarea de către instanţa de judecată a unui termen de graţie în favoarea uneia dintre părţi şi, ca urmare, nu este împiedicată posibilitatea de a fi opusă c.l. Acel termen de graţie nu reprezintă deci un impediment la realizarea c.l., ci constituie doar o favoare acordată debitorului spre a putea dobândi mijloacele necesare efectuării plăţii. în cazul în care debitorul beneficiar al termenului de graţie devine, înăuntrul acelui termen, creditor al creditorului său înseamnă că, implicit, a dobândit şi mijloacele de plată necesare pentru a-şi onora propria datorie sau, mai exact, datoriile au devenit reciproce şi poate fi realizată c.l. Codul civil (art. 1144) dispune că c.l. operează automat, adică de plin drept, în puterea legii. Cu toate acestea, c.l. nu poate opera contrar voinţei părţilor. Atunci când s-a făcut o cesiune de creanţă, debitorul cedat care a acceptat-o nu mai poate opune cesionarului 171 comunitate matrimonială compensaţia pe care era îndreptăţit să o opună cedentului. Acceptarea cesiunii are în acest caz semnificaţia unei renunţări la compensaţie. Părţile pot renunţa deci la c.l., fie expres, fie tacit. Spre exemplu, debitorul care plăteşte propria sa datorie, fără să opună compensaţia, este prezumat că a renunţat la aceasta. Codul civil (art. 1147) stabileşte următoarele cazuri în care nu operează compensaţia: a) atunci când una dintre creanţele reciproce este insesizabilă (ca de pildă, pensia de întreţinere); b) ori de câte ori creanţa constă în dreptul de a cere restituirea unor bunuri fungibile date în depozit neregulat, depozitarul nu poate opune deponentului c.l. a obligaţiei de restituire a bunurilor respective, cu obligaţia deponentului de a-i plăti cheltuielile de conservare şi orice alte cheltuieli ocazionate de acel depozit; c) cel care a luat pe nedrept un lucru de la altul nu poate opune compensaţia obligaţiei de restituire a bunurilor însuşite ilicit, cu obligaţia ce o are faţă de el cel pe nedrept deposedat. Cel care prin abuz de încredere refuză restituirea unui lucru ce i-a fost încredinţat spre păstrare nu poate invoca, în sprijinul acestui refuz, c.l. a obligaţiei de restituire cu o obligaţie de plată pe care o avea faţă de el proprietarul respectivului lucru. Tot astfel, debitorul care a suferit o poprire nu poate opune creditorului popritor c.l. a datoriei sale cu datoria debitorului (terţului) poprit [v. şi compensaţie; compensaţie judiciară; compensaţie convenţională]. comunitate matrimonială, v. bunuri comune ale soţilor; regimul matrimonial al comunităţii legale de bunuri. comutativ, v. contract comutativ. concedent, subiect de drept care, în calitate de titular al unui drept real (de proprietate sau de folosinţă) asupra unor bunuri ori în calitate de executant al unor activităţi economice sau de prestator al unor servicii publice, transmite, prin efectul unui contract de concesiune, altui subiect de drept (numit concesionar) spre administrare rentabilă, pe un termen determinat, în schimbul unei redevenţe, facultatea de a exploata acele bunuri şi, respectiv, de a îndeplini acele activităţi economice sau servicii publice. C. se obligă prin contractul de concesiune să pună la dispoziţia concesionarului, la data începerii concesiunii, inventarul complet, liber de orice sarcini şi să răscumpere de la acesta plusurile valorice care apar la expirarea contractului, conform celor stabilite prin caietul de sarcini. Regimul juridic al concesiunii este stabilit prin O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică şi prin H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din O.U.G. 172 concesiune nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii. Au calitatea de concedent, conform O.U.G. nr. 54/2006, ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publică a statului şi consiliile judeţene, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică a judeţului, oraşului sau comunei. Concesiunea se stabileşte la iniţiativa c. sau ca urmare a însuşirii de către acesta a unei propuneri de concesiuni; tot c. hotărăşte şi durata concesiunii. C. are dreptul de a impune în cadrul documentaţiei de atribuire a contractului de concesiune, în măsura în care acestea sunt compatibile cu obiectul contractului, condiţii speciale de îndeplinire a contractului prin care se urmăreşte obţinerea unor efecte de ordin social sau în legătura cu protecţia mediului şi promovarea dezvoltării durabile [v. şi concesionar; concesiune; contract de concesiune]. concepţie, v. timpul legal al concepţiei; v. şi capacitate subiectivală. concesionar, orice persoană fizică sau juridică română sau străină care, participând la o licitaţie de concesiune sau în urma unei negocieri directe, în condiţiile stabilite de O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, obţine concesionarea unor activităţi economice, servicii publice, unităţi de producţie ale unor regii autonome şi terenuri proprietate de stat în baza unui contract de concesiune. Ca parte a acestui contract, c. se obligă să administreze şi să exploateze obiectul concesiunii cu diligenţă maximă pentru a conserva şi dezvolta valoarea acestuia pe toată durata contractului şi să despăgubească pe concedent pentru pagubele produse din culpa sa, în condiţiile stabilite în caietul de sarcini. Totodată, el îşi asumă obligaţia ca la expirarea contractului de concesiune să restituie concedentului obiectul concesionat, cu toate instalaţiile, dependinţele şi anexele lui, gratuit şi libere de orice sarcini. Prin semnarea contractului, c. confirmă că a luat act de toate condiţiile impuse de concedent prin caietul de sarcini. Totodată c. se obligă să plătească redevenţa stabilită şi să pună la dispoziţia organelor de control toate evidenţele şi informaţiile solicitate. C. poate subconcesiona obiectul concesiunii, pe baza aprobării organului de stat competent. Concedentul are dreptul să verifice în perioada derulării contractului de concesiune modul în care sunt respectate clauzele acestuia de către c. [v. şi concedent; concesiune; contract de concesiune]. concesiune, denumire generică dată procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publică, 173 concordat a contractului de concesiune de lucrări publice şi a contractului de concesiune de servicii, precum şi a contractului de concesiune a bunurilor proprietate publică. Conform O.U.G. nr. 34/2006, procedurile de atribuire a contractului de achiziţie publică sunt: a) licitaţia deschisă, respectiv procedura la care orice operator economic interesat are dreptul de a depune ofertă; b) licitaţia restrânsă, respectiv procedura la care orice operator economic are dreptul de a-şi depune candidatura, urmând ca numai candidaţii selectaţi să aibă dreptul de a depune ofertă; c) dialogul competitiv, respectiv procedura la care orice operator economic are dreptul de a-şi depune candidatura şi prin care autoritatea contractantă conduce un dialog cu candidaţii admişi, în scopul identificării uneia sau mai multor soluţii apte să răspundă necesităţilor sale, urmând ca, pe baza soluţiei/soluţiilor, candidaţii selectaţi să elaboreze oferta finală; d) negocierea, respectiv procedura prin care autoritatea contractantă derulează consultări cu candidaţii selectaţi şi negociază clauzele contractuale, inclusiv preţul, cu unul sau mai mulţi dintre aceştia; negocierea poate fi: negociere cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare; negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare; e) cererea de oferte, respectiv procedura simplificată prin care autoritatea contractantă solicită oferte de la mai mulţi operatori economici. Autoritatea contractantă are obligaţia de a preciza, în cadrul documentaţiei de atribuire, orice cerinţă, criteriu, regulă şi alte informaţii necesare pentru a asigura ofertantului/candidatului o informare completă, corectă şi explicită cu privire la modul de aplicare a procedurii de atribuire. Procedurile de atribuire a contractului de concesiune sunt următoarele: a) licitaţia, procedură la care orice persoană fizică sau juridică interesată are dreptul de a depune oferta; b) negocierea directă, procedură prin care concedentul negociază clauzele contractuale, inclusiv redevenţa, cu unul sau mai mulţi participanţi la procedura de atribuire a contractului de concesiune. Iniţiativa concesionării o poate avea şi persoana fizică ori juridică, română ori străină, care justifică interesul dobândirii, în regim de concesiune, a bunurilor ori activităţilor ce vor forma obiect al contractului de c. [v. şi concedent; concesionar; contract de concesiune]. concordat, (în unele sisteme de drept naţional ce reglementează falimentul) convenţie intervenită între debitor şi masa credală, care, după ce a fost omologată de către instanţa de judecată, conferă debitorului dreptul de a reintra în posesia activului său, cu obligaţia de a plăti, integral sau parţial (în cota concordată) datoriile sale, la termenele şi în condiţiile stabilite. C. este de două feluri: a) amiabil, care presupune obţinerea consim- 174 condiţie ţământului tuturor creditorilor şi care poate interveni în orice stadiu al procedurii falimentului, având ca efect încetarea sau suspendarea falimentului, indiferent de cota concordată; b) judiciar, care se încheie valabil chiar numai cu majoritatea creditorilor verificaţi şi admişi, reprezentând cel puţin trei pătrimi din totalul valorii creanţelor şi care implică convocarea în acest scop a adunării creditorilor, fie din iniţiativa judecătorului-sindic, fie la cererea falitului sau a unei părţi a creditorilor reprezentând cel puţin o pătrime din totalul creanţelor; după omologare, el îşi produce efectele atât faţă de creditorii care au consimţit, cât şi faţă de cei care s-au opus ori au fost verificaţi şi admişi ulterior. C. are ca efect încetarea falimentului, debitorul redobândind toate drepturile pe care le avea anterior survenirii acestei stări; masa credală se desfiinţează, creditorii având, fiecare, dreptul să-l urmărească pe debitor în limitele cotelor concordate. concordat prefalimentar, concordat constând în convenţii încheiate de către debitor cu fiecare creditor în parte, mai înainte de declararea falimentului şi prin care se modifică raporturile juridice preexistente, cu scopul de a se evita declanşarea procedurii falimentului, precum şi consecinţele ce ar decurge din starea de încetare a plăţilor; încheierea lui nu necesită intervenţia instanţei judecătoreşti, întrucât c.p. are caracterul unei înţelegeri extrajudiciare. concordat prin abandon de activ, înţelegere intervenită între falit şi adunarea creditorilor, prin care cel dintâi abandonează pe seama celor din urmă bunurile sale (în totalitate sau numai în parte), în schimbul anulării integrale sau parţiale a datoriilor. concubinaj, convieţuire, cu relativă stabilitate, între un bărbat şi o femeie între care nu există o legătură de căsătorie. C. este o simplă stare de fapt, tolerată de lege, care însă nu-i recunoaşte efecte juridice proprii. Jurisprudenţa i-a recunoscut însă anumite consecinţe, precum dreptul concubinei de a primi despăgubiri de la autorul infracţiunii de omor săvârşite împotriva concubinului ei etc. [sin. căsătorie de fapt; uniune liberă; uniune de fapt]. condiţie, modalitate a obligaţiei, care constă într-un eveniment viitor şi nesigur că se va produce, ce suspendă sau desfiinţează retroactiv existenţa unui drept şi a obligaţiei corelative lui. Aşadar c. poate să suspende naşterea obligaţiei, caz în care se numeşte suspensivă sau să desfiinţeze naşterea ei, când se numeşte rezolutorie. C. pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, şi anume: a) după efectul pe care îl produce, există c. suspensivă şi c. rezolutorie; b) după legătura cu voinţa părţilor a realizării ori nerealizării evenimentului, c. poate fi: cauzală, mixtă, potestativă; c) după cum presupune realizarea sau nerealizarea evenimentului, c. este pozitivă şi/sau 175 condiţie cauzală negativă. Codul civil (art. 1008 şi art. 1009) mai distinge între: c. posibilă şi c. imposibilă; c. licită şi morală şi c. ilicită şi imorală. Două principii guvernează efectele condiţiei, şi anume: c. afectează, ea însăşi, existenţa actului juridic civil (concret, naşterea sau desfiinţarea lui); c. îşi produce efectele retroactiv, adică ex tune (art. 1015 C. civ.). Cercetarea efectelor c. necesită, pe de o parte, distincţia între c. suspensivă şi cea rezolutorie, iar pe de altă parte, luarea în considerare a trei ipostaze, practic posibile, cu referire la situaţia c., şi anume: situaţia de incertitudine cu privire la realizarea c. (pen-dente conditione); situaţia de certitudine rezultată din nerealizarea c. (deficiente conditione); situaţia de certitudine rezultată din realizarea c. (eveniente conditione) [v. şi condiţie suspensivă; condiţie rezolutorie; condiţie cauzală; condiţie mixtă; condiţie potesta-ti val. condiţie cauzală, denumire dată condiţiei ce depinde de hazard şi care nu este nici în puterea debitorului şi nici într-aceea a creditorului. Este cauzală condiţia a cărei realizare depinde în exclusivitate de întâmplare, neputând fi înrâurită de voinţa niciuneia din părţi. De pildă, o persoană promite altei persoane că îi va vinde autoturismul său dacă va câştiga la tragerea excepţională loto a revelionului [v. şi condiţie; condiţie mixtă; condiţie potestativăl. condiţie ilicită, specie de condiţie caracterizată prin faptul că se concretizează în îndeplinirea unui act interzis de lege. Caracterul ilicit al unei condiţii se apreciază în raport cu dispoziţiile imperative de lege, deoarece numai acestea se impun voinţei părţilor, nepermiţând derogări. Sub acest aspect, prevederile legale dispozitive (fie ele permisive, supletive sau de recomandare) sunt mai puţin relevante, dat fiind că îngăduie părţilor posibilitatea de a deroga prin convenţia lor. Ilicitatea unei condiţii nu trebuie privită numai ca un raport de contrazicere a unor dispoziţii legale imperative şi exprese, ci ea trebuie analizată în contextul mai larg al regulilor de convieţuire socială şi al drepturilor şi libertăţilor legal recunoscute participanţilor la raporturile juridice. în acest context, apare ca ilicită şi orice condiţie care ar avea ca finalitate îngrădirea sau anularea unor drepturi esenţiale (precum dreptul copilului minor la întreţinerea din partea părţilor sau a altor persoane prevăzute de lege) sau libertăţi (de exemplu, libertatea de a încheia o căsătorie sau de a rămâne necăsătorit). Determinarea caracterului licit sau ilicit al unei condiţii este o chestiune ce rămâne la aprecierea magistratului, care, într-un atare scop, trebuie să cerceteze atât dacă mijloacele de îndeplinire a condiţiei sunt licite sau ilicite, cât şi dacă finalitatea urmărită prin inserarea condiţiei respective în cuprinsul actului juridic este licită sau ilicită. Con- 176 condiţie mixtă diţia va fi ilicită atât în cazul în care mijloacele de realizare a ei sunt ilicite, cât şi atunci când finalitatea urmărită are caracter ilicit, chiar dacă pentru realizarea sa se recurge la mijloace licite. De exemplu, condiţia de a nu se căsători este ilicită, deoarece prin finalitatea ei, încalcă una din libertăţile legal recunoscute individului. Dar faptul unei persoane de a nu se căsători este licit, prin el însuşi. A face din acest fapt mijlocul de realizare a condiţiei care afectează obligaţia uneia din părţile raportului obligaţional constituie o încălcare a principiului potrivit căruia libertatea individului de a se căsători nu poate forma obiect de tranzacţie. condiţie imoralS, specie de condiţie care se caracterizează prin aceea că presupune îndeplinirea a ceea ce contrazice legea morală şi, implicit, nesocoteşte regulile de convieţuire socială ca expresie a bunelor moravuri. Codul civil român (art. 1008) interzice înscrierea în actele juridice a unor c.i., declarând nule convenţiile cuprinzând asemenea condiţii [v. şi condiţie; condiţie rezolutorie; condiţie suspensivăl. condiţie imposibilă, specie de condiţie căreia îi este caracteristic faptul că presupune un eveniment care, din punct de vedere material şi din punct de vedere juridic, este imposibil de realizat. Are acest caracter, de pildă, condiţia de a transmite prin telepatie anumite informaţii creditorului sau de a-i procura acestuia un bilet de călătorie pe Lună. Singurul criteriu valabil de apreciere şi determinare a posibilităţii sau imposibilităţii condiţiei sunt posibilităţile umane în general, iar nu posibilităţile concrete ale debitorului. Sub aspect juridic, imposibilitatea condiţiei trebuie raportată la dreptul obiectiv, adică la întregul ansamblu de reglementări juridice în vigoare la momentul dat. Stipularea unei c.i. se analizează diferit, după cum respectiva condiţie este suspensivă sau rezolutorie: în primul caz, ea antrenează nulitatea obligaţiei afectate, iar în cel de-al doilea caz, această condiţie nu este susceptibilă să atragă nulitatea obligaţiei afectate. O obligaţie sub condiţie rezolutorie imposibilă rămâne, în substanţa sa, o obligaţie pură şi simplă, lipsită de eficienţă în acest caz. Condiţia de a nu face ceva imposibil nu înrâureşte valabilitatea obligaţiei pe care o afectează (art. 1009 C. civ.). O asemenea obligaţie rămâne valabilă şi eficientă din punct de vedere juridic. Stipularea unei condiţii negative imposibile este o măsură superfluă, o clauză contractuală inutilă, fără sens. Cât priveşte condiţia pozitivă imposibilă, legea (art 1008 C. civ.) dispune că este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de ea [v. şi condiţie; condiţie rezolutorie; condiţie suspensivă]. condiţie mixtă, varietate de condiţie care se distinge prin aceea că realizarea ei depinde, deopotrivă, de voinţa uneia din părţile 177 condiţie negativă contractante şi de voinţa unei terţe persoane (art. 1007 C. civ.). De exemplu, o persoană se obligă faţă de altă persoană să-i vândă televizorul color, marca Philips, dacă aceasta din urmă îşi va cumpăra, în prealabil, o combină muzicală, marca Philips [v. şi condiţie]. condiţie negativă, varietate de condiţie de specificul căreia este faptul că efectele obligaţiei sunt dependente de neîndeplinirea evenimentului viitor şi incert. Regulile stabilite de lege privind realizarea condiţiei pozitive (art. 1011 şi art. 1014 C. civ.) sunt, deopotrivă, aplicabile şi în cazul c.n. în consecinţă, când obligaţia este contractată sub c.n. că un eveniment incert nu se va produce într-un termen prestabilit de părţi, această condiţie se consideră îndeplinită dacă acel termen a expirat fără ca evenimentul respectiv să se fi produs. O atare condiţie se consideră, de asemenea, îndeplinită şi atunci când, mai înainte de împlinirea termenului fixat, devine certă imposibilitatea producerii evenimentului avut în vedere de părţi, în cazul în care părţile nu au fixat un termen, c.n. se consideră îndeplinită numai când există certitudinea că respectivul eveniment nu se va produce (art. 1013 C. civ.) [v. şi condiţie; condiţie pozitivă]. condiţie potestativă, varietate de condiţie, de specificul căreia este faptul că realizarea ei depinde de voinţa părţilor raportului juridic obligaţional. Această condiţie se poate înfăţişa în două varietăţi distincte, şi anume: a) condiţie potestativă pură (sau pur potestativă), care se distinge prin aceea că este dependentă fie de voinţa creditorului, fie de voinţa debitorului; de pildă, îţi voi închiria locuinţa proprietatea mea din Timişoara, dacă îţi vei manifesta dorinţa să locuieşti în ea (condiţie valabilă); voi cumpăra tabloul pe care l-ai pictat dacă voi dori să-mi aparţină (condiţie nevalabilă); b) condiţie potestativă simplă (sau simplu potestativă), al cărei specific constă în dependenţa sa, concomitent, de voinţa uneia din părţi şi de o împrejurare exterioară; de pildă, îţi voi vinde o parte din mobilier dacă voi reuşi să fac un schimb de locuinţe. Codul civil român (art. 1010) dispune că obligaţia este nulă când a fost contractată sub o c.p. din partea debitorului. Per a contrario, atunci când c.p. este din partea creditorului, obligaţia astfel contractată are valabilitate juridică. Dar este de observat că legea (art. 1010 C. civ.) se referă numai la c.p. pură, iar nu şi la c.p. simple (cu excepţia donaţiilor) şi că ea vizează numai condiţia suspensivă, nu şi condiţia rezolutorie. Prin urmare, obligaţia contractată sub condiţie rezolutorie potestativă (fie pură, fie simplă) este valabilă [v. şi condiţie]. condiţie potestativă pură (pur potestativă), v. condiţie potestativă. 178 condiţie rezolutorie condiţie potestativă simplă, v. condiţie potestativă. condiţie pozitivă, varietate de condiţie care se distinge prin aceea că efectele obligaţiei sunt subordonate îndeplinirii evenimentului viitor şi incert. Realizarea c.p. are loc (conform art. 1011 C. civ.) atunci când evenimentul se produce aşa cum au jnţeles părţile această împrejurare. în cazul în care ele au fixat un termen pentru îndeplinirea condiţiei, aceasta urmează să fie considerată realizată numai dacă evenimentul s-a produs înăuntrul termenului fixat. Condiţia se consideră nerealizată (sau căzută) dacă evenimentul respectiv nu se produce sau se produce ulterior expirării termenului convenit de părţi. Când nu a fost fixat un termen fatidic pentru realizarea condiţiei, aceasta nu se consideră căzută decât în momentul în care este certă imposibilitatea realizării evenimentului scontat. Codul civil prevede că atunci când nereali-zarea condiţiei se datorează faptei debitorului care a împiedicat realizarea, condiţia se consideră realizată (art. 1014) [v. şi condiţie negativă], condiţie rezolutorie, condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea actului juridic civil. O astfel de condiţie poate fi formulată după cum urmează: acest contract de locaţiune îşi încetează efectele pe data reîntoarcerii în ţară a fratelui locatorului, chiar dacă la acea dată termenul pentru care el a fost încheiat încă nu va fi împlinit. Privite în raport cu situaţiile posibile, efectele c.r. se înfăţişează astfel: A. Pendente conditione, C.r. nu afectează executarea obligaţiei, ci numai stingerea acesteia din urmă. în consecinţă, cât timp condiţia este pendente (în perioada în care realizarea sa este îndoielnică) obligaţia sub c.r. se analizează ca o obligaţie pură şi simplă; numai stingerea ei este condiţionată. Este motivul pentru care legea (art. 1019 C. civ.) dispune că o asemenea condiţie nu suspendă executarea obligaţiei, ci doar îl obligă pe creditor la restituirea a ceea ce a primit, în cazul survenirii evenimentului prevăzut prin condiţie. B, Deficiente conditione. Nerealizarea condiţiei rezolutorii face ca obligaţia să se consolideze ca o obligaţie pură şi simplă şi să producă în continuare efecte corespunzătoare, care nu vor mai fi puse sub semnul incertitudinii pentru viitor, întrucât posibilitatea stingerii obligaţiei prin îndeplinirea condiţiei a dispărut. Efectele produse de obligaţia respectivă în trecut primesc, astfel, deplină consolidare, iar cele viitoare se vor produce ca şi cum acea obligaţie ar fi fost întotdeauna pură şi simplă. C. Eveniente conditione. Realizarea condiţiei rezolutorii face să înceteze efectele obligaţiei afectate şi, chiar mai mult, determină stingerea acelei obligaţii. în această ipoteză, condiţia se consideră realizată nu din ziua producerii evenimentului, ci chiar din momentul naşterii obligaţiei. Prin realizarea condiţiei se pune capăt efectelor produse de 179 condiţie suspensivă obligaţia respectivă în trecut; acestea sunt total neutralizate, astfel încât se consideră că obligaţia care le-a generat nici nu a existat şi că, deci, ele nici nu ar fi putut să fie produse. Această regulă nu are însă valoare absolută; ea primeşte confirmare deplină numai pentru contractele ce produc efecte imediate, nu şi pentru cele cu efecte succesive. Astfel, în cazul locaţiunii, retroactivitatea efectelor c.r. nu este de natură să desfiinţeze anumite consecinţe deja consumate, precum faptul folosirii în trecut a bunului de către locatar. Desfiinţând pentru trecut efectele obligaţiei, realizarea c.r. estompează, totodată, cum de altfel este şi firesc, producerea de către obligaţia afectată a oricăror efecte pentru viitor; o obligaţie inexistentă nu poate genera niciun efect. Codul civil român (art. 1020) prevede că în contractele sinalagmatice, c.r. este întotdeauna subînţeleasă, pentru cazul neexecutării de către una din părţi a obligaţiei asumate faţă de cealaltă parte [v. şi condiţie; condiţie suspensivă]. condiţie suspensivi, condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea actului juridic (sau, în alţi termeni, perfectarea actului). Are un astfel de caracter, spre exemplu, asumarea de către părţi a obligaţiei de a vinde, respectiv de a cumpăra un imobil, dacă vânzătorul se va muta într-o altă localitate într-un interval de 3 luni de la data când a fost asumată această obligaţie. Codul civil român dispune că obli- gaţia sub c.s. este aceea care depinde de un eveniment viitor şi incert; obligaţia condiţională se perfectează numai după împlinirea evenimentului (art. 1017). C.s. comportă efecte complexe. în raport cu cele trei ipoteze ale situaţiei sale, aceste efecte sunt următoarele: A. Pendente conditione. C.s. întârzie naşterea şi existenţa obligaţiei. Obligaţia sub c.s. nu este în realitate o obligaţie, iar participanţii la un asemenea raport juridic nu pot fi numiţi, pe drept cuvânt, creditor şi debitor, deoarece raportul juridic respectiv încă nu a fost stabilit. Mai multe consecinţe decurg din această împrejurare, şi anume: întrucât obligaţia încă nu există, creditorul nu poate cere executarea ei. Este posibil ca respectiva obligaţie să nu existe nici în viitor, în ipoteza în care realizarea condiţiei nu se produce; debitorul nu datorează nimic pendente conditione. De aceea, în cazul în care plăteşte din eroare înainte de îndeplinirea condiţiei, el are îndreptăţirea să pretindă restituirea plăţii făcute, care se analizează ca o plată nedatorată; prescripţia extinctivă începe să curgă abia din momentul realizării condiţiei. Este ceea ce rezultă din art. 1885 alin. (1) C. civ., care dispune că „prescripţia unei creanţe condiţionale sau cu termen nu poate începe decât în momentul când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul". în cazul obligaţiei ce are ca obiect un lucru individual determinat, riscurile pierderii sau pieirii lucrului pendente conditione 180 condiţie suspensivă rămân în sarcina debitorului, obligat sub c.s. să dea lucrul respectiv [art. 1018 alin. (1) C. civ.]. Prin urmare, odată cu pieirea lucrului şi ca efect al acestei împrejurări, se stinge obligaţia privind acel lucru, iar debitorul suportă singur consecinţele pieirii. Transpunând această constatare în planul practicii, vom conchide că în cazul unei vânzări condiţionale pieirea lucrului vândut pendente conditione are efect liberator pentru cumpărător cât priveşte obligaţia de plată a preţului. Soluţia este logică, deoarece c.s., împiedicând însăşi naşterea obligaţiei, aşa-zisul cumpărător sau creditor nu este un veritabil cumpărător sau creditor, câtă vreme condiţia este pendente şi ca urmare rămâne în afara domeniului de aplicare a regulii res perit debitori. Regula instituită de art. 1018 alin. (1) C. civ., potrivit căreia riscurile sunt în sarcina debitorului, primeşte aplicare numai în cazul pierii totale a lucrului; ea nu primeşte incidenţă şi în ipoteza deteriorării sau pieirii parţiale a lucrului. Această ipoteză, după cum rezultă din cuprinsul art. 1018 alin. (3) C. civ., se situează în sfera de aplicare a regulii res perit creditori. într-adevăr, textul menţionat dispune că atunci când lucrul s-a deteriorat fără culpa debitorului, creditorul este obligat să-l primească în starea în care se găseşte, fără scădere de preţ, ceea ce înseamnă că de această dată legiui-torul a deplasat riscurile de la debitor la creditor. Situaţia este însă diferită în cazul în care deteriorarea lucrului se datorează culpei debitorului. Potrivit art. 1018 alin. (4) C. civ., ori de câte ori deteriorarea lucrului este ocazionată de culpa debitorului, creditorul este îndreptăţit fie să ceară desfiinţarea obligaţiei, fie să primească lucrul în starea în care se găseşte şi să-i pretindă debitorului plata de daune-interese. Desigur, textul vizează prin excelenţă situaţia în care condiţia s-a realizat ulterior, întrucât dacă aceasta nu se realizează nici obligaţia nu poate lua fiinţă. Dat fiind faptul că în prezenţa c.s. naşterea obligaţiei este împiedicată, obligaţia neavând având o existenţă actuală până la realizarea condiţiei, o legitimă întrebare devine inevitabilă: cum se reflectă în patrimoniile părţilor raportului juridic obligaţional această situaţie? Răspunsul la această întrebare a reţinut că, deşi obligaţia nu are o existenţă actuală, există totuşi speranţa că obligaţia se va naşte spes est debitum iri, speranţă ce are o existenţă juridică actuală, care creează un drept condiţional în patrimoniul creditorului şi o sarcină condiţională în patrimoniul debitorului. Drepturile şi obligaţiile condiţionale constituie o perspectivă juridică susceptibilă de transformare într-o realitate juridică. Această perspectivă juridică este creată prin voinţa părţilor, care determină, totodată, şi circumstanţele în care însăşi perspectiva se poate converti într-o realitate juridică. Creditorul obligaţiei condiţionale poate face pendente conditione acte conservatorii pentru protejarea şi 181 condiţii ale actului juridic civil conservarea dreptului său, precum: întreruperea unei prescripţii; înscrierea unei ipoteci; transcrierea titlului său; solicitarea unei verificări de scripte etc. Totodată, el poate exercita, prin intermediul acţiunii oblice, drepturile debitorului, deoarece această acţiune are caracterul unei măsuri de conservare. Un astfel de creditor nu poate exercita însă acţiunea pauliană. Dreptul condiţional al creditorului este transmisibil cu caracterul său eventual. O asemenea transmisiune este valabilă atât când se face mortis causa (ipoteză la care se referă art. 1015 C. civ.), cât şi atunci când se face prin acte inter vivos. De la această regulă se admite o singură excepţie, şi anume: beneficiul unui legat condiţional revine strict personal legatarului, iar dacă acesta încetează din viaţă înaintea împlinirii condiţiei, legatul se stinge, iar moştenitorii legatarului nu profită de realizarea ulterioară a condiţiei. B. Deficiente conditione. Nerealizarea condiţiei suspensive antrenează imposibilitatea convertirii obligaţiei condiţionale în obligaţie pură şi simplă. în alţi termeni, perspectiva juridică nu se poate transforma în realitate juridică, obligaţia propriu-zisă neputând lua fiinţă şi neavând existenţă în viitor. Se presupune că obligaţia n-a existat niciodată, iar eventualele prestaţii îndeplinite în vederea realizării condiţiei rămân fără suport juridic şi sunt supuse restituirii. C. Eveniente conditione. Prin realizarea c.s. obligaţia se consolidează, convertindu-se într-o obligaţie pură şi simplă, cu toate consecinţele aferente acestei mutaţii. C.s. se consideră îndeplinită nu din ziua realizării ei în fapt, ci din chiar momentul perfectării raportului juridic obligaţional. în consecinţă, se consideră că din acel moment obligaţia a dobândit existenţă juridică efectivă. Se verifică astfel efectul specific condiţiei, prin care aceasta se deosebeşte de termen, anume retroactivitatea ei [v. şi condiţie; condiţie rezolutorie]. condiţii ale actului juridic civil, expresie ce desemnează, la modul general, elementele actului juridic civil. Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită (art. 948 C. civ.). C.a.j.c. pot fi clasificate după cum urmează: a) în funcţie de aspectul la care se referă, se disting: condiţii de fond şi condiţii de formă; corespunzător aceluiaşi criteriu, se face distincţie între condiţii intrinseci (care în realitate sunt condiţiile de fond) şi condiţii extrinseci (care în realitate sunt condiţiile de formă); b) în raport cu obligativitatea sau neobligativitatea lor, c.a.j.c. pot fi condiţii esenţiale şi condiţii neesenţiale; c) corespunzător sancţiunii prevăzute pentru nerespectarea lor, există: condiţii de validitate şi condiţii de eficacitate. Fiecare c.a.j.c. poate fi calificată în raport cu fiecare din cele trei criterii de clasificare menţionate. Spre exemplu, capacitatea 182 condiţii neesenţiale de a încheia actul juridic civil este, în acelaşi timp, o condiţie de fond, de validitate şi esenţială. Cerinţa formei solemne este însă numai pentru actele solemne o condiţie de formă şi de validitate, dar nu şi pentru actele consensuale şi reale. condiţii de eficacitate, specie de condiţii ale actului juridic civil care se distinge prin aceea că nerespectarea lor atrage ineficienţa actului juridic. Spre exemplu, neîn-deplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege cu privire la dobândirea drepturilor reale imobiliare face ca acele drepturi să fie inopozabile faţă de terţi [v. şi condiţii ale actului juridic civili. condiţii de fond, sintagmă ce desemnează acele condiţii ale actului juridic civil care privesc conţinutul acestuia. Au acest caracter: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza actului juridic civil [v. şi condiţii ale actului juridic civili. condiţii de formă, sintagmă ce desemnează acele condiţii ale actului juridic civil care se referă la exteriorizarea voinţei juridice a părţilor de a încheia actul juridic civil concret avut în vedere. Ele vizează forma actului juridic civil şi, în funcţie de natura actului juridic civil, pot dobândi caracterul unor cerinţe de validitate (ad validitatem) a acestuia sau a unor cerinţe de probaţi une (ad probationem) a lui ori, în fine, a unor cerinţe de opozabilitate faţă de terţi a actului juridic civil [v. şi condiţii ale actului juridic civili. condiţii de validitate, condiţii ale actului juridic civil care, având caracter esenţial, la încheierea lui trebuie strict îndeplinite, în caz contrar fiind afectată însăşi valabilitatea actului juridic. Absenţa oricăreia dintre ele este sancţionată cu nulitatea actului juridic. C.v. sunt, totodată, condiţii de fond şi condiţii esenţiale [v. şi condiţii ale actului juridic civili. condiţii esenţiale, denumire generică dată acelora dintre condiţiile actului juridic civil pe care legea le cere imperativ pentru chiar valabilitatea actului. Lipsa unei c.e. antrenează invaliditatea actului juridic civil. Au acest caracter toate condiţiile de fond ale actului juridic civil [v. şi condiţii de fond; condiţii ale actului juridic civili. condiţii extrinseci, v. condiţii ale actului juridic civil. condiţii intrinseci, v. condiţii ale actului juridic civil. condiţii întâmplătoare, v. condiţii neesenţiale. condiţii neesenţiale, denumire generică dată acelora dintre condiţiile actului juridic civil care, nefiind strict necesare pentru validitatea actului în sine, pot fi prezente sau pot lipsi la încheierea lui, fără ca prezenţa sau absenţa lor să influenţeze într-un fel oarecare valabilitatea actului juridic. Are acest caracter, bunăoară, forma scrisă a actului juridic, în toate 13. 183 confiscare cazurile când aceasta nu este cerută de lege ca o condiţie de valabilitate a acestuia [sin. condiţii întâmplătoare; v. şi condiţii ale actului juridic c/V/7]. confiscare, mod specific de dobândire a proprietăţii de stat, cu caracter de sancţiune, constând în trecerea forţată, cu titlu gratuit, în proprietatea statului a unor bunuri, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau al unei decizii administrative. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor prevede ca sancţiune contravenţională complementară confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. în toate situaţiile agentul constatator va descrie în procesul-verbal bunurile supuse confiscării şi va lua în privinţa lor măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute de lege, făcând menţiunile corespunzătoare în procesul-verbal. Confiscarea se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură. Codul penal reglementează confiscarea specială, ca măsură de siguranţă, cu referire la următoarele bunuri: a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală; b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor. Această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor săvârşite prin presă; c) bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului. Când bunurile aparţin altei persoane confiscarea se dispune dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului; d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor; e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; f) bunurile a căror deţinere este interzisă de lege. conflict de răspunderi, situaţie în care săvârşirea faptei ilicite păgubitoare ce are loc într-un concurs de circumstanţe a căror prezenţă determină, potrivit legii, posibilitatea intervenţiei mai multor specii de răspundere civilă, victima poate opta pentru oricare din acele specii, în vederea obţinerii reparării prejudiciului suferit. Astfel, atunci când, pe de o parte, sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru lucrurile neînsufleţite sau cele ale răspunderii pentru altul, iar pe de altă parte, s-ar putea dovedi şi o culpă în sarcina celui chemat să răspundă, victima are dreptul să aleagă între acţiunea în responsabilitate pentru lucruri sau respectiv pentru altul şi acţiunea în responsa-bilitate pentru fapta proprie a pârâtului. Niciuna dintre speciile de răspundere aflate în concurs nu este subsidiară celeilalte; împrejurarea 184 confuziune că victima poate dovedi culpa celui chemat să răspundă nu anulează posibilitatea pe care acesta o are de a obţine repararea prejudiciului încercat, utilizând calea mai lesnicioasă a răspunderii pentru lucruri sau a răspunderii pentru altul. Tot astfel, în cazul în care cel chemat să răspundă cumulează în persoana sa atât calitatea de comitent, cât şi pe cea de paznic al lucrului prin utilizarea căruia prepusul aflat în îndeplinirea unor sarcini de serviciu a păgubit pe un terţ, acesta din urmă are alegerea între regulile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului şi regulile răspunderii pentru lucrurile neînsufleţite. Dreptul victimei de a opta între răspunderile în conflict se fondează pe ideea că legiuitorul a consacrat fiecare din aceste răspunderi exclusiv în interesul victimei prejudiciate, care singură are beneficiul lor; nimeni nu poate obliga victima, dacă sunt întrunite concomitent condiţiile mai multor specii de răspundere civilă, să recurgă la regulile uneia dintre acestea, interzicându-i să se prevaleze de regulile celeilalte, pentru obţinerea reparaţiunii [v. şi cumul de răspunderi]. confuziune, 1. mijloc legal de stingere a unei obligaţii, caracterizat prin reunirea în aceeaşi persoană a dublei calităţi de creditor şi de debitor în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional. C. operează stingerea obligaţiei, deoarece orice raport juridic presupune, în mod necesar, participarea a cel puţin două subiecte de drept distincte. Existenţa unui raport juridic obligaţional este de neconceput numai în prezenţa unui singur subiect de drept. Creditorul care dobândeşte şi calitatea de debitor al aceleiaşi obligaţii (sau invers) s-ar afla, în cazul menţinerii obligaţiei, în raport juridic cu el însuşi, ceea ce este de neconceput. Frecvent, c. survine în raporturile dintre persoane fizice chemate la aceeaşi moştenire. în acest caz, unul dintre subiectele raportului de obligaţie succede celuilalt, acceptând pur şi simplu succesiunea. C. nu poate însă opera atunci când succesiunea a fost acceptată sub beneficiu de inventar şi nici în situaţia în care creditorii succesiunii obţin separaţia de patrimonii. între persoane juridice, de regulă, c. intervine cu prilejul reorganizării lor prin comasare (fie că aceasta se realizează prin fuziune, fie că se înfăptuieşte prin absorbţie). Concomitent cu stingerea obligaţiei principale, c. operează şi stingerea accesoriilor acesteia. în cazul în care c. operează numai în persoana unui codebitor solidar, creanţa se stinge numai pentru partea acestuia, ceilalţi codebitori solidari continuând să rămână obligaţi pentru restul. Dacă realizarea c. are loc între creditor şi fidejusor, ea antrenează doar stingerea obligaţiei fidejusorului. Uneori legea limitează efectul extinctiv al c. Aşa se întâmplă atunci când debitorul succede creditorului; creanţa acestuia din urmă, deşi stinsă, este luată în considerare la calculul activului succesoral în vederea 185 conjunctiv determinării rezervei şi a cotităţii disponibile. C. este inoperantă cu privire la creanţa asupra căreia există înfiinţată o poprire ce o indisponibilizează. în ipoteza când actul juridic prin efectul căruia debitorul a dobândit şi calitatea de creditor al aceleiaşi obligaţii (sau invers) este desfiinţat retroactiv prin efectul nulităţii sau al rezoluţiei, se desfiinţează prin ricoşeu şi efectul extinctiv al c., obligaţia renăscând ex tune. Dacă intervine o cauză de încetare a c. numai pentru viitor (cum este, bunăoară, o nouă reorganizare prin divizare) efectele produse de c. anterior se menţin; 2. formă a accesiunii mobiliare care constă în amestecul a două materii ce aparţin unor proprietari diferiţi şi formarea, pe această cale, a unui obiect nou, în alcătuirea căruia materiile reunite nu se mai pot distinge. Dacă una din cele două materii, prin valoarea, cantitatea ei, poate fi considerată ca principală, iar cealaltă, raportată la criteriile menţionate, ca accesorie, lucrul nou format aparţine proprietarului materiei principale, care însă are obligaţia de a-l despăgubi pe celălalt proprietar, plătindu-i contravaloarea materiei ce i-a aparţinut, în cazul în care niciuna din materii nu poate fi considerată principală, proprietarul care a ignorat că un altul întrebuinţează materia sa la amestec poate cere desfacerea amestecului respectiv, spre a-şi relua materia sa, cu condiţia ca desfacerea să se poată efectua fără pagubă; dacă aceasta nu este posibil, lucrul va aparţine în indiviziune tuturor proprietarilor materiilor din amestec, fiecăruia în proporţie cu cantitatea, calitatea şi valoarea materiei sale. conjunctiv, v. obligaţii conjunctive. conosament, înscris formal utilizat în transportul de mărfuri pe apă, prin care armatorul (cărăuşul) confirmă expeditorului primirea pentru transport a mărfurilor menţionate şi se obligă să le predea la o anumită destinaţie. C. este un titlu de credit reprezentativ al mărfurilor încărcate pe vapor, conferind posesorului său dreptul de a dispune de acele mărfuri. Transmiterea c. în formele prevăzute de lege semnifică transmiterea însăşi a partidei de mărfuri menţionate în cuprinsul său. consangvini, v. consângeni. consângeni, termen prin care se desemnează fraţii şi surorile ce au acelaşi tată, dar care provin din mame diferite [v. şi uterinil. consemnaţiune, termen prin care se desemnează, în mod generic, depunerea de către debitor la C.E.C. a sumei de bani sau a valorilor ce formează obiectul unei plăţi pe care, în mod nejustificat, creditorul refuză să o primească. în cazul în care c. este precedată de oferta reală de plată, ea produce ca efect liberarea debitorului (precum şi a codebitorului şi fidejusorului), deoarece ţine loc de plată. Stingerea obligaţiei principale, ca şi a obligaţiilor accesorii acesteia 186 consimţământ nu va avea loc însă dacă, până la primirea de către creditor a sumei sau până la rămânerea definitivă a hotărârii de validare a c., debitorul retrage suma consemnată. Din momentul validării definitive a c., debitorul nu mai poate retrage suma consemnată decât cu consimţământul creditorului. Acesta din urmă consimţind la retragerea sumei consemnate de către debitor, pierde toate garanţiile care însoţeau creanţa respectivă. consensual, v. contract consensual; principiul consensualismului. consensualism, principiu ce guvernează, în sistemul Codului civil român, încheierea actelor juridice civile şi de specificul căreia este recunoaşterea valabilităţii contractului încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor, indiferent de forma în care acestea se exteriorizează [v. şi consimţământ, principiul consensualismului]. conservare, v. act de conservare. consignaţie, v. contract de consignaţie. consimţământ, 1. componentă esenţială a voinţei juridice ce dă expresie hotărârii subiectului de drept de a încheia actul juridic şi deci a se obliga juridiceşte. Formarea voinţei juridice, în conţinutul căreia, alături de c., se află şi scopul sau cauza, este un proces psihologic complex ce are ca premisă nevoia resimţită de om şi dorinţa acestuia de a o satisface. Această nevoie este reflectată de individ pe plan mental şi, de vreme ce s-a produs o atare reflectare, apare necesitatea de a se reflecta, în acelaşi plan, şi mijlocul de satisfacere a acelei nevoi. Dobândeşte astfel contur dorinţa satisfacerii nevoii respective. Dar această dorinţă, în majoritatea cazurilor, nu este singură, ci se confruntă cu numeroase alte dorinţe şi tendinţe ale individului, multe dintre ele contradictorii. în acest context, începe a doua fază a procesului psihologic, anume deliberarea, ce comportă analiza avantajelor şi dezavantajelor pe care dorinţele aflate în concurs şi mijloacele de realizare a lor le prezintă. în cele din urmă, se conturează unul dintre motive ca fiind determinant şi ca urmare se depăşeşte faza deliberării, trecându-se la adoptarea hotărârii de încheiere a actului juridic civil. întregul proces psihologic finalizat prin adoptarea hotărârii de încheiere a actului juridic civil are caracter intern şi se manifestă ca un fapt psihologic. Dar pentru realizarea scopului urmărit, este necesar ca faptul psihologic să se transforme în fapt social, ceea ce se poate realiza însă numai prin exteriorizarea hotărârii luate. în planul dreptului civil, prezintă relevanţă din întregul conţinut al procesului psihologic consumat numai două elemente, şi anume: hotărârea exteriorizată şi motivul determinant. Cea dintâi constituie însuşi c.; cel de-al doilea formează cauza sau scopul actului juridic civil. Voinţa juridică este guvernată de două principii funda- 187 consimţământ mentale, şi anume: principiul autonomiei de voinţă (numit şi principiul libertăţii actelor juridice civile) şi principiul voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne). Cel dintâi este consacrat de Codul civil român (art. 969) prin formula „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", precum şi prin formula „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri" (art. 5). Dacă se respectă legea şi bunele moravuri, participanţii la circuitul civil sunt liberi să încheie orice convenţii sau să facă actele juridice unilaterale pe care le doresc. Principiul libertăţii actelor juridice civile este limitat numai prin ordinea publică şi bunele moravuri. Cât priveşte principiul voinţei reale (sau interne), acesta cere ca între elementul intern, de factură psihologică, şi cel extern, de factură socială, să existe o perfectă concordanţă. în concepţia legiuitorului român, consacrată prin Codul civil, primează voinţa reală (internă). Totodată, Codul civil consacră ca excepţii de la principiul voinţei reale, următoarele ipoteze: a) în caz de simulaţie, faţă de terţi produce efecte actul aparent (public), deşi el nu dă expresie voinţei reale; b) în materie de probaţiune, are prioritate proba prin înscrisuri faţă de proba testimonială, chiar dacă cele constatate prin înscrisurile respective nu reflectă voinţa reală a părţilor; 2. condiţie esenţială (de fond şi generală) a actului juridic civil, care se concre- tizează în hotărârea subiectului de drept de a încheia un act juridic civil, manifestată în planul relaţiilor sociale, adică exteriorizată. în acest înţeles, c. vizează atât voinţa exteriorizată a uneia din părţile actului juridic bilateral, cât şi voinţa exteriorizată a celui care încheie un act juridic unilateral. Pentru a fi valabil, c. trebuie să îndeplinească următoarele condiţii cumulative: a) să provină de la o persoana cu discernământ Actul juridic civil fiind, prin esenţa sa, un act conştient, subiectul de drept care îl încheie trebuie să aibă puterea de a discerne valoarea socială şi semnificaţia juridică a consecinţelor juridice pe care le generează manifestarea sa de voinţă. Prezenţa ori lipsa discernământului constituie o stare de fapt, în vreme ce capacitatea subiectului de drept de a încheia actul juridic reprezintă o stare de drept. Persoana fizică ce are capacitate deplină este prezumată ca având şi discernământul necesar pentru a încheia actele juridice corespunzătoare capacităţii ei. Incapabilul (adică minorul în vârstă de până la 14 ani şi interzisul judecătoresc) este prezumat ca fiind lipsit de discernământ. Minorul în vârstă de la 14 la 18 ani este o persoană cu discernământ în formare. Cât priveşte persoana juridică, aceasta nu ridică probleme, deoarece reprezentantul ei este întotdeauna o persoană cu discernământ. Pentru minorul în vârstă de până la 14 ani, ca şi pentru interzisul judecătoresc, lipsa de discernământ constituie 188 consimţământ incapacitatea legală. Există însă şi situaţii în care persoana se află în incapacitate naturală, deşi din punct de vedere legal ea este considerată capabilă. Astfel, cel aflat într-o stare de beţie avansată, somnambulul, cel aflat în stare de hipnoză, ca şi cel stăpânit de o puternică stare de tulburare sufletească (mânie, emoţie, răbufnire de ură acumulată etc.) este lipsit temporar de discernământ şi deci de o voinţă conştientă. De aceea, pe drept cuvânt, jurisprudenţa a statuat că cel ce face un testament trebuie să aibă discernământ în chiar momentul redactării actului juridic respectiv şi că instanţa trebuie să anuleze un astfel de act, dacă se constată că dispunătorul era lipsit în acel moment de o voinţă conştientă. într-o atare ipoteză însă, este necesar ca dovada lipsei de discernământ să fie neechivocă; b) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; această condiţie nu este îndeplinită în următoarele situaţii: când manifestarea de voinţă s-a făcut în glumă, de pură curtoazie, din prietenie sau din complezenţă; când manifestarea de voinţă este prea vagă; când manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală, cunoscută de către celălalt contractant; c) consimţământul să fie exteriorizat. Hotărârea de a încheia actul juridic dobândeşte relevanţă juridică numai prin exteriorizarea ei de către subiectul de drept. Exteriorizarea manifestării de voinţă este dominată de principiul consensualismului, în armonie cu care părţile au deplină libertate să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor. Simpla manifestare de voinţă este suficientă pentru formarea valabilă a actului juridic civil, legea neinstituind, ca regulă, nicio cerinţă specială de formă. Prin excepţie, în cazul actelor solemne, manifestarea de voinţă trebuie să se facă într-o formă specială (şi anume să fie constatată printr-un înscris autentic). Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată în ce priveşte unele acte juridice (cum este, bunăoară, acceptarea moştenirii) fie într-o manieră expresă, fie într-o manieră tacită, iar cu privire la alte acte juridice (cum sunt cele solemne) numai de o manieră expresă. C. poate fi exteriorizat în cele mai diverse moduri: în scris, verbal, prin gesturi sau prin săvârşirea unor fapte concludente, neechivoce. în principiu, tăcerea nu are valoare de c. exteriorizat. Prin excepţie, ea valorează totuşi c. în următoarele cazuri: când legea prevede expres aceasta; când i se atribuie, prin voinţa expresă a părţilor, o anumită semnificaţie juridică; când tăcerea are valoare de c. potrivit cutumei existente; când oferta de a încheia un act juridic civil (de pildă, un contract) este făcută exclusiv în interesul destinatarului ei; d) să nu fie alterat printr-un viciu de c. Pentru a fi valabil, c. trebuie să fie dat în deplină cunoştinţă de cauză şi să fie liber exprimat, de către subiectul de drept. împrejurările care îngrădesc fie libertatea de exprimare a lui, fie posibilitatea de a fi exprimat în cunoştinţă de cauză alterează 189 consimţământ al părinţilor fireşti la adopţie voinţa juridică, viciază c. Sunt vicii de c.: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea; 3. acord de voinţă între două sau mai multe subiecte de drept (persoane fizice sau persoane juridice) care convin să încheie împreună un contract sau alt act bilateral (sau multilateral). în această accepţie, c. se exprimă prin oferta fermă de a contracta, făcută de una din părţi şi prin acceptarea pură şi simplă a respectivei oferte de către cealaltă parte (care este destinatarul ofertei). Acordul de voinţă dă expresie concordanţei depline între voinţa juridică a celor două părţi [v. şi contract; vicii de consimţământ]. consimţământ al părinţilor fireşti la adopţie, condiţie de fond pentru încheierea actului juridic al adopţiei unui minor. Consimţământul la adopţie trebuie să fie dat de către părinţii fireşti ai copilului. în cazul adopţiei copilului şi de către soţul adoptatorului, consimţământul trebuie exprimat de către soţul care este deja părinte adoptator al copilului. Părintele sau părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului. Consimţământul reprezentantului legal este obligatoriu. Dacă unul dintre părinţii fireşti este decedat, necunoscut, declarat, în condiţiile legii, mort sau dispărut, pus sub interdicţie, precum şi dacă se află, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte este îndestulător. Consimţământul părinţilor fireşti ai copilului nu este necesar dacă ambii părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi, în condiţiile legii, morţi sau dispăruţi, puşi sub interdicţie, precum şi dacă se află, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, precum şi în cazul în care adoptatul este major. în mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor fireşti de a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte, prin orice mijloc de probă, că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţământul la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, ţinând seama şi de opinia acestuia, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă. Părinţii fireşti ai copilului trebuie să consimtă la adopţie în mod liber, necondiţionat şi numai după ce au fost informaţi în mod corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului. Direcţia în a cărei rază teritorială locuiesc părinţii fireşti sau, după caz, tutorele este obligată să asigure consilierea şi informarea acestora înaintea exprimării de către aceştia a consimţământului la adopţie şi să întocmească un raport în acest sens. Consimţământul părinţilor fireşti se dă în faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de deschidere a procedurii adopţiei. în cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui său, consimţă- 190 consimţământ la căsătorie al viitorilor soţi mântui părintelui firesc se dă în formă autentică prin act notarial. Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti ai copilului poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la data naşterii copilului înscrisă în certificatul de naştere. Părintele firesc poate revoca consimţământul în termen de 30 de zile de la data exprimării lui în condiţiile legii [v. şi adopţie]. consimţământ la căsătorie al viitorilor soţi, condiţie de fond, esenţialmente necesară pentru încheierea valabilă a căsătoriei, presupunând manifestarea, în formele prevăzute de lege, a voinţei juridice a fiecăruia dintre viitorii soţi de a se căsători împreună. Valabilitatea lui necesită îndeplinirea a două condiţii cumulative, şi anume: a) să fie liber exprimat (adică nealterat prin vicii de consimţământ). Poate fi considerat liber numai c.c.v.s. concretizat în declaraţia făcută de fiecare dintre viitorii soţi în faţa ofiţerului de stare civilă, în sensul că doreşte să se căsătorească cu celălalt şi numai dacă această declaraţie este o manifestare a voinţei şi a dorinţei sale conştiente şi libere, exprimate din proprie iniţiativă, reflectând propria sa convingere, fără ca persoana respectivă să fie supusă vreunei constrângeri fizice sau psihice într-un atare scop. Violenţa viciază c.c.v.s. ori de câte ori exercitarea ei are un rol determinant pentru exprimarea de către unul dintre viitorii soţi a voinţei de a se căsători cu celălalt. Nu se consideră viciat prin violenţă c.c.v.s. dat sub imperiul unei temeri reverenţioase, ce decurge din sentimentul de respect pe care copiii îl păstrează firesc faţă de părinţi ori alţi ascendenţi ai lor, precum şi din obligaţia morală pe care ei o resimt cu referire la necesitatea de a respecta îndemnurile sau sfaturile acestora; b) să fie dat în cunoştinţă de cauză. C.c.v.s. îndeplineşte această condiţie numai atunci când fiecare dintre cei doi care intenţionează să încheie căsătoria îşi exprimă voinţa în acest sens, având o percepţie corectă a realităţii. Alterarea acestei percepţii prin eroare sau prin doi viciază consimţământul şi antrenează nevalabilitatea exprimării lui. Cu referire la încheierea căsătoriei, eroarea constituie un viciu de consimţământ de natură să antreneze anularea căsătoriei numai în cazul în care ea vizează identitatea fizică a celuilalt soţ. Este irelevantă orice altă eroare vizând calităţile fizice sau morale, caracterul ori temperamentul, pregătirea şcolară sau profesională, gradul de cultură, starea materială, convingerile religioase etc. ale celuilalt soţ. Cât priveşte dolul, acesta este viciu de consimţământ în materia căsătoriei numai dacă are caracter de doi principal, ce provoacă o eroare în absenţa căreia persoana în cauză nu ar fi încheiat căsătoria. Manoperele dolosive trebuie să se refere exclusiv la calităţile personale ale viitorului soţ. Prezintă relevanţă în acest sens 191 consimţământul victimei însă numai acele dintre calităţile personale ale acestuia care au fost determinante sub aspect subiectiv (afectiv) pentru încheierea căsătoriei de către cel ce invocă dolul, precum şi calităţile personale care obiectiv sunt necesare pentru încheierea căsătoriei. De pildă, constituie doi ascunderea cu viclenie de către unul din soţi a maladiei grave şi de durată de care este suferind, prezentând în acest sens acte medicale false. Totodată, prezintă relevanţă şi dolul reticent, constând în inducerea în eroare a unui soţ prin trecerea sub tăcere de către celălalt soţ a unor situaţii pe care dacă le-ar fi cunoscut putea să le ia în consideraţie ca motivaţie a refuzului de încheiere a căsătoriei. Spre exemplu, trecerea sub tăcere a faptului că suferă de o malformaţie congenitală care-l face inapt pentru o viaţă sexuală normală, sau a faptului că suferă de o maladie psihică ireversibilă, sau chiar a faptului că respectiva maladie a atins în ce-l priveşte un anumit stadiu de evoluţie; c) să fie actual. Este actual numai c.c.v.s. care a fost dat la momentul încheierii căsătoriei, în faţa ofiţerului de stare civilă şi numai dacă a fost dat personal, simultan şi în mod public. Are caracter personal numai consimţământul dat direct de fiecare dintre viitorii soţi, deoarece încheierea căsătoriei este incompatibilă cu reprezentarea. Caracterul simultan al consimţământului se realizează prin exprimarea lui de către fiecare dintre viitori soţi în faţa ofiţerului de stare civilă, unul imediat după celălalt, în cadrul aceleiaşi ceremonii. C.c.v.s. este public numai dacă locul unde se consumă încheierea căsătoriei este deschis accesului liber pentru orice persoană [v. şi căsătorie; nulitatea căsătoriei]. consimţământul victimei, manifestare de voinţă a unei persoane prin care aceasta îşi exprimă anticipat aprobarea privind săvârşirea unei fapte de natură să aducă atingere bunurilor sau drepturilor sale; spre exemplu, o femeie consimte să i se taie părul; un bolnav consimte ca chirurgul să-i grefeze sau să-i extirpe un organ; o persoană consimte să doneze sânge pentru transfuzie sau să i se ia porţiuni de piele necesare pentru efectuarea unor grefe; proprietarul consimte ca bunul ce-i aparţine să fie supus unor modificări sau unor utilizări care-i afectează funcţionalitatea ori, după caz, îi diminuează valoarea, mărindu-i gradul de uzură etc. C.v. înlătură caracterul ilicit al faptei păgubitoare şi apără de răspundere pe făptuitor. C.v. referitor la săvârşirea unor fapte prin care se aduc atingeri drepturilor personale nepatrimoniale ale acesteia este valabil ca factor exonerator de răspundere numai în ce priveşte faptele ce aduc o atingere vremelnică şi lipsită de gravitate integrităţii corporale, precum şi acelea a căror săvârşire apare ca justificată în lumina regulilor ştiinţei medicale. Valabilitatea c.v. privind distrugerea, degradarea sau diminuarea valorii unor bunuri este 192 consumarea căsătoriei condiţionată de împrejurarea ca, prin exprimarea lui, să nu se nesocotească dispoziţiile imperative ale legii sau să nu se urmărească un scop ilicit. constatare, v. acţiune în constatare; acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic. consolidare, mijloc de stingere a unui drept real principal prin reunirea în aceeaşi persoană a dublei calităţi de titular al dreptului de proprietate şi de titular al dreptului real principal. Astfel, dreptul de uzufruct se stinge prin dobândirea de către uzufructuar a nudei proprietăţi; dreptul de uz se poate stinge şi prin dobândirea de către uzuar a dreptului de proprietate; dreptul de abitaţie se poate stinge prin întrunirea în persoana abitatorului, pe lângă această calitate, şi a celei de proprietar; dreptul de superficie poate înceta prin dobândirea de către superficiar a dreptului de proprietate asupra terenului, ca şi prin dobândirea de către proprietarul terenului a dreptului de proprietate asupra construcţiei sau a plantaţiei ridicate pe acel teren; dreptul de servitute se poate stinge prin reunirea în aceeaşi persoană a calităţii de proprietar atât cu privire la fondul dominant, cât şi cu privire la fondul aservit. constitutiv, v. caracter constitutiv. constrângere, (ca element al vicierii consimţământului) v. violenţă. constructor de bună-credinţă, persoană care construieşte, plan- tează sau face alte lucrări pe un teren, cu convingerea eronată că acesta îi aparţine şi căreia, în temeiul acestei convingeri, legea îi recunoaşte anumite drepturi în legătură cu construcţiile sau plantaţiile efectuate [v. şi accesiune imobiliară artificială]. constructor de rea-credinţă, persoană care, deşi cunoaşte că un teren aparţine altuia, face totuşi o lucrare de construcţie, plantaţie etc., cu materialele sale, pe acel teren şi căreia legea îi recunoaşte, totuşi, anumite drepturi faţă de proprietarul terenului. Reaua-credinţă nu se poate deduce numai din faptul că cel care a construit, plantat sau executat lucrări pe un teren ce nu-i aparţine nu are niciun titlu asupra terenului, ci în acest scop instanţa trebuie să cerceteze condiţiileîn care s-au făcut construcţiile, plantaţiile sau lucrările a căror desfiinţare proprietarul terenului o cere, spre a se putea stabili dacă acţiunea reclamantului nu are caracterul unui abuz de drept sau dacă nu a fost introdusă din spirit de şicană [v. şi accesiune imobiliară artificială]. consumarea căsătoriei, sintagmă ce tradiţional, pentru motive de publicitate, se utilizează spre a desemna îndeplinirea de către soţi a obligaţiilor conjugale, prin întreţinerea între ei de relaţii sexuale. Faptul că o căsătorie nu se consumă constituie un indiciu şi, totodată, o probă privind fictivitatea acelei căsătorii, prezumându-se că ea a fost încheiată cel puţin de către unul 193 consumaţie dintre soţi în vederea producerii altor efecte decât acelea care-i sunt fireşti: stabilirea unor relaţii de familie normale. O atare probă poate fi invocată în acţiunea în justiţie având ca obiect anularea căsătoriei. Totodată, c.c., atunci când se realizează efectiv, constituie un indiciu al realităţii căsătoriei existente. Dar instanţa chemată să soluţioneze o acţiune în anularea căsătoriei, pe motiv de necon-sumare a ei, trebuie să stabilească situaţia reală a raporturilor dintre soţi, deoarece neconsumarea căsătoriei poate fi invocată de către soţul interesat pentru a eluda dispoziţiile legale referitoare la divorţ şi a atinge aceeaşi finalitate, anume desfiinţarea căsătoriei, promovând acţiunea în anulare a căsătoriei. consumaţie, v. contract de împrumut de consumaţie. consumptibil, v. bun consump-f/b//. contestarea maternităţii, mijloc juridic de înlăturare a maternităţii ca legătură juridică dintre mamă şi copil, în situaţia în care maternitatea, indiferent de modul cum a fost stabilită, nu concordă cu realitatea. Legea face distincţie între două ipoteze de c.m., stabilind un regim juridic deosebit pentru fiecare dintre ele, şi anume: a) situaţia când maternitatea a fost stabilită prin recunoaştere; în acest caz c.m. poate fi făcută pe calea acţiunii în justiţie de către orice persoană interesată, precum: copilul, femeia în cauză, moşte- nitorii celui recunoscut etc.; de asemenea, ea poate fi făcută şi de către procuror ori de câte ori recunoaşterea nu corespunde adevărului; o astfel de acţiune are caracter imprescriptibil şi este compatibilă cu orice mijloc de probaţiune; b) situaţia când maternitatea a fost stabilită prin certificatul de naştere; în această ipoteză c.m. poate fi făcută, deopotrivă, prin promovarea unei acţiuni în justiţie având ca finalitate stabilirea adevăratei maternităţi, ca şi printr-o acţiune distinctă, având drept scop numai înlăturarea maternităţii rezultate din certificatul de naştere. în primul caz, acţiunea în justiţie poate fi promovată numai de către copil, personal sau prin reprezentare; în cel de-al doilea caz, poate promova acţiunea în c.m. orice persoană interesată, precum şi procurorul. Admisibilitatea acţiunii în c.m. este condiţionată de faptul ca persoana în cauză să aibă folosinţa unei alte stări civile decât aceea care rezultă din certificatul său de naştere. Acţiunea în c.m. are caracter imprescriptibil şi poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Cât priveşte hotărârea judecătorească prin care se admite acţiunea în c.m., aceasta are caracter declarativ. contestarea paternităţii, mijloc juridic prin care se neagă paternitatea unui copil, pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru existenţa vreuneia dintre prezumţiile legale de paternitate sau pe motiv că recunoaşterea făcută de tată nu este concor- 194 contracambie dantă cu realitatea. Acţiunea în c.p. are două variante, şi anume: a) acţiunea în c.p. a copilului aparent rezultat din căsătorie. Este utilizată în ipoteza în care paternitatea copilului este atribuită unui bărbat ce nu a fost niciodată căsătorit cu mama acestuia, ca şi atunci când respectivul bărbat, deşi a fost sau este căsătorit cu mama copilului, nu sunt îndeplinite condiţiile în prezenţa cărora, cu referire la el, ar fi operantă vreuna din prezumţiile legale de paternitate. Dacă se admite acţiunea în c.p., copilul pierde calitatea de copil din căsătorie. într-o atare ipoteză, dacă naşterea copilului a fost declarată la serviciul stării civile de către bărbatul în cauză, împrejurarea având valoarea şi semnificaţia unei recunoaşteri de paternitate, respectivul copil păstrează în viitor calitatea de copil din afara căsătoriei a respectivului bărbat; b) acţiunea în c.p. a copilului din afara căsătoriei. Se utilizează exclusiv atunci când stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei s-a făcut prin recunoaşterea acestuia de către tată. Ambele acţiuni prin care se poate realiza c.p. sunt imprescriptibile şi pot fi promovate de orice persoană care ar avea un interes legitim în această privinţă, precum: bărbatul în cauză; mama copilului; moştenitorii lui, precum şi autoritatea tutelară sau procurorul. Proba ambelor acţiuni se poate face prin orice mijloace de dovadă. Atunci când acţiunea în c.p. vizează paternitatea stabilită prin recunoaşterea de către tată şi este promo- vată de către mamă, de către copil ori de către descendenţii lui, autorul recunoaşterii sau, după caz, descendenţii lui au sarcina să facă proba paternităţii. Cât priveşte hotărârea judecătorească de admitere a c.p., aceasta are caracter declarativ [v. şi stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei; tăgăduirea paternităţii]. continuitatea posesiei, calitate pe care trebuie să o întrunească o posesie pentru a fi utilă şi care există atunci când actele de stăpânire a bunului se fac cu regularitatea cerută de natura lucrului; c.p. nu presupune un contact permanent al posesorului cu lucrul, nici acte zilnice de folosinţă a acestuia; ea nu exclude intermitenţa în stăpânirea lucrului, în măsura în care aşa este normal pentru acel lucru (de exemplu, stăpânirea în fapt a unei păşuni numai în timpul sezonului, cu întreruperea firească în timpul iernii). C.p. se apreciază de către instanţa de judecată, care va decide pornind de la natura lucrului posedat. Se prezumă până la proba contrară pentru toate momentele intermediare, dacă posesorul dovedeşte că a posedat la un moment dat anterior şi că posedă în prezent. contracambie, cambie la vedere trasă de posesorul unei cambii protestate pentru suma de regres asupra trăgătorului sau asupra altuia dintre obligaţii de regres, pentru a evita întârzierile ocazionate de promovarea unei acţiuni judiciare. 195 contract contract, act juridic civil concretizat în acordul de voinţă a două sau mai multe persoane, având ca scop crearea, modificarea sau stingerea unui (sau unor) raport juridic civil. Termenul c. este sinonim cu acela de convenţie, obligaţiile generate de acordul de voinţă putând fi calificate, deopotrivă, ca obligaţii contractuale sau ca obligaţii convenţionale. Prin acord de voinţă în această accepţiune se desemnează întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe juridice individuale, manifestate cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice. C. se deosebeşte astfel de actul juridic unilateral, care concretizează manifestarea unilaterală de voinţă a unei persoane făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. în sistemul Codului civil român, persoanele fizice sau juridice au facultatea să încheie în mod liber c. Se consacră astfel principiul libertăţii contractuale. Doctrina juridică a explicat acest principiu ca fiind o consecinţă pe plan tehnic a autonomiei de voinţă, din care decurg următoarele consecinţe: a) c. este principalul izvor de obligaţii, celelalte izvoare ale obligaţiilor având caracter excepţional; b) covârşitoarea majoritate a normelor legale relative la contracte sunt dispozitive sau supletive, ceea ce conferă părţilor o largă posibilitate ca prin acordul lor de voinţă să stabilească, la modul concret, conţinutul fiecărui c.; împrejurarea explică faptul că un c. poate produce efecte diferite faţă de acelea prevăzute de lege; c) normele juri- dice imperative incidente în domeniul c. sunt în număr relativ redus, iar finalitatea urmărită în principal, prin intervenţia lor, este asigurarea libertăţii şi sincerităţii voinţelor contractanţilor, precum şi respectarea ordinii publice; d) încheierea c. se realizează prin simplul acord de voinţe al părţilor ce poate fi exteriorizat în orice mod. Codul civil român consacră principiul consensualismului, în armonie cu care simplul acord de voinţe este suficient pentru a da naştere, modifica sau stinge raporturi obligaţionale şi care oferă posibilitatea exprimării libere a voinţeiî juridice şi stimulează comerţul. în secolul XX, teoria autonomiei de voinţă a înregistrat un considerabil declin, motivat de următoarele împrejurări: s-a înregistrat o creştere apreciabilă atât a importanţei, cât şi a frecvenţei celorlalte izvoare ale obligaţiilor de natură extracontractuală (precum faptele licite, în special îmbogăţirea fără justă cauză, ca şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, recunoscându-se, totodată, în plan jurisprudenţial şi doctrinar, valoare autonomă de izvor de obligaţii şi manifestării unilaterale de voinţă); ca urmare a extinderii arealului conceptului de ordine publică, normele juridice imperative cu aplicabilitate în domeniul contractual au devenit din ce în ce mai numeroase, iar impactul lor asupra c. a crescut în amploare, având ca finalitate apărarea drepturilor omului, mai ales libertatea şi proprietatea individuală; consensualis-mul rămâne un principiu de bază 196 contract al încheierii c., dar aplicarea lui a suferit unele restrângeri ca urmare a instituirii unor importante excepţii, ca de pildă: reglementarea necesităţii formei scrise, pentru o importantă categorie de acte juridice civile, în vederea dovedirii existenţei şi a conţinutului lor (art. 1191 C. civ.); pentru unele contracte (ca de exemplu, donaţia, vânzarea de terenuri etc.) forma solemnă este o condiţie de validitate prevăzută expres de lege, iar pentru alte contracte (precum contractul de credit) această formă, conform uzanţelor statornicite în practică, este cerută ca o condiţie pentru încheierea contractului; în numeroase cazuri, conţinutul contractului nu reprezintă opera voinţei comune a părţilor, ci el este stabilit, în clauzele lui esenţiale, fie prin lege (contracte forţate), fie prin voinţa solitară a uneia dintre părţi (contractele de adeziune). Libertatea contractuală nu este o consecinţă a autonomiei de voinţă individuală, ea nu are şi nici nu poate avea un caracter absolut, întrucât individul nu poate exista ca entitate izolată, ci numai ca entitate integrată în societatea din care face parte şi în care îşi consumă existenţa. Libertatea de a contracta face parte din conţinutul capacităţii civile a persoanei juridice şi a persoanei fizice, iar limitele sale sunt exprimate în cerinţele privind respectul ordinii publice, a bunelor moravuri (art. 5 C. civ.). Principiul libertăţii contractuale se completează cu principiul forţei obligatorii a contractului (art. 969 C. civ.), conform căruia puterea contractului în raporturile dintre părţi este asimilată cu forţa juridică a legii. Libertatea contractuală se prelungeşte astfel şi dincolo de momentul încheierii c., în domeniul executării c. şi, în general, în domeniul existenţei c. Acordul de voinţă contractual trebuie să vizeze cel puţin natura juridică a contractului şi a obiectului acestuia. Cu privire la celelalte elemente secundare ale c., acordul de voinţă al părţilor poate fi prezumat prin referire la dispoziţiile legale supletive. Există o mare varietate de c., ceea ce face necesară clasificarea lor în funcţie de diferite criterii astfel: ^după izvorul reglementării lor, c. se clasifică în c. numite şi c. nenumite;^ după modul încheierii lor, în c. consensuale, c. solemne şi c. reale;(^j)după întinderea libertăţii de voinţă a părţilor la încheierea c., în c. lij^gje, c. autorizate şi c. obligatorii^^ după întinderea libertăţii părţilor în determinarea conţinutului concret al c., în c. liber negociate, c. de adeziune şi c. obligatorii (forţate); /£J)după caracterul reciproc sau umîateral al obligaţiilor asumate, în c. sinalagmatice (bi- s^u multilaterale) şi c. uni-laterale/fl/după scopul urmărit de părţi, în c. gratuite şi c. oneroase (acestea din urmă putând fi c. comutative sau c. aleatorii)/^după conţinutul lor, în c. constitutive sau translative de drepturi reale şi c. creatoarede obligaţii (drepturi de creanţă);mpdupă întinderea în timp a efectelor pe care le produc, în c. constitutive sau translative, pe de o parte, şi c. declarative, pe de 197 contract accesoriu altă parte; i) după felul executării lor, în c. cu executare imediată şi c. cu executare succesivă; j) după caracterul lor independent, în c. principale şi c. accesorii; k) după gradul de complexitate juridică a conţinutului lor, în c. simple şi c. complexe sau mixte. contract accesoriu, contract] ce însoţeşte un alt contract, numit principal, de a cărui soartă juriqică este dependent. C.a. nu are nici existenţă de sine stătătoare şi nici valoare juridică proprie dacă este rupt de contractul principal. C.a. poate fi încheiat concomitent cu contractul principal, aceasta fiind regula, sau poate fi încheiat ulterior datei la care a fost perfectat contractul principal. Conţinutul său poate fi inclus, sub forma unei clauze, în contractul principal sau poate fi constatat printr-un înscris distinct de cel prin care se constată contractul principal. Dependenţa c.a. faţă de contractul principal se concretizează în următoarele as^ pecte: soarta lui juridică depinde de soarta juridică a contractului principal; deşi, în principal, validitatea sa se apreciază în raport cu propriile lui elemente constitutive, totuşi, ea este dependentă şi de validitatea elementelor contractului principal; desfiinţarea sau stingerea contractului principal antrenează eo ipso şi desfiinţarea ori stingerea c.a. De regulă, c.a. este menit să garanteze executarea contractului principal. Astfel, contractul de gaj, ca şi contractul de ipotecă se încheie pentru a garanta executarea unor contracte principale, precum contractul de împrumut. Aceeaşi menire o are şi contractul de fidejusiune. în alte situaţii, c.a. se încheie pentru a servi ca instrumente de stimulare a partenerilor contractuali la executarea prestaţiilor asumate, cum este, bunăoară, clauza penală, care mai are şi o funcţie sancţionatorie, şi una reparatorie. Distincţia dintre c.a. şi contractul principal constă în următoarele aspecte: validitatea contractului principal şi menţinerea fiinţei lui se examinează de sine stătător şi independent de alte contracte, în vreme ce situaţia c.a. trebuie examinată nu numai în funcţie de elementele sale intrinseci, ci şi în funcţie de soarta contractului principal pe care îl însoţeşte (accesorium sequitur principale); încetarea sau desfiinţarea contractului principal antrenează automat încetarea şi desfiinţarea c.a. [v. şi contract]. contract administrativ, varietate de contract care se distinge prin următoarele trăsături specifice: a) cel puţin una dintre părţile contractante este un organ al statului care acţionează în realizarea unor atribuţii de putere; b) reprezintă unul din instrumentele prin care se realizează administraţia de stat; c) urmăreşte realizarea în mod nemijlocit a unui interes generalei) poate interveni şi între două organe ale administraţiei de stat aflate în raporturi de subordonare. Regimul juridic al c.a. este stabilit prin normele dreptului administrativ, iar diferendele care rezultă din 198 contract complex încheierea, executarea, modificarea sau încetarea acestor contracte intră sub incidenţa contenciosului administrativ. (J contract aleatoriu, contract de specificul căruia este faptul că existenţa sau întinderea prestaţiilor asumate de părţi sau a prestaţiei asumate de una dintre ele depinde de un eveniment incert, ceea ce face ca la momentul perfectării contractului să nu fie posibilă nici calcularea întinderii prestaţiilor, nici cunoaşterea cuantumului câştigului ori al pierderii şi, în unele cazuri, nici măcar dacă va exista sau nu câştig ori pierdere. Esenţial pentru c.a. este că întinderea ambelor sau cel puţin a uneia dintre prestaţii depinde de hazard (elementul a/ea). Prezenţa elementului a/ea în structura c.a. comportă pentru fiecare dintre ele atât o şansă de câştig, cât şi un risc de pierdere. Au caracter aleatoriu: contractele de întreţinere şi de rentă viageră (în care elementul alea este data decesului beneficiarului întreţinerii şi respectiv al rentei), contractul de asigurare (ce are ca element alea producerea riscului asigurat), contractul de societate comercială (ce comportă un dublu element alea, şi anume realizarea profitului de către societate şi obţinerea de dividende de către asociaţi, acestea din urmă fiind dependente de profilul realizat de societate), de loterie, de pariu etc. C.a. este cu titlu oneros, dar el nu este susceptibil de leziune, deoarece aceasta este compatibilă numai cu contrac- tele comutative. Distincţia dintre c.a. şi contractul comutativ prezintă interes practic sub următoarele aspecte: a) numai în cazul contractelor comutative, iar nu şi în cazul celor aleatorii, se poate pune problema resciziunii pentru leziune; b) c.a. care se referă la jocurile de noroc interzise de lege sunt lovite de nulitate absolută pentru cauză ilicită, iar organizatorii lor sunt pasibili de sancţionare administrativă şi chiar penală [v. şi contract; contract comutativ]. contract autorizat, contract a cărui încheiere este condiţionată de existenţa unei aprobări sau autorizări administrative prealabile. De pildă, donaţiile şi legatele cu sarcini oferite unităţilor administrativ-teritoriale pot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului local, sau după caz judeţean, cu votul majorităţii consilierilor locali sau judeţeni, după caz, în funcţie. Dacă obiectul donaţiei îl constituie un teren agricol, se cere şi avizul Ministerului Agriculturii, iar dacă este un imobil situat într-o localitate, avizul Departamentului pentru Administraţie Publică Locală. în toate cazurile, bunurile grevate cu sarcini sau pentru care există impozite sau taxe, pot fi acceptate numai cu avizul Ministerului Finanţelor (art. 2-4 din Decretul nr. 478/1954) [v. şi contract]. contract bilateral, v. contract sinalagmatic. contract complex, acord de voinţă unic care generează, conco- 14. 199 contract comutativ mitent, două sau mai multe raporturi juridice obligaţionale conexe. C.c. este un act juridic unic care vizează două sau mai multe operaţii economice şi juridice diferite, subsumând astfel o pluralitate de contracte simple într-o singură entitate juridică. De pildă, contractul hotelier (sau de hotelărie) îmbină într-un contract unic mai multe contracte unite între ele printr-o conexiune ce decurge din finalitatea unică urmărită de părţi, şi anume: un contract de închiriere a unei suprafeţe de locuit, cu mobilierul adecvat; un contract de depozit a bagajelor clientului; un contract de prestări de servicii specifice activităţilor hoteliere; în măsura în care legea nu dispune sau părţile n-au convenit altfel, c.c. este supus dispoziţiilor normative ce reglementează contractele simple subsumate [v. şi contractI. contract comutativ, sintagmă ce desemnează contractul în care existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate de către părţi sunt certe şi pot fi apreciate şi evaluate chiar la momentul încheierii contractului, ele nedepinzând în nicio măsură de hazard (elementul a/ea). C.c. este un contract oneros; majoritatea covârşitoare a contractelor cu titlu oneros sunt comutative. Au acest caracter, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de transport, contractul de schimb, contractul de locaţiune etc. Prezintă interes practic distincţia dintre c.c. şi contractul aleatoriu sub următorul aspect: numai în cazul c.c. se poate pune problema resciziunii pentru leziune, iar nu şi în cazul contractului aleatoriu [v. şi contract; contract aleatoriu]. contract consensual, contract care se încheie prin simplul acord de voinţă exteriorizat al părţilor. Manifestarea de voinţă nu trebuie însoţită de niciun fel de formă cu ocazia exteriorizării ei. Părţile sunt libere să convină ca exteriorizarea voinţei lor juridice să se facă prin consemnarea sa într-un înscris, dar această împrejurare nu are semnificaţia unei condiţii de validitate a actului juridic respectiv, ci se analizează doar ca un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul contractului. în sistemul Codului civil român, c.c. constituie regula, întreaga materie a contractelor fiind dominată de principiul consensualismului. Sunt c.c., spre exemplu; contractul de vânzare-cumpărare; contractul de închiriere a unor bunuri imobile; contractele de prestări servicii etc [v. şi contract]. contract constitutiv (de drepturi reale), contract prin care se constituie ori se transferă un drept real (precum dreptul de proprietate, de uz, de abitaţie, de uzufruct, de servitute, de superficie). în sistemul Codului civil român se consacră regula potrivit căreia printr-un astfel de contract operează transmiterea imediată a drepturilor reale. Dar această regulă nu are valoare absolută, ci admite şi excepţii. Aşa bunăoară, în sistemul de publicitate imobiliară a cărţilor funciare se cere respectarea unei anumite publi- 200 contract cu executare succesivă cităţi a contractului, transmiterea dreptului de proprietate operând, anterior Legii nr. 7/1996, doar în momentul intabulării acelui drept în cartea funciară. Totodată, îndeplinirea formalităţilor de publicitate a drepturilor reale imobiliare produce ca efect şi dobândirea opozabilităţii acestora faţă de terţi. Deşi, în principiu, c.c. (de drepturi reale) presupune, implicit, şi un transfer al dreptului real, totuşi există situaţii în care prin efectul respectivului contract nu se realizează şi transferul acelui drept. Astfel, prin contractul de vânzare a unui imobil, cu reţinerea dreptului de uzufruct viager de către vânzător, se transmite imediat numai nuda proprietate, în timp ce dreptul de uzufruct constituit rămâne în patrimoniul vânzătorului, care s-a convertit din proprietar în uzu-fructuar. Tot aşa, în cazul constituirii unui drept de servitute pe cale contractuală, acest drept real intră în patrimoniul proprietarului fondului dominant, fără ca, în prealabil, el să fi existat în patrimoniul proprietarului fondului aservit. contract cu executare dintr-o dată, v. contract cu executare imediată. contract cu executare imediată, contract ce are ca obiect una sau mai multe prestaţii care se execută uno icto, adică printr-un singur act de executare, ce se consumă de îndată. Astfel, într-un contract de împrumut, împrumu-tătorul îşi execută prestaţia de a preda împrumutatului suma de bani acordată acestuia cu titlu de împrumut, prin remiterea materială a întregii sume. Cât priveşte obligaţia de restituire a acestei sume, în lipsă de stipulaţie contrară a părţilor, aceasta se execută de către debitor prin restituirea la scadenţă a întregii sume. Fireşte, părţile pot conveni, cum se întâmplă frecvent în contrac-tele de credit, ca rambursarea împrumutului de către debitor să se facă eşalonat în timp, prin plata unor rate lunare, care să includă şi dobânzile percepute de banca creditoare; în acest caz, prestaţia ce incumbă debitorului se va executa prin mai multe acte de executare. De specificul c.e.i. este faptul că atât nulitatea, cât şi rezoluţia contractului operează cu efect retroactiv. Un asemenea contract nu poate fi desfăcut prin voinţa unilaterală a uneia dintre părţi, ci numai prin acordul de voinţă al ambelor părţi. în cazul c.e.i. nu se poate lua în considerare posibilitatea suspendării temporare a executării, dar părţile pot conveni asupra unui termen suspensiv [sin. contract cu executare dintr-o dată; contract cu executare instantanee; ant. contract cu executare succesivă]. contract cu executare instantanee, v. contract cu executare imediată. contract cu executare succesivă, contract de specificul căruia este faptul că prestaţiile asumate de părţi sau de către cel puţin una din acestea sunt aduse la îndeplinire de-a lungul unei perioade de 201 contract cu titlu gratuit timp prestabilite de acestea (adică de părţi) fie printr-o activitate de executare cu caracter continuu, concretizată în acte de executare permanentă (cum este, bunăoară, cazul contractului de locaţiune, prin care locatorul pune la dispoziţia locatarului bunul obiect al închirierii spre a exercita folosinţa acestuia pe întreaga durată a contractului, sau contractul de societate, în baza căruia asociaţilor le revine îndatorirea de a conlucra la realizarea scopului societăţii pe întreaga durată a existenţei ei), fie printr-o multitudine de prestaţii de acelaşi fel, executate la intervale de timp prestabilite (cum este cazul vânzării cu plata preţului în rate, care presupune defalcarea preţului în mai multe segmente şi, totodată, obligaţia cumpărătorului de a plăti fiecare segment sau rată de preţ vânzătorului la scadenţele prestabilite). C.e.s. nu sunt susceptibile de rezoluţionare, ci numai de reziliere, astfel încât desfiinţarea contractului va avea numai efecte pentru viitor, iar nu şi pentru trecut. Situaţia este aceeaşi şi în cazul nulităţii c.e.s., deoarece, prin derogare de la regula retroactivităţii nulităţii, în acest caz ea va produce efecte numai pentru viitor. în principiu şi în condiţii anume stabilite prin lege, c.e.s. poate fi reziliat şi prin manifestarea de voinţă unilaterală a uneia din părţi. De asemenea, este posibilă, tot în condiţiile stabilite de lege, suspendarea temporară a executării c.e.s. [ant. contract cu executare imediata]. contract cu titlu gratuit, v. contract gratuit. contract cu titlu oneros, v. contract oneros. contract de abonament, contract prin care una dintre părţi, numită abonat, îşi asigură, plătind anticipat preţul convenit, fie primirea periodică a unor bunuri, fie prestarea periodică a unor servicii de către cealaltă parte, numită furnizor (de bunuri sau de servicii). C.a. se distinge prin următoarele caractere juridice: este sinalagmatic; are caracter oneros; este cu executare succesivă; poate fi modificat prin voinţa unilaterală a furnizorului. Constituie un astfel de contract, de pildă: abonamentul la ziare şi reviste sau chiar la cărţi editate de o anumită casă editorială; abonamentul radio-tv; abonamentul la mijloacele de transport în comun; abonamentul privind furnizarea unor programe de calculator actualizate în permanenţă etc. în toate aceste situaţii, furnizorul (dacă abonamentul se face pe o durată mai mare de timp, de exemplu pe un an sau pe un semestru) poate modifica unilateral preţul abonamentului, ţinând seama de evoluţia generală a preţurilor pe piaţă şi de curba inflaţiei. Abonatul este liber să accepte sau să respingă o astfel de modificare, dar dacă o respinge contractul se reziliază, furnizorul încetând livrarea, fără a putea fi tras la răspundere pentru oprirea executării contractului. contract de achiziţie, v. contractări şi achiziţii. 202 contract de antrepriză contract de adeziune, contract care se distinge prin aceea că are conţinutul stabilit în întregime prin voinţa juridică exclusivă a uneia din părţi, cealaltă parte neavând posibilitatea să negocieze clauzele lui. Ea are însă libertatea de a accepta sau nu clauzele prestabilite. Dacă le acceptă, acceptarea sa are semnificaţia unei aderări pure şi simple la contractul redactat. Sunt c.a., spre exemplu, contractul de transport C.F.R. (de persoane şi de mărfuri), abonamentul telefonic, la radio şi televiziune, contractul de asigurare, cel de furnizare a apei, gazelor, electricităţii etc. Ca regulă generală, oferta de a încheia asemenea contracte se adresează publicului, iar ofertantul are o poziţie economică privilegiată sau deţine chiar monopolul unor anumite prestaţii. C.a. sunt frecvent întâlnite în epoca modernă. Ele prezintă numeroase avantaje, precum: certitudinea clauzelor contractuale, simplificarea procedurii de încheiere a contractului, economie de timp şi de mijloace, celeritate în ce priveşte încheierea contractului, stimularea desfăşurării rapide a operaţiilor juridice şi a circuitului civil în general [v. şi contract]. contract de antrepriză, contract în virtutea căruia o persoană, numită antreprenor, se obligă faţă de o altă persoană, numită client, să execute pe riscul său o lucrare determinată, în schimbul unei remuneraţii care se stabileşte în raport cu rezultatul lucrării. Natura lucrării, volumul şi calitatea ei sunt precizate prin clauzele contractuale; cu toate acestea, antreprenorul păstrează o poziţie independentă faţă de client în desfăşurarea activităţii menite să asigure îndeplinirea obligaţiei asumate; el are deplina libertate în organizarea şi conducerea lucrării, în alegerea metodelor celor mai potrivite de executare etc. Antreprenorul se poate obliga să execute lucrarea utilizând materialul său ori materialul clientului; la stabilirea remuneraţiei lui se are în vedere nu calitatea muncii prestate, ci importanţa lucrării şi rezultatul prestaţiei efectuate. C.a. poate avea ca obiect construirea sau repararea unei clădiri, a unor drumuri etc., confecţionarea, repararea ori modificarea unor obiecte de îmbrăcăminte, mobilier sau a altor bunuri aferente uzului casnic sau confortului personal etc. C.a. este supus următoarelor reguli generale: a) în ce priveşte stabilirea preţului: dacă preţul se stabileşte în momentul încheierii contractului, sub forma unei sume globale, riscul majorării ulterioare a preţului materialelor şi manoperei cade în sarcina antreprenorului, care însă va putea diminua consecinţele unei asemenea majorări, executând lucrarea cu minimum de cheltuieli, fără ca clientul să aibă îndreptăţirea de a refuza lucrarea executată în acest mod. Când preţul se stabileşte pe bază de deviz, el se fixează distinct pentru fiecare fază a lucrării, preţul global rezultând din însumarea preţurilor stabilite pe faze ale lucrării. Ori de câte ori contractul se 203 contract de arendă încheie între o organizaţie de stat şi o persoană fizică, stabilirea preţului se face luându-se în calcul toate elementele menţionate în dispoziţiile normative aplicabile în materie de preţuri; b) cu privire la riscuri: riscul pieirii fortuite a bunului pe care îl execută revine antreprenorului, până ce bunul respectiv este predat clientului, afară numai dacă acesta din urmă a fost pus în întârziere spre a-şi prelua bunul, ipoteză în care riscul revine clientului. Dacă materialele aparţin clientului, riscul pieirii acestora, ca şi al pieirii bunului la confecţionarea căruia ele au fost utilizate, revine clientului, antreprenorul fiind ţinut responsabil numai dacă pieirea s-ar datora păstrării materialelor (sau, după caz, a bunujui) în condiţii necorespunzătoare. în toate cazurile, riscul neexecutării contractului este suportat de către antreprenor, întrucât el este debitorul obligaţiei de executare a lucrării; cu toate acestea, antreprenorul este îndreptăţit să pretindă plata preţului, dacă l-a pus în întârziere pe client în legătură cu îndeplinirea obligaţiei referitoare la verificarea şi primirea lucrării făcute, precum şi atunci când bunul a pierit datorită unui viciu al materialului procurat de client. Diferitele varietăţi de c.a. sunt supuse şi unor reguli specifice, stabilite prin dispoziţiile legale ce le reglementează. C.a. încetează prin: executarea în natură a obligaţiilor cărora le-a dat naştere; pieirea fortuită a bunului în timpul executării contractului; rezoluţia contractului pentru neexecutarea obligaţiilor asumate de către una din părţi; decesul antreprenorului, în cazul în care contractul a fost încheiat în considerarea persoanei acestuia, iar clientul nu consimte ca lucrarea să fie continuată de către o altă persoană. contract de arendă, varietate a contractului de locaţiune care se distinge prin aceea că una dintre părţi, numită arendator, transmite celeilalte părţi, numite arendaş, bunuri agricole în vederea exploatării pe o durată determinată, în schimbul unui preţ, numit arendă, stabilită în produse agricole şi care se prestează în natură sau prin echivalentul lor în bani. Reglementarea legală a c.a. cuprinde atât norme speciale (Legea nr. 16/1994 şi Normele metodologice orientative de calcul al arendei, aprobate prin Ordinul nr. 26/1994 al ministrului agriculturii şi alimentaţiei), cât şi norme generale (art. 1454 şi urm. C. civ., precum şi dispoziţiile ce guvernează locaţiunea de drept comun, arendarea fiind o varietate a acesteia, ca şi regulile cuprinse în partea generală a dreptului civil obligaţional). C.a. prezintă următoarele caractere juridice: este sinalagmatic, netranslativ de proprietate, cu executare succesivă, cu titlu oneros. Atunci când un bun agricol se transmite, în vederea folosinţei sau exploatării temporare cu titlu gratuit, contractul respectiv este nul ca arendare, dar poate fi considerat valabil ca un împrumut de folosinţă (comodat), dacă lucrul s-a predat, deoarece comodatul este un contract real, precum şi dacă 204 contract de arendă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru comodat, cu respectarea interdicţiilor legale în materie de arendare, întrucât persoanele ce nu pot contracta o arendare nu o pot face nici cu titlu gratuit. C.a. este un contract solemn. Sunt valabile şi opozabile numai c.a. încheiate în scris şi înregistrate în termen de 15 zile de la încheiere, la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile arendate (art. 6 din Legea nr. 16/1994). Neres-pectarea acestei condiţii de formă este sancţionată de lege cu nulitatea absolută. Părţile contractante sunt arendatorul şi arendaşul; ele pot fi persoane fizice sau juridice. Arendator poate fi: proprietarul, uzufructuarul sau orice alt deţinător legal al bunurilor obiect al contractului. Se cere ca arendatorul să aibă dreptul la exploatarea agricolă a bunurilor supuse arendării, precum şi capacitatea de a contracta necesară pentru încheierea unui contract de locaţiune. Arendaşul nu poate avea calitatea de arendator, deoarece el nu poate subarenda total sau parţial bunurile agricole arendate. Nerespectarea acestei interdicţii este sancţionată cu nulitatea absolută a actului juridic, chiar dacă arendatorul şi-a dat acordul pentru subarendare, deoarece sunt interzise oficiile de arendaşi. Interdicţia de a subarenda atrage după sine, implicit, şi interdicţia de a ceda c.a., cesiunea dreptului de exploatare a bunurilor agricole producând efecte mai puternice decât arendarea. Nu se admite nici schimbul între doi sau mai mulţi arendaşi, schimbul reprezentând în materie de locaţiune o dublă (multiplă) cesiune. Folosinţa bunurilor arendate nu poate fi adusă de arendaş ca aport social într-o societate agricolă şi nici într-o asociere simplă în agricultură. C.a. este considerat ca fiind încheiat intuitu personae şi, ca urmare, arendaşul nu poate încheia, la rândul său, un astfel de contract în calitate de arendator. El poate însă contracta executarea unor lucrări agricole cu persoane fizice sau juridice prestatoare de servicii în agricultură. Arendaşii persoane fizice pot fi cetăţeni români sau cetăţeni străini, cu pregătire de specialitate agricolă sau un atestat de cunoştinţe agricole ori de practică agricolă şi care prezintă garanţiile solicitate de arendatori. Arendaşii persoane juridice pot fi de naţionalitate română sau străină; ei trebuie să aibă ca obiect de activitate exploatarea bunurilor agricole şi să prezinte garanţiile solicitate de arendator. Regiile autonome, institutele şi staţiunile de cercetare şi producţie agricolă care au în administrare terenuri proprietate publică nu pot da în arendă bunurile agricole, sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor încheiate. Potrivit legii, pot fi arendate următoarele categorii de bunuri: terenuri agricole productive; păşuni împădurite; terenuri ocupate de construcţii şi instalaţii agrozootehnice; amenajări piscicole şi de îmbunătăţiri funciare; platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole; terenurile neproductive care pot fi 205 contract de arendă amenajate pentru producţia agricolă, precum şi animalele, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole. Bunurile agricole ce formează obiectul c.a. trebuie să fie complet şi precis determinate. Ele trebuie să fie destinate exploatării agricole de către arendaş. Plata arendei se face potrivit înţelegerii părţilor contractante şi se execută la termenele şi la locul stabilite în contract. Durata arendării se stabileşte de către părţi în contractul de arendare. Părţile vor include în contractul de arendare clauze de asigurare a bunurilor agricole, care sunt în sarcina arendaşului. Totodată, ele pot să stabilească modul în care urmează să fie distribuită suportarea pierderilor totale sau parţiale ale bunurilor arendate ca urmare a unor cazuri fortuite sau de forţă majoră. Riscul lucrului, adică paguba rezultată din pieirea fortuită a bunurilor arendate (animale, construcţii, maşini şi utilaje) este în sarcina arendatorului, conform regulii res perit domino. Ţinând seama de faptul că bunurile arendate se află în detenţiunea arendaşului, căruia îi revine obligaţia de a lua măsurile necesare pentru conservarea lor în bune condiţii şi de a le restitui la încetarea contractului în bună stare, arendaşul este ţinut să probeze că pieirea sau avarierea respectivelor bunuri s-a produs fără culpa sa. Dacă pieirea lucrurilor arendate s-a datorat culpei arendaşului, acesta suportă riscul pieirii lor. Dacă, dimpotrivă, pieirea lucrurilor arendate se datorează unui caz fortuit, arendaşul nu suportă riscul lucrului. Excepţie face cazul când lucrul a pierit după ce arendaşul a fost pus în întârziere pentru neexecutarea obligaţiei de restituire la expirarea c.a., iar arendaşul nu poate proba că lucrul ar fi pierit şi la arendator, dacă i s-ar fi restituit. Cât priveşte riscul contractului, acesta revine arendatorului în cazul pieirii fortuite a bunurilor arendate, deoarece el este debitorul obligaţiei imposibil de executat şi deci nu va mai putea cere arendaşului executarea obligaţiei corelative, adică plata arendei. în caz de pieire totală a lucrului, contractul încetează de drept, iar în caz de pieire parţială arendaşul poate cere fie o reducere proporţională a arendei, fie rezilierea judiciară a contractului (dacă scopul pentru care s-a încheiat contractul nu mai poate fi realizat). Atunci când piere total sau parţial prin caz fortuit recolta sau producţia, iar arenda a fost stipulată sub forma unei cote-părţi din producţie, riscul pieirii recoltei este suportat proporţional de ambele părţi. în ipoteza în care piere recolta culeasă, adică produsele agricole culese, riscul revine proprietarului lor, adică ambelor părţi (dacă arenda reprezintă o parte din producţie în natură) sau numai aren-daşului (dacă arenda se plăteşte prin echivalentul în lei al produselor). Arendatorului îi revin următoarele obligaţii: să predea bunurile arendate la termenul şi în condiţiile stabilite; să-l garanteze pe arendaş de evicţiune totală sau parţială; să execute toate celelalte obligaţii asu- 206 contract de asigurare mate prin contract. Arendaşul are, la rândul său, următoarele obligaţii: să folosească bunurile arendate ca un bun proprietar, în condiţiile stabilite prin contract; să menţină potenţialul productiv al bunurilor arendate; să restituie arendatorului, la încetarea contractului, bunurile arendate; să plătească arenda la scadenţele şi în modalităţile convenite prin contract; să execute cu bună-credinţă toate obligaţiile asumate contractual. în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor asumate de către oricare din părţi, primesc aplicare regulile dreptului comun. C.a, încetează în următoarele cazuri: la expirarea termenului pentru care a fost încheiat; prin acordul părţilor, oricând pe parcursul executării lui, chiar mai înainte de expirarea duratei prestabilite; în caz de pieire totală a bunurilor arendate; desfiinţarea titlului arendatorului; rezilierea pe cale judiciară a contractului la cererea uneia dintre părţi, în condiţiile dreptului comun. C.a, nu produce ca efect indisponibilizarea bunurilor arendate, arendatorul putând înstrăina prin acte între vii aceste bunuri chiar şi în timpul executării contractului [v. şi contract]. contract de asigurare, contract aleatoriu prin care contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgu- birea ori suma asigurată, denumită indemnizaţie, în Nmitele şi la termenele convenite. în dreptul nostru, calitatea de asigurător o are societatea comercială profilată pe operaţiuni de asigurare si reasigurare, t Legea nr. 32/2000 reglementează condiţiile privind înfiinţarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor, care funcţionează, în totalitatea lor, pe principiul concurenţei, ce domină economia de piaţă. în vederea protejării asiguraţilor, a beneficiarilor asigurării şi a terţelor persoane păgubite, prin contribuţia asigurătorilor se constituie Fondul de garantare, destinat plăţilor de indemnizaţii rezultate din contractele de asigurări facultative şi obligatorii, în cazul constatării insolvabilităţilor asigurătorilor. Calitatea de asigurat o are persoana fizică sau persoana juridică care intră în raporturi juridice cu asigurătorul, prin încheierea c.a. De regulă, asiguratul este parte contractantă în c.a., fiind titularul interesului asigurat, adică persoana asupra căreia poartă asigurarea. Totodată, în ipoteza survenirii cazului asigurat, asiguratul este titularul indemnizaţiei de asigurare. Atunci când evenimentul ce pune în actualitate pentru asigurător obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare, vizează fie persoana, fie patrimoniul altui subiect de drept decât cel care a încheiat c.a. cu asigurătorul, calitatea de asigurat revine acelui subiect de drept, întrucât el este titularul interesului asigurat sau persoana asupra căreia poartă asigurarea; într-o atare ipoteză, 207 contract de asigurare persoana care încheie c.a. şi se obligă să plătească asigurarea se numeşte contractant. în raporturile de asigurare mai poate interveni şi o terţă persoană, numită beneficiarul asigurării. Acestuia urmează să i se plătească de către asigurător, la realizarea evenimentului prevăzut în contract (risc asigurat), indemnizaţia de asigurare; în acest caz, contractantul se mai numeşte stipulantul asigurării. De pildă, soţul se asigură pentru caz^ de deces în favoarea soţiei sale. în c.a. astfel încheiat, soţul reuneşte în persoana sa tripla calitate de contractant, asigurat şi stipulant al asigurării, iar soţia lui este beneficiara asigurării. Conform legii, calitatea de beneficiar al asigurării revine, în cazul asigurării de răspundere civilă, terţei persoane păgubite sau creditorului ce are garanţii reale asupra bunului asigurat. Tot în cazul asigurării de răspundere civilă mai poate fi menţionată şi persoana cuprinsă în asigurare a cărei răspundere civilă faţă de terţii păgubiţi este acoperită prin asigurare, deşi acesta nu are calitatea de contractant, asigurat sau terţ beneficiar şi nu are nici obligaţia de a plăti prime de asigurare (de exemplu, conducătorul autovehiculului care nu este deţinătorul lui, a cărui responsabilitate este acoperită prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru paguba cauzată prin accidentul de autovehicul contractată de deţinătorul lui). C.a. are ca finalitate înlăturarea consecinţelor negative generate prin realizarea riscului asigurat, care este evenimentul viitor, posibil, dar incert la momentul perfectării acestui contract şi care periclitează potenţial bunurile ori patrimoniul sau viaţa ori sănătatea unei persoane. Incertitudinea se poate referi fie la îndeplinirea ori neîndeplinirea evenimentului, fie numai la data îndeplinirii acestuia (de exemplu, decesul persoanei este un fapt inevitabil, sub acest aspect este deci cert că se va produce, dar rămâne incert momentul în care se va produce). în asigurările de deces, riscul asigurat se concretizează nu în decesul asiguratului (eveniment cert prin natura sa), ci în durata incertă a vieţii asiguratului, ceea ce face ca în cazul morţii premature a acestuia (adică a asiguratului) asigurătorul să plătească o indemnizaţie mult mai mare decât primele încasate. Nu există risc dacă evenimentul s-a produs înainte de începutul asigurării sau producerea lui este imposibilă. Dacă evenimentul se realizează prin fapta intenţionată a asiguratului, el nu mai are caracter incert, întâmplător, nu se datorează hazardului şi deci nici nu poate constitui un risc asigurat. în materie de asigurări, riscul este un element esenţial, obligatoriu, în absenţa căruia nu poate exista un raport de asigurare valabil. Riscul nu trebuie însă confundat cu sinistrul (sau cazul asigurat): în timp ce riscul este un eveniment care se poate ivi, cazul asigurat este un eveniment care s-a produs. Din momentul producerii cazului asigurat, asigurătorul este obligat să plătească 208 contract de asigurare indemnizaţia de asigurare (despăgubiri sau suma asigurată). Obiectul asigurării îl formează ceea ce s-a asigurat: valori patrimoniale sau nepatrimoniale expuse pericolului (adică anumite bunuri, despăgubirile datorate de asigurat ca urmare a răspunderii sale civile faţă de o terţă persoană, sau un atribut al persoanei, ca, de pildă, viaţa, capacitatea de muncă etc.). Obiectul asigurării se distinge de obiectul c.a., care se concretizează în obligaţiile părţilor privind plata primei de asigurare şi a indemnizaţiei de asigurare. Prezintă importanţă, cel puţin la unele varietăţi de asigurare, interesul asigurării. Astfel, în cazul asigurărilor de bunuri, interesul asigurării se concretizează în dauna efectivă evaluabilă în bani, pe care asiguratul o poate suferi în caz de pierdere sau degradare a bunului asigurat. Un atare interes poate avea: proprietarul, uzufructuarul, depozitarul ori creditorul cu garanţii reale, persoanele din familia proprietarului. în asigurarea de răspundere civilă, interesul asigurat se subînţelege şi constă în evitarea micşorării patrimoniului asiguratului ca urmare a angajării răspunderii lui civile faţă de terţe persoane păgubite prin fapte ilicite. în cazul asigurărilor de persoane, interesul asigurat nu prezintă importanţă, întrucât indemnizaţia de asigurare este datorată independent de existenţa unor daune. Este motivul pentru care nici asiguratul şi nici terţul beneficiar nu trebuie să dovedească vreun interes pentru a putea exercita contra asigurătorului drep- turile izvorâte din c.a. Asigurarea în vederea unui alt eveniment privind o altă persoană decât aceea care a încheiat contractul este permisă numai în condiţiile prevăzute în c.a., de regulă numai dacă persoana în cauză consimte la încheierea contractului. Este firesc să fie aşa, deoarece asigurarea pentru cazul morţii altuia ar putea trezi dorinţa decesului respectivei persoane (volum mortis). întinderea obligaţiei asigurătorului de a plăti indemnizaţia de asigurare la ivirea cazului asigurat este limitată la suma asigurată. Această sumă reprezintă maximum la care poate fi obligat asigurătorul. Determinarea sumei asigurate este, totodată, necesară pentru calcularea primei, între cele două elemente existând o corelaţie necesară: valoarea sumei asigurate influenţează în mod corespunzător valoarea primei. Principala obligaţie ce revine asiguratului (contractantului), în virtutea c.a., este plata primei de asigurare. Această primă se concretizează în suma de bani (remuneraţia) pe care trebuie să o plătească asiguratul (contractantul) asigurătorului, periodic, pe toată durata c.a., pentru asumarea de către acesta a riscului asigurat (preţul asigurării). Principala obligaţie ce revine asigurătorului este de a plăti indemnizaţia de asigurare, adică suma de bani la care, în baza c.a., este îndreptăţit asiguratul sau terţul beneficiar, dacă se realizează riscul asigurat. Prin realizarea cazului asigurat, asiguratul suferă un prejudiciu, care se 209 contract de asigurare asupra vieţii numeşte daună sau pagubă de asigurare. Prezintă relevanţă numai prejudiciile efectiv suferite de asigurat (damnum emergens), iar nu şi câştigul nerealizat de acesta (lucrum cessans) [v. şi asigurare]. contract de asigurare asupra vieţii (de asigurare de viaţă), variantă a contractului de asigurare de persoane care, potrivit Legii nr. 32/2000, poate fi de mai multe feluri, şi anume: a) asigurare de viaţă care include: asigurarea la termen de supravieţuire, asigurarea de deces, asigurarea la termen de supravieţuire şi de deces (mixtă de viaţă), asigurarea de viaţă cu rambursarea primelor, asigurarea de căsătorie, asigurarea de naştere; b) anuităţile; c) asigurarea de viaţă suplimentară: asigurarea de deces din accident, asigurarea de vătămări corporale, asigurarea de incapacitate permanentă din boală, asigurarea de incapacitate permanentă din accident, asigurarea de incapacitate temporară din boală, asigurarea de incapacitate temporară din accident, asigurarea de spitalizare, asigurarea de cheltuieli medicale, asigurarea de boli grave, asigurarea de şomaj, când toate acestea sunt subscrise suplimentar unui contract de asigurări de viaţă; d) asigurarea permanentă de sănătate. Un asigurat care a încheiat un contract de asigurare de viaţă individual trebuie să aibă la dispoziţie o perioadă de 20 de zile de la data semnării contractului de către asigurător, în intervalul căreia poa- te să denunţe acel contract. Aceste prevederi nu se aplică contractelor de acest tip cu o durată de 6 luni sau mai mică [v. şi contract de asigurare; contract de asigurare de persoane]. contract de asigurare de persoane, varietate a contractului de asigurare ce se distinge prin aceea că asiguratul/contractantul se obligă să plătească prima de asigurare, iar asigurătorul îşi asumă obligaţia de a plăti, cu titlu de indemnizaţie de asigurare, suma asigurată în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate, permanentă sau de survenire a altor evenimente. Se poate înfăţişa în următoarele variante: ca asigurări asupra vieţii (sau asigurări de viaţă), ca asigurări pentru accidente şi boală şi asigurări de sănătate [v. şi contract de asigurare; contract de asigurare asupra vieţii; contract de asigurare pentru cazurile de accidente corporale]. contract de asigurare mixtă de persoane, varietate a contractului de asigurare de persoane, frecvent întâlnită în practica asigurărilor din România, de specificul căreia este plata de către asigurător a indemnizaţiei de asigurare în următoarele situaţii: a) când asiguratul supravieţuieşte peste termenul contractual de asigurare; b) dacă asiguratul suferă o invaliditate ca urmare a unui accident; c) când în perioada de asigurare se produce decesul asiguratului, indiferent de cauză. Ca.m.p. comportă pentru asigurător plata indemnizaţiei de asigurare 210 contract de asigurare obligatorie în funcţie de situaţie, şi anume: la decesul asiguratului survenit în perioada de asigurare; la sfârşitul perioadei prevăzute în contract, în caz de supravieţuire a asiguratului; în caz de pierdere permanentă a capacităţii de muncă a asiguratului ca urmare a unui accident. în această ultimă situaţie, suma asigurată se plăteşte, după caz, total sau parţial, fără ca asemenea plată să influenţeze plata sumei asigurate la expirarea contractului (când asiguratul supravieţuieşte) sau la decesul asiguratului (dacă acesta se produce în perioada de asigurare). C.a.m.p. este un contract complex, care subsumează trei contracte de asigurare de persoane, şi anume: asigurare pentru caz de supravieţuire; asigurare pentru caz de deces; asigurare pentru caz de accidente [v. şi contract de asigurare; contract de asigurare de persoane]. contract de asigurare obligatorie, varietate a contractului de asigurare care se distinge prin aceea că încheierea contractului este obligatorie atât pentru asigurător, cât şi pentru asigurat, cu referire la răspunderea civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule supuse înmatriculării în România sau care se folosesc pe teritoriul României, fiind înmatriculate în străinătate. Calitate de asigurat are, în acest contract, numai deţinătorul de autovehicule, iar calitate de asigurător orice societate comercială din domeniul asigurărilor care are în obiectul său de activitate acest gen de asigurare. Obligaţia de asigurare este instituită printr-o dispoziţie imperativă a legii (nr. 136/1995). încălcarea acestei obligaţii de către persoana fizică sau persoana juridică deţinătoare de autovehicule constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă, precum şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare a autovehiculului, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condiţiile de plată, durata asigurării, facilităţile şi penalizările aplicabile asiguraţilor, criteriile şi condiţiile pentru acordarea sau retragerea autorizaţiei, persoanele care au obligaţia să încheie contracte de asigurare, modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asigurătorului de a încheia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, dacă este cazul, precum şi alte informaţii referitoare la acest tip de asigurare. C.a.o. concretizează raporturi de asigurare directă. Legea permite însă asigurătorului să încheie un contract de reasigurare, în virtutea căruia reasiguratorul, primind prima de reasigurare, îşi asumă obligaţia de a contribui la suportarea indemnizaţiilor de asigurare pe care reasiguratul este obligat să le plătească, la ivirea cazului asigurat, terţelor persoane păgubite prin accidentul de autovehicul. Cât priveşte natura juridică a c.a.o., aceasta este 211 contract de asigurare pentru cazurile de accidente corporale dublă; un astfel de contract este comercial pentru asigurător şi civil pentru asigurat. în cazurile în care autovehiculul asigurat formează obiectul comerţului, c.a.o. este bilateral comercial, adică în exclusivitate comercial. C.a.o. are ca finalitate principală protejarea victimelor accidentelor de circulaţie împotriva prejudiciilor suferite de ele, prin repararea acelor prejudicii. De aceea, dispoziţiile normative incidente în materie instituie pentru asigurător obligaţia de a despăgubi pe victimă atât în cazurile când răspunderea civilă pentru paguba cauzată revine asiguratului, cât şi în următoarele ipoteze: a) când cel care conducea autovehiculul implicat în accident este o altă persoană decât asiguratul (ca de pildă, comodatarul, hoţul etc.), acesta, deşi nu are calitatea de asigurat în terminologia legii, totuşi este o persoană implicit cuprinsă în asigurare; b) când autorul accidentului a rămas neidentificat şi deci nu se poate stabili persoana a cărei responsabilitate civilă să fie angajată, asigurătorului îi revine obligaţia de plată numai dacă autovehiculul care a ocazionat accidentul este identificat şi asigurat (bunăoară, autovehiculul respectiv fiind furat, este condus de hoţ, care fuge de la locul accidentului, fără a fi identificat, abandonând acel autovehicul). Se confirmă astfel ideea că asigurarea de răspundere civilă operează şi în absenţa persoanei responsabile, ceea ce determină o depersona- lizare a răspunderii civile; în absenţa c.a.o., nicio societate comercială din domeniul asigurărilor nu poate fi obligată la plata despăgubirilor. într-o atare ipoteză, despăgubirile vor fi plătite în armonie cu cerinţele instituite de lege, de către Fondul de protecţie a victimelor străzii. C.a.o. dă expresie juridică unei asigurări colective a victimelor accidentelor de circulaţie şi, totodată, asigurării persoanelor responsabile de accident împotriva riscului de a plăti despăgubiri către terţii prejudiciaţi prin fapta ilicită ce atrage răspunderea lor civilă [v. şi contract de asigurare]. contract de asigurare pentru cazurile de accidente corporale, varietate a contractului de asigurare de persoane de specificul căreia este faptul că asigurătorul plăteşte suma asigurată sau un procent din ea (de regulă, corespunzător gradului de invaliditate permanentă) numai dacă în perioada asigurării se produce un accident care are drept consecinţă decesul sau invaliditatea permanentă (totală sau parţială) a asiguratului ori se soldează cu alte urmări prevăzute în contract. Plata primei se face obligatoriu anticipat, fie printr-un singur act de executare (adică dintr-o dată), fie printr-o pluralitate de asemenea acte succesive (adică în rate). în dreptul nostru, cele mai frecvente asigurări de persoane sunt asigurările mixte de persoane [v. şi contract de asigurare; contract de asigurare de persoane; contract de asigurare mixtă de persoane]. 212 contract de asistenţă juridică contract de asistenţă juridică, contract complex, convenit de un cabinet individual de avocatură sau de o altă structură abilitată de sistemul de organizare a avocaturii, pe de o parte, şi o persoană fizică sau juridică, numită client, prin care cel dintâi se obligă să asigure prin avocatul titular sau prin alt avocat colaborator, în favoarea clientului, îndeplinirea prestaţiei de specialitate solicitate de către acesta. C.a.j. reuneşte în conţinutul său elemente specifice contractului de mandat şi elemente specifice unui contract de prestări de servicii, având caracteristici deosebite. Obiectul c.a.j, poate consta în: acordarea de consultaţii juridice; redactarea unor cereri de chemare în judecată sau de chemare în garanţie ori a unor întâmpinări sau a altor asemenea acte; redactarea de memorii, plângeri sau petiţii adresate organelor de jurisdicţie, de procuratură sau altor organe de stat; îndeplinirea formalităţilor necesare pentru promovarea căilor ordinare sau extraordinare de atac; reprezentarea clientului în faţa organelor de jurisdicţie sau a altor organe; redactarea de înscrisuri sub semnătură privată; orice alte servicii compatibile cu exercitarea profesiei de avocat prevăzute de lege (Legea nr. 51/1995, republicată). C.a.j. este cu titlu oneros, acordarea asistenţei juridice solicitate de client făcându-se în schimbul plăţii unei sume de bani numită onorariu avocaţial, al cărui cuantum se stabileşte prin negociere între avocatul titular şi client, folosindu-se ca element de referinţă onorariile minimale stabilite de Consiliul Uniunii Avocaţilor din România. Avocatul nu este obligat să justifice cuantumul onorariului convenit cu clientul. Onorariul se stabileşte pentru fiecare serviciu profesional în parte. Contractul este intuitu personae. Se încheie în formă scrisă, conţinutul său generic fiind stabilit printr-un formular-tip aprobat ca anexă (nr. VIII) la Statutul profesiei de avocat, adoptat de Consiliul Uniunii Avocaţilor din România. Forma scrisă a c.a.j. se cere ca o condiţie ad validitatem a acestuia. Pe baza acestui contract, cabinetul individual de avocatură emite o împuternicire avocaţială pe numele avocatului solicitat de client sau care a fost desemnat dintre colaboratori de către avocatul titular; împuternicirea respectivă serveşte avocatului pe numele căruia a fost emisă, ca act oficial de justificare a îndeplinirii prestaţiilor solicitate de client. Avocatul nu poate acţiona decât în limitele contractului încheiat cu clientul său, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Avocatul este dator să-şi sfătuiască clientul cu promptitudine, în mod corect şi cu întreagă diligenţă; în cazul în care avocatul delegat se află în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, el va asigura substituirea sa de către un alt avocat, pentru a nu aduce prejudicii clientului său. Atunci când avocatul este solicitat concomitent pentru acordare de asistenţă juridică, de către doi sau mai mulţi clienţi cu interese contradictorii, el 213 contract de căsătorie nu poate accepta decât să apere interesele unei singure părţi. Totodată, angajarea unui nou client nu poate fi făcută, dacă prin aceasta sunt dezvăluite secretele aflate de la un alt client, cu efecte prejudi-ciabile pentru acesta; înainte de a angaja o cauză avocatul are obligaţia să informeze clientul asupra cheltuielilor probabile pe care aceasta le implică, comunicându-i şi scutirile legale de care poate beneficia. C.a.j. poate fi denunţat prin acordul ambelor părţi. Totodată, în armonie cu prevederile expres menţionate în contract, părţile pot denunţa şi unilateral respectivul contract; în acest caz avocatul este îndreptăţit să încaseze onorariul, în măsura serviciilor prestate. La cererea clientului, avocatul este obligat să prezinte acestuia situaţia cheltuielilor efectuate în cauza acestuia [v. şi contract]. contract de căsătorie, sintagmă utilizată (uneori) în doctrina juridică, pentru a desemna actul juridic al căsătoriei. Deşi din punct de vedere formal, acest act juridic întruneşte elementele esenţiale ale unui contract, totuşi, prin conţinutul lui, care cuprinde nu numai drepturi şi obligaţii patrimoniale ale soţilor, ci şi drepturi şi obligaţii cu caracter nepatrimonial, care, în totalitatea lor, definesc relaţiile de familie, el nu poate fi calificat ca un simplu contract. într-adevăr, relaţiile de familie sunt prea complexe pentru a putea fi caracterizate ca având natură contractuală. Ele au, înainte de toate, natură legală, căsătoria fiind o instituţie juridică complexă ale cărei valenţe juridice sunt definite prioritar prin lege, iar nu prin acordul de voinţă al soţilor, chiar dacă un astfel de acord este esen-ţialmente necesar pentru încheierea ei [v. şi căsătorie]. contract de comision, contract în temeiul căruia o persoană fizică sau juridică, numită comisionar, se obligă faţă de altă persoană (fizică sau juridică) numită comitent, să încheie anumite acte juridice în nume propriu, dar în contul acesteia din urmă, primind pentru serviciul respectiv o remuneraţie, numită comision, calculată procentual la valoarea operaţiunii realizate, dar care poate fi şi forfetară. Are o largă utilizare în raporturile juridice comerciale şi mai ales în raporturile juridice de comerţ internaţional, constituind una din formele comerciale ale reprezentării. Este utilizat frecvent în domeniile vânzării-cumpărării, transporturilor, circulaţiei valorilor mobiliare etc. Operaţia de comision prezintă avantaje pentru ambii contractanţi: pentru îndeplinirea sa comisionarul primeşte o remuneraţie proporţională cu valoarea operaţiunii încheiate de el sau o sumă forfetară stabilită a priori; pe de altă parte, comitentul este absolvit de grija contractului şi a supravegherii, persoana desemnată comisionar fiind mai în măsură să cunoască piaţa respectivă, atât sub aspectul exigenţelor ei, cât şi din punctul de vedere al clientelei, al posibilităţilor economice etc.; comitentul beneficiază de creditul, 214 contract de comodat competenţa şi prestigiul pe care comisionarul le are în zona sau în ţara respectivă. C.c. are caracter bilateral, consensual, este cu titlu oneros, intuitupersonae şi, de regulă, este cu executare succesivă (dar poate fi şi cu executare dintr-o dată). contract de comodat, contract prin care o persoană, numită como-dant, remite, spre folosinţă temporară,^urTet'alte persoane, numite comodatar, un lucru, cu obligaţia pentru acesta din urmă de a-l restitui în natură, în individualitatea sa. Face parte din grupa contractelor reale, deoarece, pentru încheierea lui, este necesară atât realizarea acordului de voinţă, cât şi predarea (tradiţiunea) lucrului care formează obiectul contractului. Obligaţia de restituire nu se poate naşte câtă. vreme lucrul nu a fost efectiv predatj Totuşi, în anumite cazuri, c.c. se poate încheia şi solo consensu. Aşa se întâmplă atunci când lucrul se află, indiferent cu ce titlu, în posesiunea sau în detenţia comodata-, rului (spre exemplu, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, părţile convin ca lucrul să rămână temporar în posesia sau în detenţia vânzătorului). C.c. este un contract esenţialme)>te gratuit, motiv pentru care comodatarul nu este obligat să plătească contravaloarea uzurii lucrului rezultate din folosirea acestuia pentru destinaţia convenită. £.c. este compatibil cu stipularea în conţinutul său a unei clauze în sensul stabilirii unei sume de bani la plata căreia să fie obligat comodatarul, cu titlu de echivalent al uzurii lucrului. O atare stipulaţie nu converteşte c.c. dintr-un contract gratuit într-un contract oneros, ci ea reprezintă doar o concretizare a obligaţiei de restituire a lucrului în starea în care acesta a fost predat. C.c. este un contract unilateral, deoarece din momentul încheierii, el generează obligaţii numai pentru comodatar. C.c. rămâne unilateral, chiar dacă, ulterior încheierii, se nasc anumite obligaţii şi în sarcina comodantului, ca urmare a producerii unui fapt accidental ce nu decurge din voinţa comună a părţilor, ci se datorează unei cauze extracontractuale (gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză). C.c. poate avea ca obiect numai lucruri nefungibile, individual determinate. Şi este firesc să fie aşa, deoarece acele lucruri urmează a fi restituite în natură, în individualitatea lor. Pot constitui obiect al c.c. lucrurile neconsumptibile, a căror folosire nu implică la prima întrebuinţare consumarea substanţei ori înstrăinarea lor. Numai cu titlu excepţional, unele lucruri care, prin natura lor, sunt consumptibile pot fi considerate, prin voinţa părţilor, nefungibile. în această ipoteză, respectivele lucruri nu sunt folosite potrivit destinaţiei obişnuite, ci utilizarea lor priveşte o altă destinaţie. Este cazul fructelor împrumutate pentru aranjarea unei expoziţii. în măsura în care împrumutarea unor lucruri nu este interzisă, ca şi în măsura în care ea este permisă numai în anumite condiţii, poate forma obiectul c.c. orice lucru 15. 215 contract de comodat mobil sau imobil. Cât priveşte bunurile proprietate publică, în privinţa lor fiind admisă concesionarea şi închirierea, ele pot fi date şi în folosinţă gratuită, dacă aceasta se justifică printr-un interes public (de exemplu, se împrumută gratuit obiecte de muzeu pentru organizarea unei expoziţii; împrumutarea cărţilor dintr-o bibliotecă publică se face cu titlu gratuit). Pot forma obiect al c.c. şi suprafeţele locative, dar numai în măsura în care locatarului i se recunoaşte dreptul să subînchirieze şi să renunţe la chirie; la fel se întâmplă şi atunci când proprietarul închiriază, dar dintr-un anumit motiv, renunţă benevol la chirie. în astfel de cazuri contractul de închiriere dobândeşte caracterul unui c.c. Prin efectul c.c., comodatarul dobândeşte numai dreptul de folosinţă. El devine astfel un simplu detentor precar obligat la înapoierea lucrului. Comodantul îşi păstrează calitatea de proprietar al respectivului lucru, cu toate consecinţele ce decurg din această calitate (precum suportarea riscului pieirii fortuite a lucrului, dreptul de a exercita acţiunea în revendicarea lui). La încheierea c.c., atât comodantul, cât şi comodatarul trebuie să aibă capacitatea de a face acte de administrare. Nu este necesară calitatea de proprietar a comodantului, întrucât c.c. nu este translativ de proprietate. Calitate de comodant poate avea şi uzufruc-tuarul, şi locatarul, cu excepţia cazului când prin lege sau prin convenţia părţilor se interzice expres transmiterea folosinţei lucrului de către unul din aceştia. Comodatarul, deţinând lucrul numai pentru folosinţă proprie, nu îl poate împrumuta unui terţ. Proba c.c. se face potrivit regulilor generale din materia probafiunii. Este suficient ca înscrisul sub semnătură privată constatator al c.c. să fie redactat într-un singur exemplar, cerinţa multiplului exemplar ţinând de specificul contractelor sinalagmatice. Nu se cere nici înscrierea formulei „bun şi aprobat", deoarece potrivit legii (art. 1180 C. civ.) această formă este necesară numai cu privire la actele sub semnătură privată care au ca obiect o sumă de bani sau alte lucruri fungibile. Faptul material al predării lucrului poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, indiferent de valoare. în virtutea c.c., comodatarului îi revin următoarele obligaţii: a) să se îngrijească de conservarea lucrului împrumutat ca un bun proprietar; i se cere chiar mai mult, şi anume să-şi sacrifice lucrurile proprii, dacă aceasta ar fi necesar pentru conservarea lucrurilor împrumutate; b) să folosească lucrul potrivit destinaţiei sale; el trebuie să utilizeze lucrul în conformitate cu destinaţia sa determinată prin natura lui sau prin convenţia părţilor, sub sancţiunea rezilierii contractului, plăţii de daune-interese şi a suportării riscului pieirii fortuite a lucrului; c) să suporte cheltuielile de folosinţă (de întreţinere) a lucrului; el suportă cheltuielile necesare folosinţei lucrului şi nu are îndreptăţirea să ceară de la comodant restituirea lor, 216 contract de comunicare publică prin retransmitere prin cablu deoarece ele sunt un accesoriu al folosinţei; d) să restituie lucrul la expirarea contractului. Lucrul trebuie restituit în natura sa specifică, la împlinirea scadenţei. Comodatarul nu poate oferi, iar comodantul nu poate cere, în lipsă de stipulaţie contrară, un alt lucru sau echivalentul în bani al lucrului împrumutat, de vreme ce restituirea în natură este posibilă. în ipoteza în care lucrul a fost avariat, comodatarul are obligaţia să-l repare şi să îl restituie în natură comodantului. Se poate recurge la plata echivalentului în bani numai când repararea în natură a devenit imposibil de executat. Atunci când lucrul împrumutat este producător de fructe, iar părţile nu au convenit altfel, comodatarul va restitui, odată cu lucrul, şi fructele acestuia. Este interzis comodatarului să reţină lucrul în compensaţie, invocând o creanţă pe care o are împotriva comodantului, deoarece c.c. are de regulă, ca obiect lucruri nefun-gibile, iar compensaţia operează numai între datorii reciproce ce au ca obiect lucruri fungibile, de aceeaşi specie. Legea (art. 1572 C. civ.) dispune că restituirea lucrului nu poate fi cerută de către comodant înainte de împlinirea termenului stipulat sau, dacă nu s-a prevăzut un termen, mai înainte de a se fi îndestulat trebuinţa comodatarului ce a fost avută în vedere la încheierea contractului. C.c. fiind unilateral, în principiu nu creează obligaţii în sarcina comodantului. Cu toate acestea, în cursul executării contractului, se pot naşte unele obligaţii extra-contractuale şi în sarcina comodantului. Astfel de obligaţii sunt: a) restituirea cheltuielilor de conservare a lucrului; sunt supuse restituirii numai cheltuielile cu caracter extraordinar, necesar şi foarte urgent; b) plata despăgubirilor; pentru daunele provocate comodatarului de viciile lucrului, comodantul trebuie să-l despăgubească pe acesta, dacă avea cunoştinţă de acele vicii şi nu le-a adus la cunoştinţa comodatarului. C.c. încetează prin: restituirea lucrului; reziliere; moartea comodatarului [sin. contract de împrumut de folosinţă; v. şi contract]. contract de comunicare publici prin retransmitere prin cablu, contract încheiat prin intermediul unui organ de gestiune colectivă şi prin care titularul dreptului de autor sau de drepturi conexe îşi poate exercita drepturile sale pentru autorizarea sau interzicerea retransmiterii prin cablu a propriei lui opere. Cât priveşte pe titularii de drepturi care nu au încredinţat gestiunea drepturilor lor unui organism de gestiune colectivă, organismul care gestionează drepturile din aceeaşi categorie este considerat de drept a fi şi gestionarul drepturilor lor. în cazul în care, în acelaşi domeniu, există mai multe organisme de gestiune colectivă, titularul de drepturi poate opta între acestea. Revendicarea drepturilor de către aceşti titulari se poate face în termen de 3 ani de la data notificării. Exercitarea dreptu- 217 contract de comunicare publică prin satelit lui de retransmitere prin cablu de către un organism de radiodifuziune şi de televiziune pentru propriile programe se face prin contracte încheiate cu distribuitorii prin cablu, cu excepţia cazurilor în care retransmiterea prin cablu este obligatorie prin lege [v. şi contract; organisme de gestiune colectivă], contract de comunicare publică prin satelit, contract prin care titularul dreptului de autor şi a drepturilor conexe cesionează drepturile sale pentru comunicarea publică prin satelit a operei ce-i aparţine. Titularii dreptului de autor pot cesiona drepturile lor pentru comunicarea publică prin satelit unui organism de radiodifuziune sau de televiziune, numai printr-un contract încheiat fie prin intermediul unui organism de gestiune colectivă, fie individual. Contrac-tul-cadru încheiat între un organism de gestiune colectivă şi un organism de radiodifuziune sau de televiziune, pentru comunicarea publică prin satelit a unei categorii de opere aparţinând unui anumit domeniu, îşi poate produce efectele extinse şi faţă de titularii de drepturi care nu sunt reprezentaţi de organismele de gestiune colectivă, dacă această comunicare către public prin satelit are loc simultan cu radiodifuzarea terestră efectuată de către acelaşi organism emiţător. Titularul de drepturi nereprezentat are posibilitatea în orice moment să înlăture producerea efectelor extinse ale contractului-cadru, printr-un contract individual sau colectiv [v. şi contract; organisme de gestiune colectivă], contract de concesiune, contract administrativ încheiat în formă scrisă, prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane, denumite concesionar, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia, de exploatare a unui bun proprietate publică, în schimbul unei rede-venţe. Conform O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, au calitatea de concedent, în numele statului, judeţului, oraşului sau comunei: ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publică a statului; consiliile judeţene, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică a judeţului, oraşului sau comunei. Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau persoană juridică, română ori străină. C.c. se încheie în conformitate cu legea română, indiferent de naţionalitatea sau de cetăţenia concesionarului, pentru o durată care nu va putea depăşi 49 de ani, începând de la data semnării lui. Durata concesiunii se stabileşte de către concedent pe baza unui studiu de oportunitate. C.c. poate fi prelungit pentru o perioadă egală cu cel mult jumătate din durata sa iniţială, prin simplul acord de voinţă 218 contract de cont curent al părţilor. Subconcesionarea este interzisă, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 reglementează, ca o varietate a contractului de concesiune, atribuirea contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii. contract de consignaţie, varietate a contractului de comision în temeiul căruia o persoană, numită consignant, încredinţează altei persoane, numite consignatar, anumite bunuri mobile spre a fi vândute la un anumit preţ, într-un termen determinat, plătindu-i pentru această activitate o sumă stabilită sub formă de cotă procentuală din preţul vânzării sau o sumă forfetară prestabilită, numită comision. Raporturile dintre părţile acestui contract sunt guvernate de regulile privitoare la mandat, în măsura în care nu primesc incidenţa unor dispoziţii legale speciale. C.c. are o largă aplicabilitate, mai ales în raporturile comerciale. contract de cont curent, varietate a contractului de depozit neregulat, care se încheie între o persoană fizică, titularul de cont, şi o instituţie financiară (bancă comercială sau C.E.C.) în baza unei cereri scrise, formulate în acest sens de către o persoană interesată şi acceptată de respectiva instituţie financiară căreia i-a fost adresată. Cu ocazia perfectării contractului, se iau specimene de semnătură de la titular şi de la persoanele împuter- nicite de acesta să dispună de sumele din cont. Este un contract complex, în care se regăsesc, pe lângă elementele specifice unui contract de depozit neregulat, şi elemente ale altor contracte, precum cele de prestări servicii, de mandat etc., toate acestea fiind concretizate în raportul juridic obligaţional pe care îl concretizează sau, mai exact, în drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor. în baza acestui contract, instituţia financiară (bancă comercială sau C.E.C.) se obligă să deschidă şi să ţină permanent la zi, în stare operaţională, pentru solicitant, la sucursala sau filiala indicată de aceasta, un cont curent personal, în care titularul se obligă să facă depuneri în numerar. Pe numele titularului pot fi făcute depuneri în cont atât de către acesta, cât şi de către orice altă persoană fizică sau juridică interesată să facă o plată în favoarea lui sau o donaţie etc. La cererea titularului, instituţia financiară depozitară este obligată să restituie, în limitele disponibilului existent în cont, suma (sau sumele) solicitată de acesta. De asemenea, depozitarul are obligaţia să dea curs ordinelor de plată emise de către titular către terţi (persoane fizice sau persoane juridice). Prin contul personal pot fi efectuate atât plăţi ocazionale, cât şi periodice, ca de exemplu plata abonamentului telefonic, a abonamentului radio-tv, a consumului de energie electrică sau termică etc. Totodată, prin contul personal se pot face orice fel de 219 contract de depozit încasări ale sumelor plătite de terţi la scadenţa diverselor creanţe ale titularului. C.c.c. este cu titlu oneros, deoarece pentru fiecare operaţiune de încasări şi de plăţi instituţia depozitară percepe un comision. Totodată, această instituţie plăteşte titularului de cont dobânda practicată în mod curent la valoarea sumelor depozitate de acesta şi în raport cu timpul cât au fost păstrate în cont, diferenţiat în funcţie de felul depozitului (pe termen, la vedere, revolving). C.c.c. încetează prin acordul părţilor sau din iniţiativa uneia dintre ele (care, de regulă, este titularul). contract de depozit, contract prin care o persoană, numită deponent, încredinţează un lucru mobil altei persoane, numite depozitar, care se obligă să-l păstreze pe o durată determinată sau nedeterminată şi să-l restituie în natură la cerere (art. 1591 C. civ.). C.d. are ca finalitate principală păstrarea şi conservarea lucrului depozitat, în vederea restituirii lui la cererea deponentului. Ori de câte ori finalitatea principală nu este conservarea lucrului, chiar dacă deţinătorul are o asemenea obligaţie, raporturile dintre părţi au o altă natură decât aceea de depozit, precum: antrepriză, vânzare-cumpă-rare etc. C.d. se distinge prin următoarele caractere juridice: a) este un contract real; el se consideră perfectat numai prin şi din momentul predării (tradiţiunii) lucrului, obiect al contractului, de la deponent la depozitar. Dar simpla remitere materială a lucrului de către deponent depozitarului nu este suficientă pentru formarea c.d., deoarece în acest scop este necesar şi acordul de voinţă al părţilor, realizat cu o astfel de finalitate; b) poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros; c.d. este gratuit numai prin natura sa, iar nu şi prin esenţa sa. Atunci când depozitarul desfăşoară activitatea de păstrare cu caracter profesional (nu ocazional), se prezumă că depozitul este cu titlu oneros. De asemenea, este cu titlu oneros şi sechestrul judiciar. C.d. cu titlu gratuit este unilateral, deoarece din momentul încheierii sale generează obligaţii numai în sarcina depozitarului; în acest caz, depozitul rămâne unilateral, chiar dacă, ulterior încheierii sale, se nasc anumite obligaţii şi în sarcina celeilalte părţi, datorită survenirii unui fapt posterior şi accidental generat de o cauză extracontrac-tuală; c) este un contract generator de drepturi de creanţă şi obligaţii corelative între părţi; prin c.d. nu se transmite dreptul de proprietate şi nici măcar posesiunea lucrului de la deponent la depozitar. Acesta din urmă este un simplu detentor precar al lucrului. în sistemul Codului civil român (art. 1592) sunt reglementate două feluri de depozit, şi anume depozitul propriu-zis şi sechestrul. Specific acestuia din urmă este faptul că are ca obiect numai bunuri litigioase, inclusiv imobile; d) poate fi nu numai convenţional, ci şi judiciar. Depozitul propriu-zis poate fi numai convenţional şi în toate cazurile are ca 220 contract de depunere de economii băneşti la C.E.C. obiect numai lucruri mobile neliti-gioase. Se poate prezenta sub trei variante: depozitul obişnuit (care este voluntar şi regulat); depozitul necesar; depozitul neregulat. C.d, este supus condiţiilor generale de validitate ale oricărui contract. în cazul în care un deponent capabil predă spre păstrare un lucru mobil unui depozitar lipsit de capacitate de exerciţiu, cel dintâi are împotriva celui de-al doilea o acţiune în revendicare, dar numai atât timp cât lucrul se află încă în păstrarea acestuia; dacă depozitarul incapabil a înstrăinat lucrul sau l-a lăsat să piară, el răspunde numai în măsura în care a profitat de lucru. Proba contractului se poate face numai prin act scris, afară doar dacă valoarea bunului depus este inferioară sumei de 0,025 lei sau dacă depozitul s-a făcut în astfel de condiţii încât deponentul n-a avut posibilitatea să întocmească un înscris [v. şi depozit voluntar; depozit necesar; depozit neregulat; depozit sechestru], contract de depunere de economii băneşti la C.E.C., varietate a contractului de depozit care constă în acordul de voinţe realizat între Casa de Economii şi Con-semnaţiuni, în calitate de depozitar, şi o persoană fizică sau juridică, în calitate de deponent, pe baza căruia depozitarul primeşte spre păstrare sumele de bani încredinţate de deponent, cu obligaţia de a i le restitui integral sau parţial la prima cerere ori la termenul stabilit şi de a-i plăti dobânzi ori câştiguri (sau şi dobânzi, şi câştiguri). Sumele de bani depuse la C.E.C. intră în aria de cuprindere a creditului public; ca atare, ele pot fi folosite de depozitar în armonie cu nevoile dezvoltării economiei naţionale. Statul garantează restituirea lor, dreptul la restituire putând fi exercitat oricând de către titular; acest drept este imprescriptibil. Legea obligă pe depozitar să păstreze secretul depunerilor, al numelui deponentului, precum şi al operaţiunilor cu privire la depuneri; C.E.C.-ul este autorizat să dea informaţii în această privinţă numai la cererea titularului sau a moştenitorilor legali sau testamentari, la solicitarea instanţei judecătoreşti sau a notarului public referitoare la succesiunile pe care le dezbat, precum şi la cererea organelor judecătoreşti sau de urmărire penală în cazurile penale şi în cele privitoare la pretenţii civile derivate din infracţiuni. Creditorii deponentului pot urmări sumele depuse la C.E.C. numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti penale sau care a fost pronunţată în legătură cu pretenţiile civile pentru pagubele cauzate prin infracţiuni; aceste sume, ca şi operaţiunile privitoare la ele sunt scutite de impozit şi de orice alte taxe, inclusiv de taxele succesorale. Legea instituie în sarcina C.E.C. o răspundere patrimonială pentru prejudiciile cauzate deponentului prin efectuarea unor înregistrări sau eliberări greşite de sume, din vina prepuşilor săi. în ipoteza în care libretul C.E.C. a fost pierdut sau sustras, C.E.C.-ul răspunde pentru asemenea operaţii 221 contract de donaţie numai dacă faptul pierderii sau al sustragerii libretului i-a fost adus la cunoştinţă de către deponent printr-o comunicare scrisă şi dacă operaţia greşită a fost făcută după primirea, de către unitatea C.E.C. respectivă, a listei (întocmite şi difuzate lunar de către Centrala C.E.C.) în care a fost înscris libretul pierdut sau sustras; C.E.C. nu răspunde însă dacă libretul sustras sau pierdut este la purtător sau dacă, deşi nominativ, are un sold creditor mai mic decât soldul minim admis de lege; de asemenea, nu răspunde dacă posesorul nelegitim al libretului (hoţul sau găsitorul) a retras sumele înainte de întocmirea şi difuzarea listei libretelor pierdute sau sustrase. Contractul de depunere de economii băneşti la C.E.C. se încheie în formă scrisă şi se dovedeşte de către deponent prin prezentarea libretului de economii ce i se eliberează la încheierea contractului şi care poate fi: nominativ, la purtător sau la purtător cu parolă. contract de donaţie, contract solemn, unilateral şi cu titlu gratuit, prin care una din părţi, numită donator, îşi micşorează actual şi irevocabil, cu intenţie liberală, patrimoniul său cu un drept (real sau de creanţă), mărind corespunzător patrimoniul celeilalte părţi, numite donatar, cu acelaşi drept, fără a urmări să primească ceva în schimb (art. 801 şi art. 803 C. civ.). Specific c.d. este trecerea, fără echivalent, a unor valori dintr-un patrimoniu în altul, cu intenţia de a gratifica (animus donandi). Această intenţie, exprimată în condiţiile stabilite imperativ prin lege, justifică mărirea unui patrimoniu în detrimentul altui patrimoniu, fiind cauza ei. C.d. reprezintă o liberalitate, deoarece are ca efect micşorarea patrimoniului autorului cu valoarea bunului donat, spre deosebire de contractele dezinteresate, care nu au ca efect diminuarea patrimoniului celui ce procură gratuit altuia un folos. Executarea unei obligaţii civile imperfecte nu poate fi calificată liberalitate. Tot astfel, nu constituie donaţii nici premiile sau cadourile oferite în scopuri publicitare de un comerciant clienţilor săi, deoarece acestea sunt lipsite de animus donandi. De asemenea, nu sunt supuse regulilor aplicabile donaţiei nici operele de binefacere. C.d. este supus următoarelor condiţii de validitate: A. Cu privire la obiect Se cere ca acesta să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, licit, să existe sau să poată exista în viitor. Pot forma obiect al c.d. şi bunuri viitoare, cu excepţia succesiunilor nedeschise la momentul perfectării contractului. în niciun caz, bunurile viitoare nu pot constitui obiectul darului manual. Atunci când bunul donat este individual determinat, donatorul trebuie să aibă calitatea de proprietar al lui în momentul perfectării c.d. C.d. este lovit de nulitate absolută în cazul în care are ca obiect bunuri aparţinând altuia. B. Cu privire la capacitatea părţilor. în sistemul Codului civil 222 contract de donaţie român sunt reglementate anumite incapacităţi speciale de a dispune şi de a primi prin c.d.: a) incapacităţi de a dispune: minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească nu pot încheia contract de donaţie, în calitate de donatari, nici prin reprezentanţi legali şi nici personal, cu încuviinţarea ocrotitorului legal, chiar dacă autoritatea tutelară a autorizat o asemenea operaţiune; minorul nu poate dispune prin donaţie în favoarea tutorelui său, nici după împlinirea vârstei majoratului, câtă vreme autoritatea tutelară nu l-a descărcat pe tutore de gestiunea sa, regulă de la care face excepţie cazul când tutorele este ascendentul minorului; b) incapacităţi de a primi: sunt lipsite de capacitatea de a primi direct donaţii persoanele neconcepute şi formaţiunile colective care nu au dobândit personalitate juridică, medicii şi farmaciştii (inclusiv persoanele ce practică ilegal medicina) care l-au tratat de boala din cauza căreia donatorul a decedat, preoţii care l-au asistat din punct de vedere religios pe donator în timpul ultimei sale boli. Cât priveşte incapacitatea de a primi donaţii a medicilor, farmaciştilor şi preoţilor, sunt necesare următoarele precizări: această incapacitate vizează numai donaţiile făcute în timpul ultimei boli a donatorului; sunt exceptate de la această interdicţie donaţiile remuneratorii (dacă sunt potrivite cu starea materială a donatorului şi cu serviciile prestate de donatar), precum şi donaţia făcută medicului curant de către soţul acestuia. Deşi minorii şi interzişii au dreptul de a primi donaţii, ei nu posedă şi exerciţiul acestui drept. Ca regulă, donaţia făcută unui incapabil sau unei persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă se acceptă prin reprezentanţii legali ai acestuia sau cu încuviinţarea prevăzută de lege. Legea (art. 815 C. civ.) prevede însă că donaţiile făcute minorilor şi interzişilor pot fi acceptate de ascendenţii lor de orice grad, chiar dacă aceştia nu au calitatea de tutori şi chiar dacă părinţii minorilor şi interzişilor se află în viaţă şi au refuzat să accepte donaţia. Surdomutul care nu ştie să scrie poate accepta donaţia numai cu asistarea unui curator special numit de autoritatea tutelară. Persoanele juridice pot primi donaţii dacă dreptul ce formează obiectul liberalităţii corespunde scopului lor, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Donaţiile făcute statului se acceptă de organele prevăzute de lege ca având această atribuţie. Acceptarea donaţiilor oferite fundaţiilor şi asociaţiilor persoane juridice nonprofit se poate face numai cu autorizaţie prealabilă, cu avizul guvernului. în schimb, cele oferite persoanelor juridice care nu sunt de stat, pot fi acceptate fără autorizaţie prealabilă de către organele lor de conducere. în cazul în care c.d. se realizează printr-un singur act, donatorul trebuie să aibă capacitate de a dispune, iar donatarul să aibă capacitate de a primi cu titlu gratuit în momentul perfectării acelui act. Dacă însă 223 contract de donaţie c.d. se încheie prin acte separate, donatorul trebuie să aibă capacitate de a dispune cu titlu gratuit în momentul emiterii ofertei, în momentul acceptării acesteia de către donatar şi în momentul primirii comunicării actului de acceptare, întrucât donaţia produce efecte numai din acest ultim moment. Donatarul trebuie să aibă capacitatea de a primi cu titlu gratuit numai în momentul acceptării. încălcarea incapacităţilor de a dispune şi de a primi cu titlu gratuit se sancţionează cu nulitatea relativă a actului juridic, nulitate ce poate fi invocată de persoana ocrotită sau de succesorii săi în drepturi. Excepţie fac donaţiile în favoarea persoanelor juridice, când nu au fost acceptate în condiţiile prevăzute de lege, caz în care actul juridic este lovit de nulitate absolută. C. Cu privire la condiţiile de formă. Toate donaţiile se fac prin act autentic (art. 813 C. civ.). Nerespectarea acestei condiţii de formă se sancţionează cu nulitatea absolută a c.d. Proba existenţei c.d. poate fi făcută numai prin înscrisul constatator redactat în formă autentică. Ea nu poate fi făcută cu martori, chiar dacă ar exista un început de dovadă scrisă. Nulitatea c.d. pentru lipsa formei solemne poate fi invocată de către orice persoană interesată, chiar de către instanţă, din oficiu. Ea nu poate fi înlăturată în niciun fel. Nulitatea unei donaţii pentru vicii de formă poate fi remediată numai după moartea donatorului, de către moştenitorii acestuia, prin confirmare, ratificare sau executare voluntară a contractului respectiv. Atunci când c.d. se încheie între absenţi, prin ofertă şi acceptare separate, atât oferta de a dărui, cât şi acceptarea trebuie să fie făcute în formă autentică, căci, în caz contrar, respectivele manifestări de voinţă nu produc efecte juridice de niciun fel, fiind lovite de nulitate absolută. Ori de câte ori acceptarea se face printr-un înscris separat, validitatea c.d. este condiţionată şi de împrejurarea ca acceptarea să aibă loc în timpul vieţii donatorului, în caz contrar devenind caducă. Donaţia trebuie acceptată de către donatar în timpul vieţii sale; oferta neacceptată până la moartea donatarului devine caducă la încetarea din viaţă a acestuia. Oferta de donaţie se face intuitu personae şi de aceea donatarul nu poate transmite, prin moştenire, către succesorii lui, dreptul său privind acceptarea ei. Donaţia nu poate fi acceptată deci de moştenitorii destinatarului ofertei de donaţie. Totodată, ea nu poate fi acceptată nici de creditorii acestuia pe calea acţiunii oblice, deoarece, neglijând acceptarea, donatarul nu-şi diminuează patrimoniul, ci pierde doar şansa de a-l mări. Pentru acelaşi motiv, creditorii nu pot nici ataca prin acţiunea pauliană refuzul acceptării donaţiei. în toate cazurile când c.d. se încheie între absenţi, este necesar, pentru validitatea lui, ca actul de acceptare să fie comunicat donatorului, în timpul vieţii acestuia şi mai înainte ca donatarul să devină incapabil. 224 contract de donaţie cu sarcină în fine, atunci când donaţia are ca obiect bunuri mobile (corporale sau incorporale), se mai cere, ca o condiţie de formă, ca bunurile respective să fie trecute într-un stat estimativ semnat de donator şi de donatar, document care să cuprindă descrierea şi evaluarea, cel puţin globală, a lucrurilor donate. Statul estimativ poate să fie inclus chiar în cuprinsul c.d., dar poate fi constatat printr-un înscris separat, care nu este necesar să fie autentificat, fiind suficiente, pentru valabilitatea lui, semnăturile donatorului şi donatarului (art. 827 C. civ.). Omisiunea părţilor de a întocmi statul estimativ nu antrenează eo ipso invaliditatea c.d. Codul civil român (art. 772) permite complinirea acestei omisiuni prin efectuarea unei expertize de evaluare a bunurilor donate. De aici consecinţa că statul estimativ se cere numai ad probationem, şi nu ad validitatem. Sunt scutite de formalitatea statului estimativ darurije manuale şi donaţiile indirecte. în cazul donaţiilor de imobile, formalitatea transcripţiei, respectiv necesitatea înscrierii în cartea funciară nu vizează validitatea c.d., ci numai opozabilitatea lui faţă de terţi. C.d. este, în esenţa lui, irevocabil. Irevocabilitatea donaţiei are un caracter special, mai accentuat decât forţa obligatorie a oricărui contract, în sensul că în materie de donaţii ea priveşte nu numai efectele, ci însăşi esenţa contractului, fiind o condiţie de validitate pentru formarea lui. Orice clauză sau condiţie a cărei îndeplinire depinde de voinţa donatorului şi care ar fi de natură să confere acestuia posibilitatea de a zădărnici sau micşora, direct sau indirect, foloasele generate de contract în favoarea donatarului sunt incompatibile cu esenţa donaţiilor, antrenând nulitatea absolută a actului juridic. Această sancţiune loveşte contractul în întregul său, iar nu numai clauza sau condiţia incompatibilă cu principiul irevocabilităţii donaţiei. Totuşi, atunci când donaţia este divizibilă, iar clauza incompatibilă o afectează numai în parte, nulitatea va afecta numai clauza în sine şi partea de contract afectată de ea, pentru rest rămânând în vigoare efectele contractului. Sunt clauze incompatibile cu irevocabilitatea donaţiei: condiţiile potestative; plata datoriilor viitoare nedeterminate; dreptul donatorului de a dispune în continuare de bunul donat; dreptul de denunţare unilaterală a contractului. Prin excepţie de la principiul irevocabilităţii donaţiilor, c.d. poate fi revocată în următoarele cazuri: pentru neîndeplinirea sarcinilor impuse donatarului; pentru ingratitudinea manifestată de donatar faţă de donator; pentru naşterea de copii survenită ulterior încheierii contractului, donatorului ce nu avea copii în momentul încheierii contractului [v. donaţie între soţi; donaţie de bunuri viitoare; contract]. contract de donaţie cu sarcini, varietate a contractului de donaţie care se distinge prin aceea 225 contract de donaţie de bunuri viitoare că donatorul impune donatarului îndeplinirea unei obligaţii numite sarcină, fie în folosul lui însuşi (cum ar fi donarea unei sume de bani, cu îndatorirea pentru donatar de a-şi continua studiile), fie în folosul donatorului (spre exemplu, se donează un imobil, cu obligaţia pentru donatar de a asigura întreţinerea viageră în favoarea donatorului), fie în beneficiul unei terţe persoane (precum îndatorirea de a plăti o rentă în favoarea fiului donatorului din afara căsătoriei). C.d.s. poate să conţină deci o sarcină în favoarea donatorului, o sarcină în favoarea unui terţ ori o sarcină chiar în beneficiul donatarului. în primele două ipoteze, contractul are caracter gratuit numai în limita valorii bunurilor donate care depăşeşte valoarea sarcinii impuse donatarului. Spre deosebire de contractul de donaţie pur gratuit, care generează pentru donatar numai o îndatorire, denumită tradiţional „de recunoştinţă", c.d.s. comportă pentru donatar obligaţia de a executa sarcina ce i-a fost impusă, în caz de neexecutare a sarcinii, donatorul poate fie să ceară executarea silită a acesteia, fie să revoce donaţia. Sarcina (adică obligaţia impusă donatarului) se aseamănă cu o condiţie rezolutorie prin aceea că niciuna dintre acestea nu afectează naşterea dreptului, iar în caz de realizare a condiţiei sau de revocare a donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii, efectele se produc retroactiv. Totuşi, cele două situaţii (sarcina şi condiţia rezolutorie) rămân esenţialmente diferite sub aspectul regimului juridic, care se deosebeşte din cel puţin două puncte de vedere: a) astfel, în cazul condiţiei rezolutorii, chiar dacă este potestativă din partea donatarului, nu se creează nicio obligaţie pentru el, acesta fiind liber să acţioneze cum apreciază că este mai bine, fără riscul de a-şi angaja propria răspundere, întrucât condiţia rezolutorie constituie doar o modalitate care, în caz de realizare, desfiinţează dreptul pe care îl afectează; cât priveşte sarcina, aceasta obligă pe donatar, iar în caz de neînde-plinire a ei, creditorul poate recurge la măsuri de executare silită; b) pe de altă parte, condiţia operează de plin drept, în vreme ce revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii trebuie cerută justiţiei. Acţiunea în revocarea donaţiei poate fi promovată atât de către donator sau de moştenitorii acestuia, cât şi de creditorii donatorului, în acest caz, ca acţiune oblică. Donatorul are însă facultatea să renunţe, chiar prin c.d.s., la dreptul de a promova acţiunea în revocarea donaţiei pentru acest motiv. Revocarea donaţiei produce ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului şi comportă pentru donatar obligaţia de a restitui bunul donat, având însă dreptul să păstreze fructele culese până în momentul promovării acţiunii în justiţie. Poate fi afectată de sarcină orice donaţie, inclusiv darul manual [v. contract de donaţie]. contract de donaţie de bunuri viitoare, v. donaţie de bunuri viitoare. 226 contract de donaţie între soţi contract de donaţie între soţi, varietate a contractului de donaţie de specificul căruia este faptul că donatorul şi donatarul sunt soţ şi soţie. El poate avea ca obiect numai bunuri proprii ale soţului donator, care devin astfel bunuri proprii ale soţului donatar, cu excepţia ipotezei când s-a stipulat expres intrarea lor în comunitatea de bunuri a soţilor. în acest din urmă caz, contractul are ca efect convertirea dreptului de proprietate exclusivă al soţului donator asupra bunului donat într-un drept de proprietate comună în devălmăşie al ambilor soţi. Desigur, soţul donator poate dona soţului donatar şi cota-parte ideală de proprietate ce-i aparţine cu privire la un bun care nu intră în comunitate, precum şi dreptul său asupra unei moşteniţi deschise, dacă evident acesta este un bun propriu al soţului moştenitor. C.d.s. este supus unor reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun aplicabil donaţiilor: a) astfel, legea (art. 937 C. civ.) prevede că orice donaţie făcută între soţi în timpul căsătoriei este revocabilă. Revocarea poate fi făcută prin voinţa unilaterală a soţului donator, oricare ar fi forma de realizare a donaţiei. Dreptul soţului donator de a revoca donaţia poate fi exercitat oricând, în timpul căsătoriei, după încetarea acesteia, precum chiar şi după decesul soţului donatar, împotriva moştenitorilor lui. Donaţia între soţi devine irevocabilă, deci definitivă, numai din momentul morţii donatorului. Dreptul de revocare este de esenţa donaţiei între soţi. De aceea, revocabilitatea unei astfel de donaţii nu este necesar să fie stipulată în actul de donaţie şi nu poate fi înlăturată printr-o stipulaţie contrară; b) c.d.s. este valabil chiar dacă s-a făcut sub condiţie potestativă, chiar dacă prin acest contract se instituie în sarcina donatarului datoriile nedeterminate ale donatorului şi chiar dacă acesta din urmă şi-a rezervat dreptul de a dispune de bunurile dăruite. Cât priveşte modurile de revocare a c.d.s., revocarea nu este necesar să se facă printr-o acţiune în justiţie. Ea poate fi expresă sau tacită. Pentru ca revocarea să fie valabilă, este necesar să existe o identitate deplină între bunul obiect al donaţiei şi bunul obiect al revocării. Revocabil itatea c.d.s., ca şi revocabil itatea darurilor manuale făcute de unul dintre soţi celuilalt soţ îşi găseşte explicaţia în posibilitatea desfacerii căsătoriei prin divorţ, din culpa soţului donatar. Or, de vreme ce soţul donator poate cere desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soţului donatar, este logic şi juridic ca el să fie îndreptăţit şi la revocarea donaţiilor şi a darurilor manuale făcute acestuia în timpul căsătoriei, chiar dacă motivele care legitimează divorţul au survenit ulterior acelor liberalităţi. Legea (art. 938 C. civ.) interzice, sub sancţiunea nulităţii absolute, donaţiile mutuale, reciproce între soţi şi donaţiile deghizate sau făcute prin interpunere de persoane, chiar dacă nu aduc atingere rezervei succesorale (art. 940 C. civ.). Se prezumă că sunt persoane inter- 227 contract de editare puse copiii soţului donatar dintr-o altă căsătorie şi acele rude ale soţului donatar faţă de care, dacă moştenirea lor s-ar fi deschis până la momentul încheierii contractului de donaţie, donatarul ar fi avut vocaţie succesorală legală. De pildă, părintele soţului donatar este prezumat persoană interpusă. în schimb, bunicul soţului donatar, faţă de care acesta din urmă nu are vocaţie succesorală dacă propriul său părinte este în viaţă, nu este prezumat a fi persoană interpusă. Liberalitatea făcută de soţul donator, care are copii dintr-o căsătorie anterioară, soţului donatar din căsătoria ulterioară este considerată excesivă şi deci supusă reducţiunii, în raport de o cotitate disponibilă specială, care este mai mică decât cea ordinară, reglementată de lege cu titlu de regulă generală [v. şi contract de donaţie]. contract de editare, contract în temeiul căruia titularul dreptului de autor cedează editorului, în schimbul unei remuneraţii, dreptul de a reproduce şi de a distribui opera sa. Nu constituie c.e. convenţia prin care titularul dreptului de autor împuterniceşte, pe cheltuiala sa, pe un editor pentru a reproduce şi, eventual, a distribui opera. O astfel de convenţie constituie o varietate a contractului de antrepriză şi primeşte incidenţa reglementărilor de drept comun relative la acest contract. Prin c.e., titularul dreptului de autor poate ceda editorului şi dreptul de a autoriza traducerea şi adaptarea operei. C.e. trebuie să cuprindă clauze cu privire la: durata cesiunii; natura exclusivă sau neexclusivă şi întinderea teritorială a cesiunii; numărul maxim şi minim al exemplarelor, remuneraţia autorului; numărul de exemplare rezervate autorului cu titlu gratuit; termenul pentru apariţia şi difuzarea exemplarelor fiecărei ediţii sau, după caz, ale fiecărui tiraj; termenul de predare a originalului operei de către autor, procedura de control al numărului de exemplare produse de către editor, în caz de omisiune a clauzelor relative la durata cesiunii, la natura exclusivă sau neexclusivă a cesiunii şi la remuneraţia autorului, partea interesată poate cere anularea contractului. Editorul care a primit dreptul de publicare a operei sub forma unui volum are, faţă de alţi ofertanţi, la preţ egal, dreptul prioritar de publicare a operei în formă electronică. Acest drept prioritar poate fi exercitat pe durata a 3 ani, cu începere de la data publicării operei. în cazul unei ediţii noi, editorul are obligaţia de a permite autorului să aducă îmbunătăţiri sau alte modificări operei, cu condiţia ca acesta să nu mărească esenţial costurile editorului şi să nu schimbe caracterul operei, dacă în contract nu se prevede altfel. Editorul poate ceda c.e. în favoarea altui editor numai cu consimţământul autorului. El este obligat să înapoieze autorului originalul operei, originalele operelor de artă, ilustraţiile şi orice alte documente primite pentru publicare, dacă nu s-a convenit altfel. 228 contract de împrumut de consumaţie în lipsa unei convenţii contrare, c.e. încetează după expirarea duratei stabilite sau după epuizarea ultimei ediţii convenite. Potrivit legii [art. 56 alin. (2) din Legea nr. 8/1996] se consideră epuizată ediţia sau tirajul al căror număr de exemplare nevândute este mai mic de 5% din numărul total de exemplare şi, în orice caz, dacă este mai mic de 100 de exemplare, în cazul în care editorul nu publică opera în termenul convenit, autorul poate solicita, conform dreptului comun, desfiinţarea contractului şi daune pentru neexecutare. într-o atare ipoteză, autorul poate păstra remuneraţia primită sau, după caz, poate solicita plata remuneraţiei integrale prevăzute în contract. Atunci când c.e. nu stabileşte un termen limită pentru publicarea operei, editorul este obligat să o publice în termen de cel mult un an de la data acceptării acesteia, în cazul în care editorul intenţionează să distrugă copiile operei, rămase în stoc după o perioadă de 2 ani de la data publicării şi dacă în contract nu se prevede o altă perioadă, acesta este obligat să le ofere mai întâi autorului [v. şi contract]. contract de fidejusiune, v. fidejusiune. contract de gaj, v. gaj. contract de împrumut cu dobândă, contract de împrumut de consumaţie care generează în sarcina împrumutatului, pe lângă obligaţia restituirii la scadenţă a unor bunuri echivalente ca natură (specie), calitate şi cantitate cu cele împrumutate, şi îndatorirea de a plăti împrumutătorului o sumă de bani numită dobândă, în schimbul avantajelor procurate. De regulă, c.î.d. are ca obiect o sumă de bani, care, în raporturile de credit interne, trebuie exprimată, sub sancţiunea nulităţii contractului, în moneda naţională. Modificările în valoarea de circulaţie a banilor, care ar putea surveni între momentul încheierii contractului şi acela al scadenţei, în măsura în care prin dispoziţii legale speciale nu se stabileşte altfel, nu determină modificarea corespunzătoare a obligaţiei împrumutatului privind restituirea sumei primite; acesta este ţinut să restituie suma pe care a primit-o. contract de împrumut de consumaţie, contract în virtutea căruia o persoană, numită împrumu-tător, predă altei persoane, numite împrumutat, o cantitate de bunuri consumptibile, transmiţându-i şi djepiul de proprietate-asupra acestora, pentru a le utiliza, (con-suma) potrivit propriilor interese, împrumutatul urmând a-i restitui la scadenţă bunuri echivalente ca natură (specie), cantitate şi calitate. C.î.c. este gratuit când împrumu-tătorul stipulează numai restituirea bunurilor şi este oneros când, alături de această obligaţie, împrumutatului îi revine şi obligaţia îndeplinirii unei contraprestaţii, care constă de obicei în plata unei dobânzi; este un contract unilateral (chiar şi atunci când are caracter 229 contract de împrumut de folosinţă oneros, deoarece numai împrumutatul se obligă); este real (pentru că presupune predarea bunurilor) şi translativ de proprietate (bunurile consumptibile împrumutate trecând în proprietatea împrumutatului, care, pe această bază, va suporta şi riscul pieirii lor fortuite). Pentru a putea încheia un c.î.c. valabil, împrumutătorul trebuie să aibă calitatea de proprietar al bunurilor împrumutate şi capacitatea juridică de a face acte de dispoziţie, iar împrumutatul să aibă capacitatea de a se obliga. Contractul este valabil şi în cazul în care împrumutătorul nu are calitatea de proprietar al lucrurilor date cu împrumut, dacă împrumutatul este de bună-credinţă, întrucât într-o asemenea ipoteză împrumutatul dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor (mobile) respective prin efectul deposedării lor cu bună-credinţă şi urmează a restitui, potrivit contractului, alte bunuri de acelaşi fel. Drepturile şi obligaţiile izvorâte din contract sunt transmisibile prin moştenire succesorilor părţilor contractante. contract de împrumut de folosinţă, v. contract de comodat contract de închiriere a suprafeţelor locative, varietate a contractului de locaţiune ce se distinge prin aceea că o persoană (fizică sau juridică), numită locator, se obligă să asigure altei persoane, numite locatar (sau chiriaş), folosinţa temporară a unei locuinţe, în schimbul unei sume de bani determinate, numite chirie. Prezin- tă următoarele caractere juridice: a) este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece generează drepturi şi obligaţii corelative în favoarea şi respectiv în sarcina ambelor părţi; b) este cu titlu oneros, fiecare dintre contractanţi urmărind obţinerea unui avantaj material; c) are caracter comutativ, întrucât drepturile şi obligaţiile părţilor sunt certe atât ca existenţă, cât şi ca întindere, încă din momentul realizării acordului de voinţă contractual; d) este, de regulă, consensual, deoarece perfectarea lui se realizează prin simplul acord de voinţă al părţilor, nefiind necesară îndeplinirea vreunei condiţii de formă expres prevăzute de lege; e) este un contract cu executare succesivă, prestaţiile asumate de părţi îndeplinindu-se pe toată durata de existenţă a contractului printr-o multitudine de acte de executare, care, în succesiunea lor, manifestă continuitate; f) comportă transmiterea temporară de la locator la locatar a dreptului de folosinţă asupra suprafeţei locative închiriate de acesta din urmă. C.î.s.l. se deosebeşte de locaţiunea de drept comun prin obiectul lui specific (care este suprafaţa locativă). Totuşi, nu poate fi calificat contract special distinct, ci numai ca varietate a contractului de locaţiune reglementat de dreptul comun. Ca urmare, el primeşte şi incidenţa dispoziţiilor legale din dreptul comun, dar numai în măsura în care legislaţia locativă nu conţine norme speciale. Regimul juridic al c.î.s.l. prezintă anumite particu- 230 contract de închiriere a suprafeţelor locative larităţi în funcţie de felul proprietăţii asupra suprafeţei locative în cauză. Suprafaţa locativă poate avea destinaţie de locuinţă sau o altă destinaţie. Legea (nr. 114/1996) stabileşte că închirierea are ca obiect locuinţe, înţelegându-se prin locuinţă construcţia alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii. Dispoziţiile legii vizează nu numai închirierea locuinţei, definitive, ci şi locuinţele sociale, de serviciu, de intervenţie, de necesitate şi de protocol. Pentru fiecare din acestea, legea stabileşte un regim juridic special. Locuinţele sociale aparţin domeniului public al unităţilor administrativ-terito-riale. Acestea vor încheia contracte de închiriere prin intermediul primarului sau al unei persoane împuternicite de acesta. Situaţia este similară şi în cazul locuinţei de necesitate. în ceea ce priveşte locuinţa de serviciu sau de intervenţie, contractul de închiriere este accesoriu contractului de muncă, iar calitatea de locator o are acela care angajează. Locuinţele de protocol sunt proprietatea publică a statului, iar calitatea de locator o are Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat. Legea (nr. 114/1996) nu face distincţie între mediul urban sau rural, aşa încât cad sub incidenţa prevederilor sale toate locuinţele, indiferent că ele sunt în mediul urban sau în mediul rural. Chiriaş poate fi orice persoană fizică, prin chiriaş înţele- gându-se locatarul unei locuinţe; în cazul locuinţelor sociale, locatari pot fi tinerii căsătoriţi care au fiecare vârsta de până la 35 de ani, tinerii proveniţi din instituţii de ocrotire socială care au împlinit vârsta de 18 ani, invalizii de gradul I şi II, persoanele handicapate, pensionarii, veteranii şi văduvele de război, beneficiarii Legii nr. 42/1990 şi ai Decretului-lege nr. 118/1990. Chiriaş al locuinţei de serviciu poate fi funcţionarul public sau angajaţii unor instituţii sau agenţi economici. Chiriaş al unei locuinţe de intervenţie poate fi acea persoană care îndeplineşte activităţi care necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în unitate. Chiriaş al locuinţei de necesitate este persoana sau familiile ale căror locuinţe au devenit inutilizabile în cazurile prevăzute de lege. Locuinţa de protocol poate fi închiriată numai de persoana care este aleasă într-o anumită funcţie sau demnitate publică prevăzută de lege. închirierea locuinţelor se face prin acordul dintre proprietar şi chiriaş prin contract scris, care se înregistrează la organele fiscale teritoriale. Contractul cuprinde: adresa locuinţei; suprafaţa locativă şi dotările folosite în exclusivitate sau în comun; valoarea chiriei lunare şi modul de plată; suma plătită eventual în avans; locul şi condiţiile de predare a cheilor; obligaţiile părţilor; inventarul locuinţei; data intrării în vigoare şi durata; condiţiile privind folosinţa părţilor aflate în proprietate; persoanele care vor locui împreună cu titularul 16. 231 contract de închiriere a suprafeţelor locative contractului; alte clauze convenite. Forma scrisă a contractului este cerută ad probationem. Nici înregistrarea contractului la administraţia financiară nu reprezintă o cerinţă de valabilitate a acestuia, înregistrarea având numai funcţia de asigurare a evidenţei veniturilor realizate din închirierea de locuinţe. Tot astfel, enumerarea clauzelor contractului nu sunt limitative, părţile putând conveni şi asupra altor clauze. Sunt însă clauze sancţionate cu nulitatea absolută, şi anume: aceea care ar obliga chiriaşul să recunoască sau să plătească în avans proprietarului o sumă cu titlul de reparaţie în sarcina proprietarului; aceea care ar prevedea o responsabilitate colectivă a chiriaşilor în scopul obligării în solidar sau indivizibil la suportarea cheltuielilor de reparaţii; impune chiriaşului să facă asigurarea de daune; exonerează proprietarul de obligaţiile ce-i revin; autorizează pe proprietar să obţină venituri din nerespectarea clauzelor contractului. Locatorului (proprietarului) îi revin următoarele obligaţii: a) să predea chiriaşului locuinţa în stare normală de folosinţă; b) să ia măsuri pentru repararea şi menţinerea în stare de siguranţă în exploatare şi de funcţionalitate a clădirii pe toată durata închirierii locuinţei; c) să întreţină în bune condiţii elementele structurii de rezistenţă a clădirii, elementele de construcţie exterioare ale clădirii (acoperiş, faţadă, împrejmuiri, pavimente), curţile şi grădinile, precum şi spaţiile comune din interiorul clădirii (casa scării, casa ascensorului, holuri, coridoare, subsoluri, scări exterioare); d) să întreţină în bune condiţii instalaţiile comune proprii clădirii (ascensor, hidrofor, instalaţii de alimentare cu apă, de canalizare, instalaţii de încălzire centrală şi de preparare a apei calde, instalaţii electrice şi de gaze, centrale termice, crematorii, instalaţii de colectare a deşeurilor, instalaţii de antenă colectivă, telefonice etc.). Locatarului (chiriaşului) îi revin următoarele obligaţii: a) să efectueze lucrările de întreţinere, reparaţii sau înlocuire a elementelor de construcţii şi instalaţii de folosinţă exclusivă; b) să repare sau să înlocuiască elementele de construcţii şi de instalaţii deteriorate prin folosinţa comună, ca urmare a folosirii lor necorespunzătoare, indiferent dacă acestea sunt în interiorul sau în exteriorul clădirii; dacă persoanele care au produs degradarea nu sunt identificate, cheltuielile de reparaţii vor fi suportate de cei care au acces sau folosesc în comun elementele de construcţii, de instalaţii, obiectele şi dotările aferente; c) să asigure curăţenia şi igienizarea în interiorul locuinţei şi la părţile de folosinţă comună pe toată durata contractului de închiriere. Obligaţiile chiriaşului cu privire la întreţinerea şi repararea spaţiului închiriat se păstrează şi^ în cazul subîn-chirierii locuinţei. în cazul neînde-plinirii de către proprietar a obligaţiilor care-i revin cu privire la întreţinerea şi repararea locuinţei, lucrările pot fi executate de către 232 contract de întreţinere chiriaş în contul proprietarului, reţinând contravaloarea acestora din chirie. Locatarului (chiriaşului) îi revine obligaţia de plată a chiriei în condiţiile contractului. Chiria practicată pentru locuinţe trebuie să acopere cheltuielile de administrare, întreţinere şi reparaţii, impozitele pe clădiri şi pe teren, precum şi recuperarea investiţiei, în funcţie de durata normală, precum şi un profit supus negocierii între părţi. Nivelul maxim al chiriei pentru locuinţele aflate în proprietatea statului se stabileşte prin lege specială. Legea prevede că titularii de contracte de închiriere pot face între ei schimb de locuinţe, cu avizul autorităţii care a aprobat închirierea sau, după caz, al proprietarului locuinţei. Legea (nr. 114/1996) prevede că în cazul în care părţile nu convin asupra reînnoirii contractului de închiriere, chiriaşul este obligat să părăsească locuinţa la expirarea termenului prevăzut în contract. Contractul de închiriere poate fi reziliat şi mai înainte de termenul stabilit în următoarele situaţii: a) la cererea chiriaşului, cu condiţia notificării prealabile într-un termen de minimum 60 de zile; b) la cererea proprietarului, atunci când: chiriaşul nu a achitat chiria cel puţin 3 luni consecutiv sau chiriaşul a pricinuit însemnate stricăciuni locuinţei, clădirii în care este situată aceasta, instalaţiilor, precum şi oricăror alte bunuri aferente lor, sau dacă înstrăinează fără drept părţi ale acestora; chiriaşul are un comportament care face imposibilă con- vieţuirea sau împiedică folosirea normală a locuinţei; chiriaşul nu a respectat clauzele contractualei la cererea asociaţiei de proprietari, atunci când chiriaşul nu şi-a achitat obligaţiile ce-i revin din cheltuielile comune pe o perioadă de 3 luni, dacă au fost stabilite prin contractul de închiriere, în sarcina chiriaşului. Evacuarea chiriaşului se face numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, chiriaşul fiind obligat la plata chiriei prevăzute în contractul de închiriere, până la data executării efective a hotărârii de evacuare. contract de închiriere a unei opere, contract prin care autorul unei opere se angajează să permită utilizarea, pe timp determinat, cel puţin a unui exemplar al acelei opere, în original sau în copie, în special programe pentru calculator ori opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale. Beneficiarul dreptului de închiriere se angajează să plătească autorului o remuneraţie, pe perioada cât foloseşte acel exemplar al operei. Autorul păstrează dreptul de autor asupra operei închiriate, cu excepţia dreptului de distribuire, dacă nu s-a convenit altfel. C.î.o. este supus dispoziţiilor de drept comun privind contractul de locaţiune [v. şi contract]. contract de întreţinere, contract în virtutea căruia una din părţi, numită întreţinut, înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (numită capital) celeilalte părţi, numite întreţinător, care se obligă 233 contract de întreţinere în schimb să îi asigure întreţinerea (adică toate cele necesare traiului) pe durata întregii sale vieţi, iar la moartea acesteia, să o înmormânteze după datină. Conceptul de întreţinere primeşte aici o accepţiune largă, cuprinzând: procurarea şi prepararea hranei, asigurarea de îmbrăcăminte şi încălţăminte, procurarea de medicamente, asigurarea îngrijirilor medicale necesare, plata consumului casnic (electricitate, încălzire, apă, canal etc.), asigurarea curăţeniei în incinta locuinţei, precum şi a igienei îmbrăcămintei şi, dacă este cazul, a igienei personale. C.î. se distinge prin următoarele caractere juridice: este un contract cu titlu oneros; are caracter aleatoriu; este translativ de proprietate; are caracter sinalag-matic; este consensual; este cu executare succesivă în timp; face parte din categoria contractelor nenumite; are caracter intuitu personae. Legea nu reglementează posibilitatea constituirii cu titlu gratuit a creanţei de întreţinere (prin donaţie sau testament ori pe calea stipulaţiei pentru altul), dar nimic nu se opune ca întreţinerea să fie constituită şi într-un astfel de mod, cu respectarea dispoziţiilor imperative ale legii relative la donaţii, testamente sau la stipulaţia pentru altul. în cazul în care c.î. se formează cu o pluralitate de părţi, obligaţia de întreţinere este indivizibilă. Aşa fiind, când există pluralitate de creditori, ea se consideră îndeplinită numai dacă a fost executată integral faţă de toţi aceştia, întinderea şi valoarea pres- taţiei fiind dependente de necesităţile şi durata vieţii tuturor creditorilor. în consecinţă, neexecutarea prestaţiei faţă de unul dintre creditori este de natură să determine rezoluţiunea întregului contract. în caz de pluralitate de debitori, fiecare dintre aceştia este obligat să execute obligaţia de întreţinere, iar executarea întregii prestaţii de întreţinere de către unul dintre codebitori este liberatorie pentru toţi ceilalţi codebitori. Când întreţinerea este asigurată de un singur debitor, creditorul nu poate cere rezoluţiunea contractului faţă de ceilalţi debitori. Indivizibilitatea obligaţiei de întreţinere există şi atunci când această obligaţie a fost asumată de către un singur debitor, deoarece în cazul morţii lui, succesorii săi sunt obligaţi fiecare pentru tot, cu condiţia ca creditorul întreţinerii să accepte, iar moştenitorii debitorului sunt de acord să execute obligaţia, spre a împiedica desfiinţarea contractului din cauza neexecutării fortuite a întreţinerii de către autorul lor, care a fost obligat intuitu personae. în ipoteza existenţei unui singur creditor care are mai mulţi moştenitori, nu se pune problema transmiterii creanţei către aceştia, deoarece stingerea ei se produce pe data morţii lui. C.î. se deosebeşte de contractul de rentă viageră sub următoarele aspecte: a) c.î. generează o obligaţie de a face, pe când contractul de rentă viageră generează o obligaţie de a da; b) creanţa de întreţinere este esenţialmente personală şi de aceea este incesibilă către o altă persoană, 234 contract de întreţinere în timp ce creanţa privind renta viageră este transmisibilă; c) întreţinerea este neurmăribilă de către creditori, pe când renta viageră este susceptibilă de urmărire silită de către aceştia; d) c.î, nu are o reglementare proprie şi, ca urmare, face parte din categoria contractelor nenumite, în vreme ce contractul de rentă viageră, fiind reglementat expres de Codul civil, face parte din categoria contractelor numite. C.î. generează în sarcina întreţinutului următoarele obligaţii: în cazul în care acesta s-a obligat să transmită întreţină-torului un bun, el are aceleaşi obligaţii ca şi vânzătorul, şi anume să transfere proprietatea bunului la întreţinător, să predea bunul către acesta, să-l garanteze pe întreţinător împotriva evicţiunii, precum şi împotriva viciilor ascunse ale lucrului. întreţinătorului îi revin următoarele obligaţii: să asigure prestarea întreţinerii, care este, în esenţa ei, o obligaţie de a face, ce se execută zi cu zi în condiţiile prevăzute în contract; când părţile au locuinţe diferite (situaţie posibilă, deoarece locuirea în comun a părţilor nu este de esenţa întreţinerii, ci cel mult de natura ei) prin derogare de la regula executării obligaţiei la domiciliul debitorului, consacrată de dreptul comun, aici executarea se va face la domiciliul creditorului întreţinerii, afară numai dacă s-a stipulat altfel sau dacă prin împrejurări rezultă un alt loc al întreţinerii; când întreţinerea nu este disociată de asigurarea locuinţei, prestarea ei urmează a se face la locul stabilit pentru locuinţă. în lipsă de stipulaţie contrară, în caz de neexecutare a obligaţiei de întreţinere, c.î. poate fi rezoluţionat, conform dispoziţiilor dreptului comun pentru contractele bilaterale (art. 1020-1021 C. civ.). Datorită caracterului alimentar al prestaţiei la care se obligă debitorul şi care presupune acte succesive de executare, termenele stipulate pentru executare au, în general, caracter esenţial şi, ca urmare, debitorul este de drept în întârziere, iar în caz de neexecutare, creditorul poate cere rezoluţiunea, fără a se acorda debitorului un termen de graţie pentru plată. Dreptul la întreţinere având caracter personal, nu este transmisibil prin succesiune. Ca urmare, moştenitorii întreţinutului nu pot cere continuarea prestaţiei în persoana lor şi nici ca prestaţia neexecutată în timpul vieţii întreţinutului să fie executată în persoana lor. Acţiunea în rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea prestaţiei are caracter patrimonial; debitorul întreţinerii care nu a prestat întreţinerea deţine fără cauză prestaţia executată de creditorul întreţinerii. Aşa fiind, dreptul la acţiune în rezoluţiune se transmite moştenitorilor întreţinutului, putând fi exercitat de aceştia în termenul general de prescripţie. Prin efectul rezoluţiunii c.î., dreptul de proprietate asupra bunului prestat de întreţinut este redobândit de către acesta. Valoarea întreţinerii prestate nu trebuie însă restituită, ţinând seama de caracterul aleatoriu al acestui contract. 235 mntract de întreţinere___________________ De altfel, în cazul când întreţinutul nu-şi păstrează folosinţa bunului dat în schimbul întreţinerii, nici între-ţinătorul nu va fi obligat să restituie acestuia fructele culese sau folosul tras până la momentul rezoluţiunii contractului. C.î. fiind aleatoriu, nu se face o echivalenţă a prestaţiilor, aşa că este lipsit de relevanţă dacă valoarea întreţinerii prestate este mai mare sau mai mică decât valoarea folosului rezultat prin exploatarea bunului de către întreţinător ori dacă acesta din urmă nici nu a beneficiat de pe urma bunului, obiect al contractului, folosinţă pe care şi-a păstrat-o întreţinutul pentru restul vieţii sale. Efectele rezoluţiunii c.î. faţă de terţi sunt guvernate de regulile dreptului comun, în armonie cu care, odată cu desfiinţarea contractului, drepturile dobândite de terţi pe baza acestuia rămân fără suport juridic, desfiinţându-se şi ele cu efect retroactiv. Când însă are loc retrocedarea bunului, terţii se pot opune la restituirea lui, invocând un drept propriu, dobândit asupra bunului imobil prin uzucapiune sau asupra bunului mobil prin posesie de bună-credinţă. în caz de neexecutare a prestaţiei de întreţinere, creditorul acesteia poate opta nu numai pentru rezoluţiune, ci şi pentru executare, promovând o acţiune în justiţie prin care să ceară obligarea întreţinătorului la îndeplinirea angajamentului asumat contractual. Dacă creditorul optează pentru executare, iar executarea în natură a contractului a devenit imposibilă din culpa debitorului, instanţa, la cererea creditorului, poate converti obligaţia de întreţinere într-o sumă de bani plătibilă la scadenţele convenite de părţi cu titlu de despăgubiri echivalente, sub forma unor prestaţii periodice. Transformarea obligaţiei de întreţinere în obligaţie de plată a unei sume de bani este posibilă şi prin acordul de voinţă al părţilor. Se produce astfel o novaţie prin efectul căreia se stinge vechea obligaţie existentă între creditor şi debitorul său şi se naşte o nouă obligaţie. Convertirea obligaţiei de întreţinere într-o obligaţie de plată a unei sume de bani printr-o hotărâre judecătorească, deci fără acordul de voinţă al părţilor, nu realizează o novaţie. într-o atare ipoteză, raporturile dintre părţi rămân în continuare guvernate de regulile incidente în materia c.î. Aşa fiind, în caz de neexecutare, întreţinutul, în calitatea sa de creditor, poate cere rezoluţiunea c.î., ceea ce nu este însă îngăduit în cazul transformării prin convenţia părţilor a prestaţiei de întreţinere în prestaţie pecuniară. în acest din urmă caz, se produce o novaţie prin efectul căreia obligaţia de întreţinere se stinge, în locul ei renăscând o obligaţie pecuniară. Noua datorie se substituie vechii datorii, ca şi cum aceasta din urmă ar fi fost executată. Noua obligaţie de a plăti viager o sumă de bani periodică primeşte incidenţa regulilor generale care guvernează obligaţiile civile, iar nu incidenţa regulilor speciale aplicabile contractului de rentă viageră [v. şi contract]. 236 contract de joc sau prinsoare contract de joc sau prinsoare, contracte aleatorii în virtutea cărora părţile se obligă reciproc să plătească o sumă de bani sau un alt lucru câştigătorului, în funcţie de consumarea sau neconsumarea unui eveniment sau a unui fapt ce depinde de îndemânarea, cunoştinţele, dibăcia, inteligenţa etc. contractanţilor ori ale altor persoane sau de hazard, care face să existe şanse de câştig şi risc de pierdere pentru toate părţile contractante. Legea nu distinge între joc şi prinsoare. Doctrina face însă o distincţie între acestea, ţinând seama de rolul părţilor în realizarea evenimentului: contractul este de joc atunci când părţile sau cel puţin una din ele îndeplinesc un rol activ, chiar dacă rezultatul depinde exclusiv de hazard; dimpotrivă, contractul este calificat prinsoare în cazul în care părţile sunt străine de producerea evenimentului (de exemplu pronosticurile sportive, pariurile la cursele de cai etc.). Pariul (prinsoarea) este, în realitate, o varietate a jocului. Indiferent de rolul părţilor în desfăşurarea jocului, regimul juridic al c.j.p. este acelaşi, iar efectele generate de aceste contracte sunt identice. Codul civil român consacră câteva reguli importante, care constituie dreptul comun în materie de joc şi prinsoare. Astfel, jocul şi prinsoarea nu produc efecte obligatorii. Creditorul (adică câştigătorul) nu are acţiune în justiţie pentru a-şi reclama câştigul (art. 1636 C. civ.). Debitorul acţionat în justiţie poate opune creditorului (adică câştigă- torului) excepţia de joc (adică lipsa de efecte obligatorii şi de sancţiune a jocului), care este de ordine publică şi deci nu poate fi înlăturată prin convenţia părţilor. Datoriile din joc şi prinsoare sunt recunoscute ca obligaţii juridice, dar fără posibilitatea executării lor pe cale silită (art. 1638 C. civ.). Debitorul care plăteşte voluntar nu are dreptul să pretindă restituirea prestaţiei executate. Legea refuză în acest caz atât acţiunea, cât şi repetiţiunea. Codul civil român (art. 1637) recunoaşte ca obligaţie perfectă îndatorirea juridică ce derivă din jocurile care contribuie la exerciţiul corporal. Legiuitorul vizează contractele încheiate între participanţii la jocurile sportive, iar nu între alte persoane, ca de pildă spectatorii. De aici consecinţa că sportivul câştigător are dreptul la acţiune în sens material, putând obţine plata câştigului pe cale silită, dar spectatorul câştigător beneficiază numai de plata efectuată de bunăvoie de către debitor. Sportivul care contractează printr-un intermediar, iar nu direct cu adversarul de joc, este asimilat spectatorului. In cazul jocurilor pur intelectuale sau care depind numai de hazard, fără a pune la încercare capacităţile fizice ale jucătorilor (de exemplu, şahul, jocurile de cărţi) câştigătorul nu are drept la acţiune. Codul civil (art. 1673) consacră soluţia potrivit căreia instanţa poate să respingă cererea sportivului câştigător când suma pusă în joc sau la prinsoare ar fi excesivă. în astfel de situaţii, instanţa nu este însă îndreptăţită să 237 contract de locaţiune reducă suma pretinsă de reclamant, ci constatând caracterul excesiv al pretenţiilor acestuia, va respinge acţiunea. Cât priveşte împrumuturile acordate jucătorului în cunoştinţă de cauză, în vederea susţinerii jocului şi folosite efectiv în acest scop, acestea au acelaşi regim juridic, ca şi datoriile generate de joc sau de prinsoare, indiferent dacă împrumutătorul este persoană care nu participă la joc ori un participant sau organizator al jocului. Acordând împrumutul, creditorul devine un fel de participant la joc şi, cu excepţia împrumutului acordat participantului la joc, nu are acţiune în justiţie pentru recuperarea împrumutului acordat şi utilizat în vederea susţinerii jocului. Jucătorul împrumutat trebuie să facă proba împrumutului acordat în cunoştinţă de cauză, ca şi a utilizării acelui împrumut în vederea susţinerii jocului. Jucătorul nu va putea opune excepţia de joc împrumutătorului reclamant, dacă nu va reuşi să facă proba menţionată. împrumuturile acordate jucătorului în alt scop decât susţinerea jocului produc efecte obligatorii în toate cazurile, căci împrumutătorul, nefiind implicat în joc, nu suportă consecinţele decurgând dintr-o atare implicare. Lipsa de sancţiune a datoriei de joc priveşte numai acţiunea care s-ar intenta împotriva pierzătorului pentru reclamarea câştigului sau a împrumutului acordat în vederea susţinerii jocului. Datoriile de acest gen sunt susceptibile numai de plată benevolă, iar în cazul în care au fost achitate, nu sunt susceptibile de repetiţiune. Acţiunile care s-ar intenta împotriva câştigătorului sau împotriva unei alte persoane cu care el a contractat urmează să fie admise potrivit dreptului comun. De exemplu, în caz de pluralitate de câştigători, dacă unul a încasat câştigul, ceilalţi vor avea acţiune pentru partea corespunzătoare de câştig. Tot aşa, câştigătorul care participă la joc prin mandatar are acţiune împotriva acestuia pentru a-i cere socoteală, potrivit regulilor de la mandat [v. şi contract; jocuri de noroc]. contract de locaţiune, contractul în virtutea căruia o persoană, numită locator, se obligă să asigure altei persoane, numite locatar, folosinţa integrală sau parţială a unui lucru sau prestarea unui serviciu pe o durată de timp determinată, în schimbul unui preţ corespunzător. C.l. este consensual, sina-lagmatic, oneros, comutativ şi cu execuţie succesivă în timp; are caracter vremelnic, locaţiunea făcându-se pe o durată de timp determinată, şi nu perpetuu. C.l. se poate prezenta sub trei forme distincte, şi anume: locaţiunea lucrurilor, locaţiunea lucrărilor (sau a serviciilor) şi contractul de antrepriză [v. şi contract de închiriere a suprafeţelor locative]. contract de mandat, contract în virtutea căruia o persoană, numită mandatar, se obligă să facă ceva pe seama altei persoane, numite mandant, de la care a primit o împuternicire în acest scop. C.m. 238 contract de mandat are caracter consensual, formându-se valabil prin acordul de voinţă al părţilor; totuşi, pentru ca mandatarul să poată proba faţă de terţi împuternicirea primită de la mandant şi limitele în care îl poate obliga pe acesta prin actele sale, este necesar ca mandatul să fie întocmit în formă scrisă, înscrisul constatator fiind procura, care conţine atât enumerarea actelor juridice ce urmează a fi îndeplinite de mandatar în numele mandantului, cât şi precizarea puterilor conferite mandatarului. înscrisul constatator al c.m. trebuie să fie autentic ori de câte ori mandantul îl împuterniceşte pe mandatar să participe în numele lui la întocmirea unui act autentic, întrucât împuternicirea şi actul în vederea căruia a fost dată formează un tot indivizibil. Astfel, acceptarea unei donaţii prin mandatar presupune împuternicirea acestuia printr-o procură autentică. în principiu, c.m. este gratuit, dar nimic nu se opune ca părţile să stipuleze contrariul şi să convină ca mandatarul să fie remunerat; retribuţia lui priveşte însă nu atât mandatul în sine, cât mai ales serviciile prestate de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului. Prin aceasta, c.m. se apropie foarte mult de locaţiunea serviciilor. C.m. se încheie în considerarea persoanei mandatarului, căruia mandantul îi dă împuternicire de a-l reprezenta în virtutea încrederii pe care o are în el. Mandatul poate să fie expres sau tacit; în cazul în care împuternicirea dată este tacită, iar acceptarea ei, de asemenea, tacită, acestea trebuie să rezulte din împrejurări de fapt care să facă neîndoielnică intenţia părţilor. Pentru valabilitatea c.m. se cere, în primul rând, ca mandantul să fie capabil de a încheia el însuşi actul pentru a cărui îndeplinire îl împuterniceşte pe mandatar, condiţie ce nu se cere şi în privinţa mandatarului, acesta necontractând în numele lui personal, ci în numele mandantului. Din punct de vedere al întinderii puterilor mandatarului, mandatul poate fi: a) special, atunci când este dat numai pentru îndeplinirea unui anumit act juridic sau pentru îndeplinirea unor asemenea acte precis determinate; în acest caz, procura cuprinde enumerarea limitativă a puterilor conferite mandatarului; b) general, ori de câte ori mandatarul este împuternicit cu depline puteri să îndeplinească orice acte folositoare intereselor mandantului; un asemenea mandat este valabil însă numai pentru actele de administrare; în privinţa actelor de înstrăinare, de ipotecare, precum şi a oricăror acte ce depăşesc administrarea obişnuită, este necesar un mandat special, în măsura în care mandatarul lucrează în limitele puterilor date, actele sale îl obligă pe mandant; în schimb, actele făcute de mandatar cu depăşirea limitelor împuternicirii primite nu-l obligă pe mandant, decât dacă acesta le ratifică, expres sau tacit. Terţii care, cunoscând limitele împuternicirii mandatarului, acceptă să contracteze cu el peste aceste limite, sunt prezumaţi că îşi asumă riscurile 239 contract de mandat cu reprezentare contractului. Faptele ilicite săvârşite de mandatar cu ocazia îndeplinirii împuternicirii primite nu-l obligă pe mandant C.m. încetează prin: revocarea de către mandant a împuternicirii date mandatarului; renunţarea mandatarului la sarcina pe care şi-a asumat-o; moartea mandantului sau a mandatarului. contract de mandat cu reprezentare, v. contract de mandat contract de mandat firă reprezentare, varietate a contractului de mandat care se distinge prin aceea că mandatarul primeşte împuternicirea de a contracta în numele său propriu, dar în interesul mandantului, care nu doreşte ca terţii să cunoască participarea sa la încheierea actului juridic respectiv, în virtutea c.m.f.r. se nasc: a) raporturi juridice între mandant şi mandatar, cărora le sunt aplicabile principiile şi regulile de la mandatul cu reprezentare; b) raporturi juridice între mandatar şi terţi, în cadrul cărora cel dintâi apare ca fiind adevăratul contractant, devenind el însuşi creditor sau debitor al celor cu care contractează. între mandant şi terţi nu se nasc raporturi juridice; mandantul poate utiliza împotriva terţilor, ca şi aceştia împotriva lui, numai acţiunea indirectă. C.m.f.r. poate fi întâlnit sub forma contractului de comision, contractului de consignaţie, contractului de expediţie etc. contract de mecenat, act de liberalitate prin care o persoană fizică sau juridică, numită mecena, transferă, fără obligaţie de contrapartidă directă sau indirectă, dreptul său de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare către o persoană fizică, ca activitate filantropică cu caracter umanitar, pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniile: cultural, artistic, medico-sanitar sau ştiinţific - cercetare fundamentală şi aplicată. C.m. se încheie în formă autentică. în conţinutul lui, obligatoriu trebuie menţionate obiectul, durata şi valoarea mecenatului. Dacă obiectul c.m. constă în bunuri materiale, acestea vor fi evaluate în cadrul contractului, la valoarea lor reală din momentul predării către beneficiar. Reglementarea acestui contract este făcută de Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea. Conform acestei reglementări legale, persoanele fizice sau juridice din România nu pot efectua activităţi de mecenat din surse obţinute de la buget. Poate fi beneficiar al mecenatului orice persoană fizică cu domiciliul în România, fără obligativitatea de a fi recunoscută de către o persoană juridică fără scop lucrativ sau de către o instituţie publică, care necesită un sprijin în domeniile mai sus arătate. în cadrul activităţilor de mecenat se interzice ca mecena sau beneficiarul să efectueze reclamă sau publicitate comercială, anterioară, concomitentă sau ulterioară în favoarea acestora sau a altor persoane. Persoanele fizice şi juridice române, care efectuează acte de mecenat beneficiază de reducerea bazei impozabile cu 240 contract de rentă viageră echivalentul acestora, dar nu mai mult de 5% din baza impozabilă. Totalitatea reducerilor aplicate bazei impozabile pentru sponsorizările efectuate, cumulate cu cele aferente actelor de mecenat, nu poate depăşi 5% din venitul sau din profitul impozabil, după caz. Sumele şi bunurile materiale primite din mecenat sunt scutite de plata impozitului pe venit. K contract de rentă viageră, f—eonliaLl piiu efectOT^căruia 7? persoană, numită credirentier, înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (numită capital) către o altă persoană, numită debirentier, care se obligă, în schimb, să efectueze în favoarea celei dintâi o prestaţie periodică în bani, numită rentă viageră, până la decesul acesteia. în armonie cu dispoziţiile Codului civil (art. 1639 şi urm.), renta viageră poate fi constituită şi cu titlu gratuit. Totodată, plata periodică a rentei viagere poate fi legată de durata vieţii unei alte persoane decât a aceleia care înstrăinează bunul sau capitalul. Părţile au deplină libertate în a stabili prin voinţa lor comună cuantumul rentei viagere. Ca natură juridică, renta nu reprezintă o dobândă. Ea se plăteşte atât în schimbul folosinţei, cât şi ca echivalent (aleatoriu) al capitalului însuşi pe care îl absoarbe. De aceea, în ipoteza când în schimbul rentei, credirentierul a plătit o sumă de bani, ca şi atunci când s-a recurs la constituirea rentei pentru a micşora inconvenientele prohibi- ţiilor în materie de împrumut cu dobândă, nu sunt aplicabile restricţiile legale referitoare la dobândă (cuantumul maxim, interzicerea anatocismului sau a plăţii anticipate). Plata ratelor de rentă se face în cuantumul convenit prin contract, în dreptul nostru nu se practică revizuirea legală (adică indexarea) a ratelor de rentă, ceea ce face ca riscul deprecierii monedei naţionale să fie suportat în întregime de către credirentier. Dar ratele de rentă au, în principal, un caracter alimentar, ceea ce permite revizuirea lor pe cale judecătorească, precum şi indexarea lor prin convenţia părţilor, renta viageră fiind supusă integral nominalismului monetar. Legea permite ca renta viageră să se constituie în favoarea uneia sau mai multor persoane (art. 1643 C. civ.). Tot astfel, deşi legiuitorul nu stabileşte expres, calitatea de debirentier poate şi ea să aparţină uneia sau mai multor persoane. Atunci când în contract există o pluralitate de părţi (mai mulţi credirentieri sau mai mulţi debiren-tieri), renta viageră având ca obiect o sumă de bani este, prin excelenţă, divizibilă, dar nimic nu se opune ca, într-o atare ipoteză, părţile să stipuleze în contract indivizibilitatea acesteia şi chiar solidaritatea cu privire la ea. Se admite totuşi că moartea unui credirentier nu duce la stingerea parţială a rentei, ea urmând a fi plătită integral celui care a supravieţuit, în lipsa unei stipulaţii contrare. De exemplu, când ambii soţi au calitatea de credirentieri, iar unul dintre ei 241 contract de rentă viageră încetează din viaţă, cel rămas în viaţă beneficiază în continuare de întreaga rentă. C.r.v. prezintă următoarele caractere juridice: este un contract cu titlu oneros; are caracter aleatoriu, deoarece pentru ambele părţi există atât şansa de câştig, cât şi riscul de pierdere, în funcţie de momentul în care se produce evenimentul viitor (şi sub acest aspect incert) al morţii credi-rentierului; este un contract sina-lagmatic, deoarece generează obligaţii în sarcina ambelor părţi; este consensual, încheindu-se valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor (excepţie face cazul când bunul înstrăinat este un teren, caz în care contractul trebuie încheiat în formă autentică); are caracter translativ de proprietate, credirentierul fiind ţinut de obligaţia de garanţie a vânzătorului, bucurându-se, totodată, şi de privilegiul recunoscut de lege în favoarea acestuia; este cu executare succesivă în timp. Deşi, în principal, c.r.v. este cu titlu oneros, totuşi, el poate fi şi cu titlu gratuit, caz în care realizarea lui se face prin donaţie sau testament, iar constituirea rentei este supusă regulilor de formă şi de fond prevăzute pentru donaţii şi testamente. C.r.v. cu titlu gratuit nu are caracter aleatoriu, ci este o liberalitate şi de aceea pentru credirentier nu există riscul cu pierdere, iar pentru debirentier nu există şanse de câştig. C.r.v. constituie o liberalitate şi atunci când renta se stipulează în favoarea unui terţ, iar nu în favoarea persoanei care a înstrăinat bunul sau a plătit suma de bani. în această ipoteză, părţile contractante se numesc: constituitor (adică stipulant) şi debirentier (adică promitent), iar terţul beneficiar are calitatea de credirentier. C.r.v. este lovit de nulitate absolută în următoarele cazuri: a) dacă persoana în favoarea căreia renta a fost constituită încetase din viaţă în momentul constituirii acesteia, deoarece, într-o atare ipoteză, nu există nici şanse de câştig, nici riscuri de pierdere pentru părţi, împrejurare ce determină lipsa cauzei contractului; b) în cazul în care constituirea rentei s-a făcut în favoarea unei persoane suferind de o maladie care a determinat moartea acesteia într-un interval de 20 de zile de la încheierea contractului; în această ipoteză fiinţează o prezumţie absolută de lipsă a cauzei, prezumţie care nu primeşte aplicare cu referire la constituirea de rentă viageră cu titlu gratuit, lipsită de caracter aleatoriu; c) atunci când decesul credirentie-rului a survenit după împlinirea a 20 de zile de la încheierea contractului, iar moştenitorul acestuia probează că debirentierul avea cunoştinţă despre caracterul iminent al morţii acestuia. Principalul efect generat de c.r.v. este obligaţia debirentierului de a plăti renta convenită pe întreaga durată a vieţii credirentierului. Plata rentei se face sub forma unor sume periodice (numite rate) care trebuie achitate credirentierului în cuantumul şi la termenele stabilite în contract, până la data când survine decesul credirentierului sau al 242 contract de rentă viageră terţului până la moartea căruia credirentierul este îndreptăţit să perceapă ratele de rentă. Aceste rate se datorează în proporţie cu zilele cât trăieşte credirentierul (respectiv terţul). în cazul în care s-a stipulat prin contract plata anticipată a ratelor de rentă, credirentierul dobândeşte fiecare rată de rentă din ziua scadenţei. Credirentierului îi revine obligaţia să probeze că persoana de viaţa căreia este legată plata rentei se află în viaţă. C.r.v. având caracter aleatoriu şi deci generând efecte obligatorii pentru debirentier, acesta din urmă nu se poate libera de obligaţia de plată a rentei prin restituirea lucrului sau a sumei primite, nici chiar dacă ar renunţa la restituirea ratelor de rentă plătite (art. 1648 C. civ.). în caz de moarte a debi-rentierului, obligaţia acestuia referitoare la plata rentei se transmite moştenitorilor lui, întrucât această obligaţie nu a fost contractată intuitu personae şi nici nu a fost legată de o calitate personală a defunctului. Atunci când plata rentei a fost stipulată până la moartea debirentierului, moştenitorii săi datorează credirentierului numai ratele de rentă scadente şi neachitate până la decesul antecesorului lor, obligaţia stingându-se la moartea lui. în caz de neplată la scadenţă a ratelor de rentă, credirentierul nu poate cere rezoluţiunea contractului, deşi respectivul contract este sinalagmatic şi cu titlu oneros. El poate promova acţiunea în rezoluţiune numai dacă se constată că debirentierul nu prezintă garanţiile stipulate pentru asigurarea plăţii rentei sau dacă în contract s-a prevăzut un pact comisoriu expres. în toate celelalte cazuri de neexecutare a contractului de către debirentier, credirentierul poate cere executarea silită asupra patrimoniului acestuia pentru realizarea unei sume suficiente în vederea asigurării plăţii regulate a rentei. în caz de rezoluţiune, debirentierul trebuie să restituie bunul sau suma de bani primită. Cât priveşte restituirea ratelor de rentă achitate până la rezoluţionarea contractului, nu se pune o asemenea problemă, deoarece credirentierul este îndreptăţit să le păstreze cu titlu de reparare a prejudiciului încercat prin desfiinţarea intempestivă a contractului. Codul civil prevede (art. 1650) că numai renta constituită cu titlu gratuit poate fi declarată neurmări-bilă, întrucât într-o atare ipoteză creditorii nu pot protesta deoarece debitorul lor nu a dat nimic în schimbul rentei neurmăribile şi deci, nu şi-a micşorat propriul patrimoniu. Renta constituită cu titlu oneros nu poate fi declarată neurmăribilă şi, în consecinţă, ea poate fi urmărită de către creditori. Acţiunea prin care se reclamă plata ratelor de rentă scadente şi neachitate se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani. Cu referire la fiecare rată de rentă curge un termen de prescripţie distinct al cărui moment iniţial coincide cu momentul la care respectiva rată devine exigibilă. Dat fiind caracterul viager al rentei, dreptul credi- 243 contract de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală rentierului de a percepe nu se prescrie nici chiar dacă timp de 3 ani nu reclamă plata ratelor de rentă scadente şi neachitate [v. şi contract]. contract de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală, contract prin care titularul dreptului de autor cedează unei persoane fizice sau juridice dreptul de a reprezenta ori de a executa în public o operă actuală sau viitoare, literară, dramatică, muzicală, dramatico-muzicală, coregrafică sau o pantomimă, în schimbul unei remuneraţii, iar cesionarul se obligă să o reprezinte ori să o execute în condiţiile convenite. Se pot încheia contracte generale de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală şi prin intermediul organismelor de gestiune colectivă. C.r.t.e.m. se încheie în scris, pe o durată determinată ori pentru un număr determinat de comunicări către public. Acest contract trebuie să prevadă termenul în care va avea loc premiera sau singura comunicare a operei, după caz, caracterul exclusiv sau neexclusiv al cesiunii, teritoriul^precum şi remuneraţia autorului. întreruperea reprezentărilor timp de 2 ani consecutiv, dacă nu s-a prevăzut un alt termen în contract, dă dreptul autorului de a solicita rezilierea contractului şi daune pentru neexecutare, potrivit dreptului comun. Beneficiarul unui c.r.t.e.m. nu poate ceda contractul unui terţ organizator de spectacole, fără consimţământul scris al autorului sau al reprezentantului său, afară numai dacă are loc şi cesiunea concomitentă (totală sau parţială) a acestei activităţi. Cesionarul este obligat să permită autorului să controleze reprezentarea sau executarea operei şi să susţină în mod adecvat realizarea condiţiilor tehnice pentru interpretarea lucrării. De asemenea, cesionarul trebuie să trimită autorului programul, afişele şi alte materiale tipărite, recenzii publice despre spectacol, dacă nu este prevăzut altfel în contract. Cesionarul este obligat să asigure reprezentarea sau executarea publică a operei în condiţii tehnice adecvate, precum şi respectarea drepturilor autorului. De asemenea, cesionarul are obligaţia de a comunica periodic titularului dreptului de autor numărul de reprezentaţii sau de execuţii muzicale, precum şi situaţia încasărilor. în acest scop, contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală trebuie să prevadă şi perioadele de comunicare, dar nu mai puţin de o dată pe an. Cesionarului îi revine îndatorirea de a plăti autorului, la termenele prevăzute în contract, sumele în cuantumul cuvenit. în cazul în care cesionarul nu reprezintă sau nu execută opera în termenul stabilit, autorul poate solicita, potrivit dreptului comun, desfiinţarea contractului şi daune pentru neexecutare. într-o atare ipoteză, autorul păstrează remuneraţia primită sau, după caz, poate solicita plata remuneraţiei integrale prevăzute în contract [v. şi contract]. 244 contract de schimb contract de schimb, contract prin care părţile, numite copermutanţi, dau fiecare celeilalte un lucru pentru altul. C.s. prezintă următoarele caractere juridice: este sinalagma-tic (bilateral); este cu titlu oneros; are caracter comutativ; are caracter consensual; este translativ de proprietate sau de alte drepturi reale. C.s. generează două obligaţii de a da (câte una în sarcina fiecăruia dintre copermutanţi), în principiu, echivalente ca valoare. In cazul care contractul generează obligaţia de a da numai în sarcina uneia dintre părţi, iar ca echivalent al acesteia generează pentru cealaltă parte o obligaţie de a face sau de a nu face, respectivul contract nu va fi unul de schimb, ci unul nenumit. Tot astfel, în cazul în care echivalentul este o sumă de bani sau o creanţă bănească, nu este vorba de un c.s., ci suntem în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare. Există c.s. însă şi atunci când ambele prestaţii au ca obiect o sumă de bani (de exemplu, una dintre ele are ca obiect 10 bancnote a 500 lei fiecare, iar cealaltă are ca obiect 50 de bancnote a 100 lei fiecare). C.s. este distinct faţă de contractul de vânzare-cumpărare. El nu se analizează nici ca o varietate a vânzării, şi nici ca o dublă vânzare însoţită de compensarea preţurilor, în cazul c.s. înstrăinarea nu se face pentru preţ, ci pentru un alt lucru. Codul civil român, ca şi alte acte normative incidente în materie, consacră numai câteva reguli speciale aplicabile c.s. Pe lângă aceste reguli, c.s. este supus şi incidenţei regulilor instituite de legea civilă cu referire la vânzare-cumpărare. Dintre acestea din urmă primesc aplicare la c.s. numai acelea care se potrivesc cu natura şi efectele schimbului (precum cele referitoare la condiţiile de validitate a contractului, la lucrul vândut), iar nu şi cele relative la preţ. în ipoteza în care bunurile schimbate nu sunt egale ca valoare, echivalenţa valorică a lor se restabileşte prin plata unei sume de bani numite sultă. Cu referire la obligaţia de plată a sultei primesc aplicare dispoziţiile normative privind plata preţului. Nu se admite însă ca valoarea sultei să depăşească valoarea bunului schimbat, deoarece, într-o atare ipoteză, operaţia s-ar analiza ca fiind un contract de vânzare-cumpărare cu dare în plată accesorie plăţii preţului, iar nu ca fiind un c.s. Regulile speciale incidente asupra c.s. sunt următoarele: a) dacă un copermutant probează că lucrul primit este proprietatea unui terţ, el poate refuza predarea lucrului promis în schimb, celălalt copermutant putându-l constrânge numai la reîntoarcerea bunului primit (art. 1407 C. civ.); b) în caz de evicţiune, copermutantul evins are libertatea să aleagă între două acţiuni, şi anume: acţiunea prin care solicită daune-interese reprezentând echivalentul valoric al 245 contract de schimb având ca obiect imobile lucrului cu referire la care a fost evins şi acţiunea prin care cere întoarcerea lucrului său, care, în esenţa sa, este o acţiune în rezoluţiunea contractului şi care comportă avantajul punerii la adăpost a copermutantului evins împotriva insolvabilităţii celuilalt copermutant (art. 1408 C. civ.); c) copermu-tantul se bucură de privilegiul recunoscut vânzătorului numai pentru garantarea obligaţiei de sultă, iar nu şi pentru garantarea altei obligaţii asumate de partenerul său contractual, deoarece acest privilegiu este aplicabil numai în cazul obligaţiilor băneşti [v. şi contract de schimb având ca obiect imobile]. contract de schimb având ca obiect imobile, varietate a contractului de schimb în virtutea căruia se schimbă proprietatea a două imobile (cu sau fără sultă) sau, în schimbul transmiterii proprietăţii asupra unui imobil, transmiţătorul primeşte alte drepturi. Imobilele ce nu pot fi vândute şi respectiv cumpărate nu pot fi nici schimbate. Legea nr. 247/2005 dispune că înstrăinările (schimbul are acest caracter) de terenuri între persoane fizice şi/sau juridice se face prin acordul de voinţă al acestora constatat în înscris autentic. în toate cazurile când un teren se schimbă cu un alt teren, fiecare din terenurile implicate în operaţia de schimb dobândeşte situaţia juridică a celuilalt teren, cu menţinerea drepturilor reale constituite anterior; în ipoteza în care un teren este înstrăinat în schimbul unui alt lucru, subrogaţia reală cu titlu particular nu poate avea loc, iar drepturile reale constituite asupra terenului se menţin în continuare numai în măsura în care sunt opozabile terţilor, întrucât şi în materie de schimb sunt aplicabile regulile privind publicitatea imobiliară. Celelalte drepturi reale se strămută şi asupra sultei acordate pentru echilibrarea valorii terenului [v. şi contract de schimb]. contract de societate, 1. contract pe baza căruia două sau mai multe persoane (fizice sau juridice) constituie o societate comercială, aducând aporturi în natură sau în numerar în vederea obţinerii de beneficii pe care să le împartă între ele; 2. contract prin care două sau mai multe persoane fizice convin să pună ceva în comun, constituind astfel o societate civilă pentru a obţine foloase materiale pe care să le împartă între ele în vederea satisfacerii nevoilor lor obişnuite de trai. Societatea civilă care se naşte pe baza unui asemenea contract este lipsită de personalitate juridică. C.s, se consideră valabil încheiat dacă întruneşte condiţiile generale de validitate ale contractelor; scopul societăţii trebuie să aibă caracter patrimonial, iar părţile să-şi exprime voinţa fermă de a conlucra pentru realizarea lui. C.s. este consensual, nefiind supus unor condiţii speciale de formă. în lipsa precizării în cuprinsul său a duratei societăţii, se prezumă că acest contract s-a încheiat pentru întreaga 246 contract de societate civilă profesională durată a vieţii contractanţilor. Această prezumţie îşi pierde însă eficienţa în cazul în care unul dintre asociaţi pune capăt societăţii, renunţând în termen util şi cu bună-credinţă la ea. Asociaţii pot aduce ca aport social nu numai bunuri sau sume de bani, ci şi prestaţii în muncă. Societatea civilă are un patrimoniu propriu, format din aporturile sociale aduse de membrii ei şi din drepturile dobândite şi obligaţiile asumate ulterior; în tot cursul existenţei societăţii, membrii asociaţi au îndatorirea să-şi exercite cu bună-credinţă drepturile şi să-şi execute tot astfel obligaţiile; ei răspund pentru prejudiciile cauzate societăţii prin fapta lor ilicită şi culpabilă, chiar dacă prin aceeaşi faptă s-ar fi adus societăţii şi unele câştiguri, întrucât prejudiciile nu pot fi compensate cu avantajele sau beneficiile obţinute. Drepturile asociaţilor asupra patrimoniului societăţii se concretizează în părţi sociale netransmisibile. De regulă, în cuprinsul c.s. se precizează modul de administrare a societăţii; în lipsa unei asemenea precizări, legea instituie prezumţia că asociaţii şi-au dat reciproc mandat de administrare, actele fiecăruia dintre ei obligându-i pe toţi ceilalţi, dacă nu s-au opus la încheierea lor. înstrăinarea bunurilor societăţii se poate face însă numai în baza unui mandat expres unanim al asociaţilor; în schimb, folosinţa bunurilor societăţii este permisă fiecărui asociat, cu condiţia de a nu stânjeni exercitarea drepturilor concurente ale celorlalţi şi de a nu prejudicia societatea. Nefiind persoană juridică, societatea civilă nu poate intra în raporturi juridice directe cu terţii; ca urmare, răspunderea pentru obligaţiile contractate pe seama societăţii de către asociaţi revine acestora, ca persoane fizice. Răspunderea asociaţilor este solidară numai dacă solidaritatea a fost expres stipulată prin contract; altfel, datoria societăţii este divizibilă, revenind în părţi egale asociaţilor care s-au obligat. Creditorii nu pot urmări însă bunurile din patrimoniul acestora decât după ce au urmărit bunurile din patrimoniul societăţii. C.s. stabileşte modul de împărţire a beneficiilor între asociaţi, precum şi participarea acestora la suportarea pierderilor înregistrate de societate. Societatea civilă încetează când survine una din următoarele împrejurări: împlinirea termenului pentru care a fost constituită; atingerea scopului propus; moartea unui asociat (dacă nu s-a prevăzut că societatea va continua cu moştenitorii acestuia); insolvabilitatea sau punerea sub interdicţie a unuia dintre asociaţi; prin voinţă expresă a unuia sau mai multor asociaţi de a se desfiinţa societatea. contract de societate civili profesionali, varietate a contractului de societate civilă constituită din doi sau mai mulţi avocaţi definitivi, care contribuie în natură şi/sau în numerar la constituirea unui patrimoniu de afectaţiune în vederea desfăşurării activităţii profesionale. Ceilalţi avocaţi activează în cadrul societăţii civile 17. 247 contract de sponsorizare profesionale fie în calitate de avocaţi colaboratori, fie în calitate de avocaţi salarizaţi în cadrul profesiei. Raportul civil se naşte între client şi societatea civilă profesională, serviciile profesionale urmând să fie îndeplinite de oricare dintre avocaţii desemnaţi de avocatul coordonator, fără a se cere opţiunea clientului. Contractul de societate civilă profesională şi statutul acesteia sunt încheiate în formă scrisă, între avocaţii asociaţi, potrivit legii civile şi cu respectarea anexelor nr. XII şi XIII din Statutul profesiei de avocat [v. şi contract; contract de asistenţă juridică; contract de societate (2)]. contract de sponsorizare, actul juridic prin care două persoane convin cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare pentru susţinerea unor activităţi fără scop lucrativ, desfăşurate de către una dintre părţi, denumită beneficiarul sponsorizării. C.s. trebuie să îmbrace ad validitatem forma scrisă şi să cuprindă obiectul, durata sponsorizării, drepturile şi obligaţiile părţilor. Dacă obiectul c.s. constă în bunuri materiale, acestea vor fi evaluate în cadrul contractului, la valoarea lor reală din momentul predării către beneficiar. Acest contract este reglementat de Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea. Conform acestei reglementări legale, persoanele fizice sau juridice din România nu pot efectua activităţi de sponsorizare din surse obţinute de la buget. Instituţiile şi autorităţile publice, societăţile comerciale cu capital majoritar de stat şi regiile autonome nu pot efectua activităţi de sponsorizare având ca beneficiari persoane fizice şi asociaţii familiale care îşi desfăşoară activitatea conform Legii nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent, precum şi societăţi comerciale cu capital privat. Sponsorul ori beneficiarul are dreptul să aducă la cunoştinţa publicului sponsorizarea prin promovarea numelui, a mărcii sau a imaginii sponsorului. Sponsorul ori beneficiarul este obligat să aducă la cunoştinţa publicului sponsorizarea într-un mod care să nu lezeze, direct sau indirect, activitatea sponsorizată, bunele moravuri sau ordinea şi liniştea publică. Anunţurile vor fi formulate astfel încât să reiasă clar acţiunea de sponsorizare şi vor fi aduse la cunoştinţa publicului, în mod gratuit, de către beneficiarul sponsorizării. în cadrul activităţilor de sponsorizare se interzice ca sponsorul sau beneficiarul să efectueze reclamă sau publicitate comercială, anterioară, concomitentă sau ulterioară în favoarea acestora sau a altor persoane. Persoanele fizice sau juridice române care efectuează sponsorizări beneficiază de reducerea bazei impozabile cu echivalentul sponsorizărilor, dar nu mai mult de 5% din baza impozabilă. Totalitatea reducerilor aplicate bazei impo- 248 contract de subînchiriere a unei suprafeţe locative zabile pentru sponsorizările efectuate, cumulate cu cele aferente actelor de mecenat, nu poate depăşi 5% din venitul sau din profitul impozabil, după caz. Atât sumele de bani, cât şi bunurile materiale primite din sponsorizare sunt scutite de plata impozitului pe venit. contract de subantrepriză, contract în temeiul căruia o persoană, numită subantreprenor, se obligă faţă de o altă persoană (având calitate de antreprenor într-un contract de antrepriză preexistent), numită antreprenor principal sau general, să execute unele din lucrările la care acesta s-a angajat faţă de clientul său. Fiind propriu-zis un contract de antrepriză, c.s. este supus reglementărilor aplicabile acestuia. De regulă, are ca obiect executarea unor lucrări pe care antreprenorul general nu este organizat să le execute el însuşi (de exemplu, în cazul construcţiilor de clădiri, instalaţii electrice, fonice etc.). Antreprenorul principal răspunde faţă de client pentru modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate de subantreprenor. Legea recunoaşte însă subantreprenorului dreptul de a reclama plata pentru munca prestată direct de la clientul beneficiar, în măsura în care acesta ar fi dator antreprenorului principal, ocrotindu-l astfel împotriva unei eventuale insolvabilităţi a antreprenorului principal [v. şi acţiune directă; contract de antrepriză]. contract de subînchiriere a unei suprafeţe locative, acord de voinţă în virtutea căruia titularul unui contract de închiriere a unei locuinţe (numit locatar principal sau sublocator) se obligă să asigure altei persoane (numite subchiriaş sau sublocatar) folosinţa temporară a unei părţi din suprafaţa sa locativă, în schimbul unei chirii. C.s. are caracterul unui contract accesoriu faţă de contractul principal de închiriere a locuinţei şi urmează soarta juridică a acestuia. Subchi-riaşul nu dobândeşte un drept propriu la folosirea locuinţei şi deci, odată cu desfiinţarea titlului chiriaşului, încetează şi dreptul sublocatarului. Legea (nr. 114/1996) prevede în mod expres dreptul chiriaşului de a subînchiria locuinţa deţinută numai cu acordul prealabil scris şi în condiţiile stabilite de proprietar. Beneficiarul contractului de subînchiriere nu se poate prevala de niciun drept împotriva proprietarului şi nici asupra oricărui titlu de ocupare. Contractul de subînchiriere, încheiat cu respectarea prevederilor legale, se înregistrează la organele fiscale teritoriale. Contractul de subînchiriere produce efecte între părţi ca orice contract de locaţiune. întrucât însă locatorul principal nu este parte contractantă, subînchirierea nu produce efecte faţă de acesta. Locatorul principal şi subchiriaşul nu au acţiune directă unul împotriva altuia, ci pot beneficia numai de calea indirectă a acţiunii oblice (art. 974 C. civ.). Obligaţiile chiriaşului cu privire la întreţinerea şi repararea spaţiului închiriat se păstrează şi în cazul subînchirierii locuinţei; întrucât subînchirierea este permisă numai 249 contract de sublocaţiune cu acordul scris al proprietarului, interdicţia de a subînchiria atrage după sine şi interdicţia de a cesiona contractul, fără aprobarea proprietarului. în cazul locuinţelor cu regim juridic special prevăzut de lege (nr. 114/1996), dat fiind că încheierea contractului are loc în considerarea anumitor persoane (intuitu personae), subînchirierea sau cesiunea acestui contract de către chiriaş nu este posibilă. contract de sublocaţiune, acord de voinţă în temeiul căruia locatarul, care a dobândit folosinţa temporară a unui bun pe baza unui contract de locaţiune, subînchiriază acel bun unui terţ (sublocatar), care se obligă să-i plătească chirie. C.S. este o varietate a contractului de locaţiune; el pune în valoare dreptul locatarului de a ceda cu titlu oneros altei persoane folosinţa temporară dobândită asupra bunului închiriat (afară de cazul când prin contractul de locaţiune i s-a interzis această facultate); locatarul devine astfel locator (mai exact sublocator), iar terţul cu care contractează, sublocatar. C.s. are caracter accesoriu faţă de contractul de locaţiune preexistent lui şi, în principiu, urmează soarta juridică a acestuia; este supus aceloraşi condiţii de validitate, produce aceleaşi efecte şi are aceleaşi cauze de încetare. C.s. prezintă particularităţi deosebite când are ca obiect o suprafaţă locativă [v. şi contract de subînchiriere a unei suprafeţe locative]. contract de vânzare-cumpi-rare, contract prin care una din părţi, numită vânzător, strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părţi, numite cumpărător, care se obligă a plăti, în schimb, celui dintâi (adică vânzătorului) o sumă de bani convenită ca preţ al bunului vândut (art. 1294 C. civ.). Transmiterea proprietăţii nu este de esenţa, ci numai de natura vânzării şi de aceea poate fi calificat vânzare-cumpărare şi contractul prin care, în schimbul unui preţ, se transmite un alt drept decât dreptul de proprietate, precum: un drept real (de exemplu, dreptul de super-ficie), un drept de creanţă, un drept de proprietate intelectuală ori, în mod excepţional, drepturi asupra unei universalităţi (care cuprinde nu numai drepturi, ci şi datorii), cum este cazul vânzării unei moşteniri. Nu pot fi vândute şi deci nici cumpărate drepturile personale nepatrimoniale, ca şi cele patrimoniale care au un caracter strict personal (dreptul real de uz, dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor) sau cele prevăzute de lege ca atare ori rezultate din contracte intuitu personae. C.v.-c. se distinge prin următoarele caractere juridice: este sinalagmatic (bilateral); este cu titlu oneros; are caracter comutativ; este, în principiu, consensual; are caracter translativ de proprietate. C.v.-c. este supus condiţiilor de validitate de generală aplicare în materia contractelor: consimţământul părţilor; capacitatea acestora; obiectul contractului; cauza licită şi morală; forma solemnă (în cazurile prevăzute de lege). A. Consimţământul părţilor se expri- 250 contract de vânzare-cumpărare mă în acordul de voinţă al părţilor, care este totdeauna necesar şi suficient pentru formarea contractului. B. Capacitatea părţilor. Regula este capacitatea, iar incapacitatea, excepţia. Legea dispune că pot cumpăra toţi cărora nu le este interzis prin lege (art. 1306 C. civ.). Cu referire la capacitatea de exerciţiu în materia vânzării, se aplică regulile generale. Vânzarea fiind un act de dispoziţie juridică atât pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător, părţile contractante trebuie să aibă, în principiu, capacitate de exerciţiu deplină. Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă pot încheia c.v,-c. numai prin ocrotitorul lor legal, respectiv cu încuviinţarea acestuia şi, în toate cazurile, cu autorizarea autorităţii tutelare. în raport cu patrimoniul părţii contractante, c.v.-c. se analizează nu numai ca act de dispoziţie juridică, ci şi ca un instrument juridic de îndeplinire a unor acte de conservare sau de administrare a patrimoniului. Aşa se întâmplă în cazul cumpărării de materiale pentru efectuarea unor lucrări de reparaţii la imobilul de locuit, înstrăinarea bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii ori a celor de mică valoare devenite nefolositoare. Pentru cazuri de acest gen, este suficient ca partea contractantă să aibă capacitatea de a face acte de conservare sau de administrare şi respectiv să obţină încuviinţarea prealabilă necesară îndeplinirii unor astfel de acte. Legea prevede unele incapacităţi speciale sau, mai exact, interdicţii de a vinde şi cumpăra sau de a cumpăra: a) interdicţiile de a vinde (inalienabilitatea) sunt stabilite de lege în funcţie de natura bunului, iar nu în raport cu persoana contrac-tantului. Astfel, legea (art. 497 C. proc. civ.) declară nulă de drept orice înstrăinare a nemişcătorului urmărit făcută de datornic ulterior notării somaţiei în cartea funciară. Legiuitorul instituie deci o incapacitate a datornicului de a vinde, scopul acestei incapacităţi fiind protejarea intereselor creditorilor; înstrăinarea făcută de datornic cu încălcarea acestei interdicţii poate fi ratificată de creditori (art. 512 C. proc. civ.), ceea ce legitimează concluzia că suntem în prezenţa unei nulităţi relative, iar nu a unei nulităţi absolute; b) interdicţiile de a cumpăra sunt prevăzute de Codul civil (art. 1308), care dispune că nu pot cumpăra, sub sancţiunea nulităţii, nici direct şi nici prin persoane interpuse: tutorii de la cei pe care îi au sub tutelă; mandatarii însărcinaţi să vândă bunurile unei alte persoane (interdicţia se referă atât la mandatarii legali, cât şi la cei convenţionali) nu pot cumpăra acele bunuri; administratorii bunurilor comunelor şi stabilimentelor publice nu pot cumpăra aceste bunuri; funcţionarii de stat nu pot cumpăra bunurile care se vând prin intermediul lor. Totodată, Codul civil român mai dispune că judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot fi cesionari de drepturi litigioase care sunt de competenţa curţii de apel în care îşi desfăşoară activi- 251 contract de vânzare-cumpărare tatea (art. 1309); c) interdicţii (incapacităţi) de a vinde şi de a cumpăra. Codul civil român (art. 1307) prohibeşte vânzările între soţi. Vânzarea între concubini este valabilă, cu excepţia cazului când contractul s-a încheiat pentru a determina pe una dintre părţi să menţină starea de concubinaj şi deci are o cauză imorală. C. Obiectul contractului. C.v,-c. generează două obligaţii reciproce, şi anume: obligaţia vânzătorului care are ca obiect lucrul vândut şi obligaţia cumpărătorului ce are ca obiect preţul convenit. /. Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fie în comerţ. Numai lucrurile aflate în comerţ pot forma obiectul unui c.v.-c. (art. 963 C. civ.). Codul civil român consacră principiul liberei circulaţii a lucrurilor susceptibile de apropriere şi, deci, de a forma obiec-tul dreptului de proprietate (art. 1310), admiţând o importantă excepţie în ce priveşte bunurile care nu sunt vândute în comerţ, în circuitul civil, bunuri ce nu pot fi nici vândute, nici cumpărate. Această prohibiţie poate fi absolută (când vizează bunurile care prin natura lor sau printr-o dispoziţie a legii sunt de uz sau interes public şi care sunt inalienabile) sau relativă (când se referă la bunurile care, nefiind inalienabile, sunt susceptibile de a fi vândute sau cumpărate, dar numai în anumite condiţii sau numai de către anumite persoane). Legea declară inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. Bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome sau instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate, dar nu pot fi înstrăinate, dobândite, cât timp fac parte din domeniul public. O derogare cu caracter relativ de la principiul liberei circulaţii a bunurilor este instituită de lege cu referire la bunurile care constituie monopolul statului. Acestea pot fi vândute şi respectiv pot fi cumpărate, conform legii, numai de persoane fizice sau de persoane juridice autorizate pe bază de licenţă (ca de pildă, tutun, arme sau stupefiante). Pe de altă parte, anumite bunuri, deşi se află în circuitul civil, din motive de ordine publică sau economico-sociale pot fi cumpărate numai cu respectarea unor dispoziţii legale speciale. De exemplu, armele, muniţiile şi materiile explozive (Decretul nr. 367/1971) sunt supuse unor restricţii de circulaţie riguros precizate de legiuitor. Bunurile ce aparţin patrimoniului cultural naţional se află în circuitul civil. Ele pot fi deci înstrăinate (dobândite) nerestricţionat, dar scoaterea lor din ţară, fie cu caracter temporar, fie cu caracter definitiv, se poate face de persoanele fizice sau persoanele juridice numai pe baza unei adeverinţe eliberate de oficiul local pentru patrimoniul cultural naţional, adeverinţă ce se va prezenta la autorităţile vamale. De asemenea, se află în circuitul civil şi metalele preţioase şi pietrele preţioase, ele putând fi deţinute, 252 contract de vânzare-cumpărare vândute şi cumpărate, conform legii care instituie anumite limite în ceea ce priveşte operaţiunile având ca obiect bunuri de acest gen. De regulă, un bun nu poate fi declarat, prin voinţa omului, inalienabil, deoarece o astfel de clauză contrazice principiul liberei circulaţii a bunurilor, precum şi dreptul proprietarului de a dispune liber şi absolut de bunul său. Inalienabilitatea convenţională poate fi considerată valabilă numai dacă se justifică printr-un interes serios şi legitim, ca de pildă garantarea executării unei obligaţii etc. Caracterul temporar al interesului legitim justifică caracterul temporar al inalienabilităţii convenţionale; b) lucrul să existe (în prezent sau în viitor)• Se cere ca lucrul să aibă o existenţă actuală la momentul încheierii contractului sau ca el să poată exista în viitor. Dacă lucrul era pierit în întregime în momentul încheierii contractului, obligaţia vânzătorului rămâne lipsită de obiect, iar obligaţia cumpărătorului, lipsită de cauză şi contractuj va fi lovit de nulitate absolută. în cazul în care lucrul a pierit parţial anterior încheierii contractului şi exista, numai în parte, la momentul perfectării contractului, cumpărătorul are posibilitatea de a alege între a renunţa la contract (rezoluţiunea contractului) şi a cere executarea parţială a acestuia, cu o reducere corespunzătoare a preţului; în principiu, renunţarea cumpărătorului la contract este justificată când executarea parţială nu poate duce la atingerea scopului în vederea căruia a înţeles să cumpere. Riscul pieirii totale sau parţiale a bunului, situându-se anterior încheierii contractului, este suportat de vânzător, deoarece el era proprietarul lucrului la momentul producerii riscului. Excepţie face ipoteza când operaţiunea are caracter aleatoriu, caz în care cumpărătorul, fiind conştient de riscul pieirii lucrului, cumpără, în speranţa că acel risc nu se va produce (emptio spei). C.v.-c. poate avea ca obiect un lucru viitor (rei futura), cu excepţia unei succesiuni viitoare, întrucât aceasta nu poate forma obiectul unui contract. Nerealizarea lucrului viitor antrenează pierderea de către vânzător a preţului convenit, precum şi plata de către el a daunelor-interese pentru neexecutarea obligaţiei asumate, dacă nu probează existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere; c) lucrul să fie determinat sau determinabil. C.v.-c. trebuie să precizeze care este lucrul ce se vinde, adică obiectul vânzării. Determinarea lucrului vândut poate fi făcută cu referire la elemente precise de la data încheierii contractului (de pildă, să menţioneze că se vinde imobilul situat la adresa: Cluj-Napoca, str. Fericirii nr. 30) sau redându-se unele elemente prin care obiectul vânzării poate fi determinat în viitor (de exemplu, se vinde producţia de televizoare realizată în prima săptămână a lunii mai). O vânzare al cărei obiect este nedeterminat sau imprecis deter- 253 contract de vânzare-cumpărare minat (de exemplu, se vând portocale) este lovită de nulitate absolută, deoarece îi lipseşte unul din elementele esenţiale; d) lucrul să fie posibil şi licit Nimeni nu se poate obliga la imposibil şi nimeni nu îşi poate asuma valabil o prestaţie ilicită, încălcând o dispoziţie imperativă a legii. 2. Preţul vânzării trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fie stabilit în bani. Stabilirea preţului în bani este de esenţa vânzării; în cazul în care înstrăinarea unui lucru se face în schimbul unui alt lucru, ori pentru stingerea unei obligaţii, sau în schimbul unei alte prestaţii, iar nu pentru o sumă de bani, respectivul contract nu este de vânzare-cumpărare, ci constituie un schimb, o dare în plată sau un alt contract (eventual, nenumit); b) să fie determinat sau determinabil. Legea consideră preţul ca fiind determinat în cazul în care cuantumul lui este precizat de către părţi în momentul încheierii contractului (art. 1303 C. civ.). Preţul este determinabil dacă părţile precizează în contract numai elementele pe baza cărora el va putea fi determinat în viitor, până cel mai târziu la data exigibilităţii obligaţiei de plată, precum şi atunci când stabilirea lui este lăsată la aprecierea unui terţ, ales de comun acord de către părţi sau de către persoana desemnată în acest scop de acestea. Determinarea preţului nu poate rămâne la aprecierea ulterioară a părţilor şi nici să fie dependentă de voinja exclusivă a uneia dintre ele. In asemenea situaţii, c.v.-c. va fi considerat încheiat numai în momentul în care părţile s-au înţeles cu privire la preţ sau respectiv când una dintre acestea acceptă preţul cerut de cealaltă parte. Tot aşa, dacă terţul desemnat să stabilească preţul refuză această solicitare, vânzarea este nulă absolut pentru lipsa unuia din elementele sale esenţiale. Atunci când există preţuri legale obligatorii, părţile trebuie să se conformeze acestora; c) să fie sincer şi serios. Preţul sincer este preţul real pe care părţile îl stabilesc nu în mod fictiv, ci în scopul de a fi cerut şi plătit în realitate. Când din intenţia părţilor rezultă că preţul nu este datorat, acesta este fictiv; într-o atare ipoteză c.v.-c. este lovit de nulitate pentru lipsa preţului. Excepţie face cazul în care părţile au urmărit, în realitate, înstrăinarea bunului, căci un asemenea contract se analizează ca o donaţie deghizată, dacă vânzătorul a fost animat de intenţia de liberalitate şi dacă respectivul contract întruneşte condiţiile de formă cerute pentru donaţie. Preţul este serios dacă nu are caracter derizoriu. Este derizoriu preţul care, fiind atât de disproporţionat în raport cu valoarea lucrului, poate fi considerat inexistent. Seriozitatea preţului este o problemă de fapt lăsată la aprecierea instanţei de judecată. La fel ca preţul fictiv, preţul derizoriu antrenează, în principiu, nulitatea c.v.-c., dar dacă vânzătorul a fost animat de intenţia de a face o liberalitate, acel contract rămâne valabil ca donaţie deghizată, cu 254 contract de vânzare-cumpărare condiţia să îndeplinească cerinţele de formă prevăzute de lege pentru donaţie. In toate cazurile însă, părţile au deplină libertate să determine preţul, fie sub, fie peste valoarea lucrului vândut, ceea ce înseamnă că, dacă preţul este sincer şi serios, indiferent de cuantumul lui, vânzarea va fi valabilă din punct de vedere juridic. C.v.-c. generează în sarcina vânzătorului următoarele obligaţii: a) predarea lucrului vândut Presupune punerea de către vânzător, la dispoziţia cumpărătorului, a lucrului vândut; în principiu, predarea nu semnifică transmiterea dreptului de proprietate, care operează în chiar momentul perfectării contractului. Ea nu are nici semnificaţia transmiterii posesiei lucrului, ci numai a detenţiei lucrului, cumpărătorul posedând corpore alieno din momentul când a devenit proprietar. Referitor la termenul şi plata predării, se aplică regulile generale privitoare la executarea obligaţiilor. Ca regulă, predarea se face la locul unde se află lucrul vândut în momentul contractării. Această regulă primeşte aplicare în cazul în care, la acel moment, se poate localiza bunul; în celelalte situaţii, predarea se va face la domiciliul debitorului, obligaţia de predare a lucrului vândut fiind cherabilă, iar nu portabilă; b) obligaţia de garanţie. Decurge din principiul că vânzătorul trebuie să facă tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea liniştită şi utilă a lucrului vândut. Obligaţia de garanţie are o dublă valenţă, şi anume, pe de o parte, vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniştita folosinţă a lucrului, adică contra evicţiunii, iar pe de altă parte, trebuie să-l garanteze pe cumpărător şi de utila folosinţă a lucrului, adică contra viciilor. Cumpărătorul are următoarele obligaţii: a) plata preţului. în lipsă de stipulaţie contrară, cumpărătorul este obligat să plătească preţul la locul şi în momentul în care se face predarea lucrului vândut (art. 1362 C. civ.). Obligaţia de plată a preţului este deci portabilă. Plata preţului făcându-se la data predării lucrului, în lipsă de stipulaţie contrară, termenul convenit pentru predarea lucrului profită şi cumpărătorului. Termenul stipulat pentru plata preţului nu afectează însă obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut. în cazul vânzării pe credit, de specificul căreia este stabilirea de către părţi a unui termen pentru plata preţului, la scadenţă cumpărătorul trebuie să plătească preţul în întregime, afară numai dacă părţile au convenit ca preţul să fie plătit la diferite termene în mod fracţionat, prin prestaţii succesive. Cumpărătorul are dreptul să suspende plata preţului, dacă se teme de evicţiune, până la momentul când vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da o cauţiune. Cumpărătorul are obligaţia de a plăti dobândă până la achitarea efectivă a preţului în următoarele ipoteze: dacă există convenţie în acest sens; dacă lucrul vândut şi predat este producător de fructe; în toate celelalte cazuri, 255 contract declarativ numai dacă şi din momentul în care cumpărătorul a fost pus în întârziere printr-o notificare; b) luarea în primire a lucrului vândut Cumpărătorul este obligat să ia în primire lucrul vândut, la termenul şi la locul la care vânzătorul este obligat să facă predarea lucrului; în caz de neexecutare a acestei obligaţii, cumpărătorul va fi pus în întârziere de către vânzător, iar apoi vânzătorul poate cere instanţei obligarea cumpărătorului la preluarea lucrului, obiect al contractului, sub sancţiunea de daune cominatorii. Totodată, vânzătorul poate opta şi pentru rezoluţiunea contractului (art. 1020-1021 C. civ.); c) suportarea cheltuielilor vânzării. în lipsă de stipulaţie contrară, cumpărătorul este obligat să plătească, ca accesoriu al preţului, cheltuielile vânzării (care sunt cheltuielile cu redactarea actului, taxă de timbru, taxa notarială, taxa privind publicitatea). Prin convenţie, părţile pot stipula ca suportarea cheltuielilor vânzării să cadă în sarcina ambilor contractanţi [v. şi contract; garanţie contra evicfiunii; garanţie contra viciilor; vânzarea după greutate, număr sau măsură; vânzarea pe încercate; vânzarea cu pact de răscumpărare; vânzarea unei moşteniri; vânzarea de drepturi litigioase; retractul litigios]. contract declarativ, contract care se distinge prin aceea că recunoaşte, constată, confirmă şi consolidează situaţii juridice preexistente. C.d. produce efecte juridice atât pentru viitor, începând cu momentul încheierii lui, cât şi pentru trecut, retroactiv, din chiar momentul naşterii drepturilor pe care le vizează. Sunt c.d., spre exemplu, contractul de tranzacţie (prin care se pune capăt sau se preîntâmpină un litigiu între părţi, prin recunoaşterea unor drepturi preexistente) şi contractul de partaj (prin care se pune capăt unei coproprietăţi sau unei indiviziuni). Partea contractantă căreia i se recunoaşte prin c.d. un drept preexistent nu este succesoare în drepturi a celeilalte părţi contractante şi, ca urmare, actele juridice consimţite anterior de către aceasta în favoarea terţilor nu-i sunt opozabile. între părţile c.d. nu există obligaţie de garanţie pentru evicţiune sau pentru vicii. C.d. nu poate constitui un just titlu care să legitimeze uzucapiunea de 10-20 ani [v. şi contract]. contract forţat, sintagmă prin care se desemnează contractul ce, potrivit legii, este obligatoriu a fi încheiat de cătje subiectele de drept în cauză. în principiu, conţinutul lui este stabilit printr-o dispoziţie normativă. Fac parte din această categorie: vânzarea de locuinţe din fondul locativ de stat şi a celor construite din fondurile fostelor unităţi economice de stat (reglementată prin Decretul-lege nr. 61/1990 şi Legea nr. 85/1992); vânzarea de locuinţe din casele naţionalizate către chiriaşi (în condiţiile Legii nr. 112/1995). Caracterul de c.f. decurge din aceea că una dintre părţi (ca, de pildă, pro- 256 contract hotelier prietarul construcţiei) este obligată, potrivit legii, să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu chiriaşul în favoarea căruia legea a consacrat dreptul de a cumpăra acea locuinţă, dacă acesta îşi manifestă dorinţa într-un atare sens. în cazul în care proprietarul refuză încheierea contractului, cel îndreptăţit să cumpere imobilul respectiv se va putea adresa justiţiei, solicitând pronunţarea unei hotărâri care să suplinească consimţământul vânzătorului. C.f. se deosebeşte de contractele de adeziune, prin aceea că, în timp ce conţinutul lor şi chiar nominalizarea generică a părţilor (proprietar, chiriaş) se stabilesc prin lege, în cazul acestora din urmă nu se face niciun fel de nominalizare a părţilor, iar conţinutul şi condiţiile contractului sunt determinate prin voinţa exclusivă a uneia dintre părţi (anume cea care deţine monopolul în domeniul respectiv), cealaltă parte neavând decât alternativa de a le accepta sau de a nu încheia contractul [v. şi contract]. contract generator de drepturi de creanţă (de raporturi de obligaţii), contract prin efectul căruia se creează numai drepturi de creanţă (adică numai raporturi de obligaţii). Drepturile de creanţă fiind infinite ca număr şi de o mare varietate, la rândul lor, şi contractele care le generează sunt de o mare diversitate şi în număr nelimitat. Fac parte din această categorie, de exemplu, contractul de împrumut, de închiriere a unei locuinţe, contractul de transport de persoane, contractul de turism etc. Chiar contractele constitutive sau translative de drepturi reale generează şi drepturi de creanţă. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare generează dreptul de creanţă al vânzătorului faţă de cumpărător pentru preţul convenit şi, totodată, dreptul de creanţă al cumpărătorului faţă de vânzător de a pretinde predarea bunului cumpărat; un contract de schimb generează şi dreptul de creanţă al fiecărui copermutant de a cere de la celălalt copermutant predarea bunului dobândit prin schimb etc. C.g.d.c. se caracterizează prin aceea că produce, din momentul încheierii lui, efecte pentru viitor, deoarece creează între părţi o situaţie juridică nouă, necunoscută anterior [v. şi contract]. contract hotelier, contract complex în temeiul căruia hotelierul se obligă, contra plată, să închirieze temporar unei persoane o suprafaţă locativă cu destinaţie de locuinţă, să-i preia în depozit bagajele şi să-i presteze anumite servicii pe întreaga durată a închirierii. C.h. cuprinde, aşadar, elemente specifice conţinutului a trei contracte diferite: de închiriere, de depozit şi de prestări servicii; fiecare dintre acestea comportă drepturi şi obligaţii specifice pe seama părţilor, toate însă izvorând din acelaşi acord de voinţă şi alcătuind, în interdependenţa lor, conţinutul unic, complex, al aceluiaşi act juridic care este c.h. Acest contract are caracter consensual; dovada lui se poate face însă numai prin înscrisul constatator 257 contract individual de muncă al plăţii în schimbul căreia se obligă hotelierul; înscrisul respectiv cuprinde, pe lângă menţiunea referitoare la plată, şi unele date de identificare a părţilor (numele, prenumele şi domiciliul clientului, denumirea şi sediul hotelului etc.), precum şi anumite precizări privind obiectul şi durata contractului; drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc conţinutul acestui contract decurg fie din dispoziţiile legii, fie din angajamentele asumate de hotelier prin oferte publice, reclamă etc. [sin. contract de hotelărie]. contract individual de munci, contract în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii, denumite salariu. C.i.m. se încheie pe durată nedeterminată. Prin excepţie, c.i.m. se poate încheia şi pe durată determinată, în condiţiile expres prevăzute de Codul muncii. Este interzisă, sub sancţiunea nulităţii absolute, încheierea unui contract individual de muncă în scopul prestării unei munci sau a unei activităţi ilicite ori imorale. C.i.m. se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română. Obligaţia de încheiere a c.i.m. în formă scrisă revine angajatorului. Angajatorul persoană juridică, persoană fizică autorizată să desfăşoare o activitate independentă, precum şi asociaţia familială au obligaţia de a încheia, în formă scrisă, c.i.m. anterior începerii raporturilor de muncă. în situaţia în care c.i.m. nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe o durată nedeterminată, iar părţile pot face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă. Munca prestată în temeiul unui c.i.m. îi conferă salariatului vechime în muncă. Sunt considerate clauze specifice c.i.m., fără ca enumerarea să fie limitativă: clauza cu privire la formarea profesională; clauza de neconcurenţă; clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate. Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate. C.i.m. poate fi modificat numai prin acordul părţilor. Modificarea c.i.m. se poate referi la următoarele elemente: durata contractului; locul muncii; felul muncii; condiţiile de muncă; salariul; timpul de muncă şi timpul de odihnă. contract în folosul unei terţe persoane, v. stipulaţie pentru altui contract mixt, contract în al cărui conţinut coexistă componente specifice a cel puţin două contracte diferite, dar care, datorită prevalen-ţei unora dintre ele asupra celorlalte, dobândeşte regimul juridic al contractului ale cărui elemente prevalează. Spre exemplu, contractul de antrepriză prin care antreprenorul 258 contract prealabil se angajează să execute lucrarea cu propriile materiale cuprinde în conţinutul lui, în deplină conexitate, componente specifice ale acestui contract (ce concretizează aspectele legate de executarea propriu-zisă a construcţiei) şi componentele specifice ale vânzării (privind materialele încorporate în construcţie). Cu toate acestea, el este supus unui regim juridic unitar, anume cel rezervat de Codul civil antreprizei, reglementările incidente în materia vânzării fiind astfel neutralizate. C.m, este o varietate a contractului complex [v. şi contract complex; contract], contract negociat, contract ale cărui condiţii şi clauze, precum şi natura, întinderea şi calitatea prestaţiilor asumate de părţi sunt convenite de partenerii contractuali prin negocieri libere între aceştia. C.n. constituie tipul tradiţional de contract. El este precedat de negocieri a căror durată depinde, pe de o parte, de complexitatea contractului avut în vedere, iar pe de altă parte, de maleabilitatea părţilor, de dorinţa şi de interesul lor de a face concesii reciproce şi compromisuri. încheierea unui c.n. este, de regulă, rezultatul unor propuneri şi contrapropuneri, care, prin tratative, se armonizează, pentru ca, în final, să devină posibilă realizarea acordului de voinţă între părţi [v. şi contract]. contract nenumit, contract nereglementat expres prin dispoziţiile din Codul civil sau prin dispoziţii cuprinse într-o altă lege civilă şi care din acest motiv este lipsit de o denumire legală. Existenţa lor se explică şi se legitimează în virtutea principiului libertăţii contractuale, conform căruia participanţii la circuitul civil pot încheia orice fel de contracte cu respectarea condiţiilor generale de validitate stabilite de Codul civil. Fac parte din această categorie: contractul de asistenţă juridică, cel de întreţinere, contractul hotelier (sau de hotelă-rie), contractele de prestări de servicii etc. Regimul juridic al c.n. este stabilit prin dispoziţiile normative de generală aplicare în materia contractelor, părţile având facultatea ca, de comun acord, să completeze aceste dispoziţii cu alte reglementări legale, interpretative de voinţă [v. şi contract]. contract numit, contract reglementat prin dispoziţii exprese ale Codului civil sau ale altor legi civile şi calificat printr-o denumire specială dată de legiuitor în armonie cu operaţia juridică pe care o concretizează şi cu efectele pe care le generează. Fac parte din această categorie: locaţiunea; împrumutul; comodatul; vânzarea-cumpărarea etc. Regimul juridic al c.n. este stabilit prin dispoziţiile normative care îl reglementează în mod expres şi îi nominalizează corespunzător specificului său [v. şi contract]. contract pentru predarea de produse agricole, v. contractări şi achiziţii. contract prealabil, v. promisiune de contract. 259 contract principal contract principal, contract ce are valoare juridică de sine stătătoare şi care nu este dependent de niciun alt contract. Au acest caracter: vânzarea-cumpărarea; mandatul; depozitul; comodatul etc. Soarta juridică a c.p. influenţează în mod hotărâtor soarta juridică a contractului accesoriu (accesorium sequitur principale) [ant. contract accesoriu; v. şi contract]. contract privind dobândirea unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare, contract sau grup de contracte încheiat pentru o durată minimă de 3 ani, cu plata unui preţ global, prin care, direct ori indirect, un drept real sau orice alt drept care priveşte folosinţa unuia ori mai multor bunuri imobiliare, pentru o perioadă determinată sau determinabilă a anului care nu poate fi mai mică de o săptămână, este constituit ori face obiectul unui transfer sau al unui angajament de transfer al unui astfel de drept. Acest tip de contract a primit reglementare legală prin Legea nr. 282/2004, fiind un caz de aplicare a proprietăţii periodice [v. şi proprietate periodică]. contract real, contract pentru a cărui formare sunt necesare atât acordul de voinţă al părţilor, cât şi remiterea materială a lucrului obiect al prestaţiei uneia din părţi. Fac parte din această categorie: împrumutul de consumaţie; depozitul; comodatul; contractul de gaj; contractul de transport de bunuri. C.r. se consideră perfectat numai din momentul predării sau al remiterii materiale a bunului la care se referă. în cazul c.r., simplul acord de voinţă al părţilor, chiar dacă este constatat printr-un înscris autentic, dacă nu este însoţit şi de predarea sau remiterea materială a lucrului, se analizează ca fiind un contract nenumit, un antecontract sau o promisiune unilaterală de a contracta. Un astfel de contract generează în sarcina debitorului obligaţia de a face, anume aceea de a încheia c.r. prin manifestarea consimţământului însoţită de remiterea materială a bunului [v. şi contract]. contract simplu, contract ce vizează o singură operaţie juridică şi economică şi a cărui formare presupune ca suficient un singur acord de voinţă. Fac parte din această categorie: vânzarea-cumpărarea; comodatul; depozitul; mandatul etc. [ant. contract complex; contract mixt], contract sinalagmatic (perfect), contract de specificul căruia este faptul că de la data perfectării lui generează drepturi şi obligaţii reciproce şi interdependente între părţi, obligaţia fiecărei părţi avându-şi cauza juridică în obligaţia celeilalte. C.s. generează următoarele efecte specifice: a) obligativitatea executării simultane a obligaţiilor reciproce şi, totodată, dreptul fiecăreia dintre părţi de a invoca excepţia de neexecutare şi, deci, de a refuza executarea propriei sale prestaţii, câtă vreme cealaltă parte nu şi-a executat prestaţia asumată; b) dreptul părţii care şi-a executat 260 contract sinalagmatic imperfect prestaţia asumată contractual de a cere în justiţie rezoluţiunea contractului, dacă cealaltă parte nu-şi îndeplineşte propria obligaţie din motive ce-i sunt imputabile; c) suportarea riscului contractului de către debitorul obligaţiei ce a devenit imposibil de executat datorită unui eveniment de forţă majoră; d) necesitatea îndeplinirii formalităţii multiplului exemplar, ceea ce presupune obligativitatea redactării înscrisului constatator al contractului în atâtea exemplare câte părţi cu interese contrare se obligă prin respectivul contract. Caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor generate de c.s. se menţine şi după ce una dintre părţi şi-a executat obligaţia asumată, deoarece printr-o atare executare acest contract nu se converteşte din contract bilateral în contract unilateral. în consecinţă, se vor produce în continuare toate efectele specifice c.s. [sin. contract bilateral; v. şi contract sinalagmatic imperfect; contract]. contract sinalagmatic imperfect, varietate a contractului sinalagmatic care se distinge prin aceea că obligaţiile pe care le generează în sarcina ambelor părţi, deşi sunt reciproce, nu sunt şi interdependente, motiv pentru care un astfel de contract nu este suscep-tibil să antreneze toate efectele specifice contractului sinalagmatic perfect. în majoritatea cazurilor, c.s.i. se formează ca un contract unilateral, dar pe parcursul executării sale se converteşte într-un contract bilateral. Spre exemplu, un contract de depozit regulat este unilateral în momentul iniţial al existenţei sale, deoarece generează obligaţii numai în sarcina depozitarului. Dacă însă pe parcursul executării sale, depozitarul este nevoit să facă unele cheltuieli cu conservarea bunului depozitat, în sarcina deponentului se naşte obligaţia de restituire a acelor cheltuieli. Există şi situaţii când c.s.i. este bilateral chiar din momentul formării sale, dar obligaţiile generate în sarcina părţilor nu sunt interdependente, ci numai reciproce, fapt pentru care un astfel de contract nu este susceptibil să producă toate efectele specifice contractului sinalagmatic (perfect). Aşa bunăoară, contractul de societate este, în esenţa sa, multilateral, dar totuşi nu generează toate efectele specifice unui contract sinalagmatic. El dă naştere unui dublu raport juridic obligaţional: pe de o parte, generează un raport între asociaţi, iar pe de altă parte, generează un raport între aceştia şi societate. în virtutea primului raport obligaţional, asociaţii se angajează reciproc să conlucreze la realizarea scopului societăţii. în virtutea celui de-al doilea raport obligaţional, ei se angajează să vină cu un aport social (în bunuri sau în bani) pe care, punându-l în comun, să-l folosească drept bază materială sau, mai exact, ca instrument economic pentru realizarea scopului societăţii. Neîndeplinirea obligaţiei de aport social de către unul din asociaţi nu îndreptăţeşte pe ceilalţi asociaţi să ceară rezolu- 261 contract solemn ţiunea contractului de societate, întrucât prin desfiinţarea acestuia se desfiinţează însăşi societatea creată de ei ca realitate economică şi juridică. Tot astfel, niciunul dintre asociaţi nu poate invoca excepţia de neexecutare pentru a-şi justifica refuzul său de a îndeplini obligaţia de aport social pe motiv că niciun alt asociat nu şi-a executat propria obligaţie de aport social [v. şi contract sinalagmatic (perfect)]. contract solemn, contract pentru a cărui validitate se cere ca acordul de voinţă al părţilor să fie exprimat într-o anumită formă prevăzută în mod expres de lege. Pentru încheierea valabilă a c.s. simplul acord de voinţă al părţilor este insuficient. Legea instituie, printr-o dispoziţie imperativă, o cerinţă de formă a cărei nerespectare se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului. Sunt contracte solemne: donaţia; subrogaţia convenţională consimţită de debitor; vânzarea-cumpărarea terenurilor; contractul de ipotecă etc. Se cer ca toate aceste contracte să fie constatate prin înscris autentic [v. şi contract]. contractant, termen ce desemnează în mod generic persoana fizică sau persoana juridică ce încheie în nume propriu un contract. C. este parte în contractul respectiv, spre deosebire de mandatarul care încheie un contract în numele mandantului, care, repre-zentându-l pe acesta din urmă, rămâne în exteriorul raportului juridic obligaţional astfel realizat [sin. parte contractantă]. contraînscris, denumire dată înscrisului constatator al actului secret întocmit de părţi în caz de simulaţie. Este întotdeauna un înscris sub semnătură privată, despre a cărui existenţă au cunoştinţă numai părţile semnatare [v. şi act secret; simulaţie]. contraoferti, manifestare unilaterală de voinţă prin care destinatarul unei oferte propune ofertantului propriile sale condiţii de încheiere a contractului, diferite de cele conţinute în oferta ce i-a fost adresată. C. nu valorează acceptare a ofertei iniţiale, deoarece ea nu conduce la formarea acordului de voinţă contractual. în realitate, c. este o nouă ofertă, care necesită a fi acceptată de către ofertantul iniţial spre a se încheia contractul. Dacă ofertantul iniţial o acceptă pur şi simplu, acordul de voinţă se formează de îndată. în caz contrar, formarea contractului necesită negocieri pentru realizarea consensului între părţi. contraprotest, protest prin care se constată refuzul de plată al indicatului la nevoie sau al accep-tantului pentru onoare. conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, ansamblu de drepturi şi de obligaţii ce pot fi dobândite şi exercitate, respectiv care pot fi asumate de către persoana fizică prin acte juridice. Caracteristica esenţială a c.c.e.p.f. decurge tocmai din deplinătatea capacităţii de exerciţiu. El comportă îndreptăţirea per- 262 conţinutul capacităţii subiectivale a persoanei fizice soanei de a încheia singură, fără reprezentant legal şi fără încuviinţarea prealabilă din partea vreunui ocrotitor legal, orice acte juridice civile: de conservare, de administrare şi de dispoziţie. Cu excepţia actelor strict personale, persoana fizică cu capacitate deplină de exerciţiu poate încheia acte juridice şi prin reprezentantul său convenţional. Amploarea c.c.e.p.f. este limitată prin îngrădirile instituite de lege capacităţii subiectivale [v. şi conţinutul capacităţii subiectivale a persoanei fizice; capacitate de exerciţiu a persoanei fizice; capacitate de exerciţiu deplină a persoanei fizice; capacitate de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice]. conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice, ansamblu de atribuţii şi competenţe recunoscute organelor de conducere ale persoanei juridice de a încheia acte juridice. C.c.e.p.j. dă contur dimensiunilor posibilităţii pe care o are subiectul colectiv de drept de a participa la viaţa juridică, exercitându-şi drepturile şi asumându-şi obligaţii. Altfel spus, c.c.e.p.j. dimensionează întinderea capacităţii de exerciţiu, determinându-i limitele. Strânsa corelaţie ce există între capacitatea subiectivală şi capacitatea de exerciţiu face ca limitele celei dintâi să fie, totodată, şi limitele acesteia din urmă [v. şi conţinutul capacităţii subiectivale a persoanei juridice; capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice]. conţinutul capacităţii subiectivale a persoanei fizice, expresie ce sintetizează într-o formulă generală şi atotcuprinzătoare toate drepturile şi obligaţiile ce pot aparţine persoanei fizice. Drepturile civile şi obligaţiile civile, ca şi drepturile şi obligaţiile în general, există într-o strânsă corelaţie unele cu altele, ele putând fi înfăţişate separat numai sub aspect metodologic. în realitate, fiecărui drept subiectiv îi corespunde o obligaţie corelativă sau, altfel spus, orice obligaţie are corespondent într-un asemenea drept. Legiuitorul acordă persoanelor fizice capacitate subiectivală, considerând această capacitate ca aptitudine de a avea drepturi şi obligaţii în general, fără a distinge între drepturile civile şi obligaţiile civile care se exercită, respectiv se asumă în cadrul raporturilor juridice aparţinând uneia sau alteia dintre instituţiile dreptului civil. Stabilirea unui raport juridic civil într-un anumit domeniu (bunăoară, a contractului) comportă, de regulă, preexistenţa unor drepturi civile sau a unor obligaţii civile aparţinând altui domeniu. Astfel, pentru ca cineva să poată vinde altcuiva un anumit bun, este necesar să aibă dreptul de proprietate asupra acelui bun; tot aşa, cel ce dobândeşte un drept prin efectul unei stipulaţii pentru altul este ţinut de obligaţia corelativă acelui drept, chiar dacă n-a participat direct la raportul juridic stabilit între stipulant şi 18. 263 conţinutul capacităţii subiectivale a persoanei fizice promitent, din care s-a născut, în beneficiul său, dreptul respectiv. C.c.s.p.f. are caracter unitar: unitatea lui derivă atât din unicitatea subiectului de drept, cât şi din caracterul general şi abstract al acestei capacităţi. Raportat la diversele instituţii ale dreptului civil, el prezintă unele însuşiri corespunzătoare specificităţii fiecăreia dintre ele; dar acesta nu are semnificaţia că noţiunii de capacitate subiectivală i-ar corespunde conţinuturi diferite în diferite domenii ale dreptului civil. Persoana fizică are o singură asemenea capacitate, care, la rându-i, are un singur conţinut, format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor susceptibile să aparţină acesteia. Reflectând (într-un fel care îi este propriu) unele aspecte specifice ale anumitor instituţii juridice civile, acel conţinut se poate prezenta în diferite ipostaze, întocmai cum însăşi capacitatea civilă se poate înfăţişa în mai multe ipostaze: capacitate de a contracta, capacitate delictuală, succesorală etc. Nu este vorba de o pluralitate de conţinuturi ale capacităţii subiectivale, ci de un conţinut unic al acesteia, care uneori este mai bogat, iar alteori mai sărac, după cum ipostaza existenţei sale se raportează la specificul uneia sau alteia dintre instituţiile dreptului civil (contract, moştenire, răspundere etc.). Componentele c.c.s.p.f. sunt drepturile civile şi obligaţiile civile, acestea din urmă fiind corelative celor dintâi. Sursa drepturilor civile şi a obligaţiilor civile care alcătuiesc acest conţinut este diferită: unele dintre ele izvorăsc direct din lege, iar altele se nasc ca efect al unor fapte juridice. Cele care decurg din lege se grupează, la rândul lor, în două clase distincte, după cum sunt consacrate prin Constituţie sau prin alte acte normative. Drepturile civile şi obligaţiile civile reglementate prin Constituţie se numesc fundamentale şi revin persoanei fizice în virtutea calităţii de cetăţean român. Unele din drepturile civile fundamentale au caracter patrimonial (precum dreptul de proprietate, dreptul de moştenire etc.), iar altele sunt personale nepatrimoniale (ca, de pildă, dreptul la inviolabilitatea domiciliului, dreptul la egalitate juridică etc.). Drepturile civile fundamentale sunt reglementate în detaliu şi prin legile civile ordinare, care, alături de acestea, mai consacră o multitudine de alte drepturi civile. C.c.s.p.f. cuprinde, alături de drepturile civile reglementate prin lege, şi întreaga diversitate de drepturi pe care o atare persoană le poate dobândi prin efectul unor fapte juridice (fie ele evenimente sau acţiuni); între acestea sunt, de exemplu: dreptul creditorului unei obligaţii de a pretinde debitorului său executarea acelei obligaţii; dreptul victimei unei fapte juridice păgubitoare de a pretinde repararea prejudiciului suferit sau de a renunţa la dezdăuna-re etc. Obligaţiile civile corelative drepturilor civile au aceeaşi sursă 264 conţinutul raportului juridic obligaţional ca şi acestea din urmă, putând fi şi ele clasificate în acelaşi mod [v. şi capacitate subiectivală a persoanei fizice; întinderea conţinutului capacităţii subiectivale a persoanei fizice; drepturi civile; obligaţie civilă]. conţinutul capacităţii subiectivale a persoanei juridice, expresie ce desemnează totalitatea drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale civile, precum şi totalitatea obligaţiilor patrimoniale şi nepatrimoniale civile pe care le are sau le poate avea o persoană juridică. în c.c.s.p.j. intră drepturile şi obligaţiile civile contractuale, ca şi cele extracontractuale. Determinarea c.c.s.p.j. presupune observarea regulilor care vizează limitele acestei capacităţi. în esenţă, aceste reguli-limite sunt următoarele: a) persoana juridică nu posedă aptitudinea de a avea drepturile şi obligaţiile civile ce pot aparţine în exclusivitate persoanei fizice (ca, de exemplu, drepturile la viaţă, sănătate, integritate corporală etc.); b) c.c.s.p.j. este subordonat şi caracterului şi naturii fiecărei categorii de persoane juridice, în raport cu specificul segmentului din sistemul de drept căruia îi aparţin ca subiect reprezentativ: astfel, organele puterii legislative sunt persoane juridice, subiecte de drept reprezentative în raporturile de drept constituţional, organele puterii executive sunt persoane juridice, subiecte de drept reprezentative în raporturile de drept administrativ, organele puterii jude- cătoreşti sunt persoane juridice, subiecte de drept reprezentative în raporturile de drept procesual; c) limita esenţială a c.c.s.p.j. este dată de scopul său, adică de obiectul de activitate şi se exprimă în cerinţele principiului specialităţii capacităţii subiectivale a persoanei juridice. în armonie cu acest principiu, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei şi care este stabilit prin lege, prin actul de înfiinţare sau prin statut (art. 34 din Decretul nr. 31/1954) [v. şi capacitate subiectivală a persoanei juridice]. conţinutul raportului juridic obligaţional, expresie ce desemnează dreptul creditorului de a pretinde debitorului îndeplinirea prestaţiei pe care o datorează şi îndatorirea acestuia din urmă de a executa prestaţia respectivă. Exercitarea de către creditor a dreptului său devine posibilă numai la împlinirea scadenţei, adică la data când creanţa sa este exigibilă. Prestaţia de a da este considerată scadentă chiar din momentul naşterii raportului de obligaţie. în schimb, prestaţia de a face devine scadentă la o dată ulterioară naşterii acestui raport, împrejurare ce rezultă din însăşi natura unei asemenea prestaţii. îndrituirea creditorului faţă de debitorul său se analizează ca fiind un drept de creanţă. Spre deosebire de dreptul real, care face parte din grupa drepturilor absolute, dreptul de creanţă este un drept relativ, 265 convenţie opozabil numai debitorului. Acesta din urmă este întotdeauna determinat şi întotdeauna îi incumbă o prestaţie (pozitivă sau negativă) determinată. O latură esenţială a c.r.j.o. o formează natura sa patrimonială: dreptul de creanţă este o componentă a activului patrimoniului creditorului, iar îndatorirea corelativă se înscrie în pasivul patrimoniului debitorului. Executarea prestaţiei de către debitor trebuie făcută voluntar şi întocmai, întrucât în caz contrar debitorul se expune judecăţii, ceea ce comportă executarea silită a bunurilor sale şi suportarea de către el a pagubelor şi cheltuielilor făcute de către creditor. convenţie, v. contract. convenţie asupra răspunderii, denumire generică dată înţelegerilor intervenite între partenerii contractuali (concretizate în contracte accesorii sau în clauze contractuale) prin care aceştia modifică, liber consimţit, condiţiile sau întinderea răspunderii contractuale consacrate prin dispoziţii legale interpretative de voinţă, statuând, în ce le priveşte, fie o agravare a răspunderii debitorului, fie o limitare ori chiar înlăturare a răspunderii prevăzute de lege. Ca regulă, c.a.r. sunt admisibile, în armonie cu principiul libertăţii contractuale, având deplină valabilitate juridică între părţi. Excepţie fac însă convenţiile prin care debitorul se exonerează de orice răspundere, inclusiv de aceea care i-ar reveni prin neexecutarea din cauza dolu- lui său. Stipularea unei clauze de exonerare de acest gen pune în evidenţă absenţa intenţiei debitorului de a se obliga juridiceşte. De asemenea, face excepţie de la regula menţionată şi asumarea de către debitor a obligaţiei sale sub condiţie pur potestativă, căci, într-o atare ipoteză, respectiva împrejurare antrenează nulitatea absolută a întregii operaţii juridice. C.a.r. sunt admisibile şi valabile din punct de vedere juridic, deoarece majoritatea normelor care reglementează materia răspunderii contractuale sunt supletive, ceea ce permite părţilor să deroge prin acordul lor de voinţă de la prevederile cuprinse în aceste norme. Totuşi, spre a fi valabilă, convenţia prin care părţile contractante stabilesc clauze de modificare a răspunderii lor trebuie să fie încheiată anterior consumării actului de neexecutare a obligaţiilor asumate contractual de debitor şi deci mai înainte de producerea prejudiciului generat prin acel fapt. C.a.r. valabile sub aspect juridic pot fi grupate în trei categorii, şi anume: clauze de exonerare de răspundere pentru anumite categorii exceptate şi culpe determinate; clauze de plafonare sau de limitare a răspunderii; clauze prin care se agravează răspunderea. convenţie de porte-fort, v. promisiune de a determina pe altul să ratifice un act. convenţie de prSte-nom, varietate de contract prin care o persoană se angajează faţă de o altă 266 copărtaş persoană să dobândească un bun în nume propriu, dar, în realitate, îl achiziţionează pentru altul, sens în care dobânditorul aparent se angajează ca după achiziţionarea bunului să-l remită adevăratului dobânditor. C.p.-n. constituie un caz particular de simulaţie prin interpunere de persoane, în care actul secret este un mandat care stabileşte că persoana care a figurat în actul aparent este, în realitate, un reprezentant, un mandatar. Efectele actului aparent se produc, în virtutea actului secret, în patrimoniul reprezentatului, chiar dacă numele său este ţinut ascuns. Responsabilitatea persoanei substi-tuente (denumite prete-nom) faţă de persoana substituită (care este un veritabil mandant) este aceeaşi pe care o are orice mandatar faţă de cel pe care îl reprezintă. Doctrina şi jurisprudenţa a evidenţiat o situaţie, devenită clasică, de aplicare practică a c.p.-n*, şi anume cazul proprietarului unui teren, direct interesat să cumpere terenul învecinat proprietăţii sale, dar pentru a evita ca proprietarul acelui teren să speculeze interesul pe care el îl are în acest sens şi să-i impună condiţii dezavantajoase de cumpărare, apelează la serviciile unei terţe persoane, care va cumpăra respectivul teren în nume propriu, dar după perfectarea contractului, îl va revinde persoanei interesate. în cazul c.p.-n., actul secret este cel convenit între dobânditorul aparent şi terţul beneficiar, iar actul public este cel încheiat între dobânditorul aparent şi parte- nerul său contractual, care nu cunoaşte mandatul secret. conversiune a unui act juridic, denumire generică dată operaţiunii juridice prin care un act juridic lovit de nulitate pentru neîndeplinirea condiţiilor de validitate prevăzute de lege poate produce efectele unui alt act juridic, în măsura în care întruneşte condiţiile de validitate a acestuia din urmă, iar efectele astfel produse ar fi susceptibile să se concretizeze într-un rezultat economic similar sau echivalent celui urmărit de părţi. Totodată, mai este necesar pentru valabilitatea operaţiunii, să fie posibilă prezumţia că părţile, fiind în cunoştinţă de cauză cu privire la nulitatea primului act juridic convenit de ele, ar fi acceptat ca soluţie subsidiară încheierea celui de al doilea act juridic. Bunăoară, un contract de donaţie a unei mase de bunuri mobile, cu sarcina întreţinerii viagere a donatorului, nul ca donaţie pentru vicii de formă, este susceptibil de convertire într-un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere. Tot astfel, un contract de constituire cu titlu oneros a unui drept de uzufruct asupra unui apartament, a cărui validitate este influenţată de neîndeplinirea unor cerinţe privind constituirea dreptului de uzufruct asupra unui imobil, ar putea fi convertit într-un contract de închiriere a acelui apartament. copărtaş, persoană ce deţine o cotă-parte din dreptul de proprietate asupra unui bun ori asupra unei 267 copermutant mase de bunuri sau asupra unei universalităţi de bunuri. C. poate încheia cu ceilalţi coproprietari sau coindivizari un contract de partaj sau poate participa, în calitate de parte în proces, la un partaj judiciar [sin. coproprietar; coindivizar]. copermutant, denumire generică dată oricăreia dintre părţile unui contract de schimb [v. şi contract de schimb]. copil de suflet, arhaism prin care se desemnează adoptatul, precum şi copilul luat spre creştere, educare şi întreţinere de o persoană care nu-l adoptă [v. şi adoptat; adopţie]. copil din afara căsătoriei, copil rezultat dintr-o relaţie intimă între un bărbat şi o femeie care nu au calitatea de soţi. în cazul în care filiaţia sa a fost legal stabilită, acest copil se bucură de acelaşi regim juridic ca şi copilul rezultat din căsătorie. copil din căsătorie, copil ai cărui părinţi sunt legaţi juridiceşte prin căsătorie. copil legitim, sintagmă prin care, în limbajul juridic, este desemnat copilul din căsătorie [v. şi copil nelegitim; copil legitimat]. copil legitimat, copil din afara căsătoriei care dobândeşte statutul juridic de copil din căsătorie ca urmare a faptului că părinţii lui se căsătoresc între ei la o dată ulterioară naşterii acestuia, cu condiţia ca filiaţia lui faţă de ambii părinţi să fie legal stabilită. în dreptul actual, legitimarea copilului din afara căsătoriei nu are semnificaţie juridică, fiind lipsită, totodată, şi de importanţă practică, deoarece copilul din afara căsătoriei, având filiaţia legală stabilită faţă de ambii părinţi, are acelaşi statut juridic ca şi copilul rezultat din căsătorie. Expresia c.l. era uzuală în limbajul juridic în perioada când legiuitorul făcea discriminare, sub aspectul statutului juridic, între copilul din afara căsătoriei şi copilul din căsătorie. copil natural, v. copil nelegitim. copil nelegitim, sintagmă ce desemnează copilul din afara căsătoriei. Legislaţia actuală consacră deplina calitate juridică a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie, astfel că devine legitim şi copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost legal stabilită faţă de ambii părinţi. coposesie, termen care, în limbajul juridic uzual, desemnează posesia exercitată în comun de două sau mai multe persoane. C. exercitată cu bună-credinţă, timp de 10-20 de ani sau chiar cu rea-credinţă, timp de cel puţin 30 ani este susceptibilă de a avea drept consecinţă dobândirea prin uzucapiune a unui drept de proprietate comună pe cote-părţi cu privire la bunul imobil aflat în stăpânirea de fapt a coposesorilor în respectiva perioadă de timp. Când stăpânirea de fapt a două sau mai multe persoane se exercită cu bună-credinţă asupra unui bun mobil, ea antrenează dobândirea de către acele persoane a dreptului de 268 coproprietate ordinară proprietate comună pe cote-părţi asupra acelui bun în condiţiile prevăzute de lege [art. 1909 alin. (1) C. civ.] [v. şi uzucapiune; posesie utilăl. coposesor, persoană care, împreună cu o altă persoană (sau alte persoane), posedă un bun imobil sau un bun mobil, exercitând o posesie utilă [v. şi coposesie; posesie utilăJ. coproprietar, titular al unui drept de proprietate comună pe cote-părţi. coproprietate forţată, formă a proprietăţii comune pe cote-părţi care se caracterizează prin faptul că există şi se menţine independent de voinţa coproprietarilor, deoarece poartă de cele mai multe ori asupra unor bunuri accesorii a căror soartă juridică este indisolubil legată de aceea a bunurilor principale cărora le sunt destinate să le servească. Permanenţa acestei destinaţii şi caracterul indivizibil al bunului unic, accesoriu mai multor bunuri principale, aparţinând unor coproprietari diferiţi, implică perpetuitatea coproprietăţii asupra bunului accesoriu. C.p. se întâlneşte cel mai frecvent în privinţa părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente proprietate particulară; de asemenea, ea se întâlneşte şi cu privire la lucrurile comune necesare sau utile pentru folosinţa a două imobile vecine şi a despărţiturilor comune, precum şi în cazul unor obiecte considerate ca bunuri de familie. în toate cazurile, fiecare coproprietar poate să exercite folosinţa bunului comun, dar prin actele sale de folosinţă nu trebuie să aducă atingere dreptului egal şi concurent al celorlalţi coproprietari; totodată, înfăptuirea folosinţei trebuie să fie în interesul unităţii fondului principal, căruia i-a fost afectat bunul accesoriu comun. Nu sunt posibile acte de dispoziţie care să privească numai acest din urmă bun; în schimb, actele de dispoziţie făcute de proprietarul exclusiv al bunului principal cu referire la acel bun au efect şi asupra cotei sale ideale de proprietate asupra bunului accesoriu comun. Coproprietarii sunt obligaţi să participe, proporţional cu cota lor ideală, la cheltuielile ocazionate de întreţinerea şi conservarea bunului comun. Ei se pot libera de această obligaţie, pentru viitor, numai prin abandonarea bunului principal pe care îl au în proprietate exclusivă [sin. coproprietate perpetuă; v. şi coproprietate ordinară]. coproprietate ordinară, modalitate a dreptului de proprietate comună pe cote-părţi având ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate. Ca şi indiviziunea, care poartă asupra unei universalităţi de bunuri, c.o. rezultă, de regulă, din succesiune, dar ea nu reprezintă o stare juridică specifică exclusiv succesiunii; mai poate rezulta şi dintr-un contract prin care mai multe persoane dobândesc în comun un lucru ori dintr-o coposesie în virtutea căreia un bun este dobândit în comun de mai multe persoane prin uzucapiune; de asemenea, apariţia sa poate constitui şi un efect al încetării ori desfacerii 269 coproprietate ordinară căsătoriei, împrejurări care determină transformarea comunităţii de bunuri a soţilor într-o proprietate comună (ordinară) pe cote-părfi. Regimul juridic al c.o. se caracterizează prin două principii, şi anume: a) coproprietarii nu au drepturi exclusive asupra unei părţi determinate din bunul comun considerat în materialitatea sa; de aici decurge regula unanimităţii, potrivit căreia înfăptuirea actelor de orice fel referitoare la bun (privit în materialitatea sa) este admisă numai dacă întruneşte consimţământul unanim al coproprietarilor. Acest principiu este compatibil cu actele de folosinţă materială a bunului; fiecare coproprietar are folosinţa bunului, dar este obligat ca exercitarea acestei folosinţe să respecte drepturile celorlalţi. Folosinţa materială a bunului trebuie astfel făcută încât să nu determine schimbarea destinaţiei bunului şi nici modul normal de folosire a acestuia în absenţa consimţământului tuturor coproprietarilor. Fructele produse de bunul comun revin coproprietarilor, fiecăruia corespunzător cotei sale de proprietate; în caz de litigiu între coproprietari cu privire la modul de folosire a bunului comun, soluţia care se impune este partajul, deoarece instanţa de judecată nu poate hotărî doar o împărţire a folosinţei, ci trebuie să decidă împărţeala proprietăţii. Cât priveşte actele juridice referitoare la bunul comun, fiecare coproprietar poate face în mod valabil asemenea acte numai în limitele dreptului său; el nu poate, fără consimţământul celorlalţi, să facă acte de dispoziţie care să afecteze întregul bun sau o porţiune materială determinată a acestuia. Dacă totuşi un coproprietar a făcut un asemenea act, valabilitatea actului depinde de rezultatul împărţelii, în sensul că acel act va fi considerat valabil numai în cazul în care întregul bun sau porţiunea materială a acestuia prevăzută în act va reveni coproprietarului respectiv; în caz contrar, actul va fi desfiinţat retroactiv. Actele de conservare sau de administrare a bunului comun făcute de un coproprietar profită şi celorlalţi coproprietari; b) fiecare coproprietar are un drept exclusiv asupra cotei-părţi ideale din dreptul asupra bunului comun; el poate dispune liber, neîngrădit, de cota ideală corespunzătoare dreptului său. Fiind concepută ca o stare vremelnică şi neorganizată, această formă de proprietate comună poate înceta la cererea oricăruia dintre coproprietari. Dreptul de a cere sistarea stării de coproprietate este imprescriptibil; el poate fi însă paralizat prin uzucapiune; coproprietarul care a exercitat asupra bunului comun, timp de 30 de ani, o posesie utilă pentru sine, dobândeşte proprietatea exclusivă a acestui bun, putând opune această împrejurare celorlalţi coproprietari. C.o. mai încetează şi în cazul în care prin donaţie, prin moştenire, prin cumpărare sau prin alt mod, unul dintre coproprietari devine proprietar exclusiv asupra întregului bun; poate înceta, de asemenea, şi 270 cotitate disponibilă prin pierderea drepturilor asupra bunului comun, fie ca urmare a înstrăinării bunului prin acordul de voinţă al tuturor coproprietarilor, fie ca urmare a pieirii sau distrugerii bunului [sin. coproprietate temporară (vremelnică)]. coproprietate pe etaje şi apartamente, varietate aparte a copro-prietăţii, fiind specifică dreptului de proprietate asupra imobilelor de locuit compuse din mai multe apartamente. Se caracterizează prin aceea că fiecare coproprietar are un drept de proprietate exclusivă asupra etajului sau apartamentului său şi un drept de coproprietate forţată asupra părţilor de folosinţă comună ale clădirii, precum şi un drept de coproprietate forţată sau, după caz, de folosinţă comună asupra terenului şi dotărilor aferente acestui imobil. Potrivit legii, etajul sau apartamentul care formează obiectul dreptului de proprietate exclusivă este considerat ca bun principal, iar părţile comune care formează obiectul coproprietăţii forţate sunt calificate bunuri accesorii. De aici, consecinţa că orice înstrăinare sau grevare a dreptului de proprietate exclusivă implică înstrăinarea sau grevarea concomitentă şi a dreptului accesoriu de coproprietate (sau folosinţă comună) forţată. Actele de dispoziţie care privesc exclusiv bunul sau dreptul accesoriu sunt inadmisibile. coproprietate perpetuă, v. coproprietate forţată. coproprietate temporară (vremelnică), v. coproprietate ordinară. Copyright, (în dreptul anglo-american) 1. drept de reproducere a unei opere; 2. (prin extensiune) drept de autor. corporal, v. bun corporal; bun incorporai. corpus, termen latin folosit pentru a desemna elementul material al posesiei, care presupune un contact direct cu bunul, concretizat în acte materiale ca: deţinerea acestuia, folosirea lui, culegerea fructelor produse de el, efectuarea unor modificări sau aducerea unor completări, precum şi în înfăptuirea unor acte de dispoziţie privitoare la bun etc. coschimbaş, (arhaism) parte dintr-un contract de schimb [sin. copermutant]. cotă-parte, 1. fracţiune a dreptului de proprietate comună asupra unui bun sau asupra unei mase de bunuri; 2. fracţiune dintr-o moştenire prin care se desemnează întinderea rezervei succesorale sau a cotităţii disponibile ori a drepturilor succesorale ce revin unei clase de moştenitori (de exemplu, ascendenţilor privilegiaţi, în concurs cu colateralii privilegiaţi sau cu descendenţii acestora) [v. şi drept de proprietate comună pe cote-părţi; coproprietate ordinară]. cotitate disponibilă, sintagmă ce desemnează acea parte a patrimoniului succesoral al unei persoane care excede rezervei succesorale şi cu referire la care titularul respectivului patrimoniu poate 271 coti ta te disponibilă specială a soţului supravieţuitor dispune liber atât prin acte juridice între vii cu titlu gratuit, cât şi prin acte juridice pentru cauză de moarte (adică prin testament). Face parte din c.d. şi valoarea bunurilor înstrăinate în favoarea unui succe-sibil rudă în linie descendentă cu defunctul, chiar dacă înstrăinarea s-a făcut cu sarcina unei rente viagere sau cu rezervă de uzufruct şi indiferent dacă actul de înstrăinare a fost cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. întinderea c.d. diferă în funcţie de clasa de moştenitori rezervatari care vine la succesiune: a) astfel, atunci când la moştenire vine numai clasa descendenţilor, fără concursul soţului supravieţuitor, c.d. are următoarele valori: 1/2 din moştenire, când există un singur copil, iar dacă acesta este predecedat, vin la moştenire urmaşii acestuia; 1/3 din moştenire, când există doi copii; 1/4 din moştenire, în cazul în care vin să succeadă trei sau mai mulţi copii sau urmaşii acestora; b) atunci când la moştenire vine clasa ascendenţilor privilegiaţi, în absenţa soţului supravieţuitor, întinderea c.d. este următoarea: 1/2 din moştenire, când la aceasta vin în concurs tatăl şi mama defunctului; 3/4 din moştenire, când vine să succeadă fie numai tatăl, fie numai mama defunctului; cjîn cazul în care vine la moştenire şi soţul supravieţuitor, alături de ceilalţi moştenitori rezervatari ai defunctului, c.d. se stabileşte în procente inferioare celor arătate, deoarece ea se reduce cu valoarea rezervei succesorale a soţului supravieţuitor, care se cal- culează asupra c.d., aşa încât să nu se diminueze rezerva succesorală legal recunoscută celorlalţi moştenitori rezervatari; d) în fine, atunci când la moştenire vine numai soţul supravieţuitor, c.d. va reprezenta 1/2 din moştenire. Nu se iau în calcul, la stabilirea c.d., bunurile asupra cărora, potrivit legii, nu se poate dispune nici prin acte juridice între vii şi nici prin testament. în lipsă de moştenitori rezervatari, ca şi atunci când aceştia repudiază moştenirea, c.d. este egală cu valoarea întregii moşteniri [v. şi cotitate disponibilă specială a soţului supravieţuitor], cotitate disponibili speciali a soţului supravieţuitor, varietate a cotităţii disponibile recunoscută de lege în favoarea soţului supravieţuitor, când acesta vine la moştenire în concurs cu copiii defunctului dintr-o căsătorie anterioară. Valoric, c.d.s.s.s. este inferioară cotităţii disponibile obişnuite, care se stabileşte în raport de rezerva celorlalţi moştenitori rezervatari. Codul civil român (art. 939) dispune că soţul supravieţuitor (fie el bărbat sau femeie) nu poate primi de la soţul predecedat care a avut copii dintr-o căsătorie anterioară, libera-lităţi decât valoric cel mult egale cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puţin şi nici într-un caz liberalităţi ce ar depăşi valoric 1/4 din moştenire. Aşa fiind, dreptul de dispoziţie al soţului predecedat, care a lăsat în urma lui copii dintr-o altă căsătorie, în concurs cu soţul supravieţuitor din ultima sa 272 cotitate disponibilă specială a soţului supravieţuitor căsătorie, se circumscrie, conform legii, în limitele unei cotităţi disponibile speciale, diferite de cea ordinară. Consacrând această limitare a dreptului de dispoziţie prin liberalităţi al defunctului pentru soţul supravieţuitor, legea protejează pe copiii dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, împotriva influenţelor şi presiunilor pe care soţul dintr-o căsătorie ulterioară le-ar putea exercita asupra lui de cuius. Dispoziţia legală menţionată (art. 939 C. civ.) se aplică, în egală măsură, copiilor din căsătorie, celor din afara căsătoriei şi celor adoptaţi (indiferent dacă adopţia s-a făcut cu efecte restrânse sau cu efecte depline). Copiii vizaţi de legiuitor trebuie să existe sau cel puţin să fi fost concepuţi la data deschiderii succesiunii. Doctrina juridică a admis în context că prin copii, aici, trebuie să se înţeleagă atât descendenţii de gradul I, cât şi cei de gradul II, III etc. în cazul descendenţilor de grad mai îndepărtat (adică de gradul II sau III) întinderea rezervei se va stabili pe tulpini (adică a descendenţilor de gradul I din care ei provin), iar nu pe capete (adică după numărul descendenţilor în totalitatea lor). Instituind c.d.s.s.s., Codul civil român (art. 939) se referă, în egală măsură, la liberalităţile sub formă de donaţii şi la liberalităţile prin legate. Intră sub incidenţa textului menţionat: toate donaţiile şi legatele făcute soţului supravieţuitor în timpul căsătoriei subsecvente; donaţiile anterioare căsătoriei subsecvente care au fost făcute în vederea acesteia; legatele făcute anterior căsătoriei subsecvente, chiar dacă nu au fost consimţite în vederea acesteia. Dacă prin reduc-ţiunea liberalităţilor excesive făcute de soţul predecedat în favoarea soţului supravieţuitor din căsătorie se constată existenţa unei cote de moştenire ce nu poate reveni legatarului universal, respectiva cotă se cuvine în întregime copiilor defunctului, cu titlu de rezervă specială, ea nefiind supusă împărţelii între aceşti moştenitori şi soţul supravieţuitor. Rezerva specială revine descendenţilor defunctului rezultaţi dintr-o altă căsătorie numai în ipoteza când defunctul a făcut liberalităţi exclusive în beneficiul soţului supravieţuitor. Atunci când defunctul face liberalităţi şi în favoarea altor persoane decât soţul supravieţuitor, respectivele persoane pot primi bunurile dăruite cu acest titlu în limitele cotităţii disponibile ordinare, întrucât cotitatea disponibilă specială este operantă doar în raport cu ultimul soţ supravieţuitor al defunctului. în principiu, încălcarea c.d.s.s.s. este sancţionată cu reducţiunea liberalităţilor excesive sau, mai exact, prin restrângerea liberalităţilor făcute soţului supravieţuitor la limitele cotităţii disponibile speciale. Prin derogare de la această regulă, Codul civil dispune că donaţiile deghizate sau făcute prin interpunere de persoane, deci prin acte simulate, sunt nule absolut, deoarece sunt prezumate ca fiind făcute în frauda drepturilor succesorale ale copiilor defunctului. Promovând acţiunea în anulare, reclamantul va 273 creanţă trebui să probeze faptul deghizării sau al interpunerii de persoane. Reclamantul nu trebuie să dovedească interpunerea de persoane sau deghizarea atunci când libera-litatea a fost făcută în favoarea copiilor soţului donatar dintr-o altă căsătorie sau a unor rude ale acestuia la a căror moştenire avea vocaţie în momentul actului de dispoziţie. Legea instituie în acest caz o prezumţie absolută de interpunere de persoane, ce nu admite proba contrară (art. 941 C. civ.) [v. şi cotitate disponibilă]. creanţă, v. drept de creanţă. creanţă certă, sintagmă ce desemnează creanţa ce are o existenţă neîndoielnică, în sensul că asupra ei nu s-a conturat un litigiu. Certitudinea creanţei reprezintă o condiţie pentru promovarea următoarelor demersuri procedurale: formularea unei cereri de executare silită a creanţei; aplicarea compensaţiei legale; promovarea de către creditor atât a acţiunii oblice, cât şi a acţiunii pauliene. creanţă exigibilă, sintagmă ce desemnează creanţa cu scadenţa împlinită, deci a cărei executare, la nevoie chiar silită, poate fi cerută de către creditor. Exigibilitatea creanţei diferă după cum aceasta este pură şi simplă sau afectată de modalităţi. Astfel, în cazul obligaţiilor pure şi simple, creanţa devine exigibilă chiar din momentul naşterii raportului juridic obliga-ţional; în cazul obligaţiilor afectate de un termen suspensiv, creanţa devine exigibilă numai din momentul împlinirii acelui termen. Instanţa judecătorească poate suspenda exigibilitatea unei creanţe, acordând termen de graţie debitorului. Caracterul exigibil al unei creanţe încetează prin plata liberatorie a acesteia, precum şi prin efectul prescripţiei extinctive. creanţă lichidă, sintagmă ce desemnează creanţa cu un cuantum precis determinat. Sunt lichide creanţele ce au ca obiect o sumă de bani determinată sau o cantitate determinată de bunuri generice. Nu pot fi calificate lichide creanţele al căror cuantum urmează a fi stabilit pe calea justiţiei, precum: dreptul la despăgubiri pentru repararea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită păgubitoare; dreptul la întreţinere etc. Asemenea creanţe devin lichide şi pot fi caracterizate ca atare numai din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care au fost stabilite. Caracterul lichid al creanţei este o cerinţă indispensabilă pentru a deveni operantă compensaţia legală, precum şi pentru promovarea de către creditor a unei acţiuni oblice sau a unei acţiuni pauliene. credirentier, parte contractantă în contractul de rentă viageră, care este îndreptăţită să pretindă şi să primească renta viageră de la debiren-tier [v. şi contract de rentă viageră]. creditor, titular al unui drept de creanţă, subiect activ în raportul juridic obligaţional din care s-a 274 cumpărător născut acea creanţă. C. are îndreptăţirea să pretindă debitorului îndeplinirea obligaţiei corelative dreptului său de creanţă. creditor chirografar, sintagmă ce desemnează pe creditorul a cărui creanţă nu este însoţită de vreo garanţie reală sau personală, executarea ei fiind garantată numai prin dreptul de gaj general al creditorului asupra întregului patrimoniu al debitorului. creditor gajist, creditor a cărui creanţă este garantată prin gaj, adică printr-un drept real accesoriu având ca obiect unul sau mai multe bunuri mobile pe care titularul dreptului de creanţă le poate executa cu prioritate, fiind preferat faţă de toţi ceilalţi creditori chiro-grafari pentru realizarea pe cale silită a creanţei sale ajunse la scadenţă, în caz de neexecutare voluntară a ei de către debitor. creditor ipotecar, creditor având creanţa garantată printr-un drept real accesoriu imobiliar de ipotecă [v. şi ipotecă]. creditor privilegiat, creditor a cărui creanţă este garantată în realizarea ei, în virtutea legii, printr-un privilegiu. creditor urmăritor, creditor ce a recurs la procedura executării silite pentru realizarea creanţei sale. culpă, condiţie a răspunderii ce exprimă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite, în timpul săvârşirii acesteia, faţă de conduita sa şi urmările ei negative. Sub aspect psihic, c. înglobează în conţinutul său procesul psihic care premerge şi însoţeşte consumarea faptei ilicite. C. se poate prezenta sub următoarele forme: a) intenţia, care se distinge prin cunoaşterea caracterului antisocial al faptei, reprezentarea şi acceptarea urmărilor negative ale acesteia; acţionează cu intenţie acela care, săvârşind fapta, urmăreşte pricinuirea pagubei sau acceptă posibilitatea producerii ei; b) imprudenţa, constând în prevederea posibilităţii producerii rezultatului păgubitor al faptei ilicite şi neacceptarea lui de către făptuitor, care în mod nejustificat consideră că acel rezultat nu se va produce; c) neglijenţa, care există în cazul când autorul faptei păgubitoare nu prevede rezultatul conduitei sale, deşi avea obligaţia şi posibilitatea să-l prevadă. Pentru antrenarea răspunderii civile este suficientă cea mai neînsemnată c. culpa creditorului, (cauză de exonerare de răspundere contractuală) v. faptul creditorului. cumpărător, persoană (fizică sau juridică) care, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, dobândeşte dreptul de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, plătind în schimb un preţ. Poate deveni parte într-un contract de vânzare-cumpărare, în calitate de cumpărător, numai persoana care are capacitatea de a contracta şi căreia nu îi este interzis prin lege să cumpere respectivul bun (sau bunuri) de la un anumit vânzător. Prin efectul contractului de 275 cumul de răspunderi vânzare-cumpărare, c. îşi asumă obligaţia de a plăti preţul convenit şi de a lua în primire bunul sau bunurile la care se referă acel contract. Totodată, c. este obligat să plătească dobânzile sau penalităţile prevăzute în contract, dacă este cazul, de la data punerii în întârziere sau a preluării bunului, dacă acesta este producător de fructe. Neexecutarea de către c. a obligaţiei privind plata preţului comportă următoarele consecinţe: vânzătorului i se recunoaşte un drept de retenţie asupra bunului vândut, precum şi dreptul de a cere rezoluţiunea vânzării sau dreptul de a cere executarea silită a obligaţiei, cu referire la care legea instituie în favoarea vânzătorului un privilegm special asupra bunului vândut. în fine, c. mai are obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării. cumul de răspunderi, expresie prin care, în doctrina dreptului civil, se desemnează dreptul la opţiune al victimei între răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală, ori de câte ori fapta ilicită păgubitoare, întrunind concomitent caracterele unui delict civil şi pe acelea ale unei încălcări a contractului, determină incidenţa, în cazul dat, a ambelor forme ale răspunderii civile. Termenul de c.r. este impropriu, deoarece, în realitate, nu se pune problema de a permite victimei să intenteze două acţiuni, pentru a cumula două reparaţii ale aceluiaşi prejudiciu şi nici ca într-o acţiune unică să cumuleze reguli împrumutate de la ambele răspun- deri, selectând dintre regulile proprii fiecăreia pe acelea care-i sunt mai convenabile spre a se prevala de ele în realizarea intereselor sale patrimoniale, ci doar problema dreptului victimei de a alege între acţiunea în responsabilitatea civilă delictuală şi aceea în responsabilitate civilă contractuală. Dar nici chiar cu această semnificaţie, ideea unui c.r. nu poate fi acceptată, deoarece normele juridice care cârmuiesc răspunderea delictuală formează dreptul comun în domeniul răspunderii civile, primind aplicare ori de câte ori condiţiile răspunderii contractuale nu sunt întrunite, dar sunt îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile; în raport cu aceste norme, cele aplicabile răspunderii contractuale au un caracter special şi, drept urmare, atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile acestei răspunderi, se impune aplicarea lor cu precădere. C.r. este inadmisibil şi datorită faptului că răspunderea delictuală poate interveni numai între persoane care nu sunt legate prin raporturi juridice prealabile, adică între terţi, iar cea contractuală, dimpotrivă, numai între persoanele legate prin raporturi juridice întemeiate pe contract, adică între părţi; cele două răspunderi nu pot fi cumulate, deoarece o persoană nu poate fi, în acelaşi timp, şi parte, şi terţ, faţă de una şi aceeaşi altă persoană. curatelă, instituţie de drept civil ce urmăreşte ca finalitate ocrotirea juridică a persoanelor fizice aflate 276 curatelă în anumite situaţii speciale prevăzute de lege, situaţii în care respectivele persoane se află în neputinţă de a-şi exercita drepturile şi de a-şi apăra interesele. De regulă, instituirea c. se face prin numirea de către autoritatea tutelară a unui curator, persoană fizică căreia i se încredinţează misiunea de a reprezenta interesele celui aflat în nevoie şi care se numeşte reprezentat. Deşi autoritatea tutelară se poate sesiza şi din oficiu spre a lua măsurile de protejare a celor vizaţi, totuşi, în mod obişnuit c. se instituie la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soţului său, a rudelor sau a celor care conform legii pot cere instituirea tutelei, iar în anumite cazuri, chiar la cererea tutorelui. Pentru instituirea c. este necesar şi consimţământul reprezentatului, excepţie făcând numai cazurile în care consimţământul acestuia nu poate fi luat. Prin instituirea c. nu se ştirbeşte capacitatea civilă a celui reprezentat, în cazul în care reprezentatul nu poate da instrucţiuni curatorului asupra modului cum trebuie să-şi desfăşoare activitatea, autoritatea tutelară poate da ea îndrumări curatorului cu privire la felul în care să-şi ducă la îndeplinire însărcinarea primită. Legea dispune că în privinţa c. primesc aplicare regulile de la mandat sau, după caz, cele de la tutelă. încetarea c. se decide de către organul care a instituit-o, organ sesizat în acest scop prin cererea curatorului, a celui reprezentat, precum şi a oricăreia dintre persoanele (fizice sau juridice) îndreptăţite să ceară instituirea c. De asemenea, c. poate fi ridicată şi din oficiu de către organul care a instituit-o. Şi într-un caz, şi în celălalt, numai încetarea cauzelor care au determinat instituirea c. poate legitima măsura de ridicare a ei. C. este susceptibilă de aplicare într-o varietate de situaţii şi la un număr mare de persoane care se află în acele situaţii, ceea ce face ca reglementarea ei legală să fie făcută prin texte dispersate în mai multe legi speciale şi coduri. Cu toate acestea, privită prin prisma principiilor generale care o guvernează şi a scopului general de ocrotire pe care îl urmăreşte, c. rămâne o instituţie juridică unitară, având o singură finalitate, anume ocrotirea persoanelor aflate în nevoie. Legislaţia României reglementează următoarele cazuri în care poate fi instituită c.: A. Astfel, Codul familiei şi dispoziţiile normative privind persoanele fizice şi persoanele juridice consacră următoarele ipoteze în care poate fi instituită: c. bătrânilor, bolnavilor sau infirmilor care, deşi capabili să-şi administreze bunurile, nu sunt în măsură să-şi protejeze bunurile şi să-şi apere interesele în condiţii satisfăcătoare şi nici nu-şi pot numi ei înşişi un reprezentant (această c. se aplică şi persoanelor având capacitate de exerciţiu restrânsă); c. a cărei instituire este justificată de necesitatea rezolvării unor situaţii urgente şi care vizează persoanele care, din cauza bolii sau 277 cu rate lă din alte motive obiective, deşi capabile din punct de vedere juridic nu pot, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile ce se impun în situaţii a căror rezolvare nu suportă amânare (şi această c. este susceptibilă de aplicare şi persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă); c. părintelui sau tutorelui care din cauza bolii sau din alte motive este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei acte le încuviinţează; c. persoanei absente de la domiciliu sau a persoanei dispărute care nu a lăsat un mandatar general; c. celui declarat dispărut prin hotărâre judecătorească; c. minorului care are interese contrare cu interesele tutorelui său, fără ca această contradicţie de interese să comporte înlocuirea tutorelui; c. minorului, instituită pentru perioada până la preluarea atribuţiilor de către tutore; c. minorului al cărui tutore a fost îndepărtat din funcţie (această c. rămâne operantă până la numirea unui nou tutore); c. persoanei ce urmează a fi pusă sub interdicţie instituită cu caracter temporar până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie; c. persoanei faţă de care s-a luat o măsură de ocrotire fondată pe legislaţia anterioară punerii în aplicare a Codului familiei. B. Conform Codului civil sunt reglementate: c. surdomutului, operantă atunci când surdomutul care nu ştie să scrie este chemat să accepte o donaţie; c. succesiunii vacante, instituită la cererea persoanei interesate sau a procurorului în scopul ocrotirii intereselor eventualilor moştenitori sau a intereselor generale ale societăţii. C. în armonie cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, fiinţează: c. unei asociaţii sau societăţi fără personalitate juridică; c. incapabilului lipsit de un reprezentant legal; c. în caz de conflict între reprezentant şi reprezentat; c. persoanei juridice chemate în judecată, care nu are reprezentant; c. instituită în cazul moştenitorilor chemaţi în judecată, până la intrarea lor în proces; c. succesiunii vacante. Cazurile în care este necesară instituirea c. sunt susceptibile de clasificări pe baza mai multor criterii, dintre care cel mai frecvent utilizat este acela ce are în vedere lipsa sau existenţa capacităţii civile a reprezentantului, în funcţie de acest criteriu se disting: cazuri de instituire a c. fără luarea în considerare a capacităţii celui ocrotit şi în prezenţa cărora c. este supusă regulilor mandatului (c. propriu-zisă) şi cazuri în care instituirea c. se face prin luarea în considerare a lipsei de capacitate sau a capacităţii restrânse a celui reprezentat; în prima ipoteză respectivele cazuri se clasifică, la rândul lor, după scopul urmărit (conservarea sau administrarea unei averi lăsate în părăsire sau ajutorarea unei persoane care nu-şi poate administra singură bunurile) sau după întinderile împuternicirilor 278 cvasiuzufruct conferite curatorului (în acest caz c. putând fi generală sau specială); în cea de a doua ipoteză, c. poate fi: generală şi permanentă; generală şi provizorie; specială (care este şi provizorie) şi procesuală. curator, persoană care a fost însărcinată de autoritatea competentă şi care, totodată, a acceptat să îndeplinească obligaţiile pe care le implică curatela [v. şi curafe/â]. cutumă, v. obicei. cvasicontract, denumire improprie dată de Codul civil român faptului licit şi voluntar, prin săvârşirea căruia se nasc, în armonie cu prevederile legii, fie obligaţii unilaterale, fie obligaţii reciproce. Au acest caracter gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată. Niciunul dintre aceste fapte juridice nu poate fi asimilat însă contractului, de specificul căruia este acordul de voinţă al părţilor. cvasidelict, denumire improprie dată de Codul civil român faptei ilicite păgubitoare săvârşite din culpă neintenţionată (adică prin neglijenţă sau imprudenţă). Răspunderea civilă delictuală este însă dominată de principiul potrivit căruia cea mai neînsemnată culpă este suficientă pentru a legitima obligarea la reparaţiune a persoanei vinovate, ceea ce face inutilă distincţia între culpa intenţionată şi culpa neintenţionată şi deci, implicit, la fel de inutilă distincţia între delict şi cvasidelict. cvasiuzufruct, uzufruct având ca obiect bunuri consumptibile şi ca efect transmiterea, pe seama uzu-fructuarului, a înseşi proprietăţii acestora. Comportă în sarcina titularului obligaţia ca, la expirarea termenului pentru care a fost constituit, să restituie proprietarului alte bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare. 19. 279 D damnum emergens, locuţiune latină prin care se desemnează, în mod generic, pierderea efectivă suferită de creditor, valoarea cu care s-a diminuat patrimoniul acestuia, ca urmare a neexecutării obligaţiei contractuale asumate de către debitorul său. D.e. constituie, alături de lucrum cessans, o componentă a prejudiciului încercat de creditor prin neexecutarea de către debitor a prestaţiei la care acesta s-a angajat prin contractul intervenit între părţi [v. şi lucrum cessans]. dare, termen preluat din limba latină şi care este utilizat pentru a desemna, cu titlu general, obligaţia de a da. dare în plată, mijloc de stingere a obligaţiilor constând în acceptarea de către creditor, la propunerea debitorului, să primească o altă prestaţie decât cea pe care debitorul avea iniţial obligaţia să o execute. D.p. se poate face numai cu consimţământul creditorului, întrucât, în principiu, acesta nu poate fi constrâns să primească o altă prestaţie decât aceea care îi este datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite în schimb este egală cu prestaţia stipulată în contract sau este mai mare decât aceasta. Există d.p. numai dacă acceptarea de către creditor a înlocuirii prestaţiei iniţiale se face concomitent cu plata. Atunci când consimţământul creditorului la înlocuirea prestaţiei iniţiale este anterior, în timp, momentului executării, nu se realizează o d.p., ci o novaţie prin schimbare de obiect. D.p. reprezintă o varietate de plată şi, ca urmare, în principiu, generează aceleaşi efecte ca şi plata, producând stingerea obligaţiei, cu toate garanţiile şi accesoriile sale. în cazul în care valoarea prestaţiei iniţiale este mai mare decât valoarea prestaţiei concret executate, debitorului îi revine obligaţia de a plăti o sultă, deoarece, altfel, operaţia ar putea fi analizată ca o liberalitate concretizată într-o iertare parţială de datorie, făcută cu titlu gratuit. Dacă prestaţia iniţială constă într-o sumă de bani, iar creditorul consimte ca în locul ei să se plătească un lucru, d.p. se înfăţişează ca fiind o veritabilă vânzare-cumpărare. Dar d.p. nu se identifică totuşi cu o vânzare-cumpărare, deosebindu-se faţă de aceasta din urmă sub următoarele aspecte: a) astfel, în timp ce vânzarea-cumpărarea se face la un preţ, concretizat întotdeauna într-o sumă de bani, d.p. poate opera chiar în absenţa unui preţ, cum este, bunăoară, cazul stingerii unei obligaţii de a face prin plata unui lucru; b) pe de altă parte, vânzarea-cumpărarea este susceptibilă să aibă ca obiect şi bunuri 281 dare la o parte a unor bunuri succesorale viitoare, în vreme ce d.p. nu poate opera decât prin transferul dreptului de proprietate asupra lucrului şi predarea acelui lucru de către debitor, concomitent cu acceptarea creditorului a înlocuirii prestaţiei iniţiale. Or, în cazul bunurilor viitoare, atât transferul dreptului de proprietate, cât şi predarea lucrului sunt posibile numai la o dată ulterioară, adică în măsura realizării acelor bunuri. D.p. este valabilă din punct de vedere juridic numai dacă îndeplineşte şi condiţiile generale cerute de lege pentru valabilitatea oricărei plăţi. Totodată, atunci când ea se înfăţişează ca o vânzare-cumpărare, este necesar să îndeplinească condiţiile de validitate specifice vânzării, fiind supusă cerinţelor legale aferente regimului juridic al bunului dat în plată. dare la o parte a unor bunuri succesorale, expresie utilizată pentru a desemna fapta constând în însuşirea sau sustragerea frauduloasă, de către oricare dintre moştenitori, a unor bunuri făcând parte din masa succesorală. O astfel de faptă atrage asupra celui care a săvârşit-o o pluralitate de sancţiuni, şi anume: decăderea făptuitorului din dreptul dea renunţa la moştenire; pierderea dreptului de a accepta moştenirea sub beneficiu de inventar, precum şi a dreptului de a reclama cota-parte ce i s-ar fi cuvenit din acele bunuri. Aceste sancţiuni nu se aplică soţului supravieţuitor al defunctului, dacă fapta săvârşită de el se referă la mobile şi la obiecte ale gospodăriei casnice în acele situaţii când astfel de bunuri revin, de drept, în exclusivitate, făptuitorului [sin. ascundere a unor bunuri si/ccesora/e]. dar manual, varietate a contractului de donaţie care se distinge prin aceea că are ca obiect bunuri mobile corporale şi se încheie valabil prin acordul de voinţă realizat între donator şi donatar în vederea transmiterii şi respectiv a dobândirii cu titlu gratuit a acestor bunuri, operaţiune juridică ce se îndeplineşte prin simpla tradiţiune, predare efectivă şi reală (materială) a bunului dăruit, fără a fi necesară în acest scop îndeplinirea vreunei condiţii de formă. D.m. este un act juridic (un contract), iar nu un fapt juridic, ceea ce face ca temeiul juridic al transferării bunului dăruit din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului să fie acordul de voinţă al părţilor. Tradiţiunea bunului dăruit constituie exteriorizarea acordului de voinţă contractual. Ea înlocuieşte forma solemnă cerută imperativ de lege pentru validitatea donaţiei obişnuite. D.m. se analizează astfel ca fiind un contract real, iar nu un contract solemn, singura condiţie specială ce trebuie îndeplinită pentru validitatea lui fiind remiterea materială a bunului (de mânu ad manum) de către donator la donatar. Acceptarea d.m. nu este, nici ea, supusă vreunei condiţii speciale de formă, ea se concretizează şi se exteriorizează prin simpla primire de către donatar a bunului dăruit. Validitatea d.m. este consacrată de art. 644 282 dar manual C. civ. Acest text menţionează, printre modurile de dobândire a dreptului de proprietate, şi tradi-ţiunea. D.m. pot fi făcute şi persoanelor care au capacitatea de a primi o donaţie, dar sunt lipsite de exerciţiul acestui drept. Valabilitatea lor, într-o atare ipoteză, este însă condiţionată de remiterea materială a bunurilor dăruite către reprezentanţii lor legali, respectiv cu încuviinţarea ocrotitorilor legali ai donatarului, iar atunci când d.m., ca operaţiune juridică, conţine şi un element oneros, este necesară şi autorizarea prealabilă a autorităţii tutelare. Predarea-primirea bunului dăruit se poate face şi printr-un reprezentant convenţional (mandatar), deoarece posesiunea se poate transmite sau dobândi prin intermediul altuia. D.m. derogă de la regulile de formă specifice donaţiilor, dar este supusă aceloraşi reguli de fond ca şi celelalte donaţii (liberalităţi), în privinţa lor fiind aplicabil principiul irevocabilităţii. D.m. poate fi însoţit şi de clauze accesorii, sarcini ori condiţii, scutire de raport etc. Numai bunurile mobile corporale susceptibile de tradiţiune pot forma obiectul darului manual. Nu pot forma obiectul d.m. bunurile imobile, bunurile mobile incorpo-rale (drepturile de creanţă, de creaţie intelectuală, fondul de comerţ etc.), acestea nefiind susceptibile de a fi transferate şi dobândite prin efectul tradiţiunii. Excepţie de la această regulă fac titlurile la purtător (asimilate bunurilor mobile corporale), precum biletele de bancă, deoarece transmiterea acestora se realizează de la mână la mână. De asemenea, nu pot forma obiectul d.m. nici bunurile viitoare, întrucât în privinţa lor nu se poate realiza o predare efectivă, întrucât o astfel de predare presupune cu necesitate deţinerea materială (corpus) a bunului dăruit, adică existenţa lui actuală. Tradi-ţiunea reală este un element esenţial al d.m., iar nu un mod de executare a contractului. De aceea, o simplă ofertă (fie verbală, fie constatată printr-un înscris sub semnătură privată) acceptată, fie şi în scris, de către donatar nu constituie un d.m. O înţelegere de acest gen este nulă absolut ca donaţie. în cazul în care atât oferta, cât şi acceptarea s-au făcut în formă autentică, se realizează o donaţie obişnuită, nu un dar manual. D.m. se poate realiza numai prin tradiţiune, aceasta fiind de esenţa operaţiei juridice în sine. Atunci când bunurile pe care donatorul intenţionează să le dăruiască se află deja în mâinile donatarului, d.m. poate fi perfectat, ca operaţiune juridică, prin declaraţia donatorului că înţelege să le dăruiască, acceptată de donatar. Jurisprudenţa a statuat că tradiţiunea bunului nu comportă în mod necesar o deplasare fizică a bunului (precum preluarea bunului din mâna donatorului). D.m. se poate realiza şi printr-o tradiţiune implicită, cum se întâmplă, bunăoară, în cazul când donatorul predă donatarului cheile unei casete de bijuterii, cheile unui autoturism etc. Nu se realizează o 283 daruri de nuntă astfel de tradiţiune atunci când donatorul remite donatarului numai certificatul de înmatriculare (sau cartea de identitate a autovehiculului), deoarece niciunul dintre aceste documente nu este un titlu reprezentativ al bunului. într-o atare ipoteză, pentru a ne afla în prezenţa unui d.m., predarea actului (certificat de înmatriculare sau carte de identitate) trebuie să fie însoţită de remiterea materială a cheilor autovehiculului dăruit, întrucât numai astfel este posibilă intrarea în posesia efectivă a autovehiculului de către donatar. Constituie d.m. şi predarea de către donator a unei sume de bani (fie direct, fie prin virament) societăţii comerciale care construieşte sau care vinde donatarului o locuinţă, nefiind necesară, pentru validitatea actului juridic în sine, nici forma autentică a acestuia şi nici înmânarea efectivă a sumei respective donatarului. Tot aşa, reprezintă d.m. şi depunerea unei sume la C.E.C. pe numele unei alte persoane în scopul de a o gratifica dacă, bineînţeles, respectiva depunere nu s-a făcut cu un alt titlu, precum: plata unei datorii, acordarea unui împrumut etc. într-o accepţiune nouă, modernă, de lucru corporal şi de tradiţiune -accepţiune ce vizează procedee curente de transferare rapidă şi sigură a bunurilor mobile (a sumelor de bani în special) - se subsumează conceptului de d.m. şi retragerea unei sume de bani de pe carnetul C.E.C. aparţinând unei persoane şi transferul acelei sume pe carnetul aparţinând unei alte persoane. Prin noile procedee uzitate se produce o dematerializare a tradiţiunii bunurilor care asigură transferul efectiv al valorilor dintr-un patrimoniu într-altul, fără a implica în mod necesar predarea efectivă a bunurilor dăruite. Nu constituie d.m. predarea unui libret pe numele donatorului ori al altei persoane, dar netransferat pe numele donatarului, deoarece simpla predare a unui titlu nominativ nu comportă transferul dreptului asupra sumelor înscrise în titlu. Libretul C.E.C. poate fi considerat transmis numai în măsura în care donatarul are posibilitatea legală de a dispune de suma înscrisă în cuprinsul lui. Atunci când donatarului nu i se conferă o astfel de posibilitate, libretul respectiv nu va putea fi considerat ca fiind transmis donatarului [v. şi contract de donaţie; dovada darului manuali. daruri de nuntă, concept nedefinit în legislaţia noastră, prin care se desemnează bunurile dăruite de terţi oricăruia dintre soţi, cu ocazia celebrării căsătoriei. Constituie o aplicaţie, relativ frecventă, a darului manual. D.n. sunt bunuri comune ale soţilor în cote egale, chiar dacă au fost făcute de către părinţii unuia dintre soţi, prezu-mându-se intenţia dispunătorului ca ele să devină bunuri comune. Excepţie fac darurile de valoare foarte mare (ca de pildă, un autoturism, o bijuterie deosebită, un ceas de mână de o marcă renumită etc.) care sunt făcute cu ocazia sărbătoririi încheierii căsătoriei şi care sunt bunuri proprii ale soţului nominalizat de către donator ca 284 data deschiderii succesiunii unic beneficiar al acestora. Tot aşa, donaţia făcută de către părinţii unuia dintre soţi ulterior celebrării căsătoriei se consideră a fi în beneficiul exclusiv al soţului donatar şi, ca urmare, bunul obiect al acesteia devine bun propriu al soţului donatar. De altfel, în principiu, toate bunurile dobândite de unul dintre soţi prin donaţie, în timpul căsătoriei, sunt bunuri proprii ale donatarului, indiferent de valoarea lor, afară numai dacă dispunătorul a arătat expres că a înţeles să gratifice pe ambii soţi. Legea (Codul familiei) exceptează de la regula comunităţii donaţiile, fără a distinge după forma lor de realizare (act autentic, donaţie simulată sau indirectă, dar manual). Instituind această excepţie, legea nu distinge în funcţie de momentul realizării donaţiei, dacă aceasta s-a făcut cu ocazia serbării nunţii sau la o altă dată, important este ca ea să fi avut loc în timpul căsătoriei. D.n. făcute de terţi în mod exclusiv în favoarea soţului predecedat intră în componenţa masei succesorale a acestuia, cele făcute însă în favoarea ambilor soţi devin bunuri comune ale ambilor soţi, constituind, în anumite condiţii, ca şi mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, obiectul dreptului de succesiune special al soţului supravieţuitor [v. şi dar manual; daruri obişnuite; contract de donaţie], daruri obişnuite, daruri manuale făcute în favoarea unei persoane cu ocazia unor evenimente mai deosebite din viaţa acesteia, precum: aniversarea zilei de naştere, ziua onomastică, finalizarea studiilor universitare sau liceale etc. Articolul 759 C. civ. prevede că darurile obişnuite nu sunt supuse raportului, în esenţa lor, d.o. sunt donaţii, dar nu sunt supuse regimului liberalităţilor, de aceea nu intră nici în alcătuirea masei de calcul în vederea stabilirii liberalităţilor excesive supuse reducţiunii în caz de încălcare a rezervei succesorale. Nefiind supuse regimului liberalităţilor, d.o. nu sunt supuse nici regimului donaţiilor în materia raporturilor dintre soţi. D.o., indiferent de forma sau momentul realizării sau de persoana donatorului, devin bunuri comune ale soţilor, ori de câte ori nu există alte motive legale pentru ca ele să devină bunuri proprii ale unuia dintre soţi (cum ar fi, bunăoară, voinţa neechivocă a donatorului exprimată în acest sens). Toate celelalte donaţii care nu intră în sfera de cuprindere a darurilor obişnuite (ca, de pildă, sume mari de bani, autoturisme, bijuterii, tablouri sau alte bunuri de mare valoare) devin bunuri proprii ale unuia dintre soţi, chiar atunci când sunt făcute cu ocazia serbării nunţii şi de către persoane care nu sunt părinţii (sau alte rude apropiate) unuia din soţi, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut ca bunurile donate să devină comune [v. şi daruri de nuntă; dar manual; contract de donaţie], data deschiderii succesiunii, expresie prin care se desemnează 285 data deschiderii succesiunii momentul (identificat prin ziua, luna şi anul) la care s-a produs moartea fizic constatată sau, după caz, moartea judecătoreşte declarată a celui despre a cărui succesiune este vorba. D.d.s. nu trebuie să fie confundată cu data deschiderii procedurii succesorale notariale, deoarece aceasta din urmă este întotdeauna ulterioară celei dintâi şi are o cu totul altă semnificaţie juridică. Proba d.d.s. este în sarcina persoanei care pretinde moştenirea sau anumite drepturi asupra moştenirii. Această probă presupune atât dovada morţii, cât şi a datei exacte a decesului persoanei la moştenirea căreia emite pretenţii. Dovada morţii, inclusiv data ei, se face cu certificatul de deces eliberat după întocmirea actului de deces ca urmare a constatării morţii în mod direct (moarte fizic constatată) de către organele abilitate de lege. Atunci când decesul nu poate fi constatat în mod direct, prin examinarea cadavrului uman, actul de deces se completează pe baza hotărârii judecătoreşti declarative de moarte rămase definitivă, care cuprinde şi data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii (art. 18 din Decretul nr. 31/1954). Moartea şi data producerii ei fiind simple fapte materiale, dovada contrară este posibilă prin orice mijloace de probă. Menţiunile din certificatul de deces nu reprezintă constatări ale delegatului de stare civilă făcute ex propriis sensibus şi de aceea ele fac dovadă numai până la proba contrară în cadrul acţiunii în justiţie intentate pentru anularea ori rectificarea certificatului de stare civilă. Dacă cel declarat mort prin hotărâre judecătorească se află în viaţă, se poate cere anularea hotărârii declarative de moarte [art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954], iar atunci când se va dovedi că moartea a survenit la o altă dată decât cea stabilită prin hotărârea declaraţiei de moarte, instanţa de judecată va putea rectifica data morţii stabilită prin acea hotărâre (art. 18 din Decretul nr. 31/1954). în cazul comorienţilor prezintă importanţă la stabilirea d.d.s. nu numai ziua, luna şi anul morţii acestora, ci şi ora şi chiar minutul în care s-a produs tragicul eveniment. Aceste elemente de detaliu pot fi şi ele dovedite prin orice mijloace de probă. D.d.s. prezintă importanţă pentru: a) determinarea persoanelor chemate la moştenire; stabilirea capacităţii lor succesorale şi a drepturilor succesorale care li se cuvin; b) stabilirea momentului din care începe să curgă prescripţia dreptului de opţiune succesorală (art. 700 C. civ.); c) cunoaşterea momentului transmiterii succesiunii către moştenitori; atât acceptarea, cât şi renunţarea la moştenire produc efecte retroactive până la d.d.s.; d) aprecierea validităţii pactelor convenite de succesibili asupra moştenirii se raportează la d.d.s., legea (art. 702 şi art. 965 C. civ.) lipsind de eficienţă juridică pactele asupra succesiunilor nedeschise (viitoare); e) pentru determinarea componenţei masei succesorale şi stabi- 286 dată certă lirea valorii acesteia; f) marcarea începutului indiviziunii succesorale şi, totodată, a datei până la care retroactivează efectul declarativ al partajului; g) determinarea legii aplicabile devoluţiunii succesorale în ipoteza conflictului de legi în timp (principiul neretroactivităţii legii prevăzut de art. 1 C. civ.) [v. şi deschiderea succesiunii; locul deschiderii succesiunii]. dati certă, dată calendaristică marcând momentul din care existenţa unui înscris sub semnătură privată nu mai poate fi contestată de către terţi şi care este considerată a fi pentru aceştia adevărata dată a acelui înscris. Codul civil român (art. 1182) enumeră limitativ următoarele criterii în funcţie de care se poate stabili d.c. a oricărui înscris sub semnătură privată: a) înfăţişarea înscrisului, în orice scop, la o instituţie publică, situaţie în care acel înscris dobândeşte ca d.c. data prezentării lui la instituţia respectivă; b) înregistrarea înscrisului într-un registru public anume destinat (de exemplu, registrele existente la instanţele judecătoreşti sau cele de intrare-ieşire de la alte organe de stat etc.), caz în care acel înscris dobândeşte ca d.c. data înregistrării; c) menţionarea înscrisului în cuprinsul unui act sau document oficial întocmit de o persoană îndeplinind o funcţie publică, dacă a fost făcută în aşa fel încât înscrisul respectiv va avea ca d.c. data actului sau documentului conţinând menţiunea privitoare la existenţa sau conţinutul său; d) încetarea din viaţă a oricăreia dintre persoanele semnatare ale înscrisului, situaţie în care înscrisul respectiv va avea ca d.c. data la care s-a produs decesul semnatarului; e) întocmirea de către notarul public, la cerere, a unei încheieri speciale prin care se atribuie d.c. unui anume înscris, caz în care acel înscris primeşte ca d.c. data stabilită prin această încheiere; este necesar ca d.c. atribuită de către notarul public să fie trecută pe fiecare dintre exemplarele înscrisului. Există însă şi alte împrejurări prin referire la care s-ar putea stabili d.c. a unui înscris, ca, de exemplu, survenirea unei maladii care produce paralizarea totală a mâinilor unuia dintre semnatarii acelui înscris; o atare împrejurare creează o puternică prezumţie că la data declanşării paraliziei înscrisul respectiv fusese deja întocmit. Principalul efect al d.c. este că, din momentul stabilirii ei, înscrisul respectiv dobândeşte opozabilitate faţă de terţi. Prin terţi, în acest context, se desemnează numai persoanele care au dobândit drepturi de la părţile contractului şi care pot fi prejudiciate prin eventuala schimbare a datei reale a actului respectiv, în această categorie de persoane nu se includ succesorii universali şi cu titlu universal, ei substituindu-se în drepturile şi obligaţiile autorului lor; fac excepţie moştenitorii rezervatari, dar numai în măsura în care le este atinsă rezerva, prin acte cu titlu gratuit; în această materie regula este că au calitatea de terţi 287 date anonime numai dobânditorii de drepturi cu titlu particular, ca, de exemplu, cumpărătorul, legatarul etc. în ipoteza vânzării lucrului închiriat, cumpărătorului nu îi sunt opozabile decât contractele de închiriere consimţite de vânzător care au dată certă anterioară vânzării. Au calitatea de terţi şi creditorii părţilor, ori de câte ori ei invocă drepturi proprii. date anonime, (în sensul Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date) date care, datorită originii sau modalităţii specifice de prelucrare, nu pot fi asociate cu o persoană identificată sau identificabilă [v. şi date cu caracter personali. date cu caracter personal, (în sensul Legii nr. 677/2001) orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă. O persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale [v. şi date cu caracter personali. date de creare a semnăturii electronice, (în sensul Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică) orice date în formă electronică cu caracter de unicitate, cum ar fi coduri sau chei criptografice private, care sunt folosite de semnatar pentru crearea unei semnături electronice [v. şi semnătură electronică; semnătură electronică extinsa]. date de verificare a semnăturii electronice, (în sensul Legii nr. 455/2001) date în formă electronică, cum ar fi coduri sau chei criptografice publice, care sunt utilizate în scopul verificării unei semnături electronice [v. şi semnătură electronică; semnătură electronică extinsă; date de creare a semnăturii electronice; dispozitiv securizat de creare a semnăturii eletronice]. date în formă electronică, (în sensul Legii nr. 455/2001) reprezentări ale informaţiei într-o formă convenţională adecvată creării, prelucrării, trimiterii, primirii sau stocării acesteia prin mijloace electronice. datorie, v. obligaţie. datorie publică, datoria publică guvernamentală, la care se adaugă datoria publică locală. în scopul evaluării d.p. a României, orice obligaţie, exprimată în valută, este calculată în monedă naţională, utilizându-se cursul valutar comunicat de Banca Naţională a României, valabil în ultima zi din perioada pentru care se face raportarea [v. datorie publică guvernamentaliî]. datorie publică guvernamentală, totalitatea obligaţiilor financiare interne şi externe ale statului, la un moment dat, provenind din împrumuturile contractate direct 288 datoriile succesiunii sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, în numele României, de pe pieţele financiare. datorie publică guvernamentală externă, partea din datoria publică guvernamentală reprezentând totalitatea obligaţiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat de la persoane fizice sau juridice nerezidente în România [v. datorie publică guvernamentală]. datorie publică guvernamentală internă, partea din datoria publică guvernamentală care reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice rezidente în România, în lei sau în valută, în conformitate cu prevederile legii, inclusiv sumele utilizate temporar din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului pentru finanţarea temporară a deficitelor bugetare [v. datorie publică guvernamentală]. datorie publică locală, totalitatea obligaţiilor financiare interne şi externe ale autorităţilor administraţiei publice locale, la un moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea de pe pieţele financiare. datorie publică locală externă, partea din datoria publică locală reprezentând totalitatea obligaţiilor financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea, de la persoane fizice sau juridice nerezidente în România [v. datorie publică locală]. datorie publică locală internă, partea din datoria publică locală care reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea, de la persoane fizice sau juridice rezidente în România [v. datorie publică locala]. datoriile succesiunii, sintagmă ce desemnează totalitatea obligaţiilor cu caracter patrimonial existente în patrimoniul defunctului la data decesului acestuia, indiferent de izvorul lor. Astfel de obligaţii pot avea natură contractuală (cum este, bunăoară, obligaţia de a plăti preţul pentru bunul cumpărat sau obligaţia de a restitui un împrumut etc.), natură delictuală (ca de pildă, obligaţia de a repara prejudiciul suferit de un terţ ca urmare a unei fapte ilicite săvârşite de defunct ori de copilul său minor, sau a acţiunii lucrului aflat în paza juridică a defunctului etc.) ori o natură cvasidelictuală (cum sunt: obligaţia de a plăti cheltuielile utile şi necesare făcute de către un terţ în calitate de gerant al defunctului, obligaţia de a restitui o plată nedatorată încasată de defunct ori obligaţia de a restitui ceea ce acesta obţinuse cu titlu de îmbo- 289 daună găţire fără justă cauză). Nu fac parte din d.s. obligaţiile patrimoniale contractate de defunct intuitu personae, care, în general, sunt obligaţii de a face, precum obligaţia de a picta un tablou, de a executa o sculptură sau de a construi un monument. D.s. împreună cu sarcinile succesiunii formează pasivul succesoral. D.s. îşi păstrează caracteristicile originare şi după trecerea lor asupra moştenitorilor. Astfel, obligaţia defunctului de a repara paguba cauzată în timpul vieţii sale instituţiei publice la care a fost salariat va continua să fie guvernată, şi după încetarea sa din viaţă, de regulile consacrate de legislaţia muncii sub incidenţa cărora acea obligaţie s-a născut. Regula este că toate d.s. existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii trec asupra moştenitorilor. Prin excepţie de la această regulă, unele obligaţii asumate de defunct în timpul vieţii sale se sting la data deschiderii succesiunii, nefiind transmisibile moştenitorilor acestuia. în această situaţie se află: obligaţiile izvorâte dintr-un contract de muncă, dintr-un contract de mandat sau din orice alt contract încheiat intuitu personae, obligaţia legală de întreţinere de care era ţinut defunctul etc. daună, v. prejudiciu; despăgubire. daune cominatorii, denumire generică dată sumelor de bani pe care debitorul unei obligaţii de a face sau de a nu face este obligat prin hotărâre judecătorească a le plăti creditorului său, pentru fiecare zi de întârziere, până la data executării în natură a prestaţiei pe care o datorează. Ca natură juridică, d.c. nu constituie un mijloc de reparare a unui prejudiciu, ele nu sunt despăgubiri, ci se analizează ca fiind un mijloc de constrângere a debitorului la executarea în natură a obligaţiei sale. De aceea, acordarea lor nu este dependentă de existenţa unui prejudiciu. încasarea lor de către creditor nu se face cu titlu definitiv, ci numai cu titlu provizoriu, acesta fiind obligat să le restituie debitorului de îndată ce dreptul său de creanţă a fost onorat, întrucât, în caz contrar, ar realiza o îmbogăţire fără justă cauză. Totuşi, în cazul în care prin întârzierea de către debitor a executării prestaţiei sale, creditorul a suferit un prejudiciu, acesta este îndreptăţit să reţină din valoarea d.c. supuse restituirii suma echivalentă valoric respectivului prejudiciu. Aşa fiind, eficienţa d.c., ca mijloc de constrângere a debitorului la executarea în natură a prestaţiei la care s-a îndatorat, este redusă şi de aceea doctrina juridică recomanda abandonarea acestei sancţiuni şi înlocuirea ei cu un sistem de amenzi civile pe care debitorul să fie obligat a le plăti cu titlu definitiv la bugetul statului. Acest sistem de amenzi civile a fost reglementat prin art. 5803 C. proc. civ., aplicabil în cazul constrângerii debitorului la îndeplinirea obligaţiilor de a face sau de a nu face. In practică, consta-tându-se că, în aplicarea dispoziţii» 290 daune-interese lor art. 5803 C. proc. civ., instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la soluţionarea cererilor de obligare la daune cominatorii a debitorilor acestor obligaţii, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, printr-o decizie în interesul legii, următoarele: cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligaţiei debitorului la plata amenzii civile conform art. 5803 C. proc. civ.; ulterior, prin Legea nr. 459/2006, acest articol a fost completat, stabilindu-se expres că: „Pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în prezentul articol nu se pot acorda daune cominatorii." daune directe, consecinţe negative, directe şi necesare, ale neexecutării sau executării defectuoase ori cu întârziere de către debitor a prestaţiei asumate contractual, care se răsfrâng asupra creditorului, fiind concretizate în pagubele pricinuite acestuia. Distincţia dintre d.d. şi daunele indirecte prezintă interes practic, deoarece în cadrul răspunderii contractuale, chiar atunci când neexecutarea obligaţiei se fundamentează pe dolul debitorului, daunele-interese compensatorii la plata cărora acesta este îndatorat pot cuprinde numai d.d., nu şi daunele indirecte, acestea din urmă aflându-se, în planul raportului de cauzalitate, numai într-o relaţie întâmplătoare şi mijlocită (mediată) cu faptul neexecutării [ant. daune indirecte]. daune imprevizibile, prejudicii suferite de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei asumate contractual de debitor, care n-au fost prevăzute şi nici nu puteau fi prevăzute de părţi la data încheierii contractului. în cadrul răspunderii contractuale, atunci când neexecutarea de către debitor a obligaţiei sale nu se fundamentează pe dolul său, daunele-interese compensatorii pe care acesta trebuie să le plătească nu includ şi d.i., caracterul imprevizibil al daunei se apreciază in abstracto şi se raportează la momentul perfectării contractului [ant. daune previzibile]. daune indirecte, prejudicii suferite de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei asumate contractual de debitor şi care se află într-o legătură de cauzalitate mijlocită şi întâmplătoare cu faptul neexecutării. Daunele-interese compensatorii la care este obligat debitorul în cadrul răspunderii contractuale nu includ şi d.i., nici chiar atunci când faptul neexecutării se fundamentează pe dolul acestuia (debitorului) [ant. daune directe]. daune-interese, despăgubiri în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească în scopul reparării prejudiciului încercat de creditor ca urmare a neexecutării, executării defectuoase sau cu întârziere a obligaţiilor sale contractuale. Creditorul este îndreptăţit să pretindă debitorului plata de d.-i. în toate cazurile când sunt îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii contractuale. Pe această cale, se produce o înlocuire a creanţei sale iniţiale cu o altă creanţă 291 daune-interese ce are ca obiect suma de bani reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor. Convertirea creanţei iniţiale într-o nouă creanţă nu are semnificaţia juridică a transformării obligaţiei iniţiale într-o altă obligaţie diferită ca natură, întrucât despăgubirile sunt datorate de către debitor în virtutea obligaţiei iniţiale asumate contractual de el. Despăgubirile reprezintă obiectul subsidiar, având valoare de sancţiune civilă aplicabilă în caz de neexecutare a acelei obligaţii. D.-i. se stabilesc întotdeauna în bani, instanţa de judecată nefiind competentă să-l oblige pe debitor la executarea în natură a unei alte prestaţii decât aceea pe care şi-a asumat-o prin contractul încheiat cu creditorul. Atunci când executarea în natură a acelei prestaţii nu mai este posibilă nici pe cale silită, obligarea debitorului la plata de despăgubiri băneşti rămâne mijlocul cel mai potrivit de reparare a prejudiciului cauzat creditorului. Soluţia este aceeaşi şi pentru ipoteza în care creditorul a fost prejudiciat prin executarea defectuoasă ori cu întârziere a prestaţiei la care s-a obligat debitorul. Obligarea debitorului la plata d.-i. este condiţionată imperativ de îndeplinirea de către creditor a formalităţii punerii în întârziere; în sistemul Codului civil român, în materie contractuală, ca regulă, debitorul nu este considerat ca fiind de drept pus în întârziere, prin simplul fapt al neexecutării sau prin simpla împlinire a scadenţei. Formal, debitorului contractual trebuie să i se pună în vedere că are obligaţia să execute ceea ce datorează (art. 1079 C. civ.). Necesitatea punerii în întârziere a debitorului se fundamentează pe prezumţia relativă că, atât timp cât creditorul se complace în pasivitate, neexecutarea sau întârzierea în executare nu i-a cauzat niciun prejudiciu şi că el (creditorul) a consimţit tacit la prorogarea termenului de executare. Legea (art. 1079 C. civ.) dispune că punerea în întârziere a debitorului se face printr-o notificare sau somaţie de plată trimisă prin intermediul executorului judecătoresc. Efect identic produce şi promovarea de către creditor a unei acţiuni în justiţie împotriva debitorului, chiar dacă aceasta a fost introdusă la o instanţă necompetentă. Dispoziţia legală menţionată (relativă la punerea în întârziere) este însă interpretativă de voinţă, ceea ce permite părţilor să decidă ca punerea în întârziere să se facă într-o altă formă sau chiar că nu este necesară, stipulând o clauză expresă în contractul lor potrivit căreia debitorul este considerat pus în întârziere prin simplul fapt al împlinirii scadenţei datoriei sale, fără a mai fi necesară îndeplinirea, în acest scop, a vreunei formalităţi. Codul civil român (art. 1079 C. civ.) dispune că debitorul este de drept pus în întârziere, fără somaţie, în următoarele cazuri: a) în situaţiile anume prevăzute de lege; b) când părţile au prevăzut în contract, printr-o clauză expresă, că debitorul 292 daune-interese compensatorii se află în întârziere prin simpla împlinire a termenului de executare (de plată), fără a fi nevoie de notificare în acest sens; c) când prin natura ei obligaţia nu putea fi executată decât într-un anumit termen, pe care debitorul nu l-a respectat; d) în caz de neexecutare a obligaţiilor de a nu face; e) în cazul obligaţiilor continue (precum cele de furnizare a apei potabile, a gazului metan, a energiei electrice, obligaţia de întreţinere a unei persoane ori de conservare sau pază a unui bun etc.). Efectele punerii în întârziere a debitorului sunt următoarele: de la data punerii în întârziere a debitorului se constată refuzul debitorului de a executa prestaţia la care s-a obligat şi, ca urmare, creditorul devine îndreptăţit să pretindă acestuia d.-i. compensatorii; debitorul datorează d.-i. moratorii creditorului său de la data când acesta din urmă l-a pus în întârziere; dacă obligaţia are ca obiect prestaţia de a da un bun individual determinat, de la data punerii în întârziere, debitorul suportă riscul pieirii fortuite a acestuia, deşi dreptul de proprietate asupra bunului respectiv (încă nepredat) a fost transmis creditorului chiar din momentul încheierii contractului. Debitorul este însă apărat de acest risc în măsura în care face dovadă că respectivul lucru ar fi pierit şi la creditor dacă obligaţia de predare era executată. D.-i. se împart în două categorii, şi anume: compensatorii şi moratorii. Evaluarea d.-i. poate fi stabilită prin lege, poate fi făcută de instanţa de judecată sau poate fi convenită de părţi [v. şi daune-interese compensatorii; daune-interese moratorii; evaluarea da unelor-interese]. daune-interese compensatorii, despăgubiri în bani a căror plată incumbă debitorului pentru repararea prejudiciului încercat de creditor ca urmare a neexecutării (totale sau parţiale) ori a executării defectuoase a obligaţiilor asumate de debitor. D.-i.c. reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parţială (ori defectuoasă) a prestaţiei asumate contractual de către debitor. Finalitatea d.-i.c. este repararea integrală a prejudiciului cauzat creditorului, asigurând repunerea acestuia în situaţia patrimonială în care s-ar fi aflat dacă obligaţia debitorului ar fi fost executată întocmai. Atingerea acestei finalităţi comportă necesarmente ca d.-i.c. să conţină două elemente, şi anume: valoarea pierderii efectiv suferite de creditor (damnum emergens) şi valoarea câştigului nerealizat (lucrum cessans). Ca regulă, d.-i.c. trebuie să acopere numai daunele directe şi previzibile, iar nu şi pe acelea indirecte şi imprevizibile. Determinarea cuantumului d.-i.c. trebuie făcută de către instanţa de judecată prin stabilirea valorii pagubei supuse reparaţiunii la momentul pronunţării sentinţei de obligare a debitorului la plată, deoarece numai astfel poate fi înfăptuită repararea integrală a pagubei 293 daune-interese moratorii suferite de creditor. Uneori (ca, de exemplu, în cazul contractelor de transport maritim sau de transport aerian) legiuitorul stabileşte un plafon maxim al d.-i.c. la care poate fi obligat debitorul, chiar dacă valoarea prejudiciului încercat de creditor ar fi superioară acelui plafon. Părţile au deplină libertate să procedeze la o evaluare anticipată a d.-i.c., stipulând în contract o clauză penală într-un atare sens. Cuantumul d.-i.c. rezultat din evaluarea astfel făcută de către părţi nu mai poate fi modificat de către instanţa de judecată. D.-i.c. nu pot fi cumulate cu executarea în natură a obligaţiei, deoarece ele o înlocuiesc pe aceasta. în schimb, ele pot fi cumulate cu daunele-interese moratorii, acestea din urmă neîn-locuind executarea în natură. în caz de neexecutare parţială, debitorul datorează d.-i.c. numai pentru partea neexecutată din prestaţia sa [v. şi daune-interese; daune-interese moratorii]. daune-interese moratorii, despăgubiri în bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate contractual de către debitor. D.-i.m. nu sunt menite să înlocuiască executarea în natură a obligaţiei şi, ca urmare, pot fi cumulate cu acestea, după cum pot fi cumulate şi cu daunele-interese compensatorii care înlocuiesc executarea în natură a prestaţiei. Asemenea daunelor-interese compensatorii, şi d.-i.m. pot fi evaluate anticipat de către părţi şi determinate printr-o clauză penală stipulată în acest sens. în absenţa unei stipulaţii contractuale contrare, acordarea d.-i.m. este condiţionată de punerea în întârziere a debitorului; în ipoteza obligaţiilor care au ca obiect o sumă de bani (obligaţii pecuniare) d.-i.m. se înfăţişează ca dobânzi [v. şi daune-interese compensatorii; daune-interese]. daune previzibile, sintagmă ce desemnează prejudiciile suferite de creditor ca urmare a neexecutării prestaţiei asumate contractual de către debitor şi a căror producere a fost prevăzută sau putea fi prevăzută la momentul perfectării contractului. Daunele-interese la plata cărora poate fi obligat debitorul în cadrul răspunderii contractuale cuprind numai d.p., nu şi daunele imprevizibile. Excepţie face doar cazul când neexe-cutarea prestaţiei de către debitor se fundamentează pe dolul acestuia. într-o atare ipoteză, obligarea debitorului pentru d.p. vizează situaţia obişnuită, adică situaţia cel mai frecvent întâlnită şi care, prin specificul ei, nu este de natură să surprindă pe individul care se află în limitele unei conduite normale sub aspectul diligenţei şi prudenţei manifestate. Astfel, în cazul încredinţării pentru transport cărăuşului a unui bagaj care pe traseu se pierde sau este furat, cărăuşul este îndreptăţit să prezume că, sub aspect valoric, conţinutul acelui bagaj se înscrie în limitele a ceea 294 debitor ce este obişnuit să conţină un bagaj cu referire la care expeditorul nu l-a avertizat în prealabil că ar avea un conţinut mai valoros, de natură să reclame o protecţie şi o atenţie mai speciale. De aceea, pentru cărăuş excedentul de valoare a conţinutului respectivului bagaj se analizează ca o daună imprevizibilă în caz de pierdere sau furt, iar nu ca o daună previzibilă, întrucât, în mod normal, bagajele de acest gen supuse expedierii în condiţii obişnuite, fără măsuri suplimentare de protecţie, se consideră că nu conţin valori deosebite. Previzibilitatea daunei se apreciază in abstracto şi se raportează la momentul încheierii contractului [ant. daune imprevizibile]. debit, sumă pe care o persoană, numită debitor, o datorează altei persoane, numite creditor. în terminologia juridică uzuală, acest termen este folosit pentru a desemna o datorie izvorâtă dintr-un contract de credit sau dintr-un alt raport juridic contractual. D. are însă o accepţiune mai largă, putând fi utilizat pentru a desemna orice datorie pecuniară pe care o are o persoană faţă de o altă persoană, indiferent de sursa care a generat acea datorie, contractuală sau delictuală. debitor, termen ce desemnează în mod generic subiectul pasiv al raportului juridic obligaţional (persoană fizică sau juridică). în diferite raporturi obligaţionale concrete, d. primeşte denumiri specifice. Astfel, în contractul de împrumut d. se numeşte împrumutat; în contractul de vânzare-cumpărare d. preţului se numeşte cumpărător, iar d. obligaţiei de predare a bunului se numeşte vânzător; în contractul de închiriere d. obligaţiei de plată a chiriei se numeşte chiriaş, iar d. obligaţiei de predare a folosinţei bunului închiriat se numeşte locator; în ipoteza obligaţiilor izvorâte din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, d. se numeşte făptuitor sau autor al faptei ilicite păgubitoare etc. Este necesar ca ambii subiecţi ai raportului juridic obligaţional (creditorul şi d.) să fie determinaţi din chiar momentul stabilirii acestui raport. Nimic nu se opune însă ca subiecţii raportului juridic să fie determinabili la momentul naşterii raportului juridic de obligaţie, determinarea lor concretă urmând a se face doar la momentul executării obligaţiei. Aşa se întâmplă, bunăoară, în cazul titlurilor la purtător, al ofertei adresate publicului şi, în genere, al actelor juridice unilaterale generatoare de obligaţii în ce priveşte persoana creditorului, îndatorirea d. de a executa prestaţia asumată constituie una din componentele esenţiale ale conţinutului raportului juridic obligaţional. Executarea acestei prestaţii trebuie făcută de către d. voluntar şi întocmai, întrucât, în caz contrar, acesta se supune judecăţii, ceea ce comportă executarea silită a bunurilor sale şi plata pagubelor şi a cheltuielilor suportate de către creditor. Prestaţia la care se îndatorează d. 20. 295 debitor de regres faţă de creditor formează obiectul raportului juridic obligaţional. debitor de regres, persoană care, în baza unei cambii, îşi asumă obligaţia de a garanta îndeplinirea prestaţiei (efectuarea plăţii) de care este ţinut trasul, ca debitor cambial principal, putând fi urmărită, pe acest temei, ea însăşi, de către creditorul cambial pentru executarea acelei prestaţii, dacă la împlinirea scadenţei - sau, în cazurile prevăzute de lege, chiar mai înainte de scadenţă - obligatul principal refuză plata ce i se cere. Obligaţia sa de garanţie este, în realitate, o obligaţie de plată având caracter subsidiar. Sunt d.r.: trăgătorul, giranţii şi avaliştii lor [sin. obligat de regres; v. şi regres cambiali. debitor imediat, sintagmă ce desemnează pe debitorul nemijlocit al unui creditor şi care, la rândul lui, are un alt debitor, care, în raport cu creditorul principal, este un subdebitor. Creditorul principal, prin intermediul acţiunii directe, are dreptul de a acţiona în numele său şi în interes propriu, pentru a obţine plata creanţei sale, pe subdebitor, fără ca între cei doi să existe un raport de obligaţii. între creditor şi d.i. există un raport juridic de obligaţii; de asemenea, un alt raport de obligaţii există între d.i. şi subdebitor, raport care este întotdeauna de natură contractuală şi în care d.i. are calitatea de creditor. Acţiunea directă permite creditorului debitorului imediat, terţ faţă de contractul încheiat între cei doi, să se prevaleze de forţa obligatorie a acelui contract şi să ceară plata creanţei sale direct de la subdebitor, care este debitorul debitorului său [sin. debitor intermediari. debitor intermediar, v. debitor imediat. debitor urmirit, sintagmă ce desemnează în mod generic pe debitorul împotriva căruia se află în curs de desfăşurare procedura de executare silită a obligaţiei. Simpla cerere privind începerea urmăririi silite a debitorului este suficientă în acest sens, dacă respectiva cerere se fundamentează pe un titlu executoriu [v. şi titlu executoriul. debitori solidari, sintagmă ce desemnează pe debitorii unei obligaţii solidare, de specificul căreia este dreptul creditorului comun al acelor debitori de a cere de la oricare dintre ei executarea integrală a dreptului său de creanţă. Această solidaritate pasivă a fost imaginată de legiuitor ca o veritabilă garanţie pentru creditor privind executarea creanţei sale [v. şi solidaritate pasivăl. decădere din beneficiul termenului, sancţiune civilă concretizată în pierderea de către debitor a dreptului de a se prevala de termenul suspensiv stipulat în favoarea sa, având drept consecinţă exigibilitatea imediată a obligaţiei asumate contractual de către acesta. Este decăzut din beneficiul termenului debitorul care: a) se află în stare de insolvabilitate constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă; b) prin fapta sa a micşorat 296 declararea judecătorească a dispariţiei garanţiile oferite creditorului prin contract; c) a folosit creditul acordat de o bancă comercială sau de C.E.C. în alte scopuri decât în scopul avut în vedere la acordarea creditului; d) se află într-una din situaţiile expres prevăzute de lege şi sancţionate ca atare de legiuitor. decădere din dreptul la locuinţă, ipoteză de încetare a contractului de închiriere a locuinţei, cu titlu de sancţiune pentru locatarul care o perioadă de timp prevăzută de lege nu a exercitat folosinţa locuinţei închiriate. Potrivit Legii nr. 114/1996, republicate, în cazul părăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului de închiriere sau al decesului acestuia, precum şi în cazul titularului de contract, nerezident, care, fără a fi detaşat, nu a mai folosit locuinţa mai mult de 2 ani, fără întrerupere şi în lipsa persoanelor care pot solicita locuinţa, contractul de închiriere încetează în termen de 30 de zile de la data părăsirii domiciliului de către titularul contractului sau de la data înregistrării decesului ori de la împlinirea termenului de 2 ani de nefolosire neîntreruptă a locuinţei. decădere din drepturile părinteşti, sancţiune juridică specifică dreptului familiei, aplicabilă părinţilor în următoarele cazuri limitativ prevăzute de lege: dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exer-i citare a drepturilor părinteşti, prin purtarea abuzivă sau prin neglijenţa gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România (art. 109 C. fam.). D.d.p. priveşte toate drepturile şi îndatoririle părinteşti, cu excepţia obligaţiei legale de întreţinere şi a dreptului de a avea legături personale cu copilul, drept care va fi exercitat însă sub controlul autorităţii tutelare, îndreptăţită să nu îngăduie asemenea legături atunci când, datorită lor, creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie. Sancţiunea se pronunţă de către instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare şi poate fi ridicată tot de către instanţă, dacă încetează împrejurările care au dus la aplicarea ei [sin. decădere din ocrotirea părintească]. decădere din termenul legal, sancţiune juridică ce constă în pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau anumite acte procedurale, ori un drept subiectiv, în privinţa cărora, prin dispoziţii legale imperative, s-a stabilit pentru titular obligaţia de a le valorifica într-un anumit termen, iar acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia respectivă. D.t.l. poate fi invocată şi din oficiu de către instanţa judecătorească. declararea judecătorească a dispariţiei, instituţie juridică în virtutea căreia o persoană fizică care lipseşte de la domiciliul său o vreme mai îndelungată poate fi declarată dispărută (sau în stare de dispariţie), prin hotărâre judecă- 297 declararea judecătorească a dispariţiei torească, în situaţia în care a trecut cel puţin un an de la data ultimelor ştiri care atestau că acea persoană era în viaţă. Instanţa competentă să declare dispariţia este judecătoria ultimului domiciliu al dispărutului. în principiu, d.j.d. constituie o condiţie necesară şi prealabilă declarării judecătoreşti a morţii. Ea reprezintă o măsură de prudenţă menită să preîntâmpine ajungerea precipitată la actul grav al declarării judecătoreşti a morţii, care pune în cauză însăşi calitatea de subiect de drept a dispărutului. D.j.d. apare, astfel, ca o fază preliminară a declarării judecătoreşti a morţii, având menirea să pună în evidenţă elementele necesare legitimării unei concluzii juste cu privire la faptul dacă dispărutul se află sau nu în viaţă, concluzie ce urmează să fie exprimată ulterior de instanţă, prin hotărârea sa, în eventualitatea sesizării ei cu o cerere de declarare judecătorească a morţii. Această fază comportă efectuarea unor cercetări de amploare cu referire la existenţa persoanei vizate, ale căror rezultate vor servi instanţei, în faza declarării judecătoreşti a morţii, la adoptarea unei soluţii juste. Legea (art. 16 din Decretul nr. 31/1954) instituie o condiţie minimală, de a cărei îndeplinire leagă posibilitatea d.j.d., şi anume se cere ca de la data ultimelor ştiri din care rezultă că dispărutul se afla în viaţă să fi trecut cel puţin un an. De precizat însă că declararea dispariţiei unei persoane se justifică numai prin acea lipsă de ştiri despre existenţa sa, care îndreptăţesc presupunerea că respectiva persoană nu se mai află în viaţă. Termenul de un an prevăzut de lege are semnificaţia unei duble condiţii: pe de o parte, de îndeplinirea acestui termen legiuitorul condiţionează posibilitatea d.j.d., iar, pe de altă parte, el constituie, totodată, o condiţie de care depinde posibilitatea intentării acţiunii pentru o atare declarare. înainte de împlinirea unui an de la data ultimelor ştiri despre persoana care absentează de la domiciliul sau de la reşedinţa sa, instanţei nu-i este îngăduit să pronunţe d.j.d., iar persoanei interesate nu-i este îngăduit să se adreseze instanţei cu o asemenea cerere. Proba datei ultimelor ştiri, ca şi aceea a dispariţiei de la domiciliu poate fi făcută prin orice mijloace de dovadă. Atunci când ziua ultimelor ştiri despre cel care lipseşte de la domiciliu nu se poate stabili, termenul de un an se va socoti de la sfârşitul lunii ultimelor ştiri, iar dacă nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic. Legea nu precizează persoanele care pot cere d.j.d. Pot justifica un interes legitim în acest sens: soţul dispărutului, moştenitorii prezumtivi, creditorii dispărutului; chiar procurorul are îndreptăţirea să iniţieze prin cererea sa procedura de d.j.d. Primind cererea de d.j.d. preşedintele judecătoriei dispune: efectuarea de cercetări prin organele consiliului local şi de poliţie, în scopul culegerii de date informative cu privire la împrejurările concrete în care s-a produs dispa- 298 declararea judecătorească a dispariţiei riţia şi la ştirile existente în legătură cu persoana dispărutului; afişarea cererii la ultimul domiciliu al persoanei în cauză şi la consiliul local, cu invitaţia tuturor celor care deţin informaţii să le comunice instanţei; încunoştinţarea autorităţii tutelare în vederea numirii, dacă este cazul, a unui curator care să reprezinte interesele patrimoniale ale celui dispărut. După trecerea a 45 de zile de la afişare, preşedintele instanţei de judecată fixează termen de judecată, cu citarea părţilor. Persoana a cărei dispariţie se cere a fi declarată se citează la ultimul său domiciliu, iar în cazul în care a avut un mandatar general, se citează şi acesta. Legea (art. 38 din Decretul nr. 32/1954) dispune că judecata se face cu participarea procurorului, care va pune concluzii; nerespectarea acestei reguli procedurale se sancţionează cu nulitatea actelor de procedură astfel îndeplinite. Hotărârea declarativă a dispariţiei se afişează timp de 30 de zile la uşa instanţei şi a consiliului local al ultimului domiciliu al dispărutului. Ea se comunică şi autorităţii tutelare în vederea instituirii unui reprezentant legal în persoana curatorului. O atare hotărâre este susceptibilă de căile ordinare de atac. D.j.d. a unei persoane produce mai multe efecte juridice, care sunt însă dominate de prezumţia legală potrivit căreia persoana respectivă este în viaţă câtă vreme nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă. Dispariţia este şi rămâne, totuşi, o realitate care impune luarea unor măsuri menite să ocrotească deopotrivă interesele copiilor minori ai celui dispărut şi interesele patrimoniale ale acestuia. Cât priveşte pe copii minori ai dispărutului, aceştia vor fi puşi sub tutelă. Instituirea tutelei este un efect obligatoriu al hotărârii judecătoreşti de declarare a dispariţiei atunci când ambii părinţi sunt dispăruţi, dar şi în cazul în care unul dintre aceştia este dispărut, iar celălalt este mort sau se află într-o situaţie (ca de pildă, executarea unei pedepse privative de libertate, suferă de o boală gravă, este pus sub interdicţie, decăzut din drepturile părinteşti etc.) în care nu poate asigura ocrotirea minorului. In vederea ocrotirii intereselor celui dispărut, legea dispune că autoritatea tutelară poate institui curatela ori de câte ori dispărutul nu a lăsat un mandatar general. Dar deschiderea curatelei nu este privită de legiuitor ca o consecinţă obligatorie a hotărârii de declarare a dispariţiei. Fiind o măsură de ocrotire referitoare la conservarea şi administrarea patrimoniului celui dispărut, ea va fi luată numai atunci când un astfel de patrimoniu există. Pe de altă parte, curatela poate fi deschisă chiar într-o fază prealabilă pronunţării hotărârii de d.j.d. în cazul reapariţiei celui dispărut, trebuie să se recunoască - chiar dacă prin lege nu este reglementată expres - posibilitatea anulării hotărârii judecătoreşti de declarare a dispariţiei. Dreptul de a cere anularea revine în primul rând fostului dispărut, membrilor familiei 299 BC.U "M. EMINESCU" IAŞI declararea judecătorească a morţii sale, oricărei persoane interesate, precum şi procurorului [v. şi declararea judecătorească a morţii precedată de declararea dispariţiei; declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei]. declararea judecătorească a morţii, neprecedată de declararea dispariţiei, ipoteză de declarare judecătorească a morţii, care se distinge prin aceea că pronunţarea unei astfel de hotărâri nu este condiţionată de preexistenţa în cauză a unei hotărâri judecătoreşti de declarare a dispariţiei. Legea (art. 16 din Decretul nr. 31/1954) prevede că cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau în altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia. Declararea judecătorească a morţii poate avea loc fără ca în prealabil să fi fost declarată dispariţia, dacă sunt întrunite următoarele două condiţii cumulative: dispariţia persoanei în cauză să se fi produs în împrejurări excepţionale; de la data sinistrului să fi trecut un an de zile. Data împrejurării excepţionale se poate face prin orice mijloc de probă, întrucât aceste împrejurări sunt chestiuni de fapt şi de aceea dovada lor poate fi făcută prin orice mijloace de probă. Jurisprudenţa a decis că declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei poate avea loc numai dacă nu există un certificat constatator al morţii, deoarece, în prezenţa unui astfel de certificat oficial eliberat ca urmare a găsirii cadavrului, înregistrarea decesului se face direct la serviciul de stare civilă. Regula în materia declarării judecătoreşti a morţii este declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei. Ipoteza declarării judecătoreşti a morţii neprecedată de declararea dispariţiei reprezintă excepţia la această regulă. Legea (art. 40 din Decretul nr. 32/1954) stabileşte că procedura declarării judecătoreşti a morţii şi în această ipoteză este aceeaşi ca în cazul declarării judecătoreşti a dispariţiei. Data morţii se stabileşte prin hotărârea declaraţiei de moarte, iar data rămânerii definitive a acelei hotărâri este nesemnificativă sub acest aspect. Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările [art. 18 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954]. Aceasta fiind o chestiune de fapt, instanţa poate administra orice probe în acest sens. în lipsă de probe sau indicii suficiente, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului, după care se poate cere declararea judecătorească a morţii [art. 18 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954]. Legiuitorul instituie astfel o prezumţie conform căreia data morţii coincide cu ultima zi a termenului, după care se poate cere declararea judecătorească a morţii. Această zi diferă după cum este vorba de declararea judecătorească a morţii 300 declararea judecătorească a morţii precedată de declararea dispariţiei sau de d.j.m.n.d.d.: în primul caz, ea va fi ultima zi a termenului de 4 ani, iar în al doilea caz, ea va coincide cu ultima zi a termenului de un an. Indiferent dacă instanţa judecătorească stabileşte data morţii celui dispărut pe baza unor probe suficiente sau pe baza prezumţiei legale arătate, care operează numai în absenţa unor asemenea probe, această dată este şi rămâne, prin natura sa, doar o probabilitate. De aceea, legiuitorul a reglementat posibilitatea rectificării ei [art. 18 alin. (4) din Decretul nr. 31/1954]. Rectificarea datei morţii se face potrivit procedurii prevăzute de lege pentru anularea hotărârii declarative de moarte. Cererea de rectificare se adresează instanţei care a pronunţat hotărârea declarativă de moarte; judecata se face de urgenţă, cu citarea persoanelor care au fost părţi la procedura declarativă de moarte şi ascultând concluziile procurorului. Dacă instanţa constată întemeiată cererea respectivă, va rectifica data morţii din cuprinsul hotărârii declarative de moarte, dispunând ca hotărârea de rectificare să se comunice serviciului de stare civilă pentru a face cuvenita modificare în registrul actelor de stare civilă. Rectificarea datei morţii prezumate nu trebuie confundată cu revizuirea, deoarece ea presupune promovarea unei acţiuni având ca obiect stabilirea unei alte date a morţii decât aceea care fusese iniţial precizată de către instanţă, pe când revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac (art. 322 C. proc. civ.). Totodată, regulile procedurale ce primesc aplicare în cele două situaţii sunt esenţial diferite. Rectificarea datei morţii nu trebuie confundată nici cu îndreptarea hotărârii judecătoreşti care este reglementată de Codul de procedură civilă (art. 281) ca modalitate de înlăturare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul ei. De asemenea, ea nu trebuie confundată nici cu rectificarea actelor de stare civilă pe care legea o reglementează ca mijloc juridic de corectare a greşelilor comise cu prilejul întocmirii acestor acte. Cât priveşte efectele hotărârii declarative de moarte, legea (art. 18 din Decretul nr. 31/1954) dispune că de îndată ce această hotărâre rămâne definitivă, cel dispărut este considerat că a murit la data stabilită prin hotărâre ca fiind cea a morţii. Se instituie, astfel, o prezumţie legală relativă, potrivit căreia cel dispărut este socotit că a murit, ce devine operantă pe data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte. Această prezumţie are valenţe multiple: în virtutea ei, persoana dispărută este considerată ca decedată; totodată, se consideră că decesul acelei persoane a survenit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţii; în fine, ea implică ideea că până la această dată dispărutul se afla în viaţă. Caracterul relativ face însă posibilă răsturnarea sa prin probă contrară. Hotărârea declarativă de moarte produce efect retroactiv. Prezumţia de moarte se declan- 301 declararea judecătorească a morţii şează la data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte, dar, ca efect al acestei hotărâri, ea devine operantă chiar mai înainte de acel moment, adică de la data stabilită de instanţă prin hotărârea respectivă, ca fiind aceea a morţii. Declararea judecătorească a morţii produce aceleaşi efecte ca şi moartea fizic constatată. Astfel, încetează capacitatea subiectivată a celui declarat mort, marchează deschiderea succesiunii acestuia, încetează căsătoria celui declarat mort, se sting drepturile viagere ale celui declarat mort etc. Exercitarea dreptului de opţiune succesorală devine posibilă numai din momentul rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii declarative de moarte. Până la acea dată fiinţează prezumţia că cel dispărut se află în viaţă. Dacă cel declarat mort este în viaţă se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea (art. 20 din Decretul nr. 31/1954). Soluţia anulării se impune şi în ipoteza în care ulterior rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii declarative de moarte, se va descoperi că decesul persoanei în cauză a fost constatat în mod direct şi a fost înregistrat ca atare în registrul de stare civilă. Anularea hotărârii declarative de moarte produce efecte retroactive, în sensul că cel declarat mort se consideră că s-a aflat în viaţă în momentul pronunţării acelei hotărâri. Aceste efecte se concretizează în renaşterea tuturor drepturilor şi obligaţiilor care s-au stins ca urmare a rămâ- nerii definitive a respectivei hotărâri. Totodată, se vor stinge drepturile şi obligaţiile care s-au născut prin efectul acelei hotărâri. Prin derogare de la principiul retroactivităţii efectelor hotărârii declarative de moarte, legiuitorul (art. 22 C. fam.) consacră, pentru cazul când soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, soluţia menţinerii noii căsătorii. Principiul retroactivităţii efectelor anulării hotărârii declarative de moarte primeşte aplicare deplină cu referire la situaţia moştenitorilor prezumtivi. Succesiunea celui declarat mort se deschide pe data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morţii, moştenitorii prezumtivi dobândind vocaţia de a culege moştenirea încă de la acea dată. Dar anularea hotărârii declarative de moarte înlătură definitiv titlul de moştenitor al persoanelor care, în această calitate, au beneficiat de moştenire. Ca urmare, moştenitorii prezumtivi îşi pierd titlul în virtutea căruia au stăpânit bunurile din averea succesorală, fiind obligaţi să le restituie. Moştenitorul prezumtiv de bună-credinţă are obligaţia să restituie bunurile în natură ori de câte ori există o asemenea posibilitate; atunci când el a înstrăinat bunurile succesorale cu titlu oneros unui terţ de bună-credinţă, actul de înstrăinare rămâne valabil, fiind supus restituirii preţul primit. Cât priveşte moştenitorul prezumtiv de rea-credinţă, îi revine şi lui obligaţia restituirii bunurilor în natură, atunci 302 declararea judecătorească a morţii când o astfel de restituire este posibilă. Dacă le-a înstrăinat cu titlu oneros unui terţ dobânditor de bună-credinţă, respectivul moştenitor este obligat să restituie, la alegerea proprietarului, fie preţul încasat pentru bunurile respective, fie valoarea acestora din momentul revendicării. în cazul anulării hotărârii declarative de moarte, terţul dobânditor cu titlu oneros nu este obligat să înapoieze bunurile care aparţinuseră celui declarat mort decât dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că acesta se află în viaţă [art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954], adică dacă era de rea-credinţă. Obligaţia de restituire nu-l vizează pe terţul dobânditor cu titlu oneros de bună-credinţă. Orice dobânditor este prezumat a fi de bună-credinţă până la proba contrară, care este în sarcina celui ce contestă buna-credinţă a acestuia. Nu este exonerat de obligaţia de restituire nici terţul dobânditor cu titlu gratuit dacă a fost de rea-credinţă la momentul perfectării actului translativ de proprietate. Dobânditorul cu titlu oneros de rea-credinţă are însă împotriva moştenitorului prezumtiv o acţiune în justiţie prin care poate pretinde de la acesta înapoierea prestaţiei pe care a primit-o în schimbul bunurilor supuse restituirii [v. şi declararea judecătorească a morţii]. declararea judecătorească a morţii, precedată de declararea dispariţiei, ipoteză de declarare judecătorească a morţii care se distinge prin aceea că hotărârea declaraţiei de moarte trebuie să fie precedată, cu intervalul de timp prevăzut de lege, de o hotărâre judecătorească declarativă a dispariţiei persoanei în cauză. Legea (art. 16 din Decretul nr. 31/1954) dispune că cel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia. în ipoteza în discuţie, declararea judecătorească a morţii comportă trei condiţii cumulabile, şi anume: să fi fost declarată dispariţia persoanei vizate printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă; această hotărâre să fi fost afişată în condiţiile prevăzute de lege, iar de la data afişării sale să fi trecut cel puţin şase luni; să fi trecut cel puţin patru ani de la data ultimelor ştiri din care rezultă că dispărutul se află sau se afla în viaţă. Cu referire la această ultimă condiţie, instanţa are obligaţia să verifice, pe baza probelor administrate în cauză, îndeplinirea ei, stabilind, dacă este posibil cu exactitate, data ultimelor ştiri care atestau că persoana declarată dispărută trăieşte. Dacă ziua ultimelor ştiri despre cel care lipseşte de la domiciliu nu se poate stabili, termenul de patru ani se va socoti de la sfârşitul lunii ultimelor ştiri, iar în cazul în care nu se poate 303 declaraţie de căsătorie stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic. Procedura declarării judecătoreşti a morţii este aceeaşi ca şi pentru declararea dispariţiei. Prin hotărâre declarativă de moarte instanţa stabileşte data morţii celui dispărut. Acesta este considerat mort numai după rămânerea definitivă a hotărârii respective, dar cu efect retroactiv de la data stabilită în acea hotărâre. După rămânerea definitivă, hotărârea declarativă de moarte se comunică serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul de stare civilă. Ori de câte ori se dovedeşte ulterior că cel declarat mort este în viaţă, instanţa care a pronunţat hotărârea, cu citarea părţilor care au figurat în proces şi cu participarea procurorului, care va pune concluzii, va da o hotărâre de anulare, care va fi comunicată serviciului de stare civilă în scopul rectificării registrului de stare civilă. Hotărârea declarativă de moarte se va anula şi în cazul în care ulterior se descoperă actul de stare civilă care constată decesul fizic al persoanei vizate. Procedura declarării judecătoreşti a morţii se aplică ori de câte ori există incertitudine cu privire la încetarea din viaţă a unei persoane; această procedură nu este însă susceptibilă de aplicare atunci când, deşi constatarea morţii s-a făcut direct, înregistrarea sa a fost omisă ori făcută cu întârziere. Dar procedura în discuţie este aplicabilă în ipoteza în care neînregistrarea decesului în registrul de stare civilă s-a datorat incertitudinilor existente cu privire la încetarea din viaţă a persoanei respective [v. şi declararea judecătorească a morţii]. declaraţie de căsătorie, formalitate anterioară încheierii căsătoriei, prin care viitorii soţi îşi exprimă voinţa în vederea încheierii căsătoriei. D.c. se face personal de către viitorii soţi, în scris, la serviciul public comunitar local de evidenţa persoanelor unde urmează a se încheia căsătoria, mai precis la sediul primăriei locului de domiciliu sau de reşedinţă al unuia dintre viitorii soţi. Dacă unul dintre viitorii soţi nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el poate face d.c. la serviciul public comunitar local de evidenţa persoanelor în a cărui rază admi-nistrativ-teritorială are domiciliul sau reşedinţa, serviciu care o transmite, în termen de 48 de ore, la serviciul public comunitar local de evidenţa persoanelor unde urmează a se încheia căsătoria. Ofiţerul de stare civilă care primeşte d.c., solicită viitorilor soţi să prezinte actele de identitate, certificatele de naştere, certificatele medicale privind starea sănătăţii acestora şi, dacă este cazul, dovezi privind desfacerea sau încetarea căsătoriei, precum şi aprobarea preşedintelui consiliului judeţean sau a primarului general al municipiului Bucureşti pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente rezultate din condiţiile de vârstă, rudenie firească sau adopţie, în condiţiile prevăzute de lege. în ipoteza în care unul dintre viitorii soţi se află 304 declaraţie de voinţă în imposibilitate de a se prezenta la serviciul public comunitar local de evidenţa persoanelor pentru efectuarea d.c., aceasta va putea fi luată de către delegatul stării civile şi în afara sediului serviciului de stare civilă. Prin grija ofiţerului de stare civilă, d.c. va fi publicată, prin afişarea în extras, în ziua în care a fost primită, la locul special amenajat la sediul primăriei unde se va încheia căsătoria. D.c. trebuie să exprime voinţa neîndoielnică a viitorilor soţi de a se căsători. De asemenea, aceasta trebuie să cuprindă declaraţia viitorilor soţi că au luat la cunoştinţă starea de sănătate a fiecăruia, precum şi declaraţia că îndeplinesc cerinţele legale prevăzute la art. 4-10 C. fam., dispoziţii referitoare la îndeplinirea condiţiilor de fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie. Tot în d.c., viitorii soţi trebuie să se învoiască asupra numelui pe care-l vor purta în timpul căsătoriei. O astfel de declaraţie se poate face şi ulterior, până la încheierea căsătoriei, în formă scrisă, urmând a se anexa d.c. făcute. Dacă d.c. au fost făcute la servicii publice comunitare locale de evidenţa persoanelor diferite, d.c. trebuie să cuprindă şi indicarea serviciului public comunitar local de evidenţa persoanelor la care se va celebra căsătoria. D.c. se semnează de viitorii soţi, precum şi de delegatul stării civile. Dacă unul dintre viitorii soţi se află în imposibilitate de a semna, delegatul de stare civilă va menţiona că datele cuprinse în declaraţia de căsătorie sunt conforme cu cele exprimate verbal de viitorul soţ, precum şi faptul că aceasta i-a fost citită cuvânt cu cuvânt. De asemenea, conform Legii nr. 119/1996, căsătoria se încheie în termen de 10 zile, în care se cuprind atât ziua când a fost făcută d.c., cât şi ziua în care se oficiază căsătoria. Pentru motive temeinice, căsătoria poate fi încheiată şi înainte de împlinirea acestui termen, cu încuviinţarea primarului municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria. declaraţie de voinţă, manifestare de voinţă a unei persoane (fizice sau juridice) făcută de o manieră neîndoielnică, în ideea exteriorizării voinţei sale juridice de a încheia un anumit act juridic, în armonie cu principiul consensua-lismului, în cazul actelor juridice consensuale părţile au deplină libertate de a alege forma în care îşi exteriorizează voinţa juridică, încheierea actelor juridice solemne însă necesită ca d.v. să îmbrace forma cerută de lege pentru actul respectiv. Ca regulă, d.v. trebuie să fie expresă şi directă, dar poate fi şi tacită atunci când voinţa juridică a persoanei rezultă neechivoc din săvârşirea unei acţiuni, cum se întâmplă, bunăoară, în cazul executării unui mandat sau în cazul adoptării unei atitudini, ca de pildă expunerea mărfurilor şi a preţurilor în vitrinele sau pe rafturile unor magazine ori în pieţele publice. Uneori, d.v. poate fi şi indirectă, 305 deconfitură în sensul că voinţa juridică a persoanei rezultă din acte sau fapte care, deşi sunt făcute cu un alt scop, permit să se constate neechivoc voinţa de a încheia actul juridic. Aşa este, bunăoară, oferta de revânzare pe care beneficiarul unei promisiuni de vânzare o face unui terţ şi care implică exprimarea indirectă a voinţei juridice de a accepta promisiunea, deoarece numai acceptând respectiva promisiune şi încheind contractul promis, beneficiarul putea revinde bunul dobândit în acest mod. în cazul anumitor acte juridice, precum contractul de donaţie, în cazul unei căsătorii etc., d.v. este indispensabil necesar să fie expresă şi directă. deconfitură, termen mai puţin utilizat în limbajul juridic modern, prin care se desemnează starea de insolvabilitate a unui debitor care nu are calitatea de comerciant. de cuius, locuţiune latină ce provine din expresia îs de cuius successione agitur şi prin care se desemnează persoana fizică despre a cărei succesiune este vorba. D.c. este deci persoana decedată (defunctul) care a lăsat moştenirea [sin. defunct; persoană a cărei succesiune s-a deschis]. deficiente conditione, sintagmă preluată din limba latină spre a fi utilizată pentru a desemna situaţia în care nu s-a îndeplinit şi a devenit cert că nici nu se va îndeplini condiţia care afecta un act juridic [v. şi pendente conditione; eveniente conditione]. deghizare, formă a simulaţiei constând în încheierea de către părţi a unui contract care generează adevăratele raporturi juridice dintre ele şi pe care îl ţin secret în totul sau în parte, îmbrăcându-l în forma unui alt contract, care este public. De regulă, prin actul public se ascunde natura juridică a actului secret: actul public deghizează actul secret. Există d. chiar şi atunci când actul public, fără a masca natura actului secret, se limitează doar la ascunderea, prin omisiune, a unor clauze sau efecte ale actului real. D. este de două feluri: totală şi parţială. D. este totală atunci când prin actul public se ascunde natura actului secret. Spre exemplu, părţile încheie un contract de donaţie pe care îl deghizează într-un contract de întreţinere sau într-un contract de vânzare-cumpărare. Contractul secret se numeşte act deghizat, iar actul public se numeşte act deghizant. D. este parţială în cazul în care părţile, prin actul public, se limitează să ascundă unele clauze sau efecte ale actului secret. Bunăoară, în locul preţului real convenit de părţi într-un contract de vânzare-cumpărare, în actul public se înscrie fie un preţ mai mare, fie un preţ mai mic [v. şi simulaţie; fictivitate; interpunere de persoane]. delăsarea imobilului, facultate recunoscută terţului subdobânditor al imobilului ipotecat de a abandona acel imobil, care este urmărit de către creditor, făcând în acest sens o declaraţie scrisă în faţa instanţei 306 delegat judecătoreşti. Legea (art. 1795 C. civ.) dispune că d.i. poate fi făcută chiar de către orice detentor precar care nu este personal obligat la plata datoriei, în măsura în care are capacitate de a înstrăina. Detentorul poate recurge la d.i. chiar şi în cazul în care a recunoscut obligaţia, precum şi după ce a fost condamnat în această calitate (art. 1796 C. civ.). Cel ce a făcut d.i. este îndreptăţit ca, până la adjudecare, să reia imobilul înapoi, dacă plăteşte întreaga datorie garantată cu acel imobil, precum şi toate cheltuielile. D.i. ipotecat se face printr-o declaraţie scrisă la grefa judecătoriei în raza de competenţă teritorială a căreia se află respectivul imobil. Instanţa va încheia un proces-verbal pentru constatarea îndeplinirii acestei formalităţi procedurale. Orice persoană interesată poate cere acestei instanţe numirea unui curator pentru imobilul abandonat. Vânzarea acestuia din urmă va avea loc conform procedurii prevăzute pentru executarea silită. Detentorul care a delăsat imobilul ipotecat ori a plătit datoria sau a fost supus executării silite pentru recuperarea acesteia, are, în puterea legii, recurs în garanţie împotriva debitorului principal (art. 1799 C. civ.). Obiectul unui astfel de recurs constă în repararea prejudiciului pe care l-a încercat ca urmare a evicţiunii ce a determinat pierderea lucrului şi totodată îmbogăţirea fără justă cauză a debitorului care a ipotecat imobilul. D.i. nu poate fi făcută dacă proprietarul imobilului urmărit este însuşi debitorul creanţei garantate prin ipotecă. delegant, debitor care obţine şi aduce creditorului său (numit dele-gatar) angajamentul altei persoane (numite delegat) care se obligă alături de acesta (adică de debitorul iniţial) sau în locul acestuia. D. este unul dintre cei trei subiecţi de drept implicaţi în operaţia juridică triunghiulară numită delegaţie. în cazul delegaţiei perfecte, prin angajamentul asumat de delegat, d. este liberat de obligaţia sa faţă de creditor. Dimpotrivă, în cazul delegaţiei imperfecte, d. rămâne în continuare debitor principal alături de delegat, creditorul delegatar având facultatea de a alege între cei doi debitori pe acela împotriva căruia să declanşeze urmărirea silită. Cu referire la delegaţia perfectă, Codul civil român (art. 1133) reglementează două situaţii în care obligaţia d. subzistă faţă de delegatar, şi anume: a) când delegatarul şi-a rezervat expres dreptul de a urmări pe delegant în caz de insolvabilitate a delegatului; b) când delegatul este insolvabil în momentul delegaţiei. în aceste cazuri, d. rămâne obligat numai în subsidiar, urmând ca delegatarul să urmărească în principal pe delegat. D. garantează numai solvabilitatea lui la momentul scadenţei obligaţiei pe care şi-a asumat-o [v. şi delegat; delegatar; delegaţie]. delegat, debitor care se angajează alături de debitorul iniţial (numit delegant) sau în locul acestuia să execute obligaţia pe 307 delegatar care delegantul o are faţă de creditorul delegatar. D. este unul dintre cei trei subiecţi de drept implicaţi în operaţia juridică triunghiulară numită delegaţie. în cazul delegaţiei perfecte, angajamentul asumat de d. stinge obligaţia iniţială a delegantului, liberându-l pe acesta faţă de creditorul delegatar. în cazul delegaţiei imperfecte, asumarea de către d. a angajamentului de plată faţă de creditorul delegatar nu produce efect liberator pentru delegant, care continuă să rămână obligat principal alături de noul debitor, adică de d. [v. şi delegant; delegatar; delegaţie]. delegatar, creditor care consimte ca debitorul său iniţial, numit delegant, să aducă, în locul lui sau alături de el, un alt debitor numit delegat, care, \a rândul său, se obligă la plată. în cazul delegaţiei perfecte, consimţământul d. de a-l avea ca debitor pe delegat îl liberează pe delegant de obligaţia de plată. La delegaţia imperfectă însă, acest consimţământ nu produce efect liberator pentru delegant, ci semnifică crearea unui nou raport juridic având acelaşi obiect, între d. şi delegat, care se suprapune peste raportul juridic iniţial, preexistent între d. şi delegant [v. şi delegant; delegat; delegaţie]. delegaţie, act juridic prin care un debitor (numit delegant) obţine şi aduce creditorului său (numit delegatar) angajamentul unei alte persoane (numite delegat) care se obligă alături de delegant sau în locul acestuia, devenind astfel şi ea debitor. La perfectarea delegaţiei, care, ca natură juridică, este o convenţie, participă trei persoane, şi anume: debitorul iniţial (adică delegantul), persoana care se obligă alături de acesta sau în locul lui (adică delegatul) şi creditorul care acceptă ca debitor pe acea persoană (adică delegatarul). Utilitatea practică a delegaţiei se concretizează în aceea că această operaţiune simplifică raporturile juridice dintre părţi având ca efect stingerea a dpuă obligaţii printr-o singură platăj/într-adevăr, prin plata făcută de delegat direct de legatarului se stinge atât obligaţia delegatului faţă de delegant, cât şi obligaţia delegantului faţă de delegatar. Interesul practic al delegaţiei se verifică şi în ipoteza în care între subiecţii de drept participanţi la această operaţie nu există raporturi juridice anterioare. Aşa este, bunăoară, cazul scrisorilor de credit, când o bancă (delegant) dă ordin filialei sau sucursalei sale (delegat) să deschidă un credit în favoarea unei persoane (delegatar). Totodată, delegaţia poate servi ca instrument juridic de realizare şi a altor operaţii precum: o liberalitate, un împrumut etc. în primul caz (adică atunci când se realizează o liberalitate) delegatul se obligă, fără contraprestaţie, animat de intenţia de liberalitate, să plătească o datorie a delegantului către delegatar. în cel de-al doilea caz (adică atunci când se realizează un împrumut) delegatul îşi asumă obligaţia de a plăti pe delegatar, acordând un împrumut delegantului. Dele- 308 delegaţie imperfectă gaţia poate fi perfectă sau imperfectă. Legiuitorul român reglementează delegaţia împreună cu novaţia (art. 1128-1137 C. civ.), dar această împrejurare nu este de natură să pună sub semnul îndoielii caracterul distinct al celor două operaţii juridice. Delegaţia prezintă semnificative deosebiri faţă de alte operaţiuni juridice, precum contractul de mandat, novaţia, stipulaţia pentru altul, fidejusiunea şi cesiunea de creanţă. A. Astfel, delegaţia se distinge faţă de contractul de mandat prin aceea că în vreme ce actele juridice încheiate de mandatar produc efecte direct şi exclusiv în persoana mandantului, delegaţia produce efecte atât în persoana delegantului (care, în cazul delegaţiei perfecte, este liberat de datorie), cât şi în persoana delegatului (care, în toate cazurile, se obligă personal); mandatarul nu se obligă niciodată personal, pe când delegatul se obligă întotdeauna personal. B. Faţă de novaţie, delegaţia se deosebeşte sub următoarele aspecte: delegaţia nu presupune în mod necesar existenţa unei obligaţii anterioare, iar novaţia comportă necesarmente existenţa unei obligaţii anterioare; pe de altă parte, delegaţia imperfecta este lipsită de efect novator. C. între fidejusiune şi delegaţia imperfectă sunt de semnalat următoarele deosebiri: fidejusorul este un obligat subsidiar, iar delegatul este un obligat principal. Aşa fiind, în cazul fidejusiunii, creditorul îl poate urmări în principal pe debitor şi numai în subsidiar pe fidejusor, acesta din urmă putându-i opune beneficiul de discuţiune, pe când, în cazul delegaţiei imperfecte, delegatarul poate urmări, la propria sa alegere, pe delegant sau delegat, fără ca vreunul dintre ei să-i poată opune beneficiul de discuţiune. D. Faţă de stipulaţia pentru altul, delegaţia se deosebeşte prin aceea că stipulaţia pentru altul este un contract realizat exclusiv prin acordul de voinţă al stipulantului şi promitentului, pe când delegaţia este o operaţie juridică triunghiulară, realizată prin consimţământul tuturor subiecţilor de drept (delegat, delegant şi delegatar) implicaţi în realizarea ^Ldpln fine, între delegaţie şi cesiunea de creanţă există următoarele deosebiri: delegaţia presupune consimţământul debitorului, iar cesiunea de creanţă nu pj^iupun ea realizându-se prin acordul "de voinţă dintre cedent şi~cesforîair; pentrxTo^ nu; sunt necesare formalităţile de/ publicitate cerute în cazul cesiunii' de creanţă; în cazul delegaţiei/ perfecte, delegatarul dobândeşte! faţă de delegat o creanţă nouă, / împrejurare datorită căreia el nu beneficiază de garanţiile constituite de delegant pentru vechea obligaţie, care s-a stins, iar în cazul cesiunii de creanţă nu se naşte o j nouă obligaţie, ci doar se transmite j creanţa preexistentă de la cedent la cesionar [v. şi delegaţie perfec-tă; delegaţie imperfectă; delegant;) delegat; delegatar; novaţie]. delegaţie imperfectă, varietate a delegaţiei care se distinge prin 309 delegaţie perfectă aceea că delegatarul nu consimte la liberarea delegantului, ci îl păstrează şi pe acesta ca debitor alături de delegat (noul debitor). Legea (art. 1132 C. civ.) dispune că, în lipsa unei declaraţii exprese a delegatarului în sensul descărcării de obligaţie a debitorului iniţial (adică a delegantului) delegaţia nu poate fi decât imperfectă. D.i. nu produce efect novator, delegatarul acceptându-l ca debitor pe delegat, fără a-l libera concomitent pe delegant. Nu se produce nicio novaţie prin schimbare de debitor, ca în cazul delegaţiei perfecte, întrucât delegatarul păstrează doi debitori (atât pe delegant, cât şi pe delegat), ceea ce face ca la vechiul raport de obligaţie, existent între delegatar şi delegant, să se adauge un nou raport de obligaţie, stabilit între delegatar şi delegat. Menţinerea în continuare a obligaţiei preexistente dă acesteia din urmă semnificaţia de garanţie a noii obligaţii. în aceste condiţii, dacă delegatarul nu poate obţine realizarea creanţei sale de la delegat, el se poate întoarce împotriva delegantului pentru a recupera respectiva creanţă [v. şi delegaţie; delegaţie perfectai. delegaţie perfectă, varietate a delegaţiei care se caracterizează prin faptul că delegatarul consimte ca obligaţia debitorului iniţial să fie executată de către delegat, descăr-cându-l printr-o declaraţie expresă pe delegant de aducerea la îndeplinire a acelei obligaţii./D.p. constituie, în esenţa ei, o novaţie prin schimbare de debitor, care poate fi realizată numai cu consimţământul debitorului iniţial, adică al delegantului. D.p. comportă următoarele condiţii cumulative: a) consimţământul celor trei subiecţi de drept implicaţi în operaţiune (şi anume delegantul, delegatul şi delegatarul); aceştia trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină; b) intenţia clară şi expresă a delegatarului de a-l libera pe delegant şi de a-l reţine ca debitor numai pe delegat (art. 1132 C. civ.); c) obligaţia preexistentă între delegant şi delegatar să fie valabilă din punct de vedere juridic, întrucât în caz contrar nu va putea fi înlocuită cu o obligaţie nouă între delegat şi delegatar. Având efect novator, d.p. stinge obligaţia veche între delegant şi delegatar şi generează, concomitent, o nouă obligaţie între delegat şi delegatar. Stingerea vechii obligaţii operează şi în privinţa garanţiilor şi accesoriilor acesteia. Delegantul garantează delegatarului existenţa şi validitatea propriei sale creanţe faţă de delegat. El nu răspunde pentru insolvabilitatea delegatului la momentul scadenţei plăţii. Delegantul este ţinut responsabil numai pentru solvabilitatea delegatului la momentul perfectării delegaţiei. Legea (art. 1133 C. civ.) dispune însă că delegatarul are facultatea să-şi rezerve expres un drept de recurs împotriva delegantului, pentru insolvabilitatea delegatului la data împlinirii scadenţei plăţii. într-o atare ipoteză, delegantul poate opune delegatarului beneficiul de 310 denumirea persoanei juridice discuţiune, cerându-i acestuia să-l urmărească în prealabil pe delegat. Delegatul nu poate opune delegatarului excepţiile pe care le-ar fi putut opune delegantului. Excepţie face doar o situaţie în care el, delegatul, s-a obligat şi faţă de delegatar în condiţii identice cu acelea în care şi-a asumat obligaţia faţă de delegant [v. şi delegaţie; delegaţie imperfectă\. denumirea persoanei juridice, atribut de identificare a persoanei juridice, având acelaşi rol şi aceeaşi natură ca numele persoanei fizice. Constă într-un cuvânt sau într-un grup de cuvinte stabilit cu semnificaţia de mijloc de identificare a persoanei juridice în condiţiile legii. D.p.j. este un drept personal nepatrimonial, dar, totodată, şi o obligaţie rezultată din necesităţi de evidenţă şi identificare. Ca drept subiectiv nepatrimonial, d.p.j. conţine următoarele prerogative pentru subiectul colectiv de drept titular: a) de a folosi respectiva denumire ca mijloc de individualizare în raporturile juridice concrete la care participă; b) de a cere altora să-l individualizeze prin denumirea sa; c) de a cere în justiţie restabilirea dreptului la denumire atunci când i s-a adus o atingere. D.p.j. se stabileşte prin actul de înfiinţare al persoanei juridice sau prin statut şi se trece în registru odată cu înregistrarea acesteia (art. 38 din Decretul nr. 31/1954). D.p.j. poate fi modificată în armonie cu cerinţele principiului simetriei actelor juridice, conform căruia cel care a stabilit denumirea o poate şi schimba. Competenţa în materie este stabilită prin lege (O.G. nr. 63/2002). Persoanele juridice făcând parte din anumite domenii de activitate sunt supuse unor reguli speciale privind stabilirea denumirii. Astfel, cu privire la denumirea societăţii agricole, Legea nr. 36/1991 dispune: firma societăţii agricole se compune dintr-o denumire prin care să se deosebească de orice alte societăţi, din cuvintele „Societate agricolă", fără prescurtări şi din indicarea localităţii în care îşi are sediul (art. 14). In ce priveşte denumirea societăţilor comerciale, Legea nr. 26/1990, republicată, stabileşte următoarele reguli de formare: la societatea în nume colectiv, ea trebuie să cuprindă numele cel puţin a unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv", scrisă în întregime (art. 32); la societatea în comandită simplă, ea va cuprinde numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită", scrisă în întregime (art. 33); în cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, ea se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate pe acţiuni" sau „S.A." ori, după caz, „societate în comandită pe acţiuni" (art. 35); în fine, în cazul societăţii cu răspundere limitată, denumirea trebuie să arate, măcar parţial, obiectul de activitate şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în 21. 311 dependinţe întregime „societate cu răspundere limitată" sau „S.R.L." (art. 36). Totodată, legea mai precizează că atunci când o persoană figurează, cu consimţământul său, în firma unei societăţi în nume colectiv sau în comandită simplă, respectiva persoană devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii. Aceeaşi regulă este aplicabilă şi comanditarului al cărui nume figurează în firma unei societăţi în comandită. Firma sucursalei din România a unei societăţi străine trebuie să cuprindă şi menţiunea sediului principal din străinătate [v. şi firmă comercială; identificarea persoanei juridice]. dependinţe, (în înţelesul O.U.G. nr. 40/1999) încăperile care, prin funcţiunile lor, asigură folosirea corespunzătoare a locuinţei, şi anume: antreu, tindă, vestibul, hol, verandă, culoar, bucătărie, chi-cinetă, oficiu, debara, cămară, cameră de baie, WC, spălătorie, uscătorie, pivniţă, boxă, logie, terasă şi magazie din zid. Suprafaţa d. împreună cu suprafaţa locuibilă, ce cuprinde suprafaţa dormitoarelor şi a camerei de zi, formează suprafaţa utilă a locuinţei. D. constituie un accesoriu al suprafeţei locuibile, iar dreptul de a le folosi este condiţionat de menţionarea lor (prin nominalizare sau în mod generic) în contractul de închiriere a locuinţei; în cazul în care menţionarea d. se face numai în mod generic (de exemplu, prin utilizarea formulei „acces la dependinţe"), chiriaşul este îndreptăţit să le folosească, condiţionat de împrejurarea ca utilizarea lor să nu necesite trecerea prin suprafaţa de locuit a altui colocatar titular al unui contract de închiriere distinct. în lipsa oricărei menţiuni a d. (prin nominalizare sau cu caracter generic), chiriaşul poate cere şi obţine drept de acces la acestea de la persoana juridică care administrează fondul locativ, dar numai dacă accesul este posibil în fapt, iar acordarea lui nu creează dificultăţi grave pentru folosinţa dobândită anterior pe căi legale de către alţi locatari. Colocatarii interesaţi pot stabili, prin convenţie, modalităţi practice de utilizare a d. legal închiriate; o asemenea convenţie produce însă efecte numai între cei care au consimţit să o încheie, neputând fi invocată împotriva locatarilor care nu sunt părţi sau a locatarilor mutaţi ulterior în locuinţa respectivă, şi nici împotriva locatorului. în caz de neînţelegeri între locatari cu privire la modalităţile practice de folosinţă a d., aceste modalităţi vor fi stabilite de către instanţa judecătorească care va decide astfel încât să nu se modifice structura interioară a suprafeţei locative. deponent, persoană care, în temeiul unui contract de depozit, încredinţează depozitarului spre păstrare un bun mobil, cu obligaţia acestuia de a i-l restitui în natură, în cazul în care depozitul este gratuit, d. nu are, în principiu, nicio obligaţie; totuşi, dacă depozitarul a făcut cheltuieli necesare pentru 312 depozitar păstrarea şi conservarea bunului sau dacă a suferit vreun prejudiciu din pricina lucrului depozitat, deponentul este obligat să-i restituie cheltuielile respective sau, după caz, să-i repare acel prejudiciu. D. nu este îndreptăţit să ceară obligarea în justiţie a depozitarului la restituirea lucrului mai înainte de a-şi fi îndeplinit obligaţia de plată integrală a cheltuielilor sau despăgubirilor, întrucât depozitarul are, în acest caz, un drept de retenţie asupra lucrului depozitat până la îndeplinirea obligaţiei de plată a d. în cazul în care depozitul este oneros, d. are obligaţia să achite suma de bani prevăzută ca plată în contract pentru conservarea lucrului de către depozitar. deposedare prin violenţă, v. tulburare prin violenţă. depozit, v. contract de depozit. depozitar, persoană care, în temeiul unui contract de depozit, primeşte de la deponent un bun mobil cu îndatorirea de a-l păstra şi de a-l restitui în natură. D. îi revin următoarele obligaţii: a) să se îngrijească de bunul primit în păstrare şi să-i asigure paza, întocmai cum ar face cu propriile sale bunuri; el răspunde pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestei obligaţii în mod diferenţiat. Astfel, când depozitul este gratuit, răspunderea d. intervine numai dacă comportamentul său faţă de bunul primit în păstrare a fost mai puţin diligent decât comportamentul faţă de propriile sale lucruri; în schimb, ori de câte ori d. este cel ce s-a oferit să primească lucrul în depozit, depozitul s-a făcut în folosul lui, depozitul este oneros ori s-a stipulat expres că d. va răspunde pentru orice culpă, răspunderea sa este mai severă, în aprecierea culpei folosindu-se drept criteriu diligenţa caracteristică bunului gospodar. D. nu răspunde pentru pieirea fortuită a bunului, dar dacă a asigurat bunul şi a încasat despăgubirea acordată în temeiul unui contract de asigurare, el are obligaţia să predea deponentului suma respectivă, iar dacă nu a fost despăgubit este dator să cedeze deponentului acţiunea sa împotriva asigurătorului; b) d. are obligaţia să nu folosească bunul primit în păstrare în scopuri personale, afară numai dacă deponentul i-a încredinţat expres sau tacit o atare folosinţă; nesocotirea acestei obligaţii îl îndreptăţeşte pe deponent la plata de daune-interese din partea d.; c) d. este obligat să restituie bunul primit în păstrare, precum şi fructele produse de acesta, în măsura în care le-a perceput; restituirea lucrului se face în starea în care acesta se află în momentul înapoierii, d. fiind răspunzător numai de stricăciunile cauzate din culpa sa; d. este dator să restituie lucrul persoanei care i l-a încredinţat spre păstrare, el neputând condiţiona restituirea de proba dreptului de proprietate al acelei persoane asupra lucrului respectiv; obligaţia de restituire trece, în caz de deces, asupra moştenitorilor d.; dacă moştenitorii, 313 depozit hotelier fiind de bună-credinţă, consideră bunul depozitat la antecesorul lor ca făcând parte din masa succesorală şi îl înstrăinează, ei sunt obligaţi să predea deponentului preţul primit, iar dacă preţul n-a fost încă primit să-i cedeze acestuia acţiunile pe care le au împotriva cumpărătorului pentru obţinerea plăţii preţului. Cu excepţia cazurilor în care lucrul depozitat a fost sechestrat sau d. i-a fost notificată o opoziţie la restituire, d. trebuie să fie oricând gata să predea lucrul deponentului, la prima sa cerere, chiar dacă în contract ar fi stipulat un termen. depozit hotelier, contract de depozit asimilat cu depozitul necesar, având ca obiect bunurile aduse de călători în hoteluri, moteluri, hanuri etc. D.h. este un contract oneros, ceea ce face ca răspunderea depozitarului să fie severă, în sensul că acesta este ţinut responsabil pentru orice culpă; totodată, depozitarul (hotelierul) răspunde şi pentru cazul în care lucrurile depozitate sunt furate sau distruse de către personalul hotelului sau de către persoane cazate în hotelul respectiv. Hotelierul este absolvit de răspundere în ipoteza când lucrurile depozitate sunt furate de hoţi înarmaţi sau sunt distruse sau degradate ca urmare a unor evenimente de forţă majoră, în celelalte cazuri, pentru angajarea răspunderii sale este suficient ca deponentul să facă dovada valorii bunurilor şi a împrejurării că acestea au fost aduse în hotel, nefiind necesară şi dovada că ele au fost predate spre supraveghere la recepţie. De regulă însă, hotelierul îşi limitează răspunderea la lucrurile de valoare obişnuită, înştiinţând pe turişti că pentru lucrurile de valoare mai mare se consideră răspunzător numai dacă acestea au fost depuse la recepţia hotelului. Nu fac parte din categoria bunurilor de valoare lucrurile pe care în mod curent turiştii le au asupra lor (de exemplu: ceasul de mână sau de buzunar, aparatul de radio, de fotografiat etc.) şi care, de regulă, se păstrează în camera de hotel, nu la recepţia hotelului. depozit în camerele de cazare din staţiunile balneoclimaterice, contract de depozit asimilat cu depozitul necesar, având ca obiect bunurile aduse în camerele de cazare din staţiuni de către beneficiarii biletelor de odihnă sau tratament. Depozitarul răspunde faţă de deponent în cazul în care bunurile aduse de acesta au fost furate sau deteriorate în timpul absenţei sale din camera respectivă. depozit în unităţile de alimentaţie publică, prestatoare de servicii sau organizatoare de spectacole, contract de depozit asimilat depozitului necesar, având ca obiect unele articole de îmbrăcăminte (de exemplu: paltoane, pardesie, pălării etc.) sau unele obiecte de uz personal (umbrele, serviete etc.) depuse de clienţi la garderobele restaurantelor, unităţilor de frizerie sau de coafură, 314 depozit naţional reglementar teatrelor sau sălilor de concert etc. Depozitarul este ţinut responsabil faţă de clientul deponent întocmai ca şi hotelierul. depozit naţional reglementar, (în sensul Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicate) expresie ce desemnează cererea de brevet de invenţie conţinând datele de identificare a solicitantului, însoţită de descrierea invenţiei, de revendicări şi, dacă este cazul, de desene explicative, toate redactate în limba română, depuse la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Acesta înregistrează cererea de brevet dacă sunt depuse cel puţin următoarele documente: a) o cerere care să conţină solicitarea explicită sau implicită a acordării unui brevet; b) datele de identificare a solicitantului; c) descrierea invenţiei. Revendicările şi desenele privind invenţia pot fi depuse în termen de două luni de la înregistrarea cererii de brevet. Cererea de brevet de invenţie se înscrie în Registrul naţional al cererilor de brevet depuse, care este confidenţial. Data d.n.r. este data la care au fost depuse toate documentele care, împreună, alcătuiesc conţinutul acestuia (cererea de brevet de invenţie, conţinând datele de identificare ale solicitantului, însoţită de descrierea invenţiei, de revendicări şi, dacă este cazul, de desene explicative) sau data ce rezultă din tratatele sau convenţiile la care România este parte. Data d.n.r. este recunoscută şi în cazul în care, pentru motive justificate, persoanele fizice sau juridice străine au depus descrierea, revendicările şi desenele redactate într-o limbă străină, cu condiţia ca, în termen de două luni de la înregistrarea cererii sau, după caz, de la data deschiderii fazei naţionale, să depună la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci o traducere conformă în limba română a acestor documente. D.n.r. asigură un drept de prioritate cu începere de la data constituirii acestuia sau de la data priorităţii invocate şi recunoscute faţă de orice depozit privind aceeaşi invenţie cu o dată ulterioară de depozit sau cu o dată ulterioară de prioritate recunoscută. Invenţia trebuie să fie expusă în descriere, revendicări şi desene suficient de clar, complet şi corect din punct de vedere ştiinţific şi tehnic, astfel încât o persoană de specialitate în domeniu să o poată realiza. Cererea de brevet trebuie să se refere numai la o singură invenţie sau la un grup de invenţii astfel legate încât să formeze un singur concept inventiv general. Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci are dreptul să ceară solicitantului sau succesorului său în drepturi lămuririle şi actele pe care le consideră necesare în legătură cu d.n.r. constituit sau cu îndeplinirea condiţiilor de brevetare. Solicitantul va depune la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci toate documentele publice în legătură cu invenţia sa, inclusiv copii după brevetele acordate în alte state. Persoana sau succesorul său în drepturi care a depus o cerere de 315 depozit necesar brevet de invenţie, de model de utilitate ori certificat de utilitate într-un stat parte la Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale sau pentru un membru la Organizaţia Mondială a Comerţului beneficiază, pentru a efectua depunerea unei cereri de brevet pentru aceeaşi invenţie, de un drept de prioritate pe o durată de 12 luni, calculată de Ja data de depozit a primei cereri. într-o cerere de brevet se admite invocarea unor priorităţi multiple, recunoscute, cu condiţia respectării termenului de 12 luni, precum şi a unităţii invenţiei [v. şi brevet de invenţie]. depozit necesar, varietate a contractului de depozit caracterizată prin aceea că deponentul nu poate alege pe depozitar, fiind constrâns să opereze depozitul sub ameninţarea unei împrejurări excepţionale (de exemplu: ruina edificiului, incendiu, naufragiu, tâlhăria sau orice alt eveniment de forţă majoră). Date fiind împrejurările excepţionale în care se înfăptuieşte, d.n. se poate dovedi cu martori, chiar dacă valoarea obiectului depăşeşte suma limită prevăzută de lege. Sunt asimilate cu d.n.: depozitul hotelier, cel spitalicesc, depozitul în unităţile de alimentaţie publică, prestatoare de servicii sau organizatoare de spectacole, depozitul în camerele din staţiunile balneoclimaterice. depozit neregulat, varietate a contractului de depozit care se distinge prin aceea că are ca obiect bunuri fungibile sau consumptibile, depozitarul liberându-se de obligaţia de restituire prin predarea unei cantităţi sau a unui număr identic de bunun de acelaşi gen cu cele primite. în virtutea principiului genera non pereunt, riscurile pieirii fortuite a bunurilor aflate în depozit cad în sarcina depozitarului. D.n. se aseamănă mult cu contractul de împrumut (mai ales când are ca obiect o sumă de bani), dar nu se identifică totuşi cu acesta, deoarece în cazul împrumutului, bunurile (sumele de bani) trebuie restituite numai la împlinirea scadenţei, în timp ce în cazul depozitului, restituirea trebuie făcută în momentul când este cerută de deponent. depozit obişnuit, v. depozit voluntar. depozit sechestru, varietate a contractului de depozit constând în încredinţarea unui lucru asupra căruia există un litigiu, spre păstrare unui terţ, numit depozitar-sechestru, până la soluţionarea litigiului dintre părţi. Lucrul pus sub sechestru poate fi un bun mobil sau un bun imobiL D.s. are două forme, şi anume: a) sechestrul convenţional, care presupune ca încredinţarea lucrului litigios spre păstrare terţului să fie făcută de către părţile litigante de bunăvoie şi în deplin acord, depo-zitarul-sechestru obligându-se să restituie lucrul aceluia care va câştiga procesul; pentru acest serviciu, terţul depozitar poate stipula o remuneraţie; b) sechestrul judiciar, care este o fază colaterală a procesului principal şi presupune instituirea sechestrului asupra bunului 316 desfacere litigios printr-o dispoziţie dată de instanţa judecătorească. Persoana numită de justiţie ca depozitar-sechestru este un mandatar judiciar, ale cărui puteri sunt restrânse la acelea de pură administraţie şi a cărui remuneraţie nu poate depăşi 10% din veniturile bunurilor sechestrate. depozit spitalicesc, contract de depozit asimilat cu depozitul necesar, având ca obiect articolele de îmbrăcăminte depuse spre păstrare la magazia spitalului de către bolnavii internaţi. depozitul mărcii de fabrică, de comerţ sau de servicii, v. marcă. depozit voluntar, contract de depozit a cărui reglementare legală constituie dreptul comun în materie, ceea ce face ca el să fie numit şi depozit propriu-zis [sin. depozit obişnuit]. depoziţie de martor, v. mărturie. deschiderea succesiunii, sintagmă ce desemnează consecinţa juridică cea mai importantă a morţii unei persoane fizice, concretizată în încetarea calităţii de subiect de drept a acelei persoane (ca urmare a încetării capacităţii sale de folosinţă), în transmiterea întregului patrimoniu al persoanei decedate către moştenitorii acesteia şi în naşterea raporturilor juridice succesorale. D.s. prezintă o importanţă deosebită, deoarece moştenitorii defunctului, indiferent dacă sunt legali sau testamentari, dobândesc drepturile prevăzute de lege asupra patrimoniului succesoral numai din acest moment. Patrimoniul oricărei persoane fizice nu poate fi transmis şi dobândit decât la moartea titularului. Anterior deschiderii succesiunii nu există nici moştenitori şi nici masă succesorală, persoana în viaţă fiind titulara patrimoniului său, moştenitorii acesteia urmând să fie determinaţi numai la data d.s. Legea (art. 651 C. civ.) dispune că „succesiunile se deschid prin moarte". O persoană în viaţă nu poate niciodată să transmită o moştenire, idee ce se exprimă în regula că nu poate fi moştenit un om viu (nulla est viventis hereditas). în sistemul dreptului civil român, prin moarte se înţelege numai moartea naturală a unei persoane fizice, care a fost constatată fizic - prin examinarea cadavrului - sau declarată prin hotărâre judecătorească în cazul imposibilităţii constatării fizice. Declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane fizice nu produce ca efect d.s., deoarece dispărutul este prezumat a fi în viaţă câtă vreme nu a intervenit o hotărâre judecătorească de declarare a morţii sale. Sub aspect juridic, d.s. implică în mod necesar determinarea a două coordonate esenţiale, şi anume: data d.s. şi locul d.s. [v. şi data deschiderii succesiunii; locul deschiderii succesiunii]. desfacere, (cu referire la actele juridice) termen utilizat pentru a desemna înlăturarea unui act juridic şi a efectelor sale pentru viitor (ex 317 desfacerea adopţiei nune), cu menţinerea efectelor produse în trecut până în momentul desfacerii actului. D. convenită de părţi (mutuus dissensus) constituie, în realitate, un nou act juridic prin efectul căruia actul juridic iniţial încetează pentru viitor. în cazul în care d. are loc în baza unei hotărâri judecătoreşti, la cererea uneia din părţile unui contract sinalagmatic, ca urmare a neexecutării obligaţiei celeilalte părţi din cauze imputabile acesteia, se numeşte reziliere. D. căsătoriei prin hotărâre judecătorească se numeşte divorţ. Operând numai pentru viitor, d. se deosebeşte de desfiinţare, care operează retroactiv (ex tune). desfacerea adopţiei, sintagmă ce desemnează încetarea pentru viitor a efectelor unei adopţii valabil încheiate, dispusă prin hotărâre judecătorească. Potrivit reglementării anterioare a adopţiei, prin O.U.G. nr. 25/1997, d.a. intervenea la cererea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani sau a Comisiei pentru protecţia copilului de la domiciliul acestuia, dacă d.a. era în interesul superior al copilului. în reglementarea actuală, prin Legea nr. 273/2004, adopţia se desface în cazul în care adoptatorul sau adoptatorii au decedat; în acest caz, adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii. D.a. este reglementată ca o excepţie de a se încuviinţa o nouă adopţie şi presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii: a) adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; b) exis- tenţa hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a noii adopţii. D.a. are loc de drept, fără a fi cerute sau îndeplinite unele formalităţi premergătoare; adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii, în cazul în care adoptatorul sau soţii adoptatori din cadrul adopţiei anterioare au decedat. Efectele d.a. se produc numai pentru viitor. Prin efectul d.a., filiaţia şi rudenia stabilite prin adopţia anterioară încetează şi se creează filiaţia şi rudenia prin noua adopţie. Drepturile şi îndatoririle părinteşti se vor exercita de către noii adoptatori. D.a. poate interveni numai pentru adoptatul fără capacitate deplină de exerciţiu, întrucât, dacă la decesul adoptatorului sau soţilor adoptatori, persoana adoptată este majoră, nu mai poate fi încuviinţată o nouă adopţie, nefiind îndeplinită condiţia ca persoana majoră să fi fost crescută de adoptator sau de familia adoptatoare în timpul minorităţii sale, iar dacă la decesul adoptatorului sau soţilor adoptatori persoana adoptată este minoră, dar cu capacitate deplină de exerciţiu (cum este cazul minorei căsătorite) nu s-ar mai justifica o nouă adopţie. Tot ca efect al d.a., adoptatul pierde numele de familie dobândit prin adopţia anterioară şi dobândeşte numele corespunzător noului adoptator. în ceea ce priveşte efectele d.a. asupra cetăţeniei adoptatului, problema depinde de felul noii adopţii (naţională sau 318 despăgubire internaţională) şi de prevederile legale în domeniul cetăţeniei persoanei fizice [v. şi adopţie]. desfacerea căsătoriei, v. divorţ. desfiinţare, (cu referire la acte juridice) termen utilizat cu semnificaţia de înlăturare a actului juridic şi a efectelor acestuia în mod retroactiv, de la data încheierii sale (ex tune). în situaţii diferite, d. primeşte denumiri diferite. Astfel, în cazul în care d. actului juridic este justificată de cauze anterioare sau concomitente momentului încheierii lui, care afectează valabilitatea acestuia, aceasta se numeşte nulitate. D. pentru cauze ulterioare, rezultând din neexer-citarea obligaţiei uneia din părţi din motive imputabile acesteia, se numeşte rezoluţiune (dacă este vorba de un contract sinalagmatic cu executare imediată) şi respectiv reziliere (dacă este vorba de un contract sinalagmatic cu executare succesivă). Numai rezoluţiunea operează retroactiv. Rezilierea operează numai pentru viitor. desfiinţarea persoanelor juridice, mod de încetare a existenţei entităţilor juridice colective ca subiecte de drept civil, care se realizează pe baza unui act de dispoziţie al autorităţii de stat competente, fără a intra în procedura de lichidare. Sunt supuse acestui mod de încetare a existenţei organele de stat (administrative, judecătoreşti şi ale puterii de stat), instituţiile de stat şi regiile autonome. Acestea încetează să mai existe în baza unui act de dispoziţie al organului ierarhic superior. Legiuitorul român distinge între reorganizare, dizolvare şi desfiinţare şi atribuie desfiinţării un înţeles similar cu acela al dizolvării, încetează prin desfiinţare persoanele juridice de drept public, precum: organele puterilor legislative, executive şi judecătoreşti, instituţiile de stat înfiinţate de organele centrale şi locale ale statului, ca şi regiile autonome. Acestea încetează să mai existe în baza unui act de dispoziţie al organului ierarhic superior. D.p.j. produce următoarele efecte juridice: a) principalul efect constă în încetarea existenţei persoanei juridice vizate ca subiect de drept public şi privat, ceea ce antrenează inevitabil sfârşitul capacităţii civile a persoanei juridice de tip instituţional; b) patrimoniul persoanei juridice desfiinţate trece printr-o transmisiune universală sau cu titlu universal la o altă sau alte persoane juridice, potrivit dispoziţiilor organului care a decis desfiinţarea fără lichidare [v. şi dizolvarea persoanei juridice]. desherenţă, v. vacanţă succesorală. despăgubire, 1. sumă de bani la plata căreia este obligat expropriatorul prin hotărâre judecătorească şi de care beneficiază expropriatul, precum şi celelalte persoane care au constituite drepturi reale asupra imobilului expropriat. D. se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul 319 despăgubire în compensare cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. Dacă sunt îndeplinite condiţiile exproprierii, instanţa stabileşte întinderea despăgubirilor la care este îndreptăţit proprietarul imobilului, precum şi sumele care se cuvin posesorului, precum şi titularilor altor drepturi reale. Hotărârea pronunţată este supusă apelului şi recursului. Atunci când părţile se învoiesc în faţa instanţei asupra exproprierii şi întinderii d., aceasta va lua act de învoiala părţilor şi va pronunţa o hotărâre definitivă şi irevocabilă. în cazul în care părţile se înţeleg cu privire la expropriere, dar nu se înţeleg referitor la întinderea despăgubirilor, instanţa va lua act de învoială şi va proceda la stabilirea cuantumului despăgubirilor. Pentru stabilirea d., instanţa va constitui o comisie alcătuită din trei experţi (unul numit de instanţă, altul desemnat de expropriator şi altul nominalizat de expropriat şi de celelalte persoane care au dreptul la d.). La calculul întinderii d., experţii şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în aceeaşi localitate, la data încheierii raportului de expertiză, precum şi de daunele cauzate proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, pe baza dovezilor prezentate. Experţii vor stabili separat d. cuvenite proprietarului şi d. cuvenite titularilor altor drepturi reale asupra imobilului. D. stabilită de instanţă nu poate fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de proprietar şi de către alte persoane interesate; 2. sumă de bani la plata căreia este obligat debitorul unei obligaţii contractuale neexecutate sau autorul unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Acesta este obligat, prin hotărâre judecătorească, faţă de creditorul sau victima care a suferit prejudiciul, în scopul reparării prin echivalent a pagubelor pe care i le-a cauzat [sin. dezdăunare, daune-interese (în răspunderea contractuală); indemnizare (în răspunderea delictuală)]. despăgubire în compensare, sumă de bani pe care este îndreptăţită să o pretindă de la autorul unei fapte ilicite victima acelei fapte, dacă i-a fost provocată o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a determinat o modificare a echilibrului vieţii sale, în sensul de a-i face inaccesibile pentru viitor anumite idealuri care până atunci îi erau accesibile sau de a-i răpi posibilitatea - până atunci existentă - de a avea anumite satisfacţii sau plăceri de viaţă. D.c. au menirea să-i confere victimei unei asemenea fapte posibilitatea de a-şi procura satisfacţii sau plăceri de viaţă, ori de a-şi propune idealuri noi de viaţă, în conformitate cu noua stare a sănătăţii sale. despărţire în fapt, sintagmă ce desemnează întreruperea de durată a convieţuirii soţilor şi încetarea îndeplinirii de către aceştia a obligaţiilor personale nepatrimoniale decurgând din căsătorie, precum: 320 detentor precar îndatorirea de sprijin moral reciproc, obligaţia de coabitare şi de fidelitate. D.f. este, de regulă, însoţită de părăsirea domiciliului conjugal de către unul dintre soţi, cu intenţia de a pune capăt căsătoriei. D.f. poate surveni înainte de introducerea acţiunii de divorţ sau în timpul procesului de divorţ. Şi într-un caz, şi în celălalt, ea este o stare de fapt contrară dreptului. în cazul în care d.f. are la bază o convenţie între soţi, această convenţie are caracter ilicit şi, pe cale de consecinţă, este lovită de nulitate absolută, deoarece urmăreşte, ca finalitate, lipsirea relaţiilor de familie de conţinutul care le caracterizează în mod normal. D.f., oricât de îndelungată ar fi, nu constituie, prin ea însăşi, un motiv suficient pentru a legitima desfacerea căsătoriei prin divorţ. Numai asociat cu cauzele care au determinat-o şi cu consecinţele de fapt care le-au generat, acest motiv poate contribui la formarea convingerii instanţei în sensul că reluarea convieţuirii şi continuarea căsătoriei a devenit în mod vădit imposibilă, cel puţin pentru soţul care solicită divorţul. In împrejurări concludente, d.f. a soţilor poate fi luată în considerare de către instanţă ca motiv temeinic de natură să justifice împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei. Totodată, d.f. poate prezenta relevanţă pentru determinarea de către instanţă a unor cote inegale a dreptului de proprietate ce revine soţilor asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Astfel, dacă, în timpul d.f., unul dintre soţi achiziţionează anumite bunuri de uz gospodăresc din veniturile sale proprii sau chiar un autoturism ori un bun imobil, instanţa nu va putea acorda celuilalt soţ o cotă de 1/2 parte din dreptul de proprietate asupra acelor bunuri, ci va trebui să analizeze dacă respectivul soţ, care nu a avut nicio contribuţie bănească sau prin muncă în gospodăria familială, are sau nu vreo cotă-parte din dreptul de proprietate asupra acelor bunuri. despicitură, v. împărţirea moştenirii pe linii. destinaţia proprietarului, mod de constituire a servituţilor stabilite prin fapta omului, concretizat în actul prin care proprietarul ce stăpâneşte două fonduri creează între ele o stare de fapt care ar constitui o servitute, dacă fondurile ar aparţine la doi proprietari diferiţi. Câtă vreme cele două fonduri aparţin aceluiaşi proprietar, starea de fapt stabilită de către acesta nu constituie o servitute, deoarece nimeni nu poate avea o servitute asupra propriului său fond. în momentul în care însă, cele două fonduri ajung în stăpânirea a doi proprietari diferiţi, starea de fapt creată de proprietarul iniţial devine o servitute a unuia din fonduri asupra celuilalt fond. Pe această cale nu se poate stabili orice servitute; numai servituţile continue şi aparente pot fi dobândite prin d.p. detentor precar, persoană care deţine un lucru, stăpânindu-l fără 321 detenţie intenţia sau voinţa de a efectua această stăpânire pentru sine, de a se comporta cu privire la lucru ca proprietar sau ca titular al altui drept real. detenţie, stăpânire în fapt cu caracter temporar asupra unui lucru aparţinând altuia, exercitată de o persoană pe baza unui titlu sau fără niciun titlu, cu ştiinţa sau fără ştiinţa proprietarului, dar întotdeauna cu cunoştinţa detentorului că acel lucru nu se află în proprietatea sa şi că îi revine obligaţia de restituire a fui. Locatarul are detenţia lucrului închiriat; cel ce stăpâneşte un imobil fără niciun titlu are detenţia acelui imobil; hoţul care a furat un autoturism are detenţia respectivului autoturism etc. devoluţiune succesorali, v. transmisiune succesorală. dezdiunare, v. despăgubire; indemnizare. dezmembriminte ale dreptului de proprietate, drepturi reale principale rezultate din separarea atributelor componente ale dreptului de proprietate. Nu desfiinţează dreptul de proprietate, ci doar îl restrâng, în sensul că proprietarul este lipsit de exerciţiul unora din atributele acestui drept. Aceste dezmembrăminte sunt: dreptul de uzufruct; dreptul de uz; dreptul de abitaţie; dreptul de servitute; dreptul de superficie. Ele pot viza numai dreptul de proprietate privată, fiind incompatibile cu dreptul de proprietate al statului, care nu este susceptibil de dez- membrare [v. şi nud proprietar; nuda proprietate]. dezmoştenire, dispoziţie de ultimă voinţă prin care testatorul înlătură de la moştenire pe unul din succesibilii a cărui vocaţie succesorală este creată de lege în temeiul calităţii sale de rudă sau soţ supravieţuitor. D. poate avea loc numai cu privire la cotitatea disponibilă, iar nu şi în ce priveşte rezerva succesorală stabilită de lege în beneficiul celui în cauză. D. se face prin testament şi poate fi: directă (parţială sau totală), indirectă şi cu titlu de sancţiune. D. indirectă se realizează atunci când testatorul instituie un legatar universal desemnat nominal, care va culege astfel întreaga cotitate disponibilă, în detrimentul moştenitorilor rezervatari, care vor primi numai drepturile lor succesorale rezervatare. Dacă după testator rămân numai moştenitori legali nerezervatari, prin instituirea legatarului universal aceştia sunt exheredaţi (dezmoşteniţi). Cu privire la întreaga masă succesorală, devoluţiunea succesorală statornicită de lege este înlocuită printr-o devoluţiune succesorală decisă de testator. în cazul în care legatul prin care s-a făcut dezmoştenirea este caduc, anulat sau revocat, soluţia trebuie desprinsă prin interpretarea voinţei testatorului. Astfel, dacă acesta a înţeles să-i exheredeze pe moştenitorii nerezervatari sub condiţia eficacităţii legatului, se va deschide moştenirea ab intestat numai în cazul când această condiţie este 322 discontinuitatea posesiei îndeplinită; dacă menţionata condiţie nu este îndeplinită şi deci legatul este lipsit de eficacitate, succesiunea va fi considerată în desherenţă (moştenitorii legali rămânând totuşi dezmoşteniţi) şi se va cuveni statului. D. directă este atunci când testatorul, fără a institui un legatar universal, declară expres, prin testament, voinţa sa de dezmoştenire. D. directă poate fi parţială sau totală. Este parţială dacă testatorul înlătură numai pe anumiţi moştenitori. în acest caz, voinţa testatorului nu anihilează voinţa legiuitorului, ci doar se completează cu ea, deoarece succesiunea va fi culeasă de către moştenitorii ab intestat şi în ce-i priveşte pe moştenitorii dezmoşteniţi. D. directă este totală atunci când testatorul dezmoşteneşte pe toţi moştenitorii săi. în acest caz, toţi moştenitorii fiind înlăturaţi prin voinţa testatorului, bunurile ce formează averea succesorală devin vacante, fiind atribuite, cu acest titlu, statului, în temeiul art. 680 C. civ. D. poate urmări, ca finalitate, fie restrângerea drepturilor moştenitorilor rezervatari numai la rezerva legală, fie excluderea moştenitorilor nerezervatari de la moştenire. Şi într-un caz, şi în celălalt, ea are caracter de sancţiune faţă de moştenitorii ab intestat. O asemenea d. sancţiune este nulă ori de câte ori tinde să evite anularea unor testamente sau dispoziţii testamentare contrare ordinii publice sau bunelor moravuri, cum ar fi cazul unui testament nul pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă sau care este rezultatul captaţiei. Dimpotrivă, o asemenea d. este valabilă dacă urmăreşte, ca finalitate, asigurarea executării unor dispoziţii testamentare conforme cu exigenţele ordinii publice şi a bunelor moravuri. dies interpellat pro hominem, locuţiune latină care se utilizează pentru a exprima regula că debitorul unei obligaţii comerciale şi, mai rar, al unei obligaţii civile, este pus de plin drept în întârziere prin simplul fapt al ajungerii acelei obligaţii la scadenţă [v. şi dies non interpellat pro hominem]. dies non interpellat pro hominem, locuţiune latină ce dă expresie regulii potrivit căreia în obligaţiile civile împlinirea scadenţei nu are ca efect punerea în întârziere de plin drept a debitorului, fiind necesară în acest scop o somaţie din partea creditorului său. discont, termen ce desemnează diferenţa dintre preţul unui titlu la emisiune şi valoarea sa nominală, dacă preţul este mai mic decât valoarea nominală. discontinuitatea posesiei, viciu al posesiei constând în exercitarea acesteia cu intermitenţe anormale. Nu se confundă cu întreruperea posesiei (care este o cauză de încetare a posesiei). Caracterul anormal al intermitenţei în exercitarea posesiei se apreciază de către instanţa de judecată, care va decide pornind de la situaţia concretă a bunului posedat. Sarcina probei incumbă celui ce pretinde că 323 dispariţie posesia este lovită de acest viciu. D.p. are următoarele caractere juridice: a) este un viciu temporar, care încetează din momentul în care actele de stăpânire devin regulate potrivit naturii lucrului; b) este un viciu absolut, ceea ce implică posibilitatea invocării lui de către orice persoană interesată; c) se aplică, de regulă, la posesia imobilelor. în cazul posesiei mobilelor se poate aplica numai când nu operează principiul potrivit căruia posesia valorează titlu. dispariţie, v. declararea dispariţiei. dispărut, 1. persoană fizică care, lipsind de la domiciliul său o perioadă mai îndelungată, este declarată dispărută prin hotărâre judecătorească, în situaţia în care a trecut cel puţin un an de la data ultimelor ştiri ce atestau că acea persoană era în viaţă; 2. persoană fizică care a dispărut într-o împrejurare excepţională (precum fapte de război, accidente de cale ferată, incendiu, cutremur, inundaţii etc.) care îndreptăţeşte a se presupune decesul. în condiţiile legii, dispărutul poate fi declarat mort. în principiu, declararea judecătorească a dispariţiei constituie o condiţie necesară şi prealabilă a declarării judecătoreşti a morţii. Proba datei ultimelor ştiri, ca şi aceea a dispariţiei de la domiciliu poate fi făcută prin orice mijloace de dovadă. Atunci când ziua ultimelor ştiri despre cel care lipseşte de la domiciliu nu se poate stabili, termenul de un an se va socoti de la sfârşitul lunii ultimelor ştiri, iar dacă nu se ştie nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic. Până când se constată moartea fizică a dispărutului sau, după caz, până când rămâne definitivă hotărârea judecătorească de declarare a morţii acestuia, se prezumă că dispărutul este în viaţă. Dar dispariţia este şi rămâne totuşi o realitate care impune luarea unor măsuri menite să ocrotească, deopotrivă, interesele copiilor celui dispărut şi interesele patrimoniale ale acestuia. Potrivit art. 113 C. fam. şi art. 40 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, în cazul în care ambii părinţi sunt dispăruţi, copilul minor al acestora va fi pus sub tutelă. în armonie cu principiile consacrate de legislaţia noastră cu privire la ocrotirea minorilor, atunci când numai unul dintre părinţi este dispărut, ocrotirea părintească se scindează şi, ca urmare, drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la persoana şi la bunurile copilului minor vor fi exercitate, în totalitatea lor, de către celălalt părinte. Dacă părintele rămas este decăzut din drepturile părinteşti sau se află într-o situaţie care, prin natura ei, să nu-i permită exercitarea efectivă a acestor drepturi (cum ar fi, de exemplu, exercitarea unei pedepse privative de libertate cu durată mai îndelungată, plecarea în străinătate pe o perioadă mai lungă, o maladie psihică gravă), instituirea tutelei pentru minorii rămaşi fără ocrotire părintească este obligatorie la fel ca atunci când ambii părinţi sunt dispăruţi. Cât priveşte ocrotirea intereselor dispăruţilor, legea 324 distribuire (art. 152 C. fam.) dispune că în acest scop autoritatea tutelară poate institui curatela ori de câte ori acesta nu a lăsat un mandatar general. Deschiderea curatelei, fiind o măsură de ocrotire referitoare la conservarea şi la administrarea patrimoniului celui dispărut, va fi luată numai atunci când un astfel de patrimoniu există. Legea îl socoteşte pe cel dispărut că este în viaţă, deopotrivă, înainte, cât şi după ce a intervenit hotărârea declarativă a dispariţiei sale. Ca urmare, dacă după declararea judecătorească a dispariţiei, dispărutul reapare sau se primesc veşti despre el că se află în viaţă, anularea acelei hotărâri nu prezintă niciun interes şi nu determină aplicarea altui statut juridic persoanei fizice. Totuşi, nici menţinerea ei în vigoare nu poate fi luată în considerare, deoarece o atare hotărâre consacră o incertitudine care, între timp, a fost substituită printr-o certitudine (certitudinea existenţei dispărutului). dispozitiv de creare a semnăturii electronice, software şi/sau hardware configurate, utilizat pentru a implementa datele de creare a semnăturii electronice [v. şi semnătură electronică; semnătură electronică extinsă]. dispozitiv de verificare a semnăturii electronice, software şi/ sau hardware configurate, utilizat pentru a implementa datele de verificare a semnăturii electronice [v. şi semnătură electronică; semnătură electronică extinsă; date de creare a semnăturii electronice; dispozitiv securizat de creare a semnăturii eletronice]. dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, sintagmă ce desemnează acel dispozitiv de creare a semnăturii electronice care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a) datele de creare a semnăturii, utilizate pentru generarea acesteia, să poată apărea numai o singură dată şi confidenţialitatea acestora să poată fi asigurată; b) datele de creare a semnăturii, utilizate pentru generarea acesteia, să nu poată fi deduse; c) semnătura să fie protejată împotriva falsificării prin mijloacele tehnice disponibile la momentul generării acesteia; d) datele de creare a semnăturii să poată fi protejate în mod efectiv de către semnatar împotriva utilizării acestora de către persoane neautorizate; e) să nu modifice datele în formă electronică, care trebuie să fie semnate, şi nici să nu împiedice ca acestea să fie prezentate semnatarului înainte de finalizarea procesului de semnare [v. şi semnătură electronică; semnătură electronică extinsă]. distribuire, (în sensul Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe) vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora. Dreptul de d. se epuizează odată cu prima vânzare sau cu primul transfer de drept de proprietate asupra originalului ori a copiilor unei opere, 325 dividende pe piaţa internă, de către titularul de drepturi sau cu consimţământul acestuia [v. şi drept de autor], dividende, beneficii obţinute prin activitatea unei societăţi comerciale şi care sunt destinate a fi împărţite între asociaţi. Se stabilesc luându-se în considerare beneficiul net, adică excedentul activului asupra pasivului, după ce au fost deduse cheltuielile şi cotele destinate fondului de rezervă şi amortizare. Pentru a se plăti d. trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: să existe beneficii reale, şi nu o simplă reevaluare a activului; beneficiile să fie constatate printr-un bilanţ întocmit cu respectarea formelor legale, aprobat de adunarea generală; cuantumul beneficiilor să fie stabilit prin contractul de societate sau în modul arătat prin statut. Din momentul stabilirii lor prin hotărârea adunării generale a societăţii comerciale, ele devin drepturi de creanţă exigibile ale asociaţilor împotriva societăţii respective. în caz de faliment, asociaţii se vor înscrie cu aceste creanţe, ca orice creditor al societăţii, la masa credală. divizarea persoanei juridice, formă de reorganizare a persoanelor juridice constând în împărţirea patrimoniului unei persoane juridice şi transmiterea fracţiunilor patrimoniale astfel obţinute către una sau mai multe asemenea persoane, existente sau care iau fiinţă cu această ocazie. D.p.j. poate fi: a) totală, atunci când întregul patrimoniu al persoanei supuse divizării se împar- te şi se transmite, pe fracţiuni, către două sau mai multe alte persoane; cu acest prilej se produce, ca efect, încetarea activităţii persoanei juridice divizate, drepturile şi obligaţiile care i-au aparţinut fiind preluate de persoanele juridice primitoare ale fracţiunilor de patrimoniu; b) parţială, în cazul în care are loc numai desprinderea unei părţi din patrimoniul persoanei supuse divizării, care se transmite către una sau mai multe alte persoane juridice; în acest caz persoana juridică afectată de divizarea parţială continuă să fiinţeze, dar cu un patrimoniu diminuat. Indiferent dacă este totală sau parţială, d.p.j. operează o transmisiune cu titlu universal, spre deosebire de comasare, care comportă în oricare din formele sale (absorbţie sau fuziune) o transmisiune universală. Persoana sau persoanele juridice dobânditoare răspund faţă de creditorii persoanei juridice divizate proporţional cu valoarea activului primit. în ce priveşte contractele în curs de executare, transmisiunea lor este supusă principiului că fiecare dintre ele trebuie să fie transmis în întregime şi nefracţionat către una din persoanele juridice dobânditoare ale fracţiunilor de patrimoniu. divizibilitatea obligaţiilor, principiu ce domină materia obligaţiilor, potrivit căruia drepturile de creanţă şi obligaţiile corelative lor se divid de plin drept atunci când aparţin sau incumbă mai multor persoane. Acest principiu are 326 divorţ incidenţă atât în cazul raporturilor juridice obligaţionale care de la început (din chiar momentul naşterii lor) au fie mai mulţi debitori, fie mai mulţi creditori, fie mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori, cât şi în cazul raporturilor juridice obligaţionale care iniţial se stabilesc între un singur creditor şi un singur debitor, dar ulterior, ca urmare a decesului unuia dintre ei sau a ambilor subiecţi de drept participanţi, creanţa sau, după caz, datoria, ori şi creanţa şi datoria revin unei pluralităţi de moştenitori. D.o. comportă următoarele efecte: a) când sunt mai mulţi debitori, fiecare dintre ei poate fi urmărit de creditor numai pentru partea sa de datorie, b) dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări pe debitor numai pentru partea sa de creanţă; c) în cazul în care unul dintre debitori devine insolvabil, creditorul nu poate urmări pe ceilalţi debitori pentru partea celui insolvabil; d) punerea în întârziere a debitorului sau întreruperea prescripţiei făcută de unul dintre creditori nu profită şi celorlalţi creditori, întrucât în cazul obligaţiei divizibile fiecare creditor acţionează exclusiv în apărarea propriilor interese; tot astfel, punerea în întârziere a unui debitor, ca şi întreruperea prescripţiei faţă de un debitor nu produce efecte faţă de ceilalţi debitori [v. şi solidaritate; divizibilitate]. divorţ, mod de desfacere a căsătoriei pe cale judecătorească atunci când, datorită unor motive temei- nice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. D. se poate pronunţa fie din vina exclusivă a pârâtului (dacă instanţa constată că motivele temeinice care fac cu neputinţă continuarea căsătoriei sunt imputabile acestuia), fie din vina ambilor soţi (în acele cazuri în care instanţa constată şi în sarcina reclamantului o culpă atât de gravă, încât ea singură ar fi suficientă să legitimeze desfacerea căsătoriei în eventualitatea că pârâtul ar face o asemenea cerere). D. se poate pronunţa şi numai pe baza acordului ambilor soţi, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei; b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie. Oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei. Reclamantul nu poate invoca în sprijinul acţiunii sale propria-i culpă şi nici fapte sau împrejurări ce ţin de conduita sa. D. este supus unei proceduri speciale care a fost astfel reglementată încât să servească interesului general al ocrotirii căsătoriei. Căsătoria se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a pronunţat divorţul. D. produce efecte multiple, care vizează întregul complex de relaţii personale şi patrimoniale ce se stabilesc între soţi, între părinţi şi copii, precum şi între soţi şi terţe persoane, ca urmare a căsătoriei. Indiferent însă 22. 327 dizolvarea persoanei juridice de domeniul de relaţii la care se referă, aceste efecte se produc numai pentru viitor, nu au caracter retroactiv, deosebindu-se astfel esenţial de efectele nulităţii căsătoriei [v. şi căsătorie putativă; efectele divorţului]. dizolvarea persoanei juridice, operaţiune juridică care produce efecte juridice întotdeauna numai asupra unei singure entităţi juridice colective şi urmăreşte ca finalitate încetarea, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, a unei persoane juridice de tip asociativ sau a altei entităţi juridice colective asimilate cu aceasta. Legea prevede în mod expres cazurile de dizolvare. Ele sunt consacrate atât în reglementarea cu caracter general a persoanelor juridice, cât şi prin actele normative care stabilesc statutul legal al diferitelor categorii de persoane juridice. Astfel, Decretul nr. 31/1954 prevede, în art. 45 alin. (1), următoarele cazuri de dizolvare a organizaţiilor cooperatiste şi a altor organizaţii obşteşti: împlinirea termenului pentru care a fost constituită persoana juridică; realizarea scopului avut în vedere la înfiinţarea acesteia; imposibilitatea realizării scopului respectiv; scopul urmărit sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea lui au devenit contrare legii ori regulilor de convieţuire socială; persoana juridică urmăreşte un alt scop decât cel declarat; numărul membrilor a scăzut sub numărul limită stabilit de lege, actul de înfiinţare sau statut, iar din alin. (3) al aceluiaşi articol mai rezultă un caz de dizolvare, respectiv în temeiul hotărârii adunării generale, care a fost recunoscută de organul competent. Legea specială adaugă şi alte cauze, ca de exemplu: când din cauza insolvabilităţii societatea nu îşi mai poate continua activitatea; când organele de direcţiune şi administraţiune nu mai pot fi constituite în conformitate cu statutele; când deciziile adunării generale sunt luate cu violarea dispoziţiilor statutare; când dizolvarea se decide de puterea executivă; când este vorba de faliment, reducerea capitalului social sau micşorarea capitalului social sub minimul legal etc. Legea societăţilor comerciale reglementează cauze generale şi cauze speciale de dizolvare. Cele dintâi se numesc generale deoarece antrenează dizolvarea oricărei societăţi comerciale, indiferent de forma ei juridică. Ele sunt: trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii; imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia; declararea nulităţii societăţii; hotărârea adunării generale; hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii; falimentul societăţii, precum şi alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii. în cazul expirării duratei, asociaţii trebuie să fie consultaţi cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea duratei 328 dizolvarea persoanei juridice societăţii, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. Dacă nu s-a efectuat o asemenea consultare, la cererea oricăruia dintre asociaţi, tribunalul va putea dispune, prin încheiere, efectuarea consultării. Cauzele speciale de dizolvare sunt acele împrejurări care produc numai dizolvarea unui anumit tip de societate comercială. Astfel, societăţile pe acţiuni se dizolvă: a) dacă în urma unor pierderi, activul net al societăţii, determinat ca diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris, iar adunarea generală extraordinară hotărăşte dizolvarea societăţii; b) în cazul în care societatea are mai puţin de doi acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni şi se solicită instanţei dizolvarea acesteia; dizolvarea poate fi cerută de orice persoană interesată; în acest ultim caz, societatea nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, numărul minim de acţionari prevăzut de lege este reconstituit. Societăţile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur; se exceptează cazul când în actul constitutiv există clauză de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea exis- tenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic; cauzele speciale de dizolvare menţionate primesc aplicare şi în cazul societăţii în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, ori de câte ori ele privesc pe singurul asociat comanditat sau asociat comanditar. Dizolvarea societăţii comerciale trebuie să fie înscrisă în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial al României. Dizolvarea are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Dizolvarea are loc fără lichidare în cazul fuzionării, al divizării totale a societăţii sau în alte cazuri prevăzute de lege. După modul cum operează, se distinge între dizolvarea de drept a persoanei juridice şi dizolvarea în temeiul unui act al organului competent. în funcţie de natura ori caracterul cauzelor, dizolvarea poate fi voluntară şi silită (forţată). în majoritatea situaţiilor dizolvarea este voluntară, adică este hotărâtă prin voinţa acesteia exprimată iniţial în actul de înfiinţare sau printr-o decizie luată la sfârşitul existenţei entităţii respective. Dizolvarea forţată sau silită are loc în cazul încălcării unor norme legale imperative referitoare la scopul persoanei juridice şi la mijloacele folosite pentru realizarea scopului. Principalul efect al dizolvării este intrarea persoanei juridice în lichidare în vederea transformării activului în numerar şi a plăţii pasivului [v. şi lichidarea persoanei juridice]. 329 dizolvarea societăţii comerciale dizolvarea societăţii comerciale, mod de încetare a activităţii normale a societăţii comerciale, d.s.c. intervine atât pentru cauze generale de dizolvare (valabile pentru orice societate comercială), cât şi pentru cauze speciale de dizolvare (valabile numai pentru anumite societăţi comerciale cu‘ care sunt compatibile). Cele dintâi se numesc generale, deoarece antrenează dizolvarea oricărei societăţi comerciale, indiferent de forma ei juridică. Legea nr. 31/1990, republicată, reglementează, în art. 227, următoarele cauze generale de dizolvare: a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii; b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia; c) declararea nulităţii societăţii; d) hotărârea adunării generale; e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii; fi falimentul societăţii; g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii, în cazul prevăzut la lit. a), asociaţii trebuie să fie consultaţi de către consiliul de administraţie, respectiv de directorat, cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea duratei societăţii, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. în lipsă, la cererea oricăruia dintre asociaţi, tribunalul va putea dispune, prin încheiere, efectuarea consultării. Cauzele speciale de dizolvare sunt prevăzute în art. 228 şi art. 229 din aceeaşi lege. Astfel, societăţile pe acţiuni se dizolvă: a) dacă în urma unor pierderi, activul net al societăţii, determinat ca diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris, iar adunarea generală extraordinară hotărăşte dizolvarea societăţii; b) în cazul în care societatea are mai puţin de doi acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni şi se solicită instanţei dizolvarea acesteia; dizolvarea poate fi cerută de orice persoană interesată; în acest ultim caz, societatea nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, numărul minim de acţionari prevăzut de lege este reconstituit. Societăţile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur; se exceptează cazul când în actul constitutiv există clauză de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic; cauzele speciale de dizolvare menţionate primesc aplicare şi în cazul societăţii în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, ori de câte ori ele privesc pe singurul asociat comanditat sau asociat comanditar. Dizolvarea societăţii comerciale trebuie să fie înscrisă în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial al României. 330 dobândă dobândi, 1. sumă de bani stabilită în contractul de împrumut cu dobândă, pe care debitorul împrumutat o datorează creditorului împrumutător pentru folosinţa temporară a sumei de bani împrumutate; 2. sumă de bani ce reprezintă daunele-interese moratorii pe care le datorează debitorul pentru repararea prejudiciului cauzat creditorului prin simpla întârziere în executarea obligaţiei sale având ca obiect plata unei sume de bani. Obligaţiile de acest gen nu comportă în sarcina creditorului îndatorirea de a proba că întârzierea debitorului în executarea obligaţiei sale asumate contractual i-a produs o pagubă materială, deoarece o asemenea împrejurare este prezumată de lege, iar cuantumul daunelor-interese moratorii datorate de debitor coincide, ca valoare, cu dobânda stipulată de părţi prin contractul lor. Potrivit art. 1088 C. civ., daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală. în caz contrar, clauza respectivă este de drept lovită de nulitate absolută, iar creditorul pierde dreptul de a pretinde de la debitor dobânda legală. Prin Decretul nr. 311/1954, abrogat expres prin Legea nr. 7/1998, această dobândă fusese stabilită la 6% pe an. în prezent, dobânda legală este reglementată de O.G. nr. 9/2000, care stabileşte principiul potrivit căruia părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii, pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti (art. 1). In raporturile civile, dobânda sta- bilită de părţi nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an [art. 5 alin. (1)]. Atunci când obligaţia este purtătoare de dobânzi fără a se indica rata acesteia, atunci urmează a se plăti dobânda legală (art. 2). Ordonanţa prevede că dobânda comercială legală este la nivelul dobânzii de referinţă, astfel cum aceasta este stabilită de Banca Naţională a României, iar pentru toate celelalte situaţii dobânda legală este la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României diminuat cu 20% (art. 3). în raporturile juridice de comerţ exterior sau în alte relaţii economice internaţionale, atunci când este aplicabilă legea română şi când plata a fost convertită într-o monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an (art. 4). Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. în lipsa acestuia, se datorează numai dobânda legală [art. 5 alin. (2)]. Plata dobânzilor se poate efectua anticipat pe cel mult 6 luni, iar dobânda astfel încasată rămâne creditorului, indiferent de variaţiile ei ulterioare (art. 7). în principiu, dobânda se calculează numai asupra cuantumului sumei împrumutate. Totuşi, dobânzile se pot capitaliza şi pot produce alte dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an de zile (art. 8 şi art. 9). Obligaţia de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condiţiile arătate, în raporturile de drept civil, 331 dobândă la dobândă este nulă de drept (art. 9). în cazurile expres prevăzute de lege, precum: în materie de fidejusiune, de societate, de cambie etc., creditorul poate pretinde, pe lângă dobânda legală, şi daune-interese moratorii, în completare. dobândă la dobândă, v. anato-cism. dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil, prin posesia de bună-credinţă, consecinţă juridică ce dă expresie regulii că, în materie mobiliară, posesiunea valorează titlu, statornicită de lege în beneficiul aceluia care, deţinând un bun mobil, exercită asupra lui o posesie de bună-credinţă. Potrivit legii, în această materie, aparenţa de proprietate produce acelaşi efect ca şi realitatea, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) proprietarul să se fi desesizat de bunăvoie de lucrul său, încredinţându-l unei alte persoane (comodatar, depozitar, creditor gajist etc.); b) detentorul precar, abuzând de încrederea acordată de proprietar sau, după caz, un moştenitor aparent să fi înstrăinat lucrul respectiv unui terţ; c) terţul subdobânditor să exercite asupra lucrului o posesie reală, utilă şi neechivocă; d) bunul posedat să fie un lucru mobil corporal, considerat în individualitatea sa, care să nu fie supus vreunei clauze de inalienabilitate; ca urmare, posesia exercitată asupra unei universalităţi (de exemplu, o succesiune) nu duce la dobândirea pe această cale a proprietăţii vreunui bun mobil din cuprinsul acesteia, privit în individualitatea sa; tot astfel, bunurile inalienabile nu pot fi, nici ele, dobândite pe această cale; sunt însă susceptibile de a fi dobândite astfel şi unele bunuri necorporale, şi anume banii şi titlurile la purtător; e) posesorul lucrului mobil corporal să fie de bună-credinţă, adică să nu ştie că a dobândit acel bun de la un non dominus sau că actul prin care bunul fusese dobândit de către antecesorul său era viciat (lovit de nulitate absolută ori supus rezoluţiei, rezilierii sau resciziunii); buna-credinţă se prezumă până la proba contrară, care poate fi făcută prin orice mijloc de dovadă; nu se cere să existe un just titlu ca element distinct, autonom de elementul bunei-credinţe, ceea ce înseamnă că un act viciat sau chiar un titlu putativ este suficient pentru ca să existe buna-credinţă. Nu pot fi dobândite prin posesie de bună-credinţă bunurile mobile aparţinând exclusiv proprietăţii publice, situaţie în care statul şi unităţile administrativ-teritoriale se bucură de o prezumţie absolută de proprietate. dobândirea posesiunii moştenirii, v. şi sezină; predarea legatelor. document electronic, orice date în formă electronică, altele decât programe sau fişiere, care sunt destinate a fi utilizate în această formă electronică, fără a fi salvată pe suport material, deşi acest lucru ar fi posibil. 332 doi doi, 1. viciu de consimţământ concretizat în inducerea în eroare a unei persoane cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic (contract). în esenţă, d. este o eroare provocată, iar nu spontană, ca în cazul erorii propriu-zise. Atunci când mijloacele viclene întrebuinţate de către gna din părţi sunt determinante pentru încheierea actului juridic încât cealaltă parte nu ar fi contractat dacă nu era victima acestor mijloace dolosive, d. constituie cauză de nulitate a convenţiei. D. nu se prezumă, ci trebuie dovedit de către persoana împotriva căreia a fost exercitat. în funcţie de consecinţele pe care le are asupra valabilităţii actului juridic, d. poate fi principal sau incident. Ca structură, d. este alcătuit din două elemente, şi anume: un element obiectiv, material, constând în utilizarea de mijloace viclene, frauduloase (ma-şinaţiuni, manopere frauduloase, şiretenii) în scopul de a induce în eroare; un element subiectiv, intenţional, constând în intenţia de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic civil. Cât priveşte elementul obiectiv al dolului, acesta se poate concretiza fie într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv), fie într-o acţiune negativă (fapt omisiv), după caz. în domeniul liberalităţilor, de exemplu, faptul comisiv se materializează, în practică, sub forma captaţiei sau sugestiei şi constă în specularea afecţiunii sau pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donaţie sau un legat. Atunci când d. se realizează printr-un fapt omisiv, suntem în prezenţa unui d. prin reticenţă, care se concretizează prin ascunderea faţă de cealaltă parte ori prin neaducerea la cunoştinţă a unei împrejurări esenţiale pe care aceasta ar fi trebuit să o cunoască. Referitor la elementul subiectiv al dolului, jurisprudenţa a statuat că: provocarea unei erori din neglijenţă, fără rea-credinţă, nu constituie doi; lipsa discernământului şi dolul se exclud. D. constituie viciu de consimţământ atunci când îndeplineşte cumulativ două condiţii minimale, şi anume: să fie determinant pentru încheierea actului juridic şi să provină de la celălalt contractant. Caracterul determinant al d. se realizează atunci când mijloacele dolosive au fost de aşa natură încât, în lipsa acestora, cealaltă parte nu ar fi contractat. Această împrejurare urmează a se aprecia in concreto, adică după un criteriu subiectiv, ţinându-se seama de experienţa de viaţă, gradul de pregătire, natura profesiei şi alte date personale ale celui care se pretinde victimă a unui doi. Cât priveşte condiţia ca d. să provină de la celălalt contractant, în contractele bilaterale, aceasta este îndeplinită şi în următoarele două ipoteze: când dolul provine de la un terţ şi partenerul contractual are cunoştinţă despre o atare împrejurare; când dolul provine de la reprezentantul partenerului contractual. Deşi din această cerinţă ar 333 doi incident rezulta că d. este aplicabil doar actelor juridice bilaterale, dolul (sub forma captaţiei sau sugestiei) poate fi întâlnit şi în cazul testamentului, care este un act juridic unilateral, situaţie în care nu mai este necesară îndeplinirea acestei condiţii. Proba dolului incumbă celui care invocă existenţa lui. D. este un fapt juridic şi, ca urmare, poate fi probat prin orice mijloc de dovadă, inclusiv martori sau prezumţii simple [v. şi doi principal; doi incidental; doi prin reticenţă]; 2. formă a culpei debitorului în neexecutarea obligaţiei sale contractuale, caracterizată prin intenţie sau rea-voinţă. Răspunderea contractuală a debitorului este mai severă în cazul d. decât în cel al culpei. doi incident (dolus incidens), varietate de doi care se distinge prin aceea că vizează elemente cu rol nedeterminant pentru încheierea actului juridic civil (contractului). De aceea, el nu afectează validitatea actului juridic respectiv. Totuşi, d.i* nu este lipsit de orice sancţiune juridică. Partea lezată poate cere o reducere a contravalorii prestaţiei pe care şi-a asumat-o, dacă este cazul [v. şi doi; doi principal]. doi principal (dolus dans causam contractui), varietate de doi ce se distinge prin aceea că vizează elemente cu rol determinant la încheierea actului juridic civil (contractului) şi antrenează anula-bilitatea lui. D.p. viciază voinţa juridică a contractantului în cauză, alterându-i grav reprezentarea circumstanţelor de fapt şi de drept în considerarea cărora se obligă. Condiţiile, structura şi efectele d.p. sunt cele ce caracterizează dolul ca viciu de consimţământ [v. şi doi]. doi prin reticenţă, varietate de doi caracterizată prin aceea că elementul obiectiv din structura sa constă într-un fapt omisiv (inacţiune) concretizat în ascunderea de către una dintre părţile contractului ori în necomunicarea celeilalte părţi a unei împrejurări esenţiale ce era necesar să fie cunoscută de aceasta pentru formarea unei corecte reprezentări a circumstanţelor de fapt şi de drept ale încheierii actului juridic civil (contractului). D.r., în esenţa sa, este doi principal, dar se poate înfăţişa şi ca doi incident, atunci când faptul de omisiune se referă la o circumstanţă mai puţin relevantă pentru formarea corectei reprezentări a celuilalt contractant cu ocazia încheierii contractului [v. şi doi; doi principal; doi incident], dolus bonus, sintagmă latină prin care se desemnează întrebuinţarea de către un contractant, cu ocazia încheierii contractului, de manopere viclene care, în general, sunt admise în practica de încheiere a contractelor, fiind lipsite de gravitatea necesară să le facă susceptibile de a vicia consimţământul celuilalt contractant. Au acest caracter: exagerarea în scop de reclamă a parametrilor calitativi ai mărfii oferite spre vânzare; ascunderea deliberată a unor defecte ale 334 domeniu public mărfii sau neevidenţierea lor expresă în condiţiile în care partenerul contractual era în măsură să le constate singur, cu uşurinţă etc. [ant. dolus malus; v. şi doi; doi principal; doi incident; doi prin reticenţă]. domeniu public, sintagmă care, potrivit legii (nr. 213/1998), desemnează totalitatea bunurilor care formează obiectul dreptului de proprietate publică ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Intră în componenţa d.p. bunurile care, conform legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele şi în condiţiile legii. D.p. este alcătuit din bunurile prevăzute de art. 136 alin. (3) din Constituţia României, republicată: bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică; din bunurile stabilite în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 213/1998 şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. De asemenea, fac parte din d.p. şi bunurile de uz şi de interes public dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Astfel, d.p. cuprinde bunurile ce alcătuiesc d.p. al statului, d.p. judeţean şi d.p. local al comunelor, oraşelor şi municipiilor. Bunurile din d.p. sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii; b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale; c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile. Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor legale referitoare la regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută. Bunurile din d.p. pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local. Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local. Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în 335 domeniul privat al statului condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Servitu-ţile asupra bunurilor din d.p. sunt valabile numai în măsura în care aceste servituţi sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate. Bunurile care fac parte din d.p. pot fi închiriate. Această închiriere este supusă aprobării, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, iar contractul de închiriere trebuie să cuprindă clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia. Contractul de închiriere se poate încheia, după caz, cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, de către titularul dreptului de proprietate sau de administrare. Concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică se face prin licitaţie publică sau prin negociere directă, în condiţiile legii. Sumele încasate din închirierea sau din concesionarea bunurilor proprietate publică se fac, după caz, venit la bugetul statului sau la bugetele locale. în cazul în care contractul de închiriere se încheie de către titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul să încaseze din chirie o cotă-parte între 20-50%, stabilită, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local prin care s-a aprobat închirierea. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară o activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice [v. şi drept de proprietate publică]. domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, expresie care, potrivit legii (nr. 213/1998), desemnează totalitatea bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi care nu aparţin domeniului public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au un drept de proprietate privată. Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel. Fac parte din d.p.s.u.a.-t. şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi â legilor în vigoare la data preluării lor de către stat şi dacă prin natura lor sau potrivit legii, nu se includ în domeniul public. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor 336 domeniul public al statului legi speciale de reparaţie. Stabilirea valabilităţii titlului este de competenţa instanţelor judecătoreşti [v. şi domeniu public]. domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, v. şi domeniul public al statului; domeniul public al judeţelor; domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor. domeniul public al judeţelor, segment al domeniului public, care cuprinde următoarele categorii de bunuri: 7. drumurile judeţene; 2. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau de interes naţional sau local; 3. reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente acestora. Totodată, d.p.j* mai cuprinde şi orice alte bunuri de interes sau de uz public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de interes sau de uz public naţional [v. şi domeniu public; domeniul public al statului; domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor]. domeniul public al statului, segment al domeniului public format din: 1. bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ; 2. spaţiul aerian; 3. apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime inferioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile inferioare; 4. pădurile şi terenurile destinate împăduririlor, cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajările silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată; 5. terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obţinute prin lucrări de îndiguiri, de desecări şi de combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă; 6. parcurile naţionale; 7. rezervaţiile naturale şi monumentele naturii; 8. patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării; 9. resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, împreună cu platoul continental; 10. infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelurile şi lucrările de artă; 1 1. tunelurile şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferente acestora; 12. drumurile naţionale - autostrăzi, drumurile 337 domeniul public al statului expres, drumuri naţionale europene, principale, secundare; 13. canalele navigabile, cuvetele canalului, construcţiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, apărările şi consolidările de maluri şi talazuri, zonele de siguranţă de pe malurile canalului, drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea; 14. reţelele de transport al energiei electrice; 15. spectre de frecvenţă şi reţele de transport şi de distribuţie de telecomunicaţii; 16. canale magistrale şi reţele de distribuţii pentru irigaţii, cu prizele aferente; 17. conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al gazelor naturale; 18. lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional, sau cele cu tranşe pentru atenuarea undelor de viitură; 19. digurile de apărare împotriva inundaţiilor; 20. lucrările de regularizare a cursurilor de ape; 21. cantoanele hidrotehnice, staţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor; 22. porturile maritime şi fluviale, civile şi militare - terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, alte construcţii hidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri şi pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităţilor de navigaţie; 23. terenurile desti- nate exclusiv instrucţiei militare; 24. pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării; 25. pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentru îmbarcare-debarcare situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate; 26. statuile şi monumentele declarate de interes public naţional; 27. ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice; 28. muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional; 29. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora; instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea; unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale şi cele ale Ministerului de Interne, ale serviciilor publice de informaţii, precum şi cele ale Direcţiei Generale a Penitenciarelor, serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora. Totodată, în alcătuirea domeniului public al statului mai intră şi alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege [v. şi domeniu public; domeniul public al judeţelor; domeniul public local al comunelor; oraşelor şi municipiilor]. 338 domiciliu domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor, segment al domeniului public, care este alcătuit din următoarele categorii de bunuri: 1. drumurile comunale, vicinale şi străzile; 2. pieţele publice comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement; 3. lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean; 4. reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente; 5. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi altele asemenea; 6. locuinţele sociale; 7. statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; 8. bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; 9. terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat; 10. cimitirele orăşeneşti şi comunale. Totodată, în d.p.l.c.o.m. se mai includ şi orice alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de interes sau de uz public judeţean sau naţional [v. şi domeniu public; domeniul public al judeţelor; domeniul public al stătu Iu H. domiciliatar, terţ care, potrivit unei clauze speciale, numite de domiciliere, introduse în cuprinsul cambiei, este însărcinat să facă plata la scadenţă în locul indicat şi căruia, în caz de refuz al plăţii, i se adresează - sub sancţiunea decăderii din drepturile de regres -protestul pentru neplată. domiciliu, atribut de individualizare în spaţiu a persoanei fizice, concretizat în dreptul personal nepatrimonial ce-i conferă acesteia facultatea de a-şi stabili, potrivit legii, locuinţa permanentă sau principală într-un anume loc, cu referire la care se produc unele consecinţe juridice. D. este un element spaţial de identificare a persoanei fizice, stabilind locul unde se află locuinţa statornică sau principală a acesteia. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 dispune, în acest sens, că d. persoanei fizice este la adresa la care aceasta declară că are locuinţa principală, iar Decretul nr. 31/1954 (art. 13) prevede că d. unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală. Locuinţa constituie deci criteriul esenţial pentru definirea şi determinarea d. Dar nu orice locuinţă poate fi identificată cu d. persoanei fizice; casa locuită de o persoană este considerată uneori d. acesteia, alteori are altă semnificaţie. Pentru determinarea d. prezintă importanţă numai ceea ce legea numeşte locuinţă principală sau statornică a persoanei 339 domiciliu fizice. în consecinţă, atunci când o persoană fizică are o singură locuinţă statornică, acea locuinţă va coincide cu d. ei, iar dacă persoana respectivă are mai multe locuinţe statornice, d. va coincide cu locul unde are locuinţa principală. Legea (art. 13 din Decretul nr. 31/1954) consacră principiul potrivit căruia stabilirea d. se face prin libera voinţă a persoanei, aceasta din urmă putându-şi alege locuinţa statornică sau principală acolo unde doreşte. Acest principiu trebuie înţeles şi interpretat în lumina textelor imperative ale actelor normative incidente în domeniu. Pentru ca d. să-şi poată îndeplini rolul de atribut de identificare trebuie să fie corect şi concret determinat. O persoană poată să aibă numai un d. concret, iar nu şi un d. în general. De aceea, reglementarea legală incidenţă în materie nu are în vedere un d. abstract, un aşa-zis d. în general, ci d. concret, pentru determinarea căruia stabileşte drept criteriu locuinţa statornică sau principală a unei persoane. D. nu este un loc oarecare, stabilit în mod arbitrar, ci un anume loc de existenţa căruia legea leagă importante consecinţe juridice şi care se poate stabili numai în condiţiile legii. Astfel, potrivit Legii nr. 21/1991, republicată, cetăţenia română poate fi acordată, la cerere, cetăţeanului străin sau persoanei fără cetăţenie care s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază în condiţiile legii pe teritoriul statului român de cel puţin opt ani sau, în cazul în care este căsătorit şi convieţuieşte cu un cetăţean român, de cel puţin cinci ani de la data căsătoriei [art. 8 alin. (1) lit. a)]. Aceeaşi lege dispune că părinţii care solicită redobândirea cetăţeniei române hotărăsc şi în privinţa cetăţeniei copiilor lor minori; în situaţia în care aceştia nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând seama de interesele acestuia; în cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia. Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate (deci care îşi schimbă d. din România cu un d. din străinătate) părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară [art. 27 alin. (2)]. Importanţa d. este consfinţită şi prin unele dispoziţii normative cuprinse în legea electorală (nr. 373/2004), care dispune, printre altele, că alegătorii pot vota la secţia de votare unde îşi au d. [art. 77 alin. (1)]. înregistrarea şi evidenţa populaţiei este reglementată în sistemul nostru de drept într-o indisolubilă legătură cu d. sau cu reşedinţa persoanei fizice. De asemenea, activitatea de stare civilă, îndeplinită de organele locale ale administraţiei de stat, pune şi ea în evidenţă, sub anumite aspecte, importanţa d. persoanei fizice. Tot astfel, d. îndeplineşte un rol important ca atribut de identificare a persoanei fizice şi sub aspec- 340 domiciliu tul evidenţei militare organizate şi păstrate de centrele militare. în fine, importanţa d. este pusă în lumină şi prin normele juridice care reglementează cazierul judiciar, iar în materia executării datoriilor faţă de buget fiinţează principiul potrivit căruia aducerea la îndeplinire (voluntară sau silită) a obligaţiei de plată a unor asemenea datorii se face de către sau la organul financiar de la d. contribuabilului. Un interes similar prezintă d. şi în domeniul primei valutare aplicabile la vânzarea şi cumpărarea valutelor pentru operaţii necomerciale. Ca atribut de identificare a persoanei, d. prezintă un interes major în raporturile dintre soţi, în raporturile dintre părinţi şi copii, în raporturile de rudenie (filiaţia şi adopţia), precum şi în raporturile decurgând din obligaţia de întreţinere. Totodată, d. este important şi sub aspectul stabilirii competenţei autorităţii tutelare. Articolul 1104 C. civ. stabileşte că plata se face la locul arătat în convenţie. Ori de câte ori părţile contractante nu precizează locul plăţii, plata trebuie să se facă la d. debitorului. D. prezintă importanţă şi în legătură cu oferta reală urmată de consem-naţiune. Astfel, conform art. 1115 pct. 6 C. civ., o asemenea ofertă este valabilă din punct de vedere juridic dacă a fost făcută la locul stabilit pentru plată, iar atunci când acel loc nu s-a determinat printr-o convenţie specială, dacă a fost făcută creditorului în persoană, ori la d. său, ori la d. ales pentru executarea convenţiei. în materia succesorală, d. prezintă importanţă sub multiple aspecte. Astfel, moştenirea se deschide la locul unde defunctul a avut ultimul său d. Ca urmare, procedura succesorală este de competenţa notarului public în a cărui rază teritorială s-a aflat acel d. în cazul decesului unei persoane care nu a avut d. în ţară, este competent notariatul public în circumscripţia căruia se găsesc cele mai importante dintre bunurile acesteia. în raport cu ultimul d. al defunctului, se determină competenţa notarului public şi, totodată, a instanţei judecătoreşti în materie de moştenire, precum şi locul executării silite. D. persoanei fizice prezintă o importanţă deosebită în problema stabilirii competenţei teritoriale a instanţei de judecată, a citării părţilor în procesul civil, precum şi în legătură cu desfăşurarea procedurii de executare silită. Legea penală, ca şi dispoziţiile normative ce reglementează desfăşurarea procesului penal pun, şi ele, în evidenţă importanţa d. persoanei fizice în contextul raporturilor juridice pe care le reglementează, în sinteză, d., ca element de identificare a persoanei fizice, este luat în considerare, practic, de normele juridice incidente în toate sferele vieţii sociale; el relevă importanţă pentru toate categoriile de raporturi juridice, iar această importanţă se manifestă sub diverse aspecte, învederând o semnificaţie multiplă. Fiind în esenţa sa un drept personal nepatrimonial, d. învederează toate caracterele juridice proprii acestei clase de drepturi subiectivale: opo- 341 domiciliu ales zabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, caracter strict personal şi, totodată, universal. Dar d. se distinge totuşi de celelalte drepturi personale nepatrimoniale prin patru elemente de specificitate, şi anume: obligativitate, unicitate, stabilitate şi inviolabilitate [v. şi domiciliu legal; domiciliu voluntar sau de drept comun; domiciliu convenţional]. domiciliu ales, v. domiciliu convenţional. domiciliu convenţional, sintagmă ce desemnează, în mod generic, adresa stabilită prin acordul de voinţă al părţilor în vederea executării actului juridic în acel loc sau pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de procedură. D.c. nu se identifică cu domiciliul real, el este doar un artificiu juridic generat prin efectul unei convenţii accesorii, având menirea să determine o prorogare de competenţă prin voinţa părţilor. Problema stabilirii unui d.c. se pune ori de câte ori părţile unui contract au interesul ca eventualele litigii izvorâte din acel contract să fie soluţionate de către o altă instanţă decât aceea care, potrivit regulilor dreptului comun, are o atare competenţă. într-o astfel de ipoteză, ele pot introduce în convenţia lor o clauză accesorie prin care să indice instanţa competentă. Prin efectul unei asemenea clauze se determină implicit şi d.c. (sau ales) care serveşte ipotetic drept criteriu de legitimare a competenţei teritoriale a organului de jurisdicţie indicat de părţi. Tot astfel se pune problema şi atunci când partea care are domiciliul în străinătate, spre a evita îndelungata şi complicata procedură de citare pe cale diplomatică, indică o adresă, în raza teritorială a instanţei învestite cu soluţionarea pricinii, la care să se îndeplinească procedura de citare în acea pricină. De asemenea, este posibil ca, în cazul în care există mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi având interese convergente (sau chiar acelaşi interes), fie reclamanţii, fie pârâţii să indice un d.c. la care să se îndeplinească procedura de citare cu fiecare dintre ei. Mai multe texte legale se referă, implicit sau explicit, la d.c. Astfel, art. 19 C. proc. civ. reglementează facultatea părţilor de a deroga, pe cale de convenţie, de la regulile dreptului comun (consfinţite prin art. 5 din acelaşi cod) privind competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti. Articolul 93 C. proc. civ. dispune că, în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a şi arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii. Expresia „alegere de domiciliu" este utilizată şi în art. 1781 C. civ. în domeniul inscripţiilor ipotecare [sin. domiciliu ales; v. şi domiciliu; domiciliu legal; domiciliu voluntar sau de drept comun]. domiciliu de drept comun, v. domiciliu voluntar. domiciliu legal, sintagmă ce desemnează domiciliul stabilit de 342 domiciliu voluntar lege pentru anumite categorii de persoane fizice, în vederea ocrotirii lor. Acest tip de domiciliu este întotdeauna o măsură de ocrotire, fie a unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, fie a unei persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă, sau a unei persoane care, din anumite motive, nu-şi poate apăra unele drepturi. Prin stabilirea d.i. legiuitorul a intenţionat să faciliteze exerciţiul drepturilor aparţinând persoanei ocrotite; ocrotitorul legal este pus, pe această cale, în situaţia de a acţiona în deplină cunoştinţă de cauză. Legea (O.U.G. nr. 97/2005) stabileşte că: domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic ori, după caz, la reprezentantul său legal sau la persoana fizică ori juridică la care este încredinţat în plasament [art. 26 alin. (2)]; aceste dispoziţii se aplică şi în cazul persoanei fizice puse sub interdicţie [art. 26 alin. (3)]. Domiciliul minorului încredinţat de instanţa judecătorească unei a treia persoane rămâne la părinţii săi, iar în cazul în care aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg, instanţa judecătorească decide la care dintre ei va avea domiciliul minorul (art. 14 din Decretul nr. 31/1954); domiciliul minorului este la reprezentantul său legal, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, iar atunci când s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui dispărut, acesta din urmă are domiciliul la curator, în măsura în care acesta are dreptul să îl reprezinte. Tot astfel, în situaţia în care a fost numit un custode sau un curator asupra unor bunuri succesorale, cei chemaţi la moştenire au d.i. la custode sau la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să-i reprezinte (art. 15 din Decretul nr. 31/1954). Din economia dispoziţiilor legale menţionate rezultă că legea reglementează d.i. cu referire la următoarele categorii de persoane: minorii, interzişii judecătoreşti, dispărutul căruia i s-a numit un curator şi moştenitorii reprezentaţi prin curator. domiciliu voluntar, domiciliu pe care o persoană fizică şi-l alege în mod liber, stabilindu-şi locuinţa statornică într-o anumită localitate, corespunzător propriilor interese. De esenţa d.v. este că stabilirea lui se face prin libera voinţă a individului şi că determinarea sa are loc pe criteriul locului unde se află locuinţa statornică sau principală a persoanei în cauză. D.v. comportă, în mod obligatoriu, două elemente definitorii: manifestarea de voinţă a individului în sensul alegerii locului de domiciliu şi stabilirea locuinţei sale principale în acel loc. D.v. se diferenţiază astfel de domiciliul legal, de esenţa căruia este stabilirea sa în mod obligatoriu de către lege, pentru anumite persoane, în vederea ocrotirii lor. De asemenea, el se distinge şi de reşedinţă, noţiune ce desemnează o locuinţă cu caracter vremelnic ori secundar, care se află în altă parte decât domiciliul 23. 343 donatar [sin. domiciliu de drept comun; v. şi domiciliu; domiciliu legal; domiciliu convenţional; reşedinţă]. donatar, termen prin care se desemnează, în mod generic, persoana care, prin efectul unui contract de donaţie, dobândeşte de la o altă persoană, numită donator, dreptul de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri determinate sau alt drept, real sau de creanţă, fără contraprestaţie. Dobândirea pe această cale a bunului sau bunurilor, după caz, obiect al donaţiei, făcându-se cu titlu gratuit, d. trebuie să aibă capacitatea de a primi cu titlu gratuit. în cazul în care d* este minor sau interzis, acesta poate accepta valabil donaţia prin părinţi sau prin tutore, precum şi prin oricare din ascendenţii săi, chiar dacă respectivul ascendent nu are calitatea de tutore. în principiu, contractul de donaţie nu generează în sarcina d. niciun fel de obligaţie. Atunci când donaţia este cu sarcină, d. este ţinut să execute respectiva sarcină, fiind responsabil de neexecutarea ei. Donaţia cu sarcină poate fi revocată pentru neîndeplinirea sarcinii instituite pe seama d.; excepţie face situaţia în care donatorul a renunţat expres, prin contract, la revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii de către d. Legea instituie în sarcina d., în toate cazurile, obligaţia de recunoştinţă faţă de donator, încălcarea de către d. a acestei obligaţii, prin săvârşirea unor fapte grave împotriva donatorului, îl îndreptăţeşte pe donator să ceară revocarea donaţiei pentru ingratitudine [v. şi donator]. donator, termen prin care se desemnează, în mod generic, persoana care, în temeiul unui contract de donaţie, transmite, fără a primi ceva în schimb, dreptul de proprietate asupra unui bun sau a mai multor bunuri determinate sau alt drept, real sau de creanţă. Legea cere ca d* să fie major şi să aibă capacitatea de a dispune cu titlu gratuit. Minorii şi interzişii nu pot face donaţii, nici personal şi nici prin reprezentanţii sau ocrotitorii lor legali. Prin efectul contractului de donaţie, d. îşi asumă obligaţia să transmită donatarului dreptul de proprietate asupra bunului donat, atunci când această transmisiune nu a avut loc chiar în momentul perfectării contractului. Totodată, d. este obligat să consimtă la intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al donatarului asupra imobilului dobândit de acesta prin efectul donaţiei. D. răspunde de pierderea sau deteriorarea bunului din culpa sa; el suportă riscul pieirii lucrului numai dacă a fost pus în întârziere cu privire la îndeplinirea obMgaţiei de predare a lucrului donat. în fine, d. îi revine şi obligaţia să-l garanteze pe donatar contra evicţiunii provenite din fapta sa proprie; totodată, d. răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului, precum şi pentru orice evicţiune în măsura în care donaţia are caracter oneros (adică în limita valorii sarcinii), ca şi atunci când părţile au stipulat expres prin contract o astfel de 344 donaţie deghizată responsabilitate. în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, d. are dreptul să ceară revocarea donaţiei [v. şi donatar]. donaţie, v. contract de donaţie. donaţie cu sarcină, v. contract de donaţie cu sarcină. donaţie de bunuri viitoare, varietate a contractului de donaţie care se distinge prin aceea că are ca obiect bunurile pe care donatorul le va lăsa la moartea sa. Contractul prin care se realizează această donaţie trebuie să îndeplinească toate cerinţele de fond şi de formă cerute pentru validitatea oricărei donaţii. D.b.v. constituie, prin efectele juridice, una din modalităţile de înfăptuire a transmisiunii succesorale, sens în care este considerată, alături de moştenirea legală şi cea testamentară, o formă distinctă a moştenirii numită moştenire contractuală sau convenţională. D.b.v. este esenţialmente revocabilă, spre deosebire de donaţia obişnuită, care are ca obiect bunuri actuale şi care este esenţialmente irevocabilă. D.b.v. este admisă tocmai pentru acest motiv, ea neputând fi considerată ca pact asupra unei succesiuni viitoare, prohibit de lege. Pentru identitate de raţiune, bunurile viitoare nu devin indisponibile în mâna donatorului, care le poate înstrăina neîngrădit atât prin acte juridice cu titlu gratuit, cât şi prin acte juridice cu titlu oneros. O singură restricţie i se impune sub acest aspect, anume aceea de a nu ştirbi, prin actele de înstrăinare cu titlu gratuit, rezerva legală a moştenitorilor rezervatari. Dreptul de revocare recunoscut donatorului are caracter strict personal, motiv pentru care el nu poate fi exercitat şi de către creditorii acestuia, pe calea acţiunii oblice. Tot în virtutea caracterului său strict personal, acest drept nu se poate transmite prin succesiune în favoarea moştenitorilor donatorului. în caz de predeces al donatarului, d.b.v. devine caducă, pierzându-şi eficacitatea juridică. Este prohibită d.b.v. făcută reciproc de către două sau mai multe persoane în cuprinsul aceluiaşi act juridic. Această varietate de donaţie este admisă atât între soţi, cât şi între persoane care nu sunt unite prin căsătorie. D.b.v. se analizează ca fiind un legat exprimat în cuprinsul unui contract, motiv pentru care acceptarea ei de către beneficiar este lipsită de relevanţă juridică. De aceea, existenţa d.b.v., ca instituţie juridică independentă, prezintă interes mai mult sub aspect teoretic. Ea nu este legitimată de nevoile reale ale vieţii şi de aceea este rar uzitată în practică [v. şi contract de donaţie; donaţie indirectă; donaţie simulată]. donaţie deghizată, varietate a donaţiei simulate care se distinge prin aceea că liberalitatea este ascunsă sub aparenţa unui contract cu titlu oneros ce se prezintă ca act public. Acest act public este simulat, neadevărat, deoarece el maschează o donaţie, adevăratul act juridic convenit de părţi. Deghizarea este totală când prin actul public se 345 donaţie deghizată ascunde natura juridică a actului secret, care este o liberalitate. Au acest caracter, de exemplu: vânzarea-cumpărarea în care preţul nu este datorat; recunoaşterea unei datorii care nu există în realitate etc. D.d. ascunsă sub aparenţa unui contract cu titlu oneros este, în principiu, valabilă, deghizarea (ca, de altfel, simulaţia în general) nefiind sancţionată cu nulitatea. Valabilitatea ei este însă subordonată cerinţei ca actul juridic care o maschează să îndeplinească condiţiile generale de validitate ale contractelor şi, în special, cea care pretinde să fie fondată pe o cauză licită. Dat fiind însă că d.d. constituie o veritabilă donaţie, ea este supusă şi regulilor de fond instituite special de lege în privinţa donaţiilor (capacitate, irevoca-bilitate de gradul II, reducţiune, raport, revocare în cazurile prevăzute de lege). De aici, consecinţa că d.d. este valabilă din punct de vedere juridic numai dacă îndeplineşte cerinţele instituite de lege pentru validitatea donaţiei aparente. Totuşi, jurisprudenţa a statuat, în dezacord cu doctrina, că pentru validitatea d.d. nu este necesară respectarea formei autentice, ci numai a formei prevăzute de lege pentru contractul care deghizează donaţia, iar nerespectarea acelei forme se sancţionează cu nulitatea absolută a d.d., deşi respectiva formă este cerută de lege numai ad probationem; forma se împrumută de la contractul care deghizează donaţia, iar sancţiunea care se aplică este, de regulă, aceea prevă- zută pentru donaţii. Soluţia consacrată de jurisprudenţă contravine dispoziţiilor art. 813 C. civ., conform căruia „toate donaţiile se fac prin act autentic", legiuitorul nedistingând, sub acest aspect, între donaţiile deghizate şi donaţiile aparente. Faţă de o dispoziţie legală imperativă (ne referim la art. 813 C. civ.), nu este posibil să se admită validitatea unor donaţii realizate prin procedee care urmăresc, ca finalitate, tocmai ocolirea formelor stricte impuse de lege în materie de donaţii. Referitor la proba deghizării, primesc aplicare regulile din materia simulaţiei. Astfel, părţile şi succesorii lor universali şi cu titlu universal pot dovedi deghizarea numai prin contraînscris sau început de dovadă scrisă, care poate fi completat cu martori şi prezumţii, în schimb, terţii pot proba deghizarea prm orice mijloace de dovadă. în această materie, moştenitorii rezervatari sunt terţi, de vreme ce tind să-şi apere un drept propriu, iar nu un drept dobândit prin moştenire de la defunct. Deci ei nu acţionează ca succesori universali. Legea instituie în favoarea moştenitorilor rezervatari o prezumţie relativă, în sensul că înstrăinarea cu titlu oneros făcută unui moştenitor în linie dreaptă reprezintă o donaţie deghizată, supusă reducţiunii numai dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere, iar deghizarea nu este invocată de un moştenitor în linie dreaptă care să fi consimţit la încheierea actului [v. şi donaţie 346 donaţie indirectă prin interpunere de persoane; donaţie simulata]. donaţie indirectă, sintagmă ce desemnează donaţia realizată printr-un act juridic de altă natură decât contractul de donaţie propriu-zis, act încheiat cu intenţia de a-l gratifica pe donatar, transmiţându-i acestuia un bun, fără a se stipula o contraprestaţie. Spre deosebire de donaţia deghizată, care este o adevărată donaţie, deoarece contractul aparent nu are o existenţă reală, adică nu corespunde voinţei reale a părţilor, d.i. presupune încheierea de către părţi a unui act real, voit de acestea, prin intermediul căruia se înfăptuieşte o gratificare, o liberalitate. In acest din urmă caz, aparenţa este conformă cu realitatea şi, de aceea, nu se cere respectarea formei autentice, nefiind vorba de acte de donaţie propriu-zise, ci de libera-lităţi efectuate pe calea altor acte juridice pentru care, de regulă, nu se prevede această cerinţă de formă. Articolul 1642 alin. (2) C. civ. dispune în acest sens că, dacă renta viageră s-a constituit în favoarea unei terţe persoane, deşi renta este o liberalitate, totuşi, ea nu este supusă formelor stabilite pentru donaţie. în acelaşi sens, art. 1138 C. civ. permite dovada remiterii de datorie prin predarea titlului constatator al creanţei. D.i. este supusă numai condiţiilor de fond ale donaţiei, iar nu şi celor de formă specifice acesteia. Renunţarea la un drept făcută cu intenţia de a gratifica constituie, în esenţa sa, o liberalitate. Existenţa intenţiei de a gratifica este de esenţa d.i. în cazul renunţării la un drept, donaţia este, în realitate, un act accesoriu al operaţiei principale, adică al renunţării, de care profită persoana chemată, în puterea legii, să beneficieze de dreptul respectiv. Fără intenţie liberală, prin renunţarea la un drept nu se realizează o donaţie indirectă. Renunţarea la un drept este un act juridic neutru. Existenţa unei astfel de intenţii poate fi probată prin orice mijloace de probă, fiind vorba de interpretarea voinţei juridice. Constituie d.i. şi remiterea de datorie prin care creditorul renunţă total sau parţial, cu titlu gratuit, cu acordul debitorului, la valorificarea dreptului său de creanţă faţă de acesta. Tot astfel, stipulaţia în favoarea unei terţe persoane, făcută cu intenţia de a gratifica (donandi causa) constituie o donaţie indirectă, pentru realizarea căreia nu este necesară îndeplinirea condiţiilor de formă cerute pentru validitatea donaţiei. Dar d.i. realizată pe această cale prezintă şi alte particularităţi în raport cu regulile generale ce guvernează donaţia propriu-zisă. Astfel, donaţia realizată prin stipulaţia pentru altul nu necesită, pentru înfăptuirea ei, acceptarea de către donatar (care este terţul beneficiar) şi nici notificarea acceptării donatorului-stipulant, deoarece dreptul stipulat în favoarea terţului beneficiar se naşte direct şi nemijlocit în patrimoniul acestuia din urmă din chiar momentul perfectării contractului 347 donaţie între soţi între stipulantul-donator şi promi-tent. Pe de altă parte, acceptarea donaţiei având ca efect numai consolidarea, iar nu şi naşterea dreptului în patrimoniul terţului beneficiar, poate fi făcută nu numai de către donatar, ci şi de către succesorii lui în drepturi. De asemenea, ea poate fi făcută nu numai în timpul vieţii donatorului, ci şi după încetarea lui din viaţă (ori după ce a devenit incapabil). Până la consolidarea prin acceptare a dreptului în patrimoniul donatarului, donatorul-stipulant poate revoca donaţia ad nutum, deoarece donaţia devine irevocabilă doar din momentul acceptării ei. Forţa obligatorie a contractului operează aici doar din momentul acceptării donaţiei (irevocabilitate de gradul I). Cu toate acestea, principiul irevocabilităţii donaţiilor (irevocabilitate de gradul II) trebuie respectat; dreptul stipulat în favoarea donatarului se naşte valabil în patrimoniul său din momentul încheierii contractului între stipulant şi promitent numai dacă stipulaţia nu conţine clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor. Atunci când d.i. este încorporată într-o donaţie directă (donaţie cu sarcini), suntem în prezenţa unei donaţii duble, făcute printr-un act juridic. într-o atare ipoteză, donaţia directă este guvernată de regulile generale şi cele specifice din materia donaţiilor. Sarcina stipulată (în cazul donaţiei cu sarcini) este o donaţie indirectă grefată pe o donaţie directă şi în privinţa ei primesc apli- care regulile specifice stipulaţiei pentru altul [v. şi contract de dona-ţie; donaţie simulată; dar manual; daruri de nuntă]. donaţie între soţi, varietate a contractului de donaţie care se distinge de donaţia obişnuită prin caracterul esenţialmente revocabil. Conform art. 937 C. civ., orice donaţie făcută între soţi este revocabilă. Indiferent de forma în care a fost făcută (act autentic, dar manual, donaţie indirectă sau deghizată), d.s. poate fi oricând revocată de către soţul donator, fără a fi necesară în acest scop indicarea de către acesta a motivelor revocării. Revocarea operează prin simpla voinţă a soţului donator, nefiind necesar ca ea să fie pronunţată de justiţie. Voinţa de a revoca donaţia poate fi exprimată expres, cum este cazul când se solicită restituirea bunului, sau tacit, ca de exemplu, în situaţia când donatorul dispune de bunul donat prin testament în favoarea unui terţ. Revocarea d.s. poate fi făcută oricând, adică atât în timpul căsătoriei, cât şi după divorţ, atât în timpul vieţii soţului donatar, cât şi după decesul acestuia. în acest din urmă caz, revocarea donaţiei îi vizează pe succesorii soţului donatar. Revocabil itatea d.s. este de ordine publică şi de aceea, actul juridic prin care soţul donator ar renunţa la dreptul său de a revoca donaţia este lovit de nulitate absolută. Articolul 937 C. civ. dispune expres că d.s. nu sunt revocabile pentru survenirea de 348 donaţie simulată copii. Legiuitorul nu creează aici o excepţie de la regula revocabili-tăţii donaţiilor între soţi, de vreme ce soţul donator, ca regulă, nu are obligaţia să-şi motiveze decizia de revocare. Dispoziţia legală menţionată trebuie interpretată în sensul că, în cazul donaţiilor între soţi, survenirea ulterioară de copii în familia donatorului nu constituie un caz de revocare ope legis a donaţiei. Revocarea d.s. implică în toate situaţiile o apreciere de ordin personal, având un pronunţat caracter subiectiv şi, de aceea, ea poate fi înfăptuită exclusiv de către soţul donator. Acela care are copii dintr-o căsătorie anterioară nu poate dona soţului său actual, nici direct, nici indirect, decât cel mult 1/4 parte din bunurile sale proprii şi cu condiţia imperativă ca ceea ce donează să nu depăşească valoric partea de moştenire ce se cuvine oricăruia dintre copiii donatorului. Donaţia făcută cu nesocotirea acestei condiţii, fie ea chiar o donaţie deghizată sau făcută prin persoane interpuse, este lovită de nulitate absolută. Potrivit legii, sunt prezumate ca fiind persoane interpuse copiii donatarului dintr-o altă căsătorie (sau din afara căsătoriei ori adoptaţi numai de acesta), precum şi rudele donatarului faţă de care acesta are, la momentul donaţiei, vocaţie succesorală [v. şi contract de donaţie; donaţie deghizată; donaţie prin interpunere de persoane]. donaţie prin interpunere de persoane, varietate a donaţiei simulate care se distinge prin aceea că simulaţia nu vizează natura gratuită a contractului, ci persoana adevăratului donatar. Este utilizată în cazul în care adevăratul donatar este incapabil să primească libera-lităţi de la donator, precum şi atunci când gratificarea lui ar fi de natură să provoace urmări neplăcute în familia donatorului. în astfel de situaţii, contractul aparent se încheie cu o persoană interpusă, iar prin contraînscris se precizează persoana adevăratului donatar. în cazul d.i.p., forma contractului nu ridică probleme, deoarece contractul aparent încheiat cu persoana interpusă este, ca natură juridică, o donaţie ce trebuie să aibă formă autentică, realizându-se astfel scopul ocrotirii donatorului şi a fami-liei sale. Totodată, acel contract trebuie să îndeplinească şi condiţiile de fond specifice donaţiei, care urmează să fie apreciate şi avute în vedere în raport cu adevăratul donatar (capacitatea, revocarea pentru cauzele prevăzute de lege, reducţiunea etc.). Legea (art. 812 C. civ.) instituie o prezumţie cu valoare absolută, în sensul că sunt considerate persoane interpuse: părinţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile şi, ca urmare, acestea devin persoane incapabile de a primi donaţii de la donator [v. şi donaţie deghizată; donaţie simulată; contract de donaţie]. donaţie simulată, varietate de donaţie a cărei adevărată natură juridică este ascunsă fie sub forma unei donaţii deghizate ce, în aparenţă, se înfăţişează ca fiind un 349 do ut des contract cu titlu oneros, fie sub forma interpunerii de persoane, menită să ascundă persoana adevăratului beneficiar al liberali-tăţii. în principiu, în ambele ipoteze se aplică regulile ce guvernează simulaţia în general, dar, ţinând seama de faptul că metodele de simulaţie utilizate sunt diferite şi într-un caz şi în celălalt, problemele de drept pe care le ridică fiecare dintre ele sunt, în parte, diferite [v. şi donaţie deghizată; donaţie prin interpunere de persoane]. do ut des, locuţiune latină ce, în dreptul roman, era utilizată pentru a exprima regula echivalenţei prestaţiilor, care este caracteristică contractelor sinalagmatice comutative [v. şi contract sinalagmatic; contract comutativ]. dovada calităţii de moştenitor, v. moştenitor. dovada darului manual, expresie prin care se desemnează mijloacele de probă susceptibile să dovedească actul juridic al darului manual. Darul manual se perfectează prin faptul predării bunului dăruit donatarului, iar această împrejurare constituie o chestiune de fapt ce poate fi dovedită prin orice mijloace de probă. Pentru donator şi succesorii săi, se cere ad probationem existenţa unui înscris sau a unui început de dovadă scrisă, care poate fi completată cu martori sau prezumţii, conform regulilor generale din materia probaţiunii în vederea dovedirii actului juridic în sine. Aşa se întâmplă atunci când donatorul cere revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii ori pentru ingratitudine, sau dacă intervine revocarea de drept pentru naşterea de copii survenită ulterior donaţiei şi se cere restituirea bunului donat, precum şi atunci când succesorii săi în drepturi cer revocarea sau raportul donaţiei. în schimb, dacă moştenitorii rezervatari cer reduc-ţiunea donaţiei, invocând un drept propriu, iar nu în calitate de succesori în drepturi ai donatorului, ei pot face dovada darului manual la fel ca orice terţ, prin orice mijloc de probă. Donatarul posesor este pre-zumat proprietar în baza art. 1909 C. civ. El nu are nevoie de o probă scrisă pentru dovedirea dreptului său de proprietate. Dar persoanele interesate (ca, de pildă, moştenitorii) pot face dovada prin orice mijloc de probă, fie că bunul nu a format obiectul donaţiei, ci a ieşit din patrimoniul proprietarului, fiind furat sau pierdut, fie că posesia exercitată asupra lui a fost echivocă sau viciată, fie, în fine, existenţa contractului din care rezultă natura precară a detenţiunii [v. şi dar manual; daruri de nuntă; daruri obişnuite; contract de donaţie]. dovadă, v. probă. drept absolut, drept subiectiv care produce efecte faţă de toate persoanele fizice şi juridice, presupunând un raport juridic stabilit între titularul său, ca subiect activ şi toţi ceilalţi participanţi la relaţiile sociale reglementate de lege, ca subiecţi pasivi neindivi- 350 drept civil dualizaţi în momentul naşterii acestui raport juridic. D.a. implică obligaţia corelativă, negativă şi universală a tuturor celorlalte persoane, de a se abţine de la săvârşirea oricăror acte sau fapte de natură să aducă atingere prerogativelor pe care dreptul le conferă titularului său. Sunt drepturi absolute toate drepturile personale nepatrimoniale (ca, de exemplu, dreptul la viaţă, sănătate şi integritate corporală, dreptul la nume, la onoare, la reputaţie etc.), precum şi o parte din drepturile patrimoniale, şi anume dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale. Caracteristic d.a. este faptul că, în cazul încălcării sale, subiectul pasiv (până atunci universal) se individualizează în persoana autorului încălcării respective, în momentul săvârşirii acesteia. în anumite cazuri, nesocotirea obligaţiei negative de abţinere, corelativă unui d.a., produce ca efect, pe lângă încălcarea acestui drept, şi naşterea unei obligaţii pozitive în sarcina celui care se face vinovat de o asemenea conduită, în virtutea căreia acesta din urmă este ţinut să îndeplinească anumite prestaţii; astfel, deţinătorul pe nedrept al lucrului altuia, încălcând dreptul absolut al proprietarului, are obligaţia să restituie acestuia lucrul respectiv. drept civil, ramură a dreptului privat, reprezentând chintesenţa acestuia, formată din ansamblul normelor juridice care statornicesc egalitatea în drepturi a subiectelor de drept şi reglementează o sferă largă de raporturi patrimoniale, ce cuprinde raporturile de proprietate, cele legate de succesiune şi raporturile obligaţionale, raporturi personale nepatrimoniale, fondate pe drepturile legate de existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei, drepturile asupra creaţiei intelectuale, cele care poartă asupra elementelor de identificare a persoanei etc., precum şi condiţia juridică a persoanei (capacitatea civilă a persoanei fizice şi juridice, modurile de înfiinţare, reorganizare şi desfiinţare a persoanelor juridice). Normele d.c. constituie, în structura dreptului naţional, dreptul comun general, având vocaţie de generală aplicare în întreg domeniul dreptului privat. La origine, dreptul privat se confunda cu dreptul civil, arealul de cuprindere al acestora coincizând. Pe parcursul evoluţiei societăţii, a diversificării şi dezvoltării relaţiilor sociale, reglementarea juridică a acestora a evoluat şi ea, diversificându-se şi chiar special izându-se pe categorii de relaţii sociale. S-au conturat, astfel, noi segmente ale dreptului privat, care s-au autonomizat faţă de dreptul civil şi, într-o anumită măsură, s-au îndepărtat chiar de acesta prin specificul lor, datorită particularităţilor realităţilor juridice reglementate. Aşa a apărut dreptul comercial, cu subdiviziunile sale (drept bancar, drept cambial, drept vamal, drept valutar), dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul creaţiei intelectuale etc. Pentru toate aceste noi segmente ale 351 drept comun dreptului privat, d.c., ca ansamblu normativ, constituie dreptul comun general, normele sale fiind menite să completeze lacunele reglementărilor din alte domenii ale dreptului privat şi chiar să se substituie respectivelor reglementări atunci când acestea lipsesc cu desăvârşire. Relevante sunt în acest sens prevederile art. 1 C. corn., potrivit cărora atunci când şi acolo unde legea comercială nu dispune, primeşte aplicare legea civilă. drept comun, expresie ce desemnează norma juridică sau gruparea de norme juridice prin care se realizează reglementarea legală generală, de principiu, a unui raport social sau a unui domeniu de raporturi sociale, reglementare care primeşte aplicare într-un anumit domeniu, ori de câte ori (sau în măsura în care) acel domeniu nu este supus unei reglementări legale speciale, derogatorii (spre exemplu: d.c. în materia răspunderii civile delictuale; d.c. în domeniul executării contractelor etc.). drept de a avea legături personale cu copilul, drept recunoscut de lege părintelui la care nu se află copilul, ca element al conţinutului ocrotirii părinteşti, constând în prerogativa acestui părinte de a rămâne în contact personal cu minorul, pentru ca astfel să-şi poată îndeplini îndatoririle şi să-şi poată exercita drepturile părinteşti în mod corespunzător. Acest drept este recunoscut de lege în următoarele situaţii: în caz de divorţ; în cazul încetării căsătoriei prin efectul recăsătoririi soţului celui declarat mort printr-o hotărâre judecătorească, anulată ulterior; în caz de desfiinţare a căsătoriei; în cazul încredinţării copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită faţă de ambii părinţi; în cazul plasamentului, în condiţiile Legii nr. 272/2004; în caz de decădere a unui părinte sau a unui adoptator din drepturile părinteşti (în această ultimă ipoteză, însă, legea recunoaşte acest drept numai condiţionat de încuviinţarea autorităţii tutelare, care poate fi dată doar dacă, prin asemenea legături, nu se pun în primejdie creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului). Modalităţi de a avea legături personale cu copilul sunt, exempli gratia: vizitarea copilului în timpul în care se găseşte la şcoală, inclusiv preocuparea pentru situaţia lui şcolară şi urmărirea acesteia; petrecerea vacanţei de către copil cu fiecare dintre părinţii lui etc. drept de abitaţie, varietate a dreptului de uz având ca obiect o casă de locuit. în principiu, nu poate fi cedat şi nici închiriat; prin excepţie, titularul său poate închiria altcuiva partea din casă pe care nu o locuieşte. Soţul supravieţuitor are, potrivit legii, un astfel de drept asupra locuinţei care a aparţinut soţului predecedat, dacă imobilul de locuit face parte din moştenire şi dacă soţul supravieţuitor nu are o locuinţă proprie. Acest drept i se recunoaşte până la ieşirea din indiviziune - şi, în orice caz, cel 352 drept de abitaţie al soţului supravieţuitor puţin pe timp de un an de la decesul celuilalt soţ - dar încetează chiar mai înainte de acest moment, dacă între timp titularul se căsătoreşte. Soţul supravieţuitor nu are obligaţia să dea cauţiune pentru dreptul său; el nu poate însă nici ceda şi nici închiria acest drept, nici măcar în ipotezele în care un alt titular ar putea închiria o parte din casă. în toate cazurile, exercitarea d.a. trebuie să se conformeze prescripţiilor legale cuprinse în normele ce reglementează folosinţa spaţiului locativ, în măsura în care aceste norme sunt aplicabile în cazul dat [v. şi drept de abitaţie al soţului supravieţuitor; drept de uz], drept de abitaţie al soţului supravieţuitor, varietate a dreptului de abitaţie, reglementat de art. 4 din Legea nr. 319/1944, care se distinge prin aceea că are ca titular pe soţul supravieţuitor şi ca obiect casa în care a locuit în timpul vieţii soţului predecedat, dacă această casă face parte din moştenirea defunctului, iar el nu are o altă locuinţă proprie. Soţul supravieţuitor dobândeşte acest drept de abitaţie dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) la data deschiderii moştenirii a locuit, statornic, în casa (apartamentul) care formează obiectul dreptului de abitaţie; b) nu are altă locuinţă proprie; c) casa (apartamentul) face parte din moştenire - în total sau în parte - fiind proprietatea exclusivă sau comună (împreună cu soţul supravieţuitor sau cu altul) a defunctului; d) nu devine prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei. De exemplu, dacă soţul supravieţuitor este unicul moştenitor al soţului predecedat care era proprietar exclusiv, el nu dobândeşte acest drept de abitaţie, deoarece el devine proprietar asupra imobilului de locuit, prin efectul moştenirii, iar proprietarul nu poate avea un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunului care îi aparţine cu titlu de proprietate exclusivă. Dacă, dimpotrivă, soţul supravieţuitor îl moşteneşte pe defunct împreună cu alţi moştenitori legali, legatari universali sau cu titlu universal, dreptul de abitaţie îi va permite să folosească locuinţa potrivit necesităţilor, iar nu numai în raport de cota-parte din dreptul de proprietate dobândit prin moştenire; e) defunctul să nu fi dispus altfel; el putea înlătura d.a.s.s., ca drept de moştenire legală, deoarece soţul supravieţuitor nu este rezervatar decât în raport de drepturile succesorale prevăzute de art. 1 din Legea nr. 319/1944. D.a.s.s. prezintă următoarele caractere juridice: a) este un drept real având ca obiect casa de locuit; titularul dreptului va avea şi dreptul de a se servi de terenul aferent, în măsura necesară folosirii locuinţei (inclusiv de părţile comune ale imobilului cu mai multe locuinţe); b) este un drept temporar care durează până la executarea ieşirii din indiviziune, dar cel puţin un an de la deschiderea moştenirii sau până la recăsă-torirea soţului supravieţuitor; c) este un drept strict personal, deci ina- 353 drept de abitaţie al soţului supravieţuitor lienabil, neputând fi cedat sau grevat în favoarea altei persoane. Spre deosebire de dreptul de abitaţie reglementat de Codul civil (art. 572), soţul supravieţuitor nu poate închiria partea din casă pe care nu o locuieşte; dimpotrivă, comoştenitorii pot cere restrângerea dreptului de abitaţie, în cazul când locuinţa nu-i va fi necesară în întregime [art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 319/1944]. Mai mult decât atât, ei au dreptul să procure soţului supravieţuitor locuinţă în altă parte, în caz de neînţelegere între ei hotărând instanţa [art. 4 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 319/1944]. Fiind personal şi inalienabil, dreptul de abitaţie este şi insesizabil, creditorii titularului dreptului (soţului supravieţuitor) neavând dreptul să-l urmărească; d) este conferit de lege soţului supravieţuitor cu titlu gratuit, în sensul că, pe timpul cât se bucură de acest drept, el nu este obligat să plătească chirie moştenitorului care a dobândit proprietatea casei. în cazul în care soţul supravieţuitor este şi el comoştenitor al casei respective, gratuitatea de care profită se concretizează în aceea că el nu este obligat să plătească chirie, nici înainte şi nici după împărţeală (retroactiv), pentru cota-parte corespunzătoare drepturilor comoştenitorilor. Legislaţia locativă specială nu a desfiinţat d.a.s.s. Această legislaţie primeşte aplicare în privinţa dreptului de folosinţă locativă a soţului supravieţuitor numai dacă soţii au avut calitatea de chiriaşi. în acest caz, după moartea unuia dintre soţi, celălalt soţ va continua să folosească locuinţa în temeiul raporturilor de locaţiune, iar dacă soţul decedat a fost titularul contractului de închiriere, soţul rămas în viaţă va putea invoca beneficiul contractului în condiţiile art. 27 din Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată. Soţul supravieţuitor va continua deci folosinţa locuinţei în baza dreptului de abitaţie, numai dacă locuinţa a fost proprietatea exclusivă sau proprietatea comună (pe cote-părţi sau în devălmăşie) a defunctului, în toate cazurile însă, dreptul de abitaţie va servi ca temei al folosinţei numai în limitele cotei-părţi de proprietate dobândite prin moştenire de către ceilalţi moştenitori, cota-parte din devălmăşie şi cota-parte moştenită de soţul supravieţuitor fiind folosite în baza propriului său drept de proprietate. După încetarea dreptului de abitaţie, soţul supravieţuitor va continua folosinţa în calitate de proprietar, dacă prin împărţeală locuinţa a căzut în lotul său, sau de coproprietar, dacă nu s-a făcut împărţeală şi dreptul de abitaţie a încetat înainte de împărţeală (prin recăsători re), plătind chirie dacă foloseşte mai mult decât cota sa parte din dreptul de proprietate asupra locuinţei. în cazul în care soţul supravieţuitor, la încetarea dreptului de abitaţie, nu va avea calitatea de proprietar sau coproprietar, deoarece soţul supravieţuitor nu a avut şi nici nu a dobândit prin moştenire această calitate, proprietatea exclusivă a defunctului fiind dobândită numai de 354 drept de acrescământ comoştenitori sau fiindcă la partaj locuinţa a căzut în lotul acestora, el va putea fi evacuat în condiţiile dreptului comun. drept de acrescământ, drept recunoscut de lege în favoarea titularului unui legat conjunctiv de a beneficia de partea de moştenire cuvenită colegatarului sau colega-tarilor care nu pot sau nu vor să primească legatul. în principiu, acest drept este reglementat în cadrul succesiunii testamentare, dar el funcţionează şi în cadrul moştenirii legale atunci când există succesori renunţători sau nedemni. D.a. îşi are temeiul legal în art. 929 C. civ., care dispune: „Când din dispoziţiile testamentare va rezulta că cugetul testatorului a fost de a da legatarilor dreptul la totalitatea obiectului legat, atunci acela dintre legatari care vine la legat ia totalitatea, iar de primesc mai mulţi legatari, legatul se împarte între ei, fără a se scădea părţile legatarilor necapabili, sau ale acelora care n-au primit legatul, sau care au murit înaintea testatorului". Textul citat se referă numai la cazurile în care unul din legatarii particulari nu culege legatul datorită: incapacităţii, refuzului sau a morţii produse înaintea morţii testatorului. Totuşi, d.a. operează în toate cazurile în care unul dintre legatari nu primeşte legatul, indiferent de motiv. D.a. se naşte şi există numai în prezenţa unui legat conjunctiv şi în legătură cu situaţia creată prin acel legat. Interpretarea voinţei testatorului exprimată printr-un astfel de legat formează, în principiu, atributul instanţei judecătoreşti. Se admite că pentru a opera d.a. sunt necesare următoarele condiţii cumulative: a) existenţa mai multor colegatari; b) în privinţa tuturor colegatarilor, obiectul legatului să fie acelaşi; c) voinţa testatorului să fie în sensul că fiecare colegatar are vocaţie la totalitatea obiectului legat, iar nu la o fracţiune din el; d) cel puţin unul dintre colegatari să nu poată sau să nu dorească a primi legatul. D.a. operează de drept, deci este obligatoriu. El are ca temei chemarea la întregul obiect legat, de aceea acceptarea legatului implică primirea sa aşa cum se prezintă în momentul executării lui, adică sporit cu acrescământul. Existenţa d.a. se fundamentează pe o dublă voinţă, şi anume: voinţa testatorului şi voinţa legatarului, exprimată prin acceptarea de către acesta din urmă a întregului legat. Datorită faptului că d.a. operează de drept şi în mod obligatoriu, în lipsa unei dispoziţii contrare din partea testatorului, toţi colegatarii care primesc legatul au obligaţia de a executa şi sarcinile care reveneau legatarilor care nu au voit sau nu au putut să primească legatul. D.a. este compatibil cu orice legat, fie el universal, cu titlu universal sau cu titlu particular. Cu referire la legatele cu titlu particular, primesc mcidenţă dispoziţiile art. 929 C. civ. în privinţa legatelor universale şi a celor cu titlu universal, sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în art. 888 şi art. 894 C. civ. Conform acestor 355 drept de adăugire texte legale, în situaţia în care testatorul lasă mai mulţi legatari universali, nevaliditatea unui legat universal profită celorlalţi legatari universal în virtutea chemării fiecăruia dintre ei la totalitatea emolu-mentului sau numai la o fracţiune din acest emolument [sin. drept de creştere; drept de adăugire; v. şi legat conjunctiv]. drept de adăugire, v. drept de acrescământ. drept de administrare, drept real principal având ca obiect bunurile din domeniul public şi ca titulari regiile autonome, prefecturile, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, alte instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local. Se constituie, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local. în temeiul d.a., titularul acestuia poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. D.a. va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de transmitere. în litigiile privitoare la d.a., în instanţă titularul acestui drept va sta în nume propriu. în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă. Titularul d.a. răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare. în litigii de acest gen, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar unităţile administrativ-teritoriale de către consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui consiliului judeţean sau primarului. Acesta poate desemna un alt funcţionar de stat sau un avocat care să îl reprezinte în faţa instanţei [v. şi drept de proprietate publică; domeniu public]. dreptul de a fi informat, (în sensul Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe) prerogativă recunoscută autorului unei opere de creaţie intelectuală, în virtutea căreia poate pretinde celui care deţine, cu orice titlu, opera sa, să-l informeze cu privire la locul unde se află opera respectivă. Acest drept se referă la ipoteza actelor de revânzare a unei opere originale de artă grafică sau plastică ori a unei opere fotografice care implică, în calitate de vânzători, cumpărători sau intermediari, saloane, galerii de artă, precum şi orice comerciant de opere de artă. Vânzătorul trebuie să-i comunice autorului locul unde se află opera sa în termen de două luni de la data vânzării. D.i. se subsumează dreptului de suită şi, 356 drept de autor ca urmare, nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări [v. şi drept de autor; drept de suită]. dreptul de a fi recunoscut ca autor, drept personal nepatrimonial acordat prin lege autorului oricărei opere de creaţie intelectuală, care conferă titularului său prerogativa de a pretinde să-i fie recunoscută paternitatea operei sale ce decurge din însuşi faptul creaţiei. Acest drept implică, totodată, interdicţia pentru orice altă persoană de a-şi atribui calitatea de autor, prin uzurparea paternităţii adevăratului creator al operei. Numai autorul are îndreptăţirea să decidă dacă opera sa urmează să fie adusâ la cunoştinţa publicului sub numele său adevărat, sub un pseudonim sau fără indicarea vreunui nume. La cererea autorului, casa editorială căreia acesta i-a cedat exerciţiul temporar al dreptului său de reproducere, reprezentare, difuzare etc. este obligată să indice pe coperta cărţii numele sau pseudonimul autorului, la începutul sau la sfârşitul articolului publicat într-o revistă sau culegere, pe afişe, programe sau alte asemenea înscrisuri, la începutul sau la sfârşitul unei emisiuni radio sau de televiziune sau pe genericul filmului etc., precum şi să respecte scrupulos, în această privinţă, precizările autorului privitoare la felul menţionării numelui şi prenumelui (integral, prescurtat, prin iniţiale, cu adăugarea unui al doilea nume ori a iniţialei sau prenumelui tatălui etc.). în cazul traducerilor şi a altor opere deriva- te, vor trebui menţionate în aceleaşi condiţii (adică cu respectarea voinţei fiecăruia), atât numele autorului operei originale, cât şi numele autorului traducerii sau operei derivate. Este interzisă ştergerea, înlăturarea sau acoperirea semnăturii puse de autorul unei opere de artă plastică pe acea lucrare. Totodată, reproducerile şi copiile unor asemenea opere trebuie să poarte şi semnătura autorului operei originale [sin. drept la paternitatea operei]. drept de autor, 1. totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale generate prin crearea de opere literare, ştiinţifice, artistice şi ca urmare a valorificării lor prin răspândirea în public, conform dispoziţiilor legii; 2. complex de drepturi subiective personale nepatrimoniale şi patrimoniale recunoscute prin lege autorilor asupra operelor lor de creaţie intelectuală - literare, artistice, ştiinţifice - exprimate într-o formă concretă, perceptibilă simţurilor omeneşti, în scopul punerii în valoare a rezultatelor obţinute prin activitatea de creaţie intelectuală desfăşurată de acesta, prin difuzarea lor în public şi în scopul ocrotirii intereselor legitime ale creatorilor. D.a. asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra oricăror asemenea opere de creaţie intelectuală este recunoscut şi garantat prin lege (Legea nr. 8/1996). El este legat de persoana autorului şi are în conţinutul său atribute de ordin moral şi 357 drept de autor patrimonial. Legea dispune că opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, indiferent de aducerea ei la cunoştinţa publică, prin simplul fapt al realizării sale, fie chiar în formă neterminată. Este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera. Pot beneficia de protecţia acordată autorului, în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege, şi persoane fizice sau juridice altele decât autorul. Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă la cunoştinţa publicului pentru prima dată. D.a., în cazul în care opera a fost adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub pseudonim, se exercită de către persoana fizică sau juridică ce o face publică numai cu consimţământul autorului, pe întreaga durată de timp cât acesta nu-şi dezvăluie identitatea. D.a. asupra operei comune aparţine coautorilor acesteia, dintre care unul poate fi autorul principal, în condiţiile prevăzute de lege. Coautorii pot exploata opera lor comună numai de comun acord, afară de cazul când aceştia au convenit contrariul. Oricare dintre coautori poate refuza să-şi dea consimţământul într-un atare scop, în baza unor motive temeinic justificate. Atunci când contribuţia fiecărui coautor la realizarea operei comune este distinctă, acea contribuţie poate fi exploatată separat, cu condiţia să nu fie prejudiciată exploatarea respectivei opere şi nici drepturile celorlalţi coautori. Utilizarea operei create în colaborare conferă fiecărui coautor dreptul de a fi remunerat în proporţia convenită cu ceilalţi coautori. Dacă nu există o convenţie în acest sens, remuneraţia se împarte proporţional cu părţile de contribuţie ale autorilor, iar dacă acestea nu se pot stabili, remuneraţia se va împărţi în mod egal, pentru toţi coautorii. D.a. asupra unei opere colective aparţine, în lipsă de convenţie contrară, persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată. Obiectul d.a. este format din operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt: scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator; operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice; compoziţiile muzicale, cu sau fără text; operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi panto-mimele; operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale; operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei; operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de 358 drept de autor sculptură, pictură, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, precum şi operele de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice; operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură; lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în general. De asemenea, constituie obiect al d.a., în măsura în care nu prejudiciază drepturile autorilor operei originale, operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, şi anume: traducerile, adnotările, adaptările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie; culegerile de opere literare artistice sau ştiinţifice, cum ar fi: enciclopediile, antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale. Nu intră în obiectul d.a.: ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare; textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale statului; însemne ale autorităţilor publice, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia; mijloacele de plată; ştirile şi informaţiile de presă; simplele fapte şi date. Conţinutul d.a. este format din următoarele componente: A. Drepturi morale: a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică; b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei; c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică; d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa; e) dreptul de retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii dreptului de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării. în principiu, drepturile morale nu pot forma obiectul unei renunţări sau înstrăinări. Prin excepţie de la această regulă, exerciţiul dreptului de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei şi exerciţiul dreptului de a pretinde respectarea integrităţii şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa, se transmite prin moştenire, pe durată de timp nelimitată, în conformitate cu legea civilă, celor chemaţi ta moştenirea autorului decedat. în absenţa moştenitorilor, exerciţiul acestor drepturi revine Oficiului Român pentru Drepturile de Autor. B. Drepturi patrimoniale: a) dreptul patri- 24. 359 drept de autor monial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii; b) dreptul de a autoriza sau de a interzice utilizarea operei în unul din următoarele moduri: reproducerea operei; distribuirea operei; importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, cu consimţământul autorului, după operă; închirierea operei; împrumutul operei; comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public; radiodifuzarea operei; retransmiterea prin cablu a operei; realizarea de opere derivate; c) dreptul de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă determinată din preţul net de vânzare obţinut la orice revânzare a unei opere de artă grafică sau plastică ori a unei opere fotografice, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa. C. Drepturi speciale: a) dreptul de acces la operă şi de a o avea la dispoziţie (atunci când opera se află în proprietatea sau posesia altei persoane) dacă acest fapt este necesar pentru exercitarea d.a.; b) dreptul de răscumpărare a operei la preţul de cost al materialului, în cazul în care proprietarul doreşte să o distrugă; c) dreptul de a copia opera în situaţia în care nu este posibilă returnarea originalului acesteia; d) dreptul de a face fotografii ale operei şi de a solicita proprietarului trimiterea reproducerilor proiectelor, în cazul unei structuri arhitecturale. D.a. asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice se naşte din momentul creării operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare. Din acest moment începe să curgă şi termenul de protecţie a d.a. Dacă opera este creată într-o perioadă de timp în părţi, volume şi în orice alte forme de continuare, termenul de protecţie va fi calculat pentru fiecare dintre aceste componente. Drepturile patrimoniale din conţinutul d.a. durează tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoştinţă publică în mod legal. Exerciţiul drepturilor patrimoniale pe timpul vieţii autorului revine acestuia, iar după moartea lui, moştenitorilor săi. Dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creaţie. Dacă, după încetarea protecţiei dreptului de autor, o persoană aduce la cunoştinţă publică în mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte, aceasta beneficiază de o protecţie echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale auto- 360 drept de autor rului. Durata protecţiei drepturilor sale este de 25 de ani începând din momentul în care opera a fost adusă pentru prima oară la cunoştinţa publică, în mod legal. Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor aduse la cunoştinţa publică în mod legal, sub pseudonim sau fără indicarea autorului, este de 70 de ani de la data aducerii la cunoştinţa publică a acestora. Dacă înainte de împlinirea acestui termen este adusă la cunoştinţă publică identitatea autorului, va primi aplicare regula generală consacrată pentru situaţia în care identitatea autorului este cunoscută din chiar momentul când opera sa a fost adusă la cunoştinţa publică. Cât priveşte operele realizate în colaborare, durata drepturilor patrimoniale este de 70 de ani de la moartea ultimului coautor. Atunci când contribuţiile coautorilor au caracter distinct, durata drepturilor patrimoniale aferente fiecăreia dintre acestea este de 70 de ani de la moartea fiecărui coautor. Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor colective este de 70 de ani de la data aducerii operelor la cunoştinţă publică. în cazul în care aceasta nu se realizează timp de 70 de ani de la crearea operelor, durata drepturilor patrimoniale expiră după trecerea a 70 de ani de la crearea operelor. Drepturile patrimoniale asupra programelor pentru calculator durează tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani. Sunt per- mise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare: a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică; b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu, sau critică, ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului; c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor publice de învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată de scopul urmărit; d) reproducerea, pentru informare şi cercetare, de scurte extrase din opere în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii 361 drept de autor sau a arhivei respective; e) reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituţiile de învăţământ sau de muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic, direct ori indirect; f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale; g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri ştiinţifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată; h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică; i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expoziţiilor cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială. Nu constituie o încălcare a d.a. reproducerea unei opere fără consimţământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică, iar reproducerea să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare. Autorul sau titularul d.a. poate ceda prin contract altor persoane numai drepturile sale patrimoniale. Drepturile patrimoniale ale autorului sau ale titularului pot fi transmise prin cesiune exclusivă sau neexclusivă. în cazul cesiunii exclusive, însuşi titularul d.a. nu mai poate utiliza opera în modalităţile, pe termenul şi pentru teritoriul convenite cu cesionarul şi nici nu mai poate transmite dreptul respectiv unei alte persoane. Caracterul exclusiv al cesiunii trebuie să fie expres prevăzut în contract. în cazul cesiunii neexclusive, titularul d.a. poate utiliza el însuşi opera şi poate transmite dreptul neexclusiv şi altor persoane. Cesionarul neexclusiv nu poate ceda dreptul său unei alte persoane decât cu consimţământul expres al cedentului. Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise şi să menţioneze, pentru fiecare dintre acestea, modalităţile de exploatare, durata şi întinderea cesiunii, precum şi remuneraţia titularului d.a. Absenţa oricăreia dintre aceste prevederi dă dreptul părţii interesate de a cere anularea contractului. Existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia. Fac excepţie contractele având ca obiect opere utilizate în presă. în 362 drept de desherenţă lipsa unei clauze contractuale contrare, pentru operele create în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu precizate în contractul individual de muncă, drepturile patrimoniale aparţin autorului operei create. Autorul unei opere create în cadrul unui contract individual de muncă îşi păstrează dreptul exclusiv de utilizare a operei, ca parte din ansamblul creaţiei sale. drept de coproprietate, v. drept de proprietate comună pe cote-părţi; coproprietate forţată. drept de corecţie, drept corelativ îndatoririi de a creşte copilul, care conferă părinţilor facultatea să aplice corecţii copilului lor minor, ori de câte ori acestea s-ar dovedi necesare pentru educarea lui corespunzătoare. D.c. este recunoscut părinţilor numai pentru a fi exercitat ca mijloc de educare, legea inter-zicându-le să uzeze de el într-un mod care ar depăşi limitele educării. Potrivit Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului [art. 28 alin. (2)], măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub niciun motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoţională a copilului. Sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orice formă, precum şi privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, atât în familie, cât şi în orice instituţie care asigură protecţia, îngrijirea şi educarea copiilor (art. 90 din Legea nr. 272/2004). drept de creanţă, sintagmă ce exprimă facultatea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional de a pretinde debitorului îndeplinirea obligaţiei corelative de a da, de a face sau de a nu face ceva. D.c. este un drept relativ, opozabil numai debitorului, care este întotdeauna o persoană determinată şi căruia îi incumbă întotdeauna o obligaţie pozitivă sau negativă determinată. Drepturile de creanţă nu sunt limitate ca număr şi nici nominalizate prin lege. Ele conferă titularului un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului, dar nu conferă acestuia nici dreptul de urmărire şi nici dreptul de preferinţă, care sunt prerogative specifice drepturilor reale [v. şi drept real; drept relativ]. drept de creştere, v. drept de acrescământ. drept de desherenţă, drept recunoscut de lege statului de a prelua în proprietatea sa masa de bunuri ce formează averea succesorală a unei persoane decedate fără posteritate sau ai cărei succesori au repudiat moştenirea, astfel încât succesiunea sa a rămas vacantă. D.d. poate fi exercitat numai după ce notarul public competent constată că succesiunea în cauză este vacantă şi eliberează în favoarea statului certificatul de vacanţă succesorală. 363 drept de dispoziţie drept de dispoziţie, atribut al dreptului de proprietate constând în prerogativa proprietarului de a înstrăina bunul sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altuia (d.d. juridică), precum şi de a consuma sau de a distruge, chiar fără folos, lucrul ce-i aparţine, suprimându-i existenţa sau modifi-cându-i funcţionalitatea (d.d. materială). drept de distribuţie al autorului, prerogativă a autorului unei opere de creaţie intelectuală, în virtutea căreia acesta este îndrituit să controleze exploatarea comercială a operei sale pe un teritoriu determinat. Este consacrat expres numai de anumite legislaţii naţionale, precum cele din Germania, Italia, Olanda, Danemarca, Portugalia şi Spania. Finalitatea acestui drept este de a oferi autorului facultatea de a controla exploatarea comercială a operei sale pe un anumit teritoriu. O asemenea facultate poate fi exercitată de către autor începând cu momentul punerii în circulaţie pe piaţă a originalului sau a reproducerii operei sale, pentru prima oară, în mod licit [sin. drept exclusiv de a pune în circulaţie]. drept de divulgare, v. dreptul autorului de a aduce opera la cunoştinţa publicului. drept de extindere, prerogativă recunoscută de lege locatarului principal, de a pretinde celui ce închiriază (având prioritate faţă de alţi solicitanţi, atunci când împreună cu membrii familiei sale nu dispu- ne, în locuinţa ce o deţine, de întreaga suprafaţă de locuit la care este îndreptăţit), ca acesta să-i închirieze şi una sau mai multe alte camere de locuit, care se eliberează în acelaşi apartament. drept de folosinţă, atribut al dreptului de proprietate, în temeiul căruia proprietarul are puterea de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele şi veniturile pe care le poate obţine din acesta [v. şi drept real de folosinţă]. drept de gaj general al creditorilor chirografari, drept de natură specială conferit prin lege creditorilor chirografari, cu funcţia de garanţie, în temeiul principiului de drept civil potrivit căruia debitorul răspunde de îndeplinirea obligaţiilor sale cu toate bunurile mobile şi imobile, prezente şi viitoare, întregul său patrimoniu servind pentru garantarea comună şi proporţională a tuturor creditorilor săi chirografari. D.g.g.c.c. nu are nimic comun cu noţiunea de gaj ca şi garanţie reală, care implică deposedarea debitorului de bunul determinat, constituit ca amanet. Fără a-l deposeda pe debitor, d.g.g.c.c. îndreptăţeşte pe creditori să urmărească, în realizarea creanţelor lor, întregul activ patrimonial al debitorului, considerat ca universalitate juridică existentă, independent de bunurile individuale care o compun la un moment dat. Acest drept nu implică indisponibilizarea bunurilor debitorului şi nu conferă creditorilor nici dreptul de preferinţă, pe care 364 drept de îngrădire le conferă drepturile reale şi garanţiile reale; în schimb, d*g.g.c.c. îi îndreptăţeşte pe creditori să recurgă la măsuri conservatorii şi preventive (sechestrul asigurător, punerea de peceţi, acţiunea oblică, cererea de separaţie a patrimoniului succesoral de patrimoniile moştenitorilor etc.), precum şi la măsuri reparatorii (acţiunea paulia-nă, acţiunea în simulaţie etc.), menite să preîntâmpine ajungerea debitorului în stare de insolvabilitate şi respectiv să readucă în patrimoniul acestuia bunurile prin a căror înstrăinare şi-a provocat ori şi-a agravat o asemenea stare. drept de grăniţuire, servitute naturală care conferă proprietarului unui fond prerogativa de a-l obliga pe vecinul său să procedeze împreună la stabilirea, prin semne vizibile, a liniei de demarcaţie a terenurilor lor care sunt lipite unul de celălalt, cheltuielile necesare pentru efectuarea acestei operaţii urmând a fi suportate în comun. drept de inventator, 1. sintagmă ce desemnează în mod generic totalitatea normelor juridice prin care se reglementează raporturile sociale ce se nasc în legătură cu crearea şi valorificarea unei invenţii sau inovaţii. Constituie o componentă a dreptului de proprietate industrială, din conţinutul căruia mai fac parte dreptul la mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, precum şi dreptul asupra modelelor industriale etc.; 2. ansamblu de drepturi subiective personale nepatrimoniale şi patrimoniale care se nasc prin efectul creării şi valorificării unei invenţii [v. şi invenţie; brevet de invenţie]. drept de îndrumare a copilului, drept recunoscut părinţilor cu privire la persoana copilului lor minor, constituind un element al conţinutului ocrotirii părinteşti, concretizat în facultatea acestora de a orienta actele minorilor, de a le imprima direcţia şi, în final, de a decide potrivit legii, referitor la tot ceea ce interesează sănătatea şi dezvoltarea fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului. Este expresia unui complex de drepturi, şi anume: dreptul părintelui de a hotărî ca minorul să urmeze cursurile unei şcoli profesionale sau ale unei alte şcoli, precum şi dreptul de a decide internarea copilului într-o asemenea şcoală; dreptul părintelui de a decide cu cine anume poate veni în contact copilul minor şi, totodată, de a interzice acestuia contactele pe care le apreciază ca fiind contrare intereselor copilului; dreptul părintelui de a examina corespondenţa pe care o poartă copilul minor [sin. drept de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului]. drept de îngridire, manifestare a dreptului de proprietate, concretizată în prerogativa oricărui proprietar de a-şi îngrădi imobilul ce-i aparţine. Această prerogativă este restrânsă numai de obligaţia de a respecta servitutea de trecere de care se bucură, dacă e cazul, proprietarul fondului învecinat. 365 drept de monopol drept de monopol, v. drept exclusiv de folosire a invenţiei. drept de moştenire, drept fundamental cu caracter social-econo-mic, consacrat şi garantat prin Constituţia României (art. 46) pentru toţi cetăţenii români şi, totodată, reglementat de Codul civil şi de alte acte normative speciale, care constă în posibilitatea unei persoane de a o moşteni pe alta, în unul din modurile stabilite de lege, şi anume: în virtutea legii, în baza unui testament, în temeiul unui contract de donaţie de bunuri viitoare. D.m. urmăreşte, ca finalitate, transmiterea din generaţie în generaţie a patrimoniului fiecărei persoane spre a crea posterităţii acesteia posibilitatea de a se bucura de valorile pozitive dobândite de antecesorii ei şi rămase după aceştia. Condiţiile generale de existenţă şi de exercitare ale d.m. sunt: capacitatea succesorală a titularului, cerinţa ca acesta să nu fie nedemn de a moşteni şi ca el să aibă vocaţie succesorală. Legislaţia României reglementează şi d.m. al cetăţenilor străini cu privire la bunurile lăsate de rudele lor decedate -cetăţeni români sau străini - aflate pe teritoriul României [v. şi moştenire legală; moştenire testamentară; moştenire contractuală]. drept de moştenire al copilului din afara căsătoriei, v. clasă de moştenitori. drept de moştenire al fraţilor şi surorilor din căsătorii dife- rite ai defunctului, v. împărţirea moştenirii pe linii. drept de moştenire al adoptatului, drept pe care legea îl recunoaşte adoptatului de a veni la moştenirea adoptatorului, alături de copii fireşti ai acestuia şi de soţia lui supravieţuitoare. Nu este reglementat expres de lege, dar existenţa sa rezultă implicit din principiul asimilării totale a statutului juridic al adoptatului cu statutul juridic al copiilor fireşti (rezultaţi din căsătorie sau din afara căsătoriei) ai adoptatorului [v. şi adoptat; adoptator]. drept de moştenire al adoptatorului, drept pe care legea îl recunoaşte în favoarea adoptatorului de a veni la moştenirea adoptatului, incluzându-l în clasa a ll-a de moştenitori legali, ca părinte. Statutul juridic al adoptatorului este întru totul identic cu statutul juridic al părinţilor fireşti ai adoptatului, aşa încât şi d.m.a. va avea acelaşi conţinut şi se va supune aceloraşi reguli de exercitare ca şi dreptul de moştenire al părinţilor fireşti. Nu este expres reglementat de lege, dar existenţa sa este implicită, decurgând din faptul că, prin efectul adopţiei, între adoptat şi adoptator se creează raporturi de rudenie similare cu acelea care există între părintele firesc şi copilul acestuia rezultat din căsătorie sau din afara căsătoriei. D.m.a. înlătură dreptul la moştenire al părinţilor fireşti ai adoptatului, deoarece odată cu realizarea adopţiei şi prin efectul ei, se sting raporturile de rudenie dintre adoptat 366 drept de moştenire al soţului supravieţuitor şi părinţii săi fireşti [v. şi drept de moştenire]. drept de moştenire al persoanelor concepute, drept de a veni la succesiune, recunoscut de lege persoanelor care se nasc la mai puţin de 300 zile după decesul lui de cuius. Totodată, se mai cere ca persoana în cauză să se fi născut vie, fiind suficient să fi respirat cel puţin o dată, chiar dacă nu era şi viabilă. drept de moştenire al soţului supravieţuitor, drept recunoscut fiecăruia dintre soţi de a veni la succesiunea soţului predecedat. Existenţa d.m.s.s. este condiţionată de îndeplinirea cerinţei ca persoana în cauză să aibă calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii. Dacă este îndeplinită această cerinţă nu prezintă importanţă durata căsătoriei soţului supravieţuitor cu defunctul şi nici starea materială ori sexul soţului supravieţuitor. Nu prezintă, de asemenea, importanţă dacă din căsătoria astfel încetată au rezultat copii şi nici dacă cei doi soţi (cel supravieţuitor şi cel predecedat lui) convieţuiau împreună la data deschiderii moştenirii ori erau separaţi în fapt din vina unuia sau a altuia dintre ei. Concubinajul (convieţuirea a două persoane de sex diferit), indiferent de durata sa în timp, nu conferă vocaţie succesorală legală concubinului care supravieţuieşte celuilalt concubin. în caz de divorţ, căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea judecătorească prin care a fost pronunţată desfacerea acesteia a rămas irevocabilă. Până la această dată calitatea de soţ se păstrează, chiar dacă moartea a intervenit în cursul procesului, eventual chiar după pronunţarea divorţului, dar înainte ca hotărârea să fi devenit irevocabilă. în această situaţie, căsătoria încetând prin moarte, efectele divorţului nu se mai produc. în ipoteza nulităţii absolute sau relative a căsătoriei, aceasta din urmă se desfiinţează retroactiv şi, ca urmare, problema drepturilor succesorale reciproce ale foştilor soţi nu se mai pune, chiar dacă hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea sau s-a anulat căsătoria a intervenit ulterior decesului unuia dintre aceştia, într-o atare ipoteză, calitatea de soţ pe care soţul supravieţuitor o avusese la data deschiderii succesiunii se desfiinţează cu efect retroactiv. Cu titlu de excepţie, legea (art. 23 C. fam.) dispune că, în cazul căsătoriei putative, soţul de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă, până la data când hotărârea judecătorească de anulare a căsătoriei respective rămâne definitivă. în consecinţă, dacă decesul unuia din soţi s-a produs înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de declarare sau de pronunţare a nulităţii, iar soţul supravieţuitor a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, el vine la moştenire, deoarece păstrează calitatea de soţ pe care a avut-o la deschiderea succesiunii. în schimb, dacă soţul supravieţuitor a fost de rea-credinţă, 367 drept de moştenire al soţului supravieţuitor el nu-l moşteneşte pe soţul predecedat, pierzând calitatea de soţ, cu efect retroactiv. Este singura excepţie prevăzută de lege de la principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale a soţilor. în domeniul moştenirii, căsătoria putativă produce efecte numai pentru perioada de la încheierea căsătoriei şi până la rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a ei. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor cuprind: un drept de moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase; un drept de moştenire special asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor de nuntă; un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit. Soţul supravieţuitor nu face parte din niciuna din clasele de moştenitori prevăzute de lege, ceea ce face ca el să nu fie înlăturat de la moştenire de niciuna dintre rudele defunctului şi, totodată, nici el să nu înlăture pe vreuna din acele rude cu care vine în concurs. Legea (nr. 319/1944) acordă soţului supravieţuitor o cotă-parte din masa succesorală, a cărei mărime variază în funcţie de clasa de moştenitori cu care acesta vine în concurs: a) în concurs cu descen-denţii defunctului (clasa I), indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/4 din moştenire; b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, care vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi, de asemenea indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/3 din moştenire; c) dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, în ambele cazuri, indiferent de numărul lor, el culege 1/2 din moştenire; d) în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a lll-a) sau cu colateralii ordinari (clasa a IV-a), în ambele cazuri, indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul, invariabil, la 3/4 din moştenire; e) în lipsa rudelor din cele patru clase, soţul supravieţuitor culege întreaga masă succesorală lăsată de soţul decedat. Atunci când soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu rudele soţului predecedat, stabilirea cotei ce i se cuvine se face cu întâietate faţă de stabilirea cotelor moştenitorilor cu care concurează. Văduva celui decedat pe front are asupra bunurilor rămase după soţul decedat, dacă acesta nu a dispus altfel prin liberalităţi, un drept de moştenire în plină proprietate, care este: o parte egală cu cea care-i revine unui copil, dar nu mai mult de 1/3 din moştenire (dacă vine la moştenire în concurs cu descendenţii defunctului); o parte de 1/2 din moştenire, când vine în concurs cu ascendenţii, fraţii ori surorile defunctului sau urmaşii acestora (clasele ll-lll de moştenitori legali); întreaga moştenire, în lipsa moştenitorilor menţionaţi anterior, ceea ce înseamnă că sunt înlăturate de la moştenire rudele din clasa a IV-a de moştenitori legali (Legea nr. 609/1941 menţinută, sub acest aspect, în vigoare de art. 7 din Legea nr. 319/1944). 368 drept de moştenire al soţului supravieţuitor în caz de bigamie sau poligamie, moştenirea lăsată de defunctul bigam sau cota-parte din această moştenire, prevăzută de lege în favoarea soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de moştenitori legali, se împarte în mod egal între soţul din căsătoria valabilă şi soţul inocent din căsătoria nulă, ei fiind, deopotrivă, de bună-credinţă. în ipoteza exhere-dării unor moştenitori legali rezervatari, soţul supravieţuitor poate veni în concurs cu două clase (subclase) de moştenitori legali. Dacă cei exheredaţi sunt părinţii defunctului, aceştia culeg totuşi rezerva în calitatea lor de moştenitori legali rezervatari, iar la stabilirea cotei ce se cuvine soţului supravieţuitor trebuie să se ţină seama obligatoriu şi de rezerva părinţilor exheredaţi. Ca urmare, când există moştenitori din subclasa colateralilor privilegiaţi, soţul supravieţuitor va primi numai 1/3 din moştenire, deşi ascendenţii privilegiaţi au fost exheredaţi. Partea soţului supravieţuitor, prevăzută de Legea nr. 319/1944, se impută asupra masei succesorale, micşorând părţile ce se cuvin celorlalţi moştenitori cu care concurează. în toate cazurile, mai întâi trebuie să se atribuie soţului supravieţuitor cota ce i se cuvine potrivit Legii nr. 319/1944, iar cotele prevăzute de Codul civil în favoarea celorlalţi moştenitori - modificate implicit prin această lege - să se calculeze asupra restului rămas din moştenire. D.m.s.s. prezintă următoarele caractere juridice: soţul supravie- ţuitor poate veni la moştenire numai în nume propriu (neputând veni prin reprezentare şi nici nu poate fi reprezentat); el nu este moştenitor sezinar, dar este moştenitor rezervatar; în cazul în care vine în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori legali) este obligat şi la raportul donaţiilor primite de la soţul decedat [v. şi dreptul la moştenire special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă; drept de abitaţie al soţului supravieţuitor]. drept de moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă, drept special, recunoscut de lege soţului supravieţuitor, peste partea sa de moştenire, care, potrivit Legii nr. 314/1944, revine acestuia când se află în concurs cu moştenitorii din clasele II, III sau IV, având ca obiect mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă. Exercitarea acestui drept este supusă unei duble condiţii, şi anume: a) soţul supravieţuitor să nu vină în concurs cu descendenţii defunctului, ci numai cu oricare dintre moştenitorii care fac parte din celelalte clase stabilite de lege. în cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs chiar cu un singur descendent, mobilele şi obiectele gospodăriei casnice se includ în masa succesorală, fiind supuse împărţelii, ca şi celelalte 369 drept de moştenire al soţului supravieţuitor bunuri succesorale. Atunci când el vine în concurs cu moştenitorii din clasele II, III şi IV, aceste bunuri i se cuvin lui, în mod exclusiv şi în totalitate, în virtutea dispoziţiei legii. Ele nu vor fi deci incluse în masa bunurilor succesorale supuse împărţelii; b) soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalităţi între vii (donaţii) sau pentru cauză de moarte (legate făcute prin testament). Acest drept special de moştenire consacrat de lege în favoarea soţului supravieţuitor nu vizează totalitatea mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, ci numai pe acelea dintre ele care au aparţinut soţului predecedat. Bunurile proprii ale soţului supravieţuitor, precum şi partea sa din bunurile comune având ca obiect asemenea bunuri îi aparţin cu titlu de proprietate şi nu fac parte din masa succesorală. Soţul supravieţuitor nu este însă rezervatarîn privinţa acestor bunuri. De aceea, legea permite soţului predecedat ca prin acte liberale să dispună, în tot sau în parte, de bunurile respective în favoarea altor moştenitori, incluzându-le astfel în masa bunurilor succesorale supuse împărţelii. în funcţie de împrejurarea că soţul predecedat a dispus prin acte liberale, în totalitate sau numai în parte, de bunurile mobile şi obiectele gospodăriei casnice, dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor, în privinţa lor, va fi golit de conţinut în totalitate sau numai parţial, ceea ce înseamnă că atunci când defunctul a dispus numai de unele dintre aceste bunuri, dreptul menţionat se restrânge la bunurile care nu au intrat în obiectul actelor de liberalitate. în cazul căsătoriei putative din cauză de bigamie, soţul supravieţuitor din căsătoria valabilă cu defunctul va culege, dacă este cazul, bunurile din această categorie pe care le-au folosit în cadrul gospodăriei comune cu defunctul; soţul supravieţuitor de bună-credinţă din căsătoria nulă, dar putativă, va culege şi el pe cele din gospodăria comună cu defunctul, fără a se lua în considerare valoarea bunurilor în cauză. Prin mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice se înţeleg bunurile care serveau la mobilarea locuinţei soţilor (mobilierul, televizorul, radioul, covoarele etc.) şi obiectele care prin natura lor sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (obiectele de menaj, maşina de gătit şi maşina de spălat rufe, frigiderul, aspiratorul etc.) şi care au fost afectate, în concret, folosinţei comune a soţilor, corespunzător nivelului de trai al soţilor, chiar dacă nu satisfac o necesitate, ci numai o comoditate sau o plăcere comună a soţilor. Dacă asemenea bunuri au fost aduse în gospodăria casnică şi au fost folosite de soţi ca atare, nu interesează provenienţa (de exemplu, dacă au fost dobândite împreună de soţi sau de către unul dintre ei - defunctul - înainte sau în timpul căsătoriei). Nu intră în categoria mobilelor şi obiectelor gospodăriei casnice: a) bunurile care, potrivit cu natura lor, nu pot 370 drept de moştenire al statului şi nu au fost folosite în cadrul gospodăriei casnice propriu-zise, cum ar fi: automobilul, motocicleta, pianul etc.; bunurile necesare exercitării profesiunii sau meseriei defunctului şi care, în relaţiile patrimoniale dintre soţi, constituie bunuri proprii conform art. 31 lit. c) C. fam. (de exemplu, scule de ceasornicărie); obiectele care prin valoarea lor deosebită (artistică, ştiinţifică, istorică sau fiindcă sunt confecţionate din metale preţioase) depăşesc înţelesul obişnuit al noţiunii de bunuri casnice; b) bunurile care nu au fost afectate folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice, cum sunt: cele procurate în alt scop (de exemplu, pentru a face investiţii sau pentru a fi donate); cele procurate după data întreruperii în fapt a convieţuirii; obiectele de uz personal şi exclusiv al defunctului; c) bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (animalele de muncă şi de producţie, precum şi uneltele specifice gospodăriei ţărăneşti). Regimul juridic al bunurilor gospodăriei casnice se aplică şi în privinţa darurilor de nuntă. Prin daruri de nuntă se înţeleg, în principiu, darurile manuale făcute soţilor la celebrarea căsătoriei, indiferent că aceste daruri au fost făcute în comun ambilor soţi sau unuia ori altuia dintre ei, inclusiv darul făcut de unul dintre ei celuilalt (sau reciproc) şi indiferent de faptul dacă aceste bunuri au fost sau nu afectate folosinţei comune a soţilor. drept de moştenire al statului, facultate şi, totodată, îndatorire legală a statului de a prelua în proprietatea sa toate bunurile care intră în componenţa unei succesiuni vacante. Natura juridică a d.m.s. este controversată, în doctrină conturându-se două concepţii diferite, şi anume: a) teoria deshe-renţei, care susţine că statul culege bunurile moştenirii vacante (privite ut singuli) în temeiul dreptului de suveranitate (iure imperii), aşa cum el culege orice bun fără stăpân aflat pe teritoriul său naţional; b) teoria dreptului de moştenire, conform căreia statul dobândeşte moştenirea vacantă (ca universalitate) în baza unui drept de moştenire legală (iure hereditatis). Textele legale nu sunt lămuritoare în această privinţă. Astfel, art. 477 C. civ. şi Decretul nr. 111/1951 supun aceluiaşi regim juridic succesiunile vacante şi bunurile fără stăpân, adică aceluiaşi mod de dobândire, care nu este moştenirea, ceea ce pledează în favoarea tezei suveranităţii. Pe de altă parte, art. 652 C. civ. prevede expres că „statul devine moştenitor", iar art. 680 C. civ. dispune că, în lipsă de moştenitori, bunurile defunctului trec în proprietatea statului. Ţinând seama de faptul că acest din urmă text este situat în secţiunea „Despre succesiunea soţului supravieţuitor şi despre a statului", pare să confirme teza statului moştenitor. în fine, dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 36/1995, care prevede eliberarea certificatului de vacanţă succesorală de 371 drept de moştenire al statului către notarul public în cazul succesiunilor vacante, sunt invocate în sprijinul ambelor teorii contestate. Jurisprudenţa, în exclusivitate, a statuat că statul dobândeşte succesiunea vacantă în calitate de moştenitor, invocând în acest sens prevederile art. 652 C. civ. D.m.s. se distinge prin următoarele particularităţi, în raport cu dreptul de moştenire al celorlalţi moştenitori legali: /. în momentul dobândirii moştenirii vacante de către stat, notarul public constată, la cererea reprezentantului statului, vacanţa succesorală şi eliberează certificat de vacanţă succesorală, după expirarea termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală. Notarul public este obligat să citeze autoritatea administraţiei publice competente a prelua bunurile în toate cazurile în care succesiunea urmează a fi declarată vacantă, putând încredinţa administrarea provizorie a bunurilor unui curator desemnat, cu încunoştinţarea autorităţii administrative teritoriale. în lipsa certificatului de vacanţă succesorală, constatarea unei succesiuni vacante şi a componenţei acesteia se poate face şi de către instanţa judecătorească în mod direct. în toate cazurile, statul dobândeşte moştenirea vacantă ope legis de la data deschiderii ei, primind aplicare, sub acest aspect, şi în privinţa lui, regulile generale în materie. Certificatul de vacanţă succesorală, ca şi hotărârea judecătorească de constatare a vacanţei succesorale au efect declarativ, iar nu constitutiv, dobândirea operând relativ de la data morţii celui care lasă moştenirea, potrivit regulilor generale. După eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii, notarul public nu mai poate elibera un alt certificat de moştenitor. Cei care au pretenţii la moştenire (de exemplu, succesibilii care din motive de forţă majoră nu au putut accepta moştenirea în cadrul termenului de prescripţie de şase luni sau care cer repunerea în termenul de prescripţie) ori au fost prejudiciaţi în alt fel prin eliberarea sau cuprinsul certificatului, pot cere prin justiţie anularea lui şi stabilirea drepturilor lor, după care notarul public va elibera certificatul de moştenitor pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. Dacă moştenirea nu este vacantă, însă statul a fost gratificat prin testament, urmează să i se elibereze certificat de moştenitor, iar nu certificat de vacanţă a moştenirii. Această soluţie urmează să fie aplicată şi în cazul în care statul este gratificat prin testament, iar în lipsa acestui legat, moştenirea ar fi fost vacantă (deci ar fi revenit, oricum, statului). Este posibil ca statul să fie gratificat cu o parte din moştenire (de exemplu, să fie beneficiarul unui legat cu titlu universal), iar restul moştenirii să devină vacantă ca urmare a renunţării sau a predecesului celuilalt legatar sau moştenitor legal. într-o atare ipoteză, notarul public va elibera statului două certificate, şi anume: unul de moştenitor, iar celălalt de vacanţă succesorală. 2. Din caracterul universal al dobândirii de către 372 drept de moştenire al statului stat a moştenirii vacante decurg următoarele consecinţe practice: a) dobândind în patrimoniu o universalitate, statul, ca succesor în drepturi al defunctului, este obligat faţă de creditorii acestuia în aceleaşi condiţii în care ar fi obligat orice moştenitor legal sau orice legatar (universal sau cu titlu universal) acceptant al moştenirii sub beneficiu de inventar, deoarece în acest caz nu primesc aplicare (prin analogie) reglementările speciale privind trecerea în proprietatea statului a unor bunuri în condiţii deosebite (cum ar fi exproprierea); jurisprudenţa a statuat că, în cazul în care, în moştenirea vacantă se află un imobil la edificarea căruia a contribuit material şi concubina defunctului, statul este obligat să-i plătească acesteia din urmă întreaga creanţă astfel dobândită de ea, la fel cum orice alt moştenitor legal sau testamentar ar fi obligat la plată; b) totodată, s-a mai decis că obligaţiile asumate de cel care lasă moştenirea, printr-un antecontract de vânzare-cumpărare, având caracter patrimonial, trec asupra statului în caz de vacanţă succesorală. Astfel, statul va fi obligat să încheie, la cererea cumpărătorului, contractul de vânzare-cumpărare cu acesta. Cumpărătorul are însă libertatea unei opţiuni între a cere statului să încheie contractul şi a cere în justiţie rezoluţiunea antecontrac-tului şi, ca o consecinţă, restituirea preţului plătit în aceleaşi condiţii în care o astfel de acţiune ar fi putut-o provoca şi împotriva promitentului vânzător decedat. Prin simetrie juridică, atunci când defunctul moştenit de stat ar fi avut calitatea de cumpărător într-un antecontract de vânzare-cumpărare, statul, ca moştenitor al lui, poate cere în justiţie pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de înstrăinare sau restituirea preţului potrivit regulilor aplicabile în materie (dacă vânzătorul nu cere el însuşi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare). în toate cazurile de succesiuni vacante, statul răspunde de pasivul moştenirii dobândite numai în limita activului succesoral, deoarece nu este admisibil ca societatea, în întregul ei, să suporte pasivul patrimoniului unei persoane fizice. Statul poate fi obligat pentru pasiv numai în limitele activului succesoral; c) restrângerea răspunderii statului în marginile activului succesoral este operantă indiferent dacă a fost sau nu oprită confuziunea patrimoniilor prin întocmirea unui inventar al bunurilor succesorale, conform art. 705 C. civ. Raţiunile care legitimează necesitatea întocmirii inventarului bunurilor succesorale în cazul moştenitorilor persoane fizice nu sunt valabile şi în cazul statului, deoarece prin formalităţile care se îndeplinesc în vederea contabilizării şi valorificării bunurilor trecute în proprietatea statului, oricând se poate proba atât componenţa succesiunii vacante, cât şi valoarea bunurilor succesorale, fără a fi necesară 373 drept de moştenire asupra drepturilor de autor întocmirea unui inventar special. Ca titular al dreptului de moştenire privind succesiunile vacante, statul nu are un drept de opţiune succesorală. El nu poate renunţa la moştenirea vacantă, deoarece bunurile succesorale ar deveni bunuri fără stăpân şi, potrivit legii, i-ar reveni tot lui cu acest titlu (conform art. 646 C. civ. şi Decretului nr. 111/1951). Pe de altă parte, acceptarea sub beneficiu de inventar este inutilă, întrucât statul oricum răspunde pentru pasiv numai în limita activului succesoral şi indiferent de întocmirea unui inventar special. Neavând drept de opţiune succesorală, termenul de prescripţie de şase luni prevăzut de lege pentru exercitarea acestui drept devine inaplicabil. Organul de stat competent poate solicita notarului public eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii (chiar din oficiu) nelimitat în timp. Statul poate să acţioneze sau să fie acţionat direct în justiţie, în legătură cu drepturile şi obligaţiile succesorale. drept de moştenire asupra drepturilor de autor, v. transmisiunea succesorală a drepturilor de autor. drept de moştenire asupra primelor de asigurare, drept de moştenire recunoscut de lege, în anumite condiţii, succesibilului, asupra valorii însumate a primelor de asigurare, ca şi asupra valorii primelor de asigurare plătite de defunct unei societăţi comerciale din domeniul asigurărilor. întrucât plata acestor prime se face cu elemente ale activului patrimonial al defunctului, comoştenitorii lui pot pretinde raportarea contravalorii lor la masa succesorală de către comoştenitorul în favoarea căruia a fost stipulată asigurarea respectivă, atunci când se dovedeşte că respectivele sume au constituit obiectul unei liberalităţi. în cazul în care suma asigurată a fost primită de către moştenitorul beneficiar al asigurării contractate de defunct în favoarea acelui moştenitor, acea sumă aparţine în întregime respectivului moştenitor, independent de succesiune, deoarece ea nu provine din averea asiguratului decedat şi nici nu a intrat în patrimoniul acestuia, nefiind supusă nici raportului succesoral şi nici reducţiunii succesorale. drept de moştenire asupra sumelor de bani depuse la C.E.C., drept de moştenire recunoscut de lege succesibililor persoanei decedate în ce priveşte sumele de bani depuse în timpul vieţii de către acea persoană la C.E.C. Acest drept primeşte, după caz, fie incidenţa regulilor ce guvernează moştenirea testamentară, fie incidenţa regulilor ce guvernează moştenirea legală, după cum deponentul a dispus sau nu în privinţa lor printr-o clauză testamentară. Atunci când deponentul a făcut o dispoziţie testamentară (redactând un testament, formulând o clauză testamentară înscrisă chiar pe libretul C.E.C. ori cuprinsă într-un înscris autentic) şi a nominalizat persoana sau persoa- 374 drept de opţiune succesorală nele cărora doreşte să le revină sumele respective după decesul său, ele vor reveni, în caz de deces al deponentului, persoanelor nominalizate de acesta. Atunci când clauza testamentară a fost înscrisă chiar pe libretul C.E.C., beneficiarul sau beneficiarii acesteia au dreptul să ceară eliberarea directă a sumelor ce le revin. Dispoziţiile testamentare de acest gen sunt calificate ca fiind legate cu titlu particular şi urmează să primească incidenţa dispoziţiilor normative ce reglementează liberal ităţi le de acest fel. Cât priveşte sumele de bani depuse la C.E.C. cu referire la care deponentul nu a formulat o clauză testamentară, acestea se vor elibera, după caz, fie moştenitorilor săi legali, fie moştenitorilor lui testamentari care au obţinut certificatul de moştenitor. drept de opţiune succesorală, facultate recunoscută de lege succesibilului de a accepta succesiunea la care este chemat sau de a renunţa la ea în termenul instituit de legiuitor într-un atare scop. La deschiderea moştenirii, succesibilul are, potrivit legii, libertatea să aleagă între trei posibilităţi, şi anume: acceptarea pură şi simplă a moştenirii; renunţarea la moştenire; acceptarea sub beneficiu de inventar. Dintre toate aceste posibilităţi pe care le are succesibilul, elementul principal îl constituie dreptul de a renunţa la moştenire. Dreptul de a beneficia de moştenire comportă anumite limitări legale [precum restricţia instituită prin art. 44 alin. (2) din Constituţia României, republicată, în sensul că cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală], pe când dreptul de a renunţa la moştenire nu este supus niciunei îngrădiri legale. D.o.s. aparţine tuturor persoanelor cu vocaţie succesorală, indiferent dacă vocaţia lor este legală sau testamentară şi fără deosebire după cum vocaţia este universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. în cadrul moştenirii legale, calitatea de subiect al d.o.s. aparţine tuturor persoanelor cu vocaţie generală (eventuală) la moştenire, iar nu numai celor cu vocaţie concretă (utilă). D.o.s. aparţine şi trebuie să fie exercitat nu numai de către succesibilii chemaţi în primul rând să moştenească, dar şi de succesibilii subsecvenţi, fără să aştepte exercitarea opţiunii din partea moştenitorilor în rang preferat. Totodată, d.o.s. aparţine nu numai moştenitorilor legali, dar şi legatarilor instituiţi de defunct, deoarece dacă vocaţia acestora din urmă este universală sau cu titlu universal, dobândirea moştenirii implică şi suportarea pasivului, astfel încât şi acestora trebuie să li se recunoască facultatea de a accepta moştenirea sau de a renunţa la ea ori de a o accepta 25. 375 drept de opţiune succesorală sub beneficiu de inventar. Pe de altă parte, legatarul cu titlu particular trebuie să aibă şi el d.o.s., de vreme ce, potrivit legislaţiei României, nimeni nu poate fi gratificat fără voie, iar, pe de altă parte, legatul cu sarcini implică obligaţii cu caracter patrimonial pentru legatar. Totodată, numai ca urmare a exercitării d.o.s., notarul public poate stabili drepturile legatarului particular asupra bunurilor determinate prin testament şi să redacteze certificatul de legatar conform dispoziţiilor legale în materie (art. 82 şi art. 83 din Legea nr. 36/1995). Fiind de natură patrimonială, iar nu de natură exclusiv personală, d.o.s. poate fi exercitat şi de către creditorii personali ai succesibilului, pe calea acţiunii oblice (subrogatorii). Exercitarea d.o.s. pe cale oblică poate fi refuzată creditorului reclamant (atât în cazul moştenirii legale, cât şi în cazul moştenirii testamentare) numai dacă se dovedeşte în concret că alegerii făcute de el i se opun considerente de ordin moral, ipoteză în care moştenirea ar dobândi caracter strict personal. Tot astfel, dacă succesibilul a renunţat la moştenire, dar renunţarea nu a devenit irevocabilă (prin expirarea termenului de prescripţie de şase luni sau prin acceptarea moştenirii de către un alt succesibil), creditorii vor putea retracta renunţarea pe calea acţiunii pauliene şi accepta moştenirea pe calea acţiunii oblice, în numele şi pe seama succesibilului. Atunci când succesibilul îşi exercită dreptul de acţiune în frauda credito- rilor săi (renunţând la o moştenire solvabilă sau acceptând o moştenire insolvabilă) actul său de opţiune poate fi revocat pe calea acţiunii pauliene [art. 699 alin. (1) C. civ.]. In această materie este necesar să se probeze numai frauda debitorului (succesibilul renunţător), constând în conştiinţa rezultatului păgubitor al actului faţă de creditor. Renunţarea la succesiune fiind un act juridic unilateral, nu se poate pune problema dovedirii complicităţii la fraudă a unui terţ (comoştenitorii, creditorii succesiunii etc.). Acţiunea pauliană are caracter personal şi de aceea trebuie să fie introdusă în cadrul termenului general de prescripţie de trei ani, chiar dacă în componenţa masei succesorale se găsesc şi imobile. Prin efectul admiterii acţiunii pauliene, actul de renunţare devine inopozabil faţă de creditorul reclamant, în limita prejudiciului suferit de el (în limita creanţei sale). Codul civil dispune în acest sens că „acceptarea nu se face în folosul eredelui care a renunţat" [art. 699 alin. (2)]. El rămâne renunţător în raport cu ceilalţi moştenitori (inclusiv legatari) şi creditori (atât creditorii personali, cât şi creditorii moştenirii). Aşa fiind, acţiunea pauliană nu produce ca efect anularea acceptării, ci revocarea acesteia, ceea ce face ca acceptarea să devină inopoza-bilă numai faţă de creditorul reclamant. în armonie cu art. 975 C. civ., posibilitatea acţiunii pauliene se recunoaşte atât cu privire la revocarea renunţării, cât şi cu privire la revocarea acceptării. Accep- 376 drept de opţiune succesorală tarea sub beneficiu de inventar nu poate fi revocată pe calea acţiunii pauliene, deoarece o atare acceptare nu produce efecte păgubitoare pentru creditorii succesibilului. Chiar revocarea acceptării pure şi simple produce efecte numai faţă de creditorul reclamant, faţă de orice alte persoane moştenitorul rămânând acceptant. în toate cazurile, revocarea actului de opţiune succesorală pe cale pauliană poate fi cerută numai de către creditorii titularului dreptului de opţiune, nu şi de creditorii succesiunii sau de către legatari. Acceptarea moştenirii este un act de dispoziţie şi, tot astfel, renunţarea la moştenire constituie şi ea un act de dispoziţie. Fiind un act de dispoziţie, d.o.s. poate fi exercitat personal numai de către succesibilul care are capacitate de exerciţiu deplină. Cât priveşte persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, ca şi cele având o capacitate de exerciţiu restrânsă, acestea trebuie să exercite opţiunea succesorală prin ocrotitorul legal, respectiv cu încuviinţarea acestuia şi, în ambele cazuri, cu autorizarea autorităţii tutelare. Pentru ca opţiunea succesorală să fie valabilă, consimţământul succesibilului trebuie să fie neviciat. în această materie, Codul civil face referire numai la doi (viclenie), care este susceptibil să determine acceptarea moştenirii şi, într-o formulare neclară, la leziunea suferită de majorul acceptant al moştenirii prin descoperirea ulterioară a unui testament, ori de câte ori legatul ar absorbi sau ar diminua succesiunea cu mai mult de jumătate. Dolul poate vicia nu numai actul acceptării, dar şi pe acela al renunţării şi poate proveni de la orice persoană [comoştenitori, creditori etc., art. 960 alin. (1) C. civ. nefiind aplicabil în această materie, fiindcă opţiunea este act unilateral]. Pot fi reţinute, ca vicii de consimţământ, şi violenţa şi eroarea, atât cea de fapt, cât şi de drept (dacă este scuzabilă) şi constituie cauza determinantă a actului de opţiune. Cât priveşte eroarea asupra conţinutului patrimoniului succesoral, poate fi reţinută ca viciu de consimţământ (leziune) numai în cazul prevăzut de art. 694 C. civ. şi numai dacă cel în cauză a acceptat moştenirea. Renunţarea nu poate fi atacată pe motiv că ulterior s-au descoperit active ale patrimoniului succesoral. De asemenea, nu poate fi atacată nici acceptarea pe motiv că s-au descoperit pasive. Acceptarea sub beneficiu de inventar, ca şi renunţarea la moştenire sunt acte juridice solemne, fiind valabile numai dacă au fost încheiate în condiţiile de formă special prevăzute de lege (ad validitatem). Pentru valabilitatea actului de opţiune (oricare) trebuie să fie respectate, potrivit dreptului comun, cerinţele legale referitoare la obiectul şi cauza actului juridic. Bunăoară, opţiunea relativă la o succesiune nedeschisă, având un obiect ilicit, nu poate produce efecte. De asemenea, se consideră ineficace renunţarea pur abdicativă la moştenire, în credinţa greşită că moştenitorul care beneficiază de 377 drept de posesie renunţare s-a obligat să-l întreţină pe renunţător, obligaţie care, în realitate, nu a luat naştere. Neres-pectarea condiţiilor de validitate a actului de opţiune succesorală se sancţionează cu nulitatea, potrivit dreptului comun. Actul de opţiune succesorală prezintă următoarele caractere juridice: este un act unilateral care se realizează prin manifestarea de voinţă a succesibi-lului în sensul acceptării pure şi simple a moştenirii sau sub beneficiu de inventar ori în sensul renunţării la moştenire; este un act juridic voluntar, a cărui îndeplinire presupune realizarea libertăţii de alegere pe mai multe planuri: nimeni nu este obligat să accepte moştenirea ce i se cuvine (art. 686 C. civ.); în principiu, succesibilul are un drept absolut de a alege între posibilităţile conferite prin dreptul de opţiune, nefiind obligat nici să-şi motiveze alegerea făcută şi nici să răspundă pentru acea alegere; în caz de pluralitate de succesibili, niciunul din ei nu este ţinut de alegerea făcută de ceilalţi, ci fiecare este îndreptăţit să facă propria alegere; este un act juridic irevocabil, în sensul că moştenitorul care a exercitat dreptul de opţiune nu mai poate reveni asupra alegerii făcute. Prin excepţie de la această regulă, renunţarea la moştenire poate fi retractată, acceptându-se pur şi simplu moştenirea, dar numai dacă nu s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului de opţiune şi dacă moştenirea nu a fost acceptată până în acest moment de alţi moştenitori, comoştenitori sau moştenitori subsecvenţi. Tot astfel, moştenitorul major care a acceptat moştenirea sub beneficiu de inventar şi care nu este pus sub interdicţie, deşi nu mai poate renunţa la moştenire, poate renunţa la beneficiul de inventar, devenind un accept pur şi simplu. drept de posesie, atribut al dreptului de proprietate, constând în prerogativa proprietarului de a stăpâni, în fapt, direct şi nemijlocit bunul, prin putere proprie şi în interes propriu, sau de a consimţi ca stăpânirea de fapt a bunului să se facă, în numele şi în interesul lui, de către o altă persoană. drept de preempţiune, facultate de care se bucură o persoană de a fi preferată oricărei alte persoane la cumpărarea unui anumit bun. Poate fi stabilit numai prin dispoziţii legale imperative, fie în favoarea unei persoane fizice sau juridice, fie în favoarea statului. Pe cale convenţională poate fi stabilit numai un drept de preferinţă sau prioritar la cumpărare. O ipoteză de stabilire a d.p. prin lege este reglementată de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit art. 17, au d.p. în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, locatarii următoarelor imobile: imobile ocupate de unităţi şi instituţii de învăţământ din sistemul de stat (grădiniţe, şcoli, licee, colegii, şcoli profesionale, şcoli postliceale, instituţii de învăţământ 378 drept de preempţiune superior); imobile ocupate de unităţi sanitare şi de asistenţă medico-socială din sistemul public (creşe, cămine-spital pentru bătrâni, spitale, centre de plasament, case de copii); imobilele ocupate de instituţii publice (administraţii financiare, trezorerii, ministere şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale, parchete, judecătorii, tribunale, curţi de apel, poliţie, poliţie de frontieră, jandarmerii, servicii publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, sedii vamale, arhive naţionale, direcţii judeţene, case de asigurări de sănătate, primării, prefecturi, consilii locale şi judeţene, inspectorate şcolare); imobile ocupate de instituţii culturale (teatre, opere, biblioteci, muzee); imobile ocupate de sedii ale partidelor politice legal înregistrate. Acest drept se poate exercita, sub sancţiunea decăderii, în termen de 90 de zile de la data primirii notificării privind intenţia de vânzare. Notificarea se face prin executorul judecătoresc, potrivit legii. Contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea d.p. sunt lovite de nulitate absolută. în situaţia imo-bilelorconstrucţii cărora le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial şi dacă părţile nu convin altfel, foştilor proprietari li se acordă sau, după caz, li se propun măsuri reparatorii prin echivalent. în cazul restituirii în natură, deţinătorul suprafeţei adăugate imobilului preluat are d.p. la cumpărarea suprafeţei restituite fostului proprietar sau, după caz, moştenitorului acestuia. în situaţia imobilelor-construcţii cărora le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, corpuri suplimentare de sine stătătoare, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora, li se restituie, în natură, suprafaţa deţinută în proprietate la data trecerii în proprietatea statului. Noul proprietar al suprafeţei restituite în proprietate are un d.p. la cumpărarea suprafeţei adăugate imobilului după trecerea acestuia în proprietatea statului. în ambele situaţii, încălcarea d.p. se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare. Imobilele cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, care nu se restituie persoanelor îndreptăţite, se pot înstrăina potrivit legislaţiei în vigoare. Deţinătorii imobilelor ce intră sub incidenţa acestei dispoziţii normative şi cu titlu valabil la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 au şi d.p. De asemenea, au d.p. şi chiriaşii imobilelor cu destinaţia de locuinţe, care nu se restituie persoanelor îndreptăţite. în ipoteza încălcării d.p., sancţiunea care se impune este nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât nu se încalcă norme care protejează interese generale. Codul silvic (art. 52) reglementează d.p. al statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, la toate vânzările de bunăvoie sau silite, la preţ şi în condiţii egale, 379 drept de preempţiune pentru enclavele din fondul forestier proprietate publică şi terenurile limitrofe acestuia, precum şi pentru terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră. Proprietarul-vânzător este obligat să înştiinţeze, în scris, unitatea silvică teritorială în raza căreia se află terenul respectiv, în legătură cu intenţia de înstrăinare. Unitatea silvică sesizată îşi va manifesta opţiunea în termen de 30 de zile, după care d.p. încetează. Vânzarea făcută cu încălcarea acestor dispoziţii este nulă de drept. Potrivit art. 12 lit. d) şi e) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, întreprinderile mici şi mijlocii au drept de preferinţă la cumpărarea activelor disponibile ale regiilor autonome, societăţilor/companiilor naţionale, precum şi ale societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, aflate în vecinătatea imediată a activelor pe care le deţin în proprietate. Dreptul de preferinţă se poate exercita prin depunerea unei solicitări în acest sens, în termen de 30 de zile calendaristice de la data înscrierii activului pe listele cuprinzând activele disponibile prevăzute la art. 13 alin. (4). Este interzis, sub sancţiunea nulităţii absolute, transferul, în orice mod, al dreptului de proprietate asupra activului disponibil, fără acordarea dreptului de preferinţă. De asemenea, potrivit art. 12 lit. e) din aceeaşi lege, întreprinderile mici şi mijlocii au prioritate la cumpărarea activelor disponibile ale regiilor autonome, societăţilor/companiilor naţio- nale, precum şi ale societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat. în termen de 30 de zile de la primirea unei solicitări în acest sens, regiile autonome, societăţile/ companiile naţionale, precum şi societăţile comerciale cu capital majoritar de stat vor organiza o primă licitaţie deschisă cu strigare doar pentru întreprinderile mici şi mijlocii. Oferta de vânzare va specifica faptul că este adresată doar întreprinderilor mici şi mijlocii. în situaţia neadjudecării licitaţiei, se poate organiza o altă licitaţie, cu acces liber, conform reglementărilor în vigoare. Potrivit art. 35 alin. (2) şi (7) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, vânzarea publică a bunurilor culturale mobile clasate, aflate în proprietate privată, sau intermedierea vânzării se efectuează numai prin agenţi economici autorizaţi, cu respectarea prevederilor prezentei legi. Agenţii economici autorizaţi să comercializeze bunuri culturale mobile sunt obligaţi ca, în termen de 3 zile de la data înregistrării în registrul propriu a bunurilor clasate în tezaur, să comunice în scris direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, în a cărei rază teritorială îşi au sediul, punerea acestora în vânzare, precum şi, după caz, să transmită un exemplar al catalogului editat în scopul organizării unei licitaţii publice, indiferent dacă bunurile scoase la licitaţie sunt sau nu sunt clasate în patrimoniul 380 drept de prioritate cultural naţional mobil. De asemenea, conform art. 36 alin. (1)-(3) şi (5) din aceeaşi lege, bunurile culturale mobile, proprietate a persoanelor fizice sau juridice de drept privat, clasate în tezaur, pot face obiectul unei vânzări publice numai în condiţiile exercitării d.p. de către statul român, prin Ministerul Culturii, şi cu respectarea dispoziţiilor art. 35 alin. (7). Direcţiile judeţene pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional sunt obligate să transmită Ministerului Culturii, în termen de 3 zile de la primirea comunicării scrise a agentului economic autorizat, înregistrarea privind punerea în vânzare a unui bun cultural mobil clasat în tezaur. Termenul de exercitare a d.p. al statului este de maximum 30 de zile, calculat de la data înregistrării comunicării prevăzute la alin. (2), iar valoarea de achiziţionare este cea negociată cu vânzătorul sau cu agentul economic autorizat ori cea rezultată din licitaţia publică. Ministerul Culturii va prevedea în bugetul propriu sumele necesare destinate exercitării d.p. Neres-pectarea d.p. atrage nulitatea absolută a vânzării. Tot astfel, Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică reglementează şi ea o ipoteză a d.p., statornicind că, în cazul în care lucrările de utilitate publică pentru care s-a dispus exproprierea nu se realizează, iar expropriatorul doreşte înstrăinarea imobilului, fostul proprietar expropriat are un d.p. la dobândirea acelui bun la un preţ ce nu poate fi mai mare decât despăgubirea pe care a primit-o, actualizată în raport cu rata inflaţiei. în acest sens, expropriatorul este obligat să se adreseze în scris fostului proprietar, care are la dispoziţie 60 de zile pentru a-şi exprima opţiunea; dacă fostul proprietar refuză cumpărarea sau nu răspunde la notificarea primită în termenul menţionat mai sus, imobilul poate fi înstrăinat oricui de către proprietar. drept de preferinţă, 1. facultate pe care dreptul real accesoriu unui drept de creanţă o conferă titularului său, de a avea prioritate faţă de toţi ceilalţi creditori pentru a obţine satisfacerea creanţei sale prin urmărirea bunului asupra căruia poartă acest drept real. Astfel, creditorul a cărui creanţă este garantată printr-un gaj sau printr-o ipotecă, dacă se află în concurs cu alţi creditori ce nu dispun de o asemenea garanţie, îşi va satisface integral şi cu precădere creanţa sa din bunurile gajate sau ipotecate; 2. drept personal nepatrimonial, exclusiv de natură convenţională, care acordă unei părţi contractante facultate de a fi preferată oricărei alte persoane la cumpărarea unui anumit bun, stabilindu-i-se astfel un drept de prioritate în concurs cu terţii. drept de prioritate, (în sensul Legii nr. 64/1991, republicată) drept personal nepatrimonial, susceptibil să genereze consecinţe patrimoniale, recunoscute de lege pe seama persoanei care a constituit un depozit naţional reglementar, 381 drept de prioritate de prim depozit anterior depunerii unei noi cereri pentru acordarea brevetului de invenţie, de a obţine, înaintea celorlalţi solicitanţi, dreptul la brevet de invenţie. Persoana sau succesorul său în drepturi care a depus o cerere de brevet de invenţie, de model de utilitate ori certificat de utilitate într-un stat parte la Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale sau pentru un membru la Organizaţia Mondială a Comerţului beneficiază, pentru a efectua depunerea unei cereri de brevet pentru aceeaşi invenţie, de un drept de prioritate pe o durată de 12 luni, calculată de la data de depozit a primei cereri. într-o cerere de brevet se admite invocarea unor priorităţi multiple, recunoscute, cu condiţia respectării termenului de 12 luni de la data primului depozit naţional reglementar, precum şi a unităţii invenţiei. Prioritatea invocată într-o cerere de brevet de invenţie, ca urmare a expunerii obiectului invenţiei într-o expoziţie internaţională oficială sau oficial recunoscută, organizată în statele membre ale Convenţiei de la Paris sau ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului, poate fi recunoscută de la data introducerii acestuia în expoziţie, numai dacă o cerere de brevet de invenţie a fost depusă în termen de 6 luni de la data introducerii obiectului invenţiei în expoziţie. Priorităţile se invocă odată cu depunerea cererii de brevet şi se justifică prin acte de prioritate. în cazul în care solicitantul a omis să invoce prioritatea odată cu depu- nerea cererii, invocarea poate fi făcută, în condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi, cel mai târziu în termen de două luni de la această dată, cu plata taxei legale. Actele de prioritate se depun în termen de maximum 3 luni de la data de depozit sau, după caz, de la data deschiderii fazei naţionale. Neres-pectarea termenelor prevăzute (termenul de 2 luni şi cel de 3 luni) conduce la nerecunoaşterea priorităţii invocate [v. şi depozit naţional reglementar]. drept de prioritate de prim depozit, dreptul celui care a constituit depozitul reglementar al cererii de brevet de a fi preferat faţă de orice altă persoană care ar depune, ulterior, cerere de acordare a unui brevet pentru aceeaşi invenţie. drept de proprietate, drept subiectiv ce dă expresie juridică aproprierii unui lucru într-o anumită formă socială şi care permite individului, entităţilor juridice colective sau statului ori organelor sale (centrale sau locale) să posede, să folosească şi să dispună de lucrul respectiv, fie direct şi nemijlocit prin putere proprie şi în interes propriu, fie indirect şi mijlocit, ca efect al punerii în valoare de către titularii lor a drepturilor reale principale constituite asupra lui, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente. D.p. constituie o unitate a trei atribute importante: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Exercitarea lui comportă punerea în valoare a 382 drept de proprietate acestor atribute de către proprietar direct şi nemijlocit, prin putere proprie şi în interes propriu, sau de către persoanele în favoarea cărora el a constituit anumite drepturi reale principale, conferindu-le puterea de a se bucura de unele din prerogativele dreptului său. Drepturile reale principale (aşa-numitele dezmembrăminte) deşi au fost concepute de redactorii Codului civil ca limitări ale dreptului de proprietate, totuşi fiind constituite de către proprietar, finalmente ele dau expresie juridică modului în care acesta a înţeles să-şi exercite dreptul său. Constituirea lor se înscrie ca un act de exercitare a dreptului de dispoziţie de către proprietar. Cu condiţia ca, prin asemenea acte, acesta din urmă să nu contravină dispoziţiilor imperative ale legii, el este liber să determine singur dimensiunile avantajelor decurgând din punerea în valoare a atributelor dreptului de proprietate pe care le păstrează pentru sine, ca şi avantajelor rezultate, de asemenea, din exercitarea aceloraşi atribute pe care înţelege să le lase în beneficiul altor persoane. Indiferent de felul în care proprietarul decide să distribuie beneficiul acestor avantaje, fie că şi-l însuşeşte în întregime, fie că îl păstrează numai parţial, o parte din el lăsând-o pe seama altor subiecţi de drept, titulari ai unor drepturi reale principale, decizia sa, adoptată într-un atare sens, concretizează şi exprimă, în substanţa ei, modul de exercitare a dreptului de proprietate, împrejurarea este prea evidentă şi prea semnificativă pentru specificul acestui drept spre a nu fi reţinută în definiţia lui. Ca atribut al d.p., posesia constă în prerogativa proprietarului de a stăpâni în fapt, direct şi nemijlocit, bunul, prin putere proprie şi în interes propriu, sau de a consimţi ca stăpânirea de fapt a bunului să se facă, în numele şi în interesul lui, de către o altă persoană. Dreptul de folosinţă este prerogativa în temeiul căreia proprietarul are puterea de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele şi veniturile pe care le poate obţine din acesta. în fine, dreptul de dispoziţie constă în facultatea proprietarului de a înstrăina bunul sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altuia (drept de dispoziţie juridică), precum şi de a consuma sau de a distruge, chiar fără folos, lucrul ce-i aparţine (drept de dispoziţie materială). De regulă, toate atributele dreptului de proprietate sunt exercitate direct de către proprietar. Există însă posibilitatea ca o parte din ele sau chiar totalitatea lor să fie exercitate de către o altă persoană decât titularul dreptului de proprietate. Astfel, în virtutea contractului de comodat, comodatarul deţine folosinţa unui lucru neconsumptibil ce aparţine comodantului. Tot aşa, locatarul deţine şi foloseşte, în virtutea contractului de locaţiune, bunul aparţinând locatorului. Şi într-un caz, şi în celălalt, detentorul (fie el locatar sau comodatar) exercită atributul folosinţei numai în limitele în care acesta i-a fost conferit de 383 drept de proprietate către proprietar. Simpla exercitare de către o persoană a unora dintre atributele dreptului de proprietate sau a tuturor acestora nu este de natură să confere acelei persoane calitatea de proprietar şi nici să golească de conţinut dreptul de proprietate aparţinând altei persoane. Este proprietar numai acela care poate exercita atributele dreptului de proprietate prin puterea sa proprie, supunându-se numai legii. Orice altă persoană decât proprietarul, când exercită asemenea atribute, trebuie să se supună atât legii, cât şi directivelor date de către acesta, deoarece, pentru ea, posibilitatea exercitării lor decurge din puterea care i-a fost transferată într-un atare scop de către proprietar. Totodată, calitatea de proprietar comportă exercitarea atributelor dreptului de proprietate de către titular în interesul său propriu. Un interes în exercitarea unora dintre ele sau a totalităţii lor într-o formă limitată poate fi reţinut şi pe seama altor persoane, cum ar fi: comodatarul, depozitarul, locatarul etc., dar proprietarul se distinge de orice altă asemenea persoană prin aceea că el are plenitudinea acestor atribute şi facultatea de a le exercita direct sau prin intermediul altora, în ambele cazuri exercitarea lor făcându-se finalmente în virtutea calităţilor sale de proprietar. D.p. se distinge prin următoarele caractere juridice: a) este absolut şi inviolabil, fiind recunoscut titularului său în raporturile cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca. în cazul în care bunul aflat în proprietatea unei persoane ajunge în deţinerea sau posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acţiunea în revendicare care poate fi introdusă împotriva oricărei persoane, dreptul de proprietate fiind opozabil erga omnes. Constituţia României, republicată [art. 136 alin. (5)] proclamă: „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice", ceea ce înseamnă că d.p. nu poate fi încălcat de nimeni. Inviolabilitatea acestui drept susţine şi întăreşte caracterul său absolut. Interdicţia de a încălca dreptul de proprietate privată vizează pe toţi subiecţii de drept, inclusiv statul. Legea admite numai două excepţii de la această interdicţie, şi anume: bunurile imobile aflate în proprietate privată pot fi expropriate, în condiţiile legii, pentru cauză de utilitate publică [art. 44 alin. (3) din Constituţie, republicată, art. 481 C. civ. şi Legea nr. 33/1994]; subsolul oricărei proprietăţi imobiliare poate fi folosit şi exploatat pentru lucrări de interes general [art. 44 alin. (5) din Constituţie, republicată]. în ambele cazuri, despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie [art. 44 alin. (6) din Constituţie, republicată]; b) este deplin şi exclusiv. D.p. conferă titularului său plena potestas, adică toate cele trei atribute pe care le subsumează (posesia, folosinţa şi dispoziţia). Totodată, atributele sau puterile inerente acestui drept sunt nu numai depline, ci şi indepen- 384 drept de proprietate dente de orice puteri ale altei persoane asupra bunului respectiv, cu excepţia cazurilor în care proprietatea este dezmembrată, când unele atribute ale d.p. se exercită de către o altă persoană pe temeiul unui alt drept real principal, derivat din dreptul de proprietate, precum: dreptul de uzufruct, de uz, de abitaţie, de servitute, de superficie. Tot aşa, în cazul unui bun frugifer aflat în stăpânirea unui posesor de bună-credinţă, fructele se cuvin proprietarului numai din momentul în care buna-credinţă a posesorului acelui bun se converteşte în rea-credinţă. Până la acel moment, posesorul de bună-credinţă este îndreptăţit să culeagă, în deplină proprietate, fructele bunului respectiv; c) este perpetuu şi transmisibil. Aceasta înseamnă că d.p. este nelimitat în timp şi durează atât timp cât există bunul care face obiectul său. Acest drept nu se pierde prin neuz, adică prin neexer-citare, ceea ce face ca, de regulă, acţiunea în revendicare să fie imprescriptibilă. D.p. poate fi transmis prin acte între vii, dar şi prin acte pentru cauză de moarte. Transmisibilitatea lui nu contravine caracterului său perpetuu, ci, dimpotrivă, constituie corolarul logic şi practic al perpetuităţii ce-l caracterizează. Transmisiunile d.p. sunt guvernate de principiul consensualismului, consacrat în art. 971 C. civ., care dispune: „în contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor (...), chiar atunci când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului". De la acest principiu există următoarele excepţii, când transferul d.p. are loc într-un alt moment decât cel al realizării acordului de voinţă: transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor viitoare se produce numai atunci când aceste bunuri sunt realizate; în cazul bunurilor de gen, transferul dreptului de proprietate operează numai în momentul în care acestea sunt individualizate (prin numărare, cântărire, măsurare etc.); dreptul de proprietate având ca obiect terenuri se transmite numai în momentul perfectării contractului sub forma înscrisului autentic; transferul dreptului de proprietate prin donaţie are loc numai la data perfectării contractului autentic convenit în acest sens. Caracterul transmisibil este propriu numai d.p. privată. D.p. publică este inalienabil şi deci netransmisibil, indiferent dacă are ca obiect bunuri imobile sau bunuri mobile. Legea permite, în cazul d.p. privată, stipularea în contract a unor clauze de inalienabilitate a bunului obiect al acelui contract, prin efectul cărora acel bun este scos temporar din circuitul civil, în baza acordului de voinţă intervenit între proprietar şi o altă persoană, în virtutea unor astfel de clauze, proprietarului bunului i se interzice înstrăinarea şi, uneori, chiar grevarea respectivului bun cu sarcini. Asemenea clauze pot fi întâlnite mai ales în contractele de ipotecă şi în contractele de gaj fără deposedare, în care se stipulează inter- 385 drept de proprietate afectat de modalităţi dicţia de înstrăinare sau de grevare a bunului gajat sau ipotecat. Tot astfel, clauzele de acest gen pot fi stipulate în contractele de donaţie sau în testamente, donatorul sau, după caz, testatorul fiind îndreptăţit să instituie pe seama donatarului sau a legatarului interdicţia de înstrăinare a bunului. Jurisprudenţa recunoaşte valabilitatea clauzelor de inalienabilitate cu respectarea a două condiţii, şi anume: clauza să fie justificată de existenţa unui interes serios şi legitim; inalienabilitatea să fie temporară. Clauzele de inalienabilitate perpetuă sunt lovite de nulitate absolută, având o cauză ilicită şi imorală. Legislaţia României reglementează două forme principale ale d.p., şi anume: d.p. privată şi d.p. publică, fiecare dintre acestea având un regim juridic propriu, care-i oglindeşte specificul [v. şi drept de proprietate privată, drept de proprietate publică]. drept de proprietate afectat de modalităţi, varietate a dreptului de proprietate, caracterizată prin aceea că existenţa lui este vremelnic pusă sub semnul incertitudinii, fie din pricina viciilor actului translativ, fie ca urmare a efectuării transferului său de la un titular la altul sub o condiţie rezolutorie sau prin faptul că are mai mulţi titulari cărora le aparţine concomitent exerciţiul atributelor sale. Modalităţile dreptului de proprietate sunt următoarele: drept de proprietate anulabilă, drept de proprietate rezolubilă şi drept de proprietate comună. în materia dreptului de proprietate, regula este dreptul de proprietate pur şi simplu, iar excepţia este dreptul de proprietate afectat de modalităţi [v. şi drept de proprietate pur şi simplu; drept de proprietate anulabilă; drept de proprietate rezolubilă; drept de proprietate comună]. drept de proprietate anulabil, modalitate juridică a dreptului de proprietate ce exprimă situaţia de incertitudine vremelnică în care se află dreptul respectiv atunci când a fost transmis printr-un act juridic anulabil. Până la expirarea termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în anulare (nulitate relativă) dreptul dobânditorului este incert, putând fi desfiinţat cu efect retroactiv prin admiterea unei asemenea acţiuni. Dreptul de proprietate se consolidează însă definitiv prin confirmarea de către transmiţător a actului translativ anulabil sau prin expirarea termenului de prescripţie a acţiunii în anulare [v. şi drept de proprietate; drept de proprietate afectat de modalităţi; drept de proprietate rezolubilă; drept de proprietate comunăJ. drept de proprietate aparentă, v. proprietate aparentă. drept de proprietate comună, modalitate juridică a dreptului de proprietate care se caracterizează prin aceea că toate prerogativele conferite de acest drept aparţin împreună şi concomitent - în regulă generală, neafectate de vreo condiţie - mai multor titulari. Se poate 386 drept de proprietate comună în devălmăşie prezenta sub două forme: drept de proprietate comună în devălmăşie şi drept de proprietate comună pe cote-părţi [v. şi drept de proprietate afectat de modalităţi; drept de proprietate comună în devălmăşie> drept de proprietate comună pe cote-părţi]. drept de proprietate comună în devălmăşie, formă a dreptului de proprietate comună care se distinge prin aceea că aparţine nefracţionat tuturor titularilor code-vălmaşi şi are ca obiect bunuri nefracţionate în materialitatea lor. Este o instituţie specifică proprietăţii private, putând avea ca titulari numai persoane fizice: soţii, cât priveşte bunurile dobândite în timpul căsătoriei, precum şi orice alte persoane fizice care, prin acordul lor de voinţă valabil exprimat, au stabilit că anumite bunuri pe care le dobândesc împreună le vor aparţine în proprietate devăl-maşă. Starea de devălmăşie izvorăşte, deci, fie din lege - în acest caz fiind legată de existenţa unei relaţii specifice între titularii dreptului (adică relaţiile de familie pe care se fondează comunitatea de bunuri a soţilor) - fie dintr-un contract, iar durata sa coincide cu durata relaţiilor respective (când izvorăşte din lege) sau este stabilită chiar de către părţi (când izvorăşte din contract). în privinţa bunurilor ce fac obiectul unui d.p.c.d., atributele dreptului de proprietate se exercită de către toţi proprietarii devălmaşi. în cazul bunurilor de consum, dispoziţia materială se exercită de către ei potrivit nevoilor lor de consum; cât priveşte dispoziţia juridică, aceasta necesită acordul expres sau tacit al codevăl-maşilor (în cazul soţilor, legea instituie o prezumţie de mandat tacit reciproc, cerând consimţământul expres al ambilor soţi numai pentru înstrăinarea sau grevarea unui imobil bun comun). Atunci când devălmăşia rezultă din convenţia părţilor, modul de exercitare a prerogativelor dreptului de proprietate va fi acela convenit de către titulari. Starea de devălmăşie încetează odată cu împrejurările care au generat-o: comunitatea matrimonială încetează prin desfacerea căsătoriei sau prin moartea unuia dintre soţi (în cazuri excepţionale şi prin împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, prin hotărâre judecătorească), iar devălmăşia rezultată din convenţie încetează tot astfel, prin efectul voinţelor părţilor. în toate cazurile, lichidarea stării de devălmăşie se face prin împărţeală amiabilă sau judecătorească şi urmează aceleaşi reguli ca şi lichidarea proprietăţii comune pe cote-părţi. împărţeala este precedată de transformarea stării de devălmăşie în stare de coproprietate ordinară, prin stabilirea cotelor-părţi ideale ale fiecăruia dintre codevălmaşi din dreptul de proprietate asupra bunurilor lor comune. Criteriul stabilirii acestor cote-părţi este aportul fiecărui codevălmaş la achiziţionarea bunurilor comune. Până la determinarea cotelor-părţi ideale, drepturile codevălmaşilor nefiind 387 drept de proprietate comună pe cote-părţi stabilite în întinderea lor, nu pot fi înstrăinate de către aceştia, iar bunurile comune nu pot fi urmărite de către creditorii personali ai niciunuia dintre ei. drept de proprietate comuni pe cote-pirţi, formă a dreptului de proprietate comună care se distinge prin aceea că obiectul rămâne nefracţionat în materialitatea sa, în timp ce dreptul de proprietate însuşi se fracţionează în cote-părţi ideale şi abstracte (egale sau inegale). Dreptul fiecărui coproprietar priveşte întregul bun şi se întâlneşte cu drepturile celorlalţi în fiecare dintre cele mai mici particule ce alcătuiesc bunul în materialitatea sa; nu este necesar ca drepturile coproprietarilor să fie egale ca întindere. Titulari ai d.p.c.c.p. pot fi: statul, societăţile comerciale, cooperativele, sindicatele, fundaţiile, alte persoane juridice, precum şi persoanele fizice. în funcţie de obiectul său, d.p.c.c.p. poate avea corespondent în starea de coproprietate sau în starea de indiviziune. Coproprie-tatea există atunci când dreptul de proprietate comună pe cote-părţi are ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate. Ea poate fi forţată sau perpetuă şi ordinară sau temporară. Indiviziunea este o modalitate a patrimoniului, care, aparţinând în comun mai multor persoane, are ca obiect o universalitate nedivizată de bunuri. Sub aspect terminologic, d.p.c.c.p. exprimă aceeaşi idee ca şi copro-prietatea, fiind sinonim cu aceasta. Regimul juridic al coproprietăţii este construit pe două principii, şi anume: niciunul dintre coproprietari nu are un drept exclusiv asupra unei părţi materiale determinate din bunul aflat în coproprietate; fiecare coproprietar are un drept exclusiv numai asupra unei cote-părţi ideale, abstracte, matematice din dreptul de proprietate asupra acelui bun. Corespunzător acestor principii, trebuie să se facă distincţie între drepturile coproprietarilor bunului în materialitatea sa şi drepturile acestora referitoare la cota-parte ideală, matematică, din dreptul de proprietate ce aparţine fiecăruia dintre ei, în mod exclusiv. A. Coproprietarii nu au drepturi sau prerogative asupra unei părţi determinate din bun privit în materialitatea sa. Exercitarea atributelor de posesie şi de folosinţă poate fi făcută de către fiecare coproprietar, fără a fi nevoie în acest sens de consimţământul prealabil al celorlalţi coproprietari. Pot fi încheiate chiar acte de dispoziţie juridică de către oricare dintre coproprietari, dar eficacitatea lor este dependentă de rezultatul împărţelii. Posesia, mai exact coposesia, permite fiecărui copărtaş să exercite stăpânirea materială a bunului simultan şi concurent cu ceilalţi copărtaşi. Acela dintre copărtaşi care este tulburat sau este exclus de la posesie de către ceilalţi copărtaşi are dreptul să introducă împotriva lor o acţiune posesorie. Posesia exercitată de către un singur copărtaş nu este o posesie utilă şi deci el nu poate invoca uzuca- 388 drept de proprietate comună pe cote-părţi piunea. Copărtaşul poate însă inter-verti posesia exercitată de el, din coposesie într-o posesie exclusivă, care să întrunească calităţile posesiei utile. într-o atare ipoteză, copărtaşul posesor exclusiv al bunului poate invoca uzucapiunea, în condiţiile prevăzute de lege, pentru a deveni proprietarul său exclusiv. Fiecare copărtaş poate exercita folosinţa materială a bunului, cu respectarea următoarelor două condiţii: să nu schimbe destinaţia şi modul de utilizare a bunului şi să nu împiedice exerciţiul simultan şi concurent al folosinţei celorlalţi copărtaşi. în caz de neînţelegere între copărtaşi cu privire la folosirea materială a bunului comun, în principiu, instanţa de judecată nu are competenţa să hotărască asupra unui partaj de folosinţă, dacă este sesizată de către un copărtaş, fără consimţământul celorlalţi. Oricare dintre copărtaşi este îndreptăţit să ceară încetarea stării de coproprietate prin partaj, atunci când nu a fost convenită de către toţi copărtaşii menţinerea stării de coproprietate pentru o anumită perioadă. Cât priveşte fructele bunului comun, acestea pot fi percepute în proprietate exclusivă de către fiecare coproprietar proporţional cu cota-parte ideală ce-i revine din dreptul de proprietate. Dispoziţia materială asupra bunului comun poate fi exercitată numai cu consimţământul tuturor coproprietarilor. Niciunul dintre coproprietari, indiferent de întinderea cotei sale ideale de proprietate, nu poate face, fără acordul celorlalţi, lucrări de transformare, renovare sau orice altă lucrare de natură a schimba destinaţia bunului. Fiecărui coproprietar îi revine, proporţional cu cota sa de proprietate, productele bunului comun. B. Cu privire la actele juridice vizând bunul comun în materialitatea sa ori o parte materială determinată din acesta, primeşte aplicare regula unanimităţii. Raţiuni de ordin practic fac însă necesară distincţia între actele de conservare, actele de administrare şj actele de dispoziţie juridică. în privinţa actelor de conservare şi de administrate, regula unanimităţii a fost atenuată de către jurisprudenţă, care a validat, în mod constant, în temeiul gestiunii de afaceri, actele de conservare îndeplinite de către un singur coproprietar, statuând, totodată, că şi actele de administrare încheiate de către un singur coproprietar pot fi validate, de la caz la caz, fie în temeiul unui presupus mandat tacit existent între copărtaşi, fie în temeiul gestiunii de afaceri ori a regulilor aplicabile contractului de societate (dacă în cazul dat este posibilă o extindere a domeniului de incidenţă a acestora). De asemenea, jurisprudenţa a mai statuat că oricare dintre copărtaşi poate să ceară remedierea degradărilor cauzate bunului comun sau despăgubiri de la autorul lor, potrivit normelor răspunderii civile delictuale, fără a fi necesar, într-un atare scop, consimţământul celorlalţi coproprietari. Cât priveşte actele de 389 drept de proprietate comună pe cote-părţi dispoziţie, un singur copărtaş nu poate îndeplini asemenea acte, în absenţa consimţământului unanim al celorlalţi copărtaşi. Este vorba de acte de înstrăinare (în tot sau în parte) ori de grevare cu sarcini (total sau parţial) a bunului comun. Atunci când dobânditorul cunoaşte în momentul perfectării actului de înstrăinare că cel ce înstrăinează nu este proprietarul exclusiv al bunului, acel act juridic este valabil, dar se analizează ca fiind un act sub condiţie rezolutorie, ce poate fi consolidat sau desfiinţat în funcţie de rezultatul împărţelii. Dacă prin partaj bunul va reveni în proprietatea exclusivă a fostului copărtaş înstrăinător, dreptul dobânditorului se va consolida, devenind pur şi simplu. în cazul în care bunul înstrăinat revine, prin efectul partajului, în lotul atribuit altui coproprietar, înstrăinarea se desfiinţează, fiind rezolvită în temeiul efectului declarativ al împărţelii. Atunci când dobânditorul bunului comun nu cunoaşte, la data încheierii actului translativ, faptul că înstrăinătorul are numai calitatea de coproprietar, actul respectiv este lovit de nulitate relativă. Oricare dintre copărtaşi poate înstrăina şi greva cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului în favoarea unui alt copărtaş sau unei alte persoane, care se subrogă astfel în drepturile înstrăinătorului. Coproprietarilor le revine un set de obligaţii, dintre care cele mai semnificative sunt următoarele: îndatorirea de a contribui, proporţional cu cota-parte ideală ce-i revine, la acoperirea cheltuielilor şi datoriilor ocazionate de întreţinerea, conservarea şi administrarea bunului comun. Dacă obiectul coproprietăţii este un teren agricol, coproprietarii mai au şi o serie de obligaţii propter rem, prevăzute expres de legislaţia funciară. Coproprietatea obişnuită (temporară) are caracter vremelnic şi poate înceta prin diferite moduri: prin confuziune, atunci când toate cotele-părţi ideale sunt dobândite prin acte juridice sau uzucapiune de unul dintre copărtaşi sau de către o terţă persoană; poate înceta şi prin pieirea totală a bunului, precum şi prin expropriere: modalitatea obişnuită de încetare a proprietăţii comune pe cote-părţi este partajul (voluntar sau judiciar). Dreptul de a cere ieşirea din indiviziune este imprescriptibil. Acest drept se stinge numai odată cu stingerea coproprietăţii. Exerciţiul dreptului de a cere împărţeala poate fi suspendat dacă, prin convenţie, copărtaşii s-au obligat să menţină starea de coproprietate. Convenţiile de menţinere a coproprietăţii pot fi încheiate valabil numai pe o perioadă de cel mult cinci ani, putând fi reînnoite la expirarea acestui termen suspensiv. Jurisprudenţa a statuat că, la efectuarea partajului, trebuie să se ţină seama de regimul juridic al diferitelor categorii de fructe. Astfel, fructele civile (chiriile) fiind concretizate în sume de bani, se cuvin tuturor coproprietarilor sub forma unor drepturi de creanţă, prescriptibile în termenul general de prescripţie de 390 drept de proprietate privată trei ani. Dreptul de a cere în justiţie aducerea fructelor industriale şi a celor naturale, cât timp există în materialitatea lor, la masa de împărţit, este imprescriptibil, fiind vorba de o revendicare propriu-zisă. Atunci când fructele nu mai există în materialitatea lor, fiecare copărtaş are un drept de creanţă corespunzător, iar acţiunea pentru valorificarea acestui drept este prescriptibilă în trei ani [v. şi drept de proprietate; drept de proprietate comună]. drept de proprietate coope-ratist-obşteasci, formă a dreptului de proprietate privată, constând în facultatea recunoscută de lege fiecărei organizaţii cooperatiste (sau uniuni de asemenea organizaţii) sau obşteşti, ca persoană juridică, de a-şi apropria mijloace de producţie şi produse, având prerogativa de a exercita asupra lor posesia, folosinţa şi dispoziţia, în nume propriu şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legii. Are ca titular organizaţia cooperatistă sau obştească, privită în calitatea sa de persoană juridică. Este un drept real, deci absolut. D.p.c.o. este un drept exclusiv, în sensul că organizaţia titulară este singura îndreptăţită să exercite, în nume propriu şi în interes propriu, atributele pe care le implică. Este un drept imprescriptibil, sub aspect extinctiv; acţiunea în revendicare a bunurilor proprietate cooperaţist-obştească este şi ea imprescriptibilă, prin invocarea excepţiei dobândirii bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă şi a bunurilor imobile prin uzucapiune. Este un drept alienabil şi sesizabil. drept de proprietate industrială, denumire generică dată ansamblului normelor juridice privitoare la dreptul de inventator, dreptul asupra mărcilor de fabrică, de comerţ şi de serviciu, precum şi de dreptul asupra modelelor de utilitate, asupra modelelor şi desenelor industriale etc. drept de proprietate literari, denumire improprie dată în dreptul occidental instituţiei juridice a dreptului de autor asupra unor opere de creaţie intelectuală (literare, artistice sau ştiinţifice). drept de proprietate particulari, denumire improprie dată în legislaţia din unele ţări europene instituţiei juridice a dreptului de autor asupra unor opere de creaţie intelectuală (literare, artistice, ştiinţifice). drept de proprietate periodici, v. proprietate periodică. drept de proprietate privaţi, formă a dreptului de proprietate ce are ca titulari persoanele fizice, persoanele juridice, statul, unităţile administrativ-teritoriale, obiectul său este format din bunuri imobile sau mobile, exercitarea prerogativelor acestui drept - posesia, folosinţa şi dispoziţia - făcându-se prin putere proprie şi în interes propriu, în mod exclusiv şi perpetuu, cu respectarea condiţiilor determinate de lege. Legea proclamă 26 391 drept de proprietate privată inviolabilitatea proprietăţii private. D.p.p. prezintă următoarele caractere juridice: a) este alienabil: bunurile ce formează obiectul acestui drept de proprietate se află în circuitul civil, inclusiv acelea ce aparţin domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. Din punct de vedere al aIienabiIităţii d.p.p., există o egalitate deplină a titularilor acestui drept, în sensul că bunurile ce formează obiectul lui sunt alienabile, indiferent cine este proprietarul lor (statul, o unitate administrativ-teritorială, o persoană juridică sau o persoană fizică). Aceasta este o aplicare a principiului consacrat de Constituţia României conform căruia proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular; b) este prescriptibil: d.p.p. este supus atât prescripţiei achizitive, cât şi prescripţiei extinctive. Poate fi dobândit prin efectul uzucapiunii, indiferent dacă face parte din domeniul privat al statului sau dacă aparţine unui alt subiect de drept. Modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate - inclusiv uzucapiunea (la imobile) şi posesia de bună-credinţă (la mobile) - sunt aplicabile în egală măsură tuturor titularilor d.p.p.; c) este sesizabil: bunurile ce formează obiectul acestui drept pot fi urmărite de creditorii proprietarului pentru satisfacerea creanţelor lor. Urmărirea bunurilor se va face potrivit procedurii executării silite de drept comun. Vor putea fi urmărite, în condiţiile legii, atât bunurile mobile, cât şi cele imobile. Prin derogare de la această regulă, nu pot fi urmărite pe cale silită bunurile ce fac parte din domeniul proprietăţii private a statului, întrucât statul fiind întotdeauna solvabil, recuperarea creanţelor faţă de el urmează alte reguli stabilite prin legile financiare; d) este exclusiv: numai titularul său poate reuni în persoana lui şi exercita prin putere proprie şi în interes propriu toate cele trei atribute ale conţinutului dreptului de proprietate (posesia, folosinţa şi dispoziţia); e) este perpetuu: d.p.p. nu se stinge prin neuz oricât de îndelungată ar fi starea de pasivitate a proprietarului. El poate fi dobândit însă de către o altă persoană prin posesie prelungită (uzucapiune) sau prin posesie de bună-credinţă instantanee (în cazul bunurilor mobile), exercitată în condiţiile legii; f) este dezmembrabil: titularul d.p.p. poate separa unul sau unele din atributele din conţinutul dreptului pentru a le constitui ca drepturi reale principale distincte, în favoarea altor persoane; g) este nelimitat: sfera bunurilor ce pot forma obiectul d.p.p. este practic nelimitată. Rămân totuşi în afara ei bunurile obiect al dreptului de proprietate publică ce pot aparţine numai statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Pot fi titulare ale d.p.p. persoanele fizice, persoanele juridice, statul şi unităţile administrativ-teritoriale (comună, oraş, municipiu, judeţ), care şi ele sunt persoane juridice, prin efectul legii. Administrarea domeniului 392 drept de proprietate publică privat al comunei, oraşului şi municipiului se înfăptuieşte de consiliul local, iar administrarea domeniului privat al judeţului revine consiliului judeţean. Aceste organe locale decid cu privire la vânzarea şi închirierea bunurilor făcând parte din domeniul privat. în cazul societăţilor comerciale înfiinţate prin reorganizarea fostelor întreprinderi de stat (în baza Legii nr. 15/1990), statul este numai proprietarul acţiunilor, iar societatea comercială este numai proprietara bunurilor din patrimoniul ei. Subiectul de drept care administrează bunuri din domeniul privat al statului are calitate procesuală activă sau, după caz, pasivă, în privinţa acelor bunuri. Sub aspectul obiectului său, d.p.p. este nelimitat. Totuşi, în ceea ce priveşte persoanele cărora li se reconstituie sau li se constituie dreptul de proprietate, Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată, dispune că stabilirea dreptului de proprietate se face, la cerere, prin eliberarea unui titlu de proprietate în limita unei suprafeţe minime de 0,5 ha pentru fiecare persoană îndreptăţită şi de maximum 10 ha de familie, în echivalent arabil. Persoanele cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în limita suprafeţei de teren de 10 ha de familie, în echivalent arabil, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate şi pentru diferenţa dintre această suprafaţă şi cea pe care au adus-o în cooperativa agricolă de producţie sau care a fost preluată în orice mod de aceasta, până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează să se facă în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi. Totodată, aceeaşi lege a prevăzut o incapacitate specială de dobândire prin acte între vii în privinţa terenurilor agricole, iar ulterior, de Legea nr. 54/1998, potrivit căreia proprietatea funciară a dobânditorului şi a familiei sale nu putea depăşi 200 ha teren agricol în echivalent arabil. Legea nr. 54/1998 a fost abrogată prin Legea nr. 247/2005, iar această prevedere nu a mai fost menţinută. în cazul persoanelor juridice, dreptul de proprietate privată poate avea ca obiect numai bunuri care servesc la realizarea scopului persoanei juridice titulare. drept de proprietate publici, formă a dreptului de proprietate care se distinge prin aceea că titularii lui sunt numai statul şi unităţile administrativ-teritoriale, iar obiectul său este format din bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Totalitatea bunurilor ce formează obiectul d.p.p. alcătuiesc domeniul public. Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia acestor bunuri, în limitele şi în condiţiile prescrise de lege. D.p.p. se dobândeşte: a) pe cale naturală; b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii; c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de 393 drept de proprietate publică consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public; e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică; f) prin alte moduri prevăzute de lege. Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local. Hotărârea de trecere a bunurilor poate fi atacată, în condiţiile legii, la instanţa de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul. Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar, se poate face numai cu plată şi cu acordul adunării generale a acţionarilor societăţii comerciale respective. în lipsa acordului menţionat, bunurile societăţii comerciale respective pot fi trecute în domeniul public numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi după o justă şi prealabilă despăgubire. Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului. Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local. D.p.p. încetează dacă bunul a pierit sau a fost trecut în domeniul privat. Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel. Hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacată, în condiţiile legii, la instanţa de contencios administrativ competentă, în a cărei rază teritorială se află bunul. D.p.p. se distinge prin următoarele caractere juridice: a) este inalienabil: Legea (nr. 213/1998) dispune că bunurile din domeniul public nu pot fi înstrăinate. Ele pot fi date numai în administrare, pot fi concesionate sau închiriate în condiţiile stabilite prin lege. Aceste bunuri sunt, deci, scoase din circuitul civil, titularii d.p.p. având în privinţa lor un drept de dispoziţie juridică limitat. Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes local, judeţean sau naţional. Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului 394 drept de proprietate publică judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local. Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de transmitere. în litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta în nume propriu. în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate potrivit prevederilor Codului de procedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare. închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, iar contractul de închiriere trebuie să cuprindă clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia. Contractul de închiriere se poate încheia, după caz, cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, de către titularul dreptului de pro- prietate sau de administrare. Concesiunea bunurilor din domeniul public, la fel ca şi închirierea acestora se pot face numai prin licitaţie publică, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. în fine, în exercitarea dreptului de dispoziţie juridică, statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice; b) este insesizabil: bunurile obiect al d.p.p. nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale. Statul fiind întotdeauna solvabil, atât datoriile sale, cât şi datoriile unităţilor administrativ-teritoriale se plătesc ori se lichidează în armonie cu prevederile unor norme legale financiare speciale. în acest caz nu primesc aplicare dispoziţiile dreptului comun din materia executării silite. Dacă astfel de bunuri ar fi sesizabile, indirect s-ar putea dobândi un drept de proprietate în privinţa lor de către alţi subiecţi de drept decât aceia care, potrivit legii, le pot fi titulari. S-ar înfrânge, totodată, şi caracterul inalienabil al d.p.p.; c) este imprescriptibil: imprescriptibilitatea d.p.p. este în sens achizitiv, ceea ce înseamnă că bunurile din domeniul public nu pot fi dobândite prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă a bunurilor mobile; d) este susceptibil de dezmembrare numai în condiţii strict reglementate de 395 drept de proprietate pur şi simplu lege: servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care aceste servituţi sunt compatibile cu uzul sau cu interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate. Servituţile valabil constituite anterior intrării bunului în domeniul public se menţin în condiţiile în care acestea sunt compatibile cu uzul sau cu interesul public. D.p.p, este incompatibil cu constituirea unui drept de uzufruct, dar prezintă o anumită compatibilitate cu constituirea unui drept de superficie; e) este inexpropriabil: bunurile din domeniul public nu sunt susceptibile de expropriere. Statul nu se poate expropria pe sine însuşi, pentru ca pe această cale să redobândească în proprietatea sa aceleaşi bunuri. Constituţia României, republicată [art. 136 alin. (3)] prevede bunurile care alcătuiesc obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică: „bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică". Legea nr. 213/1998 cuprinde enumerări detaliate ale bunurilor ce formează obiectul d.p.p. [v. şi domeniu public]. drept de proprietate pur şi simplu, varietate a dreptului de proprietate care se distinge prin aceea că are ca titular un singur subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică) iar ca obiect un bun individual determinat, o masă de bunuri generic determinată sau o universalitate de bunuri, fiind dobândit de către titularul actual în mod cert şi ireversibil. Toate atributele d.p.p.s. cu privire la obiectul acestui drept sunt cumulate de aceeaşi persoană, care le poate exercita fie direct şi nemijlocit, prin putere proprie şi în interes propriu, fie indirect şi mijlocit, prin titularii unor drepturi reale principale (dezmembrăminte ale dreptului de proprietate) constituite de proprietarul unic în favoarea lor. Totodată, nici existenţa şi nici exercitarea d.p.p.s. nu sunt dependente de evenimente viitoare, certe sau incerte [v. şi drept de proprietate; drept de proprietate afectat de modalităţii. drept de proprietate rezolubilă, acea modalitate juridică a dreptului de proprietate care exprimă situaţia de incertitudine vremelnică a acestui drept, atunci când transferul lui de la un titular la altul s-a făcut sub o condiţie rezolutorie. Neîndeplinirea condiţiei rezolutorii consolidează definitiv dreptul (rezolubil) dobândit de noul titular. Dimpotrivă, îndeplinirea condiţiei respective desfiinţează retroactiv acest drept. în privinţa transmiţătorului, condiţia rezolutorie care afectează transmiterea dreptului său de proprietate are efectele unei condiţii suspensive. Aceasta face ca bunul obiect al transmiterii să aparţină, pendente conditione, la doi proprie- 396 drept de retenţie tari: transmiţătorului, care este proprietar sub condiţie suspensivă, respectiv dobânditorului, care devine proprietar sub condiţie rezolu-torie. împrejurarea este importantă din punctul de vedere al modului de exercitare a dreptului respectiv, precum şi în ce priveşte efectele actelor juridice încheiate cu referire la acel bun. drept de reprezentare sau executare (a unei opere de creaţie intelectuală), drept subiectiv patrimonial recunoscut de lege autorului în temeiul căruia acesta este singurul îndreptăţit să întreprindă, direct sau prin contracte încheiate cu alte persoane, măsurile de folosire licită a operei sale scenice -dramatice sau muzicale - prin comunicarea ei directă pe calea interpretării în prezenţa nemijlocită a publicului, întrucât reprezentarea sau executarea presupune mijloace materiale şi umane (săli de spectacole cu instalaţii aferente, interpreţi, servicii organizate etc.) de care autorul nu poate dispune. El îşi exercită, de regulă, d.r.e. prin intermediul unor contracte de valorificare a dreptului de autor încheiate cu instituţiile culturale specializate (teatru, operă, filarmonică). drept de reproducere şi distribuire (a unei opere de creaţie intelectuală), drept subiectiv patrimonial recunoscut de lege autorului unei opere de creaţie intelectuală, în temeiul căruia acesta este singurul îndreptăţit să întreprindă, direct sau prin contracte încheiate cu alte persoane, măsuri de folosire a operei pe care a creat-o, prin realizarea, integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale operei sale, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a acesteia, precum şi stocarea permanentă ori temporară a operei cu mijloace electronice şi prin distribuirea (răspândirea) în public a exemplarelor operei astfel produse. în mod obişnuit, autorii îşi exercită acest drept prin intermediul unui contract de valorificare a dreptului de autor, încheiat cu instituţiile specializate. Ca un corolar al acestui drept, autorul se bucură, potrivit legii, şi de un drept de a trage foloasele patrimoniale din reproducerea şi distribuirea operei, ca şi din orice alt mijloc de folosire a acestuia. în cazul cesiunii dreptului la reproducere a unei opere se prezumă că dreptul la distribuirea copiilor unei astfel de opere a fost, de asemenea, cesionat, cu excepţia dreptului la import, dacă nu se prevede altfel prin contract. drept de retenţie, drept real ce conferă titularului său, care este creditor într-un raport juridic obligaţional şi, totodată, debitor al obligaţiei de restituire sau de predare a bunului altuia, facultatea să reţină acel bun în stăpânirea sa şi să refuze restituirea lui până când debitorul său, creditor al obligaţiei 397 drept de retenţie de restituire a lucrului, îi va plăti datoria născută în sarcina sa cu referire la acel lucru. D.r. nu este reglementat distinct şi cu valoare de principiu prin textele Codului civil român. Existenţa şi legitimitatea sa se sprijină pe câteva cazuri de aplicaţie practică, reglementate prin diferite dispoziţii normative. Ca şi concept juridic, d.r. este o creaţie a doctrinei juridice şi, mai ales, a jurisprudenţei. Codul civil român reglementează, printre altele, următoarele cazuri de aplicaţie practică în diferite materii a d.r.: a) în materie de succesiune, art. 771 C. civ. dispune: „Coeredele care raportează imobilul în natură poate să reţină posesiunea până la plata efectivă a sumelor ce-i sunt datorate pentru cheltuieli sau amelioraţiuni"; b) în materie de vânzare, art. 1322 C. civ. stabileşte că: „Vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de vânzător un termen pentru plată"; c) în materia contractului de arendă şi de locaţiune, art. 1444 C. civ. prevede, în cazul vânzării imobilului, că „arendaşul ori locatarii nu pot fi daţi afară mai înainte de a fi dezdăunaţi de către locator, iar când acesta nu o face, de către cumpărător"; d) în materie de depozit, art. 1619 C. civ. precizează că depozitarul poate reţine lucrul depozitat până la plata integrală a sumelor ce i se datorează de către deponent în legătură cu depozitul; e) în materia posesiei de bună-credinţă, art. 1910 C. civ. recunoaşte un d.r. în favoarea terţului dobânditor de bună-credinţă al unui lucru furat sau găsit, pe care l-a cumpărat la bâlci sau la târg sau la o vindere publică, sau la un magazin care vinde astfel de lucruri, până în momentul în care proprietarul care revendică bunul îi plăteşte preţul la care l-a cumpărat. Jurisprudenţa a extins aplicarea d.r. şi la alte cazuri cu referire la care s-a constatat existenţa unei legături între lucrul aflat în deţinerea creditorului şi datoria debitorului căruia îi aparţine acel lucru. Aceste cazuri sunt următoarele: gerantul este îndreptăţit să reţină lucrul geratului până la plata cheltuielilor necesare şi utile pe care le-a făcut în legătură cu acel lucru; mandatarul poate reţine lucrurile mandan-tului pe care le are în stăpânire, până la plata integrală a cheltuielilor făcute cu acele lucruri; acela dintre foştii soţi, care, prin efectul hotărârii de partaj, a primit o sultă, poate reţine bunurile comune partajate pe care le are în stăpânire, până când fostul soţ căruia i s-au atribuit acele bunuri îi plăteşte sulta la care a fost obligat; pose-sorul-neproprietar al bunului revendicat de proprietarul-nepose-sor este îndreptăţit să reţină acel bun până la deplina sa despăgubire de către respectivul proprietar; acela care a construit, a plantat sau a executat o lucrare pe terenul altuia are facultatea să reţină construcţia, plantaţia sau lucrarea realizate până când proprietarul terenului, care invocă accesiunea, îi achită integral despăgubirile ce i se cuvin; 398 drept de retenţie deţinătorul unui imobil aflat în proprietatea altei persoane este îndreptăţit să reţină bunul respectiv până când proprietarul îi plăteşte suma reprezentând valoarea îmbunătăţirilor şi adăugirilor aduse imobilului. Atunci când d.r. este consacrat prin lege, el operează ope legis în favoarea creditorului, care, în acelaşi timp, este şj debitorul obligaţiei de restituire. într-o atare ipoteză, instanţa de judecată înaintea căreia se invocă acest drept, fie pe cale de acţiune principală, fie pe cale de excepţie, are obligaţia să-l recunoască. Pentru acordarea d.r. de către instanţă (deci pe cale judiciară), în alte situaţii decât cele în care un atare drept este consacrat prin lege, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii minimale: a) creanţa retentorului să fie certă, lichidă şi exigibilă; b) d.r. să fie invocat faţă de proprietarul exclusiv şi actual al bunului respectiv; c) între lucru şi creanţă să existe o conexiune. Este necesar ca datoria să aibă o anumită legătură cu lucrul, adică să existe un debitum cum re iunctum. Conexitatea poate avea natură contractuală (depozit) sau o natură extracontractuală (accesiune). Conexiunea dintre datorie şi lucru poate fi materială sau juridică. Există d.r. nu numai atunci când naşterea creanţei s-a produs în legătură cu lucrul, ci şi atunci când deţinerea lucrului de către retentor şi creanţă izvorăsc din acelaşi raport juridic, cum se întâmplă, bunăoară, când mandatarul reţine lucrurile primite pentru mandant până ce i se restituie cheltuielile făcute cu executarea mandatului; d) lucrul respectiv să fie un bun corporal, mobil sau imobil, aflat în stăpânirea retentorului. în prezenţa acestor condiţii, acordarea d.r. nu constituie o facultate, ci o obligaţie pentru instanţa de judecată sesizată cu această problemă. Jurisprudenţa a statuat că d.r. nu este o simplă favoare pe care instanţa poate să o acorde prin apreciere, de la caz la caz, ci un drept ce trebuie recunoscut tuturor creditorilor ale căror creanţe s-au născut în legătură cu bunuri supuse restituirii. D.r. se recunoaşte de către instanţă la cererea părţii interesate şi constituie, în realitate, o garanţie a realizării creanţelor pe care reten-torul le are faţă de proprietarul bunului. Din punct de vedere al naturii juridice, d.r. este un drept real imperfect. Este un drept real, deoarece este opozabil nu numai debitorului, ci şi terţilor, persoane străine de raportul juridic contractual sau extracontractual care l-a generat. în consecinţă, el poate fi opus tuturor creditorilor debitorului, indiferent dacă aceştia sunt ipotecari, chirografari sau privilegiaţi. Este de precizat că opozabilitatea sa faţă de creditorii ipotecari şi cei privilegiaţi se restrânge la aceia dintre ei ale căror ipoteci sau privilegii s-au născut ulterior intrării lucrului în posesia retentorului. Totodată, d.r. este opozabil nu numai proprietarului iniţial al lucrului, ci şi proprietarului subdo-bânditor. Natura de drept real a d.r. se justifică prin gradul său de 399 BC.U "M. EMINESCU" IAŞI drept de servitute opozabilitate mai larg decât cel ce caracterizează drepturile personale. El este însă un drept real imperfect, deoarece retentorului nu îi este recunoscut atributul de urmărire. Deşi nu poate opune celorlalţi creditori un drept de preferinţă, retentorul, care este un creditor chirografar, dobândeşte posibilitatea de a fi plătit înaintea celorlalţi creditori, întrucât d.r. produce în fapt efecte similare cu cele specifice privilegiilor. D.r. este o garanţie pasivă şi de aceea el poate fi exercitat numai atât timp cât lucrul se află în detenţia debitorului. D.r. încetează în momentul deposedării voluntare a retentorului. D.r. conferă retentorului numai o detenţie precară, acesta din urmă neavând posesia lucrului. Totuşi, retentorul poate exercita în favoarea sa acţiunile posesorii la fel ca orice detentor precar, dar nu poate beneficia de efectele posesiei, precum dobândirea în proprietate a fructelor bunului sau uzucapiunea. D.r. nu trebuie confundat cu excepţia de neexecutare, specifică contractelor sinalagmatice. într-adevăr, d.r. are caracter absolut, fiind opozabil tuturor şi, totodată, indivizibil, având ca obiect întregul obiect aflat în detenţia retentorului, până la achitarea integrală a datoriei, pe când excepţia de neexecutare are, dimpotrivă, caracter relativ, întrucât izvorăşte dintr-un contract sinalagmatic, putând fi înlăturată prin executarea parţială a obligaţiei corelative ce-i revine celuilalt partener contractual. Pe de altă parte, sfera d.r. este mai largă, acesta putând fi invocat ori de câte ori între lucru şi datorie există o conexitate materială sau juridică, în timp ce excepţia de neexecutare constituie un mijloc de apărare ce poate fi invocat numai în cadrul unui raport obligaţional născut dintr-un contract sinalagmatic. drept de servitute, drept real imobiliar, accesoriu, perpetuu şi indivizibil, care dezmembrează proprietatea, conferind titularului său anumite prerogative strict limitate asupra lucrului altuia [v. şi servitute]. drept de suită, componentă a conţinutului dreptului de autor, având o dublă natură: patrimonială şi personală nepatrimonială şi constând, pe de o parte, în facultatea autorului unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice de a încasa o cotă din preţul net de vânzare obţinut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum şi în dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa. Suma datorată se calculează conform următoarelor cote, fără a putea depăşi 12.500 euro sau contravaloarea în lei: a) de la 300 la 3.000 euro - 5%; b) de la 3.000.01 la 50.000 euro - 4%; c) de la 50.000,01 la 200.000 euro - 3%; d) de la 200.000,01 la 350.000 euro - 1%; e) de la 350.000.01 la 500.000 euro - 0,5%; f) peste 500.000 euro - 0,25%. Considerat prin prisma facultăţii recunoscute autorului de a primi un 400 drept de uz procent din preţul fiecărei revân-zări, d.s. se analizează ca fiind un drept patrimonial, dar privit prin prisma îndrituirii autorului de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa, acest drept se înfăţişează ca fiind un drept personal nepatrimonial. Conţinutul complex al d.s. pare însă a fi dominat de componenta sa personală nepatrimonială, de vreme ce legea [art. 21 alin. (7) din Legea nr. 8/1996] dispune că acest drept nu poate forma obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări [v. şi drept de autor; dreptul de a fi informaiJ. drept de superficie, drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui teren, care constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană, numită superficiar, asupra construcţiilor, plantaţiilor şi altor lucrări aflate pe terenul aparţinând altei persoane, teren în privinţa căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă. Comportă o suprapunere a două drepturi de proprietate aparţinând la doi titulari diferiţi şi având obiecte diferite: dreptul de proprietate al superficia-rului asupra construcţiilor, plantaţiilor sau lucrărilor şi dreptul de proprietate al altei persoane asupra terenului. Constituie o excepţie de la regula potrivit căreia proprietatea asupra terenului cuprinde şi proprietatea a tot ceea ce se află pe suprafaţa lui, precum şi de la principiul că proprietatea asupra unui lucru principal se extinde asupra a tot ceea ce se uneşte ca accesoriu cu acel lucru. Este un drept imobiliar, putând avea ca obiect numai construcţii, plantaţii sau lucrări ataşate de sol; el implică, pe lângă proprietatea asupra acestora, şi un drept de folosinţă asupra terenului pe care obiectele menţionate se află. Are caracter perpetuu; nu se stinge prin neuz. Implicând o suprapunere de drepturi de proprietate, şi nu o stare de coproprietate, nu poate fi făcut să înceteze prin ieşirea din indiviziune. Un exemplu de acest gen este situaţia în care, pe terenul proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi, ambii soţi construiesc o casă, ca bun comun; soţul neproprietar asupra terenului devine titular al dreptului de superficie asupra casei, alături de celălalt soţ, care are calitatea de proprietar. drept de urmărire, facultate recunoscută titularului unui drept real de a căuta şi pretinde bunul asupra căruia poartă dreptul său, în orice mâini s-ar găsi. Astfel, proprietarul unui bun care a fost pierdut sau care a intrat în alt mod în posesia nelegitimă a altei persoane, poate să pretindă înapoierea acelui bun de la cel care îl deţine fără temei legal. drept de uz, drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate, care conferă titularului său prerogativele de a se folosi de lucru şi de a-i culege fructele numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale. Este o varietate a dreptului de uzufruct. Are un caracter strict personal, în sensul că nu poate fi 401 drept de uzufruct nici cedat şi nici închiriat altcuiva. Se dobândeşte, se exercită şi se stinge după regulile aplicabile uzufructului. drept de uzufruct, drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate, care conferă titularului său posesia şi folosinţa asupra lucrurilor ce aparţin altcuiva, precum şi posibilitatea exercitării acestor atribute în aceleaşi condiţii ca şi proprietarul, având însă îndatorirea de a conserva substanţa lucrurilor respective. Este un drept temporar prin însăşi esenţa sa; când titularul lui este o persoană fizică, se stinge cel mai târziu la moartea uzufructua-rului, iar când are ca titular o persoană juridică (a cărei durată, de obicei, nu este predeterminată) el nu poate avea o durată mai mare de 30 de ani. Poate fi constituit asupra oricăror bunuri, mobile sau imobile, corporale sau incorporale, asupra unui bun determinat, asupra unei universalităţi sau asupra unei fracţiuni dintr-o universalitate. Regula este că acest drept are ca obiect lucruri neconsumptibile; totuşi, este posibil ca el să aibă ca obiect lucruri consumptibile, situaţie în care, la expirarea termenului pentru care a fost constituit, uzufructuarul are obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare cu cele primite. Poate fi constituit prin voinţa omului: a) pe cale de convenţie între proprietar şi uzufructuar, fie direct - când proprietarul înstrăinează în favoarea uzufructuarului posesia şi folosinţa lucrului, păstrându-şi nuda proprietate, fie indirect-când proprietarul îşi reţine posesia şi folosinţa, devenind el însuşi uzufructuar şi înstrăinează numai nuda proprietate; b) prin testament, atunci când testatorul dispune prin legat instituirea unui asemenea drept. D.u. constituit prin voinţa omului poate fi: pur şi simplu, pe termen sau sub condiţie. Poate fi dobândit şi prin uzucapiune, potrivit aceloraşi reguli ca şi dreptul de proprietate. Se stinge în următoarele moduri: moartea uzufructuarului; expirarea termenului pentru care a fost constituit; consolidarea, adică dobândirea de către uzufructuar a nudei proprietăţi; neuzul sau prescripţia extinc-tivă de 30 de ani; pieirea totală a lucrului (întrucât în cazul pieirii parţiale, uzufructul continuă pentru partea din lucru care a rămas); abuzul de folosinţă, care antrenează decăderea din drept a uzufructuarului; renunţarea uzufructuarului la dreptul său; rezoluţiunea sau nulitatea titlului prin care cel ce a constituit uzufructul a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului; prescripţia achizitivă, atunci când un terţ dobândeşte pe această cale dreptul de proprietate asupra bunului, în această situaţie uzuca-pantul va fi considerat primul proprietar al bunului, astfel încât el nu va putea fi obligat să respecte uzufructul. drept exclusiv de a pune în circulaţie (o operă de creaţie intelectuală), v. şi drept de distribuţie al autorului. 402 drept la brevet de invenţie drept exclusiv de folosire a invenţiei, (denumit în unele legislaţii naţionale drept de monopol sau monopol de exploatare) facultate recunoscută de lege în favoarea titularului unui brevet de invenţie, ce are următoarele caracteristici: a) conferă titularului prerogativa de a exploata invenţia în folosul şi în interesul său şi, totodată, de a transmite dreptul de exploatare referitor la aceasta în beneficiul altor persoane printr-un contract de cesiune, de licenţă etc.; b) conferă titularului său prerogativa de a cere în justiţie interzicerea săvârşirii de către alte persoane a oricăror acte de natură să aducă atingere dreptului său exclusiv; c) durata sa este limitată de durata de valabilitate a brevetului; d) spaţial, valabilitatea sa este limitată la teritoriul naţional al statului care a acordat brevetul. drept la acţiune, 1. (în sens material) facultatea titularului unui drept subiectiv de a se adresa organului de jurisdicţie pentru a obţine recunoaşterea şi valorificarea acelui drept printr-o hotărâre care să-i asigure executarea silită a obligaţiei corelative de către debitorul ce i l-a încălcat sau i l-a contestat; se stinge prin prescripţie extinctivă; 2. (în sens procesual) îndreptăţirea şi, totodată, posibilitatea de a sesiza organul de jurisdicţie şi de a pune în mişcare activitatea pentru înfăptuirea justiţiei într-un raport juridic concret. D.a. în sens procesual nu cade sub incidenţa prescripţiei extinctive dacă nu este dublat de un d.a. în sens material. Astfel, sunt imprescriptibile: acţiunile având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept; acţiunile pentru asigurarea dovezilor etc. drept la brevet de invenţie, (în sensul Legii nr. 64/1991, republicată) facultate recunoscută prin lege inventatorului sau succesorilor săi în drepturi de a se bucura de titlul de protecţie pentru invenţie, care este brevetul de invenţie, ce conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe toată durata de valabilitate a acestuia. Prin eliberarea acestui titlu de protecţie sunt recunoscute ope legis şi apărate, pe teritoriul României, drepturile asupra invenţiei. în cazul în care invenţia a fost creată împreună de mai mulţi inventatori, fiecare dintre aceştia are calitatea de coautor al invenţiei, iar d.b.i. aparţine în comun acestora. Dacă mai multe persoane au creat aceeaşi invenţie, independent una de alta, dreptul la brevet aparţine celei care a depus cea dintâi o cerere la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, iar dacă o prioritate a fost recunoscută, persoanei a cărei cerere de brevet are cea mai veche dată de prioritate, numai dacă documentaţia privind cererea sau, după caz, cea privind brevetul având data de depozit sau de prioritate recunoscută cea mai veche a fost publicată conform legii. Atunci când inventatorul este salariat, în lipsa unei prevederi contractuale mai avantajoase 403 drept la egalitate de tratament acestuia, d.b.i. aparţine: a) unităţii, pentru invenţiile realizate de salariat în exercitarea unui contract de muncă ce prevede o misiune inventivă încredinţată în mod explicit, care corespunde cu funcţiile sale; inventatorul beneficiază de o remuneraţie suplimentară stabilită prin contract; b) salariatului, pentru invenţiile realizate de către acesta, fie în exercitarea funcţiei sale, fie în domeniul activităţii unităţii, prin cunoaşterea sau folosirea tehnicii ori mijloacelor specifice ale unităţii sau ale datelor existente în unitate, fie cu ajutorul material al acesteia, în lipsa unei prevederi contractuale contrare. în cazul în care invenţia rezultă dintr-un contract de cercetare, în lipsa unei clauze contrare, d.b.i. aparţine unităţii care a comandat cercetarea, inventatorul având dreptul la o remuneraţie suplimentară, stabihtă prin act adiţional la contract. în toate situaţiile menţionate, inventatorul şi unitatea au obligaţia reciprocă să se informeze în scris asupra creării şi stadiului realizării invenţiei şi să se abţină de la orice divulgare. încălcarea obligaţiei de a informa atrage răspunderea persoanei vinovate [v. şi brevet de invenţie]. drept la egalitate de tratament, prerogativă în temeiul căreia membrii asociaţi într-o societate pot pretinde adunării generale a acesteia să nu adopte decizii care ar avantaja pe unii dintre ei în detrimentul celorlalţi. Nesocotirea acestui drept de către organul suprem al societăţii lipseşte de valabilitate juridică deciziile astfel luate. D.e.t. este intangibil şi inderogabil, constituind prin aceasta o limitare a puterilor de decizie ale adunării generale. drept la folosirea invenţiei de către un terţ, (în sensul Legii nr. 64/1991, republicată) prerogativă recunoscută de lege persoanei care a aplicat obiectul brevetului de invenţie sau cel al cererii de brevet, aşa cum a fost publicată, ori care a luat măsuri efective şi serioase în vederea producerii sau folosirii lui cu bună-credinţă pe teritoriul României, independent de titularul acesteia, cât şi înainte de constituirea unui depozit naţional reglementar privind acea invenţie sau înainte de data de la care curge termenul de prioritate recunoscută; în acest caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data de depozit sau a priorităţii recunoscute. Acest drept nu poate fi transmis decât împreună cu patrimoniul titularului său ori cu o fracţiune din patrimoniul afectat exploatării invenţiei. în cazul folosirii cu bună-credinţă sau al luării măsurilor efective şi serioase de folosire a invenţiei de către terţi în intervalul de timp dintre momentul decăderii din drepturi a titularului de brevet şi momentul revalidării brevetului, invenţia poate fi utilizată în continuare de acea persoană, în volumul existent la data publicării menţiunii revalidării, şi dreptul la folosire nu poate 404 drept la întreţinere fi transmis decât cu patrimoniul persoanei care utilizează invenţia ori cu o fracţiune din patrimoniul care este afectat exploatării invenţiei. Invenţia sau parte din aceasta la a cărei protecţie s-a renunţat poate fi liber exploatată de către terţi [v. şi depozit naţional regie-mentar]. drept la inviolabilitatea operei şi la folosirea ei în condiţii potrivite cu natura acesteia, drept personal nepatrimonial recunoscut de lege autorului oricărei opere de creaţie intelectuală, în virtutea căruia autorul poate pretinde ca opera lui să fie răspândită în public aşa cum a fost creată de el, fără niciun fel de modificare adusă de alte persoane şi să fie folosită în condiţii adecvate naturii ei. D.i.o. vizează atât opera în ansamblul ei, cât şi structura sa tematică (titlu, subtitlu, prefaţă etc.). Modificările aduse operei cu consimţământul autorului nu constituie încălcări ale acestui drept. Consimţământul autorului pentru asemenea modificări trebuie considerat ca implicit cuprins în conţinutul consimţământului lui la folosirea operei în vederea elaborării unei opere derivate sau la încorporarea operei sale într-o operă comună sau colectivă, care presupune o coordonare şi adaptare reciprocă a operelor încorporate. Nu constituie atingeri aduse d.i.o. nici modificările necesare pentru corectarea unor greşeli de ortografie, de punctuaţie sau chiar de sintaxă, strecurate în manuscris. Imperfecţiunile de stil nu pot fi însă corectate, deoarece stilul reflectă prin excelenţă personalitatea operei, ceea ce face ca orice modificare a stilului, fără încuviinţarea autorului, să aibă semnificaţia unei încălcări a d.i.o., producând alterarea operei. Atunci când drepturile autorului se suprapun peste dreptul de proprietate asupra bunului material în care este încorporată opera (aşa cum se întâmplă în cazul operelor de artă plastică), d.i.o. presupune în mod necesar importante îngrădiri ale dreptului de dispoziţie materială ce revine proprietarului. într-adevăr, acesta nu poate distruge, degrada sau folosi în condiţii nepotrivite cu natura operei, bunul material în care este încorporată opera. Proprietarul are obligaţia să asigure condiţii de păstrare şi de conservare, adecvate pentru acel bun [v. şi drept de autor]. drept la înapoierea copilului, drept recunoscut părinţilor, ca element al conţinutului ocrotirii părinteşti, concretizat în prerogativa acestora de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl deţine fără temei legal. Exercitarea acestui drept nu implică însă în mod necesar obţinerea rezultatului urmărit: instanţa judecătorească poate să respingă cererea de înapoiere, ori de câte ori constată că înapoierea copiilor la părinţii săi ar fi contrară intereselor copilului. drept la întreţinere, drept subiectiv consacrat prin lege în favoarea persoanei aflate în nevoie, 405 drept la marca de fabrică, de comerţ sau de serviciu sau prin convenţie, în favoarea întreţinutului, de a pretinde, în primul caz, întreţinere din partea altei persoane, de care este legată printr-o relaţie de rudenie, de căsătorie sau de altă natură şi căreia îi incumbă obligaţia legală de întreţinere, iar în al doilea caz de la partenerul său contractual (întreţinătorul) de a-şi îndeplini angajamentul asumat contractual privind acordarea întreţinerii. în virtutea legii, au d.î. descendenţii minori, oricare ar fi cauza nevoii în care se află, precum şi celelalte persoane în favoarea cărora legea a consacrat o atare îndreptăţire, dacă şi în măsura în care se află în nevoie ca urmare a faptului că nu au posibilitatea realizării unui câştig din muncă datorită incapacităţii de a munci. în baza contractului (convenţiei), are d.î. întreţinutul, adică persoana care a consimţit o înstrăinare de bunuri în favoarea altei persoane (întreţinătorul) în schimbul obţinerii de la aceasta din urmă a unei prestaţii de întreţinere. drept la marca de fabrică, de comerţ sau de serviciu, v. marcă. drept la paternitatea operei, v. dreptul de a fi recunoscut ca autor. drept la reparaţia patrimonială a prejudiciilor suferite de autor în caz de folosire fără drept a operei, drept subiectiv patrimonial recunoscut de lege autorului unei opere de creaţie intelectuală de a cere în justiţie obligarea la despăgubiri a persoanei care, prin conduita sa ilicită, i-a adus atingere oricărui drept personal nepatrimonial sau unui drept patrimonial din conţinutul dreptului său de autor, astfel încât prejudiciul material suferit ca urmare a unei atare conduite să fie reparat integral. în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului, instanţa va administra probele solicitate de reclamant, precum şi orice alte dovezi pe care le va considera din oficiu necesare într-un atare scop. drept obiectiv, v. drept pozitiv. drept pozitiv, totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat, prin care se reglementează o instituţie juridică (de exemplu, instituţia dreptului de proprietate, a contractului, a succesiunii, a răspunderii civile etc.) sau care alcătuiesc o ramură de drept (de exemplu, dreptul civil, dreptul familiei) ori, în fine, care alcătuiesc împreună (grupate pe instituţii şi ramuri) sistemul dreptului. D.p. exprimă voinţa statală, ridicată la rangul de lege şi concretizează, în reguli de conduită obligatorii, cerinţele disciplinei sociale, garantate, în respectarea lor, prin forţa de constrângere a statului. Totodată, d.p. recunoaşte membrilor societăţii şi anumite prerogative, numite drepturi subiective, pe care le ocroteşte, pentru ca prin intermediul lor titularii să-şi poată satisface nevoile şi interesele legitime [sin. drept obiectiv; v. şi drept subiectiv]. 406 drept relativ drept principal, drept subiectiv de sine stătător, care dă naştere în mod direct unui drept la acţiune şi în puterea căruia titularul poate pretinde altei sau altor persoane o anumită conduită sau să desfăşoare el însuşi o anumită conduită, sub protecţia legii. Din această categorie fac parte imensa majoritate a drepturilor civile [v. şi drept secundar]. drept real, drept subiectiv patrimonial şi absolut, în temeiul căruia titularul său poate să-şi exercite atributele asupra unui lucru determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane. Este un raport între oameni cu privire la un lucru, iar nu un raport între om şi lucru. Se stabileşte - cu privire la un lucru determinat - între o persoană ca subiect activ şi toate celelalte persoane ca subiecte pasive nedeterminate, ţinute de obligaţia de a nu face nimic de natură să stânjenească exercitarea de către subiectul activ a dreptului său. Conferă titularului său dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. drept real accesoriu, drept real afectat garantării unui drept de creanţă şi a cărui existenţă depinde în mod direct de existenţa dreptului garantat. Prezintă acest caracter: dreptul de ipotecă, dreptul de gaj (amanetul) reglementat de Codul civil, garanţia reală mobiliară reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999, dreptul de retenţie şi privilegiile. drept real principal, drept real care are o existenţă de sine stătătoare, independent de existenţa vreunui alt drept (real sau de creanţă). Prezintă acest caracter: dreptul de proprietate, în oricare dintre formele sale; dreptul de administrare având ca obiect bunuri din domeniul public; dreptul de superficie; dreptul de uzufruct; dreptul de uz; dreptul de abitaţie; dreptul de servitute. drept relativ, drept subiectiv care produce efecte numai între titularul său, ca subiect activ, şi una sau mai multe persoane individualizate încă de la naşterea raportului juridic, ca subiect pasiv, şi care se naşte din raportul juridic stabilit între aceşti participanţi. Obligaţia corelativă unui d.r. constă în îndatorirea subiectului pasiv de a avea conduita pe care o pretinde natura dreptului subiectului activ, adică de a da, de a face sau de a nu face ceva. Intră în categoria d.r. numai drepturi patrimoniale (de exemplu, dreptul vânzătorului la plata preţului, dreptul deponentului la restituirea bunului încredinţat depozitarului spre păstrare etc.). împrejurarea că d.r. produce efecte numai în raport cu una sau mai multe persoane, individualizate din chiar momentul naşterii raportului juridic, nu îndreptăţeşte pe celelalte persoane la săvârşirea unor acte de încălcare a acestor drepturi; în măsura în care alte persoane decât subiectul pasiv săvârşesc acte de natură să-l prejudicieze pe titularul 27. 407 drept secundar unui d.r., ele răspund patrimonial pentru prejudiciile astfel cauzate. drept secundar, drept subiectiv care nu dă naştere în mod direct unui drept la acţiune şi care se manifestă ca prerogativă ce conferă titularului său puterea ca, printr-un act juridic unilateral, să determine producerea unui efect juridic de natură să afecteze şi interesele altei persoane. Sunt drepturi secundare: dreptul debitorului de a alege, în cazul obligaţiei alternative; dreptul la denunţare unilaterală a unui contract; dreptul de preempţiune; dreptul de a ratifica o gestiune de afaceri etc. Asemenea drepturi nu intră sub incidenţa prescripţiei extinctive. drept subiectiv, facultate sau prerogativă recunoscută de lege persoanei (fizice sau juridice), subiect activ al raportului juridic, de a pretinde subiectului (sau subiectelor) pasiv să săvârşească o anumită acţiune sau să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni (adică să îndeplinească o obligaţie de a da, de a face sau de a nu face ceva - în cazul d.s. relative - ori să se abţină de la orice act care ar stânjeni exercitarea drepturilor subiectului activ - în cazul d.s. absolute), putând recurge, la nevoie, la forţa de constrângere a statului, pentru asigurarea înfăptuirii conduitei pretinse. Fiecărui d.s. îi corespunde o obligaţie şi, la rândul său, el corespunde unei obligaţii; ceea ce poate pretinde subiectul activ al raportului juridic constituie ceea ce reprezintă înda- torirea subiectului pasiv. D.s. reprezintă o instituţie fundamentală a dreptului în general şi a dreptului civil în special. Acesta constituie, totodată, şi un mijloc tehnic graţie căruia starea de fapt, concretizată în prerogativele pe care le au oamenii, în relaţiile lor unii cu alţii, precum şi în întinderea sferei în care aceste prerogative pot fi exercitate, se converteşte într-o stare de drept, protejată de ordinea juridică. dreptul autorului de a aduce opera la cunoştinţa publicului, drept personal nepatrimonial ce face parte din conţinutul dreptului de autor şi în temeiul căruia autorul unei opere de creaţie intelectuală (literară, artistică sau ştiinţifică) este singurul îndreptăţit să decidă în mod discreţionar să aducă sau să nu aducă la cunoştinţa publicului opera sa. Opera de creaţie intelectuală este o emanaţie a spiritului creator al autorului şi, totodată, o expresie a personalităţii acestuia. De aceea, numai creatorul (autorul) are dreptul să decidă dacă opera sa a ajuns la nivelul şi gradul de perfecţiune dorite de el pentru a putea fi adusă la cunoştinţa publicului şi pentru a putea influenţa critica. In primul rând, autorul trebuie să evalueze calitatea şi perfecţiunea creaţiei sale intelectuale prin prisma propriei sale exigenţe, puterea de pătrundere a mesajului operei sale în public, precum şi şansele pe care aceasta le are de a fi bine primită de cei cărora li se adresează. Pe de altă parte, aducerea operei la cunoştinţa 408 dreptul autorului de a consimţi la folosirea operei publicului pune în cauză reputaţia autorului, răspunderea sa morală, uneori chiar juridică, adică implică anumite elemente de risc pentru autor, pe care acesta nu poate fi obligat să le înfrunte decât dacă a decis el însuşi, în mod liber, aducerea operei la cunoştinţa publicului. De aceea trebuie să se recunoască autorului şi facultatea de a reveni oricând asupra deciziei sale iniţiale de a-şi aduce opera la cunoştinţa publicului. Atunci când revocarea deciziei iniţiale survine după ce autorul a încheiat un contract de valorificare a dreptului său de autor (prin care a cedat unei instituţii de specialitate exerciţiul temporar al dreptului său patrimonial de a reproduce, distribui etc.) retragerea consimţământului dat prin acel contract pentru răspândirea operei sale, chiar dacă este temeinic justificată, antrenează atât obligaţia sa la suportarea tuturor prejudiciilor încercate de instituţia de specialitate contractantă, cât şi obligaţia lui de a repara prejudiciile cauzate celorlalţi autori ai operei colective (dacă respectiva operă are un astfel de caracter). Răspândirea în public a unei opere de creaţie intelectuală, fără consimţământul expres al autorului (sau a unuia din coautori, dacă e vorba de o operă colectivă) sau împotriva voinţei exprese a acestuia, nu are nicio justificare legală. dreptul autorului de a consimţi la folosirea operei de către alţii şi de a cere încetarea actelor de folosire săvârşite fără consimţământul său, este un drept personal nepatrimonial ce intră în conţinutul dreptului de autor, în virtutea căruia autorul unei opere de creaţie intelectuală are prerogativa de a încuviinţa sau de a refuza să încuviinţeze ca: opera lui să fie folosită de către alţii în vederea creării unei opere derivate (traducere, adaptare, prelucrare, etc.); opera lui să fie folosită de către o instituţie de profil (studio de radio, televiziune, înregistrare mecanică, etc.) în scopul realizării unei opere colective; dreptul său patrimonial să fie exercitat temporar de instituţii specializate care să folosească opera în scopul în vederea căruia a fost creată acea instituţie. Dreptul de a consimţi la folosirea operei de către alţii are un conţinut mai larg decât dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului, de care se deosebeşte şi prin momentul (de regulă, ulterior) în care se exercită, ca şi prin obiectul diferit al aprecierii pe care o implică din partea autorului (apreciere ce vizează oportunitatea folosirii operei şi calităţile persoanei sau instituţiei căreia autorul îi dă consimţământul de a folosi opera, iar nu însuşirile sau gradul de desăvârşire a operei înseşi, vizate de autor, atunci când acesta apreciază aducerea operei la cunoştinţa publicului). Dreptul de a consimţi la folosirea operei de către alţii are caracter strict personal şi de aceea el nu poate fi înstrăinat. în cazul încălcării acestui drept, autorul are şi prerogativa 409 dreptul autorului de a folosi în orice mod licit opera sa personală nepatrimonială de a cere instanţei judecătoreşti să dispună încetarea actelor de folosire a operei săvârşite de alţii fără consimţământul său, precum şi luarea măsurilor adecvate pentru restabilirea dreptului încălcat. Prin caracterul său personal nepatrimonial, acest drept se diferenţiază faţă de dreptul patrimonial al autorului la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin folosirea fără drept a operei sale de către alte persoane. Folosirea unei opere de creaţie intelectuală în temeiul unei licenţe legale nu constituie o încălcare a dreptului autorului de a consimţi la folosirea operei sale de către alţii. dreptul autorului de a folosi în orice mod licit opera sa şi de a trage foloase patrimoniale din folosirea ei, drept subiectiv cu natură complexă (personal şi patrimonial), ce conferă autorului facultatea să-şi valorifice opera prin orice mijloace licite de folosire a ei, corespunzătoare specificului acesteia, precum: reproducere şi distribuire, reprezentare sau executare în public, expunere în public, difuzare prin radio sau televiziune, folosire în film etc. Acest drept are conţinut patrimonial, dar el aparţine prin excelenţă autorului, ceea ce îi conferă un dublu caracter, patrimonial şi personal, titularul său neputându-l înstrăina în favoarea altei persoane. Numai exercitarea sa poate fi înstrăinată, pe timp limitat, de regulă, în favoarea unei instituţii specializate, în temeiul unui contract de valorificare a dreptului de autor. Dreptul autorului de a trage foloase patrimoniale din folosirea licită a operei sale constituie un corolar sau, mai exact, o consecinţă firească a dreptului său de a folosi opera şi, de cele mai multe ori, se realizează sub forma remuneraţiei de autor, plătite de către instituţia culturală căreia autorul i-a cedat exerciţiul temporar al dreptului său de reproducere şi difuzare, reprezentare etc. a operei. dreptul de a stabili locuinţa minorului, drept recunoscut părinţilor - ca element al conţinutului ocrotirii părinteşti - în legătură cu persoana minorului, concretizat în prerogativa părinţilor de a locui împreună cu copilul lor. Legea dispune că minorul locuieşte cu părinţii săi, ceea ce, de altfel, este imperios necesar pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti în mod corespunzător. Autoritatea tutelară poate da însă încuviinţare copilului, la cererea acestuia, după împlinirea vârstei de 14 ani, să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale; decizia de schimbare a locuinţei copilului va putea fi însă luată numai dacă în noua locuinţă acesta va avea asigurate condiţii cel puţin la fel de bune ca în locuinţa părinţilor. De asemenea, schimbarea locuinţei copilului poate avea loc şi atunci când dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală a acestuia ar fi primejduită în casa 410 dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului părintească. Acestui drept îi corespunde îndatorirea corelativă a copilului de a nu părăsi casa părintească. dreptul de opoziţie al creditorilor la împărţeala moştenirii, facultate recunoscută de lege (art. 785 C. civ.) creditorilor oricărui comoştenitor de a interveni cu ocazia partajului succesoral pentru a-şi proteja şi realiza dreptul de creanţă. Opoziţia poate fi făcută atât în cazul partajului voluntar, cât şi în cazul partajului judiciar. Pentru a fi valabilă sunt suficiente manifestări relevante din partea creditorului din care să rezulte intenţia lui neechivocă de a interveni în partaj, manifestări cu privire la care moştenitorii să fie în cunoştinţă de cauză. Opoziţia creditorilor produce următoarele efecte: a) creditorul oponent trebuie să fie chemat la împărţeală de către comoştenitori, altfel aceasta nu va fi valabilă; b) creditorul oponent chemat la împărţeală are numai dreptul să supravegheze regularitatea împărţelii, el neputând pretinde ca aceasta să se facă potrivit intereselor sale; c) partea din moştenire ce revine moştenitorului debitor, devine indisponibilă, adică valorează poprire, acesta neputând ceda drepturilor sale unor terţe persoane şi nici nu are dreptul de a încasa sumele de bani ce i se cuvin din moştenire. Prin urmare, intervenţia creditorului se va manifesta printr-o opoziţie la împărţeală, iar dacă nu se ţine seama de opoziţia făcută şi partajul se efectuează în lipsa creditorului oponent, existând o prezumţie de fraudă, creditorul va avea dreptul să ceară desfiinţarea împărţelii prin intermediul unei acţiuni pauliene simplificate. Creditorii moştenitorilor vor putea obţine desfiinţarea împărţelii, chiar dacă n-au făcut opoziţie, în două cazuri, şi anume: a) când comoşte-nitorii au făcut împărţeala în grabă, pentru a paraliza posibilitatea de intervenţie a creditorilor; şi b) când împărţeala moştenirii a fost simulată şi creditorul cere constatarea simu-laţiei. dreptul la paternitatea operei, v. dreptul de a fi recunoscut ca autor. dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului, facultate şi, totodată, obligaţie a părinţilor referitoare la bunurile copilului lor minor, constituind un element al conţinutului ocrotirii părinteşti, concretizate în înfăptuirea de către aceştia a administrării bunurilor minorului prin efectuarea actelor de administrare propriu-zise, a actelor de conservare, precum şi - în anumite limite - a actelor de dispoziţie referitoare la acele bunuri, în ce priveşte copilul având vârsta sub 14 ani, administrarea se înfăptuieşte nu numai prin acte de administrare propriu-zise, ci şi prin acte de conservare, părintele având dreptul şi, totodată, obligaţia să facă chiar şi unele acte de dispoziţie; anumite acte de dispoziţie (înstrăinarea sau gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia şi, în 411 dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe copil general, orice acte care depăşesc sfera celor de administrare) pot fi făcute în mod valabil de către părinţi numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare; alte asemenea acte (cum ar fi înstrăinarea bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii, precum şi a bunurilor devenite nefolositoare pentru minor) pot fi făcute în mod valabil de către părinte, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. în ce priveşte minorul care a depăşit vârsta de 14 ani, acesta încheie el însuşi acte juridice, cu încuviinţarea prealabilă a părintelui (sau, după caz, a tutorelui) şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare atunci când e vorba de acte din categoria celor pe care nici părintele sau tutorele nu le poate face decât cu o astfel de încuviinţare. Minorul nu poate, nici chiar cu încuviinţare, să facă donaţii şi nici să garanteze obligaţiile altuia. Legea consacră principiul responsabilităţii tutorelui şi părintelui pentru pagubele pricinuite minorului cu ocazia administrării bunurilor acestuia. dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe copil sau de a-i încuviinţa actele, facultate şi, totodată, obligaţie a părinţilor, constituind un element al conţinutului ocrotirii părinteşti, în virtutea căreia aceştia, în calitate de reprezentanţi legali ai minorului, trebuie să-l reprezinte pe copilul până la 14 ani ori să încuviinţeze în prealabil actele minorului de peste 14 ani, pentru a-l proteja astfel împotriva eventualelor abuzuri din partea terţilor. Exercitarea dreptului şi respectiv a obligaţiei de reprezentare de către părinţi urmează regulile şi principiile pe care legea le stabileşte referitor la exercitarea acestui drept şi îndeplinirea acestei obligaţii de către tutore. Minorul care a împlinit 14 ani, implicat într-un litigiu civil, trebuie să figureze personal ca parte în proces, părinţii sau tutorele care-l asistă pe minor urmând să semneze, alături de acesta, cererile adresate instanţei şi să fie citaţi în acest scop la judecarea cauzei. drepturi afectate de modalităţi, drepturi subiective a căror naştere, exercitare sau stingere este afectată (legată), prin voinţa părţilor, de evenimente viitoare (numite generic termen şi condiţie, iar împreună modalităţi) care afectează concomitent şi corespunzător şi conţinutul obligaţiilor corelative, raporturile juridice în temeiul cărora s-au născut aceste drepturi şi obligaţii, precum şi actele juridice prin care se creează, modifică ori sting acele raporturi juridice. drepturi civile, drepturi subiective consacrate prin normele dreptului civil. Se bucură de protecţia legii şi pot fi exercitate numai în acord cu scopul lor economic şi social [v. şi exerciţiul normal al unui drept subiectiv]. drepturi eventuale, drepturi subiective cărora le lipseşte fie obiectul, fie subiectul activ, adică unul din componentele esenţiale ale existenţei lor. Ele conferă 412 drepturi personale nepatrimoniale titularului lor un grad redus de putere şi de certitudine. Din această categorie fac parte, spre exemplu, dreptul la repararea unui prejudiciu susceptibil de a se produce în viitor. drepturi patrimoniale, drepturi subiective care, având un conţinut economic, fac parte din patrimoniul persoanei (fizice sau juridice) şi sunt susceptibile de evaluare bănească. D.p. pot fi transmise către alte persoane, prin acte juridice; de asemenea, ele sunt susceptibile de transmitere şi pe cale succesorală. Pot fi exercitate şi prin reprezentare (legală sau convenţională), precum şi de către creditorii titularului lor, în anumite condiţii, pe calea acţiunii oblice. Unele d.p. (de exemplu, dreptul de proprietate, de uzufruct etc.) sunt drepturi absolute, iar altele (cum ar fi dreptul împrumutătorului de a cere restituirea sumei împrumutate, dreptul vânzătorului de a cere plata preţului etc.) sunt drepturi relative. De regulă, dreptul la acţiune în sens material privind valorificarea în justiţie a d.p. este supus efectelor prescripţiei extinctive. încălcarea d.p. generează, în sarcina autorului ei, obligaţia de reparaţie patrimonială a pagubei materiale cauzate. Din punctul de vedere al efectelor şi al naturii obligaţiei corelative, d.p. se clasifică în drepturi reale şi drepturi de creanţă, fiecare din aceste categorii având un regim juridic propriu (regim care, în privinţa drepturilor reale, se particularizează şi se nuanţează în raport cu fiecare asemenea drept în parte). drepturi patrimoniale de autor, drepturi subiective având conţinut economic, recunoscute de lege în favoarea autorului oricărei opere de creaţie intelectuală şi, prin exercitarea cărora, respectivul autor se bucură de avantajele materiale ce decurg din valorificarea operei sale de creaţie intelectuală. Au acest caracter: a) dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii; b) dreptul de a autoriza sau de a interzice utilizarea operei în unul din următoarele moduri: reproducerea operei; distribuirea operei; importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, cu consimţământul autorului, după operă; închirierea operei; împrumutul operei; comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public; radio-difuzarea operei; retransmiterea prin cablu a operei; realizarea de opere derivate; c) dreptul de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă de din preţul net de vânzare obţinut la orice revânzare a unei opere de artă grafică sau plastică ori a unei opere fotografice, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa [v. şi drept de autor]. drepturi personale nepatrimoniale, drepturi subiective intim 413 drepturi personale nepatrimoniale de autor legate de persoana titularului lor, care, fiind lipsite de un conţinut economic, nu sunt susceptibile de evaluare bănească şi nu fac parte din patrimoniul acelei persoane. Din această categorie fac parte: a) drepturi legate de existenţa şi de integritatea fizică şi morală a persoanei, ca, de exemplu, dreptul la viaţă, sănătate şi integritate corporală, dreptul la libertate, dreptul la respectul vieţii private, la onoare, la reputaţie etc.; b) drepturile referitoare la elementele de identitate ale persoanei, cum sunt dreptul la nume şi dreptul la domiciliu; c) drepturile privind creaţia intelectuală ca formă de exprimare a personalităţii, şi anume dreptul de autor, dreptul de inventator şi inovator etc. D.p.n. nu sunt cesibile către alte persoane prin acte juridice, nu se transmit prin moştenire şi nu sunt susceptibile de exercitare prin reprezentare sau de către creditorii titularului lor, pe calea acţiunii oblice; ele sunt,^ fără excepţie, drepturi absolute. în afara cazurilor expres prevăzute de lege, dreptul la acţiune în sens material pentru valorificarea în justiţie a d.p.n. este imprescriptibil. Exercitarea acestor drepturi este susceptibilă, uneori, să genereze şi efecte patrimoniale (de exemplu, căsătoria produce şi efecte patrimoniale cu privire la bunurile soţilor; dreptul de autor îndreptăţeşte pe autor de a trage foloase materiale din folosirea licită a operei sale etc.). drepturi personale nepatrimoniale de autor, drepturi subiec- tive, lipsite de conţinut economic, recunoscute prin lege autorului oricărei opere de creaţie intelectuală şi prin exercitarea cărora acesta îşi poate proteja paternitatea asupra operei respective, precum şi utilizarea acelei opere potrivit voinţei sale. Legea reglementează următoarele astfel de drepturi: a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică; b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei; c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică; d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa; e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii dreptului de exploatare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării. în principiu, d.p.n.a. nu pot forma obiectul unei renunţări sau înstrăinări. Prin excepţie de la această regulă, exerciţiul dreptului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică, al dreptului de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei şi exerciţiul dreptului de a pretinde respectarea integrităţii şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei dacă prejudiciază onoarea şi reputaţia sa, se transmit prin moştenire, pe durată de timp nelimitată, în conformitate cu legea civilă, celor chemaţi la moştenirea autorului decedat. Atunci când nu există moştenitori, exerciţiul aces- 414 dublu legat condiţional tor drepturi revine Oficiului Român pentru Drepturile de Autor [v. şi drept de autor], drepturi pure şi simple, drepturi subiective care conferă titularului lor cea mai mare putere şi certitudine, producându-şi efectele de îndată, în mod definitiv şi irevocabil, nefiind afectate de nicio modalitate. Formează categoria cea mai cuprinzătoare a drepturilor civile. drepturi subiective recunoscute de lege autorului unei opere de creaţie intelectuali, pentru ca prin exercitarea lor, respectivul autor si se poati bucura plenar de prerogativele complexe pe care i le conferi dreptul de autor, au acest caracter: a) dreptul de acces la operă şi de a o avea la dispoziţie (atunci când opera se află în proprietatea sau posesia altei persoane), dacă acest fapt este necesar pentru exercitarea dreptului de autor; b) dreptul de răscumpărare a operei în cazul în care proprietarul doreşte să o distrugă, la preţul de cost al materialului; c) dreptul de a copia opera în situaţia în care nu este posibilă returnarea originalului acestuia; d) dreptul de a face fotografii ale operei şi de a solicita proprietarului trimiterea reproducerilor proiectelor, în cazul unei structuri arhitecturale. drepturi viitoare, drepturi subiective cărora, în prezent, le lipseşte fie obiectul, fie subiectul activ sau pasiv, fiind incertă împrejurarea dacă obiectul lor va exista în viitor sau dacă ele vor aparţine unei anumite persoane. Un astfel de drept este, de exemplu, dreptul la o succesiune viitoare. Deşi puterea pe care d.v. o conferă titularului este, practic, inexistentă, iar certitudinea pe care o dau este extrem de mică, totuşi, ele nu se confundă cu expectativele, simplele năzuinţe sau speranţe privitoare la dobândirea în viitor a unui drept subiectiv, deoarece acestea din urmă nu intră în categoria drepturilor subiective. dubli reprezentare, v. auto-contract, dublu legat condiţional, procedeu juridic constând în aceea că testatorul face două legate, având acelaşi obiect, în favoarea a două persoane, sub aceeaşi condiţie, care primeşte o dublă semnificaţie, fiind rezolutorie pentru primul gratificat (numit instituit) şi suspensivă pentru cel de-al doilea gratificat (numit substituit). Un exemplu de acest gen este cazul în care testatorul face un legat având ca obiect un imobil de locuit în favoarea lui A, sub condiţia rezolutorie ca A să nu aibă copii la încetarea sa din viaţă. Totodată, acelaşi imobil este lăsat prin legat şi lui B, sub condiţia suspensivă a morţii lui A fără posteritate. Primul legatar nu are obligaţia să conserve bunul primit, iar cel de-al doilea legatar dobândeşte bunul direct de la testator. în realitate, însă, dispunătorul hotărăşte soarta juridică a imobilului pentru cazul morţii altuia (adică a primului legatar). Dispoziţia sa testamentară îmbracă forma unei 415 duplicate condiţii rezolutorii care operează retroactiv şi de aceea nu poate fi recunoscută ca valabilă. Condiţia instituită de testator fiind predecesul primului legatar, faţă de cel de-al doilea legatar operează retroactiv şi se califică ca substituţie fideico-misară şi, ca urmare, este lovită de nulitate absolută [v. şi substituţie fideicomisarăl. duplicate, 1. exemplarele identice ale înscrisului cambial, purtând semnăturile originale ale tuturor persoanelor care au semnat cambia. Duplicatele trebuie să fie numerotate în textul titlului, iar pe fiecare exemplar să se scrie al câtelea este; în caz contrar, fiecare dintre acestea constituie o cambie distinctă. Orice posesor al cambiei poate cere, dacă în cuprinsul ei nu se precizează că a fost trasă într-un singur exemplar, eliberarea mai multor duplicate. în acest scop trebuie să se adreseze girantului său nemijlocit. Toate exemplarele sunt originale, iar plata făcută posesorului unuia dintre ele, în principiu, stinge datoria; 2. copie de pe un înscris notarial, a cărui eliberare se face la cererea părţii interesate, care a participat la acest act notarial, şi a succesorilor acesteia, de către notarul public la al cărui birou se află actul original. în acest scop, notarul public va cita părţile sau, după caz, pe succesorii acestora. în textul d. se reproduc, cuvânt cu cuvânt, cuprinsul înscrisului, cât şi al încheierii prin care s-a constatat întocmirea înscrisului original. în locul semnăturilor originale se menţionează numele de familie şi prenumele fiecărui semnatar. Dacă una din părţile care au participat la actul autentic sau vreun succesor al ei se opune la emiterea d., eliberarea acestuia se va putea face, fără citarea părţilor, pe baza hotărârii judecătoreşti date în acest sens. D. are aceeaşi forţă probantă ca şi originalul. Competenţa eliberării d. de pe actele emise de notariatele de stat sau alte organe cu activitate notarială aparţine instituţiei care a preluat arhiva acestora. 416 E echitate, 1. (în sens semantic) dreptate, nepărtinire, cinste; 2. (în sens juridic) principiu pe care se întemeiază întreaga reglementare legală a relaţiilor sociale interuma-ne şi economice în spiritul dreptăţii, egalităţii şi justiţiei, al respectului reciproc şi al colaborării între membrii societăţii, al ocrotirii, conservării şi promovării valorilor sociale şi umane. în dreptul privat în general, în dreptul civil în special, e. constituie criteriul fundamental de referinţă privind interpretarea şi aplicarea normelor de drept şi a actelor juridice (mai cu seamă a contractelor), precum şi de apreciere a conduitei partenerilor contractuali în executarea prestaţiilor asumate şi în exercitarea drepturilor lor. echivalenţa prestaţiilor, principiu exprimând cerinţa ca prestaţiile la care se obligă părţile dintr-un contract oneros comutativ să fie egale sau măcar apropiate ca valoare, astfel încât niciunul dintre cocontractanţi să nu obţină avantaje materiale din păgubirea celuilalt. E.p* constituie un aspect specific al egalităţii juridice şi, totodată, o formă de concretizare a exigenţelor principiilor eticii pe planul relaţiilor contractuale, exigenţe care nu admit ca cineva să profite de pe urma stării de nevoie ori a ignoranţei altcuiva şi nici să speculeze o astfel de stare pentru a se îmbogăţi fără temei juridic. echivalent, v. executare prin echivalent. economic, v. drepturi patrimoniale; patrimoniu. edificiu, construcţie de orice fel constituind un imobil prin natură, formată ca rezultat al reunirii trainice, prin meşteşugul omului, a unor materiale încorporate direct sau indirect la sol şi caracterizată printr-o mare durabilitate. Sunt e. toate clădirile, indiferent de destinaţia concretă ce au primit, precum şi canalizările de apă, gaz şi instalaţiile electrice încorporate clădirilor. Ruina e. datorată lipsei de întreţinere sau unui viciu de construcţie angajează răspunderea proprietarului pentru pagubele cauzate astfel terţilor [v. şi răspunderea pentru ruina edificiu Iu /]. editare, v. contract de editare. edituri, structură organizatorică de tipul întreprinderii, specializată în valorificarea dreptului de autor prin reproducerea şi difuzarea operelor de creaţie intelectuală de orice fel (literare, ştiinţifice, artistice), prin editarea de cărţi şi de publicaţii periodice, precum şi prin editarea de broşuri, ziare, afişe etc. Unele e. funcţionează în cadrul şi 417 efect de comerţ sub egida anumitor fundaţii sau asociaţii nonprofit, iar altele sunt organizate ca societăţi comerciale. De asemenea, e. sunt specializate, de regulă, pe valorificarea operelor de creaţie intelectuală din anumite domenii, precum: literatură beletristică, literatură religioasă, literatură medicală, literatură ştiinţifică etc. efect de comerţ, cambie sau alt titlu de valoare prin care se constată o creanţă decurgând dintr-o livrare de mărfuri sau dintr-o prestare de servicii. efecte juridice, denumire generică dată consecinţelor produse de faptele juridice (în sens restrâns) şi de actele juridice care, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege, se bucură de eficacitate. Fiecare categorie de acte juridice produce e.j. proprii. Astfel, contractele generează un set de e.j. comune tuturor actelor juridice de acest gen; actele juridice unilaterale produc şi ele e.j. comune lor etc. Fiecare act juridic unilateral generează însă şi un set de e.j. adecvate specificului său. Tot astfel, contractele sina-lagmatice produc, pe lângă e.j. generale ale contractului, şi anumite e.j. specifice numai lor, iar fiecare contract generează şi un set de e.j. care îi sunt proprii lui. De exemplu, şi contractul de vânzare-cumpărare, şi contractul de închiriere, ambele contracte sinalagmatice, produc efectele specifice ale acestei sub-categorii de contracte. Alături de acestea însă, contractul de vânzare-cumpărare generează şi e.j. care îi sunt proprii, iar contractul de închiriere, la rândul lui, produce e.j. proprii, diferite de acelea ce decurg din contractul de vânzare-cumpărare sau din orice alt contract sinalagmatic. efectele contractului, consecinţe juridice constând în naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea de raporturi juridice obligaţio-nale, avute în vedere de către contractanţi cu ocazia perfectării contractului şi subsumate scopului acestuia. în virtutea contractului, corespunzător scopului acestuia, se creează, se transmite sau se stinge un drept real ori de creanţă. Codul civil român reglementează e.f. în art. 969-985, distinct de efectele obligaţiilor, evitând astfel confuzia făcută de Codul civil francez de la 1805, care nu distinge între efectele obligaţiilor şi efectele contractului. Fiind un acord de voinţă între două sau mai multe persoane, contractul produce efecte, prioritar, între acele persoane. Articolul 973 C. civ. dispune în acest sens: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante". Legiuitorul consacră astfel principiul relativităţii efectelor contractului. Pe cale de interpretare, acest principiu rezultă indirect şi din principiul forţei obligatorii a contractului, consacrat prin art. 969 C. civ., conform căruia: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante". Aşadar, un contract valabil încheiat produce, în principiu, efecte numai între părţile contractante, el neputând genera drepturi şi obligaţii în favoarea şi, respectiv, în sarcina persoanelor străine de contract. Nimeni 418 efectele divorţului nu poate deveni nici creditor şi nici debitor în virtutea unui contract la a cărui încheiere nu a consimţit, ceea ce înseamnă că actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să dăuneze şi nici să profite altor persoane (res inter a//os, acta aliis neque nocere, neque prodesse potest). Dacă este firesc ca cineva să devină debitor sau creditor prin manifestarea lui de voinţă, este la fel de firesc ca nimeni să nu poată deveni debitor şi, în principiu, creditor printr-un contract, în absenţa manifestării sale de voinţă. O soluţie contrară ar fi de natură să antreneze încălcarea libertăţii subiectelor de drept. Legea recunoaşte însă, în anumite condiţii, contractului puterea de a produce efecte şi faţă de succesorii în drepturi ai părţilor (avânzii-cauză) şi chiar faţă de terţii propriu-zişi [v. şi principiul relativităţii efectelor contractului; efectele specifice ale contractelor sinalagmatice; efectele obligaţiilor]. efectele divorţului, consecinţele juridice care, potrivit legii, se produc ca urmare a desfacerii căsătoriei, în relaţiile dintre soţi, în relaţiile dintre părinţi şi copiii minori şi în relaţiile dintre soţi şi terţi. 1. în relaţiile dintre soţi, divorţul produce următoarele consecinţe: A. în ce priveşte relaţiile personale: a) în planul drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale soţilor: pierderea calităţii de soţi şi încetarea drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale soţilor. Aceştia nu-şi mai datorează unul altuia fidelitate şi nici sprijin moral, iar cu excepţia cazurilor în care fiinţează obligaţia de întreţinere şi după divorţ, foştii soţi nu-şi mai datorează nici sprijin material. Ei sunt liberi să încheie o nouă căsătorie, după cum sunt liberi să se recăsătorească împreună; b) în planul dreptului la nume: soţii care în timpul căsătoriei au purtat un nume comun, redobândesc numele ce-l aveau înainte de încheierea căsătoriei, indiferent de modul în care a fost dobândit acel nume (chiar dacă dobândirea lui s-a făcut prin efectul unei căsătorii anterioare). Prin excepţie de la acest principiu, la desfacerea căsătoriei prin divorţ soţii pot conveni ca acela dintre ei care a dobândit prin căsătorie numele celuilalt să-şi păstreze acest nume şi după pronunţarea divorţului; pentru motive temeinice, instanţa poate să încuviinţeze ca soţul interesat să poarte după divorţ numele purtat în timpul căsătoriei, chiar împotriva voinţei celuilalt soţ. B. în ce priveşte raporturile patrimoniale dintre soţi: a) încetarea comunităţii de bunuri a soţilor; drept urmare, bunurile dobândite de către unul dintre soţi - sau de către foştii soţi împreună - după desfacerea căsătoriei nu sunt supuse regimului legal al comunităţii de bunuri a soţilor, ci sunt guvernate de regulile dreptului comun; pe data desfacerii căsătoriei încetează să se mai aplice prezumţia legală de mandat reciproc a soţilor; obligaţiile asumate după divorţ de către unul dintre foştii soţi nu au caracter de obligaţii comune şi deci executarea lor nu 419 efectele divorţului poate fi garantată cu bunuri comune; proprietatea comună în devălmăşie a soţilor asupra bunurilor comune se transformă în proprietate comună pe cote-părţi; b) reactivarea prescripţiei extinctive, care nu curgea între soţi pe durata căsătoriei: termenul de prescripţie a executării unei hotărâri judecătoreşti dată în timpul căsătoriei, prin care s-a recunoscut, în favoarea unuia dintre soţi, un drept de creanţă împotriva celuilalt soţ începe să curgă doar de la data desfacerii căsătoriei; împărţirea bunurilor comune. în principiu, împărţirea bunurilor comune ale soţilor poate avea loc numai ca urmare a desfacerii căsătoriei; ea este admisă, prin excepţie, şi în timpul căsătoriei, numai dacă se justifică prin motive temeinice, împărţirea convenţională a bunurilor comune făcute de soţi anterior introducerii acţiunii de divorţ este lovită de nulitate absolută; are valabilitate însă - de la data desfacerii căsătoriei - convenţia de împărţeală intervenită între soţi în timpul procesului de divorţ, dacă îndeplineşte condiţiile de formări de fond ale tranzacţiei judiciare. In cazul în care împărţirea bunurilor comune ale soţilor cu ocazia divorţului nu se realizează pe cale amiabilă, oricare dintre soţi poate cere instanţei să hotărască modul lor de împărţire, fie chiar cu ocazia procesului de divorţ, fie după desfacerea căsătoriei. Instanţa învestită cu o asemenea cerere este chemată să se pronunţe nu numai asupra modalităţii concrete de individualizare a drepturilor soţilor, ci - atunci când aceştia n-au putut cădea de acord - şi asupra măsurii cotelor-părţi ce revin fiecăruia dintre ei; d) modificarea drepturilor locative ale soţilor sau stingerea acestor drepturi în privinţa unuia dintre ei. în lipsa unei convenţii a soţilor, beneficiul contractului de închiriere a locuinţei comune revine soţului căruia i-au fost încredinţaţi spre creştere şi educare copii minori, iar dacă nu sunt copii minori, soţului care a obţinut divorţul; în toate celelalte cazuri instanţa judecătorească are facultatea să decidă căruia dintre soţi urmează să-i fie atribuit acest beneficiu. înainte de a se pronunţa cu privire la atribuirea locuinţei, instanţa judecătorească trebuie să examineze posibilitatea împărţirii acesteia, beneficiul contractului de închiriere putând fi atribuit în mod exclusiv unui soţ, în cazul în care locuinţa comună nu poate fi împărţită. 2. în relaţiile dintre părinţi şi copii, divorţul are ca efect încredinţarea copiilor minori rezultaţi din căsătorie - sau care au regimul copiilor rezultaţi din căsătorie -spre creştere şi educare. Instanţa poate hotărî încredinţarea acestora exclusiv unuia dintre părinţi, iar dacă sunt mai mulţi copii, încredinţarea lor poate fi împărţită la ambii părinţi. Dacă instanţa constată că niciunul dintre părinţi nu este în măsură să asigure condiţiile necesare pentru o normală dezvoltare fizică şi intelectuală a copiilor, va încredinţa copiii unor rude sau altor persoane ori, la nevoie, unei 420 efectele exproprierii instituţii de ocrotire. Hotărând asupra încredinţării copiilor minori, instanţa va decide, totodată, şi asupra modului de îndeplinire a obligaţiei de întreţinere ce revine părinţilor în privinţa acestora. 3. în relaţiile dintre soţi şi terţi, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut divorţul pe altă cale; până la această dată, creditorii soţilor vor putea să-şi satisfacă creanţele lor prin valorificarea unor bunuri comune ale acestora. efectele exproprierii, sintagmă ce desemnează consecinţele juridice decurgând din exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Efectele exproprierii sunt următoarele: a) imobilul expropriat trece în proprietate publică şi intră în patrimoniul expropriatorului, liber de orice sarcini, în temeiul hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi irevocabilă; intrarea imobilului în patrimoniul expropriatorului are loc pe data când expropriatorul îşi îndeplineşte toate obligaţiile stabilite în sarcina sa prin hotărârea de expropriere pronunţată de instanţa de judecată; b) se sting toate drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie şi superficie), precum şi servituţile stabilite prin fapta omului, în măsura în care existenţa lor devine incompatibilă cu situaţia naturală şi juridică a obiectivului urmărit prin expropriere; totodată, se sting şi dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă constituite asupra imobilului expropriatei dreptul de ipotecă şi privilegiul imobiliar special care grevează bunul imobil expropriat se strămută de drept asupra despăgubirii stabilite de instanţa de judecată sau prin acordul părţilor; Legea nr. 33/1994 [art. 28 alin. (2)] reglementează aici un caz de subrogaţie reală cu titlu particular; d) se sting toate drepturile personale dobândite de alte subiecte de drept cu privire la imobilul expropriat, ca de exemplu: drepturile izvorâte din contractul de locaţiune, cele generate de contractul de comodat etc. Totuşi, în cazul în care exproprierea are ca obiect un imobil cu destinaţie de locuinţă, locatarii ce deţin legal spaţiile ocupate nu pot fi evacuaţi necondiţionat, ci numai după asigurarea de către expropriator a spaţiului de locuit, potrivit legii, la cererea persoanelor respective; e) se naşte un drept de creanţă în favoarea persoanelor menţionate ca atare prin hotărârea judecătorească de expropriere, drept ce vizează despăgubirile acordate ca o consecinţă a exproprierii imobilului. Naşterea acestui drept are loc pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi dobândeşte exigibilitate la data stabilită de părţi sau, în absenţa unei convenţii a părţilor în acest sens, la data stabilită ca termen de plată de către instanţa judecătorească. Termenul de plată stabilit de instanţă nu poate fi mai mare de 30 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de expro- 421 efectele obligaţiilor priere. în termen de 30 zile de la achitarea despăgubirilor, tribunalul dă o încheiere prin care constată că au fost îndeplinite integral obligaţiile referitoare la plata despăgubirilor. Pe baza acestei încheieri se eliberează titlul executoriu şi se procedează la punerea în posesie a expropriatorului. în cazul în care exproprierea are ca obiect terenuri cultivate sau cu plantaţii, punerea în posesie a expropriatorului cu privire la acele terenuri poate avea loc numai după culegerea recoltei de către fostul proprietar. Excepţie face situaţia când în valoarea despăgubirii acordate acestuia din urmă a fost inclusă şi valoarea recoltei necu-lese. în situaţii de extremă urgenţă (cum sunt cele privind executarea unor lucrări ce interesează apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională sau cele create prin calamităţi naturale), instanţa poate dispune, prin hotărârea de expropriere, punerea imediată în posesie a expropriatorului, instituind în sarcina lui obligaţia de a consemna în termen de 30 de zile, pe numele expropriatorului, sumele stabilite cu titlu de despăgubiri. Legea nr. 33/1994 (art. 34) consacră un drept prioritar la închiriere cu privire la imobilul expropriat, pe seama expropriatorului, pentru intervalul de timp dintre momentul punerii în posesie a expropriatorului şi cel al începerii executării lucrării în vederea căreia s-a făcut exproprierea. Acest drept vizează numai ipoteza când expropriatorul a hotărât să închirieze pentru perioada menţio- nată imobilul expropriat, iar nu şi situaţia în care expropriatorul nu doreşte închirierea acelui imobil [v. şi expropriere pentru cauză de utilitate publică; expropriator]. efectele obligaţiilor, sintagmă prin care se desemnează, generic, consecinţele ce decurg din raportul juridic obligaţional şi care, în principal, se concretizează în dreptul creditorului de a urmări şi de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei asumate, precum şi în îndreptăţirea sa de a cere despăgubiri în caz de neexecutare totală sau parţială. E.o. sunt reglementate de Codul civil român prin art. 1073-1990. în cazul obligaţiilor perfecte sau civile ori depline, e.o. subsumează două drepturi subiective pe care legea le recunoaşte creditorului faţă de debitorul său, şi anume: dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, ca prerogativă principală, şi dreptul la dezdăunare, ca prerogativă subsidiară. Obligaţiile imperfecte sau naturale nu conferă creditorului dreptul de a urmări îndeplinirea lor de către debitor. în cazul obligaţiilor perfecte, pe lângă cele două drepturi menţionate (şi anume de a obţine executarea directă sau forţată a însăşi obligaţiei şi de a pretinde daune-interese, în caz de neexecutare sau de executare tardivă a obligaţiei), creditorul mai are îndreptăţirea de a lua măsuri de salvgardare şi de conservare a patrimoniului debitorului. Cât priveşte pe debitor, acesta nu este responsabil de neexecutarea sau de tardivitatea 422 efectele speciale ale contractelor sinalagmatice executării obligaţiei sale şi deci nu poate fi obligat la daune-interese faţă de creditor decât dacă neexecutarea se datorează dolului sau culpei sale, şi anume în condiţiile în care a fost pus în întârziere. E.o. se află într-o strânsă corelaţie cu efectele contractului. Astfel, atunci când obligaţiile izvorăsc din contracte, ele se înfăţişează ca un efect generat de contracte. Dar contractele pot genera obligaţii de a da, de a face sau de a nu face şi, corespunzător naturii respectivelor obligaţii, efectele lor se vor concretiza în dreptul creditorului de a obţine o prestaţie de a da, de a face sau de a nu face, aşa cum este prevăzut în contractul concret avut în vedere. Totodată, în ipoteza neîndeplinirii prestaţiei la care este îndatorat debitorul, creditorului îi revine dreptul de a pretinde şi de a obţine despăgubiri [v. şi efectele contractului]. efectele speciale ale contractelor sinalagmatice, consecinţe juridice susceptibile de a fi produse numai de contractele sinalagmatice, deoarece decurg din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor asumate de către părţi. Caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor asumate de părţile contractante este specific, prin excelenţă, contractelor sinalagmatice. în astfel de contracte, fiecare parte are, în acelaşi timp, faţă de cealaltă parte, dubla calitate de debitor şi de creditor. Obligaţia ce revine uneia din părţi îşi are cauza juridică imediată în obligaţia corelativă a celeilalte părţi, fiind interdependente. Codul civil român nu consacră expres şi direct principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor în contractele sinalagmatice, dar face aplicarea acestuia prin art. 1020 şi art. 1021, prin care se reglementează facultatea ca una din părţi să ceară rezoluţiunea contractului în cazul neexecutării culpabile a obligaţiei asumate de către cealaltă parte. Din faptul că în contractele sinalagmatice obligaţia asumată de una dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia celeilalte părţi, neexecutarea din orice motive (culpa debitorului sau forţa majoră, fapta unui terţ etc.) antrenează următoarele efecte speciale: a) obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan; fac excepţie de la această regulă contractele care, prin natura lor sau prin voinţa părţilor, se execută altfel; b) oricare dintre contractanţi este îndreptăţit să refuze executarea propriei obligaţii, câtă vreme celălalt contractant, care pretinde executarea, nu execută obligaţiile ce-i incumbă în baza aceluiaşi contract (excepţia de neexecutare); c) atunci când una din părţi nu îşi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte este îndreptăţită să ceară în justiţie rezoluţiunea contractului; d) dacă una din părţi este împiedicată de un eveniment mai presus de voinţa ei să-şi execute obligaţia asumată, contractul încetează, iar cealaltă parte este liberată de obligaţiile sale; într-o atare ipoteză, se pune problema 28. 423 eficacitate suportării riscurilor contractuale [v. şi excepţia de neexecutare; rezolu-ţiunea contractului; riscurile contractuale]. eficacitate, notă caracterizantă a actului juridic civil valabil încheiat, în virtutea căreia acel act produce efectele ce-i sunt atribuite de lege sau care sunt urmărite de părţi în armonie cu legea. Toate actele juridice a căror încheiere s-a făcut cu respectarea cerinţelor de fond şi de formă instituite prin dispoziţii imperative de lege se bucură de e. Dimpotrivă, sunt lipsite de e. actele juridice încheiate cu încălcarea normelor legale imperative sau, în general, cu nesocotirea exigenţelor ordinii publice ori a bunelor moravuri. Asemenea acte juridice sunt lovite de nulitate absolută sau sunt susceptibile de anulare prin hotărâre judecătorească. De asemenea, sunt lipsite de e. actele juridice lovite de caducitate, precum şi cele afectate de inopozabilitate, acestea din urmă fiind inapte de a produce efecte juridice împotriva acelora faţă de care respectivul act este inopozabil. Astfel, nerespectarea interdicţiei de vânzare între soţi este sancţionată cu nulitatea relativă a contractului; nerespectarea interdicţiei ca magistraţii (judecătorii şi procurorii) şi avocaţii să devină cesionari de drepturi litigioase care sunt de competenţa curţii de apel în a cărei rază teritorială aceştia îşi exercită funcţia sau profesia se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului de cesiune. Dispoziţia testamentară făcută sub condiţie suspensivă devine caducă în cazul în care legatarul a murit înainte de îndeplinirea condiţiei. Neînscrierea în registrul comerţului a menţiunii privind modificarea actului constitutiv a unei societăţi comerciale face ca actul adiţional modificator să fie lipsit de opozabilitate faţă de terţi etc. egalitatea juridicS a părţilor, metodă de reglementare specifică normelor dreptului civil, presupunând stabilirea şi organizarea raporturilor juridice patrimoniale şi personale nepatrimoniale, astfel încât subiectele acestora să se afle pe acelaşi plan, să se bucure în faţa legii de aceleaşi drepturi şi obligaţii şi să dispună de aceleaşi posibilităţi pentru valorificarea lor. E.j.p. constituie, totodată, şi un criteriu subsidiar de delimitare a ramurii dreptului civil de alte ramuri ale sistemului juridic al României (dreptul administrativ şi dreptul financiar, care folosesc ca metode de reglementare consacrarea subordonării unuia din subiectele raportului juridic faţă de celălalt subiect). E.j.p. este un reflex, un mod de concretizare specifică, prin mijloacele dreptului civil, a principiului constituţional al deplinei egalităţi a tuturor membrilor societăţii. element al activului patrimonial, orice drept sau bun făcând parte din patrimoniul unei persoane şi având destinaţia să satisfacă anumite nevoi ale acelei persoane. 424 emolument element al pasivului patrimonial, orice obligaţie care face parte din patrimoniul unei persoane, precum şi orice sarcină care grevează vreun element al activului acelui patrimoniu. elemente esenţiale (constitutive) ale contractului, v. structura contractului. elev, v. răspunderea institutorilor şi artizanilor (meşteşugarilor) pentru faptele păgubitoare ale elevilor şi ucenicilor. eludarea legii, sintagmă ce desemnează evitarea sau ocolirea intenţionată de către un subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică ) a respectării sau a aplicării întocmai a unor dispoziţii imperative normative cu prilejul încheierii sau executării unui act juridic [v. şi simulaţie; căsătorie fictivă; fraudă la lege]. emancipare, termen care, în anumite legislaţii, desemnează mijlocul juridic prin care un minor este scos de sub puterea părintească sau de sub tutelă şi i se recunoaşte o capacitate de exerciţiu limitată. Instituţia emancipării a fost reglementată de Codul civil în art. 421-433 şi abrogată prin Decretul nr. 185/1949. E. putea fi obţinută fie prin declaraţia formală a părinţilor minorului în cauză ori a consiliului de familie, fie prin efectul căsătoriei valabil încheiate de către minor. embatic, drept real de folosinţă asupra imobilului altuia, care izvorăşte dintr-o locaţiune perpetuă sau de lungă durată; îşi trage sorgintea din dreptul roman. A cunoscut o mare amploare în dreptul medieval şi, cu rare excepţii, nu mai este recunoscut şi regjementat în dreptul contemporan. în vechiul drept românesc a primit o reglementare destul de detaliată prin Codul Calimach şi prin Codul Caragea. I s-a recunoscut considerabil importanţa şi actualitatea prin Codul civil de la 1864 şi a fost desfiinţat vir-tualmente prin Legea agrară din 1921 [sin. emfiteoză]. emfiteot, titularul unui drept de embatic (sau de emfiteoză) [sin. embaticar]. emfiteoză, v. embatic. emitent, persoana care emite un bilet la ordin sau alt titlu de credit, devenind astfel debitorul unei obligaţii de plată faţă de o altă persoană. emolument, 1. prerogativele şi avantajele dobândite de uzufruc-tuar în virtutea dreptului de uzufruct, cu privire la bunurile ce formează obiectul uzufructului. E. este susceptibil de a fi cedat de către uzufructuar în favoarea altei persoane, spre deosebire de dreptul de uzufruct, care este inalienabil în sine. Uzufructuarul exercită atributele de posesie şi folosinţă. Totodată, el are dreptul să culeagă sau să perceapă, în proprietate, fructele bunului respectiv; 2. segment al activului succesoral care îi revine efectiv unui moştenitor, legatar universal sau cu titlu universal, dintr-o avere succesorală, ca 425 ereditate urmare a împărţirii acesteia între toţi comoştenitorii care au îndreptăţirea să participe la partajarea ei [v. şi împărţeala moştenirii]. ereditate, v. moştenire; avere succesorală; masă succesorală. eroare, reprezentarea falsă, denaturată a realităţii pe care o are o persoană cu prilejul încheierii unui act juridic civil. Codul civil român de la 1864 consacră e. ca viciu de consimţământ prin două texte distincte, şi anume: art. 953, care dispune: „Consimţământul nu este valabil când este dat din eroare (...)" şi art. 954, conform căruia: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului contractului". Totodată, acest din urmă text mai precizează că e. nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia. E. este susceptibilă de clasificare pe baza următoarelor criterii: a) după natura şi gravitatea consecinţelor pe care le generează, e. poate fi de trei feluri, şi anume: e. obstacol; e. viciu de consimţământ şi e. indiferentă; b) după criteriul naturii realităţii fals reprezentate, se disting două varietăţi de eroare: e. de fapt şi e. de drept; c) după elementul contractual pe care îl vizează, e. poate fi: e. asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului (error in substantiam) şi e. asupra identităţii sau calităţii cocontractantului (error in personam) [v. şi eroare de fapt, eroare de drept; eroare obstacol; eroare viciu de consimţământ; eroare indiferentă; error in personam; error in substantiam]. eroare de drept, varietate de eroare constând în falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unei norme de drept civil. De regulă (şi numai cu rare excepţii) e.d. nu afectează nici valabilitatea consimţământului exprimat şi nici validitatea actului juridic încheiat. în această privinţă operează prezumţia că toţi cunosc legea (fiind obligaţi să o cunoască), astfel încât nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea sau de cunoaşterea numai parţială, ori inexactă a legii, pentru a se exonera de răspundere pentru prejudiciul produs altuia ori pentru a înlătura consecinţele negative generate de actul juridic la încheierea căruia a participat (nemo censetur ignorare legem). Ideea cunoaşterii corecte şi suficiente, de către toţi participanţii la circuitul civil, a tuturor legilor civile, pare însă a fi valabilă, cel puţin în actualul stadiu de evoluţie a vieţii sociale, numai ca speranţă, ca deziderat, deoarece adeseori realitatea demonstrează că, mai ales persoanele lipsite de cunoştinţe juridice, fie nu cunosc existenţa şi conţinutul unor norme juridice, fie receptează denaturat acest conţinut. De aceea, însuşi legiuitorul pare să admită, excluzând dispoziţiile normative cu caracter imperativ, ca şi cele ce privesc ordinea publică, anumite situaţii când e.d. ar putea fi calificată ca 426 eroare lezionară viciu de consimţământ. De exemplu, art. 953 C. civ. declară, fără a distinge între e.d. şi eroare de fapt, nevalabil consimţământul dat din eroare (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Pe de altă parte, legea (de exemplu, art. 1206 C. civ. în privinţa mărturisirii) prevede cazurile în care nu este admisă e.d., ceea ce permite, per a contrario, concluzia că, în toate celelalte cazuri neprecizate expres printr-o normă juridică, e.d. este admisă ca viciu de consimţământ. Jurisprudenţa noastră admite şi ea că, în principiu, e.d. poate constitui viciu de consimţământ, în măsura în care se produce efectiv şi este recunoscută ca viciu de consimţământ. E.d. exprimă aceeaşi esenţă, şi anume falsa reprezentare a realităţii (ca şi eroarea de fapt) şi produce, în plan juridic, aceleaşi consecinţe ca şi aceasta din urmă (ubi eadem est ratiof ibi eadem solutio esse debet) [v. şi eroare; eroare de fapt], eroare de fapt, varietate a erorii constând într-o falsă reprezentare a unor elemente de fapt care pot viza obiectul actului juridic civil, valoarea acestuia, cocontractantul etc. Prezintă relevanţă, ca viciu de consimţământ, numai în măsura în care aspectele situaţiei de fapt, denaturat reprezentate de către persoana implicată în încheierea actului juridic civil, au avut un rol determinant la exteriorizarea de către acea persoană a voinţei sale juridice de a încheia actul juridic respectiv [v. şi eroare; eroare de drept]. eroare indiferentă, varietate a erorii constând în falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la încheierea actului juridic civil, care, astfel, nu este susceptibilă să afecteze însăşi validitatea acestuia. Impactul acesteia asupra consimţământului persoanei implicate în încheierea actului juridic civil este mai puţin relevant, astfel încât nu impietează asupra valabilei lui exteriorizări. Constituie e.i. toate acele erori care vizează orice alte împrejurări decât acelea considerate de lege ca fiind susceptibile să legitimeze anularea actului juridic, precum: eroarea asupra persoanei partenerului contractual în toate contractele care nu au caracter intuitu personae; eroarea asupra unor calităţi neesenţiale ale substanţei obiectului contractului; eroarea asupra concordanţei dintre preţul vânzării şi adevăratul preţ al bunului obiect al contractului de vânzare-cumpărare etc. E.i. poate antrena o diminuare valorică a prestaţiei celui care se obligă, aflat sub influenţa ei sau poate fi lipsită de orice consecinţă juridică tocmai datorită faptului că, în cazul dat, falsa reprezentare a realităţii este lipsită de relevanţă juridică. Soluţia este impusă de necesitatea asigurării certitudinii şi stabilităţii circuitului civil. eroare lezionară, falsa reprezentare a valorii economice a contraprestaţiei; e.i. este supusă regulilor leziunii şi, de aceea, majorul nu va 427 eroarea obstacol putea obţine anularea actului juridic astfel încheiat [v. şi leziune], eroare obstacol, varietate a erorii care constă într-o falsă reprezentare fie a naturii juridice a actului juridic civil care se încheie (error in negotio), fie a identităţii fizice a obiectului actului juridic (error in corpore). în primul caz, de exemplu, o parte crede că încheie un contract de vânzare-cumpărare şi că deci vinde bunul obiect al contractului, iar cealaltă parte are convingerea că încheie un contract de donaţie şi că, deci, primeşte bunul respectiv cu titlu gratuit; în al doilea caz, o parte crede că tratează cu privire la un anumit bun (de exemplu, imobilul situat în strada Speranţei nr. 10 , iar cealaltă parte crede că negociază cu privire la imobilul de pe strada Speranţei nr. 10/A). E.o. este varianta cea mai gravă a erorii, ea fiind atât de puternică încât, practic, împiedică formarea acordului de voinţă între părţi, ceea ce face ca sancţiunea pe care o antrenează să fie şi ea deosebit de gravă, adică nulitatea absolută a actului juridic [sin. eroare distructivă de voinţă; v. şi eroare], eroare viciu de consimţământ, varietate a erorii caracterizată prin aceea că este mai puţin gravă decât eroarea obstacol, nefiind susceptibilă să împiedice formarea acordului de voinţă al părţilor, dar este suficient de gravă pentru a altera consimţământul uneia din părţi şi a legitima anularea actului juridic astfel încheiat (nulitate relativă). E.v.c. se poate înfăţişa fie ca o falsă reprezentare asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului (error in substantiam), fie ca o falsă reprezentare cu privire la persoana cocontractantului sau a beneficiarului contractului (error in personam). Indiferent de forma sub care se prezintă, e.v.c. conţine în structura ei un singur element, de natură psihologică, şi anume: falsa reprezentare a realităţii, ceea ce face dificilă proba existenţei sale. Existenţa e.v.c. comportă în mod necesar două condiţii cumulative, şi anume: a) elementul cu referire la care s-a format falsa reprezentare să fi avut un rol determinant la încheierea actului juridic civil, în sensul că, dacă partenerul contractual în cauză ar fi cunoscut realitatea, el nu ar fi consimţit la încheierea actului juridic. Aprecierea caracterului determinant al elementului fals reprezentat se face pe baza unui criteriu subiectiv sau, mai exact, de la caz la caz. Numai prin excepţie se poate apela la un criteriu obiectiv, abstract. Atunci când falsa reprezentare vizează valoarea economică a contraprestaţiei asumate de partenerul contractual, suntem în prezenţa unei erori lezionare supuse regulilor aplicabile leziunii ca viciu de consimţământ, iar nu celor ce primesc incidenţă la e.v.c. în varianta error in substantiam; b) în cazul actelor juridice bilaterale, cu titlu oneros, se cere ca partenerul contractual să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască împrejurarea că elementul cu privire la care s-a 428 error in rem format falsa reprezentare este determinant pentru încheierea actului juridic civil. Această cerinţă este impusă de nevoia asigurării stabilităţii, certitudinii operaţiunilor juridice care se consumă în circuitul civil. în actele unilaterale cu titlu oneros nu se cere această condiţie, deoarece, prin ipoteză, lipseşte partenerul contractual; în actele juridice bilaterale nu este necesar ca ambele părţi să se afle în eroare pentru a se putea considera că suntem în prezenţa e.v.c. care să antreneze anulabilitatea actului juridic civil. Dacă totuşi ambii contractanţi s-au aflat în eroare cu prilejul încheierii actului juridic civil, fiecare dintre aceştia are îndreptăţirea să ceară anularea respectivului act, invocând eroarea a cărei victimă se pretinde a fi. E.v.c. îndreptăţeşte anularea actului juridic, chiar dacă este unilaterală, nefnnd cunoscută şi celeilalte părţi. în situaţia în care cealaltă parte nu a cunoscut şi, după împrejurări, nici nu trebuia să cunoască eroarea sau caracterul determinant asupra căruia poartă aceasta, ea este îndreptăţită la repararea prejudiciului pe care i l-a cauzat, prin nerealizarea contractului, partea căzută în eroare din propria sa vină. Cât priveşte eroarea asupra persoanei partenerului contractual, o astfel de eroare viciază consimţământul numai atunci când cauza principală pentru care s-a consimţit a fost tocmai consideraţia acelei persoane. O atare ipoteză vizează prin excelenţă contractele intuitu personae. în cazuri foarte rare, eroarea asupra persoanei vizează identitatea (fizică sau civilă) a partenerului contractual; mai frecvent, ea se referă la calităţile deosebite ce caracterizează acea persoană şi care au avut un rol determinant la încheierea contractului [v. şi eroare]. error communis facit ius (eroarea generalizată într-o comunitate umană statorniceşte dreptul), locuţiune latină utilizată în limbajul juridic pentru a exprima principiul conform căruia acela care a acţionat cu bună-credinţă, pe o eroare îndeobşte admisă ca adevăr, trebuie juridiceşte ocrotit. error in negotium, locuţiune latină care se utilizează pentru a desemna o eroare obstacol, atunci când aceasta vizează natura juridică a actului încheiat. error in personam, locuţiune latină prin care se desemnează eroarea viciu de consimţământ, în cazul în care aceasta vizează persoana partenerului contractual. O atare eroare viciază voinţa juridică în contractele intuitu personae şi prezintă relevanţă juridică atunci când se referă fie la identitatea juridică sau civilă a partenerului contractual, fie la calităţile deosebite ale acestuia, care au avut un rol determinant la încheierea contractului. error in rem, locuţiune latină care în limbajul juridic desemnează o eroare obstacol care vizează identitatea obiectului la care se referă actul juridic perfectat. 429 error in substantiam error in substantiam, locuţiune latină prin care se desemnează eroarea viciu de consimţământ care se referă la calităţile substanţiale, determinante ale lucrului obiect al actului juridic. etici, v. reguli de convieţuire socială. evacuare, sancţiune civilă aplicabilă locatarului principal şi membrilor familiei sale în cazul neînde-plinirii unor obligaţii legale sau contractuale referitoare la modul de exercitare a drepturilor locative, presupunând rezilierea prealabilă a contractului de închiriere a locuinţei şi constând în obligarea chiriaşului la încetarea actelor de folosinţă a suprafeţei locative pe care o deţine în baza contractului reziliat sau pe care a ocupat-o abuziv, fără a poseda un titlu locativ valabil. Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, reglementează, în art. 24, cazurile de reziliere a contractului de închiriere: (la cererea proprietarului) când chiriaşul nu a achitat chiria cel puţin trei luni consecutiv; când chiriaşul a pricinuit însemnate stricăciuni locuinţei, clădirii în care este situată aceasta, instalaţiilor, precum şi oricăror alte bunuri aferente lor, sau dacă înstrăinează fără drept părţi ale acestora; în situaţia în care chiriaşul are un comportament care face imposibilă convieţuirea sau împiedică folosirea normală a locuinţei; când chiriaşul nu a respectat clauzele contractuale; (la cererea asociaţiei de proprietari) când chiriaşul nu şi-a achitat obligaţiile ce-i revin din cheltuielile comune pe o perioadă de trei luni, dacă au fost stabilite prin contractul de închiriere în sarcina chiriaşului. Toate aceste situaţii legitimează nu numai rezilierea contractului de închiriere, ci şi e. chiriaşului. Legea precizează însă că e. chiriaşului se face numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, acesta rămânând obligat la plata chiriei prevăzute în contract până la data executării efective a hotărârii (art. 25). E. chiriaşului pe motivul cauzării de stricăciuni importante este posibilă numai dacă în speţă sunt întrunite condiţiile generale ale răspunderii civile: prejudiciul, fapta ilicită, culpa chiriaşului şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. în concepţia legiuitorului, prin „stricăciuni" se înţelege orice modificare a însuşirilor esenţiale ale bunurilor, de natură să le facă improprii pentru destinaţia lor, anulându-le sau diminuându-le valoarea şi utilitatea social-economică. De exemplu, constituie stricăciune importantă transformarea structurii interioare a locuinţei fără consimţământul locatorului şi fără să fi fost necesară pentru folosirea normală a locuinţei. Chiriaşul nu poate fi evacuat atunci când stricăciunile nu îi sunt imputabile, fie că ele au fost făcute cu consimţământul locatorului, fie că se datorează unui eveniment de forţă majoră, uzurii fizice a imobilului, explicabile prin vechimea lui, sau faptei unui terţ. E. pentru stricăciuni importante poate fi solicitată în 430 evenimente cu semnificaţie juridică justiţie de către locator în termenul general de prescripţie de trei ani, care începe să curgă de la data când locatorul a luat cunoştinţă de producerea stricăciunilor. în ipoteza în care chiriaşul are un comportament care face imposibilă convieţuirea sau împiedică folosirea normală a locuinţei, e. chiriaşului va putea fi pronunţată de instanţă numai dacă acesta săvârşeşte fapte grave şi repetate, şicane permanente, incidentele ocazionale fiind irelevante sub acest aspect. Este necesar ca respectivele fapte să fie săvârşite din culpă şi să aibă caracter unilateral, întrucât dacă sunt reciproce, e. nu se justifică. Membrii de familie ai chiriaşului, precum şi celelalte persoane care locuiesc cu el sunt supuse e. numai dacă tolerează comportamentul turbulent al acestuia şi nu iau toate măsurile care le stau în putinţă pentru a înceta acel comportament. Când faptele de tulburare sunt săvârşite numai de un soţ, e. acestuia este inadmisibilă, pentru că ar determina în fapt o separare judecătorească a soţilor de natură să afecteze căsătoria. Au dreptul să intenteze acţiune de e., după caz, locatorul, asociaţia de proprietari, precum şi colocatarii lezaţi. Cât priveşte situaţiile în care chiriaşul nu achită chiria timp de trei luni consecutiv sau nu-şi achită obligaţiile ce îi revin din cheltuielile comune pe o perioadă de trei luni (dacă au fost stabilite prin contractul de închiriere în sarcina chiriaşului), posibilitatea promovării acţiunii în e. nu este condiţionată de reaua-credinţă a chiriaşului. Ceea ce prezintă relevanţă sub acest aspect este neplata în sine, iar nu buna sau reaua-credinţă a chiriaşului. Nu este admis refuzul de plată al chiriaşului sub pretextul necesităţii efectuării de către chiriaş a unor reparaţii la imobil, în viitor. Neplata cu intermitenţă a chiriei nu poate duce la e. chiriaşului. Chiriaşul poate păstra locuinţa dacă plăteşte chiria restantă, plata putându-se face în orice stadiu al procesului de e., chiar în faţa instanţei de recurs. Plata chiriei restante nu este însă de natură să ducă la respingerea acţiunii de e. în cazul în care împotriva chiriaşului a mai fost pronunţată anterior o hotărâre judecătorească rămasă definitivă privind obligarea lui la plata chiriei. Acţiunea de e. pentru neplata chiriei poate fi promovată numai de către locator; când se întemeiază pe neplata cotei-părţi din cheltuielile comune ale imobilului, ea poate fi intentată de către asociaţia de proprietari, precum şi de către locator, ori de câte ori neplata cheltuielilor de întreţinere i-au cauzat o vătămare directă [v. şi contractul de închiriere]. eveniente conditione, locuţiune latină prin care se desemnează ipoteza în care condiţia ce a afectat un act juridic s-a împlinit [v. şi pendente conditione; deficiente conditione]. evenimente cu semnificaţie juridică, împrejurări care se produc independent de voinţa 431 eventual oamenilor şi care antrenează, potrivit legii, anumite efecte juridice. Fac parte din această categorie, spre exemplu: naşterea şi moartea unei persoane fizice; fenomenele naturii (cutremure, inundaţii, trăsnet, alunecări de teren etc.), şi unele acţiuni omeneşti (astfel, uciderea unei persoane, printr-o acţiune umană, voluntară sau involuntară, generează raportul juridic de răspundere civilă delictuală între făptuitor şi moştenitorii victimei aflaţi în întreţinerea acesteia). Pe de altă parte, această acţiune umană constituie un simplu e.s.j. sub aspectul naşterii raporturilor juridice de succesiune între moştenitorii victimei decedate. E.s.j. sunt fapte juridice lato sensu, alături de actele juridice. eventual, v. drepturi eventuale. eventus damni, locuţiune latină ce dă expresie stării de insolvabilitate a debitorului, provocată sau agravată chiar de către acesta, prin încheierea unui act juridic în detrimentul intereselor creditorilor chirografari. Potrivit legii, e.d. justifică şi condiţionează dreptul creditorilor chirografari lezaţi de a se adresa justiţiei promovând acţiunea pauliană pentru a solicita revocarea actului juridic respectiv. evicţiune, termen ce desemnează pierderea de către cumpărător, în tot sau în parte, a dreptului de proprietate asupra lucrului cumpărat sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar cu privire la acel lucru, pierdere sau tulburare survenite ca urmare a valorificării de către vânzător sau de către un terţ a unui drept care exclude, în tot sau în parte, dreptul cumpărătorului referitor la bunul respectiv. Codul civil român dispune că vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de e. totală sau parţială, precum şi de sarcinile nedeclarate la încheierea contractului (art. 1337 C. civ.). în majoritatea cazurilor, e. este rezultatul unei acţiuni în justiţie. Există însă şi cazuri de excepţie, care nu sunt consacrate printr-o hotărâre judecătorească. Aşa se întâmplă atunci când dreptul terţului asupra lucrului este atât de evident încât cumpărătorul renunţă la lucru fără judecată sau când cumpărătorul plăteşte creanţa ipotecară pentru a degreva imobilul şi pentru a-l păstra, precum şi în cazul în care acela care a cumpărat de la un neproprietar devine proprietarul lucrului pe cale de moştenire. Totodată, e. poate fi consecinţa unei acţiuni în justiţie promovată de către însuşi cumpărătorul care, de exemplu, cheamă în judecată pe terţul care a pus stăpânire pe lucrul cumpărat sau care contestă dreptul de servitute al cumpărătorului, dacă acea acţiune a fost respinsă de către instanţă prin hotărârea pronunţată în cauză. Evicţiunea poate exista atât atunci când terţul invocă un drept real ce-i aparţine asupra lucrului cumpărat, cât şi în situaţia în care 432 evicţiune consumată terţul invocă un drept de creanţă. Un exemplu pentru această ultimă ipoteză este contractul de locaţiune încheiat de către vânzător, contract care, în anumite condiţii, este opozabil cumpărătorului, precum şi ipoteza îmbunătăţirilor aduse imobilului de către locatar, pe care cumpărătorul are obligaţia să le plătească. Vânzătorul răspunde pentru e. în ipotezele menţionate atunci când cumpărătorul nu cunoştea existenţa locaţiunii sau, după caz, a îmbunătăţirilor şi nici nu a fost încunoştinţat de către vânzător cu referire la acestea în momentul încheierii contractului. E. poate proveni şi dintr-un fapt personal al vânzătorului. Constituie fapt personal orice fapt sau act, anterior vânzării, tăinuit faţă de cumpărător, ori ulterior vânzării, dar neprevăzut în contract, săvârşit de către vânzător sau de către succesorii săi universali sau cu titlu universal, de natură a-l tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului, indiferent că este vorba de o tulburare de fapt sau de o tulburare de drept [v. şi garanţia contra evic-ţiunii rezultând din fapte personale; garanţia contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţ], evicţiune consumată, sintagmă prin care se desemnează evicţiunea produsă fie total, fie parţial şi concretizată în pierderea efectiv suferită de cumpărător în ce priveşte dreptul de proprietate (în întregul lui sau numai în parte) asupra lucrului cumpărat sau într-o tulburare concretă înfăptuită cu privire la exercitarea de către cumpărător a prerogativelor acelui drept, săvârşită de către un terţ sau chiar de către vânzător. Efectele e.c. diferă după cum evicţiunea a fost totală sau numai parţială. Astfel, în cazul evicţiunii totale, vânzătorul are obligaţia să restituie integral preţul primit (efect specific rezoluţiunii pentru neexecutare, precum şi anulării contractului pentru vânzarea lucrului altuia), chiar dacă valoarea lucrului s-a micşorat din cauze fortuite sau din neglijenţa cumpărătorului. Face excepţie cazul în care cumpărătorul realizează anumite foloase din stricăciunile aduse lucrului. într-o atare ipoteză, vânzătorul are dreptul să oprească din preţ o sumă egală cu valoarea acelor foloase (art. 1343 C. civ.). Tot aşa, vânzătorul este obligat să restituie preţul primit şi atunci când subdobânditorul exercită acţiunea în garanţie, indiferent dacă acesta (adică subdobânditorul) a dobândit lucrul la un preţ mai mic sau mai mare sau cu titlu gratuit. O atare soluţie pare firească de vreme ce se recunoaşte că drepturile cumpărătorului legate de lucru se transmit asupra subdobânditorului. Totodată, cumpărătorul este îndreptăţit să pretindă de la vânzător şi valoarea fructelor pe care a fost obligat să le înapoieze terţului evingător. Evident că restituirea fructelor de către cumpărător poate fi pretinsă de către terţul evingător numai începând cu momentul în care cumpărătorul a devenit de rea-credinţă, 433 evicţiune consumată adică din momentul când a luat cunoştinţă de drepturile terţului asupra lucrului sau cel mai târziu de la data intentării acţiunii în justiţie de către terţ. Faţă de vânzător, cumpărătorul rămâne însă de bună-credinţă chiar şi în acest din urmă caz, ceea ce îl îndreptăţeşte să pretindă de la acesta valoarea fructelor restituite terţului evingător. De asemenea, cumpărătorul are dreptul să ceară restituirea cheltuielilor de judecată, ocazionate atât de procesul din care a rezultat evicţiunea, cât şi de procesul declanşat prin acţiunea în regres împotriva vânzătorului, precum şi cheltuielile contractului (taxă de timbru, taxă de autentificare etc.). în fine, cumpărătorul este îndreptăţit şi la daune-interese în armonie cu normele dreptului comun. Aici primesc însă aplicare următoarele reguli speciale: a) vânzătorul are obligaţia să plătească cumpărătorului diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru, între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă creşterea valorică a lucrului a fost sau nu previzibilă, sau dacă vânzătorul a acţionat cu bună-credinţă sau cu rea-credinţă (art. 1344 C. civ.); b) pe lângă sporul de valoare, vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului şi echivalentul cheltuielilor necesare (făcute pentru conservarea lucrului) şi a celor utile (care sporesc valoarea lui), iar vânzătorului de rea-credinţă îi revine chiar obligaţia de a restitui şi cheltuielile volup-tuarii (efectuate în scop de plăcere sau de lux). Ţinând seama de faptul că, în realitate, terţul evingător profită de cheltuielile făcute cu lucrul de către cumpărător, acel terţ este prioritar obligat să-l despăgubească pe cumpărător, vânzătorul fiind numai garantul subsidiar al acestei obligaţii. în principiu însă, terţul evingător poate fi obligat numai la restituirea cheltuielilor necesare (în măsura în care acestea nu se compensează cu valoarea fructelor culese şi păstrate de către cumpărătorul evins) şi a cheltuielilor utile (în limita sporului de valoare creat prin efectuarea lor). Pentru celelalte cheltuieli, responsabilitatea incumbă, prin excelenţă, vânzătorului. în ipoteza evicţiunii parţiale, aceasta având ca obiect numai o fracţiune din lucru sau o cotă ideală din dreptul de proprietate, ori valorificarea sau negarea unui alt drept referitor la lucru, cumpărătorului i se recunoaşte dreptul de a opta între a cere rezoluţiunea vânzării sau a cere obligarea vânzătorului la despăgubiri, acceptând menţinerea contractului de vânzare. Mai multe ipoteze sunt practic posibile în caz de evicţiune parţială. Astfel, atunci când evicţiunea unei părţi a lucrului este atât de importantă încât cumpărătorul nu ar fi consimţit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dacă ar fi putut să o prevadă, cumpărătorul poate cere rezoluţiunea acestui contract (art. 1347 C. civ.). într-o atare ipoteză, cumpărătorul va restitui 434 exceptio plurium concubentium lucrul în starea în care acesta a rămas după evicţiune şi va primi în schimb preţul şi despăgubiri la fel ca în cazul evicţiunii totale. în cazul în care cumpărătorul nu cere sau nu obţine rezoluţiunea vânzării, el este îndreptăţit să pretindă de la vânzător valoarea pierdută prin efectul evicţiunii, calculată la momentul producerii evicţiunii. Nici vânzătorul nu se poate libera de această obligaţie, oferind cumpărătorului o parte din preţ şi nici cumpărătorul nu este îndreptăţit să ceară o parte din preţ, proporţională cu partea din lucru evinsă, indiferent dacă valoarea lucrului a înregistrat o scădere sau o creştere între momentul când s-a perfectat vânzarea şi până la momentul când s-a produs evicţiunea. Atunci când este vorba de servituţi (fie active, fie pasive) ori de alte drepturi, dacă nu intervine rezoluţiunea vânzării, cumpărătorul are dreptul să pretindă daune-interese în condiţiile dreptului comun. Acţiunea în garanţie pentru evicţiune, pe care este îndreptăţit s-o promoveze cumpărătorul, este prescriptibilă în termenul general de prescripţie. Data începerii prescripţiei coincide cu data la care s-a produs evicţiunea. Până la această dată, obligaţia vânzătorului are caracter condiţional şi, de aceea, cumpărătorul nu-l poate acţiona în justiţie şi nici prescripţia nu curge împotriva lui, tocmai datorită faptului că el este împiedicat să acţioneze (contra non valentem agere non currit praescrip-tio) [v. şi evicţiune]. exceptio est strictissimae interpretationis (excepţia este de strictă interpretare), regulă de interpretare logică a legii civile potrivit căreia dispoziţiile legale ce consacră o normă de excepţie sunt de strictă interpretare. Astfel de dispoziţii admit numai o interpretare restrictivă. Sunt supuse unei asemenea interpretări: textele legale care conţin enumerări limitative; textele legale ce instituie prezumţii legale (deoarece nulla praesumtio sine lege); textele legale prin care se consacră o excepţie [v. şi interpretarea logică a legii civile]. exceptio non adimpleti contrac-tus, v. excepţia de neexecutare; dreptul de retenţie; interdependenţa obligaţiilor reciproce ale părţilor în contractele sinalagmatice. exceptio plurium concubentium, locuţiune latină prin care se desemnează excepţia prin care pârâtul dintr-o acţiune în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei o invocă în apărarea sa, afirmând că în timpul legal al concepţiei copilului a cărui paternitate i se atribuie, mama acelui copil a întreţinut relaţii sexuale cu mai mulţi bărbaţi. Prin ea însăşi, această excepţie, chiar atunci când este întemeiată pe probe indubitabile, nu poate antrena respingerea acţiunii ca inadmisibilă, deoarece finalitatea unei astfel de acţiuni este de a se stabili dacă pârâtul este sau nu tatăl copilului reclamant. într-o atare ipoteză însă, devine inevitabilă pentru instanţă încuviinţarea probei 435 excepţia de neexecutare ştiinţifice a expertizei medico-legale pentru a se constata dacă, în cazul dat, paternitatea pârâtului nu este exclusă. E.p.c., când este confirmată prin probele dosarului, serveşte ca element ce contribuie la formarea convingerii intime a judecătorului cu referire la temeinicia susţinerilor reclamantei, precum şi la aprecierea critică a dovezilor administrate de reclamantă. excepţia de neexecutare, mijloc juridic de apărare, consecinţă directă a principiului interdependenţei obligaţiilor reciproce ale părţilor în contractele sinalagma-tice, în virtutea căruia oricare dintre părţile unui astfel de contract poate refuza executarea propriei obligaţii asumate, câtă vreme cealaltă parte contractantă nu-şi execută ea însăşi obligaţia corelativă ce-i incumbă. Astfel, neexecutarea de către vânzător a obligaţiei de a preda lucrul vândut îl îndreptăţeşte pe cumpărător să refuze, la rându-i, executarea obligaţiei de plată a preţului. în absenţa din Codul civil român a unui text care să consacre expres e.n., existenţa acesteia, ca şi posibilitatea de invocare a ei au fost deduse, pe cale de interpretare, din dispoziţiile art. 1020-1021 C. civ., ce reglementează rezoluţiunea contractului în caz de neexecutare culpabilă a prestaţiei asumate de către unul din contractanţi. Prin aplicarea principiului că cine poate da mai mult poate da şi mai puţin, s-a admis că, din moment ce una din părţi poate cere rezoluţiunea contractului, care este de natură să antreneze desfiinţarea acestuia, pentru identitate de raţiune partea interesată poate refuza executarea propriei sale obligaţii, ceea ce determină doar blocarea contractului, adică o consecinţă mai puţin gravă decât desfiinţarea lui prin rezoluţiune. Codul civil român reglementează câteva aplicaţii practice ale e.n., şi anume: a) în materie de vânzare-cumpărare, art. 1322 dispune: „Vânzătorul nu este dator să predea lucrul dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are de la vânzător un termen de plată"; b) în materie de schimb, art. 1407 prevede că: „dacă unul dintre copermu-tanţi a primit lucrul lui dat în schimb şi în urmă probează că celălalt contractant nu este proprietar al acelui lucru, nu poate fi constrâns a preda pe cel ce dânsul a promis, ci numai a întoarce pe cel primit"; dîn materie de depozit, art. 1619 precizează: „Depozitarul poate să oprească depozitul până la plata integrală cuvenită lui din cauza depozitului". Pentru a putea fi invocată e.n., sunt necesare următoarele condiţii cumulative: a) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul juridic în acelaşi contract (aşa fiind, de exemplu, cumpărătorul nu poate refuza plata preţului pe motiv că vânzătorul îi datorează o sumă de bani cu titlu de chirie); b) existenţa unei neexe-cutări, chiar parţiale, dar suficient de importantă a obligaţiilor din partea celuilalt contractant (cauza neexecutării nu prezintă interes, ea putând rezida în culpa debitorului, 436 excepţia de neexecutare fapta unui terţ şi chiar în forţa majoră, cu excepţia cazului când intervenţia acesteia din urmă determină o împiedicare definitivă a executării contractului de natură să antreneze încetarea contractului prin imposibilitate fortuită de executare); c) neexecutarea să nu fie consecinţa directă sau indirectă a faptei celui ce invocă e.n.; d) raportul contractual să presupună, prin natura sa, regula executării simultane a obligaţiilor reciproce asumate de contractanţi (uneori, anumite uzanţe impun unui contractant îndatorirea de a executa primul obligaţia asumată, cum este, bunăoară, cazul contractului hotelier, care presupune, ca regulă, prezentarea notei de plată la plecarea turistului sau la un anumit interval de timp după începerea sejurului etc.); e) părţile să nu fi convenit în sensul că una din ele îşi va executa obligaţia imediat, iar cealaltă va beneficia de un termen de executare (printr-o astfel de înţelegere părţile renunţă, implicit, la regula executării simultane). E.n. operează exclusiv în puterea părţii care o invocă. în prezenţa condiţiilor arătate, ea poate fi invocată în raporturile dintre părţile contractante de către partea îndreptăţită, în propria sa putere, fără intervenţia judecătorului. E.n. operează astfel, ca o modalitate a justiţiei private, nefiind necesară o solicitare adresată instanţei de judecată şi nici punerea în întârziere a celeilalte părţi contractante. E.n. operează şi îşi produce efectele specifice prin simpla opunere a sa părţii care cere executarea contractului. Prin aceasta ea se deosebeşte de rezoluţiunea contractului care, de regulă, se pronunţă de către instanţa de judecată. E.n. este un mijloc preventiv, pe când rezoluţiunea este un mijloc reparator. E.n. poate constitui şi un mijloc de apărare al pârâtului, ceea ce se întâmplă atunci când acesta o invocă în faţa instanţei de judecată. într-o atare ipoteză, la cererea pârâtului, instanţa de judecată fie va respinge acţiunea reclamantului, prin care acesta solicită obligarea pârâtului la executarea contractului, fie va dispune, după caz, obligarea reclamantului însuşi la executarea propriei sale prestaţii, stabilind un termen în acest scop. E.n. suspendă executarea prestaţiei care incumbă celui ce o invocă, ca şi cum el ar fi beneficiat de un termen, contractul rămânând temporar neexecutat. Astfel spus, e.n. are ca efect suspendarea forţei obligatorii a contractului în raporturile dintre părţi. E.n. poate fi opusă atât celeilalte părţi contractante, cât şi tuturor acelora care formulează pretenţii întemeiate pe acel contract, precum creditorul celeilalte părţi care solicită, pe calea acţiunii oblice, obligarea la executare. E.n. nu poate fi opusă însă terţilor care invocă un drept propriu, distinct generat de respectivul contract. E.n. îndeplineşte o triplă funcţie, şi anume: este un mijloc preventiv, un mijloc de apărare şi, totodată, un mijloc de presiune asupra celeilalte părţi. Prin invocarea acestei excepţii, partea 437 excepţia de nulitate îndreptăţită îşi protejează drepturile şi interesele legitime. Exercitând dreptul de a refuza executarea prestaţiei la care s-a obligat, debitorul, care, totodată, este şi creditor, poate evita eventualul concurs al celorlalţi creditori ai partenerului său contractual. Spre exemplu, dacă vânzătorul ar fi obligat să predea lucrul vândut, deşi cumpărătorul nu i-a plătit preţul, dreptul său de creanţă având ca obiect plata preţului, ar putea fi realizat ulterior numai în condiţiile suportării de către titular a concursului celorlalţi creditori ai cumpărătorului. Cât priveşte caracterul cominatoriu al e.n., acesta se verifică prin presiunile pe care ea o exercită asupra celuilalt contractant. într-adevăr, de vreme ce acesta din urmă are nevoie de prestaţia corelativă asumată de celălalt contractant, pentru a o putea obţine, el va fi nevoit să procedeze de îndată la executarea prestaţiei (sau prestaţiilor) la care s-a îndatorat. în obligaţiile având ca obiect darea unui lucru, e.n. îmbracă forma dreptului de retenţie. Efectele e.n. încetează în momentul în care obligaţia corelativă a fost executată. Totodată, în cazurile expres prevăzute de lege, aceste efecte încetează şi prin furnizarea unei cauţiuni de către debitor [v. şi rezoluţiunea contractului; drept de retenţie]. excepţia de nulitate, mijloc procedural ce dă expresie dreptului persoanei interesate, procurorului sau instanţei de judecată de a invoca nulitatea absolută în timpul procesului, precum şi dreptului persoanei lezate de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic, opunând caracterul nul sau anulabil al acelui act, cererii de executare a obligaţiilor generate de el, formulate de către creditorul respectivelor obligaţii. Dreptul de a invoca e.n. este imprescriptibil sub aspect extinctiv, atât atunci când se invocă nulitatea absolută a actului juridic, caz în care şi acţiunea în constatarea nulităţii este imprescriptibilă, cât şi atunci când se invocă nulitatea relativă, deşi, într-o asemenea ipoteză, acţiunea în anulare are caracter prescriptibil. Dreptul de a invoca excepţia de nulitate absolută este recunoscut oricărei persoane interesate, precum şi procurorului. Chiar şi instanţa poate jnvoca această excepţie din oficiu, în schimb, dreptul de a invoca excepţia de nulitate relativă este recunoscut numai în favoarea persoanei ale cărei interese au fost lezate prin încheierea actului juridic anulabil. în această ipoteză, instanţa, în virtutea rolului său activ, va atrage atenţia părţii îndreptăţite asupra posibilităţii pe care o are de a invoca e.n. Dacă, totuşi, această parte continuă să se complacă într-o atitudine pasivă şi nu ridică excepţia de nulitate, conduita sa este susceptibilă de a fi interpretată ca o confirmare tacită a actului juridic anulabil şi, ca urmare, nulitatea relativă a acelui act va fi astfel acoperită. exclusiv, caracter juridic recunoscut oricărui drept real şi, în special, 438 executarea în natură a obligaţiilor dreptului de proprietate, ce dă expresie vocaţiei acelui drept de a aparţine numai titularului şi de a fi exercitat în plenitudinea prerogativelor sale numai de către acesta, cu înlăturarea oricăror alte drepturi concurente având ca obiect acelaşi lucru [v. şi drept real; drept de proprietate]. executare, v. executarea obligaţiei. executarea în naturi a obligaţiilor, modalitate principală şi prioritară de executare a obligaţiilor, presupunând executarea întocmai a prestaţiei la care este îndatorat debitorul şi care nu poate fi înlocuită cu o altă prestaţie şi nici cu despăgubiri băneşti, fără acordul debitorului. Executarea în natură a obligaţiilor constituie un principiu fundamental al dreptului civil, potrivit căruia obligaţiile civile, indiferent de izvorul lor, trebuie să fie executate în natura specifică a obiectului lor şi cu respectarea riguroasă a tuturor elementelor şi condiţiilor care caracterizează obligaţia respectivă (calitate, sortiment, termen, loc de executare, modalităţi de recepţie, ambalare, expediere, asigurare etc.). E.n.o. prezintă aspecte diferite de realizare, în funcţie de natura obligaţiei care se execută. Astfel, în cazul obligaţiilor de a da având ca obiect un lucru cert, executarea în natură a obligaţiei are loc, de regulă, prin efectul legii, deoarece, potrivit principiului consensualismului, constituirea şi transmiterea drepturilor reale operează prin însăşi încheierea acordului de voinţă al părţilor; fac excepţie de la această regulă cazurile în care transferul dreptului real de la un titular la altul necesită, conform legii, îndeplinirea anumitor formalităţi, precum încheierea actului în formă autentică etc. în acest caz, executarea în natură a obligaţiei poate fi obţinută şi prin intermediul justiţiei. Obligaţiile de a da lucruri de gen pot fi executate silit în natură prin autorizarea creditorului de a-şi procura lucruri de acelaşi gen din altă parte, pe cheltuiala debitorului. în fine, obligaţia de a da o sumă de bani este susceptibilă de executare în natură prin vânzarea silită a bunurilor debitorului în folosul creditorului, în limita sumei creanţei sale. Cât priveşte obligaţia de a preda lucrul care face obiectul dreptului real constituit sau transmis, aceasta este, în esenţa, ei o obligaţie de a face, susceptibilă de a fi executată în natură pe cale silită, prin intermediul executorului judecătoresc. Obligaţiile de a face care nu presupun un fapt personal al debitorului pot fi aduse la îndeplinire de către creditor, cu autorizarea instanţei, pe cheltuiala debitorului (art. 1077 C. civ.). Obligaţiile generate de contractele intuitu personae, atunci când au ca obiect un fapt personal al debitorului, nu pot fi executate în natură, pe cale silită, dar debitorul poate fi constrâns să-şi execute obligaţia asumată în natură, prin obligarea la plata unor daune cominatorii sau a unor amenzi civile până la exe- 29. 439 executarea legatelor cutare. Obligaţiile de a nu face sunt susceptibile de executare în natură prin simpla abţinere a debitorului. Dacă debitorul îşi nesocoteşte îndatorirea de a executa o astfel de obligaţie, el poate fi constrâns la executarea pe cale silită a acesteia prin autorizarea de către instanţa de judecată a creditorului de a distruge, pe cheltuiala debitorului, ceea ce s-a făcut cu încălcarea obligaţiei de a nu face. Executarea în natură a obligaţiilor (executarea întocmai a lor) este asigurată în special prin mijloacele de constrângere indirectă a debitorului, precum: amenzi civile, daune cominatorii, perspectiva antrenării răspunderii contractuale în caz de neexecutare întocmai a obligaţiei asumate prin contract [v. şi executare coactivă; executare prin echivalent; acţiune în prestaţie tabulară; antecontract; predarea în posesie a imobilelor]. executarea legatelor, v. predarea legatelor. executarea obligaţiei, sintagmă ce desemnează aducerea la îndeplinire de către debitor a prestaţiei la care s-a îndatorat faţă de creditor,^ potrivit legii sau contractului. în cazul în care e.o. se face voluntar de către debitor, e.o. se numeşte plată, iar atunci când debitorul nu îşi îndeplineşte voluntar obligaţia ce îi incumbă, creditorul este în drept să ceară executarea silită a acelei prestaţii. Indiferent dacă se face pe cale voluntară sau pe cale silită, e.o. are ca efect realizarea dreptului de creanţă al creditorului şi, totodată, liberarea debitorului de datorie, deci implicit stingerea raportului juridic de obligaţie. E.o. se poate îndeplini prin două moduri principale, şi anume: executarea directă sau în natură şi executarea indirectă sau prin echivalent. Executarea directă sau în natură a obligaţiilor se îndeplineşte, de cele mai multe ori, de către debitor, de bunăvoie, adică prin plată. Dacă însă debitorul refuză executarea voluntară, creditorul poate să ceară şi să obţină executarea în natură, apelând în acest scop la forţa de constrângere a statului. în consecinţă, executarea directă sau în natură a obligaţiilor poate avea loc fie prin plată, făcută de bunăvoie de către debitor, fie prin executarea silită a prestaţiei, contrar voinţei debitorului, deci prin constrângere. Atunci când din diferite motive executarea directă sau în natură nu mai este posibilă, creditorul poate recurge la executarea indirectă sau prin echivalent a obligaţiilor. Executarea indirectă nu presupune o imposibilitate fortuită de executare în natură. Este motivul pentru care creditorului i se recunoaşte dreptul de a pretinde de la debitorul său plata de despăgubiri sau de daune-interese în scopul reparării prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării culpabile sau a executării defectuoase a obligaţiei [v. şi executarea în natură a obligaţiilor; executarea prin echivalent a obligaţiilor]. executare cambiali, procedură de realizare a drepturilor cambiale 440 executare reală care constă în învestirea cambiei cu formulă executorie şi aducerea ei la îndeplinire pe cale silită. executare coactivă, sintagmă ce desemnează ipoteza când executarea în natură a unei obligaţii de a face este adusă la îndeplinire de către creditor, direct sau prin alte persoane, cu autorizarea prealabilă a instanţei judecătoreşti, pe cheltuiala debitorului, dacă debitorul nu-şi execută el însuşi prestaţia asumată. De asemenea, constituie executare coactivă şi distrugerea sau înlăturarea de către creditor, direct sau prin alte persoane, cu autorizarea prealabilă a instanţei judecătoreşti, a ceea ce debitorul a făcut, încălcând obligaţia de a nu face, pe care era îndatorat să o execute. executare exactă (a unei obligaţii), sintagmă ce desemnează executarea în natură şi întocmai a obligaţiei, adică ipoteza în care debitorul îndeplineşte, integral şi în modul prevăzut în contract, prestaţia la care s-a îndatorat [v. şi executare în natură a obligaţiilor], executare prin echivalent a obligaţiilor, modalitate de executare a obligaţiilor constând în achitarea de către debitor, în folosul creditorului, a unei sume de bani, reprezentând despăgubirea care înlocuieşte în patrimoniul creditorului valoarea pozitivă ce formează obiectul prestaţiei pe care debitorul nu a executat-o în natură şi întocmai. Ca urmare a neexecutării, executării defectuoase sau cu întârziere de către debitor a obligaţiilor asumate contractual, creditorul acelor obligaţii suferă un prejudiciu. Pentru repararea acestui prejudiciu, creditorul este îndreptăţit, atunci când sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, să pretindă debitorului plata de despăgubiri care, în acest caz, sunt denumite daune-interese. Creanţa sa iniţială este înlocuită astfel cu o altă creanţă care are ca obiect suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit. Desigur, nu suntem în prezenţa transformării obligaţiei iniţiale într-o altă obligaţie, despăgubirile fiind datorate de către debitor chiar în virtutea obligaţiei sale iniţiale, pe care nu a executat-o sau a exe-cutat-o defectuos sau cu întârziere. Despăgubirile constituie obiectul subsidiar al obligaţiei respective, subînţeles, pentru ipoteza neexecutării ei şi prin care se sancţionează, totodată, culpa debitorului de a nu-şi executa obligaţia asumată. întotdeauna, e.e.o. presupune plata de către debitor a unei sume de bani care să reprezinte echivalentul valoric al prejudiciului încercat de creditor ca urmare a neexecutării prestaţiei asumate de către debitor [sin. executarea indirectă a obligaţiilor, v. şi executarea obligaţiei; executarea în natură a obligaţiei; c/aune-/nferese]. executare reală, sintagmă ce desemnează executarea efectivă, în natură şi întocmai, a obligaţiilor [v. şi executarea în natură şi întocmai a obligaţiilor; executare exacta]. 441 executare silită executare siliţi, procedură reglementată de lege, prin intermediul căreia titularul unui drept subiectiv, recunoscut printr-un titlu executoriu, constrânge, cu ajutorul organelor de stat competente, pe cel care nesocoteşte dreptul respectiv, să aducă la îndeplinire prestaţia specificată în titlu, asigurându-se astfel respectarea dreptului iniţial încălcat şi, totodată, restabilirea ordinii de drept. De regulă, titlul în baza căruia se face e.s. este o hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce face ca procedura execu-ţională să fie considerată ca parte a procesului civil; ori de câte ori titlul executoriu este o hotărâre judecătorească, e.s. constituie o a doua parte a procesului civil, care începe odată cu introducerea cererii de chemare în judecată şi se termină în momentul în care hotărârea pronunţată de instanţă a fost definitiv executată (moment marcat, de obicei, prin îndeplinirea ultimului act de executare, prin care instanţa ce a ordonat urmărirea confirmă actele de executare săvârşite). E.s. în materie civilă nu se poate referi la persoana debitorului; în această materie ea are ca obiect bunurile acestuia (predarea unui bun, dărâmarea unei construcţii, plata unei sume de bani etc.). Graţie acestui principiu, instanţa de judecată nu poate pronunţa hotărâri care să implice executarea persoanei debitorului. în cazul în care obligaţia neexecutată constă într-o îndatorire de a face sau de a nu face ceva, ea se schimbă în dezdăunări, urmând să fie executată silit, pe calea executării indirecte asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, pentru suma fixată de instanţă ca daune-interese, sumă care urmează să acopere prejudiciul suferit de creditor prin neexecu-tarea în natură. în dreptul procesual român, e.s. prezintă următoarele caracteristici generale: a) este dominată de principiul legalităţii care exige ca toate demersurile procedurale implicate de derularea executării silite să fie îndeplinite cu stricta observare a dispoziţiilor legale imperative şi cu respectarea drepturilor legitime ale creditorului şi ale debitorului; b) este sancţionat abuzul de drept procesual care tinde la tergiversarea procedurii execuţionale. Legea pedepseşte cu amendă pe debitorul sau terţul care a introdus o contestaţie la executare cu vădită rea-credinţă, pe lângă obligarea la despăgubiri faţă de creditor în eventualitatea că acesta ar fi fost prejudiciat prin temporizarea executării silite; c) dispoziţiile legale în materie ocrotesc, deopotrivă, interesele legitime ale creditorului urmăritor, ca şi pe acelea ale debitorului urmărit: legea nu îngăduie nici creditorului să solicite mijloace de constrângere excesive, de natură să-l stânjenească pe debitor în exercitarea dreptului său la apărare şi nici debitorului să recurgă la mijloace de şicană, care să temporizeze realizarea creanţei. E.s. comportă desfăşurarea unei activităţi procesuale la care iau parte principalii participanţi la procedura de judecată - foştii împricinaţi (care 442 executare silită directă acum sunt creditorul urmăritor şi debitorul urmărit), instanţa de judecată şi organul de executare însărcinat să aducă la îndeplinire dispoziţiile hotărârii judecătoreşti sau ale altor titluri executorii -având posibilitatea să participe şi terţele persoane direct interesate, precum şi alte organe de stat (altele decât instanţa de judecată). Realizarea creanţei urmăritorului se face prin predarea în natură a bunului care a format obiectul procesului sau prin valorificarea bunurilor debitorului într-un atare scop. Procedura de executare silită are caracter complex, fiind reglementată diferit, în raport cu natura diferitelor creanţe a căror urmărire se efectuează. Intre persoanele şi organele care participă la executare silită se nasc raporturi procesuale noi, distincte de cele care au fost stabilite în faza de judecată a procesului, în conţinutul cărora intră drepturi şi obligaţii procesuale noi [v. şi executare silită directă; executare silită indirectă; executare silită mobiliară; executare silită imobiliară]. executare silită directă, modalitate de urmărire care se distinge prin aceea că tinde la obţinerea realizării întocmai a prestaţiei ce formează obiectul obligaţiei debitorului. Are loc în cazul în care debitorul este ţinut să aducă la îndeplinire o obligaţie de a da în natură un bun determinat (prin executare urmărindu-se obţinerea acelui bun de către creditor) sau a unei obligaţii de a face sau de a nu face ceva (ce debitorul execută efectiv). în sistemul dreptului nostru procesual, e.s.d. constituie regula: creditorul are dreptul să pretindă şi să obţină însăşi prestaţia (şi nu doar echivalentul ei) care constituie obiectul dreptului său şi aceasta ori de câte ori materialmente este posibil. Legea dispune că creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi numai în caz contrar are dreptul la dez-dăunare; el nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datorează, chiar dacă valoarea lucrului ar fi egală sau mai mare decât aceea a lucrului pe care are îndreptăţirea să-l pretindă. Legea reglementează două forme distincte ale e.s.d.: predarea silită a mişcătoarelor şi predarea silită a nemişcătoarelor. La procedura predării silite a bunurilor mobile (a mişcătoarelor) se recurge atunci când, prin titlu executoriu, debitorul este obligat să predea creditorului un lucru mobil anume determinat. La procedura predării silite a imobilelor (nemişcătoarelor) se recurge în cazul în care o parte este obligată să lase alteia posesiunea unui imobil, fiind obligată să predea imobilul respectiv sau să iasă din el. Asemenea obligaţii se stabilesc în mod obişnuit ca urmare a promovării acţiunii în revendicare imobiliară, în temeiul ordonanţei de adjudecare sau în situaţia în care vânzătorul s-a obligat prin act autentic să predea imobilul cumpărătorului, precum şi atunci când se execută o hotărâre judecătorească de evacuare a unor locatari. Legea nu 443 executare silită indirectă conţine dispoziţii exprese referitoare la procedura e.s.d. a obligaţiilor de a face sau de a nu face ceva, cum sunt, de exemplu, situaţiile în care printr-o hotărâre judecătorească se instituie obligaţia de a demola o construcţie sau de a desfiinţa o plantaţie, aceea de a se muta un gard sau alte semne de hotar, de a deschide sau închide un drum etc. în asemenea situaţii, conform principiilor generale ale executării silite, executorul judecătoresc somează persoana urmărită să respecte obligaţia prevăzută în titlul executoriu, iar în caz de neconformare aduce la îndeplinire obligaţia respectivă, cu concursul forţei publice şi a tehnicienilor. Executarea silită a obligaţiei de a face cu ajutorul tehnicienilor poate fi efectuată numai atunci când aducerea la îndeplinire a obligaţiei nu necesită concursul personal al debitorului Jde exemplu, demolarea unui zid). în cazul obligaţiei de a încheia un act juridic, în unele cazuri, instanţa poate suplini voinţa debitorului, pronunţând o hotărâre care ţine locul actului (cum este, bunăoară, în cazul vânzării de imobile, când părţile au încheiat între ele un antecontract, stabilind condiţiile de plată a preţului). E.s.d. poate fi efectuată şi în cazul creanţelor băneşti; situaţiile de acest gen sunt rare în practică, o atare executare presupunând că executorul judecătoresc aflat la locuinţa debitorului pentru a sechestra bunuri mobile, găseşte într-o încăpere a acestuia o sumă de bani; el poate ridica suma res- pectivă în limita valorică a creanţei şi a cheltuielilor de executare, predând-o direct creditorului. E.s.d. nu este însă posibilă când sumele de bani ale debitorului se află în posesia unor terţi. în această situaţie, executarea se va face prin poprire [v. şi executarea silită; executarea silită indirectă]. executare silită indirectă, modalitate de urmărire care se distinge prin aceea că realizarea creanţei creditorului se face prin vânzarea ori valorificarea bunurilor debitorului sau prin poprirea sumelor de bani pe care acesta le are de primit de la terţe persoane, în prezent, e.s.i. constituie procedura de executare silită de drept comun cea mai frecvent utilizată. La ea se recurge în toate situaţiile în care executarea directă nu este posibilă, cum este cazul obligaţiilor de a face constând într-un fapt personal al debitorului, ce presupune îndeplinirea unor calităţi proprii (cum este, de exemplu, obligaţia unui pictor cu bună reputaţie de a picta un tablou, obligaţia unui instrumentist de a susţine un recital etc.), precum şi atunci când executarea directă a devenit ulterior imposibilă pentru că obiectul a pierit sau a fost distrus, în toate cazurile în care executarea în natură (directă) nu este posibilă, dreptul creditorului se transformă într-un drept de dezdăunare, iar hotărârea instanţei referitoare la plata unui echivalent bănesc se va realiza pe calea e.s.i. Această executare este un mijloc de urmărire adecvată, mai ales cu privire 444 executor testamentar la obligaţiile de a plăti sume de bani. E.s.i. se realizează prin vânzarea sau valorificarea bunurilor debitorului ori prin poprirea creanţelor sale, iar în cazul persoanelor juridice titulare de conturi bancare, prin virarea sumei din contul debitorului în contul creditorului. Corespunzător specificului diferitelor categorii de bunuri ce pot alcătui patrimoniul debitorului, legea reglementează următoarele forme de e.s.i.: a) e.s. asupra bunurilor mobile; b) e.s. a sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale datorate debitorului de către o a treia persoană (poprirea); c) e.s. a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini; d) e.s. a bunurilor imobile [v. şi executare silită; executare silită directă], executor judecătoresc, funcţionar public care are competenţa să îndeplinească anumite acte de procedură şi să ia unele măsuri legale în vederea asigurării executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii. Potrivit art. 15 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, poate fi e.j. orice persoană care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a) are cetăţenie română şi domiciliul în România; b) are capacitatea deplină de exerciţiu; c) este licenţiată în drept; d) nu are antecedente penale şi se bucură de o bună reputaţie; e) cunoaşte limba română; f) este aptă din punct de vedere medical pentru exercitarea funcţiei; g) a îndeplinit timp de 2 ani funcţia de executor judecătoresc stagiar şi a promovat examenul de definitivat sau, după caz, a exercitat timp de 3 ani o funcţie de specialitate juridică şi a promovat concursul sau examenul de admitere în profesie. Sunt scutite de examen persoanele care au exercitat timp de 5 ani funcţia de judecător, procuror sau avocat, cu condiţia să fi promovat examenul de definitivat în profesia din care provin. E.j. este numit de ministrul justiţiei, în baza cererii celui interesat şi după verificarea îndeplinirii acestor condiţii. E.j. îşi îndeplinesc atribuţiile în circumscripţia judecătoriei pe lângă care funcţionează, dacă prin lege nu se dispune altfel. Competenţa teritorială a birourilor de e.j. cu sediul în municipiul Bucureşti se întinde pe tot cuprinsul municipiului. executor testamentar, persoană fizică pe care testatorul o desemnează printr-o dispoziţie testamentară expresă, pentru a aduce la îndeplinire execuţia testamentară. Calitatea de e.t. se probează fie cu testamentul prin care acesta a fost instituit, fie cu certificatul de e.t. eliberat de notarul public în cursul procedurii succesorale notariale pe care o instrumentează. Sfera atribuţiilor e.t. diferă, după cum acesta a fost numit e.t. cu sezină sau e.t. fără sezină. Astfel, e.t. fără sezină are următoarele atribuţii: a) urmăreşte ca toate dispoziţiile testamentare să fie corect aduse la îndeplinire. în caz de nevoie, el se poate adresa, în acest scop, justiţiei; b) apără, inclusiv pe calea justiţiei, validitatea testamentului, ori de câte ori aceasta 445 execuţie testamentară este contestată; c) atunci când printre moştenitori se află minori, interzişi sau dispăruţi şi, dacă este cazul, chiar atunci când toţi moştenitorii au capacitate de exerciţiu deplină, trebuie să ceară notarului public punerea de peceţi; d) are obligaţia să ceară notarului public întocmirea inventarului bunurilor succesorale în prezenţa moştenitorilor prezumtivi sau după ce aceştia au fost legal citaţi; e) este obligat să ia orice măsură de conservare a bunurilor succesorale. Cât priveşte e.t. cu sezină, acesta are atât toate drepturile şi obligaţiile e.t* fără sezină, cât şi drepturi şi obligaţii specifice, precum: a) îndatorirea de a plăti legatele având ca obiect bunuri mobile având facultatea să ceară - atunci când numerarul existent este insuficient - vânzarea unor bunuri mobile din succesiune; b) are dreptul să încaseze, pentru succesiune, creanţele acesteia. Indiferent dacă este cu sau fără sezină, are obligaţia ca, în termen de un an de la decesul testatorului, să dea socoteală de gestiunea sa. în toate cazurile, e.t. este ţinut responsabil pentru întreaga sa activitate de mandatar. în cazul în care au fost instituiţi mai mulţi e.t., aceştia răspund solidar pentru modul cum gestionează bunurile mobile ce le-au fost încredinţate. Face excepţie situaţia când testatorul a delimitat pentru fiecare e.t. atribuţiile ce-i revin şi fiecare dintre ei a acţionat numai în limita atribuţiilor conferite. Atribuţiile e.t. încetează în momentul când se încheie sau când încetează exe- cuţia testamentară [v. şi execuţie testamentară]. execuţie testamentară, denumire generică dată ansamblului de activităţi pe care le comportă aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor de ultimă voinţă a testatorului. în principiu, drepturile şi obligaţiile pe care le presupune e.t. revin executorului testamentar, în lipsa unui executor testamentar desemnat, ele revin, după caz, moştenitorilor şi legatarilor universali. Ca natură juridică, e.t. este un mandat guvernat de reguli speciale. E.t. încetează în următoarele cazuri: atunci când toate dispoziţiile testamentare au fost aduse la îndeplinire; dacă survine, pe parcursul derulării ei, decesul executorului testamentar; dacă executorul testamentar renunţă la însărcinarea primită; în caz de revocare a executorului testamentar, la cererea moştenitorilor sau a legatarilor universali pentru incapacitatea, insolvabilitatea, infidelitatea acestuia, ca şi pentru eventualele prejudicii cauzate prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către el a atribuţiilor ce-i revin. exerciţiul abuziv al unui drept subiectiv, v. abuz de drept. exerciţiul normal al unui drept subiectiv, exercitarea unui drept subiectiv de către titularul său persoană fizică, în scopul satisfacerii intereselor sale personale (materiale şi culturale) în armonie cu exigenţele ordinii publice şi a bunelor moravuri, sau de către 446 expropriere pentru cauză de utilitate publică titularul său persoană juridică, în acord cu scopul acesteia. Orice drept subiectiv îi asigură titularului său o sferă de libertate în limitele căreia faptele acestuia nu îi angajează răspunderea. Paguba pricinuită prin e.n.d.s. nu este supusă reparării, fapta păgubitoare săvârşită cu un asemenea prilej nefiind ilicită. Exerciţiul normal al unui drept subiectiv constituie o cauză care apără de răspundere civilă [v. şi abuz de drept], exheredare, v. dezmoştenire. exigibilitate, notă caracterizantă a unei creanţe sau a unei obligaţii ajunse la scadenţă; în cazul obligaţiei pure şi simple, e. durează de la naşterea acesteia şi până la încetarea obligaţiei fie prin plată, fie prin împlinirea termenului de prescripţie, în cazul obligaţiei afectate de un termen suspensiv, e. durează de la scadenţa obligaţiei respective şi până la stingerea ei prin plată sau prin prescripţie extinctivă. Instanţa poate suspenda e. unei obligaţii prin acordarea unui termen de graţie în favoarea debitorului [v. şi obligaţie; termen de graţie]. ex nudo pacto non nascitur actio, adagiu latin ce dă expresie regulii specifice sistemului formalist roman, conform căruia simplul acord de voinţă al părţilor, nemanifestat în forme solemne tipice (verbis litteris sau re) era lipsit de orice efecte juridice. ex nune, locuţiune latină ce dă expresie principiului potrivit căruia un act juridic generează efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut. Momentul din care actul juridic începe să producă efecte juridice este acela al perfectării lui. exonerare de răspundere civilă, scutire de obligaţia de responsabilitate civilă a celui care a săvârşit o faptă păgubitoare în împrejurări care, potrivit legii, înlătură incidenţa răspunderii civile. E.r.c. se face, în principiu, de către organul de jurisdicţie sesizat cu acţiunea în responsabilitate civilă şi este posibilă numai dacă se constată, în cazul dat, fie că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile, fie că există o clauză legală ce apără de răspundere, şi anume: cazul fortuit sau de forţă majoră, culpa victimei sau a creditorului ori a unui terţ, iar în materie delictuală şi legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii sau al autorităţii legitime. în principiu, e.r.c. este totală, dar ea poate fi şi numai parţială, ori de câte ori neexecu-tarea obligaţiei legale sau convenţionale de care era ţinut cel chemat să răspundă se datorează nu numai intervenţiei cauzei străine (mai exact forţei majore, culpei victimei sau creditorului sau faptei unui terţ), ci şi propriei sale culpe. în cazul în care obligaţia de responsabilitate civilă îmbracă forma daunelor cominatorii, e.r.c. poate fi limitată în timp (temporară) sau fără limite de timp (definitivă) [sin. absolvire de răspundere; v. şi clauze de nerăspundere]. expropriere pentru cauză de utilitate publică, mod specific de dobândire de către stat a drep- 447 expropriere pentru cauză de utilitate publică tului de proprietate publică, constând în trecerea forţată, prin hotărâre judecătorească, în proprietate publică a unor imobile aflate în proprietate privată, cu plata unei drepte şi prealabile despăgubiri, pentru cauză de utilitate publică. Constituie o excepţie de la caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate privată. Principiul inviolabilităţii dreptului de proprietate privată este consacrat prin Constituţia României, republicată [art. 136 alin. (5)] şi tot astfel e.c.u.p. primeşte consacrare de principiu prin aceeaşi lege fundamentală [art. 44 alin. (3)], care dispune: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire". Despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin hotărâre judecătorească. Legea (nr. 33/1994) circumscrie sfera bunurilor imobile susceptibile de expropriere, defineşte utilitatea publică şi modul de declarare a acesteia, reglementează măsurile premergătoare exproprierii, soluţionarea cererilor de expropriere de către instanţele de judecată, modul şi criteriile de stabilire a despăgubirilor care se cuvin proprietarului imobilului, plata acestor despăgubiri, precum şi consecinţele juridice ale exproprierii. Totodată, legiuitorul stabileşte norme relative la folosirea imobilului expropriat în intervalul de timp dintre momentul trecerii lui în posesia expropriatorului şi momentul utilizării sale în scopul pentru care a fost expropriat, precum şi cu privire la dreptul fostului proprietar de a cere retrocedarea bunului în anumite condiţii. Procedura exproprierii este pusă în aplicare numai în cazul în care părţile (persoanele ce urmează să devină expropriator şi respectiv expropriat) nu convin asupra altei modalităţi de trecere a imobilului în proprietate publică. Părţile au deplină libertate să convină ca transferul imobilului expropriabil în proprietate publică să se realizeze printr-un alt mod, precum: vânzare, donaţie, schimb etc. într-o atare ipoteză, valabilitatea transferului dreptului de proprietate este condiţionată de îndeplinirea cerinţelor de validitate pentru actul juridic respectiv, precum şi a condiţiilor de publicitate prevăzute de lege pentru drepturile reale imobiliare. Practic, este posibil însă ca părţile să se pună de acord numai cu privire la modalitatea de transfer cu titlu oneros al bunului, dar să rămână în dezacord cu privire la natura sau întinderea echivalentului pe care este îndreptăţit să-l pretindă şi să îl primească proprietarul. în acest caz, instanţa de judecată competentă va lua act de înţelegerea părţilor şi va stabili întinderea despăgubirii sau, dacă se pune problema, echivalentul în natură care se cuvine proprietarului. Pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, a oraşelor, munici- 448 expropriere pentru cauză de utilitate publică piilor şi judeţelor. Deci, sunt expro-priabile numai bunuri imobile formând obiectul dreptului de proprietate privată. Bunurile imobile aflate în proprietate publică sunt şi pot fi afectate oricând unei anumite utilităţi publice prin efectul unui act de putere al autorităţii competente a statului sau unităţii teritoriale căreia îi aparţine. Nu sunt susceptibile de expropriere nici bunurile imobile aflate în proprietatea privată a statului, deoarece, în cazul lor, statul, ca proprietar, are dreptul ca, prin puterea sa, exercitată de organul competent, să afecteze unei anumite utilităţi publice oricare dintre bunurile imobile aflate în proprietatea sa privată. Urmare a unei asemenea decizii a proprietarului, imobilul respectiv iese din sfera obiectului dreptului de proprietate privată şi intră în aria de cuprindere a dreptului de proprietate publică. Cât priveşte imobilele formând obiectul dreptului de proprietate privată al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, acestea devin expropria-bile numai atunci când utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes local; exproprierea respectivelor imobile rămâne lipsită de sens, de vreme ce proprietarul (adică unitatea teritorial-admi-nistrativă în cauză) are şi puterea, şi libertatea să decidă afectarea acelui imobil unei anumite utilităţi de interes local şi, deci, să scoată respectivul imobil din sfera proprietăţii sale private spre a-l include în sfera proprietăţii publice de interes local. Exproprierea poate fi hotărâtă de instanţele de judecată numai după ce utilitatea publică a fost declarată potrivit normelor legale în materie. După declararea utilităţii publice, expropriatorul va executa planurile cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse pentru expropriere, cu indicarea numelui proprietarului şi a ofertelor de despăgubire. Propunerile de expropriere a imobilelor şi procesul-verbal întocmit de comisia de cercetare prealabilă se notifică persoanelor titulare de drepturi reale asupra imobilelor în cauză. Acestea au dreptul să formuleze întâmpinare în termen de 15 zile de la primirea notificării. întâmpinarea se depune la primarul comunei, oraşului sau municipiului pe al cărui teritoriu se află imobilul. Dosarul cuprinzând întreaga documentaţie de expropriere, precum şi întâmpinările formulate la expropriere se înaintează, după caz, Guvernului, consiliului judeţean ori Consiliului Local al Municipiului Bucureşti. Soluţionarea întâmpinărilor depuse trebuie să se facă în termen de 30 zile şi este de competenţa unei comisii în alcătuirea căreia intră, printre alţii, şi trei proprietari de imobile din comuna, oraşul sau municipiul în care sunt situate imobilele propuse pentru expropriere. Nu pot face parte din comisie proprietarii imobilelor a căror situaţie se discută, rudele şi afinii acestora până la gradul IV inclusiv. Comisia hotărăşte prin vot secret, fie în sensul aprobării, fie în sensul respingerii propunerilor făcute de 449 expropriere pentru cauză de utilitate publică expropriator. Hotărârea se motivează şi se comunică părţilor în termen de 15 zile de la adoptare. în cazul în care comisia decide respingerea propunerilor făcute de expropriator, acesta poate reveni cu noi propuneri, ca urmare a refacerii planurilor. Dacă şi noile propuneri sunt respinse, expropriatorul, proprietarul şi titularii altor drepturi reale asupra imobilului propus pentru expropriere pot introduce o contestaţie împotriva hotărârii comisiei la curtea de apel în raza de competenţă a căreia este situat imobilul. Termenul pentru introducerea contestaţiei este de 15 zile de la comunicarea hotărârii comisiei, iar contestaţia este scutită de taxă de timbru şi se va soluţiona de urgenţă şi cu precădere. Cât priveşte cererile de expropriere, soluţionarea acestora este de competenţa tribunalului în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere. Sesizarea tribunalului se face de către expropriator. Soluţionarea cererii de expropriere se face cu citarea proprietarului, a altor titulari de drepturi reale asupra imobilului în cauză, a posesorului şi a oricăror alte persoane care pot justifica un interes legitim în legătură cu acel imobil. De asemenea, este obligatorie participarea procurorului. La termenul de judecată fixat, instanţa va verifica dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile legale pentru expropriere şi, în caz afirmativ, va stabili întinderea despăgubirilor pe care este îndreptăţit să le primească proprietarul imobilului, precum şi sumele cuvenite posesorului şi titu- larilor altor drepturi reale. Hotărârea pronunţată este supusă apelului şi recursului. Atunci când între părţi intervine, în faţa instanţei, o înţelegere cu privire la despăgubiri, instanţa ia act de învoiala părţilor şi pronunţă o hotărâre definitivă şi irevocabilă. Dacă înţelegerea dintre părţi priveşte numai exproprierea, dar nu şi întinderea despăgubirilor, instanţa va lua act de învoiala intervenită şi va decide numai cu privire la despăgubiri. Atunci când părţile rămân în divergenţă cu privire la despăgubiri, instanţa va numi o comisie formată din trei experţi, dintre care unul va fi desemnat de expropriator, altul va fi desemnat de către proprietar şi de celelalte persoane care au dreptul la despăgubiri, iar al treilea va fi desemnat de către instanţă. Despăgubirea este formată din două componente, şi anume: valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. Cât priveşte prima componentă, experţii şi instanţa vor lua în considerare preţul la care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel, în aceeaşi localitate, la data finalizării raportului de expertiză. Cu referire la cea de a doua componentă, se va ţine seama de daunele cauzate concret proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. în cuprinsul raportului de expertiză se va face distincţie între despăgubirile cuvenite proprietarului şi cele care se cuvin titularilor celorlalte drepturi reale existente asupra imobilului respectiv. Despăgubirea stabilită de instanţă 450 extras de naştere nu poate fi valoric inferioară celei oferite de expropriator şi nici valoric superioară celei solicitate de proprietar şi de celelalte persoane interesate [v. şi expropriator; efectele exproprierii], expropriator, subiectul de drept care, conform legii, are îndreptăţirea să pornească procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică şi căruia îi incumbă, totodată, şi obligaţia să plătească despăgubirea prealabilă cuvenită proprietarului pentru imobilul expropriat. Conform legii, au această calitate statul, prin organismele abilitate de guvern, pentru lucrările de interes naţional şi judeţele, comunele, oraşele, municipiile, pentru lucrările de interes local. După declararea utilităţii publice, e. întocmeşte planurile cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse pentru expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor şi a ofertelor de despăgubire. Aceste propuneri, precum şi procesul-verbal întocmit de comisia de cercetare prealabilă se notifică persoanelor titulare de drepturi reale asupra imobilelor în cauză, persoane care au dreptul să facă întâmpinare în termen de 15 zile de la primirea notificării [v. şi expropriere pentru cauză de utilitate publică; efectele exproprierii], extinctiv, v. termen extinctiv; prescripţie extinctivă, extras de carte funciari, document eliberat, la cerere, de către birourile de cadastru şi publicitate imobiliară, aflate în subordinea oficiilor de cadastru şi publicitate imobiliară, cu privire la imobilele aflate în unităţile administrativ-teritoriale arondate acestor birouri. E.c.f. cuprinde datele înscrise în partea l-a a cărţii funciare cu privire la descrierea imobilului, datele la zi din partea a ll-a a cărţii funciare ce se referă la înscrierile privitoare la proprietate, precum şi datele din partea a lll-a a cărţii funciare ce au în vedere înscrierile privitoare la eventualele sarcini care grevează imobilul în cauză. Se eliberează e.c.f. pentru informare sau autentificare. Solicitanţii vor putea obţine e.c.f. pentru informare, fără a fi necesară justificarea vreunui interes. La autentificarea actelor prin care se constituie, se modifică sau se stinge un drept real imobiliar, notarul public va solicita un e.c.f. pentru autentificare sau, după caz, certificat de sarcini. Pe perioada valabilităţii e.c.f. pentru autentificare, registratorul nu va efectua niciun fel de înscriere în cartea funciară, cu excepţia aceleia pentru care a fost eliberat extrasul. Cuprinsul cărţilor funciare se dovedeşte cu copia sau cu e.c.f. şi poate fi invocat de orice persoană interesată, având forţa probantă a prezumţiei legale relative care operează până la proba contrară [v. şi carte funciară], extras de cisitorie, v. certificat de căsătorie. extras de naştere, v. certificat de naştere. 451 ex tune ex tune, locuţiune latină care se utilizează pentru a exprima ideea că un anumit act juridic concret produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, cu începere de la un anumit moment precizat. 452 F facere, termen latin utilizat în terminologia juridică modernă pentru a desemna o obligaţie de a face. falit, termen utilizat pentru a desemna pe comerciantul aflat în stare de faliment. familie, 1. (în sens sociologic) formă specifică de comunitate umană, alcătuită dintr-un grup de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se distinge printr-o comunitate de viaţă, prin comunitate de interese şi prin relaţii de întrajutorare. Relaţiile de familie comportă o multitudine de aspecte de natură diversă (morale, fiziologice, psihologice şi economice) care le conferă un grad de mare complexitate ce nu caracterizează alte comunităţi sociale. F. este formată din soţi şi copiii lor, precum şi din alte persoane cu care se află în relaţii de rudenie; 2. (în sens moral-creştin), instituţie de origine divină, constituită prin căsătorie, ale cărei principale caracteristici sunt, dintotdeauna, unitatea şi indisolubilitatea. Morala creştină atribuie familiei un caracter sacru, care este pus în evidenţă prin: unitatea şi egalitatea membrilor acesteia, iubirea desăvârşită şi comuniunea care îi este specifică; 3. (în sens juridic) grup de persoane între care există drepturi şi obligaţii generate de căsătorie, rudenie (inclusiv adopţie), precum şi de alte raporturi juridice asimilate relaţiilor de familie. Ca sferă de cuprindere, f. cuprinde, într-o accepţiune restrânsă, pe soţi şi pe descendenţii lor necăsătoriţi, iar într-o accepţiune largă, pe soţi şi pe copiii lor, părinţii soţilor, precum şi alte persoane cu care soţii se află în relaţii de rudenie. Această ultimă accepţiune este consacrată prin dispoziţiile Codului familiei. Uneori, accepţiunea conceptului de f. este determinată prin legi speciale, primind o arie de cuprindere diferită. Astfel, în armonie cu art. 17 din Legea nr. 114/1996, republicată, în domeniul locativ, f. este alcătuită din: soţi, copiii lor, precum şi părinţii soţilor, care locuiesc şi gospodăresc împreună. Conform Legii fondului funciar (nr. 18/1991), f. este formată din: soţi şi copiii necăsătoriţi ai acestora, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor. Potrivit Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, termenul f. desemnează soţul şi soţia sau soţul, soţia şi copiii lor necăsătoriţi, care au domiciliul ori reşedinţa comună prevăzută în actele de identitate şi gospodăresc împreună. Conform Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei şi exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corup- 453 familie adoptatoare ţiei, în cazul completării declaraţiei de avere, prin f., în sensul acestei declaraţii, se înţelege soţu[, soţia şi copiii aflaţi în întreţinere. în înţelesul Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, prin f. se înţelege părinţii şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora, iar potrivit Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, f. reprezintă părinţii şi copiii acestora. Prin f., în înţelesul O.U.G. nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, se înţelege soţul, soţia, copiii, părinţii soţilor, precum şi ginerii, nurorile şi copiii acestora, dacă locuiesc şi gospodăresc împreună. Ca instituţie juridică, f. se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, egalitatea soţilor în tot ce priveşte căsătoria, dreptul şi îndatorirea egală a părinţilor de a asigura creşterea, educarea şi instruirea copiilor, egalitatea în faţa legii a copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie, un regim special de protecţie şi de asistenţă în ce priveşte realizarea drepturilor copiilor şi tinerilor (art. 48 şi art. 49 din Constituţia României, republicată). F. îndeplineşte următoarele funcţii: funcţia demografică, funcţia educativă şi funcţia educativă [v. şi funcţiile familiei]. familie adoptatoare, (în sensul Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei) soţul şi soţia care au adoptat sau doresc să adopte un copil, în condiţiile prevăzute de lege. familie extinsă, 1. (în sensul Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei) părinţii, copilul şi rudele fireşti ale acestuia, până la gradul IV inclusiv; 2. (în sensul Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului) copilul, părinţii şi rudele acestuia până la gradul IV inclusiv. familie substitutivă, (în sensul Legii nr. 273/2004 şi al Legii nr. 272/2004) persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, care, în condiţiile legii, asigură creşterea şi îngrijirea copilului. fapta creditorului, sintagmă prin care se desemnează acţiunea sau inacţiunea săvârşită de creditor, având drept consecinţă punerea debitorului în imposibilitatea obiectivă şi absolută de a-şi executa obligaţia asumată contractual. Neexecutarea nefiind imputabilă debitorului, ci fiind ocazionată, prin excelenţă, de f.c., aceasta din urmă (adică f.c.) are efect exonerator de răspundere pentru debitor. Pentru a produce acest efect, f.c. trebuie să îndeplinească condiţiile unui eveniment de forţă majoră, adică să fi fost imprevizibilă pentru debitor la data încheierii contractului, să fie inevitabilă pentru el pe parcursul executării contractului şi să aibă caracter insurmontabil. Numai în asemenea împrejurări f.c. îl pune pe debitor într-o situaţie de forţă majoră. Nu este neapărat necesar ca f.c. să se concretizeze într-un act de conduită culpabil şi ilicit. Săvârşirea ei poate fi determinată şi de 454 fapta victimei apariţia unor circumstanţe mai presus de voinţa creditorului, în prezenţa cărora acesta să fie nevoit să acţioneze într-un mod în care să împiedice executarea de către debitor a obligaţiei asumate contractual. F.c. produce efect exonerator de răspundere pentru debitor atunci când, independent de împrejurările în care a fost săvârşită, în mod obiectiv face imposibilă executarea prestaţiei asumate de debitor, dacă, bineînţeles, în împrejurările date, lipseşte orice culpă a debitorului [sin. culpa creditorului]. fapta unui terţ, act de conduită a unei persoane, care, determinând sau favorizând, sub aspect cauzal, producerea pagubei, înlătură total sau atenuează răspunderea celui chemat în judecată pentru obligarea la reparaţie. Efectul exonerator sau atenuant de răspundere al f.t. se produce chiar dacă autorul ei este necunoscut. Ceea ce condiţionează producerea acestui efect este îndeplinirea cerinţei ca săvârşirea unei asemenea fapte să nu fi fost provocată de către pârât. F.t. exonerează de răspundere pe pârât numai dacă aceasta este imprevizibilă; pârâtul este considerat în culpă dacă trebuia s-o prevadă şi n-a prevăzut-o sau dacă putea să o evite şi nu a evitat-o. Fiind luată în considerare ca împrejurare ce apară de răspundere numai în cazul în care întruneşte condiţiile forţei majore, f.t. este supusă regulilor aplicabile cazului de forţă majoră. Dacă f.t. nu întruneşte condiţiile cazului de forţă majoră, ea are ca efect numai împărţirea răspunderii între pârât şi terţ, în măsura în care în persoana acestuia din urmă sunt întrunite condiţiile responsabilităţii delictuale; în această situaţie, victima, bucurându-se de beneficiul solidarităţii, poate pretinde repara-ţiunea integrală de la pârât sau de la terţ, cel obligat să plătească având o acţiune în regres împotriva coresponsabilului. fapta victimei, act de conduită (ilicit sau culpabil) al persoanei prejudiciate, care, din punct de vedere cauzal, determină sau favorizează producerea pagubei, iar din punct de vedere juridic, exonerează de răspundere pe pârât sau conduce la împărţirea răspunderii între pârât şi reclamant. Pentru a produce efecte asupra răspunderii pârâtului, f.v. trebuie să fie ilicită şi să fie săvârşită din culpă, iar săvârşirea ei să nu fi fost provocată de către pârât. în cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite, victima este decăzută parţial din dreptul de reparaţiune, iar repara-ţiunea datorată de pârât este diminuată corespunzător; diminuarea se face prin referire la gravitatea culpelor concurente. în cazurile în care răspunderea pârâtului este prevăzută de lege (cum este situaţia paznicului lucrului sau animalului), se disting două ipoteze: a) f.v. exonerează total de răspundere pe pârât dacă întruneşte condiţiile cazului de forţă majoră (este imprevizibilă sau invincibilă); în acest caz, efectul ei exonerator de răspundere se produce chiar 30. 455 faptă ilicită dacă f.v. este licită sau neimputabilă autorului ei; b) f.v. are ca efect numai diminuarea răspunderii pârâtului dacă a fost previzibilă şi evitabilă pentru acesta; în acest caz, diminuarea se face în raport de gravitatea culpelor în concurs. faptă ilicită, condiţie a răspunderii civile, constând într-un act de conduită prin săvârşirea căruia se încalcă regulile de comportament în societate. Implică trei elemente: unul material, altul de natură psihică şi un al treilea de ordin social. Materialitatea f.i. se concretizează în exteriorizarea acesteia sub forma unei comisiuni - adică a unei acţiuni pozitive - sau sub forma unei omisiuni, adică a unei abţineri de la acţiune într-o împrejurare în care exista obligaţia de a acţiona. Cât priveşte elementul psihologic al f.i., acesta este voinţa persoanei care a ales o anumită conduită, deşi putea să aleagă un nou comportament. O asemenea voinţă poate să ia forma intenţiei ori a neglijenţei sau a imprudenţei. F.i. se învederează astfel ca materializare a unei anumite atitudini psihice, mai exact a unei greşeli intenţionale sau neintenţionale pe care societatea o reprobă. Reprobarea socială - al treilea element al f.i. - din punct de vedere subiectiv este legată de greşeală, iar din punct de vedere obiectiv îşi găseşte expresia juridică în caracterul ilicit al faptei. Orice f.i. este antisocială, antiju-ridică şi imorală. Corespunzător pericolului social pe care-l învederează, f.i. îmbracă următoarele forme: infracţiuni, contravenţii, abateri disciplinare sau delicte civile. F.i. atenuează intervenţia uneia sau a alteia dintre formele răspunderii juridice. O infracţiune, o contravenţie sau o abatere disciplinară este, în acelaşi timp, şi un delict civil, ori de câte ori prin acea faptă se produce o pagubă altuia. F.i. civilă antrenează răspunderea civilă delictuală când aduce atingere unor drepturi subiective pe care victima le-a dobândit în alt mod decât printr-un contract aflat în curs de desfăşurare încheiat cu făptuitorul; ea angajează răspunderea civilă contractuală atunci când constituie o încălcare a unei obligaţii contractuale, respectiv a unui drept subiectiv izvorât dintr-un contract aflat în curs de executare, în care victima şi făptuitorul au calitatea de părţi. fapte juridice, împrejurări care, potrivit legii, determină naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice şi, odată cu acestea, naşterea, modificarea sau încetarea unor drepturi subiective sau obligaţii. F.j. se grupează în două categorii distincte: a) evenimente, împrejurări care se produc independent de voinţa oamenilor, dar cărora legea le atribuie totuşi anumite efecte juridice (spre exemplu, naşterea unei persoane semnifică apariţia unui nou subiect de drept; moartea unei persoane comportă încetarea calităţii de subiect de drept a defunctului; fenomenele naturale constitutive de forţă majoră împiedică săvârşirea unei acţiuni; 456 federaţie scurgerea timpului prevăzut de lege are ca efect stingerea dreptului material la acţiune în justiţie etc.); b) acţiuni, fapte voluntare ale persoanelor fizice sau juridice, a căror săvârşire în condiţiile prevăzute de lege antrenează consecinţe juridice; unele dintre ele sunt săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar generează totuşi asemenea efecte în puterea legii şi pot fi licite sau ilicite, iar actele sunt săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice şi au îndeobşte caracter licit. Acestea din urmă formează marea categorie a actelor juridice şi produc efecte în puterea voinţei persoanei care le-a făcut, precum şi în puterea voinţei de stat exprimată în forma de drept. F.j. de orice fel constituie principalul izvor al raporturilor juridice. Anumite f.j. sunt izvor de structură simplă, şi anume acelea care produc, prin ele însele, efectele pe care legea sau actul juridic le au în vedere (de exemplu, naşterea unei persoane determină, prin ea însăşi, stabilirea raporturilor juridice de familie între noul subiect de drept, pe de o parte, şi părinţii şi celelalte rude ale sale, pe de altă parte; tot astfel, moartea unei persoane determină, prin ea însăşi, încetarea existenţei unui subiect de drept şi generează raporturi succesorale etc.). Alte f.j. sunt izvor de structură complexă, şi anume acelea care, fiind concomitente sau succesive, au o acţiune conjugată ce determină producerea efectelor urmărite şi care, luate individual, izolat de celelalte, nu sunt suscep- tibile să producă singure acele efecte; elementul de complexitate decurge din pluralitatea de f.j., care, nepăstrându-şi pluralitatea de acţiuni proprii sau independente, exercită o singură acţiune în care se contopesc acţiunile individuale, spre exemplu: dobândirea de drepturi reale imobiliare în sistemul de carte funciară anterior Legii nr. 7/1996 se înfăptuia prin acţiunea conjugată a mai multor fapte juridice: actul (contractul) prin care titularul real consimte la transmiterea şi intabularea acelui drept în folosul dobânditorului şi încheierea de intabulare prin care organul de stat competent dispune intabularea. fapte probatorii, sintagmă prin care se desemnează, în egală măsură, actele juridice (precum şi situaţiile şi împrejurările aflate în strânsă legătură cu acestea) a căror existenţă sau inexistenţă trebuie probată în faţa instanţei de judecată, ca şi mijloacele, respectiv probele utilizate în acest scop. Spre exemplu, în instanţă se invocă de către reclamant actul juridic al vânzării ca f.p. al dreptului său de proprietate asupra unui autoturism, pe care îl dovedeşte prin înscrisul constatator ce atestă existenţa acelui act juridic. federaţie, (în sensul O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii) persoană juridică constituită din două sau mai multe asociaţii sau fundaţii. F. dobândesc personalitate juridică proprie şi funcţionează în condiţiile prevăzute de ordonanţă pentru asocia- 457 fentă ţiile fără scop patrimonial, condiţii care li se aplică în mod corespunzător. Cererea de înscriere se soluţionează de tribunalul în circumscripţia căruia federaţia urmează să îşi aibă sediul. F. devine persoană juridică din momentul înscrierii sale în Registrul federaţiilor aflat la grefa tribunalului în circumscripţia căruia f. urmează să îşi aibă sediul. Asociaţiile sau fundaţiile care constituie o f. îşi păstrează propria personalitate juridică, inclusiv propriul patrimoniu. în cazul dizolvării f. şi al retragerii din f. a unei asociaţii sau fundaţii, dacă nu se prevede altfel în lege sau în statut, bunurile rămase în urma lichidării se transmit, în cote egale, către persoanele juridice constituente. Retragerea din f. se poate face numai în urma aprobării de către cenzori sau experţi independenţi a unui raport cu privire la exerciţiul financiar [v. şi asociaţie; fundaţie], fentă, termen de origine franceză (la fente - despicătură) preluat în limbajul juridic român şi utilizat mai rar, pentru a desemna împărţirea moştenirii pe linii [v. şi împărţirea moştenirii pe linii], Activitate, formă a simulaţiei care se distinge prin aceea că actul aparent (contractul) disimulează total realitatea, creând aparenţa existenţei unui contract care, însă, în realitate nu există, părţile stabilind prin actul secret (contra-înscris), încheiat anterior sau cel mult concomitent cu actul aparent, că actul aparent este lipsit de orice valoare juridică pentru ele, deoarece operaţiunea juridică pe care acesta o constată nu a avut loc în realitate. Spre exemplu, debitorul urmărit pe cale silită, dorind să evite sechestrarea şi vânzarea la licitaţie publică a unor bunuri ce-i aparţin, simulează încheierea cu un terţ a unui contract de vânzare-cumpărare a acelor bunuri. Dar respectivul contract este total anihilat prin contraînscrisul perfectat de aceleaşi părţi, prin care acestea confirmă inexistenţa în realitate a înstrăinării ja care se referă contractul aparent, în acest exemplu, singurul scop al operaţiunii de vânzare este acela de a crea aparenţa ieşirii din patrimoniul debitorului a bunurilor urmărite. în majoritatea cazurilor, f. urmăreşte scopuri ilicite, cum este, bunăoară, încheierea unei căsătorii în scopul exclusiv de a dobândi cetăţenia română de către un cetăţean străin sau de către un apatrid [v. şi deghizare; interpunere de persoane], fideicomisul fără obligaţie, expresie utilizată pentru a desemna liberalitatea făcută gratificatului, fără obligaţia acestuia de a conserva bunurile primite şi a le transmite, la moartea sa, unei alte persoane desemnate de dispunător. F.f.o. nu constituie un procedeu juridic menit să eludeze interdicţia legală a instituirii unei substituţii fideico-misare. El nu presupune impunerea de către dispunător, în sarcina gratificatului, a obligaţiei de a conserva bunurile primite ca moştenire şi de a le retransmite, la decesul 458 fidejusiune său, unei alte persoane desemnate tot de către dispunător, ci conţine doar rugămintea adresată de acesta din urmă legatarului instituit, în sensul gratificării acelei persoane, dacă şi în măsura în care bunurile ce au făcut obiectul liberalităţii vor mai exista în patrimoniul său succesoral. O astfel de dispoziţie testamentară nu intră sub incidenţa prohibiţiei legale, deoarece gratificatul nu are obligaţia juridică de a conserva bunurile primite şi nici obligaţia de a le lăsa legat în favoarea persoanei desemnate de dispunător. Legatarul instituit poate dispune liber, prin acte inter vivos, ca şi prin acte mortis causa, de obiectul legat, deoarece liberalita-tea făcută în favoarea sa nu este afectată de obligaţia morală de a îndeplini rugămintea dispunăto-rului. Este motivul pentru care o asemenea liberalitate este pe deplin valabilă [v. şi substituţie fideico-misarăl. fidejusiune, contract accesoriu, unilateral, consensual şi cu titlu gratuit, prin care o persoană, numită fidejusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia asumată de acea persoană pentru cazul când respectivul debitor nu-şi va executa, el însuşi, obligaţia la care s-a îndatorat. Articolul 1655 C. civ. dispune că „oricine poate să se facă fidejusor, fără ordinea şi chiar fără ştiinţa acelui pentru care se obligă. Asemenea se poate face nu numai pentru debitorul principal, dar şi pentru fidejusorul acestuia". Aşa fiind, debitorul nu trebuie să participe la contractul de f., care se încheie numai între fidejusor şi creditor; el poate fi în raporturi juridice prealabile sau stabilite ad-hoc cu debitorul a cărui obligaţie o garantează. Faţă de debitor, f. poate avea fie caracter gratuit, fie caracter oneros. F. poate fi de trei feluri, şi anume: a) f. convenţională, care se distinge prin aceea că debitorul şi creditorul sunt de acord că este necesară aducerea unui garant; b) f. legală, care se caracterizează prin aceea că obligaţia debitorului de a aduce un garant (fidejusor) pentru garantarea obligaţiilor ce-i revin este instituită printr-o dispoziţie imperativă a legii; c) f. judiciară, de specificul căreia este faptul că instanţa judecătorească dispune, într-o anumită pricină, cu soluţionarea căreia a fost învestită, aducerea unui fidejusor care să-şi asume obligaţia de a garanta plata de către debitor a ceea ce datorează creditorului său. Un exemplu de f. judiciară este ipoteza reglementată de art. 279 C. proc. civ., conform căruia atunci când instanţa dispune încuviinţarea unei execuţii vremelnice a unei hotărâri privitoare la bunuri, ea poate cere celui care a solicitat executarea să aducă un fidejusor, care să garanteze, alături de el, repararea eventualelor pagube ce ar putea rezulta din executarea încuviinţată. De esenţa oricărei f. este şi rămâne natura ei contractuală. Existenţa f. legale şi a f. judiciare nu contrazice această realitate. Legea sau, după caz, instanţa de judecată impune doar 459 fidejusiune aducerea unui fidejusor, ceea ce înseamnă că nici dispoziţia legii, nici dispoziţia instanţei judecătoreşti nu creează f. Aceasta se poate naşte numai prin convenţia încheiată între fidejusor şi creditor, în virtutea căreia cel dintâi îşi asumă faţă de cel de-al doilea obligaţia de garanţie. Contractul de f. se distinge prin următoarele caractere juridice: a) este un contract accesoriu în raport cu obligaţia principală pe care o are debitorul faţă de creditorul său. Din acest caracter decurg următoarele consecinţe: f. urmează soarta obligaţiei principale; cât priveşte cauzele de validitate şi de stingere, f. nu poate depăşi, ca întindere, datoria debitorului şi nici nu poate fi făcută în condiţii mai oneroase; f. nedeterminată a unei obligaţii principale se întinde şi la toate accesoriile acelei obligaţii (de exemplu, la dobânzi), precum şi la cheltuielile ocazionate de urmărirea silită; b) este un contract consensual, ceea ce înseamnă că simplul acord de voinţă al părţilor este suficient pentru încheierea sa valabilă; c) este un contract unilateral, deoarece generează o singură obligaţie, şi anume aceea a fideju-sorului faţă de creditor, cu privire la garantarea obligaţiei debitorului; d) este un contract cu titlu gratuit, întrucât fidejusorul nu urmăreşte să obţină de la creditorul cu care a încheiat contractul o contra-prestaţie. Orice obligaţie, inclusiv cele intuitu personae, pot fi garantate prin f. Regula este, însă, că prin f. se garantează prioritar obligaţiile băneşti. Pot fi garantate atât obligaţiile actuale, cât şi cele viitoare şi chiar cele eventuale. în raporturile dintre creditor şi fidejusor, f. produce următoarele efecte: în caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul este îndreptăţit să-l urmărească direct pe fidejusor pentru executarea creanţei, fără ca această urmărire să fie condiţionată de o prealabilă urmărire a debitorului principal. Din caracterul accesoriu, subsidiar al obligaţiei fidejusorului decurge îndreptăţirea acestuia de a invoca excepţia beneficiului de diviziune şi excepţia beneficiului de discu-ţiune. Totodată, fidejusorul mai poate invoca şi excepţii de ordin general, ce ţin de raportul juridic de f. sau de obligaţia principală, în raporturile dintre fidejusor şi debitorul principal, f. produce următoarele efecte: fidejusorul care a plătit datoria se poate întoarce împotriva debitorului, chiar în situaţia în care a garantat fără ştiinţa acestuia. El poate recupera de la debitor suma plătită creditorului şi cheltuielile pe care le-a făcut, după ce a notificat debitorului începerea urmăririi de către creditor. Fidejusorul este îndreptăţit să pretindă dobânzi la sumele plătite din ziua în care a notificat debitorului că a făcut plata, precum şi daune-interese, temeiul regresului său constituindu-l, de regulă, subrogaţia legală în dreptul creditorului plătit, dar nu este exclusă nici folosirea unei acţiuni întemeiate, după caz, pe mandat ori pe gestiunea interesului altei per- 460 fidejusor soane. Fidejusorul pierde dreptul de regres împotriva debitorului principal dacă nu l-a înştiinţat pe acesta despre efectuarea plăţii, astfel încât debitorul plăteşte a doua oară, caz în care fidejusorul va putea pretinde creditorului restituirea a ceea ce a plătit. De asemenea, fidejusorul pierde dreptul de regres atunci când a plătit datoria fără să fi fost urmărit şi fără să-l fi înştiinţat pe debitor, iar acesta face dovada că a avut mijloace de stingere a datoriei. în raporturile dintre fidejusori, f. produce următoarele efecte: atunci când sunt mai mulţi fidejusori pentru acelaşi debitor, acela dintre ei care a plătit datoria se poate întoarce împotriva celorlalţi fidejusori printr-o acţiune în regres, divizibilă, dar numai în anumite cazuri (prevăzute în art. 1673 C. civ.), ca, de pildă, ipoteza în care fidejusorul care a plătit datoria a fost urmărit în judecată pentru a plăti, ipoteza în care debitorul este în stare de insolvabilitate, ca şi în ipoteza în care datoria principală a ajuns la scadenţă. F. se poate stinge pe cale directă şi pe cale indirectă. Stingerea pe cale directă are loc independent de soarta obligaţiei principale, prin modurile generale de stingere a obligaţiilor, precum: remiterea de f., confu-ziunea, compensaţia opusă de către fidejusor creditorului etc. Există şi un mod de stingere specific f., independent de soarta obligaţiei principale, respectiv cazul în care, din culpa creditorului, fidejusorul nu ar mai avea posibilitatea să dobândească prin plata datoriei prin- cipale privilegiile şi ipotecile de care beneficia creditorul (art. 1682 C. civ.). De exemplu, din neglijenţa creditorului, nu au fost conservate garanţiile care asigurau creanţa principală. Pe cale indirectă, f. se stinge ca urmare a stingerii obligaţiei principale, în virtutea principiului accesorium sequitur principale (art. 1681 C. civ.). F. nu se stinge însă atunci când plata a fost făcută de un terţ care se subrogă în drepturile creditorului plătit. în ipoteza în care f. se stinge prin darea în plată făcută de către debitorul principal, când creditorul primeşte de la acesta, de bunăvoie, în plata datoriei, un imobil sau un alt lucru, fidejusorul este exonerat de obligaţia de plată, chiar dacă ulterior creditorul este evins cu privire la lucrul primit în plată [v. şi fidejusoi]. fidejusor, persoană care, printr-un contract de fidejusiune încheiat cu un creditor, se obligă să garanteze acestuia o anumită creanţă, executând el obligaţia atunci când debitorul principal nu o execută el însuşi. în afara condiţiilor generale privind capacitatea de a contracta, f. trebuie să îndeplinească anumite condiţii speciale de solvabilitate şi de domiciliu. Articolul 1659 C. civ. dispune că atunci când debitorul are obligaţia să aducă un f., acesta din urmă trebuie să fie o persoană capabilă de a contracta, să fie solvabilă şi să aibă domiciliul în raza teritorială a tribunalului judeţean unde urmează să se execute obligaţia. Dacă f. devine insolva- 461 fidelitate bil, trebuie adus un alt f., care să îndeplinească şi el aceste condiţii. Nu primeşte aplicare această regulă în cazul în care f. devenit insolvabil a fost stabilit pe baza unei convenţii, prin care persoana f. a fost indicată chiar de către creditor [v. şi fidejusiune]. fidelitate, obligaţie morală ce revine fiecăruia dintre soţi în raport cu celălalt soţ, concretizată într-o atitudine de statornicie, devotament şi respect faţă de relaţiile personale nepatrimoniale ce decurg din căsătorie. F. comportă aşezarea căsătoriei pe principii morale, conservarea şi aplicarea acestor principii în raporturile de familie care, la rândul lor, trebuie să se caracterizeze prin corectitudine, încredere reciprocă, sinceritate deplină, afecţiune şi solidaritate între soţi. F. este incompatibilă cu întreţinerea de către soţi, în mod permanent sau ocazional, a unor relaţii intime extraconjugale. Lipsa fidelităţii a fost validată de jurispru-denţă şi de doctrină ca motiv de divorţ atunci când nu este tolerată de către soţul inocent [v. şi obligaţie de fidelitate]. filiala societăţii comerciale, structură societară având personalitate juridică, constituită de o societate comercială în ţară sau în străinătate, în vederea mai bunei organizări a activităţii sale economice. F.s.c. este, în realitate, o societate comercială distinctă de societatea constituentă, având atribute de identificare proprii, patrimoniu propriu şi responsabilitate civilă proprie în raporturile cu terţii. în plan juridic, nu există o legătură între societatea-mamă şi societatea filială. Cele două structuri societare sunt legate între ele numai pe plan economic, în sensul că societatea-mamă are o participare relevantă la capitalul social al societăţii filială, ceea ce-i permite să controleze, coordoneze şi să orienteze întreaga activitate a acesteia din urmă. în cazul în care f.s.c. se constituie în străinătate, ea dobândeşte naţionalitatea ţării unde îşi stabileşte sediul principal, deosebindu-se şi sub acest aspect de societatea constituentă. filiaţia faţă de mamă, varietate a filiaţiei care se distinge prin aceea că rezultă din faptul material şi evident al naşterii, împrejurare datorită căreia dovada maternităţii este directă şi neîndoielnică (mater in iure semper certa est). Articolele 47-52 C. fam., care reglementează f.m., nu fac distincţie între ipoteza când mama este căsătorită şi ipoteza în care ea nu este căsătorită. O atare distincţie devine inutilă de vreme ce f.m. decurge din însuşi faptul naşterii. Stabilirea maternităţii presupune luarea în considerare a două elemente esenţiale, şi anume: faptul naşterii şi identitatea copilului, care trebuie dovedite. Faptul naşterii poate fi probat numai prin certificatul constatator al naşterii, care se eliberează în temeiul actului de naştere întocmit de delegatul de stare civilă în registrul de naşteri, pe baza declaraţiei făcute în scris 462 filiaţia faţă de mamă sau verbal de persoana îndatorată de lege de a o face şi controlată, în ce priveşte realitatea cuprinsului ei, de delegatul de stare civilă. Atunci când stabilirea f.m. nu se poate face prin certificatul de naştere, filiaţia poate fi stabilită fie prin recunoaşterea voluntară a mamei (art. 48-49 C. fam.), fie prin acţiune în justiţie (art. 50-52 C. fam.). Stabilirea maternităţii prin recunoaştere voluntară are caracter de excepţie, ea putând interveni numai în cazuri anume prevăzute de lege, şi anume: dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, indiferent din ce motiv, ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi. Atunci când un copil a fost recunoscut de către o femeie şi recunoaşterea acesteia a fost înscrisă în registrul de stare civilă, recunoaşterea ulterioară a aceluiaşi copil, făcută de către o altă femeie, este inoperantă şi cu neputinţă de înregistrat, deoarece, la data când s-a făcut recunoaşterea ulterioară, maternitatea copilului era deja stabilită. Recunoaşterea de maternitate se poate face fie prin declaraţie la serviciul de stare civilă, fie printr-un înscris autentic, fie prin testament [art. 48 alin. (2) C. fam.]. Declaraţia de recunoaştere se poate face la orice serviciu de stare civilă, urmând însă ca înscrierea recunoaşterii să se facă în registrul de stare civilă din localitatea de naştere a copilului. Recunoaşterea de maternitate constituie un act juridic unilateral, ce dă expresie mărturisirii de către mamă a faptului naşterii. Recunoaşterea de maternitate nu necesită capacitate deplină de exerciţiu a femeii care o face, fiind vorba de mărturisirea unui fapt juridic. Valabilitatea ei este condiţionată însă de existenţa discernământului necesar pentru a face o mărturisire. Recunoaşterea de maternitate se distinge prin următoarele caractere juridice: este facultativă, în sensul că voinţa de a recunoaşte trebuie să fie liberă şi voluntară; este personală, neputând fi făcută prin reprezentantul legal al mamei, ci numai prin împuternicitul său special cu procură autentică la notariat; este declarativă, deoarece prin recunoaştere se confirmă un fapt anterior, respectiv naşterea copilului; este irevocabilă, mama neputând reveni asupra recunoaşterii nici chiar când aceasta a fost făcută prin testament; trebuie făcută în formele anume prevăzute de lege. F.m. poate fi stabilită şi prin hotărâre judecătorească. O atare ipoteză are caracter de excepţie şi este admisă numai pentru două situaţii, şi anume: în cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii şi atunci când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii. Acţiunea pentru stabilirea maternităţii are caracter strict personal, ea fiind recunoscută numai în beneficiul copilului. Dacă copilul este pus sub interdicţie sau încă nu a împlinit vârsta de 14 ani, această acţiune poate fi promovată de 463 filiaţia faţă de tată reprezentantul său legal; pentru introducerea acţiunii, acesta nu are nevoie de încuviinţarea autorităţii tutelare. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani şi deci are capacitate de exerciţiu restrânsă, poate exercita singur acţiunea, cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal. Fiind o acţiune strict personală, ea nu poate fi promovată de către procuror. Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă se introduce împotriva pretinsei mame, iar după decesul acesteia, împotriva moştenitorilor acesteia. Copilul are dreptul să promoveze această acţiune în tot timpul vieţii sale. Hotărârea judecătorească rămasă definitivă, prin care s-a admis acţiunea de stabilire a maternităţii, se înscrie în registrul de stare civilă al locului unde a fost înregistrată naşterea sau, în lipsa înregistrării, al locului naşterii. Maternitatea poate fi contestată în justiţie în următoarele trei cazuri: când maternitatea a rezultat din certificatul de naştere eliberat pe baza înregistrării naşterii; în situaţia în care maternitatea a rezultat din certificatul de naştere eliberat pe baza recunoaşterii de maternitate; atunci când maternitatea a rezultat din certificatul de naştere eliberat pe baza hotărârii judecătoreşti de stabilire a maternităţii [sin. maternitate; v. şi filiaţie; filiaţie faţă de tată], filiaţia faţă de tată, varietate a filiaţiei care se distinge prin aceea că rezultă din faptul concepţiei (zămislirii). Numită şi paternitate, f.t., spre deosebire de maternitate, care este uşor de probat prin faptul naşterii, nu poate fi dovedită în mod direct şi neîndoielnic, motiv pentru care legea a recurs la deducerea ei din fapte conexe cunoscute sau care sunt susceptibile să fie dovedite direct. Mijlocul de probă consacrat de lege pentru paternitate îl constituie prezumţia de paternitate. Stabilirea f.t. a copilului rezultat din căsătorie se face în mod diferit faţă de stabilirea f.t. a copilului din afara căsătoriei. în primul caz, faptul cunoscut este căsătoria şi, în temeiul acesteia, legiuitorul prezumă că soţul mamei este tatăl copilului. Cât priveşte copiii din afara căsătoriei, în cazul lor faptul cunoscut este perioada legală de concepţie, urmând a se proba că înlăuntrul acestei perioade s-au consumat relaţii sexuale între mama copilului şi pretinsul tată al acestuia. Paternitatea copilului din căsătorie este reglementată de art. 56-60 C. fam. în ce priveşte paternitatea copilului din căsătorie, fiinţează două prezumţii legale, şi anume: prezumţia de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei şi prezumţia legală a copilului conceput în timpul căsătoriei. Stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei poate avea loc fie prin recunoaşterea tatălui, fie prin hotărâre judecătorească. Articolul 61 C. fam. consacră prezumţia timpului legal al concepţiei, precizând că: „Timpul cuprins între a trei sute şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de 464 filiaţia faţă de tată la zi la zi". Perioada în care se poate produce concepţia prezintă mare interes la stabilirea paternităţii copilului atât din căsătorie, cât şi din afara căsătoriei. Astfel, în cazul în care copilul s-a născut după desfacerea, încetarea sau desfiinţarea căsătoriei, se prezumă că el are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei, iar naşterea lui a avut loc înainte de recăsătoria mamei. în cazul copilului din afara căsătoriei, când f.t. se stabileşte prin hotărâre judecătorească, dacă se dovedeşte că mama lui a avut relaţii sexuale cu pretinsul tată în perioada legală de concepţie, chiar ocazional, acel copil poate fi considerat că a fost conceput din relaţiile sexuale respective. Prezumţia timpului legal al concepţiei are valoare absolută, neputând fi combătută prin proba contrară. Această prezumţie se aplică întotdeauna numai în folosul copilului. Prezumţiile legale de paternitate (a copilului născut în timpul căsătoriei şi respectiv a copilului conceput în timpul căsătoriei - art. 53 C. fam.) au caracter relativ, dar pot fi combătute prin acţiunea în tăgada paternităţii. Prezumţia de paternitate operează de plin drept până la înlăturarea ei, ca efect al admiterii acţiunii în tăgada paternităţii. F.t. a copilului rezultat din căsătorie nu poate rezulta numai din certificatul său de naştere, confirmat cu folosirea stării civile conformă cu acest certificat. Aplicarea prezumţiilor legale de paternitate comportă în mod necesar stabilirea în prealabil a filiaţiei faţă de mamă şi calitatea mamei de soţie a pretinsului tată. Articolul 57 C. fam. dispune: „Copilul conceput şi născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl său; după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti". Recunoaşterea paternităţii se face printr-o declaraţie făcută la serviciul de stare civilă, fie odată cu înregistrarea naşterii copilului, fie după această dată. Ea poate fi făcută şi prin înscris autentic sau prin testament. Indiferent de forma prin care a fost făcută, recunoaşterea nu poate fi revocată. Pot fi recunoscuţi numai copii concepuţi şi născuţi în afara căsătoriei. Recunoaşterea paternităţii care nu este conformă cu realitatea poate fi contestată de orice persoană interesată, inclusiv de către autorul recunoaşterii. Când contestarea recunoaşterii de paternitate o face mama copilului recunoscut, acesta sau descendenţii săi, sarcina probei este impusă de lege, prin excepţie, pârâtului - autor al recunoaşterii -ori moştenitorilor săi. Recunoaşterea paternităţii este sancţionată cu nulitatea absolută în următoarele cazuri: când se referă la copiii care beneficiază de prezumţiile legale de paternitate; când se referă la copii din afara căsătoriei decedaţi, fără a lăsa moştenitori fireşti; când emană de la un bărbat lipsit de o voinţă conştientă; când recunoaşterea a fost făcută prin alte acte juridice decât cele prevăzute de art. 57 alin. (2) C. fam. (declaraţie 465 filiaţia faţă de tată de stare civilă, înscris autentic, testament); când nu au fost respectate formele prevăzute de lege pentru valabilitatea acelor acte. Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele său de către mamă, chiar dacă este minoră, ori de către reprezentantul său legal. Acţiunea în stabilirea paternităţii aparţine numai copilului. Copilul fiind lipsit de capacitate de exerciţiu până la împlinirea vârstei de 14 ani, acţiunea se porneşte în numele său de către mamă, chiar dacă este minoră (art. 59 C. fam.). în cazul în care mama a decedat, este dispărută sau incapabilă, acţiunea se porneşte de către reprezentantul legal al copilului, fără a fi necesară încuviinţarea autorităţii tutelare. Mama sau reprezentantul legal al copilului, care a promovat acţiunea în numele acestuia, nu se poate desista de la acţiune, întrucât, pe de o parte, acţiunea, având caracter strict personal, aparţine copilului, iar pe de altă parte, stabilirea statutului civil al acestuia fiind în interesul copilului, nu este un drept de care mama sau o altă persoană care-i reprezintă interesul să poată dispune printr-o convenţie, renunţând la dreptul personal al copilului. Copilul având vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, care are capacitate de exerciţiu restrânsă, poate introduce singur acţiunea, cu încuviinţarea mamei sau a reprezentantului legal. Acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi introdusă şi de copilul major, în cazurile în care dreptul la acţiune nu s-a stins prin prescripţie în timpul minorităţii acestuia. In afara copilului, nicio altă persoană nu poate introduce acţiunea în stabilirea paternităţii. De asemenea, dreptul de a pomi o astfel de acţiune nu trece asupra moştenitorilor copilului, aceştia având doar dreptul de a continua acţiunea pornită de antecesorul lor. Procurorul nu poate introduce acţiunea în stabilirea paternităţii, la fel cum acesta nu poate introduce acţiunea în stabilirea maternităţii. Acţiunea în stabilirea paternităţii se introduce împotriva pretinsului tată, iar în caz de deces al acestuia din urmă, împotriva moştenitorilor lui, chiar dacă sunt renunţători la moştenire. Termenul de promovare a acestei acţiuni este de un an de la naşterea copilului. Prin excepţie de la regula menţionată, legea [art. 60 alin. (2) şi (3) C. fam.] reglementează trei cazuri speciale în care termenul de prescripţie începe să curgă de la date mai îndepărtate decât aceea a naşterii: a) când copilul a fost conceput sau s-a născut în timpul căsătoriei, dar el a rezultat din relaţiile mamei cu un alt bărbat decât soţul ei, termenul de un an pentru promovarea acţiunii în stabilirea paternităţii începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de tăgadă a paternităţii; b) în cazul în care mama convieţuieşte (aflându-se în relaţii de concubinaj) cu pretinsul tată, acţiunea în stabilirea paternităţii faţă de acesta poate fi promovată în termen de un an de la 466 fondator data încetării convieţuirii; c) atunci când pretinsul tată prestează în mod voluntar întreţinere copilului, termenul de un an pentru promovarea acţiunii în stabilirea paternităţii începe să curgă de la data încetării întreţinerii. în acest din urmă caz, se cere ca întreţinerea să fi avut un caracter de regularitate, iar prestarea ei să se fi făcut de bunăvoie. Instanţa de judecată trebuie să stabilească, pe baza probelor administrate, că pretinsul tată a avut relaţii sexuale cu mama copilului în timpul legal al concepţiei şi că din acele relaţii a rezultat copilul. Dovada unor astfel de relaţii poate fi făcută prin orice mijloc de probă, inclusiv prin mărturisire, care, în acest caz, valorează o recunoaştere de paternitate. Exceptio plurium concubenti nu poate avea ca efect paralizarea acţiunii în stabilirea paternităţii. Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în stabilirea paternităţii are efect declarativ, deoarece prin ea se constată un fapt anterior, şi anume paternitatea copilului, la momentul naşterii lui până la care trebuie să retroac-tiveze efectele sale [sin. paternitate; v. şi filiaţie; filiaţie faţă de mamă]. filiaţie, 1. (lato sensu) termen utilizat în limbajul juridic cu semnificaţia de şir neîntrerupt al naşterilor prin care o persoană se leagă de strămoşul ei; 2. (stricto sensu) termen prin care în limbajul juridic se desemnează legătura directă şi imediată dintre un copil şi fiecare dintre părinţii săi. F. dobândeşte nuanţări de semnificaţie în funcţie de perspectiva din care este privită. Astfel, dacă este considerată prin prisma copilului, ea exprimă calitatea acestuia de descendent al unor anumiţi părinţi. Părinţii unui copil pot fi căsătoriţi între ei sau necăsătoriţi, ceea ce face ca f. copilului să cunoască două variante, şi anume: f. din căsătorie şi f. din afara căsătoriei. Privită prin prisma părinţilor, f. exprimă calităţile corespunzătoare de mamă şi de tată. F. dintre copil şi mama sa este denumită maternitate, iar f. dintre copil şi tatăl său este denumită paternitate. Problematica f. faţă de mamă prezintă aspecte particulare în raport cu problematica f. faţă de tată, ceea ce impune ca acestea să fie tratate distinct [v. şi filiaţia faţă de mamă; filiaţia faţă de tată\. fond aservit, imobil asupra căruia grevează o servitute [sin. fond servant; fond supus]. fondator, 1. persoană fizică sau persoană juridică care, prin manifestarea unilaterală de voinţă, constituie o fundaţie în vederea realizării unui de interes general sau, după caz, al unor colectivităţi. La constituirea fundaţiei, f. trebuie să creeze pentru aceasta un patrimoniu care să fie suficient realizării scopului urmărit şi, totodată, să arate mijloacele pentru creşterea acelui patrimoniu pe parcursul existenţei fundaţiei. înfiinţând fundaţia şi constituindu-i patrimoniul iniţial, f. se detaşează de 467 fond dominant aceasta, permiţând astfel ca organele de conducere şi de control ale ei să acţioneze pentru realizarea scopului în vederea căruia a fost înfiinţată. Decesul f. persoană fizică şi respectiv dizolvarea f. persoană juridică nu înrâuresc nici existenţa, nici activitatea fundaţiei create de el, care continuă să rămână în fiinţă până la îndeplinirea scopului pentru care a fost creată sau până ce se va constata că acel scop este imposibil de realizat; 2. semnatarii actului constitutiv al unei societăţi comerciale, precum şi persoanele care au un rol determinant în constituirea acelei societăţi. Nu pot fi f. persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de legea societăţilor comerciale şi de legea privind procedura insolvenţei [v. şi fundaţie]. fond dominant, imobil în favoarea căruia s-a constituit o servitute. fond funciar, sintagmă prin care se desemnează terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public sau privat din care fac parte şi care sunt considerate, împreună, ca formând un tot unitar. Legea (nr. 18/1991, republicată) grupează terenurile din alcătuirea f.f. în funcţie de destinaţia acestora, după cum urmează: a) terenuri cu destinaţie agricolă, şi anume: terenuri agricole productive -arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, plantaţiile de hamei şi duzi, păşunile, fâneţele, serele, solariile, răsadniţele şi alte asemenea -, cele cu vegetaţie forestieră, dacă nu fac parte din amenajamentele silvice, păşunile împădurite, cele ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajările piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumurile tehnologice şi de exploatare agricolă, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă; b) terenuri cu destinaţie forestieră, şi anume: terenurile împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administrare silvică, terenurile destinate împăduririlor şi cele neproductive -stâncării, abrupturi, bolovănişuri, râpe, ravene, torenţi - dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice; c) terenuri aflate permanent sub ape, şi anume: albiile minore ale cursurilor de apă, cuvetele lacurilor la nivelele maxime de retenţie, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale; d) terenuri din intravilan, aferente localităţilor urbane şi rurale pe care sunt amplasate construcţiile, alte amenajări ale localităţilor, inclusiv terenurile agricole şi forestiere; e) terenuri cu destinaţii speciale, cum sunt cele folosite pentru transporturi rutiere, feroviare, navale şi aeriene, cu construcţiile 468 fond funciar şi instalaţiile aferente, construcţii şi instalaţii hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice şi al gazelor naturale, de telecomunicaţii, pentru exploatările miniere şi petroliere, cariere, pentru nevoile de apărare, plajele, rezervaţiile, monumentele naturii, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice şi alte asemenea. Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau persoane juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat. Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public. F.f. şi, în mod corespunzător, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale trebuie înregistrate în evidenţele, documentele de evidenţă funciară şi de publicitate imobiliară prevăzute de lege. Potrivit Titlului X al Legii nr. 247/2005, terenurile proprietate privată, indiferent de destinaţia şi titularul lor, sunt şi rămân în circuitul civil. Ele pot fi înstrăinate şi dobândite liber prin oricare din modurile prevăzute de lege. Terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan şi extravilan, indiferent de destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care prin acte juridice între vii se constituie un drept real asupra unui teren cu sau fără construcţie, indiferent de destinaţia sau întinderea acestora. Cu excepţia litigiilor privind reconstituirea dreptului de proprietate privată şi legalitatea titlului de proprietate, conform legilor fondului funciar, existenţa unui litigiu privitor la un teren cu sau fără construcţii nu împiedică înstrăinarea acestuia şi nici constituirea altor drepturi reale sau de creanţă, după caz. în situaţia în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcţii, una dintre părţi refuză ulterior să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competentă, care poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract, înstrăinările efectuate în scopul comasării parcelelor şi loturilor de teren, prin constituirea unor corpuri de proprietate mai mari care să cuprindă suprafeţe continue, indiferent de destinaţia lor, precum şi înstrăinările efectuate de către persoanele îndreptăţite să obţină renta viageră agricolă, pot fi efectuate şi pe baza schiţelor care au stat la baza titlurilor de proprietate emise cu ocazia aplicării legilor fondului funciar şi sunt scutite de taxa de timbru şi de timbrul judiciar. în ceea ce priveşte dreptul cetăţenilor străini şi apatrizilor, precum şi al persoanele juridice străine de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România, Legea nr. 247/2005 face trimitere la legea specială, iar potrivit art. 44 alin. (2) din Constituţia 469 fond locativ de stat României, republicată, cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală [v. şi deţinători de terenuri; drept de preempţiune]. fond locativ de stat, sintagmă prin care este desemnată totalitatea suprafeţei locative aflate în domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. F.l.s. se administrează şi se închiriază de către consiliile locale. fonduri băneşti, elemente de patrimoniu al societăţilor comerciale având regim juridic special, care sunt păstrate ca disponibilităţi băneşti în mod obligatoriu, în cont deschis pe seama societăţii, la banca comercială cu care societatea lucrează. De regulă, operaţiile referitoare la aceste disponibilităţi se efectuează prin intermediul băncii respective, operaţiile directe cu numerar fiind uzitate numai în cazuri excepţionale. Păstrarea disponibilităţilor băneşti la bănci comerciale comportă stabilirea unui raport juridic de natură comercială între societatea deponentă cu privire la operaţiunile de decontare şi plăţi. în virtutea aceluiaşi raport juridic, are îndreptăţirea să verifice legalitatea tuturor dispoziţiilor primite şi să refuze executarea acelora care contravin prevederilor legale. fonduri fixe, grupă distinctă de bunuri din patrimoniul agenţilor economici (societăţi comerciale, regii autonome, comercianţi persoane fizice) ce cuprind mijloacele de muncă (utilaje, agregate, instalaţii etc.) care, având o durată de utilizare mai mare decât durata unui singur proces de producţie, îşi transferă valoarea treptat în noile produse, precum şi bunurile aflate în dotarea instituţiilor bugetare destinate să servească activităţii acestora o anumită perioadă de timp, precum calculatoare, mijloace de transport, mobilier etc. F.f. sunt supuse amortizării care se extinde pe întreaga durată de timp normată pentru utilizarea lor. forma actului juridic civil, expresie prin care se desemnează modul de exteriorizare a manifestării de voinţă făcute cu intenţia de a crea, modifica ori stinge un raport juridic civil concret. F.a.j.c. este utilizată, în terminologia juridică, cu o dublă semnificaţie. Stricto sensu, prin f.a.j.c. se desemnează tocmai modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice, care este chintesenţa actului juridic civil. în această accepţiune, f.a.j.c. este guvernată de principiul consen-sualismului. Lato sensu, f.a.j.c. desemnează trei cerinţe de formă, şi anume: a) forma cerută pentru însăşi valabilitatea actului juridic - forma ad validitatem; b) forma cerută pentru probarea actului juridic - forma ad probationem; 470 forma cerută ad probationem c) forma cerută pentru opozabilitatea actului faţă de terţi. Regula care domină f.a.j.c* este consensualis-mul, ceea ce înseamnă că simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil din punctul de vedere al formei ce îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice. De lege lata, principiul consensualismului nu este consacrat expres, cu caracter general, de către Codul civil român. Existenţa sa neîndoielnică este însă dedusă din două împrejurări, şi anume: pe de o parte, consensual ismul este consacrat expressis verbis pentru anumite acte juridice civile (cum este, bunăoară, cazul prevăzut de art. 1295 C. civ. pentru contractul de vânzare-cumpărare), iar pe de altă parte, legea civilă consacră expres excepţiile de la acest principiu (forma cerută ad solemnitatem, forma cerută ad probationem, forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi). Condiţiile de formă ale actului juridic civil se clasifică, în principal, în funcţie de consecinţele juridice pe care le generează nerespectarea lor. Pe baza acestui criteriu se face distincţie între: forma cerută pentru validitatea actului juridic civil (formă cerută ad validitatem sau ad solemnitatem), cerinţă a cărei nerespectare este sancţionată cu nulitatea absolută a actului juridic; forma cerută pentru probarea existenţei şi conţinutului actului juridic civil (forma cerută ad probationem), a cărei nerespectare are drept consecinţă numai imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă a existenţei şi conţinutului actului juridic civil; forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic civil faţă de terţi, cerinţă a cărei neîndeplinire se sancţionează cu inopozabilitatea respectivului act faţă de cel de-al treilea, care îi poate ignora atât existenţa, cât şi conţinutul. După cum cerinţa unei anumite forme a actului juridic civil este instituită prin lege sau prin convenţia părţilor, se face distincţie între: forma legală a actului juridic civil, de specificul căreia este faptul că legea o impune ca atare şi forma voluntară sau convenţională, care este stabilită prin voinţa comună a părţilor [v. şi forma cerută ad validitatem; forma cerută ad probationem; forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi]. forma cerută ad probationem, cerinţă impusă de lege sau de către părţi ca actul juridic să fie întocmit în scris, existenţa şi conţinutul acestuia putând fi probate numai printr-un înscris. Constituie o excepţie de la principiul consensualismului. Neîndeplinirea cerinţei formei scrise nu impietează asupra validităţii actului juridic, ci face doar imposibilă dovada existenţei şi conţinutului acestuia prin probe testimoniale. F.c.p. se legitimează prin importanţa actelor juridice pentru care această formă este cerută. Există acte juridice civile cu privire la care legiuitorul sau părţile doresc înlăturarea oricărui echivoc şi evitarea pe această cale ■31. 471 forma cerută ad validitatem a oricăror litigii, vizând existenţa şi conţinutul lor. Spre deosebire de nerespectarea formei cerute ad validitatem, care este sancţionată cu nulitatea absolută a actului juridic vizat, neîndeplinirea f.c.p. atrage consecinţa imposibilităţii dovedirii actului juridic cu alt mijloc de probă, ceea ce practic echivalează cu situaţia în care acel act nu ar exista. Sunt folosite două procedee de aplicare a f.c.p., şi anume: a) instituirea obligativităţii acestei forme individuale pentru anumite acte juridice civile, precum: contractul de locaţiune, când nu a început executarea lui (art. 1416 C. civ.), contractul de depozit voluntar (art. 1597 C. civ.), contractul de tranzacţie (art. 1705 C. civ.), contractul de agenţie (art. 18 din Legea nr. 509/2002), contractul de sponsorizare [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 32/1994], contractul de asigurare (art. 10 din Legea nr. 136/1995) etc.; b) instituirea obligatorie a acestei forme pentru o categorie întreagă de acte juridice civile, cum este ipoteza prevăzută de art. 1191 alin. (1) C. civ. [v. şi forma cerută ad validitatem]. forma cerută ad validitatem, cerinţă de formă instituită de legiuitor pentru validitatea anumitor acte juridice. Instituirea acestei forme se bazează pe următoarele raţiuni: a) pentru anumite acte juridice (cum este, bunăoară, contractul de donaţie), forma solemnă constituie un mijloc de atenţionare a părţilor asupra consecinţelor importante ale acestor acte; b) pentru alte acte juridice (ca de pildă, înstrăinarea terenurilor), forma specială constituie un mijloc de control al autorităţii statale cu privire la operaţiunile juridice care depăşesc, prin importanţa lor, interesele părţilor; c) în cazul altor acte juridice (cum este testamentul) forma solemnă este impusă pentru asigurarea deplinei libertăţi şi a certitudinii consimţământului; d) în unele situaţii (avem în vedere actul constitutiv al unei societăţi comerciale), forma solemnă îndeplineşte o finalitate complexă, şi anume: de mijloc de control al autorităţii statale şi, totodată, de mijloc de avertizare a subiecţilor de drept implicaţi, asupra seriozităţii angajamentului juridic pe care şi-l asumă. F.c.v. se distinge prin următoarele caractere: a) este un element constitutiv al actului juridic şi, ca urmare, neîndeplinirea cerinţelor solemnităţii este sancţionată cu nulitatea absolută a actului juridic; b) presupune manifestarea expresă de voinţă, forma solemnă excluzând manifestarea tacită a voinţei; c) este exclusivă, în sensul că, de regulă, pentru un anumit act juridic, părţile nu au de ales între mai multe posibilităţi, ele fiind obligate să se conformeze unei anumite forme; de la acest caracter există o excepţie: conform art. 859 C. civ., testamentul poate fi autentic, olograf, mistic, testatorul putând opta pentru oricare din aceste variante. F.c.v. presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: a) atât clauzele esenţiale, cât şi cele neesenţiale, care, în totalitatea lor, 472 forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi formează conţinutul actului juridic, trebuie să fie exprimate în formă solemnă; b) actul juridic aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă, chiar dacă, privit separat, el nu este un act solemn; de exemplu, mandatul dat pentru încheierea unui act solemn trebuie să îmbrace forma mandatului autentic; c) în principiu, actul juridic care determină ineficacitatea actului solemn trebuie să fie şi el solemn; această regulă admite numai excepţii expres prevăzute de lege, una dintre acestea fiind, de exemplu, posibilitatea revocării legatului cuprins într-un testament, atât în formă tacită sau implicită (cum este cazul distrugerii voluntare de către testator a testamentului), cât şi în forma solemnă (printr-un alt testament). Forma solemnă a actului juridic civil nu coincide cu forma autentică a acestuia, deoarece are o sferă de cuprindere mai largă în care, pe lângă forma autentică, cuprinde şi alte modalităţi ale formei solemne. Corelaţia dintre forma solemnă şi cea autentică este aceea de la gen la specie. Principalele acte juridice civile cu privire la care legea cere forma solemnă (mai ales autentică), ca o condiţie de validitate, sunt următoarele: testamentul, revocarea expresă a legatelor, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar, renunţarea expresă la succesiune, donaţia (art. 813 C. civ.), ipoteca convenţională (art. 1772 C. civ.), subrogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor (art. 1107 pct. 2 C. civ.), actul juridic între vii de înstrăinare a unui teren cu construcţie sau fără construcţie, situat în intravilan sau extravilan ori de constituire a unui drept real asupra unui teren cu sau fără construcţie, indiferent de destinaţia sau întinderea acestuia (art. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005), contractul de arendă, care se încheie în formă scrisă [art. 3 şi art. 6 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 16/1994], actul de mecenat [art. 1 alin. (4) din Legea nr. 32/1994], contractul de voluntariat, care, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie încheiat în formă scrisă [art. 6 alin. (1) din Legea nr. 195/2001 ] etc. [v. şi forma cerută ad probationem]. forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, cerinţă instituită de lege privind obligativitatea îndeplinirii formalităţilor necesare în scopul ocrotirii intereselor terţilor (adică a altor persoane decât părţile actului juridic civil). Această cerinţă decurge, implicit, din principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, potrivit căruia acest act juridic îşi produce efectele numai faţă de părţile implicate în încheierea lui. Respectivele părţi nu pot opune actul lor altor persoane, şi anume terţilor, care pot ignora existenţa acelui act juridic, deoarece, în principiu, actul juridic nu este opozabil faţă de terţi. Este motivul pentru care, în anumite situaţii, legea prevede îndeplinirea anumitor formalităţi, graţie cărora un anumit act juridic să poată fi cunoscut şi de terţi. Spre exemplu, 473 formalism în cazul actelor juridice prin care se constituie sau se transmit drepturile reale, legea prevede obligativitatea îndeplinirii formalităţilor de publicitate în privinţa lor, pentru ca ele să devină astfel opozabile faţă de terţi. în cazurile expres prevăzute de lege, publicitatea faţă de terţi este impusă şi pentru drepturile de creanţă. Dintre formele de publicitate prevăzute de normele dreptului civil menţionăm: a) publicitatea imobiliară prin cărţile funciare; b) publicitatea constituirii gajului şi a oricărei garanţii reale mobiliare prin înscrierea în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (Titlul VI al Legii nr. 99/1999); c) notificarea cesiunii de creanţă debitorului cedat, acceptarea de către debitorul cedat a cesiunii, prin înscris autentic sau înscrierea ei în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art. 1393 C. civ. şi Titlul VI al Legii nr. 99/1999); d) darea de dată certă unui înscris sub semnătură privată; e) înregistrarea la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a transmiterii drepturilor cu privire la folosirea invenţiei şi a renunţării titularului de brevet la drepturile ce decurg din brevetul de invenţie; f) înregistrarea la consiliul local a contractelor de arendă (art. 6 din Legea nr. 16/1994); g) înscrierea în cartea funciară a contractelor de închiriere şi a cesiunilor de venituri pe timp mai mare de 3 ani (art. 19 din Legea nr. 7/1996, republicată) etc. Sancţiunea nerespectării f.c.o.t. este inopozabilitatea actului juridic faţă de terţi, care se caracterizează în posibilitatea recunoscută terţilor de a ignora actul juridic încheiat de părţi [v. şi forma cerută ad probationem; forma cerută ad validitatem], formalism, principiu şi, totodată, sistem juridic conform cărora validitatea actelor juridice este condiţionată de exprimarea voinţei juridice a părţilor în formă solemnă. F. a avut o epocă de apogeu în dreptul roman primitiv, dar, treptat, şi-a pierdut importanţa în stadiile ulterioare de evoluţie a sistemelor de drept, făcând loc afirmării din ce în ce mai complete a consensualismului. în dreptul modern, f. este admis numai ca o excepţie de la consensualism şi numai cu referire la contractele a căror validitate este expres condiţionată prin lege de respectarea unei forme solemne. forţa obligatorie a contractului, principiu fundamental al dreptului civil, potrivit căruia contractul încheiat cu respectarea dispoziţiilor imperative ale legii trebuie executat în deplină conformitate cu conţinutul sau prevederile lui, impunându-se atât părţilor (şi, după caz, succesorilor lor în drepturi), cât şi instanţei de judecată şi celorlalte organe chemate să contribuie la asigurarea executării lor, la nevoie, chiar pe cale silită, prin forţa de constrângere statală. Pe plan legislativ, acest principiu este consacrat de art. 969 C. civ., care dispune: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante". Doctrina 474 forţa obligatorie a contractului clasică a dreptului civil fundamentează f.o.c. pe teoria autonomiei de voinţă, conform căreia orice limitare sau îngrădire a libertăţii omului este şi poate fi numai opera voinţei sale. De aici decurg următoarele consecinţe: a) contractul are forţă obligatorie pentru părţile contractante; b) forţa obligatorie a contractului este aceeaşi şi pentru instanţele de judecată, care au sarcina de a asigura executarea lui. Doctrina actuală fundamentează acest principiu, aidoma altor reguli juridice, pe nevoia asigurării şi garantării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice, finalitate a cărei realizare comportă în mod necesar ca toţi indivizii să fie obligaţi să-şi respecte cuvântul dat, ceea ce explică faptul că f.o.c. se impune nu numai părţilor contractante, ci şi judecătorului. Din principiul f.o.c. îşi trag geneza numeroase norme şi instituţii importante ale dreptului civil, precum: inadmisibilitatea revocării sau rezilierii unilaterale a contractului, cu excepţiile anume reglementate de lege; îndatorirea părţilor de a executa în natură şi întocmai obligaţiile asumate în condiţiile şi termenele stipulate în contract; obligaţia instanţei de judecată de a impune părţilor respectarea contractului, de a interpreta clauzele acestuia potrivit intenţiei comune a părţilor; interdependenţa şi reciprocitatea obligaţiilor asumate de părţi în contractele sinalagmatice, cu consecinţele aferente: excepţia de neexecutare, rezoluţiunea în caz de neexecutare imputabilă a unui contract şi încetarea obligaţiei datorită imposibilităţii fortuite de executare; relativitatea efectelor contractului, cu consecinţele sale: inopozabilitatea faţă de terţi (cu excepţiile expres prevăzute de lege), efecte specifice ale simulaţiei, nevalabilitatea promisiunii pentru altul şi valabilitatea stipulaţiei pentru altul; executarea silită în caz de nevoie a obligaţiilor contractuale; răspunderea contractuală pentru neexecutare imputabilă debitorului şi inadmisibilitatea, în principiu, a cauzelor de nerăspundere etc. în anumite împrejurări şi în prezenţa unor condiţii speciale, prin excepţie de la principiul f.o.c., legiuitorul poate interveni direct în contracte, dispunând fie suspendarea temporară a executării lor sau prorogarea contractelor, fie un moratoriu legal [v. şi forţa obligatorie a contractului în raporturile dintre părţi; forţa obligatorie a contractului în raport cu instanţa de judecată]. forţa obligatorie a contractului în raport cu instanţa de judecată, ipoteză a principiului forţei obligatorii a contractului, care vizează îndatorirea judecătorului de a respecta voinţa comună a părţilor exprimată în contract şi de a se abţine de la orice interdicţie de natură să modifice această voinţă. în principiu, judecătorul învestit cu o acţiune în justiţie prin care creditorul solicită obligarea debitorului să execute contractul trebuie să pronunţe o hotărâre în acest sens. El nu poate modifica acel contract, fiind ţinut să-l res- 475 forţa obligatorie a contractului pecte. în cazul în care judecătorul va constata că debitorul este victima unor circumstanţe, el poate dispune suspendarea măsurilor de executare silită a debitorului, acordându-i unul sau mai multe termene de graţie (art. 1101 C. civ.). Judecătorul este însă obligat să arate motivele pentru care a încuviinţat asemenea termene. Fiind chemat să dispună executarea contractului, judecătorul este obligat să interpreteze contractul [v. şi interpretarea contractului; forţa obligatorie a contractului; forţa obligatorie a contractului în raporturile dintre părţi\. forţa obligatorie a contractului în raporturile dintre părţi, ipoteză a principiului forţei obligatorii a contractului ce vizează raporturile dintre partenerii contractuali faţă de care contractul are puterea juridică a legii. F.o.c.r.p. se concretizează în următoarele consecinţe: a) părţile contractante sunt ţinute să execute întocmai una faţă de alta obligaţiile la care s-au îndatorat. Executarea trebuie să aibă loc în termenele şi în condiţiile stabilite. Creditorului i se recunoaşte dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice reglementate de lege pentru a obţine executarea în natură a prestaţiilor ce i se datorează de către debitor. în caz de imposibilitate de executare în natură, obligaţia debitorului se transformă în daune-interese, fiind angajată, în acest caz, răspunderea lui contractuală; b) contractul nu poate fi revocat prin voinţa uneia din părţile contractante. Legea [art. 969 alin. (2) C. civ.] dispune că un contract poate fi revocat prin consimţământul mutual al părţilor sau din cauze autorizate de lege. Se consacră astfel principiul simetriei în contracte, potrivit căruia contractul, fiind rezultatul acordului de voinţă al părţilor (mutuus consensus), poate fi desfăcut sau revocat, în principiu, numai în acelaşi fel, adică prin mutuus dissensus. Cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, revocarea contractului nu este posibilă prin voinţa exclusivă a uneia din părţile contractante. Atunci când legea permite revocarea contractului prin voinţa unilaterală a uneia din părţi, ea prevede o excepţie de la regula revocării prin consimţământul mutual, instituind o asimetrie faţă de principiul simetriei în contracte. Asemenea ipoteze sunt: contractele de locaţiune fără termen [art. 1436 alin. (2) C. civ.]; contractul de mandat (art. 1552 şi art. 1556 C. civ.); contractul de depozit; contractul de asigurări; contractul de transport de persoane. Dreptul de a rezilia unilateral contractul poate fi stipulat expres în contract, în favoarea oricăreia dintre părţile contractante, o atare clauză fiind valabilă, cu excepţia cazului când ea conţine o condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă. Contractantul care are drept de reziliere unilaterală a contractului nu-l poate exercita discreţionar, fără un motiv just, deoarece în caz contrar, săvârşeşte un abuz de drept. încetarea contrac- 476 forţă majoră tului pentru viitor (adică rezilierea lui) poate avea loc şi forţat (împotriva voinţei părţilor contractante), cum se întâmplă, bunăoară, în cazul contractului intuitu personae, care încetează forţat dacă partea a cărei calităţi personale au fost determinante la încheierea contractului, decedează sau devine incapabilă. Un astfel de contract nu poate fi continuat cu moştenitorii defunctului sau, după caz, cu reprezentanţii săi legali; c) executarea cu bună-credinţă a contractului. Legea dispune [art. 970 alin. (1) C. civ.]: „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă". O astfel de executare comportă două obligaţii, şi anume: obligaţia de loialitate şi obligaţia de cooperare. Cea dintâi constă în îndatorirea părţilor de a se informa reciproc pe toată durata executării contractului. De pildă, locatorul este obligat să-l informeze pe locatar despre degradările şi defecţiunile lucrului închiriat; fabricantul este obligat să-l informeze pe cumpărător despre modul de funcţionare şi despre pericolele ce pot rezulta din utilizarea bunului vândut; medicul are obligaţia să-l informeze pe pacient despre riscurile ce pot interveni după tratament sau cele pe care le comportă intervenţia chirurgicală. Cea de-a doua (anume obligaţia de cooperare) constă în îndatorirea părţilor de a facilita executarea contractului pentru a se realiza echilibrul prestaţiilor. Fiecare contractant are îndatorirea de a se comporta în aşa fel încât să nu impună celorlalte părţi cheltuieli inutile. Bunăoară, transportatorul trebuie să aleagă traseul cel mai puţin costisitor pentru clientul său; electricianul este obligat să facă branşamentul cel mai scurt; avocatul este obligat să se consulte cu clientul său asupra oportunităţii de a exercita calea ordinară sau extraordinară de atac [v. şi forţa obligatorie a contractului; forţa obligatorie a contractului în raport cu instanţa de judecată]. forţă majoră, (în răspunderea contractuală) 1. („eveniment de f.m.") cauză străină neimputabilă debitorului, constând într-un fenomen natural sau social exterior, extraordinar sau de nebiruit, a cărui intervenţie exclude în întregime angajarea răspunderii civile, dacă producerea prejudiciului a fost determinată exclusiv de această împrejurare. în această accepţiune, f.m. se analizează ca fiind o împrejurare de fapt, imprevizibilă şi de neînlăturat, care, excluzând culpa debitorului, îl împiedică pe acesta să-şi exercite obligaţia asumată contractual [sin. caz fortuit]; 2. („situaţie de f.m.") imposibilitate obiectivă de executare a unei obligaţii, determinată de un eveniment de forţă majoră, a cărei producere nu se datorează culpei debitorului. A. Cât priveşte evenimentul de f.m., acesta se caracterizează prin originea sa exterioară: el trebuie să provină din afara persoanei debitorului sau din exteriorul sferei sale de activitate. Anumite împrejurări legate de 477 forţă majoră activitatea debitorului (precum deraierea unui tren, explozia cauciucului unui autovehicul etc.) nu sunt reţinute de jurisprudenţă ca evenimente de f.m*, deşi producerea lor are un caracter fortuit. Asemenea împrejurări nu sunt susceptibile să-l exonereze pe cărăuş de răspunderea ce-i incumbă pentru neîndeplinirea obligaţiilor generate în sarcina sa de contractul de transport. în anumite contracte însă (cum sunt, de exemplu, cele intuitu personae), împrejurări strâns legate de persoana debitorului (ca de exemplu: infirmitatea, boala acestuia etc.) sunt considerate, prin excepţie, evenimente de forţă majoră, dacă producerea lor a fost imprevizibilă şi de neînlăturat şi a făcut imposibilă executarea obligaţiei. în marea majoritate a cazurilor, evenimentul de f.m. este un fenomen natural (cutremur, inundaţii etc.), dar el se poate înfăptui şi ca fenomen social, cum este, bunăoară, cazul războiului, al grevei, al insurecţiei etc. Se cere ca evenimentul de f.m. să fi fost imprevizibil la momentul perfectării contractului, iar producerea lui să aibă caracter inevitabil şi de neînlăturat; aprecierea acestor trăsături se face in abstracto, prin raportarea la posibilităţile de producere şi de activitate ale persoanei care pune toată grija şi diligenţa în ducerea la îndeplinire a obligaţiilor sale. Atunci când evenimentul de f.m. putea fi prevăzut, evitat sau învins de către o persoană diligentă, iar debitorul, prin conduita lui concretă, nu a făcut tot ceea ce era necesar în acest scop, el nu poate fi exonerat de răspundere, neexecutarea obligaţiei fiind pentru el imputabilă. Se cere ca împiedicarea executării obligaţiei prin acţiunea evenimentului de f.m. să aibă caracter obiectiv, adică să fie mai presus de voinţa şi de posibilităţile de evitare şi de înlăturare ce caracterizează pe individul cu maximă diligentă şi prudenţă. B. în ce priveşte imposibilitatea de executare ce defineşte situaţia de f.m., aceasta trebuie să fie absolută şi să se manifeste ca atare faţă de orice altă persoană care s-ar fi aflat în locul debitorului. Simpla creştere, fie ea chiar importantă, a dificultăţilor de executare sau a costurilor executării nu poate fi calificată situaţie de f.m. susceptibilă să antreneze exonerarea de răspundere. C. Principalul efect al f.m., în raport cu debitorul, este exonerarea de răspundere a acestuia din urmă pentru neexecutarea obligaţiei sale. Impactul f.m. asupra contractelor cu executare succesivă, dacă situaţia de f.m. are caracter temporar, se materializează în suspendarea executării contractului. în astfel de contracte, creditorul nu poate pretinde debitorului, cât timp acesta din urmă se află în situaţie de f.m., nici executarea obligaţiei şi nici daune-interese moratorii. Atunci când imposibilitatea de executare provocată de f.m. este definitivă sau, deşi fiind temporară, se prelungeşte în timp, astfel încât creditorul îşi pierde interesul pentru obţinerea prestaţiei la care s-a angajat debi- 478 fructe torul, f.m. are ca efect stingerea obligaţiei. Debitorul aflat în situaţie de f.m. nu este exonerat de răspundere în următoarele ipoteze: a) dacă evenimentul de f.m. nu s-ar fi putut produce fără culpa debitorului sau nu ar fi putut determina împiedicarea executării fără o astfel de culpă; b) dacă debitorul a fost pus în întârziere mai înainte de producerea evenimentului de f.m., deoarece în această ipoteză debitorul putea să-şi execute în condiţii normale, până la scadenţă, obligaţia sa; c) atunci când printr-o clauză contractuală debitorul a preluat asupra sa riscul producerii evenimentului de f.m. Debitorul care invocă situaţia de f.m. trebuie să dovedească existenţa ei (în răspunderea contractuală) [sin. caz fortuit, lat. vis maior], fraţi, persoane care au aceeaşi părinţi sau care au cel puţin unul dintre părinţi comun, aflându-se, astfel, între ei, în raporturi de rudenie colaterală de gradul II. Sunt f. buni persoanele care au ambii părinţi comuni; sunt consangvini f. care au numai tatăl comun, iar mame diferite; sunt uterini f. care au numai mama comună, iar taţii diferiţi. F. pot fi legaţi între ei prin raporturi de rudenie firească, rezultate din naştere (din filiaţie) sau prin raporturi de rudenie civilă, rezultate din adoptarea lor de către aceeaşi persoană (sau aceeaşi pereche căsătorită) ori prin adoptarea unuia dintre ei de către părintele sau părinţii fireşti ai celuilalt. în sens restrâns, se numesc f. numai rudele colaterale de gradul II, de sex băr- bătesc; în sens larg, sunt f. atât rudele colaterale de gradul II de sex masculin, cât şi cele de sex feminin (surorile). Calitatea de f. atenuează o serie de efecte juridice, cum sunt: obligaţia legală de întreţinere cu caracter reciproc; vocaţia succesorală reciprocă; impedimentul la căsătorie; interdicţia adoptării unuia dintre f. de către celălalt; interdicţia ascultării ca martor; dreptul de a cere strămutarea proceselor sau recuzarea judecătorilor sau a experţilor etc. frauda la lege, încălcarea intenţionată de către părţi, adesea prin utilizarea unor mijloace viclene, a dispoziţiilor imperative ale legislaţiei în vigoare, cu ocazia încheierii sau executării unui act juridic. Sancţiunea f.l. este nulitatea actului juridic astfel încheiat sau a actelor de executare astfel săvârşite. fraudarea creditorilor, prejudicierea conştientă, intenţionată, de către debitor a intereselor creditorilor săi, prin acte sau fapte juridice de natură a micşora gajul lor general ori celelalte garanţii menite să asigure satisfacerea creanţelor acestora. F.c. este sancţionată pe planul dreptului civil prin posibilitatea recunoscută de lege creditorilor de a ataca actele frauduloase ale debitorului prin acţiunea pauliană, în vederea obţinerii revocărilor pe cale judecătorească. fructe, tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără ca substanţa sa să scadă. Au această 479 fructe civile calitate, de exemplu: recoltele, chiriile, dobânzile, prăsila animalelor etc. Se clasifică în trei grupe distincte, şi anume: f. naturale, f. industriale şi f. civile. Ele revin proprietarului, în virtutea dreptului de proprietate care se întinde la tot ceea ce lucrul produce. Ca urmare, când lucrul se află la un terţ care nu are niciun drept asupra sa, proprietarul poate cere, odată cu restituirea lucrului, şi restituirea tuturor f. produse de acesta, iar dacă f. au fost deja consumate, cel puţin valoarea lor în bani. Posesorul de rea-credinţă poate să reţină o parte din f. drept compensaţie pentru cheltuielile necesare pe care le-a făcut în vederea obţinerii acestora. Au dreptul să le culeagă însă persoana căruia proprietarul i-a dat folosinţa lucrului sau a fost obligat să-i recunoască folosinţa lucrului (cum este, de exemplu, uzufruc-tuarul), precum şi posesorul de bună-credinţă. fructe civile, venituri în bani obţinute prin exploatarea bunurilor, adică prin cedarea folosinţei lor unei alte persoane, în schimbul unor sume de bani plătite periodic de către aceasta. Au un astfel de caracter, conform art. 523 C. civ.: „chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor; arendele intră în clasa fructelor civile". fructe industriale, produsele unui bun obţinute ca urmare a activităţii omului, cum ar fi recoltele de orice fel obţinute prin cultivarea cerealelor, legumelor, a plantelor industriale (conform art. 522 teza a ll-a C. civ., „fructele industriale ale unui fond sunt acelea ce se dobândesc prin cultură"). fructe naturale, acele fructe care se produc fără vreo intervenţie a omului. Au acest caracter, potrivit art. 522 teza I C. civ.: „acelea ce pământul produce de la sine; producţia şi prăsila (sporul animalelor)", cum ar fi plantele păşunilor naturale, lâna, laptele, ouăle, prăsila animalelor. funcţiile familiei, sintagmă ce exprimă rolul îndeplinit de familie, ca celulă de bază a societăţii, ca microgrup social, în perpetuarea speciei umane, în formarea, modelarea şi educarea tinerei generaţii, în asigurarea asistenţei materiale şi morale a membrilor săi aflaţi în nevoie datorită incapacităţii lor de muncă. în prezent, familia îndeplineşte următoarele funcţii: a) funcţia demografică: constă în rolul pe care îl are familia ca factor de procreare, de perpetuare a speciei umane. Este o funcţie biologică ce antrenează importante consecinţe sociale şi de aceea parametrii în care aceasta se manifestă pot fi influenţaţi de societate, de politica acesteia privind natalitatea. O atare politică diferă de la ţară la ţară: unele state (precum cele nordice) promovează o politică de stimulare a natalităţii, alte state (ca de pildă, China, India etc.) promovează o politică de restrângere a natalităţii, în vreme ce în majoritatea statelor dezvoltate se adoptă, pe de o parte, măsuri de ordin economic menite să încurajeze natalitatea, iar pe de 480 fundaţie altă parte, se lasă o deplină libertate cuplurilor de a decide singure în ce priveşte planificarea familială. în ţara noastră sprijinirea şi stimularea creşterii natalităţii se realizează, în bună măsură prin mijloace juridice, precum: acordarea de concedii prelungite pentru mame, alocaţii de stat pentru copii, acordarea de burse pentru elevi şi studenţi etc.; b) funcţia educativă: dă expresie rolului deosebit pe care familia îl are ca factor formativ de caractere şi de personalitate pentru copii rezultaţi din relaţiile de familie; în cadrul familiei copiii îşi formează primele noţiuni despre oameni şi lucruri, sunt îndrumaţi de părinţii lor cum să se comporte în societate, ce atitudini trebuie să manifeste faţă de semenii lor. Aici li se dau primele îndrumări şi cunoştinţe despre ceea ce este bine şi ceea ce este rău, despre ceea ce este permis şi ceea ce este interzis în comportamentul uman, despre ceea ce este acceptabil şi ceea ce este inacceptabil într-o conduită umană. Articolul 101 alin. (2) C. fam. prevede că: „Părinţii sunt datori să îngrijească de copil. Ei sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, spre a-l face folositor colectivităţii". Pe un plan juridic mai general, art. 29 alin. (6) din Constituţia României, republicată, consacră dreptul părinţilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. în spiritul dispoziţiilor Codului familiei, părinţii au, implicit, şi îndatorirea ca, prin felul lor de viaţă, prin atitudinea faţă de muncă şi societate, să fie un exemplu pozitiv pentru copiii lor, un model de comportament în familie şi societate; c) funcţia economică: în prezent îşi găseşte expresia în interesele comune de ordin patrimonial, determinate de regimul juridic al comunităţii de bunuri dobândite de soţi în timpul căsătoriei, în obligaţia legală de întreţinere dintre membrii familiei, în solidaritatea acestora, în ajutorul acordat membrilor de familie aflaţi în nevoie din cauza incapacităţii de a munci etc. [v. şi familie]. fundamentul personalităţii juridice, element esenţial pe care se sprijină calitatea de subiect colectiv de drept şi care rezidă în grupul de subiecţi de drept (format din persoane fizice sau persoane juridice) aflat la baza acelui subiect de drept şi care îndeplineşte un rol decisiv în înfăptuirea activităţii şi conducerea acesteia. Voinţa persoanei juridice este voinţa grupului de subiecţi de drept pe care se sprijină aceasta şi care exercită, în mod efectiv, conducerea persoanei juridice, îndeplinesc actele de dispoziţie şi de administrare ale patrimoniului ei, fiind garanţiile obligaţiilor sale. fundaţie, persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, înfiinţată de una sau mai multe persoane (fondatori) care, pe baza unui act juridic între vii sau pentru 481 fundaţie cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau după caz, al unor colectivităţi. Scopul de interes general sau, după caz, al unor colectivităţi ce caracterizează f. este elementul de distincţie a acesteia faţă de asociaţie, care şi ea urmăreşte realizarea unor activităţi în interes general, al unor colectivităţi sau, după caz, în interesul personal nepatrimonial al asociaţilor. Un alt element de distincţie între f. şi asociaţie constă în aceea că, în timp ce asociaţia se poate înfiinţa de către cel puţin trei persoane, f. se poate înfiinţa, conform legii, de către una sau mai multe persoane fizice sau juridice (fondatori). F. este, în esenţa ei, o varietate specială de liberalitate. Ea este întotdeauna inspirată de o idee dezinteresată, culturală sau filantropică. Generozitatea celor care înfiinţează f. se manifestă întotdeauna prin destinarea unor importante liberalităţi pentru înfiinţarea şi dotarea unor instituţii de binefacere şi opere de utilitate socială. Codul civil român nu conţine nicio dispoziţie legală relativă la f. Legea nr. 21/1924 făcea distincţie între două categorii de f., şi anume: f. între vii şi f. testamentare. Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, care a abrogat această lege, distinge, în art. 19 alin. (3), două categorii de f., şi anume: f. înfiinţate prin acte între vii şi f. înfiinţate prin testament. Activul patrimonial iniţial al f. trebuie să includă bunuri în natură sau în numerar, a căror valoare totală să fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii f. Prin derogare de la aceste prevederi, în cazul f. al căror scop exclusiv, sub sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească, este efectuarea operaţiunilor de colectare de fonduri care să fie puse la dispoziţia altor asociaţii sau f., în vederea realizării de programe de către acestea din urmă, activul patrimonial iniţial poate avea o valoare totală de cel puţin 20 de ori salariul minim brut pe economie. în vederea dobândirii personalităţii juridice, fondatorul sau, după caz, fondatorii încheie actul constitutiv şi statutul f., în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. Actul constitutiv al f. cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute: a) datele de identificare a fondatorului sau, după caz, a fondatorilor: numele sau denumirea şi, după caz, domiciliul sau sediul acestora; b) scopul f.; c) denumirea f.; d) sediul f.; e) durata de funcţionare a f. - pe termen determinat, cu indicarea expresă a termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat; f) patrimoniul iniţial al f.; g) componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale f. ori regulile pentru desemnarea membrilor acestor organe; h) persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a personalităţii juridice; i) semnăturile fondatorului sau, după caz, ale fondatorilor. Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute: a) elementele prevăzute în actul 482 fundaţie constitutiv, cu excepţia celor de la lit. g) şi h); b) explicitarea scopului şi a obiectivelor f.; c) categoriile de resurse patrimoniale ale f.; d) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale f.; e) procedura de desemnare şi de modificare a componenţei organelor de conducere, administrare şi control, pe parcursul existenţei f.; f) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării. F. dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea sa în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul. Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente: a) actul constitutiv; b) statutul; c) acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial; d) dovada disponibilităţii denumirii, eliberată de Ministerul Justiţiei sau, după caz, refuzul motivat al eliberării acesteia. F. îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, pe baza hotărârii consiliului director, prin care le este alocat patrimoniul. Filiala este condusă de un consiliu director propriu, alcătuit din cel puţin trei membri. Moştenitorii şi creditorii personali ai fondatorilor au faţă de f. aceleaşi drepturi ca şi în cazul oricărei alte liberalităţi făcute de fondator. După înscrierea f. în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, nici fondatorii şi nici moştenitorii lor nu pot revoca actul constitutiv. De asemenea, după înscriere, actul constitutiv nu mai poate fi atacat nici de către creditorii personali ai fondatorilor. Dacă f. dobândeşte personalitate juridică după decesul fondatorului, efectele liberalităţilor făcute în favoarea f. anterior constituirii ei se vor produce de la data actului constitutiv, pentru f. înfiinţate prin acte între vii, iar pentru f. înfiinţate prin testament, de la data morţii testatorului. Organele f. sunt: ai consiliul director; b) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori. Consiliul director al fundaţiei este organul de conducere şi de administrare al acesteia. Consiliul director se compune din cel puţin trei membri desemnaţi de fondator sau, după caz, de fondatori, la momentul constituirii f. Schimbarea scopului f. se face numai de către fondator sau de majoritatea fondatorilor în viaţă. Dacă niciunul dintre fondatori nu mai este în viaţă, schimbarea scopului f. se face numai cu întrunirea votului a patru cincimi din numărul membrilor consiliului director. în toate cazurile, schimbarea scopului f. se poate face numai dacă acesta a fost realizat în totalitate sau în parte ori dacă acesta nu mai poate fi îndeplinit. Două sau mai multe f. se pot constitui în federaţie. Federaţiile dobândesc personalitate juridică proprie şi funcţionează în condiţiile prevăzute de O.G. nr. 26/2000 pentru asociaţiile fără scop patrimonial, condiţii care li se aplică în mod corespunzător. Cererea de înscriere se soluţionează de tribunalul în circumscripţia căruia federaţia urmează să îşi aibă sediul. Federaţia devine persoană juridică din momentul înscrierii sale în Registrul federaţiilor aflat la grefa 483 fundaţie tribunalului care a soluţionat cererea. F. care constituie o federaţie îşi păstrează propria personalitate juridkă, inclusiv propriul patrimoniu. în cazul dizolvării federaţiilor, dacă nu se prevede altfel în lege sau în statut, bunurile rămase în urma lichidării se transmit, în cote egale, către persoanele juridice constituente; această dispoziţie se aplică şi în cazul retragerii din federaţie a unei f. Retragerea din federaţie se poate face numai în urma aprobării de către cenzori sau experţi independenţi a unui raport cu privire la exerciţiul financiar. Modificarea actului constitutiv sau a statutului f. se face prin înscrierea modificării în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul f. O fundaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) activitatea acesteia se desfăşoară în interes general sau al unor colectivităţi, după caz; b) funcţionează de cel puţin 3 ani; c) prezintă un raport de activitate din care să rezulte desfăşurarea unei activităţi anterioare semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului său, însoţit de situaţiile financiare anuale şi de bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani anteriori datei depunerii cererii privind recunoaşterea statutului de utilitate publică; d) valoarea activului patrimonial pe fiecare dintre cei 3 ani anteriori în parte este cel puţin egală cu valoa- rea patrimoniului iniţial. Recunoaşterea unei f. de utilitate publică se face prin hotărâre a Guvernului. în acest scop, f. interesată adresează o cerere Secretariatului General al Guvernului, care o înaintează, în termen de 15 zile, ministerului sau organului de specialitate al administraţiei publice centrale în a cărui sferă de competenţă îşi desfăşoară activitatea. Veniturile f. provin din: dobânzile şi dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în condiţii legale; dividendele societăţilor comerciale înfiinţate de asociaţii sau de federaţii; venituri realizate din activităţi economice directe; donaţii, sponsorizări sau legate; resurse obţinute de la bugetul de stat sau de la bugetele locale; alte venituri prevăzute de lege. F. pot înfiinţa societăţi comerciale. Dividendele obţinute de f. din activităţile acestor societăţi comerciale, dacă nu se reinvestesc în aceleaşi societăţi comerciale, se folosesc obligatoriu pentru realizarea scopului f. Fundaţiile pot desfăşura orice alte activităţi economice directe, dacă acestea au caracter accesoriu şi sunt în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei juridice. F. se dizolvă: a) de drept; b) prin hotărârea judecătoriei. F. se dizolvă de drept: a) la împlinirea duratei pentru care a fost constituită; b) în cazul realizării sau, după caz, al imposibilităţii realizării scopului pentru care a fost constituită, dacă în termen de 3 luni de la constatarea unui astfel de fapt nu se produce schimbarea acestui scop, 484 fuziunea prin absorbţie precum şi în situaţia imposibilităţii constituirii consiliului director în conformitate cu statutul f., dacă această situaţie durează mai mult de un an de la data la care, potrivit statutului, consiliul director trebuia constituit. Constatarea dizolvării se realizează prin hotărârea judecătoriei în a cărei circumscripţie se află sediul f., la cererea oricărei persoane interesate. Dizolvarea f. prin hotărâre judecătorească se face la cererea oricărei persoane interesate: a) când scopul sau activitatea f. a devenit ilicită sau contrară ordinii publice; b) când realizarea scopului este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice; c) când f. urmăreşte un alt scop decât cel pentru care s-a constituitei) când f. a devenit insolvabilă; e) dacă f., prin natura scopului sau obiectivelor propuse, urmează să desfăşoare activităţi pentru care, potrivit legii, sunt necesare autorizaţii administrative prealabile şi nu au fost obţinute autorizaţiilor respective; f) în cazul f. al căror scop exclusiv este efectuarea operaţiunilor de colectare de fonduri care să fie puse la dispoziţia altor asociaţii sau f. în cazul dizolvării f., bunurile rămase în urma lichidării nu se pot transmite către persoane fizice. Aceste bunuri pot fi transmise către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător, printr-o procedură stabilită în statutul f. [v. şi federaţie; fondator; persoană juridică]. fur semper in mora, adagiu latin folosit pentru a exprima regula potrivit căreia cel care a furat un lucru este, din chiar momentul furtului, de drept în întârziere cu privire la obligaţia sa de a restitui lucrul furat sau echivalentul acestuia, suportând ca atare riscul pieirii fortuite a lucrului. fuziune, 1. formă de comasare a persoanelor juridice, constând în contopirea a două sau mai multe subiecte colective de drept pentru a alcătui un nou subiect colectiv de drept. Are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice contopite şi constituirea unei persoane juridice noi. Operează o transmisiune universală între subiectele de drept care îşi încetează existenţa şi subiectul de drept nou format, în virtutea căreia acesta din urmă preia integral de la cel dintâi bunurile, drepturile, obligaţiile, inclusiv contractele deja încheiate la data reorganizării, devenind astfel răspunzător pentru neexecutarea lor; 2. expresie prin care se desemnează reunirea patrimoniilor a două sau mai multe subiecte colective de drept, care, astfel, îşi încetează existenţa, pentru a da naştere unui nou subiect colectiv de drept sau pentru a consolida existenţa unuia din subiectele implicate în reunirea de patrimonii. Se prezintă sub două forme, şi anume: f. prin contopire şi f. prin absorbţie [v. şi fuziunea prin contopire; fuziunea prin absorbţie], fuziunea prin absorbţie, formă de fuziune a persoanelor juridice 485 fuziunea prin contopire constând în încorporarea patrimoniului unui subiect colectiv de drept, având forţă economică mai mică, în patrimoniul unui alt subiect colectiv de drept, având forţă economică mai mare. Persoana juridică al cărei patrimoniu se încorporează se numeşte persoană juridică absorbită, iar aceea care încorporează se numeşte persoană juridică absorbantă. F.a. produce următoarele efecte juridice: dispariţia unui subiect de drept existent (care este persoana juridică absorbită); consolidarea în plan juridic şi în plan economic a persoanei juridice absorbante; transmiterea universală a patrimoniului de la persoana juridică absorbită către persoana juridică absorbantă, care devine succesoarea în drepturi, dar şi în obligaţii, a celei dintâi [v. şi fuziunea persoanelor juridice; fuziunea prin contopire]. fuziunea prin contopire, formă de comasare a persoanei juridice, constând în contopirea a două sau mai multe subiecte colective de drept pentru a alcătui un nou subiect colectiv de drept; are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice contopite şi constituirea unei persoane juridice noi. Operează o transmisiune universală între subiectele de drept care îşi încetează existenţa şi subiectul de drept nou format, în virtutea căreia acesta din urmă preia integral, de la cele dintâi, bunurile, drepturile, obligaţiile, inclusiv contractele deja încheiate la data reorganizării, devenind astfel răspunzător pentru neexecutarea lor [v. şi fuziunea persoanelor juridice; fuziunea prin absorbţie]. fuziunea societăţilor comerciale, (în legislaţia comercială) mod de concentrare a societăţilor comerciale având aceeaşi naţionalitate sau naţionalităţi diferite. în cazul în care societăţile implicate au naţionalităţi diferite, fiind supuse unor legi diferite, fuziunea lor poate fi înfăptuită numai dacă este admisă de către legea societăţii absorbante. Prin efectul fuziunii ia fiinţă o nouă societate comercială şi, concomitent, îşi încetează existenţa societăţile care fuzionează. Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către o altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă. Fuziunea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare, în starea în care se găseşte la data fuziunii, în schimbul atribuirii de acţiuni sau de părţi sociale ale acestora către asociaţii societăţii care încetează şi, eventual, a unei sume în bani, care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale atribuite [v. şi fuziunea prin contopire; fuziunea prin absorbţie]. 486 G gaj, 1. contract în temeiul căruia debitorul sau o terţă persoană remite creditorului sau unui terţ un bun mobil, corporal sau incorporai, în vederea garantării executării unei obligaţii; este un contract accesoriu, unilateral şi real, când g. este cu deposedare, respectiv consensual, când g. este fără deposedare, şi indivizibil; 2. drept real accesoriu al creditorului, în temeiul căruia creditorul dobândeşte următoarele trei prerogative: dreptul de retenţie, dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. Prerogativa retenţiei conferă creditorului, când g. este cu deposedare, facultatea să refuze restituirea bunului gajat, până la plata integrală a datoriei de către debitor. Articolul 1694 C. civ. dispune, în acest sens, că debitorul nu poate pretinde restituirea amanetului decât după ce a plătit întregul capital, dobânzile şi spezele datoriei pentru garantarea căreia a fost afectat. Prerogativa urmăririi conferă creditorului posibilitatea de a revendica bunul gajat de la orice persoană la care acesta s-ar afla. Dacă pârâtul este posesor de bună-credinţă, el are dreptul să se prevaleze de prezumţia de proprietate creată în favoarea sa de art. 1909 C. civ., iar dacă a dobândit bunul în condiţiile prevăzute de art. 1910 C. civ., poate condiţiona restituirea acelui bun de plata de către creditorul revendicant a preţului pe care l-a plătit vânzătorului. O astfel de acţiune în revendicare poartă denumirea de vindicatio pignoris. în fine, prerogativa preferinţei conferă creditorului posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din preţul bunului gajat, faţă de alţi creditori. Legea (art. 1689 C. civ.) prevede că în cazul în care debitorul nu plăteşte datoria, creditorul nu are dreptul să dispună de bunul gajat. în schimb, el poate cere ca bunul să fie scos la vânzare publică, iar din preţul obţinut să-i fie onorată creanţa cu prioritate faţă de creanţele aparţinând celorlalţi creditori sau să-i fie atribuit bunul gajat. Indiferent pentru care soluţie optează creditorul, acesta trebuie să solicite instanţei de judecată pronunţarea unei sentinţe în sensul agreat de el./Este inadmisibilă stipularea în contractul de gaj a unei clauze prin care creditorul gajist ar fi autorizat să vândă sau să păstreze bunul gajat, fără să se adreseze instanţei de judecată. O atare interdicţie este instituită expres de art. 1689 C. civ., iar nerespectarea ei atrage nulitatea absolută a clauzei respective. Interdicţia menţionată urmăreşte, ca finalitate, protejarea intereselor debitorului care, sub presiunea situaţiei sale economice precare, este nevoit să accepte constituirea g. în condiţii 32. 487 Săi___________________________________ prejudiciabile pentru el. Pe lângă drepturile arătate, creditorului gajist îrrevin şi următoarele obligaţii: ^/obligaţia de a conserva bunul gajat până în momentul restituirii lui persoanei care l-a constituit; creditorul răspunde pentru pierderea sau avarierea bunului amanetat, dacă acest fapt s-a datorat culpei sale; el trebuie să îndeplinească această obligaţ^cu diligenţa unui bun proprietarjîwobligaţia de a nu folosi bunul gajâffşi de a nu-şi însuşi fructele şi veniturile acestuia.^ Atunci când obiectul g. este o creanţă producătoare de dobânzi, dobânzile aparţin debitorului. în caz de neîndeplinire a acestei obligaţii, creditorul este considerat că a săvârşit un abuz, iar debitorul are îndreptăţirea să solicite punerea sub sechestru a bunului gajat; (fh(obligaţia de a restitui bunul gajat Sfnediat ce i-a fost plătită creanţa în întregime de către debitor. Creditorul are însă dreptul să primească de la debitor cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru conservarea lucrului; până la restituirea acestor cheltuieli, creditorul are un drept de retenţie. Totodată, şi debitorului îi revin anumite obligaţii, şi anume: ai să-l despăgubească pe creditor pentru toate cheltuielile utile şi necesare făcute cu conservarea bunului; această obligaţie rezultă din principiul îmbogăţirii fără justă cauză; b) să-l despăgubească pe creditor pentru daunele ce i-au fost cauzate de lucrul gajat, datorită unor vicii de structură; acţiunea în despăgubiri pe care o poate introduce creditorul, prin tradiţie, este numită actione pignoratitia contraria; c) să se abţină, mai ales atunci când g. este fără deposedare, de a face orice de natură a deturna obiectul gajat de la scopul său şi de a-l distruge. Dacă g. a fost constituit de către o altă persoană asupra unui bun ce se află în proprietatea sa, dacă datoria garantată nu a fost plătită, iar bunul a fost vândut la licitaţie sau a fost atribuit creditorului, garantul are o acţiune în regres împotriva debitorului pentru daunele suferite, care se întemeiază pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză. Ca orice drept accesoriu, g. se stinge în mod indirect, odată cu stingerea sau cu desfiinţarea obligaţiei principale pe care o însoţeşte şi o garantează. Obligaţia principală se stinge prin: plată, compensaţie, remitere de datorie, confuziune etc. Ea se desfiinţează prin: anulare, nulitate absolută, rezoluţiune, imposibilitate fortuită de executare. C. supravieţuieşte stingerii sau desfiinţării obligaţiei principale într-o singură ipoteză, şi anume atunci când ulterior constituirii g., debitorul a contractat o nouă datorie faţă de creditorul gajist, exigibilă înainte de scadenţa primei datorii. într-o atare împrejurare, plata datoriei nu are ca efect stingerea g., creditorul păstrând dreptul de g. în continuare până la plata şi a celei de-a doua datorii. Pe cale principală, g. încetează prin modurile generale de stingere a obligaţiilor: renunţarea creditorului la gaj, pieirea totală a lucrului gajat din cauză de forţă majoră. La 488 gaj fără deposedare acestea se adaugă şi un mod specific de stingere a g., şi anume desesizarea creditorului de bunul gajat. Prin legi speciale au fost reglementate şi alte varietăţi de g., şi anume: garanţia în numerar sau în bunuri mobile a gestionarilor, cesiunea de creanţă cu titlu de garanţie etc.; 3. lucrul mobil care face obiectul unui contract de g. Tot astfel, orice obligaţie care poate fi garantată prin g. [v. şi contract de gaj; garanţie în numerar; gaj fără deposedare]. gaj cu deposedare, modalitate de garantare a obligaţiilor, care se distinge prin aceea că unul sau mai multe bunuri mobile aparţinând debitorului sunt încredinţate creditorului, în custodie, până la executarea integrală de către debitor a obligaţiilor garantate [v. şi gajJ. gaj fără deposedare, varietate de gaj care se distinge prin aceea că remiterea materială a lucrului de către debitor creditorului nu este de esenţa operaţiunii de garantare a executării obligaţiei, debitorului revenindu-i îndatorirea de a păstra acel lucru la dispoziţia creditorului ca garanţie că îşi va îndeplini prestaţia asumată contractual./De lege lata, se consacră următoarea ipoteză de g.d.: Legea nr. 22/1969, prin art. 10 alin. (1) şi (2), reglementează g.d. având ca obiect bunurile mobile de folosinţă îndelungată aparţinând gestionarului sau unor terţi, care sunt constituite ca garanţie pentru gestionar. Bunurile gajate rămân în folosinţa gestionarului sau terţului garant, după caz, ele neputând fi înstrăinate fără înştiinţarea prealabilă a unităţii garantate. Obligaţia de înştiinţare revine proprietarului bunului şi în cazul în care acel bun constituit ca garanţie este urmărit de alţi creditori. Atunci când mai mulţi creditori urmăresc concomitent bunurile gajate, creditorul gajist are un drept de preferinţă asupra sumelor realizate prin valorificarea bunurilor constituite drept garanţie, în caz de micşorare a garanţiei, garantul are obligaţia să o reîntregească. Pentru ca g.d. să reprezinte o garanţie sigură pentru creditori, a fost imaginată o tehnică juridică presupunând înscrierea bunurilor gajate în registre speciale care să asigure regăsirea lor şi indisponibi-lizarea lor până la plata datoriei garantate. Prin înscrierea garanţiei în aceste registre se asigură atât securitatea creditorilor, cât şi securitatea eventualilor dobânditori ai bunurilor respective. Primul creditor ale cărui drepturi au fost înscrise în astfel de registre va fi preferat altor creditori ale căror drepturi nu-i vor putea fi opuse. în dreptul francez unele varietăţi de g.d. sunt numite ipoteci mobiliare. Aşa este, bunăoară, cazul grevării cu sarcini a instrumentelor de muncă, grevarea mărfurilor şi a altor bunuri mobile. Grevarea instrumentelor de muncă vizează: navele, aeronavele, automobilele, fondul de comerţ. în acest sens se vorbeşte despre ipoteca maritimă, ipoteca fluvială, ipoteca avioanelor, ipoteca automobilelor (care este admisă numai în favoarea 489 gajul general al creditorilor chirografari vânzărilor de automobile pe credit), ipoteca fondului de comerţ. Dată fiind natura fondului de comerţ de bun mobil incorporai, acesta nu poate fi ipotecat, ci numai gajat fără deposedare. Dar gajarea lui este posibilă numai în favoarea creditorului vânzător al materialelor, utilajelor sau echipamentelor grevate, sau a împrumutătorului ale cărui fonduri au fost utilizate pentru cumpărarea lor. în acest caz garanţia este înscrisă în registrele tribunalului de comerţ. Ipoteca mobiliară (în realitate, g.d.) având ca obiect mărfurile şi alte bunuri mobile necesită următoarele precizări: mărfurile nu sunt incluse printre componentele fondului de comerţ ce pot fi amanetate şi de aceea procedeul uzitat pentru obţinerea unui credit pe care să-l garanteze îl constituie depozitarea lor în magazii generale pentru a putea fi warantate. Acest procedeu prezintă însă inconvenientul că mărfurile rămân blocate atâta vreme cât deponentul lor nu a redobândit warantul. Comerciantul va putea utiliza aceste mărfuri numai cu condiţia să-l plătească pe creditorul gajist, posesia mărfurilor fiind pierdută pentru el. Este motivul pentru care, prin legi speciale, au fost reglementate, cu privire la mărfurile întreprinzătorului, garanţii de genul ipotecilor mobiliare, cunoscute sub denumirea inadecvată de „warante", precum: warante agricole, warante hoteliere, warante petroliere şi warante industriale [v. şi gaj; garanţii în numerar]. gajul general al creditorilor chirografari, v. dreptul de gaj general al creditorilor chirografari. garantarea executării obligaţiilor, expresie ce desemnează în mod generic totalitatea mijloacelor juridice, adică a drepturilor şi acţiunilor recunoscute direct de lege sau născute din acordul de voinţă al părţilor raportului obliga-ţional, prin a căror exercitare se asigură realizarea drepturilor de creanţă. G.e.o. se realizează prin două categorii de mijloace juridice: generale şi speciale. Mijloacele juridice generale sunt recunoscute tuturor creditorilor fără deosebire, în temeiul dreptului de gaj general pe care aceştia îl au asupra patrimoniului debitorului. Mijloacele juridice speciale de garantare a obligaţiilor sunt recunoscute numai în favoarea unor creditori şi sunt diferite faţă de acelea pe care le poate utiliza orice creditor în limitele exercitării dreptului de gaj general. Indiferent că sunt generale sau speciale, prin mijloacele de garantare a executării se urmăreşte şi se asigură realizarea finalităţii oricărei obligaţii. Creditorii care beneficiază doar de mijloace generale de garantare a realizării drepturilor lor de creanţă sunt numiţi creditori obişnuiţi sau chirografari. Creditorilor cărora le sunt recunoscute ori constituite mijloace juridice speciale, în acelaşi scop, peste limitele dreptului de gaj general, spre a le crea o situaţie mai favorabilă faţă de creditorii obişnuiţi, se numesc creditori cu garanţii sau 490 garanţie contra evicţiunii garantaţi [v. şi garanţii generale ale executării obligaţiilor; garanţii speciale ale executării obligaţiilorJ. garanţie, (în sensul Legii nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora) orice angajament asumat de vânzător sau producător faţă de consumator, fără solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a preţului plătit de consumator, de reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat, dacă acesta nu corespunde condiţiilor enunţate în declaraţiile referitoare la g. sau în publicitatea aferentă. C. este obligatorie din punct de vedere juridic pentru ofertant, în condiţiile specificate în declaraţiile referitoare la g. şi în publicitatea aferentă. Trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la drepturile conferite prin lege consumatorului şi să ateste în mod clar că aceste drepturi nu sunt afectate prin g. oferită, să precizeze elementele de identificare a produsului, termenul de g., modalităţile de asigurare a g. - întreţinere, reparare, înlocuire - inclusiv denumirea şi adresa vânzătorului şi ale unităţii specializate de service. G. trebuie redactată în termeni simpli şi uşor de înţeles. La cererea consumatorului, g. va fi oferită în scris sau pe orice alt suport durabN, disponibil şi accesibil acestuia. în cazul în care g. nu respectă aceste prevederi, valabilitatea ei nu este afectată, consumatorul având dreptul de a solicita vânzătorului îndeplinirea condiţiilor incluse în declaraţiile referitoare la g. Clauzele contractuale sau înţelegerile încheiate între vânzător şi consumator înainte ca lipsa de conformitate să fie cunoscută de consumator şi comunicată vânzătorului, care limitează sau înlătură, direct ori indirect, drepturile consumatorului prevăzute de prezenta lege, sunt nule de drept. în cazul produselor folosite, consumatorul şi vânzătorul pot conveni reducerea termenului de 2 ani, calculat de la livrarea produsului, dar nu la mai puţin de un an de la data livrării produsului. garanţie contra evicţiunii, obligaţie ce revine vânzătorului şi care, în linii generale, constă în îndatorirea acestuia de a garanta cumpărătorului liniştita posesiune a lucrului vândut. Legea (art. 1337 C. civ.) dispune că vânzătorul răspunde faţă de cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi declarate la încheierea contractului. în principiu, obligaţia de g.e. revine vânzătorului şi succesorilor universali sau cu titlu universal ai acestuia. Dacă o moştenire este acceptată pur şi simplu, operând confuziunea de patrimonii, g.e. se întinde şi asupra patrimoniului succesorilor (ultra vires hereditatis), iar în cazul în care acceptarea s-a făcut sub beneficiu de inventar, garanţia poate opera numai în măsura în care bunurile succesorale o permit (intra vires hereditatis). în cazul vânzării unui bun la licitaţie publică 491 garanţie contra evicţiunii în cadrul unei urmăriri silite indirecte, g.e. revine debitorului urmărit, vânzarea fiind făcută în contul lui, iar nu creditorului urmăritor. G.e. revine vânzătorului şi atunci când cumpărătorul unui bun mobil furat, achiziţionat de la un negustor care vinde obişnuit bunuri de natura celui cumpărat, nu solicită preţul plătit de el de la adevăratul proprietar care revendică bunul, aşa cum îl îndreptăţeşte art. 1910 C. civ. în ipoteza unor vânzări succesive ale aceluiaşi bun, dacă ultimul vânzător este insolvabil, cumpărătorul poate să acţioneze pentru evicţiune pe vânzătorul de la care acesta a cumpărat la rândul lui. Condiţiile în prezenţa cărora poate fi angajată răspunderea pentru evicţiune sunt: a) să existe o tulburare de drept provenind de la un terţ; b) aceasta să aibă o cauză anterioară vânzării; c) tulburarea să nu fi fost cunoscută de cumpărător la momentul încheierii contractului. G.e. funcţionează diferit după cum evicţiunea este numai pe cale să se producă (deci încă nu s-a produs) şi situaţia când evicţiunea s-a produs. în primul caz, dacă cumpărătorul este acţionat în judecată de către terţul care tinde să evingă, el poate formula o cerere de chemare în garanţie a vânzătorului, introdu-cându-l astfel în proces pe acesta. Pe această cale, cumpărătorul diligent evită riscul ca vânzătorul să nu răspundă, probând că avea la îndemână mijloacele necesare câştigării procesului. în ipoteza în care evicţiunea s-a produs, în principiu, vânzătorul trebuie să repare pagubele suferite de cumpărător din cauza acestui fapt. Efectele obligaţiei de garanţie pentru evicţiune sunt însă diferite, după cum evicţiunea este totală sau parţială. Când evicţiunea este totală, cumpărătorul a pierdut în întregime proprietatea bunului cumpărat, iar vânzarea se desfiinţează şi se nasc următoarele drepturi pentru cumpărător: să ceară restituirea preţului; să pretindă contra-echivalentul fructelor pe care a trebuit să le restituie evingătorului; să pretindă înapoierea cheltuielilor de judecată ocazionate de evicţiune; să pretindă daune-interese şi cheltuielile vânzării. în caz de evicţiune parţială, constând în pierderea de către cumpărător în parte a dreptului de proprietate asupra lucrului cumpărat, fie în restrângerea dreptului de folosinţă asupra lui, fie în oricare altă restrângere a drepturilor dobândite (sau, mai exact, pe care a crezut că le-a dobândit) în temeiul vânzării. într-o atare ipoteză, cumpărătorul are un drept de opţiune între a solicita rezoluţiunea vânzării sau a se pronunţa pentru menţinerea vânzării, solicitând o indemnitate pentru pierderea suferită. Rezoluţiunea vânzării poate fi cerută numai dacă cumpărătorul demonstrează că pierderea suferită este atât de importantă pentru el încât, dacă ar fi cunoscut situaţia reală la încheierea vânzării, nu ar fi contractat. Dacă vânzarea este menţinută, cumpărătorul are dreptul la o despăgubire echivalentă cu valoarea 492 garanţie de bună funcţionare şi durabilitate pierderii raportată în mod corespunzător la valoarea bunului din momentul evicţiunii, indiferent că aceasta a crescut sau a scăzut de la momentul vânzării şi până la momentul evicţiunii. Regulile enunţate au caracter supletiv, ele putând fi modificate prin convenţia părţilor. Ele pot conveni să sporească, să micşoreze sau să înlăture obligaţia de garanţie pentru evicţiune. Garanţia convenţională are însă anumite limite peste care părţile nu pot trece; iar dacă trec, respectivele clauze sunt lipsite de valabilitate. Astfel, dacă evicţiunea provine din faptul personal al vânzătorului, nu poate fi exonerat de răspundere. Pe de altă parte, cu excepţia cazului în care cumpărătorul a cunoscut la încheierea contractului pericolul de evicţiune, vânzătorul are obligaţia să restituie cumpărătorului preţul vânzării. Aceeaşi soluţie se aplică şi în ipoteza când cumpărătorul, deşi nu cunoştea pericolul evicţiunii, a cumpărat pe răspundere proprie. garanţie de bună funcţionare şi durabilitate, obligaţie ce incumbă comercianţilor (persoane fizice sau persoane juridice) care comercializează bunuri de folosinţă îndelungată sau prestează servicii de reparare a unor asemenea bunuri şi care constă în îndatorirea lor de a asigura menţinerea parametrilor calitativi ai bunurilor comercializate sau, după caz, reparate şi a funcţionalităţii acestora în tot cursul perioadei contractuale de garanţie, prin remedierea promptă şi fără plată a oricăror defecţiuni ivite în această perioadă (cu excepţia defecţiunilor datorate culpei cumpărătorului), sau prin înlocuirea bunului cumpărat, dacă remedierea lui nu este posibilă, sau prin restituirea preţului la care s-a făcut vânzarea lui dacă nici cererea de înlocuire nu ar putea fi satisfăcută în termenul convenit. G.b.f.d. revine în principal producătorului, dar odată cu vânzarea de către acesta a bunurilor respective către comerciantul care o revinde consumatorului (utilizatorului) ea se transmite în sarcina verigii intermediare respective. Comerciantul (iar nu producătorul) emite certificatul de garanţie pentru cumpărător. Remedierea defecţiunilor survenite în termenul de garanţie se va face de către o unitate specializată cu care producătorul (şi mai rar comerciantul) încheie un contract în acest sens. în cazul în care defecţiunea este atât de gravă încât remedierea ei nu este posibilă, înlocuirea bunului şi, eventual, restituirea preţului se va face de către comerciant care urmează să se deconteze în relaţia sa directă cu producătorul. G.b.f.d. o dă şi prestatorul de servicii care, în termenul de garanţie sau în afara acestui termen, face, la cererea dobânditorului bunului, reparaţia solicitată de acesta. într-o atare ipoteză, garanţia se referă nu la bunul în întregul lui, ci numai la piesa ori subansamblul înlocuit, sau reglat cu ocazia reparaţiei făcute. Pentru funcţionarea obligaţiei de g.b.f.d. sunt necesare următoarele 493 garanţie de bună funcţionare şi durabilitate condiţii cumulative: a) cu privire la bunul dobândit, producătorul să-şi fi asumat o astfel de obligaţie, iar comerciantul vânzător sau, după caz, prestatorul de servicii să fi emis un certificat de garanţie; b) dobân-ditorul bunului să posede certificatul de garanţie care i-a fost eliberat cu ocazia perfectării contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz, a contractului de prestări servicii. Acest document este important ca mijloc de probă în ce priveşte data dobândirii bunului şi provenienţa lui; c) defecţiunea să se fi manifestat şi să fi fost reclamată în perioada de garanţie prevăzută în certificatul de garanţie care face parte integrantă din contractul de vânzare-cumpărare, respectiv din contractul de prestări-servicii; d) defecţiunea să nu se datoreze culpei cumpărătorului în exploatarea sau utilizarea bunului. Se cere ca dobânditorul bunului să utilizeze acel bun cu respectarea normelor tehnice de exploatare a lui şi să nu fi adus modificări în structura bunului, chiar dacă respectivele modificări ar fi urmărit ca finalitate creşterea performanţelor în utilizare. Dacă defecţiunea reclamată nu poate fi remediată sau dacă bunul a suferit mai multe defecţiuni succesive datorită cărora s-a aflat în reparaţie o perioadă de timp mai mare decât 1/3 din perioada de garanţie, dobânditorul poate solicita înlocuirea lui cu un alt bun de aceeaşi specie. Dacă vânzătorul nu poate satisface în timp util cererea de înlocuire a bunului, cumpărătorul este îndreptăţit să pretindă restituirea preţului şi să înapoieze bunul. Termenul de garanţie este diferit ca durată, fiind stabilit de către producător pentru fiecare tip de produs în mod distinct. Chiar cu privire la acelaşi produs pot exista mai multe termene de garanţie diferite ca durată privind subansamble sau părţi din lucru. De pildă, în cazul unui autoturism se stabileşte un termen de garanţie pentru buna funcţionare a motorului în întregul lui şi un termen de garanţie distinct pentru caroserie. Termenul începe să curgă din momentul preluării efective a bunului de către cumpărător (sau de către cel care l-a câştigat prin tragere la sorţi sau atribuire de C.E.C. sau Loto-pronosport); el se suspendă pe perioada executării remedierilor (din momentul reclamării defecţiunilor şi până în momentul repunerii bunului în stare de funcţionare normală) şi se întrerupe în ipoteza înlocuirii bunului neremediat cu un altul, care beneficiază de un nou termen de garanţie integral, socotit din momentul înlocuirii. Cât priveşte modul de calculare a termenului de garanţie, există mai multe metode care se aplică în funcţie de specificul bunului concret avut în vedere, şi anume: ore de funcţionare (cum se întâmplă în cazul bunurilor electrice, cinescoapelor la televizor etc.); ore de zbor (metodă specifică aparatelor de zbor); kilometri parcurşi (metodă aplicată pentru motoare de autovehicul); perioadă de timp (indiferent dacă în acel interval bunul a funcţionat continuu 494 garanţie în numerar sau nu), cum este cazul la caroseriile de autovehicul sau frigidere, aparate cu microunde etc. garanţie de drept, expresie prin care este desemnată, în doctrina juridică, obligaţia de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii, astfel cum este ea reglementată prin normele legale [v. şi garanţie de fapt; garanţie contra evicţiunii]. garanţie de fapt, expresie prin care, în doctrina juridică, se desemnează obligaţia de garanţie contra evicţiunii, stabilită convenţional de către părţi. Partenerii contractuali pot stipula prin contract fie clauze de agravare a răspunderii vânzătorului, fie clauze de micşorare a acesteia ori chiar clauze de înlăturare a ei. Totuşi, vânzătorului nu-i este îngăduit să se exonereze de evicţiunea provocată prin fapta sa personală sau prin fapta succesorilor lui în drepturi, indiferent dacă săvârşirea acelei fapte s-a consumat anterior sau ulterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare. Excepţie face ipoteza când prin clauza de exonerare s-a precizat explicit fapta pentru care vânzătorul este exonerat. Totodată, vânzătorul nu se poate exonera nici de obligaţia de restituire a preţului în caz de evicţiune, afară numai dacă prin contract s-a stipulat că bunul este cumpărat pe riscul cumpărătorului, deşi cunoaşte pericolul evicţiunii [v. şi garanţie de drept; garanţie contra evic-ţiunii]. garanţie de stat, sintagmă ce desemnează angajamentul asumat în contul şi în numele statului de către Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant, de a plăti la scadenţă obligaţiile neonorate ale garantatului, în condiţiile legii. garanţie în numerar, varietate de gaj reglementată prin lege specială (Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor) având ca obiect o sumă de bani care este egală cu minimum un salariu sau, după caz, câştig lunar, şi maximum trei salarii sau câştigul mediu pe trei luni. Suma se reţine lunar din salariu sau câştigul gestionarului şi se depune de către agenţii economici, autorităţile şi instituţiile publice la Casa de Economii şi Consemnaţiuni sau la bănci, într-un cont special al agentului economic, al autorităţii ori al instituţiei publice respective. C.n. depuse la Casa de Economii şi Consemnaţiuni sau la bănci se înscriu într-un carnet de consemnare pe numele gestionarului. Carnetul de consemnare va fi păstrat în casieria agentului economic, autorităţii sau instituţiei publice în favoarea căreia s-a constituit garanţia. Garanţia este producătoare de dobânzi; dobânda anuală, stabilită de depozitarul garanţiei, nu poate fi mai mică decât dobânda acordată pentru depozitele la termen pe un an. G.n. este obligatorie pentru toţi gestionarii şi constituie un gaj cu deposedare. Dacă gestionarul cauzează o pagubă în gestiune şi nu o acoperă în termen de o lună de la obţinerea titlului executoriu definitiv, agentul 495 garanţie reală mobiliară economic păgubit se va despăgubi din g.n. constituită în acest scop. Această varietate de gaj garantează o creanţă eventuală [v. şi gaj; gaj fără deposedare]. garanţie reală mobiliară, (în sensul Titlului VI al Legii nr. 99/1999) drept real care are ca finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligaţii. G.r.m. acordă creditorului garantat dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei înaintea oricărui creditor negarantat şi înaintea altor creditori ale căror garanţii reale sau drepturi asupra bunului afectat garanţiei au un grad de prioritate inferior. G.r.m. se poate constitui cu sau fără deposedarea de bun a celui ce constituie garanţia. Orice tip de obligaţie de a da, de a face sau a nu face este susceptibilă să fie garantată cu g.r.m., inclusiv obligaţiile viitoare, sub condiţie, divizibile sau determinabile. G.r.m. acoperă în toată întinderea sa obligaţia garantată. Dacă părţile nu decid altfel, obligaţia garantată include dobânzile acumulate şi neplătite privind obligaţia principală şi cheltuielile suportate de creditor cu luarea în posesie şi vânzarea bunului afectat garanţiei după neîndeplinirea obligaţiei de către debitor. De asemenea, dacă părţile nu decid altfel, iar bunul afectat garanţiei se află în posesia părţii garantate, cheltuielile rezonabile, inclusiv costul asigurării şi plata oricăror alte taxe suportate pentru obţinerea şi menţinerea posesiei bunului afectat garanţiei şi păstrarea acestuia în bune condiţii, cad în sarcina debitorului, fiind, de asemenea, garantate prin bunul afectat garanţiei. G.r.m. poate avea ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile. în cazul în care bunul afectat garanţiei constă într-o universalitate de bunuri mobile, inclusiv un fond de comerţ, conţinutul şi caracteristicile acestuia vor fi determinate de părţi până la data constituirii g.r.m. în acest caz nu este necesar ca părţile care compun bunurile afectate garanţiei să se afle într-o stare de interdependenţă funcţională. Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, g.r.m. îi dă creditorului garantat dreptul de a intra în posesie sau de a reţine bunul afectat garanţiei sau dreptul de a vinde pentru a-şi obţine plata obligaţiei garantat. G.r.m. acordă creditorului garantat şi următoarele drepturi: a) dreptul de a inspecta bunul afectat garanţiei în timpul programului de lucru al debitorului, astfel încât să nu afecteze activitatea acestuia; b) dreptul de a considera că obligaţia garantată a devenit exigibilă şi de a trece la urmărirea silită, în cazul în care constată lipsa unei întreţineri corespunzătoare a bunului afectat garanţiei sau alte fapte de natură să îngreuneze sau să facă imposibilă urmărirea silită, astfel cum sunt determinate prin contractul de garanţie. Creditorul îşi poate exercita acest drept numai dacă are temeiuri comerciale rezonabile de a crede că bunul afectat garanţiei a fost sau este pe cale de a fi în 496 garanţii generale ale executării obligaţiilor pericol sau există posibilitatea ca plata să fie pe cale de a fi împiedicată. G.r.m. se constituie numai pe baza unui contract de garanţie. G.r.m. asupra valorilor mobiliare se va constitui, de asemenea, prin indisponibilizarea acestor valori conform regulilor pieţei pe care sunt tranzacţionate sau nu, în baza convenţiei părţilor; în ceea ce priveşte valorile mobiliare necotate pe o piaţă autorizată, g.r.m. asupra valorilor mobiliare poate fi constituită, după caz, şi prin andosarea valorilor respective potrivit regulilor care le reglementează. garanţie suplimentară, (în sensul Legii nr. 22/1969) garanţie ce are ca obiect bunuri mobile de folosinţă îndelungată sau bunuri imobile, proprietate a gestionarului sau a unor terţi, pentru garantarea faţă de unitate a acoperirii pagubelor ce s-ar cauza de către gestionar [art. 10 alin. (2)]. Garanţia având ca obiect bunuri mobile este un adevărat gaj fără deposedare, iar cea care priveşte bunuri imobile reprezintă o ipotecă. Garanţia se constituie prin contract scris (art. 11), fără a se cere forma autentică. Garanţia suplimentară poate fi constituită şi în bani, ipoteză în care se consideră că suma trebuie să fie consemnată. Bunurile mobile gajate se evaluează la 50% din preţul cu amănuntul, iar dacă nu au un astfel de preţ, pe baza consultării, în caz de nevoie, a unui organ de specialitate [art. 18 alin. (2)]. Imobilele se evaluează în conformitate cu dispoziţiile legale privind modul de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile şi construcţiile care trec în proprietatea statului prin expropriere. Pentru bunurile imobile constituite garanţie, unitatea va trebui să ceară inscripţia ipotecii, care se va dispune pe baza cererii şi a contractului de garanţie. Bunurile gajate rămân în folosinţa gestionarului sau a terţului garant, după caz, ele neputând fi înstrăinate fără înştiinţarea prealabilă a unităţii [art. 19 alin. (2)]. Aceeaşi obligaţie de înştiinţare revine deţinătorului bunului şi în cazul în care bunurile constituite în garanţie sunt urmărite silit de alţi creditori [art. 19 alin. (3)]. în caz de micşorare a garanţiei, garantul este obligat să o reîntregească. garanţii generale ale executării obligaţiilor, expresie prin care se desemnează, în mod generic, mijloacele juridice recunoscute tuturor creditorilor, în scopul realizării drepturilor lor de creanţă şi care se fundamentează pe dreptul de gaj general al creditorilor chiro-grafari. Aceste mijloace juridice se scindează în două grupe distincte, şi anume: mijloace juridice preventive şi de conservare şi mijloace juridice reparatorii. Fac parte din prima grupă: dreptul creditorului de a cere, la moartea debitorului, separaţia de patrimoniu; dreptul creditorului de a interveni într-un proces de indiviziune sau de sistare a coproprietăţii în care debitorul participă în calitate de parte; dreptul de a cere punerea se- 497 garanţii personale chestrului asigurător asupra bunurilor debitorului; acţiunea oblică etc. Fac parte din grupa a doua: acţiunea pauliană sau revocatorie, acţiunea în simulaţie etc. garanţii personale, varietate a garanţiilor speciale ale executării obligaţiilor, constând în angajamentul pe care o altă persoană decât debitorul şi-l asumă faţă de creditor, de a executa ea însăşi obligaţia asumată de debitorul principal, dacă acesta nu o va executa. în anumite situaţii, obligaţia de a garanta datoria altuia poate fi dispusă chiar de lege, fără a fi nevoie de consimţământul garantului. Aşa este, bunăoară, ipoteza răspunderii comitentului pentru fapta ilicită săvârşită de prepusul său. Cea mai importantă garanţie personală propriu-zisă este fideju-siunea sau cauţiunea. Au funcţii de garanţii personale, alături de fidejusiune, solidaritatea şi indivizibilitatea. Fiecare dintre acestea conferă creditorului un drept de gaj general asupra patrimoniilor a doi sau mai mulţi debitori. garanţii reale, varietate a garanţiilor speciale ale executării obligaţiilor, care se concretizează în drepturi reale accesorii, constituite de debitor asupra unor bunuri individual determinate, drepturi care conferă creditorului atributele de urmărire şi preferinţă. Au acest caracter: gajul, garanţia reală mobiliară, ipoteca şi privilegiile speciale imobiliare, precum şi dreptul de retenţie [v. şi garanţii speciale ale executării obligaţiilor; garanţii personale]. garanţii speciale ale executării obligaţiilor, expresie ce desemnează acele mijloace juridice care conferă creditorului garant anumite drepturi şi prerogative suplimentare faţă de acelea recunoscute oricărui creditor şi care constau în posibilitatea conferită creditorului, ca atunci când debitorul nu-şi execută voluntar prestaţia, de a urmări şi pe o altă persoană sau în constituirea, pe seama creditorului, a atributelor de urmărire şi de preferinţă. G.s.e.o. se scindează în două grupe, şi anume: garanţii personale şi garanţii reale [v. şi garanţii personale; garanţii reale], gerant, persoana care, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, intervine în interesul unei alte persoane, săvârşind acte materiale sau juridice, fără a primi mandat din partea acesteia. De exemplu, proprietarul unui imobil lipseşte o perioadă, în acest timp apare o stricăciune la imobilul său, care este reparată de un terţ. Această persoană a gerat interesele proprietarului [v. şi gerat; gestiunea de afaceri]. gerat, persoana în interesul căreia o altă persoană săvârşeşte, în mod voluntar şi unilateral, acte materiale sau juridice, fără a fi primit împuternicire din partea persoanei pentru care intervine [v. şi gerant; gestiunea de afaceri]. gestiunea de afaceri, fapt juridic licit, constând în aceea că o persoană, numită gerant (negotiorum gestor), încheie din proprie iniţia- 498 gestiunea de afaceri tivă, fără a fi primit o împuternicire, acte juridice sau săvârşeşte fapte materiale necesare şi utile, în favoarea sau în interesul altei persoane, numite gerat. Este reglementată de Codul civil român în art. 987-991, ca izvor distinct de obligaţii civile. G.a. este supusă următoarelor condiţii: a) să existe o gerare a intereselor altuia. Gerantul trebuie să încheie acte juridice sau să săvârşească fapte materiale din proprie iniţiativă, în interesul geratului. Prin aceasta se deosebeşte de mandat, de specificul căruia este faptul că mandatarul încheie numai acte juridice în numele şi pe seama mandantului. Actele de gestiune pot fi diverse, precum: plata unei datorii; actul încheiat cu un terţ pentru efectuarea unor reparaţii la imobilul geratului; contractul de asigurare; întreruperea unei prescripţii; înscrierea unei ipoteci valabil constituite. în principiu, se admite că actele de gestiune efectuate de gerant nu trebuie să depăşească limitele unui act de administrare. Totuşi, gerantul poate face şi acte de dispoziţie care, prin specificul lor, sunt asimilate actelor de administrare, ca de pildă: vânzarea unor bunuri perisabile (supuse stricăciunii). Gerantului îi este interzis să încheie acte juridice (fie ele chiar de conservare) în care o persoană nu poate fi reprezentată. Faptele materiale susceptibile de a fi săvârşite de gerant sunt şi ele diverse: descărcarea unor mărfuri, stingerea unui incendiu, salvarea unui animal etc. Este necesar ca atât actele juridice, cât şi faptele materiale săvârşite de gerant să aibă caracter patrimonial, deoarece astfel de acte şi fapte pot fi utile pentru gerat şi numai prin astfel de acte şi fapte pot fi evitate prejudiciile iminente sau pot fi limitate pagubele în curs de a se produce; b) actele şi faptele de gestiune să fie săvârşite din proprie iniţiativă de către gerant, iar acţiunea lui trebuie să fie spontană. Geratul se poate opune acelor acte sau fapte. Opoziţia geratului converteşte g.a. într-o imixtiune ilegală a gerantului în afacerile acestuia. în caz de opoziţie, gerantul este obligat să se abţină da la continuarea gestiunii începute; c) gerantul să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia (geratului). Când gerantul acţionează cu credinţa greşită că încheie acte juridice şi săvârşeşte fapte materiale în propriul său interes, nu sunt întrunite condiţiile g.a. Nu este însă obligatoriu, pentru existenţa g.a., ca gerantul să încheie acte juridice sau să săvârşească fapte materiale exclusiv în interesul altei persoane; el poate lucra, în acelaşi timp, în interes propriu, dar şi în interesul altuia. în acest caz, g.a. va exista numai cu privire la efectele produse de actele sale în interesul celeilalte persoane. Aşa se întâmplă în cazul în care un coproprietar face acte de conservare sau administrare asupra întregului bun indiviz, precum şi codebitorul solidar care plăteşte, din proprie iniţiativă, întreaga datorie. Se cere ca actele de gestiune să fie săvârşite cu 499 gestiunea de afaceri intenţia de a-l obliga pe gerat la plata cheltuielilor avansate, precum şi a obligaţiilor executate în interesul geratului de către gerant. Nu este admis ca gerantul să lucreze cu intenţia de a face o liberalitate. De exemplu, nu este g.a. când cineva plăteşte o datorie a altuia, animat de intenţia de a face o donaţie indirectă în favoarea acelui debitor. în toate cazurile, intenţia de liberalitate trebuie dovedită, deoarece nu se prezumă; d) în fine, se mai cere ca gerantul să aibă capacitatea de a contracta, dat fiind că el încheie acte juridice. în schimb, nu este necesar ca geratul să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu, intervenţia voinţei lui nefiind necesară în cursul gestiunii de afaceri; actele juridice sunt încheiate de gerant independent de consimţământul geratului. G.a. produce efecte juridice în trei planuri distincte, şi anume: în rapor-turile dintre gerant şi gerat; în raporturile dintre gerat şi terţi; în raporturile dintre gerant şi terţi. A. Raporturile dintre gerant şi gerat se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor acestor subiecte ale g.a., care, în esenţa ei, este şi rămâne un fapt licit unilateral. Este motivul pentru care Codul civil român califică acest fapt juridic licit ca fiind un cvasicontract. Gerantului îi revin următoarele obligaţii: a) obligaţia de a se îngriji de afacerile altuia cu diligenţa unui bun proprietar. El trebuie să se comporte ca un individ prudent şi competent, de aceea gerantul răspunde faţă de gerat pentru prejudiciul cauzat acestuia din urmă, prin orice culpă, indiferent de forma şi gradul ei. Aceasta este regula care, însă, suportă o singură excepţie instituită prin art. 990 C. civ., conform căreia, atunci când se face dovada că fără intervenţia gerantului afacerea geratului s-ar fi putut compromite, gerantul răspunde numai dacă se face vinovat de doi în îndeplinirea actelor de gestiune; b) obligaţia de a duce la bun sfârşit afacerea începută sau de a o continua până când geratul va fi în măsură şi va avea mijloacele necesare să se ocupe personal de interesele sale. Chiar mai mult, în caz de deces al geratului, gerantul va fi obligat să continue gestiunea până când moştenitorul sau moştenitorii săi vor putea să o preia. Gerantul are deci o situaţie juridică mai delicată decât aceea a mandatarului, care poate renunţa la mandat, notificând această hotărâre mandantului; c) obligaţia de a da socoteală geratului cu privire la tot ceea ce a făcut în cursul imixtiunii în afacerile sale. Prin aceasta, g.a. se apropie de mandat, ea chiar transformându-se în mandat, dacă este ratificată de gerat. Gerantul trebuie să remită geratului tot ceea ce a primit în interesul acestuia. Geratului îi revin următoarele obligaţii: să plătească gerantului toate cheltuielile necesare şi utile făcute de acesta în cursul gestiunii, iar dacă nu ratifică gestiunea îi revine această obligaţie numai pentru cazul când intervenţia gerantului a fost utilă; să repare toate prejudiciile suferite de gerant 500 gestiunea de afaceri în timpul gestiunii. Geratul nu are obligaţia să-l remunereze pe gerant pentru serviciile sale, acestea având un caracter dezinteresat. B. Cât priveşte raporturile dintre gerat şi terţi, acestea sunt dominate de ideea potrivit căreia, dacă g.a. a fost ratificată sau este utilă, geratul are îndatorirea să execute toate obligaţiile contractate de gerat, în numele său sau în nume propriu, dar în interesul gestiunii, în măsura în care nu au fost executate, cum ar fi: plata preţului unor materiale comandate sau achiziţionate de la terţi; plata unor prestări de către un terţ cu care a contractat gerantul în vederea executării unor lucrări, reparaţii etc. C. în fine, în ceea ce priveşte raporturile dintre gerant şi terţi, existenţa acestora este dependentă de atitudinea manifestată de gerant atunci când a contractat cu un terţ. Dacă el le-a adus la cunoştinţă că acţionează numai în contul geratului, iar gestiunea a fost ratificată sau este utilă, el nu are nicio obligaţie proprie. Această ipoteză este însă rară în practică, terţii fiind, de regulă, de acord să contracteze dacă gerantul se obligă personal, ei nu pot să ştie şi nici nu pot să fie siguri că gestiunea va fi ratificată sau se va dovedi utilă. Este motivul pentru care terţii pretind angajamentul personal al gerantului. Dispoziţiile ce reglementează g.a. (art. 987-991 C. civ.) îmbină principiul îmbogăţirii fără justă cauză cu anumite reguli specifice mandatului. G.a. se deosebeşte de îmbogăţirea fără justă cauză, deşi constituie o aplicaţie a ei, sub următoarele aspecte: geratul are obligaţia să restituie gerantului valoarea integrală a cheltuielilor pe care le-a făcut cu gestiunea, chiar dacă avantajele geratului sunt inferioare acesteia; în cazul îmbogăţirii fără justă cauză, cel care şi-a mărit patrimoniul este obligat să restituie celui care şi-a micşorat patrimoniul numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă pierderea reclamantului este mai mare; eventuala îmbogăţire a geratului are un temei legal în intervenţia unilaterală şi voluntară a gerantului de a-i gera interesele. Faţă de mandat, g.a. se distinge sub următoarele aspecte: gerantul poate încheia acte juridice şi săvârşi acte materiale, în timp ce mandatarul încheie numai acte juridice în contul altei persoane; gerantul acţionează din proprie iniţiativă şi fără ştirea geratului, în timp ce mandatarul încheie acte juridice în baza împuternicirii acordate de mandant; gerantul este obligat să continue gestiunea şi în cazul morţii geratului, iar mandatul, fiind un contract intuitu personae, încetează de plin drept la moartea mandantului; gerantul răspunde pentru prejudiciile cauzate geratului, atunci când intervenţia sa a fost absolut necesară, numai dacă se face vinovat de doi, iar mandatarul răspunde, fără excepţie, dacă părţile n-au convenit altfel, indiferent de forma şi gradul culpei; gerantul nu poate renunţa la gestiune, fiind obligat s-o continue până când geratul sau moştenitorii săi, în caz de deces, o vor prelua, 501 girant în timp ce mandatarul poate renunţa la mandat, atunci când continuarea executării lui l-ar prejudicia; dacă g.a. nu a fost ratificată, obligaţiile geratului faţă de gerant vor exista numai dacă gestiunea a fost utilă, iar mandantul este întotdeauna obligat prin actele încheiate de mandatar în limitele împuternicirii acordate [sin. gestiunea intereselor altuia]. girant, posesorul legitim al unui titlu la ordin care transmite acel titlu altei persoane, prin gir. în cazul mai multor giruri succesive, g. în fiecare dintre acestea este giratarul girului precedent. giratar, persoana care dobândeşte un titlu la ordin prin gir. gir de întoarcere, gir în virtutea căruia beneficiarul girează în favoarea trasului, a trăgătorului sau a altui obligat, care, la rândul lui, poate gira din nou cambia. în cazul în care girul a fost făcut în folosul trasului acceptant al cambiei şi se găseşte la scadenţă în mâinile sale, trasul cumulează calităţi de debitor şi creditor cambial; ca urmare, cambia se stinge prin confuziune. Trasul care nu a acceptat cambia rămâne numai giratar, iar în această calitate este îndreptăţit să pretindă plata de la girant şi de la trăgător. Când girul s-a făcut în favoarea trăgătorului şi trasul a acceptat cambia, cel dintâi poate cere cambia de la cel de-al doilea; în schimb, dacă trasul nu a acceptat cambia, aceasta se stinge, trăgătorul devenind şi creditor, şi debitor al girantului. gir după protest, gir făcut după dresarea protestului de neplată sau după expirarea termenului pentru dresarea protestului şi care produce numai efectele unei cesiuni. Legitimarea posesiunii titlului se face pe baza şirului neîntrerupt de giruri anterioare sau posterioare, sau pe baza expirării termenului pentru dresarea acestuia. gir fără garanţie, gir în virtutea căruia girantul este exonerat de orice garanţie de acceptare sau plată a cambiei de către tras, fiind ţinut responsabil numai de existenţa creanţei şi care produce ca efect numai legitimarea posesiunii titlului [sin. gir „fără obligogir „fără regres"]. gir „fără obligo", v. gir fără garanţie. gir „fără regres", v. gir fără garanţie. gir fiduciar, gir care, fără să conţină vreo referire la scopul pentru care este făcut, are ca efect transferul deplin al drepturilor cambiale de la girant la giratar, cel dintâi păstrând doar un drept personal împotriva acestuia din urmă. G.f. se fundamentează pe încrederea acordată de girant giratarului că va utiliza cambia potrivit înţelegerii intervenite între ei. gir în alb, gir care nu cuprinde numele giratarului, ci numai semnătura girantului pe spatele cambiei sau pe adaos. Posesorul cambiei cu g.a. poate adopta una din următoarele soluţii: să-l completeze cu 502 gir simulat propriul său nume, indicându-se ca giratar; să-l completeze cu numele altei persoane şi apoi să-l predea acesteia; să facă un nou g.a. sau să gireze cambia la ordinul altei persoane; să predea cambia unui terţ fără să o gireze sau fără să completeze g.a. gir în garanţie, gir care cuprinde clauza „în garanţie" sau „valoare în gaj" ori o altă formă asemănătoare din care să rezulte că titlul cambial este dat în garanţie pentru asigurarea unei alte creanţe a giratarului faţă de girant. Posesorul cambiei care formează obiectul unui g.g. poate exercita chiar împotriva girantului care îi este debitor, toate drepturile care decurg din titlu, indiferent dacă creanţa garantată este exigibilă sau nu. Giratarul nu poate transmite cambia decât prin gir pentru încasare. Sub celelalte aspecte, raporturile juridice dintre girant şi giratar sunt supuse regulilor dreptului comun în materie de gaj, afară de cazul în care între părţi a intervenit o convenţie specială. gir la purtător, gir exprimat în formula „plătiţi purtătorului". G.p. este, în realitate, un gir în alb. gir „nu la ordin", gir cu efect translativ, în virtutea căruia însă giratarul nu dobândeşte dreptul să gireze cambia, iar girantul este ţinut responsabil pentru acceptare şi plată numai faţă de giratarul său, nu şi faţă de persoanele cărora cambia le-ar fi fost girată ulterior. gir pentru încasare, gir făcut în scopul de a conferi giratarului dreptul de a încasa, în calitate de reprezentant sau mandatar al girantului, la scadenţă sau mai înainte de scadenţă, suma prevăzută în cambie, iar în caz de refuz al debitorului, dreptul de a îndeplini formalităţile cerute pentru satisfacerea drepturilor cambiale. Se înfăptuieşte printr-o varietate de forme cum ar fi: „pentru încasare"; „pentru procură"; „pentru acoperire"; într-un astfel de gir, giratarul nu dobândeşte drepturile create prin titlu, el având doar calitatea de mandatar al girantului. Ca urmare, giratarul nu poate transmite cambia prin gir; având calitatea de mandatar, el poate substitui, în această calitate, o altă persoană, prin intermediul unui nou g.î. în schimb, giratarul are obligaţia să exercite drepturile ce decurg din cambie în numele girantului, fiind deplin legitimat în acest sens; debitorii cambiali îi pot opune toate excepţiile pe care le-ar putea opune girantului. Raporturile dintre girant şi girator sunt supuse normelor de drept comun în materie de reprezentare [sin. gir pentru procură]. gir pentru procură, v. gir pentru încasare. gir simulat, gir în privinţa căruia părţile convin să nu aibă ca efect transmiterea cambiei, girantul continuând să rămână adevăratul posesor al acesteia, iar giratarul fiind numai un posesor aparent al ei. în cazurile g.s., raporturile dintre girant şi giratar pot să fie de mandat 33. 503 grad de rudenie sau gaj sau, în fine, raporturi ce derivă dintr-un act juridic simulatele sunt supuse, după caz, regulilor şi principiilor specifice acestor instituţii. G.s. este utilizat atunci când părţile doresc să evite ca debitorul să se poată prevala de excepţiile pe care le are împotriva girantului sau pentru a sustrage valoarea cambiei de la urmărirea creditorilor acestuia din urmă. Indiferent de scopul urmărit, giratarul are obligaţia să exercite toate drepturile cambiale, fiind ţinut responsabil faţă de girant pentru orice daună datorată culpei sale; de asemenea, are obligaţia să dea socoteală de sumele încasate girantului, în interesul căruia exercită drepturile cambiale. Girantul nu este susţinut de obligaţia de garanţie faţă de giratar, neexistând raporturi cambiale între ei, iar giratarul nu are împotriva sa acţiunea în regres în ipoteza că trasul refuză acceptarea sau plata. în schimb, în raporturile externe, g.s. produce toate efectele unui gir adevărat; giratarul este deplin legitimat sub aspect formal; el poate înstrăina în mod valabil titlul, iar obligatul care-i plăteşte face o plată valabilă. grad de rudenie, v. rudenie firească. gratuit, v. contract gratuit 504 H hotărâre judecătorească, 1. actul final şi cel mai important al judecăţii, în vederea căruia se desfăşoară întreaga activitate a părţilor, a celorlalţi participanţi la proces şi a instanţei înseşi; este actul de dispoziţie a instanţei cu privire la litigiul dintre părţi. Se numeşte sentinţă atunci când instanţa rezolvă fondul cauzei şi decizie atunci când instanţa se pronunţă asupra apelului sau recursului; se numesc decizii şi sunt susceptibile de recurs şi h.j. date în fond după casare. Judecătoriile pronunţă sentinţe; tribunalele pronunţă sentinţe când soluţionează pricini ca instanţă de fond şi decizii când soluţionează apeluri declarate împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii ca jnstanţe de fond; curţile de apel şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţă decizii, în competenţa lor fiind soluţionarea recursurilor contra sentinţelor date de instanţele de apel; 2. mod de dobândire a drepturilor reale în cazul în care h.j* are caracter constitutiv de drepturi. Prezintă această caracteristică ordonanţele de adjudecare prin care se definitivează executarea silită, constând în vânzarea prin licitaţie publică a bunurilor unei persoane şi în virtutea căreia cumpărătorul bunurilor (numit adjudecător) devine proprietarul lor. 505 I identitate, v. nume; domiciliu; error in personam; consimţământul viitorilor soţi la încheierea căsătoriei. iertarea datoriei, v. remitere de datorie. ieşire din indiviziune, v. împărţeala moştenirii; partaj. ignorare, v. nemo censetur ignorare legem. imobil, v. bunuri imobile. impedimente la căsitorie, 1. împrejurări de fapt şi de drept care, potrivit legii, împiedică încheierea căsătoriei; 2. condiţii de fond negative la încheierea căsătoriei, care vizează aptitudinea celor care urmează să se căsătorească. I.c. sunt expres prevăzute de lege (art. 5-9 C. fam.), după cum urmează: a) bigamia sau statutul de căsătorit al unuia dintre viitorii soţi (art. 5); b) rudenia de sânge în gradul oprit de lege, adică între rudele în linie dreaptă la infinit, iar între cele în linie colaterală până la gradul IV inclusiv (art. 6 C. fam.); c) rudenia rezultată din adopţie, căsătoria fiind oprită între următoarele categorii de persoane: între adoptator, ascendenţii sau copiii săi, pe de o parte, şi adoptat sau copii săi, pe de altă parte; între cei adoptaţi de aceeaşi persoană [art. 7 alin. (1) C. fam.]; între adop- tat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi rudele sale fireşti, pe de altă parte, cât şi între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopţiei, pe altă parte [art. 50 alin. (4) din Legea nr. 273/2004]; d) starea de tutelă, căsătoria fiind oprită pe timpul tutelei, între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa (art. 8); e) starea de alienaţie sau debilitate mintală ori de lipsă temporară a discernământului (art. 9). I.c. se clasifică după trei criterii. A. După sancţiunea nesocotirii impedimentului, se disting: a) impedimente dirimante, care atrag nulitatea absolută a căsătoriei; au acest caracter: bigamia, rudenia de sânge, rudenia în linie dreaptă rezultată din adopţie, alienaţia ori debilitatea mintală şi/sau lipsa temporară a discernământului; b) impedimente prohibitive, de specificul cărora este că nesocotirea lor se sancţionează doar cu pedepse administrative pentru funcţionarul care nu a fost vigilent în a le observa. Au acest caracter impedimentele vizând căsătoria între copiii adoptatorului (deci între fraţi prin înfiere), conform art. 7 lit. b) şi c) C. fam., precum şi între tutore şi persoana minoră aflată sub tutelă. B. în raport cu persoanele faţă de care opresc căsătoria, se disting: a) impedimente absolute care 507 imposibilitate fortuită de executare opresc căsătoria faţă de orice persoană; din categoria lor fac parte: bigamia, alienaţia ori debilitatea mintală şi lipsa temporară a discernământului; b) impedimente relative, care opresc căsătoria numai faţă de anumite persoane şi au acest caracter: rudenia firească, rudenia prin adopţie, tutela. C. Pe baza criteriilor ce au în vedere raţiunile pentru care au fost instituite, se disting: a) impedimente de ordin fizic, care se justifică prin raţiuni biologice, fiziologice şi morale, ca, de exemplu, rudenia de sânge; b) impedimente ce rezultă din adopţie şi din tutelă, care se justifică prin raţiuni de ordin moral; c) impedimente ce rezultă din alienaţie şi din debilitate mintală, care se justifică prin raţiuni biologice, psihice şi sociale. Viitorii soţi sunt obligaţi să precizeze, prin chiar declaraţia de căsătorie, că între ei nu există nicio piedică legală la căsătorie, adică niciun impediment. Orice persoană care consideră că declaraţiile lor sunt false, poate face opoziţie în scris la căsătorie; opoziţia la căsătorie poate fi făcută chiar de ofiţerul de stare civilă dacă se întemeiază pe probe certe [v. şi căsătorie]. imposibilitate fortuită de executare, 1. situaţie survenită pe parcursul executării unui contract, fiind generată de o împrejurare de fapt neimputabilă debitorului obligaţiei de a preda un lucru cert şi imprevizibilă pentru acesta, ce are drept consecinţă pieirea sau pierderea acelui lucru; 2. mijloc legal de stingere a obligaţiei de a da un lucru cert, ca urmare a pieirii acelui lucru datorită unui eveniment de forţă majoră. Efectul extinctiv de obligaţie nu se produce însă atunci când în momentul intervenţiei i.f.e., debitorul era deja pus în întârziere, afară numai dacă debitorul poate dovedi că lucrul ar fi pierit fortuit şi la creditor, dacă i-ar fi fost transmis. De asemenea, acest efect nu vizează nici obligaţia de restituire a bunurilor sustrase sau luate pe nedrept, o astfel de obligaţie urmând a fi executată prin echivalent dacă executarea ei în natură a devenit imposibilă. Nu se sting prin i.f.e. nici obligaţiile de a da lucruri de gen, întrucât genera non pereunt şi nici obligaţiile de a face care nu au ca obiect un fapt personal al debitorului, deoarece acestea pot fi oricând executate prin altul. imprevizibil, v. forţă majoră; prejudicii imprevizibile. impreviziune, v. teoria imprevi-ziunii. imprudenţă, formă a culpei care se distinge prin aceea că autorul faptei ilicite păgubitoare prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va produce. Codul civil român nu defineşte formele culpei, după cum nu defineşte nici formele vinovăţiei (intenţie şi culpă). Articolul 998 C. civ. se referă la răspunderea pentru „greşeală", iar art. 999 C. civ. precizează că răspunderea este angajată nu numai 508 imputaţia plăţii pentru „faptă" (în înţeles de intenţie), dar şi pentru „neglijenţă şi imprudenţă". O definire precisă a diferitelor forme de vinovăţie, cu aplicare şi în materia răspunderii civile, se găseşte însă în Codul penal [sin. uşurinţă; v. şi cu/pâ]. imputabil, (cu referire la un fapt juridic) termen utilizat în limbajul juridic pentru a sugera că producerea unui anumit eveniment sau săvârşirea unui anumit fapt material cu consecinţe juridice poate fi atribuit culpei unei persoane. în principiu, orice fapt i. atrage răspunderea civilă a persoanei aflate în culpă, precum şi alte consecinţe juridice specifice (rezoluţia contractului sinalagmatic pentru neexecutare imputabilă uneia dintre părţi etc.) [ant. neimputabil; fortuit]. imputabilitate, v. capacitate de a răspunde; culpă. imputaţia plăţii, modalitate de determinare a obligaţiei sau obligaţiilor care se sting prin plata efectuată de debitor, atunci când aceasta este insuficientă pentru a stinge toate obligaţiile scadente (având ca obiect bunuri de aceeaşi natură) pe care debitorul le are faţă de creditorul respectiv. I.p. poate fi făcută: prin acordul părţilor; de către oricare dintre părţi (debitor sau creditor); prin efectul legii. Regula este ca i.p. să aibă loc în virtutea convenţiei părţilor, care va stabili detaliile de realizare concretă a ei. în lipsa unei astfel de convenţii, prioritar poate decide debitorul asupra căreia dintre obligaţiile sale se impută plata făcută. Debitorul trebuie însă să respecte următoarele principii aplicabile în acest caz: a) plata trebuie să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie asupra căreia debitorul face imputaţia, întrucât, în caz contrar, s-ar face o plată parţială, încălcându-se principiul indivizibilităţii plăţii; b) dacă debitorul are o obligaţie exigibilă (scadentă) şi alta neexigibilă (nescadentă) nu poate face imputaţia asupra obligaţiei nescadente, deoarece s-ar face o plată anticipată; c) când creanţa este producătoare de dobânzi şi creditorul datorează şi suma împrumutată, şi dobânzi, plata se impută mai întâi asupra dobânzilor, afară de cazul în care creditorul ar fi de acord ca ea să se impute mai întâi asupra capitalului. In ipoteza în care debitorul nu face el însuşi i.p., creditorul este îndreptăţit să o facă. Creditorul va preciza, prin chitanţa liberatorie de obligaţie pe care o remite debitorului, ce datorie consideră că s-a stins prin prestaţia executată de acesta din urmă. Cu excepţia situaţiei în care creditorul l-a surprins sau l-a indus în eroare, prin manoperele utilizate, pe debitor, acesta din urmă este ţinut de imputaţia făcută de cel dintâi, neputând-o contesta. Dacă i.p. nu a fost făcută nici de către creditor şi nici de către debitor, aceasta se va face prin aplicarea principiilor consacrate de Codul civil (art. 1113), şi anume: a) dacă o datorie este scadentă şi alta nescadentă, plata se impută asupra celei scadente, chiar dacă debitorul avea mai mare 509 in abstracto interes s-o stingă pe cealaltă; b) în cazul în care toate datoriile sunt ajunse la scadenţă, i.p. se va face asupra aceleia dintre ele care este mai oneroasă pentru debitor, adică una pe care el avea mai mare interes să o stingă (de exemplu, cea producătoare de dobânzi mai mari); c) dacă toate datoriile sunt scadente şi deopotrivă de oneroase, imputa-ţia se va face asupra celei mai vechi dintre ele; d) atunci când toate datoriile sunt scadente, deopotrivă de oneroase şi au aceeaşi vechime, plata se va imputa proporţional asupra fiecăreia dintre ele. In acest din urmă caz, creditorul va primi numai o plată parţială, ceea ce constituie o excepţie de la principiul indivizibilităţii plăţii. in abstracto, termen latin folosit pentru a exprima regula potrivit căreia, în aprecierea culpei debitorului, conduita, activitatea şi dili-genţa pe care acesta le-a depus în îndeplinirea obligaţiei sale trebuie raportate comparativ la conduita, activitatea şi diligenţa normală, medie cu care ar fi acţionat în împrejurările respective un tip abstract, ideal, de bun gospodar [v. şi in concreto]. inalienabil, (cu referire la un bun sau la un drept) termen utilizat în limbajul juridic pentru a da expresie interdicţiei de înstrăinare a unui bun sau a unui drept subiectiv prin acte juridice de drept civil. incapabil, termen prin care se desemnează persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu. Se află în această situaţie minorul în vârstă de până la 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie judecătorească. Motivele care legitimează lipsirea de capacitate de exerciţiu a celor două categorii de persoane sunt diferite. Astfel, în cazul minorilor în vârstă de până la 14 ani, lipsirea de capacitate se fundamentează pe lipsa discernământului, care, la rândul ei, îşi găseşte explicaţia în insuficienta dezvoltare somato-psihică a acestora. Privându-i de capacitatea de exerciţiu pe aceşti minori, în realitate legea îi protejează împotriva propriilor acte de conduită, care, săvârşite pe fondul lipsei de maturitate, asociate cu lipsa experienţei de viaţă, ar putea determina, pe plan juridic, consecinţe din cele mai grave pentru ei. Şi în cazul interzişilor judecătoreşti, lipsirea de capacitate de exerciţiu constituie o măsură legală de protejare a intereselor acestora, fundamentată pe inexistenţa discernământului. De această dată însă, lipsa de discernământ se datorează unor maladii psihice care alterează în mod grav desfăşurarea normală a vieţii psihice a persoanei. în principiu, i. este lipsit de puterea de a încheia direct şi personal acte juridice civile. Acest principiu a fost conceput şi reglementat de către legiuitor ca o măsură de protejare a intereselor legitime ale persoanei lipsite de discernământ. Dar această măsură de ocrotire trebuie să funcţioneze numai atât cât este necesar. De aceea, i. (fie minori în vârstă de până la 14 ani, fie interzişi judecătoreşti) li se recunoaşte posibilitatea de a face acele 510 in concreto acte juridice civile care, prin specificul lor, nu sunt de natură să le vatăme interesele. Astfel, i. poate face, în mod valabil, direct şi personal, următoarele categorii de acte juridice: a) actele de conservare, adică orice măsuri care au drept scop ocrotirea şi păstrarea unui drept, pentru a se evita pierderea lui; asemenea acte comportă cheltuieli reduse comparativ cu valoarea dreptului ce se conservă; au acest caracter: întreruperea unei prescripţii, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu în registrele de publicitate etc.; b) actele mărunte, zilnice, care cuprind acele acte juridice de mică importanţă care se încheie în mod curent, precum: cumpărături obişnuite din magazine, cumpărarea de bilete pentru spectacole sau de bilete pe mijloacele de transport în comun, cumpărarea de rechizite şcolare etc. Actele de acest gen sunt veritabile acte juridice civile cu caracter patrimonial pe care le încheie în mod obişnuit şi persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu în vederea satisfacerii unor nevoi curente. Ele au valabilitate deplină chiar dacă sunt încheiate de incapabili, deoarece condiţiile perfectării lor sunt de aşa natură încât posibilitatea vătămării intereselor acestora este practic exclusă. incapacitate, termen ce desemnează starea unei persoane de a fi lipsită de capacitate civilă. Se află într-o astfel de stare minorul în vârstă până la 14 ani şi interzisul judecătoresc, care sunt lipsiţi total de capacitate de exerciţiu. I. persoanei fizice încetează datorită unor cauze diferite, specifice celor două categorii de incapabili. A. împrejurările care determină încetarea stării de incapacitate a minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani sunt următoarele: împlinirea vârstei de 14 ani şi moartea fizic constatată sau declarată judecătoreşte. în primul caz, se produce o substituire a lipsei de capacitate cu o capacitate de exerciţiu restrânsă, caracteristică minorului între 14 şi 18 ani, iar în cel de-al doilea caz, are loc o încetare a înseşi calităţii de subiect de drept, ca efect al decesului persoanei. B. Cât priveşte L interzisului judecătoresc, aceasta încetează în următoarele situaţii: a) ridicarea interdicţiei judecătoreşti ca urmare a dispariţiei cauzelor care au legitimat-o; într-o atare situaţie, persoana în cauză dobândeşte, după caz, fie capacitatea de exerciţiu deplină, fie capacitatea de exerciţiu restrânsă, în funcţie de împrejurarea dacă la acea dată are împlinită vârsta majoratului sau este un minor între 14 şi 18 ani; b) moartea fizic constatată sau judecătoreşte declarată; în virtutea acestei împrejurări încetează însăşi calitatea de subiect de drept a persoanei respective. incapacitate testamentari, v. capacitate testamentară. incidental, v. doi incidental. in concreto, termen latin utilizat pentru a exprima ideea potrivit căreia în aprecierea culpei debito- 511 indemnizare rului, conduita, activitatea şi dili-genţa depuse de el în îndeplinirea obligaţiilor asumate trebuie să fie raportate, comparativ, la conduita şi diligenţa cu care debitorul acţionează în mod obişnuit în rezolvarea treburilor sale, iar nu la diligenţa şi conduita unui tip abstract, mijlociu, de bun gospodar, în materie contractuală acest criteriu de apreciere constituie o excepţie, regula fiind aprecierea in abstracto [v. şi in abstracto], indemnizare, suma de bani stabilită ca despăgubire pentru repararea prejudiciului încercat de victima unei fapte ilicite, păgubitoare şi culpabilă. indicat la nevoie, persoană desemnată de către trăgător sau de către unul dintre giranţi ori avalişti, la emiterea cambiei sau în cursul circulaţiei acesteia, pentru a evita regresul, să accepte sau să plătească titlul în eventualitatea că trasul ar refuza acceptarea sau plata către beneficiar. Desemnarea i.n. se face printr-o clauză scrisă pe cambie şi obligatorie pentru posesorul acesteia. I.n. poate fi un terţ sau unul dintre obligaţii cambiali; el trebuie să domicilieze la locul plăţii; în caz contrar, clauza prin care a fost desemnat nu este obligatorie pentru posesor. I.n* nu poate fi urmărit prin acţiune cambială. indisponibilizare, măsură preventivă constând în suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie materială şi juridică al proprietarului asupra unor bunuri mobile sau imobile, cu scopul menţinerii acelor bunuri în patrimoniul persoanei respective, spre a putea servi la nevoie pentru garantarea executării unei anumite creanţe. I. poate rezulta din lege, cum este, bunăoară, cazul locuinţelor construite cu credit de la stat, care nu pot fi înstrăinate de către beneficiarul creditului decât cu acordul prealabil al C.E.C., respectiv al băncii comerciale creditoare. De asemenea, i. poate fi dispusă, în anumite situaţii, de către instanţa de judecată prin înfiinţarea unei popriri, a unui sechestru asigurător sau a unui sechestru judiciar. De regulă, i. încetează prin executarea de către debitor (prin plată) a creanţei căreia urmează să-i servească drept garanţie. indivizibilitate, modalitate a obligaţiilor cu pluralitate de subiecţi, în virtutea căreia fiecare dintre creditori este îndreptăţit şi fiecare dintre debitori este obligat să pretindă, respectiv să execute plata integrală a creanţei. I. poate rezulta fie din natura indivizibilă a obiectului creanţei, fie din convenţia părţilor în temeiul căreia obiectul creanţei, deşi divizibil prin natura lui, este considerat de către părţi ca fiind indivizibil. I. trece şi la moştenitori, prin aceasta deose-bindu-se de solidaritate, care nu se transmite moştenitorilor. Totodată, i. operează concomitent, atât activ, între creditori, cât şi pasiv, între debitori. între codebitorii unei obligaţii afectate de i. nu există mandat reciproc de reprezentare, 512 indiviziune aşa cum există la solidaritate. încetarea i. se produce în următoarele situaţii: atunci când obiectul obligaţiei devine divizibil şi atunci când părţile decid, de comun acord, să-l privească, în viitor, ca fiind divizibil. Renunţarea creditorului nu constituie cauză de încetare a i., câtă vreme obiectul creanţei este şi rămâne indivizibil. indivizibilitatea ipotecii, trăsătură caracteristică a dreptului real accesoriu de ipotecă, concretizată în aceea că acest drept vizează întregul imobil ipotecat sau, după caz, toate imobilele ipotecate şi pe fiecare dintre ele în parte, precum şi în faptul că dreptul de ipotecă garantează întreaga creanţă ipotecară şi fiecare fracţiune a ei în parte. Graţie i.i., creditorul are facultatea să urmărească oricare dintre imobilele ipotecate, putând să realizeze asupra imobilului urmărit întreaga creanţă, chiar dacă între timp datoria corelativă ar fi fost divizată între mai mulţi moştenitori ai debitorului iniţial. Totodată, atunci când creanţa s-a stins în parte, creditorul conservă în întregime ipoteca instituită, drept garanţie a părţii nestinse din creanţa sa. Creditorul are facultatea să renunţe la i.i., putând face valabil fie o renunţare expresă, fie o renunţare implicită. Dacă bunul urmărit se află în posesia unui terţ, acesta poate opune creditorului urmăritor beneficiul de discuţiune, cerându-i să urmărească cu prioritate bunurile ipotecate pentru garantarea aceleiaşi creanţe, care se află încă în posesia debitorului. indivizibilitatea mărturisirii, regulă de apreciere a valorii probante a mărturisirii, potrivit căreia atunci când această probă are caracter complex, ea nu poate fi divizată (scindată), în sensul că instanţa de judecată nu poate lua în considerare, cu ocazia soluţionării procesului în care mărturisirea a fost făcută, numai primul ei element (adică recunoaşterea faptului invocat de partea adversă) şi să-l ignore pe cel de-al doilea element (adică faptul posterior, la care face referire cel ce mărturiseşte), ci trebuie să adopte o poziţie unitară (identică) faţă de ambele elemente, privind mărturisirea ca pe un tot unitar, nescin-dabil, ce trebuie să fie luat în considerare în întregul său ori înlăturat în întregul său. Această regulă este în deplină concordanţă cu sistemul probator reglementat de legislaţia României. indiviziune, modalitate a patrimoniului care, aparţinând în comun mai multor persoane, are ca obiect o universalitate nedivizată de bunuri. în mod obişnuit starea de i. izvorăşte din succesiune, dar ea nu reprezintă o stare juridică exclusivă a succesiunii; ea poate izvorî şi direct din lege sau dintr-o convenţie, după cum apare ca un efect al desfacerii căsătoriei (prilej cu care comunitatea devălmaşă a soţilor se transformă într-o i.) sau, în fine, poate apărea şi ca urmare a prescripţiei achizitive, ce profită 513 indiviziune succesorală în comun mai multor persoane. Se caracterizează, la fel ca proprietatea comună pe cote-părţi, prin aceea că asupra lucrurilor ce aparţin mai multor persoane, fiecare coindivizar are o cotă-parte abstractă din drept, şi nu o porţiune exclusivă, determinată material, din lucrurile respective; nu se identifică totuşi cu proprietatea comună pe cote-părţi (care are ca obiect un bun individual determinat şi reprezintă o modalitate a dreptului de proprietate). indiviziune succesorali, 1. indiviziune generată prin efectul transmisiunii succesorale către doi sau mai mulţi moştenitori (coindivi-zari) şi care durează, în timp, până la împărţeala moştenirii, când încetează ca urmare a acesteia; 2. starea averii succesorale (masei succesorale) transmise unei pluralităţi de moştenitori. Sursa cea mai frecventă a i.s. este transmisiunea succesorală. Fiind o varietate a indiviziunii (privită în general), i.s. este guvernată de regulile incidente în materia indiviziunii. Nu se găsesc în i.s.: a) drepturile de creanţă şi obligaţiile corelative unor asemenea drepturi, deoarece acestea, cu excepţia acelora dintre ele care au fost declarate de către părţi indivizibile, se divid de drept între moştenitori; b) bunurile individual determinate care fac obiectul unor legate particulare, deoarece legatarii dobândesc dreptul de proprietate asupra acestora chiar de la data deschiderii succesiunii. infidelitate conjugală, sintagmă ce desemnează conduita oricărui soţ care, nesocotind îndatorirea morală de a se comporta cu fidelitate faţă de celălalt soţ, întreţine relaţii extraconjugale cu o altă persoană (căsătorită sau necăsătorită). I.c. constituie motiv de divorţ pentru soţul inocent [v. şi obligaţia de fidelitate]. ingratitudine, termen prin care se desemnează conduita donatarului de nesocotire brutală a obligaţiei sale de recunoştinţă faţă de donator. în cazurile prevăzute de lege (art. 831 C. civ.) i. legitimează revocarea donaţiei de către donator, prin excepţie de la regula irevocabilităţii donaţiei. Potrivit textului menţionat, constituie cauze de i.: a) atentatul săvârşit de donatar la viaţa donatorului; b) delicte, cruzimi sau injurii grave săvârşite de donatar la adresa donatorului; c) refuzul de alimente [v. şi revocarea donaţiei pentru ingratitudine]. inopozabilitate, v. opozabilitate; relativitatea efectelor contractului. inscripţie ipotecară, mijloc de publicitate a dreptului real de ipotecă, care constă în înscrierea ipotecii în cartea funciară, în scopul de a face ipoteca opozabilă terţilor şi de a determina rangul ipotecii. Cererea de înscriere în cartea funciară se va depune la biroul teritorial unde se află cartea funciară în care urmează să se facă înscrierea, fiind însoţită de înscrisul original sau de copia legalizată de pe acesta, prin care se constată actul sau faptul juridic a cărui 514 insesizabil înscriere se cere. înscrierea în cartea funciară se efectuează la cererea părţii interesate, cu excepţia cazurilor în care legea prevede înscrierea din oficiu. Ipoteca se poate înscrie numai asupra unui imobil în întregul său sau asupra cotei-părţi aparţinând unui coproprietar. Dacă ipoteca s-a constituit asupra unei părţi din construcţie, ea va fi înscrisă atât asupra acesteia, cât şi asupra cotei corespunzătoare din părţile comune indivize. Ipoteca constituită asupra unui bun viitor se poate intabula în condiţiile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, dacă în prealabil a fost notată existenţa autorizaţiei de construire şi notarea procesujui-verbal de recepţie parţială. în toate cazurile când prin lege se acordă o ipotecă legală pentru garantarea unui drept sau creanţe, aceasta se va înscrie din oficiu în cartea funciară, cu excepţia situaţiei în care părţile renunţă în mod expres la acest beneficiu, înscrierea ipotecii legale se face, de regulă, în temeiul înscrisului care conferă dreptul de a lua o inscripţie ipotecară. Ipoteca legală se va înscrie pentru suma prevăzută în înscris; dacă creanţa nu este determinată, pentru suma maximă arătată în cerere, precum şi cuantumul dobânzii. Dacă ipoteca creanţei novate a fost rezervată pentru garantarea noii creanţe, aceasta se va înscrie, în rangul vechii ipoteci, în temeiul înscrisului care face dovada novaţiei. Cel subrogat în drepturile creditorului ipotecar va putea cere înscrierea strămutării dreptului de ipotecă în temeiul înscrisurilor care dovedesc subrogarea. înscrierile în cartea funciară îşi vor produce efectele de opozabilitate faţă de terţi de la data înregistrării cererilor; ordinea înregistrării cererilor va determina rangul înscrierilor. Dacă mai multe cereri de înscriere a drepturilor reale au fost depuse deodată la biroul teritorial, ele vor primi provizoriu acelaşi rang, urmând ca instanţa să hotărască asupra rangului fiecăreia. Dacă au fost depuse deodată mai multe cereri având ca obiect înscrierea mai multor drepturi de ipotecă asupra aceluiaşi imobil, ele vor primi acelaşi rang. Rangul unei ipoteci asupra unei construcţii viitoare va fi determinat de momentul înscrierii sale în cartea funciară. înscrierea dreptului în cartea funciară în folosul unei persoane dă naştere prezumţiei că dreptul există în folosul ei, dacă a fost constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul. Ipoteca constituită pentru garantarea creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare durează până la rambursarea integrală a tuturor sumelor datorate în temeiul respectivului contract, dispoziţiile art. 1785 şi art. 1786 C. civ. nefiind aplicabile [sin. inscripţia ipotecii]. insesizabil, bun sau drept patrimonial care nu este susceptibil să fie urmărit pe cale silită de către creditorii titularului său, pentru recuperarea creanţelor pe care aceştia le au împotriva respectivului titular. 515 insolvabilitate insolvabilitate, stare deficitară a patrimoniului debitorului, concretizată în depăşirea valorică a elementelor active de către elementele pasive, având drept consecinţă imposibilitatea, pentru creditorii acestuia, de a obţine prin executare silită plata datoriilor ajunse la scadenţă. institutor, v. răspunderea institutorilor şi artizanilor (meşteşugarilor) pentru faptele păgubitoare ale elevilor şi ucenicilor. instituţie, structură organizatorică creată de stat, la baza căreia se află un colectiv de salariaţi care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport juridic de muncă. în condiţiile legii, i. sunt persoane juridice. insule şi prundişuri, formă a accesiunii imobiliare naturale, reprezentând întinderi de uscat formate prin retragerea apelor, în râuri neplutitoare şi nenavigabile. Apele fiind în prezent obiect al proprietăţii publice, aceste întinderi de uscat intră tot în domeniul public. intenţie, v. culpă. intenţie liberală, element de natură pur subiectivă, ce caracterizează voinţa juridică a persoanei care face o liberalitate pentru a procura altei persoane un folos patrimonial, fără a primi ceva în schimb. interdependenţa obligaţiilor asumate de părţi în contractele sinalagmatice, expresie ce desemnează principiul în virtutea căruia, în contractele sinalagmatice, obligaţiile reciproce ale părţilor sunt de neconceput una în absenţa celeilalte. Interdependenţa şi reciprocitatea obligaţiilor generează următoarele consecinţe juridice: a) posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare; b) posibilitatea de a cere în justiţie rezolu-ţiunea contractului pentru neexecu-tarea obligaţiei asumate de către una din părţi; c) încetarea obligaţiei uneia din părţi ori de câte ori executarea obligaţiei celeilalte părţi a devenit imposibilă din cauza unui eveniment de forţă majoră. interdicţie judecătorească (judiciară), instituţie juridică urmărind ca finalitate ocrotirea persoanei fizice incapabile, care, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, este lipsită de discernământul necesar pentru a se putea îngriji singură de interesele proprii. I.j. se realizează prin: a) declararea celui în cauză ca interzis sau pus sub interdicţie, prin hotărâre judecătorească definitivă pronunţată de către instanţa civilă competentă, conform unei proceduri legale speciale, denumite procedura de punere sub interdicţie; b) punerea interzisului sub tutelă; c) organizarea, cu referire la persoana interzisului, a unei supravegheri medicale permanente potrivit cu normativele stabilite în acest scop de Ministerul Sănătăţii. Până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie, dacă este nevoie, autoritatea tutelară poate numi un 516 interogatoriu curator pentru reprezentarea şi îngrijirea celui a cărui interdicţie a fost cerută şi pentru administrarea bunurilor acestuia. Persoana pusă sub interdicţie judecătorească este lipsită de capacitate de exerciţiu prin efectul hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus această măsură, incapacitatea acestei persoane este opozabilă faţă de terţi de la data transcrierii hotărârii definitive de punere sub interdicţie, în registrul special desemnat acestui scop de la instanţa locului unde a fost înregistrat actul de naştere al celui în cauză. Punerea sub interdicţie judecătorească încetează prin: ridicarea acestei măsuri prin hotărâre judecătorească, atunci când cauza care a legitimat punerea sub interdicţie a încetat; moartea sau declararea judecătorească a morţii interzisului. intermediar, v. interpunere de persoane; reprezentare. interogatoriu, mijloc procedural de obţinere a mărturisirii în mod provocat, fie la cererea părţii potrivnice, fie din iniţiativa instanţei, în exercitarea rolului său activ. Legea prevede că reclamantul care doreşte să ia i. pârâtului va solicita aceasta prin chiar cererea de chemare în judecată; în cazul că s-a făcut o asemenea solicitare, preşedintele va dispune citarea pârâtului la i., sub rezerva dezbaterii în contradictoriu la termenul de înfăţişare. Şi pârâtul poate cere, prin întâmpinare, i. reclamantului. Partea al cărei i. s-a cerut va fi citată cu o menţiune specială în acest sens, făcută în cuprinsul citaţiei ce i se trimite. Atât reclamantul, cât şi pârâtul, dacă nu solicită i. părţii adverse în condiţiile arătate, sunt, în principiu, decăzuţi din această probă. Instanţa are dreptul să ordone din oficiu i. oricăreia din părţi; de asemenea, ea poate aprecia că proba nu a fost solicitată datorită lipsei de pregătire a părţii şi să o încuviinţeze, la cerere, luând i. părţii în cazul în care aceasta se prezintă personal la proces. I. trebuie să se refere la probleme de fapt, la fapte personale, pertinente şi concludente; el nu poate fi încuviinţat: a) în acele situaţii în care însăşi proba mărturisirii este interzisă (cum sunt cazurile în care litigiul priveşte drepturi în privinţa cărora părţile nu pot dispune; astfel, nu pot fi dovedite pe această cale motivele de divorţ, actele de stare civilă, un drept stins prin prescripţie etc.); b) în situaţii în care i. nu se referă la fapte personale ale părţii; faptele străine părţii pot fi dovedite prin alte mijloace de probă, ca de exemplu prin martori; c) dacă întrebările au un caracter vexatoriu (instanţa poate refuza punerea unor asemenea întrebări); d) unei persoane străine de proces nu i se poate lua i., ea putând fi audiată numai în calitate de martor sau numai ca expert; i. constituie o probă care priveşte numai părţile litigante; e) răspunsurile nu pot fi date prin mandatar, ci numai personal de către parte, deoarece mărturisirea, prin specificul ei, are un pronunţat caracter personal. Partea care soli- 517 interpretarea contractului cită i. sau instanţa de judecată (când ordonă din oficiu această probă) formulează în scris întrebările, urmând ca răspunsurile să fie consemnate pe aceeaşi foaie de hârtie, care se semnează de către preşedinte, grefier, partea care a cerut i. şi partea care a dat răspunsurile, după ce a luat cunoştinţă de cuprins. în eventualitatea că în text se operează ştersături sau adăugiri, acestea trebuie semnate în acelaşi mod, sub sancţiunea neluării în considerare. în cazul în care partea recunoaşte cele pretinse prin întrebările conţinute în i., recunoaşterea sa are valoarea unei mărturisiri; dacă răspunsurile sunt negative, i. nu constituie nicio probă împotriva părţii care o face şi nicio probă în favoarea ei, urmând ca litigiul să fie soluţionat pe baza celorlalte probe administrate. Răspunsul echivoc sau incomplet are valoarea unui început de dovadă scrisă, care poate fi completat cu proba prin martori. Legea prevede că în cazul în care partea refuză, fără motive temeinice, să răspundă la i. sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă scrisă în folosul părţii potrivnice [v. şi mărturisire]. interpretarea contractului, operaţiune logico-juridică având ca finalitate determinarea şi clarificarea conţinutului contractului, a clauzelor sale, prin stabilirea drepturilor şi a obligaţiilor generate de contract şi cu referire la care există un litigiu între partenerii contractuali. I.c. este necesară atunci când există discrepanţă între voinţa reală şi voinţa declarată a părţilor, când clauzele contractuale sunt echivoce, confuze sau contradictorii, precum şi atunci când contractul este incomplet. în oricare dintre aceste ipoteze, este necesar ca judecătorul să constate, în prealabil operaţiei de interpretare, existenţa contractului. Proba acestei existenţe este în sarcina părţilor contractante, în absenţa contractului, operaţiunea de interpretare a lui rămâne lipsită de obiect, este un nonsens. Problema prioritară în i.c. este calificarea contractului. încadrarea contractului într-o anumită grupă, calificarea lui juridică sunt decisive pentru determinarea regimului juridic ce îi este aplicabil. I.c. este reglementată prin dispoziţii normative cu caracter supletiv sau de recomandare, înscrise în art. 970 alin. (2) şi art. 977-985 C. civ. Regulile consacrate prin aceste dispoziţii legale pot fi grupate după cum urmează: A. Reguli de stabilire a voinţei reale a părţilor contractante. Fac parte din această grupă: a) regula prevăzută în art. 977 C. civ., care consacră prioritatea voinţei reale a părţilor: „Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor". Prioritatea voinţei reale nu înlătură, de plano, valoarea declaraţiei de voinţă. Voinţa reală trebuie dovedită; până la proba contrară, se prezumă că declaraţia de voinţă exprimă voinţa reală a 518 interpretarea legii străine părţilor, iar sarcina de a dovedi că voinţa reală diferă de voinţa declarată aparţine părţii interesate; b) regula prevăzută în art. 982 C. civ., conform căreia „toate clauzele convenţiei se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg". Clauzele contractului trebuie interpretate coordonat, ele alcătuind un întreg, ceea ce face ca să nu poată fi desprinse din conţinutul contractului. B. Reguli de interpretare a clauzelor confuze sau contradictorii: a) regula consacrată prin art. 978 C. civ., conform căreia atunci când o clauză este primitoare de două înţelesuri, acea clauză se va interpreta în sensul ce poate avea un efect, şi nu în acela care duce la înlăturarea ei; b) regula consacrată în art. 979 C. civ., conform căreia termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în sensul care rezultă din natura contractului; c) regula prevăzută de art. 980 C. civ., potrivit căreia clauzele îndoielnice se interpretează după obiceiul locului încheierii contractului; d) regula instituită de art. 983 C. civ., care dispune că atunci când există îndoială, clauzele se interpretează în favoarea celui care se obligă, adică a debitorului; e) regula stabilită prin art. 984 C. civ., care prevede că oricât de generali ar fi termenii contractului, acesta are ca obiect numai prestaţiile la care părţile s-au obligat; f) regula consacrată de art. 985 C. civ., conform căreia atunci când în contract se dă un exemplu pentru explicarea obliga- ţiilor, nu se restrânge numărul şi întinderea acestora la exemplul dat. C. Reguli de interpretare a clauzelor tacite care completează contractul: a) regula instituită de art. 981 C. civ., conform căreia clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, chiar dacă nu sunt stabilite expres de părţile contractante; b) regula prevăzută de art. 970 alin. (2) C. civ., care dispune: contractele obligă părţile contractante „nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa". în armonie cu aceste reguli, instanţa de judecată poate completa contractul cu acele elemente sau clauze pe care obiceiul, echitatea şi legea le includ în anumite contracte, după natura lor. pe care părţile se prezumă a le fi acceptat tacit, din moment ce nu le-au exclus în mod expres. interpretarea legii străine, obligaţia instanţei de judecată de a aplica normele juridice în strictă conformitate cu litera şi spiritul lor, chiar dacă acestea au fost edictate de autorităţile competente ale altui stat. Normele conflictuale ale fiecărui stat permit, în anumite condiţii, aplicarea legii străine cu privire la raporturile juridice având un element de extraneitate. Ori de câte ori norma conflictuală obligă instanţa de judecată să aplice legea străină, aceasta urmează să fie interpretată după conţinutul său şi ţinând seama că ea constituie un element de drept, iar nu unul de 34. 519 interpunere de persoane fapt. Legea străină se aplică de instanţele române în considerarea interpretării date în statul care a edictat actul normativ respectiv; procedeul contrar ar putea conduce la deformarea conţinutului legii străine şi, în final, la ignorarea normelor noastre conflictuale. în dreptul român, instanţa de judecată are largi posibilităţi de a se informa asupra conţinutului legilor străine; la aceasta contribuie rolul activ al instanţei, care se îmbină cu iniţiativa părţilor. I.l.s. poate fi cenzurată, în dreptul nostru, prin intermediul căilor legale de atac; astfel, de pildă, prin exercitarea apelului şi recursului se poate desfiinţa hotărârea pronunţată ca urmare a interpretării greşite a legii străine. interpunere de persoane, formă de simulaţie care se distinge prin aceea că în actul aparent figurează ca parte o altă persoană decât aceea care încheie în realitate actul şi a cărei identitate este dezvăluită în actul secret încheiat concomitent. O situaţie de acest gen se întâlneşte atunci când pentru a gratifica o persoană incapabilă de a primi cu titlu gratuit, donatorul încheie contractul de donaţie cu o altă persoană, capabilă, care urmează să transmită bunul donat adevăratului donatar, indicat în actul secret. Simulaţia prin i.p. nu se confundă cu mandatul fără reprezentare, acesta din urmă presupunând un contract încheiat între mandant şi mandatar, prin care mandatarul îşi asumă obligaţia de a încheia un act juridic în nume propriu, dar pe seama mandantului. In cazul simulaţiei prin i.p., cele două acte juridice (actul aparent şi actul secret) se încheie concomitent şi între aceleaşi părţi, care cunosc, amândouă, calitatea de persoană interpusă a uneia dintre ele. în cazul contractului de prete-nom (mandat fără reprezentare), mandatarul contractează în nume propriu, fără a dezvălui partenerului său contractual calitatea sa reală, iar efectele contractului încheiat se produc faţă de el însuşi, fiind transmise celui reprezentat printr-un alt act, la care primul partener contractual nu este parte [v. şi fictivitate; deghizare]. intervenţia legiuitorului în contracte, excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, constând în facultatea pe care legiuitorul o are de a interveni, în anumite situaţii, în derularea unor contracte prin norme imperative care fie suspendă executarea, fie prorogă termenul de valabilitate a contractului, fie stabilesc un moratoriu. Regula este neintervenţia legiuitorului pentru a modifica contractele, legea nouă neapli-cându-se efectelor în curs ale contractului, ori de câte ori ea conţine norme supletive sau cu caracter dispozitiv. Produce impact asupra efectelor contractului numai legea nouă care conţine dispoziţii imperative, astfel de norme fiind de imediată aplicare. Pentru considerente de interes public, legiuitorul poate interveni în contracte, modificându-le prin norme imperative pentru a le pune de acord cu 520 intervertirea titlului posesiei acele interese. Formele de i.l.c. pot fi grupate în două categorii, şi anume: grupa celor care se referă la durata contractului şi grupa celor care vizează executarea prestaţiilor. Prima categorie cuprinde, în principal, procedeul prorogării legale, care constă în prelungirea forţată a existenţei contractului după împlinirea termenului extinctiv stipulat de părţi. Domeniul pentru utilizarea acestui procedeu este acela al contractelor de închiriere, care sunt prelungite din cinci în cinci ani sau la alte intervale de timp. Cea de-a doua grupă cuprinde în principal procedeul moratoriului legal, concretizat în acordarea de către legiuitor a unui termen tuturor debitorilor sau unei categorii de debitori, având ca efect amânarea generală a executării unor obligaţii contractuale. Această măsură are întotdeauna caracter temporar, fiind motivată de anumite împrejurări obiective: război, inundaţii, crize economice etc. Un exemplu de acest gen este Legea conversiunii datoriilor agricole şi urbane din anul 1933, prin care a fost instituit un moratoriu legal de 15 ani pentru debitorii care, ameninţaţi fiind cu ruina din cauza crizei economice din perioada 1929-1933, nu şi-au putut plăti datoriile. A fost vorba în special de rambursarea creditelor contractate de la diferite unităţi bancare. în practica de legiferare se întâlnesc însă şi alte i.l.c., constând în modificarea contractului, ca de exemplu: stabilirea prin norme imperative a duratei contrac- tului, inferioare celei stipulate de părţi; încetarea contractelor; revizuirea întinderii prestaţiilor (chiria) etc. [v. şi teoria impreviziunii\. intervenţie, modalitate prin care o persoană străină de relaţiile cambiale poate contribui la stingerea obligaţiei cambiale, acceptând sau plătind titlul respectiv pentru oricare dintre debitorii de regres, în scopul de a împiedica urmărirea ce ar decurge din neacceptarea sau neplata acelei cambii de către tras. I. se poate produce în două feluri: a) din propria iniţiativă a interve-nientului (fiind numită voluntară sau pentru onoare); în acest caz are caracter spontan şi poate fi făcută de către un terţ sau de către un semnatar al cambiei, mai puţin de către acceptant şi avaliştii săi; b) provocată sau silită (purtând indi-caţiunea „la nevoie"); este făcută de către indicatul la nevoie, care, în principiu, îndeplineşte rolul de tras subsidiar şi care va accepta sau va plăti titlul dacă trasul principal nu-l acceptă ori nu-l plăteşte. intervertirea titlului posesiei, expresie prin care se desemnează transformarea detenţiei precare în posesie utilă, ce se produce în temeiul legii în una din următoarele ipoteze: a) când detentorul lucrului primeşte cu bună-credinţă de la o terţă persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate asupra lucrului pe care îl deţine; b) când detentorul lucrului neagă dreptul celui de la care îl deţine, prin acte de rezistenţă la exerciţiul acelui drept; 521 interzis c) când detentorul lucrului îl transmite, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, unui terţ care este de bună-credinţă; d) când un terţ de bună-credinţă dobândeşte posesia lucrului de la detentor, printr-un act cu titlu universal. interzis, persoană pusă sub interdicţie judecătorească sau căreia i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi prevăzută de legea penală. I. poate fi de două feluri, şi anume: i. judiciar şi i. legal. I. judiciar este persoana pusă sub interdicţie judecătorească şi se distinge prin aceea că este lipsit de exerciţiul tuturor drepturilor civile, urmând a fi reprezentat de un tutore, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de punere sub interdicţie. I. legal este persoana care, fiind condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni, i se aplică, fie ca pedeapsă complementară (art. 64 C. pen.), fie ca pedeapsă accesorie (art. 71 C. pen.), interzicerea unor drepturi, şi anume: a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; d) drepturile părinteşti; e) dreptul de a fi tutore sau curator. în cazul în care interzicerea unor drepturi are caracter de pedeapsă penală complementară, executarea acesteia începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei principale. Dacă interzicerea unor drepturi are caracter de pedeapsă accesorie, executarea acesteia operează de drept, concomitent cu executarea pedepsei principale, şi anume din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. intra vires hereditatis, locuţiune latină care desemnează obligaţia moştenitorului de a plăti datoriile şi sarcinile succesiunii, chiar şi în situaţiile în care pasivul succesoral ar întrece activul, numai în limitele valorice ale bunurilor pe care le moşteneşte. Pentru a răspunde numai i.v.h., moştenitorul trebuie să accepte succesiunea sub beneficiu de inventar [v. şi ultra vires hereditatis]. intuitu personae, sintagmă latină care se utilizează pentru a caracteriza sau pentru a desemna un contract sau un alt act juridic la a cărui încheiere consideraţia persoanei contractantului sau calităţile lui personale au fost determinante [v. şi contract intuitu personae]. inventarul bunurilor succesorale, înscris întocmit de către notarul public, cuprinzând enumerarea, descrierea şi preţuirea provi- 522 ipotecă zorie a bunurilor unei persoane decedate [v. şi stabilirea masei succesorale]. inventator, termen prin care se desemnează, în mod generic, persoana care a creat o invenţie. Atunci când invenţia este rezultatul unei activităţi comune, toate persoanele care au avut o contribuţie creatoare sunt considerate i. Persoanele care au dat ajutor tehnic la realizarea invenţiei, dar care nu au avut o contribuţie creatoare, nu pot fi considerate coautori [v. şi drept de inventator]. invenţie, creaţie ştiinţifică sau tehnică, care prezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut al tehnicii mondiale, nu a mai fost brevetată sau făcută publică în ţara noastră sau în străinătate, reprezintă o soluţie tehnică şi poate fi aplicată pentru rezolvarea unor probleme din economie, ştiinţă, ocrotirea sănătăţii, apărarea naţională sau în orice alt domeniu al vieţii economice şi sociale. I. sunt protejate, din punct de vedere juridic, prin brevete de invenţii [v. şi invenţie complementară; valorificarea invenţiilor]. invenţie brevetabili, invenţie care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi brevetată. Nu poate fi brevetată invenţia care contravine dispoziţiilor imperative ale legii. invenţie complementară, invenţie care perfecţionează ori completează o invenţie pentru care există un brevet de invenţie în vigoare, neputând fi aplicată fără acesta. Pentru acest tip de invenţie se acordă brevet de invenţie complementar. invenţie specială, denumire dată unei invenţii care prezintă o importanţă deosebită pentru economia naţională şi pentru societate în general şi pentru care legea prevede anumite măsuri de protecţie, distincte de cele privitoare la alte invenţii. Constituie i.s., indiferent de condiţiile în care au fost realizate, invenţiile care au ca obiect substanţe obţinute prin metode nucleare, chimice, produse medicamentoase, metode de diagnosticare şi tratament medical, dezinfectante, produse alimentare şi condimente, precum şi soiuri noi de plante, tulpini de bacterii şi ciuperci, noi rase de animale şi viermi de mătase. ipotecă, drept real accesoriu având ca obiect un bun imobil al debitorului sau al altei persoane, care conferă creditorului ipotecar dreptul de a urmări imobilul respectiv în stăpânirea oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate faţă de ceilalţi creditori din preţul acelui bun/l. este o garanţie reală imobiliară, care nu presupune deposedarea celui care o constituie. Ea este un drept real asupra imobilelor afectate la plata obligaţiilor. Codul civil român o reglementează în art. 1746-1814. Ca instrument de garantare a obligaţiilor, i. prezintă mai multe avantaje, şi anume: bunul ipotecat rămâne în posesia debitorului sau 523 ipotecă a terţului care a constituit-o şi care exercită toate atributele dreptului de proprietate, în plenitudinea lor; asupra aceluiaşi imobil pot fi constituite mai multe ipoteci succesive. I. poate fi, din punct de vedere al sursei sale juridice, convenţională şi legală. Este convenţională L ce se înfiinţează printr-un contract încheiat între creditor şi proprietarul imobilului, care poate fi debitorul sau un terţ. Este legală L care ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a legii. I. se caracterizează prin următoarele trăsături specifice: este un drept real, accesoriu, imobiliar, indivizibil şi specializat. Ca drept real imobiliar, i. conferă titularului său două atribute esenţiale: atributul de urmărire şi atributul de preferinţă. Acest drept real nu constituie un dezmembrământ al proprietăţii, deoarece nu presupune desprinderea unor atribute din conţinutul dreptului de proprietate, cum ar fi posesia şi folosinţa. Este un drept real accesoriu, pentru motivul că însoţeşte şi garantează un drept principal, care este dreptul de creanţă al creditorului ipotecar. Existenţa dreptului de L este dependentă de existenţa dreptului de creanţă şi urmează soarta juridică a acestuia din urmă, conform principiului accesorium sequitur principale. Creanţa garantată poate fi supusă unei condiţii suspensive sau poate fi o creanţă eventuală; ipoteca poate fi înscrisă în cartea funciară, pentru a avea un rang prioritar, atunci când se va realiza condiţia sau creanţa va deveni actuală. Desfiinţarea sau stingerea obligaţiei principale are ca efect desfiinţarea ori stingerea i. în anumite situaţii, i. poate supravieţui creanţei pe care o garantează (de pildă, novaţia), iar în unele cazuri obligaţia supravieţuieşte i. (purga, prescripţia, compensaţia şi darea în plată). Transmiterea creanţei atrage cu sine şi transmiterea L Totuşi, L se poate transmite şi separat, prin cesiune şi renunţare. Cesiunea L poate fi făcută atât în folosul unui alt creditor, cât şi în folosul dobân-ditorului imobilului ipotecat. Ea poate fi totală sau numai parţială. Cesiunea totală se face în favoarea altui creditor ipotecar sau a unui creditor chirografar. Cesiunea parţială poate viza rangul sau dreptul de urmărire.(Cesiunea rangului se realizează numai atunci Ţ când se face în favoarea unui alt creditor ipotecar a cărui i. are un rang inferior. Cesiunea dreptului de urmărire nu are utilitate pentru cesionar, de vreme ce dreptul de preferinţă rămâne cedentului. Transmisiunea i. prin renunţare are loc, de regulă, în favoarea dobân-ditorului bunului ipotecat şi mai rar în favoarea altui creditor. Renunţarea poate fi totală sau parţială. Când este totală implică renunţarea la cele două atribute (urmărirea şi preferinţa) şi se face în favoarea unui creditor ipotecar sau a dobân-ditorului imobilului ipotecat. în absenţa altor creditori ipotecari, operaţiunea este, în realitate, o cesiune de i. Când renunţarea este parţială, aceasta poate avea ca obiect fie dreptul de urmărire, fie 524 ipotecă dreptul de preferinţă. Renunţarea la dreptul de urmărire se face în beneficiul dobânditorului imobilului ipotecat, creditorul ipotecar păstrând în continuare dreptul de preferinţă asupra preţului imobilului înstrăinat de debitor. Renunţarea la dreptul de preferinţă, deşi posibilă, este lipsită total de importanţă practică, de vreme ce creditorul ipotecar păstrează în continuare dreptul de urmărire. O atare renunţare prezintă totuşi utilitate practică atunci când se înfăptuieşte după renunţarea la dreptul de urmărire. I. este o garanţie imobiliară, dat fiind că obiectul ei îl pot constitui numai bunurile imobile, care trebuie să se afle în circuitul civil. I. este indivizibilă, ceea ce înseamnă că imobilul ipotecat este afectat în întregime pentru garantarea creanţei în totalitatea sa. Atunci când mai multe imobile sunt ipotecate pentru garantarea unei singure datorii, fiecare dintre acestea garantează întreaga datorie. Creditorului i se recunoaşte un drept de opţiune în ceea ce priveşte urmărirea unuia sau altuia dintre imobilele respective. Indivizibilitatea este de esenţa i., dar nu de natura ei. Creditorul poate renunţa la acest beneficiu conferit de lege. în fine, i. este o garanţie specializată, ceea ce înseamnă că ea poate fi constituită numai asupra unui imobil sau a unor imobile individual Jetprmi-nate, pentru garantarea unei datorii a cărei valoare este, de asemenea, determinată. Codul civil nu admite constituirea unor i, generale asupra tuturor imobilelor debitorului şi nici prin care să se garanteze toate datoriile acestuia din urmă. Indiferent dacă i. este legală sau convenţională, efectele generate de aceasta sunt aceleaşi.Jln raport cu debitorul sau cu cel care a constituit i., aceasta produce următoarele efecte: debitorul, precum şi cel căruia îi aparţine imobilul ipotecat păstrează, în principiu, toate atributele dreptului de proprietate: posesia, folosinţa şi dispoziţia juridică. Astfel, el poate transmite dreptul de proprietate asupra imobilului sau îl poate greva cu sarcini reale. Dreptul de înstrăinare încetează numai în momentul înregistrării acţiunii ipotecare, când creditorul a procedat la transcrierea comandamentului. Ulterior transcrierii comandamentului, debitorul nu poate înstrăina şi nici închiria imobilul. El rămâne, de regulă, cu posesia, folosinţa şi administrarea curentă a imobilului, în calitate de reprezentant al creditorului. Astfel, debitorul are obligaţia, până la rămânerea definitivă a ordonanţei de adjudecare, să asigure paza imobilului, perceperea chiriilor şi a altor venituri, recoltarea şi vânzarea fructelor naturale şi industriale; în schimb, nu poate face nicio tăiere de lemne şi nici să aducă o stricăciune imobilului, sub pedeapsa obligării la despăgubiri. Totodată, creditorii vor putea cere instanţei de judecată încredinţarea imobilului spre conservare unei terţe persoane şi chiar obligarea debitorului să se mute din imobil, dacă locuieşte în acel imobil.jîn raport cu creditorul, i. produce următoa- 525 ipotecă rele efecte: creditorul are un drept real accesoriu, care nu implică deposedarea proprietarului. Acest drept îi conferă atributele de urmărire şi de preferinţă. în temeiul acestor atribute, creditorul are dreptul să urmărească imobilul în stăpânirea oricui s-ar afla, chiar dacă debitorul l-a înstrăinat. Totodată, el are dreptul să-şi realizeze creanţa cu prioritate din preţul obţinut prin vânzarea silită a imobilului; în cazul în care există mai mulţi creditori ipotecari, dreptul de preferinţă se exercită în ordinea dată de rangul i. fiecăruia. Când imobilul ipotecat a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică, dreptul de preferinţă se strămută, ca efect al subrogaţiei reale cu titlu particular, asupra despăgubirii cuvenite proprietarului. Situaţia este aceeaşi şi dacă imobilul ipotecat a pierit sau a fost distrus, caz în care dreptul de preferinţă urmează a fi exercitat asupra indemnizaţiei de asigurare plătite de societatea de asigurări sau, după caz, asupra despăgubirilor datorate de cel care a săvârşit fapta ilicită păgubitoare, i Dreptul de preferinţă se exercită şil asupra fructelor imobilului, percepute sau culese după data transcrie-rii comandamentului, în cadrul procedurii de executare silită. Cât priveşte efectele faţă de terţii dobânditori ai imobilului, este vizată doar ipoteza în care între momentul constituirii şi momentul începerii realizării i., debitorul înstrăinează imobilul ipotecat. Dacă debitorul nu plăteşte datoria, creditorul poate urmări imobilul în mâna oricui s-ar afla, cerând realizarea i. El are dreptul să ceară vânzarea imobilului şi plata creanţei sale cu preferinţă din dreptul la care a fost adjudecat. Atunci când creditorul ipotecar cere realizarea i., terţul dobânditor al imobilului poate adopta una din următoarele atitudini: a) astfel, el poate să opună creditorului unele excepţii, ca de pildă: inexistenţa sau stingerea datoriei; nulitatea inscripţiei ipotecare; excepţia de garanţie contra evicţiunii dacă creditorul este moştenitorul vânzătorului de la care terţul a dobândit imobilul cu titlu oneros; b) terţul dobânditor poate decide să plătească datoria debitorului, caz în care se subrogă în drepturile creditorului acestuia; o astfel de atitudine este adoptată atunci când valoarea bunului ipotecat este mai mare decât datoria, ca şi atunci când i. constituită de creditor vizează şi alte bunuri existente în patrimoniul debitorului;AcjOterţul dobânditor poate recurge şi la purgă, făcând creditorului o ofertă de plată a creanţei garantate prin i., până la concurenţa preţului la care a cumpărat imobilul respectiv sau, dacă l-a dobândit gratuit, până la concurenţa valorii imobilului/ stabilite prin expertiză; d) în fine, terţul poate proceda la delăsarea sau abandonarea imobilului pentru a fi scos la vânzare de către creditor, fără participarea sa. Delăsarea imobilului este posibilă numai în următoarele condiţii: datoria pentru care este urmărit imobilul să nu fie o datorie personală a proprietarului 526 ipotecă convenţională actual; terţul să aibă capacitate deplină de exerciţiu; dobândirea să fie totală şi fără rezerve şi să se facă în formele prevăzute de lege. Dreptul de i. poate fi transmis împreună cu creanţa pe care o garantează sau chiar independent ori separat de aceasta. Fiind un drept accesoriu, el urmează soarta juridică a creanţei pe care o însoţeşte şi garantează şi se transmite ca urmare a transmisiunii dreptului principal. Creanţa se poate transmite universal, cu titlu universal sau cu titlu particular. în caz de cesiune parţială, i. rămâne indivizibilă, garantând creanţa în întregime. Cesiunea creanţei trebuie notificată debitorului sau acceptată de acesta. Codul civil român (art. 1800) prevede că i. se poate stinge pe cale accesorie sau indirectă şi pe cale principală sau directă. Stingerea indirectă a i. are loc ca efect al stingerii obligaţiei garantate. Obligaţia principală se stinge, la rândul ei, prin toate modalităţile cunoscute şi prevăzute de lege: plata, compensaţia, confu-ziunea, remiterea de datorie, darea în plată etc. Stingerea directă a i. are loc în următoarele cazuri: renunţarea creditorului la i.; purga; prescripţia extinctivă; stingerea dreptului ipotecat în cazul unui drept de uzufruct viager; pieirea imobilului [v. şi ipotecă convenţională; ipotecă legală]. ipotecă convenţională, sintagmă ce desemnează ipoteca născută prin convenţia părţilor, cu respectarea formelor prevăzute de lege. Validitatea contractului de ipotecă este subordonată unor condiţii speciale de fond şi de formă. Codul civil român prevede două condiţii de fond obligatorii, şi anume: cel care constituie ipoteca trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu (conform art. 1769 C. civ.) şi să fie proprietarul actual al bunului imobil. Reprezentantul legal al unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu deplină nu poate garanta datoriile altuia cu un imobil al minorului (art. 1771 C. civ. şi art. 129 C. fam.). Instituirea ipotecii asupra unui imobil aparţinând minorului este posibilă cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare şi numai pentru garantarea unei obligaţii proprii a acestuia [art. 129 alin. (2) C. fam.]./ Lipsa calităţii de proprietar a celui care constituie ipoteca are ca efect nulitatea absolută a contractului de ipotecă. în acest sens, Codul civil (art. 1775) dispune că bunurile viitoare nu pot fi obiectul unei ipoteci. Prevederile art. 1775 C. civ. nu se aplică ipotecilor constituite pentru garantarea creditelor ipotecare pentru investiţii imobiliare acordate în condiţiile Legii nr. 190/1999, aceste ipoteci putând avea ca obiect un bun viitor. Cât priveşte condiţiile de formă, legea (art. 1772 C. civ.) dispune că i.c. este valabilă numai dacă a fost constituită prin act autentic. Forma autentică a contractului de ipotecă este cerută ad validitatem, fiind un contract solemn. I.c. poate fi constituită fie prin acelaşi înscris din care rezultă şi obligaţia principală, fie printr-un înscris distinct de acela 527 ipotecă legală care constată existenţa acestei obligaţii. De regulă, obligaţia garantată nu este necesară a fi constatată într-un înscris autentic. I.c. consimţită în străinătate poate avea efect în România numai după ce actul de constituire a acesteia este vizat de către notarul public de la locul situării imobilului, care va verifica dacă respectivul act juridic îndeplineşte condiţiile de validitate prevăzute de legea ţării unde a fost întocmit ca act autentic. în condiţiile prevăzute de art. 64 şi urm. din Decretul-lege nr. 115/1938, în sistemul de publicitate al cărţilor funciare dreptul de ipotecă se constituia numai în momentul înscrierii lui în foaia de sarcini (partea a IIl-a a cărţii funciare). în sistemul Legii nr. 7/1996, formele privind publicitatea ipotecii nu ţin de solemnitatea contractului, ci numai de asigurarea opozabilităţii şi a rangului de preferinţă ale ipotecii [v. şi ipotecă; ipotecă legală]. ipoteci legali, sintagmă ce desemnează ipotecile constituite ex lege (ipoteci legale propriu-zise), precum şi ipotecile convenţionale a căror obligaţie de constituire rezultă din lege [v. şi ipoteci legale propriu-zise; ipoteci convenţionale a căror constituire este prevăzută de lege]. ipoteci convenţionale a ciror constituire este previzuti de lege, varietate de ipoteci legale care se disting prin aceea că se constituie întotdeauna prin convenţia părţilor, legea prevăzând obligativitatea constituirii lor. De exem- plu, Legea nr. 22/1969 prevede obligaţia ce revine celui ce se angajează în funcţia de gestionar să constituie o ipotecă asupra unor bunuri imobile aflate în proprietatea sa ori a unui terţ, pentru garantarea reparării pagubelor eventuale pe care le va cauza celui ce l-a angajat. în prezent, prevederile acestei legi se aplică numai în cazul gestionarilor angajaţi de către organele de stat, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital exclusiv sau majoritar de stat şi de instituţiile de stat. Această ipotecă prezintă anumite particularităţi comparative cu ipotecile convenţionale reglementate de Codul civil, şi anume: a) contractul de ipotecă se încheie valabil în forma înscrisului sub semnătură privată; b) această ipotecă garantează o obligaţie eventuală. înscrierea ipotecii se face la cererea unităţii interesate [v. şi ipotecă; ipotecă legală; ipotecă convenţională]. ipoteci legale propriu-zise, ipoteci constituite ex lege, fără a fi necesar în acest scop încheierea unui contract de ipotecă. Codul civil român (art. 1753) reglementează trei cazuri de ipoteci legale, şi anume: ipoteca femeii măritate asupra imobilelor bărbatului; ipoteca minorilor şi interzişilor asupra bunurilor tutorelui şi ipoteca statului asupra bunurilor mânuitorilor de valori ale statului, unităţilor admi-nistrativ-teritoriale şi instituţiilor publice. Prin efectul modificărilor legislative survenite de-a lungul timpului, primele două ipoteci 528 ipoteci legale propriu-zise legale au dispărut încă din anul 1954. în prezent, a rămas în vigoare numai ipoteca statului asupra bunurilor mânuitorilor de valori (art. 1753 pct. 3 C. civ.); în condiţiile în care termenii folosiţi de acest text nu mai sunt în concordanţă cu denumirile legale în vigoare, înţelesul şi aplicarea acestui caz de ipotecă legală trebuie să fie încadrate, în prezent, în sistemul garanţiilor prevăzute pentru gestionari de Legea nr. 22/1969, lege care prevede nu numai obligativitatea garanţiei, dar impune şi necesitatea încheierii unei convenţii, ceea ce nu excjude aplicarea regimului privind ipotecile legale. Alte ipoteci legale propriu-zise sunt: a) ipoteca legală a legatarilor cu titlu particular ai unor sume de bani sau lucruri fungibile asupra imobilelor succesorale prevăzute de art. 902 alin. (2) C. civ.; în cazul în care legatul cu titlu particular are ca obiect drepturi reale asupra unor bunuri de altă natură, dreptul legatarului va putea fi realizat pe calea acţiunii în revendicare. Această ipotecă vizează numai bunurile succesorale, legatarii putând urmări, pentru întreaga creanţă, pe moştenitorul care dobândeşte imobilul succesoral, chiar dacă datoria transmisă prin moştenire se divide proporţional între mai mulţi moştenitori. Ea nu este opozabilă însă creditorilor succesiunii, ci numai moştenitorilor şi creditorilor acestora; b) ipoteca legală prevăzută de Decretul-lege nr. 61/1999 (art. 12), conform căruia creditele acordate de C.E.C. pentru cumpărarea de locuinţe construite din fondurile statului vor fi garantate prin constituirea unei ipoteci asupra locuinţei dobândite; înscrierea ipotecii se dispune, la cererea C.E.C., pe baza contractului de împrumut. în virtutea ei, până la rambursarea integrală a creditului, locuinţa dobândită potrivit acestui decret nu poate fi nici înstrăinată şi nici restructurată decât cu autorizarea prealabilă a C.E.C.; c) ipoteca prevăzută de Legea nr. 85/1994, republicată, potrivit căreia locuinţele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a preţului, iar unitatea vânzătoare îşi garantează încasarea preţului prin înscrierea ipotecii asupra locuinţei, operaţiune care este scutită de taxa de timbru [art. 15 alin. (4)]; d) ipoteca prevăzută de Legea nr. 114/1996, republicată, potrivit căreia până la restituirea sumelor datorate de către beneficiarii locuinţelor construite cu subvenţii de la stat se instituie ipoteca kgală asupra locuinţei (art. 18)^| ipoteca prevăzută de Codul de procedură penală, care se constituie asupra bunurilor sechestrate şi are caracter asigurător. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a dispus instituirea sechestrului poate cere luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, comunicând copii pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al proce-sului-verbal de sechestru. Potrivit art. 163 C. proc. pen., luarea inscripţiei ipotecare este obligatorie când 529 izvoarele dreptului civil cel prejudiciat prin infracţiune este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă [v. şi ipotecă; ipotecă legală; ipotecă convenţionala]. izvoarele dreptului civil, expresie utilizată pentru a desemna formele de exteriorizare a conţinutului normelor juridice civile. I.d.c. se grupează în două categorii: a) izvoare directe sau propriu-zise, care sunt: legile (Constituţia, legile organice, legile ordinare, între care Codul civil prezintă o importanţă deosebită); actele normative subordonate legii (hotărârile Guvernului, ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă emise de Guvern, alte acte normative emise de organele centrale ale administraţiei de stat); actele normative subordonate legii cu aplicabilitate specifică unor domenii, precum: regulamentele, statutele, contractele-tip, standardele de stat şi normele interne; obiceiul, regulile de convieţuire socială etc.; b) izvoarele indirecte, din grupa cărora fac parte: jurispru-denţa şi ştiinţa dreptului. izvoarele obligaţiilor, sintagmă ce desemnează actele şi faptele juridice care, potrivit legii, generează raporturi juridice obligaţio-nale. în funcţie de rolul pe care voinţa îl îndeplineşte în naşterea obligaţiilor, i.o. se clasifică în: izvoare voluntare şi izvoare nevoluntare. Se numesc izvoare voluntare manifestările de voinţă (unilaterale, bilaterale sau multilaterale) exprimate în vederea realizării de efecte juridice. Fac parte din această grupă: a) contractele sau convenţiile de orice fel; b) actele juridice unilaterale, cărora legea le recunoaşte, excepţional, eficacitate juridică; c) unele acte normative din care izvorăsc direct obligaţiile civile (cum sunt obligaţiile de vecinătate sau de întreţinere). Se numesc izvoare nevoluntare toate faptele (evenimente sau întâmplări) care generează raporturi juridice obliga-ţionale în temeiul legii, independent de voinţa părţilor şi chiar împotriva voinţei lor. Fac parte din această grupă: a) evenimentele care sunt independente de voinţa şi activitatea oamenilor (cum sunt: naşterea, moartea, trecerea timpului, calamităţile naturale etc.); întâmplările care antrenează, potrivit legii, răspunderea civilă obiectivă, independent de culpă, a comitenţilor pentru prejudiciile cauzate în îndeplinirea însărcinărilor încredinţate prepuşilor lor, răspunderea paznicilor juridici pentru prejudiciile cauzate de animalele sau de lucrurile neînsufleţite pe care le au în pază, precum şi răspunderea altor persoane în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege; b) faptele juridice licite (acţiuni umane): gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză; c) faptele ilicite păgubitoare (delictele civile) săvârşite cu intenţie sau din culpă, care cauzează un prejudiciu, dau naştere la obligaţia de despăgubire. 530 A I îmbogăţire fSri justă cauză, fapt juridic licit ce are ca efect mărirea patrimoniului unei persoane şi micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei legitim. Acest fapt legitim generează un raport obligaţional în conţinutul căruia se află obligaţia celui ce şi-a sporit patrimoniul de a restitui celui însărăcit valoarea cu care s-a îmbogăţit. însărăcitul poate promova împotriva îmbogăţitului o acţiune în justiţie (numită actio de in rem verso) prin care să ceară restituirea îmbogăţirii realizate fără temei legitim de către acesta din urmă. Pentru promovarea acestei acţiuni sunt necesare două categorii de condiţii, şi anume: A. Con-diţii materiale: a) să existe o îmbogăţire a pârâtului, care poate consta în: mărirea patrimoniului prin dobândirea unui bun sau a unei creanţe, îmbunătăţirea unui lucru al proprietarului de către o altă persoană, edificarea unei construcţii, realizarea unei plantaţii sau realizarea unei lucrări pe terenul altuia; îmbogăţirea se poate concretiza şi în evitarea unor cheltuieli obligatorii, cum sunt: plata unei datorii; remiterea de datorie, prestarea unor munci sau a unor servicii de către altul în favoarea pârâtului, folosirea unui bun ce aparţine altuia; b) să existe o însărăcire a reclamantului, care poate rezulta dintr-o pierdere economică concretizată în: ieşirea unei valori din patrimoniu (bun sau creanţă), prestarea unei activităţi sau a unui serviciu, care nu au fost remunerate de către beneficiar, efectuarea unor cheltuieli (de conservare sau de îmbunătăţire a unui bun) în favoarea îmbogăţitului etc.; c) să existe o corelaţie directă între îmbogăţirea realizată de pârât şi însărăcirea suferită de reclamant, în sensul că cele două fenomene evocate să aibă o cauză unică sau aceeaşi origine. Nu este necesară existenţa unei legături cauzale între îmbogăţire şi însărăcire, fiind irele-vant, sub acest aspect, dacă însără-cirea şi îmbogăţirea corelativă rezultă din fapta păgubitului sau a unei terţe persoane. B. Condiţii juridice: a) îmbogăţirea şi însărăcirea corelativă să fie lipsite de un temei juridic care să le dea legitimitate, adică să fie lipsite de o cauză justă. Are cauză justă îmbogăţirea produsă în temeiul unui act juridic, a unei hotărâri judecătoreşti sau a legii, prin uzucapiune sau posesie de bună-credinţă; b) îmbogăţitul să fie de bună-credinţă. Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară; astfel, îmbogăţitul nu trebuie să se afle în culpă. Actio de in rem verso se fundamentează pe îndatorirea generală de 531 îmbogăţit a nu se îmbogăţi în dauna altuia. Atunci când îmbogăţitul este de rea-credinţă, suntem în prezenţa unei fapte ilicite culpabile ce antrenează răspunderea delictuală a autorului ei. în acest caz, însără-citul va putea promova o acţiune pentru repararea în întregime a pagubei care i-a fost cauzată; c) însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului. Având caracter subsidiar, actio de in rem verso poate fi exercitată numai în absenţa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite. în cazul în care reclamantul are la îndemână o altă acţiune, precum cea bazată pe contract sau pe delict, sau pe orice alt izvor de obligaţii civile, el nu poate promova acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză. Totodată, actio de in rem verso este inadmisibilă şi atunci când, prin promovarea ei, reclamantul urmăreşte, în realitate, obţinerea unei pretenţii ce putea fi obţinută de el pe calea unei acţiuni prescrise sau care a fost paralizată printr-o altă excepţie ce putea fi invocată de pârât. î.j.c. produce, ca efect principal, naşterea obligaţiei de restituire în sarcina îmbogăţitului. Ori de câte ori este posibil, restituirea trebuie să se facă în natură, iar dacă o asemenea soluţie nu este posibilă, restituirea se face prin echivalent bănesc. Obligaţia de restituire are o dublă limitare, şi anume: a) îmbogăţitul are obligaţia să restituie însără-citului numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcireâ recla- mantului este mai mare; acestuia nu-i incumbă îndatorirea de a restitui fructele şi nici de a plăti dobânzile legale; b) însărăcitul este îndreptăţit numai la restituirea valorii însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obţinute de îmbogăţit sunt mai mari. Atunci când î.j.c. se datorează relei-credinţe a îmbogăţitului, se angajează răspunderea civilă delictuală a acestuia din urmă. Instanţa de judecată urmează să determine întinderea obligaţiei de restituire raportându-se la ziua introducerii acţiunii în justiţie de către însărăcit. Dacă îmbogăţirea pârâtului a încetat până la acea dată, din motive independente de voinţa sa, raportul obligaţional se stinge. Dreptul de a promova actio de in rem verso se prescrie în termenul general de prescripţie de trei ani. Termenul de prescripţie pentru executarea acestui drept începe să curgă din ziua în care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască îmbogăţirea altuia în paguba sa, cât şi pe cel obligat la restituire [sin. îmbogăţire fără temei legitim], îmbogăţit, termen prin care se desemnează, în mod generic, debitorul unui raport juridic obligaţional generat de faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză. Principala îndatorire ce revine acestuia este de a restitui, în limita măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul. împărţeala de ascendent, act juridic între vii (donaţie) sau pentru cauză de moarte (testament), prin 532 împărţeala de ascendent care ascendentul împarte între toţi descendenţii săi cu vocaţie succesorală la deschiderea moştenirii bunurile sale - în tot sau în parte -bunuri care sunt dobândite de către aceştia divizat, în mod individual, iar nu în cote-părţi ideale, ce caracterizează starea de indiviziune. Codul civil român reglementează î.a. în art. 794-799. Ca natură juridică, î.a. este un act juridic mixt: pe de o parte, ea reprezintă o donaţie sau o dispoziţie testamentară, iar pe de altă parte, se analizează ca fiind un act de împărţeală de natură specială, deoarece nu urmăreşte lichidarea unei stări de indiviziune, ci, dimpotrivă, prevenirea apariţiei unei astfel de stări între descendenţii dispună-torului, la deschiderea moştenirii. Fiind un act juridic mixt, î.a. primeşte atât incidenţa regulilor ce guvernează donaţia sau, după caz, dispoziţiile testamentare, cât şi normele referitoare la împărţeală în general şi împărţeala de ascendent în special. î.a. este supusă atât unor condiţii de formă, cât şi unor condiţii de fond. Din punct de vedere formal, ea se poate face, sub sancţiunea nulităţii absolute, numai cu respectarea regulilor de formă prevăzute de lege pentru donaţii ş\ testamente (art. 795 C. civ.). Impărţirea-donaţie imobiliară făcută prin înzestrare la încheierea căsătoriei este nulă, în lipsa formei autentice (art. 813 C. civ.). Pentru identitate de raţiune, partajul de ascendent încheiat cu nerespec-tarea formei autentice este nul dacă nu întruneşte nici condiţiile de validitate ale unui testament olograf. Tot astfel, împărţeala testamentară este nulă şi dacă testamentul este conjunctiv. în schimb, împărţeala-donaţie conjunctivă este valabilă dacă a fost făcută în folosul descendenţilor comuni; împărţeala-donaţie conjunctivă este singura posibilă prin acte între vii, în cazul bunurilor comune ale soţilor. După moartea ascendentului împărţitor, nulitatea donaţiei sau a testamentului pentru vicii de formă (sau alte excepţii) poate fi acoperită prin confirmare, ratificare sau executare voluntară a donaţiei, făcută de către erezi sau de către reprezentanţii donatorului [art. 1167 alin. (3) C. civ.]. Sub aspectul condiţiilor de fond, î.a. trebuie să îndeplinească condiţiile de fond de drept comun (capacitate, consimţământ, obiect etc.) prevăzute de lege pentru validitatea donaţiilor sau a testamentelor, după caz [art. 795 alin. (1) C. civ.]. Pe lângă aceste condiţii, legea prevede şi anumite condiţii speciale pentru validitatea partajului de ascendent, vizând atât persoanele care-l pot face, cât şi persoanele între care se poate face această împărţeală, precum şi obiectul ei şi modul de partajare a bunurilor. Potrivit legii, numai părinţii şi ceilalţi ascendenţi pot să-şi împartă bunurile prin partaj de ascendent între descendenţii lor (art. 794 C. civ.). Descendenţii pot fi din căsătorie sau din afara căsătoriei, ori din adopţie. î.a., indiferent dacă este prin donaţie sau prin dispoziţie testamentară, se poate face numai între descendenţii 533 împărţeala de ascendent dispunătorului (din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie), împărţeala prin donaţie conjunctivă se poate face numai între descendenţii comuni. Donaţia, ca şi dispoziţia testamentară făcută în favoarea unei persoane străine (de exemplu, a copilului din căsătoria anterioară a soţului supravieţuitor) sau în favoarea unei rude care nu are calitatea de descendent, este reglementată de normele de drept comun aplicabile liberalităţilor inter vivos sau, după caz, mortis causa. Este necesar ca descendenţii între care se face împărţeala să aibă vocaţie succesorală concretă (efectivă, utilă), fie în nume propriu, fie prin reprezentare. Vocaţia succesorală a descendenţilor se apreciază în raport cu data deschiderii moştenirii, indiferent de data încheierii contractului de donaţie sau a testamentului. De exemplu, vizând pe nepoţi, este valabilă numai dacă copilul defunctului nu va fi în viaţă la deschiderea succesiunii. Dacă copilul predecedat a fost cuprins în împărţeală, descendentul (descendenţii) lui, venind la moştenire prin reprezentare, păstrează bunurile atribuite prin împărţeală părintelui, în indiviziune (pe tulpină) dacă sunt mai mulţi reprezentanţi, aceştia urmând să lichideze indi-viziunea conform dreptului comun, fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească. Legea dispune că î.a. trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute, pe toţi descendenţii care vin efectiv la moştenire, în nume propriu sau prin reprezentare. Articolul 797 C. civ. prevede că acţiunea în nulitatea împărţelii pentru omisiunea unui descendent (fie şi născut postum) poate fi exercitată atât de cel omis, cât şi de oricare dintre ceilalţi erezi. Nulitatea operează chiar şi atunci când, pe lângă bunurile împărţite, moştenirea ar cuprinde bunuri care, prin valoarea şi natura lor, ar fi suficiente pentru îndestularea drepturilor succesorale ale celui omis. î.a., nulă pentru omiterea unor descendenţi, poate produce efecte ca legat testamentar sau ca donaţie, în condiţiile dreptului comun. în cazul în care împărţeala prin testament a cuprins pe toţi descendenţii, dar unul din ei fiind predecedat, nu vine la moştenire şi nici nu are descendenţi care să vină la moştenire prin reprezentare, împărţeala între ceilalţi descendenţi rămâne valabilă. Partea descendentului care nu moşteneşte va fi dobândită în indiviziune de către ceilalţi moştenitori. Atunci când împărţeala se face prin donaţie, donatarul care nu vine la moştenire, respectiv succesorul lui, în caz de predeces, poate păstra donaţia în condiţiile de drept comun. Omiterea soţului supravieţuitor din partajul de ascendent nu atrage nulitatea împărţelii. Dimpotrivă, includerea soţului supravieţuitor în partajul de ascendent face ca actul juridic respectiv să-şi piardă semnificaţia de î.a. şi efectele specifice acesteia. Bunurile ce i-au fost repartizate (împărţite) vor fi dobândite de soţul supravieţuitor potrivit dreptului comun, ca legate, respec- 534 împărţeala de ascendent tiv donaţie între soţi. Cât priveşte obiectul î.a., legea (art. 796 C. civ.) dispune că atunci când o astfel de împărţeală se face printr-o dispoziţie testamentară, ea poate viza întreaga masă succesorală sau numai o parte din aceasta. Când împărţeala se face prin donaţie, aceasta poate avea ca obiect numai bunurile prezente, iar nu şi cele viitoare ale dispunătorului [art. 795 alin. (2) C. civ.], sub sancţiunea nulităţii parţiale (în privinţa bunurilor viitoare, dacă nu afectează valabilitatea împărţelii în întregul ei). Bunurile necuprinse în împărţeală de ascendent, ca şi cele dobândite de împărţitor ulterior actului de partaj se moştenesc în indiviziune de către succesorii acestuia şi se vor partaja potrivit dreptului comun (de exemplu, cota-parte ce revine soţului decedat din averea convenită). Bunurile obiect al î.a. trebuie să aparţină în exclusivitate ascendentului dispunător. î.a. trebuie să fie efectivă, în sensul de a diviza material bunurile, iar nu numai de a stabili cote-părţi ideale cuvenite descendenţilor. Ea trebuie să evite indiviziunea succesorală între descendenţi, pentru a preveni apariţia unor neînţelegeri între aceştia, datorită comunităţii şi partajului. De asemenea, î.a. trebuie făcută cu respectarea masei succesorale a fiecărui descendent. Cel vătămat în dreptul său rezervatar poate ataca împărţeala prin acţiunea în reducţiune (art. 790-799 C. civ.). în cazul î.a. nu operează principiul egalităţii, ascendentul putând favoriza pe unul din descen- denţi în limitele cotităţii sale disponibile, atribuindu-i acestuia bunuri de mai mare valoare decât rezerva lui succesorală. Deci, loturile formate de împărţitor nu trebuie să fie egale valoric. Atunci când descendenţii vin în concurs cu soţul supravieţuitor, acestuia din urmă trebuie să-i fie asigurată rezerva succesorală, întrucât, în caz contrar, el poate ataca actul de împărţeală prin acţiunea în reducţiune. î.a. produce efecte diferite, după cum s-a realizat prin donaţie sau prin testament. împărţeala-donaţie produce efecte înainte de deschiderea moştenirii, ducând la naşterea unor raporturi specifice contractului de donaţie, potrivit dreptului comun. Astfel, donatarii dobândesc în mod irevocabil, chiar pe data încheierii convenţiei sau a contractului de donaţie, drepturi ce formează obiectul acestuia (proprietatea sau nuda proprietate - dacă donatorul şi-a păstrat dreptul de uzufruct - dreptul de creanţă etc.). Ei vor putea dispune prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, în mod liber, de bunurile ce le-au fost atribuite chiar înainte de deschiderea succesiunii ascendentului donator. în raporturile dintre donatari (descendenţi) împărţeala-donaţie produce următoarele efecte: a) descendenţii donatari au unii faţă de alţii, în virtutea raporturilor generate de împărţeală, calitatea de copărtaşi; în această calitate, în caz de evicţiune, copărtaşul evins beneficiază de acţiunea în garanţie împotriva celorlalţi; b) în caz de neexecutare 35. 535 împărţeala de ascendent a obligaţiilor rezultate din împărţeală (de exemplu, neplata sultei) nu se poate cere rezoluţiunea actului de împărţeală, cu excepţia ipotezei când s-a prevăzut contrariul în actul de împărţeală. După deschiderea moştenirii, împărţeala-donaţie produce următoarele efecte juridice: a) din momentul deschiderii succesiunii, descendenţii donatari devin succesibili, păstrându-şi, totodată, şi calitatea de donatari; b) ca succesibili, ei se bucură de dreptul de opţiune succesorală, având libertatea să accepte sau să repudieze moştenirea, potrivit dreptului comun; c) descendenţii donatari care acceptă moştenirea şi îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni (nu sunt nedemni şi au capacitate succesorală) răspund de pasivul moştenirii în mod proporţional cu partea ereditară a fiecăruia, intra sau ultra vires hereditatis, după cum acceptarea moştenirii a fost făcută sub beneficiu de inventar sau a fost pură şi simplă; ei dobândesc moştenirea în stare divizată, fiecare păstrând bunurile primite prin donaţie; bunurile ce nu au format obiectul î.a. vor fi dobândite de aceştia în indiviziune, conform dreptului comun. Descendenţii donatari pot promova acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive (pentru reducerea loturilor copărtaşi lor) dacă prin î.a. a fost încălcată rezerva legală. Ei nu au însă îndreptăţirea să ceară şi raportul donaţiilor, deoarece raportul ar avea semnificaţia anulării î.a. făcute de defunct şi care constituie o lichidare anticipată a moştenirii. Donaţia-împărţeală nefiind supusă raportului, se impută asupra rezervelor succesorale ale descendenţilor şi, în măsura în care depăşeşte aceste rezerve, se impută şi asupra cotităţii disponibile. Descendentul donatar care nu poate (fiind nedemn) sau care nu vrea să vină la moştenire (fiind renunţător) păstrează bunurile primite, ca donaţie, în condiţiile dreptului comun. Nici calitatea lui de donatar şi nici efectele donaţiei primite de el nu sunt condiţionate de venirea lui la moştenire. î.a. făcută prin dispoziţie testamentară este lipsită de efecte juridice în timpul vieţii ascendentului testator. Acesta din urmă o poate modifica până în ultima clipă a vieţii sale. După deschiderea moştenirii, în temeiul î.a., descendenţii dobândesc bunurile ce le-au fost atribuite (în deplină proprietate, dacă este cazul), în stare divizată. Aceste bunuri intră în patrimoniul lor din chiar momentul deschiderii succesiunii. Descendenţii beneficiari urmează să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală fie în sensul acceptării moştenirii aşa cum i-a fost împărţită şi transmisă, fie în sensul renunţării la moştenirea testamentară. Se admite că ei îşi păstrează calitatea de moştenitori şi de legatari şi, deci, nu pot, acceptând moştenirea legală, să renunţe la moştenirea testamentară. Actul de împărţeală nu modifică titlul cu care descendenţii dobândesc moştenirea. Prin î.a., ascendentul îşi exercită dreptul special conferit de lege, de a împărţi bunurile lăsate moştenire între 536 împărţeala de folosinţă descendenţii săi. Actul de partaj valorează împărţeală, iar nu liberalitate testamentară. Prin efectul împărţelii testamentare, între descendenţi se nasc raporturi de împărţeală din chiar momentul deschiderii moştenirii, raporturi în virtutea cărora aceştia îşi datorează reciproc garanţie în calitate de copărtaşi şi se bucură de privilegiul imobiliar al copărtaşilor, potrivit dreptului comun în materie de împărţeală. Bunurile care nu au fost împărţite de testator, inclusiv cele dobândite de el ulterior încheierii contractului, sunt dobândite de moştenitori în stare de indiviziune, conform normelor de drept comun, în cazurile în care bunurile atribuite prin dispoziţie testamentară de partaj unui descendent nu mai aparţin patrimoniului succesoral la momentul deschiderii succesiunii, fiind înstrăinate de testator în timpul vieţii sale ori pierind, acest descendent poate cere în justiţie constatarea nulităţii actului de împărţeală pe motiv că a fost omis de la partaj. Dacă lotul unui descendent a fost numai diminuat, inclusiv ca urmare a micşorării valorii bunurilor din lotul său şi creşterii valorii bunurilor din loturile celorlalţi copărtaşi, într-o măsură în care rezerva succesorală a respectivului descendent nu mai este realizată, cel în cauză poate ataca actul de împărţeală, promovând acţiunea în reducţiune a loturilor celorlalţi copărtaşi. î.a. îşi poate pierde eficacitatea prin efectul nulităţii actului de partaj (pentru incapacitate, vicii de con- simţământ) ori din cauza nulităţii absolute (de exemplu, pentru nerespectarea formei solemne a actului de împărţeală). Tot astfel, împărţeala testamentară poate fi ineficace şi din cauze care, potrivit legii, atrag caducitatea legatului, în măsura în care în acest domeniu nu primesc incidenţă reguli speciale. Donaţia prin care s-a făcut împărţeala poate deveni ineficace, în privinţa descendentului culpabil, şi prin revocare pentru neexecu-tarea sarcinii şi pentru ingratitudine. Totodată, creditorii ascendentului donator pot cere revocarea actului de împărţeală-donaţie, prin acţiunea pauliană [sin. partaj de ascendent]. împărţeala de folosinţă, act juridic convenit de moştenitori, prin care aceştia îşi împart între^ei folosinţa bunurilor succesorale. î.f. prevede, de regulă, împărţirea moştenirii şi are caracter provizoriu. Legislaţia română reglementează numai împărţeala de proprietate, nu şi pe cea de folosinţă. î.f. poate fi realizată numai pe cale amiabilă de către coindivizar (coproprietari sau coposesori), ea neputând fi înfăptuită şi pe cale judecătorească, î.f. nu este supusă publicităţii imobiliare, iar în cazul decesului unui coindivizar, când se realizează transmisiuni succesorale succesive, care se suprapun, generează confuzii şi dificultăţi în concretizarea drepturilor succesorale ale fiecărui copărtaş şi în realizarea împărţelii propriu-zise a moştenirii [sin. partaj de folosinţă; împărţeală provizorie]. 537 împărţeala de proprietate împărţeala de proprietate, sintagmă utilizată pentru a desemna împărţeala moştenirii, pentru a o distinge de împărţeala de folosinţă, nereglementată de către legislaţia noastră, dar admisă şi practicată în fapt de comoştenitori. împărţeala moştenirii, operaţie juridică ce pune capăt stării de indiviziune (coproprietate) prin partajarea în natură şi/sau prin echivalent, a bunurilor aflate în indiviziune, având drept consecinţă înlocuirea, cu efect retroactiv, a cotei-părţi ideale indivize asupra acestora, cu drepturi exclusive ale fiecăruia dintre coindivizari asupra unor bunuri (valori) determinate în materialitatea lor. Este reglementată de art. 728-750 C. civ., precum şi de alte acte normative. I.m. se poate realiza ca împărţeală a proprietăţii, caz în care are caracter definitiv, sau ca împărţeală de folosinţă, caz în care are caracter provizoriu. împărţeala de proprietate se poate realiza pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească. Indiferent cum este înfăptuită, ea poate fi totală sau parţială. Este totală, când are ca obiect întreaga masă succesorală, şi parţială, dacă are ca obiect numai unul sau mai multe dintre bunurile succesorale. în cazul în care sunt trei sau mai mulţi coindivizari, partajul poate fi parţial şi în raport de persoană, ori de câte ori unul sau mai mulţi dintre ei cer individualizarea părţilor la care sunt îndreptăţiţi. Atunci când ieşirea din indiviziune este solicitată de toţi coindi- vizarii, partajul parţial este inadmisibil (art. 728 C. civ.). î.m. este supusă unor condiţii generale de fond care vizează calitatea celor care o pot cere, capacitatea lor de exerciţiu şi în mod excepţional, necesitatea unor autorizaţii. î.m. poate fi cerută, în principal, de coindivizari (moştenitori legali, cu titlu particular sau cu titlu universal). Legatarul cu titlu particular nu are calitatea să ceară ieşirea din indiviziune, deoarece el dobândeşte un drept real asupra unui bun determinat. De asemenea, î.m. poate fi cerută şi de către succesorii în drepturi ai coindivizarilor, care se subrogă în dreptul acestora din urmă. De asemenea, pot şi să continue acţiunea de partaj iniţiată de antecesorul lor. Au calitatea de succesori în drepturi: dobânditorii prin acte între vii, cesionarii de drepturi succesorale, precum şi, în caz de moarte a unui coindivizar, moştenitorii coindivizarului decedat, care se bucură de drepturile succesorale ale acestuia, prin retransmitere (succesiuni succesive). Atunci când coindivizarul decedat are mai mulţi moştenitori, se creează două stări de indiviziune (mase indivize) şi se impune partajarea acestora în ordinea deschiderii succesiunilor. Creditorii personali ai coindivizarilor pot promova şi ei sau pot continua acţiunea de împărţeală promovată de coindivizarul debitor, pe calea acţiunii oblice. Totodată, şi creditorii succesiunii pot cere, pe calea acţiunii oblice, partajul succesoral. Indiferent de persoana care o soli- 538 împărţeala moştenirii cită, ieşirea din indiviziune se poate înfăptui fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească, dar în ambele cazuri, pentru valabilitatea ei este necesară participarea tuturor coindivizarilor, sub sancţiunea nulităţii (inopozabilităţii) actului de partaj, chiar dacă s-ar fi revocat bunuri ale coindivizarului lipsă, fie şi corespunzătoare cotei sale părţi. Datorită consecinţelor ce are asupra patrimoniilor coindivizarilor, î.m. este calificată drept act de înstrăinare, de dispoziţie, iar nu de administrare a patrimoniului. De aceea, toţi coindivizarii participanţi la împărţeală (inclusiv în cadrul procedurii succesorale notariale) trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, iar persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă trebuie să fie reprezentate, respectiv asistate de ocrotitorul legal, nefiind suficientă o încuviinţare prealabilă. Atunci când există contrarietate de interese între ocrotitor şi cel ocrotit (de exemplu, ambii sunt coindivizari) se impune numirea unui curator. în cazul în care sunt mai mulţi incapabili cu interese contrare, pentru fiecare dintre aceştia se va numi un curator. De asemenea, se va numi un curator şi pentru coindivizarul dispărut. încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare este necesară numai în cazul persoanelor lipsite de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, numai dacă împărţeala se înfăptuieşte pe cale amiabilă. în cazul partajului judiciar o astfel de încuviinţare nu este necesară, interesele incapabilului fiind ocrotite chiar de către instanţă. Dacă însă, în timpul procesului părţile realizează o învoială cu privire la împărţeala masei indivize, pe care o prezintă instanţei, solicitând o hotărâre de expedient, încuviinţarea autorităţii tutelare este necesară, deoarece partajul judiciar se converteşte într-un partaj amiabil, ceea ce împiedică instanţa să judece, rolul ei reducându-se, într-o atare ipoteză, la verificarea legalităţii înţelegerii realizate de părţi. Cât priveşte partajul de folosinţă, îndeplinirea acestuia nu necesită capacitate de exerciţiu deplină a părţilor, acestea fiind suficient să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru îndeplinirea actelor de administrare a patrimoniului. în principiu, obiectul î.m. îl constituie numai bunurile asupra cărora poartă drepturile reale ale defunctului transmise la moştenitori. Creanţele defunctului, ca şi pasivul succesoral se divid între moştenitorii universali şi cu titlu universal, proporţional cu partea ereditară a fiecăruia. Drepturile reale asupra bunurilor din patrimoniul succesoral se dobândesc de către moştenitori în stare de indiviziune. Moştenitorii primesc cote-părţi ideale din dreptul real asupra bunurilor succesorale, corespunzătoare dreptului la moştenire al fiecăruia din ei, urmând ca prin împărţeală să fie stabilite drepturile exclusive asupra bunurilor concrete. Există în componenţa masei succesorale şi bunuri care nu sunt supuse partajului, iar pe de altă parte, există bunuri care 539 împărţeala moştenirii formează obiectul împărţelii, deşi nu au făcut parte din masa succesorală la deschiderea moştenirii. în cadrul î.m. se soluţionează toate problemele existente între coindivizari (precum contribuţia moştenitorilor la datoriile succesorale plătite de unul din ei peste partea sa din datorie etc.). Anumite bunuri ce aparţin defunctului la data deschiderii succesiunii nu formează obiectul î.m. Asemenea bunuri sunt: a) bunurile individual determinate care formează obiectul unor legate cu titlu particular; acestea se dobândesc de către legatar (ca şi creanţele) de la data deschiderii moştenirii şi, ca urmare, nu pot forma obiectul partajului. Situaţia este însă alta în ipoteza când legatul ar avea ca obiect o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate asupra unui bun individual determinat (ca, de pildă, o parte dintr-un apartament), deoarece, în acest caz, legatarul urmează să participe la împărţeală în calitate de coindivizar. Atunci când legatul are ca obiect un dezmembrământ al proprietăţii, bunul va forma obiectul partajului numai sub raportul proprietăţii dezmembrate (de exemplu, dacă în masa succesorală se găseşte un imobil cumpărat de cel care lasă moştenirea, cu rezerva uzufructului viager, în favoarea vânzătorului, la partaj va putea fi inclusă numai nuda proprietate); b) bunurile care, prin destinaţia sau prin natura lor, nu sunt susceptibile de a fi împărţite, precum: amintirile de familie (portrete, decoraţii, diplome etc.), care rămân în indiviziune; servituţile şi părţile comune din imobilele destinate folosinţei în comun (curtea comună, subsolul şi podul casei, drumul de acces etc.) şi care fac obiectul dreptului de proprietate comună forţată şi perpetuă; dreptul real de folosinţă asupra locurilor de înmormântare şi bunurilor funerare (care, de regulă, se transmit în indiviziune soţului supravieţuitor şi rudelor cele mai apropiate ale defunctului). Există şi bunuri care fac obiectul partajului, deşi, la data deschiderii moştenirii, ele nu se găseau în masa succesorală. Fac parte din această categorie: a) bunurile care sunt aduse la masa succesorală ca efect al reducţiunii liberalităţilor excesive sau ca efect al raportului donaţiilor; b) bunurile care intră în masa succesorală în temeiul subrogaţiei reale cu titlu Universal (cum ar fi preţul obţinut din vânzarea unui bun succesoral care nu este partajabil în rvatură sau despăgubirile plătite pentru distrugerea unui bun succesoral de către un terţ); c) terenurile asupra cărora se reconstituie dreptul de proprietate al defunctului în condiţiile Legii nr. 18/1991; aceste terenuri pot forma obiectul partajului numai după ce moştenitorii au primit titlul de proprietate; d) fructele naturale, civile sau industriale produse de bunurile succesorale, după data deschiderii moştenirii, formează, de asemenea, obiectul partajului, sporind masa succesorală prin accesiune şi se cuvin tuturor coindivizarilor, afară numai dacă ei au 540 împărţeala moştenirii pe cale amiabilă procedat anterior la o împărţeală a folosinţei. în cazul în care folosinţa unui bun succesoral a fost exercitată de către un singur comoştenitor (de pildă, casa a fost locuită de către un singur comoştenitor), acesta este obligat să aducă la masa de împărţit echivalentul bănesc al folosinţei, dacă nu justifică un titlu pentru folosinţa gratuită a bunului, peste cota-parte ce-i aparţine (de exemplu, un comodat convenit cu comoşte-nitorii, dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor). Potrivit legii, î.m. se poate înfăptui în două moduri, şi anume: pe cale amiabilă şi pe cale judecătorească [v. şi împărţeala moştenirii pe cale amiabilă; împărţeala moştenirii pe cale judecătorească] . împărţeala moştenirii pe cale amiabilă, formă de realizare a împărţelii moştenirii, care se distinge prin aceea că moştenitorii coindivizari stabilesc prin bună învoială felul cum se lichidează starea de indiviziune existentă între ei cu privire la bunurile succesorale. I.m.c.a. necesită următoarele condiţii, şi anume: a) toţi coindivizarii să fie prezenţi; b) toţi coindivizarii să aibă capacitate de exerciţiu deplină; minorii şi persoanele puse sub interdicţie pot participa la împărţeală numai dacă sunt reprezentate, respectiv asistate de ocrotitorul legal şi, în toate cazurile, cu încuviinţarea autorităţii tutelare; c) coindivizarii să fie de acord cu realizarea împărţelii pe această cale şi cu clauzele convenţiei; d) încheierea convenţiei de partaj să aibă loc după deschiderea moştenirii; orice înţelegere anterioară reprezintă un pact asupra unei succesiuni viitoare şi, ca atare, este lovită de nulitate absolută [art. 965 alin. (2) C. civ.]. împărţeala de ascendent, deşi se face anterior deschiderii moştenirii, este valabilă din punct de vedere juridic, ea nefiind considerată pact asupra unei succesiuni viitoare (art. 794 şi urm. C. civ.). De altfel, aceasta nu reprezintă o ieşire din indiviziune, ci doar o modalitate de prevenire a apariţiei stării de indiviziune. Partajul are caracter declarativ şi, prin urmare, cerinţa formei autentice a convenţiei prin care se realizează împărţeala nu se regăseşte printre condiţiile partajului, nici chiar atunci când între bunurile succesorale se află şi terenuri. în prezenţa tuturor condiţiilor menţionate, coindivizarii pot decide partajarea bunurilor indivize aşa cum ei doresc (art. 730 C. civ.). Astfel, ei pot împărţi toate bunurile sau numai o parte din ele, urmând ca restul să fie împărţit ulterior, pe cale judecătorească sau pe cale amiabilă. Partajarea bunurilor poate avea loc în natură, prin formare şi atribuire de loturi fiecărui coindivizar, prin atribuirea în natură unuia sau unor coindivizari, cu obligaţia pentru aceştia de a-i indemniza corespunzător pe ceilalţi coindivizari, precum şi prin vânzarea bunurilor la licitaţie şi împărţirea preţului între coindivizari [v. şi împărţeala moştenirii pe cale judecătorească; împărţeala moştenirii]. 541 împărţeala moştenirii pe cale judecătorească împărţeala moştenirii pe cale judecătorească, formă a împărţelii moştenirii, care se distinge prin aceea că, în absenţa unui acord între coindivizari cu privire la modul concret de partaj a masei indivize, instanţa de judecată, la cererea oricăruia dintre aceştia, decide asupra împărţelii concrete a respectivei mase de bunuri, î.m.c.j. se face la cererea unuia dintre coindivizari sau, în condiţiile legii, la cererea creditorilor, ori de câte ori realizarea ei prin bună învoială nu a fost posibilă. Cererea de partaj judiciar va fi respinsă ca inadmisibilă, dacă se dovedeşte că între părţi a intervenit un act (în sens de negotium), fie şi verbal, de împărţeală voluntară. Potrivit art. 6734 C. proc. civ., în tot cursul procesului instanţa va stărui ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială. Dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, instanţa va hotărî potrivit învoielii lor. împărţeala se poate face prin bună învoială şi dacă printre cei interesaţi se află minori sau persoane puse sub interdicţie, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal. în cazul în care înţelegerea priveşte împărţirea numai a anumitor bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri. Admisibilitatea cererii de partaj nu este condiţionată de încercarea prealabilă de împărţeală pe cale amiabilă. Oricare dintre coindivi- zari se poate adresa direct justiţiei, atunci când consideră că o împărţeală prin bună învoială nu se poate realiza. î.m.c.j. este guvernată de următoarele reguli de fond: A. Fiecare dintre coerezi poate cere partea sa în natură din mobilele sau imobilele succesiunii (art. 736 C. civ.). în principiu, partajul judiciar urmează a se face în natură, fiind inadmisibil ca, fără consimţământul coindivizarilor, să se atribuie unora dintre ei toate bunurile în natură, iar altora numai contravaloarea părţii ce li se cuvine. La formarea loturilor în natură este necesar şi trebuie să se dea, pe cât posibil, fiecărui coindivizar aceeaşi cantitate de bunuri mobile sau imobile, drepturi sau creanţe de aceeaşi natură şi valoare. în caz de inegalitate valorică a loturilor, aceasta se compensează prin plata unor sume de bani numite sulte. Loturile formate se trag la sorţi sau sunt atribuite egal. Numărul loturilor care se formează este în funcţie de numărul coindivizarilor. Dacă există o pluralitate de coindivizari veniţi la moştenire prin reprezentare, se formează un singur lot pentru o tulpină, urmând ca dobân-ditorii de tulpini să procedeze ulterior la o nouă împărţeală între ei a bunurilor care le-au revenit în comun. Situaţia este aceeaşi şi în cazul în care o pluralitate de coindivizari a venit la moştenire prin retransmiterea moştenirii succesorale. Dacă există două succesiuni diferite (mai multe stări de indiviziune), care se află într-o strânsă legătură (în sensul că 542 împărţirea beneficiilor şi a pierderilor societăţii comerciale bunurile se regăsesc în două sau mai multe mase partajabile, nu neapărat moştenite prin retransmitere), este necesar partajul acestora în ordinea deschiderii succesiunii, separat sau în cadrul aceluiaşi dosar. în fine, când cotele coindivizarilor sunt inegale, se pot forma loturi corespunzătoare cotei celei mai mici, coindivizarii cu cota mai mare primind mai multe loturi. B. în situaţia în care, dacă cel puţin unul dintre bunurile indivize nu este comod partajabil în natură, o asemenea partajare a lui nefiind justificată economic (de exemplu, terenul construibil ar fi fracţionat în segmente care l-ar face neconstrui-bil), împărţeala se realizează prin atribuirea coindivizarului care este cel mai îndreptăţit, pe baza unor criterii cum ar fi: cota-parte mai mare, natura bunului şi posibilitatea valorificării mai eficiente economic, ocupaţia coindivizarilor, folosirea bunului de către unul dintre ei un timp mai îndelungat şi îmbunătăţirile aduse bunului sau construcţiei realizate în timpul indiviziunii etc. C. în fine, dacă cel puţin unele dintre bunurile indivize nu sunt comod partajabile în natură, iar atribuirea lor în întregime în favoarea unuia dintre coindivizari nu se justifică, sau dacă toţi îşi manifestă voinţa de a vinde acele bunuri la licitaţie publică, se va proceda la vânzarea lor, iar preţul obţinut va fi împărţit între coindi-vizari potrivit cotelor succesorale. D. în toate cazurile, indiferent de soluţia aleasă pentru partajare, hotărârea instanţei trebuie să cuprin- dă o repartizare concretă a bunurilor, în materialitatea lor sau în echivalentul lor bănesc, astfel încât să se pună capăt stării de indiviziune. Este inadmisibilă menţinerea stării de indiviziune prin atribuirea de cote indivize asupra unor bunuri [v. şi împărţeala moştenirii; împărţeala moştenirii pe cale amiabilă]. împărţirea beneficiilor şi a pierderilor societăţii comerciale, operaţie cu caracter economico-juridic ce are ca obiect distribuirea profitului realizat de societate prin activitatea sa economică, precum şi a pierderilor înregistrate de aceasta ca urmare a nereuşitei în afaceri sau a managementului defectuos ori a altor cauze. Distribuirea profitului se face ţinând seama de nevoile şi interesele societăţii, precum şi de dreptul intangibil şi inderogabil al fiecărui asociat la dividende. Totodată, participarea asociaţilor la pierderi se înfăptuieşte în armonie cu obligaţia ce revine tuturor acestora de a suporta pierderile înregistrate de societate. Profitul reprezintă diferenţa dintre veniturile realizate de societate şi cheltuielile avansate de aceasta pentru obţinerea acestor venituri. în cadrul societăţilor al căror act constitutiv prevede constituirea unei rezerve sociale, cu ocazia distribuirii profitului, înainte de a se stabili dividendele care se cuvin asociaţilor, se vor face obligatoriu prelevări pentru alimentarea acestui fond de rezervă. Realizarea de beneficii şi împărţirea 543 împărţirea bunurilor comune ale soţilor lor între asociaţi constituie însă esenţa societăţii comerciale, scopul în vederea căruia asociaţii şi-au unit aporturile lor; de aceea, clauza prin care s-a stipulat înlăturarea unor asociaţi de la beneficii este lovită de nulitate absolută, fiind considerată nescrisă, în cazul în care anii de beneficii pentru societate alternează cu anii de pierderi, în primul an de beneficii consecutive unui an sau unor ani de pierderi, din profitul realizat de societate se va deduce mai întâi suma necesară pentru acoperirea scurgerilor de capital înregistrate, apoi se vor face prelevări corespunzătoare pentru alimentarea fondului de rezervă şi pentru acoperirea amortismentelor, iar ceea ce rămâne se va distribui între asociaţi, ca dividende. Modul de distribuire a beneficiilor se decide anual de către adunarea generală a asociaţilor în armonie cu prevederile actului constitutiv în această privinţă. Fiecare asociat primeşte o cotă-parte corespunzătoare aportului său la capitalul social. Cât priveşte îndatorirea asociaţilor de a suporta, în caz de nevoie, pierderile înregistrate, acestea revin, ca şi dreptul la beneficii, tuturor participanţilor la societate, întinderea ei diferă însă în funcţie de tipul de societate, iar uneori (de exemplu, la societatea în comandită) şi în funcţie de calitatea participanţilor. Astfel, la societăţile de capitaluri şi la societăţile cu răspundere limitată, întinderea ei se va stabili în funcţie de valoarea aportului lor social, în timp ce la societăţile de persoane se face în mod nelimitat, până la acoperirea tuturor datoriilor sociale; la societăţile în comandită, comandi-taţii sunt ţinuţi la plata datoriilor acesteia în limitele valorii lor, iar comanditarii numai în limita sumelor cu care s-au angajat. Actul juridic prin care unul sau mai mulţi asociaţi şi-ar asuma obligaţia de a plăti doar ei datoriile sociale, exonerând pe ceilalţi de această îndatorire, este lovit de nulitate. împărţirea bunurilor comune ale soţilor cu ocazia desfacerii căsătoriei, v. efectele divorţului. împărţirea bunurilor comune ale soţilor în timpul căsătoriei, modalitate excepţională de încetare parţială a comunităţii matrimoniale legale, constând în împărţirea, prin hotărâre judecătorească, pentru motive temeinice, a unor bunuri comune (sau chiar a tuturor bunurilor comune) existente la un moment dat în patrimoniul soţilor, fără a afecta însă caracterul comun al bunurilor neîmpărţite şi a celor care se vor dobândi ulterior de către oricare dintre soţi, în condiţiile legii. Regula este că bunurile comune ale soţilor se împart la desfacerea căsătoriei; prin excepţie de la această regulă, art. 36 alin. (2) C. fam. admite, pentru motive temeinice, împărţirea, în tot sau în parte, a bunurilor comune şi în timpul căsătoriei. I.b.c.s.t.c. poate avea loc fie la cererea unuia dintre soţi, fie la cererea creditorilor personali ai 544 împărţirea bunurilor comune ale soţilor oricăruia dintre soţi, dacă aceşti creditori nu au fost îndestulaţi din bunurile proprii ale soţului debitor. Această împărţire se poate face, în toate cazurile, numai pe cale judecătorească. Pe această cale, se ocroteşte comunitatea matrimonială împotriva unor împărţeli amiabile nejustificate. împărţeala bunurilor în timpul căsătoriei nu duce la încetarea comunităţii de bunuri a soţilor. Ea vizează numai pe acelea care vor intra în această comunitate ulterior. Criteriul avut în vedere la împărţirea bunurilor este contribuţia fiecărui soţ la dobândirea lor. împărţirea poate avea loc atât pe cale principală (prin introducerea unei acţiuni de împărţeală), cât şi pe cale incidenţă (în cadrul unui proces având alt obiect, fiind solicitată cu caracter de excepţie). împărţeala cerută de creditori prezintă unele particularităţi prin care se distinge de împărţeala cerută de unul dintre soţi. Astfel, ea poate fi cerută numai de către creditorii personali ai soţilor sau, mai exact, numai de către creditorii chirografari ai oricăruia din soţi; poate fi înfăptuită numai prin hotărâre judecătorească. Acţiunea în justiţie trebuie să fie promovată împotriva ambilor soţi; admisibilitatea unei asemenea acţiuni este dublu condiţionată, şi anume: creditorul reclamant să fi urmărit în prealabil bunurile proprii ale soţului debitor şi să nu fi obţinut, pe această cale, acoperirea întregii creanţe [art. 33 alin. (2) C. fam.], împărţirea cerută de creditorii personali ai soţilor poate avea loc numai în măsura în care este necesară pentru acoperirea creanţei neonorate de soţul debitor [art. 33 alin. (2) C. fam.]. De aici consecinţa că ea poate fi totală sau parţială. în cazul împărţelii parţiale, bunurile neîmpărţite rămân în continuare în comunitatea matrimonială, iar cele care vor fi dobândite ulterior de către soţi vor intra şi ele în această comunitate. Regula este că î.b.c.s.t.c. se înfăptuieşte pe cale principală. împărţirea bunurilor comune ale soţilor la încetarea căsătoriei, varietate de împărţire a bunurilor comune ale soţilor care se distinge prin aceea că are loc ca efect al încetării căsătoriei (prin moartea unuia din soţi), fiind necesară pentru aplicarea regulilor de drept succesoral. Această împărţeală se caracterizează prin următoarele note de specificitate: a) bunurile comune se împart în cote-părţi stabilite pentru fiecare dintre soţi (cel în viaţă şi cel decedat); b) bunurile proprii ale decedatului, împreună cu cele cuvenite acestuia prin împărţire formează masa succesorală a soţului predecedat, la care vin moştenitorii cu vocaţie succesorală (legală sau testamentară), inclusiv soţul supravieţuitor; c) împărţeala poate fi făcută prin convenţie între moştenitori, dar dacă aceştia nu se pot înţelege, în mod obligatoriu se va realiza pe cale judecătorească. Criteriul de delimitare a cotelor-părţi ce revin fiecăruia dintre soţi este contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor 545 împărţirea moştenirii comune în timpul căsătoriei, cât şi pentru împărţeala lor la desfacerea căsătoriei sau la încetarea căsătoriei. împărţirea moştenirii, sintagmă utilizată în doctrina juridică pentru a desemna ansamblul de modalităţi legale prin care se determină întinderea drepturilor succesorale indivize pe care le are fiecare moştenitor, în funcţie de clasa din care face parte, gradul de rudenie cu defunctul etc. Moştenitorii cu vocaţie succesorală legală sunt grupaţi pe clase. în interiorul fiecărei clase î.m. se face după cum urmează: A. între moştenitorii din clasa descendenţilor (clasa I): a) dacă la moştenire vin numai descendenţii de gradul întâi ai defunctului (fiii şi fiicele), î.m. se face între aceştia, pe capete, în părţi egale; b) dacă la moştenire vin şi (sau numai) descendenţii de gradul al doilea (nepoţi) sau al treilea (strănepoţi) şi aşa mai departe, împărţeala se face pe tulpini, în părţi egale. B. între moştenitorii din clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi (clasa a ll-a): a) dacă la moştenire vin numai ascendenţii privilegiaţi, aceştia îşi împart moştenirea în părţi egale; b) dacă la moştenire vin numai colateralii privilegiaţi, averea succesorală se împarte între ei în părţi egale (pe capete), dacă sunt numai fraţi şi surori, sau pe tulpini, dacă printre ei se află şi/sau numai descendenţi ai acestora; c) dacă la moştenire vin atât ascendenţi privilegiaţi, cât şi colaterali privile- giaţi, părinţii iau jumătate din moştenire, pe care o împart egal între ei, cealaltă jumătate revenind colateralilor privilegiaţi, pe care o împart, după caz, pe capete sau pe tulpini; când la moştenire vine numai un ascendent privilegiat, acesta primeşte 1/4 din averea succesorală, iar colateralii privilegiaţi, care se află în concurs cu el, iau celelalte trei pătrimi. C. între moştenitorii din clasa ascendenţilor ordinari (clasa a lll-a): a) bunicii, indiferent de linia paternă sau maternă, vin la moştenire împreună, luând cote-părţi egale; conform regulii proximităţii gradului de rudenie, aceştia (chiar dacă este numai unul singur), dacă acceptă succesiunea, înlătură de la moştenire pe ascendenţii ordinari de grad mai îndepărtat (străbunicii etc.); b) aceleaşi reguli se aplică şi în cazul străbunicilor etc. D. între moştenitorii din clasa colateralilor ordinari (clasa a IV-a): a) unchii şi mătuşile primesc părţi egale din moştenire; b) în lipsa oricăruia dintre aceştia (ca urmare a faptului că între aceştia nu se află reprezentare succesorală), vin la moştenire descendenţii lor (veri ai lui de cuius), care moştenesc şi ei în părţi egale [sin. determinarea drepturilor succesorale indivize; v. şi dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor; reprezentare succesorală; împărţirea moştenirii pe linii; împărţirea moştenirii pe capete]. împărţirea moştenirii pe capete, modalitate de realizare a împărţirii succesorale, caracterizată prin aceea că moştenirea se divide în 546 împrumut părţi egale, corespunzător numărului tuturor moştenitorilor care vin să moştenească, consideraţi individual. Ea asigură aplicarea în practică a principiului egalităţii moştenitorilor aflaţi în acelaşi grad de rudenie cu defunctul şi care fac parte din aceeaşi clasă de moştenitori. De la această regulă există două excepţii: împărţirea moştenirii pe linii şi împărţirea moştenirii pe tulpini. împărţirea moştenirii pe linii, modalitate de împărţire a moştenirii folosită în ipoteza în care vin la succesiune, fie singuri, fie în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, fraţii şi surorile defunctului sau descendenţii acestora (colateralii privilegiaţi), proveniţi din căsătorii diferite şi de specificul căreia este partajarea segmentului de moştenire cuvenit tuturor acestora în două fracţiuni egale, una pentru linia paternă, iar alta pentru linia maternă. împărţirea moştenirii în mod egal între cele două linii, indiferent de numărul de moştenitori pe care-l cuprinde fiecare linie, ca şi faptul că fraţii şi surorile bune ai defunctului vin la moştenire în ambele aceste linii, iar consangvinii şi uterinii numai la linia căreia îi aparţin, face ca această modalitate de împărţire a moştenirii să constituie o abatere de la regula egalităţii dintre moştenitorii aflaţi în acelaşi grad de rudenie cu defunctul şi aparţinând aceleiaşi clase de moştenitori şi, totodată, să se analizeze ca o regulă de favoare pentru moştenitorii care se pot prevala de o dublă legătură cu defunctul. î.m.l. primeşte aplicare şi atunci când printre moştenitori se găsesc fraţi şi surori din afara căsătoriei sau din adopţie. Se aplică, de asemenea, şi în situaţiile în care la moştenire vin, prin reprezentare succesorală, şi descendenţii din fraţi şi surori ai defunctului sau numai chiar astfel de descendenţi. î.m.l. este numită în doctrină şi despicătură sau fentă [v. şi împărţirea moştenirii pe capete; împărţirea moştenirii pe tulpinii. împărţirea moştenirii pe tulpini, modalitate de împărţire a moştenirii caracteristică situaţiilor în care operează reprezentarea succesiunii şi care presupune divizarea masei succesorale în părţi egale, în funcţie de tulpinile de moştenitori care vin la succesiune, iar nu în funcţie de numărul efectiv de succesori chemaţi la moştenire, consideraţi în mod individual (cum se întâmplă în ipoteza împărţirii moştenirii pe capete). î.m.t. asigură egalitatea între moştenitorii aflaţi în aceeaşi clasă de moştenitori, atunci când unii dintre aceştia sunt prede-cedaţii lui de cuius şi, ca urmare, vin la moştenire prin reprezentare [v. şi împărţirea moştenirii pe capete; împărţirea moştenirii pe liniil. împărţirea rezervei succesorale între moştenitorii rezervatari, v. cuantumul rezervei succesorale. împrumut, v. contract de împrumut de consumaţie; contract de împrumut cu dobândă; contract de comodat. 547 împrumutat împrumutat, persoana care, în temeiul unui contract de împrumut de consumaţie, primeşte de la împrumutător, în proprietate, bunuri consumptibile pentru a le utiliza potrivit intereselor proprii, cu obligaţia să restituie, la o dată stabilită, bunuri echivalente ca natură, calitate şi cantitate, iar uneori, să îndeplinească şi o contraprestaţie (constând, de obicei, în plata unei dobânzi). împrumutător, persoana care, în virtutea unui contract de împrumut de consumaţie, predă împrumutatului bunuri consumptibile, transmi-ţându-i şi dreptul de proprietate asupra lor, pentru ca acesta să le utilizeze potrivit intereselor proprii şi să-i restituie apoi, la data stabilită, bunuri echivalente ca natură (specie), cantitate şi calitate, iar uneori şi cu obligaţia îndeplinirii unei contraprestaţii (constând, de obicei în plata unei dobânzi). în principiu, î. nu are obligaţii faţă de împrumutat; totuşi, el este ţinut responsabil pentru pagubele încercate de împrumutat din pricina viciilor ascunse ale bunurilor împrumutate, dar numai dacă avea cunoştinţă de acele vicii şi nu le-a declarat cu ocazia încheierii contractului. împrumut de stat, obligaţia generată de un contract prin care statul, în calitate de împrumutat, obţine fonduri financiare de la o persoană fizică sau juridică creditoare şi se angajează să le ramburseze, împreună cu dobânda şi cu alte costuri aferente, într-o perioadă specificată. împuternicire, v. contract de mandat; procură; puterea de a reprezenta. încetarea căsătoriei, sintagmă ce desemnează situaţia când căsătoria ia sfârşit prin efectul morţii sau al declarării judecătoreşti a morţii unuia din soţi, ori ca urmare a încheierii unei noi căsătorii de către soţul celui declarat mort printr-o hotărâre judecătorească, ulterior anulată. Căsătoria încetează în trei situaţii, şi anume: moartea unuia dintre soţi, declararea judecătorească a morţii unuia din soţi şi recăsătorirea soţului celui care fusese declarat mort, urmată de anularea hotărârii judecătoreşti a declaraţiei de moarte. Spre deosebire de desfiinţarea căsătoriei prin constatarea sau declararea nulităţii ei, când efectele desfiinţării se produc atât pentru trecut (ex tune), cât şi pentru viitor (ex nune), în cazul î.c. efectele acesteia se produc numai pentru viitor. Moartea unuia dintre soţi este un mod firesc de încetare a căsătoriei. Actul căsătoriei fiind un act juridic încheiat intuitu personae, moartea unuia dintre soţi face ca acest act să înceteze a mai produce efecte. Deşi căsătoria încetează numai pentru viitor, unele efecte ale ei se menţin şi după această dată. Astfel: a) soţul supravieţuitor care prin căsătoria încetată luase numele de familie al celuilalt soţ, păstrează acel nume şi după încetarea căsătoriei; b) soţul supravieţuitor care nu a împlinit vârsta de 18 ani îşi menţine capacitatea de exerciţiu 548 încetarea contractului dobândită prin căsătorie; c) dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor se naşte la moartea celuilalt soţ. Declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi produce aceleaşi efecte ca şi moartea fizic constatată (prin examinarea cadavrului). în acest caz, hotărârea declarativă de moarte stabileşte data când s-a produs decesul. Articolul 22 C. fam. prevede că „în cazul în care soţul unei persoane declarate moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii". Prin efectul hotărârii declarative de moarte, căsătoria încetează, iar soţul supravieţuitor se poate recăsători. Dacă, ulterior recăsătoririi celuilalt soţ, hotărârea declaraţiei de moarte este anulată, în principiu noua căsătorie se consideră valabil încheiată, presupunându-se că vechea căsătorie a încetat pe data şi prin efectul încheierii noii căsătorii. Trebuie însă făcută distincţia între soţul care se recăsătoreşte cu bună-credinţă şi cel care procedează la încheierea noii căsătorii cu rea-credinţă. Astfel, când soţul care s-a recăsătorit a fost de bună-credinţă, neştiind că cel declarat mort trăieşte, el este ocrotit de lege prin recunoaşterea valabilă a noii căsătorii; dacă însă soţul care s-a recăsătorit a fost de rea-credinţă, ştiind că cel declarat mort trăieşte, el este culpabil de bigamie şi, ca urmare, cea de-a doua căsătorie este nulă, fiind menţinută ca vala- bilă căsătoria anterioară, datorită faptului că anularea hotărârii de moarte produce efect retroactiv. încetarea comunităţii de bunuri a soţilor, v. efectele divorţului. încetarea contractului pentru imposibilitate fortuită de executare a obligaţiei uneia dintre părţi, mijloc specific de stingere a obligaţiilor asumate printr-un contract sinalagmatic şi, totodată, consecinţă directă a principiului interdependenţei obligaţiilor reciproce ale părţilor în contractele de acest gen, de specificul căruia este că, atunci când obligaţia uneia din părţile contractante devine imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, obligaţia corelativă a celeilalte părţi se stinge şi ea, antrenând încetarea contractului, rămas fără conţinut. Contractul încetează retroactiv, în sensul că cele două obligaţii reciproce se sting concomitent, ca şj cum nu ar fi existat vreodată. încetarea contractului pe această cale se deosebeşte de rezoluţiunea contractului sub următoarele aspecte: a) în timp ce rezoluţiunea contractului intervine ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiei asumate contractual de una din părţi, încetarea contractului survine pentru imposibilitate fortuită de executare; b) în caz de neexecutare culpabilă, creditorul are opţiunea între a cere executarea şi a cere rezoluţiunea contractului, iar instanţa poate acorda debitorului un 549 încetarea plăţilor termen de graţie; în caz de imposibilitate fortuită de executare, problema unei astfel de opţiuni nu se poate pune, nefiind posibilă executarea; c) în principiu, rezoluţiunea este judiciară, iar încetarea contractului operează întotdeauna de plin drept, instanţa fiind chemată doar să constate situaţia în sine, în eventualitatea unei neînţelegeri între părţi; d) în caz de rezolu-ţiune, contractantul în culpă poate fi obligat la daune-interese, dar în cazul imposibilităţii fortuite de executare, debitorul nu datorează despăgubiri, el nefiind în culpă. Efectele imposibilităţii fortuite de executare sunt: încetarea contractului, stingerea obligaţiilor generate de acesta, suportarea de către una din părţi a riscului pieirii lucrului şi a riscului contractului. încetarea plăţilor, v. stare de încetare a plăţilor. închirierea locuinţelor, expresie prin care se desemnează, în limbajul juridic, contractul de închiriere având ca obiect o locuinţă, considerat prin prisma particularităţilor sale ce decurg din regimul legal sub incidenţa căruia se află. Legea nr. 114/1996, republicată, cuprinde reglementări referitoare la închirierea locuinţelor în general şi vizând, totodată, închirierea unor categorii speciale de locuinţe, cum sunt cele sociale, de serviciu, de intervenţie, de necesitate şi de protocol. Normele juridice aplicabile tuturor formelor de închiriere a locuinţelor consacră următoarele reguli incidente în acest domeniu: a) art. 21 din Legea nr. 114/1996, republicată, prevede că închirierea locuinţelor se face pe baza acordului dintre proprietar şi chiriaş, constatat printr-un contract scris, care trebuie înregistrat la organele fiscale teritoriale în vederea impozitării venitului realizat din chirii; nimic nu se opune ca închirierea să fie făcută şi de către o altă persoană decât proprietarul, dacă acea persoană are dreptul de a culege fructele bunului (cum este cazul uzufructuarului şi al titularului unui drept de administrare); b) art. 22 din aceeaşi lege declară nule de drept acele clauze din contractul de închiriere care: obligă chiriaşul să recunoască sau să plătească în avans proprietarului orice sumă cu titlu de reparaţie ce cade în sarcina proprietarului; instituie responsabilitatea colectivă a chiriaşilor în caz de degradare a elementelor de construcţii şi a instalaţiilor, a obiectelor şi dotărilor aferente spaţiilor comune; impun chiriaşilor să facă asigurări de daune; exonerează proprietarul de obligaţiile ce îi revin potrivit prevederilor legale; autorizează pe proprietar să obţină venituri din neres-pectarea clauzelor contractului de închiriere; c) Legea nr. 114/1996 conţine reglementări graţie cărora contractul de închiriere al locuinţelor generează efecte specifice, precum: unele aspecte relative la obligaţiile proprietarului, la obligaţiile chiriaşului şi la preluarea contractului de către alte persoane în cazul părăsirii definitive a locuinţei de către titularul contractului de 550 închirierea locuinţelor închiriere ori al decesului acestuia. Principalele obligaţii ce revin proprietarului sunt: să predea chiriaşului locuinţa în stare normală de folosinţă; să ia măsuri pentru repararea şi menţinerea în stare de siguranţă în exploatare şi de funcţionalitate a clădirii pe toată durata închirierii locuinţei; să întreţină în bune condiţii elementele structurii de rezistenţă a clădirii, elementele de construcţie exterioare ale clădirii (acoperiş, faţadă, împrejmuiri, pavimente), curţile şi grădinile, precum şi spaţiile comune din interiorul clădirii (ascensor, hidrofor, instalaţii de alimentare cu apă, de canalizare, instalaţii de încălzire centrală şi de preparare a apei calde, instalaţii electrice şi de gaze, centrale termice etc.). Dacă proprietarul nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin cu privire la repararea şi întreţinerea locuinţei închiriate, iar degradările produse sunt de natură să afecteze folosinţa normală a clădirii sau a locuinţei, lucrările pot fi executate de către chiriaş în contul proprietarului - reţinând contravaloarea acestora din chirie - dacă la sesizarea scrisă a chiriaşului proprietarul nu ia măsuri de executare a lucrărilor în termen de 30 de zile. Chiriaşului îi revin următoarele obligaţii: efectuarea lucrărilor de întreţinere, reparaţii sau înlocuire a elementelor de construcţii şi instalaţii din folosinţa exclusivă; repararea sau înlocuirea elementelor de construcţii şi de instalaţii deteriorate din folosinţa comună, ca urmare a folosirii lor necorespunzătoare, indiferent dacă acestea sunt în interiorul sau în exteriorul clădirii; dacă persoanele care au produs degradarea nu sunt identificate, cheltuielile de reparaţii vor fi suportate de cei care au acces sau folosesc împreună elementele de construcţii, de instalaţii, obiectele şi dotările aferente; asigurarea curăţeniei şi igienizării interiorului locuinţei şi la părţile de folosinţă comună pe toată durata contractului de închiriere. Obligaţiile menţionate subzistă în sarcina chiriaşului şi în cazul subînchirierii de către acesta în favoarea unei terţe persoane. în cazul părăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului de închiriere sau al decesului acestuia, precum şi în cazul titularului de contract, nerezident, care, fără a fi detaşat, nu a mai folosit locuinţa mai mult de 2 ani, fără întrerupere, închirierea continuă, după caz: în beneficiul soţului sau al soţiei, dacă a locuit împreună cu titularul; în beneficiul descendenţilor sau al ascendenţilor, dacă au locuit împreună cu acesta; în beneficiul altor persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin un an şi care au fost înscrise în contrac-tul de închiriere. în cazul mai multor cereri, beneficiul contractului de închiriere se dispune prin hotărâre judecătorească. în lipsa acestor persoane care pot solicita locuinţa, contractul de închiriere încetează în termen de 30 de zile de la data părăsirii domiciliului de către titularul contractului sau de la data înregistrării decesului ori de 36. 551 închirierea locuinţelor de protocol la împlinirea termenului de 2 ani de nefolosire neîntreruptă a locuinţei; d) art. 31 din Legea nr. 114/1996 prevede că chiria practicată pentru locuinţe trebuie să acopere cheltuielile de administrare, întreţinere şi reparaţii, impozitele pe clădiri şi pe teren, precum şi recuperarea investiţiei, în funcţie de durata normată stabilită potrivit prevederilor legale, precum şi un profit supus negocierii între părţi. Aceste dispoziţii se aplică numai locuinţelor proprietate privată. Articolul 32 din aceeaşi lege dispune că nivelul maxim al chiriei pentru locuinţele aflate în proprietatea statului se stabileşte prin lege specială. Chiria maximă pentru aceste locuinţe se diferenţiază pe categorii de localităţi şi pe zone de către consiliile locale, după criteriile avute în vedere la stabilirea impozitelor şi a taxelor locale pentru terenuri; e) art. 26 din Legea nr. 114/1996 precizează că locatarul poate subîn-chiria, modifica sau îmbunătăţi locuinţa deţinută, numai cu acordul prealabil scris al proprietarului, în condiţiile stabilite de acesta, dacă operaţiunile juridice menţionate nu au fost interzise prin contractul de închiriere; f) art. 33 din aceeaşi lege prevede că schimbul de locuinţe este permis, dar numai cu avizul autorităţii care a aprobat închirierea (atunci când este cazul) sau al proprietarilor-locatori; g) Legea locuinţei prevede că încetarea contractului de închiriere are loc în următoarele cazuri: expirarea termenului prevăzut în contract; denunţarea unilaterală de către locatar; rezilierea cu titlu de sancţiune, la cererea locatorului; rezilierea cu titlu de sancţiune, la cererea asociaţiei de proprietari; neuzul locuinţei şi decesul chiriaşului. închirierea locuinţelor cu destinaţie de reşedinţă oficială şi a celor de protocol, expresie prin care se desemnează închirierea locuinţelor destinate utilizării de către persoanele care sunt alese sau numite în unele funcţii ori demnităţi publice, exclusiv pe durata exercitării acestora. Lista imobilelor cu destinaţie de reşedinţă oficială, a celorlalte locuinţe de protocol, precum şi condiţiile pe care acestea trebuie să le îndeplinească, inclusiv cele de dotare şi confort, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Preşedintele României, preşedintele Senatului, preşedintele Camerei Deputaţilor şi Primul-ministru beneficiază de câte o locuinţă de protocol, ca reşedinţă oficială. Aceste reşedinţe se atribuie de către Guvern, iar contractele de închiriere pentru acestea vor fi încheiate între Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" şi serviciile de specialitate ale instituţiilor în care persoanele îndreptăţite îşi desfăşoară activitatea. La cerere, pot beneficia de locuinţă de protocol, cu plata chiriei prevăzute de lege, persoanele care îndeplinesc următoarele funcţii publice: vicepreşedinţi ai Senatului şi Camerei Deputaţilor, miniştrii de stat, miniştrii şi asimilaţii acestora, 552 închirierea locuinţelor sociale preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele Curţii Constituţionale, preşedintele Curţii de Conturi, preşedintele Consiliului Legislativ şi avocatul poporului, pe durata exercitării mandatului. Atribuirea acestor locuinţe se face prin decizie a primului-ministru şi numai dacă aceste persoane nu deţin în localitatea în care-şi desfăşoară activitatea o locuinţă care să corespundă condiţiilor stabilite de lege pentru locuinţele de protocol. Pentru locuinţele de protocol, contractul de închiriere se încheie între Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" şi beneficiarii direcţi. Contractele având ca obiect asemenea locuinţe încetează de drept în termen de 60 de zile de la data eliberării din funcţie a beneficiarului. închirierea locuinţelor de intervenţie, expresie prin care se desemnează închirierea locuinţelor destinate cazării personalului unităţilor economice sau bugetare, care, prin contractul de muncă, îndeplineşte activităţi sau funcţii ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în cadrul unităţilor economice. Potrivit dispoziţiilor art. 54 alin. (1) din Legea nr. 114/1996, republicată, locuinţele de intervenţie urmează regimul juridic aplicabil locuinţelor de serviciu. închirierea locuinţelor de necesitate, expresie prin care se desemnează închirierea locuinţelor destinate cazării temporare a per- soanelor şi familiilor ale căror locuinţe au devenit inutilizabile în urma unor catastrofe naturale sau accidente, sau ale căror locuinţe sunt supuse demolării în vederea realizării de lucrări de utilitate publică, precum şi lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua în clădiri ocupate de locatari. Locuinţele de necesitate se finanţează în condiţiile stabilite de lege pentru locuinţele sociale [art. 55 alin. (1) din Legea nr. 114/1996, republicată], iar în cazuri de extremă urgenţă consiliile locale pot declara drept locuinţe de necesitate locuinţele libere aflate în fondul de locuinţe sociale. Locuinţele de necesitate libere se pot constitui temporar ca fond de locuinţe sociale. î.l.n. se face în baza hotărârii consiliului local persoanelor îndreptăţite, temporar, până la înlăturarea efectelor care au făcut inutilizabile locuinţele acestora. închirierea locuinţelor de serviciu, expresie prin care se desemnează închirierea locuinţelor destinate funcţionarilor publici, angajaţilor unor instituţii sau agenţi economici, acordată în condiţiile contractului de muncă. Caracteristica contractului de î.l.s. este faptul că acesta reprezintă întotdeauna un accesoriu al contractului de muncă al chiriaşului. închirierea locuinţelor sociale, sintagmă prin care se desemnează închirierea locuinţelor care se atribuie cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii, a căror situaţie economică nu le permite 553 închirierea suprafeţelor locative accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţii. Legea [art. 42 alin. (1) din Legea nr. 114/1996, republicată] stabileşte că au dreptul la locuinţă socială în vederea închirierii, familiile cu un venit mediu net lunar pe ultimele 12 luni cu cel puţin 20% sub nivelul venitului net lunar pe membru de familie sau, după caz, pe persoană. Nu pot beneficia de locuinţă socială persoanele care: deţin în proprietate o locuinţă; au înstrăinat o locuinţă după data de 1 ianuarie 1990; au beneficiat de sprijinul statului în credite şi execuţie pentru realizarea unei locuinţe; deţin în calitate e chiriaş o altă locuinţă din fondul locativ de stat. Aceste locuinţe se repartizează de către consiliile locale, conform ordinii de prioritate pe care acestea le stabilesc. Contractele de închiriere a unor astfel de locuinţe se încheie pe o durată de 5 ani, cu posibilitatea prelungirii, în condiţiile menţinerii situaţiei care a fost avută în vedere la încheierea sa. Specificul unui astfel de contract constă în faptul că nivelul chiriei ce se achită de către chiriaş nu poate depăşi 10% din venitul net lunar, calculat pe ultimele 12 luni pe familie, eventuala diferenţă până la valoarea reală a chiriei fiind subvenţionată de la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale unde este situată locuinţa. în cazul în care venitul net lunar pe familie se modifică, locatorul va modifica în mod corespunzător chiria plătită efectiv de chiriaş, precum şi subven- ţia acordată. Legea nr. 114/1996 prevede că beneficiarii locuinţelor sociale nu pot subînchiria, cesiona dreptul de locuire sau să schimbe destinaţia spaţiului închiriat, sub sancţiunea rezilierii contractului de închiriere şi a suportării eventualelor daune aduse locuinţei sau clădirii în care aceasta se află. Contractul de închiriere încetează, prin rezilierea acestuia, conform dreptului comun în materie. Legea nr. 114/1996, republicată, prevede, în art. 45 şi art. 46, două cazuri speciale de reziliere aplicabile contractului de Î.I.S., şi anume: a) după ce instituie în sarcina titularului contractului de închiriere obligaţia de a comunica locatorului, în termen de 30 de zile, orice modificare produsă în venitul net lunar al familiei sale, prevede că nerespec-tarea acestei obligaţii atrage rezilierea contractului; b) în cazul în care venitul mediu net lunar pe familie realizat în 2 ani consecutivi depăşeşte cu peste 20% nivelul minim prevăzut de lege, iar titularul contractului de închiriere nu achită valoarea reală (nominală) a chiriei în termen de 90 de zile de la comunicare, contractul este reziliat. închirierea suprafeţelor locative cu altS destinaţie decât aceea de locuinţă proprietate de stat, a regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, sintagmă prin care se desemnează închirierea spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, aflate în proprietatea statului 554 îndatorirea de a creşte şi a educa copilul (birouri, depozite, garaje etc.) pe baza aprobării prealabile, după caz, a Guvernului sau a organului administraţiei locale de stat. Această regulă se aplică atât bunurilor proprietate de stat aparţinând administraţiei centrale şi locale, cât şi celor aparţinând regiilor autonome sau societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat. Spaţiile aparţinând persoanelor fizice şi societăţilor comerciale cu capital majoritar privat se închiriază în condiţiile dreptului comun. încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare în cazul desfacerii căsătoriei, v. efectele divorţului. încredinţarea copilului unor rude, unor alte persoane ori unei instituţii de ocrotire, sancţiune pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la persoana copilului minor, aplicată părinţilor acestuia pentru motive temeinice. Prin motive temeinice se înţelege acele împrejurări care dovedesc că părinţii se fac vinovaţi de neglijenţă în exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, ceea ce face ca dezvoltarea fizică, intelectuală, morală ori sănătatea copilului să fie pusă în pericol în casa părintească. Potrivit art. 58 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile acestei legi, după caz, la: a) o persoană sau familie; b) un asistent maternal; c) un serviciu de tip rezidenţial, prevăzut la art. 110 alin. (2) din lege şi licenţiat în condiţiile legii. Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament. Măsura plasamentului se stabileşte de către comisia pentru protecţia copilului, cu acordul părinţilor, în situaţiile în care copilul nu mai poate fi lăsat în grija acestora din motive neimputabile lor însă, precum şi atunci când copilul a săvârşit o faptă penală şi/sau nu răspunde penal. îndatorirea de a creşte şi a educa copilul, obligaţie ce revine părinţilor cu privire la persoana copilului minor, constituind un element al conţinutului ocrotirii părinteşti şi care constă în îndatorirea acestora de a se îngriji de sănătatea şi de dezvoltarea fizică a copilului, de educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională, potrivit cu însuşirile lui. î.c.e.c. însumează un complex de obligaţii, toate urmărind acelaşi scop: asigurarea dezvoltării fizice şi intelectuale a copilului, formarea şi modelarea personalităţii sale. Aceste obligaţii sunt: de a se îngriji de sănătatea şi de dezvoltarea fizică a copilului, obligaţia de a-l educa, de a se îngriji de învăţătura şi pregătirea sa profesională, obligaţia 555 îndatorirea de a întreţine copilul de a-l supraveghea şi îndruma. Părinţilor li se recunoaşte, în vederea îndeplinirii acestei îndatoriri, dreptul de corecţie, a cărui exercitare însă ei trebuie să o facă în aşa fel încât să aibă un caracter educativ. îndatorirea de a întreţine copilul, obligaţie legală ce incumbă părinţilor ca element al conţinutului ocrotirii părinteşti, în virtutea căreia aceştia sunt ţinuţi să asigure mijloacele materiale necesare unei dezvoltări fizice şi intelectuale normale, precum şi învăţăturii şi pregătirii profesionale corespunzătoare a copilului lor minor. De regulă, î.î.c. se îndeplineşte de către fiecare dintre părinţi în mod voluntar, potrivit nevoilor copilului; în cazul ivirii de neînţelegeri, întinderea obligaţiei de întreţinere datorată de părinţi minorului, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se vor stabili de către instanţa judecătorească, cu ascultarea autorităţii tutelare. Î.î.c. are următoarele caractere specifice: a) fiind o manifestare a ocrotirii părinteşti, se distinge prin nereciprocitate: numai părintele datorează întreţinere copilului minor, nu şi acesta din urmă părintelui; b) cuantumul întreţinerii se stabileşte în limitele unui plafon legal (până la o pătrime din câştigul de muncă al debitorului pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii - art. 94 C. fam.); în funcţie de nevoia beneficiarului ei, poate fi inferior, dar nu superior acelui plafon; în aplicarea plafonului legal nu interesează numărul copiilor reclamanţi, ci numărul copiilor faţă de care părintele pârât este ţinut de obligaţia de întreţinere; c) obligaţia de întreţinere se execută fie în natură, fie în bani, potrivit cu cele ce se vor decide de instanţa judecătorească; d) creanţa de întreţinere, ca şi îndatorirea de întreţinere au un caracter strict personal; e) cu excepţiile expres prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere a copilului minor nu este transmisibilă moştenitorilor; f) î.î.c. este o obligaţie solidară, copilul având dreptul de la fiecare din părinţi la întreaga întreţinere de care are nevoie; părintele care prestează întreaga întreţinere este îndreptăţit să se întoarcă împotriva celuilalt părinte, pretinzându-i restituirea părţii plătite pentru el. înfiinţarea persoanei juridice, mod în care, potrivit legii, poate fi constituit un subiect colectiv de drept civil. în funcţie de categoria şi felul persoanei juridice, pentru constituirea acesteia, ca subiect de drept distinct, este necesar şi suficient un singur act juridic, căruia legea îi recunoaşte efectul constitutiv. Uneori, legea cere perfectarea a două sau mai multe acte juridice, care împreună produc efectul înfiinţării unui nou subiect de drept. Cât priveşte persoana juridică privată (denumită şi persoană juridică de tip „asociativ" sau „asociativă"), constituirea acesteia este dominată de principiul libertăţii de asociere, consacrat de 556 înfiinţarea persoanei juridice prin act autorizat art. 40 din Constituţia României. Procedura de constituire a unei astfel de persoane juridice debutează ca o fază consensuală, cu exprimarea voinţei în vederea adoptării actelor de înfiinţare (contract de societate etc.). înfiinţarea persoanelor juridice de drept privat are loc prin manifestarea de voinţă a părţii sau, mai ales, a părţilor, dar cu respectarea unor cerinţe legale necesare pentru valabilitatea (validarea) actelor constitutive. Instanţa de judecată verifică îndeplinirea acestor cerinţe legale. Pentru validitatea actelor constitutive este necesar a fi îndeplinite şi anumite condiţii de formă şi de publicitate. î*p.j. nu se confundă cu reorganizarea persoanei juridice, deşi uneori reorganizarea are ca efect şi constituirea unor persoane juridice. Normele legale generale referitoare la î.p.j. sunt consacrate prin art. 28 şi urm. din Decretul nr. 31/1954. Pe lângă aceste norme, ce formează dreptul comun în materie, sunt în vigoare şi un set de reglementări specifice care privesc înfiinţarea diferitelor categorii de persoane juridice. în armonie cu dispoziţiile normative incidente în domeniu, există următoarele moduri de î.p.j.: a) prin actul de dispoziţie al organului de stat competent; b) prin actul de înfiinţare al celor ce o constituie, recunoscut de organul competent, care verifică numai dacă sunt întrunite cerinţele legii pentru ca acea persoană juridică să poată lua fiinţă; c) prin actul de înfiinţare al celor ce o constituie, cu prealabila autorizare a organului competent a aprecia oportunitatea înfiinţării ei; d) prin alte moduri reglementate de lege [v. şi înfiinţarea persoanei juridice prin act autorizat; înfiinţarea persoanei juridice prin act de dispoziţie; înfiinţarea persoanei juridice prin act recunoscut; înfiinţarea persoanei juridice prin alt mod decât modurile nominalizate de lege]. înfiinţarea persoanei juridice prin act autorizat, mod de constituire a subiectului colectiv de drept, presupunând două acte juridice distincte, şi anume actul adoptat de cel sau cei care înfiinţează persoana juridică şi actul organului competent să autorizeze înfiinţarea. Acest din urmă act constituie o emanaţie a voinţei juridice a organului puterii executive de profil, care, de regulă, este ministerul în competenţa căruia se situează scopul persoanei juridice care se înfiinţează. Când se înfiinţează societăţi comerciale cu obiect specific de activitate, autorizarea are caracter preponderent profesional. Aşa se întâmplă în cazul societăţii comerciale cu obiect specific de activitate (asistenţă medicală, farmacie, activităţi bancare sau utilizarea unor produse toxice, explozive, radioactive etc.), când autorizaţia se obţine din partea organelor de specialitate competente. Pentru funcţionarea în România a unei fundaţii străine, autorizarea se dă de către Guvern, în principiu, autorizarea înfiinţării se realizează prin acte ale organelor judecătoreşti, iar nu prin acte 557 înfiinţarea persoanei juridice prin act de dispoziţie ale organelor puterii executive. Astfel, autorizaţia de înfiinţare a partidelor politice (şi a organizaţiilor obşteşti) se dă de Tribunalul Bucureşti; fundaţiile şi asociaţiile cu scop nepatrimonial se autorizează de către tribunale, pe baza avizului ministerului de resort; pentru reprezentanţele societăţilor comerciale şi organizaţiile economice străine se cere autorizarea Departamentului Comerţului din Ministerul Industriei şi Comerţului; pentru societăţile agricole autorizarea se dă de către judecătorie, sub forma încheierii; Camerele de Comerţ şi Industrie din România se înfiinţează prin autorizarea dată de Guvern; societăţile bancare se înfiinţează pe baza autorizării date de Banca Naţională a României etc. [v. şi înfiinţarea persoanei juridice]. înfiinţarea persoanei juridice prin act de dispoziţie, mod de înfiinţare a persoanei juridice, care se distinge prin aceea că subiectul colectiv de drept este constituit pe baza unui act individual emis de un organ de stat competent, care conţine dispoziţia de înfiinţare a acelui subiect de drept. Sunt acte de dispoziţie susceptibile să producă această consecinţă: legea (ca act individual) adoptată de Parlamentul României, hotărârea de guvern (ca act individual), hotărârea consiliului judeţean sau local (act individual). Prin act de dispoziţie al organului competent se înfiinţează persoane juridice de stat, şi anume: organele puterii legislative (Camera Deputaţilor şi Senatul); organele puterii executive (Preşedinţia, Guvernul României, ministerele); organele puterii judecătoreşti; unităţile administrativ-teritoriale (comună, oraş, judeţ); instituţiile de stat; regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat [v. şi înfiinţarea persoanei juridice]. înfiinţarea persoanei juridice prin act recunoscut, mod de înfiinţare a subiectului colectiv de drept, de specificul căruia este faptul că, în esenţă, constituirea respectivului subiect de drept presupune două acte juridice distincte, şi anume un act juridic adoptat de cei ce constituie persoana juridică şi un act de recunoaştere a actului de înfiinţare. Primul act (actul de înfiinţare) este adoptat de persoane fizice şi juridice care se asociază în vederea participării la raporturi juridice ca un singur şi autonom subiect de drept în vederea realizării în comun a anumitor activităţi. Cel de-al doilea act (de recunoaştere) aparţine unui organ competent; prin acest act se recunoaşte valabilitatea actului de înfiinţare şi, implicit, efectele pe care acesta le produce în privinţa constituirii unui nou subiect de drept. Actul de înfiinţare, prin el însuşi, nu are ca efect dobândirea personalităţii juridice; în acest scop este necesar şi actul de recunoaştere [v. şi înfiinţarea persoanei juridice]. înfiinţarea persoanei juridice prin alt mod decât modurile nominalizate de lege, mod de 558 înlesnire de plată înfiinţare a subiectului colectiv de drept, de specificul căruia este faptul că vizează toate cazurile atipice de constituire a diferitelor persoane juridice. Prin acest mod se înfiinţează persoane juridice care, datorită specificului în care are loc constituirea lor, nu se încadrează în modurile tipice de înfiinţare a subiectelor colective de drept (act de dispoziţie, act de înfiinţare recunoscut, act de înfiinţare autorizat). Pe această cale atipică se înfiinţează următoarele persoane juridice: statul român (pe care însăşi legea îl declară direct ca având calitate de persoană juridică); misiunile diplomatice şi oficiile consulare; asociaţiile de proprietari; asociaţiile de cooperare pentru constituirea de locuinţe proprietate personală etc. [v. şi înfiinţarea persoanei juridice]. înlesnire de plată, beneficiu acordat de lege sau de instanţa de judecată debitorului în legătură cu executarea^obligaţiilor sale faţă de creditor. î.p. are ca finalitate stimularea debitorilor de a-şi realiza de bunăvoie obligaţiile ce le revin; ele sunt de natură să evite, în unele cazuri, chiar şi insolvabilitatea datornicilor. în dreptul comun se cunoaşte o singură î.p., care vizează acordarea unui termen de graţie în favoarea debitorului. în cadrul procedurii execuţionale privitoare la urmărirea creanţelor statului împotriva persoanelor fizice sunt cunoscute următoarele î.p.: a) oferirea de către debitor a plăţii în rate. în cursul urmăririi mobiliare sau imobiliare, debitorul poate solicita ca plata datoriei să se facă în rate; pentru obţinerea î.p. debitorul trebuie să semneze un angajament scris, care constituie titlu executoriu; prin intermediul angajamentului debitorul consimte, dacă este încadrat în muncă, ca ratele să i se reţină din retribuţie. Dacă există un singur creditor, ratele se consemnează direct pe numele acestuia; în ipoteza pluralităţii de creditori, ratele se consemnează la dispoziţia organului de executare. Angajamentul scris al debitorului întrerupe prescripţia dreptului de a cere executarea silită. Măsurile de asigurare şi de urmărire luate anterior angajamentului scris al debitorului rămân în fiinţă. Dacă debitorul nu-şi respectă angajamentul asumat, organul de executare va continua urmărirea silită; b) învoiala scrisă a debitorului, dată înainte de declanşarea procesului. Debitorul îşi poate asuma obligaţia de a plăti datoria în rate chiar şi înainte de promovarea acţiunii. Pentru asigurarea plăţii integrale este obligatorie luarea unor garanţii corespunzătoare. înscrisul care constată învoiala părţilor constituie titlu executoriu; în caz de neplată, debitorul datorează dobânzi la sumele ce nu au fost achitate la data când acestea au devenit exigibile; c) angajamentul de plată semnat de către o altă persoană decât debitorul. Este posibil ca o terţă persoană să-şi asume un angajament scris pentru plata în rate a datoriei; angajamentul asumat în aceste condiţii intervine 559 înregistrarea adopţiei doar după obţinerea unui titlu executoriu; d) pentru creanţele ce se urmăresc prin organele financiare, Ministerul Finanţelor poate acorda (direct sau prin administraţiile financiare) amânări de plată, eşalonări de plată, reduceri, scutiri de amenzi şi de majorări ori de impozite [v. şi termen de graţie]. înregistrarea adopţiei, operaţie de înscriere în registrele de stare civilă a menţiunilor corespunzătoare cu privire la actul juridic al adopţiei. în cazul adopţiei se va întocmi un nou act de naştere de către autoritatea administraţiei publice de la domiciliul adoptatului sau în raza căreia se află sediul instituţiei de ocrotire în îngrijirea căreia se găseşte adoptatul. Dacă adoptatorul este străin sau cetăţean român cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, serviciul competent să întocmească noul act de naştere este, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, cel de la domiciliul adoptatului sau cel de la sediul instituţiei de ocrotire, în cazul copiilor aflaţi în îngrijirea acestuia. Dacă adoptatorul este cetăţean român cu domiciliul stabil în România, înregistrarea hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei se va face la serviciul de stare civilă de la domiciliul copilului sau, după caz, de la sediul instituţiei de ocrotire în îngrijirea căreia se află copilul adoptat, în acest fel putându-se face şi menţionarea pe vechiul act de naştere despre întocmirea noului act. înregistrarea mărcii (de fabrică, de comerţ sau de serviciu), v. marcă; prioritatea depozitului; prioritatea de expoziţie. înregistrarea naşterii, înscrierea (notarea) evenimentului naşterii unei persoane în registrul de stare civilă, prin întocmirea în acest registru a actului de stare civilă pe baza căruia persoanei interesate i se poate elibera certificatul de naştere. î.n. se face în baza unei declaraţii verbale date de unul dintre părinţi, iar dacă, din diferite motive, nu o pot face, obligaţia declarării revine medicului, persoanelor care au fost de faţă la naştere sau personalului din unitatea în care a avut loc naşterea, rudelor ori vecinilor care au luat cunoştinţă despre naşterea copilului, precum şi pe baza actului de identitate al mamei şi al declarantului, a certificatului medical constatator al naşterii şi, după caz, a certificatului de căsătorie al părinţilor. Declararea naşterii se face în termen de 15 zile pentru copilul născut viu şi în termen de 3 zile pentru copilul născut mort. Termenele se socotesc de la data naşterii. în cazul în care copilul născut viu a decedat înăuntrul termenului de 15 zile, declararea naşterii se face în termen de 24 de ore de la data decesului. Pentru copilul născut mort se întocmeşte numai actul de naştere. î.n. se face la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială s-a produs evenimentul naşterii. Dacă naşterea a avut loc în tren, 560 înscriere ipotecară pe o navă sau aeronavă, ori într-un alt mijloc de transport în timpul călătoriei pe teritoriul României, î.n. se face la autoritatea administraţiei publice locale a locului de coborâre sau de debarcare. în cazul în care naşterea a avut loc pe o navă, în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române, naşterea se înregistrează în jurnalul de bord de către comandantul navei. Dacă naşterea are loc pe o aeronavă, în timpul unei călătorii în afara teritoriului României, evenimentul se înregistrează de comandantul aeronavei în carnetul de drum. înregistrările făcute în jurnalul de bord sau în carnetul de drum vor cuprinde toate datele necesare întocmirii actului de stare civilă, precum şi semnăturile cerute de lege, ele făcând dovada evenimentului până la întocmirea actului în condiţiile prevăzute de lege. Comandantul navei sau al aeronavei eliberează persoanelor îndreptăţite o dovadă cu privire la înregistrarea făcută, iar la sosirea în ţară înaintează, prin căpitănia portului, respectiv prin comandantul aeroportului, un extras de pe jurnalul de bord sau de pe carnetul de drum, la autoritatea administraţiei publice locale a sectorului 1 al municipiului Bucureşti, care va întocmi actul de stare civilă. în caz de mobilizare, război, participare la misiuni de menţinere a păcii sau în scop umanitar, Ministerul Apărării Naţionale desemnează cadrele militare care înregistrează actele şi faptele de stare civilă ale militarilor şi ale personalului civil şi le comunică autorităţilor administraţiei publice competente. însăricit, termen prin care se desemnează, în mod generic, creditorul din raportul juridic obligaţional generat de faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză. Principala îndatorire ce revine acestuia este de a pretinde de la îmbogăţit restituirea valorii însărăcirii suferite. înscriere, înregistrare aferentă sistemului de publicitate fondat pe transcripţiuni şi inscripţiuni, constând în consemnarea unor menţiuni referitoare la actul transla-tiv care îi interesează pe terţi. Se face în registrul de inscripţiuni şi priveşte publicitatea ipotecilor şi a privilegiilor. înscriere ipotecară, operaţiune juridică prin care se înscrie dreptul de ipotecă asupra unui corp funciar, în întregul său, sau asupra părţii unui coproprietar. Ipoteca se poate înscrie numai asupra unui imobil în întregul său sau asupra cotei-părţi aparţinând unui coproprietar. Dacă ipoteca s-a constituit asupra unei părţi din construcţie, ea va fi înscrisă atât asupra acesteia, cât şi asupra cotei corespunzătoare din părţile comune indivize. Ipoteca constituită asupra unui bun viitor se poate intabula în condiţiile legii privind creditul ipotecar pentru investiţiile imobiliare, dacă în prealabil a fost notată existenţa autorizaţiei de construire şi notarea procesului-verbal de recepţie parţială. Dacă prin lege se acordă o ipotecă legală pentru garantarea 561 înscriere provizorie vreunui drept sau creanţe, acestea se vor înscrie din oficiu în cartea funciară, cu excepţia situaţiei în care părţile renunţă în mod expres la acest beneficiu; înscrierea ipotecii legale se face, de regulă, în temeiul înscrisului care conferă dreptul de a lua o inscripţie ipotecară. Ipotecile legale se vor înscrie pentru suma prevăzută în înscris; dacă creanţa nu este determinată, pentru suma maximă arătată în cerere, precum şi cuantumul dobânzii. Dacă ipoteca creanţei novate a fost rezervată pentru garantarea noii creanţe, aceasta se va înscrie, în rangul vechii ipoteci, în temeiul înscrisului care face dovada novaţiei. Cel subrogat în drepturile creditorului ipotecar va putea cere înscrierea strămutării dreptului de ipotecă în temeiul înscrisurilor ce dovedesc subrogarea [sin. inscripţie ipotecară; v. creanţă ipotecară]. înscriere provizorie, înregistrare efectuată în cartea funciară, având ca efect dobândirea, modificarea sau stingerea unui drept tabular cu rangul dobândit prin înscriere, sub condiţia şi în măsura justificării ei. Potrivit art. 29 din Legea nr. 7/1996, republicată, înscrierea provizorie poate fi cerută în următoarele situaţii: a) când dreptul real ce se cere a fi înscris este afectat de o condiţie suspensivă; b) când se solicită intabularea unui drept real în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ce nu a rămas irevocabilă; c) dacă se dobândeşte un drept tabular care, anterior, a fost înscris provizoriu; d) dacă debitorul a consemnat sumele pentru care a fost înscrisă ipoteca ori privilegiul imobiliar; e) dacă pentru soluţionarea cererii sunt necesare înscrisuri suplimentare, care nu aduc însă atingere fondului dreptului ce se cere a fi înscris şi nu fundamentează noi capete de cerere; în acest din urmă caz, solicitantul va fi înştiinţat pentru a depune într-un termen stabilit, după caz, de registrator înscrisurile necesare, sub sancţiunea radierii înscrierii provizorii. Dacă înscrisurile vor fi depuse în termenul fixat, se va proceda la justificarea înscrierii provizorii, printr-o încheiere dată de registratorul de carte funciară. Justificarea înscrierii provizorii se va face în temeiul consimţământului celui în contra căruia s-a efectuat înscrierea provizorie, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile ori a încheierii registratorului de carte funciară, în situaţia ultimului caz de înscriere provizorie menţionat. înscris, 1. (în sens larg) orice scriere care materializează pe hârtie un act juridic, precum şi orice obiect material (de exemplu, o scândură, o cărămidă, o înregistrare pe peliculă sau pe bandă magnetică etc.) care încorporează un asemenea act; 2. (în sens restrâns) mijloc legal de dovadă, constând în orice act sau document scris pe hârtie, prin care se atestă existenţa unui act juridic sau a unui fapt juridic, ori o anumită împrejurare sau situaţie privitoare la un asemenea 562 înscris autentic act. î. se caracterizează în mod obişnuit prin: exactitate, durabilitate şi caracter preconstituit; datorită acestor trăsături, el reprezintă mijlocul de probă cel mai important din sistemul dreptului nostru probator [v. şi înscris preconstituit; înscris autentic; înscris sub semnătură privată]. înscris autentic, 1. (în sens larg) orice înscris al cărui conţinut este nediscutabil, ca opus al înscrisului fals; 2. (în sens restrâns, juridic propriu-zis) înscris întocmit cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public care are dreptul de a îndeplini atribuţiile funcţiei sale în locul unde a fost făcut actul respectiv. în mod obişnuit, prin î.a. se desemnează înscrisurile notariale, dar în realitate, această categorie cuprinde şi numeroase alte acte, ca de exemplu: actele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti, procesele-verbale de îndeplinire a actelor de procedură, precum şi orice alte înscrisuri întocmite de funcţionarii de stat, în limitele competenţei lor. Uneori, legea cere forma autentică pentru valabilitatea actului juridic (cum sunt, de exemplu: împrumutul ipotecar, donaţia, împărţeala terenurilor convenită între comoşte-nitori, înstrăinarea de construcţii situate în perimetrul construibil al localităţilor etc.); datorită avantajelor de ordin probator pe care le prezintă î.a., părţile obişnuiesc însă să întocmească frecvent asemenea înscrisuri, chiar şi pentru situaţiile în care legea nu condiţionează valabilitatea actului juridic de redactarea lui în formă autentică. Sub aspectul forţei probante, î.a. se distinge prin următoarele trăsături specifice: a) face credinţă despre data sa până la înscrierea în fals; b) se bucură de prezumţia de validitate, în virtutea căreia cel ce se prevalează de el este dispensat de orice dovadă, proba contrară urmând să fie administrată de partea care-l contestă; c) atunci când constată obligaţii, iar obligaţiile respective ajung la scadenţă, poate fi învestit şi pus în executare ca orice titlu executoriu, creditorul nemaitrebuind să recurgă în acest scop la procedura judiciară; d) cât priveşte constatările personale ale agentului instrumentator, î.a. face dovada deplină, până la înscrierea în fals; celelalte menţiuni ale actului, consemnând împrejurări declarate de părţi, fac dovadă numai până la proba contrară, împrejurarea că un înscris a fost întocmit în formă autentică nu exclude posibilitatea promovării acţiunilor în anularea actului juridic respectiv pentru vicii de consimţământ sau lipsă de capacitate şi, cu atât mai puţin, pentru fraudă la lege, care poate fi dovedită prin toate mijloacele de probaţiune; de asemenea, este posibilă şi promovarea acţiunii în simulaţie, în ipoteza în care î.a. este folosit de către părţi ca mijloc pentru ascunderea adevăratelor lor raporturi juridice. Legea dispune că î.a. neregulat întocmit (fie pentru că agentul instrumentator este necompetent, fie pentru că s-au încălcat formele legale esenţiale) rămâne 563 înscris confirmativ valabil ca înscris sub semnătură privată, cu condiţia să fi fost semnat de părţi. Legea prevede opozabilitatea erga omnes a celor constatate prin î.a.; opozabilitatea lui faţă de terţi este însă privitoare numai la drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor, considerate ca fapte a căror existenţă nu poate fi ignorată de aceştia. înscris confirmativ, înscris preconstituit al cărui scop este de a consolida un act anulabil, făcând ca acel act să nu mai fie viciat. Pentru a produce acest efect, î.c. trebuie să cuprindă menţionarea obiectului, cauzei şi naturii obligaţiei, precum şi indicarea viciului care altera actul originar; din cuprinsul său trebuie să rezulte, de asemenea, intenţia manifestă a autorului actului de a acoperi acest viciu, renunţând astfel la acţiunea în anulare. înscris în formi electronică, sintagmă ce desemnează, conform Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică, o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar. înscris originar, înscris preconstituit, întocmit fie de organul instrumentator competent, fie de părţi, în scopul constatării încheierii, modificării sau stingerii unui act juridic. Fac parte din această cate- gorie, spre exemplu, înscrisurile autentice [sin. înscris primordiali. înscris preconstituit, înscrisul întocmit în mod special în scopul de a dovedi ulterior, la nevoie, un raport juridic. în mod obişnuit se confecţionează chiar în momentul perfectării actului juridic al cărui conţinut este menit să-l probeze, î.p. se clasifică în: originare, recog-nitive şi confirmative [v. şi înscris originar; înscris recognitiv; înscris confirmativi. înscris primordial, v. înscris originar. înscris recognitiv, înscris preconstituit, confecţionat spre a recunoaşte existenţa înscrisului originar, pierdut şi are scopul de a înlocui acel înscris. înscris sub semnături privată, înscris întocmit şi semnat de părţi, fără intervenţia vreunui organ de stat. Pentru valabilitatea obligaţiei ce se constată prin î.s.p. se cere o singură condiţie, şi anume semnătura părţii care se obligă. Legea asimilează î.s.p. recunoscut de cel căruia i se opune înscrisului autentic, în raporturile dintre cei care l-au subscris şi cei care le reprezintă drepturile (adică avânzii-cauză), aceasta pentru că şi într-un caz, şi în celălalt, conţinutul înscrisului nu este contestat (la cel autentic, graţie autenticităţii care îl garantează, iar la cel sub semnătură privată, datorită faptului că este recunoscut de părţi). Cel căruia i se opune un î.s.p. poate să-i conteste conţinutul sau semnătura; întârzierea creditorului tot astfel, moştenitorii şi ceilalţi succesori în drepturi ai părţii au dreptul să declare pur şi simplu că nu cunosc scrierea sau semnătura autorului lor, situaţie în care se procedează, după caz, la verificarea de scripte sau la procedura falsului. în privinţa î.s.p. nu operează o prezumţie de validitate de felul celei instituite cu privire la înscrisul autentic. î.s.p. nu sunt supuse unor condiţii speciale de formă şi conţinut, putând fi făcute în orice formă; esenţial pentru validitatea lor este ca ele să fie semnate de cel sau cei care se obligă. înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată [v. şi dată certă; bun şi aprobat; formalitatea multiplului exemplar; semnătură electronică extinsă], înstrăinare, scoaterea unui bun sau a unui drept din patrimoniul unei persoane, prin voinţa acesteia (sau prin voinţa persoanei împuternicite de aceasta sau de lege să încheie acte juridice în numele şi pe socoteala sa). î. constituie un act de dispoziţie şi poate fi făcută valabil numai de o persoană având capacitate de exerciţiu deplină; persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu fac acte de î. prin reprezentanţii lor legali (părinţi, tutore) iar cele cu capacitate de exerciţiu restrânsă pot face ele însele asemenea acte, cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului lor legal; î. bunurilor incapabilului necesită, de regulă, şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. Pentru înstrăinarea terenurilor se cere act autentic. întârziere, v. punerea în întârziere; daune-interese moratorii. întârzierea creditorului, sintagmă prin care se desemnează refuzul creditorului de a primi prestaţia ce-i datorează debitorul şi pe care acesta i-o oferă în conformitate cu prevederile legale sau cu clauzele contractuale, precum şi neîndeplinirea de către creditor a eventualelor obligaţii asumate de a săvârşi fapte sau acte, în absenţa cărora debitorul nu-şi poate executa prestaţia datorată. Creditorul va fi pus în întârziere în aceleaşi condiţii în care este pus în întârziere şi debitorul. Din momentul punerii în întârziere a creditorului, încetează întârzierea debitorului, iar riscurile pieirii lucrului trec în sarcina celui dintâi; din acelaşi moment încetează şi răspunderea debitorului pentru întârziere şi neexecutarea obligaţiilor asumate. în contractele comerciale, creditorul este responsabil de neexecutarea contractului ori de câte ori neexecutarea prestaţiei debitorului este cauzată de neîndeplinirea obligaţiilor asumate de către creditor [v. şi ofertă reală; culpa creditorului]. 565 întreruperea cursului prescripţiei extinctive întreruperea cursului prescripţiei extinctive, încetarea prescripţiei începute, ştergerea pentru trecut a efectelor acesteia şi declanşarea unei noi prescripţii de îndată ce dispare cauza care a anihilat prescripţia anterioară, î.c.p.e. survine atunci când una din împrejurările de care este condiţionată curgerea prescripţiei (anume: încălcarea dreptului subiectiv sau starea de pasivitate a titularului acestuia) dispare, fie că debitorul nu se mai împotriveşte dreptului, fie că creditorul iese din pasivitate. Legea dispune că prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; o asemenea împrejurare semnifică încetarea rezistenţei debitorului obligaţiei corelative faţă de dreptul respectiv şi îl îndreptăţeşte pe titularul acestuia să aştepte executarea acelei obligaţii, fără să întreprindă, el însuşi, vreun demers pentru a întrerupe prescripţia. Produce întreruperea prescripţiei atât recunoaşterea expresă, cât şi cea tacită care este neîndoielnică; o astfel de recunoaştere tacită poate rezulta din plata de către debitor a dobânzilor la suma datorată, din cererea debitorului ca creditorul să-i admită plata eşalonată a creanţei, precum şi din efectuarea unei plăţi parţiale ori din constituirea de către debitor a unui gaj. Recunoaşterea produce efect întreruptiv de prescripţie numai dacă debitorul adresează direct creditorului declaraţia sa de voinţă; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă ori la un organ de arbitraj necompetent; o asemenea cerere, indiferent cui a fost adresată, atestă, prin ea însăşi, ieşirea din pasivitate a titularului dreptului care se prescrie. Nu produce întreruperea prescripţiei cererea care a fost respinsă, anulată sau perimată ori la care s-a renunţat; o astfel de cerere atestă că intenţia titularului de drept de a părăsi starea de pasivitate nu a fost reală. Au efect întreruptiv de prescripţie, fiind asimilate, sub acest aspect, cu cererile de chemare în judecată sau de arbitrare, şi cererile înaintate altor organe care, potrivit legii, sunt competente să soluţioneze anumite litigii; la fel şi cererea adresată notarului public pentru eliberarea unui titlu executoriu. Introducerea unei cereri de arbitrare întrerupe prescripţia chiar atunci când a fost restituită pentru completare sau modificare, dacă este reintrodusă în termenul prevăzut de lege. în cazul în care cererea adresată organului de jurisdicţie se expediază prin poştă, întreruperea prescripţiei se produce la data când această cerere a fost predată oficiului poştal pentru expediere. î.c.p.e* prin introducerea unei cereri principale nu profită şi cererii de chemare în garanţie, care fiind, ea însăşi, un mijloc de valorificare a unui drept la acţiune, este supusă unui termen de prescripţie deosebit; c) printr-un act începător de executare. Dispoziţiile legale ce stabilesc cauzele întrerup-tive de prescripţie, având caracter 566 întreţinere de excepţie, sunt de strictă interpretare; enumerarea acestor cauze este limitativă şi nicio altă împrejurare decât cele expres menţionate de legiuitor nu poate avea ca efect întreruperea prescripţiei. î.c.p.e. produce efecte numai între părţile interesate. De la această regulă există următoarele excepţii: a) în cazul unei obligaţii solidare, introducerea cererii de chemare în judecată împotriva unuia dintre debitorii solidari, întrerupe prescripţia şi faţă de toţi ceilalţi codebitori; acţiunea introdusă numai împotriva unuia dintre moştenitorii codebitorului solidar nu are efect întreruptiv şi faţă de ceilalţi moştenitori, iar faţă de ceilalţi codebitori solidari va produce un asemenea efect, care însă este limitat la partea de datorie a moştenitorului acţionat; b) actul de întrerupere făcut de un creditor solidar profită şi celorlalţi creditori solidari; c) cererea de chemare în judecată a debitorului principal are efect întreruptiv de prescripţie şi faţă de fidejusor, dar întreruperea faţă de fidejusor nu produce efecte şi împotriva debitorului principal. Efectele întreruptive pot fi instantanee (spre exemplu, recunoaşterea debitorului) sau continuate (introducerea unei cereri de chemare în judecată); în prima ipoteză, noua prescripţie începe să curgă de îndată ce a fost întreruptă vechea prescripţie, iar în ultima ipoteză, cursul noii prescripţii începe abia de la rămânerea definitivă a hotărârii de admitere a cererii de chemare în judecată. întreţinere, termen prin care se desemnează fapta unei persoane de a pune la dispoziţia alteia cele necesare traiului, în temeiul legii sau al unui contract. î. trebuie să satisfacă atât nevoile de ordin material (procurarea şi prepararea hranei, asigurarea de îmbrăcăminte şi încălţăminte, asigurarea lenjeriei - de pat şi de corp - asigurarea medicamentelor şi îngrijirilor medicale, efectuarea curăţeniei, plata consumului de electricitate, apă, canal, combustibil etc.), cât şi nevoile de ordin spiritual, moral (culturale, artistice, ştiinţifice, de informare, de agrement etc.) neacoperite, ale celui în cauză, putând fi realizată numai prin utilizarea şi îmbinarea tuturor mijloacelor adecvate atingerii unui asemenea scop. Dacă beneficiarul î. este un minor sau un tânăr aflat în continuarea studiilor sau a pregătirii profesionale pe care le-a început în timpul minorităţii, ea va cuprinde şi mijloacele şi activităţile necesare acoperirii nevoilor specifice ale acestuia privitoare la creştere, educare, învăţătură, pregătire profesională etc. [v. şi contract de întreţinere]. 37. 567 J joc, contract aleatoriu prin care părţile îşi promit reciproc un câştig determinat (adesea reprezentând totalitatea mizelor puse în joc de fiecare), în funcţie de rezultatul anumitor fapte sau combinaţii diferite ca natură. J. sunt foarte numeroase; rezultatele lor depind, uneori, în exclusivitate de hazard, iar alteori sunt influenţate şi de intervenţia unor factori strâns legaţi de persoana jucătorilor (participanţilor): inteligenţa, dibăcia, îndemânarea acestora. Obligaţiile care rezultă din jocuri sunt lipsite de sancţiune, având deci caracterul unor obligaţii naturale; legea dispune că pierzătorul nu poate în niciun caz repeta ceea ce a plătit de bunăvoie, afară numai de cazul când câştigătorul a întrebuinţat dolul, înşelăciunea sau amăgirea, în ţările capitaliste, practicarea jocurilor de noroc este în general admisă fără niciun fel de restricţii, constituind pentru numeroşi participanţi o cauză de însărăcire, iar pentru alţii, mai puţini la număr, o sursă de îmbogăţire fără muncă; în aceste ţări, j. primeşte o largă aplicare şi în domeniul întrecerilor sportive între jucători profesionişti: câştigătorii unor asemenea întreceri sunt îndreptăţiţi să primească recompensele anticipat promise de jucători. joncţiunea posesiei, operaţie juridică ce constă în adăugarea la durata posesiei actuale a posesorului, a timpului cât lucrul a fost posedat de autorul său. Prin efectul j.p., cel de-al doilea posesor profită de timpul cât a durat posesia autorului său, spre a uzucapa bunul. J.p. este întotdeauna posibilă, dar are caracter facultativ, în sensul că posesorul actual poate opta între a continua posesia începută de autorul său şi a începe o nouă posesie în persoana sa. în cazul în care posesorul actual se prevalează de posesia autorului său, are obligaţia să o continue cu toate calităţile ori viciile acesteia; el nu poate schimba în avantajul său natura posesiei anterioare. Joncţiunea este posibilă numai în următoarele condiţii: să fie vorba de o posesie adevărată, întrucât simpla detenţie nu poate fi unită cu o posesie; cel ce invocă unirea posesiilor să fie succesor în drepturi al autorului, deoarece uzurpatorul unei posesii nu-şi poate uni propria lui posesie cu aceea a celui pe care l-a înlăturat. jurisprudenţi, totalitatea soluţiilor date de instanţele judecătoreşti în litigiile având ca obiect raporturi juridice dintr-un anumit domeniu (spre exemplu: obligaţn, moştenire, proprietate etc.). în 569 justă cauză sistemele juridice din unele ţări, j. constituie izvor de drept [sin. practică judecătorească; practică judiciară]. justă cauză, (în legătură cu îmbogăţirea fără justă cauză) temeiul de drept care justifică îmbogăţirea patrimoniului unei persoane şi sărăcirea corespunzătoare a patrimoniului unei alte persoane, temei a cărui absenţă condiţionează naşterea obligaţiei de restituire a îmbogăţirii (sau însărăcirii). Constituie o j.c. orice act juridic valabil prin efectul căruia îmbogăţitul a dobândit bunuri sau valori, fie direct de la însărăcit (printr-un contract de vânzare-cumpărare etc.), fie indirect (printr-o stipulaţie pentru altul etc.). Constituie, de asemenea, o j.c. existenţa unui drept conferit prin lege îmbogăţitului (de exemplu, posesorul care dobândeşte prin uzucapiune, debitorul care este liberat prin prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune al creditorului etc.). just titlu, orice titlu translativ de proprietate ale cărui vicii sunt ignorate de dobânditor. Au acest caracter: vânzarea, donaţia, schimbul etc. lovite de nulitate, cele provenite de la un neproprietar etc. J.t. conferă posesorului dreptul de a culege fructele. Nu au acest caracter şi nu produc acest efect actele prin care se transmite numai folosinţa lucrului, ca de exemplu, închirierea. Prin ipoteză, j.t. nu este valabil ca operaţiune transla-tivă de proprietate şi de aceea, în temeiul său, dobânditorul nu devine proprietar, ci rămâne un simplu posesor; el apare ca valabil numai în planul conştiinţei posesorului. Situaţiile cele mai frecvente sunt acelea în care vicierea titlului, deci nevalabilitatea lui, se datorează împrejurării că posesorul a dobândit un lucru de la o persoană care nu era proprietarul acestuia şi, deci, nu avea calitatea să-l transmită altuia, sau care nu avea capacitatea de a-l înstrăina ori împrejurării că actul translativ nu s-a întocmit în forma prevăzută obligatoriu de lege (de exemplu, în cazul actelor solemne sau pentru care legea cere să fie întocmite în formă scrisă). Indiferent de cauza nevalabiIităţii titlului translativ, aceasta dă dreptul posesorului de bună-credinţă să culeagă fructele bunului posedat. în cazul uzucapiunii de scurtă durată însă, titlul lovit de nulitate absolută nu este considerat j.t. just titlu putativ, titlu care există numai în credinţa posesorului; un asemenea titlu nu poate fonda uzucapiunea de scurtă durată, deoarece în acest caz legea face din justul titlu o condiţie distinctă de buna-credinţă; ca urmare, această condiţie este îndeplinită numai când titlul are o existenţă reală. în ce priveşte dobândirea fructelor - justul titlu fiind numai un element al bunei-credinţe, şi nu condiţie de sine stătătoare -credinţa în existenţa titlului ţine loc de titlu şi este suficientă pentru a justifica dreptul posesorului la fructe, chiar dacă, în realitate, titlul nu există. 570 K know-how, 1. termen de origine anglo-saxonă, ce semnifică o cunoaştere a modului în care poate fi făcut ceva. K.-h. reprezintă îndemânarea, abilitatea de a desfăşura o anumită activitate; 2. obiectul contractului de Ic-h.; în baza acestui contract, una dintre părţi, numită furnizor, transmite celeilalte părţi, numite beneficiar, în schimbul unei redevenţe, cunoştinţe tehnice ne-brevetabile sau brevetabile, dar nebrevetate, ce-i sunt necesare pentru fabricarea, funcţionarea, întreţinerea ori comercializarea unor mărfuri sau pentru elaborarea şi punerea în fabricaţie a unor tehnici sau procedee. în practică, conţinutul conceptului de k.-h. a primit o semnificaţie mai largă, cuprinzând următoarele elemente: a) abilitatea tehnică; b) experienţa tehnică; c) cunoştinţele tehnice de o mare diversitate şi cu un grad variabil de aport intelectual; d) procedee, metode, tehnici ori mijloace ce presupun o grupare de operaţiuni dispuse într-o ordine şi reunite prin scopul comun, care este obţinerea unui rezultat [v. şi obligaţia titularului de know-how faţă de beneficiar]. 571 L ISsământ succesoral, v. moştenire; avere succesorală. legat, dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care la decesul său urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său patrimoniu sau o fracţiune din acesta, sau anumite bunuri succesorale determinate. Constituie un act unilateral de voinţă, o liberalitate pentru cauză de moarte. Prin I., testatorul urmăreşte să procure un avantaj patrimonial (concretizat într-un drept real şi/sau de creanţă) legatarului, fără a pretinde sau primi de la acesta un contraechivalent. L. este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa), deoarece produce efecte juridice numai în momentul morţii testatorului: „testatorul dispune pentru timpul încetării sale din viaţă" (art. 802 C. civ.). Prin efectul I., patrimoniul testatorului nu suferă modificări cât timp acesta din urmă este în viaţă. L. se deosebeşte astfel de donaţie, care determină o micşorare actuală a patrimoniului donatorului; în cazul I. efectele acestuia se produc numai în momentul decesului testatorului. Desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament încheiat în formele prevăzute de lege şi să fie făcută personal de către testator. Dacă respectă aceste cerinţe, testatorul este liber să aleagă modalitatea de desem- nare a legatarului. Cerinţa ca desemnarea legatarului să fie făcută prin testament presupune că elementele necesare pentru identificarea acestuia (a legatarului) trebuie să se găsească în cuprinsul testamentului. Aşa fiind, dispoziţia testamentară care nu oferă în cuprinsul testamentului, cel puţin în parte, elementele necesare cu ajutorul cărora legatarul să poată fi identificat cu certitudine, este lovită de nulitate. Legatarul trebuie să fie o persoană determinată sau cel puţin determinabilă la momentul deschiderii moştenirii. Este de asemenea nul şi legatul secret prin care persoana legatarului nu este identificată în testament, ci este comunicată de către testator (verbal sau chiar în scris, dar fără respectarea formelor testamentare) unui terţ. Cât priveşte cerinţa ca desemnarea legatarului să fie făcută personal de către testator, aceasta decurge din caracterul esenţial-mente personal a testamentului ca act juridic. L. cu facultate de alegere prin care testatorul a lăsat determinarea legatarului pe seama unei terţe persoane (indicată în testament) este nul, deoarece în acest caz nu „testatorul dispune pentru timpul încetării sale din viaţă" (art. 802 C. civ.), ci dispune un terţ după moartea testatorului. L. este considerat totuşi valabil în următoarele două cazuri: când 573 legat conjunctiv legatul este făcut în favoarea unor persoane desemnate, dar testatorul lasă la aprecierea unui terţ repartizarea între acestea a bunurilor legate; când I. este făcut în favoarea unei persoane care urmează să fie aleasă de către un terţ dintr-un cerc restrâns de persoane stabilit de testator, deoarece în această ipoteză legatarul este determinabil, mai ales dacă testatorul a precizat şi criteriile de determinare a lui. în principiu, testatorul poate alege liber modul de desemnare a legatarului, nefiind obligat să respecte formele sacramentale. Astfel, indicarea directă se poate face nu numai prin indicarea numelui şi prenumelui, dar şi prin arătarea calităţii care îl individualizează pe legatar (de exemplu, nepot, frate sau soră). Desemnarea unei categorii de rude la plural masculin (de exemplu, nepoţi, fraţi etc.) cuprinde şi rude din aceeaşi categorie, de sex feminin. Desemnarea legatarului este indirectă dacă rezultă din cerinţa de exheredare (directă, parţială sau nominală) a unor moştenitori legali ce are drept rezultat mărirea cotei succesorale cuvenite comoştenitorului sau chemarea concretă la moştenire a moştenitorului subsecvent. Este indirectă desemnarea legatarului şi în cazul indicării unor elemente suficiente pentru identificarea legatarului, altele decât calitatea care îl individualizează. L. se clasifică după mai multe criterii, şi anume: a,) după obiectul dispoziţiei testamentare, există I. universale; I. cu titlu universal; I. cu titlu particular; b) în funcţie de modalităţile care le afectează existenţa: I. pur şi simplu; I. cu termen; I. sub condiţie; I. cu sarcină (sub modo). Următoarele I. sunt ineficace: când sunt lovite de nulitate; în caz de reducţiune, dacă sunt revocate; dacă devin caduce [v. şi aceste tipuri de legate]. legat conjunctiv, legat prin care două sau mai multe persoane numite colegatari, sunt chemate să moştenească acelaşi bun în întregul său. în cazul în care toţi colegatarii pot şi acceptă să primească l.c., dreptul de a moşteni bunul legat se fragmentează între aceştia în părţi egale. Chemarea la întreg a fiecărui colegatar este astfel direcţionată numai la o parte a bunului legat datorită chemărilor identice a celorlalţi. în cazul în care unul sau unii dintre colegatari nu pot sau nu acceptă să primească legatul, ceilalţi colegatari beneficiază de acrescământ [v. şi legat]. legat cu facultate de alegere, legatul prin care testatorul a lăsat determinarea legatarului pe seama unei terţe persoane indicate în testament. Un astfel de legat este nul, deoarece într-o atare ipoteză nu testatorul dispune pentru timpul încetării sale din viaţă (art. 802 C. civ.), ci un terţ, după moartea acestuia [v. şi legat]. legat cu sarcini (sub modo), legatul în cuprinsul căruia testatorul impune legatarului îndeplinirea unei sarcini, adică a unei obligaţii pe care acesta este îndatorat să o execute după acceptarea legatului. 574 legat cu sarcină Instituirea unei sarcini pentru legatar este compatibilă atât cu legatele universale şi cu titlu universal, cât şi cu legatele particulare. La fel ca şi condiţia rezolutorie, sarcina nu afectează dobândirea dreptului asupra legatului din momentul deschiderii moştenirii. Sarcina nu reprezintă o simplă dorinţă a testatorului. De aceea, ea obligă pe legatarul care a acceptat l.s.; altfel, în caz de neexecutare de către el a îndatoririi care i-a fost impusă de testator, persoanele interesate se pot adresa justiţiei spre a cere executarea silită (eventual şi/sau daune-interese). Pe de altă parte, orice persoană interesată (precum moştenitorii legali, legatarii, creditorii) pot cere în justiţie revocarea legatului pentru neexecutarea sarcinii (art. 930, coroborat cu art. 830 C. civ.). Dacă sarcina a fost stipulată în favoarea unui terţ, beneficiarul acesteia este îndreptăţit să ceară numai executarea ei, iar nu şi revocarea legatului. Sarcina poate fi stipulată în interesul unui terţ, în interesul testatorului sau în interesul gratificatului însuşi. A. în cazul în care sarcina s-a stipulat în favoarea unui terţ, ea reprezintă o stipulaţie pentru altul şi constituie fie o plată realizată pe această cale, fie o liberalitate indirectă. în ultima ipoteză (a liberalităţii indirecte) suntem în prezenţa unui legat dublu şi, ca urmare, regulile de capacitate urmează să fie analizate atât cu privire la raporturile dintre testator şi legatar, cât şi referitor la raporturile dintre testatorul stipulant şi terţul beneficiar al sarcinii. Cât priveşte raportul dintre legatar şi terţul beneficiar, executarea sarcinii având semnificaţia îndeplinirii unei obligaţii, problema capacităţii de a face sau de a primi o liberalitate nu se pune. Se recunoaşte validitatea sarcinii stipulate în favoarea unei persoane viitoare (neconcepute) sau nedeterminabile, cu condiţia ca ea să existe şi să fie determinabilă la data executării sarcinii. De pildă, sarcina stipulată în favoarea copilului care se va naşte din căsătoria pe care o va încheia nepoata testatorului. B. Sarcina este în interesul testatorului atunci când acesta personal are un interes -material sau moral - în executarea sarcinii (de exemplu, plata unei datorii, suportarea cheltuielilor de înmormântare etc.). Testatorul nu poate impune legatarului obligaţii care să fie prestate în timpul vieţii sale, deoarece legatul, cu sau fără sarcină, produce efecte numai din momentul deschiderii moştenirii, putând fi revocat până în acest moment. Sarcina stipulată în favoarea testatorului, ca şi sarcina stipulată în favoarea unui terţ produc efecte doar din momentul morţii dispună-torului. De altfel, l.s. produce, el însuşi, efecte numai din momentul morţii testatorului. C. în cazul în care sarcina este stipulată chiar în interesul legatarului, suntem în prezenţa unei liberalităţi cu afecta-ţiune specială, ce presupune existenţa unui interes, cel puţin moral, al testatorului în executarea sarcinii. Aşa se întâmplă, bunăoară, în cazul când sarcina constă în îndatorirea legatarului de a continua finanţarea 575 legat cu termen unei cercetări începute de testator, finanţare ce urmează a se face din suma de bani, obiect al legatului. Un astfel de legat este pur gratuit, dar este susceptibil de revocare în caz de neexecutare [v. şi legat]. legat cu termen, legat a cărui valabilitate este dependentă de împlinirea unui anumit termen stabilit de către testator. în materia legatelor, termenul suspensiv incert se asimilează cu condiţia suspensivă. legat cu titlu particular, legat care conferă legatarului vocaţie succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate, privite izolat. Are acest caracter orice legat care nu este universal, nici cu titlu universal [art. 894 alin. (2) C. civ.]. Legatarul cu titlu particular nu are un drept eventual (vocaţie) cu privire la universalitatea succesorală sau la o fracţiune din acea universalitate, ci numai cu privire la anumite bunuri determinate sau determinabile precizate prin testament, indiferent de numărul şi valoarea acestor bunuri (valoarea lui poate depăşi în anumite cazuri emolumentul cules de legatarul universal sau cu titlu universal; de exemplu, legatul casei poate valora mai mult decât tot restul averii defunctului cules de către legatarul universal). L.t.p. nu se confundă cu legatul cu titlu universal, chiar dacă acesta din urmă este prevăzut în testament prin arătarea, la modul general, a categoriei de bunuri care îl compun (de exemplu, legatul tuturor imobilelor), iar nu sub forma unei fracţiuni matematice din moştenire. Dreptul legatarului particular este limitat definitiv asupra bunului (bunurilor) menţionate în testament. Legatarul cu titlu universal are vocaţie generală asupra bunurilor ce fac parte din categoria respectivă, inclusiv în ce priveşte bunul (bunurile) ce formează obiectul legatului particular, şi anume: a) legatul unor bunuri corporale certe; b) legatul unor bunuri incor-porale; c) legatul prin care testatorul creditor iartă datoria legatarului debitor (legatul remiterii de datorie); d) legatul unui fapt posibil şi licit; e) legatul dreptului succesoral dobândit de testator ca universalitate sau cotă-parte din universalitate; f) legatul nudei proprietăţi a unor bunuri determinate [sin. legat singular; v. şi legat cu titlu universal; legat universal], legat cu titlu universal, dispoziţie testamentară prin care se conferă legatarului vocaţie (chemare) la o cotă-parte (fracţiune) din moştenire (universalitate), cota-parte fiind exprimată printr-o fracţiune matematică sau prin indicarea unei mase de bunuri succesorale determinate prin natura lor juridică de imobile sau mobile. Codul civil român [art. 894 alin. (1)] prevede că sunt l.t.u.: legatul ce are ca obiect o fracţiune a moştenirii, precum jumătatea, a treia parte; legatul tuturor bunurilor imobile; legatul tuturor bunurilor mobile; legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile; legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile. Doctrina admite că este 576 legat particular l.t.u. şi legatul întregii averi făcut de minorul între 16-18 ani, care poate dispune prin testament numai de jumătate din bunurile de care, după lege, poate dispune o persoană majoră. Deci, o fracţiune de maxim 1/2 din avere, dacă nu are moştenitori rezervatari şi 1/2 din cotitatea disponibilă, dacă are moştenitori rezervatari. Legatul lăsat de minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă peste aceste limite este reductibil la cotele arătate (anulare parţială). Ceea ce caracterizează l.t.u. este vocaţia pe care el o creează pentru legatar la o cotă-parte din moştenire (universalitate), iar nu emolumentul care va fi cules de legatar şi care poate fi micşorat de existenţa moştenitorilor rezervatari, a unor legate cu titlu particular sau datorii şi sarcini. Legatarul cu titlu particular având numai o cotă-parte determinată din moştenire, nu poate profita de cota unui alt legatar cu titlu universal care nu ar putea sau nu ar voi să vină la moştenire, în schimb, legatarul cu titlu universal profită de renunţarea sau înlăturarea de la moştenire a legatarului cu titlu particular sau a moştenitorului rezervatar, dacă prezenţa acestora ar fi determinat micşorarea patrimoniului succesoral. L.t.u. are aceeaşi natură juridică ca şi legatul universal, diferenţa dintre ele fiind numai cantitativă. Este motivul pentru care l.t.u. exprimat sub forma unei fracţiuni matematice poate îmbrăca aceleaşi forme ca şi legatul universal, cum ar fi: legatul unei fracţiuni din totalitatea bunu- rilor mobile şi imobile; legatul unei fracţiuni din cotitatea disponibilă a moştenirii; legatul nudei proprietăţi asupra unei fracţiuni din moştenire [v. şi legat; legat universal; legat cu titlu particular]. legat de liberaţiune, dispoziţie testamentară prin care testatorul care are calitatea de creditor faţă de legatar, acordă acestuia din urmă, care este debitorul său, o remitere (iertare) de datorie. Dacă debitorul legatar acceptă I.I., respectiva dispoziţie testamentară produce, cu efect retroactiv, stingerea, din chiar momentul deschiderii succesiunii, a obligaţiei pe care o avea legatarul faţă de testator [v. şi legat]. legat particular, legat având ca obiect un drept real (proprietate, uzufruct, abitaţie) asupra unui lucru individual determinat. în puterea I.p., legatarul dobândeşte calitatea de titular al dreptului în cauză din momentul deschiderii moştenirii şi, prin urmare, un astfel de legat nu reprezintă un pasiv al moştenirii. Legatarul poate acţiona în calitate de titular al dreptului real, iar nu în calitate de creditor al moştenirii. Legatul ce are ca obiect o sumă de bani, bunuri determinate generic ori obligaţia de a face sau de a nu face conferă legatarului numai un drept de creanţă împotriva succesorului obligat să execute legatul. Plata legatelor cu titlu particular (inclusiv sarcini impuse moştenitorilor), care conferă legatarului calitatea de creditor al unei creanţe reprezintă, de ase- 577 legat pur şi simplu menea, o sarcină succesorală în sensul larg al noţiunii. legat pur şi simplu, legat care nu este afectat de niciuna din modalităţile actului juridic, ceea ce face ca efectele sale să se producă de la data deschiderii moştenirii. legat secret, legatul în cazul căruia persoana legatarului nu este identificată prin testament, ci este comunicată de către testator verbal sau în scris, dar fără respectarea formelor testamentare, unui terţ, fie el chiar succesibil. Un astfel de legat este nul, deoarece determinarea legatarului nu se poate face în temeiul testamentului, fiind necesar în acest scop concursul altei persoane [v. şi legat], legat sub condiţie, legat afectat de o condiţie suspensivă sau rezo-lutorie. în cazul în care condiţia este suspensivă, legatarul nu devine proprietar sau creditor la deschiderea moştenirii, ci numai în momentul realizării condiţiei (îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului, după cum condiţia este pozitivă sau negativă). Din acel moment, condiţia produce efecte retroactive, legatarul devenind proprietar sau, după caz, creditor de la data deschiderii moştenirii. Pendente conditione, legatarul poate lua măsuri conservatorii potrivit dreptului comun (art. 1016 C. civ.), precum întreruperea unei prescripţii, formularea unei cereri de intervenţie într-o acţiune în justiţie ce pune în discuţie validitatea testamentului etc. Prin derogare de la regulile dreptului comun, transmi- sibilitatea dreptului sub condiţie la moştenitori (art. 1015 C. civ.), ca şi prin acte între vii, are un regim juridic diferit, în sensul că legatul sub condiţie suspensivă devine caduc dacă legatarul încetează din viaţă înainte de realizarea condiţiei, chiar şi atunci când post mortem condiţia se realizează, ceea ce face ca dreptul la legat să nu mai treacă la moştenitorii acestuia (art. 925 C. civ.). Aşa fiind, dreptul legatarului este dublu condiţionat: naşterea lui depinde de condiţiile stabilite de testator, dar şi de îndeplinirea condiţiei prevăzute de lege, constând în propria lui supravieţuire până la realizarea evenimentului. Nu poate fi exclusă posibilitatea transmiterii legatului sub condiţie suspensivă prin acte între vii, situaţie în care dreptul dobânditorului va fi şi el dublu condiţionat, la fel ca şi dreptul legatarului înstrăinător. Atunci când condiţia este rezolutorie, drepturile legatarului se nasc din chiar momentul deschiderii moştenirii. Pendente conditione, legatul sub condiţie rezolutorie produce efecte la fel ca şi legatul pur şi simplu. Este motivul pentru care un astfel de legat este transmisibil prin acte între vii, iar în caz de moarte a legatarului, moştenitorii acestuia dobândesc dreptul la legat. în cazul realizării condiţiei rezolutorii, legatul se desfiinţează, cu efect retroactiv, de la data deschiderii moştenirii. Prin ricoşeu, se desfiinţează şi drepturile succesorilor în drepturi ai legatarului, dobânditori prin acte între vii sau mortis causa. Atunci când legat universal condiţia rezolutorie nu se realizează, ca şi atunci când este cert că nu se va putea realiza, legatul se consolidează definitiv, ca şi cum acesta ar fi fost un legat pur şi simplu. în ce priveşte caracterul ilicit, imoral sau imposibil al condiţiei, curgerea termenului de prescripţie etc., sunt supuse regulilor de drept comun [v. şi legat], legat universal, dispoziţie de ultimă voinţă prin care testatorul lasă după moartea sa, în favoarea uneia sau mai multor persoane, universalitatea bunurilor succesorale (art. 888 C. civ.). Legatul este universal dacă conferă vocaţie (chemare) la întreaga moştenire. Ceea ce interesează este posibilitatea conferită legatarului (dreptul lui eventual) de a culege întreaga universalitate necesară, iar nu culegerea efectivă de către aceasta a întregii moşteniri. Este motivul pentru care pot exista doi sau mai mulţi legatari universali; dacă aceştia pot sau doresc să vină la moştenire, universalitatea succesorală se împarte direct între ei. Fiecare legatar universal are vocaţie universală la întreaga moştenire, aşa încât, dacă ceilalţi colaterali nu pot (de exemplu, din cauza predecesului) sau nu vor să vină la moştenire (sunt renunţători), unul singur dintre ei (oricare) va putea culege întreaga moştenire. Asemenea moştenitorului legal cu vocaţie concretă (unică) la moştenire, şi legatarul universal are vocaţie la întreaga moştenire. Legatul este universal chiar dacă legatarul che- mat a culege întreaga moştenire vine în concurs cu moştenitorii legali rezervatari, care au dreptul la rezerva prevăzută imperativ de lege în favoarea lor. în acest caz, în absenţa moştenitorilor rezervatari, care nu pot sau nu doresc să vină la moştenire, legatarul universal culege totalitatea moştenirii, nu numai cotitatea disponibilă. în prezenţa moştenitorilor rezervatari, l.u. nu se transformă în legat cu titlu universal; legatarul păstrează vocaţia la întreaga moştenire, dar emolumentul cules se reduce la o parte din moştenire (o fracţiune), la cotitatea disponibilă. Emolumentul moştenirii cules de legatarul universal poate fi micşorat şi prin existenţa unor legate cu titlu particular sau cu titlu universal, ca urmare a existenţei unor datorii şi sarcini ale moştenirii. în ipoteza în care moştenirea ar fi absorbită de celelalte legate şi datorii sau sarcini (legatul universal rămânând fără emolument), instanţa poate decide, în funcţie de circumstanţe, că testatorul nu a avut intenţia să desemneze cu adevărat un legatar universal, ci un simplu executor testamentar. L.u. nu se referă la bunuri determinate, ci conferă vocaţie la întreaga moştenire, vocaţie al cărei conţinut concret se determină numai la data decesului testatorului. Până la acel moment pot interveni schimbări (vânzări, cumpărări, donaţii, inclusiv pierderea unor bunuri) de natură să mărească sau să micşoreze patrimoniul testatorului, dar care nu modifică vocaţia legatarului la întreaga succesiune în 579 legatar componenţa ei concretă de la data decesului testatorului. L.u. poate fi desemnat nu numai prin această denumire, dar şi prin termeni echivalenţi, cum ar fi: legatul tuturor bunurilor mobile; legatul cotităţii disponibile a moştenirii; legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri; legatul prisosului (rămăşiţei) [v. şi legat; legat cu titlu universal; legat cu titlu particular], legatar, persoană desemnată de testator printr-un legat, pentru a dobândi cu titlu gratuit, la decesul său, întregul lui patrimoniu, o fracţiune din acesta sau numai anumite bunuri determinate din averea succesorală. Desemnarea I. trebuie făcută prin testamentul încheiat în forma prevăzută de lege. Totodată, ea trebuie să fie făcută personal de către testator. Respectând aceste cerinţe, testatorul este liber să aleagă modalitatea de desemnare a legatarului. A. Cu referire la cerinţa ca desemnarea L să fie făcută prin testament, aceasta presupune ca elementele necesare pentru identificarea legatarului să se regăsească în cuprinsul testamentului. Este nulă dispoziţia testamentară care nu oferă, cel puţin în parte, elementele necesare cu ajutorul cărora legatarul să poată fi identificat cu certitudine. L. trebuie să fie o persoană determinată sau cel puţin determinabilă în momentul deschiderii moştenirii. Posibilitatea determinării lui trebuie să se raporteze la momentul deschiderii moştenirii. Numai într-o atare ipoteză bunurile succesorale nu rămân fără stăpân, ci îl va avea ca titular pe I. Este nul legatul secret, prin care persoana legatarului nu este identificată în testament, ci este comunicată de testator (verbal sau chiar în scris) unui terţ, fie acesta şi succesibil. Atunci când determinarea I. nu se poate face în temeiul testamentului, ci este necesar în acest scop concursul unei terţe persoane, legatul este lipsit de valabilitate juridică. B, Referitor la cerinţa ca desemnarea /. să fie făcută personal de către testator, aceasta trebuie să fie înţeleasă în sensul că testamentul fiind un act esenţialmente personal, desemnarea I. nu poate fi lăsată la alegerea unei terţe persoane. De aceea, legatul prin care testatorul a lăsat determinarea L pe seama unei terţe persoane (indicate în testament) este lovit de nulitate, întrucât în acest caz nu testatorul dispune pentru timpul încetării sale din viaţă, ci un terţ, după moartea acestuia. Regula este că legatul făcut în favoarea unei persoane a cărei alegere este lăsată în exclusivitate la libera apreciere a unei terţe persoane, fără ca testatorul să aibă vreo contribuţie la nominalizarea I., este nul. în aplicarea acestor reguli, s-a admis că: a) este valabil legatul făcut unei persoane determinate de testator, dar cu sarcina predării bunurilor unei (unor) persoane alese de către testator, terţa persoană urmând a desemna numai pe beneficiarul final al bunului (sau bunurilor) cu referire la care a dispus testatorul. Aşa se întâmplă, bunăoară, când legatul 580 legatul bunului altuia are ca obiect o sumă de bani, iar testatorul instituie ca I. o primărie căreia îi cere ca respectiva sumă să fie distribuită săracilor din localitate; b) este, de asemenea, valabil legatul făcut unor persoane determinate, când repartizarea între ele a bunurilor legate este lăsată la aprecierea unui terţ, instituit ca mandatar; întinderea drepturilor legatarilor desemnaţi, chiar dacă nu este determinată de testator, ci de către un terţ, nu afectează validitatea legatului. De asemenea este valid şi legatul cu referire la care testatorul precizează că este făcut în favoarea unei persoane ce urmează a fi desemnată de un terţ dintr-un cerc restrâns de persoane stabilit de dispunător. în acest caz, I* este determinabil, deoarece testatorul a precizat şi cercul de persoane şi criteriile de desemnare a lui din acel cerc. Desemnarea I. de către testator este directă când dispunătorul îl nominalizează pe acesta prin indicarea numelui şi prenumelui respectivei persoane, ca şi atunci când el precizează calitatea (sau calităţile) care îl individualizează pe I. (de exemplu, nepot, frate, soră etc.). Desemnarea I. este indirectă dacă rezultă din exheredarea unor moştenitori legali, ce are drept rezultat mărirea cotei succesorale cuvenite moştenitorului sau chemarea concretă la moştenire a moştenitorului subsecvent. Totodată, este indirectă şi desemnarea I. ce rezultă din indicarea unor elemente suficiente pentru individualizarea lui, altele decât calitatea acestuia (de exemplu, persoana care ne-a salvat viaţa). L. poate fi universal, dacă este chemat la succesiunea întregii averi succesorale; cu titlu universal, dacă este chemat la succesiunea unei fracţiuni din patrimoniul succesoral; particular sau singular, dacă este chemat la succesiunea unor bunuri determinate din patrimoniul succesoral. legatul bunului altuia, legat cu titlu particular având ca obiect un bun individual determinat ce nu aparţine testatorului, ci este proprietatea unui terţ sau aparţine chiar moştenitorilor testatorului. Prin ipoteză, la data deschiderii moştenirii (adică la data când legatul începe să producă efecte juridice) testatorul nu are niciun drept, actual sau viitor, asupra bunului obiect al legatului. Obiectul unui astfel de legat este invariabil un bun individual determinat. în cazul în care legatul are ca obiect bunuri de gen fie şi inexistente la data deschiderii moştenirii, el este perfect valabil deoarece nu are ca obiect bunul altuia, ştiut fiind că un anumit gen de bunuri nu poate să aparţină nimănui. Totodată, atunci când legatul are ca obiect bunuri fun-gibile de gen, legatarul nu devine proprietar la data deschiderii moştenirii, ci numai creditor al celui obligat să execute legatul căruia îi revine îndatorirea să procure acele bunuri şi să le predea legatarului, în prezenţa celor două condiţii menţionate (anume ca bunul legat să fie individual determinat şi ca la data deschiderii moştenirii testatorul să nu aibă niciun drept 581 legatul bunului indiviz asupra acelui bun), liberalitatea respectivă va fi valabilă sau, dimpotrivă, nulă, după cum testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză sau cu credinţa greşită că bunul este al său. Astfel, dacă testatorul a lăsat legat bunul altuia, crezând că acel bun îi aparţine, legatul este nul prezumându-se că în cazul în care dispunătorul ar fi cunoscut realitatea nu ar fi făcut liberalitatea. Eroarea de fapt asupra obiectului în care se găseşte testatorul este potrivit concepţiei legiuitorului distructivă de voinţă şi atrage nulitatea absolută a legatului prin lipsa consimţământului. Totuşi, conform art. 1167 alin. (3) C. civ., posibilitatea confirmării, ratificării sau executării voluntare şi, în consecinţă, de cauză a legatului de către cel însărcinat cu executarea lui nu este exclusă. Atunci când din testament nu rezultă, în mod neîndoielnic, cunoaşterea de către testator a statutului juridic al bunului se prezumă ignoranţa lui (a testatorului), deoarece în mod normal niciun dispunător nu lasă legat un lucru care nu-i aparţine. Sarcina probei cunoaşterii de către testator că lucrul nu-i aparţine revine legatarului. Acesta va trebui să probeze că testatorul a ştiut că a legat un lucru străin. în absenţa unei astfel de dovezi, legatul este valid. Când testatorul a dispus de lucrul altuia, fiind în cunoştinţă de cauză că acel bun nu-i aparţine, însărăcitul cu acel legat este dator a da sau lucrul în natură, sau valoarea luj din epoca morţii testatorului. în această ipoteză, testatorul nu dispune propriu-zis de lucru, iar legatarul nu devine titularul dreptului asupra bunului respectiv la data deschiderii moştenirii, ci dispunătorul îl obligă doar pe cel însărcinat cu executarea liberalităţii să procure acel bun de la proprietar şi să-l transmită legatarului care devine proprietar numai după procurarea bunului de către cel obligat la executarea legatului şi transmiterii lui în proprietatea legatarului. însărcinatul cu executarea legatului se poate libera de orice obligaţie, la alegere şi prin plata valorii bunului legat de la data deschiderii moştenirii. L.b.a. generează o obligaţie alternativă, cu referire la care alegerea o are debitorul, dacă testatorul nu a dispus altfel [v. şi legat; legat universal; legat cu titlu particular]. legatul bunului indiviz, legat cu titlu particular având ca obiect un bun individual determinat aflat în indiviziune, la data deschiderii moştenirii. Lucrul legat poate fi un bun proprietate comună pe cote-părţi a defunctului cu alte persoane sau un bun ce face parte dintr-o universalitate sau dintr-o fracţiune din universalitate (precum bunul care face parte din moştenirea nelichidată, cuvenită testatorului dintr-o cotă-parte ideală determinată). Cele două ipoteze speciale necesită următoarea distincţie: a) atunci când testatorul lasă ca legat cota sa ideală de drept asupra bunului determinat din universalitate, legatul respectiv este pe deplin valabil deoarece dreptul asupra cotei-părţi ideale din proprietatea bunului 582 legatul nudei proprietăţi a unui bun determinat determinat este un drept de proprietate individual, absolut şi exclusiv al dispunătorului, în calitate de coindivizar, transmisibil atât inter vivos, cât şi mortis causa, inclusiv prin legate cu titlu particular. Legatarul cu titlu particular se substituie astfel în drepturile testatorului coindivizar, fiind fără relevanţă rezultatul partajului ulterior la care va participa legatarul în calitate de titular al dreptului indiviz şi va putea dobândi prin efectul împărţelii întregului bun în natură, cu indemnizarea corespunzătoare a celorlalţi copărtaşi sau echivalentul bănesc al cotei sale ideale de proprietate (dacă bunul în cauză va fi atribuit în întregime altui coindivizar); b) atunci când legatul are ca obiect chiar bunul în natură aflat în indiviziune, prin asemănare cu legatul bunului altuia, trebuie să se facă distincţie între ipoteza când testatorul a dispus de bun în cunoştinţă de cauză şi ipoteza când el a dispus cu credinţa greşită că bunul îi aparţine în exclusivitate. în prima ipoteză, legatul este valabil, iar cel însărcinat cu executarea liberalităţii are obligaţia (la alegere) fie să procure pentru legatar cota-parte de proprietate ce aparţine altuia, fie să plătească valoarea cotei-părţi aparţinând altuia. în cea de-a doua ipoteză, legatul va fi considerat nul, fiind prezumat că testatorul, dacă s-ar fi aflat în cunoştinţă de cauză, nu ar fi lăsat legat proprietatea exclusivă a acelui bun. legatul cotităţii disponibile, varietate de legat universal, care, deşi are ca obiect cotitatea dispo- nibilă, creează totuşi pentru legatar o virtuală vocaţie la întreaga moştenire, în virtutea căreia, dacă moştenitorii rezervatari ai testatorului nu vor beneficia de rezervă, legatarul va culege întreaga moştenire [v. şi legat; legat universal]. legatul dreptului succesoral dobândit de testator prin moştenire ca universalitate sau fracţiune din universalitate, legat cu titlu particular având ca obiect un drept de moştenire dobândit de testator ca universalitate sau ca o fracţiune dintr-o universalitate cu privire la averea succesorală a altei persoane. în această ipoteză, legatarul instituit de testator nu dobândeşte vocaţie succesorală la universalitatea sau la cota-parte din universalitatea bunurilor (care formează moştenirea), lăsată de acesta, ceea ce face ca legatul dobândit de el să fie cu titlu particular [art. 894 alin. (2) C. civ.]. Moştenirea, obiect al unui astfel de legat, reprezintă o universalitate sau, după caz, o fracţiune dintr-o universalitate, numai în raporturile dintre cel care o lasă şi testatorul moştenitor. în raporturile dintre testator şi legatarul său, respectiva moştenire reprezintă doar un grup particular de bunuri, comparabil cu drepturile reale sau de creanţă dobândite de testator prin legate cu titlu particular [v. legat; legat cu titlu universal; legat cu titlu particular; legat universal]. legatul nudei proprietăţi a unui sau unor bunuri determinate, varietate de legat cu titlu 38. 583 legatul prisosului particular ce are ca obiect nuda proprietate păstrată de testator cu ocazia constituirii unui drept de uzufruct asupra unui bun determinat sau cu privire la un bun determinabil ori dobândită de acesta prin orice mod de dobândire a dreptului de proprietate. legatul prisosului, varietate de legat universal ce are ca obiect ceea ce rămâne din moştenire după executarea tuturor legatelor cuprinse în testament. Dacă ceilalţi legatari nu pot sau nu vor să vină la moştenire legatarul prisosului va culege întreaga moştenire [v. şi legat; legat universal]. legatul remiterii de datorie, varietate de legat cu titlu particular prin care testatorul creditorului iartă datoria legatarului debitor. Prin efectul acestui legat, datoria legatarului se stinge din momentul deschiderii succesiunii, ea nefăcând parte din datoriile moştenirii [v. legat; legat universal; legat cu titlu universal; legat cu titlu particular]. legatul tuturor bunurilor imobile, varietate de legat cu titlu universal ce are ca obiect totalitatea bunurilor imobile existente în componenţa masei succesorale [v. şi legat; legat cu titlu universal], legatul tuturor bunurilor mobile, varietate de legat cu titlu universal ce are ca obiect bunurile mobile, în totalitatea lor, care se află în componenţa masei succesorale [v. şi legat; legat cu titlu universal]. legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile, expresie prin care se desemnează legatul universal. Totalitatea bunurilor mobile şi imobile formează întreaga avere succesorală rămasă după de cuius. Legatul universal creează pentru legatar vocaţie la întregul patrimoniu succesoral [v. şi legat; legat universal], legatul unei fracţiuni din coti-tatea disponibilă a moştenirii, varietate de legat cu titlu universal care se distinge prin aceea că are ca obiect doar o fracţiune din coti-tatea disponibilă a moştenirii [v. şi legat; legat cu titlu universal], legatul unei fracţiuni din moştenire, varietate de legat cu titlu universal, care se distinge prin aceea că are ca obiect o fracţiune din moştenire, ca de exemplu 1/2, 1/3, 1/4 etc. din moştenire. Nimic nu se opune ca această fracţiune din moştenire să fie exprimată şi în procente, şi anume: 50%, 30%, 25% etc. [v. şi legat; legat cu titlu universal], legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile, varietate de legat cu titlu universal care se distinge prin aceea că are ca obiect o fracţiune, o cotă parte ideală, din totalitatea bunurilor imobile aflate în componenţa masei succesorale [v. şi legat; legat cu titlu universal], legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile, varietate de legat cu titlu universal de specificul căreia este faptul că are 584 legatul unui fapt posibil şi licit ca obiect numai o fracţiune sau o cotă procentuală din bunurile mobile ce intră în componenţa masei succesorale [v. şi legat; legat cu titlu universali• legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile şi imobile, varietate de legat cu titlu universal, ce are ca obiect o fracţiune din totalitatea bunurilor mobile şi imobile din întreaga moştenire, sau un procent din aceste bunuri [v. şi legat; legat cu titlu universali. legatul unor bunuri corporale individual determinate sau a unor bunuri de gen determinate sau determinabile, varietate a legatului cu titlu particular ce are ca obiect o casă, un autovehicul, un teren pentru construcţii şi în general orice alte bunuri individual determinate sau o sumă de bani, o cantitate de cereale, o cantitate de fructe naturale şi în general orice alte bunuri generic determinate sau determinabile prin număr, măsură. Acest legat conferă legatarului un drept de proprietate (proprietate exclusivă, cota-parte ideală din dreptul de proprietate sau nuda proprietate) asupra bunului sau a altui drept real (uzufruct, abitaţie). Pentru existenţa l.t.p. este necesară determinarea bunurilor la care acesta se referă şi care se poate face prin indicarea lor concretă sau prin indicarea unui grup de bunuri (de exemplu, cărţile dintr-o bibliotecă, sume de bani existente într-un cont de la o bancă etc.). Un astfel de legat nu poate avea ca obiect o masă de bunuri succesorale care, potrivit art. 894 C. civ., constituie legate cu titlu universal. Lucrul legat cuprinde şi accesoriile necesare utilizării acestuia în starea în care acel lucru se găsea la moartea testatorului (art. 903 C. civ.). în cazul în care legatul are ca obiect un lucru de gen nedeterminat (calitativ), cel obligat la predarea lui trebuie să presteze un lucru de calitate mijlocie (art. 968 C. civ.) fie dintre cele (mai multe) existente în patrimoniul succesoral, fie procurate din altă parte [v. şi legat cu titlu particular; legat cu titlu universal; legat universali. legatul unor bunuri incorpo-rale, varietate de legat cu titlu particular ce are ca obiect, de exemplu, o creanţă pe care testatorul o are împotriva unui terţ sau alte drepturi patrimoniale (cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală, dreptul asupra unor dividende sau alte beneficii); în general, un astfel de legat poate viza orice bun incorporai, deoarece orice legat care nu e universal sau cu titlu universal este legat cu titlu particular [v. legat; legat cu titlu universal; legat cu titlu particulari. legatul unui fapt posibil şi licit, legat cu titlu particular prin care moştenitorul universal este obligat să facă sau să nu facă ceva în favoarea legatarului, de exemplu să repare casa lui, să plătească datoria acestuia fată de un terţ etc. [v. legat; legat universal; legat cu titlu universal; legat cu titlu particulari. 585 legatum debiti legatum debiti, sintagmă latină prin care se desemnează legatul cu titlu particular având ca obiect o datorie a testatorului fată de un terţ [v. şi legatJ. legatum liberationis, expresie din limba latină prin care se desemnează legatul de liberaţiune [v. şi legat de liberaţiune]. legitimi apărare, situaţie în care se află cel ce săvârşeşte o faptă pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes general şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general. L.a. înlătură caracterul ilicit al faptei păgubitoare şi-l exonerează de răspundere pe autorul acesteia. Fapta săvârşită într-o asemenea situaţie este licită, deoarece are ca scop apărarea unor valori sociale protejate de lege. Apărarea este legitimă numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) să existe un atac împotriva persoanei sau a bunurilor celui care ripostează ori a altuia sau a unui interes general; el trebuie să constituie un pericol grav pentru valorile sociale menţionate; nu există l.a. atunci când pericolul care ameninţă aceste valori este de minimă importanţă; b) atacul să fie material, fizic, real, şi nu verbal sau imaginar; c) atacul să fie imediat, adică în curs de executare sau iminent; apărarea este legitimă numai dacă intervine între momentul în care atacul apare ca iminent şi acela al consumării atacului; d) atacul să fie direct, adică să reprezinte cauza imediată a răului la care sunt expuse persoanele, bunurile sau interesele obşteşti; e) apărarea să fie proporţională cu atacul; excesul de apărare constituie fapt generator de răspundere, prejudiciul cauzat în astfel de condiţii fiind supus reparării; 0 apărarea să fie îndreptată împotriva unui atac injust. O faptă executată la ordinul legii sau al autorităţii legitime, chiar dacă aduce atingere unui drept subiectiv sau unui interes al altei persoane, nu îndreptăţeşte pe cel lezat la apărare. lex comissoria, 1. (în dreptul roman) convenţie prin care părţile prevedeau că, în cazul în care cumpărătorul nu plătea preţul într-un anumit termen, vânzarea se desfiinţează. Această convenţie era încheiată distinct faţă de contractul denumit emptio venditio. în puterea ei, neexecutarea obligaţiei cumpărătorului era înţeleasă ca o condiţie rezolutorie expresă. Mai mult, pactul comisoriu nu avea funcţia de a-l proteja pe vânzător sub aspectul lucrului vândut, deoarece în dreptul roman proprietatea asupra acestui lucru nu se transmitea de la vânzător la cumpărător decât în momentul plăţii integrale a preţului. Graţie acestor particularităţi, doctrina juridică modernă s-a pronunţat în sensul că l.c. nu poate fi considerată ca una din originile rezo-luţiunii. Dar în dreptul roman rezoluţiunea nici nu era cunoscută ca atare şi de aceea originile ei nu trebuie căutate în acest sistem de 586 leziune drept. în dreptul roman se găsesc însă importante elemente cu caracter practic, din care mult mai târziu au fost induse determinaţii le conceptului general de rezoluţiune. S-a apreciat că, sub acest aspect, I.c. apare dincolo de limitele şi impreciziile sale, ca fiind una din originile reale ale rezoluţiunii convenţionale în materia contractului de vânzare-cumpărare; 2. (în dreptul actual), sintagmă latină ce desemnează în mod generic pactele comisorii exprese ca instrumente juridice de natură să diminueze sau să înlăture, în măsura posibilului, rolul instanţei de judecată în aplicarea sancţiunii rezoluţiunii sau a rezilierii. Domeniul ei de aplicare se circumscrie, în prezent, conceptului de rezoluţiune convenţională [v. şi rezoluţiunea; rezoluţiune convenţională; pact comisoriu expres]. leziune, viciu de consimţământ constând în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii, asumate de partenerii contractuali. L. se concretizează în paguba materială pe care o suferă unul dintre contractanţi datorită disproporţiei evidente de valoare existentă în momentul perfectării contractului între prestaţia pe care şi-a asumat-o şi prestaţia pe care urmează să o primească de la celălalt contractant în schimbul ei. Problema I. se poate pune numai în contractele sinalagmatice, comutative şi cu titlu oneros. Reglementarea legală a I. se găseşte direct sau indirect în prevederile art. 951, art. 1157-1160, art. 1162-1165 C. civ., care trebuie raportate la dispoziţiile legale cuprinse în art. 25 din Decretul nr. 32/1954. Structura I. diferă în funcţie de concepţia care stă la baza reglementării ei. A. Astfel, conform concepţiei subiective, I. comportă două elemente, şi anume: unul obiectiv, constând în disproporţia de valoare dintre prestaţiile asumate de contractanţi, iar altul subiectiv, presupunând ca unul din partenerii contractuali să profite de starea de nevoie în care se găseşte celălalt partener contractual. B. Concepţia obiectivă admite că are un singur element, anume paguba materială egală cu disproporţia de valoare între contra-prestaţii. Această concepţie este consacrată de Codul civil român şi Decretul nr. 32/1954. L. antrenează anularea contractului lezionar numai în prezenţa următoarelor condiţii: a) I. să fie consecinţa directă a contractului convenit de părţi; b) I. să existe în chiar momentul perfectării acelui contract; c) disproporţia de valoare între cele două prestaţii să fie vădită. De lege lata, I. are un domeniu restrâns de aplicare atât sub aspectul persoanelor care o pot invoca drept cauză de anulare a contractului, cât şi sub aspectul actelor susceptibile să fie anulate pentru I. Din punct de vedere al persoanelor care o pot invoca, I. vizează numai pe minorii între 14 şi 18 ani. Aceştia sunt persoane fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Din punct de vedere al actelor juridice vizate, 587 liberalitate sunt anulabile pentru I. numai actele juridice civile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: au caracterul de acte de administrare; sunt încheiate de minorul între 14 şi 18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal; au caracter lezionar pentru minorul respectiv; sunt comutative. L. este exclusă în contractele gratuite, în cele aleatorii, precum şi în cele unilaterale. Privită în sensul ei pur obiectiv, făcând abstracţie de motivele care au determinat-o, I. nu afectează validitatea contractului încheiat între persoane fizice majore. De asemenea, ea nu primeşte aplicare în raporturile dintre persoanele juridice. Sancţiunea I. este nulitatea relativă a actului lezionar. Acţiunea în anulare pentru I. mai este denumită şi acţiune în resciziune. liberalitate, act juridic gratuit (contract sau testament) încheiat între vii sau pentru cauză de moarte, prin care dispunătorul îşi asumă obligaţia de a da gratificatului un bun sau o masă de bunuri, în timpul vieţii sale, diminuându-şi astfel patrimoniul, ori numai la moartea sa, fără a primi în schimb o contra-prestaţie. L. se poate concretiza printr-un contract dezinteresat (precum donaţia), care întotdeauna este un act juridic între vii sau printr-un testament care, prin esenţa sa, este un act juridic pentru cauză de moarte [v. şi contract dezinteresat; donaţie; intenţie liberală], liberalităţi excesive, sintagmă ce desemnează în mod generic donaţiile şi legatele făcute de către defunct, în timpul vieţii acestuia, peste limitele cotităţii disponibile, deci cu încălcarea drepturilor succesorale legale ale moştenitorilor rezervatari. în principiu, l.e. nu sunt lovite de nulitate, dar sunt supuse reducţiunii succesorale, în măsura în care lezează rezerva succesorală a moştenitorilor legali. Acţiunea în reducţiune poate fi promovată de orice moştenitor rezervatar în termen de 3 ani de la data deschiderii succesiunii [v. şi acţiune în reducţiune], liberarea debitorului, sintagmă ce desemnează ipoteza când obligaţia se stinge pentru plata făcută de debitor şi acceptată de creditor, prin remiterea de datorie făcută de creditor, prin oferta reală de plată făcută de debitor, în cazul refuzului creditorului de a accepta plata ce i se oferă, precum şi orice altă împrejurare care produce ca efect stingerea obligaţiei. în ipoteza, când a avut loc o novaţie prin schimbare de creditor sau de obiect, debitorul liberat de vechea obligaţie, care se stinge, este ţinut să execute noua obligaţie, născută în acelaşi moment cu stingerea vechii obligaţii. libertate contractuali, 1. element component al capacităţii subiectivale a persoanei fizice, dar şi a persoanei juridice, concretizat în facultatea recunoscută şi garantată prin lege oricărui subiect de drept de a încheia cu orice alt subiect de drept orice contract prevăzut şi reglementat de lege sau 588 licenţă nu, precum şi de a modifica sau desfiinţa, de comun acord cu partenerul (partenerii), contractul, cu condiţia de a nu se încălca prin aceasta normele legale imperative, ordinea publică şi bunele moravuri, în cazul persoanelor juridice, I.c. mai este limitată şi prin necesitatea respectării capacităţii subiective a acestora, ştiut fiind că orice persoană juridică este liberă să încheie numai contractele care servesc realizării scopului său stabilit prin lege, prin actul de înfiinţare sau, după caz, prin statut; 2. principiul general ce guvernează materia contractelor civile şi care, în esenţă, exige ca: fiecare participant la circuitul civil să aibă deplină libertate în alegerea partenerului său contractual şi ca, de comun acord cu acesta, să stabilească atât natura juridică a contractului pe care intenţionează să-l perfecteze împreună, cât şi conţinutul concret al acelui contract. Fundamentul I.c. nu rezidă în teoria autonomiei voinţei individuale, deoarece această teorie este falsă, întrucât individul nu se situează în exteriorul societăţii, ci în interiorul ei, iar voinţa sa individuală este susceptibilă să producă efecte juridice doar în măsura prevăzută de lege, adică în măsura în care voinţa individului concordă cu voinţa generală a societăţii în care trăieşte, exprimată în normele de drept; 3. regulă de tehnică juridică ce dă expresie nevoilor practicii de satisfacere a scopurilor şi intereselor urmărite de participanţii la circuitul civil (persoane fizice şi persoane juridice) în armonie cujnteresele generale ale societăţii. în domeniul încheierii contractelor, I.c. se exprimă şi prin principiul consensualismului, iar în domeniul efectelor contractelor şi al executării acestora, I.c. îşi extinde, completează şi consolidează acţiunea prin intermediul principiului forţei obligatorii a contractului. Făcând parte din capacitatea subiectivală, I.c. poate fi limitată numai prin lege. Ca urmare, nimeni nu poate renunţa nici în tot şi nici în parte la I.c. Părţile contractante pot să instituie pe cale convenţională o prohibiţie de a contracta pentru una dintre ele, în sensul ca aceasta să nu încheie o perioadă determinată de timp unul sau mai multe contracte determinate. O atare prohibiţie convenţională nu lezează I.c. a persoanei vizate, deoarece în cazul în care acea persoană îşi nesocoteşte obligaţia de a nu face asumată şi încheie contractul pe care s-a angajat să nu-l încheie, respectivul contract va fi un act juridic valabil din punct de vedere juridic. Sancţiunea încălcării obligaţiei menţionate va consta în obligarea debitorului ei la plata de daune-interese în favoarea creditorului său. licenţi (de invenţie), facultate concedată în tot sau în parte de titularul unui drept de proprietate industrială în favoarea unei alte persoane de a folosi dreptul său exclusiv de exploatare în schimbul unei redevenţe. L. poate fi concedată şi de coproprietarul sau uzu-fructuarul unui brevet de invenţie. 589 licenţă de drept Instrumentul juridic prin care se realizează concedarea I. este contractul de I., care este consensual; în principiu, nu este supus vreunei formalităţi şi se încheie, de regulă, pe durată de timp determinată. El încetează la expirarea duratei pentru care a fost încheiat (unele legislaţii naţionale reglementează încetarea contractului în discuţie încheiat pe durată de timp nedeterminată, la expirarea brevetului de invenţie care îi serveşte ca suport); de asemenea, el încetează şi prin efectul anulării brevetului la care se referă, precum şi prin efectul rezoluţiunii care intervine în caz de neexecutare a obligaţiilor ce revin unuia sau altuia dintre partenerii contractuali. în principiu, contractul de I. este cu titlu oneros, dar aceasta nu exclude posibilitatea ca el să îmbrace uneori forma unui contract cu titlu gratuit. De esenţa acestui contract este caracterul lui intuitu personae şi, ca urmare, inadmisibilitatea transferării în favoarea unui terţ de către beneficiar a drepturilor dobândite de el. în principiu, contractele de I. pot fi încheiate de persoane fizjce, dar şi de persoane juridice. în ultima vreme se constată apariţia şi multiplicarea unor organizaţii specializate în cumpărarea şi vânzarea de licenţă. încheierea şi conţinutul (clauzele) contractelor de licenţă sunt guvernate de principiul autonomiei de voinţă a părţilor contractante. în majoritatea legislaţiilor, forma scrisă a contractului de I* este cerută numai ad probationem. în alte legislaţii (de pildă, în cea franceză), forma scrisă este cerută ad validitatem. în toate legislaţiile însă, transmisiunea drepturilor de proprietate industrială este supusă unei formalităţi de înregistrare la administraţia naţională. Contractele de I. se încheie, în mod obligatoriu, în formă scrisă. Semnificaţia juridică a înregistrării este aceea de opozabilitate faţă de terţi a contractului. L. sunt susceptibile de multiple clasificări: a) astfel, în funcţie de natura obiectului contractului de I., se disting: I. de brevet, I. de know-how, I. de marcă şi I. având drept obiect un desen sau un model industrial; b)\n funcţie de caracterul exclusiv sau neexclusiv al autorizaţiei de folosire acordate, există: I. exclusivă şi I. simplă; la rândul ei, I. exclusivă se prezintă în două variante, şi anume: I. exclusivă atenuată şi I. exclusivă absolută; c) în funcţie de întinderea teritoriului pe care îşi produc efectele, a duratei exploatării sau a naturii activităţii pentru care I. este concedată, există: I. limitate sau parţiale şi I. nelimitate sau totale; d) pe baza criteriului ce are în vedere modalitatea de plată a preţului, se disting: I. cu rede-venţă şi I. cu preţ forfetar; e) potrivit criteriului ce are în vedere izvorul raportului juridic, există: I. voluntară; I. legală şi de drept; I. obligatorie. licenţă de drept, varietate a licenţei legale reglementată în anumite sisteme de drept (precum, cel englez, francez, polonez etc.), de specificul căreia este faptul că obţinerea ei are loc în temeiul unui 590 licenţă legală contract încheiat pe baza unei oferte deschise, care nu se adresează persoanei determinate a titularului brevetului [sin. licenţă deschisă]. licenţă de exploatare, sintagmă ce desemnează în mod generic facultatea dobândită în temeiul unei licenţe din oficiu de către beneficiarul acesteia, de a pune în valoare brevetul de invenţie vizat prin acea licenţă. Le. are caracter netransmisibil. în toate cazurile de licenţe din oficiu, drepturile patrimoniale (redevenţele) cuvenite titularului brevetului se stabilesc prin contract, în caz de neînţelegere între părţi competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti. licenţă de informare, sintagmă ce dă expresie obligaţiei de informare care incumbă titularului brevetului de invenţie, obligaţie ce vizează know-how-ul legat de brevetul a cărui exploatare formează obiectul contractului de licenţă. Această obligaţie se execută, de regulă, prin furnizarea de asistenţă tehnică şi prezintă o importanţă deosebită în condiţiile actuale când informaţiile pe care le oferă descrierile de brevet sunt frecvent insuficiente pentru a asigura o exploatare rentabilă sau optimă a invenţiei. Acordarea de asistenţă tehnică se concretizează atât în furnizarea de documentaţie cât şi în instruirea personalului beneficiarului. Asistenţa tehnică reprezintă „mediul ambiant" al invenţiei. Obligaţia de informare ce incumbă concedentului este expres instituită prin legislaţia unor ţări din America Latină (ca, de pildă, în Venezuela). în contractele de comerţ internaţional se stipulează frecvent, în sarcina concedentului, obligaţia să instruiască personalul naţional în vederea asigurării celei mai optime exploatări a obiectului contractului de licenţă şi a stimulării activităţilor de dezvoltare şi cercetare tehnologică [v. şi licenţă], licenţă legală, 1. sintagmă prin care se desemnează în mod generic autorizarea de folosire a unei invenţii brevetate, acordată de lege, pentru care nu este necesar consimţământul titularului brevetului de invenţie; 2. (drept de autor) sintagmă prin care se desemnează cazurile excepţionale în care legea permite ca anumite opere de creaţie intelectuală care au fost aduse, în prealabil, la cunoştinţa publicului prin voinţa autorului, să fie folosite de alte persoane, fără consimţământul autorului, dar cu respectarea celorlalte drepturi recunoscute prin lege autorului. Articolul 33 din Legea nr. 8/1996 dispune că sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare: a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică; b) utilizarea de scurte citate dintr-o 591 licenţă legală operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului; c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată de scopul urmărit; d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective; e) reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituţiile de învăţământ sau de muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic, direct ori indirect; f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale; g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată; h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică; i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expoziţiilor cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială. Nu constituie o încălcare a dreptului de autor reproducerea unei opere fără consimţământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare [art. 34 alin. (1)]. Conform art. 35 din aceeaşi lege, transformarea unei opere, fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii, este permisă în următoarele cazuri: a) dacă este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă la dispoziţia publicului; b) dacă rezultatul transformării este o parodie sau o cari- 592 licenţă obligatorie catură, cu condiţia ca rezultatul să nu creeze confuzie în ceea ce priveşte opera originală şi autorul acesteia; c) dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor; d) dacă rezultatul transformării este o prezentare rezumativă a operelor în scop didactic, cu menţionarea autorului, în toate cazurile de folosire a unei opere în temeiul unei LI., este obligatorie indicarea operei originale, a numelui autorului acesteia, al traducătorului ori al autorului operei derivate; la operele de artă plastică trebuie să se indice şi locul unde se găseşte originalul, precum şi numele celui care a efectuat copia. Aceste menţiuni se vor trece şi în fişe, anunţurile, publicaţiile relative la opera realizată după o altă operă literară, artistică sau ştiinţifică [v. şi licenţă]. licenţă obligatorie, licenţa de invenţie care se distinge prin aceea că este neexclusivă şi se acordă de Tribunalul Bucureşti, în condiţii determinate în ceea ce priveşte întinderea şi durata acestora, precum şi nivelul remuneraţiei cuvenite deţinătorului dreptului, stabilit în raport cu valoarea comercială a licenţelor acordate. L.o. sunt autorizate, în principal, pentru aprovizionarea pieţei, întinderea şi durata l.o. vor fi limitate la scopurile pentru care acestea au fost autorizate. Tribunalul Bucureşti poate acorda o l.o. la expirarea unui termen de 4 ani de la data de depozit a cererii de brevet sau a unui termen de 3 ani de la acordarea brevetului, soco-tindu-se termenul care expiră cel mai târziu, dacă invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată pe teritoriul României, iar titularul brevetului nu poate să îşi justifice inacţiunea şi dacă nu s-a ajuns la o înţelegere cu acesta privind condiţiile şi modalităţile comerciale de utilizare a invenţiei. La solicitarea motivată, prezentată de persoana interesată, Tribunalul Bucureşti poate retrage l.o., atunci când circumstanţele care au condus la acordarea acesteia au încetat să mai existe, cu condiţia ca interesele legitime ale persoanei care a dobândit-o să fie protejate într-o manieră corespunzătoare. Licenţa nu va fi retrasă dacă circumstanţele care au determinat acordarea acesteia riscă să se producă din nou. Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile privind acordarea sau, după caz, retragerea licenţei obligatorii se comunică de persoana interesată la O.S.I.M., care le înregistrează în Registrul naţional al cererilor de brevet de invenţie depuse sau în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi publică menţiunea acestor hotărâri în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de o lună de la comunicare. L.o. se poate acorda oricărui solicitant pentru orice cerere de brevet de invenţie sau oricărui titular pentru orice brevet de invenţie. L.o. este reglementată în art. 48-52 din Legea nr. 64/1991, republicată, şi în Regulamentul de aplicare al acesteia, precum şi în art. 5 al Convenţiei de 593 licenţă voluntară la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale (20 martie 1883). licenţă voluntară, sintagmă prin care se desemnează licenţa acordată de titularul brevetului de invenţie, care încheie în acest scop un contract de licenţă cu beneficiarul căruia îi concedează facultatea de a folosi dreptul său exclusiv de exploatare. în sistemele de drept ale unpr ţări (Grecia şi Germania) este reglementată o varietate specială de l.v., de specificul căreia este încheierea contractului în urma unei declaraţii anticipate a titularului de brevet, în sensul că este gata să consimtă la perfectarea unui astfel de contract. lichidă, v. creanţă lichidă. lichidarea pasivului succesoral, expresie prin care se desemnează împărţirea între moştenitori a pasivului succesoral în scopul participării tuturor acestora la plata datoriilor şi sarcinilor succesiunii, care nu intră în obiectul împărţirii moştenirii. Codul civil român (art. 774, art. 775, art. 777, art. 893, art. 896, art. 902 şi art. 1060) consacră principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral între moştenitorii universali şi cu titlu universal, de la data deschiderii moştenirii. în principiu, legatarul cu titlu particular nu contribuie la plata pasivului succesoral. în schimb, moştenitorii universali şi cei cu titlu universal au obligaţia să plătească pasivul succesoral, proporţional cu partea ereditară a fiecăruia dintre ei. Divizarea pasivului trebuie să se facă în funcţie de partea calculată după vocaţia fiecărui moştenitor, chiar dacă folosul efectiv este mai mic sau mai mare. De pildă, în cazul în care defunctul are ca moştenitori legali doi copii, aceştia suportă în mod egal pasivul moştenirii, chiar dacă unul dintre ei este lipsit, cu titlu de sancţiune, de bunurile pe care le-a dat la o parte sau le-a ascuns şi de care va beneficia comoştenitorul. Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul când unul dintre ei are sancţiunea plăţii unei datorii sau a unui legat ori, dimpotrivă, beneficiază peste partea sa succesorală, de un legat cu titlu particular. Diviziunea de drept a pasivului proporţional cu partea ereditară nu este o regulă cu valoare absolută, deoarece defunctul poate însărcina pe unul dintre moştenitori cu executarea unor obligaţii, ca de exemplu, suportarea cheltuielilor de înmormântare. Regula menţionată se aplică însă atât în cazul acceptării pure şi simple a moştenirii, cât şi în ipoteza acceptării acesteia sub beneficiu de inventar. Felul în care se face acceptarea moştenirii determină numai limitele în care fiecare moştenitor răspunde pentru plata pasivului succesoral. Nici chiar în cazul acceptării pure şi simple, moştenitorul nu răspunde solidar cu ceilalţi moştenitori pentru plata pasivului, fiecare moştenitor având responsabilitate numai pentru acea parte de pasiv ce îi revine în armonie cu dreptul său succesoral. 594 lichidarea pasivului succesoral Ţinând seama de faptul că pasivul succesoral se divide de drept între moştenitori, chiar de la data deschiderii succesiunii, creditorii acesteia (adică a moştenirii) pot acţiona, pentru plata creanţei lor, atât pe moştenitorii sezinari, cât şi pe moştenitorii nesezinari. Obligaţia de plată a pasivului nu este o consecinţă a sezinei, ci a transmisiunii universale sau cu titlu universal. în cazul în care partea de moştenire ce revine fiecărui succesor nu este stabilită sub forma unei fracţii (1/3, 1/5, 1/7 etc.), cum se întâmplă, bunăoară, în cazul legatului cu titlu universal al tuturor bunurilor mobile, obligaţia de plată a pasivului se va determina (în exemplul dat) prin raportarea valorii legatului la valoarea întregii moşteniri, pentru ca pasivul să fie divizat în aceeaşi proporţie, de cel care lasă moştenirea sau prin convenţie între moştenitori; în anumite cazuri prevăzute de lege, pasivul succesoral nu se divide între ei sau se divide altfel decât proporţional cu părţile ereditare. Astfel, când obligaţia are ca obiect un bun individual determinat, moştenitorul posesor poate fi acţionat singur şi, dacă este cazul, el are un drept de regres împotriva celorlalţi moştenitori; moştenitorul care a fost însărcinat singur cu executarea obligaţiei poate fi urmărit de asemenea singur, de către creditor, fără a avea drept de recurs împotriva celorlalţi. Dacă titlul din care rezultă însărcinarea este testamentul lăsat de defunct, scutirea celorlalţi moştenitori constituie o liberalitate care produce efecte, numai cu condiţia să nu aducă atingere rezervei moştenitorului însărcinat cu executarea obligaţiei. Dacă însărcinarea rezultă din titlul creanţei (care este un act juridic convenit de către cel care lasă moştenirea cu creditorul), moştenitorul solvens are recurs împotriva comoştenitorilor pentru tot ceea ce a plătit peste partea sa din pasiv. Orice clauză contrară ar fi un pact asupra unei moşteniri viitoare, nul ca atare. Atunci când titlul este convenţia între moştenitori încheiată după deschiderea moştenirii, aceasta poate fi invocată de creditori pentru a urmări pe unul dintre ei pentru întreaga datorie. Această soluţie se impune şi în cazul în care creditorul se prevalează de voinţa defunctului; dacă obligaţia este indivizibilă (fie că este indivizibilitate naturală, fie că este indivizibilitate convenţională) orice moştenitor poate fi urmărit pentru întreg, având însă drept de recurs împotriva moştenitorilor; dacă datoria este garantată cu ipotecă, moştenitorul care primeşte imobilul ipotecat este obligat ipotecar pentru tot, ipoteca fiind indivizibilă, până la concurenţa valorii imobilului vizat. Peste această valoare, obligaţia se divide între moştenitori faţă de creditor, potrivit regulii generale. Pentru ceea ce a plătit ipotecar, solvensul are acţiune în regres împotriva comoştenitorilor, proporţional cu părţile ereditare. în fine, se admite că, deşi obligaţiile se transmit divizat la moştenitori, totuşi dreptul de gaj 595 lichidarea persoanei juridice general al creditorilor chirografari rămâne indivizibil cât timp durează indiviziunea între moştenitori. Ca urmare, creditorii moştenitori au dreptul să urmărească bunurile succesorale pentru întreaga datorie şi, prin urmare, ei nu suportă riscul insolvabilităţii unuia sau unora dintre moştenitori, fiind satisfăcuţi integral din preţul obţinut, neţinând seama de diviziunea între moştenitori a datoriilor. De această diviziune sunt obligaţi să ţină seama numai dacă urmăresc distinct patrimoniul fiecărui moştenitor. lichidarea persoanei juridice, formă specifică şi obligatorie a dizolvării persoanei juridice constând în îndeplinirea actelor şi efectuarea operaţiunilor necesare în vederea realizării activului şi a plăţii pasivului. Sensul acestor acte şi operaţiuni este ca, din realizarea activului, să se ajungă la achitarea creditorului, inclusiv la restituirea părţilor sociale cuvenite membrilor persoanei juridice de tip asociativ. Plata datoriilor se face cu precădere din fondurile băneşti existente la data dizolvării, iar dacă acestea nu sunt suficiente, pasivul se acoperă din sumele obţinute ca urmare a vânzării bunurilor. Operaţiile de lichidare se efectuează de către organele persoanei juridice sau de către persoanele desemnate de aceste organe. lichidarea societăţii comerciale, totalitatea operaţiunilor necesare încheierii afacerilor unei societăţi, aflate în curs de desfăşurare în momentul în care intervine dizolvarea acesteia, operaţiuni care au ca scop identificarea şi cuantificarea activelor şi transformarea lor în numerar, stabilirea pasivului, plata creditorilor sociali şi împărţirea rezultatelor lichidării între asociaţii acelei societăţi. în principiu, l.s.c. este succesivă dizolvării. L.s.c. comportă derularea următoarelor operaţiuni mai importante: a) înlocuirea administratorilor cu lichidatorii; b) predarea gestiunii; c) finalizarea operaţiunilor comerciale aflate în curs de derulare la momentul dizolvării; d) stabilirea activului şi pasivului; e) întocmirea şi aducerea la îndeplinire a bilanţului lunar; f) radierea societăţii din registrul comerţului. Operaţiunile pe care le comportă lichidarea sunt executate de către lichidatori; în această fază (a lichidării) competenţa tribunalului se restrânge la numirea lichidatorilor şi la soluţionarea opoziţiilor creditorilor sau asociaţiilor, în cazurile prevăzute de lege. Instanţa nu are competenţa de a se subroga în atribuţiile lichidatorilor [v. şi lichidator]. lichidator, persoană căreia îi revine sarcina de a înfăptui lichidarea societăţii comerciale. L. pot fi sau persoane fizice sau persoane juridice, reprezentate prin persoane fizice. Toţi lichidatorii trebuie să fie autorizaţi în condiţiile legii [art. 253 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată]. Actul de numire a lichidatorilor, menţionând puterile conferite acestora sau sentinţa care îi ţine locul, precum şi orice act ulterior 596 lichidator care ar aduce schimbări cu privire la persoana lor sau la puterile conferite trebuie depuse, prin grija I., la oficiul registrului comerţului, pentru a fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. Numai după îndeplinirea acestor formalităţi, I. vor depune semnătura lor în registrul comerţului şi vor exercita această funcţie. L. au aceeaşi răspundere ca şi administratorii, respectiv membrii directoratului [art. 253 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată]. Până la intrarea în funcţie a I., administratorii îşi continuă mandatul. L. sunt datori, îndată după preluarea funcţiei, ca împreună cu administratorii societăţii, respectiv cu membrii directoratului societăţii, să facă un inventar şi să încheie un bilanţ, care să constate situaţia exactă a activului şi pasivului societăţii, şi să le semneze. L. sunt obligaţi să primească şi să păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de administratori, respectiv de membrii directoratului, şi actele societăţii. De asemenea, ei vor ţine un registru cu toate operaţiunile lichidării, în ordinea datei lor. L. îşi îndeplinesc mandatul lor sub controlul cenzorilor. în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, I. pot să stea în judecată şi să fie acţionaţi în interesul lichidării; să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare; să vândă, prin licitaţie publică, imobilele şi orice avere mobiliară a societăţii; vânzarea bunurilor nu se va putea face în bloc; să facă tranzacţii; să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii, chiar în caz de faliment al debitorilor, dând chitanţă; să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi neipotecare şi să îndeplinească orice alte acte necesare. L. care probează, prin prezentarea situaţiei financiare anuale, că fondurile de care dispune societatea nu sunt suficiente să acopere pasivul exigibil, trebuie să ceară sumele necesare asociaţilor care răspund nelimitat sau celor care nu au efectuat integral vărsămintele, dacă aceştia sunt obligaţi, potrivit formei societăţii, să le procure sau, dacă sunt debitori faţă de societate, pentru vărsămintele neefectuate, la care erau obligaţi în calitate de asociat. Creditorii societăţii au dreptul de a exercita contra I, acţiunile care decurg din creanţele ajunse la termen, până la concurenţa bunurilor existente în patrimoniul societăţii şi numai după aceea de a se îndrepta împotriva asociaţilor, pentru plata sumelor datorate din valoarea acţiunilor subscrise sau din aceea a aporturilor la capitalul social. După terminarea lichidării, I. întocmesc situaţia financiară finală, arătând partea ce se cuvine fiecărei acţiuni din repartizarea activului societăţii, însoţită de raportul cenzorilor sau, după caz, raportul auditorilor financiari. Situaţia financiară semnată de I. se va depune, pentru a fi menţionată, la oficiul registrului comerţului şi se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. Orice acţionar poate 597 licitaţie face opoziţie, în condiţiile art. 62 din Legea nr. 31/1990, republicată, în 30 zile de la publicare. După expirarea acestui termen, când nu s-a făcut opoziţie, situaţia financiară anuală se consideră aprobată de toţi acţionarii, iar I. sunt liberaţi. licitaţie, v. vânzare la licitaţie. limitele răspunderii succesorilor universali şi cu titlu universal pentru pasivul succesoral, expresie ce desemnează întinderea responsabilităţii succesorilor universali şi cu titlu universal pentru datoriile moştenirii la care au vocaţie. Se distinge între moştenitorii regulaţi (care sunt rudele defunctului cu vocaţie legală) şi soţul supravieţuitor, pe de o parte, şi moştenitorii neregulaţi (care sunt legatarii universali şi cu titlu universal şi statul), pe de altă parte. Moştenitorii regulaţi sunt consideraţi continuatori ai persoanei defunctului şi, ca atare, răspund pentru plata pasivului succesoral nu numai cu bunurile moştenirii, dar şi cu patrimoniul lor propriu, în toate cazurile când nu au oprit con-fuziunea dintre cele două patrimonii sub beneficiu de inventar. Moştenitorii neregulaţi nu sunt consideraţi continuatori ai persoanei defunctului, ci sunt priviţi ca simpli succesori la bunuri. Ei răspund pentru pasivul succesoral numai în limita bunurilor moştenite, cu condiţia ca prin întocmirea unui inventar, chiar şi neurmată de declaraţia de acceptare a moştenirii sau beneficiu de inventar, să poată dovedi componenţa bunurilor din activul succesoral. Legatarul care a intrat în posesia bunurilor succesorale, fără inventar, răspunde pentru pasiv, la fel ca şi moştenitorii regulaţi acceptanţi pur şi simplu a moştenirii. Această distincţie fondată pe ficţiunea continuării persoanei defunctului este nejustificată, deoarece legatarii universali şi cu titlu universal sunt chemaţi la o universalitate, la fel ca şi moştenitorii legali. Totodată, nu se justifică un tratament preferenţial în favoarea unei persoane străine faţă de rudele şi soţul supravieţuitor al defunctului. în practică, limitarea răspunderii pentru pasiv numai cu bunurile activului succesoral se produce numai prin acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar de către toţi succesorii universali sau cu titlu universal. Doar răspunderea statului, care culege moştenirea vacantă, este limitată în toate cazurile la valoarea activului moştenirii respective. linie colaterală dreaptă, v. rudenie firească. linie de rudenie, v. rudenie firească. loc înfundat, teren care, fiind înconjurat din toate părţile de terenuri aflate în proprietatea altor persoane, nu are nicio ieşire directă la drumul public sau dispune de posibilităţi de acces la drumul public obiectiv insuficiente (raportate la necesităţile exploatării lui), chiar în ipoteza unei valorificări maxime a lor de către proprietarul său. L.î. este şi terenul care, deşi 598 locator are ieşire proprie la calea publică, utilizarea acestuia ar prezenta inconveniente grave sau pericole pentru proprietarul sau posesorul său; nu este însă l.î. terenul ale cărui posibilităţi de acces direct la drumul public sunt incomode şi nici terenul a cărui ieşire proprie la drumul public poate deveni impracticabilă în anumite împrejurări cu caracter trecător (de exemplu, terenul traversat de unul sau mai multe pâraie, care în perioada topirii zăpezilor sau în condiţiile unei toamne ploioase îşi măresc peste limita obişnuită debitul de apă); tot astfel, nu se consideră l.î, terenul ale cărui căi proprii de acces pe drumul public au fost suprimate prin fapta proprietarului; are un asemenea caracter numai terenul care, în mod fortuit, a ajuns într-o astfel de situaţie. Caracterul de l.î. al unui teren îndreptăţeşte pe proprietarul acestuia să reclame un drept de servitute de trecere pe un teren învecinat aflat în proprietatea personală sau individuală sau în proprietatea publică, locatar, v. chiriaş. locatar principal, persoană titulară a contractului de închiriere. locator, persoană care, printr-un contract de închiriere, cedează temporar folosirea locuinţei sau a altui bun ce-i aparţine. Poate fi I. o persoană fizică sau o persoană juridică titulară a unui drept real sau a unui drept de creanţă, care conferă dreptul de folosinţă: proprietarul, uzufructuarul, abitatorul, chiriaşul (în ipoteza subînchirierii), în baza contractului de închiriere a locuinţei închiriate; din această obligaţie principală decurg, în sarcina sa, următoarele obligaţii secundare, menite să garanteze executarea ei: a) predarea locuinţei care este o obligaţie de a face, având ca obiect suprafaţa locativă închiriată (camerele de locuit şi dependinţele), precum şi accesoriile necesare folosinţei normale a acesteia (părţile comune ale clădirii, curte, căile de acces etc.). L. este obligat să predea locuinţa în stare normală de folosinţă, aceasta presupune ca, până în momentul predării ei, să se fi efectuat atât reparaţiile capitale (dacă e cazul) care cad în sarcina I., cât şi micile reparaţii (zugrăveli, curăţitul sobelor, parchetului etc.), care, pe timpul cât contractul de închiriere se află în executare, revin chiriaşului. Nepredarea de către I. a locuinţei la data stipulării în contract şi în condiţiile care să permită folosinţa ei normală, îl îndreptăţeşte pe chiriaş fie să promoveze o acţiune în justiţie pentru a fi pus în posesia locuinţei, fie să ceară, în condiţiile dreptului comun, rezilierea contractului şi daune-interese, fie în fine, să refuze plata chiriei până la predarea locuinţei; nicidecum însă chiriaşul nu va putea ocupa locuinţa cu de la sine putere, dacă I. sau un terţ se opune; b) întreţinerea şi repararea locuinţei, obligaţie în temeiul căreia I. este ţinut să repare şi să înlocuiască toate elementele de construcţie şi instalaţiile aferente 39: 599 B C U "M. EMINESCU" IAŞI locaţiunea lucrărilor clădirii şi anexelor ei (ascensor, hidrofor, instalaţie de încălzire centrală şi de preparare a apei calde etc.), precum şi să efectueze transformarea instalaţiilor de ardere ca urmare a schimbării combustibilului. L nu are însă îndatorirea să efectueze lucrările de întreţinere şi reparaţie care au devenit necesare din cauza culpjei chiriaşului în folosirea locuinţei. în cazul în care lucrările de întreţinere şi reparaţie reclamă urgenţă, I. poate cere, în scopul efectuării lor, restrângerea vremelnică a drepturilor locative ale chiriaşului sau chiar evacuarea acestuia. Dacă I. nu-şi îndeplineşte obligaţia privind întreţinerea şi repararea locuinţei, lucrările corespunzătoare pot fi efectuate de către chiriaş pe cheltuiala celui dintâi, reţinând din chirie contravaloarea lor, dar numai dacă neefectuarea lucrărilor împiedică folosirea normală a locuinţei, iar I. sesizat în scris despre nevoia unor asemenea lucrări, nu a dat curs notificării în termen de 30 de zile de la primirea ei. Chiriaşul care a procedat la efectuarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţie, fără sesizarea scrisă prealabilă a I., nu este îndreptăţit să-şi recupereze cheltuielile făcute, compensându-le direct cu chiria, ci trebuie să obţină mai întâi obligarea acestuia la plată prin sentinţă judecătorească definitivă; c) obligaţia de garanţie, care cuprinde atât garanţia pentru evicţiune cauzată prin faptul personal al I. sau prin faptul unui terţ, cât şi garanţia pentru viciile ascunse ale locuinţei; în virtutea acestei obligaţii, I. este îndatorat să se abţină de la orice tulburare a folosinţei locuinţei (cum ar fi: modificarea structurii interioare a locuinţei, schimbarea destinaţiei unor încăperi, săvârşirea de fapte personale de natură a stânjeni folosinţa normală a locuinţei etc.) şi să-l garanteze pe chiriaş şi împotriva oricăror tulburări de drept provenite de la alte persoane; obligaţia sa nu se referă însă la tulburările de fapt cauzate prin conduita terţilor, împotriva cărora chiriaşul are la îndemână o acţiune proprie distinctă de aceea pe care o are împotriva I. Garanţia pentru viciile ascunse ale locuinţei priveşte numai viciile care împiedică, total sau parţial, folosirea locuinţei de către chiriaş; ea subzistă pe întreaga durată a locaţiunii şi se referă nu numai la viciile existente în momentul încheierii contractului de închiriere, ci şi la cele apărute pe parcursul executării lui; ea nu funcţionează însă pentru viciile cunoscute de chiriaş în momentul încheierii contractului, prezumându-se că acestea au fost acceptate de el ca atare; în virtutea obligaţiei de garanţie pentru prejudiciile încercate datorită lor, atunci când viciile ascunse sunt foarte grave, chiriaşul are dreptul să ceară rezilierea contractului de închiriere a locuinţei. locaţiunea lucrărilor (serviciilor), v. contract de antrepriză. locaţiunea lucrurilor, formă a contractului de locaţiune care se distinge prin aceea că locatorul se obligă să asigure locatarului folo- 600 locuinţă de serviciu sinţa unui lucru pe un termen determinat, în schimbul unui preţ determinat. L.l. poate avea ca obiect, în principiu, orice lucru mobil aflat în circuitul civil, precum şi o suprafaţă locativă, în acest din urmă caz fiind numită şi închirierea unei locuinţe. L.L este un act de administrare, aşa încât pentru încheierea unui astfel de contract, locatarului îi este suficientă capacitatea cerută de lege la efectuarea actelor de administrare; în schimb, locatorul trebuie să dispună de capacitatea de a contracta potrivit regulii dreptului comun. Fiind un contract consensual, l.l. este valabilă chiar dacă se încheie numai verbal. L.l. încetează la expirarea termenului pentru care a fost convenită, dacă părţile nu hotărăsc prelungirea valabilităţii ei, fixând un nou termen; atunci când obiectul contractului de locaţiune este o suprafaţă locativă, în mod obişnuit durata valabilităţii lui se prelungeşte prin efectul legii. De asemenea, l.l. încetează şi ca urmare a survenirii uneia din următoarele împrejurări: pierderea fortuită a lucrului obiect al contractului; rezilierea contractului la cererea uneia dintre părţi, când cealaltă nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate; rezoluţiunea sau anularea titlului locatorului, în cazul în care contractul de locaţiune conţine o clauză în sensul că locaţiunea va înceta pe data înstrăinării lucrului către un nou proprietar. locuinţă, suprafaţă locativă care cuprinde una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele aferente, formând o unitate locativă de sine stătătoare determinată ca atare prin construcţia sa. locuinţă convenabilă, locuinţa care prin gradul de satisfacere a raportului dintre cerinţa utilizatorului şi caracteristicile locuinţei, la un moment dat, acoperă necesităţile esenţiale de odihnă, preparare a hranei, educaţie şi igienă, asigurând existenţele minimale necesare traiului decent. locuinţă de intervenţie, locuinţă destinată cazării personalului unităţii economice sau bugetare, care, prin contractul de muncă, îndeplineşte activităţi sau funcţii ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în cadrul unităţilor economice. locuinţă de necesitate, locuinţă destinată cazării temporare a persoanelor şi familiilor ale căror locuinţe au devenit inutilizabile în urma unor catastrofe naturale sau accidente sau ale căror locuinţe sunt supuse demolării în vederea realizării de lucrări de utilitate publică, precum şi lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua în clădiri ocupate de locatari. locuinţă de protocol, locuinţă destinată utilizării de către persoanele care sunt alese sau numite în unele funcţii ori demnităţi publice, exclusiv pe durata exercitării acestora. locuinţă de serviciu, locuinţă destinată funcţionarilor publici, angajaţilor unor instituţii sau agenţi 601 locuinţă socială economici, acordată în condiţiile contractului de muncă, potrivit prevederilor legale. Dreptul de folosinţă asupra unei l.s. încetează atât în privinţa persoanei încadrate în muncă, cât şi în privinţa membrilor săi de familie odată cu încetarea contractului de muncă a cărui accesoriu este contractul de închiriere a locuinţei. locuinţă socială, locuinţa care se atribuie cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii, a căror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei. locul deschiderii moştenirii, expresie prin care se desemnează locul ultimului domiciliu al defunctului, iar în cazul moştenirilor succesive, ultimul domiciliu al defunctului care a decedat cel din urmă. Regula ultimului domiciliu al defunctului se impune din considerente practice, întrucât, de obicei, la acest loc se află înscrisurile defunctului, inclusiv testamentul întocmit de acesta şi tot acolo se pot obţine cel mai uşor informaţiile despre moştenitorii, rudele şi alte persoane apropiate defunctului, precum şi despre masa succesorală. Pentru stabilirea l.d.m. nu prezintă importanţă locul unde a decedat cel care lasă moştenirea şi nici locul reşedinţei acestuia (dacă defunctul avea, pe lângă locuinţa principală, şi o locuinţă secundară în care şi-a stabilit reşedinţa). Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală. Se face distincţie între domiciliul voluntar sau domiciliul de drept comun al persoanei fizice cu deplină capacitate de exerciţiu, care este acolo unde acea persoană îşi are locuinţa principală şi domiciliul legal, adică cel fixat de lege minorului şi persoanei puse sub interdicţie. Şi persoana dispărută (în cazul în care s-a instituit curatela cu privire la bunurile acesteia) are domiciliul legal stabilit la domiciliul curatorului numit. în acest din urmă caz, domi-ciliul legal prezintă importanţă numai cu privire la actele în care curatorul este îndreptăţit să-l reprezinte. Este vorba de actele patrimoniale între vii. Acest domiciliu nu are nicio înrâurire asupra locului unde moştenirea se deschide, pentru eventualitatea că ulterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, se va declara moartea celui dispărut. Tot aşa, nu prezintă relevanţă, sub aspectul l.d.m», nici domiciliul legal al moştenitorilor stabilit la curator, în ipoteza instituirii curatelei asupra unor bunuri succesorale, pentru cazul când unul din acei moştenitori ar înceta din viaţă înaintea finalizării procedurii succesorale, după defunctul lui antecesor. în cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliul în ţară, indiferent că respectiva persoană a fost cetăţean român sau străin, l.d.m. este considerat a fi locul din ţară unde se află bunurile cele mai importante ca valoare ale defunctului. Atunci când domiciliul 602 locul încheierii contractului defunctului este necunoscut (fiind vorba de un nomad), primeşte aplicare, prin analogie, regula potrivit căreia moştenirea se deschide la locul unde se află bunurile succesorale cele mai importante ca valoare. în lipsa bunurilor succesorale, l.d.«n. este considerat a fi locul unde s-a înregistrat moartea. Dovada ultimului domiciliu al defunctului (fiind vorba de o chestiune de fapt) se poate face prin orice mijloc de probă. Practic, această dovadă se face cu menţiunile din actul de identitate sau certificatul de deces al persoanei care lasă moştenirea. L.d.m. prezintă importanţă pentru determinarea organelor competente teritorial să rezolve diferite probleme privind moştenirea: a) astfel, secretariatul consiliului local al localităţii ultimului domiciliu al defunctului (sau procurorul) poate cere deschiderea procedurii succesorale notariale şi, dacă este cazul, luarea măsurilor de conservare; b) procedura succesorală necontencioasă reglementată de Legea nr. 36/1995 este de competenţa notarului public de la locul deschiderii moştenirii; c) instanţa competentă a judeca acţiunile privitoare la moştenire se determină tot în funcţie de locul deschiderii moştenirii. Această instanţă judecă cererile privitoare la validarea sau executarea dispoziţiilor testamentare, cererile privitoare la moştenire, precum şi cele referitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia, cererile legatarilor sau ale credito- rilor defunctului împotriva vreunuia din moştenitori sau împotriva executorului testamentar, inclusiv cererile acelor creditori care au făcut cheltuieli prilejuite de înmormântarea defunctului sau cu conservarea şi administrarea bunurilor succesorale, cererile cu privire la anularea certificatului de moştenitor sau de ridicare ori de modificare a măsurilor de conservare a bunurilor succesorale [v. şi moş teri ire]. locul încheierii contractului, expresie având semnificaţia localizării spaţiale a formării acordului de voinţă contractual. Determinarea l.î.c. prezintă importanţă practică în dreptul procesual civil şi în dreptul internaţional privat. în ce priveşte dreptul procesual civil, l.î.c. constituie, uneori, criteriul după care se determină competenţa teritorială a instanţelor de judecată chemate să soluţioneze eventualele litigii generate de executarea contractului. în dreptul internaţional privat, l.î.c. reprezintă criteriul de bază pentru determinarea normei juridice aplicabile unui contract cu elemente de extraneitate. în caz de conflict de legi în spaţiu, momentul încheierii contractului constituie criteriul în funcţie de care se determină şi locul încheierii sale. L.Î.C. între persoane prezente este localitatea în care se află părţile, atunci când se face schimbul între ofertă şi acceptare, una în faţa celeilalte. Dacă nu are loc un schimb între ofertă şi acceptare, ci contractul se încheie pe bază de negociere, locul încheierii lui este 603 luare de suflet acela unde partenerii contractuali sau reprezentanţii autorizaţi ai acestora semnează înscrisul constatator al contractului. în cazul încheierii contractelor sinalagmatice între persoane neprezente (absenţi), criteriul de determinare a locului încheierii lui diferă în funcţie de concepţia adoptată în legătură cu determinarea momentului încheierii contractului. Astfel, potrivit concepţiei emisiunii (sau declara-ţiunii) acceptării, l.î.c. este localitatea de unde expediază scrisoarea de acceptare destinatarul ofertei; în armonie cu teoria recepţiei, l.î.c. este domiciliul sau reşedinţa ofertantului, soluţie validată şi de teoria informării. în cazul în care contractul se consideră încheiat prin începerea executării lui de către destinatarul ofertei, l.î.c. este locul unde a fost săvârşit primul act de executare a lui. Atunci când contractul se încheie prin telefon (ipoteza este asimilată cu încheierea contractului între prezenţi)H*î*c. este localitatea de unde vorbeşte ofertantul, iar dacă acesta vorbeşte dintr-un autovehicul în mers, contractul se consideră încheiat în localitatea unde este înregistrat telefonul mobil de pe care vorbeşte ofertantul. în cazul contractelor unilaterale, l.î.c. este acolo unde acceptantul a primit oferta. Dacă un astfel de contract se încheie prin telefon, el se consideră încheiat în localitatea de unde vorbeşte destinatarul ofertei, iar dacă acesta din urmă vorbeşte de pe un telefon mobil, aflându-se într-un autovehicul în mers, între două localităţi, contractul se consideră încheiat în localitatea unde este înregistrat postul telefonic respectiv. Contractele solemne se încheie la locul unde s-au îndeplinit formalităţile prevăzute de lege pentru validitatea lor. Ţinând seama de faptul că acestea sunt constatate printr-un înscris autentic, acest loc este acolo unde a fost autentificat acel înscris. luare de suflet, v. adopţie. lucru, v. bun. lucrum cessans, locuţiune latină folosită pentru a desemna generic acea parte a prejudiciului suferit de creditor din cauza neexecutării unei obligaţii contractuale, care reprezintă câştigul nerealizat, adică valoarea cu care ar fi sporit patrimoniul creditorului dacă debitorul şi-ar fi executat obligaţia asumată [v. şi damnun emergens]. M major, v. persoană majoră. majorat, termen prin care se desemnează vârsta la care persoana fizică dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu. în principiu, legea stabileşte această vârstă la 18 ani, dar prin excepţie de la regula menţionată, devine majoră şi femeia care se căsătoreşte mai înainte de împlinirea majoratului (adică a vârstei de 18 ani). Aşa fiind, prin efectul căsătoriei, minora devine majoră, deoarece ea se poate căsători chiar după împlinirea vârstei de 15 ani, dacă există motive temeinice care să legitimeze căsătoria sa. Vârsta matrimonială pentru femeie este stabilită de lege, ca regulă de generală aplicare, la 16 ani. mandant, persoană care, în virtutea unui contract de mandat, îl împuterniceşte pe mandatar încheie unul sau mai multe acte juridice în numele şi pe socoteala sa. M. are următoarele obligaţii: să execute toate obligaţiile asumate de către mandatar faţă de terţi în limitele împuternicirii date; să-l despăgubească pe mandatar pentru toate cheltuielile efectuate şi pentru toate pierderile suferite cu ocazia şi din pricina executării mandatului; să plătească mandatarului dobânzile aferente sumelor avansate şi cheltuielilor făcute de acesta cu ocazia executării mandatului, chiar dacă nu a fost pus în întârziere; în cazul contractului de mandat cu titlu oneros, m. trebuie să plătească mandatarului remuneraţia cuvenită. în cazul în care mai multe persoane au împuternicit un mandatar să facă ceva în interesul lor comun, împuternicirea fiind dată de către toţi m. printr-un singur contract de mandat, aceştia din urmă răspund solidar pentru toate obligaţiile decurgând din mandat pe seama lor; este o ipoteză de solidaritate legală. mandat, v. contract de mandat mandat In interes comun, specie de contract oneros în care părţile contribuie la dezvoltarea unui lucru comun. Există m.i.c. când mandatarul a făcut investiţii menite să asigure beneficii atât mandantului, cât şi lui însuşi. Aşa se întâmplă în cazul în care mandantul şi mandatarul sunt coproprietari ai lucrului care face obiectul mandatului. M.i.c. nu se confundă cu mandatul remunerat, deoarece în primul caz, mandatarul este cointeresat în încheierea actului care formează obiectul mandatului, pe când în cel de-al doilea caz, al mandatului remunerat, interesul mandatarului rezidă în derularea contractului de mandat care îl îndreptăţeşte la plata remu- 605 mandatar neraţiei, chiar dacă operaţiunea juridică în vederea căreia a fost conferit mandatul nu a putut fi realizată [sin. procuratio in rem suam]. mandatar, persoană care, în virtutea unui contract de mandat, primeşte împuternicirea şi se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice în numele şi pe seama mandantului. M. are următoarele obligaţii: să execute însărcinarea primită; să dea socoteală mandantului, la cererea acestuia, despre felul în care a executat acea însărcinare; să plătească mandantului daune-interese în eventualitatea în care, executând necorespunzător sau cu întârziere împuternicirea primită, a cauzat pagube acesteia; m. răspunde pentru doi, dar şi pentru culpa comisă în executarea obligaţiei asumate. Răspunderea sa va putea fi mai puţin severă în cazul în care mandatul este gratuit; prin convenţie părţile pot modifica întinderea răspunderii m. în cazul în care mai mulţi mandatari au fost împuterniciţi prin aceeaşi procură, fiecare dintre ei răspunde independent: nu există solidaritate între mandatari. M. este ţinut responsabil pentru faptele substituitului său atunci când şi-a substituit o altă persoană fără ca acest drept să-i fi fost conferit de către mandat, precum şi atunci când, fiindu-i conferit un asemenea drept, şi-a substituit o persoană a cărei incapacitate sau insolvabilitate era notorie. manopere dolosive (viclenie), v. doi. marcaj de conformitate, simbol care se aplică de producător sau de reprezentantul autorizat al acestuia, înainte de introducerea pe piaţă şi/ sau de punerea în funcţiune, pe un produs, pe o placă de marcaj ataşată, pe ambalajul şi/sau pe documentele însoţitoare şi care are semnificaţia conformităţii produsului cu toate cerinţele esenţiale prevăzute în reglementările tehnice aplicabile, conform Legii nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor. mărci, este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane; pot constitui mărci semne distinctive, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a ambalajului, sau combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne. Legea (nr. 84/1998) distinge următoarele feluri de m.: m. anterioară, m. notorie, m. colectivă, m. de certificare. Dreptul asupra m. este dobândit şi protejat prin înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Nu beneficiază de protecţie şi nici nu pot fi înregistrate: a) m. care nu îndeplinesc condiţiile minimale esenţiale prevăzute de lege, pentru a fi calificate ca atare [art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998]; b) m. care sunt lipsite de caracter distinctiv; c) m. care sunt compuse exclusiv din 606 marcă semne sau din indicaţii devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante; d) m. care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii, putând servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora; e) m. constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului sau care este necesară obţinerii unui rezultat tehnic sau care dă o valoare substanţială produsului; f) m. care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului; g) m. care conţin o indicaţie geografică sau sunt constituite dintr-o astfel de indicaţie, pentru produse care nu sunt originare din teritoriul indicat, dacă utilizarea acestei indicaţii este de natură să inducă publicul în eroare cu privire la locul adevărat de origine; h) m. care sunt constituite sau conţin o indicaţie geografică, identificând vinuri sau produse spirtoase care nu sunt originare din locul indicat; i) m. care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri; j) m. care conţin, fără consimţământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în România; k) m. care cuprind, fără autorizaţia organelor competente, reproduceri sau imitaţii de steme, drapele, embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de control şi garanţie, blazoane aparţinând ţărilor Uniunii şi care intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883, aşa cum a fost revizuită şi modificată; I) m. care cuprind, fără autorizaţia organelor competente, reproduceri sau imitaţii de steme, drapele, alte embleme, sigle, iniţiale sau denumiri care intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia de la Paris şi care aparţin organizaţiilor internaţionale inter-guvernamentale din care fac parte una sau mai multe ţări ale Uniunii. Totuşi, mărcile care se află în una din aceste situaţii pot fi înregistrate cu consimţământul expres al titularului mărcii anterioare sau notorii. Natura produselor sau serviciilor pentru care se solicită înregistrarea m. nu constituie nici un obstacol la înregistrarea acesteia. Dreptul de marcă aparţine persoanei fizice sau juridice care a depus prima, în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii. Cererea de înregistrare a unei mărci, conţinând datele de identificare a solicitantului, reproducerea mărcii, precum şi indicarea produselor sau serviciilor pentru care înregistrarea este cerută, redactată în limba română, se depune la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi constituie depozitul naţional reglementar al mărcii. Ea trebuie să se refere la o singură marcă. Cererea va prezenta menţiuni exprese, atunci când marca: a) conţine una sau mai multe culori revendicate ca element distinctiv al mărcii; b) este 607 marcă tridimensională. Cererea va conţine şi datele privind calitatea solicitantului. înregistrarea unei mărci poate fi cerută individual sau în comun de persoane fizice sau juridice, direct sau printr-un mandatar cu domiciliul, respectiv cu sediul în România. Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci examinează, în fond, cererea de înregistrare a mărcii în termen de 6 luni de la data plăţii taxei de înregistrare şi examinare a cererii. Examinarea se face prin raportare la criteriile ce vizează motivele de refuz, precum: gradul de distinctivitate, iniţială sau dobândită, a mărcii notorii în România; durata şi întinderea publicităţii m. notorii în România; aria geografică de utilizare a m. notorii în România; gradul de cunoaştere a mărcii notorii pe piaţa română de către segmentul de public căruia i se adresează; existenţa unei mărci identice sau similare pentru produsele sau serviciile aparţinând altei persoane decât aceea care pretinde că marca sa este notorie. Dacă în urma examinării cererii, se constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru înregistrarea m., Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci decide înregistrarea m. şi publicarea acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. M. se publică în termen de 2 luni de la data deciziei de înregistrare a m. Atunci când cererea nu îndeplineşte condiţiile pentru înregistrarea m., Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci notifică aceasta solicitantului, acordându-i un termen de 3 luni în care acesta să-şi poată prezenta punctul de vedere ori să-şi retragă cererea. Acest termen poate fi prelungit cu o nouă perioadă de 3 luni, la cererea solicitantului ^i cu plata taxei prevăzută de lege. în termen de 3 luni de la data publicării m., titularul unei m. anterioare sau al unei m. notorii, precum şi titularul unui drept anterior cu privire la imaginea sau la numele patronimic, la o indicaţie geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat, la orice alt drept de proprietate industrială protejat sau la un drept de autor, precum şi orice altă persoană interesată pot face opoziţie la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci cu privire la marca publicată. Opoziţiile trebuie să fie formulate în scris, motivat şi cu plata taxei prevăzute de lege. în cazul neplăţii taxelor legale pentru opoziţie, se consideră că opoziţia nu a fost făcută. Opoziţiile formulate cu privire la m. publicată se vor soluţiona de către o comisie de examinare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Dacă opoziţiile sunt întemeiate, comisia decide respingerea înregistrării m. în cursul procedurii de înregistrare a m. Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci poate cere solicitantului lămuririle şi actele pe care le consideră necesare, dacă există o îndoială asupra exactităţii sau conţinutului elementelor cererii de înregistrare a m. Când deciziile de înregistrare a m. au rămas definitive, m. sunt înregistrate în Registrul Naţional al Mărcilor, iar Oficiul de Stat pentru Invenţii şi 608 marcă Mărci eliberează titularului certificatul de înregistrare a m., cu plata taxei prevăzută de lege. înregistrarea m. produce efecte cu începere de la data depozitului naţional reglementar al m., pe o perioadă de 10 ani. La împlinirea termenului de 10 ani, înregistrarea m. poate fi reînnoită la cererea titularului, cu plata taxei prevăzute de lege. înregistrarea m. conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii. Titularul m. poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului: un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată; un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asemănare a m. cu semnul; un semn identic sau asemănător cu m. pentru produsele sau pentru serviciile diferite de cele pentru care m. este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă, din folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele m. sau folosirea semnului ar cauza titularului m. un prejudiciu. Titularul unei m. înregistrate poate cere să se interzică altor persoane deţinerea, oferirea spre vânzare sau comercializarea produselor care poartă această marcă, pentru produsele care au fost puse în comerţ de însuşi titular sau cu consimţământul acestuia. Drepturile asupra m. pot fi transmise, prin cesiune sau prin licenţă, oricând în cursul duratei de protecţie a m. Drepturile asupra m. se transmit şi în cazul urmăririi silite a debitorului titular al m., efectuată în condiţiile legii. Cesiunea drepturilor asupra m. trebuie făcută în scris şi semnată de părţile contractante, sub sancţiunea nulităţii. Transmiterea prin cesiune a drepturilor asupra m. se poate face pentru toate produsele sau serviciile pentru care m. este înregistrată sau numai pentru o parte dintre acestea. Titularul m. poate, în baza unui contract de licenţă, să autorizeze terţii să folosească m. pe teritoriul României sau pe o parte a acestuia, pentru toate sau numai pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care m. a fost înregistrată. Licenţele pot fi exclusive sau neexclusive. Titularul poate să renunţe la m. pentru toate sau numai pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care m. a fost înregistrată. Renunţarea la m. se declară în scris la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci de către titularul m. sau de către persoana împuternicită de acesta, iar drepturile asupra m. se sting, cu privire la produsele şi serviciile la care m. se referă, la data înscrierii renunţării în Registrul Naţional al Mărcilor. Orice persoană interesată poate solicita Tribunalului Municipiului Bucureşti, oricând în cursul duratei de protecţie a m., decăderea titularului din drepturile conferite de m., dacă: a) fără motive justificate, m. nu a fost 609 marcă anterioară obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată; b) după data înregistrării, m. a devenit, ca urmare a acţiunii sau inacţiunii titularului, uzuală în comerţul cu un produs sau un serviciu pentru care a fost înregistrată; c) după data înregistrării şi ca urmare a folosirii de către titular sau cu consimţământul acestuia, m. a devenit susceptibilă de a induce publicul în eroare, în special cu privire la natura, calitatea sau la provenienţa geografică a produselor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată; d) m. a fost înregistrată de o persoană neavând calitatea prevăzută de art. 3 lit. g) din Legea nr. 84/1998. Dovada folosirii m. incumbă titularului acesteia şi poate fi făcută prin orice mijloc de probă. Orice persoană interesată poate cere Tribunalului Bucureşti anularea înregistrării m. pentru oricare din următoarele motive: a) înregistrarea m. s-a făcut, deşi aceasta din urmă nu îndeplinea condiţiile rezultând din definiţia legală a ei [art. 5 alin. (1), raportat la art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998]; b) înregistrarea m. s-a făcut, deşi acea m. se afla în una din situaţiile prevăzute de lege (art. 6 din Legea nr. 84/1998) pentru care se refuză înregistrarea m.; c) înregistrarea m. a fost solicitată cu rea-credinţă; d) înregistrarea m. aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic al unei persoane; e) înregistrarea m. aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la o indicaţie geografică, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept de proprietate industrială protejat ori cu privire la un drept de autor. Acţiunea în anulare poate fi introdusă oricând în perioada de protecţie a m. Termenul în care poate fi cerută anularea înregistrării m. pentru motivele prevăzute la lit. a), b), d) şi e) este de 5 ani şi curge de la data înregistrării m. Titularul unei m. anterioare, care cu ştiinţă a tolerat într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani folosirea unei m. posterior înregistrate, nu poate să ceară anularea şi nici să se opună folosirii m. posterioare pentru produse şi servicii pentru care această m. posterioară a fost folosită, în afară de cazul în care înregistrarea m. posterioare a fost cerută cu rea-credinţă [v. şi marcă colectivă; marcă de certificare; marcă anterioară; marcă notorie]. marcă anterioară, marca înregistrată, precum şi marca depusă pentru a fi înregistrată în Registrul Naţional al Mărcilor, cu condiţia ca ulterior să fie înregistrată. Se vorbeşte de m.a. întotdeauna prin referire la o altă marcă care fie nu a fost înregistrată, fie nu a fost depusă spre înregistrare, ori fiind depusă spre înregistrare, s-a refuzat înregistrarea ei [v. şi marcă]. marcă colectivă, sintagmă ce desemnează marca destinată a servi la deosebirea produselor şi a serviciilor membrilor unei asociaţii, de produsele şi serviciile aparţinând 610 marcă colectivă altor persoane. Asociaţiile de fabricanţi, de producători, de comercianţi, de prestatori de servicii pot solicita la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci înregistrarea de m.c. Solicitantul înregistrării unei m.c. va depune, odată cu cererea de înregistrare sau cel târziu în termen de 3 luni de la data notificării de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, un regulament de folosire a m.c. în regulamentul de folosire a m.c. solicitantul cererii de înregistrare a mărcii va indica persoanele autorizate să folosească m.c., condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a deveni membru al asociaţiei, condiţiile de folosire a mărcii, motivele pentru care această utilizare poate fi interzisă unui membru din asociaţie, precum şi sancţiunile care pot fi aplicate de asociaţie. în afara motivelor de respingere pe care legea le prevede pentru cererea de înregistrare a unei mărci individuale, o m.c. poate fi respinsă şi în următoarele cazuri: a) solicitantul nu este o asociaţie de fabricanţi, de comercianţi sau de prestatori de servicii; b) respectiva marcă nu este destinată să servească la deosebirea produselor sau serviciilor membrilor unei asociaţii de produse sau servicii de cele aparţinând altor persoane [art. 3 lit. d) din Legea nr. 84/1998]; c) regulamentul de folosire a acelei mărci este contrar ordinii publice sau bunelor moravuri. După publicarea m.c. şi a regulamentului ei de folosire, titularul unei mărci anterioare sau notorii, precum şi titularul unui drept anterior, dobândit cu privire la imaginea sau la numele patronimic al acestuia ori la o indicaţie geografică protejată, sau titularul unui drept de autor, precum şi orice altă persoană interesată pot formula la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci opoziţie la înregistrarea m.c. în termen de 3 luni de la data publicării acesteia. Titularul m.c. trebuie să comunice la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci orice modificare a regulamentului de folosire a acesteia. Modificarea regulamentului de folosire produce efecte numai de la data înscrierii modificării în Registrul Naţional al Mărcilor. Modificarea nu va fi menţionată în registru în cazul în care regulamentul de folosire a m., modificat, nu corespunde cerinţelor prevăzute de lege [art. 51 alin. (3) din Legea nr. 84/1998]. Orice persoană interesată poate cere Tribunalului Bucureşti, oricând în perioada de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de o m.c., când: a) fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată; b) titularul a folosit marca în alte condiţii decât cele prevăzute de regulament sau nu a luat măsuri pentru a preveni o astfel de folosire; c) prin folosire, marca a devenit susceptibilă de a induce publicul în eroare. Orice persoană interesată poate cere Tribunalului Bucureşti anularea înregistrării unei m.c., în 611 marcă de certificare termen de 5 ani de la înregistrarea acesteia, dacă: înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legii [cuprinse în art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 84/1998]; înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic al unei persoane; înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite, cu privire la o indicaţie geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept de proprietate industrială protejat cu privire la un drept de autor. Atunci când înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă ori a fost înregistrată cu nerespectarea cerinţelor prevăzute de lege [art. 51 alin. (1)-(3) din Legea nr. 84/1998], anularea acesteia poate fi solicitată Tribunalului Bucureşti de către persoana interesată, oricând în perioada de protecţie a mărcii. M.c. sunt supuse regimului mărcilor individuale, afară numai dacă legea nu dispune altfel [v. şi marcâl. marcă de certificare, sintagmă utilizată pentru a desemna marca ce indică faptul că produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce priveşte calitatea, materialul, modul de fabricaţie a produselor sau de prestare a servi-ciilor, precizia ori alte caracteristici. M.c. pot fi înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci de către persoanele juridice legal abilitate să exercite controlul produselor sau serviciilor în privinţa calităţii, a materialului, a modului de fabricaţie a produselor sau de prestare a serviciilor, a preciziei sau a altor caracteristici. Nu pot solicita înregistrarea unei mărci de certificare persoanele juridice care fabrică, importă sau vând produse ori prestează servicii, altele decât cele de control în domeniul calităţii. Odată cu depunerea cererii de înregistrare ori cel mai târziu în termen de 3 luni de la data notificării de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, solicitantul înregistrării unei m.c. va depune anexat: a) regulamentul de folosire a mărcii respective; b) autorizaţia sau documentul din care să rezulte exercitarea legală a activităţii de certificare ori, dacă este cazul, dovada înregistrării m.c. în ţara de origine. în regulament trebuie să se precizeze persoanele autorizate să utilizeze marca, elementele şi caracteristicile care trebuie să fie certificate prin marcă, modul în care autoritatea competentă de certificare trebuie să verifice aceste caracteristici şi să supravegheze folosirea mărcii, taxele care trebuie folosite pentru folosirea mărcii, prevederile de reglementare a diferendelor. Orice persoană fizică sau juridică, furnizor de produse ori prestator de servicii, poate fi autorizată să folosească m.c. sub condiţia respectării prevederilor regulamentului de folosire a m.c. Titularul m.c. va autoriza persoanele îndreptăţite să folosească marca pentru produsele sau serviciile care prezintă caracteristicile comune, garantate prin regulamen- 612 marcă temporală tul de folosire a mărcii. în afara motivelor de respingere prevăzute pentru cererea de înregistrare a unei mărci individuale, o m.c. este respinsă la înregistrare şi pentru nerespectarea dispoziţiilor legale care sunt specifice [anume cele cuprinse în art. 3 lit. e), art. 57 şi art. 58 din Legea nr. 84/1998]. După publicarea mărcii şi a regulamentului de folosire a acesteia, titularul unei mărci anterioare sau al unei mărci notorii, precum şi al unui drept anterior dobândit cu privire la imaginea sau la numele patronimic al acestuia, la o indicaţie geografică protejată, la un desen sau la un model industrial protejat sau la un drept de autor, precum şi orice persoană interesată pot formula la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în termen de 3 luni de la data publicării respectivei mărci, opoziţie la înregistrarea m.c. Orice persoană interesată poate cere Tribunalului Bucureşti anularea înregistrării m.c., în termen de 5 ani de la înregistrarea acesteia, dacă: există unul din motivele prevăzute de lege în acest sens [art. 48 alin. (1) lit. a), b), d) şi e) din Legea nr. 84/1998]; înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea prevederilor legale ce definesc m.c. [art. 3 lit. e) din Legea nr. 84/1998]. Dacă înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă ori marca a fost înregistrată cu nerespectarea prevederilor legale [art. 57 şi art. 58 alin. (1)-(3) din Legea nr. 84/1998], orice persoană interesată poate cere Tribunalului Bucureşti anularea mărcii oricând în perioada de protecţie a mărcii. Drepturile cu privire la m.c. nu pot fi transmise de persoana juridică titulară a mărcii. Transmiterea dreptului asupra m.c. se stabileşte prin hotărâre a Guvernului. Când o marcă de certificare a încetat să mai fie protejată, ea nu poate fi nici depusă, nici utilizată înainte de expirarea unui termen de 10 ani de la data încetării protecţiei. M.c. sunt supuse regimului mărcilor dacă prin lege nu se prevede altfel. Taxele stabilite de lege pentru mărcile colective sunt aplicate şi m.c. [v. şi marcă]. marcă notorie, sintagmă care, în concepţia legiuitorului român, desemnează orice marcă larg cunoscută în România la data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii sau la data priorităţii revendicate în cerere. Pentru a determina dacă marca este larg cunoscută se va avea în vedere notorietatea acesteia în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora marca respectivă se aplică, fără a fi necesare înregistrarea sau utilizarea mărcii în România [v. şi marcă]. marcă temporală, colecţie de date în formă electronică, ataşată în mod unic unui document electronic. Ea certifică faptul că anumite date în formă electronică au fost prezentate la un moment de timp determinat furnizorului de servicii de marcare temporală. M.t. este formată din cel puţin următoarele elemente: a) amprenta ataşată 613 martor documentului electronic supus marcării; b) data şi momentul de timp aferente documentului supus marcării, exprimate în timp universal; c) informaţii care identifică în mod unic furnizorul de servicii de marcare temporală; d) numărul de ordine din registrul furnizorului de servicii de marcare temporală. Informaţiile verificate la furnizorul de servicii de marcare temporală sunt: a) elementele de identificare ale certificatului relativ la cheia ce verifică marca; b) identificarea algoritmului utilizat pentru generarea amprentei. M.t. poate să conţină şi elementele de identificare ale solicitantului m.t. Această marcă trebuie generată de un sistem informatic sigur, care va îndeplini următoarele cerinţe de securitate: a) asigură că este imposibil să fie emisă o marcă corectă pentru un alt timp decât momentul când a fost primit documentul sau să se schimbe ordinea în care mărcile de timp sunt emise; b) asigură continuitatea furnizării serviciului. Furnizorii de servicii de marcare temporală au obligaţia de a crea şi de a menţine un registru electronic operativ de evidenţă cuprinzând momentul de timp la care au fost emise mărcile temporale [v. document eletronic], martor, persoană străină de proces având cunoştinţe despre fapte care sunt concludente în rezolvarea pricinii (spre exemplu, a fost prezentă la încheierea unui contract, la săvârşirea unui fapt ilicit, la întocmirea unui testament etc.). M. relatează instanţei faptele şi împre- jurărilor cunoscute de el, ajutând instanţa să descopere adevărul obiectiv. Pot fi m. numai persoanele fizice. în principiu, orice ase-meneagersoană poate fi audiată ca m. înpfoeesul civil, dacă are cunoştinţe despre împrejurările cauzei; cu toate acestea, legea prevede că interzişii nu pot fi audiaţi ca m. în niciun caz, interdicţia audierii lor fiind absolută. Persoana fizică dobândeşte capacitatea de a depune mărturie la împlinirea vârstei de 14 ani; legea prevede că minorii, debilii mintali şi cei lipsiţi vremelnic de discernământ pot fi ascultaţi ca m., dar legiuitorul recomandă judecătorilor ca la aprecierea depoziţiei să se ţină seama de starea lor. Infirmităţile fizice creează incapacitatea de a depune mărturie numai pentru faptele percepute într-un anumit mod (cu organul de simţ afectat de infirmitate). Legea interzice audierea ca m. a următoarelor persoane: a) rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv; b) soţul, chiar despărţit; c) cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă. în procesele de divorţ, ca şi în cele referitoare la starea civilă în general, pot fi audiate ca m« şi rudele de orice grad, cu excepţia descendenţilor. Sunt scutiţi prin lege de a depune ca m. (având dreptul să refuze mărturia): persoanele obligate să respecte secretul profesional sau de serviciu (avocaţii, medicii, farmaciştii, slujitorii cultelor şi orice alte persoane pe care legea le obligă să păstreze secretul cu privire la faptele încredinţate lor în exerciţiul 614 maternitate profesiei); funcţionarii de stat, cu privire la împrejurările secrete de care au avut cunoştinţă în această calitate. Toate aceste persoane, cu excepţia slujitorilor cultelor, sunt obligate să depună ca m. dacă au fost dezlegate de îndatorirea păstrării secretului profesional de către cel interesat, respectiv de către autoritatea interesată în păstrarea secretului de serviciu. Legea scuteşte de obligaţia de a depune ca m. pe toţi aceia care, prin răspunsurile lor, s-ar expune ei înşişi ori ar expune vreuna din următoarele persoane: soţ, soţie, rudă ori afini până la gradul trei, la o pedeapsă penală sau la oprobriul public. masă credală, grupare obligatorie constituită, în cadrul procedurii falimentului, din totalitatea creditorilor declaraţi şi verificaţi, adică a persoanelor care, pretinzându-se creditori ai falimentului, şi-au declarat creanţele şi au depus dovezile necesare în termenul stabilit prin hotărârea judecătorească declarativă de faliment. Creanţele se verifică de către judecătorul-sindic şi de către toţi creditorii reuniţi în adunare; verificarea se face în contradictoriu şi cu respectarea ordinii de înscriere în tabelul creditorilor. M.c. poate încuviinţa continuarea provizorie a activităţii de către falit, precum şi concordatul; ea are dreptul să acorde moratoriul şi este competentă să aprobe socotelile prezentate de judecătorul-sindic [sin. adunarea creditorilor]. masă patrimonială, 1. întregul patrimoniu al unei persoane; 2. grupă distinctă de bunuri având aceeaşi natură sau aceeaşi destinaţie economică şi fiind supuse aceluiaşi regim juridic, constituită în cadrul patrimoniului unei persoane. masă succesorală, sintagmă ce desemnează patrimoniul transmis pentru cauză de moarte. M.s. este formată deci din ansamblul bunurilor şi valorilor (pozitive şi negative) care, în totalitatea lor, alcătuiesc averea succesorală rămasă după defunct şi care constituie obiectul împărţelii moştenirii. Nu se include în componenţa m.s. contravaloarea primelor de asigurare plătite, afară numai dacă se dovedeşte că respectiva asigurare a constituit, în realitate, o liberalitate, cum ar fi o donaţie indirectă făcută în favoarea unuia dintre moştenitori [v. şi moştenire]. maternitate, termen ce desemnează legătura juridică generată prin efectul descendenţei naturale între o persoană fizică, denumită generic copil, şi o altă persoană fizică, mama sa. M. poate rezulta: a) din căsătorie, atunci când naşterea copilului a avut loc în perioada în care mama era căsătorită cu tatăl acestuia, ori în cel mult 300 de zile de la încetarea, desfacerea sau anularea căsătoriei respective; b) din afara căsătoriei, când copilul a fost şi conceput şi născut într-o perioadă de timp în care mama şi tatăl lui nu erau căsătoriţi, astfel încât acel copil nu beneficiază de niciuna din prezumţiile legale de 40. 615 mărci de fabrică, de comerţ şi de serviciu paternitate. M. rezultă din faptul naşterii şi se stabileşte pe baza acestui fapt. Proba m. poate fi făcută prin certificatul de naştere sau, la nevoie, prin orice mijloc de dovadă admis de lege [v. şi filiaţie; paternitate; adopţie]. mărci de fabrică, de comerţ şi de serviciu, v. marcă. mărturie, mijloc de probă materializat în relatarea făcută de un martor în faţa instanţei de judecată sau a altui organ de jurisdicţie cu privire la împrejurări de orice natură pe care le cunoaşte direct sau indirect şi a căror prezentare ar contribui la soluţionarea litigiului dintre părţi. M. poate consta în relatări privind acte, fapte sau alte împrejurări despre care martorul a luat cunoştinţă în mod direct (a auzit, a văzut etc.) prin propriile simţuri (m. directă). Judecătorul are libertatea deplină să aprecieze valoarea probantă a m., ţinând seama în acest scop dacă ea se corelează sau nu cu alte probe administrate în cauză [v. şi mărturie indirectă}. mărturie indirectă, mărturie cuprinzând relatări privitoare la împrejurări de orice natură despre care martorul nu a luat cunoştinţă în mod direct (nu le-a auzit, nu le-a văzut etc.) prin simţurile proprii, ci numai indirect, cunos-cându-le din auzite sau din ceea ce vorbeşte lumea (zvon public). în principiu, m.L nu are valoare probantă; ea poate demonstra însă organului de jurisdicţie necesitatea de a proceda la administrarea de noi dovezi. mărturisire, mijloc de probă concretizat în recunoaşterea de către o parte a unor fapte sau împrejurări pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile, recunoaştere de natură să producă anumite consecinţe juridice împotriva autorului ei. M. este susceptibilă de clasificare pe baza mai multor criterii: a) în funcţie de conţinut (adică de felul în care autorul ei face recunoaşterea), m. poate fi simplă, calificată sau complexă; b) pe baza criteriului momentului în care a fost făcută, m. poate fi judiciară - când este făcută în faţa judecătorului şi în cadrul procesului în care urmează a fi folosită ca mijloc de dovadă - sau extrajudiciară; c) în funcţie de natura ei, m. poate fi: expresă (orală sau scrisă) şi tacită; d) sub aspectul cauzei impulsive imediate, m. poate fi: spontană sau provocată (prin interogatoriu). Valabilitatea m. este condiţionată de cerinţa ca aceasta să fie un act de voinţă cu caracter unilateral, personal, conştient şi liber; de asemenea, ea trebuie să fie neechivocă, sinceră şi adevărată. în dreptul nostru actual, puterea doveditoare a m., fie că aceasta este judiciară sau extrajudiciară, este lăsată la aprecierea judecătorului, ca orice alt mijloc de probă. mărturisire calificată, mărturisire constând într-o recunoaştere formală a faptului pretins de adversar, dar cuprinzând, totodată, şi unele precizări şi explicaţii referitoare la anumite împrejurări, care, 616 mărturisire tacită producându-se în acelaşi moment cu faptul mărturisit, dau acestuia o altă calificare juridică. Astfel, pârâtul recunoaşte primirea unei sume de bani de la reclamant, dar pretinde că acesta i-a achitat-o cu titlul de preţ pentru anumite obiecte vândute lui, iar nu cu titlu de împrumut, cum se susţine în acţiune. M.c. nu poate fi scindată de instanţă, ci trebuie reţinută în întregul ei [v. şi mărturisire]. mărturisire complexă, mărturisire constând în recunoaşterea faptului principal invocat de adversar, dar conţinând, totodată, precizări de natură să-i restrângă sau să-i anuleze efectele juridice, ca urmare a adăugirii unor amănunte referitoare la un fapt posterior. Spre exemplu, pârâtul recunoaşte că a primit o sumă de bani de la reclamant, dar adaugă că datoria sa faţă de acesta s-a stins prin efectul prescripţiei, plăţii, compensaţiei ori prin alt mod legal de stingere a obligaţiilor [v. şi mărturisire]. mărturisire extrajudiciară, mărturisire constând în recunoaşterea orală sau scrisă care, întrucât nu a fost făcută în faţa judecătorului competent în cursul procesului unde urmează să fie utilizată ca mijloc de probă, nu are caracterul de actualitate specific mărturisirii judiciare şi nici nu este percepută nemijlocit de către instanţa ce urmează să soluţioneze pricina. Are un atare caracter, de exemplu, m. făcută în faţa unei instanţe necompetente, cea cuprinsă într-o scrisoare adresată părţii adverse sau unui organ de stat etc. în principiu, m.e. are aceeaşi forţă probantă ca şi mărturisirea judiciară, fiind lăsată, ca şi aceasta din urmă, la aprecierea instanţei. M.e. făcută în scris, şi tot astfel m.e. făcută oral în faţa unui organ de stat, dar consemnată într-un act scris, poate fi folosită în orice proces, fiind probată cu înscrisul respectiv şi având aceeaşi forţă probantă cu a înscrisului care o materializează. M.e. orală poate fi utilizată numai în cazurile în care este admisă proba cu martori [v. şi mărturisire]. mărturisire simplă, mărturisire implicând o recunoaştere pură şi simplă (fără nicio rezervă) a pretenţiilor părţii adverse [v. şi mărturisire], mărturisire tacită, expresie prin care se desemnează anumite atitudini negative ale uneia din părţile împricinate, care, prin specificul lor, sunt susceptibile de a fi considerate de instanţa de judecată ca având semnificaţia unei recunoaşteri totale sau parţiale a pretenţiilor celeilalte părţi. Potrivit legii, sunt susceptibile de o atare considerare: a) refuzul nejustificat de a răspunde la interogatoriu sau de a se prezenta în faţa instanţei; în funcţie de împrejurări, instanţa poate califica aceste atitudini fie ca o mărturisire deplină (totală sau parţială), fie numai ca un început de dovadă în favoarea părţii adverse; această m.t. are forţa probantă a unei prezumţii simple, ce poate fi utilizată în toate cazurile; b) refuzul unei părţi de a răspunde la interoga- 617 măsuri conservatorii, preventive şi reparatorii toriu cu privire la deţinerea sau existenţa unui înscris interesând obiectul procesului, atunci când prin dovezile administrate s-a stabilit că l-a ascuns ori l-a distrus, precum şi refuzul acesteia de a-l prezenta instanţei, dacă i se cere, după ce s-a făcut dovada că îl deţine; într-o atare situaţie, instanţa poate considera dovedite pretenţiile părţii adverse întemeiate pe conţinutul acelui înscris [v. şi mărturisire]. misuri conservatorii, preventive şi reparatorii, expresie prin care se desemnează mijloacele juridice reglementate de lege pentru a servi creditorului chirogra-far, în temeiul dreptului său de gaj general, pentru menţinerea sau readucerea în patrimoniul debitorului său a unor bunuri sau valori menite să servească drept garanţie a executării creanţei sale atunci când există o stare de insolvabilitate. Au acest caracter: sechestrul asigurător; punerea de peceţi şi inventarierea bunurilor debitorului la decesul acestuia, acţiunea oblică (subrogatorie), acţiunea în simulaţie, intervenţia creditorului în acţiunea de ieşire din indiviziune în care este angajat debitorul, acţiunea revocatorie (pauliană). misuri de conservare a patrimoniului succesoral, expresie ce desemnează ansamblul de activităţi desfăşurate şi demersuri întreprinse de către notarul public pe parcursul derulării procedurii succesorale notariale, în scopul apărării intereselor moştenitorilor, ale statului şi, în general, ale oricărei persoane interesate, prin evitarea consecinţelor negative (ca, de pildă, degradări de bunuri, sustrageri de bunuri) susceptibile să se producă ca urmare a lipsei evidenţei complete, a lipsei pazei sau a administrării incorecte a bunurilor succesorale. Luarea acestor măsuri poate avea loc la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului, a consiliului local şi chiar din oficiu, ori de câte ori un astfel de demers apare ca necesar, fiind în interesul moştenitorilor, al statului sau pentru apărarea altor interese legitime. Cele mai importante măsuri de acest gen sunt: întocmirea inventarului bunurilor succesorale; depunerea la notarul public competent a testamentului găsit eventual la locuinţa defunctului; vizarea de către notarul public a testamentului olograf găsit la inventariere sau prezentat de moştenitori şi constatarea stării materiale a acelui testament printr-un proces-verbal; punerea bunurilor sub sigiliu sau darea în custodie a bunurilor succesorale sau a unei părţi din acestea, dacă există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere; depunerea în depozitul notarial sau la o instituţie specializată (cum sunt băncile care închiriază casete de valori) a obiectelor din metale preţioase, pietrelor preţioase, sumelor de bani, cecurilor pu altor bunuri şi valori asemănătoare. Din sumele de bani existente în masa succesorală se lasă, după caz, moştenitorilor sau 618 mediere celor care locuiau cu defunctul, sumele necesare pentru: acoperirea cheltuielilor făcute cu îngrijirea în timpul bolii a celui decedat şi cu înmormântarea lui; întreţinerea persoanelor care erau în sarcina celui decedat; plata sumelor datorate în temeiul contractelor de muncă sau pentru contribuţia de asigurări sociale; acoperirea cheltuielilor făcute până la data inventarierii averii succesorale pentru păstrarea şi administrarea acesteia; îndeplinirea tuturor obligaţiilor necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor succesorale de către custodele numit cu încuviinţarea prealabilă a notarului public sau, în lipsa custodelui, de către un curator special numit de către notarul public; deschiderea de către notar a testamentului existent şi încuviinţarea legatarilor sau, dacă e cazul, a executorului testamentar; încheierea unui proces-verbal cu ocazia întocmirii inventarului prin care să se consemneze îndeplinirea operaţiilor menţionate în această enumerare, precum şi obiecţiile ridicate de cei interesaţi; sesizarea autorităţilor competente în cazul în care printre moştenitori se găsesc persoane incapabile sau cu capacitate restrânsă de exerciţiu; încunoştinţarea moştenitorilor şi a legatarilor care nu au fost de faţă la inventariere despre deces şi despre măsurile care au fost luate. Persoanele ale căror interese au fost vătămate prin m.c.p.s. pot cere instanţei de judecată de lâ ultimul domiciliu al defunctului ridicarea acestor măsuri sau modificarea lor. măsuri premergătoare executării, acte prealabile primului act de urmărire, care, prin natura lor, nu sunt susceptibile să declanşeze procedura de executare silită. Au acest caracter: somaţia făcută în cadrul urmăririi silite mobiliare, poprirea făcută pe bază de acţiune, precum şi celelalte măsuri cu caracter asigurător. Asemenea acte, neconstituind acte de executare, nu întrerup cursul prescripţiei dreptului de a cere executare silită [v. şi somaţie; poprire]. mecenat, persoana fizică sau juridică care transferă, printr-un act de liberalitate, fără obligaţie de contrapartidă directă sau indirectă, dreptul său de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare către o persoană fizică, ca activitate filantropică cu caracter umanitar, pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniile: cultural, artistic, medico-sanitar sau ştiinţific - cercetare fundamentală şi aplicată [v. şi contract de mecenat]. mediere, activitate de interes public constituind o modalitate facultativă de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate şi confidenţialitate. M. se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc 619 mijloace de apărare a dreptului de proprietate convenabile, eficiente şi durabile. Dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane juridice, pot recurge la m. în mod voluntar, inclusiv după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, convenind să soluţioneze pe această cale orice conflicte în materie civilă, comercială, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 192/2006. Se mai pot soluţiona pe această cale şi conflictele din domeniul protecţiei consumatorilor, în cazul în care consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a achiziţionării unor produse sau servicii defectuoase, a nerespectării clauzelor contractuale ori a garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi agenţii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute de legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor. Nu pot face obiectul m. drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege. în orice convenţie ce priveşte drepturi asupra cărora părţile pot dispune, acestea pot introduce o clauză de m., a cărei validitate este independentă de validitatea contractului din care face parte. mijloace de apSrare a dreptului de proprietate, acţiunile prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său şi să ajungă la restabilirea lui. Pot fi grupate în două categorii, şi anume: a) acţiuni nespecifice, care pot servi şi la apărarea dreptului de proprietate (de exemplu, cele născute din contracte, din răspunderea civilă delictuală, din îmbogăţirea fără justă cauză etc.), caracterizate prin aceea că nu se întemeiază direct şi nemijlocit pe dreptul real de proprietate, ci pe drepturi de creanţă; b) acţiuni specifice pentru apărarea dreptului de proprietate (cum este, de exemplu, acţiunea în revendicare), cărora le este caracteristic faptul că se întemeiază direct şi nemijlocit pe acest drept, ceea ce le conferă un caracter real. mijloace de stingere a obligaţiilor, expresie utilizată cu semnificaţia de moduri de stingere a obligaţiilor prin care se desemnează împrejurările stabilite de lege sau convenite de părţi în prezenţa cărora are loc încetarea pentru viitor a raportului juridic obligaţional. Articolul 1091 C. civ. prevede că obligaţiile se pot stinge prin: plată, novaţie, remitere voluntară, compensaţie, confuzie, pierderea lucrului, anulare sau rezoluţiune, prin efectul condiţiei rezolutorii şi prin prescripţie. Plata este mijlocul firesc de stingere a oricărei obligaţii, dar operaţia juridică prin care ea se înfăptuieşte duce la realizarea dreptului de creanţă al creditorului, obligaţia stingându-se prin obţinerea de către creditor a prestaţiei datorate de debitorul său. Pe această 620 mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice cale se realizează finalmente efectul normal al raportului juridic obligaţional şi de aceea plata se analizează, totodată, şi ca efect al obligaţiei. Pe de altă parte, în enumerarea art. 1091 C. civ., sunt menţionate şi categorii care nu reprezintă moduri propriu-zise de stingere a obligaţiilor. Astfel, novaţia este un mod de transformare a obligaţiilor; nulitatea şi rezoluţiunea nu duc la stingerea obligaţiilor, deoarece atunci când ele operează se produce desfiinţarea cu efect retroactiv a însuşi raportului juridic obligaţional, ca şi când acesta nici nu ar fi existat: acel raport juridic este desfiinţat ex tune; tot aşa, prescripţia extinctivă nu este un mod de stingere a obligaţiilor, întrucât ea nu duce la stingerea dreptului la acţiune în sens material. M.s.o. pot fi voluntare, când stingerea obligaţiei implică o manifestare de voinţă a părţilor (ca de pildă: darea în plată, remiterea de datorie, novaţia) sau legale, când obligaţia se stinge independent de voinţa părţilor, în temeiul legii (de exemplu: compensaţia, confuziunea, imposibilitatea fortuită de executare). Anumite m.s.o* (precum plata, darea în plată, compensaţia) dau satisfacţie creditorului a cărui creanţă o realizează, în vreme ce altele (ca de pildă: remiterea de datorie, confuziunea, imposibilitatea fortuită de executare) sting obligaţia fără a da satisfacţie creditorului. Raporturile juridice obliga-ţionale cu executare succesivă se sting şi prin împlinirea termenului extinctiv, precum şi prin reziliere. mijloace dolosive (viclene), v. doi. mijloace juridice de constrângere a debitorului în vederea executării în natură a obligaţiei contractuale, v. executare silită; executare coactivă; daune cominatorii. mijloace legale de dovadă, expresie ce desemnează ansamblul probelor admise de sistemul nostru de drept. Legislaţia civilă din România admite următoarele m.l.d.: înscrisurile, declaraţiile martorilor (mărturia sau proba testimonială), mărturisirea, prezumţiile, expertiza, cercetarea la faţa locului, probele materiale. moartea creditorului (debitorului), mijloc legal de stingere a obligaţiilor care, prin specificul lor, sunt legate de persoana subiectelor raportului juridic obligaţional, precum: obligaţiile de întreţinere sau cele generate de contractele intuitu personae (cum sunt: contractul de mandat, contractul de muncă etc.). moartea prezumată, v. declararea judecătorească a morţii. mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice, bunurile care serveau la mobilarea locuinţei soţilor (mobilierul, televizorul, radioul, covoarele etc.) şi obiectele care prin natura lor sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (obiectele de menaj, maşina de gătit, frigiderul etc.) şi care au fost afectate în concret folosinţei comune a soţilor, corespunzător nivelului de trai al acestora, chiar dacă nu 621 mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice satisfac o necesitate, ci numai o comoditate sau o plăcere comună a soţilor. Atunci când aceste bunuri au fost aduse în gospodăria casnică şi au fost folosite de soţi ca atare, nu prezintă importanţă provenienţa respectivelor bunuri (adică dacă au fost dobândite împreună de către soţi sau numai de către unul din ei - defunctul - înainte sau în timpul căsătoriei). Este lipsită de relevanţă şi multitudinea bunurilor din această categorie, chiar dacă unele sunt de acelaşi fel, neinteresând posibilitatea folosirii lor concomitente. Nu fac parte din categoria m.o.a.g.c.: a) bunurile care, potrivit cu natura lor, nu pot şi nu au fost folosite în cadrul gospodăriei casnice propriu-zise, cum ar fi: automobilul, motocicleta, pianul etc.; bunurile necesare exercitării profesiei sau meseriei defunctului şi care, în relaţiile patrimoniale dintre soţi, constituie bunuri proprii, conform art. 31 lit. c) C. fam. (de exemplu, sculele de ceasornicărie); b) bunurile care nu au fost afectate folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice, cum sunt cele procurate în alt scop (de exemplu, pentru a face investiţii); cele procurate după data întreruperii în fapt a convieţuirii soţilor; obiectele de uz personal şi exclusiv ale defunctului; c) bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (de exemplu, animalele de muncă şi de producţie, precum şi uneltele specifice gospodăriei ţărăneşti). Cu privire la m.o.a.g.c., Legea nr. 319/1944 (art. 5) recunoaşte soţului supravieţuitor un drept special de moştenire, dar pentru ca soţul supravieţuitor să poată beneficia de acest drept special de moştenire se cer întrunite două condiţii cumulative, şi anume: soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu descendenţii defunctului, ci să fie chemat la moştenire împreună cu ascendenţii şi/sau rudele colaterale ale defunctului; soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalităţi între vii (donaţii) sau pentru cauză de moarte (legate făcute prin testament). Soţul supravieţuitor culege, în virtutea dreptului său special la moştenire, m.o.a.g.c. peste cota sa succesorală care îi revine din celelalte bunuri succesorale. Dreptul special la moştenire reglementat de art. 5 din Legea nr. 319/1944 are ca obiect numai bunurile proprii ale soţului predecedat din categoria m.o.a.g.c., precum şi cota-parte ce revine acestuia din bunurile dobândite împreună cu soţul supravieţuitor. Bunurile proprii ale soţului supravieţuitor şi cota sa parte din m.o.a.g.c. dobândite în timpul căsătoriei ca bunuri comune ale soţilor nu intră în masa succesorală a soţului predecedat şi, în consecinţă, nu formează obiectul dreptului special de moştenire reglementat de art. 5 din Legea nr. 319/1944. Soţul supravieţuitor nu este însă moştenitor rezervatar cu privire la m.o.a.g.c. şi de aceea, în cazul în care soţul predecedat a făcut acte de liberalitate cu referire la acele bunuri, ele nu mai pot forma obiectul dreptului special de moştenire recunoscut pe seama 622 moduri de dobândire a drepturilor reale celui dintâi. Atunci când actele de liberalitate ale soţului predecedat vizează numai unul sau o parte din m.o.a.g.c., soţul supravieţuitor va culege celelalte asemenea bunuri în virtutea dreptului său special de moştenire. modalităţile obligaţiilor, sintagmă ce desemnează în mod generic elemente care, adăugându-se la structura unei obligaţii pure şi simple, convertesc acea obligaţie într-o obligaţie complexă, caracterizată prin aceea că fie are ca obiect o pluralitate de prestaţii, fie are o pluralitate de subiecţi activi sau o pluralitate de subiecţi pasivi ori, în fine, existenţa ori exigibilitatea sa depinde de un eveniment viitor (cert sau incert) în raport cu momentul naşterii acelei obligaţii. Atunci când m.o. vizează obiectul obligaţiei, care se analizează ca fiind un obiect plural, suntem în prezenţa unor obligaţii conjuncte, alternative sau facultative. Când m.o. vizează subiecţii raportului juridic obligaţional, vom fi fie în prezenţa unor obligaţii solidare, fie în prezenţa unor obligaţii indivizibile. M.o. care afectează existenţa sau exigibilitatea obligaţiilor sunt termenul şi condiţia. moduri de dobândire a drepturilor reale, mijloace juridice care, potrivit legii, servesc la constituirea sau la obţinerea prin transfer a unor drepturi reale, ca elemente componente ale patrimoniului unei persoane fizice sau juridice. Pot fi clasificate după mai multe criterii, şi anume: a) potrivit criteriului ce are în vedere întinderea dobândirii, pot fi universale, atunci când dobânditorului i se transmite o întreagă universalitate juridică, ce cuprinde atât elemente active, cât şi elemente pasive (de exemplu, moştenirea legală); cu titlu universal, atunci când dobânditorului i se transmite o fracţiune dintr-o asemenea universalitate (de exemplu, divizarea persoanei juridice); cu titlu particular, atunci când în patrimoniul dobânditorului intră drepturi reale singulare (de exemplu, contractele translative de drepturi reale); b) în funcţie de momentul în care operează transmisiunea, m.d.d.r. pot fi: între vii, când îşi produc efectele în timpul vieţii părţilor (de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, de donaţie etc.); pentru cauză de moarte, când efectul translativ se produce la încetarea din viaţă a transmiţătorului (de exemplu: legatul, donaţia de bunuri viitoare); c) după situaţia juridică a bunului la data dobândirii, m.d.d.r. pot fi originare, când în persoana dobânditorului ia naştere un drept real nou asupra unui bun care nu făcea obiectul dreptului real al altei persoane (de exemplu: ocupa-ţiunea, dobândirea fructelor de către proprietar sau de către posesorul de bună-credinţă) sau asupra unui bun în privinţa căruia dreptul real al titularului anterior se stinge în temeiul legii, odată cu dobândirea lui de către noul titular (de exemplu: uzucapiunea; dobândirea mobilelor prin posesie de bună-credinţă) sau pot fi derivate, când dobândirea 623 moduri de transmitere a obligaţiilor presupune transferul dreptului real din patrimoniul titularului său în patrimoniului dobânditorului (de exemplu: contractele, succesiunea); d) pe baza criteriului transmisiunii, m.d.d.r. derivate sunt cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, după cum dobânditorul are sau nu are obligaţia de a da ceva în schimbul dreptului care îi este transmis (de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie sau legatul). moduri de transmitere a obligaţiilor, expresie ce desemnează în mod generic operaţiunile juridice în temeiul cărora, prin voinţa părţilor sau în puterea legii, latura activă sau latura pasivă a raportului juridic obligaţional, adică creanţa, respectiv datoria^ trece de la părţi la o altă persoană. în dreptul civil român sunt recunoscute ca m.t.o.: cesiunea de creanţă, subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei, poprirea. moduri de transformare a obligaţiilor, operaţiuni juridice în temeiul şi prin efectul cărora se schimbă, prin acordul părţilor, unul din elementele raportului juridic obligaţional (subiecţi, obiect sau cauză). Codul civil român reglementează două astfel de moduri, şi anume: novaţia şi delegaţia. momentul iniţial al capacităţii subiectivale a persoanei fizice, expresie ce desemnează începutul capacităţij subiectivale a persoanei fizice. în sistemul dreptului nostru civil regula este că persoana fizică dobândeşte capaci- tatea subiectivală din chiar momentul naşterii. M.i.c.s.p.f. coincide deci cu data naşterii persoanei fizice. O asemenea dată se probează prin certificatul de naştere în cuprinsul căruia se menţionează obligatoriu ziua, luna şi anul evenimentului respectiv. în cazul în care declanşarea naşterii copilului s-a făcut în termenul prevăzut de lege în acest scop, elementele de stabilire a datei naşterii acestuia diferă după cum evenimentul respectiv s-a produs într-o unitate sanitară sau în alt loc. Dacă naşterea se produce într-o unitate sanitară, se întocmeşte de către acea unitate un document constatator al naşterii, care are valoare de act medical, şi nu de act de stare civilă. Pe baza acestui act medical se înscrie naşterea în registrul stării civile de la serviciul public comunitar local de evidenţa persoanelor în raza căruia se află unitatea sanitară respectivă şi se eliberează certificatul de naştere, adică actul de stare civilă ce serveşte ca instrument probator al datei naşterii. Atunci când naşterea nu se produce într-o unitate medicală, nu se întocmeşte un act medical constatator al acesteia, într-o atare situaţie, persoana obligată să declare naşterea va preciza, cu ocazia declarării evenimentului respectiv, şi anul, luna, ziua în care el a avut loc, iar pe baza acelor precizări, se va întocmi actul de naştere şi se va elibera certificatul de naştere al copilului, ca înscris probator al datei naşterii sale. în cazul înregistrării tardive a 624 momentul iniţial al capacităţii subiectivale a persoanei fizice naşterii, se disting, de asemenea, două situaţii diferite, şi anume: a) dacă înregistrarea naşterii se face după expirarea termenului stabilit de lege într-un atare scop, dar mai înainte de împlinirea unui an de la producerea evenimentului, ea este posibilă numai pe baza aprobării primarului; b) dacă înregistrarea tardivă a naşterii se face ulterior împlinirii unui an de la data producerii evenimentului (cum este, bunăoară, cazul copilului cu identitatea necunoscută găsit după ce a depăşit vârsta de un an) ea trebuie să se întemeieze pe o hotărâre judecătorească de stabilire a datei naşterii celui în cauză. în această situaţie, data precizată în cuprinsul hotărârii respective ca fiind aceea a naşterii copilului se va înscrie ca atare şi în actul lui de naştere, precum şi în certificatul eliberat pe baza acelui act. Coincidenţa dintre data naşterii persoanei fizice şi m.i.c.s.p.f. dă expresie unei reguli cu valoare relativă, de la care derogă însuşi legiuitorul, instituind o excepţie cu o largă arie de cuprindere. Legea [art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954] dispune în acest sens că drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Totodată, copilul conceput este considerat că există, iar copilul născut mort este considerat că nu există. Se consacră astfel ideea că un copil conceput poate dobândi drepturi (precum dreptul la moştenire) chiar mai înainte de a se naşte, cu condiţia ca el să se nască viu. Legiuitorul stabileşte însă două condiţii minimale cumulative pentru dobândirea capacităţii subiectivale din chiar momentul concepţiei copilului încă nenăscut, şi anume: acesta să se nască viu şi să fie vorba de drepturile copilului, iar nu şi de obligaţii civile. In prezenţa acestor condiţii, m.i.c.s.p.f. este marcat nu de data naşterii acesteia, ci de momentul concepţiei sale. în asemenea situaţii se pune inevitabil problema determinării riguros exacte a momentului concepţiei copilului. în stadiul actual de dezvoltare, ştiinţa nu posedă mijloacele suficiente pentru determinarea precisă a datei concepţiei. De aceea, legiuitorul a fost nevoit să instituie prezumţia referitoare la perioada de concepţie în virtutea căreia timpul cuprins între a treia suta şi a o sută optzecea zi înaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi. Această prezumţie legală are ca premise două termene pe care legiuitorul le-a luat în considerare, şi anume: unul indică perioada maximă a gestaţiei fixată cu o largă aproximare la 300 zile şi altul ce marchează perioada minimă de gestaţie, evaluată la 180 de zile. Rezultă, aşadar, că perioada legală de concepţie este de 121 de zile, reprezentând intervalul de timp scurs între cea de-a 300-a zi dinaintea naşterii copilului şi cea de-a 180-a zi inclusiv, anterioară naşterii sale [v. şi capacitate subiectivată a persoanei fizice]. 625 momentul încheierii contractului momentul încheierii contractului, data calendaristică (precizată prin indicarea anului, lunii, zilei şi, uneori, chiar a orei şi minutului) la care, întâlnindu-se voinţa ofertantului cu voinţa acceptantului, se formează acordul de voinţă contractual, concomitent cu care se naşte raportul juridic obligaţional între părţile contractante. Determinarea m.î'C. comportă necesarmente o distincţie între trei ipoteze, şi anume: ofertantul şi acceptantul se află unul în prezenţa celuilalt; contractul se încheie prin telefon; ofertantul şi acceptantul nu se află în acelaşi loc, iar contractul se încheie prin corespondenţă. A. încheierea contractului între prezenţi nu ridică probleme deosebite, deoarece ofertantul şi acceptantul, ambii fiind de faţă, se pun de acord cu privire la încheierea contractului. în acest caz m.î.c. este marcat de realizarea acestui acord, care se materializează prin semnarea de către părţi a înscrisului constatator al contractului. B. încheierea contractului prin telefon este compatibilă cu încheierea contractului între prezenţi. De aceea, îi sunt aplicabile, prin analogie, regulile încheierii contractului între prezenţi. Contractul se consideră încheiat pe data când ofertantul şi acceptantul au căzut de^ acord asupra perfectării sale. C. încheierea contractului prin corespondenţă (între absenţi). în acest caz, ofertantul şi acceptantul nefiind de faţă la momentul când cel dintâi propune oferta, iar cel de-al doilea o acceptă necondiţionat, are loc o distanţare în timp între ofertă şi acceptare, ceea ce face necesară determinarea momentului când se întâlneşte voinţa juridică a ofertantului cu voinţa juridică a acceptantului. Au fost propuse mai multe teorii sau sisteme în acest sens: a) sistemul emisiunii sau declara-ţiunii acceptării consideră că acordul de voinţă contractual se formează în momentul când destinatarul ofertei îşi manifestă acordul cu oferta primită, chiar dacă nu a comunicat acceptarea sa ofertantului. Potrivit acestui sistem, simpla coexistenţă a ofertei cu acceptarea este suficientă pentru naşterea raportului juridic obligaţional. Sistemul emisiunii acceptării este criticabil sub următoarele aspecte: pe baza lui nu se poate determina cu certitudine m.î.c.; pe de altă parte, nu oferă nicio certitudine cu privire la încheierea contractului, deoarece mai înainte de a fi expediată acceptarea către ofertant, acceptantul poate reveni oricând asupra ei; b) sistemul expedierii acceptării consideră contractul încheiat abia în momentul când acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ prin scrisoare sau telegramă, chiar dacă acel răspuns nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Este posibil ca până la ajungerea corespondenţei la destinaţie expeditorul să-şi retragă acceptarea, iar existenţa acestei posibilităţi creează o gravă incertitudine cu privire la încheierea contractului. Pe de altă parte, sistemul în discuţie mai prezintă şi dezavantajul că ofertantul ia cunoştinţă despre încheierea 626 momentul încheierii contractului contractului doar în momentul primirii corespondenţei, ceea ce creează, în ce-l priveşte, o serioasă incertitudine asupra încheierii contractului şi a momentului când acesta s-a produs; c) sistemul recepţiei sau al primirii acceptării de către ofertant consideră că încheierea contractului are loc doar în momentul când răspunsul accep-tantului ajunge la ofertant. Deşi acest sistem este raţional, el prezintă totuşi un important dezavantaj, anume că apreciază contractul ca fiind încheiat într-un moment când ofertantul încă nu cunoaşte că a avut loc acceptarea; d) sistemul informării consideră că m.î.c. este acela în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare. Acest sistem este consacrat prin art. 35 C. corn., dar prezintă importante neajunsuri. Astfel, dacă legăm încheierea contractului de cunoaşterea efectivă de către ofertant a conţinutului acceptării, se creează posibilitatea existenţei unui comportament arbitrar din partea ofertantului, care, pentru a evita încheierea contractului, refuză să deschidă corespondenţa primită de la acceptant. La aceasta se adaugă şi incertitudinea ce există cu privire la momentul când ofertantul a luat cunoştinţă efectiv despre conţinutul scrisorii de acceptare. Este motivul pentru care jurisprudenţa a decis că simpla primire de către ofertant a corespondenţei expediate de acceptant constituie o prezumţie relativă că ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare. încheierea contractului este subordonată însă şi unei alte condiţii, anume ca acceptarea să fi ajuns la ofertant înainte ca termenul prevăzut în ofertă în acest scop să fi expirat. Dacă în ofertă nu a fost prevăzut un termen pentru acceptare, trebuie să se ia în considerare un termen rezonabil care să fie suficient pentru ajungerea ofertei la destinatar, astfel încât acesta din urmă să poată reflecta asupra propunerii de contractare ce i se face şi pentru ca răspunsul lui să ajungă la ofertant. în ambele ipoteze, ofertantul poate privi ca bună şi acceptarea ajunsă peste termen, cu condiţia să-l încunoştinţeze despre aceasta de îndată pe acceptant. Determinarea m.î.c. prezintă importanţă sub mai multe aspecte, şi anume: în raport cu acest moment se apreciază posibilitatea de revocare, precum şi caducitatea ofertei; viciile voinţei şi, în general, cauzele de nulitate sau de anula-bilitate trebuie să existe la m.î.c.; legea aplicabilă contractului se determină în raport cu m.î.c.; tot de la acest moment încep să se producă, de regulă, efectele contractului; termenele de prescripţie încep să curgă din m.î.c.; în cazul ofertei adresate unor persoane nedeterminate, m.î.c. determinat de prima acceptare primită face ca acceptările ulterioare să rămână fără efect; în funcţie de m.î.c. se determină şi locul încheierii contractului; capacitatea de a contracta a părţilor se apreciază în raport cu m.î.c.; tot astfel se apreciază şi admisibilitatea acţiunii pauliene în 627 mora creditori funcţie de anterioritatea creanţei reclamantului faţă de contractul fraudulos pe care îl atacă etc. mora creditori, locuţiune latină utilizată pentru a desemna întârzierea creditorului. mora debitori, locuţiune latină utilizată pentru a desemna întârzierea debitorului. moratoriu, instituţie juridică reglementată în procedura falimentului din unele ţări europene, în virtutea căreia instanţa judecătorească poate suspenda, la cererea falitului, executarea hotărârii declarative de faliment, pentru a da acestuia un răgaz cu scopul de a încerca să-şi redreseze situaţia patrimonială în măsura satisfacerii intereselor creditorilor săi. Pentru ca cererea de acordare a m. să fie admisă, trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii: falitul să facă dovada că insolvenţa sa este datorată unor împrejurări extraordinare şi imprevizibile, ce nu-i sunt imputabile; să facă dovada solvabilităţii sale; să prezinte instanţei registrele sale regulat ţinute, bilanţul şi o listă cuprinzând numele tuturor creditelor şi valoarea tuturor creanţelor pe care aceştia le au împotriva sa. Instanţa poate admite cererea de m. numai după consultarea adunării creditorilor; admiţând cererea, ea stabileşte şi durata m., care însă este limitată la cel mult 6 luni. în acest interval de timp, debitorul are obligaţia să plătească creanţele existente împotriva sa ori să obţină de la creditori amânarea scadenţelor acestora. Hotărârea judecătorească de admitere a m. are ca efect suspendarea procedurii falimentului, falitul redobândind drepturile de administrare şi dispoziţie asupra bunului ce-i aparţine şi de a sta în justiţie; pe data m. se suspendă şi decăderile personale ale falitului şi niciun act de executare nu poate fi început sau continuat împotriva lui de către creditori. M. poate fi prefalimentar; în acest caz el are ca efect preîntâmpinarea declarării falimentului. moratoriu legal, amânare generală, prin lege, a executării (plăţii) unor obligaţii contractuale, ca urmare a unor împrejurări excepţionale (război, calamităţi naturale). Constituie o formă de intervenţie a legiuitorului în contracte şi reprezintă, totodată, o excepţie la principiul forţei obligatorii a contractului. moştenire, termen ce desemnează în mod generic transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice ori statul). Regulile care guvernează moştenirea se aplică numai în cazul morţii unei persoane fizice, iar nu şi în cazul încetării unei persoane juridice. Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc moştenitori. în cazul moştenirii testamentare, dobânditorul se numeşte, de regulă, legatar. în funcţie de izvorul vocaţiei succesorale a celor care dobândesc patrimoniul defunctului, m. poate fi legală sau testamentară. Doctrina 628 moştenire legală juridică vorbeşte şi de m. contractuală, care există atunci când şi în măsura în care transmisiunea succesorală se face în baza unui contract de donaţie de bunuri viitoare [sin. succesiune; ereditate; lăsământ succesoral; v. şi moştenire legală; moştenire testamentară]. moştenire ab intestat, sintagmă utilizată uneori în doctrina juridică pentru a desemna conceptul de moştenire legală, dându-i-se semnificaţia potrivit căreia regulile devo-luţiunii legale se aplică întocmai numai în cazul persoanei decedate fără testament (ab intestato mori). Folosirea acestei noţiuni este pur convenţională, fără semnificaţia din dreptul roman, cu acest din urmă sens ea fiind improprie în dreptul nostru. în dreptul roman succesiunea testamentară era regula, iar cea legală se definea prin raportare la ipoteza persoanei decedate fără a face un testament sau care a făcut unul care nu este conform regulilor de drept (ceea ce echivala cu lipsa testamentului). De asemenea, testamentul trebuia, sub sancţiunea nulităţji, să cuprindă instituirea eredelui. în dreptul nostru moştenirea legală este regula, ea putând fi înlăturată, în tot sau în parte, prin testamentul lăsat de de cuius, prin care nu se pot institui moştenitori, ci numai legatari. Aceştia pot însă dobândi bunurile succesorale nu numai cu titlu particular, ci şi universal sau cu titlu universal, asemenea moştenitorilor legali, ceea ce justifică denumirea lor de moştenitori testa- mentari [v. şi moştenire legală; moştenire testamentară]. moştenire legală, varietate de moştenire care se distinge prin aceea că transmisiunea patrimoniului succesoral are loc, în temeiul legii, la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege. Ea intervine în cazul şi în măsura în care defunctul nu a dispus prin testament de patrimoniul său pentru caz de moarte. Moştenirea este legală şi atunci când defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde dispoziţii referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, ci numai alte dispoziţii relative la moştenitori (precum exheredarea unuia sau a unora dintre ei) sau la bunurile succesorale (ca de exemplu, numirea unui executor testamentar). Dacă cel exheredat este moştenitor legal rezervatar, el va culege rezerva în calitatea sa de moştenitor legal. Ceilalţi moştenitori, care beneficiază de exheredare, vor culege şi ei moştenirea în temeiul legii, deci ca moştenitori legali. Moştenirea este legală deoarece patrimoniul succesoral se transmite la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege. Persoanele care primesc moştenirea în temeiul legii sunt moştenitori universali, cu vocaţie la întregul patrimoniu lăsat de defunct. Rezerva legală se culege în toate cazurile cu titlu universal. Nu pot exista moştenitori legali cu titlu particular, deci care să aibă vocaţie numai la bunuri 629 moştenire testamentară singulare [v. şi moştenire; moştenire testamentară]. moştenire testamentară, varietate de moştenire care se distinge prin aceea că transmiterea masei succesorale are loc în temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament. Persoanele desemnate de testator să culeagă moştenirea în tot sau în parte se numesc legatari sau moştenitori testamentari. Legatarul poate fi universal, deci cu vocaţie la întregul patrimoniul lăsat de defunct; cu titlu universal, atunci când are vocaţie la o fracţiune din masa succesorală; cu titlu particular, dacă are vocaţie numai la bunuri singulare, anume determinate [v. şi moştenire; moştenire legală]. moştenitor, persoană care dobândeşte, în tot sau în parte, patrimoniul defunctului. M. poate fi legal sau testamentar. Atunci când vocaţia sa la moştenire este dată prin lege, m. este legal. Dacă vocaţia succesorală este creată prin voinţa celui care lasă moştenirea exprimată într-un testament, m. este testamentar. Dovada calităţii de m. a unei persoane se poate face în cadrul procedurii succesorale (notariale sau judecătoreşti) prin orice mijloc de dovadă admis de lege, iar în alte împrejurări prin certificatul de moştenitor sau prin hotărâre judecătorească definitivă prin care i s-a atribuit această calitate [v. şi moştenire legală; moştenire fesfamenfarâ]. moştenitor aparent, sintagmă ce desemnează persoana care stăpâneşte de facto bunurile succesorale, în tot sau în parte, fără să fie îndreptăţită la o atare stăpânire, precum şi persoana care figurează (din această cauză^ca pârât într-o petiţie de ereditate. în cazul în care petiţia de ereditate este întemeiată şi este admisă ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă, drepturile şi obligaţiile pe care m.a. le are faţă de adevăratul moştenitor, precum şi soarta actelor juridice privitoare la bunurile succesorale pe care m.a. le-a încheiat între timp cu terţe persoane depind de împrejurarea dacă m.a. şi terţii cu care el a contractat au fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă. M.a. nu poate dobândi proprietatea bunurilor succesorale pe care le posedă decât prin prescripţia achizitivă de 30 de ani. moştenitor legal, sintagmă ce desemnează persoana chemată prin lege la succesiunea defunctului. In dreptul nostru se face distincţie între două categorii de m.l., şi anume: cei care dobândesc această calitate în temeiul legăturii de rudenie în grad apropiat cu defunctul (grupaţi pe clase de moştenitori) şi soţul supravieţuitor al defunctului. Rudele apropiate ale defunctului sunt împărţite în clase de moştenitori după cum urmează: a) clasa descendenţilor, care, conform art. 669 C. civ., este formată din copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la infinit, fără deosebire de sex şi indiferent 630 moştenitor regulat dacă sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei, ori din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite. Alături de copiii din căsătorie şi din afara căsătoriei (a căror filiaţie faţă de defunct a fost stabilită în condiţiile legii), fac parte din clasa descendenţilor şi copiii adoptaţi de defunct; b) clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi ai defunctului cuprinde două categorii de rude, motiv pentru care se numeşte şi clasă mixtă. Ascendenţii privilegiaţi sunt: părinţii (tatăl şi mama defunctului) din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie. Colateralii privilegiaţi sunt: fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora până la gradul IV inclusiv (nepoţi şi strănepoţi de frate/soră). Aceştia pot fi din căsătorie (aceeaşi căsătorie sau căsătorii diferite), din afara căsătoriei sau din adopţie; c) clasa ascendenţilor ordinari cuprinde pe ascendenţii defunctului alţii decât părinţii acestuia, şi anume: bunicii, străbunicii etc. fără limită în grad. Ei pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie; d) clasa colateralilor ordinari cuprinde rudele colaterale ale defunctului care nu sunt fraţi sau surori ori descendenţi ai acestora. Aceştia sunt chemaţi la moştenire până la gradul IV inclusiv: unchi, mătuşi, veri primari şi fraţii sau surorile bunicilor defunctului. Colateralii pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. moştenitor neregulat, sintagmă ce desemnează moştenitorul considerat a fi un simplu „succesor de bunuri", iar nu un continuator al persoanei defunctului. în concepţia dreptului civil român, sunt m.n.: statul, legatarii, donatorii de bunuri viitoare. într-o anumită perioadă erau calificaţi ca m.n. şi soţul supravieţuitor şi copiii din afara căsătoriei ai defunctului. Răspunderea m.n. pentru pasivul succesiunii la care sunt chemaţi este mai restrânsă decât aceea care revine moştenitorilor regulaţi. Totodată, m.n. nu dobândesc, prin efectul moştenirii, şi creanţele defunctului ca urmare a eventualelor atingeri aduse personalităţii acestuia. M.n. nu sunt sezinari [v. şi moştenitor regulatJ. moştenitor nesezinar, moştenitor care potrivit legii nu beneficiază de sezină. Pentru a intra în stăpânirea succesiunii la care este îndreptăţit, m.n. trebuie să ceară notarului public trimiterea în posesie şi eliberarea certificatului de moştenitor. Efectele trimiterii în posesie sunt identice cu acelea ale sezinei [v. şi moştenitor sezinar]. moştenitor regulat, sintagmă ce desemnează pe moştenitorul care, printr-o ficţiune a legii, este privit ca un continuator al persoanei defunctului, iar nu numai ca un simplu succesor de bunuri al acestuia. în dreptul civil român sunt consideraţi m.r. toţi moştenitorii legali, inclusiv soţul supravieţuitor. Statului nu i se recunoaşte calitatea de m.r. Răspunderea m.r. pentru pasivul succesoral este mai extinsă decât cea care revine moştenitorului neregulat. M.r. dobândeşte, 41. 631 moştenitor rezervatar prin succesiune, şi creanţele născute în patrimoniul defunctului ca urmare a eventualelor atingeri aduse personalităţii acestuia. Deşi toţi m.r. sunt consideraţi a fi continuatori ai persoanei defunctului, totuşi nu toţi aceştia se bucură de sezină [v. şi moştenitor neregulat]. moştenitor rezervatar, moştenitor legal căruia legea îi recunoaşte un drept intangibil asupra unei cote ideale determinate din averea succesorală. în virtutea acestui drept, m.r. nu poate fi dezmoştenit pentru această fracţiune din moştenire prin voinţa lui de cuius. Au calitatea de m.r.: descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi soţul supravieţuitor. Fiecare din aceste categorii de m.r. au o rezervă succesorală prestabilită de lege într-o cotă precis determinată, care diferă de la o categorie de moştenitori la alta. moştenitor sezinar, sintagmă ce desemnează pe moştenitorul căruia legea îi recunoaşte beneficiul sezinei. Au această calitate numai rudele în linie dreaptă: ascendenţii şi descendenţii defunctului. M.s. este îndreptăţit să ia în stăpânire bunurile mobile sau imobile ale succesiunii şi să exercite acţiunile patrimoniale pe care defunctul însuşi avea dreptul să le exercite în timpul vieţii sale. Aceste drepturi îi sunt recunoscute chiar de la data deschiderii succesiunii, exercitarea lor de către m.s. nefiind condiţionată de îndeplinirea vreunei formalităţi şi nici de deţinerea vreunei aprobări [v. şi moştenitor nesezinat]. moştenitor testamentar, persoană a cărei vocaţie succesorală este creată printr-un testament. în principiu, calitatea de m.t. poate avea orice persoană, o atare calitate nefiind condiţionată de existenţa unui grad de rudenie între m.t. şi defunct. motiv determinant, element psihologic cu rol esenţial la încheierea actului juridic, constând în reprezentarea intelectuală a uneia sau mai multor împrejurări de fapt, cu rol decisiv în conturarea şi cristalizarea voinţei juridice a unei persoane şi care fundamentează, pe plan subiectiv, adoptarea deciziei sale de a consimţi la formarea actului juridic. M.d. se referă fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane. M.d. constituie scopul mediat (causa remota) al actului juridic concret avut în vedere. în lipsa m.d., nu există consimţământul persoanei respective la încheierea actului juridic. M.d. nu se confundă totuşi cu consimţământul, fiind un element distinct de acesta şi, totodată, esenţial pentru formarea acestuia. M.d. prezintă relevanţă pentru aprecierea validităţii consimţământului. Astfel, eroarea viciază consimţământul numai atunci când vizează însuşirile substanţiale ale obiectului contractului sau calităţile persoanei partenerului contractual, care au constituit m.d. motive de divorţ, împrejurări obiective temeinice care vătăma grav şi iremediabil relaţiile dintre 632 motive de divorţ soţi, făcând imposibilă continuarea căsătoriei pentru soţul care cere desfacerea ei. Legea nu precizează care sunt aceste împrejurări, ci stabileşte doar condiţiile în prezenţa cărora instanţa poate pronunţa divorţul; instanţele judecătoreşti au reţinut însă frecvent ca m.d. următoarele împrejurări: A. împrejurările care reduc considerabil aptitudinea unuia dintre soţi de a întreţine o viaţă conjugală normală (ca de exemplu, o malformaţie a organelor genitale; pierderea totală sau în mare măsură a aptitudinii fiziologice de coabitare; o boală cronică gravă sau o maladie nervoasă incurabilă etc.); B. Fapte imputabile soţilor; acestea sunt deosebit de numeroase şi diverse, având semnificaţii diferite de la caz la caz, astfel încât caracterizarea lor ca m.d. implică o analiză temeinică a tuturor factorilor obiectivi şi subiectivi ce determină sau influenţează modul de desfăşurare a relaţiilor de familie în cazul dat. Astfel de fapte sunt: a) săvârşirea de către unul dintre soţi a unei infracţiuni care lezează relaţiile de familie (incest, abandon familial, viol etc.); prin asemenea fapte se încalcă în mod grav regulile de conduită în societate, principiile morale elementare, creându-se situaţii inacceptabile pentru soţul inocent; b) separaţia de fapt îndelungată a soţilor, care face ca nici unul dintre ei să nu-şi poată îndeplini obligaţiile izvorâte din căsătorie, golind de conţinut raporturile de căsătorie, zdruncinând baza acesteia şi indicând, totodată, lipsa, cel puţin în privinţa unuia dintre soţi, a interesului de a menţine valabilă căsătoria, care se reduce astfel la o simplă uniune formală, în cadrul căreia fiecare dintre soţi îşi trăieşte viaţa separat; c) neîndeplinirea de către unul dintre soţi a obligaţiilor conjugale, chiar în condiţiile în care traiul în comun nu a fost întrerupt; refuzarea sau neglijarea de către unul din soţi a îndeplinirii obligaţiilor fireşti ce decurg din căsătorie constituie o sursă permanentă de neînţelegeri, care subminează şi distrug lent, dar sigur, căsătoria; d) nepotrivirea fiziologică a soţilor, în măsura în care înrâureşte negativ desfăşurarea normală a raporturilor conjugale; e) violenţele fizice grave (cum ar fi: vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii; tentativa de omor săvârşită de către unul dintre soţi asupra celuilalt soţ etc.) îndreptăţesc victima să ceară desfacerea căsătoriei; asemenea acte pot constitui m.d., chiar dacă săvârşirea lor a fost determinată şi de comportarea necorespunzătoare a victimei, dacă în virtutea principiului deplinei egalităţi a soţilor, pe care se fondează căsătoria, nici unul dintre ei nu are dreptul să aplice, în vreun fel oarecare, „corecţii" celuilalt; f) alcoolismul; consumarea băuturilor alcoolice de către unul dintre soţi poate fi invocată ca m.d. de către celălalt soţ numai în măsura în care depăşeşte limitele rezonabile şi impietează asupra desfăşurării normale a relaţiilor de familie; se legitimează divorţul în toate cazurile în care 633 mutuus consensus alcoolismul determină degradarea morală a soţului ce are acest viciu. mutuus consensus, locuţiune latină utilizată în limbajul juridic pentru a desemna acordul de voinţă al părţilor la încheierea unui act juridic. mutuus dissensus, locuţiune latină utilizată în limbajul juridic pentru a desemna acordul de voinţă al contractanţilor cu privire la revocarea sau rezilierea contractului. Anumite acte juridice, precum căsătoria, adopţia etc., nu pot fi nici revocate şi nici reziliate m.d. 634 N nedemn, moştenitor legal decăzut de drept din îndreptăţirea de a culege o moştenire determinată, inclusiv rezerva la care ar fi avut dreptul din acea moştenire, datorită faptului că se face vinovat de săvârşirea unei fapte grave împotriva celui care lasă moştenirea [v. şi nedemnitate succesorală]. nedemnitate succesorali, sancţiune legală concretizată în decăderea de iure a moştenitorului legal din dreptul de a culege o moştenire determinată, inclusiv rezerva din care ar fi avut dreptul din această moştenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă de memoria acestuia. Ca sancţiune civilă, n.s* se distinge prin următoarele caractere juridice: a) se aplică numai în cazul săvârşirii de către moştenitor a faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege, domeniul său de aplicare fiind restrâns la moştenirile legale; b) operează de drept, cel care lasă moştenirea neputând înlătura efectele ei prin iertarea nedemnului pentru fapta sa; c) fiind o sancţiune, se aplică şi produce efecte numai cu referire la făptuitor; faţă de celelalte persoane chemate de lege la moştenirea defunctului în nume propriu sau prin reprezentare, ea poate produce efecte numai în mod excepţional; d) nedemnul este înlăturat numai de la moştenirea persoanei faţă de care a săvârşit faptele, iar nu şi de la alte moşteniri; e) sancţiunea nedemnităţii este prevăzută numai pentru faptele săvârşite cu vinovăţie şi, de aceea, pentru aplicarea ei, se cere condiţia ca moştenitorul să fi acţionat cu discernământ, în lipsa discernământului neexistând vinovăţie; aici primesc aplicare regulile referitoare la discernământul necesar pentru angajarea răspunderii civile delictuale, reguli conform cărora în cazul minorilor în vârstă de până la 14 ani şi a persoanelor puse sub interdicţie discernământul trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei, iar existenţa lui la acel moment trebuie dovedită; cât priveşte celelalte persoane (care au împlinit vârsta de 14 ani şi nu au fost puse sub interdicţie) existenţa discernământului lor la momentul săvârşirii faptei se prezumă până la proba contrară. Legea (art. 655 C. civ.) reglementează trei cazuri de n.s., şi anume: A. Atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea. Se află în această ipoteză moştenitorul care a omorât sau pus în executare rezoluţia delictuoasă de a-l omorî pe acela despre a cărui moştenire este vorba (omucidere sau tentativă de omucidere), dacă acel moştenitor a fost condamnat penal în calitate de autor, coautor, instigator 635 nedemnitate succesorală sau complice ori favorizator al infractorului, pentru omor sau tentativă de omor, iar hotărârea penală a rămas definitivă. Dacă moştenitorul nu a fost condamnat, nu este nedemn. în schimb, continuă să rămână nedemn moştenitorul condamnat care, ulterior, a fost amnistiat, graţiat sau reabilitat, deoarece aceste măsuri de politică penală nu şterg intenţia de a ucide. N.s. constituie o sancţiune civilă ce dublează pedeapsa penală aplicabilă moştenitorului vinovat şi, de aceea, chiar dacă nu este menţionată explicit în dispozitivul hotărârii judecătoreşti de condamnare penală, întotdeauna este subînţeleasă ca fiind inclusă în conţinutul acelui dispozitiv. De aceea, nu mai este necesară şi pronunţarea unei hotărâri civile ulterior hotărârii de condamnare penală, prin care să se aplice în mod separat şi sancţiunea civilă a n.s. B. Acuzaţia capitală calomnioasă la adresa celui care lasă moştenirea. Se concretizează într-un demers procedural (denunţ, plângere, mărturisire) făcut de moştenitor, cu caracter calomnios, împotriva celui care lasă moştenirea. Caracterul calomnios al faptei trebuie să fie constatat printr-o hotărâre penală definitivă de condamnare a moştenitorului. De lege lata, în condiţiile abolirii pedepsei capitale (prin Decretul-lege nr. 6/1990), nici acuzaţia calomnioasă nu mai poate fi capitală, aşa încât acest caz de n.s. (reglementat de art. 655 pct. 2 C. civ.) urmează a fi considerat inaplicabil. C. Omi- siunea nescuzabilă de a denunţa omorul celui care lasă moştenirea (nu şi pe ucigaş) organelor competente. Se concretizează în abţinerea fără motiv legitim a moştenitorului de a aduce la cunoştinţa organelor de stat competente faptul suprimării vieţii celui care lasă moştenire. Se prezumă că prin această abţinere moştenitorul în cauză facilitează distrugerea unor elemente de ordin probator de natură să conducă la identificarea şi arestarea ucigaşului. N.s. produce efecte juridice faţă de nedemn, faţă de urmaşii acestuia şi faţă de terţi. A. Efectele n.s. faţă de nedemn se produc pe data deschiderii moştenirii şi concretizează, în principal, în înlăturarea lui de la moştenire, cu toate consecinţele ce decurg din această împrejurare. Ca urmare, partea sa va fi culeasă de cei care ar fi venit la moştenire împreună cu el sau pe care prezenţa lui i-ar fi înlăturat de la moştenire. înlăturarea nedemnului de la moştenire profită comoş-tenitorilor legali sau moştenitorilor legali subsecvenţi. Ea poate profita şi legatarilor sau donatorilor, în cazul în care nedemnul era un moştenitor rezervatar. Nedemnul care, înainte de constatarea nedem-nităţii, a intrat în posesia bunurilor succesorale este obligat să le restituie persoanelor îndreptăţite să le primească. în principiu, restituirea lor se face în natură. Atunci când o atare restituire nu este posibilă, deoarece respectivele bunuri au pierit (inclusiv prin caz fortuit sau de forţă majoră), au fost înstrăinate ori au fost supuse expro- 636 nedemnitate succesorală prierii pentru cauză de utilitate publică, nedemnul (care este un posesor de rea-credinţă) va fi obligat la plata de despăgubiri. Fiind considerat posesor de rea-credinţă, nedemnul are obligaţia să restituie şi fructele culese (fie naturale, civile sau industriale), de la data perceperii lor. Restituirea fructelor se face în natură, iar dacă nedemnul le-a consumat ori a neglijat să le culeagă şi din acest motiv au pierit, este supusă restituirii valoarea lor. Nedemnul este obligat să plătească dobânzi pentru sumele încasate de la debitorii moştenirii, respectivele dobânzi începând să curgă din chiar momentul încasării acelor creanţe. Dar nedemnul are dreptul la înapoierea sumelor plătite pentru achitarea datoriilor moştenite, precum şi la restituirea cheltuielilor necesare şi utile făcute cu privire la bunurile succesorale. Nedemnul este considerat străin faţă de moştenire cu efect retroactiv până la data deschiderii acesteia. Aşa fiind, drepturile şi obligaţiile lui faţă de moştenire care, până la constatarea nedemnităţii, au fost considerate stinse prin consolidare sau prin confuziune, vor produce efectele lor fireşti, ca şi cum stingerea lor nu s-ar fi realizat. N.s. produce efecte numai cu privire la drepturile succesorale ale nedemnului, iar nu şi cu privire la alte drepturi patrimoniale ale acestuia. B. Faţă de descendenţii nedemnului, n.s. produce următoarele efecte: a) faţă de copiii nedemnului: aceştia pot veni ia moştenire în nume propriu, iar nu şi prin reprezentarea nedemnului. Astfel, copilul nedemnului poate culege moştenirea antecesorului său numai în virtutea dreptului său propriu la moştenire faţă de acesta, iar nu şi prin reprezentarea tatălui său, care este nedemn. în acest caz, n.s. nu produce efecte asupra drepturilor succesorale ale copiilor nedemnului. Dacă însă defunctul a avut doi copii, dintre care unul a fost declarat nedemn, descendenţii acestuia din urmă nu pot moşteni după bunicul lor, deoarece fiind rude de gradul II cu defunctul, sunt înlăturaţi de la moştenire de celălalt copil al acestuia (care este rudă de gradul I cu defunctul). N.s. poate influenţa şi împărţirea moştenirii în cazul plurităţii de moştenitori nedemni şi care au un număr inegal de copii. Astfel, dacă defunctul a avut doi copii, ambii declaraţi nedemni şi ambii decedaţi la data deschiderii succesiunii, iar unul dintre aceştia a lăsat în urma lui un descendent, în timp ce celălalt a lăsat doi descendenţi, cei trei nepoţi ai lui de cuius venind la moştenire în virtutea drepturilor lor proprii, vor primi părţi egale de la moştenire (câte 1/3 parte fiecare dintre ei). Drepturile lor succesorale ar fi fost însă altele dacă părinţii lor nu ar fi fost nedemni. într-o atare ipoteză, împărţeala moştenirii s-ar fi făcut pe tulpini, deci în două părţi egale, dintre care una revenea în întregime unicului descendent al copilului predecedat, iar cealaltă jumătate din averea succesorală a bunicului s-ar fi reîmpărţit în două părţi egale între cei doi descendenţi 637 nedemnitate succesorală ai celuilalt copil predecedat al celui care a lăsat moştenirea; b) faţă de alţi descendenţi ai nedemnului (nepoţi, strănepoţi etc.). Dat fiind că legea dispune numai în privinţa copiilor nedemnului, împiedicând venirea lor la moştenire prin reprezentare, per a contrario rămâne deschisă posibilitatea ca descendenţii subsecvenţi ai acestuia să vină la moştenire şi prin reprezentare, atunci când nedemnul şi copiii săi reprezentaţi nu mai sunt în viaţă la data deschiderii succesiunii. C. Efectele n.s. faţă de terţi se concretizează în următoarele aspecte: conform principiilor nemo datquod habetşi resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, actele juridice încheiate de nedemn în perioada cuprinsă între momentul deschiderii succesiunii şi momentul declarării nedemnităţii sale cu terţii sunt desfiinţate retroactiv din momentul perfectării lor. Aşa fiind, n.s. produce efecte şi faţă de terţi, soluţie ce se justifică numai cu privire la terţii de rea-credinţă, dar nu şi în ce priveşte pe terţii de bună-credinţă. Este motivul pentru care rigoarea principiului desfiinţării retroactive a actelor încheiate de nedemn trebuie să sufere atenuări prin aplicarea altor principii ale dreptului civil (fie ele consacrate prin lege sau statornicite de doctrină şi de jurisprudenţă). Astfel, actele de conservare şi cele de administrare ale bunurilor succesorale vor fi menţinute, deoarece ele profită adevăraţilor moştenitori şi, totodată, interesul economic general impune ca aceste bunuri să fie conservate şi puse în valoare. Totodată, plata făcută cu bună-credinţă de debitor moştenitorului nedemn - posesor al creanţei - este valabilă. De asemenea, se menţin ca valabile şi actele de dispoziţie privind bunurile mobile corporale, dacă dobânditorul posesor este de bună-credinţă. Cât priveşte actele de dispoziţie asupra imobilelor, terţul de bună-credinţă se poate apăra prin invocarea uzucapiunii de 10-20 ani, deoarece actul încheiat de el cu moştenitorul nedemn constituie, sub acest aspect, un just titlu. Conform teoriei moştenitorului aparent, actul juridic încheiat de nedemn cu un terţ se menţine ca valabil dacă îndeplineşte următoarele condiţii cumulative: este cu titlu particular; este cu titlu oneros; terţul contractant a fost de bună-credinţă şi dovedeşte că a existat o eroare comună invincibilă cu privire la calitatea de moştenitor a nedemnului. Ori de câte ori actul juridic încheiat de nedemn se menţine ca valabil, acesta va fi obligat să plătească despăgubiri în favoarea adevăraţilor moştenitori, în cazul în care respectivul act este desfiinţat cu caracter retroactiv (neîntrunind condiţiile pentru menţinerea lui ca valabil), terţul contractant este îndreptăţit să-l acţioneze în justiţie pe nedemn pentru evicţiune. Regulile enunţate primesc aplicare şi atunci când actul juridic respectiv a fost încheiat de către copiii nedemnului care vin la moştenire prin reprezentare. Invocarea n.s. poate fi făcută de orice persoană interesată; interesul 638 neexecutarea obligaţiei contractuale constă aici în aceea că respectiva persoană urmează să profite de înlăturarea nedemnului sau a copiilor lui de la moştenire. Pot justifica un asemenea interes: comoştenitorii legali, moştenitorii legali subsecvenţi, legatarii, donatarii (în cazul în care nedemnul ar fi fost moştenitor rezervatar). De asemenea, nedemnitatea poate fi invocată pe calea acţiunii oblice, de către creditorii acestor persoane interesate, deoarece, pe de o parte, dreptul de a invoca nedemnitatea nu are caracter strict personal, iar pe de altă parte, sancţiunea înlăturării nedemnului de la moştenire intervine ope legis. în fine, n.s. poate fi invocată şi de procuror şi chiar de către instanţa de judecată din oficiu. Este admisibilă şi invocarea n.s. de către nedemn, deoarece aceasta operează de drept, în puterea legii. în toate cazurile, n.s. poate fi invocată şi constatată de către instanţă numai după deschiderea moştenirii şi numai dacă voinţa succesorală legală a nedemnului este concretă. N.s. poate fi invocată împotriva nedemnului numai cât timp acesta se află în viaţă. în cazul în care nedemnul, aflându-se în viaţă la deschiderea succesiunii, a intrat în posesia bunurilor succesorale, iar înainte de constatarea şi declararea nedem-nităţii sale acesta moare, n.s. va putea fi invocată împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari. Legatarul cu titlu particular al nedemnului poate invoca, în apărarea sa, uzucapiunea de 10-20 de ani sau dobândirea bunului mobil prin posesie de bună-credinţă [conform art. 1909 alin. (1) C. civ.]. Atunci când decesul nedemnului s-a produs înaintea deschiderii moştenirii, n.s. poate fi invocată împotriva copiilor lui, în scopul împiedicării lor să vină la moştenire prin reprezentare. neexecutarea obligaţiei contractuale, expresie prin care se desemnează neîndeplinirea de către debitor a prestaţiei care constituie obiectul obligaţiei asumate de el prin contract. N.o.c. poate fi totală sau parţială. Este totală atunci când debitorul omite să execute prestaţia în ansamblul ei; este parţială dacă debitorul a săvârşit unele acte de executare, fără însă a finaliza executarea obligaţiei asumate în întregul ei. Atunci când obiectul obligaţiei este indivizibil, precum şi în cazul în care partea din obligaţie rămasă neexecutată este esenţială în contract, neexecutarea parţială are semnificaţia juridică a unei neexecutări totale. Se asimilează cu n.o.c. şi executarea defectuoasă, precum şi întârzierea în executare, ori de câte ori obligaţia, prin natura ei, nu poate fi executată decât într-un anumit termen pe care debitorul l-a lăsat să treacă (precum furnizarea unor elemente în vederea organizării unei festivităţi, cu ocazia zilei onomastice a creditorului). Situaţia este aceeaşi şi în cazul în care părţile au stabilit prin convenţia lor că obligaţia asumată de debitor poate fi executată numai până Ja împlinirea unui anumit termen. în 639 neglijenţă toate cazurile, proba n.o.c. este în sarcina creditorului. în cazul obligaţiilor pozitive (cum sunt obligaţiile de a face), este suficient ca creditorul să probeze existenţa valabilă a obligaţiei, precum şi conţinutul acesteia, urmând ca debitorul să facă el dovada executării obligaţiei. Dacă însă este vorba de o obligaţie negativă (obligaţia de a nu face), creditorul trebuie să dovedească faptul pozitiv prin care debitorul şi-a încălcat această obligaţie. N.o.c. are ca efect antrenarea răspunderii contractuale a debitorului dacă sunt întrunite condiţiile acestei răspunderi şi dacă părţile nu au stipulat o clauză de exonerare de răspundere sau de limitare a ei. Chiar în absenţa vreunei astfel de clauze, răspunderea debitorului pentru n.o.c. va fi înlăturată ori de câte ori intervine o cauză ce înlătură răspunderea sa (precum un eveniment de forţă majoră). Pentru prejudiciile suferite de creditor ca urmare a n.o.c. de către debitor, acesta din urmă este silit să plătească celui dintâi daune-interese compensatorii. Cât priveşte prejudiciile suferite de creditor prin întârzierea în executare, acestea vor fi reparate prin obligarea debitorului la plata de daune-interese moratorii. neglijenţi, v. culpă. nemo auditur propriam turpi-tudinem allegans, locuţiune latină utilizată în terminologia juridică pentru a exprima principiul de natură morală, dar, totodată, şi juridică, potrivit căruia nimănui nu-i poate fi îngăduit să tragă foloase, invocând propria sa vină. nemo censetur ignorare legem, adagiu latin ce dă expresie principiului conform căruia toţi indivizii sunt prezumaţi că au cunoştinţă despre existenţa şi conţinutul legii, motiv pentru care nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea ei. nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipso habet, expresie latină prin care se exprimă regula potrivit căreia nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi. Această regulă fundamentează soluţia de principiu conform căreia desfiinţarea cu efect retroactiv a drepturilor unei persoane asupra unui anumit lucru atrage după sine desfiinţarea tuturor drepturilor pe care acea persoană le-ar fi consimţit asupra respectivului lucru, în folosul unei terţe persoane. Această soluţie se exprimă prin adagiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis [v. şi rezoluţiune; nulitate; repunere în situaţia anterioara]. nenumit, v. contract nenumit. neretroactivitatea legii civile, principiu consacrat în art. 1 C. civ. şi în art. 15 alin. (2) din Constituţia României, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor şi devine obligatorie numai după promulgare şi după aducerea ei la cunoştinţa celor vizaţi, prin publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în 640 notare în cartea funciară vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă, în mod explicit sau implicit, pe cea anterioară. în măsura în care raporturile juridice nu erau încă pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, respectivele raporturi se vor putea consolida doar în limitele determinate de legea nouă şi vor putea produce numai efectele pe care această lege le permite. Este motivul pentru care în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se ţină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă faţă de cea veche, ci şi de securitatea raporturilor juridice, împrejurări ce impun ca respectivele raporturi juridice să nu fie desfiinţate sau modificate decât atunci când o atare desfiinţare sau modificare este reclamată de un motiv deosebit de ordine socială. Drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voinţă sau în raporturi juridice definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul perfectării lor, rămân definitiv câştigate. Principiul neretroactivităţii legii civile consacrat prin art. 1 C. civ. vizează toate raporturile juridice născute sub imperiul legii vechi, care însă nu şi-au epuizat toate efectele până la scoaterea din vigoare a acelei legi. Legea nouă este însă aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor crea, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor generate de situaţiile juridice formate după abroga- rea legii vechi. Aplicarea imediată a legii noi constituie regula, iar extinderea acţiunii legii vechi după momentul scoaterii din vigoare a acesteia reprezintă excepţia. Legea nouă nu poate fi interpretată în sensul că acţiunea sa poate să se extindă şi asupra trecutului, adică asupra a ceea ce s-a întâmplat înaintea intrării sale în vigoare. Fiind supusă principiului aplicării imediate, noua lege guvernează din momentul intrării sale în vigoare toate situaţiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi. în cazul în care legea nouă modifică efectele viitoare sau le exclude pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziţiile sale primesc aplicare şi faţă de efectele actului anterior nerealizate sub imperiul legii vechi. nevrednicie succesorali, sintagmă prin care în limbajul juridic arhaic se desemna nedemnitatea succesorală [v. şi nedemnitate succesorală]. non facere, expresie latină folosită pentru a desemna o obligaţie de a nu face. notare în cartea funciară, înscrierea prin care actele sau faptele juridice referitoare la drepturile personale, starea şi capacitatea persoanelor, acţiunile şi căile de atac în justiţie, precum şi măsurile de indisponibilizare, în legătură cu imobilele din cartea funciară, devin opozabile faţă de terţi ori, după caz, sunt înscrise 641 notificare numai cu titlu informativ. Pot forma obiectul acestei înscrieri: incapacitatea titularului, curatela, interdicţia înstrăinării, contractul de închiriere pe timp mai mare de 3 ani etc. notificare, 1. demers concretizat într-un înscris redactat de creditor şi trimis debitorului fie direct prin poştă, fie prin intermediul executorului judecătoresc, prin care debitorul este încunoştinţat că obligaţia sa este ajunsă la scadenţă şi trebuie executată; 2. înştiinţare făcută în scris de către un contractant celuilalt contractant în sensul că, datorită survenirii unui eveniment de forţă majoră ori a unui caz fortuit, nu-şi mai poate executa prestaţia asumată prin contract sau că, din cauza neexecutării obligaţiei contractuale asumate de către contractantul căruia i se face înştiinţarea, contractul se reziliază sau, după caz, se rezoluţionează; 3. act procedural prin care debitorul este încunoştinţat despre declanşarea executării silite. notificarea cesiunii de creanţă, formalitate ce trebuie îndeplinită pentru ca cesiunea de creanţă să devină opozabilă faţă de terţi şi care constă în comunicarea făcută de către cedent sau de către cesionar debitorului cedat (el însuşi terţ faţă de contractul de cesiune de creanţă) în sensul că s-a schimbat creditorul, prin efectul cesiunii de creanţă operate între cedent şi cesionar. N.c.c. se trimite debitorului cedat prin intermediul executorului judecătoresc. Atunci când există mai mulţi debitori, n.c.c. trebuie făcută fiecăruia dintre aceştia. Dacă între codebitori există solidaritate, notificarea adresată unui codebitor solidar produce efecte faţă de toţi codebitorii solidari. în toate cazurile, până la primirea n.c.c. debitorul cedat poate face o plată valabilă cedentului, liberându-se astfel de obligaţia de plată. Cesiunea de creanţă devine opozabilă terţilor, ca şi debitorului cedat, numai din momentul notificării ei. Atunci când aceeaşi creanţă a format obiectul unor cedări succesive către mai mulţi cesionari, rămâne valabilă cesiunea făcută aceluia dintre cesionarii succesivi care a îndeplinit primul formalitatea notificării ei către debitorul cedat. N.c.c. nu este necesară în următoarele cazuri: dacă cesiunea de creanţă se face mortis causa; dacă cesiunea are caracter universal; când cesiune are ca obiect unele titluri de credit. novaţie, convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Specific n. este faptul că, chiar dacă raportul juridic obligaţional se stinge, aceasta nu înseamnă încetarea efectelor sale, ci numai transformarea respectivului raport juridic într-un alt raport juridic obligaţional. Aşa fiind, obligaţia veche este înlocuită cu o obligaţie nouă. Efectele obligaţiei iniţiale se transformă în efectele obligaţiei care se naşte prin novaţie. N. cunoaşte două variante, şi anume: n. obiectivă şi n. subiectivă. Indife- 642 novaţie obiectivă rent de modalitatea sub care se prezintă, n. este subordonată următoarelor condiţii: a) n. fiind în esenţa sa un contract, trebuie să îndeplinească, pentru a fi valabilă, toate condiţiile de validitate ale contractelor; art. 1129 C. civ. dispune că „novaţia nu se operează decât între persoane capabile de a contracta", adică între persoane care au capacitate deplină de exerciţiu; totodată, n. mai trebuie să îndeplinească şi anumite condiţii specifice; b) este necesar să existe o obligaţie valabilă, ce urmează a se stinge prin n.; obligaţia lovită de nulitate absolută nu poate forma obiectul unei n.; cât priveşte obligaţia lovită de nulitate relativă, n. poate avea semnificaţia confirmării acesteia şi deci a transformării ei într-o obligaţie valabilă din punct de vedere juridic; de asemenea, prin efectul n., o obligaţie civilă imperfectă (naturală) se poate transforma într-o obligaţie civilă propriu-zisă; în cazul în care obligaţia veche era afectată de o condiţie şi noua obligaţie va fi afectată de aceeaşi condiţie, afară numai dacă prin n. părţile nu înţeleg să înlocuiască obligaţia afectată de condiţie cu o obligaţie pur şi simplă; c) se cere ca să se nască o nouă obligaţie care să fie şi ea valabilă; d) dacă noua obligaţie nu este valabilă, fiind nulă absolut, înseamnă că raportul juridic iniţial nu s-a transformat şi ca urmare continuă să existe vechea obligaţie; dacă noua obligaţie este lovită de nulitate relativă, ea este supusă acţiunii în anulare ce poate fi pro- movată de persoana îndreptăţită în termenul general de prescripţie de 3 ani; dacă nu s-a cerut anularea ei în justiţie în acest termen, acea obligaţie se consolidează retroactiv, din chiar momentul naşterii sale; e) este necesar ca noua obligaţie să conţină în raport cu vechea obligaţie, un element nou; fără elementul nou nu poate exista n.; acest element de noutate poate consta în: schimbarea obiectului, schimbarea părţilor sau a cauzei raportului juridic; aceasta poate însemna transformarea unei obligaţii condiţionale într-o obligaţie pur şi simplă sau transformarea unei obligaţii pure şi simple într-o obligaţie condiţională; f) în fine, se mai cere intenţia părţilor de a nova, adică de a transforma vechea obligaţie într-una nouă; această intenţie constituie elementul esenţial al n.; în absenţa unei intenţii de a nova, chiar dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii ale n., nu se poate realiza o n.; voinţa părţilor de a nova trebuie să fie clar exprimată. Principalul efect al n. este acela al stingerii vechii obligaţii şi al înlocuirii ei cu o obligaţie nouă. Concomitent cu stingerea vechii obligaţii, se sting şi toate accesoriile şi garanţiile care o însoţeau. între părţi se naşte un nou raport juridic obligaţional, care este întotdeauna de natură contractuală, fiind rezultatul voinţei comune a părţilor de a nova [v. şi novaţia obiectivă; novaţia subiectivă]. novaţie obiectivă, varietate de novaţie care se distinge prin aceea 643 novaţie subiectivă că operaţiunea în sine se produce între creditorul şi debitorul iniţial şi presupune schimbarea obiectului sau cauzei raportului juridic obligaţional. De exemplu, schimbarea obiectului are loc atunci când părţile convin ca în locul sumei de bani datorate să se execute o prestaţie. Un exemplu de schimbare a cauzei este ipoteza când cumpărătorul unui bun, care este debitor al preţului bunului, convine cu vânzătorul să păstreze respectiva sumă cu titlu de împrumut. Respectivul debitor rămâne în continuare debitorul aceluiaşi creditor pentru aceeaşi sumă, dar obligaţia sa are drept cauză un nou contract, şi anume contractul de împrumut, deoarece se naşte un nou raport obligaţional [v. şi novaţie; novaţie subiectivă]. novaţie subiectivă, varietate de novaţie de specificul căreia este faptul că presupune schimbarea creditorului sau a debitorului raportului juridic de obligaţie. Novaţia prin schimbarea de debitor are loc atunci când un terţ se angajează faţă de creditor să plătească datoria, fără a fi necesar în acest scop concursul debitorului iniţial. O asemenea novaţie operează pe cale de promisiune. Novaţia prin schimbare de creditor se produce prin substituirea unui nou creditor în locul vechiului creditor. N.s. se deosebeşte de cesiunea de creanţă şi de subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei. Şi în cazul cesiunii de creanţă şi în cazul subrogaţiei în drepturile credito- rului, se schimbă persoana creditorului, dar obligaţia iniţială rămâne aceeaşi, fiind transmisă la noul creditor. în schimb, la n. obligaţia iniţială se stinge şi se transformă într-o nouă obligaţie, care conţine un element nou faţă de vechea obligaţie [v. şi novaţie; novaţie obiectivă]. nud proprietar, titular al unui drept de proprietate asupra unui lucru în privinţa căruia a fost constituit, în folosul altei persoane, un drept de uzufruct, de uz sau abitaţie. N.p. are un drept de dispoziţie asupra bunului numai în ce priveşte nuda sa proprietate; el are, de asemenea, dreptul de a beneficia de productele lucrului (nu şi de fructele acestuia), precum şi dreptul de a exercita toate acţiunile care interesează proprietatea asupra lucrului. Totodată, n.p. are obligaţia să garanteze pe uzufruc-tuar (uzuar etc.) împotriva evicţiu-nii şi să nu-l stânjenească în exercitarea dreptului său. nuda proprietate, drept de proprietate asupra unui bun în privinţa căruia a fost constituit un drept de uzufruct, uz sau abitaţie, golindu-i-se astfel conţinutul de atributele posesiei şi folosinţei. nulitate, sancţiune de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice care stabilesc condiţiile necesare pentru încheierea sa valabilă. în esenţă, n. este o sancţiune ce intervine în cazul în care nu se respectă la încheierea actului 644 nulitate juridic civil condiţiile de validitate. De lege lata, nu există o reglementare compactă a n. actului juridic civil. Normele ce formează această instituţie sunt răspândite în Codul civil, precum şi în alte acte normative. N. este inseparabilă de statutul actului juridic deficitar, în structura căruia ea subzistă latent până la data hotărârii judecătoreşti, menite să-l desfiinţeze în parte sau totalitate. N. actului juridic civil are următoarele funcţii: a) funcţia preventivă; aceasta constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra subiectelor de drept civil, care ar fi tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condiţiilor sale de validitate; cunoscând că actul juridic încheiat cu încălcarea legii privind condiţiile sale de valabilitate este lipsit de efecte juridice, subiectele de drept civil sunt descurajate să încheie un astfel de act şi implicit sunt îndemnate să respecte legea civilă; b) funcţia sancţionatorie, care intervine numai în cazul în care funcţia preventivă nu s-a dovedit eficientă şi se concretizează în înlăturarea efectelor contrare legii; c) funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii în domeniul actelor juridice civile. Prin realizarea primelor două funcţii prezentate se asigură respectarea normelor de drept civil care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic civil. Prin realizarea celei de a treia funcţii, n. se înfăţişează ca un mijloc juridic de asigurare a respectării ordinii publice şi bunelor moravuri, în concepţia actuală, n. este par- ţială şi remediabilă, considerându-se că trebuie înlăturate numai acele efecte care contravin legii şi că celelalte efecte ale actului juridic trebuie menţinute. N. se delimitează de rezoluţiune prin însăşi esenţa ei. Astfel, în timp ce n. presupune lipsirea de efecte a unui act juridic încheiat cu nerespectarea normelor privind condiţiile de validitate ale acelui act, rezoluţiunea comportă desfiinţarea unui contract sinalagmatic cu executare uno ictu, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi. Aplicarea sancţiunii n. produce importante consecinţe juridice. Aceste consecinţe se concretizează, în principal, în desfiinţarea raportului juridic generat de actul juridic civil lovit de n., împrejurare ce primeşte semnificaţia de restabilire a legalităţii. Amploarea efectelor n. nu este mereu aceeaşi; ea diferă după cum n. este totală sau parţială, ca şi în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic, putându-se distinge următoarele ipoteze: a) actul nu a fost executat încă; în acest caz, aplicarea sancţiunii n. antrenează imposibilitatea executării acelui act, ceea ce înseamnă că părţile se află în situaţia egală aceleia în care ele nu ar fi încheiat actul; b) actul a fost executat (total sau parţial) până la hotărârea de anulare; în această ipoteză, efectele n. se concretizează în desfiinţarea retroactivă a actului şi restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulatei actul a fost executat, iar dobân- 645 nulitate absolută ditorul a transmis, la rândul său, dreptul născut din actul nul unor terţi subdobânditori, până la interve-nirea hotărârii de anulare a actului; într-o atare ipoteză, efectele n. se concretizează în: desfiinţarea actului executat, restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat şi desfiinţarea actului subsecvent. în esenţă, efectele n. sunt subsumate în adagiul latin quod nullum est, nullum producit effectum. Dar pentru ca această regulă să devină operantă, este necesar să fie aplicate principiile n., şi anume: retroactivitatea n.; restabilirea situaţiei anterioare, care se realizează prin restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat; anularea atât a actului primar (iniţial), cât şi a actului subsecvent. Reglementarea legală a n. se distinge prin aceea că este disparată, şi nu compactă. De lege lata, nu există texte de principiu referitoare la efectele nulităţii. Există numai texte legale privind n. în anumite cazuri, inclusiv dispoziţii normative care consacră excepţii de la principiile efectelor nulităţii [v. şi nulitate absolută; nulitate relativă; principiile efectelor nulităţii]. nulitate absolută, sintagmă ce desemnează nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme legale prin care se ocroteşte un interes general, obştesc. Sub aspect terminologic, n.a. este desemnată în legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină prin expresiile: actul este „nul de drept"; actul este „nul"; actul este „nul de plin drept"; actul „va fi nul". Atrag n.a. a actului juridic civil următoarele cauze: a) nesocotirea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor în cazul neres-pectării unei incapacităţi speciale, impuse pentru ocrotirea unui interes obştesc, cum este cea stabilită în art. 1309 C. civ.; b) lipsa capacităţii de folosinţă (sau subiectivale) a persoanei juridice şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954; c) lipsa totală a consimţământului, cum este şi în cazul erorii obstacol; aceasta este soluţia de lege lata acceptată şi de doctrină, şi de jurisprudenţă; d) nevalabilitatea obiectului actului juridic civil; e) lipsa cauzei sau ilicitatea ori imoralitatea acesteia; f) nerespectarea formei cerute ad validitatem; g) lipsa ori nevalabi-litatea autorizaţiei administrative; h) încălcarea ordinii publice; i) frauda la lege. Regimul juridic al n.a. se concretizează în următoarele reguli: n.a. poate fi invocată de către oricine are interes, ceea ce înseamnă că sunt îndreptăţiţi să invoce această nulitate: părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, procurorul, instanţa din oficiu; constatarea n.a. poate fi cerută în justiţie de către primărie, prefectură, procuror, precum şi de orice persoană interesată; acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă, ea putând fi introdusă oricând, indiferent de timpul scurs de la data încheierii actului; n.a. nu poate fi acoperită prin confir- 646 nulitate relativă mare, expresă ori tacită (această regulă este impusă de natura obştească a interesului ocrotit prin norma a cărei încălcare atrage n.a.); inadmisibilitatea confirmării n.a. nu exclude însă validarea actului prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale nerespectate în momentul încheierii actului. Efectele n.a. constau în desfiinţarea raportului juridic generat de actul juridic civil lovit de nulitate, ceea ce are semnificaţia restabilirii legalităţii [v. şi nulitate], nulitate de fond, sintagmă ce desemnează nulitatea care intervine în cazul lipsei sau nevala-bilităţii unei condiţii de fond a actului juridic, precum consimţământul, capacitatea, cauza sau obiectul. în practică, cazurile de n.f. învederează o frecvenţă mult mai mare decât cazurile nulităţii de formă [v. şi nulitate]. nulitate de formă, sintagmă ce desemnează nulitatea care intervine în ipoteza nerespectării formei actului juridic civil cerute ad validitatem. De exemplu, în cazul testamentului, forma scrisă este o condiţie de validitate a acestuia şi, ca urmare, testamentul verbal este lovit de nulitate, fiind vorba aici de o n.f. [v. şi nulitate], nulitate explicită, v. nulitate expresă, nulitate expresă, nulitate prevăzută ca atare într-o dispoziţie legală. Majoritatea nulităţilor sunt n.e., fiind prevăzute fie în dispoziţiile normative din Codul civil, 42. 647 fie în dispoziţiile normative cuprinse în alte izvoare ale dreptului civil [v. şi nulitate; nulitate explicită; nulitate textuala]. nulitate implicită, v. nulitate virtuală, nulitate parţială, nulitate care se distinge prin aceea că desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte ale acestuia producându-se în măsura în care nu contravin legii. N.p. este regula, iar nulitatea totală reprezintă excepţia. Prin ipoteză, n.p. presupune existenţa unui act juridic (contract) în conţinutul căruia se regăsesc mai multe clauze, dintre care numai unele contravin legii, iar altele sunt conforme cu legea. N.p. sancţionează (desfiinţează) numai clauzele contrare legii, lăsând neatinse pe acelea care sunt conforme legii. De exemplu, un împrumut cu dobândă mai mare decât cea admisă de lege poate fi anulat parţial, desfiinţându-se doar clauza referitoare la dobândă şi menţinându-se restul efectelor actului. N.p. nu se regăseşte nici ca fundament, nici ca aplicaţie a principiului conversiunii actelor juridice şi nici în ideea validării actului anulabil prin confirmare [v. şi nulitate; nulitate relativă; nulitate absolută; nulitate totala], nulitate relativă, sintagmă ce desemnează nulitatea care sancţionează nerespectarea la încheierea actului juridic civil a unei norme legale prin care se ocroteşte un interes particular, individual ori personal. în terminologia juridică, nulitate tacită n.r. este nominalizată prin expresiile: „actul este anulabil"; „actul poate fi anulat"; „nulitate de protecţie". N.r. este antrenată de următoarele cauze: viciile de consimţământ (eroare, doi, violenţă şi leziune); lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil; nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei (anume: actul se încheie de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, actul se încheie fără încuviinţarea ocrotitorului legal, actul se încheie fără încuviinţarea autorităţii tutelare, actul se încheie în lipsa ori cu depăşirea puterii de reprezentare a persoanei juridice); nerespectarea dreptului de preemp-ţiune. Regimul juridic al n.r. se exprimă în următoarele trei reguli: a) n.r. poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic, invocarea ei putând fi făcută personal de către cel interesat, dacă are capacitatea necesară pentru aceasta, dar poate fi făcută şi de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu; b) acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă, ceea ce înseamnă că n.r. poate fi invocată numai în termenul de prescripţie extinctivă; c) n.r. poate fi confirmată expres sau tacit; confirmarea expresă este valabilă dacă se realizează conform cerinţelor înscrise în art. 1190 C. civ., iar cât priveşte confirmarea tacită, aceasta rezultă fie din executarea actului anulabil, fie din neinvo-carea nulităţii înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă [v. şi nuli- tate; nulitate absolută; principiile efectelor nulităţii]. nulitate tacită, v. nulitate virtuală. nulitate textuală, v. nulitate expresă. nulitate totală, sintagmă ce desemnează nulitatea care desfiinţează actul juridic civil în întregime. N.t. constituie excepţia, regula fiind nulitatea parţială. Numai unele cauze de nulitate sunt de natură să determine n.t. De exemplu, nerespectarea formei cerute ad validitatem antrenează o astfel de nulitate. De asemenea, în principiu, actele juridice civile având un conţinut complex (exprimat în mai multe clauze) nu sunt susceptibile de n.t., care vizează prioritar actele juridice civile al căror conţinut se exprimă într-o clauză unică sau într-un număr foarte restrâns de clauze [v. şi nulitate; nulitate parţială]. nulitate virtuală, nulitatea care, deşi nu este prevăzută expres printr-o dispoziţie a legii, rezultă totuşi din modul cum este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil. O astfel de nulitate este, de exemplu, conţinută în art. 813 C. civ., care dispune că toate donaţiile se fac prin act autentic. Printr-o interpretare per a contrario a acestui text, se desprinde concluzia că donaţiile făcute prin act sub semnătură privată nu au valabilitate. Tot astfel, prin art. 5 din Legea nr. 31/1990, republicată, se prevede că societatea 648 nulitatea absolută a căsătoriei în nume colectiv şi cea în comandită simplă se constituie prin contract de societate şi, prin urmare, urmează să conchidem că o astfel de societate comercială nu poate fi constituită în mod valabil printr-un alt act juridic, cum ar fi, bunăoară, un testament, printr-un statut, printr-un contract de donaţie cu sarcini etc. [v. şi nulitate; nulitate implicită; nulitate tacită]. nulitatea absolută a adopţiei, sancţiune ce loveşte actul juridic al adopţiei înfăptuite cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii. Poate fi invocată de orice persoană interesată, ca de pildă: persoanele participante la actul juridic al adopţiei; autoritatea tutelară; serviciile publice cu atribuţii în ocrotirea copilului; procurorul; instanţa de judecată (în cadrul unui proces început). în cazul în care adoptatorul a decedat, iar adopţia a fost încuviinţată, n.a.a. poate fi invocată de persoanele devenite rude cu adoptatul prin efectul adopţiei. Soluţia se impune şi atunci când, indiferent din ce motiv respectivele rude nu-l moştenesc pe adoptator, acţiunea în constatarea n.a.a. este imprescriptibilă. în principiu, n.a.a. nu poate fi acoperită în niciun mod, dar la fel ca în cazul căsătoriei, ori de câte ori cerinţa legală nesocotită a fost îndeplinită până la pronunţarea nulităţii, adopţia va fi menţinută, ţinându-se seama de interesul adoptatului. Doctrina şi jurisprudenţă au consacrat următoarele cazuri de n.a.a: lipsa consimţământului la adopţie al minorului care a împlinit vârsta de 10 ani; adopţia unei persoane majore fără ca acesta să fi fost crescută în timpul minorităţii de către adoptator; adopţia unui copil de către mai multe persoane care nu sunt soţi; adopţia de către un adoptator care nu îndeplineşte cerinţele legale; adopţia încheiată fără ca între adoptat şi adoptator să existe diferenţa de cel puţin 18 ani; adopţia între fraţi; adopţia unui copil de către tutorele său în scopul sustragerii acestuia de la obligaţia de a prezenta periodic dări de seamă; adopţia între soţi; adopţia a doi soţi de către aceeaşi persoană; abaterea de la scopul familial şi social al adopţiei; nerespectarea formei solemne la încheierea adopţiei. nulitatea absolută a căsătoriei, varietate de nulitate a căsătoriei ce antrenează desfiinţarea căsătoriei ori de câte ori prin încălcarea dispoziţiilor legale privind încheierea căsătoriei se nesocotesc cerinţe de ordine publică ce ţin de esenţa căsătoriei. Sunt considerate cazuri de n.a.c«: a) nediferenţierea sexuală între persoanele care se căsătoresc; această ipoteză vizează atât încheierea căsătoriei între persoane de acelaşi sex, cât şi căsătoria între persoane al căror sex nu este precis determinat; b) încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la vârsta matrimonială (art. 4 şi art. 19); articolul 19 C. fam. dispune că este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată în timpul impuberităţii 649 nulitatea absolută a căsătoriei legale, adică înainte de împlinirea vârstei matrimoniale (care este 16 ani pentru femei şi 18 ani pentru bărbaţi); potrivit art. 20 C. fam. însă, căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă, între timp, acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată; c) lipsa totală a consimţământului, împrejurare care vizează atât inexistenţa consimţământului că acesta nu a fost exteriorizat, cât şi situaţia în care consimţământul nu putea fi format din cauza lipsei de discernământ datorită unei maladii psihice sau a vârstei; d) bigamia, ce antrenează n.a.c. ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale care interzic încheierea căsătoriei de către persoana căsătorită; pentru existenţa bigamiei se cere ca prima căsătorie să aibă o existenţă juridică valabilă, adică să nu fie ea însăşi lovită de nulitate; e) incestul; legea reglementează ca impediment la căsătorie rudenia de sânge în linie dreaptă sau colaterală până la gradul IV inclusiv; căsătoria încheiată cu nesocotirea acestei interdicţii este incestuoasă şi, în principiu, este lovită de nulitate absolută; excepţie face ipoteza în care a fost acordată dispensa prealabilă de rudenie între veri şi verişoare primare; f) rudenia în linie dreaptă rezultată din adopţie; articolul 7 C. fam. dispune că este oprită căsătoria între adoptator sau ascendenţii lui, pe de o parte, şi adoptat ori descendenţii acestuia, pe de altă parte; de asemenea, este interzisă căsătoria între copiii adoptatorului, pe de o parte, şi adoptat sau copiii acestuia, pe de altă parte, în fine, se interzice încheierea căsătoriei între cei adoptaţi de aceeaşi persoană; g) starea de alienaţie mintală sau de debilitate mintală; încheierea căsătoriei de către alienatul mintal sau debilul mintal este lovită de nulitate absolută, indiferent dacă persoana în cauză este sau nu pusă sub interdicţie, deoarece acest impediment este, în egală măsură, de ordin biologic şi de ordin social; h) lipsa discernământului constituie o cauză ce împiedică formarea consimţământului în plan mintal; i) lipsa de solemnitate la încheierea căsătoriei. Căsătoria este un act juridic solemn, ceea ce rezultă din prevederile art. 3 şi art. 16 C. fam. încălcarea acestor dispoziţii legale, care instituie imperativ cerinţa ca viitorii soţi să-şi exprime consimţământul la căsătorie în faţa ofiţerului de stare civilă, în forma cerută de lege, în prezenţa ambilor soţi, dat personal de către fiecare dintre aceştia în mod public, este cauză de n.a.c.; nu are valabilitate căsătoria încheiată în taină; j) incompetenţa ofiţerului de stare civilă; este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată de un funcţionar incompetent fie rationae materiae, când funcţionarul nu are împuternicirea de ofiţer de stare civilă, afară de cazul în care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă (error communis facit ius); de 650 nulitatea persoanei juridice asemenea, este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu nesocotirea competenţei rationae personae sau în cazul incompetenţei rationae loci; k) căsătoria fictivă; are acest caracter căsătoria încheiată în alte scopuri decât cele prevăzute de Codul familiei, adică fără a urmări ca finalitate întemeierea unei familii, în adevăratul sens al cuvântului. De aceea, căsătoria fictivă este lipsită de cauză şi, ca orice act juridic civil fără cauză, este lovită de nulitate absolută. Căsătoria fictivă se analizează ca o formă a simulaţiei, este o căsătorie simulată, prin care se intenţionează eludarea legii, cum se întâmplă în cazul căsătoriei pe care o încheie violatorul cu victima pentru a evita urmările legii penale. Fiind un mijloc pentru realizarea unui scop ilicit, căsătoria fictivă constituie, totodată, şi un mijloc de fraudare a legii. în cazul în care numai unul dintre soţi urmăreşte fraudarea legii, celălalt soţ fiind de bună-credinţă, nulitatea căsătoriei fictive va putea fi invocată numai de soţul de bună-credinţă, iar nu şi de orice altă persoană interesată [v. şi nulitatea căsătoriei]. nulitatea căsătoriei, sancţiune civilă constând în desfiinţarea căsătoriei, de regulă cu efect retroactiv, de la data încheierii acesteia, atunci când căsătoria a fost încheiată cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative incidente. N.c. este reglementată prin art. 19-21 C. fam. Aceste texte legale precizează în mod expres cazurile de n.c., consa- crând nulităţi exprese. Doctrina juridică admite însă că în afară de nulităţile exprese consacrate prin dispoziţiile normative menţionate, în materia căsătoriei există şi nulităţi virtuale, deci implicite, pentru două cazuri, şi anume: căsătoria fictivă şi căsătoria între persoane de acelaşi sex. Dispoziţiile legale din Codul familiei relative la n.c. au caracter derogatoriu de la dreptul comun, dar în măsura în care este necesar şi, totodată, compatibil, ele se completează cu reglementările legale de principiu privind nulitatea actelor juridice civile. La fel ca în dreptul comun, nulităţile din materia căsătoriei sunt absolute şi relative, dar aici, spre deosebire de reglementarea legală ce formează dreptul comun, unele nulităţi absolute pot fi confirmate în interesul menţinerii căsătoriei. în dreptul familiei, cu excepţia viciilor de consimţământ (eroare, doi, violenţă), care sunt ipoteze de nulitate relativă, toate celelalte cazuri de n.c., atât exprese, cât şi virtuale, sunt ipoteze de nulitate absolută [v. şi nulitate absolută a căsătoriei; nulitate relativă a căsătoriei]. nulitatea legatelor, v. nulitate; legat. nulitatea persoanei juridice, varietate de nulitate cu caracter special, reglementată prin art. 56 şi urm. din Legea nr. 31/1990, republicată, cu privire la societăţile comerciale. N.p.j. constituie o derogare de la principiul potrivit căruia nulitatea este o sancţiune a 651 nulitatea relativă a căsătoriei actului juridic neregulat întocmit. Dar societatea comercială fiind, în acelaşi timp, un contract şi o persoană juridică, această sancţiune care, în principal, vizează actul juridic, se extinde prin ricoşeu şi asupra persoanei juridice create prin acel act juridic. Reglementând n.p.j., legiuitorul a avut în vedere trei obiective în ce priveşte această ipoteză specială a nulităţii, şi anume: restrângerea clauzelor de nulitate prin enumerarea lor limitativă (art. 56 din Legea nr. 31/1990, republicată); împiedicarea pronunţării nulităţii de către instanţa de fond, în cazul în care nulitatea existentă a fost asanată anterior pronunţării, dacă aceasta a fost constatată judecătoreşte. Articolul 56 din Legea nr. 31/1990, republicată, prevede că „nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată de tribunal numai atunci când: a) lipseşte actul constitutiv sau nu a fost încheiat în formă autentică, în situa-ţiile prevăzute la art. 5 alin. (6); b) toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data constituirii societăţii; c) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice; d) lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii; e) lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii; f) actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate, aporturile asociaţilor sau capitalul social subscris; g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat; h) nu s-a respectat numărul minim de asociaţi, prevăzut de lege". Pe de altă parte, prin art. 57 din aceeaşi lege se precizează că „nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei, invocată în cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal". în fine, conform art. 59 din Legea nr. 31/1990, republicată, „declararea nulităţii societăţii nu aduce atingere actelor încheiate în numele său. Nici societatea şi nici asociaţii nu pot opune terţilor de bună-credinţă nulitatea societăţii". Se consacră astfel principiul ocrotirii terţilor de bună-credinţă. Legea dispune că pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea vizată încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare. Suntem în prezenţa unei alte derogări de la regimul de drept comun al nulităţii, şi anume legiuitorul consfinţeşte aici principiul neretroactivităţii hotărârii judecătoreşti de declarare a n.p.j. [v. nulitate]. nulitatea relativi a căsătoriei, varietate de nulitate a căsătoriei ce are ca efect desfiinţarea căsătoriei, ori de câte ori prin încălcarea dispoziţiilor legale privind încheierea căsătoriei se nesocotesc dispoziţii normative ce protejează interesele unuia dintre soţi. Articolul 21 alin. (1) C. fam. dispune că se poate anula căsătoria, la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a 652 nume celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă. De aici consecinţa că singurele cazuri de nulitate relativă a căsătoriei sunt viciile de consimţământ: eroarea, dolul şi violenţa. A. Eroarea: art. 21 C. fam. restrânge sfera de aplicare a acestui viciu de consimţământ numai la eroarea asupra identităţii fizice a celuilalt soţ. Restrângând arealul de aplicare a acestui viciu, legiuitorul urmăreşte preîntâmpinarea desfiinţării uşuratice a căsătoriei, precum şi eludarea regulilor relative la divorţ prin camuflarea acestuia sub forma unei acţiuni în anulare. Jurispru-denţa a statuat că faptul necunoaşterii de către soţ că soţia sa era însărcinată la momentul încheierii căsătoriei nu este de natură să vicieze consimţământul acestuia prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ. în schimb, ascunderea deliberată de către soţie a sarcinii este un motiv de anulare a căsătoriei pentru doi reticent. B. Dolul: folosirea de mijloace viclene pentru a determina o persoană să încheie căsătoria constituie un motiv de anulare a acesteia din urmă, indiferent dacă dolul este subiectiv sau obiectiv, comisiv sau omisiv. Un astfel de doi generează eroarea ce a determinat consimţământul la căsătorie a celuilalt soţ. jurisprudenţă a statuat că este doi activ sau comisiv inducerea în eroare cu privire la starea de sănătate prin folosirea unui certificat prenupţial fals. Totodată, jurisprudenţă a mai admis că este doi pasiv, omisiv sau reticent, susceptibil să determine anularea căsătoriei, ascunderea de către viitoarea soţie faţă de viitorul ei soţ starea sa de graviditate rezultată din relaţiile intime avute anterior căsătoriei cu un alt bărbat. Un astfel de doi există şi atunci când unul dintre soţi omite să-l informeze pe celălalt soţ asupra stării de boală incurabilă de care suferă şi care, prin natura ei, este incompatibilă cu o viaţă normală de familie. C. Violenţa: materializată sub forma constrângerii fizice sau morale, violenţa este admisă ca viciu al consimţământului la căsătorie numai în cazuri extrem de rare, cum ar fi constrângerea la căsătorie exercitată de către părinţii viitorilor soţi. Pentru a produce efectele sale fireşti în privinţa căsătoriei, violenţa trebuie apreciată atât sub aspect obiectiv, cât şi sub aspect subiectiv, spre a se stabili dacă a avut un caracter determinant la încheierea căsătoriei, raportat la starea psihică şi fizică a soţului victimă [v. şi nulitatea căsătoriei; nulitate absolută a căsătoriei]. nume, 1. cuvânt sau cuvinte atribuite unei persoane fizice pentru individualizarea ei în societate; 2. atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie şi în societate, prin cuvintele stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie. Articolul 12 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 stabileşte structura legală a numelui, în sensul că acesta cuprinde numele de familie şi prenumele. De lege lata, nu există o dispoziţie legală care 653 numele adoptatului să enumere componentele dreptului la n. în absenţa unei astfel de norme legale, doctrina juridică admite că dreptul la n. conferă titularului său următoarele prerogative: a) dreptul de a purta n., adică de a-l folosi; b) dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de scriere a n. în orice acte (precum actele de stare civilă ori actele de identificare); c) dreptul de a se opune la folosirea, fără îndreptăţire, a acelui n. de către altcineva. Lato sensu, prin n. se desemnează numele de familie şi prenumele. Stricto sensu, prin n. se desemnează numele de familie. N. de familie se mai desemnează şi prin sintagma n* patronimic, iar prenumele se mai desemnează şi prin expresia n. de botez. N. nu trebuie confundat nici cu pseudonimul şi nici cu porecla. Ca drept personal nepatrimonial, n. se distinge prin următoarele caractere juridice: a) dreptul la n. este un drept absolut, opozabil erga omnes; b) este inalienabil, în sensul că persoana fizică nu poate renunţa la n., nu poate să-şi înstrăineze numele nici prin acte juridice cu titlu oneros şi nici prin acte juridice cu titlu gratuit; în condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, n. de familie poate fi transmis prin căsătorie, filiaţie şi adopţie; c) este imprescriptibil; dreptul la n. nu se pierde prin neexercitare, oricât de îndelungată ar fi perioada de timp pe care se extinde neexercitarea lui (deci este imprescriptibil extinctiv) şi tot astfel, oricât de lungă ar fi durata de timp în care se foloseşte un n., acel n. nu poate fi dobândit prin prescripţie achizitivă (imprescriptibilitatea achizitivă), ci numai în condiţiile prevăzute de lege; d) are caracter strict personal, ceea ce înseamnă că n. este strict legat de persoana titularului său şi că el nu poate fi, în principiu, exercitat decât strict personal de către acel titular, n. nefiind susceptibil de exercitare prin reprezentare; în cazul minorului, legea admite, prin excepţie, reprezentarea în ipoteza schimbării n. prin procedură administrativă; e) este un drept universal, deoarece toţi oamenii au dreptul la un nume. Universalitatea dreptului la n. rezultă atât din prevederile art. 13 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, conform cărora: „Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit potrivit legii", cât şi din art. 7 pct. 1 din Convenţia privind drepturile copilului, care dispune: „Copilul are (...) dreptul la un nume"; f) se caracterizează prin legalitate, întrucât condiţiile dobândirii, modificării ori schimbării numelui se pot stabili numai prin lege; g) are caracter de unitate, caracter concretizat în aceea că, deşi n. este alcătuit din n. de familie şi din prenume, ambele acestea individualizează împreună aceeaşi persoană [v. şi nume de familie; prenume]. numele adoptatului, numele de familie pe care o persoană fizică îl dobândeşte prin efectul adopţiei. Potrivit legii, adoptatul dobândeşte numele de familie al adoptatorului. Atunci când cel adoptat este căsătorit la momentul realizării adopţiei şi poartă un nume comun cu cel al soţului său, el va păstra şi după 654 numele copilului adopţie acel nume, urmând ca, în eventualitatea desfacerii ulterioare a căsătoriei prin divorţ, soţul adoptat să nu revină la numele pe care l-a purtat anterior încheierii căsătoriei, ci să poarte în viitor numele ce trebuia să-l dobândească prin efectul adopţiei. în cazul în care adopţia se face de către doi soţi ori de către soţul care adoptă pe copilul celuilalt soţ, iar soţii nu au un nume de familie comun, ei sunt obligaţi să declare cu ocazia încuviinţării adopţiei numele de familie pe care urmează să-l poarte adoptatul. într-o atare ipoteză, primesc aplicare, prin analogie, dispoziţiile normative referitoare la numele pe care l-ar dobândi într-o situaţie de acest gen copilul firesc al soţilor adoptatori, în toate cazurile, decizia prin care se încuviinţează adopţia trebuie să menţioneze numele pe care urmează să-l poarte adoptatul. Prenumele adoptatului nu suferă nicio modificare prin efectul adopţiei ori al desfacerii sau desfiinţării ei. Dacă însă adoptatorul mai are un copil (firesc sau adoptat), cu acelaşi prenume ca şi cel adoptat ulterior, se va putea cere schimbarea pe cale administrativă a prenumelui adoptatului, în cazul desfiinţării sau al desfacerii adopţiei, adoptatul redobândeşte numele de familie pe care îl purta la momentul încuviinţării adopţiei. Instanţa judecătorească poate însă încuviinţa, pentru motive temeinice, la desfacerea adopţiei (dar nu şi la desfiinţarea ei) ca fostul adoptat să păstreze şi în continuare numele dobândit prin adopţie [v. şi nume; nume de familie]. numele copilului, sintagmă ce defineşte atributul de identificare a copilului concretizat în numele ce se atribuie copilului cu ocazia înregistrării naşterii acestuia în registrul de stare civilă. N.c. cuprinde numele de familie şi prenumele. Cel dintâi determină legătura copilului cu o anumită familie. Articolul 62 C. fam. distinge, în privinţa numelui de familie al copilului din căsătorie, următoarele situaţii: dacă părinţii au nume de familie comun, copilul va primi la naştere numele părinţilor; dacă părinţii nu au nume de familie comun, copilul poate să ia fie numele de familie al unuia dintre părinţi, fie numele lor reunite, conform învoielii părinţilor, iar numele stabilit în acest fel se declară odată cu naşterea copilului la serviciul de stare civilă. Potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, „dacă părinţii nu au nume de familie comun sau există neconcordanţă între prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al naşterii şi declaraţia verbală a declarantului, întocmirea actului de naştere se face pe baza declaraţiei scrise şi semnate de ambii părinţi, din care să rezulte numele de familie şi prenumele copilului. în caz de neînţelegere între părinţi, va decide autoritatea administraţiei publice locale de la locul înregistrării naşterii, prin dispoziţie scrisă". Numele de familie al copilului găsit născut din părinţi necunoscuţi se stabileşte prin 655 numele de familie dispoziţie a primarului localităţii unde se înregistrează naşterea. Odată cu schimbarea numelui părinţilor sau separat de această împrejurare, numele de familie al copilului poate fi schimbat pe cale administrativă. Desfacerea căsătoriei prin divorţ nu produce efecte cu privire la numele de familie al copilului. Tot astfel, şi în cazul desfiinţării căsătoriei, copilul îşi păstrează numele de familie avut, deoarece legea prevede că declararea nulităţii căsătoriei nu are nicio urmare în privinţa copiilor. în alte situaţii, modificarea numelui de familie al părinţilor poate produce modificări asupra numelui de familie al copilului. Aşa se întâmplă atunci când părintele îşi stabileşte filiaţia faţă de unul sau faţă de ambii părinţi ai săi, ca şi atunci când se contestă recunoaşterea prin care părintele copilului şi-a stabilit filiaţia faţă de propriul său părinte. De asemenea, schimbarea stării civile a copilului generează efecte cu privire la numele de familie al acestuia. Prin admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii, copilul pierde calitatea de copil din căsătorie şi va purta numele de familie avut de mama sa la data naşterii lui. numele de familie, element structural al numelui în accepţiunea sa lato sensu, care concretizează dreptul omului de a fi individualizat în societate, prin cuvântul sau prin cuvintele stabilite în condiţiile legii. Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, „n.f. se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se schimbă de drept prin modificarea intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condiţiile prevăzute de lege". Pe de altă parte, art. 62 C. fam. prevede : „Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor". în cazul în care părinţii nu au un n.f. comun, copilul va lua n.f. al unuia dintre ei sau numele lor reunite. într-o atare ipoteză, numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se va dedara odată cu naşterea copilului. în lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinţi dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Copilul din afara căsătoriei dobândeşte n.f. al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită. Atunci când filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească va putea da încuviinţarea copilului să poarte numele acestuia din urmă [v. şi nume; schimbarea numelui de familie pe cale administrativă]. numele soţilor, sintagmă ce desemnează numele de familie cu privire la care soţii au convenit să-l poarte în timpul căsătoriei şi care este consemnat ca atare în actul de căsătorie, pe baza declaraţiei făcute de soţi în faţa ofiţerului de stare civilă la încheierea căsă- 656 numele soţilor toriei. Cu acest prilej, soţii pot opta pentru una din următoarele variante: a) fiecare dintre ei să-şi păstreze numele de familie purtat anterior încheierii căsătoriei; b) ambii soţi să poarte, ca nume de familie, numele unuia dintre ei; c) ambii soţi să poarte, ca nume de familie, numele lor reunite. Legea nu admite alte variante. Pe toată durata căsătoriei, soţii sunt obligaţi să poarte numele consemnat în actul de căsătorie conform declaraţiei făcute de ei cu ocazia încheierii căsătoriei. Lor le este interzis să convină asupra unui alt nume comun sau să revină fiecare dintre ei la numele de familie pe care l-a purtat anterior căsătoriei. Oricare dintre soţi poate cere schimbarea numelui pe cale administrativă. Dar dacă numele a cărui schimbare se cere este nume comun al ambilor soţi, pentru încuviinţarea schimbării este necesar şi consimţământul celuilalt soţ. Consimţământul celuilalt soţ nu implică însă şi nici nu împiedică cererea de schimbare pe cale administrativă şi a numelui soţului care şi-a dat consimţământul [v. şi nume; nume de familie]. 657 o obicei, regulă de conduită statornicită în practica vieţii sociale şi respectată vreme îndelungată, în virtutea deprinderii, ca o normă obligatorie. Unele o. sunt sancţionate de stat, dobândind astfel caracter de izvor de drept, putere obligatorie; acestea sunt prevăzute expres de lege. Astfel, Codul civil dispune că o convenţie obligă nu numai la ceea ce ea prevede expres, dar şi la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa. Legea mai face referiri exprese la o. şi în materia închirierii de mobile pentru mobilarea de case, precum şi în legătură cu zidul şi şanţul comun. O. trebuie luat în considerare şi atunci când referirea legii este numai implicită; exemple de acest gen sunt: definirea conceptului de bun proprietar sau bun gospodar; stabilirea criteriului de aplicare a diligenţei etc. [sin. cutumă]. obiect, v. bun. obiectul actului juridic, expresie ce desemnează conduita părţilor stabilită prin actul juridic civil concret avut în vedere, respectiv acţiunea sau inacţiunea la care fiecare dintre acestea este îndreptăţită sau, după caz, îndatorată. Articolul 962 C. civ. dispune că: „Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă". Bunurile sau lucrurile la care se referă conduita părţilor sunt o componentă a o.a.j. Cu acest înţeles, art. 963 C. civ. prevede că: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract". O.a.j. se află într-o strânsă corelaţie cu conţinutul actului juridic. Cu toate acestea, nu trebuie confundate acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau respectiv îndatorate părţile actului juridic şi care constituie o.a.j., cu drepturile subiective civile şi obligaţiile generate de actul juridic, care formează conţinutul sau efectele actului juridic. Pentru a fi valabil, o.a.j. trebuie să îndeplinească următoarele condiţii generale: să existe; să fie în circuitul civil; să fie determinat ori determinabil; să fie posibil; să fie licit şi moral. Pentru anumite acte juridice civile, legea cere şi unele condiţii speciale: cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului subiectiv; să existe autorizaţia administrativă prevăzută de lege; obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului. A. Cât priveşte condiţia ca o.a.j. să existe, aceasta are caracter primordial, în sensul că nu se mai pune problema îndeplinirii celorlalte condiţii generale sau speciale dacă o.a.j. este inexistent. Atunci când conduita părţilor vizează un bun (un 659 obiectul contractului lucru), trebuie avute în vedere următoarele reguli: dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic, condiţia nu este îndeplinită şi deci acel act nu este valabil; bunul prezent în momentul încheierii actului juridic îndeplineşte condiţia „să existe"; un bun viitor poate forma obiectul valabil al actului juridic civil, cu excepţia succesiunii viitoare, care nu poate forma obiect nici pentru convenţie şi nici pentru actul juridic unilateral al renunţării la succesiune. B. Condiţia ca obiectul să fie în circuitul civil este prevăzută expres în art. 963 C. civ., fiind reluată şi de art. 1310 C. civ. Bunurile inalienabile nu pot forma obiect valabil al actului juridic civil (de exemplu, produsele stupefiante). C. Condiţia ca o.a.j. să fie determinat sau determinabil este prevăzută atât în art. 948 pct. 3, cât şi în art. 964 C. civ. Când obiectul constă într-un res certa, această condiţie este îndeplinită prin ipoteză. Dacă obiectul constă în res genera, condiţia este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a calităţii, cantităţii, valorii, fie prin stabilirea numai a unor criterii care se vor folosi la momentul încheierii actului. D. Condiţia ca o.a.j. să fie posibil este impusă de regula potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil: ad impossibilium, nulla obligatio. Numai în cazul în care imposibilitatea este absolută, obiectul nu este posibil; dacă imposibilitatea este relativă, obiectul actului este valabil. Imposibilitatea obiectului poate fi de ordin material sau de ordin juridic. £ Condiţia ca o.a.j. să fie licit şi moral impune ca acţiunea sau inacţiunea părţilor actului juridic civil să fie în concordanţă cu legea şi cu morala. F. în actele constitutive ori translative de drepturi se cere ca cel care se obligă să fie titularul dreptului. Această cerinţă este impusă de principiul de drept potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are ori mai mult decât are. C. în actele juridice intuitu personae, datorită caracterului lor strict personal, se cere ca obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului. Promisiunea faptei altuia este lipsită de eficienţă juridică. Este însă valabil actul juridic prin care cineva se obligă personal să depună toată diligenţa pentru a convinge o altă persoană să încheie ori să ratifice un act juridic. O asemenea convenţie e cunoscută sub denumirea de convenţia de porte-fort. H. Atunci când legea prevede, este necesară şi autorizaţia administrativă sau judiciară, ori o altă cerinţă legală (de exemplu, potrivit Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, până la rambursarea integrală a creditului, imobilul ipotecat poate fi înstrăinat de către debitorul care a constituit ipoteca numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar). obiectul contractului, prestaţia (acţiune sau inacţiune) la care părţile se obligă prin contract. Ori de câte ori prestaţia vizează un bun, acesta se subsumează o.c. ca 660 obiectul obligaţiei o componentă esenţială a lui. Prestaţia poate fi pozitivă (o obligaţie de a da ori de a face) sau negativă (o obligaţie de a nu face). Când o.c. se concretizează doar într-o singură obligaţie (de a da, de a face sau de a nu face) sau printr-o pluralitate de obligaţii de acelaşi fel, are caracter unitar (este un o.c. simplu), dacă însă în conţinutul lui sunt cuprinse obligaţii multiple, diferite ca natură, o.c. are caracter complex. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o.c. sunt următoarele: a) să fie determinat la data încheierii contractului sau determinabil în viitor, pe baza unor elemente de determinare prevăzute de contract. Bunul la care se referă obligaţia contractuală poate fi un bun cert sau un bun generic. Dacă o.c. este format din bunuri de gen, acestea trebuie să fie determinate în contract prin calitatea şi cantitatea lor, astfel încât să poată fi individualizate în viitor; b) o.c. trebuie să fie posibil atât sub aspect material, fizic, cât şi din punct de vedere juridic, întrucât nimeni nu se poate obliga la imposibil. Imposibilitatea o.c. se apreciază in abstracto, aceasta trebuie să fie absolută şi de neînvins pentru oricine. în ipoteza când o.c. constă într-o obligaţie de a da un lucru cert, imposibilitatea o.c. va consta exclusiv din pieirea acelui lucru anterior încheierii contractului. Cât priveşte obligaţia de a da lucruri de gen, executarea acesteia este posibilă câtă vreme există bunuri de gen, respectiv posibilitatea cât de dificilă a producerii şi procurării lor; c) o.c. trebuie să se afle în circuitul civil, adică potrivit legii, să poată fi luat în considerare ca obiect al unor acte juridice transla-tive. Prin convenţia părţilor se poate stabili, în mod excepţional, scoaterea temporară şi temeinic justificată a unor bunuri din circuitul civil, prin declararea lor ca inalienabile; d) o.c. trebuie să fie licit şi moral, adică nu trebuie să contravină dispoziţiilor legii imperative şi nici bunelor moravuri; e) o.c. trebuie să reprezinte un fapt personal al celui ce se obligă, întrucât nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altuia. Asumarea obligaţiei de a determina pe altul să consimtă la încheierea unui act ori să-l ratifice satisface însă această condiţie, deoarece nu se promite faptul terţului, ci numai faptul propriu, de a depune toate diligenţele spre a-l convinge pe terţ să facă asta. obiectul obligaţiei, sintagmă ce desemnează prestaţia la care se îndatorează debitorul faţă de creditor. Se concretizează fie în acţiunea de a da sau de a face, fie în inacţiunea debitorului, adică de a nu face ceva în folosul creditorului său ori al persoanei desemnate de către acesta. în alţi termeni, o.o. constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor şi acesta trebuie să îndeplinească. Sub acest aspect, îndatorirea negativă de a nu face ceva nu presupune numai o îndatorire pasivă a debitorului, ci comportă o restrângere a libertăţii lui de acţiune. De pildă, prin efectul 661 obiectul raportului juridic civil unui contract de editare, autorul operei contractate are îndatorirea de a nu ceda altei edituri dreptul de a reproduce şi difuza acea operă, până la perfectarea contractului respectiv autorul având libertatea să cedeze aceste drepturi oricărei edituri. Atitudinea debitorului concretizată în abţinerea de la o anumită acţiune conferă un avantaj pentru creditor; în cazul contractului de editare acest avantaj se materializează în dreptul editurii cu care a contractat de a publica şi difuza opera. în fine, potrivit art. 1075 C. civ., „orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului" [v. şi obligaţie; raport juridic obligaţional]. obiectul raportului juridic civil, acţiunea sau inacţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv, întotdeauna o.r.j.c. este format din conduita părţilor. O.r.j.c. şi conţinutul raportului juridic civil se află într-o strânsă corelaţie, dar nu se confundă între ele. în realitate, suntem în prezenţa a două elemente distincte ale raportului juridic civil. Interdependenţa dintre aceste două elemente poate fi evidenţiată astfel: când conţinutul raportului juridic civil este complex (adică este format dintr-o pluralitate de drepturi subiective şi obligaţii ale părţilor), tot complex va fi şi obiectul său (fiind format din mai multe acţiuni ori abstenţiuni la care părţile sunt îndrituite ori de care sunt ţinute). în raporturile juridice civile patrimoniale, adeseori, conduita părţilor se referă la bunuri, dar acestea nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil, ţinând seama că acest raport are o natură socială. Totuşi, s-a apreciat că bunul la care se referă acţiunea sau inacţiunea ce reprezintă o.r.j.c. poate fi considerat ca obiect derivat al acestui raport juridic. oblic, v. acţiune oblică. obligaţia de regres, v. debitori de regres; regres cambial. obligaţia antrenorului sportiv faţă de clubul sau asociaţia sportivă la care lucrează pe bază de contract, obligaţie de mijloace izvorâtă din contractul încheiat de un club sportiv sau de o asociaţie sportivă cu un antrenor calificat, în virtutea căreia acestuia din urmă îi revine îndatorirea să pregătească sportivii de performanţă înscrişi la o anumită ramură de sport practicată de respectivul club sau respectiva asociaţie, pe baza unui program metodic de instruire, stabilit potrivit unor criterii ştiinţifice, precum şi îndatorirea să supravegheze ca sportivii pe care îi pregătesc să abordeze cu seriozitate şi disciplină programul de pregătire, fiind îndreptăţit să aplice sancţiuni împotriva acelora care nu se încadrează în program şi nu respectă disciplina sportivă. 0.a.s. fiind o obligaţie de mijloace, nu implică obţinerea unui rezultat determinat, ci numai folosirea unor 662 obligaţia antrenorului sportiv faţă de clubul sportiv metode moderne de pregătire a sportivilor, conştiinciozitate de înalt profesionalism în organizarea pregătirii fizice şi tehnice a sportivilor, stabilirea unei tehnici de joc eficiente în raport cu valoarea adversarului de întrecere, diligenţă maximă în scopul asigurării însuşirii de către fiecare sportiv a unor subtilităţi tehnice de natură să-i sporească valoarea performanţelor anterioare. în ultima vreme se constată o vizibilă tendinţă de transformare a acestei obligaţii într-o obligaţie de rezultat. In prezent, calitatea corespunzătoare sau necorespunzătoare a unui antrenor sportiv, mai exact îndeplinirea sau neîndeplinirea de către el a obligaţiilor asumate prin contractul încheiat cu clubul sau asociaţia sportivă la care funcţionează se apreciază în raport cu rezultatele obţinute de sportivii antrenaţi de el, cu ocazia participării la întrecerile oficiale. La fel în cazul în care, de exemplu, o echipă divizionară de fotbal înregistrează mereu eşecuri în întâlnirile din cadrul programului competiţional, se prezumă că aceasta se datorează, în principiu, antrenorului său (culpei sale). Dimpotrivă, dacă o altă asemenea echipă înregistrează sistematic reuşite în programul competiţional, se prezumă că aceasta se datorează, în principiu, antrenorului său, care o pregăteşte cu competenţă şi conştiinciozitate. Aşadar, şi într-un caz, şi în celălalt, rezultatele obţinute pe terenurile de sport servesc drept criterii de apreciere a modului de îndeplinire de către antrenor a obligaţiilor asumate prin contractul încheiat cu clubul sau asociaţia sportivă căreia îi aparţine echipa respectivă de fotbal. Criteriile menţionate sunt luate în considerare nu numai de conducerea clubului sau a asociaţiei sportive în cauză, ci şi de opinia publică şi, în ultimă instanţă, chiar de către componenţii echipei antrenate. într-adevăr, sportivii care sub conducerea unui antrenor nu ating performanţele minime dorite îşi pierd încrederea în capacitatea şi competenţa profesională a antrenorului respectiv. Clubul sau asociaţia sportivă ai cărei reprezentanţi în întrecerile sportive nu dau rezultatele scontate, ci eşuează sistematic, reziliază contractul încheiat cu antrenorul lor; pe de altă parte, opinia publică nu apreciază un asemenea antrenor, iar sportivii înşişi, adeseori, încetează să-i mai recunoască autoritatea. Ipoteza în discuţie este suficient de elocventă pentru a exprima tendinţa de transformare a unor obligaţii tipice de mijloace în obligaţii de rezultat: cu toate că obţinerea performanţelor sportive depinde nu numai de antrenor, ci măcar, în egală măsură, şi de particularităţile întrecerilor, adeseori şi de alţi factori (de exemplu, condiţiile de timp), totuşi, atât reuşitele, cât şi mai ales nereuşitele sunt puse, în principal, pe seama calităţii muncii prestate de antrenor în cadrul programului de pregătire a sportivilor respectivi. în alţi termeni, obligaţia antrenorului izvorâtă din contractul încheiat de acesta cu clubul sau asociaţia sportivă, deşi 43. 663 obligaţia de garanţie concepută iniţial ca o obligaţie de mijloace, se converteşte, pe parcursul executării contractului respectiv, într-o obligaţie de rezultat: obţinerea rezultatului, adică a unor performanţe corespunzătoare de către sportivii antrenaţi de el, devine, astfel, condiţia esenţială a menţinerii valabilităţii contractului pe durata pentru care a fost încheiat. Neîndeplinirea acestei condiţii determină, după cum o dovedeşte practica, rezilierea imperativă a contractului şi concedierea antrenorului respectiv înainte ca termenul contractului să fi expirat [v. şi obligaţii de mijloace]. obligaţia de garanţie, îndatorire ce revine vânzătorului de a face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a-i asigura cumpărătorului stăpânirea liniştită şi utilă a lucrului vândut. O.g. învederează, conform art. 1336 C. civ., o dublă valenţă, şi anume: vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniştita folosinţă a lucrului, adică contra evicţiunii; totodată, vânzătorului îi revine îndatorirea de a-l garanta pe cumpărător şi de utila folosinţă a lucrului, adică împotriva viciilor. O.g. subsumează, în conţinutul ei, două îndatoriri juridice distincte, la fel de importante pentru atingerea finalităţii urmărite de cumpărător: obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi obligaţia de garanţie contra viciilor. De asemenea, conţinutul o.g. mai cuprinde şi a treia componentă, şi anume îndatorirea vânzătorului de a garanta cumpărăto- rului, în limitele stabilite prin contract, buna funcţionare şi durabilitatea lucrului vândut. Această îndatorire se desprinde din obligaţia de garanţie contra viciilor, dar are o individualitate distinctă şi un specific propriu [v. şi obligaţia de garanţie contra evicţiunii; obligaţia de garanţie contra viciilor; obligaţia de garanţie pentru buna funcţionare şi durabilitate]. obligaţia de garanţie contra evicţiunii, îndatorire ce revine vânzătorului şi care se concretizează în aceea că vânzătorul trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea liniştită a lucrului vândut. Conform art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, precum şi de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului. Evicţiunea se concretizează în pierderea de către cumpărător, în tot sau în parte, a proprietăţii lucrului sau în tulburarea acestuia în exercitarea prerogativelor de proprietar. O.g.c.e. există atât faţă de cumpărător, cât şi faţă de subdobânditori, chiar dacă aceştia sunt succesori cu titlu particular şi cu titlu gratuit, deşi cumpărătorul iniţial nu este responsabil pentru evicţiune faţă de subdobânditorul cu titlu gratuit, împrejurarea se explică prin aceea că, odată cu lucrul, subdobândito-rului se transmit, ca accesoriu al acestuia, şi toate drepturile legate de acel lucru. în cazul în care 664 obligaţia de garanţie contra evicţiunii contractul s-a încheiat prin intermediar, precum mandatarul, acesta nu răspunde de evicţiune. Atunci când intermediarul s-a comportat ca un vânzător aparent (mandat simplu prin interpunere de persoane) el este responsabil de evicţiune faţă de cumpărător. O.g.c.e. are două variante, şi anume: obligaţia de garanţie contra evicţiunii rezultând din faptele personale ale vânzătorului şi obligaţia de garanţie contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţ [v. şi obligaţia de garanţie contra evicţiunii rezultând din faptele personale ale vânzătorului; obligaţia de garanţie contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţ]. obligaţia de garanţie contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţ, varietate a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune de specificul căreia este faptul că tulburarea provine din partea unei terţe persoane, iar vânzătorul este obligat să-l apere pe cumpărător şi, totodată, să suporte consecinţele evicţiunii, dacă apărarea formulată de el nu este primită. Pentru existenţa acestei obligaţii se cer îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) să se producă o tulburare de drept; vânzătorul nu răspunde pentru simpla tulburare de fapt, lipsită de temei juridic; împotriva tulburărilor de fapt cumpărătorul se poate apăra singur, exercitând acţiunile posesorii sau uzând de alte mijloace legale reglementate într-un atare scop. Terţul evingător poate invoca un drept real (de pildă, dreptul de proprietate sau dreptul de uzufruct), dar vânzătorul răspunde şi pentru existenţa unor servituţi nedeclarate, dacă sunt neaparente. Pentru servituţi le aparente, el nu răspunde, deoarece se presupune că acestea au fost cunoscute şi acceptate de cumpărător. în cazul ipotecilor şi privilegiilor, obligaţia de garanţie operează numai dacă debitorul principal nu-şi plăteşte datoria şi creditorul trece la executarea creanţei sale. Evicţiunea poate exista şi în cazul invocării de către terţi a unui drept de creanţă, cum este, bunăoară, dreptul locatarului de a se folosi de bunul închiriat, rezultând dintr-un contract de locaţiune încheiat de vânzător la o dată anterioară vânzării. Aceeaşi este situaţia şi pentru îmbunătăţirile aduse de locatar imobilului vândut, pe care cumpărătorul este obligat să le plătească. Vânzătorul răspunde pentru evicţiune atunci când cumpărătorul nu a cunoscut existenţa locaţiunii sau a îmbunătăţirilor aduse de locatar, iar el (vânzătorul) nu le-a adus la cunoştinţa cumpărătorului cu ocazia perfectării contractului de vânzare-cumpărare; b) cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării, deoarece vânzătorul nu este ţinut responsabil pentru împrejurări ivite după încheierea contractului şi după ce lucrul a fost transmis în posesia cumpărătorului, afară numai dacă evicţiunea se datorează unui fapt personal al lui. Totuşi, vânzătorul nu răspunde pentru uzucapiunea începută anterior încheierii contractului, dar care s-a împlinit ulterior 665 obligaţia de garanţie contra evicţiunii încheierii contractului; în acest caz, cumpărătorul, devenit proprietar, avea posibilitatea să întrerupă prescripţia achizitivă; c) cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător, întrucât, dacă acesta cunoştea pericolul evicţiunii, înseamnă că a acceptat riscul şi, deci, şi l-a asumat. Sarcina probei cunoaşterii cauzei evicţiunii de către cumpărător incumbă vânzătorului. La cele trei condiţii menţionate se adaugă, uneori, şi cerinţa ca terţul să fi intentat o acţiune în justiţie împotriva cumpărătorului. Nu este suficientă o simplă temere a cumpărătorului că va fi evins, după cum nu este suficientă nicio recla-maţie făcută de terţ, deoarece în majoritatea covârşitoare a cauzelor evicţiunea este rezultatul unei acţiuni în justiţie promovate de terţ [v. şi obligaţia de garanţie contra evicţiunii; obligaţia de garanţie contra evicţiunii rezultând din fapte personale ale vânzătorului]. obligaţia de garanţie contra evicţiunii rezultând din fapte personale ale vânzătorului, varietate a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune care se distinge prin aceea că evicţiunea provine dintr-un fapt personal al vânzătorului sau al succesorilor lui universali ori cu titlu universal. Este fapt personal orice fapt sau act anterior vânzării, dar tăinuit faţă de cumpărător, ori ulterior vânzării, dar neprevăzut în contract, săvârşit de către vânzător sau de către succesorii săi universali ori cu titlu uni- versal, de natură a-l tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului, indiferent dacă este vorba de o tulburare de fapt sau de o tulburare de drept. în caz de tulburare săvârşită de vânzător, cumpărătorul se poate apăra invocând excepţia de garanţie, dedusă din principiul potrivit căruia cine trebuie să garanteze pentru evicţiune, nu poate să evingă. Vânzătorul nu este îndreptăţit să evingă nici chiar ca urmare a dobândirii unei noi calităţi pe care nu o avea în momentul încheierii contractului. Având caracter patrimonial, obligaţia de garanţie se transmite, la moartea vânzătorului, către succesorii universali sau cu titlu universal ai acestuia. Este motivul pentru care excepţia de garanţie poate fi invocată şi în ipoteza inversă, adică atunci când adevăratul proprietar îl moşteneşte pe vânzător, iar tulburarea provine din partea lui, ca moştenitor, deoarece acela care are obligaţia garantării pentru evicţiune nu poate, tot el, să-l evingă pe dobânditorul cu titlu oneros. în schimb, excepţia de garanţie nu poate fi opusă succesorilor cu titlu particular ai vânzătorului, ei nefiind ţinuţi de obligaţiile autorului lor. Aşa se întâmplă, bunăoară, în cazul în care proprietarul vinde, succesiv, imobilul la două persoane diferite, iar primul cumpărător îl revendică de la cel de-al doilea cumpărător, în această ipoteză, procesul nu poate fi soluţionat prin invocarea excepţiei de garanţie. Ea poate fi invocată de cel de-al doilea cumpă- 666 obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului vândut rător, numai dacă reclamantul (primul cumpărător) cumulează şi calitatea de vânzător (de succesor universal sau cu titlu universal al vânzătorului). Obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru fapte proprii, indiferent că au fost săvârşite înainte sau după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, vizează nu numai tulburarea directă a cumpărătorului, dar şi evicţiunea care se realizează prin intermediul uni terţ. Obligaţia negativă a vânzătorului de a nu-l tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului fiind de esenţa vânzării, orice convenţie contrară este nulă, spre deosebire de obligaţia de evicţiune rezultând din fapta unui terţ, care fiind numai de natura vânzării, poate fi înlăturată sau modificată prin convenţia părţilor [v. şi obligaţia de garanţie contra evicţiunii; obligaţia de garanţie contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţI. obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului vândut, îndatorire ce revine vânzătorului şi care se concretizează în aceea că acesta trebuie să asigure cumpărătorului utila folosinţă a lucrului vândut. Vânzătorul este responsabil pentru viciile ascunse ale lucrului atunci când, din cauza acestora, lucrul este impropriu întrebuinţării conform destinaţiei sale, precum şi atunci când viciile micşorează valoarea de întrebuinţare a lucrului în aşa măsură încât la momentul perfectării contractului, cumpărătorul, aflându-se în cunoştinţă de cauză, nu ar fi cumpărat acel lucru sau ar fi plătit un preţ mai redus. 0.g»v. necesită îndeplinirea următoarelor condiţii: a) viciul trebuie să fie ascuns; pentru viciile aparente, cu privire la care cumpărătorul putea singur să se convingă, vânzătorul nu răspunde; viciul este ascuns numai în cazul în care cumpărătorul nu l-a cunoscut şi, în funcţie de împrejurări, nici nu l-ar fi putut cunoaşte chiar printr-o verificare normală, dar atentă; posibilitatea cumpărătorului de a lua cunoştinţă de viciul lucrului se apreciază in abstracto, luându-se în considerare conduita cumpărătorului prudent şi diligent; lipsa de informare, de experienţă, cât şi nepriceperea cumpărătorului nu fac ca viciile pe care acesta nu le-a putut constata singur să fie considerate vicii ascunse; b) viciul trebuie să fi existat în momentul încheierii contractului; viciile survenite după încheierea contractului nu antrenează răspunderea vânzătorului, deoarece prin efectul încheierii contractului, riscurile trec asupra cumpărătorului odată cu dreptul de proprietate; c) viciul trebuie să fie grav. Are acest caracter defecţiunea din cauza căreia lucrul devine impropriu utilizării la care este destinat după natura sa ori potrivit convenţiei. De asemenea, viciul este grav şi atunci când, din cauza existenţei lui, valoarea de întrebuinţare a lucrului se micşorează în aşa măsură încât, dacă cumpărătorul se afla în cunoştinţă de cauză la încheierea contractului, nu ar fi cumpărat acel lucru 667 obligaţia de garanţie pentru buna funcţionare şi durabilitate sau ar fi plătit pentru el un preţ mult mai redus. în prezenţa tuturor acestor condiţii, cumpărătorul are facultatea fie de a cere rezoluţiunea vânzării, fie de a cere o reducere corespunzătoare a preţului convenit. în cazul în care vânzătorul a fost de rea-credinţă, cumpărătorul este îndreptăţit să ceară şi daune-interese, inclusiv beneficiul nerealizat (lucram cessans). Atunci când cumpărătorul optează pentru rezoluţiunea contractului, el are la îndemână în acest scop acţiunea redhibitorie, care este admisibilă chiar dacă, prin natura sa, viciul nu face lucrul absolut impropriu unei utilizări conforme cu destinaţia lui. Dacă lucrul a fost înstrăinat de către cumpărător, acţiunea redhibitorie poate fi promovată de subdobân-ditori. în ipoteza când cumpărătorul optează pentru păstrarea lucrului, cu reducerea preţului proporţional cu diminuarea valorii lucrului din cauza existenţei viciului, el are la îndemână, într-un atare scop, acţiunea estimatorie. în cazul în care cumpărătorul dovedeşte cu orice mijloace de probă că vânzătorul a fost de rea-credinţă (a cunoscut viciile lucrului), acesta din urmă are obligaţia să plătească şi daune-interese cumpărătorului. Asemenea daune sunt considerate ca fiind imprevizibile şi de aceea ele se datorează de vânzător numai în cazul în care el a acţionat cu doi. Vânzătorul care nu cunoaşte viciul lucrului poate fi obligat faţă de cumpărător numai la restituirea preţului şi a cheltuielilor vânzării. în sarcina vânzătorului este şi riscul pieirii lucrului din cauza viciilor, situaţie în care acesta are obligaţia să restituie preţul şi cheltuielile vânzării; dacă a fost de rea-credinţă poate fi obligat şi la plata de daune-interese. Vânzătorul nu răspunde pentru vicii dacă lucrul a pierit fortuit sau din culpa cumpărătorului. obligaţia de garanţie pentru buna funcţionare şi durabilitate, varietate a obligaţiei de garanţie contra viciilor lucrului vândut, care se distinge prin aceea că vânzătorul se îndatorează prin contract să asigure buna funcţionare a lucrului sau a unor subansamble din structura lui o perioadă de timp predeterminată. Această obligaţie este asumată în cazul bunurilor de folosinţă îndelungată şi, în funcţie de specificul bunului, se stabileşte pe durată de timp (cum este, bunăoară, cazul computerelor), pe număr de ore de funcţionare (cum se întâmplă în cazul becurilor electrice sau al tuburilor cinescopi-ce de la televizoare), pe kilometri parcurşi (la autovehicule), pe ore de zbor (la avioane şi elicoptere). în perioada de garanţie stabilită contractual, orice defecţiune produsă fără culpa cumpărătorului urmează să fie remediată pe cheltuiala vânzătorului. în condiţiile creşterii concurenţei pe piaţă, fiecare producător este preocupat să asigure o fiabilitate mai mare produselor realizate de el şi să probeze rezultatele acestei preocupări printr-un termen de garanţie cât mai avantajos pentru cumpărător. 668 obligaţia de luare în primire a lucrului vândut obligaţia de garanţie privind împărţeala moştenirii, îndatorire juridică ce revine fiecărui comoştenitor faţă de ceilalţi comoştenitori de a se garanta reciproc împotriva tulburării şi evicţiunilor provenite din cauze anterioare împărţelii moştenirii. O atare îndatorire este însă inexistentă în cazul evicţiunilor exceptate expres prin actul de împărţeală, ca şi al celor la originea cărora se află greşeala comoşteni-torului evins. Reprezintă o ipoteză de evicţiune situaţia în care un comoştenitor a fost obligat la plată peste partea care îi revenea din datoria comună [v. şi acţiuni succesorale]. obligaţia de întreţinere, îndatorire ce revine unei persoane, în baza legii sau a unui contract, de a presta întreţinere în favoarea altei persoane [v. şi obligaţie legală de întreţinere; contract de întreţinere]. obligaţia de luare în primire a lucrului vândut, obligaţie corelativă cu aceea de predare a lucrului vândut ce incumbă vânzătorului, concretizată în îndatorirea cumpărătorului de a lua în primire lucrul ce reprezintă obiectul vânzării, la locul şi la data la care trebuie să se facă predarea, conform celor convenite prin contract. în caz de neexecutare a acestei obligaţii, vânzătorul, după ce în prealabil, l-a pus în întârziere pe cumpărător, poate cere justiţiei obligarea acestuia din urmă la luarea în primire a lucrului, sub sancţiunea de daune cominatorii. De asemenea, vânzătorul poate cere autori- zarea instanţei să depună respectivul lucru într-un alt loc, în cazul în care are nevoie de locul în care se găseşte bunul. Cheltuielile de transport şi de depozitare a lucrului sunt în sarcina cumpărătorului. Totodată, vânzătorul poate opta şi pentru rezoluţiunea contractului, cu obligarea cumpărătorului la plata de daune-interese. în cazul produselor (care se deteriorează rapid), precum şi al altor lucruri mobile (ca, de pildă, titlurile de valoare supuse fluctuaţiilor de valoare), respectarea termenului de luare în primire dobândeşte o importanţă deosebită, motiv pentru care Codul civil prevede, pentru ipoteza nerespec-tării obligaţiei de luare în primire a unor astfel de lucruri, rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare, chiar fără punerea în întârziere a cumpărătorului, dar numai dacă în contract s-a stabilit termenul ridicării şi numai în favoarea vânzătorului (dacă nerespectarea termenului de luare în primire nu se datorează faptei sale). Cumpărătorul nu se poate prevala de acest gen de rezoluţiune (cu efecte asemănătoare pactului comisoriu de ultim grad) pentru a se libera de obligaţia de plată a preţului. De asemenea, nici vânzătorul nu poate reţine preţul încasat de la primul cumpărător, în ipoteza când acesta din urmă nerespec-tându-şi obligaţia de luare în primire, lucrul a fost revândut unui terţ. în toate cazurile vânzătorul este îndreptăţit să pretindă daune-interese, potrivit regulilor generale din materia executării obligaţiilor. 669 obligaţia de plată a preţului Rezoluţiunea de drept a contractului operând numai în favoarea vânzătorului, cumpărătorul nu poate pretinde de la acesta diferenţa de preţ încasată prin revân-zarea lucrului unui terţ la un preţ mai mare decât cel iniţial. obligaţia de plată a preţului, principala îndatorire ce revine cumpărătorului concretizată în remiterea de către acesta vânzătorului a sumei de bani convenite ca preţ contractual. Plata preţului se face la locul şi la data stabilite prin contract. în lipsa unei astfel de stipulaţii, preţul se plăteşte de către cumpărător la locul şi în momentul când i se predă lucrul (art. 1361 şi art. 1362 C. civ.). Se derogă, astfel, de la regulile generale ale dreptului comun, conform cărora, în lipsă de stipulaţie contrară, plata se face la domiciliul debitorului (art. 1104 C. civ.), în timp ce în cazul vânzării, plata se face la locul predării lucrului vândut (fie locul unde lucrul se afla în momentul vânzării, fie domiciliul vânzătorului, obligaţia de plată a preţului fiind portabilă). în cazul în care printr-o clauză contractuală se stabileşte că plata preţului va avea loc la o altă dată decât cea a predării lucrului vândut, locul plăţii va fi acela al domiciliului debitorului. Tot prin derogare de la regulile generale de plată a obligaţiilor, conform cărora dacă nu a fost stabilit un termen al plăţii, plata poate fi cerută imediat, în materie de vânzare plata nu poate fi cerută mai înainte de predarea lucrului vândut, ci cel mai devreme la momentul predării acestuia. Datorită acestui fapt, în lipsă de stipulaţie contrară, termenul stabilit pentru predarea lucrului de către vânzător profită şi cumpărătorului. Dacă însă se stabileşte un termen pentru plata preţului, acesta nu profită şi vânzătorului. Atunci când părţile au stabilit un termen pentru plata preţului (ipoteza vânzării pe credit), la împlinirea scadenţei preţul trebuie achitat în întregime, afară numai dacă înţelegerea dintre părţi a fost ca preţul să fie plătit eşalonat, în mai multe rate succesive, situaţie în care fiecare rată de preţ va avea o scadenţă proprie. La vânzarea pe credit, termenul de scadenţă este convenit în favoarea cumpărătorului, ceea ce explică faptul că acesta poate plăti anticipat întregul preţ. Chiar dacă s-a făcut o plată anticipată, cumpărătorul datorează dobânda până la scadenţă stabilită contractual, excepţie făcând doar cazul în care vânzătorul a consimţit să se recalculeze dobânda până la data când s-a făcut plata efectivă a preţului datorat sau cazul în care prin actul normativ aplicabil nu s-a prevăzut altfel. Când cumpărătorul are motive să se teamă de o evicţiune, el are dreptul să suspende plata preţului până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau îi va da o cauţiune, afară numai dacă prin contract s-a stabilit că preţul se va plăti şi în astfel de împrejurări (art. 1364 C. civ.). Cumpărătorul este obligat să plătească dobândă până la efectiva achitare a preţului în următoarele 670 obligaţia de plată a preţului trei cazuri: dacă există convenţie în acest sens; dacă lucrul vândut şi predat este producător de fructe (civile sau naturale); în toate celelalte cazuri numai dacă şi din momentul în care cumpărătorul a fost pus în întârziere printr-o notificare (art. 1363 C. civ.). Atunci când cumpărătorul nu execută total sau parţial plata preţului, vânzătorul are libertatea unei opţiuni între următoarele posibilităţi: a) să ceară în justiţie obligarea cumpărătorului la executarea în natură a obligaţiei, ceea ce este totdeauna posibil, deoarece obiectul obligaţiei constă într-o sumă de bani; o atare acţiune are caracter personal şi se prescrie în termenul general de 3 ani; b) să invoce excepţia de neexecutare a contractului, dacă obligaţia de predare a lucrului nu a fost încă îndeplinită; c) să ceară rezoluţiunea contractului, dacă obligaţia de predare a fost executată sau se află pe punctul de a fi executată. în cazul în care cumpărătorul beneficiază de un termen suspensiv privind executarea obligaţiei de plată a preţului, vânzătorul nu poate refuza predarea lucrului, invocând excepţia de neexecutare. Acordarea de către vânzător a unui termen pentru plata preţului face să opereze prezumţia că a renunţat să jnvoce excepţia de neexecutare. într-o atare ipoteză, el va putea refuza predarea numai dacă cumpărătorul a decăzut din beneficiul termenului (a devenit insolvabil, a intrat în faliment), situaţie în care obligaţia de predare a vânzătorului devine operantă dacă cumpărătorul va da o^ cauţiune că va plăti la termen. în cazul în care vânzătorul cere rezoluţiunea vânzării, trebuie să se ţină seama de următoarele particularităţi ce caracterizează o atare situaţie: în cazul vânzării de imobile, instanţa nu poate acorda un termen de graţie dacă vânzătorul este în pericol de a pierde lucrul şi preţul, iar dacă un asemenea pericol nu există instanţa poate acorda un singur termen de graţie, la expirarea căruia, dacă cumpărătorul nu plăteşte, se produce rezoluţiunea de drept a contractului (art. 1366 C. civ.), fără punere în întârziere; atunci când printr-un pact comisoriu s-a prevăzut rezoluţiunea de drept a contractului pentru neplata preţului, ea se va produce fără intervenţia justiţiei, dacă sunt îndeplinite condiţiile necesare, printre care şi punerea în întârziere a cumpărătorului, cu excepţia pactului comisoriu de ultim grad, când îndeplinirea acestei formalităţi nu este necesară; acţiunea în rezoluţiunea vânzării are caracter real (art. 1368 C. civ.), ceea ce înseamnă că ea urmăreşte bunul, iar nu persoana cumpărătorului şi se răsfrânge şi asupra terţilor dobân-ditori de drepturi cu privire la lucrul vândut. Articolul 1368 şi art. 1369 C. civ. consacră trei restricţii la acest principiu: a) rezoluţiunea este lipsită de efect în contra autorităţilor publice, în caz de expropriere sau rechiziţie; Wîn materia vânzării silite, rezoluţiunea nu produce efect faţă de terţul adjudecatar; c) dreptul de a cere rezoluţiunea pentru plata preţului nu este opozabil terţilor 671 obligaţia de predare a lucrului vândut dobânditori de drepturi reale asupra lucrului vândut decât dacă vânzătorul a îndeplinit cerinţele legii pentru conservarea privilegiului său de vânzător, şi anume: dacă lucrul vândut este un imobil, prin înscrierea privilegiului în cartea funciară înainte de a fi înscris titlul terţului dobânditor [art. 1369 C. civ. şi art. 19 pct. C lit. a) din Legea nr. 7/1996, republicată]; iar dacă lucrul vândut este un bun mobil, prin intentarea acţiunii în rezolu-ţiune în termen de 8 zile de la predare (art. 1730 pct. 5 C. civ.) prevăzut pentru exerciţiul acţiunii derivând din privilegiu. obligaţia de predare a lucrului vândut, principală îndatorire ce revine vânzătorului, concretizată în punerea de către acesta a lucrului vândut la dispoziţia cumpărătorului. Predarea nu are semnificaţia juridică a transferării dreptului de proprietate şi nici pe aceea a transferării posesiei. Semnificaţia sa se restrânge la transmiterea lucrului vândut. Cumpărătorul dobândeşte, în principiu, dreptul de proprietate la momentul perfectării contractului şi tot atunci dobândeşte, implicit, şi posesia bunului cumpărat. în unele cazuri, îndeplinirea o.d.p. presupune o simplă atitudine pasivă din partea vânzătorului (cum este cazul în care cumpărătorul avea calitatea de depozitar al lucrului la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare), iar în alte cazuri ea comportă în mod necesar îndeplinirea unor acte sau fapte pozitive (precum predarea cheilor imobilului vândut sau remiterea titlului de proprietate sau de creanţă -art. 1315, art. 1316 şi art. 1318 C. civ.). Termenul şi dovada predării lucrului sunt supuse regulilor generale privind executarea obligaţiilor. Locul predării este acela unde se află lucrul vândut la momentul încheierii contractului, ori de câte ori este posibilă localizarea lucrului în acel moment. Regula generală însă în această privinţă este că predarea trebuie să se facă la domiciliul debitorului (vânzătorului), ceea ce înseamnă că, de principiu, o.d.p. este che-rabilă, iar nu portabilă. Vânzătorul suportă cheltuielile de predare (cântărire, măsurare, numărare), iar cumpărătorului îi revine sarcina de a suporta cheltuielile de ridicare a lucrului de la locul predării (încărcare, transport, descărcare etc.). Părţile au libertatea ca de comun acord să stabilească şi un alt mod de distribuire a cheltuielilor predării. O.d.p. presupune îndatorirea vânzătorului de a preda lucrul vândut în măsura determinată prin contract. Bunurile certe, existente la momentul încheierii contractului trebuie predate în starea în care se află la acel moment. Bunurile de gen, ca şi cele viitoare trebuie predate în cantitatea, calitatea ori alte criterii determinate în contract (mostre, eşantioane, sortimente etc.), acestor bunuri fiindu-le aplicabile regulile generale referitoare la obiectul plăţii. Reguli speciale referitoare la predare sunt prevăzute de lege în materia imobilelor 672 obligaţia de sprijin moral între soţi (în special terenuri), aplicabile în absenţa unor stipulaţii contrare în cuprinsul contractului, precum şi în caz de fraudă, chiar dacă înţelegerea dintre părţi este diferită. în lipsă de clauză contrară, vânzătorul este obligat să predea, împreună cu lucrul vândut, şi fructele percepute de el după momentul transferării dreptului de proprietate. Cumpărătorul este îndreptăţit să pretindă şi accesoriile lucrului vândut, precum şi tot ceea ce a fost destinat uzului său perpetuu, precum imobile prin destinaţie, acţiunea în revendicare sau în garanţie. Dacă lucrul vândut nu se predă în momentul încheierii contractului, vânzătorul este obligat să-l conserve până la predare, dat fiind că lucrul trebuie predat în starea în care se află la momentul încheierii contractului. Vânzătorul răspunde ca un depozitar pentru deteriorarea sau pieirea lucrului vândut până la predare. Culpa sa este prezumată până la proba unei cauze străine exoneratoare de răspundere. Cheltuielile ocazionate de păstrarea lucrului sunt în sarcina cumpărătorului atunci când acesta a devenit proprietar din chiar momentul perfectării contractului. în cazul în care vânzătorul nu îşi execută o.d.p., cumpărătorul poate invoca excepţia de neexecutare sau poate cere rezoluţiunea vânzării şi daune-interese, precum şi executarea în natură a contractului. Dacă executarea în natură nu este posibilă, cumpărătorul poate cere fie daune-interese, fie să procedeze la procurarea bunurilor de gen de la terţi, pe cheltuiala vânzătorului. Când executarea o.d.p. se face cu întârziere, cumpărătorul poate cere daune-interese moratorii de la data punerii în întârziere a vânzătorului. obligaţia de sprijin material între soţi, componentă a relaţiilor patrimoniale dintre soţi, constând în îndatorirea lor reciprocă de a-şi asigura unul altuia cele necesare traiului, de regulă, în cadrul gospodăriei lor comune, la ale cărei sarcini trebuie să contribuie deopotrivă. Este consacrată prin art. 2 C. fam., potrivit căruia soţii sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material. O.s.m.s. are un conţinut larg, care cuprinde: obligaţia soţilor de a suporta împreună cheltuielile propriu-zise ale căsniciei; obligaţia de întreţinere în condiţiile prevăzute de lege; satisfacerea oricărei nevoi materiale survenite între soţi (ca de exemplu, acoperirea nevoilor de agrement, de tratament într-o staţiune balneară etc.) [v. şi bunuri comune ale soţilor; obligaţie legală de întreţinere; obligaţii comune ale soţilor; sarcinile căsniciei]. obligaţia de sprijin moral între soţi, componentă esenţială a relaţiilor personale nepatrimoniale dintre soţi, constând în îndatorirea lor reciprocă, decurgând din prietenia şi afecţiunea care stă la baza relaţiilor de familie, de a-şi împărtăşi şi de a împărţi, deopotrivă, bucuriile şi greutăţile vieţii. Este consacrată prin art. 2 C. fam., care prevede că soţii datorează reciproc sprijin moral şi material. Deşi are 673 obligaţia expertului un caracter preponderent moral, această obligaţie este, finalmente, şi o îndatorire juridică, fiind consacrată prin lege. Refuzul unui soţ de a acorda sprijin moral celuilalt soţ subminează afecţiunea şi încrederea pe care se fundamentează căsătoria. Un astfel de refuz poate avea drept consecinţă vătămarea gravă şi iremediabilă a relaţiilor de familie. El poate constitui chiar motiv de divorţ, în măsura în care soţul lezat consideră că în asemenea condiţii continuarea convieţuirii cu celălalt soţ a devenit imposibilă. obligaţia expertului care a primit o însărcinare din partea instanţei judecătoreşti sau a unui organ de urmărire penală, îndatorire juridică care constă în aprecierea unor împrejurări de fapt având caracter complex şi care, pentru a fi corect elucidate, necesită punerea în valoare a unor cunoştinţe tehnice, medicale, în domeniul artei, al contabilităţii etc. Această obligaţie este, în esenţa ei, o obligaţie de mijloace, deoarece expertul, pentru a putea duce la îndeplinire însărcinarea primită, trebuie să facă, după caz, o verificare, o analiză, o cercetare a anumitor împrejurări, pe baza cărora să poată formula o concluzie care să reflecte propria sa părere sau apreciere. în principiu, nu se cere expertului ca prin activitatea desfăşurată să obţină un anumit rezultat, ci doar să-şi pună în valoare cunoştinţele de specialitate şi abilitatea profesională de care dispune, acţionând cu diligenţa cerută profesionistului de înaltă calificare. Cu toate acestea, obligaţia expertului, la fel ca şi obligaţia medicului, tinde de a se transforma într-o obligaţie de rezultat. Este vorba de acele situaţii care comportă, raportat la dezvoltarea ştiinţei din domeniul respectiv, concluzii certe sau, în alţi termeni, obţinerea unor rezultate ce pot fi evaluate ca sigure chiar de la început. Aşa este, de pildă, cazul analizei serologice efectuate în procesele de stabilire a paternităţii din afara căsătoriei. Tot astfel, un expert topometru care este solicitat să efectueze măsurarea unui teren va ajunge cu certitudine la un rezultat concretizat în stabilirea mărimii suprafeţei acelui teren. în fine, expertul contabil chemat să efectueze cuantumul chiriei datorate de un locatar şi a contravalorii taxelor comune ce incumbă acestuia pentru folosirea imobilului închiriat, dacă aplică în mod corect tarifele legale, dacă efectuează corect măsurarea suprafeţei locative folosite de chiriaş şi dacă efectuează corect calculele matematice necesare, obţine cu certitudine un rezultat ce va reflecta adevărul în litigiul respectiv. Pornind de la ideea că obiectul oricărei expertize judiciare este stabilirea adevărului material în legătură cu împrejurările sau fenomenele supuse cercetării expertului şi considerând că obligaţiile ce-i revin acestuia din urmă sunt, prin natura lor, obligaţii de mijloace, trebuie să reţinem că 674 obligaţia titularului de know-how faţă de beneficiar impactul pe care progresul permanent al ştiinţei şi tehnicii îl are asupra unor asemenea obligaţii determină inevitabil transformarea cel puţin a unora dintre ele în veritabile obligaţii de rezultat. Astfel, în toate cazurile în care expertul este chemat să se pronunţe asupra unor împrejurări cu privire la care datele ştiinţei îi conferă posibilitatea de a stabili cu certitudine adevărul - descoperirea adevărului fiind chiar rezultatul în vederea căruia s-a ordonat expertiza de către instanţa judecătorească sau organul de anchetă penală - obligaţia ce-i revine expertului încetează să mai fie o simplă obligaţie de mijloace, pentru a se converti într-o obligaţie de rezultat, iar îndeplinirea ei necorespunzătoare şi neobţinerea rezultatului vizat determină răspunderea penală sau civilă a debitorului (adică a expertului) în funcţie de natura şi gravitatea consecinţelor negative pe care le-a provocat părţilor litigante sau desfăşurării normale a activităţii de distribuire a justiţiei. Acela care a suferit un prejudiciu material ca urmare a întocmirii unei expertize necorespunzătoare într-un litigiu poate cere, pe calea acţiunii în responsabilitate civilă delictuală, obligarea expertului la repararea acelui prejudiciu, ori de câte ori instanţa care a soluţionat acel litigiu a înlăturat, ca necorespunzătoare, expertiza respectivă. Dacă însă instanţa reţine expertiza, considerând-o calitativ corespunzătoare şi îşi întemeiază propria soluţie pe acea expertiză, după rămânerea definitivă a hotărârii respective, partea prejudiciată va trebui, în prealabil, să ceară revizuirea acelei hotărâri, invocând incorectitudinea expertului şi numai după admiterea cererii de revizuire, va avea deschisă calea acţiunii în responsabilitate civilă delictuală împotriva expertului [v. şi obligaţii de mijloace]. obligaţia titularului de know-how faţă de beneficiar, obligaţie de mijloace care constă în îndatorirea titularului de know-how de a furniza beneficiarului setul de cunoştinţe tehnice reprezentând o noutate relativă şi subiectivă, nebrevetabile sau brevetabile, dar nebrevetate, referitoare la fabricarea, funcţionarea, întreţinerea ori comercializarea unor mărfuri sau privitoare la elaborarea, punerea în lucrare a unor tehnici ori procedee, prevăzute în contractul de know-how. în practică, conţinutul acestui concept a primit o semnificaţie mai largă, cuprinzând următoarele elemente: a) abilitatea tehnicăprin care se desemnează, în egală măsură, abilitatea generală a unui tehnician, datorită aptitudinilor sale naturale, ingeniozităţii sale, precum şi dexteritatea dobândită de tehnician în privinţa operaţiilor în îndeplinirea cărora s-a specializat la întreprinderea unde lucrează, această dexteritate adăugându-se dexterităţii generale, potenţiali-zând-o; o atare abilitate se fundamentează pe calităţile inerente persoanei respective (de pildă, 675 obligaţia titularului de know-how faţă de beneficiar talentul), care, prin ele însele, nu pot fi apropriate de către întreprindere şi nici transmise de către aceasta la o altă întreprindere, decât odată cu persoana căreia îi aparţin; b) experienţă tehnică, dobândită de tehnician printr-o practică îndelungată, implicând soluţionarea problemelor ivite în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor; acest element presupune un grad mai înalt de activitate intelectuală; experienţa tehnică se transmite prin asistenţă tehnică acordată, care, la rândul ei, presupune preluarea unor tehnici de la întreprinderea furnizoare de know-how la întreprinderea beneficiară sau invers; c) cunoştinţe tehnice de o mare diversitate şi cu un grad variabil de aport intelectual, cum sunt: anumite cunoştinţe rezultate din tehnica curentă, dar care sunt necesare pentru optimizarea punerii în lucrare a proceselor utilizate; cunoştinţe dobândite prin studierea progresului tehnic, despre care este încunoştinţat publicul prin mijloace de publicitate. Know-how-ul poate avea ca obiect nu numai cunoştinţe tehnice specifice domeniului industrial, ci şi cunoştinţe din alte domenii, cum sunt cele privind administrarea întreprinderilor (amenajarea magazinelor poate fi făcută într-o infinitate de combinaţii, iar observaţiile de merchandising o vor indica pe cea mai corespunzătoare, publicitatea poate îmbrăca forme diverse etc.); cele de natură să optimizeze punerea în valoare a proceselor la care se referă sau a calităţilor produsului a cărui fabri- caţie se urmăreşte; cunoştinţele rezultând din cercetarea ştiinţifică întreprinsă în scopul de a pune la punct procese noi, prototipuri; cunoştinţele negative, adică erorile ce trebuie evitate pe baza experienţei acumulate (a nu pierde timp şi bani pentru continuarea unor cercetări inutile prezintă importanţă deosebită pentru acela care ar fi tentat să le întreprindă); d) procedee, metode, tehnici ori mijloace presupunând o grupare de operaţiuni dispuse într-o ordine şi reunite prin scopul comun, care este obţinerea unui rezultat. Acestea pot fi brevetabile sau nebrevetabile. De regulă, asemenea cunoştinţe (procedee) nu sunt brevetate, din considerente diferite: nu prezintă un grad suficient de noutate comparativ cu gradul cunoscut al tehnicii mondiale; lipsesc alte asemenea condiţii ce ţin de esenţa brevetului; lipsa interesului; existenţa unui interes contrar (cum este, bunăoară, cel legat de păstrarea secretului). Toate aceste elemente ale know-how-ului pot forma obiectul contractului de know-how, în virtutea căruia titularul de know-how se obligă să le pună la dispoziţia unui beneficiar contra unei plăţi periodice din partea acestuia, numită redevenţă. După cum rezultă din conţinutul conceptului de know-how, obligaţiile asumate de titularul de know-how prin contract faţă de beneficiar sunt, prin natura lor, „obligaţii de mijloace", întrucât el se îndatorează faţă de acesta din urmă doar să-i pună la dispoziţie cunoştinţe relativ noi, un procedeu tehnic perfec- 676 obligaţie ţionat sau să-i acorde asistenţă tehnică necesară punerii în valoare a cunoştinţelor furnizate ori a procedeului transmis, fie trimiţându-i specialişti care fac parte din personalul său, fie instruind în întreprinderile lui specialişti ai beneficiarului. Titularul de know-how nu-şi asumă deci o obligaţie în sensul de a-i garanta beneficiarului că va obţine rezultate economice superioare altor întreprinderi de acest gen sau că, în general, va obţine un beneficiu sporit prin valoarea de piaţă a produselor fabricate pe baza cunoştinţelor, cu asistenţă tehnică sau prin procedeul respectiv. Prin urmare, ceea ce din punctul de vedere al titularului de know-how constituie o obligaţie de mijloace, din punctul de vedere al beneficiarului trebuie să reprezinte o obligaţie de rezultat. Aceasta face ca încheierea unor contracte de know-how să aibă loc, în practică, numai în condiţiile în care beneficiarul îşi formează convingerea fermă că va dobândi anumite rezultate economice favorabile, întrucât, în caz contrar, asemenea contracte ar fi lipsite de sens pentru el. în consecinţă, de regulă, obligaţiile titularului de know-how, deşi ca natură sunt obligaţii de mijloace, practic ele devin obligaţii de rezultat [v. şi obligaţii de mijloace]. obligaţie, 1. raport juridic ce dă expresie legăturii de drept stabilite între debitor şi creditor, în virtutea căreia cel dintâi se îndatorează la o prestaţie pozitivă, de a da sau de a face, ori la o prestaţie negativă, de a nu face ceva în beneficiul celui de-al doilea, care, la rândul lui, dobândeşte facultatea de a pretinde executarea acelei prestaţii şi, totodată, posibilitatea să recurgă la forţa de constrângere a statului, în caz de nevoie, pentru satisfacerea intereselor sale prin executarea silită a o. Privită prin prisma situaţiei debitorului, o. se înfăţişează ca o datorie, iar privită din punctul de vedere al situaţiei creditorului, aceasta apare ca un drept de creanţă. Cu toate acestea, în esenţa sa, o. este şi rămâne o unitate juridică, ce poate fi corect înţeleasă numai dacă este considerată ca atare. Nimic nu justifică, nici pe plan practic, nici pe plan teoretic, abordarea sa unilaterală fie numai ca datorie, fie numai ca drept. Cele două componente ale unităţii juridice menţionate - datoria şi dreptul - au dimensiuni valorice identice, dar cu toate acestea, în primul plan al importanţei se situează datoria, deoarece realizarea dreptului este nemijlocit condiţionată de aducerea acesteia la îndeplinire: executarea prestaţiei de care este ţinut debitorul constituie mijloc pentru realizarea dreptului de creanţă al creditorului. Este motivul pentru care creditorului i se recunoaşte posibilitatea să recurgă la constrângere, ca soluţie extremă, pentru punerea în valoare a dreptului său, în cazul în care debitorul nu o face singur, prin executarea voluntară a prestaţiei sale. Este, totodată, motivul pentru care definirea corectă a concep- 677 obligaţie tului de o. trebuie să se facă folosindu-se ca punct de plecare debitorul şi datoria, iar nu creditorul şi creanţa. Raportul juridic obligaţional se distinge prin următoarele trăsături: a) constituie un liant de drept, o legătură juridică între debitor şi creditor. în vechiul drept roman, această legătură juridică avea corespondent într-o legătură materială: debitorul era înlănţuit la dispoziţia creditorului său, care îl putea omorî sau transforma în sclav. Dreptul actual atribuie însă conceptului de o., prin excelenţă, semnificaţia de legătură juridică: debitorul este legat de creditorul său în sensul că trebuie să execute prestaţia la care s-a îndatorat, deoarece, în caz contrar, el poate fi constrâns la executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului; b) raportul obligaţional este o varietate a raportului juridic civil; el are caracter patrimonial, fiind susceptibil de evaluare bănească. Acest caracter decurge din faptul că dreptul de creanţă, care constituie componenta principală a conţinutului său, drept ce se naşte pentru creditor, este evaluabil în bani, aidoma oricărui drept real. Dreptul subiectiv creat prin efectul raportului obligaţional reprezintă un element al activului patrimoniului creditorului, iar prin corespondenţa sa în datoria debitorului, constituie, totodată, un element pasiv al patrimoniului acestuia din urmă. Unitatea ireductibilă dintre dreptul de creanţă şi datoria corelativă lui, ce dă substanţa şi specificul raportului de obligaţie, formează chintesenţa legăturii juridice stabilite între persoana creditorului şi persoana debitorului în virtutea acestui raport, întreaga existenţă a dreptului de creanţă, ca şi a datoriei corelative lui, se consumă exclusiv în cadrul aceste unităţi juridice. Situaţia este însă cu totul alta în cazul drepturilor reale, întrucât acestea conferă titularului lor anumite prerogative pe care el le poate exercita direct asupra bunului (sau bunurilor) ce formează obiectul unor asemenea drepturi. în virtutea legăturii juridice dintre debitor şi creditor pe care o concretizează raportul de obligaţie, creditorul dobândeşte posibilitatea constrângerii debitorului să-şi îndeplinească prestaţia la care s-a îndatorat. Spre deosebire însă de dreptul roman, care conferea un drept chiar asupra persoanei debitorului, în dreptul modern constrângerea se înfăţişează sub forma unui drept al creditorului asupra bunurilor debitorului: prin efectul raportului de obligaţie se naşte în patrimoniul celui dintâi un drept de gaj general asupra patrimoniului celui de-al doilea. Acest drept nu conferă titularului său o prerogativă directă asupra bunurilor debitorului, ci numai facultatea de a-l constrânge pe datornic, în exercitarea prestaţiei obiect al obligaţiei, prin intermediul justiţiei, utilizând procedura executării silite, adică recurgând la punerea în vânzare a bunurilor debitorului în vederea satisfacerii creanţei neonorate voluntar de acesta; 2. în sens restrâns, o. desemnează acel raport juridic în virtutea căruia o persoană, 678 obligaţie civilă numită debitor, este ţinută faţă de o altă persoană, numită creditor, fie la o prestaţie pozitivă (a da, a face), fie la o prestaţie negativă (a nu face) concretizată într-o abstenţiune; deşi este incompletă, pentru că nu face nicio referire la sancţiunea juridică ce se asociază o., definiţia redă totuşi chintesenţa acesteia, care se subsumează ideii de datorie; 3. uzual, o. desemnează raportul juridic de obligaţie în întregul lui (tehnică frecvent utilizată în doctrină şi în jurisprudenţă); 4. frecvent, termenul o. este folosit pentru a desemna latura pasivă a raportului obligaţional, respectiv prestaţia datorată de către debitor creditorului său; în această accepţiune se regăseşte sensul semantic al conceptului de o.; 5, în domeniul relaţiilor financiar-comerciale, cuvântul o. desemnează anumite titluri de credit. obligaţie accesorie, sintagmă ce desemnează obligaţia dependentă, pe toată durata existenţei sale, de o altă obligaţie, care este principală. De regulă, o.a. se naşte concomitent cu obligaţia principală, de care este legată juridic. Nimic nu se opune însă ca naşterea o.a. şi naşterea obligaţiei principale să se producă în momente diferite, prin efectul unor acte juridice distincte. într-o atare ipoteză, o.a. se va naşte însă totdeauna la o dată ulterioară celei la care s-a produs naşterea obligaţiei principale. Soarta juridică a o.a. este determinată de soarta juridică a obligaţiei principale, în virtutea raportului de dependenţă care există între cele două obligaţii. Validitatea o.a. se apreciază în funcţie de două criterii, şi anume: în primul rând, se raportează la elementele proprii ale obligaţiei concret avute în vedere, iar în al doilea rând, se raportează şi la validitatea obligaţiei principale. Existenţa o.a. încetează de plin drept concomitent cu încetarea sau desfiinţarea obligaţiei principale. Naşterea o.a. constituie efectul naşterii obligaţiei principale, care, în acest context, îndeplineşte rolul de cauză. O.a. îndeplineşte rolul de garanţie a executării obligaţiei principale. Aşa se întâmplă, bunăoară, în cazul în care obligaţia de rambursare a unui credit (obligaţie principală) este garantată prin fidejusiune (obligaţie accesorie) [v. şi obligaţie principală; fidejusiune]. obligaţie civili, denumire generică dată tuturor obligaţiilor izvorâte din raporturile juridice civile. O.c. constituie un segment al domeniului obligaţiilor juridice. Sfera lor de cuprindere lasă în exteriorul ei chiar şi unele îndatoriri reglementate prin normele dreptului civil. O.c. se caracterizează prin următoarele trăsături specifice: /iin artele şi faptele duridice anume prevăzute de le^e; y'Cffnstau in raporturi juridice la c a r ep^rţileau^^^ c a \ i tă tilco re I a tive^ de creditor şi debitorffSJ formează în totalitatea lor instituţia juridira a obligaţiilor (numită si rlrpptuL-obligaţiilor). Deşi aceste trăsături sunt specifice, prin excelenţă, o.c., 44. 679 obligaţie condiţională diferenţierea acestora de celelalte îndatoriri juridice rămâne o operaţie dificilă. Cel puţin două dificultăţi majore pot fi luate în considerare privind realizarea unei atare limitări, şi anume: distanţa tradiţională dintre drepturile reale şi cele de creanţă este pusă la îndoială de doctrina juridică modernă; există unele obligaţii care, prin conţinutul lor, se plasează între drepturile reale şi drepturile de creanţă, împrejurare ce face dificilă calificarea lor exactă. O grupă importantă de obligaţii, şi anume obligaţiile negative sau pasive, prezintă importante similitudini şi numeroase interferenţe cu o.c. propriu-zise, dar totuşi nu pot fi identificate cu acestea. Au acest caracter: obligaţia negativă generală de a nu stânjeni exercitarea drepturilor subiective ale altora; obligaţia negativă de a nu face corelativă unui drept de creanţă. Cea dintâi are o sferă atotcuprinzătoare, în care, practic, se includ şi ultimele două [v. şi obligaţia negativă generală de a nu stânjeni exercitarea drepturilor subiective ale altora; obligaţia negativă de a nu face, corelativă unui drept de creanţă]. obligaţie condiţionali, obligaţie afectată de condiţie şi care este corelativă unui drept condiţional, în principiu, orice obligaţie este susceptibilă să se afle sub condiţie, adică existenţa ei să depindă de un eveniment viitor şi nesigur că se va produce, ce suspendă sau desfiinţează retroactiv un drept şi obligaţia corelativă lui. Condiţia poate să suspende naşterea obligaţiei, caz în care se numeşte suspensivă, sau să întârzie stingerea acesteia, când se numeşte rezolutorie. Efectele condiţiei diferă, după cum aceasta este suspensivă sau rezolutorie. De asemenea, ele diferă şi în funcţie de situaţia condiţiei, cu referire la care trebuie luate în considerare trei ipoteze practic posibile, şi anume: situaţia de incertitudine cu privire la realizarea condiţiei (pendente conditione), situaţia de certitudine rezultată din nerealizarea condiţiei (deficiente conditione) şi situaţia de certitudine rezultată din realizarea condiţiei (existente conditione). A. Privite în raport de cele trei situaţii arătate, efectele condiţiei rezolutorii se prezintă astfel: a) pendente conditione. Executarea obligaţiei nu este afectată, ci numai stingerea acesteia. Cât timp condiţia este pendinte (în perioada în care realizarea sa este îndoielnică), obligaţia sub condiţie rezolutorie se analizează ca o obligaţie pură şi simplă; numai stingerea ei este condiţională. Este motivul pentru care art. 1019 C. civ. dispune că o asemenea condiţie nu suspendă executarea obligaţiei, ci doar îl obligă pe creditor la restituirea a ceea ce a primit, în cazul survenirii evenimentului prevăzut prin condiţie; b) deficiente conditione. Nerealizarea condiţiei rezolutorii face ca obligaţia să se consolideze ca o obligaţie pură şi simplă şi să producă în continuare efecte corespunzătoare, care nu vor mai fi puse sub semnul incertitudinii pentru viitor, întrucât posibilitatea stingerii 680 obligaţie condiţională obligaţiei prin îndeplinirea condiţiei a dispărut. Efectele produse de obligaţia respectivă în trecut primesc, astfel, deplină consolidare, iar cele viitoare se vor produce ca şi cum acea obligaţie ar fi fost întotdeauna pură şi simplă; c) existente conditione. Realizarea condiţiei rezolutorii face să înceteze efectele obligaţiei afectate şi chiar mai mult: determină stingerea acelei obligaţii. în această ipoteză, condiţia se consideră realizată nu din ziua producerii evenimentului, ci chiar din momentul naşterii obligaţiei. Prin realizarea condiţiei se pune capăt efectelor produse de obligaţia respectivă în trecut; acestea sunt total neutralizate, astfel încât se consideră că obligaţia care le-a generat nici nu a existat şi, deci, ele nici nu ar fi putut să fie produse. Această regulă nu are însă valoare absolută; ea primeşte confirmare deplină numai pentru contractele ce produc efecte imediate, nu şi pentru cele cu efecte succesive. Astfel, în cazul locaţiunii, retroactivitatea efectelor condiţiei rezolutorii nu este de natură să desfiinţeze anumite consecinţe deja consumate, precum faptul folosirii în trecut a bunului de către locatar. Desfiinţând pentru trecut efectele obligaţiei, realizarea condiţiei rezolutorii împiedică producerea de către obligaţia afectată şi a oricăror efecte pentru viitor: o obligaţie inexistentă nu poate genera niciun efect. B. Condiţia suspensivă produce efecte mai complexe decât cele ale condiţiei rezolutorii. în raport cu cele trei ipoteze ale situa- ţiei sale, aceste efecte sunt următoarele: a) pendente conditione. Condiţia suspensivă întârzie naşterea şi existenţa obligaţiei. Obligaţia sub condiţie suspensivă nu este, în realitate, o obligaţie, iar participanţii la un asemenea raport juridic nu pot fi numiţi creditor şi debitor, deoarece raportul juridic respectiv încă nu a fost stabilit. Este motivul pentru care art. 101 7 C. civ. precizează că obligaţia condiţională se perfectează numai după îndeplinirea evenimentului. Mai multe consecinţe decurg din această împrejurare, şi anume: 7. întrucât obligaţia încă nu există, creditorul nu poate cere executarea ei. Este posibil ca respectiva obligaţie să nu existe nici în viitor, în ipoteza în care realizarea condiţiei nu se produce; 2. debitorul nu datorează nimic pendente conditione. De aceea, în cazul în care plăteşte din eroare înainte de îndeplinirea condiţiei, el are dreptul să pretindă restituirea plăţii făcute, care apare ca o plată nedatorată; 3. prescripţia extinctivă începe să curgă abia din momentul realizării condiţiei. Este ceea ce rezultă din art. 1885 alin. (1) C. civ., care dispune că: „Prescripţia unei creanţe condiţionale sau cu termen nu poate începe decât în momentul când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul", în cazul obligaţiei ce are ca obiect un lucru individual determinat, riscurile pierderii sau pieirii lucrului pendente conditione rămân în sarcina debitorului obligat sub condiţie suspensivă să dea lucrul respectiv [art. 1018 alin. (1) C. civ.]. 681 obligaţie condiţională Prin urmare, odată cu pieirea lucrului, ca şi efect al acestei împrejurări, se stinge obligaţia privind acel lucru, iar debitorul suportă singur consecinţele pieirii. Transpunând această constatare în planul practicii, vom conchide că în cazul unei vânzări condiţionale, pieirea lucrului vândut pendente conditione are efect liberator pentru cumpărător şi priveşte obligaţia de plată a preţului. Soluţia este logică, deoarece condiţia suspensivă împiedică însăşi naşterea obligaţiei, aşa-zisul cumpărător nu este un veritabil cumpărător sau creditor, câtă vreme condiţia este pendinte şi, ca urmare, rămâne în afara domeniului de aplicare a regulii res perit debitori. Regula instituită de art. 1018 alin. (1) C. civ., potrivit căreia riscurile sunt în sarcina debitorului, primeşte aplicare numai în cazul pieirii totale a lucrului; ea nu are incidenţă şi în ipoteza deteriorării sau pieirii parţiale a lucrului. Această ipoteză, după cum rezultă din cuprinsul art. 1018 alin. (3) C. civ., se situează în sfera de aplicare a regulii res perit creditori. într-adevăr, textul menţionat dispune că atunci când lucrul s-a deteriorat fără culpa debitorului, creditorul este obligat să-l primească în starea în care se găseşte, fără scădere de preţ, ceea ce înseamnă că de această dată legiuitorul a deplasat riscurile de la debitor la creditor. Situaţia este însă diferită în cazul în care deteriorarea lucrului se datorează culpei debitorului. Potrivit art. 1018 alin. (4) C. civ., ori de câte ori deteriorarea lucrului este ocazionată de culpa debitorului, creditorul este îndreptăţit să ceară desfiinţarea obligaţiei sau să primească lucrul în starea în care se găseşte şi să-i pretindă debitorului plata de daune-interese. Desigur, textul vizează, prin excelenţă, situaţia în care condiţia s-a realizat ulterior, întrucât, dacă aceasta nu se realizează, nici obligaţia nu poate lua fiinţă. Drepturile şi obligaţiile prezintă o perspectivă juridică susceptibilă de transformare într-o realitate juridică. Această perspectivă juridică este creată prin voinţa părţilor, care determină, totodată, şi circumstanţele în care însăşi perspectiva se poate converti într-o realitate juridică. Luând în considerare posibilitatea transformării perspectivei juridice într-o realitate juridică, legiuitorul a recunoscut-o ca atare, atribuindu-i o anumită eficienţă juridică, care se concretizează în facultăţile dobândite de creditorul obligaţiei condiţionale. Astfel, potrivit art. 1016 C. civ., creditorul poate face pendente conditione acte de conservare pentru protejarea şi conservarea dreptului său, precum: întreruperea unei prescripţii, înscrierea unei ipoteci, transcrierea titlului său, solicitarea unei verificări de scripte etc. Creditorul condiţional poate exercita, prin intermediul acţiunii oblice, drepturile debitorului, ţinând seama de faptul că această acţiune are, prin specificul ei, caracterul unei măsuri de conservare. El nu poate exercita însă acţiunea pauliană. Dreptul condiţional al 682 obligaţie cu executare continuă creditorului este transmisibil cu caracterul său eventual. Este ceea ce rezultă din economia art. 1015 C. civ., potrivit căruia atunci când creditorul încetează din viaţă mai înainte de împlinirea condiţiei, drepturile sale se transmit succesorilor săi. Cu toate că textul vizează numai ipoteza transmiterii mortis causa, nimic nu se opune ca o asemenea transmisiune să se facă în mod valabil şi inter vivos (prin acte juridice între vii). Prin urmare, în spiritul legii, este admisibilă şi această din urmă situaţie, deşi practic ea se întâlneşte mai rar. De la regula transmisibilităţii drepturilor condiţionale se admite o excepţie, şi anume: se consideră că beneficiul unui legat condiţional revine strict personal legatarului, iar dacă acesta din urmă încetează din viaţă înaintea împlinirii condiţiei, legatul se stinge, iar moştenitorii legatarului nu profită de realizarea ulterioară a condiţiei (art. 925 C. civ.); b) deficiente conditione. Nerealizarea condiţiei suspensive antrenează imposibilitatea convertirii obligaţiei condiţionale în obligaţie pură şi simplă. în alţi termeni, perspectiva juridică nu se poate transforma în realitate juridică, obligaţia propriu-zisă neputând lua fiinţă şi neavând existenţă în viitor. Se consideră că obligaţia nu a existat niciodată, iar prestaţiile îndeplinite în vederea realizării condiţiei rămân fără suport juridic şi sunt supuse restituirii; c) existente conditione. Prin realizarea condiţiei suspensive, obligaţia se consolidează, convertindu-se într-o obliga- ţie pură şi simplă. De precizat că, asemenea condiţiei rezolutorii, condiţia suspensivă se consideră îndeplinită nu din ziua realizării ei în fapt, ci din chiar momentul naşterii raportului juridic obligaţional. în consecinţă, din acel moment se consideră că obligaţia a dobândit existenţă juridică efectivă, ceea ce înseamnă că, spre deosebire de termen, condiţia produce efecte retroactive [sin. obligaţie sub condiţie]. obligaţie conjugală, sintagmă ce desemnează în mod generic îndatorirea soţilor ca, în măsura în care sunt apţi, să întreţină relaţii sexuale împreună. Uneori, această îndatorire este inclusă în conţinutul obligaţiei de coabitare. O.c. constituie o componentă a relaţiilor personale nepatrimoniale dintre soţi. Refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a îndeplini această obligaţie poate constitui, în condiţiile legii, un motiv de divorţ. obligaţie cu executare continuă, îndatorire juridică a cărei îndeplinire se realizează prin acte permanente de executare. Fac parte din această grupă: obligaţiile de a nu face, precum şi anumite obligaţii de a face, de exemplu: furnizarea energiei electrice, a apei potabile, a gazelor naturale pentru diverse categorii de consumatori etc. [sin. obligaţie cu executare permanentă; v. şi obligaţii cu executare unică; obligaţii cu executare succesivă în timp]. 683 obligaţie cu executare succesivă în timp obligaţie cu executare succesivă în timp, expresie ce desemnează în mod generic obligaţiile a căror executare se realizează eşalonat în timp, prin mai multe acte de executare îndeplinite la date diferite. Eşalonarea în timp a actelor de executare poate învedera un caracter de regularitate -cum este, bunăoară, caracterul obligaţiei de plată a chiriei - sau un caracter de iregularitate (cum se întâmplă în ipoteza obligaţiei medicului de a acorda îngrijiri medicale pacientului său). De aceea, specific executării succesive, indiferent dacă eşalonarea e regulată (sau periodică) ori neregulată, este pluralitatea actelor de executare şi realizarea lor de-a lungul unei perioade de timp, la intervale prestabilite sau, după caz, la intervale nedeterminate anticipat [v. şi obligaţie cu executare unică; obligaţie cu executare continuă]. obligaţie cu executare unică, sintagmă ce desemnează în mod generic obligaţiile care sunt îndeplinite în întregul lor printr-un singur act de executare, indiferent dacă obiectul lor este format dintr-o prestaţie unică (cum se întâmplă când trebuie plătită o sumă de bani) ori din două sau mai multe prestaţii (de exemplu, plata unei sume de bani şi predarea unui bun în natură). Executarea unei asemenea obligaţii se consumă instantaneu, în momentul îndeplinirii prestaţiei sau, după caz, a prestaţiilor, pentru aceasta fiind suficient un singur act de executare (achitarea întregii datorii printr-o singură plată, predarea bunului obiect al obligaţiei etc.) [sin. obligaţie cu executare dintr-o dată; v. şi obligaţii cu executare succesivă în f A A obligaţie de a da, sintagma ce desemnează îndatorirea debitorului de a transmite sau constitui în favoarea creditorului un drept real asupra unui bun (cert sau de gen), cu titlu oneros (datio) sau cu titlu gratuit (donatio). în dreptul roman, perfectarea contractului de vânzare nu opera, prin ea însăşi, transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului vândut, ci doar genera în sarcina vânzătorului obligaţia de a transfera acest drept pe seama cumpărătorului, transferul propriu-zis realizându-se prin unul din modurile de dobândire a proprietăţii: mancipatio, in iure cessio, traditio. Conform dreptului modern însă, proprietatea unui bun cert se transmite concomitent cu încheierea contractului şi, în consecinţă, obligaţia de a da se execută simultan cu naşterea ei. Aşa fiind, în sarcina vânzătorului rămâne, ulterior acestui moment, numai obligaţia predării lucrului, care este distinctă de aceea a transmiterii dreptului de proprietate şi se analizează ca o obligaţie de a face. Este motivul pentru care obligaţia de a da numai rareori poate fi întâlnită în dreptul modern. Regula potrivit căreia obligaţia de a da este cu executare imediată, de drept, din chiar momentul naşterii sale, decurge ca 684 obligaţie de a da o consecinţă logică din principiul consensualismului ce guvernează încheierea actelor juridice în dreptul actual. Conform acestui principiu, încheierea actelor juridice şi transmiterea sau constituirea între părţi de drepturi reale se consumă simultan în momentul realizării acordului de voinţă. Este ceea ce rezultă din art. 971 C. civ., care dispune: „în contractele ce au ca obiect transmiterea proprietăţii, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobân-ditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului". Dar regula consacrată de acest text nu are valoare absolută. Există situaţii în care - prin excepţie de la această regulă - executarea obligaţie de a da se plasează la o dată ulterioară încheierii actului juridic translativ, fie ca efect al dispoziţiei legii, fie ca un efect al convenţiei părţilor. Dreptul civil român cunoaşte următoarele asemenea situaţii: a) atunci când obligaţia de a da se referă la bunuri determinate numai prin caracterul lor generic, executarea obligaţiei are loc doar prin individualizarea bunurilor şi la momentul când individualizarea se face; b) executarea obligaţiei de a da bunuri viitoare poate avea loc numai după producerea acelor bunuri; c) obligaţia de a da un bun individual determinat, în cazul în care executarea ei este afectată, prin convenţia părţilor, de un termen suspensiv primeşte executare numai la împlinirea acelui termen; d) executarea obligaţiei alternative de a da bunuri individual determinate se produce numai în momentul alegerii bunului ce urmează să-i fie transmis creditorului; e) asumarea obligaţiei de a da bunul altuia comportă şi ea decalarea în timp a momentului executării; în acest caz executarea nu poate avea loc mai înainte ca debitorul să fi dobândit el însuşi bunul respectiv de la proprietarul lui; f) transmisiunile sau constituirile de drepturi reale imobiliare în regim de carte funciară puteau avea loc, potrivit reglementărilor anterioare Legii nr. 7/1996, numai prin efectuarea intabulărilor în menţionatele registre de publicitate; ca urmare, executarea obligaţiei de a da, într-o asemenea ipoteză, nu se producea decât în momentul înscrierii dreptului real în cartea funciară; în prezent, potrivit Legii nr. 7/1996, republicată, înscrierea în cartea funciară a actelor transla-tive sau constitutive de drepturi reale imobiliare are numai un efect de opozabilitate faţă de terţi, nu şi un efect constitutiv; g) în fine, executarea obligaţiei de a da nu este imediată în orice alte cazuri când prin lege sau prin acte juridice se stabileşte că ea se execută la o dată posterioară celeia a naşterii obligaţiei respective. O.d. poate fi cu executare unică sau cu executare succesivă. Ea se execută dintr-o dată în cazul înstrăinării unor bunuri indivizibile prin natura lor, precum şi în cazul înstrăinării unor bunuri divizibile, ori de câte ori părţile convin ca executarea să 685 obligaţie de a da se facă dintr-o dată; în alte situaţii însă executarea sa este succesivă, înfăptuindu-se treptat, la date prestabilite, cum se întâmplă, bunăoară, în cazul livrării de mărfuri în tranşe. Uneori, executarea o.d. presupune, prin excelenţă, fapta debitorului, alteori, ea poate fi înfăptuită şi de către o altă persoană, iar în anumite cazuri se realizează de drept, fără a necesita fapta debitorului sau fapta altei persoane. Sub acest aspect, se pot distinge mai multe ipoteze, şi anume: a) în cazul în care obiectul obligaţiei de a da izvorâte dintr-un act juridic consensual este un bun cert, executarea acesteia se realizează de drept, în baza acordului de voinţă al părţilor, nefiind nevoie într-un atare scop de fapta de a da a debitorului; b) uneori, va fi necesară însă fapta debitorului de a face, pentru ca astfel creditorul să fie pus în stăpânirea bunului dobândit, când executarea are loc la o dată ulterioară perfectării actului juridic ce a generat obligaţia de a da; c) există şi situaţii în care executarea ulterioară perfectării actului juridic a obligaţiei de a da un bun cert nu reclamă concursul debitorului; un exemplu de acest fel îl oferă înscrisurile constitutive sau translative de drepturi reale care, în sistemul de carte funciară, puteau fi efectuate numai la cererea creditorului; d) uneori, ca de pildă, în cazul plăţii unei sume de bani sau în cazul livrării unor bunuri de gen, executarea obligaţiei de a da poate fi făcută şi de către un terţ în numele lui ori în numele debito- rului. în legătură cu executarea obligaţiei de a da - ca de altfel, referitor la executarea oricărei obligaţii - se pune problema dacă debitorul poate fi silit sau nu la executarea în natură a prestaţiei datorate ori, dimpotrivă, creditorul poate obţine de la el, pe calea constrângerii, numai executarea în echivalent bănesc a acesteia (art. 1073 C. civ.); regula în această materie este că, la nevoie (adică în caz de neexecutare), debitorul poate fi constrâns să execute obligaţia asumată, indiferent care ar fi aceasta. O precizare se impune însă: debitorul poate fi constrâns să presteze exact ceea ce este dator (adică la executarea în natură) numai în privinţa anumitor obligaţii, iar în privinţa altora el nu poate fi silit decât la plata de daune-interese reprezentând echivalentul în bani al prestaţiei datorate (adică la executarea prin echivalent). în cazul obligaţiei de a da ce are ca obiect un bun cert mobil, executarea operând, în principiu, de drept, pe baza acordului de voinţă al părţilor, nu se pune problema constrângerii debitorului la executare. în termeni similari se pune, de altfel, problema ori de câte ori obiectul unei asemenea obligaţii este concretizat printr-o prestaţie a cărei executare se înfăptuieşte prin fapta de a da a debitorului, cum este, bunăoară, obligaţia de a livra bunuri de gen; în acest caz, debitorul poate fi constrâns la executarea în natură a obligaţiei respective. Pentru a putea executa obligaţia de a da, debitorul trebuie să fie titularul dreptului real 686 obligaţie de a face la care se referă prestaţia ce-i incumbă (proprietar, uzufructuar etc.) şi să aibă capacitatea de a înstrăina. Proba executării o.d. este în sarcina debitorului (solvens) şi se face în armonie cu regulile care guvernează dovada actelor juridice. O.d. un bun cert se stinge dacă lucrul piere fortuit înainte ca debitorul să fi fost pus în întârziere; o.d. lucruri de gen nu se stinge prin pieirea lucrului, ci în temeiul principiului genera non pereunt, atât timp cât alte bunuri de acelaşi gen există, debitorul poate şi trebuie să le procure şi să-şi îndeplinească obligaţia faţă de creditorul său [sin. c/are]. obligaţie de a face, sintagmă ce desemnează îndatorirea care îi revine debitorului dintr-un raport juridic de a săvârşi anumite fapte, altele decât transmiterea sau constituirea unui drept real, materializate în acţiuni, lucrări sau servicii, precum: predarea ori restituirea unui bun, construirea sau repararea unui imobil, verificarea tehnică a unui automobil, efectuarea unui transport, acordarea de întreţinere sau de îngrijiri medicale etc. Aşadar, această obligaţie are ca obiect întotdeauna o prestaţie pozitivă, prin îndeplinirea căreia debitorul nu transferă un drept real în patrimoniul său şi nici nu constituie în detrimentul acestui patrimoniu un asemenea drept în folosul creditorului. Prestaţia caracteristică obligaţiei de a face comportă, în principiu, un fapt al debitorului, o manifestare pozitivă efectivă a lui prin săvârşirea unei acţiuni sau îndeplinirea unei activităţi pentru creditor. O.f. poate fi cu executare instantanee (adică unică), de exemplu restituirea unui bun cert împrumutat, sau cu executare succesivă la anumite intervale de timp, cum este cazul efectuării reviziilor tehnice periodice la instalaţiile industriale sau la agregatele complexe de către furnizor sau al îndatoririi care îi revine acestuia privind asigurarea lucrărilor de întreţinere a unor asemenea instalaţii şi agregate în perioada de garanţie etc., şi chiar cu executare continuă, precum furnizarea energiei electrice etc. De regulă, executarea o.f. se realizează nemijlocit prin fapta debitorului, deoarece stipularea unor asemenea obligaţii are loc, mai ales, în considerarea posibilităţilor materiale, intelectuale şi morale ale debitorului; uneori obligaţiile de acest gen au chiar caracter intuitu personae, fiind netranslative, cum este, bunăoară, obligaţia mandatarului de a-şi îndeplini mandatul încredinţat sau obligaţia unui sculptor de a executa lucrarea de artă cerută de creditor. Prin excepţie, se admite că unele o.f. pot fi executate nu numai de către debitor, ci chiar de către creditor sau de către un terţ. Astfel, potrivit art. 1077 C. civ., în cazul neexecutării o.f. de către debitor, creditorul poate fi autorizat (prin hotărârea instanţei de judecată) să o aducă el însuşi la îndeplinire, pe cheltuiala debitorului. Totodată, din economia art. 1094 C. civ. rezultă 687 obligaţie de a face că o.f. poate fi îndeplinită în contul debitorului şi de către un terţ, dacă creditorul consimte la această substituire; legea îi lasă creditorului libertatea de a refuza prestaţia terţului ori de câte ori el are interes ca aceasta să fie îndeplinită nemijlocit de către debitor. O.f. nu este, în principiu, susceptibilă de a fi executată în natură pe cale silită; în caz de neexecutare voluntară a obligaţiei, debitorul poate fi constrâns numai la executare prin echivalent. Este ceea ce rezultă fără echivoc din art. 1075 C. civ., care dispune: „Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului". Aşadar, neexecutarea o.f. determină, conform legii, convertirea acesteia într-o obligaţie de a plăti daune-interese. Dar regula consacrată prin art. 1075 C. civ. nu are valoare absolută. După cum s-a remarcat, unele obligaţii de a face (şi de a nu face) neexecutate voluntar de către debitor pot fi totuşi executate în natura lor specifică. Astfel, în temeiul art. 1077 C. civ., creditorul poate fi autorizat de justiţie să îndeplinească el însuşi, pe cheltuiala debitorului, o.f. neexecutată de către acesta; de asemenea, creditorul poate fi autorizat să distrugă ceea ce s-a făcut de către debitor prin încălcarea obligaţiei lui de a nu face (art. 1076 C. civ). Pentru situaţia în care aceste mijloace se dovedesc insuficiente şi debitorul continuă a nu-şi executa obligaţia, practica judecătorească a creat un alt mijloc de constrângere a debitorului la executarea în natură, şi anume daunele cominatorii. Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul unei o.f. sau de a nu face este obligat, prin hotărâre judecătorească, a le plăti creditorului său, pentru fiecare zi de întârziere, până la data executării în natură a prestaţiei pe care o datorează. încasarea acestei sume de către creditor nu se face cu titlu definitiv, ci numai cu titlu provizoriu, acesta fiind obligat să le restituie debitorului de îndată ce dreptul său de creanţă a fost onorat, întrucât, în caz contrar, ar realiza o îmbogăţire fără justă cauză. Totuşi, în cazul în care prin întârzierea de către debitor a executării prestaţiei sale, creditorul a suferit un prejudiciu, acesta este îndreptăţit să reţină, din valoarea daunelor cominatorii supuse restituirii, suma echivalentă valoric respectivului prejudiciu. Aşa fiind, eficienţa daunelor cominatorii, ca mijloc de constrângere a debitorului la executarea în natură a prestaţiei la care s-a îndatorat, este redusă şi de aceea doctrina juridică recomanda abandonarea acestei sancţiuni şi înlocuirea ei cu un sistem de amenzi civile pe care debitorul să fie obligat a le plăti cu titlu definitiv la bugetul statului. Acest sistem de amenzi civile a fost reglementat prin art. 5803 C. proc. civ., aplicabil în cazul constrângerii debitorului la îndeplinirea o.f. sau de a nu face. Pentru neexecutarea obligaţiilor la care face referire art. 5803 C. proc. civ., şi anume cele care nu pot fi înde- 688 obligaţie de a tolera plinite prin altă persoană decât debitorul, alin. (5) al acestui text de lege prevede că nu se pot acorda daune cominatorii. în consecinţă, este în spiritul legii ca, ori de câte ori există posibilitatea executării o.f. şi de a nu face în natura lor specifică, această posibilitate să fie pusă în valoare, cu prioritate faţă de executarea lor prin echivalent [sin. facere]. obligaţie de a nu face, sintagmă ce dă expresie îndatoririi debitorului dintr-un raport juridic de a se abţine de la săvârşirea anumitor fapte determinate pe care, dacă nu şi-ar fi asumat o asemenea îndatorire, el era îndreptăţit să le săvârşească. De pildă, prin contractul de editare, autorul se angajează să nu cedeze dreptul de reproducere şi difuzare a operei sale unei alte edituri decât cea faţă de care şi-a asumat această obligaţie. Obiectul acestei obligaţii este, deci, o prestaţie negativă, o abţinere prin care debitorul îşi autorestrânge în mod deliberat facultatea de a acţiona, posibilitatea de a săvârşi una sau mai multe fapte. Executarea obligaţiei trebuie dovedită de către debitor, fiind în sarcina creditorului să probeze, dacă este cazul, faptul pozitiv care învederează încălcarea acestei obligaţii. Prin specificul ei, o.n.f. este cu executare continuă, deoarece încălcarea sa se realizează prin orice faptă a debitorului contrară abţinerii datorate. Executarea unei asemenea obligaţii presupune, în mod necesar şi exclusiv, abţinerea debitorului, adică fapta lui de a se abţine de la o anumită manifestare pozitivă. Aşa fiind, această obligaţie nu poate fi executată de către altcineva în locul debitorului. în caz de neexecutare a o.n.f., debitorul poate fi constrâns numai la executarea ei prin echivalent, plătind despăgubiri. Prin urmare, la fel ca şi obligaţia de a face, o.n.f. se transformă, în caz de neexecutare, potrivit legii, într-o obligaţie de a plăti daune-interese. O.n.f. nu poate fi supusă unui termen suspensiv, nu este susceptibilă de executare silită şi nici de punere în întârziere [sin. non facere; v. şi obligaţie de a face]. obligaţie de a tolera, sintagmă ce desemnează îndatorirea asumată de către debitor de a permite creditorului săvârşirea anumitor fapte materiale asupra unor bunuri ale sale, precum trecerea peste terenul lui, folosirea autoturismului său, luarea de apă din fântâna sa, culegerea unei cantităţi de fructe din livada lui etc. Acestei obligaţii îi corespunde dreptul corelativ creditorului de a face ceva ce legea îl opreşte. Pentru debitor, ea comportă fie o îndatorire a cărei îndeplinire nu semnifică o restrângere propriu-zisă a faptelor sale (cum se întâmplă atunci când creditorul dobândeşte permisiunea de a lua apă din fântâna debitorului), fie o îndatorire ce presupune o asemenea restrângere (cum este cazul în care creditorul primeşte dreptul să folosească autoturismul acestuia) şi 689 obligaţie de coabitare care se analizează ca obligaţie de a nu face. Nu orice toleranţă dă însă expresie unei adevărate obligaţii de acest gen, ce presupune cu necesitate existenţa unor raporturi juridice între creditor şi debitor. Se cuvine, astfel, ca ele să fie deosebite de îndatoririle corelative unor drepturi reale (cum este dreptul de servitute, uzufruct, uz etc.), precum şi de îngăduinţele sau toleranţele statornicite în cadrul unor simple raporturi de fapt. obligaţie de coabitare, îndatorirea soţilor de a locui împreună şi de a participa în comun la realizarea finalităţii căsătoriei. Constituie un element component al relaţiilor personale nepatrimoniale dintre soţi. O.c. are prioritar un caracter moral, dar are şi o relevantă semnificaţie juridică. Această obligaţie izvorăşte în mod firesc din relaţiile de prietenie şi afecţiune reciprocă care trebuie să domine viaţa de familie, constituind o premisă esenţială pentru realizarea scopurilor fireşti ale căsătoriei, legate de procrearea, naşterea, creşterea şi educarea copiilor. Soţii hotărăsc de comun acord asupra locuinţei lor comune, dar ei pot hotărî, tot astfel, să aibă temporar locuinţe separate, în împrejurări temeinic justificate. Separarea soţilor în fapt, mai ales atunci când este nejustificată şi are caracter definitiv, subminează existenţa căsătoriei. Traiul în comun al soţilor desfăşurat într-o locuinţă comună este însă numai de natura căsă- toriei, iar nu şi de esenţa acesteia. De aceea, fiecare dintre soţi este liber să aprecieze dacă refuzul celuilalt soţ de a accepta ca soţii să aibă o locuinţă comună constituie sau nu motiv de divorţ, este de natură sau nu să determine pentru unul dintre soţi imposibilitatea continuării căsătoriei. Niciunul dintre soţi nu poate fi silit prin măsuri de constrângere să locuiască la celălalt soţ. în măsura în care soţii sunt apţi să întreţină împreună relaţii sexuale, o.c. vizează şi acest aspect al convieţuirii soţilor. obligaţie de fidelitate a soţilor, îndatorire de natură personală nepatrimonială, în egală măsură morală şi juridică, ce revine soţilor ca efect al căsătoriei intervenite între ei şi care implică îndatorirea fiecăruia dintre aceştia de a nu întreţine, nici permanent şi nici ocazional, relaţii intime cu alte persoane. Această obligaţie nu este reglementată expres de Codul familiei, dar ea poate fi dedusă din prevederile art. 53 C. fam., care instituie prezumţia de paternitate pe seama soţului mamei pentru copiii născuţi în timpul căsătoriei. Fundamentul acestei prezumţii rezidă în presupusa respectare de către mama copilului născut în timpul căsătoriei a obligaţiei de fidelitate faţă de soţul acesteia. Prezumţia de fidelitate este relativă, putând fi răsturnată prin proba contrară. încălcarea o.f. poate antrena alterarea gravă a raporturilor normale de familie, consti- 690 obligaţie de securitate tuind, în condiţiile legii, un motiv temeinic pentru desfacerea căsătoriei prin divorţ. obligaţie de livrare, obligaţie particulară de a da sau, după caz, de a face. Ca obligaţie de a da, ea reprezintă îndatorirea de a vinde bunuri de gen sau de a plăti o sumă de bani. Ca obligaţie de a face, ea indică îndatorirea vânzătorului de a preda bunul cert vândut. Denumirea de o.l. s-a impus şi în legislaţia comercială internaţională, fiind utilizată frecvent în contractele care au ca obiect livrarea de produse [v. şi obligaţie de a da; obligaţie de a face], obligaţie de regres, v. debitori de regres; regres cambial. obligaţie de securitate, sintagmă ce desemnează o obligaţie specifică de a face, concretizată în îndatorirea de a asigura securitatea persoanelor şi bunurilor, atunci când o asemenea îndatorire rezultă din acte sau fapte juridice care constituie izvoare de obligaţii civile. O.s. izvorăsc mai frecvent din contracte. De pildă, contractul de transport de persoane generează în sarcina transportatorului, alături de obligaţia principală caracteristică pentru acest contract de a înfăptui transportul convenit, şi obligaţia conexă ei, subsumată în conţinutul său, de a proteja viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a călătorilor. Această împrejurare legitimează dreptul călătorului care a avut de suferit de pe urma unui accident survenit în timpul transpor- tului de a reclama despăgubiri de la transportator, invocând răspunderea lui contractuală pentru neîndeplinirea obligaţiei de securitate. Proba neîndeplinirii obligaţiei menţionate este în sarcina călătorului interesat şi se realizează prin dovada contractului şi a prejudiciului încercat. Situaţia ar fi cu totul alta în ipoteza în care nu ar fi luată în considerare existenţa obligaţiei de securitate; într-o atare ipoteză, călătorul accidentat ar putea pretinde despăgubiri numai în temeiul răspunderii delictuale, fiind nevoit să facă dificila dovadă a culpei transportatorului. Transportatorului îi revine obligaţia de securitate şi prin efectul contractului de transport de mărfuri, în virtutea căruia el este ţinut să asigure securitatea bunurilor transportate. O.s. este implicită şi în alte contracte, precum: a) contractul de închiriere de locuinţe; b) contractul hotelier, care implică atât securitatea persoanei clientului, cât şi securitatea bunurilor acestuia; c) contractele de vizionare de spectacole, care presupun securitatea spectatorilor; d) contractele de organizare de jocuri sportive, care comportă, deopotrivă, securitatea sportivilor şi a spectatorilor. Această enumerare acoperă numai parţial domeniul o.s., care se regăseşte şi în conţinutul a numeroase alte contracte, chiar din cele mai uzuale. Astfel, obligaţia menţionată este implicată în anumite cazuri în conţinutul contractului de vânzare-cumpărare. Avem în vedere vânzarea de alimente, de 691 obligaţie de securitate semipreparate alimentare, ce poate prezenta riscuri majore pentru consumator atunci când produsele respective sunt alterate sau realizate din carne infestată, provenită din sacrificarea unui animal suferind de o boală transmisibilă şi la om. Vânzarea de medicamente cu termen de valabilitate expirat prezintă riscuri pentru bolnavul care le utilizează, riscuri datorate tocmai lipsei de eficienţă a acelor medicamente, care pot determina persistenţa bolii, agravarea sau chiar intoxicaţii acute, cu consecinţe mai grave decât cele inerente bolii. Vânzarea de autoturisme prezentând defecte de fabricaţie care nu se pot descoperi la o verificare de rutină efectuată cu mijloace tehnice uzuale poate prezenta riscuri grave pentru cumpărător, ca şi pentru celelalte persoane aflate în maşină, în eventualitatea unui accident datorat defecţiunilor respective; riscuri similare comportă şi vânzarea de anvelope cu defecte de fabricaţie nesesizabile la controlul obişnuit sau confecţionate dintr-un material necorespunzător. în toate aceste ipoteze, vânzătorului - care este, după caz, magazin alimentar, farmacie, unitate ce asigură fabricarea anvelopelor - îi revine, implicit, o o.s. privind persoana cumpărătorului (consumatorului sau utilizatorului), cu precizarea că în ultimele două situaţii (vânzarea de autoturisme şi de anvelope) această obligaţie operează şi cu privire la celelalte persoane aflate în autoturism la momentul producerii acci- dentului cauzat de defectul de fabricaţie ori de explozia cauciucului. Ţinând seama că atât vânzarea autoturismelor, cât şi vânzarea anvelopelor se face cu termen de garanţie, durata de existenţă a o.s. coincide aici cu durata de existenţă a obligaţiei de garanţie. Contractul de depozit conţine şi el o o.s. implicită în sarcina depozitarului pentru bunurile primite spre păstrare de la deponent. Contractul de antrepriză generează în sarcina antreprenorului o o.s. privind construcţia, bunurile amplasate în interiorul ei, cât şi persoanele care se folosesc în calitate de proprietari, locatari sau persoane încadrate în muncă la societatea comercială care îşi desfăşoară activitatea în incinta acestei construcţii. în fine, contractul de muncă dă naştere şi el unei o.s., legea statornicind norme distincte de protecţie a muncii, corespunzătoare specificului fiecărei activităţi, precum şi îndatoriri, şi responsabilităţi precise pentru cei care deţin anumite funcţii de a instrui personalul muncitor, făcându-i cunoscute prevederile acestor norme şi avertizându-l, totodată, asupra necesităţii respectării stricte a acestora. O.s. la care ne referim operează în beneficiul salariaţilor şi se află în sarcina societăţii comerciale la care aceştia sunt angajaţi. De asemenea, o.s. revine şi acelora care desfăşoară activităţi potenţial periculoase, precum: producerea şi folosirea unor materiale nocive şi mai cu seamă producerea şi utilizarea energiei 692 obligaţie divizibilă nucleare etc. Toţi aceştia sunt responsabili pentru vătămările pricinuite oamenilor şi animalelor, ca şi pentru avariile pricinuite lucrurilor. Responsabilitatea lor se situează în domeniul răspunderii civile obiective, ori de câte ori nu intră sub incidenţa răspunderii speciale. întotdeauna, o.s. este conexă altei obligaţii: când ea izvorăşte dintr-un contract, este conexă fie cu obligaţia de a da, fie cu obligaţia de a face; când îşi are sursa în lege, se leagă fie de obligaţia de a face, fie de obligaţia de a nu face. în consecinţă, această obligaţie nu are un regim juridic propriu şi nici unic, ci dobândeşte regimul juridic al obligaţiei cu care este conexă, putând influenţa însă acel regim sub aspectul răspunderii debitorului pentru neexecutarea defectuoasă a prestaţiei pe care o datorează. obligaţie degeneraţi, varietate de obligaţie naturală care se distinge prin aceea că iniţial s-a născut ca obligaţie civilă validă şi care în timp nu se mai bucură de integralitatea sancţiunii juridice, fiind lipsită de dreptul la acţiune cu care era înzestrată la naşterea ei. Articolul 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 dispune că: „Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit". De aici rezultă că o.d. nu este total lipsită de sancţiune. în ipoteza în care debitorul ar pretinde restituirea plăţii ca nedatorată, creditorul îi poate paraliza acţiunea, invocând excepţia nerepetiţiunii plăţii făcute după prescrierea dreptului său la acţiune. într-adevăr, în lumina textului citat, executarea obligaţiilor prescrise - prin extinderea principiului consacrat - şi în general a oricăror obligaţii naturale îndeplineşte cerinţele unei executări valabile. O.d., aidoma celorlalte obligaţii naturale, au ca sancţiune excepţia valabilităţii executării şi nerepetiţiunii plăţii, prin care creditorul poate împiedica admiterea acţiunii promovate de debitor pentru a obţine înapoierea prestaţiei executate [v. şi obligaţie naturală; obligaţie imperfectă]. obligaţie divizibili, obligaţia cu pluralitate de creditori sau de debitori, ori o pluralitate concomitentă de creditori sau de debitori. O.d. se divid, conform legii, de plin drept, activ şi pasiv, fiecare creditor putând pretinde debitorului sau debitorilor săi numai cota-parte din creanţa ce i se cuvine şi fiecare debitor fiind expus urmăririi creditorului sau creditorilor săi numai pentru cota-parte din datoria la care s-a obligat. în virtutea unor asemenea obligaţii, fiecare creditor este îndreptăţit să pretindă numai partea sa din creanţa colectivă şi fiecare debitor este îndatorat să plătească numai partea sa din datoria colectivă. Sursa obligaţiilor divizibile rezidă fie într-un act juridic, fie într-un fapt juridic: în primul caz, ele dobândesc ab initio acest 693 obligaţie divizibilă caracter, adică se nasc ca atare, iar în cel de-al doilea caz, ele rezultă din transformarea unei obligaţii simple în obligaţie complexă. în ipoteza în care obligaţia este divizibilă din chiar momentul naşterii sale, ea se împarte din acelaşi moment între creditori sau între debitori. Aşa se întâmplă, bunăoară, în cazul vânzării unui bun comun, când creanţa colectivă concretizată în preţ se divide chiar de la început între vânzători (adică între foşti coproprietari), fiecare dintre ei putând pretinde de la cumpărător numai suma corespunzătoare cotei de proprietate ce-i revenea din bunul vândut. Tot astfel, în cazul vânzării unui bun aflat în proprietate exclusivă la mai mulţi cumpărători, prin efectul contractului, aceştia din urmă devin coproprietari ai acelui bun, iar datoria lor colectivă exprimată în preţ se divide între ei proporţional cu cotele de proprietate dobândite, vânzătorul putând urmări pe fiecare cumpărător numai pentru preţul aferent cotei cumpărate. în ipoteza în care obligaţia divizibilă se naşte ca efect al convertirii unei obligaţii simple într-o obligaţie complexă, dividerea creanţei sau, după caz, a datoriei operează numai în momentul când s-a produs convertirea. Cel mai frecvent, asemenea situaţii sunt ocazionate de moartea creditorului sau de moartea debitorului. Atunci când creditorul decedat lasă mai mulţi moştenitori, creanţa lui se împarte între aceştia proporţional cu întinderea drepturilor lor succesorale. La fel se va întâmpla şi în cazul în care de pe urma debitorului decedat au rămas mai mulţi moştenitori: datoria lui se împarte între aceştia proporţional cu întinderea drepturilor lor succesorale. Orice obligaţie divizibilă (sau conjunctă) subsumează mai multe raporturi juridice obliga-ţionale, dar independente unele de altele. Sunt atâtea asemenea raporturi câţi creditori sau câţi debitori se leagă juridic prin obligaţia complexă dată. Ca unitate a unei pluralităţi de raporturi juridice, obligaţia divizibilă produce anumite efecte juridice specifice, care în literatura de specialitate au fost precizate după cum urmează: a) când sunt mai mulţi debitori, fiecare dintre ei poate fi urmărit de creditor numai pentru partea sa de datorie; b) dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări pe debitor numai pentru partea sa de creanţă; dîn cazul în care unul din debitori devine insolvabil, consecinţele acestei împrejurări vor fi suportate de creditor, deoarece el nu poate urmări pe ceilalţi debitori şi pentru partea celui insolvabil; d) punerea în întârziere a debitorului sau întreruperea prescripţiei, făcută de unul din creditori, nu profită şi celorlalţi creditori, întrucât în cazul obligaţiei divizibile (conjuncte) fiecare creditor acţionează exclusiv în apărarea propriilor sale interese; tot astfel, punerea în întârziere a unui debitor, ca şi întreruperea prescripţiei faţă de debitor nu produc efecte faţă de ceilalţi debitori [sin. obligaţie conjunctă; v. şi obligaţie indivizibilă]. 694 obligaţie in solidum obligaţie imperfectă,, varietate de obligaţie naturală ce se caracterizează prin faptul că se naşte fără posibilitatea de a fi executată silit prin acţiune în justiţie. Fac parte din această grupă: obligaţiile izvorâte din jocuri şi pariuri (altele decât jocurile de noroc loto, expres, pronosport, loz în plic etc., organizate de stat prin Compania Naţională Loteria Română); cele izvorâte dintr-un testament nevalabil, cum este, bunăoară, testamentul olograf scris de către o altă persoană decât testatorul sau scris de către acesta din urmă, dar nedatat şi nesemnat de el, ori testamentul verbal; obligaţiile de întreţinere între rude care nu sunt menţionate de lege ca persoane îndatorate la întreţinere; obligaţia moştenitorilor de a contribui la acoperirea cheltuielilor făcute de către unul dintre ei din proprie iniţiativă, construind un monument funerar pe mormântul antecesorului lor etc. Jurisprudenţa a decis că cheltuielile de nuntă constituie o obligaţie a părinţilor lipsită de sancţiune, iar în cazul în care au fost efectuate de bunăvoie, nu se poate cere restituirea lor. Este şi aceasta o o.i. de genul celor menţionate. în ultimele decenii, ca urmare a perfecţionării continue a legislaţiei, sfera obligaţiilor naturale a suferit importante restrângeri. Astfel, prin efectul punerii în aplicare a Codului familiei din 1954, a ieşit din actualitate obligaţia naturală a părinţilor privind înzestrarea fetelor. Această obligaţie exista numai în trecut, ca o consecinţă a inegalităţii sexelor şi a stării de inferioritate a femeii faţă de bărbat. în prezent, dat fiind că femeia şi bărbatul au aceeaşi condiţie juridică, nu există o obligaţie naturală a părinţilor de a-şi înzestra copiii [v. şi obligaţie naturală; obligaţie degenerată]. obligaţie in solidum, este denumită astfel obligaţia cu pluralitate de debitori, care alcătuiesc o grupă distinctă de obligaţii solidare şi care, prin specificul lor, nu pot fi încadrate nici în grupa obligaţiilor divizibile şi nici în grupa celor indivizibile. O.s. se disting prin următoarele trăsături caracteristice: a) aceste obligaţii pot izvorî fie din lege, fie din acte juridice; b) deşi implică o pluralitate de debitori, ele nu fac parte nici din grupa obligaţiilor solidare; c) fiecare dintre codebitori răspunde faţă de creditor pentru plata întregii datorii; acesta este singurul aspect sub care se poate face o similitudine între o.s. şi obligaţiile solidare; d) în fine, codebitorul care a plătit întreaga datorie are numai în unele cazuri un drept de regres împotriva celorlalţi codebitori; în alte cazuri, el nu beneficiază de acest drept. Sunt considerate o.s. următoarele obligaţii civile: obligaţia ce incumbă acelora care au săvârşit împreună un delict, de a repara, fiecare în întregime, prejudiciul produs victimei prin respectiva faptă păgubitoare; obligaţia generată prin fapta ilicită săvârşită de prepus în îndeplinirea funcţiilor ce i-au fost încredinţate de către comitent, obligaţie ce incumbă, deopotrivă, 45. 695 obligaţie indivizibilă comitentului şi prepusului şi al cărei obiect este repararea prejudiciului încercat de victimă; obligaţia de întreţinere stabilită de lege în sarcina părinţilor pentru copiii lor minori; obligaţia organului colectiv de conducere al persoanelor juridice de tip instituţional şi a persoanelor fizice care alcătuiesc aceste organe de a repara prejudiciile cauzate prin deciziile luate în exercitarea activităţii de conducere; obligaţia ce le revine persoanelor fizice care, în îndeplinirea atribuţiilor lor de serviciu, au conlucrat împreună la luarea unei decizii sau la luarea unei măsuri ce a cauzat un prejudiciu, de a repara dauna astfel produsă. De asemenea, sunt considerate o.s. şi următoarele îndatoriri juridice: obligaţia ce incumbă asigurătorului şi asiguratului de a-i despăgubi pe aceia care au fost prejudiciaţi de către acesta din urmă prin faptele pentru care s-a asigurat; obligaţia celor îndatoraţi să presteze împreună întreţinere în beneficiul altora; obligaţia soţilor de a suporta împreună datoriile pe care le-a contractat numai unul dintre ei în interesul menajului comun. obligaţie indivizibili, 1. (stricto sensu) obligaţie care, datorită obiectului ei sau prin efectul convenţiei părţilor, nu poate fi divizată nici între subiecţii ei activi, nici între subiecţii săi pasivi. Specific pentru asemenea obligaţii este că fiecare creditor (când există o pluralitate de creditori) poate cere întreaga prestaţie la care se referă creanţa colectivă şi fiecare debitor (când există pluralitate de debitori) poate fi constrâns să execute întreaga prestaţie. Pe de altă parte, plata făcută valabil de oricare din codebitori oricăruia dintre creditori stinge datoria în privinţa tuturor celorlalţi debitori obligaţi indivizibil. Această accepţiune restrânsă a conceptului în discuţie dă expresie indivizibilităţii propriu-zise, care poate decurge fie din natura prestaţiei care formează obiectul obligaţiei, fie din voinţa părţilor. în primul caz, se numeşte indivizibilitate naturală. în ambele ipoteze, indivizibilitatea poate fi activă (cu pluralitate de creditori) sau pasivă (cu pluralitate de debitori). A. Indivizibilitatea naturală rezultă din natura prestaţiei care formează obiect al obligaţiei. Ea constituie un impediment de factură materială la executarea fracţionată a obligaţiei. în alţi termeni, obligaţia este indivizibilă ori de câte ori obiectul ei nu este susceptibil de divizare materială. Aşa se întâmplă, bunăoară, când un autoturism aflat în coproprietatea a două persoane este vândut de către acestea unui terţ; în aceeaşi situaţie se află şi obligaţia asumată de către o persoană de a se abţme de la o anumită activitate. în ambele exemple, obligaţiile sunt indivizibile, deoarece ele trebuie executate în întregime de către debitorii lor, iar dacă aceştia încetează din viaţă mai înainte de a le fi executat, lăsând mai mulţi moştenitori, executarea se va face în acelaşi fel şi de către succesori. Indivizibilita- 696 obligaţie indivizibilă tea naturală poate caracteriza însă atât obligaţiile de a face (printre care şi obligaţia de predare a lucrului), cât şi obligaţiile de a nu face. B. Indivizibilitatea voluntară (convenţională) este creată prin voinţa părţilor, care pot decide ca prestaţia care formează obiectul obligaţiei să fie executată numai în întregime, chiar dacă, prin natura ei, acea prestaţie este susceptibilă de divizare. Temeiul legal al obligaţiilor voluntare îl formează art. 1058 C. civ., care dispune: „Obligaţia este însă nedivizibilă, când obiectul este divizibil, dar părţile contractante l-au privit sub un raport de nedivizibilitate". Voinţa partenerilor contractuali de a face indivizibilă o anumită obligaţie poate fi expresă ori tacită; în acest din urmă caz ea trebuie să rezulte cu certitudine din împrejurări. După cum s-a remarcat în literatura de specialitate, stipularea indivizibilităţii poate prezenta avantaje pentru creditor: ea conferă acestuia facultatea de a cere oricăruia din codebitori executarea întregii prestaţii ce formează obiectul obligaţiei. Sub acest aspect, este comparabilă cu solidaritatea, care conferă şi ea creditorului aceeaşi posibilitate. Este însă de observat că indivizibilitatea comportă, în raport cu solidaritatea, un avantaj în plus: împiedică divizarea datoriei între comoştenitorii debitorilor obligaţi indivizibil. Solidaritatea nu produce un atare efect, deoarece datoria solidară se divide prin moştenire. Din acest motiv, în cazul obligaţiilor cu mai mulţi debi- tori, creditorii care doresc să dobândească o mai mare siguranţă convin cu aceştia ca ei să se oblige solidar şi indivizibil; 2. (lato sensu) sunt indivizibile toate obligaţiile ce trebuie executate nefracţionat. în această accepţie, sfera conceptului în discuţie cuprinde atât obligaţiile indivizibile propriu-zise, în privinţa cărora cerinţa executării nefracţio-nate rezultă din natura prestaţiei sau din voinţa părţilor, cât şi orice alte obligaţii cu referire la care legea însăşi stabileşte o atare cerinţă, precum obligaţiile solidare şi cele in solidum. Indivizibilitatea produce efecte asemănătoare cu acelea datorate solidarităţii. Acestea se nuanţează însă după cum indivizibilitatea este activă (adică între creditori) sau pasivă (adică între debitori). De regulă, indivizibilitatea activă este naturală, fiind ocazionată de moartea titularului unei creanţe cu obiect indivizibil, creanţă care, prin efectul moştenirii, trece la succesorii creditorului decedat. Indivizibilitatea activă produce două efecte mai importante, şi anume: fiecare dintre creditori are dreptul să-i ceară debitorului executarea integrală a prestaţiei aferente obligaţiei indivizibile la care s-a îndatorat, iar debitorul se poate libera, plătind oricărui dintre creditori. La acestea se adaugă şi alte consecinţe complexe lor, precum: punerea în întârziere, ca şi întreruperea prescripţiei făcute doar de un singur creditor profită tuturor celorlalţi creditori. Datorită caracterului indivizibil al obligaţiei, niciunul 697 obligaţie indivizibilă dintre creditori nu poate face singur acte de dispoziţie în privinţa creanţei colective în întregul ei, cum sunt remiterea de datorie, darea în plată şi novaţia. Actele juridice de acest gen îndeplinite de un singur creditor nu sunt opozabile celorlalţi cocreditori; de aici consecinţa că şi debitorul continuă să rămână îndatorat la întreaga prestaţie, mai puţin partea creditorului ce a dispus de creanţa colectivă prin remitere de datorie, novaţie ori printr-un alt asemenea act de dispoziţie. Cât priveşte indivizibilitatea pasivă, această indivizibilitate generează, ca efect principal, posibilitatea constrângerii oricărui debitor la executarea integrală a prestaţiei ce formează obiectul obligaţiei indivizibile. Este ceea ce rezultă din dispoziţiile art. 1062 C. civ., care precizează că: „Fiecare din cei care au contractat împreună un debit nedivizibil este obligat pentru totalitate, cu toate că obligaţia nu este contractată solidar". Din economia art. 1065 C. civ. rezultă că debitorul acţionat în justiţie pentru plata întregii datorii are dreptul să ceară instanţei acordarea unui termen în vederea introducerii în proces a celorlalţi codebitori, pentru ca, alături de el, să fie condamnaţi şi aceştia la executarea obligaţiei indivizibile, prin aceeaşi hotărâre judecătorească. Textul precizează însă că o atare facultate nu se recunoaşte în favoarea debitorului chemat în judecată atunci când, prin specificul ei, o.i. poate fi executată numai de către acesta. într-o atare ipoteză, debitorul respectiv va fi obligat, prin hotărâre judecătorească, singur la executarea integrală a prestaţiei, legea recunoscând în favoarea lui un drept de regres împotriva celorlalţi codebitori. De un astfel de drept beneficiază şi debitorul, care, fiind acţionat în judecată singur şi având facultatea de a-i introduce în proces pe toţi code-bitorii, nu-şi valorifică această facultate, ci se complace în situaţia de a fi obligat la executare în justiţie numai el. De asemenea, poate promova acţiune în regres împotriva codebitorilor şi debitorul care a executat întreaga prestaţie care formează obiectul o.i. Dacă se face o paralelă între indivizibilitatea pasivă şi solidaritatea pasivă, se constată că între acestea nu există o identitate juridică, chiar dacă pot fi stabilite anumite similitudini. Astfel, în cazul indivizibilităţii pasive, introducerea în proces de către debitorul chemat în judecată şi a celorlalţi codebitori are ca efect obligarea tuturor acestora, prin aceeaşi hotărâre judecătorească, la executarea împreună a prestaţiei indivizibile datorate. Situaţia este însă diferită în cazul solidarităţii pasive, întrucât introducerea în proces de către debitorul pârât a celorlalţi codebitori produce, ca efect, naşterea dreptului său de a se întoarce împotriva lor pentru partea datorată de fiecare dintre ei [v. şi obligaţie di vizibil ăl. 698 obligaţie legală de întreţinere obligaţie în naturi, sintagmă ce desemnează în mod generic toate acele obligaţii civile care au ca obiect alte bunuri decât banii sau presupun îndeplinirea unei activităţi precum executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu. Se distinge prin următoarele trăsături specifice: a) obiectul ei poate consta în bunuri de gen, altele decât banii, în bunuri certe sau într-o anumită activitate a debitorului (concretizată în executarea unei lucrări sau în prestarea unui serviciu); b) calitatea de bunuri a lucrurilor susceptibile de a fi obiect al acestui gen de obligaţii le este intrinsecă, rezultată din natura lor; cât priveşte activitatea debitorului, esenţiale pentru caracterizarea sa sunt uneori calităţile personale ale acestuia, abilitatea şi priceperea lui profesională (în obligaţii intuitu personae), iar alteori, rezultatul concret pe care ea este aptă să-l producă (în cazul celorlalte obligaţii); c) bunurile în natură au o valoare intrinsecă, iar activitatea debitorului este creatoare de valoare prin muncă (manopera) pe care îndeplinirea sa o presupune în mod necesar; d) o.n. pot fi de a da, de a face, de a nu face; o.n, pot fi atât obligaţii de mijloace (de diligenţă sau prudenţă), cât şi obligaţii de rezultatei în cazul o.n. se poate pune problema executării necorespunzătoare a prestaţiei debitorului atunci când ea nu întruneşte parametri calitativi stipulaţi în contract; f) la aceste obligaţii, daunele-interese moratorii trebuie dovedite de către creditor şi se stabilesc de instanţa de judecată; g) de regulă, o.n. nu sunt susceptibile de executare silită în specificul lor, deoarece, în principiu, aducerea lor la îndeplinire se realizează prin fapta debitorului; ele pot fi executate pe cale silită numai prin echivalentul lor bănesc; h) de regulă, debitorul poate invoca exonerarea de răspundere pentru cauze străine ce nu-i sunt imputabile (ca forţa majoră sau cazul fortuit); i) de regulă, o.n. sunt invariabile la fluctuaţiile deprecierii monedei [v. şi obligaţie pecuniară]. obligaţie legală de întreţinere, 1. îndatorire stabilită prin lege în sarcina anumitor persoane de a presta întreţinere în beneficiul altor persoane în situaţiile şi în condiţiile prevăzute prin dispoziţii normative; 2. modalitate concretă (servicii prestate, bunuri puse la dispoziţie, sume de bani plătite periodic etc.) prin care se realizează această îndatorire. O.l.î. are ca obiect prestarea efectivă a întreţinerii în beneficiul persoanei întreţinute, îndeplinirea acestei obligaţii trebuie să se facă în măsura, cu mijloacele şi prin modalităţile impuse sau permise de starea concretă de nevoie a creditorului, precum şi în funcţie de posibilităţile materiale ale debitorului. Temeiul o.l.î. îl constituie îndatorirea de sprijin material şi moral care există între anumite persoane legate între ele prin relaţii de rudenie, de căsătorie sau de altă natură. Sub aspectul duratei, această obligaţie poate fi stabilită pe durată de timp 699 BC.U "M. EMINESCU" IAŞI obligaţie legală de întreţinere nedeterminată, ipoteză în care se consideră că are caracter permanent (este cazul când creditorul este o persoană incapabilă de muncă din cauza unei infirmităţi permanente) sau pe durată de timp determinată, ipoteză în care este considerată că are caracter temporar (este cazul când creditorul este minor). O.l.î. prezintă următoarele caractere juridice: a) are caracter personal. Acesta rezultă din faptul că îndatorirea de întreţinere există numai între anumite persoane şi este destinat exclusiv scopului asigurării mijloacelor de subzistenţă pentru cei îndreptăţiţi la întreţinere. în consecinţă, creanţa de întreţinere este insesizabilă (putând fi urmărită numai pentru datorii provenind din alimente, chirii sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor), este exceptată de la regula compensaţiei legale (dar poate forma obiectul unei compensaţii judiciare), este incesibilă şi, în principiu, netransmisibilă moştenitorilor (afară de cazul când are ca obiect întreţinerea unui minor în situaţiile anume prevăzute de lege); b) are caracter reciproc. Aceasta este regula, dar ea admite anumite excepţii, când obligaţia la care ne referim are caracter unilateral. O.l.î. este reciprocă între: soţ şi soţie; părinţi şi copiii majori; bunici şi nepoţi; străbunici şi strănepoţi; fraţi şi surori; adoptator şi rudele acestuia, pe de o parte, şi adoptat şi descendenţii săi, pe de altă parte. Prin excepţie de la regula reciprocităţii, o.l.î. are caracter unilateral în următoarele situaţii: obli- gaţia de întreţinere a soţului de rea-credinţă faţă de soţul de bună-credinţă (în cazul căsătoriei putative); obligaţia de întreţinere a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei, prin divorţ, faţă de celălalt soţ aflat în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă, după trecerea unui an de la desfacerea căsătoriei (art. 41 alin. ultim C. fam.), până la împlinirea unui an de la această dată, obligaţia fiind reciprocă; obligaţia de întreţinere a soţului divorţat şi recăsătorit faţă de celălalt soţ divorţat, dar necăsătorit (art. 41 alin. ultim. C. fam.); obligaţia de întreţinere a soţului care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ faţă de acel copil [art. 87 alin. (1) C. fam.]; obligaţia de întreţinere a persoanei care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, până la stabilirea unei măsuri de protecţie în condiţiile legii [art. 13 alin. (2) din Legea nr. 272/2004]; obligaţia de întreţinere a moştenitorilor persoanei obligate la întreţinerea unui minor sau care, fără a avea obligaţia legală, a prestat întreţinere faţă de acel minor (art. 96 C. fam.); obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul lor minor sau aflat în continuarea studiilor până la vârsta de cel mult 26 de ani; c) are caracter de obligaţie cu executare succesivă. Obligaţia se execută prin prestaţii succesive, de regulă lunare, deoarece este menită să satisfacă nevoile actuale ale creditorului ei, ce se ivesc zi de zi. De aici rezultă următoarele consecinţe: este interzisă prestarea ei 700 obligaţie legală de întreţinere anticipată sub forma unei sume globale pe care debitorul să o înmâneze creditorului întreţinerii, dar jurisprudenţa admite că pensia de întreţinere stabilită poate fi plătită anticipat pentru toată perioada prin consemnarea ei la C.E.C. în cazul în care unul dintre părinţi părăseşte definitiv ţara, stabilindu-se în străinătate. în principiu, întreţinerea se acordă de la data intentării acţiunii în justiţie. Ea poate fi însă acordată şi pentru trecut, în situaţia în care se face dovada că promovarea unei astfel de acţiuni a fost împiedicată de pârât; d) are caracter variabil în ce priveşte cuantumul ei. Stabilirea întinderii acestei obligaţii nu se face cu caracter definitiv pentru toată perioada existenţei sale, ci este susceptibilă de modificare pe parcurs, în funcţie de evoluţia nevoilor creditorului şi a posibilităţilor materiale ale debitorului, în raport de această evoluţie, pensia de întreţinere acordată iniţial poate fi majorată sau după caz redusă ulterior; e) are caracter divizibil, atât activ; cât şi pasiv. O.l.î. este divizibilă atât activ, cât şi pasiv, de vreme ce solidaritatea în sistemul Codului nostru civil nu se prezumă. Potrivit art. 92 C. fam., în situaţia în care mai multe persoane sunt îndreptăţite la întreţinere, în acelaşi timp, din partea aceluiaşi debitor, care nu o poate presta în favoarea tuturor, urmează ca instanţa să aprecieze în funcţie de nevoile fiecăreia dintre acestea şi să decidă fie ca întreţinerea să se presteze numai unuia dintre ei, fie ca întreţinerea să se împartă între unele sau între toate persoanele îndreptăţite să o pretindă. Cu referire la solidaritatea pasivă, art. 90 alin. (1) C. fam. dispune că în situaţia în care mai multe persoane sunt obligate să întreţină aceeaşi persoană, ele vor contribui la plata întreţinerii, fiecare proporţional cu mijloacele sale. Principiul divizibilităţii o.l.î. admite două excepţii când operează solidaritatea în privinţa acestei obligaţii, şi anume: în caz de urgenţă, părintele îndreptăţit la întreţinere poate porni acţiune împotriva oricăruia dintre copiii săi, urmând ca cel care plăteşte întreţinerea să se întoarcă împotriva celorlalţi obligaţi pentru plata pe care fiecare dintre ei era îndatorat să o facă [art. 90 alin. (2) C. fam.]; moştenitorii persoanei obligate la întreţinerea unui minor sau care a prestat întreţinere benevolă acestuia sunt obligaţi solidar faţă de acel copil [art. 96 alin. (2) C. fam.]. Regula divizibilităţii o.l.î. admite şi o excepţie când această obligaţie este in solidum. Este vorba de obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori, ipoteză în care acel copil are dreptul să ceară de la fiecare din părinţi întreaga întreţinere, urmând ca părintele solicitat să se îndrepte împotriva celuilalt părinte, pentru a recupera ceea ce a plătit în locul acestuia, drept ce izvorăşte din principiul egalităţii dintre părinţi în îndeplinirea o.l.î. faţă de copiii lor; f) este imperativ prevăzută de lege. Categoriile de persoane între care există 701 obligaţie legală de întreţinere 0.1.î., precum şi ordinea în care aceste persoane datorează întreţinerea sunt stabilite prin dispoziţii imperative ale legii. Tot astfel, legiuitorul a stabilit condiţiile în care funcţionează o.l.î., precum şi limitele între care aceasta poate deveni operantă. Dat fiind caracterul imperativ al dispoziţiilor normative referitoare la o.l.î., părţile raportului juridic de întreţinere nu pot suprima această obligaţie şi nici să-i restrângă domeniul de aplicare, în consecinţă, în principiu nu sunt valabile convenţiile şi actele unilaterale de renunţare definitivă pe viitor la dreptul de întreţinere în întregime sau numai în parte, decât dacă sunt încuviinţate de instanţa de judecată. S-a considerat, totuşi, valabilă convenţia prin care părinţii au stabilit de comun acord contribuţia fiecăruia la cheltuielile impuse de creşterea şi educarea copilului minor. Titularul dreptului la întreţinere are libertatea de a-şi valorifica acest drept sau de a manifesta pasivitate în ce priveşte exercitarea lui. Sunt reglementate următoarele categorii de o.l.î.: 1. obligaţia de întreţinere între soţi, care este parte integrantă a obligaţiei soţilor de a suporta cheltuielile căsniciei; ea implică şi unele cauze de incapacitate de a muncii, cum este starea de graviditate a soţiei ori faptul că unul dintre soţi este ocupat cu îngrijirea copiilor; 2. obligaţia de întreţinere între foştii soţi, care prezintă următoarele caracteristici: a) incapacitatea de muncă a fostului soţ care pretinde întreţinere trebuie să fi survenit înainte de căsătorie, în timpul căsătoriei sau în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă în această ultimă situaţie numai dacă incapacitatea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria; b) pensia de întreţinere se poate stabili până la o treime din venitul net al fostului soţ obligat la plata ei; c) fostul soţ vinovat de desfacerea căsătoriei este îndreptăţit la întreţinere numai un timp de un an de la desfacerea ei; 3. obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori în cadrul ocrotirii părinteşti, care are caracter distinct faţă de obligaţia de întreţinere reciprocă cu caracter general între părinţi şi copii prevăzută de art. 86 alin. (1) C. fam.; obiectul său este mai larg, deoarece include, pe lângă cheltuielile necesare traiului, şi pe acelea necesare creşterii, educării, învăţăturii şi pregătirii profesionale a copiilor; 4. obligaţia de întreţinere a persoanei care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar; până la stabilirea unei măsuri de protecţie în condiţiile legii, care are caracter unilateral, deoarece incumbă persoanei care a luat un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, până la stabilirea unei măsuri de protecţie în condiţiile legii; 5. obligaţia de întreţinere între copilul vitreg şi părintele vitreg, care se naşte în persoana părintelui vitreg care a contribuit la întreţinerea copilului vitreg, numai dacă acesta este minor, iar părinţii lui fireşti sunt morţi, dispăruţi sau în nevoie; 6. obligaţia de întreţinere ce revine moştenitorilor 702 obligaţie legală de întreţinere persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui copil sau care i-a prestat acestuia întreţinere benevolă, dacă acel copil este minor, iar părinţii săi fireşti sunt morţi, dispăruţi sau în nevoie. Ordinea în care se acordă întreţinerea este, potrivit legii, următoarea: soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi; descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului; dacă sunt mai mulţi ascendenţi sau mai mulţi descendenţi, cel în grad apropiat datorează prioritar întreţinere faţă de cel în grad mai îndepărtat; adoptatorul este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti ai copilului minor; fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor. Ordinea în care se datorează la întreţinere între celelalte persoane prevăzute de lege este următoarea: între foştii soţi a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorţ, întreţinerea se datorează în aceeaşi ordine ca între soţi; între soţii a căror căsătorie a fost desfiinţată, întreţinerea se datorează în aceeaşi ordine ca între soţii divorţaţi; persoana care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, până la stabilirea unei măsuri de protecţie în condiţiile legii, datorează întreţinere copilului minor după obligaţia părinţilor lui fireşti; soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ pe timpul cât a fost minor datorează întreţinere după părinţii fireşti ai acelui copil; adoptatorul nu datorează întreţinere adoptatului în cazul desfacerii adopţiei; moşteni- torii celui care a fost obligat la întreţinerea unui copil sau care a prestat întreţinere benevolă faţă de copil datorează întreţinere cu titlu subsidiar faţă de obligaţia ce incumbă părinţilor fireşti ai acelui copil. Condiţiile necesare pentru existenţa o.l.î. rezultă din prevederile art. 86 C. fam., potrivit căruia „are dreptul la întreţinere numai acela care se află în nevoie, neavând putinţa unui câştig din muncă, din cauza incapacităţii de a munci", precum şi din dispoziţiile art. 94 C. fam., conform cărora întreţinerea se datorează potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care o datorează. Din cele două prevederi legale coroborate rezultă că creditorul întreţinerii trebuie să cumuleze două condiţii, şi anume: starea de nevoie şi incapacitatea de a munci, iar debitorul acestei obligaţii trebuie, la rândul lui, să îndeplinească alte două condiţii, respectiv să aibă mijloace materiale şi să nu existe o altă persoană obligată la întreţinere înaintea sa potrivit ordinii stabilite prin lege. Legea nu stabileşte data de la care se datorează întreţinerea, dar doctrina şi jurisprudenţa au statuat că aceasta se datorează da la data naşterii o.l.î., adică de la data întrunirii cumulative a condiţiilor de existenţă a acesteia. întreţinerea poate consta într-o sumă de bani numită pensie de întreţinere, într-o cantitate de bunuri în natură sau atât în bani, cât şi în bunuri în natură. Cuantumul întreţinerii, ca şi obiectul acesteia (o sumă de bani, 703 obligaţie legală de întreţinere o cantitate de bunuri în natură sau bani şi bunuri în natură) se determină de către instanţă în fiecare caz în parte, iar cuantumul ei se stabileşte, la modul concret, conform criteriilor legale prevăzute de art. 94 C. fam.: întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti; când întreţinerea este datorată de părinte sau de adoptator, ea se stabileşte până la o pătrime din câştigul sau din munca pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii. La determinarea cuantumului întreţinerii sunt luate în considerare veniturile ambilor părinţi pentru aprecierea nevoilor minorului. învoiala părinţilor cu privire la contribuţia de întreţinere este valabilă dacă nu nesocoteşte drepturile copilului. La determinarea mediei veniturilor se ţine seama de media acestora pe ultimele 6 luni. în cazul întreţinerii datorate de foştii soţi, ea poate fi stabilită [conform art. 41 alin. (3) C. fam.] până la o treime din venitul net din muncă al soţului obligat la plata ei. Instanţa judecătorească va putea mări sau micşora obligaţia de întreţinere sau dispune încetarea ei în raport cu modificările intervenite în mijloacele celui care datorează întreţinerea sau nevoia celui ce o primeşte. Cuantumul întreţinerii poate fi modificat atât atunci când întreţinerea s-a stabilit de către instanţa de judecată, cât şi atunci când întreţinerea s-a stabilit prin acordul de voinţă al părinţilor. Majorarea cererii de întreţinere se acordă de la data cererii de chemare în judecată sau de la data formulării unei astfel de cereri în cadrul procesului; uneori, poate fi acordată chiar şi pentru trecut. Reducerea sau încetarea o.l.î. are loc de la data ivirii cauzei care a justificat admiterea cererii. Modificarea cuantumului întreţinerii poate fi determinată şi de creşterea numărului persoanelor cărora acelaşi debitor le datorează întreţinere. Cât priveşte sistarea întreţinerii, aceasta poate fi dispusă atunci când creditorul întreţinerii nu se mai află în nevoie, dar şi atunci când debitorul nu mai are mijloacele materiale necesare pentru plata ei. Executarea o.l.î. poate avea loc fie în natură (când obiectul întreţinerii constă în alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, îngrijirea sănătăţii), fie prin echivalent (când obiectul întreţinerii constă într-o sumă de bani). Este posibil să se stabilească şi un sistem mixt de executare a acestei obligaţii, prevăzându-se ca ea să fie parţial executată în natură şi parţial executată în bani. O.l.î. se execută succesiv prin prestaţii periodice, pe această cale fiind asigurată satisfacerea nevoilor cu caracter permanent ale creditorului. De asemenea, este posibil ca executarea să aibă loc şi sub forma plăţii unei sume globale, dar numai cu condiţia să existe certitudinea că nu sunt lezate interesele creditorului. Potrivit art. 95 C. fam., o.l.î. se stinge prin moartea debitorului sau a creditorului. Doctrina admite însă, pe lângă aceste 704 obligaţie naturală împrejurări, şi următoarele cazuri de stingere a o.l.î.: desfiinţarea, desfacerea sau încetarea căsătoriei; recăsătorirea fostului soţ creditor al întreţinerii; nulitatea şi desfacerea adopţiei; dispariţia stării de nevoie a celui îndreptăţit la întreţinere; expirarea termenului pentru care obligaţia de întreţinere a fost stabilită de lege; executarea obligaţiei ca modalitate de stingere a obligaţiilor prevăzută de dreptul comun. De asemenea, o.l.î. se stinge şi atunci când dispare una dintre condiţiile speciale prevăzute de lege pentru existenţa ei: împlinirea vârstei majoratului de către creditorul minor, obligaţia de întreţinere a soţului care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ încetează când acesta devine major sau dacă părinţii lui fireşti reapar sau nu mai sunt în nevoie; obligaţia moştenitorului la întreţinerea copilului faţă de care autorul său a fost obligat la întreţinere încetează când acesta devine major; obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi încetează prin recăsătorirea creditorului întreţinerii; obligaţia de întreţinere a copilului major aflat în continuarea studiilor încetează la terminarea studiilor sau a împlinirii vârstei de 26 de ani. obligaţie naturală, sintagmă ce desemnează în mod generic obligaţiile lipsite de sancţiune, creditorul neavând la îndemână niciun mijloc de constrângere pentru a-l obliga pe debitor să-şi execute obligaţia, dacă acesta nu o face voluntar. Lipsirea o.n. de sancţiune sau mai exact de o acţiune în justiţie care să le confere certitudinea aducerii la îndeplinire nu are însă semnificaţia pierderii de către acestea a oricărei valori juridice. Obligaţiile de acest gen sunt lipsite doar aparent de valoare juridică, deoarece în ipoteza în care debitorul unei asemenea obligaţii execută de bunăvoie prestaţia datorată, el nu poate cere restituirea a ceea ce a plătit cu titlu de executare a obligaţiei. O.n. îşi trage sorgintea din vechiul drept roman, unde iniţial ele au fost cunoscute cu referire la contractele încheiate de sclavi, iar ulterior recunoaşterea lor a fost extinsă şi în ce priveşte obligaţiile contractate de incapabili. Codul civil român nu conţine o reglementare expresă a obligaţiilor naturale, dar recunoaşte implicit existenţa lor. Astfel, potrivit art. 1092 alin. (2), „repetiţiunea nu este admisă in privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bunăvoie". Consacrând inadmisibilitatea repe-tiţiunii plăţii voluntar făcute de către debitor în executarea unei obligaţii nedatorate, împrejurarea îndreptăţeşte concluzia potrivit căreia o.n. trebuie privite ca realităţi cvasijuridice; ele presupun existenţa unei datorii lipsite formal de legitimare juridică, dar care în substanţa sa păstrează, totuşi, anumite valenţe juridice originare. Pe această logică, textul citat declară plata benevolă a unei asemenea operaţii nerepetibilă, deci valabil făcută. O.n., prin specificul ei, nu se include în sfera 705 obligaţie naturală obligaţiilor civile propriu-zise, dar ele nu pot fi incluse nici în sfera obligaţiilor pur morale, cu toate că lipsirea lor de sancţiune juridică le conferă un caracter preponderent moral. O.n. se distinge de obligaţia pur morală prin cauza ce stă la baza ei şi care este întotdeauna juridică, susceptibilă să creeze în beneficiul unei persoane un drept la o prestaţie determinată, iar în sarcina altei persoane o îndatorire corelativă acelui drept. Raţional şi legitim, aducerea la îndeplinire a prestaţiei respective s-ar putea preta la o constrângere exterioară, dar legiuitorul a apreciat că nu este totuşi cazul să admită aşa ceva. Fiind lipsită de sancţiune juridică, o.n., graţie cauzei juridice pe care se fondează, nu rămâne totuşi complet indiferentă dreptului; ea are o existenţă cvasijudiciară, ce o situează, deopotrivă, în exteriorul domeniului obligaţiilor civile nule pentru motive străine de ordine publică, precum şi cel al obligaţiilor civile degenerate, cum sunt cele contractate de un incapabil sau cele paralizate prin efectul prescripţiei extinctive sau prin orice altă decădere din drepturi. Mecanismul o.n. îşi găseşte o explicaţie plauzibilă pe plan procedural. Aici, distincţia dintre acest gen de obligaţii şi obligaţiile civile propriu-zise poate fi sugestiv exprimată într-o formulă cu tentă matematică, care, redând modul particular de realizare a unora şi a celorlalte, evidenţiază, implicit, specificul propriu al fiecăreia dintre ele: creanţă civilă = drept + acţiune; creanţă naturală = drept - acţiune. Explicaţia nu este totuşi suficientă, deoarece există drepturi lipsite de acţiune care nu au corespondent în vreo obligaţie naturală. în această situaţie se află, bunăoară, dreptul corelativ obligaţiei nudului proprietar de a efectua marile reparaţii ale imobilului dat în uzufruct, reglementată prin art. 545 C. civ. Intr-adevăr, uzu-fructuarul poate pretinde nudului proprietar să-şi îndeplinească obligaţia legală menţionată, dar această facultate nu o poate pune în valoare prin intermediul justiţiei, de vreme ce niciun alt text de lege nu reglementează mijlocul juridic (mai exact acţiunea) la care ar trebui să recurgă într-un atare scop. Tot astfel, nici dreptul corelativ obligaţiei asiguratului privind plata primelor de asigurare aferente unei asigurări pe viaţă (prin natura sa, facultativă) nu poate fi valorificat pe calea unei acţiuni în justiţie; dacă asiguratul refuză la un moment dat plata în continuare a acestor prime, asigurătorul nu are niciun mijloc de constrângere împotriva sa, spre a-l determina să-şi îndeplinească îndatorirea respectivă. Sancţiunea nu este de esenţa dreptului, ci numai de natura lui. De aceea, nu pare iraţional ca un creditor să aibă un drept care să nu implice, în mod necesar, posibilitatea valorificării lui prin constrângere. Fireşte, această constatare nu contrazice regula deja enunţată, potrivit căreia unul din elementele specifice ale obligaţiei civile este sancţiunea asociată ei; o.n. se înfăţişează ca o obligaţie civilă 706 obligaţie negativă de a nu face corelativă unui drept de creanţă aflată într-o situaţie incertă, dat fiind că executarea sa este strict independentă de voinţa debitorului. Ne aflăm în prezenţa unei obligaţii civile sub condiţie pur potestativă din partea debitorului. Actul prin care debitorul vitalizează această obligaţie - deşi se materializează în faptul executării ei - poate fi analizat ca fiind un act juridic, mai exact spus, ca un act juridic unilateral apt să producă efecte juridice. Executarea o.n. este un act apropiat de donaţie, dar care rămâne, totuşi, sensibil diferit sub multiple aspecte de aceasta, precum: cauza şi natura juridică, condiţiile de formă şi de fond etc. Promisiunea de executare a unei o.n. implică, în mod necesar, recunoaşterea dreptului corelativ respectivei obligaţii. Dar o asemenea recunoaştere nu adaugă valenţe suplimentare acelui drept, punerea lui în valoare pe calea justiţiei rămânând în continuare nerealizabilă. Articolul 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă menţionează, printre cauzele de întrerupere a prescripţiei, „recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia". Dar referinţa textului la prescripţia neîmplinită este prea evidentă, pentru ca acesta, printr-o interpretare largă, să poată fi extins la prescripţia împlinită. Pe de altă parte, este raţional să se admită că numai o prescripţie aflată în curs poate fi întreruptă, nu şi o prescripţie de a executa o o.n.; deşi comportă, prin ea însăşi, o recunoaştere a dreptului corelativ acestei obligaţii, principial nu poate converti acea obligaţie într-o obligaţie civilă propriu-zisă, susceptibilă de executare, la nevoie, pe cale silită. Excepţie face doar ipoteza în care promisiunea a fost astfel făcută încât i se poate atribui semnificaţia de act valabil, creator al unei obligaţii noi, identice cu o.n. preexistentă. în acest caz, efectul promisiunii este naşterea unei obligaţii distincte de cea a cărei executare se promite, iar nu atribuirea de eficienţă juridică vechii obligaţii, a cărei natură nu poate fi schimbată. Au caracter de o.n. următoarele: obligaţiile degenerate şi obligaţiile imperfecte [v. şi obligaţie degenerată; obligaţie imperfecta]. obligaţie negativă, denumire generică dată obligaţiilor care presupun o abstenţiune a debitorului, o abţinere a lui de la manifestarea pozitivă la care era îndreptăţit dacă nu şi-ar fi asumat o asemenea obligaţie. Fac parte din această grupă numai obligaţiile de a nu face [v. şi obligaţie pozitivă]. obligaţie negativă de a nu face corelativă unui drept de creanţă, obligaţie civilă ce dă expresie îndatorii debitorului dintr-un raport juridic de a se abţine de la săvârşirea uneia sau mai multor acte sau fapte determinate. Aparent, această obligaţie are un conţinut similar obligaţiei negative generale de a nu stânjeni exercitarea drepturilor subiective ale altora şi obligaţiei negative de a nu stânjeni exerci- 707 obligaţie negativă generală tarea drepturilor civile absolute. în substanţa sa însă, această obligaţie se deosebeşte de cele două obligaţii menţionate, prin aceea că în cazul ei subiectul pasiv este determinat ab initio în persoana debitorului, precum şi în conţinut, care este şi el prezent ab initio, fiind concretizat în abţinerea debitorului de la săvârşirea unor fapte permise de lege [v. şi obligaţie negativă generală de a nu stânjeni exercitarea drepturilor subiective ale altora; obligaţie negativă de a nu stânjeni exercitarea drepturilor civile absolute]. obligaţie negativă generală, v. obligaţie de a nu stânjeni exercitarea drepturilor civile absolute. obligaţie negativă generală de a nu stânjeni exercitarea drepturilor subiective ale altora, îndatorire ce revine oricărui subiect de drept şi care presupune abţinerea de la săvârşirea oricăror acte de conduită (acţiuni sau inacţiuni) de natură să împiedice ori să îngrădească exercitarea drepturilor subiective de către un alt subiect de drept. Conceptul de „drept subiectiv" evocă, prin el însuşi, apartenenţa lui la o persoană şi, totodată, ideea opozabilităţii sale faţă de celelalte persoane sau, mai exact, faţă de orice altă persoană decât cea căreia îi aparţine. Respectarea oricărui drept subiectiv constituie o cerinţă indispensabilă pentru exercitarea lui. Această cerinţă se regăseşte, pe plan juridic, în îndatorirea negativă generală ce incumbă oricărei persoane, alta decât titulara dreptului respectiv, de a nu face sau de a nu întreprinde nimic de natură să stânjenească ori să împiedice punerea în valoare a prerogativelor aferente acelui drept. O atare îndatorire este corelativă tuturor drepturilor subiective juridi-ceşte recunoscute şi ocrotite. Recunoaşterea şi ocrotirea prin lege a drepturilor subiective, indiferent de orice posibilă grupare şi ierarhizare a lor pe baza unor criterii susceptibile de a fi luate în considerare, conferă acestora eficienţă şi valoare juridică. Impactul legii asupra drepturilor subiective comportă, totodată, în mod necesar, instituirea obligaţiei generale subînţelese de a nu săvârşi acte sau fapte de natură să stânjenească ori să împiedice exerciţiul unor asemenea drepturi. Această obligaţie negativă este, la rândul ei, un reflex al obligaţiei generale de a respecta drepturile subiective ale altora, care, prin specificul ei, comportă nu numai o atitudine pasivă (concretizată în abţinerea de a săvârşi un anumit gen de acte sau fapte de conduită), ci uneori şi o atitudine activă (materializată printr-o anume acţiune sau manifestare pozitivă ce trebuie săvârşită). Existenţa unei asemenea obligaţii are şi semnificaţia că lato sensu, toate drepturile subiective sunt opozabile tuturor. în acest sens, şi drepturile civile, fie patrimoniale reale şi de creanţă, fie nepatrimoniale, sunt opozabile erga omnes. Această obligaţie corelativă drepturilor patrimoniale se manifestă, indiferent după cum acestea sunt 708 obligaţie netransmisibilă drepturi reale sau drepturi de creanţă. Astfel, în cazul celor dintâi ea se concretizează pe fondul situaţiei juridice obiective aferente lor, care se raportează la atributele respective; în ipoteza drepturilor de creanţă, obligaţia la care ne referim se defineşte prin prisma situaţiei juridice subiectivizate, specifică acestora, raportată la prestaţii: debitorul trebuie să îndeplinească prestaţia datorată creditorului, care trebuie să o primească, iar persoanele nedeterminate trebuie să se abţină de la orice act de conduită susceptibil să împiedice exercitarea prestaţiei. obligaţie negativă de a nu stânjeni exercitarea drepturilor civile absolute, obligaţie subsumată conţinutului obligaţiei negative generale de a nu stânjeni exercitarea drepturilor subiective ale altora, fiind o aplicare a ei la drepturile civile absolute. A fost formulată în doctrina juridică numai cu referire la două grupe de drepturi civile, şi anume: drepturile nepatrimoniale şi drepturile patrimoniale reale; împrejurarea este explicabilă prin aceea că dintre drepturile civile numai cele personale nepatrimoniale şi cele reale sunt opozabile erga omnes. Când se referă la drepturile personale nepatrimoniale, ea vizează raporturile juridice care se stabilesc între persoane şi au ca obiect atribute ce ţin de prezenţa individului uman în viaţa socială şi de participarea lui, ca entitate biologică, la viaţa de relaţie. Sunt atribute indisolubil legate de identitatea, viaţa, sănătatea, demnitatea şi onoarea persoanei, care se impun de la sine respectului tuturor participanţilor la raporturile sociale. Atunci când însă ele se referă la drepturile reale, obligaţia analizată constituie un reflex firesc al raporturilor juridice care se stabilesc între persoane cu privire la lucruri, raporturi generate eo ipso de astfel de drepturi. Doctrina juridică a numit-o, în această ipoteză, obligaţie negativă generală sau obligaţie pasivă universală. Spre deosebire de raporturile juridice aferente drepturilor de creanţă şi care intervin între un creditor determinat şi un debitor determinat, cele specifice drepturilor reale se stabilesc între titularul dreptului, ca subiect activ determinat, şi toate celelalte persoane, în calitate de subiecţi pasivi determinaţi, determinarea acestui din urmă subiect făcându-se numai în ipoteza încălcării dreptului real, în persoana celui care a săvârşit încălcarea [v. şi obligaţie negativă generală de a nu stânjeni exercitarea drepturilor subiective ale a/fora]. obligaţie netransmisibilă, obligaţie în cazul căreia nu pot fi înlocuiţi, pe parcursul existenţei sale, subiecţii raportului juridic obligaţional. Acest gen de obligaţii constituie o excepţie de la regula transmisibilităţii obligaţiilor, consacrată de Codul civil român. Au caracter de o.n. obligaţiile izvorând din contractele intuitu personae. Asemenea obligaţii se stabilesc 709 obligaţie opozabilă terţilor între creditor şi debitor, prin excelenţă, în baza consideraţiei pe care cel dintâi o are cu privire la persoana celui de-al doilea. Aşa fiind, moartea debitorului antrenează eo ipso stingerea obligaţiei sale, aceasta neputând trece la moştenitorii lui, prin succesiune [v. şi obligaţie transmisibilă]. obligaţie opozabili terţilor, v. obligaţie scriptae in rem. obligaţie pasivi universali, v. obligaţie negativă de a nu stânjeni exercitarea drepturilor civile absolute. obligaţie pecuniari, obligaţia ce are ca obiect o sumă de bani. Prezintă o importanţă practică deosebită, deoarece se află la baza creditului, care, la rândul lui, constituie un instrument indispensabil pentru înfăptuirea circulaţiei mărfurilor şi chiar pentru realizarea producţiei de mărfuri. Existenţa obiectivă a producţiei de mărfuri comportă în mod nemijlocit existenţa banilor. Dedublarea produsului muncii în marfă şi bani este o lege a exprimării produsului de marfă. Banii îndeplinesc rolul de valoare de schimb sau de echivalent valoric al tuturor mărfurilor. Ei sunt o marfă deosebită, care a căpătat şi o valoare de întrebuinţare specifică, aceea de a fi echivalent general al celorlalte mărfuri. Toate mărfurile se schimbă între ele prin intermediul banilor, îşi exprimă valoarea în bani, iar expresia bănească a valorii se numeşte preţ. O.p. prezintă următoarele trăsături specifice: a) au ca obiect o sumă de bani; b) sunt în exclusivitate obligaţii de a da; c) sunt, prin excelenţă, obligaţii de rezultat; d) întrucât o.p. sunt susceptibile de executare numai prin semne monetare emise de stat, în cazul lor nu se poate pune nici problema execu-tării defectuoase a acesteia (a prestaţiei) şi nici a imposibilităţii de executare; e) în cazul o.p., creditorul nu trebuie să dobândească daune-interese (moratorii sau de întârziere) la care este îndatorat debitorul pentru repararea prejudiciului suferit de el ca urmare a executării cu întârziere ori a neexecutării de către acesta din urmă a prestaţiei sale, deoarece stabilirea lor se face anticipat fie de către părţi, sub forma clauzei penale, fie de către instanţă, sub forma dobânzii legale; f) mas-cându-se ca obligaţii în bani, o.p. trebuie executate, chiar fără concursul debitorului; g) la o.p. debitorul nu se poate exonera de obligaţia propriu-zisă, invocând o clauză de exonerare de răspundere; în această materie, asemenea cauze sunt, într-adevăr, ineficiente, neinvocabile; h) în fine, obligaţiile pecuniare, fiind exprimate în sume de bani, sunt înrâurite de fluctuaţiile monetare, ceea ce creează, deopotrivă, probleme de ordin economic şi de ordin juridic. Această particularitate a lor este ignorată de Codul nostru civil, care, aidoma celorlalte coduri civile europene elaborate în secolul al XlX-lea, consacră nominalismul monetar, principiu care dă expresie stabilităţii monetare ce 710 obligaţie pecuniară caracterizează economia din numeroase ţări ale Europei la mijlocul acelui secol. Potrivit nominalismului monetar, puterea la plată a banilor rămâne neschimbată în o.p., chiar dacă puterea lor de cumpărare a suferit modificări de la data naşterii unor asemenea obligaţii până la data scadenţei; ca urmare, debitorul este dator să plătească numai suma nominalizată în obligaţii, iar creditorul, la rândul lui, este îndatorat să primească respectiva sumă, neputând pretinde mai mult. Consacrarea legislativă a acestui principiu reflectă, pe plan juridic, concepţia economiştilor vremii, care considerau stabilitatea monetară ca fiind absolută şi permanentă. Textul ce dă forţă juridică nominalismului monetar în legislaţia noastră este art. 1578 C. civ., care dispune: „Obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat să restituie această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii". Deşi această dispoziţie legală se referă în mod special numai la obligaţia izvorâtă din contractul de împrumut a unei sume de bani, nominalismul monetar a fost imaginat de legiuitor ca un principiu de generală aplicare în materia o.p. Orientarea de principiu a jurisprudenţei cu privire la evaluarea prejudiciului supus reparaţiei nu se conformează nominalismului monetar, care, în prezent, pare să fie depăşit de realităţile economice şi juridice din ţara noastră. S-a decis constant în ultima vreme că pentru a se realiza o justă şi integrală despăgubire în cazul sustragerii unor bunuri, trebuie să se ţină seama de preţurile existente la data când se pronunţă hotărârea, deoarece, dacă s-ar lua în considerare preţurile de la data la care s-a produs prejudiciul, despăgubirea ar putea fi mai mică sau ar putea eventual depăşi valoarea prejudiciului suferit. Acest mod de evaluare a pagubei este, de altfel, în concordanţă şi cu caracterul constitutiv de drepturi al unei asemenea hotărâri judecătoreşti. Potrivit acestei reguli, care este de generală aplicare, indiferent dacă fapta păgubitoare are caracter penal sau civil, preţul în vigoare la data producerii prejudiciului prezintă interes numai atunci când paguba a fost cauzată printr-o infracţiune şi doar sub aspectul încadrării juridice a faptei respective. în schimb, întinderea obligaţiei de despăgubire se determină în raport de bunurile obiect al infracţiunii, ţinându-se seama de preţul lor la data pronunţării hotărârii de condamnare a infractorului. Raţiunea acestei distincţii rezidă în diferenţele ce există între specificul şi finalitatea răspunderii penale, pe de o parte, şi specificul şi finalitatea răspunderii civile, pe de altă parte. O.p. izvorâte din raporturile juridice de comerţ internaţional sunt supuse 46. 711 obligaţie pozitivă unor riscuri majore, care decurg, pe de o parte, din fluctuaţia monetară, iar pe de altă parte, din instabilitatea preţurilor, mai cu seamă din escaladarea lor. Pentru contracararea acestor riscuri, partenerii contractuali inserează, de regulă, în contract, clauze asigurătorii ce urmăresc consolidarea valutară şi prevenirea consecinţelor creşterii preţurilor. Consecinţele prejudicia-bile pentru echilibrul contractual, datorate scăderii sau majorării preţului mărfii, serviciilor sau manoperei în perioada dintre data contractării şi data executării obligaţiilor decurgând din contract, pot fi neutralizate şi prin adoptarea de către părţi a unui etalon independent de valuta de plată convenită de ele. Acest procedeu se numeşte indexare. în fine, în contractele de comerţ internaţional se mai folosesc şi clauze de postcalculare a preţului. Potrivit Codului civil român, clauzele monetare sunt interzise în contractele civile, iar în condiţiile inflaţiei nestăpânite şi a deprecierii permanente a monedei naţionale, faţă de monedele ţărilor cu economie industrială dezvoltată, aplicarea principiului nominalismului monetar trebuie considerată anacronică, contraproductivă. Jurisprudenţă s-a orientat concret, procedând la actualizarea permanentă cu indicele de inflaţie a o.p. [v. şi obligaţie în natură]. obligaţie pozitivă, denumire dată obligaţiilor care presupun o prestaţie, o manifestare pozitivă din partea debitorului. Fac parte din această grupă obligaţiile de a da şi cele de a face [v. şi obligaţie negativă]. obligaţie principală, sintagmă ce desemnează obligaţia care are valoare şi existenţă juridică de sine stătătoare. Soarta juridică a o.p. determină soarta juridică a obligaţiei accesorii, în virtutea raportului de dependenţă în care această din urmă obligaţie se află faţă de cea dintâi: validitatea obligaţiei accesorii se apreciază, în primul rând, în funcţie de elementele proprii ale acesteia, dar şi în funcţie de validitatea o.p. Desfiinţarea sau stingerea o.p. atrage de plin drept încetarea obligaţiei accesorii. Naşterea o.p. determină şi legitimează naşterea obligaţiei accesorii, această din urmă obligaţie îndeplinind rolul de garanţie a executării celei dintâi. obligaţie propter rem, v. obligaţie reală de a face. obligaţie reală de a face, obligaţie de a face care apare ca accesoriu al unui drept real a cărui soartă juridică o urmează. Aceste obligaţii decurg din stăpânirea unor bunuri, se referă numai la felul cum trebuie să se execute stăpânirea acestor bunuri (motiv pentru care mai sunt numite şi sarcini reale) şi se transmit împreună cu bunurile respective. Pot fi create fie prin lege, fie prin voinţa părţilor. De pilă, art. 74 din Legea nr. 18/1991, republicată, dispune că: „Toţi deţinătorii de terenuri agricole sunt obligaţi să asigure cultivarea acestora şi protecţia solului". Legiuitorul instituie pe această cale, în sarcina 712 obligaţie reală de a face tuturor deţinătorilor de terenuri -indiferent dacă ei sunt proprietari, titulari ai unor drepturi reale principale (de folosinţă sau de uzufruct) ori simpli stăpânitori de fapt (posesori sau detentori) - obligaţia reală de a face având ca obiect efectuarea tuturor lucrărilor necesare pentru conservarea şi amenajarea solului. Suntem deci în prezenţa unei obligaţii legale, care, datorită finalităţii în vederea căreia a fost instituită, se transmite la dobânditorii subsecvenţi ai terenurilor, transmiterea ei nefiind dependentă de îndeplinirea formalităţii de publicitate prin transcriere sau intabulare. Potrivit art. 620 alin. (1) C. civ., proprietarii sunt liberi să stabilească pe proprietăţile lor sau în folosul proprietăţilor lor „orice servitute vor găsi de cuviinţă, pe cât timp aceste servituţi nu vor impune persoanei proprietarului fondului servient (adică supus servituţii) obligaţia unui fapt personal, şi pe cât timp aceste servituţi nu vor fi contrare ordinii publice". Din economia acestui text rezultă că posibilitatea constituirii prin fapta omului a unei servituţi este condiţionată de împrejurarea ca servitutea respectivă să greveze un fond (adică un imobil) şi să fie în folosul altui fond. De aici, consecinţa că obligaţia asumată de proprietarul fondului aservit, prin convenţia de constituire a unei servituţi de trecere, de a efectua lucrările necesare pentru exercitarea servituţii este, ca natură, o obligaţie reală de a face care se transmite la toţi dobânditorii subsecvenţi ai acelui fond. Transmiterea obligaţiei nu este condiţionată de îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară; ea operează ipso facto prin intrarea fondului aservit în posesia altei persoane. în literatura juridică nu există un consens cu privire la faptul că obligaţiile reale de a face se subsumează conceptului de obligaţie civilă sau nu. Unii autori le consideră o clasă hibridă de obligaţii, argumentând că obligaţiile reale de a face constau în sarcini ce incumbă unor titulari de drepturi reale. Asemenea obligaţii nu comportă existenţa unui debitor şi a unui creditor; or, conceptul de obligaţie presupune că o persoană, debitorul, trebuie să execute o prestaţie în favoarea altei persoane, creditorul. Alţi autori sunt de părere că obligaţiile reale de a face îşi au originea în dreptul roman, având corespondent în aşa-numita obligatio rei. în dreptul civil actual, ele dau expresie unui concept inadecvat, de natură să mascheze existenţa unei grupe aparte de drepturi reale, drepturile reale in faciendo, care, prin specificul lor, comportă pentru titulari îndeplinirea unor obligaţii reale de a face. Niciuna dintre opiniile arătate n-a reuşit însă să se impună. A triumfat punctul de vedere potrivit căruia obligaţiile reale de a face constituie o grupă distinctă - aşa-numita grupă a obligaţiilor intermediare - care se situează între drepturile reale şi drepturile de creanţă. Literatura juridică nu s-a putut pune de acord nici cu privire la domeniul de 713 obligaţie scriptae in rem aplicare a acestor obligaţii. Două tendinţe contradictorii s-au manifestat sub acest aspect: una restrictivă, potrivit căreia existenţa obligaţiilor reale se poate imagina numai strâns legată de drepturile reale, iar alta extensivă, fundamentată pe ideea că existenţa obligaţiilor reale este posibilă întotdeauna când dobândirea sau stăpânirea unor bunuri comportă îndeplinirea unor obligaţii de a face. De mai largă audienţă se bucură această din urmă opinie, la care subscriem şi noi. Pentru o mai clară delimitare între obligaţiile civile propriu-zise şi obligaţiile reale de a face, credem că cele dintâi ar putea fi numite ordinare, obişnuite sau uzuale, iar ultimele reale. Distincţia dintre cele două grupe de obligaţii poate fi stabilită nu numai pe baza domeniului lor de aplicare, ci şi prin prisma impactului pe care fiecare dintre ele îl produce asupra patrimoniului debitorului. într-adevăr, pe când obligaţiile ordinare, obişnuite sau uzuale se concretizează, fără excepţie, într-o îndatorire a cărei îndeplinire este garantată finalmente cu întreg patrimoniul debitorului, obligaţiile reale privesc numai unele componente ale patrimoniului acestuia, şi anume bunurile de care ele se ataşează [sin. obli-gaţie propter rem; v. şi obligaţie scriptae in rem]. obligaţie scriptae in rem, obligaţie care se distinge prin aceea că este atât de strâns legată de un lucru, încât creditorul poate obţine satisfacerea dreptului său numai prin obligarea titularului actual al dreptului real asupra lucrului respectiv la respectarea acelui drept, cu toate că titularul actual nu a participat nemijlocit la perfectarea raportului juridic obligaţional. Asemenea obligaţii sunt opozabile şi terţilor. Aşa este, bunăoară, cazul obligaţiei ce-i revine locatorului de a asigura locatarului folosinţa lucrului închiriat. Strânsa legătură dintre contractul de locaţiune şi posesia lucrului face ca obligaţiile din acest contract să devină opozabile, în cazul înstrăinării lucrului respectiv înainte de expirarea contractului de locaţiune, şi noului proprietar, cu toate că el nu a fost parte în acel contract. Condiţiile în care asemenea obligaţii dobândesc opozabilitate şi faţă de alte persoane decât debitorul lor sunt stabilite de legiuitor prin acte normative speciale; mai exact, opozabilitatea mai largă a obligaţiilor de acest gen este luată în considerare numai în măsura în care este prevăzută printr-o dispoziţie a legii. Spre exemplu, contractul de închiriere a imobilului vândut, încheiat de fostul proprietar, pentru a fi opozabil şi noului dobânditor al acestui imobil, este necesar să fie încheiat în formă autentică ori sub forma unui înscris sub semnătură privată cu dată certă anterioară vânzării-cumpărării cu dată certă, iar dacă durata contractului depăşeşte trei ani, trebuie să fie efectuate formele de publicitate imobiliară înainte de înscrierea contractului de vânzare-cumpărare, 714 obligaţii alternative pentru a fi opozabil terţilor [sin. obligaţie opozabilă terţilor; v. şi obligaţii reale de a /ace]. obligaţie transmisibilă, obligaţie în cazul căreia, pe parcursul existenţei sale, pot fi înlocuiţi subiecţii raportului juridic obligaţional. Codul civil român consacră regula trasmisibilităţii obligaţiilor. Obligaţiile se pot transmite atât între vii (inter vivos), prin cesiunea de creanţă, prin cesiunea de datorie şi prin subrogaţia personală, cât şi pentru cauză de moarte (mortis causa), pe calea succesiunii legale şi a celei testamentare [v. şi obligaţie netransmisibilăl. obligaţii afectate de modalităţi, denumire generică dată obligaţiilor care, pe lângă elementele structurale ale raportului juridic obligaţional (subiecte, obiect şi sancţiune), cuprind şi termenul şi/ sau condiţia. Ar putea fi considerată ca modalitate a obligaţiei şi sarcina (modus), concretizată în îndatorirea instituită uneori prin acte cu titlu gratuit de către dispunător, donator sau testator, în sarcina gratificatului (donatar sau legatar). Vom distinge deci obligaţii cu termen, obligaţii sub condiţie (conditione) şi obligaţii cu sarcină. Codul civil tratează o.a.m. în cadrul problematicii contractului (art. 1004-1025), aşa cum, de altfel, procedează şi în ce priveşte celelalte categorii de obligaţii complexe: alternative, solidare, divizibile şi indivizibile; împrejurarea nu este însă de natură să legitimeze concluzia că numai obligaţiile contractuale sunt suscep- tibile să fie afectate de modalităţi [v. şi obligaţii complexe; obligaţii pure şi simple]. obligaţii alternative, obligaţii care au ca obiect două sau mai multe prestaţii distincte şi cu referire la care debitorul se liberează executând numai una dintre acestea. De exemplu, debitorul se obligă fie să dea creditorului 50 I de benzină, fie să-i plătească echivalentul în lei a acestei cantităţi. Obligaţia lui se stinge, executarea sa fiind valabilă, indiferent dacă el va preda creditorului cantitatea de benzină menţionată ori suma de bani reprezentând contravaloarea acesteia. Potrivit art. 1027 C. civ., alegerea între prestaţiile de executat constituie o facultate a debitorului, cu excepţia cazului în care se stipulează expres că opţiunea aparţine creditorului. Debitorul nu poate însă impune creditorului să primească executări fracţionate din fiecare prestaţie, cu titlu de plată a datoriei. Obligaţia nu este alternativă, deşi părţile au conceput-o astfel, stipulând că obiectul ei se concretizează în două prestaţii distincte, atunci când: una dintre prestaţii nu poate forma obiectul unei obligaţii; unul dintre obiectele obligaţiei piere; una dintre cele două prestaţii a devenit imposibilă, indiferent dacă imposibilitatea ei se datorează unui caz fortuit sau de forţă majoră ori culpei debitorului. în toate aceste cazuri, obligaţia dobândeşte caracter de obligaţie simplă. Articolul 1030 C. civ. dispune că preţul lucrului pierit nu poate fi oferit de către 715 obligaţii comune ale soţilor debitor creditorului în locul lucrului. Dacă ambele lucruri au pierit însă, unul dintre ele datorită culpei debitorului, acesta va plăti preţul celui care a pierit ultimul. în cazul în care părţile convin ca opţiunea să aparţină creditorului, distribuirea riscurilor se face după cum urmează: când numai unul dintre lucruri a pierit, iar pieirea lui nu a fost datorată culpei debitorului, creditorul va lua pe cel rămas; când numai unul dintre lucruri a pierit, iar pieirea lui este imputabilă debitorului, creditorul poate cere sau lucrul rămas, sau preţul celui care a pierit; dacă ambele lucruri au pierit din culpa debitorului, creditorul, după opţiunea sa, poate cere preţul unuia din ele; în fine, când ambele lucruri au pierit, unul prin caz fortuit sau de forţă majoră, iar altul datorită culpei debitorului, creditorul poate cere numai preţul acestui din urmă lucru. Debitorul care nu-şi exercită dreptul său de opţiune până la împlinirea scadenţei pierde acest drept. în consecinţă, opţiunea va trece la creditor, care dobândeşte astfel îndreptăţirea să-l urmărească silit pe debitor, după propria lui preferinţă, pentru oricare dintre prestaţii. De esenţa o.a. este stingerea acestora ca efect al executării prestaţiei pentru care a optat debitorul sau, după caz, creditorul. obligaţii comune ale soţilor, obligaţii contractate în timpul căsătoriei de către ambii soţi, împreună, precum şi cele contractate în acest timp de către oricare dintre soţi, singur, dar pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei, pentru acoperirea cheltuielilor făcute cu administrarea oricăreia dintre bunurile comune ale soţilor. Orice alte obligaţii asumate în timpul căsătoriei de unul dintre soţi sunt prezumate a fi obligaţii proprii, personale ale soţului respectiv. Pentru executarea o.c.s., soţii răspund cu bunurile lor comune. în măsura în care acestea nu ar fi îndestulătoare, după epuizarea lor creditorii comuni vor putea urmări şi bunurile proprii ale fiecăruia dintre soţi. obligaţii conjuncte, obligaţii care se particularizează prin faptul că debitorul datorează cumulativ aceluiaşi creditor, prin efectul aceluiaşi raport juridic, două sau mai multe prestaţii distincte, pe care trebuie să le execute deopotrivă, adică în totalitatea lor. Nu este necesar ca prestaţiile să fie executate deodată. De esenţa o.c. este existenţa a cel puţin două prestaţii distincte având aceeaşi cauză, care, de altfel, constituie şi elementul prin care acestea se leagă între ele. Specificul o.c. rezidă tocmai în legătura dintre prestaţiile coexistente, care este suficientă, prin ea însăşi, pentru a le particulariza în ansamblul obligaţiilor cu pluralitate de obiecte. Această legătură nu depinde de felul în care se execută prestaţiile respective: deodată ori succesiv. Practic, este posibil ca părţile să convină ca cele două prestaţii să aibă aceeaşi scadenţă sau, dimpotrivă, să aibă scadenţe 716 obligaţii conjuncte diferite ori ca una dintre ele să fie îndeplinită după ce va fi executată cealaltă prestaţie (de exemplu, printr-un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil de locuit, părţile convin ca cumpărătorul să-i plătească vânzătorului la data perfectării acelui contract suma de 10.000 lei şi, totodată, cu începere de la această dată, să presteze întreţinere viageră, asigurând alimente şi întreţinere acestuia). Părţile raportului juridic obligaţional au deplină libertate să stabilească atât natura prestaţiilor multiple, cât şi modul de executare a lor. Frecvent, o.c. au ca sursă contractele complexe. Bunăoară, prin efectul contractului de servicii hoteliere se nasc trei obligaţii distincte în sarcina hotelierului, pe care acesta trebuie să le îndeplinească concomitent, şi anume: să asigure pentru clientul său folosinţa unui spaţiu locativ; să presteze în beneficiul acestuia anumite servicii * pe timpul şederii în hotel; să asigure securitatea bagajelor sale. O.c. pot rezulta şi dintr-un contract simplu, de exemplu dintr-un contract de vânzare-cumpărare prin care părţile convin ca vânzătorul să-i predea cumpărătorului autoturismul său, precum şi anumite piese de schimb pentru motorul^ acestuia, contra unui preţ global. în fine, şi unele fapte cauzatoare de prejudicii pot genera o.c., cum se întâmplă, de pildă, în ipoteza în care din cauza unui accident de circulaţie, o persoană a suferit o infirmitate şi au fost avariate unele bunuri ale sale. Deşi fapta ilicită este unică, ea generează, simultan, două obligaţii de reparare distincte: una referitoare la prejudiciul cauzat prin vătămarea sănătăţii victimei, iar alta privind paguba suferită de aceasta ca urmare a avarierii bunurilor sale. Fiind conjuncte, obligaţiile respective trebuie executate în totalitatea lor de către debitor, care, în exemplul dat, este făptuitorul. O.c. se deosebesc de alte obligaţii a căror executare comportă prestaţii multiple, precum sunt prestaţiile cu executare succesivă, care se execută eşalonat în timp, sau obligaţiile cu, executare continuă ce presupun îndeplinirea unor prestaţii permanente. Şi într-un caz, şi în celălalt, chiar dacă executarea comportă prestaţii multiple, toate acestea se îndeplinesc în realizarea unei obligaţii unice, având un obiect unic. Situaţia este însă diferită în ipoteza o.c., deoarece aici obligaţiile sunt multiple, prestaţiile sunt multiple şi corespund unor obiecte multiple; fiecare dintre obligaţiile în prezenţă are un obiect distinct de celelalte, iar aceasta comportă o prestaţie distinctă, indiferent dacă executarea ei se face instantaneu, printr-un act unic de executare sau eşalonat în timp, prin acte succesive de executare. Pluralitatea de obiecte, iar nu pluralitate de prestaţii este de esenţa o.c., iar pluralitatea de obiecte comportă în modnecesar o pluralitate de prestaţii. în cazul obligaţiilor cu executare succesivă sau continuă, pluralitatea de prestaţii este caracterizată chiar pentru obiectul unic al obligaţiei 717 obligaţii care privesc calităţile personale ale debitorului unice. Debitorul unor o.c. este liberat numai dacă execută integral fiecare dintre obligaţiile aferente acestora. Executând numai prestaţia corespunzătoare uneia dintre obligaţiile respective, el se liberează numai cu privire la acea obligaţie, întrucât numai ea se stinge şi va continua să rămână îndatorat juridiceşte la executarea celeilalte prestaţii. Executarea numai a uneia dintre o.c. nu produce, ca efect, stingerea tuturor obligaţiilor în prezenţă, întrucât fiecare dintre acestea trebuie executată separat, devreme ce îi corespunde o prestaţie distinctă [sin. obligaţii conjunctive; v. şi obligaţii alternative; obligaţii facultative]. obligaţii care privesc calităţile personale ale debitorului, obligaţii ce au ca obiect prestaţii a căror îndeplinire depinde de aptitudinile, determinarea, experienţa sau alte însuşiri ale debitorului. Orice obligaţie de a face presupune o manifestare pozitivă, o activitate din partea debitorului; în numeroase cazuri îndeplinirea prestaţiilor de acest gen necesită anumite cunoştinţe profesionale din partea debitorului. Este însă de observat că nu în toate asemenea situaţii calităţile personale ale debitorului sunt determinante pentru încheierea contractului cu creditorul. în obligaţiile de a face care se concretizează cotidian - cum sunt, de pildă, prestările de servicii sau executările de lucrări - ceea ce contează pentru creditor este, de regulă, ca debitorul să aibă cu- noştinţe şi deprinderi profesionale suficiente pentru a putea executa prestaţia la un nivel calitativ corespunzător. Esenţial este aici rezultatul activităţii debitorului, de exemplu repararea unui ceas defect, refacerea unei instalaţii electrice etc., şi nu abilitatea sa profesională, calităţile lui personale. Numai într-un număr restrâns de cazuri, aceste calităţi sunt determinante pentru creditor la contractare. Având un rol determinant pentru naşterea obligaţiei, calităţile personale deosebite ale debitorului conferă acesteia caracter intuitu personae. Aşa fiind, din aceste obligaţii fac parte numai obligaţiile intuitu personae, şi nu toate obligaţiile ce au ca obiect o prestaţie a cărei executare comportă o anume pricepere, experienţă sau abilitate profesională a debitorului. într-adevăr, nu pot fi puse pe acelaşi plan obligaţia de a picta un tablou a unui pictor cunoscut şi apreciat de creditor pentru valoarea artistică a lucrurilor sale, izvorâtă dintr-o convenţie cu acesta din urmă şi obligaţia unui depanator de televizoare încadrat la o societate comercială de profil de a repara televizorul creditorului, care a apelat într-un atare scop la unitatea respectivă. Tot astfel se situează în planuri diferite obligaţia chirurgului dintr-un serviciu de urgenţă de a face intervenţia chirurgicală ce nu suferă amânare, pacientului internat în grabă şi obligaţia chirurgului ales de pacientul în consideraţia reputaţiei sale profesionale, de a face intervenţia 718 obligaţii care privesc posibilităţile materiale ale debitorului chirurgicală necesară pentru stabilirea sănătăţii acestuia. în exemplele date, numai obligaţia pictorului şi aceea a chirurgului ales de pacient au caracter intuitu personae; deoarece numai în privinţa lor calităţile personale şi abilitatea profesională a debitorului au fost determinante pentru creditor. Obligaţiile intuitu personae se disting prin următoarele trăsături: a) pot fi executate în natura lor specifică numai de către debitor, nu şi de o terţă persoană sau de creditor; b) executarea în natura lor specifică poate fi înfăptuită exclusiv pe cale voluntară, nu şi pe cale silită; ele sunt susceptibile de executare silită doar prin echivalent bănesc; c) sunt netransmisibile [sin. obligaţii intuitu personae]. obligaţii care privesc, deopotrivă, calităţile personale şi posibilităţile materiale ale debitorului, expresie ce desemnează obligaţiile al căror specific se defineşte prin prisma a doi factori de referinţă, şi anume: calităţile personale şi posibilităţile materiale ale debitorului, pe care creditorul le are în vedere, în egală măsură, la stabilirea raportului juridic obligaţional. Obligaţiile care fac parte din această grupă sunt un gen de obligaţii intuitu personae, la a căror naştere au un rol determinant, alături de calităţile personale ale debitorului reflectate pe planul conştiinţei creditorului, şi posibilităţile lui materiale de a îndeplini prestaţia dorită de acesta. Exemplul clasic de asemenea obligaţii este obligaţia asumată de antreprenorul preferat de creditor datorită bunei sale reputaţii şi înaltului profesionalism al lui de a construi cu materiale proprii un imobil de locuit pentru acesta din urmă [v. şi obligaţii care privesc calităţile personale ale debitorului; obligaţii care privesc posibilităţile materiale ale debitorului]. obligaţii care privesc posibilităţile materiale ale debitorului, expresie ce desemnează în mod generic obligaţiile a căror îndeplinire are în vedere patrimoniului debitorului, iar nu calităţile lui personale. Articolul 94 C. fam. consacră principiul potrivit căruia obligaţia de întreţinere se stabileşte ca întindere în funcţie de nevoia creditorului şi de posibilităţile materiale ale debitorului. Această obligaţie apare astfel ca tipică pentru această categorie, care cuprinde, de altfel, şi numeroase alte obligaţii patrimoniale, precum: datoria de a plăti o sumă de bani (cu titlu de preţ, de despăgubire, de restituire a unui împrumut etc.) sau de a da un bun cert ori o cantitate determinată de bunuri de gen etc. Renunţarea la un drept patrimonial, cum este, bunăoară, cazul remiterii gratuite a unei datorii, nu reprezintă asumarea unei obligaţii în adevăratul sens al cuvântului. Este adevărat că, prin efectul ei, vizează patrimoniul renunţătorului, dar nu ca urmare a neîndeplinirii de către acesta a unei prestaţii la care era îndatorat, ci ca rezultat al neprimirii de către el a unei prestaţii datorate 719 obligaţii complexe de către debitor. Pe de altă parte, renunţătorul la un drept este, prin ipoteză, creditor, pe când obligaţiile din categoria în discuţie privesc, prin excelenţă, posibilităţile materiale ale debitorului. Renunţarea la un drept patrimonial, precum şi pierderea unui astfel de drept prin efectul prescripţiei extinctive, ca urmare a neexecutării lui de către titular în termenul prevăzut de lege, nu convertesc creanţa în datorie şi deci nu îl transformă pe creditor în debitor. Grupa de obligaţii analizată cuprinde numai îndatoririle juridice a căror executare determină inevitabil o micşorare a patrimoniului debitorului, o restrângere a activului patrimonial al acestuia. Obligaţiile care privesc posibilităţile materiale ale debitorului prezintă următoarele trăsături caracteristice: a) de regulă, pot fi executate nu numai de către debitor, ci şi de către o altă persoană, în numele acestuia (sau pentru acesta); b) ele sunt susceptibile de executare silită în natura lor specifică; c) cu excepţia obligaţiei legale de întreţinere, care este incesibilă, celelalte obligaţii din grupa analizată sunt transmisibile atât prin acte juridice între vii (inter vivos), cât şi prin acte juridice pentru cauză de moarte (mortis causa); d) răspunderea debitorului nu este subordonată resurselor sale patrimoniale de la data asumării obligaţiei şi nici celor de la data scadenţei obligaţiilor; ea devine operantă chiar dacă valoarea activului său patrimonial este inferioară câtimii datoriei. Articolul 1718 C. civ. dispune în acest sens: „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare". Obligaţia legală de întreţinere prezintă, faţă de celelalte obligaţii ce fac parte din grupa în discuţie, anumite particularităţi care decurg din specificul şi finalităţile ei. Astfel, întinderea acestei obligaţii este determinată prin conjugarea a doi factori de referinţă: nevoia creditorului şi posibilităţile materiale ale debitorului, care constituie, totodată, condiţiile esenţiale de existenţă a obligaţiei în sine. Momentul ce trebuie luat în considerare pentru aprecierea nevoii creditorului şi a mijloacelor debitorului este acela în care instanţa judecătorească, sesizată prin acţiunea creditorului, este chemată să stabilească întinderea obligaţiei de întreţinere, întrucât, pe de o parte, asigurarea existenţei creditorului, care este scopul obligaţiei de întreţinere, reclamă în mod necesar să se ia în considerare nevoile sale actuale, iar pe de altă parte, debitorul întreţinerii nu poate fi obligat decât în măsura posibilităţilor sale, adică a mijloacelor pe care le are în prezent [v. şi obligaţii care privesc calităţile personale ale debitorului; obligaţiile care privesc, deopotrivă, calităţile personale şi posibilităţile materiale ale debitorului]. obligaţii complexe, v. obligaţii afectate de modalităţi. obligaţii cu termen, obligaţii a căror exigibilitate este suspendată 720 obligaţii cu termen până la realizarea unui eveniment viitor şi sigur (concretizat în scurgerea unei perioade de timp) sau a căror existenţă încetează la data consumării acelui eveniment. Termenul care suspendă îndeplinirea obligaţiei se numeşte suspensiv, iar acela care antrenează stingerea acesteia se numeşte extinctiv. Termenul extinctiv nu afectează obligaţia în sine şi nici efectele ei, cât timp nu s-a împlinit: aceasta există şi produce efecte aidoma obligaţiei pure şi simple. în momentul împlinirii sale, el stinge obligaţia, punând capăt efectelor acesteia pentru viitor. De aceea, termenul extinctiv se analizează ca un veritabil mod de stingere a obligaţiilor pe care le afectează. Din economia art. 1022 şi art. 1023 C. civ., coroborate, rezultă că termenul suspensiv întârzie producerea efectelor obligaţiei, mai exact el amână executarea acesteia. Un astfel de termen nu are efect asupra existenţei obligaţiei: obligaţia afectată de un termen suspensiv există, dar ea nu se poate exercita decât la împlinirea acelui termen. Din această împrejurare pot fi desprinse următoarele aspecte specifice ale termenului: A. Referitor la întârzierea executării obligaţiei: a) obligaţia devine exigibilă numai în momentul când termenul se împlineşte. Ca urmare, creditorul nu are îndreptăţirea să ceară plata înainte de scadenţă (art. 1023 C. civ). Mai mult, el nu-l va putea urmări pe debitor nici măcar în ziua împlinirii termenului, ci numai a doua zi, întrucât aceasta ar fi consi- derată a fi ziua scadenţei, termenul fiind, de regulă, în beneficiul debitorului. Pentru identitate de raţiune, nu se socoteşte durata termenului prima zi (dies a quo). în eventualitatea- în care creditorul i-ar pretinde debitorului îndeplinirea prestaţiei înainte de scadenţă, acesta din urmă este îndreptăţit să-i opună - îndeosebi atunci când termenul a fost stipulat în beneficiul său -excepţia neîmplinirii scadenţei; b) pe întreaga durată a termenului, obligaţia nu se poate prescrie, deoarece termenul suspensiv întârziind executarea, suspendă, totodată, prescripţia extinctivă. Mai mult, momentul iniţial al prescripţiei extinctive nu se poate situa în interiorul termenului suspensiv, ci el coincide cu acela al împlinirii termenului respectiv. Situaţia este diferită în cazul în care termenul se stipulează în beneficiul creditorului, într-adevăr, într-o atare ipoteză, creditorul având facultatea să renunţe la termen, poate cere executarea imediată a obligaţiei, fără ca debitorul să poată invoca excepţia neîmplinirii termenului suspensiv. Tot astfel, atunci când termenul este stipulat fie exclusiv în beneficiul creditorului, fie în favoarea ambelor părţi, debitorul nu poate face o ofertă valabilă sau, în alţi termeni, nu poate să-l constrângă pe creditor la primirea plăţii înainte de termen. B. împrejurarea că termenul nu afectează existenţa obligaţiei are următoarele consecinţe: a) executarea anticipată (înainte de împlinirea termenului) a obligaţiei de către debitor are 721 obligaţii de mijloace caracterul unei executări valabile ori de câte ori termenul a fost stipulat în favoarea acestuia. Ca urmare, dacă debitorul a făcut plata înainte de scadenţă, el nu mai poate cere restituirea a ceea ce a plătit, întrucât doar plata nedatorată este supusă repetiţiunii, nu şi cea anticipată. Plata anticipată rămâne valabilă, indiferent dacă debitorul a făcut-o în cunoştinţă de cauză sau aflându-se în eroare cu privire la scadenţă; b) în cazul unei obligaţii având ca obiect un lucru individual determinat, afectată de un termen suspensiv, riscurile pieirii sau pierderii acelui lucru prin caz fortuit sau forţă majoră sunt suportate de către creditor întocmai ca şi cum respectiva obligaţie ar fi pură şi simplă. S-a arătat, pe bună dreptate, că în cazul unei vânzări afectate de un termen suspensiv, dacă lucrul vândut piere înainte de scadenţă printr-un caz fortuit sau de forţă majoră, vânzătorul este liberat de obligaţia de a preda acel lucru, pe când cumpărătorul va trebui să plătească preţul, deoarece el suportă riscurile în calitate de creditor al prestaţiei respective. Şi e firesc să fie aşa, întrucât termenul neafectând existenţa obligaţiei, creditorul sub termen rămâne şi el un veritabil creditor. obligaţii de mijloace, îndatoriri juridice care au ca obiect diligenţa pe care debitorul trebuie să o depună în scopul obţinerii de către creditor sau de către persoana desemnată de acesta a unui rezultat determinat, pe care debitorul nu este însă ţinut nici să-l realizeze şi nici să-l garanteze. Trăsătura caracteristică rezidă în faptul că debitorul nu-şi asumă obligaţia de a obţine un anumit rezultat, ci numai obligaţia de a pune în serviciul creditorului mijloacele pe care le are la dispoziţie şi de a depune diligenţele necesare în vederea atingerii unei anumite finalităţi. în măsura în care debitorul a făcut tot ceea ce era necesar pentru realizarea finalităţii respective, obligaţia sa urmează a fi considerată executată, indiferent dacă scopul vizat a fost atins sau nu. Sunt o.m. obligaţia asumată de o persoană de a pregăti un elev în vederea susţinerii unui examen, obligaţia medicului de a îngriji un bolnav etc. Debitorul unei o.m. răspunde pentru neexecutarea acesteia numai în cazul în care creditorul face dovada că acesta nu a depus diligenţele necesare pentru obţinerea rezultatului urmărit, altfel spus, el răspunde doar atunci când creditorul îi probează culpa. în cazul unor asemenea obligaţii, în privinţa debitorului nu există o prezumţie de culpă, aşa cum se întâmplă la obligaţiile de rezultat, pentru eventualitatea nerealizării finalităţii urmărite. Creditorul care afirmă că debitorul s-a comportat culpabil în îndeplinirea prestaţiei asumate trebuie să facă dovada culpei acestuia. Fiecare o.m. cuprinde, în conţinutul ei, cel puţin o prestaţie de rezultat. De pildă, obligaţia medicului de a-l trata pe pacientul său presupune efectuarea unor investigaţii prealabile (analize de laborator, ecografii etc.), în funcţie de rezultatele cărora se 722 obligaţii de rezultat stabileşte diagnosticul corect şi medicaţia adecvată. în acest sens, s-ar putea spune că fiecare o.m. subsumează una sau mai multe obligaţii de rezultat, care converg spre realizarea finalităţii acesteia. Pe de altă parte, orice obligaţie de rezultat comportă şi o anumită diligenţă din partea debitorului, care este necesară pentru atingerea finalităţii ei. O.m. manifestă o pregnantă tendinţă de a se transforma în obligaţii de rezultat. Revoluţia tehnico-ştiinţifică aflată în curs de desfăşurare determină o restrângere a domeniului o.m., întrucât pe măsură ce ştiinţa progresează, sporesc posibilităţile de cunoaştere ale omului, se perfecţionează mijloacele pe care acesta le are la îndemână pentru atingerea scopurilor dorite. în prezent, a devenit certă obţinerea unor rezultate prin utilizarea corespunzătoare a cuceririlor ştiinţei din diferite domenii, rezultate a căror obţinere era incertă în trecut, când nivelul de dezvoltare a ştiinţei şi, implicit, al cunoaşterii umane nu erau atât de ridicate. Tot astfel, în viitor va deveni certă, ca urmare a dezvoltării ştiinţei, obţinerea unor rezultate care, în prezent, sunt imposibile. Această realitate îşi găseşte reflectare, pe planul dreptului obligaţional, în tendinţa permanentă de transformare a unora dintre obligaţiile care, tradiţional, erau considerate o.m. sau de prudenţă şi diligenţă, în obligaţii de rezultat. Această tendinţă apare evidentă în cazul obligaţiei medicului faţă de pacientul său, a obligaţiei expertului de a primi o însărcinare din partea instanţei judecătoreşti sau a unui organ de urmărire penală, a obligaţiei antrenorului sportiv faţă de clubul sau asociaţia sportivă la care lucrează pe bază de contract, obligaţia titularului de know-how faţă de beneficiar, obligaţia prestatorului de engineering [sin. obligaţii de prudenţă şi diligenţă; v. şi obligaţia antrenorului sportiv faţă de clubul sau asociaţia sportivă la care lucrează pe bază de contract; obligaţia titularului de know-how faţă de beneficiar; obligaţia prestatorului de engineering; obligaţii de rezultat]. obligaţii de prudenţă şi diligenţă, v. obligaţii de mijloace. obligaţii de rezultat, îndatoriri juridice care au ca obiect obţinerea de către debitor a unui rezultat determinat în folosul creditorului sau al persoanei desemnate de acesta. Fac parte din această grupă obligaţia depozitarului de a restitui deponentului sau persoanei desemnate de el bunul depozitat; obligaţia antreprenorului de a preda lucrarea executată; obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut etc. De esenţa unor asemenea obligaţii este că, sub aspectul obiectului lor şi al scopului urmărit, ele sunt strict precizate, debitorul îndatorându-se să desfăşoare o anumită activitate şi să obţină un rezultat precis determinat. Neatingerea rezultatului prevăzut creează prezumţia relativă că debitorul a fost insuficient de diligent şi deci s-a aflat în culpă. O.r. se consideră executată numai dacă rezultatul promis a fost obţinut. Până la 723 obligaţii determinate obţinerea rezultatului, ea se consideră neexecutată. Debitorul nu se poate exonera de răspundere decât invocând şi probând existenţa unei cauze străine, neimputabile lui, a cărei intervenţie a împiedicat obţinerea rezultatului [sin. obligaţii determinate; v. şi obligaţii de mijloace]. obligaţii determinate, v. obligaţii de rezultat obligaţii facultative, denumire generică dată obligaţiilor prin care debitorul se îndatorează la o singură prestaţie, cu facultatea pentru el de a se libera, executând o altă prestaţie determinată. De exemplu, se obligă faţă de creditor de a da acestuia două cauciucuri D 320 Adherent, cu clauza că în locul lor poate da două cauciucuri D 218. In realitate, este o obligaţie unică având un singur obiect. Ce-a de-a doua prestaţie are caracter subsidiar şi se înfăţişează ca o facilitate acordată debitorului. Din împrejurarea că o.f. are un singur obiect se desprind următoarele consecinţe: a) caracterul mobiliar sau imobiliar al obligaţiei este determinat de prestaţia principală, spre deosebire de obligaţia alternativă, a cărei natură se determină în funcţie de prestaţia executată; b) creditorul o.f. poate cere în justiţie numai executarea prestaţiei principale, pe când în cazul obligaţiei alternative, dacă creditorului i se recunoaşte dreptul la opţiune, el poate cere executarea oricăreia dintre prestaţiile respective; c) dacă obiectul o.f. este ilicit sau imposibil, întrea- ga obligaţie rămâne ineficientă şi va fi desfiinţată; d) pierderea sau pieirea lucrului obiect al prestaţiei principale produce ca efect stingerea o.f., pe când o asemenea împrejurare nu va determina stinge-^ rea obligaţiei alternative, decât atunci când prin caz fortuit sau de forţă majoră au pierit toate lucrurile la care se refereau prestaţiile în prezenţă [v. şi obligaţii conjuncte; obligaţii alternative]. obligaţii imperfecte, v. obligaţii neînzestrate cu acţiune în justiţie. obligaţii individuale, v. indivizibilitate. obligaţii intuitu personae, v. obligaţii care privesc calităţi personale ale debitorului. obligaţii izvorâte din raporturile de vecinătate, îndatoriri ce decurg din starea de vecinătate, în temeiul cărora vecinii sunt obligaţi să nu se tulbure şi să nu-şi cauzeze prejudicii unii altora. Asemenea îndatoriri se analizează prioritar ca un reflex al obligaţiei generale negative de a nu prejudicia pe altul, dar conţinutul lor se regăseşte numai parţial în conţinutul acesteia din urmă. Starea de vecinătate comportă şi îndatorirea de abţinere de la orice acte de conduită susceptibile să tulbure normala exercitare a folosinţei imobilului de către deţinătorul său. Unele raporturi de vecinătate se înfăţişează ca veritabile raporturi de obligaţii. Ele sunt raporturi convenţionale, care cuprind, în conţinutul lor, drepturi şi obligaţii similare acelora care 724 obligaţiile prestatorului de engineering izvorăsc din servituţile stabilite prin fapta omului. Spre deosebire de servituţi, a căror constituire se face cu titlu de drepturi reale, constituirea raporturilor de vecinătate are loc cu titlu de drepturi de creanţă. Pe de altă parte, în timp ce servituţile se constituie ca sarcini asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea altui imobil, având un alt proprietar, drepturile de creanţă la care ne referim sunt create în folosul unei alte persoane decât proprietarul fondului grevat. Proprietarii imobilelor învecinate au deplină libertate să încheie convenţii prin care să-şi asume anumite obligaţii reciproce. Astfel, doi proprietari vecini pot conveni cu privire la acordarea, de exemplu, a dreptului de a lua apă din fântâna aflată pe fondul celuilalt proprietar sau din izvorul astfel situat [v. şi raporturi de vecinătate]. obligaţii naturale, v. obligaţii neînzestrate cu acţiune în justiţie. obligaţii neînzestrate cu acţiune în justiţie, obligaţii a căror executare nu se poate obţine pe cale silită [v. şi obligaţie imperfectă; obligaţie degenerată; obligaţii naturale]. obligaţii obişnuite, obligaţii care reprezintă regula şi se caracterizează prin aceea că, sub aspectul opozabilităţii, urmează toate regulile care primesc incidenţă în materia drepturilor relative. obligaţii pure şi simple, denumire generică dată obligaţiilor care cuprind numai elementele structurale ale raportului juridic obligaţio- nal (subiecţi, obiect, conţinut şi sancţiune). Privite prin prisma frecvenţei pe care acestea o au în viaţa juridică, o.p.s. reprezintă regula [sin. obligaţii simple; v. şi obligaţii afectate de modalităţi]. obligaţii simple, v. obligaţii pure şi simple. obligaţii solidare, v. solidaritate. obligaţii proprii ale unuia dintre soţi, expresie prin care se desemnează orice obligaţie contractată în timpul căsătoriei, de către unul dintre soţi singur, care nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de obligaţii considerate, potrivit legii, ca fiind comune ambilor soţi. O.p, ale fiecăruia dintre soţi pot fi aduse la îndeplinire prin urmărirea de către creditori a bunurilor proprii ale soţului debitor, inclusiv a bunurilor atribuite acestui soţ prin hotărârea judecătorească de partaj în timpul căsătoriei a unor bunuri comune, la cererea creditorului personal nesatisfăcut prin urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor [v. şi obligaţii comune ale soţilor]. obligaţiile prestatorului de engineering, set de îndatoriri juridice izvorâte din contractul de engineering, între care unele au caracter de obligaţii de mijloace, iar altele au caracter de obligaţii de rezultat. în raport de obiectul său, acest contract se poate prezenta fie ca un contract de consulting-engineering, care conţine, în principal, obligaţii de mij- 725 obligaţiune emisă de o societate comercială loace, fie sub forma unui contract de comercial-engineering, ce cuprinde în general obligaţii de rezultat. Executarea contractului de consulting-engineering presupune o diversitate de operaţiuni cărora le corespunde o diversitate de obligaţii de mijloace, precum: studii preliminare, concepţia şi realizarea planurilor, a schiţelor detaliate ale unui proiect pentru o instalaţie industrială, adică întreg ansamblul de prestaţii cu caracter intelectual care se execută anterior sau concomitent cu realizarea unei lucrări, dar care sunt distincte şi, de regulă, separabile de executarea lucrării propriu-zise. Deşi prevalente, obligaţiile de mijloace nu sunt totuşi exclusive în conţinutul acestui contract, ci coexistă împreună cu unele obligaţii de rezultat, într-o strânsă interdependenţă. Cât priveşte contractul de comercial-engineering, acesta subsumează, atunci când este vorba de o lucrare predată la cheie, o pluralitate de contracte, şi anume: un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect întreaga instalaţie complexă; un contract de licenţă asupra unui brevet de invenţie sau pentru transmiterea know-how-ului vânzătorului; un contract de locaţiune de servicii având ca obiect asistenţă tehnică acordată de către vânzător; un contract de împrumut pentru creditul acordat de către vânzător. în ipoteza analizată, acest contract cuprinde, în conţinutul său, într-o pondere covârşitoare, obligaţii de rezultat, dar alături de acestea, şi obligaţii de mijloace, care sunt strâns legate cu cele dintâi. Coexistenţa în conţinutul contractului de engineering a obligaţiilor de mijloace cu cele de rezultat - în unele cazuri prevalând cele dintâi, iar în altele cele din urmă - şi strânsa interdependenţă ce există între acestea au repercusiuni pe planul răspunderii civile. în cazul contractului de engineering, îndeplinirea corectă a obligaţiilor de mijloace de către debitor, condiţionând în mod hotărâtor realizarea obligaţiilor sale de rezultat, produce de facto convertirea obligaţiilor de mijloace în obligaţii de rezultat [v. şi obligaţii de mijloace; obligaţii de rezultat]. obligaţiune emisă de o societate comercială, titlu de valoare ce încorporează creanţa deţinătorului său împotriva emitentului ei provenită dintr-un împrumut pentru care acesta din urmă (emitentul) plăteşte creditorului periodic o dobândă, de regulă fixă, şi se angajează să răscumpere titlul la împlinirea unui anumit termen prestabilit cu ocazia emisiunii lui. Poate avea calitatea de emitent o societate de capitaluri (societate pe acţiuni şi societate în comandită pe acţiuni), statul sau o agenţie publică. O. din aceeaşi emisiune trebuie să fie de o valoare egală şi acordă posesorilor drepturi egale. O. pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont. Valoarea o. subscrise trebuie vărsată integral. Valoarea nominală a o. convertibile în acţiuni va trebui sa fie egală cu cea a acţiu- 726 obiectul dreptului de autor nilor. Deţinătorii de o. se pot întruni în adunare generală, pentru a delibera asupra intereselor lor. O, din aceeaşi emisiune şi cu aceeaşi valoare pot fi rambursate înainte de scadenţă, prin tragere la sorţi, la o sumă superioară valorii lor nominale, stabilită de societate şi anunţată public cu cel puţin 15 zile înainte de data tragerii la sorţi. Evidenţa o. emise se ţine într-un registru special, manual sau computerizat, denumit „registru al obligaţiunilor", în care se menţionează totalul o. emise şi totalul celor rambursate, precum şi numele şi prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul titularilor, când ele sunt nominative. Evidenţa o. emise în formă dematerializată şi tranzac-ţionate pe o piaţă reglementată sau printr-un sistem alternativ de tranzacţionare este ţinută conform legislaţiei specifice pieţei de capital. Legea consacră dreptul de preferinţă al acţionarilor societăţii emitente la cumpărarea de o. convertibile în acţiuni. obligaţiune cooperatistă, titlu negociabil emis, în condiţiile legii, de societăţile cooperative, în formă materială, nominative şi purtătoare de dobânzi. obiectul dreptului de autor, 1. operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt: a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi oricare opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator; b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice; c) compoziţiile muzicale cu sau fără text; d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele; e) operele cinematografice, precum şi alte opere audiovizuale; f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei; g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi operele de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice; h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură; i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în general; 2. operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, şi anume: a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie; b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi: enciclopediile şi antologiile, 47. 727 obstacol colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale. Atât operele originale, cât şi operele derivate beneficiază de protecţia juridică acordată de lege dreptului de autor. Nu pot beneficia de această protecţie: ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de prelucrare, de scriere, de exprimare sau de explicare; textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora; simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia; mijloacele de plată; ştirile şi informaţiile de presă; simplele fapte şi date. obstacol, v. eroare. ocrotire părintească, complex de drepturi şi îndatoriri acordate şi respectiv impuse de lege părinţilor, în scopul asigurării creşterii, educării şi formării copiilor pentru viaţă, în armonie cu interesele generale ale societăţii. O.p* începe în momentul naşterii copilului şi se prelungeşte în timp până la majoratul acestuia; ea este reglementată unitar, are acelaşi conţinut şi funcţionează potrivit aceloraşi principii, cu privire la toate categoriile de copii: din căsătorie, din afara căsătoriei, cei rezultaţi dintr-o căsătorie desfiinţată, desfăcută sau care a încetat, precum şi cei adoptaţi. O.p. se fundamentează pe următoarele principii: asimilarea deplină a situaţiei copilului din afara căsătoriei cu situaţia copilului din căsătorie; egalitatea părinţilor în exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, astfel cum cer interesele copilului; independenţa patrimonială a copilului şi a părinţilor; exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti sub supravegherea şi controlul autorităţii tutelare. O.p. se exercită de către ambii părinţi; măsurile privitoare la persoana şi la bunurile copiilor se iau de către părinţi de comun acord; reprezentarea copilului sau încuviinţarea actelor acestuia (fie că este vorba de acte de drept material sau de acte de drept procesual) comportă manifestarea expresă a acordului părinţilor şi respectarea strictă a intereselor minorului. Neînţelegerile dintre părinţi cu privire la exercitarea o.p., cu excepţia acelora pe care legea le dă spre soluţionare instanţelor judecătoreşti, sunt rezolvate de către autoritatea tutelară, a cărei competenţă este generală în această materie. O.p. poate fi exercitată şi de către un singur părinte, dacă celălalt este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau din orice împrejurare se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa. în cazurile în care ocrotirea se exercită inegal de către părinţi sau exercitarea ei se împarte între aceştia şi persoana, 728 ocrotitor legal familia sau instituţia căreia copilul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare se produse scindarea o.p. Potrivit Legii nr. 272/2004, în cazul în care părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi şi nu a putut fi instituită tutela, drepturile părinteşti se exercită de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti. Legea stabileşte pentru părinţi atât drepturi şi îndatoriri cu privire la persoana copilului, cât şi drepturi şi îndatoriri cu privire la bunurile acestuia, în ambele cazuri scopul fiind apărarea intereselor copilului. Drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la persoana copilului sunt următoarele: dreptul de a stabili locuinţa copilului; îndatorirea de a întreţine copilul; îndatorirea de a creşte copilul; dreptul de a cere înapoierea copilului; dreptul de a avea legături personale cu copilul; dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţarea şi pregătirea profesională a copilului, dreptul de a consimţi la adoptarea copilului. Drepturile şi îndatoririle părinţilor privitoare la bunurile copilului sunt: dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului, dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe copil sau de a-i încuviinţa actele. Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a o.p. poate antrena, după caz, una din următoarele sancţiuni: decă- derea din drepturile părinteşti; încredinţarea copilului unei terţe persoane, unei familii sau unei instituţii de ocrotire; obligarea părinţilor la repararea pagubelor pricinuite de copil, din fapta sa ilicită, altor persoane, precum şi la repararea pagubelor pricinuite de el însuşi copilului prin reaua administrare a bunurilor acestuia; aplicarea de amenzi părinţilor pentru contravenţiile ce se săvârşesc în legătură cu exercitarea o.p., precum şi pentru contravenţiile săvârşite de copil; aplicarea de pedepse penale părinţilor pentru cazul săvârşirii de infracţiuni în legătură cu o.p. ocrotitor legal, persoană care exercită, potrivit legii, ocrotirea părintească a unui copil minor sau ocrotirea de care are nevoie o persoană pusă sub interdicţie. în cazul copilului minor, au calitatea de o.l. părinţii fireşti sau adoptatori ai minorului; unul dintre părinţi, în cazurile în care celălalt este decedat, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie, dispărut sau din orice împrejurare se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa; tutorele minorului, în cazurile în care ambii părinţi se află într-una din situaţiile amintite şi minorul este pus sub tutelă; persoana, familia sau instituţia căreia copilul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare în condiţiile legii. în cazul persoanelor puse sub interdicţie, calitatea de o.l. revine tutorelui numit potrivit legii [v. şi ocrotire părintească; fufe/â]. 729 ocupaţiune ocupaţiune, mod de dobândire a drepturilor reale constând în luarea în posesie a unui bun care nu aparţine nimănui, deci a unui bun fără stăpân. în dreptul nostru actual, dreptul de proprietate se poate dobândi prin o. numai într-un număr limitat de situaţii, şi anume atunci când este vorba de: a) bunurile comune (de exemplu: apa de băut sau pentru trebuinţe casnice, în cazul în care este luată de la un izvor natural); b) vânatul şi peştele capturat, în cazul în care vânatul, respectiv pescuitul au fost efectuate cu respectarea legilor speciale aplicabile în aceste domenii. Celelalte bunuri nu mai pot fi dobândite pe această cale, întrucât legea dispune că toate bunurile fără stăpân, precum şi moştenirile vacante revin statului [sin. ocupare]. ofertant, persoană care adresează (unei alte persoane determinate sau publicului în general) o ofertă pentru încheierea unui anumit contract. ofertă, manifestare unilaterală de voinţă concretizată în propunerea pe care o persoană o face altei persoane sau publicului în general, de a încheia un anumit contract în condiţii determinate. O. trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să aibă caracter cert şi definitiv, ceea ce presupune ca ea să fie făcută fără rezerve şi cu intenţia ca încheierea contractului să aibă loc prin simpla acceptare necondiţionată a ei; o, poate fi expresă sau tacită; în acest din urmă caz, ea produce efecte juridice dacă este neechivocă, cum este, bunăoară, expunerea mărfurilor în vitrină cu indicarea preţului de vânzare şi, în acest caz, nu este considerată o simplă propunere privind angajarea unor tratative (negocieri) în vederea contractării; b) să fie precisă şi completă, indicând şi determinând toate elementele esenţiale ale contractului proiectat, în lipsa cărora acesta nu se poate concepe; astfel, în cuprinsul o. trebuie să se precizeze cel puţin natura juridică şi obiectul contractului; nu este necesar ca o. să conţină şi condiţiile sau clauzele care rezultă şi din reglementările legale supletive; c) să fie făcută unei persoane determinate, adică celei cu care ofertantul doreşte să încheie contractul, atunci când vizează încheierea unui contract intuitu personae. Ori de câte ori însuşirile individuale sau calităţile personale ale destinatarului ofertei nu prezintă importanţă pentru ofertant, o. poate fi făcută şi publicului în general. O. publică privitoare la contractul intuitu personae nu duce la încheierea contractului prin simpla acceptare, ofertantul fiind în drept să refuze încadrarea persoanelor care nu îndeplinesc condiţiile cerute de el ori să selecteze persoanele pe care le consideră cele mai corespunzătoare cerinţelor sale. O. produce următoarele efecte juridice: a) cât timp o. nu a fost acceptată, ea poate fi revocată de către ofertant. Revocabilitatea sa este o consecinţă a faptului că o. reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă. O. trebuie totuşi menţinută în termenul stabilit în 730 ofertă reală urmată de consemnaţiune cuprinsul ei pentru acceptare sau, în lipsa unui astfel de termen, într-un termen rezonabil. La expirarea respectivului termen, o* neacceptată devine caducă. De asemenea, o. devine caducă dacă înainte de a fi acceptată ofertantul moare sau devine incapabil. Cât timp o. nu a ajuns la destinatar, retragerea sa se poate face fără nicio restricţie. Revocarea o. ulterior ajungerii sale la destinatar şi înainte de expirarea termenului în care ea urma să fie menţinută constituie o faptă culpabilă a ofertantului, susceptibilă să-i angajeze răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate destinatarului prin retragerea ei abuzivă. Acceptarea o. după revocarea acesteia nu duce la încheierea contractului, chiar dacă a fost făcută de destinatar înlăuntrul termenului stabilit în acest scop; b) o. acceptată pur şi simplu, mai înainte ca ea să fi fost revocată sau ca ea să fi devenit caducă, produce ca efect încheierea contractului. Contractul nu poate fi considerat încheiat în cazul în care acceptarea o. este condiţionată sau conţine amendamente la propunerea ofertantului sau rezerve exprimate de către destinatar. într-o atare ipoteză, acceptarea valorează contra-ofertă, care poate fi acceptată sau respinsă de destinatarul ei. ofertă caducă, sintagmă ce desemnează oferta care şi-a pierdut valabilitatea prin neacceptarea sa în termenul prestabilit sau, în lipsa unui astfel de termen, într-un termen rezonabil, ori prin moartea sau incapacitatea ofertantului survenită mai înainte ca destinatarul ei să o fi acceptat. ofertă reală (de plată) urmată de consemnaţiune, procedeu reglementat de lege pentru liberarea debitorului de obligaţia sa, în ipoteza în care creditorul refuză primirea plăţii. Se concretizează printr-o notificare scrisă pe care debitorul o adresează creditorului, prin intermediul executorului judecătoresc şi prin care creditorul este somat să primească plata ce i se oferă sau i se ţine la dispoziţie la locul convenit pentru executare. O.r.u.c. este reglementată prin art. 1114-1121 C. civ. şi prin art. 586-590 C. proc. civ. Din conţinutul acestor texte rezultă că ea cuprinde două momente principale, şi anume: oferta reală şi consemnarea. în armonie cu dispoziţiile legale citate, valabilitatea ofertei reale comportă următoarele condiţii: a) să fie adresată creditorului când acesta este pe deplin capabil din punct de vedere juridic sau celui îndreptăţit să primească plata pentru creditorul incapabil; b) cel ce face oferta să aibă capacitatea de a efectua plata; c) să vizeze întreaga sumă datorată, inclusiv dobânzile şi eventualele cheltuieli ce sunt în sarcina debitorului; d) dacă a fost stipulat un termen în favoarea creditorului, este necesar ca acel termen să se fi împlinit, iar dacă datoria a fost contractată sub condiţie, să se fi împlinit acea condiţie. Atunci când nu a fost stipulat un termen în favoarea credi- 731 Oficiul Român pentru Drepturile de Autor torului, iar acesta refuză primirea plăţii oferite de debitor, datornicul are dreptul să-i facă oferta reală. Aceasta presupune somarea creditorului prin intermediul executorului judecătoresc să primească plata şi, totodată, înştiinţarea lui că debitorul îi ţine la dispoziţia sa obiectul plăţii. în caz de acceptare a plăţii de către creditor, executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal constatator, prin efectul căruia debitorul va fi liberat de obligaţia ce-i revine. Dacă însă creditorul refuză primirea plăţii, debitorul este liber să consemneze, la dispoziţia acestuia, lucrul obiect al plăţii. O.r.u.c. are efect libera-toriu pentru debitor, aidoma unei plăţi efective. De aici următoarele consecinţe: de la data consemnării, debitorul nu mai poate fi îndatorat la plata de daune-interese moratorii pentru neexecutarea la termen a obligaţiei; debitorul este absolvit de riscul pieirii fortuite a lucrului care, deşi este de gen, devine, prin efectul consemnării, bun individual determinat. O.r.u.c. constituie o procedură formalistă şi complicată, dar de lege lata, ea rămâne singurul mijloc juridic de protejare a intereselor debitorului împotriva creditorului care refuză primirea plăţii. Codul civil nu reglementează posibilitatea punerii în întârziere a creditorului pentru pagubele ocazionate debitorului prin refuzul nejustificat de primire a plăţii. Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, organ de specialitate în subordinea Guvernului, fiind autoritate unică de reglemen- tare, evidenţă prin registre naţionale, supraveghere, autorizare, arbitraj şi constatare tehnico-ştiinţifică în domeniul drepturilor de autor şi al drepturilor conexe. Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale O.R.D.A. se face integral şi distinct de la bugetul de stat, prin intermediul bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor, ministrul coordonator fiind ordonator principal de credite. Organizarea, funcţionarea, structura personalului şi dotările necesare îndeplinirii atribuţiilor O.R.D.A. se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. O.R.D.A. este coordonat de ministrul culturii şi cultelor şi este condus de un director general, ajutat de un director general adjunct, numiţi prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului coordonator. Personalul O.R.D.A. beneficiază de stimulente din sumele încasate pentru bugetul de stat din operaţiunile contra cost efectuate de O.R.D.A., în procent de până la 15%. O.R.D.A. îndeplineşte următoarele atribuţii: a) reglementează activitatea din domeniu prin decizii ale directorului general, potrivit legii; b) elaborează proiecte de acte normative în domeniul său de activitate; c) ţine evidenţa reper-toriilor transmise de organismele de gestiune colectivă; d) organizează şi administrează contra cost înregistrarea în registrele naţionale şi în alte evidenţe naţionale specifice, prevăzute de lege; e) eliberează contra cost marcaje holografice utilizabile în condiţiile legii în 732 ofiţer de stare civilă domeniul drepturilor de autor şi al drepturilor conexe, la valoarea preţului de achiziţie, la care se adaugă un comision de administrare de 30%; f) avizează constituirea şi supraveghează funcţionarea organismelor de gestiune colectivă; g) avizează, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, potrivit legii, înscrierea în registrul aflat la grefa judecătoriei a asociaţiilor şi fundaţiilor constituite în domeniul drepturilor de autor şi al drepturilor conexe, inclusiv în ceea ce priveşte asociaţiile pentru combaterea pirateriei; h) controlează funcţionarea organismelor de gestiune colectivă şi stabileşte măsurile de intrare în legalitate sau aplică sancţiuni, după caz; i) asigură secretariatul procedurilor de arbitraj desfăşurate potrivit legii; j) efectuează contra cost, pe cheltuiala inculpaţilor, în cazul în care s-a dovedit vinovăţia, constatări tehnico-ştiinţifice cu privire la caracterul original al produselor purtătoare de drepturi de autor sau de drepturi conexe, la solicitarea organelor de cercetare penală; k) efectuează la cerere expertize contra cost, pe cheltuiala părţilor interesate; I) desfăşoară activităţi de informare privind legislaţia din domeniu, pe cheltuiala proprie, precum şi activităţi de instruire, pe cheltuiala celor interesaţi; m) desfăşoară activităţi de reprezentare în relaţiile cu organizaţiile de specialitate similare şi cu organizaţiile internaţionale din domeniu, la care statul român este parte; n) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege. Prin hotărâre a Guvernului se stabilesc tarifele operaţiunilor ce pot fi efectuate de O.R.D.A. contra cost. Contravaloarea operaţiunilor prevăzute la lit. j) se va include în cheltuielile de judecată. Pentru îndeplinirea atribuţiilor stabilite prin lege, O.R.D.A. are acces la informaţiile necesare în mod operativ şi gratuit de la Centrul Naţional al Cinematografiei, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, Autoritatea Naţională a Vămilor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi de la Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor şi Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi de la instituţiile financiar-bancare, în condiţiile legii. ofiţer de stare civili, expresie ce desemnează în mod generic persoanele care întocmesc actele de stare civilă ca reprezentanţi ai consiliilor judeţene şi ai serviciilor publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor. Sunt o.s.c., în sensul Legii nr. 119/1996, primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor, şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României, comandanţii de nave şi aeronave. Primarii şi şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României pot delega sau retrage, după caz, exercitarea atribuţiilor de o.s.c. viceprima- 733 olograf rului, secretarului sau altor funcţionari cu competenţă în acest domeniu, respectiv unuia dintre agenţii diplomatici sau unuia dintre funcţionarii consulari. O.s.c. nu poate întocmi acte de stare civilă când este parte sau declarant; în asemenea cazuri, el va delega o altă persoană, în condiţiile legii. olograf, v. testament olograf oneros, v. contract oneros. onorariu, termen prin care se desemnează în mod generic preţul serviciilor prestate de avocat, notar public, expert, executor judecătoresc, plătit de beneficiar sau client. El este stabilit în raport cu criterii legale sau contractuale, precum: valoarea obiectului litigiului sau a contractului, ori a sumei de executat, complexitatea serviciului prestat etc. onus probandi incumbit actori, locuţiune latină ce dă expresie principiului potrivit căruia sarcina probei revine celui care formulează o pretenţie sau o apărare în faţa instanţei de judecată [v. sarcina probei]. operator, (în sensul Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date) orice persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autorităţile publice, instituţiile şi structurile teritoriale ale acestora, care stabileşte scopul şi mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal. Dacă scopul şi mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal sunt determinate printr-un act normativ sau în baza unui act normativ, o. este persoana fizică sau juridică, de drept public ori de drept privat, care este desemnată ca o. prin acel act normativ sau în baza acelui act normativ [v. date cu caracter personal]. operaţie de scont, mijloc juridic şi de tehnică bancară prin care, ca urmare a unui gir între beneficiarul unei cambii neajunse la scadenţă şi bancă, aceasta din urmă plăteşte beneficiarului suma prevăzută în cambie, diminuată cu valoarea dobânzilor ce s-ar fi perceput până la împlinirea scadenţei. operă audiovizuală, sintagmă ce desemnează în mod generic opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete. Producătorul unei o.a. este persoana fizică sau juridică ce îşi asumă responsabilitatea producerii operei şi, în această calitate, organizează realizarea operei şi furnizează mijloacele necesare tehnice şi financiare. Sunt autori ai o.a. regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru o.a. şi autorul grafic pentru operele de animaţie. în cazul în care unul din autorii amintiţi refuză să definitiveze contribuţia sa la o.a. sau se află în imposibilitatea de a o face, el nu se va putea opune folosirii 734 operă comună acesteia în vederea definitivării o.a. Acest autor va avea dreptul la o remuneraţie pentru contribuţia avută. 0.a. se consideră finită când versiunea definitivă a fost stabilită de comun acord între autorul principal şi producător. Este interzisă distrugerea suportului original al versiunii definitive a o.a. în forma copiei-standard. Dreptul la adaptarea audiovizuală este dreptul exclusiv al titularului dreptului de autor asupra unei opere preexistente de a o transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală. Cesiunea acestui drept se poate face numai pe baza unui contract scris între titularul dreptului de autor şi producătorul o.a., distinct de contractul de editare a operei. Prin încheierea contractului de adaptare, titularul dreptului de autor asupra unei opere preexistente transferă unui producător dreptul exclusiv de transformare şi de includere a operei respective într-o operă audiovizuală, în lipsa unei clauze contrare, autorii o.a., precum şi-alţi autori ai unor contribuţii la aceasta, îşi păstrează toate drepturile de utilizare separată a propriilor contribuţii, precum şi dreptul de a autoriza şi/sau de a interzice utilizări în afara celei specifice a operei, integral sau parţial, cum ar fi utilizarea unor fragmente din opera cinematografică pentru publicitate, alta decât pentru promovarea operei, în condiţiile legii [sin. operă cinematograficăJ. operă cinematografică, v. operă audiovizuală. operă colectivă, operă de creaţie intelectuală în care contribuţiile personale ale coautorilor formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create. în lipsa unei convenţii contrare, dreptul de autor asupra o.c. aparţine persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată [v. şi obiectul dreptului de autor; organisme de gestiune colectivă; operă cinematografică; operă audiovizuală şi alte opere audiovizuale]. operă comună, operă de creaţie intelectuală creată de mai mulţi autori, în colaborare. Dreptul de autor asupra o.c. aparţine coautorilor acesteia, între care unul poate fi autorul principal. Potrivit Legii nr. 8/1996, în lipsa unei convenţii contrare, coautorii nu pot utiliza opera decât de comun acord. Refuzul consimţământului din partea oricăruia dintre coautori trebuie să fie temeinic justificat. în cazul în care contribuţia fiecărui coautor este distinctă, aceasta poate fi utilizată separat, cu condiţia să nu se prejudicieze utilizarea operei comune sau drepturile celorlalţi coautori. în cazul utilizării operei create în colaborare, remuneraţia se cuvine coautorilor în proporţiile pe care aceştia le-au convenit. în lipsa unei convenţii, remuneraţia se împarte proporţional cu părţile de contribuţie ale autorilor sau în mod egal, dacă acestea nu se pot stabili. O.c. se poate prezenta în două varietăţi, şi anume: o.c. indivizibilă şi o.c. divizibilă 735 operă comună divizibilă [v. şi operă comună indivizibilă; operă comună divizibilă]. operă comună divizibilă, varietate a operei comune de specificul căreia este că opera respectivă se înfăţişează ca fiind rezultatul unei colaborări relative şi se caracterizează prin faptul că fiecare colaborator aduce o contribuţie distinctă, realizată aparte, care însă, în baza comunităţii de concepţie şi inspiraţie ce a animat pe colaboratori, se armonizează şi se leagă cu contribuţiile celorlalţi coautori într-un tot unitar şi coerent care formează opera comună. Au caracter de o.c.d. lucrările dramatico-muzicale, în care libretul este creaţia scriitorului, iar muzica este creaţia compozitorului. Tot în această categorie se încadrează şi lucrările ştiinţifice în care diversele capitole sunt elaborate de autori diferiţi etc. în cazul o.c.d., dreptul de autor asupra întregii opere aparţine în comun coautorilor. Totodată, fiecare coautor îşi păstrează un drept de autor propriu asupra contribuţiei sale individualizate, putând exercita singur drepturile sale patrimoniale şi nepatrimoniale, cu condiţia de a nu prejudicia opera comună privită în ansamblul ei şi de a nu aduce atingere intereselor celorlalţi coautori [v. şi operă comună; operă comună indivizibilă]. operă comună indivizibilă, varietate de operă comună care se distinge prin aceea că activitatea creatoare a fiecărui coautor se contopeşte intim cu activitatea creatoare a celorlalţi coautori, pe tot parcursul realizării operei şi în părţile ei componente, astfel încât contribuţia fiecăruia nu poate fi deosebită de contribuţiile celorlalţi. O.c.i. este rezultatul unei colaborări absolute şi se caracterizează prin comunitate de inspiraţie şi realizare, ca şi prin imposibilitatea de a se distinge neechivoc partea contributivă a fiecăruia dintre autori. Dreptul de autor referitor la o astfel de operă aparţine în comun coautorilor, care trebuie să-şi exercite, împreună şi de comun acord, toate drepturile personale nepatrimoniale şi cele patrimoniale conferite de lege. Fiecare coautor este însă îndreptăţit să exercite şi singur drepturile care constituie mijloace de apărare a operei şi a drepturilor comune ale coautorilor asupra ei, precum paternitatea, inviolabilitatea, justa folosire a operei etc. Foloasele patrimoniale rezultate din utilizarea licită a operei se împarte în mod egal între coautori, dacă ei n-au convenit altfel. Tot astfel se vor împărţi şi sumele cu titlu de reparare patrimonială a prejudiciilor cauzate prin folosirea fără drept a operei [v. şi operă comună]. operă de creaţie intelectuală, sintagmă ce desemnează rezultatul muncii creatoare a autorilor unei opere literare, artistice sau ştiinţifice sau de altă natură, exprimat printr-o formă concretă, perceptibilă simţurilor omeneşti şi susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publicului. O.c.i. este un bun distinct de lucrul corporal în care se concretizează şi se materializează. O.c.i. este recunoscută şi protejată 736 opozabilitate independent de aducerea la cunoştinţă publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată. Ea constituie obiectul unui drept de autor, independent de conţinutul, forma de exprimare, valoarea sau destinaţia sa, cu singura condiţie să fie rezultatul unei opere de creaţie. O.c.i. poate fi o operă originală (ceea ce presupune realizarea ei de către autor, fără ca acesta să fi folosit opere preexistente sau elemente ale unor. asemenea opere) sau o operă derivată (a cărei realizare presupune folosirea de către autor sau adaptarea ori transformarea, traducerea etc. unei/unor opere originale preexistente). Opera derivată poate constitui obiect al dreptului de autor numai dacă are caracter creator. Cu privire la opera derivată, autorul derivării are un drept de autor propriu, distinct de acela al autorului operei originale, care, în toate cazurile, rămâne neatins. Nu sunt o.c.i. şi nu pot forma obiectul dreptului de autor acele opere care nu au un caracter de creaţie intelectuală, cum sunt: cărţile de telefon, calendarele, agendele, cataloagele, indicatoarele de mers al trenurilor, autobuzelor etc. De asemenea, nu constituie o.c.i. nici contribuţia pe care o aduce la editarea unei opere redactorul de carte din editură şi nici rezultatul activităţii persoanelor care, sub diferite titluri, verifică redactarea făcută de coautorii unei opere comune, pentru a-i asigura unitatea şi coerenţa [v. şi obiectul dreptului de autor]. operă derivată, v. operă de creaţie intelectuală. operă originală, v. operă de creaţia intelectuală. opozabilitate, calitate a unui contract sau a unui alt act juridic, a situaţiei juridice create prin acesta ori a unui drept civil subiectiv de a produce efecte faţă de părţile raportului juridic respectiv şi de a se impune respectului şi altor persoane decât cele care au calitatea de părţi (subiecte) ale acestui raport. Lato sensu. o. prezintă semnificaţia potrivit rarpia-contractul produce efecte între pcirţile contractante şi avânzii-tauză ai părţilor, iar situaţia juridică Născută din contractul respectiv trebuie respectată de către toţi, inclusiv de terţii propriu-zişi. Urmează a se distinge în acest sens o. contractului faţă de părţi şi avânzii-cauză şi o. contractului faţă de terţi. în prima ipoteză, o. se confundă cu relativitatea efectelor contractului, ea constând în dreptul părţilor contractante şi al avânzilor-cauză ai acestora de a cere executarea unei prestaţii sau, după caz, în obligaţia de a o executa, invocând respectivul contract care a dat naştere acelui drept sau acelei obligaţii. în cea de-a doua ipoteză, nu există identitate între o. şi relativitatea efectelor contractului. O. contractului faţă de terţi dobândeşte semnificaţia juridică de obligaţie ce incumbă tuturor terţilor propriu-zişi de a respecta situaţia juridică creată prin acel contract. 737 opoziţie la căsătorie Aceasta nu înseamnă că terţii propriu-zişi devin persoane obligate printr-un contract la care nu au participat, ci doar că situaţia juridică creată prin acel contract se impune respectului şi altor persoane decât părţile contractante, conform principiului potrivit căruia într-o ordine de drept fiecare persoană datorează respect faţă de drepturile dobândite de ceilalţi participanţi la circuitul civil. Exemple de o. a contractului faţă de terţi sunt, printre altele: a) invocarea contractului de către o parte faţă de un terţ ca probă sau titlu de dobândire a unui drept real sau de creanţă; b) invocarea contractului ca just titlu pentru a face dovada dobândirii dreptului de proprietate printr-o uzucapiune de 10 până la 20 de ani; c) contractul poate fi invocat de pârât pentru a dovedi îmbogăţirea sa împotriva unui terţ care a introdus o actio de in rem verso, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză. Contractul constituie un mijloc de probă a oricărui drept subiectiv pe care el îl generează sau îl constată împotriva tuturor celor care contestă acel drept, deci inclusiv a terţilor propriu-zişi. Uneori, o. este condiţionată de îndeplinirea unor forme de publicitate, în cazul constituirii sau transmiterii unor drepturi reale, cesiunii de creanţă, sau de existenţa unei date certe. Totodată, la rândul lor, terţii pot să opună contractul oricăreia dintre părţile care l-au încheiat (de exemplu, rudele victimei unui accident produs în timpul efectuării unui transport pot invoca existenţa contractului de transport, deşi sunt terţi faţă de acesta, ca temei al răspunderii civile a cărăuşului) [ant. inopozabilitate]. opoziţie la căsătorie, manifestare unilaterală de voinţă prin care o persoană aduce la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă existenţa unor împrejurări care constituie impediment la căsătorie sau neîndeplinirea unei condiţii de fond pentru căsătorie. O.c. poate fi făcută în termen de 10 zile de la data înregistrării şi publicării declaraţiei de căsătorie. Persoana care face o.c. nu trebuie să dovedească vreun interes, dat fiind interesul general al societăţii în încheierea unor căsătorii valide. Potrivit art. 14 C. fam., o.c. poate produce efecte juridice numai dacă sunt îndeplinite următoarele cerinţe: a) să fie făcută în scris şi să fie semnată; b) să arate împrejurarea de fapt sau de drept care împiedică încheierea căsătoriei; c) să precizeze dovezile pe care se sprijină. în cazul în care aceste cerinţe nu sunt îndeplinite cumulativ, o.c. constituie o simplă informare a ofiţerului de stare civilă, care, pe baza ei, va trebui să facă verificările necesare cu privire la exactitatea celor semnalate, iar dacă în urma acelor verificări, se vor confirma cele asupra cărora s-a făcut sesizarea, se va putea sesiza şi din oficiu. Dacă ofiţerul de stare civilă apreciază ca fiind întemeiată o.c., va refuza încheierea căsătoriei, sens în care va întocmi un proces-verbal şi va înainta actele 738 ordinul autorităţii legitime judecătoriei competente spre a se pronunţa asupra refuzului de încheiere a căsătoriei. Atunci când o.c. necesită verificări care pot fi realizate numai într-un anumit interval de timp, ofiţerul de stare civilă va amâna încheierea căsătoriei până la finalizarea acelor verificări. în cazul în care o.c. va fi apreciată ca neîntemeiată, ofiţerul de stare civilă va proceda la încheierea căsătoriei. opoziţie la plată, intervenţia pe care o face persoana îndreptăţită de lege la un anumit debitor, punând în vedere acestuia să nu efectueze plata fără prezenta sa şi fără consimţământul său; o.p. are ca efect suspendarea executării plăţii, în sensul că debitorul în cauză este obligat să se abţină de a face plata, sub sancţiunea ca, în caz contrar, să fie obligat de a face o nouă plată. O.p. poate fi făcută de: un alt creditor al aceluiaşi debitor; creditorul care a pierdut înscrisul constatator al creanţei sale şi află că debitorul este gata să plătească celui care prezintă titlul; creditorul creditorului prin poprire. Poprirea este cea mai importantă o.p.; totodată, ea reprezintă şi un mijloc de executare silită indirectă. în cazul în care debitorul este, la rândul lui, creditorul unui terţ, creditorul său poate solicita acelui terţ ca plata pe care trebuie să o facă creditorului lui să fie poprită în vederea achitării ei direct creditorului popritor [v. şi poprire]. opţiune succesorală, v. drept de opţiune succesorală. ordine publică, sintagmă ce desemnează totalitatea dispoziţiilor legale imperative de drept public şi de drept privat care urmăresc ca finalitate apărarea instituţiilor şi valorilor fundamentale ale societăţii, ocrotirea socială a tuturor persoanelor, a drepturilor şi libertăţilor omului, precum şi promovarea şi dezvoltarea economiei de piaţă. Domeniul de aplicare a o.p. nu rămâne mereu acelaşi, ci este variabil, schimbându-se mereu în armonie cu concepţiile politice, sociale şi economice ale legiuitorului. Adeseori, o.p. diferă de la ţară la ţară, în funcţie de dominanta politică a concepţiei clasei politice conducătoare din acea ţară. ordine succesorală, sintagmă prin care se desemnează sfera persoanelor aflate în legătură de rudenie cu defunctul şi care, potrivit legii, au vocaţie succesorală cu privire la moştenirea acestuia. O.s. cuprindea, în redactarea iniţială a Codului civil, toate rudele defunctului până la gradul XII inclusiv, dar prin Legea din 28 iunie 1921 a fost restrânsă la rudele până la gradul IV inclusiv, la care se adaugă şi soţul supravieţuitor, ale cărui drepturi succesorale sunt reglementate prin Legea nr. 319/1944 [v. şi clasă de moştenitori; drept de moştenire al soţului supravieţuitor]. ordinea chemării la succesiune a clasei de moştenitori, v. clasă de moştenitori; drept de moştenire al soţului supravieţuitor. ordinul autorităţii legitime, dispoziţie dată în cadrul relaţiilor 739 ordinul sau permisiunea legii de subordonare sau de serviciu, de către un organ de stat competent altui organ sau funcţionar, competent să îndeplinească anumite acte, pe baza şi în executarea legii. O.a.l. înlătură caracterul ilicit al faptei păgubitoare şi-l exonerează de răspundere pe făptuitor, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) emană de la un organ de stat competent, fiind dat în limitele competenţei acelui organ; b) se adresează organului sau funcţionarului care are îndatorirea să-l execute; c) este dat cu respectarea formelor şi procedurii prevăzute de lege (de regulă, se cere forma scrisă şi, în toate cazurile, să poarte semnătura celui care îl emite); d) să nu aibă caracter abuziv sau vădit ilegatei executarea lui să se facă prin mijloace licite şi fără nicio culpă din partea celui obligat să-l execute. ordinul sau permisiunea legii, prevedere (dispoziţie) legală care impune sau îngăduie săvârşirea în anumite condiţii a unei fapte păgubitoare, înlăturând caracterul ilicit al acesteia şi răspunderea civilă a făptuitorului. Legea ordonă săvârşirea unor fapte prin care sunt afectate bunuri sau se lezează drepturi personale nepatrimoniale ale unei persoane, în scopul prevenirii unor pericole mai grave la care ar fi expuse acele bunuri sau aceea persoană (ori altele) în situaţia contrară. O astfel de faptă încetează să fie antisocială şi ilicită numai atunci când este săvârşită în condiţiile stabilite prin lege (de exemplu, fapte păgubitoare săvârşite de pompieri în vederea localizării sau stingerii incendiului; punerea în executare a unei sentinţe judecătoreşti prin care se aplică sancţiuni juridice unei persoane etc.). organ al persoanei juridice, persoană sau persoane fizice care, potrivit legii, regulamentului de organizare, statutului etc., au calitatea de a săvârşi acte de drept civil în numele persoanei juridice. Pot obliga persoana juridică prin acte şi fapte săvârşite în exercitarea atribuţiilor lor de serviciu persoanele încadrate în muncă ce îndeplinesc funcţii de decizie. Calitatea de membru al organului colectiv de conducere nu implică, în mod necesar, îndeplinirea unei funcţii cu prerogative decizionale; de aceea, o atare calitate nu este suficientă pentru ca cel care o întruneşte să poată obliga persoana juridică. în acest scop, se cere ca persoana să exercite prerogative decizionale în activitatea pe care o desfăşoară în mod distinct de activitatea organului colectiv. organisme de gestiune colectivi a dreptului de autor şi a drepturilor conexe, persoane juridice constituite prin liberă asociere, care au ca obiect de activitate, în principal, colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţată de către titulari. Se constituie în condiţiile legii, cu avizul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, şi funcţionează potrivit reglementărilor privind asociaţiile fără scop patrimonial şi potrivit prevederilor 740 organizare de sine stătătoare Legii nr. 8/1996. Aceste organisme sunt create direct de titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe, persoane fizice ori juridice, şi acţionează în limitele mandatului încredinţat şi pe baza statutului adoptat după procedura prevăzută de lege. O.g.c. pot fi create în mod separat pentru gestionarea de categorii distincte de drepturi, corespunzând unor domenii diferite de creaţie, precum şi pentru gestionarea de drepturi aparţinând unor categorii distincte de titulari. Statutul o.g.c. trebuie să cuprindă dispoziţii cu privire la: a) denumirea, domeniul şi obiectul de activitate şi drepturile pe care le gestionează pe baza repertoriului constituit în acest scop; b) condiţiile în care se realizează gestionarea drepturilor pentru titularii acestora, pe baza principiului egalităţii de tratament; c) drepturile şi obligaţiile membrilor în raporturile cu organismul de gestiune colectivă; d) modalitatea de desemnare şi atribuţiile administratorului general responsabil de funcţionarea o.g.c., precum şi ale organelor de administrare şi de reprezentare; e) patrimoniul iniţial şi resursele economice prevăzute; f) regulile aplicabile repartizării drepturilor colectate; g) reguli privind modalitatea de stabilire a metodologiilor ce urmează a fi negociate cu utilizatorii şi reguli privind reprezentarea în cadrul negocierilor; h) modalităţile de verificare a gestiunii economice şi financiare de către membri; i) modalităţile de stabilire a comisionului datorat de titularii de drepturi organismului de gestiune colectivă în vederea acoperirii cheltuielilor necesare funcţionării; j) orice alte dispoziţii obligatorii potrivit legislaţiei în vigoare. Mandatul de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale, de autor sau conexe, este acordat direct, prin contract scris de către titularii de drepturi. Fiecare titular de drepturi care a acordat un mandat o.g.c., are dreptul la un vot în cadrul adunării generale. Mandatul de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale, de autor sau conexe, poate fi acordat şi indirect de către titulari, prin contracte scrise, încheiate între o.g.c. din România şi organisme străine care gestionează drepturi similare, pe baza repertoriilor membrilor acestora. Mandatul indirect nu conferă drept de vot titularilor de drepturi. Orice titular de drepturi de autor sau de drepturi conexe poate încredinţa prin mandat administrarea drepturilor sale privind repertoriul propriu unui o.g.c. Organismul respectiv este obligat să accepte administrarea acestor drepturi pe baza gestiunii colective în limita obiectului său de activitate. O.g.c. nu pot avea ca obiect de activitate utilizarea repertoriului protejat pentru care au primit un mandat de gestiune colectivă. organizare de sine stătătoare, condiţie a existenţei persoanei juridice şi mod de organizare a acesteia, presupunând existenţa unei structuri interne bine precizate, constituirea unor organe proprii de colaborare, stabilirea 741 organizaţie cooperatistă de credit atribuţiilor şi delimitarea competenţelor acestor organe, precum şi determinarea exactă a situaţiilor, condiţiilor şi modalităţilor în care încetează să existe acea colectivitate ca subiect de drept. Conferă persoanei juridice posibilitatea să acţioneze ca un tot coerent, iar nu ca ceva amorf. organizaţie cooperatistă de credit, (în sensul O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului) asociaţie autonomă, apolitică şi neguvernamentală, care desfăşoară activităţi specifice instituţiilor de credit, în conformitate cu prevederile legii, în scopul întrajutorării membrilor acesteia. Activitatea în cadrul unei reţele cooperatiste se desfăşoară preponderent şi cu prioritate în interesul membrilor cooperatori, respectiv al organizaţiilor cooperatiste de credit afiliate la casa centrală. O.c.c., persoane juridice române, se pot organiza şi funcţiona doar sub forma cooperativelor de credit şi a casei centrale la care acestea sunt afiliate. Afilierea la o casă centrală este obligatorie. Condiţiile şi procedura de afiliere se stabilesc prin actul constitutiv al casei centrale. Constituirea, funcţionarea, modificarea actului constitutiv, dizolvarea, fuziunea, divizarea şi lichidarea o.c.c. urmează regimul societăţilor pe acţiuni. O.c.c. au un număr variabil de membri cooperatori sau, după caz, de cooperative de credit afiliate, care nu poate fi mai mic decât numărul minim stabilit prin lege. Capitalul social al unei o.c.c. este variabil şi este format din părţi sociale de valoare egală, în cadrul unei reţele cooperatiste, părţile sociale ale tuturor o.c.c. trebuie să fie de valoare egală. Valoarea nominală a unei părţi sociale este stabilită prin actul constitutiv-cadru, dar nu poate fi mai mică de 10 lei. organizaţie obştească, asociaţie de persoane ai cărei membrii pun statornic în comun aporturi materiale, cunoştinţe şi o anumită activitate, în vederea unui scop patrimonial sau nepatrimonial în acord cu interesul obştesc şi care este organizată şi îşi desfăşoară activitatea potrivit unor reguli stabilite de lege sau de statutul propriu. Sunt o.o.: sindicatele, asociaţiile profesionale, uniunile de creaţie, asociaţiile sportive etc. organizaţii cooperatiste, (în sensul Legii nr. 1/2005) cooperative de consum, cooperative meşteşugăreşti, societăţi cooperative meşteşugăreşti, societăţi cooperative pe acţiuni meşteşugăreşti, cooperative mici meşteşugăreşti şi asociaţiile acestora, existente la data intrării în vigoare a acestei legi. originalitate, v. invenţie; operă de creaţie intelectuală. originar, v. moduri de dobândire a drepturilor reale. 742 p pact, termen prin care se desemnează generic învoiala, înţelegerea, acordul de voinţă (contractul sau convenţia) survenit între două sau multe subiecte de drept. pact adjunct, v. contract accesoriu; arvună; fidejusiune; promisiunea de a determina pe un altul să ratifice un contract. pact asupra succesiunii viitoare, convenţie prin efectul căreia o persoană ar urma să dobândească anumite drepturi cu privire la o succesiune încă nedeschisă sau prin care un posibil moştenitor ar renunţa anticipat la drepturile sale succesorale. Au acest caracter actele unilaterale de acceptare a unei succesiuni nedeschise încă, ca şi cele de renunţare la o asemenea succesiune. Legea interzice, sub sancţiunea nulităţii, orice pact de acest gen. Nu constituie însă p.a.s.v. donaţia de bunuri viitoare, care, spre deosebire de donaţia de bunuri actuale, este, prin însăşi esenţa ei, revocabilă. pact comisoriu, clauză contractuală sau convenţie accesorie unui contract prin care părţile convin desfiinţarea contractului principal în cazul în care una dintre ele nu-şi execută prestaţia asumată. Articolul 1020 C. civ. dispune că în contractele sinalagmatice condiţia rezolutorie este subînţeleasă întotdeauna pentru cazul când una din părţi nu-şi îndeplineşte angajamentul său. Părţile pot stipula în contractul lor o clauză expresă de rezoluţiune de plin drept în cazul neexecutării obligaţiilor de către una dintre ele. O atare clauză a fost denumită p.c. expres, iar finalitatea sa este limitarea sau chiar înlăturarea rolului instanţei de judecată în pronunţarea rezoluţiunii. Stipulând un p.c. expres, părţile înlocuiesc, prin voinţa lor declarată, acţiunea în rezoluţiune judiciară cu o clauză rezolutorie convenţională. Clauza rezolutorie nu se confundă cu condiţia rezolutorie, deoarece în cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator, pe când în ipoteza p.c., rezoluţiunea este o consecinţă datorată exclusiv neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului. în principiu, p.c. sunt valabile, deşi nu au fost reglementate de legiuitor, dar jurisprudenţă le interpretează restrictiv şi sever, ţinând seama de consecinţele lor asupra existenţei contractului, precum şi de dezavantajele pe care le prezintă, şi anume: pot compromite stabilitatea situaţiilor juridice; terţii sunt supuşi consecinţelor care decurg din retroactivitatea rezoluţiunii con- 48. 743 pact comisoriu venţionale; pe de altă parte, fiind impuse în contract de partea economiceşte mai puternică, ele constituie surse de inechitate pentru partea mai slabă din punct de vedere economic. în funcţie de intensitatea efectelor pe care le produc, p.c. pot fi de patru grade: a) p.c. expres de gradul I, care reproduce întocmai art. 1020 C. civ.; el conţine stipulaţia părţilor potrivit căreia în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţi, contractul va fi rezolvit; un asemenea p.c. poate prezenta importanţă numai în contractele în care legea nu prevede rezoluţiunea sau o prevede restrictiv; b) p.c. expres de gradul II, care prevede că în cazul în care una din părţi nu-şi va executa obligaţia asumată, cealaltă parte are dreptul să desfiinţeze unilateral contractul; în acest caz rezoluţiunea operează pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a creditorului obligaţiei neexecutate, dar debitorul se va putea libera de datorie până în momentul punerii sale în întârziere; în această ipoteză, instanţa de judecată sesizată de debitor va putea constata că, deşi obligaţia nu a fost executată în termen, ea a fost, totuşi, adusă la îndeplinire mai înainte ca rezoluţiunea să fi fost, declarată de către creditor; totodată, instanţa va putea constata şi că rezoluţiunea nu a avut loc; c) p.c. expres de gradul III; este clauza prin care se prevede că dacă una din părţi nu-şi execută obligaţiile până la un anumit termen, contractul este rezolvit de plin drept; în această ipoteză, instanţa de judecată nu poate acorda termen de graţie debitorului şi nici nu se poate pronunţa cu privire la oportunitatea rezoluţiunii; totuşi, punerea prealabilă în întârziere a debitorului este necesară în contractele civile; în contractele comerciale însă, îndeplinirea acestei formalităţi nu este necesară, aici punerea în întârziere a debitorului operând de plin drept; situaţia este aceeaşi şi în contractele civile cu referire la care legea prevede că debitorul este de drept pus în întârziere; d) p.c. expres de gradul IV, care se concretizează în stipulaţia contractuală prin care părţile stabilesc că în cazul neexecutării obligaţiilor, contractul se desfiinţează de plin drept, fără punerea în întârziere a debitorului; în acest caz, simpla împlinire a scadenţei obligaţiei neexecutate este suficientă pentru ca rezoluţiunea contractului să devină operantă. Instanţa sesizată nu poate face altceva decât să constate că rezoluţiunea contractului s-a produs de plin drept. Totuşi, creditorului îi rămâne libertatea unei opţiuni între a cere instanţei să constate rezoluţiunea de plin drept a contractului şi a cere ca ea să dispună obligarea debitorului la executarea contractului. în cazul p.c. expres de gradul I, rezoluţiunea este şi rămâne judiciară, iar în cazul p.c. expres de gradele ll-IV, numai creditorul este interesat şi îndreptăţit să rezoluţioneze contractul; debitorul nu se poate prevala de p.c. expres, deoarece neexecutarea de către el a obli- 744 pariu gaţiei reprezintă cauza rezoluţiunii contractului. Efectele pe care le produce p.c. expres sunt identice cu acelea pe care le produce rezoluţiunea judiciară. pact de preferinţă, sintagmă ce desemnează acea varietate a promisiunii unilaterale de vânzare prin care proprietarul unui bun îşi asumă obligaţia ca, în cazul în care va vinde bunul, să-l prefere drept cumpărător pe beneficiarul promisiunii, la acelaşi preţ şi în condiţii egale. Asumarea acestei obligaţii de către promitent nu are semnificaţia juridică a unei îndatoriri (obligaţii) a lui de a vinde bunul respectiv. Promitentul rămâne liber să vândă sau să nu vândă acel bun. Dar, dacă va decide să-l vândă, el este ţinut să-l prefere pe beneficiar, în cazul în care promitentul, încăl-cându-şi obligaţia de a-l prefera pe beneficiar, va vinde bunul (prin fraudă) unui terţ (sau va fi complice la frauda acestuia), beneficiarul va putea cere anularea vânzării, invocând dreptul său de preferinţă. pact de răscumpărare, sintagmă ce desemnează contractul accesoriu al unui contract de vânzare-cumpărare, constatat prin acelaşi înscris sau printr-un înscris separat şi pe care părţile îl consideră ca făcând parte din contractul principal, în virtutea căruia vânzătorul îşi rezervă dreptul de a redobândi bunul vândut, într-un anumit termen, restituind cumpărătorului preţul primit şi cheltuielile ocazionate. P.r. constituie o varietate a pactului comisoriu expres. El ascunde, în realitate, un împrumut garantat printr-un gaj, la realizarea căruia creditorul gajist poate proceda direct, fără a se mai adresa instanţei judecătoreşti. Acest creditor rămâne pe mai departe proprietar al bunului gajat pentru cazul când debitorul nu restituie la timp preţul (care, în realitate, este suma împrumutată). Prin urmare, vânzarea cu p.c. a fost interzisă prin Legea contra cametei din 1931, un astfel de pact fiind considerat ilicit şi antrenând nulitatea absolută a vânzării. pacta sunt servanda, Jrocutiune latină utilizată pentrira exprima principiul consensualismului, conform căruia acordul de voinţă al părţilor produce efecte juridice prin el însuşi, indiferent de forma în care a fost realizat. pagubă, v. prejudiciu material; pagubă efectivă; pierdere efectivă; damnum emergens. pariu, contract aleatoriu prin care părţile se obligă reciproc să plătească o sumă de bani sau alt lucru câştigătorului în funcţie de realizarea sau nerealizarea unui eveniment sau fapt - depinzând de forţa, îndemânarea, dibăcia, cunoştinţele, inteligenţa etc. părţilor contractante ori a altor persoane sau de hazard -care face să existe şanse de câştig sau pierdere pentru ambele (toate) părţi contractante. Doctrina distinge între joc şi prinsoare sau p., admiţând că atunci când părţile sau cel puţin una dintre ele îndeplinesc un rol activ, contractul este de joc (cum este cazul participanţilor la întrece- 745 pariu rile sportive), chiar dacă rezultatul depinde exclusiv de hazard (de exemplu, jocuri simple de cărţi). Atunci când părţile sunt străine de eveniment, contractul este calificat prinsoare sau p. (cum se întâmplă în cazul p. între spectatorii întrecerilor sportive sau pronosticurile sportive). Legea nu face nicio deosebire între joc şi prinsoare. Articolul 1637 alin. (2) C. civ. se referă doar la „suma pusă în joc sau la prinsoare" vizând ipoteza contractului între participanţii la întreceri sportive. Pe de altă parte, actele normative prin care se stabileşte regimul juridic al practicării jocurilor de noroc include în noţiunea de jocuri (de noroc) şi pronosticurile sportive sau alte jocuri care se produc fără participarea directă a jucătorilor. De aici consecinţa că regimul juridic al contractului de joc sau prinsoare este identic, indiferent de rolul îndeplinit de părţi în desfăşurarea jocului, p. fiind o simplă formă sau varietate a jocului. Codul civil stabileşte, în materie de joc sau prinsoare, trei reguli, şi anume: a) jocul şi prinsoarea nu produc efecte obligatorii şi, ca urmare, creditorul nu are acţiune în justiţie pentru a-şi reclama câştigul (art. 1636 C. civ.); obligaţia astfel rezultată se consideră a fi numai iocandi causa, fără să producă efecte ruinătoare pentru jucător şi familia sa; debitorul acţionat în justiţie poate să opună creditorului reclamant lipsa de efecte obligatorii şi de sancţiune a jocului, numită „excepţie de joc", care este de ordine publică şi care nu poate fi neutralizată prin convenţia părţilor; b) cel care pierde şi deci plăteşte nu poate repeta ceea ce a plătit de bunăvoie; excepţie face ipoteza când câştigătorul (accipiens) a întrebuinţat dolul, înşelăciunea sau amăgirea, în scopul înlăturării şansei câştigului pentru cealaltă parte (art. 1638 C. civ.). La aceasta trebuie adăugată, conform dreptului comun, şi incapacitatea pierzătorului. Legiuitorul consideră datoriile născute din joc sau prinsoare ca fiind obligaţii juridice lipsite de posibilitatea de a fi puse în executare pe cale silită. Legea refuză atât acţiunea, cât şi repeti-ţiunea, ceea ce înseamnă că nici câştigătorul nu are acţiune în justiţie pentru creanţa astfel dobândită şi nici pierzătorul nu poate repeta ceea ce a plătit de bunăvoie. Datoriile izvorâte din joc sunt similare cu obligaţiile imperfecte sau naturale. Totuşi, nu se confundă unele cu altele. Astfel, obligaţia civilă imperfectă (naturală) poate fi transformată, prin novaţie, într-o obligaţie civilă perfectă, susceptibilă de executare prin constrângere. în schimb, promisiunea de a executa o datorie decurgând din joc sau prinsoare nu este valabilă şi deci nu poate fi executată pe cale silită. Obligaţiile de acest gen nu pot fi nici garantate, nici confirmate şi nici nu pot forma obiectul unor tranzacţii. Singura posibilitate privind executarea datoriei de joc sau prinsoare rămâne plata de bunăvoie; c) Codul civil recunoaşte caracterul perfect al obligaţiei născute din „jocurile ce contribuie 746 pariu la exerciţiul corporal". Aici se iau în considerare contractele între participanţii la jocurile sportive, iar nu între alte persoane (spectatorii), în acest caz, sportivul câştigător are dreptul la acţiune în sens material, putând deci obţine plata câştigului pe cale silită, spre deosebire de câştigătorul spectator, care poate beneficia numai de plata efectuată de bunăvoie de debitor. Este asimilat cu spectatorul câştigător sportivul care contractează, prin intermediar, cu adversarul său, în joc să contracteze direct cu acesta, în cazul jocurilor pur intelectuale (precum şahul, jocurile de cărţi etc.), câştigătorul nu are drept la acţiune. Cât priveşte jocurile sportive, în armonie cu prevederile Codului civil, instanţa de judecată poate respinge cererea sportivului câştigător ori de câte ori suma pusă în joc sau la prinsoare ar avea caracter excesiv [art. 1673 alin. (2) C. civ.]. Instanţa sesizată nu va putea însă reduce suma pusă în joc. In cazul în care o persoană acordă un împrumut jucătorului, acea persoană, în calitatea sa de creditor, devine participant la joc, chiar dacă nu este parte în contractul de joc sau prinsoare. Excepţie face împrumutul acordat participantului la jocul sportiv. Un astfel de creditor nu are acţiune în justiţie pentru recuperarea împrumutului acordat. Jucătorul împrumutat nu va putea opune însă creditorului reclamant excepţia de joc, decât dacă va face proba acordării împrumutului în cunoştinţă de cauză şi a utilizării sumelor respective în vederea susţinerii jocului. împrumutătorul, nefiind implicat în joc, nu suportă consecinţele aferente unei astfel de implicări. în schimb, codebitorul jucător care plăteşte datoriile comune de joc, fie chiar după terminarea lui, nu are acţiune în regres împotriva celorlalţi codebitori, deoarece prin plata făcută acesta nu poate transforma obligaţia din joc a codebitori lor săi într-o obligaţie civilă perfectă. Ca participant la joc, el poate fi asimilat codebitorului-jucător-împrumutător. în toate cazurile, lipsa de sancţiune a datoriei de joc vizează numai acţiunea care ar putea fi promovată împotriva pierzătorului pentru câştigul obţinut de reclamant sau pentru împrumutul acordat de acesta în vederea susţinerii jocului. Sunt însă admisibile, potrivit dreptului comun, acţiunile promovate împotriva câştigătorului sau împotriva altei persoane cu care el a contractat în afara jocului propriu-zis. Aşa se întâmplă, bunăoară, când există o pluralitate de câştigători, dintre care unul încasează întregul câştig, ceilalţi având împotriva lui o acţiune în justiţie pentru partea de câştig la care era îndreptăţit fiecare dintre ei. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul în care este reclamat în justiţie împrumutul acordat jucătorului în vederea susţinerii jocului şi care a fost folosit în acest scop, dacă împrumutatul a încheiat jocul în calitate de câştigător. Legea îl protejează pe pierzător, iar nu pe câştigătorul care nu consimte la restituirea sumei împrumutate. 747 pars bonorum pars bonorum, v. rezervă succe-sorală. pars hereditas, v. rezervă succesorală. partaj, operaţie juridică prin care se pune capăt stării de coproprietate sau stării de indiviziune şi care constă în împărţirea materială a bunului sau bunurilor comune între coproprietari (sau coindivizari), fiecare dintre aceştia devenind proprietar exclusiv asupra unei părţi determinate ori asupra unui bun din acelea care se aflau în coproprietate. Are ca efect transformarea dreptului indiviz într-un drept exclusiv asupra întregului bun sau numai asupra unei părţi materiale determinate din aceasta. Ca regulă generală, se înfăptuieşte prin formarea şi atribuirea de loturi în natură, iar dacă aceasta nu este posibil, prin atribuirea bunului în întregime unuia dintre coproprietari, cu obligaţia pentru el de a plăti celorlalţi sulte în bani; prin excepţie, se poate înfăptui şi prin vânzarea la licitaţie a bunului comun, preţul comun distribuindu-se între foştii proprietari, proporţional cu cota fiecăruia. P. poate fi hotărât şi efectuat prin convenţia copăr-taşilor sau prin sentinţă judecătorească. partaj de ascendent, v. împărţeală de ascendent. partaj de folosinţă, v. împărţeală de folosinţă. partaj succesoral, v. împărţeala moştenirii. parte civilă, sintagmă ce desemnează victima prejudiciată prin săvârşirea unei infracţiuni, care îşi exercită dreptul la acţiune în responsabilitate civilă delictuală împotriva făptuitorului în cadrul procesului penal, solicitând obligarea inculpatului la plata despăgubirilor corespunzătoare. parte responsabilă civilmente, expresie ce desemnează persoana care, potrivit legii, răspunde pentru prejudiciile cauzate terţilor prin fapta ilicită şi culpabilă a altei persoane şi care este chemată în procesul penal intentat autorului faptei ilicite (ce constituie, totodată, şi infracţiune) pentru a fi obligată la plata despăgubirilor cuvenite victimei prejudiciate [v. răspundere pentru altul]. parte succesorală legitimă, v. rezervă succesorală. parteneri tăcuţi, asociaţi într-o societate în participaţie, care nu au calitatea de administratori; ei participă la viaţa societăţii, aducând aporturile la care s-au obligat, participând la împărţirea beneficiilor şi la suportarea pierderilor şi efectuând controlul asupra gestiunii administratorului sau administratorilor. pasiv patrimonial, sintagmă ce desemnează totalitatea obligaţiilor şi sarcinilor cu conţinut economic pe care le are o persoană fizică sau juridică, la un moment dat. Acest ansamblu de valori negative formează, împreună cu activul patrimonial, respectiv ansamblul valo- 748 paternitate rilor pozitive, patrimoniul acelei persoane [v. şi activ patrimoniali. pasiv succesoral, componentă a patrimoniului succesoral formată din datoriile şi sarcinile succesiunii la momentul deschiderii acesteia. Moştenitorii universali şi cei cu titlu universal au obligaţia să achite datoriile şi sarcinile succesiunii, deoarece numai ei sunt chemaţi la universalitatea de drepturi şi de obligaţii, moştenind întregul patrimoniu succesoral. Stabilirea răspunderii moştenitorilor pentru plata p.s. comportă următoarele distincţii: a) cu excepţia cazului în care au acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar, moştenitorii regulaţi răspund, în principiu, ultra vires hereditatis; legatele cu titlu particular vor fi plătite însă de moştenitorii regulaţi numai în limita valorii bunurilor succesorale; b) moştenitorii neregulaţi răspund, în principiu, numai intra vires hereditas, cu condiţia să se fi făcut un inventar al succesiunii pentru a se evita confuzia cu propriul lor patrimoniu şi, totodată, pentru a se dovedi componenţa masei succesorale [v. şi activ succesoral; lichidarea pasivului succesorali. patent, v. brevet paterna paternis, materna maternis, locuţiune latină ce dă expresie regulii consacrate în dreptul cutumiar feudal francez, potrivit căreia la moartea proprietarului, bunurile sale de „baştină", adică cele dobândite de la rude sau prin succesiune, erau susceptibile de a se transmite prin succesiune numai rudelor ce aparţineau liniei din care au provenit acele bunuri. Codul francez napoleonian de la 1804 înlocuieşte această regulă cu regula despicăturii, preluată şi de dreptul nostru. paternitate, termen ce desemnează filiaţia faţă de tată, adică legătura juridică bazată pe concepţie, existentă între tată şi copil. P. rezultă din faptul ascuns al concepţiei şi de aceea stabilirea ei este mai dificilă decât stabilirea filiaţiei faţă de mamă, care, rezultând din faptul exterior al naşterii copilului, este mult mai uşor de dovedit. Faptul concepţiei nu poate fi dovedit în mod direct, ci în acest scop este necesar să se probeze împrejurări certe, conexe, din existenţa cărora să se poată deduce procreaţia. Cât priveşte copilul rezultat din căsătorie, faptul conex este căsătoria şi fidelitatea soţiei faţă de soţ. Referitor la copilul din afara căsătoriei, faptul conex constă în relaţiile sexuale întreţinute de mama copilului cu pretinsul tată în timpul legal al concepţiei. P. copilului din căsătorie este supusă la două prezumţii legale, şi anume: una întemeiată pe faptul naşterii în timpul căsătoriei, iar alta pe faptul concepţiei în timpul căsătoriei. P. copilului din afara căsătoriei poate fi stabilită fie prin recunoaşterea voluntară a lui de către acela care îi este tată, fie prin hotărâre judecătorească. Deşi p. copilului din căsătorie se stabileşte pe baza prezumţiei de pater- 749 paternitatea unei opere de creaţie intelectuală nitate, iar p. copilului din afara căsătoriei se stabileşte pe cale judecătorească (atunci când nu este recunoscută voluntar), totuşi, în ambele situaţii, operează prezumţia legală a timpului legal de concepţie. Legiuitorul a determinat timpul legal al concepţiei ca fiind perioada cuprinsă între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului (art. 61 C. fam.). Perioada de 121 de zile constituie timpul legal al concepţiei, cu referire la care legiuitorul a instituit o prezumţie legală absolută. Din cauza caracterului ei irefragabil, această prezumţie exclude posibilitatea dovedirii că sarcina a durat mai mult de 300 zile, respectiv mai puţin decât 180 de zile. P. mai poate rezulta şi din adopţie, caz în care legătura de rudenie dintre copilul adoptat şi tatăl adoptator se stabileşte prin adopţie [v. şi prezumţiile legale de paternitate; filiaţie; maternitate; stabilirea paternităţii copilului din căsătorie; stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei]. paternitatea unei opere de creaţie intelectuali, v. drept de autor. patrimoniu, sintagmă ce desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane fizice sau juridice, care au o valoare economică. Este o universalitate juridică ce apare ca o masă de drepturi şi obligaţii legate între ele sau ca o grupare a mai multor asemenea mase, având fiecare un regim juridic determinat. Fiecare drept şi fiecare obligaţie rămâne însă distinctă de universalitate, aşa încât modificările aduse în privinţa lor nu alterează identitatea acesteia. Totalitatea drepturilor constituie activul, iar totalitatea obligaţiilor formează pasivul patrimonial; activul şi pasivul se află într-o strânsă unitate. Orice persoană are o asemenea universalitate juridică. Temeiul formării ei la persoane fizice este dreptul de proprietate privată, precum şi punerea în valoare a dreptului la muncă consfinţit şi garantat prin Constituţie, iar la persoanele juridice dreptul de proprietate. Din unitatea subiectului care îi este titular decurge în mod necesar unicitatea patrimoniului, care însă nu afectează divizibilitatea acestuia în mai multe mase de drepturi şi obligaţii, având fiecare un regim juridic propriu. P. îndeplineşte următoarele funcţii: a) explică ideea dreptului de gaj general al creditorilor chirografari; b) explică transmisiunile universale sau cu titlu universal; c) explică subrogaţia reală cu titlu universal. patrimoniu cultural naţional, ansamblul bunurilor pe care legea le declară ca fiind valori culturale de interes naţional şi pentru care stabileşte un regim juridic special, indiferent de proprietarul acestora, prin reglementarea unor activităţi specifice de protejare: evidenţă, expertizare, clasare, cercetare, depozitare, conservare, restaurare şi punere în valoare, în vederea accesului democratic la cultură şi 750 pază juridică transmiterii acestor valori generaţiilor viitoare. Fac parte din acest patrimoniu următoarele bunuri: bunuri cu valoare excepţională, istorică,, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluţiei mediului natural şi ale relaţiilor omului cu acesta, ale potenţialului creator uman şi ale contribuţiei româneşti la civilizaţia universală; bunuri culturale care fac parte din colecţiile publice care figurează în inventarele muzeelor, arhivelor şi fondurilor bibliotecilor; bunuri culturale care fac parte din inventarele cultelor religioase şi ale instituţiilor ecleziastice. Conform Legii nr. 182/2000, statul garantează proprietatea şi asigură, potrivit legii, protejarea bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural naţional. De asemenea, asigură baza materială şi resursele financiare necesare în vederea descoperirii, evidenţei, expertizării, clasării, cercetării, depozitării, conservării, restaurării, protecţiei şi punerii în valoare. patrimoniu propriu, condiţie de existenţă a persoanei juridice, presupunând un ansamblu de drepturi şi obligaţii pe care aceasta le are în mod distinct şi independent de drepturile şi obligaţiile ce aparţin altor subiecte de drept şi distinct de cele aparţinând membrilor colectivului de persoane fizice, care alcătuiesc fundamentul perso- nalităţii juridice a titularei lor. p.p. asigură garantarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de către subiectul colectiv de drept. patrimoniul succesoral, sintagmă ce desemnează ansamblul de drepturi şi obligaţii patrimoniale (incluzând bunurile şi valorile la care se referă acestea) rămase după o persoană fizică la moartea sa şi care formează obiectul dreptului de moştenire al succesorilor acelei persoane [v. şi patrimoniu]. paza lucrului, v. pază juridică. pază juridică, stare de drept ce conferă unei persoane putere independentă de folosire, direcţie şi control asupra unui lucru (sau asupra unui animal) şi care, totodată, implică în sarcina acelei persoane obligaţia de responsabilitate civilă pentru prejudiciile cauzate altuia prin acţiunea lucrului (sau a animalului). P.j. nu comportă în mod necesar deţinerea materială a lucrului de către paznic, fiind suficient ca acesta să aibă lucrul în serviciul său şi să păstreze asupra lui o putere, fie ea chiar numai intelectuală, de direcţionare şi control. P.j. nu se confundă cu obligaţia de păstrare a lucrului pe care o are depozitarul sau orice altă persoană ce deţine lucrul cu îndatorirea de a-l feri de stricăciuni sau de pieire; p.j. are ca scop protejarea terţilor împotriva pagubelor pe care lucrul ar putea să le pricinuiască, iar nu protejarea lucrului însuşi. Legea prezumă că p.j. revine, în principiu, proprieta- 751 pază materială rului, deoarece dreptul de proprietate conferă titularului său toate prerogativele pe care le implică paza; această prezumţie poate fi însă combătută prin proba contrară. P.j. se prezintă atât ca pază a structurii lucrului (care priveşte corectitudinea structurii şi a asamblării elementelor componente ale lucrului), cât şi ca pază a utilizării acestuia (care priveşte corectitudinea folosirii sau exploatării lui); ca urmare, puterea de direcţie şi control asupra lucrului se poate scinda şi trece, prin act juridic, în parte, asupra altei persoane. Astfel, în cazul închirierii unui automobil, paza structurii rămâne asupra proprietarului, iar paza utilizării trece asupra locatarului; dacă autovehiculul va fi implicat într-un accident din cauza unui viciu de construcţie a motorului sau a altor elemente structurale, obligaţia de responsabilitate pentru pagubele cauzate revine proprietarului, iar dacă accidentul se datorează unor greşeli de conducere săvârşite de locatar, responsabilitatea cade în sarcina acestuia, întrucât el deţine p.j. a utilizării autovehiculului. Obligaţia de pază nu încetează odată cu transmiterea dreptului de proprietate, ci numai odată cu trecerea efectivă a puterii de control şi direcţie asupra dobânditorului prin predarea lucrului; tot aşa, o persoană care, anterior dobândirii dreptului de proprietate asupra unui lucru, a fost pusă în stăpânirea acestuia, este ţinută de obligaţia de pază (şi de responsabilitatea care se întemeiază pe aceasta) încă de la data luării bunului în stăpânire. pază materială, stare de fapt constând în deţinerea materială a unui lucru (sau animal) de către o persoană şi presupunând exercitarea de către aceasta a unei puteri de fapt asupra lucrului, în scopul de a-l folosi şi de a-l feri de stricăciune sau pieire, dar nu în mod independent şi în interes propriu, ci în puterea şi interesul unei alte persoane, care păstrează puterea -fie şi numai intelectuală - de direcţionare şi control asupra lucrului. Cazul tipic este acela al unui prepus care exercită p.m. asupra lucrului, iar comitentul exercită paza juridică. Persoana care exercită doar p.m., neavând o putere proprie de direcţionare şi control asupra lucrului, nu este ţinută, în principiu, de vreo obligaţie de responsabilitate pentru prejudiciile cauzate prin acţiunea acelui lucru. O asemenea obligaţie revine totuşi hoţului, întrucât acesta exercită în fapt nu numai folosinţa, dar şi direcţia şi controlul lucrului în mod independent, precum şi prepusului, care, nesocotind legătura de dependenţă faţă de comitent, foloseşte în propriul interes personal autovehiculul sau alt lucru ce i-a fost pus la dispoziţie pentru îndeplinirea sarcinilor încredinţate, prepus care îşi asumă astfel puterea independentă de direcţie şi control asupra lucrului, adică îşi asumă paza juridică (şi nu doar p.m.) a acestuia. paznic al lucrului (sau al animalului), persoană care, în temeiul 752 părţi contractante unui raport Juridic, are un lucru în serviciul său şi poate exercita asupra lui o putere independentă de folosire, direcţie şi control (pază juridică) şi care, datorită acestei împrejurări, este ţinută responsabilă pentru prejudiciile cauzate terţilor prin acţiunea acelui lucru (sau animal). Legea stabileşte, în sarcina paznicului, obligaţia legală de a feri pe alţii de acţiunea dăunătoare a lucrului sau animalului său, deoarece, în virtutea puterii independente de direcţionare şi control pe care o are asupra acestuia, el este cel mai în măsură să-i ferească pe terţi de pagube. Pot avea calitatea de paznic atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. Este pre-zumat a fi paznic proprietarul lucrului sau al animalului; sunt paznici toţi coproprietarii. Proprietarul rămâne paznic şi pentru lucrul sau animalul pierdut sau scăpat de sub control, dar îşi pierde această calitate în privinţa lucrului abandonat sau furat fără culpa sa. De asemenea, proprietarul încetează să mai fie obligat la pază atunci când lucrul a intrat, cu consimţământul său, în stăpânirea legitimă a altei persoane, care exercită ea paza juridică asupra lucrului. Dacă dreptul de proprietate sau dreptul real principal este sub condiţie, calitatea de paznic revine numai proprietarului sau titularului sub condiţie rezolutorie, întrucât acesta se bucură de un drept real actual, născut sub rezerva unei ulterioare rezoluţii; titularul unui drept real sub condiţie suspensivă are numai o simplă speranţă de a deveni, prin îndeplinirea condiţiei, titular efectiv al dreptului, neavând însă asupra lucrului paza juridică şi neputând deci să fie ţinut responsabil pentru pagubele cauzate de acesta. părinţi adoptatori, v. adopţie. părinţi fireşti, sintagmă prin care se desemnează mama şi tatăl unei persoane, faţă de care acea persoană are stabilită în mod legal filiaţia din căsătorie sau din afara căsătoriei. P.f. sunt ascendenţi de gradul I. Ei sunt titularii drepturilor şi îndatoririlor ce formează conţinutul ocrotirii părinteşti. P.f. au dreptul şi obligaţia de a-l reprezenta pe copil până la împlinirea vârstei de 14 ani, precum şi de a-l asista şi de a-i încuviinţa actele juridice aferente capacităţii de exerciţiu restrânse săvârşite de acesta, de la vârsta de 14 ani şi până la majorat. Adopţia minorului poate fi făcută numai cu încuviinţarea prealabilă a p.f. părţi contractante, sintagmă ce desemnează în mod generic subiectele de drept între care se stabileşte un raport juridic contractual ce dă expresie juridică acordului lor de voinţe. P.c. pot încheia contractul direct şi nemijlocit, participând personal la formarea lui, sau prin reprezentare de către alte persoane. De regulă, într-un contract există numai două p.c., dar în unele contracte (ca de exemplu, contractul de societate) pot exista mai multe p.c. De asemenea, la un contract pot adera şi alte persoane faţă de 753 părţile raportului juridic de obligaţie care acesta va produce efecte (cum este, bunăoară, cazul contractului de transport). Poate deveni p.c. numai persoana fizică ce are capacitate de a contracta sau care, fiind lipsită de această capacitate, este asistată sau reprezentată la încheierea contractului de către o persoană capabilă. Persoanele juridice încheie contracte prin organele lor sau prin persoanele fizice sau juridice mandatate de către acele organe să perfecteze contractul. Toate celelalte persoane care nu au calitatea de p.c. într-un anumit contract sunt terţi faţă de acel contract. părţile raportului juridic de obligaţie, v. subiecţii raportului juridic de obligaţie. păzitor juridic, v. paznic al lucrului (sau al animalului). pendente conditionae, locuţiune latină utilizată pentru a desemna perioada de incertitudine în ce priveşte realizarea condiţiei de care este afectat actul juridic şi care vizează intervalul de timp cuprins între momentul încheierii respectivului act juridic şi momentul în care se îndeplineşte (ori în care devine cert că nu se va mai îndeplinii) condiţia ce afectează acel act. întotdeauna condiţia rezolutorie afecţează numai stingerea obligaţiei, iar nu şi executarea ei. De aceea, cât timp condiţia este pendente (adică în perioada în care realizarea sa este vremelnică), obligaţia sub condiţie rezolutorie se analizează ca fiind o obligaţie pură şi simplă; numai stingerea ei este condiţională. Articolul 1019 C. civ. dispune că o asemenea condiţie nu suspendă executarea obligaţiei, ci doar îl obligă pe creditor la restituirea a ceea ce a primit, în cazul când survine evenimentul prevăzut prin condiţie. pensie alimentară, v. obligaţie legală de întreţinere. pensie de întreţinere, v. obligaţie legală de întreţinere. perimarea inscripţiei ipotecii, expresie prin care se desemnează încetarea efectelor unei inscripţii ipotecare cu privire la care nu s-a cerut reînnoirea în termen de 15 ani de la data când s-a dispus instituirea acelei inscripţii. P.i.i. vizează numai ipotecile convenţionale, iar nu şi cele legale, care sunt scutite de reînnoire [v. şi radierea inscripţiei ipotecare]. persoană, termen care, în sens etimologic, derivă din latinescul persona, care, în Roma antică, desemna masca purtată pe scenele teatrului acelor vremuri. Această accepţiune nu a fost preluată aidoma în limbajul juridic. în domeniul dreptului, termenul persona a primit un înţeles cu totul diferit, a devenit sinonim cu acela de subiect de drept, desemnându-l în mod generic pe titularul de drepturi şi obligaţii - individ sau colectivitate umană organizată - care, în această calitate, participă la diverse raporturi juridice. Pe plan juridic, se face distincţie între p. fizică şi p. juridică. 754 persoană juridică persoană fizică, sintagmă ce desemnează fiinţa bio-psiho-socială, adică omul considerat în întreaga sa complexitate, ca participant la relaţiile sociale cu valoare juridică. Participarea omului la asemenea relaţii sociale, cum sunt cele juridice, nu este nici întâmplătoare şi nici ocazională, ci are un caracter necesar şi se înfăptuieşte continuu, fiind o modalitate de manifestare a esenţei umane însăşi. O multitudine de norme reglementează această participare în toate detaliile ei, alcătuind, în cadrul sistemelor de drept, o grupare distinctă de norme: instituţia p.f. persoană interpusă, sintagmă ce desemnează persoana care, într-un act juridic simulat, figurează în mod fictiv ca parte, în locul altei persoane a cărei identitate este dezvăluită în actul juridic secret, act ce îşi produce efectele faţă de aceasta din urmă, iar nu faţă de p.i. [v. şi interpunere de persoane; simulaţie]. persoană îndreptăţită să beneficieze de contractul de închiriere, expresie prin care se desemnează persoana care, atunci când titularul contractului de închiriere aflându-se într-una dintre situaţiile în care legea prevede că îşi pierde drepturile locative, dobândeşte exerciţiul în nume propriu al acelor drepturi. Astfel, art. 27 din Legea nr. 114/1996, republicată, prevede că în cazul părăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului de închiriere sau al decesului acestuia, precum şi în cazul titularului de contract, nerezident, care, fără a fi detaşat, nu a mai folosit locuinţa mai mult de 2 ani, fără întrerupere, închirierea continuă, după caz: a,) în beneficiul soţului sau al soţiei, dacă a locuit împreună cu titularul; b) în beneficiul descendenţilor sau al ascendenţilor, dacă au locuit împreună cu acesta; c) în beneficiul altor persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin un an şi care au fost înscrise în contrac-tul de închiriere. în cazul în care mai multe persoane îndreptăţite solicită atribuirea beneficiului contractului de închiriere, instanţa de judecată este cea care va decide căruia dintre solicitanţi să-i fie atribuit acest beneficiu. în lipsa persoanelor care pot solicita beneficiul contractului de închiriere a locuinţei, acel contract încetează în termen de 30 de zile de la data părăsirii domiciliului de către titularul contractului sau de la data înregistrării decesului ori de la împlinirea termenului de 2 ani de nefolosire neîntreruptă a locuinţei. persoană juridică, orice colectivitate umană (formată prin gruparea mai multor indivizi sau prin asocierea - între ele sau cu asemenea indivizi - a unor grupări de oameni preexistente) care are calitatea de subiect de drept distinct, dacă se bucură de o organizare de sine stătătoare şi de un patrimoniu propriu afectat realizării unui anumit scop, în acord cu interesul general şi cu ordinea juridică existentă. Din punct de vedere 755 persoană majoră semantic, sintagma p.j. este un artificiu lingvistic, la care s-a recurs pentru a da expresie unui artificiu juridic, în virtutea căruia o colectivitate de indivizi care, în condiţiile legii, dobândeşte calitate de subiect de drept, ni se înfăţişează ca un tot unitar, ca o entitate juridică distinctă, înzestrată cu capacitatea civilă necesară pentru a participa la raporturile juridice în vederea realizării scopului pentru care a fost înfiinţată. P.j, se poate prezenta sub forma asociaţiei în sens larg sau sub forma instituţiei. Există deci p.j. de tip asociativ (ca, de exemplu, societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste, sindicatele etc.) şi p.j. de tip instituţional (ca, de exemplu, statul, organele centrale şi locale ale puterii şi administraţiei de stat etc.). înfiinţarea, condiţiile participării la viaţa juridică şi încetarea existenţei p.j. sunt reglementate printr-un complex de norme juridice care alcătuiesc o grupare distinctă în sistemele de drept: instituţia p.j. persoană majoră, persoana fizică ce a împlinit vârsta de 18 ani; cu excepţia cazurilor când este pusă sub interdicţie, p.m. se bucură de capacitate deplină de exerciţiu. petiţie de ereditate, sintagmă ce desemnează acţiunea civilă prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau legatar (universal sau cu titlu universal) şi obligarea la restituirea bunurilor succesorale (universalitate sau cotă-parte) a persoanei care - pretinzându-se, de asemenea, moştenitor universal ori cu titlu universal - deţine aceste bunuri sau unele dintre ele, în această calitate, drepturile pretinse de cele două părţi fiind inconciliabile. Etimologic, p.e. are corespondent în latinescul petitia hereditatis. Reclamant într-o atare acţiune civilă este persoana care se pretinde a fi succesor universal sau cu titlu universal, respectiv succesorii săi în drepturi. Legatarul cu titlu particular poate să-şi valorifice drepturile sale, promovând o acţiune în revendicare, o acţiune confesorie sau o acţiune personală. El nu beneficiază de p.e., deoarece el nu poate emite pretenţii cu privire la universalitatea succesorală. Pârât într-o astfel de acţiune civilă este persoana care se pretinde a fi succesor universal ori cu titlu universal şi care posedă, în această calitate, bunurile moştenirii. P.e. are următoarele caractere juridice: a) este o acţiune reală, deoarece are ca finalitate deposedarea moştenitorului aparent de bunurile succesorale, creanţele din masa succesorală fiind vizate ca o valoare patrimonială, iar nu ca un raport juridic valorificat împotriva debitorului; b) este o acţiune divizibilă, în sensul că fiecare pretins moştenitor trebuie să acţioneze în nume propriu şi respectiv să se apere în nume propriu, neputând reprezenta, în puterea legii, pe comoştenitori; hotărârea judecătorească obţinută este opozabilă numai părţilor litigante; c) este o acţiune prescrip- 756 petiţie de ereditate tibilă în termenul general de prescripţie extinctivă; ea are ca obiect stabilirea calităţii de moştenitor şi restituirea universalităţii sau cotei de universalitate şi, de aceea, nu se confundă cu acţiunea în revendicare, care este imprescriptibilă. Termenul de prescripţie a dreptului de a exercita p.e. începe să curgă de la data când pârâtul a îndeplinit acte în calitate de succesor, care, prin natura lor, contestă drepturile succesorale ale reclamantului. Problema esenţială care se pune în legătură cu soluţionarea acţiunii în p.e. este dovedirea calităţii de moştenitor legal sau de legatar universal ori cu titlu universal. O astfel de dovadă se poate face prin certificatul de moştenitor, certificatul de calitate de moştenitor, testamentul, actele de stare civilă şi orice alte mijloace de probă admise de lege. Pentru a avea câştig de cauză, reclamantul trebuie să facă dovada calităţii sale de moştenitor (fie că este unic moştenitor sau comoştenitor). Referitor la patrimoniul succesoral reclamat, titlul reclamantului este preferabil ori concurent cu titlul pârâtului. în cazul în care acţiunea în p.e. este admisă şi se recunoaşte prin sentinţa pronunţată calitatea de moştenitor a reclamantului, acesta are dreptul la înapoierea bunurilor succesorale care au fost deţinute de către pârât şi care, în realitate, era un simplu moştenitor aparent. Ca urmare a admiterii p.e., moştenitorul aparent este obligat la restituirea către adevăratul moştenitor a tuturor bunurilor succesorale pe care le-a deţinut, a creanţelor pe care le-a încasat, precum şi la plata datoriilor pe care le are faţă de succesiune (atunci când este cazul). Cât priveşte obligaţia de restituire, se face distincţie între ipoteza când moştenitorul aparent a fost de bună-credinţă şi ipoteza în care el a fost de rea-credinţă. Dacă acesta a fost de bună-credinţă, el trebuie să restituie bunurile succesorale în natură şi în stare actuală, riscul pieirii sau deteriorării lor fiind în sarcina adevăratului moştenitor, moştenitorul aparent fiind obligat doar la restituirea către cel dintâi a indemnizării de asigurare şi a eventualelor despăgubiri pe care le-a încasat. în cazul în care moştenitorul aparent a înstrăinat bunuri succesorale prin acte juridice care nu sunt susceptibile de desfiinţare, acesta va fi obligat să restituie adevăratului moştenitor preţul primit. în calitate de posesor de bună-credinţă, moştenitorul aparent păstrează fructele moştenirii până în ziua intentării acţiunii în p.e. în ipoteza când moştenitorul aparent a fost de rea-credinţă, acesta trebuie să restituie bunurile succesorale în starea în care le-a luat în posesie sau valoarea lor din ziua cererii de restituire. Creanţele încasate de el sunt de asemenea supuse restituirii, cu dobânzi din ziua plăţii lor. în toate cazurile, datoriile faţă de succesiune urmează să fie plătite potrivit dreptului comun. Totodată, moştenitorul aparent, indiferent dacă a fost de bună sau rea-credinţă, are dreptul să pretindă sau respectiv să reţină 757 picătura streşinilor din sumele datorate: cheltuielile făcute pentru perceperea fructelor pe care a fost obligat să le restituie; plăţile făcute cu privire la datoriile succesiunii; cheltuielile necesare şi cele utile făcute cu bunurile supuse înapoierii (nu sunt supuse restituirii cheltuielile voluptuarii). în cazul în care moştenitorul aparent a încheiat, în perioada cât a deţinut bunurile succesorale, acte juridice cu terţe persoane referitor la acele bunuri, se admite că actele de conservare şi cele de administrare rămân în fiinţă, cu excepţia cazului în care terţul contractant a fost de rea-credinţă. Cât priveşte actele de dispoziţie, terţul care a contractat cu moştenitorul aparent se va putea apăra, după cum urmează: dacă a plătit o datorie faţă de succesiune prin plata făcută cu bună-credinţă către posesorul creanţei, invocând posesiunea cu bună-credinţă a bunului mobil corporal, în conformitate cu art. 1909 C. civ.; prin invocarea uzucapiunii, inclusiv a celei de 10-20 de ani, în cazul imobilului dobândit prin act încheiat cu moştenitorul aparent, act care serveşte drept just titlu; ca ultim remediu, prevalându-se de teoria moştenitorului aparent, admisă în doctrină şi de jurisprudenţă, potrivit căreia actul încheiat cu moştenitorul aparent se menţine dacă: este cu titlu particular şi cu titlu oneros, iar terţul a fost de bună-credinţă (se prezumă), el dovedind în plus că a existat o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de moştenitor a celui care s-a comportat ca atare (error communis facit ius). în cazul în care actul încheiat cu terţul se menţine ca valabil, moştenitorul aparent va fi obligat la restituirea prin echivalent către adevăratul moştenitor. Dacă actul respectiv se desfiinţează potrivit principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, terţul contractant va fi obligat la restituirea faţă de adevăratul moştenitor, dar va putea recupera de la moştenitorul aparent ceea ce a restituit, promovând împotriva lui o acţiune pentru evicţiune, potrivit dreptului comun. picătura streşinilor, falsă servitute comportând obligaţia proprietarului unui fond de a construi streşina casei sale astfel încât apa rezultată din ploi sau zăpezi să cadă pe propriul său teren ori pe drumul public, iar nu pe fondul învecinat. Proprietarul este ţinut responsabil pentru eventualele prejudicii suferite de vecin în cazul în care a amenajat scurgerea apelor pluviale pe terenul său, în aşa fel încât ele să fie susceptibile să determine surparea zidului vecinului. La rândul său, proprietarul fondului învecinat, dacă acesta este fond inferior (în aval), este obligat să tolereze scurgerea naturală, pe terenul său, a apelor căzute din streşina casei proprietarului fondului vecin superior (din amonte), dacă acea streşină a fost construită în mod greşit. pieirea lucrului, v. riscul pieirii lucrului. pierdere efectivă, sintagmă care desemnează valoarea exprimată în bani, cu care s-a diminuat patri- 758 plasamentul copilului moniul creditorului (fie prin micşorarea activului, fie prin majorarea pasivului), ca urmare a neexecutării de către debitor a unei obligaţii contractuale. Alături de câştigul nerealizat (lucrum cessans), p.e. reprezintă un element component esenţial al cuantumului daunelor-interese compensatorii în cadrul răspunderii civile contractuale [sin. damnum emergens; pagubă; efectivă; prejudiciu efectiv suferit; v. şi câştig nerealizat; lucrum cessans]. plafon de îndatorare publică, totalitatea obligaţiilor financiare pe care le pot contracta şi garanta autorităţile administraţiei publice centrale şi autorităţile administraţiei publice locale pe o perioadă de un an, care este stabilit anual prin lege. P.î.p. cuprinde plafonul de îndatorare publică internă şi plafonul de îndatorare publică externă, care se stabilesc ca sumă maximă a împrumuturilor interne, respectiv externe, pe care le pot contracta şi garanta autorităţile administraţiei publice centrale şi autorităţile publice locale pe o perioadă de un an. plan individualizat de protecţie, documentaţie prin care se realizează, în conformitate cu Legea nr. 273/2004, planificarea serviciilor, prestaţiilor şi măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de familia sa, într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil. plantaţie, v. accesiune imobiliară artificială; drept de superficie. plasamentul copilului, ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora. P.c. reprezintă o măsură de protecţie specială, cu caracter temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile Legii nr. 272/2004, după caz, la: a) o persoană sau familie; b) un asistent maternal; c) un serviciu de tip rezidenţial, prevăzut la art. 110 alin. (2) şi licenţiat în condiţiile legii. Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament (art. 58). Asistentul maternal este persoana fizică, atestată în condiţiile H.G. nr. 679/2003, care asigură, prin activitatea pe care o desfăşoară la domiciliul său, creşterea, îngrijirea, educarea necesară dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primeşte în plasament sau încredinţare. Serviciile de tip rezidenţial sunt acele servicii prin care se asigură protecţia, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii în condiţiile 49. 759 plasamentul copilului în regim de urgenţă legii a măsurii plasamentului. Fac parte din categoria serviciilor de tip rezidenţial centrele de plasament şi centrele de primire a copilului în regim de urgenţă, precum şi centrele maternale. Instituţia p.c. este reglementată de art. 58-63 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copiilor. plasamentul copilului în regim de urgenţă, măsură de protecţie specială, cu caracter temporar, care se stabileşte în situaţia copilului abuzat sau neglijat, precum şi în situaţia copilului găsit sau a celui abandonat în unităţi sanitare (art. 64 din Legea nr. 272/2004). Pe toată durata p.c.r.u., se suspendă de drept exerciţiul drepturilor părinteşti, până când instanţa judecătorească va decide cu privire la menţinerea sau la înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti. Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la persoana copilului sunt exercitate şi respectiv sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către şeful serviciului de tip rezidenţial care a primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate şi respectiv sunt îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti. Această măsură se dispune de către instanţa judecătorească, în condiţiile art. 94 din Legea nr. 272/2004. în situaţia p.c.r.u. dispus de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanţa judecătorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus această măsură. Măsura p.c.r.u. este reglementată în art. 64-68 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copiilor. plată, 1. mijloc de executare voluntară a unei obligaţii, ce are o dublă semnificaţie juridică: a) lato sensu, p. desemnează executarea voluntară a oricărei obligaţii pozitive, de a da sau de a face, fiind concretizată în transmiterea unui drept, constituirea unui drept, remiterea unui bun, efectuarea unei reparaţii, confecţionarea unui bun etc.; b) stricto sensu, p. dă expresie obligaţiei de a da o sumă de bani; 2. act juridic civil ce materializează convenţia între cel care face p. (solvens) şi cel care o primeşte (accipiens), având drept cauză imediată intenţia de a stinge o obligaţie (animo solvendi) prin executarea prestaţiei datorate de debitor creditorului. P. este reglementată în Cartea a lll-a, Titlul III, Capitolul VIII din Codul civil, prin art. 1092-1121. Articolul 1093 C. civ. prevede că p. se poate face de către debitor sau de către orice altă persoană interesată sau neinteresată. în principiu deci, p. se face de către debitor personal sau prin reprezentantul său autorizat. Ea poate fi făcută însă şi de către o persoană care este ţinută împreună cu debitorul (ca de exemplu, code- 760 plată bitorul solidar sau indivizibil) sau pentru debitor (ca de exemplu, fide-jusorul, comitentul pentru prepus, părinţii pentru copiii minori). De asemenea, p. poate fi făcută şi de un terţ dezinteresat (cum ar fi dobânditorul unui imobil ipotecat care plăteşte datoria debitorului pentru a salva bunul de la urmărire) sau de un terţ neinteresat (care este animat de o intenţie liberală). Regula este deci că p. poate fi făcută de către orice persoană, dar această regulă admite trei excepţii, şi anume: a) în cazul obligaţiilor de a face intuitu personae, p. poate fi făcută numai de către debitorul acelei obligaţii, cu excepţia cazurilor în care creditorul îşi dă acordul ca ea să fie făcută şi de o altă persoană; b) ipoteza în care părţile au stabilit că p. valabilă poate fi făcută numai de debitor; c) în cazul obligaţiei de a da un lucru cert, conform art. 1095 alin. (1) C. civ., p. poate fi făcută numai de proprietarul acelui bun, care trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. P. trebuie să fie făcută creditorului, reprezentantului său ori persoanei autorizate de lege sau de instanţa de judecată să o primească (art. 1096 C. civ.). Pornind de la aceste reguli, art. 1096-1097 C. civ. precizează că p. este valabilă, chiar dacă a fost făcută altor persoane, în următoarele cazuri: a) când p. s-a făcut cu bună-credinţă posesorului creanţei care apare public ca fiind titularul acesteia (cum este, bunăoară, moştenitorul aparent); b) când p. făcută altei persoane a profitat creditorului (cum se întâmplă în cazul p. făcute creditorului fără ca acesta să fi recurs la poprire); c) când creditorul ratifică p. făcută unui accipiens fără drept de a o primi, deoarece prin ratificarea p. de către creditor, terţul care a primit-o devine retroactiv mandatarul creditorului. în toate cazurile, cel care primeşte p. trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. P. făcută unui incapabil este lovită de nulitate relativă şi, în consecinţă, debitorul va trebui să plătească din nou celui împuternicit să primească plata pentru incapabil. Articolul 1098 C. civ. dispune că debitorul nu va trebui să facă o nouă p., în măsura în care va dovedi că prima p. a profitat creditorului incapabil, în armonie cu prevederile art. 1100 C. civ., debitorul este obligat să plătească exact lucrul sau prestaţia pe care o datorează. Atunci când obiectul obligaţiei este prestaţia de a da un lucru cert, debitorul trebuie să remită creditorului acel lucru în starea în care se află în momentul plăţii. Deşi debitorul nu răspunde de pieirea acelui lucru în caz fortuit sau de forţă majoră, responsabilitatea sa va fi antrenată ori de câte ori pieirea lucrului s-a produs după punerea lui în întârziere. Dacă obligaţia are ca obiect bunuri generice, debitorul trebuie să remită creditorului bunuri de o calitate mijlocie, afară numai dacă părţile nu au convenit altfel. Pieirea bunurilor de gen nu are ca efect stingerea obligaţiei de p., deoarece genera non pereunt. în cazul obligaţiilor de a face, debitorul trebuie să execute întotdeauna întocmai 761 plată faptul la care s-a îndatorat. Atunci când obligaţia este una de rezultat, se consideră că debitorul a făcut p. numai dacă acel rezultat a fost obţinut. în principiu, p. este indivizibilă (art. 1101 C. civ.), ceea ce înseamnă că datoria trebuie plătită în întregime şi deodată. De la principiul indivizibilităţii p. există următoarele excepţii: a) ipoteza când creditorul consimte ca p. să fie divizibilă, adică să se facă fracţionat pentru o parte din datorie; b) în caz de deces al debitorului, când datoria se divide între doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie universală, afară dacă obligaţia în sine este indivizibilă; c) dacă o parte din datoria debitorului se stinge prin efectul compensaţiei legale; d) dacă instanţa de judecată acordă debitorului mici termene de graţie pentru a putea face p.; e) posesorul unei cambii, unui bilet la ordin sau al unui cec nu poate refuza o p. parţială; f) în cazul existenţei a doi sau mai mulţi fidejusori ai aceleiaşi datorii, dintre care unul invocă beneficiul de diviziune, p. trebuie făcută la scadenţă. Atunci când obligaţia este pură şi simplă, nefiind afectată de un termen suspensiv, p. trebuie făcută imediat după naşterea raportului obligaţional. Când obligaţia este afectată de un termen suspensiv, p. trebuie făcută la împlinirea acelui termen. în lipsă de stipulaţie contrară a părţilor, termenul se prezumă stabilit în beneficiul debitorului şi, ca urmare, acesta din urmă poate face chiar o p. anticipată, creditorul neputându-se opune la primirea ei. Atunci când, prin convenţia părţilor, termenul a fost stabilit în beneficiul creditorului, debitorul nu poate face o p. anticipată decât cu consimţământul acestuia. Data p. poate fi modificată de instanţa de judecată prin acordarea unui termen de graţie debitorului. Creditorul este îndreptăţit la despăgubiri în caz de executare cu întârziere a obligaţiei de către debitor, pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat. De regulă, în materie contractuală, acordarea de daune-interese moratorii este condiţionată de punerea prealabilă a debitorului în întârziere. P. trebuie să se facă la locul convenit de părţi (art. 1104 C. civ.). P. care se face la domiciliul debitorului este cherabilă, iar aceea care se face la dorniciliul creditorului este portabilă. în principiu, p. este cherabilă, şi nu portabilă, deoarece în lipsă de convenţie a părţilor prin care să se stabilească un alt loc de p., aceasta se va face la domiciliul debitorului [art. 1104 alin. (3) C. civ.]. Dacă obiectul p. este un bun individual determinat, iar părţile nu au stabilit locul p., aceasta se va face la locul unde se află bunul la data contractării. Printr-o dispoziţie legală supletivă (art. 1105 C. civ.) se stabileşte că cheltuielile necesitate de efectuarea p. sunt în sarcina debitorului. Părţile pot conveni însă ca aceste cheltuieli să fie suportate de către creditor sau să fie distribuite între debitor şi creditor. Legea stabileşte şi unele situaţii speciale în ceea ce 762 plată nedatorată priveşte suportarea cheltuielilor aferente p., şi anume: a) în cazul ofertei reale de p., art. 1117 C. civ. dispune că toate cheltuielile ocazionate de oferta reală de p. şi de consemnaţiune făcută valabil sunt în sarcina creditorului; b) potrivit art. 1305 C. civ., în materia vânzării, spezele contractului sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsă de stipulaţie contrară; c) art. 1317 C. civ. precizează însă că, în ce priveşte cheltuielile făcute cu predarea/ridicarea lucrurilor mobile vândute, acestea se distribuie după cum urmează: cele referitoare la predare sunt în sarcina vânzătorului, iar cele vizând ridicarea bunului sunt în sarcina cumpărătorului; c/jart. 1614 C. civ. dispune că în cazul contractului de depozit, dacă s-a stipulat locul unde trebuie restituit bunul depozitat, depozitarul este obligat să-l transporte în acel loc, cheltuielile făcute în acest scop fiind în sarcina deponentului. Dovada p* se face conform regulilor referitoare la proba actelor juridice. în principiu, debitorul fiind cel care face plata, sarcina probei îi revine lui. Codul civil a instituit două prezumţii de p., şi anume o prezumţie cu valoare absolută, consacrată prin art. 1138 alin. (1) C. civ., care dispune că atunci când creditorul a remis debitorului titlul constatator al creanţei sale care este un înscris sub semnătură privată, se prezumă că debitorul a fost liberat prin p. sau remitere de datorie; o altă prezumţie cu valoare relativă, instituită de art. 1138 alin. (2) C. civ., potrivit căruia atunci când creditorul remite debitorului titlul original al creanţei care este un înscris autentic sau o hotărâre judecătorească învestită cu formulă executorie, se prezumă că debitorul a fost liberat prin p. sau remitere de datorie. Mijloacele de dovadă privind p. sunt cele instituite de lege referitor la proba actelor juridice, ceea ce face ca o p. în valoare mai mare de 0,025 lei să nu poată fi probată prin martori decât dacă debitorul a fost în imposibilitate morală sau materială de a obţine o chitanţă de plată de la creditor [v. şi imputaţia plăţii]. plată nedatorată, fapt juridic licit care constă în executarea din eroare de către o persoană a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul. P.n. generează un raport juridic obligaţional în virtutea căruia cel care a plătit din eroare are calitatea de creditor al obligaţiei de restituire a prestaţiei executate, iar cel care a primit o astfel de plată are calitatea de debitor al respectivei obligaţii. Creditorul obligaţiei de restituire se numeşte solvens, iar debitorul acelei obligaţii se numeşte accipiens. Dreptul pe care îl are solvens de a cere restituirea prestaţiei executate este consacrat prin art. 993 C. civ., care dispune: „Acela care din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie are drept la repetiţiune în contra creditorului". Pe de altă parte, obligaţia de restituire ce revine lui accipiens este consacrată în art. 992 C. civ., care dispune: „Cel ce, din eroare 763 plată nedatorată sau cu ştiinţă, primeşte ceea ce nu-i debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit". P.n. generează obligaţia de restituire numai în prezenţa următoarelor condiţii cumulative: A. Existenţa unei plăţi. Plata făcută trebuie să se concretizeze în remiterea unei sume de bani sau a unui bun individual determinat sau determinat prin caractere generice. în cazul în care obiectul plăţii îl formează executarea unei obligaţii de a face, temeiul obligaţiei de restituire este îmbogăţirea fără justă cauză, iar nu p.n* Pe de altă parte, efectuarea plăţii trebuie să se facă de către solvens cu voinţa fermă de a stinge datoria cu privire la care era în eroare. Atunci când plata s-a făcut fără intenţia de a stinge o astfel de datorie, ci cu alt titlu, poate fi considerată ca fiind o liberalitate sau un împrumut. B. Inexistenţa datoriei a cărei stingere s-a urmărit prin plată. Aceasta presupune că între solvens şi accipiens să nu existe un raport juridic obligaţional anterior plăţii. Privită din această perspectivă, p.n. poate avea caracter absolut sau relativ. Are caracter absolut atunci când nu există niciun fel de obligaţii şi caracter relativ în situaţia în care ceea ce s-a plătit nu forma obiectul obligaţiei dintre solvens şi accipiens, ca şi atunci când obligaţia concretă a cărei stingere s-a urmărit prin executarea acelei prestaţii nu exista între părţi, chiar dacă existenţa unei obligaţii de altă natură nu este exclusă. Indiferent de caracterul absolut sau relativ al p.n., acţiunea în repe- tiţiune este admisibilă. C. Plata să fie făcută din eroare. Se cere ca solvens să fi făcut plata cu credinţa greşită că este debitorul lui accipiens. Eroarea lui solvens are ca efect absenţa cauzei care a stat la baza prestaţiei executate. Este necesar ca eroarea să îndeplinească următoarele condiţii: a) numai solvens să se fi aflat în eroare, fiind irelevant dacă accipiens s-a aflat sau nu în eroare. în cazul în care p.n. s-a făcut printr-un reprezentant este suficient ca numai acesta (adică reprezentantul) să se fi aflat în eroare; b) eroarea să fi avut caracter determinant în sensul că în absenţa ei, solvens nu ar fi făcut plata; c) eroarea să fie scuzabilă, ceea ce presupune ca solvensul să fie de bună-credinţă, iar în sarcina lui să nu poată fi reţinută nicio culpă. Plata este valabilă în cazul în care solvens a ştiut, la momentul efectuării ei, că nu datorează nimic lui accipiens. într-o atare ipoteză, se poate prezumă că, plătind, solvensul a făcut o liberalitate, a confirmat o obligaţie anulabilă sau a plătit datoria altuia. în acest caz, el nu este îndreptăţit să ceară repe-tiţiunea plăţii. Prin excepţie, condiţia existenţei erorii nu este necesară în următoarele situaţii: 1. când se plăteşte o obligaţie sub condiţie suspensivă, dacă acea condiţie nu se realizează; 2. când se plăteşte o obligaţie care ulterior a fost rezol-vită; 3. când se plăteşte o obligaţie nulă; 4. când se plăteşte pentru a două oară aceeaşi obligaţie de către un debitor care, ulterior primei plăţi, îşi pierde chitanţa dovedi- 764 plată nedatorată toare şi este ameninţat cu urmărirea de fostul său creditor. în această ultimă ipoteză, dacă cel care a plătit găseşte, după ce a făcut a doua plată, chitanţa doveditoare a primei plăţi, ultima plată (adică cea de-a doua) este nedatorată. în toate situaţiile de excepţie enumerate, acţiunea în repetiţiune este admisibilă, chiar dacă solvens a plătit fără să fi fost în eroare. Are caracter de p.n. şi plata făcută sub imperiul dolului sau al violenţei şi, ca urmare, solvens este îndreptăţit la restituirea ei. P.n. generează un raport juridic obligaţional în temeiul căruia accipiens este obligat să restituie ceea ce a primit fără a-i fi datorat. Obligaţia lui accipiens se analizează în funcţie de buna sau reaua lui credinţă. Accipiens este considerat a fi de bună-credinţă atunci când primeşte plata făcută de solvens cu convingerea că acea plată este datorată. Există rea-credinţă atunci când accipiens a avut cunoştinţă despre caracterul nedatorat al plăţii. în funcţie de natura obiectului p.n., sunt necesare următoarele distincţii: A. în ipoteza când p.n* a avut ca obiect un bun fungibil, accipiens este obligat să restituie (indiferent dacă a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă) suma de bani sau bunurile de gen primite în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate; totuşi, dacă accipiens a fost de rea-credinţă, el trebuie să plătească lui solvens, când obiectul plăţii a fost o sumă de bani, şi dobânda legală aferentă sumei încasate, calculată din ziua p.n. şi până la momentul restituirii. Dacă plata a avut ca obiect alte bunuri fungibile, accipiens datorează lui solvens şi daune-interese pentru prejudiciul suferit de acesta pe durata de timp cât a fost lipsit de folosinţa acelor bunuri; cât priveşte pe accipiens de bună-credinţă, acesta nu are obligaţia de a plăti dobânzi sau despăgubiri lui solvens. O atare obligaţie se naşte în sarcina lui numai din momentul în care el a devenit de rea-credinţă. Buna sa credinţă încetează din momentul în care a fost somat să restituie plata sau pe data introducerii acţiunii în repetiţiune. Atunci când accipiens a fost de bună-credinţă şi înainte de restituirea plăţii a decedat, iar moştenitorul său este de rea-credinţă, acesta din urmă trebuie să plătească dobânzi din ziua când a avut loc decesul autorului său. B. în ipoteza când p.n. a avut ca obiect un bun cert, accipiens este obligat să-l restituie în natură. Dacă bunul cert a fost înstrăinat sau a pierit datorită forţei majore sau cazului fortuit, obligaţia de restituire se nuanţează în funcţie de faptul că accipiens a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă: a) în ipoteza când accipens a fost de bună-credinţă şi a înstrăinat bunul cert cu titlu oneros, el este dator să restituie numai preţul primit în schimb; dacă însă bunul a pierit sau a fost avariat din cauză de forţă majoră sau caz fortuit, accipiens este liberat de datorie; b) dacă accipiens a fost de rea-credinţă şi a înstrăinat bunul cert, el are obligaţia să restituie valoarea bunului 765 policitaţie stabilită la momentul introducerii acţiunii în justiţie, indiferent de preţul primit; în cazul în care bunul a pierit din caz fortuit sau de forţă majoră, accipiens trebuie să restituie valoarea acestuia din momentul introducerii acţiunii în repetiţiune, cu excepţia situaţiei în care el ar putea face dovada că pieirea sau avarierea acelui bun s-ar fi produs chiar dacă el se afla la solvens. Faţă de accipiens de rea-credinţă, acţiunea în restituire dobândeşte semnificaţia juridică a unei acţiuni în revendicare, ea putând fi intentată şi împotriva terţului subdobân-ditor. O atare acţiune poate fi paralizată însă de către terţ, invocând posesia de bună-credinţă, în cazul mobilelor, respectiv uzuca-piunea, în cazul imobilelor. C. în ipoteza când p.n. a avut ca obiect un bun frugifer, obligaţia de restituire a bunului este supusă regulilor deja arătate. Cât priveşte soarta juridică a fructelor, este necesar să se facă distincţie între situaţia când accipiens este de bună-credinţă şi situaţia când el este de rea-credinţă. Astfel: a) accipiens de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele bunului respectiv, dar din momentul în care devine de rea-credinţă are obligaţia să restituie lui solvens fructele bunului frugifer (art. 994 C. civ.); b) accipiens de rea-credinţă este obligat să restituie în totalitate fructele percepute sau nepercepute, consumate sau neconsumate, culese sau neculese. Restituirea fructelor în natură, pe care accipiens le-a consumat sau nu le-a cules, se va face prin echivalent în bani, la valoarea lor. La rândul său, solvens este obligat să plătească lui accipiens (fie că acesta a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă) valoarea cheltuielilor făcute cu conservarea bunului, ca şi a acelora care au sporit valoarea bunului respectiv. Cheltuielile făcute cu conservarea bunului se numesc impensae necesare, iar cele care au sporit valoarea lui se numesc impensae utile. Impensae voluptuarii nu sunt supuse restituirii, dar accipiens este îndreptăţit să ridice lucrările şi amenajările făcute în scop de înfrumuseţare, dacă prin aceasta nu cauzează deteriorări lucrului respectiv. Obligaţia lui solvens de a restitui impensea necesare şi cele utile nu este o consecinţă a p.n., ci îşi are izvorul în principiul îmbogăţirii fără justă cauză [v. şi acţiune în restituirea plăţii nedatorate]. policitaţie, v. ofertă. poliţă de asigurare, înscris oficial care certifică încheierea unui contract de asigurare. Totodată, p.a. este un document constatator al plăţii primelor de asigurare. P.a. poate fi nominală, la ordin sau la purtător [sin. document de asigurare]. poliţă de încărcare, v. conosament. poprire, modalitate de executare silită care se realizează printr-o procedură specială constând în blocarea conturilor bancare ale debitorului, a unui procent din veniturile debitorului, în limitele prevăzute de lege, ori indisponi- 766 posesie utilă bilizarea titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană, cu consecinţa preluării forţate de către executorul judecătoresc a sumelor sau a bunurilor incorporale necesare acoperirii integrale a debitului urmărit. Poprirea se înfiinţează fără somaţie, la cererea creditorului, de către executorul judecătoresc, cu încuviinţarea instanţei de executare. porte-fort, v. promisiune de a determina pe altul să ratifice un contract. posesie, stare de fapt ce constă în stăpânirea materială a unui lucru, în exercitarea unei puteri de fapt asupra acestuia, care dă posesorului posibilitatea de a se comporta ca şi cum el ar fi adevăratul titular al dreptului de proprietate (sau al altui drept real) asupra acestui lucru. în cele mai multe cazuri, p. corespunde cu proprietatea, înfăţişându-se ca expresie sau manifestare exterioară a acesteia. Ea nu se confundă însă cu proprietatea, care este o stare de drept. Corespondenţa p. cu proprietatea nu este însă obligatorie; există numeroase situaţii în care cele două stări sunt deosebite, aparţinând fiecare altei persoane. Pentru existenţa p. se cer cumulativ două elemente: a) un element material (corpus), care presupune contactul direct cu lucrul, ce poate fi concretizat în orice fel de acte materiale (de exemplu, deţinerea lucrului, folosirea lui, culegerea fructelor acestuia, efectuarea unor transformări etc.) sau în unele acte juridice (de exemplu, un act de înstrăinare, grevare); b) un element psihologic, intelectual (animus sibi habendi), constând în intenţia sau voinţa celui ce stăpâneşte în fapt bunul de a efectua această stăpânire pentru sine, de a se comporta cu privire la lucru ca proprietar ori ca titular al altui drept real. Fiind o stare de fapt, p. poate fi dovedită prin orice mijloc de probă [v. şi posesie utilă; viciile posesiei; uzucapiune]. posesie netulburată, posesie care a fost începută în mod paşnic. Conservarea posesiei prin mijloace violente nu este incompatibilă cu caracterul netulburat al posesiei, atunci când violenţa (pasivă) este un răspuns al posesorului la actele de violenţă (activă) utilizate de un terţ în vederea deposedării. posesie sub nume de proprietar, posesie propriu-zisă, la care stăpânirea în fapt asupra lucrului se exercită cu intenţia de a stăpâni pentru sine, de a se considera titular al dreptului de proprietate asupra bunului posedat (animus sibi habendi). Exercitarea actelor de stăpânire în fapt a lucrului în lipsa acestui element intenţional exclude ideea de posesie, urmând a fi caracterizată ca simplă detenţie precară. posesie utilă, posesie având calităţi de a căror existenţă cumulativă legea condiţionează producerea anumitor efecte juridice specifice. O asemenea posesie trebuie să fie continuă, netulburată şi sub nume de proprietar. 767 posesie viciată posesie viciată, posesie care nu întruneşte toate calităţile cerute de lege pentru a putea fi caracterizată ca posesie utilă [v. şi viciile posesiei], posesor, persoana care exercită posesia unui lucru [v. şi posesie], posesor de bună-credinţă, posesor care ignoră nevalabilitatea titlului pe baza căruia exercită stăpânirea materială şi puterea asupra unui lucru. posesor de rea-credinţă, posesor care cunoaşte nevalabilitatea titlului în virtutea căruia exercită stăpânirea materială asupra lucrului. Este obligat să restituie proprietarului, odată cu lucrul, şi fructele naturale şi civile produse de acesta, atât pe cele pe care le-a cules sau perceput, cât şi pe cele care, din neglijenţa sa, nu le-a perceput. El este îndreptăţit însă să primească de la proprietar toate cheltuielile necesare pe care le-a făcut cu lucrul, inclusiv cele făcute în vederea producerii fructelor. potestativ, v. condiţie potestativă. practică arbitrală, sintagmă ce desemnează în mod generic totalitatea soluţiilor pronunţate de instanţele arbitrale în soluţionarea litigiilor cu care au fost învestite în virtutea convenţiilor de arbitraj intervenite între operatorii de comerţ (intern sau internaţional). P.a. nu constituie izvor de drept, dar contribuie într-o anumită măsură la disciplinarea raporturilor juridice comerciale stabilite între participanţii la circuitul juridic comercial. practică judecătorească, v. jurisprudenţă, practică judiciară, v. jurisprudenţă, preaviz, termen prin care se desemnează în mod generic încu-noştinţarea prealabilă făcută de către un contractant partenerului său contractual privitor la intenţiile sale de a denunţa unilateral contractul cu executare succesivă, convenit cu acesta din urmă în condiţiile legii. precaritatea posesiei, viciul al posesiei concretizat în aceea că stăpânirea materială a lucrului este lipsită de elementul intenţional, psihologic, caracteristic posesiei; posesorul săvârşeşte actele sau faptele materiale de folosinţă ori de putere asupra lucrului nu pentru sine, ci pentru altcineva, fiind deci un simplu detentor precar. P.p. echivalează, în realitate, cu însăşi lipsa posesiei (posesia neputând exista ca atare în absenţa elementului intenţional), şi nu cu un simplu viciu al acesteia. Privită ca viciu al posesiei, p.p are un caracter absolut şi perpetuu; ea încetează şi detenţia precară se poate transforma în posesie prin intervertirea titlului, în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege, şi anume: a) în ipoteza în care deţinătorul lucrului primeşte, cu bună-credinţă, de la o terţă persoană (alta decât adevăratul proprietar) un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului (de exemplu, locatarul unui imobil cumpără acel imobil de la o persoană pe care o crede moştenitor al proprietarului 768 predarea legatelor care îi închiriase bunul, devenind astfel - din detentor precar - un adevărat posesor, având şi animus sibi habendi, din chiar momentul cumpărării bunului); b) în cazul când deţinătorul bunului neagă dreptul celui de la care îl deţine, prin acte de rezistenţă neechivoce (de exemplu, locatarul care notifică proprietarului imobilului închiriat că se consideră pe sine proprietar al acestuia şi că refuză să plătească în viitor chirie; pe data notificării, chiriaşul - până atunci simplu detentor precar - devine posesor, întrucât notificarea învederează existenţa elementului intelectual al posesiei sale); actele de rezistenţă trebuie să fie astfel exprimate încât să nu lase nicio îndoială asupra schimbării intervenite în elementul intenţional al posesiei; c) când detentorul precar transmite stăpânirea lucrului printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate unui terţ de bună-credinţă, acesta din urmă începe să stăpânească bunul dobândit ca un posesor, considerându-se proprietar, cu toate că cel care i l-a transmis nu avea această calitate; d) când transmiterea posesiei de la un detentor precar se face printr-un act cu titlu universal, iar succesorul este de bună-credinţă (de exemplu, moştenitorul care, primind succesiunea, are convingerea că din aceasta fac parte şi bunurile în privinţa cărora autorul său avea, în realitate, numai calitatea de detentor precar). predarea legatelor, sintagmă ce desemnează modalitatea prin care legatarii (moştenitori nesezinari) dobândesc posesia obiectului legatului cu care au fost gratificaţi. P.l. se face diferit, după cum este vorba de legatari universali, cu titlu universal sau cu titlu particular. Astfel, art. 889 C. civ. prevede că legatarul universal poate cere punerea în posesie de la moştenitorii rezervatari, din chiar momentul deschiderii moştenirii, dacă ei sunt moştenitori sezinari şi după însezi-nare, în cazul soţului supravieţuitor (care este moştenitor rezervatar nesezinar). Dacă testatorul nu are moştenitori rezervatari, legatarul universal va putea cere punerea în posesie prin justiţie (art. 891 C. civ.). In toate cazurile în care moştenitorii legali nu au consimţit de bunăvoie la stăpânirea succesiunii de către legatarul universal, intrarea acestuia în posesia moştenirii se realizează şi produce efecte prin eliberarea certificatului de moştenitor de către notarul public, conform regulilor procedurii succesorale instituite prin Legea nr. 36/1995. Legatarul universal are dreptul la fructele bunurilor succesorale numai din ziua în care a cerut punerea sa în posesie sau din ziua în care a început să exercite posesia moştenirii cu consimţământul moştenitorilor legali. în cazul în care însă nu există moştenitori legali rezervatari, legatarul universal are dreptul la fructe chiar de la data deschiderii succesiunii, deoarece prin instituirea legatului universal, moştenitorii legali nerezervatari au fost exheredaţi şi, ca urmare, nu pot culege fructele moştenirii. Aceeaşi situaţie este şi în cazul absenţei 769 predecedat oricărui moştenitor legal. Cât priveşte legatarul cu titlu universal, art. 895 C. civ. prevede că acesta poate cere punerea în posesia bunurilor succesorale de la erezii rezervatari, în lipsa acestora, de la legatarii universali, iar dacă nu există nici legatari universali, de la moştenitorii legali nerezervatari. în cazul în care intrarea în posesie a legatarului cu titlu universal nu se realizează prin bună învoială, acesta intră în posesia fracţiunii de moştenire ce-i revine pe baza certificatului de moştenitor, fiindu-i aplicabile, sub acest aspect, regulile stabilite de lege pentru legatarul universal. După aceleaşi reguli se rezolvă şi problema dreptului său de a culege fructele bunurilor succesorale ce-i revin. în fine, legatarul cu titlu particular intră în posesia lucrului legat din ziua în care a solicitat aceasta justiţiei, respectiv din ziua în care i s-a încuviinţat de bunăvoie predarea legatului. Cu referire la p.L cu titlu particular, sunt necesare următoarele distincţii: a) când legatul are ca obiect liberarea legatarului de o datorie a lui faţă de defunct, datoria sa se stinge de la data deschiderii moştenirii şi, ca urmare, nu se pune problema predări i legatului; b) dacă legatul are ca obiect un drept real asupra unui lucru individual determinat, legatarul îşi poate valorifica dreptul său împotriva deţinătorului bunului respectiv, putând promova împotriva acestuia, din chiar momentul deschiderii moştenirii, o acţiune în revendicare, iar în cazul unui alt drept real decât cel de proprietate, o acţiune confesorie; c) când legatul are ca obiect un drept de creanţă, legatarul poate obţine executarea acestuia, promovând o acţiune personală împotriva moştenitorilor universali sau cu titlu universal, întemeiată pe testament. Cu titlu excepţional, el poate promova o astfel de acţiune împotriva legatarului cu titlu particular însărcinat de testator cu plata legatului său ori împotriva terţului debitor, dacă legatul are ca obiect o creanţă a testatorului împotriva acestuia. Dreptul legatarului cu titlu particular la fructele bunului -obiect al legatului său - se naşte din ziua cererii de executare a acelui legat, respectiv din ziua în care acel legat i-a fost predat de bunăvoie. în mod excepţional, un astfel de drept se naşte din chiar momentul deschiderii moştenirii, în cazul în care testatorul a dispus astfel în mod expres, precum şi atunci când obiectul legatului este o rentă viageră sau plata unei pensii alimentare (art. 900 C. civ.). în toate cazurile, executarea legatului este condiţionată de achitarea prealabilă a datoriilor succesorale, inclusiv către creditorii chirografari ai moştenirii. predecedat, persoană care a încetat din viaţă înaintea persoanei pe care ar fi urmat să o moştenească. P. nemaifiind în viaţă, nu mai are calitatea de succesor de drept şi deci nu mai are nici capacitatea succesorală, fiind exclus de la moştenirea lăsată de defunct. Succesorii lui vor putea veni la moştenirea în cauză, prin reprezentare succesorală, în condiţiile legii. 770 prejudiciu cauzat din vătămarea persoanei preempţiune, v. drept de preemp-ţiune. preferinţă, v. pact de preferinţă; privilegiu. prejudicii directe, v. daune directe. prejudicii imprevizibile, v. daune imprevizibile. prejudicii indirecte, v. daune indirecte. prejudicii previzibile, v. daune previzibile. prejudiciu, element (condiţie) a răspunderii civile, constând în consecinţele negative patrimoniale şi morale suferite de către o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de către o altă persoană ori a acţiunii unui animal sau lucru aflat sub paza juridică a altei persoane. Constituie p. distrugerea sau degradarea unui bun, vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane etc. De existenţa unui p. este condiţionată naşterea obligaţiei de despăgubire. Atingerea adusă dreptului sau interesului legitim al unei persoane determină naşterea dreptului la reparaţie, numai în măsura în care produce un p. în cazul în care p. încercat de o persoană a fost acoperit de un terţ în mod benevol sau în executarea unei obligaţii, victima îşi păstrează dreptul la reparaţie împotriva autorului faptei păgubitoare, numai dacă ajutorul dat de terţ acesteia are caracterul unei libera-lităţi care nu-l îndreptăţeşte pe autorul ei să se întoarcă împotriva făptuitorului. De aceea, victima poate cumula despăgubirea datorată de cel responsabil şi cu suma datorată de asigurător, în ipoteza asigurării de viaţă sau contra accidentelor, aceste feluri de asigurare constituind, prin specificul lor, forme de economisire, şi nu modalităţi de reparaţiune. P. trebuie să fie cert, personal, direct şi să rezulte din atingerea adusă unui drept sau unui interes legitim. prejudiciu cauzat din vătămarea persoanei, consecinţe negative cauzate prin atingerea adusă drepturilor personale nepatrimoniale privitoare la viaţa, sănătatea, integritatea corporală, onoarea sau demnitatea unei persoane fizice; se poate concretiza în moartea, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori în ştirbirea reputaţiei sau în lezarea sub orice formă a atributelor ce definesc condiţia umană; poate avea caracter patrimonial sau moral; astfel: a) în caz de moarte, prejudiciul este patrimonial şi moral în acelaşi timp: moştenitorii victimei (copiii, soţul, eventual, fraţii etc.) pierd prin dispariţia victimei un sprijin material şi moral, fiind adeseori obligaţi, din acest motiv, să-şi modifice condiţiile de viaţă; dreptul la reparaţiune, în această ipoteză, revine succesorilor, fie ca un drept dobândit direct în patrimoniul lor, fie prin efectul moştenirii, când se transmit succesorilor drepturile victimei privitoare la repararea daunelor patrimoniale încercate de ea şi care au survenit între momentul consumării faptei ilicite şi cel al morţii (de exemplu, 771 prejudiciu cert pagubele rezultate din incapacitatea de muncă, distrugerea ori degradarea unor bunuri etc.); dreptul la reparare se naşte direct în patrimoniul terţilor cu privire la pagubele suferite de aceştia ca urmare a cheltuielilor suportate cu tratamentul medical aplicat pentru salvarea vieţii victimei sau cele de înmormântare, precum şi daunele rezultate din pierderea susţinătorului; b)\n cazul vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, prejudiciul are, de asemenea, caracter patrimonial şi, totodată, moral; el se concretizează în cheltuielile medicale suportate de victimă sau în pierderea ori restrângerea câştigului realizat prin muncă din cauza pierderii totale sau parţiale a capacităţii sale de muncă, precum şi în durerile fizice şi psihice încercate de ea; este îndreptăţită la despăgubire atât persoana încadrată în muncă, cât şi persoana neîncadrată în muncă la data faptei ilicite; are drept la despăgubiri actuale pentru capacitatea de muncă viitoare chiar minorul sub 14 ani, dacă incapacitatea pe care o va suferi după împlinirea acestei vârste este certă; c) în cazul stingerii drepturilor personale nepatrimoniale referitoare la fiinţa morală, prejudiciul este de regulă, prin excelenţă, moral, dar prin excepţie, poate fi şi patrimonial (de exemplu, în ipoteza însuşirii pe nedrept de către o persoană a paternităţii unei opere literare). Repararea prejudiciului moral se face prin mijloace specifice; ea poate fi cerută numai de către persoana vătămată. Pentru aceste prejudicii morale, care implică o modificare a echilibrului vieţii victimei, aceasta din urmă este îndreptăţită să pretindă despăgubiri în compensare. prejudiciu cert, prejudiciu a cărui existenţă este neîndoielnică şi a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Este cert numai prejudiciul actual, precum şi cel viitor, în măsura în care apare ca o prelungire directă şi necesară a unor fapte actuale. Ca urmare, instanţa are îndatorirea să acorde despăgubiri civile pentru incapacitatea de muncă provocată printr-o faptă ilicită, chiar dacă victima în momentul săvârşirii acelei fapte, deşi capabilă de muncă, nu este totuşi încadrată în muncă, prejudiciul viitor fiind, în acest caz, sigur şi susceptibil de o evaluare actuală. Când dauna viitoare are caracter succesiv, reparaţia poate fi stabilită nu numai sub forma unei sume globale, ci şi sub forma unor prestaţii băneşti succesive, ca rentă viageră sau pe timp limitat. prejudiciu colectiv, prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită unui grup de oameni uniţi prin îndeletnicire, loc de muncă sau localizare geografică (cum sunt lucrătorii din învăţământ). în sens larg, p.c. are caracter personal, deoarece repararea lui poate fi reclamată, în numele grupului ale cărui interese au fost lezate, numai atunci când grupul respectiv a fost constituit ca persoană juridică expres abilitată prin lege sau statut să apere interesele colectivului personificat; nimeni nu 772 prejudiciu patrimonial poate pretinde repararea unui p.c. în numele unui grup de oameni care nu este organizat, potrivit legii, ca persoană juridică. Orice persoană juridică, fiind personificarea unui colectiv de oameni, trebuie considerată abilitată să apere interesele acelui colectiv; ca urmare, este îndreptăţită să reclame de la autorul faptei ilicite prin care i-au fost lezate interesele generale decurgând din scopul urmărit prin activitatea ei, despăgubiri echivalente daunelor încercate. prejudiciu direct, prejudiciu care este o consecinţă nemijlocită a faptei ilicite păgubitoare de care se leagă printr-un raport de cauzalitate. Numai d.p. este reparabil; în privinţa prejudiciului indirect, nu se poate stabili o legătură cauzală şi, ca urmare, acesta iese din domeniul de incidenţă al răspunderii civile. Ca urmare, creditorii neplătiţi nu pot pretinde despăgubiri de la acela care se face vinovat de moartea debitorului lor, deoarece nu se ştie dacă, rămasă în viaţă, victima ar fi voit sau ar fi putut să-şi onoreze datoriile faţă de aceştia; prejudiciul încercat de creditorii victimei fiind indirect, iese din câmpul răspunderii. în schimb, suprimarea vieţii celui care presta întreţinere este cauza obiectiv necesară a pierderii suferite de întreţinut; prejudiciul acestuia este deci direct, iar păgubitul (întreţinutul) are dreptul să pretindă de la autorul faptei repararea daunei astfel încercate. prejudiciu efectiv suferit, v. pierdere efectivă; damnum emergens. prejudiciu material, consecinţă negativă, susceptibilă de evaluare bănească, care decurge din lezarea unui drept sau interes legitim patrimonial. De regulă, p.m. implică un contact material (ca, de exemplu, distrugerea sau degradarea unui bun, uciderea sau rănirea unui animal), dar aceasta nu este o condiţie obligatorie; uneori, el se concretizează în pierderea totală sau parţială a unui drept patrimonial (de exemplu, dreptul la întreţinere a unui minor al cărui părinte între-ţinător şi-a pierdut viaţa ca urmare a unei fapte ilicite). P.m. are sau poate avea două elemente componente: a) pierderea efectiv suferită (damnum emergens); b) beneficiul nerealizat (lucrum cessans) raportat la câştigul pe care victima (persoană fizică sau persoană juridică) îl putea realiza prin exploatarea normală a bunului distrus sau degradat, ori prin munca prestată de victimă (persoană fizică) [sin. prejudiciu patrimonial; prejudiciu pecuniar; paguba]. prejudiciu moral, consecinţă negativă nesusceptibilă de evaluare pecuniară, care rezultă din lezarea unui drept sau interes nepatrimonial (cum ar fi dreptul la viaţă, la integritate corporală, la sănătate, la onoare etc.) şi constă în moartea, durerile fizice sau psihice cauzate prin vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, atingerea onoa-rei sau reputaţiei unei persoane etc. prejudiciu patrimonial, v. prejudiciu material. 773 prejudiciu pecuniar prejudiciu pecuniar, v. prejudiciu material. prejudiciu personal, prejudiciu cert şi direct, suferit în fiinţa sa ori în bunurile sale, de către persoana (fizică sau juridică) victimă a unei fapte ilicite păgubitoare. Legea dispune că numai persoana vătămată se poate constitui parte civilă sau poate acţiona în instanţa civilă pentru repararea pagubei pricinuite prin infracţiune. Cu toate acestea, dreptul la acţiunea în despăgubire nu este intim legat de persoană; în caz de inacţiune a victimei, el poate fi exercitat de creditorii săi, pe calea acţiunii oblice; de asemenea, dreptul la reparaţie al victimei trece, prin decesul ei, la moştenitori. Pe de altă parte, în unele situaţii (de exemplu, când fapta ilicită are ca rezultat suprimarea vieţii victimei) dreptul la reparaţie se naşte de la început ca element la patrimoniului altor persoane, care şi ele au fost prejudiciate prin aceeaşi faptă ilicită (de exemplu, cele care au beneficiat de întreţinere sau îngrijire din partea victimei şi care suferă, prin decesul ei, fiecare un prejudiciu personal). prelucrarea datelor cu caracter personal, orice operaţiune sau set de operaţiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea (păstrarea pe orice fel de suport a datelor cu caracter personal culese), adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvă- luirea către terţi prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ştergerea sau distrugerea [v. date cu caracter personali. premii şi recompense, v. bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi. prenotarea în cartea funciară, înscriere provizorie, având caracter imperfect, care este condiţionată de justificarea ei ulterioară. Se încuviinţează în cazul în care înscrisul original referitor la dobândirea, modificarea sau stingerea unui drept real supus intabulării nu întruneşte condiţiile de intabulare. încuviinţarea p.c.f. se face pentru ca solicitantul să poată beneficia de prioritatea înscrierii. Prenotarea este denumirea dată înscrierilor provizorii de către vechile regulamente din Transilvania şi Bucovina. prenume, v. nume. prepus, persoană care acceptă să facă ceva în interesul altei persoane, punându-se sub direcţia, supravegherea şi controlul acesteia. Faptele ilicite păgubitoare săvârşite de p. în îndeplinirea funcţiilor încredinţate angajează răspunderea comitentului. Funcţiile încredinţate nu trebuie să corespundă celor pe care le implică postul trecut în schemă; ceea ce contează sunt funcţiile încredinţate în fapt. Astfel, are calitatea de p. persoana încadrată în muncă, care a săvârşit un accident de circulaţie cu autovehiculului unităţii, chiar dacă în statul de funcţii nu figu- 774 prescripţie extinctivă rează ca şofer, dar având permis de conducere, i s-a încredinţat în fapt conducerea unui autovehicul al unităţii. prescripţie achizitivă, mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale asupra unor bunuri imobile, prin exercitarea posesiei asupra acelor bunuri, un interval de timp stabilit de lege. P.a. se deosebeşte de prescripţia extinctivă, prin aceea că ea duce la dobândirea unor drepturi, în vreme ce aceasta din urmă are ca efect pierderea posibilităţii de a obţine realizarea prin constrângere a unor drepturi. Termenul de p.a. se calculează pe zile, şi nu pe ore, în calcul neintrând ziua în care începe; se socoteşte încheiat la împlinirea ultimei zile a termenului; pe parcursul curgerii timpului se pot ivi cauze de întrerupere, care produc aceleaşi efecte ca în cazul prescripţiei extinctive. întreruperea este naturală atunci când posesorul este şi rămâne lipsit, în decurs de mai mult de un an, de folosinţa lucrului, fie de către adevăratul proprietar, fie de către o altă persoană, precum şi atunci când lucrul este declarat prin lege imprescriptibil. întreruperea civilă a p.a. intervine în aceleaşi situaţii şi în aceleaşi condiţii ca întreruperea prescripţiei extinctive. P.a. poate fi, de asemenea, suspendată în aceleaşi condiţii şi are acelaşi efect ca prescripţia extinctivă. Beneficiarul p.a. poate renunţa la efectele acesteia după împlinirea ei; renunţarea poate fi expresă sau tacită, dar şi într-un caz, şi în celălalt, pentru a fi valabilă, este necesar ca renunţătorul să aibă capacitatea de a înstrăina. Creditorii sau orice altă persoană interesată pot însă invoca prescripţia câştigată de debitorul lor, chiar dacă acesta a renunţat la ea. prescripţie extinctivă, mijloc de stingere a dreptului la acţiune în sens material, prin neexercitarea acelui drept în intervalul de timp stabilit de lege; ea face ca titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp să-şi piardă ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui. P.e. asigură stabilitatea şi certitudinea raporturilor juridice, securitatea circuitului civil; prin aplicarea ei se evită dificultăţile de ordin probator care s-ar putea ivi odată cu trecerea unui timp mai îndelungat, fie ca urmare a pierderii sau distrugerii înscrisurilor preconsti-tuite, fie din pricina dispariţiei unor martori importanţi sau a diminuării preciziei cu care faptele pot fi reconstituite pe baza datelor păstrate în memorie. Stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiune constituie sancţiunea constituită de lege pentru titularul acelui drept, care, din neglijenţă, nu l-a exercitat un timp îndelungat. Domeniul de aplicare a p.e. cuprinde, în măsura în care legea nu dispune altfel, drepturile la acţiune cu caracter patrimonial, precum şi dreptul la 50. 775 prescripţie extinctivă acţiunea în anulare. Rămân exterioare acestui domeniu - cu excepţia cazurilor prevăzute de lege -drepturile nepatrimoniale, dreptul la acţiune în nulitate absolută, dreptul la acţiune în sens procesual, acţiunile care nu sunt dublate de un drept la acţiune în sens material (cum sunt acţiunile în constatare, acţiunile pentru asigurarea dovezilor etc.), precum şi drepturile secundare (de exemplu: dreptul de alegere în cazul unei obligaţii alternative, dreptul de denunţare unilaterală a unui contract etc.). Termenul general de prescripţie este de 3 ani. Legea prevede şi o serie de termene speciale mai scurte (de exemplu, 6 luni pentru acţiunea privitoare la viciile ascunse fără viclenie)i Termenul de prescripţie începe $ă curgă de la naşterea dreptului la acţiune, care cel mai frecvent se produce la data încălcării dreptului subiectiv (în cazul drepturilor absolute); în ipoteza raporturilor juridice având ca obiect o inacţiune, dreptul la acţiune se naşte în momentul săvârşirii de către subiectul pasiv a acţiunii de la care era obligat să se abţină; când raporturile juridice au ca obiect o obligaţie de a da sau de face, naşterea dreptului la acţiune are loc la data când creditorul poate cere executarea acelei obligaţii; în raporturile juridice în care debitorul se obligă să săvârşească o acţiune la cererea creditorului, ca şi acelea în care termenul de executare a obligaţiei debitorului nu este stabilit, data naşterii dreptului la acţiune coincide cu data naşterii raportului juridic; în ce priveşte obligaţiile sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, dreptul la acţiune se naşte pe data împlinirii condiţiei sau expirării termenului; în cazul creanţelor având ca obiect prestaţii succesive, pentru fiecare dintre acestea se naşte un drept la acţiune separat, ce se prescrie distinct de celelalte; p.e. a acţiunii în anulare pentru violenţă începe să curgă de la data încetării violenţei, iar în celelalte cazuri de nulitate relativă, de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza de nulitate, însă nu mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului; dreptul la acţiune pentru valorificarea pretenţiilor patrimoniale legate de un act nul începe să se prescrie de la data rămânerii definitive a hotărârii organului de jurisdicţie prin care s-a constatat nulitatea absolută sau a fost declarată nulitatea relativă a actului respectiv; în cazul viciilor ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, curgerea prescripţiei începe de la data descoperii viciilor, dar nu mai târziu de împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării, iar în cazul unei construcţii cel mai târziu de la împlinirea a 3 ani de la predare; dreptul la acţiune izvorât din fapte ilicite începe să se prescrie de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel ţinut să răspundă de ea, soluţie care se aplică, prin asemănare, şi în cazul 776 îmbogăţirii fără justă cauză. Cât priveşte momentul final al p.c., când termenul este stabilit pe ani, luni sau săptămâni, acesta este ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare. Cursul p.e. se suspendă sau se întrerupe în prezenţa unor împrejurări expres menţionate de lege în acest sens [v. şi întreruperea şi suspendarea prescripţiei; repunerea în termen]. prestare de servicii, v. contracte de prestări servicii. prestaţie (contractuală), acţiunea sau inacţiunea la care este obligat debitorul şi pe care este îndreptăţit să o pretindă creditorul, privită în natura sa specifică [v. şi obiectul contractului]. prestaţie tabulari, v. acţiune în prestaţie tabulară. preţ, 1. (în sens larg) sumă de bani a cărei plată reprezintă prestaţia asumată de una din părţile contractante (în mod frecvent de cumpărător) ca echivalent al prestaţiei celeilalte părţi şi care poate consta în transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun (mobil sau imobil), executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu; 2. (în sens restrâns) obiectul prestaţiei caracteristice la care s-a angajat cumpărătorul printr-un contract de vânzare-cumpărare. P. trebuie să îndeplinească următoarele condiţii cumulative: să fie exprimat în bani; să fie determinat sau determinabil; să fie sincer şi serios. în cazul în care cel puţin una din aceste condiţii nu este îndeplinită, contractul de __________________________________E£§î vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută. A. Stabilirea preţului sub forma unei sume de bani este de esenţa vânzării. Contractul prin care părţile stipulează că înstrăinarea unui lucru se face în schimbul unui alt lucru, în schimbul unei alte prestaţii decât o sumă de bani, nu este o vânzare-cumpărare, ci un contract având o altă natură juridică, precum schimbul sau o dare în plată, eventual un contract nenumit. B. Conform art. 1303 C. civ., preţul este determinat dacă cuantumul lui este stabilit de părţi în momentul încheierii contractului. Determinarea p. nu presupune stabilirea şi a modalităţii de plată (cum ar fi uno icto sau în rate) ori a scadenţei plăţii, elemente de acest gen, în absenţa unor stipulaţii contractuale, urmând a fi determinate potrivit legii. P. este determinabil atunci când părţile stabilesc prin contractul lor numai elementele pe baza cărora el va putea fi determinat în viitor, până cel mai târziu la data exigibilităţii obligaţiei de plată. Asemenea elemente pot fi: cursul zilei la termenul prevăzut pentru predarea lucrului, cotaţia la bursă etc. Conform art. 1304 C. civ., preţul este determinabil şi atunci când stabilirea lui este lăsată la aprecierea unui terţ ales de comun acord de către părţi sau de către o persoană determinată de părţi. Terţul astfel desemnat nu are nici calitate de arbitru şi nici de expert. P. stabilit de terţ face parte din contract din chiar momentul perfectării acestuia, fiind obligatoriu atât pentru părţi, cât şi 777 prevedere pentru instanţă. Terţul desemnat de părţi într-un atare scop este, în realitate, mandatarul comun al lor (dublă reprezentare) abilitat să stabilească preţul. Mandatul său, prin derogare de la dreptul comun în materie, nu poate fi revocat decât prin acordul comun al părţilor. Determinarea p. nu poate fi dependentă de voinţa uneia dintre părţi şi nici nu poate fi lăsată ja aprecierea ulterioară a părţilor. în ambele aceste ipoteze, contractul va fi considerat valabil încheiat numai în momentul în care părţile s-au pus de acord cu privire la p., respectiv una dintre ele acceptă p. cerut de cealaltă parte. în cazul în care terţul desemnat nu vrea sau nu poate determina p., contractul va fi nul pentru lipsă de p. într-o atare ipoteză, înţelegerea ulterioară dintre părţi cu privire la p. sau cu privire la persoana unui alt terţ dobândeşte semnificaţia juridică a unui nou contract încheiat în momentul realizării acesteia. Instanţa nu este competentă să determine p. şi nici să desemneze un terţ în acest scop, în absenţa acordului părţilor. Atunci când există p. legale obligatorii, părţile trebuie să se conformeze acestora, iar în lipsa unei stipulaţii exprese, se prezumă că partenerii contractuali au avut în vedere p. legale. Dacă părţile au stabilit un alt p. decât cel legal, acesta urmează a fi înlocuit cu p. legal. Dacă executarea contractului s-a făcut cu plata unui alt p., diferenţa dintre p. contractual şi cel legal urmează să fie plătită, respectiv să fie restituită ca plată nedatorată. Atunci când p. legal este numai maximal, părţile trebuie să-l respecte ca atare, stabilind în concret p. contractual, astfel încât acesta să nu depăşească p. legal. C. P. poate fi considerat că există numai dacă este sincer şi serios. prevedere, v. culpă. previzibilitate, v. forţă majoră. prezumţia de mandat reciproc de reprezentare între codebi-torii solidari, v. solidaritate. prezumţia de mandat tacit reciproc între soţi, prezumţie legală conform căreia fiecare dintre soţi este presupus că, exercitând drepturile conferite de lege soţilor asupra bunurilor comune, acţionează nu numai în nume propriu, ci şi ca reprezentant al celuilalt soţ, legiuitorul prezumând că soţii şi-au dat reciproc mandat de reprezentare pentru exercitarea actelor de administrare, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunurilor comune. Este consacrată prin art. 35 alin. (2) C. fam., care precizează că oricare dintre soţi, exercitând singur drepturile de administrare, folosinţă şi dispoziţie, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Mandatul tacit reciproc este instituit atât în interesul soţilor, cât şi al terţilor. Acest mandat facilitează gospodărirea patrimoniului comun şi, în acelaşi timp, protejează interesele terţilor de bună-credinţă. P.m.t.r.s. are caracter relativ, astfel că poate fi răsturnată prin proba contrară. O astfel de probă se realizează prin dovada că soţul neparti- 778 prezumţia de mandat tacit reciproc între soţi cipant la încheierea actului s-a opus la perfectarea lui. Totuşi, opunerea chiar dovedită a soţului neparticipant nu este suficientă, prin ea însăşi, să determine anularea actului încheiat cu terţul de bună-credinţă. în acest scop, mai este necesară şi proba că terţul contractant a cunoscut opunerea celuilalt soţ la încheierea actului respectiv. Terţul contractant nu este considerat de bună-credinţă atunci când opoziţia celuilalt soţ la încheierea actului rezultă din împrejurări şi fapte colaterale care semnifică inexistenţa consimţământului său la încheierea actului. Mandatul tacit reciproc al soţilor suferă anumite restrângeri legale: a) astfel, art. 35 alin. (2) C. fam. dispune: „(...) niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ"; această dispoziţie normativă derogatorie se aplică numai terenurilor şi construcţiilor (adică bunurilor imobile din comunitatea de bunuri a soţilor); totuşi, încheierea de către unul dintre soţi a unui antecontract de vânzare-cumpărare privind un imobil, bun comun al soţilor, nu constituie o încălcare a limitelor mandatului tacit reciproc, deoarece un astfel de act juridic nu are caracter translativ de proprietate, ci prezintă doar semnificaţia unei promisiuni de vânzare; b) din interpretarea per a contrario a textului legal menţionat rezultă că actele juridice prin care se achiziţionează imobile ca bunuri comune ale soţilor pot fi încheiate valabil şi numai de către unul dintre soţiei partajul bunurilor comune ale soţilor are, în principiu, efect declarativ, iar nu constitutiv de drepturi; cu toate acestea, jurisprudenţa a statuat că la împărţirea bunurilor comune imobile trebuie să participe ambii soţi; d) considerentele care justifică reglementarea mandatului tacit reciproc nu pot fi invocate în cazul actelor cu titlu gratuit ce au ca obiect bunuri din comunitatea matrimonială, deoarece prin astfel de acte se produce micşorarea comunităţii de bunuri; această restrângere nu este reglementată expres în lege, dar rezultă, implicit, din raţiunea legii. Totodată, mandatul tacit reciproc al soţilor poate suferi anumite restrângeri şi pe cale convenţională: în virtutea caracterului relativ al p.m.t.r.s., aceştia pot să-i aducă limitări cu privire la anumite acte juridice, convenind că actele juridice ce pot fi încheiate de unul din ei, să fie încheiate numai cu consimţământul expres al ambilor soţi. Mandatul tacit reciproc între soţi funcţionează pe durata căsătoriei. Jurisprudenţa a statuat însă că acesta devine inoperant în cazul despărţirii în fapt a soţilor, precum şi pe durata procesului de divorţ. în aceste situaţii, consimţământul nu se presupune, ci trebuie dovedit. Dispariţia sau punerea sub interdicţie a unuia din soţi nu atrage, prin ea însăşi, stingerea dreptului de reprezentare a lui de către celălalt soţ. Dacă însă s-a instituit curatela (în cazul dispărutului) sau tutela (în cazul inter- 779 prezumţie zisului), curatorul sau, după caz, tutorele este în drept să încheie acte de administrare şi să se opună la încheierea actelor de către celălalt soţ. prezumţie, consecinţă logică pe care legea sau judecătorul o trage dintr-un fapt cunoscut^ cu privire la un fapt necunoscut. în funcţie de sursa lor, p. pot fi: a) legale, care se numesc astfel deoarece sunt determinate prin lege; ele sunt limitate ca număr şi fiind prevăzute de lege pentru situaţii anume determinate, nu pot fi extinse şi la alte situaţii prin analogie; din această categorie fac parte, spre exemplu: p, că hotărârea judecătorească rămasă definitivă exprimă adevăratele raporturi juridice dintre părţi; p. potrivit căreia construcţia ridicată pe un teren aparţine proprietarului acelui teren; p. de comunitate a bunurilor dobândite de către soţi în timpul căsătoriei etc.; b) simple sau ale omului, numite astfel întrucât legea dispune că p. care nu sunt stabilite prin lege sunt lăsate la înţelepciunea şi aprecierea judecătorului; ele nu sunt limitate la număr, dar pentru a preveni orice arbitrariu al judecătorului, legea cere ca aceste p. să aibă forţa necesară pentru a naşte probabilitatea. Unele p. simple, datorită frecvenţei cu care sunt folosite în practica judiciară, au dobândit o oarecare stabilitate, motiv pentru care au fost numite p. constante (spre exemplu, p. că cel care posedă un imobil sub nume de proprietar este şi proprietarul adevă- rat al acelui imobil). în funcţie de puterea lor probantă, p. se împart în: a) absolute, care nu pot fi combătute prin proba contrară, legea neîngăduind o asemenea dovadă împotriva lor (de exemplu, p. de cauzalitate în materia răspunderii pentru lucruri); b) relative sau condiţionate, împotriva cărora proba contrară este admisibilă (de exemplu, p* bunei-credinţe a posesorului). prezumţii de culpă, v. răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite păgubitoare ale copiilor lor minori. prezumţii de paternitate, v. stabilirea paternităţii copilului din căsătorie. prezumţii de răspundere, prezumţii legale (de culpă sau de cauzalitate) stabilite în sarcina părinţilor, institutorilor sau artizanilor, precum şi în sarcina comitenţilor, a proprietarilor unor lucruri sau animale pentru ca - prin intermediul faptei celui pentru care se răspunde - să se lege comportarea celui considerat răspunzător de paguba pricinuită prin acea faptă. P.r. urmăresc ca finalitate atât stimularea celui prezumat răspunzător, spre a-şi îndeplini cât mai diligent, mai complet şi mai eficace îndatorirea de supraveghere faţă de persoana pentru care este ţinut să răspundă sau faţă de lucrurile pe care le are în pază, cât şi asigurarea ocrotirii eficiente a intereselor victimei. De aici rezultă următoarele consecinţe: a) sub rezerva subrogaţiei legale, numai 780 principiul disponibilităţii victima se poate prevala de ele; b) răspunderea pentru altul nu îi este impusă victimei, ci îi este doar oferită, pentru a se alege ca mijloc de satisfacţie a intereselor sale; victimei nu i se creează astfel posibilitatea de a cumula două despăgubiri, ci numai de a alege mijlocul cel mai convenabil de satisfacere a intereselor sale (fie răspunderea pentru fapta proprie, fie cea pentru fapta altuia). P.r. se deosebeşte între ele sub aspectul forţei lor probante: cea privitoare la comitenţi este absolută, nefiind admisă răsturnarea ei prin dovada contrară; cele referitoare la părinţi, institutori sau artizani sunt relative, putând fi răsturnate prin dovada lipsei de culpă a celui prezumat responsabil; cele aplicabile în materia răspunderii pentru lucruri şi pentru animale pot fi combătute numai prin dovada unei cauze străine, pentru care cel prezumat responsabil nu este chemat să răspundă: forţa majoră, fapta unui terţ sau fapta victimei. primi de asigurare, v. contract de asigurare. principal, v. bun principal; contract principal. principiul consensualismului, regulă potrivit căreia un contract se încheie valabil şi produce efecte prin simplul consimţământ al părţilor, indiferent de forma în care acesta se exprimă. Acest principiu s-a impus prin simplitatea sa, prin logica şi realismul raţionamentului pe care se întemeiază, raţionament potrivit căruia efectele juridice sunt produse de însăşi voinţa concordantă a părţilor, iar nu de forma în care această voinţă ar fi exprimată. Prin urmare, marea majoritate a contractelor sunt consensuale, excepţie făcând numai contractele pentru care legea prevede expres o anumită formă solemnă, ca o condiţie pentru însăşi validitatea lor, iar nu doar pentru proba contractului. Existenţa acestor excepţii este determinată de necesitatea ocrotirii intereselor părţilor şi terţilor, iar alteori, pentru apărarea unui interes public. Astfel, în ce priveşte părţile, obligaţia de a respecta anumite condiţii de formă este dispusă de lege pentru a le atrage atenţia asupra importanţei hotărârii lor de a contracta şi pentru a le da un răgaz de gândire; pe de altă parte, respectarea unei anumite forme, care constă de regulă în redactarea unui înscris, înseamnă precizie şi claritate în stabilirea efectelor contractului şi a răspunderii părţilor, oferind terţilor care intenţionează să contracteze cu una din ele posibilitatea de a cunoaşte cu certitudine raportul juridic existent. Alteori, forma scrisă a contractului este de natură a servi interesul public constând în necesitatea cunoaşterii de către anumite autorităţi ale statului a tuturor schimbărilor care intervin în situaţia juridică a unor bunuri de mare importanţă pentru societate, cum sunt imobilele. principiul disponibilitiţii, v. principiul neutralităţii. 781 principiul efectului constitutiv al înscrierii în cartea funciară principiul efectului constitutiv (sau translativ) al înscrierii în cartea funciară, regulă potrivit căreia atât între părţi, cât şi faţă de terţi, drepturile reale imobiliare se dobândesc, modifică sau sting numai prin înscrierea lor în cartea funciară. Acest principiu a primit consacrare legală prin art. 17 şi art. 18 din Decretul-lege nr. 115/1938, dar el nu se regăseşte reglementat şi prin dispoziţiile normative ale Legii nr. 7/1996, în forma sa iniţială. Prin modificările aduse Legii nr. 7/1996 de către Legea nr. 247/2005, efectul constitutiv de drepturi al intabulării sau înscrierii provizorii a fost limitat numai la cazul radierii drepturilor din cartea funciară [art. 20 alin. (2)]: „Drepturile reale se sting numai prin înscrierea radierii lor din cartea funciară, cu consimţământul titularului dreptului; acest consimţământ nu este necesar dacă dreptul se stinge prin moartea titularului dreptului sau prin împlinirea termenului arătat în înscriere; dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în folosul unei persoane, radierea se va face cu păstrarea dreptului acestei persoane". principiul executării în natură şi întocmai a obligaţiilor, v. executarea în natură şi întocmai a obligaţiei. principiul forţei obligatorii a contractului, v. forţa obligatorie a contractului; forţa obligatorie a contractului în raport cu instanţa de judecată; forţa obligatorie în raporturile dintre părţi. principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară, acea regulă potrivit căreia cuprinsul cărţii funciare, în afara îngrădirilor şi excepţiilor legale, se consideră exactă în folosul acelora care şi-au înscris cu bună-credinţă un drept real în cartea funciară. Este consacrat prin art. 32 şi art. 33 din Decretul-lege nr. 1 15/1938, fiind numit, în doctrină, şi principiul publicităţii materiale a cărţilor funciare. Această publicitate comportă, pe de o parte, un efect juridic pozitiv, iar pe de altă parte, un efect juridic negativ. Efectul negativ constă în aceea că niciun drept real nu poate exista şi nici nu poate fi opus nimănui dacă sau, după caz, cât timp acesta nu a fost înscris în cartea funciară. Efectul pozitiv se concretizează în faptul că, în principiu, (afară de îngrădirile şi excepţiile legale) cuprinsul cărţii funciare se consideră exact în folosul celui care a dobândit imobilul. Puterea doveditoare absolută a înscrierilor în cartea funciară îşi are geneza din ambele aceste efecte. Din moment ce înscrierea a fost efectuată, cel care a dobândit cu bună-credinţă un drept real, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare, este pus la adăpost de orice cauze de evicţiune derivând din titlurile de dobândire anterioare dobândirii dreptului respectiv, dacă cel interesat, adică autorul tabular mediat sau orice altă persoană vătămată prin înscriere nu a intentat acţiunea în rectificare în termenul prevăzut de lege. P.f.b.a.î.c.f. a primit 782 principiul ocrotirii bunei-credinţe consacrare legală în termeni similari şi prin dispoziţii normative din Legea nr. 7/1996 [sin. principiul publicităţii materiale a cărţilor funciare]. principiul interesului superior al copilului, principiu consacrat prin Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, conform căruia interesul copilului va prevala în toate demer-surile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. P.i.s.c. este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Acest principiu ocroteşte toate categoriile de copii, adică: copiii cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României; copiii cetăţeni români aflaţi în străinătate; copiii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României; copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile reglementărilor legale privind statutul şi regimul refugiaţilor în România; copiii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţă constatate, în condiţiile legii speciale, de către autorităţile publice române competente. în sensul acestei legi, prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu. principiul legalităţii înscrierilor în cartea funciară, principiu care include două aspecte, şi anume unul formal, iar altul material: a) legalitatea formală evocă ideea că registratorul nu poate încuviinţa decât înscrierea actelor şi faptelor juridice anume prevăzute de lege, el neputându-se sprijini decât pe cererea şi actele ce o însoţesc; cererea, odată înregistrată, poate fi modificată sau completată cu înscrisuri noi; b) legalitatea materială se concretizează în obligaţia registratorului de a verifica, pe de o parte, dacă înscrisul pe baza căruia se solicită înscrierea întruneşte condiţiile cerute de lege pentru înscrierea dreptului sau faptului juridic, iar pe de altă parte, dacă din cuprinsul cărţii funciare nu există vreo piedică la săvârşirea înscrierii. principiul libertăţii contractuale, v. libertate contractuală. principiul neutralităţii, regulă potrivit căreia înscrierea în cartea funciară se face numai la cererea persoanei îndreptăţite, conform principiului disponibilităţii ce guvernează raporturile juridice private. Excepţiile de la acest principiu sunt limitativ determinate de lege. Registratorul de carte funciară nu poate dispune efectuarea de înscrieri în cartea funciară, fără ca persoana îndreptăţită să fi solicitat efectuarea unei astfel de operaţiuni [sin. principiul disponibilităţii]. principiul ocrotirii bunei-credinţe, regulă fundamentală ce se desprinde pe cale de interpretare din ansamblul normelor dreptului 783 principiul oficialităţii civil şi care exprimă cerinţa ca interesele celor ce participă cu bună-credinţă la raporturile juridice civile să fie mai temeinic proteguite decât acelea ale participanţilor de rea-credinţă şi ca aceştia din urmă să fie sancţionaţi pentru conduita lor necorespunzătoare. Ocrotirea bunei-credinţe se înfăptuieşte pe două căi principale, şi anume: direct, fie prin dispoziţiile legale care impun expres obligaţia participanţilor la circuitul civil de a se comporta cu bună-credinţă, fie prin dispoziţii legale ce recunosc bunei-credinţe efecte specifice în anumite domenii (de exemplu, uzucapiunea, posesia de bună-credinţă etc.); indirect, prin interzicerea şi sancţionarea de către legiuitor a exercitării abuzive, cu rea-credinţă, a drepturilor civile şi a îndeplinirii tot astfel a obligaţiilor civile. principiul oficialităţii, cerinţă potrivit căreia, pentru înscrierea unui drept real în cartea funciară, registratorul de carte funciară se poate sprijini numai pe cererea persoanei interesate în efectuarea acelei înscrieri şi pe actele care o însoţesc; cererea, odată înregistrată, nu mai poate fi completată cu acte noi. principiul opozabilităţii faţă de terţi a înscrierii în cartea funciară a dobândirii, modificării sau stingerii drepturilor reale imobiliare, regulă conform căreia dobândirea, modificarea sau stingerea valabilă a unui drept real imobiliar nu poate fi opusă terţilor decât prin înscrierea acestuia, potrivit legii, în cartea funciară. Dreptul real imobiliar neînscris în cartea funciară este opozabil numai între părţi, iar nu şi faţă de terţi, chiar dacă, prin ipoteză, acesta fiind un drept real absolut, are opozabilitate erga omnes. De la această regulă legea prevede următoarele excepţii: a) art. 26 din Legea nr. 7/1996 dispune că dreptul de proprietate dobândit prin succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune esţe opozabil fată de terţi fără înscriere; totuşi, în cazul în care titularul unui astfel de drept înţelege să dispună de el, este necesară înscrierea lui prealabilă în cartea funciară; b) în aceleaşi condiţii sunt opozabile faţă de terţi şi drepturile reale dobândite de stat şi de orice persoană prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâre judecătorească. Excepţiile menţionate sunt de strictă interpretare şi operează numai în favoarea dobânditorilor primari, nemijlociţi. Restricţionarea prin lege a situaţiilor când drepturile reale imobiliare sunt opozabile chiar fără înscriere în cartea funciară este menită să atenueze efectele negative ale acestor ipoteze de excepţie şi să asigure conservarea principiului publicităţii integrale a drepturilor reale imobiliare. principiul priorităţii, regulă potrivit căreia, cu excepţiile prevăzute de lege, orice înscriere produce efecte numai în folosul aceluia care a înregistrat primul cererea de înscriere în cartea funciară, dacă aceasta are acelaşi obiect şi este formulată împotriva 784 principiul răspunderii cumulate aceluiaşi antecesor tabular, chiar dacă actul în temeiul căruia se solicită înscrierea a fost încheiat ulterior [v. şi rang tabularJ. principiul publicităţii absolute, regulă cu privire la sistemul de cărţi funciare, consacrată prin Decretul-lege nr. 115/1938, în virtutea căreia drepturile reale imobiliare nu se pot strămuta faţă de terţi şi nici chiar în raporturile dintre părţi decât dacă s-a efectuat intabularea. Pentru transferul proprietăţii, chiar în raporturile dintre părţi, acordul de voinţă este necesar, dar nu şi suficient; este necesară şi intabularea în cartea funciară. Dobândirea operează independent de înscriere numai în următoarele cazuri: succesiune, accesiune, vânzare silită şi expropriere; dar şi în aceste cazuri, posibilitatea înstrăinării ulterioare a dreptului astfel dobândit este condiţionată de prealabila lui intabulare pe numele dobânditorului. în sistemul Legii nr. 7/1996 însă, înscrierea în cartea funciară nu este constitutivă de drepturi reale. între părţi, actul juridic îşi va produce efectele fără a fi înscris. principiul publicităţii integrale, regulă care cârmuieşte sistemul cărţilor funciare, potrivit căreia toate actele şi faptele juridice, precum şi acţiunile ce privesc bunurile imobile sunt supuse înscrierii. Sunt supuse înscrierii toate operaţiunile juridice prin care se strămută, se constituie, se modifică ori se stinge un drept real imobiliar, fie că este vorba de acte inter vivos sau mortis causa, de acte translative constitutive sau declarative, de acte confirmative ori abdicative sau, în fine, indiferent dacă actul care stă la baza înscrierii este civil, jurisdicţional, administrativ ori de altă natură. în afara drepturilor reale imobiliare, pot fi înscrise în cartea funciară, în cazurile anume prevăzute de lege, drepturile personale, faptele sau alte raporturi juridice în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară, în scopul opozabilităţii lor erga omnes. Este vorba de drepturi de creanţă, fapte sau raporturi juridice care limitează dreptul de dispoziţie al titularului unui drept tabular sau care se referă la regimul ori la situaţia juridică a imobilului respectiv. principiul răspunderii cumulate a persoanei juridice şi a persoanelor fizice din alcătuirea organelor ei, regulă aplicabilă în domeniul răspunderii civile delictuale a persoanelor juridice, potrivit cărora faptele ilicite ale organelor persoanei juridice angajează atât răspunderea directă a acesteia, cât şi răspunderea personală a celor care - îndeplinind funcţia organelor persoanei juridice - le-a săvârşit. Persoana sau persoanele fizice care intră în alcătuirea organelor răspund atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de victima faptei păgubitoare. Victima poate opta pentru acţiunea în despăgubire faţă de persoana juridică sau faţă de persoana fizică ce a săvârşit fapta ilicită în calitate de organ al persoanei juridice, dar ea nu poate cumula despăgubirile, deoarece reparaţia nu poate depăşi prejudiciul. Persoana juridică ce a 785 principiul răspunderii pe bază de culpă despăgubit victima prejudiciată are drept de regres împotriva persoanei sau persoanelor fizice care, în calitate de organ al persoanei juridice, au săvârşit fapta ilicită. Obligaţia de răspundere delictuală care ce naşte în sarcina persoanei juridice, ca urmare a faptelor ilicite săvârşite de organele ei, se stinge în cazul în care victima a fost despăgubită de persoana sau persoanele fizice din alcătuirea organelor. principiul răspunderii pe bază de culpă, regulă consacrată prin normele dreptului comun din materia răspunderii civile, potrivit căreia obligaţia de responsabilitate se naşte, în principiu, numai atunci când păgubirea unei persoane a fost determinată sau agravată de culpa persoanei care a săvârşit fapta ilicită şi ea apasă numai asupra celui care a comis fapta respectivă. Culpa devine astfel un element-condiţie a răspunderii civile, existenţa sa urmând a fi probată de către victimă în anumite cazuri (de exemplu, răspunderea pentru fapta proprie) sau fiind prezumată de lege în alte cazuri (de exemplu, răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori) până la proba contrară (care este în sarcina părinţilor sau a institutorilor). în virtutea acestui principiu, ori de câte ori la producerea unui prejudiciu au concurat culpele mai multor persoane, responsabilitatea faţă de victimă revine în mod solidar tuturor acelor persoane, urmând ca în raporturile dintre ele să fie distribuită fiecăreia, proporţional cu gravitatea culpei sale. Principiul răspunderii pe bază de culpă nu are valoare absolută; legea însăşi derogă de la el, reglementând unele situaţii de excepţie (şi anume, răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilor şi răspunderea pentru lucrurile ce avem în pază), în care naşterea obligaţiei de responsabilitate nu este condiţionată de vreo culpă din partea celui îndatorat la reparaţiune; sunt cazuri de răspundere obiectivă, independente de culpă care -având caracter de excepţii de la principiul enumerat - trebuie considerate a fi de strictă interpretare. principiul relativităţii efectelor contractului, v. relativitatea efectelor contractelor. principiul relativităţii înscrierilor în cartea funciară, regulă potrivit căreia înscrierea în cartea funciară a unui drept real se poate face numai împotriva aceluia care, la înregistrarea cererii, figurează ca titular al dreptului la care se referă noua înscriere ce urmează a se efectua; de asemenea, înscrierea poate fi făcută şi împotriva aceluia care, mai înainte de a fi fost înscris în cartea funciară ca titular al unui drept real, şi-a grevat acest drept, dar în acest caz, ambele înscrieri trebuia să se ceară deodată. Cel înscris în cartea funciară este posesorul tabular (antecesor tabular), iar cel care urmează să fie înscris se numeşte succesor tabular. Nu este necesar să existe întotdeauna raport juridic direct între antecesorul şi 786 principiul validităţii aparenţei în drept succesorul tabular, întrucât se pot săvârşi înscrieri şi în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti ori a\ unei decizii administrative. în cazul în care mai multe persoane şi-au cedat succesiv una celeilalte dreptul de a dobândi prin înscriere un imobil, iar înscrierile nu s-au făcut, cel din urmă îndreptăţit va putea cere înscrierea dobândirilor succesive deodată cu aceea a dreptului său, dovedind prin înscrisuri originale întregul şir al actelor juridice pe care se întemeiază înscrierile. principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, regulă potrivit căreia persoanele juridice pot dobândi numai acele drepturi şi îşi pot asuma numai acele obligaţii care corespund scopurilor în vederea cărora ele au fost constituite şi care sunt stabilite prin lege, statut sau act de înfiinţare. Actele juridice făcute cu nesocotirea acestor scopuri sunt nule. Prin acest principiu este limitată numai posibilitatea persoanei juridice de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice, dar nu şi naşterea în sarcina acesteia a obligaţiilor izvorâte din săvârşirea de fapte ilicite sau din îmbogăţirea fără justă cauză. principiul specialităţii ipotecii, regulă potrivit căreia ipoteca poate fi constituită numai asupra unui imobil sau asupra unor imobile individual determinate şi, totodată, pentru garantarea unei datorii a cărei valoare este, de asemenea, determinată. Este reglementat prin art. 1774 şi art. 1776 C. civ. Nu se pot constitui ipoteci generale asupra tuturor imobilelor unei persoane sau pentru garantarea tuturor datoriilor debitorului. încălcarea p.s.i este sancţionată cu nulitatea absolută a convenţiei de constituire a ipotecii. principiul validităţii aparenţei în drept, regulă cu aplicabilitate generală, consacrată de legiuitor sau de jurisprudenţă, potrivit căreia cei care s-au întemeiat cu bună-credinţă pe o aparenţă juridică considerată în mod public ca reprezentând însăşi realitatea, trebuie ocrotiţi juridiceşte, neputând fi vătămaţi prin înlăturarea ca nevalabil a actului pe care l-au încheiat astfel. Constituie o excepţie de la aplicabilitatea regulii quod ab initio nullum est, nullum producit effectum, astfel încât în ipotezele care cad sub incidenţa acestui principiu, regula evocată este înlăturată. Pe p.v.a.d. se întemeiază soluţia legislativă de menţinere a valabilităţii actelor de stare civilă întocmite de o persoană care nu avea competenţa legală necesară, dar care a exercitat în mod public atribuţii de delegat de stare civilă, precum şi soluţia legislativă potrivit căreia cel care a dobândit cu titlu oneros de la moştenitorul aparent bunuri aparţinând unei persoane care fusese declarată moartă prin hotărâre judecătorească nu este obligat să le înapoieze (în cazul anulării hotărârii declarative de moarte pe considerentul că cel declarat mort este în viaţă), dacă a 787 principiul publicităţii materiale a cărţilor funciare fost de bună-credinţă, neştiind - la data dobândirii - că cel declarat mort trăieşte. principul publicităţii materiale a cărţilor funciare, v. principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară. prinsoare, contract aleatoriu prin care părţile, adoptând fiecare un punct de vedere opus, stipulează una de la alta un câştig determinat, urmând ca partea câştigătoare să fie stabilită prin verificarea evenimentului sau faptului obiectiv al prinsorii. Se cere ca acest eveniment sau fapt să fie necunoscut părţilor în momentul perfectării contractului. în toate cazurile, rezultatul p. depinde în primul rând de hazard. Obligaţiile la care dă naştere p. sunt obligaţii naturale; potrivit legii, pierzătorul nu poate în niciun caz să obţină restituirea a ceea ce a plătit de bunăvoie, afară numai dacă câştigătorul a întrebuinţat dolul, înşelăciunea sau amăgirea [sin. rămăşag; pariu], prior tempore, potior iure (potior est qui prior est), adagiu latin exprimând regula potrivit căreia cel care a îndeplinit primul formalităţile necesare pentru valabilitatea sau opozabilitatea dreptului său, se bucură de prioritate juridică faţă de cei care le-au îndeplinit ulterior. De exemplu, dacă un creditor îşi cedează dreptul său de creanţă succesiv mai multor persoane diferite, acela dintre cesionari care a făcut primul notificarea cesiunii către debitorul cedat va putea opune dreptul său celorlalţi cesionari, chiar anteriori, dar care nu făcuseră încă notificarea şi va fi astfel singurul îndreptăţit să încaseze creanţa. Situaţia este aceeaşi şi atunci când un proprietar înstrăinează fraudulos un imobil mai multor dobânditori succesivi: în această ipoteză, va fi preferat dreptul aceluia dintre dobânditori care a cerut primul înscrierea în cartea funciară. prioritate de expoziţie, drept de prioritate asupra depozitului unei mărci de fabrică, de comerţ sau de serviciu recunoscut de lege solicitantului începând cu data introducerii (prezentării) de către acesta a produsului, respectiv a serviciului în cadrul unei expoziţii internaţionale oficiale sau recunoscute oficial, organizată pe teritoriul României sau într-un stat membru al Convenţiei de la Paris, dacă acel solicitant a depus o cerere în acest sens la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci în termen de 6 luni de la data primei prezentări în expoziţie (art. 12 din Legea nr. 84/1998). prioritatea depozitului naţional reglementar, drept recunoscut prin lege persoanei care a efectuat prima depozitul naţional reglementar al mărcii de fabrică, de comerţ sau de serviciu, de a fi preferată faţă de orice altă persoană care ar fi efectuat ulterior depozitul naţional reglementar al aceleiaşi mărci, la atribuirea dreptului de marcă. Potrivit Convenţiei Uniunii de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, p.d. efectuat într-o ţară membră a Uniunii este 788 privilegii speciale imobiliare recunoscută în toate celelalte ţări membre în care titularul depozitului prioritar a cerut înregistrarea aceleiaşi mărci în termen de cel mult 6 luni de la data constituirii primului depozit naţional reglementar. Data depozitului naţional reglementar este data la care a fost depusă la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci cererea de înregistrare a mărcii, în condiţiile în care aceasta conţine toate elementele prevăzute de lege ca fiind obligatorii. Drepturile de prioritate trebuie invocate odată cu depunerea cererii de înregistrare a mărcii, justificate prin acte de prioritate. privilegii generale, varietate de privilegii reglementată de Codul civil, ce poate avea ca obiect toate bunurile mobile sau imobile ale debitorului sau numai bunurile mobile ale acestuia. Cât priveşte p.g. asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, Codul civil reglementează două asemenea privilegii: a) privilegiul tezaurului public pentru plata impozitelor, prevăzut de art. 1725 C. civ.; sunt însoţite de acest privilegiu creanţele statului provenind din impozite, taxe, amenzi, în condiţiile stabilite de legea specială; b) privilegiul cheltuielilor de judecată, prevăzut de art. 1727 C. civ., care dispune: „Cheltuielile de judecată sunt privilegiate atât asupra mobilelor, cât şi asupra imobilelor în privinţa tuturor creditorilor în interesul cărora au fost făcute". Instituirea de către legiuitor a acestui privilegiu are la bază ideea de echitate, deoarece aseme- nea cheltuieli sunt făcute în interesul tuturor creditorilor, conservând gajul lor general. Referitor la p.g. asupra bunurilor mobile ale debitorului, potrivit art. 1729 C. civ., fac parte din această categorie: privilegiul cheltuielilor de judecată făcute în interesul comun al creditorilor; privilegiul cheltuielilor de înmormântare a debitorului; privilegiul cheltuielilor ultimei boli care a cauzat decesul debitorului, făcute timp de un an înainte de moartea acestuia; privilegiul obiectelor de subzistenţă date debitorului şi familiei sale în curs de 6 luni; privilegiul drepturilor băneşti ale salariaţilor. privilegii speciale imobiliare, varietate de privilegii care au ca obiect bunuri imobile determinate ji care se aseamănă cu ipotecile. In realitate, ele au caracterul unor ipoteci privilegiate şi conferă creditorilor respectivi atributele de urmărire şi de preferinţă. Este motivul pentru care sunt considerate adevărate drepturi reale. Totuşi, ele nu se confundă cu ipotecile propriu-zise, deoarece sunt reglementate expres, în considerarea creanţei garantate, iar rangul lor se stabileşte de lege intuitu debiti, fără a ţine seama de data inscripţiei sau înscrierii în registrele de publicitate imobiliară. Fac parte din această categorie: privilegiul vânzătorului imobilului; privilegiul copărtaşilor; privilegiul arhitecţilor, constructorilor şi lucrătorilor; privilegiul rezultat din separaţia de patrimonii. 789 privilegii speciale mobiliare privilegii speciale mobiliare, varietate de privilegii de specificul cărora este faptul că ele vizează fie un anumit bun mobil determinat, fie mai multe asemenea bunuri individualizate ale debitorului. P.s.m. pot fi: a) p.s.m. întemeiate pe ideea de gaj; fac parte din această grupă: privilegiul chiriilor şi arenzilor (art. 1730 pct. 1 C. civ.); privilegiul hangiului (art. 1730 pct. 6 C. civ.); privilegiul cărăuşului (art. 1730 pct. 7 C. civ.); b) p.s.m. care se întemeiază pe ideea sporirii patrimoniului sau îmbogăţirii debitorului; fac parte din această categorie: privilegiul vânzătorului asupra unui bun mobil al cărui preţ nu a fost plătit de cumpărător (art. 1730 pct. 5 C. civ.); privilegiul cheltuielilor făcute cu conservarea bunului mobil al debitorului (art. 1730 pct. 4 C. civ.); privilegiul arendaşului privind plata sumelor datorate pentru seminţe, cheltuiala pentru obţinerea recoltei anului curent şi pentru instrumentele de exploatare agricolă (art. 1730 pct. 2 C. civ.). P.s.m. au prioritate faţă de privilegiile generale. Fac excepţie de la această regulă privilegiul cheltuielilor de judecată şi privilegiul cheltuielilor de înmormântare care, deşi sunt generale, au prioritate absolută chiar în raport cu p. s. m. privilegiu, drept izvorât dintr-o prevedere expresă a legii, care conferă unui creditor, în temeiul calităţii creanţei sale, garanţia satisfacerii acesteia cu prioritate faţă de creanţele altor creditori ai aceluiaşi debitor. Calitatea creanţei desemnează cauza sau faptul juridic din care s-a născut respectiva creanţă. Sub acest aspect, persoana creditorului şi obiectul creanţei sunt lipsite de importanţă. Cu excepţia p. creditorului gajist, p. prezintă particularitatea că poate rezulta numai din lege. P. sunt de strictă aplicabilitate şi nu pot fi extinse pe cale de interpretare. Ele conferă creditorilor în beneficiul cărora au fost instituite un drept de preferinţă faţă de alţi creditori chirografari sau chiar ipotecari. Spre deosebire de creditorii cu privilegii, cei ipotecari au drept de preferinţă numai în raport cu creditorii chirografari şi cu creditorii ipotecari posteriori. în armonie cu reglementarea C. civ., p. se clasifică în: a) generale, care se disting prin aceea că vizează bunurile debitorului (mobile şi imobile); b) generale mobiliare, care au ca obiect toate bunurile mobile ale debitorului; c) speciale mobiliare, care vizează numai unele bunuri mobile ale debitorului, anume stabilite de lege; d) speciale imobiliare, care au ca obiect un anumit imobil sau anumite bunuri imobile ale debitorului, fiind adevărate ipoteci privilegiate. Clasificarea doctrinară distinge între p. generale şi p. speciale. Această distincţie prezintă importanţă practică, în sensul că, pe când p. generale se conservă fără nicio formalitate, pentru conservarea p. speciale este necesară îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege. De asemenea, este importantă şi distincţia dintre p. 790 procură mobiliare şi p. imobiliare, deoarece cele mobiliare conferă creditorului numai dreptul de preferinţă, în timp ce p. imobiliare conferă atât dreptul de preferinţă, cât şi dreptul de urmărire. Efectele specifice ale p. se diferenţiază în funcţie de categoria din care fac parte aceste garanţii. Orice privilegiu conferă creditorului dreptul de preferinţă, ceea ce însă nu înseamnă că acel creditor are vreun drept special, în raport cu creditorii chirografari, cu privire la vânzarea bunurilor debitorului. Astfel, creditorul privilegiat nu se poate opune la începerea urmăririi bunurilor debitorului de către oricare alt creditor al acestuia. Singurul drept al creditorului privilegiat este acela de a fi preferat în cadrul operaţiunii de împărţeală a preţului obţinut din vânzarea bunului. Creanţele celorlalţi creditori vor fi onorate numai după ce creanţa creditorului privilegiat a fost plătită în întregime. Unele p., şi anume p. imobiliare şi câteva din p. mobiliare speciale, conferă creditorului şi dreptul de urmărire. P. pot fi generale sau speciale. P. generale sunt drepturi personale de preferinţă, iar p. speciale (mai ales cele imobiliare) sunt adevărate drepturi reale recunoscute creditorului prin lege [v. şi privilegii generale; privilegii speciale]. privilegiul dublei legături, regulă stabilită de vechile legi feudale româneşti, ca şi de dreptul bizantin, conform căreia fraţii buni (şi după tată, şi după mamă) înlătură de la moştenire pe cei consangvini sau uterini. în dreptul nostru actual, acest privilegiu a fost înlocuit cu regula împărţirii moştenirii pe linii. procedura aprobării tacite, procedură prin care autorizaţia, ca act administrativ emis de autorităţile administraţiei publice competente, prin care se permite solicitantului desfăşurarea unei anumite activităţi, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii, este considerată acordată dacă autoritatea administraţiei publice nu răspunde solicitantului în termenul prevăzut de lege pentru emiterea respectivei autorizaţii. Dacă legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea cererii de autorizare, autorităţile administraţiei publice sunt obligate să soluţioneze cererea de autorizare în termen de 30 de zile de la depunerea acesteia. Răspunsul negativ al autorităţii administraţiei publice competente, în termenul prevăzut de lege pentru emiterea autorizaţiei, nu echivalează cu aprobarea tacită. Procedura aprobării tacite se aplică tuturor autorizaţiilor emise de autorităţile administraţiei publice, cu excepţia celor emise în domeniul activităţilor nucleare, a celor care privesc regimul armelor de foc, muniţiilor şi explozibililor, regimul drogurilor şi precursorilor, precum şi a autorizaţiilor din domeniul siguranţei naţionale. procură, înscris constatator al contractului de mandat, cuprinzând precizarea puterilor conferite mandatarului. 51. 791 producte producte, produse ale unui lucru care nu se reproduc în mod periodic sau care se reproduc numai foarte încet şi a căror culegere ori întrebuinţare scade substanţa lucrului. Se cuvin întotdeauna proprietarului lucrului, chiar şi în cazul în care posesorul acestuia ar fi fost de bună-credinţă. produse, bunuri obiecte ale dreptului de proprietate care rezultă direct din producţie şi deci nu pot fi încadrate nici în categoria mijloacelor fixe şi nici în aceea a mijloacelor circulante, ele fiind destinate înstrăinării prin intermediul contractelor comerciale sau civile încheiate de producător cu alte persoane (comercianţi sau necomercianţi). prohibiţii convenţionale de a contracta, limitări voluntare (stabilite de părţi într-un acord de voinţă contractual) ale libertăţii contractuale. Aceste prohibiţii instituite nu au nimic în comun cu prohibiţiile legale de a contracta; în realitate, ele sunt simple obligaţii de a nu face (şi anume obligaţia de a nu încheia unul sau mai multe contracte determinate), asumate în cadrul unei convenţii. Dacă debitorul obligaţiei de a nu face îşi încalcă această obligaţie şi încheie, totuşi, contractul respectiv, acesta va fi pe deplin valabil între părţile care le-au încheiat, iar creditorul obligaţiei de a nu face nu va putea cere anularea contractului, ci va avea doar dreptul de a obţine despăgubiri de la debitorul său, antrenând răspunderea contrac- tuală a acestuia, în condiţiile dreptului comun. O convenţie prin care o persoană ar renunţa, total sau parţial, la însăşi capacitatea de a contracta ar fi lovită de nulitate absolută. prohibiţii la căsătorie, v. impedimente la căsătorie; v. şi căsătorie. prohibiţii legale de a contracta, limitări sau îngrădiri, instituite prin dispoziţii legale exprese, cu caracter de excepţie ale capacităţii de a contracta a persoanelor fizice sau juridice. Aceste prohibiţii au un caracter special, privind numai anumite contracte sau anumite persoane; ele reprezintă excepţii de la principiul capacităţii de a contracta şi de la principiul libertăţii contractuale şi, ca atare, sunt de strictă interpretare. Principalele categorii de prohibiţii legale de a contracta sunt: a) interzicerea absolută a încheierii (de către orice persoane) a anumitor contracte (cum sunt: contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect o locuinţă dobândită în baza Legii nr. 112/1995 pe o perioadă de 10 ani de la data cumpărării de către fostul chiriaş; convenţiile matrimoniale etc.); b) interzicerea încheierii oricăror contracte între anumite persoane (de exemplu, între tutore, soţul acestuia, rudele sale în linie dreaptă şi fraţii sau surorile lui etc.); c) interzicerea încheierii anumitor contracte cu anumite persoane (de exemplu, prohibiţia contractelor de vânzare-cumpărare şi, implicit, a contractelor de schimb între soţi). 792 promisiune pentru altul promisiune de a determina pe altul si ratifice un act, v. promisiune pentru altul. promisiune de contract, convenţia prin care una din părţi sau ambele părţi se obligă să încheie în viitor un anumit contract al cărui conţinut esenţial este determinat în prezent. Este deci un acord de voinţă prealabil perfectării altui contract, acord ce are ca obiect asumarea obligaţiei de a face, adică de a perfecta ulterior contractul promis, în condiţiile convenite prin respectivul acord prealabil. P.c. conţine consimţământul a cel puţin două părţi cu capacitatea de a contracta, părţi care, neputând sau nedorind să perfecteze imediat un anumit contract, pe care se angajează să-l încheie în viitor, se leagă totuşi juridiceşte, în scopul prezervării voinţei lor de a contracta înăuntrul unui termen expres sau tacit. Elementul esenţial al conţinutului juridic al p.c. se concretizează în obligaţia de a consimţi în viitor la încheierea unui contract civil ale cărui clauze principale sunt stabilite prin voinţa actuală a părţilor şi prin care se prefigurează conţinutul viitorului contract. P.c. generează următoarele efecte specifice: a) naşterea obligaţiei unilaterale sau reciproce de a face, adică a obligaţiei de a încheia în viitor contractul promis; b) angajarea răspunderii civile contractuale a părţii care nu-şi respectă obligaţia de a face, refuzând să încheie contractul promis, în condiţiile stabilite. P.c. fiind un adevărat contract, are putere de lege între părţi. în virtutea principiului libertăţii convenţiilor, părţile pot conveni şi la executarea cu titlu provizoriu, de îndată sau între timp, în tot sau în parte, a unora din obligaţiile specifice contractului promis. Tot astfel, până la perfectarea contractului promis, ele pot aduce, prin acordul lor de voinţă, modificări p.c. constatate prin înscrisuri distincte, având valoarea juridică a unor acte adiţionale. P.c. poate să fie unilaterală sau sinalag-matică. Este unilaterală când numai una din părţi se obligă, dând dreptul celeilalte părţi de a cere sau de a nu cere încheierea contractului proiectat. Are caracter bilateral sau sinalagmatic, ori de câte ori ambele părţi se obligă reciproc să încheie contractul pe care şi-l promit. P.c. nu poate fi revocată de promitent prin voinţa sa unilaterală, dar devine caducă prin moartea sau incapacitatea acestuia. Beneficiarul unei p.c. este îndreptăţit să ia, ca şi orice alt creditor, măsuri conservatorii relative la dreptul sau realizarea dreptului său [sin. antecontract]. promisiune pentru altul, contract sau clauză într-un contract prin care o persoană - debitorul - se obligă faţă de altă persoană - creditorul -să obţină consimţământul unei terţe persoane de a încheia un contract sau de a ratifica un contract deja încheiat. Se disting două forme de p.a., şi anume: una principală şi cealaltă accesorie. Este principală atunci când între două persoane se 793 promisiune pentru altul încheie un contract al cărui obiect unic constă în prestaţia debitorului de a-l determina pe un terţ să-şi dea consimţământul la încheierea unui contract cu creditorul; este accesorie atunci când constă într-o clauză ce se integrează într-un contract şi prin care debitorul se obligă printre altele să obţină consimţământul sau angajamentul unui terţ. Aşa se întâmplă atunci când un coproprietar înstrăinează cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului indiviz, obligându-se totodată printr-o clauză expresă cuprinsă în contract să determine pe ceilalţi coproprietari să înstrăineze către acelaşi dobânditor şi cotele lor părţi din drept. Este posibil ca un coproprietar să înstrăineze întregul bun indiviz, obligându-se faţă de dobânditor printr-o clauză din acelaşi contract să obţină şi consimţământul celorlalţi coproprietari. în acest caz, suntem în prezenţa unei promisiuni de a determina pe altul să ratifice un act juridic încheiat în contul său, fără reprezentare. P.a. are numeroase aplicaţii practice, ca de exemplu: A în materia contractului de mandat în cazul în care mandatarul încheie un act juridic cu depăşirea limitelor mandatului ce i-a fost acordat, mandantul nu este ţinut de acea obligaţie, cu excepţia situaţiei când a ratificat expres sau tacit actele făcute cu depăşirea împuternicirii acordate. încheind un astfel de act juridic, mandatarul se obligă să se facă porte-fort pentru a obţine ratificarea contractului de către mandant. Deci, contractul încheiat pentru mandant este valabil, dar este imperfect până la ratificare. Dacă intervine ratificarea, contractul se va perfecta ab initio, de la data încheierii lui de către mandatar. B. în materia copro-prietăţii. Coproprietarul care îşi înstrăinează cota-parte ce-i revine din dreptul de proprietate, îşi poate asuma printr-o clauză expresă din actul de înstrăinare, obligaţia faţă de dobânditor să determine şi pe ceilalţi coproprietari să-i transmită tot lui şi cotele lor părţi de proprietate. Tot astfel, unul din coproprietari, care înstrăinează întregul bun indiviz unui terţ, îşi poate asuma obligaţia faţă de acesta să-i determine pe ceilalţi coproprietari să ratifice respectiva vânzare perfectată fără consimţământul lor. C. în materia actelor juridice încheiate pe numele şi pe seama unui incapabil sau a unei persoane absente. Procedeul se utilizează în practică pentru evitarea formalităţilor de numire a unui reprezentant, în cazul absentului sau de încuviinţare a încheierii unor acte juridice, în situaţia incapabililor. De exemplu, un impresar se angajează, fără mandat, faţă de un organizator de spectacole să determine pe un artist plecat în turneu să joace într-un spectacol. Tot astfel, tutorele, care face un act de dispoziţie cu depăşirea puterilor sale de reprezentare a minorului, îşi poate asuma faţă de terţul contractant obligaţia de a-l determina pe minor să ratifice actul respectiv la momentul împlinirii vârstei majoratului. în temeiul p.a. se naşte în sarcina promiten- 794 proprietate tului o obligaţie de a face, şi anume determinarea unei terţe persoane să încheie sau să ratifice un act juridic. Se consideră că debitorul şi-a îndeplinit obligaţia contractuală dacă respectivul act a fost încheiat sau după caz ratificat. P.a. nu este o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, deoarece, în realitate, debitorul promite fapta sa proprie de a determina o terţă persoană să încheie sau să ratifice un act juridic. Deci terţul nu este obligat prin voinţa promi-tentului, ci el devine parte a actului juridic numai prin propria sa voinţă [sin. convenţie de porte-fort; promisiunea faptei altuia]. promisiune publici de recom-pensi, act juridic unilateral prin care o persoană se angajează în mod public de a plăti o recompensă persoanei care va îndeplini un anumit act sau fapt şi din care rezultă pentru promitent obligaţia de a plăti recompensa promisă în cazul îndeplinirii actului sau faptului respectiv. Se poate considera însă că obligaţia de plată nu izvorăşte din actul unilateral de voinţă al promitentului, ci din acordul de voinţă care se stabileşte în acest sens între promitent şi acela care, săvârşind actul sau faptul respectiv, învederează că a acceptat oferta publică a promitentului. promitent, 1. persoană care printr-un contract numit promisiune pentru altul se obligă faţă de cocontractant în numele şi în contul unei a treia persoane, fără a avea în acest sens vreo împuternicire de la acesta [sin. reprezentant fără împuternicire]; 2. persoană care printr-un contract numit promisiune de a determina pe altul să ratifice un act, încheie un act juridic în numele şi în contul unui terţ, fără a avea împuternicirea acestuia, obligându-se, totodată, faţă de cealaltă parte a actului să obţină ulterior consimţământul terţului la acel act juridic, determinându-l să-l ratifice; 3. persoană care, printr-un contract, numit stipulaţie pentru altul, se obligă faţă de cocontractant (numit stipulant) să execute o prestaţie în favoarea unei terţe persoane (numite beneficiar) care devine, astfel, creditorul său. proprietar, titular al unui drept de proprietate, adică persoana îndreptăţită să exercite în nume propriu şi în putere proprie prerogativele conferite de acest drept. proprietar aparent, persoană care în mod notoriu apare şi se manifestă ca titular al dreptului de proprietate cu privire la un anumit bun asupra căruia nu are, de iure, nicio legitimare de natură să-i justifice comportamentul de proprietar. Are această calitate cel care exercită cu bună sau cu rea-credinţă o posesie utilă, prelungită asupra unui imobil, cu consecinţa dobândirii, la împlinirea termenului legal, a dreptului de proprietate asupra acelui bun, ca efect al prescripţiei achizitive [v. şi proprietate aparentă; uzucapiune]. proprietate, 1. (în sens economic) raportul de însuşire de către om a 795 proprietate anulabilă bunurilor materiale, care constituie o condiţie a oricărei producţii de mărfuri şi, implicit, o condiţie fundamentală a existenţei oricărei societăţi; a apărut odată cu societatea, stând la baza acesteia şi va dăinui cât timp va exista societatea; 2. (în sens juridic) dreptul de p., care exprimă în plan juridic conţinutul economic al raportului social de apropriere; a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, odată cu apariţia statului şi dreptului, moment în care aproprierea bunurilor materiale a devenit un drept de însuşire consacrat prin lege şi garantat prin forţa de constrângere statală. proprietate anulabilă, modalitate juridică a dreptului de proprietate, exprimând situaţia de incertitudine vremelnică în care se află acest drept atunci când a fost transmis de la o persoană la alta printr-un act juridic anulabil. Până la expirarea termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în anulare (nulitatea relativă) dreptul dobân-ditorului este nesigur, el putând fi desfiinţat cu efect retroactiv, prin admiterea unei asemenea acţiuni. Dreptul de proprietate se consolidează însă definitiv prin confirmarea, de către transmiţător, a actului translativ anulabil sau prin expirarea termenului de prescripţie a acţiunii în anulare. proprietate aparentă, sintagmă ce desemnează situaţia dreptului de proprietate asupra unui bun în privinţa căruia proprietatea se dispută între două persoane, dintre care una este veritabilul proprietar, care de iure deţine dreptul de proprietate, iar alta este proprietar aparent, care exercită de facto atributele proprietăţii, fără a avea vreo legitimare în acest sens din partea celei dintâi. P.a. presupune desesizarea voluntară a adevăratului proprietar de exercitarea atributelor dreptului de proprietate asupra unui bun care juridiceşte îi aparţine, fiind o componentă a activului patrimoniului său, şi uzurparea de către proprietarul aparent a prerogativelor dreptului de proprietate asupra acelui bun, pe care le exercită manifestându-se ca un veritabil proprietar. O atare situaţie se întâlneşte adeseori în practică, atunci când un posesor neproprietar uzucapează proprietatea bunului pe care îl stăpâneşte în fapt. P.a. există ca realitate juridică pe toată durata uzuca-piunii. La împlinirea termenului de uzucapiune, proprietarul aparent dobândeşte, pe această cale, dreptul de proprietate asupra bunului uzucapat şi, ca urmare, va putea paraliza o eventuală acţiune în revendicare promovată de adevăratul proprietar, invocând excepţia prescripţiei achizitive [v. şi proprietar aparent; uzucapiune]. proprietate comună, v. drept de proprietate comună. proprietate comună în devălmăşie, v. drept de proprietate comună în devălmăşie. proprietate comună pe cote-părţi, v. drept de proprietate comună pe cote-părţi. 796 proprietate periodică proprietate industrială, v. drept de proprietate industrială. proprietate literară, v» drept de proprietate literară. proprietate periodică, caz particular al coproprietăţii forţate, în sensul că nu poate înceta prin partaj, prin care mai multe persoane exercită concomitent şi împreună, dar succesiv, prerogativele dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp determinate, egale sau inegale. P.p. se naşte, în principal, prin act juridic (contract sau testament). P.p. este caracterizată de două trăsături esenţiale, şi anume: pe de o parte, are mai mulţi titulari, iar pe de altă parte, prerogativele acestui drept se exercită în mod succesiv de către titulari în intervale de timp determinate, egale sau inegale. P.p. nu presupune ca asupra aceluiaşi bun să existe, în acelaşi timp, mai multe drepturi de proprietate aparţinând unor persoane diferite; din contră, există un singur drept de proprietate, dar mai mulţi titulari, coproprietari, care exercită prerogativele acestui drept. Această exercitare succesivă în timp nu priveşte toate prerogativele dreptului de proprietate. Numai atributul folosinţei, ca element de drept (ius utendi şi ius fruendi), iar nu ca stare de fapt, este exercitat succesiv în timp de către titularii acestui drept. Chiar şi aşa, unele dintre elementele folosinţei sunt exercitate totuşi în comun, cum ar fi: cheltuielile legate de întreţinerea bunului în cadrul folosinţei succesive etc. Şi în acest caz particular regăsim elementele definitorii ale coproprietăţii obişnuite: pluralitatea titularilor, unitatea materială a bunului, divizarea intelectuală a dreptului. Spre deosebire de coproprietatea obişnuită, titularii nu mai beneficiază de dreptul de a cere partajul, întrucât p.p. este concepută ca o coproprietate forţată tocmai pentru a asigura continuitatea şi stabilitatea modului de exercitare succesivă a atributului folosinţei. Cotele-părţi în care este divizat intelectual dreptul de proprietate nu se mai exprimă prin fracţii sau procente, ci prin intermediul unităţilor de timp în funcţie de care este partajată folosinţa bunului (săptămâni, luni etc.). Aceste unităţi de timp ce caracterizează p.p. au nu numai funcţia de a exprima cotele-părţi privind partajarea folosinţei bunului, ci reprezintă chiar cotele-părţi din dreptul de proprietate. Desigur, coposesia ca stare de drept, ce caracterizează p.p./ se concretizează şi într-o coposesie succesivă, ca stare de fapt; de aceea, nu este exclus ca posesia de fapt să fie tulburată sau însuşită de alte persoane, caz în care oricare dintre titularii proprietăţii periodice poate să folosească o acţiune posesorie, care este considerată un act de conservare, pentru restabilirea situaţiei anterioare. în privinţa posesiei ca stare de drept, atribut al p.p., regula unanimităţii nu mai funcţionează, fiecare titular fiind îndreptăţit să săvârşească actele materiale şi să 797 proprietate rezolubilă încheie actele juridice pentru obiectivarea acestui atribut, în măsura în care ele profită şi celorlalţi titulari, adică nu le vatămă drepturile şi nu le creează o situaţie mai grea. De lege lata, p.p. nu a primit încă o reglementare proprie, dar o aplicare a acestui concept o face însă Legea nr. 282/2004, care, prin art. 3 lit. a), defineşte contractul privind dobândirea unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare. proprietate rezolubilS, modalitate juridică a dreptului de proprietate care exprimă situaţia de incertitudine vremelnică a acestui drept, în cazul în care transferul lui de la un titular la altul s-a făcut sub o condiţie rezolutorie. Neîndeplinirea condiţiei rezolutorii consolidează definitiv dreptul dobândit de noul titular; dimpotrivă, îndeplinirea condiţiei desfiinţează retroactiv acest drept. în privinţa transmiţătorului, condiţia rezolutorie care afectează transferul dreptului său de proprietate are efectele unei condiţii suspensive. Aceasta face ca bunul, obiect al transferului, să aparţină concomitent la doi proprietari: transmiţătorului, care este proprietar sub condiţie suspensivă şi respectiv dobânditorului, care devine proprietar sub condiţie rezolutorie. împrejurarea este importantă din punct de vedere al modului de exercitare a dreptului respectiv, precum şi în ceea ce priveşte efectele actelor juridice încheiate cu referire la acel bun. prorogare legali (a unor contracte), prelungire forţată, prin lege, a duratei de valabilitate a unor contracte cu executare succesivă în timp (de exemplu, a contractelor de închiriere a locuinţelor), dincolo de termenul stipulat de părţi pentru încetarea lor. Constituie o formă de manifestare a intervenţiei legiuitorului în contracte, fiind o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului. protecţia internaţională a dreptului de autor, expresie ce desemnează în mod generic apărarea drepturilor personale nepatrimoniale ale autorilor români în afara graniţelor ţării şi ale autorilor străini în România, în conformitate cu dispoziţiile legislative interne ale fiecărei ţări şi cu prevederile convenţiilor internaţionale bilaterale sau multilaterale semnate de ţara noastră. Potrivit legislaţiei româneşti şi Convenţiei de la Berna (la care România a aderat cu începere de la 1 ianuarie 1927), această protecţie se realizează în armonie cu exigenţele principiului tratamentului naţional după /ex fori, în temeiul căruia autorii străini şi operele lor se bucură în fiecare ţară membră de protecţia acordată prin legislaţia acelei ţări autorilor şi operelor naţionale, precum şi de unele drepturi special acordate prin Convenţia de la Berna sau prin alte aranjamente internaţionale. protest, contestare prin act autentic a rezultatului negativ al prezentării unei cambii spre acceptare şi plată. P. de neacceptare se face 798 publicitate imobiliară împotriva trasului şi a indicatului la nevoie, în cazurile în care prezentarea cambiei spre acceptare este obligatorie; se dresează de către posesorul titlului prezentat spre acceptare, sub sancţiunea decăderii din termen. P. de neplată se face după expirarea scadenţei şi are ca efect conservarea acţiunii de regres, fiind obligatoriu în cazul în care există debitori de regres; el se face împotriva trasului acceptant, a domiciliatarului (dacă plata urmează să se facă printr-un terţ), iar în subsidiar, împotriva acceptan-tului prin intervenţie sau a persoanei arătate în cambie să plătească pentru aceasta şi a indicatului la nevoie pentru plată; obligaţiile acestora din urmă având caracter subsidiar, devin executabile numai când trasul refuză plata. provizion, remuneraţie procentuală cuvenită celui care intermediază o afacere comercială; se poate prezenta ca remiză sau comision. pseudonim, nume pe care o persoană şi-l atribuie cu de la sine putere pentru a-şi ascunde identitatea sau pentru a se identifica sub acest p. într-o activitate literară, artistică etc. Potrivit legislaţiei dreptului de autor, autorul unei opere de creaţie intelectuală are dreptul de a decide ca publicarea operei să se facă fie sub numele său, fie sub un p., fie fără indicare de nume. publicitate imobiliară, ansamblu de tehnici juridice menite să asigure certitudinea, evidenţa şi opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice prin care se constituie, transmit sau se sting drepturi reale imobiliare. Organizarea p.i. trebuie să răspundă următoarelor obiective mai importante: să confere transmisiunilor imobiliare o cât mai mare certitudine, aducând la cunoştinţa terţilor situaţia juridică a bunurilor imobile aflate în circuitul civil; să permită organelor statului exercitarea unui control eficient asupra schimburilor ce se produc în situaţia materială a imobilelor şi în situaţia juridică a acestora; să constituie o evidenţă conţinând datele necesare pentru asigurarea unei exploatări eficiente şi raţionale a întregului fond funciar din România. în ţară noastră sunt cunoscute patru sisteme de publicitate imobiliară: a) cel al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni, reglementat de Codul civil şi Codul de procedură civilă, aplicat în Vechiul regat (Muntenia, Moldova, Oltenia, şi Dobrogea); acest sistem mai este denumit şi „sistemul publicităţii personale", întrucât evidenţa transmisiunilor imobiliare se ţine pe numele proprietarilor, iar nu pe imobile; b) cel al cărţilor funciare, reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938, aplicabil în Transilvania, Banat, Crişana, Satu-Mare, Maramureş şi Bucovina de Sud; în acest sistem, numit şi „sistemul publicităţii reale", evidenţa se ţine pe imobile, iar nu pe persoane; c) cel al cărţilor de publicitate imobiliară, numit şi „sistemul intermediar de publicitate", reglementat de Legea nr. 242/1947 pentru transformarea cărţilor provizorii în cărţi de publicitate funciară, 799 BC.U "M EWINESCU" IAŞI publicitatea posesiei aplicabil într-un număr redus de localităţi din fostul judeţ Ilfov; d) cel al cărţilor de evidenţă funciară, care este tot un sistem intermediar, însă conceput ca un sistem provizoriu, reglementat de Legea nr. 163/1946 şi aplicat în localităţile din Transilvania unde cărţile funciare au fost distruse, sustrase sau pierdute din cauza războiului. în prezent, publicitatea imobiliară este reglementată de Legea nr. 7/1996 a cadastrului, prin care s-au pus bazele juridice ale unui sistem real şi unic de publicitate imobiliară pentru întreaga ţară, menit să înlocuiască cele patru sisteme de publicitate mai sus amintite. publicitatea posesiei, calitate cerută pentru ca stăpânirea materială a unui lucru să constituie o posesie utilă, concretizată în exercitarea posesiei în mod public, adică întocmai aşa cum ar proceda în exercitarea ei un adevărat proprietar. punere de peceţi, v. măsuri de conservare a patrimoniului succesoral. punere în întârziere, manifestare de voinţă formală prin care creditorul încunoştinţează pe debitor că obligaţia sa a ajuns la scadenţă şi îl invită să şi-o execute. De regulă, p.î. se face printr-o notificare scrisă, trimisă debitorului prin intermediul executorului judecătoresc. Legea lasă însă părţilor libertatea să convină ca p.î. să se facă în orice altă formă sau ca ea să nu mai fie necesară; în acest din urmă caz, debitorul este considerat pus în întârziere prin simpla împlinire a termenului de executare (dies interpellat pro hominem). Cererea de chemare în judecată a debitorului - chiar dacă a fost introdusă la o instanţă necompetentă - are ca efect, printre altele, şi punerea în întârziere a acestuia. Dacă legea sau contractul nu stabilesc altfel, simpla împlinire a scadenţei nu operează, implicit, p.î. a debitorului, deoarece se prezumă că, atâta vreme cât creditorul nu cere executarea creanţei sale, el nu este prejudiciat prin întârziere şi că a acordat tacit o prorogare a termenului de scadenţă. Domeniul de aplicare a p.î. este circumscris, prin excelenţă, obligaţiilor contractuale. Creditorul unei obligaţii ex delicto nu este ţinut să-l pună pe debitor în întârziere. Pe de altă parte, în anumite situaţii, însăşi natura obligaţiei face inaplicabilă ori inutilă p.î. Aşa se întâmplă în ce priveşte: obligaţiile de a nu face, în cazul cărora debitorul răspunde pentru simplul fapt al încălcării lor; situaţia când executarea obligaţiei a devenit imposibilă ori debitorul şi-a manifestat expres şi categoric voinţa de a nu executa; împrejurarea în care creditorul nu mai doreşte executarea şi optează pentru rezoluţia contractului; ipoteza când, potrivit legii, contractului sau naturii obligaţiei, aceasta nu poate fi executată decât într-un anumit termen pe care debitorul l-a lăsat să treacă; obligaţiile a căror executare implică o prestaţie continuă (de exemplu, obligaţia furnizării energiei electri- 800 putere de a reprezenta ce, apei, gazului etc.). Uneori, însuşi legiuitorul stabileşte expres că p.î. nu este necesară sau că anumite efecte ale acesteia se produc independent de înfăptuirea sa. Printre ipotezele de acest gen, menţionăm: cel care a primit cu rea-credinţă o plată nedatorată trebuia să o restituie împreună cu fructele produse din ziua plăţii; cel care a furat un lucru suportă riscurile pieirii lui etc. P.î. produce următoarele efecte: a) din momentul înfăptuirii ei, debitorul datorează daune-interese moratorii şi (sau) compensatorii; b) din acelaşi moment încep să curgă dobânzi pentru sumele de bani datorate; c) ca urmare a p.î., trec asupra debitorului riscurile pieirii fortuite a lucrului cert transmis, dar încă nepredat creditorului, afară numai dacă debitorul dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi la creditor, în cazul în care i l-ar fi predat. Efectele datorate p.î. încetează în următoarele împrejurări: creditorul renunţă expres sau tacit la demersul întreprins; acceptarea de către el a unei novaţii; renunţarea la acţiune sau perimarea acţiunii prin care debitorul a fost pus în întârziere. P.î. a debitorului poate înceta şi prin oferta reală urmată de consem-naţiune, care îl pune în întârziere pe creditor. punere în posesie, v. moştenitor nesezinar. pupil, minor aflat sub tutelă. pur potestativ, v. condiţie pur potestativă. purgarea ipotecii, posibilitate oferită prin lege deţinătorului unui imobil ipotecat de a proceda la curăţarea imobilului respectiv de toate ipotecile (şi privilegiile) care-l grevează, oferind creditorului ipotecar (sau privilegiat) preţul imobilului, dacă l-a cumpărat sau valoarea lui, dacă l-a dobândit cu titlu gratuit. P.i. este posibilă, chiar dacă creanţele ipotecare sau privilegiile nu au ajuns încă la scadenţă. Deţinătorul imobilului care a procedat la p.i. are acţiune în regres împotriva adevăratului debitor al creditorului ipotecar sau privilegiat (de la care a cumpărat imobilul) în temeiul garanţiei de evicţiune, dacă vânzătorul n-a stipulat o clauză de nerăspundere în acest sens. putativ, v. căsătorie putativă; titlu putativ. putere de a reprezenta, abilitare dată unei persoane, numite reprezentant, de către o altă persoană, numită reprezentat, de lege sau de către instanţa judecătorească, abilitare în temeiul căreia reprezentantul este împuternicit să încheie un act juridic în numele şi în contul reprezentatului. întinderea p.r. poate fi foarte diferită, mergând de la simpla împuternicire de a semna înscrisul constatator al unui act juridic (al cărui conţinut a fost deja perfectat direct între părţi) şi până la împuternicirea de a suplini complet voinţa absentă a celui reprezentat cu voinţa reprezentantului, neîngrădită decât de nevoia de a fi pusă în slujba inte- 801 putere de lege reselor legitime ale celui reprezentat. Actul juridic încheiat de reprezentant în limitele p.r. conferite îşi produce efectele direct în persoana celui reprezentat, care devine el însuşi creditor sau debitor şi care deci trebuie să aibă şi el capacitatea de a se obliga. Actul este însă inopozabil celui reprezentat, în măsura în care reprezentantul a depăşit limitele puterilor ce i-au fost conferite, afară dacă reprezentatul ratifică ulterior actul astfel încheiat. Actul juridic încheiat de o persoană în numele şi în contul altei persoane, fără să fi avut p.r. (reprezentare fără împuternicire), poate fi privit ca o gestiune de afaceri sau ca o promisiune de a determina pe cel reprezentat să ratifice ulterior actul astfel încheiat. putere de lege, (despre forţa obligatorie a contractelor) locuţiune metaforică folosită pentru a exprima plastic principiul potrivit căruia contractele legal încheiate se impun respectului părţilor cu aceeaşi forţă cu care li se impun şi dispoziţiile legii. Articolul 969 C. civ. consacră acest principiu prin formula „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante". Contractul rămâne totuşi supus legii, părţile neputând deroga prin clauzele contractuale de la dispoziţiile normative imperative. în schimb, dispoziţiile normative supletive se impun părţilor numai dacă acestea n-au derogat de la ele, convenind expres altfel. putere de lucru judecat, v. autoritate de lucru judecat putere părintească, v. ocrotire părintească. 802 R radierea inscripţiei ipotecare, operaţiune de carte funciară având ca finalitate încetarea efectelor unei inscripţii ipotecare, chiar înainte de împlinirea termenului legal de perimare de 15 ani. Efectuarea ei se face la cererea părţilor interesate şi se dispune printr-o încheiere dată de registrator, dacă solicitantul (care este debitorul împotriva căruia s-a făcut inscripţia) dovedeşte nevala-bilitatea constituirii ipotecii sau a înscrierii ei, perimarea inscripţiei sau stingerea datoriei garantate. Poate fi totală sau parţială. în acest din urmă caz ea se concretizează în reducerea inscripţiei ipotecare. radierea mărcii (de fabrică, de comerţ sau de serviciu), operaţie tehnică efectuată de organul competent, la cererea titularului dreptului la marcă sau a altor persoane interesate, ori din oficiu, prin care se face să înceteze efectele înregistrării mărcii, ca urmare a stingerii dreptului la marcă prin unul din mijloacele prevăzute de lege: renunţarea titularului, expirarea perioadei de protecţie, anularea mărcii, decăderea din drepturile conferite de marcă. Titularul poate renunţa la marcă pentru toate sau numai pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Renunţarea la marcă se declară în scris la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci de către titularul mărcii sau de către persoana împuternicită de acesta, iar drepturile asupra mărcii se sting cu privire la produsele şi serviciile la care marca se referă, la data înscrierii renunţării în registrul naţional al mărcilor. Dacă o licenţă a fost înregistrată, renunţarea la marcă este înscrisă numai dacă titularul mărcii probează că a notificat licenţiatului despre intenţia de a renunţa la marcă. Orice persoană interesată poate solicita Tribunalului Bucureşti, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă, dacă: a) fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată; b) după data înregistrării, marca a devenit, ca urmare a acţiunii sau inacţiunii titularului, uzuală în comerţul cu un produs sau cu un serviciu pentru care a fost înregistrată; c) după data înregistrării şi ca urmare a folosirii mărcii de către titular sau cu consimţământul acestuia, marca a devenit susceptibilă de a induce publicul în eroare, în special cu privire la natura, calitatea sau la provenienţa geografică a produselor sau a serviciilor pentru care a fost înregistrată; d) marca a 803 radierea mărcii fost înregistrată de o persoană neavând calitatea prevăzută de lege. Decăderea din drepturile conferite de marcă produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Este asimilată folosirii efective a mărcii: a) folosirea mărcii de către un terţ, cu consimţământul titularului acesteia; b) folosirea mărcii sub o formă care diferă de aceea înregistrată prin anumite elemente ce nu alterează caracterul distinctiv al acesteia; c) aplicarea mărcii pe produse sau pe ambalaje exclusiv în vederea exportului; d) imposibilitatea folosirii mărcii din circumstanţe independente de voinţa titularului, cum ar fi restricţia la import sau datorită altor dispoziţii ale autorităţilor publice vizând produsele sau serviciile la care marca se referă. Titularul nu poate fi decăzut din drepturile sale dacă în perioada de la expirarea duratei prevăzute de lege până la prezentarea cererii de decădere, marca a fost folosită efectiv. Totuşi, dacă începerea sau reluarea folosirii mărcii a avut loc cu 3 luni înainte de prezentarea în justiţie a cererii de decădere, folosirea mărcii nu va fi luată în considerare, dacă pregătirile pentru începerea sau pentru reluarea folosirii au intervenit numai după ce titularul a cunoscut intenţia de prezentare a unei cereri de decădere. Dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia şi poate fi făcută prin orice mijloc de probă. Orice persoană interesată poate cere Tribunalului Bucureşti anularea înregistrării mărcii pentru oricare dintre motivele următoare: înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legale; înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă; înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic al unei persoane; înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la o indicaţie geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept de proprietate industrială protejat ori cu privire la un drept de autor. Atunci când înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă, acţiunea în anulare poate fi introdusă oricând în perioada de protecţie a mărcii. Anularea înregistrării mărcii nu poate fi cerută pentru motivul existenţei unui conflict cu o marcă anterioară, dacă acesta din urmă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Titularul unei mărci anterioare, care cu ştiinţă a tolerat, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, folosirea unei mărci posterior înregistrate, nu poate cere anularea şi nici să se opună folosirii mărcii posterioare pentru produsele şi serviciile pentru care această marcă posterioară a fost folosită, în afară de cazul în care înregistrarea mărcii posterioare a fost cerută cu rea-credinţă. Dacă un motiv de decădere sau de nulitate există numai pentru o parte a produselor sau a serviciilor pentru care marca a fost înregistrată, decăderea sau nulitatea va produce efecte numai cu privire la aceste produse sau servicii. 804 raport de cauzalitate rambursarea datoriei publice guvernamentale, sintagmă ce desemnează obligaţia necondiţionată şi irevocabilă a statului de plată a capitalului, a dobânzilor şi a altor costuri aferente împrumuturilor contractate sau garantate; comisioanele, valoarea discontului, cheltuielile cu plata altor servicii legate de contractarea împrumuturilor de stat, precum şi cheltuielile aferente serviciilor prestate de agenţiile de rating pentru evaluarea riscului de ţară vor fi plătite din bugetul de stat. rang tabular, sintagmă ce desemnează în mod generic efectul unei înscrieri în cartea funciară în raport de o altă înscriere din aceeaşi carte funciară. în stabilirea r.t. nu prezintă importanţă nici data încheierii actului juridic în baza căruia se cere înscrierea, nici data rezolvării cererii de înscriere sau data efectuării acesteia. Faţă de toate acestea primează data înregistrării cererii de înscriere. R.t. este dominat de principiul priorităţii. El se numeşte r.t. iniţial şi nu poate fi schimbat decât în materie de ipoteci. Tot în materie de ipoteci, este admis ca mai multe ipoteci să poată dobândi acelaşi rang în cazul în care mai multe cereri de înscriere ar sosi deodată, adică în aceeaşi zi. rangul ipotecii, sintagmă prin care se desemnează în mod generic locul fiecăreia dintre ipotecile constituite asupra aceluiaşi imobil, în ordinea de preferinţă a satisfacerii creanţelor pe care le garantează, determinat de prioritatea în timp a cererii de efectuare a inscripţiei ipotecare corespunzătoare. R.i. se pierde prin perimarea inscripţiei ipotecare sau prin radierea acesteia. Reînnoirea inscripţiei ipotecare după perimarea ei conferă ipotecii un nou rang (inferior celui iniţial). raport de cauzalitate, relaţie în virtutea căreia un fenomen determină apariţia, modificarea sau dispariţia altui fenomen. R.c. este o condiţie esenţială a răspunderii civile: autorul faptei ilicite răspunde numai dacă se stabileşte că între conduita sa desfăşurată în cadrul relaţiilor sociale şi consecinţele apărute în acelaşi plan (ce se manifestă uneori sub forma pagubei suferite de victimă, alteori sub forma lezării unui drept personal nepatrimonial aparţinând altuia sau ca o perturbare adusă activităţii unei instituţii sau întreprinderi) există o relaţie de la cauză la efect. Cauza şi efectul sunt termenii fundamentali ai oricărui r.c.: cauza este fenomenul ce determină apariţia, modificarea sau dispariţia unui fenomen, iar efectul este fenomenul care ia fiinţă ca rezultat al acţiunii cauzei. Cauza şi efectul se află într-un raport de succesiune, în care cea dintâi îl precede pe cel de-al doilea, iar acesta din urmă succede primei. R.c. este deci o relaţie de succesiune; aceasta nu presupune că orice relaţie de succesiune este şi cauzală: două fenomene se pot succede între ele şi printr-o pură întâmplare, fără a fi legate printr-un nex cauzal. R.c. 805 raport de prepuşenie între două fenomene care se succed există doar atunci când primul îl generează cu necesitate pe cel de al doilea. O cauză poate produce un anumit efect numai atunci când acţionează în anumite condiţii, într-o anumită ambianţă, care influenţează direct sau indirect, dar întotdeauna în mod necesar, desfăşurarea procesului de trecere a cauzei în efect, putându-l stimula, încetini sau devia; în măsura în care apariţia efectului este condiţionată de desfăşurarea acţiunii cauzale în anumite condiţii, acele condiţii sunt şi ele necesare pentru trecerea cauzei în efect. Aceasta nu înseamnă însă că totalitatea condiţiilor în care acţiunea cauzei generează efectul reprezintă însăşi cauza acelui efect; condiţiile sunt doar factori ce influenţează -pozitiv sau negativ - apariţia lui. Unul şi acelaşi fenomen poate juca rol diferit, fie de cauză, fie de efect, în relaţiile cauzale diferite. Pe plan juridic, fenomenul cauză este acţiunea voluntară a omului, adică o activitate conştientă care cade sub incidenţa de reglementare a normelor juridice, împrejurare ce-i conferă atributul de fapt juridic. Sub aspectul răspunderii civile, nu toate faptele juridice sunt cauze, ci numai acelea prin care, în mod imputabil, se produc consecinţe păgubitoare pentru altul. Pe cale de consecinţă, efectul constă în prejudiciul încercat de victimă, fie ea persoană fizică sau juridică. El poate constitui produsul unei singure cauze ori a mai multor cauze care acţionează concomitent sau succesiv. în această ultimă ipoteză, cercetarea relaţiei cauzale concrete presupune o distincţie între cauza sau cauzele principale şi cele secundare, între cauza sau cauzele ce au avut o acţiune directă şi cele care au acţionat în mod indirect. Fenomenul cauză se poate manifesta, deopotrivă, sub forma unei acţiuni, ca şi sub formă de omisiune. raport de prepuşenie, raport juridic ai cărui subiecţi sunt comitentul şi prepusul şi care presupune ca una din părţi (comitentul) să exercite o autoritate, iar cealaltă parte (prepusul) să se afle în subordonarea corelativă exercitării acestei autorităţi. în mod obişnuit, un asemenea raport decurge din contractul individual de muncă; el se naşte atât între cel care încadrează în muncă şi persoana încadrată în muncă, cât şi între aceasta din urmă şi o altă unitate decât aceea care a încadrat-o (este situaţia creată prin efectul detaşării: persoana detaşată lucrează pe toată durata detaşării în interesul altei unităţi decât aceea la care este încadrată în muncă, aflându-se sub supravegherea şi controlul acesteia). R.p. poate exista şi în afara contractului individual de muncă, pentru naşterea lui nefiind necesară condiţia ca prepusul să presteze muncă pe baza unui asemenea contract (este cazul persoanelor care primesc remuneraţie în temeiul unui sistem de retribuire). R.p. nu este inerent contractului de muncă; r.p. poate izvorî şi din alte 806 raport juridic civil contracte, dar numai sub condiţia existenţei unui raport de subordonare (cum sunt: contractul de mandat, cel de antrepriză - în măsura în care antreprenorul a acceptat să se conformeze instrucţiunilor clientului etc.). R.p. se poate naşte şi fără un contract: unul din soţi poate fi, în anumite împrejurări, prepusul celuilalt soţ; copilul poate fi prepusul părintelui şi invers etc.; naşterea r.p. nu este condiţionată decât de existenţa unei autorităţi şi a unei subordonări corelative acesteia, şi una, şi alta rezultând dintr-un acord al părinţilor, în temeiul căruia prepusul acceptă să desfăşoare o activitate în interesul comitentului, supunându-se directivelor acestuia. raport în natură, modalitate de realizare a raportului donaţiilor, constând în faptul că succesorul căruia îi revine această obligaţie readuce efectiv la masa succesorală, în natură, bunul pe care l-a primit cu titlu de donaţie. R.n. al donaţiilor se utilizează în special în cazul raportului imobilelor [v. şi raport prin luare mai puţin]. raport juridic civil, relaţie socială cu conţinut patrimonial sau personal nepatrimonial stabilită între părţi juridiceşte egale şi reglementată printr-o normă juridică aparţinând ramurii dreptului civil. R.j.c. prezintă toate caracterele juridice generale, comune tuturor categoriilor de raporturi juridice (este un raport social; are caracter voliţional; este un raport ideologic), precum şi următoarele caractere specifice: părţile r.j.c. au o poziţie de egalitate juridică (spre deosebire de raporturile juridice administrative, penale etc., care presupun subordonarea uneia din părţi faţă de cealaltă); părţile r.j.c. au posibilitatea să înlăture aplicarea normelor juridice supletive care reglementează raportul dintre ele, înlocuindu-le cu clauze stabilite prin voinţa lor (în măsura în care acestea n-ar contrazice dispoziţiile imperative de lege şi n-ar contraveni ordinii publice, sociale şi economice şi regulilor de convieţuire socială); caracterul voliţional al r.j.c. este mai accentuat în sensul că voinţa părţilor se manifestă în mod hotărâtor, atât la naşterea raportului, cât şi la reglementarea lui, iar nu numai la realizarea conţinutului, cum este cazul la celelalte categorii de raporturi juridice. Subiecte ale r.j.c. sunt oamenii priviţi individual (ca persoane fizice) sau organizaţi în colectivităţi (ca persoane juridice) cărora legea le recunoaşte calitatea de subiecte de drepturi şi obligaţii. R.j.c. implică în mod necesar cel puţin două subiecte, şi anume: un subiect activ, care este persoana care dobândeşte drepturi, şi un subiect pasiv, care este persoana care îşi asumă obligaţii corespunzătoare; cel dintâi este creditor, iar acesta din urmă debitor. în majoritatea raporturilor juridice civile, fiecare dintre subiecte cumulează ambele aceste calităţi. Unele r.j.c. se constituie fie cu mai multe subiecte active, fie cu mai multe subiecte pasive; în astfel de cazuri, de 52. 807 raport prin echivalent regulă, drepturile şi obligaţiile civile se divid între subiectele active şi respectiv între cele pasive; excepţie fac cazurile de solidaritate (prevăzută de lege sau de convenţia părţilor) şi de indivizibilitate (rezultată din natura indivizibilă a obiectului sau din convenţia părţilor care privesc obiectul ca indivizibil). în mod obişnuit, subiectele r.j.c. sunt de la început individualizate, fie prin încheierea între ele a unui act juridic, fie prin săvârşirea faptului juridic care generează raportul respectiv; sunt însă numeroase situaţii (ca de exemplu, în raporturile juridice de proprietate) în care subiectul pasiv nu este individualizat cu ocazia stabilirii raportului juridic, întrucât obligaţia de a respecta drepturile subiectului activ revine tuturor, individualizarea putând interveni numai ulterior, când o anumită persoană - din totalitatea celor obligate -încalcă această obligaţie. Subiectul activ poate transmite drepturile sale, prin cesiune de creanţă, unei alte persoane; subiectul pasiv nu-şi poate transmite însă obligaţia pe calea unei cesiuni de datorie, ci numai pe calea novaţiei, prin stingerea obligaţiei vechi şi naşterea unei obligaţii noi, în persoana unui nou debitor. Cât priveşte conţinutul r.j.c., acesta este format din drepturile şi obligaţiile corelative ale subiectelor (părţilor). Obiectul r.j.c. este constituit din acţiunea sau inacţiunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv. raport prin echivalent, v. raport prin luare mai puţin. raport prin luare mai puţin, modalitate de realizare a raportului donaţiilor, constând în faptul că succesorul căruia îi revine această obligaţie păstrează bunul care i-a fost donat, dar aduce la masa succesorală valoarea lui. Se mai numeşte raport în valoare şi prezintă avantajul că permite moştenitorului obligat la raport să păstreze în natură bunul, comoştenitorii fiind satisfăcuţi prin echivalentul valoric al bunului raportabil, fiecare proporţional cu drepturile succesorale. R.l.p. se poate realiza pe trei căi, şi anume: a) prin preluare; în această ipoteză comoştenitorii îndreptăţiţi la raport iau din masa succesorală bunuri, pe cât posibil, de aceeaşi natură şi calitate cu cele raportabile, ţinând cont de cotele succesorale ale fiecăruia. Regula este că fiecare comoştenitor ia din masa succesorală o parte egală cu bunul donat, ceea ce este corect pentru ipoteza când comoştenitorii sunt descendenţi ai defunctului având drepturi succesorale egale (sau descendenţii lor care moştenesc pe tulpini). în cazul soţului supravieţuitor, preluarea unei părţi egale poate avea loc numai dacă vine la moştenire în concurs cu trei copii ai defunctului, printre care şi cel gratificat, caz în care fiecare dintre comoştenitori are dreptul la 1/4 din moştenire. Atunci când numărul copiilor (tulpinilor) este mai mic sau mai mare de trei, se va ţine seama de 808 raport succesoral cotele succesorale, respectându-se proporţia dintre ele (1/4 soţul supravieţuitor şi 3/4 împărţit la numărul copiilor/tulpinilor). Acest mod de preluare, proporţională, iar nu egală, primeşte aplicare şi în cazul în care cel obligat la raport este soţul supravieţuitor; b) prin imputaţie; în această ipoteză, valoarea donaţiei raportabile se adaugă, prin calcul pe hârtie, la masa succesorală, iar rezultatul se împarte între moştenitori potrivit cu cota ce revine fiecăruia, valoarea donaţiei scăzându-se din partea moştenitorului obligat la raport. Acesta din urmă va primi din restul masei succesorale numai diferenţa până la valoarea cotei sale de moştenire. Raportul prin imputaţie primeşte aplicare în mod special în cazul în care donaţia a avut ca obiect o sumă de bani. într-o atare ipoteză, moştenitorul donatar va face raportul luând mai puţin din numerarul succesiunii. Atunci când partea sa din moştenire nu acoperă suma donată, raportul se va putea face prin preluare de către comoşte-nitori a echivalentului valoric din bunurile mobile ale succesiunii şi, în lipsă, din imobile; c) în bani (raport propriu-zis în valoare); presupune aducerea la masa succesorală a unei sume de bani care reprezintă contravaloarea bunului raportabil (minus partea corespunzătoare cotei succesorale a moştenitorului obligat la raport). Această modalitate primeşte utilizare numai dacă bunurile din masa succesorală nu sunt suficiente pentru a permite raportul prin pre- luare sau prin imputaţie, iar donatarul nu poate renunţa la moştenire (pentru a păstra donaţia), fiind întrunite condiţiile acceptării forţate a moştenirii sau a decăderii din beneficiul de inventar. raport succesoral, sintagmă ce desemnează operaţiunea care precede împărţirea moştenirii şi care constă în readucerea, raportarea de către anumiţi moştenitori la masa succesorală (în natură sau prin luare mai puţin) a bunurilor şi a sumelor de bani primite cu titlu gratuit de la de cuius. în legislaţia noastră se cunosc următoarele forme de r.s.: raportul datoriilor şi raportul donaţiilor. De regulă, r.s. se realizează pe cale voluntară, de către cel îndatorat. în caz contrar, moştenitorii interesaţi în realizarea r.s. pot atinge această finalitate promovând acţiunea în r.s. Acţiunea în r.s. este o acţiune în realizare, pe care moştenitorii îndreptăţiţi (descendenţii şi soţul supravieţuitor, când vine în concurs cu descendenţii) o pot intenta împotriva celorlalţi descendenţi sau a soţului supravieţuitor, cărora le revine această obligaţie, atunci când aceştia au fost gratificaţi cu anumite donaţii de către de cuius. Acţiunea are caracter personal datorită faptului că ea nu poate fi introdusă decât împotriva donatarilor, iar nu şi împotriva celor care ar fi dobândit ulterior, cu orice titlu, bunurile donate unui moştenitor obligat la raport. Este personală şi pentru faptul că moştenitorii reclamanţi, nefiind proprietari ai bunu- 809 raportul datoriilor rilor donate, nu au dreptul la acţiunea în revendicare a acestor bunuri şi nici dreptul de urmărire şi de preferinţă corespunzătoare dreptului real de proprietate. Ca orice acţiune personală, este prescriptibilă în termenul general de 3 ani. în caz de admitere a acestei acţiuni, raportul se va face în natură sau prin echivalent. raportul datoriilor, varietate a raportului succesoral care se concretizează în readucerea la masa succesorală a sumelor pe care un moştenitor le datorează acesteia, în scopul asigurării egalităţii între moştenitori. Este consacrat prin art. 738 C. civ., care dispune că fiecărui moştenitor îi revine obligaţia de a raporta la masa succesiunii „(...) sumele ce este dator către succesiune". Datoria moştenitorului către succesiune se lichidează nu prin plată sau prin dare în plată, ci prin instituţia raportului în modalitatea luării mai puţin. Deşi art. 738 C. civ. vorbeşte de „sumele" datorate de moştenitor, se admite că raportul operează chiar dacă datoria are ca obiect alte bunuri şi indiferent de izvorul ei (contractual, delictual), cu condiţia să fie certă şi lichidă, însă nu neapărat exigibilă, raportul operând o decădere din beneficiul termenului. Raportul nu operează însă cu referire la creanţa pe care moştenitorul o are împotriva succesiunii, în cazul în care moştenitorul are mai multe datorii care nu sunt acoperite cu partea sa de moştenire, acestea se sting proporţional prin efectul r.d., în limita cotei de moştenire ce revine debitorului. Lichidarea datoriilor prin raport nu presupune în mod necesar un partaj succesoral, ci ea poate avea loc în cadrul procedurii succesorale notariale, când datoriile pot fi lichidate fără o împărţire a bunurilor succesorale între comoştenitori. raportul donaţiilor, varietate a raportului succesoral care constă în obligaţia ce revine descendenţilor şi soţului supravieţuitor al defunctului (unii faţă de alţii), care vin împreună şi efectiv la moştenire, acceptând-o fie şi sub beneficiu de inventar, de a readuce la moştenire - în natură sau prin echivalent bănesc - bunurile pe care le-au primit cu titlu de donaţie de la cel care lasă moştenirea, afară de cazul când donatorul a dispus scutirea de raport a donaţiei. Este reglementat prin art. 751 C. civ. Legea prezumă că prin donaţiile făcute în favoarea unor persoane apropiate defunctului donator, acesta nu a intenţionat să-l avantajeze pe donatar cu bunurile donate faţă de ceilalţi comoştenitori, ci doar să facă acestuia un avans din moştenirea ce i se va cuveni potrivit legii. Obligaţia de raport nu este prevăzută imperativ de lege şi, ca urmare, defunctul donator poate scuti de raport pe moştenitorul donatar. în acest caz, donatarul este favorizat de către donator, iar donaţia de care el beneficiază nu mai poate fi privită ca avans din moştenire, ea constituind o donaţie cu caracter defini- 810 raportul donaţiilor tiv, supusă numai reducţiunii. Potrivit legislaţiei noastre, obligaţia de raport nu funcţionează nici pe linie ascendentă şi nici pe linie colaterală, faţă de aceşti moştenitori, donaţiile având caracter definitiv, preciputar. în sistemul Codului nostru civil nu sunt rapor-tabile nici legatele, deoarece ele produc efecte numai din momentul deschiderii succesiunii şi nu pot fi privite ca fiind un avans din moştenire. Condiţiile obligaţiei legale de r.d. sunt următoarele: a) să existe doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie legală la moştenire, în calitate de descendenţi ai defunctului sau de soţ supravieţuitor, acesta din urmă numai dacă vine în concurs cu descendenţii; b) moştenitorul obligat la raport să fi acceptat moştenirea pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar; renunţătorul la moştenire nu are obligaţia de raport, putând păstra liberalitatea în limitele cotităţii disponibile; c) moştenitorul legal să aibă şi calitatea de donatar; cele două calităţi trebuie să fie întrunite la momentul deschiderii succesiunii; moştenitorul datorează raportul numai pentru donaţiile primite personal, iar nu şi pentru altul, cu excepţia situaţiei când descendentul vine la moştenire prin reprezentarea ascendentului său, care este donatarul; d) donaţia făcută să nu fi fost scutită de raport; scutirea de raport poate fi făcută prin chiar actul de donaţie sau printr-un act ulterior, făcut în formele prevăzute de lege pentru liberalităţi. în prezenţa condiţiilor enumerate, obligaţia de raport devine reciprocă între descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor şi, ca urmare, oricare dintre aceştia va putea cere raportul donaţiei de care a beneficiat comoştenitorul. Dreptul de a cere raportul are caracter individual, astfel încât, dacă unul dintre cei îndreptăţiţi renunţă, după deschiderea moştenirii, donaţia se va raporta numai în măsura drepturilor comoştenitorilor solicitanţi, în cazul în care titularul dreptului de a cere raportul decedează înaintea exercitării lui, respectivul drept se transmite moştenitorilor proprii, care urmează să-l exercite în mod unitar, asemănător dreptului la reducţiunea liberalităţilor excesive. Având caracter patrimonial, dreptul de a cere raportul poate fi exercitat şi de creditorii personali ai moştenitorului, inclusiv de către creditorii personali ai defunctului, care, prin efectul deschiderii succesiunii, devin creditori personali ai moştenitorilor care au acceptat pur şi simplu moştenirea. în cazul acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar, creditorii succesiunii nu pot pretinde raportul. Tot astfel, nici legatarii, indiferent de felul legatului, nu pot pretinde raportul, deoarece faţă de aceştia bunurile au ieşit definitiv din patrimoniul succesoral, iar exercitarea dreptului la raport ar contraveni principiului irevocabilităţii donaţiilor. Prin urmare, dreptul la raport îl au doar descendenţii şi soţul supravieţuitor (dacă vine în concurs cu descendenţii), precum şi creditorii lor personali (originari sau deveniţi 811 raportul fructelor şi veniturilor personali prin acceptarea pură şi simplă a moştenirii). în toate cazurile, donaţiile trebuie dovedite de către cel care cere raportul, o astfel de probă putând fi făcută prin orice mijloc de dovadă. în principiu, sunt supuse raportului toate donaţiile, indiferent de forma de realizare. în ipoteza donaţiilor cu sarcini sau cu caracter remunerator, se va scădea valoarea sarcinilor sau a serviciilor prestate. în mod expres, Codul civil prevede (art. 758) că se raportează cheltuielile făcute de defunct pentru înzestrare cu ocazia căsătoriei, cele pentru procurarea unei cariere, precum şi cele făcute pentru achitarea datoriilor personale ale moştenitorului obligat la raport. în toate cazurile, ceea ce trebuie raportat este obiectul donaţiei. Moştenitorul în favoarea căruia defunctul a încheiat o asigurare viageră de deces poate fi obligat să raporteze cel mult primele plătite de defunct, iar nu şi suma asigurată, deoarece aceasta nu aparţine patrimoniului defunctului, fiind formată în afara acestuia. Legea exceptează expres de la raport anumite gratuităţi făcute de defunct, şi anume: a) cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie şi învăţătură, cheltuielile de nuntă şi darurile obişnuite (art. 759 C. civ.); b) fructele culese şi veniturile scadente până în ziua deschiderii moştenirii, precum şi echivalentul bănesc al folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat (art. 762 C. civ.). Potrivit art. 764 C. civ., raportul se face în natură sau prin luare mai puţin. raportul fructelor şi veniturilor, varietate a raportului succesoral ce are ca obiect fructele şi veniturile bunurilor primite sub formă de donaţie de la de cuius. Se datorează numai de la data deschiderii succesiunii, deoarece până la acel moment, donatarul având calitatea de proprietar al bunului frugifer, percepe fructele şi veniturile acelui bun în virtutea prerogativelor pe care i le conferă dreptul său de proprietate asupra respectivului bun. De la data deschiderii moştenirii, fructele şi veniturile sunt raportabile, fără punere în întârziere, însă este valabilă clauza prin care moştenitorul donatar ar fi scutit de raportul lor până la partaj. raportul imobilelor, sintagmă ce desemnează varietatea de raport succesoral ce are ca obiect bunuri imobile. De regulă, se efectuează în natură, prin readucerea efectivă a imobilului la masa succesorală, ceea ce înseamnă că donaţia se desfiinţează cu efect retroactiv, imobilul devenind proprietatea indiviză a comoştenitorilor, iar donatarul moştenitor, debitorul obligaţiei de restituire a bunului. Desfiinţarea cu efect retroactiv a donaţiei produce următoarele consecinţe juridice: a) atunci când imobilul a pierit fortuit (total sau parţial), înainte sau după deschiderea moştenirii, în măsura pieirii, nu este supus raportului. Riscul pieirii imobilului se suportă de către moştenire şi numai parţial de către donatar, proporţional cu cota sa de 812 raporturi patrimoniale între soţi moştenire. Dacă imobilul pierit a fost asigurat, indemnizaţia de asigurare încasată de donatar nu este supusă raportului, deoarece legea nu dispune în acest sens. Situaţia este alta însă în caz de expropriere a imobilului, întrucât într-o atare ipoteză, despăgubirile primite de către donatar sunt supuse raportului; b) donatarul răspunde pentru degradările şi deteriorările care au micşorat valoarea imobilului din fapta sa culpabilă. Donatarul are dreptul la restituirea cheltuielilor necesare şi utile făcute pentru conservarea imobilului obiect al donaţiei, sens în care i se recunoaşte un drept de retenţie asupra acelui imobil până la momentul onorării creanţei sale de către ceilalţi comoştenitori; c) cu excepţia ipotecilor, celelalte sarcini reale care grevează imobilul se desfiinţează prin efectul raportului în natură. De la regula raportului în natură există următoarele excepţii, când raportul se face prin luare mai puţin: când donatorul a impus sau a autorizat efectuarea raportului în valoare (prin preluare, imputaţie sau în bani); când imobilul a pierit din culpa donatarului, el fiind scutit de raport numai în caz de pieire fortuită a bunului; când imobilul a fost înstrăinat sau ipotecat de donatar înainte de deschiderea moştenirii. în toate cazurile în care raportul se face prin luare mai puţin, este necesară evaluarea imobilului, care se va efectua ţinând seama de datele existente la momentul deschiderii moştenirii. raportul mobilelor, varietate a raportului succesoral ce are ca obiect bunuri mobile (corporale sau incorporate) dăruite de către defunct moştenitorilor obligaţi la raport. De regulă, r.m., inclusiv al sumelor de bani, se face prin luare mai puţin, dacă donatorul nu a impus sau nu a autorizat raportul în natură. Luându-se în valoare, acest raport nu produce desfiinţarea donaţiei. Prin urmare: a) donatarul va fi obligat să raporteze la masa succesorală contravaloarea bunurilor primite, chiar dacă au pierit fortuit, suportând riscurile în calitate de proprietar definitiv, de la data donaţiei; b) actele de înstrăinare sau de grevare încheiate de către donatar cu privire la bunul donat rămân valabile. Estimarea valorii supuse raportului se face în funcţie de situaţia bunului la momentul donaţiei. Proba acestei valori se face fie cu actul estimativ cuprins în contractul de donaţie, fie prin expertiză. în cazul donaţiilor deghizate, al donaţiilor indirecte, ca şi al darurilor manuale, primesc aplicaţie regulile de probaţiune admise în materie de donaţie. raporturi patrimoniale Intre soţi, raporturi juridice cu conţinut patrimonial care se stabilesc între soţi ca efect al încheierii căsătoriei. Sunt reglementate de lege astfel încât să asigure promovarea comuniunii de interese ale familiei şi să servească finalităţilor sociale şi familiale ale instituţiei juridice a căsătoriei. La baza reglementării lor legale stă principiul deplinei egali- 813 raporturi personale între soţi tăţi dintre femeie şi bărbat. Sfera r.p.s. cuprinde toate relaţiile care decurg din aplicarea regimului matrimonial unic şi obligatoriu al comunităţii bunurilor dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei, precum şi relaţiile care se stabilesc în legătură cu obligaţiile patrimoniale generate de căsătorie, precum: obligaţia de a participa la plata cheltuielilor comune căsniciei, obligaţia legală de întreţinere existentă între soţi etc. R.p.s. se nasc şi în legătură cu dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, precum şi referitor la respectarea prevederilor speciale ale legii privind interdicţia vânzărilor şi revocabilitatea donaţiilor dintre soţi, prezumţia de mandat tacit reciproc dintre soţi [v. şi bunuri comune ale soţilor; sarcinile căsniciei; obligaţia legală de întreţinere]. raporturi personale fntre soţi, expresie prin care se desemnează efectele juridice de ordin personal nepatrimonial ale căsătoriei. R.p.s. constituie principalul conţinut al relaţiilor dinte aceştia, cărora li se subordonează şi cele de natură patrimonială. R.p.s. sunt guvernate de principiul egalităţii în drepturi şi obligaţii a soţilor. în sfera acestor raporturi se cuprind: obligaţiile reciproce ale soţilor, precum obligaţia de coabitare, obligaţia de sprijin moral, obligaţia de fidelitate; numele soţilor; menţinerea libertăţii individuale a soţilor. După împrejurări, căsătoria poate produce şi alte efecte de ordin personal nepatrimonial, cum sunt: dobân- direa deplinei capacităţi de exerciţiu de către femeia care se căsătoreşte înainte de vârsta majoratului; dreptul persoanei căsătorite cu un cetăţean român de a dobândi, la cerere, cetăţenia română etc. rată, v. contract de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate. ratificare, manifestare unilaterală de voinţă prin care o persoană confirmă, consimţind cu efect retroactiv, un act juridic încheiat în numele şi în contul său de un reprezentant fără împuternicire [v. şi promisiune de a determina pe altul să ratifice un act; ratificarea gestiunii de afaceri; confirmarea unui act juridic anulabil]. ratificarea gestiunii de afaceri, manifestare de voinţă prin care geratul, acceptând gestiunea de afaceri, o transformă retroactiv într-un mandat. Prin urmare, atât în raporturile dintre gerant şi gerat, cât şi în raporturile geratului cu terţii vor primi aplicare regulile contractului de mandat şi, ca urmare, geratul va fi ţinut de toate obligaţiile asumate în numele sau în interesul său de către gerant, ca şi cum acesta din urmă ar fi acţionat în baza împuternicii date de cel dintâi, fără ca gerantul să facă dovada utilităţii actelor sale de gestiune pentru gerat; gerantul este îndreptăţit să pretindă şi să primească dobânzile cuvenite pentru sumele cheltuite în interesul geratului chiar din ziua efectuării acelor cheltuieli. La finele gestiunii, gerantul va trebui să dea socoteală geratului. 814 răspundere civilă răboj, mijloc legal de probă utilizat în trecut, în special în mediul rural, de către persoanele care nu ştiau să scrie şi să citească. R. constă într-o bucată de lemn, despicată în lungime în două subdiviziuni egale, pe care se notau (prin crestări transversale identice, efectuate într-o singură operaţiune pe subdiviziunile alăturate în poziţia iniţială) prestaţiile unilaterale sau reciproce succesive ale părţilor. Dacă în momentul alăturării celor două subdiviziuni - purtate fiecare de către una dintre părţi - crestăturile coincideau ca formă şi număr, existenţa prestaţiilor se considera dovedită. In caz contrar, dovada se considera făcută numai până la concurenţa numărului cel mai mic de crestături identice, partea interesată putând însă să dovedească, prin alte mijloace de probă, că s-a comis o eroare sau o fraudă. rămăşag, v. pariu; prinsoare. răscumpărare, v. pact de răscumpărare. răspundere civilă, formă a răspunderii juridice, reprezentând raportul de obligaţie în temeiul căruia cel care a păgubit pe altul este ţinut să repare prejudiciul suferit de victimă. Codul civil reglementează două forme ale răspunderii civile: răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală. Acestea au numeroase puncte de interferenţă în privinţa condiţiilor, modalităţilor de realizare şi finalităţii lor, dar, totodată, se caracterizează şi prin particula- rităţi specifice, cu domenii de aplicare distincte. într-adevăr, deşi ambele răspunderi au ca temei obiectiv fapta ilicită, angajarea lor implică împrejurări de fapt diferite: în cazul răspunderii delictuale, se cere ca prin conduita ilicită să se nesocotească obligaţia generală de a nu păgubi pe altul, obligaţie legală ce revine oricărui membru al societăţii, pe când în cazul răspunderii contractuale se cere nesocotirea unor obligaţii izvorâte dintr-un contract preexistent între victimă şi făptuitor. Normele juridice care cârmuiesc răspunderea delictuală constituie dreptul comun în materia răspunderii civile. Ca urmare, reglementările incidente în domeniul răspunderii contractuale dobândesc caracterul unor norme speciale. Cele două forme ale răspunderii civile se deosebesc şi prin modul de stabilire a întinderii obligaţiei de reparaţiune. în cazul răspunderii contractuale, întinderea acestei obligaţii se stabileşte pe baza clauzelor contractului, prin care părţile pot conveni să mărească sau să restrângă cuantumul despăgubirilor. Părţile pot stipula în contract - pentru ipoteza nerespectării obligaţiilor asumate - sancţiuni care sunt străine răspunderii civile delictuale (de exemplu, clauze penale a căror stipulare este chiar obligatorie în contractele economice). Pe de altă parte, în raporturile contractuale dintre persoanele fizice, este admisă inserarea unei clauze de neresponsabilitate sau de limitare a răspunderii debitorului. Cel care răspunde delictual este 815 răspundere civilă contractuală ţinut să repare atât daunele previzibile, cât şi daunele care erau imprevizibile în momentul săvârşirii faptei ilicite. Această obligaţie revine făptuitorului, indiferent dacă el a acţionat cu intenţie sau numai din imprudenţă sau neglijenţă. Situaţia debitorului contractual care nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate este însă mai uşoară; în privinţa acestuia, legea stabileşte că este obligat să repare dauna efectivă şi folosul nerealizat, precizând, totodată, că el nu răspunde faţă de creditor pentru daunele imprevizibile la încheierea contractului, decât în cazul în care a acţionat cu intenţie. Legea creează, în schimb, debitorului contractual o situaţie mai dificilă decât celui care răspunde delictual sub raportul stabilirii culpei: debitorul care nu-şi respectă obligaţiile contractuale este considerat în culpă, în virtutea unei prezumţii legale, care poate fi combătută numai prin dovedirea forţei majore sau a cazului fortuit, a culpei creditorului ori a faptei de neînlăturat a unui terţ. în cazul răspunderii delictuale pentru fapta proprie, victima trebuie să dovedească culpa făptuitorului. Criteriul de apreciere a culpei este, de asemenea, diferit la cele două forme de răspundere civilă. Culpa debitorului contractual se apreciază luându-se ca etalon tipul abstract al bunului gospodar. în domeniul răspunderii delictuale, criteriul de apreciere a culpei este mai sever: orice activitate individuală sau colectivă trebuie săvârşită în aşa fel încât să nu pricinuiască altuia o pagubă. Potrivit acestui criteriu, cea mai uşoară culpă este suficientă pentru angajarea răspunderii. O particularitate a răspunderii contractuale este aceea că, sub aspect procedural, angajarea este condiţionată (ca regulă generală) de punere prealabilă a debitorului în întârziere, formalitate care, în cazul răspunderii delictuale, nu este necesară. în fine, în domeniul răspunderii contractuale, solidaritatea există numai în măsura în care a fost consimţită de părţi sau prevăzută printr-o dispoziţie expresă a legii; obligaţia delictuală este însă solidară ori de câte ori izvorăşte dintr-un delict la săvârşirea căruia au participat mai multe persoane. Cu toate că r.c. se manifestă sub aceste două forme ale sale - pe care asemănările şi deosebirile dintre ele le apropie şi, respectiv, le îndepărtează una de alta - ea rămâne, în principal, o instituţie juridică unitară atât prin finalitatea ei, cât şi prin semnificaţia politico-juridică pe care o are, exprimând întotdeauna condamnarea socială a conduitei ilicite. Unitatea acestei instituţii rezultă şi din caracterul unitar al sistemului de norme juridice care o consacră. răspundere civilă contractuală, formă a răspunderii civile ce se distinge prin aceea că fapta ilicită păgubitoare care o generează constă în nerespectarea obligaţiei asumate contractual de către debitor şi are ca finalitate repararea în natură sau prin echivalent a 816 răspundere civilă contractuală prejudiciului cauzat astfel creditorului. R.c.c. este o aplicaţie particulară a principiului răspunderii civile, în cazurile în care prejudiciul este cauzat prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor izvorâte dintr-un contract valabil încheiat. Normele juridice incidente în materia acestei forme de răspundere civilă pot fi grupate în două categorii, şi anume: norme juridice aplicabile r.c.c. în general, fără a distinge între diferitele contracte, şi norme specifice răspunderii pentru fiecare contract numit. în armonie cu normele din prima categorie, pentru existenţa r.c.c. sunt necesare patru condiţii cumulative, şi anume: A. Fapta ilicită. Aceasta se concretizează în neexecutarea lato sensu a obligaţiilor asumate de către debitor prin contractul valabil încheiat cu creditorul. Lato sensu, prin neexecutarea obligaţiilor contractuale se subînţelege neaducerea la îndeplinire a angajamentelor asumate de debitor, precum şi executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a acestora. Stricto sensu, faptul neexecutării se concretizează numai în neexecutarea totală sau parţială a acelor obligaţii. în caz de neexecutare totală, debitorul va fi obligat să repare întregul prejudiciu încercat de creditor. Atunci însă când neexecutarea este numai parţială, este necesară distincţia între două situaţii, în funcţie de împrejurarea dacă obiectul obligaţiei neexecutate este divizibil sau, dimpotrivă, este indivizibil. Dacă prestaţia obiect al obligaţiei este indivizibilă prin natura sa ori este declarată ca atare prin convenţia părţilor, neexecutarea parţială are semnificaţia juridică a unei neexecutări totale. Situaţia este aceeaşi şi atunci când debitorul nu execută o obligaţie accesorie, considerată de părţi ca fiind esenţială la încheierea contractului. Dacă însă prestaţia obiect al obligaţiei este divizibilă, urmează a se aprecia măsura în care obligaţia este executată şi a se proceda la diminuarea corespunzătoare a despăgubirilor pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului său. Executarea necorespunzătoare constă în realizarea prestaţiei cu nerespectarea condiţiilor de calitate precizate prin clauzele contractuale sau prin standardele uzuale. Sunt susceptibile de executare necorespunzătoare sau defectuoasă numai obligaţiile pozitive altele decât cele pecuniare. Uneori, ca de pildă, când debitorul predă creditorului un bun cu vicii ascunse, care-l fac inutilizabil potrivit destinaţiei sale, executarea defectuoasă are semnificaţia juridică a unei neexecutări totale. Pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei, debitorul datorează creditorului despăgubiri numite daune-interese compensatorii. Executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale presupune executarea în natură de către debitor a prestaţiilor asumate sau că acesta este gata să le execute ulterior împlinirii scadenţei prevă- 817 răspundere civilă contractuală zute în contract, împrejurare datorită căreia creditorul suferă un prejudiciu. Repararea acestui prejudiciu se face prin obligarea debitorului la plata de despăgubiri numite daune-interese moratorii. Uneori, întârzierea în executare, prin consecinţele pe care le produce în ce priveşte posibilitatea creditorului de a utiliza prestaţia astfel executată în scopul pentru care a contractat, poate fi considerată ca fiind o neexecutare totală sau parţială. Ea constituie o neexecutare totală atunci când obligaţia, potrivit naturii sale, nu poate fi executată decât până sau la un anumit termen, pe care debitorul nu l-a respectat (este, bunăoară, cazul obligaţiei ca debitorul să pună la dispoziţia creditorului alimente pentru întreţinere sau de a-i presta anumite servicii la o dată precis determinată pentru sărbătorirea unui eveniment). B. Prejudiciul. Constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, care decurg din încălcarea de către debitor a dreptului de creanţă al creditorului contractual, prin neexecutarea lato sensu a prestaţiei la care s-a îndatorat. Prejudiciul patrimonial trebuie să fie cert, adică să aibă o existenţă sigură şi să poată fi stabilită întinderea lui. Sunt certe prejudiciile actuale, dar şi cele viitoare a căror producere este sigură. Sunt actuale acele prejudicii care s-au produs în totalitate până la data când se cere repararea lor. Sunt viitoare şi certe prejudiciile care nu s-au produs, dar este sigur că se vor produce, exis- tând în prezent elemente suficiente pentru determinarea şi evaluarea lor. Certitudinea unui prejudiciu viitor vizează atât existenţa sa, cât şi întinderea lui. Atunci când este sigur că prejudiciul se va produce, dar nu se cunoaşte întreaga sa întindere, instanţa de judecată îl va obliga pe debitor numai la repararea prejudiciului evaluat cu certitudine. în vederea reparării prejudiciilor care vor deveni certe după pronunţarea hotărârii judecătoreşti, este necesar ca creditorul să promoveze o nouă acţiune în responsabilitate civilă contractuală. Prejudiciile viitoare şi eventuale devin certe numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce. Angajarea r.c.c. pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale are un domeniu restrâns de aplicaţie. Problema reparării pecuniare a unor astfel de prejudicii se pune în contractele de transport de persoane, în contractele de valorificare a drepturilor de autor şi de inventator, precum şi în orice alte contracte care conţin obligaţii implicite de protecţie a persoanelor (de exemplu: contractele hoteliere, cele de organizare şi de vizionare a spectacolelor, sau cele de organizare a jocurilor sportive etc.). Despăgubirile care se acordă, în cadrul r.c.c, pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale, se numesc daune, pentru astfel de prejudicii neputându-se pune problema acordării de daune-interese compensatorii sau de daune-interese moratorii, deoarece prejudiciile nepatrimoniale nu sunt suscep- 818 răspundere civilă contractuală tibile de evaluare bănească. Acţiunea în justiţie pentru repararea prejudiciilor de acest gen se numeşte acţiune în repararea daunelor morale, iar nu acţiune în daune-interese. C. Raportul de cauzalitate. Este legătura cauzală între neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale şi prejudiciul suferit de creditor. Articolul 1086 C. civ. dispune: „Daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei", în cazul r.c.c., existenţa raportului de cauzalitate este prezumată de lege. Este ceea ce rezultă din art. 1082 C. civ., care precizează că debitorul este îndatorat la plata de daune-interese, în afară de cazul în care neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere provine dintr-o „cauză străină, care nu-i poate fi imputată". Prin cauză străină se înţelege forţa majoră şi cazul fortuit. Lato sensu, sintagma „cauză străină" desemnează şi fapta creditorului şi fapta unei terţe persoane. în domeniul r.c.c. nu există deosebire între forţa majoră şi cazul fortuit. Totuşi, prin excepţie, în unele cazuri (cum este, de exemplu, contractul de transport, unde cărăuşului îi revin în sarcină riscurile ce rezultă din exploatarea mijlocului de transport, riscuri care se subsumează conceptului de caz fortuit etc.), intervenţia unei cauze străine generează următoarele consecinţe: a) în contractele unilaterale, obligaţiile debitorului se sting; b) contractele sinalagmatice încetează de plin drept; în toate cazurile, riscul neexecutării contractului se suportă de debitorul obligaţiei imposibil de executat; stingerea îndatoririi de executare în natură a prestaţiei sau prestaţiilor face imposibilă transformarea ei în obligaţia de a plăti daune-interese compensatorii; c) în contractele cu executare succesivă, forţa majoră şi cazul fortuit au ca efect numai stingerea obligaţiilor a căror executare a devenit imposibilă. Prin urmare, debitorul va fi ţinut să execute în natură obligaţiile scadente după încetarea cauzei străine, afară numai dacă respectiva împrejurare (cauză străină) a făcut imposibilă şi executarea acestora. în contractele de acest gen, forţa majoră şi cazul fortuit pot avea ca efect şi suspendarea executării contractului. Acest efect este compatibil şi cu contractele a căror executare este afectată de un termen. într-o atare ipoteză, creditorul nu poate pretinde de la debitor îndeplinirea obligaţiei (cum ar fi predarea lucrului sau plata preţului) şi nici daune-interese moratorii. D. Culpa sau vinovăţia debitorului. Este prezumată în cazul obligaţiilor de rezultat. Această prezumţie este însă relativă, putând fi răsturnată de debitor prin proba contrară a existenţei unei cauze străine. Prezumţia de culpă operează de îndată ce creditorul face dovada că debitorul nu a realizat sau nu a obţinut rezultatul la care s-a obligat. Totuşi, uneori este necesară o analiză a motivelor pentru care debitorul nu a obţinut rezultatul la care s-a obligat. Aşa este cazul când legea 819 răspundere civilă delictuală prevede, în anumite contracte, o comportare deosebită din partea debitorului, decât cea obişnuită în contracte în general, precum şi atunci când există o aparenţă de executare, despre care se susţine că este neconformă sau defectuoasă, în aceste ipoteze creditorul trebuie să dovedească lipsa acelei conduite speciale sau, după caz, executarea neconformă sau defectuoasă a obligaţiei. Situaţia este diferită în ce priveşte obligaţiile de mijloace (de diligenţă sau de prudenţă). în această ipoteză, nerealizarea rezultatului, prin ea însăşi, nu generează ca efect prezumţia automată de culpă a debitorului. Prin urmare, pentru angajarea r.c.c., creditorul este ţinut să probeze că debitorul este în culpă pentru că nu a folosit mijloacele adecvate şi nici nu a desfăşurat o activitate diligentă, de natură să conducă la realizarea acelui rezultat. Criteriul de apreciere a comportamentului debitorului în executarea obligaţiilor contractuale este diligenţa caracteristică bunului proprietar. Acest criteriu este obiectiv, el implicând ca necesară compararea activităţii debitorului contractual cu activitatea persoanei diligente, care acţionează cu grijă faţă de interesele societăţii şi ale membrilor ei, subordonându-şi conduita exigenţelor impuse de lege şi de bunele moravuri. în anumite contracte, acest criteriu se aplică cu mai mare sau mai mică rigoare. Astfel, răspunderea mandatarului este mai puţin riguroasă în contractul de mandat cu titlu gratuit; tot astfel, răspunderea depozitarului, în contractul de depozit, este mai riguroasă, când el s-a oferit să primească lucrul în depozit sau când depozitul este cu titlu oneros. răspundere civilă delictuală, formă a răspunderii civile care intervine atunci când prin fapta păgubitoare se încalcă o obligaţie instituită prin lege (şi nu prin contract). în principiu, r.c.d. este o răspundere directă pentru fapta proprie; se poate manifesta şi ca răspundere indirectă, dar numai în cazuri expres reglementate de lege. în dreptul nostru civil sunt consacrate următoarele cazuri în care r.c.d. este indirectă: a) răspunderea pentru fapta altuia (care, la rândul ei, cunoaşte trei ipoteze distincte, şi anume: răspunderea părinţilor pentru faptele păgubitoare săvârşite de copiii lor minori; răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru pagubele pricinuite de elevi şi de ucenici; răspunderea comitenţilor pentru faptele ilicite păgubitoare ale prepuşilor lor); b) răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acţiunea lucrurilor sau animalelor avute în pază. Ca răspundere directă, r.c.d. este în toate cazurile subiectivă, întemeindu-se pe culpa prezumată de lege până la proba contrară; în alte ipoteze (anume: răspunderea comitenţilor pentru faptele păgubitoare ale prepuşilor lor), ca şi în cazul răspunderii pentru lucruri şi animale, r.c.d. are caracter obiectiv, întemeindu-se pe ideea de cauzalitate. R.c.d. prezintă o serie de trăsături specifice în comparaţie cu răspunderea 820 răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilor civilă contractuală. Normele legale ce reglementează r.c.d. constituie dreptul comun în materia răspunderii civile: tot ceea ce nu este răspundere contractuală intră sub incidenţa normelor cu caracter general ale răspunderii civile delictuale. Subiectul pasiv al r.c.d. poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică, iar în unele cazuri, chiar statul. răspundere directă, formă a răspunderii civile delictuale ce are ca temei obiectiv fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită de către însăşi persoana în sarcina căreia se naşte obligaţia de reparaţie, iar ca temei subiectiv, culpa acestei persoane. R.d. este o răspundere pentru faptă proprie. răspundere indirectă, formă a răspunderii civile delictuale ce are ca temei obiectiv fapta ilicită a persoanelor pentru care cel îndatorat la reparaţiune este obligat, potrivit legii, să răspundă sau acţiunea păgubitoare a lucrurilor sau animalelor aflate în paza acestuia. R.i. este o răspundere pentru fapta altuia sau, după caz, pentru lucruri sau animale; ea intervine numai în situaţiile expres reglementate de lege. Domeniul de incidenţă al r.i. cuprinde: răspunderea părinţilor pentru faptele păgubitoare ale copiilor lor minori; răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru faptele păgubitoare ale elevilor şi ucenicilor; răspunderea comitenţilor pentru faptele ilicite ale prepuşilor lor; răspunderea pentru acţiunea păgubitoare a lucrurilor şi animalelor pe care le avem în pază; răspunderea proprietarului pentru pagubele cauzate prin ruina edificiului. Cu excepţia răspunderii părinţilor, respectiv a răspunderii institutorilor şi artizanilor, r.i. este o răspundere fără culpă obiectivă. răspundere obiectivă, v. răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilor; răspunderea pentru lucrurile neînsufleţite. răspundere subiectivă, v. răspundere civilă delictuală; răspunderea pentru fapta proprie. răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilor, ipoteza de răspundere pentru fapta altuia, care dă expresie unei obligaţii legale de garanţie întemeiate pe ideea riscului de activitate (şi nu pe aceea a riscului de profit) şi care este condiţionată de împrejurarea ca prepusului să i se poată imputa o culpă în îndeplinirea funcţiilor ce i-au fost în fapt încredinţate de comitent. R.c.f.p. comportă îndeplinirea următoarelor cerinţe: cel pentru care se răspunde (prepusul) să se afle într-un raport de prepu-şenie cu cel care răspunde (comitentul); fapta păgubitoare să fi fost săvârşită de către prepus în îndeplinirea funcţiilor ce i-au fost încredinţate; prepusul să fi săvârşit această faptă din culpă. Comitentul răspunde indiferent dacă prepusul a săvârşit fapta păgubitoare în exerciţiul normal al funcţiilor sale sau abuzând de aceste funcţii (când prepusul deviază funcţiile de la 821 răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilor scopul pentru care i-au fost conferite, exercitându-le în folosul său, şi nu al comitentului ori când îşi depăşeşte atribuţiile). R.c.f.p. intervine ori de câte ori funcţia prepusului a procurat acestuia prilejul de a săvârşi fapta culpabilă, precum şi în toate cazurile când prepusul a lucrat pentru îndeplinirea scopului în vederea căruia i-au fost încredinţate funcţiile, chiar dacă a acţionat fără să aibă instrucţiuni din partea comitentului ori împotriva instrucţiunilor primite de la el sau nesocotind o prohibiţie expresă a acestuia. Comitentul răspunde însă numai pentru faptele păgubitoare săvârşite de prepus în timpul serviciului; el nu răspunde şi pentru faptele păgubitoare săvârşite de prepus în timpul său liber sau în perioada concediului de boală sau de odihnă. De asemenea, comitentul nu răspunde nici pentru faptele păgubitoare săvârşite de prepus, care nu sunt obiectiv imputabile acestuia din urmă; victima poate pretinde obligarea comitentului la despăgubiri numai dacă dovedeşte că prepusul a acţionat din culpă. Comitentul apare astfel, în raporturile cu victima, un garant al consecinţelor patrimoniale negative suferite de aceasta ca urmare a culpei prepusului. Legiuitorul a creat această garanţie legală exclusiv în folosul victimei, pentru asigurarea cât mai eficientă a protecţiei juridice a intereselor sale, recunoscând, totodată, victimei şi dreptul de a pretinde direct de la prepus, în condiţiile dreptului comun, repararea prejudiciului încercat. Atunci când fapta păgubitoare a fost săvârşită în comun de mai mulţi prepuşi, victima se bucură de beneficiul solidarităţii, putând reclama repararea integrală de la oricare dintre ei. Răspunderea comitentului este alăturată celei a prepusului; este vorba de o obligaţie in solidum: comitentul şi prepusul, în temeiul a două obligaţii independente, sunt ţinuţi să repare integral prejudiciul suferit de victimă, aceasta putându-se îndrepta împotriva oricăruia dintre ei sau împotriva ambilor. Comitentul care a plătit victimei despăgubirea are un drept de regres împotriva prepusului. In cazul în care fapta păgubitoare a fost săvârşită de mai mulţi prepuşi în comun, comitentul se poate întoarce pentru recuperarea plăţii făcute împotriva tuturor acestora sau a oricăruia dintre ei; această facultate se justifică prin ideea că în raporturile lui cu prepuşii, comitentul nu este un codebitor solidar alături de ei; plătind despăgubiri victimei, comitentul s-a subrogat în drepturile acesteia, iar prepuşii autori ai faptei ilicite rămân obligaţi solidar faţă de el, întocmai cum erau obligaţi şi faţă de victimă. Dreptul de regres al comitentului împotriva prepusului, pentru recuperarea sumei plătite cu titlu de despăgubire victimei, se fondează pe ideea că în sarcina comitentului nu se poate reţine, în absenţa probei contrare, nicio culpă în prejudicierea victimei. Dacă se face însă dovada că şi comitentului îi este imputabilă o faptă culpabilă proprie, care a 822 răspunderea institutorilor şi artizanilor contribuit la producerea prejudiciului, sarcina despăgubirii se repartizează, potrivit regulilor culpei comune, între comitent şi prepus, proporţional cu gravitatea culpei fiecăruia dintre ei. în acest caz, comitentul care a plătit victimei întreaga despăgubire se poate întoarce împotriva prepusului numai pentru partea din plată ce corespunde contribuţiilor acestuia la cauzarea prejudiciului. Comitentul îşi pierde dreptul la regres în cazul în care prepusul probează că a săvârşit fapta păgubitoare la ordinul acestuia, precum şi atunci când plăteşte întreaga despăgubire fără să-l înştiinţeze pe prepus, care, necunoscând această împrejurare, plăteşte şi el, pentru a doua oară, victimei despăgubire. De această dată însă, comitentul are la îndemână o acţiune împotriva victimei, care, primind o despăgubire pentru un singur prejudiciu, are obligaţia să restituie comitentului plata nedatorată primită de la el. răspunderea extracontractua- lă, denumire generică prin care se desemnează răspunderea civilă de drept comun, care este angajată prin fapte ilicite constând în încălcări ale normelor legale de conduită în raporturile extracontrac-tuale. O asemenea faptă ilicită nu se concretizează într-o neexecutare a unor obligaţii contractuale. R.e. constă în obligaţia autorului faptei ilicite de a repara în natură sau prin echivalent bănesc prejudiciul cauzat persoanei lezate prin fapta ilicită [sin. răspundere civilă delictual răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru faptele păgubitoare ale elevilor şi ucenicilor, ipoteză de răspundere pentru fapta altuia, fondată pe o prezumţie legală de culpă, ce poate fi răsturnată prin dovada contrară a lipsei de culpă de către cel ţinut responsabil şi, totodată, pe prezumţia de cauzalitate între îndeplinirea prezumată ca defectuoasă a obligaţiei de supraveghere şi fapta păgubitoare săvârşită de elev sau ucenic. Aceste prezumţii privesc persoanele încadrate în muncă la o instituţie sau întreprindere şi care, în virtutea atribuţiilor de serviciu, dau instrucţiuni şi asigură supravegherea elevilor sau ucenicilor din acea unitate (cum sunt: cadrele didactice din învăţământul general, profesional-tehnic sau liceal; persoanele însărcinate cu supravegherea în colonii de vară, tabere şcolare, în instituţii de ocrotire pentru copiii lipsiţi de îngrijire părintească etc.). R.i.a., spre deosebire de răspunderea părinţilor pentru faptele păgubitoare ale copiilor lor minori, nu este condiţionată de împrejurarea ca cel ţinut responsabil să aibă locuinţă comună cu acela pentru care este chemat să răspundă; în schimb, deşi legea nu o cere expres, pentru angajarea acestei răspunderi este necesar ca elevul sau ucenicul - autor al faptei păgubitoare - să fie minor, întrucât obligaţia de supraveghere poate exista numai cu privire la minori. 53. 823 răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor minori Totodată, se cere condiţia ca fapta păgubitoare a acestora să fi fost săvârşită pe timpul cât ei se aflau sub supravegherea institutorilor şi artizanilor; aceştia nu răspund pentru pagubele pricinuite de elevi sau ucenici în timpul cât aceştia nu se aflau sau nu trebuiau să se afle sub supravegherea lor (de exemplu, situaţiile în care fapta ilicită este săvârşită în afara şcolii sau atelierului, în timpul vacanţei şcolare etc.). R.i.a. nu operează în cazul în care elevul sau ucenicul se sustrage, în timpul desfăşurării programului de instruire şcolară sau practică, de sub supravegherea acestora, fugind de la şcoală, din atelier sau din institutul de reeducare; institutorii şi artizanii nu răspund nici pentru faptele păgubitoare ale elevilor sau ucenicilor săvârşite pe când aceştia absentau nemotivat de la programul stabilit. răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite păgubitoare ale copiilor lor minori, ipoteză de răspundere pentru fapta altuia, fondată pe o prezumţie de culpă (a părinţilor, în supravegherea copiilor minori care locuiesc împreună cu ei) şi, totodată, de cauzalitate (între conduita părinţilor şi conduita copiilor lor); culpa se concretizează aici într-o stare psihică ce a determinat lipsa de supraveghere şi îmbracă forma neglijenţei, imprudenţei ori a intenţiei maliţioase în îndeplinirea către părinţi a îndatoririlor privind educarea copiilor; lipsa de supraveghere şi de educaţie constituie încălcări ale îndatoririlor părinteşti şi, totodată, cauze concurente ale faptei păgubitoare săvârşite de minor şi ale prejudiciului provocat prin acea faptă. Ambii părinţi răspund pentru faptele păgubitoare ale copiilor lor minori, răspunderea lor fiind solidară. Legea se referă la părinţii din căsătorie, dar au fost asimilaţi acestora şi părinţii din afara căsătoriei, precum şi adoptatorii. Prezumţia legală de culpă care apasă asupra părinţilor nu poate fi extinsă, prin analogie, şi asupra altor persoane care, fără a avea calitatea de părinţi, sunt ţinuţi de îndatoriri asemănătoare îndatoririlor părinteşti faţă de persoanele care au nevoie de ocrotire (de exemplu, tutorii); această prezumţie nu cade nici în sarcina rudelor sau a altor persoane ori a instituţiilor de ocrotire cărora minorul le-a fost încredinţat pentru motive temeinice, cu ocazia divorţului părinţilor lui şi nici în sarcina instituţiilor cărora minorii le-au fost daţi în plasament familial. în cazurile în care, prin efectul scindării ocrotirii părinteşti, exerciţiul drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti trec numai asupra unuia dintre părinţi, acestuia singur îi revine şi paza copilului, iar prezumţia de răspundere (care este de culpă şi de cauzalitate în acelaşi timp) apasă exclusiv asupra acestui părinte. Asemenea cazuri sunt: atunci când unul dintre părinţi este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau, din orice împrejurare, se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa; 824 răspunderea pentru aeronavele de tip clasic ipoteza adopţiei (în care răspunderea trece de la părinţii fireşti la adoptator) etc. Legea stabileşte două condiţii minimale pentru ca răspunderea părinţilor să devină operantă, şi anume: a) copilul să fie minor la data săvârşirii faptei; b) copilul să locuiască împreună cu părinţii, comunitatea de locuinţă a copilului şi părinţilor fiind o premisă indispensabilă pentru ca aceştia din urmă să poată exercita supravegherea şi să facă direct educaţia copilului. în cazurile în care, prin efectul scindării ocrotirii părinteşti, dreptul de a ţine copilul revine exclusiv unuia dintre părinţi, condiţia comunităţii de locuinţă fiind îndeplinită numai faţă de acesta, şi răspunderea îi revine în întregime lui. Condiţia comunităţii de locuinţă nu este îndeplinită nici faţă de părintele care se află în executarea unei pedepse privative de libertate sau în arest preventiv şi nici faţă de părintele dispărut, afară de situaţia în care dispariţia este opera voinţei acelui părinte; tot astfel, nu este îndeplinită această condiţie nici în cazul copilului care, datorită încheierii unui contract de muncă, are o locuinţă proprie, distinctă de aceea a părinţilor săi. Alte situaţii similare ar fi: ipoteza în care autoritatea tutelară încuviinţează ca minorul care a împlinit vârsta de 14 ani să aibă locuinţa în altă localitate, în scopul desăvârşirii studiilor sau a pregătirii profesionale; ipoteza părăsirii fortuite de către minor a locuinţei părinteşti şi instalarea acestuia, în pofida opoziţiei părin- ţilor şi a diligenţelor depuse de aceştia în supravegherea lui, într-o altă locuinţă (cum este cazul minorei care se mută în locuinţa concubinului ei). Victima, sub condiţia ca atât minorul, cât şi părinţii să aibă discernământ, poate opta între acţiunea în responsabilitate pentru fapta proprie (îndreptându-se numai împotriva minorului autor al faptei ilicite păgubitoare), acţiunea în responsabilitate pentru fapta altuia (îndreptându-se împotriva părinţilor) şi o acţiune în răspundere combinată (urmărind obligarea în solidar a părinţilor şi a minorului). Părinţii sunt apăraţi de răspundere dacă probează că nu au putut împiedica producerea faptei păgubitoare. în cazul în care minorul a săvârşit fapta ilicită împreună cu alte persoane, iar părinţii lui au fost obligaţi la repararea integrală a prejudiciului, părinţii lui se pot îndrepta împotriva celorlalţi coautori cu o acţiune în regres şi, dovedind culpa fiecăruia dintre ei, să obţină partea lor contributivă la reparaţie. rispunderea pentru aeronavele de tip clasic, ipoteză specială a răspunderii pentru lucrurile neînsufleţite, ce are ca subiect pasiv pe acela care exploatează o aeronavă de tip clasic şi ca finalitate repararea pagubelor cauzate în timpul zborului persoanelor şi bunurilor care nu se află la bord, cel mai frecvent a pagubelor cauzate la sol. Este o răspundere obiectivă, exploatantul fiind ţinut responsabil chiar pentru cazul de 825 răspunderea pentru aeronavele supersonice forţă majoră; pentru a se exonera, el trebuie să dovedească dolul sau culpa gravă a victimei. Obligaţia de garanţie a exploatantului în timpul zborului aeronavei faţă de toţi aflaţi la sol se referă nu numai la efectele calamităţilor naturale, dar şi la consecinţele păgubitoare decurgând din culpa uşoară a persoanelor păgubite. Potrivit legii române (prin care se reglementează activităţile aeronautice civile), exploatantul este ţinut responsabil pentru pagubele pricinuite terţilor sau bunurilor acestora aflate pe sol, atât în caz de accident datorat prăbuşirii aeronavei sau căderii unui corp aflat la bordul acestuia, cât şi pentru orice pagube cauzate prin simplul fapt al zborului (de exemplu, cele datorate zgomotului produs de avion). răspunderea pentru aeronavele supersonice, ipoteză specială a răspunderii pentru lucrurile neînsufleţite, sensibil similară cu cea a răspunderii pentru aeronavele de tip clasic, ale cărei reguli şi principii (în absenţa unei reglementări specifice prin legea naţională sau prin convenţii internaţionale) îi sunt aplicabile. Caracteristic zborului acestui tip de nave este bangul sonic şi undele de şoc produse cu prilejul depăşirii vitezei sunetului (şi într-o măsură mai mică, şi de la trecerea de la viteza supersonică la viteza subsonică) care sunt susceptibile să determine la sol producerea diferitelor prejudicii (oţetirea vinului, spargerea obiectelor fragile, crăparea zidurilor clădirilor sau prăbuşirea unor construcţii etc.). Pentru pagubele astfel pricinuite, răspunde acela care exploatează aeronava supersonică care a provocat prejudiciul. Fiind vorba de o răspundere obiectivă, fără culpă, victima este îndreptăţită să pretindă repararea prejudiciului încercat, de îndată ce face dovada acestui prejudiciu, precum şi a raportului de cauzalitate dintre acesta şi zborul aeronavei supersonice. răspunderea pentru cosmo-nave şi alte obiecte lansate în spaţiul extraatmosferic, ipoteză specială a răspunderii pentru lucrurile neînsufleţite ce nu a primit o reglementare proprie în dreptul civil român, dar care a fost consacrată prin Convenţia internaţională cu privire la răspunderea pentru daune cauzate de obiecte lansate în spaţiul extraatmosferic, adoptată la sesiunea Adunării generale O.N.U. dm 1971, semnată şi de România. în temeiul acestei convenţii, pentru daunele pricinuite de asemenea obiecte răspunde statul de lansare a obiectului spaţial care a cauzat aceste daune; prin stat de lansare se înţelege statul de pe teritoriul căruia se face lansarea sau cel care efectuează sau face să se efectueze o asemenea lansare. Termenul de „obiect spaţial" desemnează atât corpul lansat, cât şi elementele componente, precum şi lansatorul şi componentele acestuia. Dauna se poate concretiza în pierdere de vieţi omeneşti, vătămări aduse integrităţii corporale sau 826 răspunderea pentru fapta altuia sănătăţii unor persoane, distrugeri sau degradări de bunuri. în unele situaţii, răspunderea statului este obiectivă, în altele subiectivă. Este obiectivă ori de câte ori un obiect spaţial cauzează daune la suprafaţa pământului ori unei aeronave aflate în zbor; este subiectivă în cazul în care un obiect spaţial prici-nuieşte daune altui obiect spaţial ce aparţine altui stat de lansare. Statul de lansare este exonerat de răspunderea obiectivă în cazul în care face dovada că paguba se datorează culpei grave sau unei acţiuni sau omisiuni săvârşite cu intenţia de a păgubi, de către statul reclamant sau de către o persoană reprezentată de el; nu se admite nicio cauză de exonerare în ipoteza în care paguba este rezultatul unei fapte a statului de lansare ce contrazice dreptul internaţional. Au dreptul să formuleze cereri de despăgubire împotriva statului de lansare: statul păgubit, statul ale cărui persoane au fost prejudiciate, iar, în lipsă, statul pe teritoriul căruia s-a produs paguba; dacă niciunul dintre aceste state nu a făcut cerere, este îndreptăţit să reclame despăgubirea statul ai cărui rezidenţi permanenţi au fost prejudiciaţi. Cererea de despăgubire se înaintează statului de lansare pe cale diplomatică. Dacă cererea de despăgubire nu este onorată în termen de un an de la notificarea dovezilor pe cale diplomatică, părţile interesate pot constitui o comisie pentru rezolvarea reclamaţii lor. răspunderea pentru energia nucleari, ipoteză specială a răspunderii pentru lucrurile neînsufleţite, ce are ca sursă faptul utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice şi ca finalitate repararea prejudiciilor ce decurg din accidentele ocazionate de această utilizare. întrucât consecinţele păgubitoare pe care le implică riscul nuclear pot apărea după mulţi ani, raportul de cauzalitate dintre fapta păgubitoare şi asemenea consecinţe se prezumă, victimei neputându-i-se pretinde să probeze o situaţie de fapt, care, din cauza scurgerii timpului, poate crea dificultăţi mari în ce priveşte proba-ţiunea. R.e.n. poate fi înlăturată numai prin dovada cazului de forţă majoră sau a unor situaţii asimilate acestuia (precum fapta de neînlăturat a unui terţ şi fapta victimei). răspunderea pentru fapta altuia, răspundere indirectă, specie a răspunderii civile delictuale, care derogă de la dreptul comun în materie şi care se înfăţişează sub forma prezumţiilor de răspundere stabilite de lege în sarcina unor persoane (părinţi, institutori, artizani, comitenţi) pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite de alte persoane (copii, elevi, ucenici sau prepuşi) aflate sub supravegherea, îndrumarea sau la dispoziţia lor. Ei mai sunt desemnaţi şi prin termenul „parte responsabilă civilmente", expresia aceasta utilizându-se cu precădere în situaţia în care acţiunea în responsabilitate civilă este 827 răspunderea pentru fapta animalelor promovată în cadrul procesului penal. Legea reglementează trei ipoteze de r.f.a.: răspunderea părinţilor pentru pagubele pricinuite prin faptele copiilor lor minori; răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru faptele păgubitoare ale elevilor şi ucenicilor; răspunderea comitenţilor pentru prepuşii lor. în primele două ipoteze, r.f.a. are caracter subiectiv, fondându-se pe o prezumţie de culpă, iar în ultima ipoteză, are caracter obiectiv, fondându-se pe o prezumţie de cauzalitate. răspunderea pentru fapta animalelor, formă a răspunderii civile delictuale care are un regim aproape identic (în privinţa condiţiilor, structurii fundamentului şi a cauzelor de exonerare) cu răspunderea pentru lucrurile neînsufleţite. Este ţinut responsabil de prejudiciile cauzate de animale paznicul acestora, adică acela care deţine puterea de folosire, direcţia şi controlul asupra lor, pe care o exercită direct sau prin prepus, în mod independent. Are calitatea de paznic proprietarul animalului, precum şi persoana care a dobândit în mod licit, cu consimţământul acesteia, o autoritate în privinţa animalului; este, de asemenea, paznic şi persoana care a dobândit în mod ilicit (prin furt sau uzurpare) puterea de folosire şi controlul asupra animalului. Răspunderea proprietarului este alternativă cu răspunderea persoanelor care se servesc de animal; acestea din urmă răspund numai pe timpul cât animalul se află în serviciul lor; au deci o răspundere subsidiară, spre deosebire de proprietar, a cărui răspundere este generală. Sunt îndreptăţiţi la reparaţie toţi aceia care au fost păgubiţi prin fapta unui animal, cât şi succesorii lor în drepturi; nu au beneficiul acestor despăgubiri paznicul păgubit el însuşi prin fapta animalului de sub paza sa şi nici acela care participă la folosirea animalului, cu consimţământul benevol la paznicului. R.f.a. priveşte toate animalele care formează obiectul unui drept de proprietate, orice animal apropriat fiind, prin efectul aproprierii, susceptibil de a fi supus unei paze; este irelevant, sub acest aspect, dacă animalul se află efectiv sub pază sau a scăpat de sub pază ori este lăsat liber, nepăzit. Intervenţia acestei răspunderi nu comportă vreo distincţie între animalele domestice şi cele sălbatice ori între animalele normale şi cele vicioase şi pentru acelea care se află în captivitate la circuri sau grădini zoologice. Legea declară că animalele sălbatice care sunt obiect de vânătoare aparţin statului, deci organizaţiile care gospodăresc fondul de vânătoare au o răspundere specială, bazată pe o prezumţie legală relativă de culpă. Domeniul de aplicare a acestei răspunderi speciale este limitat la pagubele cauzate culturilor agricole prin fapta cerbilor şi mistreţilor care trăiesc pe un fond de vânătoare. R.f.a. fiind supusă, în principiu, aceloraşi reguli ca şi răspunderea pentru lucrurile neînsufleţite, întin- 828 răspunderea pentru lucrurile neînsufleţite derea obligaţiei la reparaţie a paznicului animalului se stabileşte după aceleaşi criterii ca întinderea obligaţiei similare a paznicului lucrului. Paznicul se poate exonera dovedind forţa majoră, fapta victimei sau fapta unui terţ pentru care el nu răspunde. răspunderea pentru fapta proprie, răspundere directă, specie a răspunderii civile delictuale, ce implică obligarea la repararea prejudiciului a înseşi persoanei care a săvârşit fapta păgubitoare. R.f.p. poate avea ca subiect pasiv atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică, iar în unele cazuri, chiar statul; în acest din urmă caz, angajarea răspunderii este posibilă şi prin act administrativ ilegal. R.f.p, constituie domeniul principal al răspunderii bazate pe culpa făptuitorului; culpa însă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de către victimă. Fiind o răspundere subiectivă bazată pe culpă, persoana fizică poate deveni subiect pasiv al acesteia numai dacă posedă însuşirile psihice intelective şi volitive care să-i permită să prevadă urmările faptei sale. Cel lipsit total de discernământ nu poate fi ţinut responsabil de fapta sa proprie; se găsesc în această situaţie minorul sub 14 ani, alienatul şi debilul mintal, precum şi acela care din alte cauze este lipsit, permanent sau temporar, de discernământ. Lipsa parţială a discernământului este irelevantă sub aspectul răspunderii civile, legea prezumându-l responsabil pe acela care acţionează cu discernământ diminuat. Persoana juridică dobândeşte calitatea de subiect pasiv al r.f.p. în cazul în care fapta păgubitoare a fost săvârşită de organul ei, cu prilejul îndeplinirii funcţiilor sale. răspunderea pentru lucrurile neînsufleţite, specie a răspunderii civile delictuale fondată pe o prezumţie legală de cauzalitate, în temeiul căreia cel păgubit prin fapta unui lucru poate obţine repararea prejudiciului încercat, de la cel care deţine paza juridică a lucrului respectiv, fără să dovedească vreo culpă a paznicului. Răspunde, în calitate de paznic, persoana fizică sau juridică care are lucrul în serviciul său, putând exercita asupra lui o putere independentă, de direcţie şi de control, care îi permite să-i ferească pe alţii de daunele ce ar putea fi provocate de lucrul de sub paza sa. O asemenea calitate o are proprietarul, acesta rămânând paznic răspunzător, chiar în privinţa lucrului pe care l-a pierdut; el însă încetează să fie obligat la pază, dacă şi-a abandonat lucrul sau dacă a consimţit ca lucrul său să intre în stăpânirea altor persoane. Statul este paznic al bunurilor ce-i aparţin numai în măsura în care aceste bunuri n-au fost repartizate în administrarea unor organizaţii, instituţii, societăţi etc. Tot astfel, au calitatea de paznici şi titularii dreptului de folosinţă de tip nou, precum şi titularii drepturilor reale principale care dezmembrează 829 răspunderea pentru lucrurile neînsufleţite dreptul de proprietate: superficiarul, uzufructuarul, uzuarul, titularul dreptului de abitaţie sau al unei servituţi aparente; de asemenea, sunt paznici şi detentorii precari ai lucrului. Stabilirea r.l.n. implică, în mod necesar, distincţia între paza structurii şi paza utilizării lui, deoarece puterea de direcţie şi control asupra lucrului se poate scinda şi trece, prin act juridic, numai în parte asupra altei persoane decât proprietarul (de exemplu, proprietarul poate închiria temporar automobilul său altei persoane; în caz de accident pe timpul cât automobilul este folosit de chiriaş, răspunde proprietarul dacă accidentul s-a datorat unui viciu al structurii maşinii, dar răspunde chiriaşul dacă accidentul a avut drept cauză greşita utilizare a automobilului). In cazul scindării pazei juridice, proprietarul rămâne paznic al structurii lucrului şi răspunde pentru prejudiciile datorate acestei structuri. De altfel, în toate cazurile, proprietarul este prezumat că deţine puterea de direcţie şi control asupra lucrului, câtă vreme acesta nu dovedeşte că a transferat-o, prin efectele unui act juridic, altei persoane; obligaţia lui de pază se prelungeşte în timp chiar dincolo de momentul în care el încetează să mai fie proprietar, până în momentul predării efective a lucrului către dobânditor, întrucât numai din acel moment trece asupra acestuia din urmă puterea de direcţie şi controlul; pe de altă parte, dobân-ditorul unui lucru poate deveni paznic juridic al acelui lucru chiar mai înainte de a fi dobândit proprietatea lui, dacă punerea sa în stăpânirea lucrului s-a făcut anterior acestei date. Proprietarul încetează să mai fie paznic în privinţa lucrului ce i-a fost furat fără vina sa; în acest caz, proprietarul este lipsit de uzul, controlul şi direcţia lucrului, aceste prerogative trecând în fapt asupra hoţului. Posesorul, fie el legitim sau nelegitim, este prezumat a fi paznic, această calitate decurgând nu numai dintr-un raport juridic, ci şi din starea de fapt a posesiei. R.l.n. este condiţionată de împrejurarea ca la producerea rezultatului păgubitor să fi participat activ un lucru; participarea lucrului trebuie să îmbrace caracterul unei fapte distincte şi să aibă forţă cauzală proprie. R.l.n. are caracter obiectiv; ea se stabileşte şi se justifică prin existenţa unui raport de cauzalitate între lucrul aflat sub pază şi prejudiciul încercat de persoana vătămată; pentru ca aceasta din urmă să obţină despăgubirea, este suficientă dovada că lucrul respectiv a participat la producerea prejudiciului. Participarea lucrului poate să aibă loc cu sau fără contact material, dar obligatoriu trebuie să fie activă, în sensul ca ea să fie cauzală, să reprezinte cauza sau una dintre cauzele care a generat prejudiciul. Caracterul cauzal al participării lucrului se prezumă, de vreme ce victima a făcut dovada că acel lucru a fost implicat în producerea prejudiciului; paznicul se poate exonera de răspundere înlăturând această prezumţie, dacă dovedeşte 830 răspunderea pentru ruina edificiilor caracterul necauzal al participării lucrului. Contraproba făcută de paznic are ca efect înlăturarea r.l.n. numai în măsura în care demonstrează că lucrul a participat la producerea prejudiciului doar ca un instrument ce a prelungit mâna omului şi că deci omul, şi nu lucrul, a cauzat prejudiciul. Atât proba participării lucrului, cât şi contraproba caracterului necauzal al acestei participări pot fi făcute prin orice mijloace de dovadă. în cazul în care o terţă persoană suferă un prejudiciu la producerea căruia participă cauzal două sau mai multe lucruri având paznici diferiţi, victima poate pretinde reparaţie integrală oricăruia dintre paznicii acelor lucruri; la rândul lui, fiecare dintre paznici se poate exonera de răspundere, rămânând răspunzător numai celălalt paznic (sau ceilalţi paznici), dacă dovedeşte că lucrul său a fost implicat în producerea prejudiciului prin fapta acestora din urmă. Pe de altă parte, paznicul care a plătit victimei întreaga despăgubire se subrogă în drepturile acesteia, putând pretinde celorlalţi paznici partea lor contributivă la reparaţie, în conformitate cu regulile aplicabile codebitorilor solidari. Partea contributivă a fiecărui paznic la repararea prejudiciului se stabileşte în raport cu importanţa participării lucrului său la producerea acestuia; dacă nu se poate stabili în ce măsură participarea fiecăruia a determinat cauzal păgu-birea victimei, paznicii tuturor lucrurilor implicate în producerea prejudiciului vor contribui egal la repararea lui. Pentru anumite lucruri cu regim juridic special sunt reglementate forme aparte de răspundere, şi anume: răspunderea pentru aeronavele de tip clasic şi pentru cele supersonice; răspunderea pentru vehiculele cu pernă de aer; răspunderea pentru cosmonave şi alte obiecte lansate în spaţiul extraatmosferic; răspunderea pentru energia nucleară [v. răspunderea pentru animale; răspunderea pentru ruina edificiilor], răspunderea pentru ruina edificiilor, specie a răspunderii pentru lucrurile neînsufleţite, ce are ca domeniu de aplicare pagubele pricinuite prin dărâmarea unei construcţii, ca urmare a lipsei de întreţinere din partea proprietarului sau a unui viciu de construcţie. Pentru aceste pagube, este ţinut răspunzător proprietarul, chiar dacă nu deţine edificiul şi nu este în măsură să exercite efectiv paza acestuia; proprietarul nu poate transmite prin act juridic, odată cu paza edificiului, şi răspunderea pentru ruina acestuia; el rămâne răspunzător chiar în ipoteza transmiterii posesiei edificiului către o altă persoană. în cazul proprietăţii rezolubile, coexistând doi proprietari (unul sub condiţie suspensivă şi altul sub condiţie rezolutorie) răspunderea se distribuie între aceştia după cum urmează: proprietarul sub condiţie suspensivă devine răspunzător numai la îndeplinirea condiţiei, dar întrucât condiţia retroactivează până la momentul încheierii contractului, ceea ce 831 răspunderea pentru ruina edificiilor presupune ca dobândirea calităţii de proprietar să aibă loc chiar din acest moment, şi răspunderea lui se naşte tot atunci; proprietarul sub condiţie rezolutorie este, în realitate, proprietar actual şi, la rându-i, datorează reparaţiune până la îndeplinirea condiţiei, deoarece, sub rezerva producerii acelui eveniment cu efecte retroactive, el rămâne proprietar la data ruinării edificiului. In ipoteza în care edificiul se află în proprietate comună pe cote-părţi a mai multor persoane, fiecare coproprietar este ţinut răspunzător pentru pagubele produse prin ruina acestuia, proporţional cu partea ce-i revine din dreptul de proprietate asupra edificiului. Această soluţie este valabilă şi pentru cazul când edificiul formează obiectul unui drept de proprietate comună în devălmăşie. Obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat din ruina unui asemenea edificiu nu are însă caracterul unei obligaţii proprii a fiecărui codevălmaş, ci reprezintă o sarcină a proprietăţii acelui edificiu, motiv pentru care păgubitul se poate îndestula pentru pagubele suferite, potrivit întinderii dreptului său de reparaţie, urmărind în primul rând celelalte bunuri devălmaşe ale codebitori lor şi numai în măsura în care ele n-ar fi suficiente pentru repararea integrală, va putea urmări şi bunurile proprii ale fiecăruia dintre ei. Dacă dreptul de proprietate asupra edificiului este dezmembrat prin constituirea unui drept de superficie, superficiarul, şi nu pro- prietarul, este acela care răspunde pentru pagubele produse prin ruina edificiului respectiv; în cazul în care dezmembrarea dreptului de proprietate asupra edificiului se face prin constituirea unui uzufruct, răspunde nudul proprietar, iar atunci când dezmembrarea este urmarea constituirii unei servituţi, răspunderea revine titularului fondului dominant. Proprietarul (sau, după caz, nudul proprietar, superficiarul, titularul fondului dominant) este răspunzător numai pentru pagubele pricinuite prin ruina edificiului, nu şi pentru pagubele care s-ar datora, de exemplu, unui incendiu izbucnit la edificiul său, întrucât în această ultimă ipoteză, chiar dacă incendiul provoacă şi ruina edificiului, pagubele sunt rezultatul, pe plan cauzal, al unui incendiu, iar nu al ruinei construcţiei. Domeniul de aplicare a r.r.e. este limitat la situaţiile în care ruina se produce ca urmare a lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie al edificiului; intervenţia sa în timp este, de asemenea, limitată la intervalul cuprins între momentul terminării construcţiei edificiului şi acela al începerii demolării. Antreprenorul este ţinut răspunzător, el însuşi, pentru pagubele care s-ar produce cu ocazia desfăşurării activităţii sale de construire ori de demolare. Nu se cere ca lipsa de întreţinere ori ca viciul de construcţie al edificiului să fie imputabile celui chemat să răspundă; în concepţia legiuitorului, lipsa de între- 832 răspunderea pentru vehicule cu pernă de aer ţinere, ca şi viciile de construcţie au semnificaţia unor elemente obiective de determinare a obligaţiei de garanţie ce revine proprietarului, şi nu semnificaţia unor elemente prin referire la care s-ar putea stabili caracterul deficient al conduitei proprietarului. Pe plan cauzal, lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie trebuie să constituie cauze ale ruinei edificiului, iar aceasta din urmă, la rându-i, să fie cauza păgubirii unui terţ. Sarcina probei acestei duble relaţii cauzale revine persoanei păgubite. Dovada poate fi făcută prin orice mijloace de probă. Proprietarul se poate exonera de răspundere dovedind că ruina edificiului se datorează unei cauze străine (forţă majoră, fapta victimei sau fapta unui terţ pentru care el nu este obligat); proprietarul va fi exonerat numai parţial, dacă dovedeşte că paguba suferită de terţ a avut o determinare cauzală multiplă, în cadrul căreia ruina edificiului din cauza lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie a fost doar o cauză concurentă. Proprietarul care a plătit despăgubirea are un drept de regres după următoarele distincţii: a) în cazul în care ruina este cauzată de lipsa de întreţinere datorată proprietarului anterior; cel care a cumpărat casa poate reclama de la vechiul proprietar înapoierea despăgubirii plătite, dar numai în limitele obligaţiei de garanţie de care este ţinut vânzătorul sau, mai exact, numai în măsura în care lipsa de întreţinere nefiind cunoscută la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, îmbracă forma unui viciu ascuns al clădirii; dacă imobilul a fost închiriat, proprietarul are regres împotriva locatarului ori de câte ori ruina se datorează neefectuării reparaţiilor ce cădeau în sarcina acestuia din urmă în baza contractului de locaţiune sau, deşi nu cădeau în sarcina lui, el s-a obligat să le efectueze; atunci când ruina se datorează efectuării unor reparaţii pentru care era necesară autorizarea unui organ administrativ, iar acel organ de stat nu a autorizat sau a autorizat cu întârziere reparaţiile respective şi, ca urmare, ele nu au putut fi făcute în timp util, proprietarul poate reclama de la organul administrativ respectiv înapoierea despăgubirii plătite terţului prejudiciat prin ruina edificiului; b) atunci când ruina edificiului se datorează unui viciu de construcţie, proprietarul se poate îndrepta cu regres împotriva arhitectului sau antreprenorului căruia îi fusese încredinţată construirea edificiului, pentru recuperarea sumelor plătite ca despăgubiri persoanei prejudiciate; dreptul său de regres izvorăşte din contractul de antrepriză şi este supus prescripţiei extinctive în materia răspunderii fondate pe un asemenea contract. răspunderea pentru vehicule cu pernă de aer (aeroglisoare şi acvaplane), ipoteză specială a răspunderii pentru lucrurile neînsu- 833 răspunderea vânzătorului pentru evicţiune fleţite, care încă nu a primit reglementare legală proprie în dreptul român şi căreia, deci, i se aplică regulile şi principiile generale din materia răspunderii pentru lucrurile neînsufleţite. răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, v. obligaţia de garanţie contra evicţiunii. răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse, v. obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului vândut. real, v. contract real; drept real; obligaţii reale. realizarea gajului, v. gaj. realizarea ipotecii, v. ipotecă. reasigurare, operaţiunea de asigurare a unui asigurător de către alt asigurător, primul fiind reasigurat, iar al doilea, reasigurator. rebus sic stantibus, locuţiune latină ce desemnează clauza contractuală prin care obligaţia asumată este condiţionată de menţinerea împrejurărilor avute în vedere de părţi la încheierea contractului. recomanditar, v. indicat la nevoie. rectificarea actelor de stare civilă, operaţie ce are ca obiect îndreptarea greşelilor materiale (de exemplu, corectarea, completarea unor date) săvârşite în cuprinsul unor acte de stare civilă care, în ansamblul lor, sunt valabile. De lege lata, r.a.s.c. este reglementată prin Legea nr. 119/1996, cu modificările ulterioare. Conform art. 571, rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se face în temeiul dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă, din oficiu sau la cererea persoanei interesate. Cererea de rectificare a actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea, însoţită de actele doveditoare, se depune la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor care are în păstrare actul de stare civilă sau la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor de la locul de domiciliu. Cererea se soluţionează în termen de 30 de zile, prin emiterea dispoziţiei de către primar, care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la data emiterii, dispoziţie care poate fi contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă, în condiţiile legii. Actele de stare civilă reconstituite nu pot fi rectificate. Rectificarea unui act de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe acesta, aprobată prin dispoziţie a primarului, se înscriu numai prin menţiune pe marginea actului de stare civilă corespunzătoare [v. şi anularea actelor de stare civilă]. rectificarea certificatelor de stare civilă, operaţie de îndreptare a unor greşeli care aparţin exclusiv certificatelor de stare 834 reducţiune succesorală civilă, în sensul că (datorită unor omisiuni, adăugiri, denaturări etc., produse cu ocazia extragerii datelor din registrele de stare civilă) acestea nu corespund întru totul cu actele de stare civilă din registrele de stare civilă din care au fost extrase. R.c.s.c. se face de către organele care le-au eliberat, de regulă, prin retragerea certificatului de stare civilă greşit întocmit şi eliberarea unuia nou, corect întocmit. recunoaşterea de paternitate, v. stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei. reducerea inscripţiei ipotecare, expresie ce desemnează operaţiunea de radiere parţială a unei inscripţii ipotecare, fie în ceea ce priveşte suma garantată, fie referitor la imobilele asupra cărora s-a constituit ipoteca. Poate fi consimţită de creditor, caz în care se numeşte voluntară, sau poate fi solicitată de instanţă, caz în care se numeşte judecătorească. în acest din urmă caz, debitorul care a făcut o plată parţială, primită de creditor, poate cere r.i.i. Chiar şi în acest caz, ipoteca instituită va continua să greveze întregul imobil. Instanţa va încuviinţa cererea debitorului, dacă acesta va proba plata parţială. R.i.i. nu constituie o excepţie de la principiul indivizibilităţii ipotecii, întrucât ea nu priveşte însăşi garanţia constituită, ci doar opozabilitatea ei faţă de terţi (inclusiv faţă de creditorii ipotecari cu rang inferior). reducţiunea liberalităţilor excesive, v. reducţiune succesorală.. reducţiune succesorală, sancţiune civilă aplicabilă liberalităţilor excesive, constând în lipsirea acestora de eficacitate în măsura necesară întregirii rezervei, fără însă a atrage nulitatea lor. Se aplică atât donaţiilor dovedite sau prezu-mate, cât şi legatelor testamentare, inclusiv legatului cu titlu particular sub forma clauzei testamentare având ca obiect sume de bani depuse la C.E.C. Sunt considerate excesive liberalităţile făcute de defunct care depăşesc cotitatea disponibilă, aducând atingere rezervei succesorale. Reducţiunea lor urmează a se face numai până la concurenţa valorică a cotităţii disponibile. în toate cazurile, problema reducţiunii se poate pune numai după deschiderea moştenirii, atât în cazul legatelor, cât şi în cazul donaţiilor între vii, dreptul moştenitorilor rezervatari de a promova o acţiune în justiţie în acest sens născându-se la data deschiderii moştenirii. Reducţiunea poate fi invocată indiferent dacă liberalităţile au fost făcute în favoarea unor terţi sau în favoarea unor moştenitori nerezervatari, ori chiar în favoarea unor moştenitori rezervatari, dacă prin aceasta a fost lezată rezerva comoştenitorilor rezervatari. Rezerva succesorală este, în egală măsură, ocrotită în toate cazurile. Dreptul de a invoca r.s. aparţine numai persoanelor 835 reducţiune succesorală prevăzute limitativ de lege, şi anume: a) moştenitorii rezervatari, în favoarea cărora rezerva şi mijlocul ei de apărare au fost instituite de lege. Renunţarea anterioară la moştenire, ca şi la dreptul de a cere r.s. fiind un pact asupra unei succesiuni viitoare, este nulă de drept. Atunci când există mai mulţi moştenitori rezervatari, aceştia pot exercita dreptul la reducţiune în mod colectiv. Datorită caracterului individual al acestui drept, oricare dintre comoştenitorii rezervatari poate renunţa la exercitarea lui, pentru a respecta voinţa liberală a defunctului, situaţie în care liberalităţile se vor reduce numai în măsura necesară reîntregirii rezervei celorlalţi comoştenitori; b) moştenitorii succesorului rezervatar predecedat, în cazul în care moştenitorul rezervatar unic sau care vine la succesiune alături de alţii moare înainte de exercitarea dreptului la reducţiune, acest drept se transmite, ca drept patrimonial, asupra propriilor moştenitori ai rezervatarului decedat. Când acesta din urmă lasă mai mulţi comoştenitori, exercitarea dreptului la reducţiune trebuie să aibă caracter unitar, chiar dacă între cei chemaţi la moştenirea lui există dezacord în ce priveşte promovarea acţiunii în reducţiune, deoarece dreptul unuia dintre moştenitorii rezervatarului la reducţiune nu poate fi anihilat prin voinţa celorlalţi comoştenitori, indiferent de numărul lor; c) avânzii-cauză ai moştenitorilor rezervatari; din aceas- tă categorie fac parte: succesorii universali sau cu titlu universal ai moştenitorului rezervatar (care a transmis sau cedat drepturile succesorale prin act între vii cu titlu oneros sau cu titlu gratuit în favoarea unei alte persoane) şi creditorii moştenitorilor rezervatari. Aceştia din urmă pot exercita dreptul la reducţiune pe calea acţiunii oblice, dat fiind că acest drept are caracter patrimonial, iar nu caracter exclusiv personal. Nu poate exercita dreptul la reducţiune dobânditorul cu titlu particular de la moştenitorul rezervatar, deoarece succesorii cu titlu particular nu sunt avânzi-cauză. în principiu, nici creditorii defunctului nu pot exercita dreptul la reducţiune a liberalităţilor excesive, dar referitor la aplicarea acestei reguli este necesară distincţia între ipoteza când moştenitorul rezervatar a acceptat moştenirea pur şi simplu şi situaţia în care a acceptat-o sub beneficiu de inventar. în primul caz, patrimoniul succesoral contopindu-se cu patrimoniul personal al moştenitorului rezervatar, creditorii defunctului devin şi creditori personali ai moştenitorului rezervatar, astfel încât pot cere reducţiunea liberalităţilor excesive, în cel de-al doilea caz, contopirea celor două patrimonii fiind împiedicată, creditorii defunctului nu devin avânzi-cauză ai moştenitorului rezervatar, dar este necesar să se distingă între alte două situaţii, şi anume: cu referire la donaţii, creditorii defunctului nu pot cere 836 reducţiune succesorală reducţiunea, deoarece bunurile donate au ieşit definitiv din patrimoniul defunctului şi, ca urmare, ele nu formează obiectul gajului lor general, dacă n-au cerut revocarea pentru fraudă pauliană; cu referire la legate, creditorii defunctului nu pot cere reducţiunea, dar pot solicita ca plata creanţelor lor (care sunt datorii ale succesiunii) să se facă prioritar faţă de plata legatelor. Ţinând seama de faptul că reducţiunea operează împotriva donatarilor, respectiv a legatarilor, iar nu în favoarea lor, niciunul dintre aceştia nu vor putea cere reducţiunea. în schimb, atunci când există o pluralitate de donatari sau de legatari, cel acţionat în reducţiune poate invoca, pe cale de excepţie, nerespectarea ordinii legale de reducţiune a liberalităţilor excesive. Ori de câte ori cel care lasă moştenirea a făcut mai multe liberalităţi (donaţii şi/sau legate), depăşind cotitatea disponibilă, primesc aplicare cele trei reguli consacrate de Codul civil cu privire la ordinea reducţiunii, şi anume: a) legatele se reduc înaintea donaţiilor [art. 850 alin. (1) C. civ.]. Domeniul de aplicare a acestei reguli vizează ipoteza când liberalităţile făcute de defunct se concretizează în legate şi donaţii, iar justificarea ei constă în aceea că legatele fiind ultimele liberalităţi consimţite de defunct, produc efecte numai la data deschiderii moştenirii şi din cauza existenţei lor a fost lezată rezerva succesorală. Această regulă are caracter imperativ; b) legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional (art. 852 C. civ.). Atât legatele universale, cât şi cele cu titlu universal, precum şi cele cu titlu particular (indiferent cum au fost instituite, prin acelaşi testament sau prin testamente diferite) sunt supuse reducerii în mod simultan şi proporţional cu valoarea lor. Justificarea acestei reguli rezidă în aceea că toate legatele produc efecte numai începând cu data deschiderii moştenirii. Regula are caracter dispozitiv, fiind fondată pe voinţa prezumată a testatorului. Legea permite acestuia din urmă să dispună plata unui/unor legate cu preferinţă faţă de altele, caz în care cele preferate se vor reduce numai dacă rezerva succesorală nu va fi reîntregită prin reducţiunea celorlalte. Ordinea de preferinţă stabilită de către testator poate fi stipulată în mod expres, dar poate rezulta şi din voinţa tacită a acestuia; c) donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă datei lor, începând cu cea mai nouă [art. 850 alin. (2) C. civ.]. Această regulă are o dublă justificare, şi anume: donaţiile mai noi sunt cele care aduc atingere rezervei succesorale, iar pe de altă parte, trebuie respectat principiul irevocabilităţii donaţiilor. Acest principiu este de ordine publică şi, ca urmare, prezenta regulă are caracter imperativ, donatorul neputând stabili prin propria voinţă o altă ordine de preferinţă în reducţiunea donaţiilor consimţite de el. O excepţie de la această regulă o constituie situaţia când două sau mai multe donaţii au aceeaşi dată, caz în care reducţiunea lor se face 837 reducţiune succesorală simultan şi proporţional cu valoarea fiecăreia dintre ele. Atunci când donatarul a cărui donaţie este supusă reducţiunii, potrivit ordinii de preferinţă stabilite de lege, este insolvabil, soluţia care se impune este reducţiunea donaţiei anterioare. Dreptul la reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească. Acordul persoanelor interesate cu privire la reducţiune are semnificaţia juridică a unui contract şi produce efectele juridice ale contractului. în caz de neînţelegere între cei îndreptăţiţi la reducţiune şi cei care urmează să suporte reducţiunea, diferendul se va soluţiona pe cale judecătorească, rezervatarul având la îndemână în acest scop acţiunea în reducţiune. Pretenţiile sale referitoare la atingerea rezervei vor trebui însă dovedite, proba lor putându-se face prin orice mijloc de dovadă. Reducţiunea se realizează diferit, după cum liberalităţile prin care se aduce atingere rezervei succesorale sunt legate sau donaţii. Astfel, în cazul legatelor, reducţiunea are ca efect ineficacitatea acestora în măsura necesară întregirii rezervei. Ea poate fi totală sau parţială. Este totală atunci când cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţiile făcute de cel care lasă moştenirea. Este parţială atunci când legatele se reduc proporţional, potrivit regulilor care guvernează ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive, precum şi atunci când defunctul a procedat la exheredarea directă a unui moştenitor rezervatar. în toate cazurile, reducţiunea are loc în natură, bunurile vizate aflându-se în patrimoniul succesoral. în ipoteza donaţiilor, reducţiunea are ca efect desfiinţarea acestora în măsura necesară întregirii rezervei. Desfiinţarea donaţiilor supuse reducţiunii este totală dacă cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţii cu dată anterioară, şi parţială dacă şi în măsura în care donaţia se încadrează (parţial) în cotitatea disponibilă. Prin efectul reducerii donaţiilor, rezervatarul devine proprietar al bunului/ bunurilor obiect al acestora, motiv pentru care poate cere restituirea lor în natură. Principiul întregirii rezervei în natură admite următoarele excepţii, când reducţiunea se face prin echivalent: atunci când donatarul a înstrăinat sau grevat cu drepturi reale bunurile care au format obiectul donaţiei înainte de deschiderea moştenirii, rezerva se va întregi prin echivalentul porţiunii ce depăşeşte cotitatea disponibilă; în cazul în care donaţia supusă reducţiunii s-a făcut unui moştenitor rezervatar, acesta poate păstra în contul rezervei sale partea care depăşeşte cotitatea disponibilă, condiţionat de împrejurarea ca în componenţa masei succesorale să existe alte bunuri de aceeaşi natură, care să fie atribuite comoştenitorilor rezervatari; dacă obiectul donaţiei este un imobil, iar ceea ce este supus reducţiunii reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea acestui imobil, donatarul rezervatar poate păstra în întregime acel imobil, iar întregirea rezervei 838 reducţiunea liberalităţii în uzufruct sau în rentă viageră celorlalţi comoştenitori rezervatari se va face prin echivalent; dacă bunul donat a pierit din culpa donatarului sau a fost un bun fungibil şi consumptibil, reducţiunea se va face prin echivalent, respectiv prin bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare [v. şi reducţiunea liberalităţii în uzufruct sau în rentă viageră]. reducţiunea liberalităţii în uzufruct sau în rentă viageră, varietate a reducţiunii succesorale de specificul căreia este faptul că liberalitatea (donaţie sau legat) făcută de cel care lasă moştenirea are ca obiect dreptul ele uzufruct sau o rentă viageră. într-o atare ipoteză, moştenitorii rezervatari au un drept de opţiune în sensul de a executa liberalitatea aşa cum a fost prevăzută sau să predea beneficiarului liberalităţii proprietatea cotităţii disponibile, transformând astfel dreptul de uzufruct sau de rentă viageră în proprietate deplină asupra cotităţii disponibile a moştenirii, la care se va adăuga, atunci când beneficiarul liberalităţii este şi el moştenitor rezervatar, propria sa cotă de rezervă în deplină proprietate. Exercitarea acestui drept la opţiune semnifică, în context, exercitarea dreptului la reducţiunea liberalităţilor excesive, care poate fi realizată fie prin bună învoială (pe calea procedurii succesorale notariale), fie pe cale judecătorească. Temeiul legal al acestei varietăţi de reducţiuni succesorale este art. 844 C. civ., care consacră o normă cu caracter excepţional, derogatoriu de la dreptul comun al reducţiunii liberalităţilor excesive. Aplicarea acestei norme legale presupune îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative: a) liberalitatea să aibă ca obiect un drept de uzufruct sau o rentă viageră. Dacă liberalitatea are ca obiect nuda proprietate sau proprietatea grevată de sarcina unei rente viagere în favoarea moştenitorului rezervatar, dispoziţia normativă evocată nu primeşte aplicare. De asemenea, această dispoziţie normativă nu primeşte aplicare nici în cazul când liberalitatea are ca obiect dreptul de uz sau de abitaţie şi nici dacă obiectul liberalităţii este întreţinerea în natură; b) defunctul să fi făcut numai o singură liberalitate; în cazul în care există mai multe liberalităţi, dintre care una în uzufruct sau rentă viageră, se impune evaluarea acesteia, deoarece primeşte aplicare regula ce guvernează ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive şi calculul cotităţii disponibile. Atunci când există o singură liberalitate în uzufruct sau rentă viageră, deşi legea se referă la o liberalitate a cărei valoare depăşeşte cotitatea disponibilă, nu este necesară evaluarea liberalităţii; evaluarea rentei se va impune numai în cazul în care există şi alte liberalităţi; c) să se realizeze un consens între comoştenitorii rezervatari cu privire la reducţiune, atunci când liberalitatea are un obiect indivizibil; în caz contrar, norma specială din art. 844 C. civ. nu primeşte aplicare, reducţiunea liberalităţii excesive 54. 839 refuz nejustificat de a soluţiona o cerere urmând a se efectua în armonie cu normele dreptului comun în materie. Dispoziţia normativă consacrată prin art. 844 C. civ. nu are caracter imperativ şi, ca urmare, părţile se pot înţelege şi cu privire la alt mod de efectuare a reducţiunii liberalităţii excesive. Pe de altă parte, donatorul (testatorul) poate interzice transformarea liberalităţii făcute de el în proprietate deplină, caz în care reducţiunea acelei liberalităţi va fi supusă regulilor dreptului comun [v. şi reducţiune succesorală]. refuz nejustificat de a soluţiona o cerere, sintagmă ce desemnează exprimarea explicită, cu exces de putere, de către o autoritate publică obligată prin lege a soluţiona într-un anumit termen cererile care îi sunt adresate de persoanele interesate, a voinţei de a nu rezolva respectiva cerere, într-un sens sau altul, prin soluţionare favorabilă sau nefavorabilă. Prin exces de putere, autoritatea publică exercită un drept de apreciere, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege. regim matrimonial, sintagmă ce desemnează totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile patrimoniale dintre soţi în timpul căsătoriei şi în special pe acelea privitoare la bunurile soţilor, precum şi la raporturile în care soţii intră, în această calitate, cu terţe persoane, în măsura în care prin aceste raporturi soţii dobândesc drepturi şi îşi asumă obligaţii cu conţinut patrimonial. în funcţie de sursa lui, r.m. poate fi legal sau convenţional. Din punct de vedere al structurii sale, el poate aparţine categoriei regimurilor de separaţie sau categoriei regimurilor de comunitate. După forţa juridică cu care se impune părţilor, r.m, poate fi modificabil sau nemodificabil. în dreptul comparat, r.m. poate fi legal sau convenţional, după cum este stabilit în lege sau prin convenţie. Convenţia matrimonială se încheie înainte de oficierea căsătoriei şi are ca obiect stabilirea de către viitorii soţi a r.m. căruia i se supun. în dreptul comparat se cunosc mai multe r.m., şi anume: r.m. al separaţiei de bunuri; r.m. al comunităţii de bunuri restrânse; r.m. de participare la achiziţii; r.m. legal al comunităţii de bunuri. Se admite, în general, că r.m. poate fi legal sau convenţional, recunoscându-se viitorilor soţi facultatea de a încheia, înainte de oficierea căsătoriei, o convenţie matrimonială prin care să stabilească ei înşişi r.m. pe care înţeleg să-l adopte. Dacă aceştia omit să încheie o astfel de convenţie, va primi aplicare, în ce-i priveşte, r.m. legal. In dreptul nostru, de lege lata, Codul familiei reglementează r.m. unic şi obligatoriu al comunităţii de bunuri, potrivit căruia bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor, cu excepţia celor pe care legea le declară expres, prin dispoziţii normative de excepţie şi de strictă interpretare, ca fiind bunuri 840 regimul matrimonial al comunităţii legale de bunuri proprii ale unuia dintre soţi; tot astfel, obligaţiile contractate în timpul căsătoriei de către soţi împreună sau de oricare dintre ei singur, dar în legătură cu bunurile lor comune ori în vederea împlinirii nevoilor lor obişnuite ale căsătoriei, sunt obligaţii comune ale soţilor. Este nulă de drept orice convenţie prin care soţii s-ar abate de la reglementarea legală a r.m. al comunităţii de bunuri [v. şi regim matrimonial al separaţiei de bunuri; regim matrimonial al comunităţii restrânse de bunuri; regim matrimonial de participare la achiziţii; regim matrimonial al comunităţii legale de bunuriJ. regimul comunităţii matrimoniale, v. bunuri comune ale soţilor; regimul matrimonial al comunităţii legale de bunuri. regimul matrimonial al comunităţii legale de bunuri, varietate de regim matrimonial care se distinge prin aceea că bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor. Calitatea de drept comun nu trebuie dovedită şi oricare dintre soţi poate solicita înscrierea în cartea funciară a unei menţiuni privind calitatea de bun comun a unui imobil. Conform art. 31 C. fam., sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ: bunurile dobândite de acesta înaintea căsătoriei; bunurile dobândite de el în timpul căsătoriei, prin moştenire sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut în mod expres că ele vor fi comune; bunurile de uz personal; bunurile destinate exercitării profesiei lui, dacă sunt elemente ale unui fond de comerţ; bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice; proiectele de investiţii, inovaţii etc.; indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu moral sau material adus lui; fructele, veniturile şi productele bunurilor proprii ale acelui soţ; valoarea ce reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare. în raporturile dintre soţi, dovada caracterului de bun propriu al oricărui bun poate fi făcută prin orice mijloc de probă, iar în raporturile cu terţii, în condiţiile dreptului comun. Fiecare dintre soţi poate administra, folosi şi dispune singur de bunurile comune, fiind ţinut responsabil pentru prejudiciile cauzate comunităţii de bunuri prin actele astfel încheiate. Actele juridice perfectate de unul dintre soţi sunt opozabile celuilalt soţ atunci când nu au fost făcute în frauda acestuia din urmă. Actele încheiate de unul dintre soţi în frauda intereselor celuilalt soţ sau, după caz, fără consimţământul expres al acestuia din urmă, sunt anulabile. Terţului de bună-credinţă, care a încheiat cu unul dintre soţi un act cu titlu oneros, nu-i sunt opozabile efectele nulităţii relative a acelui act [v. şi regim matrimonial]. 841 regimul matrimonial al comunităţii restrânse de bunuri regimul matrimonial al comunităţii restrânse de bunuri, varietate de regim matrimonial de specificul căreia este faptul că vizează numai bunurile menţionate în convenţia matrimonială încheiată de viitorii soţi înainte de oficierea căsătoriei. Respectivele bunuri sunt menţionate într-un inventar care se întocmeşte cu ocazia perfectării acelei convenţii. Bunurile supuse acestui regim matrimonial primesc incidenţa dispoziţiilor normative aplicabile comunităţii legale de bunuri [v. şi regim matrimonial]. regimul matrimonial al participării la achiziţii, varietate a regimului matrimonial de specificul căreia este faptul că la lichidarea regimului matrimonial, patrimoniul iniţial al fiecăruia din soţi se deduce din patrimoniul său final. Se distinge prin următoarele aspecte care îi sunt caracteristice: a) se întocmeşte un inventar al bunurilor pe care le are fiecare soţ la data încheierii căsătoriei; b) la lichidarea regimului matrimonial, fiecare dintre soţi îşi constituie masa de achiziţii în baza căreia se va calcula creanţa sa de participare; c) cu ocazia efectuării acestei operaţiuni, se va deduce patrimoniul iniţial al fiecărui soţ din patrimoniul său final; prin patrimoniul iniţial al soţului se înţelege totalitatea bunurilor proprii ale soţului respectiv; d) sunt considerate achiziţii bunurile dobândite în timpul căsătoriei de către fiecare din soţi; excepţie fac acele bunuri cu referire la care se dovedeşte că fac parte din patrimoniul iniţial; e) patrimoniul final al fiecărui soţ cuprinde totalitatea achiziţiilor acestuia, la care se adaugă şi totalitatea creanţelor sale faţă de celălalt soţ; se face evaluarea bunurilor existente în patrimoniul final al fiecărui soţ, ţinându-se seama de starea bunurilor care îl compun atât la momentul încetării regimului matrimonial, cât şi la data lichidării acestuia; f) se va face compensarea creanţelor existente în patrimoniul fiecăruia din soţi între masa de bunuri care alcătuiesc patrimoniul iniţial şi masa de achiziţii. Cu acest prilej, vor fi actualizate creanţele cu indicele de inflaţie. Creanţa de participare se stabileşte raportându-se între ele cele două mase de achiziţii ale soţilor, iar valoarea ei va fi egală cu jumătate din diferenţa valorică dintre cele două mase. Această creanţă este datorată de soţul care are masa de achiziţii mai mare. Ea poate fi plătită în bani sau în natură, moştenitorii soţului decedat având, cu privire la ea, aceleaşi drepturi ca şi autorul lor. Acest regim matrimonial este supus aceloraşi reguli ca şi cel al separaţiei de bunuri [v. şi regim matrimoniali. regimul matrimonial al separaţiei de bunuri, varietate de regim matrimonial care se distinge prin aceea că fiecare dintre soţi rămâne proprietarul bunurilor sale prezente şi viitoare, fiind ţinut responsabil singur pentru obligaţiile asumate în legătură cu acele bunuri. în rapor- 842 regres cambial turile dintre soţi, problema dreptului de proprietate asupra bunurilor fiecăruia dintre ei se poate face prin orice mijloc de dovadă, iar în raporturile soţilor cu terţii, această probă se face în condiţiile dreptului comun. Bunurile cu privire la care niciunul din soţi nu-şi poate dovedi dreptul său de proprietate sunt prezumate că aparţin ambilor soţi în proprietate comună pe cote-părţi [v. şi regim matrimonial]. registrul datoriei publice, bază de date organizată pe suport magnetic şi/sau hârtie, care evidenţiază situaţia datoriei publice în ordine cronologică şi care are patru componente: subregistrul datoriei publice guvernamentale interne, subregistrul datoriei publice guvernamentale externe, subregistrul datoriei publice locale interne şi subregistrul datoriei publice locale externe, fiecare dintre aceste patru subregistre având două poziţii distincte, şi anume: pentru datoria publică directă şi datoria publică garantată [v. datorie publică guvernamentală internă; datorie publică guvernamentală externă; datorie publică locală internă; datorie publică locală externă], regres, termen ce desemnează mijlocul juridic prin care cel obligat pentru altul sau alături de altul poate pretinde acestuia restituirea datoriei (sau a unei părţi din datorie) pe care a plătit-o în locul lui. De exemplu, comitentul care răspunde pentru fapta prepusului său poate pretinde de la acesta restituirea sumei plătite drept despăgubire victimei prejudiciate prin fapta culpabilă a prepusului. Tot astfel, acela dintre codebitorii solidari care a plătit creditorului întreaga datorie se poate îndrepta cu r. împotriva celorlalţi codebitori solidari, pentru a i se restitui de către fiecare partea ce-i revenea din datorie. în aceeaşi situaţie se află şi fidejusorul care a plătit în locul debitorului principal şi care are r. împotriva acestuia. Acţiunea în r. are caracter personal atât în cazul când se raportează la acţiunea solvensului - izvorâtă din mandat, din gestiunea de afaceri etc. - cât şi atunci când se raportează la acţiunea creditorului, în drepturile căruia solvensul se subrogă, putând astfel beneficia şi de eventualele garanţii care însoţeau creanţa acestuia. regres cambial, mijloc juridic prin care posesorul unei cambii îşi poate realiza dreptul de creanţă la împlinirea scadenţei sau, în anumite cazuri prevăzute de lege, chiar mai înainte de scadenţă, atunci când debitorul principal (trasul) refuză plata, urmărind, după o procedură specială, pe debitorii de regres (trăgătorul, giranţii şi aval işti i lor). A. Exercitarea r.c. la scadenţă este condiţionată de prezentarea prealabilă a titlului cambial trasului şi de refuzul sau neputinţa de plată a acestuia; dacă sunt mai mulţi traşi, cambia trebuie prezentată tuturor, iar dacă există un domiciliatar, un indicat la nevoie sau un acceptant pentru onorare, plata trebuie cerută şi lor. Nu este necesar ca plata să fi fost 843 regres cambial cerută şi avalistului trasului. R.c. nu poate avea loc ori de câte ori refuzul trasului este justificat de legitimarea vicioasă a posesorului, de refuzul predării cambiei sau de alte asemenea motive; de asemenea, el nu poate avea loc împotriva debitorilor în favoarea cărora a fost oferită plata prin intervenţie, dar care a fost refuzată; în fine, r.c. poate fi exercitat numai pentru o parte din sumă, dacă cealaltă parte a ei a fost achitată de debitorul principal. B. Exercitarea r.c. mai înainte de scadenţă este admisă în cazul producerii unor fapte de natură să facă improbabile plata la împlinirea scadenţei; asemenea fapte sunt menţionate de lege după cum urmează: a) refuzul trasului de a accepta în tot sau în parte cambia (ipoteza presupune că în cuprinsul cambiei nu a fost inserată o clauză prin care trăgătorul interzice prezentarea acesteia spre acceptare sau prin care prezentarea ei spre acceptare este interzisă înainte de împlinirea unui termen prestabilit); b) conturarea unei incertitudini derivând din situaţia economică a trasului, care este de natură să discrediteze cambia (şi care presupune una din următoarele împrejurări: falimentul trasului; încetarea plăţilor de către tras, mai înainte de a fi constatată printr-o hotărâre judecătorească; execuţia infructuoasă asupra bunurilor trasului; declararea în stare de faliment a trăgătorului unei cambii inacceptabile). Indiferent care este cauza ce justifică posibilitatea exercitării r.c. mai înainte de scadenţă, de vreme ce posesorul cambiei a dobândit această posibilitate, el continuă să şi-o păstreze, chiar dacă înaintea valorificării ei cauza care a generat-o a încetat să mai existe. Fie că este la scadenţă, fie că este mai înainte de scadenţă, r.c. implică încunoştinţarea prealabilă a debitorilor de regres că titlul nu a fost onorat; în acest scop, legea a instituit în sarcina celui ce pretinde plata, obligaţia avizării lor. Astfel, posesorul trebuie să înştiinţeze pe girantul său şi pe trăgător în termenul stabilit de lege despre neacceptare şi neplată; fiecare girant trebuie, de asemenea, în intervalul de timp fixat de lege, să aducă la cunoştinţă propriului girant înştiinţarea pe care a primit-o, arătând numele şi adresa celui ce i-a trimis-o; aceeaşi încunoştinţare care a fost făcută unui semnatar al cambiei trebuie făcută, jn termenul legal, şi avalistului său. în principiu, obligaţia de încunoştinţare ia fiinţă numai dacă s-a dresat protestul, iar atunci când există clauza „fără protest", numai dacă s-a făcut prezentarea cambiei, transmiţându-se de la posesorul cambiei, rând pe rând, la toţi giranţii; încunoştinţarea (avizul) parcurge în sens invers drumul străbătut de cambie cu ocazia circulaţiei sale. La dreptul de a fi avizat se poate renunţa printr-o clauză a cambiei sau printr-o convenţie distinctă; o asemenea clauză va fi însă opozabilă numai celui de la care emană. Girantul care renunţă la aviz primeşte totuşi aviz şi are îndatorirea să-l comunice mai departe. Transmi- 844 regula unanimităţii terea avizului între obligaţii cambiali se poate face prin orice mijloace de comunicare, iar avizarea poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, sarcina probei revenind celui care avea obligaţia de avizare. Neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a obligaţiei de avizare generează un drept de despăgubire, cuantumul despăgubirii neputând însă depăşi suma din cambie; asemenea situaţii nu antrenează decăderea din dreptul de regres. în această materie, sunt aplicabile principiile răspunderii civile contractuale. Nu este îndreptăţit la despăgubire acela care, neprimind avizul, a luat cunoştinţă pe altă cale despre refuzul de acceptare sau plată; sunt îndreptăţiţi la despăgubire pentru prejudiciul suferit: girantul celui în culpă, precum şi toţi predecesorii lui, care nici ei nu au fost avizaţi. regresul codebitorilor solidari, varietate a acţiunii în regres prin care acela dintre codebitorii solidari care a plătit creditorului întreaga datorie se întoarce împotriva celorlalţi codebitori solidari, pretinzând ca fiecare dintre ei să-i restituie partea ce-i revenea din datoria solidară. Aşadar, codebi-torul solvens nu beneficiază de avantajele solidarităţii în raport cu ceilalţi. în cazul în care unul dintre codebitori este insolvabil, partea ce revenea acestuia din datoria comună se împarte proporţional între toţi ceilalţi, inclusiv code-bitorul solvens. R.c.d. se poate întemeia pe acţiunea personală izvorâtă din mandat sau din gestiunea de afaceri, care prezintă avantajul de a se obţine şi daune-interese, ori se poate întemeia pe acţiunea creditorului, pe care solvensul o exercită prin subrogaţie, cu avantajul posibilităţii de a beneficia de eventualele garanţii care însoţeau creanţa creditorului. regula proximităţii gradului de rudenie cu defunctul, principiu esenţial al devoluţiunii succesorale legale, potrivit căruia înăuntrul aceleiaşi clase de moştenitori, rudele mai apropiate în grad înlătură de la moştenire rudele mai îndepărtate în grad. Astfel, copiii defunctului înlătură de la moştenire pe nepoţi, strănepoţi etc., fraţii şi surorile pe nepoţii şi strănepoţii de frate; unchii şi mătuşile pe verii primari etc. în cadrul aceleiaşi clase, vocaţia concretă la moştenire este dependentă de apropierea gradului de rudenie. R.p.g.r.d. admite două excepţii, şi anume: a) în cadrul clasei a Il-a de moştenitori (clasa mixtă a ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi) părinţii defunctului (rude de gradul I) nu înlătură de la moştenire pe fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor (rude de gradul ll-IV), ci ei vin împreună la moştenire, primind anumite cote stabilite de lege; b) reprezentarea succesorală [v. şi reprezentare succesorală]. regula unanimităţii, sintagmă prin care se desemnează principiul potrivit căruia actele de dispoziţie sau de administrare referitoare la un bun indiviz sau la o masă indiviză de bunuri pot fi făcute numai cu 845 reintegranda acordul tuturor coindivizarilor. Prin urmare, actul de dispoziţie, precum înstrăinarea unui bun, făcut de către unul dintre coindivizari, fără consimţământul celorlalţi coindivizari, se va desfiinţa retroactiv, afară de cazul în care, cu ocazia împărţirii moştenirii, bunul ar cădea în lotul celui care a făcut acel act. R.u. nu primeşte aplicare în cazul în care coindivizarul îşi înstrăinează numai cota sa ideală din dreptul de proprietate comună pe cote-părţi. De asemenea, rămân în exteriorul domeniului de incidenţă a acestei reguli şi vânzările de bunuri făcute în scopul plăţii datoriilor succesiunii, acestea fiind considerate valabile, chiar dacă au fost hotărâte numai de majoritatea moştenitorilor. Actele de folosinţă a bunurilor indivize pot fi efectuate de către fiecare coindivizar cu condiţia de a se respecta drepturile pe care le au în acest sens ceilalţi coindivizari. Jurisprudenţă a validat unele acte de dispoziţie sau de administrare făcute de un singur coindivizar, considerând că ele au fost îndeplinite în baza unui mandat tacit sau, în alte soluţii, ca având natura unor acte de gestiune de afaceri. reintegranda, v. acţiune posesor/e specială. reînnoirea mărcii, prelungirea dreptului de folosire exclusivă a unei mărci de fabrică, de comerţ sau de serviciu înregistrate, pentru o nouă perioadă de ocrotire de 10 ani, obţinută pe baza unei cereri formulate în acest sens de către titularul acelei mărci. înregistrarea mărcii produce efecte de la data depozitului naţional reglementar al mărcii, pentru o perioadă de 10 ani. La cererea titularului, înregistrarea mărcii poate fi reînnoită la împlinirea fiecărui termen de 10 ani, cu plata unei taxe prevăzute de lege. Cererea de reînnoire a înregistrării mărcii poate fi făcută înainte de expirarea duratei de protecţie în curs, dar nu mai devreme de 3 luni înainte de expirarea acestei durate. R.m. operează începând cu ziua imediat următoare expirării duratei de protecţie în curs. Taxa pentru cererea de r.m. este datorată la data înregistrării cererii, în cuantumul aplicabil la această dată; taxa poate fi plătită şi în următoarele 6 luni de la expirarea duratei de protecţie în curs, dar cu majorarea prevăzută de lege. Neplata taxei în termenul de 6 luni se sancţionează cu decăderea titularului din dreptul de marcă. Cererea de r.m. va conţine: a) solicitarea expresă a reînnoirii înregistrării mărcii; b) datele de identificare a titularului şi, dacă este cazul, numele şi domiciliul, respectiv sediul mandatarului; c) numărul de înregistrare a mărcii în Registrul Naţional al Mărcilor; d) data depozitului reglementar al cererii de înregistrare a mărcii. Când titularul solicită r.m. numai pentru o parte din produsele şi serviciile înscrise în Registrul Naţional al Mărcilor, acesta va indica şi numele acelor produse sau servicii pentru care se solicită r.m. Dacă Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci constată că 846 relativitatea efectelor contractului nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru r.m. notifică aceasta titularului, care poate prezenta un răspuns în termen de 3 luni de la primirea notificării; în lipsa unui răspuns în termen, cererea de r.m. se respinge. Solicitantul cererii de reînnoire poate contesta decizia de respingere a r.m. în termenul şi în procedura prevăzută de art. 80 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice. R.m. se înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor şi se publică în Buletinul Oficial de Protecţie Industrială, în termen de 6 luni de la depunerea la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a cererii de reînnoire. Pe durata protecţiei mărcii, titularul poate solicita la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, cu plata taxei prevăzute de lege, introducerea de modificări neesenţiale ale unor elemente ale mărcii, sub condiţia ca aceste modificări să nu afecteze imaginea de ansamblu a mărcii. Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci va înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor modificările introduse şi va publica marca, astfel cum a fost modificată. în tot cursul perioadei de protecţie a mărcii, titularul acesteia poate solicita Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, cu plata taxei prevăzute de lege, înscrierea modificărilor intervenite cu privire la numele, denumirea, adresa sau sediul titularului în Registrul Naţional al Mărcilor. Modificările înscrise în Registrul Naţional al Mărcilor se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială (art. 29-34 din Legea nr. 84/1998). relativitatea efectelor contractului, principiu fundamental al dreptului civil potrivit căruia un contract valabil încheiat produce efecte numai între părţile contractante, în sensul că el nu poate da naştere la obligaţii şi la drepturi în sarcina şi respectiv în favoarea altor persoane. Nimeni nu poate deveni nici creditor şi nici debitor prin efectul unui contract la a cărui încheiere nu şi-a dat consimţământul. Este consacrat prin art. 973 C. civ., care dispune: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante" şi indirect, prin art. 969 C. civ., potrivit căruia: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante". R.e.c. dă expresie unui vechi adagiu latin: res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest, de unde rezultă că actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să dăuneze şi nici să profite altor persoane. în principiu, r.e.c. priveşte numai efectul creator de obligaţii al contractului, în sensul că acesta nu generează obligaţii civile şi nici drepturi de creanţă corelative lor decât în sarcina şi respectiv în favoarea părţilor. Părţile contractante sunt persoanele fizice şi juridice care şi-au dat consimţământul personal şi direct sau prin reprezentant, la încheierea contractului. Faţă de acestea, se produc efectele contractului conform clauzelor stabilite prin acordul lor 847 relativitatea efectelor contractului de voinţă. în sensul cel mai larg al cuvântului, prin terţi se înţeleg toate persoanele care nu au participat direct sau prin reprezentant la încheierea contractului şi deci nu au calitatea de părţi contractante. Terţii propriu-zişi sunt persoane complet străine de contract şi care nu au nicio legătură cu părţile contractante. Faţă de ei, contractul nu produce niciun efect. Din categoria terţilor în sens larg fac parte şi succesorii în drepturi ai părţilor sau avânzii-cauză. Faţă de aceşti terţi, contractul îşi produce efectele fireşti, deşi ei nu au participat la încheierea lui. Legătura acestora cu părţile justifică extinderea efectelor contractului şi în privinţa lor. Conceptul de „succesor al părţilor" dobândeşte aici un sens propriu, ceea ce face ca ea să nu se confunde cu aceea de „succesor" din dreptul succesoral. Suntem în prezenţa unei categorii intermediare de persoane, care se aseamănă cu părţile, în sensul că efectele contractului se produc şi faţă de ele. Succesorii în drepturi ai părţilor se aseamănă şi cu terţii, prin aceea că nu au participat la încheierea contractului. R.e.c* trebuie înţeleasă în sensul că efectele contractului se produc nu numai între părţile contractante, ci şi faţă de succesorii lor în drepturi, care pot fi: succesori universali şi cu titlu universal; succesori cu titlu particular şi creditori chirografari. în categoria succesorilor universali intră succesorul legal unic, legatarul universal şi persoana juridică dobânditoare a întregului patrimoniu al altei persoane juridice. Cei care fac parte din această categorie dobândesc în întregime şi nefracţionat patrimoniul autorului lor, adică totalitatea drepturilor şi obligaţilor patrimoniale ale persoanei respective. Succesorii cu titlu universal sunt persoanele care dobândesc numai o cotă-parte sau o fracţiune din patrimoniul autorului lor. Fac parte din această categorie: succesorii legali şi legatarii care moştenesc o fracţiune din patrimoniul lui de cuius, precum şi persoana juridică ce dobândeşte o cotă-parte din patrimoniul altei persoane juridice. Succesorii universali şi cei cu titlu universal formează aceeaşi categorie de avânzi-cauză. Fiecare din aceştia este considerat a fi continuatorul personalităţii autorului său, devenind astfel creditor şi debitor în locul său. Prin urmare, efectele contractului se vor produce şi faţă de aceste persoane. De la această regulă, există şi unele excepţii, anume: părţile pot stipula o clauză expresă prin care să se stipuleze că efectele contractului nu se vor produce nici în beneficiul şi nici în sarcina succesorilor universali sau cu titlu universal; contractele intuitu personae încetează, de regulă, la moartea părţii contractante, în considerarea identităţii sau calităţilor căreia s-au încheiat şi, ca urmare, din acel moment se sting şi efectele lor. Cât priveşte succesorii cu titlu particular, aceştia sunt dobânditori de la altă persoană ai unui sau mai multor drepturi determinate privite 848 remiterea de solidaritate în individualitatea lor, iar nu drept componente ale unui patrimoniu. Ei nu continuă personalitatea autorului lor şi deci nu-l succed pe acesta în drepturi şi obligaţii. Succesorul cu titlu particular profită de drepturile reale, dar este ţinut să respecte obligaţiile sau sarcinile reale născute din contractele încheiate cu autorul său în legătură cu bunul sau dreptul obiect al acelui contract. Prin urmare, el are calitatea de având-cauză numai în raport cu contractele perfectate cu autorul său şi numai atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de dreptul dobândit de succesorul cu titlu particular; contractele care au dat naştere acelor drepturi şi obligaţii să aibă o dată certă anterioară momentului încheierii actului între succesorul cu titlu particular şi cel de la care a dobândit bunul; să fi fost îndeplinite formele de publicitate, atunci când asemenea cerinţe sunt prevăzute de lege. Atunci când aceste condiţii nu sunt îndeplinite, succesorul cu titlu particular este considerat a fi un terţ propriu zis, nefiind un având-cauză. Referitor la drepturile şi obligaţiile personale izvorâte din contractele încheiate de autorul său, succesorul cu titlu particular are calitatea, în principiu, de terţ propriu-zis. în fine, creditorii chirografari nu devin nici creditori şi nici debitori prin efectul contractelor încheiate de debitorul lor. Ei sunt totuşi consideraţi ca fiind avânzi-cauză, pe motiv că suportă indirect fluctuaţiile patrimoniale care se produc prin efectul contractelor pe are le încheie debitorul lor cu alte persoane. Gajul lor general, ca urmare a acelor contracte, se măreşte sau, după caz, se micşorează. Creditorii chirografari se diferenţiază de terţii propriu-zişi numai prin aceea că între aceşti creditori şi debitorul lor se stabilesc raporturi întemeiate pe ideea de gaj general. Calitatea de având-cauză, ca şi cea de terţ propriu-zis a unei persoane trebuie analizate de la caz la caz, în raport cu fiecare act juridic încheiat de părţile cu care se află în legătură juridică. în raport cu două acte juridice încheiate de unul şi acelaşi autor, este posibil ca aceeaşi persoană să aibă faţă de unul calitatea de având-cauză şi faţă de altul calitatea de terţ propriu-zis. remiterea de solidaritate, sintagmă ce desemnează renunţarea creditorului la avantajele solidarităţii faţă de unul sau faţă de toţi codebitorii solidari. Când este făcută numai în favoarea unuia dintre codebitori, r.s. nu înlătură caracterul solidar al obligaţiei celorlalţi codebitori, urmând ca din datoria acestora să se scadă însă partea debitorului (debitorilor) eliberaţi. în cazul în care ulterior r.s. făcute în favoarea unuia dintre codebitorii solidari, unul dintre ceilalţi codebitori devine insolvabil, partea din datorie ce revine acestuia se împarte proporţional între toţi ceilalţi codebitori, inclusiv cel descărcat de solidaritate, creditorul 849 remiterea de datorie nemaiputând pretinde decât de la acesta partea sa din datoria celui insolvabil. remiterea de datorie, sintagmă ce desemnează acel mod voluntar de stingere a obligaţiei care constă în renunţarea creditorului, cu consimţământul debitorului, la dreptul său de creanţă. Ca natură juridică, r.d. este un contract, deoarece renunţarea unilaterală de către creditor la dreptul său de creanţă este neopozabilă debitorului obligaţiei corelative acelui drept. Debitorul care nu consimte la r.d. poate oricând executa prestaţia ce-i incumbă, chiar şi împotriva voinţei creditorului, recurgând la procedura ofertei reale de plată urmate de consemnaţiune. De regulă, r.d. este cu titlu gratuit, dar poate fi şi cu titlu oneros. în această ultimă ipoteză, ea dobândeşte semnificaţia juridică a unei novaţii prin schimbarea obiectului obligaţiei sau, după caz, a unei tranzacţii. Codul civil român o reglementează prin art. 1138-1142. R.d. poate fi făcută prin acte între vii sau acte mortis causa. în primul caz, ea constituie o veritabilă donaţie şi, ca atare, este supusă condiţiilor de validitate a donaţiei. Are însă caracterul unei donaţii indirecte, motiv pentru care nu este supusă condiţiei formei autentice, putând fi realizată în orice formă, scrisă sau verbală, expresă sau tacită. R.d. prin acte pentru cauză de moarte se analizează ca fiind un legat şi, prin urmare, trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate cerute de lege pentru testament. Indiferent prin ce act este făcută, r.d. stinge obligaţia şi liberează pe debitor. Odată cu stingerea obligaţiei, se sting şi accesoriile şi garanţiile sale. De aici consecinţa că liberarea debitorului atrage cu sine şi liberarea fidejusorului acestuia. Dar creditorul poate libera şi numai pe fidejusor, caz în care debitorul principal rămâne în continuare obligat. în caz de pluralitate de fide-jusori, r.d. a unuia dintre ei nu-i liberează şi pe ceilalţi fidejusori. Dacă există mai mulţi codebitori solidari, r.d. a unuia dintre ei îi liberează şi pe ceilalţi codebitori solidari, cu excepţia ipotezei când creditorul şi-a rezervat prin contract dreptul de a-i urmări pe ceilalţi codebitori pentru partea de datorie ce le revine lor. R.d. trebuie dovedită potrivit regulilor de probaţiune incidente în domeniul actelor juridice. Articolul 1138 C. civ. instituie însă două prezumţii de r.d., şi anume: a) atunci când creditorul remite voluntar debitorului titlul său constatator al creanţei, care este un înscris sub semnătură privată, operează o prezumţie absolută în sensul că acel debitor a fost liberat de datorie; b) atunci când creditorul remite voluntar debitorului titlul său constatator al creanţei, care este un înscris autentic sau o hotărâre judecătorească învestită cu formulă executorie, operează o prezumţie relativă în sensul că acel debitor a fost liberat de datorie. Pentru a opera oricare din cele două prezumţii, se cere ca remiterea titlului de către creditor să fie voluntară. 850 renunţarea la succesiune Există şi sub acest aspect o prezumţie relativă, în sensul că faptul posesiei titlului de către debitor semnifică o remitere voluntară a lui de către creditor. Creditorul poate dovedi însă că titlul său a ajuns în posesia debitorului contrar voinţei lui, prin furt, abuz de încredere, pierdere sau fapta unui terţ. în prezenţa unei astfel de probe, prezumţia referitoare la remiterea voluntară a titlului este răsturnată şi, ca urmare, r.d. devine inoperantă. remiterea titlului creanţei, act voluntar prin care creditorul predă debitorului înscrisul constatator al dreptului său de creanţă. Prin acest act, creditorul se privează în mod conştient de posibilitatea de a-şi mai dovedi şi deci de a mai putea urmări creanţa sa şi, de aceea, r.t.c. face să se prezume liberarea debitorului, fie prin plată, fie prin remitere de datorie. Atunci când s-a remis debitorului înscrisul original sub semnătură privată, prezumţia de liberare este absolută. Dacă însă debitorului i s-a remis numai o copie legalizată, prezumţia de liberare este relativă, deoarece într-o asemenea ipoteză, creditorul păstrează posibilitatea de a-şi dovedi creanţa cu originalul titlului sau uzând de altă copie legalizată a acestuia, iar pe de altă parte, r.t.c. în copie poate fi interpretată şi altfel decât ca o confirmare a stingerii obligaţiei [sin. remiterea înscrisului constatator al creanţei]. remuneraţie de autor, formă specifică de realizare a dreptului autorului de a trage foloase patrimoniale din folosirea licită a operei sale de creaţie intelectuală prin încheierea unor contracte de valorificare a dreptului de autor. R.a. se stabileşte prin contractele de valorificare în condiţiile prevăzute de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. în caz de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, r.a. se stabileşte prin acordul părţilor. Cuantumul remuneraţiei se calculează fie proporţional cu încasările provenite din utilizarea operei, fie în sumă fixă sau în orice alt mod. Când remuneraţia nu a fost stabilită prin contract, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente, potrivit legii, stabilirea remuneraţiei. Aceasta se va face avându-se în vedere sumele plătite uzual pentru aceeaşi categorie de opere, destinaţia şi durata utilizării, precum ^i alte circumstanţe ale cazului. în cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei. Autorul nu poate să renunţe anticipat la exerciţiul acestui drept (art. 43 din Legea nr. 8/1996). renunţarea la succesiune, sintagmă prin care se desemnează actul juridic unilateral, expres şi solemn, prin care succesibilul 851 renunţarea la succesiune declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, că nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor, desfiinţând cu efect retroactiv vocaţia sa succesorală, devenind străin de moştenire. Dreptul de a renunţa la moştenire aparţine tuturor moştenitorilor, fie ei legali (rezervatari sau nerezervatari) ori testamentari. R.s. nu poate fi decât expresă, neputând fi dedusă din anumite circumstanţe de fapt. R.s. făcută anterior deschiderii moştenirii este lovită de nulitate, fiind considerată un pact asupra unei succesiuni viitoare. în schimb, convenţia încheiată după deschiderea succesiunii, prin care unul dintre succesibili renunţă la cota sa din moştenire este perfect valabilă, ca şi renunţarea pe care o conţine fiind obligatorie între părţile contractante. Ea însă nu este opozabilă faţă de terţi. R.s. este valabilă şi produce efectele sale specifice numai dacă nu a fost precedată de o acceptare a moştenirii de către cel care o face. Dacă renunţătorul a acceptat iniţial moştenirea, actul său de renunţare ulterior este lipsit de efecte juridice. R.s., la fel ca şi acceptarea moştenirii, este un act juridic indivizibil, în sensul că succesibilul nu poate renunţa doar parţial la moştenire şi să accepte, totodată, cealaltă parte a moştenirii. R.s. trebuie să fie pur abdicativă, personală şi cu titlu gratuit. Declaraţia de r.s. se face în faţa notarului public şi se înscrie pentru opozabilitate în registrul special de renunţări la succesiune, ţinut de biroul notarial desemnat de Colegiul Director al Camerelor Notarilor Publici pentru circumscripţia teritorială a judecătoriei de la locul deschiderii moştenirii. R.s. trebuie să îndeplinească două condiţii de formă, şi anume: una de validitate, iar alta de opozabilitate. Cea de valabilitate cere ca declaraţia de renunţare să fie dată în faţa notarului public, iar cea de opozabilitate cere ca această declaraţie să fie înregistrată în registrul special de renunţări. Principalul efect al r.s. este desfiinţarea cu efect retroactiv a vocaţiei succesorale a succesibilului, care devine astfel străin de moştenire. Renunţătorul îşi pierde orice drept succesoral, dar, totodată, încetează în privinţa lui şi orice obligaţie de a suporta pasivul succesiunii. Dacă renunţătorul este beneficiarul unei donaţii făcute de cel care lasă moştenirea, el nu este obligat la raport, indiferent dacă respectiva donaţie s-a făcut cu sau fără scutire de raport. Prin efectul retroactiv al renunţării, renasc drepturile reale sau de creanţă ale renunţătorului faţă de defunct şi ale acestuia faţă de renunţător, drepturi şi obligaţii care s-au stins prin confuziune ope legis la momentul deschiderii moştenirii. Pierzând calitatea de moştenitor, renunţătorul pierde şi beneficiul sezinei, la care a avut dreptul în calitate de rudă în linie dreaptă, descendentă sau ascendentă. Succesibilul care a efectuat acte ce semnifică acceptarea tacită a moştenirii nu mai poate renunţa. Creditorii renunţătorului nu au dreptul să urmărească patrimoniul 852 repararea daunelor morale succesoral şi, tot astfel, nici creditorii succesiunii nu au dreptul să urmărească patrimoniul renunţă-torului. Renunţătorul nu este obligat nici la plata taxelor succesorale [v. şi retractarea renunţării la moştenire]. reorganizarea persoanelor juridice, proces de contopire sau de divizare în care sunt antrenate cel puţin două persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă. Specific acestui proces este producerea unor modificări ce afectează personalitatea juridică sau patrimoniul fiecăreia dintre persoanele juridice participante. Legea reglementează două moduri distincte de r.p.j., şi anume: a) comasarea (care se poate face prin absorbţie sau prin fuziune) şi b) divizarea (care poate fi totală sau parţială), ambele presupunând fie o transmisiune universală, fie o transmisiune cu titlu universal a patrimoniului şi având ca efect (în cazul absorbţiei, al fuziunii şi al divizării totale) încetarea persoanei juridice. Aceste moduri de r.p.j. sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice. R.p.j. se dispune de către aceleaşi organe şi pe aceeaşi cale ca şi înfiinţarea persoanelor juridice. Astfel, persoanele a căror înfiinţare s-a făcut prin dispoziţia organului de stat competent, se reorganizează prin dispoziţia aceluiaşi organ; cele înfiinţate pe calea recunoaşterii, urmează aceeaşi cale şi pentru a se reorganiza, iar cele înfiinţate cu autorizarea prealabilă a organului competent se pot reorganiza numai cu autorizarea prealabilă a aceluiaşi organ. Efectele r.p.j. operează din momente diferite, în funcţie de împrejurarea că persoanele juridice implicate în reorganizare sunt supuse sau nu înregistrării: a) în cazul persoanelor juridice supuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, când e vorba de fuziune, absorbţie, divizare sau de desprindere şi transmitere, se îndeplineşte atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înregistrarea operaţiei şi la data înregistrării; înregistrarea divizării persoanelor juridice poate fi efectuată numai dacă se prezintă, aprobate de organele competente, inventarul, bilanţul contabil întocmit în vederea predării-primirii sau alte acte prevăzute de lege, precum şi evidenţa şi repartizarea contractelor în curs de executare; b) în cazul persoanelor juridice care nu sunt supuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor are loc atât pentru părţi, cât şi faţă de terţi, numai pe data aprobării de către organul competent a inventarului, a bilanţului contabil şi a evidenţelor repartizării tuturor contractelor în curs de executare. repararea daunelor morale, mijloc juridic prin care se dă satisfacţie persoanei vătămate, ca urmare a unei fapte ilicite, într-un drept personal nepatrimonial al său (cum ar fi dreptul la nume, la onoare, la reputaţie etc.) şi care se concretizează în obligaţia făptuitorului la încetarea acţiunii ce pricinuieşte 853 repararea în natură vătămarea, precum şi la îndeplinirea oricăror măsuri necesare pentru restabilirea dreptului atins; dacă lezarea unui asemenea drept comportă modificarea echilibrului normal al vieţii victimei, în sensul că aceasta pierde posibilitatea de a mai avea anumite plăceri sau satisfacţii de viaţă sau posibilitatea de a tinde spre realizarea anumitor idealuri, autorul faptei ilicite poate fi obligat şi la plata unor despăgubiri în compensare, oferindu-se astfel persoanei vătămate o şansă pentru procurarea unor satisfacţii sau plăceri echivalente ori asemănătoare celor pierdute, precum şi posibilitatea fixării unor noi idealuri de viaţă în locul celor abandonate. Şi într-un caz, şi în celălalt, r.d.m. are semnificaţia unei satisfacţii date victimei, şi nu a unei reparări propriu-zise. Dreptul la acţiune în satisfacţie (reparare) pentru daunele morale încercate de victimă în fiinţa sa fizică sau psihică este inseparabil legat de persoana sa; exercitarea lui comportă întotdeauna o apreciere etică strict personală. Ca urmare, numai victima poate exercita acest drept, nu şi creditorii ei (pe calea indirectă a acţiunii oblice sau subrogatorii). Persoana vătămată nu-şi poate înstrăina acest drept prin cesiunea de creanţă, iar moştenitorii legatari sau donatarii de bunuri viitoare nu-l pot dobândi pe cale de succesiune, el nefigurând între elementele active ale patrimoniului victimei decedate. Soţul sau rudele apropiate ale victimei decedate pot însă pretinde restabilirea dreptului personal nepatrimonial lezat al defunctului, chiar dacă ei nu sunt chemaţi la moştenire. Asemenea persoane pot continua acţiunea iniţiată de persoana vătămată şi ulterior decedată sau pot să iniţieze, ele însele, acţiunea în satisfacţie după decesul victimei, ori de câte ori, potrivit principiilor eticii şi echităţii, memoria defunctului trebuie apărată. Când după moartea victimei, au fost lezate drepturile nepatrimoniale de autor ale acestuia, uniunea sau asociaţia de creatori este îndreptăţită să pretindă restabilirea lor; moştenitorii pot reclama despăgubiri dacă, prin vătămarea drepturilor nepatrimoniale de autor, li s-a creat un prejudiciu patrimonial. repararea în natură, formă de reparare a prejudiciului, care constă într-o operaţie materială (concretizată în restituirea lucrului însuşit pe nedrept; înlocuirea lucrului distrus prin fapta ilicită, cu un lucru similar etc.) sau într-o operaţie juridică (cum ar fi nesocotirea de către instanţă a revocării intempestive a unei oferte de contract şi constatarea prin sentinţă că acel contract a fost încheiat în momentul acceptării ofertei revocate intempestiv) prin îndeplinirea căreia cel chemat să răspundă sau instanţa de judecată, după caz, înlătură consecinţele negative produse printr-un fapt material ilicit sau printr-un act juridic unilateral săvârşit în paguba unei persoane vătămate. R.n. constituie regula; o despăgubire bănească poate fi acordată numai în măsura 854 repararea prejudiciului în care r.n. nu este posibilă. Sunt supuse r.n. toate prejudiciile materiale, fără deosebire după cum au fost pricinuite prin vătămarea unor drepturi patrimoniale sau prin atingeri aduse unor drepturi personale nepatrimoniale. repararea prejudiciului, finali-tate principală a răspunderii civile şi, totodată, obiect al acţiunii în responsabilitate civilă, care constă în repunerea celui păgubit în situaţia patrimonială anterioară păgubirii şi reîntregirea patrimoniului acestuia, lezat (prin fapta ilicită) de către făptuitor, astfel încât elementele sale active să atingă valoarea pe care ar fi avut-o dacă fapta ilicită nu ar fi fost săvârşită. Prin r.p. se înlătură sau se compensează efectele negative ale faptei licite păgubitoare. R.p. se poate face în două moduri: în natură şi prin echivalent bănesc, în ambele cazuri, ea este cârmuită de următoarele principii directoare: a) întinderea reparaţiei trebuie să coincidă cu întinderea prejudiciului; stabilirea despăgubirilor se face exclusiv în funcţie de valoarea pagubei, alte elemente fiind irele-vante sub acest aspect; b) repararea trebuie să fie justă şi integrală, astfel încât să asigure înlăturarea sau compensarea tuturor consecinţelor negative cauzate prin fapta ilicită; ea nu poate depăşi mărimea prejudiciului, pentru că s-ar pierde caracterul indemnitar şi s-ar transforma într-o sursă de îmbogăţire fără justă cauză a victimei, şi nici nu trebuie să fie inferioară prejudiciului, deoarece astfel o parte a acestuia ar rămâne nereparată. Repararea este integrală numai în măsura în care despăgubirea acordată victimei acoperă ambele elemente constitutive ale prejudiciului: pierderea efectiv suferită şi beneficiul nerealizat; c) în măsura posibilului, repararea trebuie să se facă în natură, pentru că numai astfel ea este aptă să repună cu adevărat şi cât mai deplin victima în starea anterioară păgubirii; ea poate îmbrăca forma unei despăgubiri băneşti numai dacă repararea în natură nu este cu putinţă. Cuantumul despăgubirii nu poate fi modificat câtă vreme prejudiciul rămâne acelaşi; odată stabilite prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, despăgubirile nu pot fi schimbate nici în funcţie de modificările survenite ulterior în starea materială a victimei sau a făptuitorului şi nici în funcţie de schimbările intervenite în puterea de cumpărare a monedei cu referire la care ele au fost iniţial evaluate. Despăgubirile acordate pot fi însă ulterior modificate, fie în sensul majorării, fie în sensul diminuării lor, dacă intervin schimbări în întinderea prejudiciului. în cazul sporirii prejudiciului, păgubitul poate pretinde augmentarea despăgubirii (pentru că, în realitate, este vorba de apariţia unui nou prejudiciu generat de aceeaşi faptă ilicită şi care n-a fost avut în vedere de instanţa de judecată atunci când a pronunţat hotărârea iniţială); dacă pe parcurs prejudiciul scade sau încetează să existe, iar despăgubirea a fost stabilită sub forma unor prestaţii 55. 855 repararea prejudiciului patrimonial periodice (nu şi atunci când ea a fost evaluată într-o sumă globală) cel obligat la dezdăunare este îndreptăţit să ceară diminuarea sau suprimarea obligaţiei sale pentru viitor. repararea prejudiciului patrimonial cauzat prin vătămarea persoanei, formă distinctă a reparării prejudiciului care nu comportă distincţie între pierderea suferită şi beneficiul nerealizat şi care este menită să înlăture sau să compenseze efectele negative produsele de faptele ilicite îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei. în ipoteza în care o faptă ilicită are ca efect moartea victimei, paguba se poate localiza fie în patrimoniul victimei, fie în patrimoniul altor persoane, fie, în fine, în patrimoniul victimei şi în patrimoniul altor persoane; în primul caz, dreptul la reparaţiune se naşte în patrimoniul celui decedat, priveşte pagubele încercate de victimă înainte de moarte (cum ar fi distrugerea sau degradarea unor bunuri, cheltuielile făcute cu tratamentul medical în scopul salvării vieţii etc.) şi se transmite prin succesiune moştenitorilor, legatarilor, donatorilor de bunuri viitoare universali sau cu titlu universal; în al doilea caz, este vorba de un drept propriu la reparaţie pe care îl dobândesc în afara moştenirii persoanele care au suportat cheltuielile cu ultima boală a defunctului şi cu înmormântarea acestuia şi care are ca obiect înapoierea acestor cheltuieli; în al treilea caz, coexistă două drepturi de reparaţie, unul născut în patrimoniul victimei şi transmis prin moştenire, iar altul născut direct în patrimoniul altor persoane, ca drept propriu al acestora. în privinţa cheltuielilor de înmormântare, reparaţia este datorată numai în limita în care asemenea cheltuieli pot fi considerate morale şi nu va fi întotdeauna integrală. Dacă prejudiciul constă în pierderea susţinătorului, despăgubirea va cuprinde întreţinerea pe care, potrivit legii, defunctul era îndatorat să o presteze şi va putea fi pretinsă de cei îndreptăţiţi a fi întreţinuţi, chiar dacă, în fapt, ei nu au beneficiat în timpul vieţii acestuia de o asemenea prestaţie. Atunci când fapta ilicită are ca rezultat moartea mamei unor copii minori care desfăşura o activitate casnică, cuantumul despăgubirii se stabileşte echivalându-se contribuţia adusă de victimă prin munca prestată în gospodărie la creşterea acelor copii. Descendenţii victimei decedate sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri sub forma unor prestaţii periodice până la majorat, iar dacă urmează cursurile unei forme de învăţământ a cărei durată se prelungeşte în timp peste vârsta majoratului, până la absolvirea acelei forme de învăţământ, dar nu mai mult de îndeplinirea vârstei de 26 de ani. Pierderea susţinătorului de fapt îndreptăţeşte la despăgubire pe orice persoană care a beneficiat de întreţinere efectivă din partea victimei, indiferent dacă aceasta din urmă 856 reprezentant îndeplinea prestaţia respectivă în executarea unei obligaţii sau benevol. Dreptul la despăgubire pentru pierderea susţinătorului revine şi aceluia care realizează venituri personale din muncă, pensie sau în alt mod; el priveşte numai întreţinerea efectivă acordată de victimă, iar întinderea sa trebuie astfel stabilită încât, exercitându-l, păgubitul să rămână în limitele unui nivel normal de viaţă. Majorul capabil de muncă, dar neîncadrat în muncă la data decesului victimei, nu poate pretinde pentru pierderea susţinătorului o despăgubire care să-i asigure acelaşi nivel de viaţă în viitor, fără a presta o muncă. Repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea persoanei comportă plata cheltuielilor pentru îngrijiri medicale şi a eventualelor servicii ale altei persoane, necesare victimei, precum şi a unor sume de bani echivalente pierderii câştigului în muncă, consecutive diminuării sau pierderii (temporare sau definitive) a capacităţii de muncă a victimei; în ipoteza în care persoana vătămată beneficiază de asigurare, reparaţia, pentru a fi integrală, va cuprinde despăgubiri echivalente diferenţei dintre indemnizaţia primită de la asigurări şi câştigul său din muncă de care a fost lipsit, iar acţiunea în responsabilitate civilă delictuală va avea caracter complementar şi, totodată, subsidiar, obiectul ei fiind numai întregirea reparaţiei, iar promovarea sa fiind condiţionată de stabili- 857 rea prealabilă a cuantumului indemnizaţiei primite cu titlu de pensie de la asigurări sau cu titlu de despăgubire. repararea prin echivalent, formă de reparare a prejudiciului ce poate fi luată în considerare ori de câte ori repararea în natură fie nu este cu putinţă, fie nu constituie mijlocul cel mai potrivit pentru acoperirea prejudiciului şi care constă într-o sumă de bani exprimând despăgubirea echivalentă pagubei suferite. De regulă, despăgubirea bănească se evaluează şi se acordă ca sumă globală; în ipoteza în care prejudiciul decurge din pierderea susţinătorului sau din vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, cu pierderea consecutivă a veniturilor din muncă, precum şi ori de câte ori este vorba de cheltuieli care, prin natura lor, se fac periodic, despăgubirea se stabileşte sub forma unor prestaţii băneşti periodice. Evaluarea bănească a prejudiciului patrimonial rezultat din distrugerea sau degradarea unor bunuri se face în raport cu preţurile existente la data pronunţării hotărârii judecătoreşti de obligare la despăgubiri. reprezentant, persoană care încheie, prin reprezentare, un act juridic în numele şi pe seama unei alte persoane, numite reprezentat. R. trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, să aibă intenţia de a reprezenta (pe care să o facă cunoscută şi părţii cu care încheie actul) şi să aibă puterea de a repre- reprezentare zenta; după cum această putere este conferită r. de către lege, de către instanţa judecătorească sau de către însăşi persoana reprezentată, r. poate fi: r. legal, r. judiciar sau r. convenţional (mandatar). reprezentare, tehnică juridică prin care o persoană (numită reprezentant) încheie un act juridic în numele şi în contul altei persoane (numite reprezentat), astfel încât efectele actului încheiat se produc direct în persoana reprezentatului. R. operează în prezenţa următoarelor condiţii cumulative: a) voinţa liber exprimată şi neviciată a reprezentantului, deoarece prin intermediul acestei voinţe se încheie actul juridic; b) intenţia de a reprezenta, care trebuie să fie cunoscută şi de cealaltă parte, cel târziu la data încheierii actului; uneori, cum este cazul de exemplu al adjudecării prin licitaţie, calitatea de reprezentant al adjudeca-tarului poate fi dezvăluită şi ulterior; c) reprezentantul trebui să aibă putere de a reprezenta; această putere poate decurge din voinţa reprezentatului exprimată printr-o convenţie, din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească. în funcţie de sursa puterii de a reprezenta, r. poate fi: convenţională, legală sau judiciară. în virtutea r., reprezentatul devine în mod direct parte în actul juridic încheiat de reprezentant în limitele puterilor conferite acestuia din urmă, ca şi cum respectivul act ar fi fost încheiat de către însuşi cel reprezentat. Este motivul pentru care valabilitatea r. este condiţionată şi de cerinţa ca reprezentatul să aibă capacitatea de a se obliga, cu excepţia cazului în care reprezentantul îşi depăşeşte puterile date de reprezentat. între reprezentant şi persoana cu care acesta încheie actul juridic nu se stabileşte niciun raport juridic. Raportul juridic se stabileşte între reprezentat şi persoana cu care reprezentantul încheie contractul în numele şi pe seama reprezentatului. în ipoteza când reprezentantul îşi depăşeşte puterile conferite de reprezentat cu ocazia încheierii actului juridic pentru care a fost mandatat, el rămâne personal obligat faţă de partea cu care încheie contractul. R. nu este posibilă în ipoteza actelor juridice cu caracter strict personal (căsătorie, testament etc.). reprezentare firi împuternicire, v. reprezentare; putere de a reprezenta; promisiune de a determina pe altul să ratifice un act reprezentare succesorali, beneficiu al legii în virtutea căruia un moştenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă în gradul, locul şi drepturile ascendentului său, numit reprezentat, care este decedat la data deschiderii moştenirii, pentru a culege partea care i s-ar fi cuvenit acestuia din moştenire dacă s-ar mai fi aflat în viaţă. R.s. este admisă în privinţa descendenţilor copiilor defunctului şi în privinţa descendenţilor din fraţi şi surori. Ea derogă de la principiile devoluţiunii 858 reprezentare succesorală legale a moştenirii şi, ca urmare, dispoziţiile normative care o reglementează sunt de strică interpretare. R.s. comportă două condiţii în persoana celui reprezentat şi o condiţie cu privire la persoana reprezentantului. Astfel, se cere ca: a) cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii moştenirii [art. 667 alin. (1) C. civ.]. Pot fi reprezentate numai persoanele decedate, iar nu şi persoanele aflate în viaţă, chiar dacă acestea din urmă nu ar moşteni, renunţând la moştenire sau fiind considerate nedemne; persoana dispărută nu poate fi reprezentată, deoarece se prezumă că se află în viaţă cât timp nu a fost declarată moartă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă; b) locul celui reprezentat să fie un loc util: r.s. este admisibilă numai în cazul în care cel reprezentat, dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii, ar fi avut vocaţie concretă la moştenire, adică ar fi putut moşteni; c) reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a culege moştenirea lăsată de defunct, şi anume: să aibă capacitate succesorală, să aibă vocaţie succesorală generală proprie la moştenirea lăsată de defunct, să nu fie nedemn faţă de defunct, să nu fi renunţat la moştenirea acestuia şi să nu fi fost exheredat de acesta. Descendenţii din fraţi şi surori pot veni la moştenire prin reprezentare numai până la gradul IV inclusiv. Articolul 665 alin. (2) C. civ. prevede că r.s. este admisă atât atunci când unul sau mai mulţi descendenţi ai unui copil decedat al defunctului vin la moştenire în concurs cu unul sau mai mulţi descendenţi în viaţă ai defunctului, de grad mai apropiat şi când fără beneficiul reprezentării nici nu ar putea moşteni, dar şi atunci când descendenţii copilului sau ai copiilor decedaţi ai defunctului sunt de acelaşi grad. Ea este admisă la infinit, ceea ce înseamnă că nu numai nepoţii, dar şi strănepoţii, răstrănepoţii etc. pot veni la moştenire pe această cale. Pentru cazurile în care reprezentarea este admisă, împărţirea se face pe tulpini, ea operează de drept şi imperativ, voinţa descendenţilor putând influenţa regulile reprezentării numai prin renunţare la moştenire, dar nu şi prin acceptarea ei cu efecte parţiale sau sub condiţie. Regulile r.s. nu pot fi modificate prin voinţa defunctului. Prin efectul r.s., reprezentantul ia din moştenire partea ce s-ar fi cuvenit celui reprezentat. Stabilirea părţii de moştenire respective se face pe tulpini. Dacă o tulpină a produs mai multe ramuri, subdivizia se face jarăşi pe tulpină, în fiecare ramură, în toate cazurile, moştenitorii care beneficiază de r.s. sunt moştenitori legali. Deşi r.s. operează de drept şi imperativ, reprezentantul nu este obligat să accepte moştenirea, iar în caz de pluralitate de reprezentanţi, fiecare are un drept de opţiune succesorală, fiind liber să accepte moştenirea pur şi simplu ori sub beneficiu de inventar sau să renunţe la ea. 859 reprezentat reprezentat, 1. persoană în numele şi pe socoteala căreia o altă persoană (numită reprezentant) încheie un act juridic prin reprezentare. R. care conferă el însuşi, printr-un contract de mandat, unei alte persoane puterea de a-l reprezenta, se numeşte mandant. Are de asemenea calitatea de r. şi persoana lipsită de capacitate de exerciţiu (minor sau interzis) care este reprezentată în actele juridice civile, în temeiul legii, de ocrotitorul său legal; 2. persoană care, predecedând lui de cuius, vine la succesiunea acestuia prin reprezentare succesorală, în sensul că partea din moştenirea care i s-ar fi cuvenit dacă ar fi supravieţuit lui de cuius se atribuie descendenţilor săi direcţi, care îl reprezintă. repunere în situaţia anterioară, măsură reparatorie ce constă în restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui act juridic desfiinţat pe parcursul aducerii lui la îndeplinire (prin nulitate sau rezoluţiune) ori în repararea integrală a prejudiciilor de orice fel pricinuite prin săvârşirea unui fapt păgubitor, măsură ce are ca finalitate readucerea părţilor ori a victimei prejudiciate în starea (mai ales patrimonială) în care se aflau înainte de încheierea acelui actului juridic sau, după caz, anterior săvârşirii faptului păgubitor, astfel încât efectele patrimoniale ale respectivului act sau fapt să fie total înlăturate. în cazul contractelor cu executare succesivă, r.s.a, este imposibil de realizat, deoarece prestaţiile efectuate nu mai pot fi restituite, cum se întâmplă, bunăoară, în cazul folosirii locuinţei închiriate sau al întreţinerii unei persoane etc., motiv pentru care rezilierea acestor contracte operează numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut [sin. restabilirea situaţiei/stării anterioare; restitutio in integrum]. repunere în starea anterioară, v. repunere în situaţia anterioară. repunere în termen, mijloc juridic prin care instanţa judecătorească sau organul arbitrai poate dispune, la cerere sau chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea unei acţiuni atunci când constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul legal de prescripţie al acţiunii respective a fost depăşit. R.t. constituie un artificiu juridic, care permite organului de jurisdicţie să considere că un termen de prescripţie, deşi expirat, nu este totuşi împlinit; ea este reglementată de o instituţie cu aplicare generală la toate drepturile la acţiune supuse prescripţiei extinctive. Având această semnificaţie şi acest domeniu de aplicare, r.t. poate fi acordată, deopotrivă, în cadrul acţiunii pentru valorificarea unui drept subiectiv patrimonial, ca şi în cadrul unei acţiuni pentru valorificarea unui drept subiectiv personal nepatrimonial, dintre acelea care, prin excepţie de la regula imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale, intră în domeniul de incidenţă al prescripţiei extinctive. Legea nu enumeră cazurile în care poate fi 860 resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis acordată r.t., lăsând organelor de jurisdicţie libertatea de apreciere a împrejurărilor invocate de reclamant; limitele acestei libertăţi rezultă din formula utilizată de legiuitor: „cauze temeinic justificate", care subliniază caracterul excepţional al r.t. şi, în acest context, obligaţia implicită a organului de jurisdicţie de a manifesta circumspecţie în acordarea ei. Raportate la evenimentele de forţă majoră, împrejurările susceptibile să îndreptăţească r.t. sunt numai împiedicări relative, având caracter de obstacol numai pentru reclamant şi pentru cei care s-ar afla în aceeaşi condiţie cu acesta, dar nu şi pentru orice reclamant diligent. R.t. nu poate fi acordată atunci când titularul dreptului la acţiune era în măsură să înlăture cauza ce a împiedicat introducerea în termen a acţiunii, dar n-a făcut-o din culpa sa. Spre deosebire de întreruperea şi de suspendarea prescripţiei, care operează în puterea legii, fiind numai constatate de organul de jurisdicţie, r.t. este un act al acestor organe şi operează în temeiul hotărârii date de ele; ea poate fi acordată atât la cererea părţii interesate, cât şi din oficiu. Cererea de r.t. poate fi făcută în cel mult o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie; pentru identitate de raţiune, şi organul de jurisdicţie va putea acorda, din oficiu, r.t., numai dacă acţiunea a fost introdusă în acelaşi termen de o lună de la încetarea împiedicării care a justificat depăşirea termenului de prescripţie. res inter alios acta aliis necque nocere, necque prodesse potest, adagiu latin care dă expresie principiului relativităţii efectelor contractului. res perit debitori, adagiu latin folosit pentru a exprima regula de principiu potrivit căreia riscul contractului este suportat de către debitorul care se află în imposibilitate fortuită de exercitare a obligaţiei sale [v. şi încetarea contractului pentru imposibilitate fortuită de executare a obligaţiei uneia dintre părţii, res perit domino, adagiu latin folosit pentru a exprima regula de principiu potrivit căreia riscul pieirii fortuite a unui lucru este suportat de către proprietarul lucrului [v. şi riscul contractului], resciziune, anulare a unui contract pentru leziune [v. şi acţiune în resciziune; leziune]. resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, adagiu latin folosit pentru a exprima regula potrivit căreia desfiinţarea cu efect retroactiv a drepturilor transmiţă-torului asupra lucrului transmis atrage după sine desfiinţarea drepturilor constituite de acesta asupra bunului respectiv în folosul unui terţ, deoarece transmiţătorul nu putea să cedeze terţului drepturi pe care el însuşi nu le avea [v. şi nulitate; rezoluţiune]. 861 restabilirea situaţiei anterioare restabilirea situaţiei anterioare, v. repunere în situaţia anterioară. restabilirea stării anterioare, v. repunere în situaţia anterioară. restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui contract nul sau anulat, consecinţă a constatării sau pronunţării, prin hotărâre judecătorească, a nulităţii absolute sau relative a unui contract, ulterior executării de către părţi a prestaţiilor asumate prin acel contract, consecinţă juridică ce constă în îndatorirea fiecăruia dintre partenerii contractuali de a înapoia celuilalt contractant prestaţia primită. Pe această cale, se asigură repunerea părţilor în situaţia anterioară momentului încheierii contractului nul sau anulabil şi se înlătură îmbogăţirea fără justă cauză a părţii care a primit prestaţia, în absenţa unui temei juridic valabil. Regula este că fiecare contractant trebuie să restituie celuilalt contractant tot ceea ce a primit în temeiul contractului desfiinţat. Această regulă nu are însă valoarea absolută, ea neprimind aplicare în cazul contractelor cu executare succesivă pentru prestaţiile executate anterior constatării sau declarării nulităţii, deoarece acele prestaţii nu mai pot fi restituite. Există două excepţii de la regula restituirii în totalitate a prestaţiei primite, şi anume: a) partea care a fost de bună-credinţă, ignorând cauza nulităţii contractului, va păstra fructele percepute până la intentarea acţiu- nii, fiind obligată să restituie numai bunul frugifer care le-a produs; b) atunci când contractul se anulează din cauza incapacităţii uneia dintre părţi, incapabilul nu trebuie să restituie ceea ce a primit în stare de incapacitate decât în măsura îmbogăţirii sale, fiind îndatorat la restituire numai cu privire la valoarea cu care i s-a mărit patrimoniul. Ori de câte ori prin contractul lovit de nulitate s-a operat între părţi transferul unui drept real, efectul retroactiv al nulităţii antrenează consecinţe şi faţă de terţi, în sensul că drepturile consimţite în favoarea lor de către dobânditorul dreptului real vor dispărea odată cu dreptul însuşi al dobânditorului. Totuşi, rămân neafectate drepturile terţului care, intrând cu bună-credinţă în posesia bunului mobil, a dobândit asupra lui un drept de proprietate în temeiul legii, precum şi drepturile terţului care, posedând bunul imobil ce i-a fost transmis de către cel care-l dobândise în temeiul actului nul, a dobândit un drept de proprietate asupra acestuia prin uzucapiune. Jurisprudenţă a statuat că drepturile terţilor nu pot fi afectate de nulitatea contractului prin care le-au dobândit de la antecesorul lor, în toate cazurile în care terţii au dobândit acele drepturi cu titlu oneros şi cu bună-credinţă. Legislaţia şi jurisprudenţă au consacrat şi alte ipoteze de menţinere în tot sau în parte a efectelor produse, chiar între părţi, de un contract nul, făcând în acest sens aplicarea unor principii de drept [v. şi nulitate]. 862 retract litigios restitutio in integrum, locuţiune latină folosită pentru a exprima: 1. repunerea în situaţia anterioară a persoanei sau persoanelor ale căror drepturi au fost lezate prin încheierea unui act juridic sau prin săvârşirea unui fapt juridic; 2. repararea integrală a prejudiciilor materiale sau morale cauzate unei persoane [v. şi nulitate; rezoluţiune; răspundere civilă delictuală]. reşedinţă, denumire dată aceleia dintre locuinţele unei persoane care are caracter vremelnic şi nu îndeplineşte cerinţele legale necesare pentru a putea fi considerată drept domiciliu al acesteia. în viaţa juridică a persoanei, r. are un rol mai redus decât domiciliul. Printre activităţile producătoare de efecte juridice, expres prevăzute de lege, care pot fi efectuate nu numai la domiciliul, ci şi la r. persoanei, figurează: posibilitatea încheierii căsătoriei şi în faţa delegatului de stare civilă competent în unitatea administrativ-teritorială în cuprinsul căreia se află r. oricăruia dintre viitorii soţi; posibilitatea comunicării unei citaţii la o anumită r. a persoanei în cauză etc. [v. domiciliu; domiciliu ales]. retract litigios, manifestare unilaterală de voinţă prin care debitorul unui drept litigios - care a fost transmis de către creditor unei alte persoane, printr-o cesiune de creanţă cu titlu oneros - poate să stingă litigiul şi, totodată, obligaţia sa, oferind cesionarului - noul său creditor - suma cu care el a plătit efectiv cedentului creanţa respec- tivă, împreună cu cheltuielile cumpărării şi cu dobânzile aferente, de la data plăţii cesiunii. Legiuitorul recunoaşte această facultate debitorului cedat, în scopul de a zădărnici tentativa de speculă a cesionarului. R.I. comportă următoarele condiţii: a) dreptul cedat să aibă caracter litigios, adică acel drept să facă obiectul unui proces în curs asupra fondului său; jurisprudenţa admite uneori că este posibilă exercitarea r.L, chiar dacă litigiul asupra dreptului respectiv era doar iminent; b) dreptul litigios să fi fost cedat (vândut) cu titlu oneros, în schimbul unui preţ; deşi legea nu precizează expressis verbis, este evident că preţul cesiunii trebuie să fie mai mic decât valoarea dreptului cedat; dacă dreptul litigios nu a fost vândut, ci donat sau lăsat prin testament, este evidentă lipsa intenţiei speculative a dobânditorului şi, ca urmare, r.i. nu poate fi exercitat; c) debitorul cedat să-şi manifeste expres voinţa de a exercita r.i. fie printr-o declaraţie dată în faţa instanţei, fie printr-o notificare scrisă (extrajudiciară) adresată cesionarului. R.I. poate avea ca obiect un drept de creanţă izvorât dintr-un contract, dintr-un delict sau dintr-un fapt juridic licit, sau chiar un drept real (de proprietate ori de uzufruct); mai mult, jurisprudenţa a admis exercitarea r.i. chiar şi în cazul unui litigiu între comoş-tenitori cu privire la existenţa şi întinderea drepturilor lor succesorale sau cu privire la componenţa masei succesorale, atunci când una dintre părţile litigante şi-a înstrăinat 863 retractarea renunţării la succesiune drepturile sale succesorale aflate în litigiu. Sunt exceptate prin lege, în mod expres, de la posibilitatea exercitării r.l. următoarele situaţii: cesiunea dreptului litigios s-a făcut în favoarea unui comoştenitor sau către un cotitular al acelui drept (cu finalitatea lichidării stării de indiviziune, iar nu cu intenţia speculării dreptului respectiv); cesiunea s-a făcut către un creditor al cedentului cu titlu de dare în plată; cesiunea s-a făcut către posesorul fondului asupra căruia poartă dreptul litigios. RJ. are ca efect principal stingerea în întregime a dreptului dobândit de cesionar împotriva cedatului, împreună cu toate garanţiile care-l însoţeau; ca urmare a confuziunii, se stinge şi litigiul cu privire la fondul dreptului cedat. Dacă obiectul cesiunii l-a constituit un drept real, r.l. antrenează rezoluţiunea acesteia şi desfiinţarea retroactivă a dreptului cesionarului, cu consecinţa desfiinţării drepturilor pe care acesta le-ar fi constituit în favoarea unor terţe persoane printr-o eventuală retrocedare ulterioară a dreptului sau bunului litigios de la cesionar la cedat. Pe de altă parte, r.l. nu produce niciun alt efect între cedent şi cesionar, care rămâne şi mai departe debitor al cedentului, dacă nu i-a achitat întregul preţ al cesiunii. Dreptul de a exercita r.l. nu este strict personal, aşa încât el poate fi exercitat de către creditorii cedatului, pe calea acţiunii oblice. retractarea renunţării la succesiune, manifestare unilaterală de voinţă prin care persoana care a avut calitate de moştenitor, dar şi-a pierdut-o prin efectul renunţării iniţiale la succesiune, revine asupra acelei renunţări. R.r.s. poate fi făcută pe aceeaşi cale ca şi renunţarea, dar numai până la împlinirea termenului de exercitare a dreptului de opţiune succesorală şi numai dacă între timp succesiunea nu a fost acceptată de un alt moştenitor. Retractarea renunţării produce ca efect acceptarea pură şi simplă a moştenirii, moştenitorul în cauză nemaiavând posibilitatea să accepte succesiunea sub beneficiul de inventar. Prin retractarea renunţării nu se poate aduce atingere drepturilor dobândite de terţi cu bună-credinţă anterior acestei manifestări unilaterale de voinţă. retractarea revocării legatelor, v. revocarea legatelor. revizuirea contractului, sintagmă ce desemnează modificarea pe cale jurisdicţională, la cererea uneia dintre părţi, a conţinutului unui contract cu executare succesivă de lungă durată, ca urmare a intervenirii unor schimbări imprevizibile în conjunctura economică avută în vedere la încheierea acelui contract (război, criză, inflaţie galopantă etc.), schimbări care au dus la ruperea echilibrului valoric al prestaţiilor reciproce ale părţilor, făcând să crească în proporţie considerabilă valoarea uneia dintre prestaţii în raport cu valoarea celeilalte. R.c. a fost admisă de instanţele administrative din Franţa revocarea donaţiei în preajma primului război mondial, dar a fost respinsă de instanţele civile, rămase fidele principiului forţei obligatorii a contractului. în prezent, r.c. se practică mai ales în contractele de comerţ internaţional, modificarea contractului făcându-se, în principiu, pe baza unei clauze de recalculare sau de revizuire a preţului, convenită de părţi într-un atare scop. O asemenea clauză contractuală are ca finalitate menţinerea valorii contractului şi a echilibrului contractual, adeseori afectat de condiţiile mereu schimbătoare ale conjuncturii pieţei mondiale (de exemplu, modificarea preţului la materii prime, petrol, forţă de muncă etc.). revocarea donaţiei, excepţie de la principiul irevocabiIităţii donaţiei, care constă în dreptul recunoscut donatorului de a revoca, prin voinţa sa unilaterală, contractul de donaţie (sau de a beneficia de revocarea de plin drept a acestuia) în cazurile şi condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege. Donaţiile de bunuri viitoare şi donaţiile între soţi sunt, prin esenţa lor, revocabile. Legea prevede însă trei cauze de revocare a donaţiilor, care operează fără a fi prevăzute în contract, şi anume: A. Ingratitudinea donatarului. Articolul 831 C. civ. prevede trei situaţii în care se poate concretiza ingratitudinea donatarului: a) atentat la viaţa donatorului; nu se cere o condamnare penală, fiind suficient să se stabilească intenţia donatarului de a-l ucide pe donator; b) delicte, cruzimi sau injurii grave; se cere ca fapta să fi fost săvârşită cu intenţie, aprecierea gravităţii acesteia fiind lăsată la suverana apreciere a instanţei; c) refuzul de alimente; prin ipoteză, donatorul a avut nevoie de alimente şi a cerut donatarului să-i asigure alimentele necesare existenţei sale, dar acesta a refuzat nejustificat să dea curs acelei cereri. R.d. pentru ingratitudine presupune promovarea de către donator a unei acţiuni în justiţie în revocarea donaţiei. Această acţiune se caracterizează prin următoarele note de specificitate: este o acţiune strict personală, dreptul de a promova o asemenea acţiune aparţinând exclusiv donatorului; are caracter de pedeapsă civilă şi, ca urmare, titularul acţiunii îl poate ierta pe donatar, dar nu poate renunţa la acţiunea în revocare cu anticipaţie, iertarea prezumându-se în ipoteza în care a trecut un an din ziua săvârşirii faptului, fără ca donatorul să fi cerut în respectiva perioadă de timp revocarea donaţiei; poate fi intentată numai împotriva autorului faptei de ingratitudine, ceea ce înseamnă că, dacă acesta moare, dreptul de a exercita o asemenea acţiune se stinge, neputând fi exercitată împotriva moştenitorilor acestuia; are caracter de acţiune în restituire cu caracter de pedeapsă, ea neputând produce efecte retroactive faţă de terţi. B. Survenienţa unui copil. Donaţia se revocă de drept atunci când ulterior perfectării ei, donatorului, care la mo- 865 revocarea donaţiei mentul încheierii contractului de donaţie nu avea niciun copil sau alt descendent, i se naşte un copil din căsătorie sau din afara căsătoriei. Revocarea operează indiferent de valoarea donaţiei şi de felul acesteia (directă, indirectă, dar manual etc.). Excepţie face donaţia între soţi, care, fiind revocabilă prin voinţa soţului donator, nu este supusă revocării de drept pentru survenienţă de copil. Revocarea pentru survenienţă de copil se face în interesul acestuia şi de aceea nu poate fi înlăturată printr-o clauză contrară stipulată în contractul de donaţie şi nici printr-un act de renunţare ulterior naşterii copilului, în condiţiile prevăzute de lege, donaţia revocată pentru survenienţă de copil poate fi refăcută ulterior naşterii copilului. Pentru survenienţă de copil, revocarea devine posibilă numai în prezenţa a două condiţii cumulative, şi anume: a) se cere ca donatorul să nu aibă la momentul perfectării contractului de donaţie vreun copil sau alt descendent în viaţă. Atunci când la acel moment copilul a fost doar conceput, dar nenăscut, donaţia poate fi revocată la naşterea copilului care se produce ulterior perfectării ei; b) se mai cere, de asemenea, ca donatorului să i se nască, fie şi postum, un copil, după încheierea contractului de donaţie. Nu prezintă importanţă durata vieţii copilului născut ulterior. Situaţia este aceeaşi, sub aspectul revocării donaţiei, atât în cazul copilului născut din căsătorie sau din afara căsătoriei. Revocarea pentru survenienţă de copil produce efecte retroactive începând cu data încheierii contractului de donaţie. Revocarea produce efecte nu numai împotriva donatarului şi succesorilor acestuia, care au dobândit mortis causa, dar şi în privinţa terţilor, dobânditori prin acte între vii ale bunurilor dăruite, în cazul dobândirii de mobile, dobânditorul poate opune excepţia prevăzută de art. 1909-1910 C. civ. Tot astfel, în cazul imobilelor, el poate opune uzucapiunea de 10-20 de ani. Posesorul de rea-credinţă poate şi el invoca uzucapiunea de 30 de ani. Atunci când donaţia revocată era cu sarcini, revocarea se va produce numai în limita folosului pur gratuit procurat donatarului. Fructele bunului sunt supuse restituirii numai din ziua când s-a notificat donatarului naşterea copilului. C. Neîndeplinirea sarcinii. R.d. se poate face numai prin hotărâre judecătorească, la cererea donatorului sau a moştenitorilor acestuia, ori la cererea creditorilor săi, dacă donatarul nu a îndeplinit sarcina ce i-a fost impusă prin contractul de donaţie. Este irelevant dacă sarcina fusese stipulată în folosul donatorului, al donatarului ori al unui terţ. R.d. pentru neîndeplinirea sarcinii este însă facultativă, donatorul putând opta pentru a cere obligarea donatarului la executare. Donatorul poate renunţa la dreptul de a cere r.d. pentru neîndeplinirea sarcinii (păstrând dreptul de a cere r.d. pentru alte cauze prevăzute de 866 revocarea judecătorească a legatelor lege). Prin efectul revocării, donaţia se desfiinţează retroactiv, donatarul fiind obligat a restitui donatorului bunul donat, liber de orice sarcini; el păstrează însă fructele percepute până la data introducerii acţiunii pentru revocare. revocarea legatelor, cauză de ineficacitate a legatelor care constă în reconsiderarea de către testator a dispoziţiilor sale de ultimă voinţă exprimate în cuprinsul acestora sau într-o dispoziţie conţinută de o sentinţă judecătorească irevocabilă, în cazurile în care legea permite ca instanţa de judecată să cenzureze voinţa testatorului. R.I. poate fi voluntară sau judecătorească. în primul caz, ea îşi are sorgintea în voinţa unilaterală a testatorului, iar în al doilea caz, se pronunţă de către instanţă pentru faptele culpabile prevăzute de lege, săvârşite de legatar [v. şi revocarea voluntară a legatelor; revocarea judecătorească a legatelor]. revocarea judecătorească a legatelor, varietate de revocare a legatelor ce intervine în cazurile în care legatarul săvârşeşte, în mod culpabil, una din faptele limitativ prevăzute de lege, în prezenţa cărora este permisă o astfel de revocare. Fapta ce justifică r.j.l. poate fi săvârşită anterior sau ulterior deschiderii moştenirii, după caz, dar indiferent de această împrejurare, revocarea poate fi pronunţată de către instanţă numai după moartea testatorului. R.j.l. are corespondent în instituţia nedemnităţii succesorale din materia devoluţiunii legale a moştenirii, iar cazurile în care poate avea loc sunt, în principiu, cele care legitimează revocarea donaţiilor. Aceste cazuri sunt: neîndeplinirea sarcinilor instituite de testator şi ingratitudinea legatarului. Testamentul producând efecte numai la moartea testatorului, refuzul de alimente (care este cauză de ingratitudine) nu poate constitui cauză de revocare a legatului, deoarece legatarul nu poate avea obligaţii anticipate izvorâte din testament. Când legatarul are, potrivit legii, obligaţia să acorde întreţinere testatorului, pe care nu şi-o execută, numai testatorul este îndreptăţit să revoce voluntar legatul (expres sau tacit) până în momentul încetării sale din viaţă. Prin urmare, refuzul de alimente nu justifică r.j.l. pe motiv de ingratitudine. Legea prevede însă ca motiv de r.j.l. pentru ingratitudine injuria gravă adusă de legatar memoriei testatorului. Nu constituie cauză de r.j.l. nici survenienţa de copil (care legitimează revocarea donaţiilor). în cazul în care după redactarea testamentului testatorului i se naşte un copil, el va putea revoca legatul numai pe cale voluntară, iar dacă omite să facă o astfel de revocare, dispoziţia testamentară este executată la moartea acestuia. Atunci când naşterea copilului este postumă, aceasta atrage după sine desfiinţarea legatului de către instanţa judecătorească, cu efect retroactiv de la data deschiderii moştenirii, deoarece se poate 867 revocarea judecătorească a legatelor prezumă că testatorul a prevăzut legatul sub condiţia rezolutorie negativă tacită de a nu avea un copil. A. Cât priveşte r.j.l. pentru neîndeplinirea sarcinii de care este afectat legatul, aceasta presupune promovarea unei acţiuni în justiţie de către persoanele care, în caz de admitere, urmează să beneficieze de efectele revocării. Pot justifica un interes în acest sens moştenitorii legali, legatarii universali sau cu titlu universal, chiar şi cei cu titlu particular, şi chiar creditorii acestora. Terţul beneficiar al sarcinii nu poate cere revocarea, neavând niciun interes în acest sens, cu excepţia cazului când are şi calitatea de succesibil al defunctului, iar în această din urmă calitate, revocarea îi profită, legatul ce-i revine fiind mai valoros decât sarcina stipulată în favoarea sa. Acţiunea în revocare pentru neîndeplinirea sarcinii se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani. Prescripţia începe să curgă de la data stabilită pentru executarea sarcinii, iar dacă o astfel de dată nu este stabilită, momentul iniţial al prescripţiei va coincide cu data naşterii raportului de drept care, în acest caz, este data deschiderii moştenirii. în toate cazurile, instanţa va verifica dacă neexecutarea sarcinii este suficient de gravă pentru a legitima revocarea. Atunci când sarcina a fost executată parţial, instanţa poate hotărî revocarea parţială, iar dacă sarcina a fost executată cu întârziere, poate acorda un termen de graţie. R.j.l., întemeindu-se pe culpa legatarului, în principiu, nu va putea fi decisă dacă legatarul probează că neexecutarea sarcinii nu îi este imputabilă, ci se datorează cazului fortuit sau de forţă majoră. în funcţie de împrejurările concrete ale cazului dat şi interpretând voinţa testatorului, instanţa poate aprecia că eficacitatea legatului este condiţionată de executarea sarcinii, astfel încât neexecutarea fortuită atrage şi ea desfiinţarea acestuia cu efect retroactiv de la data deschiderii moştenirii. Este ipoteza în care din conţinutul actului se poate desprinde, neîndoielnic, concluzia că sarcina instituită de testator reprezintă în intenţia acestuia o condiţie rezolutorie expresă la care era supusă liberalitatea. Prin urmare, neexecutarea fortuită în ipoteza menţionată dobândeşte semnificaţia realizării unei condiţii rezolutorii. Testatorul are însă libertatea să înlăture printr-o dispoziţie expresă a testamentului, posibilitatea promovării acţiunii în revocare pentru neîndeplinirea sarcinii, păstrând pentru persoana interesată numai calea acţiunii în executare. B. R.j.l. pentru ingratitudinea legatarului poate fi pronunţată ca urmare a săvârşirii de către legatar a următoarelor fapte: a) în timpul vieţii testatorului, legatarul a săvârşit atentat la viaţa testatorului, delicte, cruzimi sau injurii grave la adresa lui; b) după moartea testatorului, legatarul aduce injurie gravă memoriei acestuia. R.j.l. pentru ingratitudine este guvernată, în principiu, de regulile aplicabile 868 revocarea voluntară a legatelor revocării donaţiilor. Acţiunea în revocarea legatului poate fi promovată după deschiderea moştenirii, de persoanele interesate, care, în caz de admitere a ei, urmează să profite de efectele revocării. Termenul pentru exercitarea dreptului la acţiune pentru injuria gravă adusă memoriei testatorului este de un an de la săvârşirea faptei. Acest termen de un an este aplicabil şi în celelalte cazuri de ingratitudine. Termenul de un an este termen de decădere, iar nu de prescripţie, nefiind supus cauzelor de întrerupere şi suspendare prevăzute în materie de prescripţie. Atunci când faptele de ingratitudine au fost săvârşite în timpul vieţii testatorului, acesta din urmă poate revoca oricând legatul până la încetarea sa în viaţă, indiferent de timpul care a trecut de la săvârşirea faptei şi fără a fi nevoit să promoveze o acţiune în justiţie într-un atare scop. Dacă a trecut un an de la săvârşirea faptei de ingratitudine şi, fiind în cunoştinţă de cauză, testatorul nu a revocat voluntar legatul sau, dimpotrivă, şi-a manifestat (direct sau indirect) voinţa de a-l ierta pe legatar, r.j.l. nu va putea avea loc după moartea testatorului. în cazul r.j.l. pentru ingratitudine, când legatul are ca obiect un imobil aflat sub incidenţa regimului de carte funciară, această revocare nu este opozabilă terţilor şi deci nu produce efecte retroactive faţă de ei decât dacă cererea de revocare a fost înscrisă în cartea funciară. revocarea voluntară a legatelor, varietate de revocare a legatelor constând în reconsiderarea de către testator a dispoziţiilor sale de ultimă voinţă, în sensul lipsirii lor de eficienţă juridică. Legatele pot fi revocate prin voinţa unilaterală a testatorului până în ultima clipă a vieţii sale. El poate exercita discreţionar acest drept, care nu este susceptibil de abuz. De asemenea, testatorul nu poate renunţa valabil la dreptul de a-şi revoca propriile legate. Ţinând seama de modul de manifestare a dorinţei revocatorii, r.v.l. poate fi expresă sau tacită, fiind valabilă în toate cazurile, dacă testatorul a avut capacitatea de a testa şi consimţământul neviciat. A. R.v. expresă (directă). Este consacrată prin art. 920 C. civ., care dispune că testatorul poate revoca testamentul printr-un testament posterior sau printr-un act autentic. De aici consecinţa că r.v. expresă este un act solemn, de vreme ce, sub sancţiunea nulităţii, actul revocator trebuie redactat fie într-o formă testamentară, fie în formă autentică. Testamentul revocator trebuie să fie valabil ca atare, nefiind necesar ca el să aibă aceeaşi formă ca şi testamentul revocat, în acest domeniu neprimind aplicare regula simetriei juridice a formelor. în cazul în care testamentul revocator cuprinde legate care sunt ineficace, ineficacitatea lor nu afectează validitatea revocării, cu condiţia ca testamentul revocator să fie valid din punct de vedere formal, iar testatorul să nu fi condiţionat 869 revocarea voluntară a legatelor validitatea revocării de eficacitatea legatelor. înscrisul autentic revocator poate fi un act redactat special sau poate fi orice alt înscris în conţinutul căruia să fi fost inclusă dispoziţia de revocare. Nu este necesar ca el să îndeplinească cerinţele legale privind validitatea testamentelor, întrucât el însuşi nu este un testament. în toate cazurile, intenţia revocatorie a testatorului trebuie să fie neîndoielnică. B. R.v* tacită (indirectă)• Este tacită revocarea care, fără a fi declarată expres, rezultă indirect, dar neîndoielnic, din acte sau fapte săvârşite de testator sau cunoscute de el. Codul civil reglementează două ipoteze de revocare tacită, şi anume: a) întocmirea unui testament nou, care conţine dispoziţii ireconciliabile cu dispoziţiile testamentului anterior; b) înstrăinarea obiectului legatului, cu aceasta asimilându-se şi distrugerea lui; alături de acestea, doctrina şi jurisprudenţa admit şi o a treia ipoteză, anume distrugerea testamentului de către testator sau cu ştirea acestuia. întocmirea unui testament nou are semnificaţia juridică a revocării tacite a testamentului anterior numai în prezenţa următoarelor condiţii: a) testamentul nou a fost făcut cu respectarea formelor solemne prevăzute de lege pentru testamente; b) testatorul a avut capacitatea de a testa; c) consimţământul neviciat la revocare al testatorului. Nulitatea testamentului nou lipseşte de eficacitate juridică dispoziţia de revocare al testamentului anterior. Soarta juridică a lega- telor cuprinse în testamentul nou nu influenţează validitatea revocării tacite. Se cere ca testamentul nou să nu conţină revocarea explicită a testamentului anterior, deoarece, în caz contrar, revocarea nu mai este tacită, ci expresă şi nici nu se mai pune problema dacă dispoziţiile din testamentul nou sunt sau nu inconciliabile cu cele ale testamentului anterior. Este necesar ca noul testament să conţină dispoziţii incompatibile sau contradictorii cu acelea cuprinse în testamentul anterior. Incompatibilitatea dintre dispoziţiile testamentelor succesive comportă imposibilitatea absolută, obiectivă ca legatele pe care le conţin acele testamente să fie executate cumulativ, concomitent. Obiectiv, legatele incompatibile nu pot coexista, deoarece contrarie-tatea existentă între dispoziţiile lor dă legatului posterior semnificaţia de act revocator al legatului anterior. Contrarietatea între două legate conţinute în testamente succesive presupune şi ea o imposibilitate de executare concomitentă a lor, imposibilitate care nu are caracter obiectiv, ci subiectiv, întrucât se datorează voinţei testatorului. Legatele cu titlu universal şi cele cu titlu particular făcute prin testamentul ulterior nu au efect revocator asupra legatului universal făcut printr-un testament anterior, deoarece ele doar micşorează emolumentul legatului universal, înstrăinarea de către testator a bunului legat este prezumată de lege (art. 923 C. civ.) ca având efect revocator asupra legatului anterior 870 revocarea voluntară a legatelor în privinţa a tot ceea ce s-a înstrăinat. Revocarea tacită prin „înstrăinarea obiectului legatului" este compatibilă numai cu legatele cu titlu particular. înstrăinarea are efect revocator numai dacă obiectul legatului sunt bunuri individual determinate (fie ele bunuri certe sau bunuri generice individualizate). Nu produce efect revocator înstrăinarea bunurilor de gen neindividualizate din cele care formează obiectul legatului, chiar dacă, la data deschiderii moştenirii, în averea succesorală nu se vor găsi bunuri de acest gen. Atunci când legatul cu titlu particular are ca obiect dreptul succesoral moştenit de testator ca universalitate sau cotă-parte din universalitate, revocarea acelui legat va avea loc prin efectul înstrăinării de către testator a drepturilor succesorale respective. Distrugerea testamentului are semnificaţia revocării lui tacite numai în prezenţa următoarelor condiţii: a) testamentul este olograf sau mistic, fiind redactat într-un singur exemplar, care se află în posesia testatorului; b) distrugerea testamentului să fie voluntară şi să fie făcută fie de către testator personal, fie de către altă persoană, cu ştirea testatorului, efectul revocator producându-se şi în cazul distrugerii fortuite, cu ştirea testatorului (distrugerea făcută fără voia şi fără ştirea testatorului nu produce efect revocator); c) distrugerea testamentului să fie efectivă, deoarece atunci când terţul în posesia căruia se află testamentul nu dă curs ordinului testatorului privind distrugerea acestuia, testamentul îşi păstrează valabilitatea; d) testatorul să fi avut capacitatea necesară pentru a reveni asupra dispoziţiilor testamentare şi voinţa lui să fie neviciată. R.v.l. este o manifestare unilaterală de voinţă, un act juridic unilateral pentru cauză de moarte şi, ca urmare, asemenea testamentului, poate fi şi ea revocată printr-o altă manifestare unilaterală de voinţă ce poartă denumirea de retractarea revocării. Există deci posibilitatea unor revocări succesive. Retractarea, fiind şi ea o revocare, poate fi realizată în aceleaşi condiţii ca şi r.v.l. Astfel, ea poate fi expresă sau tacită. în primul caz, înfăptuirea ei este posibilă fie numai printr-un act autentic, fie într-o formă testamentară. în cel de-al doilea caz, retractarea poate fi făcută fie prin întocmirea unui testament nou, fie prin distrugerea voluntară de către testator a înscrisului revocator. Nu poate fi însă retractată revocarea tacită înfăptuită prin distrugerea testamentului sau prin înstrăinarea obiectului legatului. Soluţia compatibilă cu această situaţie este redactarea de către testator a unui nou testament cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond prevăzute de lege pentru acesta. Reintrarea bunului înstrăinat în posesia testatorului nu are ca efect retractarea revocării produse prin înstrăinarea lui, ci revenirea asupra revocării necesită o nouă dispoziţie testamentară. Situaţia este aceeaşi şi în cazul distrugerii testamentului iniţial. 56. 871 revocarea mandatului revocarea mandatului, modalitate specifică de încetare a contrac-tului de mandat care constă în dreptul mandantului de a denunţa oricând, unilateral, contractul de mandat, chiar dacă este cu termen, putând astfel, prin derogare de la principiul forţei obligatorii a contractului, să-l constrângă pe mandatar a-i restitui procura (art. 1553 C. civ.). în caz de pluralitate de mandanţi, r.m. se poate face numai prin consimţământul tuturor. Facultatea de revocare unilaterală (ad nutum) există atât pentru mandantul cu titlu gratuit, cât şi pentru cel cu titlu oneros, legea nefăcând distincţie în acest sens. în cazul mandatului cu titlu oneros, mandatarul poate cere o indemnizaţie, când revocarea ar fi intempestivă sau abuzivă. în cazul mandatului în interes comun, în principiu, acesta este irevocabil ad nutum, dar dacă mandantul nu şi-a rezervat facultatea de revocare unilaterală, el va putea fi obligat la despăgubiri dacă nu justifică o cauză străină exoneratoare sau culpa mandatarului care îl determină să revoce mandatul. Revocarea poate fi expresă sau tacită. în primul caz, r.m. nu este supusă vreunei forme speciale, dar manifestarea de voinţă trebuie să fie neîndoielnică. Acest tip de revocare nu este opozabilă terţilor decât după ce a fost adusă la cunoştinţa lor. Până la notificarea revocării, mandantul va răspunde faţă de terţii de bună-credinţă (mandat aparent), însă are drept de regres contra mandatarului incorect. în cazul revocării tacite, aceasta poate fi dedusă din orice împrejurare (acte sau fapte) care vădeşte neîndoielnic intenţia mandantului în acest sens, cum ar fi numirea unui nou mandatar, caz în care mandatul precedent este revocat din ziua în care s-a notificat vechiului mandatar numirea celui nou (chiar şi în condiţiile în care noul mandat este nul). R.m. mai poate fi totală sau parţială. Este totală când este revocat mandatul în totalitatea lui şi este parţială când revocarea priveşte doar anumite acte sau bunuri (de exemplu, mandatul dat pentru vânzarea casei şi a unui autoturism se revocă în privinţa casei). R.m. produce efecte numai pentru viitor. revocarea recunoaşterii de paternitate, v. stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei. revocarea renunţării la succesiune, v. retractarea renunţării la succesiune. revocarea testamentului, v. revocarea legatelor. rezerva succesorală a descendenţilor, varietate a rezervei succesorale reglementată de lege pentru a stabili drepturile moştenitorilor legali din clasa descendenţilor. Legea determină cuantumul rezervei sub forma unei fracţiuni din moştenire sau în mod indirect, prin stabilirea cotităţii disponibile. Articolul 841 C. civ. precizează mărimea cotităţii disponibile în funcţie de numărul descendenţilor 872 rezerva succesorală a părinţilor care vin la moştenirea defunctului, după cum urmează: 1/2 din bunurile dispunătorului, dacă lasă un copil; 1/3, dacă lasă doi copii şi 1/4, dacă lasă trei sau mai mulţi copii. De aici, printr-o interpretare per a contrario, rezultă că rezerva descendenţilor este de: 1/2 din moştenire pentru un copil; 2/3 din moştenire pentru doi copii (adică câte 1/3 pentru fiecare dintre aceştia); 3/4 din moştenire pentru trei sau mai mulţi copii. Conform art. 842 C. civ., prin „copii" se înţelege nu numai descendenţii de gradul I, dar şi ceilalţi descendenţi, indiferent de grad. în cazul în care defunctul a avut unul sau mai mulţi descendenţi care, la data deschiderii moştenirii, sunt predecedaţi fără posteritate, aceştia nu vor fi luaţi în considerare la stabilirea rezervei, deoarece, neavând capacitate succesorală, nu au calitatea de moştenitori legali. Atunci când descendentul predecedat are descendenţi (lăsând unul sau mai mulţi copii), la stabilirea rezervei se va lua în calcul şi acel descendent, chiar dacă acesta nu a existat la data deschiderii moştenirii şi indiferent de numărul urmaşilor lui şi dacă aceştia vor culege moştenirea prin reprezentare sau în nume propriu. Descendentul declarat dispărut este considerat a fi în viaţă. La stabilirea rezervei urmează a se ţine seama numai de descendenţii care vin efectiv la moştenire - rezerva fiind o parte a moştenirii - iar nu şi de cei care, din cauza nedemnităţii succesorale sau a renunţării, sunt străini de moştenire. în cazul în care toţi descendenţii chemaţi la moştenire sunt rude de gradul I, cuantumul rezervei se stabileşte şi se atribuie colectiv şi se va împărţi în mod egal, pe capete. Atunci când descendenţii de gradul I vin la moştenire în concurs cu descendenţii de alt grad, care moştenesc prin reprezentare, rezerva se stabileşte după numărul tulpinilor, adică al descendenţilor de grad I. Dacă însă la moştenire vin mai mulţi descendenţi de alt grad, în nume propriu, descendenţii de gradul I fiind nedemni sau renunţători, având mai mulţi urmaşi, rezerva se va stabili şi în această ipoteză tot în funcţie de numărul descendenţilor de gradul I. rezerva succesorală a părin-ţi lor, varietate a rezervei succesorale care, potrivit legii, se cuvine ascendenţilor privilegiaţi (adică părinţilor defunctului). Ascendenţii privilegiaţi fac parte din clasa a ll-a de moştenitori legali. Ei vin la moştenire numai în absenţa moştenitorilor din clasa descendenţilor. Colateralii privilegiaţi, deşi fac parte tot din clasa a ll-a de moştenitori legali, nu beneficiază de rezerva succesorală. Prin părinţi, ca moştenitori rezervatari, legea are în vedere pe tatăl şi mama defunctului (din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie). Articolul 843 C. civ. dispune că r.s.p. este de 1/2 din bunurile defunctului, atunci când vin la moştenire ambii părinţi şi de 1/4 din moştenire, dacă la moştenire vine doar unul dintre aceştia. în cazul în care la data 873 rezerva succesorală a soţului supravieţuitor deschiderii succesiunii ambii părinţi sunt în viaţă, dar unul dintre ei este nedemn sau renunţător, rezerva se stabileşte ţinându-se seama numai de părintele care vine efectiv la moştenire. rezerva succesorală a soţului supravieţuitor, varietate a rezervei succesorale stabilită de legea specială (nr. 319/1944) în favoarea soţului supravieţuitor. R.s.s.s. este, potrivit legii, de 1/2 din drepturile succesorale care i se cuvin acestuia în calitate de moştenitor legal. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor şi deci, implicit, rezerva acestuia variază în funcţie de clasa de moştenitori cu care el vine în concurs. în toate cazurile, se va ţine seama numai de acele rude ale defunctului împreună cu care soţul supravieţuitor vine efectiv la moştenire. R.s.s.s. va fi de: 1/8 din moştenire, când acesta vine în concurs cu descendenţii defunctului, indiferent de numărul lor; 1/6 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, şi cu colateralii privilegiaţi, de asemenea, indiferent de numărul lor; 1/4 din moştenire, dacă vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, în ambele cazuri, indiferent de numărul lor; 3/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii ordinari sau cu colateralii ordinari, în ambele cazuri, indiferent de numărul lor; 1/2 din moştenire, în lipsa rudelor din cele patru clase de moştenitori legali. rezervă succesorală, acea parte din patrimoniul celui care lasă moştenirea la care moştenitorii au dreptul în virtutea legii, împotriva voinţei defunctului manifestate prin liberalităţi făcute în timpul vieţii şi/sau prin dispoziţii testamentare pentru cauză de moarte. R.s. prezintă următoarele caractere juridice: a) are caracter succesoral; ea este o parte a moştenirii care se atribuie moştenitorilor rezervatari împotriva voinţei defunctului. La calcularea rezervei sunt luate în considerare nu numai bunurile efectiv existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii succesiunii, ci şi donaţiile făcute în timpul vieţii de către cel care lasă moştenirea. întrucât rezerva este o parte a moştenirii care se atribuie rezervatari lor în calitate de moştenitori legali, ea poate fi pretinsă numai de cei care vin efectiv la moştenire. Rezervatarii sunt ţinuţi la plata datoriilor succesiunii, proporţional cu ceea ce au primit; b) are caracter imperativ; atât sfera moştenitorilor rezervatari, cât şi cuantumul rezervei sunt stabilite prin dispoziţii legale imperative, care nu pot fi modificate prin voinţa celui care lasă moştenirea, nici chiar cu acordul viitorilor (prezumtivilor) moştenitori rezervatari. Legea stabileşte imperativ numai dreptul la rezervă, dar nu şi obligaţia exercitării dreptului, astfel încât după deschiderea moştenirii, succesibilul rezervatar poate renunţa la dreptul conferit de lege. Actele încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la rezervă 874 reziliere sunt sancţionate cu nulitatea absolută, întrucât dezmoştenirea rezer-vatarilor contravine regulilor de morală şi de echitate; c) dă expresie unui drept propriu al moştenitorului; dreptul la rezervă este un drept propriu al moştenitorului rezervatar, care se naşte în persoana sa pe data deschiderii moştenirii, în privinţa dreptului la rezervă, descendenţii, părinţii şi soţul supravieţuitor nu sunt succesori în drepturi faţă de actele încheiate de defunct şi prin care se aduce atingere acestui drept, ci au calitatea de terţi şi, ca atare, aceste acte nu le sunt opozabile; d) conferă un drept în natură; r.s fiind determinată ca parte de moştenire, rezervatarii au dreptul la rezervă, în principiu, în natură, iar nu sub forma echivalentului în bani. Numai în cazurile expres prevăzute de lege, rezerva poate fi atribuită sau întregită sub forma unui echivalent în bani. Moştenitorul rezervatar este liber însă să pretindă cota sa rezervatară în natură sau în echivalent bănesc; e) are caracter colectiv; acest caracter vizează ipoteza când există o pluralitate de moştenitori rezervatari, caz în care rezerva se determină şi se atribuie în mod colectiv. Legea stabileşte cotitatea disponibilă, iar restul bunurilor se atribuie cu titlu de rezervă în indiviziune moştenitorilor rezervatari care pot şi vor să moştenească. Rezerva se calculează în funcţie de cei care moştenesc şi care au calitatea de rezervatari, astfel încât renunţarea sau nedemnitatea unui moştenitor rezervatar nu va profita celorlalţi moştenitori rezervatari; f) are caracter indisponibil; indisponibilitatea este relativă, în sensul că operează numai dacă există moştenitori rezervatari; totodată, este parţială, în sensul că vizează numai o fracţiune din moştenire şi numai acele acte ale defunctului care sunt liberalităţi. Actele liberale ale defunctului prin care se aduce atingere rezervei moştenitorilor rezervatari sunt supuse reducţiunii până la limita cotităţii disponibile. Sunt moştenitori rezervatari descendenţii defunctului, părinţii defunctului şi soţul supravieţuitor. reziliere, termen ce desemnează în mod generic desfacerea contractului sinalagmatic cu executare succesivă, producând efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut şi care este motivată prin faptul neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului de către una din părţi din cauze imputabile acesteia. R. se pronunţă de către instanţa de judecată în aceleaşi condiţii ca şi rezoluţiunea unui contract sinalagmatic cu executare imediată. Se deosebeşte de rezoluţiune prin aceea că produce efecte numai pentru viitor, ceea ce s-a executat în trecut nefiind supus restituirii. Prin urmare, părţile nu vor trebui să fie repuse în situaţia anterioară, ci vor păstra fiecare prestaţiile ce li s-au efectuat în temeiul contractului, încetând doar pe viitor săvârşirea ori primirea unor asemenea prestaţii. Creditorul este îndreptăţit să ceară executarea silită a obligaţiilor scadente rămase 875 rezilierea forţată a contractului neexecutate în momentul r., precum şi despăgubiri pentru prejudiciile ce i-au fost cauzate prin neexecutarea şi prin r. contractului. rezilierea forţată a contractului, varietate a rezilierii contractului care se distinge prin aceea că acesta încetează pentru viitor, datorită dispariţiei, independent de voinţa părţilor, a unui element esenţial al lui, care face cu neputinţă continuarea executării contractului. Astfel, dispariţia obiectului contractului, precum prăbuşirea imobilului închiriat, face cu neputinţă continuarea contractului de închiriere având ca obiect acel imobil. Tot aşa, moartea sau incapacitatea contractantului, în cazul contractelor intuitu personae, atrage r.f. a acelui contract care a fost încheiat în consideraţia calităţilor speciale ale respectivului contractant. Cu referire la cauza contractului, de vreme ce aceasta a existat la momentul perfectării lui, dispariţia ei ulterioară este lipsită de efecte sub aspectul executării contractului, afară numai dacă legea prevede, printr-o dispoziţie expresă, contrariul. rezoluţiunea contractului, sintagmă ce desemnează desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu, la cererea unei părţi, ca urmare a neexecutării culpabile a prestaţiei asumate de către cealaltă parte. R.c. poate fi judiciară sau convenţională. Indiferent de natura ei, r.c. este o consecinţă a principiului forţei obligatorii a contractului între părţile contractante. Este reglementată prin art. 1020-1021 C. civ., precum şi prin alte prevederi legale aplicabile anumitor contracte. Articolul 1020 C. civ. prevede că în contractele sinalagmatice clauza rezolutorie este subînţeleasă. în completarea acestei dispoziţii normative, art. 1021 C. civ. dispune că desfiinţarea contractului nu operează de drept, ci trebuie pronunţată de către instanţa judecătorească, la cererea părţii interesate, care poate opta însă între a cere executarea silită a contractului şi a cere desfiinţarea lui cu daune-interese. Normele ce reglementează r.c. au caracter supletiv, astfel încât, în virtutea libertăţii contractuale, părţile pot stipula în contract clauze exprese de rezoluţiune convenţională, numite pacte comisorii. Rezoluţiunea judiciară rămâne, totuşi, regula, iar rezoluţiunea convenţională constituie excepţia. R.c. produce efecte atât între părţile contractante, cât şi faţă de terţi: a) între părţile contractante, r.c. produce următoarele efecte: în ipoteza în care părţile nu au executat contractul, prin efectul rezoluţiunii, acel contract se consideră desfiinţat şi nu mai poate fi executat. Dacă însă contractul a fost executat de către una din părţi sau parţial şi de cealaltă parte, până la pronunţarea sau constatarea rezoluţiunii sale, desfiinţarea lui pe această cale va avea ca efect restituirea prestaţiilor efectuate şi deci repunerea părţilor în situaţia anterioară. în principiu, r.c. pro- 876 rezoluţiunea judiciară duce efecte retroactive din chiar momentul încheierii sale, dar cu titlu de excepţie, în anumite situaţii, pentru raţiuni ce ţin de imposibilitatea înapoierii acestora (adică a prestaţiilor executate), efectele produse de contract sunt menţinute, prestaţiile executate fiind ireversibile. în situaţii de acest gen, rezoluţiunea se identifică cu rezilierea şi va produce efecte numai pentru viitor. Excepţiile de la regula retroactivităţii efectelor rezoluţiunii sunt, totodată, şi excepţii de la regula restitutio in integrum. Este vorba de ipotezele în care rezoluţiunea poate opera obiectiv numai pentru viitor. Ori de câte ori creditorul suferă şi un prejudiciu din cauza neexercitării totale sau parţiale sau a executării defectuoase a prestaţiilor de către debitor, el este îndreptăţit să ceară obligarea acestuia din urmă şi la plata de daune-interese. Evaluarea daunelor-interese se poate face fie anticipat, printr-o clauză penală, fie de către instanţa de judecată; b) faţă de terţi, rezoluţiunea produce următoarele efecte: regula este că r.c. desfiinţează toate drepturile constituite în favoarea terţilor de către dobânditorul prestaţiei sau al prestaţiilor care au format obiectul contractului rezolvit, conform principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. De la această regulă există unele excepţii care atenuează sau neutralizează efectele sale. Astfel, în materie mobiliară, terţul dobânditor al bunului mobil poate paraliza efectele rc. invocând prevederile art. 1909 alin. (1) C. civ. Tot astfel, rezoluţiunea nu va putea fi opusă subdobânditorului cu titlu oneros şi de bună-credinţă a unui bun imobil, care şi-a intabulat dreptul în cartea funciară. Aşa se întâmplă şi în cazul actelor de administrare încheiate de o parte a contractului rezolvit cu terţii de bună-credinţă, deoarece nici aceste acte de administrare nu se desfiinţează [v. şi rezoluţiunea judiciară; rezoluţiunea convenţională]. rezoluţiunea convenţională, varietate a rezoluţiunii contractului care se distinge prin aceea că este stipulată de părţi printr-o clauză expresă a contractului pentru cazul neexecutării prestaţiei asumate de către fiecare dintre ele. O astfel de clauză poartă denumirea de pact comisoriu expres [v. şi pact comisoriu]. rezoluţiunea judiciară, varietate a rezoluţiunii contractului de specificul căreia este faptul că rezoluţiunea se pronunţă de către instanţa judecătorească la cererea creditorului prestaţiei ce nu a fost executată din culpa debitorului acestuia. R.j. primeşte aplicare numai în privinţa contractelor sinalagmatice şi comutative. Ea nu este aplicabilă unora dintre contractele sinalagmatice aleatorii. Restrângerea domeniului ei de aplicare vizează fie situaţiile expres prevăzute de lege, fie acele contracte pe care principiile ce le guvernează le fac incompatibile cu rezoluţiunea. Fac parte din categoria unor astfel de contracte: renta viageră, contractul de joc sau 877 risc asigurat prinsoare şi contractul de asigurare. Acţiunea în r.j. poate fi introdusă numai de către partea care a executat sau este gata să execute obligaţiile contractuale. O astfel de acţiune poate fi admisă numai în prezenţa a trei condiţii cumulative, şi anume: a) una din părţi să nu-şi fi executat prestaţia asumată. Instanţa poate acorda debitorului un termen de graţie pentru executarea acelei prestaţii. în principiu, neexecutarea trebuie să fie totală, dar s-a admis că acţiunea în r.j. este admisibilă chiar şi pentru executare parţială, în măsura în care partea din obligaţia rămasă neexecutată să fi fost esenţială la încheierea contractului. Tot aşa, r.j. este posibilă şi în caz de executare necorespunzătoare, dacă viciile prestaţiei sunt importante. R.j. este însă inadmisibilă atunci când defecţiunile lucrului obiect al contractului nu-l fac impropriu utilizării lui, conform destinaţiei sale. De asemenea, acţiunea în r.j. este admisibilă şi în ipoteza întârzierii în executare a prestaţiei asumate de debitor, ori de câte ori datorită acelei întârzieri respectiva prestaţie a ieşit din sfera interesului creditorului; b) neexecutarea să se datoreze culpei debitorului pârât. în cazul în care neexecutarea se datorează unor fapte neimputabile debitorului, contractul va înceta pentru imposibilitate fortuită de executare. R.j. nu este obligatorie pentru creditor, deoarece acesta are libertatea unei opţiuni între a cere rezoluţiunea şi a solicita obligarea debitorului la executarea contractului. în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, r.j. poate fi pronunţată chiar în absenţa culpei debitorului prestaţiei neexecutate. Aşa se întâmplă, de exemplu, în ipoteza contractului de vânzare-cumpărare, când cumpărătorul a fost evins de un terţ, iar vânzătorul a fost de bună-credinţă; la fel, rezoluţiunea pentru viciile ascunse ale lucrului vândut; c) punerea prealabilă în întârziere a debitorului. îndeplinirea acestei formalităţi de către creditor este necesară, deoarece în materia contractelor civile punerea în întârziere a debitorului nu operează de drept. Totodată, punerea în întârziere prezintă importanţă şi sub aspectul probei refuzului debitorului de a executa prestaţia asumată. în contractele comerciale, această condiţie nu este necesară, de vreme ce în cazul acestor contracte punerea în întârziere a debitorului operează de plin drept în chiar ziua împlinirii scadenţei. Pronunţarea r.j. este la libera apreciere a judecătorului, mai ales atunci când neexecutarea este numai parţială, precum şi dacă executarea a fost defectuoasă sau cu întârziere. Numai în contractele civile, iar nu şi în cele comerciale, judecătorul poate acorda debitorului un termen de graţie pentru executare. risc asigurat, eveniment cu consecinţe păgubitoare, posibil să se producă în viitor, împotriva căruia o persoană fizică sau o persoană juridică se asigură, în sensul că îşi ia măsuri de protecţie materială, creându-şi posibilitatea de a fi despăgubită, încheind un raport juridic de asigurare [sin. caz asigurai]. 878 riscul contractului riscul contractului, sintagmă ce defineşte consecinţele păgubitoare decurgând din încetarea contractului pentru imposibilitate fortuită de executare, precum şi criteriile de determinare a persoanelor care urmează să suporte acele consecinţe negative. R.c. constituie un caz de aplicare în materie contractuală a regulii res perit debitori. Aici, r.c. este suportat de partea contractantă a cărei prestaţie nu poate fi executată datorită unui caz de forţă majoră şi se concretizează, pe de o parte, în imposibilitatea contractantului respectiv de a pretinde celuilalt contractant să-şi execute propria sa prestaţie, iar pe de altă parte, în obligaţia debitorului obligaţiei imposibil de executat de a suporta cheltuielile pe care le-a făcut în vederea executării obligaţiei şi, în general, toate daunele pe care le antrenează imposibilitatea fortuită de executare. Temeiul regulii res perit debitori rezidă în reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor generate de contractele sinalagmatice. Aici, obligaţia asumată de către fiecare contractant îşi are cauza în obligaţia asumată de către celălalt contractant. Prin urmare, imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport juridic obligaţia celeilalte, care, astfel, nu va mai trebui să fie executată. Codul civil reglementează câteva aplicaţii a regulii potrivit căreia r.c. rămâne în sarcina debitorului obligaţiei imposibil de executat: a) astfel, art. 1423 C. civ. prevede că, dacă în timpul locaţiunii lucrul închiriat piere în totalitate prin caz fortuit, contractul se consideră desfăcut de plin drept; b) art. 1481 C. civ. dispune că, dacă lucrul confecţionat de antreprenor piere fortuit înainte de a fi predat, antreprenorul, în calitate de debitor al obligaţiei imposibil de executat, suportă r.c.; c) art. 1525 C. civ. precizează, referitor la societatea civilă, că atunci când unul dintre asociaţi a promis să pună în comun proprietatea unui lucru, dacă lucrul respectiv a pierit înainte de a fi adus efectiv în societate, societatea încetează în privinţa tuturor asociaţilor. în materia contractelor sinalagmatice translative de proprietate,, r.c. comportă următoarele distincţii şi precizări: a) în cazul contractelor consensuale pure şi simple prin care se transmite dreptul de proprietate asupra unui bun cert, art. 971 C. civ. dispune: „în contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii sau a unui drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului". O aplicare a acestei reguli în materia vânzării-cumpărării o face art. 1295 alin. (1) C. civ., care dispune: „Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul nu se va fi 879 riscul contractului predat şi preţul nu se va fi numărat". Conform principiului res perit domino, riscul pierii fortuite a lucrului va fi suportat de acela care avea calitatea de proprietar în momentul dispariţiei, adică dobân-ditorul acelui lucru, chiar dacă respectivul lucru nu i-a fost predat. Pe cale de consecinţă, el va trebui să achite preţul. Aşadar, dobân-ditorul va fi nevoit să suporte şi riscul neexecutării fortuite a contractului. Este deci o excepţie de la regula res perit debitori, situaţia inversându-se, în sensul că riscul neexecutării contractului este suportat de creditorul obligaţiei imposibil de executat, adică res perit creditori. Consecinţa rezultă logic din aplicarea principiului res perit domino. Regula res perit domino admite o singură excepţie, şi anume art. 1074 alin. (2) C. civ., coroborat cu art. 1156 alin. (2) C. civ., prevede că riscul pieirii fortuite a lucrului va fi suportat de către înstrăinător atunci când, înainte de producerea lui, acesta a fost pus în întârziere de către dobânditor pe motiv că nu şi-a executat în termen obligaţia de predare; b) în cazul contractelor în care transmiterea proprietăţii are loc ulterior momentului încheierii contractului. Este vorba de contractele prin care se înstrăinează bunuri de gen sau bunuri viitoare, precum şi de contractele având ca obiect bunuri certe cu referire la care părţile au convenit că transmiterea dreptului de proprietate va avea loc la un moment ulterior încheierii contractului. în toate aceste situaţii, între momentul încheierii contractului şi momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra lucrului obiect al contractului, riscul pieirii fortuite a lucrului îl suportă înstrăinătorul, conform principiului res perit domino. Riscul neexecutării contractului va fi suportat de debitorul ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat, conform regulii res perit debitori. Debitorul obligaţiei devenite imposibil de executat este înstrăinătorul, care, neputând transmite dreptul de proprietate asupra acelui lucru, nu poate pretinde ca cealaltă parte să plătească preţul. Pieirea fortuită totală a bunurilor de gen nu antrenează încetarea contractului, înstrăinătorul nu este liberat de datorie, ci este obligat să procure alte bunuri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, pentru a le preda celeilalte părţi contractante (genera non pereunt); c) în cazul contractelor în care transferul dreptului de proprietate este afectat de o condiţie. Dacă lucrul obiect al contractului piere fortuit între momentul încheierii contractului şi cel al realizării condiţiei, se face distincţie între două situaţii, anume condiţia care afectează transmiterea dreptului de proprietate este suspensivă sau rezolutorie. Atunci când transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă, riscul pieirii fortuite a bunului se suportă de către înstrăinător, care este proprietarul bunului obiect al convenţiei. Riscul neexecutării contractului nu se pune, deoarece contractul a cărui 880 rudenie civilă existenţă a fost suspendată nu mai poate fi executat. Imposibilitatea perfectării contractului este determinată de faptul că în momentul eventualei realizări a condiţiei după pieirea lucrului, contractul nu mai are obiect. Atunci când transmiterea dreptului de proprietate este afectată de o condiţie rezolutorie, iar lucrul piere fortuit înainte de realizarea acelei condiţii, riscurile contractuale sunt în sarcina dobânditorului, care este proprietarul lucrului. Datorită acestui fapt, realizarea condiţiei nu-şi poate produce efectul rezolu-toriu; dobânditorul neputând să restituie bunul înstrăinătorului, nu va avea dreptul să pretindă restituirea preţului sau echivalentul pe care l-a dat în schimb. Prin urmare, vom constata că, ori de câte ori transferul proprietăţii unui bun este afectat de o condiţie, dacă lucrul piere fortuit, r.c. vor fi suportate, în principiu, de către contractantul care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie. Aceasta este valabil chiar şi atunci când transferul proprietăţii este dependent de o condiţie suspensivă, care, în ce-l priveşte pe înstrăinător, este o condiţie rezolutorie; înstrăinătorul este proprietar sub condiţie rezolutorie, iar dobânditorul proprietar sub condiţie suspensivă. riscul lucrului, v. riscul contractului. riscul pieirii fortuite a lucrului, v. riscul contractului. rudă, persoană care în virtutea unei legături de sânge, adică a descendenţei unei persoane dintr-o altă persoană, are o legătură mai apropiată sau mai îndepărtată cu persoanele care au aceeaşi descendenţă sau care este legată de o altă persoană prin ascendenţă comună cu aceasta (adică prin faptul că au un strămoş comun). rudă în grad succesibil, persoană care, datorită gradului ei de rudenie cu defunctul, face parte dintre moştenitorii legali ai acestuia. rudenie, legătură bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. Rudenia bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană este considerată a fi r. în linie dreaptă. R. bazată pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun este considerată r. în linie colaterală. R. în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă. După un alt criteriu, r. se clasifică în r. civilă şi r. firească [v. rudenie civilă; rudenie firească]. rudenie civilă, legătură de rudenie (artificială) stabilită, prin efectul adopţiei, între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele sale, pe de altă parte. Linia şi gradul de r.c. se stabilesc întocmai ca şi la rudenia firească, cu care, în principiu, este pe deplin asimilată, producând aceleaşi efecte juridice. R.c. rezultând din adopţie poate fi desfiinţată cu efect retroactiv în caz de 881 rudenie firească declarare a nulităţii adopţiei. De asemenea, ea poate să înceteze prin desfacerea adopţiei de către instanţa judecătorească. Efectele r.c. încetează odată cu desfacerea adopţiei, cu unele excepţii, şi anume: a) pentru motive temeinice instanţa de judecată poate încuviinţa ca adoptatul să păstreze numele de familie dobândit prin adopţie; b) instanţa de judecată poate obliga pe adoptator să plătească adoptatului o pensie de întreţinere cât timp adoptatul va fi minor [v. şi rudenie]. rudenie firească, legătură de sânge existentă între persoanele care descind una din alta sau între persoanele care, fără a descinde una din alta, au un ascendent comun. Izvorul r.f. îl constituie întotdeauna filiaţia, indiferent dacă aceasta este din căsătorie sau din afara căsătoriei. R.f. este ierarhizată pe grade de rudenie. Gradul de rudenie exprimă apropierea (mai mare sau mai mică) a legăturii de sânge dintre rude. El rezultă şi se stabileşte în funcţie de numărul de naşteri care despart rudele în linie dreaptă şi respectiv din însumarea numărului de naşteri care despart pe fiecare din rudele colaterale de ascendentul lor comun cel mai apropiat. R.f. poate fi deci în linie dreaptă sau în linie colaterală, dar şi din căsătorie sau din afara căsă- toriei. R. din căsătorie este cea dintre părinţi şi copiii rezultaţi din căsătorie. R. din afara căsătoriei este cea dintre părinţi şi copiii concepuţi în afara căsătoriei [v. şi rudenie]. rudenie în linie colaterală, rudenie bazată pe faptul că două sau mai multe persoane au un autor comun. Astfel, fraţii şi unchii sunt rude în linie colaterală. Tot aşa, verii primari şi nepoţii sunt rudă în linie colaterală cu unchii şi mătuşile [v. şi rudenie], rudenie în linie dreaptă, rudenie care se bazează pe descendenţa unei persoane din alta, fie nemijlocit, în sensul că o persoană este copilul celeilalte (de exemplu: tată - fiu), fie în mod mijlocit, indirect, în sensul că între cele două persoane există un şir neîntrerupt de naşteri, deci de persoane între care s-a stabilit legătura (de exemplu: bunic - nepot). R.l.d. poate fi, la rândul ei, ascendentă, care leagă o persoană cu cei din care coboară (de exemplu: plecând de la copil spre părinţi, bunici sau străbunici) sau descendentă, care leagă o persoană cu cei care coboară din ea (de exemplu: de la părinţi la copil sau nepot) [v. şi rudenie]. ruina edificiului, v. răspunderea pentru ruina edificiului. 882 s sancţiune civilă, mijloc juridic de exprimare a constrângerii de stat în formele specifice dreptului civil, prin care se garantează respectarea normelor juridice civile şi restabilirea ordinii de drept ştirbite ca urmare a încălcării acestor norme prin fapte ilicite, asigurându-se, totodată, satisfacerea intereselor celor lezaţi prin asemenea fapte. S.c. poate consta în: a) obligarea la plata unei sume de bani cu titlu de: amendă civilă; daune-interese; despăgubiri; penalităţi; b) obligarea la restituire a ceea ce a fost primit pe nedrept sau a ceea ce este ţinut pe nedrept; c) obligarea la încetarea oricăror acte de conduită care stânjenesc exerciţiul normal al unui drept recunoscut altuia, precum şi la abţinerea de a săvârşi asemenea fapte în viitor; d) desfiinţarea retroactivă a efectelor actelor juridice întocmite cu încălcarea legii şi lipsirea de eficienţă pentru viitor a actelor juridice având anumite vicii de formă sau de conţinut; e) pierderea exerciţiului unor drepturi subiective sau restrângerea posibilităţilor de exercitare a lor; f) repunerea părţilor contractante în situaţia avută anterior încheierii contractului în privinţa căruia s-a decis rezoluţiunea; g) obligarea la desfiinţarea unor lucrări sau amenajări făcute cu încălcarea prevederilor legale; h) obligarea la efec- tuarea unor lucrări sau amenajări care sunt necesare pentru ca exercitarea normală a unor drepturi subiective de către o altă persoană să nu fie stânjenită; i) evacuarea locatarului a cărui folosinţă locativă nu este întemeiată pe un titlu legal sau care îşi exercită drepturile locative într-un mod ce contravine dispoziţiilor imperative ale legii; j) orice alte consecinţe negative cu caracter patrimonial sau nepatrimonial pe care legea civilă le impune aceluia care încalcă legea. S.c. nu are un caracter strict personal, fiind, în principiu, transmisibilă succesorilor. sancţiunea obligaţiei, varietate a sancţiunii civile particularizată la raportul juridic obligaţional, prin care se desemnează în mod generic totalitatea mijloacelor de constrângere puse de lege la îndemâna creditorului menite să asigure, la nevoie, realizarea silită a creanţei sale, precum şi totalitatea mijloacelor de constrângere pe care legea le pune la îndemâna debitorului, în vederea executării, dacă este cazul, a prestaţiei datorate, chiar contrar voinţei creditorului. S.o. subsumează deci, în conţinutul său, totalitatea acestor mijloace legale de constrângere, asociate la raportul juridic obligaţional pentru a da certitudine aducerii lui la îndeplinire. Sancţiunea apare, astfel, ca o 883 sarcină particularitate a obligaţiei, deşi, în principiu, ea rămâne exterioară acesteia, fiind susceptibilă de aplicare numai la nevoie, adică doar atunci când fie debitorul, fie creditorul obstrucţionează realizarea normală a raportului juridic. Creditorul are, potrivit legii, următoarele mijloace de constrângere pentru a-l determina pe debitor să-şi execute prestaţia scadentă: a) punerea în întârziere a debitorului; b) acţiunea în justiţie; c) obligarea debitorului, când este cazul, prin hotărâre judecătorească, la plata de daune-interese sau amenzi; d) creditorul poate proceda la executarea^ silită a bunurilor debitorului. în virtutea raportului de obligaţie, creditorului îi revine, concomitent, îndrituirea de a pretinde debitorului executarea întocmai a prestaţiei datorate şi îndatorirea de a primi prestaţia ce i se cuvine, precum şi de a face tot ceea ce îi incumbă pentru ca prestaţia să poată fi îndeplinită de debitor. Astfel, dacă în cuprinsul unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect bunuri de gen s-a stipulat că acestea urmează să fie predate la o anumită dată, la domiciliul vânzătorului, cumpărătorul este obligat să se prezinte la acea dată şi în acel loc pentru a prelua bunurile cumpărate. în cazul în care creditorul refuză în mod nejustificat primirea prestaţiei la care este îndreptăţit, debitorul are posibilităţi variate, în funcţie de natura prestaţiei la care s-a obligat să-l constrângă pe acesta să primească prestaţia respectivă. Astfel, în ce priveşte prestaţia de a da o sumă de bani, legea reglementează un mijloc special de executare constând în oferta reală de plată. Tot astfel, în cazul în care obligaţia debitorului are ca obiect predarea unui bun determinat, în principiu trebuie îndeplinite formalităţi similare ofertei reale de plată cu privire la o sumă de bani. Cât priveşte prestaţia de a nu face, aceasta, prin natura sa, este susceptibilă de executare chiar contrar voinţei creditorului. în fine, atunci când este vorba de o prestaţie de a face, refuzul creditorului de a primi executarea ei îl va pune pe acesta de drept în întârziere, cu toate consecinţele aferente sub aspect sancţionator, precum: penalităţi, daune-interese, amenzi. La asemenea consecinţe se expune şi creditorul care refuză prestaţia având ca obiect predarea unui bun, altul decât o sumă de bani [v. şi ofertă reală de plată; punere în întârziere; acţiune civilă]. sarcini, v. contract de donaţie cu sarcină. sarcina probei, sintagmă prin care se dă expresie principiului potrivit căruia „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească" (art. 1169 C. civ.), principiu care se regăseşte exprimat şi în adagiul latin onus probandi incumbit actori. întrucât procesul civil este pornit de reclamant prin introducerea cererii de chemare în judecată, el are primul obligaţia să-şi dovedească pretenţiile. La rândul său, pârâtul are şi el obligaţia 884 sarcinile succesiunii să probeze ceea ce susţine în apărare. Există situaţii în care pârâtul, păstrându-şi această calitate, are totuşi primul sarcina probei. Astfel, prezumţiile legale relative deplasează s.p. faptului de dovedit de la beneficiarul acestor prezumţii la adversarul său. Un exemplu în acest sens este prezumţia de comunitate a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de către oricare dintre soţi, prevăzută de art. 30 C. fam. şi de care prevalându-se, reclamantul răstoarnă s.p., pârâtul fiind acela care este ţinut să dovedească contrariul, şi anume calitatea de bun propriu al bunului în litigiu. Tot astfel, dacă recunoaşterea de paternitate este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, conform art. 58 alin. (2) C. fam., dovada paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi. sarcinile căsătoriei, sintagmă ce desemnează ansamblul nevoilor obişnuite ale familiei rezultate din căsătorie, legate de procurarea hranei, a îmbrăcămintei, a obiectelor casnice (inclusiv a celor de uz personal sau profesional ale fiecăruia dintre soţi ori ale copiilor), de satisfacerea nevoilor culturale şi educative ale membrilor familiei, de îngrijirea sănătăţii acestora, plata chiriei, a serviciilor şi taxelor etc. Legea consacră principiul potrivit căruia soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei (art. 29 C. fam.). Soţii răspund cu bunurile lor comune pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei în timpul căsătoriei, în vederea îndeplinirii s.c. în măsura în care bunurile comune nu sunt îndestulătoare, creditorii comuni vor putea urmări şi bunurile proprii ale fiecăruia dintre soţi. Nu se încadrează în s.c. cheltuielile care depăşesc nevoile obişnuite ale căsniciei, ce nu pot fi considerate ca normale în raport cu mijloacele materiale ale soţilor, deoarece asemenea cheltuieli sunt apreciate ca fiind de lux şi, ca urmare, pentru acoperirea lor, răspunde numai soţul care le-a făcut. sarcinile succesiunii, sintagmă ce desemnează în mod generic acea parte a pasivului succesoral (alături de datoriile succesiunii) formată din obligaţiile succesiunii născute în persoana succesorului (sau succesorilor) la data deschiderii succesiunii sau după această dată. S.s. pot fi grupate în două categorii, şi anume: a) s.s. impuse moştenitorilor prin voinţa celui care lasă moştenirea, precum legatele particulare ce au ca obiect o sumă de bani şi, ca urmare, conferă legatarului calitatea de creditor al succesiunii; creanţa născută dintr-un astfel de legat se diferenţiază faţă de celelalte creanţe care fac parte din datoriile succesiunii, prin aceea că va fi achitată numai după satisfacerea creditorilor propriu-zişi ai defunctului, în armonie cu principiul că nimeni nu poate face liberalităţi decât după ce şi-a onorat creditorii; b) s.s. care se nasc după 885 scadenţă deschiderea succesiunii, ele nefiind impuse succesorilor prin voinţa lui de cuius. Sunt sarcini de acest gen: cheltuielile de înmormântare ale lui de cuius, cheltuielile de administrare şi lichidare a moştenirii. Sintagma s.s. este utilizată uneori şi cu semnificaţia de pasiv succesoral în întregul lui. scadenţă, momentul în care o obligaţie devine exigibilă prin împlinirea termenului suspensiv de care era afectată. schimb de locuinţă obligatoriu, (în sensul O.U.G. nr. 40/1999) mijlocul prin care proprietarii au posibilitatea să ceară şi să obţină mutarea chiriaşilor din spaţiile cu destinaţia de locuinţă. Pentru aceasta proprietarul este obligat să pună la dispoziţie chiriaşului, cu contract de închiriere, un alt spaţiu cu destinaţia de locuinţă în aceeaşi localitate sau într-o altă localitate, cu acordul chiriaşului, cu asigurarea exigenţelor minimale prevăzute de lege (anexa nr. 1 din Legea nr. 114/1996, republicată). Dacă locuinţa oferită în schimb este proprietatea altei persoane, contractul de închiriere se încheie de către aceasta pentru un termen care nu poate fi mai mic decât cel prevăzut în contractul iniţial. Chiriaşul nu este obligat să se mute, dacă în locuinţa care i se oferă în schimb nu i se asigură suprafaţa locuibilă şi numărul de camere la care este îndreptăţit conform prevederilor legii (anexele nr. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 40/1999), dar nici nu poate pretinde o suprafaţă locuibilă sau un număr de camere mai mare decât cele la care este îndreptăţit potrivit legii sau decât cele pe care le deţine cu chirie şi nici condiţii mai bune de locuit decât cele pe care le are în locuinţa din care urmează să se mute. Nu i se va putea cere chiriaşului să se mute într-o locuinţă insalubră şi nici să accepte o locuinţa lipsită de dependinţele strict necesare - bucătărie, baie, WC - prevăzute în contractul de închiriere a locuinţei din care urmează să se mute. Chiriaşul nu va putea însă să invoce, ca motiv al refuzului de a se muta, faptul că locuinţa oferită este situată într-un cartier periferic, că este mai puţin confortabilă datorită felului diferit de încălzire, că nu are curte ori din cauza etajului la care se află locuinţa oferită în schimb. Chiriaşul poate fi evacuat şi din garajul deţinut, dacă acesta a aparţinut, la data preluării de către stat, locuinţei din care urmează să se mute, chiar dacă proprietarul nu poate să îi ofere chiriaşului un alt garaj la schimb. schimb de locuinţă voluntar, (în sensul Legii nr. 114/1996, republicată) contractul prin care titularii de contracte de închiriere pot face între ei schimb de locuinţe, cu avizul autorităţii care a aprobat închirierea (în cazul fondului locativ de stat) sau, după caz, al proprietarului locuinţei (în cazul locuinţelor proprietate particulară). Schimbul poate avea loc între doi sau mai mulţi locatari din aceeaşi clădire, din clădiri diferite din aceeaşi localitate sau chiar din 886 schimbarea pe cale administrativă a numelui clădiri aflate în diferite localităţi. Contractul produce efectele unei duble cesiuni de creanţă, care, datorită consimţământului locatorului prevăzut de lege pentru validitatea schimbului, are ca obiect atât drepturile de folosinţă ale locatarilor, cât şi obligaţiile lor, ei fiind liberaţi faţă de locatorii iniţiali. Astfel, prin schimbul de locuinţe se realizează nu numai o dublă cesiune, dar şi o dublă delegaţie perfectă (confundată cu o novaţie prin schimbare de debitori). schimb de imobile, v. contract de schimb având ca obiect imobile. schimbarea pe cale administrativă a numelui persoanelor fizice, (în sensul O.G. nr. 41/2003) operaţiune juridică prin efectul căreia cetăţenii români pot obţine, pentru motive temeinice, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui. Sunt considerate ca întemeiate cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri: a) când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod; b) când persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe care doreşte să îl obţină, făcând dovadă cu privire la aceasta, precum şi asupra faptului că este cunoscută în societate sub acest nume; c) când, din neatenţia ofiţerilor de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii reglementărilor legale în materie, au fost efectuate menţiuni greşite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost eliberate alte acte; d) când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe cuvinte, de regulă, reunite, şi doreşte schimbarea acestuia; e) când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă străină şi solicită să poarte un nume românesc; f) când persoana şi-a schimbat numele de origine străină într-un nume românesc, pe cale administrativă şi doreşte să revină la numele dobândit la naştere; g) când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte un nume de familie comun cu al părinţilor lor; h) când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al celorlalţi membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a adopţiei, a menţinerii numelui la căsătorie, a stabilirii filiaţiei ori a unor schimbări de nume aprobate anterior pe cale administrativă; i) când soţii au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie reunite şi ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru numele de familie dobândit la naştere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei; j) când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior înregistrării naşterii, însă, întrucât nu a sesizat instanţa pentru încuviinţarea purtării numelui de familie al acestuia în timpul vieţii, nu există altă posibili- 57. 887 schimbarea pe cale administrativă a numelui tate de dobândire a numelui părintelui decât pe cale administrativă; k) când prenumele purtat este specific sexului opus; I) când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico-legal din care să rezulte sexul acesteia; m) alte asemenea cazuri temeinic justificate. Mai sunt considerate justificate, conform legii, şi cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri: a) când persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să poarte un alt prenume; b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, iar soţul supravieţuitor solicită să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei ori la numele de familie dobândit la naştere; c) când în urma divorţului, un fost soţ revine la numele de familie purtat anterior şi care provine dintr-o altă căsătorie, de asemenea, desfăcută prin divorţ, şi doreşte să poarte numele dobândit la naştere; d) când în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii, acesta doreşte să poarte numele de familie dobândit la naştere; e) când fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care l-a avut în căsătorie, pentru a avea un nume comun cu copiii încredinţaţi spre creştere şi educare, cu consimţământul fostului soţ, dat în formă autentică; f) când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de familie al acestuia; g) când s-a desfăcut adopţia unei persoane căsătorite, care are copii minori şi, în urma desfacerii adopţiei, persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopţie; h) când unul dintre soţi, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soţ, nume pe care acesta l-a dobândit prin adopţie, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea adopţiei. Cererile de s.n.c.a. privind persoanele fără cetăţenie, dar domiciliate în România, se soluţionează în aceleaşi condiţii ca şi cele ale cetăţenilor români. Persoana care solicită s.n.c.a. va depune o cerere la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor aflat în subordinea consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul. Pentru minor, cererea de schimbare a numelui se face, după caz, de părinţi sau, cu încuviinţarea autorităţii tutelare, de tutore. în cazul în care minorul a împlinit vârsta de 14 ani, cererea va fi semnată şi de acesta. Cererea de schimbare a numelui se publică, în extras, în Monitorul Oficial al României, Partea a lll-a, prin grija şi pe cheltuiala solicitantului, cu excepţia cererii de schimbare a 888 scindarea ocrotirii părinteşti numelui format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod, caz în care cererea solicitantului trebuie aprobată pentru nepublicare, de conducătorii serviciilor publice judeţene, respectiv de conducătorul serviciului public al municipiului Bucureşti. Competenţa de a emite dispoziţia de schimbare a numelui aparţine serviciului public judeţean. Schimbarea numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului de naştere, precum şi a celui de căsătorie, atunci când este cazul, în acest scop, serviciul public la care s-a înregistrat cererea va trimite, din oficiu, serviciilor publice care au în evidenţă actele de stare civilă ale solicitantului câte o copie de pe dispoziţia de schimbare a numelui. Dispoziţia de schimbare a numelui produce efecte juridice de la data înscrierii menţiunii corespunzătoare pe marginea actului de naştere. De la această dată solicitantul va purta numai numele dobândit prin dispoziţia de schimbare a numelui. scindarea ocrotirii părinteşti, situaţie ce presupune fie exercitarea ocrotirii părinteşti, în mod inegal, de către părinţi, fie exercitarea acesteia, în parte, de către părinţi şi, în parte, de către persoana, familia ori instituţia căreia copilul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare. Cazurile de s.o.p. sunt: a) încredinţarea copilului la desfacerea căsătoriei; în caz de divorţ, părintele căruia i s-a încredinţat copilul exercită cu privire la acesta drepturile părinteşti, iar celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională; acest din urmă părinte poate cere instanţei judecătoreşti să-i încredinţeze lui copilul, dacă celălalt părinte nu-i asigură o ocrotire corespunzătoare; b) încredinţarea copilului la desfiinţarea căsătoriei; copiii rezultaţi dintr-o căsătorie lovită de nulitate păstrează situaţia copiilor rezultaţi dintr-o căsătorie valabilă; încredinţarea acestora, ca urmare a desfiinţării căsătoriei, precum şi reîncredin-ţarea lor ulterioară sunt supuse principiilor şi regulilor aplicabile în această materie în caz de divorţ; c) dacă filiaţia copilului din afara căsătoriei a fost stabilită faţă de ambii părinţi, încredinţarea acestuia, precum şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copilului se hotărăsc de instanţa de judecată potrivit principiilor şi regulilor aplicabile în materie în caz de divorţ; d) încredinţarea copilului unei terţe persoane, unei familii sau unei instituţii de ocrotire în oricare dintre ipotezele în care această măsură este aplicabilă potrivit legii; persoana, familia sau instituţia care a primit, spre creştere şi educare, copilul dobândesc, în privinţa acestuia, numai drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la persoana lui. în cazul măsurii plasamentului prevăzute de Legea nr. 272/2004, care se stabileşte de către comisia pentru protecţia copi- 889 scop în acord cu interesul obştesc lului, în situaţia în cate există acordul părinţilor, pentru copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora, precum şi pentru copilul care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal, drepturile şi obligaţiile părinteşti se menţin pe toată durata măsurii plasamentului. în situaţia copilului pentru care nu a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa a dispus măsura plasamentului, drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de primarul sectorului municipiului Bucureşti. în cazul plasamentului în regim de urgenţă luat faţă de copilul abuzat sau neglijat, precum şi faţă de copilul găsit sau cel abandonat în unităţile sanitare, pe toată durata acestei măsuri, exerciţiul drepturilor părinteşti se suspendă de drept până când instanţa judecătorească va decide cu privire la menţinerea sau la înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti. Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la persoana copilului sunt exercitate, respectiv îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către şeful serviciului de tip rezidenţial care a primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele privitoare la bunuri sunt exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de primarul sectorului municipiului Bucureşti. scop1 în acord cu interesul obştesc, finalitate care explică şi justifică raţiunea de a fi a organizării de sine stătătoare şi a patrimoniului propriu al persoanei juridice şi care constituie, alături de acestea, o condiţie de existenţă a persoanei juridice. scrisori, termen ce desemnează în mod generic comunicările scrise, obişnuite, de orice fel (făcute prin corespondenţă poştală, prin fax, e-mail) între diferite persoane. Pot fi utilizate în justiţie, ca mijloace de dovadă, atât de către destinatarul care le posedă, cât şi de către expeditorul sau de către terţii care au intrat în mod licit în posesia lor. Conţinutul unui astfel de înscris poate fi dovedit în justiţie şi în mod indirect, prin răspunsul dat de către destinatar la interogatoriu sau prin alte mijloace legale de probă. O asemenea s. poate conţine o recunoaştere extrajudiciară a autorului ei sau poate furniza detalii referitoare la circumstanţele de fapt în care s-a consumat un anumit act sau fapt juridic. scutire de raport succesoral, mijloc juridic prin care donatorul, din dorinţa de a-l avantaja pe donatar (când acesta este descendent al său ori soţ supravieţuitor), neutralizează obligaţia ce-i revine acestuia de a readuce în natură sau prin echivalent bănesc, în masa succesorală, bunurile pe care le-a primit cu titlu de donaţie. Articolul 846 C. civ. prevede că s.r. trebuie să fie dată 890 semnătură electronică extinsă în mod expres, fie prin actul de donaţie, fie printr-un act ulterior acestuia, făcut în formele prevăzute de lege pentru liberalităţi între vii sau pentru cauză de moarte. Această cerinţă se explică prin aceea că s.r. are, ea însăşi, semnificaţia juridică a unei liberalităţi prin care se desăvârşeşte o altă liberalitate. Doctrina admite anumite atenuări ale cerinţei ca s.r. să fie făcută în mod expres şi în forma actului de liberalitate întocmit de cel care lasă moştenirea. Astfel, s-a admis că s.r. poate rezulta şi din faptul deghizării donaţiei sub forma unei vânzări, ca şi din faptul efectuării donaţiei prin persoane interpuse. Tot astfel, se admite că intenţia s.r. poate fi probată şi în absenţa unui înscris autentic, atunci când este vorba de o donaţie indirectă sau de un dar manual, a căror validitate nu este condiţionată de lege de îndeplinirea formei solemne. Aşa se întâmplă, bunăoară, în cazul remiterii de datorie sau a darului manual, când intenţia de s.r. se poate proba şi prin înscrisul sub semnătură privată întocmit cu ocazia încheierii contractului. în toate cazurile însă, s.r. nu poate influenţa reducţiunea liberalităţii excesive. Atunci când prin donaţia cu s.r. făcută de donator se aduce atingere rezervei succesorale, donatarul nu va face raportul acelei donaţii, dar va suporta reducţiunea ei în limitele cotităţii disponibile, la care se va adăuga, prin cumul, şi cota sa de rezervă, reducţiunea operând numai pentru surplus. sediul persoanei juridice, atribut de identificare a persoanei juridice având aceeaşi semnificaţie şi importanţă ca şi domiciliul persoanei fizice. Se stabileşte prin actul de înfiinţare sau prin statut şi este supus înregistrării sau înscrierii, întocmai ca denumirea persoanei juridice. Poate fi schimbat în acelaşi mod şi cu aceleaşi aprobări cu care a fost stabilit iniţial. Determină competenţa teritorială a instanţei de judecată şi a organului arbitrai. semnătură electronică, (în sensul Legii nr. 455/2001) sintagmă ce desemnează date în formă electronică, care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare. înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de către cel căruia i se opune, are acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile. semnătură electronică extinsă, (în sensul Legii nr. 455/2001) sintagmă ce desemnează acea semnătură electronică care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: este legată în mod unic de semnatar; asigură identificarea semnatarului; este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar; este legată de datele în formă 891 separaţie de patrimonii electronică, la care se raportează în aşa fel încât orice modificare ulterioară a acestora este identificabilă, înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată. separaţie de patrimonii, sintagmă ce desemnează privilegiul, beneficiul individual care poate fi invocat de orice creditor al moştenirii, inclusiv de către creditorul legatar particular, în virtutea căruia creditorul separatist este îndreptăţit să fie plătit din valoarea bunurilor succesorale, cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului. Posibilitatea invocării s.p. este supusă următoarelor condiţii: a) cel care o invocă să aibă calitatea de creditor al moştenirii, indiferent dacă creanţa sa este corelativă unei datorii personale a defunctului sau unei sarcini succesorale născute la deschiderea moştenirii sau ulterior acestui moment, în persoana moştenitorilor. Creditorii personali ai moştenitorilor nu pot cere s.p., chiar dacă ar justifica un interes legitim în acest sens decurgând din insolvabilitatea moştenirii. Nici legatarii universali sau cu titlu universal nu se pot prevala de acest privilegiu, deoarece, raportat la pasivul succesoral, ei au calitatea de debitori, iar nu pe aceea de creditori; b) invocarea s.p. este posibilă atât în cazul în care devoluţiunea moştenirii este legală, cât şi atunci când aceasta este testamentară şi indiferent dacă cel care o invocă este titularul unei creanţe chirografare sau cu garanţii reale ori personale şi chiar dacă respectiva creanţă nu este exigibilă, deoarece s.p. constituie o măsură de conservare, iar nu o măsură de executare; c) exercitarea privilegiului s.p. nu este supusă unor condiţii de formă speciale, el putând fi invocat chiar şi în privinţa imobilelor atât pe cale principală (prin acţiunea intentată împotriva moştenitorului), cât şi pe cale incidenţă; d) orice act din care rezultă intenţia creditorului de a invoca acest privilegiu este susceptibil să confere preferinţă creditorului moştenirii faţă de creditorii personali ai moştenitorului; e) privilegiul s.p. are caracter individual atât cu privire la persoane, cât şi cu privire la bunuri. El profită numai creditorului solicitant şi produce efecte numai împotriva creditorului moştenitorului faţă de care s-a invocat. Domeniul său de incidenţă este limitat la bunurile succesorale cu referire la care a fost invocat, inclusiv la fructele produse de acele bunuri sau preţul obţinut din vânzarea lor. S.p. poate fi însă invocată şi în ce priveşte integralitatea bunurilor succesorale. Ca principal efect al s.p., creditorul separatist are dreptul să fie plătit cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului, din 892 servitute preţul bunurilor succesorale cu privire la care a fost invocat. Aceşti din urmă creditori vor putea urmări respectivele bunuri numai după satisfacerea creanţelor creditorului separatist. Privilegiul nu modifică însă raporturile dintre creditorii succesorali, chiar dacă numai unul sau mai mulţi dintre ei a cerut s.p. Atunci când creanţele creditorilor separatişti nu au putut fi satisfăcute din preţul bunurilor obiect al privilegiului, ei vor putea urmări, potrivit dreptului comun, patrimoniul personal al moştenitorilor, respectând modul de distribuire al pasivului succesoral între aceştia. Privilegiul rezultat din s.p. se stinge prin renunţarea creditorului îndreptăţit la invocarea lui. O atare renunţare trebuie să fie însă neîndoielnică. Referitor la bunurile mobile, acest privilegiu nu poate fi invocat dacă şi în măsura în care acele bunuri au fost înstrăinate sau în privinţa lor a operat o confuziune de fapt cu bunurile moştenitorului, iar creditorii nu au luat măsuri de conservare. Dacă nu a fost exercitat timp de trei ani de la deschiderea moştenirii, privilegiul se stinge prin prescripţie. Referitor la imobile, privilegiul este imprescriptibil şi opozabil terţilor dobânditori, cu condiţia conservării acestuia prin înscrierea potrivit regulilor de publicitate imobiliară. serviciul datoriei publice, totalitatea sumelor reprezentând rate de capital, dobânzi, comisioane şi alte costuri aferente datoriei publice, conform acordurilor sau contractelor de împrumut, la o anumită dată sau pentru o perioadă determinată [v. datorie publicai. servitute, sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea altui imobil având un alt stăpân. Este un drept real asupra lucrului altuia, constituind un dezmembră-mânt al dreptului de proprietate. Presupune în mod necesar două bunuri imobile: fondul dominant şi fondul aservit, care aparţin la doi proprietari diferiţi, servitutea fiind un drept de sine stătător. Este un drept imobiliar, putând fi stabilit numai cu privire la bunuri imobile prin natura lor; are caracter de accesoriu al fondului, de care nu poate fi despărţită spre a forma un drept de sine stătător. Nu poate fi înstrăinată, nici urmărită sau ipotecată singură, independent de fondul al cărui accesoriu este; ca drept, s. se transmite odată cu fondul dominant, iar ca sarcină, odată cu fondul aservit. Are caracter perpetuu, durând cât timp vor exista imobilele şi situaţia din care s-a născut s. Este indivizibilă, întrucât se constituie asupra întregului imobil aservit şi profită întregului fond dominant; când unul sau ambele fonduri aparţin mai multor coproprietari, constituirea s. trebuie să se facă cu consimţământul tuturor coproprietarilor. S. se clasifică, din mai multe puncte de vedere, astfel: 1. după izvorul lor, în: a) s. naturale, care se nasc din situaţia naturală a locurilor, potrivit legii (de exemplu, s. de scurgere a apelor naturale de pe locurile superioare 893 servitute pe cele inferioare; s. de grăniţuire; s. izvoarelor etc.); b) s. legale, care sunt stabilite direct prin lege (de exemplu, s. de trecere; s. de vedere, s. referitoare la zidul ori şanţul comun etc.). în realitate, s. naturale şi cele legale nu sunt adevărate s., dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, ci obligaţii normale impuse prin lege proprietarilor, ca reguli de bună vecinătate corespunzând unor necesităţi de ordin social; c) s. convenţionale, care se stabilesc prin fapta omului (sau mai exact prin act juridic - contract sau testament - prin destinaţia proprietarului sau prin uzucapiune) şi care sunt singurele s. propriu-zise, dezmembrăminte ale proprietăţii; 2. după modul lor de exercitare în timp, s. se clasifică în: a) s. continue, pentru a căror exercitare şi menţinere nu este necesar faptul personal al omului (de exemplu, s, de scurgere a apelor); b) s. necontinue, care necesită faptul actual al omului pentru a fi exercitate (de exemplu, s. de trecere, s. de a lua apă din fântână etc.); 3. după modul lor de exercitare faţă de terţi, s. pot fi: a) s. aparente, când se pot recunoaşte după semne exterioare vizibile (de exemplu, o uşă sau o fereastră); b) s. neaparente, când nu pot fi observate asemenea semne (de exemplu, interdicţia de a zidi sau de a nu zidi decât până la o înălţime determinată etc.). Ultimele două clasificări menţionate sunt importante, deoarece numai s. continue şi aparente pot fi dobândite prin uzucapiune şi numai ele nu se pierd prin neexercitare; pe de altă parte, s. neaparente (fie continue, fie necontinue) nu se pot stabili decât prin titlu; 4. după conţinutul lor, s. se împart în: a) s. pozitive, care îndreptăţesc pe proprietarul fondului dominant să facă în mod direct anumite acte de exercitare sau de folosinţă pe fondul aservit (de exemplu, s* de trecere, de a lua apă etc.); b) s. negative, care impun proprietarului fondului aservit anumite restricţii sau împiedicări în exerciţiul dreptului său (de exemplu, s. de a nu planta sau construi sub o anumită distanţă sau peste o anumită înălţime etc.); 5. după cum sunt stabilite în folosul unui fond dominant teren sau construcţie, s. sunt considerate rurale şi respectiv urbane (indiferent dacă fondurile respective sunt situate în localităţi rurale sau urbane). în general, în temeiul dreptului său de s., proprietarul fondului dominant are următoarele drepturi şi obligaţii: să facă toate lucrurile necesare pentru a se folosi de s. şi de a o păstra; să se folosească de s. numai în conformitate cu titlul său, fără a face în fondul dominant sau în fondul aservit vreo schimbare împovărătoare pentru fondul aservit. La rândul său, proprietarul fondului aservit are următoarele drepturi şi obligaţii: să nu facă nimic spre a scădea sau îngreuna exercitarea s.; să abandoneze fondul aservit la dispoziţia proprietarului fondului dominant în cazul în care prin titlul s. s-ar fi stabilit în sarcina sa obligaţia de a face unele lucruri sau cheltuieli pentru folosirea şi 894 servitutea de scurgere a apelor naturale păstrarea s., pe care el nu doreşte să le facă; dacă în forma stabilită iniţial, s. a devenit prea împovărătoare sau dacă îl împiedică să facă reparaţii folositoare, va putea oferi proprietarului fondului dominant un alt loc cu aceeaşi întrebuinţare, pe care acesta nu-l va putea refuza. S. se stinge în următoarele moduri: imposibilitatea materială de executare a s.; reunirea fondului dominant şi a fondului aservit în patrimoniul aceluiaşi proprietar (confuziunea); neuzul sau prescripţia extinctivă de 30 de ani; pieirea fondului aservit; renunţarea la s. din partea titularului; expirarea termenului pentru care a fost constituită, în cazul în care constituirea s-a făcut cu termen; revocarea, rezoluţia sau anularea dreptului celui care a constituit s. servitute de trecere, servitute legală care constă în îndatorirea proprietarului unui teren de a tolera trecerea peste terenul său a proprietarului unui loc înfundat, acesta din urmă având obligaţia de a-l despăgubi pe cel dintâi. Trecerea trebuie făcută pe calea cea mai scurtă de ieşire la drumul public şi prin acea parte a fondului aservit pe unde înfăptuirea ei ar cauza mai puţină pagubă. servitute de vedere, servitute legală care constă în interdicţia de a se deschide ferestre de vedere, balcoane etc. asupra fondului învecinat la distanţe mai mici decât cele prevăzute de lege. Distanţa stabilită de lege este de 1,90 m pentru vederea directă şi de 0,60 m când vederea este piezişă (adică zidul este oblic sau perpendicular faţă de hotar). servitute privind distanţa plantaţiilor, servitute legală care constă în interdicţia plantării unor arbori care cresc înalţi la o distanţă mai mică de 2 metri faţă de linia despărţitoare a două fonduri, precum şi a celorlalte plantaţii sau garduri vii la o distanţă mai mică de 0,50 m. Proprietarul vecin poate cere scoaterea sau tăierea arborilor ori plantaţiilor care se află la o distanţă mai mică decât cea prevăzută. Obligaţia de a respecta distanţa plantaţiilor încetează în cazul în care proprietarul fondului a dobândit servitutea contrară, adică dreptul de a avea plantaţii la o distanţă mai mică. servitute privind picătura streşinilor, servitute legală care constă în îndatorirea proprietarului de a face streaşină casei sale, în aşa fel încât apele din ploi să se scurgă pe terenul său ori în stradă, iar nu pe locul vecinului. servitutea de scurgere a apelor naturale, servitute naturală care constă în aceea că terenurile inferioare sunt supuse a primi apele care curg în mod natural, fără intervenţia omului, de pe terenurile superioare. Comportă interdicţia pentru proprietarul fondului inferior de a ridica stăvilare pentru a opri scurgerea naturală a apelor de pe fondul dominant, iar proprietarului acestui din urmă fond interdicţia de a face vreo lucrare, cum ar fi 895 servitutea izvoarelor săparea unor şanţuri etc., de natură să agraveze situaţia fondului aservit. servitutea izvoarelor, servitute naturală care constă în restrângerea dreptului proprietarului unui fond pe care se găseşte un izvor, de a întrebuinţa acel izvor numai în aşa fel încât să nu vatăme dreptul dobândit de proprietarul altui fond cu privire la folosirea izvorului respectiv. Legea interzice proprietarului fondului pe care se află un izvor ce dă apa necesară unei comune, să facă orice lucrări care ar putea schimba cursul acelui izvor. servitutea privind distanţa şi lucrările intermediare pentru anumite construcţii, servitute legală care se caracterizează prin îndatorirea proprietarului unui fond de a ridica construcţii cu respectarea unei anumite distanţe faţă de linia despărţitoare de fondul vecin, întocmai cum această distanţă a fost precizată prin lege sau prin obiceiul locului, sau de a executa lucrările intermediare prescrise de legi şi regulamente pentru a nu aduce prejudicii vecinului. sezina executorului testamentar, varietate specială a sezinei concretizată în aceea că este atribuită de către testator, uneori, executorului testamentar, căruia i se conferă dreptul să deţină bunurile succesorale pe o perioadă de timp determinată, cu finalitatea de a asigura îndeplinirea în cele mai bune condiţii a execuţiei testamentare. Se distinge de sezina obişnuită prin următoarele particularităţi: a) este opera voinţei testatorului şi deci nu este consacrată de lege; b) conferă executorului testamentar numai o simplă detenţie a bunurilor succesorale vizate, iar nu o posesie adevărată, pe care legea o recunoaşte numai moştenitorilor sezi-nari; c) detenţia pe care o conferă poate avea ca obiect numai bunuri mobile; d) este limitată, în timp, la durata de un an începând cu decesul testatorului sau de la data când executorul testamentar îşi poate exercita atribuţiile; această durată poate fi redusă de către moştenitori prin oferirea sumelor necesare plăţii legatelor sau prin plata acestora; e) la finele sezinei, executorul nu este degrevat de atribuţiile sale, ci va continua să şi le exercite ca nesezinar, până la împlinirea integrală a mandatului său; f) conferă executorului testamentar dreptul să-i urmărească pe moştenitorii debitori, de a primi plăţi şi de a elibera chitanţe. sezină, termen ce desemnează beneficiul acordat de lege unora dintre moştenitorii legali, concretizat în aceea că aceştia au posesiunea de drept a moştenirii, adică intră în stăpânirea ei fără a fi necesare îndeplinirea vreunei formalităţi şi nici a unei aprobări speciale, chiar de la data morţii celui care lasă moştenirea, putând exercita toate acţiunile patrimoniale care aparţineau lui de cuius chiar de la data deschiderii succesiunii. Legea recunoaşte s. numai rudelor în linie dreaptă ale defunctului [v. şi 896 simulaţie moştenitori nesezinari; sezina executorului testamentar], simulaţie, operaţie juridică de natură complexă care constă în încheierea şi existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi contractante, a două contracte: unul aparent sau public, prin care se creează o situaţie juridică aparentă, contrară realităţii, iar altul secret, ce dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi şi prin care se anihilează sau se modifică efectele produse în aparenţă în temeiul contractului public. Actul secret exprimă voinţa reală a părţilor şi stabileşte adevăratul raport juridic existent între ele. El se mai numeşte şi contraînscris. Prin contractul public (aparent) se disimulează intenţia reală a părţilor, cu scopul de a ascunde terţilor (prin crearea unei false aparenţe) adevăratul raport juridic dintre părţi. Acest contract poate şi el să producă anumite efecte în subsidiar, dar numai în măsura în care partenerii contractuali au prevăzut o atare posibilitate prin actul secret. S. este reglementată prin art. 1175 C. civ., care dispune: „Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali: un asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altor persoane". Acest text este însă insuficient de precis pentru a răspunde nevoilor practicii. S. este supusă următoarelor condiţii specifice: a) constraînscrisul să fie un act secret, ceea ce înseamnă că atât existenţa, cât şi conţinutul lui trebuie să nu fie cunoscute terţilor. Aprecierea caracterului secret este o chestiune de fapt. Nu este îndeplinită această condiţie atunci când contraînscrisul a fost supus unei publicităţi, care prin natura sa este destinată să aducă actele juridice la cunoştinţa terţilor, cum sunt: transcrierea actului, intabularea, primirea de dată certă. înregistrarea actului la organele fiscale nu înlătură caracterul secret al acestuia, deoarece astfel de organe nu sunt organisme de publicitate; b) contraînscrisul trebuie să fie un act contemporan cu actul aparent. Prin caracterul contemporan al celor două acte juridice (public şi secret) se înţelege coexistenţa lor în timp, ceea ce înseamnă că ele sunt contemporane nu numai atunci când încheierea lor a avut loc simultan, ci şi atunci când mai întâi a fost încheiat actul secret în sens de negotium, iar ulterior a fost perfectat actul aparent. Faptul că redactarea înscrisului constatator al actului secret are loc ulterior perfectării actului public este lipsit de relevanţă cu privire la existenţa simulaţiei: esenţial este ca între părţi să se fi realizat anterior acordul de voinţă cu privire la operaţiunea juridică în ansamblul ei. Contemporaneitatea celor două acte juridice necesită ca actul secret încheiat anterior actului public să se afle în vigoare la momentul perfectării acestuia din urmă şi să fie menţinut şi în continuare. Nu există s. atunci când încheierea actului aparent este anterioară încheierii actului secret. O asemenea ipoteză are 897 simulaţie semnificaţia juridică a modificării unui contract printr-un alt contract; c) intenţia comună a părţilor de a simula. O astfel de intenţie dă expresie voinţei lor comune ca acea operaţie juridică să producă toate efectele juridice specifice simulaţiei. Intenţia de a simula se obiectivează în acordul de voinţă simulator al părţilor, care intervine cel târziu în momentul perfectării actului secret. în lipsa unui astfel de acord nu exisă s., ci simple manifestări succesive de voinţă, care nu pot produce efectele s. Intenţia de a simula, conţinută în acordul simulator din actul secret, reprezintă un element intern al s., care ţine de esenţa acestei operaţiuni juridice. S. se poate prezenta în următoarele forme: deghizarea, fictivitatea şi interpunerea de persoane. Atribuind efecte juridice actului secret, legea recunoaşte, implicit, dreptul partenerilor contractuali să ascundă faţă de terţi adevărata lor voinţă. Adeseori, s. este conformă cu legea şi cu bunele moravuri. Totuşi, prin crearea unei situaţii juridice aparente, părţile pot urmări uneori scopuri ilicite sau imorale. în asemenea cazuri, actul juridic simulat nu mai este ocrotit de lege şi deci nu mai este apt să producă efecte juridice valabile nici chiar între părţile contractante. De exemplu, s. este sancţionată cu nulitatea în cazul donaţiilor deghizate între soţi, precum şi al donaţiilor în favoarea unor incapabili. S. produce efecte atât între părţi, cât şi faţă de terţi. A. Efectele 5. în raporturile dintre părţile contrac- tante sunt următoarele: între părţi şi succesorii lor universali sau cu titlu universal produce efecte actul secret, potrivit principiului priorităţii voinţei reale faţă de voinţa declarată, consacrat de art. 977 C. civ. Succesorii universali şi cei cu titlu universal devin şi ei terţi propriu-zişi faţă de actul secret atunci când prin s. autorul lor, parte contractată, a urmărit să le fraudeze interesele. B. Faţă de terţi efectele s. se analizează după cum urmează: art. 1175 C. civ. dispune că actul secret nu poate avea niciun efect în contra terţelor persoane complet străine de contract. Lor le poate fi opusă numai situaţia juridică născută din actul aparent sau public; împrejurarea se explică prin aceea că terţii cunosc doar existenţa şi conţinutul actului aparent sau public. Terţilor nu le este opozabilă existenţa actului secret şi nici efectele generate de acesta. De specificul s. este restrângerea sferei avânzilor-cauză la succesorii universali şi cei cu titlu universal şi extinderea corespunzătoare a sferei terţilor propriu-zişi, care cuprind: succesorii cu titlu particular, creditorii chirografari, precum şi succesorii universali şi cu titlu universal, în ipoteza când prin s. s-a urmărit fraudarea lor. Din interpretarea art. 1175 C. civ. se deduce, pe de o parte, inopozabili-tatea actului secret faţă de terţi, iar pe de altă parte, că totuşi actul secret poate produce efecte favorabile faţă de terţi, situaţie în care aceştia au dreptul să invoce în beneficiul lor şi împotriva părţilor 898 sistem de carte funciară efectele actului secret. Atunci când procedează astfel, terţii renunţă, implicit, la inopozabilitatea actului secret faţă de ei. Aşa se întâmplă, bunăoară, în cazul unei vânzări fictive, când creditorii vânzătorului sunt îndreptăţiţi să invoce actul secret prin care s-a stabilit că actul aparent nu produce niciun efect faţă de părţi. Jurisprudenţa a stabilit că numai terţii de bună-credinţă pot invoca inopozabilitatea faţă de ei a actului secret. Buna-credinţă trebuie să existe însă în chiar momentul încheierii s. Terţii care au avut cunoştinţă despre încheierea şi existenţa actului secret sunt consideraţi a fi de rea-credinţă. Numai terţii de bună-credinţă au un drept de opţiune între a invoca actul aparent sau actul secret. în cazul în care părţile probează că terţul care invocă actul aparent a fost de rea-credinţă, devine opozabil şi faţă de acel terţ actul secret. Reaua-credinţă a terţului face să dispară raţiunea pentru care legea îl ocroteşte împotriva actului secret, care îi devine astfel opozabil. C. în raporturile dintre terţi, atunci când unii dintre aceştia sunt interesaţi să invoce actul aparent, iar alţii au interes să invoce actul secret care le este favorabil, vor avea câştig de cauză cei dintâi, dacă sunt de bună-credinţă, prezumându-se că ei nu au putut cunoaşte existenţa actului secret. sinalagmatic, v. contract sinalagmatic. sistem de carte funciari, modalitate de organizare a publicităţii drepturilor reale imobiliare, întemeiată pe datele rezultând din identificarea cadastrală a imobilelor şi asigurând o publicitate reală în registre numite cărţi funciare. în privinţa imobilelor aflate în circuitul civil general, acest sistem asigură o evidenţă ce cuprinde, pe de o parte, toate datele necesare pentru identificarea imobilului, iar pe de altă parte, toate operaţiunile juridice referitoare la constituirea, modificarea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale privind imobilul înmatriculat. S.c.f. se fondează pe următoarele principii: principiul publicităţii integrale a drepturilor reale; principiul relativităţii înscrierii; principiul neutralităţii; principiul legalităţii; principiul specialităţii; principiul oficialităţii; principiul opozabilităţii faţă de terţi a înscrierii dobândirii, modificării sau stingerii drepturilor imobiliare; principiul forţei probante a înscrierilor de drepturi reale, înscrierile care se fac în cartea funciară sunt: intabularea, care are caracterul unei înscrieri definitive şi poate fi făcută numai pe baza unui înscris care să corespundă acestui caracter; înscrierea provizorie, care se face pe baza unui înscris care nu întruneşte condiţiile pentru intabulare (spre exemplu, o hotărâre judecătorească nedefinitivă); notarea, adică înscrierea având ca obiect anumite fapte juridice (de exemplu, punerea sub interdicţie) sau drepturi personale (de exemplu, dreptul de preemp-ţiune) pentru a le face opozabile terţilor. 899 sistem de evidenţă a datelor cu caracter personal sistem de evidenţi a datelor cu caracter personal, orice structură organizată de date cu caracter personal, accesibilă potrivit unor criterii determinate, indiferent dacă această structură este organizată în mod centralizat ori descentralizat sau este repartizată după criterii funcţionale ori geografice [v. date cu caracter personali. sistem de înregistrare în cont, sistem operaţional prin intermediul căruia titlurile de stat sunt emise în formă dematerializată, înregistrarea lor fiind efectuată de către Ministerul Finanţelor Publice sau de agentul desemnat de acesta. sistem de transcripţiuni şi inscripţiuni, modalitate de organizare a publicităţii drepturilor reale imobiliare ce presupune evidenţierea actelor juridice încheiate în legătură cu imobilele, în scopul de a face acele acte opozabile terţilor. Se compune din: a) registrul de transcripţiuni, servind la transcrierea actelor între vii translative de drept de proprietate imobiliar sau constitutive de alte drepturi reale imobiliare, a ordonanţelor de adjudecare, a decretelor de expropriere, a renunţărilor la drepturi reale transcrise, a hotărârilor judecătoreşti care constată existenţa unei convenţii verbale translative de orice drept real imobiliar, precum şi a cesiunilor de venituri pe un termen mai mare de 2 ani şi a contractelor de locaţiune imobiliară cu o durată mai mare de 3 ani; b) registrul de inscripţiuni, în care se înscriu ipotecile şi privile- giile imobiliare, cu excepţia privilegiului vânzătorului de imobil, care se transcrie în registrul de transcripţiuni. Evidenţa se ţine pe numele persoanelor beneficiare ale transcripţiunii sau inscripţiunii şi prezintă următoarele inconveniente: asigură numai o publicitate parţială, deoarece în registrul de transcripţiuni nu se evidenţiază transmisiunile pentru cauză de moarte, hotărârile judecătoreşti ce declară desfiinţat un act juridic şi nici împărţeala unui bun indiviz când imobilul cade în lotul unui copărtaş; transcrierea sau înscrierea are ca efect numai încunoştinţarea terţilor cu privire la un drept, dar ea nu constituie o dovadă suficientă despre existenţa acelui drept şi nicio garanţie a valabilităţii lui; ca urmare, terţul dobânditor nu poate să cunoască situaţia exactă a imobilului şi este expus timp de 30 ani să fie evins din imobilul dobândit, fie din cauza unor vicii ale actelor de dobândire anterioare titlului său, fie datorită unor sarcini pe care nu le-a putut cunoaşte. Acest sistem a fost reglementat în Codul de procedură civilă, în art. 710-720, în prezent devenite inaplicabile, împreună cu dispoziţiile corespunzătoare din Codul civil, ca urmare a instituirii din anul 1999 a regimului cărţilor funciare cu caracter nedefinitiv, cu consecinţa efectuării operaţiilor de publicitate imobiliară potrivit reglementărilor Legii nr. 7/1996, republicate. Aceasta nu înseamnă abrogarea dispoziţiilor legale respective, întrucât, potrivit art. 69 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, 900 situaţia copilului din căsătorie republicată, la data finalizării lucrărilor de cadastru general şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unei unităţi administrativ-teritoriale îşi încetează aplicabilitatea, pentru teritoriul respectiv, şi aceste dispoziţii legale. situaţia copilului din afara căsătoriei, expresie utilizată pentru a desemna în mod generic regimul juridic pe care îl are copilul născut în afara căsătoriei. Acest regim juridic este stabilit prin art. 63 C. fam., care dispune: „Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească are, faţă de părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie". Totuşi, unele diferenţieri există între s.c.a.c. şi situaţia copilului din căsătorie. Astfel, în privinţa numelui copilului din afara căsătoriei, se pot distinge următoarele situaţii: a) copilul care îşi stabileşte filiaţia faţă de un singur părinte dobândeşte numele de familie al acelui părinte; bjîn cazul în care iniţial copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinţi necunoscuţi şi a primit numele de familie dat de primar, prin recunoaşterea filiaţiei de către unul din părinţi, copilul va primi numele de familie al acelui părinte; c) atunci când copilul îşi stabileşte filiaţia şi faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească poate încuviinţa copilului să poarte numele de familie al părintelui faţă de care filiaţia s-a stabilit mai în urmă. O cerere de acest gen poate fi făcută atât în cadrul acţiunii în stabilirea filiaţiei faţă de acel părinte, fie pe calea unei acţiuni separate, promovate ulterior stabilirii judecătoreşti a filiaţiei. Acţiunea pentru încuviinţarea purtării numelui are caracter personal nepatrimonial, fiind imprescriptibilă; d) în cazul în care copilul a fost recunoscut simultan de către ambii părinţi, primesc aplicare dispoziţiile din Codul familiei privitoare la stabilirea numelui copilului din căsătorie. Cât priveşte cetăţenia copilului din afara căsătoriei, se aplică aceleaşi reguli ca şi copilului din căsătorie. Referitor la încredinţarea spre creştere şi educare a copilului din afara căsătoriei care şi-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, se aplică în mod corespunzător regulile privind copilul din căsătorie. Situaţia este aceeaşi şi cu privire la stabilirea pensiei de întreţinere, precum şi la exercitarea de către fiecare din părinţi a drepturilor părinteşti ce decurg din relaţiile personale nepatrimoniale dintre părinţi şi copii. Tot astfel, vocaţia succesorală a copilului din afara căsătoriei faţă de părintele său este aceeaşi ca şi vocaţia succesorală a copilului din căsătorie [v. şi situaţia copilului din căsătorie]. situaţia copilului din căsătorie, expresie ce desemnează în mod generic regimul juridic pe care îl are copilul născut din căsătorie. Este reglementată de mai multe texte legale. Astfel, potrivit art. 2 901 situaţia copilului din căsătorie din O.G. nr. 41/2003, numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se schimbă de drept prin modificarea intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condiţiile prevăzute de lege. El determină legătura unei persoane cu o anumită familie. Cât priveşte numele de familie al copilului din căsătorie, se disting următoarele situaţii: a) când părinţii au nume comun, copilul va primi la naştere numele comun al acestora; b) dacă părinţii nu au nume de familie comun, copilul poate să ia fie numele de familie al unuia dintre părinţi, fie numele lor reunite, după cum se învoiesc părinţii. Dacă părinţii nu se învoiesc, va decide autoritatea tutelară. Potrivit art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 41/2003, numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi în situaţia în care copilul este abandonat de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termen de 30 de zile de la constatarea abandonului, se stabilesc prin dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, în a cărui rază a fost găsit copilul ori s-a constatat abandonul acestuia, în condiţiile Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările şi completările ulterioare. Numele de familie al copilului din căsătorie se poate schimba pe cale administrativă odată cu schimbarea numelui de familie al părinţilor sau separat, în condiţiile legii. Divorţul părinţilor nu are efecte în privinţa numelui de familie al copilului. Schimbarea stării civile a copilului poate avea efecte asupra numelui de familie al acestuia. Admiterea acţiunii în tăgada paternităţii are ca efect pierderea calităţii de copil din căsătorie, care, astfel, va purta numele de familie avut de mama sa la data naşterii lui. Potrivit art. 14 din Decretul nr. 31/1954, domiciliul copilului minor este la părinţii săi sau la părintele la care locuieşte statornic. Dacă minorul a fost încredinţat unei terţe persoane, domiciliul său rămâne la părinţi. în cazul în care părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg în această privinţă, va decide instanţa de judecată. Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă, este la reprezentantul legal. Potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuieşte la părinţii săi, ipoteză în care locuinţa acestuia coincide cu domiciliul lui. Atunci când însă copilul este încredinţat unei terţe persoane, locuinţa lui va fi la acea persoană, în timp ce domiciliul rămâne la părinţii săi. în privinţa copilului care a împlinit 14 ani, autoritatea tutelară va putea încuviinţa ca acesta să aibă o locuinţă corespunzătoare desăvârşirii învăţăturii şi care poate fi diferită de cea a părinţilor. Cât priveşte cetăţenia copilului, aceasta este supusă regulilor stabilite prin Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române, republicată, după cum urmează: a) atunci când ambii părinţi sau numai unul dintre aceştia este de cetăţenie română, 902 societate civilă copilul dobândeşte, prin efectul naşterii, cetăţenia română; b) copilul născut din părinţi necunoscuţi, găsit pe teritoriul României, este considerat cetăţean român; c) părinţii care solicită redobândirea cetăţeniei române hotărăsc şi în privinţa cetăţeniei copiilor lor minori; în situaţia în care părinţii nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ţinând seama de interesele acestuia; în cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia; d) minorul adoptat de un cetăţean român dobândeşte cetăţenia adoptatorului; e) dobândirea cetăţeniei române poate avea loc şi la cerere, atunci când copilul este în vârstă de până la 18 ani şi locuieşte pe teritoriul statului român împreună cu cel puţin unul din părinţi, care, el însuşi, dobândeşte cetăţenia română [v. şi situaţia copilului din afara căsătoriei]. situaţii speciale privind exercitarea ocrotirii părinteşti, expresie prin care se desemnează în mod generic cazurile speciale de exercitare a ocrotirii părinteşti vizând copilul din afara căsătoriei, precum şi copilul rezultat dintr-o căsătorie lovită de nulitate. Trei situaţii de acest gen sunt practic posibile, şi anume: a) ipoteza în care unul din părinţi este decedat, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, iar celălalt are vârsta între 14 şi 18 ani, însă a pierdut, ca urmare a relei-credinţe şi nulităţii căsătoriei, capacitatea de exerciţiu dobândită prin căsătorie; în această situaţie părintele cu capacitate de exerciţiu restrânsă va exercita ocrotirea referitoare la persoana copilului, iar cât priveşte bunurile minorului, se va institui curatela pe seama acestuia; b) ipoteza în care unul din părinţi este decedat, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau în neputinţă de a-şi exprima voinţa, iar celălalt părinte are vârsta sub 14 ani; în absenţa unei soluţii legislative privind această situaţie, faţă de copilul rămas fără ocrotire se va institui tutela, deşi o atare ipoteză nu este menţionată în enumerarea limitativă prevăzută de art. 113 C. fam.; c) ipoteza în care unul dintre părinţi are vârsta sub 18 ani, iar celălalt sub 14 ani. Părintele în vârstă de până la 18 ani poate exercita numai drepturile şi îndatoririle referitoare la persoana copilului, iar cât priveşte bunurile minorului se va institui curatela. Acela dintre părinţi care este în vârstă de până la 14 ani nu va putea exercita nici drepturile şi îndatoririle părinteşti vizând persoana copilului şi nici pe acelea vizând bunurile acestuia. societate civilă, contractul prin care două sau mai multe persoane (fizice sau juridice) se obligă, fiecare faţă de celelalte, să pună în comun aportul lor material şi/sau de muncă spre a constitui un fond şi să desfăşoare împreună o activitate în vederea atingerii unui scop patrimonial comun, foloasele 58. 903 societate civilă sau pierderile fiind împărţite între ele. S.c. presupune mai multe elemente de care depinde, pe de o parte, validitatea contractului, iar pe de altă parte, delimitarea lui de alte contracte. Acestea sunt: a) consimţământul părţilor; b) participarea tuturor societarilor la constituirea fondului comun prin aducerea unui aport social; c) împărţirea foloaselor, precum şi a pierderilor între toţi partenerii contractuali; d) existenţa unui scop patrimonial comun. S.c. se distinge prin următoarele caractere juridice: este un contract civil, cu scop lucrativ; are caracter sinalagmatic; este cu titlu oneros; are caracter comutativ; este consensual; este cu executare succesivă; are caracter intuitu personae. Domeniul de aplicare a s.c. este mult mai restrâns decât acela al societăţilor comerciale. Astfel, contractul de societate se poate încheia în diverse scopuri, precum: construirea unei case cu mai multe apartamente de către mai multe persoane fizice; edificarea altor construcţii de interes comun pentru mai mulţi subiecţi de drept; exploatarea în comun a unor terenuri agricole; realizarea altor scopuri cu caracter patrimonial. Formarea unei s.c. nu este incompatibilă cu societari persoane juridice, care, în armonie cu principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, pot constitui o asemenea societate în vederea construirii unei clădiri cu destinaţie social-cultu-rală. O astfel de societate poate fi formată şi de către persoane fizice şi persoane juridice, în vederea edificării unor lăcaşuri de cult etc. Pot fi înfiinţate şi s.c. profesionale, precum o societate de avocatură formată din doi sau mai mulţi avocaţi definitivi. într-o atare ipoteză, raportul juridic se naşte între client şi s.c., indiferent care dintre avocaţii asociaţi va exercita serviciile juridice solicitate de client. La intrarea în s.c. fiecare asociat are obligaţia să aducă în patrimoniul societăţii un aport la alcătuirea fondului comun, care trebuie să fie determinat sau determinabil, posibil şi licit. Aportul social poate consta într-o sumă de bani, bunuri în natură sau anumite servicii. Durata în timp este de esenţa s.c. Contractul de societate nu este susceptibil de executare uno ictu. Atunci când durata societăţii nu este determinată prin convenţia părţilor şi nu rezultă nici din particularităţile obiectului ei, se prezumă că societatea a fost constituită pentru toată durata vieţii asociaţilor, existenţa sa încetând mai înainte de acest moment numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Buna-credinţă şi grija pentru treburile societăţii trebuie să caracterizeze raporturile dintre asociaţi pe toată durata de existenţă a societăţii. Fiecare asociat răspunde faţă de societate pentru prejudiciile cauzate acesteia prin culpa lui. Această răspundere operează chiar şi faţă de asociatul care, prin alte fapte ale sale, aduce importante foloase materiale societăţii, întrucât pierderile pricinuite prin fapta lui culpabilă nu pot fi compensate cu foloasele aduse prin 904 societate civilă faptele sale licite. La rândul său, asociatul are acţiune împotriva societăţii pentru recuperarea sumelor cheltuite în interesul acesteia, precum şi pentru repararea pagubelor suferite cu ocazia activităţilor desfăşurate în administrarea societăţii. Administrarea societăţii se stabileşte prin acordul unanim al asociaţilor. Ea poate fi încredinţată uneia sau mai multor persoane. în cazul în care asociaţii nu au prevăzut nimic în ceea ce priveşte modul de administrare a societăţii, primesc aplicare următoarele reguli: se prezumă că toţi asociaţii şi-au dat mandat reciproc de administrare, astfel că actele îndeplinite de fiecare dintre ei obligă societatea; fiecare asociat poate folosi bunurile societăţii conform destinaţiei lor, cu condiţia ca prin aceasta să nu păgubească societatea şi nici să nu stânjenească pe ceilalţi asociaţi în executarea drepturilor lor; actele vizând imobilele societăţii necesită aprobarea tuturor asociaţilor; pentru validitatea actelor de dispoziţie este necesar un mandat special dat de toţi asociaţii. Nefiind persoană juridică, s.c. este inexistentă, ca subiect de drept, în raporturile juridice cu terţii. în consecinţă, răspunderea pentru executarea obligaţiilor asumate contractual revine în exclusivitate asociatului contractant. Atunci când acesta din urmă, încheind contractul, acţionează în baza unui mandat sau când datorită raporturilor interne dintre asociaţi, ar fi rezultat un beneficiu pentru societate, este angajată răspunderea tuturor asociaţilor, într-o atare ipoteză, creditorul obligaţiei neexecutate poate urmări atât fondul social, cât şi bunurile din patrimoniul personal al asociaţilor. Răspunderea asociaţilor nu este solidară, ci datoria respectivă se divide între ei proporţional cu numărul lor şi indiferent de aportul adus de fiecare, ceea ce e firesc să fie aşa, de vreme ce terţii nu sunt obligaţi să cunoască partea fiecărui asociat. Este posibil însă ca să se stipuleze o clauză potrivit căreia fiecare asociat să răspundă cu patrimoniul propriu numai proporţional cu aportul adus în societate. în aceste limite, terţul va putea opune, în vederea compensării, şi creanţa sa faţă de un asociat. Distribuirea între asociaţi a foloaselor şi pierderilor înregistrate de societate se poate face atât la încetarea acesteia, cât şi în cursul funcţionării ei. în lipsă de clauză contrară în contractul de societate, distribuirea foloaselor şi pierderilor se face proporţional cu valoarea aportului social adus de fiecare asociat. Legea declară nul contractul de societate prin care totalitatea foloaselor s-ar atribui unui singur asociat sau prin care s-ar stipula ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierderi. Interzicerea clauzei leonine nu restrânge însă dreptul asociaţilor de a decide de comun acord ca participarea lor la foloase şi la pierderi să se facă în cotă inegală. S.c. încetează: la expirarea termenului pentru care a fost constituită; prin denunţarea contractului de 905 societate comercială societate de către unul sau mai mulţi asociaţi (în cazul în care societatea a fost contractată pe termen nelimitat sau pe durata vieţii unui asociat); prin hotărâre judecătorească (în cazul societăţii contractate pe timp determinat) prin care se dispune, la cererea unui asociat, dizolvarea societăţii înainte de împlinirea termenului pentru care a fost contractată, pentru neînţelegeri grave între asociaţi; prin pierderea fondului social; prin realizarea scopului pentru care a fost înfiinţată; prin împlinirea condiţiei rezolutorii stipulate în contract; prin moartea sau declararea judecătorească a morţii unui asociat, afară numai dacă există o clauză contractuală în sensul că societatea îşi va continua existenţa cu moştenitorii celui decedat sau numai cu asociaţii rămaşi în viaţă (dacă au rămas în viaţă cel puţin doi asociaţi); punerea sub interdicţie a unui asociat; insolvabilitatea unuia dintre asociaţi; pieirea lucrului promis să fie adus în societate de către un asociat înainte ca acel lucru să fi fost adus în societate; societatea încetează şi atunci când a fost adusă numai folosinţa lucrului în societate, dacă pieirea lui s-a produs după aducerea lui în societate. încetarea s.c. produce ca efect lichidarea patrimoniului acesteia şi împărţirea activului net (sau a pasivului) între asociaţi proporţional cu drepturile lor. împărţeala se va face conform regulilor partajului succesoral, asociaţii fiind consideraţi proprietari în indiviziune asupra bunurilor societăţii. Cererea de partajare a bunurilor aflate în indiviziune este imprescriptibilă. societate comercială, persoană juridică ce ia fiinţă în baza unui act constitutiv de natură contractuală, prin care două sau mai multe persoane (fizice sau juridice ori de natură diferită) convin să-şi aducă aportul (în bani sau în natură) pentru a forma un capital social menit să servească la înfăptuirea unor activităţi aducătoare de câştig, în scopul de a împărţi între ele beneficiul astfel realizat. Legea prevede că s.c. pot fi de capitaluri (societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni), de persoane (societatea în nume colectiv şi cea în comandită simplă) ori cu răspundere limitată (pluripersonale sau unipersonale). S.c. se prezintă în două ipostaze, şi anume: a) contract; fiecare s.c. are la bază contractul de societate, de la această regulă existând o singură excepţie, anume societatea unipersonală cu răspundere limitată (al cărei act constitutiv este format doar din statutul societăţii); b) persoană juridică; toate s.c. sunt persoane juridice, au calitatea de subiect de drept, ceea ce face ca ele, în calitate de operatori de comerţ, să poată participa la circuitul comercial, asumându-şi drepturi, obligaţii şi responsabilităţi în nume propriu. Pentru executarea obligaţiilor ce le incumbă (în virtutea legii, a contractelor încheiate sau a faptelor ilicite păgubitoare săvârşite prin reprezentanţii lor), s.c. răspund civil, contravenţional şi chiar penal. 906 societate cooperativă Dreptul comun în materia s.c. îl formează Legea nr. 31/1990, republicată. societate cooperativă, (în sensul Legii nr. 1/2005) asociaţie autonomă de persoane fizice şi/sau juridice, după caz, constituită pe baza consimţământului liber exprimat de acestea, în scopul promovării intereselor economice, sociale şi culturale ale membrilor cooperatori, fiind deţinută în comun şi controlată democratic de către membrii săi, în conformitate cu principiile cooperatiste: principiul asocierii voluntare şi deschise, principiul controlului democratic al membrilor cooperatori, principiul participării economice a membrilor cooperatori, principiul autonomiei şi independenţei societăţilor cooperative, principiul educării, instruirii şi informării membrilor cooperatori, principiul cooperării între societăţile cooperative, principiul preocupării pentru comunitate. S.c. este un agent economic cu capital privat. în vederea realizării scopului pentru care s-a constituit, s.c. poate desfăşura orice activităţi permise de lege. Activităţile desfăşurate de s.c. sunt supuse regimului de autorizare prevăzut de legislaţia specifică în vigoare. Capitalul social al s.c. este variabil şi nu poate fi mai mic de 500 lei. Capitalul social minim trebuie subscris şi vărsat integral la data înfiinţării s.c. Capitalul social al s.c. se divide în părţi sociale egale, a căror valoare nominală se stabileşte prin actul constitutiv, care nu poate fi mai mică de 10 lei. Numărul minim de membri cooperatori ai unei s.c. se stabileşte prin statut, dar nu este mai mic de cinci. S.c. se constituie prin contract de societate şi statut, care pot fi încheiate sub forma unui înscris unic denumit act constitutiv. Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată şi se semnează de către toţi membrii fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren. Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea s.c. Aporturile în natură sunt admise la s.c. Aporturile în natură se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către s.c. a bunurilor aflate în stare de utilizare. Creanţele nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social. Membrii cooperatori primesc părţi sociale în schimbul aporturilor subscrise. S.c. cu sediul în România este persoană juridică română. S.c. nu se pot reorganiza sau transforma în societăţi comerciale constituite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, ori în asociaţii familiale conform prevederilor legislaţiei privind autorizarea persoanelor fizice şi asocia-ţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent. Societăţile cooperative se pot asocia în mod liber şi voluntar, pe baza hotărârilor adunărilor generale ale acestora, în asociaţii şi uniuni constituite în scopul de a asigura reprezentarea şi apărarea 907 solemn intereselor s.c. asociate în relaţiile cu administraţia publică, autoritatea de stat, alte persoane fizice sau juridice, publice ori private, organisme internaţionale şi cu asociaţii internaţionale echivalente, precum şi pentru susţinerea şi promovarea principiilor cooperatiste. Legea nr. 1/2005 face distincţie între s.c. de gradul 1 (persoană juridică constituită de persoane fizice şi înregistrată în conformitate cu prevederile legii) şi s.c. de gradul 2 (persoană juridică constituită din s.c. de gradul 1, în majoritate, şi alte persoane fizice sau juridice, în scopul integrării pe orizontală sau pe verticală a activităţii economice desfăşurate de acestea, şi înregistrată în conformitate cu prevederile legii). S.c. de gradul 1 se pot constitui în una dintre următoarele forme: s.c. meşteşugăreşti; s.c. de consum; s.c. de valorificare; s.c. agricole; s.c. de locuinţe; s.c. pescăreşti; s.c. de transporturi; s.c. forestiere; s.c. de alte forme, care se vor constitui cu respectarea dispoziţiilor legii. solemn, v. contract solemn. solemnitate, 1. termen ce desemnează în mod generic îndeplinirea cerinţelor de formă ce caracterizează în mod necesar actul juridic solemn; 2. forma solemnă a actului juridic. solidaritate, modalitate a obligaţiei în temeiul căreia aceasta rămâne nedivizată, în sensul că în cazul în care obligaţia are mai mulţi creditori, fiecare dintre ei este îndreptăţit să ceară debitorului plata întregii creanţe, iar dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare dintre ei este obligat să plătească întreaga datorie. Corespunzător acestui criteriu, se face distincţie între s. activă şi s. pasivă [v. şi solidaritate activă; solidaritate pasivă]. solidaritate activi, varietate a solidarităţii de specificul căreia este existenţa unei pluralităţi de creditori, fiecare dintre aceştia având posibilitatea să-i ceară debitorului comun plata integrală a creanţei datorate. în virtutea sa, plata făcută de debitor oricăruia din creditorii solidari are efect liberator pentru el faţă de toţi ceilalţi creditori solidari. S.a. poate rezulta, prin excelenţă, dintr-un act juridic, precum convenţia părţilor sau testamentul. Ea nu izvorăşte niciodată dintr-o dispoziţie a legii, Codul nostru civil nereglementând s.a. legală. Cât priveşte efectele juridice ale s.a., acestea se analizează în două planuri distincte: cel al raporturilor dintre creditori şi debitor şi cel al raporturilor dintre creditori. Raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul lor comun sunt guvernate de principiul potrivit căruia dreptul de a pretinde şi primi plata integrală a creanţei aparţine fiecărui creditor, iar plata făcută de către debitor aceluia dintre ei care exercită acest drept are efect liberator în privinţa lui faţă de toţi creditorii. Din economia art. 1035 C. civ. rezultă că debitorul poate face plata valabilă a creanţei integrale, 908 solidaritate activă liberându-se de obligaţia sa, oricăruia dintre creditorii solidari; această libertate de opţiune i se recunoaşte însă numai până în momentul când el a fost acţionat în justiţie de către unul din aceştia, deoarece începând cu acel moment poate şi trebuie să fie făcută numai creditorului reclamant. Raporturile dintre creditorii solidari sunt dominate de principiul consacrat prin art. 1038 C. civ., potrivit căruia între creditorii solidari există un mandat tacit de reprezentare reciprocă în îndeplinirea actelor de conservare a obligaţiei. „Creditorul solidar - dispune textul menţionat - reprezintă pe ceilalţi cocreditori în toate actele care pot avea de efect conservarea obligaţiei". Din analiza acestei dispoziţii legale rezultă că legiuitorul recunoaşte fiecărui creditor solidar dreptul de a pretinde şi primi plata întregii creanţe, în temeiul unei prezumţii legale de împuternicire a lui în acest sens din partea celorlalţi cocreditori solidari. Niciunul dintre creditorii solidari nu este singur stăpânul creanţei în totalitatea ei; aceasta nu-i aparţine decât pentru partea lui. Fiecărui creditor solidar îi revine îndatorirea, pe de o parte, de a conserva creanţa colectivă, iar pe de altă parte, de a nu întreprinde nimic de natură să înrâurească negativ drepturile celorlalţi creditori solidari. Din principiul consacrat de art. 1038 C. civ. decurg două categorii de consecinţe, şi anume: A. Prima categorie de consecinţe rezultă din prezumţia de împuternicire a fiecărui creditor de a săvârşi acte de conservare a creanţei şi le redăm în cele ce urmează: oricare creditor solidar este îndreptăţit să încaseze întreaga creanţă şi, totodată, e abilitat să dea chitanţă liberatorie debitorului; punerea în întârziere a debitorului făcută de către unul dintre creditorii solidari profită tuturor cocreditori lor solidari; daunele-interese moratorii cerute de către unul dintre creditori sunt în beneficiul tuturor celorlalţi creditori; întreruperea prescripţiei făcută de un creditor solidar operează în profitul tuturor cocredi-torilor solidari. în schimb, suspendarea prescripţiei pentru o cauză personală a unui creditor produce efecte numai cu privire la acel creditor. B. Cea de-a doua categorie de consecinţe decurge din împrejurarea că niciunul din creditorii solidari nu poate face nimic de natură să înrâurească negativ situaţia celorlalţi creditori solidari. Astfel: oricare dintre creditorii solidari poate face acte de dispoziţie cu privire la întreaga creanţă numai cu consimţământul tuturor celorlalţi creditori solidari; dacă, totuşi, unul dintre ei face asemenea acte fără asentimentul celorlalţi, ele produc efecte exclusiv faţă de creditorul care le-a efectuat, iar pentru ceilalţi creditori creanţa ar continua să rămână solidară; hotărârea judecătorească pronunţată la cererea unuia dintre creditori îşi extinde efectele şi asupra celorlalţi creditori numai în măsura în care acele efecte sunt favorabile creditorului urmăritor, efectele defavorabile ale unei asemenea hotărâri 909 solidaritate pasivă nu pot înrâuri negativ interesele creditorilor care nu au participat la proces. Potrivit art. 1037 C. civ., creditorul solidar care a primit plata întregii creanţe are îndatorirea să împartă suma încasată cu ceilalţi creditori solidari; el se poate exonera însă de această îndatorire probând că obligaţia executată de debitorul comun a fost contractată în interesul lui propriu. în principiu, distribuirea între creditorii solidari a ceea ce a executat debitorul lor comun se face după regula pro-porţionalităţii, fiecare creditor primind o parte proporţională cu drepturile sale din creanţa comună, în ipoteza că drepturile respective nu sunt determinate, creanţa se împarte în fracţiuni egale şi se distribuie între cocreditorii solidari conform regulii egalităţii. După cum s-a remarcat în literatura de specialitate, s.a. este rar întâlnită în practica judiciară. Mai frecvent se întâlneşte solidaritatea pasivă. solidaritate pasivă, varietate de solidaritate de specificul căreia este existenţa unei pluralităţi de debitori, precum şi dreptul creditorului comun al acestora de a cere fiecăruia dintre ei executarea integrală a prestaţiei ce formează datoria lor comună. Această specie de solidaritate a fost imaginată de legiuitor ca o veritabilă garanţie pentru creditor privind executarea creanţei sale. Sediul legal al s.p. sunt art. 1039-1056 C. civ. Două idei directoare caracterizează s.p., şi anume: creditorul are dreptul să pretindă plata întregii creanţe de la oricare dintre debitorii solidari; la nevoie, creditorul poate, la alegerea lui, să-l urmărească pe oricare dintre debitori. S.p., deplasează astfel riscul pe care l-ar fi comportat divizarea urmăririi între codebitori, risc ce ar fi constat în posibilitatea ca unul dintre aceştia să fie insolvabil, de la creditor la codebitorul solidar solvabil, care va executa creanţa în întregime şi care, întorcându-se împotriva celorlalţi codebitori pentru partea lor, este expus să suporte consecinţele insolvabilităţii acestora sau, după caz, a unuia ori a unora dintre ei. S.p. izvorăşte fie din voinţa părţilor, fie din dispoziţia legii. A. Voinţa părţilor generatoare de solidaritate poate fi exprimată printr-un contract sau printr-un testament. Pentru a se naşte pe această cale, s.p. trebuie să fie stipulată expres, deoarece ea constituie o excepţie de la regula de drept comun a divizibilităţii datoriei. Este ceea ce rezultă din art. 1041 C. civ., care dispune că: „Obligaţia solidară nu se prezumă, trebuie să fie stipulată expres; această regulă nu încetează decât numai când obligaţia solidară are loc de drept, în virtutea legii". Nefiind prezumată, s.p. trebuie dovedită de către cel care o invocă. Proba ei urmează regulile dreptului comun ce guvernează dovada actelor juridice. în dreptul comercial, s.p. se prezumă. Ea reprezintă regula şi, în consecinţă, nu este necesară stipularea sa de către părţi. B. S.p. poate decurge şi din dispoziţia legii, caz în care se numeşte s.p. legală. Legea reglemen- 910 solidaritate pasivă tează următoarele ipoteze de s.p. legală: a) solidaritatea între coautorii unei fapte ilicite păgubitoare: când o asemenea faptă este imputabilă mai multor persoane, acestea răspund solidar pentru despăgubire; b) solidaritatea man-danţilor care au numit un mandatar comun: când mai multe persoane având un interes comun au numit un singur mandatar pentru realizarea acelui interes, fiecare dintre ele răspunde solidar cu celelalte, cu privire la toate efectele mandatului respectiv; c) solidaritatea executorilor testamentari ai unei succesiuni: când au fost numiţi mai mulţi executori testamentari ai aceleaşi succesiuni, ei răspund solidar pentru bunurile mobile ce le-au fost încredinţate; d) solidaritatea antreprenorului şi arhitectului în cazul dărâmării construcţiei la care au colaborat: dacă în timp de 10 ani, calculaţi de la data terminării construcţiei, aceasta se dărâmă în tot sau în parte sau prezintă pericol evident de dărâmare din cauza unui viciu de construcţie sau datorită terenului pe care a fost ridicată, antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru daunele astfel produse. Indiferent dacă sursa ei este voinţa părţilor sau legea, s.p. se caracterizează prin trei trăsături caracteristice, şi anume: unicitate de obiect; pluralitate de legături obligaţionale distincte între creditor şi codebitori; divizibilitatea obligaţiei în cazul transmiterii ei prin succesiune. învederând aceste trăsături, s.p. se apropie de fidejusiune, fără a se confunda cu aceasta. într-adevăr, debitorii solidari au cu toţii calitatea de debitori principali, pe când fidejusorii au calitatea de debitori subsidiari, fiind îndatoraţi la executarea obligaţiei numai dacă executarea n-a fost făcută de către debitorul principal. Pe de altă parte, chiar în cazul când fidejusorii sunt urmăriţi de către creditor numai după ce acesta l-a urmărit în prealabil pe debitor, fără a-şi putea recupera creanţa, el nu le poate pretinde lor să plătească solidar întreaga datorie. O atare pretenţie a creditorului poate fi neutralizată de către fide-jusorul vizat prin invocarea beneficiului de diviziune, invitându-l să-şi dividă acţiunea sa în funcţie de numărul fidejusorilor şi să ceară de la fiecare dintre ei numai partea pentru care l-a garantat pe debitorul principal. Codebitorii solidari nu pot invoca această excepţie, de vreme ce, prin efectul s.p., oricare dintre ei poate fi urmărit pentru întreaga datorie. S.p. generează simultan două grupe distincte de raporturi juridice, şi anume: raporturile dintre codebitorii solidari şi creditorul lor comun şi raporturile dintre codebitorii solidari. Efectele sale juridice sunt şi ele diferite după cum se analizează prin prisma uneia sau alteia dintre aceste categorii de raporturi. A. în raporturile dintre codebitorii solidari şi creditorul lor comun, efectul principal al s.p. se concretizează în îndatorirea fiecărui codebitor de a plăti, la cererea creditorului, întreaga datorie. El decurge din faptul că obligaţia solidară pasivă, deşi comportă o 911 solidaritate pasivă pluralitate de debitori, are totuşi un singur obiect, prestaţia la care sunt, deopotrivă, îndatoraţi toţi aceştia. Aşa fiind, oricare dintre codebitori este expus urmăririi de către creditor pentru a executa singur întreaga prestaţie obiect al obligaţiei. Creditorul are libertate de opţiune în ceea ce-l priveşte pe codebitorul solidar de la care urmează să pretindă plata în întregime a datoriei. Această libertate se analizează, pe de o parte, ca o consecinţă logică a faptului că toţi codebitorii solidari sunt debitori principali, iar pe de altă parte, ca un reflex a situaţiei debitorului urmărit, care nu poate opune creditorului beneficiul de diviziune spre a-l obliga pe acesta să-şi di vidă urmărirea. Este regula ce a primit consacrare legală prin dispoziţiile art. 1042 C. civ., în conformitate cu care „creditorul unei obligaţii solidare se poate adresa la acela care va voi dintre debitori, fără ca debitorul să poată opune beneficiul de diviziune". Promovând acţiunea împotriva unuia dintre codebitorii solidari, creditorul păstrează, totodată, dreptul de a-i acţiona în justiţie şi^ pe ceilalţi codebitori solidari. în virtutea caracterului solidar al obligaţiei, debitorul care a fost acţionat în judecată de către creditor pentru plata întregii creanţe are facultatea să-i introducă în proces pe toţi ceilalţi codebitori solidari, punându-şi astfel în valoare, încă de la început, dreptul de regres pe care îl are împotriva lor. De precizat însă că pe această cale debitorul pârât nu poate evita urmărirea sa de către creditor pentru executarea întregii prestaţii, ci el îşi creează doar premisa necesară spre a se putea întoarce cu acţiune în regres împotriva celorlalţi codebitori solidari. Prin simetrie cu regula potrivit căreia creditorul poate urmări la libera sa alegere pe oricare dintre debitorii solidari pentru executarea întregii prestaţii, fiinţează regula conform căreia oricare dintre debitori poate oferi creditorului plata integrală a datoriei. Aceste reguli vizează situaţii diferite: cea dintâi, ipoteza urmăririi silite, iar cea de-a doua, ipoteza executării voluntare. Şi într-un caz, şi în celălalt, plata făcută de către unul din debitori liberează pe toţi ceilalţi codebitori solidari faţă de creditorul lor comun, operând stingerea obligaţiei. Dar obligaţia solidară, la fel ca şi obligaţia pură şi simplă, se poate stinge nu numai prin plată, ci şi prin alte mijloace juridice, precum: compensaţia, novaţia, remiterea de datorie etc. Astfel, compensaţia operează şi în cazul s.p., când unul dintre codebitorii solidari are o creanţă faţă de creditorul comun; compensarea acelei creanţe cu creanţa creditorului produce efecte şi faţă de ceilalţi codebitori solidari, fiecare dintre ei putând-o opune creditorului. Tot astfel, novaţia stinge obligaţia solidară când este făcută între creditor şi unul dintre codebitorii solidari; prin efectul ei sunt liberaţi toţi codebitorii solidari. De asemenea, remiterea de datorie produce efect liberator în privinţa tuturor codebitorilor 912 solidaritate pasivă solidari, chiar dacă a fost obţinută doar de către unul dintre aceştia, cu condiţia ca ea să fie totală. în cazul în care creditorul face numai o remitere parţială de datorie numai în favoarea unui codebitor şi numai pentru partea lui, ceilalţi codebitori solidari rămân pe mai departe obligaţi pentru datoria rămasă după scăderea părţii celui ce a beneficiat de remitere. Orice alt mod de stingere a obligaţiilor produce efect liberator în privinţa tuturor codebi-torilor solidari faţă de creditorul lor comun. S.p. produce şi efecte secundare, care vizează întreruperea prescripţiei, cererea de dobânzi, punerea în întârziere şi tranzacţia: a) întreruperea prescripţiei iniţiată faţă de un codebitor solidar se răsfrânge asupra tuturor celorlalţi asemenea codebitori; principiul este înscris în art. 1045 C. civ., care dispune: „Acţiunea intentată în contra unuia din debitori întrerupe prescripţia în contra tuturor debitorilor"; tot astfel, începerea executării silite împotriva unuia dintre debitorii solidari întrerupe prescripţia şi faţă de ceilalţi codebitori; b) cererea de dobânzi formulată împotriva unuia dintre codebitorii solidari face să curgă dobânda împotriva tuturor celorlalţi codebitori; c) punerea în întârziere a unui codebitor generează efecte nu numai faţă de acesta, ci şi faţă de toţi ceilalţi codebitori solidari; d) tranzacţia făcută de unul din codebitorii solidari cu creditorul produce efecte faţă de ceilalţi codebitori solidari numai dacă este favorabilă tuturor. Tranzacţia nefavorabilă nu poate fi opusă codebitori lor solidari care n-au participat la perfectarea ei, deoarece în armonie cu principiul consacrat în art. 1056 C. civ., fiecare codebitor îi reprezintă pe ceilalţi codebitori doar în actele ce privesc micşorarea sau stingerea datoriei. Articolul 1047 C. civ. precizează, în alin. (1), că debitorul solidar împotriva căruia creditorul a intentat o acţiune în justiţie poate invoca toate excepţiile ce-i sunt personale, precum şi pe acelea ce sunt comune tuturor debitorilor. Excepţiile comune sunt: cauzele de nulitate ce afectează acordul de voinţă al tuturor; modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţă; cauzele de stingere a obligaţiei care au determinat stingerea datoriei faţă de toţi codebitorii solidari. în principiu, excepţiile personale profită numai codebitorului solidar care le invocă. Totuşi, unele dintre acestea folosesc indirect şi celorlalţi codebitori solidari. Este vorba de excepţiile cvasipersonale, din categoria cărora fac parte: remiterea de datorie, compensaţia, renunţarea la solidaritate şi confuziunea realizată numai pe seama unui codebitor solidar. în schimb, excepţiile strict personale [art. 1047 alin. (2) C. civ.], cum sunt: cauza de nulitate relativă ce operează numai în privinţa unuia dintre codebitori şi modalităţile obligaţiei consimţite de creditor doar în favoarea unuia dintre codebitorii solidari, profită numai acelui codebitor. B. în raporturile dintre codebitori, efectele s.p. rezultă din 913 solidaritate pasivă art. 1052 C. civ., care dispune: „Obligaţia solidară, în privinţa creditorului, se împarte de drept între debitori; fiecare din ei nu este dator unul către altul decât numai partea sa". De aici consecinţa că solidaritatea între codebitori există doar cât timp există datoria; după efectuarea plăţii, ce are ca efect stingerea datoriei, încetează de drept şi solidaritatea. în consecinţă, cel care a achitat datoria comună trebuie să-şi dividă urmărirea pentru a recupera de la ceilalţi codebitori ceea ce a plătit peste partea sa. într-adevăr, el nu beneficiază de solidaritate şi de aceea nu se poate îndrepta împotriva oricăruia dintre ceilalţi codebitori pentru a recupera întreaga sumă plătită în plus. Legea a dispus divizarea urmăririi între codebitorii solidari pentru a se evita cascada de recursuri de la un codebitor solidar plătitor împotriva celorlalţi debitori solidari. Datoria plătită se împarte între codebitorii solidari, astfel încât fiecare dintre aceştia să suporte o cotă egală cu cota suportată de oricare dintre ceilalţi. în alţi termeni, împărţirea a ceea ce s-a plătit se face în părţi egale. Aceasta este regula. Nimic nu se opune însă ca, prin acordul lor de voinţă, codebitorii solidari să stabilească şi un alt mod de distribuire între ei a prestaţiei executate, într-o atare ipoteză, repartizarea datoriei plătite se face în armonie cu cele stabilite de către codebitorii solidari prin înţelegerea intervenită între ei. Posibilitatea codebi-torului solidar care a plătit întreaga datorie de a recupera de la ceilalţi codebitori solidari ceea ce a plătit peste partea lui este susceptibilă de a fi pusă în valoare prin intermediul a două acţiuni pe care acesta le are la îndemână, şi anume: cea care derivă din subrogarea legală în drepturile creditorului plătit şi acţiunea personală ce derivă din mandat sau din gestiunea de afaceri. Debitorul subrogat în drepturile creditorului nu mai beneficiază de solidaritate, dar se bucură de toate garanţiile creanţei respective, de care se bucura şi creditorul, precum: ipotecă, gaj, privilegii. Obligaţia solidară în privinţa creditorului se împarte de drept între debitori, fiecare dintre ei nefiind dator, unul către altul, decât pentru partea sa. în consecinţă, renunţarea creditorului la plată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari îi profită acestuia şi îl pune la adăpost de regres, ea fiind liberatorie pentru partea sa. Codebitorul plătitor, subrogat, prin efectul legii, în drepturile creditorului, dobândeşte, totodată, faţă de ceilalţi codebitori, situaţia mandatarului sau a garantului. Ca urmare, el are împotriva lor şi o acţiune personală derivată din mandat ori din gestiunea de afaceri. în această postură, codebitorul respectiv devine un simplu creditor chirografar al codebitorilor pentru care a plătit. Practic, este posibil ca, întorcându-se împotriva celorlalţi codebitori solidari, pentru partea fiecăruia, codebitorul solidar care a plătit datoria în întregime să nu se poată despăgubi integral, deoarece unul dintre aceştia este 914 stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei insolvabil. Pentru o atare ipoteză, art. 1053 alin. (2) C. civ. prevede că pierderea cauzată de insolvabilitatea unui codebitor se suportă proporţional de către ceilalţi codebitori solvabili, inclusiv de acela care a făcut plata. solo consensu, locuţiune latină folosită în legătură cu modul de încheiere a unui contract, pentru a exprima ideea că acesta se formează valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, indiferent de forma în care acesta s-ar exprima. solvens, termen prin care, în limbajul juridic, se desemnează persoana care a efectuat o plată, adică a executat prestaţia obiect al unui raport juridic obligaţional [v. şi accipiens]. somaţie, formalitate procedurală care constă într-o comunicare scrisă adresată de către creditor debitorului său direct sau prin biroul unui executor judecătoresc, prin care se cere executarea unei obligaţii ajunse la scadenţă. De la data primirii s., debitorul este considerat în întârziere şi urmează a suporta consecinţele juridice ale acesteia [v. şi punere în întârziere]. soţ supravieţuitor, denumire dată persoanei care, la data decesului unei alte persoane, avea calitatea de soţ sau soţie a acesteia. spaţiu excedentar, v. suprafaţă excedentară. specificaţiune, formă a accesiunii mobiliare care constă în prelucrarea unei materii astfel încât să se obţină un obiect nou; presupune unirea a două valori (materia supusă prelucrării şi munca depusă de o persoană pentru prelucrarea ei), iar nu încorporarea a două lucruri. De exemplu, un sculptor confecţionează un obiect de artă din marmură aparţinând altuia. Proprietarul materiei supuse prelucrării are dreptul să reclame lucrul confecţionat din ea, plătind preţul muncii depuse în acest scop. Dacă însă manopera, prin importanţa ei, depăşeşte cu mult valoarea materiei întrebuinţate, cel ce a confecţionat lucrul devine proprietarul lui, având obligaţia să-l despăgubească pe proprietarul materiei, prin restituirea contravalorii ei. sponsor, orice persoană fizică sau juridică din România sau din străinătate care efectuează o sponsorizare în condiţiile legii [v. contract de sponsorizare]. stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, mod de determinare a filiaţiei unui copil din afara căsătoriei faţă de tatăl său, constând fie prin recunoaşterea copilului de către tată, fie prin stabilirea paternităţii acestuia pe cale judecătorească. Stabilirea paternităţii prin recunoaştere este posibilă numai atunci când copilul este conceput şi născut în afara căsătoriei. Poate fi recunoscut chiar şi copilul decedat, numai dacă acesta a lăsat descendenţi fireşti. Recunoaşterea poate fi făcută în unul dintre următoarele moduri: a) printr-o declaraţie scrisă sau orală făcută la serviciul de stare 915 stabilirea paternităţii copilului din căsătorie civilă odată cu înregistrarea naşterii sau ulterior acesteia; b) prin înscris autentic; c) prin testament. Recunoaşterea nu mai poate fi revocată nici chiar dacă a fost făcută printr-un testament, care, el însuşi, a fost revocat de către testator. In cazul în care recunoaşterea nu are corespondent în realitate, efectele acesteia pot fi înlăturate printr-o acţiune în contestarea paternităţii copilului din afara căsătoriei. O atare acţiune poate fi promovată de orice persoană interesată, de către autoritatea tutelară sau de procuror. Stabilirea paternităţii prin hotărâre judecătorească presupune înaintarea unei acţiuni în justiţie pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei. O astfel de acţiune aparţine copilului şi se promovează, în numele acestuia, de către mamă sau de către tutore. Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate promova singur acţiunea în stabilirea paternităţii. Această acţiune nu poate fi introdusă însă de către moştenitorii copilului. Ei au dreptul să o continue. Acţiunea se îndreaptă împotriva pretinsului tată, iar în caz de deces, împotriva moştenitorilor săi. Acţiunea se prescrie în termen de un an de la data naşterii copilului sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin efectul căreia copilul a pierdut calitatea de copil din căsătorie ori de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care copilul şi-a pierdut calitatea de copil din afara căsătoriei al altui bărbat. De asemenea, termenul de un an începe să curgă şi de la data încetării convieţuirii dintre mama copilului şi pretinsul tată sau de la încetarea întreţinerii pe care acesta o presta în orice mod în favoarea copilului, dar numai în cazurile în care convieţuirea şi respectiv prestarea întreţinerii au început înainte de împlinirea termenului de un an de la naşterea copilului. în fine, termenul de prescripţie de un an mai începe să curgă şi de la data încetării oricărei alte activităţi desfăşurate de pretinsul tată, dacă aceasta a fost cauza determinantă a depăşirii termenului. Acţiunea va fi admisă dacă se va dovedi, prin orice mijloace de probă, că între mama copilului şi pretinsul tată au avut loc relaţii sexuale în timpul legal al concepţiei şi dacă bărbatul în cauză nu va putea prezenta nicio dovadă din care să rezulte că nu este posibil ca el să fie tatăl copilului. Renunţarea unilaterală la acţiune, precum şi orice convenţie prin care s-ar renunţa la pornirea acţiunii ori la acţiunea pornită este nulă. Copilul din afara căsătoriei a cărui paternitate a fost stabilită în orice mod se bucură de aceleaşi drepturi ca un copil din căsătorie. stabilirea paternităţii copilului din căsătorie, mod de determinare a filiaţiei copilului din căsătorie faţă de tatăl său prin aplicarea prezumţiilor legale de paternitate prevăzute în Codul familiei. Potrivit art. 53 alin. (1) C. fam., „copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei". în alin. (2) al aceluiaşi text se prevede: „Copilul născut după desfacerea, declararea 916 stabilirea paternităţii copilului din căsătorie nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie". Prima dintre cele două prezumţii instituite prin textul legal citat se întemeiază pe ideea că soţii au avut relaţii sexuale în timpul căsătoriei, corespunzătoare îndatoririi lor conjugale, dar şi pe ideea că soţia şi-a respectat obligaţia de fidelitate, având relaţii sexuale numai cu soţul ei. Această prezumţie este dublată de o altă prezumţie legală, potrivit căreia bărbatul care se căsătoreşte cu femeia însărcinată recunoaşte că el este tatăl copilului, fiind de presupus că altfel nu s-ar fi căsătorit cu femeia respectivă. Această prezumţie primeşte aplicare, indiferent dacă în perioada timpului legal al concepţiei copilului, mama a fost căsătorită cu un alt bărbat, care a încetat din viaţă sau de care a divorţat între timp, sau dacă în aceeaşi perioadă soţul mamei a fost şi el căsătorit cu altă femeie. Alineatul (2) al art. 53 C. fam. instituie prezumţia legală de paternitate potrivit căreia copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie. Justificarea acestei prezumţii rezidă în faptul concepţiei copilului în timpul căsătoriei, chiar dacă naşterea a avut loc după încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei, însă mai înainte ca mama sa să fi intrat într-o nouă căsătorie. în cazul în care mama copilului a intrat într-o nouă căsătorie înaintea naşterii acestuia, va primi aplicare prezumţia legală consacrată prin art. 53 alin. (1) C. fam., întemeiată pe faptul naşterii copilului în timpul căsătoriei, noul soţ al mamei fiind prezumat ca tată al copilului. Atunci când noul soţ va tăgădui cu succes paternitatea copilului, va primi aplicare prezumţia instituită prin alin. (2) al art. 53 C. fam., bazată pe faptul concepţiei copilului în timpul căsătoriei, fostul soţ al mamei fiind prezumat ca tată al copilului. Prezumţiile legale de paternitate pot fi combătute de soţul mamei sau de fostul soţ al mamei prin acţiunea în tăgada paternităţii. Până la înlăturarea lor pe această cale, ele se aplică de plin drept, în baza legii, indiferent dacă în actul de naştere al copilului s-a menţionat că tatăl copilului este necunoscut sau că este alt bărbat ori că l-ar recunoaşte alt bărbat, întrucât copilul din căsătorie nu poate fi recunoscut, el având paternitatea stabilită prin prezumţiile legale de paternitate. Practic, este posibil ca între cele două prezumţii să se ivească un conflict atunci când femeia care a fost căsătorită se recăsătoreşte şi dă naştere unui copil mai înainte de expirarea celor 300 zile de la încetarea, desfacerea sau desfiinţarea primei căsătorii. în această ipoteză, primind aplicare art. 53 alin. (2) C. fam., copilul ar putea avea ca tată pe primul soţ, fiind conceput în timpul primei căsătorii, dar prin aplicarea art. 53 917 stare civilă alin. (1) C. fam., el l-ar putea avea ca tată pe cel de-al doilea soţ, deoarece s-a născut în timpul celei de a doua căsătorii. Legiuitorul dă prioritate prezumţiei întemeiate pe faptul naşterii copilului în timpul celei de a doua căsătorii, deoarece aplicarea prezumţiei instituite de art. 53 alin. (2) C. fam. este condiţionată de faptul ca naşterea copilului să fi avut loc mai înainte ca mama sa să fi intrat într-o nouă căsătorie. Totuşi, are libertatea să tăgăduiască paternitatea şi, dacă demersul său făcut în acest sens va avea succes, va primi aplicare cealaltă prezumţie, copilul având ca tată pe fostul soţ al mamei. în cazul în care şi acesta din urmă va tăgădui cu succes paternitatea, copilul va dobândi statutul copilului din afara căsătoriei, de vreme ce ambele prezumţii legale de paternitate au fost înlăturate prin hotărâre judecătorească irevocabilă. în toate cazurile, aplicarea prezumţiilor legale de paternitate este condiţionată de stabilirea prealabilă a filiaţiei copilului faţă de mamă, precum şi calitatea acesteia din urmă de soţie a presupusului tată. Dacă această condiţie este îndeplinită, în sensul că cele două împrejurări sunt probate, cele două prezumţii legale primesc aplicare în virtutea legii. stare civilă, situaţia juridică ce subsumează complexul de drepturi şi obligaţii prin care se exprimă atributele şi calităţile dobândite de persoana fizică în cadrul raporturilor sale de familie, ca o consecinţă a apartenenţei sale la o anumită comunitate familială. în limbajul juridic, s.c, a persoanei este sinonimă cu statutul civil al persoanei, dar legislaţia în vigoare utilizează cu prioritate expresia „stare civilă". S.c. cuprinde, în conţinutul ei, seria de calităţi personale prin care se individualizează persoana fizică în familie şi societate. De regulă, asemenea calităţi se analizează ca unităţi de contrarii, ca de exemplu: căsătorit - necăsătorit; din căsătorie - din afara căsătoriei; căsătorit - divorţat; căsătorită -văduvă; cu filiaţia stabilită - cu filiaţia nestabilită; în grad de rudenie - fără grad de rudenie etc. De precizat că în conţinutul stării civile se cuprind numai calităţi civile sau calităţi decurgând din raporturile de familie; rămân exterioare acestui conţinut calităţile de altă natură, cum ar fi: calitatea de cetăţean, cea de contravenient, de infractor, de recidivist, de persoană încadrată în muncă, de funcţionar etc. Sfera conţinutului s.c. nu coincide cu aceea a conţinutului înregistrărilor de s.c., acesta din urmă nu priveşte în exclusivitate s.c., ci şi alte elemente de identificare a persoanei fizice, precum numele şi domiciliul. Sexul (feminin sau masculin) face parte din elementele conţinutului s.c., deoarece el prezintă importanţă, sub acest aspect, în materia căsătoriei, a filiaţiei, precum şi în alte domenii de raporturi sociale ce sunt reglementate de norme juridice aparţinând altor ramuri decât dreptului civil. Locul 918 stare civilă naşterii nu se include în elementele conţinutului s.c., el prezintă interes numai sub aspectul dobândirii cetăţeniei şi din punctul de vedere al evidenţei populaţiei, dar împrejurarea nu poate fi invocată ca argument pentru teza apartenenţei lui la s.c., deoarece nici cetăţenia şi nici evidenţa populaţiei nu aparţin acesteia din urmă. Nici grupa sanguină nu poate fi inclusă printre elementele conţinutului stării civile, deoarece interesul pe care ea îl prezintă în materie de căsătorie este, în principal, de ordin medical, iar nu juridic. Situaţia se prezintă în termeni similari şi cu referire la stabilirea filiaţiei: aici grupa sangvină poate constitui un mijloc de probă pentru excluderea filiaţiei faţă de tată, dar nu neapărat şi pentru dovada acelei filiaţii. S.c. se află în corelaţie cu alte concepte juridice, de exemplu numele, domiciliul, cetăţenia, capacitatea civilă, dar îşi păstrează o individualitate proprie în raport cu fiecare dintre acestea. Corelaţia între s.c., nume şi domiciliu poate fi sugestiv exprimată prin formula: s.c. stabileşte identitatea juridică a persoanei, numele permite să o recunoaştem şi să o desemnăm, iar domiciliul ne indică locul unde ea poate fi găsită. Legătura inseparabilă dintre s.c. şi capacitatea civilă se concretizează, printre altele, în aceea că unele îngrădiri ale capacităţii subiectivale presupun cu necesitate o anumită stare civilă. Tot astfel, capacitatea de exerciţiu este afectată în unele situaţii de starea civilă a persoanei; menţionăm în acest sens că, prin efectul căsătoriei, femeia de 15 sau 16 ani devine majoră, dobândind capacitate de exerciţiu deplină. S.c. se află într-o oarecare corelaţie şi cu cetăţenia, în sensul că unele acte de stare civilă sunt susceptibile să înrâurească cetăţenia. S.c. prezintă următoarele caractere juridice: a) indivizibilitatea s.c.; indiferent de raporturile juridice la care participă o persoană, s.c. a acesteia rămâne mereu aceeaşi, nefiind susceptibilă de scindare; bunăoară, situaţia de copil născut din căsătorie se impune, deopotrivă, în raporturile persoanei vizate cu părinţii săi şi în raporturile acesteia cu terţii; tot aşa, situaţia de persoană căsătorită prezintă aceeaşi relevanţă pe plan juridic atât în raporturile dintre soţi, cât şi în celelalte raporturi juridice pe care le stabilesc fiecare dintre soţi; b) indisponibilitatea s.c.; în virtutea acestui caracter, s.c. nu este susceptibilă de înstrăinare prin act juridic; totodată, ea nu poate forma nici obiectul unei renunţări prin act juridic; de asemenea, s.c. nu este susceptibilă nici de a face obiectul unei tranzacţii; cu toate că legea recunoaşte unor acte juridice efectul modificator de s.c., acestea nici nu anulează şi nici nu restrânge principiul indisponibilităţii, asemenea acte fiind compatibile cu acesta; c) imprescriptibilitatea s.c.; acest caracter este comun tuturor drepturilor personale nepatrimoniale; s.c. este imprescriptibilă atât sub aspect extinctiv, cât şi sub aspect achizitiv; ea constituie însă 59. 919 stare de indiviziune un caz particular de aplicare a principiului imprescriptibilităţii; d) caracterul strict personal al s.c.; fiind intim legată de persoana umană, s.c. nu este susceptibilă de exercitare pe cale de reprezentare; ea poate fi pusă în valoare pe plan juridic numai direct şi personal de către titularul său; e) universalitatea s.c.; orice om are o s.c.; în consecinţă, s.c. este o situaţie juridică care îi caracterizează pe toţi participanţii la viaţa juridică; în acest sens, se poate spune că ea are caracter universal; f) legalitatea s.c.; acest caracter dă expresie ideii potrivit căreia regulile incidente în materia s.c. sunt stabilite prin lege, şi nu prin voinţa individuală. Şi e firesc să fie aşa, deoarece identificarea persoanei prin intermediul stării sale civile prezintă interes pentru societate; chiar dacă ea interesează şi individul, existenţa sa nu poate rămâne în afara unui spaţiu legal, tot astfel cum stabilirea regulilor şi principiilor care o guvernează nu poate constitui o facultate a persoanei, deoarece interesul social prevalează şi în acest caz interesului individual. Cu alte cuvinte, nicio persoană fizică nu poate avea o s.c. stabilită în raport cu propria sa voinţă, ci numai în strictă conformitate cu cerinţele dispoziţiilor legale în materie. Este obligatoriu pentru fiecare individ să aibă s.c. stabilită ori modificată potrivit legii. stare de indiviziune, v. indiviziune. stare de necesitate, împrejurare sau complex de împrejurări de fapt de natură a constrânge o persoană să consimtă la încheierea unui act juridic ori să săvârşească un fapt juridic (pe care altfel nu l-ar fi consimţit ori nu l-ar fi săvârşit) în scopul de a evita sau de a limita consecinţele unui pericol grav şi iminent care ameninţă viaţa, integritatea corporală ori sănătatea sa ori a altei persoane apropiate, bunuri ale sale ori ale altei persoane, pericol ce nu poate fi înlăturat altfel. S.n. poate constitui, după caz, un viciu de consimţământ de natură a justifica anularea actului juridic încheiat sau o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei păgubitoare şi îl exonerează de răspundere pe autorul acesteia; pentru producerea acestui efect însă se cere ca făptuitorul să fi fost încredinţat că acţiunea lui de salvare a valorilor periclitate a fost indispensabil necesară în împrejurările date (simpla impresie sau bănuială în acest sens nefiind suficientă) şi că valoarea pagubei pricinuite prin acţiunea lui de salvare este vădit inferioară valorii pagubei evitate (chiar dacă, în realitate, valoarea bunului sacrificat era mai mare). De asemenea, se cere ca paguba să nu fi fost pricinuită altei persoane decât agresorul. Depăşirea limitelor s.n. constituie o faptă ilicită generatoare de răspundere; prejudiciul cauzat în asemenea condiţii este supus reparării. stare juridică (a persoanei), v. statut juridic civil. 920 statut juridic civil starea de sănătate a viitorilor soţi, condiţie de fond necesară pentru încheierea valabilă a căsătoriei, ce presupune faptul că viitorii soţi nu suferă de bolile care, potrivit legii, împiedică încheierea căsătoriei. Se dovedeşte prin certificatele prenupţiale pe care viitorii soţi sunt obligaţi să le prezinte odată cu declaraţia de căsătorie. Astfel, legea interzice căsătoria persoanelor suferinde de alienaţie mintală ori debilitate mintală, ca şi acelora care suferă de boli venerice transmisibile, în prezenţa bolilor netransmisibile, căsătoria nu este oprită, legea cerând doar ca viitorii soţi să-şi comunice reciproc starea sănătăţii lor. stat, titular al puterii şi suveranităţii, precum şi al dreptului de proprietate publică de interes naţional. Are calitatea de subiect de drept originar. Poate participa la raporturi juridice acţionând iure imperii, caz în care, în marea majoritate a cazurilor, este subiect de drept internaţional, sau acţionând iure gestionis, caz în care se manifestă ca persoană juridică. în acest din urmă caz, s. nu este supus regulilor de înfiinţare, funcţionare sau desfiinţare consacrate de dreptul comun pentru persoanele juridice, deoarece acesta se organizează şi funcţionează prin putere proprie şi prin voinţă proprie. Potrivit legii, în calitatea sa de persoană juridică, s. dobândeşte bunurile fără stăpân, precum şi succesiunile vacante. stat estimativ, clauză specifică contractelor de donaţie de bunuri mobile, corporale sau incorporale, prin care donatorul şi donatarul inventariază bunurile mobile obiect al contractului de donaţie prin descrierea şi evaluarea acestora, cel puţin globală. S.e. trebuie semnat atât de donator, cât şi de donatar şi poate fi cuprins în chiar corpul înscrisului de donaţie sau poate fi materializat într-un înscris separat sub semnătură privată, nefiind necesară redactarea lui în formă autentică. Prin interpretarea art. 827 C. civ. şi a art. 772 C. civ., s-a concluzionat în doctrină că lipsa s.e. nu atrage nulitatea (absolută sau relativă) a donaţiei, fiind cerut numai ad probationem. Darurile manuale şi donaţiile indirecte sunt scutite de formalitatea s.e. O aplicare practică a s.e. se găseşte în H.G. nr. 1888/2004 pentru autorizarea Ministerului Culturii şi Cultelor de a accepta o donaţie în favoarea statului român. statut juridic civil, ansamblu de calităţi şi atribute ale unei persoane, cu anumite efecte juridice, graţie cărora devine posibilă identificarea acesteia din punct de vedere juridic în: a) planul raporturilor acesteia cu societatea în ansamblul ei, caz în care s.j.c. cuprinde calitatea acesteia de cetăţean sau străin; b) planul situaţiei strict personale a acesteia, caz în care se iau în considerare capacitatea sau lipsa de capacitate a acesteia; c) planul raporturilor de familie ale persoanei în cauză, precum filiaţia, relaţiile de rudenie şi de afinitate etc. Atunci când s.j.c. vizează numai raportu- 921 stăpân rile de familie ale persoanei, el este denumit stare civilă. stăpân, termen prin care Codul civil desemnează pe proprietarul fondului dominant, precum şi pe cel al fondului aservit. stingerea obligaţiei, sintagmă prin care se desemnează în mod generic încetarea raportului juridic obligaţional prin unul din mijloacele de stingere a obligaţiilor reglementate de lege sau convenite de părţi. în principiu, s.o. produce efecte numai pentru viitor, păstrându-se consecinţele juridice pe care le-a generat raportul juridic obligaţional între momentul naşterii şi cel al încetării sale. S.o. face ca raportul juridic să înceteze complet faţă de toate părţile, iar nu doar faţă de una dintre ele. Prin aceasta, s.o. se deosebeşte de transmiterea obligaţiilor, care presupune că obligaţia se stinge numai faţă de una din părţi. stipulant, denumire dată persoanei care se obligă faţă de partenerul său contractual, denumit promitent, în considerarea prestaţiei pe care acesta din urmă se angajează să o săvârşească în favoarea unei persoane străine de contract, numite terţ beneficiar. S. poate avea calitatea de debitor al terţului beneficiar, urmărind ca pe această cale să realizeze indirect o plată, o cesiune de datorie sau o delegaţie imperfectă. De asemenea, este posibil ca între s. şi terţul beneficiar să nu existe niciun raport juridic, caz în care, prin stipulaţia pentru altul, s. urmăreşte să realizeze o donaţie în favoarea terţului beneficiar. stipulaţie pentru altul, contract sau clauză contractuală prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei alte persoane străine de contract, numite terţ beneficiar. Regula este ca s.p.a. să fie prevăzută într-o clauză contractuală. Ea are ca efect adăugarea la raportul juridic obligaţional născut între stipulant şi promitent a unui al doilea raport obligaţional născut între promitent şi terţul beneficiar. S.p.a. trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale de validitate ale contractului: capacitatea părţilor; consimţământul liber şi neviciat; obiect şi o cauză licită şi morală. Alături de aceste condiţii generale, mai este necesară şi îndeplinirea a încă două condiţii proprii, şi anume: a) din contractul încheiat între stipulant şi promitent, fără a fi necesară folosirea unei formulări deosebite, să rezulte voinţa certă şi neîndoielnică de a stipula în folosul unei terţe persoane, respectiv că terţul beneficiar dobândeşte dreptul subiectiv de sine stătător de a pretinde promitentului să execute o prestaţie în favoarea sa; b) terţul beneficiar să fie o persoană determinată sau cel puţin determinabilă. Dacă legea nu dispune altfel, s.p.a. este valabilă dacă este făcută şi în favoarea unei persoane viitoare, care nu există încă în momentul încheierii contractului (cum este, de exemplu, stipulaţia 922 stipulaţie pentru altul făcută în favoarea primului nepot care se va naşte sau în favoarea unei persoane juridice aflate în curs de înfiinţare). Mecanismul s.p.a. constă în naşterea în mod direct şi originar, din contractul încheiat între stipulant şi promitent, a unui drept de sine stătător în favoarea terţului beneficiar, fără a fi necesar consimţământul acestuia. Contractul se încheie între stipulant şi promitent; acesta din urmă se obligă să execute o prestaţie în favoarea terţului beneficiar, care, la rândul lui, devine titularul dreptului de a pretinde promitentului executarea acelei prestaţii. De aceea, s.p.a. produce efecte atât între stipulant şi promitent, cât şi între promitent şi terţul beneficiar, precum şi între stipulant şi acesta din urmă. A. în raporturile dintre stipulant şi promitent, s.p.a. produce următoarele efecte: efectele s.p.a. se analizează distinct, după cum este vorba de raporturi juridice exclusiv între stipulant şi promitent, fără nicio legătură cu s.p.a. sau de raporturi juridice născute din clauza prin care s-a stipulat obligaţia promitentului de a executa o prestaţie direct în favoarea terţului beneficiar. Efectele contractului în raporturile dintre stipulant şi promitent care se produc fără nicio legătură cu stipulaţia în favoarea terţului, sunt guvernate de dreptul comun. Stipulantul are la dispoziţie toate mijloacele juridice pe care legea le conferă oricărui creditor şi părţilor contractante. El poate acţiona în justiţie pe promitent pentru a fi obligat să execute prestaţia pe care o datorează terţului beneficiar. în cazul în care promitentul nu execută prestaţia asumată faţă de beneficiar, stipulantul este îndreptăţit să invoce excepţia de neexecutare a contractului sau, după caz, să ceară rezoluţiunea acestuia, cu toate consecinţele aferente ei. Totodată, stipulantul are dreptul să pretindă de la promitent plata de daune-interese ori de câte ori, prin neexecutarea prestaţiei datorate terţului beneficiar, i-a fost cauzat un prejudiciu. Respectivele daune pot fi evaluate anticipat printr-o clauză penală. B. în raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar, efectele s.p.a. se concretizează, în primul rând, în naşterea pe seama acestuia din urmă a unui drept direct în patrimoniul lui, fără ca respectivul drept să treacă măcar un moment prin patrimoniul stipulantului. Dobândirea acelui drept este originară, are loc la momentul încheierii contractului şi nu necesită consimţământul titularului său (a terţului beneficiar), cu următoarele consecinţe: a) terţul beneficiar nu trebuie să suporte concursul creditorilor stipulantului şi nici eventuala insolvabilitate prezentă sau viitoare a acestuia; b) în caz de deces al terţului beneficiar mai înainte ca dreptul născut în favoare sa să fie acceptat de el, acel drept făcând parte din patrimoniul lui, se va transmite moştenitorilor săi; c) având calitatea de creditor al promitentului, terţul beneficiar este îndreptăţit să ceară acestuia executarea prestaţiei la care s-a obligat în condiţiile stabi- 923 stipulaţie pentru altul lite prin contractul încheiat cu stipulantul. în acest scop, el poate folosi acţiunea în executare, dar îşi poate realiza dreptul şi pe calea indirectă a invocării în justiţie a excepţiei de neexecutare (atunci când, bunăoară, stipulantul, care este creditorul terţului beneficiar, consimte prin contractul cu pro-mitentul o remitere de datorie, iar dacă promitentul îl va acţiona pentru plată, terţul beneficiar îi va putea opune acestuia acea remitere de datorie); d) de asemenea, terţul beneficiar va putea folosi, pentru realizarea interesului său, toate mijloacele juridice pe care le are la dispoziţie orice creditor, precum: acţiunea oblică, acţiunea pauliană etc. şi, totodată, se va putea prevala şi de eventualele garanţii speciale constituite de promitent prin contractul încheiat cu stipulantul în vederea asigurării executării integrale a obligaţiei, ca de exemplu: fidejusiunea, gajul şi ipoteca; e) totodată, terţul beneficiar are dreptul să pretindă de la promitent despăgubiri pentru repararea prejudiciului care i-a fost cauzat prin neexecutarea obligaţiei asumate de acesta. în schimb, terţul beneficiar nu poate cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă a acestuia de către promitent, deoarece el nu este parte în acel contract şi nici nu-i poate profita desfiinţarea contractului, ceea ce face ca el să nu aibă interes într-o atare desfiinţare. Dreptul de a cere rezoluţiunea contractului aparţine numai contractanţilor (adică stipulantului şi respectiv promitentului). La rândul lui, promitentul poate invoca, în apărarea sa faţă de terţul beneficiar, toate excepţiile pe care este îndreptăţit să le opună stipulantului, precum: nulitatea contractului, realizarea unei condiţii rezolutorii care afectează contractul, neîndeplinirea termenului suspensiv de executare etc. De asemenea, promitentul va putea opune terţului beneficiar şi excepţia neexecutării contractului de către stipulant, ori de câte ori asumarea obligaţiei sale faţă de terţul beneficiar era condiţionată de executarea prestaţiei la care stipulantul s-a obligat faţă de promitent. C. în raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar, s.p.a. generează următoarele efecte: deşi s.p.a. nu dă naştere unui raport juridic obligaţional între stipulant şi terţul beneficiar, ea poate totuşi produce anumite efecte juridice între aceştia. Astfel, atunci când stipulantul este debitor faţă de terţul beneficiar, executarea de către promitent a prestaţiei la care s-a obligat în favoarea terţului beneficiar are semnificaţia juridică a unei plăţi ce va stinge, concomitent, două obligaţii, şi anume obligaţia stipulantului faţă de terţul beneficiar şi obligaţia promitentului faţă de acesta din urmă, obligaţii ce au izvoare diferite. în cazul în care între stipulant şi terţul beneficiar nu există un raport juridic anterior care să justifice s.p.a., executarea de către promitent a prestaţiei în favoarea terţului bene- 924 subiect activ ficiar reprezintă o donaţie indirectă făcută de stipulant în favoarea acestuia din urmă. într-o atare situaţie, s.p.a. trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond necesare pentru validitatea donaţiei, nefiind necesară însă şi condiţia de formă a înscrisului autentic. Nici stipulantul singur şi nici acesta împreună cu promitentul nu pot revoca beneficiul creat în favoarea terţului. De la principiul irevoca-bilităţii s.p.a. pot exista unele excepţii prevăzute de lege sau convenite de părţi. Astfel, art. 421 C. com. dispune că expeditorul este îndreptăţit să revoce dreptul destinatarului de a primi marfa, dar numai până în momentul remiterii scrisorii de trăsură. Tot aşa, în materia contractului de asigurare, este reglementat dreptul asiguratului de a revoca, în tot timpul vieţii sale, stipulaţia în favoarea terţului beneficiar a indemnizaţiei de asigurare. De asemenea, în virtutea principiului libertăţii convenţiilor, părţile pot stipula în contractul convenit de stipulant cu promitentul o clauză expresă de revocare a dreptului născut în favoarea terţului beneficiar. în această ipoteză, revocarea poate avea loc numai până în momentul acceptării de către terţul beneficiar a dreptului creat în favoarea sa. Confirmarea respectivă are ca efect consolidarea acelui drept, care devine astfel irevocabilă. structura contractului, sintagmă ce desemnează ansamblul elementelor componente esenţiale ale unui contract, şi anume: capacitatea părţilor; consimţământul lor valabil exprimat; un obiect determinat sau determinabil şi o cauză licită şi morală. structura obligaţiei, sintagmă ce desemnează elementele componente esenţiale ale raportului juridic obligaţional, şi anume: creditorul şi debitorul, ca părţi între care se stabileşte acel raport juridic; conţinutul raportului juridic de obligaţie; obiectul raportului juridic obligaţional. subantreprenor, persoană care îşi asumă faţă de antreprenorul general, prin contractul de subantrepriză convenit cu acesta, obligaţia să execute pe riscul său o parte din lucrarea contractantă de antreprenorul general cu clientul, în schimbul unui preţ determinat, stabilit în raport de rezultatul muncii sale. întrucât nu se află în raport juridic direct cu beneficiarul întregii lucrări, s. răspunde numai faţă de antreprenorul general. Faţă de beneficiarul întregii lucrări răspunde numai antreprenorul general. subchiriaş, persoană care prin efectul unui contract de subîn-chiriere dobândeşte un drept de folosinţă asupra bunului sau unei părţi a bunului obiect al contractului de închiriere, plătind ^chirie locatarului principal şi având faţă de acesta drepturile şi obligaţiile unui chiriaş faţă de locatorul său. subiect activ (al raportului juridic de obligaţie), v. creditor. 925 subiect al răspunderii juridice civile subiect al răspunderii juridice civile, persoană fizică sau juridică care, potrivit legii sau unei clauze contractuale, are obligaţia să repare prejudiciul suferit de altă persoană, ca urmare a unei fapte păgubitoare ori a neîndeplinirii obligaţiei contractuale asumate. subiect de drept, noţiune ce exprimă calitatea, capacitatea, însuşirea, aptitudinea sau posibilitatea care îngăduie oamenilor să participe individual sau în colectiv la raporturile juridice. S.d. este titular de drepturi şi obligaţii, iar în această calitate participă la circuitul juridic, stabilind raporturi juridice patrimoniale şi nepatrimoniale cu alţi participanţi la acest circuit. subiect de drept asimilat, noţiune care exprimă calitatea unor structuri organizatorice lipsite de personalitate juridică de a stabili, în anumite limite strict determinate prin lege sau prin actul constitutiv, unele raporturi juridice fie în numele şi pe seama unui subiect de drept, fie în nume propriu şi în interes propriu. Fac parte din această categorie, de exemplu, sucursala unei societăţi comerciale, precum şi societatea comercială în perioada cuprinsă între momentul înfiinţării sale şi momentul înmatriculării în registrul comerţului, care marchează momentul dobândirii personalităţii juridice depline. Sucursala este o structură societară fără personalitate juridică, înfiinţată de o societate comercială din raţiuni ce ţin de eficientizarea acti- vităţii sale economice. Ea are un organ propriu de conducere în persoana administratorului desemnat de organele de conducere ale societăţii-mamă; acesta are anumite puteri decizionale privind stabilirea de către sucursală a unor raporturi juridice în numele şi pe seama societăţii constituente. Ea are un sediu propriu, numit sediu secundar, raportat la sediul principal al societăţii-mamă. Totodată, sucursala gestionează un segment al patrimoniului societăţii-mamă. Societatea comercială aflată în procedură de constituire parcurge o fază tranzitorie între momentul înfiinţării sale şi cel al înmatriculării ei la registrul comerţului. înfiinţarea ei are loc pe data şi prin efectul perfectării actului constitutiv, dar dobândirea personalităţii juridice depline se realizează la data şi prin efectul înmatriculării sale la registrul comerţului. în acest interval de timp societatea comercială prezintă anumite elemente ca persoană juridică, precum: atributele de identificare stabilite prin actul constitutiv; capitalul social iniţial; un cont provizoriu la bancă în care asociaţii varsă aportul în numerar la capitalul social; poate îndeplini actele juridice necesare desăvârşirii formalităţilor de constituire, precum şi cele pe care le implică organizarea viitoarei activităţi. Toate aceste elemente legitimează calificarea situaţiei astfel create ca definind personalitatea juridică a societăţii încă nefinalizată. Atât sucursala, cât şi societatea comercială aflată în prima 926 subiecţii raportului juridic obligaţional fază a constituirii sale sunt s.d.a., deoarece prin elementele de persoană juridică ce le caracterizează, ele reprezintă ceva mai mult decât este nonsubiectul de drept, dar şi ceva mai puţin decât este subiectul de drept propriu-zis. în unele cazuri, calitatea de s.d.a. este un element de permanenţă, ce caracterizează structura organizatorică respectivă pe toată durata existenţei sale (cum este cazul sucursalei), iar în alte situaţii această calitate are caracter temporar, fiind specifică subiectului de drept în formare şi încetând la momentul când formarea lui a fost desăvârşită (cum este cazul societăţii comerciale până la momentul dobândirii personalităţii juridice depline). subiect pasiv (al raportului juridic obligaţional), v. debitor. subiecţii dreptului de autor, persoana fizică sau, după caz, persoanele fizice care au creat opera. Articolul 3 alin. (2\ din Legea nr. 8/1996 prevede că: „în cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată autorului persoanele juridice şi persoanele fizice, altele decât autorul". Calitatea de s.d.a, se poate transmite în condiţiile legii. Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică. Când opera a fost adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de către persoana fizică sau juridică ce o face publică având consimţământul autorului, atât timp cât acesta nu îşi dezvăluie identitatea. Când mai mulţi coautori realizează împreună o operă, aceasta va fi considerată operă comună. Dreptul de autor asupra operei comune aparţine coautorilor acesteia, între care unul poate fi autorul principal. în lipsa unei convenţii contrare, coautorii nu pot utiliza opera decât de comun acord. Refuzul consimţământului din partea oricăruia dintre coautori trebuie să fie temeinic justificat. în cazul în care contribuţia fiecărui coautor este distinctă, aceasta poate fi utilizată separat, cu condiţia să nu se prejudicieze utilizarea operei comune sau drepturile celorlalţi coautori. în cazul utilizării operei create în colaborare, remuneraţia se cuvine coautorilor în proporţiile pe care aceştia le-au convenit. în lipsa unei convenţii, remuneraţia se împarte proporţional cu părţile de contribuţie ale autorilor sau în mod egal, dacă acestea nu se pot stabili. Este operă colectivă opera în care contribuţiile personale ale coautorilor formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create. în lipsa unei convenţii contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparţine persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată. subiecţii raportului juridic obligaţional, persoanele fizice 927 subînchiriere sau juridice între care se leagă raportul juridic de obligaţie. Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor. De regulă, un raport juridic obligaţional are un singur subiect activ şi un singur subiect pasiv. Există însă situaţii când un astfel de raport juridic are o pluralitate de subiecţi activi sau o pluralitate de subiecţi pasivi, ori o pluralitate de subiecţi activi şi o pluralitate de subiecţi pasivi. în raporturile de obligaţie generate de contractele sinalagmatice, fiecare dintre părţi cumulează calitatea de creditor şi de debitor faţă de cealaltă parte. subînchiriere, v. contract de sublocaţiune. sublocatar, v. subchiriaş. sublocator, persoană care, dobândind un drept de folosinţă asupra unui bun în temeiul unui contract de locaţiune, subînchiriază altei persoane o parte din bunul respectiv. S. are obligaţia să asigure subchiriaşului folosinţa bunului ce face obiectul subînchirierii; el este obligat să întreţină şi să repare acel bun şi să garanteze pe sublocatar de faptul său personal sau al terţilor, precum şi de viciile ascunse. sublocaţiune, v. contract de sublocaţiune. subrogaţie personală, procedeu juridic ce presupune substituirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional de către o altă persoană care, plătind creditorului iniţial datoria debitorului, dobândeşte calitatea de creditor al acelui debitor, împreună cu toate drepturile pe care le avea împotriva lui creditorul plătit. S.p. poate fi: consimţită de creditor, consimţită de debitor şi prevăzută de lege. A. S.p. consimţită de creditor se realizează prin efectul acordului de voinţă expres ce intervine între creditor şi cel care plăteşte datoria debitorului. Realizarea sa are loc în chiar momentul plăţii. Prin acordul de voinţă intervenit între creditor şi terţa persoană, creditorul accipiens subrogă pe terţul solvens în toate drepturile sale, care astfel nu se sting, ci se transmit neschimbate celui devenit creditor prin s.p. B. S.p. consimţită de debitor se realizează prin efectul acordului de voinţă dintre debitor şi un terţ, de la care debitorul împrumută o sumă de bani pentru a-l plăti pe creditor, subrogându-l pe terţul împrumutător în drepturile creditorului său iniţial. Valabilitatea s.p. consimţită de debitor este condiţionată de precizarea expresă în contractul de împrumut încheiat de debitor şi terţ că împrumutul s-a făcut pentru a plăti creditorului şi, totodată, ca în chitanţa eliberată de creditor să se precizeze expres că plata s-a făcut cu banii împrumutaţi. De asemenea, se mai cere ca atât contractul de împrumut, cât şi chitanţa să fie redactate în forma înscrisului autentic. Această varietate de s.p., atunci când este făcută cu respectarea cerinţelor legii, operează independent de voinţa creditorului iniţial. C. S.p. prevăzută de lege nu necesită îndeplinirea unor 928 subrogaţie reală formalităţi, ci operează de plin drept: a) în folosul celui care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altui creditor, ce are preferinţă; b) în folosul celui care, dobândind un imobil ipotecat, plăteşte creditorului ipotecar; c) în folosul celui care, fiind obligat pentru altul sau alături de altul, are interesul să stingă obligaţia; d) în folosul moştenitorului care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar, care plăteşte din averea sa datorii ale succesiunii; e) în folosul asigurătorului care, plătind asiguratului indemnizaţia de asigurare, se subrogă în toate drepturile asiguratului împotriva celor vinovaţi de producerea daunei, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. Prin efectul s.p., subrogatul ia locul creditorului pe care l-a plătit şi poate exercita toate drepturile şi acţiunile acestuia împotriva debitorului, bucurându-se şi de toate garanţiile care însoţeau creanţa respectivă. El dobândeşte, de asemenea, şi o acţiune proprie contra debitorului, izvorâtă din mandat sau din gestiunea de afaceri, prin care poate obţine nu numai ceea ce a plătit creditorului iniţial, dar şi eventualele cheltuieli sau daune încercate cu această xocâzie. subrogaţie reali, înlocuirea unui lucru cu alt lucru; substituirea unor valori (bunuri) cu altele, prin efectul căreia bunurile şi valorile înlocuitoare dobândesc situaţia juridică a celor înlocuite. A. S.r. este cu titlu universal şi se produce automat ori de câte ori înlocuirea are loc în cuprinsul unui patrimoniu. Se explică prin aceea că patrimoniul fiind o universalitate juridică, drepturile şi obligaţiile din alcătuirea sa nu sunt privite ut singuli, ci împreună, ca valori legate între ele, susceptibile de înlocuire cu alte valori, fără ca înlocuirea lor să afecteze existenţa acestuia. S.r. are o strânsă legătură cu gajul general al creditorilor chirografari, asigurând conţinutul acestuia, deoarece în urma s.r. aceşti creditori pot urmări bunuri concrete existente în patrimoniul debitorului la data urmăririi. Este subordonată divi-zibilităţii patrimoniului, în sensul că ea asigură menţinerea destinaţiei fiecărei mase de bunuri. De exemplu, valoarea de înlocuire a unui bun comun al soţilor intră în masa bunurilor comune, iar valoarea de înlocuire a unui bun propriu intră în grupa bunurilor proprii ale respectivului soţ etc. S.r. funcţionează şi în cazurile de restituire sau de împărţire a unui patrimoniu. De exemplu, când prin efectul anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte a unei persoane, patrimoniul acesteia trebuie să-i fie restituit, bunurile înstrăinate între timp cu titlu oneros unui terţ de bună-credinţă de către succesorii prezumtivi ai celui declarat mort, rămân valabil înstrăinate, iar locul lor în patrimoniul de restituit este luat de sumele încasate ca preţ cu ocazia înstrăinării. B. S.r. este cu titlu particular când se referă la un anumit bun, considerat izolat. Nu 929 substituit intervine automat, ci numai când legea o prevede în mod expres. De exemplu, ipoteca instituită asupra unui imobil, care ulterior a fost distrus, se strămută asupra sumei de bani primite cu titlu de indemnizaţie de asigurare (dacă bunul a fost asigurat) sau asupra sumei primite ca despăgubire de la autorul faptei ilicite. substituit, (în contractul de mandat) persoană pe care şi-o poate substitui mandatarul în derularea unui contract de mandat, încre-dinţându-i spre îndeplinire în tot sau în parte însărcinările primite de la mandant, atunci când prin contractul de mandat a fost stipulată o clauză care-i conferă acest drept. Atunci când s-a făcut substituirea, mandatarul răspunde pentru faptele săvârşite de s. în următoarele cazuri: a) dacă a efectuat substituirea fără să fi avut acest drept; b) dacă a fost autorizat (printr-o clauză expresă) să se substituie (fără arătarea persoanei) şi a trecut puterile asupra unei persoane cunoscute ca incapabilă (nedestoinică) sau de insolvabilitate notorie -culpa in eligendo. Dacă mandatarul a fost autorizat să se substituie (fără indicarea persoanei), va putea acorda acest drept şi s., dar va răspunde faţă de mandant pentru alegerea făcută de s. Dacă mandatarul a fost autorizat să se substituie, cu arătarea persoanei, va răspunde numai dacă a trecut puterile asupra unei alte persoane, în acest ultim caz răspunzând în condiţiile substituirii fără drept. în toate cazurile, mandantul are o acţiune directă contra s., conform art. 1542 C. civ. în schimb, s. poate acţiona împotriva mandantului numai pe calea acţiunii oblice (art. 974 C. civ.), întrucât posibilitatea intentării unei acţiuni directe, derogatorii de la regulile generale, nu poate fi recunoscută, în lipsa unei dispoziţii exprese a legii. în situaţia în care mandatarul a fost autorizat să-şi substituie o terţă persoană, cu sau fără arătarea persoanei, s. poate acţiona împotriva mandantului în baza raporturilor directe pe care le are, prin intermediul mandatarului, cu mandantul. în privinţa acţiunii directe a mandantului, legea nu mai face această distincţie, conferind acţiune directă şi în lipsa autorizaţiei de substituire, fiind fără relevanţă practică existenţa sau inexistenţa raporturilor juridice dintre mandant şi s. în raporturile dintre mandatar şi s. se aplică regulile mandatului. substituţie, termen ce desemnează în mod generic dispoziţia inclusă în actul de liberalitate, prin care dispunătorul fie îl obligă pe beneficiarul acelei liberalităţi să conserve bunurile primite şi să le transmită, în tot sau în parte, la moartea sa, unei alte persoane desemnate tot de el, fie nominalizează, pe lângă primul gratificat, şi un al doilea gratificat ce ar urma să beneficieze de respectiva liberalitate, în cazul când primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească, motiv pentru care liberalitatea ar deveni ineficace în privinţa lui. 930 substituţie fideicomisară S. cunoaşte două varietăţi, şi anume: s. fideicomisară şi s. vulgară [v. şi substituţie fideicomisară; substituţie vulgară]. substituţie alternativi, v. substituţie vulgară. substituţie fideicomisară, dispoziţie cuprinsă în actul de liberalitate (testament sau donaţie) prin care dispunătorul îl obligă pe beneficiarul acelei liberalităţi, numit instituit sau grevat, să conserve bunurile primite şi să le transmită, în tot sau în parte, la moartea sa, unei alte persoane, numite substituit (fideicomisar), desemnată tot de dispunător. Spre exemplu, testatorul instituie ca legatar pe X cu privire la un imobil, impunându-i obligaţia de a nu-l înstrăina sau greva cu sarcini şi de a-l transmite la moartea sa lui Y (beneficiar subsecvent, desemnat tot de testator). S.f. presupune două liberalităţi consecutive, succesive, având acelaşi obiect, şi anume: cea dintâi este făcută în folosul instituitului şi se execută în momentul încheierii contractului de donaţie sau, după caz, la decesul testatorului, iar cea de a doua este făcută în folosul substituitului şi care, în ambele ipoteze (donaţie sau testament), se execută la moartea instituitului. S.f. poate fi unică, atunci când dispunătorul stabileşte un singur substituit, sau graduală, care grevează şi pe primul substituit în favoarea unui al doilea substituit etc. Atunci când s.f. urmează să opereze în folosul descendenţilor la infinit, ea este veşnică. De speci- ficul s.f. este inalienabilitatea obiectului liberalităţii şi stabilirea unei ordini succesorale în privinţa lui. Aceste elemente justifică sancţiunea nulităţii prevăzute de lege, deoarece, pe de o parte, bunurile nu pot fi scoase din circuitul civil prin voinţa omului, iar pe de altă parte, nimeni nu poate dispune pentru cazul morţii altei persoane. S.f. comportă trei aspecte, şi anume: a) coexistenţa unor liberalităţi succesive având acelaşi obiect Este necesar ca dispunătorul să facă cel puţin două liberalităţi având acelaşi obiect în favoarea unor persoane diferite desemnate de el, respectivele liberalităţi urmând a fi executate succesiv. Prima din aceste liberalităţi se execută la moartea dispunătorului sau, după caz, la momentul perfectării contractului de donaţie, iar a doua liberalitate se va executa la moartea instituitului şi, dacă este cazul, următoarele liberalităţi se vor executa la moartea substituitului, în toate cazurile, instituitul dobândeşte obiectul liberalităţii de la dispunător, iar substituitul îl dobândeşte de la instituit. Deci, s.f. presupune două sau mai multe transmisiuni succesive cu titlu gratuit, separate între ele prin trecerea unui interval de timp; b) conservarea bunului obiect al liberalităţii. Legea prevede că există s.f. numai dacă instituitul este însărcinat să conserve şi să remită bunurile ce formează obiectul liberalităţii persoanei desemnate de dispunător. Bunurile vizate sunt indisponibi-lizate, ele neputând fi nici înstrăi- 931 substituţie vulgară nate şi nici grevate cu sarcini. Clauza prin care se interzice înstrăinarea bunului legat sau donat contravine principiului liberei circulaţii a bunurilor, precum şi dreptului proprietarului de a dispune liber şi absolut de bunul său, care este garantat prin lege. Clauza de inalienabilitate poate fi considerată valabilă numai atunci când stipularea ei se justifică printr-un interes serios şi legitim, precum şi printr-un caracter temporar. O astfel de situaţie ar fi în cazul în care printr-o atare clauză se urmăreşte garantarea executării sarcinii ce grevează legatul sau când durata valabilităţii ei este limitată în timp până la majoratul legatarului etc.; c) stabilirea de către dispunător a ordinii succesorale pentru cazul morţii gratificatului. Regula este că nimeni nu poate dispune pentru cazul morţii altei persoane. Pactele asupra succesiunii altuia prin care dispunătorul ar stabili o ordine succesorală conform propriei sale voinţe sunt lovite de nulitate absolută. Obligaţia va fi însă valabilă atunci când remiterea bunului de către cel gratificat către o altă persoană are caracter independent în raport cu devoluţiunea succesorală. Legea sancţionează cu nulitatea absolută şi integrală orice dispoziţie ce conţine o s.f., fiind nulă atât liberalitatea prevăzută în favoarea substituitului, cât şi cea făcută instituitului. Fiind de ordine publică, nulitatea nu poate fi acoperită prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a legatului de către moştenitorii dispunătorului. Nici renunţarea la legat de către unul dintre legatari nu poate acoperi nulitatea, dispoziţia respectivă fiind nulă absolut din chiar momentul deschiderii moştenirii şi deci renunţarea este fără obiect. Poate fi menţinută însă ca valabilă una dintre liberalităţi, atunci când cealaltă liberalitate a devenit ineficace din cauze intervenite până la momentul deschiderii moştenirii. Validitatea intrinsecă a dispoziţiilor testamentare trebuie apreciată la momentul deschiderii succesiunii şi, ca urmare, dacă în acel moment una dintre liberalităţi este ineficace, nu sunt îndeplinite condiţiile s.f., cealaltă liberalitate putând fi valabil executată în favoarea instituitului sau, după caz, în favoarea substituitului. Sancţiunea nulităţii absolute loveşte numai s.f., iar nu şi testamentul în sine care conţine o atare dispoziţie, astfel încât, dacă testamentul vizează şi alte bunuri sau întreaga universalitate, el va rămâne valabil cu privire la toate celelalte bunuri vizate, cu excepţia celui sau celor la care se referă s.f. substituţie vulgari, sintagmă ce desemnează dispoziţia cuprinsă în actul de liberalitate prin care dispunătorul nominalizează, pe lângă primul gratificat, şi un al doilea care să beneficieze de liberalitate în cazul în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească, motiv pentru care liberalitatea ar deveni ineficace în privinţa lui. Un exemplu de s.v. este cazul în care testatorul îşi instituie soţia ca legatară uni- 932 succesibil subsecvent versală, cu menţiunea că în caz de predeces al ei moştenirea lui să revină unui anumit nepot al său. S.v. reprezintă o dublă liberalitate având acelaşi obiect. Cele două liberalităţi nu au însă caracter succesiv şi, ca urmare, obiectul lor nu este lovit de indisponibilitate şi nici nu implică stabilirea unei ordini succesorale de către dispu-nător pentru cazul morţii primului gratificat. în cadrul s.v. nu se regăseşte niciunul dintre elementele caracteristice substituţiei fideicomisare. Cele două liberalităţi sunt alternative, iar nu succesive: prima dintre ele este pură şi simplă, iar a doua este făcută sub condiţia suspensivă a ineficacităţii celei dintâi. în aceste condiţii, dacă prima liberalitate se realizează, dreptul celui de al doilea gratificat nu se mai naşte din cauza neînde-plinirii condiţiei suspensive. Atunci când prima liberalitate este ineficace, se va naşte dreptul celui de al doilea gratificat, prin efectul realizării condiţiei suspensive, dobândirea acelui drept făcându-se direct de la dispunător. Obiectul liberalităţii nu este scos din circuitul civil, indiferent care dintre gratificaţi este beneficiarul ei. Gratificatul beneficiar este, în toate cazurile, liber să dispună de obiectul ei. Dreptul substituitului născându-se la chiar data deschiderii moştenirii, iar nu după moartea instituitului (adică a primului gratificat), dispoziţia liberală nu primeşte caracterul unui act de stabilire a ordinii succesorale. S.v. are semnificaţia juridică a unei măsuri de prevedere luate de dispunător pentru cazul ineficacităţii primului legat. De aceea, ea nu contravine principiilor ce guvernează actele de liberalitate. Este motivul pentru care legea a prevăzut expres validitatea ei. succesibil, 1. persoană care are vocaţie succesorală, dar încă nu şi-a manifestat opţiunea succesorală; 2. persoană chemată la moştenirea altei persoane; 3. persoană căreia legea îi recunoaşte aptitudinea de a moşteni pe o altă persoană, în virtutea gradului de rudenie în care se află faţă de^aceasta; 4. moştenitori, succesori. în raport de criteriul ce are în vedere ordinea legală în care sunt chemaţi la succesiune, s. sunt: s. în rang preferat şi s. subsecvenţi. succesibil în rang preferat, succesibil care face parte dintr-o clasă de moştenitori prioritară faţă de clasele următoare, potrivit regulii proximităţii, fiind chemat la moştenire înaintea succesibililor de grad mai îndepărtat aparţinând aceleiaşi clase sau a celor care fac parte din clasele următoare şi care sunt denumiţi, în acest caz, succe-sibili subsecvenţi. Termenul de opţiune succesorală este acelaşi şi se calculează de la aceeaşi dată, atât pentru s.r.p., cât şi pentru cei subsecvenţi. Acceptarea succesiunii de către s.r.p. face, însă, ineficientă acceptarea acesteia de către cei subsecvenţi. succesibil subsecvent, v. succesibil în rang preferat 933 succesiune succesiune, v. moştenire; masă succesorală. succesiune în desherenţi, v. succesiune vacantă. succesiune vacantă, sintagmă ce desemnează succesiunea rămasă fără moştenitori fie datorită faptului că defunctul nu a avut moştenitori şi nici nu a instituit legatari universali sau cu titlu universal, fie datorită împrejurării că moştenitorii existenţi au renunţat cu toţii la succesiune sau nu au acceptat-o în termenul prevăzut de lege. Articolul 680 C. civ. dispune că: „în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului". Această dispoziţie normativă trebuie interpretată în sensul că patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului în cazurile în care fie nu există moştenitori (legali sau testamentari), fie - chiar dacă aceştia există - vocaţia lor succesorală concretă nu se întinde asupra întregii mase succesorale. Lipsa de moştenitori poate f\ nu numai totală, ci şi parţială. în toate cazurile, prin „lipsă de moştenitori" se înţelege atât absenţa fizică a lor, cât şi absenţa acestora în sens juridic, determinată de renunţarea lor la moştenire ori de înlăturare a lor de la moştenire prin exheredare, nedemnitate succesorală ori revocarea legatului pe cale judecătorească. Statul dobândeşte moştenirea vacantă de la data deschiderii ei, potrivit regulilor generale. în consecinţă, certificatul de vacanţă succesorală ori hotărârea judecăto- rească pronunţată în această materie au numai un efect declarativ, iar nu efect constitutiv de drept. Datorită faptului că statul dobândeşte s.v. de la data deschiderii succesiunii, bunurile succesorale sunt supuse, începând cu această dată, regimului juridic aplicabil proprietăţii de stat. Statul dobândind un patrimoniu, deci o universalitate, în calitatea sa de succesor în drepturi al defunctului, este obligat faţă de creditorii moştenirii în aceleaşi condiţii în care ar fi fost obligat moştenitorul acceptant sub beneficiu de inventar, în aceste condiţii, răspunderea statului pentru pasivul succesoral este întotdeauna limitată la valoarea activului primit [sin. succesiune în desherenţk\. succesor, persoană care, fie în temeiul legii, fie în temeiul unui act de liberalitate mortis causa, dobândeşte drepturi şi obligaţii de la o altă persoană pe care o moşteneşte. S. poate fi universal, cu titju universal şi cu titlu particular. în primul caz, s. dobândeşte, în principiu, totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale autorului său, considerate ca o universalitate juridică. El devine, după caz, creditor sau debitor, substituindu-se autorului său în raporturile acestuia cu alte persoane (debitori şi respectiv creditori). S. nu dobândeşte nici drepturile viagere ale autorului sau care se sting la moartea acestuia şi nici drepturile şi obligaţiile intuitu personae pe care le avea autorul său. S. cu titlu universal se distinge prin aceea că 934 suprafaţa construită pe locuinţă dobândeşte de la autorul său o fracţiune determinată din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor acestuia considerate ca o universalitate juridică. El beneficiază de drepturile şi răspunde pentru obligaţiile antecesorului său numai în limitele fracţiunii pe care a dobândit-o din patrimoniul acestuia şi numai în cazurile şi în condiţiile în care beneficiază şi răspund şi succesorii universali. S. cu titlu particular este acela care dobândeşte de la autorul său unul sau mai multe bunuri determinate, fiind ţinut, în principiu, numai de obligaţiile pe care autorul său le avea cu privire la bunul în cauză. S. cu titlu particular profită de drepturile reale şi suportă sarcinile reale constituite de autorul său, anterior transmiterii, asupra bunului respectiv, dacă s-au respectat condiţiile de constituire ji de publicitate prevăzute de lege. In principiu, el nu este ţinut de obligaţiile personale asumate de autorul său chiar cu privire la bunul dobândit. Totuşi, prin excepţie, legea impune uneori ca s. cu titlu particular să respecte şi asemenea obligaţii. El este considerat terţ faţă de actul secret, care nu poate fi invocat împotriva lui în caz de simulaţie. De asemenea, lui nu îi este opozabil un contract încheiat de antecesorul său referitor la bunul transmis prin legat în cazul în care acest contract nu are dată certă anterioară transmiterii acelui bun. sucursală, sediu secundar al unei persoane juridice (în special al unei societăţi comerciale) creat de acea persoană juridică fie la constituirea ei, fie ulterior constituirii sale S. este o structură organizatorică (societară) lipsită de personalitate juridică, dar care are totuşi unele elemente de persoană juridică ce îndreptăţesc calificarea sa ca subiect de drept asimilat [v. şi subiect de drept asimilat]. supraactiv, sold ce rămâne după plata creditorilor şi restituirea aporturilor membrilor societăţii comerciale aflate în lichidare. S. se împarte între membrii asociaţi, care sunt şi ei creditori ai societăţii dizolvate, atât pentru valoarea aporturilor lor, cât şi pentru partea de activ ce rămâne după plata creditorilor şi restituirea acestor aporturi; împărţirea s. se face proporţional cu valoarea aporturilor aduse de către fiecare dintre asociaţi [sin. activ net; beneficiu de lichidare], suprafaţa construită pe locuinţă, (în sensul Legii nr. 114/1996, republicată) suma suprafeţelor utile ale încăperilor, logiilor, balcoanelor, precum şi a cotei-părţi din suprafeţele părţilor comune ale clădirilor (spălătorii, uscătorii, casa scării, inclusiv anexele pentru colectarea, depozitarea şi evacuarea deşeurilor menajere, casa liftului etc.), la care se adaugă suprafaţa aferentă pereţilor interiori şi exteriori ai locuinţei; în cazul încălzirii cu combustibil solid, se adaugă suprafaţa aferentă sobelor şi cazanelor de baie. Nu sunt cuprinse suprafeţele aferente boxelor de la subsol şi ale garajelor, care pot fi prevăzute distinct. 60. 935 suprafaţa locuibilă suprafaţa locuibilă, (în sensul Legii nr. 114/1996, republicată) suprafaţa desfăşurată a încăperilor de locuit. Ea cuprinde suprafaţa dormitoarelor şi a camerei de zi. suprafaţa utilă a locuinţei, (în sensul Legii nr. 114/1996, republicată) suma tuturor suprafeţelor utile ale încăperilor, suprafaţa utilă fiind suprafaţa desfăşurată, mai puţin suprafaţa aferentă pereţilor. Ea cuprinde: cameră de zi, dormitoare, băi, WC, duş, bucătărie, spaţii de depozitare şi de circulaţie din interiorul locuinţei. Nu sunt cuprinse: suprafaţa logiilor şi a balcoanelor, pragurile golurilor de uşi, ale trecerilor cu deschideri până la 1,00 m, nişele de radiatoare, precum şi suprafeţele ocupate de sobe şi cazane de baie (câte 0,50 m2 pentru fiecare sobă şi cazan de baie), în cazul în care încălzirea se face cu sobe. în cazul locuinţelor duplex, rampa, mai puţin palierele, nu se cuprinde în suprafaţa utilă a locuinţei. superficiar, persoană fizică sau juridică titulară a unui drept de superficie. superficie, v. drept de superficie. surori, persoane (de sex feminin) având, una faţă de alta, calitatea de soră (rudă colaterală de gradul II) [v. şi fraţi în sens larg], suspendarea executării contractului, încetare temporară a executării obligaţiilor asumate printr-un contract şi a exercitării drepturilor generate de acel contract, presu- punând reluarea executării şi respectiv exercitării lor după trecerea unui anumit interval de timp la încetarea împrejurării care a determinat respectiva încetare temporară. S.e.c. poate fi dispusă prjn lege sau convenită de părţi. în primul caz, ea constituie o formă de manifestare a intervenţiei legiuitorului în contracte, ca excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului. în cel de al doilea caz, părţile pot decide de comun acord chiar la momentul încheierii contractului sau ulterior acestui moment suspendarea temporară a executării lui. Uneori, s.e.c. poate fi impusă de împrejurări, chiar în lipsa acordului părţilor, caz în care este necesar ca ea sa fie consfinţită printr-o hotărâre judecătorească. suspendarea prescripţiei extinc-tive, amânare a împlinirii termenului de prescripţie cu un interval de timp egal cu durata unor împrejurări survenite în cursul prescripţiei şi care constituie pentru titularul dreptului la acţiune un obstacol material, juridic sau moral pentru a acţiona. S.p.e. produce încetarea temporară a curgerii termenului prescripţiei, care îşi va continua cursul după dispariţia cauzei de suspendare, socotindu-se şi timpul scurs anterior acelei împrejurări; la calculul termenului de prescripţie se înlătură timpul cât a durat suspendarea ei. Legea dispune că, indiferent cât a mai rămas din termenul de prescripţie în momentul producerii suspendării, prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de 936 suspendarea prescripţiei extinctive expirarea unui termen de 6 luni socotit de la încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia cazurilor în care însuşi termenul de prescripţie este mai mic de 6 luni, când prescripţia nu se va împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării ei. Potrivit legii, cursul prescripţiei se suspendă: a) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere; în absenţa unei definiţii legale a cazului de forjă majoră în materia prescripţiei extinctive, organele de jurisdicţie sunt chemate să stabilească, de la caz la caz, dacă în situaţia dată există sau nu forţă majoră, elementele distinctive ale acesteia fiind, ca în dreptul comun, imprevizibili-tatea şi existenţa unui obstacol absolut la exercitarea dreptului care se prescrie; b) pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale ţării şi acestea sunt puse pe picior de război (condiţiile legii nu sunt îndeplinite în cazul satisfacerii stagiului militar); c) până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcute de cel îndreptăţit, cu privire la despăgubiri sau restituiri în temeiul unui contract de transport sau de prestare de servicii poştale sau de telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei; d) cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate, prescripţia nu curge în raporturile dintre părinţi sau tutori şi cei ce se află sub ocrotirea lor, dintre curatori şi aceia pe care îi reprezintă, precum şi dintre oricare altă persoană care, în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate (din această ultimă categorie de administratori fac parte părinţii, în raport cu copii lor de până la 14 ani; tutorii, în raport cu minorii sau inter-zişii judecătoreşti puşi sub tutela lor; curatorii, în raport cu persoanele în privinţa cărora a fost instituită curatela; administratorul-sechestru, căruia legea îi dă dreptul de a administra bunurile sechestrate aparţinând altei persoane); în toate cazurile menţionate, efectele suspensive de prescripţie se produc indiferent dacă dreptul la acţiune aparţine persoanelor care administrează bunuri ale altora şi se îndreaptă împotriva celor ale căror bunuri sunt astfel administrate ori, dimpotrivă, dreptul la acţiune aparţine acestora din urmă şi se îndreaptă împotriva celor dintâi; e) prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are un reprezentant legal şi nici împotriva celui care are capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele; de data aceasta este vorba numai de situaţiile în care incapabilul este titular al dreptului la acţiune, iar nu şi de cele în care acţiunea aparţinând altor persoane ar fi îndreptată împotriva unui incapabil; f) în fine, prescripţia nu curge nici între soţi pe timpul cât durează căsătoria. 937 T tăgăduirea paternităţii, mijloc juridic de negare sau de dezavuare a paternităţii prin răsturnarea prezumţiilor legale de paternitate, pe cale judecătorească. Potrivit legii, paternitatea poate fi tăgăduită atunci când este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Potrivit art. 54 alin. (2) C. fam., acţiunea în t.p. poate fi promovată numai de soţul mamei; moştenitorii acestuia pot continua acţiunea pornită de el. Dacă soţul este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de tutore, însă numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Această acţiune se îndreaptă împotriva copilului care, dacă este minor, va fi reprezentat sau asistat de mamă. Ea se prescrie în termen de 6 luni de la data când tatăl copilului a luat la cunoştinţă faptul naşterii acestuia. Imposibilitatea paternităţii soţului mamei poate exista în mai multe situaţii, precum: mama copilului era însărcinată înainte de a cunoaşte pe viitorul ei soţ; dacă copilul care se naşte este de altă rasă de cât aceea a soţilor; existenţa unor împrejurări de fapt care i-au împiedicat pe soţi, în perioada legală de concepţie, să se întâlnească şi să întreţină raporturi intime (cum este cazul când unul din soţi se afla în străinătate, în detenţie sau era dispărut); impotenţa sau sterilitatea soţului mamei în perioada legală de concepţie; separaţia în fapt a soţilor în perioada legală de concepţie din cauza unor grave neînţelegeri între ei, care au făcut imposibilă coabitarea lor; încălcarea gravă de către soţie a obligaţiei de fidelitate etc. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 349/2001, a constatat neconstitu-ţionalitatea dispoziţiilor legale [art. 54 alin. (2) C. fam.] care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în t.p., apreciindu-se că excluderea acestora din urmă de la exercitarea respectivului drept constituie o încălcare a principiului egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece şi aceştia sunt, în egală măsură, titulari ai unui interes legitim în promovarea acestei acţiuni. teamă, v. violenţă. temere reverenţioasă, v. violenţă. teoria impreviziunii, concepţie potrivit căreia părţile care încheie un contract de lungă durată subînţeleg condiţia ca împrejurările economice să rămână aproximativ aceleaşi pe toată durata contractului, aşa încât, dacă intervin modificări imprevizibile ale acestor împrejurări, care fac să crească considerabil valoarea relativă a 939 termen prestaţiei uneia dintre părţi, rupând astfel echilibrul valoric al prestaţiilor reciproce, stabilit cu ocazia încheierii contractului, partea afectată de aceste modificări ar fi îndreptăţită să ceară fie revizuirea clauzelor contractului, pentru restabilirea acestui echilibru, fie chiar rezilierea contractului. Această teorie s-a conturat la începutul secolului XX, fiind dezvoltată de jurisdicţia administrativă din Franţa şi din alte ţări europene. Instanţele civile au dat însă prioritate principiului forţei obligatorii a contractului, respingând t.i. în unele cazuri chiar legiuitorul a făcut aplicaţia t.i., impunând sau favorizând revizuirea clauzelor contractuale în acord cu modificarea împrejurărilor economice în caz de război, crize economice etc. în contractele de comerţ internaţional de medie şi lungă durată se stipulează frecvent o clauză de revizuire a preţului, ca mijloc de adaptare a contractului la noile împrejurări. termen, eveniment viitor şi sigur ca realizare, care fie suspendă până la împlinirea lui exigibilitatea obligaţiei, fie stinge obligaţia la data împlinirii lui. T. care suspendă îndeplinirea obligaţiei se numeşte t. suspensiv, iar acela care antrenează stingerea obligaţiei se numeşte t. extinctiv. T. extinctive nu afectează obligaţia în sine şi nici efectele ei, cât timp nu s-a împlinit: aceasta există şi produce efecte aidoma obligaţiei pure şi simple. în momentul împlinirii sale, t. stinge obligaţia, punând capăt efectelor acesteia pentru viitor. T. extinctive se analizează astfel ca un veritabil mod de stingere a obligaţiilor. T. pot fi legale, convenţionale şi de graţie. termen cert, v. termen precis. termen convenţional, sintagmă ce desemnează termenul fixat de părţi prin contractul lor. T.c. reprezintă regula în materia termenelor. T.c. poate fi expres sau tacit. Este expres atunci când părţile l-au stipulat ca atare. Este tacit ori de câte ori rezultă din însăşi natura contractului, adică atunci când obligaţia contractuală nu poate fi executată imediat, împrejurare ce creează prezumţia că intenţia partenerilor contractuali a fost să fixeze un termen corespunzător cu posibilităţile, uzanţele şi circumstanţele existente. De regulă, părţile stipulează termene exprese. In principiu, t.c. se stipulează în favoarea debitorului. Şi e firesc să fie aşa, deoarece stipularea unui termen semnifică eo ipso îngăduinţa acordată debitorului de a nu executa imediat prestaţia la care s-a îndatorat. Cu toate acestea, uneori termenul se stipulează în favoarea ambilor parteneri contractuali, adică atât pentru creditor, cât şi pentru debitor. O stipulaţie de acest gen se inserează în mod obişnuit în contractul de împrumut, întrucât în acest caz debitorul are interes să plătească numai la scadenţă, neavând pentru moment suma necesară efectuării plăţii, iar creditorul are interes să nu pri- 940 termen de deliberare mească plata cu anticipaţie, pentru a nu pierde dobânda la care, potrivit legii, este îndreptăţit. Nimic nu se opune însă ca termenul să fie stipulat şi exclusiv în favoarea creditorului. Practic, aceasta se întâmplă însă numai rareori. Un exemplu de acest gen este contractul de depozit, în cuprinsul căruia stipularea termenului de depozitare operează în favoarea deponentului. Legea stabileşte o prezumţie că t.c. se stipulează în favoarea debitorului. Este ceea ce rezultă din art. 1024 C. civ., care dispune că „termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului". Suntem deci în prezenţa unei prezumţii relative, ce poate fi răsturnată prin proba contrară şi care operează numai în ipoteza în care părţile n-au decis altfel. Instituind această prezumţie, legiuitorul a refuzat, în principiu, să acorde, el însuşi, creditorului beneficiul termenului; totuşi, legea nu interzice părţilor să decidă, ele însele, o asemenea favoare, care poate rezulta fie dintr-o stipulaţie expresă, fie din circumstanţele concrete ale raportului juridic obligaţional. Aşadar, părţile pot deroga expres sau tacit de la regula consacrată prin textul citat, în doctrină s-a admis chiar că existenţa termenului în beneficiul creditorului poate rezulta şi din simpla natură a contractului, în afara oricăror circumstanţe speciale sau stipulaţii exprese. Ideea pare să fie confirmată având în vedere specificul contractului de depozit. Este însă de observat că potrivit art. 1616 C. civ., depozitul trebuie restituit deponentului de îndată ce acesta îl reclamă, chiar dacă s-a stipulat în contract un termen pentru restituire. Or, aceasta atestă că legiuitorul însuşi atribuie creditorului, fără echivoc, beneficiul termenului, în cazul contractului în discuţie. S-ar putea spune deci că la contractul de depozit derogarea de la regula că termenul se stipulează în favoarea debitorului rezultă nu din natura intrinsecă a acestui contract, ci din dispoziţia legii. Chestiunea de a şti în interesul cui a fost stipulat t.c. prezintă importanţă sub aspectul renunţării la termen, deoarece o asemenea renunţare poate fi valabil făcută şi să aibă ca efect exigibilitatea imediată a obligaţiei numai de către persoana în favoarea căreia s-a stipulat termenul. termen de decidere, intervalul de timp înlăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat, printr-o dispoziţie legală imperativă, să-şi exercite acel drept (într-un anumit mod sau în anumite condiţii), sub sancţiunea stingerii dreptului respectiv. T.d. are ca efect pierderea dreptului subiectiv însuşi; acest termen nu poate fi suspendat sau întrerupt şi este incompatibil cu instituţia repunerii în termen. termen de deliberare, (în materia acceptării succesiunii) perioada de 40 de zile de la data expirării termenului de inventar, pe care legea 941 termen de graţie o acordă moştenitorului în scopul ca acesta să poată reflecta asupra modului în care îşi va exercita dreptul de opţiune succesorală. T.d. curge de la aceeaşi dată şi pentru succesibilii subsecvenţi. în cazul în care după expirarea t.d., succesibilul este urmărit de terţi, el nu va putea opri procedura de urmărire, fiind obligat să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală. Dacă nu-şi va manifesta opţiunea succesorală, el va fi prezumat că a acceptat moştenirea pur şi simplu. La cererea succesibilului interesat, instanţa de judecată poate acorda acestuia un t.d., fără însă ca pe această cale să se poată depăşi termenul legal de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, care este de 6 luni de la data deschiderii moştenirii. termen de graţie, termenul de executare a unei obligaţii exigibile, pe care judecătorul îl poate acorda debitorului aflat în întârziere, spre a evita pe această cale pronunţarea rezoluţiunii contractului. T.g. este scurt, iar acordarea sa se face în mod excepţional cu multă circumspecţie şi întotdeauna motivat. Potrivit art. 1101 C. civ., instanţa de judecată are facultatea să fixeze un termen de plată, chiar dacă datoria este exigibilă imediat sau să decidă fracţionarea plăţii acesteia la mai multe termene. T.g. poate fi acordat atât de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de recurs, cu ocazia rejudecării fondului; el nu poate fi acordat însă de instanţa de exe- cutare, în eventualitatea că debitorul urmărit ar face o cerere în acest sens pe calea contestaţiei la executare, întrucât, de vreme ce urmăritul a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă la plata imediată, nu mai poate beneficia de un t.g. Şi e firesc să fie aşa, deoarece o hotărâre definitivă nu poate fi modificată decât ca urmare a promovării în condiţiile legii a unei căi extraordinare de atac împotriva ei. în anumite cazuri, instanţa nu-i poate acorda debitorului t.g. Astfel, potrivit art. 1366 alin. (1) C. civ.: „Rezoluţiunea vânzării de imobile se pronunţă îndată, dacă vânzătorul este în pericol de a pierde lucrul şi preţul"; tot aşa, acordarea t.g. nu este posibilă nici în cazul unui pact comisoriu expres (art. 1367 C. civ.), nici în cazul vânzărilor de producte şi de bunuri mobile (art. 1370 C. civ.). Instanţa de judecată îi poate acorda debitorului un t.g. chiar în ipoteza în care creditorul are împotriva acestuia un titlu executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească învestită cu formulă executorie, precum un înscris autentic care a dobândit putere executorie prin învestirea cu formulă corespunzătoare. După cum s-a remarcat, renunţarea anticipată a debitorului la dreptul de a cere un t.g. este nulă. T.g. produce următoarele efecte juridice: a) până la expirarea lui, datoria nu este exigibilă şi, ca urmare, creditorul nu-l va putea urmări pe debitor pentru plata acesteia; b) debitorul fiind pus în întârziere 942 termen de prescripţie extinctivă prin însăşi acţiunea în justiţie promovată împotriva sa de către creditor, acordarea t.g. nu poate constitui un impediment pentru curgerea dobânzilor moratorii; c) t.g. nu împiedică compensaţia legală. Cauzele de decădere din termen prevăzute pentru termenul suspensiv (sau de drept) produc decăderea şi din t.g. termen de inventar, sintagmă ce desemnează perioada de 3 luni calculată de la data deschiderii succesiunii, pe care legea o acordă moştenitorului în vederea efectuării demersurilor necesare pentru întocmirea inventarului bunurilor succesorale, deci a formalităţii procedurale menite să-i asigure posibilitatea exercitării în cunoştinţă de cauză (cu privire la starea succesiunii) a dreptului de opţiune succesorală. înainte de împlinirea t.i. succesibilul nu poate fi obligat să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală şi nici nu se poate pronunţa împotriva lui o hotărâre judecătorească prin care ar fi considerat moştenitor acceptant. Desigur, succesibilul are deplină libertate să accepte moştenirea pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar, chiar înăuntrul t.i. şi chiar atunci când inventarul succesoral încă nu a fost făcut. T.i. împiedică constrângerea succesibilului să-şi manifeste opţiunea succesorală sau să fie declarat renunţător sau acceptant printr-o hotărâre judecătorească în perioada în care acest termen nu s-a împlinit. Atunci când este urmărit de terţi, după expirarea t.i., succesibilul nu va putea opri procedura de urmărire îndreptată împotriva lui, fiind obligat să opteze, deoarece în caz contrar, se va considera că a acceptat moştenirea pur şi simplu. De la data expirării t.i. începe să curgă termenul de deliberare. T.i. curge de la aceeaşi dată ş\ pentru succesibilii subsecvenţi. In cazul în care succesibilul încetează din viaţă înainte de împlinirea t.i., proprii lui moştenitori vor beneficia de la data decesului acestuia de un nou t.i. propriu, în continuarea căruia va curge un nou termen de deliberare propriu. termen de prescripţie achizi-tivă, termenul legal în care exercitarea posesiei utile de către proprietarul aparent determină dobândirea dreptului de proprietate de către acesta asupra imobilului cu privire la care a exercitat această posesie. Pentru posesorul de rea-credinţă, acest termen este de 30 de ani, iar pentru posesorul de bună-credinţă de 10-20 ani [v. uzucapiune; proprietar aparent]. termen de prescripţie extinctivă, intervalul de timp în care, potrivit legii, neexercitarea unui drept de acţiune în sens material de către titularul său are ca efect stingerea acelui drept. T.p.e. sunt generale şi speciale. Termenele generale sunt termenele care se aplică ori de câte ori nu îşi găseşte aplicaţie un termen special. T.p.e. general aplicabil raporturilor juridice obligaţionale este instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul 943 termen extinctiv nr. 167/1958, potrivit căruia „termenul prescripţiei este de 3 ani (...)". Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale. Având în vedere că dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile reale principale, rezultă că pentru aceste drepturi t.p.e. general este de 30 ani, termen instituit de art. 1890 C. civ. şi aplicabil acţiunilor reale, ca termen general, ori de câte ori nu există vreun termen special. T.p.e. speciale sunt: termenul de 6 luni, aplicabil cererii în anularea căsătoriei, cererii în tăgăduirea paternităţii, dreptului de opţiune succesorală, dreptului la acţiune referitor la viciile ascunse fără viclenie ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate; termenul de 1 an aplicabil dreptului la acţiune pentru repararea daunelor patrimoniale sau morale cauzate prin fapte de concurenţă neloială; termenul de 2 ani aplicabil în raporturile de asigurare şi termenul de 5 ani cât priveşte executarea silită a impozitelor şi taxelor. în toate cazurile, t.p.e. este susceptibil de suspendare, întrerupere şi repunere în termen. termen extinctiv, termen la împlinirea căruia obligaţia se stinge pentru viitor, fiind menţinute însă efectele produse de aceasta până la momentul împlinirii t.e. Acesta poate fi legal sau convenţional. Este legal când legea însăşi îl prevede şi are caracter convenţional atunci când a fost stabilit prin convenţia părţilor. T.e. poate fi modificat ca întindere (în sensul prelungirii sale) atât pe cale legislativă, prin prorogare legală, cât şi prin acordul de voinţă al părţilor, prin prorogare convenţională. în cazul contractelor cu executare succesivă, legea permite modificarea tacită a t.e., prin nemani-festarea voinţei niciuneia dintre părţi de a pune capăt contractului la împlinirea termenului şi continuarea executării lui ulterioare. Aşa se întâmplă, bunăoară, în cazul contractului de locaţiune, când legea reglementează tacita reloca-ţiune (art. 1437 C. civ.), care va avea loc în condiţiile primului contract, dar se va considera fără termen, cu excepţia cazurilor când termenul este prevăzut de lege. termen incert, v. termen neprecis. termen judiciar, v. termen de graţie. termen legal, termen prevăzut printr-o dispoziţie normativă. Toate t.i. sunt precise şi constau, de regulă, în îndeplinirea unui anumit număr de ani, luni, zile sau ore de la momentul precis determinat al începerii curgerii lor. Un loc important între t.i. îl ocupă termenele procedurale acordate pentru îndeplinirea diferitelor acte de procedură. T.I. pot fi termene de prescripţie sau termene de decădere; numai cele dintâi sunt susceptibile de suspendare, întrerupere şi punere în termen. termen legal de opţiune succesorală, termen de prescripţie extinctivă înăuntrul căruia succe- 944 termen suspensiv sibilul îşi poate exercita dreptul de opţiune succesorală. Articolul 700 alin. (1) C. civ. dispune că: „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni, socotit de la deschiderea succesiunii". Este neîndoielnic că şi renunţarea la moştenire trebuie făcută în aceeaşi perioadă de timp. T.l.o.s. este acordat de legiuitor pentru ca succesibilul să se poată pronunţa în cunoştinţă de cauză asupra acceptării sau renunţării la moştenire. Ca natură juridică, t.l.o.s. este un termen de prescripţie a dreptului la acţiune, iar nu de prescripţie a dreptului material. El este susceptibil de întrerupere, suspendare şi repunere în termen, fiindu-i aplicabile regulile care guvernează materia prescripţiei extinctive. T.l.o.s. se aplică nu numai moştenitorilor legali, dar şi legatarilor universali sau cu titlu universal. El nu se aplică şi legatarilor cu titlu particular, acestora fiindu-le aplicabile dispoziţiile relative la prescripţie din dreptul comun. Astfel, atunci când legatul are ca obiect un bun individual determinat, dreptul real cu care a fost gratificat legatarul particular se naşte din momentul deschiderii moştenirii şi poate fi realizat prin acţiune în revendicare, care este imprescriptibilă. Dacă însă legatul constă într-un lucru determinat generic, în patrimoniul legatarului se naşte o creanţă care poate fi valorificată printr-o acţiune personală prescriptibilă în termenul de 3 ani. termen neprecis, perioadă de timp a cărei împlinire este legată de producerea unui eveniment viitor despre care se ştie cu certitudine că va avea loc, fără a se putea preciza cu exactitate acel moment. Au acest caracter, de exemplu: moartea unei persoane; topirea zăpezii; primul îngheţ; culegerea recoltei etc. [sin. termen incert; ant. termen precis; termen cert], termen precis, termen cu privire la care se cunoaşte de la început momentul exact al împlinirii. Au acest caracter: termenele stabilite la o anumită dată calendaristică sau la expirarea unui număr precis de ore, zile, luni, ani, precum şi cele care sunt legate de un eveniment astronomic a cărui producere poate fi prevăzută cu exactitate [sin. termen cert; ant. termen neprecis; termen incert]. termen suspensiv, termenul care până la împlinirea lui suspendă exigibilitatea obligaţiei. T.s. poate fi legal, convenţional şi de graţie. T.s. întârzie producerea efectelor obligaţiei, mai exact el amână executarea acesteia. Un astfel de termen nu are efect asupra existenţei obligaţiei: obligaţia afectată de un t.s. există, dar ea nu se poate executa decât la împlinirea acelui termen. Din această împrejurare pot fi desprinse următoarele efecte specifice ale t.s.: a) obligaţia devine exigibilă numai la împlinirea termenului; ca urmare, creditorul nu are dreptul să ceară plata înainte de scadenţă; b) pe 945 terţ întreaga durată a termenului, obligaţia nu se poate prescrie, deoarece t.s. întârziind executarea, suspendă, totodată, prescripţia extinctivă. Mai exact, momentul iniţial al prescripţiei extinctive nu se poate situa în interiorul termenului suspensiv, ci el coincide cu acela al împlinirii termenului respectiv; c) executarea anticipată (înainte de împlinirea termenului) a obligaţiei de către debitor are caracterul unei executări valabile ori de câte ori termenul a fost stipulat în favoarea acestuia. Ca urmare, dacă debitorul a făcut plata înainte de scadenţă, el nu mai poate cere restituirea a ceea ce a plătit, întrucât doar plata nedatorată este supusă repetiţiunii, nu şi cea anticipată. în cazul obligaţiei cu termen, debitorul datorează prestaţia şi în perioada de timp în care executarea acesteia nu poate fi pretinsă de către creditor, deoarece obligaţia rămâne în fiinţă pe toată durata termenului, care nu-i poate anula existenţa. Plata anticipată rămâne valabilă indiferent dacă debitorul a făcut-o în cunoştinţă de cauză sau aflându-se în eroare asupra scadenţei; d) în cazul unei obligaţii având ca obiect un lucru individual determinat, afectată de un t.s. riscurile pieirii sau pierderii acelui lucru prin caz fortuit sau de forţă majoră sunt suportate de către creditor întocmai ca şi cum respectiva obligaţie ar fi pură şi simplă. terţ, 1. (în sens larg) orice persoană, fizică sau juridică, alta decât părţile contractante; în principiu, contractul nu produce efecte fată de t., dar le este opozabil în condiţiile legii; unele efecte ale contractului, în măsura în care subzistă la decesul sau la încetarea existenţei părţilor contractante, se produc şi faţă de anumite categorii speciale de terţi, şi anume: faţă de succesorii universali, succesorii cu titlu universal şi succesorii cu titlu particular ai părţilor, precum şi faţă de creditorii chirografari ai acestora; 2. (în sens restrâns), orice persoană fizică sau juridică alta decât părţile contractante, succesorii lor în drepturi şi creditorii lor chirografari; sunt numiţi şi terţi propriu-zişi; 3. (în domeniul răspunderii civile delictuale) orice persoană, alta decât făptuitorul şi cei pentru care acesta este ţinut să răspundă (copii, prepuşi etc.), care a contribuit printr-o faptă proprie la cauzarea prejudiciului, într-un mod care îi angajează răspunderea fie direct, fie pe cale recursorie. terţ beneficiar, persoană care, prin efectul unei stipulaţii pentru altul, dobândeşte în mod direct calitatea de creditor al unui drept de creanţă faţă de promitent, fără să fi participat în calitate de parte la încheierea contractului convenit de acesta cu stipulantul. T.b. trebuie să fie o persoană determinată sau, cel puţin, determinabilă. Nu este necesar ca el să fie individualizat în momentul perfectării contractului stipulantului cu promitentul, fiind suficient ca determinarea lui să fie certă în momentul când stipulaţia pentru altul urmează testament să-şi producă efectele. Aşa se întâmplă în cazul contractului de asigurare pentru răspundere civilă delictuală, când t.b. se va determina doar în momentul producerii riscului asigurat. Mecanismul stipulaţiei pentru altul constă în naşterea, în mod direct şi originar, din contractul încheiat între stipulant şi promitent a unui drept de sine stătător în favoarea t.b., fără a fi necesar consimţământul acestuia şi fără ca dreptul respectiv să treacă prin patrimoniul stipulantului. De aici decurg următoarele consecinţe juridice: a) t.b. nu este în pericol de a suporta concursul creditorilor stipulantului şi nici eventuala insolvabilitate prezentă sau viitoare a acestuia; b) în cazul în care t.b. decedează înainte de a fi confirmat dreptul născut în favoarea sa, dreptul respectiv făcând parte din patrimoniul său, se va transmite la proprii moştenitori. Din stipulaţia pentru altul se naşte, deci, un raport juridic obligaţional în care t.b. are calitatea de creditor, iar promitentul are calitatea de debitor. Ca şi creditor, t.b. este îndreptăţit să pretindă promitentului să execute prestaţia la care s-a obligat în condiţiile stabilite prin contractul încheiat cu stipulantul. în acest scop are la dispoziţie acţiunea în executare. Pentru realizarea dreptului său, t.b. se poate folosi de toate mijloacele juridice pe care le are la dispoziţie un creditor: acţiunea oblică, acţiunea pauliană etc., precum şi de eventualele garanţii speciale constituite de promitent prin contractul încheiat cu stipulantul. T.b. are dreptul să ceară despăgubiri de la promitent pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin neexecutarea obligaţiei. T.b. nu este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei de către promitent din două motive: în primul rând, nu este parte în contract; în al doilea rând, nu îi poate profita şi deci nu are niciun interes pentru a desfiinţa contractul. Dreptul de a cere rezoluţiunea contractului îl au numai părţile contractante. terţ poprit, v. poprire. testament, act juridic unilateral, solemn, esenţialmente personal şi revocabil, prin care testatorul dispune, pentru cazul încetării sale din viaţă, de întreaga sa avere sau numai de o parte din aceasta. Se distinge prin următoarele caractere juridice: a) este un act juridic, deoarece concretizează manifestarea de voinţă a testatorului exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice; ca urmare, el trebuie să îndeplinească condiţiile de fond (consimţământul neviciat, capacitate, obiect şi cauză) prevăzute de lege pentru orice act juridic şi cele specifice liberalităţilor. Ca act juridic, t. este unilateral, voinţa testatorului fiind producătoare de efecte, indiferent de atitudinea legatarului şi chiar înaintea acceptării de către acesta din urmă a legatului. Aceasta înseamnă că legatul se dobândeşte din momentul deschiderii moştenirii prin act unilateral al testatorului, dacă 947 testament legatarul nu renunţă la \egat//b))are caracter esenţialmente persqtHU, în sensul că el nu poate fi încheiat nici prin reprezentare şi nici cu încuviinţarea ocrotitorului legal. Cel care are capacitate de a testa o poate pune în valoare exclusiv personal. Cel care nu are o astfel de capacitate nu poate face testament nici prin reprezentare şi nici cu încuviinţarea altor persoane; testatorul trebuie să exerime personal ultima sa voinţă;/cMare caracter individual, în sensiiL^a t. trebuie să exprime voinţa unei singure persoane, legea interzicând ca două sau mai multe persoane să testeze prin acelaşi act;roheste un act juridic solemn; t. tribaie să fie încheiat, sub sancţiunea nulităţii absolute, în una din formele prevăzute de lege; testatorul este obligat să opteze cu privire la t. său numai între formele prevăzute în acest sens de lege/fej este un act juridic pentru cauzSă' de moarte; atunci când legea nu prevede altfel, efectele dispoziţiilor testamentare se produc numai la moartea testatorului. Condiţiile de validitate ale t. se apreciază raportat la momentul întocmirii sale, în timp ce efectele lui se produc la momentul morţii testatorului;/^ este esenţialmente revocabil; ^statorul poate revoca sau modifica dispoziţiile sale testamentare oricând, până la momentul încetării sale din viaţă. Dreptul testatorului de a revoca dispoziţiile sale testamentare este absolut, nefiind susceptibil de abuz. Testatorul nu poate renunţa, sub nicio formă, în mod valabil la acest drept, deoarece renunţarea ar avea semnificaţia juridică a unui pact asupra unei succesiuni viitoare, interzis de lege. Obiectul principal al t. îl constituie legatele. Acestea sunt dispoziţii referitoare la patrimoniul succesoral (legate universale sau cu titlu universal) ori cu privire la bunurile ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu titlu particular). T. poate conţine însă şi alte manifestări de ultimă voinţă ale defunctului, ca de pildă: exheredări (adică înlăturarea de la moştenire a unor moştenitori legali, în limitele prevăzute de lege); numirea de executor_._ies.ta-mentcui (împuternicit pentru a asigura executarea dispoziţiilor testamentare); ^arcim—impusa legatarilor sau mosa unui organ de stat competent. în acest caz, agent instrumentator este un membru al consiliului local, asistat de doi martori. Acest testament privilegiat nu poate fi utilizat însă dacă în respectiva localitate există birou notarial. Testamentul făcut în aceste condiţii se semnează de către testator, de către agentul instrumentator şi de către martorii asistenţi. testament maritim, testament privilegiat întocmit în timpul unei călătorii pe mare, de către un membru al echipajului vasului sau de către un călător în faţa comandantului vasului sau a înlocuitorului acestuia, asistat de către ofiţerul intendent de bord sau de un înlocuitor al lui şi de doi martori. Dacă testatorul este chiar ofiţerul competent a instrumenta actul, testamentul se va face în faţa înlocuitorului său. T.m. poate fi folosit numai în timpul călătoriei pe mare, iar nu şi în cazul în care vasul se află ancorat la ţărm sau se apropie de un port străin unde se găseşte un agent diplomatic sau consular român. Se cere ca t.m. să fie redactat în două exemplare originale. Este interzis ca un astfel de testament să cuprindă vreo dispoziţie în favoarea ofiţerilor instrumentatori, afară numai dacă aceştia sunt rude cu testatorul. Când vasul ancorează într-un port străin unde se află un agent consular român, un exemplar al testamentului se predă acestuia în vederea expedierii lui în ţară. Dacă vasul ancorează într-un port românesc, ambele exemplare se predau autorităţii portuare spre a fi înaintate 951 testament mistic biroului notarial de la domiciliul testatorului. Atunci când există mai multe birouri notariale în acea rază teritorială, t.m. va fi predat biroului notarial care ţine registrul de evidenţă a succesiunilor din circumscripţia domiciliului testatorului. Neobservarea regulilor de păstrare şi predare a t.m. nu afectează valabilitatea acestuia. testament mistic, testament semnat de mâna testatorului, strâns şi sigilat, prezentat judecătoriei în vederea efectuării formalităţilor de suprascriere. Constituie oarecum o formă intermediară între testamentul olograf şi testamentul autentic. Este, în prezent, aproape neutilizat în practică. El împrumută unele avantaje, dar şi unele dezavantaje atât de la testamentul autentic, cât şi de la cel olograf. T.m. asigură secretul dispoziţiilor testamentare, poate fi însă întocmit şi utilizat numai de către persoanele care ştiu şi respectiv pot citi şi scrie. Forţa probantă a dispoziţiilor testamentare cuprinse într-un astfel de testament este aceea a actelor sub semnătură privată, ca şi în cazul testamentului olograf. Are forţa probantă a actului autentic în ceea ce priveşte actul de suprascriere. T.m. poate fi scris de testator, dar şi de orice altă persoană. Poate fi redactat în limba română sau în orice altă limbă străină cunoscută de testator. De asemenea, poate fi scris chiar în alfabetul special pentru nevăzători, cu condiţia să exprime voinţa testatorului. T.m. trebuie să fie semnat de către testator, la fel ca şi testamentul olograf. După redactare, t.m. se strânge sau se va introduce într-un plic şi se sigilează, anterior sau cu ocazia prezentării lui la judecătorie ori în faţa judecătorului delegat, dacă testatorul a fost în imposibilitatea fizică de a se deplasa la judecătorie. Este lovit de nulitate t.m. nesigilat sau sigilat într-un mod impropriu, de natură să permită înlocuirea lui. Testatorul trebuie să declare în faţa judecătorului că dispoziţiile din înscrisul testamentar prezentat este testamentul său, scris de el sau de altul, dar semnat de el. Judecătorul va întocmi actul de suprascriere pe plicul sigilat sau pe hârtia în care se află testamentul. Actul de suprascriere constă într-un proces-verbal în care se consemnează prezentarea testatorului în faţa judecătorului, precum şi declaraţia testatorului că testament^ este al său şi este semnat de el. în cazul în care testatorul nu poate vorbi, declaraţia lui se va face în scris în procesul-verbal. Actul de suprascriere se datează şi se va semna de către judecător şi de către testator. Atunci când testatorul declară că din cauze ulterioare semnării testamentului nu poate semna actul de suprascriere, această declaraţie se va trece în procesul-verbal. După îndeplinirea formalităţilor arătate, care trebuie să se desfăşoare, sub sancţiunea nulităţii, fără întrerupere, testamentul se va restitui testatorului, dacă acesta nu solicită să fie păstrat 952 testament olograf la judecătorie. La decesul testatorului, vor fi îndeplinite, în legătură cu t.m., aceleaşi formalităţi pe care legea le cere şi în cazul testamentului olograf. T.m. fiind alcătuit din două înscrisuri distincte, cât priveşte forţa lui probantă, trebuie să se distingă în funcţie de acestea. Astfel, actul de suprascriere este un act autentic şi, ca atare, face dovadă până la înscrierea în fals, cu privire la data sa şi pentru constatările făcute de judecător prin propriile sale simţiri şi în limitele atribuţiilor prevăzute de lege. înscrisul testamentar, fiind un act sub semnătură privată, face dovadă până la proba contrară. Persoana care îl contestă va putea dovedi, bunăoară, că testatorul nu cunoştea limba în care a fost scris acel testament. Datorită faptului că semnarea testamentului de către testator nu se constată de către judecător, dovada falsităţii acelei semnături nu necesită procedura înscrierii în fals, fiind suficientă procedura verificării de scripte. T.m. este nul absolut, ori de câte ori formalităţile prescrise de lege pentru întocmirea şi suprascrierea lui nu au fost îndeplinite corect. testament nuncupativ, v. testament oral. testament olograf, testamentul scris în tot, datat şi semnat de mâna testatorului. T.o. este un act solemn, deoarece scrierea integrală, datarea şi semnarea lui de mâna testatorului sunt prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, fiind cerinţe ad solemnitatem, iar nu adprobatio- nem. Scrierea, datarea şi semnarea testamentului de mâna testatorului sunt cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ, în lipsa oricăreia dintre ele testamentul fiind nul. Testamentul scris de altul sau scris de testator cu mijloace mecanice şi semnat de el în faţa martorilor nu este valabil. Un testament care nu este scris, datat şi semnat de mâna testatorului poate avea, eventual, valabilitate ca alt fel de testament, bineînţeles, cu condiţia ca cerinţele de validitate instituite pentru respectivul testament să fie îndeplinite. T.o. prezintă următoarele avantaje: poate fi folosit de orice persoană care ştie să scrie; se poate face oricând şi oriunde, fără ajutorul altei persoane; nu necesită cheltuieli de redactare; asigură secretul deplin al dispoziţiilor de ultimă voinţă ale testatorului; poate fi revocat uşor de testator prin distrugerea voluntară a înscrisului testamentar. Totodată, t.o. prezintă şi unele inconveniente: poate fi uşor dosit sau distrus după moartea testatorului sau chiar în timpul vieţii acestuia, dar fără ştirea lui; nu asigură protecţia voinţei testatorului împotriva influenţelor abuzive ale celor interesaţi; poate fi uşor falsificat tocmai datorită simplităţii formalităţilor de întocmire a lui; poate fi contestat mai uşor decât celelalte feluri de testamente; în cazul în care testatorul nu are cunoştinţe juridice, testamentul poate cuprinde formulări neclare, confuze şi chiar contradictorii, susceptibile de interpretări neconforme voinţei reale a testa- 953 testament olograf torului. Unele dintre aceste inconveniente pot fi evitate fie prin întocmirea t.o, în mai multe exemplare, fie prin încredinţarea acestuia spre păstrare unei persoane de încredere ori prin depozitarea lui la un birou notarial spre a fi eliberat la moartea testatorului persoanei indicate de el. în legătură cu cele trei condiţii de formă, se pot face următoarele precizări: A. Condiţia ca testamentul să fie scris în întregime de către testator a) Testamentul dactilografiat, chiar de către testator, este nul. Nulitatea testamentului este operantă, chiar dacă în cuprinsul acestuia se face menţiunea că el reprezintă ultima voinţă a testatorului, b) Sancţiunea nulităţii testamentului nescris de mâna testatorului constituie o măsură de protecţie a acestuia împotriva posibilelor fraude care n-ar putea fi descoperite prin procedura verificării de scripte. c) Cerinţa ca testamentul să fie scris de mâna testatorului este îndeplinită indiferent de limba în care a fost scris testamentul sau de suportul pe care a fost scris acesta, ori de instrumentul folosit pentru scriere de către testator, d) Nu prezintă importanţă dacă testatorul foloseşte denumirea de testament sau o altă denumire improprie. Ceea ce prezintă importanţă este ca din conţinutul actului să rezulte fără echivoc că acesta reprezintă ultima voinţă a testatorului, e) Testamentul scris de mâna testatorului rămâne valabil, chiar dacă cuprinde modificări, adăugiri sau intercalări făcute de mâna testatorului cu ocazia sau ulterior redactării lui. Asemenea intervenţii urmează a fi luate în considerare, chiar dacă nu sunt datate şi semnate separat, dacă reprezintă simple corecturi sau interpretări ale dispoziţiilor iniţiale. Atunci când intervenţia conţine dispoziţii testamentare noi faţă de cele iniţiale ori elimină sau modifică conţinutul iniţial al testamentului, respectivele intervenţii trebuie considerate ca având semnificaţia unui testament nou. Vor fi recunoscute ca valabile însă numai dacă au fost scrise, semnate şi datate de mâna testatorului. f) Este admis ca testatorul să fie ajutat la redactarea testamentului de către o altă persoană, prin oferirea de către aceasta a unui model scris sau verbal pentru formularea corectă a dispoziţiilor voite de către testator. Asistenţa terţului trebuie să aibă un caracter pur tehnic şi să nu se concretizeze în acte de influenţare a voinţei testatorului, g) în cazul în care pe lângă textul scris de mâna testatorului, apare şi o scriere străină, care nu are nicio legătură cu conţinutul testamentului, acesta rămâne valabil, întrucât prin respectiva scriere străină voinţa testatorului nu a fost cu nimic afectată. Dacă însă scrierea străină vizează dispoziţii din cuprinsul testamentului, iar testatorul a avut cunoştinţă de intervenţia străină în redactarea conţinutului testamentului, testamentul va fi nul, deoarece ultima voinţă a testatorului a fost alterată prin intervenţia unei voinţe străine. Dacă scrierea străină 954 testament olograf s-a făcut fără ştiinţa testatorului, testamentul rămâne valabil aşa cum a fost redactat de el, intervenţia străină neluându-se în considerare. B. Cât priveşte condiţia ca testamentul să fie datat de mâna testatorului, este necesar să se indice ziua, luna şi anul în care acesta a fost întocmit. în funcţie de data testamentului se poate stabili dacă testatorul a fost sau nu capabil să testeze. în cazul pluralităţii de testamente succesive conţinând dispoziţii contrare sau incompatibile, în raport cu data acestora se va stabili care dintre ele conţine ultima voinţă a testatorului, consi-derându-se că prin acel testament au fost revocate toate testamentele anterioare lui. Totodată, data mai poate prezenta importanţă şi pentru stabilirea împrejurărilor în care testamentul a fost întocmit şi care pot determina nulitatea lui. Datarea testamentului poate fi făcută prin cifre sau litere, dar şi prin referire la un eveniment care se poate stabili cu certitudine. Data poate fi aşezată atât la sfârşitul testamentului, cât şi la începutul acestuia, ori în cuprinsul lui. Important este ca, indiferent de locul unde este aşezată data, să rezulte că aceasta se referă la întregul conţinut al lui. Menţionarea orei şi locului întocmirii testamentului nu au caracter obligatoriu, la nevoie ele putând fi dovedite prin orice mijloc de probă. Atunci când datarea testamentului se face cu neobservarea celor anterior precizate, ca şi atunci când data indicată în testament este eronată sau falsă, potrivit legii, testamentul este nul absolut. Jurisprudenţă şi doctrina admit însă ca posibilă stabilirea, întregirea sau rectificarea testamentului cu ajutorul unor elemente intrinseci sau extrinseci testamentului. Astfel, în caz de lipsă totală sau parţială a datei, testamentul nu va fi nul dacă persoana interesată să-i salveze valabilitatea reuşeşte să probeze data întocmirii lui cu ajutorul elementelor sau indicaţiilor rezultând din cuprinsul testamentului sau chiar prin intermediul unor elemente exterioare acestuia care însă îşi găsesc „principiul" şi „rădăcina" în elemente intrinseci, cu care se coroborează. Soluţia este aceeaşi şi pentru ipoteza când data testamentului este involuntar inexactă. Data falsă (adică aceea pe care testatorul o indică intenţionat eronat) atrage nulitatea testamentului, întrucât data cerută de art. 859 C. civ. drept condiţie de validitate a testamentului vizează data reală a întocmirii testamentului. Dacă această dată reală a fost voluntar tăinuită, testamentul nu este valabil, chiar dacă falsificarea datei nu s-a făcut în scop de fraudă. în toate cazurile în care testamentul a fost datat, se prezumă, până la proba contrară, că respectiva dată este cea reală. Pe de altă parte, dacă data este incompletă sau inexactă, este posibilă completarea sau rectificarea unui element care lipseşte sau este inexact, fără a afecta celelalte elemente, ele fiind divizibile. C. Semnătura. Semnând testamentul cu propria mână, testatorul 955 testament oral confirmă că dispoziţiile din testament reprezintă voinţa sa definitivă pentru caz de moarte. Atunci când semnătura lipseşte, respectivul act dobândeşte semnificaţia juridică a unui proiect de testament, nedefinitivat şi deci fără efecte juridice. Testatorul trebuie să semneze cu propria mână, nefiind admisibilă utilizarea în acest scop a parafei, sigiliului sau ştampilei. Este lovit de nulitate absolută şi testamentul semnat prin punere de deget. Nu este necesar ca semnătura să cuprindă atât numele, cât şi prenumele. Semnătura valabilă este aceea pe care testatorul o folosea în mod obişnuit şi care permite identificarea lui. Se admite că semnătura poate fi aşezată la sfârşitul, la începutul sau în cuprinsul testamentului. Este însă necesar ca din locul de aşezare a semnăturii să rezulte că testatorul şi-a însuşit întregul conţinut al testamentului, iar dispoziţiile pe care acesta le cuprinde exprimă propria sa voinţă. Conform art. 892 C. civ., t.o. trebuie prezentat, după decesul testatorului, dar înainte de executare, la un birou notarial în a cărui rază teritorială s-a deschis moştenirea, pentru a se constata, prin proces-verbal, deschiderea lui şi starea în care s-a găsit, după care se va păstra în arhiva biroului notarial. Nerespectarea acestei formalităţi este lipsită de sancţiune juridică. testament oral, testament făcut prin viu grai, cunoscut în dreptul roman, în unele dintre vechile noastre legiuiri, ca şi în unele legislaţii moderne. în Ardeal a fost utilizat, în baza Legii maghiare nr. XVI din 1876, până la extinderea, în 1943, a legislaţiei civile, în dreptul nostru actual fiind admise numai testamentele în formă scrisă, t.o. este lovit de nulitate absolută [sin. testament verbal; testament nuncupativ]. testament ordinar, sintagmă ce desemnează testamentele obişnuite pentru a căror întocmire este necesară nu numai îndeplinirea condiţiilor de fond cerute de lege pentru validitatea oricărui testament, ci şi a unor condiţii de formă mai complicate decât acelea cerute pentru întocmirea testamentelor privilegiate. Fac parte din această categorie: testamentul olograf, testamentul autentic şi testamentul secret. Utilizarea t.o. în practică este curentă. Alegerea de către testator a unuia sau a altuia dintre t.o. este o problemă de opţiune personală a lui, dar care uneori depinde şi de împrejurările concrete în care se află acesta, precum şi de avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă fiecare din aceste forme testamentare ordinare. testament privilegiat, sintagmă ce desemnează în mod generic testamentele autentice în formă simplificată, întocmite de persoane aflate în situaţii excepţionale, anume prevăzute de lege. Valabilitatea t.p. este condiţionată de încetarea din viaţă a testatorului în 956 timpul legal al concepţiei împrejurarea excepţională care a determinat întocmirea testamentului. Fac parte din această categorie: testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă (sau de epidemie) şi testamentul maritim. testament secret, v. testament mistic. testament sub semnătură privată, v. testament olograf. testamentul militarilor, testament privilegiat care poate fi făcut în mod valabil de către militari şi persoanele asimilate lor în faţa comandantului militar al unităţii sau în faţa unui alt ofiţer superior, asistat de doi martori, numai în cazul în care se află în misiune pe teritoriu străin, sau prizonier la inamic, ori pe teritoriul ţării într-o localitate asediată sau într-un loc lipsit de comunicaţii cu exteriorul din cauza războiului. Militarul rănit sau bolnav poate testa în faţa medicului militar şef, asistat de comandantul militar al spitalului. testator, persoană care a întocmit un testament. testis unus, testis nulus, adagiu latin prin care se exprimă ideea că dovada făcută prin declaraţiile unui singur martor nu este suficientă. în dreptul nostru această regulă este luată în considerare, fără însă a fi aplicată în mod automat. Declaraţia unui singur martor poate avea valoare probatorie în măsura în care, având în vedere aspectele concrete ale cazului dat, ea este convingătoare şi se coroborează cu alte dovezi administrate. tezaur, v. comoară. timpul legal al concepţiei, expresie prin care se desemnează perioada maximă de timp în care, potrivit legii, se prezumă că a putut avea loc concepţia unui copil, ţinându-se seama de data la care acesta s-a născut. A fost stabilit, pe baza datelor practicii şi a ştiinţei medicale, avându-se în vedere durata celei mai lungi, dar şi a celei mai scurte gestaţii a fiinţei umane. La respectiva perioadă s-a mai adăugat şi un anumit coeficient de siguranţă, pentru a se putea include şi cazurile de excepţie. Codul familiei stabileşte că t.l.c. este intervalul cuprins între a trei suta şi a o sută optzecia zi dinaintea naşterii copilului în cauză. T.l.c, se calculează „de la zi la zi", adică pe zile, nu pe ore. Nu se ia în considerare ziua în care s-a născut copilul, ci numai ziua în care acest interval de timp se împlineşte, astfel încât t.l.c. reprezintă, în realitate, un interval de 121 de zile. Pe t.l.c. se fundamentează prezumţia legală potrivit căreia tatăl copilului este bărbatul cu care mama acelui copil a avut relaţii sexuale în intervalul respectiv, prezumţie ce operează atât cu privire la stabilirea paternităţii copilului din căsătorie, cât şi cu privire la stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei. Această prezumţie operează şi se interpretează întotdeauna în favoarea copilului. în consecinţă, atât copilul născut la 180 de zile (sau 957 titlu abstract mai mult) după încheierea căsătoriei, cât şi copilul născut la 300 de zile (sau mai puţin) după desfacerea sau încetarea căsătoriei se prezumă că au fost concepuţi în timpul căsătoriei respective [v. şi exceptio plurium concubentium]. titlu abstract, specie a titlului de credit având valoare juridică prin el însuşi, în care obligaţia leagă părţile independent de cauza care a generat-o (sau independent de proba cauzei), astfel încât cauza, absenţa acesteia sau caracterul ei ilicit nu influenţează în niciun fel existenţa sau valabilitatea obligaţiei; deci, la t.a. cauza încetează să mai fie un element intern, structural al obligaţiei, ea constituind un element extern al acesteia, ce nu poate înrâuri titlul în substanţa sa. Din categoria t.a. face parte cambia. titlu cauzal, specie a titlului de credit care indică în cuprinsul său causa debendi şi care produce efectele specifice faţă de terţul posesor al titlului numai dacă conţine o menţiune expresă a cauzei, aceasta din urmă constituind un element intern al obligaţiei. Numai titlurile care încorporează obligaţii cauzale sunt considerate că au un conţinut cauzal ori material sau concret. Sunt t.c.: titlurile nominative în general, acţiunile societăţilor anonime, poliţa de asigurare, conosamentul. T.c. au ca obiect alte prestaţii decât sumele de bani. titlu de credit, 1. (în dreptul civil) document constatator al unei creanţe realizabile la împlinirea unui termen; se poate transmite de la o persoană la alta prin cesiune de creanţă, cesionarului putându-i-se opune de către debitorul cedat toate excepţiile pe care acesta din urmă le putea opune cedentului; 2. (în dreptul comercial) document constatator al unei operaţii de credit, care conferă posesorului său posibilitatea exercitării drepturilor ce derivă din asemenea operaţii şi de a transmite prin acte juridice acele drepturi în beneficiul altor persoane. La t.c. dreptul este încorporat în document, care dobândeşte astfel caracterul de hârtie-valoare şi poate fi obiect al dreptului de proprietate, al altor drepturi reale, precum şi al anumitor operaţii juridice; dreptul şi documentul se află într-o indisolubilă legătură, sunt conexe, se întrepătrund atât de puternic, încât invocarea şi exercitarea dreptului poate fi făcută numai dacă titlul (documentul) şi-a păstrat existenţa sa materială şi numai de către persoana care se află în posesia acestuia din urmă. Apartenenţa dreptului nu determină apartenenţa documentului. în schimb, titularul unui drept real asupra documentului este, implicit, şi titularul dreptului încorporat în el. Prin efectul acestei întrepătrunderi, dreptul de creanţă încorporat în document se detaşează de operaţia juridică din care s-a născut, creând aparenţa că ar izvorî din document. T.c. se caracterizează prin: a) formalism; existenţa unui înscris este de esenţa titlului; înscrisul în această materie este constitutiv de drepturi prin el 958 titlu de proprietate însuşi, dreptul exprimat în titlu neputând să existe fără documentul respectiv, neputând să fie transmis decât dacă se remite înscrisul, sau să fie realizat de o altă persoană decât aceea care se află în posesia titlului; b) literalitate; existenţa, întinderea, natura şi modalitatea dreptului de creanţă încorporat în document, precum şi a obligaţiei corelative lui sunt determinate exclusiv pe baza menţiunilor din cuprinsul documentului; atunci când voinţa reală nu concordă cu voinţa declarată în titlu, primează aceasta din urmă; conţinutul titlului nu poate fi combătut sau modificat, invocându-se elemente pe care el nu le cuprinde, ci poate fi doar completat cu elemente la care face trimitere însuşi titlul; c) autonomie; fiecare posesor al unui t.c. dobândeşte, în virtutea acestuia, un drept propriu şi autonom, invulnerabil faţă de excepţiile ce puteau fi opuse posesorilor anteriori: un drept originar, fondat pe relaţia juridică dintre el şi document; obligatul din titlu poate opune celui ce pretinde plata numai excepţiile obiective ce rezultă din cuprinsul titlului sau cele personale posesorului actual, nu şi vreuna dintre acelea ce puteau fi opuse deţinătorilor precedenţi. T.c. îndeplinesc un important rol ca instrumente de plată şi ca instrumente de credit; rolul lor este similar celui îndeplinit de biletele de bancă, prezentând însă avantajul că prin ele se evită deplasarea de numerar; ele servesc la mobilizarea creditelor. T.c. se clasifică: a) după modul de circulaţie, în: titluri la purtător, titluri la ordin şi titluri nominative; b) după conţinut, în: titluri de credit propriu-zise, titluri reprezentative şi titluri de participaţie; c) după cauza lor, în: titluri cauzale şi titluri abstracte. titlu de credit propriu-zis, specie a titlurilor de credit care îl îndreptăţeşte pe posesorul legitim la o prestaţie constând într-o sumă bani, o cantitate de lucruri fungibile sau mărfuri determinate de gen. Din această categorie fac parte: cambia, cecul, biletul la ordin, obligaţiunile emise de stat sau de societăţile comerciale, poliţele de asigurare etc. [sin. efect de comerţ propriu-zis]. titlu de drepturi corporative, v. titlu de participaţie. titlu de legitimare, v. titlu impropriu. titlu de participaţie, specie a titlului de credit care conferă un complex de drepturi patrimoniale (cum sunt: dreptul la dividende, dreptul la valoarea acţiunii, dacă retragerea din societate este permisă; dreptul la o cotă din patrimoniul societăţii în caz de lichidare etc.) şi personale nepatrimoniale (ca de exemplu: dreptul de a participa la adunările generale ale societăţii, la activitatea de administrare a acesteia sau la controlul activităţii ei) decurgând din calitatea de participant sau de acţionar la o societate comercială [sin. titlu de drepturi corporaf/Ve]. titlu de proprietate, orice act sau fapt juridic pe care se poate 959 titlu de stat fonda dreptul de proprietate al unei persoane asupra unui lucru. Poate constitui t.p., spre exemplu: un contract de donaţie, o dispoziţie a legii, uzucapiunea, moştenirea etc. titlu de stat, instrument financiar care atestă datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie, inclusiv certificatele de trezorerie pentru populaţie nerăscumpărate la scadenţă şi transformate în certificate de depozit sau alte instrumente financiare constituind împrumuturi ale statului în monedă naţională sau în valută, pe termen scurt, mediu şi lung. Acestea pot fi emise în formă materializată sau dematerializată, nominative sau la purtător şi pot fi negociabile sau nenegociabile. titlu de stat cu discont, titlu de stat fără cupon de dobândă, care este vândut la o valoare mai mică decât valoarea sa nominală. titlu de stat cu dobîndă, titlu de stat care are o valoare nominală la care se plăteşte o dobândă stabilită, la date specificate. titlu de stat pe termen mediu sau lung, obligaţiune de stat cu o scadenţă de peste un an şi maximum 5 ani de la emisiune, respectiv de peste 5 ani de la emisiune, fie purtătoare de dobândă, fie cu discont, emis conform clauzelor împrumutului de stat [v. obligaţiune]. titlu de stat pe termen scurt, bonul de tezaur şi certificatul de trezorerie, fie purtătoare de dobân- dă, fie cu discont, cu scadenţa de până la un an inclusiv, precum şi alte instrumente financiare ce pot fi create de emitent, în condiţiile legii. titlu impropriu, înscris sau document întocmit după modelul titlului de credit, cu însuşirile acestuia din urmă, dar şi cu o sumă de însuşiri proprii, datorită cărora nu este susceptibil de a fi considerat titlu de credit. Din categoria t.i. fac parte: biletele de călătorie pe calea ferată, autobuze etc.; biletele de intrare la spectacole; biletele de tratament balnear; biletele la loterie etc. Documentele de acest gen cuprind menţiunea sau promisiunea prestării unor servicii ori a îndeplinirii unei obligaţii de consemnare de lucruri sau de bani, atestând, implicit, efectuarea unei consemnări sau primirea unei plăţi. Dreptul menţionat în titlu are un caracter cauzal (arătând cauza pentru care se efectuează prestaţia) şi este destinat să fie exercitat numai de către persoana menţionată în titlu, în principiu, t.i. nu sunt destinate să circule; ele nu conferă un drept autonom, ci probează doar existenţa unui raport juridic, servind pentru legitimare: posesia documentului face, până la proba contrară, dovada legitimităţii dreptului. T.i. constituie numai contrasemne de legitimare; lor le lipseşte caracterul de încorporare a dreptului [sin. titlu de legitimare]. titlu la ordin, specie a titlului de credit cuprinzând drepturi literale şi autonome, ce pot fi exercitate numai de către o persoană determi- 960 titlu al servitutii nată, care este beneficiarul iniţial sau cel căruia titlul i-a fost transmis de acesta prin formalitatea numită gir. în cuprinsul titlului se inserează clauza „la ordin" sau o clauză asemănătoare, în virtutea căreia emitentul autorizează pe posesor să-l transmită altei persoane. Circulaţia t.o. presupune, pe lângă girul nominal, şi tradiţia titlului; numai girul asociat cu posesia titlului face posibilă legitimarea şi deci exercitarea drepturilor ce decurg din acest titlu. titlu la purtător, specie a titlului de credit care se caracterizează prin aceea că în cuprinsul documentului se indică numai persoana debitorului şi întinderea obligaţiei acestuia, fără a se face vreo menţiune referitoare la creditor, titular al dreptului de creanţă fiind persoana care se găseşte în posesia documentului. T.p. circulă de la un subiect la altul, la fel ca bunurile mobile, prin simplă tradiţie. Pentru ca un t.p. să fie valabil, este necesar ca în cuprinsul său să se înscrie clauza „la purtător", graţie căreia voinţa debitorului subscriitor de a-şi îndeplini obligaţia faţă de posesorul titlului devine neechivocă. titlu nominativ, specie a titlului de credit care se distinge prin aceea că indică persoana titulară a drepturilor ce rezultă din cuprinsul său şi se transmite pe calea cesiunii, a cărei realizare presupune înscrierea unei menţiuni în acest scop pe titlu, precum şi tradiţia titlului, ce este necesar noului titular pentru exercitarea dreptului. Indicând numele posesorului legitim, t.n. face cunoscută identitatea acestuia ca persoană căreia îi aparţine exercitarea legitimă a drepturilor ce decurg din titlu; posesiunea titlului îndeplineşte numai funcţia de legitimare a posesorului, creditorul originar putându-se legitima doar în acest mod. Cel care prin efectul cesiunii devine noul titular al unui t.n. se legitimează cu posesiunea titlului şi cu proba cesiunii înscrise în titlu; în cazul în care cesiunea s-a făcut printr-un act separat, legitimarea posesiei noului titular trebuie probată şi prin acel act. Transmiterea unor t.n. (cum sunt acţiunile) necesită îndeplinirea şi a altor formalităţi, ca, de exemplu, înscrierea transmiterii titlului în registrul societăţii emitente şi menţionarea transmiterii chiar pe titlu; în asemenea situaţii, posesor legitim al titlului este persoana care posedă documentul şi al cărei nume a fost înscris în registru. Posesorul titlului are faţă de emitent un drept propriu. titlu putativ, v. just titlu putativ. titlu al servituţii, orice act juridic sau operaţie juridică ce serveşte ca temei de constituire a servituţii. Orice servitute se poate stabili prin titlu, iar unele dintre ele - cum sunt cele neaparente, fie continue, fie necontinue - nu se pot stabili decât în acest mod. Toate operaţiile juridice translative din dreptul comun pot constitui mijloace de stabilire sau de dobândire a unei servituţi, fie ele acte bilaterale 961 titlu reprezentativ (contracte) sau unilaterale (ca testamentul), fie cu titlu oneros (ca vânzarea) sau cu titlu gratuit (ca donaţia). Actul juridic de constituire a unei servituţi nu este supus niciunei reguli speciale de formă; el trebuie să respecte însă toate condiţiile prevăzute de lege, inclusiv cele de formă ale contractului de donaţie; dacă se constituie printr-un testament, vor fi aplicabile dispoziţiile privitoare la forma testamentului etc. O servitute poate fi constituită în mod valabil chiar şi printr-o convenţie verbală, dar ea nu va putea fi dovedită în justiţie prin martori sau prezumţii decât dacă are o valoare mică sau dacă există un început de dovadă scrisă. T.s. îl poate constitui şi destinaţia proprietarului, dacă are caracter permanent şi este de natură a stabili o servitute (adică dă naştere la două fonduri distincte aparţinând unor proprietari diferiţi; cele două fonduri trebuie să fi aparţinut anterior aceluiaşi proprietar; acel proprietar să fi stabilit lucrurile în starea din care, în momentul despărţirii fondurilor, să fi rezultat servitutea). Dovada îndeplinirii acestor condiţii poate fi făcută prin orice mijloc de probă admis de lege. titlu reprezentativ, specie a titlului de credit care îl îndreptăţeşte pe posesorul legitim la o cantitate de mărfuri sau produse ce se află în depozite, magazii, silozuri, docuri etc. sau sunt încărcate pe nave pentru a fi transportate; se numeşte reprezentativ pentru că titlul se subrogă lucrurilor şi circulă în locul acestora, reprezentându-le. El conferă asupra lucrurilor pe care le reprezintă un drept real (de proprietate, de gaj etc.), calitatea de posesor al titlului dublându-se cu aceea de proprietar (sau titular al altui drept real), ce conferă un drept de dispoziţie asupra lucrurilor. Din această categorie fac parte: conosamentul, recipisa de depozit, warantul. T.r. se emite, de regulă, în baza unui contract care constată consemnarea unor bunuri şi obligaţia restituirii lor; debitorul acestei obligaţii este îndatorat să ia toate măsurile necesare în vederea conservării bunurilor respective pe timpul cât îi sunt încredinţate. titlu translativ, 1. orice act sau fapt juridic prin efectul căruia se strămută un drept (real sau de creanţă) din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane. Poate constitui t.t.: un contract de vânzare-cumpărare, de donaţie etc.; o cesiune de creanţă; moştenirea etc. Nu au acest caracter actele juridice prin care se transmite numai folosinţa sau detenţia lucrului, cum este, de exemplu, închirierea; 2. înscrisul constatator al operaţiei juridice translative. titular de brevet de invenţie, persoană fizică sau juridică căreia îi aparţine dreptul conferit prin brevet. Dreptul la brevetul de invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său în drepturi. în cazul în care invenţia a fost creată împreună de mai mulţi inventatori, fiecare dintre aceştia are calitatea de coautor al invenţiei, iar dreptul 962 titular de brevet de invenţie aparţine în comun acestora. Dacă mai multe persoane au creat aceeaşi invenţie, independent una de alta, dreptul la brevet aparţine aceluia care a depus o cerere de brevet a cărei dată de depozit este cea mai veche, iar dacă o prioritate a fost recunoscută, aparţine persoanei a cărei cerere de invenţie are cea mai veche dată de prioritate. Dacă inventatorul este salariat, în lipsa unei prevederi contractuale mai avantajoase acestuia, dreptul la brevetul de invenţie aparţine: a) unităţii, pentru invenţiile realizate de salariat în exercitarea unui contract de muncă ce prevede o misiune inventivă încredinţată în mod explicit, care corespunde cu funcţiile sale; inventatorul beneficiază de o remuneraţie suplimentară stabilită prin contract; b) salariatului, pentru invenţiile realizate de către acesta fie în exercitarea funcţiei sale, fie în domeniul activităţii unităţii, prin cunoaşterea sau folosirea tehnicii ori mijloacelor specifice ale unităţii sau ale datelor existente în unitate, fie cu ajutorul material al acesteia, în lipsa unei prevederi contractuale contrare. Dacă invenţia rezultă dintr-un contract de cercetare, în lipsa unei clauze contrare, dreptul la brevet de invenţie aparţine unităţii care a comandat cercetarea, inventatorul având dreptul la o remuneraţie suplimentară stabilită prin act adiţional la contract. Inventatorul şi unitatea au obligaţia reciprocă să se informeze în scris asupra creării şi stadiului realizării invenţiei şi să se abţină de la orice divulgare. încălcarea obligaţiei de informare atrage răspunderea persoanei vinovate. în cazurile în care inventatorul este salariat al unei unităţi sau când invenţia rezultă dintr-un contract de cercetare, dacă, în termen de 60 de zile de la data când salariatul a informat în scris unitatea asupra redactării descrierii invenţiei, cererea de brevet nu a fost depusă la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în lipsa altei convenţii între părţi, dreptul la acordarea brevetului de invenţie aparţine salariatului. Atunci când salariatul a realizat invenţia în exercitarea funcţiei sale în cadrul unităţii, aceasta din urmă are un drept de preferinţă la încheierea unui contract privind invenţia salariatului său, drept ce trebuie exercitat în termen de 3 luni de la oferta salariatului. Brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe întreaga durată de protecţie a acestuia. Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte: a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs; b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un procedeu. întinderea protecţiei conferite prin brevet este determinată de conţinutul reven- 963 tolerat dicărilor. Totodată, descrierea şi desenele invenţiei servesc la interpretarea revendicărilor. Pentru determinarea întinderii protecţiei conferite prin brevet se va ţine seama de orice element echivalent unui element specificat în revendicări. Protecţia conferită printr-un brevet referitor la un procedeu care permite producerea unui material biologic având caracteristici specifice se extinde asupra materialului biologic direct obţinut prin acest procedeu şi asupra oricărui alt material biologic derivat din materialul biologic direct obţinut prin acel procedeu şi asupra oricărui alt material obţinut plecând de la materialul biologic direct obţinut prin reproducere sau multiplicare, sub formă identică sau diferenţiat şi având aceleaşi caracteristici. Protecţia conferită printr-un brevet asupra unui produs conţinând o informaţie genetică sau constând într-o informaţie genetică se extinde asupra oricărui alt material în care produsul este încorporat şi în care informaţia genetică este conţinută şi îşi exercită funcţia, cu excepţia corpului uman în diferite stadii de formare sau dezvoltare. Cu începere de la data publicării cererii de brevet, cererea asigură, în mod provizoriu, solicitantului protecţia conferită, cu excepţia cazurilor în care cererea de brevet de invenţie a fost respinsă, retrasă sau declarată ca fiind considerată retrasă. tolerat, persoană care locuieşte, pe baza consimţământului chiriaşului, în locuinţa acestuia şi care, neavând un drept locativ propriu asupra acestei locuinţe, poate fi evacuată oricând, la cererea locatarului principal. tradiţie, v. tradiţiune. tradiţiune, mod de dobândire a drepturilor reale constând în simpla predare materială a obiectului; operează transferul proprietăţii în cazul darurilor manuale. în actele juridice translative având ca obiect bunuri certe, dreptul real fiind transmis dobânditorului prin chiar încheierea acordului de voinţă, t. operează numai transmiterea posesiei lucrului; partea pusă în întârziere pentru îndeplinirea obligaţiei de a face t. lucrului va suporta riscurile pieirii fortuite a acestuia, afară dacă poate face dovada că lucrul ar fi pierit şi la dobânditor, dacă i-ar fi fost predat [sin. tradiţie], transcriere, înregistrare aferentă sistemului de publicitate personală a drepturilor reale imobiliare, întemeiat pe transcripţiuni şi inscrip-ţiuni; se face în registrul de transcrieri şi constă în copierea integrală a actului translativ de proprietate. Sunt supuse t. toate actele juridice prin care se strămută proprietatea unui imobil sau se constituie asupra lui un drept real ori se sting asemenea drepturi, cu excepţia următoarelor acte care nu sunt supuse t.: transmisiunile mortis causa; actele de partaj voluntar; hotărârile judecătoreşti declarative (de exemplu, cele de împărţeală, 964 transmisiune succesorală cu excepţia cazului când adjudecarea imobilului supus partajului se face către o terţă persoană, şi nu către un copărtaş), dobândirea prin uzucapiune etc. T. se face pe numele proprietarilor şi în ordinea prezentării actelor. Are ca efect opozabilitatea titlului translativ transcris faţă de terţi (prin terţi înţelegându-se şi persoanele care au dobândit ele însele un drept real de la acelaşi antecesor şi cu privire la acelaşi bun imobil, drept care să fi fost supus transcrierii sau înscrierii). Cel care transcrie mai întâi actul său are un drept mai puternic decât acela care transcrie ulterior, chiar dacă actul său de dobândire ar fi fost încheiat mai în urmă. în cazul contractelor de donaţie, lipsa transcrierii poate fi invocată de către orice persoană interesată, chiar de către creditorii chirografari sau de către legatarii cu titlu particular. Potrivit art. 69 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, republicată, la data finalizării lucrărilor de cadastru general şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unei unităţi administrativ-teritoriale îşi încetează aplicabilitatea, pentru teritoriul respectiv, art. 710-720 C. proc. civ. (cu excepţia prevederilor referitoare la amanet), precum şi dispoziţiile corespunzătoare din Codul civil privitoare la transcrierea unor acte juridice de drept civil, urmând ca după definitivarea cadastrului la nivelul întregii ţări, aceste dispoziţii să se abroge [sin. transcripţie]. transcripţie, v. transcriere. transfer, v. transmisiune. transmisiune, operaţie juridică în virtutea căreia elementele active (sau şi elementele active şi elementele pasive) trec din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane. T. este cu titlu particular când obiectul ei îl constituie unul sau mai multe bunuri singulare sau drepturi reale ori de creanţă, de asemenea, singulare; t. este cu titlu universal când are ca obiect o fracţiune din patrimoniu, privită ca universalitate ce conţine atât elemente active, cât şi elemente pasive; t. este universală când are ca obiect întregul patrimoniu al unei persoane fizice sau juridice [sin. transfer]. transmisiune mortis causa, v. transmisiune succesorală. transmisiune pentru cauză de moarte, v. transmisiune succesorală. transmisiune succesorală, sintagmă ce desemnează transmiterea, în întregime sau în parte, a patrimoniului succesoral al persoanei decedate, către una sau mai multe persoane. în funcţie de temeiul juridic al t.s., distingem: t.s. legală, de specificul căreia este faptul că patrimoniul succesoral se transmite succesorilor în virtutea legii; t.s. testamentară, care are loc atunci când patrimoniul succesoral trece la moştenitori în baza unui testament sau legat; t.s. contractuală, care operează în baza 965 transmisiunea activului succesoral unui contract de donaţie având ca obiect bunuri viitoare. Din punct de vedere al sferei sale, t.s. poate fi: universală, când vizează întreaga avere succesorală; t.s. cu titlu universal, când vizează numai o fracţiune determinată din patrimoniul succesoral; t.s. cu titlu particular, în cazul în care are ca obiect bunuri sau drepturi privite individual din patrimoniul defunctului; t.s. mai poate fi caracterizată şi în funcţie de latura patrimoniului la care se referă, caz în care se distinge: t.s. a activului succesoral, ce are ca obiect bunuri şi drepturi şi t.s. a pasivului succesoral, care are ca obiect obligaţii. T.s. are, în principiu, ca obiect numai drepturile şi obligaţiile defunctului cu conţinut patrimonial, cele personale nepatrimoniale nefiind transmisibile pe cale de moştenire. T.s. are următoarele caractere juridice: a) este o transmisiune pentru cauză de moarte, având loc numai pe data morţii persoanelor fizice şi neputându-se face prin acte juridice între vii; b) este o transmisiune cu titlu universal, deoarece are ca obiect patrimoniul defunctului în totalitate sau o fracţiune a acestuia, ca universalitate juridică, adică un tot ce cuprinde atât elemente active, cât şi elemente pasive; c) este o transmisiune cu caracter unitar, ce rezultă din faptul că întreaga moştenire se transmite pe baza aceloraşi principii şi reguli legale, fără a se face distincţie nici în funcţie de natura şi nici în funcţie de originea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor care o alcătuiesc. Sunt excepţii de la caracterul unitar al t.s. unele situaţii reglementate prin lege: dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor; dreptul de moştenire asupra drepturilor patrimoniale de autor; dreptul de moştenire asupra bunurilor succesorale lăsate de cetăţenii români în străinătate; dreptul la moştenire asupra bunurilor succesorale lăsate de cetăţenii străini în ţara noastră. Nu constituie excepţii de la caracterul unitar al t.s. următoarele situaţii: transmiterea prin testament a unei părţi a moştenirii, iar în baza legii transmiterea celeilalte părţi a aceleiaşi moşteniri; transmiterea prin testament a bunurilor de o anumită natură în favoarea unei persoane, iar a bunurilor de altă natură în favoarea altei persoane; d) este o transmisiune cu caracter indivizibil, ceea ce rezultă din faptul că atât acceptarea succesiunii, cât şi renunţarea la succesiune sunt indivizibile şi acceptarea şi renunţarea la succesiune trebuie să se facă referitor la întreaga moştenire, nefiind posibil să fie acceptată numai o parte a moştenirii şi nici să se renunţe numai cu privire la o anumită parte a moştenirii. transmisiunea activului succesoral, transmisiune succesorală având ca obiect bunurile succesorale şi drepturile patrimoniale ce fac parte din moştenire. Poate fi universală, cu titlu universal, sau cu titlu particular. în toate cazurile ea operează, de plin drept, de la data deschiderii moştenirii, dar 966 transmisiunea succesorală cu titlu particular prezintă unele particularităţi în cazul legatelor cij titlu particular. La deschiderea moştenirii, creanţele defunctului, inclusiv cele solidare, se divid, prin efectul legii, între comoştenitori şi terţi, în proporţie cu partea ce le revine fiecăruia din moştenire. Ca urmare, fiecare dintre moştenitori va putea urmări pe debitor numai pentru partea sa de creanţă. în cazul în care obiectul creanţei este indivizibil, fiecare moştenitor poate cere în totalitate executarea obligaţiei. Drepturile reale făcând parte din activul patrimoniului succesoral se dobândesc de către moştenitori în stare de indiviziune. Comoştenitorii dobândesc asupra lor numai cote-părţi ideale din dreptul real asupra bunurilor, cote ideale ce corespund drepturilor succesorale ale fiecăruia, urmând ca drepturile exclusive asupra bunurilor concrete din moştenire să fie stabilite prin împărţeală. transmisiunea pasivului succesoral, transmisiune succesorală având ca obiect obligaţiile patrimoniale din componenţa averii succesorale. Pasivul succesoral se suportă de către succesorii universali sau cu titlu universal, deoarece ei dobândesc prin moştenire un patrimoniu sau o fracţiune din patrimoniu, adică o universalitate care cuprinde, pe lângă drepturi, şi obligaţii. transmisiunea succesorali universală şi cu titlu universal, transmisiune succesorală având ca obiect atât bunurile şi drepturile patrimoniale ce fac parte din masa succesorală, cât şi obligaţiile asumate de defunct, întregul patrimoniu succesoral formează obiectul t.s.u. Titularii drepturilor sunt moştenitorii cu vocaţie universală, adică moştenitorii legali şi legatarii universali. Graţie vocaţiei universale, ei pot deveni titularii întregului patrimoniu succesoral, chiar dacă în concret, emolumentul pe care îl culeg nu va cuprinde întregul pasiv succesoral. în cazul în care titularul dreptului are vocaţie limitată la moştenire, adică numai cu privire la o cotă-parte a moştenirii, t.s. este cu titlu universal. Potrivit legii, pasivul succesoral se suportă de către succesorii universali sau cu titlu universal, deoarece ei dobândesc prin moştenire un patrimoniu sau o fracţiune din patrimoniu, adică o universalitate care cuprinde nu numai drepturi, ci şi obligaţii. transmisiunea succesorală cu titlu particular, varietate de transmisiune succesorală care se distinge prin aceea că are ca obiect mai multe bunuri determinate sau determinabile, privite izolat (ut singuli). Ea se realizează prin legatul cu titlu particular. Operează din momentul deschiderii succesiunii, chiar atunci când este făcută sub condiţie. Natura dreptului dobândit de legatarul cu titlu particular depinde de obiectul legatului. Atunci când legatul are ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unor bunuri individual determinate ori drepturi 62. 967 transmisiunea succesorală cu titlu particular de proprietate intelectuală sau dreptul succesoral moştenit de testator şi lăsat legat înainte de lichidarea acelei moşteniri, legatarul dobândeşte dreptul direct de la defunct, devenind titularul dreptului din momentul deschiderii moştenirii. în toate celelalte cazuri, legatarul dobândeşte un drept de creanţă împotriva moştenitorului obligat la plata legatului. Legatarii cu titlu particular nu participă la plata pasivului succesoral. Ei nu au vocaţie la universalitate şi, ca urmare, nu au nici obligaţia de a suporta pasivul acesteia. Cu titlu excepţional, legatarul particular este obligat să contribuie la plata pasivului în următoarele ipoteze şi limite: a) atunci când testatorul a prevăzut expres plata de către legatarul particular a unei datorii sau sarcini, inclusiv a unui legat cu titlu particular având ca obiect o creanţă. Este vorba de un legat cu sarcină, la care legatarul poate renunţa dacă sarcina legatului său este prea oneroasă. Dacă însă el acceptă legatul, îşi asumă, implicit, şi angajamentul să suporte sarcina instituită de testator; b) dacă obiectul legatului particular este un grup particular de bunuri cuprinzând atât drepturi, cât şi obligaţii (ca de exemplu, dreptul succesoral moştenit de testator ca universalitate sau cotă-parte din universalitate, încă nelichidată, ori partea socială dintr-o societate); c) atunci când legatul particular are ca obiect un imobil ipotecat. Potrivit dreptului comun în materie de ipotecă, în acest caz legatarul nu este obligat personal să plătească, dar este obligat propter rem la plată pentru salvarea imobilului de urmărirea creditorului ipotecat. Dacă el plăteşte, se subrogă în drepturile creditorului plătit, putând recupera, pe calea acţiunii în regres, plata făcută de la succesorii universali sau cu titlu universal, care sunt obligaţi să suporte pasivul moştenirii; d) în cazul în care activul succesoral nu acoperă în totalitate pasivul succesoral. în mod indirect şi fără a fi obligat personal, legatarul particular va suporta consecinţele existenţei pasivului. Legatul particular va fi supus reducerii în măsura necesară achitării pasivului succesoral, dacă creditorii dovedesc că nu pot satisface creanţele lor din celelalte bunuri ale moştenirii; e) legatarul cu titlu particular al uzufructului având ca obiect universalitatea succesorală sau cotă-parte din universalitate este obligat să contribuie, alături de nudul proprietar, la plata unor datorii şi sarcini ale moştenirii, dar numai în condiţiile şi limitele legii. Legatarul uzufructului asupra unui bun determinat nu contribuie la plata datoriilor şi a sarcinilor moştenirii. Excepţie face doar situaţia în care uzufructul cu titlu particular are ca obiect un imobil ipotecat. într-o atare ipoteză, legatarul uzufructului va trebui să plătească datoria, dacă nudul proprietar sau debitorul creanţei garantate nu o vor onora. Legatarul plătitor va putea cere însă restituirea integrală a plăţii făcute de la 968 transmisiunea succesorală a drepturilor de autor nudul proprietar sau de la debitorul creanţei garantate prin ipotecă, subrogându-se cu titlu personal în drepturile creditorului plătit. transmisiunea succesorală a drepturilor de autor, varietate a transmisiunii succesorale care se distinge prin aceea că are ca obiect, prin excelenţă, drepturile patrimoniale de autor. în principiu, este supusă normelor generale ce guvernează transmisiunea succesorală, care se completează cu prevederile legii speciale din materia dreptului de autor. După moartea autorului, exerciţiul dreptului de a pretinde dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică, recunoaşterea calităţii de autor al operei şi al dreptului de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa, se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată. Dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie. Utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice: a) reproducerea operei; b) distribuirea operei; c) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, cu consim- ţământul autorului, după operă; d) închirierea operei; e) împrumutul operei; f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public; g) radiodifuzarea operei; h) retransmiterea prin cablu a operei; i) realizarea de opere derivate. Autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită reprezentând dreptul de a încasa o cotă din preţul de vânzare obţinut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa. Acest drept se aplică tuturor actelor de revânzare a unei opere originale de artă grafică sau plastică ori a unei opere fotografice care implică, în calitate de vânzători, cumpărători sau intermediari, saloane, galerii de artă, precum şi orice comerciant de opere de artă. Toate aceste drepturi patrimoniale durează toată viaţa autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoştinţă publică în mod legal. Dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă 969 transmisiunea succesorală a locurilor de veci cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie. Persoana care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoştinţă publică, în mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte beneficiază de protecţia echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale autorului. Durata protecţiei acestor drepturi este de 25 de ani, începând din momentul în care a fost adusă pentru prima oară la cunoştinţă publică în mod legal. Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor aduse la cunoştinţă publică în mod legal, sub pseudonim sau fără indicarea autorului, este de 70 de ani de la data aducerii la cunoştinţa publică a acestora. Când identitatea autorului este adusă la cunoştinţă publică înainte de expirarea termenului de 70 de ani sau pseudonimul adoptat de autor nu lasă nicio îndoială asupra identităţii autorului, drepturile patrimoniale arătate durează tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoştinţă publică în mod legal. Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor realizate în colaborare este de 70 de ani de la moartea ultimului coautor. în cazul în care contribuţiile coautorilor sunt distincte, durata drepturilor patrimoniale pentru fiecare dintre acestea este de 70 de ani de la moartea fiecărui coautor. Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor colective este de 70 de ani de la data aducerii operelor la cunoştinţă publică. în cazul în care aceasta nu se realizează timp de 70 de ani de la crearea operelor, durata drepturilor patrimoniale expiră după trecerea a 70 de ani de la crearea operelor. Drepturile patrimoniale asupra programelor pentru calculator durează tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani. Modificările neesenţiale, adăugările, tăieturile sau adaptările aduse în vederea selecţiei ori aranjării, precum şi corectarea conţinutului unei opere sau colecţii, care sunt necesare pentru continuarea activităţii colecţiei în modul în care a intenţionat autorul operei, nu vor extinde termenul de protecţie a acestei -opere sau colecţii. Toate aceste termene se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morţii autorului sau aducerii operei la cunoştinţă publică, după caz. transmisiunea succesorală a locurilor de veci, transmisiune pentru cauză de moarte a spaţiilor destinate pentru morminte, cavouri etc. din cimitire sau din alte locuri, întrucât aceste spaţii sunt în afara circuitului civil, neputând fi transmise prin acte juridice, t.sJ.v. poate avea ca obiect numai concesiunea asupra acestora, iar nu şi dreptul de proprietate. Ea poate fi făcută atât pe calea moştenirii legale, cât şi prin testament; aparţinând însă în indiviziune membrilor familiei, 970 tranzacţie concesiunea locurilor de veci nu poate forma obiectul împărţirii moştenirii şi nici nu poate fi inclusă în loturile care se formează din masa succesorală pentru a fi atribuite unuia sau mai multor moştenitori. în caz de renunţare a unui moştenitor la dreptul său de concesiune asupra unui loc de veci, acest drept trece la moştenitorii nerenun-ţători, iar în lipsa acestora, la stat. transmisiunea succesorali a obligaţiei legale de întreţinere, expresie ce desemnează acea transmisiune succesorală care este limitată numai la cazul în care persoana îndreptăţită la întreţinere este un minor, iar părinţii săi sunt decedaţi, dispăruţi sau se află în nevoie. Condiţiile şi limitele în care ea are loc sunt următoarele: moştenitorul cu vocaţie universală, care a acceptat moştenirea sub beneficiu de inventar, este ţinut la executarea obligaţiei legale de întreţinere numai în măsura valorii bunurilor pe care le-a moştenit; dacă sunt mai mulţi asemenea moştenitori, obligaţia lor este solidară, creditorul putând urmări pe oricare dintre ei pentru întregul cuantum al întreţinerii; cel care a executat singur obligaţia are acţiune în regres împotriva celorlalţi, pentru partea care îi revenea fiecăruia, proporţional cu valoarea bunurilor moştenite. Atunci când beneficiarul întreţinerii este şi el moştenitor al defunctului, creanţa sa cu acest obiect se stinge prin confuziune, până la concurenţa valorii bunurilor pe care le-a moştenit. transmiterea obligaţiilor, sintagmă ce desemnează modificarea raporturilor juridice obligaţionale constând în transferarea drepturilor creditorului în favoarea altei persoane, care devine creditor în locul său, ori în transferarea obligaţiilor debitorului asupra altei persoane, care devine astfel debitor în locul său. Cel mai frecvent, t.o. se produce cu ocazia decesului uneia dintre părţile raportului juridic obligaţional, împrejurare ce determină transmiterea drepturilor şi obligaţiilor defunctului prin succesiune moştenitorilor legali sau testamentari, precum şi ca urmare a reorganizării persoanelor juridice care sunt părţi în astfel de raporturi, când drepturile şi obligaţiile persoanei reorganizate se transferă, în virtutea unei transmisiuni universale sau cu titlu universal, asupra persoanei sau persoanelor juridice rezultate din reorganizare. T.o. se poate realiza însă prin alte mijloace specifice reglementate de lege, anume: cesiunea de creanţă şi subrogaţia (personală). Nu pot fi calificate mijloace propriu-zise de t.o. novaţia şi delegaţia, întrucât prin acestea nu se transmite obligaţia existentă, ci se naşte o obligaţie nouă, având un alt debitor sau creditor, sau un alt obiect, în locul obligaţiei vechi, care se stinge. Totuşi, pe aceste căi se poate realiza indirect o cesiune de datorie, care nu se poate realiza în mod direct, nefiind reglementată de lege. tranzacţie, contract sinalagmatic prin care părţile, urmărind să pună 971 tras capăt unui proces existent sau să prevină declanşarea unui proces iminent, îşi fac concesii reciproce în sensul că renunţă la anumite drepturi ori stipulează prestaţii noi, în schimbul unor renunţări consimţite de adversar. Reciprocitatea concesiilor reprezintă trăsătura specifică, esenţială prin care t. se deosebeşte de achiesare, adică de recunoaşterea necondiţionată a unor pretenţii formulate în justiţie de către partea adversă: t. este o renunţare reciprocă şi, totodată, o renunţare la drepturi paralele, contradictorii, afirmate şi, în acelaşi timp, contestate de părţi. Legea cere ca t. să fie constatată printr-un înscris care însă îndeplineşte numai rolul de instrument probator, şi nu pe acela de condiţie de validitate; dacă înscrisul este sub semnătură privată, el trebuie întocmit în atâtea exemplare câte părţi cu interese contrare există. T. încheiată în cadrul unui proces în curs produce efecte prin inserarea cuprinsului său în dispozitivul hotărârii judecătoreşti de expedient, care pune capăt procesului. Pot încheia o t. numai persoanele care au capacitatea de a face acte de dispoziţie. Obiectul t. trebuie să fie licit; este inadmisibilă o t. având ca obiect bunuri scoase din circuitul civil sau chestiuni privitoare la starea şi capacitatea persoanei; este inadmisibilă, de asemenea, t. având ca obiect drepturi părinteşti. T. are ca efect împiedicarea părţilor semnatare de a emite ulterior pretenţii în legătură cu drepturile şi obligaţiile stinse pe această cale. T. este un act indivizibil; ea nu poate fi modificată sau anulată parţial, ci numai în totalitate. Uneori, t. are efect declarativ (în cazurile în care nu dă naştere la drepturi noi, ci numai recunoaşte sau validează drepturi preexistente), iar alteori, are efect constitutiv (când părţHe convin să constituie unele drepturi noi). T. poate fi anulată - ca orice contract - pentru eroare, doi sau violenţă. tras, debitorul care primeşte de la creditorul său - acesta fiind, la rândul său, debitor faţă de o altă persoană - mandat sau ordin printr-un înscris, care se numeşte cambie, să plătească acelei persoane la scadenţa şi în locul arătat, suma datorată. trăgător, creditorul care având, concomitent, şi calitatea de debitor în cadrul altui raport obligaţional faţă de o altă persoană, dă ordin sau mandat propriului său debitor, printr-un înscris, numit cambie, să plătească acelei persoane suma datorată, la scadenţa şi în locul arătat. trecerea în proprietatea statului a bunurilor fără stăpân, mod specific de dobândire a proprietăţii de stat prin efectul căruia bunurile fără stăpân intră în proprietatea statului. Eventualele sarcini care grevează asemenea bunuri se păstrează în continuare, în măsura în care au fost conservate prin mijloace legale de către cei interesaţi. trimitere în posesie a moştenitorului, v. moştenitor sezinar. 972 tutela minorului tulburare prin violenţă, orice fapt contrar ordinii juridice, care implică rezistenţă, opunere din partea adversarului şi care tinde la deposedarea posesorului. Violenţa poate să constea în acte fizice, materiale sau în insulte, ameninţări ori într-o procedură abuzivă, se cere însă ca ea să prezinte o anumită gravitate prin raportare la vârsta, sexul şi pregătirea celor vizaţi. Aprecierea ei constituie un atribut al instanţei de judecată şi trebuie făcută în funcţie de circumstanţele concrete ale cazului dat [sin. deposedare prin violenţă]. tutela, instituţie juridică pe care legiuitorul a conceput-o ca mijloc de ocrotire a minorului lipsit de ocrotirea părintească şi a majorului pus sub interdicţie judecătorească. In ambele situaţii, ocrotirea se realizează prin numirea unui tutore de către autoritatea tutelară, care îşi exercită atribuţiile şi îşi îndeplineşte obligaţiile sub controlul, supravegherea şi îndrumarea acesteia [v. şi tutela minorului; tutore]. tutela minorului, 1. instituţie juridică formată din ansamblul dispoziţiilor legale care reglementează ocrotirea unui minor de către o altă persoană decât părinţii săi (numită tutore), sub supravegherea, controlul şi îndrumarea permanentă a autorităţii tutelare; 2. sarcină gratuită şi obligatorie, în virtutea căreia o anumită persoană, denumită tutore, este chemată a exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de un copil minor, ai cărui părinţi sunt decedaţi ori se află în imposibilitate permanentă de a-şi exercita atribuţiile; 3. mijloc juridic de ocrotire a minorului lipsit de ocrotirea părintească. T.m. are ca finalitate suplinirea lipsei părinţilor şi crearea posibilităţii îndeplinirii faţă de minor a sarcinilor şi funcţiilor acestora. T.m. prezintă următoarele caractere juridice: a) este o sarcină cu caracter social, ea fiind menită să suplinească ocrotirea părintească, tutorele, la fel ca şi părintele, având îndatorirea să asigure creşterea şi educarea minorului; b) este o sarcină legală, în principiu, obligatorie, deoarece persoana care a fost numită tutore nu poate refuza această sarcină; c) este o sarcină gratuită; cu toate acestea autoritatea tutelară, ţinând seama de munca depusă de către tutore pentru administrarea averii minorului şi de starea materială a minorului şi a tutorelui, poate acorda o remuneraţie tutorelui care însă nu va putea depăşi 10% din veniturile bunurilor minorului. Remuneraţia are caracter facultativ. Totodată, atunci când a fost acordată, poate fi ulterior modificată sau suprimată; d) este o sarcină personală, deoarece tutorele nu o poate exercita prin reprezentare. Legea reglementează cazurile de incapacitate, de excludere, îndepărtare de la tutelă sau care îndreptăţesc refuzul sarcinii tutelei; e) se instituie de către autoritatea tutelară şi se exercită sub controlul şi îndrumarea permanentă a acesteia. Instituirea tutelei, controlul şi îndrumarea exercitate 973 tutela minorului de autoritatea tutelară constituie garanţii certe privind ocrotirea corespunzătoare a intereselor minorului rămas fără ocrotire părintească. T.m. este guvernată de următoarele principii: a) principiul generalităţii tutelei, conform căruia instituirea tutelei are loc în toate cazurile în care un minor este lipsit de ocrotirea părintească; b) principiul exercitării tutelei exclusiv în interesul minorului, care este consacrat prin art. 114 C. fam., ce dispune că tutela „se exercită numai în interesul minorului"; c) principiul independenţei patrimoniale dintre minor şi tutore, ce presupune separaţia patrimoniilor tutorelui şi a minorului, aidoma separaţiei de patrimonii prevăzute de lege între patrimoniul părinţilor şi cel al minorului; d) principiul controlului permanent exercitat de către autoritatea tutelară asupra ocrotirii minorului prin tutelă. Legea (art. 136 C. fam.) dispune în acest sens că autoritatea tutelară va exercita un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele îşi îndeplineşte îndatoririle sale cu privire la minor şi bunurile acestuia. în îndeplinirea atribuţiilor sale de control, autoritatea tutelară poate cere colaborarea organelor administraţiei de stat şi instituţiilor de ocrotire. T.m. se instituie în situaţiile în care copilul minor este lipsit de îngrijirea ambilor părinţi din cauza faptului că aceştia sunt: morţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub inter- dicţie, declaraţi judecătoreşte dispăruţi ori morţi, precum-şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa judecătorească hotărăşte că este în interesul copilului [art. 40 alin. (1) din Legea nr. 272/2004; art. 113 C. fam.]. Potrivit art. 40 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, instituirea t.m. se face conform legii de către instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul, iar potrivit art. 116 şi art. 115 C. fam., numirea tutorelui se face de autoritatea tutelară, la sesizarea următoarelor categorii de persoane: persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul; serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi biroul notarului public, cu prilejul deschiderii unei succesiuni; instanţele judecătoreşti, parchetul şi poliţia, cu prilejul pronunţării, luării sau executării unei măsuri privative de libertate; organele administraţiei de stat, instituţiile de ocrotire şi orice alte persoane. Autoritatea tutelară se poate sesiza şi din oficiu. Se poate observa existenţa unei contradicţii între dispoziţiile Codului familiei şi dispoziţiile Legii nr. 272/2004, întrucât, în timp ce art. 116 C. fam. prevede că numirea tutorelui se face de către autoritatea tutelară, art. 42 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 dispune că instanţa judecătorească instituie tutela. Avându-se în vedere caracterul special al Legii nr. 272/2004, dispoziţiile acesteia se vor aplica cu prioritate. T.m. 974 tutore încetează când dispar cauzele care au impus instituirea ei. Aceste cazuri sunt: dobândirea de către minorul pus sub tutelă a capacităţii depline de exerciţiu, fie prin ajungerea la majorat, fie prin încheierea căsătoriei de către minora de 16 ani, iar cu dispensă, de 15 ani; decesul minorului sau declararea judecătorească a morţii minorului pus sub tutelă; încetarea situaţiei care a impus instituirea tutelei; luarea unei alte măsuri de ocrotire a minorului pus sub tutelă; îndepărtarea tutorelui în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. tutore, persoană fizică numită prin decizia autorităţii tutelare pentru a îndeplini, sub supravegherea, controlul şi îndrumarea acesteia, sarcina tutelei cu privire la un minor sau cu privire la o persoană pusă sub interdicţie. T. îi revine sarcina de a ţine locul părinţilor fireşti ai minorului, de a crea în jurul copilului climatul familial pe care l-ar fi creat părinţii. Persoana fizică sau familia care urmează a fi t. trebuie să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în îngrijire. Evaluarea se realizează de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului de la domiciliul persoanei sau familiei, acordându-se prioritate membrilor familiei extinse a copilului (rudele acestuia până la gradul IV inclusiv). Instanţa judecătorească numeşte cu prioritate ca tutore, dacă motive întemeiate nu se opun, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei copilului, în stare să îndeplinească această sarcină. Persoana fizică, respectiv soţii care urmează a fi tutori sunt numiţi pe baza prezentării de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului a raportului de evaluare a acestora. Propunerea se va face ţinându-se seama de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor, precum şi de opinia copilului. Pot fi tutori persoanele fizice sau soţul şi soţia împreună, care au domiciliul în România şi nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege. După alegerea t., autoritatea tutelară va comunica în scris t. numirea sa şi va afişa hotărârea de numire la consiliul local de la domiciliul minorului. Hotărârea de numire va cuprinde şi menţiuni privitoare la locuinţa minorului, bunurile acestuia şi sarcinile tutorelui. Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la data primirii comunicării. Articolul 117 C. fam. dispune că nu poate fi tutore: minorul sau cel pus sub interdicţie; cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări; cel lipsit, în temeiul legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi ales deputat; cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta 975 tutore şi cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei. Ori de câte ori, pe parcursul exercitării tutelei va apărea una din aceste situaţii, tutorele va fi îndepărtat. Potrivit art. 118 alin. (2) C. fam., poate refuza sarcina tutelei: cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi; femeia însărcinată sau mamă a unui copil mai mic de 8 ani; cel care creşte şi educă doi sau mai mulţi copii; cel care exercită o altă tutelă sau curatelă; cel care din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină. T. are drepturi şi îndatoriri privitoare atât la persoana minorului, cât şi la bunurile acestuia. El are obligaţia să îngrijească de persoana minorului şi să-l crească pe acesta, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a minorului, spre a-l face folositor colectivităţii. Minorul pus sub tutelă are domiciliul legal la t. său. T. are dreptul să ceară minorul de la orice persoană care l-ar reţine fără drept. El are deschisă calea unei acţiuni în justiţie de înapoiere a minorului la domiciliul său, care poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care îl reţine pe minor fără drept. T. administrează bunurile minorului şi îl reprezintă pe acesta în actele civile până la împlinirea vârstei de 14 ani. Totodată, t. încuviinţează în prealabil exerciţiul drepturilor şi executarea obligaţiilor de către minorul de 14 ani. Unele acte ale t. pot fi îndeplinite numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. Fac parte din categoria unor astfel de acte: actele de înstrăinare, de gajare a bunurilor minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale minorului, precum şi orice acte care depăşesc dreptul de a administra. Nerespectarea acestei cerinţe este sancţionată cu anularea acelor acte. T. poate înstrăina, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, bunurile supuse pieirii ori stricăciunii, precum şi bunurile devenite nefolositoare pentru minor, dacă valoarea acestora din urmă nu depăşeşte suma maximă prevăzută de lege. El nu poate face în numele minorului donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia. Legea interzice încheierea de acte juridice între t., soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile t., pe de o^ parte, şi minor, pe de altă parte. încălcarea acestei interdicţii se sancţionează cu anularea actelor astfel încheiate. în timpul exercitării tutelei, t. este obligat să prezinte dări de seamă anuale, precum şi atunci când i se cere de către autoritatea tutelară. Darea de seamă anuală se întocmeşte în primele 30 de zile ale fiecărui an calendaristic şi trebuie să cuprindă referiri la modul cum t. a îngrijit de persoana minorului şi de administrarea bunurilor acestuia. Autoritatea tutelară verifică socotelile privitoare la veniturile minorului şi la cheltuielile făcute cu întreţinerea acestuia şi cu admi- 976 tutore nistrarea bunurilor sale. La încetarea tutelei, t. va prezenta o dare de seamă generală. Descărcarea sa de gestiune va avea loc numai după ce această dare de seamă a fost primită şi acceptată de autoritatea tutelară şi au fost predate şi bunurile minorului. Prezentarea dării de seamă generale trebuie să se facă în termen de 30 de zile de la încetarea tutelei. Articolul 138 alin. (2) C. fam. prevede că tutorele poate fi îndepărtat de la tutelă în urmă- toarele cazuri: dacă săvârşeşte un abuz, dacă se face vinovat de o neglijenţă gravă sau de săvârşirea unei fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore; dacă nu îşi îndeplineşte mulţumitor sarcina. T. poate fi înlocuit atunci când se iveşte una din împrejurările în care sarcina tutelei ar putea fi refuzată. în caz de neîndeplinire de către t. a atribuţiilor, este angajată răspunderea sa, care poate fi civilă, contravenţională sau chiar penală. 977 u ucenic, tânăr care învaţă o meserie, lucrând sub îndrumarea unui artizan (meşteşugar). U. se află sub supravegherea artizanilor (meşteşugarilor), care sunt ţinuţi responsabili, în virtutea unei prezumţii legale relative de culpă şi de cauzalitate, pentru faptele păgubitoare ale acestora [v. şi răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru faptele păgubitoare ale elevilor şi ucenicilorl. ultra vires hereditatis, locuţiune latină care exprimă obligaţia moştenitorului care a acceptat pur şi simplu moştenirea de a plăti datoriile şi sarcinile acesteia nu numai din activul său succesoral, ci şi din bunurile sale proprii, atunci când pasivul succesoral depăşeşte activul. Moştenitorul care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar nu este ţinut de această obligaţie. Ea revine numai moştenitorului care a acceptat pur şi simplu succesiunea [v. şi intra vires hereditatis]. unilateral, v. act juridic unilateral; contract unilateral. universalitate de bunuri, masă juridică de bunuri în care lucrurile sunt legate între ele astfel încât să constituie elemente ale unui ansamblu şi, în această calitate de elemente ale masei sau ansamblului, sunt supuse aceloraşi reguli juridice. U.b. pot să fie mai cuprinzătoare (cum este patrimoniul) sau mai restrânse (de exemplu, o succesiune nelichidată, un fond de comerţ). urmărit, v. debitor urmărit. urmăritor, v. creditor urmăritor. uterini, termen prin care se desemnează fraţii şi surorile care au aceeaşi mamă, dar au taţi diferiţi [v. şi consângeni]. uz, v. drept de uz. uzuar, titularul dreptului de uz. uzucapiune, mod de dobândire a proprietăţii şi a altor drepturi reale în privinţa unui lucru, prin posesia neîntreruptă a aceluiaşi lucru în intervalul de timp prevăzut de lege. U. se referă atât la bunurile imobile, cât şi la cele mobile. în sistemul dreptului nostru civil, ea constituie singura dovadă absolută a dreptului de proprietate: cel ce reuşeşte să dovedească împrejurarea că a dobândit în acest mod lucrul este scutit de orice altă dovadă suplimentară. Se fundamentează pe următoarele justificări: a) de regulă, posesia corespunde dreptului de proprietate, dar dovada acestui drept este dificilă, dificultate ce dispare în cazul în care acest drept a fost dobândit ca urmare a exercitării posesiei pe întreaga durată de timp prevăzută de lege într-un 979 uzucapiune prin convalescenţa titlului asemenea scop; b) certitudinea situaţiilor şi a raporturilor juridice necesită recunoaşterea de efecte juridice unei aparenţe îndelungate de proprietate, create prin posesia prelungită în timp; c) constituie o sancţiune împotriva vechiului proprietar, care, manifestând lipsă de diligenţă, a lăsat timp îndelungat bunul său în mâna altei persoane. Pe această cale nu pot fi dobândite bunurile inalienabile şi nici bunurile care intră în circuitul civil numai în anumite condiţii. U. presupune în mod necesar o posesie utilă; detenţia precară ori posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate. U. poate fi de 30 de ani sau, după caz, de 10-20 de ani, când posesia a fost de bună-credinţă şi s-a întemeiat pe un just titlu. în primul caz, cel ce o invocă trebuie să dovedească că a posedat lucrul în timpul prevăzut de lege şi că posesia lui a fost utilă; regularitatea posesiei este prezumată de lege. In cel de-al doilea caz, ipoteza se referă numai la imobile; termenul de 10 ani priveşte situaţia când adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia tribunalului unde se află şi imobilul, iar termenul de 20 de ani priveşte situaţia în care acesta locuieşte în afara circumscripţiei respective; se cer două condiţii cumulative, şi anume: ca posesia să se fondeze pe un just titlu şi să fie de bună-credinţă. uzucapiune prin convalescenţa titlului, v. uzucapiune tabulară. uzucapiune tabulară, varietate de uzucapiune reglementată de legislaţia incidenţă în domeniul cărţilor funciare, de specificul căreia este faptul că dreptul de proprietate sau alt drept real care se dobândeşte prin efectul posesiei prelungite este deja înscris sau intabulat în cartea funciară pe numele uzucapantului, pe baza unui titlu nevalabil, care, prin efectul stăpânirii imobilului timp de 10 ani de către posesor, se curăţă de viciile sale, devenind pe deplin valabil. Pe această cale, starea de aparenţă tabulară, creată prin intabularea acelui titlu nevalabil, se consolidează, punându-se de acord cu realitatea sau starea de fapt. U.t. produce efecte retroactive de la data intabulării acelui drept în cartea funciară [sin. uzucapiune prin convalescenţa titlului]. uzucapiunea servituţii, dobândirea unei servituţi prin posesia dreptului de servitute exercitată timp de 30 de ani. Sunt susceptibile de a fi dobândite pe această cale numai servituţile continue aparente; nu pot fi uzucapate servituţile continue neaparente, cele necontinue şi neaparente, precum şi cele necontinue aparente. Odată cu uzucaparea dreptului de servitute se uzucapează şi modul ei de exercitare. Uzucapiunea de 10-20 de ani admisă pentru proprietate şi uzufruct în beneficiul posesorului cu just-titlu şi de bună-credinţă nu primeşte aplicare în materie de servituţi. Calităţile şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească 980 uzurpare posesia servituţii spre a conduce la uzucaparea dreptului de servitute sau a modului ei de exercitare sunt acelea stabilite prin regulile generale aplicabile în materia uzucapiunii. Pentru a fi posibilă uzucapiunea unei servituţi este necesară o încălcare a fondului vecin care să constituie o uzurpare a drepturilor proprietarului fondului aservit. Uzucapiunea nu se poate fonda pe acte de pură facultate. uzufruct, v. drept de uzufruct. uzufruct cu titlu particular, drept de uzufruct constituit asupra unui bun determinat. uzufruct cu titlu universal, drept de uzufruct care are ca obiect o fracţiune dintr-o universalitate de bunuri. uzufruct universal, drept de uzufruct care are ca obiect o universalitate de bunuri. uzufructuar, titularul dreptului de uzufruct sau de cvasiuzufruct; poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. înainte de intrarea în folosinţă, u. este ţinut de două obligaţii, şi anume: a) obligaţia de a proceda la inventarierea mobilelor şi la constatarea stării imobilelor; b) obligaţia de a prezenta o cauţiune. în timpul exercitării dreptului său, u. are următoarele obligaţii: a) să se folosească de lucru ca un bun proprietar; b) să aducă la cunoştinţa nudului proprietar orice încălcări sau uzurpări ale dreptului acestuia; cjsă respecte şi să continue modul de folosire stabilit de proprietar; d) să suporte anumite cheltuieli şi sarcini ale lucrului (sarcinile obişnuite, care se suportă din venituri, nu şi sarcinile având caracter extraordinar, care revin nudului proprietar). U. are următoarele drepturi: a) să ceară predarea în folosinţă a bunului, având la îndemână acţiunea confesorie (care este echivalentă acţiunii în revendicare a dreptului de proprietate); b) să se folosească de lucru în aceleaşi condiţii ca şi proprietarul (fără însă a-i altera substanţa) şi să-i culeagă fructele; c) să cedeze beneficiul (emolu-mentul) dreptului său, rămânând în continuare titular al acestui drept şi, totodată, răspunzător faţă de nudul proprietar; d) să utilizeze acţiunile posesorii pentru apărarea dreptului său. uzurpare, 1. termen ce desemnează generic însuşirea de către o persoană, în mod fraudulos, a unui bun, a unui drept sau a unei calităţi ce aparţine unei alte persoane; 2. orice atingere provenită de la un terţ asupra proprietăţii sau posesiei lucrului dat în locaţiune. Potrivit art. 1433 C. civ., locatarul este obligat de a apăra^ lucrul închiriat contra uzurpărilor. în cazul în care locatorul nu are cunoştinţă de încercarea de uzurpare, locatarul este obligat să-l înştiinţeze pe acesta în termen util, pentru a fi în măsură să se apere contra încercării de uzurpare; în caz contrar, locatarul va răspunde de prejudiciul suferit de locator în urma neînştiin-ţării. 981 uzurparea numelui de autor uzurparea numelui de autor, expresie prin care se desemnează nesocotirea dreptului la nume al unui autor de opere de creaţie intelectuală, prin fapta unei terţe persoane care îşi publică propria operă sub numele acelui autor. U.n.a. constituie numai o atingere adusă dreptului la nume, iar nu şi o atingere a dreptului de autor. Titularul dreptului la nume încălcat are îndreptăţirea să ceară instanţei de judecată, în condiţiile dreptului comun, încetarea uzurpării numelui său, precum şi îndeplinirea măsurilor necesare pentru restabilirea dreptului la nume încălcat şi, totodată, obligarea uzurpatorului la repararea prejudiciilor patrimoniale şi morale cauzate prin fapta sa. uzurparea paternităţii unei opere de creaţie intelectuală, expresie prin care se desemnează atingerea adusă dreptului personal nepatrimonial al creatorului operei de a fi recunoscut ca autor, prin fapta altei persoane, constând în atribuirea sieşi a calităţii de autor sau de a publica opera, în tot sau în parte, sub numele sau pseudonimul său. O asemenea faptă constituie infracţiunea de plagiat şi se pedepseşte ca atare de legea penală. 982 V vacanţi succesorali, ipoteza în care există o succesiune vacantă [sin. desherenţăl. validare, 1. operaţiune juridică de consolidare a validităţii unui act juridic lovit de nulitate, printr-un alt act juridic sau printr-un fapt juridic survenit ulterior încheierii sale. Atunci când actul este lovit de nulitate absolută, v. acestuia poate avea loc prin dispariţia cauzei care a determinat nulitatea sa. De exemplu, căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la vârsta matrimonială a viitorilor soţi, devine validă din punct de vedere juridic şi deci nu va mai fi declarată nulă dacă între timp soţul care nu avea vârsta cerută pentru încheierea valabilă a căsătoriei a împlinit acea vârstă ori dacă soţia a rămas însărcinată sau a dat naştere unui copil. Acestor împrejurări legea le conferă efectul de v. a căsătoriei nule. Tot astfel, donaţia lovită de nulitate pentru vicii de formă poate fi validată prin confirmare, ratificare sau executare voluntară de către moştenitorii donatorului. Actul juridic lovit de nulitate relativă este susceptibil de v. prin confirmarea sa de partea ale cărei interese erau ocrotite prin dispoziţia legală încălcată la încheierea lui, precum şi prin omiterea introducerii de către acea parte a acţiunii în anularea acelui act juridic înăuntrul termenului de prescripţie; 2. confirmarea prin hotărâre judecătorească a valabilităţii consemnaţiunii prin care, în urma unei oferte reale, debitorul este liberat de obligaţia a cărei plată a fost refuzată nejustificat de către creditor. Ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii de v. a consemnaţiunii, se consolidează efectul liberator al ofertei reale de plată: obligaţiile codebi-torilor şi fidejusorilor, ca şi privilegiile şi ipotecile care au garantat creanţa respectivă rămân definitiv stinse sau pierdute pentru creditor, chiar dacă debitorul şi-ar retrage ulterior suma consemnată. validitate, calitatea unui act juridic de a fi valabil din punct de vedere juridic şi de a produce efectele juridice specifice naturii lui. valoare furnizaţi, creanţă a beneficiarului faţă de trăgător, pe care acesta din urmă o plăteşte celui dintâi, remiţându-i o cambie. valorificarea dreptului de autor, sintagmă prin care se exprimă în mod generic exercitarea de către autorul unei opere de creaţie intelectuală a drepturilor ce-i sunt recunoscute de lege şi, în special, a celor prin care se urmăreşte asigurarea eficienţei sociale a personalităţii sale şi a operei pe r-3. 983 valorificarea invenţiilor care a creat-o, adică a dreptului de a-şi aduce opera la cunoştinţa publicului şi a dreptului de reproducere şi distribuire, închiriere, împrumut, comunicare etc.; v.d.a. semnifică deci aducerea la cunoştinţa publicului a operei de creaţie intelectuală, deoarece o astfel de operă îşi dobândeşte valoarea socială numai prin răspândirea ei, prin îmbogăţirea patrimoniului spiritual al colectivităţii; v.d.a. presupune şi exercitarea dreptului autorului de a trage foloase patrimoniale din utilizarea operei sale, dar acest aspect prezintă mai puţină relevanţă, întrucât, pe de o parte, remunerarea dreptului de autor este înainte de toate o remunerare a muncii autorului depuse pentru realizarea operei sale, iar pe de altă parte, uneori difuzarea operei se face şi fără obţinerea unor foloase patrimoniale. Dreptul de autor poate fi valorificat în două moduri, şi anume: a) pe cale directă, care se poate realiza prin comunicarea şi răspândirea în public a operei de către autorul însuşi, cu mijloacele sale proprii, fie prin încheierea unor contracte de drept civil cu alte persoane, fizice sau juridice, care s-ar obliga să întreprindă răspândirea în public a operei autorului şi, eventual, să-i plătească o remuneraţie în schimbul permisiunii de folosire a acesteia; contractele încheiate de autor în cadrul v.d.a. nu au reglementare specială, putând fi liber negociate între părţi; b) prin contracte de valorificare a dreptului de autor. Legea nr. 8/1996 reglementează mai multe astfel de contracte, precum: contractul de editare, contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală, contractul de închiriere etc. De asemenea, sunt reglementate mijloace specifice de exercitare a dreptului de autor privind difuzarea operelor cinematografice, precum şi exploatarea programelor de calculator. valorificarea invenţiilor, sintagmă prin care se exprimă în mod generic exercitarea de către titularul brevetului de invenţie a drepturilor patrimoniale aferente punerii în aplicare a invenţiei respective. Drepturile patrimoniale ale titularului de brevet se stabilesc prin contract şi, în caz de dezacord între părţi, prin hotărârea Tribunalului Bucureşti. Legea consacră şi în această materie principiul libertăţii contractuale. Contractele prin care se transmit drepturile patrimoniale ale titularului de brevet sunt contractul de cesiune şi contractul de licenţă, care poate fi exclusivă şi neexclusivă. Pentru toate problemele care nu sunt expres reglementate de legea din materia brevetelor de invenţie, primeşte aplicare dreptul comun. în caz de contrafacere, legea prevede dreptul celui păgubit la repararea daunelor potrivit dreptului comun, precum şi posibilitatea pentru tribunal de a decide confiscarea obiectelor contrafăcute. Atunci când inventatorul este salariat, în lipsa unei prevederi contractuale mai avantajoase acestuia, dreptul la brevetul de invenţie aparţine: a) unităţii, pentru invenţiile reali- 984 vânzarea lucrului altuia zate de salariat în executarea unui contract de muncă ce prevede o misiune inventivă încredinţată în mod explicit, care corespunde cu funcţiile sale; în acest caz, inventatorul beneficiază de remuneraţie suplimentară stabilită prin contract; b) salariatului, pentru invenţiile realizate de către acesta fie în exercitarea funcţiei sale, fie în domeniul activităţii unităţii, prin cunoaşterea sau folosirea tehnicii ori mijloacelor specifice ale unităţii sau ale datelor existente în unitate, fie cu ajutorul material al acesteia, în lipsa unei prevederi contractuale contrare. Dacă invenţia rezultă dintr-un contract de cercetare, în lipsa unei clauze contrare, dreptul la brevet de invenţie aparţine unităţii care a comandat cercetarea, inventatorul având dreptul la o remuneraţie suplimentară stabilită prin act adiţional la contract. Inventatorul şi unitatea au obligaţia reciprocă să se informeze în scris asupra creării şi stadiului realizării invenţiei şi să se abţină de la orice divulgare. în cazul invenţiilor realizate de un salariat, unitatea are un drept de preferinţă la încheierea unui contract privind invenţia salariatului său, ce trebuie exercitat în termen de 3 luni de la oferta salariatului; în lipsa acordului privind preţul contractului, acesta urmează să fie stabilit de instanţele judecătoreşti. văzut - plăcut, sintagmă ce desemnează clauza specială dintr-un contract de vânzare-cumpărare, prin care vânzătorul este exonerat de răspunderea pentru viciile lucru- lui, în baza unei prezumţii instituite de părţi, conform căreia cumpărătorul a luat cunoştinţă de calitatea reală a bunului cumpărat şi a acceptat-o ca atare, plătind preţul corespunzător. vânzare, v. contract de vânzare-cumpărare. vânzare-cumpărare, v. contract de vânzare-cumpărare. vânzarea lucrului altuia, ipoteză a vânzării care se distinge prin aceea că vânzătorul nu are calitatea de proprietar a lucrului vândut. Este necesară distincţia între două situaţii diferite, şi anume: A. Atunci când consimţământul părţilor (sau cel puţin al cumpărătorului) a fost afectat de viciul erorii, se admite că vânzarea este anulabilă pentru eroare asupra calităţii esenţiale a vânzătorului, care a fost apreciat de către cumpărător ca fiind proprietar al lucrului. Nulitatea relativă a contractului pe acest temei poate fi invocată atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie, dar numai de către cumpărător şi succesorii lui. Ea nu poate fi invocată de către vânzător, chiar dacă acesta a fost de bună-credinţă, deoarece eroarea în care se află un contractant asupra propriei sale persoane nu poate vicia contractul. Eroarea trebuie să vizeze persoana cu care s-a contractat. în cazul în care după vânzare, vânzătorul a devenit proprietarul lucrului, ca şi atunci când vânzarea este ratificată de adevăratul proprietar, anularea contractului nu poate fi cerută nici chiar de către cumpărător sau de 985 vânzare cu arvună către succesorii lui. Atunci când cumpărătorul nu a cerut anularea sau înainte de a o fi cerut este evins de către adevăratul proprietar, vânzătorul este ţinut de obligaţia de garanţie contra evicţiunii. Adevăratul proprietar poate promova o acţiune în revendicare împotriva cumpărătorului, dacă bunul vândut se află în posesia acestuia. El nu va putea promova o acţiune în anulare a contractului. Cumpărătorul poate să invoce ca just titlu contractul convenit cu vânzătorul pentru uzucapiunea de 10-20 ani, precum şi pentru dobândirea fructelor. B. Atunci când părţile au încheiat contractul în cunoştinţă de cauză, ştiind că lucrul vândut aparţine în proprietatea altei persoane, vânzarea reprezintă o operaţiune speculativă şi este lovită de nulitate absolută, având o cauză ilicită. Dacă încheierea contractului de către vânzător s-a făcut în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea şi pe riscul cumpărătorului, vânzarea respectivă este lovită de nulitate absolută în virtutea adagiului fraus omnia corrumpit. în toate cazurile, chiar şi atunci când cumpărătorul a fost de bună-credinţă, v.l.a. este lovită de nulitate absolută dacă are ca obiect un bun făcând parte din domeniul public. în cazul în care unul dintre coproprietari vinde întregul bun indiviz, nu primesc aplicare regulile referitoare la v.l.a., ci regulile proprii stării de indiviziune, soarta juridică a contractului de vânzare-cumpărare depinzând de rezultatul partajului. vânzare cu arvună, varietate a contractului de vânzare-cumpărare care se distinge prin aceea că în conţinutul contractului este stipulată o clauză de arvună, cu funcţie de garanţie şi de dezicere. Funcţia de garanţie rezultă din faptul că, în cazul în care cumpărătorul se răzgândeşte, pierde arvuna dată vânzătorului. Funcţia de dezicere rezultă din faptul că o asemenea clauză conţine, implicit, dreptul cumpărătorului de a renunţa la contract, cu consecinţa pierderii arvunei date vânzătorului ca avans în plus [v. şi arvună]. vânzare cu grămada, varietate de vânzare de specificul căreia este faptul că are ca obiect bunuri generice determinate cantitativ prin masa lor, preţul vânzării fiind stabilit global pe întreaga cantitate de bunuri supuse vânzării, iar nu pe unitate de produs sau pe unitate de măsură. Determinarea obiectului contractului nu se face prin cântărire, numărare, măsurare etc., ci pe ansamblul cantităţii de bunuri care sunt expuse sau depozitate într-un anumit loc. Deşi este vorba de lucruri de gen care nu sunt cântărite, măsurate sau numărate în momentul perfectării contractului, totuşi atât proprietatea, cât şi riscurile trec asupra cumpărătorului din acel moment, obiectul vânzării fiind bine individualizat [v. şi vânzare după greutate, număr sau măsură]. vânzare cu pact de răscumpărare, v. pact de răscumpărare. 986 vânzare la licitaţie vânzare de drepturi de creanţă, v. cesiune de creanţă. vânzare de drepturi litigioase, v. cesiune de drepturi litigioase; retract litigios. vânzare de drepturi succesorale, v. cesiune de drepturi succesorale. vânzare după greutate, număr sau măsură, varietate de vânzare ce are ca obiect bunuri de gen aflate într-un lot determinat (deci dintr-un gen limitat) şi care presupune ca necesară cântărirea, numărarea sau măsurarea bunurilor respective, fie pentru individualizarea cantităţii vândute din lot, fie pentru determinarea preţului. O astfel de vânzare este perfectă din momentul în care părţile au căzut de acord asupra lucrului şi asupra preţului. în caz de neexecutare din partea vânzătorului, cumpărătorul este în drept să ceară fie executarea contractului, fie rezoluţiunea, cu daune-interese. Proprietatea şi riscurile se transmit la cumpărător prin cântărire, numărare sau măsurare. Până la acel moment, ele rămân asupra vânzătorului, deoarece nu este individualizat lucrul vândut sau nu este determinat preţul, iar în caz de pieire a lucrului, determinarea lui nici nu ar fi posibilă. Atunci când pieirea este fortuită, vânzătorul este exonerat de obligaţia de a plăti daune-interese, dar el nu va putea pretinde cumpărătorului să plătească preţul [v. şi vânzare cu grămada]. vânzare în rate, varietate a contractului de vânzare-cumpărare în care părţile au convenit ca plata preţului să se facă fracţionat în timp, în mai multe rate, la anumite termene, de regulă, lunar [v. şi contract de vânzare-cumpărare; vânzare pe credit]. vânzare la licitaţie, varietate de vânzare ce se caracterizează prin aceea că bunul ce urmează a fi vândut se pune în vânzare în mod public şi cu respectarea unei proceduri speciale, fiind vândut aceluia dintre participanţii la licitaţie care oferă preţul cel mai mare. Poate fi voluntară sau silită. V.l. voluntară se utilizează prioritar cu ocazia lichidării stării de indiviziune, atunci când bunul indiviz nu poate fi comod împărţit în natură şi niciunul dintre coindivizari nu-şi manifestă dorinţa de a-l prelua în întregime, cu plata unei sulte către ceilalţi. V.l. este obligatorie şi se înfăptuieşte prin intermediul justiţiei atunci când: printre copărtaşi se află incapabili; ei nu se înţeleg asupra licitaţiei voluntare; în cazul executării silite asupra bunurilor debitorului care nu şi-a achitat datoria, precum şi în alte cazuri prevăzute expres de lege. Procedura licitaţiei presupune stabilirea de către executorul judecătoresc a datei şi locului ţinerii licitaţiei, pe care le aduce la cunoştinţa debitorului şi a publicului. Licitaţia se desfăşoară sub conducerea executorului judecătoresc şi se finalizează prin încheierea unui proces-verbal de adjudecare, care constituie titlul de proprietate al 987 vânzare pe credit cumpărătorului. în cazul în care v.l. silită se face pentru executarea unor creanţe ale statului, procedura de realizare a ei este simplificată. vânzare pe credit, varietate a contractului de vânzare-cumpărare în care părţile au stabilit un termen pentru plata preţului. La scadenţă, cumpărătorul trebuie să plătească datoria în întregime (principiul indivizibilităţii plăţii - art. 1101 C. civ.), afară de cazul în care înţelegerea dintre părţi a fost ca preţul să fie plătit la diferite termene, în mod fracţionat, prin prestaţii succesive (v.c. cu termene eşalonate de plată a ratelor de preţ) [v. şi contract de vânzare-cumpărare; vânzare în rate]. vânzare pe gustate, varietate de vânzare de specificul căreia este faptul că se utilizează numai pentru unele produse alimentare care se comercializează în pieţe agroali-mentare, fiind supusă condiţiei suspensive potestative simple, în sensul că perfectarea vânzării are loc numai în momentul în care cumpărătorul, după ce a gustat din lucrul ce formează obiectul contractului, declară că acesta îi convine. Cumpărătorul poate refuza încheierea contractului pe simplul motiv că nu-i place marfa gustată. Vânzarea pe gustate nu există înainte de a-şi fi dat acordul cumpărătorul după gustare, iar proprietatea se transmite după individualizarea bunului. vânzare pe încercate, vânzare sub condiţia suspensivă a încercării lucrului de către cumpărător, care însă nu poate refuza obiectul pe simplul motiv că nu-i place. Se utilizează mai cu seamă pentru produsele tehnice, perfectarea contractului fiind dependentă de rezultatul pozitiv al verificării calităţii şi funcţionării corespunzătoare a obiectului. Verificarea poate fi făcută chiar de către cumpărător sau de către un specialist şi are scopul de a constata dacă bunul corespunde destinaţiei sale şi parametrilor tehnici şi funcţionali stabiliţi prin convenţia părţilor sau prin normele legale obligatorii. Cumpărătorul poate refuza lucrul numai în cazul în care în mod obiectiv este necorespunzător. Vânzătorul are facultatea de a fixa termen potrivit pentru încercare şi răspuns. Până la îndeplinirea condiţiei suspensive ce afectează contractul, riscul pierii fortuite a lucrului este în sarcina vânzătorului, deoarece vânzarea sub condiţie suspensivă nu este translativă de proprietate. La împlinirea condiţiei, cumpărătorul devine proprietar al lucrului în mod retroactiv, adică din ziua încheierii contractului. vânzare prin consignaţie, v. contract de consignaţie. vânzare prin corespondenţă, varietate de vânzare care se distinge prin aceea că încheierea contractului are loc prin acceptarea de către vânzător a comenzii scrise, trimise acestuia de către cumpărător. Acceptând comanda scrisă, vânzătorul va expedia prin poştă obiectele comandate, iar preţul acestora va fi achitat de cumpărător 988 vânzător în momentul ridicării de la poştă a obiectelor ce i-au fost expediate potrivit comenzii sale. vânzător, persoană (fizică sau juridică) ce transmite altei persoane, prin efectul unui contract de vânzare-cumpărare, dreptul de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri determinate aflate în circuitul civil, primind în schimb o sumă de bani numită preţ. V. trebuie să fie proprietarul bunului transmis, să aibă capacitate de exerciţiu deplină şi să nu fie supus unei prohibiţii legale de a contracta. Obligaţia principală ce decurge pentru v. din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de acesta este de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate cu privire la lucrul vândut. De regulă, executarea acestei obligaţii are loc în chiar momentul perfectării contractului. Părţile pot conveni însă ca acest transfer să se producă într-un moment ulterior. De asemenea, în cazul bunurilor de gen, transmiterea dreptului de proprietate de la v. la cumpărător are loc numai în momentul individualizării bunurilor vândute. Tot astfel, în cazul vânzării de bunuri viitoare, proprietatea se dobândeşte de cumpărător pe data când asemenea bunuri au dobândit materialitate (au fost fabricate, recolta a atins parametrii de culegere etc.). în toate cazurile, când transmiterea dreptului de proprietate se face ulterior momentului perfectării contractului, riscurile pieirii bunurilor rămân în sarcina vânzătorului până la momentul transmiterii acestui drept. Regula este că v. trebuie să predea bunurile certe la locul şi în starea în care se află sau se aflau la momentul vânzării, cu toate accesoriile lor, precum şi împreună cu fructele din ziua perfectării contractului şi până la predare. Dacă nu s-a stipulat altfel în contract, bunurile generice obiect al acestuia vor fi predate de v. la domiciliul său, fiind necesar ca ele să aibă o calitate mijlocie. Dacă părţile n-au convenit altfel, predarea imobilelor se face prin remiterea cheilor şi a titlului de proprietate, iar predarea mobilelor se face prin tradiţia (remiterea) bunului, în cazul mobilelor corporale, respectiv prin remiterea titlului, în cazul mobilelor incorporale. V. trebuie să suporte cheltuielile predării bunului vândut, iar cheltuielile preluării lui sunt în sarcina cumpărătorului. Neîndeplinirea culpabilă de către v. a obligaţiei de predare a lucrului vândut îl îndreptăţeşte pe cumpărător să solicite predarea pe cale silită. V. are un drept de retenţie asupra bunului vândut, putând refuza predarea acestuia până la data când cumpărătorul îi achită în întregime preţul. V. este obligat şi să-l garanteze pe cumpărător contra oricărei evicţiuni. Totodată, el este ţinut responsabil şi pentru viciile ascunse ale lucrului vândut. în cazul în care cumpărătorul nu-şi execută culpabil obligaţiile asumate, v. este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului. Atunci când cumpărătorul refuză preluarea bunului vândut, v. poate, după punerea prealabilă în întârziere a cumpărătorului şi cu autorizarea prealabilă a instanţei, să 989 vârstă matrimonială consemneze în depozit bunul mobil vândut. vârstă matrimonială, sintagmă ce desemnează vârsta minimă pe care trebuie să o aibă o persoană pentru a putea încheia o căsătorie valabilă. Codul familiei stabileşte v.m. la 18 ani împliniţi, pentru bărbat şi la 16 ani împliniţi, pentru femeie. Atunci când există motive temeinice (precum starea de graviditate sau boala) şi pe bază de aviz medical, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit vârsta de 15 ani. Căsătoria încheiată de persoana care nu a împlinit v.m. este nulă absolut. vectigal, redevenţă pe care trebuie să o plătească embaticarul sau emfiteotul în schimbul folosinţei sale; v. constă fie dintr-o sumă de bani, fie din anumite prestaţii personale sau prestaţii în natură [sin. bezmen; canon], vicii ascunse, sintagmă ce desemnează în mod generic defectele sau deficienţele calitative ale bunului vândut, închiriat etc. sau ale produselor livrate ori lucrărilor executate, care, existând în momentul predării bunului (sau mărfurilor), n-au fost cunoscute de către dobânditor şi nici nu puteau fi descoperite de el prin mijloacele obişnuite de verificare sau recepţie şi care fac ca bunul să nu poată fi întrebuinţat conform destinaţiei sale ori îi micşorează posibilităţile de întrebuinţare în aşa măsură încât se poate presupune că dobânditorul n-ar fi contractat sau n-ar fi consim- ţit să plătească preţul contractual stabilit dacă le-ar fi cunoscut. Vânzătorul are obligaţia să asigure cumpărătorului folosinţa utilă a lucrului. De aceea, el răspunde pentru v.a. ale lucrului, dacă din cauza lor lucrul este impropriu întrebuinţării conform destinaţiei sale sau are valoarea de întrebuinţare diminuată astfel încât, dacă cumpărătorul s-ar fi aflat în cunoştinţă de cauză la momentul încheierii contractului asupra acestor împrejurări, nu ar fi contractat sau ar fi acceptat să plătească numai un preţ mai redus. Pentru ca răspunderea vânzătorului să devină operantă, se cer îndeplinite următoarele condiţii cumulative: a) viciul să fie ascuns; este îndeplinită această cerinţă numai dacă cumpărătorul nu a cunoscut viciul şi, după împrejurări, printr-o verificare normală atentă, nici nu poate să-l cunoască, nefiindu-i comunicat nici de către vânzător. Nu poate fi considerat v., indiferent de natura sa, viciul despre care vânzătorul dovedeşte că l-a adus la cunoştinţa cumpărătorului. Posibilitatea cumpărătorului de a lua cunoştinţă cu privire la existenţa v.a. se apreciază in abstracto, luându-se în considerare un cumpărător prudent şi diligent. Atunci când necunoaşterea de către cumpărător a viciilor lucrului se datorează lipsei sale de experienţă, insuficientei informări a lui sau nepriceperii sale, viciile pe care acesta nu le-a putut constata nu pot fi considerate ascunse; b) viciul să fi existat în momentul încheierii contractului; vânzătorul nu răspun- 990 viciu de consimţământ de pentru viciile apărute ulterior contractării, deoarece prin efectul transmiterii dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, riscurile lucrului trec asupra cumpărătorului, concomitent cu transferul dreptului de proprietate. Atunci când dreptul de proprietate se transmite la cumpărător la o dată ulterioară perfectării contractului, vânzătorul răspunde şi pentru viciile ivite după perfectarea vânzării, dacă apariţia lor s-a produs anterior transferării dreptului de proprietate; c) viciul să fie grav; se cere ca gravitatea lui să fie atât de severă încât lucrul să fie impropriu pentru întrebuinţare conform destinaţiei sale ori să i se micşoreze în aşa măsură valoarea de întrebuinţare încât, dacă cumpărătorul s-ar fi aflat în cunoştinţă de cauză, nu ar fi consimţit să cumpere ori nu ar fi acceptat să plătească decât un preţ mai redus. Nu este necesar ca viciul să vizeze substanţa lucrului, fiind suficient ca el să afecteze funcţionalitatea acestuia. Cumpărătorului îi revine sarcina probei existenţei în cazul dat a tuturor celor trei condiţii precizate. Răspunderea vânzătorului nu este condiţionată de cunoaşterea de către el a existenţei v.a. Obligaţia de garanţie contra v.a. nu funcţionează în două situaţii, şi anume: în cazul vânzării la licitaţie publică făcută prin intermediul justiţiei şi în cazul vânzării de drepturi succesorale, deoarece în această ultimă ipoteză vânzătorul răspunde numai de calitatea sa de moştenitor, iar nu şi de calitatea bunurilor succesorale. în prezenţa condiţiilor răspunderii vânzătorului pentru v.a., cumpărătorul are libertatea unei opţiuni între a cere fie o reducere a preţului, fie rezoluţiunea vânzării. Atunci când vânzătorul a fost de rea-credinţă, cumpărătorul poate pretinde de la acesta şi daune-interese, inclusiv obligarea lui la plata beneficiului nerealizat. Corespunzător acestei opţiuni, cumpărătorul are la îndemână fie acţiunea estimatorie (când preferă reducerea de preţ), fie acţiunea redhibitorie (când doreşte rezoluţiunea contractului). Atunci când lucrul vândut piere din cauza viciilor sale, vânzătorul are obligaţia să restituie cumpărătorului preţul şi cheltuielile vânzării, iar dacă a fost de rea-credinţă, poate fi îndatorat şi la plata de daune-interese. în cazul în care lucrul afectat de vicii a pierit fortuit, vânzătorul este exonerat de răspunderea pentru vicii. viciile posesiei, caracteristici contrare calităţilor pe care trebuie să le aibă posesia pentru a fi utilă, şi anume: discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea şi precaritatea. viciu de consimţământ, împrejurare de fapt care fie îl împiedică pe contractant să acţioneze în cunoştinţă de cauză cu ocazia perfectării contractului, supri-mându-i sau restrângându-i acestuia posibilitatea de a-şi exprima în mod liber consimţământul. Şi într-un caz, şi în celălalt, voinţa juridică a contractantului este alterată la încheierea contractului, motiv pentru care acesta este îndreptăţit 991 viciu de voinţă să solicite anularea acelui act juridic. Codul civil reglementează ca v.c.: eroarea, dolul, violenţa şi, în anumite cazuri, leziunea. Consimţământul viciat este lipsit de valabilitate, sens în care partea a cărei voinţă a fost afectată de un v.c. poate să ceară în justiţie anularea actului la care a consimţit nevalabil. Nulitatea care loveşte un astfel de act juridic este relativă. Anularea actului juridic pentru v.c. se fondează pe principiul consen-sualismului [sin. viciu de voinţă]. viciu de voinţă, v. viciu de consimţământ; eroare; doi; violenţă; leziune; nulitate relativă. viclenie, v. doi. victimă, termen ce desemnează în mod generic persoana fizică sau juridică care, din cauza unei fapte ilicite săvârşite de o altă persoană, suferă un prejudiciu material sau moral. V. are împotriva făptuitorului acţiunea în responsabilitate civilă delictuală, prin promovarea căreia va obţine repararea integrală a prejudiciului încercat şi restabilirea drepturilor sale încălcate. viduitate, termen ieşit din uz în prezent, care, în vechiul drept, desemna perioada de 10 luni de la data desfacerii unei căsătorii prin divorţ sau de la data încetării ei prin moartea bărbatului şi în timpul căreia femeia divorţată sau văduvă nu se putea recăsători, funcţionând o interdicţie legală în acest sens. V. constituia un impediment la încheierea unei noi căsătorii de către acea femeie, pentru a se evita o situaţie incertă a legitimităţii copiilor care s-ar fi născut în perioada respectivă. vindere, termen utilizat în unele texte ale Codului civil şi ale altor legi mai vechi pentru a se desemna vânzarea. vindicatio pignoris, sintagmă prin care, în limba latină, se desemna dreptul la acţiune al creditorului gajist, deposedat împotriva voinţei sale de bunul primit în gaj, contra posesorului nelegitim, în vederea obligării acestuia la restituirea bunului respectiv. O atare acţiune poate fi însă paralizată de pârât prin invocarea excepţiei dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului mobil urmărit, prin posesie de bună-credinţă. vinovăţie, v. culpă. violenţă, 1. viciu de consimţământ care constă într-o constrângere fizică sau morală, concretizată în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. în funcţie de natura răului cu care se ameninţă, se distinge între: v. fizică, ce există atunci când ameninţarea cu răul vizează integritatea fizică ori bunurile persoanei, şi v. morală, ce există atunci când ameninţarea cu răul vizează onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei. Conform criteriului ce are în vedere caracterul ameninţării, există: ameninţare legitimă (deci justă) cu un rău, care nu este viciu de consimţământ; ameninţare nele- 992 vocaţie succesorală gitimă (injustă) cu un rău, care are semnificaţia juridică a viciului de consimţământ, ce antrenează anu-Iabilitatea actului juridic perfectat sub o asemenea ameninţare. Din punct de vedere structural, v. este alcătuită din două elemente, şi anume: a) un element obiectiv, exterior, care constă în ameninţarea cu un rău; b) un element subiectiv, ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate. Consimţământul este alterat tocmai de această temere insuflată victimei. V. este viciu de consimţământ numai în prezenţa a două condiţii cumulative, şi anume: a) să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil; b) să fie injustă. Răul cu care se ameninţă poate privi fie persoane, fie bunuri. El poate viza: persoana contractantului sau persoane apropiate acestuia, de care este legat printr-o temeinică afecţiune (copil, părinţi, soţ, soţie, nepot, bunic etc.). Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu constituie cauză de anulare a actului juridic. Ameninţarea cu un rău poate proveni atât de la partenerul contractual, cât şi de la un terţ. Starea de necesitate în care se află persoana care a fost determinată să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat, este asimilată violenţei. V. împiedică exprimarea liberă a consimţământului de către contractantul victimă, constituind un motiv de nulitate relativă a contractului încheiat în astfel de circumstanţe. Acţiunea în anulare poate fi promovată de către partea interesată; 2. viciu al pose- siei constând în faptul că posesorul îşi întemeiază posesia pe mijloace violente; v. nu constituie viciu al posesiei atunci când utilizarea sa se face de către posesorul care, fiind tulburat în posesie prin acte de violenţă de către un terţ, îşi protejează pe această cale posesia utilă. V. are următoarele caracteristici juridice: a) este un viciu relativ, deoarece poate fi invocat numai de către cel împotriva căruia v. a fost exercitată; b) este un viciu temporar, pentru că de îndată ce ea încetează, posesia îşi redobândeşte caracterul util; c) se aplică atât la posesia imobilelor, cât şi la posesia mobilelor. vocaţie succesorali, sintagmă ce desemnează chemarea unei persoane la moştenirea altei persoane în baza legii, a unui testament sau a unui contract de donaţie de bunuri viitoare. Pentru moştenirea legală au v.s.: rudele în linie dreaptă ale defunctului, rudele colaterale al acestuia până la gradul IV inclusiv şi soţul supravieţuitor. Persoanele cu v.s. la moştenirea legală sunt împărţite de lege în patru clase de moştenitori, care sunt chemate la moştenire în ordine descrescătoare. Existenţa v.s. în temeiul legii pentru orice persoană este subordonată împlinirii a două condiţii, şi anume: una pozitivă, ce constă în chemarea ei la moştenire, iar alta negativă, concretizată în neînlăturarea sa de la moştenire de un alt succesibil având grad preferabil. în ipoteza moştenirii testamentare şi a celei contractuale, sfera persoanelor cu 993 vocaţie succesorală contractuală v.s. este determinată prin actul juridic de ultimă voinţă a celui ce lasă moştenirea. vocaţie succesorală contractuală, v. vocaţie succesorală. vocaţie succesorală legală, v. vocaţie succesorală. vocaţie succesorală testamentară, v. vocaţie succesorală. voinţă declarată, v. declaraţie de voinţă; voinţă internă; voinţă reală. voinţă internă, sintagmă ce desemnează adevărata voinţă juridică a unei persoane, aşa cum aceasta se regăseşte în planul conştiinţei acelei persoane. De regulă, v.i. se regăseşte în declaraţia de voinţă a persoanei în cauză făcută cu prilejul încheierii actului juridic. Există însă situaţii când declaraţia de voinţă nu este conformă cu v.i. în asemenea cazuri, actul juridic trebuie să fie interpretat potrivit v.i. De asemenea, pot exista situaţii când v.i. nu primează faţă de voinţa declarată. Aşa se întâmplă în cazul simulaţiei, când actul secret nu poate fi opus terţilor de bună-credinţă, faţă de aceştia producând efecte numai actul aparent [sin. voinţă reală; ant. voinţă declarată]. voinţă juridică, sintagmă ce exprimă hotărârea unei persoane de a săvârşi un anumit act sau fapt juridic generator de efecte juridice. Pentru ca voinţa psihologică a unei persoane să devină v.j. este necesar ca ea să fie deliberată în mod conştient, să fie liberă şi să fie declarată (adică exteriorizată). Procesul de elaborare a v.j. are ca punct de plecare reprezentarea în plan intelectual a rezultatelor pe care respectiva persoană urmăreşte să le obţină, urmată de evaluarea diferitelor motive susceptibile să influenţeze adoptarea deciziei. Motivele care la finele procesului de deliberare se conturează ca fiind preeminente constituie scopul, cauza actului juridic, devenind element esenţial în structura contractului. Celelalte motive pur psihologice sunt lipsite de semnificaţie juridică. V.j. exteriorizată reprezintă consimţământul persoanei în cauză la formarea actului juridic. Este necesar ca voinţa declarată (exteriorizată) să corespundă voinţei interne a persoanei. De asemenea, este necesar ca atât formarea v.j., cât şi declararea acesteia să aibă loc în mod conştient. Persoana lipsită de integralitatea facultăţilor mintale nu poate avea o voinţă conştientă şi, ca urmare, nu poate încheia acte juridice valabile. V.j. viciată prin eroare, doi sau violenţă dă expresie unui consimţământ alterat, iar persoana în cauză poate solicita instanţei de judecată anularea actului juridic pentru vicii de consimţământ. voinţă liberă şi neviciată, voinţă juridică neafectată de vreun viciu de consimţământ. voinţă reală, v. voinţă internă. 994 zălog, v. gaj. Z w warant, varietate a biletului la ordin, caracterizată prin aceea că emitentul dă drept garanţie a semnăturii sale mărfurile depozitate în magazii, docuri, silozuri etc. sau care sunt depuse în anumite condiţii în gaj. W. este transmisibil prin gir, semnatarii lui fiind ţinuţi la plată la fel ca şi cei ai unui bilet la ordin; el are caracterul unei garanţii reale, constituind un gaj fără deposedare. W. reprezintă chiar mărfurile respective, astfel că simpla transmitere a titlului are ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra acelor mărfuri; în felul acesta, deşi mărfurile rămân pe loc, sub aspect juridic ele circulă de la un proprietar la altul, odată cu transmiterea înscrisului. 995 Dicţionarul de drept civil, jorin modalitatea de abordare sistematica şi completa ceruta de orice lexicon, permite cunoaşterea a ceea ce este esenţial în continutul conceptelor cu care opereazâ acest domeniu complex al dreptului. Evoluţia soluţiilor teoretice şi jurisprudentiale, frecventele modificâri legislative în contextul noilor realitâti sociale şi economice, precum şi utilitatea teoretica şi practica a unei astfel de lucrări au determinat apariţia unei noi ediţii, revâzutâ şi adâugitâ a Dicţionarului de drept civil publicat în anul 2004. Astfel, au fost redefiniti numeroşi termeni din prima ediţie şi au fost introduşi noi termeni şi expresii, ţinând seama, acolo unde a fost cazul, de formulările şi definiţiile consacrate în ştiinta dreptului şi de legislaţia în vigoare, în intentia de a reda cât mai fidel ceea ce a fost câştigat pânâ în prezent pentru dreptul nostru civil. Lucrarea realizeazâ o analiza ampla a conceptelor moderne ale dreptului civil, precum şi a numeroaselor expresii Idtine consacrate în terminologia dreptului; de asemenea, sunt definiţi o serie de termeni aparţinând dreptului familiei, dreptului proprietâtii intelectuale şi dreptului comercial. Toate aceste elemente sunt de natura sa sporeascâ utilitatea şi importanta elaborârii ştiinţifice de fata pentru toti cei interesatiîn cunoaşterea şi corecta percepere a noţiunilor dreptului civil, fie studenţi ai facultâtilor de drept, fie profesionişti ai teoriei şi practicii dreptului.