GEORGETA STOICA • PAUL PETRESCU MARIA BOCŞE DICŢIONAR DE ARTĂ POPULARĂ EDITURA ŞTIINŢIFICĂ Şl ENCICLOPEDICĂ Bucureşti 1985 Coperta şi supracopert ION MINCU ■yvvviuv»*v%r«rtfvv' vwwvw. CUV1NT ÎNAINTE Dicţionarul de artă populara româneasca este rodul multor ani de cercetare pe teren şi foloseşte din plin rezultatele obţinute de peste un secol de înaintaşii noştri în cercetarea culturii populare şi în constituirea colecţiilor muzeale. Autorii s-au străduit sa ofere cititorului —în articole concise, dar lămuritoare — un mijloc rapid de informare cu privire la creaţia populara româneasca. Dicţionarul îşi propune sa prezinte şi sâ explice pentru prima dată într-o lucrare de acest fel, cele mai semnificative aspecte ale creaţiei populare în diferite genuri — arhitectura, mobilier, port popular, ţesături de interior, cele mai importante centre de ceramica, de lemn prelucrat artistic, de cojocar ie etc., unele monumente de arhitectura populara de valoare excepţionala, acele obiceiuri care au o legătura strînsă cu plastica populară. Sînt prezentate de asemenea zonele etnografice, aşa cum au putut fi ele conturate în stadiul actual al cercetărilor precum şi cei mai cunoscuţi creatori populari contemporani care s-au distins prin valoarea lucrărilor lor şi au fost premiaţi în cadrul Festivalului Naţional Cîntarea României. Deoarece o mare parte din patrimoniul de artă populară este adunat şi păstrat cu grijă în muzee am considerat necesară prezentarea succintă a colecţiilor din aceste instituţii. Cum rezultă din titlu, dicţionarul înfăţişează arta populară românească în ansamblul ei. în fapt, pentru a face înţelese unele aspecte legate de creaţia populară în domeniul portului, ceramicii, arhitecturii, mobilierului etc., am fost obligaţi să privim peste hotare, uneori la mare depărtare în timp şi în spaţiu, făcînd comparaţii menite sâ explice continuitatea şi originalitatea unor forme artistice. Pentru a explica unele particularităţi ale creaţiei populare româneşti au fost subliniate contactele cu alte popoare, procesul de aculturaţie, preluarea creatoare a. unor elemente de cultură şi civilizaţie romană, bizantină sau central europeană. Mulţumim tuturor celor care prin strădania lor de cercetare sau colecţionare au contribuit la realizarea acestei lucrări care sperăm, va umple un gol în literatura noastră de specialitate. Eventualele omisiuni la un capitol sau altul se datoresc autorilor, care au operat o selecţie drastică la definitivarea glosarului pentru a se putea încadra într-un spaţiu tipografic dat intre o lucrare exhaustivă cu mulţi termeni menţionaţi dar insuficient explicaţi şi una selectivă, cu articole mai ample, care să folosească efectiv pentru informarea cititorilor, autorii au optat pentru ultima. ABREVIERI AIIAC Anuarul Institutului de istorie şi arheologie, Cluj-Napc A1IC Anuarul Institutului de istorie din Cluj*. AMET Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Cluj. AIR Arhiva istorică a României. AP Arta Plastică. BOR Biserica ortodoxă română. BCMI Buletinul Comisiei Monumentelor istorice. BMI Buletinul monumentelor istorice. CEF Cercetări etnografice şi de folclor. CL Convorbiri literare. GB Glasul bisericii. MB Mitropolia Banatului. MO Mitropolia Olteniei. MIA Monumente istorice şi de artă. MRA Muzica românească azi, Bucureşti. MSAPSC Muzeul satului şi de artă populară. Studii şi cercetări. MSSC Muzeul satului. Studii şi cercetări. OSC Oltenia. Studii şi cercetări, Craiova. REF Revista de etnografie şi folclor. Rl Revista istorică. RM Revista muzeelor. RMM Revista muzeelor şi monumentelor. SCGG Studii şi cercetări de geologie-geografie. SCIA Studii şi cercetări de istoria artei. SCEI Studii şi comunicări de etnografîe-istorie, Caransebes. SD Studii şi documente. SO Sociologia românească. A aba v« dimie. Abrud (oraş, jud. Alba.). Centru în care s-au lucrat cojoacele purtate mai ales în satele de „buciu-meni” din Munţii Apuseni în sec. 19. Din seria cojoacelor specifice centrului se remarcă pieptarele femeieşti şi bărbăteşti desfăcute în faţă, cojoacele cu mîneci şi pieptarele bărbăteşti „înfundate”-Pieptarele de A. se caracterizează din punct de vedere morfologic prin clinul lateral. Decorul se compune din aplicaţii de meşină albă decupate în forme vegetale, conturate cu o broderie măruntă, executată cu mătase neagră şi verde închis. Broderia este dispusă pe piept, pe margini, buzunare şi clini. La cojoacele cu mîneci, ornamentul se completează cu o decoraţie plasată deasupra manşetei. Fineţea execuţiei, rafinamentul cromatic, indică o îndelungată practică şi o mare măiestrie. La sfîrşi-tul sec. 19 cojocarii din A. preiau modelele lucrate la Bucium-Poieni (Alba). Bibi. ref.: N. Dunăre, M. Focşa, Portul buciumani-lor din Munţii Apuseni, Bucureşti, 1958. (G.S.) acaret, termen folosit mai ales la plural, acare-turi, în Moldova şi Ţara Românească, pentru a desemna construcţiile anexe ale unei gospodării ţărăneşti mai înstărite şi chiar boiereşti sau mănăstireşti, îngJobînd magazii, şuri, grajduri, coteţe, şoproane, hambare etc (fig. 1). (P.P.) acariţă, un fel de mosor de formă tubuîară, numit şi „dudă”wsau „tioc”, în care se păstrează acele de cusut. în zona Pădurenilor (Hunedoara) a. sînt decorate prin intarsie cu cositor. (G.S.) acoperiş, partea superioară a unei clădiri, formată din şarpantă şi învelitoare. în arhitectura populară românească şarpanta sau „căprioreala” este construită din lemn rotund sau cioplit, constituind un spaţiu destul de mare numit ,,podul casei”, învelitoarea în arhitectura populară românească poate fi din pămînt, paie, stuf, trestie, scînduri, Fig. 1. Acareturi, Berbeşti, Maramureş, 1775 AGRBICIU 8 şindrilă (de diferite tipuri şi mărimi), plăci de piatră, ţiglă mare sau mică olane rotunde, tablă, mai recent azbociment. Forma general răspîndită în România este a a. în „patru ape” (fig. 2), foarte înalt (de două sau trei ori cît pereţii), avînd streşini largi; mai există acoperişuri în „două ape” (forme vechi la casele pe jumătate îngropate în pămînt din sudul Olteniei, la casele cu acoperiş de piatră din Hunedoara), cu „pinion” sau „nemţesc” într-o „singură apă” (Ia acareturi mai mici şi la case noi netipice); a. sînt „conice” la construcţii’a de plan circular (case în Moldova, acareturi mici pe aproape lucrări din bisericile de la Budeşti (Maramureş) şi Bica (Cluj). (G.S.) Bibi. ref.: I. Toşa, Bisericile de lemn din împrejurimile Clujului şi Huedinului, în „Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului — Monumente istorice şi de artă religioasă”, Cluj-Napoca, 1982. (G.S.) agrafă, podoabă compusă din două discuţi încrucişate decorate cu perforări, reliefuri şi motive gravate, purtată în Moldova de nord. Se aseamănă ca structură şi decoraţie cu „blanciarele”, agrafele purtate de păstorii slovaci, polonezi şi ucraineni. (G.S.J Fig. 2. Casă cu acoperiş de paie, Sălciua, Alba, sec. 19. tot teritoriul ţării); a. cu şarpantă, din bîrne dispuse „piramidal” (există la construcţii viticole din nordul Gorjului); a. „cu măgar” (deschideri protejate de un mic acoperiş suplimentar) se află la poverne, Ia ateliere de olari, fierari (fig. 2). (P.P.) Agîrbiciu (sat, com. Axente Sever, jud. Cluj). Pe un promontoriu din nordul aşezării, se înalţă o biserică de lemn construită în sec. 18. Prezintă plan dreptunghiular cu absida altarului poligonală decroşată şi pridvor cu stîlpi ciopliţi. Acoperişul cu învelitoare de şindrilă, compus din două corpuri este străpuns de turnul clopotniţă cu baza pătrată, galerie cu stîlpi şi arcade în plin cintru, pe care se sprijină coiful cu patru turnuleţe la colţuri, intrarea în biserică se face pe latura de sud printr-un portal decorat cu cîteva dăltuituri. Pictura din interior a fost executată la începutul sec. 19 de zugravul Dumitru Ispas din Gilău (Cluj) care a zugrăvit şi bisericile din Sînpaul, Dîngău Mic, Păni-ceni, Finişel, Nadăşu (Cluj), precum şi diferite alăvană, denumire dată în Ţara Loviştei clinului care completează mîneca. V. şi clin. (G.S.) Alba lulia (municipiu, jud. Alba). Colecţiile de artă populară din cadrul „Muzeului Unirii” cuprind obiecte legate de practicarea ocupaţiilor de bază şi adiacente, a meşteşugarilor şi de activitatea casnică. Piese de valoare deosebită din genurile: pictură pe sticlă, arta lemnului, port popular. (G.S.) albeală, humă albă diluată în apă şi aşternută pe suprafaţa vaselor de pămînt, formînd ceea ce se cheamă în tehnica ceramicii, „angobă”. A. se aplică pe vasele crude, înainte de ardere, alcătuind fondul pe care se trasează cu cornul sau pensula motivele decorative. (P.P.) Aihem (sat, comună, jud. Gorj) v. Poiovragi. Albeşti (sat, com. Albeştii de Muscel, jud. Argeş). Aşezare situată la 7 km nord-vest de centrul oraşului Cîmpulung Muscel^ renumită pentru prelucrarea artistică a pietrei. în evoluţia meşteşugului se disting două etape: una, în care piatra a fost prelucrată pentru monumente civile şi religioase, 9 ALESĂTURĂ edificii publice; a doua, cînd piatra a început să fie întrebuinţată pentru înfrumuseţarea caselor din sate şi din oraşe. în prezent, pietrarii din A. realizează ancadramente de ferestre şi uşi, stîlpi şi frize decorative. (G.S.) albiu v. broderie plină, aldoi v. clin. alesătură, tehnică de decorare a ţesăturilor în războiul de ţesut răspîndită în toate zonele etno- Fig. 3. Foaie de velinţă însccrţată, Bîcleş, Mehedinţi, sec. 20. Fig. 4. Ştergar ales în chilim, Bihor, sec. 19. grafice ale ţării. Cel mai simplu mijloc de ornamentare al ţesăturilor este alternarea culorilor. Alternarea unor registre diferit colorate în urzeală, combinată cu unele similare la băteală, a condus la apariţia carourijor — sistem ornamentai derivat din „vărgătură”. în tehnica a. are loc o delimitare a unor cîmpuri diferit colorate (formînd ornamentele) prin fire ce nu corespund lăţimii integrale a bătelii, introduse cu mîna pe anumite porţiuni ale ţesăturii. Suportul pe care se dezvoltă diferitele tehnici de a. îl constituie fie ţesutul „înscorţat” (fig* 3), cu băteală ce acoperă integral urzeala, fie ţesutul ,,pînzeşte” cu urzeală aparentă. Ţesutul înscorţat se pretează mai ales tehnicilor de ornamentare în „chilim”, din care rezultă piese cu două feţe, cu o textură densă, realizată ,,în degete” fără a folosi suveica. Fondul şi ornamentele „cresc” concomitent prin acelaşi tip de mişcări: cu o mînă s© ,,alege” grupul de fire ce corespunde unei anumite culori, cu cealaltă mînă sînt susţinute firele alese pentru a trece printre ele o jurubiţă de lînă cu care se alege. Acţiunea se repetă pentru fiecare culoare folosită de la un capăt la altul al bătelii. ^upă introducerea firelor se bate cu spata rîndui de a. Pentru ţesăturile lucrate în războiul de ţesut vertical se alege pe porţiuni, firul urmărind conturul fiecărui motiv, apoi se „bate” cu un pieptene. Fondul se completează după formarea motivelor decorative pe o anumită porţiune. După felul cum sînt realizate, a. pot fi: 1. A. în chilim, tehnică ornamentală dezvoltată în contact cu chilimul oriental, folosită cu precădere la ţesăturile din lînă, dar şi la cele din fire fine din Maramureş, la ştergarele de rudă şi în zona Hunedoarei, la ştergarele de perete. Ţesătura este alcătuită dintr-o urzeală mai groasă, cu fire rare, acoperite complet de firele mai subţiri ale bătelii (fig. 4). Urzeala este formată din lînă, cînepă, sau bumbac, în funcţie de regiune. Materialul folosit pentru băteală trebuie să fie moale şi suplu, spre deosebire de al urzelii care apare totdeauna aspru şi bine răsucit. Ţesăturile alese în chilim sînt realizate în războiul orizontal cu excepţia unor scoarţe de dimensiuni mari care s-au ţesut în războiul vertical. A. în chilim, specifice ţesăturilor populare apar în patru variante (fig. 5 şi 6): a. Suprafeţele colorate nu sînt legate între ele. Ţesătura apare cu tăieturi, ceea ce dă efecte de dantelă. Modelele sînt formate din unghiuri drepte, întrerupte de găurele. Tehnică răspîndită în Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Ţara Haţegului, b. Petele de diferite culori formează o suprafaţă continuă, deoarece firele se răsucesc în marginea modelului în jurul aceluiaşi fir de urzeală. Această variantă se întîineşte mai ales în Moldova ALESĂTURĂ 10 ■mi Fig. 5. Alesătură: a. în vergi ; b. cu mîna ; c. cu suveica; d. pe rost ; e. cu speteaza. şi Maramureş, c. Motivele cu contururi curbe se obţin fie prin puncte foarte apropiate la trecerea de la o culoare la alta, fie prin procedeul folosit la scoarţele olteneşti în care firul cu băteală urmează liber forma modelului, fiind îndesit cu furculiţa. Această tehnică s-a folosit cu precădere în Oltenia dar se întîlneşte şi Ia unele scoarţe munteneşti şi moldoveneşti, d. Modelele sînt realizate în relief fie prin introducerea unuia sau mai multor fire groase printre firele urzelii, cu ajutorul spetezei, fie prin folosirea unor fire groase reliefate cu ajutorul unor vergele sau cu aţe. La cel din urmă procedeu, în spatele urzelii, pentru fiecare rînd al modelului se trece o aţă sau o vergea, cu ajutorul cărora se ridică pe rînd firele de urzeală, despărţin-du-le pentru introducerea firului cu care se alege. 2. A. în şabac (fig. 7), tehnică folosită la textilele fine din borangic şi bumbac care este considerată o adaptare a karamaniului ia această categorie de ţesături. Ca şi la tehnica karamani firul care formează modelele se duce şi se întoarce fără nici o legătură cu suprafaţa ornamentală sau de fond învecinată. Prin alternarea suprafeţelor dense, decorative, cu spaţii libere, se realizează registre ornamentale, cu aspect ajurat. Tehnica a. în şabac a fost răspîndită în Cîmpia Dunării, Dobrogea şi în Cimpia Banatului. 3. A. cu fire întrepătrunse, tehnică din familia celor de tip chilim. Caracteristica acestei tehnici este dată de modul de îmbinare al firelor care formează modelele. La schimbarea culorii firele de băteală diferit colorate se întîlnesc pe acelaşi fir de urzeală pe care îl urmăresc alter- ALESĂTURĂ fthnnn i!i£3 Hiwiwj mi■»!! praFWaifM H y«8TaWTMBiţ AHHm ,1 mia ml9 Jp ,r 1. 'I. -1.1. -1. I*l- l- l- 1 jl1 -P -l1.!1 .I1 Ir'Ir *l| **■•- “l| ' 1- 1- ■* I- '1 Ftg. 6. Structuri de alesături şi modelele obţinute ALESĂTURĂ 12 nativ. Din acest tip de „legătură” rezultă o suprafaţă ornamentală densă cu două feţe. O variantă a acestei tehnici, specifică Moldovei, Munteniei, nordului Transilvaniei şi Maramureşului se obţine prin încrucişarea celor două fire de băteală la limita dintre ornamente, pe dosul ţesăturii. 4. A. printre fire, tehnică de ornamentare realizată prin introducerea ghemului de lînă sau arnici colorat printre firele urzelii direct cu mîna. Se detaşează firele printre care se trece „păpuşa”, ghemul cu firul Fig. 7. Ştergar ales în şabac, Brăila, sec. 20. colorat, apoi se introduce un fir de băteală cu suveica şi se bate cu spata. A. printre fire sau „pe rost” este legat de ţesutul „cu urzeala ascunsă”. Dacă în timpul a. sînt introduse din loc în ioc fire mai groase, colorate, apare un decor realizat din simpla alternare a materialului şi a tehnicii de lucru. Această tehnică este specifică ţesăturilor din Transilvania dar apare şi în nordul Munteniei şi Moldovei ca şi în Dobrogea. S. A. curba, tehnică înrudită cu aceea a ţesăturilor din Egipt, folosită în tot Orientul. S-a dezvoltat în perioada evului mediu, în atelierele specializate, în întreaga arie balcanică. Practicarea ei în Oltenia, la început în atelierele specializate de la Craiova şi din cadrul mănăstirilor, de unde s-a răspîndit în mediul rural îndreptăţeşte denumirea de tehnică „oltenească”. A. curbă se face în războiul vertical. Motivele sînt conturate cu fire care urmează forma ornamentului, pe direcţii variate. La limita dintre suprafeţele colorate diferit firele pot fi „legate” sau nu, în funcţie de imperative estetice. Firele introduse cu mîna se „bat” apoi cu furculiţa. Datorită posibilităţilor mari de realizare a unor motive variate şi compoziţii ornamentale complexe, ţesăturile executate în această tehnică au o mare valoare artistică. 6. A. pe rost, tehnică de ţesut în care motivele ornamentale sînt realizate compact, cu legătură între ele, aspect obţinut prin unirea firelor folosite la compunerea motivelor. 7. A. peste fire, tehnică de ornamentare specifică multor zone etnografice, folosită atît la piesele de port cît şi la textilele de interior. Ţesăturile a. peste fire sînt executate în două iţe, „pînzeşte” sau cu „urzeală pitulată”, precum şi în trei iţe. Păşiturile se realizează prin trecerea firului pe deasupra ţesăturii de fond peste un anumit număr de fire ale urzelii, crescînd sau descrescînd motivul ornamental. Printre fiecare rînd de a. se bate un fir de băteală cu suveica, servind ca suport al ţesăturii. A. peste fire se realizează în trei modalităţi: a. modelul ales într-o culoare se detaşează liber pe fondul alb al ţesăturii; b. modelul este realizat în alb pe un cîmp compact de culoare; c. modelul este ales în întregime. Obişnuit, motivele alese cu speteaza (scîndurică plată pe care se aşează firele de băteală) apar grupate la distanţe diferite, după cum sînt despărţite firele de urzeală (fig. 8). Modelul este integrat în ţesătură, suprapus firelor de urzeală. 8. A. în relief, tehnică de decorare a ţesăturilor Fig. 8. Catrinţă aleasă peste fire, Banat, sec. 19. 13 ALESĂTURĂ realizată prin două procedee: a. prin introducerea unui sau mai multor fire groase între firele urzelii, cu ajutorul spetezei, procedeu prin care se realizează şiruri egale de boabe reliefate pe suprafaţa ţesăturii; b. prin folosirea unor fire groase reliefate cu ajutorul unor vergele sau aţe. La ţesăturile respective, în spaţiile urzelii, pentru fiecare rînd al modelului se trece o aţă sau o vergea, cu ajutorul căreia se ridică pe rînd firele de urzeală, despăr~ ţindu-le pentru introducerea firului cu care se alege. Primul procedeu este mai vechi şi s-a folosit în egală măsură la decorarea ţesăturilor din lîria şi la cele din bumbac. Al doilea procedeu, apare frecvent în Bihor, Maramureş, şi nordul Moldovei, de unde s-a extins în toată ţara. 9. Un alt grup de tehnici de a. îl Constituie cel din categoria „gigimelor”. Aici motivele sînt alese independent de fond fiind realizate în exclusivitate pe un suport ţesut în războiul orizontal. Cele mai vechi ţesături de interior, provenind de la sfîrşitul sec. 18 şi începutul sec. 19, au, în marea majoritate, decorul executat în tehnica a. Această tehnică cu numeroasele ei variante a constituit elementul pe baza căruia s-au cristalizat sistemele ornamentale specifice începînd din sec. 18. Din a doua jumătate a sec. 19, mai întîi în sud-estul Carpaţilor, în Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Moldova, iar după primul război mondial şi în Transilvania, a. a început să fie mai puţin folosită. în Banat, Transilvania, Maramureş, nordul Moldovei ea continuă să precumpănească în ornamentarea ţesăturilor de interior. Bigi. ref.: G. Stoica, A. Droagă, Interioare româneşti. Ţesături şi cusături decorative, Bucureşti, 1977. (G.S,) Almăjului, Ţara una din cele mai izolate zone etnografice din ţara noastră. Geografic vorbind, A. este o depresiune cuprinsă între treptele sudice ale munţilor Semenicului şi cele nordice ale munţilor Almăjului, pe terasele cărora s-au dezvoltat cele mai multe din satele depresiunii şi unde s-au amenajat, totodată, terenurile de cultură agricolă şi pomicolă. Depresiunea are ca ax cursul superior al Nerei, orientat de la nord-est spre sud-Yest şi comunică spre est prin pasul de culme scund al Pîrvovei (470 m) cu depresiunea Mehadica făcînd parte din Culoarul Timişului. Spre vest depresiunea se închide brusc prin cotirea spre nord a Nerei care intră în chei sălbatice, răzbătînd tocmai jn golful de cîmpie al Oraviţei, în dreptul Sascăi. în A. se pătrunde cu greu şi numai pe drumuri de înălţime, fie cele venind dinspre nord (de la Anina), dinspre vest (de la Cărbunari), sau dinspre est (Borlovenii Vechi şi Pîrvova-Caraş-Severin), înaintînd pe serpentine primejdioase. De pe una din colinele alipite munţilor din nord sau din sud, A. apare perfect închisă, cu cele şaisprezece sate ale sale înşirate, roată, pe marginile depresiunii, înaintînd uneori pe văile înguste ale micilor afluenţi ai Nerei. Un climat blînd supus adierilor calde sudice, adăpostul oferit de înălţimile proteguitoare, au constituit condiţii favorabile extinderii agriculturii, pomiculturii şi creşterii vitelor. Toate acestea explică popularea relativ densă a depresiunii şi, mai ales, vechimea acestei populari. Isto^ ^ A., străveche ţară medievală românească, ctr ţărănime mîndră şi neatîrnată, poate fi urmărită adînc în trecut, nobili români originari din acest ţinut fiind cunoscuţii ca bani al Severinului încă ia mijlocul sec. 13. în jurul satelor de tip adunat şi răsfirat, pe înălţimile prelungi, se întind aşezările de ,,sălaşe”, caracteristice felului de viaţă al zonei în care agricultura se îmbină cu creşterea vitelor. Vechea arhitectură populară a A. era o arhitectură de lemn, din cununi orizontale de bîrne, care se încadrează în marea arie a arhitecturii de lemn româneşti. Peste ea s-a suprapus, în cursul sec. 19 mai ales, o arhitectură impusă prin normări adminls-trativ-edilitare; fondul tradiţional de arhitectură populară poate fi văzut însă şi astăzi. Casele se aşezau pe temelii scunde de bolovani de rîu sau piatră plată de mal, peste care se puneau„bîlvanii” groşi formînd talpa casei, deasupra căreia se ridicau pereţii din cununi de bîrnş rotunde, relativ subţiri, din lemn de brad, fag, sau stejar. Prispa de la faţadă era uneori parţială, adică se întindea numai în dreptul un toate subordonate unei vechi şi prestigioase episcopii, cea a B., cunoscut aşezămînt de cultură, cu tipografie şi şcoli. Arhitectura populară din zona B. este una dintre cele mai frumoase din ţara noastră, exemplarele, numeroase pînă acum cîţiva ani, cu deosebire în microzona Chiojdurilor, justificînd numeroasele propuneri făcute pentru a declara Star-chiojdu (B.) şi, mai ales, Chiojdu Mic (B.), adevărată rezervaţie arhitectonică, păstrînd in situ unele dintre cele mai monumentale case ţărăneşti din România, reprezentative pentru civilizaţia ţărănească europeană. De altfel, de aici au fost transportate remarcabile exemplare la muzeul viticulturii din Goleşti-Argeş şi tot de aici este modelul casei reconstruite încă acum aproape 50 de ani Ia Muzeul satului şi de artă populară din Bucureşti. Construite pe un soclu înalt de piatră de „gîrlă”, sub forma bolovanilor rotunzi, formînd un fel de parter înalt cu pivniţă pentru butoaiele de ţuică, casele buzoiene au „tronul” (cutia pereţilor) din trunchi rotunzi de brad cu diametru de 12—15 cm, încheiaţi prin îmbinări. Acoperişul în patru ape de şiţă măruntă şi cu „băşici” de ceramică verde la capete, are streşini largi, o prispă spaţioasă mărginită de o balustradă deseori aplecată în afară şi de stîlpi ciopliţi în volume simple. Foişoarele mari, au uneori platforme pentru dormit pe timp de vară, iar grinzile sînt cioplite în acolade de influenţă constan-tinopolitană. De Ia două şi trei încăperi, planurile acestor case s-au dezvoltat pînă la patru şi cinci odăi, cu o sală centrală. Interioarele sînt împodobite cu scoarţe ţesute în două iţe şi „fundare” în patru iţe, cu fond albastru închis şi cu mari romburi concentrice, ca motiv dominant; ştergare mari încadrau ferestrele sau erau puse pe pereţi. Lăzi lungi de zestre, din lemn de fag, dar şi lăzi braşoveneşti, pictate, erau pline cu zestrea femeilor. Pe jos erau întinse ţoluri lungi de păr de capră, în carouri de culori stinse. Costumul de B. se distinge prin cămaşa încreţită la gît, de tradiţie foarte veche, cu mînecile foarte lungi, pornite tot de la gît, împodobit cu altiţă mică, încreţ alb şi rîuri înguste, uneori oblice („în chezuri”); se poartă şi o cămaşă ceva mai nouă, zisă „mocănească” cu mînecă terminată în volan, (influenţă transilvăneană); ambele tipuri sînt cusute cu lînă vopsită în casă într-un punct buclat, specific zonei. Fota, numită în zonă „strecătoare”, era înainte vreme neagră „oarbă”, apoi decorul în vîstre verticale s-a amplificat pe fondul roşu al „căpătîielor”. Peste brîul roşu cu ciucuri lungi se leagă betele înguste cu „canafi” la capete. Costumul bărbătesc are cămaşă „dreaptă”, largă şi cioareci de dimie groasă, albă. Pe vreme rece, atît femeile cît şi bărbaţii purtau „sumane” de dimie albă. Ceramica, destul de simplă, caracterizată prin smalţ verde şi brun se lucra mai ales în centrul de la Toca-Olari de lîngă Calvini, deservind o bună parte din zonă. Tîrgul de Drăgaică, în miezul verii, din oraşul B. era şi este prilej de desfăşurare a caracteristicilor etnografice şi folclorice (muzică, joc, obiceiuri ale acestei zone bogate în tradiţii de cultură populară. (P.P.) 2. B. (municipiu, jud. Buzău). într-un interesant şi pitoresc monument de arhitectură, casa „Vergu Mănăilă”, se găsesc colecţiile de artă populară ale Muzeului judeţean B., reprezentînd specificul culturii populare din satele acestui judeţ. Patrimoniul cuprinde obiecte ilustrînd ocupaţiile, meşteşugurile, precum şi diferitele genuri ale creaţiei. De valoare deosebită este seria de costume prezentate în expoziţie. (G.S.) Buzdugan 1. Obiect de artă populară integrat obiceiului „Junii braşoveni”. Este confecţionat dintr-un baston de lemn de cca. 30 cm lungime, avînd greutatea de 1—2 kg care era înfăşurat în sîrmă, iar Ia capăt i se fixa o măciulie de aramă, piriformă, la celălalt capăt avînd un toc de plumb, cilindric, ce echilibra greutatea măciuliei. La locurile de articulare a măciuliei şi a tocului erau fixate două sfîrleze de piele, care jucau în vînt, la aruncarea în sus a buzduganului. Corpul buzduganului era îmbrăcat în piele, uneori era vopsit roşu vişiniu, sau în culorile tricolorului românesc. B. constituia cel mai important însemn al cetei junilor braşoveni. El era înmînat conducătorilor cetei (vătaful, armaşul mare şi armaşul mic), la alegerea acestora, ca însemn al puterii lor. B. şi aruncarea lui în sus, apoi prinderea lui constituia una din probele de iniţiere a tinerilor care voiau să intre în ceata junilor. Deschiderea sărbătorii junilor braşoveni. 99 BUZDUGAN la Paşti, şi organizarea horei rituale a junilor o anunţa vătaful prin aruncarea şi prinderea b. apoi, rînd pe rînd, fiecare dintre juni procedau identic, supunînd candidaţii la aceeaşi probă pentru încercarea puterii, agerimii, curajului. Ca însemn al organizării şi al puterii cetei se punea b. pe discul folosit pentru strîngerea banilor de la toţi contribuabilii cetei. 2. B. din spice de grîu constituia unul din componentele importante ale obiceiului agrar organizat cu prilejul încheierii secerişului, în toate zonele etnografice din Transilvania. Din spice cu paiul lung se împletea b. în forma unui mănunchi sau cruci cu multiple braţe. Acesta era purtat de un fecior sau de o fată fecioară, însoţiţi de alaiul secerătorilor, de-a lungul satului, apoi era păstrat în casa gazdei care organiza claca secerişului şi festinul comun la încheierea recoltatului. Bibi. ref.: I. Muşlea, Obiceiul junilor braşoveni, în CEF, Bucureşti, 1972; E. Moldoveanu-Nestor, Cununa-sârbâtoare a secerişului, în REF, 6, Bucureşti, 1964. (M.B.) WWWi^JWWWAWWW. c cadă 1. Vas mare din doage întrebuinţat în zona Tîrnavelor la opăritul firelor din tort cu cenuşă, înainte de a fi folosite pentru ţesut. 2. Vas mare din doage în care se pun fructele la fermentare pentru prepararea vinului şi a rachiului. C. are formă ovală cu pereţii uşor evazaţi; pe marginea superioară a doagelor văsarii execută uneori mici crestături. (G.S.) cadril i. Ţesătură specifică Moldovei de forma unui lăicer, lucrată în patru iţe cu urzeală din cînepă sau bumbac şi băteală de lînă, decorată cu carouri policrome; se aşează pe peretele din dreptul patului 2. Motiv decorativ de forma unui pătrat realizat pe o ţesătură din urzeală şi iţături (Moldova). (G.S.) cahlă, placă de pămînt ars, nesmălţuită, smălţuită sau micasată, de formă pătrată sau dreptunghiulară, de dimensiuni diferite, servind la construirea hornurilor vetrelor, cuptoarelor şi a sobelor, constituind îmbrăcămintea exterioară a acestora, cu rol decorativ important; există şi c. al căror centru este adîncit în formă de strachină. Hornuri, cuptoare şi sobe placate cu c. se întîlnesc mai ales în Transilvania şi Moldova; de tradiţie medievală, c. din lumea ţărănească au un decor fie geometric, — mai ales c. micasate preferate de satele româneşti din sudul Transilvaniei —, fie alcătuit din motive de circulaţie europeană; flori, personaje, animale fantastice, folosite şi transmise prin intermediul populaţiei săseşti, după cum o indică şi denumirea, dar şi de provenienţă bizantină după cum o dovedesc c. de la Curtea de Argeş, Zimnicea, Cetatea Albă, Suceava etc. descoperite în săpături arheologice. (P.P.) caier, fuiorul sau lîna pieptănate şi periate gata de tors. (G.S.) caic v. lingură. cal, element de arhitectură populară, numit astfel în Oltenia, format dintr-o grindă cioplită arcuit, ca un grumaz de c., pe care se sprijină cosoroaba prispei, capetele căpriorilor şi tavanul prispei. (P.P.) Calafat (oraş, jud. Dolj). Muzeul de artă din C. deţine o frumoasă colecţie de ţesături de interior şi port popular de o rară fineţe, provenind din satele înconjurătoare. (G.S.) calcan, partea din spate sau laterală a unei case, fără uşi, fără ferestre, cu zidăria continuînd vertical pînă la coama acoperişului, care de cele mai multe ori rămîne astfel numai într-o apă; sistem economicos de construire, mai ales a şar- pantei, uneori semn de sărăcie, întîlnit în zonele suburbane şi în mahalalele oraşelor; niciodată întîlnit în arhitectura populară tradiţională românească, a pătruns în lumea satelor după primul război mondial. (P.P.) cale rătăcită, motiv decorativ pe pereţii oalelor, folosit în ceramica muntenească, mai ales cea de Argeş, şi pe ouăle încondeiate, format dintr-o linie şerpuită continuă, ca un fel de labirint. (P.P.) Calvini (sat, comună, jud. Buzău}. Centru de olari situat la confluenţa Bîscii Chiojdului, în care s-a lucrat o ceramică smălţuită de culoare verde sau galbenă, arsă de două ori şi ornamentată cu humă alba. Desenarea cu humă se face cu cornul, fie pe vasul uscat, fie pe vasul umed. Formele caracteristice sînt: străchini, taiere, castroane, borcane de untură sau de murături de 15 I. capacitate, oale şi căniţe de „moşi”, urcioare cu ,,ţîţă”, vase de dus mîncare la cîmp, „băşci”, ţepi pentru casă. La realizarea vaselor participă şi femeile. Marfa se vindea la Poseşti (Prahova), Pătîrlagele, Nehoiaş, Gura Teghii şi Chiojdu Mic (Buzău). (G.S.) camniţă v. instalaţii pentru încălzit (fig. 101). canaci, ciucuri de lînă sau de bumbac cu care se încheie cămaşa, cojocul sau sumanul. (G.S.) canapei v. laviţă. cană, vas de pămînt ars nesmălţuit sau smălţuit, cu o toartă de diferite dimensiuni, servind la păstrat, turnat sau băut lichide. Formele cănilor variază, fiind înguste şi lunguieţe în Transilvania, ceva mai pîntecoase în Moldova şi Muntenia. De caracter exclusiv utilitar în Muntenia, Moldova şi Dobrogea şi predominant decorativ în Transilvania, unde se numeşte ,,canceu”, sau „cănceauă” (fig. 102). (P.P.) cană de pădurar v. cauc. canceu, cană smălţuită, îngustă şi înaltă, cu o toartă, de formă elegantă, frecvent întîlnită în interioarele ţărăneşti din Transilvania, agăţată în şiruri de grinzile tavanului sau de cuiele mari de lemn ale blidarelor; fondul alb-crem a! c., este decorat cu motive geometrice, florale, animale, coiorate în galben, verde, brun, albastru; uneori se află şi anul fabricaţiei sau cîte un nume. După culoare şi decor se pot distinge c. folosite de români, de cele folosite de saşi şi de cele folosite de secui şi unguri. (P.P.) Canicea (sat, com. Izverna, jud. Mehedinţi). Biserică de lemn ridicată pe un soclu de piatră, construită între 1829—1836. De plan dreptunghiular, cu absida altarului poligonală nedecroşată, 101 CAP DE CAL Fig. 101. Camniţă cu plăci de piatră, Sălciua, Alba, sec. 19. cuprinzînd un pridvor închis, pronaos şi naos, despărţite printr-un perete străpuns de o uşă şi altar. Pridvorul este acoperit cu tavan drept iar corpul principal al construcţiei cu boltă. Acoperişul are învelitoare din şiţă. Biserica nu are turlă. Iniţial lemnul pereţilor a fost aparent dar în 1856 au fost tencuiţi atît în interior, cît şi în exterior. Pictura de factură neobizantină a fost executată în 1856 şi 1892. (G.S.) cântă 1. Cană de lut specifică unor centre de ceramică din Transilvania. 2. Găleată din doage sau de metal. (G.S.) canură, termen folosit pentru firele de lînă scurte, rămase ultimele în timpul pieptănatului. (G.S.) cap, măsură folosită de olari pentru determinarea mărimii vasului, pornind de la cantitatea de lut muiat intrînd în alcătuirea unei oale, spunîndu-se „oală de un c.” (mare), sau „două oale la c." (jumătate cît prima), sau „trei oale la c.” (o treime din prima), sau „patru oale la c.” (un sfert din prima). C. este un bulgăre de o anumită mărime considerat drept unitate convenţională a unui centru de olari (numirea este regională). (P.P.) cap de cal, motiv decorativ important în arta populară românească, aplicat la elemente constructive ale caselor şi bisericilor de lemn (fig. 103). 1. Terminaţia unor grinzi exterioare la case este cioplită în c. de c.t cu deosebire în Oltenia, dar şi în Muntenia, Moldova, mai rar în Transilvania. 2. Terminaţie a unor grinzi interioare susţinînd arcurile bolţilor din bisericile de lemn din Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. 3. Consolele sculptate de sub streşinile bisericilor de lemn din întreaga ţară; uneori se combină şi cu rozete solare. 4. Două grinzi laterale puternice, cioplite în formă de c. de c. întîlnite la intrarea caselor pe jumătate îngropate din sudul Olteniei. 5. Părţile laterale cioplite în chip de c. de c. stilizat la unele fîntîni Fig. 102. Interior cu cancee pe cuier, Sălciua, Alba, sec. 19. CAPORAL ALEXA 102 Fig. 103. Boltire cu cosoroabă în formă de cap de cal, Leleasca, Olt, sec. 19. captînd izvoare din coaste de deal; localizate în mai multe zone din Oltenia, aceste fîntîni erau vopsite în multe cuiori. 6. în c. de c. se termina cozile căucelor de lemn pentru apă, unele piese de la mori, furci de tors etc. 7. Craniu de cal ce se punea în vii, în copaci, la răscruci, cu străvechi funcţii magice azi uitate. (P.P.) Caporal Alexa (sat, com. Sîntana nr. 349, jud. Arad). Sat menţionat de documente în 1326. Aici se găseşte o casă ţărănească monument de arhitectură, cu două camere şi tindă, construită pe schelet rezistent de lemn şi nuiele împletite, tencuite cu mortar de argilă şi acoperită cu stuf. în interior tavan tradiţional cu grinzi aparente pe care se află o inscripţie în litere cirilice marcînd: ,,anul 1833”, probabil data de constructie a casei. (G.S.) Capra v. turca. capră, amenajare interioară a cuptorului ovoidal, de ars vase de pămînt folosit în centrele moldoveneşti ale ceramicii negre (Vulpăşeşti-Neamţ, Hudeşti-Botoşani, Schitu Stavnic-laşi) ca şi ia Săcelul maramureşan producător de ceramică roşie dar în forme similare celei negre; c. constă dintr-o construcţie de cărămidă formînd o bază din care se desprind două braţe încastrate în bolta cuptorului. C. serveşte la distribuirea uniformă a căldurii în interiorul cuptorului ovoidal care se extinde pe orizontală, spre deosebire de cuptoarele tronconice sau în formă de butoiu dezvoltate pe verticală. (P.P.) caprele, cusătură executată în cruciuliţe duble, folosită la ornamentarea sumanelor din Bihor. (G.S.) Caransebeş (oraş, jud. Caraş-Severin). în cadrul muzeului din C. s-au constituit de-a lungul anilor importante colecţii de artă populară din satele de pe teritoriul judeţului cuprinzînd: ceramică, obiecte de lemn, ţesături şi costume, chilimuri, adevărate documente ale vieţii ţăranilor de aici. Patrimoniul este expus la sediul muzeului în cadrul unor expoziţii temporare. Bienal, muzeul tipăreşte un volum de ,,Studii şi comunicări de etnografie şi istorie”. (G.S.) Caraşova, microzonă strînsă în micul bazin depresionar, cu acelaş nume, situată pe cursul superior al rîului Caraş. Cele cîteva sate situate la circa 15 km sud-vest de Reşiţa şi anume Caraşova, Jabalcea, Nermed, Rafnic, Vodnic, Clocotici, Gîrlişte, Goruia (Caraş-Severin) sînt locuite, pe lîngă români, de o populaţie sud-slavă, pare-se croată, aşezată aici de multă vreme. Satele sînt de tip adunat, cu casele aşezate perpendicular pe linia străzii, cu gospodării strînse, cu curţi de tip zis „învăluit”, despărţite de grădinile de pomi prin grajdurile aşezate perpendicular, formînd unghi drept cu casa. Vechea arhitectură a C. era de lemn, construită în sistemul cununilor orizontale de bîrne, cu acoperiş în patru ape de şindrilă. Poziţia coşului pe apa din faţă a acoperişului indică amplasarea neobişnuită a vechei vetre libere înspre peretele din faţă al „cuniei” (încăperea cu focul), la fel ca în mare parte din estul muntos al Banatului şi ca în zona Mehedinţi. Arhitectura mai nouă, foloseşte, pe lîngă piatra, utilizată de altfel şi în stratul vechi al arhitecturii, cărămida; acoperişul în două ape se generalizează. Costumul prezintă de asemenea o caracteristică neobişnuită pentru Banat, cel femeiesc fiind un costum cu fotă scurtă, neagră, purtată deasupra poalelor albe, foarte lungi ale cămăşii, aceasta fiind de tipul cunoscut-românesc, încreţit la gît, dar cu o mică altiţă cusută în puncte foarte mărunte, de o mare frumuseţe. Populaţia sud-slavă, adoptînd elemente de cultură populară românească, le-a păstrat nealterate. (P.P.) CARCEA, Ana (n. 1924, com. Vicovu de Jos, jud. Suceava), ţesătoare şi cusătoreasă. A învăţat meşteşugul din copilărie. Astăzi este una din cele mai apreciate cusătoare cu mărgele din satul natal. Lucrează chimire de mărgele policrome şi mai recent „holiţe cu mărgele”, fîşii de meşină care după ornamentare se aplică pe cojoace. (G.S.J casă, construcţie destinată a fi locuinţă, executată din diferite materiale: pămînt, piatră, lemn, cărămidă, în diferite tehnici, avînd variate dimensiuni şi împărţiri interioare, purtînd, în arhitectura populară românească, un decor semnificativ deseori de valoare artistică (fig. 104). Condiţiile naturale, sociale şi istorice au determinat, de-a lungul timpului, numeroase forme ale c. ţărăneşti româneşt, grupîndu-se în tipuri sau familii regionale şi zonale. Alături de c. ţărănească, există şi o c. boierească în mediul rural, după cum există şi o c. orăşenească, boierească sau negustorească, păstrînd şi dezvoltînd, toate, valoroase tradiţii constructive şi decorative ale arhitecturii româneşti; se poate vorbi, de asemenea şi de o c. domnească şi mănăstirească. Formele caselor variază de la o 103 CASA CU FOIŞOR Fig. 104. Casă cu prispă, Suceava, sec. 20. Fig. 105. Prispă cu stîlpi crestaţi, Volovăţ, Suceava, sec. 20. Detaliu. zonă, Sa alta: a. C. deasupra, expresie folosită în Oltenia şi Muntenia, unde au existat şi c. pe jumătate îngropate, pentru a denumi casele construite pe sol (fig. 105). b. C. înalta, expresie denumind c. cu etaj, mai rară şi relativ tîrzie în arhitectura populară românească c. C. cu foişor este c. ţără- nească sau boierească ce are în faţa intrării, de regulă deasupra intrării în pivniţă, un spaţiu semi-adăpostit sub forma unei terase ieşind din dreptunghiul planului, d. C. cu legătura este un tip de locuinţă la care două corpuri de construcţii, c. sau c. cu un acaret —, sînt legate printr-o pasarelă îngustă, acoperită sau nu, întîlnit frecvent, relativ, în Oltenia şi Muntenia, ceva mai rar în Transilvania şi Moldova. în cea mai mare parte a zonelor denumirea de c. este dată şi anumitor încăperi: c. mică desemnează încăperea destinată locuirii de zi cu zi şi în care se află şi locul vetrei sau al focului în genere; c. mare, c. curată sau c. de paradie, c. frumoasă, sînt expresii, variind regional, ce desemnează încăperea reprezentativă a c., în care se ţin lucrurile şi hainele de sărbătoare şi în care, în genere, nu se face foc, uneori neexistînd nici instalaţia necesară pentru aceasta. în sudul şi vestul ţării, unde focul sau focurile se fac pe vatra sau vetrele din tinda mare, centrală, şi care se numeşte de aceea la foc, încăperile alăturate sînt încălzite cu sobe oarbe; ele se numesc, în Ioc de c. mică şi c. mare, sobă mică şi sobă mare. (P.P.) casa cu foişor este unul din tipurile cele mai reprezentative de locuinţă din domeniul arhitecturii ţărăneşti (fig. 106). Ea ilustrează în cel mai înalt grad arta meşţerilor ţărani români prin găsirea celor mai potrivite soluţii constructive şi decorative; c. cu f. a atras şi pe marii pictori, de la Th. Aman şi N. Grigorescu pînă la contemporanii noştri, înfăţişînd-o în numeroase pînze. Din punct de vedere constructiv, foişorul este un fel de terasă rezultată din supralărgirea prispei arhaice, cu un acoperiş propriu în trei ape. Dezvoltat mai ales în zonele de podgorii şi livezi din Subcarpaţii meridionali, foişorul se înalţă pe intrarea în pivniţă avînd gîrliciul zăbrelit. Dar foişorul se întîlneşte atît la casele înalte, cît şi la cele joase din mari zone situate în toate provinciile ţării; exemplare admirabile pot fi întîlnite atît în Oltenia şi Muntenia, cît şi în Dobrogea, Moldova şi Transilvania. CASÎNCĂ 104 Fig. 106. Casă cu foişor, Gorj, sec. 19. Foişorul constituie un spaţiu semideschis care face legătura între interiorul casei şi curte. El este, în acelaşi timp, şi principalul ioc de desfăşurare a decorului, stîlpii ciopliţi, grinzile şi balustrada, fiind sculptate sau traforate. Plasat asimetric la vechile case sau în ax la casele mai noi, foişorul constituie o caracteristică importantă a arhitecturii populare româneşti. Foişorul apare frecvent atît în arhitectura rurală civilă şi religioasă, cît şi în arhitectura urbană şi mănăstirească, ca de pildă, foişorul zis „al lui Dionisie” de la Mănăstirea Hurez, sau foişoarele de la casele de tîrgoveţi din Suceava, Botoşani, Ploieşti, Rîmnicu Vîlcea etc. Bibi. ref.: P. Petrescu, Casa cu foişor ţărăneasca la români, în SCI A, Bucureşti, 1958. (P.P.J casîncă, basma mare, de formă pătrată, din caş-mir cu flori policrome şi ciucuri de mătase pe margine, purtată Ia sfîrşitul sec. 19 şi începutul sec. 20, de fete în Suceava, Bacău şi Neamţ în zile de sărbătoare; numită şi „casuncă”. C. se importau din Cehoslovacia. (G.S.) casuncă v. casîncă. Caşin (sat, com. Caşin, jud. Bacău). Aici se găseşte o biserică de lemn construită în 1796, tencuită ulterior în interior şi în exterior. De plan treflat cu nişele diaconiconului şi proscomidiei adăugate din zidărie, cuprinzînd naosul, pronaosul şi un pridvor originar cu stîlpi de lemn sculptaţi şi arcade tn acoladă. Turla care străpunge acoperişul înalt deasupra pronaosului este construită din bîrne, ancadramentele sînt decorate cu sculptură în formă de funie. Streaşina lată sprijinită pe console frumos profilate se continuă şi în dreptul absidelor. Uşa de la intrare este bogat sculptată cu motive vegetale. (G.S.J caş mir, materia! industrial din lînă fină, provenit din import, pătruns în arta populară în sec. 19 sub formă de şaluri sau basmale, iar în sec. 20 ca material din care se confecţionează în unele zone (Maramureş, Ţara Oaşului, Bihor, Banat etc.) fuste, şorţuri şi bluze. (G.S.J cat, nivelul superior al unei case, „casă cu două c.”, casă cu etaj; de origină turcească, folosit mai ales în arhitectura urbană, indicînd apariţia mai tîrzie a casei cu etaj în mediul rural. (P.P.) Catane Vechi (sat, com. Negoi, jud. Dolj). Aici se păstrează casa Toma Gheorghiţă construită din pămînt bătut, între 1895 şi 1900, unul dintre cele mai tipice exemplare de casă ţărănească din zonă. Construcţia cuprinde în plan tindă şi două camere, cu prispă şi balcon supraînălţat, pentru a permite intrarea în pivniţă. Acoperişul în patru ape are învelitoare de tablă. Stîlpii prispei sînt simpli iar balustrada decorată printr-un joc de scînduri şi stinghii profilate. (G.S.J catrinţă, piesă de port de formă dreptunghiulară, purtată peste poale, în faţă şi în spate, în multe zone din Oltenia, Muntenia, sud-estu! Moldovei şi o parte a Transilvaniei. In Banat c. se poartă numai în faţă. într-o fază mai recentă, c. s-a transformat în şorţ din lînă sau bumbac cu alesături. Piesă de port răspîndită în lumea egeeană şi mediteraneană, c. este reprezentată pe figurinele de Ia Vinca şi Cîrna, făcînd parte din vechiul fond comun traco-iliric, aşa cum o dovedesc şi documentele gliptice de care dispunem. Forma c. este aceeaşi în toate zonele, iar ceea ce îi dă o notă distinctivă este ornamentaţia şi dimensiunile (fig. 107). în Banat c. este decorată pe toată suprafaţa cu alesături fine din fir şi lînică viu colorată. C. gorjeneşti sînt ţesute cu urzeală de cînepă sau bumbac şi băteală de lînă în patru iţe, cu alesături, în vergi, în spetează, în degete, cu suveica, pe rost etc. Gama cromatică este bogată: alb, roşu, negru, galben, bleumarin. Decorul se compune din dungi înguste dispuse orizontal — la piesele vechi pe fond roşu —, intercalate cu şiruri de motive alese. C. purtată în faţă are ornamentele dispuse în şiruri 105 CATRINŢĂ Fig. 107. ,,Catrinţă’* cu aies&turi, Lisa, Teleorman, sfîrşitul sec. 19. verticale şi este numită „fîstîc”. C. în zona Roma-naţi au purtat diferite denumiri: „boşcele”, „ză-velci”, „prestelci”, „soarţe”. Ele sînt ţesute în două iţe, cu urzeală din bumbac şi băteală din lînică roşie, avînd alesături policrome. Cîmpul c. este împărţit în mai multe registre prin vergi colorate sau şiruri de ornamente. La partea de jos, începînd de la sfîrşitul sec. 19 şi primele decenii ale sec. 20, apare o grupare de motive geometrice, antropomorfe sau zoomorfe, stilizate, care formează un „prag”. Mărimea pragului indică vechimea c. — cele din sec. 19 avînd un prag de 2—3 cm., cele mai noi de 25—30 cm. în Vîlcea c. denumită ,,ză-velcă”, cu dimensiuni de cca. 80X50 cm., este ţesută în război în diverse procedee. Se întîlnesc trei categorii distincte: a. zavelca în scoarţa, ţesută cu urzeala complet acoperită purtată în spate; b. zavelca în pînzâ, ţesută în două iţe, de culoare bleumarin, decorată cu cusături în alb, dispuse in două cîmpuri distincte care se poartă numai în faţă; c. zavelca cu blana dreapta, general răspîndită, cu toată suprafaţa acoperită de motive ornamentale. C. din Olt numite zăvelci vinete au ornamentele dispuse în benzi verticale delitaitate prin linii sau puncte în cruce, executate cu fir de argint sau cu beteală. în comunele Scorniceşti, Poboru, Cungrea (Olt), pe lîngă zăVelcile cu beteală s-au purtat şi zavelcile cusute cu mărgele colorate. C. din zona Teleormanului, numită deasemenea „zăvelcă” este compusă din două foi ţesute în patru iţe, late de cca 20 cm fiecare. Ea constituie una din cele mai decorative piese componente ale costumului din această zonă. Ornamentaţia este fie foarte discretă, redusă la simple linii şi puncte, fie dispuse vertical pe suprafaţa ţesăturii, fie dispusă orizontal formînd un mic „prag” aşezat la partea de jos a zăvelcii. Culorile predominante sînt bleumarin şi roşu, cu mici accente de alb, galben şi verde. Tot aici s-au purtat şi boscelelt lucrate dintr-o singură lăţime de ţesătură, cu decorul compus din vergi multicolore Intercalate de două, trei rînduri de „alesăturică pe trup”. La poale, un grup compact de motive decorativ^ formează pragul, compus din păsări, flori, figuri antropomorfe stilizate. Culoarea de fond este roşu „nărîmzat” cu modele policrome. C. din Maramureş denumite „zadii” sînt ţesute din lînă în patru iţe şi decorate cu dungi late orizontale colorate; aproape fiecare vale are culorile sale constituind un adevărat semn de recunoaştere: galben închis sau verde cu negru pe Valea Marei, roşu cu negru pe Valea Izei, portocaliu cu negru pe Valea Vişeului etc. Zadia din spate este mai lungă şi mai îngustă iar cea din faţă, mai scurtă şi mai lată, petrecută peste cea din spate. Zadiile din Ţara Lăpuşului (fig. 108), ţesute din lînă în patru iţe, au fondul negru pentru zile de lucru şi albastru închis pentru sărbătoare. La partea de jos un grup de alesături dispuse în benzi orizontale, încadrînd un registru central, executate cu roşu, portocaliu, alb, împodobesc zadiile şi dau culoare întregului costum. în Năsăud zadiile sînt mai înguste şi împodobite cu un joc de dungi şi un prag cu alesături în culori foarte vii. în tot cuprinsul Munţilor Apuseni s-au purtat c. perechi pînă în prima jumătate a sec. 19. Denumirea lor a fost diferită: pe Valea Arieşului termenul de zadie s-a aplicat ambelor piese; pe Valea superioară a Crişuiui Negru întîl-nim denumirea de „zapreg”, iar pe valea superioară a Crişuiui Alb aceea de „cretinţă” etc. Zadia roşie purtată pe Valea Ampoiului şi în zona Cîmpeni, ţesută din lînă în patru iţe, are partea superioară monocromă, în negru sau bleumarin iar partea inferioară cu cîmpul roşu şi o bandă de alesături cu alb, bleumarin, verde, roşu, violet. în zona Buciumanilor zadia purtată numai în spate este foarte îngustă, ţesută din lînică de culoare „roşu para focului”, cu cîmpul acoperit de dungi în culori închise (negru, albastru, verde şi fir metalic). Marginile piesei sînt festonate iar pe poale este executată o dantelă. O formă deosebită are c. purtată în Dobrogea, denumită şi „pestelcă”. Ea se compune din două foi de ţesătură aşezate orizontal şi cusute una de alta. Se disting două tipuri de pestelci: pestelca aleasa, specifică ţinutei de sărbătoare, şi pestelca învârgatâ,¥purtată la muncă. Cele CATIFEA 106 Fig. 108. Grup in costum cu zadii, Ţara Lăpuşului, sec. 20. două tipuri se diferenţiază prin ornamentaţie şi prin dimensiuni: pestelca aleasă este lată de cca 6Q cm şi se poartă întinsă iar pestelca învărgată are lăţime de cca 80 cm şi se poartă încreţită în talie pe o ,,baeră”. Iniţial s-au purtat c. perechi apoi cea din spate a fost scoasă din uz. Decorul se diferenţiază de acela al altor zone. Ornamentele formează două chenare dispuse pe laturile lungi, foarte compact structurate. între ele apare şi un chenar dispus orizontal spre poale, sau un ,,pisc”, grup de ornamente grupate în forma unui triunghi. Cîmpul negru sau bleumarin este acoperit cu alesături geometrice colorate cu roşu, alb, galben, verde ca şi motivele care compun chenarele. Bibi.: ref. P. Petrescu, G, Stoica, Arta populara românească, Bucureşti, 1981; T. Bănăţeanu, Portul popular din regiunea Maramureş, 1981; N. Dunăre, Arta populară din Munţii Apuseni, Bucureşti, 1981; E. Secoşan, S. Pârâu, Portul popular românesc din judeţul Tulcea, Tulcea, 1981. (G.S.) catifea, ţesătură din bumbac de factură industrială, pătrunsă în arta populară românească în sec. 19, folosită sub formă de bentiţe dispuse pe marginea catrinţelor, vîlnicelor, hainelor din dimie etc. ca o garnitură sau pentru confecţionarea vestelor şi a unor catrinţe sau vîlnice. (G.S.) caţaveică 1. Haină femeiască, cu mîneci largi, lungă pînă în talie, îmblănită, specifică zonei Bran. 2. Haină de influenţă orăşenească purtată de femei în Moldova extracarpatică pînă la al doilea război mondial. Se confecţionează din stofă industrială şi catifea, pentru sărbătoare sau stofă de casă, pentru zile de lucru; de culoare neagră, verde, maron. C. este scurtă pînă la genunchi, largă la şolduri, cu buzunare tăiate şi clape. Poalele c. pe o lăţime de 10—15 cm sînt dublate cu stambă roşie, în rest fîind căptuşită cu blană de miel. La partea din faţă şi ta gît se adaugă o garnitură din blană de vulpe sau de miel. C. făcea parte obligatoriu din zestrea fetei. (G.S.) cauc i. Cană din lemn de paltin, cireş, prun, tei sau fag, purtată la curea de către ciobani, cioplită într-o mare diversitate de forme, cu decoraţie bogată (fig. 109). Lucrate de regulă dintr-o singură bucată de lemn c. au partea exterioară şi mînerul decorate cu măiestrie. Compoziţiile se desfăşoară pe orizontală, acoperind suprafaţa c. şi a cozii. Realizarea ornamentelor prin sculptare şi crestafe adîncă în masa lemnului, traforare cu cuţitul sau perforare cu „potricala”, a permis obţinerea unor efecte de umbră şi lumină care dovedesc o mare îndemînare, perfecta cunoaştere a calităţilor materialului şi un deosebit simţ al proporţiilor. Aspectul artiştic creat prin asocierea organică a formei şi decorului este adesea potenţat de patină sau de culoarea brun roşcată a obiectelor, datorată diferitelor esenţe lemnoase folosite. C. sînt caracteristice mai ales pentru Transilvania, Valea Jiului, Pădurenii Hunedoarei, Haţeg, Orăştie, Bihor (fig. 110). Forma lor este bitronconică sau cilindrică cu partea centrală bombată, cu mîner lat, făcînd corp comun cu c. propriu-zis. Pe c. din Hunedoara sînt figurate adesea motive antropomorfe, roata cu patru sau opt spiţe, şarpele încolăcit. Spre deosebire de acestea, c. din Maramureş, Huedin şi Năsăud au formă tronconică sau emisfe-rică, cu baza îngustă şi o decoraţie mai modestă, în Maramureş şi zona Făget c. sînt ornamentate cu o cruce în relief avînd semnificaţii apotropaice. C. întîlnite sub denumiri diferite: „căpcică” în Valea Jiului, ,,căpcea” în Ţara Haţegului, ,,cană de pădurar” în unele sate din Ţara Lăpuşului, se înscriu în categoria obiectelor din lemn cu mare valoare artistică. 2. Lingură mare de lemn. (G.S.) 107 CĂLCĂTOARE DE FUIOARE Fig. 109. Cauc, Hunedoara, sec. 19. Fig. 110. Cauc, Bihor, sec. 19. cavat v. fluier. căciulă, piesă de port bărbătesc, confecţionată din blană de miel de culoare albă sau neagră. Din punct de vedere morfologic c. se încadrează în două tipuri: a. c. joasă, de formă cilindrică, denumită „mocănească”, „rotai#”, „retezată”, „turtită” etc. purtată în Oltenia, Cîmpia Bărăganului, Mărgi-nimea Sibiului, Vrancea, Maramureş etc. b. c. ţuguiată, moţată, purtată cu moţul drept în sus, răsfrînt în faţă, pe spate sau înfundat este răspîndită în Moldova, Muntenia, Oltenia şi Banat. (G.S.) căiţă, bonetă specifică portului femeiesc din Făgăraş la sfîrşitul sec. 19 şi începutul sec. 20, de influenţă orăşenească. C. este lucrată din materiale industriale: şaten, dantelă, caşmir, panglici apretate şi gofrate. „Rieţele” c., proeminenţe laterale care acoperă urechile, sînt lucrate din rînduri de dantelă sau panglici apretate. Pe frunte c. se decorau cu dantele, mărgele şi paiete. Femeile tinere coseau pe urechile c. „părăluţe” şi mărgele mici colorate, Deasupra c. se înfăşoară „pomeselnicul” un ştergar de bumbac alb cu danteluţă şi motive discrete la capăt, încadrînd faţa şi dînd capului un aspect sculptural. Costumul vechi din Ţara Oltului cuprindea şi ,,c. bruzburată” care împreună cu pomeselnicul formau „brododenicul”. Spre deosebire de c. din Făgăraş şi Veneţia (Braşov), c. bruzburată specifică satelor Cuciulata, Comana, Grid şi Persani (Braşov), are în partea din spate un moţ, denumit conci lucrat dintr-un material înflorat. Ea s-a purtat şi fără pomeselnic, mai ales la nuntă, la joc şi la şezători. Bibi. ref.: G. Stoica ^Podoabe populare româneşti, Bucureşti, 1976; H. M. Formagiu, Portul popular din România, Bucureşti, 1974. (G.S.J călăreşte, cusătură corespunzătoare surfilatului, folosită în Valea Jiului pentru a împiedica deşirarea marginilor materialului. (G.S.J călcare, operaţie de prelucrare a lutului muiat cu apă, intervenind, în ordine, după „dospire”, „tocare”, „tăiere”, „batere cu maiul”, constînd în c. cu călcîiul sau cu muchea piciorului, de mai multe ori, în sensuri diverse, avînd de scop frămîn-tarea cît mai intimă a lutului pentru a-i conferi omogenitate şi plasticitate. (P.P.) călcătoare de fuioare, instalaţie pentru scos puzderiile din cînepă. Datorită condiţiilor pedoclimatice favorabile în lunca Someşului şi în Ţara Oaşului s-a cultivat în sec. 18 — 20 o mare cantitate de cînepă. Pentru prelucrarea ei s-a folosit alături de meliţă, o instalaţie specială, mai eficientă, c. def., cu ajutorul căreia se înmoaie fibrele şi se obţin fuioarele. Instalaţia se compune din mai multe CĂLCĂTURI 108 părţi: fusul, două „blăni” cu „sucituri”, bilele dispuse vertical, ruda pentru învîrtit. Se bate în pămînt unul din capetele fusului apoi se introduc în poziţie orizontală cele două blăni despărţite între ele prin bilele montate vertical. Pe blana de deasupra sînt fixate două mînere de fier în care se introduce ruda, o prăjină lungă de 6 m cu ajutorul căreia se învîrteşte instalaţia. Fuioarele meli-ţate se introduc într-o scobitură a fusului, cu capetele scoase printre „sucituri”. „Călcatul” se face prin învîrtirea instalaţiei în jurul axului în ambele sensuri pînă se elimină toate puzderiile. In această instalaţie pot fi „călcate” deodată 30 de fuioare mari de cînepă sau 40 mai mici de in. Mecanismul este acţionat de două sau patru persoane. Bibi. ref.: I. Iuraşciuc, Instalatia populara „Călcătoare de fuioare”, în AMET, 1971-1973, Cluj, 1973. (G.S.) călcături, încreţituri în pînza ciupagului la cămăşile femeieşti, pe muchea cărora se cos diferite motive geometrice. (G.S.) căldare 1. Vas de aramă de formă tronconică, cu fundul uşor bombat şi marginile răsfrînte, ornamentat prin ciocănire, folosit pentru apă şi pentru fiert la vatra în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea (fig. 111). 2. Vas de formă specială cu capac, folosit ca alambic la distilarea ţuicii. (G.S.) Călineşti (sat, com. Călineşti, jud. Argeş). Sat atestat documentar la 1507 în care se află o biserică ctitorită de domniţa Bălaşa. Biserica a fost construită între 1720 şi 1740 şi se păstrează în forma originală. Ridicată pe un mic soclu de cărămizi cu pereţi din bîrne subţiri, biserica are şarpantă de lemn şi învelitoare din şiţă de stejar. Prezintă plan dreptunghiular, absidă poligonală decroşată, pridvor deschis cu patru stîlpi ciopliţi şi clopotniţă octo- gonală. Naosul este acoperit cu boltă semicilindrtcă întărită la jumătate cu un arc dublu sprijinit pe console iar pronaosul cu tavan de scînduri foarte jos. Cele două încăperi sînt despărţite printr-un perete în care se deschid o uşă şi două ferestre laterale. Ancadramentul uşii exterioare decorat cu sculptură în torsadă, stîlpii cu cioplituri la bază şi capitel, cosoroabele profilate în arcade simple, întregul ansamblu aminteşte de arhitectura locuinţei din zonă. (G.S.) Călineşti (sat, com. Călineşti, jud. Maramureş). Aici se găsesc două biserici importante: 1. Biserica de lemn din C. aparţinînd fostei^ mănăstiri Căieni a fost ridicată înainte de 1663. în sec. 19 planul iniţial dreptunghiular, cu absidă poligonală decroşată, a fost amplificat prin adăugarea unei nave pe latura nordică. între 1814 şi 1815 s-a adăugat probabil şi pridvorul de pe latura sudică. Deasupra pronaosului se înalţă turnul-clopotniţă cu foişor. Datorită modificărilor suferite monumentul are un aspect asimetric foarte interesant. Pictura semnată de Alexandru Ponehalski datînd din 1754, întruneşte toate caracteristicile operei sale, în ceea ce priveşte programul iconografic, compoziţiile ansamblului şi ale scenelor, modul de a construi personajele, cromatica. Datorită dimensiunilor mici ale bisericii pictura este oarecum simplificată în com- Suhaia, Teleorman, sec. 20. paraţie cu alte monumente decorate de acelaşi autor, fapt care nu îi diminuează cu nimic valoarea. Inscripţii posterioare picturii lui Ponehalski, scrise în diferite stiluri, oferă informaţii cu privire fa evenimente importante cum au fost „ciuma mare” din 1710 sau ciuma din 1742. 2. Biserica de lemn din C. Susani construită în sec. 18 înfăţişează un plan triconc, pronaos poligonal cu turn-cîopotniţă deasupra şi acoperiş cu streaşini etajate, Decorul 109. CĂMARĂ crestat de la portal şi pictura executată în 1778 de zugravul Nicolae Cepşchin contribuie la îmbogăţirea acestui monument care ilustrează influenţa moldovenească în Maramureş. Bibi. ref.: A. Bongiu, Cîteva observaţii asupra bisericii din Sîrbi-Susani, în BMl, 4, 1970; I. Bîrlea, însemnări din bisericile Maramureşului, Bucureşti, 1909; A, Pop-Bratu, Pictura murală maramureşeană, Bucureşti, 1982. (G.S.) călţuni, un fel de ciorapi lucraţi din dimie albă. V, cioarec. (G.S.) căluş, unitate de măsură egală cu distanţa cuprinsă între degetul mare şi cel arătător cu care se măsoară pînza în Munţii Apuseni. (G.S.) căluţi» obicei augural de Crăciun sau de Anul Nou, specific în satele din nordul Moldovei. 1. Calul, om travestit purtînd mascoidă de cal, făcea parte din alaiul moşnegilor, mascaţilor care umblau în alai la sărbătorile de iarnă, pe uliţele satului, execu-tînd jocuri comice cu sens ritual, în întîmpinarea Anului Nou calendaristic. Calul, flăcău-călăreţ, avea o mascoidă, „bîsca”, confecţionată dintr-o covată, prevăzută cu un orificiu mare la mijloc ca să încapă trupul mascatului. La unul din capetele coveţii se punea o mască de cal, cu gît foarte lung. Covata era susţinută de trupul flăcăului cu ajutorul a două frînghii petrecute după umerii acestuia. Covata şî picioarele flăcăului erau ascunse de un covor, mascatul părînd un călăreţ care-şi joacă cu agilitate calul, în ritmul muzicii şi în vacarmul întregului alai. 2. C. şi jocul lor ritual au devenit un obicei aparte în zonele etnografice din nordul Moldovei, asociat deseori cu jocul ,,caprei”. Capul de cal este împodobit cu panglici policrome, mărgele, clopoţei, constituind o reală expresie plastică a talentului artistic popular. Jocul c. are un străvechi substrat comun multor popoare europene care au sacralizat calul (greci, spanioli, belgi, francezi, englezi). în toate reprezentările plastice europene jocurile cu mascoide de cai apar în ansambluri dansante, legate de cultul calului, al vegetaţiei, al vieţii şi morţii. La baza tuturor acestor tradiţii europene stă cultul calului, apărut la sfîrşitul epocii fierului. De-a lungul dezvoltării civilizaţiei umane, importanţa economică a celor două ocupaţii importante, vînătoarea şi domesticirea calului, s-a reflectat treptat pe plan spiritual. Acest fenomen s-a manifestat prin reprezentările plastice artistice, prin credinţe, mitologie, folclor, obiceiuri. Caii albi erau consideraţi mesageri ai soarelui, ai vieţii, ai beneficului, fiind investiţi în credinţele populare cu funcţii apotropaice. Divinităţile fertilităţii în antichitate erau reprezentate avînd cap de cal (Demeter, uneori Poseidon, Cronos, Afrodita). în teritoriul carpato-balcanic, reprezentarea calului apare în prefigurarea artistică a „cavalerului trac” şi a „cavalerilor danubieni”. Vechile credinţe în caracterul apotropaic al calului stau la baza unor relicte etnografice păstrate în Moldova şi Oltenia pînă în zilele noastre (punerea unor cranii reale sau artificiale de cal pe case, garduri, fîntîni). în arta populară românească din toate zonele ţării prefigurarea calului cu aceeaşi semnificaţie apo-tropaică se poate întîlni la majoritatea categoriilor estetice: pe frontispiciul caselor, motivul calului realizat în stucatură sau prin traforare, pe lemn, la capetele grinzilor caselor, fîntînilor şi monumentelor ţărăneşti în lemn (în Oltenia, Maramureş, Sălaj, Bihor etc.), pe mobilierul cioplit sau pictat, pe scoarţele de lînă (în Maramureş, Banat, Muntenia, Oltenia, Moldova), pe ţesături de interior (Făgăraş, Hunedoara, Argeş, Dobrogea, Moldova etc.). Motivul calului psihopomp s-a păstrat în bocetele din Moldova, Oltenia, Transilvania. Toate aceste întrepătrunderi ale vechilor credinţe în sacralizarea calului şi rolul său apotropaic, cu categoriile de artă populară, explică şi preluarea pe plan ritual-ceremonial al jocului C. în cadrul sărbătorilor de iarnă. 3. Calul cu călăreţ constituia de asemenea un dans cu mască de cal, tradiţional la petrecerile de nuntă în unele zone din Transilvania. Bibi. ref.: A. van Gennep, Manuel de folklore, Paris, 1936; E. Niculiţă Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică, l, Bucureşti; R. Vulcănescu, Măştile populare, Bucureşti, 1970; P. Petrescu, Motive decorative celebre, Bucureşti, 1972. (M.B.) cămară, încăpere a casei în care se păstrează alimente, obiecte ce nu sînt necesare în fiecare zi sau haine şi ţesături (fig. 112). C. apare la tipurile Fig. 112. Cămară de haine, Sălciua, Alba, sec. 19. foarte vechi de case ţărăneşti româneşti, fie alături de tindă, fie în spatele ei, fie în spatele odăii de locuit sau a celei „curate”, fiind în genere îngusta şi neluminată de vreo fereastră. Uneori, c. constituie o construcţie separată, aşezată nu departe de casă, avînd acelaşi rol de depozitare a unor alimente sau, mai ales, haine şi ţesături, numindu-se în acest caz „căsoaie” în Vrancea, Buzău, Vîlcea şi „cămară” în Maramureş, Lăpuş, Munţii Apuseni, Bucovina. C. separate sînt frumos construite, repetînd la dimensiuni mici sistemul decorativ al casei, în Maramureş, Apuseni şi Lăpuş, de pildă, avînd la faţadă prispă cu stîipi şi arcade construite din contrafise. (P.P.) CĂMAŞĂ HO cămaşă, una din piesele cele mai importante toată ţara (fig. 113) cu excepţia zonelor Maramureş, ale costumului românesc, care păstrează în croi Oaş, Bihor. Ea s-a păstrat cu mici modificări din peri- şi în dispoziţia ornamentelor elemente străvechi. oada dacică pînă astăzi în portul popular românesc, Fig. 113. Croiuri de cămăşi femeieşti încreţite la gît. Fig. 114. Croiuri de cămăşi femeieşti drepte şi cu platcă. C. este lucrată din cînepă, in, bumbac, lînă sau borangic. La costumul femeiesc c. lungă pînă aproape de glezne se compune în genere din două părţi cusute una de alta sau despărţite: „ciupagul” sau iia şi poalele. Din punct de vedere morfologic c. femeiască se încadrează în mai multe tipuri: a. C. încreţită în jurul gîtului, de tradiţie dacică, reprezentată pe Columna lui Traian şi Tropaeum Traiani de ia Adamclisi, avînd ca piese componente piepţii, spatele, mînecile şi clinii; a fost purtată în sub forma c. cu guler sau cu „brezărău”, costituind un document de continuitate şi unitate; O variantă a c. încreţite ia gît, purtată în Vrancea, Muscel, Bran şi Covasna, dispărută de cca. 60 de ani, are mînecile croite în triunghi şi „răsucite” pe cot b. C. dreaptă sau bătrînească (fig. 114), cu spatele şi faţa croite dintr-o singură bucată de pînză trecută peste umeri şi decupată la gît, are mînecile nerăscroite cusute direct de la umăr (fig. 115). c. C. cu umeraş sau cu platcă» cu faţa ş 111 CĂMAŞĂ Fig. 115. Cămaşă dreaptă, Popeşti, laşi, sec. 19. spatele prinse de sub platcă şi mînecile încreţite deJa umăr. Ea se poartă în Maramureş, Ţara Oaşului şî Ţara Crişurilor (fig. 116). Partea de jos a cămăşii, „poalele”, croite din foi drepte şi clini, diferă de la un tip la altul de c. şi de ta o zonă la alta. Din punct de vedere al ornamentaţiei c. drepte şi cele încreţite la gît se împart în patru tipuri principale: C. cu altiţă, avînd ornamentul mînecii grupat în trei registre este cea mai răspîndită, fiind spe-! cifîcă portului din Moldova, Muntenia şi Oltenia (fig. 117). Broderiile mînecii sînt dispuse în trei registre bine distincte: o bandă de lăţimi variabile, aşezată orizontal pe umăr, numită altiţă, brodată cu mătase sau arnici, în diferite nuanţe; o bandă cu broderie monocromă, aşezată imediat sub altiţă, puţin mai îngustă ca aceasta; mai multe şiruri de broderie, dispuse vertical sau oblic, numite rîuri. Gama ornamentală este predominant geometrică dar nu lipsesc nici motivele vegetale sau avimorfe stilizate. C. cu tabla cu decorul grupat compact pe suprafaţa exterioară a mînecii specifică zonelor din sud-estui Banatului, Hunedoarei şi Aradului. C. cu umeraş şi rînduri pe braţ cu altiţă îngustă peste umăr din care pornesc în jos, de-a lungul mînecii, „rîndurile” sau „şirele” de broderii. Apare frecvent în zonele de sud ale Transilvaniei, în zona Branului şi a Tîrnavelor. Prin intermediul satelor ungureneşti acest tip de c. s-a răspîndit şi în nordul Olteniei. C. cu pui peste cot, decorată cu un rînd de motive dispuse orizontal la nivelul cotului este specifică satelor din centrul Transilvaniei (fig. 118). Această c. are două elemente caracteristice: „fodo-rul”, un volan cu dantelă ca terminaţie a mînecii, »,ciupagul”, cusătură peste creţuri executată Pe piept. C. cu umeraş sau platcă, cu ornamentul dispus pe platcă, se întîlneşte în nord-vestul Transilvaniei. Definirea costumului bărbătesc este mai simplă, fiind mai puţin supus fluctuaţiilor modei. punct de vedere al croiului întîlnim pe teritoriul României trei tipuri de c. bărbăteşti definite după modul în care se structurează mîneca (fig. 119): a. C. dreaptă, cu spatele şi faţa croite dintr-o singură foaie de pînză, decupată la „gură” şi mînecile ataşate la nivelul umărului (fig. 120). La unele variante se adaugă pe părţile laterale clini şi o „pavă” (pătrăţel de pînză aşezat sub braţ); în zonele colinare c. este lungă pînă la genunchi, iar în Cîmpia Munteniei şi a Olteniei ajunge pînă Ia glezne. O variantă a c. de acest tip are platcă pe umeri, restul „foilor” şi asamblarea mînecilor rămînînd aceeaşi, b. C. cu barburi sau cu cruce păstrează croiala dreaptă, la care se adaugă doi sau mai mulţi clini în centrul feţei şi ai spatelui cu terminaţia în formă de „M”. Două grupe de clini laterali dau acestei c. o formă evazată. Aria de răspîndire a c. cu barburi este relativ restrînsă: Sibiu, Petroşani, Tîrnave, Orăştie, Haţeg şi unele sate din nordul Gorjului, Mehedin-ţiului şi Vîlcei. c. C. scurtă, purtată în Maramureş, Lăpuş, Oaş, Bihor şi Arad, are clini în centrul feţei şi pe părţile laterale; o bentiţă transversală denumită „punte” marchează terminaţia gurii, d. C. cu platcă, ceva mai recentă, se întîlneşte aproape fără excepţie în toate regiunile ţării (fig. 121). Decorul c. bărbăteşti se compune din „chenare”, dungi de culcare galbenă sau brună ţesute pe margini în lungul pînzei — Muscel, Argeş, Bran; dungi orizontale subţiri, roşii sau negre — Petroşani, Alba, Orăştie; dungi longitudinale de culoare albă — zonele de cîmpie ale Olteniei, Moldovei, Dobrogei, Banatului, sud-vestul Transilvaniei; motive alese cu bumbac alb pe fondul ivoriu al ţesăturii din lînă—laşi, Botoşani, Dobrogea, Bacău; motive brodate Ia gură, pe poale, la mîneci şi cheiţe în toate zonele ţării. Bibi. ref.: P. Petrescu, G. Stoica, Arta populară românească, Bucureşti, 1981; P. Petrescu, E. Seccşan, Arta populară. îndreptar metodic, Bucureşti, 1966; P. Petrescu, Costumul popular românesc în Transilvania şi Banat, Bucureşti, 1959. (G.S.) cămeşoi 1. Cămaşă lucrata din pînză de borangic din zona Bacăului. Termenul este folosit şi în zona laşi pentru cămăşile femeieşti. C. de borangic se CĂMAŞĂ 112 118 cAmaşă CĂPCICĂ ■:il4 purta numai la nunţi, de către mirese, fiind decorată cu motive florale policrome cusute cu lînică sau bumbăcel şi încheiate cu „bibiluri” (cheiţe). Sub c. se purta o cămaşă din bumbac. Din punct de vedere morfologic c. se încadrează în tipul de „cămaşă dreaptă”. 2. Cămaşă lungă din pînză groasă, cu ornamente cusute, purtată de femeile bătrîr.e în zonele din sudul ţării. (G.S.J căpăcică v. botă. Căpăt (sat, com. Ratoviţa, jud. Timiş). Sat situat la 8 km nord-vest de Buziaş, la marginea pădurii Dumbrava, parte componentă a vestiţilor codri ai Silagiului, în care se află o biserică construită în a doua jumătate a sec. 18 din bîrne de stejar, „în stobori”. Grinzile scurte sînt fixate cu o limbă în pilonii verticali denumiţi „şoşi”. De plan dreptunghiular, cu absida altarului nedecroşată cuprinde: pronaos, naos şi altar. Sisteimul de acoperire al încăperilor este diferit: tavan drept în pronaos, boltă cilindrică longitudinală deasupra naosului şi boltă din panouri curbe la altar. Patru stîlpi de lemn marchează trecerea din pronaos în naos. Şarpanta acoperişului în trei ape este domoală, întreruptă de turnul prismatic de scîndură, de proporţii modeste. învelitoarea din şindrilă completează acoperişul. în exterior biserica din C. este decorată cu şiruri de cuie din lemn cu măciulia frumos fasonată dispuse după un anumit ritm. Bolta naosului, altarul şi iconostasul au fost pictate de un meşter popular, dar starea proastă de conservare nu permite aprecieri asupra valorii sale. Bibi. ref.: A. Secară, Biserica de lemn din Câpât, în SCEl, Caransebeş, 1975. (G.S.J căpătîi, pernă de formă dreptunghiulară, cu faţa ţesută din lînă, cînepă sau bumbac, care se aşează la capătul patului sau de-a lungul pereţilor (fig. 122). C. din bumbac cu cînepă sînt specifice Fig. 122. Câpătîie, Săpînţa, Maramureş, sec. 20. zonelor din Transilvania şi Banat. Ele sînt lucrate din pînză cu un decor compact la unul din capete. C. sînt aşezate (în partea centrală a Transilvaniei) pe pat, în două, trei rînduri, sau (în Maramureş) deasupra rudei fixată în dreptul patului, avînd o importantă funcţie decorativă. C. din lînă sînt lungi de 1 —1,20 m ţesute în 4 iţe. Decorul specific satelor din Muntenia, Oltenia şi Dobrogea este asemănător celui de pe scoarţe, fiind compus din dungi policrome, intercalate de motive geometrice, în decorul c. din Oltenia apar uneori şi motive zoomorfe stilizate sau chiar motive antropomorfe* Ca o caracteristică se remarcă faptul că, în timp ce faţa c. are o decoraţie bogată, în concordanţa ci motivele şi cromatica întregului ansamblu de ţesături, dosul este ţesut^ din cînepă sau lînă, învărgat sau lipsit de decor. în Muntenia, c. au un decor foarte variat: carouri pe un fond albastru închis, roşu sau verde, dungi şi alesături dispuse pe toată suprafaţa sau chiar compoziţii decorative grupate în jurul unui motiv central. în zona lalomiţei unele c. au ca singur motiv ornamental ghiveciul cu flori, dispus în centrul ţesăturii pe fond galben, în multe comune s-a folosit sub denumirea de „toc de pernă” o categorie de c. lucrate din ţesături năvădite, asemănătoare macaturilor. Forma lor se deosebeşte de aceea ac. deoarece între faţă şi dos este introdusă o fîşie de ţesătură lată de 15—20 cm care formează o margine. Uneori colţurile „tocurilor” sînt rotunjite. C. din Dobrogea se aseamănă cu cele din Muntenia şi Oltenia. La unele piese apar elemente decorative deosebite — „mîna Fat-mei”, „sfeşnicul”, „ceainicul” — ca rezultat al fenomenului de aculturaţie din unele sate dobrogene. C. au un rol important şi în cursul ceremoniilor tradiţionale. Ele sînt folosite în biserică sau în momentul „iertăciunii”, cînd mirii îngenunchează în faţa părinţilor. C. umplute cu paie sau cu lînă fac parte din zestrea fetelor, fiind menţionate în documente cu diferite denumiri: de „urşi-nic”, „cu fir” ori cu „răţele de fir”, în funcţie de materialele din care sînt făcute. Bibi. ref.: G. Stoica, M. Văgîi, Arta populara din Cîmpia Munteniei, Bucureşti, 1969; M. Marinescu, Arta populară românească, Ţesături decorative, Cluj-Napoca, 1967. (G?S.J căpcea v. căuc. căpcică v. căuc. căpeneag v. haine de dimie, căpestreaiă v. tivitură. căpeţ, vas lucrat prin cioplire sau ia strung, dintr-o singură bucată de lemn, de forma unei căni uşor tronconice cu toartă, folosit în Gorj ca măsură pentru cereale. Aspectul masiv este subliniat de ornamente executate în relief, fie sub formă de dinţi de fierăstrău, fie sub formă de torsadă, dispuse în două benzi orizontale, la partea de sus şi de jos a vasului. (G.S.J căpister v. covată. căpistere, aibie din lemn de dimensiuni potrivite, cu formă frumoasă, decorată !a capete cu mici crestături, folosită în Cîmpia Munteniei şi Olteniei pentru cernut făina şi frămîntat pîir.ea. C. se aşează de obicei pe două cuie de lemn înfipte în (perete în apropierea vetrei. (G.S.) căprior, element important al şarpantei (căprîo-reala) acoperişului, constînd din două bîrne rotunde sau cioplite, încheiate în unghi, aşezate în poziţie verticală, formînd suportul „laţilor” pe care se 115 CEAPS sprijină învelitoarea. C. sie sprijină în partea de jos pe cosorob prin intermediul unei crestături adinei numite „cuib”; în partea de sus, c* se leagă uneori printr-o „chingă” orizontală; fixarea c. se făcea în trecut prin cuie lungi (20 cm) de lemn; în unele zone din ţară vîrfurile de sus ale c. se sprijineau şi erau uniţi printr-un lemn lung orizontal numit „vântură”, „cal”, „iapă” sau „urs”. Capetele de jos ale c. erau cioplite îngrijit, uneori chiar sculptate în profile diferite; alteori capeteie c. erau ascunse de „astereală”, o căptuşeală de scînduri acoperind golul streşinilor. La casele vechi, c. erau foarte lungi formînd streşini largi; în unele zone c. se numesc „legători”. înălţimea acoperişului casei depinde de lungimea şi de înclinarea c. la casele Vechi aceştia fiind foarte lungi, determinînd deci o înălţime mare a acoperişului şi o pantă repede a apelor acoperişului. Deschiderea unghiului c. se calculează de meşteri după anumite proporţii, raportînd lungimea c. la 1/3 sau la 1/2 din lungimea casei, în primul caz c. fiind mai scurt, în cel de-al doilea mai lung şi deci acoperişul fiind mai înalt în cazul al doilea decît în primul. (P.P.) căratul, transportul greutăţilor de către om. Se poate face în mai multe moduri, nu toate fiind utilizate în ţara noastră, unde cele mai comune forme sînt: a. Purtatul pe cap, numai de către femei, b. C. în mîini, deseori prin intermediul unui recipient (vas sau împletitură), c. C. pe spate cu ajutorul unui sac purtat pe un umăr, sau al unei desagi mari cu baeră lungă petrecută pe după ceafă şi pe subţiori sau al unor „bretele”, ca cele folosite la coşurile de spate ale viticultorilor sau minierilor, sau ale seîndurii cărămidarilor, uneori aceştia din urmă sprijinind mica poliţă a scînduricii cu mîinile aduse la spate la înălţimea şoldurilor; cîteodată desaga sau traista de pe spate are baiera trecută peste frunte ori se ţine cu mîna. d. C. încrosniat constînd în legarea în cruciş cu bete sau cu funie a „crosniei” snopului de lemne, betele fiind încrucişate pe piept, modalitate practicată frecvent în zonele subcarpatice şi de dealuri, e. C. pe umeri se realizează sau cu ajutorul unui băţ sprijinit pe un singur umăr, sau ajutat de un alt băţ mai scurt pus pe umărul celălalt şi încrucişîndu-l pe cel purtînd greutatea, sau cu ajutorul „cobiliţei” care este de două feluri: scurtă, cu un singur cîrlig la capăt de care se agaţă greutatea, capătul celălalt fiind ţinut cu mîna; lungă, cu două cîrlige pentru greutăţi, stînd în balans pe umăr. f. Purtatul în bandulieră pe un singur umăr: traistele, desagii (fig. 123). (p.p.; Cărpinet (sat, comună, jud. Bihor). Important centru de olari în care se produce ceramică roşie nesmălţuită şi smălţuită, ornamentată cu pensula. Decorul se compune din linii drepte sau sinusoidale trasate cu negru sau cu roşu, buline, motive Fig. 123. Căratul cu traista, Suceava, 1964. Brad, Timişoara, pînă la Orăştie. Uneori olarii merg şi pe ruta Tinca, Salonta, Chişinău Criş (Arad), Satul Mare, Arad, Timişoara, ajungînd prin Oradea pînă la Cărei. (G.S.) căsuţă, denumire dată unei construcţii separate, aşezată lîngă casa ţărănească, în care se găteşte sau locuiesc bătrînii casei. (P.P.) căşiţă v. bagea. căuş, lingură mare, scafă, de lemn cu coadă scurtă, folosită pentru scos făina din sac sau vinul din cadă. Coada c., dreaptă sau curbă, terminată cu o protuberanţă, are formă elegantă şi ornamente geometrice crestate. (G.S.j ceacîr, denumire locală pentru rodan în sudul ţării. V. şi rodan. (G.S.j >, ceapsă, piesă componentă a gătelii capului purtată de femeile măritate, în unele zone din Transilvania şi Banat. Prezintă o mare varietate morfologică. Se aşează peste pieptănături complicate, susţinute de diferite feluri de suporţi de lemn, sîrme, cozi false, cercuri de pînză cu cîrpe, inele înalte din metal, denumite toate cu termenul general de „conci”. Din punct de vedere morfologic c. se încadrează în mai multe variante cu caractere zonale distincte: c. dreptunghiulară, pliată, specifică Văii Bistrei; c. triunghiulară (fig. 124) cu marginea CEARCEAF 116 înaltă, caracteristică aceleiaşi zone; c. cu doua coarne, purtată în zona Haţegului; c. cu un corn, întîlnită în Pădurenii Hunedoarei; c. în forma de bonetă legată la spate, purtată în zona Haţegului; c. piaţă şi ovală specifică Banatului, c. plată triunghiulară cu arie de răspîndire în Banat. C. se poartă împreună cua basmale, ştergare de cap şi mai rar cu vălitori. întreaga suprafaţă a c. este decorată cu motive ţesute sau brodate. Cromatica diferă de la o zonă la alta; roşu în Lugoj, negru cu o gamă cromatică de tonuri închise în Valea Bistrei şi Ţara Haţegului. Culoarea c. este determinată şi de vîrsta purtătoarei—tonuri mai deschise pentru femeile tinere, tonuri închise pentru vîrstnice. Motivele decorative sînt realizate din bumbac, lînă, mătase, fir auriu şi argintiu, paiete, mărgele. C. apare ca un complement decorativ, perfect armonizat cu sobrietatea şi eleganţa costumului din regiunea respectivă. în zona Pădurenilor, deasupra c. se aşează pe cap „cîrpa”, un ştergar alb care se potriveşte cu un capăt mai lung şi cu unul mai scurt. Capătul cel lung înfăşoară capul pe sub bărbie apoi se fixează de c. cu trei ace cu gămălie colorate şi o floare artificială de culoare roşie, în zona Persanilor c. este purtat de femeile tinere numai cîteva duminici după căsătorie. Ea se aşează pe cap cu vîrful spre ceafă, iar la colţurile laterale, în dreptul urechilor se pun două ace de argint şi floricele. Bibi. ref.: H. M. Formagiu, Portul popular din România, Bucureşti, 1974; G. Stoica, Podoabe populare româneşti, Bucureşti, 1976, (G.S.) cearceaf, ţesătură din bumbac, compusă din două sau trei lăţimi de pînză, de formă dreptunghiulară, folosită ca aşternut pe pat sau pentru acoperit lada de zestre. în Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Moldova, c. pentru acoperit patul, lucrate din pînză de bumbac sau chiar din borangic, au un decor bogat şi dantelă croşetată dispusă pe una din laturi. în Dobrogea şi în Cîmpia Băileş-tiufiui s-a folosit un c. de borangic, acoperit în întregime cu decoraţie geometrică sau florală, aleasă peste fire, care se aşeza deasupra scoarţei de lînă. în Moldova c., denumit şi „prostire”, se aşează şi pe culmea cu haine de deasupra patului. Bibi.: N. lorga, Istoria industriilor la români, în SA, XXIII, 1913; Arhiva istorică a României, l, Bucureşti, 1864. (G.S.) ceaşcă, recipient din lut cu toartă, lucrat în multe centre de ceramică, folosit pentru ţuică, în prezent unele centre, cum sînt Horezu (Vîlcea), Oboga (Olt), Baia Mare (Maramureş) ş.a. lucrează şi ceşti pentru cafea, decorate în stilul specific. (G.S.) " ceată de feciori, asociaţie tradiţională pentru tineret, obicei şi fenomen sociologic în acelaşi timp, ansamblu de manifestări de artă populară în care se împletesc sincretic, gestul, acţiunea şi textul ritual, cîntecul, dansul, muzica, costumul ceremonial cu valoare simbolică şi de comunicare în cadrul colectivităţii, ca însemne ale c. de f. şi ale evenimentului pe care îl sărbătoresc. C. de f* este cunoscută sub denumiri diferite: ceata de juni, juni, junime (în Ţara Oltului, Mărginimea Sibiului); bute, butea feciorilor (în zona Tîrnavelor şi cursul superior al Oltului); bere, bereni (în zona Năsăud şi Cîmpia Transilvaniei); dubaşi, cu doba> cu turca, turcaşi (în Bihor, Arad, zona Pădurenilor, Zărand); colindători, rînd de colindători (în Ţara Moţilor); zorit, zoritori (în Ţara Bîrsei); hadă (în Sălaj); umblatul feciorilor, societate, ceată de căluşari, vătăşie, ferdelă, strînsul feciorilor, oleghină, a se înblăni (în zona Tîrnavelor şi Făgăraş); cergalăi (pe Valea Argeşului); băgatul la lădoi (Cîmpia Transilvaniei); denumirea generalizată, cunoscută în zonele Moldovei este de ceată, ceata de feciori, coleadă; în Muntenia şi Oltenia, ceată, colindători. C. de f. erau grupate pe vîrste, cu implicaţii ale unor rituri de iniţiere. De-a lungul timpului c. de f. a cunoscut diferite forme de organizare, de la cea tradiţională, „obişnuielnică”, la societăţile de tineret organizate în baza unor statute scrise, regulamente, reguli, „pravile”. Un fenomen deosebit îl constituie contaminarea c. de f. cu obiceiul „căluşarilor” în zona Orăştiei şi cu „turca” (în Munţii Apuseni, Bihor, Zărand, Ţara Oltului, uneori în zona Tîrnavelor, Sălaj) privind atribuţiile colindatului în sărbătorile de iarnă. C. de f. se organizau de obicei prin luna noiembrie, cîte una, două, în fiecare comunitate, fie după criteriu teritorial, cuprinzînd un număr de 5—40 de feciori între 16—25 ani, necăsătoriţi (ceata josenilor, susenilor etc., faţă de poziţia satului), fie după starea socială (ceata iobagilor, ceata grănicerilor, a „boieriîor” — urmaşi ai vechilor membri ai regimentelor grănicereşti din Transilvania, a „fiscalilor”, care colindau numai ia colonişti etc.). în Maramureş, Oaş, nordul Transilvaniei, c. de f. nu mai respectă regulile tradiţionale privind componenţa şi atribuţiile, colindînd deseori alături de grupele de copii, femei sau bărbaţi adulţi, ceea ce demonstrează o disoluţie a obiceiului. Modelul de organizare al c. de f. îl constituie familia. Membrii c^tei îşi alegeau o „gazdă”, gospodar în sat, fără fainifie numeroasă, la care flăcăii se adunau pentru învăţarea colindelor şi jocurilor unde strîngeau băutura necesară petrecerilor la sărbători, darurile, alimentele primite la colindat şi unde se făceau toate pregătirile în vederea colindatului. în unele localităţi din Transilvania de sud se semnala chiar dormitul în comun al cetei la gazde pe perioada colindatului sau a pregătirilor. Feciorii se adresau gazdelor cu numele de „tată” şi „mamă”, iar flăcăii se numeau între ei „fraţi”, sau „fîrtaţi”, cu conştiinţa respectării regulilor de grup, de unitate socială, de reală organizaţie socială, cu trepte, grade, ierarhii, responsabilităţi. Ceata alegea un conducător, „vătaful”, „vătavul”, „vătăşelul”, ca cel mai vîrst-nic dintre feciori, bun cunoscător al obiceiului, cu virtuţi deosebite în cadrul comunităţii. în Ţara Oltului postul de vătaf se licita. Vătaful avea drept ajutor un „vătaf mic”. în multe zone denumirea acestora era influenţată de terminologia administrativă: „jude”, „primar”, „birău”. Ceata alegea un „casier”, „sameş”, „cămăraş”, „pîrgar“, „pristav“, un „colcer”, „crîşmar”, „cămărar”, „chelar” (cel care se îngrijea de provizii şi darurile primite la colindat), „chemător”, „armaş”, „feţelar” etc., (care invita fetele la joc, funcţie întîlnită numai în sudul Transilvaniei), un „desăgar”, „cal”, „iapă” etc., (purtătorul desagilor cu darurile primite din sat). Sporadic existau în anumite cete funcţiile de 117 „stegar", „vătaf de căluşeri”, „turcaş” etc. C. de f. a fost caracteristică tuturor zonelor etnografice româneşti, asociaţii de tineret avînd şi unele naţionalităţi conlocuitoare (saşi, secui). Analogii există şi la popoarele învecinate. Atribuţiile de c. de f. în cadrul comunităţii tradiţionale erau: organizarea colindatului la sărbătorile de iarnă, a jocului şi petrecerilor de tineret la sărbătorile de iarnă, transmiterea şi respectarea riturilor, ceremonia-lurilor, asigurarea echilibrului şi ordinei în relaţiile sociale ale tinerilor din comunitate. în cele mai multe zone etnografice, atribuţiile cetei se extindeau şi în cadrul altor obiceiuri de peste an. (obiceiul plugarului, aprinderea roţilor, a torţelor primăvara, strigarea peste sat, păpălugăra etc.), organizarea jocului tradiţional în zilele de sărbătoare, organizarea şezătorilor. Obiceiul c. de f. este de străveche tradiţie. Mărturii documentare există de la 1647 (referitor ia zona Alba) şi din 1783 (zona Hunedoara), alături de menţiunile unor istorici ca Dimitrie Cantemir, Sulzer etc. Atribuţiile c. de f. legate de sărbătorile colindatului erau: învăţarea colindelor, la şezători, la gazda cetei, adunatul băuturii în „bute” (butoi) la gazdă, de unde şi numele „a berii” dat cetei în anumite zone din Transilvania sau de „berea feciorilor”, dată cetei şi banilor strînşi din cotizaţii ale membrilor cetei, din licitarea lemnelor sau fînului adunat de la toţi membrii colectivităţii pentru plata lăutarilor care însoţeau ceata, pregătirea costumelor şi a însemnelor artistice, ceremoniale, cum sînt steagul, „doba”, brazii puşi la poarta gazdei de feciori. Etapele cele mai importante le constituia: „colindatul propriu zis”, care începea în seara de Ajun şi dura pînă în zorile zilei de 25 decembrie; petrecerea tinerilor, „festinul comun” cu fetele, uneori chiar cu membrii adulţi ai colectivităţii; „organizarea jocului satului”, în care erau luate prima oară în acel an fetele tinere, adolescente. în timpul colindatului feciorii din ceată poartă un costum tradiţional, ceremonial, compus din cămaşă albă, cu gulerul, pumnarii, pieptul şi poala cusute cu motive geometrice cosmice (roata sau spirala) sau cu motive fitomorfe, realizate cu arnici colorat şi mărgele policrome, cojoace înflorate sau sumane de sărbătoare, ornamentate cu aplicaţii de postav colorat sau cu găitane negre. Podoabele distinctive ale cetaşilor erau pălăria sau căciula împodobite cu fiori, iederă, busuioc, zgărduţa de mărgele, panglici tricolor, pene de păun, uneori o crenguţă de brad. Pe Valea Arieşului şi în Ţara Moţilor feciorii purtau o podoabă specifică, denumită „colindele”, confecţionate prin aşchierea unor nuiele de salcie, „cîrcei”, şi mănunchiuri din panglici cu care se înfăşură căciula, iăsîndu-se să cadă într-o parte, pe umăr. în zonele în care obiceiul c. de f. este contaminat cu căluşarii, feciorii îşi leagă peste piept, în diagonală, drept însemn şi podoabă, o panglică tricolor, şi bete ţesute din lînă; încălţămintea feciorilor din ceată era cu opinci sau cizme, colindătorii căluşari avînd prinse la gleznă „legători cu zurgălăi” şi ciucuri coloraţi, din lînă. Toate elementele decorative, cromatica cu mult roşu, pe fondul *lb al pînzei cămăşilor, sau al pănurei de sumane, cu folosirea unor elemente naturale, plante verzi {iederă, brad, salcie), constituiau tot atîtea simboluri benefice, în cadrul colindatului augural, care se desfăşura la vremea solstiţiului de iarnă. Ceata avea însemne proprii, „steagul” cu care jucau, pe rînd feciorii. Cînd ceata se aduna ia gazdă, stea* gul ceremonial era înălţat la poarta casei, fiind păzit cu străşnicie. Acest însemn asemănător celui de nuntă era împodobit fastuos, cu basmale, pan* gliei, brîie, clopoţei şi plante verzi, toate fiind şi elemente de podoabă ale fetelor, pentru portul sărbătoresc. Cu 2—3 săptămîni înaintea sărbătorilor, steagul era împodobit în cadrul unei şezători cu piesele de podoabă aduse de către fetele din sat. In unele zone, steagul era substituit cu un brad, întocmai ca în obiceiurile de nuntă. în localităţile în care colindătorii erau însoţiţi de „dobaş”, c. de f. avea în recuzita sa rituală, ceremonială, tobe confecţionate din site învelite în piei de animale şi împodobite cu iederă, vîsc, busuioc, brad, cu zurgălăi şi panglici colorate. Tobele anunţau de la distanţă apropierea cetei, ritmau cîntecui colindei şi paşii dansului, anunţau începutul colindei şi sfîrşitul ei. Ea constituia una din cele mai interesante obiecte de artă populară integrate obiceiurilor, fiind în acelaşi timp un instrument muzical şi de comunicare a secvenţelor întregului ritual. Un alt însemn al feciorilor era „bîta” vătavului, împodobită cu panglici şi plante verzi. în unele localităţi tradiţia cerea ca darurile primite să fie purtate de feciorii din ceată. Ei purtau darurile în traiste „îmbăierate”, ţesute din lînă sau lucrate din piele şi bătute cu ţinte, agăţate pe o bîtă. Colindatul c. de f. se desfăşura după reguli precise: se pornea în Ajun, începînd de la capătul satului, alteori aveau prioritate „fruntaşii” satului sau gazda cetei. Prima parte a colindatului se desfăşura la fereastră, ceata cîntînd în grup, uneori acompaniată de lăutari şi tobă, alteori des|3ărţindu-se în două; se cînta alternativ, antifonic. în a doua parte a ceremonialului, ceata era poftită în casă, unde se cînta „colindul casei”, „colindul mare”, în cadrul căruia erau pomeniţi stăpînii casei, copiii, fetele etc., în sens augural. Atunci cînd ceata era însoţită de turca, aceasta era jucată în casă. în unele localităţi din Transilvania, singura formă de manifestare artistică a cetei era dansul desfăşurat sub fereastră, apoi în casă erau jucate femeile tinere din familia respectivă. în diferite zone ale ţării, alături de feciori, mergeau ia colindat şi bărbaţii căsătoriţi în acei an. în casă feciorii erau poftiţi să se aşeze la masă, pe laviţele de sub ferestre. Gazda trebuia să aştearnă o faţă de masă nouă decorată cu motive alese în roşu-alb, considerate culori benefice, flăcăii aşezau alături darurile (colaci împletiţi, cununa, pentru a-i transporta pe rudă, carne etc.) împodobit cu iederă, vîsc, busuioc, ca plante cu funcţii apo-tropaice. Pe masă erau aşezaţe pioşti din lemn, incizate, cioplite, pirogravate sau pictate cu motive decorative cosmice: roata, spirala, meandrul; blide şi urcioare de lut, ceremoniale, ornamentate cu motive antropomorfe sau zoomorfe (şarpele), ca simboluri apotropaice şi de invocare a fertilităţii, în unele zone din Moldova, Muntenia, colindătorii erau poftiţi să stea pe pat, lucru interzis de tradiţie, în alte ocazii, pentru a le aduce fetelor „logoditori”. Acest moment era de mare importanţă pentru viaţa socială a satului. Intrarea feciorilor în casă, CEATĂ DE FECiORI 118 îndeosebi în familiile cu fete tinere însemna o confruntare între vrednicia, vigoarea, calităţile bărbăteşti ale flăcăilor cu hărnicia, frumuseţea, virtutea fetelor, care îşi expuneau în casă, pe ruda de haine, pe lada de zestre, pe pat, zestrea, ţesăturile şi cusăturile, rodul muncii lor. Cu acest prilej, interiorul locuinţei tradiţionale devenea o adevărată expoziţie, în care erau etalate covoare şi ţoluri de lînă alese în război, ştergare şi culmi, feţe de pernă, feţe de masă, costume tradiţionale de mare bogăţie cromatică şi decorativă, obiecte cioplite în lemn şi ceramică tradiţională, piese artistice cu valoare rituală, toate aceste categorii ale artei populare echilibrîndu-se, combinîndu-se, vibrînd de bogăţia tehnicilor artistice folosite, de paleta culorilor şi a motivelor ca într-o mare sărbătoare premaritală, care anunţa viitoarele evenimente ale nunţilor din ,,Cîşlegi”. După primirea darurilor, vornicul sau starostele cetei rostea „mul-ţămita colacului”, oraţie care narînd activităţile agrare, „drumul pîinii”, invoca fertilitatea şi norocul pentru întreaga familie. După terminarea colindatului, în prima zi a sărbătorilor de iarnă, feciorii organizau ospăţul Ia gazdă, cu darurile primite; a doua zi, în Munţii Apuseni abia la Anul Nou, se organiza festinul comun cu fetele pe care le-au colindat, uneori şi cu părinţii acestora. Evenimentul culminant în desfăşurarea ceremonialului îl constituia ,,jocul satului”, cînd erau luate la joc prima oară fetele de 14—15 ani, ca într-un adevărat rit de iniţiere, de trecere de la viaţa copilăriei legată de familie, la aceea a tinereţii, a vîrstei maritale, cu implicaţii în viaţa socială a comunităţii tradiţionale. „Luarea la joc” constituia expresia artistică, comunicarea faţă de întreaga colectivitate a acceptării fetelor ca participante la viaţa tineretului, a satului, considerate apte de căsătorie, de întemeierea unei noi familii. De altfel, obiceiul constituirii cetelor, al colindatului feciorilor cu toate momentele sale erau manifestări la care participa întreaga comunitate, pe marea scenă a satului respectiv. Aşteptarea c. de f. cu luminile aprinse şi porţile deschise, primirea lor solemnă şi poftirea în casă, îmbrăcămintea rituală, aspectul sărbătoresc al caselor etc. — se desfăşurau într-o ordine prestabilită, cu secvenţe riguros respectate, cu participarea efectivă a tuturor, actanţi în această desfăşurare dramatică fiind nu numai membrii cetei ci fiecare familie în parte, angajată în desfăşurarea marelui ceremonial, cu funcţii pregnant sociale, comunitatea însăşi întărind păstrarea obiceiului, prin participare, aprobare, stimulare materială. C. de f. reprezintă astfel un complex de manifestări socio-etnografice şi artistice, care integrau sincretic toate categoriile artei populare, într-o mare sinteză a valenţelor creativităţii populare. Jocul satului, ia sfîrşitul colindatului avea o valoare deosebită pentru viaţa comunităţii. Organizat ziua, la răspîntia dintre uliţe, iar seara, la gazda cetei, sau rcasă, la cîte o fată, jocul constituie prilej de confruntare între tineri, în vederea peţitului şi a căsătoriilor. La „intrarea în joc” ţinerele fete îmbrăcau prima oară:costumul care marca trecerea la o altă ipostază a tinereţi*, la o altă vîrstă. Cămaşa albă, bogat împodobită cu broderii specifice zonei, în culori deschise, sau cu roşu, era îmbrăcată cu catrinţe sau fotă alese în război, în culori vii sau cu fir metalic. Tot pentru această ocazie, fetele îşi ţeseau brîul din lînă, cu „rîuri” multicolore cu care se încingeau pentru prima oară peste catrinţe, marcînd dease-menea trecerea la o altă vîrstă. Pieptănătura cu o „chică” sau două, împodobită cu flori artificiale, cu panglici, cu ,,partă de mărgele” (în Transilvania), cu basmale înfiorate, scumpe (în Maramureş), cu „tulbentul” ales cu fir sau avînd monturi de galbeni (în Banat), cu flori în păr” (în Oltenia şi Muntenia), avea semnificaţia trecerii într-o altă categorie de vîrstă şi recunoaşterea evenimentului de întreaga comunitate. Podoabele alese de la gîtul fetelor, „mărgelele spărgurii” (veneţiene), răspîndite în Transilvania, Banat şi nordul Moldovei, salbele de bani şi colierele bogate din mărgele policrome, transmise din generaţie în generaţie, erau puse ia vederea întregului sat, pentru preţuirea hărniciei şi vredniciei familiei fetei. Podoabele diferenţiau astfel în primul rînd grupa de vîrstă, dar şi condiţia lor economică, socială, civilă, ceremcniaiă. Pe lîngă funcţia estetică, podoabele erau afiliate unor străvechi rituri apotropaice şi de fertilitate. Cojoacele înflorate pe care le purtau fetele la primul joc, bogat împodobite cu broderii în culori vii, sau într-o bicromie rafinată de alb-negru, avînd în unele zone monturi din oglinzi (Maramureş, Crişul Alb, Arad) sau franjuri din piele, mătase şi lînă concurau la aceeaşi idee de marcă a diferenţierii de vîrstă, de stare ceremonială, premaritală. Fetele erau iniţiate în joc de vătaful cel mic, „trăgătoriufc de fete”, sau de alt flăcău indicat de vătaf. Fetele din zona Sibiu, care doreau să se mărite în acel an purtau pe cap o cunună din flori, busuioc, mărgele. în unele localităţi din Transilvania, prin 28 decembrie au loc în timpul jocului mici scenete de mascaţi, care mimează căsătoria, asemănător spectacolelor din zonele extracarpatice, de mascaţii din timpul carnavalului. în aceeaşi zi, pe alocuri în 27 decembrie, se „îngropa Crăciunul”, un fecior, un buştean sau turca fiind prohodiţi, pentru simularea dispariţiei anului vechi şi reînvierea vegetaţiei. Desfacerea c. de f. se făcea după reguli precise: ceata preda însemnele distinctive vătafului sau gazdei, se împărţeau basmalele şi zgărzile steagului şi ale turcii, se tăiau „penele”, podoabele de la căciulă, iar „colindele” din aşchii de salcie, tradiţionale ca podoabe ale feciorilor pe Valea Arieşului şi în Ţara Moţilor, erau aruncate prin grădini pentru a influenţa rodirea pomilor. în unele zone din Transilvania butoiul cetei aşezat într-un car era plimbat prin sat de întreaga ceată, jucînd la răspîntii, fetele. între 1—7 ianuarie se mai pregătea încă o dată steagul cetei, apoi fiecare fată dăruia feciorilor batiste înflorate, basmale, ştergare, panglici cu care împodobeau caii în ziua de 7 ianuarie. După desfacerea cetei, atribuţiile ei se menţin peste an, regle-mentînd relaţiile dintre tineret, jocul, diferite ceremonialuri de peste an. Funcţiile cetei erau concentrate în cadrul obiceiurilor de iarnă din preajma solstiţiului, cînd datina străveche celebra şi Anul Nou. Semnificaţiile cetei în cadrul vieţii 119 CERAMICA POPULARĂ satului erau multiple: se credea că aduce în casă noroc şi spor în toate, prosperitate şi fertilitatea semănăturilor, în special a cînepii, a grîului. Colacul cetei era sfărîmat şi aruncat pe holdă, amestecat în sămînţa de grîu, pus în mîncarea animalelor, ca o reminiscenţă a străvechilor credinţe universale în puterea „primei pîini”. Darurile primite, ospăţul comun, ofrandele oferite de ceată demonstrează persistenţa unui străvechi cult al morţilor, împletit cu cei solar. Intrat într-un. proces de disoluţie, obiceiul c. de f. se păstrează şi se reactualizează azi doar pentru frumuseţea şi complexitatea spectacolului sincretic. Bîbi. ref.: T. Pamfile, Sărbătorile de români. Crăciunul, Bucureşti, 1914; Ov. Bîrlea, Colindatul în Transilvania, în AMET, 1965—1967, Cluj, 1969; I. Muşlea, Ov. Bîrlea, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970; Tr. Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească. Studiu de paleoetnografie a cetelor de feciori din Ţara Oltului, Ciuj-Napoca, 1977; M. Pop, Obiceiuri populare româneşti, Bucureşti 1976; P. Cara-man, Substratul mitologic al sărbătorilor la români şi slavi, laşi, 1931. (M.B.) Ceîşoara (sat, com. Ceica, jud. Bihor). Sub poala dealului ce străjuieşte satul se înalţă o biserică de lemn construită în 1734, aşa cum atestă inscripţiile de pe portal şi din altar. Cele cinci cununi din lemn care formează pereţii, sprijiniţe pe o temelie din piatră de rîu sînt fixate la absidă în cheotori „în cîrlig”. Plani metric biserica se încadrează în grupa monumentelor de formă trâpe-zoidală cu absidă nedecroşată. Naosul este acoperit printr-o boltă semiciiindrică iar absida cu una tronconică susţinute de arce dublou în intrados şi o grindă tirant ce leagă pereţii longitudinali ai naosului. Biserica are dimensiuni mici, cu nava lungă de 10 m dar bogăţia decorului la aripile consolelor profilate cu retrageri în scară, brîul în formă de funie care o încinge, portalul cu rozete sculptate la ancadramentul uşii naosului, grinda meşter a naosului şi la arcurile dublou, conferă monumentului o valoare artistică deosebită. De-a lungul timpului biserica din C. a fost renovată în mai multe rînduri. Ca urmare pictura păstrată reprezintă două faze. Una, realizată în 1734, care se conservă în altar şi alta, din 1834, ambele asemănătoare cu aceea a altor biserici bihorene. Bibi. ref.: I. Godea, I. Cristache-Panait, Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, Bisericile de lemn, Oradea, 1978. (G.S.J celar, încăpere servind drept cămară, amplasată de regulă spre spatele casei, în Oltenia, parte din Muntenia şi Dobrogea; în Moldova se foloseşte termenul ,,chiler”. (P.P.) ceamur, pămînt muiat cu apă, amestecat cu paie mărunţite, frămîntat cu picioarele de oameni sau de cai, folosind la construirea pereţilor caselor şi acareturilor în zonele de cîmpie ale României, fie sub forma unor mari bulgări aşezaţi în straturi, fie turnat în cofraje de scînduri şi bătut cu maie de lemn. Construirea pereţilor se face de jur împrejur, pe tot planul casei, inclusiv a pereţilor interiori despărţitori; se aşează sau se bate un strat de 50— 60 cm, se lasă să se usuce o săptămînă sau mai mult, se aşează al doilea strat,; ş.a.m.d. La o înălţime de casă obişnuită ţărănească intră patru pînă la şase straturi de c.; se menajează golurile uşilor şi ferestrelor de la început; grosimea pereţilor este cam de 50 cm. C. se foloseşte şi azi, fiind economicos şi conferind o bună izolare termică; pereţii de c. se tencuiesc azi cu ciment căpătînd un aspect cît se poaţe de atrăgător. (P.P.) centre de olari, sate în care majoritatea sau o parte a locuitorilor se ocupau cu modelarea vaselor. La sfîrşitul sec. 19 pe teritoriul locuit de poporul român erau aproape 300 asemenea centre, multe din ele continuînd tradiţii milenare de prelucrare artistică a pămîntuiui ars. Aşezări de olari se află şi azi răspîndite în toate provinciile istorice ale ţării, multe din ele fiind organizate şi producînd în sistemul cooperatist. Grupîndu-Ie pe arii geografice şi pe familii de ceramică, iată care sînt cele mai importante centre: nord-vestul Olteniei: Şişeşti, Glogova (Mehedinţi), Găleşoaia, Stroeşti, Tg; Jiu (Gorj); nord-estul Olteniei: Hurez, Slătioara, Dăeşti, Vlădeşti, Buda (Vîlcea); centrul Olteniei: Oboga, Bobiceşti (Olt); nord-vestul Munteniei: Curtea de Argeş, Leiceşti, Coşeşti, Poieniţa, Petreşti (Argeş); centrul Munteniei: Dărmăneşti, Gheboaia (Dîmboviţa), Pisc, Pucheni (Prahova); Dobrogea: Tulcea, Alba, Cogealac (Tulcea); centrul-vest al Moldovei: Frumoasa (Bacău), Ireşti (Vrancea), Grozeşti (laşi), Solonţ, Băhnăşeni (Bacău); se produce şi ceramică neagră; centrul-est al Moldovei: Brădeşti (Vaslui), Schitul Stavnic, Tansa, Tîrgu Frumos (laşi), Vulpăşeşti (Neamţ); se produce şi ceramică neagră; nordul Moldovei: Botoşani, Mihăileni (Botoşani), Marginea, Rădăuţi (Suceava); se produce şi ceramică neagră; nordul Transilvaniei: Vama (Satu Mare), Baia Mare, Lăpuş (Maramureş); vestul Transilvaniei: Leheceni, Criştior, Vadu Crişuiui, Bîrsa (Bihor), Hălmăgel, Tîrnăviţa, Haţeg (Hunedoara); sudul Transilvaniei: Noul Român, Tohanul Vechi, Făgăraş (Braşov); estul Transilvaniei: Mădăraş, Dăneşti, Corund (Harghita); Banat: Birchiş (Arad), Jupîneşti (Timiş), Biniş (Caraş-Severin). (P.P.) cenuşar, locuinţă făcînd trecerea de la casa pe jumătate îngropată în pămînt”, la „casa deasupra”, păstrînd planul celei dintîi, cu transformarea gîrliciului într-un fel de foişor, acoperişul în două ape, precum şi înălţimea redusă a pereţilor determinată şi de o uşoară înfundare (cca 20 cm) în sol a întregii construcţii. Frecventă în jurul anilor primului război mondial, cînd a început ieşirea masivă din „bordeie” a sudului Olteniei şi a sud-vestului Munteniei. (P.P.) Cepari (sat, com. Poiana Lacului, jud. Argeş). V. Sălătrucu. ceramica populară, domeniu important al artei populare româneşti, este, prin dăinuirea ei milenară, una din dovezile cele mai clare ale unităţii şi continuităţii poporului român în spaţiul carpato-pontic danubian. începuturile ceramicii, în genere separe că sînt legate, după o ipoteză confirmată de numeroase descoperiri arheologice, de meşteşugul împletiturilor. Primele recipiente făcute de oameni au fost coşurile împletite în care puneau rezervele de hrană, constînd mai ales din grăunţele cerealelor, practică ce presupune, fireşte, o populaţie agricola, CERAMICA POPULARA 120 sedentară. De la o vreme, pentru a împiedica risipirea boabelor printre nuielele împletite ale coşurilor, oamenii au început să ungă pereţii coşurilor cu lut muiat. Asemenea coşuri, de dimensiuni mari (înălţime: 1,20 m, diametru 0,70 m), de secţiuni circulare sau eiipsoidale, sînt folosite pînă în zilele noastre în unele zone etnografice din ţara noastră, în special în Cîmpia Română din sudul ţării, în Dobrogea, în părţile Moldovei sudice dintre Şiret şi Prut, în zonele de cîmpie din Banat şi Crişana. Ca urmare a arderii întîmplătoare a unor coşuri lipite s-a născut olăria şi multă vreme vasele au fost lucrate prin acest procedeu. Treptat, s-a renunţat la suportul de împletitură, oamenii deprinzîndu-se să construiască pereţii vaselor din fîşii lungi de lut muiat care se încolăceau ca o spirală urcînd de ia fundul vasului spre gura lui. Această tehnică arhaică legată de primele începuturi ale olăriei, atestată în diferite părţi ale lumii, de pildă în zona civilizaţiilor andine din America de Sud, s-a practicat şi în ţara noastră pînă acum un deceniu-două, în satele vechi româneşti de pe cursul superior al Mureşului, în preajma localităţilor Deda, Bradu, Răstoliţa (Mureş). Exemplare foarte interesante din această ceramică neagră „în suluri” se află la muzeul din Tîrgul Mureş, mărturisind o continuitate de viaţă istorică impresionantă a unei populaţii stabile ce şi-a transmis neîntrerupt tradiţii tehnice care, altfel nu s-ar fi perpetuat. Excepţionala frumuseţe a c.p. româneşti se întemeiază tocmai pe această străveche tradiţie. Manifestări artistice remarcabile sînt înregistrate pe ceramica neolitică, dintre care cea mai veche este aceea cunoscută sub numele de Criş-Starcevo (5 000 î.e.n.), în care se pot recunoaşte trăsături venite din Asia Mică şi din Grecia continentală. O succesiune de culturi neolitice, fiecare cu profil propriu bine stabilit şi încadrîndu-se în mari arii ale culturilor europene şi est-medite-raneene, au produs opere de artă ceramică dosebit de importante. Amintim dintre acestea ceramica pictată de Cucuteni, reprezentînd fără îndoială una din cele mai strălucite ceramici ale preistoriei de pretutindeni. Ea este cunoscută mai ales pentru formele ei mari şi pentru splendida ei ornamentică în care spirala şi meandrul sînt elemente definitorii şi care se regăsesc în forme diverse şi în olăria ţărănească românească. Corespondente ceramicii de Cucuteni din estul ţării (Moldova şi sud-estul Transilvaniei), sînt ceramicile pictate aparţinînd culturii Boian-Gumelniţa din sudul ţării (Cîmpia Română din Oltenia şi Muntenia, Dobrogea) şi cele ale culturii VinCa-Turdaş din vestul ţării (Transilvania). Alături de vase de pămînt ars, se cuvine a fi pomenite admirabile exemplare de plastică mică, între care figurinele din cultura Vădastra ca şi vasele antropomorfe din cultura Boian care se disting prin maniera stilizării şi prin decorul ce ar putea reprezenta elemente de costum sau de tatuaj. Similitudini turburătoare cu plastica mică din Creta au figurinele descoperite la Cernavodă în Dobrogea, ţinînd de cultura Haman-gia, reprezentînd un bărbat şi o femeie în poziţie şezînd, cu o atitudine ce le-a şi dat numele de ,,Gîn-ditorul”. Ca formă de expresie majoră, ceramica neolitică de pe teritoriul României este o artă a geometrismului în care predomină decorul format din cercuri, spirale, meandre colorate în tonuri brun-roşcate. De pe la începutul mii. 2, pe teritoriul românesc se dezvoltă arta epocii bronzului, însemnînd în primul rînd apariţia metalurgiei şi a meşteşugurilor alături de agricultorii neoliticului. Seria culturilor epocii bronzului — Perian-Pecica, Otomani, Monteoru, Verbicioara, Gîrla Mare, Cîrna—, a dat o frumoasă producţie ceramică, cu un decor tot de natură geometrică, dar în care ordonanţa simetrică, alternantă şi repetitivă pare a fi mai accentuată. Meandre curbilinii şi rectilinii se organizează în registre complexe, alcătuind un decor în care predomină simbolismul solar exprimat în mai multe categorii de motive. Apariţia şi răspîn-direa metalurgiei fierului au marcat în juru anilor 1100—800 î.e.n. dezvoltarea unor noi forme de artă caracteristice epocii fierului, care, în linii mari, continuă formele artistice precedente. Anume relaţii de schimb, încetinirea raporturilor cu bazinul Mării Egee şi întărirea celor cu zonele din Europa Centrală, au contribuit la structurarea unei fizionomii proprii, în cadrul marei familii tracice, a culturii daco-getice. în contextul cultural al epocii se înserează şi apariţia coloniilor milesiene (sec. 7 î.e.n.) pe ţărmul Mării Negre româneşti: Histria, Tom îs» Callatis. în decor se semnalează şi prezenţa elementelor zoomorfe, rar şi antropomorfe, legate probabil de unele mituri şi ritualuri cu origini neprecizate încă. Începînd cu sec. 4 şi 3 î.e.n. se conturează tot mai limpede formele de artă ceramică ale daco-geţilor, tehnici, tipuri de vase şi decor ce se regăsesc pînă azi în producţia unor centre de olarr din ţara noastră. Peste această tradiţie a olăriei autohtone care a evoluat şi s-a transformat în decursul timpului, păstrînd însă elemente de structură şi decor esenţiale, s-au suprapus formele nu mai puţin strălucite ale ceramicilor meridionale greceşti şi, mai ales, romane aceasta din urmă constituind pentru o mare parte a teritoriului românesc, cu deosebire pentru Banat, Oltenia, estul Munteniei, Dobrogea, sud-vestul Transilvaniei şi Crişana, fondul principal în ce priveşte atît formele, cît şi orna-mentica. Mai tîrziu, ceramica românească se înscrie în aria largă a prestigiului ceramicii de lux bizantine care aducea cu ea pe lîngă tehnici specifice, sgrafitîo, şi splendoarea coloristică a ceramicii orientale. Pentru evul mediu se poate aprecia că ceramica bizantină apare ca principalul temei pe cars s-a format şi a evoluat apoi olăria smălţuită românească. Numeroasele vestigii ale ceramicii medievale româneşti de la Suceava, Cetatea Albă, Curtea de Argeş, Păcuiul lui Soare, Zimnicea, ilustrează prezenţa masivă a moştenirii româno-bizantine pe teritoriul românesc şi care n-a rămas fără răsunet şi în c.p. românească, după cum se poate recunoaşte aceasta în vasele de Hurez şi Oboga din Oltenia, de Argeş şi Dărmăneşti din Muntenia, de Rădăuţi şi de Kuty din Moldova, de Valea Izei şî de Vama din Transilvania. Tradiţiile suprapuse de-a lungul mileniilor se pot regăsi în c.p. românească, cu adaptările şi transformările impuse de nevoile de viaţă şi ale gustului diferitelor epoci, condiţionate şi de relaţiile dintre centrele rurale şi centrele urbane. C.p. românească are un caracter propriu bine definit, izvorît din tradiţia locală şi în care se regăsesc adeseori elemente de tehnică, formă* decor sau colorit ţinînd de tradiţiile amintite* 121 CERAMICA POPULARA topite într-o unitate nouă. Deprinderi de lucru atît de vechi s-au cristalizat într-o tehnică fără cusur, utilizînd procedee similare pe întreg teritoriul românesc care, alături de terminologia specifică, constituie unul din reperele convingătoare ale unităţii istorice a poporului român. Producerea c.p. parcurge mai multe etape, fiecare din acestea grupînd o serie de operaţii: a. După extragerea lutului din anume ,,vîne” ale solului local, se face dospirea şi framîntarea argilei muiate cu apă, operaţii foarte importante, deşi relativ simple ca tehnică, deoarece de buna lor împlinire depinde plasticitatea pastei. Frămîntarea se făcea înainte pe o piele de vită întinsă pe jos, eventuala porozitate a vasului, b. împodobirea vaselor, prin diferite procedee specifice centrelor. g. Arderea vaselor într-un cuptor anume construit. h. După primul ars, vasele se scot şi se acoperă cu glazurile trebuitoare, i. A doua ardere în decursul căreia sînt vitrificate smalţurile. Formele pe care le produc olarii români sînt, variate, ele trebuind să răspundă diferitelor trebuinţe potfi grupate în trei categorii, a. Forme întinse: străchini şi blide, cu margini înalte şi buze drepte sau răsfrînte, talere plate, farfurii, t. Forme înalte: urcioare pentru apă, de diferite mărimi, cu gît înalt sau scund, cu mînere găurite sau masive, cu gura circulară sau bi- şi tri-lobată; oale pentru lapte, oale pentru dus mîncare Fig. 125. Roată de olar, Biniş, Caraş-Severin, sec. 20. sau pe un ţol de cînepă. Pămîntul „se juca” cu picioarele, se bătea cu malul de lemn, se frămînta cu mîinile. b. Curăţirea pastei de impurităţi, care asigură o coacere uniformă a vaselor, se face prin „tragere la cuţitoaie” constînd în tăierea cu o lamă de oţel orizontală, prinsă în două mînere scurte de lemn perpendiculare pe lamă, a blocului de pămînt umezit în felii foarte subţiri. După refacerea bulgărilor, urmează o a doua batere şi frămîntare şi o scurtă perioadă de dospire, c. Formarea vasului este cea care dă măsura măiestriei meşterului olar. Dintr-un bulgăre de pămînt muiat pe care îl aşează pe roata de lemn ce o acţionează cu piciorul (fig. 125), olarul modelează strachina, oala, urciorul sau orice altă formă doreşte, fireşte în acord cu tradiţia formelor locale. Modelarea vasului parcurge mai multe faze care se succed cu repeziciune, trecerile de la sferă la trunchi de con, la cilindru, fiind anevoie de urmărit, ca o singură şi continuă operaţie de formare a vasului (fig. 126). d. După ce sînt modelate, vasele se aşează la uscat, la umbră, timp de cîteva zile. e. Angobarea vaselor, constă în acoperirea lor cu substanţă colorată, albă sau roşie, făcută din humă diluată în apă, pentru a astupa la cîmp, cu o singură mănuşă, aşezată deasupra gurii; oale pentru gătit ale căror dimensiuni variază potrivit capacităţii lor, de la 1 litru, ia 20—30 litri* cum sînt cele destinate sarmalelor pentru nunţi şi praznice; oalele sînt diferite ca siluetă, ca poziţie a mînerelor, ca deschidere a gurii. c. Forme complexe: scasîie sau vase pentru flori, crătiţi şi tigăi, ploşti». forme de cozonaci, sfeşnice, „bolduri” pentru acoperişul caselor, figurine de tot felul, ocarine, sfeşnice» cahle. Diversitatea aceasta de forme nu este însă făcută la întîmplare. Fiecare centru de olari lucrează un anume tip de vase, iar acest tip este atît de bine cristalizat încît centrul poate fi cu uşurinţă recunoscut, după tehnică, formă sau decor. Această stabilitate şi precizare a formelor ceramice şi a decorului sînt rezultatul unei îndelungi şi continui practici a meşteşugului pe tot teritoriul ţării, mărturie a neabătutei existenţe istorice a poporului român pe pămîntul strămoşesc. C.p. românească poate f* împărţită în cîteva categorii mari pornind de la mai multe criterii. Unul din aceste criterii este felul de ardere al vaselor în cuptor. Este un criteriu fundamental, întrucît nu numai că împarte olăria românească în două mari familii: olăria roşie şi CERAMICA POPULARĂ 122 Fig. 126. Modelarea urciorului oîăria neagră, dar delimitează şi două mari arii şi două mari tradiţii ale ceramicii româneşti: ceramica neagră, de tradiţie dacică, care se regăseşte azi pe teritoriul întreg al Moldovei şi al nordului şi estului Transilvaniei (Maramureş şi ţinuturile secuieşti), în trecut lucrîndu-se ceramică neagră şi în alte zone ale ţării, de pildă la Şimiani (Mehedinţi); ceramica roşie, de tradiţie romană, răspîndită în Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul şi vestul Transilvaniei. De mai multe decenii ceramica neagră este în regres, aria ei micşorîndu-se treptat, azi doar cîteva centre din Moldova şi din estul Transilvaniei mai fiind active. Locul ei este luat de ceramica roşie care azi acoperă toată ţara. Un exemplu clasic de înlocuire a ceramicii negre de către cea roşie este oferit de centrul Săcel (Maramureş), în care formele, modalităţile de decorare sînt cele ale ceramicii negre, dah arderea în cuptor se face complet, rezultatul fiind o ceramică roşie. Ceramica neagră se obţine din aceeaşi pastă ca şi ceramica roşie, deosebirea constînd doar în felul de ardere specială al ceramicii negre, care este o ardere „incompletă” roată, Vama, Satu Mare, 1975. sau „reducătoare” (inoxidantă), în timp ce ia ceramica roşie arderea se face complet, fiind o ardere oxidantă. Arderea incompletă se obţine prin astuparea cuptorului, împiedicîndu-se tirajul intens, adică circularea unui curent de aer puternic prin cuptor. Cu cît durata arderii inoxidante va fi mai lungă, cu atît pasta va fi mai neagră în masa ei. înegrirea prin neoxidarea fierului din lut se completează şi prin depunerea pe suprafaţa vasului a stratului de praf de cărbune rezultat din fumul oprit să iasă afară. Trebuie amintită şi tehnica specifică de ornamentaţie a ceramicii negre, care se face prin lustruire cu o piatră specială şi cu o bucată de piele. Efectul decorativ obţinut este remarcabil: urmele cenuşii lăsate de piatră se armonizează într-un fel inedit cu negrul metalic al vasului. Un al doilea criteriu se referă la ceramica roşie care se înparte la rîndul ei în două categorii: ceramica nesmălţuită şi ceramica smălţuita. De reţinut că ceramica neagră nu se smălţuieşte niciodată (fig. 127). Ambele categorii, ceramică roşie nesmălţuită şi ceramică roşie smălţuită, sînt răspîndite în 123 CERAMICA POPULARĂ fig. 127. Oală de ceramică neagră, Josenii Bîrgăului, Bistriţa-Năsăud, sec. 20. toate provinciile istorice a!e ţării, împărţirea vizînd mai ales, în afară de calitatea decorului fireşte, dimensiunea şi destinaţia vaselor; vasele pentru păstrarea anumitor provizii (magiun, miere, untură, oţet) Fig 128. Urcior nesmălţuit, Bîrsa, Arad, sec. 20. Fig. 129. Decorarea vaselor cu pensula, Dărmăneşti, Dîmboviţa. sînt smălţuite, în timp ce cele pentru păstrarea apei, de pildă, sînt nesmălţuite pentru a favoriza evaporarea şi a asigura astfel o temperatură scăzută a apei. Chiupurile mari din Oltenia şi Muntenia, dar şi o parte a celor din Moldova, sînt smălţuite; cele din Banat şi Crişana sînt nesmălţuite. în ambele arii formele acestor vase de mari dimensiuni sînt cele amforoidale de tradiţie romană. Aceeaşi tradiţie amforoidală se păstrează la frumoasele ulcioare sau ,,oluri” lucrate în sudul şi vestul ţării (fig. 128). C.p. nesmălţuită românească se distinge prin frumuseţea, eleganţa formelor, acestea păstrînd fidel, de-a lungul timpului, caracteristicile, fie ale ceramicii romane, în cazul ceramicii roşii, fie ale ceramicii dacice, în cazul ceramicii negre, după cum ceramica smălţuită păstrează coloritul viu şi armonios al ceramicii de lux bizantine. Cel de al treilea criteriu de împărţire a c.p. româneşti îl constituie sistemele de ornamentare. Din acest punct de vedere se pot distinge trei mari categorii: a. Ceramica ornamentată prin desenare sau pictare (fig. 129) pe angobă, cu „cornul” (corn de bou servind drept recipient pentru culoare lichidă care se scurge printr-o pană de gîscă înfiptă în partea ascuţită a cornului), cu „gaiţa” (trei-patru fire de păr de porc mistreţ sau mustaţă de iepure înfipte într-un mîner de lemn) cu care se trasează linii foarte subţiri sau cu pensula sau smoc de pene de gîscă. b. Ceramica ornamentată prin zgîrierea angobei cu un vîrf metalic lăsînd să apară pe liniile sgîriate culoarea de fond a pastei de sub angobă, este aşa numita ceramică „sgrafitată”, de tradiţie bizantină, practicată de olarii din centrele de Ia Rădăuţi (Suceava), CERAMICĂ POPULARĂ 124 Vafea Izei (Maramureş), Vama (Satu Mare), c. Ceramica decorată cu ornamente în relief realizate, fie prin imprimare cu degetul a brînelor alVeolate, fie prin aplicare de figurine; sînt celebre chiupurile mari din Oboga (Olt) şi Curtea de Argeş (Argeş), urcioarele obişnuite şi aşa numitele urcioare de nunta de Oboga, cu un decor excepţional de figurine în relief: lei, vulturi, şerpi, broaşte, găini, berze, legate de un vechi simbolism. Cromatica olăriei româneşti are un număr relativ redus de culori şi grupate oarecum pe regiuni, făcînd recunoaşterea centrelor uşoară şi din acest punct de vedere. Culorile tradiţionale erau preparate din hume colorate: roşu, negru-brun de diferite nuanţe, alb; verdele se obţinea prin arderea cuprului, galbenul se cumpăra din comerţ, la fel ca şi albastrul. Meşteşugul olăritului este şi azi unul dintre cele mai răspîndite şi în acelaşi timp mai viabile meşteşuguri masivă de c.p. care se menţine pînă azi şi care în perioada „Moşilor” umple tîrgurile din ţară cu vase, aşa cum se poate vedea în fiecare an şi ia Bucureşti, unde îşi desfac marfa olarii de ia Pisc» Pucheni, din preajma Capitalei, de !a Oboga din Oltenia, de la Corund (Harghita) şi Turda din Transilvania, are şi, mai ales, avea, un mod caracteristic de desfacere. Aproape în toate epocile anului» mai ales în preajma datei de ţinere a marilor bîlciurî anuale, care au loc cam la începutul verii şi la cel al toamnei, pe toate drumurile din ţară, se puteau vedea în trecut şiruri lungi de care încărcate cu oale. Trase încet de cai sau boi, carele înalte acoperite cu coviltire de rogojini sau pînză groasă treceau prin satele şi oraşele ţării ducînd mai departe marfa lor colorată şi sunătoare. Drumurile reprezentau şi, în parte, mai prezintă trasee bine stabilite, de veche tradiţie, pe care fiecare centru de olari şî Fig. 130. Blid şi cană ornamentate cu cornul, Vîlcea, Horezu, sec. 20. româneşti tradiţionale. Locul pe care olăria îi are încă în viaţa nu numai a maselor rurale ci, în bună parte, şi a celor urbane, se poate deduce şi din numărul satelor de olari în care se mai produc vase de pămînt, azi existînd mai bine de o sută de asemenea centre, multe din ele avînd şi unităţi ale cooperaţiei în care lucrează olari din satele respective. Cele mai cunoscute din aceste centre sînt: Hurezu (Vîlcea) (fig. 130), Oboga, Româna (Olt), Şişeşti (Mehedinţi), Găleşoaia (Gorj), Stroieşti, Slătioara, Vlădeşti, Buda (Vîlcea) în Oltenia; Leiceşti, Coşeşti, Curtea de Argeş, Poieniţa (Argeş), Pisc, Pucheni (Prahova), Dărmăneşti (Dîmboviţa), Calvini-Olari (Buzău) în Muntenia; Ireşti (Vrancea), Tansa, Schitu Stavnic, Grozeşti (laşi), Rădăuţi, Marginea (Suceava) (fig. 131), în Moldova; Tulcea, Cogealac, Alba (Tulcea) în Dobrogea; Săcel (Maramureş) Vama (Satu Mare), Vadu Crişuiui (Bihor), Dăneşti, Mădăraş (Harghita), Leleşti, Criştior (Bihor), Lăpuş (Maramureş), Tîrnăviţa, Bîrsa (Arad), Săsciori (Âlba), în Transilvania; Biniş, (Caraş-Severin), Birchiş (Arad), Jupîneşti (Caraş-Severin), în Banat. Nu există aproape judeţ care să nu-şi aibă centrele sale specializate în olărie. Fiecare centru produce o ceramică de anumite forme, cu un anume decor, potrivit cu nevoile şi gusturile din zona respectivă. Această producţie fiecare olar le cunoştea şi le urma din generaţie în generaţie. Aşa cum sînt cunoscute drumurile oierilor în transhumanţa lor, aşa cum sînt cunoscute drumurile dimierilor, ale sărarilor sau ale dohotari-lor, aşa potfi trecute pe hartă, cu precizie, şi drumurile olarilor. C.p. are un rol important nu număr în viaţa de toate zilele împlinind cele mai variate trebuinţe, dar şi în împodobirea caselor ţărăneşti* vasele de pămînt ars smălţuite decorînd interioarele caracteristice diferitelor zone etnografice. Cît de profundă este implicarea olăriei în viaţa tradiţională ţărănească din România se poate judeca şi după numeroasele proverbe sau zicători legate de meşteşugul olăriei şi de produsele sale. Referindu-se la cele mai diverse aspecte ale vieţii omului şi relaţiilor sale cu semenii, se spune, de pildă: „a călca în străchini”, „a plăti oalele sparte”, „urciorul nu merge de multe ori la apă”, „nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala”, „ajunge un ciomag la un car de oale”, „rîde hîrbu de oala spartă”, şi, în sfîrşit*. „a se face oale şi ulcele”. Bibi. ref.: B. Slătineanu, P. Stahl, P. Petrescu». Ceramica, Bucureşti, 1958; C. Nicolescu, Pfc Petrescu, Ceramica românească tradiţională Bucureşti, 1974. (P.P.) 125 CERNAT NICOLAE Fig. 131. Ceramică neagră de Marginea-Suceava, ceramica roşie de Vlădeşti-Vîlcea şi de Biniş-Arad, sec. 20. Fig. 132. Casă cu cerdac, Vîlcea, sec. 19. cerbul v. turca. cercuială, procedeu de mărire a aderenţei stratului de lipitură de pămînt sau tencuială la pereţii de bîrne, prin baterea în cuie pe aceştia a unor nuiele de aîun crăpate în două sau a unor stinghii subţiri. Cel mai vechi procedeu de mărire a aderenţei, la casele de lemn, era crestarea din loc în loc a bîrnelor cu cîte o lovitură de bardă sau secure, sau înfigerea de „pureci”, mici pene de lemn, în bîrne. Locul c.p. a fost luat azi de prinderea pe pereţii de chirpici sau ceamur, a unei plase de sîrmă sau a unor sîrme înfăşurate în jurul cuielor bătute în pereţi. (P.P.) cerdac, numele sub care sînt cunoscute prispa, de la parter sau etaj, şî foişorul în Moldova, Dobrogea şi parte din răsăritul Munteniei (fig. 132). V. şi foişor. (P.P.). cergă 1. Ţesătură groasă de iînă sau cînepă, de dimensiuni mari, ce se punea pe fundul şi laturile căruţii, depăşindu-le mult ca să ajungă să şi acopere încărcătura de boabe de grîu, porumb sau seminţe de floarea soarelui, transportată, spre a o feri de vînt, ploaie, zăpadă. (P.P.) 2. Ţesătură groasă din lînă dată la vîltoare, folosită în interiorul locuinţei ţărăneşti (fig. 133). V. şi strai. (G.S.j r cerime, tavan lucrat din grinzi şi scînduri de lemn specific caselor vechi din Banat. (G.S.) CERNAT Nicolae (n. 1892, com. Şugag* jud. Alba). Continuator al unor tradiţii strălucite C. s-a afirmat ca unul dintre cei mai talentaţi cioplitori de obiecte mărunte din lemn: furci de tors, căuce, bîte ciobăneşti, lingurare, tipare de caş, prisnele de fus, linguri cu lanţ, fluiere (fig. 134). Obiectele lucrate după tradiţie au un caracter funcţional. îmbogăţind permanent fondul tradiţional, creatorul realizează obiecte cu caracter decorativ, foarte bogat ornamentate cu crestături, pe care le execută numai cu briceagul şi cîteva dăltiţe. Fiecare piesă lucrată de C.N. este un unicat făcut CERNITUL 126 Fig. 133. Cergi, Gura Humorului, Suceava, 1976. Fig, 134. Cioplitorul în lemn Cernat Nicolae, Şugag, Alba. cu migală, exprimînd forţa de expresie artistică a creatorului. Un loc deosebit în ansamblul creaţiei sale îi ocupă căuceie şi furcile de tors cu aripi, lucrate în stilul specific Mărginimii Sibiului şi Hunedoarei. Lingurarul cu lanţ este o creaţie nouă apar-ţinînd lui C. Lucrările iui C.SS*. au fost distinse cu numeroase premii la diferite expoziţii de artă populară, primul festival şi concurs internaţional de folclor „România 1969”, Festivalul naţional „Cîntarea României”. Bibi. ref.: I. Vlăduţiu, Creatori populari contemporani din România, Bucureşti, 1981. (G.S.), cernitul v. coloranţi. Ceru-Băcăinţi, micro-zonă etnografică formată dintr-un grup de sate — Valea Mare, Curpeni, Bulbuc (Alba), de un deosebit interes pentru originala arhitectură de piatră de veche tradiţie. Integrată din acest punct de vedere în aria ceya mai mare a construcţiilor de piatră care se întinde de-a dreapta şi de-a stînga cursului mijlociu al Mureşului, în dreptul Orăştiei, urcînd pe valea Grădlştei în sud şi pe apa Băcăintilor, probabil în trecut şi pe a Geoagiului în nord. în micul bazinet al C-B. arhitectura de piatră are un element ce nu se mai regăseşte nicăieri pe teritoriul românesc» anume casele şi acareturile au şi acoperişul făcut tot din lespezi de piatră şi avînd, de aceea, şarpantă foarte solidă, special construită, scundă, în două ape. Prin toate aceste caracteristici, arhitectura populară din micro-zona C-B. constituie un unicat în marea arie etnografică a românilor nord-dunăreni, ea regăsindu-se la românii din Valea Ţimocului şi fa aromânii din Rodopi şi Pind. Poate că ar trebui făcută legătura acestei zone de arhitectură populară de piatră cu existenţa unei vechi arhitecturi de piatră româneşti din părţile Hunedoarei, monumente medievale cunoscute ca Densuş» Strei, Criscior, Sîntă Mărie Orlea, Rîbiţa (Hunedoara), găsindu-se nu departe, după cum în aceeaşi zonă se află şi monumentele-ruine de piatră ale cetăţilor dacice şi ale construcţiilor romane din preajma Sarmisegetuzei, toate ia un loc conturînd continuitatea unei străvechi tradiţii de arhitectură de piatră pe aceste meleaguri. (P.P.) chebă v. haine de dimie. chebău, mintean din dimie albă, croit drept, cu clini laterali, cu guler înalt, mînecă largă, acoperind corpul pînă peste şolduri. Piesă de costum bărbătesc purtată în zile de lucru în zona Gorjului. (G.S.) chei pe chici v. bălţi cheiţă, cusătură măruntă folosită pentru unirea foilor de pînză realizate în modele variante (fig. 135): a. C. în gheruţe se execută printr-un punct de feston trecut alternativ de pe o margine pe alta a foilor de pînză. b. Puricelul, c. cu aspect de triunghiuri înşiruite unul după altul. c. C. de Oaş, executată cu noduri înşiruite pe două rînduri în mijlocul modelului, d. C. de Hunedoara, realizată pe poalele costumului femeiesc de Pădureni, pe baza punctului de „brînaş”. e. C. de Vrancea, executată cu fir înnodat alternînd de la o margine la alta cu cîte trei picioruşe legate prin şiruri de noduri (fig. 136). f. C. încrucişată, punct lucrat de jos în sus şi de sus în jos, prinzînd alternativ cîte trei, patru, fire din marginile laţilor de pînză. g. C. din dantelă se execută ca o dantelă înnodată, creînd o distanţă de un centimetru sau mai mult între foile ţesăturii. Bibi. ref.: P. Petrescu, E. Secoşan, A. Doagă, Cusături româneşti, Bucureşti, 1973; G. Stoica, A. Doagă, Interioare româneşti, Bucureşti, (G.S.) chemeleţ, veşcă sau carton tăiat în formă de semilună învelit în pînză, purtat deasupra frunţii peste pieptănătura cu „coşniţă” şi legat Ia spate cu două şireturi. C. avea rolul să dea anumită formă gătelii capului (fig. 137). Deasupra lui se-lega 127 CHILIM [in i>i i. I Fig. 135. Cheiţe : a. în zigzag; b. cu gheruţe; c. cu puricei; Fig. 136. Cheiţe la o cămaşă bărbătească, Ţara Vrancei, sec. 20. „ciumberul” şi apoi ştergarul. Piesă a fost cunoscută în fcîmpia Munteniei cu diferite denumiri: „mer-cheleţ”, „mercheleaţă”, „fes”. (G.S.) Fig. 137. Tînără cu chemeleţ şi ştergar, Suhaia, Teleorman. chepeneag v. haine de dimie, cheptar de bani v. podoabe populare» cheptăniiş v. piaptăn. cherest, şorţ femeiesc decorat cu o panglică cusută pe marginea de jos, purtat în special la Veneţia de Jos (Braşov). (G.S.) cheutoare 1. Ochi de aţă, de şiret sau de stofă ia un obiect de îmbrăcăminte (cămaşă, mintean, pieptar, catrinţă), prin care se trece nasturele sau un şnur pentru.a se încheia. 2. Aţele cu care se leagă gura cămăşilor bărbăteşti şi manşetele nmlne-ciior. (G.S.) chibritelniţă, cutie mică de lemn, decorată cu crestături mărunte, în care se păstrează chibriturile la loc uscat în apropierea focului. (G.S.) chiler v. celar. chilim, covor cu două feţe, cu rol decorativ important în interiorul locuinţei ţărăneşti (fig. 138). înflorirea meşteşugului chiiimelor în sec. 17 şi 18, coincide cu dezvoltarea artelor decorative dîn timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu şi al lui Şerban Cantacuzino. Ţesutul c. s-a dezvoltat pe lîngă curţile domneşti şi boiereşti, pe lîngă mănăstirea Hurezu iar între 1859—1867 şi în Craiova. C. se caracterizează prin dimensiuni mari, cu spaţiu larg de desfăşurare a compoziţiilor ornamentale neîntrerupte de dungi transversale. Unitatea ornamentală este pusă în evidenţă şi, în oarecare măsură determinată, ds prezenţa unor chenare succesive care încadrează întreaga ţesătură. Prin aceasta e, se deosebeşte de toate celelalte ţesături româneşti din lînă, fiind înrudit cu anumite ţesături de factură orientală. Preluarea motivelor s-a făcut în mod creator fiind adaptate cerinţelor şi gustului comunităţilor rurale din sec. 17—18 şi întegrate armonios în contextul artei româneşti. în Oltenia arta c. a atins o mare dezvoltare şi un înalt nivel artistic. CHILIM Fig. 138. Chilim, Galaţi, sec. 19. C. din Oltenia pot fi considerate o creaţie originală: ele au un decor preponderent vegetal şi zoomorf, la care se adaugă unele motive de import, împletite organic cu cele de tradiţie autohtonă. Ornamentaţia se desfăşoară, pe de o parte, de-a lungul chenarelor prin repetarea succesivă a aceloraşi ornamente în cadrul fiecărui chenar, iar, pe de altă parte, pe verticală, de jos în sus, în sensul de realizare a ţesăturii în gherghef. Compoziţia liberă, populată cu animale sau personaje, se caracterizează printr-o redare dinamică. Unele motive sînt dispuse pe orizontală întîlnind un singur accident reprezentat printr-un motiv central care figurează un vas de flori, papagali sau personaje în costum de epocă. Alteori motivele vegetale sau zoomorfe se concentrează pe două axe orizontale situate deasupra şi dedesubtul motivului central (fig. 139). Cromatica c. olteneşti este în general discretă, preţioasă, bazată pe asocierea tonurilor de vişin iu, bleumarin, brun, verde, oliv, albastru, negru şi alb. La unele c. lucrate în zona Craiovei se remarcă o anume înclinaţie spre realizarea unor armonii reci compuse prin asocierea tonurilor de roşu-vişiniu, albastru de Prusia şi verde neutru. Spre deosebire de scoarţă, c. este confecţionat dintr-o foaie lată, lucrat în tehnica c., care permite realizarea unor motive bine conturate. Uneori se adaugă la această tehnică şi broderia, special pentru marcarea tulpinelor, a nervurilor de la frunze sau pentru menţionarea anului de execuţie. în Muntenia c. se deosebeşte de scoarţă prin dimensiuni şi prin compoziţiile ornamentale. Decorul geometric se grupează în jurul unui motiv central—de obicei ,,roata” — încadrat de unul sau două chenare. Cromatica Fig. 139. Chilim, Oltenia, sec. 19. 129 CHIOARULUI este mai vie şi paleta coloristică mai bogată. Culorile predominante la c. cu o vechime de 60—70 de ani sînt: verde, galben, brun, roşu, vişiniu, alb, alba-tru, negru. în Banat, c., numite cilimuri sînt alese în tehnica „karamani”, avînd suprafaţa acoperită în întregime cu motive geometrice derivate din romb. Coloritul este strălucitor datorită acordurilor dintre roşu-albastru, violet-galben-alb, vişiniu-roşu. Negrul şi albul sînt dozate pentru a susţine prin contrast acest ansamblu cromatic îndrăzneţ. Bibi. ref.: M. Marinescu, Arta populara româneasca. Ţesături decorative, Cluj-Napoca, 1975; G. Stoica, A. Doagă, Interioare româneşti. Ţesături şi cusături decorative, Bucureşti, 1977. (G.S.) chilipric, bumbac gros folosit la realizarea pîrtzei mai pline folosită la unele ştergare şi fete de pernă. (G.S.) chimir, brîu lat din piele numit în unele zone şerpar specific costumului bărbătesc din multe părţi ale ţării, diferenţiat prin lăţime şi mod de ornamentare. C. foarte lat, aşa cum se întîlneşte în Ţara Oaşului, este specific tăietorilor de lemne şi în general ocupaţiilor care solicită efort fizic mare. Decorarea c. se face prin diferite tehnici. Cele mai răspîndite sînt ornamentele repusate, stanţate şi brodate cu „irhă”, sau cu fire metalice. Aplicaţiile de ţinte, decupările, perforările, sînt dispuse de obicei pe margini sau pe clapele buzunarelor* în zona Bistriţa-Năsăud şi Suceava este caracteristic decorul cu mărgele colorate. C. din zonele Cîmpulung Moldovenesc, Suceava şi Vrancea se disting prin ornamentaţia cu aplicaţii de ţinte şi Fig. 140. Ornamente de cositor pe un chimir, Suceava, sec. 19. plăcuţe, turnate din cositor (fig. 140). în Valea Jiului modelele geometrice şi vegetale stilizate sînt executate cu fire piate din alamă sau aramă. O adevărată broderie din piele policromă dă notă specifică c. din zona Sibiului. (G.S.) chindeu, denumire dată ştergarului în anumite părţi ale Transilvaniei (fig. 141). în funcţie de dime- Fig. 141. Chindeu, Chereluş, Arad, sec. 20. Detaliu. siuni şi de locul pe care îl ocupă în interior c. poate fi de mai multe feluri: a. c. de colţ cu ornamente mărunte în roşu şi albastru, aşezat pe perete în colţurile încăperii, b. C. de fundul casei, o ţesătură cu caracter ornamental specifică Mărginimii Sibiului şi Făgăraşului. De formă dreptunghiulară cu latura de 0,80—1,00 m/0,40—50 m. C* acesta se caracterizează printr-un decor compact, de factură geometrică, realizat pe fond roşu, cu albastru, galben şi alb. La o treime sau la jumătatea ţesăturii un rînd de franjuri mici completează ansamblul ornamental, c. C. de grindă, şervet de mici dimensiuni specific Mărginimii Sibiului şi Făgăraşului, decorat mai sobru: fond alb întrerupt din loc în loc de dungi discret colorate în albastru şi motive geometrice cu roşu, alb, galben. Se aşează pe o sfoară de-a lungul grinzilor plafonului. (G.S.) chindru v. pictura pe sticlă, chingă 1. Ţesătură de lînă sau din păr de capră cu care se strînge şaua pe cal. Are forma unui brîu şi este ţesută cu zimţi, în culori naturale: alb, „sein”, brun, negru. 2. V. brîu. (G.S.) chinguţă, 1. Bentiţă de pînză aşezată orizontal la baza gurii cămăşii bărbăteşti în Bihor. 2. V. lătiţar. (G.S.). chinteş, un fel de rochie fără mîneci, purtată de mirese peste restul îmbrăcămintei, în zona Persanilor. (G.S.) chlntuş v. laibăr. Chioarului, Ţara ~, străveche grupare de sate româneşti situate pe platforma înaltă a C., la sud de depresiunea Baia Mare; despărţită de ţara vecină a Lăpuşului, situată spre răsărit, de culmea Preluca. Zona este străbătută de la est la vest de cursul mijlociu al rîului Lăpuş cu o vale cu meandre adîncite, CHIOARULUI 130 care apoi se îndreaptă spre nord. Platforma este suspendată deasupra cotului celui mare al Someşului care după ce a urcat spre nord, pînă la lleanda, la Răstoci se îndreaptă spre sud-vest. C. a format de timpuriu o feudă a nobililor locali români, cedată în spre sfîrşitul sec. 14 voevoziior români de Maramureş, Bale şi Drag. Cetatea de Piatră stăpînită de aceştia străjuia şi domina, împreună cu toată Ţara C. situată pe înălţimi, marea poartă someşană tăiată între masivele Meseşului şi ale Prelucii formînd ceea ce numeşte „jugul intra-carpatic”. Prin această poartă someşană pe valea largă a rîului Someş, au pătruns pîlcurile călăreţilor invadatori veniţi dinspre pustă în sec. 10—11—12, înălţimile fiind ocupate de satele românilor, păstrate pînă azi pe platforma numită C., păzită de cetatea mai sus amintită, continuînd fără îndoială mai timpurii fortificaţii ale românilor. C., situată între Ţara Codrului la vest şi Ţara Lăpuşului la est, formează împreună barierea etnică străveche situată în marele ţinut împădurit al Silvaniei. Vechi aşezări medievale sînt marcate şi în toponimie de prezenţa sihăstriilor, a chiliilor şi a mînăstirilor, traduse şi localizate sub numele de Remetea (Eremit), Remeteacioara, Reme-tea C., apoi Valea C. cu aşezări fie adunate ca Prislop şi Boiu Mare (Maramureş), fie răsfirate ca Mesteacăn, Vărai (Maramureş), amintind de urcatul oilor pe culmile netede de păşunat, Buciumi, Văleni (Maramureş), fie, în fine, risipite ca cele de sub culmea şi pe colinele Prelucii, cum sînt cătunele numeroase ale Pitigaiei şi ale Prelucii (Maramureş) însăşi. Centrul de tîrg al C. se înscrie în aria nordică a arhitecturii populare româneşti, avînd note comune cu Maramureşul, Oaşul, Lăpuşul, dar şi unele note deosebitoare, după cum sînt asemănări şi cu zona vecină, de peste Someş, a Codrului. Casele de bîrne de stejar şi fag, au prispe cu stîlpi înalţi sprijinind direct cununa orizontală a prispei, lipsite de sprijinul intermediar al arcadelor. Tot aşa, partea de jos a stîlpilor, spre deosebire de Maramureş, dar asemănător cu Lăpuşul şi Codrul nu este închisă de balustradă de scînduri. Ca acaret specific trebuie notat „găbănaşul”, cămară de bîrne construită separat în curte. Acoperişurile în patru ape aveau învelitori de paie, ca uriaşe căciuli de sub care pereţii de bîrne ai caselor apăreau lipiţi şi văruiţi în alb cu o uşoară tentă albăstruie, întărită în jurul ferestrelor şi uşilor. Interiorul era dominat de vatra mare cu cuptor cu cahle de forma unor blide adînci înscrise într-un cadru pătrat. Vatra era ca un postament înalt de 30—40 cm, mărginită de o bîrnă groasă de stejar, cioplită în ornamente simple, cel mai adesea aşa zisul „dinte de lup”. Această bîrnă de la marginea vetrei, numită local „prepchiciu”, servea şi ca laviţă de stat la gura focului. Icoane pictate pe sticlă din vechile centre maramureşene sau de la Nicula, oluri şi blide atîrnate de grindă, ştergare albe cu alesături geometrice, completau decorul interior al caselor din C. între construcţiile gospodăriei merită atenţie, alături de găbănaş, şura-grajd, de mari dimensiuni, construită pe furci arcuite, amintind de sisteme obişnuite în vestul şi nordul germanic al Europei, inclusiv Anglia. „Aripile” mari ale uşilor de intrare, ca şi porţiuni de sub „pinion” sînt acoperite cu scînduri îngrijit tăiate, formînd motive ornamentale diverse, de predilecţie motive solare sau florale stilizate (fig. 142). Costumul popular femeiesc se caracterizează prin cămaşa încreţită ia gît, numită şi aici ca în Lăpuş, „cămaşă românească”, cu mîneci încreţite terminate cu volane, „bezeri”. Ornamentaţia principală este aceea a cusăturilor pe încreţiturile de sub mkui guler, şi a „şirelor peste cot”. Motivele mărunte geometrice sînt colorate în tonuri închise. Peste poalele albe, largi, ale cămăşii se poartă „zadii” (cătrinţe). Portul bărbătesc se compune din cămaşă „dreaptă”, fără guler, cu mîneca foarte largă; astăzi locul acestei cămăşi l-a luat cămaşa cu guler răsfrînt. Cioarecii largi şi drepţi, erau albi, fără nici un fel de cusături ornamentale. Peste cioareci sau izmenele albe, largi, cu ciucuri la margine, se purtau curele late cu cîte trei limbi şi catarame. Hainele de pănură erau scurte, şi se purtau deopotrivă de femei şi bărbaţi. Ceramică nu se lucra în zonă, cumpărîndu-se fie de la Baia Mare, fie de la Baia Sprie. în schimb, piesele vechi de mobilier, între care lăzile de zestre, de fag, podişoarele, scaunele» se lucrau de meşterii locali. (P.P.) chiperniţă, vas din lemn în formă de cupă înaltă» cu „pilug” (pisălog), lucrată la strung, folosită ?n Transilvania pentru pisat piperul. Ornamentele se compun din linii orizontale şi registre de motive geometrice sau vegetale dispuse pe toată suprafaţa. (G.S.) Chiraleisa, obicei integrat riturilor agrare din cadrul sărbătorilor de iarnă denumit în unele zone „Ciuralesa”. în ajunul sau în ziua de 6 ianuarie grupuri de cîte 4—5 băieţi „curaţi” (căşti), sau flăcăi, înconjurau casele, grajdurile, „ocoalele”, holdele, sunînd din clopoţei şi tălăngi, rostind versuri care reflectă însăşi finalitatea ritului: ,,.C» Spic de grîu ,Pînă în brîu ,Roade bune ,mană-n grîne”. Cu toate că primul vers, imperativ se raportează ia formele primare ale invocaţiei, celelalte versuri, uneori mult îmbogăţite reflectă funcţi? sociale noi, în satul tradiţional. D. Cantemir, în „Descrierea Moldovei” pomenea C. ca străvechi obicei agrar al românilor din Moldova. La gesturile şi versurile invocaţiei se adăuga ca o componentă importantă a ritului şi costumul băieţilor. Aceştia erau înveşmîntaţi cu costumul tradiţional al zone? respective (obiceiul fiind general răspîndit în toate zonele etnografice ale ţării) cu cămăşi noi, cusute cu arnici roşu sau alb, ori brodate cu mărgele, cu cioareci albi din lînă, cojocele înflorate şi sumane. La căciuli aveau buchet de busuioc, brad, vîsc, uneori cîrcei din tulpină de salcie, toate fiind plante cu valori simbolice, benefice, conform credinţelor populare. Bibi. ref.: S. FI. Marian, Sărbătorile la români, Cîrnilegile, I. Bucureşti, 1898; M. Bocşe, Griul — fina• litate şi simbol în obiceiurile cu caracter agrar din Valea Barcăului, în AMET, Cluj-Napoca, 1977. (M.B.). chirpici, cărămizi mari (40X20X10 cm), nearse, făcute dintr-un amestec de pămînt muiat amestecat cu paie tocate, turnat în forme de lemn şi lăsat sa se usuce la soare. C. s-a folosit ca material de construcţie în zonele de cîmpie ale României. Necunoscut în trecut, azi a căpătat o extensiune ceva mai mare, fiind un material ieftin şi asigurînd o izolare termică bună locuinţelor. (P.P.) 131 CHIUP Fig. 142. Poartă de şură, Ţara Chioarului, sec. 20. CHIRU, Marioara (n. 1949, satul Rachelu, com. Luncaviţa, jud. Tulcea). Ţesătoare cunoscută, a deprins meşteşugul din copilărie de la bunica sa —'Mafia Istrate. Lucrează o gamă largă de ţesături tradiţionale şi actuale, ştergare, feţe de masă şi de pernă, păretare, cuverturi, catrinţe, ii, „pres-telci” brîie, trăistuţe, eşarfe, basmale etc. Remarcabile sînt ştergarele de borangic decorate în diverse tehnici, precum şi piesele de port. Pentru calitatea artistică, lucrările lui C. au primit premii la Festival ui uilnaţional „Cîntarea României”. (G.S.) chişchineuţ, batistă mică, brodată cu lînă şi arnici colorat, purtată de bărbaţi la sărbători şi la nuntă peste calota pălăriei din „păr”, fetru negru. La ţinuta de nuntă se adaugă şi o „pană mare de mire”, de struţ negru, împodobită de-a lungul nervurii centrale cu zgardă de mărgele. Pana de struţ „cu zgardă” purtată de mire la Negreşti (Satu Mare), are la partea superioară o terminaţi din doi, trei, ciucuri de mărgele colorate, care sporesc efectul decorativ al ansamblului format din pălărie, c. şi pană. (G.S.) chituşe, căpiţe alcătuite din 30—35 mănuşi de cînepă, aşezate la copt, „înăduşit”, cu rădăcina pe pămînt şi vîrful cu sămînţă în sus. După zece zile cînepă este întinsă la soare, răsfirată, ca să usuce (Valea JuIui). (G.S.) Chiueşti (sat, comună, jud. Cluj) v. Ciceu-Corabia. chiup, vas de cea mai mare dimensiune din categoria oalelor, folosite pentru depozitarea, în trecut, a grînelor, a untdelemnului, avînd o capacitate de 10 vedre (100 l) şi mai mult chiar, conti-nuînd direct tradiţia vaselor romane şi greceşti găsite în săpăturile de pe teritoriul românesc. p* este nesmălţuit sau smălţuit, are o gură relativ îngustă, pîntece mare, fund îngust (cele foarte vechi erau ascuţite la fund, ca amforele, şi se păstrau înfipte în pămînt sau nisip) şi este înconjurat de şiruri orizontale de brîne alveolate în jurul pînte-celor sau pe umeri. Frumoase c. smălţuite în verde şi brun, cu decor mai complicat de brîne alveolate şi cu şerpi şi broaşte aplicate în relief, se lucrau, în parte se mai lucrează şi azi, la Curtea de Argeş (Argeş), Oboga (Olt), Biniş (Caraş-Severin) (fig. 143), Bîrsa (Arad). (P.P.) Fig. 143. Chiup cu brîne alveolate, Biniş, Caraş-Severin, sec. 20. CICEU-CORABiA 132 Fig. 144. Croiuri de cioareci. Cicau Corabia (sat, com. Petru Rareş, jud. Bistriţa-Năsăud). Localitate menţionată în documente din 1552 pentru obligaţia locuitorilor de a furniza stăpînului feudal pietre de moară, Mceea ce presupune şi practicarea meşteşugului. în 1715 lucrau la C.C. 15 cioplitori de pietre de moară, în 1750, 26 de cioplitori iar la mijlocul sec. 19, 50 — 60 de locuitori din jurul Ciceului ciopleiu anual 150—200 de pietre de moară. Conscripţia din 1750 menţionează pentru practicarea meşteşugului prelucrării pietrei şi alte localităţi din împrejurimi: Leleşti, Caniciu, Chiueşti şi Hăşmaş (Bistriţa-Năsăud). în sec. 19 centrele Leleşti şi Hăşmaş îşi încetează activitatea dar se dezvoltă doui noi centre la Strîmba şi Giurgsşti (Bistriţa-Năsăud). Meseria se transmitea din tată în fiu şi se lucra cu întreaga familie. Apogeul productiv af centrelor respective a fost după primul război mondial; cînd se ajunsese la realizarea a 500 de pietre de moară anual. în afara acestora cioplitorii lucrau cu mare artă, cruci pentru morminte, stîlpi de poartă, vălaie pentru animale, buduroaie de fîntînă iar ocazional, ancadramente de uşi şi ferestre, împodobite cu dăltuituri geometrice sau vegetale. Produsele se executau la comandă ori se vindeau în Cînripia Transilvaniei, Valea Someşului Mare, ajungînd pînă la Zalău, Şimleu Silvaniei, Reghin, Dej, Turda, Sibiu. în legătură cu înflorirea meşteşugului se dezvoltă din sec. 18 cărăuşia şi comerţul cu produse din piatră — în care se specializează locuitori ai satelor Bata (Arad), Beclean, Rusii de Jos (Bistriţa-Năsăud). Bibi. ref.: K. KSs, Pietrâritul si pietrele de moară din C/ceu, în AMET 1959—1961,’ Cluj, 1959. (G.S.) Ciceu Giurgaşti (sat, comună, jud. Bistriţa-Nisâud) v. Ciceu Corabia. cicic v. coloranţi. cicur 1. Ciucure din lînă colorată cu mult roşu şi vînăt, de mărimea unui pumn, purtat la pălărie de fete în unele sate din Ţara Oltului. 2. C. de chelteu. împletitură în gen de ţesătură din lînă policromă, care se aplică pe poalele şurţeior şi catrinţe|or în părţile Avrigului. (G.S.) cilim, denumire dată unor scoarţe specifice Banatului. V. şi chilim. (G.S.) cinariu, colac frumos împletit, preparat în cadrul riturilor agrare, pentru sănătatea vitelor. Din aluat dospit se împletea un colac rotund, în care se punea, la mijloc, un ou, drob de sare, usturoi, cunoscută plantă cu funcţii terapeutice şi magice, în concepţia populară tradiţională. Partea din mijloc a colacului se dădea vitelor, ca element profilactic, înaintea începerii muncilor agrare, sau înaintea pornirii turmelor la păşunat. Obiceiul practicat în estul Transilvaniei s-a menţinut timp mai îndelungat, în secolul nostru, pe Valea Crişuiui Negru, în Bihor. Bibi. ref.: A. Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfîrşitul secolului al XlX-fea; Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Bucureşti, 1976. (M.B.) cioarec 1. Piesă de port făcută din dimie, anterioară pantalonilor, purtată de femei pentru protejarea gambei numită şi c/oc/. C. are forma unui ciorap lung pînă la genunchi, care nu acoperă şi laba piciorului. Se confecţionează dintr-o lăţime de ţesătură îndoită şi cusută de-a lungul piciorului. C. denumit şi „tureacă” a fost caracteristic portului bătrînesc din nordul Moldovei şi Munteniei, centrul şi estul Transilvaniei. 2. V. dimie. (G.S,) cioareci, pantaloni lucraţi din dimie albă purtaţi în majoritatea zonelor etnografice ale ţării. Din punct de vedere morfologic se disting două tipuri de c., fiecare cu mai multe variante (fig. 144): a. 133 CIOLTAR Fig. 145. Cal cu şa de lemn şi cioltar, Mehedinţi, 1968. C. croiţi din doua bucăţi de stofa pentru a forma picioarele şi una pentru „tur”, cu arie largă de răspîndire cuprinzînd zonele apropiate lanţului muntos al Carpaţilor din Moldova, nordul Munteniei şi sudul Transilvaniei. O variantă a acestui tip este reprezentată*de „iţarii” răspîndiţi în toată Moldova. Iţarii se confecţionează din stofă de lînă ţigaie şi bumbac ţesută în patru iţe. Lungimea fiecărui picior este de 2 m formînd de la gleznă pînă deasupra genunchiului 101 creţuri. Pentru vară s-au lucrat iţari din „pînză de sac” (bumbac gros). în zona Rădăuţi şi Fălticeni s-au lucrat şi iţari din pînză ţesută în şase sau cinci iţe nevedite, cu decor geometricIţarii creţi sînt reprezentaţi pe metopele monumentului de la Adamclisi ceea ce indică originea dacică a acestei pi^se de port. în Bazinul Domelor, zona Neamţ şi ii(jurul Bacăului s-au purtat „iţarii drepţi” sau cu „creţi” mai puţini. în zona Sucevei „bernevicii”, variantă a aceluiaş tip de c. lucraţi din stofă de lînă albă au deasemenea „creţi” de-a lungul piciorului; în alte părţi ale Moldovei sînt specifice c. sau bernevicii fără creţi. b. C. croiţi dintr-o singura bucata de ţesătura din care se formează ambele picioare, la care se adaugă clini pentru completare. C. se întîlnesc în zonele Alba, Tîrnava, Braşov, Făgăraş şi Romanaţi. Ambele tipuri de c. şi variantele lor prezintă caractere unitare în ceea ce priveşte materialul din care sînt confecţionaţi şi modul de ornamentare. Cu excepţia pînzei nevedite în „ozoare”, cu decor în ţesătură şi a celei cu dungi colorate, folosite în Alba, Petroşani şi Tîrnave, în general se foloseşte pentru c. stofa de lînă de culoare albă. Ornamentele sînt dispuse mai ales în parţea superioară a pantalonului în jurul buzunarelor şi a »>ghizdelor”. Uneori ornamentele coboară de-a lungul piciorului, accentuînd forma croiului. La pantalonii care se poartă cu cismă partea de jos este nedecorată; la cei purtaţi cu ghete, partea de jos se termină cu o manşetă decorată cu găitane. în ornamentarea c. se folosesc tehnici similare celor de la sumane: aplicaţii de găitane şi stofă colorată, broderii cu lînă sau cu mătase. Decorul c, se armonizează cu stilul zonei. în Tîrnave şi Alba sş folosesc motiveA discrete, cusute cu lînică, b.umbăcel sau mătase. în Gorj, Dolj, Romanaţi c. sînt ornamentaţi cu găitane groase de lînă neagră sau bleumarin printre care se cos mici motive florale. în Cîmpia Banatului găitanul bleumarin sau violet formează compoziţii complicate în acord perfect cu chin* tuşul. în zona Aradului găitanului i se adaugă aplicaţii de postavuri viu colorate. .Bibi, ref.: H. M. Formagiu, Portul popular din România, Bucureşti, 1974. (G.S.) ciocănele, cusătură specifică care apare sub forma unor benzi compacte, executate cu negru pe mîneca şi pieptul cămăşilor femeieşti din sudul Transilvaniei. Se lucrează ca punctul peste fire, cu menţiunea că la capete, firul unui punct se încrucişează cu firul punctului alăturat. Pe Valea Jiului şi în Ţara Haţegului aceeaşi denumire este dată unui punct de cusătură decorativă lucrată la îmbinarea foilor de pînză. (G.S.) cioci v. călţuni. ciocfrlani, ultimul şir de şindrilă, ieşind deasupra liniei coamei acoperişului, tăiată cu cuţitoaia într-o mare varietate de forme antropomorfe şi avimorfe; frecvenţa celor din urmă şi asemănarea izbitoare cu un şir de păsări stînd pe coama casei a atras denumirea folosită mai ales în Oltenia, unde de altfel practica aceasta decorativă este aproape generalizată, fiind mai rar întîlnită în Muntenia, Moldova şi foarte rar în Transilvania. (P.P.) ciocoţi, ciucuri din lînă sau de bumbac. (G.S.) cioltar, ţesătură din lînă de tipul scoarţei, decorată cu romburi, care se pune pe şaua calului în zile festive sau cu dungi pentru zile obişnuite. în mijlocul ţesăturii se formează o tăietură specială în care se agăţa c. de şea (fig. 145). (G.S.) CIORAP! 134 ciorapi, încălţăminte din lînă lucrată cu un cîrlig sau cu cinci andrele, purtată în toată ţara de femei şi de bărbaţi. Se remarcă varietatea punctelor folosite şi modelele cu care sînt decoraţi c. de la gleznă în sus. Lungimea şi modelele c. variază de la o zonă ia alta şi după vîrstă. (G.S.) ciorbalîc v. lingură, ciorbar v. lingură. Ciovîrnăşani (sat, com. Sişeşti, jud. Mehedinţi). Aşezare situată ia 25 km. de Drobeta-Turnu Severin, pe valea Cosuştei, într-o zonă colinară unde se găseşte casa Maria Tiu, un interesant monument de arhitectură populară. Construită în jurul anului 1840 din bîrne de stejar, casa are la primul nivel o încăpere folosită ca pivniţă pentru butoaie, iar la ai doilea nivel o cameră de locuit. De plan dreptunghiular, cu camere de 2,90X4,25 m. casa are la etaj o prispă cu scară de acces făcută din scînduri groase. Cosoroabele laterale prelungite şi profilate în arc, stîlpii de susţinere ciopliţi ,,în dinţi’* şî ,,pălimarul” prispei cu motive geometrice trafo-rate, constituie adevărate podoabe ale acestei construcţii de dimensiuni miniaturale. învelitoarea acoperişului este formată din patru rînduri de şindrilă de cîte 1 m lungime. Construcţia a folosit iniţial drept „conac” apoi a fost adusă în sat, fiind transformată în casă de locuit. Cu acest prilej a fost construită în camera de sus o sobă cu plită. Prin proporţii şi decor casa din C. aminteşte de zona învecinată a Gorjului. (G.S.) cipcă, dantelă lucrată de mînă cu croşeta sau de factură industrială, numită şi ciptă, folosită pentru a împodobi marginile diferitelor piese de port sau ale ţesăturilor de interior. Mărimea, forma şi modelele sînt diferite: a. c. îngusta, în formă de colţişori pentru mînecile şi poalele cămăşilor; b. c. îngustă şi dreaptă, folosită pentru îmbinarea a două foi de pînză; c. mai Iată, de 10—20 cm., pentru lepedee. C. se croşetează în „picioruşe”, cu motive geometrice, florale, zoomorfe sau antropomorfe. (G.S.) ciptă v. cipcă. cisme, încălţăminte de piele înaltă pînă la genunchi, purtată în general de bărbaţi iar în Transilvania şi de femei; c. se compun din căpută şi carîmb şi sînt de culoare neagră. în nordul Transilvaniei s-au purtat şi c. roşii. (G.S.) Cisnădie (oraş, jud. Sibiu). Aici se află expoziţia „Industria textilă” organizată în 1974. Prezintă, prin unelte şi produse, tradiţiile industriei textile din zonă, începînd din sec. 15 pînă în zilele noastre. (G.S.j Cisnădioara (sat, oraş Cisnădie, jud. Sibiu). Muzeul sătesc din C. prezintă colecţii ilustrînd practicarea pomiculturii ca ocupaţie de bază şi a meşteşugului împletiturilor din pai, precum şi obiecte reprezentative din diferite genuri ale creaţiei populare: ceramică, port popular, mobilier (fig. 146). Se remarcă ceramica provenind din centrele Drăuşeni, Chirpăr» Saschiz, Sibiu şi Nemşa. (G.S.) ciubăr, vas mare de formă tronconică, cu două toarte înălţate, confecţionat din doage, avînd diferite întrebuinţări. Marginile c. şi ale toartelor sînt decorate cu uşoare crestături. (G.S.) ciucălăi, ciucuri de lînă sau bumbac la cojoace, sumane, pălării, brîie etc. (G.S.) Fig. 146. Muzeu! din Cisnădioara, Sibiu. Ciucuiui, Ţinutul ~ face parte, din punct da vedere geomorfologic, din marele ujuc depresionar intramontan din cuprinsul munţilor vulcanici Gur-ghiu şi Harghita, cuprinzînd două bazine depresio» nare, Giurgeul, la nord, şi Ciucul, la sud. C. este dominat spre vest de masivul Harghitei iar spre est de munţii Ciucuiui. Depresiune de mare altitudine (circa 800 metri). C. este străbătut, de la nord, la sud, de către rîul Olt ce îşi are aici izvoarele sub impresionanta masivitate a Hăşmaşului Mare. Pădurile de conifere şi, mai puţin, de fag, formează cununa întunecată a înălţimilor, sub care fîneţele sînt urmate înspre firul văii Oltului, umedă şi rece, de culturi de cartofi şi sfeclă, rareori de secară şi chiar de grîu. Din punct de vedere etnografic părţii depresionare a C. i se alătură şi două grupuri de sate aflate pe cursul superior a două rîuri curgînd unul spre Moldova iar celălalt spre depresiunea Trei Scaunelor: în nord, cele două Lunci, de Sus şi de Jos (Harghita), cu încă vre-o zece sate, situate la izvoarele Trotuşului, iar în sud, micul bazinet de ia Caşin şi de la Plăieşti de Sus şi de Jos (Harghita), aşezaţi {a izvoarele rîului cu acelaş nume Caşin. Vechi urme dacice şi ruine romane atestă popu-larea timpurie a zonei C., străbătută de un important drum transcarpatic unind Transilvania cu Moldova peste lanţul vulcanic al Vlăhiţei şi continuînd prin Miercurea Ciuc, peste pasul Ghimeş, pe valea Trotuşului. Contactul direct şi frecvent cu Moldova explică şi anumite particularităţi etnografice ale zonei locuită de români şi de secui precum şi de ceangăi, înspre Moldova, la Lunca. Principalele ocupaţii ale oamenilor din acest ţinut cu climă aspră (aici se află şi polul frigului din ţara noastră) au fost creşterea animalelor, practicarea agriculturii de caracter montan, lucrul la pădure. S-au dezvoltat şi centre meşteşugăreşti de prelucrarea lemnului şi de olărie. Aşezările sînt de tip adunat în partea depresionară a ţinutului, satele fiind mari, cu cîteva mii de locuitori; pe văile apelor şi pe terase, în 135 CIUNTEŞTI cele două mici subzone adiacente ale Luncilor şi Caşinului, aşezările sînt de tip răsfirat, întîlnindu-se şi gospodării izolate, cu vechi cimitire de neam, româneşti, în preajmă. Arhitectura tradiţională se integrează prin existenţa prispei şi chiar a prispei parţiale în marea familie a planurilor de casă întîl-nită pe tot teritoriul locuit de români; o formă de influenţă secuiască prezentă la unele case este aşa-numitului „eres”, cu un subţire perete de scînduri închizînd prispa parţială. Materialul de construcţie este lemnul sub forma cununilor orizontale de bîrne rotunde sau cioplite. Acoperişul în patru ape are învelitoarea de şindrilă. Aspectul general al caselor din Ciuc se apropie de cel al caselor din Maramureş şi, cîteodată, de cel al caselor din Gorj, au adică aceeaşi monumentalitate şî admirabile proporţii. Asemănarea se extinde şi asupra porţilor înalte din C., cu toată lipsa decorului cioplit, care, însă, apare ta stîlpii tîrnaţuiui (prispei). Planul caselor vechi prezenta o interesantă caracteristică, aceea a existenţei unui iatac sau cămări în spaţiul camerei curate, spre fundul ei, plasare ce se regăseşte atît în Moldova vecină, cît şi sudul Transilvaniei în zonele româneşti ale Ţării Oltului, plaiul Branului şi altele. Cuptorul cu cahle smălţuite în verde şi cu horn sprijinit pe doi stîlpîşori ciopliţi are deseori o poziţie centrală în perimetrul general al casei. C. are două importante centre de ceramică: cel dc la Dăneşti, ce produce o ceramică neagră de tradiţie dacică, şi cei de la Mădăraş lucrînd ceramică roşie de tradiţie romană, cu forme apropiate de cele ale centrelor româneşti de olari din Transilvania şi Moldova. Portul popular din C. cu cămaşă încreţită ta gît şi fotă, asemănător celui din Moldova, se deosebeşte de cel purtat de secui, constituind o dovadă a unităţii culturii populare româneşti. Costumul bărbătesc se compune din cămaşă lucrată în casă şi din cioareci albi ca în majoritatea zonelor din Transilvania. S-au purtat şi opinci în trecut, azi fiind generalizat portul cismei. Portul popular al ceangăilor de la Lunci se integrează celui românesc atît prin structură, cît şi prin cusăturile geometrice ale cămăşilor femeieşti. între cele cîteva zone ale secuimii C. reprezintă zona în cftfe s-au păstrat cele mai multe elemente etnografice tradiţionale, (fig. 147), fiind o mare deosebire între arta populară sobră a C. şi între cea încărcată, se poate spune «barocă” a Odorheiului, în care un loc important îl are influenţa săsească, atît în arhitectură cît şi în ornamentică în general, porţile înalte fiind în această privinţă grăitoare: acoperite cu un decor în meplat policrom, în Odorhei de factură artizanală osăşe-nească, cioplite simplu în C. (P.P.) Ciumaţi (veche denumire a satului Olarii Vechi, com. Gherghiţa, jud. Prahova). Centru de olari care, alături de Pisc, Pucheni (Prahova) şi Gheboaia (Dîmboviţa) furniza ceramică pentru Bucureşti şi satele din Cîmpia Munteniei. La C. s-au produs vase de uz curent (oale, străchini, farfurii, oale de dus mîncare la cîmp) smălţuite, decorate cu motive florale sau prin scurgere. (G.S.) ciumber, basma de pînză subţire de formă triunghiulară purtată de femei sub ştergar în Cîmpia Munteniei. C. alb de sărbătoare avea în partea din faţă o mică dantelă, în care se prindeau grupuri de «*fluturi” metalici şi mărgele policrome: „undelem- Fig. 147. Scaun cu spătar, zona Ciucuiui. niu” (galben), „vişinos” (vişiniu), „brumăriu” negru. C. negru purtat în zile obişnuite sau de femeile bătrîne nu avea mărgele. Aceeaşi piesă de port se numeşte, în unele sate „tulpan” sau „bariş” (fig. 148). Modul de aranjare a! c. este diferit de la un sat la altul: înnodat pe sub barbă, petrecut pe sub barbă cu colţurile ridicate în sus şi înnodate în creştetul capului sau legat la spate cu capetele înfăşurate în jurul cocului. (G.S.) CIUNGAN, Teodor v. Brăzesti. CI UNG ULESC U, Grigore (n. 1927, com. Oboga jud. Olt). Strălucit olar, reprezentant al centrului de ceramică Oboga, C. a învăţat meşteşugul în familie. Cunoscător al tuturor categoriilor de vase specifice de Oboga, producţia Iui aminteşte şi de creaţia unui alt cunoscut olar din Oboga, C. Diaconeasa, Cele mai izbutite piesejucrate de el sînt farfuriile şi urcioareie de nuntă. în prepararea culorilor foloseşte pămînturile tradiţionale iar vasele lui se disting printr-un smalţ de bună calitate. în trecut, olarul îşi desfăcea produsele prin tîrguri. Astăzi fiind cunoscut ca un creator autentic, lucrează mai mult la comandă pentru iubitorii de artă populară şi pentru muzee. Participă cu regularitate ia Tîrgu! olarilor de la Horezu, tîrgu! organizat în cadrul manifestărilor „Cibinium” la Sibiu, Tîrgul creatorilor populari de pe Litoralul Mării Negre, expoziţiile judeţene şi republicane. A primit numeroase distincţii ia diferite expoziţii şi la Festivalul naţional „Cîntarea României”. (G.S.) Ciunteşti (sat, com. Craiova, jud. Arad) v. Hăşmaş. ciupag, cîmp ornamental pe pieptul cămăşii feme* ieşti înscris într-un contur trapezoidal. Motivele sînt cusute peste muchiile pînzej încreţite. Tehnică specifică zonelor: Munţii Apuseni, Cluj, Lăpuş. V. cămaşă şs încreţ. (G.S.) ciur, vari-antă de cusătură ornamentală executată pe fire trase corespunzătoare punctului de Toledo. Se scot şi se lasă alternativ cîţe trei fire în lungul şi trei fire în latul materialului apoi firele se festonează în grupe de cîte trei* Procedeu folosit pentru decorarea cămăşilor femeişti în: Valea Jiului, Munţii Apuseni, Cîmpia Aradului, Sălaj etc. în centrul Transilvaniei şi Banat apare mai frecvent pe ţesăturile de interior. (G.S.) ciurătură, ajur pe fileu. Cusătură realizată pe bază de fire scoase, cusută în benzi pe toată lungimea, ca şabacul dar spre deosebire de acesta, modelul este întrerupt avînd aspectul unui fileu. C. este foarte răspîndită în sud-vestul şi nord-vestul Transilvaniei şi în Banat, la cămăşile femeieşti şi bărbăteşti. (G.S.) ciur ţigănesc, dantelă executată cu acul, folosită la încheierea laţilor de pînză, specifică gacilor din zonele Arad, Bihor, Sălaj, Cîmpia de nord-vest a Transilvaniei. (G.S.) ciutură 1. Roată de moară cu cupe dispusă orizontal, întîlnită în Gorj, Mehedinţi, Caraş-Severin. 2. Găleată lucrată din doage folosită în trecut Ta fîntînilecu cumpănă şi la cele cu roată (fig. 149). (G.S.) Fig. 149. Fîntînă cu ciutură, Gorj, sec. 20. Fig. 148. TînSră cu tulpan alb, Teleorman, sec. 20. 137 CÎMPULUNGULUI MOLDOVENESC Cizer, (sat, comună, jud. Sălaj). De aici provine biserica de lemn, de valoare excepţională, la ridicarea căreia în 1784 a participat şi Vasile Nicula, Ursu-Horea, strămutată la Muzeul etnografic ai Transilvaniei din Cluj-Napoca. Biserica se impune prin profilul îndrăzneţ al construcţiei şi admirabila ei proporţionare. De plan dreptunghiular, cu absida altarului poligonală decroşată, biserica din C. are pereţii din bîrne masive de stejar, acoperiş înalt cu straşină largă şi învelitoare de şindrilă, dominat de turnul svelt cu săgeată. Un pridvor cu stîlpi dăltuiţi lat de cca 60 cm înconjură naosul şi pronaosul. Decorul sculptat din exterior, compus dintr-un brîu masiv în torsadă care încinge monumentul, întregit de motive decorative geometrice, console cu retrageri în scară spre suprafaţa plană a peretelui, precum şi arcadele măiestrit decorate ale pridvorului, indică mîna unor meşteri pricepuţi veniţi din Munţii Apuseni stabiliţi pentru o vreme aici. Bibi. ref.: V. Butură, Un monument al arhitecturii populare transilvănene, Biserica de lemn din Cizer, în AMET, Cluj, 1963. (G.S.) cîlţi 1. Cînepă de calitatea a doua, după ce s-a scos fuiorul, folosită ca bătătură la ţesăturile de cînepă. 2. Partea cea mai groasă a cînepii sau inului, folosită pentru ţesut saci. (G.S.) Cîmpani (sat, comună, jud. Bihor) v. Beiuş şi Vaşcău. Cîmpani de Fomezeu (sat, com. Pomezeu, jud. Bihor). Sat menţionat documentar din 1492 în care se găseşte un remarcabil monument de arhitectură populară construit în 1651. Biserica din C. de P. este ridicată pe un fundament de piatră, cu pereţii din cinci bîrne masive, acoperiş cu şarpantă din lemn şi învelitoare de tablă. Deasupra pronaosului se înalţă un turn terminat printr-un coif cu marginile evazate. Bogăţia decorului este impresionantă: capetele cununilor de sus sînt prelungite avînd terminaţii în formă de cap de cal; un brîu-torsadă încinge pe la mijloc biserica; arcul dublou în intradosul bolţii naosului are forma unei frînghii răsucite întreruptă din loc în loc de casete cu rozete sculptate; vechile ferestre aveau formă de „X” culcat, iar ancadramentul uşilor de la tindă şi naos sînt împodobite cu şiruri de rozete, dinţi de fierăstrău şi torsade, întocmai ca portalurile marilor catedrale. Pictura din interior nu prezintă interes deosebit. (G.S.) Cîmpulung Moldovenesc (oraş, jud. Suceava). Aici se află ,,Muzeul lemnului”, înfiinţat în 1936, pe baza colecţiei de excepţională valoare donată de prof. I. Ştefureac. Ulterior muzeul şi-a profilat cercetările în vederea constituirii unui patrimoniu reprezentativ pentru creaţia în lemn din nordul Moldovei. Expoziţia muzeului relevă tradiţiile stră-luciteîn domeniul prelucrării lemnului prin: elemente de arhitectură, mobilier, inventar de stînă, mijloace de transport (fig. 150), unelte gospodăreşti. Printre piesele deosebite se remarcă un car lucrat în întregime din lemn, mobilier, un mai de oloiniţăfigurînd un cap de bour. (G.S.) Cîmpulung Muscel (oraş, jud. Argeş). Colecţiile de etnografie şi artă populară din cadrul Muzeului orăşenesc din C.M., prezentate într-o clădire tipică de sec. 19, ilustrează prin obiecte de mare valoare artistică specificul zonei. Sînt prezentate unelte de muncă, produse ale unor meşteşuguri casnice şi specializate cum sînt: ceramică, piese de port popular (fig. 151), tesături de interior, mobilier. (G.S.) Cîmpulungului Moldovenesc, Ocolul vechi nume ai unui ţinut din părţile de nord ale Moldovei, considerat încă de D. Cantemir ca un fel de ,,republică” autonomă în cadrul statului feudal moldovenesc, datorită drepturilor speciale păstrate de ţărănimea liberă a acestor locuri. Constituie o zonă etnografică distinctă în contextul nordului Moldovei cunoscut pentru bogăţia culturii populare locale. Dominată de obcina Feredeului, zona etnografică a C.M. cuprinde de fapt două „cînrrpulunguri”, cel al Moldovei şi cel al Moldoviţei, precum şi micul bazin al rîului Ostreia, affuent sudic al rîului Moldova, constituind laolaltă bazinul superior al acestui rîu (fig. 152). în totalitate aceste cîmpulunguri formează o depresiune intramontană în Carpaţii estici. Numeroase sate vechi pomenite în documente medievale, Pcjorîta, Fundu Moldovei, Colacu, Părîu Cailor (pe Moldova), Sadova (pe rîu! Sadova), Moldoviţa, Valea Boului, Frumosu, Ciumîrna(pe Moldoviţa), Vama şi Bucşoaia (pe Moldova, la vale), Măgura, Stulpicani, Negrileasa, Slătioara, Ostra (pe Cstra) (Suceava), au concentrări de case pe vale şi numeroase cătune răsfirate sau gospodării izolate pe culmile domoale ale obcinelor. Ocupaţia principală a oamenilor a fost şi este creşterea vitelor, căreia i se alătură lucrul la pădure, aceasta ocupînd aproape 90% din suprafaţa zonei. Creşterea vitelor a determinat şi apariţia unui tip de gospodărie închisă, zisă cu „ocol întărit”, similară cu cea întîlnită în plaiul Branului, în Mărginimea Sibiului, pe valea Jiului transilvan şi în Banat/Arhitectura locală a rămas pînă azi una a lemnului de brad, casele şi acareturile fiind construite din cununi orizontale de bîrne rotunde, în vechime, apoi, cioplite. Multe din casele satelor C.M., inclusiv din oraşul cu acelaş nume, au bîrnele aparente, nefiind tencuite decît în jurul ferestrelor şi a uşilor, ce apar astfel ca încadrate într-o ramă albă sau uşor albăstruie, contrastînd cu roşul-brun al bîrnelor de brad. Planul caselor vechi era alcătuit dintr-o tindă şi încăperea xŞe locuit, în aceasta din urmă aflîndu-se şi cuptorul tu horn de dimensiuni foarte mari, ocupînd cam un sfert din suprafaţa podelii. De multe ori casele sînt înconjurate de prispă cu stîlpi pe trei şi chiar pe patru laturi, aceasta fiind o caracteristică a arhitecturii populare moldoveneşti. Casele ceva mai noi au o tindă centrală din care se intrăjn încăperea de locuit şi în cea de curat (fig. 153). în aceasta se află un frumos mobilier crestat, înainte vreme, precum şi lăicere şi păretare în dungi acoperind pereţii în dreptul patului şi deasupra celor două laviţe groase formînd un unghiu în care se află aşezată masa (fig. 154). Numeroase obiecte de uz casnic sînt cioplite din lemn şi împodobite cu crestături geometrice. Portul popular din zonă este renumit pentru frumuseţea lui, continuînd o străveche tradiţie. Capul femeilor se acoperea cu aşa numitul „zăbranic” sau „mîniştergură”, un ştergar alb ţesut în multe iţe, avînd cîteodată introduse în ţesătură mărgeie foarte mici colorate. Cămaşa era numită cu „brezărău”, adică încreţită la gît şi cu mînecile unite cu stanii printr-o aţă; mînecile aveau CÎNDEŞTi VALE Igg Fig. 150. Car pentru transportat butoaie cu vin, Suceava, sec. 18. Fig. 151. Costum femeiesc, Muscel, sec. 20. altiţă şi încreţ şi rîuri. Peste poalele albe ale cămăşii se purta fota, numită aici „catrinţă” sau „prişi-toare”, cu fond negru şi „bată” roşie la marginile de sus şi jos. Costumul bărbătesc era compus din cămaşă dreaptă, cu guler, lungă pînă aproape de genunchi, purtată deasupra cioarecilor sau berne-vicilor de lînă sau a iţarilor strimţi şi încreţiţi. Atît femeile, cît şi bărbaţii purtau „cheptarele” mărgi- nite cu „prim” negru de miel, sau cu blană de jder, ca acele vestite bondiţe lucrate la Vama. Sumanele de culoarea naturală închisă a lînii completau pe timp de iarnă costumul frumos al acestei zone. Trebuie menţionate, pentru izbutita lor ornamentică geometrică şi pentru coloritul lor, ouăle încondeiate purtate la sărbători în vase de lemn din doage împodobite cu motive pirogravate. (P.P.) Clndeşti Vale (sat, com. jud. Dîmboviţa). Aşezată într-o zonă plină de verdeaţă biserica din C.V., monument de arhitectură populară, construit la 1804, atrage atenţia datorită bogatei sale decoraţii exterioare. Face parte din tipul de biserică cu plan dreptunghiular compus, cu naosul supralărgit şi absidă poligonală. Modul de acoperire cu bolţi independente este cu totul original. Structuri similare se întîlnesc frecvent şi în Moldova, sporadic şi în Transilvania fiind considerate exemplare ale unui tip autohton din Ţara Românească, bine reprezentat în partea vestică şi centrală a Munteniei. Stîlpii pridvorului cu fusul strunjit împărţit în mai multe registre prin inele şi o serie de crestături adînci în zigzag, „fruntarul” şi grinzile laterale cu acolade de mărimi şi forme diverse, brîul în formă de solzi de peşte care înconjoară biserica, ancadramentele ferestrelor şi uşilor, amintesc de casele ţărăneşti, indicînd aceeaşi mînă de lucru. Biserica este pictată. Bibi. ref.: R. Creţeanu, Bisericile de lemn din Muntenia, Bucureşti, 1968. (GS) cînepă, material cu largă folosinţă în industria casnică textilă, c. are o istorie îndelungată, fiind atestată pe teritoriul ţării noastre din antichitate. Herodot menţionează în sec. 5 î.e.n. că „Tracii îşi fac din c. haine care seamănă foarte mult cu cele de in; cine nu e prea obişnuit cu ea, nici nu poate deosebi dacă e vorba de in sau de c. "Cultivarea c. a continuat din antichitate pînă astăzi. Mărturiile documentare privind folosirea intensă a^ c. la sate încep să fie frecvente în sec, 17 şi 18. în legătură 139 CÎNEPĂ Fig. 152. Peisaj, zona Cîmpulung Moldovenesc, 1979. aFb° ” ^ Fig. 153. Pian de casă cu tindă rece şi cameră cu cuptor, zona Cîmpulung Moldovenesc. cu procesul prelucrării c. înJ702 găsim menţionate iazurile folosite ca topile. în unele foi de zestre sînt indicate sorturile de fire care se obţineau şi fazele de prelucrare ale c, Prelucrarea c. se făcea atît In cadrul economiei domeniale, cît şi în cadrul gospodăriei ţărăneşti. O dovadă a importanţei acordate In trecut acestei plante textile în Moldova o constituie faptul că, între anii 1798 şi 1812, în unele comune din judeţul Dorohoi se mai plăteau încă 10 parale de gospodărie ca zeciuială a c. Pentru prelucrarea c. se cer operaţii mai complicate decît pentru prelucrarea lînii. Semănatul, cujesul, topitul şi melrţatul se fac cu grijă deoarece uneori şi cele mai mici neatenţii compromit întreaga recoltă. C. se cultivă peste tot, la cîmpie şi la munte, chiar pe platformele cele mai înalte, prin grădini, la loc de „faţă”, adică la soare. C. de vară se culege în iunie-sulie, iar c. de iarnă cu trei-patru săptămîm mai tîrziu. Culesulyăjface cu mîna smulgînd plantele cu rădăcină din pămînt. Firele smulse se adună în mănunchiuri numite „mănuşi”. C. adusă din cîmp se reazimă pe lîngă gard sau perete pentru a se usca la soare trei, patru zile (fig. 155). După uscare se bate vîrful c. cu maiul pentru a se curăţa de floare, apoi se duce ia topit. C. se pune în „top-chile”, mici ochiuri de apă stătătoare, făcute pe marginea unei văi în apropierea satului sau în marginea unui rîu. Se fac topile individuale ori se asociază mai multe femei care pun împreună cînepă la topit. După ce putrezeşte partea lemnoasă ca să se desprindă firele, c. se scoate, se spală^ curăţin-du-se de nămol, şi se pune pe garduri la uscat. După cîteva zile începe meliţatul, operaţie prin care se sfărîmă partea lemnoasă uscată, „puzderia”. Operaţia se execută cu meliţa, unealtă de lenrin compusă din două părţi: „picioare” şi „limbă”. CÎRCEAG 140 Fig. 154. Colţ de interior, Fundu Moldovei, zona Cîmpulung Moldovenesc, sec. 19. vîrful şi rădăcina cînepii. în piepteni rămîn „bucii” sau „zgrbenii”. în general se scot trei calităţi de c.: fuiorul, după ce a fost periat, urzeala aşa cum iese din piepteni şi cîlţii, care rămîn în piepteni. Fiecare din aceste calităţi are destinaţii precise. Din fuiorul tors subţire se face pînză pentru cămăşi, ştergare şl lepedee. Din urzeală se ţese pînza mai groasă pentru lepedee, feţe de pernă, pantaloni sau urzeală pentru pînza în care se bate fuior sau bumbac. Din buci se face urzeală de lepedee sau ţesături groase pentru saci, „zăblaie”, cergi, pe care se pun cerealele în căruţă sau la vînturat. Torsul cînepii se face cu furca de tors în tot cursul anului. Pentru a putea fi întrebuinţate firele de c. trebuie „fierte”. Cel mai răspîndit sistem a fost acela ai „zolitului” sau „pîrîui-tului”. Fiecare jiribie se „zoleşte“ cu cenuşă într-un „troc”, covată de lemn, şi se aşează apoi într-un „pîriău”, vas făcut dintr-un trunchi de copac scobit, cu un capac la capăt, şi un orificiu de scurgere ia marginea de jos. Cenuşa trebuie să nu fie din lemn de salcîm, gorun sau coceni de porumb şi nici prea multă deoarece se arde tortul. Se toarnă apoi apă fierbinte deasupra de mai multe ori pînă cînd firele de c. se îngălbenesc şi se înmoaie. După aceea firele se spală la rîu prin batere cu maiul şi se aşează pe gard în timpul iernii ca să îngheţe timp de 10 — 14 zile. (G.S.) cîrceag, denumirea urciorului în Banat şi zona Aradului. (G.S.j Cîrceşti (sat, com. Cuca, jud. Argeş). Sat de moşneni cu biserică ridicată în 1826 conform inscripţiei de pe peretele estic al pridvorului. Monumentul are pereţii din bîrne de stejar, încheiate în coadă de rîndunică şi învelitoare de şindrilă. De pian dreptunghiular cu absidă poligonală decroşată şt Fig. 155. Cînepă la uscat, 1980. „Mănuşa” se prinde de ia capăt şi se bate cu limba meliţii. Se întoarce apoi mănunchiul cu partea cea-laltă de cîteva ori. C. meliţată de numeşte „fuior”. După meliţat c. se „trage în chepteni”, doi piepteni cu dinţii mari de fier, apoi se perie cu „hecela”, o perie cu dinţii de metal foarte deşi. Prin pieptă-nare se separă fuiorul de aşchiile lemnoase sau ce a mai rămas din firele scurte şi mai „cîiţoase” de la 141 CLISURA DUNĂRII pridvor deschis cu patru stîlpi, fără turlă. Bolta cilindrică înălţată peste naos şi pronaos se termină atît Ia absidă cît şi Ia pronaos, prin cinci suprafeţe curbe sprijinite pe nervuri. Decoraţia exterioară specific populară se compune dintr-un brîu în formă de funie răsucită ce înconjoară construcţia trecînd pe deasupra uşii de la intrare. Consolele de la colţurile clădirii, profilate şi decorate cu crestături, streaşina prelungită la intrare şi sprijinită pe doi stîlpi ciopliţi, cu fusul în torsadă, cosoroabele pridvorului lucrate artistic cu acolade scobite adînc, conferă monumentului valoare artistică deosebită. (G.S.) cîrlenciu, motiv ornamental în formă de cîrlig, realizat din aplicaţii de postav colorat sau din găitan la sumanele din Bihor. (G.S.) cîrlibană v. Aromânii. cîrlionţi 1. Ornament în formă de cîrlige mici, realizat prin aplicaţii de „şinor” negru de lînă, pe clinii zeghei din zona Perşanilor. 2. Colţi formaţi pe frunte şi fixaţi cu soluţie de zahăr, specifici pieptănăturii fetelor la sărbători în unele sate din Cîmpia Banatului. (G.S.) cîrpă, ţesătură de lînă sau bumbac care se poartă pe cap, pe umeri sau la gît. C. cu ranţe, basma de lînă cu ciucuri, „ranţe”, provenită din import, intrată în portul popular din zona Tîrnavelor înainte de primul război mondial. Treptat ea s-a generalizat şi în alte zone devenind o piesă obligatorie a ţinutei de sărbătoare. în zona Tîrnavelor s-au purtat c. de culoare maron, verde, crem, iar în Ţara Oltului c. galbene. C. de gît, cravată de formă trunghiulară, cu ciucuri la capete întîlnită în portul bărbaţilor din satele „pădureneşti”apropiate, localităţile Rupea, Paloş, Homorod, Mateiaş, Bogata-Olteană, Ungra, Crihalma (Braşov). C. de înfăşurat, basma de formă pătrată cu latura de 90x90 cm sau dreptunghiulară, cu dimensiuni de 100X95 cm confecţionată din material industrial sau ţesut în casă specifică zonei Tîrnavelor. în raport direct cu decoraţia piesa poartă denumiri diferite: c. „cu cununiţă”, c. „cu doi bujori”, c. „cu roşu”, c. „cu brînca”, c. „cu hă!-menească” etc. Decorul c. se acordă cu al iilor: motive mărunte cusute în culori închise — negru, alb, gălbui şi albastru. G. sînt numite şi unele ştergare. Exemplu c. de corfă, ştergar cu care se acoperă coşul cu mîncare. (G.S.) cîrpiturească, tehnică de cusătură simplă, corespunzătoare surfilatuiui, folosită pentru a împiedica deşirarea materialului la capete sau pe margini (Bihor). (G.S.) Cîrţişoara (săt, comună, jud. Sibiu). Aici se. află o expoziţie sătească de artă populară constituită prin donaţii ale locuitorilor. Colecţiile cuprind obiecte de mare valoare provenite de la manufactura de sticlă de aici, ceramică, pictură pe sticlă semnată ds J°an Purcariu a Ţîmforii, precum şi o gospodărie ţărănească de la jumătatea sec. 19. (G.S.) clabăţ, căciulă mare din blană neagră de miel purtată în Banat. (G.S.) clenţi, colţuri de pînză executate la maşină pe poalele sau piepţii cămăşilor din Bihor. (G.S.) cleşte de alune, instrument compus din două elemente de lemn încrucişate şi articulate, care permit sfărîmarea alunelor prin apăsare (fig. 156). in Maramureş c.dâ a. sînt bogat ornamentaţi la Fig. 156. Cleşte de alune, Maramureş, sec. 20. partea superioară cu crestături în formă de dinţi de lup sau cu alte motive geometrice. (G.S.) clici n, haină din pănură albă sau neagră purtata de femei şi bărbaţi; croită din foi drepte, cu clini laterali şi pavă, cu „braţe”, clini în faţă, mîneci lungi şi manşete întoarse, îmbrăcînd corpul pînă mai jos de talie. Decorul din găitan este dispus pe piepţi şi pe manşete. (G.S.) clin, bucată de pînză sau de stofă (triunghiulară trapezoidală, dreptunghiulară) folosită pentru a da lărgime hainelor, cămăşilor şi pantalonilor ţărăneşti şi o formă evazată (fig. 157). Linia croitului urmăreşte în costumul popular românesc sensul firului ţesăturii. De aici rezultă o extraordinară ingeniozitate în a da formă evazată hainelor şi a completa foile drepte prin clini de diferite feluri, în funcţie de zonă, de locul pe care îl ocupă, clinii au denumiri diferite: „braţe” la piepţii clici nul ui din zona Perşanilor, „aripi” la piepţii sumanelor, „broască”, „alăvană/^?7^-.,broschiţă” şi „pavă” la subraţul cămăşilor său hainelor, „aldoi”, „altoi”, „băgătură” (în părţile laterale ale cămăşilor sau la mîneci), „tur” la pantaloni etc. (G.S.) Clisura Dunării, zonă etnografică de caracter aparte datorită, în primul rînd, condiţiilor geografice, iar în al doilea rînd faptului că este o zonă de frontieră în care se întîlnesc şi sate sîrbeşti, aşa cum pe malul celălalt, în Serbia, se găsesc sate româneşti. Condiţiile geografice sînt dominate, după cum o arată şi numele zonei, de lungul curs la Dunării, prinsă între munţi pe o distanţă de cca 130 km, între Baziaş şi Gura Văii, formînd cea mai „grandioasă vale transversală din Carpaţi şi, fară îndoială, una dintre cele mai mari din Europa”. Se pot dis- CLISURA DUNĂRII 142 Fig. 157. Cămaşă cu clini laterali şi broschiţă sub braţ. tinge pe această distanţă, cîteva sectoare, cel mai lung şi mai caracteristic fiind în dreptul localităţii Pescari (fost Coronini, Caraş-Severin) în apropiere de Orşova, Dunărea fiind strînsă aici într-un canion cu pereţi verticali, lăţimea ei, în aval de Plavişeviţa (Mehedinţi), nedepăşind 170 m, acest sector fiind numit de fapt „clisură”. Alături de români, în C.D. trăiesc şi sîrbi, precum şi aşa numiţii Pemi (de fapt Boemi) cehi, veniţi la exploatările miniere din zonă. Ocupaţia principală este creşterea animalelor Ia care se adaugă pomicultura; agricultura este practicată pe scară redusă, Ia fel şi pescuitul, cu toată prezenţa Dunării. Aşezările sînt de fapt întoarse mai mult spre munte decît spre apă, deşi, ici şi colo, se pot vedea instalaţii ingenioase de pescuit implantate pe malul înalt al fluviului, cu plasa pătrată prinsă în două cercuri de nuiele încrucişate (crîsnic sau cristaş), urcată şi coborîtă cu ajutorul unui scripete. în satele înşirate şi pe micile cursuri de apă ce se varsă în Dunăre, Sicheviţa (Caraş-Severin) se întîlnesc numeroase instalaţii tehnice ţărăneşti, de felul morilor de apă cu ciutură şi cu „butoi” (un trunchi de copac scobit, lung de 6—9 metri) prin care apa este trimisă cu putere spre roata orizontală (cu ciutură); numărul morilor de apă este relativ mare dacă amintim că la Dubova, Plavişeviţa, Tisoviţa (Caraş-Severin) pînă la inundarea de către lacul de acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier, erau aproape douăzeci de mori. Se aflau de asemenea în număr apreciabil şi pive („văiale” în graiul locului) şi vîltori (şteze), precum şi fierăs-trae (“gatere”) la Tisoviţa, de pildă. Livezile întinse de pruni au favorizat apariţia multor „căzănării” sau „căzălniţe” acţionate cu roată hidraulică şi prevăzute cu jgheab. Aşezările sînt de două tipuri: sate cu case risipite şi sate adunate care pot fi cu sălaşe sau fără sălaşe. Primele sînt locuite numai de români şi sînt cuprinse toate în raza comunei Sicheviţa care este compusă din 19 sate; Sicheviţa, Brestelnic, Cameniţa, Cîrşie, Cracul Afmăj, Cru-şoviţa, Curmătura, Frăsiniş, Gornea, Ogaşu Podului, Streneac, Liborajdea, Lucacevăţ, Martinovăţ, Valea Oreviţa, Ravensca, Zănou, Zăstoane, Valea Scheviţei. (Caraş-Severin). Gospodăriile din aceste sate risipite pe culmile domoale ale versanţilor sudici ai munţilor Almăjului, sînt amplasate în mijlocul lotului de proprietate, cu construcţiile anexe, numeroase şi variate pentru a împlini diversele funcţii economice ale acestor unităţi izolate, amplasate în jurul locuinţei. Satele adunate cu sălaşe sînt locuite şi de populaţia sîrbească. Sălaşul este o unitate economică alcătuită din construcţii separate aflate pe moşia satului Ia nivelul păşunilor şi fîneţelor pentru animale. De cele mai multe ori are forma unei gospodării cu ocol întărit, avînd deci curte interioară. Tn satele adunate fără sălaşe ocupaţia principală nu mai este cea agricolă, aceasta devenind o sursă de venit complementară. Ca materiale de construcţii s-a folosit lemnul dar şi piatra într-o proporţie apreciabilă. Costumul este cei cunoscut în tot Banatul, adică cu opreg cu ciucuri lungi şi cu conci. Pieptarele de piele, hainele lungi de tipul şubelor, cioarecii, căciulile, din portul bărbătesc se integrează de asemenea costumului bărbătesc din Banat» Bibi. ref.: V. Tufescu, România, Bucureşti, 1974. (p.p.) Clit (sat, com. Hăşmaş, jud. Arad) v. Hăşmaş. Clucereasa (sat component al com. suburbane Colibaşi, municipiul Piteşti, judeţul Argeş) y. Coşeşti. Coşeşti (sat, comună, jud. Argeş). Centru de ceramică făcînd parte din grupul satelor de olari din bazinul superior al Argeşului: Leiceşti, Cluce-reasca, Pietroşani, Piscani, Poieniţa, Goleşti, Petreşti, Curtea de Argeş (Argeş). Formele produse la C. şi în satele amintite, exceptînd Curtea de Argeş» cuprind o gamă largă de produse specifice olăriei româneşti: străchini, oale, urcioare, „ţepi pentru 143 CLUj-NAPOCA casă” etc. Pentru decorarea vaselor se foloseşte de obicei huma albă, care se colorează în gălbui — sub smalţul translucid. Motivele geometrice şi florale sînt executate cu pensula. Străchinile sînt smălţuite numai pe una din feţe (fîg. 158). Ca o excepţie semnalăm că la C. oalele sînt făcute de femei. Producţia olarilor depăşind nevoile zonei, era desfăcută la mari depărtări în Bărăgan si dincolo de Olt. (G.S.) Fig. 158. Strachină şi cală, Coşeşti, Argeş, sec. 20. Cluj, zonă etnografică ceva mai puţin definită, acoperind o suprafaţă relativ mare, prin centrul căreia curge Someşul Mic. Grupează multe sate gravitînd spre principalele centre urbane: Clujul şi Turda, ia marginile înălţimilor periferice ale munţilor Apuseni, Dejul şi Gherla situate pe platforma someşeană sudică. întreaga zonă priveşte spre răsărit către marea unitate naturală a cîmpiei Transilvaniei, cu care, în parte, are comun, acelaşi peisaj de dealuri rotunde despădurite de multă vreme, cu sate mai de grabă adunate, deşi nici caracterul răsfirat nu lipseşte. Vechea arhitectură de lemn se mai păstrează ici şi colo, ca în satele din nordul şi vestul Dejului sau în Feleac (Cluj) unde pînă acum circa zece ani mai puteau fi văzute admirabile exemplare de case ţirăneşti româneşti vechi datînd de ia începutul sec. 19 sau poate chiar de la sfîrşitul sec. 18, judecînd după dimensiunile impresionante ale bîrnelor pereţilor, după tehnica arhaică a încheieturilor şi după înălţimea acoperişurilor de paie. în zonă se întîlnesc şi construcţii din alte materiale, cele de bîrne şi din nuiele împletite fiind aproape total înlocuite de casele de cărămidă arsă sau nearsă. Acoperişul vechi de paie, sau şindrilă, a fost şi el înlocuit de cei de ţiglă. Bisericile de lemn din zonă, din stejar, au un frumos decor sculptat. Una dintre ele, de la Turea, a fost adusă la Bucureşti de Al. Tzigara-Samurcaş, şi se află azi în Muzeul satului şi de artă populară. Zona a fost, şi în parte mai este vestită pentru frumoasele ţesături cu alesături geometrice. Ceramica locală a fost cu timpul înlocuită de producţia industrială a fabricii de la Turda, a cărei piaţă de desfacere a depăşit cu mult limitele zonei, putînd fi întîlnită pe aproape toată întinderea ţării, inclusiv la Bucureşti. în această zonă se află vestitul centru de pictură pe sticlă de la Nicula (Cluj) cu mare producţie în trecut, marcînd puternic arta icoanelor pe sticlă româneşti din Transilvania. Tot în zonă se află şi centrul de xilogravuri de la Haşdate (Cluj). Stratul vechi al portului popular se înscria într-o mare arie caracterizată de portul cămăşii cu ,,ciupag” realizat prin cusături pe muchiile creţurilor foarte mărunte de sub gulerul cămăşii. Mînecile se terminau cu ,,fodori” mari încreţiţi la încheietura mîinii. Peste poalele albe ale cămăşilor de in sau cînepă, mai tîrziu de bumbac, se purtau ,,zadii” (catrinţe) vinete în partea de sus şi roşii în partea de jos. Această arie a vechiului costum femeiesc se întindea din Munţii Apuseni, peste Ţara Lăpuşului şi Cîmpia Transilvaniei, pînă spre Năsăud. Bărbaţii poartă iarna căciulă sau pălărie de paie, vara; cămaşa este scurtă, are mîneca încreţită din umăr şi cu ,,pumnari” (manşetă) strînşi. Cusăturile sînt policrome, galbenul dominînd, şi sînt plasate pe guler, umeri şi pe mînecă. Cioarecii albi sînt croiţi drept şi au uneori tivituri cu postav colorat. Izmenele largi au cheiţe frumoase. Peste cămaşă se poartă pieptarul despicat în faţă, împodobit cu cusături de mătase şi aplicaţii de meşină (piele subţire). Pe deasupra se purta „ţundră” (suman) scurtă, neagră, cu decor colorat, sau „friş” alb cu aplicaţii de postav roşu. (P.P.) Cluj-Napoca (muncipiu, jud. Cluj). Din iniţiativa prof. R. Vuia, în 1922 s-a înfiinţat ia C.N. „Muzeul etnografic al Transilvaniei”, deţinător al unora dintre cele mai importante colecţii de etnografie şi artă populară jdpirTransilvania (fig. 159). în patrimoniul muzeului sînt incluse, pe lîngă obiectele achiziţionate ca urmare a cercetărilor efectuate în ultimii ani, vechile colecţii ale „Muzeului Carpatin”, ale „Muzeului Ardelean” şi ale „Muzeului Industrial”. Expoziţia pavilionară ilustrează ocupaţiile, meşteşugurile, genurile creaţiei populare, obiceiurile. în marginea pădurii de la Hoia se află expoziţia în aer liber, (fig. 160), înfiinţată în 1929, în care sînt reconstruite aproape 150 de monumente originale—case, construcţii anexe constituite în gospodării, instalaţii tehnice de deosebită valoare documentară şi trei biserici monumentale de lemn. Patrimoniul muzeului cuprinde în afara celor apro- CLUJ-NAPOCA 144 Fig. 159. Aspect din Muzeul etnografic al Transilvaniei, Cluj-Napoca. Fig. 160. Gospodărie ţărănească, Geaca, Cluj, sec. 19. 145 CODRULUI ximativ 50.000 de obiecte, o importantă fototecă şi o diatecă. „Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei” cuprinde studii privitoare la etnografia Transilvaniei, conservarea monumentelor şi activitatea muzeografică. (G.S.j ciupea, haină bărbătească confecţionată din ,,şiac” de „miţe” maron, purtată în zona laşi. C. este lungă pînă mai jos de talie, croită din foi drepte, cu clini în faţă, mîneci lungi şi guler drept. Ornamentele se compun din aplicaţii de „galon” şi „suitaş” (găitan subţire) dispuse pe poale, pe linia de îmbinare a clinilor, la guler şi pe marginile mînecilor. (G.S.j coadă 1. Păr împletit din trei şuviţe formînd coafura fetelor pînă la căsătorie; 2. C. simplă: părul pieptănat peste cap şi împletit într-o singură c., lăsată pe spate, legată la capăt cu o panglică sau un şiret; 3. C. dublă: părul pieptănat cu cărare şi împletit în două c.; 4. Pieptănătură ceremonială în Ţara Oaşului care sa prezintă sub formă de plasă, cu ochiuri dese, compusă dintr-o serie de şuviţe împletite, după ce părul a fost împărţit la mijloc printr-o cărare. La spate are forma unui triunghi isos-cel (v. şi cunună). (G.S.j S. Denumire atribuită la două elemente diferite ca înfăţişare dar avînd aceiaşi funcţie, aceia de a înlesni apucarea unui vas de pămînt: primul corect numit c. este o bucată de lut plată sau cilindrică prinsă într-un singur punct de peretele vasului cum este la tigaie sau vase tripode; al doilea, este de fapt o toartă, care constă într-o bucată de lut plată sau cilindrică unind două puncte ale vasului, — de pildă gura şi pîntecele, cum este un urcior sau oală; — în primul caz poziţia c. este orizontală, într-al doilea este un arc de cerc sau de elipsă. (P.P.j coardă 1. Grinda principală de-a lungul casei, susţinînd grinzile transversale. în unele zone; Maramureş, Bran, Suceava, c. este ornamentată cu rozete solare, cruci, X-uri, precum şi cu inscripţii conţinînd numele proprietarului, a meşterului, data construirii casei, mici rugăciuni sau invocări. Pe grindă, sub grindă, se ţin atîrnate sau puse mici obiecte şi uneite: cuţite, fuse, linguri, foarfeci, gheme de canură, oluri, cancee. C. este numită şi ,,meştergrindă” în Transilvania. 2. în Moldova, c. şi corzi se numesc toate grinzile ce susţin şarpanta sau căprioreala podului. (P.P.) coarne 1. Pieptănătură foarte veche, specifică unor zone din Transilvania, Banat, Moldova de nord şi din Cîmpia Dunării, cu părul împletit şi răsucit în vîrfui capului ca două coroane. 2. Pieptănătură cu proeminenţe realizate din cărare, de o parte şi de alta a capului, înfăşurate pe sîrmă sau pe un schelet special (Banat, Hunedoara). 3. Pieptănătură cu părul împletit în dreptul urechilor sub forma unor proeminenţe numite ,,coarne” (nordul Moldovei). (G.S.j coasten v. dulap. coc, pieptănătură specifică femeilor măritate, cu părul strîns sau împletit şi răsucit la ceafă sau în creştetul capului. (G.S.j COCEAN, Tănase (n. 1920, în satul Săcel, jud. Maramureş). Ultimul olar care mai lucrează în acest important centru, care este pe cale să-şi înceteze activitatea. Ceramica roşie, nesmălţuită lustruită cu piatra,, lucrată de C. se remarcă prin frumuseţea formelor, discreţia ornamentelor şi prin autenticitate. A participat ia diferite manifestări cultural-artistice şi a fost distins cu premiul UAP pentru creatorii populari şi trei premii la Festivalul naţional „Cîntarea României”. (G.S.) Cociuba de Sus (sat. com. Pietroasa, jud. Bihor). Aşezată într-un loc pitoresc, biserica de lemn din C. de S., ridicată în 1715, prezintă elemente de veche tradiţie constructivă: plan în formă de navă dreptunghiulară cu absidă pătrată decroşată, bolţi semicilindrice deasupra naosului şi altarului, tavan drept în tindă. în interior grinda meşter este festo-nată cu crestături, iar arcul transversal al naosului ornamentat cu sculptură în relief. Se remarcă în mod deosebit ancadramentul uşii de la intrare decorat cu două rînduri de torsade dispuse vertical între care se înşiră una după alta rozetele cu şase petale şi o cruce cu braţe duble. învelitoarea originală a fost înlocuită cu ţiglă, iar forma turnului complet schimbată. (G.S.j cocori, cîrlionţi, ,,zulufi” făcuţi pe frunte, purtaţi de fete pe Valea Bistrei. (G.S. j codorie de bici, băţ rotund sau tăiat cu mai multe faţete, decorat cu rînduri de crestături în ,,dinte de lup” dispuse vertical, de care se leagă curelele înnodate care formează biciul. Se întîl-neste în zonele din centrul si nordul Transilvaniei. (G.S.) Codrului, Ţara ~ zonă de întinse păduri de stejar şi de fag ce acopereau muntele tot aşa numit (Codru), culme cristalină nu prea înaltă, (580 m), străjuind dinspre sud Valea Someşului la ultimul său mare cot înainte de ieşirea în cîmpie; la nord, această adevărată poartă este închisă de munţii Gutîiului. C. face parte din acea imensă barieră păduroasă din nord-vestul României, numită în trecut Silvania, în preajma căreia se află depresiunile Şimleu Silvaniei şi Cehu Silvaniei. C. este poate singurul exemplu de zonă etnografică din ţara noastră care se prezintă, schematic, ca un inel, salba satelor codreneşti înconjurînd masivul împădurit. Din punct de vedere administrativ, C. este împărţită între două judeţe: Satu Mare (Chilia, Homoroadele, Solduba, Socond, Hodod în vest şi sud, Crucişor, Bîrsău de Sus şi de Jos, în nord şi est) şi Maramureş (Asuagiu de Sus şi de Jos, Urmeniş, Băiţa de Sub Codru, Odeşti, Găseşti, Oarţa de Sus şi dejos, Corni, Ciuta). Pădurile coborau mult în cîmpie de-a lungul Someşului, de aceea unele aspecte ale arhitecturii populare cum sînt casele, bisericile de lemn şi şurile monumentale sînt legate, prin masivitatea construcţiilor, tocmai de această prezenţă a codrului, chiar şi în sate cum sînt Someşeni şi Apa (Satu Mare), în dreptul Văii Vinului şi a Pomilor (Satu Mare), de pe malul drept al marelui rîu. întreg ţinutul a fost însă supus, în sec. 19 mai ales, ca urmare a noilor raporturi agrare dezvoltate după Revoluţia dVJi^1848, unui intens program de defrişare, început însă mai devreme, cînd s-a făcut şi împroprietărirea ţăranilor cu cîte o sesie iobăgească (cca. 40 jugăre). De aceea, aspectele etnografice legate de economia dpminată de mare realitate a pădurii (agricultură în ochiuri de pădure lăzuite, creşterea vitelor, apicultură, lucrul la pădure) sînt ceva mai puţin cunoscute, ocupaţiile dominante în ultima sută de CODRULUI 146 ani fiind agricultura intensivă şi creşterea vitelor mari şi a oilor. Aşezările, pomenite în documente din sec. 12—14, sînt în genere mari, de tip adunat, cu o structură totuşi laxă, iăsînd loc grădinilor şi livezilor ceea ce permite să se străvadă preexistenţa tipului de sat răsfirat, caracteristic românesc, dominant pe cursurile superioare ale micilor rîuri care izvorăsc de jur împrejurul masivului cristalin al C. Construcţiile sînt făcute din lemn de cer şi gorun, din familia stejarului. Tălpile, foarte groase (pînă ia 35 cm grosime), sînt aşezate pe „boci” (stîlpi puternici, îngropaţi) mai ales pe terenurile denivelate, sau pe bolovani mari puşi din ioc în ioc. In tălpi sînt înfipţi „ştimţii”, stîlpi uluciţi pe două părţi în care intră limbile grinzilor orizontale; ştimţii se aşează cam la doi metri unul de altul. Este o tehnică de construcţie numită în graiul locului „în şeşi”, denumire asemănătoare cu cea folosită în Moldova dar şi în zone ale Munteniei: „în şoş”. Prispa, numită aici „tîrnaţ”, este nelipsită, fie de-a lungul întregii faţade, fie parţială. Tîrnaţul poate avea de la 4—6 pînă la 10 stîlpi prevăzuţi cu „mînuri”, contrafise drepte, fără curbură „chi-tuşi” ce susţin „cununa” superioară pe care se sprijină căpriorii acoperişului. Totdeauna pereţii de lemn ai caselor sînt lipiţi cu „tină” pe afară şi înăuntru. Acoperişul caracteristic pentru casele din a doua jumătate a sec. 19 este cel numit cu „şuturi” (pinion) dar care coboară destul de jos, fiind ceea ce se cheamă un pinion mare triunghiular Iăsînd loc, dedesubt, unui trapez foarte îngust deasupra faţadelor laterale, scurte, ale casei, prevăzut cu două ferestruici de aerisire. învelitoarea este din paie de secară în „jupi”, frumos bătute în strat gros. Sînt şi acoperişuri de stuf. Casele sînt de mari dimensiuni, deseori putînd fi văzute case de 10—14 m lungime şt pînă la 7 m. lăţime. Decorul apare pe cunună, pe stîlpi, şi pe grinda interioară, sub forma motivelor geometrice crestate, rozete şi cruci solare, sau a inscripţiilor. Sub strea-şina de paie a pinionului, trapezul rămas este deseori placat cu scînduri traforate sau pe care se aplică un decor alcătuit tot din scînduri traforate, formînd figuri geometrice simple, sau rozete solare. Deosebită prin proporţii şi monumentalitate este şi „şura” codrenească de pe lunca Someşului din preajma C. întreaga construcţie se sprijină pe furci puternice împlîntate în tălpile masive. Şurile au cîte două porţi, una spre curte şi alta în partea opusă, destul de mari ca să poată intra un car. Porţile sînt din scînduri tăiate, ornamentate cu motive geometrice sau florale stilizate realizate tot din şipci tăiate. Tipul de şură din această parte a ţării, ca şi din zona Călăţelelor (Cluj) se leagă, probabil, de un tip de acaret vest-european, predominant germanic. Portul popular femeiesc se înscrie în tipologia costumului femeiesc românesc din părţile de vest ale ţării. Se foloseau în trecut mult ţesăturile de cînepă. Cămaşa era încreţită Ia gît, croită dintr-o singură foaie trecută peste umăr, de care se prind mînecile încreţite şi ele puternic ia umăr. Poalele albe sînt frumos încreţite, iar peste ele se poartă o singură „zadie” în formă de şorţ alb încreţit şi el. Cusăturile cămăşii sînt geometrice. Costumul bărbătesc este compus dintr-o cămaşă scurtă şi „gaci” largi de pînză sau cioareci de pănură albă cu „creastă” de postav roşu şi negru la cusăturile laterale. Pe vreme rec* se poartă un suman scurt, cu aplicaţii de postav colorat. C., bogată în păduri, a cunoscut în trecut dezvoltarea a numeroase meşteşuguri în lemn (fig. 161): constructori de case, dulgheri, lădari, rotari. Lădari au existat şi în satul Băiţa de Sub Codru (Maramureş) (fig. 162) care a fost şi este încă un important centru ceramic, pînă prin 1920 lucrînd aici mai bine de treizeci de meşteri olari, ale căror produse se vindeau pînă departe pe valea Someşului şi în Ţara Oaşului. Producţia de vase nesmălţuite a acestui centru era variată şi se asemăna cu producţia altor centre de olărie româneşti din zonele învecinate ale Bihorului si Tării Lăpuşului. (p.p.) Fig. 161. Bănci cu spătar, zona Codrului. CODRUŢ, Leon (n. 1931, com. Salva, jud. Bistriţa-Năsăud). Meşter cunoscut în confecţionarea „roatei de păun”, purtată de feciorii din părţile 147 COJOC Năsăudului. A învăţat meşteşugul şi a început să lucreze de la 15 ani. A fost premiat. La expoziţia de artă populară din cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României”. (G.S.j cofă, vas pentru apă de formă tronconică, cu toartă şi capac, lucrat de văsarii din zonele montane, din doage şi cercuri de lemn. C. a fost răspîndită în Transilvania, Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Moldova. Decorul floral dispus pe capac este executat în tehnica pirogravurii. Se întîlneşte şi sub denumirea de: ,,cofei”, ,,cofăies”, ,,cofer”. V. si văsă-ritul. (G.S.j cofăieş v. cofă. cofer, vas mic confecţionat din doage, folosit pentru lapte, pentru apă sau pentru cules fructe de pădure (G.S.j cofei v. cofă. cohor v. Covurluiulut. cojoc, haină lucrată din blană de miei integrată portului popular românesc din toate zonele etnografice ale ţării (fig. 163). Prima menţiune privind c. o întîlnim la Herodot în „Istorii” care spune că Fig. 163. Cojoc, Valea Someşului, sec. 19. tracii purtau (,,. . . mantale lungi împestriţate”), probabil c. cu aplicaţii de piele. Aceeaşi informaţie o furnizează şi poetul Ovidiu (sec. I. e.n.) afirmînd despre localnici că poartă c. îmbrăcămintea din blană este reprezentată şi pe monumentul de la Adamclisi. în evul mediu una din miniaturile din Cronica Pictată de la Viena înfăţişează pe ţăranii români în lupta de la Posada (1330) îmbrăcaţi în c* lungi. Începînd din sec. 15 documentele menţionează existenţa unui număr însemnat de cojocari la sate. Apar breslele de tăbăcari, cojocari, cismari, în oraşele transilvănene şi în Moldova care făceau comerţ şi cu ţările învecinate. Documente grafice' din sec. 18 redau imaginea unor ţărani purtînd c. din piele, bogat decorate în tehnici diferite. Un exemplar remarcabil îl constituie albumul „Trachten Cabinet von Siebenblirgen (1730). Meşteşugul s-a dezvoltat din necesităţi de viaţă izvorîte din caracterul climatic al diferitelor regiuni şi datorită faptului că blana de miel a fost un material laîndemîna tuturor. Pielea se prelucra cu mijloace simple de către cojocari. Pe teritoriul României s-au lucrat multe categorii de obiecte din blană: căciuli, c. lungi, c. trei sferturi, pieptare, „înfundate” şi „crăpate în faţă”, fiecare dintre acestea avînd croială şi ornamentaţie diferită în funcţie de zonă, de prilejul cu care erau purtate şi de starea materială sau socială. Unele dintre ele au fost nemijlocit legate de practicarea unor ocupaţii cum sînt „to-harca” şi „sarica”, de forma unor pelerine lungi pînă la glesne sau „bituşa” caracterizată prin mînecile neobişnuit de lungi, purtate de ciobani. C. integrate costumului popular, avînd denumiri diferite prezintă însuşiri estetice remarcabile fiind lucrate de meşteşugari răspîndiţi pe tot cuprinsul ţării (fig. 164, 165). Ele sînt decorate cu ajutorul unor tehnici variate: aplicaţii din piele, broderie executată cu lînă, lînică, mătase, arnici, fir metalic de aur sau argint, mărgele, împletitură din fîşii subţiri de piele, aplicaţii de „bumbi”, paiete, sticlă şi oglinjoare, stanţare cu diferite ponsoane etc. De obicei pe aceeaşi piesă se întîlnesc trei, patru, tehnici combinate, puse în valoare de modul în care sînt organizate motivele decorative în compoziţii ornamentale simple sau complicate şi de cromatica vie sau foarte discretă specifică fiecărei zone (fig. 166). Tehnica dominantă şi cea mai preţioasă o constituie broderia. Datorită valorii sale intrinseci şi estetice, portul c. nu este neapărat legat de sezonul rece. El se îmbracă în ocazii festive, la nuntă, la horă, la tîrg, indiferent de anotimp. C. este legat, de asemenea, de momentul iniţierii, cînd tinerii „intră în joc” şi încep să poarte toate atributele celor maturi, marcînd integrarea în viaţa socială a comunităţii. C. lucrate pentru fete, ca de exemplu, „burdicele” din Cîmpia Banatului, erau bogat decorate şi yiu colorate marcînd tinereţea, iar cele pentru mire, brodate cu fîşii de piele şi lînă aveau semnificaţie ceremonială, cu sens apotropaic. în unele zone, momentul căsătoriei era marcat şi prin portul unui c. de anumit tip, exemplu c. „cumcenesc” în zona Crişuiui Negru. Pieptarul indică şi situaţia materială sau socială a purtătorului şi aceasta nu neapărat ca urmare a costului ridicat al unor categorii de c., ci şi pentru că în evul mediu, pieptarul constituia o „marcă”, iobagii neavînd voie să poarte c. mult prea împodobite. în cadrul ceremonialului de înmormîntare, doliul era marcat prin purtarea c. pe dos, după cum tot astfel se purta în cadrul „obiceiului mascării” cu prilejul Arrajui Nou. în pofida numărului mare de centre înecare s-au lucart c., precum şi a varietăţii pieselor respective, trebuie remarcat că diferitele variante se înscriu în cadrul unui stil unitar, specific poporului nostru, manifestat prin unitatea de croi şi a schemelor compoziţionale, la care se adaugă acel simţ al echi- COJOCĂR1TUL 148 Fig. 165. Cojoc, Chereluş, Arad, sec. 20. Detaliu. librului în dispunerea ornamentelor şi combinarea culorilor, specific artei populare româneşti. Bibi. ref.: Herodot, Istorii, VII, 75, în „Izvoare privind istoria României”, Bucureşti, 1964; P. Petrescu, Broderii pe piele în arta populara româneasca, Bucureşti, 1968. (G.S.) cojocăritul, unul din meşteşugurile de foarte veche tradiţie în ţara noastră dacă n-ar fi să pomenim decît mărturia lui Herodot (sec. 5. î.e.n) care narînd expediţia lui Darius peste Dunăre spunea că „Tracii (geţii) luptau avînd pe cap căciuli din piele de vulpe, pe trupuri tunici şi deasupra mantale lungi, Fig. 166. Cojoc, Şepreuş, Arad, sec. 20. Detaliu. împestriţate”, despre care se poate crede că ar fi fost cojoace mari împodobite cu aplicaţii de piele. Există şi o iconografie relativ bogată înfăţişînd daci cu cojoace pe monumentul de Ia Adamclisi, după cum pe un monument funerar din timpul lui Hadrian (începutul sec. 2. e.n.), dedicat unei notabilităţi a Capidavsi, este repezentat un păstor cu plete învelit într-o sarică lungă pînă la pămînt, aidoma ciobanilor şi mocanilor ce pot fi văzuţi în unele 149 COjOCĂRITUL zone etnografice ale ţării noastre şi szi. Bogate în animale sălbatice şi domestice, cele trei ţări româneşti din Evul Mediu au cunoscut de timpuriu o mare înflorire a meşteşugurilor, legate de prelucrarea pieilor şi a blănurilor, între acestea c. avînd un rol de prim ordin. Numeroase documente atestă practicarea c. în Bihor, încă din sec. 12 pomenin-du-se numărul meşterilor în satele româneşti ale ţinutului, după cum documente din secolele următoare, mai ales din sec. 14, 15 şi 16, menţionează marele număr de meşteri cojocari de la sate şi oraşe, organizaţi sau nu în bresle. Astfel se cunosc cojocarii de pe domeniile mănăstirii Probota din Moldova, sau cei din vechiul oraş Baia, din aceleaşi părţi ale Moldovei, al căror renume era destul de mare ca să li se acorde dreptul de a se stabili ia Liov, mare centru comercial din sudul Poloniei pe drumul de negoţ ce lega porturile moldoveneşti, Cetatea Albă şi Chilia, de la Marea Neagră cu cele ale Mării Baltice. Breslele de tăbăcari, cojocari, blănari din oraşele moldoveneşti medievale Cîmpulung, Suceava, Şiret, Trotuş, Roman, Rădăuţi, iaşi, Vaslui, ca şi cele din oraşele munteneşti Tîrgovişte, Cîmpulung-Muscel, Argeş sau de peste Olt, cum erau Rîmnicu Vîlcea şi Tîrgu Jiul, făceau un comerţ întins cu produsele lor, dirijate fie spre nordul Europei, dar şi la sud înspre ţările balcanice, după cum mărfuri din domeniul pielăriei de lux veneau şi dinspre Transilvania, unde centre ca Orăştie sau Bistriţa erau renumite pentru produsele lor. în ţinutul Bistriţei de pildă erau amintiţi cojocari în sate ca Prundu Bîrgăului, Dumitra, Măgura llvei, Teaca, Viţa, Dipşa, Lechinţa (Bistriţa-Năsăud), în sec. 16; iar în Bistriţa sînt menţionaţi în acte de la începutul sec. 15, aproape 50 de meşteri blănari, cifră apreciabilă pentru acele vremuri cînd oraşul avea 4 000 locuitori. în contextul prelucrării pieilor şi blănurilor de animale, c. este în relaţie directă cu alte meşteşuguri, cum sînt tăbăcitul (fig. 167) sau dubitul pieilor, argăsitul, toate vizînd fie depi-larea pieilor, fie conferirea impermeabilităţii şi a unei anume flexibilităţi necesare mulării pe corp. Pieile, se ştie, au fost folosite nu numai pentru piese de îmbrăcăminte, ci şi pentru confecţionarea unor categorii vechi de arme şi armuri, fiind cunoscute de pildă breslele saidăcarilor (tolbe pentru săgeţile de arc) din oraşele Ţării Româneşti, precum Ş* pentru facerea harnaşamentelor, lucrate de breasla hămurarilor. Portul popular românesc cuprinde un număr mare de categorii de obiecte •ucrate dinjpiele, produse de cojocari: căciuli de diferite tipuri (v. găteala capului,) cojoace, scurte, lungi, pieptare înfundate sau despicate (v. cojocul), chimire, curele late şi înguste, opinci de o mare varietate, cizme, traiste şi tăşti, pungi, podoabe. Pentru confecţionarea lor se foloseau, după împrejurări sau zone, diferite blănuri, ceva mai rar de animale sălbatice (vulpe, jder, lup, urs, hermeline) mai ales în trecut, şi mai mult de animale domestice: oi» capre, bovine, porci (pentru opinci şi genţi) Şi» chiar, cabaline. Unele produse erau lucrate în gospodăriile ţărăneşti, opinci de pildă, sau căciuli, putîndu-le face în trecut orice gospodar, altele insă au fost lucrate în ateliere specializate. Pregătirea pieilor pentru lucrul specific c. comportă mai multe operaţii, între care tăbăcitul, „tăbăcăritul” Fig. 167* Tăbăcitul pieilor, Transilvania, 1959. sau „dubitul”, este foarte important. Tăbăcitul se face în două moduri: „la ud” şi la „uscat”, primul constînd în cufundarea pieilor în vase mari de lemn, iar al doilea în ungerea pieilor cu diferite substanţe şi „învălătucirea” lor. Se folosesc diferite reţete, variind în timp şi spaţiu. După unul din procedee, tăbăcitul comportă următoarele faze de prelucrare: pielea este bine întinsa, fixată în cuie pe un gard sau pe podeaua casei şi presărată cu un strat gros de sare peste care se j>une cenuşă pentru a absorbi umezeala. Astfel pregătită pielea este lăsată să stea două săptămîni. în loc de sare şi cenuşă se mai poate folosi zerul de oaie sau de vacă, tărîţe, apa de var. între timp se pregăteşte soluţia tanantă din făină de coajă de arin sau stejar, uneori şi de brad sau molid; după ce coaja de copac, desprinsă de pe trunchi se usucă, ea este pisată mărunt şi trecută prin sită; făina astfel obţinută se fierbe timp de patru, la şase ore, apoi zeama se toarnă într-un vas mare de lemn şi se lasă să se răcească. Se introduce în ea pielea, care va rămîne la „murat” cîteva zile, pîra ce părul începe să se desprindă uşor. Sînt folosite şi reţete mai complicate formînd un fel de pastă vîscoasă compusă din alaun de potasiu, clorură de sodiu, gălbenuş de ou şi făină de grîu. După zvîntarea lentă la umbră, se trece la răzuirea pielii care se face cu un cîrlig şi, apoi, cu „gripca”, primul fiind o lamă lungă curbată manevrată cu mîna şi piciorul deodată într-o tehnică anume, a doua fiind o lamă scurtă prinsă într-o teacă de lemn (fig. 168). Murarea şi răzuirea se pot repeta de mai multe ori pentru a obţine o argăsire mai bună şi implicit o calitate mai fină a pieilor. Urmează uscarea şi întinsul pieilor, netezirea şi lustruirea lor după ce s-au administrat şi unele soluţii cu rol de apretare. în sfîrşit, se trece dacă este cazul, — în raport cu ceea ce se doreşte să se obţină, la colorare. Substanţele folosite pentru aceasta sînt din cele mai variate, putînd fi de origină minerală, — sulfat de fier (tonuri COJOCĂR1TUL 150 Fig. 168. Răzuitul pieilor cu gripca, Transilvania, 1959, realizate prin aplicarea succesivă şi repetată a coloranţilor. Stratul de culoare trebuie să rămînă într-un fel transparent, să nu ascundă valorile naturale ale pielii, ci dimpotrivă, să le pună în evidenţă. Un element important al c. românesc, mai ales a aşa-numitului c. ,,de subţire”, îl constituie decorul sau împodobirea pieselor de port. Realizat în diferite tehnici; broderie, aplicaţii, împletituri, mozaicare, stanţare, repusaj, decorul cojoacelor şi pieptarelor româneşti este de o mare frumuseţe» contribuind la definirea stilurilor zonale ale costumului românesc (fig. 169). Atît felul de pregătire al pieilor, cît şi croiala pieselor lucrate din acestea ca şi decorul lor, se statornicesc şi se transmit din generaţie în generaţie, uneori în sînui unei aceleiaşi familii, cum sînt cele cunoscute ale cojocarilor din zona Neamţului sau de pe Valea Bistriţei, unde s-au putut construi arbori genealogici ai familiilor de cojocari pe cîteva generaţii, nu rareori formînd adevărate ,,şcoli” de meşteri cojocari. Aşa sînt familiile de cojocari Tuţuianu Tănase (Valea Bistriţei) şi Cobuz zis Bobîică din Sabasa (Neamţ) sau ,,şcoala de cojocari” a meşterului Vasile Botez de la începutul sec. 20 din Piatra Neamţ sau neamul de cojocari Dumitru Sofonea din Drăguş (Braşov), Hoţea Fig. 169. Cojoc, Şepreuş, Arad, sec. 20. Detaliu. cenuşii pînă la negru intens), potasiu şi sodă caustică (tonuri brune-castanii), bicromat de potasiu (tonuri brumării şi negre), — de origină vegetală — extrase din arbori, ca vestita culoare de lemn de băcan (roşu-castaniu), din arbuşti, cum este roiba (Rubia tinctorum L.), (roşu strălucitor), dintr-o specie de licheni din care se extrage orcina (cenuşiu-verde-argintiu), sau din flori, ca şofranul (Crocus sativus L.)> (galben şi brun deschis). în ultima sută de ani, atît în tăbăcit şi argăsit, cît şi în colorare, au pătruns masiv produsele chimice, anilinurile în special pentru culori. Tonurile puternice se obţin prin concentrarea soluţiilor, dar cele mai frumoase sînt Nicoară din Sat Şugatag (Maramureş), loan Ciocan din Dragomireşti (Maramureş) şi Ileana Cocian din Moisei (Maramureş), Ion Roxa din Bozovici (Caraş-Severin), Floarea Calotă din Plosca (Teleorman) şi mulţi alţii, bărbaţi şi femei, lucrînd şi azi pe tipicul tradiţional în multe din satele României. în ansamblul ei, arta românească a c. ocupă un loc deosebit în cadrul european al acestui domeniu. Acest loc este definit de împrejurarea cu totul specială că piesele lucrate din piei şi blănuri, ţinînd prin natura materiei prime şi mai ales prin funcţia lor de îmbrăcăminte şi protecţie împotriva frigului, de nordul continentului, au căpătat în arta populară roma- 151 COLIBABA nească un important roi de ordin artistic. De multe ori suportul ele piele dispare sub broderii şi aplicaţii decorative. în unele cazuri decorul reproduce pe cel al hainelor lungi de postav împodobite cu fireturi şi găitane, specifice zonelor sudice europene, mai ales a celor de o anume sorginte orientală, în acest context se poate spune că aria de maxim decorativism a hainelor de piele, pe plan european, este centrul estic al Europei, incluzînd parte din Polonia, Slovacia, Ungaria, nordul Serbiei, punctul de greutate constituindu-l însă România, la sud de Dunăre decorul hainelor de piele fiind evident mai atenuat. Ca şi în atîtea alte domenii, spiritul creator românesc, între nord şi sud, între Centrul Europei şi Orient, a operat şi în domeniul c. o admirabilă şi neaşteptată sinteză. Bibi. ref.: P. Petrescu, Broderii pe piele în arta populară românească, Bucureşti, 1968; E.Florescu, Portul popular din zona Neamţ, Piatra Neamţ, 1979. (p.p.) cojelcă v. furcă de tors. cojolcă v. furcă de tors. colac, element integrat artei populare plastice asociat obiceiurilor tradiţionale. 1. Dar pentru colindători, în cadrul sărbătorilor de iarnă. Se modela din aluat de pîine, frămîntat, dospit şi copt în cuptor, în ziua sau noaptea de Ajun. C. prilejuia manifestarea fanteziei creatoare a femeilor, formele împletiturilor din aluat, ornamentaţia lor (reprezentări solare, stelare, uneori zoomorfe) fiind strîns legate de evenimentul, de invocaţia cărora le era destinat. în cadrul sărbătorilor de iarnă, răsplata colindătorilor era c. mare, rotund, modelat din două suluri de aluat, împletite şi aşezate cunună, înconjurat de al treilea sul neted, de aluat. Era dăruit numai colindătorilor din ceata de feciori. 2. Colăcel, colindeţ, colindreţ, piţârâu, împletit din două suluri subţiri de aluat, în formă de cunună, avînd un orificiu la mijloc, pentru a putea fi pus pe „băţul de colindat”. Uneori erau puşi colăceii în traista nelipsită de la gîtul colindătorilor. Forma colăceilor, ca o cunună, sau imitînd aspectul motivelor cosmice, constituia expresia unor invocaţii de bun augur şi fertilitate prezentă în obiceiurile calendaristice, ca şi în cele de familie. 3. Covrigii, modelaţi dintr-un singur sul de aluat, aşezat în formă de cunună, sau de 8. Se dăruia colindătorilor copii. în zona Mehedinţi, covrigul sau colindeţul se păstra în casă, la meştergrindă (grinda transversală a casei), crezîndu-se că dacă se consuma vara, copii vor dobîndi cunoştinţe asupra naturii şi vieţii păsărilor. 4. Creciunul era c. tradiţional în Bucovina, modelat în formă de 8, întrebuinţat în riturile agrare. C. se păstra de la Ajun pînă în martie, cînd, pornind la primul arat, plugarul afuma cu el plugul şi vitele, pentru protecţia lor împotriva maleficului. 5. Pupăza, colac tradiţional în zona Hunedoarei, modelat din două suluri răsucite, mărginite de un al treilea meted. Are o formă alungită. Bibi. ref.: Sărbătorile la români, Crăciuni, Bucureşti, 1914; |. Muşlea, Ov. Bîrlea, Tipologia folclorului, răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970. (M.B.) colbeci, pieptănătură cu părul împletit în sus, de la ceafă pînă la creştet şi legat în forma unui coc rotund, purtată în Valea Vadufui, Măgura lerei (Cluj). în unele zone c. se numesc culbeci. (G.S.J coleadă, ceata de feciori, numită astfel în nordul Moldovei. în fiecare sat se formau cîte două c. compuse din cîte 30—40 feciori. C. mare era compusă din feciori cu armata făcută, iar c. mică cuprindea feciori mai tineri (între 16 şi 20 ani). Fiecare c. avea drept însemn cîte o stea, împodobită cu hîrtie colorată, panglici colorate, luminări şi era condusă de o „calfă”, comandantul cetei, care avea dreptul de a sta primul la masă, şi de a alege fata care deschidea jocul. Cele două c. îşi împărţeau atribuţiile colindatului după criteriul teritorial, ori pe baza diferenţierilor sociale, după vechile practici tradiţionale din cadrul satului. Costumul lor sărbătoresc, compus din cămaşă lungă, albă, cioareci albi, pieptare înflorate, din blană, sumane, avea drept însemne căciulile împodobite cu busuioc, brad şi iederă, ca elemente de invocare a vitalităţii, regenerării naturii, a fertilităţii. Bibi. ref.: Arhiva Muzeului etnografic al Transilvaniei, Cluj, 1927. (M.B.) Fig. 170. Olarul C. Colib^ba, Rădăuţi, Suceava. COLIBABA, Constantin, (1900—1975, Rădăuţi). Meşterul C. s-a afirmat ca unul dintre cei mai străluciţi creatori în domeniul ceramicii populare româneşti (fig. 170). Păstrător şi continuator al tradiţiei ceramicii de Rădăuţi, el a izbutit prin talentul său să reînvie şi să înnoiască producţia specifică vechiului centru de ceramică Kuty. C. a lucrat, cu egală măiestrie, formele specifice ceramicii de Rădăuţi—„castroane”, „căniţe de Moşi”, „şipuri” (urcioare), oale, precum şi pe cele caracteristice de „Kuty”—străchini şi căni ornamentate în „sgrafitto”, cu smalţ verde şi galben. Dacă în ceramica de Rădăuţi, C. a fost un fidel continuator al tradiţiei, în domeniul ceramicii de „Kuty” s-a COLINDATUL 152 manifestat ca un inovator, creind forme şi compoziţii ornamentale noi, ducînd mai departe tradiţia acestui centru care şi-a încetat producţia de mult. C. a devenit membru ai Uniunii Artiştilor Plastici, ca recunoaştere a talentului său deosebit şi a fost distins cu numeroase premii în cadrul expoziţiilor republicane. Preocupat de continuarea meşteşugului, ei a pregătit pe doi dintre nepoţii săi Marcel şi Florin Colibaba care au preluat atelierul după moartea sa. Cei doi continuatori s-au dovedit demni de înaintaşul lor, fiind distinşi cu premii la Festivalul naţional ,,Cîntarea României”. (G.S.) colibă v. aşezări. colindatul, obicei în cadrul ciclului calendaristic, cu sens augural, pentru vestirea Crăciunului şi Anului Nou, pentru invocarea fertilităţii şi a belşugului, pentru anunţarea regenerării naturii şi a unui nou ciclu agrar. Obiceiul c. tradiţional în toate zonele ţării, s-a transmis din generaţie, în generaţie, în structura sa generală, sau în variante locale, constituind în acelaşi timp un eveniment important în viaţa satului şi un^spectacol complex, cu valori simbolice deosebite. în gîndirea tradiţională, schimbarea cerului şi a fluxului biologic după solstiţii şi echinocţii avea o semnificaţie deosebită legată de cultul solar. De aceea, zilele solstiţiului de iarnă, „la cumpăna timpului”, între vechiul an, cu amorţirea întregii vegetaţii şi noul an, care vesteşte regenerarea erau întîmpinate cu adevărate ceremonialuri, în cadrul cărora, locul primordial era deţinut de riturile agrafe, veritabile dovezi ale unei ocupaţii de permanenţă multimilenară, agricultura. Obiceiul c* se organiza pe vîrste: „piţărăii”, copii care colindau în grupe mici de 2—5 colindători, între 3 şi 13 ani; „ceata de feciori”, uneori ceata mixtă de feciori şi maturi; „bătrînii”. Documente din sec. 15—17 atestă prezenţa acestui obicei în Transilvania şi eforturile autorităţilor vremii de a introduce repertoriul religios în c. tradiţional, punînd, în acelaşi timp, sub interdicţie c. ancestral la români (în special ceata de feciori) considerat pentru caracterul său laic, pozitivist, ca „obicei diavolesc”; Folclorişti români, ca Petre Caraman, au pus în discuţie ipoteza originii c. în străvechi obiceiuri cu sens agrar ale geto-dacilor. Folcloristica românească şi străină a relevat similitudini în obiceiul c. de la noi şi obiceiurile de Anul Nou al popoarelor slave învecinate. Varietatea formelor c., diversitatea tematică a colindelor se axează în principal pe riturile agrare. Urarea piţărăilor (cu multiple variante) ca şi colinda de intrare a cetei de feciori în casă, „a căşii” sau „a mesii”, ori colinda de plecare, „mulţămita colacului”, „alduitul colacului”, „a uşii”, etc. narează alegoric etapele vieţii şi muncii de cultivare a pămîntuiui, încheindu-se cu urări asemănătoare „Piuguşorului”. Colindele laice au forţa unei invocaţii grave, majore pentru stimularea rodului, a fertilităţii în anul viitor. Ritualurile coincid dealtfel cu perioada de pregătire a uneltelor de muncă, a seminţei pentru primăvară, împletirea practicilor pozitive cu cele rituale dînd forţă germinaţiei viitoare. C. se învăţa încă din luna noiembrie, cu 40 de zile înaintea sărbătorilor de iarnă, aceasta constituind una din obligaţiile cetei de feciori din fiecare comunitate rurală. Colinzile se învăţau fie la gazda cetei, fie la şezători, în prezenţa fetelor, acest lucru contribuind ia cunoaşterea repertoriului într-o colectivitate mai largă. Copii învăţau c. de la cei vîrstnici. C* copiilor se desfăşura în ziua de ajun, de dimineaţa, ori de la amiază pînă seara. De la asfinţit umblau cu colindatul şi vîrstnicii, la rudenii şi vecini. „Cetele feciorilor”, una singură în comunităţile rurale mici, 2—3 în localităţile mari, porneau la c. în seara de ajun a Crăciunului, continuînd toată noaptea chiar şi a doua zi dimineaţa. C. începea de la autorităţile satului, rareori, în sudul Transilvaniei, începînd de la gazda cetei. Uneori, în zona Mureşului superior — Gurghiu şi Sibiu — Făgăraş, c. „dintîi” se făcea în turnul bisericii, ceata dînd zvon în cele patru zări; c. era însoţit de bătăi de „dubă”, în zonele: Hunedoara, Bihor, Arad, Zărand, Pădureni, de cîntec de „ceteră” (vioară) şi „zongoră” (chitară) în Maramureş, de clarinet şi „torogoată”, în Banat şi pe Mureş, de fluier şi cimpoi în toate zonele ţării. Pe drum ceata colindă rar, dar e recunoscută de departe datorită instrumentelor care se fac auzite. La uşă sau la fereastră se zice „colinda dintîi”, de mare varietate tematică, terminîndu-se cu formula prin care se cere permisiunea de a se colinda în casă. Colindătorii sînt primiţi în camera de oaspeţi „casa dinainte”, împodobită sărbătoreşte, cu ruda de ştergare şi culmea cu scoarţele de lînă, alese în război, cu masa acoperită cu ţesătură nouă, aleasă în război, aşternută ca pentru un praznic mare, cu patru colaci la „cornul mesei”, cu plosca de rachiu sau vin, lucrată din lemn, sau modelată în lut de către meşterii satelor, legată la toartă cu batista sau cu ştergarul ales sau brodat de către fetele din familie. Oaspeţii erau poftiţi să se aşeze pe laviţele care făceau unghi, sub ferestre (loc de onoare, cu semnificaţii deosebite în cadrul funcţionalităţii interiorului locuinţei tradiţionale). La masă se aşezau doi cîte doi, pe rînd, în ritmul colindei antifonice, cîntată cu gravitate, solemn. După cinstirea bucatelor, se rosteşte urarea augurală pentru familie, c. ,,la masă”, c, „fetei”, „mulţămita colacului” etc. apoi erau jucate fetele din casă. în cazul contaminării unor forme de c., se joacă turca sau dansează căluşarii. Uneori (în Zărand, Munţii Apuseni) sînt jucaţi şi copiii din leagăn (fetiţele), pentru a avea noroc şi sănătate. în unele zone (versantul vestic al Apusenilor, sudul Transilvaniei) ceata joacă fetele şi nevestele din casele colindate, jocul substituind total cîntatul colindelor. După primirea darurilor (bani, colaci pentru flecare din ceată, carne de porc afumată, etc.) în fiecare casă din sat la care a colindat, ceata de feciori se întoarce la gazdă cîntînd „a zorilor”, colinda de încheiere a obiceiului c. Urma festinul comun şi petrecerea tineretului din sat. Costumul popular purtat de colindătorii din ceată se integra în cadrul sărbătoresc al evenimentului. La portul tradiţional al fiecărei zone, destinat ceremonialurilor deosebite, feciorii adăugau unele însemne ale ritualului: mănunchiul cu plantele investite cu puteri magico-rituale: brad, busuioc, iederă, muşcată şi spic de grîu, „vrîstă” şi „zgărduţă de mărgele” la pălărie sau din lemn de salcie aşchiată, înfăşurate în jurul pălăriei şi atîrnînd într-o parte, spre umăr, aşa cum se purta în zona Mocănimii Munţilor Apuseni, împodobirea cu plantele benefice, conform gîndirii 153 COLORANŢII NATURALI tradiţionale şi înşişi „cîrceii” din salcie puşi la căciulă constituiau gesturi, acte de invocare a revitalizării naturii, a fertilităţii şi rodniciei în anul care urma. Atunci cînd obiceiul c. era contaminat cu acela al Căluşarilor, flăcăii aveau peste piept diagonală din brîie de lînă policromă sau panglici tricolor, iar cioarecii erau strînşi la gleznă cu legătorile de ,,cănacă” (ciucuri) şi zurgălăi, în mîini purtau ,,bîte” sau baltage artistic încrestate în lemn, cu intarsii sau cojite, împodobite cu panglici roşii, tricolor, albastre. Vătaful purta o panglică tricolor mai lată, sau un brîu de lînă lat, tivit cu mult roşu, legătorile de la glezne aveau 1—2 şiruri de ciucuri policromi şi zurgălăi; în plus, bîta era înfăşurată spiralat în panglică tricolor. Nelipsite erau traistele „îmbăierate”, ţesute din lînă, sau confecţionate din piele, împodobite cu catarame şi ţinte. La baiera traistei se legau batistele brodate sau năfrămile primite în dar de la fete, ca semn al mărturisirii sentimentelor lor. întreaga ţinută a colindătorilor evoca evenimentul festiv pe care-l „comunicau întregii comunităţi”. Bibi. ref.: Ov. Bîrlea, Colindatul în Transilvania, în AMET, 1965—1967, Cluj, 1969; I. Muşlea, Ov. Bîrlea, Tipogolia folclorului, răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970; Tr. German, Tovărăşiile de Crăciun ale feciorilor români din Ardeal, în „Anuarul Arhivei de folclor”, V, 1949; M. Pop, Obiceiuri populare româneşti, Bucureşti, 1976; M. Pop, P. Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1976; Arhiva Muzeului etnografic al Transilvaniei, Cluj, 1927. (M.B.) colinda de pricină, întrecere între două sau trei cete, uneori în faţa unui „juriu” constituit din primarul satului şi vătafii cetelor, denumită şi „colindă de price”. Scopul concursului era de a colinda şi în alte sate. Tradiţia acestui obicei, întîlnit în zona Pădurenilor şi pe Valea Cernei, impunea cunoaşterea unui repertoriu cît mai bogat şi complicat, cu refrene greu de executat. Întîl-nirea dintre cete se făcea în sat sau ia hotarul dintre sate. Cetele aşezate în cerc executau colindele cîn-tînd antifonic şi enumerînd în atmosfera mitică a genului, probele de iniţiere ale junilor: proba tragerii cu arcul, ,,încurarea cailor” etc. Această întrecere constituie o formă de împletire a unui obicei calendaristic cu obiceiurile sociale. Portul popular, ca expresie artistică a unui limbaj şi complex sistem de comunicare, era în concordanţă cu importanţa manifestării din cadrul riturilor augurale ale obiceiurilor de iarnă. întrecerea dintre cete privea nu numai repertoriul folcloric ci şi frumuseţea costumului, bogăţia ornamentală a cămăşii flăcăilor, frumuseţea chimirului lat de piele, bătut cu ţinte şi avînd ornamente stanţate în piele. La căciuli purtau mănunchiuri de plante benefice (busuioc, măgheran), prinse cu zgărduţe din mărgele, împletite şi dăruite de fetele din sat. Steagul cetei era fluturat deasupra colindătorilor, ca însemn al ritualului. Bibi. ref.: M. Pop, Obiceiuri populare româneşti, Bucureşti, 1976; T. Pamfile, Sărbătorile la români, Crăciunul, Bucureşti, 1914; Ov. Bîrlea, Colindatul în Transilvania, în AMET 1965—1967, Cluj, 1969. (M.B.J colinda de price v. colinda de pricină. colindă, însemn al copiilor colindători constînd dintr-un băţ simplu, cu plăci metalice fixate la vîrf sau dintr-un băţ împodobit cu flori artificiale colorate. în zonele montane ale Transilvaniei (Năsăud, Munţii Apuseni) c. se confecţiona dintr-un băţ aşchiat în fîşii subţiri, spiralat în cîrcei decorativi. Folcloristul Petre Caraman făcea legătura între aceste beţe şi refrenul colindei rostite de copii, ,,flori dalbe de măr”, susţinînd că odinioară copiii purtau în mîini crengi înflorite, de măr. Acestei tradiţii îi asociază informaţia despre vechiul obicei din Moldova de a se pune în preajma Anului Nou, crengi de măr la înmugurit, în oale cu apă, acest fapt avînd semnificaţii de invocare a regenerării, a fertilităţii, a fecundităţii pămîntuiui. Bibi. ref.: M. Pop, Obiceiuri populare româneşti, Bucureşti, 1976; I. Muşlea, Ov. Bîrlea, Tipologia folclorului, răspunsurile la chestionarul lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970; Arhiva Muzeului etnografic al Transilvaniei, Cluj, 1927. (M.B.) colindători 1. Copii care umblă cu colindatul, în cadrul sărbătorilor de iarnă, în toate zonele etnografice ale ţării. 2. Denumire dată cetei de feciori în zonele Satu Mare, Mureşul inferior, Ţara Moţilor. (M.B.) colindele v. piţăratul. colindeţ, colăcel care se dăruieşte colindătorilor copii în zona Braşov. C. se frămînta şi se cocea în ziua de Ajun, uneori chiar în noaptea ajunului de Crăciun. V. colindă şi băţ de colindat. (M.B.) colindeţe v. piţăratul. coloranţii naturali, proveniţi din fierberea plantelor (frunze, coajă, fructe, rădăcini, tulpini, muguri, seminţe) şi din prepararea pămînturilor colorate (pămînţel, hume, albeală, ruşală, negreală), au fost folosiţi pe scară largă, secole de-a rîndul, în diferitele domenii ale artei populare româneşti, pentru colorarea fibrelor textile, în primul rînd, dar şi pentru colorarea ceramicii, a obiectelor de lemn (mobilier, unelte, recipiente, troiţe, cruci, pistornice, icoane), a accesoriilor şi detaliilor din piele (cojoace, pieptare, cizme, pungi, chimire), a icoanelor pe sticlă, a crucilor de piatră, a ouălor încondeiate; ei au fost înlocuiţi cu coloranţii chimici, de tipul anilinurilor, începînd cam de pe la mijlocul sec. 19 şi mai ales spre sfîrşitul secolului şi începutul sec. 20. Astăzi acest proces este aproape încheiat deşi în unele zone şi pentru unele categorii de obiecte c.n. se mai folosesc încă. Marea varietate a c.n. utilizaţi în arta populară românească, cu excepţionale rezultate în ce priveşte armonia cromatică obţinută, se datoreşte, pe de o parte, unei străvechi tradiţii şi practici exercitate de o populaţie sedentară de agricultori şi crescători de vite, iar, pe de altă parte, diversităţii mediului natural, oferind o gamă foarte întinsă de plante. Aşa se explică marele număr de reţete studiate şi tipărite încă din a doua jumătate a secolului trecut în cărţi de specialitate. Culorile naturale sînt folosite sub forma soluţiilor apoase, cunoscînd că pigmenţii în suspensie se aglutinează suportului prin intermediul mordanţilor. Multă vreme culorile de bază în arta populară, şi nu numai în cea românească, au fost albul, negrul şi roşul, primul obţi-nîndu-se în principal (pentru textile) prin folosirea fibrelor în culorile lor naturale albe, al doilea COLORANŢII NATURALI 154 prin pisarea cărbunelui din lemn ars şi zemuri vegetale (ex. coajă de arin, Aiunus glutinosa L.) şi al treilea fiind pămîntul sau argila roşie, numită ocru. Se poate spune că există o gamă dublă de culori echivalente, obţinute din pigmenţi minerali pentru ceramică şi de zemuri vegetale pentru textile, ca să luăm în considerare cele două domenii importante în această privinţă. De semnalat că pămînturi colorate folosite pentru angobe sau ca bază pentru glazuri în ceramică, în principal oxizi de aluminiu, servesc drept mordanţi pentru zemu-rile vegetale colorînd textilele, denotînd o bună cunoaştere a acestor însuşiri speciale caracteristice doar pentru popoarele avînd o îndelungă practică în arta ceramicii, fiind deci în esenţă sedentare. Mordantul este substanţa (oxizi de aluminiu cel mai adesea) care împreună cu colorantul vegetal, ambele dizolvate în ,,baia” de apă călduţă în care sînt afundate fibrele textile, formează un precipitat insolubil. Din cele trei tehnici principale de colorare (prin imersiune, prin imprimare şi prin „rezervare”), ia noi se utilizează doar prima, afundîndu-se firele de lînă toarse în mari recipiente conţinînd lichidul colorat. Boiangeriile de mai tîrziu au folosit acelaşi procedeu ai imersiunii. în foarte puţine zone din ţară (Mehedinţi, estul Transilvaniei, unele zone din Moldova) se utilizează şi tehnica imprl-meului prin aplicarea de tipare de lemn sau de metal (sub forma de fîşii înguste de tablă înfipte în suporturi de lemn), cu motive aproape exclusiv florale, rezultînd doar contururi în altă culoare decît fondul, de obicei două tonuri de albastru. între mordanţii tradiţionali folosiţi în industria casnică textilă românească se află: zeama de varză acră, apă sărată, ,,gintarul” (drojdia depusă pe butoiul de vin), piatra acră sau alaunul cu diferite numiri locale: „lulachiu”, ,,vineţeaiă”, ,,piatră de fote” (sulfat dublu de aluminiu şi potasiu), urină; plantele din care se fac zemurile colorate se fierb în apă, se lasă să se răcească, se strecoară, apoi în această zeamă se fierb firele toarse se pun la uscat, se spală în apă rece şi, în final, se înmoaie în baia de mor-dat sau fixativ. Reţetele şi gamele cromatice sînt relativ numeroase şi diferă de la regiune la regiune, în Gorj, de pildă, negrul se obţine din coajă de arin (Aiunus glutinosa .L. Gortn.) fiartă cu calaican (sulfat feros) sau din anume tină (nărăi, mîl) fiartă cu sovîrf (Origanum vulgare L), sau din boabe de fasole neagră (Phasoleus vulgaris L) puse la dospit 24 de ore şi apoi fierte; roşu închis (bordo) sau aprins (cicic) se făcea din rădăcină de roibă (Rubla tinctorum L.) uscată şi pisată, pusă la dospit şi fiartă apoi cu „gintar” sau urină; galbenul se obţine din coajă de răchită (Salix fragilis L.) fiartă, sau din muguri de răchită, sau din coajă de măr pădureţ (Malus silvestris L. Mill); galbenul-portocaliu închis rezultă din fierberea frunzelor de gutui (Cydonia obloga Moli.) sau a foilor de ceapă (Allium cepa L.); albastru închis (turchez) se face din scoarţă tocată de mojdrean (Fraxinus ornus L.) (varietate de frasin) fiartă, sau din rădăcină de ştevie (Rumex patientia L.) tăiată în felii, amestecate cu boabe negre de fasole şi cu seminţe de usturoi (Allium sativum L.), totul dospit în leşie tare făcută din cenuşă de lemn şi amestecat cu lulachi (piatră vînătă); verde închis se obţine din fierberea cojilor verzi de nucă; verde muşchi se obţine din rădăcină de urzică (Unica dioica L.) uscată, pisată şi fiartă; cafeniu se face din scoarţă de nuc (Juglans regia L.) pisată şi fiartă; cenuşiul se face fierbînd floare de fîn, coajă de gorun (Quercus petraea (Matt.) Liebl.) şi coajă de plop, într-un anume amestec. în munţii Apuseni, în aşa numita zonă a Mocănimii pe valea Arieşului, cernitul adică obţinerea culorii negru se face din fierberea coajei din arin (Alnus glutinosa (L) Gortn.) la care se adaugă ,,galiţă” (acid galic, sau cum i se spune în Muntenia ,,,calaican”) sau piatră acră (alaun, sulfat dublu de aluminiu şi potasiu); galbenul rezultă din fierberea fiorilor galbene de ,,drob” (Genista tinctoria L). în ţinuturile din nordul Moldovei şi Bucovina, portocaliul se face prin fierberea florilor de răchită roşie (Salix purpurea L.j, negrul din coaja de arin sau frunze de nuc, galbenul din flori de drobiţă (Genista tinctoria L.}, roşul din frunze şi coajă de măr sălbatic amestecat cu frunze şi flori de sovîrf. în ţara Bîrsei, unde se preţuieşte în mod deosebit albul zis de „culoarea untului”, acesta se obţinea din expunerea la soare a firelor de lînă, cînepă sau in; albirea se obţinea şi prin ,,afumarea” firelor de lînă cu fum de pucioasă; uneori în zonele vecine ale Branului şi ale Prahovei, lîna se albea şi prin „prefirarea” firelor în lapte de var diluat tare; negrul se obţinea din fierberea coajei de arin în amestec cu gogoşi de ristic formate pe frunzele de stejar; albastrul se făcea în zona Prahova, unde femeile din Ţara Bîrsei trimeteau firele la vopsit, din rădăcini de ştevie (Rumex patientia L); roşul din fierberea sovîrfului (Origanum vulgare); roşul ruginiu din coajă de ceapă (Allium cepa), gălbuitul din alior (Euphorbia am-gdaloides L) sau laptele cucului (Euphorbia agraria M.B.), galbenul din frunze de gutui. O întreagă ştiinţă a chimiei populare s-a dezvoltat astfel în legătură cu arta textilelor româneşti, numai pentru obţinerea culorii negre cunoscîndu-se peste 50 de reţete, variind de la zonă la zonă. Frumuseţea gamei cromatice româneşti tradiţionale a ţesăturilor şi cusăturilor vechi populare se explică tocmai prin folosirea coloranţilor vegetali cu ajutorul cărora se obţineau tonuri rezistente şi calde în acelaşi timp, permiţînd realizarea unor armonii coloristice de mare rafinament. O mare varietate de nuanţe a diferitelor culori au denumiri sugestive, de multe ori de-a dreptul poetice; iată cîteva exemple pentru verde: verde bătrîn (Maramureş), verde căldărăresc (Dolj), verde muşchi (Gorj), verde praz (Romanaţi), verde turcheaz (Mehedinţi), verde ca bradul (Muscel), verde ca frunza fagului primăvara (Vîlcea), verde ca buratecul (Argeş) şi multe altele; pentru galben se cunosc mai bine de patruzeci de nuanţe, fiecare cu denumirea ei, la fel pentru albastru, circa douăzeci şi cinci, pentru roşu circa treizeci, pentru violet, circa douăzeci etc. O întreagă „cultură” a culorilor există în arta populară românească, dovedind sensibilitatea excepţională a românilor pentru perceperea celor mai subtile nuanţe şi pentru combinarea lor, ceea ce poate explica şi cunoscuta înzestrare ,,coloristică” a pictorilor români. Bibi. ref.: S. FI. Marian, Cromatica poporului român, Bucureşti, 1882; T. Pamfile, M. Lupescu, Cromatica poporului român, Bucureşti, 1914; A. Goro 155 CONTĂŞ vei, Meşteşugul vopsitului cu buruieni, Bucureşti, 1943. (P.P.) colţar v. dulap. comunicare, pentru transmiterea de informaţii în diverse situaţii în trecut s-au folosit în sate o serie de procedee auditive şi vizuale; comunicarea de ştiri importante pentru comunitatea sătească se făcea prin viu grai, un ,,vătăşe!” sau „crainic” strigînd la răspîntiile sau în centrul satului, lîngă biserică sau primărie, ştirile ce trebuiau aduse la cunoştinţă: plata impozitelor, repararea drumurilor şi podurilor, începerea diferitelor munci agricole, măsuri sanitare, recrutarea tinerilor, ziua judecăţilor, diferite pricini etc.; cel ce striga avea uneori şi umor, comentînd ştirile şi adăugînd mici înţepături la adresa unora sau altora din consăteni; procedeul se utilizează şi astăzi în mai mică măsură, fireşte, şi doar în unele zone mai izolate; cel ce striga ştirile se ajuta, pentru atragerea atenţiei, de o tobă (dubaşul primăriei în unele zone din Transilvania), de un clopot, de o goarnă, de o toacă de lemn sau de fier sau de vre-un obiect metalic ieşit din uz pe care-I lovea cu un băţ; uneori, c. se făcea într-un anume loc al satului, vătăşelul adresîndu-se oamenilor strînşi la horă, la biserică sau la cîrciumă sau la răspîntiile în care se adunau oamenii în zilele de sărbătoare tocmai pentru a schimba ştiri şi a comunica între ei, în zilele de lucru fiind răspîndiţi la locurile de muncă, uneori fo»rte depărtate; tot de domeniul c., dar înscriin-du-se într-un obicei şi făcîndu-se după anume reguli la o dată anumită, primăvara sau toamna, cu prilejul aprinderilor focurilor, ţine şi aşa numita „strigare peste sat”, practicată mai ales în Transilvania şi parţial în Moldova, constînd în anunţarea de către flăcăi urcaţi pe o înălţime de lîngă sat, a tuturor evenimentelor mai importante din viaţa satului; strigarea peste sat funcţiona ca un sistem de sancţionare morală a membrilor comunităţii, îmbrăcînd de multe ori haina unui comentariu satiric; în caz de pericole sau calamităţi, anunţarea acestora se făcea prin trasul clopotelor de la biserici, într-un anume fel, „în dungă”, sau ritm; dealtfel clopotul de la biserică şi toaca, prin varietatea felului de a trage sau bate, transmiteau o serie de informaţii codificate, cunoscute ca atare de comunitatea respectivă: adunarea la primărie, moartea cuiva, rîndul slujbelor, incendiu; transmiterea de informaţii făcea parte dintr-un sistem de comunicare Şî în cadrul exercitării anumitor profesiuni: păstorii •Şi anunţau prezenţa lor şi a turmelor prin sunete produse cu „buciumele”, „trîmbiţele”, anume semnale însemnînd anume situaţii; aceste semnale erau înţelese ca atare, prin îndelungă obişnuinţă ?i dresare, şi de animalele păzite (oi, vite, cai), care la rîndul lor purtau o serie de „tălăngi” diferite ca dimensiuni şi ca tonalitate, avînd drept scop tot comunicarea poziţiei lor în cazul păşunatului alpin sau în pădurile întinse pe coastele şi văgăunile munţilor; vînătorii foloseau pentru darea semnalelor >>cornul” sau „goarna”; tulnicele erau folosite şi ,r> „crîngurile” izolate din Munţii Apuseni, moţii anunţîndu-şi membrii familiilor ce se aflau pentru mgrijirea şi paza animalelor la „mutători” şi „colibi” sau la lucru la pădure pentru ciubere, prin semnale diferit modulate; tulnicele au dat şi semnalele de adunare şi luptă în timpul răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, ca şi în timpul revoluţiei de la 1848—1849; principalul procedeu vizual de comunicare a fost în trecut focul, noaptea, şi fumul, ziua, focuri fiind aprinse la vreme de primejdie pe movilele ce formează în anume zone, — Bugeacul, Bărăganul, Dobrogea —, în anume regiuni din Moldova, un sistem de triangulaţie coerent capabil să transmită rapid ştirile despre apropierea vrăjmaşilor, calculîndu-se că era nevoie de foarte puţine ceasuri ca de la Nistru sau Dunăre, ştirea despre pătrunderea tătarilor, polonezilor sau turcilor să ajungă la capitalele timpului, Suceava, Argeş sau Tîrgovişte; acelaşi rol de puncte de observaţie înalte şi de semnalizare l-au avut în Oltenia „culele”, turlele bisericilor sau pur şi simplu turnurile de observare, aşezate pe înălţimi, la distanţe ce permiteau c. de la o construcţie la alta, distanţe eşalonate de la Dunăre pînă sub munţii Olteniei; semnale vizuale erau folosite noaptea de cărăuşi, fie prin atîrnarea unui „lămpaş” sub osia de la spate a carelor, fie prin legarea de „coviltir” a unei făclii sau a unei „gazorniţe” în partea stîngă a carului; făclii şi lămpaşe serveau noaptea ca semnale şi pentru barcagii; diferite semne convenţionale, variind de la zonă la zonă, erau întrebuinţate spre a transmite informaţii precise despre, de pildă, absenţa de acasă a gospodarului, punîndu-se la uşa de la intrare a casei o mătură sau a unui beţişor în clanţa porţii de intrare în curte. (P.P.) conac v. aşezări. conci 1. Pieptănătură cu coc de formă cilindrică, amplificat prin împletirea unor fîşii de pînză întărite cu aluat din făină de secară, specifică satelor din Valea Bahnei. 2. Pînză groasă „cu cărare”, purtată în Ţara Vrancei, formînd două gurguie în creştetul capului, peste care se aşează „cîrpa”. 3. Ştergar fixat pe o piesă de forma unui triunghi echilateral cu latura de 20 cm făcut dintr-un mănunchi de paie şi îmbrăcat în pînză, pe care îl poartă femeile din zona Perşanilor, numai cîteva duminici după căsătorie. 4. Piesă din sîrmă în formă de cerc, purtată de femeile din Pădureni, care se aşează pe ceafă, pe deasupra cozilor „tişilor”, şi se fixează cu trei aţe numite cositoare. 5. Podoabă de forma unei căşti, făcută din monede, purtată în Banat (fig. 171). (G.S.) comunicări v. comunicare. Constanţa (municipiul jud. Constanţa). în cadrul Muzeului de arta a Dobrogei s-a înfiinţat în 1972 secţia de artă populară şi etnografie, cu obiecte provenind din satele de pe limesul dunărean şi din cele aflate pe traseul Complexului hidroenergetic şi de transport Dunăre—Marea Neagră. Expoziţia ilustrează aspecte specifice ale culturii populare din Dobrogea exprimate prin tehnicile de lucru. Sînt expuse costume, scoarţe, ţesături de interior, podoabe, obiecte din aramă specifice zonei. (G.S.) construcţii anexe v. arhitectura populară. contăş, haină bărbătească cu mîneci, lungă pînă mai jos de talie, confecţionată din „şiac” de „miţe”, croită în clini, îmblănită cu piei de vulpe; s-a purtat în jurul Romanului, în zonele laşi, Vaslui, Bacău, în jurul Tecuciului. T. Pamfilie îl menţionează şi în fostele judeţe Baia şi Suceava. (G.S.) CONTOMAN 156 Fig. f7f. Femeie cu conci de monede, Remetea Mare, Timiş, sec. 19. contoman 1. Haină tradiţională din postav de Braşov, de culoare neagră, croită din foi drepte şi clini laterali, cu mîneci căptuşite cu pînză albă şi cu blană de miel. Ornamentele din găitan negru sînt dispuse pe margini, la gît şi de-a lungul cusăturii clinilor. C. s-a purtat în satele din zona colinelor Tutovei. 2. Cojoc cu guler şi garnitură din blană cîmp. Decorată cu cercuri concentrice uşor adîncite dispuse pe capac. (G.S.) Corabia (oraş, jud. Olt) 1. Centru renumit pentru meşteşugul cojocăritului la sfîrşitul sec. 19 şi începutul sec. 20. Aici s-au lucrat diferite tipuri de cojoace, răspîndite în tot sudul Olteniei. Piese asemănătoare s-au confecţionat şi în împrejurimi la: Vădastra, Dăbuleni, Osica de Sus, Vişina Veche şi Nouă, Brastavăţu şi Orlea (Olt). Producţia acestor centre de cojocari se remarcă printr-o variată gamă tipologică şi decorativă, prîn perfecţiunea execuţiei tehnice (fig. 172). S-au lucrat pieptare înfundate şi despicate, cojoace bărbăteşti trei sferturi cu mîneci şi cojoace femeieşti lungi „de mireasă”. pieptarele pentru lucru sînt croite drept, deschise în faţă, fără mîneci, tivite cu blană neagră de mie! pe margini. Două buzunare aplicate, cu broderie din lînă policromă sub formă de rozete pe margini, constituie singura ornamentaţie. Pieptarele înfundate, purtate iniţial numai de bărbaţi sînt tivite pe margini cu „zagara”, blană neagră de miel, lată de 6—7 cm. Decorul este alcătuit din spirale mari lucrate cu „irhă” verde împletită foarte mărunt şi găitan negru. Firul verde al „irhăi” împreună cu găitanul, formează un contur dublu al spiralelor grupate cîte şase pe faţă şi şase pe spatele pieptarului; ele sînt completate prin elemente vegetale brodate cu lînică colorată. în mijlocul feţei rămîne un loc neornamentat flgurînd două coarne. Spiralele pieptarelor vechi au 15 volute înfăşurate strîns; cele mai noi au numai cinci sau şase volute înfăşurate mai liber. Faţa şi spatele nu sînt identice, deosebindu-se prin mici detalii de decor. Cojoacele despicate în faţă sînt fără mîneci, scurte pînă în talie, cu formă evazată datorită celor doi clini introduşi sub braţ. Fig. 172. Bătrîni îmbrăcaţi cu cojoace, Corabia, Olt, sec. 20. de oaie, vulpe sau lup, purtat numai la sărbători în zona Tecuci. (G.S.) copaie v. covată. copăneaţă, cutie rotundă cu capac, lucrată la strung, folosită în Gorj pentru dus mîncarea la Decorul format dintr-un rînd de rozete policrome — oranj, roşu, vişiniu, negru, bleumarin — dispus pe marginea piepţilor şi pe poale este completat cu broderii, găitane şi împletituri din piele colorată. O compoziţie deosebită formată din două rozete 157 CORNEŞTl brodate şi rînduri de motive geometrice aşezate In formă de triunghiuri pe cei doi clini dau o notă specifică acestor piese, cunoscute cu denumirea de cojoace „de Dăbuleni”, Zona de sub guler este decorată cu broderii punctiforme conturînd croiala gîtului. Un şabac şerpuit, alternat de motive vegetale urmează şirurile de puncte puse în valoare printr-un rînd de „colţuri” din piele colorată. Şabacul se repetă la răscroiala mînecii şi la umăr, alternat de rozete şi mărginit de un alt rînd de colţuri din piele colorată. Cojocul de sărbătoare, specific ţinutei de iarnă, este lung, acoperind şoldurile, cu formă uşor evazată în partea de jos şi deschis în faţă. O bogată decoraţie dispusă pe umeri, pe poale şi la manşete, sub forma unor spirale denumite „co-soaie”, executate cu „irhă” verde şi lînică colorată caracterizează această piesă de port. Cojocul de mireasă, piesă ceremonială cu o croială specială, are partea superioară strînsă pe trup şi talia marcată printr-o ornamentaţie bogată în spirale ceea ce dă impresia unui cordon; poalele largi, cu falduri realizate din nouă clini, patru dispuşi în faţă şi cinci în spate, dau un aspect cu totul original acestui tip de cojoc specific C. Mînecile trei sferturi constituie de asemenea o notă particulară. Marginile piepţiior, răscroiala gîtului, poalele şi marginile mînecilor au o bordură de blană neagră lată de 20 — 25 cm. Partea de sus a corsajului este croită cu un fel de platcă rotundă care acoperă umerii şi spatele, decorată cu „cosoaie” din irhă verde şi lînică. O bordură asemănătoare compusă dintr-o succesiune de „cosoaie” este dispusă pe poale şi pe mîneci imediat lîngă garnitura din blană. Spaţiile rămase libere pe piepţi, pe mîneci şi pe poale sînt brodate cu bucheţele de flori din iînică colorată. Culorile folosite sînt: verde, negru, vişiniu, roşu, oranj, întregul decor aminteşte sistemul de împodobire cu găitane. Verdele şi roşul se echilibrează datorită spaţiilor mari albe, neornamentate. Frumuseţea pieptarelor şi cojoacelor lucrate la C. şi satele din împrejurimi se armonizează cu aceea a costumelor „de Romanaţi“ cu decor discret şi rafinat. 2. în cadrul Muzeului de istorie şi etnografie din C. se află valoroase colecţii de artă populară, reprezentative pentru Cîmpia Romanaţiului: costume, scoarţe, ţesături etc. Remarcabile sînt colecţiile de scoarţe şi cele de cojoace. Bibi. ref.: G. Stoica, R. llie, Portul popular din judeţul Olt, Bucureşti, 1981; P. Petrescu, Broderii pe piele în arta populară românească, Bucureşti, 1968. (G.S.) coralii v. podoabe populare. Corbeni (sat, comună, jud. Argeş). Centru de ceramică roşie nesmălţuită şi smălţuită. (G.S.) Corbeşti (sat, com. Ceica, jud. Bihor). Aici se află o biserică ridicată în sec. 18, monument de arhitectură populară, renovată de mai multe ori. De plan dreptunghiular, cu absida altarului de formă trapezoidală nedecroşată, biserica are un turn original, cu galerie deschisă şi coif ce se continuă direct cu săgeata. Capetele grinzilor de la cununile superioare, prelungite dincolo de ,,cheotori“ profilate cu retrageri, ajung pînă în dreptul brîului în torsadă care înconjoară construcţia. Portalul uşii de la intrare se înscrie pe linia celor mai bune tradiţii bihorene, fiind decorat cu sculpturi în formă de frînghie dispuse pe stîlpii laterali, un brîu orizontal şi unul curb la partea superioară. Pictura bisericii abia dacă mai poate fi vizibilă. Bibi. ref.: I. Godea, l. Cristache-Panait, Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, Bisericile de lemn, Oradea, 1978. (G.S.) corcomanf v. colbeci. cordar v. grindar. cordenciu v. grindar. corfă i. Coş de formă tronconică prin care se evacuează fumul de la vatra cuptoarelor din Ţara Lăpuşului. 2. Coş din răchită, de obicei, cu formă elegantă şi împletitură artistică. (G.S.) corlată, în expresia „vatră cu c.“, folosită în Oltenia, se înţelege coşul piramidal de scîndură prevăzut cu o poliţă Ia baza de jos, care captează fumul de la focul de pe vatra aflată la nivelul solului (fig. 173); prin limitare, în unele zone, c. înseamnă numai poliţa. Sensul general dispărut azi, era de îngrăditură făcută din scînduri late sau despicături de lemn, dicţionarele limbii române înregistrînd de pildă: gard rar la vii, ţarc de vite, zăbrele încon-jurînd „pomostina” (spaţiul din mijloc) carului pentru a transporta fîn sau snopi. (P.P.) corleţ, ochiul de la iţe prin care se năvădeşte urzeala, (Munţii Apuseni). (G.S.J corn 1. Unealtă străveche servind la împodobirea cu culori a vaselor de pămînt, făcută la origine, dintr-un c. de vită, tăiat la ambele capete, în cel mai îngust fiind fixată o bucată dintr-o pană de gîscă (fig. 174), — numită ia Hurez de pildă, „ţiplă”; cu timpul locul c. de vită i-a luat un recipient din lut ars de forma c. şi păstrînd şi denumirea. Culoarea turnată în interiorul e. se scurge într-un fir subţire sau picură prin pana de gîscă, creind posibilitatea de a trasa motive decorative precis desenate; olarii au pentru fiecare din culorile întrebuinţate în centrul lor, cîte un corn, toate aşezate pe un mic postament anume făcut tot din lut ars. (P.P.) 2. Un sfert dintr-un tulpan negru sau înflorat cu care se leagă femeile în jurul frunţii. 3. Element component al unei pieptănături, specifice, în trecut, mai multor zone etnografice: Hunedoara, Banat, Suceava etc. 4. Trîmbiţă folosită de ciobani, pădurari şi vînători. 5. C. de praf de puşcă. V. şi osul. (G.S.) Corneşti (sat, com. Călineşti, jud. Maramureş). Aşezare situată pe Valea Cosăului. Pe moşia C.3 menţionată într-un act emis de Matei Corvin, în 1470, se află o biserică-monument de arhitectură, deosebită de celelalte construcţii similare din Maramureş datorită turlei scunde care abia se ridică deasupra acoperişului. Ea face parte dintre primele biserici pictate de Teodor Hodor. Pe o inscripţie, păstrată fragmentar pe peretele de nord al naosului, se poate citi astăzi numai numele zugravului. în pictura lui T. Hodor se resimt primele influenţe baroce îmbinate cu structurile tradiţionale. în redarea costumului întîlnim elemente din universul de viaţă al pictorului. Astfel, „fecioarele înţelepte” poartă cămaşă cu mîneci largi, vestă, fustă şi şorţ, năframă roşie pusă pe umeri cu colţurile încrucişate în faţă şi multe şiraguri de mărgele roşii. în tratarea temelor se observă o predilecţie pentru redarea minuţioasă a detaliilor. Puţinele reprezentări arhitectonice sînt creionate schematic. Gama cromatică CGRNURAR! 158 Fig. 173. Vatră cu corlată, Cîmpu lui Neag, Hunedoara, sec. 19. Fig. 174. Decorarea vaselor cu cornul, Horezu, Vîlcea, 1979. este restrînsă, bazată pe contrastul roşu, albastru, alb, ca în vechile ţesături specifice zonei. (G.S.J cornurari v. dulap, coroniţă v. cunună, cortel v. haine de dimie, corună t. Grinda principală sau fruntarul prispei, în unele zone cioplită în volume geometrice (Oltenia, Maramureş, Ciuc, Suceava). 2. Postamentul pietrelor de moară la morile de apă. 3. Fruntarul morii, cîteodată frumos împodobit. (P.P.) cositor, element chimic metalic, alb-argintiu, foarte maleabil, folosit în arta populară românească pentru confecţionarea unor ,,ţinte” şi „plăcuţe” pentru chimire, curele, genţi de vînătoare sau la intarsiile în lemn. (G.S.J cositorit, operaţie prin care se acoperă interiorul vaselor de aramă cu un strat subţire de cositor. (G.S.J coslău v. dulap. cosoaie, ornamente în formă de spirală executata cu ,,irhă”, fîşii subţiri de piele, frecvente în decorul cojoacelor în Oltenia. (G.S.J cosoroabă, în unele zone ,,costoroabă”, ultimele grinzi de sus a pereţilor de bîrne, sau lemnul pus pe pereţii de piatră, chirpici sau cărămidă, susţinînd căpriorii; rama de cosoroabe formează baza şarpantei sau a căpriorelii acoperişului. (P.P.) costişat, model ţesut în diagonală, costum popular, ansamblu vestimentar de piese caracteristice, constituind unul din cele mai complexe domenii ale artei populare româneşti, la 159 COSTUM POPULAR Fig. 175. Costum cu două zăvelci, Scorniceşti, Olt, sec. 19. alcătuirea căruia participă materii prime diferite, tehnici şi meşteşuguri distincte. C.p. este un factor fundamental în comunităţile rurale, care reflectă starea socială, ocupaţiile, trecutul istoric şi elementele înnoitoare, raporturile cu zonele învecinate sau cu alte naţionalităţi etc. Vestigiile descoperite în săpăturile arheologice, mărturiile scriitorilor antici şi din Evul Mediu demonstrează că el a fost nemijlocit legat de viaţa omului. Ca element strict utilitar c.p. este legat de condiţiile geografico-climatice, de ocupaţii şi meşteşuguri; ca element de podoabă el este legat de cele mai importante ceremonii şi obiceiuri, devenind prin aceeasta purtătorul unor vechi tradiţii, în care se reflectă concepţia societăţii respective cu privire la starea socială, la vîrstă etc. (fig. 175). Obiceiul împodobirii veşmintelor este foarte vechi pe teritoriul României. Figurinele de lut descoperite în necropolele de incineraţie de la Cîrna, ca şi cele aparţinînd culturii Gumelniţa, constituie primele documente cu privire Ja decorul pieselor de port. Herodot menţionează în ,,Istorii” obiceiul tracilor jăe a-şi ornamenta îmbrăcămintea. E. Fischer semnalează analogia dintre boneta descoperită la Butnir şi boneta dacică, aşa cum apare pe monumentul de la Adamclisi. Totodată el a demonstrat prezenţa iţarilor cu creţuri la figurinele neolitice, asemănători celor purtaţi astăzi tn Moldova. Al. Tzigara-Samurcaş consideră că ornamentele pictate de idolii de la Ariuşd şi pe ,,Venera craioveană” redau decorul veşmintelor. Unele tipuri de încălţăminte specifice c.p. românesc apar din epoca culturilor Turdaş şi Gumelniţa, faza Petru Rareş. CS serie de figurine, printre care aceea de la Cîrna, ne dau o imagine asupra pieptănăturilor din epoca bronzului. Fota a existat din epoca iliro-tracică, fiind reprezentată pe un monument funerar de la Zagreb şi pe monumentul de la Adamclisi. Ovidiu se referea, în versurile sale, la cojocul purtat de geţi. Reprezentările de pe Columna lui Traian sau de pe Monumentul de la Adamclisi constituie dovezi edificatoare asupra croiului şi ansamblului vestimentar al dacilor, de mare însemnătate pentru înţelegerea originei şi evoluţiei istorice a c.p. românesc. Format în decursul unei foarte lungi perioade de timp, ca o creaţie colectivă, el a devenit un adevărat document al culturii populare, demonstrînd străvechea locuire a teritoriului carpato-danubiano-pontic de către români (fig. 176). Dezvoltat pe străvechiul fond traco-iliric, în tiparele caracteristice dacice, c.p. a dăinuit pînă astăzi, datorită ştiinţei creatoare anonime de a-l păstra şi valorifica prin formă, ornamente, culoare, semnificaţii, de a-l integra în forme noi, corespunzătoare concepţiei de viaţă, viziunii stilistice, funcţiilor fiecărei perioade, inclusiv celei contemporane. C.p. românesc, compus după reguli tradiţionale acceptate de colectivitate, este de o remarcabilă unitate în ceea ce priveşte elementele sale fundamentale: materie primă, croi, dispunerea ornamentelor, cromatică. în domeniul materiei prime, caracteristică este folosirea ţesăturilor albe din lînă, in, cînepă, sau bumbac. Unitatea materialului întrebuinţat a favorizat realizarea unei unităţi de croi avînd ca lege fundamentală tăietura simplă, din foi drepte, şi folosirea integrală a materialelor rezultate. Fig. 176. Costum cu fc-tă, Muscel, sec. 20. COSTUM POPULAR 160 Fig. 177. Costum cu catrinţă şi fîstîc, Gorj, sec. 19. Această tăietură economicoasă contribuie la realizarea unor ansambluri monumentale, dovedind inventivitatea creatorului popular (fig. 177). Un alt aspect al unităţii se manifestă în domeniul decorului, dispus cu discreţie şi măsură, concentrat în cîmpuri delimitate cu precizie, care se detaşează pe porţiunile albe neornamentate. Decorul este dispus în aşa fel încît să sublinieze liniile croielii şi odată cu aceasta pe cele ale corpului omenesc. Principalele cîmpuri ornamentale la c.p. sînt dispuse în jurul gîtului, pe umeri, pe mîneci, pe piept şi pe marginea poalelor. Motivele decorative sînt geometrice sau florale stilizate (fig. 178). Cromatica, alt element de unitate, este în general sobră sau în cazul folosirii nuanţelor vii, cum se obişnuieşte în Banat şi Oltenia, prin alternanţa culorilor, contrastul fiind echilibrat şi discret. Culorile de bază folosite în sec. 18 sînt: negru, albastru, roşu şi firul de aur. în unele regiuni şi în perioade mai apropiate (sec. 20) gama cromatică s-a îmbogăţit cu alte culori: vişiniu, galben, verde, brun. Folosirea vopselelor vegetale a dat ţesăturilor vechi un aspect deosebit şi o rezistenţă specială. Discreţia motivelor este astfel completată printr-o cromatică adecvată, contribuind la realizarea unor ansambluri vestimentare cu reale calităţi artistice. Deşi unitar din punct de vedere morfologic, în ansamblul c.p. românesc a înflorit o diversitate de forme legate de condiţiile concrete ale zonelor (fig. 179). Broderiile şi decorul pieselor de port, deşi urmează legile de compoziţie ornamentală dictate de o anumită concepţie estetică proprie poporului nostru, nu se aseamănă niciodată, deoarece fiecare creatoare adaugă un element propriu. Indiferent de unele pîese care au apărut în costum ca urmare firească a evoluţiei sale, în ansamblul c.p. românesc se Fig. 178. Costum cu doua boscele, Teleorman, sec. 19. disting cîteva tipuri specifice unui teritoriu care depăşeşte limitele provinciilor istorice. Din componenţa costumului femeiesc fac parte: cămaşa de Fig. 179. Costum cu zadie de bumbac, Arad, sec. 20. Tînără îmbrobodită cu ştergar, Vrancea. Tînără cu basma de caşmir, Munţii Apuseni. Găteala capului cu ceapsă şi bani pe frunte, Valea Bistrei. Femeie în costum de Pădureni, sec. 20. Costum din Cîmpia Boianului, sec. 19. Costum din Ialomiţa, sec Păpuşi în costum popular. 101 COSTUM POPULAR pînză formată din „ciupag” şi „poale”, brîul şl betele iar de la talie în jos fota, vîlnicul, catrinţa sau opregul. Capul femeii măritate este acoperit cu ştergar, iar părui pieptănat în diferite feluri acoperit de un tulpan sau o bonetă (,,conci”, ,,fes”, „legătoare”, ,,chemeleţ” etc.). încălţămintea tradiţională a fost opinca cu obiele, înlocuită cu cizme, pantofi sau ghete. în funcţie de prezenţa unor piese definitorii (fotă, catrinţă, oprege), generale ca structură în toată ţara, dar diferite prin compoziţii ornamentale şi cromatice în cadrul zonelor, c.p. românesc se grupează în mai multe tipuri: a. Costumul cu fotă, ţesătură dreptunghiulară înfăşurată în jurul şoldurilor, de veche tradiţie — este răspîndit în Muntenia — Argeş, Muscel, Dîmboviţa, Rîmnicul Sărat, Buzău —, toată Moldova şi o parte din Transilvania, — Covasna, Harghita, Bran. El apare uneori, ca în Argeş de exemplu, cu fotă în spate şi catrinţă în faţă. Decorul este grupat ia capete şi pe margini sub formă de dungi şi alesături. b. Costumul cu două catrinţe — ţesături dreptunghiulare purtate pereche în faţă şi în spate peste poale, cunoscute cu denumiri diferite — „zăvelci”, „boşcele”, ,,oprege”, „zadii”, etc. specifice în Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Transilvania. Costumul cu catrinţe se întîlneşte în două variante: costum cu catrinţă în faţă şi opreg cu franjuri în spate, atestat pe teritoriul ţării noastre încă din epoca bronzului în faţă. d. Costumul cu peşteman şi catrinţă. Peşte-manul derivat probabil din fota încreţită şi adunarea el în pliuri către spate este caracteristic numai în unele sate din zona Vlaşca. Cu aceeaşi denumire întîlnim şi o fotă din Moldova. Una din cele mai importante piese ale c.p. este cămaşa. Ea păstrează în croi şi în dispoziţia ornamentelor elemente străvechi, cu care se armonizează întregul ansamblu de piese vestimentare. Din punct de vedere al croiului, cămaşa se încadrează în mai multe tipuri: cămaşă încreţită în jurul gîtului; cămaşă cu faţa şl spatele croite dintr-o singură foaie şi mînecile racordate direct la umăr; cămaşa cu platcă. C.p. bărbătesc are o formă mai simplă şi o componenţă unitară pe tot teritoriul ţării. El se compune din cămaşă, cioareci (iţari, bernevici, ismene, gaci (fig. 180), brîie, cojoc şi suman. Cămaşa bărbătească se încadrează în trei tipuri, diferite după modul în care se structurează mîneca: cămaşă bătrînească dreaptă; cămaşă cu „barburi” sau „în cruce”; cămaşă scurtă. Cămaşa cu platcă, purtată în toate zonele ţării, este mai recentă. Cioarecii diferă de la o zonă la alta. Acestor piese definitorii li se adaugă o serie de coafuri, podoabe, cojoace şi sumane, purtate de femei şi de bărbaţi, completînd c.p. în funcţie de sezon sau de evenimente ceremoniale. De-a lungul timpului c.p. tradiţional a fost supus unei evoluţii permanente, datorită unor cauze complexe, generale Fig. 180. Grup în costum cu cămaşă şi gaci, Maramureş. şi menţinut pînă în zilele noastre în Banat; costum cu catrinţă în spate şi şorţ încreţit în faţa, întîlnit în Cîmpia Munteniei şi Olteniei, în Dobrogea sau centrul Transilvaniei. în zonele Arad, Bihor, şi Ţara Oaşului costumul este cu şorţ în faţă şi fără catrinţă In spate. c. Costumul cu vîlnic încreţit, este specific Olteniei — Mehedinţi, Olt, Gorj, Vîlcea—sudul Munteniei — Teleorman, Ilfov — şi unei zone res-trînse din partea centrală a Moldovei. în zonele Vîlcea şi Romanaţi, vîlnicul se poartă cu o catrinţă sau locale. El răspunde unor necesităţi practice, utilitare, dar şi unora culturale, relevînd aspecte socializate ale relaţiilor umane. Stadiul şi formele de conservare a tradiţiei legate de c.p. este diferit în zonele etnografice după circumstanţele de acultu-raţie dintre ele ori după gradul de izolare şi condiţiile locale concrete. Bibi. ref.: Al. Tzigara-Samurcaş, Vechimea por-tului ţărănesc, Bucureşti; Ovidiu, în „Izvoare privind istoria României”, I, Bucureşti, 1964; H. M. For- COSTUM SCHILERESC 162 magiu, Portul popular din România, Bucureşti, 1974; P. Petrescu, E. Secoşan, Arta populara, Bucureşti, 1966; P. Petrescu, G. Stoica, Arta populară românească Bucureşti, 1981. (G.S.) costumul schileresc, ansamblu vestimentar pătruns în portul popular bărbătesc din Gorj în ultima decadă a sec. 19 şi începutul sec. 20. c.s. se deosebeşte de portul tradiţional gorjenesc prin materialele din care sînt lucrate, piesele componente şi prin ornamentaţie (fig. 181). Satele de contact între zona de munte şi cea deluroasă, unde condiţiile de viaţă au fost în general mai bune, ca Băleşti, Tămăşeşti, Bălăneşti, Curtişoara, Ceauru (Gorj) ş.a., se numără printre primeie în care s-a adoptat un material de calitate superioară, postavul alb de Azuga şi compoziţii ornamentale deosebite. C.s. ilustrează diferenţierile sociale Fig. 181. Costum schileresc, Gorj, sec. 20. şi materiale care se conturaseră în această perioadă în satele gorjene. Unele piese caracteristice c.s. au fost purtate în mod exclusiv de categoriile înstărite de ţărani din Gorj. Treptat însă, pe măsură ce numărul croitorilor specializaţi în confecţionarea hainelor schilereşti s-au înmulţit, iar ornamentaţia s-a mai simplificat, acest port s-a generalizat, fiind considerat un fel de simbol al costumului gorjenesc. Cămăşile purtate la c.s. sînt lucrate din pînză fină de bumbac ţesută în două iţe, cusute cu şabace şi broderie fină de arnici sau mătase albă. Decorul brodat este dispus pe piepţi, pe guler, pe umeri, şi pe bentiţa de la mîneci. La poale cămaşa are „bibiluri” şi ,,colţişori”. „Nădragii'* schilereşti, lucraţi de croitori specializaţi, din dimie albă sau stofă de Azuga, păstrează unele elemente de croi tradiţional cum sînt „ghizdele” şi buzunarele, dar se deosebesc prin decoraţia bogată şi prin lipsa manşetelor. Motivele ornamentale sînt realizate din găitane şi „şuită” de lînă sau mătase de culoare neagră/ provenite din ateliere specializate. Peste cămaşă bărbaţii se încing cu un brîu lat de 15—20 cm, ţesut în ochiuri, sau în ochi şi sprîn-cene, colorat în albastru, alb, negru, roşu, portocaliu, galben şi verde, combinate în armonii bine realizate. în timpul verii costumul se completează cu o vestă din postav sau dimie albă bogat ornamentată, cu guler şi revere înguste. Piesa cea mai importantă a c.s. este ,,minteanul” (fig. 182), cunoscut şi sub numele de „baibarac” sau „bundă”. Min- Fig. 182. Mintean schileresc, Gorj, sec, 20. Detaliu de buzunar. teanul este lung pînă peste şolduri, uşor evazat Ia poale datorită celor doi clini introduşi sub mînecă, cu guler înalt format dintr-o bentiţă şi mînecă largă. Motivele decorative sînt asemănătoare celor de pe vestă, mult îmbogăţite atît în formă, cît şi din colorit. Pentru realizarea lor se folosesc găitanul, şuita şi galonul produs de fabrică, firul de ibrişin. Culorile frecvente sînt; roşu, alb, galben, cafeniu şi verde. Pentru aplicaţiile de la buzunare, piepţi şi manşete se folosesc postavul şi catifeaua de culoare neagră, albastră sau roşie. Din ansamblul c.s. a făcut parte şi haina lungă pînă la „talpa piciorul ui“ uşor evazată spre poale, asemănătoare cu dulamele boiereşti atît în ceea ce priveşte croiul, cît şi decoraţia cu găitane. La începutul sec. 20 au pătruns unele piese schilereşti şi în costumul femeiesc de sărbătoare, marcînd diferenţieri sociale în cadrul comunităţilor rurale respective. Piesele specific schilereşti, „vestă pe scurt“, „vestă pe lung“ şi „haină lungă" sînt confecţionate ca şi în cazul costumului bărbătesc din materiale foarte fine; treptat fiecare fată a căutat să poarte cel puţin una, două, din piesele caracteristice acestui costum. Aşa se explică răspîndirea mai largă a vestelor care se poartă pînă astăzi, în timp ce haina a continuat să rămînă o piesă de lux, inaccesibilă multor categorii sociale. C.s. femeiesc şi bărbătesc, formează un ansamblu cunoscut astăzi ca cel mai tipic port gorjenesc, fără de care cercetătorul nu poate să 163 COVASNA facă un studiu complet asupra portului popular din această parte a ţării. (G.S.) coş de îngroşat v. instalaţii ţărăneşti, coş de tras v. instalaţii ţărăneşti, coşar v. patul. coşcăruţă, pieptănătură cu două coade strînse la spate într-un coc, purtat de fetele din Moldova extracarpatică, pe Valea Bistriţei şi în zona Romanului. (G.S.J Coşeşti (sat, comună, jud. Argeş), centru de ceramică roşie. (G.S.J cot 1. Năframă roşie înflorată purtată de femeile din Cîmpia Aradului. C. se aşează peste ceapsa roşie şi se leagă sub bărbie. 2. Unitate veche, folosită mai mult pentru măsurat lungimea pînzei, egală cu 62 cm. (G.S.J coteş v. tocălie. şi la industrializarea zonei în această ramură, precum şi agricultura, ajungîndu-se în ultimile decenii la o adevărată specializare în cultura cartofului. Tîrgu Secuiesc a avut ca mic centru urban, o dezvoltare notabilă a breslelor de meşteşugari, lucrînd mobilier pentru satele din zonă şi alte produse de fierărie şi pielărie. Aşezările sînt în genere adunate, deşi caracterul răsfirat al multora din ele este evident (fig. 183). Pentru serviciile militare prestate, numeroşi locuitori au trecut în rîndul nemeşilor, micile lor curţi, numite aici „conace", putînd fi şi azi văzute în sate ca Reci sau Cernat (C.). Arhitectura veche a fost de bîrne cu acoperiş în patru ape, cu planul arhaic românesc, (întîlnit şi în alte zone din ţară ca Mehedinţi, Gorj) zis „cu prispă parţială44, aspectul general al caselor înscriindu-se evident, prin toate caracterele — materie primă, tehnică, plan, decor — în arhitectura populară Fig. 183. Peisaj, zona Covasna, 1980. Covasna, zonă cunoscută şi sub numele de zona Rîului Negru, după numele principalului curs de apă ce străbate partea depresionară foarte bine delimitată, în care, alături de populaţia autohtonă românească, au fost de timpuriu colonizaţi grăniceri secui, avînd ca principal centru oraşul Tîrgu Secuiesc. Străvechea îndeletnicire pastorală a românilor în centre puternice ca Breţcu, Ghelinţa, Poian, (C.) unde pînă azi se mai văd, ca şi în alte sate, vechi biserici de lemn româneşti şi din care au pornit în mişcările sezoniere de transhumanţă turmele de oi, străbătînd drumuri lungi înspre şesurile Moldovei de răsărit şi ale Dobrogei pînă in stepa Bugeacului şi în stepele nord-pontice din Ucraina, Crimeia, Caucaz, mocanii breţcani fiind cunoscuţi departe în aşezările moldoveneşti şi dobrogene. Alte ocupaţii de bază au fost lucrul la pădure şi azi practicat pe scară mare, ducînd românească. Interiorul se prganizează în jurul vetrei cu cuptor cu cahle, de o varietate remarcabilă lucrate în centre locale. Vechiul mobilier lucrat din lemn de fag horjit, împodobit cu scrije-lături geometrice realizate cu scoaba, a fost în sec. 19 înlocuit pe scară largă cu mobilierul pictat în care influenţa săsească a centrului meşteşugăresc Braşov se resimte, atît la meşterii secui, cît şi la români, putîndu-se desprinde chiar unele „stiluri”, locale diferenţiate pe epoci. Porţile înalte, la intrarea gospodăriilor, marcau apartenenţa la categoria nemeşilor în care, datorită condiţiilor sociale şi economice, au fost atraşi şi numeroşi roriiâni secui-zaţi cu timpul, proces la care şi-a spus cuvîntul şi disciplina bisericii catolice dominantă în zonă. Costumul simplu, atît în ce priveşte componenţa, cît şi decorul, combină unele elemente vechi locale, întîlnite şi în portul românesc, cum sînt cioarecii COVATĂ 164 albi la bărbaţi, cu elemente de provenienţă livrescă — central sau vest-europeană —, cum sînt cămăşile femeieşti cu guler mic, cu mîneci prinse de umăr, împodobite cu dantelă croşetată la marginea mîne-cilor şi gulerului. Fusta, ţesută înainte vreme din lînă, azi din bumbac, era lungă şi semăna, prin vîstrele sale verticale colorate în roşu, negru, albastru, cu vîlnicele olteneşti vechi dar şi cu andro-curile de peste munţi, din părţile Rîmnicului Sărat şi din cele ale Bacăului. Cu vremea fustele s-au scurtat, au prins a fi încreţite în talie şi au luat o formă evazată, după moda de la mijlocul sec. 19. Ulterior, s-au adăugat şi volane de catifea neagră. Peste fustă se poartă şorţuleţe albe de pînză cu dantelă, mărturisind aceiaşi modă orăşenească de origine vieneză, trecută prin filieră budapestană probabil. De aceiaşi origină este şi moda de a purta mai multe rînduri de poale albe, pentru a înfoia fusta. Vestuţa scurtă purtată peste cămaşă duce gîndul Ia aceiaşi moda a subretelor din sec. trecut. La bărbaţi, vechea cămaşă dreaptă, de tip arhaic românesc, a fost demult înlocuită prin cămaşa cu platcă de aceeaşi factură orăşenească. Cioarecii, simpli, albi înainte vreme, au fost împodobiţi ulterior, ca influenţă a costumului militar, cu vipuşcă de postav colorat la tivuri şi la buzunare. Pieptarele de piele vechi erau albe; azi nu se rrri poartă. Hainele de pănură erau albe sau seine, prevăzute, mai recent, cu tivuri de şiret colorat. In general, arta populară a fost îmbogăţită mult şi ca urmare a unor mode introduse de intelectualii satelor, cum se întîmplă şi azi cînd modele de sculpturi în lemn, de pildă, ia porţi ca şi la stîlpii funerari, de factură rural-barochizantă, sînt transplantate prin intermediul unor meşteri mai şcoliţi, ayînd acces la albumele editate în diverse centre. (P.P.) covată, vas de forma unei albii, cioplit dintr-o singură bucată de lemn, cu două prelungiri la capete frumos profilate şi decorate cu mici crestături (fig. 184). în funcţie de mărime şi de zonă c. serveşte pentru: frămîntat pîinea, păstrat făina, pus laptele la prins, spălat rufele etc. în Cîmpia Dunării şi Dobrogea c. stă sprijinită pe două cuie de lemn înfipte în perete în apropierea vetrei. în Valea Jiului c. folosită pentru pus laptele Ia prins este aşezată pe o laviţă în apropierea vetrei. Tot în c. se ţine şi se leagănă copilul. C. se întîlneşte şi cu alte denumiri în funcţie de zonă, dimensiuni şi întrebuinţare; „copaie“, „covăţică“, „postavă“, „postăviţă“, „covăţea“, „căpister“, ,,troc‘, „tro-cuţă“. (G.S.) covăţea v. covată, covăţică v. covată. Fig. 184. Covată pentru pline, Cupşeni, Maramureş, sec. 20. coviltir, acoperămînt al carului numit „arneu” în Transilvania (Munţii Apuseni), construit din nuiele groase îndoite în semicerc formînd o carcasă semicilindrică, de care se leagă ţesături groase de ţol şi rogojini; folosit la drumurile lungi ale celor ce transportă diferite mărfuri. (P.P.) covor, ţesătură din lînă întîlnită în majoritatea zonelor etnografice în ultimele decenii. Termenul de c. a intrat în vocabularul tradiţional la sfîrşitul sec. 19 şi începutul sec. 20, înlocuind pe cele de scoarţă, velinţă, lâicer etc. (fig. 185—186). în prezent c. este o ţesătură din lînă, bogat ornamentată, care se aşează pe perete sau pe jos. (v. şi scoarţă), în funcţie de locul ocupat în interiorul locuinţei şi de modul în care este lucrat, c. este de mai multe feluri; a. c. de culme, ţesătură specifică Ţării Haţegului compusă din două foi ţesute fiecare cu alt model şi cusute una de cealaltă, care se aşează pe rudă, deasupra patului. Partea din faţă, destinată să decoreze interiorul, are alesături geometrice în formă de dinţi de fierăstrău şi mici romburi dispuse în rînduri orizontale, delimitate de grupuri de dungi. Fondul ţesăturii este roşu sau albastru închis, iar motivele alese în tehnica chilimului sînt realizate în tonuri de roşu, galben, bleumarin, brun. Partea din spate a c., formată din cea de-a doua foaie de ţesătură, se lucrează dintr-un material calitativ inferior, avînd ca ornament o succesiune de dungi înguste în tonuri şterse, b. C. tocănesc, ţesătură din lînă lucrată în nordul Moldovei în perioada dintre cele două războaie de „tocăniţe", ţesătoare de origine maghiară stabilite la Frătăuţii Vechi (Suceava). C. tocănesc se caracterizează prin compoziţii monumentale care au ca motiv predominant rombul în gama cromatică proprie acestei zone: negru, oranj, alb, roşu, violet. Cea mai largă circulaţie au avut-o c. tocănesc în satele din jurul Rădăuţilor. (G.S.) Covurluiuiui, Ţinutul «—' este cuprins între cursurile inferioare ale Prutului şi Şiretului, lîngă vărsarea acestor două mari rîuri moldoveneşti în Dunăre, întreg C. face parte din aria etnografică a Dunării de Jos, incluzînd zonele brăilene, gălăţene, tulcene şi părţile Bugeacului şi bălţilor de la nordul Dunării, arie prezentînd remarcabile note comune atît în ce priveşte ocupaţiile, cu predominaţia agriculturii (inclusiv viticulturii) şi a pescuitului, dar nelipsind nici acuma forme de creştere a animalelor, cît şi în ce priveşte locuinţa, costumul şi ţesăturile, împărţirea interioară a Ţ.C. evidenţiează o zonă nordică înaltă de podiş, zona Bereşti făcînd din punct de vedere etnografic legătură cu podişul central moldovenesc, respectiv cu zonele Fălciului şi Huşilor, şi două zone joase de cîmpie colinară, cea a Tecucilor în nord-vest şi cea a cîmpiei Covur-luiului propriuzis din sud-est. Zona Bereşti, cu sate vechi, multe de răzeşi, are foarte interesante aspecte etnografice puţin cercetate, în principal arhitectură de nuiele împletite susţinute de furci îngropate în pămînt; Cavadineşti, Rugineni, Gră-peni (Galaţi); în est sînt sate mari, adunate, cu intensă activitate de pescuit tradiţional, dată fiind apropierea Prutului şi a bălţilor sale; Jorăşti, Corni, Rădeşti, Bălăbăneşti, Drăguşeni (Galaţi); în vest, au accentuat caracter de aşezări răsfirate, lucrul lemnului, din codrii din nemijlocită apropiere, 166 COVURLUIULUI Fig. 185. Interior de casă cu covor pe culme, Suceava, sec. 19. Fig. 186. Covor maramureşean, Sighetu Marmaţiei, Maramureş. constituind aspectul caracteristic. Zona din cîmpie a Tecucilor, în care notăm şi prezenţa satului Ţepu (Galaţi), locul de origină al cunoscutului culegător folclorist-etnograf T. Pamfile, are sate mari, înşirate de-a lungul marelui drum, paralele cu cursul Şiretului: Barcea, Umbrăreşti, Iveşti, Vultureni, Ueşti (Galaţi) în care arhitectura nouă se caracterizează printr-un exuberant decor traforat şi colorat. Marea aşezare adunată, cu caracter de răsfirare Cudalbi (Galaţi) din inima zonei, nu departe de marginea podişului şi a codrilor, este vestită pentru ţesăturile sale. în sfîrşit zona de cîmpie a propriu-zis, cu aşezări rare aşezate la mari dis- tanţe, are în centrul ei vechea aşezare agricolă Pechea (Galaţi) nu departe de fostele moşii ale lui Costache Conachi, Costache Negri, relativ numeroase din satele acestei zone numindu-se „Slobozii”, mărturie a extinderii domeniilor feudale din trecut, încercînd să-şi procure mînă de lucru prin înfiinţarea aşezărilor scutite de biruri. în întregul ţinut se constată prezenţa mocanilor veniţi din aşezările pastorale ale Curburii interioare şi exterioare a Carpaţilor, după cum se poate nota şi prezenţa unei populaţii originare din părţile nordice ale României, bucovineni, probabil la origine maramureşeni, după cum ar sugera ţesăturile numeroase COZLiE 166 cu motivul „horei”, întîlnite în nordul ţării şi aici în sudul Moldovei. în satele de pe malul Prutului, al lacului Brateş, ca şi de pe cursul inferior al Şiretului, cu o foarte largă luncă, pescuitul şi aspectele etnografice ţinînd mai ales de diversitatea sculelor pescăreşti şi a ambarcaţiilor de tip monoxil, sînt de un deosebit interes. Cele trei zone amintite pot prezenta, la o cercetare mai adîncită, caractere proprii care să îndreptăţească considerarea lor ca zone etnografice. în ansamblu, există însă suficiente note comune întregului C. pentru a-l considera pe acesta drept zonă etnografică unitară. între aceste note amintim în primul rînd arhitectura populară folosind sistemul furcilor, fie îngropate în pămînt (stratul vechi de arhitectură), fie înfipte în tălpi groase ce erau de regulă puse pe butuci scurţi şi puternici, formînd un fel de fundaţie pentru solurile slabe sau în zonele cu pînză freatică la suprafaţa solului. Pereţii erau făcuţi din „lozii”, îngrăditură de nuiele, lipite gros cu pămînt amestecat cu paie sau pleavă. S-au făcut şi case din pămînt bătut (ceamur) iar ceva mai nou din chirpici. Planurile vechi erau alcătuite dintr-o „sală” şi o „odaie”, în zona de podiş a Bereştilor (Galaţi), odaia fiind împărţită în două, în fundul ei apărînd aşa numitul „iatac”, al cărui perete despărţitor era de fapt soba foarte mare care încălzea ambele încăperi aşa cum se întîlneşte frecvent în podişul central moldovenesc, cu deosebire în zona Huşilor. Acoperişul avea învelitoare de draniţă în vestul ţinutului, deşi tabla şi-a făcut apariţia destul de timpuriu, mai ales în satele de răzeşi, în nord-est fiind folosiţi şi „hlujanii” (tulpini de porumb) şi stuful sau trestia în satele aşezate lîngă bălţiie numeroase în acest ţinut înconjurat de ape mari. Acoperişul era în patru ape. Decorul era destul de sărac la casele vechi, la cele noi pre-dominînd cel traforat, iar la cele foarte noi, efectele de tencuieli colorate şi muluri de ghips fiind aproape generalizate. Ţesăturile de interior a sînt remarcabile ca varietate şi realizare artistică. între acesta prosoapele prezentînd o gamă diversă de motive antropomorfe, fitomorfe, zoomorfe, avimorfe, puternic stilizate. Pentru „culmea” de deasupra patului se folosea aşa numita „prostire”, ţesută în trecut din lînă foarte subţire toarsă, albă. „Lăghi-cerele” sau „levicerele” în pronunţia sud-moldo-venească, sînt denumirile date scoarţelor, termen neutilizat în zonele de aici, folosindu-se în schimb denumirea de „covor” sau „cohor” pentru ţesăturile de mari dimensiuni cu o extraordinar de variată ornamentaţie în alesătură. Motivele geometrice sînt dominante la piesele vechi, la care apar însă şi motive antropomorfe, alături de foarte frecvente imagini ale calului. Covoare din satele Ţepu, Corod, Matca, Cudalhi, Coasta Lupii, Gohor (Galaţi) sînt printre cele mai izbutite pe planul întregii ţări, motive cum sînt „cocoarele rătăcite” sau „corachia”, dînd nota locală de mare frumuseţe, alături de care, stelele, arborele vieţii, figurile omeneşti, datele şi numele proprietarilor, contribuie la configurarea unui tip local al scoarţei româneşti, necunoscut pînă acum cîţiva ani şi descoperit datorită cercetărilor a doi tineri pictori gălăţeni, Eugen Holban şi Angela Tomaselli-Holban care au publicat o carte, înscriindu-se în biblio- grafia selectivă a istoriei artei populare româneşti. Ceramica s-a lucrat în trecut la Rădeşti, Lungeşti, Nicoreşti (Galaţi) şi oraşul Galaţi, rămînînd activ, doar ultimul centru, deşi pe cale de dispariţie. Costumul popular se înscrie şi el în aria etnografică a Dunării de Jos, de care am vorbit mai sus, mai ales prin tipul de „pestelcă” ţesută, similară cu cea din zonele Brăilei, Tulcei, Constanţei şi lalomiţei. Cămaşa dreaptă era croită dintr-una cu poalele din ţesătură de lînă ţigaie toarsă subţire. Se purta şi cămaşă „încreţită” cu altiţă şj (numită aici „umăr” sau „potlog”) şi „rîuri”. în satele răzăşeşti se poartă „fuste” ţesute în casă, peste care în faţă se prinde o pestelcă. Bărbaţii purtau bernevici din pănură groasă albă şi cămaşă tot de lînă ţigaie, împodobită cu „horbotă” la tivuri. Se mai întîlneşte şi vechea glugă ciobănească. (P.P.) cozlie v. dulap. Craiova (Municipiu, jud. Dolj). în cadrul Muzeului judeţean Dolj au început să se constituie colecţii de etnografie şi artă populară încă din 1915. Pe baza colecţiilor iniţiale, mult dezvoltate ulterior, în 1967 s-a organizat în „Casa Băniei” o expoziţie reprezentativă. Patrimoniul muzeului ilustrează prin obiecte rare, de mare valoare ştiinţifică şi artistică, ocupaţiile şi meşteşugurile, îndeletnicirile casnice, creaţia artistică. Colecţiile de scoarţe olteneşti şi acelea de costume au valoare de unicat (fig. 187). (G.S.) Fig. 187. Scoarţă cu cai, Oltenia, sec. 20. (foto loan Oprea), 167 CRESTĂTURI ÎN LEMN eram, construcţie anexă alăturată şteampului, în care sînt păstrate uneltele mărunte necesare diferitelor operaţii pentru obţinerea aurului. (G.S.) crambă v. Arieşului. cravată, piesă de port bărbătesc, întîlnită în costumul românesc de pe Tîrnave, preluată de la populaţia săsească. C. este făcută dintr-o basma de caşmir înflorată cu trandafiri roşii şi ciucuri coloraţi. în portul ceremonial al mirelui colţurile cravatei sînt trecute printr-un inel de os sau de argint care-i asigură stabilitatea. (G.S.) crăţ v. vîlnic. creaţă, panglică roşie din bumbac, lungă de cca. 4 m, încreţită mărunt şi împodobită cu mărgele mari de sticiă, purtată ca un fel de cununiţă de fetele din zona Perşanilor. (G.S.) crestături în lemn, unul din cele mai importante domenii ale artei populare a cărui excepţională dezvoltare pe teritoriul României se explică desigur şi prin abundenţa şi varietatea materialului lemnos oferit de întinsele păduri ce acoperă şi azi mai bine de un sfert din suprafaţa ţării. Poate că nicăieri ca în acest domeniu al c. în I. nu s-a manifestat mai amplu spiritul creator al maselor populare care s-au aplecat cu dragoste asupra caselor şi mobilierului pe care îl utilizau, asupra vaselor de lemn şi a mijloacelor de transport, împodobind toate aceste obiecte folosite zilnic în procesul diferitelor munci. Legătura profundă, condiţionată istoric, a poporului român cu pădurea, cu codrul căruia îi este ,,frate”, explică înflorirea acestui domeniu de artă populară, dezvoltat într-a-tîta îneît se poate vorbi de o adevărată „civilizaţie a lemnului” românească. în această civilizaţie, Fig. 188. Decorarea lăzilor de zestre cu horjul, Poiana, Vîlcea, 1965. c. în I. aduc nota superioară de realizare artistică de înalt rafinament, situînd obiectele de lemn crestate din România pe una din culmile artei ţărăneşti a lemnului din Europa (fig. 188). C. în I. sînt lucrate cu unelte foarte simple, între care cuţitul, briceagul sau „simeeaua” sînt cele mai obişnuite. Cu aceste unelte ţăranul român a „crestat” sau a „împistrit” bucăţile de lemn de stejar, de fag, de paltin, de nuc, de ulm, de brad, din care şi-a durat atît casele (fig. 189) şi mobilele, cît şi nenumăratele unelte şi ustensile de uz casnic, Fig. 189. Uşor de poartă, Maramureş, sec. 19. acoperindu-le cu o reţea fină de „crestături”, termen propriu limbii noastre, care nu însemnează nici sculptură, nici cioplire, ci tocmai o tăiere puţin adîncă în masa lemnoasă, dînd naştere unei ornamentici caracterizată prin geometrismul său. C. în I. (fig. 190) au atras atenţia de timpuriu specialiştilor şi iubitorilor de frumos, alcătuindu-se colecţii şi tipărindu-se albume, cum este cel al lui D. Comşa, încă la sfîrşitul secolului trecut şi începutul sec. 20. Cea mai limpede clasificare a c. în I. este aceea a categoriilor de obiecte pe care le aplică, în domeniul arhitecturii populare c. în I. au avut cîmp de aplicare pe principalele piese constructiv-decorative ale caselor, bisericilor şi diverselor acareturi. Astfel, grinzile exterioare, „cosorobii” şi „fruntarii” prispelor, stîlpii şi „undrelele”, CRESTATURI iN LEMN 168 menţionăm în primul rînd uneltele folosite în agricultură: astfel coarnele plugului, „toporîile” (cozile) coaselor, greblele, „tiocurile” pentru gresia de ascuţit coasele, ca şi jugurile sau „tarniţele” (şei de lemn) sînt admirabil decorate cu mărunte crestături pe anume porţiuni. Asemenea obiecte se întîlnesc mai ales în Munţii Apuseni, în Vîlcea, în ţinuturile subcarpatice ale Moldovei. Unele din cele mai frumoase obiecte împodobite cu crestături sînt uneltele legate de păstorit. Atît !a numeroasele stîne, cît şi în lungile lor peregrinări cu turmele de oi între păşunile carpatice şi şesurile din Cîmpia Dunării sau de pe ţărmul Mării Negre, păstorii utilizau o foarte variată serie de unelte: „crin-tele” de făcut caşul, găleţile şi „cupele” de muls ciobăneşti, „căucele” de băut apă (Mărginimea Sibiului, Ţara Bîrsei, Hunedoara). Unuî din cele Fig. 190. Executarea crestăturilor pe o poartă, Mărginimea Sibiului. ramele uşilor şi ferestrelor, atît la case, cît şi !a biserici, sînt decorate cu mărunte crestături geometrice, completînd frumuseţea volumelor masive cioplite sau sculptate ale acestor elemente arhitectonice, mai ales din Gorj, Vîlcea şi Mehedinţi dar şi din Suceava, Maramureş, Oaş, Ţinutul Cucului, Mărginimea Sibiului şi Munţii Apuseni, Buzău şi Prahova. Porţile din Gorj şi Maramureş, din Bacău şi Cluj, sînt de asemenea vestite pentru migala crestăturilor care acoperă grinzi şi stîlpi de cîte patru-cinci metri lungime. Al doilea cîmp de aplicare a c. în I. îl constituie mobilierul de diferite categorii, aici în asociaţie cu scrijelarea, reprezentative fiind lăzile de zestre, mesele, anume categorii de dulapuri şi blindare, scaunele şi băncile. Al treilea cîmp de aplicare a c. în I. este cel al uneltelor legate de diferite îndeletniciri tradiţionale ale poporului român (fig. 191). între acestea 169 CRESTĂTURI ÎN LEMN mai frumoase obiecte din lemn decorate cu crestături este tiparul de caş sau „păpuşarul” din Vrancea, de formă dreptunghiulară sau rotundă. Uneltele folosite la ţesut şi în genere Ia confecţionarea diferitelor textile, sînt în mare proporţie acoperite cu crestături. Un loc eminent îl ocupă furcile de tors (fig. 192) care prin varietatea formelor şi prin decorul lor pot fi apreciate ca fiind unele din cele mai frumoase obiecte de lemn pe plan european. Unealtă de tors, dar purtînd şi semnificaţii ale unui adevărat cod al relaţiilor dintre flăcăi şi fete, furcile de tors erau anume împodobite spre a fi dăruite al lemnului”, se află şi un original, poate unicul în lume, „Muzeu al lingurilor”. Un cîmp special de aplicare al c. în S. este cel al crucilor şi troiţelor, de o mare varietate tipologică pe teritoriul românesc şi care poartă o bogată ornarnentică realizată în tehnica crestăturilor. Această ornarnentică predominant geometrică se bazează pe simetria, alternanţa şi repetiţia unor serii de motive simple: „dintele de lup” (mici triunghiuri crestate;, linii frînte, cercul, semicercul, „unghia”, rozeta de diferite forme. Ornamentica este plasată în mqd chibzuit pe diferite porţiuni ale obiectelor care toate Fig. 193. Lada de zestre decorata cu crestături, Suceava, sec. 19. Detaliu. Ia clăci sau la şezători. împodobite cu crestături sînt şi sucalele, vîrtelniţele şi mai ales fusele şi Mprisneiele”, acele mici discuri de lemn care se pun la capătul de jos al fuselor. Apoi „întînzătorile” de pînză folosite la războiul de ţesut, maiurilede bătut rufe, precum şi părţile componente ale războaielor de ţesut, mai ales „brîglele”, sînt şi ele decorate cu aceleaşi mici motive geometrice, între ustensilele casnice, alături de tot felul de mici recipiente pentru sare, făină, cutii pentru brice şi cutii de acte, un loc aparte îi au lingurile ale căror cozi sînt îmbrăcate în aceeaşi haină minunată a crestăturilor. Varietatea extraordinară a decorului lingurilor a atras de mult dragostea colecţionarilor pentru aceste mici obiecte de lemn, iar la Cîmpulung Moldovenesc unde există un „Muzeu îşi găsesc o utilizare în viaţa ţărănească. C. în !. pot fi privite şi ca o „scriitură” ale cărei semne (fig. 193) au pierdut înţelesul de-a lungul vremii. Este sigur însă că unele din aceste semne se constituiau în trecut în sisteme de limbaj specific semni-fîcînd de pildă proprietatea, provenienţa (satul sau meşterul), după cum aveau cu siguranţă şi un sens magic. Un exemplu concret de astfel de scriitură este „răbojul”, instrument de consemnare prin semne a vechei „contabilităţi” ţărăneşti şi pastorale; un alt exemplu îl constituie „ţăncu-şeie” de lemn purtînd însemne de proprietate prinse de valurile de aba şi dimie bătute la pivele de pe Valea Jaleşului din Oltenia şi duse înapoi spre satele de lîngă Dunăre. Aceste semne au pierdut sensul lor social şi aritmetic devenind cu timpul motive CRESTĂŢEL 170 ornamentale, după cum „coarnele berbecului” sau „vîrtejurile” solare (fig. 194) şi-au pierdut semnificaţia legată de practici magice sau rituale, rămî-nînd să împodobească, ca motive crestate, bogata gamă a obiectelor de lemn din arta populară românească. Bibi. ref.: O. Horşia, P. Petrescu, Meşteşuguri artistice în România, Bucureşti, 1972; Das Holz in der rumanischen Volkskunst, MUnchen, 1974. (P.P.) Fig. 194. Cruce cu rozete crestate, Vima Mică, Maramureş, sec. 19. Detaliu. crestăţel, cusătură constînd din cruci în mijlocul cărora se fac cîteva răsucituri pe ac, în formă de noduri, dispuse pe muchea gulerului cămăşilor femeieşti şi bărbăteşti din Valea jiului. (G.S.) creţinţă v. catrinţă. crintă, vas masiv din lemn care face parte din seria uneltelor de păstorit, folosit pentru prepararea caşcavalului (fig. 195). C. are forma unei tăvi elip-soidale cu o gură de scurgere pentru zer şi două mînere profilate artistic. Cioplită din lemn de paltin sau ulm, c. este un obiect cu funcţie practică dar care prezintă şi valoare artistică datorită formei sale sculpturale (fig. 196). Bucata din lemn din care a fost cioplită poartă urmele micilor cioplituri executate cu dalta şi cu scoaba, asemănătoare tuşelor pe un tablou. (G.S.) Cristuru Secuiesc (oraş jud. Harghita). Muzeul din C.S. înfiinţat în 1946 cuprinde un fond valoros de obiecte prezentat în cadrul unei expoziţii pavi- Fig. 195. Crintă de mînă, Bran, Braşov, sec. 20. lionare şi a unei expoziţii în aer liber (înfiinţată în 1966). Expoziţia, cu profil zonal, ilustrează prin obiecte de diferite genuri specificul creaţiei populare: ceramică, ţesături, port, arta lemnului etc. Secţia în aer liber cuprinde case şi gospodării tipice zonei, instalaţii tehnice ţărăneşti ilustrînd modul de viaţă tradiţional. (G.S.) Criştioru de Jos (sat, comună, jud. Bihor). Centru de olari aşezat în bazinul hidrografic al Crişuiui Negru; produce ceramică roşie nesmălţuită şi smălţuită. Decorul vaselor, executat cu pensula sau cu degetul, se compune din dungi late de 4—5 cm, dungi sinusoidale trasate cu negru, motive fitomorfe (fig. 197). Formele cele mai frecvente: blide, oluri şi olcuţe diferite, „hîrboaice”, „laboşe” pentru lapte, strecurători. Olarii din C. de J. vînd produsele lor în special în Banat mergînd pe ruta: Salonta, Ineu, Pîncota, Chişineu-Criş, Arad, Timişoara, Lugoj. (G.S.) crîmpită, greşeală la răschiat, rezultată din încrucişarea firelor (Munţii Apuseni). (G.S.) crîng v. aşezări, cruci duble v. punct de cusătură, cruţftură, cusătură folosită pentru încreţituri (Munţii Apuseni). (G.S.) Cucuieţi (sat, com. Dofteana, jud. Bacău). Centru de olari care a produs vase de uz curent fără valoare artistică deosebită. Aici s-a lucrat ceramică neagră şi roşie. (G.S.) cucumea v. bagea. Cuhea (sat, com. Bogdan Vodă, jud. Maramureş). Sat de baştină a lui Bogdan l (1359—1365), în care se află una dintre cele mai impunătoare biserici de lemn din arhitectura populară românească. A fost ridicată la 1718 pe locul unei biserici incendiate de tătari în 1717. Biserica este construită pe fundaţie de piatră brută, din bîrne de lemn cioplite pe patru muchii şi încheiate la colţuri în coadă de rîndunică. Prezintă plan dreptunghiular cu absidă decroşată. Acoperişul cu două poale, turnul înalt cu foişor şi coif conferă bisericii din C. monumentalitate şi svelteţe. Pictura a fost executată de un zugrav anonim la comanda ctitorului „Pan Vasili Samplontai”, aşa cum rezultă din inscripţia de pe rama portretului acestuia. Apariţia unui portret într-o biserică maramureşeană constituie un element insolit, indicînd poate, un ecou tîrziu ai modei nobiliare din jurul anului 1600, preluat de mediul rural. Organizarea compoziţiei se înfăţişează pe 171 CULĂ Fig. 196. Crintă, Năruja, Vrancea, sec. 20. Fig. 197. Oală mare, Criştiorul de Jos, Bihor, sec. 20. bolta naosului sub forma unor tablouri delimitate prin benzi cu motive vegetale, iar pe pereţi scenele se înscriu în panouri dreptunghiulare despărţite prin benzi colorate. Desenul stereotip, personajele cu atitudini rigide, relevă un stil sec, lipsit de căldură. Inscripţiile scenelor scrise în româneşte şi în slavonă sînt de cele mai multe ori indescifrabile. Bibi. ref.: B. Tit, Date istorice despre protopopiatele, parohiile şi mănăstirile române din Maramureş, Gherla, 1911; R. Teodorescu, Portrete brodate şi interferenţe stilistice in Moldova epocii lui leremia Movila şi Vasile Lupu, în ,,!tinerarii medievale”, Bucureşti, 1980; A. Pop-Bratu, Pictura murala maramureşeană, Bucureşti, 1982. (G.S.j cuhnie, bucătărie de vară la gospodăria ţărănească denumită şi „cuine”. (G.S.) cuie de lemn, elemente de diferite dimensiuni, folosite pentru multiple scopuri în fixarea pieselor componente ale unui ansamblu de lemn: construcţie, mobilă, unelte. De un caracter special sînt c. de I. de tisă, lungi pînă la 10 cm, cioplite şi fasonate unul cîte unul, înfipte în găurile făcute în prealabil cu sfredelul în căpriori, servind la fixarea şindrilei şi draniţei; întîlnite şi la casele cu acoperiş de draniţă prinsă în cuie de lemn în zona Domelor, în Ţara Vrancei. (P.P.) cuier 1. Scîndură lungă şi îngustă cu suprafaţa decorată prin crestare, pictare sau traforare, avînd dispuse la distanţe egale cuie de lemn sau de metal pe care se agăţa blinde şi ştergare; unele exemplare au o ramă deasupra, pe care se sprijină icoanele pe sticlă (Transilvania). 2. Suport din lemn sau din fier forjat pe care se pun hainele (Oltenia, Muntenia, Dobrogea). (G.S.) cuine v. cuhnie, cujeică v. furcă de tors. cujbă, instalaţie folosită la vatră, formată dintr-o tijă de lemn sau de metal fixată oblic în perete, sau pe un pivot vertical, cu crestături pe o latură, pe care se agată toarta ceaunului sau a căldării. (G.S.) cujelcă v. forcă de tors. culă, tip de locuinţă fortificată medievală răspîndită în toată peninsula balcanică ale cărui cele mai nordice exemplare se află pe teritoriul românesc în Oltenia şi Muntenia; unele indicii atestă existenţa ei, în trecut şi în Banat. Locuinţe-turn există în multe zone din bazinul mediteranean în Orientul Apropiat şi în Asia Centrală, fiind cunoscute con- CULOARUL CERNA-MEHADIA-TiMIŞ 172 Fig. 198. Culme cu ţesături de interior. strucţiiîe de acest fel din Afganistan, Iran, din Caucaz, dar şi din Italia, Spania şi Franţa. In sudul Greciei se află de asemenea numeroase exemplare ca şi în Epir de altfel, denumite, cu termenul grecesc ..pyrgos” care înseamnă turn. Foarte multe exemplare se află în Albania, Macedonia, Serbia şi Bulgaria. C. românească pare să se distingă de cele balcanice prin existenţa ultimului nivel deschis, în forma unui foişor sau belvedere. De plan pătrat sau dreptunghiular, c. românească are de regulă trei sau patru nivele cu cîte o cameră, două, rar trei, în funcţie de mărimea construcţiei. Accesul se face printr-o singură uşă masivă, închisă cu drugi de stejar şi apărată de deschizături amenajate pentru tras cu puşca asupra atacatorilor. Legătura între etaje se făcea pe o scară îngustă de lemn, apărată şi ea, la flecare nivel de chepenguri de lemn de stejar. Construite din zidărie de piatră şi cărămidă groasă pînă la 1 m. c. au nivelele despărţite prin planşee de lemn susţinute de grinzi puternice de stejar, mai rar de boiţi în cărămidă. Există şi cîteva exemplare de c. dezvoltate în locuinţe permanente, cum sînt c. de la Curtişoara (Gorj), Măldăreşti (Vîlcea), Cerneţi (Mehedinţi) şi altele, al căror caracter deschis probabil că le scoate din categoria locuinţei-turn fortificate propriu-zise. Erau şi c. care aveau funcţia limitată de semnalizare şi de alarmă, fiind amplasate pe culmile înalte ce mărginesc văile Oltului, Jiului, Tesluiului, Gilor-tului, Blahniţei, precum şi de-a lungul Dunării, acestea, împreună cu turnurile înalte a!e unor mănăstiri şi biserici din zonă alcătuind un fel de reţea prin care se putea imediat transmite apariţia bandelor de „cîrjaiii” sau „pazvangii” ce treceau Dunărea. Cele mai multe c. româneşti datează din sec. 18, unele părînd să fie construite chiar în primele decade ale sec. 19, pătrunderea bandelor de jefuitori de peste Dunăre fiind semnalată pînă prin 1820. Se pare însă că au existat asemenea turnuri-locuinţă sau turnuri de veghe şi în secolul anterior, dacă ţinem seama de informaţia lui Paul de Alep care văzuse ia Ţînţăreni (Gorj) o asemenea construcţie în 1659. Mărturie a epocii de nesiguranţă de la sfîrşitul evului mediu românesc, cele circa douăzeci de construcţii ce se păstrau pînă acum două, trei decenii, constitue un capitol original şi încă nu suficient de cercetat al arhitecturii populare româneşti. Cîteva c. (Curtişoara, Măldăreşti, Cerneţi) adăpostesc azi colecţii etnografice şi de artă populară. Bibi. ref.: R. Creţeanu, S. Creţeanu, Culele din România, Bucureşti, 1969; 1. Atanasescu, V. Grama, Culele din Oltenia, Craiova, 1974. (P.P.) culmariu, ţesătură lungă din cînepă lucrată în două iţe, cu care se acoperă „culmea” din interiorul caselor din Munţii Apuseni; peste c. sa aşează tindeele albe învîrstate cu roşu şi negru, (G.S.) culme 1. Ţesătură executată în război din bumbac cu cînepă în două sau patru iţe, cu alesături policrome pe una din laturi (fig. 198). €, se aşează deasupra patului, în jurul vetrei, pe grinzi, în funcţie de regiune şi vechimea interiorului. 2. Stinghie de lemn fixată pe sub grinzile plafonului în dreptul paturilor, sau al vetrei, în Transilvania şi Moldova de nord, în Muntenia, Oltenia şi Banat, pe care se aşează ţesături decorative şi piese de port de sărbătoare denumită în unele zone „rudă”. (G.S.) Culoarul Cerna—Mehadea—Timîş, format din două depresiuni alungite, cea de pe cursul superior al Timişului şi cea străbătută de un afluent al Cernei, Mehadia; desparte Carpaţii Meridionali de Munţii Banatului şi se constituie într-o zonă etnografică avînd elemente bine caracterizate tocmai datorită unităţii de relief dar şi izolării sale relative, fiind prinsă între cele două masive muntoase. Orientată aproape perfect nord—sud zona are evident predominante note etnografice bănăţene, fără a lipsi însă unele elemente olteneşti, şi aici adeverindu-se faptul că muntele uneşte, nu desparte. De-a lungul văilor mari, Timişul curgînd spre nord, iar Mehadia şi Cerna spre sud, cumpăna apelor formînd-o 173 CUNUNĂ pasul înalt (peste 500 metri) de la Domaşnea, s-au constituit sate mari de tip deseori adunat, în timp ce pe terasele largi şi pe înălţimi aşezările sînt de tip risipit, gospodăriile izolate ivindu-se printre livezile de pomi fructiferi şi peticele de culturi cerealiere, ceva mai întinse pe văi. Tipică aşezare risipită, mult asemănătoare crîngurilor moţeşti dar şi aşezărilor de pe platforma vecină a Mehedinţilor, este Cornereva (Caraş-Severin) de pe rîul Bela cu cătunele şi casele împrăştiate pe numeroşii mici afluenţi, urcînd versanţii apuseni ai munţilor Cernei din Carpaţii Meridionali; Cornereva are nu mai puţin de patruzeci de cătune. Nu lipseşte nici satul de tip răsfirat, cu casele despărţite de livezi întinse de pomi sau de fîneţe. Alături de sate ca aşezări permanente, în zonă se întîlnesc un mare număr de aşezări sezoniere de tipul sălaşelor, pe locurile de fîneţe depărtate de sate, avînd funcţii agricole şi păstoreşti, după cum la un nivel superior al muntelui se găsesc şi numeroase stîni, expresie a celor două ocupaţii principale, agricultura şi creşterea animalelor, alături de care trebuie să pomenim şi pomicultura. Instalaţiile tehnice de felul morilor de apă, al pivelor şi al fierăstraelor, sînt de asemenea numeroase, la Topleţ (Caraş-Severin) găsindu-se unul din cele mai cunoscute complexe de mori cu ciutură din ţara noastră, păstrată ca rezervaţie etnografică. Multe sînt şi „căzănăriile’ (instalaţie de distilat alcoolul din borhotul de prune) mişcate de roţi hidraulice ca la Teregova (Caraş-Severin), Cornereva etc. Gospodăriile cu ocol întărit* după modelul cărora au fost ridicate şi sălaşele, sînt o caracteristică a zonei. Să mai notăm, în materie de structură a satelor, că aşezările risipite din zonă au fost supuse unei acţiuni de sistematizare, de „tragere Ia linie”, la sfîrşitul sec. 18, în cadrul procesului de constituire a comunelor-regimente grănicereşti româneşti. Arhitectura locală veche folosea piatra sub forma bolovanilor rotunzi de rîu şi lemnul aflat la îndemînă în marile păduri ce acopereau teritoriul. Tipul vechi de casă era cu două încăperi: „focul” şi „soba”. Vatra, spre deosebire de alte zone bănăţene, între care Ţara Almăjului, este plasată spre fundul încăperii, deci ca în ţinuturile olteneşti, nu ca în Mehedinţi şi parte din sudul Banatului şi Timoc, unde este plasată spre peretele din faţă al încăperii. Arhitectura mai nouă utilizează aproape exclusiv cărămida, casele fiind construite paralel cu drumul. Vechiul acoperiş de şindrilă în patru ape a fost înlocuit cu cel de ţiglă, deseori în două ape. Decorul este aproape total absent, doar la casele noi poate fi notată tencuiala colorată. Portul popular se încadrează în cel bănăţean de munte, purtîndu-se pe cap ceapsa şi „dîrlogii” un adaos de păr natural formînd un fel de cozi false, precum şi „perciţele”, două plase triunghiulare împletite din nouă şuviţe subţiri de păr, ce acopereau urechile, alcătuind la un loc o pieptănătură complicată, marcînd statutul de femeie măritată. Cămaşa era compusă din „ciu-pag” şi „poale”, ciupagul fiind croit cu mînecile duse pînă la gura încreţită. Decorul este cusut în bentiţe subţiri la gura cămăşii şi în şiruri înguste pe mînecă. La femeile de peste 35 de ani decorul este numai în dantelă şi ajur alb. Peste poale se poartă opregul cu „petec” şi „ciucuri” la spate, iar în faţă „cotrinţa” ţesută din lînă neagră şi cu motive geometrice alese. Obielele de lînă sînt colorate în galben, roşu, yerde. Costumul bărbătesc are cămaşă albă lungă şi cioareci de pănură albă vîrîţi în obiele colorate, înalte pînă aproape sub genunchi. (P.P.) cumpene, cîntar de lemn lucrat de meşteşugarii satelor avînd bara pe care se agaţă „scafele” şi tija de susţinere decorate cu crestături şi caneluri executate cu horjul. A fost răspîndit cu precădere în Transilvania. Greutăţile folosite erau din piatră. Se întîlneşte sub denumiri diferite: „balanţă”, „fonturi”, „scafe” etc. (GS.) cunie, denumire folosită în Mehedinţi, Dolj, sporadic şi în alte zone, pentru a desemna tinda sau încăperea cu vatră în care se găteşte; „cuhnie” la curţi boiereşti sau domneşti. (P.P.) cunună, podoabă ocazională avînd rolul să marcheze momentul special al căsătoriei (fig. 199). Adusă din Orient în epoca sclavagistă, diadema a fost mai întîi simbol al suveranităţii. Mai tîrziu c. a început să fie purtată ca podoabă pe cap şi de alte categorii sociale. în săpăturile arheologice s-au găsit multe fragmente de diademe antice şi medievale. C. ţărăneşti sînt montate pe suporturi circulare, ceea ce le dă unitate morfologică. Forma cea mai simplă are suportul cu podoabele repartizate egal împrejur. C. de mireasă din Strîmtura (Maramureş) este formată dintr-o bucată de carton gros, îmbrăcată cu pînză neagră pe ambele feţe peste care se prinde o bentiţă colorată. Pe marginea superioară sînt cusute flori croşetate din lînă policromă, fixate la mijloc cu o mărgea strălucitoare. La unele c. din Maramureş, pe Valea Tisei, cercul este acoperit în întregime cu floricele de celofan. Ca o caracteristică a acestei c. în partea stîngă apare o palmetă montată vertical, confecţionată din acelaşi material. Culoarea de bază este vişinie. Forma acestei c. are corespondente în Ucraina transcarpatică. în Maramureşul istoric „munuma”, cum este numită c., se înalţă pe un eşafodaj de sîrmă, de formă tronconică, acoperit în întregime cu oglinzi, flori artificiale de hîrtie sau din lînă, frunze şi flori naturale, alcătuind un mozaic cromatic în care predomină nuanţele de roşu. Uneori, la partea de jos a c. se prinde un rînd de monede de argint sau un şirag mic de mărgele. La Botiza (Maramureş), c. are partea din faţă uşor înălţată, avînd forma unei diademe. în Ţara Lăpuşului, c. miresei este de formă cilindrică, cu fond roşu pe care se cos oglinzi, mărgele, flori artificiale, ciucuri de lînă coloraţi. C. de mireasă din Ţara Oaşului se numără printre cele mai complicate şi mai decorative. Asemănătoare cu c. din Maramureş, ea este montată pe un schelet metalic pe care sînt fixate „struţi cu oglinzi”, mărgele colorate, „bumbi de lînă”. Pe marginea de sus este prins un rînd de mărgele mari, argintii. Culorile predominante sînt roşu închis, albastru, verde, la care se adaugă strălucirea oglinzilor. C. se poartă în Oaş împreună cu „coada”, iniţial o coafură realizată din codiţe mărunte, în prezent realizată dintr-un triunghi de hîrtie deasupra căruia se aşează cîteva rînduri de panglici, zgărzi de mărgele, crenguţe verzi, în zona Perşanilor c. are o formă deosebită. Nota caracteristică este dată de „bortele”, plăci metalice Fig. 199. Cunună de mireasă, Munţii Apuseni, sec. 19. Fig. 100. Cupă de lemn, Năsăud, sec. 20. din alamă sau aluminiu avînd laturi de cca 10 cm, lucrate în tehnica presării. Bortelele, împodobite uneori cu mărgele de sticlă colorate în roşu şi verde, sînt montate în formă de diademă, pe două rînduri spre frunte şi pe un singur rînd la spate; peste plăcuţele metalice sînt fixate „peunii”, pene de păun, voalul şi beteala. C. de mireasă, „coroniţă”, purtată în zonele Arad şi Bihor, are forma unei diademe pe care sînt montate frunze verzi de catifea, lăcrămioare albe, boboci roşii şi albaştri din mătase, înconjuraţi de floricele mărunte; din loc în loc sînt prinse cu sîrmă spiralată, oglinjoare tăiate în formă de pătrat, cerc sau romb. în zona Sucevei, c., „gîţa pentru mireasă”, este formată dintr-un carton acoperit cu o pînză şi broderie policromă peste care se cos mărgele argintii; în partea dreaptă c. are o floare roşie şi o pană de păun. într-unele sate din Cîmpia Dunării, în Buzău şi Rîmnicul Sărat mireasa purta pe cap „fes roşu” cu c. formată din două rînduri de monede de argint. în zona Teleormanului, mireasa purta o c. mai lată, lucrată dintr-o pînză de cînepă, peste care se înşiruiau „în zale” monede mărunte de argint, „mahmudele4* turceşti. „Salba de mahmudele” turceşti cum se 175 CUPTOR Fig. 201. Cuptor de pîine, Dumitra, Alba, sec. 19. numea c., cuprindea 93 de monede de argint, 71 piese mari grupate pe trei rînduri la partea dinspre frunte şi 22 piese mai mici grupate pe un singur rînd. Monedele sînt prinse între ele cu inele metalice. Purtată cu un singur ştergar fin de bumbac alb, această c. dădea aspect princiar întregului ansamblu vestimentar. Bibi. ref.: G. Stoica, Podoabe populare româneşti, Bucureşti, 1976. (G.S.j cupă 1. Vas de pămînt ars cu picior, formă ceva mai rar întîlnită în olăria populară românească; de menţionat forma de cupă a tămîierniţelor din sudul României. 2. Vas de lemn cu o toartă. (P.P.) cupă de muls, vas din lemn de fag, cu una sau două torţi, folosit la stînă de către ciobani pentru muls. (fîg. 200). C. se aşează deasupra găleţii de muls sprijinită pe o sfoară cu cele două torţi de formă triunghiulară sau de butoni, ce cresc lateral din pereţii vasului Valoarea artistică a c. de muls constă în forma elegantă perfect adaptată funcţiei. (G.S.j cupceană v. lingură. cuptor 1. Instalaţie pentru ars vasele de pămînt, avînd una din cele mai largi şi mai bine cunoscute evoluţii din isteria culturii şi civilizaţiei româneşti, numeroase c. fiind descoperite de arheologi în toate straturile de cultură de pe teritoriul ţării noastre. Formele cele mai primitive de ardere a vaselor de pămînt se făceau pe loc deschis prin aşezarea vaselor peste combustibil acoperindu-le cu lemne uşoare; apoi locui focului a fost înconjurat cu un gard de nuiele împletite lipite cu lut; se făceau şi gropi în care se aprindea focul, vasele punîndu-se deasupra acestuia şi acoperindu-se cu lemne, paie; după cum se săpau şi gropi în maluri, pentru arderea vaselor de pămînt. Din diferitele forme şi practici străvechi au rezultat mai multe tipuri de c. de ars vase de pămînt folosite de olarii români, continuînd o tradiţie milenară, constituind încă o dovadă a continuităţii poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic. a. C. costruit sub nivelul solului, constînd într-o groapă de secţiune circulară, avînd în faţă un tune! prin gura căruia se făcea focui de sub „podina” găurită, ce ocupa fundul gropii şi pe care se aşează vasele; podina se sprijinea pe cîţiva stîlpi de. lut», de piatră sau de cărămidă, b. C. cu dezvoltare orizontala, avînd două guri, una pentru foc, alta pentru încărcarea cu vase; acest c. de forma unui om culcat are pe margini şanţuri săpate, după cum are şi aşa numita „ capră” servind pentru sprijinirea lemnelor şi distribuirea egală a căldurii degajate: este un tip de c. folosit pentru arderea reducă-tosre a ceramicii negre. c. C. construit la nivelul solului, din piatră, nuiele împletite cu pămînt, cărămidă, avînd forma fie tronconică, fie cilindrică uşor bombată la mijloc, ca un poloboc; căldura circulă vertical; pe fundul c. se află un fel de vatră mai ridicată din pămînt cruţat în jurul căreia rămîne un canal circular în care se aşează cruciş lemnele care ard; vatra aceasta numită ,,temei” în unele zone (Săsciori-Alba), sau ,,mălai” (Hurez-Vîlcea, Oboga-Olt), este uneori despărţită în două de un şanţ numit „strigoi” (Oboga), la capetele căruia se află două guri de foc, şi înconjurată de un şanţ circular numit „sclip” (Oboga); c. acesta se încarcă pe sus. Temperatura în c. ţărăneşti de ars oaie variază între 150 şi 900 grade în funcţie de necesităţi. 2. Construcţie specială pentru gătit mîncare şi copt pîine, nelipsită în orice casă sau gospodărie ţărănească din trecut, foarte frecvent întîlnit şi azi (fig. 201). în esenţă este vorba de un spaţiu CUPTOR CU CĂHĂL1 176 boltit realizat în diferite tehnici: a. boită din nuiele împletite lipită cu un strat gros de lut muiat; prin ardere nuielele dispăreau, iar lutul ars se transforma într-o boltă rezistentă; alteori se punea un trunchi gros de copac peste care se aşeza lutul; b. boltă de piatră sau cărămidă. De diferite forme şi amplasări, de la cuptoraşul mic clădit pe vatră în Mehedinţi, pînă la cuptorul enorm ocupînd un sfert din încăperea respectivă în Moldova şi Maramureş, c. este deseori prevăzut şi cu un horn pentru captarea fumului, acesta putînd fi căptuşit uneori cu cahle smălţuite sau micasate cum este cazul în Transilvania; în multe zone din ţară, gura c. este în casă, iar corpul lui este scos în afară. Există şi c. construite în curte, adăpostite sub construcţii speciale de diferite forme, cum sînt cele monumentale din Bărăgan de pildă; în casele vechi c. formează o unitate cu vatra şi cu hornu!. V. şi instalaţii pentru încălzit. (P.P.) cuptor cu căhăli v. instalaţii pentru încălzit. cuptor cu vatră în faţă v. instalaţii pentru încălzit. cuptuf, căptuşeală de pînză folosită la umerii cămăşilor bărbăteşti în Transilvania. (G.S.) curcubeie, dungi înguste colorate diferit, înca-drînd bata de culoare roşie, a catrinţelor moldoveneşti. La piesele vechi c. se realizau din lînă iar la cele mai noi sînt din bumbac sau chiar din mătase. (G.S.) curea, cingătoare de piele mai îngustă decît chimirul, decorată mai ales prin aplicaţii de piese metalice: ţinte (fig. 202), „bumbi”, plăcuţe turnate din cositor. Cele mai frumoase exemplare sînt purtate în Moldova: Suceava, Bazinul Domelor, Ţara Vrancei, Vaslui, C. decorate cu ţinte metalice din Pipirig (Neamţ) erau denumite „sfăşie ’ şi se accesoriile decorative. Curelarii făceau parte din aceeaşi familie de meşteşugari cu şelarii şi hămurarii, cu deosebirea că în timp ce aceştia din urmă produceau obiecte destinate harnaşamentului, curelarii erau profilaţi pe execuţia unor piese ţinînd de costumul tradiţional, meşteşugul lor fiind în genere mai bine reprezentat în zone ca Ţara Vrancei, Bistriţa-Năsăud, Mărginimea Sibiului, adică acolo unde chimirul sau cureaua iată făcea parte din portul bărbătesc. La confecţionarea curelelor se folosea pielea zisă „blanc” sau „ţoval” obţinută prin argăsirea vegetală a pieilor crude (vezi procedeele de tăbăcit la cojocărit). Pielea pentru curele se pregătea cu grijă ca să se obţină fîşii cu suprafaţă netedă, de o grosime uniformă, flexibile. Fîşiile din piele „blanc” sau „toval” constituie suportul solid pe care se aplică suprafeţele subţiri de piele de ovină brodate sau decorate cu alte sisteme. Aceste piei foarte subţiri de ovine sînt ţinute pînă la zece zile într-o soluţie de lapte de var, răstimp în care sînt mereu agitate, apoi se scot şi rase pe faţă şi pe dos cu cuţite speciale, se limpezesc în apă rece. Se fixează într-un fel de rame de lemn pentru a sta întinse, apoi sînt vopsite în culori de anilină (vînăt, roşu, galben, verde, negru, albastru) sau „şlagmetal” argintiu în foiţe extrem de subţiri. Ca unelte, alături de ciocane, cleşti, foarfeci, se folosesc „preducele”, rozete pentru încrestat pielea pe margini, ace de oţel cu muchii, diferite drucăre şi ştanţe pentru obţinut motivele stanţate sau re* pusate. Nelipsit este fireşte „scaunul” de curelar de formă specifică cu un fel de menghină verticală în care se prind curelele în timpul lucrului. Pentru a confecţiona curele se croiesc dreptunghiuri lungi de pieie de circa 90 cm, late de 30 cm şi bucăţile mai mici pentru „trăgători” şi „limbi”, buzu- Fig. 202. Curea cu ţinte, Nereju, Vrancea, sec. 19. apropiau ca dimensiuni de chimir, fiind încheiate cu două catarame. C. acoperită cu rozete de alamă, răspîndită în toată Moldova extracarpatică, este îngustă de 5—6 cm şi are o lungime de 4—5 m. Se purta peste brîu, încinsă de mai multe ori peste talie. C. cu bumbi de alamă, purtată în satele din furul Vasluiului şi al laşului de „arnăuţii” sau „irozii” de ia jocul caprei, sînt cele mai bogat ornamentate. O c. împodobită cu trei rînduri de nasturi de alamă aşezaţi în „solzi” de peşte” s-a purtat în zona Tîrnavelor. (G.S.) curelăritul, vechi meşteşug practicat în toate cele trei ţări româneşti medievale; s-a dezvoltat tn numeroase centre, de regulă fiind asociat cu cojocăritul, folosind aceleaşi materii prime: piele de bovine şi, mai rar, de ovine, primele pentru piesele ca atare, cele de-al doilea mai ales pentru nare cu capac sau fără. La curelele late, decorul realizat în diferite tehnici: broderie, repusaj, aplicaţii, şanţare, se organizează în registre dispuse pe lungimea chimirului. Se foloseau înainte şi aplicaţii de metal sub forma bumbilor sau a discurilor. La curelele înguste, cum sînt ceie din Vrancea sau alte zone din Moldova, decorul consta în aplicaţii de ţinte de cositor turnat. în ultima vreme se folosesc pentru împodobirea curelelor late şi diferite materiale plastice colorate. Curelarii s-au organizat în cooperative producînd azi un sortiment variat de obiecte în cadrul UCECOM-ului, continuînd însă şi producţia tradiţională de chimire pentru portul popular, acolo unde se mai păstrează , sau pentru ansamblurile de dansuri. (P.P.) curpen, încreţitură brodată, care se introduce la mîneca iei cu altiţă în Ţara Oltului. (G.S.) 177 cusătura Fig. 203. Modelarea vasului pe roată, Curtea de Argeş, sec. 20. singură şi sînt smălţuite cu verde închis. La C. de A. se lucrează şi oale tripode, tigăi, urcioare de nuntă bogat ornamentate cu reliefuri. Prin organizarea atelierelor UCECOM, centrul cunoaşte în prezent o nouă înflorire. 2. Muzeul orăşenesc din C. de A., înfiinţat în 1956, deţine o importantă colecţie de artă populară menită să ilustreze, împreună cu colecţiile de istorie, unitatea şi continuitatea populaţiei în această zonă etnografică, relaţia dintre arta populară şi aulică, talentul şi forţa creatoare a ţăranului. (G.S.j Curtişoara (sat, com. Bumbeşti-Jiu, jud. Gorj). Aici se află unul dintre cele mai frumoase muzee în aer liber din ţară, deschis în 1975, funcţionînd ca secţie a Muzeului Judeţean Tîrgu Jiu. în cadrul muzeului, în Cula Cornoiu s-a organizat şi o expoziţie pavilionară care prezintă crestături în lemn, ceramică, ţesături decorative şi port, reprezentînd specificul Gorjului în aceste domenii. Monumentele aduse aici, case, conace, pivniţe, cu proporţii şi decoraţie de valoare artistică şi documentară Fig. 204. Casă de bîrne cu două nivele, Gorj, sec. 19. Curtea de Argeş (oraş, jud. Argeş) 1. Centru de ceramică important, cunoscut din perioada medievală; primele fragmente de vase admirabil decorate descoperite în săpăturile arheologice, provin din sec. 14—15. în epoca brîncovenească meşteşugul cunoaşte o mare dezvoltare; în această perioadă se lucrează forme noi, decorate cu linii subţiri, sgrafitate. Oiăria de C. de A. satisfăcea cerinţele oraşului Cîmpulung şi al multor aşezări din Muntenia. Olarii din C. de A. s-au specializat în vasele de capacitate, bîtronconice, cu buza groasă, răs-frîntă (fig. 203). Vasele de oţet produse aici, au formă amforoidală, cu buza îngustă şi două toarte. Decoraţia vaselor de capacitate este compusă din brîne alveolate, motive reliefate, şerpi, „bumbi”, etc. Urcioarele mari au două mănuşi, cele mici una inestimabilă constituie o podoabă a judeţului (fig. 204) (G.S.j cusătură, procedeu de decorare realizat pe baza numărării firelor ţesăturii pe care se coase. Executarea ornamentelor cu acul pe suprafaţa ţesăturii este veche pe teritoriul României. Herodot scriind despre traci face referire la „şubele lor brodate”. Vestigiile arheologice, ace de os şi străpungătoare din neolitic, demonstrează preocuparea pentru cusut din această perioadă. în epoca medievală atît în Moldova, cît şi în Ţara Românească arta cusutului şi brodatului a avut o mare dezvoltare, în arta populară, decorul cusut a fost executat cu precădere pe ţesăturile fine din in sau bumbac. Iniţial, c. ca tehnică delicată, cu posibilităţi multiple de decorare, a fost utilizată la împodobirea pieselor CUSĂTURĂ 178 de îmbrăcăminte, iar din sec. 19 s-a extins %\ la ţesăturile de interior. Ornamentarea prin c* se înfăptuieşte printr-o gamă largă de puncte, unele de tradiţie locală, altele introduse ca rezultat al contactului cu regiuni limitrofe sau zone îndepărtate (fig. 205). Sistemul tehnic al c. urmăreşte textura pînzei pe care se coase, respectînd liniile drepte ale firelor de urzeală şi de băteală. Punctele de c. se compun dintr-o succesiune de linii drepte, verticale, oblice sau orizontale, din a căror combinare ritmică rezultă modelul. Datorită structurii sale c. este o tehnică care se pretează viziunii estetice a poporului român, care a preferat motivul geometric sau motivul geometrizat, schematizat, în arta populară românească c. artistică este un factor important în decorarea costumului, iar în cadrul acestuia cămaşa este cea mai ornamentată. Fig. 205. Tînără cosînd, Gorj, 1975. Materialul pe care se realizează c. este pînza din cînepă, in sau bumbac. Pentru executarea c. s-au folosit fire de cînepă şi in, de lînă şi borangic, produse şi vopsite în gospodăria ţărănească. Primul fir industrial folosit la c. a fost arniciul după care au urmat bumbacul răsucit, bumbacui mercerizat, mulineul, mătasea vegetală. Dintre materialele de import de veche tradiţie, o mare importanţă au avut firul de aur şi argint, beteala, o şuviţă metalică argintată, paietele şi mărgelele. C. au fost adoptate diferenţiat în fiecare zonă etnografică şi în fiecare perioadă, în funcţie de condiţiile social-economice şi istorice concrete. Clasificate după funcţionalitate, după locul pe care îl ocupă în compoziţia ornamentală şi după tehnica de execuţie, c. pot fi grupate în puncte cu caracter funcţional (fig. 206) Fig. 206. Cusături funcţionale: a. însăilat; b. găurele; c. fes-ton ; ,jirăvirii” care se realizează cu o unealtă specială denumită „gaiţă”. Ornamentul se prezintă sub forma unei reţele dantelate. Unele piese sînt decorate cu cornul, cu ajutorul căruia se conturează cocoşi şi mai rar peşti. Apar frecvent şi spiralele, cercurile sau stelele. Paleta cromatică, nu prea bogată, este Fig. 283. Blid, Horezu, Vîlcea, sec. 20. foarte bine armonizată. Fondul vasului este ivoriu sau brun iar ornamentele trasate cu verde, roşu, cărămiziu şi albastru. în prezent, H. este unul din cele mai vestite centre în care olarii lucrează individual sau în cadrul cooperaţiei meşteşugăreşti (fig. 284). Unii dintre olari au devenit celebri prin lucrările lor: nume ca Frigură, Vicşoreanu» lorga, sînt cunoscute în toată ţara. (G.S.) Fig. 284. Taier, Horezu, Vîlcea, sec. 20, horn, construcţie din diferite materiale, — nuiele lipite, bîrne, scînduri, piatră, cărămidă —, de diferite forme şi dimensiuni, — conic, prismatic, piramidal — pornind de deasupra vetrei, de la gura cuptorului sau din partea superioară a sobei şi conducînd fumul pînă în pod (fig. 285, 286) sau prin acoperiş afară. în general, h. ia casele ţărăneşti româneşti HOTAR 234 Fig. 285. Vatră cu horn, Oltenia, sec. 19. •\ ® '• ' *• *>' V:9- ; 0 F= Fig. 286. Vatră cu horn, Dobrogea, sec. 19. £rr> =4 se opreşte în pod, doar în unele zone iese deasupra acoperişului, exemplul cel mai caracteristic fiind coşul înalt din Mehedinţi şi vestul Banatului. în Transilvania şi în nordul Moldovei, h. este placat cu cahle în porţiunea sa din încăperea de locuit, constituind un important element de decor a interiorului ţărănesc românesc; aceste h. decorative se sprijină uneori şi pe unul sau doi stîlpi de lemn frumos ciopliţi. în unele zone, h. se termină în pod cu o construcţie joasă de cărămidă, piatră sau nuiele împletite, lipite cu lut gros, numită „ursoaică”, dispusă pe orizontală, cu unul sau două orificii pentru evacuarea fumului, instalaţie care împiedică scînteile să ajungă la paiele sau şindrila învelitorii. H. poate fi orientat, ca şi cuptorul, spre faţa casei sau spre latura liberă. (P.P.) Hotar (sat, com. Teţchea, jud. Bihor), Biserica din H., valoros monument de lemn, construit în 1714 este situată în afara satului ca urmare a mutării acestuia în cadrul acţiunii de „tragere la linie”. Prezintă plan dreptunghiular cu absidă hexagonală cu unghi în ax, ceea ce constituie o excepţie 235 HUNEDOARA în Bihor. Şarpanta din lemn devine spre perete uşor evazată. Deasupra se ridică turnul cu galerie deschisă şi coif de formă octogonală la bază. în interior, un perete cu străvăzături marchează trecerea din pronaos în naos. Sistemul de boltire a fost adaptat specificului fiecărei încăperi: boltă semicilindrică cu arc dublou median în intrados, susţinut printr-p contrafişă fixată de grinda tirant şi cupolă înălţată dintr-un tavan drept în altar. în 1880 s-a adăugat şi ,,corul” în naos. Pictura a fost realizată în două faze: una la sfîrşitul sec. 18 de bună calitate artistică, a doua în anul 1889 mai puţin interesantă. Iconostasul a fost pictat în 1889 aşa cum rezultă dintr-o inscripţie care menţionează şi numele lui... „Nicolâeţ pictor”. O bogată decoraţie în lemn împodobeşte ancadramentele uşilor din naos şi pronaos, arcul, grinda şi contrafişele sistemului de boltire. (G.S.j HOŢEA, Nicoară (n. 1924, com. Sat-Şugatag, jud. Maramureş), talentat şi cunoscut cojocar, H. s-a născut într-o familie unde a învăţat şi meşteşugul pe care îl practică din copilărie. Lucrează pieptare brodînd ornamentele pe pînză de casă pe care le aplică apoi pe piele. Motivele decorative denumite „pana păunului” şi „cizma cucului” sînt cusute cu lînică în tonuri de roşu. Acestora li se adaugă oglinjoare, „bumbi” de metal şi „ciucalăi”, ciucuri. Cojoacele lui H. sînt întîinite pe o arie întinsă (fig. 287). A fost distins cu premii la expoziţiile republicane din cadrul Festivalului naţional ,,Cîn-tarea României”, la Expoziţia internaţională a meşteşugurilor şi meseriilor artistice populare, organizată în R. P. Bulgaria în anul 1978. (G.S.J Hovrila (sat, com. Şomcuta Mare, jud. Maramureş). Centru de „lădari” din zona Chioarului a Fig. 287. Costum cu cojoc, Sat-Şugatag, Marmaureş, sec. 20. cărui activitate a încetat. Lăzile de H., de tipul celor cu capac drept, au un decor crestat şi colorat în vopsele de apă în negru şi roşu aprins, (G.S.J Huedin (oraş, jud. Cluj). Important centru de ceramică în care au lucrat în sec. 19 olari români şi maghiari. Aici s-a produs o ceramică nesmălţuită, asemănătoare cu aceea de Vadu Crişuiui (Bihor). La începutul sec. 20 mai lucrau Ia H. patru olari. (G.S.) Hunedoara 1. Ţinut de excepţional interes istoric şi etnografic în cuprinsul căruia se pot distinge mai multe zone etnografice (fig. 288), unele îndelung studiate şi deci precis delimitate (Ţara Haţegului, Pădureni, Valea Jiului), altele mai puţin cercetate Fig. 288. Pădurence în costum, Ghelar, Hunedoara, 1979. şi de aceea avînd limitele mai puţin determinate (Ţara Zărandului, Orăştie, Valea Streiului, Munceii Metaliferi), unele dintre acestea din urmă întinzîndu-se în ţinuturile învecinate ale Albei (Munceii Metaliferi) sau ale Arâtiului (Ţara Zărandului). Importanţa H. din punct de vedere etnografic reiese din această simplă enumerare a zonelor apărţinătoare. Acest străvechi ţinut românesc aşezat în sud-vestul Transilvaniei, punte de legătură între Crişana, Banat şi Oltenia, inimă a statului dac centralizat, intens romanizat după cucerire, explică puternica viaţă românească medievală, ilustrată de marele număr de monumente istorice de renume. Densuş, Sîntămăria-Orlea, Strei, Strei-sîngeorgiu, Crişcior, Ribiţa, Rîu de Mori, Cetatea de Colţi, Ostrov, Prislop, Cinciş (Hunedoara) etc. unele ctitorite de marile familii nobiliare româneşti ale Corvineştiior, Cândeştilor. Ţinut populat exclusiv de români, înregistrează doar slabe şi tîrzii (mai ales sec. 18 şi 19) infiltraţii alogene atrase de industria extractivă şi metalurgică. H. în întregul ei face parte din marea unitate etnografică românească HURCĂ 236 cristalizată în jurul nodului muntos a! maslvuiui Ţarcu-Retezat-Godeanu, cuprinzînd, de asemenea, Caraş-Severinul, Mehedinţiul (cu prelungirea sudică a Văii Timocului locuită de români) şi Gorjui, evidentă în numeroase domenii ale limbii şi culturii populare materiale şi spirituale, aşezări, ocupaţii, locuinţă, alimentaţie, îmbrăcăminte, ceramică, orna-mentică şi cromatică, folclor literar şi muzical, obiceiuri. Unitatea elementelor fundamentale ale acestor domenii se explică atît prin persistenţa puternicului fond daco-roman (fig. 289), cît şi prin relativa izolare geopolitică a ţinuturilor, fiecare dintre ele aflîndu-se la marginea respectivelor Â- Fig. 289. Pădureancă în costum, Ghelar, Hunedoara, 1979. formaţiuni statale medievale: Caraş-Severin ui la extremitatea sud-estică a imperiului habsburgic* Mehedinţiul şi Gorjui la cea nord-vestică a Ţării Româneşti, iar H. la limita sud-vestică a Principatului Transilvaniei. (P.P.) 2. în oraşul Hunedoara se găseşte castelul Corvinilor, important monument de arhitectură gotică din Transilvania, care adăposteşte o expoziţie de artă populară din H. 3. Centru ceramic care şi-a încetat activitatea. La începutul sec. 20 mai lucrau la H. trei olari. (G.S.) htircă v. aurăritul. hurdoi, putinei pentru lapte confecţionat din doage, de formă sveltă, uşor tronconică. (G.S.) hurmuz, mărgele din sticlă subţire, imitînd mărgăritarul, colorate în argintiu sau auriu, folosite în Transilvania la confecţionarea cununilor de mireasă sau a colierelor pentru zile de sărbătoare. (G.S.j ^ Huşi (oraş, jud. Vaslui). Muzeul din Huşi înfiinţat în 1957, iniţial cu numele de „Muzeul Dimitrie Cantemir”, are la baza patrimoniului de artă populară colecţiile aparţinînd liceelor „Alexandru loan Cuza” şi „M. Kogălniceanu”. De-a lungul anilor patrimoniul s-a îmbogăţit cu unelte privind practicarea viticulturii în zona H. şi o colecţie de scoarţe şi ţesături de interior, de interes deosebit» (G.S.j Huţa Certeze (sat, com. Certeze, jud, Satu Mare). Localitate cunoscută pentru amploarea pe care o are aici tradiţionala „Sîmbră a oilor**, manifestare păstorească, organizată în scopul practic al măsurării laptelui înainte de plecarea turmelor la munte. Sîmbra se organizează în prima duminecă a lunii mai pe dealurile din marginea com. Certeze La sărbătoare participă locuitorii din H.C. şi satele învecinate îmbrăcaţi în frumoase costume specifice Ţării Oaşului, grupuri de cîntăreţi, dansatori, trîmbiţaşi. Cu acest prilej se organizează şi un tîrg cu vînzare de produse specific locale: traiste, pălării, zgărzi şi mărgele, ceramică etc. (G.S.) Ialomiţa, zonă etnografică care face parte din patrimoniul Complexului muzeal I. Muzeul a marea întindere a Bărăganului situată pe cursul fost înfiinţat pe lîngă Universitatea ieşeană în inferior al lalomiţei (fig. 290). Cursul superior al 1943, dar s-a deschis pentru public în 1958, Fig. 290. Scoarţă cu roate, ialomiţa, sec. 20. lalomiţei se înscrie ca unitate etnografică în cuprinsul Dîmboviţei. Situaţia reflectă, ca şi în alte cazuri, insuficienta cunoaştere şi prelucrare a datelor etnografice. V. Bărăganul. (P-P)- lartca (sat, comună, jud. Olt). Centru de cojo-cărie care a produs pînă în 1900 cojoace de tipul celor de Dăbuleni. După această dată centrul s-a specializat în confecţionarea de pieptare bărbăteşti „înfundate” cu decor simplu, compus din aplicaţii de meşină albă şi broderie cu bumbac colorat în stil floral. (C.S.) Iaşi (municipiu, jud. Iaşi). în acest centru de mare importanţă pentru cultura românească se găsesc şi unele dintre cele mai valoroase colecţii de etnografie şi artă populară din ţară, aflate în Colecţiile cu obiecte rare [ilustrînd ocupaţiile, meşteşugurile sau domeniul industriei ţărăneşti precum şi diferitele genuri de creaţie populară (scoarţe, costume, ţesături de interior, mobilier) din întreaga Moldovă, dovedesc marea diversitate şi unitate a culturii şi civilizaţiei noastre; fiecare obiect de aici avînd un raport de cealaltă parte a Carpaţilor sau dincolo de Milcov constituie un document de inesti* mabilă valoare (fig. 291). Expoziţia de baza desfăşurată pe 1 000 de m.p. prezintă numai o parte din aceste comori, celelalte fiind folosite în expoziţii temporare. Imaginea asupra artei populare din Moldova este întregită de o fototecă, cuprinzînd peste 12.000 de fotografii şi o arhivă de desene. Muzeul a publicat şi o serie de lucrări ca rezultat al cercetărilor efectuate, (C.S.) laşi, (sat, com. Recea, jud, Braşov) v. Drăguş. IAŞILOR 238 Fig. 291. Costum bărbătesc cu cămaşă din lînă, laşi, sec. 19. laşilor, Ţinutul unitate etnografică relativ complexă însumînd mai multe aspecte ale unor subunităţi ce probabil s-ar încadra în zone sau subzone distincte a căror delimitare rămîne, ca şi în, alte cazuri, o sarcină de viitor a etnografiei româneşti, în stadiul actual al cercetării se poate schiţa următoarea zonificare etnografică: 1. Cîmpia Jijiei inferioare cu larga luncă inundabilă a acestui rîu cu mers leneş, născînd bălţi pline de stufăriş, cu lucii mari de apă ca cele ale lacurilor dintre Vlădeni şi Movileni, dar şi cu sate mari de dealuri joase cum sînt Belceştii, Coarnele Caprei, Popri-canii (laşi) şi, în sfîrşit, cu satele de pe malul Prutului, vechi aşezări răzăşeşti ca Badărăii, Bivolarii, Scule-nii, Probota, Golăeştii, Cristeştii (laşi). 2. Dealul Mare cu sate adunate de mari dimensiuni, aşezate chiar la contactul între înălţimile din vest şi cîmpia Jijiei, sate formînd o salbă continuă de la nord de Hîrlau, trecînd prin Poiana-Deleni (vestit centru de ceramică neagră) prin Cepleniţa şi Cotnari, Horodiştea şi Cucuteni (laşi), pînă la Tîrgu Frumos, Iăsînd pe înălţime frumoasa şi interesanta din punct de vedere etnografic, aşezare a Todireştilor, 3. Valea Bahluiului, orientată de la vest la est, înconjurată de coline, cu sate vechi ca Ruginoasa şi Heleşteni, Brăeşti, Dumeşti şi Voroveşti la sud, şi Erbiceni, Leţcani şi Rediu Tătar (laşi) la nord. 4. Podişul înalt al Sacovâţului (porţiune nord-vestică a Podişului Central Moldovenesc) cu sate vestite ca Mădîrjac (laşi) (obiceiuri de iarnă grupate în „Urşii de la Mădîrjac”), Tansa (centru de ceramică important), Tibăneşti, Mironeasa şi Mogoşeşti, Scheia (laşi) (cioplitori în piatră), Voineşti (laşi) (cusături de interior). 5. Podişul înalt al Dobrovaţului şi Poienilor (porţiune nord-estică a Podişului central moldovenesc) cu sate răzăşeşti, ca Tomeşti, Osoi, Comarna şi mari aşezări pe versantul dinspre Jijia şi Prut cum sînt Costulenii, Răducănenii, Moşna (laşi). 6. Valea Prutului cu Tuţora, Prisăcani, Colţu Cornii (laşi), sate de mocani ca Sălăgeni şi Cotu-Bucureşti» Grozeştii şi Zberoaia (laşi), ambele cu dublete pe malul celălalt, pînă la Scopoşeni şi Gorban (laşi) (case de piatră). Acestea sînt zonele care gravitează puternic spre marele centru politic, economic şi cultural al !., vreme de sute de ani capitală a întregii Moldove. Nu includem în I. nici satele din lunca largă a Şiretului de la Lespezi în nord pînă la Mir-ceşti în sud, nici cele de pe Podişul Fălticenilor ca Tătăruşi în nord, Moţca şi Mirosloveşti, aproape de apa Moldovei şi gravitînd spre Fălticeni care se conturează ca o zonă etnografică aparte, într-o astfel de unitate complexă desigur că şi aspectele etnografice vor fi destul de diverse, reţinînd totuşi anume caractere unitare. Să remarcăm în primul rînd numărul relativ mare al aşezărilor răzăşeşti, împrejurare care se reflectă într-un anume conservatorism în domeniul arhitecturii populare de pildă, şi, pe de altă parte, în tendinţa novatoare, în domeniul portului popular, unde răzeşii au părăsit de multă vreme ceea ce ei numesc „portul ţărănesc”, fusta luînd locul cătrinţei (numele moldovenesc al fotei). Ocupaţiile înfăţişează aici aproape toate ramurile importante; agricultura, creşterea animalelor (vechea emblemă a I. era un cal); viticultura şi pomicultura au în I. unele dintre cele mai vestite bazine din ţară (Cotnari, Tomeşti» Comarna, Moşna); apicultura este dezvoltată, după cum şi piscicultura îmbracă forme diverse pe rîurile mari şi în bălţile şi iazurile numeroase; nici vînă-toarea nu a lipsit în masivele păduroase ce încă se mai păstrează, cum este codrul mare al Bîrnovei (laşi). Arhitectura are şi ea înfăţişări diverse după cum este vorba de zonele înalte şi păduroase unde Fig. 292. Bătrîni în costum de sărbătoare, Popeşti, iaşi, sec. 20. 239 ICOANĂ în trecut au fost construite şi case din cununi de bîrne orizontale şi acoperişuri de paie şi mănunchiuri de in (exemplare consemnate în anii 1960 la Dobrovăţ, laşi) în imediata apropiere a ctitoriei lui Ştefan cei Mare şi unde şi azi dominantă este tehnica furcilor şi a grădeielor de nuiele lipite, sau de zonele de şes şi bălţi de-a lungul Prutului, Jijiei, Bahluiului, unde trestia stuful înlocuiesc nuielele la construcţiile pe furci îngropate sau pe stîlpi înfipţi în talpă. Acoperişurile de şindrilă vechi au dispărut, ca şi cele de paie, foarte puţine exemplare mai persistînd; destul de frecvente sînt acoperişurile de trestie; în satele răzăşeşti, tabla a apărut foarte timpuriu, probabil încă la mijlocul sec. 19. Pămîntul bătut, chirpiciul şi cărămida sînt şi ele prezente. Portul popular din I. (fig. 292) se caracterizează prin folosirea pe o scară neîntîînită în altă parte din ţară a pînzei de lînă ţigaie, o foarte frumoasă ţesătură realizată din fire de lînă toarse foarte subţire. Din această pînză se croiesc admirabile exemplare de cămăşi bărbăteşti, lungi, drepte, cu mîneci largi, dar şi cămăşi femeieşti fie cu mîneca pornind din umăr, fie încreţită la gît. Se folosea şi pînză de borangic. Iţarii încreţiţi tare pe picior ca şi bernevicii groşi, erau croiţi tot în stofă subţire sau groasă de lînă. Mijlocul era încins cu frumoase brîie (fîg. 293, 294) de lînă roşie, cu bîrneţe ornamentate cu variate motive geometrice sau vegetale şi zoomorfe stilizate, ca şi cu motive heraldice (grifonul), şi cu curele înguste de piele lungi de cîte 3—5 m. Năfrămi purtate de miri la şold, pungi de piele, sumane, polci, „caţaveici”, cojoace, glugi, „zăbune”, completau un port variat în care se făceau resimţite şi curentele de modă vehiculate Fig. 293. Bîrneţe, Popeşti, laşi, sec. 20. Fig. 294. Brîu, Podişul central al Moldovei, sec, 20. de marile iarmaroace ale trecutului şi de comerţul şi meşteşugurile dezvoltate încă din evul mediu în marele oraş. Ceramică s-a lucrat în numeroase centre în trecut, inclusiv în laşi, ca şi în Tîrgu Frumos şi Hîrlau, de unde se păstrează numeroase vestigii de ceramică medievală de la oale şi talere la cahle. Azi mai sînt în fiinţa centrele de la Poiana-Deleni (ceramică neagră), Tansa, Schitul Stavnic, (laşi). Obiecte de lemn cioplit, inclusiv mobilier, se confecţionau aproape în toate zonele, mai bogat reprezentate în acest domeniu fiind zonele din cuprinsul Podişului central moldovenesc acoperit cu întinse păduri de foioase. (P.P.) Ibăneşti (sat, com. Cungrea, jud. Olt). Biserică de lemn construită în 1785, renovată în 1879, cînd i s-a adăugat un pridvor de zid. De plan dreptunghiular compus cu naosul supralărgit şi absidă poligonală, monumentul prezintă o particularitate de boltire faţă de alte construcţii similare din zonă şi anume sistemul de acoperire cu bolţi semicilin-drice transversale în pronaos şi pridvor (fig. 295). Biserica are o importanţă documentară deosebită datorită portretelor de ctitori prezentaţi în costume cu cojoace înflorate specifice zonei. (G.S.) icoană, imagine cu subiect religios pictată pe un suport mobil de lemn sau de sticlă. I. din bisericile ţărăneşti, făcînd parte din compoziţia iconostasului — „împărăteşti” sau „de praznic” — sînt în general pictate pe lemn de meşteri^ populari, deşi nu lipsesc nici cele de altă factură. în Oltenia spre exemplu, în sec. 18 este semnalată existenţa a zeci de mici zugravi de ţară care lucrau icoane şi pictau biserici. în sec. 17—18, sub influenţa meşterilor din Ţara Românească (Nicolae, David, Simioş, losif ş.a.) care vin în Transilvania să decoreze biseri- ICOANĂ 240 241 ILFOV cile construite în această perioadă, apar centre locale de zugrăvie la: Beiuş (Bihor), Nicula (Cluj), Sălişte (fig. 296) şi Răşinari (Sibiu), Fărău (Alba) cu caracteristici populare. Grupul meşterilor din Maramureş a fost de asemenea foarte important. O categorie aparte o constituie i. pictate pe dosul sticlei produse la Nicula (Cluj), Maierii Albei lulii (Alba), Şchei (Braşov), Tilişca, Laz, Cîrţişoara (Sibiu), Făgăraş (Braşov), lernuţeni (Mureş) etc. Sînt cunoscute numele unor mari meşteri ca Savu Mogadin Arpaşul de Sus, Gh. Poenaru din Laz, Matei Ţimforea din Cîrţişoara ş.a. V. şi pictura pe sticlă. (G.S.) icoană pe sticlă v. pictură pe sticlă, icuşar, monedă turcească de argint, în valoare de 20 lei vechi folosită în Cîmpia Munteniei pentru confecţionarea salbelor sau ,,fruntarelor” în sec. 18 şi 19. '(G.S.) ie v. cămaşă. iepe, pedale la războiul de ţesut purtînd denumiri diferite: „tălpuţi”, „tălpigi”, „tălchigi”, „pot-nogi”, „potnoji”, „schimbători*’. (G.S.) lernuţeni (localitate componentă a oraşului Reghin, jud. Mureş). în spaţiul dintre localităţile Gheorgheni, (Harghita — Cluj — Huedin) (în direcţia est-vest), Mureşenii Bîrgăului (Bistriţa-Năsăud) (în direcţia nord-sud), s-a răspîndit un tip de icoane specific nordului Transilvaniei cunoscute cu numele de „icoane de lernuţeni”. De format mare (60x47 cm, 60x40 cm) ele se caracterizează prin prezentarea monumentală a personajelor, care se detaşează pe un fond din foiţă de aur, presărat cu flori în formă stelară. Conturul desenului este compus din finii curbe cu aureolele şi detaliile vestimentare decorate cu linii punctate, care dublează conturul. Un semn distinctiv al acestor icoane îl constituie inscripţionarea cu litere chirilice, repetate uneori cu cifre arabe. O serie de icoane descoperite în nordul Transilvaniei par să confirme existenţa unui centru de pictură, probabil la I., a cărui producte se înscrie între 1796 şi 1808, paralel cu centrul de la Nicuîa (Cluj). Spre deosebire de picturile nicu-lene, cele din I. au un colorit mai sobru, cu negru, brun şi roşu stins. Bibi. ref.: I. Dancu, D. Dancu, Pictura ţărăneasca pe sticlă, Bucureşti, 1975; P. Petrescu, G. Stoica, Arta populară românească, Bucureşti, 1981. (G.S.) leud (sat, comună, jud. Maramureş). Moşia leud a făcut parte din proprietăţile lui Bogdan confiscate ia 2 febr. 1365 de regele Ludovic pentru a fi dăruite lui Bale, Drag, Dragomir şi Ştefan, fiii lui Sas. 1. Pe teritoriul I. sînt două monumente de arhitectură populară de excepţională valoare artistică şi documentară: a. Biserica din Vale, construită în 1717 din bîrne de lemn cu temelie de piatră, prezintă plan dreptunghiular cu absidă decroşată, acoperiş înalt cu pante repezi şi poală dublă. Turla, de forma unei prisme cu baza pătrată, are un balcon scund şi coif sprijinit pe 16 stîlpi legaţi prin arcade simple. Ferestrele dreptunghiulare au latura superioară cioplită în arc. Bolţile altarului şi ale naosului sînt de formă] cilindrică şi înalte. în interior o bogată colecţie de icoane pictate pe sticlă; b. Biserica din deal consţruită în sec. 18, situată pe muchea unui deal se distinge prin forma elansată şi elegantă. De plan similar cu „biserica din Vale” ea are absida altarului mai bine proporţionată. Turla de formă pătrată are un balcon scund, cu nouă coloane legate prin arce în plin cintru şi coif învelit cu şindrilă. Pronaosul este acoperit cu un plafon care se sprijină pe două grinzi ce se continuă şi în naos. Bolţile naosului şi ale pronaosului au formă poliedrică. Cele două încăperi sînt despărţite printr-un perete de bîrne cioplite, străpuns de o deschidere. Pictura murală împreună cu o icoană, databile în jurul anului 1782, reprezintă încununarea operei artistice a zugravului Al. Ponehalschi. Scenele încadrate în suprafeţe dreptunghiulare, înserate în registre suprapuse, proporţionate cu interiorul bisericii, sînt separate prin benzi de culoare roşie. Personajele prezentate de obicei frontal se înscriu armonios în spaţiu. „Fecioarele înţelepte”, Avei şi Isus sînt reprezentaţi în costume maramureşene. în pictura bolţilor, contrar erminiilor, se înfăţişează viaţa primilor oameni, Eva fiind îmbrăcată în costum specific local. Gama cromatică cuprinde ocruri, brunuri, roşu-cărămiziu, verde-măsliniu şi albastru-gri. 2. Centru cunoscut pentru producţia de cojoace. V. Sălişte. Bibi. ref.: Monumente de lemn din Maramureş, în BCMI, XXXIV, facs, 108—110, Bucureşti, 1910; N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, 1937. (G.S.) Igriş (sat., com. Sîmpetru Mare, jud. Timiş). V. Sara vale. ilic, vestă scurtă din postav, catifea sau mătase, purtată de bărbaţi şi de femei, mai ales în zonele subcarpatice; decorul este, diferit, în funcţie de specificul zonei. V. şi haine de dimie. (G.S.) Ilfov, zonă etnografică încă dificil de delimitat deşi certe note particulare pot fi distinse în diverse domenii ale culturii populare pe un teritoriu destul de întins, cuprins între valea Mostiştei la răsărit, Cîmpia Viăsiei la nord, lunca largă a Argeşului la apus şi Dunărea la sud. Este o zonă caracterizată din punctul de vedere al mediului natural de prezenţa a numeroase cursuri de apă, şerpuind leneş şi formînd bălţi şi lacuri, unele amenajate de mîna omului, străbătînd cîmpia uşor vălurită acoperită de mari păduri în trecut. Luncile largi, bălţile, pădurile, au oferit omului din cele mai vechi timpuri resurse variate de trai, fapt oglindit în existenţa pe acest teritoriu a numeroase mărturii, începînd cu cele din epoca neolitică, descoperite prin săpături arheologice. La adăpostul barierei de bălţi şi lacuri au fost întemeiate aici numeroase aşezăminte medievale, mănăstiri şi reşedinţe boiereşti şi domneşti, şi, probabil, nu întîmplător, la vad important şi la drum de comerţ făcînd legătura între Balcani şi Transilvania, a fost statornicită capitala Ţării Româneşti şi a României. Aşezările prezintă un caracter divers după cum sînt situate pe maluri de ape sau bălţi, sau în inimă de pădure şi pe întinsul cîmpiei. în genere, sînt aşezări mari cu caracter adunat, dar cu o tramă stradală neregulată, specifică vechilor sate româneşti. Există însă o tendinţă puternică spre răsfirare a aşezărilor, loturile de pămînt ale gospodăriilor fiind în genere mari, permiţînd dezvoltarea pomiculturii şi a legu-miculturii. Alături de agricultură şi de ramurile ei, din cele mai vechi timpuri, creşterea animalelor a avut o pondere deosebită, după cum şi pescuitul şi creşterea albinelor au contribuit la diversificarea ILFOV 242 Fig. 297. Costum cu fustă şi catrinţă, zona Ilfov, sec. 20. resurselor de trai. Arhitectura a cunoscut într-o anume fază şi existenţa „bordeiului”, deşi nu într-un număr mare, comparativ cu zonele de la apus de I. Casele erau construite pe un schelet de furci cu pereţi de nuiele împletite, lipite cu pămînt. Mai tîrziu (sec. 19 şi 20) a fost folosit sistemul în „paiantă” cu un schelet de lemnărie puternic, cu stîlpi înfipţi în talpă, umplutura fiind de nuiele împletite sau de cărămidă. S-a utilizat şi chirpiciul precum şi ceamurul (pămînt bătut cu maiul). Acoperişul de stuf şi trestie a dăinuit pînă în zilele noastre. Decorul acestor locuinţe în care pămîntul a jucat un rol important a constat mai ales în reliefuri de tencuială, modelat cu cuţitul, mai tîrziu cu şabloane; pot fi văzute şi astăzi frumoase ansambluri ornamentale în care sînt prezente motive ca: rozetele solare, glastra cu flori, arborele vieţii în diferite variate, chipul şi mîna omenească. Lemnăria era vopsită în roşu sau albastru, iar reliefurile în tencuială erau deseori policrome. încăperile mari adăposteau interesante sisteme de încălzire, cu vetre libere, hornuri mari, şi sobe oarbe, totul adaptat condiţiilor de cîmpie şi combustibilului avut la îndemînă, în principal paie, trestie. Interiorul era bogat îmbrăcat în ţesături de lînă de felul „aşter-nuturilor”, a „foiţelor”, acoperind paturile largi ca nişte platforme de scîndură, precum şi de tipul velinţelor şi a scoarţelor, cu un decor geometric încadrîndu-se în tipologia ţesăturilor de interior din Ţara Românească. Ştergare mari de borangic atestă marea dezvoltare pe care a avut-o în trecut creşterea viermilor de mătase. Costumul de I. (fig. 297) se caracteriza prin somptuozitatea cămăşilor femeieşti, prin fotele încreţite şi „zăvelcile” ţesute în dungi (fig. 298), prin „zăbunele” matlasate mărturisind legăturile cu lumea orientală şi balcanică. Costumul bărbătesc era compus din cămaşă albă „zoroclie” (avînd platcă şi guler înalt), apărută mai tîrziu, iniţial purtîndu-se cămaşa dreaptă bătrî-nească, şi din izmene albe cu cusături, şabace şi mărgele colorate. în anumite subzone s-au purtat şi „poturi” de culoare albastru închis sau castaniu, 243 INDREA Fig. 298. Costum cu boscele, zona Ilfov, sec. 20. cu mărunte încreţituri la spate, cu tur foarte mare, croi legat de asemenea de costumul oriental-balca-nic. Ilice, mintene, „epingele”, completau costumul puţin cunoscut din I. (fig. 299). Lucrul lemnului, prelucrarea artistică a metalelor, fier şi aramă, şi împletiturile de papură, pai, foi de porumb, completează imaginea artei populare din I. (P.P.) ilovăţ (comună, jud. Mehedinţi). Aşezare situată în partea de nord a judeţului în care se păstrează ,,casa Bărbăcioru” construită la sfîrşitul sec. 19, reprezentativă pentru zonă. Construită pe bolovani de rîu, cu talpă şi pereţi din bîrne masive de stejar tencuite în interior şi exterior; şarpantă compusă din căpriori ciopliţi ia capete şi fixaţi prin cuie de lemn cu învelitoare formată din trei rînduri de ,,blăni” (scînduri) lungi. Prezintă plan cu două încăperi şi prispă de-a lungul faţadei. Stîlpii prispei şi cosoroaba sînt frumos fasonate, ferestrele de dimensiuni mici au „dreve” de metal lucrate de Fig. 299. Mintean bărbătesc, Buriaş, Sectorul agricol Ilfov, sec. 20. fierar ilustrînd influenţa arhitecturii gorjerae; în casă se conservă vatra originală din cărămidă subţire, soba oarbă şi unele piese de mobilier. Accesul în pod printr-o scară fixă, formată din cuie de lemn înfipte în peretele camerei cu vatra, constituie o curiozitate. Bibi. ref.: M. Bratiloveanu-Popilian, Locuinţa tradiţionala din Podişul Mehedinţi, în SCIA, 1975; D. Tudor, Oltenia romana, Bucureşti, 1963. (G.S.) iminei, papuci fără toc, cu vîrful ascuţit» purtaţi în Cîmpia Dunării. (G.S.) imurluc, haină lungă din dimie colorată purtată pe o arie ce cuprinde satele din zonele Ialomiţa, Ilfov şi Teleorman. Croiul este asemănător cu al dulamei de care se deosebeşte prin prezenţa unei bentiţe care formează gulerul, a glugii şi a unei găici fixată la spate. Decorul se compune din găitane şi aplicaţii de stofă policrome. în partea de nord-vest a^ zonei de răspîndire a i. decorul este mai sobru. în satele situate la nord de lacul Snagov întreaga suprafaţă a i. este acoperită cu motive ornamentale executate cu găitane subţiri de culoare roşie, galbenă, verde, bleu şi albă, Din Ioc în loc, ca o completare a decorului, sînt cusuţi nasturi de metal. în vîrful glugii se prinde un canaf mare multicolor. Modelele cu găitane au fost înlocuite acum 60 de ani cu aplicaţii de stofă colorată foarte strident. Bibi. ref.: G. Stoica, M. Văgîi, Arta populară din Cîmpia Munteniei, Bucureşti, 1969. (G.S.) in, fibră textilă întrebuinţată mult în trecut la confecţionarea pînzei, mai ales pentru piesele de port; cămăşi, ştergare de cap, izmene etc. S-a folosit împreună cu cînepă sau mai tîrziu în combinaţie cu bumbacul. (G.S.) incizare, tehnică de ornamentaţie executată prin zgîrierea suprafeţei materialului (os, lemn, lut) din care este realizat obiectul, cu un instrument ascuţit (fig. 300). Tehnica i. a fost folosită în arta populară fie singură, fie asociată cu alte tehnici la decorarea ceramicii, pieselor din metal sau lemn. (G.S.) indrea v. iţe. INEL 244 mente geometrice. Din perioada de mijloc a feudalismului, i. similare au fost descoperite la Suceava, şi Cotul Morii (Iaşi). A doua categorie o constituie i. cu montura sudată pe o verigă cu secţiune plată sau semicirculară. Ele apar frecvent din sec. 15— 16. Un i. din epoca Iui Ştefan cel Mare, descoperit Ia Suceava şi unul provenit din săpăturile de la Drobeta-Turnu Severin (sec. 14—15), cu montură în formă de disc, cu decor geometric, sînt aproape identice cu i. lucrate de meşterii populari din zona Pădureni. I. cu verigă plată şi montură în formă de disc s-au purtat şi în Moldova de nord şi în Maramureş. I. din alamă cu disc, uneori cu diametrul de cca. 3 cm, amintesc prin forma lor i. sigiliu, de origine medievală. Ele s-au purtat în Dobrogea, Mureş, Reghin, Rădăuţi. în Hunedoara se lucrează şi i. cu intarsii (fig. 302). Bibi. ref.: G. Stoica, Podoabe populare româneşti, Bucureşti, 1976. (G.S.) Fig. 300. Ladă de zestre cu ornamente incizate, Suceava, sec. 19. inel, podoabă specifică portului popular din multe zone ale ţarii, puţin răspîndită, în zilele noastre, f. sînt lucrate din alamă, cositor sau argint şi se grupează în două tipuri: a. i. formate dintr-o veriga; b. i. cu montură. I. cele mai simple sînt alcătuite dintr-o verigă cu secţiune rotundă, triunghiulară sau romboidală. Se lucrează prin îndoirea unei lame metalice decorate prin stanţare sau cizelare. I. de acest fel, cunoscute din evul mediu ca produse ale unor ateliere locale, erau destinate tîrgoveţilor şi ţăranilor. Forma lor s-a perpetuat pînă astăzi, fiind folosite într-uneie sate ca i. de logodnă. Din seria i. cu montură, o primă categorie o constituie cele cu verigă lăţită la partea de deasupra, numite în zona Pădureni cu „scaun” (fig. 301). Exemplare provenind din descoperiri arheologice permit constatarea că acest tip este de veche tradiţie. Din sec. 11 s-au păstrat la Dinogeţia 12 i. de bronz cu veriga uşor lăţită, simplă sau cu orna- Fig. 301. Inele cu scaun, Pădureni, Hunedoara, sec. 19. Fig. 302. Inele cu intarsii, Pădureni, Hunedoara, sec. 20. Ineu (oraş, jud. Arad). Centru de cojocărie în care s-au produs pieptare femeieşti scurte şi răscroite în faţă, ornamentate cu broderie din lînică, în nuanţe de roşu, negru, verde, alb şi oglinjoare. Liniile de contur sînt decorate cu fîşii de piele decupate. Cojoace similare s-au lucrat si la Bocsig, Şicula, Gurba (Arad). (G.S.j instalaţii de încălzit, vetre, cuptoare şi sobe de diferite feluri întîlnite în casa ţărănească românească. De la vatra liberă, prezentă în locuinţele descoperite în săpăturile arheologice, la sistemele de prepararea hranei şi de încălzire, cunoscute în locuinţele din sec. 18 şi 19, s-a ajuns prin perfecţionarea continuă a folosirii mijloacelor de încălzire a locuinţei. Soluţiile variate cunoscute în casa românească reflectă etapele istorice, condiţiile geografico-climatice, în care s-au dezvoltat diferitele sisteme. în evoluţia i. de î. din locuinţa ţărănească românească—-apărute la început prin dezvoltarea şi perfecţionarea vetrei libere şi devenite ulterior unităţi independente faţă de ea, se disting cinci tipuri, stabilite în funcţie de structura morfologică, de complexitatea tehnică a construcţiilor şi de eficienţa acestora. Tipurile respective se întîlnesc sub forma unor variante mai puţin semnificative. 1. Vatra liberă cu horn (coş) suspendat, în legătură cu care apare mai tîrziu soba oarbă, este unul din cele mai arhaice i. de î. de pe teri- 245 INSTALAŢII DE ÎNCĂLZIT Fig. 303. Vatră liberă cu horn suspendat şi sobă oarbă; Dobrogea, sec. 19. toriul României (fig. 303); vatra liberă este construită în camera de locuit în Ţara Haţegului şi Pădureni sau în tindă în Banat, Oltenia, Moldova şi Dobrogea. Ea trebuie considerată" un element de cultură mediteraneană pătrunsă la noi prin intermediul grec şi roman, fiind răspîndită şi la bulgari, iugoslavi, albanezi, aromânii din Balcani. în aceste ţari vatra este plasată în mijlocul încăperii sau aproape de perete — coşul avînd formă rectangulară sau circulară; în casa românească vatra este aşezată — cu cîteva excepţii—în colţul opus intrării la locuinţa cu o singură încăpere, sau în colţul format de peretele median şi cel longitudinal din spatele clădirii la casa cu tindă şi cameră. Fiind direct legată de poziţia vetrei, „soba oarbă’* —■ care apare numai în sudul şi vestul ţării: Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Bihor — este construită în camera de locuit, alături de peretele despărţitor, în care se deschide gura de alimentare (fig. 304). 2. Vatra cu postament înalt „pomnol” şi „coş” dreptunghiular făcut din~nuiele împletite sau din piatră, „căloniu” sau „camniţă” este una din formele arhaice cunoscute în Transilvania (fig. 305). în această formă a supravieţuit în casa cu cameră şi cămară din Pădureni, Ţara Haţegului şi Munţii Apuseni, pînă la începutul sec. 20. în cadrul casei cu tindă şi cămară din Transilvania, vatra s-a transformat prin înlocuirea coşului din nuiele împletite sau din piatră, cu o construcţie similară, realizată din plăci de ceramică smălţuită sau fără glazură. Olarii din numeroase centre româneşti din această parte a ţării au lucrat cahlele necesare „cuptoarelor cu căhăli”. 3. Cuptorul cu vatră în faţă este răspîndit în Moldova, în nordul şi vestul Transilvaniei (fig. 306). în spatele vetrei, plasată pe un soclu de pămînt înalt de aproximativ 0,50 cm se găseşte cuptorul. INSTALAŢII DE ÎNCĂLZIT 24G Fig. 305. Vatră cu postament înalt şl coş dreptunghiular ;cuptor de pîine, Tilişca, Sibiu, sec. 19. 247 INSTALAŢII TEHNICE Fig. 306. Cuptor cu vatră în faţă ; ansamblu şi secţiune, Suceava, sec. 19. Deasupra vetrei este construit un coş de captarea fumului de formă dreptunghiulară sau piramidală numit în Transilvania „băbură”, „băbuşcă” sau „bubuşcă”, suspendat sau susţinut pe doi pilaştri. Platforma cuptorului serveşte în Moldova şi în unele părţi ale Transilvaniei de nord-est şi pentru dormit. în casa cu o singură cameră cuptorul se găseşte în colţul opus intrării. în casa cu tindă şi cameră de locuit, el este construit în camera de zi, în colţul format de peretele median şi cel longitudinal din spatele încăperii. Deşi în Moldova cuptoarele au forme foarte variate, structura morfologică rămîne invariabil aceeaşi. în Maramureş, la casa cu cameră de locuit şi tindă rece, cuptorul cu vatră are coşul sprijinit la partea din faţă pe doi stîlpi. Fumul se evacuează din casă printr-un burlan în tinda fără plafon, unde este construit un dispozitiv de bîrne care protejează acoperişul contra scînteilor, aidoma construcţiilor întîlnite în Ucraina sau Polonia. Tipul de cuptor cu vatră în faţă, întîlnit în Moldova, nordul şi vestul Transilvaniei este cunoscut şi de slavii de răsărit, dar se deosebeşte de cuptorul slav prin dimensiuni, poziţia diferită în cadrul interiorului şi prin orientarea „gurii” către faţadă. 4. Sobele de cărămida cu forme variate sînt răspîndite în zona subcarpatică şi au apărut probabil în a doua jumătate a sec. trecut. Fie că sînt simple, de formă pătrată sau dreptunghiulară, fie că au forme complicate, cu nişe sau coloane, sobele sînt caracterizate prin elemente comune: ocupă colţul format de peretele median şi cel longitudinal din spatele camerei de locuit, folosesc drept combustibil lemnul şi conservă foarte bine căldura. Forme lucrate artistic se întîlnesc în Ţara Vrancei, Buzău, Valea Prahovei şi Ţara Loviştei. 5. Soba cu plită a luat naştere din combinarea plitei cu soba de cărămidă şi este răspîndită în toată ţara. îndeplinind funcţii duble — pentru încălzit şi gătit — soba cu plită este construită în bucătărie care serveşte uneori şi pentru locuit. Forma sobei cu plită, diferă de la o zonă la alta fiind în strînsă corelaţie cu formele şi structurile tradiţionale. O privire de ansamblu asupra echipamentului de încălzit din locuinţa românească duce la concluzia că vatra liberă a fost cunoscută fără excepţie pe tot teritoriul ţării, din cele mai vechi timpuri. La aceasta s-a adăugat ulterior, ca urmare a schimburilor culturale cu lumea mediteraneană, coşul suspendat, pentru captarea fumului, în estul ţării, schimburile reciproce cu slavii de răsărit au avut ca urmare apariţia cuptorului cu vatră în faţă şi coş suspendat deasupra. în Transilvania, în structura sistemelor de încălzire mai recente, se simt ecourile unor influenţe nord-europene — survenite ca urmare a unor relaţii reciproce între diverse comunităţi etnice (influenţe adaptate după nevoile şi gustul poporului român). Bibi. ref.: G. Stoica, Sistemes de chauffage de rhabitation paysanne chez Ies Roumains, în „Etudes d’ethnographie et de folklore” au Vllle Congres internaţional de sciences anthropologiques et ethno-logiques”, Bucureşti, 1964; Fr. Nopca, Albanien, v Berlin und Leipzig, 1925; I. Papahagi, Images d'ethno-graphie roumaine, I, Bucureşti, 1928; Gh. Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947; N. Dunăre, Colecţia de cahle a Muzeului etnografic al Transilvaniei, in AMET, 1957—1958, Cluj, 1958. (G.S.) instalaţii tehnice, mecanisme folosite pentru prelucrarea diferitelor materii prime în cadrul unor industrii populare cu largă dezvoltare pe teritoriul României. Progresul tehnic al mijloacelor de muncă de-a lungul unei perioade îndelungi a avut la bază descoperirea şi exploatarea unor energii naturale cum sînt forţa motrice a apei şi forţa eoliană, superioare energiei umane şi forţei de tracţiune a animalelor. Faţă de meşteşugurile tradiţionale în cadrul cărora se folosea încă din antichitate forţa umană, la care s-a adăugat începînd din sec. 14 moara de mînă, teascul cu pene şi şurub, strungul de mînă şi cu pedală, roata de tors, războiul de ţesut ş.a. acţionate pe principiul bielă-manivelă, sistemele i.t. se încadrează tipurilor energetice superioare. Ele s-au dezvoltat din uneltele casnice de mînă şi s-au diversificat adoptînd sisteme mecanice diferite în funcţie de materiile prime sau produsele ce urmau să fie prelucrate; perechi de pietre pentru măcinat cereale; ciocane de lemn şi pive pentru ţesături, seminţe oleaginoase, piatră auriferă; „pînze” pentru tăiat lemnul etc. Sistemul energetic cel mai răspîndit folosit pentru punerea în mişcare a mecanismelor respective a fost cel hidraulic, compus dintr-o roată cu ax şi un dispozitiv de susţinere la cele două capete, în funcţie de poziţia lor roţile pot fi orizontale — la sistemele mai vechi — şi verticale — la cele mai noi. După tehnica de construcţie ele pot fi INSTALAT» TEHNICE 248 cu cupe sau cu palete, „de curent” sau de „cădere”. Tipul de roată şi sistemul de transmisie sînt condiţionate de debitul apei, de caracteristicile procesului de prelucrare şi de natura materiei prime. Originea şi răspîndirea unor instalaţii, mult controversate, se înscrie într-un proces de largă difuziune culturală dinspre lumea mediteraneană către cea central şi est-europeană. Varietatea tipurilor funcţionale se datoreşte diversităţii ocupaţiilor determinate de condiţiile geografico-naturale, tradiţiilor culturale, condiţiilor istorice şi economice. Cronologic tipurile mai vechi au coexistat cu cele mai noi în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei ţări sau regiuni. Cea mai veche instalaţie care a folosit forţa apei în Dacia şi în întreg spaţiul carpato-balcanic, a fost şteaza sau viitoarea (fig. 307), întîlnită pînă astăzi în majoritatea zonelor montane din ţară. Denumirea străveche de „ştează” s-a moara s-a generalizat treptat pe tot teritoriul imperiului, spre sfîrşitul sec. 2 şi începutul sec. 3, înlocuind munca manuală. Începînd din sec. 6 pînă în sec. 12 ea se răspîndeşte în toată Europa. Apariţia morii de apă în centrele cele mai dezvoltate ale Daciei — la Napoca, Apulum, Micia — la sfîrşitul sec. 2 şi începutul sec. 3 este atestată de descoperiri litice — pietre de moară cu particularităţi tehnic-constructive concludente. Folosirea morii de apă în aşezările romane de tip „opidum” nu înseamnă însă generalizarea ei imediată în mediul rural în Dacia postaureliană. Procesul răspîndirii ei în epoca feudală este legată şi de dezvoltarea aşezărilor, de cristalizarea relaţiilor feudale, de constituirea domeniilor etc. Ca urmare moara de apă a coexistat multă vreme în gospodăria ţărănească cu rîşniţa de mînă. Morile au fost instalaţii importante fiind menţionate la 1274 în diploma Cavalerilor loaniţi Fig. 307. Vîltoare, Vrancea, sec. 20. menţinut în Moldova şi nord-vestul Transilvaniei, în celelalte zone fiind folosit termenul de vîltoare. Instalaţia aşezată pe firul unui rîu se compune din-tr-o groapă de formă tronconică căptuşită cu scînduri, la care se aplică principiul vîrtejului obţinut prin dirijarea apei în interior şi învîrtirea ţesăturilor aşezate înăuntru. Cu ajutorul vîltorii ţesăturile de lînă — cergi sau ţoluri — se îngroaşă şi se scămo-şează devenind mai rezistente, mai moi şi mai călduroase. Vîltoarea se întîlneşte în două variante constructive: „cu aducţiune laterală” şi „cu aduc-ţiune superioară”, primul producînd un vîrtej în plan orizontal, cel de-al doilea un vîrtej în plan vertical. O altă instalaţie cu tradiţie îndepărtată, făcînd parte din seria celor pentru prelucrarea produselor agroalimentare este moara de apă (fig. 308). Vestigiile arheologice atestă existenţa ei pe teritoriul Daciei de la sfîrşitul sec. 2 sau începutul sec. 3. Moara de apă cu roată orizontală a apărut din sec. 2 î.e.n. în Orientul antic, pătrunzînd în lumea romană în sec. 1 î.e.n. unde a fost perfecţionată ulterior. Instalaţie de mare randament, printre principalele surse de venituri. Ca urmare morile au fost în perioada medievală proprietate domnească, mănăstirească sau boierească. Morile ţărăneşti au fost în general în folosinţă colectivă, cele individuale fiind de dată mai recentă. Pe teritoriul României se întîlnesc mai multe tipuri de mori: 1. Moară cu roata orizontală şi transmisie directă Ia piatră prin axul roţii, sub forma „morii cu ciutură” (cea mai simplă instalaţie din seria morilor hidraulice) şi „moară cu titirez”. Tip răspîndit în partea sudică a Carpaţilor Meridionali din Banat pînă în Vrancea. O variantă a morii cu roată orizontală este: moara cu ciutură şi „butoni” la care admisia apei se face printr-un trunchi de copac pentru a mări presiunea. Pietrele şi roata hidraulică sînt mai mici în diametru decît la instalaţiile cu admisie simplă. 2. Moara cu roată verticală apare în două variante: a. Moara construită pe pămînt, răspîndită în toată ţara care poate fi cu mecanismul pus în mişcare de o roată hidraulică verticală cu „aripi” sau cu „admisie superioară”, al cărei mecanism este angrenat de o roată hidrau- Fig. 308. Fruntar de moară, Orşova, Mureş, 1899. lică ai cupe. b. Moara plutitoare instalată numai pe cursuri mari de apă, cu debit bogat şi cădere mică: Valea Oltului, Valea Mureşului, Valea Dunării, cursul inferior ai Someşului, Valea Şiretului, Valea Timişului etc. Primele mori plutitoare au apărut în sec. 2 pe Tibru şi de acolo s-au răspîndit în Europa. Deoarece documentele menţionează morile fără a le descrie este greu de precizat data apariţiei lor în ţara noastră. Moara plutitoare a fost construită fie dintr-un corp plutitor cu două roţi, fie cu două corpuri plutitoare cu o roată, dispusă între acestea. Roata hidraulică are forma unui tambur cu diametru foarte mare. La ambele tipuri roţile sînt triple şi admisia este dublă (în două trepte). 3. Moara de vînt (fig. 309), este atestată în Dobrogea din 1585, răspîndită şi în sudul Moldovei. Prezenţa sporadică este confirmată şi în alte zone ale ţării. Morile de vînt întîlnite pe teritoriul României se încadrează celor două tipuri europene: tipul oriental, cu pînze, şi tipul occidental, care poate fi cu întregul corp rotativ pe un pivot central sau numai cu partea superioară şi aripile mobile, numită de aceea şi „moară căciulată”. 4. Moara cu tracţiune animala, atestată documentar din sec. 14, specifică zonelor, de cîmpie, cu reţea hidrografică săraca: Oltenia-Muntenia, Dobrogea, Moldova, Transilvania. Asemenea mori sînt menţionate de urbarii şi în Sălaj, Sătmar, Ţara Crişurilor. La 1793 Al. Moruzi decide ca 14 mănăstiri din Bucureşti să construiască o moară cu cai: „Fiindcă toţi timpii poate să se în-tîmple ori a îngheţa morile, din iuţimea iernii ..... ori din secetă, şi pătimeşte poporul ...”. La laşi erau cunoscute morile cu cai din mahalalele Bărboiul şi Muntenii de Sus, iar la Craiova funcţionau Fig. 309. Moară de vînt, Enisala, Tulcea, sec. 20. INSTALAŢII TEHNICE 250 în 1850* 11 mori cu cai. Mecanismul acestor mori era asemănător cu al morilor cu ciutură. Din cadrul instalaţiilor specifice „industriilor alimentare” acţionate hidraulic fac parte şi pivele de ulei întîlnite în mai multe variante: „cu săgeţi” şi cu „ciocane”, „cu roată de piatră” (fig. 310), „cu pisălogi şi Transilvania, Moldova şi sporadic în alte părţi ale ţării. Ele prezintă două variante: „teascuri cu berbeci cu jug vertical” şi „teascuri cu berbeci cu bătaie orizontalăPresele cu şurub folosite pentru stors uleiul sau pentru struguri au fost răspîndite în toată ţara, fiind de mai multe feluri: Fig. 310. Piuă de ulei cu două pietre, Mintia, Hunedoara, sec. 19. scripeţi”. Ele funcţionau periodic, satisfăcînd cerinţe locale, fiind menţionate în multe documente începînd din sec. 14. O răspîndire largă au avut, pivele cu „ciocane” derivate din vechile pive acţionate manual sau cu piciorul. „Pivele cu săgeţi” acţionate de roţi hidraulice au avut o mare frecvenţă în Transilvania dar sînt semnalate într-un urbariu din 1632 şi în Ţara Oltului. Concomitent cu instalaţiile acţionate hidraulic au funcţionat în sate multe instalaţii de tip casnic, avînd numeroase întrebuinţări. Dintre acestea pivele de ulei se încadrează mai multor tipuri. Pive cu roată de piatră specifice cursului mijlociu al Mureşului şi zonelor învecinate întîlnite în două variante: pive cu roată de piatră acţionată manual şi pive cu roată de piatră trasă de cai. Pive cu pisălogi şi scripeţi frecvente în Moldova şi estul Transilvaniei. Instalaţiile de presare întîlnite frecvent în gospodăria ţărănească (fig. 311) au fost acţionate manual. Ele se împart în două tipuri importante teascuri cu pene avînd o construcţie: simplă, teascuri cu şurub, „cu pene verticale” şi „cu pene orizontale”. Ambele tipuri au avut o arie largă de răspîndire: Transilvania, Oltenia, Moldova. Un tip evoluat îl constituie presele de ulei „cu ciocane sau „cu berbeci frecvente în cu „şurub simplu”, „cu şurub în capătul unei pîr-ghii orizontale”, „cu şurub cu roată laterală”, „cu şurub la mijloc”, „cu şurub dublu”. Presele sau teascurile cu şurub au fost frecvente în zonele agricole şi viticole. Instalaţiile pentru prelucrarea ţesăturilor au avut un rol deosebit în gospodăria ţărănească. Alături de ştează, piua a fost cea mai importantă, revoluţionînd producţia textilelor. înainte de generalizarea pivei pe teritoriul ţării noastre şi în Europa în sec. 13 şi 14, stofele se băteau manual, „cu coatele”, „pe gratie”, pe un scaun din lemn cu maiul, procedeu atestat pe o arie europeană foarte largă. Primul document care atestă existenţa pivei în Transilvania datează din 1342, menţionată cu termenul de „molendinae pillatorie”. Se întîlnesc două tipuri de pive: tipul oriental cu bătaie pendulatorie răspîndit în Oltenia, Banat şi Crişana, şi tipul occidental, cu bătaie verticală (fig. 312), frecvent în Transilvania şi Moldova de nord. Ambele tipuri de instalaţii pot avea două sau mai multe ciocane (fig. 313). în Moldova documentele atestă şi existenţa în evul mediu a pivelor acţionate prin tracţiune animală. O altă instalaţie hidraulică este dîrstă folosită pentru îngroşarea şi flauşarea ţesăturilor din lînă, întîlnită în mai multe variante: 251 INSTRUMENTE MUZICALE Fig. 311. Teasc de ulei, Oraşu nou, Satu Mare, sec. 19. au pe lîngă valoare funcţională şi valoare artistică, fiind considerate de W. Hoffman, directorul Muzeului de artă modernă din Viena: „. .. ele însele opere de artă”. Alături de ingeniozitatea tehnică instalaţiilor li se recunoaşte, în lumea modernă, frumuseţea şi forţa expresivă, exprimată într-o funcţionalitate estetică. Uriaşele ciocane şi „oale” lucrate dintr-o singură bucată de lemn ale pivelor, şuruburile înalte de cîte doi metri, lucrate din păr sălbatic, folosite la teascurile de vin şi ulei, maiele preselor de ulei, au forma unor adevărate sculpturi. Cu mijloace tehnice rudimentare, aplicate cu o mare măiestrie la fasonarea unui trunchi de copac, meşterii populari înzestraţi cu simţul formelor şi al proporţiilor atît de esenţiale oricărei opere de sculptură, au reuşit să transforme aceste i.t. în obiecte emoţionante prin frumuseţea lor simplă, menite unei funcţionalităţi precise. Bibi. ref.: V. Butură, Etnografia poporului român, Cluj-Napoca, 1978; C. Bucur, Creaţia tehnica, în „Istoria gîndirii şi creaţiei ştiinţifice şi tehnice româneşti”, Bucureşti, 1982; I. Vlăduţiu, Etnografia românească, Bucureşti, 1973; C. C. Giurescu, Contribuţii la istoria ştiinţei şi tehnicii româneşti în secolele XV—începutul secolului XIX, Bucureşti, 1973; D. D. Giurescu, Tara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1973. (G.S.) instrumente muzicale, aparate construite pentru a produce sunete muzicale, folosite în număr mare şi de poporul român. Unele dintre acestea sînt foarte vechi — buhaiul, duba, buciumul, fluierele, cimpoiul, iar altele au fost adoptate de-a Fig. 312. Piuă cu batere verticală. „coşul de îngroşat” şi „coşul de tras” sau „coşul de tras şi îngroşat” compus. Şteampurile pentru sfărîmat piatra auriferă întîlnite în Transilvania, zona Munţilor Apuseni sînt instalaţii de tip medieval apărute la noi în sec. 14. Fierăstrăul hidraulic, joagărul altă i.t. importantă s-a generalizat în România în toate zonele din Carpaţi, fiind o invenţje medievală răspîndită în Europa din sec. 13. în funcţie de sistemul de transmisie fierăstraiele pot fi: cu „transmisie directă” de la roată la rama cu pînzele cuţit şi cu „transmisie indirectă”, prin Intermediul unui angrenaj cu mai multe trepte, i.t. de importanţă deosebită în economia rurală INSTRUMENTE MUZICALE 252 Fig. 313. Piuă cu vîltoare, Prigor, Caraj-Severin, sec. 19. lungul timpului prin schimburi culturale — vioara, ţambalul, chitara, clarinetul. Mai recent au pătruns în muzica populară şi torogoata, saxofonul, acordeonul ş.a. I.m. populare sînt lucrate de executanţi sau de meşteşugari din sate şi tîrguri: duba, daireaua, drîmba, buciumul, cornul, fluierele. La acestea se adaugă o serie de pseudoinstrumente cum sînt frunza, coaja de mesteacăn, solzul de peşte, duruitoarea ş.a. I.m; diferă ca şi muzica de la o zonă etnografică la alta. Ariile de răspîndire ale i.m. cunoscute astăzi nu corespund probabil celor din trecut, fiind greu de stabilit arii precise pentru timpuri mai îndepărtate. T. Alexandru a stabilit pe baza unor cercetări laborioase răspîndirea actuală a celor mai importante i.m. populare. Fluierele cu şase deschizături pentru degete şi fără dop se întîlnesc în nordul Moldovei, cu mici pătrunderi în Transilvania; fluierul cu dop şi cinci deschizături pentru degete este frecvent în Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei; buciumul cu tubul drept şi conic, apare în Munţii Apuseni; dubele se folosesc într-o parte a Hunedoarei şi Caraş-Severin iartilincase mai utilizează numai în nordul Moldovei etc. Unele i.m. vechi au dispărut ori se întîlnesc foarte rar. Cronicile şi documentele din sec. ISIS menţionează numele unor i.m. dintre care unele pot fi ascultate şi astăzi în sate iar altele au fost date uitării: lăute, buciume, cobze, cetere, ţimbale, cimpoaie, fluiere, giamparale, naiurj, psaltiri, surle, tambure, trîmbiţe, muscaluri etc. în zilele noastre se mai folosesc doar buciumul, cimpoiul, fluierele, naiul (muscalul) şi lăuta sau cobza (reprezentată pe frescele multor mănăstiri şi biserici din veacul al 16-lea). în sec. 15 şi 16 muzica populară nu se diferenţia de muzica cîntată la curţile domneşti sau boiereşti. Creşterea influenţei turceşti şi adîn-cirea diferenţierilor de clasă a avut ca rezultat şi introducerea unei muzici diferite, mai întîi turcească, la sfîrşitul sec. 18, apoi „europenească” în sec. 19, cîntată alături de „muzica valahă”. Muzica populară instrumentală s-a dezvoltat fie din muzica vocală, fie independent, determinată de specificul instrumentelor folosite. I.m. populare se împart după natura corpului vibrator în patru tipuri: a; idio-fone care sună prin vibraţie, lovire, frecare, tiupire ori suflare (drîmba, zurgălăii, pintenii, toaca, duruitoarea); b. membranofone la care sunetul se produce prin lovirea unor membrane (duba, daireaua, darabana, toba sau prin frecare (buhaiul); c. aerofone la care sunetul se obţine prin suflarea unui curent de aer pus în vibraţie cu buzele (buciumul, cornul, cimpoiul (fig. 314), surla; d. cordofone, care produc sunete cu ajutorul unor coarde întinse deasupra unor cutii de rezonanţă prin ciupire (cobza, ţitera) ori prin frecare (vioara, viola, contrabasul). I.m populare pot fi clasificate şi după caracterul lor: profesionale sau neprofesionale. Dintre cele vechi numai naiul, cobza şi ţambalul sînt instrumente profesionale lăutăreşti. Instrumentele profesionale: heliconul, flautul, clarinetul, torogoata, saxofonul, armonica, acordeonul, vioara, viola, contrabasul, produse de fabrici, au fost introduse în muzica populară de lăutari şi acceptate în căutarea de noi mijloace de exprimare artistică. Bibi. ref.: T. Alexandru, Instrumente muzicale ale poporului român, Bucureşti, 1956; T. Burada, Despre întrebuinţarea musicei în unele obiceiuri vechi ale poporului român, în Almanah muzical, laşi, 1877; 253 INTERIORUL LOCUINT^ Fig. 314. Cimpoi ; părţile componente. Fr. Sulzer, Geschichte des transafpinichen Daciens, III, Wien, 1872. (G.S.) intarsie, tehnică decorativă specifică artei lemnului, constînd în încrustarea plăcii de fond a unor motive dintr-un alt material. în arta populară românească se întîlnesc intarsii de cositor pe unele obiecte: fuse, prăsele de cuţit, carabe la cimpoi în zona Pădureni etc. (G.S.J interiorul locuinţei, ansamblu care constituie poate cea mai concludentă expresie a modului de viaţă şi a spiritualităţii, a ideilor, a cuvintelor unui popor, a vieţii familiale şi sociale, cu toate implicaţiile lui. Factorii care determină structura şi evoluţia i.l. sînt, în general, de natură umană şi istorică. Umana, pentru că modul de organizare a interiorului reflectă totdeauna condiţiile de viaţă ale comunităţii, ale individului: situaţia socială şi materială, tinereţe sau bătrîneţe, fantezie, şi, mai cu seamă, gustul pentru frumos din totdeauna al oamenilor. Formele de organizare a i.l. cunosc o INTERIORUL LOCUINŢEI 254 evoluţie istorică, căci oricare ar fî latura umană pe care o exprimă un aranjament al locuinţei, acesta nu poate fi judecat decît în cadrul epocii în care a fost realizat şi s-a dezvoltat, în cadrul stilului acceptat de societatea respectivă, stil care, deseori, a fost predominant pentru o anumită etapă istorică. Concepţia estetică cu privire la locuinţă s-a dezvoltat sub dubla influenţă a cerinţelor istorice şi a factorilor personali. Privit din acest punct de vedere, i.l. exprimă, pe de o parte, condiţiile social-economice şi istorice în care se conturează un anumit tip de aranjament, iar pe de altă parte concepţia estetică a societăţii şi simţul estetic, în ultimă instanţă preferinţele celui care l-a aranjat. I.l. ţărăneşti a fost condiţionat de mediul natural, de ocupaţii, de stadiul dezvoltării tehnice, de schimburile culturale. în strînsă legătură cu funcţia de adăpost împotriva intemperiilor, dotarea interio- timp, spiritul lor inventiv. I.l. poartă de asemenea amprenta puternică a opiniei comunităţii respective cu privire Ia „ce trebuie să cuprindă” şi „cum trebuie să fie amenajat”. Factorul determinant în organizarea i.l. a fost situaţia economico-socială a locuitorilor, care explică diferenţierile, ca urmare a stratificării sociale şi a posibilităţilor economice, în sec. 18 şi 19, i.l. prezintă o mare unitate, confirmată prin prezenţa unor elemente componente în tot spaţiul românesc, explicabilă prin fondul cultural străvechi care şi-a pus amprenta pe întregul ansamblu de manifestări de cultură şi civilizaţie. Pe acest fond unitar, ca urmare a condiţiilor social-economice şi istorice diferite, a orientării schimburilor culturale în direcţii deosebite în cadrul provinciilor istorice, s-au cristalizat „stilurile zonale” pe care le întîlnim şi astăzi în locuinţa ţărănească. Unitatea i.l. româneşti se manifestă atît In elemen- Fig. 315. Interior cu pat înalt şi culme, Bedeci, Cluj, sec. 19. rului este diferită în zonele de munte cu climă rece de cele cu climă mai caldă, de cîmpie. Echipamentul de încălzit, ţesăturile de interior, sînt influenţate de mediul natural. Practicarea anumitor ocupaţii determină nemijlocit modul de organizare al gospodăriei şi a locuinţei. Din inventarul casei, din prezenţa ori absenţa unor categorii de obiecte, se pot desprinde concluzii cu privire la ocupaţii şi la modul în care au influenţat organizarea interiorului. Soluţiile adoptate pentru repartizarea spaţiului şi pentru organizarea diferitelor obiecte legate de desfăşurarea vieţii gospodăreşti ilustrează şi modul specific de organizare al familiilor şi, în acelaşi tele de bază, numărul şi destinaţia încăperilor, sistemul de încălzit, aşezarea laviţelor, a patului şi a mesei în raport cu intrarea — cît şi în domeniul decorativ — înfrumuseţarea interiorului cu scoarţe, ştergare, ceramică, icoane pictate pe sticlă sau pe lemn, mobilier bogat decorat etc. (fig. 315). Schimbările survenite în organizarea i.l. au fost determinate de cerinţe stringente de viaţă, care au silit pe om să găsească soluţiile cele mai bune. Asupra moştenirii străvechi în organizarea interiorului, o deosebită influenţă au avut-o legăturile cu unele instituţii feudale: mănăstiri, curţi boie- reşti şi chiar domneşti, care aduceau pe diferite 255 INTERIORUL LOCUINŢEI Fig. 316. Interior cu ţesături pe rudă, leud, Maramureş, sec. 19. căi elemente noi în casa ţărănească. Un rol de seamă l-au :a^ut, de asemenea, tîrgurile anuale, unde sătenii intrau în contact cu negustorii români şi străini, care vehiculau tot felul de obiecte: lînă prelucrată industrial, bumbac, covoare, postavuri fine aduse pentru curţile domneşti, boiereşti sau pentru mănăstiri. Motive decorative diferite, o cromatică deosebită, forme şi compoziţii noi, văzute cu aceste ocazii, erau înregistrate şi adaptate apoi cerinţelor şi gusturilor locale. Pe plan artistic, reînnoirea petrecută în Europa în jurul anului 1900 în arta cultă, s-a reflectat şi în i.l. din România. Preferinţa pentru aşezarea obiectelor cu caracter decorativ în frize colorate, alternate pe spaţii libere, de culoare albă, o anumită orînduială a mobilierului pe lîngă pereţi, este specifică poporului român, indiferent de particularităţile zonale (fig. 316). Ideea despre confort, despre viaţă, s-a transformat în acelaşi timp cu ideea de frumos, conturîndu-se în cadrul locuinţei cu trăsăturile proprii poporului român. Privit în ansamblu, procesul de transformare continuă a i.l. ţărăneşti nu are ca rezultat o diversificare şi o spargere a unităţii, ci un proces de generalizare a unor forme particulare la un alt nivel, conform cerinţelor vieţii moderne. Unitatea i.l. se manifestă pregnant în cîteva elemente de bază: planul şi numărul încăperilor, structura interiorului, (fig. 317), instalaţiile pentru prepararea hranei şi pentru încălzit, mobilierul, ţesăturile, ceramica cu caracter ornamental. în sec. 19, planurile locuinţelor care cuprindeau în medie una, două şi trei camere de locuit, constituiau un procent preponderent. Funcţiile încăperilor, strîns legate de numărul lor determină conţinutul şi modul de organizare atît al obiectelor cu caracter funcţional cît şi al celor cu caracter decorativ. în general, casa veche românească se caracterizează prin existenţa unei vetre unice în camera de locuit, la care s-au adăugat ulterior şi alte încăperi. Privite sub aspect funcţional, încăperile locuinţei ţărăneşti româneşti se grupează în cîteva categorii: încăperi de trecere (tinda); camera de locuit; camera de oaspeţi; camere pentru depozitare (cămară, pod, pivniţă), în locuinţele din sec. 18—19 fiecare încăpere îndeplinea, în cele mai multe cazuri, mai multe funcţii, în stabilirea tipului de organizare în cadrul diferitelor planuri de locuinţă, cîteva elemente cu caracter fix constituie structura: sistemul de încălzire, patul, laviţele, în funcţie de care sînt aşezate celelalte obiecte din încăpere (fig. 318). Structura i.l. româneşti caracterizată printr-o mare unitate, permite încadrarea lui în cîteva tipuri: 1. casă cu vatră sau cuptor în camera de locuit, pat lîngă peretele din spate al încăperii şi laviţe dispuse în unghiu, aşezate în colţul opus sobei; 2. casă cu vatră în tindă, sobă în camera de locuit, paturi aşezate în unghi în colţul opus intrării; 3. casă cu vatră în tindă, sobă în camera de locuit, paturi aşezate paralel pe lîngă pereţii longitudinali şi masă între ele (fig. 319). Primele două tipuri, care în sec. 19 acopereau teritorial toată ţara, au existat concomitent. Al treilea tip, reprezintă un stadiu evoluat care a succedat pe primele două. Aspectul decorativ al interioarelor ţărăneşti apare foarte variat, datorită unei game bogate de motive ornamentale şi a unei palete cromatice deosebite (fig. 320). Din punct de vedere al categoriilor de obiecte cu caracter ornamental şi a locului pe care îl ocupă, ansamblul decorativ al interiorului se prezintă mult mai unitar ceea ce permite încadrarea lui în trei tipuri: a .interior caracterizat prin folosirea scoarţelor pe perete în dreptul patului şi a ştergarelor lungi aşezate în formă INTERIORUL LOCUINŢEI 256 Fig. 317. Interior cu mobile dispuse pe lîngă pereţi. Fig. 318. Interior cu paturile aşezate în unghi. de fluture, răspîndit în Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Ţara Crişurilor iar de la începutul sec. al 20-lea şi în Moldova; b. interior caracterizat prin folosirea lăicerului, împrejurul pereţilor din dreptul patului şi laviţelor, a ştergarelor de bumbac în formă de fluture şi a rudei cu haine fixată deasupra patului specific Moldovei — cu excepţia Vrancei, zonelor Mehedinţi, Bran, Valea Jiului şi partea muntoasă a Banatului; c. interior caracterizat prin folosirea ceramicii şi icoanelor pictate pe sticla în scopuri decorative, a rudei cu ţesături în dreptul patului sau a sobei şi a ştergarelor în jurul blidelor şi icoanelor, specifice Transilvaniei. La acestea se adaugă cîteva variante. în cadrul modelelor stabilite elementele decorative sînt grupate în două puncte şi anume în jurul colţului cu patul şi al celui cu masa. La origine, fiecare obiect, dispoziţia lui în cadrul i.l., a avut o semnificaţie, fiind Clop cu „zgărzi de mărgele”, Ţara Lăpuşului, sec. 20. Cunună de mireasă, Maramureş, sec. 20, Zgărzi cu colţi, Bihor, sec. 20. Zgardă de mărgele, Ţara Lăpuşului, sec. 20. Pieptar cu broderie, Pădureni, Hunedoara, sec. 20. Cergă cu „perţi”, Haţeg, sec. 20. Cergă, zona Năsăud, sec. 20. 257 INTERIORUL LOCUINŢEI Fig. 320. Colţ de interior, Năruja, Vrancea, sec. 19. privit ca parte componentă a ansamblului în care se desfăşoară viaţa familială. Reşedinţă permanentă a grupului familial şi cămin în jurul căruia se organizează viaţa domestică, (fig 321), casa este de asemenea locul unde se desfăşoară diferitele activităţi economice. Profund integrat mediului i.l. arată, prin modul cum este amenajat, parti- cularităţile şi specificul relaţiilor pe care familia le are cu ambientul natural şi social. Prin aspectul său indică rangul celui care o locuieşte, funcţia pe care aceasta o ocupă în societate; sociabilitatea comunitară se desfăşoară aproape în întregime în limitele spaţiului construit. Spaţiul restrîns din i.l. tradiţionale româneşti a făcut imposibilă stabi- IOAN (DIN HENDORF) 258 Fig. 321. Colţ de interior, Ceauru, Gorj, 1875. lirea unei frontiere între viaţa comună şi viaţa intimă, ambele petrecîndu-se în cadrul aceleiaşi locuinţe. în condiţiile oferite cu prilejul marilor momente ale existenţei — naştere, căsătorie, moarte — întreaga gospodărie era folosită indiferent de funcţiile cotidiene ale spaţiului existent. Bibi. esf.: G. Stoica, Arhitectura interiorului locuinţei ţărăneşti, Rîmnicu Vîlcea, 1974; P. Petrescu, G. Stoica, Arta populară româneasca, Bucureşti, 1981. (G.S.) IOAN (din Hendorf) zis Hîndoreanu v. Mărginimea Sibiului. IOAN, Ştefan v. Păniceni. loaniceşti (sat, com. Poienari, jud. Argeş). Aici se află o biserică construită la mijlocul sec. 19, cu pereţi din bîrne de stejar, încheiate în coadă de rîndunică. De plan dreptunghiular, absidă poligonală hecroşată şi pridvor deschis cu patru stîlpi ciopliţi. Deasupra pronaosului biserica are o clopotniţă hexagonală. Naosul este acoperit cu o boltă cilindrică iar pronaosul cu tavan de scînduri. Stîlpii ciopliţi la bază şi capitel, ancadramentul uşii de intrare decorat cu două funii paralele sculptate, terminate la partea superioară în arc, cu o cruce în timpan, conferă monumentului deosebită valoare artistică. (G.S.) IOVIŢĂ, Nica v. Lugoj. ipingea, haină lungă din dimie, uneori cu glugă, purtată în Cîmpia Munteniei, Olteniei şi în Dobrogea, decorată cu găitane. Apare frecvent în tablourile votive ale ctitorilor ţărani, din Oltenia, sec. 18— 19, Cîmpofeni, Schela, Şomăneşti (Gorj), Horezu (Vîlcea) etc. V. şi haine de dimie. (G.S.) iram, ţesătură din bumbac, caracteristică pentru Cîmpia Munteniei — satele Islaz, Suhaia, Zimnicea, Odaia, Greaca (Teleorman), de un efect decorativ deosebit, întîlnită cu diferite denumiri: „meseală”, „masă de perete”, „ram”. Dimensiunile i. diferă de la sat la sat în funcţie de locul pe care îl ocupă în interior. în zona Vlaşca „masa de perete” cu cîmpul învărgat şi cu alesături pe una din laturile lungi, se aşează pe peretele opus intrării iar în satele din jurul oraşului Turnu Măgurele i. acoperă peretele din dreptul patului. I. se compune din două sau trei lăţimi de pînză ţesută în două iţe, cu carouri, în mijlocul cărora sînt dispuse din loc în loc romburi multicolore. în satele din apropierea oraşului Zimnicea „meseala” a cunoscut sub aspectul dimensiunilor dezvoltarea maximă, acoperind doi pereţi ai încăperii. I. compensează prin aspectul său decorativ lipsa scoarţelor şi chilimelor mai numeroase în zonele de deal şi de munte sau în alte zone de cîmpie. Bibi. ref.: G. Stoica, M. Văgîi, Arta populară din Cîmpia Munteniei, Bucureşti, 1969. (G.S.) Ireşti (sat, com. Vidra, jud. Vrancea). Important centru de ceramică din Vrancea în care mai lucrează cca 50 de olari. în trecut la I. s-a lucrat numai ceramică nesmălţuită, neagră şi roşie la care s-a adăugat în perioada dintre cele două războaie mondiale şi ceramica smălţuită. Formele caracteristice vaselor de I. sînt: oala, strachina, castronul, cana, urciorul, borcanul de lapte, de murături şi de magiun, fluie-ricile (fig. 322). Ceramica nesmălţuită este decorată Fig. 322. Străchini, Ireşti, Vrancea, sec. 20. cu pensula cu motive geometrice şi florale, iar vasele smălţuite cu motive florale şi culori scurse. Ceramica de la I. se desface în sudul Moldovei şi în partea de nord-est a Munteniei. (G.S.) 259 IZYOADE Islaz (sat, comună suburbană, municipiul Turnu Măgurele, jud. Teleorman). Cunoscut centru de cojocărie din Cîmpia Munteniei în care s-au lucrat: a. Cojoace înfundate fără mîneci, deschise pe umăr şi sub braţ, decorate cu broderie discretă, b. Cojoace deschise în faţa, de asemenea fârâ mîneci, cu suprafaţa acoperită aproape în întregime cu „cosoaie”, ornamente în spirală realizate cu ,,irhă” şi lînică colorată. La gît şi la poale cojoacele au o bordură din blană neagră de miel. La unele exemplare mai noi, decorul cu „irhă” a fost înlocuit cu un tighel fin, executat cu aţă verde sau neagră, c. Cojoace cu mîneci, cu aspect elegant, decor simplu, de mare rafinament. Motivele ornamentale executate cu lînică policromă, se detaşează pe fondul alb, fiind încadrate şi de o garnitură neagră din blană. Un grup de spirale colorate în roşu, vişiniu, verde, brun, galben închis şi negru formează o bordură care urmăreşte liniile de contur ale cojocului. O producţie asemănătoare au avut şi satele: Saelele, Salcia şi Beciu (Teleorman). Bibi. ref.: G. Stoica, M. Văgîi, Arta populara din Cîmpia Munteniei, Bucureşti, 1969. (G.S.) ispas, pieptar femeiesc din catifea, garnisit cu blană de ied, purtat la Veneţia, în zona Persanilor. (G.S.) ISPAS, Dumitru v. Păniceni. iţari v. cioareci. ochiuri din „aţă”, fir tors din „păr”, montate pe două vergele rotunde din lemn cu ajutorul unei scînduri (fig. 323). Paralel cu scîndură se aşează o „indrea” sau „andrea”, ac mare de cusut făcut din os, prin care s-a trecut un fir de aţă din cînepă. Aţa se fixează la un capăt al scîndurii apoi se trece prin acul de os şi se întinde perfect pînă la celălalt capăt. Cu firul de „aţă” se fac cîteva ochiuri pe lîngă indrea apoi se trece prin faţa scîndurii, se înconjoară prin spate şi se fac alte două ochiuri pe indrea. Pe măsură ce se lucrează, ochiurile înaintează pe firul de cînepă eliberînd indreaua. Ochiurile i. se socotesc după numărul „jirebiilor”. Cînd numărul lor este suficient, ochiurile se trec de pe scîndură pe vergeaua de la i. şi se leagă strîns cu aţa de cînepă. Deoarece i. sînt făcute din două rînduri de ochiuri, se repetă operaţia, avînd grijă ca la trecerea lor pe a doua vergea să se petreacă cu ochiurile precedente. Acest lucru se realizează prin executarea ochiurilor pe scîndurică, cu firul care a trecut prin ochiurile de pe prima vergea. Se începe tot cu cîteva ochiuri pe indrea, se trece prin faţa scîndurii, prin ultimul ochi de pe vergea, apoi prin spatele scîndurii şi se fac din nou ochiurile pe indrea. Executarea i. este o lucrare premergătoare neveditului efectuată de cîte două femei. (G.S.) iuţă, denumire dată cămăşii de copil în unele părţi ale Transilvaniei. (G.S.) Ivăneţu (sat, com. Brăeşti, jud. Buzău. Sat de moşneni cu o frumoasă biserică construită în 1829, păstrată în forma originală. Operă a meşterilor populari, biserica din I. este ridicată pe soclu de Fig. 323. Iţe la războiul de ţesut, Avrig, Sibiu. piatră cu pereţii din bîrne de stejar, avînd şarpantă cu streaşină simplă şi învelitoare de şindrilă. Pianul dreptunghiular cu absida altarului poligonală fără decroşuri, prezintă interes ştiinţific deosebit fiind specific numai bisericilor de lemn, neîntîlnindu-se în arhitectura de zid — bizantină sau gotică. între naos şi pronaos sînt doi stîlpi liberi şi doi angajaţi, uniţi printr-o cosoroabă în acolade. Deasupra pronaosului se înalţă o turlă care a servit de clopotniţă. Sistemul de boltire al naosului este realizat prin-tr-o calotă cu opt feţe curbe avînd la partea superioară un mic plafon circular, ridicată în plafonul drept. Tavanul altarului are o calotă cilindrică dispusă transversal iar cel al pridvorului şi pronaosului este drept. Cosoroaba pe care se sprijină şarpanta este susţinută la intersecţiile pereţilor altarului, de console din lemn profilate în scară. Pridvorul bisericii are patru stîlpi crestaţi cu motive geometrice, tipici pentru arhitectura populară. (G.S.) izmene 1. Pantaloni din pînză albă, avînd croiul cioarecilor, care se poartă vara în Banat, Muntenia, Oltenia, Dobrogea. Foile de pînză sînt încheiate cu cheiţe decorative, iar pe marginea de jos au dantelă. 2. Pantaloni de pînză care se poartă sub cioareci. (G.S.) izvoade v. pictura pe sticlă. WWVWWVVWVW^VWWWtfVWWWWWVVVVWSVVySVV'aWVWVWVWtf^VVfyVWS îmblăneaiă, ţesătură din lînă, în dungi colorate, folosită în locul căptuşelii de blană la unele haine de iarnă din Moldova. (G.S.) îmbrobodeală, ştergar alb din pînză de bumbac, lung de 2,80—3 m, decorat Ia ambele capete cu un rînd de cusături mărunte executate cu lînă policromă, cu care erau „gătite’* miresele din Munţii Apuseni. î. se purta petrecută pe sub bărbie cu capetele întoarse spre spate, Iăsînd să se vadă ornamentul. După nuntă femeile se „îmbrobodeau” numai în zilele de sărbătoare. (G.S.) împistrit, ornamentare artistică în lemn, pe ţesături şi pe ouă. (G.S.) împletituri, obiecte şi construcţii obţinute prin împletirea unor materiale diferite: nuiele, pe afară arcul carpatic, din Bucovina şi Moldova, prin Dobrogea, Muntenia şi Oltenia pînă în Banat şi Ţara Crişurilor, alta sub forma unei arii în interiorul arcului carpatic, ocupînd centrul podişului Transilvaniei. Ţesătura î. este foarte variată, de la nuiele subţiri şi rotunde, la cele „crăpate în două”, de la cele de mici dimensiuni pînă la ramurile groase de 5—6 cm în diametru. Din î. de nuiele se construiesc şi casele de formă rotundă, înregistrate în Moldova, considerate exemplare de cea mai mare importanţă antropologică. Asemenea pereţilor, dar cu o preocupare pentru aspectul estetic mult mai marcată, se împletesc şi gardurile (fig. 325). Unele din acestea (Ţara Haţegului, Pădurenii Hunedoarei, Bihor, ţinuturile răzăşeşti ale Huşilor şi Vasluiului) Fig. 324. împletitul coşurilor, Ciolpani, Sectorul agricol Ilfov, 1961. pai, papură, pănuşi de porumb, etc. întîlnite pe tot teritoriul României (fig. 324). Din neolitic şi perioadele următoare se păstrează mărturiile construcţiilor de nuiele împletite, cea de la Ariuşd (Covasna) constituind o dovadă elocventă. Construcţiile de nuiele împletite, de la case la biserici şi pînă la acareturi, de plan elipsoidal, circular sau rectangular, reprezentînd stratul cel mai vechi în domeniul arhitecturii noastre populare, acopereau pînă la jumătatea sec. 20 şi mai acoperă în bună parte şi astăzi, două vaste zone ale teritoriului românesc, una sub forma unui inel înconjurînd formează enorme palisade, înconjurînd gospodăria. Gama hambarelor din î. este foarte mare, adoptînd cele mai variate forme, (sferice, tronconice, paralelipipedice, cilindrice), căpătînd o dinamică proprie datorită materialului uşor şi flexibil. în variatele îndeletniciri ale poporului român, agricultură, pescuit (fig. 326), vînătoare, culesul din natură, sînt folosite o serie întreagă de obiecte lucrate din î. i grape, coşuri de tot felul, lese şi garduri pentru prins peşte sau pentru stîne, curse de animale, coşuri pentru căruţe etc. Categoriile î. de papură, de paie şi de pănuşe de porumb sînt 261 ÎNCHINGĂTURĂ Fig. 325. Gard de nuiele împletite, Maramureş. Fig. 326. Coş de nuiele pentru prins peşte, Suhaia, Teleorman. sntîlnite In sudul ţării; unele din aceste primordiale ţesături ,,rogojinile”, lucrate în războaie verticale sînt ornamentate cu alesături geometrice. Interiorul arhaic românesc mai cunoaşte prezenţa î. de nuiele în domeniul mobilierului: platformele paturilor erau făcute uneori din mari lese împletite; leagănele pentru copii, pentru agăţat de grindă sau purtat pe spate, în Banat şi Oltenia, erau făcute dintr-o î. de nuiele despicate de alun; lingurile se ţineau în aşa-numitele ,,lingurare”, lucrate de asemenea din nuiele subţiri împletite; aluatul de pîine se punea în forme împletite din funii groase de paie „cusute” una lîngă alta, obicei păstrat plnă astăzi în vestul ţării. O categorie aparte o constituie coşurile de toate mărimile, de la cele folosite la căratul peştilor la cherhanale şi la culesul strugurilor din vii şi pînă la cele minuscule pentru zmeură sau afine, de la paporniţele lunguieţe, la coşurile rotunde de dus mîncarea la cîmp şi la coşurile înalte purtate pe spate pentru greutăţi, făcute din felurite materiale. împletiturile nu lipsesc nici din portul popular, pălăriile de paie făcînd parte din specificul unor zone (fig. 327). în anumite ceremonii agrare, ce au loc cu prilejul strîngerii recoltei, din primele paie se împletesc cununi de spice ori se face aşa numita ,,barbă a popii”. Ca şi alte domenii ale artei populare, î. româneşti ţărăneşti sînt o bază fecundă a unei viitoare direcţii de artă decorativă modernă. (P.P.) încheietură, îmbinarea la capete a bîrnelor formînd pereţii caselor de lemn, de tehnici şi numiri variate: ,,cheotoare rotundă” sau „stî-neşte” la trunchiuri rotunde, rămînînd cu capete lungi; „cheotoare dreaptă” (fig. 328) la bîrne cioplite de secţiune patrată sau dreptunghiulară; poate avea capete lungi sau tăiate, în cazul din urmă îmbinarea numindu-se şi ,,în frînghiu”; variantă a primelor două, atunci cînd trunchiul este crăpat în două, avînd prin urmare o latură dreaptă şi o spinare curbă „cheotoare în coadă de rîndunică” sau „nemţeşte” cu o tăietură în unghi, şi fără capete lungi folosită ia casele ceva mai noi, precum şi la bisericile de lemn, deşi la acestea din urmă nu lipsesc nici celelalte tipuri de cheotori (fig. 329); î. „în şoş” sau „în amnari” zisă şi „în căţei”, folosită în cazul cînd bîrnele nu sînt lungi; constă în îmbucarea bîrnelor orizontale, cu capetele teşite în formă de „pană”, în stîlpi verticali, avînd de-a lungul un „uluc” sau un şanţ. (P.P.) închingătură, tehnică similară cusăturii „trăsu-reşte” executînd modelul pe muchea cutelor. Se coase peste „creţele” cămăşii sub guler, la partea superioară a mînecilor, deasupra pumnului şi sub „barta” poalelor în bazinul Crişului Repede. iNCREŢ 262 Fig. 327. împletituri artizanale. Fig. 328. ..Cheotoare dreaptă” la- o biserică de lemn, Valea de Jos, Bihor, 1754. Se întîlneşte şl sub denumirea de „scăfătură”, „brăţară”, „pe creţuri”, „iuncet” etc. (G.S.) încreţ, punct de cusătură care se realizează în trei etape: încreţul, orditui şi umplutul. Pentru a obţine î. se fac 4—5 pliuri mici, apoi se strîng Fig. 329. încheieturi cu console de susţinere a şarpantei, Răpciuni, Neamţ, 1779. cu ajutorul unei cusături înaintea acului Ia distanţe egale pentru ca liniile să fie paralele; se continuă astfel pînă la capătul pînzei care trebuie încreţită şi ia sfîrşit se potrivesc cutele pe „aţe” pentru a obţine o suprafaţă uniformă. Orditui se face prin coaserea modelului pe-muchea creţurilor de ia un capăt la altul al cîmpului ornamental. Fiecare muche a creţului constituie un punct al modelului peste care se păşeşte sau în care se înfige acul. în etapa a treia spaţiile albe se acoperă în acelaşi fel cu fire de altă culoare. î. este folosit la decorarea diferi- 263 ÎNVELITUL SULULUI telor cîmpuri ornamentale şi, în funcţie de acestea poartă denumiri diferite: „brăţară” dacă este în jurul gîtuiui sau între mînecă şi fodor, „pumnar”, cînd este dispus la încheietura palmei, „umerel” deasupra altiţei şi „ciupag” pe pieptul cămăşilor din Munţii Apuseni. Indiferent de dispunerea modelului î. poartă multe denumiri locale: „brăţăriu pe gros” în Bihor, „trăsureşte pe creţuri” în zona Tîrnavelor, „luncet” în Cîmpia Transilvaniei, „lăn-cez” în Moldova, „lănciet” în zona Persanilor etc. în arta populară românească se întîlnesc diferite procedee de realizarea î.: 1. Creţuri de Maramureş. Se realizează prin scoaterea unui grup de 4—5 fire alternînd de 4—8 ori cu tot atîtea fire nescoase; se trag apoi printre firele scoase două aţe în punctul „înaintea acului” iar între ele încă două aţe paralele; luînd odată 12 fire şi lăsînd 4 fire. 2. Creţuri de Făgăraş. Se folosesc pe mîneca cămăşilor şi au aspect de fagure. Se realizează prin încreţirea pîn-zei, cu ajutorul punctelor înaintea acului şi oblic pe 4—8 rînduri. 3. Creţuri gorjeneşti. Se execută prin puncte verticale într-un sistem asemănător celui folosit la cămăşile din Făgăraş. 4. Creţuri oşeneşti. Cusătură executată prin îrfeutarea pînzei. Motivele apar sub formă de romburi. 5. Creţuri bănăţene. Se execută modelul pe muchea cutelor într-o tehnică asemănătoare cu „nemţoanele” lucrate în Banat. Bibi. ref.: P. Petrescu, E. Secoşan, A. Doagă, Cusături româneşti, Bucureşti, 1973. (GS.) îngrăditură, punct de cusătură folosit pentru delimitarea unui grup de motive la altiţă, rîuriie de pe mîneca şi gura cămăşii. Se realizează două rînduri orizontale paralele între care se coase un rînd de linii drepte si oblice formînd un chenar. (G.S.) îng urzi tură 1. Cusătură în lănţişor executată în formă de spirală. Se ridică două fire în diagonală şi aţa se întoarce înaintea acului. A doua împunsătură porneşte din mijlocul primului punct ridicînd cîte două fîre cruciş. Al treilea pas lucrat orizontal, următorii doi fiind mutaţi din nou în diagonală. Specifică pentru nord-vestul Transilvaniei, în special la cămăşi. 2. Cusături Ia opinci. (G.S.) însăilătură, cusătură funcţională simplă, folosită pentru prinderea a două pînze croite sau ca fază premergătoare broderiei. Se ridică 2—3 fire şi se calcă peste acelaş număr de fire. (G.S.) învelitul sulului, operaţie premergătoare ţesutului, efectuată de obicei de două femei, în curte, pentru a întinde urzeala pe toată lungimea ei. Sulul dinapoi al războiului de ţesut, pe care se va înfăşură urzeala, se aşează pe doi stîlpi bătuţi în pămînt. Capătul urzelii este condus peste o vergea dedesubtul căreia s-au trecut de o parte şi de alta a „rostului” doi „fustei”, beţişoare subţiri. Se leagă vergeaua cu o aţă strîns lîngă sul iar „fuşteii” se aşează unul lîngă vergea iar al doilea de cealaltă parte a rostului, fixîndu-se cu o aţă pe sub urzeală. La celălalt capăt al urzelii se leagă o „traglă”, o scîndură pe care se pun pietre, ca să ţfnă firele perfect întinse. Sulul se învîrteşte încet şi urzeala se înfăşoară în jurul lui. Printre urzeală se aşează „vergele” ca să nu se încurce firele. Cei doi „fustei** care ţin „rostul” alunecă treptat de-a lungul întregii urzeli. După ce toată urzeala a fost trecută pe sul, acesta se aşează pe războiul de ţesut. (GS.) VWVWWWWVWVWWWWWtf^VWS^.^VWVWtfVWWV’rtWtfVV'rt’WVWVrfVWVWWtf'^^V J. K jaletcă, vestă de suman sau postav, croită drept, fără mîneci, lungă pînă mal jos de mijloc, fără guler; purtată peste cămaşă acum 70—80 de ani de bătrînii din zona Botoşani. (G.S.) jantilică, jachetă de influenţă orăşenească, croită din pînză, ajustată pe corp, cu mîneci răscroite, purtată în zona Tîrnavelor. (G.S.) janţ, bucată de meşină brodată cu lînică, mătase sau arnici care se aplică pe cojoacele din Moldova, numită şi pojghiţă. (G.S.) Jijiei, Stepa zonă etnografică situată cea mai mare parte în cuprinsul judeţului Botoşani, are caracteristici etnografice deosebite în domeniul arhitecturii populare, a costumului, ceramicii, ce au fost amintite la zona etnografică Botoşani. în viitor, pe baza unor noi cercetări, în cuprinsul complexului ţinut al Botoşanilor J. va trebui mai precis delimitată ca zonă etnografică alături de zona Dealurilor Başeului (în nord, în cotul Prutului) şi de a Colinelor Bour—Vorona (în vest). (P.P.) jirăvire, procedeu de decorare a vaselor de pămînt ars smălţuite, constînd în trasarea cu „cornul” pe pereţii interiori ai străchinii a mai multor cercuri paralele, apropiate între ele, peste care se trece cu ,,gaiţa” pe o direcţie perpendiculară; rezultă un desen extrem de fin, asemănător unei pînze de păianjen, caracteristic străchinilor de Hurez (Vîlcea), dar folosit şi în unele centre de olari din Moldova (Rădăuţi). (P.P.) jirebie, scul de tort sau de lînă făcut pentru urzitul pînzei. O jirebie are zece „jurubiţe” formate fiecare din trei fire, legate separat cu un fir de aţă. (C.S.) jstniţă, construcţie de mici dimensiuni, din lemn de stejar frumos cioplit, cu prispă şi stîlpi crestaţi pentru ţinut cereale, grîu şi secară, obişnuită în judeţele din nordul Olteniei. (P.P.) Jiului, Valea zonă etnografică situată în sudul Hunedoarei, de-a lungul cursului superior al rîului, pe cîteva zeci de kilometri de fa izvoarele pornind din masivul Retezatului. Pe valea îngustă, prinsă între coastele împădurite ale munţilor se întind vechi aşezări româneşti cu nume scoase parcă din cronici: Cîmpu lui Neag, Uricani, Bărbăteni, Lupeni, Iscroni (Hunedoara). Peisajul este intens umanizat de colibele, stînele, ,,staurele” (mari adăposturi octogonale pentru vite mari şi cai), răspîndite pe toate culmile la care duc şi „plaiurile” ce urcă de pe ambele maluri ale rîului pînă Ia 2000 metri înălţime. Sate străvechi de păstori, aceste aşezări au făcut permanent legătura între nordul Olteniei şi sud-vestul Transilvaniei, toponimia fiind grăitoare în această privinţă: Bărbăteşti în Gorj şi Vîlcea, Bărbăteni pe J., Rîu Bărbat în Ţara Haţegului, Păros în Ţara Haţegului, Paroşeni pe J., Hobiţa, Uricani pe J., Hobiţa în Gorj, două Hobiţe în Ţara Haţegului. Satele din această mică zonă etnografică au fost pînă nu demult sate exclusiv de păstori, stăpînind turme mari de oi şi munţi întregi pentru păşune, unde se întîlneau cu rudele lor, păstorii gorjeni şi mehedinţeni. Oamenii de aici, cunoscuţi pentru starea lor de izolare, aveau şi un nume al lor, „momîrlani”, dat de gorjeni şi haţegani acestor ciobani cutreierînd munţii cu turmele lor. Modul lor de viaţă, cultura lor populară păstrează numeroase elemente tradiţionale. Aşezările, pe lîngă nucleele lor adunate pe valea rîului, erau răsfirate de-a lungul drumului principal mergînd paralel cu apa, dar urcînd şi pe coaste, unde se transformau în aşezări risipite. Felul for de viaţă ca şi tipul aşezărilor a determinat prezenţa unui tip de arhitectură specifică: casa cu ocol întărit (fig. 330), născută din dezvoltarea şi combinarea cu locuinţă a adăposturilor poligonale („staure”). Acest tip de locuinţă grupează toate construcţiile gospodăriei în jurul unei curţi interioare, organizarea fiind potrivită pentru adăpostul şi apărarea animalelor în condiţiile de mediu şi de aşezări izolate. Asemenea tipuri de locuinţe se găsesc şi în alte zone pastorale din ţară: Ocolul Cîmpulungului Moldovenesc, Ţara Vrancei, Plaiul Branului, Mărginimea Sibiului, Munţii Apuseni, Ţara Almăjului. Procesul de industrializare care a avut loc în J. a dus la urbanizarea unora din vechile localităţi rurale, şi, odată cu aceasta, la transformări importante în cultura populară. Aceste împrejurări se reflectă şi în portul popular local care, în formele vechi, se întîlneşte din ce în ce mai rar. Asemănător, în linii mari, cu costumul mărginenesc, predominanta aceleiaşi ocupaţii pastorale constituind explicaţia primă, costumul de pe J. are cîteva note proprii printre care, ţesătura deosebită a pînzei albe învrîstată din distanţă în distanţă cu dungi roşii. Pieptănătura, la femei, cu „pleteri” (cozi false) face şi ea parte din elementele care au dispărut. Cămăşile sînt croite din foi de pînză care se unesc în jurul gîtului, gura fiind aşezată lateral. Peste poale se poartă „şurţul” negru din două foi de lînă ţesute în patru iţe unite printr-o „cheiţă” în faţă, şi „crătinţa” sau „opregul” în spate, aceasta din urmă de culoare închisă cu „vărgi” orizontale şi motive geometrice alese. Iarna pe deasupra se poartă „şubă neagră”, în culoarea 2C5 JUCĂR!! Fig. 330. Interior, casa curată, Cîmpu lui Neag, Hunedoara, sec. 19. (foto loan Oprea). naturală a lînii negre. Pulpa piciorului se îmbracă în „cioarec” de pănură, iar laba piciorului în „cof-ţun” scurt pînă la gleznă, peste care se pune opinca cu curele lungi înfăşurate pînă peste glezne. Costumul bărbătesc se distinge prin cămaşa zisă cu „bărbi” de o croială specială cu clini intercalaţi în faţă şi în spate, fiind de tipul purtat de numeroase zone pastorale din Transilvania şi în cele „ungureneşti” din Ţara Românească. Peste cămaşă se îmbracă pieptarul de piele „înfundat” sau despicat în faţă. Mijlocul se încinge cu chimir lat de piele peste care se înfăşoară „praştia”, o curea lungă şi îngustă. Cioarecii sînt din pănură albă simplă. La munte şi la drum, pe deasupra se poartă cojoacele lungi ciobăneşti, de tipul „bituştei” (cu mîneci foarte lungi). Nenumărate obiecte de lemn (fig. 331) şi unelte servind în gospodărie, la prepararea produselor lactate sau în industria casnică textilă, sînt împodobite deseori cu mărunte crestături geometrice. (P.P.) joagăr v. instalaţii ţărăneşti, jolj, pînză industrială folosită pentru cusutul cămăşilor femeieşti şi bărbăteşti sau pentru ştergare de cap în Transilvania. (G.S.j jomp v. aurăritul. Josenii Bîrgăului (sat, comună, jud. Bistriţa-Năsăud). Important centru de ceramică, în care s-a lucrat în trecut ceramică neagră iar în prezent ceramică roşie smălţuită (fig. 332). In sec. 18 olarii din J.B. produceau un mare număr de pipe pe care Ie exportau în Galiţia şi Ungaria. Formele caracteristice sînt: strachina, urciorui, cana, oalele de diferite mărimi. Motivele decorative geometrice — linii spirale, semicercuri, buline — sau florale stilizate, executate cu alb, verde, galben se detaşează pe fondul cărămiziu al vaselor formînd un ansamblu artistic, (G.S.) jucării, obiecte destinate amuzamentului copiilor. Se întîlnesc la toate nivelurile de dezvoltare ale societăţii, însoţind omenirea din copilăria ei pînă astăzi, reflectînd fidel condiţiile materiale şi spirituale ale fiecărei perioade istorice. J. constituie de aceea documente etnologice semnificative, fiind colecţionate ca atare de toate marile muzee din lume. Ele sînt într-un fel replica imitativă a vieţii adulţilor, copii dintr-o anumită societate repetînd în jocurile şi în jucăriile lor preocupările şi comportamentul maturilor. Aceasta reiese limpede şi din examinarea j. româneşti tradiţionale îndrăgite de copiii crescuţi în mediul tradiţional al satului românesc. Una din clasificările posibile ale j. este cea care ia drept criteriu materia primă din care sînt confecţionate: a. j. de lemn sînt printre cele mai vechi folosind un material aflat la îndemînă şi uşor deformabil pentru a construi cele mai diverse obiecte la dimensiuni mici îndeobşte, imitînd unelte (bice, grape/pluguri, căruţe, roabe, ciocane, cofiţe, scări, iar pentru fetiţe, urzoi, război, vîrtelniţe, sucale, mai, sucitor, mobilier); instrumente muzicale sau producătoare de zgomot (fluiere de soc, de trestie, de vrej de dovleac, viori, ţambale, xilo-foane, „cîrîitori”, imitînd pe cele mari de alungat UDECATA DE APOI 266 Fig. 331. Dulap-podişor, Iscroni, Hunedoara, sec. 20. păsările din vii şi livezi; arme ilustrînd cel mai adesea epoci trecute (arc, săgeţi, lăncii, praştie, puşcă, pistol, arbalete); în cazul „armelor” trebuie spus că ele sînt de dimensiuni mari, adică nu mai au un caracter miniatural, ci sînt într-un fel „funcţionale”, servind, în joacă, la iniţierea şi antrenamentul real al copiilor. Tot din lemn sînt făcute şi păpuşi, de oameni sau de animale, articulate sau nu, uneori servind şi pentru înscenarea unor mici spectacole; din acelaşi material se fac titireze, rotiţe pe sfori (de genul yo-yo-urilor); b. J. de ceramică produse în centrele de oJărie, animale (cai, urşi, căprioare, pisici), păsări, locomotive, tractoare, avioane, maşini de călcat, călăreţi, aproape toate acestea fiind construite în aşa fel încît sînt în acelaşi timp şi fluie-rici; c. J. din paie şi pănuşe de porumb din care se pot face mai ales păpuşi, perechi de boi; d. J. din oase, fluiere, patine, perechi de animale, arşice care se folosesc într-un joc destul de complicat, cu multe reguli, ţinînd seama de poziţia oscioarelor asvîrlite de cei doi sau patru parteneri copii. (P.P.) >»Judecata de apoi”, temă iconografică răspîn-dită în pictura monumentelor de arhitectură populară (fig. 333); cu accentuat spirit satiric şi pronunţat caracter educativ. Se înţîlneşte în pictura bisericilor Fig. 332. Oală cu ornament reticuîar, Josenii Bîrgăuiui, Bistriţa Năsăud, sec. 19. din Maramureş pînă în Oltenia: Brăneşti şi leud (Maramureş), Gura Sada (Hunedoara), Bălăneşti (Vîlcea), Brădeşti (Dolj), Pietrosita (Dîmboviţa) etc. (G.S.) Juni v. ceata feciorilor. Jupîneşti (sat, corn. Costeşti, jud. Argeş). Sat atestat documentar din 1541, situat pe şoseaua Piteşti —Domneşti. Aici se află un valoros monument de arhitectură populară, biserica înălţată la 1742. Construcţia se ridică pe un postament înalt de cărămidă avînd pereţi din bîrne de stejar încheiate în coadă de rîndunică, şarpantă de lemn şi învelitoare de şiţă. Prezintă plan dreptunghiular, absidă poligonală decroşată, pridvor deschis de formă pentagonală sprijinit pe patru stîlpi şi două undrele cioplite. Deasupra pridvorului se înalţă clopotniţa de formă pătrată deschisă pe toate laturile, ambele adăugate la mijlocul sec. 19. Naosul este acoperit cu o boltă semicilindrică sprijinită lateral pe console în formă de cap de cal. Naosul şi pronaosul sînt despărţite printr-un perete cu o deschidere centrală arcuită, încadrată de două ferestre laterale cu zăbrele de lemn profilate la strung. Biserica din J. este bogat decorată: un brîu masiY în forma de funie terminat de o parte şi de alta a uşii printr-un cap de şarpe stilizat, încinge monumentul; ancadramentele de la ferestre sînt împodobite cu crestături şi chenar în relief marcat; arcadele de la uşă şi de Ia intrarea în naos sînt lucrate în arce cu multiple crestături; prezintă console interioare şi exterioare în formă de cap de cal; stîlpii pridvorului sînt lucraţi în reliefuri puternice. Pictura în frescă de pe faţada vestică executată pe un strat de ghips a fost realizată probabil odată cu pridvorul. Jupîneşti (sat, com. Făget, jud. Timiş). Important centru de ceramică, menţionat de Fr. Griseliniîn Iu- 267 KOSTEA IOAN Fig. 333. „Judecata de apoi**, pictură murală în tinda bisericii Cehei, Sălaj, sec. 18. crarea privind istoria Banatului scrisă ca urmare a călătoriei din 1774—1777. La J. se lucrează ceramică roşie nesmălţuită: vase de capacitate, oale de diferite mărimi, urcioare, blide etc. Vasele de capacitate sînt decorate cu brîne alveolate iar celelalte cu cornul şi pensula. Motivele folosite sînt simple linii, drepte sau şerpuite, buline, „creste de cocoş”. Produsele olarilor din J. au avut o largă circulaţie în cîmpiile Timişului şi Aradului, ajungînd uneori pînă la Brad şi Hunedoara. (G.S.) karamani, tehnică de ales în război, răspîndită în multe părţi ale lumii, folosită pentru decorarea ţesăturilor de tip chilim. Caracteristice acestei tehmci sînt golurile care apar între suprafeţele diferit colorate, ca urmare a faptului că firele de băteală nu sînt legate între ele şi se întorc la rîndul următor pe un alt fir de urzeală. în funcţie de dimensiunile motivelor decorative suprafaţa ornamentală apare cu tăieturi mai mari sau mai mici, în dreptul cărora firele de băteală de diferite culori nu se pe- trec unele peste altele. în felul acesta se formează motive „în trepte”, cu „tăieturi” de cca. 1 cm sau motive „dinţate”, cu „găurele”. Tehnica k. a fost răspîndită în toată ţara, cu excepţia cîtorva zone din Transilvania, fiind folosită cu precădere la ţesăturile din lînă. Ea impune realizarea unui decor geometric sau o geometrizare accentuată. (G.S.) KOSTEA, llie v. Lancrăm. KOSTEA, loan v. Lancrăm. L labrel, vestă scurtă pînă în talie specifică bazinului Crişuiui Repede, executată de femei specializate, croită drept, deschisă în faţă, confecţionată din postav sau catifea şi căptuşită cu pînză. Suprafaţa I. este acoperită cu broderii de mătase policromă în stil floral, la care se adaugă din Ioc în Ioc paiete. (GS.) lacră. t. Ornament de formă pătrată, realizat din urzeală şi băteală, care apare în relief pe suprafaţa unei ţesături. 2. V. ladă. (G.S.j lacreu, cămaşă femeiască cu croi orăşenesc, introdusă în portul femeiesc din Bihor după cel de-al doilea război mondial. (G.S.). ţărănească, ca şi în casele boiereşti din sec. 18 a fost folosită în locul dulapului pentru haine şi lenjerie (fig. 334). L. de zestre ocupa un loc de cinste în cadrul interiorului, fiind aşezată pe capătul patului sau pe laviţă, ca simbol al femeii măritate, a priceperii ei de a lucra. L. sînt executate din esenţe lemnoase diferite: fag, stejar sau frasin şi se compun din mai multe părţi, îmbinate unele în altele, într-o tehnică cunoscută din antichitate în Egipt, Creta, Grecia şi Italia. Din punct de vedere morfologic, I. cele mai vechi pot fi împărţite în două categorii: I. cu capac plan (fig. 335) şi I. cu capac bombat asemănătoare sarcofagelor romane. Ambele cate* Fig. 334. Ladă cu capac bombat, Ţara Lăpuşului, sec. 19. ladă, mobilă ţărănească în care se păstrează diferite produse sau obiecte. în funcţie de dimensiuni şi destinaţie I. se împart în două grupe: a. I. pentru cereale, făină, mălai, denumită „hambar”, „tron”, „sasîie”; b. I. pentru haine denumită „I. de zestre”, „scrin”, „raclă”, „lacră”, „săsîie”, „săcrie”, „tron” etc. Grupa I. pentru cereale se împarte în două categorii: hambarele, I. de dimensiuni mai mari pentru cereale, lucrate în tehnica de îmbinare în pană şi^ uluc foarte puţin ornamentate; tronurile pentru mălai şi făină, similare cu I. de zestre ca formă şi decor. L. de zestre întîlnită în locuinţa gorii au deccr mai ales crestat (v. Polovragi, Romanii de Sus, Poiana, Perişani). Prima categorie a fost răspîndită în toată ţara, în timp ce aria I. cu capac bombat se circumscrie în cîteva zone: Ţara Crişurilor, centrul Transilvaniei, zona Vîlcea. O altă categorie de I. cunoscute cu denumirea de „braşoveneşti”, sînt lucrate în tehnică tîmplărească, fiind mai noi şi introduse în casa ţărănească românească în sec. 19. Ele au fost răspîndite în partea centrală şi sudică a Transilvaniei, ca în toată zona subcarpatică din Moldova şi pînă în Oltenia. Sub raport decorativ lăzile sînt foarte variate, fiind 269 LAIBÂR dificil de circumscris aria de răspîndire a unor motive şi compoziţii ornamentale. Totuşi, se observă în cadrul fiecărui centru sau a unui grup de centre specializate în confecţionarea I. anumite preferinţe faţă de forma şi tehnicile de ornamentare. Astfel, meşterii din Budureasa folosesc cu precădere semi- Bibl. ref.: M. Pauncev, Mobilier şi feronerie populara, Bucureşti; R. Capesius, Mobilierul ţărănesc românesc, Cluj, 1974. (G.S.) ladă de zestre v. ladă. la foc, încăperea originară a locuinţei, conţinînd iniţial groapa focului, apoi Yatra; denumire utilizată cercurile dispuse ritmic la linia de îmbinare a scîndurilor realizate prin scrijelarea adîncă a lemnului; meşterii din Argeş şi Vîlcea manifestă preferinţă pentru simbolul solar, reprezentat prin rozete şi cercuri concentrice, în timp ce în Gorj, predomină compoziţiile ornamentale realizate cu ajutorul liniilor drepte întretăiate. Pe Valea Bistriţei, gama motivelor este îmbogăţită cu elemente vegetale—-ghivece cu flori, stilizări, de brazi — dispuse de obicei pe două registre. în Mehedinţi, alături de motivele geometrice apar motive antropomorfe stilizate. Folosirea simultană a două tehnici de decorare a I. (crestarea şi colorarea — specifică nordului Moldovei, Ţării Lăpuşului, Gorjului, Ţării Loviştei, zonei Codrului ş.a.) contribuie la obţinerea unor efecte artistice deosebite în ansamblul decorativ al interiorului. L. produse în centrele din nordul Moldovei, Maramureş, Ţara Lăpuşului, Bihor, Hunedoara, Gorj, Vîlcea, Argeş şi cele învecinate au o valoare artistică remarcabilă. într-o serie de centre din aceste zone — Sălătruc (Argeş), Poiana şi Romani (Vîlcea), Budureasa (Bihor), Băiţa (Maramureş), meşterii produc şi astăzi lăzi de ^zestre. în Oltenia desemnînd tinda cu vatră şi corlată a casei pe jumătate îngropată şi a casei „deasupra”. (p.p.) laibăr, vestă lucrată din diferite materiale, purtată în multe zone ale ţării. Din punct de vedere morfologic I. se încadrează în tipul de haină dreaptă, dar poate fi _şi ajustată pe talie. L. confecţionat din dimie, postavuri fine, blană, stofe industriale de lînă, mătase, catifea etc., se compune din două părţi: piepţii şi spatele. în Ţara Oaşului şi Maramureş se poartă şi I. croşetate din lînă multicoloră, încadrat portului femeiesc sau bărbătesc I. are caracterul* specific diferitelor zone etnografice, integrîndu-se prin unele trăsături comune în marea familie a hainelor scurte fără mîneci purtate în toată ţara. Astfel, I. drept ornamentat discret estexspe-cific portului bărbătesc din: Rîmincui Sărat, Buzău, Prahova, Muscel, Bran, Haţeg şi Hynedoara. O formă de I. ajustat pe talie denumit „chintuş” (fig. 336) foarte bogat ornamentat cu arabescuri din găitan colorat, broderie şi aplicaţii de postav colorat este caracteristic Banatului. în portul unor zone cum sînt Buzăul, Prahova, Muscelul, Gorjul, Branul, pe la mijlocul sec. 19 a pătruns „ilicui” LAIŢĂ 270 Fig, 336. Costum bărbătesc cu chintuş, Sîrbova, Timiş, sec. 20. din postav sau catifea neagră ornamentat cu broderii din fir sau mărgele policrome. (G.S.) laiţă v. laviţă. Lancrăm (sat, oraş Sebeş, jud. Alba). Centrul de iconari cu cea mai veche tradiţie din Valea Sebeşului. Caracteristice L. sînt icoanele desenate în peniţă, cu linii egale, cu un colorit aparte compus dintr-un fond alb şi bleu-cobalt, veşminte roşu sîngeriu şi verde acid, multă foiţă de aur şi accente de negru. Elementul floral întîlnit la icoanele mai vechi se simplifică cu timpul transformîndu-se într-un chenar dublu. Scrisul este de obicei alb. Apare frecvent motivul decorativ din „V” cu bară verticală la mijloc. Producţia artistică din L. relevă existenţa unor zugravi profesionişti, obişnuiţi şi cu pictura pe lemn. Cei mai importanţi pictori din L. au făcut parte din familia Kostea: loan Kostea semnează icoane pe sticlă în 1831, 1836, 1841 şi execută de asemenea pictură pe hîrtie; llie Kostea a pictat pe sticlă şi pe lemn lucrări semnate în 1888, 1913. Pe lîngă pictorii din familia Kostea, care pot fi consideraţi profesionişti, la L. au pictat şi zugravi ţărani. Pe o icoană datată 1804 reprezen-tînd pe sf. Ana şi loachim, personajul feminin este prezentat în portul specific regiunii. Bibi. ref.: I. Dancu, D. Dancu, Pictura ţărăneasca pe sticlă, Bucureşti, 1975. (G.S.) lanţ cu inele v. podoabe populare, lanţurile coşului, lanţ de fier forjat, lucrat artistic, montat în hornul de deasupra vetrei, în încăperea denumită ,,la foc”, tinda caselor din Oltenia şi sudul Munteniei; de I. c. se agaţă ceaunul pentru fiert mîncarea şi mămăliga, precum şi fierul ţestului sub care se coace pîinea. (GS.) lat, bucată de pînză sau de stofă ţărănească, corespunzînd unei lăţimi obişnuite a materialului ţesut în casă, considerat unitate de măsură pentru croit. (G.S.)t laţi, stinghii de secţiune dreptunghiulară sau, jr în trecut, crăci rotunde, denumite şi „leaţuri” sau ,Jeţuri”, destul de groase, lungi, care se prind în cuie sau se legau, în trecut, cu ,,curmeie” de nuiele subţiri, de căpriori. Peste I. se bătea şindrila ori se legau snopii, ,,j>pH” de paie de grîu sau secară a învelitorii, iar azi, se aşează ţigla. (P.P.). laviţă, mobilă ţărănească denumită local şi „laiţă” întîlnită în interiorul locuinţei pe tot teritoriu! României (fig. 337). L. sînt piese folosite pentru aşezat şi dormit, menţionate în documentele sec. 18 a căror existenţă este atestată şi prin săpăturile arheologice. Vechimea I. este confirmată şi de faptul ca ea face parte din structura casei, avînd uneori capetele incluse în pereţii construcţiei. L. se înfăţişează sub forma unor bănci lucrate în diferite feluri. Cele mai simple I. sînt formate dintr-o scîndură lungă aşezată pe doi butuci sau dintr-o scîndură despicată dintr-un copac căruia i s-au lăsat pentru a servi drept picioare, patru crengi laterale, tn formă evoluată I. este compusă dintr-o scîndură cu picioare la capete şi cu spătar. O I. compusă dintr-o scîndură groasă şi picioare profilate, dispusă în faţa cuptorului în Ţara Lăpuşului poartă numele de ,,prepiic”. în general, I. este simplă, fără decor; uneori în zona Neamţ şi în nordul Moldovei capătul ei se termină cu un braţ masiv, ,,fruntar”, amintind de jilţurile din biserici. Cele mai multe I. din Moldova şi Muntenia nu au spătar. în Maramureş, Transilvania şi Banat I., denumită „bancă” sau „canapea”, are spătarul lucrat din scînduri profilate cu colţi rotunjiţi sau ascuţiţi. Unele I. amintesc prin forma spătarului de canapelele „Empire”. Banca în formă de canapea, cu ladă pentru haine şi capac, numită uneori „canapei”, a fost răspîndită cu precădere în Transilvania. Unele dintre aceste I. au un decor pictat cu ghirlande de flori dispuse în panouri. Bibi. ref.: M. Paucev, Mobilier şi feronerie populară, Bucureşti; R. Capesius, Mobilierul ţărănesc românesc, Bucureşti, 1974. (G.S.) Laz (sat, com. Săsciori, jud. Alba). Cunoscut centru de pictură pe sticlă din Valea Sebeşului, deosebit de productiv, ceva mai recent decît Lan-crămul. Primul zugrav care a venit aici din Poiana Sibiului se numea Savu Poienaru (1770—1818); după el au urmat ci regeneraţi i de zugravi dintre care nouă meşteri aparţin familiei Poienaru. Cea mai veche icoană din L., semnată de „Savu zug Laz 1791” este o pictură pe lemn de mici dimensiuni; cea mai veche pictură pe sticlă cunoscută pînă acum poartă inscripţia „Savu Laz anul 1800” şi reprezintă pe sf. Nicolae. Din puţinele lucrări care au rămas de la Savu Poienaru se poate trage concluzia că a învăţat meşteşugul înainte de a veni în L., de ia un zugrav format în Ţara Românească. Desenul precis, înfăţişarea severă a personajelor, drapajul vesmintelor tratate conform tradiţiei bizantine indică un meşter instruit. Simion Poienaru (1802—1872), fiul lui Savu, a preluat meşteşugul lucrînd pe lîngă tatăl său (fig. 338). Datorită xilogravurilor şi ilustraţiilor din cărţile bisericeşti care îi servesc ca model, în lucrările lui Shnion se resimte o uşoară influenţă a barocului şi o tendinţă de îndepărtare de rigidi- Fig. 337. Interior de tindă cu laviţe la vatră, Glodeni, Gorj, sec. 19. Fig. 338. Pictură pe sticlă de Simion Poienaru, Laz, Alba, 1836. tatea duetului vertical al faldurilor veşmintelor specifice lui Savu. Pornind de la icoane mici, uneori portrete, realizate pe fond alb sau vernil deschis, cu dominantă de roşu aprins şi auriu, ajunge la coane mari (69x48 cm), pictate pe lemn. Exemplul i cel mai concludent îl constituie icoanele de la tîmpla bisericii din L., pictate în 1839. EI a introdus la L.^o inovaţie şi anume prăznicarul cu scena centrală a învierii, înconjurată de 12 scene ilustrînd praznicele. Pe la mijlocul sec. 19 începe să folosească şi foiţa argintată ca fond al picturii. La aceste icoane paleta cromatică este redusă la cîteva culori, întreaga compoziţie avînd caracter grafic. Fii lui Simion au învăţat meşteşugul în atelierul familiei. Unul dintre aceştia, Toma Poienaru (1830—1872), a pictat mai mult pe lemn încadrînd icoanele cu rame sculptate în torsadă. Foloseşte o pastă groasă, un contur îngroşat fără fîneţe şi un colorit stins. în biserica din L. o icoană cu sf. Haralambie este semnată de el şi datată 1865. Celălalt fiu, Mie Poienaru (1839— —1917), a moştenit talentul lui S. Poienaru. în lucrările sale caracterizate prin linii maleabile care şi-au pierdut rigiditatea specifică înaintaşilor, apare evident îndepărtarea de erminii. Coloritul folosit de llie este viguros, dominat de acordul roşu-albastru închis — alb pe fondul gri-bleu specific L. Foloseşte ca şi Simion un chenar împodobit cu flori rotunde cu opt petale şi frunze dispuse simetric. Compoziţia mare, de prim plan, care va fi părăsită de generaţiile următoare este specifică operelor lui llie. Partenie Poienaru (1871—1921), primul fiul al Iui llie începe să lucreze în manieră miniaturală. Prăzni-carele duble cu cîte 25 de scene sînt o inovaţie a sa. Viziunea artistică este influenţată de gravurile cărţilor religioase dar desenul liber şi elementele din viaţa cotidiană pe care le introduce vădesc o mare spontaneitate. Un alt pictor care a cultivat stilul miniatural în L. a fost Pavel Zamfir (1840—• —1913), elev al lui llie. El foloseşte un colorit LAZA N1COLAE 272 luminos cu albastru, roşu, alb şi auriu. Punctele albe presărate pe dungile aurii care despart scenele sînt o marcă a artistului. Fratele lui Partenie, llie (1883—1978) a pictat icoane pe lemn şi prapuri. Nu are sensibilitatea şi talentul predecesorilor săi. Ultima reprezentantă a familiei este Maria Poienaru-Diac (n. 1923). Desenul ei este mai liber, temele sînt închise într-un chenar cu motive geometrice. Culorile de ulei au înlocuit vechile vopsele, iar sticla industrială lipseşte lucrările de strălucire, în afara familiei Poienaru, a mai lucrat în L. şi Aurel Rodian (1884—1938) care a învăţat meşteşugul de la llie Poienaru. Este un desenator stîngaci, lucrările lui fiind lipsite de expresie. Analizînd lucrările zugravilor amintiţi constatăm că în evoluţia L. se deosebesc trei etape: una de tradiţie bizantină, inspirată din icoanele de lemn, cu respectarea scrupuloasă a erminiilor reprezentată de Savu şi Simion Poienaru; a doua marcată de personalitatea zugravilor llie şi Partenie Poienaru, cu o pictură miniaturală, pornind de ia ilustraţia de carte, vădeşte tendinţe de umanizare prin introducerea unor elemente de viaţă cotidiană; a treia caracterizată prin concentuarea valorii cromatice, cu predominarea acordului auriu-albastru. întreaga producţie din L. se caracterizează prin aspectul de ilustraţie colorată, în care predomină subiectul în detrimentul coloritului. Ramele cu motivul „funiei” puternic reliefat constituie un specific al icoanelor din L. Bibi. ref.: I. Dancu, D. Dancu, Pictura ţărăneasca pe sticlă, Bucureşti, 1975; D. Dancu, Cinci generaţii de iconari în comuna Loz, în AP., 10, 1965. (G.S.) LAZA Nicolae (n. 1922, com. Budureasa, jud. Bihor), lădar dintr-un centru important de meşteri specializaţi în confecţionarea lăzilor de zestre. A învăţat meşteşugul în sat, afîrmîndu-se pe parcursul timpului ca un creator, continuator al tradiţiei pe care a îmbogăţit-o permanent adăugînd ornamente şi compoziţii noi. Lucrează lăzi de zestre, ,,!ăzi de mireasă” şi lădiţe mici. Participă la manifestările cultural-artistice organizate în judeţ şi pe plan naţional. Lucrările lui au primit numeroase distincţii dintre care cea mai însemnată este la Festivalul naţional „Cîntarea României”. (G.S.) lădoi, bancă lungă de cca 2 m înaltă de cca. 0,50 cm avînd capacul plan, cu folosinţă dublă, pentru păstrat hainele şi pentru aşezat, întîlnită în Transilvania. Exemplarele vechi nu au decor,* cele din a doua jumătate a sec. 19 şi din sec. 20 au un decor floral pictat. (G.S.) lăicer, covor lung şi îngust care se aşează pe perete formînd frize policrome alternate cu spaţii libere. Existenţa !• este atestată din sec. 15. L. se compune dintr-o singură foaie de ţesătură, învărgată, ,,cadrilată” (cu carouri), sau cu alesături (fig. 339). în sec. 18 şi prima jumătate a sec. 19 decoraţia I. s-a bazat aproape în exclusivitate pe alternanţa vărgilor în culori potolite obţinute din plante, iar mai tîrziu pe alternanţa dungilor cu registre de alesături sau a carourilor. în Ţara Vrancei —singura zonă în care I. sînt dispuse în interior pe două registre orizontale — decorul învărgat a fost de timpuriu îmbogăţit cu motive geometrice intercalate. în partea centrală a Moldovei este răspîndit I. în carouri, avînd fond monocrom — roşu, verde închis, bleumarin, întretăiat de linii cu galben, Fig. 339. Lăicer, Suceava, sec. 20. negru, roşu, cunoscut în uneje sate sub denumirea de „cadril” sau „candrei”, în zona Neamţ, apare un I. deosebit, denumit şi „păretar” decorat cu dungi şi registre alese cu motivul „pomul vieţii”, caracterizat prin cromatica discretă a vopselelor vegetale — brun, negru, roşu, închis, verde măsliniu, albastru de Prusia. Motivul vegetal introdus în compoziţia decorativă a I., apare sub forma stilizată a unei tulpini cu rămurele oblice cu cîte o floare romboidală Ia capăt. L. din nordul Moldovei se caracterizează printr-un decor compus din alternanţa de dungi cu motive alese sau din motive alese dispuse pe tot cîmpul, încadrate pe laturile lungi de un mic chenar „în zimţi”; cromatica sobră a fondului întunecat este înviorată prin accente de oranj, galben, alb. în casele pădureneşti (Hunedoara) I, sînt viu colorate, cu ornamente mari, conturate puternic datorită constratului de culoare al fondului roşu. în Năsăud ca urmare a relaţiilor strînse cu satele din nordul Moldovei, se întîlnesc I. cu fond negru, pe suprafaţa căror alternează dungi şi rînduri de motive florale în culori vii: galben portocaliu, alb, verde. Alături de acestea se lucrează I. cu fond roşu, în carouri conturate discret; întreaga ţesătură este realizată în ochiuri. în satele din jurul Orăştiei „foaia de perete” are ca element ornamental de bază rombul. Cromatica este sobră realizată prin alternanţa a trei culori de bază: brun, alb, negru. în 273 LĂTIŢAR alesăturile I. din Moldova s-au folosit frecvent trei procedee tehnice: alesul legat, cu firele întrepătrunse, de tipul chilim; alesul cu găurelele, de tip karamani; neveditul. Celor trei procedee de lucru le corespund trei maniere de utilizare a motivului şi de realizarea compoziţiei ornamentale. L. alese legat se caracterizează prin folosirea motivelor geometrice simple în care firele sînt întrepătrunse. Cele alese cu găurele au motive geometrice sau vegetale cu marginile conturate în scări dantelate. L. nevedite sînt de obicei în carouri, întreaga suprafaţă apărînd străbătută de mici romburi denumite „ochiuri”. Aspectul artistic al 9. este rezultat din ritmul imprimat decorului prin revenirea aceluiaşi motiv sau grup de motive la distanţe egale. Uneori, această compoziţie se diversifică prin alternarea şi combinarea grupurilor de vărgi şi a şirurilor de motive, prin variaţia raporturilor dintre ele. Indiferent de modul în care sînt ritmate motivele sau culorile întreaga compoziţie reprezintă o formă deschisă ce poate fi continuată Ia infinit. L. poate fi considerat printre cele mai vechi ţesături din lînă din locuinţa ţărănească, datorită formei sale simple şi a ornamentaţiei de bază lineare. Bibi. ref.: Arta populară românească, Bucureşti, 1969; M. Marinescu, Arta populara româneasca. Ţesături decorative, Cluj-Napoca, 1975; G. Stoica; A. Doagă., Interioare româneşti. Ţesături şi cusături, Bucureşti, 1971; M. Ostap, Contribuţii la cunoaşterea artei populare din judeţul Vaslui, Vaslui. (G.S.) tăicioară 1. Banchetă din pămînt bătut înaltă de cca. 20 cm construită în faţa cuptorului (Ţara Lăpuşului). 2. Poliţă formată dintr-o scîndură, fixată pe perete sau între grinzile plafonului. (G.S.) lăncez, ornament cusut pe creţurile formate din pînză sub gulerul cămăşii femeieşti, specific unor zone din Moldova. V. şi încreţ. (G.S.) lăncieţ, încreţitura „ciupagului” sub guler, pe muchiile căreia se coase ornamentul, specifică zonei Persanilor. Uneori, se coase lăncieţ şi la încreţitură. V. şi încreţ. (G.S.) lănţişor. 1. Punct de cusătură care imită zalele unui lanţ, folosit la executarea umpluturilor şi pentru delimitarea unui rînd de modelş. 2. L. vrîncenesc, punct de cusătură care se execută ca I. cu deosebirea că se lasă printre împunsăturile fiecărui ochi cîte două fire. (G.S.) Eăptariu, oală îngustă sau cană înaltă cu o singură toartă ,de multe ori toarta,fiind prinsă cu amîndouă capetele de buza vasului arcuită în sus; se duce sau se pune laptele la prins în acest fel de vas, mai ales în Moldova; poate fi smălţuit pe dinăuntru sau din ceramică neagră. (P.P.) Lăpuşnicul Mare (sat, comună, jud. Caraş-Seve-rin). Centru care a lucrat ceramică de tradiţie romană, roşie, nesmăiţuită şi smălţuită. Produsele se desfăceau în principal ia tîrgul de la Bozovici. (G.S.) Lăpuşului, Ţara zonă etnografică ceva mai puţin cunoscută, de interes deosebit pentru aspectele culturii sale populare; pe de o parte se încadrează în specificul zonelor etnografice din nordul ţării (Maramureş, în primul rînd), iar, pe de altă parte, face legătura, prin anume elemente, cu zone mai depărtate din Munţii Apuseni, sau cu cele din Cîmpia Transilvaniei şi, în mod deosebit, cu Năsău-dul. L. este o depresiune străbătută de rîul Lăpuş, înconjurată de munţii Lăpuş la nord, munţii Ţible-şului la est, culmea Breaza la sud, muntele Preluca la vest. Rîul Lăpuş colectează şi apele micilor afluenţi Dobric, Rotundu şi Rohia, de-a lungul cărora se înşiră satele depresiunii, între care amintim pentru interesul lor etnografic: Cupşeni, Libotin, Ungureni, Păduroiu, Groşi, Rogoz, Dobric, Lăpuş (Maramureş). Agricultura şi creşterea animalelor, alături de promicultură, sînt ocupaţiile principale ale lăpuşnenilor. Lucrul la pădure şi mineritul contribuie la obţinerea unor venituri suplimentare. Sînt dezvoltate şi meşteşugurile tradiţionale, lucrul lemnului şi olăritul fiind cele mai importante. Satele sînt mari, adunate, cu tendinţe de răsfirare. Arhitectura de lemn (fig. 340, 341), păstrează multe elemente tradiţionale, între care este de menţionat frecvenţa mare a acoperişurilor de paie. Din punct de vedere al arhitecturii populare L. apare ca un exemplu viu de ce va fi fost în trecut arhitectura Maramureşului mai evoluată, situaţie explicabilă prin timpuria dezvoltare a feudalismului în Maramureş şi prin numărul mai mare al ţăranilor liberi, din categoria nemeşilor. Costumul de L. face legătura cu marea arie a cămăşii cu ciupag, adică a cusăturilor pe încreţituri de sub gulerul cămăşilor femeieşti, precum şi cu aria zadiei „vinete”, ambele acoperind o parte din Munţii Apuseni cu extindere pînă în ţinutul Năsăudului. Ceramica de L. a produs în trecut exemplare de o mare frumuseţe, cu deosebire străchini mari. Crestăturile în lemn, mobilierul lucrat în centre locale sau aduse din zonele învecinate (fig. 342), se remarcă prin valoarea artistică deosebită. (P.P.) lătiţar, podoabă purtată la gît de fetele şi femeile tinere, uneori chiar de cele mai vîrstnice, alcătuită dintr-o ţesătură fină de mărgele policrome (fig. 343). L. au avut o arie largă de răspîndire încă din Antichitate, fiind folosite la împodobirea diferitelor piese de port: bonete, cununi, veşminte, cordoane etc. L. sînt de două tipuri: drepte şi cu colţi. Cele cu formă dreaptă, de lăţimi variabile (1—3 cm), au un decor geometric, asemănător pe tot cuprinsul ţării, indicînd fondul stilistic tradiţional al motivelor decorative. Elementele florale întîlnite azi pe !. din Ţara Oaşului, Ţara Lăpuşului, Năsăud, Codru, Chioar etc. sînt mai recente. Pentru piesele provenite din sec. 19 şi începutul sec. 20, diferenţierea zonală este marcată mai ales prin culoarea de fond: Maramureşul cu negru, Oaşul cu roşu, Bihorul cu preferinţe pentru culori mai vii, Moldova cu alb, verde, galben etc. în Maramureş I. se poartă în fiecare zi (fig. 344). Motivele decorative policrome, cu denumiri sugestive — „cîrlige”, „piepteni”,—se detaşează pe fondul negru, caracteristic. în Oaş, 1. este denumit „zgardă”, „barşon”, „chinguţă” sau „zgărdan”. Fetele poartă aici şi cîte două I. la gît. Diferenţierea pe vîrste se face prin culoare, cele închise fiind rezervate bătrînelor, iar cele pe fond alb şi roşu deschis, fetelor şi nevestelor. în Ţara Oaşului se întîlnesc trei feluri de I.: a. zgardă ţesută cu aspectul unei betiţe cu mărgele compacte; b. zgarda anodată cu aspectul unei reţele; c. zgardă cu fodră, o bentiţă ţesută sau „anodată”, căreia I se adaugă pe o latură un rînd de colţişori în aceeaşi culoare. L. ca podoabă cotidiană şi ocazională frecvent şi în Lăpuş, numit „zgardă de grumaz” LĂTJŢAR 274 Fig. 341. Fîntînă, Cupşeni, Maramureş, sec. 20. are ornamente geometrice şi florale, uneori avimorfe stilizate, asemănătoare celor din Bistriţa, Maramureş şi Oaş. Zgarda simplă şi zgarda cu fodră s-au purtat Şi în zona Codru fiind caracterizată prin combinaţii de mărgele colorate în roşu, verde, galben, albastru şi negru. în zona Chioarului !• cu lăţime de cca 2 cm este discret şi delicat, cu fond alb, decorat cu o ghirlandă de flori şi frunze în culori potolite: roşu, galben deschis, brun. Cromatica „zgărduţelor” din Bihor este vie. Cele din perioada premergătoare sau imediat următoare anului 1918, care marchează Unirea Transilvaniei, au ,,pene cu tricolor”, motive realizate în culorile drapelului românesc. L. au fost răspîndite în Gorj, Vrancea, partea centrală 275 LEAGĂN Fig. 342. Ladă de zestre cu capac drept, Plopi?, Maramureş,sec. 19. Fig. 343. Lătiţar de mărgele, Bacău, sec. 20. i nordică a Moldovei. Cele moldoveneşti se carac-erizează printr-o cromatică discretă, cu tonuri pastelate şi prin dimensiuni ce nu depăşesc 1 cm lăţime. L. au fost purtate şi de flăcăi. în Ţara Oaşului, tin eretul poartă în zile de sărbătoare „clop cu zgardă” cu motive florale în culori vii: alb, roşu, negru, galben, verde. In satul Turţ — Ţara Oaşului, calota dopului este acoperită în întregime cu trei-patru rînduri de I. policrome din mărgele. Pălăriile flăcăilor din Maramureş şi Ţara Lăpuşului sînt decorate de asemenea cu I. de mărgele. După căsătorie bărbaţii renunţă la această podoabă. Bibi. ref.: G. Stoica, Podoabe populare româneşti, Bucureşti, 1976. (G.S.) Eăturoi, greşeală la năvăditui din două iţe (Munţii Apuseni. (G.S.) leagăn, pat mic de legănat copilul. Sub aspect morfologic I. se încadrează în două tipuri: 1. L. suspendat (Ţara Oltului, Apuseni, Maramureş şi Banat), construit din împletitură de nuiele şi din scîndură, avînd forma unui coş care se agaţă cu frînghii de bîrnele tavanului în apropierea vetrei sau a patului. Din aceeaşi categorie fac parte şi „coşurile” pentru purtat copilul în spate (fig. 345). Acestea sînt lucrate în Mehedinţi, Caraş-Severin, Hunedoara din scoarţă de copac. 2. L. aşezat pe podea răspîndit în toată ţara format dintr-o cutie de scînduri fixată pe un suport în formă de semicerc care permite mişcarea într-o parte şi alta (fig. 346) sau pe două picioare înalte. Elemente artistice apar la ambele categorii. La coşurile împletite capătul din lemn este împodobit cu crestături j LECRIC 276 Fig. 344. Lătlţar de mărgala, Maramureş, sec. 20. Fig . 345. Femeia cu leagăn pe umăr, izverna, Mehedinţi, 1975. Fig. 346. Leagăn pe tălpi, Transilvania, sec. 19. în formă de rozete; la cele lucrate din scoarţă de copac îmbinările fîşiilor de lemn au forme artistice şi elemente decorative pirogravate; I. aşezate pe podea, au crestături dispuse pe scîndurile laterale iar picioarele sînt uneori prelungite şi terminate în formă de cap de cal. Bibi. ref.: R. Capesius, Mobilier ţărănesc românesc, Cluj, 1974; G. Stoica, Arhitectura interiorului ţărănesc, Rîmnicu Vîlcea, 1974. (G.S.) lecric, haină scurtă pînă în talie, cu mîneci racordate la umăr, despicată în fată, confecţionată din stofă de lînă ţesută în patru iţe (fig. 347). Tipul vechi de I. este de culoare sură sau neagră. L. noi s-au modificat sub influenţa oraşului, fiind croite pe talie, cu gaică la spate, mîneci cu manşete, guler şi buzunare aplicate. Pe margini I. este tivit cu postav colorat. L. constituie o marcă comunitară, exprimată prin culoare: pe Valea izei I. este verde închis; în depresiunea Şugătagului se poartă I. 277 LELEŞTI Fig. 347. Tînără cu lecric, Sîrbi, Maramureş, sec. 20. legătoare, bentiţă din mătase sau catifea neagră, lată de cca 12 cm, ornamentată cu motive geometrice sau florale executate cu mărgele policrome; în zona Muscel cu I. se fixează pe frunte marama de borangic. (G.S.) Leheceni (sat, com. Cărpinet, jud* Bihor). 1. Centru de ceramică roşie, făcînd parte din grupul de sate: Cărpinet, Sălişte de Vaşcău, Criştioru de Jos, Leleşti şi Valea de Jos (Bihor), toate aşezate în bazinul hidrografic al Crişuiui Negru. Formele caracteristice sînt: urciorul, olul (de la 1—5 kg capacitate), „canta”, oala lungă, ,,hîrboaica”, vas sferoidal cu o singură toartă, „olcuţa”, oală mare cu două torţi, ,,ghioaba”, oală cu fundul lat, „labo-şul”, strecurătoarea, blidul. Decorul vaselor este realizat cu unelte simple; unele motive cum sînt dungile şi liniile sinusoidale trase cu pensula sau cu degetul se execută pe roată; altele se execută cu „cornul” pe vasul uscat. Motivele sînt preponderent geometrice şi în mică măsură fîtomorfe (fîg. 348, 349). Ornamentica realizată cu alb sau negru este valorată de fondul roşu al vasului smălţuit de obicei la partea superioară. Olarii din L. îşi desfac produsele la mari distanţe, trans-portîndu-le pe rute precise: Vaşcău, Hoiod, Tinca sau către Arad, Timişoara ajungînd pînă în Orăştie. 2. V. Vaşcău. (G.S.j leică, pîlnie de formă tronconică sau hemisferică de dimensiuni nu prea mari prevăzută cu o ţeavă prin care se toarnă lichide în vase cu gură îngustă; Fig. 348. Străchini şi oală, Leheceni, Bihor, sec. 20. alb sau brun; pe Valea Vişeului apare I. sur, iar pe Valea Marei cel sur şi negru. Bibi. ref.: T. Bănăţeanu, Portul popular din regiunea Maramureş, Baia Mare. (G.S.) I. se face si din pămînt ars în anumite centre de olari. (P.P.) Leleşti (sat, com. Petru Rareş, jud. Bistriţa-Năsăud) v. Ciceu-Corabia. LELEŞTI 278 Fig. 349. Cântă, Leheceni, Bihor, sec. 20. Leleşti (sat, corn. Bunteşti, jud. Bihor). Centru de olărie situat pe valea Crişului Pietros, în care s-a produs ceramică roşie nesmălţuită şi smălţuită, asemănătoare cu a celorlalte centre din Ţara Bihorului. Formele specifice sînt: olul, „hîrboaica”, blidul, oala cu una sau două toarte, strecurătoarea, canta. Motivele decorative sînt liniile drepte şi sinusoidale, „creasta”, bulinele realizate cu alb sau negru pe fondul roşu al vasului. Ceramica de uz casnic este smălţuită pe ambele feţe sau numai în interior şi parţial în exterior. Smalţul folosit este o glazura plombiferă de culoare verde, sau transparentă şi uneori galbenă. Olarii din L. participă Ia tîrgurile de la Vaşcău şi Beius şi Ceica (Bihor). (G.S.) Leleşti (sat, comună, jud. Gorj). Centrul cel mai important de cojocari din Gorj care păstrează nealterată tradiţia zonei. Pieptarele lucrate la L., scurte pînă în talie, deschise în faţă, fără mîneci, se caracterizează printr-o mare fineţe a broderiei, tonalităţi calde şi luminoase, un decor aerat, pus în evidenţă de albul pielii bine prelucrate. Ornamentele, „florile mărunte”, erau realizate din lînă vopsită vegetal. Pe lîngă motivele florale presărate pe piept, uneori apare o friză pe tivul cojocului, pe după gît şi în jurul mîinilor. Rozeta constituie un element compoziţional de bază. Cojocul „înfundat”, alt tip lucrat la L,, este purtat de bătrîni. Decorul se compune dintr-un şir continuu de colţi rotunjiţi dispuşi pe liniile de la contur şi o rozetă brodată în partea superioară a pieptului. Buzunarele de formă dreptunghiulară aşezate simetric de o parte şi de alta, constituie cîmpuri ornamentale pe care sînt brodate motive geometrice şi florale. Uneori, în decorul buzunarului este cuprins şi numele proprietarului, cu anul confecţionării pieptarului. La sfîrşitul sec. 19 la L. s-au lucrat şi cojoace decorate bogat cu lînică şi mătase policromă. Motivele geometrice şi florale denumite local: „tighel”, „cotele”, „cîrlige”, „brazi”, „păsărele”, „oni”, „steluţe” etc., acoperă piepţii aproape în întregime. Acest tip de cojoc fără mîneci şi scurt pînă în talie s-a purtat în toată zona Gorjului, pînă în primele decenii ale sec. 20 cînd se face simţită pregnant influenţa pieptarelor sibieneşti. Cojoacele bărbăteşti, specifice L., sînt de două tipuri: a. scurte pînă în talie, înfundate, cu „gură în piept”, decorate cu broderie din lînică şi ibrişin sau mătase colorată; b. lungi pînă deasupra genunchilor, deschise în faţă, decorate cu broderii şi bordate pe margini cu blăniţă neagră. în ultimele decenii s-a lucrat aici şi baibaracul de oaie, un cojoc scurt pînă în talie, fără decor brodat. Bibi. ref.: G. Stoica, V. Vasilescu, Portul popular din Gorj, Bucureşti, 1971. (G.S.) LEONTE, Margareta (n. 1929 în com. Arbore, jud. Suceava), ţesătoare; a deprins meşteşugul ţesutului şi cusutului din copilărie de la mama sa. Lucrează cămăşi, ştergare, scoarţe şi covoare cu modele tradiţionale. A fost premiată la expoziţiile din cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României”. (G.S.) Leordoasa (sat, com. Argetoaia, jud. Dolj) v. Petreşti. fepedeu, ţesătură de formă dreptunghiulară specifică Transilvaniei, folosită ca aşternut pentru pat sau ca decor. în arta populară românească se întîlnesc două categorii: I. de uz fără decor; I. cu caracter ornamental care îndeplineşte un rol important în organizarea interiorului din Transilvania, în decorul I. apar cîteva modalităţi de compunere a ornamentelor: a. motivele grupate ta un singur capăt; b. motivele grupate pe ambele capete; c. motivele grupate la unul sau la ambele capete şi cîmpul ţesăturii învărgat. Dispoziţia ornamentelor este determinată de funcţia I. şi ca urmare sub acest aspect întîlnim trei categorii: 1. L. de pat, o ţesătură modestă, realizată în tehnica neveditului sau simplu, în patru iţe, avînd uneori o dantelă care reuneşte cele trei foi între ele. 2. L. de pat înalt, specific zonelor Bihor, Ineu, Făgăraş, Tîrnave, cu un accentuat caracter decorativ, are ornamentele grupate Ia capete sau dispuse în dungi pe toată suprafaţa. 3. L. de rudă, caracteristic Ţării Oaşului şi Maramureşului, are forma şi decorul adaptate modului de aranjare a „rudei”. în Ţara Oaşului „ruda” este acoperită cu două, trei rînduri succesive de lepedeie din bumbac, cu motive diferite. Decorul geometric, la piesele din trecut, avimorf, stilizat sau vegetal, este grupat pe una din laturile lungi, Ia cele din sec. 20, fiind realizat iniţial prin alesătură peste fire, în roşu cu negru, la care s-au adăugat ulterior şi alte culori. în Maramureş, din grupul ţesăturilor aşezate pe culme fac parte şi I. sau „mesele de rudă”, ţesute din cînepă cu bumbac în patru iţe. Decorul compus dintr-o friză de motive geometrice în albastru şi roşu închis — dispus pe una sau pe cele două laturi înguste — este completat cu o „cipcă”, dantelă montată între foile de pînză; aspectul compoziţiei ornamentale este robust, în ton cu textura şi decorul celorlalte ţesături de rudă. în Ţara Lăpuşului bogăţia şi fantezia cu care sînt aşezate ţesăturile de ruda de deasupra 279 LÎNĂ patului conferă ansamblului auster al locuinţei un aspect sărbătoresc. L. din această zonă este ţesut din cînepă cu bumbac, cu decorul dispus pe o latură compus din alesături discrete în stil geometric, în roşu şi negru sau roşu, negru şi verde. Bibi. ref.: G. Stoica, A. Doagă, Interioare româneşti. Ţesături şi cusături, Bucureşti, 1977. (G.S.j levicer v. Covurluiului. lingurar 1. Poliţă mică, lucrată artistic, perforată, fixată pe perete în apropierea sobei de gătit, în care se înfig lingurile cu coada în jos. 2. Meşter care confecţionează sau yinde linguri de lemn. (G.S.) lingură, obiect de lemn de folosinţă zilnică compus din căuş şi coadă, cu largă răspîndire în casa ţărănească. L. lucrate din lemn de paltin, frasin, prun, cireş, plop, salcie, folosite pentru mîncat sau pentru mestecat şi măsurat laptele la stînă (fig. 350), pentru luat apa din căldare, au corpul cioplit, „căucul” cu forme ovoidale, eliptice sau emisferice, iar coada frumos profilată şi ornamen-ată. In funcţie de zonă şi folosinţă, I. poartă denumiri diferite: „ciorbar”, „ciorbalîc”, „cupceană”, „urdar”, „caic” etc. L. pentru mîncat au coada dreaptă şi decor geometric perforat în Hunedoara, cu arcuiri elegante figurînd păsări, peşti, şerpi, torsade, capete de cai, în Gorj, cu forme plastice Fig. 350. Linguri de stînă, Transilvania, sec. 20. în care motivul solar este preponderent în Bucovina, Mărginimea Sibiului, Valea Jiului, Haţeg, Bihor, Argeş şi Vîlcea. L. mari, „caucele”, pentru luat apa, din Gorj şi Cîmpia Romanaţiului, au. coada puternic curbată, terminată cu un cîrlig care capătă uneori forma unui cap de cal. L. de stînă cu caucul triunghiular, cu buza subţire şi coada dreaptă, cînd sînt întrebuinţate pentru luat smîntîna sau caucul adînc şi coadă lungă, cînd sînt folosite pentru mestecat. Motivele decorative compuse din crestături dispuse pe coadă sînt executate cu fineţe şi discreţie. Geneza ipotetică a ornamentelor o constituie, după unii cercetători, sistemul de evidenţă păstorească folosit pe răboj. Bibi. ref.: Arta populară românească, Bucureşti, 1969; C. Irimie, FI. Dumîtrescu, A. Paleolog, Arta lemnului la români, Bucureşti, 1975. (G.S.) lînă, material cu largă folosinţă în arta populară, întrebuinţat în confecţionarea pieselor de port şi a ţesăturilor de interior. Numărul mare de ţesături din I. întîlnite în locuinţa ţărănească, cantităţile de I. folosite pentru realizarea unor categorii de ţesături (15--20 kg) se explică prin abundenţa acestui material produs al industriei casnice ţărăneşti. Despre numărul turmelor din Principate şi despre comerţul cu I. amintesc numeroase documente din sec. 14. în sec. 15 şi 16 se făcea comerţ intens cu „ţinuturile turceşti” cu oi pentru carne, în timp ce I. era prelucrată şi exportată cu precădere în ţările apusene. Urmărind cifra exportului constatăm că în anul 1839 se ajunsese Ia 1 531 185 de ocale, aşa cum rezultă dintr-o statistică oficială din Ţara Românească. L. folosită Ia confecţionarea pieselor de port este de bună calitate, cu firul elastic şi mătăsos, provenind de la oi de rase superioare — ţigaie, merinos şi stogoşe. Prelucrarea ei se făcea în cadrul unor ateliere specializate de pe domeniile feudale şi ale gospodăriei. Prelucrarea I. în gospodărie s-a făcut în toate zonele etnografice ale ţării. Procesul începe cu tunsul oilor şi spălatul I. după care urmează pieptănatul, operaţie prin care se separă două calităţi de lînă: părul numit în Dobrogea „fruntea” şi canura, denumită şi „codină”, „ştimă”, „cănurică” etc. Pieptănatul se face cu piepteni cu coadă de lemn şi dinţi de metal, lucraţi de rudari. Părul tras în pieptini se leagă în caiere pentru a fi tors cu furca. Canura care rămîne încîlcită în dinţii pieptenilor se scar-mănă şi se dă la darac pentru a fi toarsă. Părul cu firul lung tors şi răsucit, este folosit ca urzeală sau ca urzeală şi băteală la brîie, bete sau pestelci. L. toarsă în diferite grosimi, în funcţie de destinaţie, se vopseşte în casă sau la boiangii. Uneori, I. se vopseşte şi netoarsă. L. pregătită astfel se foloseşte la ţesut. Unele ţesături se prelucrează în instalaţii speciale pentru a deveni mai suple şi mai dense. Documentele sec. 15 marchează o mare răspîndire a pivelor şi vîltorilor, necesare prelucrării ţesăturilor din lînă, deosebit de importante pentru ilustrarea dezvoltării meşteşugurilor ţărăneşti avînd ca scop prelucrarea I. Către sfîrşitul sec. 19, în ornamentarea ţesăturilor a pătruns şi firul de „lînică” din comerţ, fără să se extindă prea mult din cauza preţului ridicat şi a slabei rezistenţe la spălat. Lînică a fost întrebuinţată în multe zone ale ţării. Cu aaeste fire se realizau motivele decorative pe LOVIŞTEI *280 ştergare şi pe cămăşi, pe catrinţe şi pe fote etc. introducerea firelor de I. prelucrate industrial a permis lărgirea gamei cromatice a ţesăturilor, deoarece pînă atunci se foloseau în general fibre vopsite cu ajutorul coloranţilor vegetali. (G.S.) Loviştei, Ţara ~, depresiune intramontanăstrînsă între masivul Făgăraş ia nord-est, munţii Lotrului la nord-vest, munţii Căpăţînii la sud-vest şi muntele Cozia la sud-est. Depresiunea se naşte pe valea îngustă a Oltului cam la înălţimea Cîinenilor în nord, pe unde se şi intră în L. şi se întinde pînă la Cornet (Vîlcea), în sud, tot pe valea Oltului, unde se află cea de a doua intrare. Satele sînt însă înşirate pe drumul de înălţime ce mărgineşte spre est depresiunea, mergînd de la Găujani (Vîlcea), pînă la Perişani (Vîlcea), pe direcţia nord-sud, şi, mai departe, prin pasul de la Sălătrucu, în Argeş. Din punct de vedere geografic depresiunea trece şi pe malul drept al Oltului unde valea Lotrului oferă loc la cîteva aşezări între Brezoi şi Mălaia, Voineasa şi Ciungetu (Vîlcea). Din punct de vedere etnografic valea Lotrului se leagă mai curînd de Vîlcea, pe cînd L. poartă amprenta mai puternică a Argeşului. în amîndouă diviziunile însă ocupaţiile tradiţionale erau oarecum asemănătoare, creşterea animalelor, în deosebi a oilor, fiind principala îndeletnicire. în L. se practică însă şi agricultura, deşi în măsură restrînsă, în timp ce pe Valea Lotrului, lucrul la pădure şi în întreprinderile miniere de la Brezoi au constituit totdeauna o sursă importantă de venituri. L. este legată de istoria timpurie medievală românească, unii autori considerînd că Posada, unde a avut loc vestita bătălie a Basarabilor din Ţara Românească cu Robert de Anjou, regele Ungariei, ar fi aici situată. Aşezată în apropiere de Vechea capitală a Ţării Româneşti, de la Curtea de Argeş, L. a avut strînse legături cu zona etnografică Argeş. în acelaşi timp în cultura populară se pot observa şi elemente provenite din contactul cu zonele etnografice transcarpatice, Făgăraşul şi cu Mărginimea Sibiului. Arhitectura se leagă de arhitectura populară a Argeşului dar cu anumite note care amintesc şi de sudul Transilvaniei, mai ales în volumele masive ale construcţiilor de la Cîineni (Vîlcea) şi în forma acoperişului. Construcţiile sînt de lemn în sistemul cununilor orizontale de bîrne. Acoperişul în patru ape este de şindrilă, doar la unele acareturi de felul grajdurilor mai ramînînd acoperişuri de paie, probabil mult utilizate în trecut ca şi în Argeş, Muscel şi Vîlcea. Prispa este nelipsită, uneori de forma unei terase acoperite, legîndu-se de foişorul argeşean şi vîlcean dar şi de „privariul” mărginenesc. Decorul destul de redus apare mai ales sub forma reliefurilor de tencuială albă. Costumul are note ce ţin de Vîlcea, mai ales pe valea Lotrului, cum ar fi de pildă „zăvelca în scoarţă” purtată la spate şi „zăvelca în pînză” purtată în faţă la costumul femeiesc. Cămaşa este asemănătoare cu cea de Vîlcea, fiind sau cu „altiţă” sau cu „blană”, cusături compacte pe întreaga mînecă. Uneori însă zăvelca este înlocuită cu „cră-tinţa de Mărginime”, după cum şi pînza cămăşii cu „blană” este învărgată cu dungi roşii, la fel ca în sudul Transilvaniei, în Mărginimea Sibiului în deosebi. Prin unele elemente costumul femeiesc din L. se apropie de cel din Argeş. Mobilierul din lemn de fag horjit şi ţesăturile de interior leagă L. atît de Vîlcea cît şi de Argeş, în timp ce mobilierul tîmplăresc, între care lada de zestre de Braşov, face legătura cu sudul Transilvaniei. (P.P.) LUCA (din Iclod) (sec. 17), zugrav. Autorul celebrei icoane „Maica Domnului” de la Nicula (1681) preluată ca model de iconarii de ia Nicula (Cluj). Originalul se găseşte la Muzeul de artă din Cluj-Napoca. (G.S.) Lugoj (oraş, jud. Timiş) 1. Centru cu puternică tradiţie în domeniul cojocăritului care producea în sec. 18 cojoacele purtate în satele din Cîmpia Banatului. Datorită măiestriei lor au rămas consemnate în documente din 1785 numele unor meşteri ca: Mihai Ursu, Gheorghe Nicoli, Nica loviţă, Gheorghe şi Petru Costea. în 1790 cojocarii lugojeni care prelucrau cantităţi însemnate de obiecte se simt ameninţaţi de concurenţa meşterilor de la Timişoara şi cer judeţului să interzică acestora „să-şi vîndă negoaţele la tîrgurile săptămî-nale din L.”. Transmiterea meşteşugului din tată în fiu pînă în jurul anului 1818, cînd producţia începe să scadă, a contribuit la constituirea unei adevărate tradiţii în cadrul unor familii prin intermediul cărora, meşteşugul a ajuns la un înalt grad de perfecţionare. Fiecare familie şi fiecare cojocar avea modelele sale după care cumpărătorii recunoşteau imediat meşterul. Cojocarii din L. lucrau „bunde” (cojoace mari), „becheşe” (cojoace scurte încheiate în faţă), „burdice” (cojoacele înfundate). Ceea ce caracterizează producţia centrului este bogăţia ornamentaţiei, realizată prin aplicaţii de piele colorată, broderie policromă cu mătase în tonuri vii, „bumbi de metal” şi oglinjoare. Unele „becheşe” se încheie cu „închizători” făcute din monede montate într-un cadru metalic cu colţi-şori figurînd o floare. Pieţele de desfacere ale meşterilor lugojeni erau tîrgurile din Lugoj, Chizătău, Belinţ, Făget, Dobra, Birchiş, Căpîlna (Timiş), Zan şi Lipova (Arad). 2. Centru de olărie roşie nesmălţuită, în care s-au produs vase asemănătoare celor din centrele bănăţene şi bihorene. 3. în cadrul muzeului din L. se găseşte o frumoasă colecţie de artă populară ale cărei baze au fost puse în 1905. Completată ulterior după criterii ştiinţifice, ea ilustrează în prezent creaţia populară din Cîmpia Timişului şi zona Făget prin: piese de port, „cili-muri”, ţesături de interior, mobilier, obiecte de uz gospodăresc, unelte de industrie casnică, textile şi ceramică, de excepţională valoare documentară şi ştiinţifică. (G.S.) lulachiu v. coloranţi. Lunca Mureşului (sat, com., jud. Alba). Aşezare veche, amintită în documente la 1332 în care se găseşte o biserică din bîrne de brad. De plan dreptunghiular cu altarul în cinci laturi şi prispe pe partea vestică. Deasupra acoperişului compus din două corpuri se înalţă un turn cu balconaş lărgit şi galerie cu arcade cioplite, asemănătoare celor de la casele ţărăneşti din zonă. Uşa de la intrare are decor cu motive vegetale crestate. Pictura murală, foarte deteriorată, datează din 1810. în interior, icoane pictate pe sticlă şi pe lemn. Bibi. ref.: Semantismul de la Blaj, 1900; Conscripţia lui Bukow din 1760-1762. (G.S.) 281 LUT Fig. 351. Muzeul sătesc Lupşa, Alba. Luncşoara (sat, com. Hălmăgel, jud. Arad). Sat situat la poalele muntelui Găina în care se găseşte o biserică ridicată la sfîrşitul sec. 18 şi începutul sec. 19. Monumentul se înalţă pe fundaţii de piatră brută, cu pereţii din bîrne masive încheiate la colţuri; şarpantă de lemn cu învelitoare de şindrilă; sub streaşină, console frumos profilate. De plan dreptunghiular cu altar trapezoidal. în jurul anului 1900 biserica a fost tencuită atît în interior cît şi în exterior. Pictura executată la sfîrşitul sec. 19 de pictorul loan Demetrovici din Lugoj se păstrează numai pe iconostas şi în altar. (G.S.) Lupşa (sat, com. jud. Alba). Muzeul etnografic din Lupşa a fost înfiinţat în 1952, pe baza colecţiilor muzeale şcolare constituite între 1937 şi 1940 (fig. 351). Dezvoltarea colecţiilor şi organizarea lor în forma actuală se datoreşte învăţătorului emerit Pamfilie Albu care şi-a dedicat întreaga sa viaţă constituirii acestui muzeu. Obiecte de excepţională valoare etnografică privind practicarea ocupaţiilor şi meşteşugurilor ilustrează viaţa grea a ţăranilor din Munţii Apuseni dar şi ingeniozitatea şi creativitatea lor. (G.S.) lustruire, unul dintre cele mai vechi procedee de finisare a ceramicii, aplicat în antichitate la vasele atice sau la cele romane roşii. Tehnică de ornamentare specifică ceramicii negre, cu excepţia unui singur centru de azi, Săcel-Maramureş, unde se lustruieşte şi ceramică roşie. L. constă în desenarea sau frecarea cu un corp tare, de regulă piatră, a pereţilor vasului uscat dar nears. Ornamentele sînt în genere simple; zigzaguri, spirale, brăduţi, linii drepte, încrucişate; după arderea vasului, suprafeţele frecate cu piatra devin lucioase contras-tînd cu fondul rămas mat, oferind, prin aspectul metalizat, efecte artistice remarcabile. (P.P.) lut, silicat de aluminiu în stare impură, provenind din descompunerea altor roci, cu conţinut bogat în apă, de culoare galbenă sau roşcată, mai mult sau mai puţin gras, folosit la facerea oalelor, denumit şi „argilă” sau „pămînt de oale”. Prezenţa vînelor de I. a determinat, de multe ori, dezvoltarea olăritului în aşezările subcarpatice şi în zonele de podiş sau dealuri, ca ocupaţie secundară sau chiar principală, alcătuind o sursă de venit complementară. (p.p.) M macat, categorie de ţesături executate în două culori din lînă cu bumbac, răspîndite astăzi în foarte multe zone ale ţării. M. sînt nevedite în mai rtiulte iţe, „în ozoare” sau lucrate cu vergeaua, cu ornamente uşor reliefate. (G.S.) macău, piesă de port femeiesc de sărbătoare, specifică zonei Tîrnavelor, alcătuită dintr-un carton Maerii Albei lulii, suburbie a oraşului Alba iulia în care a înflorit un interesant centru de pictură pe sticlă. Aici s-a stabilit şi a lucrat la şfîrşitui sec. 19, venind probabil din Hăşdate, meşterul Prodan (fig. 352) împreună cu soţia şi fiica sa. Familia Prodan a dezvoltat un stil propriu devenit specific pentru M.A.I. derivat din pictura nord transilvă- Fig. 352. Pictură pe sticlă de Prodan, Maerii Albei lulii, sec. 19. tăiat „ca o cordeluţă”, îmbrăcat cu o „cîrpă de păr”, împodobită cu „ţinte” şi oglinjoare. La Ticuşu Nou (Braşov), m. acoperea fruntea ca o cunună; la Crihalma (Braşov), m. se poartă ca o diademă. La Dăişoara (Braşov) această găteală se numeşte „răzor”. La nunţi şi petreceri peste răzor femeile se „învelesc cu cîrpe”. (G.S.) neană, puternic influenţat şi de xilogravură. Lucrările lui Prodan se caracterizează printr-o viziune grafică avînd ca tonalitate predominantă albul, valorat de gri cu pete de roşu şi galben muştar, într-un acord cromatic de o mare modestie. Pictura „Prodănoaielor”, cum erau cunoscute în zonă cele două femei din familie, se distinge prin domi- 283 MARAMUREŞULUI nante bleu-gri în contrast cu nuanţe de roşu, alb, auriu şi folosirea semitonurilor pentru realizarea fundalurilor neutre. Pictura este originală, demon-strînd un remarcabil simţ artistic, cu compoziţii ample în care figurează adesea elemente laice: pomi, peşti, ţărani încălţaţi cu cisme de aur, o femeie torcînd etc. Ca un semn distinctiv apar „colţii de lup” redaţi în roşu şi alb, reprezentînd iarba pe coline. Chenarul are forma unei benzi străbătute de un zig-zag cu cîte un punct de o parte şi de alta. Lucrările produse în atelierul familiei Prodan provenind de la sfîrşitul sec. 19 şi primul deceniu al sec. 20 s-au răspîndit în jurul Albei lulii, pe Valea Sebeşului şi Mărginimea Sibiului. Bibi. ref.: I. Dancu, D. Dancu, Pictura ţărăneasca pe sticlă, Bucureşti, 1975. (G.S.) MAGOPĂŢ, Vasile (n. 1930 în com. Marginea, jud. Suceava). Provenit dintr-o familie şi un sat de olari, M. a crescut într-o atmosferă de creaţie. S-a afirmat de tînăr ca un olar talentat, bun cunoscător al tehnicilor şi formelor tradiţionale, lucrînd vase de ceramică neagră: oale de lapte, „hîrgaie”, străchini, căniţe etc. Frumuseţea formelor şi a ornamentelor realizate prin lustruire cu piatra, realizate cu multă măiestrie, i-au adus lui M. numeroase distincţii în cadrul unor expoziţii judeţene şi naţionale şi la Festivalul naţional „Cîntarea României”. De mai mulţi ani cunoscutul olar lucrează în cadrul cooperaţiei. (G.S.) mai, lopăţică de lemn cu coada scurtă folosită pentru a bate rufele cînd sînt spălate la rîu. tn Maramureş, Oaş, Harghita m. au un decor geometric sau floral scrijelat pe una din feţe. (G.S.) Malaia (sat, comună, jud. Vîlcea). Aici se găseşte o biserică de lemn din secolul 19 cu pictură murală de excepţională valoare documentară, reprezentînd grupuri de ctitori îmbrăcaţi în frumoase costume gorjeneşti. Grupul de portrete ,,Toma Bangu” se remarcă prin desenul liber realizat pe un fond uşor modelat prin tente plate. Merită atenţie şi grupul de „ctitori ostenitori” înfăţişaţi pe peretele despărţitor dintre naos şi pronaos. (G.S.) M AN OLE (sec. 18—19), zugrav din Craiova, autorul picturii multor biserici din Vîlcea: Urşani, Copăceni, Voineşti; operele sale ilustrează, prin cromatică şi tendinţa spre decorativism, pătrunderea unei viziuni populare în stilistica brînco-venească. (G.S.) Manuc, Hanul lui unul dintre cele mai importante hanuri păstrate din Bucureşti, construit în 1818. De plan patrulater, cu o curte centrală în jurul căreia sînt dispuse pe două nivele camerele de locuit, camerele de recepţie, bucătăriile. Prispa dispusă pe toată lungimea, cu stîlpi şi arcade frumos profilate aminteşte arhitectura populară muntenească. Hanul a fost restaurat. V. şi han. (G.S.) manzalău, greşeală la năvăditul prin spată (Munţii Apuseni). (G.S.) Maramureşului, Ţara ,,ţară” românească, ale cărei sate sînt pomenite în documente din sec. 13 şi 14. Din Cuhea (Maramureş) au pornit vechile familii nobiliare româneşti ale lui Dragoş şi Bogdan, care stăpîneau sate purtînd aceleaşi denumiri pînă astăzi: leud, Vişeu, Budeşti, Ber-beşti, Brebu, Dragomireşti, Bîrsana, Giuleşti, De-seşti, Călineşti (Maramureş) etc. M. este o depre- siune alungită închisă din toate părţile de munţi înalţi şi străbătută de la est la vest, de cursul Tisei. Pe teritoriul ţării noastre se află numai jumătate din această depresiune, cea de la sud de apa Tisei, dincolo de ea rămînînd mari sate româneşti ca cele trei Apşe (de Sus, de Jos, de Mijloc). Depresiunea este înconjurată de Munţii Maramureşului la nord-est, de cei ai Rodnei la sud-est, de munţii Ţibleş, Lăpuş, Gutin şi Igniş spre sud-vest şi vest. Satele, mari şi adunate, sînt uneori chiar compacte, cu cîte două şi trei gospodării aliniate în adîncime pe lotul de proprietate, dovadă a marii vechimi a aşezărilor, ce s-au tot înghesuit pe măsură ce generaţiile se succedau. Satele se înşiră pe văile celor trei rîuri principale Iza, Vişeul şi Mara, alcătuind, într-un fel trei sub-zone, distincte prin unele caractere ale arhitecturii sau ale costumului. Deosebirea este limpede în domeniul arhi- Fig. 353. Poartă, Maramureş, 1964. tecturii, care pe Mara şi Cosău este o arhitectură a lemnului de stejar, iar pe Iza şi Vişeu a lemnului de brad, ceea ce implică şi alte caracteristici constructive şi decorative. Pămînt pentru agricultură este puţin şi nu prea roditor. Oamenii se ocupă cu creşterea vitelor pentru care au fîneţe întinse şi cu pomicultura. Lucrul la pădure este de asemenea o îndeletnicire de bază, „stînjenarii” şi „ţăpinarii” maramureşeni putînd fi întîlniţi ia mai toate tăierile mari de pădure din ţara întreagă. Arhitectura populară maramureşeană, (fig. 353—354), una dintre cele mai vestite, păstrează pînă azi caractere tradiţionale de cea mai mare valoare (fig. 355). Casele mari cu două şi trei încăperi au un „tîrnaţ” sau o „şatră” (prispă) în faţa casei mărginită cu balustrade MARAMUREŞULUI 284 Fig. 354. Poartă nouă sculptată cu colaci, Vad, Maramureş, sec, 20. Fig. 355. Stîlp antropomorf, Maramureş, sec. 19. traforate şi de stîlpl ciopliţi. Exemplarele vechi de casă au prispă parţială, lărgită numai în dreptul unei camere, ca şi în Ţara Oaşului. Acoperişul înalt de şindrilă a fost premers de acoperişul de paie. interiorul locuinţei este bogat ornamentat (fig. 356). Bisericile sînt printre cele mai reuşite exemplare ale arhitecturii de lemn europene, turnul de inspiraţie gotică ridicîndu-se pînă la peste 50 m înălţime. Costumul se încadrează în tipologia portului din nordul şi vestul ţării (fig. 357) avînd unele afinităţi cu costumul slovac. Cămaşa femeiască se distinge printr-un decolteu, puţin obişnuit în portul femeiesc românesc. Marginile acestuia ca şi mînecile la umeri şi la fodori sînt încreţite şi împodobite cu cusături de mare fineţe (fig. 358). Peste cămaşă se îmbracă cojocul fără mîneci cu cusături şi aplicaţii de piele colorată. Iarna se poartă „guba”, din pănură miţoasă. Peste poalele albe ale cămăşii se îmbracă „zadia”, în faţă şi în spate, colorată în dungi orizontale, alese în război. După combinaţia de culori a zadiilor se poate afla satul de baştină al purtătoarelor. Fetele îşi acoperă capul cu chişchineu (fig. 359). Bărbaţii poartă pălărie de paie sau cuşmă „rotilată” mică şi scundă. Croiala cămăşii este dreaptă cu mîneci pornind din umeri. Mînecile drepte şi largi sînt fără manşetă. Cămaşa este foarte scurtă, neajungînd uneori pînă în talie. Mijlocul se încinge cu o curea foarte iată. Peste cămaşa albă se pune cojocul de o mare frumuseţe decorativă, cu aplicaţii de piele, metal, oglinzi şi cusături de lînă. Peste cojoc, iarna se îmbracă guba şi sumanul. Izmenele largi numite „gaci” fac parte din ţinuta de vară iar cioarecii groşi din pănură albă se poartă iarna. Straiţa nu lipseşte din costumul maramureşanului. O foarte interesantă ceramică se întîlnea în vechile case maramureşene, produsă într-un centru neindentificat încă. Cancee şi străchini mari adînci erau decorate în tehnica sgrafitto, pe fondul^ alb detaşîndu-se 285 MARGINE Fig. 356. Cuptor, Berbeşd, Maramureş, 1775. Fig. 357. Fetiţa îmbrăcată cu laibăr, Sîrbi, Maramureş, sec. 20. motive geometrice şi florale colorate în verde şi galben. în ansamblu, această ceramică numită de „Valea Izei” aminteşte de moştenirea bizantină a ceramicii româneşti medievale, asemănîndu-se într-un fel şi cu cea de ,,Kuty” din nordul Moldovei. Obiectele din lemn sînt lucrate cu mare îndemnare, de o frumuseţe aparte fiind „pecetarele”, mici cruci servind ia imprimarea prescurilor. (P.P.) marchizet, pînză industriaiă foarte fină din care femeile înstărite din unele sate au lucrat ii între cele două războaie. Piesele realizate nu au aspectul autentic al celor din pînză de casă. (G.S.) Fig. 358. Detaliu de cusătură la cămaşă, Săpînţa, Maramureş, sec. 20. Margina (sat, comună, jud. Timiş). Aici se află o valoroasă biserică de lemn construită în 1737. De plan dreptunghiular, cu absidă poligonală ne-decroşată. Deasupra pronaosului se înalţă un mic turn. Pictura murală de factură populară a fost executată în sec. 18. (G.S.) Margine (sat, com. Abram, jud. Bihor). La M. se găseşte una dintre cele mai relevante biserici din lemn în ceea ce priveşte legătura dintre planul de MARGINEA 286 Fig. 359. Fată cu chişchineu pe cap, Sîrbi, Maramureş, sec. 20. casă şi cel al bisericilor vechi. Monumentul a fost construit probabil în 1700, cu prispă mărginită de stîlpi şi arcade bogat decorate cu torsade şi rozete, amintind de casele din zona văii Barcăului. Bine pro-porţionată, cu acoperiş înalt şi turn cu coif exagonal îa bază, biserica se înscrie din punct de vedere planimetric în tipul specific zonei. Pictura veche a fost acoperită în 1899 de una executată de Hackman Mor; în acelaşi an, s-a adăugat şi „corul”. (GS.) Marginea (sat, comună, jud. Suceava). Important centru de ceramică neagră, legat de tradiţia dacică, cu producţie mare şi în prezent (fig. 360). Formele cele mai frecvente sînt vasele pentru prins laptele, „lăptariul”, cu formă înălţată şi o singură toartă, uneori cu capac; urcioarele cu gura şi gîtul strîmt; cana de băut cu o toartă şi un mic cioc; „hîrgăui”, vas cu baza îngustă, gura largă şi o singură toartă; „rovari”, vas mare, asemănător cu un lighean. Vasele sînt decorate prin lustruire cu piatra sau cu un corn de vită. Prin acest procedeu se realizează linii drepte paralele, cercuri întretăiate, linii ondulate, brăduţi. Olarii îşi desfăceau produsele în trecut în toată Moldova. Astăzi ceramica de M. produsă în cadrul cooperaţiei, se vinde în toată ţara. (G.S.) maruflare lipirea unei pînze pictate pe un suport mai rezistent. în arta populară pînza a fost lipită pe pereţii monumentelor de lemn, uneori numai în dreptul interstiţii lor dintre bîrne pentru a obţine o suprafaţă netedă necesară pictării. (G.S.) masă piesă de mobilier lucrată de dulgheri răspîndită în toate casele ţărăneşti. Forma ei variază de la o zonă la alta şi de la o epocă la alta (fig. 361). în cadrul mobilierului popular românesc se disting după formă mai multe tipuri: a. M înalta, de formă dreptunghiulară, avînd patru picioare cu stinghie sau tălpi, aşezate drept sau în cruce, răspîndită iniţial în Moldova, Transivania şi Banat şi apoi în toate zonele ţării. Prezenţa ei pe un teritoriu care cuprinde întreaga Europă centrală şi apuseană, indică originile romanice ale m. înalte dreptunghiulare. O formă deosebită se întîlneşte în nordul Moldovei, Transilvania şi în zona Muscelului unde m. are faţa mobilă iar dedesubt un fel de ladă pentru alimente (fig. 362). Sub aspect decorativ, m. se numără printre piesele de mobilier impor- Fig. 360. Dale de ceramică neagră, Marginea, Suceava, sec. 20. tante. în Suceava, Maramureş, pe Valea Bistriţei, şi în Ţara Loviştei, pe toata lungimea picioarelor precum şi pe cele patru scînduri care le fixează la partea superioară, se execută o bogată ornamen- taţie. Varietatea motivelor decorative şi a compoziţiilor ornamentale este îmbinată cu diferenţierea suprafeţelor decorate prin culoare — nuanţe de brun, negru şi roşu, preparate din plante, b. M. de tip gotic cu tălpi laterale puternice şi sertar dedesubt întîlnită în Mărginimea Sibiului şi în jurul Braşovului este tipică pentru goticul central european. Locul m. înalte în cadrul interio- rului este în colţul format de cele două laviţe la tipurile de casă cu structura arhaică şi sub fereastră, între cele două paturi, la casele cu interioare mai noi. c. M • mică rotunda, întîlnită în Moldova, Dobro-gea, Muntenia şi Oltenia, trebuie pusă în legătură cu lumea balcanică şi orientală. M. rotundă fiind rareori decorată se distinge prin formă şi silueta picioarelor. O variantă de m. rotundă denumită „sinie” se întîlneşte în Dobrogea; este lucrată la strung, cu un picior cilindric în mijloc. în Ţara Loviştei m. rotundă, cu patru picioare, se poate plia pentru a putea fi transportată pe cal cînd se pleca la munte. Bibi. ref.: G. Stoica, Arhitectura interiorului locuinţei ţărăneşti, Bucureşti, 1974; Fritz Kriiger, El mobiliar io popular en los paeses Romani cos, Coimbra, 1963. (G.S.) masă de perete v. iram. masă de poliţă, ţesătură din bumbac, lungă de patru-cinci metri, specifică Mărginimii Sibiului. M. de p. are fond alb, decorat cu grupe de dungi în albastru şi alesături cu roşu şi galben, dispuse ritmic pe toată suprafaţa. Se aşează în partea de sus a peretelui din dreptul patului. (G.S.) masă de rudă v. lepedeu. 287 MASCĂ Fig. 361. Tipuri de masă înaltă. Fig. 362. Masă cu ladă, Transilvania, sec. 19. masă de ţoale, ţesătură de bumbac folosită pentru acoperit teancul de ţesături şi pernele aşezate deasupra lăzii de zestre. M. de ţ. este formată din două foi de pînză ţesută din bumbac în două iţe, decorată în carouri conturate cu albastru şi roşu, reunite printr-o dantelă croşetată denumită „tul”. Pe trei din laturile ţesăturii este montată de asemenea o dantelă cu colţi. (G.S.j mască, obiect ritual, înfăţişînd diferite animale sau personaje, transformate în decursul timpului In obiecte de recuzită în cadrul sărbătorilor de Anul Nou (ftg. 363). M. umane şi de animale se MATAHALĂ 288 Fig. 363. Mască de moş, Vrancea, sec. 20. întîlnesc în toată Europa. Jocurile cu măşti din România amintesc de unele rituri agrare şi pastorale din fondul arhaic autohton traco-getic. Astăzi jocurile cu m. au devenit adevărate spectacole de carnaval, caracterizate printr-un număr impresionant de personaje umane grupate în jurul m. animale. Mascîndu-se, omul ia o altă înfăţişare, se transpune în personajul pe care îl reprezintă. Prin mascare omul se plasează pe planul eroic, magic sau artistic în funcţie de personaj şi caracterul dansului, dîndu-i noi valenţe. M. se diferenţiază tipologic în: m. animaiiere, m. demoniace şi m. umane iar din punct de vedere funcţional în m. spectaculare. Fantezia cu care sînt realizate diferitele tipuri de m. este impresionantă, indicînd grija pentru crearea unor personaje cît mai hazlii. Bibi. ref.: R. Vulcănescu, Măştii/e populare, Bucureşti, 1970; N. Jula, V. Mănăstireanu, Tradiţii populare româneşti, Bucureşti, 1969; Fr. Nistor, Măştile populare şi jocurile cu mâşti din Maramureş, Baia Mare, 1973; M. Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976. (C.S.) Matahală 1. Mască grotescă, reprezentînd fiinţe reale, căldărari, ciurari, ursari, perechi de tîrgo-veţi îmbrăcaţi în zdrenţe, mînjiţi cu funingine pe faţă, purtînd funii, bice, clopote, avînd gesturi şi vorbe repezi. 2. Personaje cu măşti de carnaval, comice, care umblau pe uliţe la sfîrşitul sărbătorilor de iarnă. Alergînd pe uliţe, m. ameninţau copiii, oamenii, îl loveau cu bicele în sens apotropaic, alungînd maleficul, bolile, potrivit concepţiei tradiţionale. Bibi. ref.: T. Pamfîle, Sărbătorile la români. Crăciunul, Bucureşti, 1914; L Muşlea, Ov. Bîrlea, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B. P. t^asdeu, Bucureşti, 1970. (M.B.) măcălău v. tocălie. Mădăraş (sat, com. Dăneşti, jud. Harghita). Centru de ceramică neagră, cu producţie bogată. A lucrat olărie neagră după aceleaşi procedee tehnice folosite în toată ţara (v. ceramica populară), în prezent lucrează multe forme noi, adaptate cerinţelor vieţii moderne. (G.S.) măgar v. bold. măietoare v. Arieşului. mălai, vatra din fundul cuptorului de ars oale, tăiată în două semicercuri de un şanţ, numit „strigoi” (Oboga-Olt), sau întreagă, mărginită de şanţuri circulare, numită „sclip” (Oboga), în care se aşează lemnele şi prin care circulă căldura; prin extensiune de la asemănarea cu turta de mălai. Măldăreşti (sat, com., jud. Vîlcea). La 3 km de Horezu se află „Complexul muzeisic Măldăreşti” organizat în Cula Greceanu din sec. 18 şi în Cula Duca construită în 1818. Colecţiile de artă populară expuse aici ilustrează creaţia populară din această zonă. Remarcabile sînt piesele de mobilier şj scoarţele olteneşti. (G.S.) MALEAN U, Gheorghiţa (n. 1919, com. Bărbăteşti, jud. Vîlcea), talentată creatoare populară în domeniul cusăturilor şi ţesăturilor. A învăţat să lucreze de la mama sa de la o vîrstă fragedă. Creaţia ei cuprinde piese de port — cămăşi, zăvelci, vîlnice, brăciri, brîie şi ţesături de interior — ştergare, prosoape, scoarţe, cuverturi etc. lucrate în stil tradiţional în care apar multe inovaţii. A fost distinsă cu premii la expoziţiile republicane de artă populară ale Festivalului naţional „Cîntarea României”, la ,,Expoziţia internaţională a meşteşugarilor şi meseriilor artistice populare din R. P. Bulgaria”. A condus o clasă de ţesături şi cusături a Şcolii populare de artă din Rîmnicu Vîlcea la Bărbăteşti (Vîlcea). (G.S.) mănuşă 1. Bucată de lut plată sau cilindrică prinsă de vas în două puncte, unind buza sau gura cu pîntecele; uneori este arcuită deasupra gurii vasului unind două puncte ale acestuia. La oalele mai mici sau la urcioare se pune o singură m. (toartă); ia oalele mari se pun două m. situate fie pe acelaşi diametru, fie alăturate, ca să poată fi mai bine apucate cînd oalele stau la foc mare. La urcioare m. este adesea tubulară, fiind prevăzută şi cu o „ţîţă” prin care se poate bea lichidul din interiorul urciorului. 2. Mănunchi de cînepă smulsă cu rădăcini din pămînt. M. se leagă în două locuri cu fire mai mici de cînepă. (P.P.) Mărginimea Sibiului (1) una din cele mai bine caracterizate zone etnografice din ţara noastră (fig. 364). M.S. este cunoscută ca zonă de intens păstorit practicat şi sub forma transhumanţei, oierii mărgineni putînd fi întîlniţi primăvara şi toamna pe lungile drumuri unind satele şi munţii cu marile cîmpii din sudul şi estul ţării pînă în Valea Dunării şi pe ţărmul Mării Negre. în sens restrîns, sub numele de M.S. se înţelege grupa celor şase mari sate de păstori, Jina, Poiana, Sălişte, Rod, Tilişca şi Galeş (Sibiu), ţinînd de vechiul scaun 289 MĂRGINIMEA SIBIULUI Fig. 364. Aspect de sat adunat, R.îu Sadului, Sibiu, 1973. al Săliştei, observînd că totuşi Jina, cel mai vestic sat, pare şi a fost mai degrabă orientat către Valea Frumoasei fiind la o oră de mers cu piciorul de Şugag (Alba). în sensul mai larg şi care a fost încetăţenit în cele din urmă în M.S. se cuprind şi satele de la răsărit de Sălişte, aşezate la poalele munţilor, începînd de la Săcel, Sibiel, Cacova, Orlat şi Gura Rîului (Sibiu), trecînd prin Răşinari (Sibiu), pînă la Valea Sadului cu toate cele patru aşezări ale ei, inclusiv Sadu (Sibiu) şi pînă la Tăi măcel şi Boiţa (Sibiu). Ca aşezare geografică, M.S. este limitată în sud-vest de înălţimile munţilor Cindrelul, unde Mărginenii îşi au majoritatea stînelor de înălţime iar în sud-est de munţii Lotrului. Aproape fiecare sat este aşezat pe cîte un mic rîu, care se varsă fîe în Cibin, afluent al Oltului, fie în Olt. Satele sînt aşezate ca o salbă înşirată pe înălţimile nordice ale Cindrelului, dominînd depresiunea propriu-zisă a Sibiului, închisă spre nord de marginea podişului înalt al Hîrtibaciului. Legăturile M.S. cu ţările româneşti de peste Carpaţi au fost de-a lungul vremurilor foarte strînse. în aceste părţi, domnii Ţării Româneşti au avut posesiuni încă din sec. 15 şi 16, printre titlurile unora din ei fîgu-rînd şi acela de „duce de Almaş”, astăzi un sat în preajma Sibiului. Cea mai puternică legătură a constituit-o însă continua pendulare a păstorilor mărgineni în cadrul mişcărilor de transhumanţă, determinată şi de creşterea cerinţelor de materie primă (lînă) ca urmare a dezvoltării puternice în sec. 18 a industriei manufacturiere din centrele Sibiu, Cisnădie, Cisnădioara şi Braşovul mai depărtat. Aşezările mari sînt de tip adunat, uneori putîn- du-se vorbi chiar de caracterul compact al unora din ele, după cum altele, cum sînt Sibielul, Poplaca şi Cacova (Sibiu) unde se practică şi pomicultura, au spaţii mari cu livezi între case. Vechea arhitectură era de lemn, în cununi orizontale de bîrne, cu ,,pri-variu”, un fel de lărgire a prispei acoperită într-o apă, la faţadă aşezat uneori deasupra intrării în pivniţă. Interiorul era dominat de cuptoare mari cu horn (fig. 365), îmbrăcate în cahle verzi, în contrast cu roşul numeroaselor tindee, culmi şi ştergare, ce îmbrăcau pereţii încăperilor. Sus la grindă alternau zeci de cancee multicolore, precum şi icoane pe sticlă lucrate mai ales la Laz şi Şugag (Alba). Frumoase furci de tors, cu aripi, ca şi alte obiecte mărunte de lemn cioplit şi crestat, completau acest frumos interior; mobilierul vechi de fag a fost de timpuriu înlocuit cu unul tîmplăresc vopsit, ornamentica căruia era predominant florală, mărturisind contactul cu populaţia săsească din satele vecine ale depresiunii Sibiului: Cristian (Braşov), Gîrbova, Apoldurile (Mureş) etc. Costumul mărginenesc este cunoscut pentru eleganţa sa caracterizat prin contrastul dintre albul de fond al ţesăturilor şi negrul cusăturilor (fig. 366). „Propoada” care acoperă capul femeilor este o legătură complicată şi impunătoare, plisată foarte mărunt în sute de creţuri. Se purta şi „pahiolul”, legătură uşoară de borangic, ecou al portului de peste Carpaţi. Cămăşile croite din pînză dungată subţire cu roşu şi negru, au mînecile pornite de la guler şi gura încreţită. Cusături foarte fine, realizate de preferinţă cu negru, ornamentează gulerul şi mînecile. Pieptarele de piele sînt frumos MĂRGINIMEA SIBIULUI 290 Fig. 366. Costum cu catrinţe, Sălişte, Sibiu, sec. 20. Fig. 367. Tînăr în costum, Mărginimea Sibiului, sec. 20. lucrate, cele „poinăreşti” fiind deosebit de bogate. Peste poalele albe se punea în faţă „şurţ” de lînă, negru sau vînăt şi „cătrinţă” tot vînătă cu dungi mai deschise în spate. Bărbaţii poartă „clop” cu boruri foarte mici, cămaşă cu aceleaşi dunguliţe roşii şi croiala specifică cămăşilor păstoreşti, avînd „bărbi” (clini) intercalaţi în faţă şi Ia mijlocul-spatelui. Peste cămaşă mijlocul se prinde într-un chimir lat de piele, împodobit cu fîşii înguste colorate şi cu sîrmă de aramă. Pe deasupra curelei se înfăşură „praştia”, tot de piele, îngustă şi lungă (fig. 367). Pieptarele erau şi la bărbaţi frumos împodo- 291 MĂRGINIMEA SIBIULUI bite cu cusături. Cioarecii erau lucraţi din pănură albă, subţire. Iarna şi la drum lung se îmbracă ,,bituşa” (cojoc ciobănesc), cu croială specifică avînd mînecile foarte lungi. Costumul mărginenesc s-a impus, datorită simplităţii şi eleganţei sale, pe o mare arie, putînd fi întîlnit şi în Alba, Tîrnave, Făgăraş, înlocuind tipurile locale, şi în satele de peste munte, în aşezările zise ,}ungureneşti” întemeiate de păstori mărgineni acum două şi trei sute de ani fugind din cauza represiunilor naţionale practicate intens de guvernanţii străini de atunci ai Transilvaniei. (P.P.) sigură. în compoziţiile sale N. Oancea respecta prescripţiile erminiilor. în afara icoanelor pictate pe sticlă şi pe lemn zugravul a executat şi un fel de gravuri populare. La Sălişte (Sibiu) a lucrat şi iconarul Ion Morar (1815—1890) (fig. 368) venit din Laz, unde zugrăvise tîmpla bisericii (1856) şi cîteva portrete executate în stil academic. Studiile făcute la Viena explică puternica influenţă a barocului din lucrările sale, manifestată prin somptuozitatea coloritului, prin desenul liber şi chenarele compuse în manieră tipică acestui stil. Aurul ocupă un loc important, îmbinîndu-se cu Fig. 368. Pictură pe sticlă de Ion Morar, Mărginimea Sibiului, sec. 19. Mărginimea Sibiului (2), zonă în care au lucrat cîţiva cunoscuţi zugravi pe sticlă, unii dintre aceştia plecaţi din Laz (Alba). Primul meşter venit aici, după cum afirmă Şt. Meteş, a fost Nicolae Oancea (1806—1890) din Vinerea (Alba), care s-a stabilit în satul Vale (Sibiu). El a pictat pe lemn şi pe sticlă într-o manieră decorativă. Lucrările se disting printr-o cromatică caldă şi chenare care înconjoară scenele prin figurarea unui cer albastru de cobalt neîntrerupt de ornamente, prin modul îngrijit de redarea ierbii cu ajutorul cîtorva linii curbe, negre şi albe. Conturarea graţioasă a personajelor, cu linii de grosime variată indică o mînă tonuri de roşu, albastru şi accente de alb. Ca elev al lui Toma Poienaru, pentru pictura pe sticlă, el păstrează şi un fond de bună tradiţie bizantină peste care intervin elementele amintite. Ion Morar şi-a semnat numai pictura murală dar stilul icoanelor sale este uşor de recunoscut. Fiicele zugravului, Emilia (1861—1931) şi Elisabeta (1866—1939), au continuat meşteşugul tatălui fără să poată atinge acelaşi nivel artistic. Au pictat icoane şi troiţe, lucrările lor fiind răspîndite pe o arie largă (Galeş, Tilişca, Poiana, Rod, Jina, Gura Rîului, Orlat, Poplaca, Răşinari, Sibiel şi Săcul (Sibiu). în satul Vale a pictat şi Matei Popa în maniera miniaturală a Lazului. MĂSAIE DE LADĂ 292 Un semn distinctiv, pentru identificarea lucrărilor sale ?! constituie modul cum desenează ochii, cu irisul punctat între două linii orizontale. La 1832 pictează o „Groaznică judecată” semnată şi datată. Din Poiana Sibiului se cunoaşte şi un alt zugrav de biserici care a pictat şi pe sticlă: han din Hendorf zis Hîndoreanu. Născut pe valea Hîrtibaciului şi stabilit aici, el îşi semnează lucrările: „Zugrav din Poiană”. A pictat într-o manieră mai apropiată de arta cultă, îmbogăţind compoziţiile cu multe elemente din natură şi vjaţa înconjurătoare pe care Ie redă cu fidelitate. în lucrările lui întîlnim elemente etnografice, cum sînt detaliile de costum popular redate cu minuţiozitate. Compoziţiile vădesc o înclinaţie specială pentru înfăţişarea naturalistă a temelor. De la alţi iconari au rămas prea puţine lucrări ori informaţii fragmentare pentru a le putea caracteriza opera. Astfel sînt cunoscuţi la Răşinari, Stan şi lacob, fii lui Radu Popa, care în 1761 au participat la zugrăvirea bisericii de la Argeş; Ion Zugravul din Boiţa (Sibiu) pictează biserica din Sadu (Sibiu) (1836). Deşi diferite, lucrările tuturor zugravilor amintiţi formează, prin anumite trăsături comune, o unitate a M.S. uşor de recunoscut. Bibi. ref.: I. Dancu, D. Dancu, Pictura ţărănească pe sticlă, Bucureşti, 1975; I. Dancu, Identificarea unui pictor popular — Nicolae Oancea (1806—1890), în Steaua, XIX, 9, Cluj, 1968. (G.S.) măsaie de ladă, ţesătură de bumbac specifică Cîmpiei Munteniei, frecventă în sec. 18 şi 19, cu care se acopereau scoarţele şi căpătîiele aşezate pe lada de zestre. M. de I. este formată din două foi de pînză ţesute în două iţe, cu carouri albastre şi roşii. (G.S.) măsăriţă v. faţă de masă. măsea 1. Cui mare de lemn (10—20 cm) cu gămălie frumos cioplită, care fixează mîrtacii şi cosoroabele caselor şi jumătate îngropate din sudul Olteniei. 2. Cuie sau pene de lemn prinse pe roţile morilor de vînt ca parte a angrenajului ce transmite mişcarea de la aripi Ia pietrele de moară. (P.P.) măsurişul v. obiceiuri de peste an. mătase, material folosit pentru brodat şi ales. V. şi borangic. mătării v. pictura pe sticlă. Mediaş (municipiu, jud. Sibiu). în clădirea fostei mănăstiri a franciscanilor construită în sec. 16 se află şi expoziţia de artă populară a „Muzeului din M.”, ilustrînd creaţia locală şi străină. De o valoare deosebită sînt colecţiile de etnografie de pe alte continente. (G.S.) Mehedinţi, unitate etnografică mare şi complexă cuprinzînd mai multe zone, diferite nu numai ca alcătuire geografică, ci înfăţişînd şi caractere distincte în ce priveşte cultura populară. Datorită cercetării insuficient adîncite pînă acum nu toate zonele se pot prezenta Ia acelaşi nivel de cunoaştere etnografică. Totodată, unele zone, cum ar fi cea a Clisurii Dunării sau a Cîmpiei Bălăciţei, se întind peste limitele a ceea ce este considerat ca aparţinînd M., situaţie care indică, încă o dată, urgenţa unor cercetări etnografice sistematice în vederea efectuării unei zonări coerente. în mare, pot fi distinse următoarele zone: t. Podişul sau Platforma înaltă a M. de Ia poalele munţilor Mehedinţi cuprinzînd satele dintre Baia de Aramă în nord şi Dunărea în sud. 2. Dealurile Motrului. 3. Cîmpia înaltă sau Piemontul Bălăciţei. 4. Cîmpia joasă a Blahniţei. 5. Parte din Clisura Dunării. 6. Lunca joasă a Dunării. Dintre toate mai bine cunoscută este prima, adică Platforma mehedinţeană, cu sate ca Izverna, Ponoa-rele, Balta, Prejna, Costeşti, Gornenţi, Podeni, Negruşa (M.) care au furnizat un bogat materia! etnografic. Caracterul aşezărilor este foarte diferit în cuprinsul M., mergînd de la aşezările risipite de pe platforma înaltă, cum ar fi cele ale cătunelor Ponoarelor (aproape douăzeci), care a făcut pe S. Mehedinţi să asemene aceste aşezări cu cele din Munţii Apuseni, pînă la cele răsfirate şi înşirate de-a lungul numeroşilor afluenţi ai Motrului, Ia cele mari adunate din. Cîmpia Bălăciţei ca Poroina Mare şi Vînju Mare (M.) sau din Cîmpia Blahniţei cum ar fi Devesel, Gogosu, Gîrla Mare, Crivina (M.). Evident şi arhitectura este foarte diversă: în nord, pe platformă, avem de a face cu o arhitectură de lemn de mare frumuseţe (fig. 369), construită din lemn de stejar cioplit, aşezat în cununi orizontale, de bîrne (fig. 370); în această tehnică, lucru mai rar în ţara noastră, se construiesc şi case sau „pimiţe” (construcţii anexe legate de viticultură, ca şi în Gorjui vecin) înalte, cu două nivele. Această arhitectură se caracterizează prin masivitatea materialului lemnos şi printr-o anume monumentalitate a volumelor ca şi printr-o sobrietate vădită a decorului, în comparaţie cu Gorjui. Spre dealurile Motrului, prin preajma Turnului Severin, la Brezniţa, la Bunoaica, la Schitu Topol-niţa, la Jidoştiţa (M.) casele au o faţadă caracteristică, cu arcade în plin cintru construite din paiantă, la fel cu cele dintr-o întinsă zonă dunăreană şi de pe valea Timocului, ilustrînd continuitatea etnografică românească. Pe Cîmpia înaltă a Bălăciţei se întîlnesc şi case de bîrne de stejar, unele cu un bogat decor cioplit, ca pe la Cornăţel, Dobra, Vlădia, Bălăciţa (M.) şi cu foişoare mari, arhitectură făcînd legătura cu cea din dealurile Motrului şi a Jiului, în sfîrşit, în Cîmpia Blahniţei, nuiele împletite şi pămîntul bătut sau sub forma chirpicilor, constituie materialul principal de construcţie. în Cîmpia Mehedinţilor frecvenţa vechilor case îngropate în pămînt (uneori numite „bordeie”) a fost cu mult mai mică decît în Cîmpia Doljului sau, mai ales, a Romanaţilor. Tipologic, costumul din M., cu foarte numeroase variante, se înscrie în aşa-zisul costum cu „vîlnic”, un fel de fustă foarte lungă, ţesută din lînă, încreţită în jurul taliei. Cămaşa încreţită în jurul gîtului, are mîneca decorată cu altiţă, încreţ şi rîuri. Pînza de bumbac este deseori învărgată cu borangic. Vîlnicul este fie în simple vergi verticale de diferite culon, fie cu alesături geometrice * florale intercalate. în partea centrală a M., cam prin dreptul Strehaiei, cu iradieri spre est şi vest, se poartă un vîlnic brodat cu betală argintie de mare efect. Se poartă însă şi cătrinţe, cîte două, mai îngustă în faţă, cu dungi alese dispuse vertical, mai lată în spate cu dungi orizontale. Bărbaţii poartă cămaşă „dreaptă”, de tip vechi, lungă pînă la glezne, dar destul de timpuriu a fost introdusă şi cămaşa cu „platcă” peste care se îmbracă vesta albă de dimie. Cioarecii de dimie sînt împodobiţi 293 MEHEDINŢI cu găitan şi brînaş negru. Ţesăturile de interior metric, ci şi cei flora!, stilizat, precum şi personaje mehedinţene sînt şi ele de o mare varietate şi bogă- pitoreşti, cum ar fî vînătorul sau călăreţul, într-o ţie. Chilimurile înfăţişează nu numai decoruf geo- manieră ce demonstrează şi contactul cu o anume MELIŢĂ 294 artă orăşenească, de amprentă sudică oriental-balcanică. Arta lemnului este cu strălucire reprezentată, prin porţile monumentale şi lăzile de zestre de mari dimensiuni, construite din ..lobde” de fag şi avînd unul dintre cele mai interesante decoruri din ţara noastră, cu motive antropomorfe stilizate cu o mare ingeniozitate. Ceramica mehedinţeană a fost reprezentată în trecut de centrul de la Şimiani (M-). azi dispărut, care se pare că producea şi ceramică neagră. Sişeştii (M.) sînt cunoscuţi pentru frumoasa lor olărie nesmălţuită decorată simplu cu cercuri şi spirale roşietice. Dacă la micasaj, procedeu de acoperire a exteriorului vaselor de pămînt cu nisip bogat în „mică” (mineral cristalizat desfăcîndu-se în foi subţiri). La ardere nisipul se topeşte iar fărîmele de mică rămîn strălucitoare. Olarii români au folosit mica numai la cahle, înlocuind smalţul greu de procurat în trecut, iar în Transilvania interzis olarilor român] de către breslele naţionalităţilor dominante (saşi şi unguri). Frumoase exemplare de cahle micasate se găsesc la hornurile şi cuptoarele din Ţara Oltului şi Mărginimea Sibiului. (P.P.) Fig. 371. Meliţă, Transilvania, sec. 20. aceste date etnografice adăugăm şi construcţiile medievale de tipul cuielor şi a marilor case boiereşti, cum sînt cele de la Cerneţi, Broşteni (M.), Glogova (azi în judeţul Gorj), precum şi stelele funerare mărturisind legături cu sudul Dunării, avem imaginea unei culturi populare de o mare varietate. (P.P.) meliţă, unealtă cu care se sfărîma partea lemnoasă de pe cînepă topită (fig. 371). mercheSeaţă v. chemeleţ. merchsleţ v. chemeleţ. merindar, şervet de dimensiuni mici, decorat cu alesături, cu care se acoperă coşul pentru dus mîncarea ia cîmp. (G.S.j meseală v. ir am. mezdreauă, denumire pentru „cuţitoaie”, folosită în Transilvania şi în unele zone din Moldova, utilizată la „tăiat” pămîntul de oale înainte sau după dospire. M. este făcut dintr-o lamă de oţel curbată, lungă de cca 30 cm, prinsă în două mînere scurte de lemn dispuse perpendicular pe lamă. (p.p.) Miercurea Cine (municipiu, jud. Miercurea Ciuc). Muzeul judeţean M.C. prezintă în expoziţia de bază objecte din zonele Ciuc, Caşin şi Ghimeş (fig. 372). în cadrul colecţiilor ponderea cea mai mare o au ceramica, ţesăturile, obiectele din lemn şi metal. Expoziţia în aer liber cuprinde case şi construcţii anexe, porţi şi instalaţii tehnice ţărăneşti. (G.S.j miezeşte, broderie plină executată pe fire folosită în Bihor. Modelul se execută des, cu firul unul ■4*ngă altul, ceea ce îi dă acestei broderii aspect de av ătură. Similar cusăturilor „fufeşte” din bazinul Crişuiui Negru, „peneşte pe fir” din Valea Jiului, „peste ac” şi „albiu” din Pădurenii Hunedoarei. (G.S.j msezurică, a doua calitate de lînă, rămasă după ce s-a scos părul la pieptănat (Moldova). (G.S.j MIHAI (Popa ~) (sec. 18—19), zugrav care a întemeiat un atelier de zugrăvie la Tîrgu Jiu. A pictat şi biserici din mediul rural: Turciereştii de Jos (1834), Broşteni (1841) (Gorj) etc. (G.S.j 295 MISCHIU Fig. 372. Costum cu fotă, zona Ciucului, sec. 20. mijloacele de transport sînt utilizate pentru deplasarea oamenilor şi a greutăţilor pe uscat şi pe apă. M. de t. pe uscat se împart în două mari categorii: 1. M. de t. puse în mişcare prin alunecare pe tălpici, tipul cei mai cunoscut fiind sania. Prototipul acestei categorii îî constituie trasul buştenilor pe pămînt de către animale; cu vremea s-a trecut la transportul lemnelor sau buştenilor cu gînjele, tragic, tîrlia sau tîrşia, uneori făcută dintr-un trunchi bifurcat de copac. Faza următoare a fost aceea a două tălpici, iar apoi aceea a săniei; toate sistemele de lunecare sînt folosite nu numai iarna, ci şi vara, în zonele de munte cu pante repezi, pentru cobo-rîrea căpiţelor de fîn, a snopilor de secară secerată, a pietrelor grele, aşa cum se practică încă în Munţii Apuseni, în Ţara Vrancei, pe obcinele bucoviniene, în munţii Olteniei, în Ţara Loviştei; săniile propriu-zise, folosite la timp de iarnă, sînt cfe mai multe tipuri, principiu! rămînînd acelaşi, al lunecării pe tălpici. 2. M. de t. puse în mişcare cu ajutorul roţilor, una din marile invenţii ale omenirii. Cele mai simple vehicule din această categorie sînt roaba sau tăr-boanţa, avînd o singură roată, şi căruciorul cu două roţi (fig. 373), mişcate cu forţa braţelor, servind pentru transportul pe distanţe scurte; carul Fig. 373. Transportul cu căruciorul, Transilvania, 1965. cu două roţi răspîndit în zona mediteraneană nu a fost folosit în ţara noastră, vehicul de acest fel din categoria şaretelor uşoare constituind o apariţie relativ recentă la noi; carul cu patru roţi este răspîndit în toată ţara şi a fost folosit din vechime pe teritoriul românesc, fiind reprezentat şi ca vehicul al dacilor pe Monumentul de laNAdamclisi; Tipurile de care, căruţe (fig. 374), trăsuri sînt numeroase: cotiugarul pentru transportat polo» boace cu vin din părţile laşilor şi Huşilor, marile harabale pentru paie din Dobrogea şi sudul ţării, carul mocănesc pentru transporturi grele, carul cu coviltir pentru drumuri lungi; căruţele, mai uşoare, sînt uneori pictate; vestite centre de care-taşi sau de rotari sînt la Mîrşani (Dolj), Topologu (Tulcea), Dorohoi. (P.P.) MijSocenii Bîrgăuiui (sat, com. Josenii Bîrgăului, jud. Bistriţa-Năsăud). Centru de ceramică cu producţie foarte redusă în prezent, care lucrează vase şi oaie cu una sau două toarte şi oluri de diferite mărimi. Smalţul de culoare brună cu decorul în alb, gălbui şi albastru executat cu cornul şi pensula, figurînd rr*otive geometrice sau vegetale stilizate, formele elegante, conferă valoare artistică ceramicei de M.B. (G.S.) MIOC, Alexandrina (n. 1923 în satul Ohaba-Forgaci, com. Boldur, jud. Timiş), creatoare în domeniul ţesutului şi brodatului. A învăţat meşteşugul din copilărie de la bunica şi mama sa. Lucrează piesa de port popular femeiesc şi bărbătesc: ,opacele”, ii, oprege, catrinţe, brîie, conduri, cămăşi, izmene, obiele şi ţesături de interior, tradiţionale şi moderne, ,,şterguri”, „poneve” de lînă, feţe de masă ş.a. Participă la manifestările cultural-artistice organizate pe plan judeţean şi naţional şi a fost distinsă cu premii în cadrul primelor ediţii ale Festivalului naţional „Cîntarea României”. (G.S.) MISCHIU, Dumitru (n. 1940, satul Olari, oraşul Horezu, jud. Vîlcea). A învăţat meşteşugul olăritului de la tatăl său Dumitru Mischiu, dar a fost mult influenţat de arta unui alt olar talentat, loniţă Frigură. Lucrează forme tradiţionale sau noi MISIR 296 Fig. 374. Căruţă, Cetăţeni, Argeş, sec. 20. pe care Ie decorează în general cu cornul, adăugind unele inovaţii prin îmbogăţirea cîmpurilor decorative. Participă la marile expoziţii în cadrul cărora a fost distins cu numeroase premii. Ca membru al Cooperaţiei meşteşugăreşti a participat la expoziţii de prestigiu organizate ia Munchen (1972) si Hamburg (1973). (G.S.j misir 1. Bumbac tors fin (Bihor). 2. Pînză de bumbac fin (Transilvania). (G.S.j Mişca (sat, com. Chişlaz, jud. Bihor). Centru important de cojocărit, unde s-au lucrat cojoacele femeieşti şi bărbăteşti purtate în satele de pe Valea Crişuiui Alb. Cojoacele specifice acestui centru sînt scurte pînă sub talie, fără mîneci, deschise în faţă şi încheiate cu ,,bumbi” sau „cheotori” şi bordate pe margini cu blană neagră. Broderia plină, uşor bombată, aplicată ,,pe scris”, adică după desen, este executată cu „bircă” (iînă) sau lînică. Motivul ornamental caracteristic este rozeta cu raze rectilinii sau în formă de vîrtej. Alături de rozetă apar: steluţe, spirale şi linii ondulate precum şi ,,ochiul” sau „pana de păun”. Motivele dispuse în formă de buchete pe feţele cojocului figurează străvechiul ornament ai pomului vieţii. Rozete zimţate din piele colorată suprapuse unele peste altele şi fixate cu cîte un „bumb” metalic şi şnururi colorate completează ornamentul de pe piepţii cojocului. (G.S.j mişcători 1. Pandativi de mărgele din sticlă, fixaţi la un capăt de „veşca” vălitoarei femeieşti, Iăsînd şirul scurt de mărgele să cadă liber şi să se mişte la orice clătinare a capului (com. Mateiaş, Braşov). 2. Pandativi în formă de cercei mari, formaţi din paiete de metal stanţate, fixaţi pe ştergar în dreptul urechilor si purtat! de femeile din Mehedinţi. (G.S.j miţe 1. Lînă fină cu firul scurt obţinută de pe oile de 4—5 luni, de la cap, coadă şi picioare. 2. Dungi înguste, ţesute din două fire de culori diferite răsucite împreună (Moldova). (G.S.j mînecar, un fel de zăbun scurt, confecţionat din stofă ţesută în casă sau din material industrial, matlasat, care s-a purtat la începutul sec. 20 în satele din sudul judeţului Teleorman, comunele Suhaia, Fîntînele, Năsturelu etc. (G.S.j mînecări, manşete purtate de feciorii din Maramureş în zilele de sărbătoare, confecţionate din stofă, catifea sau împletite din lînă colorată, bogat ornamentate cu broderii; introduse în costumul popular după al doilea război mondial. (G.S.j mîngălău v. tiglăzău. mîniştergură v. pînzătură. mînzală, pastă preparată din făină de grîu şi tărîţe, cu care se ung firele de urzeală de pe războiul de ţesut, pentru a nu se scămoşa şi a nu se rupe în timpul ţesutului. (G.S.j Mînzăleşti (sat, comună, jud. Buzău). Centru de olari cu activitate foarte redusă în care se produce ceramică roşie de uz. Formele greoaie ale vaselor, calitatea lutului şi a smalţului indică faza de regres în care se află meşteşugul la M. (G.S.) 297 MOBILIER mfnzi, dungi policrome înguste realizate din urzeală, dispuse orizontal la marginea de sus şi de jos a fotelor din zona Bran. (G.S.) mîrtac 1. Trunchi de stejar crăpat în două şi pus în picioare, căptuşind groapa de pămînt a casei pe jumătate îngropate. 2. Trunchi de stejar crăpat în două sprijinindu-se pe cosoroabele şi grinda caselor pe jumătate îngropate, formînd apele acoperişului; peste m. se pune pămînt, iarbă, paie, ca învelitoare. (P.P.) mîtcă, unealtă de lemn formată dintr-o tijă subţire de brad cu 4—5 rămurele mici la capăt, vechimii unor piese de m. Cele mai vechi dovezi asupra existenţei m. pe teritoriul României sînt miniaturile de scăunele aparţinînd Culturii Gumel-niţa, descoperite la Gumelniţa şi Căscioarele (Giurgiu). Modelul miniatural de casă descoperit ia Aldeni (Prahova), aparţinînd aceleiaşi culturi a fost asemănat de unii specialişti cu forma unei lăzi de zestre. Uneltele de prelucrare a lemnului provenind din săpăturile de Ia Garvăn — Dinogeţia (Tulcea), din sec. 10—13, precum şi cele mai vechi de Ia Grădiştea (Hunedoara), dovedesc o intensă folosire a lemnului pentru realizarea unei game largi de obiecte. Fig. 375. Ladă de zestre cu capac plan, leud, Maramureş, sec. 19. folosită pentru frecat urzicile si fasolea fiartă. (G.S.) mîţă v. fierul. moară v. instalaţii ţărăneşti, moară cu ciutură y. instalaţii ţărăneşti, moară cu butoni v. instalaţii ţărăneşti, moară de vînt v. instalaţii ţărăneşti, mobilier, domeniu important al prelucrării artistice a lemnului, cu o pondere însemnată în ansamblul decorativ a! interiorului locuinţei ţărăneşti. M. popular confecţionat din lemn de fag, platin, frasin, stejar şi mai rar din nuc este prelucrat cu măiestrie în cadrul gospodăriei sau de meşterii satelor. Lucrînd într-o tehnică arhaică dar ingenioasă, îmbinînd piesele componente prin crestături meşteşugite sau prin cuie de lemn, „lădarii” realizează piese care dovedesc o bună cunoaştere a calităţii materialului şi a posibilităţilor pe care le oferă (fig. 375). Formele de m. popular românesc s-au cristalizat în decursul unui proces îndelung de constituire. Etapele parcurse au fost numeroase dar, datorită materialului perisabil folosit, deţinem puţine dovezi materiale privind evoluţia m. Vestigii arheologice, unele documente arhivistice, grafice şi literare, oferă repere pentru cunoaşterea originii şi în perioada evului mediu meşteşugarii lucrau fie pe domenii, fie la oraş. în secolele 15—17 are loc constituirea breslelor în oraşele din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. Paralel, în sate se confecţiona un m. adaptat specificului vieţii rurale dar asemănător cu cel orăşenesc, dovadă că într-o foaie de moştenire din 1557 de la Braşov se menţionează, printre alte bunuri, ,,o masă” şi o ,,laviţă”, mobile întîlnite şi în casele ţărăneşti. Actele vremii pomenesc de „teslari”, ,,tîmpiari”, „dulgheri”, care lucrau prin sate pentru nevoile mănăstirilor şi ale gospodăriilor ţărăneşti. în cadrul numeroaselor categorii de meşteri sînt menţionaţi aparte şi „rudarii” care se ocupau cu lucrul lemnului şi „spălatul aurului”. Din sec. 18 provin primele menţiuni ale unor piese de m. Anton Maria del Chiaro remarcă faptul că în casele boiereşti erau: „bănci fixate în jurul pereţilor şi acoperite cu postav care îmbracă şi pereţii pînă la oarecare înălţime, servind de reazim. M. din casa ţărănească îndeplineşte diferenţiat în primul rînd un rol funcţional, elementele decorative subordonate acestei funcţionalităţi, căutînd să armonizeze cerinţele de confort cu cele estetice. Preocuparea pentru împodobire, prezentă Ia cea mai mare parte a pieselor de m., se mani- MOBILIER 298 Fig. 376. Dulap, Suceava, sec. 19. festă şi în funcţie de destinaţie (fig. 376). Dozarea echilibrată a diferitelor categorii de obiecte în cadrul interiorului, tendinţa permanentă de a constitui ansambluri unitare, utilizară cu maximum de chibzuială a spaţiului sînt cîteva caracteristici importante ale arhitecturii interiorului locuinţei ţărăneşti în care m. se situează printre elementele importante. Cele mai vechi piese de m. sînt laviţele, dispuse pe două sau pe trei din laturile încăperii. Dat fiind caracterul strict funcţional al laviţei, elementele decorative sînt rare la această categorie de m. Începînd din a doua jumătate a sec. 19 are loc mai întîi în Transilvania, apoi şi în alte părţi ale ţării, un proces treptat de înlocuire a laviţelor simple prin bănci lungi cu spătar sau cu ladă dedesubt, care sirveau pentru păstrat hainele şi pentru dormit. Patul, ca mobilier de formă specială, derivă în cele mai multe cazuri din laviţă. Din punct de vedere ai formei, începînd de la sfîrşitul sec. 19, în locuinţa ţărănească întîlnim mai multe tipuri: patul cu picioare sprijinite pe un fel de tălpi sau capre (sudul Carpaţilor); patul înalt şi patul cu „cobară” (un fel de baldachin), în Transilvania; patul suspendat (Transilvania şi Bucovina). Mese/e (fig. 377) au forme diferite, în funcţie de zonă şi de perioadă: masă înaltă de formă dreptunghiulară; masă rotundă foarte joasă (v. masa). Scaunele (fig. 378) se prezintă de asemenea într-o mare varietate de forme. Din punct de vedere decorativ cele mai reprezentative sînt scaunele înalte din Bihor, Maramureş, Ţara Lăpuşului şi din nordul Olteniei. O categorie aparte o constituie diferitele tipuri de dulapuri pentru vase: podişorul şi colţarul fixate pe perete; dulapul masă; dulapul înalt cu cîteva variante. în ansamblul interiorului locuinţei ţărăneşti se întîlnesc şi o serie de m. simple fixate pe perete: cuiere, poliţe, blidare, etc. La acestea se adaugă lăzile de zestre care prin funcţie, formă şi decor deţin un loc important în seria m. ţărăneşti. Din punct de vedere morfologic ele se încadrează în două tipuri: lăzi cu capac plan şi lăzi cu capac Fig. 377. Masă cu Iadă, Straja, Suceaya, sac. 19. în două ape (v. Iadă.). Sub raport decorativ, m. popular românesc este foarte variat fiind greu de circumscris arii de răspîndire ale anumitor ornamente. Totuşi, se observă în cadrul fiecărui centru sau grup de centre specializate în confecţionarea m, preferinţe pentru unele motive decorative şi compoziţii ornamentale. Astfel, meşteşugarii din 299 MOISEŞT! Fig. 378. Scaun cu spătar în formă antropomorfă, Ţara Lăpuşului, sec. 19. Budureasa — Bihor, folosesc cu precădere semicercurile dispuse ritmic la linia de îmbinare a scîn-durifor; meşterii din Argeş şi Vîlcea manifestă preferinţă pentru simbolul solar reprezentat prin rozete şi cercuri concentrice în timp ce în Gorj predomină compoziţiile ornamentale realizate cu ajutorul liniilor drepte întretăiate. Pe Valea Bistriţei gama motivelor este îmbogăţită cu elemente vegetale, ghivece de fiori, stilizări de brazi, dispuse de obicei pe două registre; Folosirea simultană a două tehnici — crestarea şi colorarea — este de asemenea specifică unor categorii de m. Fiecare piesă de m. constituie o operă de artă în sine, care se încadrează perfect în interiorul respectiv fără să fie concepută ca parte a unui ansamblu. M. provenind de la generaţii diferite, se asamblează unele cu altele datorită simplităţii, fiind puse în valoare prin petele de culoare ale ţesăturilor de interior. Bibi. ref.: R. Capesius, Mobilierul ţărănesc românesc, Cluj, 1974; G. Stoica, Arhitectura interiorului locuinţei ţărăneşti, Rîmnicu Vîlcea, 1974; Fritz Kriiger, El mobiliario popular en los paeses Râmănicos, Coimbra, 1963; B. Zderciuc, G. Stoica, Crestături în lemn în arta populară românească, Bucureşti, 1967; M. Pauncev, Mobilier şi feronerie populară, Bucureşti. (G.S.) modelare, operaţie prin care se dă formă lutului, în arta populară românească s-au practicat trei tipuri de m.: a. cu mîna la vasele lucrate în suluri, îa fluierici şi la realizarea unor ornamente în relief; b. cu roata la vasele din lut; c. în tipar pentru cahle, modalitate folosită numai în Transilvania v. şi ceramica populară. (G.S.) MOGA, Ion v. Nicula. MOGA, Savu (1816—1899), iconar renumit în Tara Oltului, venit din nordul Transilvaniei în satul Arpaşu de Sus (Sibiu). A început să lucreze din a doua jumătate a sec. 19. Pictura sa se caracterizează printr-un fast şi o somptuozitate care aminteşte de pictura bizantină, ceea ce îl deosebeşte de zugravii din Nicula (Cluj) şi Şcheii Braşovului. M. imprimă temelor tradiţionale o viziune personală. Alături de compoziţiile ample cu zeci de personaje, meşterul realizează şi compoziţii închise, de dimensiuni care nu depăşesc 40 x 35 cm. Deşi reuşeşte să obţină ansambluri închegate şi efecte cromatice deosebite, în lucrările sale se remarcă absenţa perspectivei, fapt care nu impietează însă asupra valorii lor estetice. M. are un desen precis şi se dovedeşte a fi un colorist subtil. Folosirea culorilor nuanţate, în degradeuri, realizarea unor combinaţii de gri şi albastru sau alb-gri pentru fond, cu vieux-rose şi aur pentru veşminte, demonstrează că M. se ridica deasupra altor iconari în ceea ce priveşte cunoaşterea meşteşugului. El a semnat mai multe din lucrările realizate, ceea ce permite astăzi o analiză mai amplă a evoluţiei sale artistice. în lucrările sale întîlnim femei îmbrobodite ca ţărăncile din Ţara Oltului, bărbaţi purtînd costume cu cioareci, cojoace, recăîe, specific făgărăşene. în redarea elementelor de arhitectură s-a inspirat probabil din frescele zugravilor Grecu, în care apar construcţii postbrîncoveneşti. în înfăţişarea sfinţilor concepţia sa este oarecum hieratică. Alături de compoziţiile ample cu foarte multe personaje, a pictat şi icoane mai mici (cca 40x35 cm) cu personaje puţine dar de mare efect artistic, M. fiind şi un colorist rafinat. E! pictează suprafeţele mari în tonuri de gri folosind ca accente vieux-rose, valorînd fondul prin degradeuri de aceeaşi culoare. în jurul anului 1850 începe să folosească sub influenţa iconarilor din Laz (Alba), foiţa de hîrtie argintată pentru fond. Grafica textelor este redată într-o manieră personală uşor de recunoscut. Ultima icoană începută de M. în 1898 a fost terminată de Matei Ţimforea. Bibi. ref.: î. Dancu, D. Dancu, Pictura ţărănească pe sticlă, Bucureşti, 1975; V. Drăguţ, Un mare meşter iconar — Savu Moga, în AP, 8, 1967. (G.S.) Moiseşti (sat, com. Iloviţa, jud. Mehedinţi). Aşezare situată în partea de vest a judeţului, în care se conservă casa Petre C. Bolbotină, tipică pentru arhitectura populară locală de la începutul MOJAR 300 sec. 20. Construcţia este ridicată pe o fundaţie de piatră, înaltă de aproape 1 m, cu pereţii din bîrne cioplite fixate în cheie dreaptă. Acoperişul în patru ape are învelitoare de draniţă. De pian dreptunghiular cu două încăperi şi „tindă” (prispă) de-a lungul întregii faţade. Bîrnele pereţilor laterali se prelungesc închizînd prispa de o parte şi de alta. Accesul pe prispă se face pe o scară compusă din trei lespezi de piatră. (G.S.j mojar, termen folosit în unele sate din Transilvania pentru piua de lemn în care se pisează macul, v. şi piuă. (G.S.j MORAR, Elisabeta v. Mărginimea Sibiului. MORAR, Emilia v. Mărginimea Sibiului. MORAR, Ion v. Mărginimea Sibiului. Morăreşti (sat, com. Deduleşti, jud. Argeş). Aici se află o biserică ridicată spre sfîrşitul sec. 18, cu soclu de piatră, pereţi din bîrne de stejar îmbinate în coadă de rîndunică, acoperiş cu streaşină mare frumos arcuită deasupra intrării şi învelitoare din şindrilă. Anul 1834, crestat pe una din grinzile pridvorului, menţionează probabil data refacerii soclului şi a lărgirii ferestrelor. Prezintă plan dreptunghiular, absidă poligonală decroşată şi pridvor cu patru stîlpi ciopliţi, prelungit cu un acoperiş sprijinit pe doi stîlpi. Deasupra pronaosului monumentul are clopotniţă cilindrică aşezată pe o bază pătrată. Naosul este acoperit cu boltă cilindrică, sprijinită pe console în iormă de capete de cal. Pronaosul cu tavan drept este despărţit de naos printr-un perete plin, în care se deschide o uşă. în exterior, o frumoasă decoraţie compusă dintr-un brîu în torsadă care înconjoară întreaga clădire, ridicîndu-se deasupra uşii pe care o încadrează. Monumentul se înscrie între construcţiile cu mare valoare artistică şi documentară din epocă. Bibi. ref.: I. lonascu, Catagrafia eparhiei Argeş la 1824. (G.S.j mosor 1. Piesă de lemn lucrată ia strung, perforată longitudinal, montată pe alegătoare. 2. Ţeavă de soc montată la rodan sau ia sucală pe care se aşează firele de bumbac, cînepă sau borangic pregătite pentru ţesut. (G.S.j Moş, personaj travestit, care însoţea ,,brezaia” sau ,,capra”, obicei tradiţional în cadrul colindatului Ia sărbătorile de iarnă ale solstiţiului. Masca de M., frecvent întîlnită în zonele Moldovei şi ale Munteniei, este constituită dintr-o „faţă” de lemn, antropomorfă, fixată pe o piele de ţap. însemnul M. este „ghioaga” de care este prinsă o legătură cu cenuşă, cu care loveşte brezaia, sau pe cei care nu primesc colindatul. La jocul satului, sau atunci cînd brezaia „murea’ M. simula de asemenea moartea, apoi revenea, participînd la „prohodul” simbolic al brezaiei, după încheierea zilelor de sărbătoare ale ciclului hibernal. Bibi. ref.: T. Pamfile, Sărbătorile la români, Bucureşti, 1914; l. Muşlea, Ov. Bîrlea, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970. (M.B.j Moţilor, Ţara localizată geografic pe înălţimile de la izvoarele Arieşului şi Crişuiui Alb, cu numeroşii lor afluenţi locuită de moţi, este una din cele mai cunoscute „ţări” din România, nu numai pentru aspectele etnografice şi sociale, ci .şi pentru evenimentele istorice legate de acest ţinut românesc: Răscoala de la 1784 a lui Horea, Cloşca şi Crişan, Revoluţia de la 1848. Puţina agricultură posibilă în petece mici de pămînt cultivate cu secară, porumb şi cartofi, a fost complinită cu creşterea destul de restrînsă a animalelor, surse de venit mai importante fiind lucrul la pădure, mineritul şi meşteşugurile legate mai ales de prelucrarea lemnului, moţii fiind „ciubărari” şi „văsari” (v. şi văsăritul). Aşezările izolate, uneori cu cimitire mici, de familie, în preajma casei şi a grădinii, sînt răspîndite pe zeci şi zeci de km; accesul se face numai cu piciorul sau călare, carele rămînînd în vale, lîngă biserică, primărie sau şcoală. Arhitectura este de lemn de brad, cu acoperişuri înalte de şindrilă. Interiorul este destulde sobru, cu ţesături şi ceramică puţină (fig. 379). în domeniul costumului se pot distinge trei sub-zone principale: f. Cea mai importantă, care da nota dominantă a aşa numitului „costum de Abrud”, este subzona grupului de sate a Buciumelor-Şasa-Poieni şi a Mogoşului-Bîrleştilor (Alba), sate de moţi aurari cu oarecare stare provenind şi din practicarea mineritului dar păstrînd şi îndeletniciri ţărăneşti. Costumul zis şi buciumănesc este caracterizat prin decorul simplu alcătuit din „pene” (cusături) exclusiv negre şi la femei şi la bărbaţi. 2. Subzona satelor de „ţopchi” ciubărari de pe cele două Arieşe, Mare şi Mic, ai căror costum, la femei, se caracterizează prin zadia (catrinţa) foarte îngustă şi ornamentată cu dungi, în care predomină culorile negru şi roşu. 3. Subzona satelor de la poalele imensei pietre a Vulcanului dincolo de pasul Buceş, care face trecerea în bazinul Crişuiui Alb, cu satele Blăjani, Stănija, Buceş, Măgura-Hunedoara. Pe lîngă „penele” negre şi zadia îngustă, piesa care subliniază caracterul abrudean a! costumului din întreaga Ţ.M. şi s-a impus pe o arie mai mare încă, trecînd limitele costumului moţesc sau de Abrud, este pieptarul de piele acoperit cu broderii compacte negre, lucrat de meşterii cojocari din Abrud şi din cîteva sate de pe Arieş, îndeosebi la Vidra şi Ponorel (Alba). Vasele de lemn de tot felul, lucrate din doage de brad, de la ciubere şi hîrdaie mari, pînă la cofiţe miniaturale cu „zdrăncane”, „tarniţele” (şei) de lemn, cozile de coase şi de greble, bicele, tulnicele lungi de cîte doi şi trei metri, vîndute şi la Tîrgul de Fete de pe Găina, au dus vestea Ţ.M. în toată ţara. Tîrgul de Fete este una din marile adunări populare ce şi-a păstrat forţa de atracţie pînă azi. La 20 iulie se adună la tîrg moţii arieşeni, crişeni şi bihoreni cu zecile de mii, la care se adaugă mulţi veniţi din alte colţuri de ţară şi de peste hotare, într-un tîrziu şi uitat omagiu adus soarelui, cum va fi fost pe vremuri înţelesul acestei rituale adunări. Azi este prilej de mare tîrg şi de petrecere, totodată şi de întîlnire a oamenilor trăind în crîngurile izolate, din care pricină veneau aici şi în trecut să se vadă şi cunoască tinerii în vederea căsătoriei, da unde şi numele de Tîrgul de Fete. (P.P.) moţorele, motive decorative executate cu croşeta pe poalele cămăşilor din Gorj sub forma unei dantele foarte înguste. (G.S.j mreajă, punct de cusătură în ochiuri, cu care se încheie părţile componente ale cămăşii în Moldova. (G.S.j Muscel (sat, com. Vipereşti, jud. Buzău). Aici se află o biserică de lemn cel mai vechi monu- 301 MUSCEL Fig. 379. Interior cu mobilier tradiţional, Sălciua, Alba, sec. 19. ment de acest gen din Muntenia. Prezintă interes ştiinţific datorită elementelor vechi pe care le păstrează, mai ales în domeniul planlmetriei. De plan dreptunghiular cu absidă nedecroşată, fără pridvor şl clopotniţă. Bolta cilindrică unitară se termină în pronaos printr-un panou oblic. Şarpanta acoperişului se sprijină pe console profilate, retrase în trepte care îndeplinesc un rol funcţional şi estetic. Pisania în limba slavonă menţionează data construcţiei ,,... iulie dni vă leat (în anul) 7174” (1666) şi numele unor meşteri. (G.S.) muieruşcă, piesă componentă a războiului de ţesut făcută dintr-o scîndură perforată, cu ajutorul căreia se fixează sulul dinainte (Munţii Apuseni). (C.S.) munună v. cunună. mutători v. Arieşului. MUNTEANU, Radu, pictor popular originar din Ungureni (Maramureş), care a lucrat în a doua jumătate a sec. 18 şi primele decenii ale sec. 19. Ca mulţi pictori din acea vreme peregrinează prin sate lucrînd deopotrivă în Ţara Lăpuşului şi în Maramureş. Debutează în 1767 cu o icoană pictată pentru biserica din Lăpuş (Maramureş). Activitatea iui se continuă apoi în diferite sate. în 1771 pictează icoane pentru satul Glod (Maramureş); în 1780 lucrează ca meşter principal pictura bisericii din Deseşti (Maramureş); în 1782 execută pictura bisericii din Ungureni, apoi iscăleşte împreună cu Nicolae Mânu din Poiana Porcului (Maramureş), pictura bisericii Sfinţii Arhangheli din Rogoz (Maramureş). O vreme lucrează în Maramureş pictînd în 1785 un proscomidiar pentru biserica din Poienile Izei şi după 1787 icoane pentru bisericile din Deseşti, Sîrbi-Susani, Sîrbi-Josani şi Budeşti-Susani (Maramureş). între 1798 şi 1800 se reîntoarce în Ţara Lăpuşului unde pictează cele două biserici din Dobric (Maramureş) (1811), Cupşeni (Maramureş) (1823), Cuvioasa Paraschiva din Rogoz strămutată aici în 1833 din Suciu de Sus (Maramureş). în bisericile pictate de M. organizarea compoziţională se desfăşoară în general prin împărţirea suprafeţei în benzi cu motive vegetale. Fundalurile scenelor înfăţişează elemente decorative variate: flori, stele, arhitecturi imaginare. Figurile sînt prezentate de regulă frontal, cu gesturi stereotipe, purtînd veşminte rigide. Pictura naivă, spontană şi sinceră le apropie de aceea a icoanelor pe sticlă. Opera lui M. se îndepărtează de tradiţia postbizantină şi o apropie de arta populară. Bibi. ref.: A. Pop-Bratu, Pictura murala maramureşeană, Bucureşti, 1982; D. Tranovschi-Schuster, Biserici din Lăpuş, în BMI, 2, 1973; Şt. Meteş, Zugravii bisericilor române, în ACMIT 1926—1928, Cluj, 1928. (G.S.) Muscel, una din zonele etnografice cele mai bine cercetate din numeroase puncte de vedere ale culturii populare, şi cunoscută de către publicul larg; costumul său, s-a impus ca o modă pînă în zone îndepărtate din sudul Moldovei (Ţara Vrancei), dar şi din nord (Ţara Domelor). Zona poate ft oarecum lesne delimitată ea cuprinzînd numeroase sate situate în ceea ce se cheamă ,,Muscelele” dintre cursurile Doamnei în vest şi Argeşelul în est; în MUSCEL 302 Fig. 380. Casă cu prispă şi stîlpi, Lereşti, Argeş, sec. 20. nord limita o formează masivul lezer-Păpuşa din versantul sudic al Făgăraşilor, în sud ocupînd şi o parte din dealurile Argeşului pînă la Stîlpeni (Argeş). Centrul istoric al zonei îl formează oraşul Cîmpulung, cu vechi ctitorii domneşti, numeroase monumente medievale şi o arhitectură civilă originală care a avut o mare influenţă asupra arhitecturii rurale. Zona M. are foarte numeroase aşezări moşneneşti, însăşi Cîmpulung fiind o obşte de moşneni, cum o atestă şi numeroasele cruci de piatră din cuprinsul oraşului, măiestrit cioplite, marcînd proprietăţile diferitelor grupuri de familii de moşneni. Sate mari, cum sînt Rucărul, Dragoslavele, Lereştii, Cîndeştii, Albestii, Berivoeştii, Domneştii, Drăghici, Hîrtieştii, Stîlpenii (Argeş) sînt tot atîtea centre etnografice şi folclorice păstrînd, încă, tezaure de cultură populară şi spirituală. Aşezările sînt în majoritate de tip răsfirat, multe din ele alun-gindu-se pe cursul numeroaselor ape ce coboară din munţi spre a se vărsa în Argeş. Agricultura practicată pe mici loturi de pămînt se combină cu pomicultura, intens dezvoltată, şi cu creşterea animalelor, mai ales a oilor în satele de ungureni din nordul zonei. Arhitectura musceleană se caracterizează prin folosirea pietrei şi cărămizii la edificarea soclurilor înalte, uneori, cît un nivel, adăpostind fie pivniţa, fie încăperi de locuit; nivelul superior este construit din cununi orizontale, de bîrne. Acoperişul are învelitoare de şiţă măruntă bătută în mai multe rînduri. ,,SaJa” (prispa) şi foişorul casei muscelene sînt mărginite de arcade cu deschideri joase construite în paiantă (fig. 380). Planul caracteristic are două încăperi cu două intrări separate de pe „sală”. Interiorul este bogat îmbrăcat în ţesături de casă, scoarţele, straiele miţoase şi ştergarele mari şi mici, alcătuind un ansamblu Fig. 381. Costum femeiesc, Muscel, sec. 20. atrăgător. Costumul muscelean se remarcă prin somptuozitatea pieselor (fig. 381) împodobite cu alesături şi cusături geometrice, folosind pe lîngă 303 MUZEUL SATULUI Şl DE ARTĂ POPULARĂ Fig. 382. Cămaşă cu altiţă şi rîuri, Muscel, sec. 20. firul roşu şi negru şi pe cel de aur sau argint, atît la cămăşile cu mîneci ample cît şi la fotele bogate (fig. 382). Pe grupe de sate se pot distinge numeroase variante care se întîlnesc reunite la Cîmpulung în tîrgul săptămînal sau ce! de la 20 iulie cînd piaţa este literalmente acoperită de textile multicolore, de valuri de marame de borangic, de saci cu lînă ţigaie, fină. Bărbaţii poartă cămaşă albă cu dunguliţe ruginii în ţesătură, de altfel ca şi cămăşile femeieşti, cu mîneci largi, pantaloni albi de stofă subţire, vestă neagră, haină neagră cu revere înguste. în trecut sumanele albe erau purtate atît de femei, cît şi de bărbaţi. Ceramică se produce în centrele active încă de la limita cu zona Argeş, la Coşeşti, Petreşti, Poieniţa (Argeş). La Albeşti (Argeş) se află iscusiţi şi renumiţi cioplitori în piatră, prelucrînd piatra care a fost folosită, odată cu mîna de lucru locală, la edificarea unor monumente vestite cum este mănăstirea Curtea d Argeş, dar şi la clădiri publice din Bucureşti (Universitatea). Zona este cunoscută şi pentru ouăle încondeiate lucrate cu mare măiestrie de femeile din Rucăr, Lereşti, Hîrti-eşti (Argeş). (P.P.) Muzeul satului şi de artă populară, cel mai important muzeu etnografic din România, instituţie de mare prestigiu ştiinţific, cu valoare educativă deosebită. Ideea înfiinţării unui muzeu în aer liber în România s-a născut ca urmare a iniţiativelor şi îndemnurilor unor mari savanţi români care, mai bine de un secol, au adus importante contribuţii teoretice şi practice în domeniul muzeografiei etnografice. Astfel, între anii 1865 şi 1867, Al. Odo-bescu în calitate de comisar al României la Expoziţia internaţională de la Paris, a insistat asupra necesităţii ilustrării culturii populare în cadrul acestei manifestări de prestigiu. în 1875, Titu Maiorescu — pe atunci ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice—, a decis crearea unei secţii de ,,costume naţionale” în cadrul Muzeului de antichităţi care se înfiinţase în 1864. între 1901 şi 1902 Spiru Haret — ministru al Instrucţiei Publice—,a luat măsuri pentru organizarea de cercetări pe teren şi achiziţii de broderii, ţesături, costume şi piese de port, obiecte din lemn lucrate artistic, ceramică etc., destinate constituirii patrimoniului viitorului Muzeu de artă naţională din Bucureşti. Pe baza acestei activităţi se înfiinţează la Bucureşti, în 1906, Muzeul de etnografie şi artă naţională, condus de prof. Al. Tzigara-Samurcaş. Muzeul trebuia să devină ,,. . . o casă a poporului român care, prin expoziţii şi prin obiecte obişnuite ca şi prin produse cu caracter artistic, să dea o imagine cît mai completă asupra vieţii poporului”. Primele decenii ale sec. 20 marchează o creştere a preocupărilor pentru cercetările privind natura, societatea şi cultura din România. Savanţi de mare prestigiu, ca istoricul Nicolae lorga, arheologul Vasile Pârvan, naturalistul Grigore Antipa, geografii Simion Mehedinţi şi George Vîlsan, folcloristul Ovid Densuşianu, istoricul de artă George Oprescu şi alţii, au contribuit la stimularea interesului faţă de cultura populară. Cercetările lor au avut o influenţă hotărîtoare asupra iniţiativelor de constituire a unor colecţii de artă populară pe plan loca! şi naţional. Primul monument de arhitectură populară, Casa Mogoş din Ceauru (Gorj), 1875, a fost adus la Bucureşti de prof. Al. Tzigara Samurcaş şi montat în 1909 în expoziţia de bază a muzeului. Tot el a adus apoi şi mica biserică de lemn din satul Turea (Cluj), 1750. Paralel cu activitatea desfăşurată la Bucureşti, în Transilvania, prof. Romulus Vuia, pune în 1922—1923, bazele teoretice ale cercetării culturii populare în această parte a ţării şi înfiinţează Muzeul etnografic al Transilvaniei, cu secţie pavilionară şi secţie în aer liber. Din iniţiativa prof. Dimitrie Guşti, între 1925 şi 1945 se desfăşoară o amplă cercetare multidisciplinară a satelor româneşti. Ca urmare a acestor cercetări s-a născut ideea înfiinţării unui Muzeu al satului la Bucureşti. între anii 1925 şi 1935 au fost organizate mici expoziţii în sălile căminelor culturale şi ale şcolilor în satele cercetate de echipele sociologice sau în sălile Seminarului de sociologie de la Facultatea de litere şi filozofie din Bucureşti. De-a lungul anilor aceste expoziţii s-au amplificat, culmi-nînd cu cele din 1934 şi 1935 organizate la sediul Fundaţiei Culturale şi, respectiv, în Parcul Libertăţii, în care au fost prezentate colţuri de interior. în această atmosferă de interes susţinut faţă de cultura populară, sub direcţia prof. Guşti şi a colaboratorilor săi, H. H. Stahl, Victor Ion Popa, Mihai Pop, Gheorghe Focşa, s-a organizat în 1936 (fig. 383), pe malul lacului Herăstrău, Muzeul satului, în care au fost reconstruite monumente de arhitectură populară de mare valoare ştiinţifică şi artistică cum sînt: gospodăriile din Moişeni (Satu Mare), 1780, Tilişca (Sibiu), 1847, Bîrzoteni-Horezu (Vîlcea), 1812, biserica Dragomireşti (Maramureş), 1722 ş.a. Vicisitudinile războiului şi-au pus apoi amprenta asupra integrităţii monumentelor, multe dintre acestea fiind în 1947 într-o stare precară de conservare. Din 1948 începe o nouă etapă în istoria Muzeului satului: se reiau cercetările de teren, se restaurează monumentele şi se completează cu noi obiecte MUZEUL SATULUÎ Şi DE ARTĂ POPULARĂ 304 Fig. 383. Casă cu foişor, Prahova, sec. 20. ateliere, monumente de cult, şuri, grajduri, fîntîni etc.), grupate pe o suprafaţă de 10 ha după criteriul teritoriai-geografic (fig. 385). Monumentele şi obiectele reflectă condiţiile economice, sociale şi culturale ale satului în ultimele trei secole, unitatea în diversitate specifice creaţiei populare, forţa creatoare şi inventivitatea poporului nostru, contribuind la cunoaşterea trăsăturilor definitorii ale culturii populare româneşti. Peste 80.000 de obiecte constituie colecţiile de etnografie şi artă populară românească şi a naţionalităţilor conlocuitoare: unelte, obiecte de uz gospodăresc, costume, ţesături de interior, ceramică, feronerie, instrumente muzicale, pictură pe lemn şi pe sticlă, obiecte legate de credinţe şi obiceiuri, creaţia populară contemporană, valorificarea artei populare în produse ale meşterilor actuali, ale artiştilor plastici, ale industriei, mostre de broderii şi ţesături, precum şi o bogată colecţie de obiecte din alte ţări europene şi din alte continente. O parte din acest tezaur este prezentat într-o admirabilă expoziţie permanentă organizată în satul Hereşti (Giurgiu), în ,,Casa de piatră” (reşedinţa de vară a cărturarului Udrişte Năsturel construită în sec. 18). Muzeul satului Fig. 384. Colţ de interior, Curteni, Vaslui, 1844. interioarele, se desfăşoară o amplă activitate de reorganizare şi de dezvoltare sistematică (fig. 384). Avînd la bază o concepţie ştiinţifică nouă şi cercetări etnografice complexe desfăşurate în principalele zone etnografice ale României, între 1949 şi 1977, sub direcţia prof. Gh. Focşa, au fost descoperite, selecţionate şi reconstruite în muzeu monumente reprezentative, cu valoare probatorie pentru fiinţa poporului român, întregind astfel opera înaintaşilor. în 1977, prin unificarea Muzeului satului cu Muzeul de artă al R. S. România, a luat fiinţă o nouă instituţie, Muzeul satului şi’ de artă populară. Patrimoniul muzeului cuprinde peste 300 de construcţii, monumente autentice de arhitectură populară (gospodării, instalaţii tehnice, şi de artă populară este organizat pe secţii: a. Evidenţa centralizata, dezvoltarea şi valorificarea patrimoniului; b. Expoziţia în aer liber; c. Expoziţii tematice pavilionare; d. Creaţia populara contemporana; e. Laboratorul zonal de conservare şi restaurare. Muzeul organizează periodic demonstraţii cu meşteri populari contemporani, expoziţii tematice în ţară şi în străinătate, manifestări folclorice, sesiuni ştiinţifice etc. O expoziţie permanentă cu vînzare de obiecte de artă populară actuală oferă vizitatorilor posibilitatea cunoaşterii celor mai valoroşi creatori populari. Muzeul publică o revistă de specialitate intitulată ,,Studii şi cercetări”, ghiduri, pliante, cărţi poştale, diapozitive, calendare, albume, cataloage de colecţii. (G.S.) Fig. 535. Planul Muzeul satului şi de ^rtă populari N Nadăşa(sat, com. Beica, jud. Mureş). Biserica din N. ridicată în 1719 a aparţinut mănăstirii Chiheru de Jos. Data construcţiei este consemnată printr-o inscripţie: „Această mănăstire s-au făcut pînă în 1719 după ce au fost o foamete de mîncau oamenii pîne de alun şi coajă de ulm şi coceni de cucuruz şi papură. Văleat 7225”. Prezintă pian dreptunghiular cu absidă nedecroşată poligonală cu patru laturi. O boltă racordată prin panouri curbe cu partea poligonală a absidei acoperă nava. Despărţirea dintre pronaos, naos şi altar se face prin pereţi ce se ridică pînă la pianul de naştere al bolţii. Pe latura vestică s-a adăugat ulterior un pridvor cu turn clopotniţă. Bibi. ref.: E. Greceanu, Tipologia bisericilor de lemn din zona centrală a Transilvaniei, în „Monumente istorice, studii şi lucrări de restaurare”, Bucureşti, 1966. (G.S.) Nadiş (sat, oraş Cehu Silvaniei, jud. Sălaj). Aici se află un monument deosebit de valoros, biserica de lemn construită în 1732, remarcabilă prin frumuseţea proporţiilor şi a decoraţiei sculptate. De plan dreptunghiular cu absidă pătrată decroşată şi pridvor pe latura sudică. Deasupra naosului se înalţă turnul-clopotniţă. (G.S.) nai, instrument muzical a cărui existenţă este menţionată pe teritoriul nostru din sec. 18; n. pare a fi fost în şesurile Moldovei şi Valahiei un instrument neprofesional care a devenit apoi instrument popular lăutăresc. N. românesc se înrudeşte cu cel din Europa, Asia, Africa, Oceania şi America de Sud, fiind compus dintr-un număr de 7—23 de ţevi închise la partea de jos. în sec. 18, n. avea şapte, opt ţevi; astăzi n. are în Moldova 18 ţevi iar în Muntenia 20—23. (G.S.) NAN, Floarea (n. 1925, satul Runcu Mare, com. Leiese, jud. Hunedoara), ţesătoare şi cusă-toare pregătiţă din copilărie pentru practicarea acestor meşteşuguri. Lucrează cămăşi pădureneşti, „cipte de ceapsă”, „chei”, „brîie în bîte” (tehnică arhaică de împletire a firelor cu ajutorul unor beţişoare), ştergare, feţe de masă, „ţoluri” din lînă, „pricoiţe” etc. Este şi posesoarea ultimei „dube cu moară şi vîltoare” care mai funcţionează în Pădureni. Participă la unele manifestări cultural-artistice organizate pe plan judeţean sau la Muzeul satului şi de artă populară din Bucureşti. (G.S.) nasturi, butoni pentru încheiat care prin lucrătura lor artistică sau prin culoare, au devenit adevărate podoabe ale costumului. Gustul pentru n. metalici frumos cizelaţi, a pătruns în mediul rural prin intermediul unor piese de costum cu caracter orăşenesc ori sub influenţa unor costume militare. Din această categorie fac parte n. şi închizătorile folosite de bărbaţi şi de femei în Şcheii Braşovului, realizaţi din argint aurit, argint, bronz, alamă etc., cu forme variate, împodobiţi cu motive gravate, în tehnica „au repousse” sau în tehnica filigranării. în unele părţi ale Transilvaniei se folosesc pentru decorarea cămăşilor bărbăteşti nasturi coloraţi în roşu şi albastru. (G.S.) nădragi, pantaloni denumiţi în unele sate „dimii” confecţionaţi în casă din dimie neagră sau seină, purtaţi în Cîmpia Munteniei şi în Dobrogea. Din trei coţi de stofă se croiau picioarele iar dintr-un cot, un pătrat cusut la mijloc pentru a reuni cele două părţi. în talie ţesătura se îndoia formînd „brăcinarul”, prin care se introducea un şiret mai gros. Faţa şi spatele erau identice, fără şliţ. Uneori, n. aveau şi un decor simplu format din două rînduri de găitan negru sau negru si rosu. (GŞ) ■„ ’ ’ năframă, batistă mare purtată la brîu în zile de sărbătoare sau cu prilejul unor ceremonii atît de bărbaţi cît şi de femei în Moldova. N. este lucrată din pînză de bumbac sau de in cu bumbac, în două iţe şi are formă pătrată cu latura între 20 şi 70 cm. Decorul cusut cu lînică sau cu arnici, ori ales cu mîna şi cu speteaza este dispus la colţuri. (G.S.) Năsăud (oraş, jud. Bistriţa-Năsăud). Muzeul Năsăudului, înfiinţat în 1931, prezintă într-o frumoasă expoziţie obiecte de artă populară ilustrînd bogăţia şi originalitatea creaţiei din zona N. (fig. 386). (G.S.) Năsăudului, Ţinutul are limitele ceva mai puţin precizate decît cele ale „ţărilor”, suprapu-nîndu-se unor depresiuni (Maramureş, Lăpuş etc.). în general, el se întinde pe unitatea geografică a Muscelelor N., dealuri destul de înalte pe sub munţii Rodnei şi ai Ţibleşului, înaintînd pe cursurile superioare ale Someşului, ilvei, Leşului şi Bîr-gaielor pînă la izvoarele acestor rîuri. Sate cu mari tradiţii etnografice din această subzonă vestică a N., cum sînt Şanţ, Maieru, Măgura Ilvei, llva Mare, Feldru, Leşu, Prundu Bîrgăului, Tiha Bîrgăului (Bistriţa-Năsăud), ca şi sate din subzona vestică cum sînt Rebra, Parva, Prislop, Caianu, Chiuza, Floreşti, Zagra (Bistriţa-Năsăud) au păstrat numeroase elemente de arhitectură, port, obiceiuri. Pe valea largă a Someşului ca şi pe dealurile despă-durite oamenii practică agricultura alături de creşterea vitelor. în aşezările de pe rîurile din est creşterea 307 NĂSĂUDUtUl Fig. 386. Muzeul din Năsăud, Bistrîţa-Năsăud. vitelor ocupă un loc însemnat, mai ales în cele de pe Bîrgae care au colibe şi stîni în Munţii Călima-nilor. Spre sud ţinutul este delimitat de dealurile Bistriţei zonă în care conlccuirea cu populaţia săsească a determinat existenţa unor schimburi culturale reciproce. Pe Bîrgae şi pe llva lucrul 1a pădure şi în întreprinderile forestiere constituie surse de venit importante. Aşezările sînt de tip adunat în zonele de dealuri şi pe văi şi de tip răsfirat în părţile dinspre munte. Existenţa satelor zise „grănicereşti” instituite în epoca; Măriei Tereza a determinat o anume bunăstare şi un nivel cultural ridicat datorită privilegiilor acordate. Aceasta s-a reflectat în arhitectura locală caracterizată de dimensiunile relativ mari ale caselor, construite deseori în prelungire cu grajdurile, aflate sub acelaşi acoperiş. Lemnul a fost materia primă de bază, folosit sub forma cununilor orizontale de bîrne. Tencuite cel mai adesea, casele au puţine elemente de decor. Costumul femeiesc se compune din cămaşă încreţită la gît şi cu fodori, cusută deseori cu mărgele mici, ,,pînzătură” (cătrinţă) cu decorul dispus în dungi orizontale colorate, intercalate spre poale cu motive geometrice sau florale stilizate, „frînghii” (bete înguste ţesute din lînă). Peste cămaşă se îmbrăcau pieptare, „înfundate” (încheiate într-o parte, sub braţ). Bărbaţii purtau pălării negre cu boruri largi împodobite cu „gherdane” din mărgele şi, mai ales, cu ,,păuni”, semicercuri de cîte 40—50 cm diametru făcute din pene de păun, care se prind de o parte a calotei. Lungă pînă la genunchi, cămaşa bărbătească este croită drept, cu mîneci fără manşetă. Cămăşile mai noi au guler răsfrînt şi sînt încreţite la umăr, ornamentate cu tighele şi cusături care acoperă tot pieptul. Pe deasupra se purtau pieptare înfundate sau despicate (fig. 387), cu clini şi sumane. Mijlocul era încins cu curea lată, încheiată cu trei ,,limbi” de care se prindeau în trecut mici discuri de metal galben ornamentate cu simboluri solare iar mai Fig. 387. Cojoc bărbătesc, Şieu, Bistriţa-Năsăud, 1895,, Detaliu. recent decorate cu mărgele policrome (fig. 388). Izmenele albe, simple sau cioarecii de pănură albă completau costumul. în unele sate se poartă şi cioareci negri. Ca încălţăminte în N., cizmele au luat locul opincilor aproape în toată zona încă de timpuriu. Ţesăturile de casă, covoarele mai ales, se disting prin elementele decorative florale care NEAMŢ 308 Fig. 388. Şerpar cu mărgele, Şieu, Bistriţa-Năsăud, sec. 20. mari sînt ţesute sau cusute (mai rar) tot cu motive florale. Mobilierul pictat coexistă alături de ce! vechi, simplu. Ceramica de Prundu Bîrgăului (Bis-triţa-Năsăud) mai este produsă şi azi, dar în interioare se agăţau cancee şi străchini cu decor floral albastru şi maroniu pe fond alb, lucrate şi în vechi centre săseşti din zona vecină a Bistriţei. (P.P.) Neamţ, zonă destul de bine delimitată, fiind încadrată la apus de zona etnografică muntoasă a Văii Bistriţei, iar la răsărit de cea a Romanului acoperind colţul de nord-vest al Podişului Central Moldovenesc. La nord, zona N. se mărgineşte cu zona etnografică Fălticeni, iar la sud cu zona Valea Bistriţei (cursul inferior) cu Buhuşii, Racova, Gîr-ienî, Hemeiuşi şi Valea Şiretului din complexul ţinut al Bacăului. Subcarpaţii N. şi depresiunea Cracău-Bistriţa sînt cele două principale unităţi de relief acoperite de zona N.s la care se adaugă şi o mică porţiune din extremul nord-vest al Podişului Centrai Moldovenesc. O cartare analitică a materialului etnografic nemţean a permis împărţirea zonei N. în patru subzone: 1. Tîrgu N., cu renumite centre etnografice, ca Pipirig, Vînători (fig. 389, 390), Agapia, Tîrpeşti, Grumăzeşti, Crăcăoani. 2. Râzboieni, cu sate ca Păstrăveni, Lunca Moldovei (apa Moldovei), Ţibucani, Hlăpeşti, Dragomireşti. 3. Piatra N., cu sate ca Bodeşti, Gîrcina, Cuejdiu, Girov, Ştefan cel Mare. 4. Cîmpu iui Dragoş, cu sate ca Borieşti, Tazlău, Mastacăn, Piatra Şoimului, Roznoy, Rediu, Podoleni. Un număr mare de aşezărj răzăşeşti au conferit zonei N. numeroase trăsături Fig. 339. Casă cu foişor, Vînători, Neamţ, sec. 20. aici au înlocuit pe ce!e geometrice încă 'din sec. tradiţionale în diferite domenii ale culturii populare. 19. ,,Plocăzile” miţoase sînt de o mare frumuseţe Cu deosebire în subzona Cîmpu lui Dragoş, unde datorită îmbinării armonioase a culorilor. Ştergarele cele vreo treizeci de sate sînt pomenite în docu- 309 NEVEDIT Fig. 390. Poartă, Vînători, Neamţ, sec. 20. mente de sec. 15 şi 16, acel „Dragoş” însuşi fiind ştiut drept curtean al Iul Roman I la 1392. Principalele ocupaţii ale oamenilor au fost agricultura şi creşterea animalelor, vite mari, cai şi oi; îndeletniciri importante au constituit şi lucrul Ia pădure, cărăuşia şi vînătoarea în marile masive păduroase de munte şi de podiş. S-au dezvoltat şi foarte multe meşteşuguri, în primul rînd cele ale prelucrării lemnului, apoi industrii casnice textile, cojocă-ritul etc. Aşezările sînt de tip răsfirat, cu spaţii mari între gospodăriile destinate pomiculturii, grădinilor de fîn; sînt însă şi numeroase aşezări de tip adunat uneori chiar compact, cum sînt Giro-vul şi Roznovul. Arhitectura populară a folosit în măsură predominantă sistemul cununilor orizontale de bîrne, dar n-au lipsit nici construcţiile de nuiele împletite lipite cu pămînt susţinute de furci îngropate. Se pot menţiona însă şi construcţiile arhaice de tipul surlelor, construcţii conice de lemn, acoperite la partea superioară cu crengi, coajă de copac, muşchi, sau de tipul construcţiilor semiîngropate. Construcţiile de bîrne au atins însă un nivel tehnic deosebit, chiar în raport cu alte zone etnografice din ţară. Planuri arhaice de casă, cu iatac în spatele încăperii celei mari, cu cuptoare şi hornuri uriaşe caracterizează casa nemţeană. Decorul în lemn cioplit a fost remarcabil, iar după primul război mondial s-a dezvoltat aici unul din ceie mai elaborate decoruri în scîndură tăiată cu fierăstrăul (traforaj), uneori vopsite în roşu, albastru, verde. Interiorul nemţean se distinge prin buna ordonare a spaţiului, prin mobilier masiv (laviţe, mese, dulapuri, paturi), prin bogăţia ţesăturilor din lînă (păretare şi lăvicere), prin culmea de deasupra patului pe care stau hainele de sărbători, cătrinţele, sumanele (fig. 391). Lada de zestre aşezată la capul patului susţine stive de ţesături urcate pînă la grinzi. Costumul nemţean are numeroase elemente de tip străvechi, cum ar fi cămaşa încreţită la gît, cămaşa bătrînească, catrinţa şi ştergarul de cap la portul femeiesc, cămaşa cu fustă, iţarii încreţiţi, gluga, sumanul, cureaua cu ţinte la cel bărbătesc. Unitatea croiului şi coloritul sobru, cu tonuri frumos armonizate constituie o caracteristică a portului din N. O menţiune deosebită merită arta prelucrării artistice a lemnului cu o mare dezvoltare (fig. 392), sculptori vestiţi lucrînd încă în sate ca Petricani, Tîrpeşti, Grumă-zeşti (N.). Se practică şi cioplitul pietrei, confec- ţionarea de măşti, încondeiatul ouălelor, ţesutul şi cusutul artistic, precum şi cojocăritul. (P.P.) Negreşti (oraş, jud. Satu Mare). Colecţiile de artă populară din N. reprezentative pentru Ţara Oaşului au început să se constituie în 1964 şi au fost expuse într-o casă ţărănească tipică. Din 1975 s-a organizat la N. o secţie a Muzeului judeţean Satu Mare cu expoziţie pavilionară cuprinzînd; unelte agricole, obiecte de uz gospodăresc, ceramică, ţesături, costume şi podoabe. Pentru întregirea imaginii asupra culturii populare oşeneşti s-a amenajat îrs apropierea muzeului un complex arhitectural în aer liber, compus din două gospodării ţărăneşti şi o biserică de lemn din sec. 17 adusă de la Lechinţa (Satu Mare). (G.S.) Nehoiaşu (sat, com. Nehoiu, jud. Buzău). Aşezare situată într-o zonă pitorească de dealuri în care se conservă un monument de arhitectură populară din lemn ridicat la 1710. De plan dreptunghiular avînd absidă poligonală, cu spăţiuJ altarului mărit asimetric prin amenajarea unei nişe şi pridvor cu stîlpi sculptaţi, biserica aminteşte de unele construcţii de acest fel din Transilvania şi Moldova. Deasupra pronaosului se ridică un turn-clopotniţă cu foişor deschis completînd silueta construcţiei. Pronaosul şi altarul sînt acoperite cu tavan drept din care se înalţă o boltă semicilin-drică dispusă transversal iar naosul cu o calotă poliedrică cu opt feţe curbe încheiate printr-un plafon circular. Decorul stîlpilor şi cosoroabei pridvorului, chenarul profilat al uşii de intrare indică un meşter priceput. Pictura neobizantină dispusă în pridvor, pe stîlpii şi peretele de la intrare şi în interiorul bisericii se remarcă prin caracterul său popular avînd şi valoare documentară datorită reprezentării ctitorilor în costum popular local. (G.S.) nemţoane, punct de cusătură foarte frecvent la cămăşile bărbăteşti din Cîmpia Banatului, cu aspectul unor găurele duble cusute cu alb, printre care se introduce un fir de aţă neagră, de mare efect decorativ. Cusătura are ia bază punctul bătrînesc. (GS.) Nermiş (sat, com. Archiş, jud. Arad) v. Hăşmaş. nevedit, sistem de ornamentare a ţesăturilor, deosebit de alesătură, executat pe un număr mare de iţe — de Ia 3 la 32. N. se realizează prin organizarea firelor de urzeală cu ajutorul urzitorului şi cu acela al iţelor în timpul introducerii urzelii în războiul de ţesut. Ornamentul n. se formează prin călcarea pe pedalele războiului care manevrează iţele, formînd modelul. Suveica trece prin rostul deschis, purtînd firul de băteală. Ornamentul format din firele urzelii apare omogen, răspîndit egal pe suprafaţa ţesăturii. Tehnica n. în multe iţe a fost mai răspîndită în nordul Moldovei, folosită mai des la realizarea ştergarelor şi zabrenicelor de valoare artistică deosebită; pe suprafaţa acestora apar compoziţii variate şi ingenioase în alb pe alb sau întrerupte de motive realizate în culori pastelate. Tehnica ra. se întîlneşte şi în Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Transilvania mai ales la unele ţesături pentru piesele de port. Cele mai simple nevedituri de acest fel realizate în patru iţe în „ozoare”, în „ochiuri” (mici romburi) sau în „brazi” apar pe abalele pentru cioareci sau la brîie, fuste, veste etc. NICA TEODOR Fig. 391. Interior cu rudă de haine, Mastacăn, Neamţ, sec. 19. la rost Yin cîte două fire aşa cum s-a urzit; ele sînt trecute, !a cea mai simplă neveditură, în două iţe, consecutiv prin cele două iţe. M. prin iţe se face cu cea mai mare atenţie deoarece fiecare greşală se vede în contextura pînzei. Firele de urzeală se organizează în iţe şi spată în funcţie de contextura ce urmează a fi obţinută. (G.S.) NiCA, Teodor (n. 1917, satul Poiana, com. Deleni, jud. laşi), cunoscut olar, care a învăţat meşteşugul în familie. Lucrează vase din ceramică neagră lustruită cu piatra, păstrînd formele tradiţionale: „moşcăi”, ,,chiupuri”, ,,borcane”, ,,hîr-gaie”, străchini, „cavanoase”. Vasele lui se disting prin frumuseţea formei, fineţea pastei şi discreţia ornamentaţiei. A primit distincţii în cadrul Festivalului naţional ,,Cîntarea României”. (G.S.) NICOLAE (din Piteşti) (sec. 18) zugrav şi iconar care şi-a desfăşurat activitatea în Transilvania. Pictează în 1770 biserica din Gheiar (Hunedoara) şi^ în 1772 altarul bisericii din Leşnic (Hunedoara). în întreaga sa operă se remarcă o tendinţă de rusticizare a picturii de tradiţie brîncovenească; uneori se întrevăd şi influenţe ale iconografiei catolice. (G.S.) NICOLAEŢ (sec. 19), zugrav popular menţionat într-o inscripţie din 1889 pe pictura bisericii din Hotar (Bihor). (G.S.) N ICO LAICA, Ileana (n. 1930, com. Frătăuţii Noi, jud. Suceava), ţesătoare cunoscută, a învăţat meşteşugul de la mamă şi bunică. Lucrează piese tradiţionale — lăicere, ştergare, trăistuţe, bete etc Participă la expoziţiile judeţene şi la unele mani* festări organizate la Muzeul satului şi de artă popu" Fig. 392. Garduri şi porţi, Vînători,^Neamţ, 1975. N. comportă două etape: a. N. prin spată efectuat de două femei, una care dă firele prin faţă, iar alta care le trage cu un cuţit prin dinţii spatei. Cînd sînt două iţe se trec cîte două fire, unul la fiecare iţ şi apoi împreună printr-un dinte al spatei; b. N. prin iţe. Operaţie prin care se trece cîte un fir de urzeală prin fiecare ochi al iţelor. N. prin iţe se face de două femei, una dă firul prin spate, iar alta îl scoate prin ,,ochi” în faţă. ,,Rostul” cucei doi ,,fuştei” rămîne între sulul dinapoi şi iţe. De 311 NOVAC Iară din Bucureşti. N. este si un rapsod îndrăgit. (GS.) NICOLf, Gheorghe v. Lugoj. Nicula (sat. com. Fizeşuî Gherlii, jud. Cluj). Aşezare situată la cca 50 km de Cluj-Napoca şi la 3 km de oraşul Gherla, cunoscută din sec. 18 pentru meşteşugul picturilor pe sticlă. Ţăranii din N. practicau meşteşugul alături de agricultură ca pe o ocupaţie sezonieră. La realizarea icoanelor participau toţi membrii familiei. în cadrul unei diviziuni a muncii fiecare se specializa în realizarea unei operaţiuni: prepararea culorilor, „răzăluitu!” (desenatul contururilor), „umplutul” (pictatul), confecţionarea ramelor şi a capacelor de protecţie. Mulţi dintre meşterii din sec. 18 au rămas anonimi. Primul meşter cunoscut este „pecurariul” Ion Moga care a lucrat la începutul sec. 19 după care urmează şi alţii: Ştefan Belindean (1815—1875), Gheorghe Belindean, Maria Lucăcian, Maria Chifor (1855—1932), Dionisie luga, Teodor Tecar, Nicolae Tămaş etc. Maria Fener este ultima iconăriţă din N. Zugravii din N. nu şi-au semnat icoanele. La baza compoziţiilor vechii picturi stau izvoadele copiate după xilogravurile din Hăşdate (Cluj) şi din Moldova. Diversitatea stilistică se manifestă în tratarea individuală a compoziţiei, a formelor şi a cromaticii. O caracteristică a centrului o constituie simplitatea formelor, limitarea desenului la liniile esenţiale ale temei propuse. Cromatica se rezumă pînă la mijlocul sec. 19 la opt culori de bază: alb, negru, ocru, brun, roşu-cărămiziu, verde-măslinie, albastru-gri şi aur. Dominanta roşu-alb-negru este comună tuturor icoanelor vechi de N. De obicei, tema reprezentată este încadrată pe trei laturi de un chenar cu o culoare contrastantă faţă de fond, pe care este desenat un motiv simplu: la icoanele vechi funia, la cele mai noi lujere cu trandafiri stilizaţi. Bibi. ref.: I. Dancu, D. Dancu, Pictura ţărăneasca pe sticlă, Bucureşti, 1975; l. Apostol Popescu, Arta icoanelor pe sticlă de la Nicula, Bucureşti, 1969. (G.S.j Ni măi eşti (sat, com. Curăţele, jud. Bihor) v. Beiuş. NIŢU, Constantin (n. 1944, satul Cornăţelu, com. Poboru, jud. Olt), ţesător şi cusător care s-a dedicat acestor meşteşuguri tradiţionale din pasiune pentru creaţia populară. Cunoscător al artei locale datorită cercetărilor întreprinse, N. a devenit un creator autentic care execută cu fidelitate modelele tradiţionale şi inovează, valorificînd moştenirea artistică. Lucrează cămăşi, ii, boscele, ştergare, ţesături de tot felul, scoarţe etc. N. este şi un cunoscător al tehnicilor de vopsit cu plante, domeniu în care a atins performanţe remarcabile. Participă la manifestările cultural-artistice judeţene şi naţionale. A fost premiat la diferite expoziţii şi în cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României”. (G.S.) nojîţală, punct de cusătură sub formă de cruci alungite şi suprapuse, care se execută pe muchia gulerului ia cămăşile femeieşti, întîlnit în diferite variante: a. n. bătrinească, un fel de feston rar utilizat la cămăşile bătrîneşti; b. n. peste ac, cusătură executată sub formă de feston simplu dispus pe muchia materialului. (G.S.) Nou Român (sat, com. Arpaşu de Jos, jud. Sibiu). Centru de ceramică aşezat în dreapta Oltului, între Viştea şi Avrig. A produs ceramică pentru cerinţele românilor din zonă. Forma cea mai caracteristică este strachina mare adîncă, cu marginile verticale, cu fond alb-gălbui şi motive decorative realizate în albastru sau în roşu şi galben. Străchinile au valoare artistică datorită ornamentaţiei simple cu un motiv central dispus circular sau stelar şi mici spirale, frunze de brad sau o linie ondulată dispusă pe margine. (G.S.) Novaci (oraş, jud. Gorj) v. Polovragi. O oală, una dintre cele mai frecvente forme ale vaselor de pămînt ars, de diferite profile şi dimensiuni, servind la fierberea lichidelor şi a mîncă-rurilor în toate regiunile ţării. Smălţuite şi nesmălţuite, roşii şi negre, simple sau împodobite o. pot avea o toartă sau două. De la „ulcica” mică de moşi de 5—10 cm înălţime, pînă la oalele mari de „praznic” înalte de 50—60 cm o. au gura cam de acelaşi diametru cu fundul, mijlocul fiind bombat; diametrul maxim al o. poate fi plasat mai sus, spre gură, sau mai jos, spre fund, diferenţierile zonale fiind numeroase. (P.P.) OANCEA, Nicolae v. Mărginimea Sibiului. Oaşului, Ţara~ este situată la extremitatea de nord-vest, într-o depresiune de forma unei potcoave apărată spre nord şi est de munţii O. şi spre sud-est de munţii Ignişului, deschisă oarecum spre vest către Cîmpia joasă a Someşului a cărui prelungire, ca un golf, pare să fie. Cele douăzeci de sate care compun O. sînt adunate în jurul oraşului Negreşti (Satu Mare), formînd o lume aparte; ele păstrează pînă azi un mod de viaţă şi o cultură populară cu note specifice, vădită atît în costum cît şi în cîntece şi dans. Adăpostit de culmi înalte şi nestrăbătute de drumuri mari pînă către prima jumătate a sec. 20, O. a avut sate care au rămas izolate pînă tîrziu. Ocupaţia principală a oşenilor a fost agricultura şi pomicultura. Creşterea oilor a avut un rol minor în economia O., spre deosebire de creşterea vitelor mari care a constituit o îndeletnicire importantă. în satele mari, adunate, dar cu tendinţă de răsfirare datorită livezilor întinse de pomi fructiferi, vechea arhitectură de lemn a rămas reprezentată de foarte puţine exemplare. Arhitectura tradiţională a fost reprezentată de construcţii din bîrne masive de stejar, cioplite în forma unor blăni groase de dimensiuni impresionante: lungi de cîte 4—6 m, groase de circa 0,20 m, late de 0,60—0,80 m, şi chiar 1 m. Un perete era format din trei sau patru asemenea „lobde” (scînduri foarte groase). Acoperişul de draniţă de stejar avea panta foarte repede, probabil moştenire a înclinării repezi a acoperişurilor de paie ce au premers folosirea şindrilei. Planul era simplu cu o tindă rece şi o încăpere mare. în interior un cuptor şi horn, mobilă dispusă în felul clasic românesc, cu patul într-un colţ, două laviţe sau canapele pe alte două laturi, cuprinzînd în unghiul lor masa, deseori de factură gotică. De grindă atîrnau oluri de „nănaşi” (aduse de finii stăpînului casei), iar icoane pictate pe dosul sticlei formau o friză con- tinuă. Ţesături mari albe, cu alesături roşii şi negre, cu accente galbene, îmbrăcau patul şi peretele de deasupra lui. Datorită poziţiei geografice, O. a avut, în decursul istoriei, contacte cu ţara vecină a Maramureşului şi cu ţinuturile locuite de slovaci de la nord. Lucrul acesta se resimte în portul oşe-nesc la care pot fi observate unele note comune cu cele ale portului maramureşan, cum ar fi, de pildă, portul „gubei” (strai miţos), precum şi cu cele ale portului slovac, cu care are comune anumite linii de croială ale cămăşilor scurte şi largi şi ale „gacilor (izmene) foarte largi. în portul femeiesc este remarcabilă pieptănătura de „mireasă” alcătuită din zeci de şuviţe subţiri răsucite, formînd un fel de plasă de păr la care lucrează femei meştere cîte opt-zece ore pînă gătesc mireasa. Cămaşa este croită în aşa fel, încît pieptul şi spatele sînt tăiate din aceeaşi bucată dreptunghiulară de pînză. Mînecile se termină cu fodori mari. Peste poalele foarte largi se poartă numai în faţă, un „şurţ”, care în trecut era ţesut din bumbac alb avînd motive cu roşu, iar azi este făcut din stofă subţire de lînă sau stambă, înflorat puternic, cumpărat din comerţ. Bărbaţii au cămăşi scurte cu mîneci largi, pantaloni foarte largi, curele late la mijloc. Pe deasupra cămăşii poartă „uioş cu pereţi”, un fel de vestă cu mîneci făcută dintr-o ţesătură dungată mărunt. Oşenii poartă clopuri mici de^ paie şi straiţe de care nu se despart niciodată. în O. s-a lucrat o foarte frumoasă ceramică la Vama, sat de olari situat lîngă Negreşti. Obiecte mărunte de lemn, cutii de brici, vase de măsură a laptelui la „sîmbra” oilor, mare sărbătoare legată de ieşirea turmelor la munte, solniţe, lingurare, „podişoare” (dulăpioare) (fig. 393), completează interiorul caselor de Oaş, mărturii ale unei culturi populare locale de veche tradiţie. (P.P.) obiceiuri, domeniu important al culturii populare româneşti, constituit din totalitatea manifestărilor folclorice şi de artă populară cuprinse într-un sistem unitar, care marchează evenimente importante legate de ciclul bio-cosmic, de datele calendaristice, de ciclul muncii şi al vieţii într-o strînsă înlănţuire sincretică şi polisemică. Dezvăluind structuri comportamentale arhaice, o. reflectă gîndirea şi activitatea umană, în cele mai diferite ipostaze, constituind valoroase documente spirituale pentru cunoaşterea treptelor de evoluţie a civilizaţiei umane, pentru stabilirea genezei şi vechimii faptelor şi fenomenelor sociale. Această formă de transmitere a tradiţiilor populare prin intermediul o. 313 OBICEIURI Fig. 393. Podişor, Negreşti, Satu Mare, sec. 19. este expresia memoriei colective şi a trecerii cfe Ia timpul fizic şi biologic ireversibil, la timpul social-istoric. O. erau păstrate şi repetate ciclic, ca nişte norme nescrise, dar sever respectate de colectivitate şi de flecare membru integrat acesteia, supuse procesului permanent de transmitere de la o generaţie la alta şi de adaptare Ia schimbările socio-cul-turale, pe diferite trepte ale istoriei, dezvăluind o dată cu transformările din sistemul economic, mutaţiile survenite în mentalitatea colectivităţii, în viziunea despre finalitatea, semnificaţiile, funcţionalitatea diferitelor rituri şi ceremonialuri. Impunîndu-se membrilor colectivităţii tradiţionale ca norme de conduită, ca „dat” obiectiv stabilit, o. avea rolul de a regla relaţiile dintre individ şi grupul căruia îi aparţine, de a consolida relaţiile de reciprocitate, sprijin, întrajutorare în toate situaţiile şi evenimentele. Respectate şi practicate periodic, ciclic, ele formau un adevărat calendar al vieţii satului ca şi al vieţii familiei, dînd ritmicitate activităţilor laborioase şi marcînd „trecerile”, etapele cruciale ale existenţei, naşterea, nunta, moartea. Comportamentul fiecărui membru, ca şi al întregii colectivităţi, era influenţat de semnificaţia pe care o încifrau situaţiile, momentele, riturile sau înseşi obiectele^ de artă populară integrate acestor manifestări. în terminologia legată de o., înţelese ca ansamblu sincretic de manifestări folclorice şi de artă populară, sînt întrebuinţate frecvent şi alte denumiri cum sînt: „datină”, ca sistem de practici tradiţionale, dominate de legi fixe, arhaice; „ceremonial”, „ceremonie”, „proces ritual”, ca secvenţă dintr-un o,, avînd structură proprie şi cuprinzînd acte, momente, gesturi, text, „o recuzită” de obiecte de artă populară cu semnificaţii profunde şi avînd certe funcţii etice; „rit”, ca element desprins din marea sferă a unui ceremonial (conţinînd deseori reprezentări mitice), fiind menit a provoca „virtuţile” invocate Ia maximă amplitudine (beneficul, fertilitatea, succesul unei activităţi practice, fecunditatea, belşuşul etc). Conform gîndirii tradiţionale se credea că neîndepli-nirea o., a ceremonialului, a riturilor în ansamblul lor sincretic, cu respectarea succesiunii tuturor secvenţelor şi componentelor unui proces ritual: textul rostit sau cîntat, gestul, în unele cazuri dansul şi obiectele de artă populară folosite şi investite cu valoare simbolică (port popular, avînd piese cu semnificaţii rituale, podoabe, instrumente muzicale, însemne rituale ale ceremonialului ca steagul colindătorilor, steagul cetelor de feciori, ori steagul pentru nuntă; „colindeţul”, sorcova şi buhaiul la Anul Nou, pluguşorul, cununa de spice la seceriş etc.), atrăgea pierderea sensului şi eficacităţii lor. Descifrarea semnificaţiilor acestor obiecte rituale se făcea şi prin analiza morfologică a lor, a paletei culorilor (alb şi roşu fiind benefice), a materiei prime din care erau confecţionate (fier, lînă, argint, lemn), a ornamentelor. Folcloristica a relevat că sincretismul în o., se referă nu numai la formele şi mijloacele de reprezentare a unor simboluri primordiale ci şi Ia unul ideologic, cuprinzînd de Ia credinţe şi practici de invocare, pînă la manifestarea unor elemente empirice sau a unor cunoştinţe ştiinţifice. în acelaşi context, de mare valoare semantică în cadruJ o. erau „spaţiul” şi „timpul”. Locul desfăşurării ceremonialului (colindatul la fereastră ori în casă, uneori Ia uşă, alteorr la masă; locul mirilor, a naşilor etc. la festinul nupţial, direcţia de desfăşurare a alaiului nupţial, sau de orientare în lungul satului, totdeauna pe acelaşi traseu al alaiului cununii la seceriş etc.) sau timpul împlinirii lui (în zori, la miezul nopţii, la miezul zilei, la soisti-ţiu sau Ia echinocţiu etc.) aveau valori deosebite în limbajul o., comunicînd indivizilor grupului social respectiv sau întregii colectivităţi mărci distinctive legate de vîrstele actanţilor care săvîrşesc ceremonialul, de starea lor socială, rituală, de mentalitate, de credinţe referitoare la relaţia om-cosmos. Unele o. au o mare circulaţie în culturile universale, altele sînt caracteristice unor arii mai restrînse. Realităţi complexe desprinse din fiecare formă de cultură şi mulţimea dovezilor de ordin arheologic, istoric, documentar îndreptăţesc afirmaţia că toate o., au la bază concepţia integrării omului în cosmos şi a simbiozei om-natură, deopotrivă cu evocarea şi invocarea procreerii, a fecundităţii şi fertilităţii. Aceeaşi străveche concepţie stă şi la originea o. apărute pe teritoriul ţării noastre, unele conturîndu-se în procesul muncii, multe avînd însă originea în cultura traco-dacă sau chiar în culturi premergătoare fondului traco-dac. Cultul fecundităţii şi al fertilităţii (care stă la baza o. de familie, dar şi a celor legate de evenimentele calendaristice) a fost atestat de arheologie în spaţiul carpato-danubiano-pontic prin numeroase simboluri-ornamente, dar şi prin obiecte cu valoare simbolică cum sînt spre exemplu figurile din lut ars, descoperite la Cîrna (Dolj), Otomani (Bihor), Hamangia OBICEIURI 314 Fig. 394. Capră de stuf, Popeşti, laşi, sec. 20. (Tulcea) etc., vădind legături cu civilizaţii mediteraneene şi ale Asiei Mici. Figurinele de la Cîrna sînt în acelaşi timp dovezi ale străvechilor prefigurări de artă, de costum din epoca bronzului. Credinţele daco-geţilor despre fertilitatea pămîntuiui (în puterea zeului Zamolxis) şi ameninţarea care plana asupra naturii şi existenţei (după vrerea Iui Gebe-leizis) trebuie să fi fost izvorul atîtor rituri şi ritualuri legate de ciclul agrar, de schimbările ciclice ale anotimpurilor. De altfel, în toate culturile universale, divinităţile chtoniene erau înfăţişate ca puteri creatoare, cosmice Ia început, apoi pămîntul avea reprezentarea maternă, hrănitoare a celor ce-l îngrijesc şi-l adoră. în legătură cu aceleaşi rituri agrare a fost şi preluarea unor moşteniri romane, cum au fost cultul lui Ceres-Demeter, Dionnysos, Pomona, Flora etc. identificate de istorici pe teritoriul carpato-pontic. Finalitatea tuturor riturilor de fertilitate, de fecunditate, de invocare a beneficului era legată de credinţele izvorîte din teama ancestrală a omului faţă de elementele cosmice, pe care caută să le înduplece, să le îmblîn-zească, ca apoi să le stăpînească. Cortegiul manifestărilor spirituale care au însoţit de milenii practicile agrare, spre exemplu, în forma riturilor de fertilitate au constituit baza pe care biserica a încercat mai tîrziu grefarea practicilor cultice, cele două planuri rămînînd, însă, distincte pînă azi. Unele o. s-au conturat în perioada feudală, în concordanţă cu modul de viaţă şi economia autarhică, altele s-au format în raport cu evoluţia mentalităţii comunităţilor tradiţionale, cu viaţa colectivităţii însuşi, în strînsă legătură cu dezvoltarea folclorului şi cu arta plastică populară* Vechimea multor o. este atestată documentar din epoca feudală. în 1656 — 1658 călătorul străin Hiltebrandt semnala o. de iarnă al jocului cu mască de cerb, în Moldova. Prezentarea diferitelor o. de peste an ca şi cele legate de viaţa de familie, tradiţionale în Moldova la 1716 o datorăm lui D. Cantemir în „Descrierea Moldovei”. Etnologia românească actuală a definit din sistemul vast al obiceiurilor tradiţionale două categorii mari: 1. o. calendaristice sau o. de peste an care pot fi la date fixe sau fără dată exactă; 2. o. legate de vîrstele şi viaţa omului, sau o. de familie, numite în etnologia europeană şi „rituri de trecere”. O. de peste an reflectă relaţia om-natură, dintr-o perspectivă cosmică, în conexiunea cu timpul şi spaţiul. Empirismul multimilenar l-a dus pe om la concluzia legăturii dintre ciclul temporal, mişcarea aştrilor şi ciclul vegetaţiei. Fiecare etapă a anului era însoţită de ritualuri şi rituri corespunzătoare, referitoare la fertilitate, prosperitate, bunăstarea omului. O. cu caracter agrar (fig. 394), care străbat întregul ansamblu al evenimentelor calendaristice, exprimă însăşi concepţia unei populaţii sedentare, de agricultori, conform căreia tradiţia, datina, îndeplinirea întocmai a gesturilor şi practicilor transmise şi moştenite peste generaţii concura la optima desfăşurare a vieţii şi activităţii comunităţii. Sistemul o. de familie cuprinde ansamblul de cere-monialuri şi rituri îndeplinite şi transmise din generaţie în generaţie cu ocazia marilor evenimente din viaţa omului, naşterea, căsătoria şi moartea, între cele două mari categorii de o., se remarcă deosebiri, dar şi certe similitudini, simetrii şi întrepătrunderi datorită semnificaţiilor lor contextuale. Prin respectarea riturilor legate de ciclul bio-cosmic omul încerca invocarea fertilităţii, fecundităţii, pluvialităţii, forţelor benefice pentru stimu- 315 OBICEIURI Fig. 395. Brad de nuntă, Teleorman, 1980. larea rodului, a manei grînelor etc. Dar aceste rituri aveau o semnificaţie majoră şi în o. de familie. Apropierea a două ceremonialuri diferite, „cununa la seceriş” şi „nunta” ne demonstrează numeroase asemănări în structură, secvenţe ceremoniale, semnificaţii, la temelia ambelor ritualuri stînd fondul vital al experienţelor multimilenare şi credinţele în oportunitatea riturilor de fertilitate şi fecunditate, pentru perpetuarea pe plan biologic şi social-economic. Structura o. tradiţionale româneşti era unitară, conturîndu-se unele diferenţieri zonale, ca mod de realizare şi expresie, în raport cu ocupaţiile preponderente (agricultura, creşterea animalelor, meşteşugurile etc.), ori cu specificul geografic al satului. Un exemplu îl poate constitui secvenţa prezentării şi „purtatului” zestrei, în cadrul ritualului nupţial. în Munţii Apuseni, ca formă de adaptare la mediu! ambiant era şi „purtatul zestrei” cu desagii, în alai, de către nuntaşii care rosteau sau cîntau o oraţie de nuntă, spre deosebire de realizarea aceleaşi secvenţe în zonele de cîmpie sau de dealuri, unde zestrea era dusă în lada de zestre special comandată şi ornamentată, aşezată în car sau căruţă. Datorită folosirii desagilor sau traistelor pentru „purtatul zestrei”, această categorie de obiecte, de o realizare artistică şi cromatică remarcabilă, este investită cu valori funcţionale şi semnificaţii rituale deosebite, devenind în acelaşi timp „recuzită” şi în cadrul unor o. de peste an, la nedeie, la sărbătorile de primăvară etc. în orice comunitate însă, respectarea o. stabilite şi întărite prin tradiţie era absolut obligatorie, cei care încălcau regulile fiind supuşi oprobiului şi sancţiunii colectivităţii (erau satirizaţi în „strigăturile” peste an ale feciorilor, ii se interzicea participarea la şezători, la colindatul cu cetele de feciori, la jocul satului etc.), ceea ce pune amprenta pe înseşi relaţiile sociale de muncă şi convieţuire între oameni. Alte o, aveau menirea de a distinge, de a evidenţia din grupul social tradiţional pe cei vrednici, harnici. Astfel era ales vătaful cetei de feciori, ca cel mai harnic, cinstit, bun jucător şi cîntăreţ. în o. „plugarul”, tradiţional în Transilvania, era ales cel care a ieşit primul la arat în anul respectiv, ca cel mai vrednic din sat. După calităţile fizice, dar mai ales psihice deosebite, era aleasă şi „Drăgaica”, fata care purta cununa de flori la Sînziene, ori fecioara care, după terminarea secerişului aducea cununa de spice sau „buzduganul” (mănunchiul împletit de spice) în casa gospodarilor din sat. O altă trăsătură a o. se desprinde din componenţa lor, fiind manifestări colective, de grup (diferit numeric) sau individuale. Ritualurile nupţiale, funerare, spre exemplu, erau organizate şi săvîrşite de aproape întreaga comunitate tradiţională, sau de unele grupuri mari, pe familii, neam, vecinătăţi. în schimb, o. la naştere se realizau individual, sau în grupuri foarte mici. O. calendaristice aveau caracter general, cuprinzînd întreaga comunitate (colindatul, cununa etc.), dar erau deseori şi manifestări individuale (prevestirea calendarului ploilor peste an, a ciclului biologic, „ursitul” de măritat, a! fetelor etc.). Respectarea tradiţiei, îndelungata repetare în timp a riturilor şi ceremonialurilor a structurat fiecare ritual în forme precise, proprii, stimulînd şi dezvol-tînd rolul creatorilor populari şi al creaţiei spontane în îmbogăţirea permanentă a mijloacelor de expresie. Mulţi creatori populari deveneau astfel adevărate „personalităţi” ale comunităţii, atingînd performanţe în cunoaşterea practicării riturilor, în cunoaşterea textului şi cîntecului, în priceperea de a folosi şi transmite colectivităţii întregui complex de acte de comunicare, de „limbaj” gestic, mimic, muzical, coregrafic, la care se asociau simbolurile reflectate prin vestimentaţie, însemne rituale diferite, obiecte de artă, cromatică, motive ornamentale care evocau esenţa primordială etc. Privite sub acest unghi, ca un întreg sistem cu funcţii de comunicare (a momentului, a evenimentului calendaristic, de familie, a finalităţii) o., sînţ indisolubil legate de arta populară, cu întrepătrunderi permanente, dinamice. Astfel, spre exemplu, arhitectura populară încifra semne, simboluri legate de credinţe şi rituri apotropice, de fertilitate, de fecunditate: stîlpul porţii avea ca ornament o reprezentare antropomorfă, sau zoomorfă şi avimorfă (şarpele, calul, pasărea); pe frontispiciul casei, în stucatură, sau traforate în lemn apăreau motivele cosmice (roata, soarele, steaua) sau fitomorfe (bradul, spicul, pomul vieţii) în concordanţă semnificativă şi în concurenţă cu obiceiul „armindenului” (tulpina verde de copac care se punea la porţi de 1 mai), ori cu acela al „bradului” (fig. 395) care împodobea poarta miresei, ca semn al evenimentului, al vitalităţii, al principiului pur. „Spicul”, motiv des întîlnit în arta populară, în arhitectură, dar şi în decorul de pe OBICEIURI 316 Fig. 396. Capră, Ialomiţa, uneltele de lemn, sau de pe costumul ceremonial al mirilor reflecta aceeaşi legătură cu obiceiurile şi credinţele celor care ie creau şi !e foloseau şi amintim aici doar „steagul de nuntă ’ care avea legat un mănunchi de spice, sau „cununa de la seceriş”, ca aceeaşi formă de exprimare a valorii simbolice a grîului, în invocarea fertilităţii, a beneficului. Funcţionalitatea şi structura interiorului locuinţei tradiţionale erau de asemenea în concordanţă cu o. tradiţionale. Repartizarea camerei de locuit, sau a celei destinate oaspeţilor, ori desfăşurării cere-monialurilor se făcea riguros în patru sectoare, însuşi acest aspect semnificînd raportul om-casă-cosmos, prezent în toate simbolurile riturilor tradiţionale, dar şi în ornamentica populară şi mijloacele ei de exprimare. Vatra de foc, colţul cu patul, leagănul, lada de zestre constituiau locuri „sacre” ale familiei, deasupra lor se atîrna cununa de la seceriş, cununa miresei, „ruda” cu ştergare, care, în unele zone, se confecţiona din „ţovul” (prăjina) steagului de la nuntă, ca simboluri care apărau, protejau familia, invocînd norocul, integritatea familiei, procreerea, fecunditatea. Aceste sectoare ale locuinţei erau destinate doar membrilor familiei, oaspeţii fiind aşezaţi totdeauna în sectorul cu laviţele şi masa, amplasate sub ferestrele casei (orientate spre răsărit). Acolo era locul colindătorilor din ceată, la sărbătorile de iarnă, al mirilor şi naşilor, în cadrul ritualului nupţial, al bătrî-nilor la priveghiul mortului. Masa devenea element primordial în relaţie cu o., de nuntă (mirii intrînd în casă o înconjurau de trei ori), cu o., de peste an (purtătoarele cununii înconjurau la fel masa de trei ori), cu o., sociale. Deasupra mesei, la „meşter-grindă”, erau păstrate coşul pentru darurile de nuntă, împodobit cu ştergarul învrîstat cu roşu (cu mare valoare simbolică în cromatica tradiţională), ulcioarele de naş, etc., ca tot atîtea elemente în invocarea fertilităţii şi a trăiniciei casei şi familiei, a „statutului casei”. Portul popular constituia domeniul artei populare ce! mai bogat în semnificaţii, în procesul de integrare al acestuia cu o., fiind cel mai concret şi plastic mijloc de expresia şi de comunicare în colectivitatea tradiţională. Prin structură, piese anexe, decor şi cromatică, costumul evidenţiază nu numai funcţii utilitare, estetice, cele legate de condiţia statutară, economico-socială, ocupaţie a locuitorilor ci şi cele de vîrstă, ceremoniale şi rituale. încinsu! brîului prima oară, în portul fetelor, coincidea cu perioada ieşirii în viaţa socială a satului, o dată cu „intrarea în joc”, moment de iniţiere şi de trecere de la o vîrstă la alta, etapă care se împlinea în cadrul sărbătorilor de iarnă, cînd ceata feciorilor organiza jocul şi luau tinerele fete pentru prima oară în horă. Coafura şi găteala capului la femei era de asemenea în concordanţă cu starea rituală şi ceremonială a femeii. Podoabele care acopereau capul fetelor, basmalele, panglicile purtate la primul joc, „partele” cu mărgele pe care le purtau la joc erau destinate şi pentru împodobitul steagului cetei de feciori, în cadrul obiceiurilor de iarnă, a steagului de nuntă, a măştii pentru turcă, în unele zone ale ţării. „învelitul miresei”, pieptănatul cu conci al nevestelor ca element de limbaj social marca schimbarea statutului femeii. Conciul cu „coarne”, care era specific pe o vastă arie, în zonele Munţilor Apuseni, Făgăraş, Banat, Moldova ca şi dincolo de hotarele ţării, păstrarea lui în unele străvechi vetre autohtone pînă în veacul nostru reflectă nu numai tradiţia îndepărtată a acestui fenomen cultural cu semnificaţii legate de o., de familie, de ritualul nupţial în speţă, ci, în acelaşi timp de riturile de fertilitate, ca reminiscenţă a semnificaţiei arhaice, în port. în ţinutul Hunedoarei se renunţa la acest tip de conci din primul deceniu al sec. 20 ca semn de doliu şi de văduvie, iar în Ţara Oltului, ca şi în Ţara Bihorului, ori în sudul Banatului el mai putea fi întîlnit prin anii 1950 doar în portul bătrînilor, devenind astfel o „marcă a senectuţii”, în cadrul comunităţilor intrate în 31? OBICEIURI DE PESTE AN ritmul dinamic al proceselor înnoitoare. Ceapsa, piesă decorativă cu care se acoperea conciui miresei „învelite” în cadrul unui ritual, sub un pom roditor, pentru invocarea norocului şi a fertilităţii devenea o marcă a statutului soda! al femeii căsătorite, reală co-mponentă, obiect implicat în riturile de familie, purtîndu-se toată viaţa, ca simbol al integrităţii şi trălniciei familiei. Diferitele ocazii ceremoniale, în special ritualul nupţial impuneau un „costum ceremonial” nu numai principalilor actanţi, mirele şi mireasa, sau naşii, dar şi celorlalţi din „oastea” (alaiul) mirilor. în oraţia de nuntă din Bihor, „Ns-vesteasca”, culeasă în sec. 19 de poetul îi. Pompiiiu sînt descrise portul şi recuzita, însemnele rituale ale „fraţilor” şi „surorilor” miresei: „Pălării de păr / Cojoace îmbumbate / Topoare încolţate I. Surorile ei I Ele zic că „cei” I Zadii răsfăţate I Cîrpe împănate I Cojoace îmbumbate ...” O categorie importantă de obiecte de artă în lemn încifrau în cadrul o. valori semantice remarcabile. Cunoscute pentru unicitatea şi realizarea artistică deosebită erau furcile de tors, scăunelele de tors, suveicile etc. care erau daruri de logodnă, de „credinţare”, dăruite de flăcăi logodnicelor lor, în cadrul ritual-rilor pregătitoare a ceremonialului nupţial. Virtuţile benefice cu care era investit „armindenul” se răsfrîngeau, conform concepţiei tradiţionale, asupra familiei, dacă din acelaşi lemn se confecţionau „ţovul”, prăjina steagului de nuntă, şi „sfîrdoiul”, care sprijinea copilul la învăţarea primilor paşi (prăjină fixată în grindă, avînd un jug care susţinea copilul în picioare, permiţîndu-i mişcarea de rotire în jurul ei). Din acelaşi lemn se aprindea şi focul în cuptor, pentru coacerea primei pîinl, din grîu nou, crezîndu-se în transmiterea prin contiguitate a sănătăţii, puterii, vitalităţii elementelor vegetale. Ritualul de înmormîntare, în afara doliului marcat prin cernirea hainelor, sau întoarcerea cojocului pe dos (conform unor credinţe arhaice de protecţie magică), devenea prilej de manifestare a unui gen aparte de creaţie, sculptarea însemnelor de mormînt, marcîndu-se diferenţieri zonale privitoare la tehnici de lucru şi ornamentare. S-a ajuns la o adevărată specializare a unor meşteri creatori care ciopleau semne de mormînt de o realizare sculpturală remarcabilă în zonele Hunedoara şi pe Valea Gurghiului, cruci votive şi „rugi” pentru paza şi marcarea hotarelor, în cadrul riturilor agrare la sărbătorile de vară, în toate zonele ţării, reprezentările indzate în lemn amintind motivul soarelui (rozeta, spirala), al bradului sau spicului, ca simboluri ale integrării existenţei în marele circuit cosmic. Fenomen unicat deosebit, care relevă ipostazele noi, contemporane ale artei lemnului, fantezie şi imaginaţie creatoare îl constituie cimitirul de monumente sculptate şi pictate de la Săpînţa (Maramureş) (v. şi Pătraş, Stan Ion). Schimbările survenite în ultimele decenii în mentalitatea colectivităţilor rurale şi în modul lor de viaţă a avut ca urmare accentuarea procesului de transformare şi de desa-craHzare a o., urmate de o slăbire evidentă a repertoriului ritual. O serie de rituri, gesturi, se mai păstrează formal, dar fără să se mai cunoască semnificaţiile iniţiale, primordiale. Imaginea răspîndirii o. este modificată, în multe sate nu mai sînt memo- rate, sensul lor intrînd în fondul pasiv al culturii populare. în multe localităţi o. au fost perpetuate datorită spectaculozităţii ceremonialului care dădeau esenţă şi culoare marilor evenimente de familie sau celor de la răspîntia anotimpurilor. Valorificarea o. în contemporaneitate presupune pe lîngă reproducerea spectacolului ceremonial şi înţelegerea, descifrarea valenţelor profund umane, fără a se neglija dinamica vieţii contemporane ce poate fi reflectată prin obiceiuri şi norme nou create, ca expresie culturală a vieţii şi spiritului uman. Bibi. ref.: M. Eliade, Traltâ d’histoire des religions, Paris, 1964; A. van Gennep, Les rites de pasaage, Paris, 1909; M. Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976; M. Pop, S. Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1976; P. Sartori, Sitte und Brauch, Leipzig, 1910; A. Varagnac et M. Chollot Varagnac, Les traditions populaires, Paris, 1978. (M.B.) Obiceiuri de peste an, ansamblu de manifestări folclorice şi de artă populară legate de evenimente, sărbători calendaristice, ori de marile etape ale ciclului anual al muncii. Ele cuprind complexe ritualuri şi rituri care se ţin „ia date fixe” sau „nelegate de date fixe”, dar fiind dependente de anotimp, de etapele muncii (agro-pastorale, meşteşuguri etc.). O. de p. a. care se „ţin la date fixe” cuprind patru mari cicluri corespondente cu cele ale anotimpurilor: obiceiuri de iarnă; obiceiuri de primăvară; obiceiuri de vară; obiceiuri de toamnă. Folcloristica românească a grupat aceste obiceiuri şi după o altă sistematizare, stabilind două mari cicluri în raport cu solstiţiile de vară şi de iarnă. Astfel S. FI. Marian, a grupat o. de p. a. în trei cicluri, după etapele mari cuprinse între anumite sărbători calendaristice: Cîrnilegile, Păresimile, Cincizeci mea* O. de p. a. ţinute la date fixe erau în relaţie cu marile fenomene cosmice, cu solstiţiile şi echinocţiile anuale, cu fazele lunare, cu biorit-murile vegetaţiei. Obiceiurile de iarnă celebrau soîstiţiul de iarnă moment crucial în „crugul timpului”, dînd prilejui unor ample manifestări tradiţionale: organizarea cetelor de feciori, colindatul care avea caracter general, antrenînd întreaga colectivitate, (colindau pe vîrste şi grupuri, copiii, tinerii organizaţi în cete, adulţii), colindatul cu turca (fig. 396, 397), ieşitul fetelor la joc, sau băgatul fetelor în joc (fenomen cu adînci semnificaţii pe plan biologic, social şi cultural). Numeroasele colinde cu tematică agro-pastorală subliniază în textul lor însăşi esenţa obiceiului, încheierea ciclului muncilor de peste an, încununate de belşug, rod, noroc (fig. 398). Prin evocarea acestor „virtuţi” şi invocarea fertilităţii şi fecundităţii se face trecerea ideatică spre noul ciclu temporal care va începe la „Anul Nou”, sărbătorit prin ceremonialuri complexe, care comunică colectivităţii înseşi funcţiile şi semnificaţiile tuturor activităţilor practice şi ale obiceiurilor care vor urma de-a lungul anului. Obiceiurile de primăvară: Cîşlegile, Vergelul, Cucii, Rîntuzitul vitelor, Spălarea rituală a părului fetelor, Legarea verilor, Hodăiţatul, Strigarea peste sat, Păpă-lugăra, Rostogolirea roţilor aprinse, Rugurile la hotarele satelor, aprinse în ultima duminică din Cîşlegile de iarnă, constituiau ceremonialuri şi rituri OBICEIURI DE PESTE AN 318 Fig. 397. Jocul cu cerbul, Popeşti, laşi, 1973. organizate în relaţie cu echinocţlui de primăvară, evdcînd şi prevestind revitalizarea naturii şi simbioza existenţei umane cu aceasta. Obiceiurilor de primăvară li se integra şi obiceiul constituirii cetei junilor braşoveni. Obiceiurile de vara avînd aceleaşi semnificaţii privitoare la fertilitate, pluviaiitate, pentru creşterea holdelor şi stimularea rodului se ţineau din preajma solstiţiului de vară pînă la echinocţiul de toamnă: în iunie, Drăgaica sau S/nz/e-nele, Rusaliile; riturile pentru invocarea beneficului şi stăvilirea tulburărilor atmosferice sînt caracteristice lumi iulie. Unele sărbători erau ţinute doar de către femei, în acest scop, la datele, supranumite „băbeşti”: Foca, Palia, Pantelimon, Lunea lupilor, Marţea între tunuri etc., fiind legate de prevestirile şi cunoştinţele meteorologice şi astronomice populare. Obiceiurile de toamnă se ţineau în preajma echinocţiului de toamnă, pînă la solstiţiul de iarnă, în raport de etapa recoltării roadelor pămîntuiui şi a încheierii păşunatului turmelor pe munte. Atunci începeau şi Cîşlegile de toamnă, perioada organizării nunţilor. O. de p. a. nelegate de date fixe ţin de „calendarul” activităţilor umane, de etapele muncilor agro-pasto-rale. Invocarea pluvialităţii şi a fertilităţii se realiza în cadrul unor manifestări colective, cu participarea generală a comunităţii tradiţionale: Paparuda şi Scaloianul. De recoltarea grînelor se leagă obiceiul clăcii la seceriş şi al cununii de grîu, cu multiple implicaţii sociale şi cu remarcabile similitudini faţă de ritualul nupţial. Un obicei pastoral, care se menţine în contemporaneitate ca însemnat eveniment al vieţii satului este Sîmbra oilor, sau Măsu- rişul, Alesul, Arieţul, ca moment al asocierii stînelor, primăvara, în mai. în afara obiceiurilor organizate în cadrul ei de către întreaga colectivitate existau rituri individuale, cu caracter agrar, care însoţeau fazele de cultivare a pămîntuiui, pentru invocarea rodului, a manei, a fertilităţii: trecerea plugului şi a atelajului peste foc, stropirea lor cu apă luată în zori, respectarea unor restricţii, interdicţii, „sacrificii”, cum le numea M. Eliade, privitoare la condiţia morală a omului. Observaţia periodicităţii şi a schimbărilor ciclice ale vremii, după mişcare a astrelor, a dus la cunoaşterea aproximativă a variaţiilor de climă: flux pluvial, vînt etc. Un rit agrar deosebit era în consecinţă „aratul pe Sună nouă”, căci „ea dă colţ grîului” iar „soarele creşte şi coace bobul”, această credinţă definind însăşi b formă a dichotomiei ontologiei universale. Semănatul se făcea în aceeaşi zi în care s-a văzut prima oară constelaţia „găinuşa” („Pleiades”), începea totdeauna luni sau joi, considerate ca zile faste. O semnificaţie importantă în cadrul riturilor agrare o deţineau portul popular şi diferitele obiecte de artă populară, ceramică textile, podoabe. Vestimentaţia celui care ara sau semăna trebuia să fie Fig. 398. Ursul, Popeşti, laşi, 1973. în prima zi în concordanţă cu însemnatul act al muncii, curată, nouă, sărbătorească, respectînd structura tradiţională a costumului: cu cămaşa (ungă, aibă, brodată cu arnici roşu (culoare cu semnificaţie benefică), ciorapi sau iţari albi, încinşi cu chimirul lat de piele, iar la pălărie purtînd mănunchi de busuioc (Alimum basilicum L), măghe-ran (Majoranahortensis Munch), rostopască (,,Che-lidonium majus L”) (plante cu funcţii apotropaice, conform gîndirii tradiţionale). Ceramica era integrată deseori în simbolurile legate de riturile agrare: sămînţa de grîu se păstra totdeauna în „băr-dace”, chiupuri mari din lut destinate acestui scop ca receptacul al germinaţiei. Grîul se semăna din traiste, feţe de masă, ţesături de casă, noi, alese în războiul de ţesut cu motive cosmice (roate, stele), încercîndu-se prin obiect şi rit stimularea fertilităţii şi fecundităţii pămîntuiui. La coarnele plugului se leagă batista sau năframa de la cununie, 319 OBIELE piesă importantă de artă populară, integrată atît ritualului nupţial cît şi o. de p. a., pentru valoarea ei simbolică, atribuită de concepţia populară. în batistă se legau mănunchi plante cu roi apotropaic busuioc, leuştean (Levisticum officenale Koch), usturoi (Allium sativum L.) precum şi boabe de grîu din cununa de la secerişul anterior, pentru a atrage mana şi protecţia holdelor. Numeroase rituri vizau semănatul cînepii, bogăţia lor explicîn-du-se prin vechimea prezenţei ei printre plantele cultivate în spaţiul carpato-danubiano-pontic, prin rosturile ei practice în economia rurală, în arta populară, alimentaţie, în practicile terapeutice. Apreciată încă din antichitate în Asia Mică, India, Arabia, Africa, pentru calităţile ei ca plantă textilă, alimentară, narcotică, cînepa (Cannabis sativa L) era atestată de Herodot, la sciţi în sec. 6—7 î.e.n., de la care au învăţat s-o cultive tracii, folosind-o pentru fibra textilă, dar şi în terapeutica populară, în cultura materială a poporului român, cînepa deţinea un loc important, fiind cultivată pentru confecţionarea îmbrăcămintei, pentru ţesutul textilelor de uz gospodăresc şi a celor de împodobit interioarele locuinţelor tradiţionale. Cînepa se folosea şi ca plantă oleaginoasă. Din seminţele ei se obţinea un fel de făină, folosită pentru prepararea unei paste comestibile (în amestec cu apa sau cu laptele), „jufla” (în zonele Moldovei) sau „tîrba” (denumire dată în zonele de vest ale ţării). Acest aliment se consuma în zonele respective, cu predilecţie în cadrul perioadelor premergătoare muncilor agricole. Uleiul obţinut din cînepă se folosea la prepararea vopselelor pentru pictura pe lemn, sau pe sticlă. Datorită multiplelor implicaţii ale cînepii în economia rurală, în arta populară, riturile din perioada cultivării ei coincideau cu cele premergătoare cultivării grîului: abstinenţă, curăţenie la trup şi veşminte noi. în unele zone se credea că e bine să se consume ouă şi unt ca să devină cînepa moale şi înaltă. Alte obiceiuri vizau optima creştere şi dezvoltare a plantei: în ianuarie se făcea „păpuşa” din mlădiţe de specii diferite de arbori care se puneau în „bărdacul” de lut cu sămînţă; ta Anul Nou femeile jucau furca şi fusul, fetele trăgeau clopotele; la sărbătorile de primăvară se aprindeau torţele, se arunca ţărîna în sus la vederea primei rîndunele etc. Alte rituri erau legate însăşi de prelucrarea cînepii, de torsul fibrei, asociate cu străvechi cutume de ordin social: să nu vorbeşti în timpul meliţatului, să nu mănînci cînd ai furca în brîu, să se arunce primul fir tors la roata morii, ca astfel să se învîrtă fusul şi să se termine torsul cînepii din toamnă pînă în primăvară, iar ţesutul şi cusutul pînzei să se facă după Anul Nou, pînă la începerea muncilor agricole de primăvară etc. Numeroase credinţe erau asociate etapelor ţesutului pînzei, sau uneltelor pentru prelucrarea textilelor, a cînepii. Alte obiceiuri erau legate de mana cînepii, sau de îndepărtarea maleficului, care ar putea dăuna creşterii plantei, în toate zonele remarcîndu-se împletirea, convergenţa obiceiurilor de fertilitate cu cele calendaristice sau cu cele de familie. Un o. de p. a. organizat la diferite date în anotimpul toamnei, strîns legat de muncile agrare era „claca” la smulsul cînepii, apoi la torsul fuiorului, în aceste ocazii înlănţuindu-se sincretic diferitele manifestări de artă populară: munca propriu-zisă era îmbinată cu dansul, cîntecul, transmiterea unor tehnici de lucru, de „ales în război”, sau de „brodat”, comunicarea unor vechi legende, basme, credinţe, obiceiuri legate de cultivarea plantelor, a unor cunoştinţe populare de terapeutică, meteorologie, astronomie etc. în timpul clăcii se rostea „descîntecul cînepii”, supranumit „chinul cînepii” care nara etapele muncii grele pentru prelucrarea cînepii, cu certe analogii faţă de oraţia cuprinsă în „Pluguşorul” rostit la Anul Nou. Aceste producţii artistice, stimulatoare ale creativităţii populare sînt în acelaşi timp reale forme de transmitere a unor străvechi norme de muncă în strînsă dependenţă de ciclul vremii, al soarelui şi vegetaţiei. Un loc important în cadrul o. de p. a. îl ocupau cele care invocau fluxul pluvial, pentru rodirea cîmpului. Dezlegarea ploilor se făcea prin cultivarea fertilului, a fecundităţii: femeile gravide secerau în apă, „pentru a tăia stavila ploii”, alteori se scăldau în rîu sau erau stropite cu apă, la fîntînă. Se credea că dezlegarea ploilor se putea provoca şi prin aruncarea în fîntînă a unei pive, a toacei de la biserică, a unei oaie de lut noi, a unei cruci de mormînt, sau prin aruncarea în rîu a plugului, a unei grape, etc. în virtutea legii de bivalenţă, ploaia putea deveni adesea un element malefic, distrugător, care trebuia „îmblînzit” prin anumite rituri, avînd o recuzită diversă: băţ de alun, strecurători de lapte, piepteni, pilugul de ia piuă aruncate în fîntînă, cu o bucată de brîu roşu trasă prin rouă, dimineaţa şi aruncat în foc împreună cu un cuţit găsit (în obiceiurile din Moldova), cu o oală nouă în care se punea rouă, pămînt sau busuioc, apoi se aşeza într-un par (în zona lalomiţei), cu o cărămidă nouă, îngropată în vatra focului, sau în pămînt (în Ialomiţa), cu un burduf de animal, umplut cu apă, cu rouă, cu apă de ploaie din martie (în sudul Moldovei şi în Teleorman). Cel mai interesant obicei este însă aceia de stăvilirea ploilor prin ritul cu figurinele de lut, „tatăl soarelui şi mumu-liţa ploilor” (în Cîmpia Română, Mehedinţi, Argeş, Buzău, Teleorman). Obiceiurile legate de momentele şi evenimentele anului la date fixe, dar apărute în cadrul practicilor agricole, cu numeroase întrepătrunderi în obiceiurile de familie atestă strînsa conexiune dintre mediul natural, vegetaţie şi activităţile umane, constituind în acelaşi timp dovezile certe, spirituale care atestă însăşi vechimea agriculturii, ca ocupaţie preponderentă a locuitorilor ţării, din timpuri străvechi. Din experienţele şi empirismul uman rezidă şi ideea puterii de transformare sau de îndepărtare a elementelor malefice, care ar influenţa ritmul, echilibrul existenţei, prin puterea omului, prin ştiinţa de a folosi plantele, forţa lor vitală, energia potenţială. Bibi. ref.: M. Eliade, Trăite d’histoire des religions, Paris, 1964; I. Muşlea, Ov. Bîrlea, Tipologia folclorului, din răspunsurile la chestionarele lui 8. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970; A. Fochi, Datini si eresuri populare de la sfîrşitul secolului al XlX-lea, Bucureşti, 1976; M. Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976; Şt. Pascu (sub red.), Istoria gîndirii şi creaţiei ştiinţifice şi tehnice româneşti, l, Bucureşti, 1982. (M.B.) obiele, bucăţi dreptunghiulare de ţesătură din lînă sau pînză, înfăşurate strîns pe picior sub opinci. OB1NZEALĂ 320 în cele mai multe zone o. au fost confecţionate din pănură. în Banat, unele zone din vestul Olteniei şi sudul Transilvaniei o. sînt ţesute în patru iţe din lînă frumos colorată, formînd modele specifice. Gama cromatică a o. din Banat este vie, cu roşu, alb şi bleumarin pentru tineri sau negru cu alb pentru vîrstnici. Modul de înfăşurare a o. pe picior indică uneori vîrstă,^ tinerii purtîndu-le cu un capăt răsfrînt în afară. în Hunedoara, Orăştie, Petroşani şi o parte din Ţara Haţegului o. sînt mai sobre, dintr-o ţesătură albă de lînă, străbătută la intervale de 2—3 cm de dungi înguste cu gri şi negru. în Maramureş se foloseşte pentru confecţionarea o. ţesătura de gubă cu firele periate. O. se strîng pe picior cu nojiţe împletite din păr de cal, de lînă sau din piele. (G.S.) obinzeală 1. Bentiţă îngustă, cusută în loc de guler la ie sau cămaşă, în satele Mateiaş, Bogata-Olteană şi Veneţia (Braşov). 2. Bentiţă fixată peste încreţitura care separă „fodorul” de mînecă. (G.S.) obinzică, bentiţă îngustă care formează terminaţia mînecii la cămăşile din zona Muscel. (G.S.) Obîrşia Cloşani (sat, com. suburbană, oraşul Baia de Aramă, jud. Mehedinţi). Aşezare situată în nordul judeţului la confluenţa rîului Brebina cu Valea Seacă, menţionată documentar din 1486. Aici s-a dezvoltat meşteşugul prelucrării lemnului, fapt atestat în conscripţia de la 1819. Lăzile de zestre lucrate la O.C. au formă dreptunghiulară, cu capac drept. Aspectul cel mai interesant prezentat de aceste piese de mobilier este ornamentica. în repertoriul decorativ al centrului se deosebesc motive comune şi altor zone etnografice precum şi o serie de motive proprii nordului Mehedin-ţiului. în dezvoltarea meşteşugului în acest centru se disting trei etape. Prima cu o vechime de cca 150 de ani, se caracterizează prin tehnica rudimentară a trasării conturelor dar şi o mare originalitate în compunerea ornamentului. Motivele folosite; un dreptunghi cu două cîrlige, pomul vieţii, brăduţul, cercul solar în care apare uneori o figură omenească cu mîinile în formă de ramură, fac parte din categoria celor cu semnificaţii deosebite. în a doua etapă se înscriu lăzile lucrate de la începutul sec. 20 pînă după primul război mondial; forma lor rămîne neschimbată în timp ce repertoriul decorativ se restrînge şi se simplifică. Ornamentele se reduc la triunghiuri haşurate dispuse în registre şi panouri, alternînd cu spaţii nehaşurate. Uneori în spaţiile libere apare motivul brăduţului sau o steluţă. A treia etapă este reprezentată de lăzile lucrate după perioada interbelică. Creaţiile din această perioadă marchează o schimbare în concepţia ornamentală, motivele geometrice fiind înlocuite cu unele florale. între cele trei etape au existat evident perioade de trecere reflectate de asemenea în modul de ornamentare. Folosirea unor motive decorative cu valoare simbolică ale căror corespondenţe le putem găsi pe vasele şi figurinele de la Gîrla Mare (Mehedinţi), Cîrna (Dolj), legate de credinţe specifice populaţiilor de agricultori din epoca bronzului, dovedesc continuitatea unor forme de cultură spirituală pe teritoriu! ţării noastre iar faptul că le reîntîlnim şi în alte centre de mobilier din ţară demonstrează unitatea de cultură în oekumena românească. Bibi. ref.: M. Pauncev, Limbajul decorativ al mobilierului din comuna Obîrşia-Cloşani, în judeţul Mehedinţi, Schimbări de structură si semnificaţii, în SCMSAP, Bucureşti, 1981. (G.S.) oblînc, bentiţă îngustă împodobită cu cusături, montată peste încreţitura care separă fodorul de mînecă la cămaşa femeiască. (G.S.) Oboga (sat, comună, jud. Olt). Important centru de ceramică în plină dezvoltare pînă la sfîrşitul sec. 19; a deservit marile aşezăminte ale Basarabilor şi ale Brîncovenilor de la Brîncoveni, Plăviceni, Căluiu (Olt) etc. şi ale marilor boieri de la Craiova şi Slatina. La O. se lucrează ceramică roşie smălţuită (fig. 399). Formele cele mai frecvente sînt: borcanele de murături cu gîtul alungit, urcioarele, ploscuţele, străchinile mari şi taierele. Decorul executat cu cornul păstrează elemente de veche tradiţie dar a suferit şi oarecare influenţe ale puternicului centru de olărie de la Horezu (Vîlcea). Alături de motivele geometrice apar şi păsările sau peştii. Remarcabile sînt urcioarele de nuntă în formă de păsări, de obicei o barză cu pui împrejur ca simbol al fertilităţii miresei. Cromatica vie, cu fond galben, brun, sau verde şi ornamentele cu brun, roşu, cărămiziu, galben, verde, formele proporţionale şi eleganţa smalţului de bună calitate conferă ceramicii de O. valoare artistică (fig. 400). O. se numără printre cele mai active centre şi în prezent. (G.S.) ochlşoare v. găurele, ochiuri v. găurele. ochiuri cu două feţe, cusătură realizată din puncte înaintea acului dispuse în scară; la întoarcerea rîndului se completează scările formînd pătrate denumite „ochi”. Tehnică folosită în Oltenia şi Transilvania. (G.S.) Ocna Gherlei (oraş Gherla, jud. Cluj) y. xilogravură. Ocna Şugătag (sat, com. Hoteni, jud. Maramureş). 1. Localitate cunoscută ca centru în care se organizează tradiţionala sărbătoare a „Tînjelei”, străvechi obicei agrar de primăvară. Cu acest prilej este sărbătorit bărbatul care a ieşit primul la arat în anul respectiv. 24 de feciori cu 12 perechi de boi înjugaţi şi împodobiţi cu panglici şi ramuri yerzi, poartă pe cel sărbătorit într-un alai de oameni care cîntă, traversînd uliţele satului, mergînd la un pîrîu. Aici, cel mai vîrstnic om din sat spală faţa şi mîinile gospodarului rostind o incantaţie. După îndeplinirea „ritualului” tineri din toate satele înconjurătoare participă la joc. 2. Cunoscut centru de cojocărie, în care se lucrează frumoase pieptare, decorate cu broderie din lînă, bumbi de metal, oglinzi şi aplicaţii din piele colorată. (G.S.) ocol întărit v. arhitectura populară, odaie v. aşezări. Odobeşti (sat, comună, jud. Dîmboviţa). Centru de ceramică roşie, smălţuită şi nesmălţuită. Pe teritoriul comunei s-au descoperit vase şi figurine aparţi-nînd culturii Gumelniţa, ceşti dacice, vase de factură romană şi bizantină, ceea ce indică o tradiţie a modelării lutului. Formele lucrate la O. sînt impuse de calitatea pămîntuiui, care nu permite executarea unor vase întinse. Se lucrează: „pui”, oale de 1 I., „fierturi”, oale de 3 I., „pîrnăi”, oale pentru muls, borcane de 10 — 15 I. pentru murături, „bărdace”, 321 OLT Fig. 399, Farfurii, Oboga, Ojt, sec. 19. Fig. 400. Olarul Dumitru Viscol, Oboga, Olt, 1958. căni şi „urcioare” cu forme svelte şi un ornament discret. Ceramica veche a fost nesmălţuită, decorată cu humă albă şi puţin smalţ colorat. Glazurarea vaselor este relativ recentă, de la începutul sec. 20 şi se face mai ales la borcanele pentru murături. Culoarea dominantă a smalţului este verde. Motivele ornamentale sînt în cea mai mare parte geometrice, „şerpişori”, linii ondulate trasate cu pensula, „cordele”, linii verticale din humă albă turnate cu lingura, grupuri de linii vălurite realizate cu piep-ţenul de lemn pe stratul de humă; de curînd se folosesc aici şi sub influenţa olarilor din Pisc, motive florale executate cu „urciorul”, un corn confecţionat din ceramică. în trecut olarii din O. îşi desfăceau produsele în tîrgurile de la Bolintinu, Corbii Mari şi Potlogi (Dîmboviţa), Gratia (Teleorman), Vişina (Olt), Cartojani (Giurgiu) ş.a. Uneori aduceau vase şi la Bucureşti, mai ales la Tîrgul Moşilor. în ultimul timp, olarii din O. lucrează numai sporadic, cu prilejul tîrgurilor de primăvară şi de toamnă cînd cererea de vase este mai mare. (G.S.) Odorheiul Secuiesc (municipiu, jud. Harghita). Muzeul din O.S. deţine o bogată colecţie de obiecte ilustrînd trăsăturile caracteristice ale diferitelor genuri de creaţie populară din zonă, (G.S.) ol, denumire dată cănilor înalte, oalelor înguste sau urcioarelor în Transilvania şi în unele zone ale Moldovei. (P.P.) Olăneşti (localit., oraşul Băile Olăneşti, jud. Vîlcea). Aici a fost adusă biserica de lemn din Albac (Alba), construită în 1746, important monument de arhitectură populară. (G.S.) oleghină v. ceata de feciori. Olt, zonă etnografică mai puţin cercetată cu trăsături proprii, bine definite din punct de vedere economic, social şi istoric. Graniţele actuale ale jud. O. stabilite prin reforma administrativă din 1968cuprinde un teritoriu care se suprapune aproximativ peste fostele jud. O. şi Romanaţi aşa cum sînt ele menţionate pe harta ţării la 1700. Zona etnografică O. cuprinde partea de nord-est a judeţului, delimitată la Yest de bariera naturală a Oltului, dincolo de care se conturează o subzonă, învecinîndu-se la nord-vest cu jud. Argeş, iar la nord-vest cu satele jud. Vîlcea. Pornind de la nord către sud zona cuprinde aşezări importante cum sînt: Vitomireşti, Sîmbureşti, Topana, Coloneşti, Oporelu, Scorniceşti, Optaşi-Măgura, Teslui, Priseaca, Curti-soara, Spineni, Bărăsti, Cungrea, Verguleasa, Poboru (O.) constituind în cadrul unităţii morfologico-stilistice naţionale o expresie artistică deosebită ca reflectare a variaţiilor sistemului cunoscut. Dincolo de linia Oltului se întinde subzona Boia-nului situată în cîmpul înalt şi întins al Boianului cu localităţile: Corbu, Potcoava, Perieţi, Valea Mare, Brebeni, Movileni, Icoana, Tufeni, Milcov, Şerbăneşti, Coteana, Vîlcele, Crîmpoaia, N. Titu-lescu, Izvoarele, Văleni, Mărunţei, Drăgăneşti-O., Stoicăneşti, Seaca, Mihăileşti, Radomireşti, Dăneasa şi Sprîncenata (O.) prezentînd particularităţi prin care se diferenţiază, mai ales în domeniul portului de zona propriuzisă a O. Relieful variat, existenţa numeroaselor cursuri de apă şi a văilor adăpostite, lunca fertilă a Oltului păşunile şi cîmpiile au creat condiţii favorabile pentru dezvoltarea aşezărilor încă din neolitic fapt atestat prin săpăturile arheo- OLTULUI 322 Fig. 401. Scoarţă cu alesături, Olt, sec. 20. logice. Materialele descoperite în locuinţele neolitice din cartierul Crişan II de la Slatina arată că în O. populaţia se ocupa în principal cu agricultura. Hărţile Stolnicului Constantin Cantacuzino, a lui Schwantz (1722) şi Specht (1790) oferă o imagine generală asupra dezvoltării aşezărilor din O., confîrmînd atît continuitatea celor vechi cît şi apariţia celor noi. Aşezările sînt în general mari, dispuse de-a lungul rîurilor şi văilor cu activitate intensă economică ca urmare a practicării unor ocupaţii tradiţionale: agricultură, creşterea vitelor, pescuit, albinărit. Arhitectura tradiţională se încadrează tipului construit din cununi orizontale prinse în „chetori” Ia capete. Acoperişul în patru ape avea acum 200 de ani învelitoare de paie şi coceni de porumb, schimbat apoi cu cel de şindrilă. Casele cuprind în plan tindă mediană şi două încăperi dispuse simetric şi prispă cu balustradă decorată cu traforuri şi stîlpi frumos crestaţi. Acoperişul în patru ape^ avea Ia acest tip de case învelitoare de şindrilă. în O. este frecventă şi casa cu foişor construită din paiantă. Remarcabile au fost şi pătu-lele de porumb cu două nivele, construite din bîrne de lemn Ia partea inferioară şi din nuiele cu o prispă şi stîlpi bogat ornamentaţi la nivelul superior. Interiorul locuinţei, cu vatră şi corlată în tindă şi sobă oarbă în încăperea de locuit, cu paturi dispuse paralel şi masă înaltă între ele, se înscrie în specificul unui teritoriu larg demonstrînd şi din acest punct de vedere unitatea culturii populare româneşti. Ceea ce dă notă specifică interiorului locuinţei din O. sînt scoarţele cu motive geometrice, în nuanţe mai sobre comparativ cu exuberanţa cromatică din zona învecinată a Romanaţiului, precum şi ştergarele decorate cu alesături sau cusături şi căpătîieie din lînă (fig. 401). Portul popular femeiesc din O, se încadrează în tipul costumului cu două catrinţe, iar cel bărbătesc, în tipul costumului cu ciorapi şi cămaşă pînă deasupra genunchilor. Ele se caracterizează printr-o distincţie şi eleganţă ce amintesc strălucirea portului din Argeş şi cromatica mai sobră a celui din Vîlcea, într-o formă cu totul originală ilustrînd forţa şi imaginaţia creatorilor populari din zonă. în sub-zona Cîmpia Boianului portul se remarcă printr-o sobrietate şi distincţie rar întîlnite, datorată unei cromatici în care predomină combinaţiile de bleumarin, alb, roşu, negru şi croiului evazat al pieselor componente, fusta înlocuind cele două catrinţe specifice O. (G.S.) Oltului, Ţara una dintre cele mai întinse ,,ţări” ale Transilvaniei, împărţită azi aproape în două între jud. Braşov şi Sibiu. Ea se suprapune geografic vorbind, Depresiunii Făgăraş* alungită pe direcţia est-vest a cursului mijlociu -ăî Oltului, aşezată cum o arată şi numele, la poalele munţilor Făgăraş care o închid spre sud. Spre nord şi vest suprafaţa plană a depresiunii este mărginită de treapta înaltă a podişului Hîrtibaciului (fig. 402). Spre est se înalţă munţii Perşani, de circa 1300 m. Dimensiunile mari ale depresiunii, ca şi unele note particulare ale fenomenelor etnografice, dealtfel unitare pe întreg cuprinsul O., pot să justifice, pentru adîncirea cercetării aspectelor caracteristice, împărţirea O. în trei subzone: 1. Perşani cu Hoghi-zul, Comanele, Veneţiile, Părău, Şercaia şi Perşani (Braşov). 2. Făgăraş cu Mîndra, Recea, Drăguş, Lisa, Sîmbetele, Voila, Viştele, Ucele (Braşov), aşezate pe scurte pîraie din munţii Făgăraş; multe sate sînt duble, denumite de Sus şi de Jos. 3. Avrig cu Arpaşele, Porumbacele, Cîrţişoara, Scorei, Racoviţa şi Avrig (Sibiu). în subzone se resimt contacte mai puternice cu zonele vecine ale Tîrnavelor şi Hîrtibaciului pentru Perşani şi ale Mărginimii Sibiului pentru Avrig. O. a avut din totdeauna puternice legături cu Ţara Românească, constituind, pînă tîrziu în sec. 16 o posesiune a domnilor munteni care se întitulau „Duci de Făgăraş”. Aceste legături politice oglindeau însă o realitate mult mai profundă şi anume existenţa de-a lungul timpului a unor contacte şi mişcări de populaţie care aveau loc în ambele sensuri: înspre şi dinspre Ţara Românească, trecerile făcîndu-se pe păsuri şi poteci de înălţime, deseori pe urmele turmelor de oi dar şi a comerţului cu vite şi porci. Aceste contacte şi mişcări au imprimat O. caracteristici aparte care se reflectă şi în mentalitatea oamenilor care îşi zic ,,olteni”, spre a se deosebi de locuitorii din „Ardealul” de peste Olt. în depresiune, satele se întind cam pe două sau trei şiruri, aliniindu-se de-a lungul Oltului sau pe numeroşii afluenţi ai acestuia. Principalele ocupaţii sînt agricultura, făcută pe un pămînt nu prea roditor, dar muncit cu pricepere şi îndărătnicie şi creşterea vitelor, între care şi a bivolilor, a porcilor şi a oilor. Satele sînt de tip adunat, de mărime mijlocie. Arhitectura veche de 323 OPREG CU CIUCURI Fig. 402. Peisaj, Ţara Oltului, 1964. lemn a fost aproape total înlocuită de una de cărămidă, după cum acoperişurile de paie, mai puţin de şindrilă, au fost înlocuite de cele de ţiglă roşie, în aspectul caselor, în tencuiafa lor policromă şi cu reliefuri se resimte contactul cu populaţia săsească de peste Olt. Interiorul este bogat împodobit cu ceramică smălţuită, cu eancee şi talere, cu ţesături pe fond roşu, cu icoane lucrate în O. dar şi în Şcheii Braşovului, cu mobilier pictat cu motive florale. Costumul specific zonei s-a păstrat aici pînă în zilele noastre cu unele modificări. Fetele purtau mici pălăriuţe cu ciucuri, iar femeile se împodobeau cu „pomeselnic” (ştergar alb) şi „căiţă” de păr. Cămaşa era lungă, dintr-una cu poalele, partea de sus numită „brîu” fiind croită din şase foi încreţite în jurul gîtului, cu mînecile pornite din guler puternic încreţite. Peste poalele albe se punea „păstura”, un şorţ foarte lat, de culoare roşie, ţesut din lînă. Mijlocul se încingea cu brîu lat şi cu bete. Bărbaţii purtau pălării negre, cămăşi lungi, drepte, cu mîneci largi. Cioarecii de pănură albă erau simpli, fără decor. Atît femeile, cît şi bărbaţii purtau pieptare de piele foarte frumoase, brodate cu lînică şi mătase multicoloră. Se pot distinge mai multe tipuri de pieptare, potrivit celor trei subzone amintite. Pe deasupra, iarna, se purta „buboul”, un suman, „recălul”, o haină lungă de pănură vărgată. (P.P.) Onceşti (sat. com. Bîrsana, jud. Maramureş). De aici provine biserica din bîrne cioplite aşezate în cununi orizontale încheiate la capete în coadă de rîndunică, reconstituită în Muzeul în aer liber din Sighetul Marmaţiei. Prezintă plan dreptunghiular cu pridvor sprijinit pe stîlpi cu arcade simple. Prin plan şi înfăţişare biserica aminteşte de casele ţărăneşti. Pictura murală de bună tradiţie post-bizantină din sec. 18 se păstrează numai fragmentar. Ansamblul picturii este dominat de un stil grafic linear conturînd figurile reduse la esenţial şi compoziţii simple, închise. Deşi nu se păstrează nici o semnătură se poate aprecia că pictura aparţine unui meşter priceput. Bibi. ref.: A. Pop-Bratu, Pictura murala maramureşeană, Bucureşti, 1981. (G.S.) opinci, încălţăminte de tradiţie iliro-traco-dacă lucrată dintr-o singură bucată de piele de porc sau de vacă, purtată în trecut în toate zonele ţării O. au fost răspîndite pe o arie întinsă care cuprinde o mare parte a Europei. Pe teritoriul României se întîlnesc două tipuri diferite: o. croite dintr-o bucată dreptunghiulară de piele cu marginile încreţite uniform; o. croite dintr-o bucată de piele de formă dreptunghiulară cu unul din colţuri tăiate. După felul în care se „îngurzesc”, după forma „gurguiului”, după modul în care se formează călcîiul şi se încrucişează nojiţele, se pot stabili numeroase variante zonale. Astfel apare opinca cu „vîrzog”, „rumânească”, „oltenească”, cu „gurgui înalt”, cu „creastă”, cu „limbă” etc. în general o. purtate în zonele de munte au vîrful mai înalt iar cele de cîmpie sînt mai plate. Sînt impresionante o. din Pădureni cu „gurgui” foarte înalt, decorat cu ţinte de cositor şi cusături executate cu făşii înguste de toval. O. portului bărbătesc din Romanaţi şi Dolj au de asemenea forme frumoase cu ornamente stanţate. Bibi. ref.: H. M. Formagiu, Portul popular din România, Bucureşti, 1974. (G.S.) opreg v. catrinţă şi opreg cu ciucuri, opreg cu ciucuri, piesă de costum purtată de femei în unele zone din România,a în Peninsula Balcanică şi în bazinul Mediteranean. îl găsim reprezentat prin figurinele de la Cîrna (Dolj) şi de la Vinca, ceea ce indică originea lui traco-ilirică. OPRIŞ IANOŞ 324 Din punct de vedere morfologic, o. cu ciucuri apare în două variante: a. o. ţesătură dreptun» ghiuiară, numită „petec”, cu franjuri scurte, decorată cu alesături în culori închise, purtată în regiunile muntoase ale Haţegului; b. o. ţesătură îngustă, cu ornamente policrome în tonuri vii combinate cu fir, avînd ciucurii, „chiţele” lungi pînă la marginea de jos a poalelor, purtat în Banat. Dimensiunile „petecului” sînt variate: foarte îngust în Haţeg şi pe Valea Bistrei, foarte lat în Valea Jiului şi Valea Almăjului. Compoziţia decorativă a „petecului” şi a franjurilor sînt un indiciu de recunoaştere a zonei. Fetele poartă o. cu franjuri în faţă şi în spate; după căsătorie partea din faţă a poalelor se acoperă cu o catrinţă. Bibi. ref.: H. M. Formagiu, Portul popular din România, Bucureşti, 1974; P. Petrescu, G. Stoica, Arta populară românească, Bucureşti, 1981. (G.S.) OPRIŞ, lanoş, pictor maramureşean (sec. 19) din a cărui operă se păstrează o icoană datată 1812 şi semnată din iconostasul bisericii de la Budeşti-Josani (Marâmureş) Prin comparaţie, pictura bisericii din Glod (Maramureş) poate fi deasemenea atribuită iui O. Stilul baroc al picturii, organizarea compoziţională complicată, cu jocuri de curbe şi personaje monumentale prezentate într-un decor fastuos sînt caracteristice operei lui O. Bibi. ref.: I. Bîrlea, însemnări din bisericile Maramureşului, Bucureşti, 1909; T. Bud, Dote istorice despre protopiatele, parohiile şi mănăstirile române din Maramureş, Gherla, 1911; A. Pop-Bratu, Pictura murală maramureşană, Bucureşti, 1982. (G.S.) OPRIŢA, Constantin (n. 1916, satul Noapteşa, com. Sişeşti, jud. Mehedinţi), olar cunoscut, a învăţat meşteşugul în familie continuîndu-l nealterat pînă astăzi. Lucrează vase din ceramică roşie nesmălţuită cu forme specifice centrului: oale, urcioare, căni, străchini, putinee. Ornamentele simple trasate cu pensula, au o culoare frumoasă— tonuri roşcate, preparate dintr-o argilă roşiatică. A fost distins cu premii la Tîrgul meşterilor populari din Oltenia, organizat la Craiova de Muzeul judeţean Dolj. (G.S.) Oradea (municipiu, jud. Bihor). într-una dintre cele mai mari şi frumoase instituţii muzeale ale ţării, „Muzeul judeţean Bihor-Oradea,,t sînt expuse într-o formă ştiinţifică şi muzeotehnică adecvată, colecţiile de etnografie şi artă populară reprezentative pentru cultura şi civilizaţia rurală din Bihor. Preocuparea pentru constituirea colecţiilor de etnografie la O. îşi are începuturile după 1918 dar secţia de acest profil s-a înfiinţat în decembrie 1964. Expoziţia organizată în „Palatul baroc” oferă o imagine cuprinzătoare asupra principalelor genuri ale creaţiei populare — ceramică, lemn, metal, ţesături, port popular—, grupate după provenienţă: Crasna şi Barcău, Crişul Repede, CrLul Negru şi Crişul Alb. Deosebit de valoroase sînt piesele de ceramică, de mobilier (fig. 403), de fier, sumanele şi cojoacele lucrate în centre specializate în aceste domenii. Sălile cu port popular oferă o imagine complexă în ceea ce priveşte coordonatele esenţiale ale acestui gen de creaţie din Ţara Crişurilor. Muzeul a tipărit numeroase lucrări de specialitate şi un anuar intitulat „Biharea”. (G.S.) Orăştie (oraş, jud. Hunedoara). 1. Puternic centru de prelucrarea pieilor în care au fost lucrate tipuri variate de cojoace purtate în satele din împrejurimi: a. pieptare femeieşti pentru zile de lucru, de culoare albă sau brună, deschise în faţă, fără cusături, bordate cu blană neagră; b. pieptare înfundate decorate cu cîte o floare la colţuri şi o floare mare pe piept; c. pieptare înfundate specifice portului femeiesc de sărbătoare, lucrate din piele albă, ornamentate cu broderie din mătase de culoare verde, formînd două „pene” plasate simetric şi tivite cu bandă lată de piele neagră; d. cojoace femeieşti lungi pînă în talie, a căror amploare este dată de clinii laterali puţin despicaţi; ele au un bogat decor în formă de crenguţe de brad cu frunze mărunte, grupate în două registre dispuse vertical pe piepţi» două buchete rotunde deasupra manşetelor de la mîneci şi două triunghiuri pe buzunare. Cusăturile de pe clini sînt completate prin aplicaţii depiele colorată şi festonată. Datorită eleganţei croiului» compoziţiei ordonate şi coloritului echilibrat cojoacele de O. se numără printre realizările valoroase ale artei cojocăreşti din România. 2* Aici se găseşte un muzeu de artă populară, înfiinţat în 1952, cu bogate colecţii reprezentînd specificul zonei Orăştie şi relaţiile cu zonele înconjurătoare: Mărginenii din munţii Sebeşului şi Haţegului, culoarul agricol ai Văii Mureşului, moţii din Munţii Apuseni. Multe din piesele expuse se constituie ca valori excepţionale datorită semnificaţiei pe care o au. Sînt de remarcat obiectele din lemn, cele din piele şi ţesăturile de interior. Bibi. ref.: P. Petrescu, Broderii de piele în arta populară românească, Bucureşti, 1968. (G.S.) Orbeni (sat, com. Oituz, jud. Bacău). Biserica din O., construită la începutul sec. 19, a fost adusă de ia punctul numit „Fîntînă Popi” situat la depărtare de 9 km de actuala amplasare. Construcţia este ridicată pe fundaţie de piatră, cu pereţii din bîrne groase de stejar încheiate în coadă de rîndu-nică şi cuie lucrate de fierari. Are plan în formă de cruce cu pridvor deschis, pronaos, naos cu abside şi altar poligonale, acoperiş din şindrilă şi turlă din bîrne acoperite cu scînduri avînd dublă streaşină. Pronaosul este acoperit cu tavan iar naosul cu boltă octogonală cu nervuri ca şi absidele laterale şi aceea a altarului. O grindă orizontală şi trei stîlpi decoraţi cu sculpturi în formă de torsadă şi rozete, marchează trecerea din pronaos în naos; catapeteasma provine de la o altă biserică sau a suferit unele modificări cu ocazia mutării. Ancadramentele ferestrelor şi stîlpii pridvorului au decor crestat cu motive geometrice. Monument de valoare artistică deosebită, datorită proporţiilor armonioase şi decorului sculptat. (G.S.) ornamentica populară v. arta populară. Orşenl (sat, com. Cristeşti, jud. Botoşani). Biserică construită în 1762 înălţată pe fundaţii de piatră, cu pereţii din bîrne, căptuşiţi cu scîndură în 1892. Bolţile şi şarpanta acoperişului sînt din lemn iar învelitoarea din şindrilă. Prezintă plan dreptunghiular cu absidă poligonală decroşată. Trecerea dintre pronaos şi naos este marcată prin patru stîlpi de lemn care susţin un perete. Pronaosul şi altarul sînt acoperite cu o boltă semicilindrică în timp ce naosul are cupolă cu baza poligonală* 325 OSUL Fig. 403. Scaune cu spătar, Bihor, sec. 19. Deasupra pridvorului^ se ridică o clopotniţă cu acces prin pridvor. în exterior biserica din O. este înconjurată de un brîu sculptat în formă de funie răsucită iar ancadramentele ferestrelor prezintă crestături geometrice. Proporţiile echilibrate şi decoraţia bogată conferă acestui monument valoare artistică deosebită. (G.S.) Oroiu (sat, com. Band, jud. Mureş). Pe panta unui deal, într-o zonă pitorească plină de verdeaţă, se ridica o biserică de mare valoare documentară. Monumentul a fost construit în sec. 18 din bîrne groase de stejar, cu fundaţie de piatră, şarpantă de lemn şi învelitoare din şindrilă. Planul de formă dreptunghiulară cuprinde pronaosul, naosul şi absida altarului poligonală, decroşată. Meşterul popular a folosit sisteme de acoperire diferite: tavan drept în pronaos, boltă cilindrică cu panouri curbe ia altar. Un perete ~ parapet de aproape un metru înălţime — marchează trecerea din pronaos în naos. în interior biserica este pictată. (G.S.) Osica de Sus (sat, com. Osica de Sus, jud. Olt) v. Corabia. osul, material folosit din cele mai depărtate timpuri pentru confecţionarea diferitelor scule trebuitoare omului. Pe teritoriul ţării noastre se cunosc săpăligile neolitice din corn de cerb ale culturii Sălcuţa, precedate în timp de „rîmocurile” din corn de cerb pentru plugul de nivel paleolitic descoperit la Rast (Dolj). în epoca bronzului (Ver-bicioara III) se confecţionau tot din corn de cerb brăzdare de plug. Din o. late se făceau în epoca flerului, perioada La Tene piepteni şi prăsele de cuţit. Producţia se diversifică în evul mediu; ia Garvăn-Dinogeţia (Tulcea) sec. 10—13 ca şi la Păcuiul lui Soare s-au descoperit prăsele de cuţilt catarame, accesorii de tolbe. Un atelier de prelucrarea cornului din sec. 15 a fost de asemenea descoperit la Şipote (Suceava). în cultura populară românească osul şi cornul au fost întrebuinţate pînă aproape de zilele noastre pe o scară mai redusă. Din o. late se fac piepteni, ace mari folosite în cojo-cărie, ,,underele”, tacîmuri (furculiţe, linguriţe), prăsele de cuţit, mînere de bastoane, paftale şi nasturi, accesorii ornamentale pentru tolbe de OSUL 326 Fig. 404. Cornuri de praf de puşcă, Transilvania, sec. 19. vînătoare. Uneori „carabele” cimpoiului sînt lucrate din o. Din coarne mari de bovine se făceau cornuri de suflat pentru dat semnale la vînătoare. Tot din astfel de coarne mari se fac şi azi cuiere de haine la care uneori se folosesc şi ramuri de coarne de cerb. Cuiere se mai fac şi din picioare de căprioară tăiate mai jos de genunchi şi fixate pe o placă de lemn într-o poziţie îndoită prin întinderea tendoa-nelor. Tolbele mari de vînătoare dar folosite şi de plutaşii de pe Bistriţa aveau pe capacul lor un decor alcătuit dintr-o pereche de picioare de căprioară păstrate cu copitele lor mici. Meşterii giuvaergii ştiau să facă din colţii mari de urs sau de mistreţ mici podoabe vînătoreşti, încastrîndu-i în îmbrăcăminte de argint. După cum se vede cea mai mare parte a obiectelor de corn folosite în cultura populară sînt legate de vînătoare, îndeletnicire înfloritoare în cursul evului mediu în ţara noastră la nivel popular. în cadrul ei au fost utilizate şi cornurile de praf de puşcă (fig. 404), alcătuind cea mai spectaculoasă categorie de obiecte prelucrate din corn. în numeroase muzee de etnografie şi artă populară, mai ales din Transilvania şi Moldova se află exemplare de mare frumuseţe ornamentală. Se poate spune că difuziunea cornurilor de praf de puşcă a fost oarecum uniformă în marea unitate geomorfologică a Carpaţilor, ele fiind frecvente în Polonia, Ucraina de vest, România, Ungaria, Cehoslovacia dar şi în Austria. Poate că iniţial coarnele de bovine şi cervidee au fost folosite ca recipiente pentru sare, asemenea exemplare de „solniţe” din corn de vita fiind folosite şi astăzi în unele zone. Doar spre sfîrşitul evului mediu european a început să fie folosit cornul pentru praf de puşcă, cel mai vechi exemplar cunoscut fiind cel ce a aparţinut regelui Henric al Vlll-lea al Angliei, datat 1531, aflat în colecţia Muzeului naţional din Cracovia. Cel mai vechi exemplar românesc datat 1608 provine din Hunedoara şi se află în cunoscuta colecţie a juristului Tiberiu Puica din Bucureşti, Cornul de cerb este tăiat în aşa fel ca să se obţină o trifurcaţie, apoi suprafaţa neregulată este frecată îndelung pînă se lustruieşte, cu ajutorul unui „plo-tog” de suman gros şi aspru, îmbibat cu ulei şi praf de cărbune de gorun sau de altă esenţă tare. Ţesutul osos poros din interior se scoate uşor după ce bucata de corn se fierbe cu leşie. Cele trei orificii ale trifurcaţiei sînt astupate cu dopuri tot de o.; uneori, „gura” cea mare este împodobită cu o lucrătură de metal, alamă, frumos cizelată şi gravată, prevăzută şi cu o ţeavă scurtă de lemn, o. sau metal, prin care se poate scurge praful de puşcă; această ţeavă este dimensionată ca să conţină o „măsură” de pulbere, cît trebuie pentru tras. Există şi măsuri speciale făcute tot din corn, mici, admirabil lucrate, atîrnate de cornul cel mare. Armătura se continuă cu două urechi de care se ataşează cureaua prevăzută cu ţinte ornamentale de cositor sau plumb turnate în tipare de piatră. Pentru a-l patina, meşterii fierbeau ia sfîrşit cornul în zeamă de foi de ceapă, coji de nuc, probabil şi tutun. Inciziile decorului gravat se umpleau, 327 OUĂ ÎNCONDEIATE ca şi Ia obiectele de lemn, cu grăsime amestecată cu praf negru de cărbune, pentru a pune în evidenţă desenul. Decorul cornurilor de praf de puşcă se împarte în două mari grupe: a. un decor vegetal s/ zoomorf de factura barocâ-central europeana, mai puţin răspîndit în ţara noastră şi indicînd provenienţa cornului din mediile înstărite ale burgheziei oraşelor şi ale nobilimii rurale; b. un decor geometric foarte precis structurat întîlnit cu precădere Ia vînătorii ţărani români. Acest decor în care motivul central dominant este rozeta solară de cele mai diferite tipuri, de la cea în şase raze pînă la „vîrtej” la ,,ciuturi’*, este unitar pe întreaga suprafaţă a României. Rozeta este plasată în centrul trifurcaţiei, avînd un cîmp maxim de desfăşurare; pe cele două ramuri mai mici este figurat, foarte stilizat, motivul „horei” compus din personaje desenate sub forma unor triunghiuri isoscele terminate sus cu un cerc semnificînd capul. Uneori aceste hore sînt mai greu de recunoscut, transformările operate de Ia meşter Ia meşter, ştergînd caractere iniţiale. în ansamblu, decorul de pe cor-nurile de praf de puşcă se înscrie în sistemul ornamental tradiţional popular românesc. Lunga istorie a cornurilor de praf de puşcă este probabil un capitol închis al artei populare europene; în România ultimul meşter care mai lucra astfel de obiecte era un bătrîn de 76 ani (în 1977) locuind în cătunul Sălaş din comuna Ulma, în nordul Moldovei. Bibi. ref.: FI. B. Florescu, P. Petrescu, P. Stahl, Arta populara de pe valea Bistriţei, Bucureşti, 1969; A. Silvan-lonescu, Cornuri de praf de puşca româneşti, în SCIA, 24, Bucureşti, 1977. (P.P.) ' oţetar, oală de mare capacitate păstrînd forma amforoidală moştenită de la romani, cu gît şi două toarte laterale; pentru pus murături şi ţinut oţet. Smălţuite în verde închis şi în brun, o. lucrate mai ales la Oboga (Olt) şi Curtea de Argeş (Argeş) au un decor bogat din brîne alveolate şi din imagini în relief, mai ales ale şarpelui, broaştei şi păsării; uneori o. au si capace terminate cu un bumb în vîrf. (P.P.) ouă încondeiate v. arta populară. pafta, închizătoare ornamentală de metal, uneori de argint, folosită la cingătoarea costumului din Vlaşca (fig. 405). Elementele stilistice indică o influenţă balcanică. (G.S.) pahiol, maramă cu ornamente ordonate linear, compuse din dungi paralele negre cu fir de aur, de o mare fineţe, specifică portului femeiesc din zona Sibiului. (G.S.) paiantă 1. Sistem de construcţie folosit în sud-estul Europei ca variantă a „Fachwerk”-ului european, constînd dintr-un schelet de grinzi nu prea groase, verticale, orizontale, oblice şi ale căror Fig. 405. Pafta de argint, zona Vlaşca, sec. 19. Fig. 406. Pană de păun, zona Năsăud, sec. 20. goluri sînt umplute cu bîrne scurte, cu nuiele împletite, cu cărămidă, chirpici, mai rar piatră. Sistemul a fost întrebuinţat în sudul ţării, atît la sate, cît şi la oraşe, mai ales în Bucureşti. 2. Stinghie oblică sau stinghii formînd X-uri în sistemul constructiv descris mai sus. (P.P.) pană t. Podoabă ceremonială bărbătească lucrată din pene de păun (fig. 406). Iniţial, pălăria cu calota rotundă şi borul drept, cu podoabe de mărgele şi o pană de păun, a fost purtată de flăcăi în zona Năsăudului şi într-o parţe a văii Someşului. Cu timpul această pălărie a început să capete un caracter ceremonial datorită înlocuirii p. printr-un imens evantai format din cîteva rînduri suprapuse de p. Cea mai impunătoare, datorită proporţiilor, este p. năsăudeană, cu diametrul de cca 0,50 m şi o înălţime de 0,45 m. Ea constituie în prezent o caracteristică a costumului de Năsăud, simbolizînd strălucirea şi măreţia păunului întruchipat în persoana mirelui. P. se poartă, împreună cu zgarda de mărgele policrome, îngustă sau înaltă, decorată cu motive geometrice, montată deasupra unei bentiţe de catifea neagră. în zona Avrigului se poartă ,,păune”, o podoabă de dimensiuni mai modeste, 329 PATACE Fig. 407. Pat cu ornamente antropomorfe, Vicovul de Sus, Suceava, sec. 19. aşezată în partea dreaptă a pălăriei, şi doi ciucuri coloraţi din mărgele, care atîrnă pînă la lobul urechii (v. şi chişchineuţ). 2. Denumire dată în unele zone etnografice din Transilvania, motivelor cusute sau alece pe piesele de port sau pe ţesăturile de interior. V. şi pene. (G.S.) pană de mire v. chişchineuţ. papuci, încălţăminte pentru femei, fără ştaif, lucrată din piele sau stofă colorată, purtată cu precădere în satele din Cîmpia Dunării. (G.S.) papuci cu tureac, ghete de piele cu carîmb înalt de 15—20 cm încheiate cu şiret în faţă; ia sfîrşitul sec. 19 şi începutul sec. 20, în satele din sud-estul Transilvaniei, făceau parte din ţinuta de sărbătoare a fetelor şi femeilor tinere. (G.S.) parapet, denumire dată de meşterii locali porţiunii de zidărie, piatră şi cărămidă care apără intrarea, scara şi sala casei muscelene şi argeşene, conferind acesteia un aspect masiv, asemănător cu cel al culelor de la care poate s-au inspirat constructorii ţărani. (P.P.) parmaclîc v. pălimar. parsechi, denumire dată în Transilvania unui anumit tip de dulap înalt pentru vase. (G.S.) pat, mobilă din lemn folosită pentru odihnă şi somn care a ocupat un loc de maximă importanţă decorativă datorită ţesăturilor grupate în această parte a interiorului locuinţei ţărăneşti (fig. 407). P., ca mobilier cu formă specială, apare în locuinţa din mediul rural în sec. 19 şi derivă în cele mai multe cazuri din laviţă. Faptul este cu atît mai concludent cu cît şi în interioarele palatelor domneşti forma p. aminteşte de laviţa tradiţională. P. este aşezat de-a lungul peretelui din spate al încăperilor, pe lîngă cei doi pereţi longitudinal, sau în unghiul format de peretele longitudinal din spatele casei şi peretele opus sobei (fig. 408), Din punct de vedere al formei, în afara p. cu ,,tăblii” de factură orăşenească, introdus în casa ţărănească începînd de la sfîrşitul sec. 19, în locuinţele vechi se întîlnesc mai multe tipuri: a. P. cu picioarele sprijinite pe tălpici sau pe capre întîlnit în sudul Carpaţilor. b. P. înalt specific în zonele de vest şi de nord-vest ale Transilvaniei, în care se urcă păşind pe o bancă aşezată în faţă; este compus dintr-un cadru de scînduri şi patru picioare îmbinate ,,în pană şi uluc”. Platforma propriu-zisă este formată din scînduri aşezate transversal sprijinite cu capetele pe ramă. înălţimea neobişnuită a p. trebuie pusă în legătură cu unele forme asemănătoare din alte părţi ale Europei centrale şi apusene precum şi cu grija de a asigura mai multă căldură locului pentru dormit. El reprezintă un tip evoluat deoarece în ,,cutia” formată din ramă se poate aşeza „străjacul”, salteaua umplută cu paie sau pănuşi de porumb. în unele părţi ale Transilvaniei—Ţara Oltului, Cîmpia Transilvaniei, vestul Transilvaniei coborînd pe Valea Mureşului pînă în Banat — acestui p. i s-a adăugat la partea superioară un schelet de scîndură pentru ţesăturile cu caracter decorativ, formînd un fel de baldachin; acest tip aminteşte de p. reprezentate în picturile goticului tîrziu sau ale Renaşterii şi de cele întîlnite în casele ţărăneşti din Europa în sec. 17 şi 18. P. cu „baldachin” poartă denumiri diferite: p. cu „cobără”, p. cu „boltă”, p. cu „stolnic”, p. cu „coviltir”, p. cu „arneu” etc. c. P. cu două laturi încastrate în perete şi colţul exterior, prins de grindă sau de podul casei cu ajutorul unui stîlp decorat, specific Bucovinei. O variantă tot atît de originală apare şi în Munţii Apuseni, unde fixarea patului se face printr-un picior, ornamentat cu crestături sprijinit pe podea. d. P. cu stîlpi înalţi la capete, întîlnit destul de rar în nordul Moldovei, care aminteşte prin formă şi decor p. din perioada Renaşterii. în general, p. sînt puţin decorate, excepţie făcînd cele menţionate şi unele de factură tîmplărească pictate din Transilvania. Bibi. ref.: R. Capesius, Mobilierul ţărănesc, Cluj, 1974; M. Pauncev, Mobilier şi feronerie populară, Bucureşti. (G.S.) ^ patace, monede austriece de argint, care au circulat în Transilvania, folosite ca podoabe la I paVĂ 330 Fig. 408. Interior, colţul cu patul, Audia, Neamţ, sec. 19. costumul mireselor din Mateiaş (Braşov). (G.S.) pava, bucată de pînză de formă pătrată, triunghiulară sau dreptunghiulară, de mici dimensiuni, care se montează la cămăşi sub braţ pentru a da lărgime mînecii. (G.S.) pazie, termen cult preluat de meşterii populari, desemnînd o scîndură mai îngustă sau mai lată, traforată, aşezată cu rost ornamental sub streşinile „tăvănite” sau tencuite. Uneori se pun cîte două sau trei p.* încărcînd decorul casei. P. este răspîndită mai ales în zonele cu decor traforat bogat, cum sînt Prahova, Dîmboviţa, Buzău, Ialomiţa, Ilfov, Galaţi, Vrancea, Neamţ, Bacău. (P.P.) păcise, cînepa de calitatea a doua (Valea Jiului). (G.S.) Pădureni (sat, com. Ciurila, jud. Cluj). Aici se află o biserică de lemn, construită în 1750, cu absida şi pronaosul poligonale şi pridvor pe latura sudică. Valoros monument de arhitectură populară remarcabil prin proporţiile armonioase, o bogată decoraţie sculptată si picturile murale executate în 1793. (G.S.) Pădurenilor, Ţinutul platou înalt ce se întinde !a răsărit de masivul Poiana Rusca, alcătuind un fel de treaptă mai joasă a acestuia. Partea mai ridicată a masivului, cu înălţimi între 1200 şi 1400 m, situată la apus, împărţită în trei judeţe (Hunedoara, Timiş şi Caraş-Severin) nu este locuită. înălţimile scad însă spre răsărit (către Valea Streiului) şi adăpostesc un număr de cca 30 de sate, în genere mici, formînd Ţ.P. Aşezat între Depresiunea Haţegului la sud şi Valea Mureşului la nord, Ţ.P. este destul de precis delimitat: sprijinit la apus pe înălţimile nelocuite ale Poianăi Ruscăi, se întinde spre sud şi sud-est pînă la rîul Cerna; spre nord şi nord-est este închis de micile cursuri ale Peştişului şi Dobrei spre răsărit. Cea mai mare parte a aşezărilor sînt situate pe înălţimi, văile adînci şi încă împădurite în parte, îngăduind rareori întemeierea de sate. în acest ţinut se află unele din cele mai tipice exemple de sate de culme din ţara noastră, alcătuind o notă caracteristică a peisajului local. Oamenii se ocupă cu lucrul la pădure şi creşterea vitelor. Agricultura se face în condiţii grele, ogoarele fiind deseori aşezate în terase, această agricultură montană, în trepte, alcătuind o altă notă caracteristică a peisajului de aici. Numeroşi locuitori ai zonei lucrează la minele de la Bătrîna, Bunila, Ghelar (Hunedoara), precum şi în marele combinat siderurgic de la Hunedoara. Pe coastele repezi urcă poteci în zigzag către satele de pe culme, despărţite unul de altul de văi înguste, sălbatice. Ţ.P. forma pînă mai acum două decenii una din cele mai izolate zone etnografice din România, în care se păstrau numeroase aspecte arhaice de cultură populară. Transformările legate de industrializare au dus la schimbări importante şi aici. Arhitectura populară a păstrat formele vechi ale caselor de cununi orizontale de bîrne cu acoperişuri înalte de paie, specifice frontului apusean al Carpaţilor. Vechea imagine a satului pădurenesc alcătuit din case de lemn cu mari acoperişuri ca nişte căciuli de paie, suite pe culme şi înconjurate de răzoarele înalte de cîte trei-patru m ale teraselor agricole, s-a schimbat însă, dominante, dacă nu exclusive, fiind azi acoperişurile roşii de ţigle, mai scunde. Au mai rămas, ici, colo, doar acoperişurile de paie ale şurilor mari. Notele caracteristice ale portului pădurenesc încep cu pieptănătura; părul despărţit cu cărare la mijloc este strîns într-un coc şi prins de „conciul” circular de sîrmă în faţa căruia se pune ,,perina” (mic suport de pînză umplut cu lînă); deasupra amîndurora se aşează ,,ceapsa’\ un fel de bonetă conică cusută compact cu ,,păr” de lînă vopsită negru în motive geometrice. De vîrful cepsei se coase ,,cîrpa” de ,,geolgiu” alb, lungă de 2,50 m, atîrnînd pe spate la femeile tinere, îmbrobodită în jurul capului la cele mai vîrstnice. Cămaşa din 381 PĂDURENILOR pînză groasă de casă (înainte vreme de cînepă) este încreţită la gît, unde se sţrîng toate foile componente— faţa, spatele şi mînecile. Fodorii mici formează terminaţia mîneciior, acoperite cu cusături dese făcute cu arnici roşu şi negru lăsat să formeze o suprafaţă uşor buclată, „bombată” în graiul locului. Peste cămaşă se îmbracă „pieptarul” avînd marginile tivite cu blană neagră de miel; întreaga suprafaţă este acoperită cu broderie de tînică şi mătase roşie, violetă, puţin albastru. Stilizările florale sau geometrice lasă loc pe spatele pieptarului unei suprafeţe albe în formă de X. Peste poalele albe se îmbracă două cătrinţe (oprfcge) negre, ţesute în patru iţe cu mici motive geometrice In relief uşor (fig. 409). Opregul din spate este mai lung şi mai larg, decît cel din faţă, care lasă să se Fig. 409. Costum de femeie, Pădureni, Hunedoara, sec. 20, vadă poalele albe în faţă. Mijlocul este încins cu un brîu „împletit în bîte” într-o tehnică arhaică, peste care se înfăşoară „brăcira” îngustă, iar peste aceasta aşa numitul „bălţi”, un cordon din fîşii de piele cu ţinte de cositor. Peste acestea se pun „cheile pe chici” (cinci chei de alamă şi cinci inele), „zalele” (lanţul) de cîte 30—40 de chei de alamă, „zalele cu inele” şi în sfîrşit „zalele şerpeşti” (fig. 410). în total sînt şapte podoabe şi cingători care înfăşoară mijlocul pădurencii (fig. 411). Felul în care îşi încing mijlocul femeile din Ţ.P. este unul dintre cefe mai complicate şi în acelaşi timp mai interesante, Fig. 410. Lanţuri cu chei, Muncelu Mare, Hunedoara, sec. 19. nu numai^ din ţara noastră, ci poate din întreaga Europă. în detaliile de împodobire a mijlocului se pot recunoaşte urme ale unei străvechi arte de prelucrare a. metalelor, precum şi resturile unei mentalităţi legate puternic de rituri şi culturi dispărute astăzi, între care cel solar era preponderent, fiecare^ „cheie” şj inel avînd imprimate discuri şi rozete solare.; încălţămintea consta din „toloboni” de pănură albă, un fel de cioareci-jambifere, peste care se puneau opincile cu enorm gurgui, împodobite cu motive geometrice realizate prin presare. Costumul bărbătesc este alcătuit din cămaşă groasă croită în foi drepte, cu guler Fig, 411, Meşter turnînd ţinte de bălţi, Pădureni, Hunedoara. sec. 20. PĂIOARĂ 832 înalt şi manşete largi, din laibăr de pănură a!bă, izmene largi, srmpfe sau cioareci groşi. Decorul este format din cusături albe, geometrice, dispuse mai ales la gulerul, pumnaşii şi poalele cămăşii. Un gen de artă specific P. este încrustarea cu cositor a obiectelor de lemn: furci de tors, fuse, „teci” de cuţit, fluiere, carabele cimpoaielor. Mai sînt şi azi cîţiva meşteri la Muncelul Mare şi Muncelul Mic (Hunedoara), care ştiu să toarne cositorul în tipare de piatră. (P.P.) vaniei, Maramureş; cu calota teşită, foarte mică şi boruri înguste dispuse oblic, denumită „clop”, prevăzută cu panglică lată policromă, zgardă de mărgele, pană de struţ, purtată în Ţara Oaşuiui şi Maramureş (fig. 413). (G.S.) pălimar, balustradă la prispă sau foişor construită din bîrne lungi, din scînduri tăiate la cuţitoaie, din scînduri traforate din baluştri strunjiţi, din cărămidă; echivalent cu „parmalîc” sau „parmadîc”; prin extensiune, stîlpii prispei. (P.P.) Fig. 412. Tineri cu pălării negre, Şieu, Bistriţa-Năsăud. păioară, ştergar de pînză albă din bumbac, lung de doi metri, purtat pe cap în Ţara Oltului de femeile bătrîne, iar în trecut de mirese. (G.S.) pălărie, acoperămînt de cap confecţionat din fetru sau din pai în ateliere specializate, purtat de bărbaţi şi de femei, în unele zone, parte componentă a portului popular (fig. 412). în sudul Carpaţilor, zonele Muscel, Argeş şi în Transilvania — zona Tîrnavelor, Mărginimea Sibiului, Ţara Oltului, Valea Mureşului etc., femeile purtau pălării cu calota rotundă, bor mic răsucit şi panglică cu ciucuri policromi sau o floare. în zona Sibiului şi pe Valea Mureşului s-au purtat şi p. cu boruri foarte mari întoarse în jos, răsucite ori drepte. P. de pai cu calotă mică şi boruri mari cu o panglică colorată, se poartă în Cîmpia Transilvaniei. P. bărbăteşti sînt diferite, în funcţie de zonă: a. p. rotundă cu bor foarte mic (sudul Transilvaniei, nordul Olteniei şi Munteniei); b. p. cu boruri foarte mari, atestată prin stampele din sec. 17—19 şi păstrată pe Valea Bistriţei; c. p. cu boruri mari întoarse în sus (Suceava, Valea Bistriţei, unele părţi ale Transilvaniei, între care Ţara Haţegului şi Munţii Apuseni); d. p. cu calota rotundă şi bor drept purtată cu panglică, zgardă de mărgele sau pană de păun, în funcţie de zonă. P. bărbăteşti din pai pot fi: cu calota cilindrică în Oltenia şi Teleorman; cu calota foarte înaltă şi uşor ţuguiată în Satu Mare, Arad, Cîmpia Transif- Fig. 413. Clop cu barşon de mărgele, Negreşti, Satu Mare, 19S3. pămînt de oale v. lut. Păniceni (sat, com. Căpuşu Mare, jud. Cluj). Aşezare menţionată documentar din 1461 în care se găseşte o biserică din lemn de stejar construită în 1730, valoros monument de arhitectură populară. De plan dreptunghiular cu absida altarului poligonală decroşată şi un pridvor adăugat pe latura de sud în secolul trecut. Acoperişul în patru ape compus din două corpuri, are un turn cu galerie deschisă şi coif octogonal cu patru turnuleţe. Biserica a fost pictată de „Dumitru ispas şi Ştefan şi loan” în 1809. (G.S.) pănură, postav alb sau colorat, din lînă ţesută în patru iţe şi prelucrat la piuă, denumit şi „dimie”, 333 PĂTRAŞ STAN ION „suman”, „cioarec”. Folosită mai ales pentru cioareci, laibăre, mantale, ipingele, haine pentru iarnă. V. si dimie. (G.S.) păpuşar, tipar pentru caş, lucrat din lemn de paltin, carpen sau fag, întîlnit în unele zone pastorale: Bran, Valea Bistriţei, Valea Prahovei, Ţara Vrancei etc. Din punct de vedere a! formei, tiparele de caş se împart în două categorii: a. dreptunghiulare, compuse din două plăci care se suprapun una peste alta; b. rotunde, cu o singură faţă înconjurată de o „veşca”, (fig. 414), ramă subţire de lemn. Decorate în stil geometric, p. sînt un fel de stanţe cu ajutorul în majoritatea zonelor ţării. Se aşează pe perete în dreptul patului şi al laviţelor. V. şi lăicer. (G.S.) păscăriţă, vas din doage şi cercuri de lemn, de forma unui coş cu toartă deasupra, bogat decorat prin pirogravare, folosit la sărbătorile de primăvară în Bucovina. (G.S.) păstură 1. Piesă de port în gen de fotă, purtată de femeile din Ţara Oltului. P. este de culoare neagră pentru bătrîne şi cu alesături policrome pentru tinere. 2. „Cîrpă” de cap purtată în zona Făgăraşului. (G.S.) Fig. 414. Tipar de caş, Prahova, sec. 19. cărora se imprimă pe suprafaţa calupurilor de caş sau unt diverse forme şi motive ornamentale. Elementul decorativ cel mai des întîlnit este rozeta. Pe tiparele de formă dreptunghiulară apar, în formă stilizată, şi ghivece cu flori, brazi şi figuri omeneşti. Uneori pe dos este marcat anul execuţiei. Tiparele din Ţara Vrancei ating cel mai înalt grad de realizare artistică. La Negrileşti (Vrancea), tradiţia se continuă si astăzi prin creaţia unor meşteri iscusiţi. (G.S.) păr de capră, material folosit în cîteva zone din ţară pentru realizarea unor ţesături rezistente: desagi, traiste, pături, chingi pentru cai etc. P. de c. se lucrează fie în amestec cu lînă, cînd se toarce cu furca în gospodărie, fie neamestecat cînd se toarce cu roata. V. şi Petreşti. (G.S.) păretar, ţesătură de tipul lăicerului, lucrată în patru iţe, din lînă pe urzeală de cînepă, decorată cu dungi, carouri sau alesături. P. este răspîndit PĂTRÂŞ, Stan Ion (n. 1908, com. Săpînţa Maramureş, m. 1977, com. Săpînţa). Meşter cunos-scut pentru celebrul „Cimitir vesel” de la Săpînţa. P. a lucrat peste patru decenii cioplind şi pictînd scenele pline de umor sau dăltuind versurile create de el însuşi, pe crucile de mormînt ale consătenilor săi (fig. 415). A executat peste 180 de monumente funerare, transformînd cimitirul de la Săpînţa într-un adevărat muzeu. Fiecare monument este un unicat ce reprezintă sintetic elementele caracteristice pentru viaţa celui dispărut, dovedind prin aceasta un spjrit fin de observaţie şi o imaginaţie inepuizabilă. în ultimii săi ani. P. a lucrat şi piese de mobilier, pictate în stilul naiv specific operelor sale, o galerie de portrete istorice şi o poartă. Astăzi casa în care a trăit P. este păstrată ca expoziţie, aparţinînd Muzeului maramureşean Sighetul Marmaţiei. Printre numeroasele distincţii primite de talentatul creator popular se află şi „Menţiunea PĂTRUŢ PICU 334 Fig. 415. Cruce de lemn din „Cimitirul vesel”, Săpînţa, Maramureş, sec. 20. de onoare” a juriului internaţional al celei de-a Ill-a Trienală de artă de Ia Bratislava (1972). Bibi. ref.: I. Vlăduţiu, Creatori populari contempo-rani^din România, Bucureşti, 1981. (G.S.) PĂTRUŢ, Picu Pricopie Oprea (n. 1818 com. Sălişte (Sibiu), m. 1872). Caligraf şi miniatu-rist popular. A desfăşurat o bogată activitate de ilustrator exercitînd prin miniaturile sale o puternică influenţă asupra iconarilor de la Laz (Alba). Opera sa este un exemplu de asimilare a tradiţiilor de artă medievală cultă în mediul rural. (G.S.) pătuiag 1. Glugă de coceni de porumb sau de fîn urcată în copac spre a fi păstrată şi apărată de vite. 2. Platformă rudimentară sprijinită pe patru sau şase furci, pe care se pun la uscat coceni,fîn; dedesubt se adăpostesc vitele, oile sau carul constituind un fel de grajd primitiv; uneori aspectul acestor p. sugerează primele elemente ale unei locuinţe, putînd fi considerată o ipostază a genezei casei de deasupra. 3. Colibă uşoară urcată pe patru stîlpi înalţi, de unde paznicul poate veghea asupra viei. (P.P.) patul, construcţie pentru depozitat porumbul, din nuiele împletite, numită în multe zone, de aceea, „coşar” sau din şipci înguste. P. este ridicat pe furci de lemn, uneori foarte înalte ca în Argeş sau sudul Olteniei unde ating pînă la doi m de ia sol, sau pe pietre; nuielele împletite sau şipcile încrucişate permit o bună aerisire necesară păstrării porumbului timp mai îndelungat. Formele p. şi „coşarelor” sînt deosebit de reuşite (fig. 416), constituind obiecte de arhitectură remarcabile; uneori p« sînt legate de porţile înalte, fie în Oltenia, fie în Maramureş, aşezarea lor în faţa casei şi Ia drum, permiţînd această asamblare. (P.P.) Fig. 416. Pătul de porumb, Berbeşti, Maramureş, sec. 20. păune v. păunite şi pană. păunite 1« Podoabe din pene şi mărgele montate pe coroniţele purtate de fetele din zona Bistriţa-Năsăud. 2. Podoabe denumite şi „păune” purtate în dreptul urechilor şi la cununa de mireasă, în unele sate din Ţara Oltului. 3. Podoabe din pene purtate la pălărie în Ţara Oltului de flăcăi de Ia recrutare pînă la încorporare. (G.S.) Păpuşa (sat, com. Românaşi, jud. Bihor). Monument remarcabil, biserica din P. ridicată la începutul sec. 18 este construită pe „şoşi”, stîlpi verticali, în paiantă şi lipită cu lut. De plan dreptunghiular cu absidă trapezoidală biserica are un turn de factură barocă. Pereţii tencuiţi ai altarului nu prezintă picturi. Iconostasul, pereţii naosului şi latura de est a pronaosului au o pictură în care se simte mîna unui zugrav priceput. Spre deosebire de alte biserici unde aflăm numele zugravului din inscripţii, aici pictorul Ion Lăpuşanu şi-a făcut autoportretul pe strana nordică a naosului.^Zugravul poartă haine ţărăneşti, cioareci şi suman. în picturile lui Lăpuşanu spaţiul este delimitatîn panouri, linia desenului precisă, figurile au expresie, cromatica este bine armonizată creind un ansamblu vădit inspirat din arta populară. (G.S.) pecetar v.. pristolnic. pene, motive ornamentale cusute sau ţesute în diferite feluri: 1. P., despărţite, motive florale dispuse în buchet (Bihor). 2. P. penghelite broderie 335 PETEA plină, executată după desen. 3, P. scrise bâtrîneşti, broderie plină cu tăieturi şi „ochi întorşi” (Bihor). 4, P. strînse, un fel de găurele duble executate pe un fir tras* întrebuinţate în Bihor. (G.S.) peneşte» punct de broderie plină. 1. P. pe f/r, broderie plină executată prin numărarea firelor materialului. 2. P. pe scris, broderie plină executată după un desen. (G.S.) perciţe v. Culoarul Cerna—Mehadica—Timiş, perdea, ţesătură cu care se acoperă ferestrele, adoptată în interiorul ţărănesc odată cu înălţarea caselor şi lărgirea ferestrelor. Cel mai vechi tip de p. este confecţionat dintr-o fîşie de pînză albă cu un rînd de motive florale cusute pe marginea de jos sau cu dantelă croşetată. Unele p. sînt decorate cu alesături în stilul ştergarelor, altele cu cusături „în muscă” sau „în urma acului”; cele mai recente sînt din dantelă. (G.S.) perieturi, firele mai mici de cînepă scoase cu „hecela” în timpul periatului. (G.S.j perpetă, şorţ purtat în satele din Munţii Apuseni, confecţionat din două lăţimi de material industrial, mătase ori şaten negru, încreţit în talie pe un cordon. (G.S.j perziană, şal de formă pătrată, ţesut în patru iţe, din lînă neagră, cu suprafaţa buclată şi franjuri pe margine, purtat de femeile din Săpînţa (Maramureş). (G.S.j pestelcă, piesă de costum purtată în Moldova peste fustă, ca un şorţ. Confecţionată din ţesătură de lînă cu dungi verticale şi „alesături pe rost” dintr-o cromatică vie: roşu, „vermuz” (verde-gălbui), „trandafiriu”, cafeniu, „curechiu” (bleu), portocaliu, galben. Pe margini p. are o bentiţă de mătase neagră şi „horbotă” (dantelă). (G.S.j peşchine, cunună de flori artificiale montate pe sîrmă, colorate în roşu, galben, roz, purtată de fetele din Ţara Oltului. (G.S.j peşchir 1. Ştergar lung de bumbac purtat pe cap după căsătorie de femeile din Gorj. 2. Ştergar mic decorat cu dungi care se dă de pomană Ia înmormîntare. 3. Ştergar mic decorat cu alesături folosit în unele părţi ale Olteniei pentru decorarea interiorului. (G.S.j peşteman 1. Piesă de port specifică zonei Viaşca, apărută probabil din îmbinarea vîlnicului cu fota şi catrinţa (fig. 417). P. este o ţesătură dreptunghiulară, lucrată din lînă neagră sau bleumarin în două iţe, cu un „chenar” colorat. El se compune din două „foi” cusute transversal plisate foarte mărunt, exceptînd chenarul de pe laturile înguste care încadrează „pestelca”. Pliseurile p. se executau în casă, înainte de îmbinarea celor două foi. Fiecare cută se cosea la ambele capete cu un fir gros de tort, apoi materialul înmuiat în apă rece era întins Ia umbră ca să se usuce încet. La marginea de jos se agăţau greutăţi, care să-l ţină întins. în talie cutele sînt strînse şi încreţite mărunt pe mai multe rînduri de şnururi, formînd la partea superioară a chenarului un fel de brîu. Decorul chenarului pe laturile lungi ale ţesăturii se compune dintr-o dungă lată de cca 15 cm, de culoare roşie, segmentată la diferite distanţe de dungi înguste, galbene şi negre. Pe laturile înguste ale p., chenarul are alesături executate cu lînă albă, roşie, verde, măslinie, Fig. 417. Costum de femeie cu peşteman, zona Viaşca, sec. 19. galbenă închis sau brună. P. se poartă cu o catrinţă în faţă, compusă din două foi, decorate cu dungi înguste şi alesături dispuse orizontal. La marginea de jos, catrinţa are un mic prag format dintr-un grup mai compact de alesături şi uneori franjuri împletite, lungi de cca 5 cm, cu mărgele policrome la capete. Catrinţa veche a costumului cu p. a fost de culoare roşie, galbenă şi foarte rar măslinie. 2. P. purtat în Moldova — Roman, Neamţ, Bacău — este confecţionat dintr-o stofă ţesută în două iţe, din „păr” şi „canură” de culoare bleumarin. Pe părţile laterale şi pe poale, p. se ornamentează cu „flori” alese cu ,,canava” colorată (lînică industrială), în tonuri de roşu, galben, albastru, brun, verde, alb. Lungimea ţesăturii este de 5 m iar lăţimea de 2—5 m, realizată din două „foi” cusute la mijloc. Spre deosebire de p. din Viaşca, cel din Moldova, mai bogat ornamentat pe părţile laterale, nu este plisat. El se petrece peste şolduri şi se îndoieşte în două pliuri adînci de o parte şi de alta a ornamentelor verticale de Ia capete. P. a fost purtat atît de fete cît şi de neveste. Bibi. ref.: E. Pavel, Portul popular moldovenesc, laşi, 1976; G. Stoica, V. Văgîi, Portul popular din Cîmpia Munteniei, Bucureşti, 1969. (G.S.) Petea (sat, com. Band, jud. Mureş). în sat se conservă, rezistînd vicisitudinilor vremii şi ale istoriei, o biserică românească ridicată în jurul anului 1761, aşa cum atestă o însemnare de pe una din grinzile clopotniţei. Constuit pe temelie de piatră, cu pereţi din bîrne groase de brad, monumentul prezintă plan dreptunghiular, compus din pronaos PETEUCĂ şi naos, deespărţite printr-un perete şi altar de formă poligonală. De-a lungul laturei de sud pînă în dreptul altarului biserica are un pridvor cu stîlpi şi balustradă închisă cu scînduri. Acoperişul în patru ape cu învelitoare de şindrilă coboară formînd o pantă lină cu streaşini ce adăpostesc bine pereţii. Din pictura interioară se păstrează numai fragmente, în stare proastă de conservare. Clopotniţa izolată este de plan pătrat şi se înalţă pe grinzi masive de lemn. (G.S,) peteucă, denumire folosită în Gorj pentru betelia cioarecilor, prin care se introduce cureaua sau brăcinarul. (G.S.) peteuci, „cheutorii“ din aţă prin care se introduce un galon împletit de mătase, lung de un metru, pentru a încheia Ia gît cămăşile bărbăteşti în Valea Jiului. (G.S.) PETRE, Adela (n. 1929, satul Valea Sibiciului, com. Pătîrlagele, jud. Buzău). A învăţat să coase de la bunica sa şi să ţeasă la Liceul industrial din Buzău — clasa de ţesut covoare. Din 1967, P. s-a consacrat creaţiei populare lucrînd piese de port şi ţesături de interior vădind un mare talent, o bună cunoaştere a tradiţiei şi posibilităţi reale de valorificare creatoare. Multe din creaţiile ei au fost distinse cu premii ia expoziţiile bienale de artă populară şi la expoziţiile în cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României” (G.S.) Petreşti (sat, com. Coşeşti, jud. Argeş) v. Coşeşti. Petreşti (sat, com. Bărbăteşti, jud. Gorj). Sat specializat în prelucrarea părului de capră. Existenţa unor meşteşugari specializaţi în confecţionarea traistelor din păr de capră începe să fie menţionată în documente din sec. 18, cînd, meşteşugul „trăis-tăritului” se diferenţiază şi meşteşugarii încep să se organizeze. Menţiuni cu privire la produsele din păr de capră apar însă de Ia mijlocul sec. 17, ceea ce confirmă că meşteşugul este mult mai vechi. „Trăistăritul”se mai practica pînă acum cîţiva ani şi în alte sate cum sînt: Leordoasa (Dolj), Şuiei-Rudeni (Argeş), Băleni-Români (Dîmboviţa) ş.a. Datorită rezistenţei mari a firului, cu un luciu aparte, părul de capră a fost utilizat cu precădere la confecţionarea obiectelor a căror durabilitate este absolut necesară — desagi, traiste, preşuri, pături pentru cai etc. Din punct de vedere al tehnicii de prelucrare şi a uneltelor folosite, se constată o unitate perfectă între diferite centre. Deosebiri apar în denumirile unor piese componente ale uneltelor de lucru şi cromatica folosită în ornamentarea produselor. Meşteşugul este practicat aproape în exclusivitate de bărbaţi. Materialul se procură din diferite localităţi mai apropiate sau mai depărate după caz. Procesul de prelucrare începe prin „sortarea părului” după culori, apoi urmează „băteala”, echivalentă cu pieptănatul lînei dar efectuată cu o unealtă specială. La capătul unei scînduri lungi, fixate în pămînt în mijlocul atelierului, sînt legate patru sfori prinse la celălalt capăt de un baston numit „bătător”. Trăgînd ritmic de bătător peste grămada de păr, firele lungi şi bune de tors, se aleg dintre celelalte. Torsul se face cu o roată specială (fig. 418). Caierul cu lînă băgat într-un burduf ca să nu se împrăştie, este legat la brîul meşterului. Roata este acţionată de o sfoară groasă din păr de capră, denumită„iorgan“, care trece prin axul acesteia şi printr-un scripete fixat Ia capătul atelierului. Se torc cîte două fire deodată cu ajutorul a două „mîini” (piese de lemn în formă de „F”) prin braţele cărora trece cîte un ax metalic, cu cîrlig şi un mosorel la unul din capete. De la fiecare „mînă” pleacă de pe mosorel spre roată, o sfoară denumită „şiltă” care acţionează ca şi „iorganul”, ca o curea de transmisie. Meşterul se aşează în faţa roţii, agaţă „iorganul” cu un cîrlig, pune lîna în capătul „mîinilor” şi începe să tragă mergînd încet înapoi. Cînd ajunge în capătul atelierului el aşează firele răsucite pe doi ţăruşi, unul pentru urzeală, celălalt pentru băteală. După ce s-au adunat mai multe fire se fac gheme. Toate ţesăturile din păr de capră se execută în războiul de ţesut vertical, compus din: două tălpi înalte de cca 2—3 m, dispuse vertical şi puţin oblic, sprijinite cu un capăt pe podea iar cu celălalt pe perete sau pe una din grinzile plafonului; două suluri fixate prin pene; două braţe de lemn, şi „iţarul“, o vergea pe care se fac iţele. In faţa războiului este săpată o groapă pe marginea căreia se aşează meşterul cu picioarele înăuntrul ei. Urzitul se face direct pe război în benzi cu lînă de culoare diferită: alb, vînăt, roşu şi nuanţe naturale. Deasupra „iţarului” se bagă între firele urzelei o stinghie plată, numită „zerbeleac”, întrebuinţată pentru făcutul rosturilor. Iţele se schimbă cu o baghetă aplatizată, iar firele se bat cu o spată lucrată din rădăcină de lemn de esenţă tare, cu dinţi metalici. Toate ţesăturile se realizează în două iţe. La P. s-au lucrat traiste pentru.cai, traiste cu capac şi ciucuri folosite de copii pentru dus cărţile la şcoală, desagi, saci şi pături pentru cai. La Băleni-Români, Şuiei şi Leordeasa s-au lucrat şi pături pentru pat. Stilul decorativ al ţesăturilor este exclusiv geometric, motivul de bază fiind „tabla”, dungă dispusă vertical de-a lungul ţesăturii. Delimitarea dungilor se face, printr-un ornament în zimţi. La capetele ţesăturii se execută un „şabac” denumit plastic „urma caprei” menit să consolideze terminaţia. Obiectele se lucrau la comandă sau pentru tîrguri şi satele învecinate. Bibi. ref.: G. Stoica, Prelucrarea pârului de capra. Unelte şi produse, în „Cibinium”, Sibiu, 1968. (G.S.) piaptăn, plăcuţă de lemn subţire, de formă trapezoidală de cca 7—10 cm lungime, cu care olarul netezeşte şi controlează în acelaşi timp puritatea pastei în timp ce modelează vasul pe roată. P. se ţine în mîna dreaptă, în timp ce stînga este în interiorul vasului, amble mîini aflîndu-se mereu una în faţa celeilalte, una afară cu p. alta înăuntru, trecînd peretele vasului printr-un fel de laminor, în unele zone, p. se numeşte „fichieş” sau „cheptă-nuş”. (P.P.) piatra, prelucrarea artistica a domeniu al manifestărilor de artă din cuprinsul culturii populare româneşti, întemeiat pe o tradiţie străveche ce urcă de la menhirii neolitici găsiţi în Dobrogea şi Hunedoara, spre construcţiile şi sculpturile eline, dacice, romane şi medievale româneşti, pînă la înfloritoarea epocă brîncovenească. în toate provinciile istorice ale României se află centre de prelucrare artistică a p. producînd obiecte de cele mai diferite întrebuinţări, în care materialul este cioplit şi înfrumuseţat potrivit unor tehnici şi reguli transmise din generaţie în generaţie (fig. 419). mi PIATRA Printre cele mai cunoscute centre de pietrari ale ţării noastre se numără: Al unu şi Igoiu (Vîlcea), Albeşti (Muscel), masivul Istriţa cu satele de cioplitori în piatră Dara, Pietroasele, Ochiu Boului, Clondiru, Greceanca, Bădeni (Buzău) centrele Ciuta şi Măgura (Buzău), bazinul Trotuşului, Slănic-Prahova* Tîrgu Ocna, Grozeşti (Bacău), Turcoaia (Tulcea), Scheia (Vaslui), Deieni-Hîrlău (laşi), Racoş, Baraolt (Covasna), Ciceu (Bistriţa-Năsăud). Meşteri din aceste centre sînt specializaţi pe domenii; cei din Albeşti sînt cunoscuţi pentru cioplirea măiastră a elementelor de arhitectură; cei de la Ciceu şi Hîriău, Deleni pentru pietrele de moară; cei de ta Scheia (Vaslui) pentru stelele funerare; cei de pe dealul Istriţa pentru monumentele votive, ghizdu-riie de fîntîni. Dar diversitatea obiectelor din p. cioplite este cu mult mai mare pentru că uneori efe sînt lucrate şi în alte localităţi (fig. 420). Se cioplesc din p.: stîlpi de porţi, ghizduri de fîntîni uneori sub forma unor imenşi colaci transportaţi sute de kilometri, jgheaburi pentru adăpat animale, poduri, balustrade, coloane, mese, bănci, cruci şi troiţe cum sînt cele ale pietrarilor buzoieni care s-au răspîndit în toată Cîmpia Bărăganului marcînd răscruci, hanuri, cişmele. Se mai fac din p. cioplită „ţesturi” (în Ţara Zărandului, în preajma Vaţei-Hunedoara) de forma unor clopote şi „pecetare”, cu care se imprimă literele sacre în aluatul prescurilor se cioplesc în Maramureş, Buzău, Dobrogea, Oltenia. în domeniul p. cioplite se constată, ca şi în alte meşteşuguri, şi o specializare pe faze de lucru; anumită tehnică şi anumite unelte sînt folosite la extragerea p. din cariere şi altele la cizelarea sau ornamentarea ei. Răngile, ciocanele mari, tîrnă-coapele de diverse feluri, unele cu cioc ascuţite dăU ţile mari, maiurile de lemn, fierăstralele, se folosesc la dislocarea blocurilor mari, care înainte vreme se obţineau cu mare trudă. Se întrebuinţau şi pene de lemn înfipte anevoie în masa pietrei, cu precădere în crăpăturile ivite sau în lăcaşuri anume scobite, peste care se turna apă ce producea umflarea demnului conducînd la fisurarea şi apoi separarea blocurilor. Fasonarea p. necesita alte unelte: compasuri pentru măsurători, pîrghii şi vincluri pentru manevrat, pile de diferite asperităţi, dălţi de toate mărimile, „bucerde” un fel de ciocane cu suprafaţa de lovit prevăzută cu mici ridicături bombate, uneori colţuroase. Meşteri pietrari au lucrat la edificarea multor construcţii medievale şi moderne vestite cum sînt mînastirea Curtea de Argeş şi atîtea alte monumente din trecut, dar şi la restaurarea unora degradate de trecerea timpului. Acum cîţiva ani meşterii de la Albeşti au terminat înlocuirea frontonului neo-clasic al Universităţii din Bucureşti, după cum cei din Ciceu au lucrat la restaurarea multor palate transilvănene, asigurînd perpetuarea unui nobil meşteşug. Decorul obiectelor cioplite în p. este adecvat atît materiei prime, p. de diferite PIATRA NEAMŢ 338 Fig. 419. Stelă funerară, Scheia, Iaşi, sec. 19. consistenţe şi granulaţii — cît şi destinaţiei obiectelor. Este de remarcat frecvenţa mare a semnelor solare prezente pe aproape toţi stîlpii de porţi şi de case de la Grozeşti-Trotuş sau Scheia şi Tansa (Vaslui), precum şi pe marii colaci de fîntînă, cum unul foarte frumos se găseşte în curtea palatului brîncovenesc de ia Mogoşoaia. Pe acesta din urmă se află şi imaginea unei feţe de om şi a mîinii. Apar frecvent şi inscripţii, unele dintre ele, tot pe colaci de fîntînă. Decorul crucilor şi troiţelor sau al stelelor funerare de tipul celor de la Dăbuleni, Călăraşi (Olt) sau Cerneţi (Mehedinţi), legate de arta vlahilor din Serbia şi, mai ales, Muntenegru (sec. 11—13) ca şi al celor moldoveneşti de la Scheia (laşi), ar merita fireşte un studiu extins. Alături de decorul tradiţional geometric, asemănător cu cel al crestăturilor în lemn, aceste monumente funerare şi votive prezintă şi un decor de inspiraţie medievală în care predomină vrejul viţei de vie, probabil legat de vechea simbolistică a arborelui vieţii şi imagini de inspiraţie biblică. Redarea personajelor se apropie de gravitatea şi rigiditatea sculpturii romanice, m Moldova, meşterii pietrari de la Scheia, Vaslui, laşi, Huşi, Suceava, Rădăuţi, Şiret, au cioplit cu măiestrie şi monumente funerare evreieşti în care repertoriul motivelor se înscrie în tradiţia ebraică, mpletită însă cu tradiţia artei populare româneşti. Fig. 420. Stelă funerară, Scheia, Iaşi, 1865. Deseori obiectele cioplite în p., atît stîlpii de casă cît şi stelele funerare şi crucile, erau vopsite cu tente roşii, albastre, verzi, galbene, uneori şi negre. Bibi. ref.: P. Petrescu, Tradiţia româneasca a pietrei cioplite, în „Secolul 20”, 10—11—12, Bucureşti, 1972; P. Petrescu, Arhitectura ţrăneascâ de piatră din România, 1973. (P.P.) Piatra Neamţ (municipiu, jud. Neamţ). 1. Primele cercetări efectuate cu prilejul construirii hidrocentralei de la Bicaz au permis Muzeului judeţean P.N. constituirea unei colecţii etnografice din zona muntoasă a Neamţului, valorificată expozi-ţional în 1964 la Muzeul din Bicaz şi la punctul muzeistic de la Durău. Colecţia iniţială, îmbogăţită cu obiecte provenind de pe raza întregului judeţ, este prezentată astăzi la P.N. Patrimoniul ilustrează ocupaţiile şi îndeletnicirile casnice, creaţia populară tradiţională şi contemporană din judeţ. 2. V. Ghin-dăuani. (G.S.) piatră de fote v. coloranţi. pictura pe sticlă, meşteşug popular dezvoltat în Transilvania şi nordul Moldovei, în centre rurale şi urbane, începînd din sec. 18. Procedeul, folosit mai întîi în Tirol şi Boemia de sud, s-a răspîndit şi în Transilvania prin Austria. Apariţia centrelor producătoare a fost favorizată de existenţa numeroaselor ,,glăjării”, care furnizau materialul de bază pentru realizarea icoanelor. Introducerea tiparului în sec. 16 a dat un imbold dezvoltării tehnicii xilogravurii, folosită şi pentru ilustrarea cărţilor. Gravurile au oferit meşterilor modele de copiat pe sticlă. Spre deosebire de centrul Europei, tehnica p. pe s. din Transilvania are la baza dezvoltarea unui fond milenar de artă populară, nealterat de înrîuriri urbane. Picturile sînt o creaţie individuală, profund naţională, ca şi piesele de ceramică, arhitectură, scoarţele sau portul popular. Lucrările 839 PICTURA PE STICLĂ Fig. 421. Pictură pe sticlă de Simion Poienaru, Laz, Alba, 1Ş21. slnt încărcate de simboluri ale lumii reale sau religioase, conform credinţelor şi obiceiurilor epocii respective. Prin includerea Transilvaniei în Imperiul habsburgic după 1699, populaţia românească asuprită nu a mai avut posibilitatea de a folosi decît mijloace modeste de exprimare artistică. A reuşit totuşi ca prin arta populară să ajungă la realizări remarcabile (fig. 421). O caracteristică a p.de s. din Transilvania o constituie iconografia ortodoxă de provenienţă bizantină. Primele lucrări au fost realizate la Nicula (Cluj), în sec. 18, unde pictorii au folosit şabloane interpretate într-o manieră proprie. Treptat, în decursul mai multor decenH, p. pe s. a devenit la Nicula un meşteşug la care participa tot satul. Populaţia rurală a adoptat repede icoanele pe sticlă, care înlocuiau pe cele din lemn, provenite din atelierele mănăstireşti din Muntenia, Moldova şi de Ia muntele Athos. Destinată ţărănimii şi lucrată de ţărani, p. pe s. a avut un limbaj şi coduri plastice care puteau fi receptate cu uşurinţă ceea ce explică răspîndirea ei rapidă pe tot cuprinsul Transilvaniei. Primele icoane de la Nicula şi Gherla (Cluj) au ca teme predilecte figura Maicii Domnului şi scene din viaţa sa. Pe măsura răspîndirii p. pe s. în alte părţi ale Transilvaniei, tematica s-a lărgit, observîndu-se preponderenţa sfinţilor patronimici şi a sfinţilor protectori: sf. llie în zonele agricole, sf. Haralambie, protector împotriva holerei, molimelor şi războaielor, sf. Gheorghe şi sf. loan, apărători ai vitelor şi recoltelor, sf. Nicolae, aducător de noroc, sf. Stelian, păzitor al copiilor mici ş.a. P. pe s. are la bază ca surse de inspiraţie picturile murale şi icoanele pictate pe lemn aflate în interiorul bisericilor săteşti. Erminiile şi canoanele bisericeşti au fost respectate mai ales în cazul meşterilor care au fost concomitent şi zugravi de biserici, cum sînt familiile Grecu şi Pop din Ţara Oltului. Majoritatea iconarilor neavînd pregătirea specială, mulţi dintre ei neştiutori de carte, nu respectau erminiile pentru că nu Ie cunoşteau. Aproape toţi iconarii de la Nicula s-au inspirat din xilogravurile lucrate la Hăşdate, în marginea oraşului Gherla. Răspîndirea largă a p. pe s. în Transilvania se datorează faptului că se întemeiază pe copierea unui model, tehnică uşor de deprins. Materialul de bază îl formează sticla, cu rol de suport şi strat protector al picturii. Desenul se realizează pe dosul sticlei, cu ajutorul şabloanelor desenate pe hîrtie, cunoscute sub denumiri diferite: „izvoade”, „forme”, „tipare”, „mătă-rii”. Trasarea liniilor de contur se realiza cu o pensulă subţire cu păr moaie sau pene de gîscă. Mai tîrziu s-au folosit şi peniţe de oţel. Desenul conturului constituie „urzeala” compoziţiei, apoi suprafeţele libere se valorează prin pete de culoare. Pentru trasarea conturului se folosea negru preparat din „chindru” (negru de fum) dizolvat în zeamă de clei şi piatră acră sau o soluţie diluată de gălbenuş de ou. Vopselele vechi se preparau din oxizi metalici, procurate din împrejurimi sau cumpăraţi de la prăvălie. Pigmenţii se frecau pe o lespede netedă şi dură pînă se obţinea o pudră fină, care se amesteca cu emulsie de tempera, obţinută din clei, gălbenuş de ou, ulei de in, fiere de bou sau oţet. Culorile preparate de zugravi în acest fel dădeau o preţiozitate cu totul aparte picturilor, datorită unei transparenţe care va dispărea în momentul folosirii vopselelor chimice. în afară de coloranţi s-a utilizat şi foiţă de aur, necesară la redarea strălucirii nimburilor. După ce stratul de culoare era complet uscat, icoana se ungea cu terebentină pentru a deveni rezistentă la umezeală. Ramele vechi în care erau încadrate icoanele sînt simple, profilate cu cîteva caneluri horjite şi vopsite cu brun. Pe spate se fixa un capac din lemn pentru a proteja suportul. Dacă tehnicile de lucru au fost aceleaşi, modalităţile de interpretare a temelor diferă de Ia un centru la altul, de la un meşter la altul. Anumite trăsături sînt comune unui centru, dar în cadrul acestuia se disting particularutăţile de epocă sau cele personale ale artistului. Figurile proeminente care s-au realiefat în domeniul p. pes. la mijlocul sec. 19 se depărtează de izvoade şi se manifestă ca adevăraţi creatori; ei şi-au semnat şi datat operele fiind conştienţi de valoarea lor. Majoritatea lucrărilor sînt însă opere ale unor anonimi. Cele mai importante centre de pictură pe sticlă au fost: Nicula (Cluj, cel mai vechi), lernuţeni (Mureş), Scheii Braşovului, Făgăraş şi Ţara Oltului (Braşov), Valea Sebeşului, Lancrăm, Laz, Alba lulia (Alba), Mărginimea Sibiului, Banat. P. pe s. este considerată astăzi ca un gen de creaţie populară cu valenţe artistice remarcabile. Această valoare a fost recunoscută abia la începutul sec. 20. Războiul dintre cei ce cumpărau şi apreciau aceste lucrări şi oficialităţi, care Ie contestau valoarea, s-a soldat cu apariţia în anul 1890 a unui ordin minis-serial care interzicea producerea şi colportarea p. pe s. în Transilvania. Prin caracterul şi prin locul ocupat în interioarele ţărăneşti p. pe s. au constituit un important element decorativ. în fiecare casă se găeseau 10—30 de piese formînd o friză decorativă Ia partea superioară a pereţilor. Apariţia marilor meşteri la începutul sec. 19, care au ridicat PICULINĂ 340 niveiuî artistic diversificînd temele şi modalităţile de interpretare, marchează epoca de înflorire a meşteşulgului. Originalitatea, interpretarea artistică, îmbinarea armonioasă între stilul narativ şi cei decorativ, folosirea nuanţelor în degradeuri fac din fiecare icoană o lucrare cu caracter artistic, începutul sec. 19 marchează o nouă etapă în evoluţia acestei arte; după aceea meşteşugul intră într-o fază de decădere, provocată şi de răspîndirea litrogra-fîilor trase în tiraje mari. Bibi. ref.: C. Irimie, M. Focşa, Icoane pe sticla, Bucureşti, 1968; l. Dancu, D. Dancu, Pictura ţâra-neascâ pe sticla, Bucureşti, 1975; P. Petrescu, G. Stoica, Arta populara româneasca, Bucureşti, 1981. (G.S.) piculină v. fluier. pidvor 1. Trunchi de stejar crăpat în două, pus în picioare, cu spinarea în afară, căptuşind groapa de pămînt a caselor pe jumătate îngropate din sudul Olteniei. 2. Prispă (P.P.) piept 1. Partea din faţă a cămăşii, a cojoacelor, sumanelor sau şubelor. 2. Cute înguste, verticale, cusute cu maşina pe pieptul cămăşilor, în zona Persanilor. (G.S.) pieptar v. cojoc. pieptene 1. Unealtă cu coadă de lemn, uneori ornamentată cu motive geometrice pirogravate, şi dinţi metalici, folosită pentru scărmănatul cînepii, inului sau lînei. 2. Obiect de os pentru pieptănat părul sau purtat ca podoabă de fete. (G.S.) Pietreni (sat, com. Costeşti, jud. Vîlcea). Biserica din P. construită în 1664—1666 este un valoros monument de arhitectură populară în lemn cu înfăţişare de casă ţărănească. De plan dreptunghiular, cu absidă poligonală decroşată, pronaos supralărgit, prispă şi stîlpi frumos ciopliţi. (G.S.) Petroşani (sat, comună, jud. Argeş) v. Coşeşti. Pietroşiţa (sat, comună, jud. Dîmboviţa). Colecţie sătească de artă populară prezentată într-o expoziţie inaugurată în 1974, structurată pe domeniile principale de activitate ale comunei. Sînt ilustrate ocupaţiile, meşteşugurile şi industria casnică, cu accent deosebit pe aspectul artistic al obiectelor. Se remarcă colecţia de covoare. (G.S.) pivniţă, construcţie din lemn de stejar, destinată să adăpostească vinul şi ţuica, cu acoperiş piramidal din bîrne învelite cu corzi de viţă tăiate, dîndu-le aspectul unor movile; uneori p. sînt cu etaj, construite din lemn sau lemn şi piatră. Aşezate în trecut pe dealurile cu vii ale Gorjuîui şi ale Mehedinţilor, p. formau adevărate cătune; mai tîziu ele au fost coborîte în sat la curţile proprietarilor. Erau vestite dealurile cu vii şi p. ale Bălăneştilor, Arcanilor, Runcului, Dobriţei din Gorj, p. formînd dubluri ale gospodăriilor din sat. Amplasate pe curelele moşneneşti ce curgeau din hotar în hotar, p. se aflau pe aceeaşi curea cu gospodăria, deşi uneori la depărtare de 3—4 km. înconjurate de vegetaţie, garduri vii şi palisade, p. apăreau ca un fel de mici forificaţii, dînd o notă caracteristică peisajului gorjenesc. (P.P.) pindlieu, poale purtate în Ţara Oaşului, croite din şase „laţi” de pînză, pentru „trupul” p. şi două pentru volanul de jos, „poalele” p. Părţile unite între ele şe încreţesc şi se fixează în talie pe un cordon, denumit în unele sate „pogmată” (Lechinţa Bixad, Turţ-Satu Mare) sau „guler” (Vama, Racşa Brilog şi Certeze — Satu Mare). Exemplarele vechi aveau pliuri în loc de creţuri. Decorul este dispus pe „pogmată”, la cusătura volanului şi pe marginea acestuia. Motivele decorative florale sau geometrice sînt cusute cu bumbac gros în alb, brun, galben şi roşu. în ultimul timp se întrebuinţează pentru confecţionarea p. material industrial. (G.S.) pirogravură, tehnică de ornamentare a lemnului, folosită cu^ precădere la decorarea vaselor din doage (fig. 422). Motivele geometrice sau florale se execută prin ştanţare cu un „florar” din metal înroşit în foc. (G.S.) Fig. 422. Doniţa pirogravată, Vrancea, 1976. Pi roşa (sat, com. Băbeni, jud. Sălaj). Aici se găseşte o biserică de lemn construită la începutul sec. 18. De plan dreptunghiular cu absidă poligonală, nedecroşată, cu trei laturi. în cursul sec. 18 şi 19 biserica a suferit unele înnoiri care nu i-au modificat structura. Elementul decorativ cel mai 341 FfŢĂRĂJ important îl constituie pridvorul cu stîlpi masivi, ciopliţi cu măiestrie. Pictura originară a fost acoperită în 1971 de alta nouă. Bibi. ref.: I. Cristache-Panait, M. Daia, Noi rezultate ale cercetării arhitecturii de lemn în judeţul Sălaj, în MIA, 1, 1976, (G.S.) Pisc (sat desfiinţat, înglobat în satul Străoşti, com. lordăcheanu, jud. Prahova). Centru important de ceramică care aproviziona cu oale Bucureştiul şi satele din Cîmpia munteană (fig. 423). Produce forme simple, străchini cu buza dreaptă şi oale de toate mărimile, decorate cu motive florale, sau prin tehnica scurgerii culorilor. De excepţională valoare artistică şi documentară sînt figurinele, reprezentări de animale modelate, folosite ca jucării, „fluierici”. (G.S.) Fig. 423. Ceramică decorată cu pensufa, Pisc (Străoşti), Prahova, 1968. Piscani (sat, com. Dîrmăneşti, jud. Argeş) v. Coşeşti. piţăratul, termen folosit într-unele zone din Transilvania, Banat, Bihor, Muntenia, Oltenia, pentru colindatul copiilor, între vîrstele de 3—13 ani. Copiii se constituiau în grupe de cîte 3—5 colindători, uneori conduşi de un „vătaf”. îmbrăcaţi cu haine de sărbătoare, de preferinţă noi, cămaşă, cioareci de lînă, încinşi cu brîu de lînă,purtînd sumane sau cojoace, căciuli împodobite cu busuioc, aveau drept însemne cu caracter simbolic „colindele”, „colindeţele”, „beţele de colindat”, cu care, în timpul rostirii colindei augurale, atingeau porţile, uşile, ferestrele casei, pereţii grajdurilor, ham* barele, grinda casei, apoi răscoleau cărbunii vetrei. Prin versurile colindei cîntate, prin gestică, chiar prin înveşmîntarea cu haine noi se realiza un şir de rituri menite să invoce fertilitatea holdelor, belşugul în casă, ,,statul casei”, adică norocul, sănătatea, bunăstarea. Colindătorii, numiţi ,,piţă-răi”, „umblau a piţăra”, în noaptea de ajun, de dimineaţa pînă seara. Obiceiul p., integrat ciclului obiceiurilor calendaristice, face parte în acelaşi timp din multiplele rituri agrare de invocare a fertilităţii şi fecundităţii. în unele localităţi din zona Gorjului, conform unor credinţe arhaice legate de puterea „piţărăilor” de a stimula „beneficul”, se considera că mîncînd mere şi nuci din traista acestora, primite în dar de la sătenii colindaţi, femeile sterile vor avea cu rînd copii frumoşi şi sănătoşi. De asemenea, din nuci, mere şi colaci primiţi se dădeau şi vacilor să mănînce, pentru a le stimula fecunditatea. în Munţii Apuseni, Năsăud, Bihor „colinda” cu care atingeau piţărăii casele era confecţionată din beţe cu înfăţişare artistică, aşchiate fin, împodobite cu fîşiiie de lemn; în alte zone din Transilvania beţele erau decorate şi cu plăci metalice pentru a face zgomot şi pentru a puncta ritmul colindelor; în Oltenia copiii îşi confecţionau chiar un „steag” alcătuit dintr-o prăjină lungă, ornamentată prin încrestare şi călire la foc, de care se legau 2—3 basmale înflorate, un ban de argint, busuioc şi tămîie, elemente considerate a fi investite cu virtuţi benefice. Piţărăilor li se dădea la fiecare casă cîte un blid cu seminţe de cereale, plante oleaginoase şi plante textile, pe care aceştia le aruncau peste casă făcînd urarea de belşug şi prosperitate în anul care urma. Invocaţia lor, versurile, simbol-lurile acestora pot fi comparate cu cele întîlnite şi în obiceiurile de familie, remarcîndu-se permanenta întrepătrundere a riturilor agrare cu obiceiurile calendaristice şi cu cele ale ciclului vieţii umane. P., colindatul la fereastră de către copii, s-a contaminat în unele zone cu sorcovitul. Bibi. ref.; Sărbătorile la români. Crăciunul, Bucureşti, 1914; I. Muşlea, Ov. Bîrlea, Tipologia folclorului. Răspunsurile la chestioanarele lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970; M. Pop, Obiceiurile populare româneşti, Bucureşti, 1976; A. Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfîrşitul secolului al XlX-lea, răspunsuri la chestionarele lui N. Densusianu, Bucureşti, 1976. (M.B.) piţărăi 1. Copii colindători, care umblau cu „piţăratul”, colindatul P. se constituie în grupe, din timp, învăţînd colindele, în taină, pentru a nu li se cunoaşte repertoriul. Uneori, cînd grupul avea peste 3—4 membri, se alegea un vătaf, care îi învăţa colindele, îi conducea prin sat, purta „băţul de colindat”, „colindeţul”, „colinda”, cu care lovea în casele în care intrau, grinda, vatra, rostind urarea augurală şi invocînd fertilitatea şi belşugul în întreaga casă, anul care urma. P. purtau costum de sărbătoare: cămaşă albă, cusută cu motive policrome, cu bumbac sau cu mărgele, la guler, ia pumnarii mînecilor, uneori Ia piept, cioareci de lînă şi sumane sau „zeghi” ţesute din lînă, albe sau negre, după specificul zonei respective, căciuli negre, împodobite cu busuioc sau crenguţă de brad. încălţămintea tradiţională o constituie opincile. Vătaful cetei avea drept semn de recunoaştere un brîu de lînă sau o panglică tricolor, pusă pe piept în diagonală. 2. Denumire dată în zona Hunedoara şi ariile limitrofe colăceilor pe care îi primeau colindătorii ca răsplată după colindat. 3. Denumire data şi zilei cînd porneau copiii colindători la colindat (în Muscel, Munţii Apuseni, Hunedoara). Bibi. ref.: T. Pamfile, Sărbătorile la romîni. Crăciunul, Bucureşti, 1914; I. Muşlea, Ov. Bîrlea, Tipologia folclorului, din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970; Arhiva Muzeului etnografic al Transilvaniei, Cluj, 1927. (M.B. ) PIUĂ 342 piuă 1. Recipient masiv folosit pentru pisat sare sau grîu, întîlnit pe teritoriul României în două ipostaze: a. p. de forma unui cilindru vertical, susţinut de un postament cioplit din aceeaşi bucată de lemn, variată în ceea ce priveşte curbura pereţilor, elansarea piciorului, încrestarea uşoară a buzei (fig. 424); b. p. dezvoltata pe orizontală, cioplită regulat, ca un paralelipiped scobit sau de formă emisferică, golită din cîte un mare nod de lemn. Un mîner asimetric, sau două simetrice, măresc posibilităţile de diversificare a formei. „Pisălogii” p. acţionaţi manual sînt ciopliţi de asemenea dintr-o bucată de lemn, fiind rotunjiţi la capete şi subţiaţi sau perforaţi la mijloc pentru a putea fi mînuiţi cu uşurinţă. 2. V. instalaţii ţărăneşti. (G.S.) Fig. 424. Piuă verticală, Neamţ, sec. 20. piuă de ulei v. instalaţii ţărăneşti, pînză, ţesătură executată în război din fibre vegetale sau animale folosită la confecţionarea pieselor de port, a ştergarelor, feţelor de masă, cearceafurilor etc. în funcţie de procedeele aplicate la ţesut şi de materialele folosite, p. este de mai multe feluri: a. p. cu chenar, avînd aspect învărgat, cu dungile dispuse vertical rezultate din introducerea unor fire de urzeală răsucită; b. p. de bumbac limpede, ţesută în două iţe cu urzeală de misir şi băteală din bumbac; c. p. de tramă, ţesuta cu urzeală de misir şi băteală de cînepă; d. p. cu urzeală limpede, din urzeală de misir şi cînepă în proporţii egale şi băteală de bumbac; d. p. goală, ţesută în întregime din fuior. e. p. învăluită, ţesută cu urzeală din bumbac sau în amestec, tramă cu bumbac şi băteală din cînepă; f. p, misir pe misir, cu urzeală şi băteală de misir; g. p. cu chenar sau cu margine, ţesută din bumbac, cu dungi colorate dispuse pe margini în urzeală. (G.S.) pînzătură, ştergar de bumbac, folosit de femei pentru îmbrobodit în zona Rădăuţi, denumit şi „mîniştergură” ţesut în 7—9 iţe, ornamentat cu motive geometrice „iţate” realizate în tehnica neveditului. La capete, p. este decorată cu dungi din borangic şi alesături din bumbăcel, figurînd motive vegetale sau „boghiţe ridicate”, realizate cu bumbac galben deschis şi un rînd de franjuri scurte cu mărgele policrome. P. a fost purtată pînă acum 100 de ani de toate femeile căsătorite apoi a fost înlocuită de tulpanul sau broboada în patru colţuri. (G.S.) pîrlău, oală de dimensiuni mari putînd conţine două-trei vedre de apă (20—30 litri), cu patru-şase găuri la partea inferioară; serveşte la opăritul rufelor cu apă fierbinte turnată peste cenuşe, formînd ceea ce se cheamă leşie. P. are două toarte şi este întărit şi împodobit totodată cu bîrne alveolate. Întîlnit frecvent în Oltenia, Banat, sud-vestul Transilvaniei; există şi p. de lemn făcute dintr-un trunchi scobit, în Oltenia, Moldova şi Transilvania. (P.P.) platcă, parte croită separat, care acoperă umărul Ia cămăşile bărbăteşti şi la unele cămăşi femeieşti, de care se cos piepţii, spatele şi gulerul. La cămăşile bărbăteşti platca este uneori căptuşită pentru a avea mai multă rezistenţă. (G.S.) pleasnă, fir de lînă, de cînepă sau şiret împletit cu care îşi leagă fetele cositele în zona Tîrnavelor. (G.S.) plentic, cusătură derivată din punctul în cruce prelungită. Se execută pe două rînduri paralele, foarte des, împungînd acul perpendicular pe fir. între cele două rînduri se iasă un spaţiu liber de 3—4 fire. De o parte şi de alta a p. formînd dungi cu modele aproape compacte, se adaugă motive mici: „trandafiraşi”, „scînteioare” etc. Apare frecvent în Munţii Apuseni, Ţara Haţegului, Mărginimea Sibiului, Valea Jiului, Ţara Oltului etc. Uneori se întîlneşte şi în Ţara Vrancei, Neamţ, Munţii Breţcu. (G.S.) pleteri, cozile false din lînă neagră sau din pînză, care se includ pieptănăturilor femeieşti, specifice zonelor din centrul Transilvaniei. (G.S.) plocad v. strai. plocon, colac împletit artistic, pe care îl duc finii ca dar naşilor, în zilele mari de sărbătoare, în cadrul riturilor de iarnă sau de primăvară. P, se împleteşte din aluat, în formă de cunună. Se împodobeşte cu crestături şi flori modelate tot 343 PLOSCĂ din aluat. Este purtat învelit într-un ştergar nou, Bibi. ref.: I. Bîrlea, însemnări din bisericile Mara- ales în război, în acel an; alături de p. se pune şi mureşului, Bucureşti, 1909; A. Pop-Bratu, Pictura „urciorul” pentru naşi, modelat din lut, ornamentat murală maramureşeană, Bucureşti, 1982. (G.S.) bogat, pictat, smălţuit. Acest dar este expresia ploicică, dantelă executată cu igliţa, în punctele legăturilor de alianţă în cadrul comunităţii tradi- mărunte, care se montează la unele cămăşi femeieşti ţionale, simbolul afinităţii între familii. din Moldova şi la „prostirile” moldoveneşti. (G.S.j Bibi. ref.: A. Fochi, Datini şi eresuri populare de Ploieşti (municipiu, jud. Prahova). Muzeul jude- la sfîrşitul secolului al XlX-lea: Răspunsurile la ches- ţean P. deţine importante colecţii de artă populară tionarele lui Nicolae Densuşianu, Bucureşti, 1976. reprezentative pentru multe zone ale ţării. In (M.B.). afară de piesele caracteristice văilor Teleajenului, Fig. 425. Ladă de zestre cu capac plan, Plopiş, Maramureş, sec. 19. PLOHOD, loan, pictor originar din Dragomireşti (Maramureş). îşi începe activitatea în 1806, conform unei inscripţii fragmentare păstrată pe peretele sudic al bisericii din Bîrsana (Maramureş). Lucrează împreună cu Hodor Toader din Vişeu de Mijloc (Maramureş )care l-a influenţat puternic. Modelele baroce preluate de Ia Hodor nu sînt valorificate creator fiind mai degrabă copii corecte supuse gustului neoclasic. în 1810 pictează icoana de pe pristolul bisericii din Băcicoel (Maramureş), iar în 1817 semnează „Ion zugravu din Dragomireşti” iconostatul bisericii din Rona de Jos (Maramureş). După inscripţia incompletă care a putut fi citită de I. Bîrlea menţionînd un „Zugrav din Dragomireşti” Ia 1825, se poate presupune că pictura bisericii din Rozavlea (Maramureş) şi iconostasul îi aparţin tot iui P. Anasmblui mural al bisericii din Şieu (Maramureş), poate fi atribuit deasemenea aceluiaşi pictor. în programul iconografic se resimt influenţele picturilor catolice. Compunerea scenelor de ansamblu se face prin împărţirea suprafeţelor în panouri dispuse în registre suprapuse, delimitate de elemente arhitecturale. Motivele baroce sînt tratate schematic iar celelalte elemente decorative sînt prezentate sumar. Personajele au mişcări graţioase, poartă veşminte baroce şi tradiţionale locale. Fundalul scenelor este completat cu elemente arhitecturale imaginare: case, palate, ziduri crenelate, cupole de biserici, ca în miniaturi. Gama cromatică specifică picturilor lui P. se compune din culori primare: roşu, albastru cobalt, galben-crom, verde, alb, negru, brun. Prahovei şi Doftanei, aici se găseşte una dintre cele mai rare colecţii de scoarţe olteneşti şi moldoveneşti din ţară. (G.S.) Plopiş (sat, com. Siseşti, jud. Maramureş). 1« Biserica din P. este unul din cele mai impresionante monumente din lemn, reprezentativă pentru arhitectura sec. 18 din Maramureş. Ridicată pe un soclu din piatră de carieră, şi bîrne de stejar încheiate în coadă de rîndunică, biserica prezintă plan dreptunghiular, cu absidă decroşată în cinci laturi. Pridvorul deschis are stîlpi şi arcade frumos profilate. Deasupra se înalţă o şarpantă foarte înaltă şi simplă compusă din „corni” rezemaţi pe „cununi” şi uniţi cu o grindă transversală pe coamă, acoperită cu şindrilă. Turla înaltă şi sveltă are balcon decorat cu scînduri traforate pe margine şi coif cu patru turnuleţe, sprijinit pe colonete scunde şi arcade. Pronaosul este acoperit cu tavan drept iar naosul cu boltă în secţiune cu arc trilobat. Cele două încăperi sînt despărţite printr-un perete cu stîlpi. 2. Important centru în care s-au lucrat lăzi de zestre şi alte piese de mobilier crestate (fig. 425). (G.S.) Bibi. ref.: V. Antonescu, Restaurarea cîtorva biserici de lemnf din Maramureş, în „Monumente istorice şi lucrări de restaurare”, Bucureşti, 1976. ploscă, recipient pentru ţuică sau vin lucrat din lemn sau ceramică, folosit în cadrul ceremonialului de nuntă sau al altor sărbători, întîlnit în toate zonele ţării. P. din lemn pot fi: cioplite, de formă rotundă şi aplatizată pe două părţi, cu ornamentaţie geometrică sculptată sau lucrate fa strung din mai multe bucăţi. Decorul se compune din linii concen- PLOTOG 344 trice uşor adîncite pe suprafaţa lemnului sau pictură policromă cu motive florale/ Ambele categorii sînt legate în „chingi” de piele cu o toartă deasupra. P. din ceramică, mai puţin răspîndite, au fie formă sferoidală uşor aplatizată, fie formă de colac, cu un gol în mijloc. Şi unele şi celelalte au pe laturi tortiţe prin care trece „baera” de care se apucă. (G.S.) plotog, bucată mică de piele, petec, pe care olarul o moaie în apa în care îşi clăteşte mîinile In timpul lucrului la roată conţinînd particule fine de lut, cu care netezeşte suprafaţa vasului de pămînt pentru a astupa micile nereguiarităţi şi a micşora porozitatea pereţilor; netezirea cu p. este ultima operaţie definisare a vasului pe roată. (P.P.) pluguşorul, străvechi obicei agrar legat de manifestările augurale organizate de Anul Nou, cunoscut şi sub denumirea de: „plugul”, „plugureţul”, „piu-gurelul”. Poate fi întîlnit în mod deosebit în zonele extracarpatice ale ţării, dar prin influenţă, se organizează şi în unele zone limitrofe ale Transilvaniei, în fiecare comunitate se organizau cîte două grupe de „urători”, colindători, vestitori ai Anului Nou, formînd „plugul mare”, compus dintr-o ceată de 3—12 flăcăi şi p. „copiilor”, compus dintr-un grup de 3—6 copii. Principalii actanţi din ceată erau: „plugarul”, care ducea „plugul”, important element din recuzita obiceiului; „mînătorul”, care pocnea din bice sau din „harapnice”; „iapa”, cel care purta traista cu darurile primite ca răsplată după urat. Ceata flăcăilor umbla cu un plug mare, unealtă agricolă reală, împodobit cu panglici, batiste brodate, sau ştergare şi năfrămi noi, lucrate de fete, ca simboluri augurale şi benefice pentru anul care urma, mănunchiuri de busuioc şi „saschiu” (Vinca herbacea), tălăngi, clopoţei şi crengi de brad. In unele localităţi, pe plug era aşezat cîte un brăduţ bogat împodobit cu panglici policrome. P. copiilor avea în recuzita sa o miniatură de plug, uneori doar o crenguţă de rriăr, bifurcată. Acestea se împodobeau cu panglici colorate, cu flori, clopoţei, busuioc, acoperindu-le cu cîte un ştergar sau o batistă brodată. Se rostea urarea în cadrul comunităţii, ceata feciorilor în seara de ajun, p. copiilor umblînd la urat doar în dimineaţa ajunului. Pe alocuri ei făceau urarea începînd cu ziua de 30 decembrie. Dacă prima ceată umbla cu uratul mai ales Ia fruntaşii satului, ia rudenii şi la casele unde erau fete mari, copiii urau din casă în casă, de-a lungul întregii aşezări. însoţitorii „plugarilor” care duceau plugul împodobit simbolic pocneau din harapnice şi bice, sunau tălăngile şi clopoţeii. Deseori erau însoţiţi de un fecior sau copil cu buhaiul, instrument muzical popular saii de lăutari cu cobze, viori, fluiere, cimpoaie. Urarea de Anul Nou începea cu simularea aratului, în fiecare gospodărie, cu plugul simbolic, apoi sub ferestre rosteau oraţia de muncă, panto-mimînd în continuare gesturile şi ritmul muncii. Urătorii rosteau oraţia de Anul Nou, „Zicătoarea p.” cu variante avînd peste 400 de versuri, remarcabilă creaţie literară populară, care narează „drumul plinii* de la arat pînă la prepararea pîinii. Urătorii erau răsplătiţi cu bani, colaci, mere şi nuci. Costumul purtat de membrii cetei p. era în concordanţă cu festivitatea obiceiului: cămaşă lungă albă, împo- dobită cu cusături geometrice sau florale, realizate cu arnici colorat sau cu mărgele: cioareci albi, ţesuţi în război, cojoacele înflorate, chimire late din piele sau brîie late din lînă cu vergi policrome, însemnele membrilor cetei erau: panglica tricolor sau „pana mare”, mănunchiul de busuioc şi de brad, şi uneori o „bertiţă de mărgele” prinse pe căciula neagră din blană de miel. în unele localităţi din Moldova se păstra o veche formă a uratului cu p. Bărbaţii căsătoriţi care se adunau şi ducînd plugul, ei înşişi sau înjugînd 2—4 boi, trăgeau în fiecare gospodărie cîte o brazdă simbolică, pentru fertilitatea grîului şi fecunditatea pămîntului, reminiscenţă a străvechiului obicei social al tragerii primei brazde în sat de către conducătorul obştei. Valoarea simbolică şi socială a obiceiului este relevată de oraţia p# însăşi. Modul de rostire a Versurilor, vivacitatea mişcărilor, tonul umoristic al oraţiei, participarea colectivă a întregii comunităţi la desfăşurarea acestui obicei demonstrează importanţa deosebită acordată în cadrul comunităţii tradiţionale a acestei manifestări de sincretism artistic. Narînd etapele muncilor agrare, p. este în aceiaşi timp „o cronică” vie a unor practici agrare arhaice: pregătirea uneltelor de muncă, semănatul „grîului roşu”, înveşmîntarea plugarului în haine noi, de sărbătoare, aşa cum o cereau vechile credinţe şi rituri agrare, aratul cu plugul, seceratul cu seceri lucrate de fierarii comunităţii, treieratul pe arie, cu cai sau cu îmblătiul, măcinatul Ia morile hidraulice etc. Valorile simbolice ale p. s-au pierdut în prezent, păstrîndu-se îndeosebi cele estetice, p. fiind o mare sărbătoare a Anului Nou, un ceremonial fastuos, sincretic, îmbinînd aproape toate genurile creaţiei artistice populare. Bibi. ref.: S. FI. Marian, Sărbătorile la români, CîrnUegile, I., Bucureşti, 1898; I. Muşlea, Ov. Bîrlea, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970; M. Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976; A. Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfîrşitul secolului al X/X-/eo, Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Bucureşti, 1976. (M.B.) poale, partea de jos a cămăşilor femeieşti care poate fi croită: din aceeaşi bucată de pînză cu „ciupagul”; separat, dar cusute de ciupag; separat şi fixate în talie pe un şiret sau pe un cordon. (G.S). podişor v. dulap. pddoabe populare, piese care au ocupat totdeauna un loc aparte printre obiectele vieţii cotidiene, făcînd parte integrantă din ansamblul vestimentar. Vestigiile descoperite în săpăturile arheologice, mărturiile scriitorilor din antichitate şi din evul mediu demonstrează că podoabele au fost permanent prezente Jn viaţa omului. Indiferent de materialele folosite, perisabile sau nu, — frunze, flori, metale, pietre — s-a ajuns la crearea unor modele care au variat puţin în decursul timpului; ele au fost supuse unor norme sociale stricte, transmise prin intermediul tradiţiei (fig. 426). în mecanismul complex al structurii sociale rurale tradiţionale, portul unor anumite podoabe a fost reglementat cu stricteţe fiind atributul unor anumite vîrste, stări civile, sociale sau materiale; tinereţea este marcată prin strălucire şi culoare, maturitatea şi bătrîneţea prin sobrietate. Primele podoabe ale tineretului sînt florile, crenguţele verzi şi panglicile 345 PODOABE POPULARE Fig. 426. Cunună de mireasă* Teleorman, sec. 19. colorate. La Avrig (Sibiu), în sec. 19, fetele purtau în păr „peşchine”, flori artificiale, iar la urechi „păune”, podoabă lucrată din pene de păun. în Ţara Lăpuşului, fetele purtau pe cap „panglică”, o bentiţă neagră de şaten pe care sînt aplicate mărgele policrome, „bumbi” de lînă, nasturi, paiete. Petele din Pădureni purtau la capetele cozilor „curm”, şiret de arnici roşu cu „şocoţi”, ciucuri de mătase la capăt, împodobiţi cu oglinzi, mărgele şi steluţe de sticlă scînteietoare. Colierele de tot felul, lucrate din mărgele, piese metalice, pandantive, sînt nelipsite din costumul tinerelor. Din categoria, p.p. purtate la gît fac parte „gheordanele” (fig. 427) „zgărzile”, „barşoanele”, salbele, „plastoanele”, mărgelele etc. Cea mai răspîndită podoabă purtată Ia gît este „lătiţarul”, o bentiţă alcătuită dintr-o ţesătură fină din mărgele policrome. Răspîndirea lui a fost mare (Ţara Oaşului, Ţara Lăpuşului, Maramureş, Năsăud, Codru, Chioar, Bihor, Moldova, zona Tîrnavelor, Hunedoara, Valea Jiului ş.a.) dar piesele se diferenţiază după formă şi ornament). P.p. purtate în talie apar în forme variate în ceea ce priveşte structura, materialul şi decorul. Majoritatea cingătorilor sînt lucrate din fibre textile. Lăţimea, motivele şi cromatica sînt determinate de vîrstă, şi de preferinţele locale. Denumirile acestor piese, „bete”, „brăciri”, „cingători”, „brîie”, marchează uneori diferenţieri de structură — lăţime, lungime etc. în cadrul costumului popular românesc, intenţia distincţiei apare evidentă mai ales cu prilejul ceremoniilor prin portul unor p.p. scumpe. Asemenea podoabe au început să se poarte în Maramureş, şi Ţara Oaşului din sec. 18. Coraliile şi zgărzile Fig. 427. Gheordan, Popeşti, Iaşi, sec. 20. scumpe formate din 20—35 şiruri de mărgele erau lucrate din nuclee de coral, uneori „legate” cu inele din alamă sau cositor. Zgarda de coral avea o valoare intrinsecă mare, uneori echivalentă cu preţul unei perechi de boi. Ea a fost nelipsită din costumul de nuntă al fetelor de nemeşi sau ai femeilor căsătorite pînă la 35—40 de ani. Din aceeaşi categorie fac parte şi mărgelele de factură veneţiană, originale sau imitate după cele de Murano, în „hutele din Bihor”. Aria lor de răspîndire cuprinde nordul Moldovei şi Transilvaniei, Bihorul şi Munţii Apuseni. în Bihor, mărgelele se montau cu bani de argint şi o reţea decorativă din sîrmă. Salbele cu boabe sau salbele cu globurele purtate în satele din apropierea Albei lulii lucrate din argint sau bronz argintat erau de asemenea p.p. de valoare. Portul podoabelor de bani găuriţi şi montaţi pe o panglică (fig. 428), o aţă sau o sîrmă este destul de vechi, dovadă monedele găurite găsite în tezaure din sec. 16—18 în Transilvania, Moldova şi Muntenia. Valoarea salbei era în funcţie de valoarea intrinsecă a monedelor (fig. 429). Podoaba cea mai impunătoare din această categorie este „cheptarul de bani”, „tărşatul de bani” sau „gulerul de bani” purtat în Năsăud, Bihor, Banat şi, în sec. 19 în Făgăraş. Monedele fixate pe un plastron de pînză, mătase ori catifea care acoperă pieptul în întregime, sînt dispuse în şiruri regulate peste întreaga suprafaţă a ţesăturii. Colierele de plăcuţe sau forme metalice purtate în Banat, Sibiu, Tîrgu Mureş, din alamă sau bronz în Moldova de nord, cordoanele de bani din Bihor sau cele din bronz aurit din Scheii Braşovului au semnificaţie socială. Bălţii cu chei şi lanţurile cu inele lucrate din cositor, purtate în Pădurenii Hunedoarei au avut rol apotropaic. Podoabele bărbaţilor sînt mai puţin numeroase fiind purtate în general înainte de căsătorie După aceea, bărbatul renunţă Ia podoabă. în nordul Transilvaniei se poartă dopul fecioresc cu 3—4 rînduri de „zgărzi” policrome, panglici în jurul căciulilor şi „ciucalăi’% ciucuri din lînă colorată; pălăria cu boitaş, şiret de aur, este caracteristică portului buciumănesc din Munţii Apuseni. Practica POENI DE JOS 346 Fig. 428. Salbă din monede de argint, Bihor, sec. 19. Fig. 429. Femeie cu podoabă de monede pe cap, Vrancea, sec. 19. decorării pălăriilor cu bentiţe din mărgele policrome C.gherdane”, „latiţe”, „zgărdane”, „bertiţe”) este răspîndită în Moldova de nord şi centrală, în nordul şi sudul Transilvaniei. în Oltenia şi Muntenia aceste podoabe se întîlnesc mai rar. Pana de păun specifică portului fecioresc din Năsăud este cea mai spectacu- loasă p.p. bărbătească. Chimirele şi curelele purtate de tineri constituie de asemenea podoabe importante ale costumului. Curelele înguste, „ţintuite” cu piese metalice în formă de rozete în Ţara Vrancei, cu nasturi, „bumbi” galbeni de alamă, în zona Vasluiului, cu rozete solare în Munţii Călimanului, s-au purtat peste brîul de lînă. Cureaua lata a fost răspîndită în toată Transilvania, cea mai mare parte din Moldova, Muntenia şi Oltenia. Chimirele din Năsăud şi Sibiu, decorate cu broderii din fîşii de piele colorată şi „şerparele” din Valea Jiului cu decor din benzi de aramă sînt adevărate podoabe. Bibi. ref.: G. Stoica, Podoabe populare româneşti, Bucureşti, 1976; P. Petrescu, G. Stoica, Arta populară românească, Bucureşti, 1981; Arta populară romaneasca, Bucureşti, 1969. (G.S.) poduri, dungi policrome, late de 3—4 cm, intercalate între dungi înguste de 2 cm la catrlnţele din Moldova. (G.S.| Poeni de Jos (sat, com. Bunteşti, jud. Bihor) v. Beiuş. Poglet (sat, com. Corbasca, jud. Bacău). Aici se află o biserică construită la începutul sec. 19 pe o fundaţie de piatră brută, din cununi de lemn cioplite pe patru muchii prinse la colţuri cu încheietură dreaptă. De plan treflat cuprinzînd altar, naos, pronaos şi un pridvor cu stîlpi şi arcade. Naosul este acoperit cu boltă din scînduri cu nervuri sculptate iar pronaosul cu boltă de formă poligonală cu nervuri în torsadă şi rozetă la întretăierea acestora. Cele două încăperi sînt despărţite 347 POIANA prin doi stîlpi cu căpiţei frumos fasonat şi arcade, tn exterior monumentul este înconjurat cu două rînduri de brîie în torsadă şi un ornament în zigzag dispuse ia partea inferioară şi la jumătatea pereţilor. Biserica din P* este un valoros monument de arhitectură populară. (G.S.) pogmată, ornament geometric sau floral, compact şi policrom, cusut în talie la pindeleul purtat de femei în Ţara Oaşului. V. pindiieu. (G.S.) Poiana (sat, com. Perişani, jud. Vîlcea). Centru specializat în prelucrarea artistică a lemnului. Pădurile bine adăpostite de munţii Făgăraşului, de mici dimensiuni, pentru păstrat acte şi obiecte de valoare, specifică centrului P. Datorită proporţiilor miniaturale şi compoziţiilor decorative echilibrate, „lăcriţa” prezintă valoare artistică deosebită. Masa înaltă, lucrată la P., are decorul dispus pe stinghiile care formează cadrul, „gura mesei” şi pe „cutie” (sertar) şi se compune din linii curbe, care compun semicercuri întretăiate. Alături de mesele rotunde obişnuite, la P. se lucrează şi o masă ceva mai înaltă, de cca 50 cm, pliantă, care poate fi uşor transportată Ia colibe sau Ja stîne (fig. 430). Pentru mesele rotunde se confecţionează au furnizat meşterilor din P. materialul necesar confecţionării unei game largi de produse: unelte de muncă, obiecte de uz gospodăresc, mobilier etc. Dintre acestea se remarcă, prin valoarea artistică şi varietate, creaţiile în domeniul mobilierului. După cantitatea mare de mobile lucrate aici şi după vechimea unor piese, datate înainte de 1850, aşezarea s-a format probabil cel mai tîrziu Ia sfîrşitul sec. 18. Legăturile strînse cu aşezările de dincolo de munte, unele elemente de port şi de limbă, indică originea transilvăneană a primilor meşteşugari stabiliţi în P. Prelucrarea lemnului şi categoriile de unelte folosite sînt similare celor de la Romanii de Sus (Vîlcea). Produsele lucrate la P. pot fi grupate în trei categorii: 1. Mobilier: lăzi de zestre, lăcriţe, hambare, mese, dulapuri şi blidare pentru vase. Lăzile de zestre cu capac drept sînt bogat decorate cu motive geometrice grupate în compoziţii ornamentale variate, în care intervin uneori şi motive antropomorfe. La unele piese cu vechime de peste 50 de ani, decorul este realizat prin asocierea a două tehnici, incizare şi colorare. Suprafeţele folosite pentru decor sînt cele expuse vederii: faţa, picioarele din faţă, părţile laterale şi mai rar capacul. „Lăcriţa” este o ladă „scăunele cu trei picioare”* Dulapul, piesă frecventă în producţia „lădarilor” de la P. este identic ca formă cu piesele similare din zona subcarpatică a Olteniei. La partea din faţă dulapul are o „uşă petrecută” sau două uşi cu „stîlp la mijloc”. Decorul geometric este dispus în registre verticale şi orizontale sau încadrat în casete. Hambarele pentru cereale nu prezintă interes din punct de vedere artistic, ornamentaţia fiind redusă la cîteva linii oblice dispuse pe capac ori pe ultimele scînduri de la peretele din faţă. 2. Unelte de munca: furci şi greble pentru fîn, lopeţi pentru zăpadă. 3. Obiecte de uz gospodăresc: „troace” pentru spălat rufe, „cîrpătoare”, linguri etc. Principalele pieţe de desfacere a produselor lucrate la P. erau în satele apropiate din Ţara Loviştei: Perişani, Titeşti, Boi-şoara, Găujani, Bumbeşti, Grebleşti (Vîlcea) unde erau transportate cu „şeaua”, adică cu calul şi cu „spatele.” Meşterii de la P. participau şi la tîrgurile din Petroşani şi Jiblea (Vîlcea), de la 20 iulie şi 8 august. Mai rar, ei participau şi la bîlciul din Polovragi (Gorj). Spre deosebire de meşteşugarii de la Romanii de Sus, care organizau frecvent „drumuri de ţară” pentru desfacerea produselor în Cîmpia Olteniei, cei din P. nu mergeau la distanţe POIANA 348 mari. Piesele erau vîndute în general contra cerealelor. Pentru o ladă de zestre se plătea de exemplu plinul lăzii cu porumb”. (G.S.) Poiana (sat, com, Deleni, jud. laşi). Important centru de ceramică neagră (fig. 431). Poiana Sibiului (sat, comună, jud. Sibiu). în 1935 s-a înfiinţat la P.S. un muzeu sătesc, închis în timpul războiului. în 1958 muzeul s-a redeschis într-o formă nouă, avînd la bază colecţiile iniţiale la care s-au adăugat piese noi donate de locuitorii comunei. Expoziţia prezintă obiecte cu caracter pastoral specifice zonei şi o valoroasă colecţie de icoane pictate pe sticlă. (G.S.) f Fig. 431. Cană de formă uzuală, Poiana, laşi, sec. 20. POIENARU-DEAC, Maria v. Laz. POIENARU, llie v. Laz. POIENARU, Partenie v. Laz. POIENARU, Savu v. Laz. POIENARU, Simion v. Laz. POIENARU, Toma v. Laz. Poienile Izei (sat, com. Botiza, jud. Maramureş). Biserica din P.I., construită în 1711, este un valoros monument de arhitectură populară de lemn. De plan dreptunghiular, cu absida altarului pătrată şi pridvor cu stîlpi pe faţada de vest. Acoperiş cu dublă poală şi turn clopotniţă cu foişor, încoronat de un coif prelung. Pictura murală în stil popular a fost executată în 1794. (G.S.) Poeniţa (sat, com. Bălileşti, jud. Argeş), centru de ceramică roşie. (G.S.) Poieniţa (sat, com. Băbeni, jud. Sălaj). Biserica din P. atestată în conscripţia lui Bucov din 1760— 1762, este un monument valoros de arhitectură populară lucrat în stilul zonei. De plan dreptunghiular, cu absidă poligonală decroşată şi pridvor îngust cu stîlpi şi umeraşi ciopliţi. Sistemul de acoperire al pronaosului, naosului şi absidei asemănător celui de la Şoimuşeni. Un turn clopotniţă cu fleşă înaltă conferă svelteţe şi eleganţă monumentului. Conform inscripţiei de deasupra intrării în naos, pictura a fost executată în 1862. Bibi. ref.: V. Ciobanu, Statistica românilor ardeleni în anii 1760—1762, în „Analele institutului de Istorie Naţională”, III, Cluj, 1926; I. Cristache-Panait, M. Dai a, Noi rezultate ale cercetării arhitecturii în lemn din judeţul Sălaj, în MIA, 1, 1976. (G.S.) pojghiţă v. janţ. Pojorîta (sat, com. Lisa, jud. Braşov) v. Drăguş, pol imperial, monedă rusească de aur, în valoare de 20 franci, folosită la salbă în zonele din sudul Carpaţilor. Numărul polilor din salbă indicau starea materială a femeii, constituind o marcă socială. (G.S.) poliţă, scîndură fixată pe cuie de lemn între grinzile plafonului, deasupra ferestrei, pe perete sau la vatră, pe care se pun diferite obiecte. în unele zone din Cîmpia Dunării, Dobrogea, Ţara Oaşului, Moldova de nord, marginea p. este decorată cu traforuri. (G.S.) Polovragi (sat, comună, jud. Gorj). 1. Centry de cojocărit dezvoltat din a doua jumătate a sec.19, care prin producţia sa a devenit cunoscut atît în Gorj cît şi în Vîlcea. Cojocarii din P. au furnizat piese specifice portului popular din ambele zone. La P. s-au lucrat trei tipuri de pieptare: a. scurte pînă în talie, deschise în faţă sub „gurâ’V care se îmbracă pe cap; b. scurte şi „crăpate” în faţă, încheiate în nasturi; c. scurte şi ,,înfundate”, închein-du-se sub braţ şi pe umăr. La toate cele trei tipuri, pieptarele de sărbătoare sînt împodobite cu broderii executate pe „tasma” cu ibrişin şi cu mătase colorată în stil floral şi aplicaţii din piele decupate în diferite forme. 2. Cel mai important centru de mobilier făcînd parte dintr-un grup de sate din nordul Gorjului — Novaci, Baia de Fier, Suseni, Runcu, Şomăneşti, Albeni. Producţia P. şi a satelor amintite este asemănătoare, vădind în acelaşi timp strînse legături cu centrele mai puternice din Vîlcea. Fagul, esenţa cea mai des folosită, se procura din pădure în timpul iernii cînd lemnul este mai sărac în sevă. Uneltele şi tehnologia folosite sînt asemănătoare cu ale altor centre din ţară. (v. Romanii de Sus şi Budureasa.) Uneltele întrebuinţate au fost toporul, maiul şi penele pentru despicat trunchiurile de copac, „mezdreaua” pentru netezit „lobdele”, adică scîndurile, „horjul” pentru „ulucire”, executarea şanţurilor de îmbinarea pieselor componente. Asamblarea pieselor se făcea cu „muchea bardei”, la „ulucul lor” şi acolo unde era nevoie se consolidau prin cuie de lemn. Se lucrau lăzi de zestre, hambare, dulapuri înalte, mese rotunde, scăunele şi scaune, toporîi de coasă, furci, jucării şi mai rar obezi sau roţi. Lada de zestre constituie piesa principală în producţia satelor respective. Din punct de vedere al formei, lăzile de aici se încadrează tipului cu capac plan, răspîndit în toare regiunile ţării. Părţile componente sînt: cele patru picioare, fundul, pereţii formaţi din mai multe scînduri, „capetele” (părţile laterale), „coperişul” (capacul) şi două „căpătîie” în stînga şi în dreapta capacului. Decorul se realizează după 349 PONEHALSKI ALEXANDRU încheierea completă a pieselor componente prin asocierea a două tehnici: incizare şi colorare. Ornamentarea începe prin colorarea unor părţi cu dungi alternate cu roşu şi verde. Folosirea vopselelor naturale, preparate din plante — bozul (Sambacus nigro) pentru roşu şi urzica (Urtica dioica) pentru verde, constituie o dovadă a vechimii acestei tehnici de ornamentare. După vopsire „lacrele” se „scriu” sau se „horjează” cu „flori lăcrate”. Motivele cele mai frecvente sînt formate din cercuri şi semicercuri, jocuri de linii drepte, unghiuri haşurate etc. Apare evidentă preferinţa pentru folosirea ornamentului geometric, care are la bază pătratul şi unghiul simplu sau cu haşuri. Circulaţia motivelor decorative întîlnite pe lăzile din P. şi celelalte sate gorjene este largă, motive similare întîlnindu-se în Muntenia, Moldova sau Transilvania. Diferită este compoziţia ornamentală care dă specific centrelor sau zonelor. La P. s-au lucrat şi mese dulap sau dulapuri înalte decorate pe picioare, sertar şi uşi, cu motive şi compoziţii asemănătoare lăzilor, mese rotunde cu trei picioare şi scăunele. Scaunele înalte cu spătar aparţin ca tip ţinuturilor transilvănene. Desfacerea produselor se făcea prin tîrguri sau mergînd cu căruţa în satele de cîmpie. Bibi. ref.: G. Stoica, Centre specializate în confecţionarea mobilierului din Oltenia, în SCI A, 15, Bucureşti. (G.S.) pomeselnic v. căiţă, pomnol v. instalaţii pentru încălzit, pondilă, tavan din scînduri de fag, subţiate pe margini în aşa fel ca să se petreacă unele peste altele; frecvent în Oltenia la casele vechi. (P.P.) poneavă 1. Ţesătură din lînă compusă din două foi, folosită pentru acoperit patuh răspîndită în Cîmpia Banatului, zona Crişurilor, Arad, Ţara Almăjului (fig. 432). Nota deosebită a p. este dată de cromatica vie realizată prin combinarea culorilor primare şi de aspectul dantelat obţinut cu ajutorul tehnicii karamani. în zona Crişurilor sînt răspîn-dîte p. cu „table” sau în „ochiuri”, (decor asemănă^ tor fagurelui), p. în „vîrste alese” sau p. cu „jură verde” (chenar). P. cu tăblii de la Şicula (Arad) au cîmpul central împărţit în pătrate colorate în tonalităţi vii — roşu, verde, uneori negru — în mijlocul cărora sînt alese în tehnica karamani, romburi crenelate succesive, avînd marginea exterioară terminată în „cîrlige”. Cromatica romburilor este în contrast cu aceea a fondului, tonuri închjse pe fond deschis sau invers, cu accente de alb. întreaga compoziţie are un chenar marcat de o linie dinţată, de culoare deschisă sau policromă dispusă pe marginea ţesăturii. Alte p. au decorul format din motive geometrice — variante ale rombului crenelat — dispuse în registre intercalate de grupuri de dungi înguste, repartizate uniform pe suprafaţa ţesăturii (fig. 433). P. de la Şicula, cunoscute şi sub denumirea de p. cu „cai”, se caracterizează printr-un decor grupat în jurul unui motiv central şi un chenar. Cromatica vie aminteşte de „cili-mele” bănăţene. 2. Ţesătură de bumbac, specifică Banatului, folosită pentru acoperit patul sau masa. Se caracterizează printr-un decor geometric realizat cu o singură culoare, roşu aprins sau brun. Motivele alese peste fire se desfăşoară pe întreaga suprafaţă a ponevei. (G.S.) Fig. 432. Foaie de poneavă, Sîrbova, Timiş, sec. 20. PONEHALSKI, Alexandru, pictor muralist şi zugrav de icoane, care a cutreierat satele, marcînd prin creaţia sa evoluţia stilistică a picturii maramureşene. îşi desfăşoară activitatea în sec. 18 pe Valea Cosăului, Valea îzei, Valea Marei şi Valea Vişeului. Semnează pentru prima dată la 1754 pictura bisericii din Călineşti-Căieni (Maramureş). Pictează apoi biserici si icoane Ia Budeşti-Susani (1755-1760), Sîrbi-Susâni (1755-1760), Budeşti-josani (Maramureş) (1761—1762), pictura uşii dia-coneşti de sud din biserica de la Fereşti (Maramureş). Din 1768 apar şi în zona Bistriţa-Năsăud icoane lucrate de P. La 1769 semnează cu numele de „Alexa Zugravu” pictura bisericii din Berbeşti (Maramureş) iar între 1777 şi 1779 icoanele împărăteşti de la Giuleşti-Mănăstirea (Maramureş). Pictura POP ANUŢA 350 Fig, 433. Poneavă de lînă, Racoviţa, Timiş, sec. 20. murală a bisericii leud-Deal (Maramureş) (1782), poate fi considerată cea mai importantă operă a pictorului. Caracteristic pentru picturile murale ale artistului este încadrarea scenelor în suprafeţe dreptunghiulare constituind frize suprapuse. Cu toate acestea în pronaosul bisericii din leud, dedicat „judecăţii de apoi”, compoziţia se desfăşoară liber pe tot peretele. în redarea personajelor apar sporadic elemente de port popular ceea ce le conferă şi valoare de document pentru studiul costumului. Culorile folosite, roşu-cără-miziu, ocru, brun, verde-măsliniu, negru şi mult alb, susţin prin alternanţa lor ritmul compoziţiei. Bibi. ref.: I. Bîrlea, Icoane din Maramureş, Cluj-Napoca, 1975; A. Pop-Bratu, Pictura murala maramureşeană, Bucureşti, 1982; N. Porumb, Icoane din Maramureş, Cluj-Napoca, 1975. (G.S.) POP, Anuţa (zis a Osului) (n. 1930, com. Săpînţa, jud. Maramureş). A învăţat să ţeasă şi să coasă de la mamă şi bunică continuînd tradiţia sau înnoind repertoriul moştenit. în prezent, lucrează în cadrul cooperativei meşteşugăreşti atît ţesături de interior — „ţoluri”, „şterguri”, feţe de pernă, feţe de masă — cît şi piese de port — cămăşi, „gătii”, „lecrice”. A primit numeroase premii la diferite manifestări cultural artistice şi la expoziţiile din cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României”. (G.S.) POP, Gligore (zis a lui Sandu Anii) (n. 1917, com. Hodac, jud. Mureş). Unul dintre cei mai valoroşi constructori de fluiere din acest centru. A învăţat meseria de la tatăl şi bunicul său. Lucrează fluiere din lemn de prun şi de „loză” (răchită). în ultimul deceniu a început să coloreze fluierele în roşu, brun, albastru, şi să le ornamenteze. (G.S.) POP, Ion, zugrav de biserici, din sec. 19, care a pictat şi icoane pe sticlă. Prima lucrare datată este o iconiţă cu sf. Petru şi Pavel din 1841. Eleganţa desenului, expresivitatea personajelor, modul de redare al veşmintelor cu falduri drepte, feţele cu ochii mari, migdalaţi, aspectul coloritului şi fondul alb, totul indică un pictor de biserici, care a ştiut să-şi valorifice cunoştinţele cînd a trecut la tehnica picturii pe sticlă. Lipsa jocului de umbră şi lumină, caracteristică picturii pe sticlă, este suplinită prin modalităţile de distribuire a culorii, prin alternanţa nuanţelor. Ritmul constituie o notă caracteristică cu ajutorul căruia se accentuează ideea centrală şi este susţinută compoziţia. Una din cele mai valoroase icoane, „Intrarea în biserică”, semnată „Ion Pop zugrav din Făgăraş Ia anul 1865” se află în colecţia Muzeului Brukenthal din Sibiu. Alte lucrări ale aceluiaşi pictor se găsesc în colecţiile Muzeului Unirii din Alba lulia şi ale Muzeului etnografic Cluj-Napoca precum şi în multe case ţărăneşti sau colecţii particulare. Bibi. ref.: I. Dancu, D. Dancu, Pictura ţârăneâscă pe sticlă, Bucureşti, 1975; Gh. Pavelescu, Pictura pe sticlă la români, în „Revista Fundaţiilor Regale”, 3, Bucureşti, 1945. (G.S.) POPA, Matei v. Mărginimea Sibiului. POPA, Radu v. Mărginimea Sibiului. POPOViCI, Nedelcu (1735—1771). Pictor originar din com. Ciacova, jud. Timiş. Şi-a desfăşurat activitatea în Banat dominînd prin personalitatea fui aproape o jumătate de secol. Bun cunoscător al tradiţiei artistice europene pe care o redă în mod personal. A pictat bisericile de la Lipova, Jebel, Ciacova şi Gad (Timiş), Sîngiorgiu (Mureş), Cîlnic (Caraş-Severin). Picturile sale sînt caracterizate printr-o stilizare caligrafică, aproape geometri-zantă. Icoanele sînt reprezentate după canoanele bizantine provinciale, aşa cum s-au cristalizat în arta sîrbească a frescelor. Datorită lucrărilor sale, P. este una din figurile proeminente ale artei bănăţene din sec. 18. (G.S.) POPP Moldovan, loan (1774—1869). Primul pictor de icoane venit de ia Nicula (Cluj) în satul Galaţi (Ţara Oltului) la sfîrşitul sec. 18. în 1808 se mută în Făgăraş, iar în 1818 în Şchei (Braşov). A format mulţi pictori de biserici şi de icoane pe lemn şi pe sticlă. Lucrările Iui dovedesc cunoştinţe anatomice bazate pe îndelunga practicare a meşteşugului. Unul din fii săi, Mişu Pop (1827—1892), a făcut studii de pictură la Viena iar la înapoierea sa în ţară a fost profesor de desen la gimnaziul român din Braşov. (G.S.) Poseştii Pămînteni (sat, com. Poseşti, jud. Prahova). Aici se păstrează o biserică din lemn, valoros monument de arhitectură populară, construită în jurul anului 1750. De plan dreptunghiular, cu absida altarului nedecroşată, fără pridvor, tip destui de frecvent în partea de est a Munteniei şi mai ales în Buzău. în pronaos se păstrează piatra de mormînt a ctitorului Matei Seresea, moşnean cunoscut din documente anterioare, datată 1738. (G.S.) postav, stofă de manufactură sau industrială, folosită în mediul rural pentru confecţionarea 351 PRAHOVA Fig. 434. Casă cu. tindă şi două camere, Prahova, sec. 20. unor piese de port (cioareci, sumane, veste) în Transilvania şi Banat începînd din a doua jumătate a sec. 19. (G.S.) postavă v. covată. postăviţă 1. Ladă în care se scurge făina măcinată de pietrele morii. 2. Albie mică lucrată dintr-o bucată de lemn, cu capetelefrumos fasonate, în care se ţine făina ori se frămlntă pîinea, frecventă în Muntenia, Oltenia şi Dobrogea. (G.S.) potlogi, un fel de obiele din blană de oaie, de formă dreptunghiulară, purtate împreună cu opincile în Gorj. (G.S.) potnogi v. iepe. potnoji v. iepe. poturi, pantaloni largi, confecţionaţi în ateliere săteşti sau la oraşe din stofă fină, purtaţi în zile de sărbătoare în satele din Cîmpia Munteniei şi din Dobrogea. Caracteristic p. este adunarea lărgimii în partea din spate şi pe şolduri, într-un grup de creţuri sau pliseuri mărunte. P. au brăcinarul format dintr-o betelie de stofă cusută peste creţuri, întreruptă în faţă, în dreptul şliţului şi încheiată cu nasturi. în jurul buzunarelor laterale şi de-a lungul piciorului p. aveau un decor cu găitan negru de mătase. (G.S.) prag, grup de motive ornamentale dispuse în benzi orizontale pe marginea de jos a „boscelelor” purtate în Cîmpia Munteniei. (G.S.) Prahova, zonă etnografică dificil de delimitat, dacă părăsim Valea Prahovei ca fir conducător şi ne extindem asupra teritoriului cuprins între bazinul superior al jalomiţei şi cel superior şi mijlociu al Buzăului. în sens strict, zona P. acoperă Valea Prahovei cu aşezările înşirate de-a lungul rîului de la Azuga în nord pînă la Filipeştii de Tîrg în sud, precum şi cu cele situate pe înălţimile versanţiior de est ai subcarpaţilor lalomiţei, cum ar fi Talea, Adunaţi, Proviţele şi Măgureni; la aceasta s-ar adăuga Valea Doftanei de la Trestieni, Prislop, Teşila şi Negreşti în nord pînă la Brebu şi apoi la Telega şi Băicoi în sud. în această zonă s-ar cuprinde sate aflate pe trei nivele de relief: munţii Bucegi şi munţii Baiului, Subcarpaţii Prahovei şi treapta înaltă a Cîmpiei Ploieşti ui ui. în P. aşezările sînt de tip răsfirat în zonele înalte, cu stîne la munte şi cu tendinţă de adunare pe firul văilor şi în Subcar-paţi. Ocupaţiile tradiţionale ale oamenilor erau creşterea vitelor şi a oilor, pomicultura. în sec. 19 cărăuşia a avut de asemenea un rol important. Zona a fost însă destul de devreme (mijlocul sec. 19) supusă unor puternice transformări datorită industrializării legată de exploatarea petrolului şi de exploatarea forestieră. Arhitectura este dominant de lemn în cununi orizontale de bîrne de brad de munte (fig. 434), de fag în Subcarpaţi. Prispa şi foişoarele mici dau o notă aparte acestei arhitecturi locale. Costumul femeiesc se compunea din cămaşă încreţită la gît, cu altiţă şi încreţ şi din fotă uşor cutată, cu fond albastru închis şi cu o bată colorată verde, roşu, albastru la poale, o variantă de fotă neîntîlnită în altă parte (fig. 435). Bărbaţii purtau cămaşă dreaptă şi cioareci de pănură albă, veste negre. Extinzîndu-se la întregul teritoriu recunoscut ca „Prahovean”, pe temeiuri mai mult administrative, şi de aceea destul de fluctuante, trebuie să mai adăugăm că el cuprinde: 1. Zona Prahova (mai sus descrisă). 2. Zona Teleajen. 3. Subzona Chioj-durifor (trecînd şi în jud. Buzău) care formează o micro-unitate etnografică deosebit de interesantă. 4. Zona Cricovului cu Lopatna. 5. Zona de cîmpie a Gherghiţei drenată de numeroase cursuri de apă tributare lalomiţei, Prahovei şi Teleajenului, cu multe bălţi. 6. Zona de cîmpie a Săraţii, trecînd Fig. 43S. Costum cu fotă plisată, Prahova, sec. 20. PRALEA EMIL 352 şi în judeţul Buzău. Să amintim că între judeţele Prahova şi Buzău exista !a mijlocul sec. 19 jud. Săcuieni (Saack) care cuprindea în partea de munte şi Chiojdurile, coborînd spre Cislău şi Calvini, toponime vorbind limpede de originea transilvăneană a locuitorilor. (P.P.) PRALEA, Emil (n. 1914, com. Leşu, jud. Bistriţa-Năsăud). Meşter tîmplar stabilit la Hodac (cunoscut centru de fluierari din jud. Mureş). Absolvent al şcolii de arte şi meserii din Năsăud, practică pînă în 1954 tîmplăria. După această dată începe să ornamenteze instrumentele făcute de renumitul constructor de fluiere Pop Gligore. El a introdus tehnica băiţuirii şi ornamentării fluierelor din Hodac cu crestături. V. instrumente muzicale si fluier. (G.S.) pranic, mai de lemn în forma unei lopăţele, folosit cînd se spală rufele la rîu. în Transilvania, p. are uneori pe una din feţe motive geometrice executate în tehnica crestăturilor. (G.S.) praştie, curea lungă de 3-—4 m şi lată de cca 3 cm, decorată cu ţinte, care se înfăşoară peste chimir în zona Bran. (G.S.) Preoteasa (sat, com. Valcău de Jos, jud. Sălaj). Centru de mobilier care şi-a încetat activitatea. prepeleac, suport pe care se aşează oalele în Transilvania, confecţionat dintr-o cracă groasă cu multe ramuri, înfipt în pămînt în apropierea bucătăriei sau a stînei (fig. 436). în nordul Olteniei prepeleacul este fixat uneori într-un suport de lemn şi ţinut în tindă. în Maramureş se numeşte şi „sărcier”. (G.S.) Fig. 436. Prepeleac cu oale, Maramureş, 1975. prepiic v. laviţă, pricoiţă v. strai, prigitoare v. fotă. primez, perete despărţitor în interiorul casei; la casele de lemn din Banat şi Oltenia, p. este uneori de piatră sau cărămidă pentru a împiedica un even- tual incendiu ce s-ar naşte de la vatra alipită de el. (p.p.) Prisăcani ( sat, com. Nicolae Bălcescu, jud. Botoşani). Sat vechi răzăşesc, intrat ulterior în stăpînirea spătarului Neculai Stratulat, în care sa află o biserică valoroasă din punct de vedere documentar, construită în 1657. Ridicată pe fundaţii de piatră, cu pereţii din bîrrte şi acoperită iniţial cu stuf, apoi cu şindrilă. De plan bazilical, compus dintr-o navă alungită cu absida altarului în formă poligonală. Tavanul pronaosului este drept iar deasupra naosului se înalţă o cupolă cu baza octogonală. Ulterior, s-a adăugat pe latura de sud un pridvor cu turlă-clopotniţă deasupra. (G.S.) prisnel, rotiţă de lemn care se fixează spre vîrful fusului pentru a-i imprima o mişcare de rotaţie continuă în timpul torsului. P. este decorat în unele părţi ale Transilvaniei cu incizii şi crestături sau cu motive pictate. (G.S.) prispă, element important al casei ţărăneşti româneşti, denumit şi ,,tîrnaţ” sau „galerie”, prezent şi la casele negustoreşti şi boiereşti în forme dezvoltate; la origine, apărînd temelia casei de umezeală şi de apa provenită de la ploi şi zăpezi, p. s-a dezvoltat cu timpul într-o terasă scundă de piatră şi pămînt, înaltă pînă la 60 cm, lată de 80— 120 cm (fig. 437). La casele vechi şi sărace p. este lipită cu lut. Destul de timpuriu, p. a început să fie podită cu scînduri, apoi a fost îngrădită cu un „parmalîc” şi au apărut şi stîlpii. Dezvoltată la început numai la faţa casei, p. s-a extins şi pe una sau do^iă laturi; în Moldova se întîlnesc frecvent p. de jur împrejurul casei. La sfîrşitul sec. 19 si în prima jumătate a sec. 20, p. devine partea cea mai decorată a casei ţărăneşti, prin ,,parmalîcul” de scînduri tăiat la cuţitoaie sau cu fierăstrăul, prin ,,cosoroaba” sau „fruntarul” cioplit şi mai ?les, prin stîlpii ciopliţi şi prin arcadele de lemn. P. joacă acelaşi rol constructiv, funcţional şi decorativ şi la casele de piatră, cărămidă sau chirpici, locul ,,pârmalîcului” şi al stîlpilor de lemn luîndu-l balustrada de zidărie, coloanele, pilaştrii şi arcadele de zidărie sau paiantă. P. din punct de vedere funcţional, este un spaţiu semiadăpostit pe care se stă în anotimpurile calde, la lucru sau pentru odihnă; ea este şi locul de observaţie al întregii gospodării, pe timp de ploaie şi de iarnă putîndu-se circula pe ea împrejurul casei la adăpostul streşinilor largi. P. este unul din elementele care contribuie la definirea caracterului deschis al casei româneşti, ţărăneşti, negustoreşti, boiereşti, înscriindu-se prin aceasta în zestrea specifică a spiritualităţii româneşti. (P.P.) pristolnic, cruce de lemn cu mare varietate de forme şi ornamente legată de cultul morţilor (fig. 438). Cele mai multe p. au forma unor troiţe cu patru braţe, ornamentate prin crestare şi tra-forare. în Oltenia pe suprafaţa p. sînt conturate prin incizie şi figuriie unor sfinţi cu capul aureolat. Unele p. din Maramureş denumite „pecetare”, de o rară frumuseţe, au forma tronconică, cu braţele abia sugerate. Una dintre cele mai mari colecţii de ,,pecetare”, cu piese de valoare excepţională se găseşte la Sighet. în zona de pietrari din jurul Istriţei (Buzău), se fac şi p. din alabastru sau de piatră în formă de trunchi de piramidă. Indiferent de formă, toate p. au crestate la baza îor, iniţialele 353 PULPENE wsWwwdBs * v ■> ^ ~ .. Fig. 437. Casă cu prispă fără stîlpi, Straja, Suceava, sec. 13. Fig. 438. Pristclnic de ormă antropomorfă, Oltenia, sec. 19. lui Hristos înscrise într-un pătrat, care se aplică pe pîinile rituale colaci, capeţi, prescuri etc. P. de formă rotundă, folosit de aromâni este numit şi „simnător”. Acelaşi tip se întîlneşte şi într-unele sate din partea sudică a Olteniei. (G.S.) pritoc v. aşezări, procoviţă v. strai. PRODAN v. Maerii Albei lulii. propoadă, ştergar de cap cu ornamente ţesute sau cusute la capete, specific portului femeiesc de pe Valea Jiului şi din Pădureni. (G.S.) prostire de culme, ţesătură din bumbac specifică nordului Moldovei, decorată cu modele executate în „neveditUră” şi dantelă croşetată, cu care se acoperă, „culmea”. Peste p. de c. se aşează piesele de port pentru sărbătoare. (G,S.) Puchenii Mari (sat, comună, jud. Prahova). Centru de ceramică smălţuită cu producţie mare care a furnizat olărie Bucureştiului şi satelor din Cîmpia Munteniei. ProdUce: oale, străchini, farfurii. Oalele sînt decorate cu motive florale, linii drepte şi ondulate, iar străchinile şi farfuriile cu stropituri sau culori scurse. (G.S.) Pucioasa (oraş, jud. Dîmboviţa). în „Casa Do-brescu” din P., monument de arhitectură de la sfîrşitul sec. 18, este organizată expoziţia de artă populară a judeţului. Colecţiile constituite după 1974, ilustrează creaţia artistică din P., Pietroşiţa, Runcu, Rîu-Alb şi Văleni (Dîmboviţa). în expoziţie sînt prezentate unelte de muncă legate de principalele ocupaţii, mobilier, ţesături de interior şi costum, ceramică si feronerie din sec. 19 şi 20. (GS.) pui 1. Ornament mărunt realizat în tehnica cusăturii sau alesăturii, dispus pe gulerul, piepţii, spatele, poalele cămăşilor ţărăneşti. 2. Ornamente dispuse-în rînduri orizontale pe catrinţele şi şorţurile costumului popular. (G.S.) pulpene, capetele fotei de Bran care se petrec în faţă una peste alta, decorate cu dungi în diferite culori, cu dominantă de roşu. (G.S.) HJMNAŞI 354 V * £,* pumnaşi, manşete împodobite cu cusături, montate la mînecile cămăşilor bărbăteşti si femeieşti. (G-S.) punct de cusătură, tehnică de lucru executată cu acul pe suprafaţa unui material. în arta populară românească se găsesc multe p. de c., folosite individual sau în combinaţie unele cu altele. 1. Punct bănăţean, cusătură executată sub formă de lănţişor pe deasupra materialului, fără a se ţine seamă de numărul firelor. Răspîndit în Banat, zona buciu-manilor din Munţii Apuseni şi Valea Ampoiului. Se folosesc încă de la începutul sec. 19 la decorarea cămăşilor şi poalelor. 2. Punct bătrînesc, cusătură frecventă în arta populară românească, mai ales la cămăşile din Moldova, Muntenia şi Oltenia, care poate fi considerată o variantă a tehnicii în ,,puncte cruceşti”. Se lucrează jumătăţi de cruci cu fir gros de lînă (un mănunchi de mai multe fire), care se lasă mai larg, ca o buclă; cusătura apare în diferite variante: a. Punct gras, echivalentul punctului bătrînesc în Muscel. Se lucrează în două sensuri — orizontal şi vertical în funcţie de model; b. Punct bătrînesc moldovenesc. Se lucrează în aceleaşi sensuri, dar modelul apare compartimentat în unităţi pătrate; c. Punct bătrînesc oltenesc. Se lucrează orizontal, vertical şi oblic cu un relief mai redus. 3. Punct în buşteni. Pentru fiecare rînd se coase o linie diagonală cu fir peste care se adaugă jumătăţi de cruci. Sistem de cusătură foarte răspîndit în zonele Olt, Argeş, Ţara Vrancei, Ţara Bîrsei, Muscel. 4. Punct în cruce, denumit general şi „punct în muşte”, întîlnit în toată ţara, format din două linii oblice încrucişate (fig. 439). S-a folosit la decorarea cămăşilor femeieşti şi bărbăteşti, a ştergarelor, cearcea furilor etc. în zonele Olt, Gorj, Vîlcea, Pădureni Mărginenii Haţegului, Valea Jiului, punctul poartă denumirea de „şinoreşte în cruci drepte”, iar în Munţii Apuseni de „brîneleşte”. Pentru completarea ornamentelor pe scoarţe sau păretare se folosesc în zonele Ialomiţa, Brăila, Rîmnicu Sărat, Dîmboviţa, Muscel, Argeş, Olt şi „crucile duble” executate cu lînă. 5. Punct oblic, cusătură folosită la delimitarea rîndurilor de la altiţă, a celor de pe mînecă şi de la marginea gulerului. Are aspectul unor linii oblice lucrate una lîngă alta. 6. Punct oriental cu fir metalic, se înfăţişează ca o cusătură peste fire, avînd dedesubt o umplutură. Aspectul bombat a! modelului apropie această cusătură de broderia artistică. Modelul se execută cu doua fire, unul metalic auriu sau argintiu—- care apare pe faţă şi unul din aţă albă, cu care se coasa pe dos. Foarte frecvent la cămăşi’e din Banat. 7* Punct românesc, cusătură foarte veche cunoscută în toate ionele etnografice ale ţării, compuşjL din verticale sau orizontale cu ajutoruT^căreia se realizează motive geometrice. BibJ. ref.: P. Petrescu, E. Secoşân, A. Doagă, Cusături româneşti, Bucureşti, 1974. (G.S.) pungă cu căldăruşi, săculeţ de piele decorat cu „aţe”, şireturi din piele, la capetele cărora sînt fixaţi „căldăruşii”, podoabe metalice de formă sferică. P. cu c. era purtată la brîu de femeile din Munţii Apuseni. (G.S.) pupăză 1. Colac integrat elementelor de artă plastică populară, făcut din cocă, legat de ritualul nupţial. Din aluatul dospit se modela colacul de formă dreptunghiulară sau avînd patru braţe, „patru colţuri”. Uneori avea o formă patrată şi era împodobit cu „poame”. Era dus 1a nuntă de către 2—4 fete. Colacul era rupt deasupra capului mirilor, ca să Ie aducă noroc. 2. P. „mare”, 'colac * mare circular, umplut cu stafide şi împodobit cu flori, făcut de mama miresef^qar^ îl puşrea în lada cu zestre; uneori avea şî formi antropomorfă. 3. Colac de formă alungită, împletit din două şuviţe de aluat, mărginite cu a treia şuviţă netedă. Se dăruia doar femeilor, de pomană, la unele sărbători ca rit apotropaic. 4. Colac cu formă antropomorfă, „de păpuşă”, de „femeie”, pe care şi-l dăruiau fetele cînd se făceau „surate”. 5. Cclăcel rotund care se dăruia la doi din copiii care participau la ritul de fertilitate şi pentru mana laptelui la animale. O p. se lega cu nuiele de răchită verde şi la mînerul şuştarului, pentru a „influenţa” belşugul de lapte, prin relaţie simpatetică. 6, Colac de formă alungită care se dăruieşte pentru morţi. Uneori colacii pentru riturile de înmormîntare au forme de pasăre, de porumbel, de pupăză. Bibi. ref.: A. Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfîrşitul secolului al XlX-lea; Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Bucureşti, 1976. (M.B.) PURCARIU Matei, zis Ţimforea (1836—1906). Cunoscuţ pictor pe sticlă din Ţara Oltului, originar din satul Cîrţişoara (Sibiu). A învăţat meşteşugul de ia tatăl său ion Purcariu. Lucrările lui se disting printr-un pronunţat caracter narativ, prin detaliile cu valoare etnografică, prin conţinutul moralizator ilustrînd o anumită concepţie de viaţă. în picturile lui sînt prezentate personaje din lumea satelor: lăutari, ceteraşi, cimpoieri, cîrciumari, satirizînd anumite moravuri ale epocii, nedreptatea socială. Concludente în acest sens sînt icoanele reprezen-tînd „Judecăţile de apoi” în care sînt înfăţişate, într-o formă plină de haz oamenii cu greşelile lor, inspirate din viaţa satului. în ansamblul picturilor apar şi personaje din lumea urbană preluate poate din gravurile populare. Îndepărtîndu-se uneori de erminii, P. introduce în picturile sale şi elemente de peisaj cu caracter arhitectonic, subliniind viziunea sa decorativă. Culoarea separă planurile fără să contribuie la accentuarea expresivităţii. Compoziţiile trebuie privite scenă cu scenă deoarece toate spaţiile goale sînt acoperite cu elemente decorative — ramuri cu flori rotunde alternate de frunze aşezate simetric. Personajele dispuse pe un fond alb sau roz în degradeu se detaşează egal.Cromatica se compune din tonuri de roşu, albastru, ocru, galben, deschis, verde, brun, negru şi auriu, alb, «*poz. Uneori, meşterul explică scenele prezentate prin texte scrise cu litere cirilice redate cu stîngă-cie şi cu greşeli. P. a pictat şi icoane pe lemn, lăzi 355 PUZDERIE de zestre şi crucifixe. întreaga lui operă are aspectul unei ilustraţii a legendelor biblice, redate cu o imaginaţie surprinzătoare pentru un ţăran care nu şi-a părăsit satul niciodată. Ca un omagiu adus pictorului, la Cîrţişoara s-a deschis în 1968 un mic muzeu de pictură pe sticlă. Bibi. ref.: I. Dancu, D. Dancu, Pictura ţărănească pe sticlă, Bucureşti, 1975; l. Tătaru, Un mare meşter iconar — Ţimforea, în AP, 4, 1961. (G.S.) purici, cuie sau pene scurte de lemn înfipte în bîrnele pereţilor ca să înlesnească aderarea lipiturii de pămînt sau a tencuielii; procedeu vechi, migălos, dispărut azi, a mai putut fi întîlnit acum un deceniu la case din Moldova; azi înlocuit cu plasa de sîrmă bătută în cuie sau cu şipcile încrucişate bătute de asemenea în cuie de fier. (P.P.) purtatul pe cap, modalitate de a transporta greutăţi cunoscută mai ales în sudul ţării, Oltenia, parţial în Muntenia de nord-vest şi de sud-vest, Hunedoara. Pentru a suporta mai uşor greutatea şi pentru a oferi o bază mai sigură, între greutate şi cap se interpune un colac de ţesătură sau de cîrpe, numit glavnic, obiamnic, oblanic; pe cap se poartă oale, ulcioare, cofe, ciubere cu apă, albii sau ,,po-stăvi”, baniţe, în general deci obiecte sau vase de plan circular, echilibrate lesne pe creştet; se poartă pe cap şi dovleci, saci, legături de legume sau chiar leagăne cu copii mici, adică sarcini asimetrice, mai greu echilibrate. P. de c., dată fiind aria de răspîndire în ţara noastră, este considerat o moştenire romană, această modalitate de transport fiind comună în Europa, ţărilor mediteraneene. (P.P.) putinei, vas din doage sau mai rar din ceramică, în care se bate laptele, pentru a scoate untul. P. din lemn are formă tronconică, în general fără alt decor în afara cercurilor de lemn fixate printr-o împletitură cu aspect estetic. P. din ceramică roşie nesmălţuită, are un decor realizat cu pensula compus din dungi dispuse orizontal şi uneori crăcuţe de brad. P. din doage a fost răspîndit în toată ţara; cel din ceramică în Banat şi unele părţi ale Transilvaniei. Se întîlneşte sub denumiri diferite: ,,bădău”, „bădîni”, „hurdoi”, ,,untăriţă” etc. (G.S.) Puţuri (sat, com. Castranova, jud. Olt). Aici se păstrează încă un ,,cenuşar”, construcţie care face tranziţia de la bordei la casă. Ridicat în 1890, astăzi în proprietatea lui D. Popescu, „cenuşarul” este făcut din cărămidă arsă, cu acoperiş în patru ape şi învelitoare de tablă. Prezintă plan în formă de cruce, asemănător bordeielor. Pe tencuiala din exterior meşterul popular a executat o serie de motive geometrice. Construcţia a fost folosită ca locuinţă şi cîrciumă. (G.S.) puzderie, partea lemnoasă ce rămîne din cînepă meliţată, folosită pentru foc. (G.S.) ffJW^^W^^WWWJW^WWW^AftJWVWWWtfWWWWWWtfWyWWWWWWWWWVWWW' R RADU, („Zugravul”, „Dascălul”) (1740—1802). Descendent dintr-o familie de zugravi din Tîrgovişte a lucrat la decorarea multor monumente din Ţara Românească şi Transilvania: Cerneţi (Mehedinţi) în 1761, Gura Văii-Bogdăneşti (Vîlcea) în 1758, Hălmagiu (Arad) în 1768, Brădetu (Argeş) în 1761 etc. Creaţia sa în stil brîncovenesc, cu pregnante ecouri de artă populară, se caracterizează printr-un desen simplu şi expresiv, o cromatică caldă. El a întocmit un caiet de modele după picturile vechi, folosit de zugravi pînă spre mijlocul sec. 19. (G.S.) ram v. iram. ranţi 1. Clini de formă trapezoidală montaţi în părţile laterale ale sumanului din Bihor. 2. R. cu dinţi, colţişori mărunţi realizaţi printr-o cusătură la marginea pînzei (Transilvania). (G.S.) rară, basma de formă triunghiulară, confecţionată din pînză industrială, purtată pe cap de neveste!e din Sărata (Sibiu). (G.S.) ratoş, denumire dată unor construcţii caracteristice avînd rolul hanului, de adăpostire a călătorilor, atelajelor şi mărfurilor. Programul arhitectonic al r., denumit şi ,,rateş” este complet diferit ca cel al hanurilor din Ţara Românească. Construit mai ales la punctele importante ale drumurilor mari ale Moldovei, la răspîntii, la vaduri de ape (Hanu Ancuţei pe apa Moldovei, Dumbrăveni pe apa Şiretului), r. se caracteriza printr-o anume fortificare a construcţiei. De formă dreptunghiulară alungită, de dimensiuni apreciabile (Hanu Ancuţei: 36 mx16 m), r. avea ziduri groase ca de cetate (60—80 cm), porţi de stejar masiv ferecate, ferestre puţine, cu gratii. R. avea două intrări dispuse în axul lung al clădirii, între ele, în interior fiind lăsată cale liberă pentru carele şi căruţele ce intrau şi erau adăpostite peste noapte, cînd porţile se închideau. într-o parte a clădirii se aflau camerele pentru mîncat, dormit, pregătit hrana, precum şi locuinţa hangiului iar în cealaltă parte erau un fel de boxe pentru care şi animale, precum şi pentru eventuale mărfuri ce se descărcau. Arhitectura r. este închisă, cu toate încăperile inclusiv spaţiile pentru animale şi vehicule sub acelaşi acoperiş cu căprioreală vizibilă. Astfel de r. se mai aflau la Roznov (Neamţ), Erbiceni şi Ruginoasa (laşi), Şerbeşti (Neamţ), Drăguşeni-Boroaia (Suceava), Bălăneşti (Neamţ). (P.P.) raze, cuie de lemn bătute în stîlpii prispei, în peretele casei sau în gard, folosite pentru urzit (Valea Jiului). (G.S.) răboj v. crestături în lemn. Răcăciuni (saţ, comună, jud. Bacău). Prin strădaniile pasionatului colecţionar V. Heisu, s-a constituit aici o admirabilă colecţie de artă populară donată Muzeului judeţean Bacău. Pe baza acestei colecţii, îmbogăţită ulterior, s-a organizat o expoziţie ilustrînd specificul satelor: Orbeni, Răcăciuni» Pînceşti, Parava; Valea Seacă şi Corbasca (Bacău). De excepţională valoare artistică este colecţia de port popular. (G.S.) Răchitoasa (sat, com. Răchitoasa, jud. Bacău)* în cimitirul din R. se află biserica de lemn ridicată de marele clucer lanache în 1650; de plan dreptunghiular cu absidă poligonală decroşată şi pridvor deschis cu stîlpi ornamentaţi pe latura sudică, monumentul este caracteristic pentru această parte a Moldovei. (G.S.) Rădăşeni (comună, jud. Suceava). Aici se păstrează biserica ctitorită de Ştefan Tomşa, ridicată în 1623. Construită din bîrne de lemn, de plan dreptunghiular, cu absida altarului poligonală decroşată şi pronaos poligonal. în 1909 biserica a fost lărgită prin adăugarea unui pridvor închis. (G.S.) Rădăuţi (oraş, jud. Suceava) 1. Cunoscut centru de cojocari care a produs mai multe tipuri de pieptare: a. Cheptar cu brîu şi poale, un tip deosebit de cojoc, faţă de cele purtate în alte părţi ale Moldovei, lung pînă mai jos de genunchi, deschis în faţă, fără mîneci, tivit pe margini cu blăniţă neagră de miel iar la guler şi pe piept cu blană de dihor. Broderiile mărunte geometrice sau florale dispuse pe piept, la poale şi pe şolduri sînt cusute cu lînică roşie, verde, galbenă, albastră şi albă. Datorită aspectului elegant datorat croiului şi decorului cheptarul cu brîu făcea parte din costumul ceremonial al mirelui şi miresei indiferent de anotimp, b. Bundiţâ bătrînească cu croială evazată la poale şi un decor mai simplu, compus din cusături în cruciuliţe executate cu aţă neagră pe marginea ,,tasmalelor” (fîşii de piele subţire cu care se acopereau locurile de îmbinare a pieilor) şi două buzunare. c. Bundiţă înfundată încheiată pe umărul stîng şi sub braţ, fără ornamente, purtată de bărbaţi, d. Bundiţă ,,crăpată”, deschisă în faţă, în decorul căreia intervin motive vegetale sau geometrice» introdusă în portul bărbătesc după al doilea război mondial, e. Genuncher, cojoc lung pînă la genunchi. Piese similare s-au executat şi la Straja sau Vicovul de Sus (Suceava). 2. Cel mai mare centru de olărie smălţuită din nordul Moldovei şi unul dintre cele mai vechi. La R. s-au lucrat străchini, farfurii şi oale de diferite mărimi. Străchinile au un fond alb- 357 RĂŞINARI Fig. 440. Aspect din Muzeul meşteşugurilor, Rădăuţi, Suceava. gălbui peste care, fie sînt pictate flori stilizate dispuse pe centru sau pe margine, fie sînt trase cu cornul motive lineare care împart suprafaţa în trei sau patru registre. Motivele executate cu verde şi brun se detaşează frumos pe fondul deschis. Vasele mai noi au fondul roşu cărămiziu cu motive în alb, verde, brun. La R. s-a lucrat şi aşa numita ceramică sgrafitată de Kuty reluată şi îmbogăţită de marele o’ar Colibaba (fîg. 441). V. şi Colibaba[.C. 3. In cadrul muzeului „Tehnicii populare bucovi-nene” se găseşte o valoroasă colecţie de artă populară care ilustrează meşteşugurile populare tradi- Fig. 441. Ceramică de Kuty lucrată la Rădăuţi, sec. 20. ţionale: olăritul, industria casnică, (fig. 440), confecţionarea mobilelor şi obiectelor din lemn, a pieselor de port şi lăicerelor etc. din această parte a ţării. Bibi. ref.: E. Pavel, Portul popular moldovenesc iaşi, 1976; B. Slătineanu, Studii de arta populara, Bucureşti, 1973. (G.S.) RĂDUCANU, Ion (n. 1927, com. Oboga, jud. Olt). A învăţat să lucreze oale de la tatăl său, olar cunoscut în toată zona. Se remarcă ca unui dintre cei mai activi olari din Oboga, lucrînd în special căni, „taiere mari” şi străchini, figurine zoomorfe, antropomorfe şi avimorfe. Adaptînd producţia centrului cerinţelor actuale, R. lucrează piese noi cu caracter funcţional —servicii de ţuică sau de cafea. în decoraţia pieselor tradiţionale apar frecvent: cocoşul, steaua, valul, păunul, peştii, lucrate cu multă măiestrie. A fost premiat la concursul olarilor „Cocoşul de Horezu” şi la Festivalul naţional „Cîntarea României”. (G.S.) Răhău v. Valea Sebeşului. Răpciuni (sat dispărut de pe Valea Bistriţei ia amenajarea lacului de acumulare de la Bicaz). Biserica de lemn din R. construită în 1773 şi reconstruită la Muzeul satului şi de artă populară este un monument de valoare artistică şi documentară deosebit (fig. 442). De plan triconc, cu pronaos poligonal şi pridvor cu stîipi pe latura sudică. Spaţiul interior este acoperit cu cupole pe nervuri curbe imitînd arhitectura de zid. Bogata ornamentaţie sculptată de la ancadramentele ferestrelor şi uşilor, de la stîlpi şi consolele mari pe care se sprijine şarpanta acoperişului indică mîna unor mari meşteri. (G.S.) Răşinari (sat, com. suburb. municipiul Sibiu, jud. Sibiu). Aici se găseşte unul dintre cele mai frumoase muzee săteşti din părţile Sibiului. Expo- RĂSUCITURĂ 358 Fig. 442. Biserică de lemn, Răpciuni, Neamţ, 1773. ziţia ilustrează prin unelte legate de agricultură şi pomicultură ocupaţiile străvechi din zonă. (G.S.) răsucitură, procedeu tehnic derivat din categoria elementelor decorative realizate în războiul de ţesut. Se obţine prin bătaia unor fire de culori diferite bine răsucite, în rostul ţesăturii. în genere, răsuciturile apar în asociere cu vergile ca si zimţii. (G.S.) ^ răşchirat, operaţie care urmează torsului, prin care se fac sculele cu un „răşchitor”, compus dintr-o tijă cu cîte o „peană” o stinghie orizontală, fixată la capete. Răşchitorul se ţine cu mîna dreaptă, iar cu stînga se duce firul. Se leagă capătul firului de „peana” de sus a răşchitorului, se duce în jos pe o parte a axului vertical, se ridică şi se aşează de cealaltă parte a axului apoi se continuă alternativ, pînă la formarea unei „jirebii”. Firele de pe zece fuse formează o „jirebie” de zece coţi. Fiecare jirebie se împarte în zece „jirebiţe” avînd cîte trei fire legate la capăt cu o aţă. R. se face cu atenţie deoarece orice greşeală în încrucişarea firelor împiedică formarea „jirebiţelor”. (G.S.) răşchitor v. răşchiat. răţică, dantelă măruntă care se coase pe marginea ştergarelor de cap în nordul Moldovei. (G.S.) război 1. Termen folosit de meşteri locali pentru a desemna o supraînălţare a pereţilor, de la nivelul podului în sus, oferind o suprafaţă suplimentară pentru desfăşurarea unei ornamentaţii cu console de lemn cioplite sau strunjite şi cu un decor în relief de tencuială de inspiraţie urbană; modalitate de apropiere a casei ţărăneşti de cea orăşenească, ca rezultat al unui curent de imitaţie, a unei mode din jurul anilor 1900. Termenul a fost înregistrat în Muscel şi Argeş, fenomenul este însă mai general. 2. Denumire dată unui patrulater, mai mult sau mai puţin alungit, alcătuit din bîrne, scînduri, stinghii, aplicîndu-se la diferite obiecte, aşa cum este şi cazul r. de ţesut, al r. de la joagăr, la r. de curăţat pieile. (P.P.) 3. Instalaţie pentru ţesut de două tipuri: a. R. de ţesut orizontal (fig. 443), răspîndit fără excepţie în toată ţara. Se compune din „picioarele” dinainte şi dinapoi reunite prin cele două „tălpi” ale r. Pe picioarele din spate se sprijine „sulul dinapoi” pe care se înfăşoară urzeala, iar pe picioarele dinainte stă sulul pe care se înfăşoară materialul ţesut. între cele două suluri sînt agăţate pe doi montanţi „străji” şi o vergea orizontală, „brîglele” în care se fixează spata, iţele şi scripeţii. Fixarea şi învîrtirea sulului dinainte se face cu un fel de lopaţică perforată denumită „bărbătuş”, prin care trece o vergea, „muieruşcă”, legată de talpa r. de ţesut cu o aţă. Învîrtirea şi fixarea sulului dinapoi se face cu ajutorul unei vergele lungi numite în unele zone „sclobozîtor”. Paralel cu cele două tălpi ale r. de ţesut se găsesc „tălpicile” sau „iepele”, pedale cu care se ridică sau se lasă în jos iţele, legate de ele cu „aţele tălpigilor”. b. R. de ţesut vertical (fig. 444), folosit numai pentru ţesutul scoarţelor mari în atelierele specializate sau în atelierele „trăistarilor” care ţes din păr de capră. V. şi Petre-şti. (G.S.) răzor v. măcău. recăl, piesă de costum specifică sezonului rece, lucrată în gospodărie, purtată în Ţara Oltului, atît de bărbaţi cît şi de femei. R. este de două feluri: a. R. „hoizânesc” scurt pînă mai jos de talie, purtat la Avrig (Sibiu) este confecţionat din pănură seină sau neagră. Piepţii şi spatele sînt croiţi dintr-o singură bucată de ţesătură, mînecile cu clini drepţi şi o „broască”, clin triunghiular sub braţ. Răscroiala de la gît este simplă fără guler. Se poarta pe umeri fără a îmbrăca mînecile. b. R. „românesc” apare în două variante: femeiesc, din pănură neagră, croit din foi drepte, cu clini şi mîneci racordate la umăr, lung pînă aproape de glezne, căptuşit cu pînză colorată şi bordat cu catifea neagră; fecioresc mai scurt, încheiat în faţă, cu buzunare şi nasturi» 359 REMETEA CHIOARULUI Fig. 443. Război de ţesut orizontal, Pietroasa, Bihor, sec. 20. Fig. 444. Război de ţesut vertical, Cisnădie, Sibiu. guler din blană de miel. Pe căptuşeala din faţă şi pe revere, se aplică o bucată de stofă roşie lată de cca 10 cm. (G.S.) Reghin (oraş, jud. Mureş) 1. Muzeul etnografic R. concentrează în patrimoniul său obiecte de artă populară românească de pe Valea Gurghiului, Valea superioară a Mureşului, Valea Luţului şi zona de cîmpie a judeţului. Colecţiile constituie un document asupra vechimii, continuităţii şi unităţii populaţiei româneşti în această parte a ţării. în expoziţia muzeului din R. sînt prezentate unelte de muncă, unelte şi produse ale meşteşugurilor ţărăneşti şi îndeletnicirilor casnice, elemente de arhitectură, ţesături de interior, port popular, podoabe, mobilier ş.a., selecţionate după criteriul valorii ştiinţifice şi artistice. Sînt prezentate de asemenea într-o expoziţie în aer liber cîteva gospodării şi instalaţii tehnice "ţărăneşti. O fototecă amplă şi o suită de filme documentare completează imaginea asupra culturii populare româneşti din satele judeţului. 2. Aici se găseşte o biserică da lemn de plan trilobat, aspect rar întîlnit în Transilvania, indicînd influenţe moldoveneşti venite prin Pasul Tulgheş. Pronaosul de formă dreptunghiulară are abside poligonale cu cîte trei laturi şi absida altarului decroşată. Pridvorul închis cu clopotniţă deasupra este situat pe latura de vest fiind probabil rezultatul unei refaceri din 185/. Nava centrală este acoperită cu bolţi semicilindrice. În interior se păstrează şi o icoană semnată de ,,Toader zugrav la 1/48”. Pictură de factură populară în altar. Bibi. ref.: E. Greceanu, Tipologia bisericilor de lemn din zona centrală a Transilvaniei, în „Monumente istorice, studii şi lucrări de restaurare”, Bucureşti, 1966. (G.S.) Remetea Chioarului (comună, jud. Maramureş). Aici se păstrează una din cele mai frumoase biserici de lemn, monument de arhitectură populară, construită la 1800. Ridicată pe fundaţii de piatră cu pereţi în cununi încheiate în coadă de rîndunică ia colţuri. De plan dreptunghiular cu absida decro- RIENI 360 şată, pridvor cu arcade frumos cioplite. Deasupra se înalţă un impresionant turn-clopţniţă. (C.S.) Rieni (sat, comună, jud. Bihor). Aşezată pe un deal ce domină împrejurimile, biserica din R., construită în 1754, este unul dintre cele mai frumoase monumente de lemn în România. Ridicată pe un soclu de piatră, înlocuit cu unul de beton la restaurarea din 1960, biserica are pereţii din bîrne de gorun încheiate la colţuri în coadă de rîndunică. Pentru susţinerea acoperişului deasupra căruia se înalţă şi turla, capetele ultimelor trei cununi sînt mai lungi formînd console profilate cu retrageri succesive către suprafaţa peretelui. Acoperişul esţe format din două corpuri: unul deasupra navei, celălalt deasupra absidei; unite prin învelitoarea de şindrilă. Sistemul de boltire original este adaptat spaţiului creat de acoperiş. Peretele despărţitor dintre pronaos şi naos iniţial străpuns de o singură deschidere, a fost modificat prin crearea unor ferestre cu zăbrele de lemn. Decoraţia în lemn este opera unor mari meşteri, în special aceea a portalului în formă de arcadă, în care se îmbină „funii”, „rozete”, „cruci”, „triunghiuri”, „pomul vieţii” într-o compoziţie orna^ mentală impresionantă. Interiorul bisericii este pictat de cunoscutul zugrav argeşan Davîd în 1755. în pictura lui se simte influenţa artei populare locale din care preia motivele şi cromatica unor frize. (G.S.) Rimetea (sat, comună, jud. Alba). Muzeul comunal Rimetea a luat fiinţă în 1951 din iniţiativă locală, pe baza unor donaţii. Colecţiile s-au completat ulterior prin achiziţii şi noi donaţii. Expoziţia muzeului ilustrează ocupaţiile şi meşteşugurile cu accent principal pe meşteşugul prelucrării fierului. (G.S.) Rîmnicu Sărat (oraş, jud. Buzău). Muzeul orăşenesc R.S., înfiinţat în 1960, deţine colecţii de etnografie şi artă populară, costume, ţesături de interior, mobilier, ceramică, reprezentative pentru Valea Rîmnicului. (G.S,) Rîmnicu Vîlcea (municipiu, jud. Vîlcea) 1. Aici se păstrează casa Anton Pann (sec. 18), monument reprezentativ pentru arhitectura populară vîl-ceană. 2. Muzeul judeţean R.V. deţine importante colecţii de artă populară expuse în cea mai mare parte la Bujoreni (Vîlcea). (G.S.) rîşniţă 1. Unealtă folosită la măcinatul smalţului identică cu aceea întrebuinţată la măcinatul boabelor de grîu sau de porumb, fiind însă prinsă pe un suport mai solid. R. este alcătuită din două pietre rotunde, suprapuse, groase de cca 15— 25 cm şi cu un diametru de cca 40 cm, aşezate într-un „ocoli” de lemn circular; piatra de jos este fixă iar cea de sus este „alergătoare”, fiind mişcată cu un ,,otic”, o vergea de lemn prevăzută la capătul de jos cu un cui mare de fier ce intră într-o gaură făcută în piatra de sus; capătul de sus al „oticului” este fixat în grinda tavanului. Olarul apucă „oticul” de partea Iui de jos şi-i dă o mişcare circulară învîrtind piatra de deasupra. Amestecul de smalţ se toarnă prin gaura din centrul pietrei de deasupra unde se află şi axul celor două pietre, ajunge între cele două pietre, unde se răspîndeşte pe toată suprafaţa pietrei de dedesubt şi este zdrobit; „ocoliul” de lemn are un „gîrliciu” şi un „scoş”, uluc mic pe unde iese produsul măcinat; distanţa dintre cele două pietre se micşorează treptat, printr-un mecanism simplu de reglare, pînă ajunge să fie aproape nulă, cele două pietre iipindu-se una de alta, ceea ce are drept rezultat măcinarea foarte fină a smalţului; cu r. se macină şi huma sau alte argile necesare în procesul de producere a vaselor de lut. (P.P.) 2; Unealtă similară de proporţii mai mici folosită pentru măcinat porumb sau mei pentru animale şi . pentru prepararea „păsatului”. (G.S.) rîu, cusătură cu diferite modele, care împodobeşte mînecile sub altiţă, piepţii sau spatele cămăşilor. V. şi cămaşă. (G.S.) roată 1. Principala unealtă a olarului. Una din invenţiile majore ale omenirii, marcînd trecerea de la ceramica lucrată prin modelare sau alăturare de suluri, R. este alcătuită din două discuri de lemn unite printr-un ax vertical, solidar cu cele două discuri. Discul de sus cu diametrul de 20—30 cm, numit „taier” în Oltenia, „fedeu” în sud-vestul Transilvaniei, este făcut din lemn tare, de cireş. Discul de jos, r, propriu-zisă, numită uneori şi „butuc” (Săsciori-Aiba), făcută tot din lemn greu şi tare, are 50—60 cm diametru. Axul, numit şi „fus”, înalt de 1—1,10 m, este înfipt în discul de sus şi străbate pe cel de jos. Capătul axului se învîr-teşte într-o piuliţă de fier, înainte vreme într-o măsea de cal (Hurez); sub „taier” (discul de sus), axul este prins în „gîscă” o legătură de lemn fixată de laviţa lîngă care este instalată r. De aceeaşi laviţă sînt prinse şi „răzătorile”, două stinghii subţiri cu care olarul îşi răzuie mîinile cînd sînt prea încărcate de lut. Sub a doua laviţă, aşezată ia nivelul discului inferior, se află „plimba”, o stinghie de care^şi sprijină olarul picioarele; tot suportul de stinghii de lemn se numeşte „războiul r.”. Atunci cînd olarul imprimă cu piciorul o mişcare de rotaţie discului de jos (întotdeauna mai mare şi mai greu decît cel de sus), axul se învîr-teşte antrenînd în mersul lui discul de sus, pe care olarul aşează bulgărele de pămînt destinat modelării (fig. 445). Poziţia olarului la r. diferă de la un centru la altul sau pe zone mai mari: astfel Fig. 445. Roata olarului, Birchiş, Arad, sec. 20. el poate sta „călare” pe ax, sau poate sta la stînga sau la dreapta lui, după cum mişcă r. cu un picior sau altul. Viteza de rotire este considerabilă, pentru a permite modelarea vasului într-un timp cît mai scurt, ca să nu se usuce lutul; formarea unei stră- chini pe r., de pildă, la Hurez, durează cca un minut şi jumătate. La r. lucrează bărbaţii, fiind o muncă grea. într-un singur centru, Coşeşti (Argeş), au lucrat la roată şi femeile. (P.P.) 2. Pieptănătură bă-trînească cu părul împletit în cozi de la ureche şi aşezate r. pe cap, specifică unor zone din Transilvania şi Banat. 3. Ornament realizat din panglică încreţită, roşie sau verde, aplicat pe şorţul femeiesc în satele pădureneşti din zona Persanilor. 4. Ornament romboidal frecvent pe scoarţele munteneşti. (G.S.) roată de tors, instalaţie folosită într-unele zope din Transilvania pentru tors (fig. 446). A pătruns în industria casnică românească prin intermediul populaţiei de origine germană. (G.S.) Fig. 446. Roată de tors, Transilvania, sec. 19. : rodan, unealtă cu ajutorul căreia se deapănă pe ţevi firul pentru războiul de ţesut, folosită în satele din Cîmpia Dunării şi Dobrogea. Pe un cadru de lemn aşezat orizontal, se fixează la un capăt o roată cu manivelă iar la celălalt capăt un fus sprijinit pe doi montanţi; pe roată şi pe fus trece un fir gros de aţă din cînepă care acţionează ca o curea de transmisie. Cînd femeia învîrteşte Fig. 447. Ccnsoie ia absida altarului bisericii din Rogoz, Maramureş, 1663. roata cu ajutorul manivelei, aţa acţionează fusul răsucind ţeava introdusă pe axul fusului. Alături de r. se aşează vîrtelniţa cu un scul de pe care se deapănă firele pe ţevi. Cadru! de lemn şi montanţii pe care sînt fixate roata şi fusul sînt decorate adesea cu caneluri si triunghiuri crestate. (G.S.) RODIAN, Aure! v. Laz. Rogoz (sat, oraşul Tîrgu Lăpuş, jud. Maramureş). Aşezare situată la confluenţa apelor Lăpuşului cu Libotinul, atestată documentar din 1488, în care se află două biserici de lemn dintre^care una de valoare excepţională. Cel mai vechi monument este biserica cu hramul Sfinţilor Arhangheli, construită, după tradiţie, în 1663, la doi ani după distrugerea unei alte biserici de către tătari. Construcţia este ridicată din grinzi masive de ulm încheiate în unghi drept cu absida altarului decroşată cu şapte laturi şi pronaos absidat fără pridvor. Pronaosul şi naosul sînt acoperite cu boltă din scînduri fără retragere, întăritş printr-o meşter grindă decorată cu crestături (fig. 447.) Acoperişul înalt are streaşina mult lărgită pe latura de nord creind pe toată lungimea bisericii un spaţiu adâpostit pentru ,,masa moşiior*. Deasupra pronaosului se ridică turnul foarte înalt cu stîlpi, arcade şi balustradă traforată din scînduri dispuse în consolă. Coiful conic are la bază patru turnuleţe. Biserica din R. este bogat decorată cu sculptură ca şi casele ROMAN 362 şi porţile din zonă. Ancadramentul de la Intrarea de pe latura sudică se termină la partea superioară în formă de acoladă; un brîu în forma de funie se desfăşoară numai pe latura sudică avînd la jumătate o rozetă; pe latura nordică sînt două rozete. Capetele grinzilor ce sprijină streaşina sînt cioplite în forme variate cu terminaţie în cap de cal, cu excepţia a două dintre ele reprezentînd probabil un cap de bour. Pictura din 1785 este opera zugravilor Radu Munteanu din Ungureni (Maramureş) şi Nicolae Mare din Poiana Porcului (Maramureş), Fragmentele de pictură care se mai păstrează indică buna tradiţie a picturii de acest gen din sec. 18. Biserica a fost pictată a doua oară în 1834 de un zugrav necunoscut, opera sa fiind de slabă calitate artistică. Cea de-a doua biserică din R. cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, adusă aici în 1883 din Suciu de Sus (Maramureş) a fost construită probabil după marea invazie a tătarilor din 1717. Clădirea este ceva mai mică, iar elementele sculptate din lemn sînt reduse la minimum. Pictura, icoanele, mobilierul alcătuiesc un ansamblu cu valoare estetică scăzută. Bibi. ref.: R. Creţeanu, Bisericile de lemn din Rogoz (Ţara Lăpuşului), în RMIA Bucureşti, 1976. (G.S.) Roman (municipiu, jud. Neamţ). Centru de ceramică cu dezvoltare deosebită în care s-au lucrat străchini şi oale de diferite mărimi ornamentate cu cornul sau cu pensula. Motivele sînt geometrice sau florale, de culoare verde deschis sau brun, pe fond alb, asemănătoare cu cele de la Rădăuţi. Pe buza vasului sînt pictate rămurele cu frunze în albastru, galben şi verde alternat. (G.S.) Romanaţi, zonă etnografică bine conturată, integrată astăzi judeţului Olt, ocupînd teritoriul situat în dreapta Oltului. în partea de nord a R. se înalţă culmile teşite ale platformei oltene, care se răsfiră printre afluenţii Oltului şi Jiului, scăzînd pînă se pierd în Cîmpul Caracalului. De aici începe partea vălurită şi terasele acoperite cu dune de nisip ajungînd pînă la Dunăre. Olteţul şi Tesluiul străbat R. de la vest la est, apele curgătoare lipsind aproape cu totul mai ales în Cîmpul Caracalului. Terenul bun pentru cultivat a favorizat dezvoltarea aşezărilor încă din neolitic, unele dintre ele continuînd să existe pe aceeaşi vatră pînă astăzi. Descoperirile de la Vădastra, Optaşi, Cruşovu, Brastavăţ (Olt), atestă practicarea unor ocupaţii şi meşteşuguri importante: agricultura, creşterea animalelor, torsul, ţesutul, împietitul, olăritul, prelucrarea lemnului ş.a. Aşezări numeroase din epoca bronzului şi fierului au fost descoperite în ultimii ani. Pentru istoria poporului român, cu precădere pentru procesul de romanizare, zona R. este foarte importantă. La Sucidava sau la Romula cercetările âu scos la iveală materiale bogate care dovedesc o intensă locuire. Tot în bazinul Oltului inferior a luat naştere una din primele formaţiuni politice româneşti de tip feudal, toponime ca Fărca-şele trimitîndu-ne cu gîndul la voievodatul lui Farcaş. Pe acest fond de îndelungă tradiţie zona R. se conturează cu limite destul de precise cuprinzînd un număr mare de sate: Grădinari, Strejeşti, Cîrlogani, Pleşoi, lancu Jianu, Morunglav, Oboga, Găneasa, Vulpeni, Baldovineşti, Bobiceşti, Piatra Olt, Româna (Balş), Bîrza, Brîncoveni, Pîrscoveni, Voineasa, Dobrun, Osica de Sus, Fălcoiu, Cezieni, Dobrosloveni, Fărcaşele, Drăghiceni, Stoeneşti, Go-stavăţ, Deveselu, Redea, Vlădila, Traian, Băbiciu, Rotunda, Studina, Scărişoara, Bucinişu, Brastavăţ, Rusăneşti, Obîrşia, Urzica, Vădastra, Vădăstriţa, Vişina, Cilieni, Tia Mare, Ştefan cel Mare, lanca, Grojdibod, Orlea, Izbiceni, Gîrcov, Giuvărăşti, Tudor Vladimirescu (Corabia) (Olt). Aşezările din partea de nord a R. sînt mai mici, de tip răsfirat, cu casele dispuse de-a lungul unei linii principale, în partea de sud satele sînt de tip adunat sau în cazul satelor mai noi, de tip geometric. în R. pînă în jurul anului 1900 au fost multe bordeie, căptuşite cu lemn de stejar, cu bogată ornamentaţie la intrarea în gîrlici, acoperite cu paie. Casele sînt construite din paiantă, chirpici, ceamur şi pămînt bătut, acoperite cu tablă. Planul bordeielor cuprindea de la 3—6 încăperi; planul de casă cel mai răspîndit pe la începutul sec. 20 a fost cel cu două camere de locuit despărţite printr-o tindă în care se afla vatra. Interiorul locuinţei, cu camere spaţioase, avea un mobilier simplu dispus împrejurul pereţilor. Scoarţe bogat decorate cu modele alese, policrome, erau aşezate pe pereţi; velinţe învărgate erau aşternute pe paturi iar pe lîngă pereţi se înşiruiau căpătîie de lînă; teancurile de ţesături stivuite deasupra lăzilor de zestre dădeau o imagine asupra vredniciei femeii. La vatră o mulţime de vase din aramă cu forme elegante (fig. 448) sau vase de ceramică, lucrate în celebrul centru de olari Oboga, formau inventarul bucătăriei. Portul popular femeiesc de R., compus din cîrpă de borangic, cămaşă cu poale, vîlnic sau zăvelci (fig. 449), bete, „casacă”, cojoc sau şubă, se numără printre cele mai decorative din Oltenia. Culorile vii, în special tonuri de roşu în combinaţii armonioase, conferă calităţi estetice fundamentale, definitorii costumului de R. Costumul bărbătesc se distinge prin prezenţa unor piese bogat ornamentate cum sînt: „casaca”, şuba, cojoacele cu „cosoaie”, avînd un croi caracteristic şi o cromatică rafinată. Culorile vii ale brîielor şi cojoacelor, potenţate de albul cămăşilor şi al şubelor, dau o notă de distincţie specială portului bărbătesc din zonă. Arta populară a R. se remarcă printr-o unitate stilistică şi un colorit viu, specific zonelor însorite de cîmpie. Vecinătatea cu jud. Dolj în partea de vest şi cu jud. Teleorman la est este ilustrată printr-unele interferenţe şi schimburi culturale exprimate în special prin cromatică şi motive decorative, evidenţiind legătura cu zonele înrudite din Cîmpia Dunării, care se întind din jud. Mehedinţi pînă în Tulcea. (G.S.) Romanii de Sus (sat, oraş Horezu, jud. Vîlcea). Centru de mobilier a cărui dezvoltare a fost favorizată de existenţa pădurilor din zona subcarpatică a Olteniei. Pe lîngă excepţionalele realizări, în domeniul arhitecturii, case, stîlpi, fruntare, balustrade, porţi, troiţe — se detaşează în complexul creaţiei centrului, mobilierul şi obiectele de uz gospodăresc. Alături de puternicul centru de la R. de S. meşteşugul s-a dezvoltat şi în alte sate care au lucrat aceleaşi categorii de obiecte; Căli-măneşti — Brezoi, Blidari, Bistriţa, Vaideeni, Urşani, Slătioara-Cerna, Şirineasa şi Frînceşti. La R. de S. au lucrat permanent 40—50 de familii, meşteşugul 363 ROMANII DE SUS Fig. 448. Cană de aramă, zona Romanaţi, sec. 19. k rf':p* de mobilier şi a lingurilor. Desfacerea produselor mari, în special a pieselor de mobilier, revenea bărbaţilor, iar lingurile, fusele şi coşurile erau vîndute de femei prin tîrgurile din apropierea satelor. Tehnica de lucru şi uneltele de muncă sînt asemănătoare cu cele folosite în alte centre din ţară. Obiectele produse la R. de S. şi în celelalte centre vîlcene pot fi grupate în trei categorii: mobilier, unelte de muncă şi obiecte de uz gospodăresc. Din prima categorie fac parte lăzile de zestre, mesele cu „cîrcei” sau „ciocane”, mesele înalte, dulapurile-masă, hambarele, şi scăunelele. Caracteristica mobilierului de aici constă în simplitatea formelor şi fineţea motivelor decorative. Cea mai importantă piesă de mobilier, lada de zestre se încadrează din punct de vedere morfologic în două tipuri distincte: a. lada cu capac plan; b. ladă cu capac bombat. Ornamentele sînt dispuse pe partea din faţă a lăzilor şi uneori pe capac (fig. 450). De obicei, decorul se compune din două medalioane centrale cu două-trei cercuri concentrice în mijlocul cărora se află o rozetă; împrejurul medalioanelor este executat un joc de linii curbe cu compasul. Picioarele şi capetele lăzilor sînt ornamentate simplu, cu „brăduţi” sau haşuri duble. Decorul de pe capacul lăzilor se compune fie din semicercuri întretăiate, fie dintr-un joc de linii drepte, asemănătoare celor de pe picioare şi capete. O piesă deosebită este lăcriţa, lada mică folosită pentru păstrarea actelor şi altor obiecte de valoare. Hambarele au forma Fig. 449. Zăvelcă, zona Romanaţi, sec. 20. constituind ocupaţia principală la care participau toţi membrii familiei. Diviziunea socială a muncii în cadrul familiei se făcea pe categorii de lucrări; procurarea şi pregătirea materialului erau executate de bărbaţi, iar femeile lucrau la confecţionarea fuselor, împletitul coşurilor şi decorarea pieselor Fig. 450. Ladă cu capac bombat, Vîlcea, sec. 20. Detaliu. ROŞIA 364 lăzilor de zestre cu capac drept mai simplu ornamentate cu dimensiuni corespunzătoare funcţiei. Masa-dulap de formă dreptunghiulară are spaţiile de sub blat închise prin pereţi de scîndură şi două uşi lucrate fiecare dintr-o singură bucată de lemn. Decorul, dispus pe Cele .două uşi şi uneori pe pereţii laterali este asemănător celui de pe lăzile de zestre. Dulapul înalt (fig. 451), piesă caracteristică nordului Olteniei, are dimensiuni de 2,00 m x 1,20 m x0,30 m. Scîndurile care formează pereţii laterali sînt dispuse vertical. Cele două uşi din faţă sînt prinse în balamale de lemn. Decorul acoperă toată suprafaţa Călimăneşti, Slătioara, Bistriţa. Meşteşugarii îşi desfac produsele în tîrguri şi prin sate transportîn-du-le cu carul ori ,,cu şaua”. La tîrgurile din Pietrari (20 iulie) şi Jiblea (8 august), participau toţi meşterii din Vîlcea; uneori mergeau şi la Polovragi-Gorji în Argeş sau chiar în Transilvania. „Drumurile de ţară” constituiau o altă cale de răspîndire a produselor pe arii întinse. Transportul se făcea cu căruţa şi dura trei, patru săptămîni. Meşterii porneau din satele lor spre Craiova, făcînd un adevărat circuit aL Olteniei; trecînd prin Vînju Mare, Gruia, Cujmir (Mehedinţi), Pleniţa, Poiana Mare, Fig. 451. Dulap înalt, Vîlcea, sec. 20. uşilor, picioarele din faţă, uneori părţile laterale şi se desfăşoară continuu sau în registre succesive delimitate prin linii orizontale. în mod excepţional se folosesc combinaţii de linii curbe grupate în jurul unui motiv central. Masa rotunda înaltă de 0,30 m are trei picioare frumos profilate. Masa înalta de formă dreptunghiulară, cu un mic sertar, are ornamentele dispuse de-a lungul picioarelor şi pe faţa sertarului. Scaunele rotunde cu trei picioare au uneori faţa decorată cu cercuri concentrice deosebi ndu-se astfel de cele lucrate în alte centre. Obiectele de uz gospodăresc, „postave” (copăi) pentru copii, „postave” pentru frămîntat pîinea, pisăloage pentru usturoi, „cîrpătoare de mămăligă”, „căuce” şi linguri s-au lucrat în toate satele amintite. Astăzi ele se lucrează îndeosebi' la Brezoi, Negoiul, Bistriţa, Bîrca (Dolj), Bechet, Corabia (Olt), urcînd apoi spre nord pe Valea Oltului către Vîlcea. Bibi. ref.: G. Stoica, I. Vlăduţiu, E. Secoşan, P. Petrescu, Arta populara din Vîlcea, Rm. Vîlcea, 1972. (G.S.) Roşia (sat, comună, jud. Bihor) v. Beiuş. Ropotin, sărbătoare integrată ciclului de primăvară, numită şi Repotin sau Cerina. Nu are dată fixă, se ţine în a 17-a zi după Paşti, aproximativ în aprilie-mai. Din acea zi, în trei zile de marţi consecutiv, femeile lucrau în comun capace de lut amestecat cu paie pentru astuparea gurei cuptorului şi ţesturi, calote mari, sub care se cocea pîinea, turtele, mălaiul, plăcintele etc. Ca invocare a-belşu- 365 RUŞALĂ gului de pîine, ţesturile erau stropite cu vin, din care, apoi gustau şi femeile. Bibi. ref.: S. FI. Marian, Sărbătorile la români, Cincizecimea, III, Bucureşti, 1901; I. Muşlea, Ov. Bîrlea, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970. (M.B.) Rozavlea (sat, comună, jud. Maramureş). La 1390 moşia Rozavlea, împreună cu Iza, Apşa de Jos, Rona de Sus, Bîrsana, Ruscova şi Vişeu (Maramureş) sînt menţionate ca posesiuni ale voievozilor Bale şi Drag din Maramureş într-un act al regelui Sigis-mund. 1. în R. se află un valoros monument de arhitectură populară, biserica cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Construită pe fundaţii de piatră, din bîrne cioplite, încheiate în coadă de rîndunică, biserica are acoperiş înalt cu două poale, turlă pătrată şi balcon cu 13 stîlpi pe care se sprijină un coif înalt de forma unei piramide octogonale. De plan dreptunghiular cu absida altarului în formă de poligon neregulat şi pridvor deschis cu patru coloane şi arcade frumos profilate. Pronaosul este despărţit de naos printr-un perete de bîrne străpuns de mai multe deschideri. Naosul prezintă un cafas iar bolţile au formă poliedrică cu trei laturi. Pictura naosului şi pronaosului aparţine probabil lui loan Plohod din Dragomireşti (Maramureş). Pe un „jertvenic” pictat în altar se citeşte o inscripţie cu anul 1825 dată Ia care a fost executată şi pictura navei. Pictura bisericii se prezintă ca un ansamblu echilibrat în care s-au introdus puţine scheme baroce. Suprafaţa este împărţită în panouri de dimensiuni egale, delimitate de coloane, cu excepţia celei de pe boltă unde scenele se desfăşoară liber. Costumele personajelor cuprind pe lîngă piese de epocă, elemente tradiţionale cum sînt: cămaşa albă, şalul, fusta roşie creaţă, şorţul, şirurile de mărgele roşii. Cromatica se compune din roşu, albastru-ceruleum, verde, alb, negru, ocru-brun, gri şi roz. 2. V. Săi iste. Bibi. ref.: I. Bîrlea, însemnări din bisericile Maramureşului, Bucureşti, 1909; A; Pop-Bratu, Pictura murală maramureşeană, Bucureşti, 1981. (G.S.) Rucăr (sat, comuna Rucăr, jud. Argeş). Aici se păstrează o casă tipică din sec. 19, construită pe soclu de piatră, cu pereţi din bîrne de brad lipite deasupra, acoperiş în patru ape şi învelitoare de siţă. Cuprinde în plan trei încăperi: sală (tindă), odaie şi cămară. Pe o scîndură a plafonului este crestată data 1855 reprezentînd anul refacerii acoperişului. (G.S.) rudă 1. Cusătură specifică bazinului Crişuiui IRepede care delimitează spaţiul sau organizează «dispunerea anumitor motive. Se execută prin suprapunerea a trei puncte, dispuse la anumite distanţe în diagonală. 2. V. culme. (G.S.) rudă miezească, punct de cusătură tată de 3—4 cm, dispusă în linie dreaptă sau frîntă. în bazinul Crişuiui Repede se foloseşte la trasarea conturului unor motive sau la formarea unor borduri decorative. (G.S.) Rudeni (sat, com. Mihăileşti, jud Argeş) v. Sălătrucu. RUGEA, Nicolae (1919-1980). Originar din Vaideeni, jud. Vîlcea, R. a fost unul din cei mai valoroşi constructori de fluiere. A lucrat fluiere din lemn de prun şi cavale din lemn de paltin ferecate cu fîşii de alamă, cu calităţi sonore remarcabile, pe care le vindea prin tîrgurile din Oltenia şi Transilvania sau echipelor de fluieraşi amatori. A participat la numeroase manifestări cultural artistice de la Rîmnicu Vîlcea şi Craiova şi a fost premiat la Festivalul naţional ,,Cîntarea României”. (G.S.) Ruginoasa (sat, comuna Brăeşti, jud. Buzău). Aici se găseşte o biserică construită la sfîrşitul sec. 18 din bîrne de stejar aşezate pe soclu de piatră, cu şarpantă de lemn şi învelitoare de şindrilă. De plan dreptunghiular simplu şi absidă poligonală, cu spaţiul altarului mărit simetric prin decalarea tîmplei şi pridvor deschis cu stîlpi crestaţi artistic. Pronaosul şi naosul sînt despărţite prin doi stîlpi legaţi o grindă profilată în formă de acoladă. Pentru acoperirea încăperilor meşterul popular a găsit soluţii diferite: plafon drept din scînduri la pridvor, boltă semicilindrică sprijinită pe două grinzi late de stejar la naos, tavan drept din care se înalţă o mică boltă semicilindrică la pronaos şi altar. Coso-roaba de sub streaşină este lată, susţinînd direct căpriorii. Pictura interioară nu prezintă interes din puhet de Vedere artistic. (G.S.) Ruginoasa (sat, comună Ruginoasa, jud. Iaşi). Han de dimensiuni mari situat în apropierea fostei curţi boiereşti a familiei Sturza. Planul prezintă multe similitudini cu cel de la Tupilaţi (Neamţ) prin marcarea clară a zonei rezervate călătorilor de aceea a „şandramalei”. Faţada principală prezintă un mic pridvor cu arcade şi trei stîlpi de piatră adăugat probabil ulterior. Ornamentaţia faţadei cu abside joase şl goluri cu desen în arc frînt la timpane, reprezintă deasemenea modificări survenite pe ta mijlocul sec. 19. Bibi. ref.: H. Teodoru, Hanul Ancuţei, în BCMI XXXVII, 1944; M. Ispir, Ratosele din Moldova, în MIA, 1, 1976. (G.S.) Runcu (sat, desfiinţat, înglobat la satul Stoiana, com. Stoiana, jud. Gorj) V; Polovragi. Rupea (oraş, jud. Braşov). Secţia Muzeului judeţean Braşov, prezintă într-o expoziţie de etnografie şi artă populară aspecte ale culturii populare specifice zonei Tîrnava Mare. (G.S.) ruptură, tehnică folosită în Bazinul Crişuiui Repede la executarea tivurilor ornamentale pe marginea de jos a cămăşilor şi la fixarea pliurilor de la „pieptarul” spăcelelor. Apare ca un rînd de găurele realizat numai pe un singur fir tras (G.S.,) ruşală, argilă colorată în roşu folosită în unele centre fie ca angobă, în diluare cu apă, fie ca vopsea pentru trasarea cu cornul a diferitelor motive decorative; la Hurez r. se găseşte pe dealul Vaide-enilor. (P.P.) i’WSWWftftt'VWVWVWgWVWWVWVSW^WSWWW^W'WVVWV s Sabasa (sat, com. Borca, jud. Neamţ) v. Ghindă-uani. Saelele (sat, com. Lunca, jud. Teleorman) v. Islaz. sahan, vas de aramă cu capac folosit în Dobrogea pentru servit diferite mîncăruri. (G.S.) Salacea (sat, comună, jud. Bihor) 1. Aici se găseşte un important complex de pivniţe de vin, peste 900, dintre care unele din sec. 18. Tot din această perioadă datează podul de lemn construit peste apa Erului. 2. Centru în care se lucrează împletituri din papură, realizate artistic: coşuri de diferite mărimi, scaune etc. (G.S.) sală 1. Denumire nouă dată tinzii odată cu schimbarea amplasării din poziţia asimetrică la casele vechi, la poziţia simetrică, mediană, Ia casele noi, devenită încăpere de trecere. 2. Prispa de la etaj a casei muscelene. (P.P.) salbă, podoabă din monede, cu arie largă de răspîndire în ţara noastră (fîg. 452). S. realizată din monede găurite şi prinse pe o panglică sau înşirate pe o aţă, este veche, aşa cum atestă monedele din sec. 16 şi 17 descoperite în săpăturile arheologice. Se pot stabili tipuri distincte de s., în funcţie de modalităţile de prindere a monedelor între ele şi de piesele auxiliare întrebuinţate. S. sînt formate din una sau mai multe monede Fig. 452. Femeie cu salbă de monede, Alba. de aur sau argint, montate pe panglică, pe un fir metalic, cu inele etc. Cea mai simplă s., formată dintr-un ban de aur sau argint, perforat sau încadrat într-o casetă metalică frumos cizelată cu motive geometrice, prinsă pe o panglică neagră, specifică Banatului, se numeşte „florinaş”, după numele monedei. Unele s. din Muntenia şi Moldova sînt mici, formate din cîteva monede; altele au o montură bogată înfătişîndu-se sub forma unor bijuterii somptuoase. în zona Albei „s. de bani” sînt formate din trei rînduri de monede de argint (coroane, zloţi sau florini), prinse cu mici zale şi lănţişoare din argint şi medalioane compuse din cercuri întretăiate. De fiecare medalion este agăţată cu o zală oYoidală o monedă. Această s. reprezenta în jurul anilor 1910—1914 contravaloarea unei perechi de boi. Bogăţia denumirilor pe care le au s. în diferite zone ale ţării indică varietatea modalităţilor de montare; „s. de libre” sau „viţe de bani” în Pădureni, „taleri” în Năsăud, „zgăr-dane cu patace” în Maramureş, „şiptarii” în zona Persanilor, „zgardă de husoşi” în Ţara Oaşului, „barşon de bani” în zona Crişului Negru, „zgardă cu mărgele şi piţule” în Bihor, „baier” sau „ba«er de bani” în Haţeg, „s. de mireasă” în Tîrnava Mare etc. Indiferent de denumire şi montură, s. de bani au fost datorită valorii, caracteristice păturilor înstărite ale comunităţilor rurale. „Zgărdaui de patace” din Maramureş avea 45 de monede de argint montate pe un lănţişor. în Lunca Timişului s-a purtat s. cu trei-patru şiruri de monede din aur. Pe Valea Jiului s. avea trei, patru rînduri de galbeni însumînd 90—100 de monede. „S. de libre” din zona Pădureni sînt asociate cu mărgele mari de culoare roşie, denumite, „gîturi de mărgele”. S. de bani din Şicula (Bihor) au o montură deosebită. Pe o sîrmă mai groasă sînt intercalate mărgele tubulare, bleu, roşu sau verde, combinate cu piese metalice în formă de fluturi sau păsări, de care sînt prinse monede din perioada Măriei Tereza. „Bae-rul”, s. din Sălaşul de Sus (Hunedoara), este format din nouă coroane şi un florin de argint provenind din perioada 1890—1916, legate fiecare în parte cu cîte un nod dublu pe un şnur. S. din Săcel (Alba) are 10—15 monede, uneori şi medalii, montate pe o panglică de fir auriu. O categorie aparte în cadrul marii familii a s. o constituie grupa celor formate din monede montate pe o panglică sau pe o bentiţă de catifea în rînduri mai rare, îmbinate între ele cu lanţuri de „drot” şi zale, specifice Bihorului şi Banatului. „Barşonul de bani” purtat pe Valea 367 SARAVALE Fig. 453. Salbă de ,,boabe”, Alba, sec. 19. Crişuiui Negru este de forma unei bentiţe fixe pe gît, avînd agăţată la partea din faţă o panglică sau o fîşie de catifea lată de cca 12 cm pe care sînt montate^ pe verticală trei rînduri de monede de argint. între şirurile de bani şi marginile panglicii sau catifelei sînt cusute mărgele de sticlă. Uneori monedele sînt montate pe un fond negru peste care au fost cusute panglici înflorate sau colorate. La Ferice (Bihor), pe lîngă monede şi mărgele se montează şi rînduri de scoici albe. Această s. este denumită ,,bete de bani”. S. din monede de aramă înşirate pe şnur sau montate pe o bentiţă au fost răspîndite în toată ţara, fiind purtate de fetele sărace. Bibi. ref.: G. Stoica: Podoabe populare româneşti, Bucureşti, 1976. (G.S.) salbă de boabe, colier purtat de femeile din zona Alba, satele Hăpria şi Straja, denumit şi „salbă cu globurele” (fig. 453). S.d.b. este realizată din bronz argintat, cu patru şiruri de lănţişoare şi patru cercuri întretăiate, puţin turtite şi dispuse în formă de cruce cu capetele îndoite. Cercurile sînt sudate între ele la locurile de îmbinare în aşa fel încît capetele întoarse formează un motiv central compus din şase cerculeţe. La fiecare trei grupuri de motive decorative, este montat cîte un ,,globurel” cu formă uşor ovoidală. Globurelele sînt realizate din două emisfere delimitate printr-o bentiţă metalică cu o spirală fixată în interior. Salbele de acest tip au cîte trei globurele, dispuse în fiecare şir la distanţe egale. (G.S.) salbă cu globurele v. salbă cu boabe, salbă cu mahmudele v. cunună. Salcia (sat, comună, jud. Teleorman) v. Islaz, samar, suport solid construit în aşa fel ca să poată fi aşezat pe spatele animalelor, cal sau măgar, pe care se transportă diferite greutăţi. S. este făcut din lemn tare, carpen, jugastru, paltin, salcîm, şi se compune din două „oblîncuri” în formă de semicerc sau unghi rotunjit, din mai multe „fălcele”, paralele legînd cele două „oblîncuri” şi din ,,ciochie” sau „ploscari”, nişte capete lăsate din „oblîncuri” de care se poate lega frînghia ce fixează greutăţile de s. Sub s. de lemn se pune un „ţol” sau o cergă groasă ca să nu se rcadă spinarea şi greabănul animalului. Utilizat de ciobani la transportul „tăr-hatului”, dar şi de alţi negustori sau meşteşugari plecaţi cu marfă la vînzare: coşuri de nuiele împletite, dulăpioare, lăzi de zestre, oale, icoane pe sticlă, linguri de lemn, scăunele, rogojini, căzănele de aramă. (P.P.) sarad v. găitan. Saravale (sat, com. Sînpetru Mare, jud. Timiş). Centru de cojocărie aşezat între Valea Mureşului şi rîul Oranca, în apropiere de Sînnicolau Mare (Timiş). S. a fost locuit încă din perioada romană şi atestat documentar din 1333 cu denumirea de Sarafola. Cojocăritul ca meşteşug artistic, s-a practicat pe tot parcursul sec. 18—19 şi primele decenii ale sec. 20. Iniţial, prelucrarea pieilor şi confecţionarea cojoacelor s-a făcut de aceeaşi meşteri. Treptat s-a produs o diviziune a muncii, unii meşteri SARICĂ 368 specializîndu-se în „giresul”, prelucrarea pieilor, alţii în confecţionarea şi împodobirea cojoacelor^ La S. s-au lucrat căciuli, cojoace, pieptare şi burdice. Cele mai valoroase din punct de vedere artistic sînt cojocul, burdicul şi gurneacul, piese componente ale portului femeiesc de sărbătoare. Cojocul este lung pînă deasupra genunchilor cu talia marcată şi poalele evazate prin clini, de culoare albă, cu decor din aplicaţii de piele colorată în roşu închis şi negru, cusute cu fîşii înguste din piele de culoare verde, denumite „tîrşet”. Pe margini cojocul este bordat cu blană neagră de miel. Pieptul, spatele şi mînecile sînt împodobite cu motive florale. Ciucurii din piele colorată, acoperă cusăturile cojocului în partea din spate şi se continuă pe clinii laterali. Burdicul (cojocul fără mîneci) este o piesă de sărbătoare acoperită în întregime cu aplicaţii din piele policromă, „bumbi” de piele şi oglinjoare, constituind un decor foarte dens. Cromatica Vie în tonuri de bordo, galben, negru, verde se armonizează cu ansamblul costumului din zonă. Tot aici s-au lucrat şi piese pentru portul bărbătesc. Gurneacul (pieptar înfundat încheiat într-o parte) este cea mai frumoasă piesă din această categorie. Decorul se aseamănă cu cel al cojoacelor femeieşti. O piesă deosebită, specifică centrului este chesul (punguţă pentru bani) de dimensiuni miniaturale, cu ornamentaţie similară din piele aplicată, oglinzi şi ciucuri. Cojoace asemănătoare s-au lucrat şi Ia Igriş (Timiş), sat apropiat de S. Cojocarii ambelor centre lucrau la comandă şi pentru alte sate ca Vîlcan şi Secusigiu (Arad) sau chiar pentru tîrgul de la Timişoara. Piesele prezintă multe similitudini cu cele purtate de românii din Banatul iugoslav. în prezent, cojocarii nu mai lucrează decît cojoace simple, care nu au legătură cu producţia tradiţională. Bibi. ref.: N. Marcu, Cojocâritul — Meşteşug artistic în satele Saravale şi Igriş, judeţul Timiş, în SCMS, Bucureşti, 1971.. (G.S.) sarică 1. Haină lungă din „strai”, ţesătură groasă de lînă albă, dată la vîltoare, cu părul scos în afară. 2. Pelerină lungă din blană de oaie purtată de cior bani. (G.S.) sasîie v. iadă. Sat Şugătag (sat, com. Ocna Şugătag, jud. Maramureş). Aici se găseşte o biserică ridicată în 1642, din lemn cioplit în patru muchii aşezate în cununi, cu şarpanta acoperişului din lemn şi învelitoare de şindrilă. De plan dreptunghiular, cu absidă poligonală decroşată şi turn-clopotniţă cu foişor deasupra naosului. Ancadramentul uşii de la intrare şi uşile de la altar sînt împodobite cu sculpturi. Din pictură se mai păstrează numai fragmente în altar. O inscripţie citită de I. Bîrlea, azi dispărută, menţiona numele pictorului: „Eu Falunevici Vasilie Zugravu, în anul 1812, iulie 29”. Pictura de factură barocă înfăţişează scenele în medalioane formate din linii curbe juxtapuse; inscripţiile sînt delimitate prin chenare. Biserica se numără printre cele mai valoroase monumente de arhitectură populară din Maramureş. Bibi. ref.: i. Bîrlea, însemnări din bisericile Maramureşului, Bucureşti, 1909; V. Brătulescu, Biserici din Maramureş, în BCMI, fâsc. 107—110. (G.S.) Satu Mare (municipiu, jud. S.M.). începutul preocupării pentru înfiinţarea unui muzeu în S.M. datează din 1891. După anul 1918 se deschide la S.M. muzeul orăşenesc cu secţii de istorie şi etnografie. Expoziţia de artă populară a Muzeului judeţean S.M. s-a organizat în forma actuală în 1968, într-o clădire monument istoric.de la sfîrşitul sec. 18. Colecţiile de etnografie şi artă populară ale muzeului sînt reprezentative pentru zonele: Codru, Cîmpia Someşană şi Ţara Oaşului. De excepţională valoare sînt piesele de ceramică de la Vama (S.M.), de icoane pictate pe lemn de la Apateu (S.M.) djn sec. 18, de mobilier din zona Codru şi Ţara Oaşului. O frumoasă colecţie de costume întregeşte imaginea asupra creaţiei populare din această parte a ţării. Muzeul editează periodic revista „Satu Mare. Studii şi comunicări”. (G.S.) Satu Nou (sat, com. Hălchiu, jud. Braşov). Centru românesc de ceramică care şi-a încetat activitatea. A lucrat ceramică smălţuită, adaptată Cerinţelor populaţiei din satele învecinate. (G.S.) Săcef (sat, comună, jud. Maramureş). Centru important de ceramică roşie în care se produc vase decorate prin lustruire cu piatra sau cu motive geometrice executate cu pensula. Forme frecvente: străchini, oale de diferite mărimi, căni, „laboşe”. Păstrează elemente arhaice în tehnologie şi decoraţie. Aici lucrează olarul Tănase Cocean care a ridicat producţia centrului la un înalt nivel artistic. V. şi Cocean Tănase. (G.S.J Săcele (oraş, jud. Braşov). Muzeul etnografic din S., secţie a Muzeului judeţean Braşov, este organ’zat în „Casa Dijmelor” (Domus Domincrum) menţionată în cronici la 1543. Expoziţia dechisă în 1970 ilustrează procesul dezvoltării istorice şi social-economice a localităţilor Baciu, Turcheş, Cernatu, Satulung, Ziziri, Purcăreni şi Tărlung (Braşov) cu un specific aparte în cadrul judeţului. Mobilierul pictat şi piesele de port se remarcă în mod deosebit. (G.S.) săcrie v. ladă. săgeată v. bold. Sătâj, zona cuprinsă între Someş şi Crişul Repede, puţin cercetată, în care se pot distinge cîteva subzone, cum ar fi: 1. Şimleul Silvaniei. I^ Meseş, 3. Văile Agrijului şi Almaşului, 4. Dealurile Sălajului, 5. Valea Someşului. Zone limitrofe cum sînt Codru şi Chioar se întind şi în Sălaj. întreaga zonă este cuprinsă între Someş şi Crişul Repede. Ocupaţiile principale sînt agricultura* pomicultura şi creşterea animalelor, îndeosebi mari, venituri suplimentare fiind asigurate şi de lucrul la pădure. S-au dezvoltat şi o serie de meşteşuguri între care cel de prelucrare a lemnului în centrele Brebi, Preoteasa, Sîngeorgiu de Meseş, unde se făceau lăzi de zestre tradiţionale cu decor geometric. De asemenea cojocăritul a cunoscut o anumită amploare, centre ca Gîrlău, Cutiş, Buciumi, producînd diferite tipuri de pieptare. Cele mai multe aşezări erau de tip răsfirat, potrivit pentru crescătorii de animale ca şi pentru pomicultori dar se întîlnesc şi sate adunate, uneori compacte sau sate înşirate de-a lungul drumului. Arhitectura este cea comună frontului apusean al Carpaţilor, din cununi orizontale, de bîrne, cu acoperişuri înalte de paie. Planurile obişnuite sînt cele cu două încăperi (casă şi tindă) şi 3€9 SĂRĂRIŢĂ cu trei încăperi (casă, tindă şi cămară). Toate casele aveau prispă. Au fost construite însă şi case din nuiele pe „furci” şi biserici din lemn de gorun. Interiorul locuinţei avea numeroase ţesături, pre-dominînd cele de pînză cu motive alese geometrice, deşi existau şi aşternuturi de lînă. Portul femeiesc vechi cunoştea pieptănătura cu conci, cu coarne, cămaşa cu ciupag mare şi „zadiile” (catrinţele) cu trup vînăt. Portul bărbătesc era alcătuit din pălărie de pîslă sau de paie împletite, din cămaşă relativ scurtă, izmene largi vara şi cioareci de pănură albă iarna. Se purta şi suman lung legat cu „baiere”. Peste cămaşă se îmbrăca pieptarul brodat sau lai-bărul albastru cu nasturi. (P.P.) sălăriţă v. sărăriţă. Sălătrucu (sat, comună, jud. (Argeş). Centru de mobilier situat pe Valea Topologului făcînd parte dintr-un grup de sate în care s-a dezvoltat în sec. 19 şi începutul sec. 20 meşteşugul prelucrării artistice a lemnului. Dintre satele: S., Bocăniţa, Şuiei, Rudeni, Cepari şi Tigveni (Argeş), datorită calităţii artistice a produselor, cel mai important a fost S. Materia primă a fost lemnul de fag tăiat după nevoie în „biăni” cioplite cu toporul. Blănile se îmbină între ele printr-un ,,scob” executat pe una din muchii cu „horjul” după ce în prealabil au fost „netezite” cu „mezdreaua”. Lada se compune din: patru picioare, fund, pereţi, părţile laterale şi două căpătîie, în care se fixează „blănile” capacului. La S. s-au lucrat: lăzi mari numite ham-bare, puţin sau de loc ornamentate, lăzi mici, lacre, lâcrăiţe pentru haine, cu capac bombat sau plan şi decoraţie geometrică, dulapuri cu uşi împodobite cu crestături, mese rotunde cu trei picioare şi scaune mici. Ornamentaţia produselor de la S. se realizează prin asocierea a două tehnici: crestare şi colorare. Vopselele de anilină — albastru, roşu, verde, galben — se aplică formînd pete de culoare sau numai conturînd ornamente crestate. Motivele decorative geometrice sau florale dispuse pe faţă, pe părţile laţerale, şi pe picioare sînt realizate cu „horjul” sau compasul. Ornamentele caracteristice sînt: rozeta înscrisă în cerc, cercul, semicercul, liniile încrucişate sau frînte. Decorul este adaptat la forma şi funcţia obiectului. Bibi. ref.: M. Scariat, Centre specializate în confecţionarea mobilierului de pe Valea Topologului — Judeţul Argeş, în SCMS, Bucureşti, 1970. (G.S.) Sălătrucu de Jos (sat înglobat în com. Sălătrucu, jud. Argeş) v. Sălătrucu. sălbaş, cusătură, executată printre rînduri, de-a lungul mînecii ia cămăşile femeieşti în Pădureni (Hunedoara). (G.S.) sălbănaşi v. găurele. Săfciua (sat, comună, jud. Alba) v. Bucium. Sălcuţa (sat, com. Sînmihaiu de Cîmpie, jud. Bistriţa-Năsăud). Sat vechi, amintit în listele de dijme papale în 1329, în care se afîă o biserică monument de arhitectură populară, consemnată în Conscripţia lui Klein din 1733. Construcţia din cununi orizontale are şarpantă de lemn şi învelitoare de şindrilă. De plan în formă de navă cu naosul acoperit printr-o boltă semicilindrică, iar pronaosul cu tavan drept. Conform unor inscripţii din interior pictura a fost executată în două etape, de doi zugravi diferiţi: naosul şi pronaosul în 1788, iar altarul în 1779. Pictura esţe de bună calitate, cu desenul clar şi o cromatică vie. (G.S.) Sălişt£ (sat, com. Baseştj, jud. Maramureş). Centru de cojocărie cunoscut pentru frumoasele pieptare purtate în multe sate din Maramureş. Pieptarele femeieşti de S. sînt scurte pînă în talie, fără mîneci, deschise în faţă. Ornamentele executate în trecut prin aplicaţii de piele (irhă) colorată şi puţină broderie au fost înlocuite treptat de cele brodate cu lînică, acoperind în întregime suprafaţa cojocului. Printre motivele brodate se montează „bumbi de metal” iar pe spate şi piepţi, uneori, si pe părţile laterale, ciucuri coloraţi. Ca şi în nordul Moldovei, broderia se execută pe postav sau pe pînză şi se aplică apoi pe piele. Decorul este realizat în tehnica broderiei pline, puternic bombat, compus dintr-un cerc cu raze curbate în interior, cu raze drepte ca o stea sau cu „ochi de păun”. Fondul roşu închis este punctat c'u pete de culoare aibastră şi galbenă ia care se adaugă, mici ochiuri de oglindă. Pieptarele bărbăteşti lungi pînă mai jos de talie* fără mîneci, deschise în faţă, dau impresie de masivitate datorită aplicaţiilor de pie!e sau broderie care acoperă în întregime suprafaţa, cu excepţia unei porţiuni din mijlocul spatelui. în ornamentica pieptarelor bărbăteşti alături de cerc apar frecvent şi motivele florale, într-o cromatică similară pieptarelor femeieşti. Şi aici se folosesc ciucurii coloraţi şi bumbii metalici. Cojoace de acest tip s-au lucrat şi la leud, Dragomireşti, Vişeu, Giuleşti, Rozavlea, Sighet (Maramureş). Bibi. ref.: P. Petrescu, Broderii pe piele în arta populara româneasca, Bucureşti, 1968; T. Bănăţeanu, Portul popular din regiunea Maramureş, Baia Mare. (G.S.) Sălişte de Vaşcău (sat, com, Cristianu de Jos, jud. Bihor). Centru de ceramică în care s-au produs vase de mare valoare artistică. Categoriile de vase lucrate la S. de V. sînt relativ numeroase: „oluri’ urcioare cu forme frumoase şi elegante, „cânte’*, căni de tip ovoidal, cu gîtul înalt şi gura largă deschisă cu un cioc, „hîrboaice”, vase de tip sferoidal cu o singură toartă, „olcuţe” sau „pui de oală”, „ghioabe \ oale cu fundul lat şi pereţii verticali, „laboşe”, blide, strecurători. Decorul este realizat cu unelte simple, prin aplicarea coloranţilor pe roată, (vîrste trase cu pensula) sau după uscare (motive fitomorfe stilizate,. Vasele de S. de V. se caracterizează prin tricomia alb, roşu; negru care apare constant în special pe cele nesmălţuite (fig. 454). Smalţul care acoperă suprafaţa vasului este o glazură plombiferă, de culoare verde, preparată cu oxid de cupru, transparent, lăsînd să se vadă fondul roşu, sau culoarea galbenă obţinută prin adăugarea de oxid de fier. Olarii din S. de V. vînd produsele lor la distanţe mari, mergînd cu căruţele în trei direcţii: a. Vaşcău, Beiuş, Tinca, Pîncota (Bihor); b. Beiuş, Sîmbăta, Ceica (Bihor) către Oradea; c. Vîrfurile, Gurahonţ (Arad). (G.S.) Bibi. ref.: FI.B. Florescu, T. Mozeş, Arta populară din regiunea Crisana, Centrele de ceramică, Oradea, 1967. (G.S.) sărat, ornament din şnur negru, aplicat pe clinii din părţi la zeghea în zona Perşanilor. (G.S.) sărăriţă, vas pentru sare folosit în gospodărie, la stînă, ori la cîmp. Din punct de vedere al mate- SĂS CIORI 370 Fig. 454. Oală cu toartă. Sălişte de Vaşcău, Bihor, sec. 20. rialului din care sînţ confecţionate s. pot fi din lemn, coajă de copac (fig. 455), corn şi ceramică. S. folosite la bucătărie au forma unor cutii din lemn sau de scoarţă, care se atîrnă pe perete în apropierea vetrei. Decorul este realizat prin crestare sau pirogravură, acoperind uneori întreaga suprafaţă, capacul sau marginea cutiei. S. pentru masă sau penţru dus la cîmp au dimensiuni mici, potrivit funcţiei. S. sculptate în lemn^ diferă ca formă şi ornament de la o zonă la alta. în Oltenia s. cioplite dintr-o bucată de lemn au formă dreptunghiulară cu partea de jos decorată cu ,,zimţi” iar cele „strun-jite” au formă cilindrică. Uneori lemnul capătă forma unui animal, un urs în cazul unor exemplare excepţionale din colecţia Muzeului judeţean Dolj. S. lucrate din coaja de mesteacăn se prezintă în două variante: a. s. realizate prin înfăşurarea suprapusă a fîşiilor de cpajă cu marginile crestate în zimţi, cu aspectul linei dantele, specifice Hunedoarei (fig. 456); b. s. lucrate dintr-o fîşie lată de scoarţă, cu capace de lemn la capete şi decorul realizat din îmbinarea ingenioasă a marginilor, motive scrijelate, specifice nordului Moldovei. S. din corn frumos lustruit, uneori cu ornamente discrete zgîriate pe deasupra au un căpăcel pe unde se introduce sarea. S. din ceramică au fost răspîndite în toată ţara avînd forme variate, de la un simplu castronaş, pînă la solniţele mai elaborate, cu trei corpuri în formă de ulcele prinse una de alta printr-o toartă ca cele lucrate în Bihor. S. se mai numesc şi „sălăriţă”, „trocuţă”, „betucă” etc. (G.S.) Săsciori (sat, comună, jud. Alba) v. Valea Sebeşului. Săveni (oraş, jud. Botoşani). Aici se găseşte un han menţionat din 1852, construit probabil după înfiinţarea tîrgului S. în 1818. Hanul de la S. a fost loc important de popas pe drumul ce unea Hotinul şi Cameniţa cu Constantinopolul. De plan dreptunghiular avînd dimensiuni de 18~24 m, fără „şandrama”, cu încăperi dispuse pe toată lungimea laturilor. V. şi han. Bibi. ref,: D. Furtună* înfiinţarea tîrgului Săveni, în RJ, 1, 1915; M. Ispir, Ratosele din Moldova, în MIA, 1, 1979. (G.S.) scafe v. cumpene. scaun, piesă de mobilier întîlnită în locuinţa ţărănească diferenţiată prin formă în mai multe categorii; 1. S. m/e, rotund, cu trei picioare sau dreptunghiular cu patru picioare, fără spătar. 2. S. cu spătar plinf pătruns în mediul rural românesc prin filiera Europei centrale, specific Transilvaniei, Maramureşului, Banatului şi nordului Olteniei (fig. 457) Conturul cu forme curbe şi unele motive străine artei populare româneşti — palmeta, scoica, inima — indică o influenţă barocă la unele din s. lucrate după şablon. Din punct de vedere decorativ cele mai izbutite sînt s. înalte din zona Bihorului, Ia care meşterul popular a îmbinat artistic forma, proporţiile şi decorul, realizînd un ansamblu deosebit de frumos. Mobile valoroase din această categorie se întîlnesc de asemenea în Maramureş, Ţara Lăpuşului, zona Chioarului şi Hunedoarei (fig. 458). Bil. ref.: M. Pauncev, Mobilier şi feronerie populară, Bucureşti; (G.S.) scaune, dungi late de cca 3—4 cm, intercalate între „vîrstele” înguste, specifice decorului catrin-ţelor din Moldova. (G.S.) scăfătură, cusătură ornamentală executată pe muchia cutelor, specifică Bihorului. Fiecare muche constituie un punct pe care se coase. (G.S.) ' Fig. 455. Sărăriţă, Dîmboviţa, sec. 20. SCĂFĂTURĂ SCĂRMĂNAT 372 Fig. 458. Scaune cu spătar, Bulzeşti, Hunedoara, sec. 19. scărmănat, operaţie executată cu mîna pentru a descurca lîna sau inul. (G.S.) Scheii Braşovului, important centru de pictură pe sticlă, dezvoltat ca urmare a stabilirii la S.B. a unor iconari din Nicula (Cluj) în căutare de noi debuşee. Din a doua jumătate a sec. 18 datează prima lucrare cu inscripţie: „zugrăvitu sau această sfîntă icoană de loniţă Zugravu ot Braşov, Anul 1780 octombrie 10 zile”. Meşteşugul s-a dezvoltat în sec. 19 atît de mult încît iconarii Ghimbă, Dolfi, loan Popp (1847), loan Trîmbiţaş (1886) sînt menţionaţi în cartea de adrese a oraşului cu indicarea meseriei. Icoanele din S.B. vădesc o adecvare a picturilor de la Nicula unui mediu evoluat, care aprecia aspectul decorativ. Formatul picturilor variază între 35X30 cm, 50X45 cm, 75X65 cm. Ele se caracterizează printr-o supradimensionare cu efecte negative asupra calităţii artistice. Figurile sînt mari, compoziţiile cuprind numeroase personaje care aglomerează ansamblul. Desenul din linii groase, conturează figurile. Culorile sînt repartizate după o viziune decorativă. întreaga suprafaţă este împărţită în suprafeţe mici colorate în tonuri de egală luminozitate. Coloritul se caracterizează prin tonuri violente: roşu, galben, albastru, verde cald, alb, auriu. Ramele sînt late de 8—10 cm. Icoanele din S*B. au fost colportate din Valea Oltului pînă la Sibiu. Bibi. ref.: I. Muşlea, Pictura pe sticla la românii din Scheii Braşovului, în ,,Ţara Bîrsei”, 1, 1929; R. Tempea, Istoria sfintei biserici a Scheilor Braşovului Bucureşti, 1969. (G.S.) schimbători v. iepe. Schitu-Stavnic (sat, com. Voineşti, jud. laşi). Centru de ceramică neagră şi roşie smălţuită. A produs Yase de uz lustruite cu piatra sau înflorate (cele smălţuite). Forme frecvente: „lăptariu”, oală înaltă şi îngustă cu o singură toartă, urciorul cu gura şi gîtul strîmt, cană de băut cu un mic cioc la gură, „hîrgăul”, vas cu baza îngustă şi gura largă. Olarii îşi desfăceau producţia în tîrguri. (G.S.) sclip, şanţ îngust şi adînc în jurul „mălaielor” sau a „temeielor” sau a „căminetelor” din fundul cuptorului de ars oale, pe unde se bagă lemnele de foc şi pe unde circulă flăcările şi căldura; se mai numeşte şi „scripturi” în nord-estul Olteniei, centrele de ia Buda, Vlădeşti (Vîlcea). (P.P.) scoarţă, ţesătură de lînă cu caracter decorativ, răspîndită în Banat, Oltenia, Muntenia, Moldova, nordul Transilvaniei şi Maramureş. S. are urzeală de lînă, cînepă sau bumbac cu fire mai rezistente, bine răsucite şi băteală moale din lînă. Ca dimensiuni, s. lucrate în gospodărie variază între J,50—2 m lăţime, cu o lungime care atinge 3—4 m. în Oltenia şi Moldova unde s. s-au produs şi în atelierele mănăstireşti ele depăşesc aceste dimensiuni. Din punct de vedere decorativ s. se diferenţiază în funcţie de zone şi de perioadele în care au fost lucrate. S. din Oltenia (fig. 459), compusă din două foi, este ţesută în două sau patru iţe şi aleasă printre fire. Interstiţiile sau scăzăturile la jumătate de punct au apărut mai tîrziu, ca urmare a evoluţiei moţivelor decorative, a trecerii de la motivul simplu învărgat, la cel complex cu alesături geometrice intercalate între dungi. O piesă caracteristică în Oltenia este s. cu cîmpul acoperit în întregime de romburi dinţate dispuse concentric, cunoscută sub denumirea m SCOARŢĂ Fig. 459. Scoarţă, Oltenia, sec. 20. de scoarţă în roate. în repertoriul ornamental al s. olteneşti apar adesea păsări, animale şi diferite personaje. Păsările figurate pe scoarţele olteneşti sînt legate de fauna specifică locală: pupăza, cucul, găinuşa, raţa, gîsca şi curcanul. Păsările apar în contextul compoziţiei centrale sau în decorul chenarului. Motivul păpuşilor, mai puţin frecvent, este întîlnit în două forme: una foarţe stilizată şi alta în care forma şi costumul personajului sînt perfect desenate. Costumul compus dintr-o rochie în formă de clopot deşi aminteşte de „Venus de la Craiova”, idolul neolitic, este inspirat de universul epocii în care au fost create scoarţele. „Păpuşa” apare pe chenare sau în cele patru colţuri ale cîmpului central. Cromatica cuprinde culori bine armonizate: vişiniu, bleumarin, alb , negru, galben. Se observă preferinţa pentru spaţiile închise, mărginite de spaţii luminoase — negru şi alb, vişiniu Şi alb, verde şi alb. S. din Muntenia (fig. 460) este o ţesătură cu fineţe deosebită compusă din două foi la care s-au folosit culorile pastelate, specifice vopselelor vegetale. S. „cu roate” apare aici în două ipostaze: ca o succesiune de romburi, diferit colorate, acoperind întreaga suprafaţă sau în forma unui ornament central încadrat de unul sau două chenare laterale de culoare diferită, pe care sînt dispuse motive decorative. La unele s. munteneşti fondul este monocrom, de culoare bleumarin, albastru sau verde. Motivele ornamentale independente, dispuse din loc în loc pe suprafaţa ţesăturii, s»nt încadrate doar de o margine dinţată. Un model specific îl constituie scoarţa în ,ităbiii” sau „table” avînd întraga suprafaţă împărţită în carouri egale ca mărime, monocrome sau în culori contrastante, în centrul fiecărui pătrat se înscrie un element decorativ geometric, vegetal sau zoomorf. Chenarul se compune dintr-un rînd de zimţi. S. cu table a apărut probabil sub influenţa unor covoare orientale, persane de Kashan sau de Tebriz din sec. 16 şi 17, interpretînd în mod original motivele preluate. La unele exemplare, cîmpul central este înconjurat de un chenar lat, cu alesături în formă de pristolnice, conturate cu zimţi de culoare neagră. Prin delimitarea cîmpului centra! chenarul subliniază forma deschisă a compoziţiei centrale şi o îmbogăţeşte. La unele s. apar şi motive zoomorfe, fără ca acestea să constituie o caracteristică în Muntenia. S. din Dobrogea formată din trei foi de ţesătură are decoru! compus dintr-o alternanţă ritmică de dungi policrome. în cromatica acestui tip de s. predomină roşu la care se adaugă culorile: negru, verde, alb, violet, galben, portocaliu. Alături de s. în dungi s-a dezvoltat şi tipul decorativ cu dungi şi alesături dispuse în rînduri. Motivele geometrice alese sînt „dinţii de fierăstrău”, romburile şi S-urile. Pe acelaşi principiu de desfăşurare nelimitată a motivelor pe cîmpul decorativ se înscrie şi ornamentica s. în romburi din Dobrogea. Compoziţia se înfăptuieşte prin repetarea uniformă a zigzagurilor din compunerea cărora rezultă formele romboidale. La s. cu cîmp central apar două-trei motive geometrice de dimensiuni mari, între care sînt intercalate, pentru crearea unui echilibru compoziţional, romburi de mici dimensiuni sau alte motive geometrice. S. moldoveneasca a atins pe anumite Fig. 460. Scoarţă, Muntenia, sec. 20. SCOARŢĂ 374 planuri acelaşi grad de perfecţiune artistică cu s. din Oltenia şi Muntenia* Ea s-a dezvoltat pe trei linii ornamentale principale: ţradiţional geometrică, vegetală şi figurativă. S. cu decor geometric In romburi concentrice sau grupuri de dungi şt motive alese, are o frecvenţă mai mare In sudul Moldovei, fiind un fel de continuare a s. munteneşti. Pe Valea Caşinului apar s. cu motiv central, de obicei un romb cu terminaţii în cîrlige încadrat de chenar. mentare s-au folosit două procedee tehnice mai importante: alesiit cu găurele răspîndit numai la s. cu motive figurative şi alesul legat cu firele întrepătrunse. Folosirea celor două tehnici a perrnis realizarea unor compoziţii decorative originale, expresie a unei viziuni artistice rafinate. S. maramureşeană (fig. 461) ^e numără printre cele mai valoroase creaţii ale genului din ţara noastră. Folosirea tehnicii chilimului, a avut ca rezultat Fig. 461. Scoarţă, Maramureş, sec. 20. S. cu ornament vegetal a atins o strălucire deosebită. Are o lungime de 3—4 m şi lăţime de 1,60—2,50 m. Această formă este determinată şi de concepţia estetică, care a stat la baza organizării decorului pe unul sau mai multe registre verticale. Ornamentele vegetale, figurînd adesea stilizări; ale pomului vieţii cu păsări printre ramuri, ia rădăcină sau pe vîrf, sînt dispuse pe un fond monocrom de culoare neagră, verde, oliv sau galben deschis şi încadrate într-unul sau două chenare care înconjoară desenul. Compoziţia se organizează într-o formă închisă. S. cu motivul „pomului vieţii” desfăşurat pe tot cîmpul central şi s. „de Cotnar” sînt de un rafinament cromatic şi o expresivitate plastică rar întîlnită. S. cu motive figurative se întîlneşte mai mult în sudul jud. Vaslui şi în partea centrală a Moldovei ^ Valea Zeletinului, Valea Berheciului. Ea s-a dezvoltat din s. cu motive geometrice. în realizarea celor trei sisteme de orna- apariţia unei bogate game de motive ornamentale geometrice, florale, antropomorfe şi zoomorfe. Motivele antropomorfe figurează bărbaţi în picioare sau călări, femei, „cătane” (soldaţi). Adesea» femeile, „cucoanele” şi bărbaţii se ţin de mînă ca într-o horă, ceea ce dă impresia de mişcare. Ca o caracteristică apare faptul că toate motivele ornamentale sînt grupate în jocuri de linii şi culori creînd impresia unei varietăţi decorative, infinite, deşi compoziţia este definită de un motiv principal: romb, vas cu flori, element antropomorf etc. Deşi în ansamblu s. din Maramureş au un stil precis, uşor de recunoscut, fiecare piesă în parte este un unicat, atît prin compoziţie cît şi prin culoare. Ordonarea decorului este în strînsă legătură cu funcţia s; respective. S. de rudă de pe Valea Marei şi Valea Cosăului, cu o lungime de 4-^6 m au pe două laturi o bordură cu ornamente care se diferenţiază de cîmpul central. Pe Valea Izei, s. de rudă 375 SIBIU au aceeaşi compoziţie ornamentală dar sînt mai scurte şi mar late. Alt tip de s. „făţoaia de ţol” are aceeaşi compoziţie. La s. »pentru acoperit masa, chenarul se desfăşoară pe patru laturi. Cele pentru biserică au adesea inscripţii cu numele donatorului şi data execuţiei. Indiferent de funcţionalitate, ceea ce caracterizează compoziţia decorativă a s. maramureşene este încadrarea cîmpului cu chenar. Ele au o cromatică sobră, rezultată şi din folosirea culorilor naturale — gri* alb, brun—sau a culorilor vegetale cu nuanţe pastelate — galben, bleu, verde muşchi, roşu închis. S. bănăţeană avea încă din sec. 18 compoziţie decorativă cu cîmp central, mărginit de chenare. Spre deosebire de cele din Moldova sau din Oltenia, s. bănăţene au dimensiuni mai reduse. Piesele vechi se caracterizează printr-un decor geometric cu chenare succesive, delimitate între ele prin rînduri de zimţi. Cîmpul central se prezintă ca un dreptunghi 'c.u motiv în mijloc, şi cu cîte unui dispus ia colţuri. Unele exemplare au cîmpul central acoperit cu motive geometrice, tratat ca un monolit, înconjurat de chenare. La s. mai vechi se remarcă înclinaţia pentru tonuri de verde mort, roşu-vişiniu, galben, negru şi alb. La cele mai noi, ansamblul cromatic este compus din atlernanţe de negru-verde, negru-galben, cu fond roşu aprins pe care se desfăşoară motivele. Bibi. ref.: M. Focşa, Ţesăturile, în ,,Arta populară românească” Bucureşti, 1970; M. Marinescu, Arta populara româneasca. Ţesături decorative, Cluj-Napoca, 1975. (G.S.) scurteică, haină femeiască de influenţă orăşenească, lucrată din postav, catifea sau ţesătură de mătase, lungă pînă la genunchi, căptuşită cu blană de miel şi guler de vulpe. S-a purtat în toată Cîmpia Dunării. (G.S.) Sebeşul de Jos (sat, com. Turnu Roşu, jud. Sibiu). Aşezare în care prelucrarea pieilor a constituit o artă. Faptul că în sec. 18 la Porceşti (Sibiu), breasla „Cordovanilor” prepara şi exporta meşină colorată pînă la Viena a favorizat dezvoltarea meşteşugului. La S. de J. s-au lucrat cojoace de tip mărginean fără ornamente, purtate de ciobani şi pieptare înfundate, aşa zise „cojoace roşii”, în care se resimte influenţa cojocarilor din Vîlcea. Broderiile sînt lucrate cu ibrişim şi mătase, dispuse sub forma unor flori mari acoperind pieptul aproape în întregime, exceptînd buzunarul cu capac pe care se cos trei ciucuri. Unul dintre cer mai cunoscuţi meşteri din S. de J. a fost Mochie Ritivoi care învăţase meşteşugul la Porceşti şi lucrase apoi în centrele cojocăreşti vilcene. Combinînd cele două stiluri şi adaptîndu-le gustului local acest meşter talentat a reuşit să-şi impună modelele în întreaga zonă a Avrigului. Bibi. ref.: C. Irimie, Portul popular din Ţara Oltului, Zona Avrig, Bucureşti. (G.S.) secere v. fierul. secrin v. ladă. sein, gri obţinut din amestec de lînă aibă şi neagră. (G.S.J selişte v. aşezări. Semănatul, obicei agrar, integrat manifestărilor ■augurale de Anul Nou. După încheierea uratului cu pluguşorul, copii organizează s. în zorii zilei de; Anul Nou. Mergînd din casă în casă, rostesc urarea de belşug şi noroc, apoi seamănă, presară prin case, peste oameni, peste mobilier şi ţesăţuri, peste animalele din curte, seminţe de grîu, porumb, orz, cînepă, nuci, invocînd fertilitatea, rodul, bogăţia pentru anul care începe. „Semănătorii** respectă în cadrul acestui obicei regulile impuse de tradiţie în toate activităţile de început al ciclului agrar: curăţenia, virtutea copiilor şi înveşmîntarea cu piesele portului tradiţional, cămaşă nouă, cioareci, cojocel, rareori suman, căciulă împodobită cu panglică tricolor şi creangă de brad şi saschiu (Vinca herbacea), ca plante veşnic verzi, simboli-zînd regenerarea naturii. Boabele presărate în casă sînt apoi adunate şi aruncate deasupra animalelor în gospodărie, cu deosebire deasupra oilor, ca să aducă întregii gospodarii spor şi belşug. Obiceiul se menţine în mod special în zonele Moldovei, dar pe alocuri este semnalat şi în Transilvania. Bibi. ref.: S. FI. Marian, Sărbătorile la români, Cîrnilegile, \, Bucureşti, 1891; I. Muşlea, Ov. Bîrlea, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970. (M.B) semnale v. comunicare. sfâşie 1. Curea de piele bătută cu ţinte de cositor, purtată de bărbaţi în Moldova. 2. Dungă orizontală realizată pe brîul bărbătesc din Moldova. (G.S.) Sfîntu Gheorghe (municipiu, jud. Covasna). tn cursul anului 1982 s-a deschis expoziţia de artă populară a Muzeului judeţean S.G. prezentînd specificul creaţiei din zonă. Colecţiile de deosebită valoare artistică şi ştiinţifică cuprind: unelte de muncă, mobilier, ceramică, ţesături, elemente de arhitectură ş.a. O bogată fototecă întregeşte imaginea asupra artei populare. Muzeul publică anuarul intitulat „Aluta” în care se valorifică rezultatele cercetărilor. (G.S.) sgraffito, procedeu decorativ coristînd în zgî-rierea cu un vîrf metalic a angobei pentru a pune în valoare culoarea de fond a pastei vasului; conturul motivului zgîriat apare în culoarea pastei, contrastînd cu cea a angobei. Sgîriatul a; fost mult întrebuinţat în ceramica româneasca medievală (Zimnxaa, Cetatea Albă, Suceava) şi a dăinuit multă vreme, uneori pînă azi, în producţia olarilor din nordul ţării: ceramica de pe Valea Izei (Maramureş), ceramica zisă de Kuty (nordul Moldovei). Interiorul motivelor sgrafitate era deobicei colorat în cafeniu, galben, verde* mărind contrastul si gama culorilor. (P.P.) sgrebeni calitatea a patra din cînepă rămasă după pieptănat, folosită numai ca băteată pentru „ţoale” groase. (G.S.) Sibiu (municipiu, jud. Sibiu) 1. Muzeul tehnicii populare din Dumbrava S., cu o suprafaţă de 46 ha a fost organizat din 1963 cu profil special, ilustrînd civilizaţia tehnică populară din România (fig. 462, 463). Muzeul prezintă monumente de arhitectură şi tehnică populară preindustriale din şec. 18 pînă în primele decenii ale sec. 20, provenind de pe tot cuprinsul ţării. Exponatele ilustrează diversitatea tipologică, ingeniozitatea tehnică şi marea varietate a soluţiilor constructive în arhitectura tradiţională purtînd amprenta originalităţii de gîndire a creatorilor. Muzeul prezintă o sinteză a specificului culturii populare din România prin intermediul uneltelor de muncă. Instalaţiile şi obiectele de artă Fig. 462. Aspect din Muzeul tehnicii populare. Dumbrava Sibiului. Fig. 463. Monumente din Muzeul tehnicii populare, Dumbrava Sibiului. populară sînt grupate în cîteva sectoare: alimentaţie popujară, transporturi, meşteşuguri, industrie textilă. 2. în cadrul expoziţiei pavilionare a Muzeului Brukenthal sînt prezentate şi obiecte de artă populară din Transilvania. Colecţiile de aici au la bază patrimoniul fostului Muzeu al Astrei, dezvoltate considerabil în ultimele decenii. Remarcabile sînt colecţiile de ceramică, pictură pe sticlă, podoabe, mobilier, precum şi colecţia de obiecte provenite de pe alte continente Asia, Africa, Australia, America de Sud, conţinînd unicate de mare valoare ştiinţifică şi artistică. „Cibinium” este revista muzeului în care se publică articole de specialitate (G.S.) sigă, piatră moale, denumită şi piatră de s., de culoare albă sau roşiatică; pisată sau măcinată la rîşniţă şi amestecată cu apă, serveşte la tragerea de brîie la case, în jurul ferestrelor; este folosită şi în olăria populară în diferite amestecuri cu pămîntul de oale sau drept colorant. (P.P-) Sighetu Marmaţiei (municipiu, jud. Maramureş) 1. La S.M. este organizat „Muzeul maramureşean” (fig. 464, 465) unul dintre cele mai frumoase muzee etnografice şi de artă populară din ţară, cu secţii 877 SÎMBRA OiLOR Fig. 464. Aspect din Muzeul maramureşean Sighetul Marmaţiei. pavilionare şi în aer liber. Tradiţiile muzeale datează aici din secolul trecut, cînd, în 1878, din iniţiativă locală ia naştere un mic muzeu de ştiinţe naturale, în 1926, cu ocazia congresului profesorilor de geografie din România^ se deschide Muzeul etnografic al Maramureşului. în timpul războiului o parte din obiecte au fost distruse şi ca urmare muzeul şi-a încetat activitatea. Abia în 1957 muzeul îşi deschide din nou porţile, îşi măreşte considerabil colecţiile prin cercetări şi achiziţii sistematice şi în 1971 se organizează o expoziţie reprezentativă pentru muzeografia românească. în cadrul expoziţiei în aer liber organizată în afara oraşului, pe un bot de deal care domină împrejurimile, sînt prezentate în perspectivă sincronică şi diacronică monumente din sec. 17—19, originale, de mare valoare pentru arhitectura populară din „Ţara Maramureşului”. 2. V. Sălişte (Maramureş) 3. între 25 şi 31 decembrie se organizează la S.M., festivalul datinilor şi obiceiurilor de Anul Nou. Alaiul cu măşti reprezentînd urşi, draci, capre sau personaje legendare — traversează oraşul, apoi începe prezentarea colindelor. (G.S.) siliuţă, ţesătură din bumbac cu vărguţe de mătase la capete, purtată în zilele de sărbătoare în loc de ,,pomeselnic”, de către femeile bătrîne din Porumbacul de Jos (Sibiu). (G.S.) Silvaş (sat, comună, jud. Cluj) v. xilogravură. Silvaşu de Cîmpie (sat, comună, jud. Bistriţa-Năsăud). Aici se află o biserică construită în sec. 19 din bîrne de stejar aşezate în cununi, cu şarpantă de lemn şi înveliţoare de şindrilă. De plan dreptunghiular, compus din pronaos, naos şi altar. Pronaosul are tavan drept, deasupra căruia se află locul corului cu acces printr-o scară de lemn. Naosul este boltit cilindric, cu profil în arc frînt şi nervuri în formă de funie iar altarul are boltă din panouri curbe cu nervuri aparente, neprofiSate. Pe latura de sud biserica din S. de C. are un ceardac cu stîlpi. în interior ,,lon Moidoveanu zugrav de la Fărău” a executat o pictură interesantă. (G.S.) sîmbra oilor, obicei denumit şi alesul oilor, ruptul sterpelor, legat de ocupaţiile agro-pastcrale aie poporului, organizat după echinocţiul de primăvară. Data organizării acestui obicei de muncă diferea de la o zonă la alta, în funcţie de relief şi climă, semnificînd momentul plecării turmelor pentru păşunat, la munte. Organizat între 24 aprilie şi 10 mai, obiceiul avea străvechi rosturi economice şi juridice, legate de creşterea animalelor. La data stabilită de întreaga colectivitate săteasca, se împreunau turmele gospodarilor, măsurînd fiecare laptele oilor proprii, pentru a se putea calcula cantitatea de lapte sau produse care urma să primească de-a lungul verii. La această dată erau angajaţi şi ciobanii. După stabilirea convenţiilor cu caracter economic urma ospăţul comun, pe platoul din afara satului, cînd se rupea „colacul sîrobrei”, spetiai plămădit şi copt ca simbol al Fgi. 465. Stîlp antropomorf, Maramure*, sec. 19. SÎNGEGR^BÂf 378 tovărăşiei, se pregătea „balmoşul”, mămăligă din făină de porumb fiartăîn unt şi lapte. în toate zonele Transilvaniei era obiceiul în vederea acestui eveniment deosebit al vieţii satelor să se confecţioneze traiste noi, pentru transportarea alimentelor la festinul comun. Aceste piese de artă populară constituiau adevărate mărci distinctive între familii, sate, zone etnografice. Alese din lînă, sau din bumbac colorat, traistele se remarcau ca piese de artă populară deosebită, adevărate piese anexe decoritive, în concordanţă cromatică cu pieptarele înflorate sau cu catrinţele: alese cu motive geometrice policrome, în Bihor, ornamentate cu vergi albe sau negre pe fond aprins roşu în Banat; în carouri roşii sau negre în Maramureş; cusute sau alese cu motive florale, în zona Năsăudului; învărgate cu alb şi negru în Cîmpia Transilvaniei etc. Laptele era măsurat cu răbojul sau carîmbul, bastoane ps care erau în-crestate cu cuţitul semne care marcau cantităţile de lapte ale fiecărui membru din tovărăşia turmei: „X”, însemnînd o găleată de lapte (cca 15 kg), o linie oblică însemnînd o jumătate de găleată şi un cerc însemnînd o cupă (cca 1—1,50 kg). Obiceiul se încheia cu cîntec şi joc. Sărbătorirea marca belşugul satului şi începerea unei etape în calendarul agro-pastoral al j comunităţii. Obiceiul practicat şi azi în toate zonile Transilvaniei a căpătat amploare şi semnificaţie folclorică deosebită în Ţara Oaşului, Sălaj, Bihor, Sibiu etc. Bibi. ref.: Gh. Focşa, Ţara Oaşului, II, Bucureşti, 1975; R. Vuia, Tipuri de păstorit la români, Bucureşti, 1964; M. Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976. (M.B.) Sîngiorz-Băi (oraş, Bistriţa-Năsăud). Biserică de lemn construită iniţial între anii 1550 şi 1560, apoi reconstruită în 1751 cînd, la planul iniţial s-a adăugat pronaosul şi s-au adus unele modificări altarului. în 1830 monumentul a fost strămutat pe locul actual dar păstrează forma din 1751. Construcţia se înalţă pe fundaţie de piatră, cu pereţi din lemn de brad şi de frasin, avînd învelitoare de şindrilă. De plan dreptunghiular cu absida altarului poligonală. Pronaosul şi naosul sînt acoperite cu boltă semicirculară din scîndură. Deasupra pronaosului se înalţă o turla deschisă nu prea înaltă. Pictura veche a fost acoperită cu tencuială. Pictura ulterioară a fost executată de Toader Gîrleanu din Lăpuşul Românesc în stil de tradiţie bizantină, cu nuanţe brîncoveneşti. Cadrele uşilor şi icoanelor sînt ajurate ca şi uşile împărăteşti. (G.S.J Sînpaul (sat, comună, jud. Cluj). în mijlocul cimitirului situat la nord-Yestui satului, se ridică o biserică construită ia 1722, din bîrne masive de stejar. Planimetric monumentul se compune din pronaos şi naos de forma dreptunghiulară, absidă poligonală decroşată şi un pridvor deschis pe lătura de vest. Deasupra acoperişului cu pante destul de repezi, şe înalţă ţurnul clopotniţei cu galerie deschisă şi coif ascuţit. Biserica a fost zugrăvită de Dimitrie Ispas în 1788. (G.S.) Sîrbeşti (sat, com. Lunca, jud. Bihor). Sat aşezat în apropiere de Vaşcău, specializat în confecţionarea sumanelor (fig. 466). Meşteşugul s-a dezvoltat ca ocupaţie adiacentă agriculturii care nu putea asigura resursele de trai. în 1914 cu excepţia a patru locuitori, tot satul era implicat în confecţionarea Fig. 466. Suman, Sîrbeşti, Bihor,-sec. 20 sumanelor. Se lucra la comandă şi pentru tîrguri. Zona de răspîndire a sumanelor de S. fiind foarte mare cuprinde mai multe grupe de sate. Fiecărui grup îi corespunde un anumit tip de haină: „sumane” pentru Vaşcău (Bihor), Ineu, Moroda, Hontişor (Arad); ţundre pentru Vidra (Albă). Se lucrau în total opt variante de sumâne; fiecare meşter cunoştea toate modelele dar se specializa numai într-un singur model. Sumanele pentru zile de sărbătoare se confecţionau din pănură de Cisnădie iar cele obişnuite din pănură cumpăratăde la Cîmpeni, Brad, Lupşa "(Alba). După 1938 femeile sumănarilor au început să ţeasă singure pănură pe care o duceau la „duba” de la Fînaţe (Bihor) şi la scărmănătoarea de la Vaşcău (Bihor). Postavul colorat şi găitanele folosite pentru decor se cumpărau din prăvălii. Din punct de vedere morfologic sumanele de S. se încadrează tipului „poncho” căruia i s-au adăugat clini de diferite forme. Sumanul se compune din: „latu din spate”, şi „paha” partea din faţă, „aripile de jos”, „clinii”, „aripile de sus” sau „piepţii”. între cele opt tipuri lucrate la S. nu este diferenţă de croi ci numai de ornament. După reunirea părţilor componente, între care se intercalează 2—3 rînduri de postav colorat, se aplică postav pe guler, pe „aripi”, la buzunare, se cos găitanele şi se execută deasupra broderie de lînă sau mătase policromă. Postavul constituie un ormament important, atît prin culoare cît şi prin modul în care este decupat. De obicei se suprapune o bucată de postav decupat de o culoare, peste postav de altă culoare. Compoziţiile ornamentale şi cromatice diferă de la un sat la altul. Cu toată varietatea, sumanele de S. apar foarte unitare şi se disting prin bogăţia ornamentelor, fineţea broderiilor şi armonia cromatică. Bibi. ref.: T. Bănăţeanu, Sîrbeşti-Sat de sijmănari din reg. Crişana, în AMET, Cluj, 1963. (G.S.) Sîrbi (sat, com. Budeşti, jud. Maramureş). Satul S. menţionat documentar în 1405, deţine două valoroase monumente de arhitectură populară. 1. Biserica din S. Josani construită din bîrne de lemn încheiate 1a colţuri în coadă de rîndunică foarte deschisă; De plan dreptunghiular cu absida 379 SOBĂ altarului poligonală. Acoperişul înalt are margini targiv puţin rasfrînte. Coama acoperişului taie baza turlei păţraţe deasupra căreia se înalţă, sprijinit pe nouă coloane scunde cu arce în plin cintru coiful în foirria unei piramide cu opt laturi. Consolele puternice frumos prpfilate, susţinînd şarpanta şi un brîu sculptat în formă de funie împletită care încinge biserica conferă monumentului un farmec deosebit. Pictura se păstrează în stare bună la tîmplă şi ia altar. 2. Biserica din Ş. Susani este o construcţie sveltă, cu acoperişul etajat cu două poale. Turla de formă pătrată are balcon scund împodobit cu scîndurele ale căror capete fierăstruite constituie un ornament dedesubtul coifului ascuţit. Tîmpla şi unele icoane au fost pictate la 1760 de Alexandru Ponehalski iar aJte icoane de Radu Munteanu între 1787 şi 1791, ceea ce conferă un plus de valoâre acestui monument. Bibi. ref.: Biserici de lemn din Maramureş, XXXIV, fasc. 107—110, Bucureşti, 1910. (G.S.) Slatina (municipiu, jud. Olt) 1. Muzeul judeţean S. este deţinătorul unui patrimoniu de artă populară de mare valoare ştiinţifică şi artistică constituit din piese reprezenţative pentru cele trei zone de pe teritoriul judeţului: S., Cîmpia Romana-ţiului şi Cîmpia Boianului. De o deosebită importanţă sînt: colecţia de scoarţe din Şerbăneşti, Vădastra şi Brastavăţ (Olt) şi aceea de costume din zona S. şi Cîmpia Romanaţilor. 2. Ultima sîmbătă şi duminică din luna august constituie un prilej de cunoaştere a unuia dintre cele mai vechi dansuri simbolice din România şi anume „Căluşul”. Festivalul „Căluşului” se deschide Ia S. . cu un alai al cetelor de căluşari venite din toată Oltenia, apoi urmează dansul propriu-zis. în perioada festivalului se organizează expoziţii de artă populară şi un simpozion în care se prezintă ultimele rezultate ale cercetătorilor în domeniu. (G.S.) Slătioara (sat, comună, jud. Vîlcea) 1. Centru de olari în care se produce o ceramică roşie nesmălţuită, lucrată cu puţină îngrijire, decorată simplu cu humă albă. Vasele pentru moşi sînt pe jumătate sau în întregime albite cu humă; uneori se foloseşte smalţul verde închis pentru a desena linii ondulate, spirale, stele, brăduţi. 2. V. Romanii de Sus. (G.S.) Slăvuţa (sat, com. Cruşet, jud. Gorj). Aici se află o biserică din lemn de stejar, amintind prin formă şi decor, casa ţărănească specifică zonei. De plan dreptunghiular cu pridvor, naos şi altar. Tavanul pridvorului este drept iar naosul este acoperit cu o boltă semicilindrică în sensul axei, susţinută de arce în plin cintru de lemn, prinse la naştere de cosoroabe. Biserica este bogat decorată cu sculptură: pridvorul are şase stîlpi de stejar diferit modelaţi şi cosoroabă frumos profilată cu acolade; peste cosoroabă este o grindă sculptată în „dinte de fierăstrău”; ancadramentele uşilor de la intrare în naos şi pronaos sînt decorate cu crestături geometrice şi vegetale avînd partea superioară în formă de acoladă iar uşa de la intrare executată djntr-o singură bucată de lemn este placată cu pervazuri romboidale profilate; un brîu sculptat în formă de frîrighie încinge biserica pe la jumătate brfur-cîndu-se în două pentru a înconjura şi cadrul uşii. în stînga intrării o inscripţie cu litere chjrilice crestată pe grindă menţionează: „Pătru Meşter, I. Drăghicu Meşter, leat 7192 (1684) I. Lupu” mar-cînd data ridicării monumentului. (G.S.) Slobozia (oraş, jud. Ialomiţa). Secţia de etnografie şi artă populară a Muzeului judeţean Ialomiţa-cu profil de istorie agrară, a fost înfiinţată în anul 1971. Pentru formarea colecţiilor s-au efectuat cercetări sistematice ceea ce a permis deschiderea expoziţiei de bază în 1974 ilustrînd ocupaţiile, meşteşugurile, obiceiurile şi viaţa socială. Bogatul şi ineditul material expus constituie o demonstraţie convingătoare asupra continuităţii de cultură şi civilizaţie pe acest teritoriu. De o valoare inestimabilă este colecţia de unelte agricole constituită în ultimii ani, unica în ţară de acest fel. Muzeul tipăreşte cu regularitate revista de specialitate, „Ialomiţa — Studii şi comunicări de muzeologie, arheologie, istorie şi etnografie”. (G.S.) slobozie v. aşezări. smalţ, înveliş vitrificat prin coacere pus pe vasele de pămînt. în olăria populară românească se foloseşte s. transparent, plombifer, deosebit de ş. opac, stanifer. Prin smălţuire vasele de pămînt se impermeabilizează şi capătă luciu; s. se aplică pe vasele angobate, împodobite cu motive şi arse o dată; el se toarnă fie cti lingura pe vas, fie se cufundă întregul vas în recipientul cu s. în cursul celei de a doua arderi, s. se topeşte, se fixează prin vitrificâre şi devine dur şi transparent, conferind vaselor de pămînt bine cunoscuta strălucire. înainte vreme, s. era preparat de olari din grăunţe de plumb oxidate prin încălzire, amestecate cu nisip şi potasă extrasă din cenuşă; se mai adăuga cîteodată şi sticlă pisată acestui amestec, jucînd roiul de fon-dant. Astăzi olarii cumpără din comerţ miniu de plumb (litargă), pe care îl amestecă cu nisip sau cu piatră albă de rîu, măcinată şi transformată în praf; amestecul se înmoaie cu apă şi se macină ia rîşniţa de mai multe ori pînă devine foarte fin, apoi se toarnă, după nevoie, într-un vas cu apă, avînd grijă ca s. să nu fie nici prea „apătos” (fluid), nici prea „gros”; compoziţia trebuie mereu agitată ca să nu se depună particulele solide ia fund. (P.P.) sobă 1. Construcţie pentru încălzit încăperile, din pămînt, piatră sau cărămidă (fig. 467); una din cele mai vechi şi interesante categorii este s. oarbă avînd gura pe vatra din încăperea alăturată; răspîndită în Oltenia, Muntenia, Dobrogea, parte din sudul Moldovei, adică în aria tinzii cu vatră; în casele din aceste provincii, mai ales în Muntenia şi Dobrogea, unde tinda are două vetre, deci două focuri, există şi două s. oarbe într-o casă. în Mehedinţi şi în zona vestică a Gorjuiui, s. oarbe au încastrate două-trei olcuţe mărind suprafaţa radiantă a sobei şi în acelaşi timp jucînd rolul unor mici cuptoraşe pentru mere sau pentru încălzit mîinile. S. cu coloane (fig. 468) este o construcţie complicată, decorativă, constituind o influenţă urbană sau a caselor boiereşti. în Moldova, s. sînt în acelaşi timp pereţi despărţitori între camerele din faţă şi iatacurile din fundul casei, avînd practicate nişe şi arcade de trecere; formele mai noi de sobe sînt cele combinate cu plite metalice şi cuptor (rolă în Moldova). V. şi instalaţii de încălzit. 2. încăpere sau odaie în care se află s. (P.P.) -SOFONEA DUMITRU 380 Fig. 467. Sobă de zid, Suceava, sec. 19. -4 ‘ ii» is=szzŞ2 '1! ■ Fig. 468. Sobă cu coloane, Prahova, sec. 20. SOFONEA, Dumitru (n. 1935, com. Drăguş, jud. Braşov). Cojocar cunoscut în ţară şi în străină- Fig. 469. Cojocarul Sofonea Dumitru, Drăguş, Făgăraş, 1978. tate, continuator al tradiţiei acestui meşteşug practicat de tatăl şi de bunicul său (fig. 469). Meşter talentat S., zis „Traşu”, lucrează atît piese specifice zonei, — pieptare „înfundate”, „bondiţe”, „cheptăruţe”, cojoace mari, cît şi piese adaptate cerinţelor actuale decorate însă cu broderia tradiţională. Ajutat la realizarea broderiilor de soţia sa Vateria Sofonea, uneori şi de copii, S. reuşeşte să fie prezent aproape la toate manifestările cultural-artistice organizate pe plan judeţean sau republican. A fost distins cu premiul UAP acordat crea- 381 SPIRIDON MARIA torilor populari, premii la Festivalul naţional „Cîn-tarea României” şi la Expoziţia internaţională a meşteşugarilor şi meseriilor artistice populare din R. P. Bulgaria. V. şi Drăguş. (G.S.j Solea (sat, comună, jud. Suceava). într-o casă ţărănească din S., construită din lemn în a doua jumătate a sec. 17, este reconstituit un interior ţărănesc specific zonei. Colecţiile aparţin Muzeului judeţean Suceava. (G.S.) Solomon (sat, com. Gîrbou, jud. Sălaj). Aşezare situată pe valea Bîglerului cu biserică de lemn din sec. 18, ridicată pe un deal, dominînd împrejurimile. De plan dreptunghiular cu absidă poligonală decroşată, prezintă unele particularităţi în ceea ce priveşte executarea bolţii semicilindrice a naosului şi absidei. Acoperiş cu pante repezi şi turn-clopot-niţă scund, cu foişor şi coif. Ancadramentul uşii este decorat cu trei rînduri de chenare cu crestături geometrice. O inscripţie din altar menţionează anul 1845 ca dată a pictării bisericii. Stilul picturii pare să indice că a fost executată de losif Preso, care, timp de o jumătate de veac a decorat multe lăcaşuri din zonă. Bibi. ref.: I. Cristache-Panait, M. Daia, Noi rezultate o/e cercetării arhitecturii în lemn din judeţul Sălaj, în MIA, 1, 1976. (G.S.) sorcova 1. Obicei augural din ciclul manifestărilor închinate sărbătoririi Anului Nou. în noaptea ajunului spre Anul Nou, băieţii, rareori fete sau flăcăi, umblau cu s. din casă în casă, în fiecare comunitate. Se urează în grup de cîte 2—4 băieţi, în vîrstă de 2—12 ani. însemnul ritual al obiceiului îl constitue s. formată dintr-un băţ sau o crenguţă verde, împodobită. Portul tradiţional al copiilor cu s. era cel ceremonial, cu cămaşa albă, brodată la guler, ia pumnari şi poale, cu mătase albă, arnici colorat; iţari din lînă, cojocele, brîie din lînă, late, roşii sau cu vergi policrome, căciulă împodobită cu panglică tricolor, busuioc şi crenguţă verde de brad, sau iederă. După ce cîntau o colindă scurtă la fereastră, copiii intrau în casă şi atingeau cu s. pe fiecare membru al familiei, apoi sorcoveau şi vitele din gospodărie. Sorcovitul se făcea întîi la casele rudeniilor, vecinilor, apoi în întreg satul. Se rostea urarea augurală, invocîndu-se sănătatea, belşugul, prosperitatea: ,,S. vesela I Să trăiţi, să-mbătrîniţi / Peste vară, primăvară IC a un păr, ca un măr I Ca un fir de trandafir etc”. Primeau drept răsplată fuioare de cînepă, turte şi faguri de miere, ulterior şi bani. Folcloristul P. Caraman asocia originea acestui obicei cu vechile manifestări ale sărbătoririi Anului Nou la 1 martie, o dată cu reînvierea întregii naturi. în sprijinul aceleiaşi ipoteze se poate aminti un obicei relevat de S. FI. Marian; în ziua de 30 Decembrie, mamele făceau mănunchiuri de cîte trei crenguţe verzi de măr, de păr şi de trandafir, pentru fiecare membru al familiei şi le puneau în oale de lut cu apă, ca să înmugurească, apoi să înflorească. Se practica şi obiceiul de a se pune la înmugurit crengi de măr, păr şi trandafir în aşa fel îneît săîn-verzească în ziua de Anul Nou. Aceste crenguţe erau folosite pentru a ,,ura” familiilor din cadrul comunităţii tradiţionale, în perioada sărbătorilor de început de an. Cele trei specii de plante erau dealtfel invocate chiar în versurile oraţiei, dar şi în refrenul colindelor augurale: „Florile dalbe”. 2. însemn al obiceiului s. (1). S. este formată dintr-o ramură verde de măr, păr, sau trandafir, înmugurită, înflorită sau împodobită cu flori artificiale din hîrtie colorată, legată cu panglică roşie sau „bete” roşii ori policrome din lînă, brîul fetelor fiind considerat în sistemul comunicativ tradiţional ca un simbol al fertilităţii şi fecundităţii, invocate pentru Anul Nou. în vîrful s. se leagă un mănunchi de busuioc, considerat ca plantă cu virtuţi benefice, apotropaice. După încheierea colindatului cu s. aceasta se păstrează ca obiect cu valoare simbolică, în cadrul interiorului tradiţional, aşezată la meşter-grindă sau între ferestrele dinspre răsărit. Actul de păstrare al s. la locul bine definit în interior avea o anumită semnificaţie în cadrul manifestărilor cu care se întîmpina Anul Nou. Obiceiul a fost semnalat şi păstrat îndeosebi în zonele etnografice ale Munteniei. Bil. ref.: S. FI. Marian, Sărbătorile la români. Cîrni-legile, I, Bucureşti, 1898; P. Caraman, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă, la români şi slavi, laşi, 1931; I. Muşlea, Ov. Bîrlea, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970; A. Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfîrşitul secolului al XlX-lea. Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, Bucureşti, 1976; M. Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976. (M.B.) spăcel, ie, cămaşă femeiască fără poale. (G.S.) spătoi 1. Cămaşă femeiască purtată în Cîmpia Aradului cu decor amplu pe guler, pe „umeriţe” şi la „pumnari” (manşete) şi poale terminate cu colţi din dantelă. Toată suprafaţa mînecii este acoperită de cusături compacte formînd un „şir” de motive geometrice. Poalele s. sînt foarte largi, apărînd ca o fustă amplă şi bogat încreţită. 2. Cămaşă femeiască din pînză groasă cu decor cusut şi guler răsfrînt, purtată în Bihor. (G.S.) spătuială, bucată de pînză de formă dreptunghiulară, numită şi speteală, cu care se dublează spatele cămăşii bărbăteşti în unele părţi ale Moldovei. (G.S.) spilcă, ac cu gămălie lucrată artistic din alamă şi sticlă de culoare roşie, portocalie, galbenă şi verde. S. se foloseşte pentru fixarea vălitorii din zonele: Tîrnave, Persani, Alba. (G.S.) SPIRIDON, Maria (n. 1920, com. Avrig, jud. Sibiu). Una dintre cele mai cunoscute creatoare populare contemporane din domeniul ţesăturilor. Meşteşugul ţesutului l-a învăţat în casă, de la mamă şi de la bunică, ca toate fetele din satele româneşti. S. a preluat tradiţia păstrînd şi îmbogăţind permanent gama pieselor pe care le lucrează, paleta cromatică şi compoziţiile ornamentale, fără a se îndepărta de sursă. A desfăşurat o activitate intensă în cadrul Şcolii populare de artă, învăţînd să ţeasă şi să coasă generaţii de tinere fete (fig. 470). Categoriile de ţesături lucrate de S. sînt variate: ţoluri, glugi, feţe de masă, ştergare, şervete, traiste, materiale pentru rochii şi fuste, bete, ţesute în cea mai mare parte în tehnica alesăturii, specifică zonei. A participat la numeroase expoziţii din ţară şr din străinătate. Pentru valoarea artistică deosebită a lucrărilor sale S.M. a primit numeroase distincţii, medalii şi premii la Expoziţiile bienale republicane de artă populară, la Festivalul şi concursul inter- STAN 382 naţional de folclor „România 1969”, ia expoziţiile republicane din cadrul Festivalului naţional „Cîn-tarea României” şi la> Expoziţia internaţională a meşteşugarilor şi meseriilor artistice populare din R. P. Bulgaria. Bibi. ref.: I.Vlăduţiu, Creatori populari contemporani din România, Bucureşti, 1981* (G.S.) stan, foaie *Ie pînză care compune piepţii şi spatele cămăşilor femeieşti sau bărbăteşti; în funcţie de Varianta de croi, sr. poate fi făcut din una sau mai multe lăţimi de pînză. (G.S.) STAN, Ileana â Irinii (n. 1921, com. Săpînţa, jud. Maramureş). A învăţat meşteşugul cusutului de la mama sa încă din copilărie şi al ţesutului de la Aneta Pop a Osului. Lucrează cergi şi covoare în care a introdus motive ornamentale şi o cromatică nouă; s-a afirmat şi ca o talentată cusătoare reali-zînd cămăşi de o rară frumuseţe. A participat Ia numeroase expoziţii în ţară şi în străinătate şi a fost distinsă cu premii şi medalii. (G.S.) Starchiojd (sat, com. Starchiojd, jud. Prahova). Vechi sat moşnenesc renumit pentru arhitectura populară. Aici se păstrează cîteva case din sec. 18 ridicate pe pivniţă, cu foişor şi stîlpi decoraţi precum şi două biserici de lemn din 1749 şi, respectiv, 1784. De pian dreptunghiular, cu bogată decoraţie sculptată şi un valoros ansambki de pictură murală biserica din 1749 este un monument reprezentativ pentru arhitectura religioasă de lemn din Muntenia-(G.S.) STÂNCI UCU, Elena (n. 1920, satul Păuşeşti-Măglaş şi stabilită com. Vlădeşti, jud. Vîlcea). S. â învăţat, să ţeasă şi să coasă în copilărie de ia mama sa. S-a distins ca o creatoare de mare talent în domeniul ţesăturilor din păr de capră, lucrate în culori naturale după modele tradiţionale sau creaţii proprii* Este laureată a Festivalului naţional „Cîntarea României”. (G.S.) steagul, însemn al cetei fecioreşti, caracteristic în Ţara Oltului, zona Mureşului Superior, Năsăud, Cîmpia Transilvaniei, Făgăraş. S. era purtat de un stegar, sau de către vătaful cetei. în perioada pregă- tirii colindatului în sărbătorile de iarnă, s, se arbora ia poarta gazdei, păzit de ceată, pentru a nu fi luat de feciorii din afara cetei sau de către membrii altei cete. Sub s. porneau feciorii la colindat, iar ia jocul satului, s. era fluturat de către vătaful cetei deasupra horei, gestul avînd semnificaţia linei invocaţii benefice şi apotropaice. în Transilvania, pe Valea Ampoiului, s. este alcătuit dintr-un brad mic, împodobit cu clopoţei, batiste şi panglici. Asemănător era s. din zona Năsăuduiui. Pe Valea Arieşului, s. era compus dintr-o năframă mare din caşmir, prinsă de o prăjină lungă, în vîrful căreia se punea o cunună de spice de grîu, împletită din cununa de la seceriş, iederă, busuioc, clopoţei. Asemănător era şi s. din zona Sibiu-Făgăraş din Ţara Oltului; s. cetei era format dintr-o prăjină cu 4 braţe laterale, împodobite cu panglici multicolore şi clopoţei. S. asemănător era folosit şi la nunţi, avînd o semnificaţie cu implicaţii în aWa obiceiurilor caledaristice, şi a celor legate de ciclul vieţii* S. fluturat deasupra jocului a avut în trecut semnificaţii pierdute pe parcurs, depăşind cu mult mesajul estetic pe care îl are astăzi; el însemna trăinicia cetei, a asociaţiei de tineret, forţa ei integratoare în marele circuit al vieţii comunităţii rurale. Bibi. ref.: T. Pamfile, Sărbătorile la români. Crăciunul, Bucureşti, 1914; Ov. Bîrlea, Colindatul în Transilvania, în AMET, 1965-1967, Cluj, 1969; I. Muşi ea, Ov. Bîrlea Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970; Tr. Herseni, Forme străvechi de cultură populară românească. Studiu de paleoetnografie a cetelor de feciori din Ţara Oltului, Cluj-Napoca, 1977. (M.6.) steluţă, cusătură formată din tighele dispuse în formă de raze; apare în variante mai complicate pe cămăşile din Ţara Oaşului. (G.S.) STEPAN, Ionică (n. 1923, satul Biniş, com. Doclin, jud. Caraş-Severin). S. este unul dintre cei mai talentaţi şi mai activi olari din această parte a ţării, provenind dintr-o familie de ceramişti. Lucrează toată gama de vase tradiţionale specifice 383 STRIGOI Binişului: blide, „cinere” (farfurii), „olcuţe” (pale mici cu o toartă), „şpoiere” de diferite mărimi (oale pentru 7 mîncare), „şuloane” (oale pentru lapte), „cîrcege” (urcioare), chiupuri, tăvi pentru friptură etc. Lucrează ceramică roşie nesmălţuită, cu forme ce amintesc vasele romane; ornamentaţia este simplă realizată cu pensula. In trecut olarul vindea produsele la Caransebeş, Reşiţa, Bocşa, Teregova, Domaşnea (Caraş-Severin), Gătaia, Cia-cova, Deta, Timişoara (Timiş) etc. Astăzi ei lucrează mai mult la comandă. A participat ia diferite manifestări culturai-arţistice din judeţ şi din ţară, la expoziţiile din cadrul Festivalului naţional „Cîn-tarea României’*, fiind distins cu numeroase premii. (G.S.) Stînceşti (sat, com. Buntişti, jud. Bihor)* Biserica de lemn din S. construită în 1724, de plan dreptunghiular şi absidă pătrată decroşată, cu proporţii armonioase, prezintă interes deosebit, datorită picturii executate de David Zugravu de la Curtea de Argeş. Numele lui apare în două inscripţii purtînd data 1756. Linia precisă a desenului, redarea unor figuri expresive, modelarea veşmintelor în falduri ce cad liber şi o cromatică caldă în care se îmbină roşu, negru, alb, specifice ţesăturilor din zonă sînţ caracteristice pentru pictura acestui zugrav, indicînd în acelaşi, timp strînsa legătură dintre Ţara Românească şi Transilvania. (G.S.) strachină, vas de pămînt de formă uşor adîn-cită din care se mănîncă. S. se produc şi azi în nume^ roase centre în mari cantităţi (fig. 471). Sînt două tipuri de s.: unul de răspîndire generală în întreaga ţară de tradiţie preistorică (La Tene), cu pereţii drepţi întîlnindu-se în unghi, şi altul de influenţă orientală, mai puţin adînc decît s., cu perreţii curbi; al doilea tip, numit în mai multe centre „taier” este mai scund dar mai întins decît s. apropiindii-se uneori de forma modernă a farfuriei. S. ca şi taierele pot fi smălţuite sau nesmălţuite. {P.P.) Fig. 471. Strachină pentru lapte, LFpova, Arad, sec. 19. strai, ţesătură groasă de lîn%, folosită ca aşternut pe pat şi pentru învelit. S. este cunoscut în multe zone ale ţării, cu denumiri diferite: ,;cergă”, „procoviţă”, „pricoiţă”, „plocad”, „sarică” etc. S. este ţesut rar din lînă ,,îndrugată”, groasă şi puţin răsucită. în arta populară românească se cunosc două tipuri: a. S. cu miţe puse,.întîlnit astăzi foarte rar, pe suprafaţa căruia se introduc din foc în loc, fire de lînă din culoarea fondului său de culori diferite formînd „miţele”, b. S. cu miţe trase care după viitori re se trec prin „coşul de tras păr” pentru ă deveni pufoase. La Rod şi ; Dobra (Sibiu), în Mărginimea Sibiului, s. se duc la vîltoare pentru îngroşat fără a continua operaţia de tras firele. La Gura Rîului şi Ia Orlat (Sibiu) este specific tipul de vîltoare prevăzută cu coş pentru tras părul. S. se ţin în general la vîltoare 34—48 ore, timp în care ţesătura se împîsleşte treptat., Pe Valea Someşului, s. se coase în Lungime înainte de a fi băgat în vîltoare pentru a se flauşa numai o singură parte. La Gura Rîului (Sibiu), s. se lasă la vîltoare numai cîteva ore, apoi, se usucă şi se fixează în coşul de tras, pe „şuştori”, două bîrne aşezate în diagonală, pe tamburul mare al roţii. Coşul se învîrteşte deasupra unei lese de spini sau cuie care trag din ţesătură firele lungi şi lucioase. S. sînt albe sau cenuşii, ornamentate cu dungi de diferite dimensiuni, iar mai recent cu modele alese. Pe Valea Jiului, în Muscel, în nordul Moldovei şi Ţara Vrancei ş. sînt decorate cu dungi brune, cenuşii sau policrome. Uneori, s. au un decor geometric romboidal, într-o bogată policromie, în zona Branului se lucrează şi s. într-o singură culoare: roşu sau portocaliu. La s. din Maramureş dungile albe, late de 20—30 cm, alternează cu cele brune, sau brune şi roşii. Mai recent, în unele sate din zonă se lucrează şi cergi monocrome — de obicei colorate în nuanţe de roşu. Cergile mai vechi din Bistriţa-Năsăud de un mare rafinament, au întreaga suprafaţă acoperită de carouri în negru, roşu, oranj, galben deschis; cele actuale cu fondul alb şi ornamente florale în culori vii sînt foarte decorative. în iona Haţegului, s. denumite „pri-coviţe” sînt de culoare albă, cu smocuri de lînă bleumarin, albastru, roşu sau ciclameh, drspuse din loc în loc, la distanţe egale. Cu toate că s. sînt considerate ţesături de uz, pe parcursul timpului ele au devenit piese Cu caracter decorativ, a căror valoare artistică constă în contextură, culoare şi ornament. (G.S.) Straja (sat, comună, jud. Suceava) v. Rădăuţi, străjac, faţă de saltea ţesută din cînepă, în două sau în patru iţe. în partea centrală a Transilvaniei, în zona Tîrnavelor, s. ţesut din cînepă cu bumbac are unul din capete bogat decorat prin alesături realizate cu speteaza, în negru şi alb pe fond roşu aprins. Capătul s. se aseamănă ca decor cu acela ai căpătîielor de pernă. (G.S.) strămătură, lînică fină introdusă în industria casnică textilă în sec. 19, folosită mult la decorarea fotelor, catrinţelor, opregelor, cojoacelor etc. (G.S.) Străoane (sat, com. Străoane, jud. Vrancea). Aici se află o biserică, monument de excepţională valoare artistică, cu bogată decoraţie sculptată şi originală compoziţie volumetrică. Biserica de lemn a fost ridicată în sec. 18 pe un soclu înalt de cărămidă. De plan triconc, cu pridvor deschis pe latura vestică. Acoperiş cu streaşini foarte largi şi turmclopotniţă pe pronaos de formă octogonală, cu acoperişuri etajate. (G.S.) strecătoare v. fotă. strigări v. comunicare, strigoi v. cuptor. Fig. 472. Sucală, Teleorman, sec. 20. Strîmba (sat, com. Josenii Bîrgăului, jud. Bistriţa-Năsăud) v. Ciceu-Corabia. strîmbuleţ, zigzag alb, de bumbac sau mătase, de factură industrială, aplicat pe ii sau cămăşi, la guler şi pe umeri, pe marginea „păsturiior” purtate de fete şi femeile tinere din Ţara Oltului. A început să se folosească în primele decenii ale sec. 20. (G.S.) struţ 1. Şir de spirale din sîrmă sau jeniiie, montate în formă de rozetă sau de frunză pe cunqna de mireasă din Maramureş şi Ţara Oaşului. 2. Mănunchi de flori naturale şi artificiale purtat de flăcăi la pălărie (Transilvania). 3. Pană de s. de culoare neagră, împodobită cu mărgele, purtată pe cuşma de mire în Ţara Oaşului. (G.S.) Studina (sat, comună, jud. Olt). Aici se găseşte casa Constantin Negrilă, tipică pentru arhitectura locuinţei din sec. 19 din zonă. Casa are două nivele şi balcon fiind construită din cărămidă arsă. La primul nivel sînt două încăperi şi pivniţă, iar la cel de-al doilea nivel o tindă şi două încăperi. Balconul cu stîlpi de lemn simpli şi balustrada de scînduri cu decoraţie din şipci profilate dau întregului ansamblu un aspect artistic. Ancadramentele uşilor, colţurile casei şi un brîu la partea superioară sînt decorate cu diferite forme geometrice realizate din tencuială. (G.S.) stupă 1. Ultima cînepă rămasă după pieptănat, de calitate inferioară. 2. Calitatea a doua, mai bună de cînepă (Banat). (G.S.) stupăreaţă v. stupă. sucală, unealtă cu ajutorul căreia se deapănă pe ţevi firul pentru războiul de ţesut (fig. 472). Se compune dintr-un fus cu roată la un capăt pe care se aşează „ţevile” pentru depănat, montat în poziţie orizontală, pe două picioare verticale fixate într-o talpă sau în pereţii laterali ai unei cutii. Picioarele şi marginile cutiei din lemn sînt decorate uneori cu mici triunghiuri crestate. Prin învîrtirea roţii cu mîna firul de pe vîrtelniţă se deapănă pe ţevi. (G.S.) Suceava (municipiu, jud. Suceava). 7n interiorul frumosului Han Domnesc din S., construit în sec. 18, este organizată o expoziţie de artă populară, ilustrînd prin obiecte reprezentative modul de viaţă al ţărănimii în sec. 18—20 din nordul Moldovei. Patrimoniul secţiei de artă populară al Muzeului judeţean Suceava cuprinde piese din toate genurile de creaţie: arhitectură, mobilier, obiecte de uz gospodăresc din lemn şi ceramică, scoarţe, lăicere, ţesături de interior, costume şi podoabe etc., constituind în ansamblu o sinteză a artei populare din nordul Moldovei (fig. 473). (G.S.) Sucevei, Ţinutul una din regiunile cele mai nordice ale Moldovei care se distinge prin caractere specifice din punct de vedere etnografic. Prin situarea geografică S. se află la răscrucea unor mari drumuri comerciale; sub aspect istoric reprezintă un puternic centru al statului feudal românesc din Moldova. Peisajul S., variat şi pitoresc, prezintă o structură etajată cu obcine acoperite de păduri, luminişuri, poiene şi plaiuri întinse, intens locuite. Oraşe cum sînt Şiretul şi Baia sînt pomenite de documente din 1340 şi respectiv 1334, expresie elocventă a dezvoltării economice a aşezărilor din nordul Moldovei. S. cetate de scaun domnesc, cu monumente ce amintesc perioade pline de glorie (cetăţile Suceava şi Zamca, bisericile şi mănăstirile de la Dragomirna, Voroneţ, Suceviţa, Rădăuţi, ş.a.) se învecinează cu zone ca Ocolul Cîmpulungului, denumit de D. Cantemir „republică” şi cu Ţinutul Domelor. Deşi prezintă un caracter unitar în cadrul S. se disting alături de subzona propriuzisă a S. şi o subzonă pe care o numim a Rădăuţilor cu unele aşezări situate de o parte a Sucevei şi alta a Fălticenilor, situată în partea de sud-est, cu aşezări ce prezintă unele caracteristici de tranziţie între S. şi zona Neamţ. Aşezările din S. se încadrează mai multor tipuri: sate izolate sau îngrămădite, sate Fig. 473. Aspect din Muzeul judeţean Suceava. Expoziţia de artă populară de la Hanul Domnesc. Scoarţă cu păsări, Gorj, sec. 20. 385 SUCEVEI Fig. 474. Ladă de zestre. Suceava, sec. 19. Fig. 475. Lăicer, Suceava, sec. 20. răsfirate şi risipite, preponderente fiind în Rădăuţi cele răsfirate, caracterizate printr-o mare varietate de structură.. Ocupaţiile locuitorilor se reflectă în structura aşezărilor dar şi în aceea a gospodăriilor. In părţile muntoase ale Rădăuţilor unde creşterea animalelor constituie ocupaţia de bază, gospodăriile sînt dominate de şurile şi grajdurile pentru vite şi furaje. în partea de şes unde se practică mai mult agricultura, întîlnim şura fără pod pentru adăpostirea recoltelor, cu uşi mari, ridicată din bîrne şi acoperiş de draniţă. In jurul Fălticenilor a fost specifică aşa numita „şură cu sîn”, cu partea superioară în consolă. Pe lîngă gospodăriile din S. apăreau în trecut şi bucătăriile de vară, numite „căsuţe”, construcţii cu o singură încăpere şi prispă în faţă. Pe teritoriul S. casele au fost construite din bîrne rotunde sau cioplite, aşezate în cununi orizontale, cu acoperiş în patru ape şi învelitoare de şindrilă. Planurile au evoluat de-a lungul timpului în funcţie de condiţiile social-economice. Astfel, se pot întîlni case cu tindă şi cameră de locuit, case cu tindă rece, cămară şi încăpere pentru locuit, case cu două camere de locuit despărţite printr-o tindă. La toate tipurile apare prispa protejată de o streaşină largă, uneori deschisă, alteori mărginită de stîlpi. în subzona Rădăuţi a fost caracteristic cerdacul cu acoperiş în trei ape, iar în Fălticeni cerdacul cu acoperiş în două ape. Decoraţia arhitecturii din S. este sobră, caracterizată în satele rădăuţene prin cioplituri iar în cele fălticenene prin traforuri. Interioarele locuinţei sînt impresionante pri« bogăţia ţesăturilor din lînă decorate în culori potolite şi calde, prin frumuseţea mobilierului (fig. 474, 475) şi aspectul monumental al sistemului de încălzit. Numeroase obiecte de lemn întîlnite în casa din S. arată cît de mult a fost dezvoltat meşteşugul prelucrării artistice a lemnului, ca urmare a faptului că lucrul la pădure a constituit una din ocupaţiile principale. în S. s-a lucrat şi ceramică la Rădăuţi (v. Rădăuţi); osul a fost împodobit cu măiestrie şi transformat în obiecte utile, (v. osul). Portul popular prezintă însuşiri remarcabile. Costumul femeiesc se compune din ‘.ştergar, SUCNĂ 380 denumit şi zabrenic, cămaşă încreţită ia gît, cu brezărău, cu „ciupag” sau cu „lîncez”, bogat decorată cu lînică, fir şi mărgele; „prişitoare”, fotă sobră împodobită cu dungi înguste dispuse ia partea din faţă şi cîte o „bată” roşie pe iaturiie lungi; brîu şi bete, bondiţă fără mîneci, suman sau „mînta”. Portul bărbătesc este de o mare sobrietate şi eleganţă. Se poartă „cuşmă** sau pălărie, cămaşă dreaptă cu decor discret sau cămaşă „cu fustă**, cioareci sau iţari, brîu şi curea, pieptar, suman sau manta. (G.S.) sucnă, fustă confecţionată din material industrial, stofă de lînă sau mătase, purtată iniţial de femeile înstărite apoi generalizată în Ţara Oaşului. Piesă specifica sezonului rece, s. se îmbracă peste pindi-leul alb. Ca şi pindileul, s. este amplă şi încreţită în talie cu volan pe poale. Decorul se compune din tighele trase la maşină dispuse pe „guler**, cordon şi o panglică „partă** sau şnururi colorate montate pe volan. (G.S.) sughiţă y. bucium. Suliţa (sat, comună, jud. Botoşani). Centru de mai mică importanţă, care lucrează ceramică roşie de uz. (G.S.J ; suman, 1. Haină din dimie albă, seină, neagră sau colorată, cu largă răspîndire în costumul popular românesc. Din punct de vedere morfologic se încadrează în tipul „poncho vertical*’ specific unei zone mai largi carpato-balcanice. Prin modul de dispunere a clinilor laterali, prin mărimea şi numărul acestora, prin existenţa „pavelor**, a gulerului şi buzunarelor, s-au dezvoltat din acest croi de bază, majoritatea variantelor zonale de s. Ele înscriu silueta fie în contur drept, fie în conture evazate la poale. S. este o piesă de port de tradiţie autohtonă, care^se poartă iarna, atît de bărbaţi cît şi de femei. îmbrăcămintea de tipul s., se întîlneşte în Banat, Transilvania, Oltenia şi Muntenia, purtînd denumiri diferite: ţundră în Munţii Apuseni, recăl în Ţara Oltului, şubă şi duruţ în Banat, zeghe în zona Prahovei etc. Documentele medievale îi atestă în mod indirect prezenţa din sec. 16. Numărul mare de pive pentru bătut sumanele constituie de asemenea o dovadă a răspîndirii acestui tip de haine. S. se confecţionau de meşteri specializaţi. în sec. 18 existau Ia laşi 30 de „sumănari** care satisfăceau cerinţele populaţiei din jurul capitalei moldoveneşti. Sumănarii au fost stabiliţi în oraşe şi sate, unii dintre ei fiind organizaţi în bresle. în Moldova, s., a fost considerat o piesă de bază a costumului popular, confecţionat din 5—7 m de ţesătură din lînă lucrată în casă. Se croiau mai întîi „stanii** formaţi din spate şi „dinainţi**, piepţi, apoi clinii laterali, „puii**, clinii mici, pavele şi mînecile. în Moldova se deosebesc trei categorii de s. purtate în funcţie de sezon: a. s. scurt, „sumăiaş** sau „sumănică” purtat toamna sau primăvara; b. ghenu-cher purtat toamna tîrziu; c. s. lung purtat iarna deasupra cojocului scurt sau a minteanului. S. pentru zile de lucru, denumit şi s. prost, lucrat din stofă de culoare neagră sau brumărie, este croit simplu, cu un singur clin drept în părţi şi guler. S. pentru zile de sărbătoare sînt făcute din stofă subţire din lînă de „noaten**, miel, numită în unele sate *,şiac”. S. de sărbătoare are clini dubli în părţi, guler dublu şi o decoraţie bogată, realizată prin aplicaţii de şnururi negre, „sărăduri**, dispuse pe linia croiului. Motivele obţinute din încrucişarea saradului poartă denumiri diferite: „zgărdiţă”, „şatrancă**, „ţurţuri** etc. O pondere tot atît de importantă în ansamblul costumului au avut s. şi în Bihor unde sînt lucrate din pănură albă cu aplicaţii de postav colorat, găitane negre şi broderie. 2. Denumire dată stofei din care se confecţionează s. Stofa se ţese din lînă de diferite calităţi, a. s. de miţe, din lînă de miel; b. s. de noaten, din miel la a doua tunsoare; c. s. brumâriu din lînă de oaie în culoare naturală. Lîna pentru s. se vopsea cu ajutorul plantelor, înainte de a fi toarsă apoi se ţesea în patru iţe, pe spată de 9 „jurubiţe”, cu dinţi dubii. După ţesut stofa se dădea la piuă unde se împîslea devenind mai suplă şi mai rezistentă. în unele sate în care nu existau pive pentru bătut, s-a folosit un procedeu arhaic al bătutului s. cu coatele pe o leasă de nuiele. Se lucra în echipe de cîte şase bărbaţi deoarece operaţia era foarte obositoare. Bibi. ref.: H. M. Formagiu, Portul popular din România, Bucureşti, 1974; E. Pavel, Portul popular moldovenesc, laşi, 1976; U. A. Bogdan, Oraşul laşi, 1913; Documente privind istoria României, veacurile al XlV-lea şi al XV-leat A. Moldova, 1384—1475, /. (G.S.) sumani v. dimie. sumăîaş v. suman. sumănică v. suman. Sumurduc (sat, com. Sînpaul, jud. Cluj). în partea de nord a satului S. se înalţă o biserică din lemn, operă a meşterilor populari, construită în 1715. De pian dreptunghiular cu absidă poligonală nedecroşată, şi un pridvor pe latura de sud care aminteşte de bisericile sălăjene. Sistemul de acoperire interioară se compune dintr-un tavan drept deasupra pronaosului şi boltă semiciiîndrică în naos şi altar. Portalul uşii de acces este bogat decorat cu dăltuituri. Pictura originală se păstrează numai în altar. (G.S.) Suseni (sat, com. Runcu, jud. Gorj) v. Polovragi. VWgWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWSJWWWWWtfWWWWWMWWWi s * şabac, cusătură executată pe firele trase ale ţesăturii, care apare In multe variante. Caracteristic pentru şabac este dispoziţia sa lineară pe marginea unui tiv sau a unui rînd de motive ornamentale. Este unul din cele mai frecvente puncte de cusătură, generalizat în toată ţara în sec. 20. în zonele Buzău, Rîmnicu Sărat, Yrancea, Bacău, Neamţ etc. s-a folosit la decorarea cămăşilor femeieşti şi bărbăteşti; în Cîmpia Dunării, Dobrogea şi sudul Moldovei apare frecvent în decorul ştergarelor de cap, din bumbac sau borangic; în nord-vestul Transilvaniei acest punct de cusătură este recent. (GS.). şaitroc v. au rări tul. şalvari, pantaloni bărbăteşti largi la partea de sus, confecţionaţi din dimie neagră sau maron, purtaţi în Cîmpia Munteniei şi Dobrogea. (G.S.) şar, linie în zigzag sau uşor ondulată pe umerii oalelor, pe buzele străchinilor, realizată cu cornul, prin apăsare sau incizie. (P.P.) şarpantă, armătură din lemn a unui acoperiş. In arhitectura populară în compunerea ş, intră căpriorii, contrafişele, leţurile, cosoroabele etc. (G.S.). Şaru (sat, com. Şaru Dornei, jud. Suceava). Centru de cojocari ale cărui produse sînt specifice pentru satele din Bazinul Domelor. Bundiţele lucrate la Ş. fac parte din tipul de cojoc lung pînă mai jos de talie, deschis în faţă, uşor evazat şi fără mîneci. Bundiţele bătrîneşti aveau decor cu motive vegetale, zoomorfe şi geometrice. Modelele se desenau liber şi se coseau pe „burduf” (piele subţire) cu lînică colorată în albastru, verde, negru, galben, brun, violet, gri. Ornamentele erau dispuse pe piept, Ia poale, Ia mîneci şi ia gît lăsînd să se vadă şi fondul alb al pieilor. O bandă de blană neagră de miel, lată de A—5 cm, dispusă pe margini completa decorul. La exemplarele mai noi ornamentele acoperă suprafaţa bundiţei în întregime, iar bordura de blană este înlocuită cu o imitaţie de lînă neagră. Bibi. ref.: E. Pavel, Portul popular moldovenesc, laşi, 1976. (GS.) „ şatră, denumirea prispei cu stîlpi şi balustradă în Maramureş. (P.P.) şărămpău, punct de cusătură lucrat pe fir, formînd o linie frîntă, aproape şerpuită, frecvent în sud-vestul Transilvaniei şj pe Valea Jiului. Apare de obicei compus cu mici motive independente dispuse de o parte şi de alta a unui ax. (GS.) ŞCHIOPU, Dumitru (n. 1926 satul Priporu, com. Vlădeşti, jud. Vîlcea). Olar, originar dintr-un centru în care mai mult de jumătate din locuitori se ocupau cu producţia ceramică, Ş. a învăţat meşteşugul de copii. Cunoaşte ţoate formele şi ornamentele tradiţionale, pe care le lucrează cu multă măiestrie. Ceramica produsă de el este smălţuită în interior, cu angobă albă pe deasupra şi ornamente în formă de spirale, executate cu smalţ verde şi galben de un rar rafinament. Pentru piaţă lucrează şi ceramică smălţuită în exterior. Formele cele mai frecvente sînt: „puişorii” (căni mici cu toartă), „căni de moşi” (de un 11), borcane de diferite mărimi, „fierturi” (oale pentru fiert), oale de sarmale, urcioare, „taiere” (farfurii), castroane ş*a. O mare îndemînare manifestă şi în modelarea figurinelor. Participă permanent la marile expoziţii, la tîrgul „Cocoşul de Horezu” etc. A primit numeroase distincţii fiind şi laureat al Festivalului naţional „Cîntarea României”. A desfăşurat o activitate susţinută ca profesor la clasa de olărie din Vlădeşti a Şcolii populare de artă din Rîmnicu Vîlcea. (G.S.) Şerbeşti (sat, com. Ciorteşti, jud. Iaşi). In vatra satului Ş.» situat pe drumul Piatra-Focşani, care lega odinioară „Ţara de Sus” cu „Ţara de Jos”, s-a menţinut un ratoş. De plan dreptunghiular cu gang central şi două intrări, trei încăperi pentru oaspeţi, circiumă şi odaie pentru hangiu. Faţadele sînt ritmate datorită lesenelor care delimitează panouri de formă dreptunghiulară, în timp ce cornişa este alcătuită din profile drepte» Bibi. ref.: M. Ispir, Ratoşele din Moldova, în MIA, 1,1979. (G.S.) şerpar v. chimir. şervete ţinute, şir de 10—12 şervete ţesute din bumbac netăiate din val, folosite în Ţara Vrancei şi unele părţi ale Muscelului pentru împodobirea interiorului. Decorul ş.ţ. se compune din dungi înguste şi alesături policrome dispuse la capete. (G.S.) Şimian (sat, com. suburbană, oraşul Drobeta-Turnu Severin, jud. Mehedinţi). Centru de olărie dispărut, înfloritor pînă către sfîrşitul sec. 19. S-a lucrat olărie cu decor în relief, vase zoomorfe şi cu decoraţie animală (şerpi, iei etc.) Ceramica era smălţuită, fără angobă, de culoare verde închis. (G.S.) Şinca Nouă (sat, com. Poiana Mărului, jud. Braşov). La marginea satului se ridică pe o colină împădurită, o biserică, monument impresionant prin proporţiile armonioase şi masivitatea pieselor de lemn din care este construit. De plan dreptun^ ŞINDRILĂ 388 ghiular, biserica cuprinde pronaos, naos şi absidă poligonală decroşată cu unghiul în ax. Pronaosul este acoperit cu tavan drept iar naosul cu boltă semicilindrică. Grinzile de la colţurile absidei prelungite se petrec formînd console care se continuă în scări pînă la soclul de piatră al construcţiei. Potrivit ultimelor cercetări biserica a fost construită în sec. 18, după arderea şi dărîmarea lăcaşurilor religioase româneşti de către Bucow (general austro-ungar. Bibi. ref.: Şt. Meteş, Viaţa bisericeasca a românilor din Ţara Oltului, Sibiu, 1930; I. Cristache-Panait, seţe sînt vasele de capacitate si urcioarele (fig. 476). (G.S.) şiştar, Yas confecţionat din doage, de formă tronconică cu o toartă înălţată într-o parte, în care se mulge laptele. Pe marginea superioară ş. este decorat cu mici crestături sau cu motive piro-gravate. A fost răspîndit în majoritatea zonelor. (G.S.) şitoare, bete purtate în zona Botoşani, ţesute din „păr” cu motive geometrice, în culori vii: roşu, verde, galben, albastru. (G.S.) Fig* 476. Olar din Şişeşti la tîrgul din Drobeta-Turnu Severin, 1980. Datarea bisericii de lemn din Sinea Noua, în „Monumente istorice studii şi lucrări de restaurare”, Bucureşti, 1976. (G.S.) şindrilă, lame de lemn de formă dreptunghiulară, sau cu un capăt tăiat în unghi, rotunjit, în coadă de rîndunică, utilizat pentru învelitorile acoperişurilor. în funcţie de zonă, de dimensiuni şi formă, ş. se mai numeşte „şiţă”, „prăştilă”, „dra-niţă”, „frăştilă” etc. (G.S) şip v. balercă şiptarii v. salbă şiptariu de mărgean, colier lucrat din nuclee de coral, fasonate în formă globulară, purtat în părţile Hunedoarei, mai puţin somptuos decît „zgarda scumpă” specifică Maramureşului. (G.S.) Şirineasa (sat, comună, jud. Vîlcea) V. Romanii de Sus. Şişeşti (sat, comună, jud. Mehedinţi). Centru de ceramică activ în care se lucrează vase nesmălţuite. Formele sînt elegante şi svelte amintind ceramica de tradiţie romană. Ornamentaţia este făcută cu humă roşie aplicată cu periuţa sau cu cornul pe vasul neangobat. De o deosebită frumu- şofrană, termen folosit în unele sate din Do-brogea pentru masa joasă rotundă. (G.S.) Şoimuşeni (sat, com. Letea, jud. Sălaj). Aici se află o biserică din bîrne masive cioplite, fixată la colţuri prin încheietură dreaptă. De plan dreptunghiular cu absidă poligonală în cinci laturi, decroşată. Sistemul de acoperire interioară se compune din tavan drept în pronaos, boltă semicilindrică retrasă de la perete pe o bîrnă la naos, boltă închisă cu un timpan racordat la perete printr-un plan uşor înclinat la absidă. Deasupra pronaosului se înalţă o turlă sveltă cu fleşă înaltă. învelitoarea actuală din şindrilă a înlocuit una mai veche din paie, amintind acoperişurile tradiţionale ale caselor din zonă. în exterior consolele frumos profilate se prelungesc mai jos de mijlocul pereţilor unde se întîlnesc cu un brîu în torsadă. Ancadramentul uşii aflată pe latura de sud este decorat cu trei rînduri de „frînghii împletite”. Inscripţia de deasupra intrării menţionează anul 1863 ca dată a executării picturii bisericii din Ş. Dimensiunile mici ale monumentului 8,85x5,60 m, forma elegantă, elementele constructive par să indice ridicarea sa în sec. 16. 389 ŞTERGAR întîlnită în zona dealurilor de Ia răsărit de Olt, marcată prin prelungirea streaşinii pridvorului pe latura de vest cu un acoperiş sprijinit pe patru stîlpi frontali şi doi laterali. O altă particularitate o constituie sistemul de boltire al pronaosului şi pridvorului cu bolţi semicilindrice transversale, ceea ce poate să indice o influenţă olteană. Remarcabilă este la acest monument şi bogăţia decoraţiei sculptate în lemn. în realizarea acestui decor meşterii au folosit toată cunoaşterea şi imaginaţia lor: un brîu puternic reliefat în formă de funie încinge biserica, rotunjindu-se cu eleganţă la colţurile clă- Bibl. ref.: I. Stoica, D. Lazăr, Schiţa monografica a Sălajului, Şimleul ? Silvaniei, 1908; I. Cristâche-Panaiţ, M. Daia* Noi rezultate ale cercetării arhitec-turii de lemn în jud. Sălaj,. în MIA, 1, 1976. (G.S.) Şomăneşti (sat, com. Teleşti, jud. Gorj) v. Polovragi. şopru, construcţie pentru adăpostit carul, căruţa, uneltele, lemnele, alipită deseori de grajd, denumită în unele zone „şopron” sau „şop”; sprijinit pe patru sau mai mulţi stîlpi, avînd de cele mai multe ori acoperişul într-o apă. (P.P.) Fig. 477. Interior cu ştergare, Stăneşti, Argeş, sec. 20. şpenţer, cojoc scurt, cu mînecK fără prim pe margine, purtat în Moldova. (G.S.) ştanţare, tehnică de decorare a metalelor realizată prin presare cu ponsoane de diferite forme; utilizată pentru împodobirea uneltelor de muncă lucrate de fierari sau pentru podoabe. (G.S.) şteamp v. instalaţii ţărăneşti, ştează v. instalaţii ţărăneşti Ştefăneşti (sat, comună, jud. Botoşani). Centru de olărie, important în sec. 19 în care s-a lucrat atît ceramică neagră cît şi roşie. Numărul mare de olari a condus [a înfiinţarea unei mici industrii de pale în 1915. în prezent, la Ş. mai lucrează doi olari. (G.S.) Ştefăneşti (sat, aparţinînd oraşului Tîrgu Cărbu-neşti, jud. Gorj). Centru de ceramică în care se lucrează* vase nesmălţuite sau smălţuite parţial. Ornamentaţia este făcută cu humă albă şi smalţ verde închis* Valoarea artistică a olăriei de Ş. constă în puritatea şi eleganţa formelor. (G.S.) Ştefăneşti (sat, com. Leleasca, jud. Vîlcea). Biserica de lemn din Ş. construită în 1766—1771, Remarcabil monument de arhitectură populară* este situată într-o zonă de dealuri înalte cu păduri de stejar şi livezi de pomi fructiferi. De plan dreptunghiular cu absidă poligonală decroşată, tip prevalent în Oltenia, biserica prezintă o particularitate dirii, uşa masivă are chenar propriu şi cruce înscrisă, stîlpii pridvorului sînt ciopliţi cu măiestrie; constatele de susţinere a acoperişului sînt profilata la capete în formă de cap de cal, formînd un ansamblu de mare frumuseţe. Bibi. ref.: R. Creţeanu, Bisericile de lemn dţn Muntenia, Bucureşti, 1968. (G.S.) ştergar, ţesătură din bumbac, cînepă sau borân-gic, specifică artei populare româneşti. Răspîndite în toată ţara ş. se întîlnesc sub formă de ţesături cu caracter uzual, decorativ (fig. 477) sau ceremonial. Pînă la sfîrşitul sec. 19, ş. au fost prezente şi în portul popular. Dovezile păstrate relativ la ţesăturile cu caracter decorativ din pînză sînt puţine. O foaie de zestre a unei domniţe moldovene din 1587 menţionează „prostiri, năframe, şervete, ş. de cap”. O altă foaie de zestre din 1765 pomeneşte, între altele, „40 de şărvete, 6 năfrămi de mană, 6 năfrămi de obraze, 4 perşchire”. Unele foi de zestre din sec. 19 menţionează „şervete” de boran-gic. Pe frescele unor biserici din Oltenia sau Moldova sînt reprezentate personaje ţinînd în mîini ş. albe cu dungi la capete. Stampe din sec. 17, 18, 19 şi unele lucrări semnate de Trenk, Prezziosi, Szathmary, prezintă personaje în costum popular care poartă pe cap ş. Sub raportul funcţionalităţii ş. se încadrează mai multor tipuri: 1. Ş. de uz casnic ŞTERGAR 390 Fig. 478. Ştergar de merinde, Tîterleşti, Mehedinţi, 1958. dimensiuni mici, cu formă dreptunghiulară şi decor dispus Ia capete, este ţesut în general în două iţe, din cînepă sau cînepă cu bumbac. Din această categorie fac parte ş* pentru acoperit coşurile cu mîncare la cîmp bogat ornamentate, denumite: „merindare”, „şterguri de coşarcă”, „felegi de straiţă”, „cîrpe de corfă” (fig. 478) etc. 2. Ş. cu caracter decorativ se întîlneşte, în forme foarte variate, în toate zonele, contribuind prin aşezarea şi asocierea cu alte obiecte la împodobirea interiorului locuinţei. După locul pe care îi ocupă şi felul în care sînt aranjate sînt două tipuri: a. Ş. de culme sau de ruda care fac parte din elementele componente ale „culmei”, o bară de lemn fixată deasupra patului sau în jurul cuptorului la partea superioară a peretelui (fig. 479). Ei apare fie ca o ţesătură dreptunghiulară a cărei mărime diferă în funcţie de zonă, cu decorul dispus Ia un singur capăt, acoperind jumătate sau o treime din suprafaţă, fie sub forma unui ş. obişnuit cu decorul realizat ia un capăt pe faţă iar la celălalt pe dos pentru ca Ia îndoire modelul ambelor capete să apară pe faţă. Ultima variantă apare numai în Maramureş, Sibiu şi Făgăraş. Ş. de culme sînt întîlnite în Transilvania şi Banat. b. Ş. de perete sau de cui cu arie mare de răspîndire purtînd denumiri diferite: „ştergură de blid” în Lăpuş, „felegă pentru farfurii” în Bihor, „chindeu de fundul casei” sau „chindeu de colţ” în Mărginimea Sibiului, „ştergură de uşă” în Maramureş, „şervet de cui” în Moldova etc. Ş. se aşează pe perete pe deasupra blidelor, icoanelor, oglinzii, ferestrelor sau neasociate cu alte obiecte, pe un cui. Acolo unde s-au folosit ş. de rudă ele au coexistat în cadrul aceluiaşi interior cu cele de perete. Ş. de perete au formă dreptunghiulară, fiind mai lungi şi mai înguste, decît cele de rudă. Decorul este adaptat funcţiei, partea ornamentală fiind concentrată ia ambele capete. In Transilvania (Făgăraş, Mărginimea Sibiului) ş. au un rol decorativ preponderent în cadrul interiorului. Decorul ş. din Transilvania este în general geometric dar apare şi decorul vegetal stilizat în Bihor, Codru, Hunedoara, Munţii Apuseni, Bistriţa-Năsăud, Ţara Oltului. în Maramureş şi Lăpuş ş. de perete sînt înguste, ornamentate cu o dungă cu alesături la capete. Cele din Oaş, Codru, Chioar, Făgăraş, Cîmpia Banatului sînt de dimensiuni mari cu capetele bogat împodobite. în Oltenia, unde prfedomină în cadrul interiorului ţesăturile din lînă, ş. sînt mai modeste decorate cu cîteva dungi sau motive cusute „în cruce” dispuse la capete. în Muntenia şi Dobrogea ele sînt aproape totdeauna cusute Fig. 479. Interior cu ştergare de rudă, Dumitra, Alba, sec. 19. cu motive vegetale, antropomorfe şi avimorfe. Sînt remarcabile ş. din Prahova şi Buzău. în partea de sud a Moldovei ş. au dimensiuni mici şi un decor discret alcătuit din cîteva registre de motive geometrice sau florale; nordul Moldovei se caracterizează prin ş. mari, ţesute în multe iţe, cu alesături alb pe alb, cu şiruri de motive colorate şi mărgele policrome. în zona Humorului ş. sînt mai scurte, ţesute în patru iţe cu capetele decorate prin alesături geometrice într-o cromatică caldă compusă 391 ŞUIC! Fig. 480. Ştergar de cap, Ţara Vrance», sec. 20. din tonuri de roşu, portocaliu cu negru. 3. Ş. piesa de costum (fig. 480) s-a purtat în trei modalităţi: pe cap ca o eşarfă, în mînă ca o batistă de către femei, la brîu de către Mrbaţi. Ş de cap, purtat în majoritatea zonelor ţării a fost lucrat din in, bumbac, sau borangic, fiind cunoscut sub denumiri diferite: „zăbranic”, „zabrenic”, „pînzătură” sau „mînişter-gură” în nordul Moldovei, „tindeu de cap” în centrul Transilvaniei, „maramă” în sudul ţării etc. „Zabrenicul” este un ş. lung ţesut din bumbac în 5, 7, 9 iţe, împodobit cu ornamente nevedite şi alesături de o rară fineţe. în Ţara Vrancei ş. era ţesut în trecut din in sau bumbac iar în prezent este din borangic, împodobit cu alesături mărunte, grupate la ambele capete. Ş. s-au purtat cu unele excepţii în toată Transilvania. Foarte interesant este ş. denumit „vălitoare” specific Ţării Oltului, zonelor Sibiu şi Tîrnave. Capetele vălitoriior sînt decorate cu dungi colorate sau alesături mărunte, mărgele şi dantelă. în Bihor subzona Pietroasa, bătrînele purtau peste năframa neagră un ş. lucrat dintr-o ţesătură plină, ales cu negru, galben şi fir auriu. în sudul ţării (Oltenia, Muntenia şi Dobro-gea) înaintea maramelor s-au purtat de asemenea ş. de in sau bumbac decorate cu broderii colorate, în cadruj costumului apare şi s. de mîna specific zonelor Bihor, Arad şi Făgăraş. Ş. de brîu purtat de bărbaţi în toate zonele din Transilvania şi satele de ungureni de la sud de Carpaţi, are dimensiuni de 30—60X15—30 cm şi se poartă la chimir sau, în Orăştie, Valea Ampoiului şi zona Trascăului, Ia „cheotoarea” cămăşii. Aceeaşi funcţie este îndeplinită în Oltenia, Muntenia şi Moldova de batiste, năframe ornamentate cu cusături la colţuri. 4. în toată ţara ş. a avut un rol însemnat în cadrul ceremonialuriior prilejuite de: naştere, nuntă, înmormîntare. Tînăra mamă dă un „ospăţ” oferind cîte un ş. moaşei, „cumetrilor mari” şi naşilor. In cadrul nunţii tradiţionale fiecare „mesean” primea un ş. iar însemnul „chemătorilor”, „vătă-şeilor” sau „călăreţilor” era tot un ş. ornamentat cu motive alese sau cusute în culori vii. Ş. care se dau de pomană ia înmormîntare au dimensiuni mai mici şi un decor sobru. Ş. erau folosite şi în alte ocazii festive: la ridicarea şarpantei unei construcţii, la „pluguşor”, „tînja”, „căluşari” etc. Bibi. ref.: Gh. Nistoroaia, Ştergare populare, Bucureşti, 1975, (G.S.) ştergură de blid v. ştergar, ştergură de coşarcă v. ştergar ştergură de culme, ştergar de bumbac folosit în Cîmpia Lugojului în sec. 19 şi începutul sec. 20 pentru decorarea interiorului. în general, ş. de c. are dimensiuni mici 0,75X0,50 m, fiind decorat la un singur capăt. în unele sate s-au lucrat şi ş. de c. de 1X0,50 m avînd decorul dispus la unul din capete pe faţă iar la celălalt pe dos. Ornamentaţia se compune dintr-o grupare compactă de motive geometrice alese printre fire, în tonuri de roşu şi albastru de o fineţe rar întîlnită la ţesăturile bănăţene. (G.S.) ştergură de uşă v. ştergar, ştiri v. comunicare ŞTEŢ, Irina (n. 1935 în com. Săpînţa, jud. Maramureş). Ţesătoare şi cusătoare. A învăţat meşteşugul în casă de la mama sa, Stan Tudosia. Lucrează cergi, zadii, cămăşi, „gătii”, „ştergare”, desagi, trăistuţe. Participă la expoziţii şi la acţiuni organizate de Muzeul satului şi de artă populară. A fost distinsă cu diferite premii pentru activitatea depusă. (G.S.) ştrafuri, cute înguste dispuse vertical, cusute cu maşina pe pieptul cămăşilor femeieşti în zona Făgăraşului. (G.S.) ştrimfi, ciorapi lucraţi cu un cîrlig sau cu cinci cîrlige, purtaţi în Transilvania. (G.S.) şubă, haină lungă din dimie specifică zonei Vîicea, croită din foi drepte, şi clini, cu mîneci prinse din umeri. Gulerul este drept şi îngust. La baza clinilor sub braţ se deschid două tăieturi numite „ghizde”, servind la „sumeţitul”, introducerea colţurilor djn faţă ale ş., care se ridică pentru a uşura mersul. în partea de sud a zonei ş. sînt ţesute din bumbac „în ochiuri” realizate din năvă-deală. Ş. sînt ornamentate cu găitane aplicate şi cusătură. Găitanul din lînă neagră sau vînătă este dispus cu margini — poale, piepţi, guler, manşete. Alături de găitan se execută o cusătură decorativă cu bumbac alb în punct de tighel, „obînzeală”, sau lanţ „suac”. Piesele mai noi au suferit unele transformări: au fost scurtate pînă sub genunchi, gulerul drept s-a înlocuit de unul cu revere, în locul ghizdelor au apărut buzunarele aplicate. Ş. albă a fost considerată o îmbrăcăminte ceremo-nială făcînd parte obligatoriu din costumul mirelui. O ş. bogat ornamentată s-a purtat şi în Cîmpia Banatului (fig. 481). Bibi. ref.: G. Stoica, I. Vlăduţiu, E. Secoşan, P. Petrescu, Arta populara din Vîicea, Rîmnicu Vîicea, 1972. (G.S.) Şuiei (sat, comună, jud. Argeş) v. Sălătrucu şi Petreşti. ŞUIVAN 392 Fig. 481. Şubă albă, Sîrbova, Timiş, sec. 20. şuivan, albie cu formă şi proporţii elegante, confecţionată din trunchi de copac tăiat în două longitudinal şi apoi scobit, în care se prepară porcul după înjunghiere; folosit în nord^veştuî Transilvaniei. (G.S.) şură v* arhitectura populară. Şurdeşti (sat, com. Sişeşti, jud. Maramureş). Aici se găseşte o biserică din sec. 18, monument de arhitectură populară de valoare excepţională. Construită pe un soclu de piatră de carieră şi bîrne din lemn de stejar încheiate ia colţuri în coadă de rîndunică, cu şarpanta acoperişului avînd poală dublă şi învelitoare de şindrilă. Deasupra se înalţă o turlă sveltă de S4 de m cu balcon în consolă şi coif cu patru turnuleţe la colţuri. Prezintă plan uşor trapezoidal cu pridvor deschis, pronaos, naos şi absidă poligonală decroşată cu cinci laturi* Bolti-rea este simplă; pronaosul cu tavan drept iar naosul cu boltă semicilindrică. Pridvorul are stîlpi şi arcade pe două rînduri, frumos modelate, constituind o podoabă a monumentului. Ancadramentul uşii de la intrare bogat decorat cu rozete şi patru rînduri de sculpturi în formă de funie dispuse vertical, indică mîna unor meşteri pricepuţi, al căror nume se păstrează în inscripţia din dreapta uşii: „Ţămăran Macarie Tonă 1767” marcînd probabil data construcţiei. O altă inscripţie crestată pe portiţa dinspre nord menţionează data realizării ei şi numele unui alt meşter: „25 mai 1795, Tămăran Ciocotişan Ştefan”. Biserica din Ş. a fost pictată. Se păstrează numele pictorului şi anul zugrăvirii altarului: „1783 zugravu Ştefan”. Bibi. ref.: V. Antonescu, Restaurarea cîtorva biserici de lemn din Maramureş, în „Monumente istorice, studii si lucrări de restaurare”, Bucureşti, 1976. (G.S.) şurnică, fîşie îngustă din postav de diferite culori folosită la împodobirea sumanelor din Bihor. (G.S.) şurulău, vas din doage de lemn folosit în Munţii Apuseni pentru opărit tortul înainte de a fi folosit la ţesut. (G.S.) şuştar," vas de doage, de formă tronconică, cu una sau două toarte, folosit pentru muls laptele. (G. $.) . şurţ, piesă de port lucrată din stofă, ţesută în casă, postav, pînză, caşmir. Forma, decorul şi denumirea ş. variază în funcţie de zonă şi de vechime, în general ş. a apărut în a doua jumătate a sec. 19, înlocuind piese mai vechi: catrinţe, oprege, zadii etc. (G.S.) T tabla 1. Grupare compacta de ornamente de formă dreptunghiulară, dispusă pe suprafaţa exte- rioară a mîneci i cămăşilor femeieşti în Banat, Hunedoara, Arad. în funcţie de zonă, t. se compune din motive geometrice sau vegetale, cusute în puncte diferite v. şi cămaşă. 2* Numele moldovenesc al învelitorii acoperişului. (GS.) taier, vas de pămînt întins, din categoria străchinilor, dar mai puţin adine" şi cu pereţii uşor curbaţi, apropiindu-se mai de grabă de farfurie. (P.P.) taler v. blid. taleri v. salbă, talger v. blid. talpă 1. Trunchi puternic, deobicei de stejar, dar şi de brad sau fag, rotund sau cioplit* aşezat pe pietre,, rar direct pe pămînt, formînd temelia caselor de lemn; casa de lemn are o ramă de patru tălpi îmbinate la capete în ,,cheotori” rotunde, drepte sau în coadă de rîndunică. 2. Laviţă groasă, pusă pe butuci sau pietre, pe care stau găleţile cu apă, cofele în tindă. 3. Fiecare dintre cele două stinghii groase care alcătuiesc baza, „trupul” sau „stratul” războiului de ţesut. 4. Fiecare dintre cele două bucăţi de lemn subţiate sau îndoite în sus ia un capăt pe care stă sania şi care alunecă pe zăpadă; tălpi are şi „cramba” mutătoare de la stînile din Munţii Apuseni. 5. Partea de jos a leagănelor pentru copiii mici. (P.P.) TAMAŞ, (sec. 19) familie de iconari originară din Nicula (Cluj) stabilită în satul Galaţi (Ţara Oltului)* apoi în Făgăraş. A lucrat în prima jumătate a sec. 19. Membrii familiei T., Petru T. şi Ana T. căsătorită Deji, fac parte din grupul de meşteri populari care au învăţat meşteşugul în familie. Ei au adaptat izvoadele de ia Nicula gustului local, mărind icoanele la 60x70 cm. Această modificare a impus aducerea unor elemente noi în compoziţie pentru a umple spaţiile goale. Neavînd cunoştinţe de anatomie şi nici imaginaţia unor mari creatori ai genului, ei au ocupat spaţiile create prin elemente decorative; stele albe pe fond ultramarin, linii ondulate, flori mari. Suprafeţele mari de culoare se acoperă cu tuşe albe ori cu o liniatură pentru a valora fondul. întreaga compoziţie este subordonată decorativului* ceea ce dă acestor icoane un aspect laic. Ana Deji ultima reprezentă a familiei, a participat în 1934 la expoziţia sociologică „Satul românesc”. Ea a prelucrat izvoadele celor doi T., simpli-ficînd desenul, şi complicînd compoziţia prin adăugarea unor elemente cu caracter decorativ. Bibi. ref.: I* Daftcu, D. Dancu, Pictura'ţărăneasca pe sticlă, Bucureşti, 1975; C. Irimie, Icoane pe sticlă, Bucureşti, 1971. (G.S.) TANCA, Maria (n. 1922, satul Mureşenii Bîr-găului, com. Ti ha Bîrgăului, jud. Bistriţa-Năsăud). Ţesătoare şi cusătoare, T. a învăţat de la sora ei Evdochia Rusu ambele meşteşuguri. Ţese cergi, covoare, ştergare, feţe de masă şi lucrează cămăşi, catrinţe, chimire, pe care le brodează cu mărgele. Bună cunoscătoare a tradiţiei, lucrările ei se caracterizează prin sobrietate şi discreţie în îmbinarea culorilor. (G.S.) Tansa (sat, comună, jud. laşi). Centru de olari în care s-a produs ceramică neagră lustruită cu piatra şi ceramică smălţuită cu decor geometric şi floral stilizat în alb şi verde pe fond brun. (G.S.) tarniţă, şa de lemn, folosită la călărit sau la transportul poverilor în zonele de munte; de obicei, bogat decorată cu mici crestături sau caneîuri (fig. 482). (G.S.) tăbăcitul v* cojocăritul. tăblii, bucăţi mici din postav colorat, de formă pătrată care se aplică pe sumanele din Bihor, făcînd parte din ansamblul decorativ. (G.S.) tăietură, cusătură înrudită cu şabacul sau ciură-tura, de care se deosebeşte deoarece apare ca un motiv central încadrat de alte puncte. Firele se scot numai pe porţiunile perforate ale modelului, tăietura fiind combinată cu alte puncte. (G.S.) tălchigi v. iepe. tălpigi v. iepe. tălpuţi v. iepe. TĂNASE, Nica (n. 1902 com. Sîrbeşti, jud. Bihor). Unul dintre puţinii sumănari care mai lucrează şi cunoaşte toate modele tradiţionale din acest renumit centru specializat în confecţionarea hainelor de dimie (fig. 483), T. continuă tradiţia păstrînd şi valorificînd patrimoniul de motive şi cromatica moştenite. A fost distins cu premii la expoziţiile din cadrul Festivalului naţional „Cîntarea Pvomâniei”. (G.S.) tăner, farfurie întinsă din lemn, cu marginile uşor ridicate, lucrată la strung, folosită pentru răsturnat mămăliga. Are formă elegantă şi uneori decor cu mici crestături pe margine. Se întîlneşte în nordul şi centrul Transilvaniei. (G.S.) tărşat de bani, podoabă denumită şi „cheptar de bani” sau „guler de bani” purtată în Năsăud, Banat şi Făgăraş. Se compune dintr-un plastron de pînză, mătase sau catifea şi rînduri de monede de aur sau argint unite între ele prin zale şi tort iţe, uneori frunzuliţe, de metal, dispuse pe întreaga Fig. 482. Tarniţă, Straja, Suceava, sec. 20. Fig. 483. Sumănarul Tănase Nica, Sîrbeşti, Bihor, 1968. suprafaţă a ţesăturii. Acuarele din sec. 17 înfăţişează femei din Făgăraş şi Banat împodobite cu t.de.b. ceea ce constituie un document asupra vechimii acestei podoabe. (G.S.) teasc v. instalaţii ţărăneşti. Teleorman, ţinut întins în sudul Munteniei ocupînd centrul marii Cîmpii Române, ale cărui zone şi subzone etnografice nu au fost încă delimitate. Principalele unităţi de relief le formează trei cîmpii: Găvanu-Burdea în nord pînă la o linie care uneşte Roşiorii de Vede cu Videle; Boianu în sud-vest; Burnazu în sud-est. Străbătute de trei rîuri mari T., Vedea şi Călmăţui cele trei cîmpii prezintă largi interfluvii plate, lipsite de surse de apă, aşezările înşirîndu-se de-a lungul rîurilor în salbe continui cum sînt cele de pe apa T., de la Tătăreşti şi Udupu prin Zloteşti şi Slăveşti pînă la Trivale „(T) precum şi altele de pe afluenţi mai mici. în sud aşezările cresc în mărimea ca şi distanţele dintre ele. Cele trei cîmpii se continuă însă în judeţe vecine, o zonare corectă trebuind să ia în seamă deci unităţile etnografice din cuprinsul judeţelor Argeş, (T.) Dîmboviţa şi Giurgiu, situate pe vasta cîmpie Găvan Burdea, cele din Olt şi (T.) pentru Boian, cele din T. şi Giurgiu pentru Burnaz. Zonele care se întrevăd fără a putea fl stabilite precis pentru T. ar fi: 1. Călmăţui. 2. Roşiorii de Vede. 3. Vîrtoapele, 4. Alexandria, toate patru situate în cîmpiile mai sus amintite. 5. Oltul inferior cu SIobozia-Mîndra (T), 6. Turnu Măgurele, 7. Zimnicea, ultimele două în larga luncă a Dunării, cu l?.curi mari, ca Suhaia, şi bălţi, conferind un cu totul alt peisaj etnografic aşezărilor de aici. Ocupaţia principală a teleormănenilor este agricultura împreună cu viticultura şi grădinăritul pe locurile potrivite din preajma apelor, creşterea vitelor, inclusiv a oilor în forma păstoritului local la care se adaugă marile turme ale ungurenilor ce coboară în fiecare an la iernat pe cîmpiile şi în bălţile ţinutului; pescuitul este practicat intens în lunca Dunării. Aşezările sînt de tipul răsfirat, alungindu-se pe cursurile rîurilor şi înşirîndu-se de-a lungul 395 TELEORMAN Fig. 484. Femeie şi bărbat în port de vară, Suhaia, Teleorman, 1961. drumurilor; sînt multe aşezări şi de tip adunat cu o tramă stradală neregulată, caracteristică vechilor sate româneşti. Cîteva sate mai noi din sec. 19 au o structură adunată cu străzi întretăindu-se perpendicular. Arhitectura locală tradiţională este cea a nuielelor împletite susţinute de furci îngropate în pămînt, sau mai nouă, a stîlpilor înfipţi în talpă. Frecvente au fost şi construcţiile din pămînt bătut. De notat că T. a cunoscut şi forma de locuinţă pe jumătate îngropată în pămînt, asemănătoare ca repartiţie a încăperilor cu cele din zona vecină a Romanaţilor. Hornurile construite pe „corlată” (chingă de lemn) deasupra vetrelor libere şi sobele oarbe sînt caracteristice interiorului teleormănean tradiţional. Nelipsit în trecut era ţestul de copt pîine, modelat de femei din lut muiat şi amestecat cu pleavă şi balegă. în curţi se întîlnesc deseori, cuptoare de pîine construite din lut. Lăzi de zestre, dulapuri-masă, mese rotunde şi scăunele joase, sînt construite din lemn de fag horjit, cu motive decorative geometrice. Se întîlnesc şi lăzi „braşoveneşti” lucrate în centrele urbane ale ţinutului, cu motive florale, pictate. Capitolul ţesăturilor de interior este foarte bogat, lîna găsindu-se din abundenţă, ca şi borangicul. Aşternuturi în dungi, „foiţe” învîrstate într-un colorit dominat de galben, albastru, cafeniu, velinţe şi scoarţe cu motive rombice clasice pentru Muntenia se ţes în sate renumite ca Peretu, Plosca, Slobozia (T). Feţele de pernă, ştergarele alese cu lînică, sînt de o mare frumuseţe, motivele geometrice coexistînd alături de cele florale şi animale. Au pătruns şi în aceste cîmpii izolate, motive livreşti, ca cel al garoafei în glastră, stilizat puternic copiat după modelele zise „DMC” (marca unei fabrici de aţă de bumbac vieneze) la modă în prima jumătate a sec. 20 şi probabil mai devreme. Costu- mul femeiesc este cel cu „boscele**, catrinţe, asemănătoare, cu cele din Romanaţi, cu fond roşu, cu largi registre alese cu motive avimorfe şi vegetale; un alt gen de cătrinţă este „zăvelca cu prag** (alesătură la poale); se poartă şi costumul cu vîlnic, aşezat în spate, apretat şi „încutat** cu o boscea în faţă. Cămaşa încreţită la gît are un decor bogat aşezat pe mînecă sub forma altiţei, încreţului şi a tăbliei, dar şi cu „flori’* răzleţe de-a lungul mînecli. Un studiu mai amănunţit pentru costum ar demonstra gruparea pe zone a ţinutului. Legătura cu „ciumber” şi „chemeleţ” este specifică sudului T. S-a purtat şi pieptănătura cu „coarne** de foarte veche tradiţie, şi în unele părţi femeile măritate au purtat fesul roşu sub ştergar (fig. 484). Costumul bărbătesc (fig. 485) se caracterizează prin cămaşă dreaptă, bătrînească, lungă pînă aproape de glezne, cu pieptul foarte larg răsfrînt în jos peste brîu; era cunoscută şi cămaşa „zorodie**, cu platcă, de origine mai recentă; cioarecii albi şi „poturii** largi de culoare închisă, se purtau diferenţiat de Fig. 485. Bărbat în costum, Suhaia, Teleorman, 1961. TELEŞTI 396 la sat • la sat,; brîiele alese de-a curmezişul au un frumos colorit dispus în vărgi. Haine lungi bărbăteşti de tipul „imurlucului” sau a „epingelii” sînt ; corespunzătoare dulamelor, „flanelelor” şi scurteicilor femeieşti. Varietatea hainelor lungi, sugerează contactele cu portul oriental-balcanic din trecut. Remarcabile sînt şi cojoacele femeieşti sau bărbăteşti lucrate cu mare artă în centre ca Islaz,; Traianu ş tate sau de păsări aşezate pe ramuri. Calul este prezent în decorul ştergarelor din Muntenia şi Moldova, dar şi în decorul scoarţelor din Maramureş, centrul şi sudul Moldovei, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Reprezentările avimorfe pe ţesă- turile fine se pot grupa în două categorii: o grupă cu motive puternic stilizate (centrul Transilvaniei, Ţara Oaşului, Ţara Haţegului), şi a doua, cu motive mai puţin stilizate, sugerînd sursele de inspiraţie: cocoşi, curcani, cuci, specifice sudului tării. Dintre motivele astrale, în afara simbolului solar, cel mai frecvent apar stelele, reprezentate risipit pe suprafaţa ţesăturii. Foarte des este figurat motivul pris-tolnicului, în special pe unele scoarţe din Cîmpia Dunării. Unele motive reprezentînd stilizări de unelte de muncă, „furcuţele", „furca", „grebluţa", „vîrtelniţa", „fierul plugului", „suveica" se întîlnesc sub denumiri diferi te în toată ţara. în decorul ţ. de i. apare şi motivul vegetal sub formă de: vrejuri, ghirlande, flori, brăduţi, pomişori etc. Cîmpul decorativ se organizează ritmic. Motivele cu valoare majoră alternează cu cele de valoare minoră în ritm inegal, ceea ce dă posibilitatea creării de variante pe aceeaşi temă. Raportul dintre cîmp şi elementele decorative indică zona şi perioada din care provine o anumită ţesătură (fig. 499) Gama cromatică se compune din cîteva culori de bază şi multe nuanţe. în decorul ţ. de i. din sec. 18 şi 19, în special al celor de lîngă, au predominat armoniile simple, avînd la bază culorile vegetale — brun, cenuşiu, negru, ocru, albastru-verzui. Deşi pe parcursul timpului gama cromatică s-a îmbogăţit cu nuanţe şi culori noi, obţinute cu ajutorul coloranţilor chimici, ceea ce caracterizează în continuare ţesăturile româneşti este discreţia şi armonia, rezultată din îmbinarea culorilor în cadrul unui acord cromatic sobru. Cromatica ţesăturilor de bumbac şi de cînepă este compusă din cîteva culori primare: albastru, roşu, alb, negru. în a doua jumătate a sec. 19 şi începutul sec. 20 intervin unele accente de galben şi verde. Caracteristică este alternarea culorilor de bază în ritm egal în cadrul aceloraşi registre. în cromatica ţesăturilor din cînepă şi bumbac frapează predominanţa tonurilor de roşu în toate acordurile coloristice, cu o constantă specific românească. Albastrul şi negrul, cele două culori care urmează în ordinea preferinţelor creatorului popular, se îmbină armonios cu dominanta. Raportul dintre culoarea de fond şi tonurile folosite pentru reliefarea decorului pune în evidenţă un puternic simţ al echilibrului şi simetriei. La unele ţ. de i. apar compoziţii cromatice simple bazate pe bicromie, culoarea roşu deta-şîndu-se clar pe fondul alb ca în cazul ştergarelor, lepedeelor sau căpătîielor din Banat, al chilimelor din Maramureş (fig. 500) şi Ţara Lăpuşului şi al multor ştergare din Cîmpia Dunării. Prin introducerea culorii albastru s-a format o tricromie în alb, roşu şi albastru, foarte răspîndită în Transilvania, unele părţi ale Banatului, cu noi posibilităţi de expresie prin folosirea unui fond roşu sau bleumarin pe care se detaşează accente ornamentale realizate cu ajutorul celorlalte culori de bază. în Hunedoara sau zona Sibiului alternarea cîmpuri-lor albastre şi a cîmpurilor roşii apare mai pregnant datorită accentelor de culori opuse realizate cu multă măiestrie: cîmp roşu cu motive albastre, cîmp albastru cu motive roşii, cu mici puncte albe. Cu timpul, albastrul este înlocuit cu negrul care formează în armonie cu roşul şi albul, compoziţia cromatică preferată pe o perioadă foarte îndelun- ŢESĂTURI DE INTERIOR 410 * ' 5E ■ 3e ac x • x ggpr Tjji . .jgr (»««<*(» *****ţagft * 3* J ; •> *.< * * * ^ * *5 ^ * m W< s»i * < * i <