EDITURA MERIDIANE
La încheierea, cu acest volum, a publicării Dicționarului de ara,
putem afirma că el și-a ținut promisiunea, anume de a oferi o
i magine elocventă a extraordinarei diversități a fenomenelor artis-
tice, de a selecta și defini cu rigoare și claritate formele, tehnicile,
stilurile cele mai reprezentative în care și-a găsit expresia inven-
tivitatea inepuizabilă a artiștilor și artizanilor care transfigurează
de milenii materia inertă. Cu tot spațiul relativ restrîns, subiectelor
importante le-au fost acordate spații destul de ample, care au
făcut posibile prezentări și analize detaliate ce depășesc limita
simplelor informații lexicografice, permițînd o inițiere mai profundă
în alchimia proceselor creativității artistice. Numeroase ilustrații
clarifică și vizual descripțiile verbale, adesea insuficiente în cazul
operelor de artă. Prin aceste caracteristici, prin larga lui
cuprindere, prin multele elemente inedite și nu mai puțin prin
riscul și meritul pionieratului, Dicfionarul de arta se înscrie în mod
semnificativ în bibliografia artistică românească.
EDITURA ^
ERIDIANE
ISBN 973 33 0359 3
ISBN 973 33 0267 8
Colectivul de autori:
Irina Cios (I.C.)
Călin Denretrescu (C.D.)
|Viorica Pene (V.D.Î]
Liviu Lăzărescu (L.L.)
Hortensia Masichievici (H.M.)
Adina Nanu (A.N.)
Ion Panaitescu (I.P.)
Amelia Pavel (A.P.)
Mircea Popescu (M.P.)
Carmen Răchițeanu (C.R.)
Tereza Sinigalia (T.S.)
Coordonator:
Mircea Popescu
Dicționar
de artă
FORME, TEHNICI, STILURI ARTISTICE
N-Z
©Edituria Meridiane, 1998 pentru prezenta ediție românească
ISBN 973-33-0359-3
ISBN 973-33-0267-8
EDITURA MERIDIANE
București, 1998
Pe copertă:
Fecioara cu Pruncul și cu donatarul
vitraliu, către 1280
Biserica Mînăstirii din Wettingen
Coperta și prezentarea grafică:
GHEORGHE MIHÂIȚĂ
Redactor:
VICTORIA JIQUIDI
Culegere, procesare imagini și paginare computerizată:
LIVIU DOBREANU
N
NABEDERNIȚĂ -> bederniță
NABI Moment în perioada impresionismului și neoim-
presionismului, desfășurat între 1888 și 1900 la Pont-Aven
și Paris, în cadrul unui grup foarte eterogen de artiști, al
căror conducător spiritual, nedeclarat, a fost Paul Gauguin.
Neoimpresioniști ca Serusier, simboliști ca Bernard, Mau-
rice Denis, Verkade, Ranson și Vallotton, preexpresionistul
Rippl-Ronay ș.a. au expus împreună, în localul revistei
„Revue blanche", picturi, obiecte de artă decorativă, gravuri
și ilustrații caracterizate, după spusele lui Maurice Denis,
de „o formulă decorativă hieratică, simplificatoare,
acceptînd deformarea expresivă, care ajunge la simbolism,
adică la transpunerea naturii în domeniul inteligenței și al
imaginației". Supranumele de n. (în ebraică, profet) a fost
formulat de poetul francez Cazalis. Simpatizant al grupului
a fost și Odilon Redon, iar influențele lui Gustave Moreau și
ale prerafaeliților englezi au fost notabile. în arta n. s-a afir-
mat și o importantă componentă religioasă, premergătoare
mișcării neocatolice franceze. Maurice Denis, Verkade -
din 1893 călugăr benedictin la Beuron (în Bavaria) - și, de
la această mînăstire, Pater Desiderius Lenz au avut un rol
de seamă în apariția unei arte sacre modeme. Pentru
desemnarea artei n. este uneori folosit și termenul de sin-
tetism, cu dublă semnificație: teoretică, în sensul coexis-
tenței mai multor viziuni stilistice; tehnică, în sensul
tendinței comune spre simplificarea și concentrarea
formelor. V. și îl. 80	A P.
NAFT -> neft
NAMUR Renumit centru belgian de ceramică (gresie
și faianță) cuprinzînd mai multe centre active în sec.17 și 18.
Jean-Baptiste Chabotteau fabrică gresii în maniera specifică
atelierelor renane; în sec.18, Pierre Decoux produce piese
din faianță staniferă. Cea mai cunoscută manufactură este
cea înființată, în 1775, de Nicolas Claudel, la Saint-Servais,
unde se execută cafetiere, ceainice, vase pentru lapte, con-
fecționate dintr-o faianță fină, cu decor albastru sau negru,
adesea montate în argint. Marca atelierului Saint-Servais:
numele Namur (incizat).	V.D.
NANCY, ȘCOALA DE LA - Grupare artistică
franceză care a activat în primul pătrar al sec. 20. înte-
meiată în 1901 de Emile Galle, a promovat un stil decorativ
modern, de un rafinament îndrăzneț și totodată armonios,
naturalist și ușor manierist, care, păstrînd tradițiile lorene
axate pe stilurile rococo și baroc, se raliază principiilor Artei
1900. Bogatul repertoriu ornamental este inspirat cu
precădere din fauna și flora mediului acvatic, cu o vădită
înclinație pentru motivele insolite, pentru linia asimetrică și
conturul suplu, ondulat. Piesele create de membrii acestei
școli - în a căror execuție intră adesea și materiale
prețioase - dovedesc o măiestrie artistică și tehnică
deosebite. Ele se adresează marelui public, fiind repetate,
cu ușoare modificări, într-un număr mai mare sau mai mic
de exemplare. Ș. d. I. N. a reunit artiști de diferite spe-
cialități, reprezentanții săi cei mai cunoscuți fiind: sticlarii
Victor Prouve și frații Augustin și Antonin Daum; ebeniștii
Louis Majorelle, Gautier și Vallin, ceramiștii Keller și Buis-
siere. Creațiile lor au cunoscut un mare succes și îr. afara
Franței, servind ca sursă de inspirație unor artiști din Bel-
gia, Austria, Cehoslovacia, diferite state ale Americii. V.D.
NAOS (gr.) 1. în Egiptul faraonic, ediculă din lemn
sau piatră adăpostind în centrul templului statuia zeului. în
templul grec, sanctuar adăpostind imaginea zeului (sin.
cella), funcție păstrată și în bazilica bizantină. 2. în biseri-
cile ortodoxe, încăpere centrală destinată cultului, unitară
din punct de vedere liturgic cu altarul, dar separată fizic de
acesta prin intermediul iconostasului. De plan pătrat sau
dreptunghiular, n. este lărgit prin abside laterale în cazul
NAP
6
bisericilor de tip triconc. Semnificația spațiului central al n.
este subliniată de acoperirea sa cu o cupolă, sprijinită fie
direct pe arcele mari și pe pandantivi, sau pe trompe, fie
supraînălțată de un tambur care se descarcă prin același
sistem. N. poate fi despărțit de pronaos fie printr-un perete
plin străpuns de o ușă, fie prin arcade de forme diverse,
descărcate pe coloane sau pe stîlpi. Programul iconografic
al n. (ca și al altarului) este relativ fix, cuprinzînd cicluri și
scene legate în principal de ideea mîntuirii (Viața și Patimi-
le lui Hristos, unele scene din Viața Măriei, Deisis), ca și de
cea a mărturisirii credinței [Sfinții Militari). Uneori, pe pereții
de vest și de sud ai n. este reprezentat tabloul votiv (fr. nef,
it. nave, navala, germ. Naos, Mittelschiff, engl. nave). V. și
navă	I.C. și T.S.
NAPOLEON III, STIL ~ Existind în germene în
stilul Ludovic Filip, noua dezvoltare pe care decoralivismul
francez o cunoaște sub cel de-al doilea Imperiu (1852-
1870) se va prelungi mult după domnia lui Napoleon III,
pînă spre primul război mondial, generînd un eclectism
durabil, care va defini gustul european mai mult de cincizeci
de ani. Arhitectura cunoaște o nouă înflorire; se constru-
iește mult și în cele mai variate dominante stilistice. De la
ambițiosul program care adaugă o nouă aripă Luvrului, la
reamenajările de la Fontainebleau sau Chantilly, pînă la
reconstrucția castelului din Pierrefonds - într-un stil
medieval fantezist arhitectura epocii cultivă pasiunea
pentru monumentul istoric (pe care adesea îl restaurează
hazardat), dar și sintagme proprii, eclectice, precum și noua
arhitectură a fierului (Garnier, Labrousle). Viollet-le-Duc
este pontiful regimului, iar Haussmann va opera o excesivă
modernizare a Parisului, deschizînd marile artere (Champs-
Elysees, Foch, Avenue de l’Opera etc.) și inițiind constru-
irea unor noi cartiere. Decorația interioară, ca și producția
de mobilier se vor remarca prin interpretări ale vechilor sti-
luri, care nu pot fi niciodată confundate cu cele originale,
fiind caracterizate de un anume formalism, dublat de o
acută nevoie de fast. Dominantele stilistice care vor con-
duce la neostilurile celui de-al doilea Imperiu sînt
următoarele: decorul gotic și, mai ales, cel renascentist, fal-
sul stil Ludovic XIV, numeroase invenții pe marginea sti-'
lurilor Ludovic XV și Ludovic XVI, în sfîrșit, revenirea acută
la modă a decorurilor „chinezești" și „arabe". Influența artei
engleze, ca și stilul de viață comod inaugurat sub Ludovic
Filip vor cunoaște o dezvoltare tot mai amplă, capitonajul
invadînd practic interiorul sau mobilierul, unde lemnul nu
mai este aproape deloc aparent (diversele canapele, fotolii
sau taburete în întregime tapițate sînt, de altfel, singurele
creații originale ale stilului). Gustul pentru plante și sere nu
este străin de un anume exotism propriu stilului. Cum e și
firesc, o producție atît de diversă comporta folosirea mate-
rialelor celor mai diferite: de la stucaturile imitînd marmura
colorată, aurite abundent, pînă la feluritele esențe de lemn
pentru mobilier (gustul culorilor întunecate revine la modă și
există o profuziune de abanos sau lemn înnegrit, decorat cu
intarsii în stil Boulle, cu bronzuri, pietre dure, sidef sau baga
colorată), de la esențele prețioase (lămîi, tuia, lemn de vio-
lete, portocal), pînă la tradiționalul acaju. Gustul pentru tex-
tile decorative este mai acuzat ca oricînd, în culori sumbre,
dominate de roșu intens, de brun sau de verde închis, cu
multiple adaosuri aurii, pasmanterii complicate, ciucuri etc.
St, N. III va supraviețui de-a lungul celei de a treia Repu-
blici, coexistind cu stilul Ari Nouveau și depășind cu cîțiva ani
începutul sec. 20. Modelele „istorice" lansate sub al doilea
Imperiu vor fi atît de prestigioase, încît producția de serie
industrială de mobilier de la sfîrșitul sec. 19 și începutul sec.
20 va relua modele sărăcite, invadînd piața cu mobile ief-
tine, în stil pseudorenaștere [Henri 11-1900), pseudorococo
sau Ludovic XVI, care vor fi exportate în întreaga Europă
(fr. Style Napoleon III).	C.D.
NARTEX Portic cu un singur etaj, situat în fața navei,
care înlocuiește în sec. 5 d. H. atriumul la bazilicile creștine,
în Evul Mediu, coridor plasat transversal față de axul bisericii,
închis sau avînd formă de portic, situat la intrarea în corpul
principal și separat de navă printr-un zid. Denumit și antebi-
serică, n. a cunoscut o importantă amplificare în plan la bi-
sericile de pelerinaj. Dacă este situat în exteriorul zidului de
fațadă se numește exonartex, iar în interior endonartex (fr.
narthex, it. nartece, atrio, pronao, germ. Narthex, Kirchen-
vorraum, engl. galilee, narthex, antechurch). Sin. pronaos.
V. și endonartex și exonartex	I.C.
NAȘTEREA DOMNULUI Scenă din Ciclul Hristo-
logic, inspirată din textele evanghelice. Cea mai veche
reprezentare păstrată în tradiția bizantină: un prunc nou-
născut este culcat înlr-o iesle; în apropierea sa Maria,
mama, este întinsă sau așezată pe un pal, animalele stau
în preajma ieslei; în ultimul plan, îngerii vestesc păstorilor
evenimentul; uneori, în primul plan, două femei îmhăiazâ
copilul, iar în colțul opus dreptul losif vorbește cu păstorii. în
Occident, iconografia scenei - păstrind ideea de bază - a
STIL NAPOLEON III
1. Panou decorativ; 2. Scaun; 3. Fotoliu „confident"; 4. Toaletă-comodă; 5. Fotoliu; 6. Chauffeuse capitonată; 7. Pouf; 8. Scaun „gondole"
9. Masă de lucru; 10. Panou decorativ; 11. Masă de joc din palisandru; 12. Canapea „meridienne”; 13, Fotoliu de colț; 14. Canapea;
15. Bufet; 16. Canapea capitonată; 17. Birou-comodă
NAȘ
8
suferit modificări, mai cu seamă In poziția Măriei și a lui
losif. Apare foarte frecvent în pictura de manuscris, cea
murală, in icoane, altare, în sculptura decorativă romanică
și gotică sau pe lucrările de orfevrărie, V și il. 32 T.S.
NAȘTEREA MAICII DOMNULUI Scenă din
ciclul Vieții Măriei, marcînd momentul de după nașterea
acesteia de către Sfinta Ana. Compozițiile sînt de regulă
complexe, reunind mai multe episoade: Ana este culcată pe
patul de lăuză, fiind asistată de slujnice și primind în brațe
fetița nou-născută strins înfășată, ori aceasta este pusă
într-un leagăn la piciorul patului. în primul pian, într-un colț,
o slujnică spală copilul nou-născut; într-un plan îndepărtat
este figurat loachim, în Biserica răsăriteană, evenimentul
este considerat unul dintre praznicele împărătești, fiind fi-
gurat pe iconostas, în Dodekaortion, ca primă scenă, din
succesiunea ce respectă ordinea din anul bisericesc care
începe la 1 septembrie, sau în pictura murală în ciclul Vieții
Fecioarei. în Occident, apare deosebit de frecvent pictată
pe altarele gotice Urzii, în ciclul Fecioarei (fr. Nativite de la
Vierge, it. Nasc/ta de la Vergine, germ. Marfă Geburt, engl.
Nativity ofthe Virgin). V și il. 10	T.S.
NAȘTEREA UNEI BOLȚI Punct sau linie aflate în
plan orizontal la o anumită înălțime a unei construcții, care
marchează pornirea desfășurării în spațiu a unei bolți. Este,
în același timp, locul de maximă împingere a forțelor de
descărcare din boltă, fapt ce necesită, de obicei, soluții
tehnice deosebite: modalități de punere a materialului în
operă care să ofere o rezistență sporită, îngroșări ale
zidăriei, plasarea unor elemente intermediare între boltă și
factorul portant (capiteluri, imposte, abace) (fr. naissance
d'une voute, it. principie sau nascita d'una volta, germ.
Anlauf, Gewolbeanfang, engl. springing of a vault). T.S.
NATURALISM in arta plastică termen preluat din
istoria literară, folosit mai ales în estetica și critica de artă
din a doua jumătate a sec. 19. Imprecis delimitat de rea-
lism, n. ar desemna uneori amănunțirea meticuloasă a
redării realului, alteori incursiunea tematică în realitățile
soclal-politice ale unul moment dat, cu accente speciale
asupra aspectelor negative - sărăcia, mizeria socială -, iar
alteori potențarea, opusă oricărei calofilii, a expresivității în
redarea realității crude Reluat, in cadrul schemelor teore-
tice ale realismului socialist, conceptului de n. i-au fost
imprimate conotații negative, peiorative, întrucît prezența
unor elemente veritabil realiste contrazicea imaginea ideali-
zantă a realității utopice preconizate de estetica comunis-
mului sovietic. De menționat că n. a fost combătui, din
motive parțial asemănătoare, și de „estetica" nazistă. AP.
NATURĂ MOARTĂ —> natură statică
NATURĂ STATICĂ Operă de artâ-pictată, dese-
nată, lucrată în mozaic, colaj etc., care reprezintă grupuri
de obiecte sau alte elemente din ambianța umană: fructe,
legume, flori, pește, vînat, vase, statuete, cranii, cărți,
șervete, instrumente muzicale, unelte banale sau insolite.
Obiecte pictate sau sculptate reprezentînd ofrande pol fi
întilnite în arta egipteană încă din mileniile 3-2 î. H., în arta
Romei antice (așa cum este mozaicul din sec. 2 d. H., inti-
tulat Camera nemăturată), în arta medievală europeană
(cînd narează sau simbolizează atributele sfinților) și, mai
tîrziu, prin sec.14-15, în Italia, Țările de Jos, Germania etc.;
de asemenea, în arta Extremului Orient, unde prilejuiesc
contemplare și meditație. N. s„ ca gen de sine stătător, s-a
constituit și răspîndit lent, astfel că ea pare pe deplin con-
turată abia în sec. 17. cînd artiștii creează un mare număr
de tablouri reprezentând exclusiv subiectele care-i sînt
specifice. în pofida popularității, denumirea genului nu este
încă stabilită: numele natură moartă provine din limbile
romanice, în timp ce atelierele olandeze numeau genul still-
leven (viață tăcută, liniștită), titulatură preluată de limbile
germanice. Imprecizia vechii denumiri a dus la aban-
donarea ei în ultimele decenii, în favoarea alteia mai adec-
vate: natură statică. Au pictat n. s. personalități artistice cu
orientări stilistice dintre cele mai variate, începind cu pictorii
antichității, continuind cu maeștrii olandezi, pină la Matisse,
Braque, Picasso, Gris, Morandi, precum și, în pictura
românească, Theodor Pallady și Gheorghe Petrașcu (cei mai
iluștri dintr-o serie la fel de valoroasă) (fr. nature morte, it. natu-
ra moda, germ. StUleben, engl. stUI-life). V și il. 48	LL.
NAUTILUS Vas format din cochilia cu irizații sidefii a
unor moluște care trăiesc în mările calde și în Oceanul Indian,
montată în argint. Foarte răspîndit în sec. 16-17 în Germania
și în Flandra, unde se folosea la decorarea meselor și a vitri-
nelor de curiozități (fr. nautile, it, nautilo, germ. Nautilusbecher,
Perlbootschale, engl. nautilus cup).	V.D,
NAVĂ Parte a unei biserici de plan dreptunghiular,
cuprinsă între sanctuar și intrare. Acest spațiu poate fi uni-
tar, în cazul unei biserici-sală, sau compartimentat: în cazul
unei bazilici, compartimentarea este în sensul axului longi-
tudinal, întîlnindu-se o n. centrală și una sau două perechi
de n. laterale, denumite și colaterale; la bazilicile de plan
cruciform există și o n. transversală (transept). în cazul bi-
sericilor ortodoxe, n. este compartimentată ritual în naos,
pronaos și, uneori, pridvor. Denumirea este legată de ima-
ginea simbolică a bisericii - corabie de aici derivînd
folosirea termenului de n. pentru a desemna o biserică
ortodoxă de plan dreptunghiular (fr. nef, it. navata, germ.
Schiff, engl. nave). V. și bazilică, naos	T.S.
NAZAREENII Orientare și grupare artistică ger-
mană de la începutul sec.19, al cărei program estetic se
interferează cu romantismul german și austriac, prin intere-
sul pentru valorile religioase, pentru iconografia creștină
medievală și pentru arta veche germană, evoluînd insă,
într-o a doua etapă, spre cultul artei italiene a Renașterii
timpurii. In prima fază, n. sînt reprezentați, în principal, de
F, Overbeck și F. Pforr, care au întemeiat la Viena, în 1809,
„alianța Sf. Luca". Numele de n. provine din denumirea
pieptănăturii cu păr lung, purtată de Overbeck, „alia nazare-
na", evocatoare a chipului lui Hristos. Operele acestei faze
sînt mai ales picturi monumentale cu subiecte religioase și
istorice, semnate cu o siglă alegoric-ezoterică, cuprinzînd
NEF
9
chipul Sf. Luca, literele N și W (de la Wahrheit, în germ.
adevăr), precum și o faclă, și o sabie (figurînd lupta), in faza
a doua, n. au activat la Roma, împreună cu noii aderenți:
W. Schadow, J. Schnorr von Carolsfeld și P. Cornelius, mai
tîrziu, M. von Schwind și A. Rethel. în această etapă, alături
de pictura monumentală alegorică pe teme predominant
religios-moralizatoare, n. au excelat prin serii de desene,
portrete și peisaje, în viziune clasicizantă, precum și car-
toane de schițe pregătitoare pentru fresce și tapiserii. V. și
prerafaelism	a.P.
NĂFRAMA VERONICHII -> mandylion
NECROPOLĂ (gr., orașul marților) în antichitate, n
era un teritoriu rezervat îngropării morților, și prin aceasta
sacru. Putea fi plasat pe terenul aparținînd unei familii sau
putea fi un spațiu comun, in antichitate, îngroparea morților
era în general interzisă în incinta orașului. De aceea se creau
în acest scop zone speciale în afara zidurilor cetății, de obi-
cei împrejmuite, iar terenul era parcelat. Uneori, întîlnim prac-
ticarea mai multor ritualuri funerare în aceeași n Fiind con-
siderate spații sacre, plasate în general în afara ariei de
locuire, n. cuprind, pe Ungă mormîntul propriu-zis, și locuri
de practicare a cultului și ritualului funerar (altar, capelă),
Asociate cultului strămoșilor, cuprind adesea importante
monumente funerare. O dală cu tratarea monumentală a
mormintelor, acestea încep să se alinieze de-a lungul dru-
murilor. Acest loc special destinat adăpostirii rămășițelor
pămîntești ale oamenilor, în conformitate cu ritul funerar,
poate fi de două feluri: n. de incinerare și n. de inhumafie.
Denumirea modernă este cea de cimitir, pentru spațiile rela-
tiv întinse ce îndeplinesc o asemenea funcție. Tot n. este
denumit și spațiul dintr-o biserică rezervat înmormîntărilor (de
ex. n. regală de la Sainl-Denis, de Ungă Paris, care
adăpostea mormintele regilor Franței; n domnească din
Biserica episcopală din Curtea de Argeș, inițiată ca atare de
Neagoe Basarab) (fr. necropole, it. necropoli, germ. Grăber-
feld, Grabkammer, engl. necropolis).	I C. și T.S.
NEFRIT Piatră semiprețioasă, varietate de jad (duri-
late 6-6,5; greutate specifică 2,9-3,01). Are diferite nuanțe
de verde. Folosit în China (din mileniul 3 î. H.), in Mexic (din
1500 î. H.) și în Europa (din epoca neolitică) la confec-
ționarea uneltelor, armelor și obiectelor de podoabă, in
Europa, începind din sec. 17, s-a folosit la ornamentarea
unor piese de mobilier rare și la confecționarea bijuteriilor
(fr. nephrite, it. nefrite, germ. Nephrit, Nierenstein, engl.
nephrite). V, șl jad	V.D,
NEFT (gr.) Numele vechi al unui solvent compus
dintr-un amestec de benzen, toiuen, xilen etc., obținut odi-
nioară prin distilarea rudimentară a cărbunilor, gudroanelor
sau țițeiului. în erminii este pomenit ca fiind utilizat la
dizolvarea rășinilor, la alungirea verniurilor, a mordanților, a
culorilor frecate cu ulei etc. (uneori fiind confundat cu
terebentina). Sin. naft. Alte denumiri vechi: unt de nelt, unt
NEG
10
de piatră (fr. naphte, it. olio di sasso, olio di petra, germ.
Naphtha, engl. naphtha).	LL
NEGRU (lai. niger) Culoare produsă fie prin absența
luminii, fie de corpurile ale căror suprafețe absorb în
întregime razele de lumină recepționate. Nu face parte din-
tre culorile-lumină ale spectrului solar, ci numai dintre culo-
rile pigmentare, fiind cea mai întunecată din ele. Se prepară
prin prelucrarea unor roci bogate în carbon, prin arderea
incompletă a unor materii și, mai recent, pe cale chimică.
Există o serie de culori n. cu denumiri aparte: atramentum
(trygion), atrium carbonarium, bistru, blue black, carbon
black, cărbune animal, cerneală, chinoros, cretă n., drop
black, grafit, funingine (de torță, din cuptoarele sticlarilor),
indicum, kernel black, lampblack, manganese dioxide, Mark
black, mavro, naigrin, negreală, nigrum, oxid n. (de fier, de
mangan), pămîntn. Cele mai cunoscute culori n. (denumite
ca atare) sînt: - animal —> n. de os; ~ de acetilenă —> n.
de fum; ~ de ardezie —> n. de pămînt; ~ de benzol -> n.
de fum; ~ de castan -> n. de lemn; ~ de cărbune, de-
numire generică (nestandardizată) a mai multor culori
obținute prin arderea incompletă, fără aer, a unor materii
organice. Se folosesc din antichitate și pînă astăzi. V. n.
(de lemn, de os, de sîmburi, de viță de vie) etc.; ~ de
cărbuni pisați -> n. de lemn; - de drojdie de vin,
culoare antică obținută prin calcinare, consemnată de Vi-
truviu („se obține dacă se usucă și se arde în cuptor drojdie
de vin"); ~ de fag, n. cu nuanțe brun-roșcate, obținut prin
arderea ramurilor tinere de fag. A fost utilizat în fresca
egipteană veche și în pictura bizantină (sub numele mai
larg de cerneală). Uneori i se spune și bistru. ț/. și n. de
lemn; - de fildeș -> n. de ivoriu; ~ de flacără, culoare
ușor brună produsă prin arderea și transformarea în
funingine a gudroanelor de cărbune, a uleiurilor etc. Este
considerat un sortiment inferior; ~ de Frankfurt, n.
preparat prin calcinarea tescovinei (produsul rămas după
stoarcerea strugurilor). Durabil, este utilizabil în toate tehni-
cile. Astăzi se folosește rar. Alte denumiri: n. de struguri, n.
german; - de fum, n. alcătuit din particule foarte fine (este
o funingine), utilizat încă din preistorie. Antichitatea a folosit
fie funinginea colectată din cuptoarele sticlarilor, fie
funinginea de rășină, fie pe cea de torță. O dată cu
începutul sec. 18, au fost brevetate metode moderne de
fabricare, in pictura contemporană se folosesc n. obținute
prin arderea uleiurilor vegetale sau a rășinilor. Tonul intens
al n. d. f. contemporan este de obicei rece. Frecat cu ulei,
acoperă bine, nu este toxic, este neutru față de celelalte
culori, are o sicativitate scăzută; din nefericire, are tendința
de a migra spre suprafața stratului pictural, deci de a inva-
da culorile cu care a fost amestecat; este problematică și
stabilitatea lui la lumină. Se utilizează totuși în toate tehni-
cile. în erminii apare cu denumirile: cerneală (de fum, de
rășină), chinoros, n. (de fum, de rășină) etc. Sortimente mai
cunoscute astăzi sînt: lampblack, carbon black, diamond
black, n. (de acetilenă, de benzol, de gaz, de flacără, de
funingine de pin, de luminare, de ulei); ~ de gaz -> n. de
fum; - de grafit, unul din numele purtate în America de
grafit; - de ivoriu, cunoscut și utilizat începînd din antichi-
tatea greacă și pînă astăzi, inventarea lui este atribuită
(conform lui Pliniu) celui mai celebru pictor al antichității,
Apelles (sec. 4 î. H). Potrivit numelui (fr. ivoire), este
preparat din fildeș. în realitate, există două sortimente dis-
tincte: vechiul pigment, obținut prin calcinarea fără aer a
deșeurilor rămase de la prelucrarea fildeșului, și pigmentul
contemporan pentru care se folosesc și alte oase, degre-
sate și calcinate într-un mod similar (sortimentele supe-
rioare provin din deșeurile de fildeș, oase de morsă, coarne
de cerb etc.). Chiar lipsit de puritatea și finețea celui origi-
nal, se impune printre cele mai bune culori de care dispune
pictorul contemporan. Este un n. cald, mătăsos, durabil,
stabil și lipsit de toxicitate. Acoperă bine (comparativ cu n.
de fum este mai transparent), iar frecat cu ulei se usucă
lent. Este utilizat în toate tehnicile. Alte denumiri: n. de
Paris; - de lemn, numele generic (nestandardizat) al unor
culori obținute prin carbonizarea lemnului, folosite din cele
mai vechi timpuri. Ca metodă generală de producere, lem-
nul se calcina în cuptoare speciale, carbonizarea fiind
urmată de măcinarea și frecarea cu aglutinantul. Prin
arderea diverselor esențe de lemn rezultau tonuri variate
(cele din stejar erau reci, cele din fag erau calde, brun-roș-
cale etc.). Esle un pigment foarte durabil, utilizat în toate
tehnicile, inclusiv în pictura murală. Tinde a fi înlocuit cu n.
de fum. Alte denumiri: atrium carbonarium, n. (de castan,
de cărbuni de stejar, de cărbuni pisați, de fag, de plută, de
stejar, de tei) etc.: ~ de luminare, varietate rară, obținută
prin arderea luminărilor din stearină și parafină, v. și n. de
fum; - de mangan, pigment artificial, brevetat de Rowan,
în Anglia (1871). Chimic, este un bioxid de mangan. Dura-
bil cînd este aglutinat cu ulei, are un puternic efect sicativ
asupra culorilor cu care intră în amestec (fiind un compus al
manganului). Alte denumiri: brun de mangan, manganese
dioxide; ~ de marș, n. artificial (oxid de fier), considerat ca
fiind „cel mai sigur" n. modern. Produs în sec. 20, are un ton
rece și o bună putere de acoperire, este dens, absolut sta-
bil la lumină, rezistă bine la intemperii. în pictura de ulei dă
rezultate deosebite, este foarte sicativ și nu craclează. Are
un corespondent natural, numit în general oxid n. de fier; ~
de os, pigment obținut prin calcinarea oaselor (degresate)
de animale, prezent în pictura rupestră și în Egiptul antic.
Sortimentul cei mai bun este n. de ivoriu. N. d. o.(numit ca
atare) este inferior n. de ivoriu, dar destul de bun pentru a-l
putea înlocui în toate tehnicile picturii (în sec. 18 a fost
folosit în frescă, deși dacă e introdus în mortare produce
medii favorabile eflorescentelor). Caracteristicile îi pot diferi
în funcție de oasele din care provine. Alte denumiri: n. ani-
mal, cărbune animal, cerneală de os (în erminii); - de
Paris, varietate inferioară a n. de ivoriu; ~ de pămînt (de-
numire nestandardizatâ), culoare foarte mult folosită de-a
lungul vremii (apare în picturile rupestre). Se obține prin
măcinarea, spălarea și uscarea cîtorva roci argiloase
bogate în carbon. (Aceste șisturi argiloase sînt numite, de
obicei, ardezii, culoarea lor oscilînd între gri-albăstrui și n.)
Rezistă la acțiunea caustică a varului, ceea ce i-a adus o
mare prețuire din partea freschiștilor de odinioară. S-a
folosit cu precădere în pictura pe bază de medii apoase. Se
fabrică astăzi pentru anumite destinații industriale, avînd de
obicei un aspect aspru. Denumiri vechi: atramentum,
nigrum, cerneală de pămînt, cretă n. (naturală), pămînt n,,
terra nero di Roma sau di Venezia, n. (de ardezie, mineral,
spaniol) etc.; - de piersică, n. obținut prin calcinarea
sîmburilor uscați de piersică. Nu se știe cînd a apărut pe
paleta pictorilor, însă era deja folosit în Evul Mediu tîrziu.
Pigmentul este fin, stabil și durabil și are un ton intens și
rece. Se utilizează în toate tehnicile picturii; - de plută, n.
obținut prin calcinarea resturilor rămase de la prelucrarea
scoarței arborelui de plută, folosit rar. Sin. (uneori) n. spa-
niol; ~ de sîmburi, nume generic (nestandardizat) pentru o
serie de culori, dintre care cea mai cunoscută este n. de
piersică. Se obțin prin arderea incompletă, fără aer, a
sîmburilor uscați de caise, piersici, prune, vișine etc; rezultă
negruri intense, stabile la lumină, durabile. Azi se utilizează
rar; - de stejar —> n. de lemn; - de struguri, nume dat,
uneori, n. obținut prin arderea tescovinei (v. n. de Frank-
furt sau n. de viță de vie); ~ de tei -> n. de lemn; - de
ulei -♦ n. de fum; ~ de viță de vie, n obținut prin car-
bonizarea carpenilor uscați ai viței de vie, folosit încă din
antichitatea romană (îl descriu Vitruviu și Pliniu). Rețetele
medievale îl denumesc nigrum optimum. Durabil, stabil, lip-
sit de toxicitate, cu un ton intens de n.-albăstrui, a fost uti-
lizat în toate tehnicile picturii (inclusiv în frescă, deși produce
eflorescente). Sortimentele contemporane sînt uneori pro-
duse eterogene. Denumiri vechi: atramentum trygion, n. de
struguri (uneori), cerneală de viță (în erminii) etc. Sortimente
moderne: kernel black, Mark black etc.; - din coji de
migdale, culoare medievală obținută prin carbonizare. Une-
ori i se spune n. de migdale; - german -> n. de Frankfurt;
- mineral,1. -> n. de pămînt. 2. Nume purtat uneori și de
alte n. (grafitul, oxizii de fier etc.); - spaniol, denumire dată
uneori n. de plută, n. de pămînt sau cărbunelui de lemn (fr.
noir, it. nero, germ, schwarz, engl. black).	L.L.
NEOCLASICISM —> clasicism și nazareeni, și
il. 60-63
NEOEXPRES1ONISM Mișcare în pictura și grafica
europene și nord-americane, apărută spre mijlocul anilor
'70, cu o mare răspîndire în cursul anilor '80, în special în
Germania, Elveția, Anglia și S.U.A., în ultimii ani și în
România. Uneori cu referiri directe, chiar citate din clasicii
expresionismului, alteori cu eliminarea programatică a
oricărei conexiuni culturale, n„ caracterizat prin game cro-
matice violente, spontaneitate a gestului pictural, forme mari
și dinamice, uneori voit primitive, atmosferă dramatică, a por-
nit și s-a dezvoltat pe fundalul social al mișcărilor studențești
din 1968, evoluînd spre o modalitate de contestare a
hipertehnicismului civilizației contemporane. Printre figurile
proeminente ale n. se află: în Germania - Baselitz,
Middendorf, Walter Dahn; în Elveția - Disler; în Italia - Mimo
Paladino (fr. neo-expressionisme, it. neoespressionismo,
germ. Neuer Expressionismus, engl. neo-expressionism). V
și ÎL 92	A.P.
NEO
11
NEOGOTIC, STIL ~ Stil internațional în arhitectură
și artele decorative, apărut ca o variantă a historismului ca-
racteristic sec.19, corespunzător romantismului din lite-
ratură. in arhitectură, cunoaște două direcții principale.
Prima este legată de restaurarea monumentelor istorice, a
celor gotice în principal (numeroase catedrale și castele
franceze), al cărei promotor și teoretician a fost E, Viollet-
le-Duc (1814-1879), autor al unui Dictionnaire raisonne de
l'architecture frangaise du Xle-XVIe siecies și al unui
Dictionnaire du mobilier, scrieri care au contribuit la
răspîndirea ideilor sale, dar și la difuzarea unui anumit
repertoriu formal. Rezultatul nu este numai restaurarea
după principiul purității de stil, preconizat de arhitectul
francez și de școala sa, dar și terminarea unor monumente
începute în Evul Mediu (Domul din Koln, Catedrala Sf. Vit
din Praga etc.), în spiritul părților originale și folosind -
acolo unde există - desenele originale medievale. Adesea,
dacă aceste completări se înscriu în limitele formei pre-
conizate inițial, valoarea plastică a părților noi este mai
scăzută, datorită unei perfecțiuni voite a compoziției și a
elementelor particulare, intervenind o anume lipsă de
inventivitate, repetarea unor șabloane formale și tăierea
pietrei cu mijloace mecanice, ceea ce antrenează impresia
de impersonal și de răceală. Cea de a doua direcție este
construirea de edificii în întregime noi, pentru care este pro-
pusă în mod programatic adoptarea de forme din repertoriul
gotic: turnuri, fleșe, pinacluri, fleuroane, arce frînte pen-
tru goluri, ferestre cu modenatură specifică, bolți pseudo-
gotice, vitralii etc. Programele acestui tip de arhitectură sînt
deosebit de variate, construcțiile cele mai importante fiind
edificiile de interes public (clădirile Parlamentelor din Lon-
dra și Budapesta, diferite primării), biserici, dar și
numeroase locuințe particulare, voit pretențioase, ale aris-
tocrației și ale unei burghezii care rivaliza cu ea, atît în
orașe, cît și pe domeniile rurale. S. n. nu este comun numai
Europei întregi, ci se răspîndeșle și în America de Nord. O
variantă care premerge chiar rezolvările franceze este cea
bavareză din timpul regelui Ludovic I, inițiatorul unui șir de
castele. în România s-au păstrat cîteva construcții
reprezentative: Palatul de la Ruginoasa al domnitorului
Alexandru loan Cuza, Casa bancherului Liebrecht din
București, casa de pe strada Stelea Spătarul, Palatul Cul-
turii din lași (arhitect I. Berindei), repertoriul fiind folosit
practic pînă la primul război mondial. în domeniul artelor
decorative, s. n. își pune amprenta în principal pe ele-
mentele de decorație interioară (lambriuri, balustrade de
scări) și pe pieseie propriu-zise de mobilier, toate fiind mar-
cate de prezența arcaturilor gotice, traforate sau aplicate, a
unor mici pinacluri cu fleuroane etc. V și il. 69 T.S.
NEOIMPRESIONÎSM Mișcare în pictura franceză
de la sfîrșitul sec.19, inițiată de Georges Seurat și Paul
Signac, descinsă din impresionism și reprezentînd o nouă
etapă în studiul științifico-tehnic al procedeelor picturale ale
acestuia. Baza teoriei n., expusă de criticul Felix Feneon în
1887, într-un studiu consacrat n. și sintetizat în 1899 de
NEO
12
Signac într-o carte celebră, De la Delacroix la neoimpresio-
nism, constă în ideea consolidării și stabilizării materiei pic-
turale, comparativ - dar nu în totală opoziție - cu dinamismul
vibrației impresioniste, fără a renunța însă la exprimarea
luminii prin culoare. Principalul procedeu al n. este diviziunea
culorii în mici tușe alăturate, de unde și denumirea de
divizionism. De la distanță, acest procedeu acționează con-
structiv și static. în faza extremă, n, a dus la poinlillism, adică
la transformarea suprafeței pictate într-o alăturare de puncte
de culoare. N. a avut un ecou puternic în Franța, în Belgia, în
Germania, precum și în România, aici în pictura lui Artur
Segal și Samuel Miitzner (fr. neo-impressionisme, it. neoim-
pressionismo, germ. Neoimpressionismus, engl. Neo-
impressionism). V și II. 83	A.P.
NEOOBIECTIVITATE Curent artistic în Germania
anilor '20 ai sec. 20, cu unele corespondențe în alte țări,
astfel: pittura metafisica și valori plastici în Italia, realism
magic in S.U.A. și Canada. N. a fost în primul rînd o reacție
la patetismul expresionist și la pictura abstractă, programul
noii orientări constînd în reînnoirea fidelității față de lumea
realului ca punct de plecare în creația vizuală. Această
fidelitate față de model, tradusă printr-o meticulozitate
extremă a execuției, se asociază, la reprezentanții propriu-ziși
ai n. (Heinrich Davringhausen, Otto Nagel, Cari Hofer ș.a.),
cu o atmosferă rece, distantă, aproape ireală a ambianței
din imagine, sugerînd, uneori, înrudiri, strict aparente, cu
unele aspecte ale suprarealismtilui, de exemplu, cel al bel-
gianului Rene Magritte. O ramură a n. este verismul, denu-
mit și postexpresionism (Georg Grosz, Otto Dix, Max Beck-
mann), caracterizat prin accentuarea puternică a viziunii
grotești, uneori caricaturale, aplicate la subiecte cu tentă
politico-sociaiă, exprimată direct sau simbolic (fr. nouvelle
objectivite, it. Valori plastici, germ. Neue Sachlichkeit, engl.
new objectivity). V și il. 82	A.P.
NEOPLASTICISM Variantă a abstracționismului
geometric, teoretizată de pictorul olandez Piet Mondrian,
prin care se absolutizează folosirea în pictură a unghiului
drept, a liniilor perfect orizontale și verticale și a culorilor pri-
mare, combinate cu nonculorile: alb, negru, cenușiu. N. s-a
afirmat, în prima lui perioadă, în cadrul grupului de la revista
olandeză .De Stijl“ (1917), înființată de Piet Mondrian, Theo
van Doesburg, V. Huszar, G. Vantongerloo. După 1920,
Mondrian a rămas singurul adept al n. radical; ceilalți,
cărora li s-au alăturat și arhitectul G.T. Rietveld, și alții, au
aplicat aceste idei în arhitectură și arta decorativă, diversi-
ficîndu-le, fără a renunța la principiile de bază ale
geometrismului. N. a influențai mișcarea Bauhaus, în
același timp integrind sugestii venite de acolo (fr. neo-plas-
ticisme, it. neoplasticismo, germ. Neop/astizismus, engl.
neo-p/asticism). V și il. 81	A.P.
NEPRIHĂNITA ZĂMISLIRE Tip catolic de
reprezentare a Maicii Domnului, caracteristic goticului tîrziu
(altare de la sfîrșitul sec.15) și mai cu seamă barocului
(Murillo), pornind de la ideea glorificării Măriei, care nu a
fost marcată de păcatul strămoșesc săvîrșit de Adam și Eva
în Paradis și transmis tuturor muritorilor. Fecioara stă în
picioare deasupra norilor sau a globului pămintesc, călcînd
în picioare șarpele (fr, Conception Immaculee, it. Immacu-
lata Madonna delta Concezione, germ. Unbefleckte
Empfăngnis, engl. Immaculate Conception). T.S.
NERVURA 1 în arhitectura gotică, element profilat,
cioplit în piatră, alcătuit din bolțari, făcînd parte integrantă
din structura bolților: pe scheletul alcătuit prin asamblarea
n. (cruce de ogive, bolți sexpartite etc.) se sprijină pînzele
de boltă. Dimensiunile și profilul n. variază în funcție de
fazele goticului și de aspectele îmbrăcate de acest stil în
diferite zone ale Europei. în goticul tîrziu apar și n. din
cărămidă, al căror rol funcțional este practic nul, ele fiind
lipite sau agățate de intradosul unor bolți semicilindrice sau
cu traseu frint, desemnînd elemente pur decorative și
descriind trasee foarte complicate: stelate, în rețea (de ex.
bolta din compartimentul vestic al navei Bisericii evanghe-
lice din Prejmer, jud. Brașov, 1520). 2. Element structural
sau ornamental, formînd un fel de creastă (coastă),
asemănător nervurilor gotice, folosit în arhitectura modernă
(structură sau finisaje) și în arta decorativă, cu scopul
măririi rezistenței și eficienței unor materiale (beton, metal
etc). 3. Cută cusută pe o țesătură pentru acrea un mic relief
(fr. nervure, it. costo/one, germ. Rippe, engl. rib, vaulting
rib).	T.S. și V. D.
NETSUKE Sculptură japoneză de foarte mici dimen-
siuni, adesea în formă de nasture, din fildeș, lemn, mai rar
din metal; are caracter de amuletă. Se prinde cu un șnur de
cordonul hainei.	A.P.
NEVERS Centru de ceramică și de sticlărie, care se
dezvoltă în Franța sub protecția lui Ludovic Gonzaga, duce
de Nevers. Este prima manufactură franceză importantă de
faianță. Cele mai vechi piese sînt în tradiția maiolicii ita-
liene, datorită prezenței meșterilor din familia Gambini
(către 1570-1590). între 1600 și 1670 lucrează la N. vestita
familie de ceramiști Conrade, împreună cu alți meșteri
cunoscuți, care întemeiază ateliere (Pierre Custode, Nico-
las Estienne); către 1650 există peste 12 ateliere. Piesele
executate în sec. 16 nu pot fi întotdeauna atribuite cu certi-
tudine centrului N.: ele se confundă cu cele realizate la
Lyon. Cele produse în sec. 17 se disting printr-un decor
îndrăzneț, o execuție delicată și o gamă de culori armo-
nioase. in a doua jumătate a sec. 17 se adoptă un stil eclec-
tic, derivat din decorul persan cu flori și păsări, din cel
chinezesc și din cel specific atelierelor din Delft Culorile
caracteristice sînt albastrul-peruzea și roșul. (După 1750,
calitatea producției începe să scadă: se confecționează
vase, căni, ploști, platouri, piese cu embleme, statuete
reprezentînd sfinți și așa-numitele fai'ences parlantes,
faianfă patronimică și faianță patriotică (v. faianță/ Mărci:
Agostino Corrado; D L F (Denis Lefebure) și dedesubt dala:
Cassiat pinxit (probabil Gabriel Cassat, 1708-1777); Haly
(probabil Pierre sau Philippe Haly) și dedesubt data. Atelie-
rele de sticlărie din N. atrag meșteri italieni de la Altare, cen-
tru rival al Veneției, ceea ce explică influența stilului italian.
Produsele lor - pahare, bibelouri, figurine, uneori de o mare
originalitate - se bucură de prețuire pînă în sec. 18. V. D.
NIEL Placă de metal gravată în care liniile gravate sînt
umplute cu smalț negru (fr. nielle, it. niello, smalto nero,
germ. Niellodruck, engl. niello, black enamef). V. și niello
A.P.
NIELLO Termen de giuvaiergerie desemnînd modul
de decorare a plăcilor din argint, obținut prin incrustarea unei
sulfuri de argint (email negru). Procedeu practicat în Grecia
antică și Bizanț, foarte răspîndil în toată Europa începînd din
Evul Mediu pînă în sec. 19, mai ales în Franța (Marsilia), în
Italia (Florența) și în Rusia (Sankt-Petersburg, Moscova) (fr,
niello, it. niello, germ, schwarzer Schmelz, engl. niello)', ~ de
Tuia, denumire dată unor piese de orfevrărie lucrate în
orașul Tuia din Rusia, cu motive decorative - de cele mai
multe ori vegetale - în tehnica n., cunoscută în Rusia din sec.
16-17, folosită la confecționarea pieselor decorative,
tabachere, casete, ouare etc., de meșteri germani, suedezi,
danezi, aduși de Petru cel Mare (1672-1725); în timpul Eca-
terinei a ll-a (1729-1796), această industrie s-a extins și la
mobilier, folosindu-se incrustați! din metale prețioase, dar și
din cupru.	V.D.
NIMB Halou luminos plasat în jurul capului (aureolă)
sau constituind un fel de fundal pentru un personaj
N1Ș
13
reprezentat în întregime (Hristos, de obicei, sau Maica
Domnului, în special în iconografia apuseană), reprezentînd
lumina necreată care particularizează prezența perso-
najelor din sînul ierarhiei cerești; ~ cruciger, tip de aureolă
purtată numai de Hristos, în care haloul este marcat de trei
din brațele unei cruci pe care sînt literele o o q („acela
care este"). V. și aureolă	T.S.
NIȘA Spațiu de dimensiuni mici sau relativ reduse în
raport cu cel al unei încăperi sau cu suprafața unui zid, re-
zervat în grosimea unui perete, cu rol funcțional (pentru
păstrarea unor obiecte) sau decorativ, prin crearea unui
rilm în special pe fațade. Traseul generai și dimensiunile
sînt caracteristice uneori, permițînd și încadrarea stilistică a
edificiilor la care apare. în general, n. este plasată la o anu-
mită înălțime deasupra solului (fr. niche, it. nicchia, germ.
Nische, engl. niche, recess); ~ plată, n. de secțiune rec-
tangulară; ~ concavă, n. de secțiune semicirculară.
T.S. și I.C.
NIV
14
NIVEL Fiecare dintre planurile orizontale suprapuse
care alcătuiesc un edificiu construit pe verticală, de la sub-
sol pînă la mansardă sau pod (fr. niveau, it. piano, germ.
Stock, engl. floor). Sin. cat.	T.S.
NONCULOARE Termen (din cromatologie) defini-
toriu pentru tenta unei suprafețe lipsite de cromatism. N.
sînt albul, negrul sau griul (perfect), fiecare din ele
deosebindu-se prin modul în care apar și prin efectele pe
care le provoacă. în pictură sînt folosite fie juxtapuse celor-
lalte tente (jucînd rolul de pauze acromatice), fie ameste-
cate fizic cu ele - putînd astfel să crească sau să diminueze
strălucirea și luminozitatea culorilor tabloului. L.L.
NOPTIERA Măsuță sau mic dulăpior la capul patu-
lui. De uz curent începînd din sec.18, n. erau la început sim-
ple platouri, apoi măsuțe joase cu minere laterale sau mici
comode (fr. table de nuit, table de chevet, it. tavolino da
notte, germ. Nachttisch, engl. night table)-, ~ l’en-cas (.în
caz de nevoie"), un tip de n. pentru provizii, mai înaltă și
lată, închisă cu un rulou articulat, cu picioare pe rotile. C.R.
NORMA Complex de indicatori, prestabilit, cărora
trebuie să li se conformeze executanții unei construcții,
artiștii, restauratorii etc., pentru ca lucrarea să fie acceptată
de comanditar și să răspundă, în același timp, exigențelor
de ordin tehnic, estetic, conceptual sau ideologic ale unui
moment sau ale unei întregi societăți. De ex„ n. icono-
grafiei Bisericii răsăritene sînt adunate și transmise prin
Erminie. Fiecare domeniu tehnic își stabilește n. pentru
anumite compartimente, în funcție de specific și în concor-
danță cu cele obligatorii, cu cele din sfere conexe determi-
nate de tipul obiectului sau al acțiunii de realizat (de ex. n.
de restaurare) (fr. norme, it. norma, germ. Norm, engl. stan-
dard).	T.S.
NOURAȘI Motiv în formă de nori stilizați, cu linii
ondulate sau zigzaguri rotunjite, folosit, în general, în arta
decorativă (fr. nebules, it. nebule, germ. Wellenlinie,
Wellenverzierung, Wolkenverzierung, engl. nebules, curled
clouds, wavy moulding).	V.D.
NOUVEAU REALISTES (fr.) Mișcare artistică
franceză - cunoscută pretutindeni sub această denumire -,
declanșată în 1960 la Milano, de un grup de artiști în frunte
cu Pierre Restany și Yves Klein, cărora li se adaugă Jean
Tinguely, Arman, Daniel Spoerri - acesta originar din
România. De pe poziții estetice diferite și opuse între ele,
pictorul Yves Klein fiind în principiu adeptul unui
monocromism abstract, iar sculptorul Tinguely cumulînd în
opera lui, alternativ, un expresionism figurativ și viziuni
abstracționiste, n.r. își propun „să întreacă ficțiunea cu aju-
torul realității", să abordeze noi forme de expresivitate, să
reia .aventura realului", dar nu sub forma unei „transcrieri
cu ajutorul imaginației", ci ca o „inserțiune în realul identifi-
cabil cu propria lui transcendență". în același timp, n.r.
propun „introducerea unui releu sociologic" în „comunicarea
artistică". Ecoul mișcării în sine a fost modest, în com-
parație cu cel al creației individuale a unora dintre membrii
grupului: Yves Klein și Tinguely în primul rînd. A.P.
NOVECENTO -» quattrocento
NUANȚĂ Stare (gradație) delicată prin care (poate)
trece o culoare. Este vorba despre una sau alta din sub-
tilele modificări ale unei culori spre o mai mare puritate ori
spre reversul ei, spre cald sau spre rece, spre deschis sau
spre închis. în ansamblul tabloului, diversele n. constituie
expresia inefabilă a celor mai pure stări emoționale ale
artistului (fr. nuance, it. gradazione, sfumatura, germ. Abto-
nung, Schattierung, engl. shade).	L.L.
NUCĂ DE COCOS Fructul cocotierului, montat în
argint, în formă de cupă, uneori cu picior și calotă de argint
ciocănit, cizelat sau gravat. Piesele, executate în sec. 17 și 18
în Germania, Anglia și Țările de Jos, au o formă simplă și
armonioasă. în sec.19 au circulat numerose imitații (fr. noixde
coco, it. noce di cocco, germ. Kokosnuss, engl. coconut). V.D.
NUD (lat. nudus) 1. Reprezentare plastică - în pictură,
desen sau sculptură - a unei figuri umane dezbrăcate
parțial sau total. Istoria n. începe în preistorie și continuă
pînă astăzi. Figurile transpuse artistic fără veșminte pot
exprima adesea concepții sociale și morale, dar, mai cu
seamă, idealul despre frumusețe propriu epocilor istorice în
care apar. Începînd cu reprezentările antice ale zeiței
Venus și ale altor personaje mitologice sau cu imaginile lui
Adam și ale Evei din arta prerenascentistă, continuînd cu
nudurile lui Botticelli, Giorgione, Tițian, Rubens și Goya, cu
Olympia lui Manet sau cu operele semnate de mari artiști
moderni și contemporani ca Renoir, Gauguin, Cezanne,
Matisse, Modigliani, Picasso, cărora li se alătură marii
noștri clasici precum Pallady, Tonitza, Ressu etc., ceea ce
s-a pus în lumină a fost plasticitatea, frumusețea „forme-
lor-culori“, căldura și, îndeosebi, expresia unică a corpului
uman, (in acest sens, nu poate fi admisă lipsa studiilor
aprofundate după corpul uman, mai cu seamă în perioada
de formare a artistului.) 2. Model dezbrăcat care pozează
artiștilor (fr. nu, it. nudo, germ. Akt, engl. nude). L.L.
NUMĂR Mijloc de transmitere a unor noțiuni ce
vizează cantități. Asociat, încă din religiile vechi, cu sem-
nificații mistice și simbolice, care privesc ordinea și armonia
cosmosului (fr. nombre, it. numero, germ. Zahl, engl. num-
ber). V. și simbolica numerelor; - de aur, n. a cărui va-
loare este 1,618, iar echivalentul său aproximativ raportul
3/5. N.d.a. corespunde unei proporții considerate, încă din
antichitate, ca fiind ideală, între părțile unui întreg. în cadrul
acestei proporții, partea cea mai mică se raportează la cea
mai mare, așa cum cea mai mare se raportează la întreg.
Edificiile care reprezintă un asemenea raport între părți sînt
considerate a fi atins deplina armonie (fr. nombre d'or, it.
numero d'oro, germ, die goldene Zahl, engl. golden sec-
tion). Sin. Divina proporție.	T.S.
NUMELE CULORILOR Denumiri ale materiilor
de bază cu ajutorul cărora este realizată opera picturală.
Nomenclatura lor prezintă o variație surprinzătoare, expli-
cabilă în bună măsură prin elemente de tradiție, prin factori
istorici, geografici, compoziție și metode de preparare, alte-
ori prin calități și destinații. Multe denumiri diferă de la o (ară
la alta, de la o firmă la alta și chiar de la un gen de artă la
altul, ceea ce creează confuzii resimțite atîtîn plan practic, cît
și în cromatologie. Factorii de decizie rămînînd în realitate
producătorii de culori, demersurile specialiștilor pentru
crearea unei „nomenclaturi generale a culorilor" s-au fina-
lizat nesatisfăcător, deși au început cu un secol și jumătate
în urmă. Astăzi există un număr de culori cu denumiri deja
încetățenite, la care pictorii apelează cu încredere, (in
ultimele decenii au apărut însă multe alte culori, cu nume
evident modificate, care în loc să fie vîndute sub denumirea
lor chimică, sînt etichetate cu termeni proveniți din istoria
artelor, din geografie, botanică etc. sau cu numele fabri-
cantului. Artiștii nu ignoră produsele tehnologiilor moderne,
le experimentează, lăsînd timpului sarcina de a clarifica ter-
minologia.)	L.L.
NURNBERG Centru german specializat în
orfevrărie și în ceasornicărie, care joacă un rol important în
aceste domenii începînd din sec. 16. Ornamentele carac-
teristice producției de servicii, platouri și statuete sînt
motivul godron și solzii conului de pin. Pentru a se feri de
contrafaceri din partea altor ateliere, artiștii folosesc drept
poanson inițiala N., însoțită - în perioada 1776-1850 - și de
anul fabricației. N. cunoaște un mare renume în domeniul
ceasornicăriei începînd din Renaștere. Aci s-au construit
primele ceasuri de buzunar, de formă ovală și de dimensi-
uni destul de mari, cunoscute sub denumirea de ouă de N.
V.D.
NYMPHAEUM (gr. nymfaion) La origine sanctuar al
nimfelor. în lumea greco-romană, fîntînă monumentală cu
numeroase jeturi de apă, avînd o fațadă decorată cu statui
NYM
15
Planul Palatului Flaviilor, sec. 1 d.H.. Roma
de nimfe sau alte divinități ale izvoarelor. Foarte numeroase
în Roma antică, n. sînt reluate în epoca Renașterii (fr.
nymphee, it. ninfeo, germ. Nymphâum, Nymphenbad, engl.
nymphaeum).	|.C.
NYMPHENBURG Manufactură germană de
porțelan dur, situată lîngă Munchen, întemeiată în 1747 de
principele Maximilian III Josif de Bavaria și de contele Sigis-
mund de Haimhausen. Provenită din unirea mai multor ate-
liere, instalată la început la Neudeck, este transferată în
1761 la N. și se numără printre marile manufacturi ger-
mane. Începînd din 1753 se confecționează piese cu decor
în stil rococo bavarez. Producția cea mai valoroasă constă
în statuetele modelate de Franz Anton Bustelli (angajat
între 1754 și 1763), de Dominicus Auliczek din Boemia
(între 1764 și 1797) și de Melchior, venit de la Hdchst (între
1797 și 1822). Figurinele și grupurile de animale rivalizează
cu cele executate la Meissen. La sfîrșitul sec. 18, N. adoptă
stilul neoclasic; în sec. 19 se copiază modele sec. anterior.
Producția - serviciile de masă, rame de oglindă, vase de-
corative, tabachere, statuete - este de o calitate artistică și
tehnică superioare; pasta este albă sau verzuie, iar orna-
mentele policrome. Figurinele sînt expresive, au și o notă
umoristică; grupurile se sprijină pe un postament care imită
un zid. N. activează și în prezent. Mărci: un ecuson cu
hașuri formînd o rețea (stema landului Bavaria); între 1754
și 1763: F. B. (Franz Bustelli); între 1795 și 1814: A: A
(Anton Auer) și alte mărci.	V.D.
OBELISC Monument din piatră, cel mai adesea
monolit, dispus vertical, înalt și subțire (înălțimea variază
între 1 și 30 m), în formă de trunchi de piramidă, terminat în
partea superioară printr-un vîrf piramidal numit piramidion,
adesea acoperit cu o foaie de aur. Caracteristice artei
egiptene, o. apar în perioada Imperiului de Mijloc. Asociate
cultului solar, erau considerate raze de soare pietrificate.
Devin foarte numeroase în Imperiul Nou, ca urmare a
creșterii importanței cultului soarelui; erau plasate în
pereche în fața pilonilor care străjuiau accesul în templu.
Uneori, doar unul singur se ridica în axa sanctuarului,
împreună cu sociul erau acoperite cu inscripții hieroglife.
Cioplite în carieră și purtate în bărci pe Nil pînâ la locul de
amplasare, cele mai multe erau realizate din granit roz de
Assuan. Reluat în arta europeană, o. capătă o mare impor-
tanță în urbanismul roman din sec. 16 și intră, cu conotații
funerare, în repertoriul iconografic și decorativ al artiștilor
din sec. 18. în sec. 19 Franța, Anglia și SUA (Paris 1831,
Londra 1878, New York 1881) au importat fiecare cîte un o.
egiptean, în scopuri ornamentale (fr. obelisque, it. obelisco,
germ. Obelisk, Spitzsăule, engl. obelisk),	I.C.
OBJET TROUVE (fr.) Obiect de uz curent extras
din contextul său normal și declarat a fi artă. V. și ready-
made	M,P.
OBSIDIAN Rocă vulcanică de culoare brună, verde
închis sau neagră, cu aspect sticlos sau mat, provenind din
fuziunea unor roci silicioase sub acțiunea lavei. 0. a înlocuit
silexul încă din epoca neolitică la confecționarea armelor și
a uneltelor cu tăiș ascuțit. Astăzi se folosește în giuvaier-
gerie ca piatră ornamentală (fr. obsidienne, it. ossidiana,
germ. Obsidian, engl. obsidian). Sin. sticlă vulcanică. V.D.
OCH11. în arta creștină, un o. omenesc înscris într-un
triunghi echilateral înconjurat de raze semnifică Treimea
sau atotștiința dumnezeirii (fr. oeil, it. occhio, germ. Auge,
engl. eye). 2. Prin opoziție, există și un o. care sim-
bolizează Răul (fr. mauvais oeil, it. malocchio, germ, der
bbse Blick, engl. evit eye); ~ de bou, tip de fereastră ovală
sau rotundă, de mici dimensiuni, situată, de regulă, la
nivelul mansardelor sau al podurilor, străpungînd un fronton
sau un pinion, caracteristică arhitecturii baroce (fr. oeil-de-
boeuf, it. occhio di bove, germ. Ochsenauge, Okulus-
fenster, engl. bull's eye); - de pisică, varietate opacă de
cuarț, turmalină, safir (duritate 7, greutate specifică 2,65),
de diferite culori, în general verde-măsliniu, cu o dungă mai
deschisă, șlefuită în caboșon, se folosește în giuvaiergerie
ca piatră semidură (fr. oeil-de-chat, it. occhio digatto, germ.
Katzenauge, engl. cat's eye).	T.S. și V.D.
OCNIȚĂ Nișă de mici dimensiuni, cu terminație semi-
circulară, în arc frînt sau în acoladă, cu fundul plat, avînd un
rol decorativ. De regulă, o. alcătuiesc șiruri care înconjoară
un edificiu la partea superioară sau subliniază anumite părți
ale acestuia (abside, turle, fațade). Șirurile ample de o. sînt
caracteristice arhitecturii moldovenești cu începere din
epoca lui Ștefan cel Mare (fr. niche, it. nicchia, germ. Nis-
che, engl. niche, recess). V. și nișă	T.S.
OCRU (gr.) Numele generic al unei familii de culori
extrase din zăcăminte naturale (motiv pentru care sînt asi-
milate uneori, inexact, cu pămînturile), cunoscute și folosite
încă din antichitate. Diferind calitativ destul de puțin, se
prezintă în tente rupte, de la galben deschis, auriu, oranj,
roșu, brun, spre roz, verzui, oliv etc. Chimic, sînt argile co-
lorate cu oxizi de fier, care conțin și calciu, mangan, unele
materii organice, apă etc. (în comerț conțin adesea diverse
adaosuri - aniline, galben de crom, ipsos etc. - care le
afectează calitățile naturale.) O. au o mare putere de
acoperire (mai ales tonurile deschise, bogate în argilă), sînt
foarte rezistente la lumină, amestecuri și intemperii. Ieftine
și bune, au fost utilizate în toate tehnicile picturii; în frescă
par indispensabile. în decursul vremii au purtat nume
diverse. în erminii apar ca: gâlbinare, o. (brun, de Athos,
galben, roșu, turcesc), ohră, pămint galben (sau roșu). Alte
denumiri și varietăți: chamois; minette; - ars, brun
cărămiziu obținut prin calcinare; - atic, culoare folosită în
Roma antică, adusă din Attica, v. și sil atic; ~ auriu,
culoare naturală cu un ton mediu, bogat în oxid feros
(datorită căruia este mai transparent); ~ brun, pigment na-
tural cu tonuri variate, folosit încă din antichitate. Alături de
oxidul de fier, care colorează argila, conține și anumiți
OCT
17
compuși ai manganului. Se prepară și prin calcinarea o.
închise, obținîndu-se astfel tonuri variate (după unii, ar fi
sinonim cu umbra naturală); - de ru, culoare naturală, al
cărei nume (fr. ru, pîrîiaș) îi indică originea, foarte solidă; ~
fluvial, culoare cu un ton mediu, al cărei nume îi indică ori-
ginea. Are o transparență mai mare decît a o. galbene
deschise; ~ galben, numele generic al o. galbene
obișnuite; - italian, numele unui vechi sortiment de o.; -
închis, varietate naturală (pomenită în erminiile autohtone
ca ocră închisă sau umbră închisă); ~ oranj, culoare
obținută de obicei prin calcinarea o. galben deschis; -
roșu, roșu cărămiziu, numit și pămînt roșu. 0. r. naturale -
mult mai rare decît cele galbene - se găsesc în cariere si-
tuate în preajma vulcanilor, unde au fost calcinate natural,
în ere geologice îndepărtate. Se prepară și prin calcinarea
artificială a unor o. galbene. Sînt argile colorate de oxizii
fierului, depinzînd cromatic de proporțiile acestora. Solidi-
tatea lor este absolută, sînt lipsite de toxicitate, acoperă
bine. Sortimente mai cunoscute: bolul, o. (ars, de Thas-
sos), roșul (de Pozzuoli, indian, persan, venefian), sinopia,
sanguină, rubrica, pămint de Lemnos. V. și sil atic L.L.
OCTOGON Figură geometrică cu 8 laturi, care sim-
bolizează învierea și viața veșnică. A fost adoptată pentru
bazinele destinate botezului prin imersiune și, ulterior, pen-
tru cristelnițele din piatră din mediul catolic. Prin extensie,
forma a fost preluată și de unele baptisterii (Ravenna;
Baptisteriul ortodocșilor; Florența). Planul bisericii San
Vitale din Ravenna este tot un o., după modelul acesteia
fiind construită și capela palatină carolingiană din Aachen
(Aix-la-Chapelle). în arhitectura bizantină, prin o. se
înțelege structura spațială de tip cruce greacă înscrisă, în
care cupola se descarcă, prin intermediul unor trompe de
colț, pe un sistem de stilpi care descriu, fiecare, în plan un
L, numărul punctelor de sprijin fiind 8 (Mînăstirea Hosios
Lukas - Biserica Fecioarei și catoliconul; Biserica Mînâstirii
Daphni, sec. 11).	T.S.
OCTOIH (gr. octoechos, opt glasuri) Carte liturgică
de origine bizantină, cuprinzînd imnuri bisericești precise
pentru diferite ocazii și sărbători, care cuprinde, alături de
text, și indicația modului de intonare (opt posibilități). Prima
tipăritură din Țara Românească (1508) a fost un o. slavon.
OCT
18
OLĂ
19
OCTOSTIL Tip de templu avînd fațada străjuită de
opt coloane (fr. octostyle, it. ottastilo, germ. Achtsăulenbau,
engl. octostyle). V. templu	|,C.
OCULUS (lat.) Deschidere circulară în centrul unei
cupole cu diametru foarte mare, în unele biserici baroce
occidentale (fr. oculus, it. occhio, finestra circolare, germ.
Rundlenster, engl. round window).	T.S.
ODĂJDII Termen generic pentru veșmintele de cult
(liturgice) (fr. vetements liturgiques, it. indumenti sacri,
germ, liturgische Gewânder, Messgewănder, engl. liturgica!
vestments, sacerdotal garments).	T.S.
ODEON Teatru roman de dimensiuni reduse destinat
audițiilor muzicale, apărut în sec. 1 î. H. Cel mai vechi
păstrat este cel de la Pompei.	I.C.
ODIHNĂ A SCĂRII Platformă orizontală care
marchează o pauză, la intervale regulate între etaje, în suc-
cesiunea treptelor unei scări (fr. repos, it. riposo, germ.
Absatz, Ruhepunkt, engl. repose, rest).	T.S.
OENOCHOE Vas sferoidal cu git înalt, gură largă și
buză treflată, cu o toartă înaltă, servind la turnarea lichide-
lor. Realizat în ceramică sau metal, se înlîlnește în antichi-
tatea greacă, fiind apoi preluat de romani.	I.C.
OGIVAL, STIL - -> gotic
OGIVĂ 1. in arhitectura gotică, tip de arc diagonal rea-
lizat din nervuri de piatră profilate, amplasate la nivelul
muchiilor a două bolți care se întretaie, contribuind la
crearea unui fel de schelet solid pe care se sprijină bolțarii
și se echilibrează forțele de împingere. Sistemul în care se
întîlnesc două asemenea arce semicirculare pentru a
acoperi un spațiu pătrat poartă denumirea de cruce de o.,
iar cel în care se adaugă un arc suplimentar orizontal -
întîlnit în cazul acoperirii spațiilor dreptunghiulare - se
numește boltă sexpartită. Primele o. aveau un profil simplu,
apropiat de un pătrat cu două unghiuri ușor teșite; profi-
latura se complică cu trecerea timpului, desenul tot mai
complex al nervurilor contribuind la definirea stilistică a
fazelor goticului. 2. Denumire incorectă, folosită cu
începere din sec. 10, pentru a defini arcele frînte ale feres-
trelor și portalelor catedralelor și bisericilor gotice (fr. arc
ogive, it. arco d'ogiva, germ. Kreuzrippe, engl. cross-arch,
diagonal rib).	T.S.
OGLINDA în accepțiunea curentă, piesă din sticlă
sau din cristal, avînd pe avers o suprafață netedă și
lucioasă, iar pe revers un strat de mercur sau de argint,
care permite reflectarea imaginii obiectelor situate în fața ei.
în antichitate, în Orient și mai ales în Extremul-Orient, o.
erau din metal bine lustruit, ca să răsfrîngă imaginea
(bronz, argint, aur sau dintr-un aliaj de cupru și staniu), din
obsidian sau din piatră. 0. pot avea diferite forme și dimen-
siuni; cele mici sînt adesea înrămate pentru a putea fi
atîrnate pe perete sau așezate pe o mobilă, altele au un
mîner pentru a fi ținute în mînă, iar cele de proporții mai
mari constituie piese de mobilier de sine stătătoare; în
epoca modernă, o. sînt adesea fixate în ușile dulapurilor, fie
în exterior, fie în interior. în Europa, romanii și grecii apreci-
au o. realizate din metal sau din piatră. Începînd din sec. 13
s-a folosit la confecționarea o. cristalul de rocă sau sticla.
Dublarea o. cu staniu și cu cupru datează din sec. 15 și a
fost practicată pentru prima oară la Nurnberg, unde apar și
o. convexe, care nu deformează imaginea. Procedeul a fost
adoptat și de sticlarii venețieni. în Evul Mediu, după cum
rezultă din tablourile de epocă, o. aveau o formă rotundă și
rama ornamentală cu miniaturi. în sec. 16, Franța importă
o. din Veneția, dar pe la mijlocul sec. 17 se întemeiază la
Saint-Gobain o manufactură de o., urmată curînd de cea
engleză (Lambeth). în tot sec. 18 se produc pe scară largă
o. de forme variate (de mînă, cu picior, cu rame din lemn,
stuc sau metal), cu caracter artistic ca piese de sine
stătătoare sau încadrate în pereții palatelor europene (Ver-
sailles, de ex.). Un loc aparte îl ocupă o. de dimensiuni
foarte mici - adevărate giuvaieruri accesorii ale toaletei
feminine, care se poartă fie atîrnate la gît, printr-un lanț, fie
în buzunarele îmbrăcăminții sau în punguțe și genți. în
sec. 19, o. devin elemente importante ale mobilierului, mai
ales în stilul Primului Imperiu francez și în stilul englez
Regency. După 1875, o. capătă o linie mai simplă și constitu-
ie adesea o parte componentă a mobilierului - în interiorul
capacelor măsuțelor de lucru, în ușile dulapurilor - sau sînt
atîrnate pe pereți, dar făcînd parte din garnitura de moblier (fr.
glace, miroir, it. specchio, germ. Spiegel, engl. mirror). V.D.
OHRÂ (gr.) Nume vechi purtat în erminii, de ocru.
Uneori apare cu anumite specificații: ca o. (galbenă subțire,
galbenă de Țarigrad sau de Veneția), denumind pâmînturile
galbene, ca o. (adincă, închisă sau politicească), indicînd
umbra, ca o. verde, corespunzînd pămîntului verde etc. L.L.
OLAN Piesă ceramică, de obicei nesmălțuită, care
servește la realizarea anumitor forme de învelitori. Există
mai multe tipuri, deosebite ca formă și ca sistem de
prindere: - cu profil circular (cam o jumătate de cilindru,
lung de 25-30 cm, cu diametrul de 10-12 cm), care se
foloseau fie agățate, ca în cazul fleșelor ascuțite gotice,
cînd se prind cu ajutorul unei proeminențe interioare de sis-
temul de șipci care alcătuiește scheletul fleșei, fie culcate,
ca la acoperișurile mediteraneene și balcanice, cu pantă
mică, cînd se așază în șiruri alternativ convexe și concave,
acoperindu-se în parte, pentru a împiedica pătrunderea
apei; ~ cu profil plan, terminate semicircular sau în seg-
ment de cerc (cele vechi) ori rectangulare (cele moderne),
folosite pentru pante cu înclinații diferite, la care se adoptă
sistemul agățării de astereala învelitorii. Formele moderne
au un profil ușor șănțuit, care permite, în lipsa pantelor
accentuate, scurgerea apei. Pentru muchii și pentru coama
acoperișului se folosesc forme speciale (fr. tuile, it. tegola,
germ. Dachziegel, engl. Iile). Sin. țiglă.	T.S.
OLĂRIE Meșteșug artistic, întîlnit încă din neolitic, ce
se ocupa cu producerea recipientelor din argilă (termenul
se referea, în Evul Mediu, atît la vasele de ceramică, cît și
la cele de bronz). Destinațiile foarte diverse au determinat o
mare varietate de tipuri și categorii. Putînd fi împărțite, după
folosință, în vase de uz, vase de cult sau rituale și vase de-
corative; după calitate, în vase de lux și vase comune,
obiectele de o. se constituie într-unul dintre cele mai
prețioase argumente în definirea unei arii de civilizație.
Fiind ușor de transportat, ele au circulat răspîndind motive
decorative, forme și proporții, corespunzînd unor obiceiuri și
ritualuri. în funcție de tehnica de realizare distingem: -
modelată, care este lucrată de mînă, pe roata lentă sau pe
roata rapidă, și ~ turnată. în funcție de temperatura și de
numărul de arderi, precum și de verniuri sau glazuri pasta
capătă aspecte diverse. Astfel există o - mată, care nu are
glazură și este arsă la temperatură joasă; ~ glazurată,
care, după o primă ardere, este acoperită cu o substanță
transparentă, plombiferă, numită glazură, și apoi reintro-
dusă în cuptor; - cu lustru, care este acoperită cu un verni
dispus în strat foarte fin pe argila uscată și ars o dată cu
aceasta (lustrul poate fi negru sau translucid); ~ gravată,
OLE
20
care prezintă un decor gravat cu un vîrf în angobă și prote-
jat de un verni plombifer. Decorarea vaselor poale fi făcută
prin incizare, ștampilare - terra estampata - și ornamentare
în relief - terra sigilata. în funcție de calitatea pastei cerami-
ce și de tehnica de decorare se distinge o producție de lux
destul de importantă ca pondere în toate epocile. Produse-
le de lux erau realizate în ateliere și de meșteri care țineau
să-și precizeze identitatea prin ampretarea unor ștampile
(fr. poten'e, it. stoviglie, germ. Tdpferei, engl. pottery). V. și
ceramică, terra estampata, terra sigilata	I.C.
OLEUM WHITE -> litopon
OLIGIST -> hematit
OMOFOR în costumul liturgic ortodox, fîșie lată de
cca 30 cm și lungă, din material prețios decorat cu cruci
mari, brodate, sau uneori cu scene biblice, purtată de epis-
cop petrecută în jurul gîtului sau pe umeri, cu una din
extremități căzută liber în față, iar cealaltă in spate. T.S.
ONIRISM (gr. oneiros, vis) —> suprarealism
ONIX 1. Varietate transparentă de agat (duritate 7,
greutate specifică 2,65), de diferite tonuri de negru, cu zone
concentrice sau ondulate: o. arab (negru cu alb), carneol
(negru cu dungi roșii și cu zone de alb și negru), calcedonix
(negru cu dungi gri, albăstrui și albe), sardonix (negru cu
dungi de un roșu-brun). Se șlefuiește în caboșon. Se poate
grava sub formă de camee. Folosit din antichitate pentru
obiecte de podoabă și de artă decorativă. 2. Sticlă care
imită o., obținută prin amestecul, înainte de suflare, al unor
paste sticloase de diferite culori, tehnică cunoscută de
romani și răspîndită în Italia, Germania etc., începînd din
sec. 16 (fr. onyx, it. onice, germ. Onyx, engl. onyx). V.D,
OPACITATE (lat.) în sens larg, lipsă de transparență
a unei materii oarecare, prin care nu poate traversa lumina,
în domeniul picturii, sensul termenului rămîne neschimbat;
între o. și transparentă (reversul ei) se stabilește o relație
de opoziție binevenită: alternarea zonelor cu diferite grade
de o. cu altele translucide sau transparente aduce un plus
de expresie tabloului. Cînd nu este dorită, o. poate fi dimi-
nuată prin introducerea în materia colorată a unor mici can-
tități de verni sau de medium, care micșorează refracția;
cînd este căutată, o. se poate obține fie printr-un adaos de
puțin alb în materia colorată, fie prin diminuarea la minimum
a aglutinantului (v. pastel). 0. este un efect care se pro-
duce și cu ocazia matizărilor neintenționate, cînd liantul
culorilor migrează spre straturile profunde, tonurile
devenind terne și întunecate. Alteori, cînd matizarea este
provocată, culoarea apare mai deschisă, mai puțin pură, și
- în cazul picturii în ulei - slăbește adeziunea picturii la
suport. Pictura murală modernă pare a nu se mai putea
dispensa de o. naturală a temperelor sau a culorilor
polimerice, opace, mate, luminoase, proaspete și în acord
cu specificul penetului (fr. opacite, it. opacită, germ.
Undurchsichtigkeit, Deckkraft einer Farbe, engl. opacity,
covering power).	LI.,
OPAIȚ Categorie ceramică de largă circulație în
lumea antică, servind ca rezervor de combustibil ars pentru
iluminat, Avî. nd o mare varietate tipologică, o. are un rezer-
vor prelungit cu una sau mai multe guri, pe care se intro-
ducea fitilul, și o ansă pentru ținut. Partea superioră a rezer-
vorului are un orificiu pentru alimentare și este adesea
decorată cu motive geometrice sau cu figuri zoo și/sau
antropomorfe.	I.C.
OPAL Varietate de bioxid natural de siliciu hidralat,
asemănător cuarțului (duritate 5,5-6,5, greutate specifică
1,95-2,20), cu aspect sticlos, transparent sau opalescenl.
Colorit: alb-laptos, galben deschis, albastru deschis, porto-
caliu, verde, gri, brun, negru, uneori incolor și transparent,
avînd și reflexe irizate. Se șlefuiește în caboșon. Utilizat în
giuvaiergerie ca piatră prețioasă. Foarte prețuit în antichi-
tate; mult folosit de artistul sticlar Rene Lalique (1860-1945)
(fr. opale, it. opale, germ. Opal, engl. opal). V.D.
OPALESCENȚĂ (fr.) în natură, fenomen specific
produs de lumina care traversează anumite medii translu-
cide (tulburi), care o descompun parțial, reflectînd culorile
reci și lăsîndu-se străbătute de culorile calde. Fenomenul
poate fi înțeles din observația făcută de Leonardo da Vinci:
fumul unui foc de lemne profilat pe un fond întunecat apare
albăstrui, iar profilat pe un fond luminos apare cald, nuanțat
spre brun. Fenomenul, larg răspîndit în natură, are un ca-
racter obiectiv (nu se produce pe retină) și poate fi fotografi-
at: în pictură, importanța o. ca mijloc de expresie poate fi
dedusă pe baza aceleiași observații leonardești: dacă se
aplică un alb (acromatic), foarte diluat, deasupra unui ton.
închis, el va apărea albăstrui, rece; și invers, un ton negru,
foarte diluat, se va încălzi ușor și va apărea nuanțat spre
brun, în cazul aplicării lui peste un fond alb, luminos (în
acest din urmă caz efectul este net inferior celui din natură,
deoarece un fond pictat, oricît ar fi de luminos, nu poate
concura intensitatea luminii naturale). O rezultantă nedorită
a o., manifestată în pictură, este încălzirea gamei generale
a tablourilor peste care s-au suprapus impurități întunecate,
în pictura secolelor trecute, pictorii au fructificat efectele o.
pentru a reda tentele reci ale depărtărilor, cețurile, voalurile
unor madone renascentiste etc. (aplicînd alburi foarte dilu-
ate peste tonuri mai grele), sau pentru a crea gamele calde
ale amurgului etc. (aplicînd tonuri transparente, mai închise
peste desu-uri luminoase) (fr. opalescence, it. opalescen-
za, germ. Opaleszenz, engl. opalescence). L.L.
OPALINÂ -> milchglas
OP-ART Curent în arta europeană și americană, în
anii '50-'60 ai sec. 20. Inspirată din constructivismul și
abstracționismul anilor '2O-'3O, o.-a. își propune să
dinamizeze actul de a privi, printr-o geometrie a imaginii
structurate în vederea unui joc iluzionist, a unei mișcări
aparente a formelor. în pictură, procedeul este susținut prin
aplicarea unor reguli ale fizicii culorilor și prin acțiunea lor
reciprocă în cîmpul cromatic. Caracterul decorativ al o.-a. a
influențat folosirea ei în design-ul arhitecturii de interior și în
cel industrial. Reprezentanți de seamă ai o.-a. sînt Victor
Vasarely, Lohse, Soto. Mai tîrziu o.-a., prin interferențe cu
aria cinetică, a fost aplicată de Nicolas Schbffer și în
crearea de sculpturi-arhitecluri luministice, în care efecte
optice spectaculoase sînt produse de modulări în mișcare
ale alternanțelor de lumină și umbră.	A.P.
OPERĂ TOTALĂ Conceptul este tradus din ger-
manul Gesamt-kunstwerk, formulat programatic de compo-
zitorul Richard Wagner, în sensul că opera de arta perfectă,
ideală, trebuie să fie o sinteză a tuturor genurilor de artă:
muzică, poezie, teatru, artă vizuală. Fără a purta această
denumire și fără un program estetic declarat, o. t. a existat
și în Evul Mediu - în catedrala romanică și gotică, în bise-
rica bizantină -, după cum marile edificii religioase ale
Renașterii și barocului, sau unele civile - de ex, palatul de
la Versailles - pot fi considerate o. t. în arta modernă, ideea
o. t. a fost reluată de Wassili Kandinsky, preocupat de sin-
teza dintre muzică, dans, lumină și culoare, idee care a
dominat estetica grupării expresioniste „Der blaue Reiter",
luînd la Franz Marc forma unei concepții despre corespon-
dența dintre construcția „mistică-interioară" și imaginea uni-
versului, concepție adoptată și de August Macke. La o. t.
au aspirat și Bauhaus-ul, De Stijl-ul și alte grupări con-
structiviste, considerînd ca model al o. t. moderne opera de
arhitectură - edificiul - care poate integra toate aspirațiile
omului modern spre frumusețe și armonie. A.P,
OPISTODOM La templele clasice grecești,
încăperea din spatele naosului, folosită ca trezorerie (fr.
OPU
21
opisthodome, it. opistodomo, germ. Hinterhaile, Opisthodom,
engl. opisthodomos). Sin. roman posticum.	I.C.
OPPIDUM 1. Oraș fortificat instalat pe o înălțime. V.
și acropolă. 2. în organizarea administrativ-teritorială
medievală occidentală sau de influență occidentală, locali-
tate cu un regim preurban. Sin. tîrg (fr. oppidum, it. oppido,
germ. Akropolis, Burg, engl. acropolis). I.C. și T.S.
OPTIC haptic
OPUS Termen care, asociat cu un adjectiv, desem-
nează, în arhitectura antică romană, tehnica de construcție
a zidului sau a pavimentului. După modul de legare a
blocurilor de piatră întîlnim: - caementicum, zidărie ce
folosește pietre de mici dimensiuni și de formă neregulată,
opus incertum	opus spicaium
opus recticulatum
opus quadraium
ORD
23
ORA
22
legale intre ele cu mortar de var, îmbrăcate la exterior cu
blocuri de piatră sau tencuială; - quadratum, blocuri rec-
tangulare de piatră fățuită, legate între ele cu crampoane de
fier fixate cu plumb, formînd felele zidului, miezul fiind
umplut cu pietre mici și pămînt. După aspectul exterior al
zidului se pot distinge: - incertum, apareiaj realizat din
pietre de forme neregulate; - mixtum, apareiaj ce
alternează asize de piatră cu asize de cărămidă; - reticu-
latum, blocuri de piatră cioplite cu grijă, de formă rambică,
dispuse în rețea regulată; ~ spicatum, realizat din cărămizi
dispuse în spic, folosit și la pavaje; - testaceum sau la-
tericium, cărămizi legate între ele cu un strat subțire de
mortar. în decorația pavimentară înlîlnim: ~ sectile, plăci
subțiri de marmură, diferit colorate, îmbinate în motive geo-
metrice; - signium, paviment de ciment amestecat cu
cărămidă pisată în care se încastrează pietre de culoare
albă dispuse în linie, în meandru sau în rețea de linii; ~ tes-
sellatum, cuburi de roci policrome prinse cu ciment (v. și
mozaic); - vermiculatum, tehnică de mozaic folosind
cuburi de dimensiuni foarte mici.	I.C.
ORANGERIE 1. Pavilion în cadrul marilor ansam-
bluri din Renașterea tîrzie, baroc și clasicism, cu mari
suprafețe vitrate orientate spre sud, în care se creau
condiții speciale pentru cultivarea unor plante tropicale, în
special a portocalilor. Una dintre cele mai celebre se află la
Versailles, ridicată între 1684 și 1686 de Fr. Mansart. 2.
Prin extensie, au fost denumife o. și tapiseriile în care sînt
reprezentate grădini tropicale și de portocali, realizate în
special în sec. 17 și 18 (fr. orangerie, it. aranciera, germ.
Orangerie, engl. orangery).	T.S. și V. D.
ORANJ (fr.) Culoare a spectrului solar situată între
roșu și galben, care poate fi compusă prin amestecul aces-
tora. Lungimea ei de undă măsoară aprox. 640-590 milimi-
croni. Numărul culorilor o. preparate pentru uzul pictorilor
este redus (unele purtînd nume mai puțin explicite: aurora
yellow, brominated anthanthrone orange, cinabru austriac,
crom o., Hansa orange, vermillon orange). ~ de antimo-
niu, pigment luminos, inventat în anul 1847, este un trisul-
fat de antimoniu, stabil la lumină și în amestecuri; întunecă
totuși culorile de plumb, fapt pentru care a fost înlocuit de
cadmiuri; - de arsenic, culoare care variază între o. gălbui
și roșu stacojiu, de origine naturală sau artificială. Cunos-
cută din epoci îndepărtate, nu a avut totuși o întrebuințare
curentă (este toxică și nedurabilă); în Italia i se mai spune
risalgallo (risagallo sau risigalio), fiind numită, uneori, auri-
pigment roșu și roșu de arsenic. V. și reaIgar; - de cadmiu.
culoare din familia cadmiurilor (descoperite în anul 1817),
posedă calitățile acestora: stabilitate la lumină, capacitate
de acoperire, rezistență în amestecuri, o bună sicativitale
cînd este frecat cu ulei; se utilizează în toate tehnicile pic-
turii. Din punct de vedere chimic, o. d. c. „clasic" este o
sulfo-seleniură de cadmiu, sin. aurora yellow; - de crom,
culoare asemănătoare cu o. de cadmiu, produsă in anul
1797; folosit la fabricarea culorilor ieftine (se întunecă ori se
înverzește); a fost înlocuit de cadmiuri, sin. cinabru austri-
ac; ~ de marș, pigment cu un ton o.-cărămiziu, din familia
culorilor de marș, durabil, stabil la lumină și în amestecuri,
cu o sicativitate bună cînd este frecat cu ulei; tonurile lui,
transparente și profunde, sînt fructificate în toate tehnicile;
- de Saturn -> miniu de plumb; ~ neutru, culoare rea-
lizată prin amestec fizic (fr. orange, it. aranciato, germ.
Orange, engl. orange). Sin. portocaliu.	LL.
ORANT(A) (lat. orare, a se ruga) 1. Personaj
reprezentat frontal, cu mîinile ridicate la nivelul umerilor și
depărtate de corp, cu palmele deschise întruchipînd ideea
de rugăciune. în arta paleocreștină era un simbol pentru
sufletele mîntuite. în pictură, este una din atitudinile carac-
teristice ale Maicii Domnului-Platytera (fr. orante, it. Donna
orante, germ. Orantin, engl. orant). 2. Statuie funerară
reprezenlînd persoana decedată în genunchi, avînd mîinile
în atitudine de rugăciune (fr. orant, it. orante, germ. Orans,
engl. orant).	T.S. și C. R.
ORAR Veșmînt liturgic ortodox, format dintr-o bandă
de stofă lungă de cca 2,50 m, lată de 10-12 cm, brodată
sau numai decorată simplu, cu cruci, purtată de diacon, in
timpul slujbei religioase, oblic peste piept, trecută peste
umărul stîng și atîrnînd în spate (fr., it., germ., engl. orarion).
T.S.
ORATORIU Capelă privată, în general adăpostită
într-un apartament particular, sau capelă mică, izolată,
nedestinată cultului public (fr. oratoire, it. oratorio, germ.
Betkapelie, Hauskapelle, engl. oratory).	T.S.
ORCHESTRA în Grecia antică, parte a teatrului, si-
tuată în fața scenei, unde evolua corul. Ulterior, fosa, situ-
ată înainte și parțial sub scenă, destinată, în teatrul de
operă și balet, muzicienilor din orchestră.	I.C.
ORDIN (DE ARHITECTURĂ) Caracterul speci-
fic al unui stil definit pe baza structurii, proporțiilor și deco-
rației coloanelor și a antablamentului. Antichitatea greacă a
cunoscut trei o. d. a.: ~ doric, preluat din arhitectura
miceniană de triburile doriene, este simplu, sever și solid,
punînd în valoare logica și structura construcției. Coloana
dorică, robustă, se sprijină direct pe stilobat; partea medi-
ORDINE GRECEȘTI
corintic
doric
ană a fusului canelat este ușor galbală; capitelul este com-
pus din echină și abacă puternic profilată; arhitrava este
netedă, iar friza se compune din metope alternînd cu
triglife; - ionic, s-a dezvoltat în insule și pe litoralul Asiei
Mici; coloana este mai subțire și mai bogat decorată; baza
profilată, sprijină un fus alungit, subțiat spre vîrf; canelurile
fusului alternează cu suprafețe plate; capitelul decorat cu
volute susține o arhitravă formată din două sau trei plat-
bande care ies în relief; friza continuă este ornată cu relie-
furi; ~ corintic, derivat din o. ionic, de care se deosebește
prin aspectul capitelului, îmbrăcat într-un buchet de frunze
de acant. Romanii au utilizat o. grecești modificîndu-le ușor
ca plastică; ~ toscan, inspirat din o. doric și influențat de
construcțiile etrusce, apărut în arhitectura romană, se ca-
racterizează prin baza coloanei rotunjită, sprijinită pe o plat-
formă înaltă (podium), fus necanelat, capitel cu echină și
abacă; - compozit, rezultat din suprapunerea celor trei o.
grecești: doric pentru partea inferioară a coloanei, ionic și
corintic pentru cea superioară (capitel cu volute și frunze de
acant). Friza pierde din importanță, fiind ornată doar cu
motive decorative (ghirlande, bucranii, embleme etc.). I.C.
ORDINE CĂLUGĂREȘTI Comunități monastice
catolice, de bărbați sau de femei, răspîndite în diferite țări,
care urmează, fiecare, o anumită regulă stabilită de înteme-
ietorul său și aprobată de autoritatea papală. Unele dintre
ele (benedictinii, cistercienii, dominicanii, franciscanii,
iezuiții) au avut un rol important în definirea și difuzarea
ORD
24
OST
25
anumitor stiluri arhitectonice sau în răspîndirea anumitor
motive iconografice ori a unor genuri de artă. Dominicanii și
franciscanii poartă și denumirea de „ordine cerșetoare",
intrucit adesea călugării își dobîndeau cele neceare din mila
publică, sau pe aceea de „ordine de predicatori", una din
misiunile lor principale fiind predicarea pocăinței și a virtuții,
în special în mediile orășenești. Lor li se daloreșle în o mare
măsură răspîndirea lipului de biserică-sală gotică în Europa
Centrală (fr. ordres monacals, it. ordini monacali, germ.
Monchsorden, engl. monachal orders).	T.S.
ORDONANȚA Aranjarea elementelor unei fațade,
atît pe orizontală, cît și pe verticală, în funcție de un anumit
ritm și alternanță, definind astfel caracteristica unui stil (o.
ionică, o. dorică etc.). Distingem astfel: o. binare
(alternarea a două elemente pe structura: a, b, a, b); o.
ternare (a, b, a, a, b, a) etc. (fr. ordonnance, it. ordinanza,
dispositione, germ. Anordnung, engl. ordonnance). V. și
antablament, coloană, doric, ionic, ordin I C.
ORFEVRĂRIE Artă manuală care pune în valoare
metalele prețioase prin diferite procedee (filigran, niello,
cizelură, gravare, damaschinaj etc.) și prin incrustare de
smalțuri și pietre prețioase. Lucrări de o. s-au realizat în
Orient și în Extremul Orient din cele mai îndepărtate epoci;
în Europa, o. a fost introdusă în sec. 5. Foarte apreciată în
Evul Mediu în toată Europa, o. se practică pe scară largă
din Renaștere pînă în prezent, atît pentru obiecte de cult
(potire, calicii, relicvare, cruci, vase etc.), cît și pentru piese
laice (servicii de masă, tacîmuri, legături de cărți, casete,
platouri, statuete etc.). Centre renumite: în Italia (Veneția,
Florența), în Franța (Paris, Limoges), în Germania (Augs-
burg, Niirnberg), în Spania (Barcelona, Tamagona, Toledo),
în Anglia (Leeds), în Rusia (Moscova, Tuia, Petersburg), în
S.UA (New York, Baltimore). în prezent, o. se execută și
pe cale industrială (fr. orfevrerie, it. oreficeria, germ. Goid-
schmiedekunst, engl. goldsmith's art, goldsmithry). V.D.
ORFISM Curent artistic reprezentînd o sinteză între
futurism, cubism și expresionism, accentuînd rolul culorii vii
în dinamizarea structurii geometrice a compoziției, prin con-
trastele cromatice simultane (v. și simultaneism). Perioa-
da de maximum interes a o. a fost cuprinsă între 1912 și
1925, reprezentanții săi fiind: Robert și Sonia Delaunay,
Franz Marc și Paul Klee. Denumirea de o. provine dintr-o
conferință a lui Guillaume Apollinaire ținută în 1912, cu
prilejul expoziției Delaunay la Miinchen, prilej cu care Paul
Klee a și tradus în limba germană un text al lui Delaunay
despre lumină. Deși termenul de o. subliniază esența muzi-
cală a acestei forme artistice, ca și a picturii moderne din
epocă în general, o. este în primul rînd preocupat de funcția
luminii în imagine, atît în acțiunea ei asupra culorii, cît și în
rolul ei ca simbol iconografic. întreaga operă a Soniei și a
lui Robert Delaunay este dominată de simboluri solare și de
alte embleme abstractizate ale luminii, unele de sursă ezo-
terică. Din 1918, cei doi Delaunay rămîn singurii reprezen-
tanți ai o. V. și il. 34	A.P.
ORIENT (fr.) în giuvaiergerie, strălucirea perlelor,
formînd reflexe de culoare trandafirie sau gălbuie (noțiune
redată în limbaj curent prin expresia „a face ape"). Perlele
care și-au pierdut o. sînt perle „moarte" (fr. orient, it. iride,
germ. Glanz, engl. wafer).	V.D.
ORIENTARE 1 . Modalitate de așezare a unei clădiri
cu fațada principală sau alt accent arhitectonic în raport cu
unul dintre punctele cardinale. 2. Adjectivul derivat indică
situația plasării absidei principale a unei biserici spre răsărit
(obligatorie în biserica ortodoxă, frecventă în cea catolică,
indiferentă în generai la alte culte) (fr. orientation, it. orien-
tamento, orientazione delle chiese, germ. Orientierung,
Ostung, Ostrichtung, engl. east setting).	T.S.
ORIGINAL în artă, prim exemplar, model inițial cu
caracter de unicat, produs pentru întîia oară într-o anumită
formă - fapt care îi conferă interes și autenticitate - și care
constituie un virtual motiv (model) de inspirație, fiind imitat
sau reprodus (fr. original, it. originale, germ. Original, engl.
original). V. și copie, replică, reproducere L.L.
ORIGINALĂ, GRAVURĂ ~ Se referă la gravurile
executate de artist, după placa lucrată de el, sau la
gravurile executate, sub supravegherea artistului, de gra-
vorul care imprimă proiectul inițial. G. o. sînt de obicei sem-
nate de autor, sau, respectiv, de ambii autori, ori poartă
însemnele atelierului artistului.	A.P.
ORIGINALITATE Caracteristică generală definito-
rie a unei opere de artă, prin care aceasta devine inconfun-
dabilă. Ne apare ca rezultanta unui ansamblu unitar de ele-
mente structural noi, valoroase prin concept, prin viziune și
prin detalii formale. în opoziție cu sensul noțiunii de stan-
dard - care presupune repetiția, reproducerea în serie o
lucrare originală se impune prin caracterul de unicat, sus-
cită interes, invită la contemplare și la meditație. (Consti-
tuind o componentă obligatorie a actului de creație, nu este
totuși un atribut absolut; se vorbește, uneori, despre „gradul
de originalitate” a unei opere, se pot stabili filiații inerente,
ceea ce nu diminează însă aportul real și noutatea impusă
la un moment dat de opera unui creator autentic.) 0. se
manifestă ca o „emanație" implicită a personalității artistu-
lui. Nu poate fi identificată cu insolitul, cu noutatea căutată
cu orice preț (fr. originalite, it. originalitâ, germ. Originaiităt,
Eigenart, engl. originality).	L.L.
ORMOLU Aliaj de cupru și zinc sau pulbere de aur
amalgamată la foc cu mercur, produsul fiind, în ambele
cazuri, o imitație apropiată a aurului. Se folosea în special
la piesele de mobilier, candelabre, sfeșnice, casete de cea-
suri de masă etc., avînd aceeași funcție decorativă ca și
bronzul aurit. Piese din o. de mare valoare artistică au fost
create în sec. 18-19, în Franța (Charles Cressent, Pierre
Gouthiere, familia Caffieri) și în Anglia (Robert Adam,
Matthew Bollon) (fr., it. ormolu, germ. Malergold, engl.
ormolu).	V.D.
ORNAMENT Motiv geometric, fitomorf, zoomorf sau
antropomorf ce are funcția de a orna, de a spori calitatea
estetică a unui obiect de artă, a unui monument sau a unui
edificiu arhitectonic. Considerat a fi printre primele forme de
manifestare artistică întîlnile, o. apar frecvent încă din
neolitic la obiectele ceramice și din os. O problemă
îndelung dezbătută a fost stabilirea raportului care trebuie
să existe între o. și utilitatea operei pe care o ornează.
După idealul clasic al lui Vitruviu, o. trebuie să se integreze
funcției, să o servească sau să o exprime. Natura și impor-
tanța o. variază în funcție de stiluri. Barocul tinde să confere
o. o mare autonomie în raport cu funcția operei. Refuzul o.
este manifestat în epoca modernă de funcționaliști, pentru
care adecvarea la funcție este singurul atribut al unei opere
frumoase (fr. ornament, it. ornamento, germ. Schmuck,
Verzierung, engl. ornament). V. și ornamentație, orna-
mentică	I.C.
ORNAMENTAȚIE Totalitatea elementelor auxiliare
care apar la o construcție, o piesă de artă decorativă sau
un obiect de uz comun și care are ca scop conferirea unui
plus de atractivitate, prin crearea unui decor mai discret sau
mai abundent, realizat fie o dată cu structura întregii lucrări,
fie aplicat ulterior (fr. ornementation, it. adornamento, germ.
Verzierung, engl. adornment). V. și ornament, ornamen-
tică	T.S.
ORNAMENTICĂ Totalitatea categoriilor de motive
decorative, grupate după legile compoziției, aflate într-un
edificiu, într-un ansamblu mural, pe o piesă de artă decora-
tivă etc. V. și ornament, ornamentație	T.S.
ORNAMENTIST Denumire dată în Europa unor
artiști - desenatori și gravori sau sculptori - care executau
în special ornamente vegetale sau geometrice, elementele
antropomorfe sau zoomorfe intrînd rareori în repertoriul lor
și numai ca accesorii. Neîncadrați în corporații, o. își publi-
cau desenele și gravurile (arabescuri, cartușe, trofee etc.)
în caiete de proiecte pentru diferite domenii artistice (dan-
telă, tapiserie, mobilier, feronerie etc.). Pe lîngâ funcția lor
practică, aceste culegeri au avut și un rol estetic, favorizînd
transmiterea inovațiilor și mutațiilor stilistice, cu acest gen
îndeletnicindu-se nu numai gravori meseriași, ci și artiști de
seamă. Aceste gravuri ornamentale au apărut în sec. 16,
concomitent în Italia, Germania și Țările de Jos, apoi și în
Franța și Anglia. Printre marii artiști care au lucrat culegeri
de gravuri ornamentale se află Maestrul E. G„ frații Beham,
H. Aldegreven, Fiorentino Rosso, Francesco Primaticcio
(sec. 16), Ch. Lebrun (sec. 17), Antoine Watteau, Thomas
Chippendale (sec. 18). în România, asemenea culegeri de
modele, înfățișînd detalii de arhitectură, au realizat H. Trenk
(sec. 19) și Ștefan Popescu (sec. 20) (fr. omemaniste, it.
omatista, germ. Ornamentist, Ornamentiker. engl. orna-
mentist).	V.D. și A.P.
ORNAT -> casulă
OROLOGIU Ceas de dimensiuni mari, de formă cir-
culară sau pătrată, executat în general din metale comune,
fixat pe fațada unei clădiri (biserică, turn, castel, primărie
etc.) sau pe un perete interior, mai rar pe o coloană. 0.
renumite: în Anglia (Catedrala din Salisbury, 1386), în
Franța (Catedrala din Rouen, 1389; Palatul Justiției din
Paris, sec. 14, Catedrala din Strasbourg, sec. 16). în Evul
Mediu se foloseau o. cu roți dințate și cu greutăți; mecanis-
mul o. a fost perfecționat în cursul secolelor. 0. electrice
datează din sec. 19, iar în sec. 20 apar o. electronice (fr.
horloge, il. oroiogio, germ. Uhr, Horologe, engl. clock). V.D.
ORSEL (fr.) Roșu violaceu de origine organică,
folosit și în pictură, dar mai ales în boiangeria medievală și
renascentistă. Se presupune că a fost folosit în tempera
murală italiană începind cu sec. 10; între sec. 15 și 16 ita-
lienii îl numesc violet de lichen (uneori pârînd a fi confundat
cu folium) și se crede că ar fi prezent, rar, și în frescele
datînd din aceste secole. Se obține prin prelucrarea mai
multor specii de licheni din familia cladoniaceelor (în special
rocella tinctoria), care viețuiesc pe stîncile maritime. Pig-
mentul are o culoare frumoasă, purpurie, dar este lipsit de
durabilitate (fr. orseilie, it. oricello, engl. archil, orchel). L.L.
ORTOSTAT Bloc de piatră, de formă regulată cu
baza rectangulară, așezat în poziție verticală. La templul
grec, asiza inferioară a zidului cellei era formată din o. I.C.
ORVIETO Oraș italian (din Toscana) cu veche
tradiție în arta ceramicii, în care săpăturile atestă existența
unor ateliere medievale. Fragmentele ceramice cele mai
vechi datează din sec. 13-15 și sînt decorate cu picturi
primitive în tonuri de verde și roșu-purpuriu. Formele sînt
caracteristice stilului gotic, dar nu au proporțiile elegante
ale pieselor lucrate în alte orașe toscane (Faenza, Siena
etc.). în sec. 16-17 se confecționează la O. căni, platouri și
vase cu un decor în relief bazat pe elemente vegetale,
zoomorfe sau antropomorfe; în genere, gama cromatică
cuprinde nuanțe de albastru, gri, verde și roșu. V.D.
OSTENSORIU -» monstranță
OSTIE în cultul catolic, bucățică de aluat nedospit,
turnat în forme rotunde de mici dimensiuni și foarte subțire,
care, după consacrare, reprezintă forma comună a împăr-
tășaniei (Euharistie). Este figurată în diferite scene legate
de cultul euharistie (Miracolul ostiei, de Paolo Uccello), în
scene din viața diferiților sfinți sau ca atribut al unora dintre
OST
26
____OX!
27
ei (Sf. Barbara - cu un potir cu o o. deasupra) (fr. hostie,
it. ostia, sacra particola, germ. Hostie, engl. host). T.S.
OSTRACON Plăcu(â sau fragment de ceramică
purtînd o inscripție. Folosite în antichitate pentru inscripțio-
narea actelor, a legilor sau a sentințelor de judecată, o.
serveau și ca piese de joc sau bilete de intrare la teatru I.C.
OSTRUM -> purpură
OSUAR Capelă sau anexă a unei biserici, în care
sînt depozitate oseminte, deshumate fie intenționat după un
anumit timp (caz frecvent pentru cimitirele de dimensiuni
reduse ale mînăstirilor), fie culese la un moment dat de pe
un cîmp de luptă sau după o epidemie. O formă specială se
întîlnește în arhitectura sud-slavă (capela-o. de la
Mînăstirea Backovo, Bulgaria, sec.11-12), în care primul
nivel al construcției este reprezentat de o., iar cel superior
are funcție de capelă funerară (fr. ossuaire, it. ossario,
germn. Beinhaus, engl. bonehouse, skul/house). T.S.
OTOMANĂ (turc.) 1. Țesătură compactă, grea, din
fire de bumbac, de mătase, iar în sec. 20 și din materiale
sintetice, avînd o direcție diagonală; este folosită pentru
tapițarea mobilierului. 2. Canapea sau pat de formă ovală,
cu spătarul lin, din lemn aparent, piesă foarte răspîndită în
Franța, în sec. 18.	V.D.
OTTOCENTO —> Quattrocento
OTTONIANĂ, ARTĂ - Artă dezvoltată in ținuturile
est-franceze ale fostului Imperiu al lui Carol cel Mare, între
919 și 1024, acoperind domnia dinastiei saxone, căreia îi
aparțineau cei trei împărați cu numele de Otto (de la care își
ia numele), fiind considerată un preludiu al stilului romanic.
Domeniile principale în care se manifestă sînt: arhitectură,
sculptură și miniatură. Tipul de biserică preferat este bazi-
lica cu trei nave și transept scurt, în al cărei interior își fac
apariția capitelurile cubice. Sunt prezente și turnurile circu-
lare din zona estică, aspectul general al monumentelor fiind
dat de masivitatea zidurilor, străpunse de goluri puține, și
de sobrietatea fațadelor (Biserica Sf. Cyriacus din Gern-
rode, începută în 961, de Otto II; Biserica Sf. Pantaleon din
Koln, cripta Bisericii Sf. Gheorghe din Oberzell-Reichenau).
Zona franceză este în principal cunoscută prin realizările de
plastică: Antependiumul lui Otto III, pentru Capela palatină
din Aachen, lucrat în aur ciocănit cu email, și cel al lui Hen-
ric II, pentru Domul din Basel; Madona de aur, din Domul din
Essen (statuetă aurită a Fecioarei cu Pruncul pe genunchi);
Madona episcopului Imad, păstrată la Paderborn; așa-
numitul Crucifix al markgrafului Gero (970), din Domul din
Koln, sculptură în lemn policrom de o mare expresivitate.
Tot domeniului sculpturii în lemn policrom îi aparține ușa
Bisericii Sankt-Maria-im-Kapitol din Koln (c. 1054), care are
pe fiecare din cele două canaturi cîte 13 scene sculptate în
relief, ilustrînd episoade din Noul Testament. La
Hildesheim, există un atelier pentru turnat uși de bronz
decorate cu reliefuri figurative, una dintre ele păstrîndu-se
chiar aici, fiind legată de numele episcopului Bernward din
Hildesheim. Continuă să fie folosită sculptarea fildeșului, în
principal pentru coperți, atelierele cele mai importante fiind
în Lotharingia și în zona Rinului. în arta cărții, se continuă
tradiția carolingiană a unor scriptorii, cel mai important fiind
cel de la Reichenau, unde au fost realizate cele două
Evangheliare ale lui Otto III (unul în tezaurul de la Aachen,
celălalt la Bamberg), Pericopele lui Henric II și Apocalipsul
de la Bamberg. Caracteristica acestor codice este folosirea
pentru miniaturi a culorilor deschise, luminoase, care se
detașează pe fondul nepictat al pergamentului, cu figuri
bine proporționate, de inspirație antică. V. și il. 2-4 T.S.
OȚEL, GRAVURĂ ÎN — Tehnică a gravurii pe
metal, în care placa de cupru este înlocuită cu una de oțel.
Acest metal, mai dur decît cuprul, permite producerea mai
multor tiraje și obținerea unor liniaturî mai fine. Tehnica este
însă mai dificilă și mai laborioasă decît tehnicile dăitiței și
aie acvafortei, de aceea astăzi nu mai este utilizată decît în
gravura destinată imprimării de valori economice, timbre,
acțiuni etc. (fr. gravare sur ader, it. intaglio in acciaio, germ.
Stahlstich, engl. steel-engraving).	A.P.
OȚEL-BETON —» fier-beton
OȚELIRE în grafică, întărirea plăcilor de cupru
destinate gravării, prin acoperirea lor cu un strat foarte
subțire de oțel, procedeu folosit în special pentru tehnica
pointe seche (fr. acierage, it. acciaiatura, germ. Verstăhlung,
engl. steeling).	A.P.
OU DE STRUȚ Cupă formată dintr-o cochilie de ou
de struț montată în metal prețios. în Renaștere se folosea
ca piesă de ornament la ospețe (fr. oeufd’autruche, it. uovo
distruzzo, germ. Straussei, engl. ostrich-egg). V.D.
OVE Motiv decorativ realizat dintr-un șir de elemente de
forma unei semisfere sau a unui semiovoid, plasat în partea
superioară a capitelurilor ionice, deasupra volutelor. Este pre-
luat în decorația de Renaștere, în baroc și în neoclasicism. 0.
se întîlnesc și în decorația mobilierului sau în arta metalului.
Sînt uneori imitate în culoare, în pictura murală, spațiul dintre
ele fiind umplut cu perle, elemente vegetale etc. (fr. oves, it.
modenatura ad ovo/i, ovoli, germ. Eierstab, engl. egg and
darts pattem, egg and tongue moulding).	T.S.
OXID Nume generic pentru un grup de culori variate
cromatic rezultate din combinarea oxigenului cu anumite me-
tale; ~ de Golf Persic —> Pămînt roșu; - de zinc —> alb
de zinc; ~ galben de fier -> galben de marș; - negru de
fier, culoare neagră cu o dublă origine. Negrul natural,
obținut prin prelucrarea unor minereuri, cu un ton negru-ma-
roniu, se folosește ca înlocuitor (modest) al altor negruri.
Pigmentul artificial este un excelent negru-albăstrui foarte
prețuit de pictori, mai cunoscut sub numele de negru de
marș; ~ negru de mangan, culoare de pămînt cu un ton
maroniu. Chimic, este un o. de mangan. Ca pigment s-a
folosit rar, în vechime, astăzi fiind util la fabricarea unor
sicative. (Nu este sinonim cu negrul de mangan.); ~ roșu
—> roșu de marș; - verde de crom —> verde de crom; -
violet —> violet de fier	L.L.
OXIU Culoare brun roșcată (întunecată) ori liliachie,
pomenită în erminiile autohtone. Era compusă prin amestec
fizic de bol și negru, iar în tonul ceva mai deschis (liliachiu)
se adăuga puțin alb. Apare sub denumiri ca: cerneală, bol,
ocsiu (var. ocsiu), o. aibicios sau levkon oxi (ambele co-
lorate în liliachiu), o. negricios (sin. o. închis, o. firesc,
mavro oxi), oxu (var. uxiu, uxiu iute).	L.L.
PACIFICAL (lat. pax, pace) Tip de pixidâ pentru
purtarea împărtășaniei la bolnavi sau a unui reticvar mic,
specifice Bisericii catolice, de forma unor valve discoidale
unite prin balamale. P. este purtat pe piept, atîrnat de un
lanț, in cazul primei folosințe, sau montat pe un picior, în
cazul celei de a doua, și sărutat in chip de devoțiune. P.
poate fi decorat cu reliefuri (fr. Baiser de paix, it. pace,
germ. Kusstăfelchen, engl. pax-board). Echivalent cu
panaghiaruldin cultul ortodox. V, și pixidă, relicvar T.S.
PAFTA (turc.) închizătoare metalică pentru veșminte,
alcătuită din două plăci decorate cu reliefuri sau cu pietre
prețioase, unite între ele printr-o șarnieră sau printr-un sis-
tem de copci. P. ca aceea descoperită în mormîntul lui
Radu I la Curtea de Argeș (ante 1377) - realizată din aur și
de factură occidentală - era folosită, cel mai adesea, la
prinderea unor centuri late. Frecvente în Evul Mediu occi-
dental, p. dispar un timp din modă, dar redevin frecvente în
costumul feminin din a doua jumătate a sec. 18 și din
primele decenii ale sec. 19, fiind des figurate în pictura
murală. Se utilizau uneori și la prinderea, deasupra pieptu-
lui, a unor piese somptuoase de costum: mantii, pelerine,
pluviale (fr. bouclede ceinture, it. fibbia, germ. Schnalle, Gur-
telschnalle, engl. belt buckle).	T.S.
PAIANTA Sistem de realizare a pereților unei
locuințe, prin utilizarea unei armături din lemn (șipci, nuiele
etc.), care se completează cu o umplutură formată din lut
amestecat cu apă, nisip, paie tocate, bălegar etc., folosin-
du-se sau nu un schelet din lemn pentru structura generală.
T.S.
PAJER Denumire folosită în Evul Mediu românesc (în
Fiziolog, sec. 17-18) pentru pelican, văzut ca pasăre simbo-
lică.	T.S.
PAJURA Animal heraldic, de forma unui vultur
reprezentat de profil, de obicei cu aripile strînse sau numai
ușor ridicate deasupra nivelului capului. Este confundat,
uneori, cu corbul din stema Țării Românești. Uneori este
reprezentat din față, cu două capete încoronate, alcătuind
însemnul heraldic al familiei imperiale bizantine a Cantacu-
zinilor, preluat în Țara Românească de Șerban Cantacuzino,
Constantin Brâncoveanu și Ștefan Cantacuzino, care se
considerau descendenți ai acestei ilustre spițe. Este și
stema, completată cu cîteva detalii (spada și sceptrul pur-
tate în gheare de vultur), a monarhiei habsburgice și, cu
unele diferențe, a celei ruse. în forme simplificate, p. face
parte din stemele moderne a mai multor state (fr. aigle,
bicephale aigle, it. aquila, aquila bicipite, germ. Adler,
zweikdpfiger Adler, engl. eagle, doubleheaded eagle). T.S.
PALA D’ALTARE (it.) Este compusă dintr-o sin-
gură compoziție sau din mai multe, dar, spre deosebire de
altarele cu aripi, toate acestea sînt grupate pe un singur
panou. Cea mai celebră - Pala d'oro, păstrată în Catedrala
San Marco din Veneția (1106, comandată la Bizanț, com-
pletată în sec. 14), este confecționată din argint aurit, smalț
cloisonne, pietre prețioase. Sin. altar.	T.S.
PALANCA Sistem de fortificare a unui deal sau a
unei suprafețe nu prea întinse, cu ajutorul unor trunchiuri de
copac înfipte în pâmînt unele lîngă altele, prevăzut cu porii
pentru acces. Este menționată în documentele timpurii (sec.
12-14), iar istoria consemnează p. lui Sinan Pașa, cu care a
întărit dealul Minăstirii Radu Vodă din București, în 1595, in
timpul luptelor cu Mihai Viteazul. V. și palisadă T.S.
PALAT Construcție sau ansamblu de edificii cu
funcție reprezentativă, de unde se exercită o autoritate
importantă (imperială, regală, domnească, episcopală). De
dimensiuni impozante, cuprinde numeroase apartamente
de locuit, săli de aparat, un compartiment destinat adminis-
trației, anexe gospodărești etc. Materialele de construcție
sînt foarte îngrijit puse in operă, decorul și mobilierul sînt
prețioase, somptuoase chiar. Ca tip de program arhitectu-
ral, își are originea în antichitate, denumirea provenind de
la latinul Palatium, care desemna locuința împăratului
Augustus de pe colina Palatină din Roma. Mai puțin folosit
in Evul Mediu, cînd este înlocuit cu castelul, programul se
impune cu începere din Renaștere, răspîndindu-se rapid în
Europa și purtînd pecetea marilor stiluri, devenind și apana-
jul unor aristocrați sau al înaltei burghezii. Denumirea este
extinsă și la alte tipuri de program care exclud funcția de
locuință. - administrativ, în care rămîne funcția de
reprezentare, dar predomină cea legată de unul sau mai
multe tipuri de administrație; ~ de cultură, mari centre în
care se desfășoară, grupate pe profiluri, diverse activități
culturale: teatru, cinematograf, săli de concert, de con-
ferințe și de expoziții, compartimente destinate practicării
unor arte, altele destinate destinderii, copiilor etc; - de
justiție, instituție care adăpostește o instanță judecăto-
rească importantă, grupînd, în jurul sălilor de audiere,
numeroase birouri, arhive etc. (fr. palais, it. palazzo, germ.
Palast, engl. palace).	T.S.
PALEOCREȘTINĂ, ARTĂ ~ Denumire dată
manifestărilor artistice creștine din sec. 2-4 d. H. Primele
creații s-au păstrat în mormintele hipogee din Roma, denu-
mite generic catacombe, al căror tip a fost preluat de la
păgîni. Este vorba de picturi murale, cu o iconografie prelu-
ată inițial din alte religii, dar adaptată nevoilor creștinismu-
lui. Cel mai adesea, ele sînt realizate pe un fond alb, și
reprezintă compoziții simple în peisaj (Amor și Psyche - de
fapt semnificînd un suflet mîntuit) sau animale folosite cu
sens simbolic, altul decît cel conferit în arta păgînă: porum-
belul, păunul, fenixul, peștele - ultimul preferat pentru de-
numirea sa greacă, folosită ca acrostih pentru sintagma
„lisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitor“, ori ancora,
farul, corabia, crucea ansată etc. în a doua jumătate a
PAL
29
Cripta papală din Cimitirul San Callistro
sec. 2, apare figura alegorică a Bunului Păstor (Catacomba
Domitillei, cripta Lucinei- compoziție foarte complexă, pe o
boltă). O temă frecventă este oranta (prima apariție - sec. 3
- Cimitirul San Callistro) - simbol al sufletului mîntuit.
Ultimele două reprezintă teme specific creștine, ca și cele
mai tîrzii, semnificînd „mîntuirea prin învățătură" (sec. 3-4)
sau Agapa (sec. 2 - Capella graeca), ambele din Catacom-
ba Priscillei. La sfîrșitul sec. 2, apar și scene inspirate din
Vechiul Testament, concepute ca analogii la episoade din
Noul Testament: Profetul Daniel în groapa cu lei (cripta
Lucinei), Jertfa lui Avraam, Povestea lui lona, ultimele două
în Cimitirul San Callistro. Aceste picturi au comun, cu arta
romană a vremii, cromatica vie, pensulația rapidă și suges-
tivă, adesea preocuparea pentru plasarea scenelor în
peisaj, proporția corectă, detaliile sugestive, care însă au
menirea să releve sensul etern al lucrurilor și faptelor, și nu
să confere iluzia realității. Un alt domeniu care se dezvoltă
este cel al sculpturii funerare creștine, apanaj al unor per-
sonaje bogate, care se înmormîntează în sarcofage de tip
tradițional, dar decorate cu teme creștine: Sarcofagul de la
Pallazzo dei Conservatori din Roma, cu imaginea Bunului
Păstor în centru și genii funerare romane în extremități (a
doua jumătate a sec. 3). Altele au toată latura frontală de-
corată în relief, ca cel din Muzeul Lateran, cu imagini de
PAL
30
PAN
31
berbeci în extremități, centrul cumulînd mai multe teme:
Bunul Păstor, învățătura, Oranta, Biserica (prima jumătate
a sec. 3) - întregul fiind o alegorie a mîntuirii. Cel mai complex
este sarcofagul din Muzeul Lateran (nr.19), care combină
teme din Vechiul și Noul Testament, cu detalii bucolice de
viață zilnică (c. 270-280), stilistic fiind înrudit cu tradiția artei
elenistice din Alexandria. S-au păstrat și cîteva statui în
ronde-bosse: Figura așezată a lui Hippolit (înainte de 222),
Bunul Păstor (a doua jumătate a sec. 3, Muzeul Lateran), la
care s-a folosit tehnica avansată a sfredelului și efectul
luministic rezultat din polisarea suprafeței; Aducătorul de
jertfă, de la Palmyra (sec. 3) - de un tip și cu un costum ori-
ental.	T.S.
PALESTRA -> terme
PALETA 1. in Egiptul antic, obiect de formă plată,
geometrică sau animalieră, decorat prin reliefare sau
gravare, realizat cel mai adesea din șist, destinat preparării
fardurilor (fr. pallete ă fard, it. paletta egiziana, germ.
Schminkpalette, engl. make-up palette). 2. Planșetă
subțire, plană, netedă și neabsorbantă, confecționată dintr-un
lemn dens, pe a cărei suprafață își pregătește pictorul
amestecurile de culori înainte de a le așterne pe tablou. Se
impune definitiv ca sculă indispensabilă aprox. din sec. 15-
16, devenind astăzi o imagine-simbol a artei picturii. Există
p. ovale sau oarecum adaptate după forma antebrațului, de
care se sprijină, și altele rectangulare. Există, de aseme-
nea, p. pliante, conformate anume, și introduse în cutia de
culori, utilizate de pictorul care se deplasează în peisaj. De
obicei, p. mobile sînt prevăzute cu un orificiu prin care intră
degetul mare, unele avînd adaptate pe spate o contragreu-
tate, care îi asigură stabilitatea în timpul lucrului; pe margini
au fixate cîte una sau două godete, pentru diluantul culo-
rilor, verni etc. Impermeabilizarea p. cu ulei este o regulă.
Vechile palitre ale meșterilor noștri de tradiție bizantină
seamănă cu cele obișnuite. Pictorii de astăzi înlocuiesc, nu
o dată, tradiționala p. portabilă cu cîte o planșetă obișnuită
- îmbibată cu ulei și așezată pe un scaun din apropierea
șevaletului - sau chiar cu tăblia unei măsuțe adaptate.
Există p. confecționate special pentru tempera, acuarelă și
guașă, de obicei albe, din porțelan, metal smălțuit sau
materiale plastice, prevăzute, de regulă, cu mici recipiente
pentru culori. 3. Numele purtat de ansamblul culorilor
folosite de un artist - la modul general sau pentru o temă
oarecare. („A-ți face paleta", „paletă bogată", „o paletă
cuceritoare" etc.) Alcătuirea unei p., succesiunea și
numărul pigmenților diferă după temă, temperament artis-
tic, opțiune personală și disponibilități. Nu o dată pictorii
vorbesc despre „bucuria paletei", oferită de amestecurile
inedite, strălucitoare și simfonizate încă înainte de a fi așter-
nute pe tablou, care le stimulează retina (fr. palette, it. tavoloz-
za, germ. Palette, Malerscheibe, engl. palett). I.C. și L.L.
PALIER Planșeu orizontal care marchează fiecare
nivel al unei clădiri, permițînd accesul în încăperile acestu-
ia, sau zonă intermediară de odihnă între treptele scărilor
dintre niveluri (fr. palier, it. pianerottolo, engl. floor). T.S.
PALIMPSEST 1. Manuscris sau pergament de pe
care s-a scos (prin ștergere sau răzuire) textul inițial pentru
a fi înlocuit cu altul, și pe care se mai văd urmele scrierii
vechi. 2. Lespede cu inscripții sau placă de bronz întoarsă
pe dos pentru a ascunde o veche inscripție și a face loc
alteia noi (fr. palimpseste, it. palinsesto, germ. Palimpsest,
engl. palimpsest).	I.C.
PALISADA1 . Sistem de îngrădire a unui spațiu, con-
stînd din o succesiune de pari înfipți în pămînt la distanțe dife-
rite, legați între ei prin bare ușoare sau corzi realizate din
material lemnos ușor (ramuri de copac, crengi de arbuști
etc.). 2. în arhitectura fortificată, sistem de apărare în care
pari înalți, plasați la distanțe egale, sînt înfipți vertical fie pe
marginea șanțului ori pe coama valului, fie oblic în escarpă,
împiedicînd în acest fel accesul ușor al atacatorilor (fr. palis-
sade, it. palizzata, steccato, germ. Pfahlwerk, Pfahlzaun,
engl. fence, paling, rowofpales, stockade). V. și palanca
T.S.
PALITRÂ -> paletă
PALLA 1. Mantie necroită purtată de femeile Romei
antice pe deasupra veșmintelor. 2. Costumul actorilor tragici,
ca o rochie largă, cu mîneci largi, legată cu cordon. A.N.
PALLADIUM (lat.) Element simbolic învestit cu
atributele apărării și păstrării unor valori spirituale cu largă
audiență publică. De ex.: în timpul asediilor Constantinopo-
lului, icoana acheiropoietă a Maicii Domnului era conside-
rată P. al orașului.	T.S.
PALLIUM (lat.) 1. Mantie necroită, de formă drept-
unghiulară, din stofă de lînă, purtată în Grecia și Roma
antică (ca un himation mai amplu). 2. Piesă vestimentară
țesută din lînă albă, decorată cu cruci negre, de forma unei
fișii înguste, purtată de arhiepiscopii catolici, de cardinali și
de papi (fr. pallium, it. pallio, germ. Pallium, engl. pallium).
A. N. și T.S.
PALMETA Motiv ornamental care imită frunza
palmierului sau degetele unei mîini. Poate fi utilizat separat
sau unit prin spirale. P. ocupă un loc important în orna-
mentica orientală, bizantină, greacă și europeană
medievală, în arhitectură, sculptură, textile, în grafica de
manuscris etc. (fr. palmette, it. palma, palmetta, germ.
Palmblattornament, Palmstengel, engl. palm-shaped orna-
ment, palmette). Vși anthemion	V.D.
PALMIER, RAMURĂ DE ~ Arbore tropical a
cărui ramură tăiată este un atribut al mucenicilor, mai cu
seamă în iconografia occidentală (fr. palme, it. palma,
germ. Palmzweig, engl. palm-branch).	T.S.
PALMIFORM Ornament în forma unei frunze de
palmier, desfăcută în evantai.	T.S.
PALUDAMENTUM Mantie necroită, de formă
dreptunghiulară, din stofă de lînă vopsită cu purpură,
agrafată pe umărul drept, pe care generalii Romei antice o
primeau pe Capitoliu, cînd plecau la război (fr. paludamen-
tum, it. paludamento, germ. Paludamentum, engl. paluda-
ment).	A.N.
PANAGHÎA (gr.) Denumire dată Maicii Domnului,
considerată de Biserică Fecioara prin excelență, care l-a
zămislit pe Hristos prin puterea Duhului Sfînt. Temă
frecventă în iconografia rusă, în care Maria este reprezen-
tantă în picioare, purtînd ceva mai jos de piept un medalion
în care este figurat Hristos copil.	T.S.
PANAGHIAR Obiect de cult ortodox, ieșit practic din
uz, format din două valve discoidale metalice, prinse în bala-
male și încuietori, decorat pe o față cu o imagine a Maicii
Domnului a întrupării (Panaghia), purtat pe piept atîrnat de un
lanț, în care se ducea împărtășania la bolnavi. Printre cele
mai celebre, cel donat de frații Craiovești Mînăstirii Bistrița,
Vîlcea (începutul sec. 16), cu elemente de orfevrărie gotică și
smalț. Echivalent cu pacificalul din cultul catolic. T.S.
PANAȘ Smoc sau buchet de pene purtat la pălării sau
la căciulă (fr. panache, plumet, it. pennacchio, germ. Feder-
busch, engl. crest of feathers, featherbush). A.N.
PANĂ 1 Instrument folosit pentru scris și desen
înainte de apariția penițelor metalice (spre sfîrșitul sec. 18).
Numită adesea, generic, pană de gîscă, în realitate ustensi-
la putea proveni și de la alte păsări mari, printre care lebăda,
cocoșul de munte, păunul, corbul etc. Vîrful cotorului cornos,
de formă ușor conică, se tăia pieziș și se despica asemenea
penițelor obișnuite, pentru a permite scurgerea cursivă a
cernelii. Folosită și astăzi, ușor de confecționat, p. pentru
desen rămîne un excelent instrument de lucru, sensibil, care
lasă urme tandre și variate ca duet. (Pentru a-i spori finețea,
PAN
32
tăietura oblică se face în două „trepte".) Muzeele și colecțiile
de artă păstrează un mare număr de desene executate cu
p. - provenind îndeosebi din sec. 16-18 (fr. plume, it. penna,
germ. Schreibfeder, engl. pen). 2. Bucată plată de lemn,
tăiată dreptunghiular, care - asemenea unui ic - este utilă
pentru reîntinderea pînzelor „lăsate" (datorită vechimii sau
calității lor necorespunzătoare) ale unor tablouri. Se introduc
de pictor în orificii anume cioplite la colțurile interioare ale
șasiurilor moderne, dar nu se bat decît ulterior, cu grijă, pen-
tru a nu produce cracluri ale materiei picturale (fr. taquet, it.
zeppa, germ. Keil, engl. wedge).	L.L.
PANDANT 1. Ornament atîrnînd dintr-o boltă de
piatră sau dintr-un acoperiș de lemn. 2. Picturi, sculpturi,
reliefuri sau ornamente care fac pereche, sînt în relație
simetrică unele cu altele (fr. pendant, it. riscontro, germ.
Gegenstuck, engl. counterpart, pendant).	I.C.
PANDANTIV 1. Porțiune de zid de forma unui tri-
unghi sferic, care, împreună cu arcele laterale care îl deli-
mitează și cu pilastrul sau coloana pe care se descarcă,
face parte din sistemul de sprijin al calotei. Prin intermediul
p. (4 la număr), se realizează trecerea de la pătratul
spațiului ce urmează a fi acoperit la cercul de bază al calotei
sau al tamburului surmontat de o cupolă. Este realizat din
cărămidă sau din bolțari de piatră, piesele fiind așezate în
registre, plane sau - uneori, în cazul cărămizii - în retrageri
succesive (fr. pendentif, it. pennacchio sferico, germ. Eck-
zwickel, Kuppelzwickel, engl. pendentive). V. și trompă de
colț. 2. Podoabă purtată la gît, atîmată de un lanț sau de o
panglică; foarte răspîndită din Renaștere pînă în prezent (fr.
pendentif, it. pendente, pendaglio, germ. Juwelengehănge,
engl. pendant).	T.S. și V.D.
PANDELOC Bucată de sticlă sau de cristal în formă
de prismă sau de pară, amintind țurțurii de gheață, în ge-
neral tăiată în mai multe fațete pentru a se crea un joc de
lumini și atîrnată de o lustră sau de alt corp de iluminat, din
bronz sau din cristal. Prin extensie, piatră prețioasă în formă
de pară, folosită la confecționarea cerceilor sau care
formează terminația unei bijuterii (fr. pendeloque, it. gaccio-
la di cristallo, germ. Leuchtergehănge, engl. drop). V.D.
PANEL Panou folosit în confecționarea mobilei sau a
lambriurilor, realizat din mai multe fîșii unite pe verticală prin
lipire sau prin asamblare în sistemul nut și feder (îmbucare
prin canelură) delimitat de muchii sau de muluri (fr. panneau,
it. ricoadro, germ. Fiillung, engl. panel). V. și placaj T.S.
PANETIERA Dulăpior rustic specific regiunii
Provența din Franța, folosit în sec. 18-19 pentru păstrarea
pîinii, suspendat pe perete sau așezat pe lada de făină.
Confecționate din lemn de brad, cireș, nuc, stejar, ulm, cu
laturile ajurate sau cu grilaje din colonete, unele piese sînt
ornamentate cu motive vegetale în relief plat, precum și cu
coronamente în formă de fus, titirez, candelă (fr. panetiere,
it. panattiera, germ. Brotkasten, engl. bread cupboard). C.R.
PANICONOGRAFIE -> gilotaj
PANORAMA (gr. pan, tot, orama, vedere) Tablou de
mari dimensiuni, desfășurat pe peretele interior al unei
rotonde, pictat și apoi luminat în așa fel încît să producă
iluzia naturii reale. Imaginat în scopul de a prezenta vederea
generală a unor orașe, de a reconstitui bătălii celebre etc.,
procedeul a apărut la sfîrșitul sec. 18 în Anglia (Londra,
către 1790), fiind preluat în Franța etc.; perfecționat, astăzi
este mai cunoscut sub numele dioramă (fr., it. panorama,
germ. Rundbild, engl. panorama).	L.L.
PANOU DE LEMN Unul dintre suporturile picturii,
confecționat din lemn, care îi asigură rigiditatea - o calitate
extrem de importantă pentru durabilitatea straturilor de
culoare. (Adesea i se spune doar panou.) Este cel mai vechi
suport folosit în pictura de șevalet (portabilă) și, începînd cu
antichitatea, nu există epocă în care să nu fi fost folosit. Cea
mai largă utilizare a avut-o, in Europa, între sec. 14 și 16.
Esențele lemnoase la care au recurs cei vechi variază. Cel
mai bine au rezistat panourile subțiri de stejar. Lemnul
„lucrează" tot timpul, modificîndu-și întrucîtva dimensiunile și
forma plană, putînd astfel să provoace cracluri, desprinde-
rea unor zone mai mici sau mai mari de grund și, implicit, de
materie picturală. Cu cit este mai uscat, lemnul „lucrează"
mai puțin sau aproape deloc. Deformările lui se manifestă în
sens tangențial, radial și axial (primele sînt cele mai accen-
tuate, atingînd uneori 10%, următoarele sînt mai slabe, iar
ultimele sînt aproape nule). Modificările amintite erau pre-
venite, altădată, prin selecția exemplarului lemnos, în
pădure, uscarea lui temeinică, uneori timp de zeci de ani,
modul de fasonare a scîndurilor, grosimea, fierberea etc.
Pentru lipire se folosea cleiul de bună calitate. Dispunerea
cercurilor anuale ale lemnului se făcea, în principiu, în așa
fel încît zona medulară să fie îndreptată spre fața care urma
să fie grunduită și pictată. Traversele constituiau un sistem
eficient de menținere relativ plană a panoului (se aplicau pe
spatele acestuia, de obicei în număr de două, aveau o formă
care semăna oarecum cu un ic și erau semiîncastrate în
panou; era preferată înțepenirea lor prin batere și nu prin
încleiere). Parchetajul era un alt mijloc de consolidare a
panoului. Astăzi, p. d. I. este înlocuit adesea de placaj (fr.
panneau, it. ta voia, germ. Tafel, engl. panel). L.L.
PANOURI MURALE Panouri pictate, de mari
dimensiuni, fixate pe pereții clădirilor (în general, edificii pu-
blice). Au ca suport fie pînza întinsă pe șasiu, fie placajul
fixat pe cadre de lemn, fie unele materiale moderne și sînt
lucrate în tehnici specifice picturii murale (diverse tipuri de
tempera, culori de ulei cărora li s-a atenuat luciul, culori
vinilice etc.).	LL.
PANTĂ (DE ACOPERIȘ) Fiecare dintre
suprafețele înclinate, care, prin unirea lor sau prin racor-
darea la elemente construite (timpane, frontoane), alcătu-
iesc învelitoarea unui edificiu, închizînd sub aceasta un
spațiu mai mult sau mai puțin înalt (pod) (fr. pente, it. decli-
vio, germ. Abhang, engl. slope). V. și acoperiș T.S.
PANTEON (gr.) 1. La greci și la romani, templul de-
dicat tuturor zeilor. Cel mai vestit este P. lui Agripa, din Roma,
construit în anul 25 d. H., denumirea fiind în continuare
atribuită clădirilor asemănătoare. 2. Monument național
consacrat amintirii oamenilor iluștri, unde se depun
rămășițele lor pămîntești. Prin extensie, totalitatea oame-
nilor iluștri ai unui popor sau ai unei țări (fr. Pantheon, it.
Panteon, germ., engl. Pantheon).	I.C.
PANTOCRATOR (gr. pantokratos, a toate țiitorul,
atotputernicul) în iconografia de tradiție bizantină, imaginea
lui lisus Hristos, reprezentat, de obicei, cu nimb cruciger,
binecuvîntînd cu mîna dreaptă și ținînd în stînga Evanghelia
închisă. Este reprezentat ca atare, de regulă în calota care
acoperă spațiul central al naosului (uneori, în lipsa acesteia,
pe porțiunea de boltă care îi corespunde), marcînd punctul
culminant al întregului program iconografic al unei biserici
ortodoxe. în România, cea mai veche imagine a P. se
păstrează fragmentar, acoperită cu o reprezentare identică
tîrzie, pe calota turlei Bisericii Sf. Nicolae Domnesc din
Curtea de Argeș (cca. 1360), pusă în evidență de recentele
lucrări de restaurare (fr. Pantocrator, it. Pantocratore,
Omnipotente, germ. Pantokrator, Allherrscher, engl. Panto-
crator). V. și il. 20	T.S.
PANTOGRAF Instrument inventat în sec; 16, com-
pus din patru rigle articulate formînd un romb, una din ele
PAR
33
purtînd la capăt o poantă de gravat, alta un creion. Servește
la transpunerea prin mărire sau micșorare a unei imagini,
mai ales în domeniul modelelor destinate mașinilor de țesut
și brodat (fr. pantographe, it. pantografo, germ. Pantograph,
Storchschnabel, engl. pantograph).	A.P.
PAP (germ.) Pastă adezivă folosită pentru maruflaj sau
pentru prepararea unor suporturi. Este un amestec din făină
de cereale sau amidon și apă, omogenizate și încălzite la
foc mic pînă devin opalescente. Se folosește exclusiv în ziua
în care a fost preparat, sub pericolul intrării în putrefacție (fr.
colle, it. colla, germ. Pappe, engl. size, starch-paste). L.L.
PAPIER MÂCHE (fr.) Hîrtie înmuiată cu apă pînă ia
consistența unei paste omogene, în amestec cu pulbere de
ipsos, rășină și ceară. Material inferior, folosit în sec. 18 și
de sculptori pentru modelaj și turnarea de busturi și statuete
în serie (fr. papiermâche, it. cartapesta, germ. Papiermache,
engl. papier-mâche).	C.R.
PAPIRUS Specie de trestie care se găsea din abun-
dență în Delta Nilului, din care s-a realizat un suport pentru
scriere, de culoare aproape albă, obținut prin batere și pre-
sare. Grosimea lui nu era întotdeauna omogenă, dar p.
putea fi ușor rulat. Un rulou conținea, ca număr standard, 20
de foi, care erau lipite cap la cap, urmărind direcția fibrei.
Pentru a se scrie pe el ruloul era derulat pe măsură ce era
necesar. Cel mai vechi p. păstrat datează din 3000 î. H. în
sec. 7 î. H., p. se importa în tot bazinul Mediteranei și con-
stituia principalul suport de text pînă în sec. 2-3 d. H., cînd a
fost înlocuit cu pergamentul. în Egipt și în lumea arabă a
continuat să fie folosit pînă la sfîrșitul mii. 1. Aspectul exteri-
or al plantei a inspirat ornamente arhitecturale (fr. papyrus,
it. papiro, germ. Papyrus, engl. papyrus).	I.C.
PARABOLA CELOR 5 „FECIOARE ÎN-
ȚELEPTE Șl A CELOR 5 NEINȚELEPTE (NE-
BUNE) —> Virtuți
PARABOLELE LUI IISUS Ciclul inspirat din
Evanghelii, care are ca temă textele cu substrat metaforic și
moralizator oferite de Hristos drept exemplu și explicație
pentru a facilita apostolilor și ascultătorilor săi pătrunderea
esenței învățăturii sale. Sin. Pilde (P. bunului Păstor, P.
neghinii din grîu etc.).	T.S.
PARACLIS (gr. parecclesia, pe lîngă biserică) în cul-
tul ortodox, capelă comunicînd cu o biserică sau indepen-
PAR
34
• dentâ de aceasta, dar aparținînd aceluiași ansamblu, de obi-
cei monahal. Cu toată funcția secundară, are toate atributele
unei biserici, corespunzînd destinației liturgice și, uneori, și
celei funerare.	T.S.
PARADIS Centru primordial unic, comun - ca idee -
mai multor religii, pierdut ca urmare a unei greșeli capitale
(ex. Adam și Eva, care mănîncă din pomul oprit), permanent
rivnit de om și redobîndit, în creștinism, prin jertfa lui Hristos.
Este figurat sub forma unei grădini închise, plină de arbori și
flori, mai rar ca scenă de sine stătătoare, dar frecvent încor-
porată în Judecata de apoi, plasată in partea dreaptă a
Judecătorului suprem, în colțul de jos al compoziției, in
iconografia ortodoxă, spre poarta sa închisă, Petru îi con-
duce pe cei drepți, iar în interior se află Maica Domnului,
patriarhii Avraam, Isaac și lacov ținînd în brațe, într-un șter-
gar, sufletele mîntuite, sub forma unor copilași, și pe tîlharul
pocăit (fr. paradis, it. paradise, germ. Paradies, engl. pa-
radise). Sin. Eden sau Rai.	T.S.
PARAETONIUM (lat.) Unul dintre numele antice
(după Vitruviu) dat de latini albului de cretă. Sin. creta argen-
taria.	L.L.
PARAMENT Fiecare dintre cele două fețe finisate
ale unui zid, al căror aspect este dat fie direct de materialul

constructiv (piatră, cărămidă), fie de un placaj special menit
să înnobileze edificiul (fr. parement d'un mur, it. faccia,
germ. Vorderflâche, engl. facing of a wall).	T.S.
PARAPET Construcție ușoară, puțin înaltă, care
delimitează pe una sau pe mai multe laturi o suprafață
deschisă (balcon, scară, pod, esplanadă etc.). P. poate fi
plin (zidărie), format dintr-o succesiune de baluștri din
piatră ori de zid sau din elemente metalice, lemnoase etc.
în arhitectura fortificată, zid foarte subțire, scund, adesea
realizat în sistem fachwerk, care delimitează platforma tur-
nurilor de apărare și, uneori, partea dinspre curte a dru-
murilor de strajă (fr. parapet, avant-pis, it. parapetto, germ.
Brustwehr, engl. parapet).	T.S,
PARA ROȘU (engl para red) Roșu vișiniu, rece și
ușor rupt, apărut în zilele noastre. Este un pigment organic
sintetic (paranitranilină) transformat în culoare-lac, de o sta-
bilitate relativă, care se dizolvă în ulei. Uneori este numit
roșu semnal.	L.L.
PARATACTIC (gr. para-tatto, a rîndui alături) Mod
de organizare a unei structuri compoziționale prin
alăturarea, pe axe paralele, a elementelor sale, de dimen-
siuni pe cît posibil egale. Se întîlnește mai ales în reliefuri și
sculpturi, cele mai caracteristice fiind sculpturile egiptene și
grecești arhaice. Produce un efect de ansamblu static, spre
deosebire de compozițiile organizate dinamic sau ritmic, în
care părțile sînt subordonate unui element central, domi-
nant. V. și hipotactic	M.P.
PARAVAN Ecran mobil, din mai multe panouri arti-
culate, care strtnse se suprapun, ocupînd un spațiu redus,
iar desfăcute și plasate în zig-zag, stau în picioare, separînd
spațiul încăperii. Originar din China și Japonia, p. era făcut
din lemn sau hîrtie lăcuită, mătase pictată sau brodată.
Importat în Europa în sec. 18, o dată cu alte obiecte exo-
tice, p. a fost adaptat stilurilor Ludovic XV și XVI (fr. par-
avent, it. paravento, germ. Wandschirm, engl. folding
screen).	A.N.
PARC Grădină publică într-un oraș sau întins spațiu
liber înconjurînd o proprietate nobiliară rurală din Anglia, de
exemplu etc. Amenajare peisageră cu vegetație diferită
(arbori, arbuști, flori), lăsată să se dezvolte liberă (p.
englez) sau sever aranjată după reguli precise de armonie
și ritm al speciilor, dimensiunilor, formei, cromaticii, fie
numai în funcție de trasee obligatoriu de parcurs (alei), fie
in grupaje desenate în prealabil, după trasee geometrice
(grădini italiene, franceze). Vegetația poate fi combinată cu
oglinzi de apă, naturale sau artificiale, cu forme de relief
aranjate în funcție de un anumit program (terase, monticuli,
ștînci, cascade, peșteri etc.), unele zone putînd să fie mobi-
late cu statui, chioșcuri, pavilioane etc. (fr. parc, it. parc,
germ. Park, engl. park). V. și grădină	T.S.
PARCHET Tip de pardoseală interioară, realizat din
multiple lamele de lemn, puse în operă de o manieră regu-
lată, astfel îneît se realizează compoziții ornamentale.
modern
tip "unguresc"
Lamelele pot fi ori de aceeași esență și dimensiuni, orna-
mentul reieșind din jocul asamblării unor grupe văzute ca
niște blocuri, fie de esențe și forme diferite, decorul fiind
rezultanta combinării după desene prestabilite, de
preferință geometrice (fr. parquet, it. tavolato, germ. Pakett,
engl parquet).	T.S.
PARCHETAJ 1. Tehică de furniruite decorativă a
panourilor unei mobile, cu motive geometrice (zig-zag, joc
regulat de pătrate, romburi etc.), avînd ca efect cromatic
alternanța de nuanțe (închis, deschis) a unei anumite culori.
2. Sistem de consolidare a (spatelui) panoului de lemn,
folosit în scopul de a-i menține planitatea. Pe spatele
panoului se lipesc mai întîi, la distanțe egale, un anumit
PAR
35
număr de lamele așezate longitudinal; acestea sînt scobite
pe partea lor interioară (dinspre panou) în așa fel îneît prin
caneluri să poată intra un număr oarecare de lamele trans-
versale. Primele lamele se fixează solid cu clei, iar celelalte
se introduc prin simplă glisare, pentru a permite panoului
un mic joc". în epoca noastră au fost inventate sisteme
variate de armături metalice cu glisare controlată (fr. parque-
tage, it. impiallaciatura, intavolatura, germ. Parkettierung,
engl. parquetry).	C.R. și L.L.
PARDOSEALĂ Strat izolator și protector al solului
din interiorul unei clădiri, gîndit și realizat adesea și ca o
componentă decorativă a spațiului, din materiale durabile:
piatră, marmură, cărămidă, gresie, lemn etc., de forme și
dimensiuni variate (dale, mozaic, „biscuiți", parchet etc.),
formînd, uneori, un adevărat covor sau numai respectînd un
ritm dat de repetarea aceluiași element ori de jocul de mo-
dule și de materiale (fr. plancher, it. palco, germ. Fussbo-
den, engl. floor).	T.S.
PARIETAL, DECOR - Termen generic desemnînd
orice sistem de decorare a unui perete: pictură (frescă, tem-
pera, ulei, pînză maruflată etc.), mozaic, reliefuri (sculptate
sau stucate), paramente din marmură ori alte pietre, sau
imitații ale acestora etc. V și pictură murală, pictură
rupestră	T.S.
PARIS Important centru francez de ceramică. Olăria
medievală executată la P. este greu de clasificat. Se știe
că, în sec. 13-15, se confecționau plăci de paviment, vase
de uz domestic, fără smalț, iar în sec. 14-15 căni cu glazură
galbenă sau verde și cu ornamente în spirală. La sfîrșitul
Evului Mediu apare - probabil sub influența atelierelor
spaniole și italiene - o faianță pictată în verde, roșu sau
negru, din care se execută mai ales plăci decorative. în sec.
17-18 P. este, alături de Saint-Cloud, unul din centrele re-
numite de faianță de bună calitate; produsele celor două ate-
liere se confundă ușor. La sfîrșitul sec. 18 se execută plăci
pentru sobe și vase de farmacie. Sub denumirea generică
de Porcelaines de Paris se înțelege producția mai multor
ateliere pariziene întemeiate după 1770, sub patronajul
membrilor familiei regale sau al unor nobili, ca: Manufac-
ture de Monsieur^llî), Manufactura Reginei(1776),
Manufactura contelui d'Artois, Manufactura ducelui
d’Angouleme (1780) etc. în 1787 se obține o licență pentru
fabricarea porțelanului dur, deși monopolul este deținut de
Manufactura Sevres. Porțelanul produs în atelierele din P.
este remarcabil din punctul de vedere al calității și al
decorului (înrudit cu cel de la Sevres); motivele specifice
sînt florile de cîmp (de obicei albăstrele), dispuse distanțat,
pictate în culori vii și bine armonizate. Atelierele sînt pros-
pere în epoca Primului Imperiu și în timpul Restaurației. Și
în prezent se confecționează piese de calitate excelentă.
Mărci: M cu coroană sau cu moară (Manufacture de Mon-
sieur); două pipe încrucișate și inițialele C. P. (Charles-
Philippe D'Artois); litera A cu coroană (Manufactura
PAR
36
Reginei); monograma și coroana ducală (Manufactura
ducelui D’Angouleme).	V.D,
PĂROS Insulă în Marea Egee, de unde provine mar-
mura cu același nume, una dintre cele mai apreciate pentru
calitatea sa, încă din antichitate.	|.C.
PARTER Nivel al unei construcții plasat la cota de
călcare din exterior, cu care comunică cel mult prin inter-
mediul unei scări cu cîteva trepte (fr. parterre, it. piano ter-
reno, germ. Erdgeschoss, engl. ground floof); ~ înalt, tip de
p. ridicat mai mult de la fața solului, plasat deasupra unui
demisol.	T.S.
PARTI(U) Concepție de asamblare a unui proiect de
arhitectură, prin care se stabilesc: destinația diferitelor părți
ale clădirii, proporțiile, raportul gol-plin, locul decorului etc.
(fr- parii}.	T.S.
PARURA 1 . Garnitură de bijuterii formată din colier,
broșă, cercei, brățară, inel etc., cu același gen de orna-
mente și cu aceleași pietre prețioase sau semiprețioase,
montate în mod asemănător; foarte la modă în Europa în
sec. 18-20 (fr. parure, it. ornamente, germ. Schmuck, engl.
set of precious stones). 2. Ansamblu format din guler,
bonetă și manșete din danelă, din diferite piese de lenjerie
de corp sau din bluză și jachetă, confecționate din același
material (fr. parure, it. acconciamento, germ. Kragen und
Manschetten, engl. collar and cuffs).	V.D.
PARUSIA (gr. parousia) Termen care semnifică a
doua venire a lui Hristos, la sfîrșitul timpului, pentru Jude-
cata de apoi. Este simbolizată de Tronul Hetimasiei în
scenele ultimei judecăți (fr. Parousie, Seconde venue du
Christ au Jugement dernier, it. La seconda Venuta, germ.
Parusie, die zweite Wiederkunft Christi zum Gericht, Christi
Wiederkehr am Jiingsten Tage, engl. The second Corning
of Christ, Parousia). V. și il. 6	T.S.
PARVIS (lat. paradisus) Denumire dată, la origine,
unei amenajări din fața intrării principale în Bazilica Sfîntul
Petru din Roma. în Evul Mediu, spațiul liber și larg lăsat în
fața portalului principal al unei catedrale, unde judecau tri-
bunalele ecleziastice și unde aveau loc, uneori, speclacole
de teatru religios (fr. parvis, it. atrio, germ. Paradies,
Vorhof, engl. parvis, parvise).	T.S.
PASAJ (fr.) Trecerea de la un ton de culoare la altul
(de la lumină la umbră, de la o culoare locală la alta, de la
o zonă colorată la fond ele.). Sînt posibile p. de tip valoric
sau cromatic. Astfel, negrul contururilor executate din
plumb, în tehnica vitraliului, constituie excelente treceri,
menite să scadă tensiunea prea puternică dintre două
culori strălucitoare; p. acromatice obținute cu ajutorul albu-
lui, griului și negrului sînt prezente adesea în pictură, cu
deosebire în epoca modernă și contemporană. în cazul
modeleului (vechiul procedeu de redare a volumului), tenta
de p. indică tonul local al obiectului, cel care face trecerea
de la lumină la umbră. în modulația modernă (celălalt pro-
cedeu de realizare a volumului), culoarea de p. este o
demitentă pură, ce exprimă și de astă dată culoarea obiec-
tului, făcînd trecerea de la lumină la umbră (aici, însă, lumi-
na și umbra sînt și ele tratate în tente pure, sau aproape
pure, în relație de complementaritate). în altă situație, cînd
o pată întunecată este plasată într-un cîmp luminos și se
siluetează prea tăios, p. se face fie cu ajutorul mai multor
tușe intermediare întrerupte, fie cu al uneia singure, con-
tinuă, însă „topite". în sfîrșit, un p. între două parcele co-
lorate se obține prin glisarea ușoară a uneia într-alta, adică
prin desființarea liniilor nete de demarcație. Leonardo da
Vinci este primul pictor care a excelat în problemele p. tonal
(fr. passage, it. passagio, germ. Ubergang, engl. transit-
tion). V. și sfumato	LI.
PASARELA Amenajare, de obicei din materiale
ușoare (lemn, fier), de forma unei punți scurte, fără parapet,
care leagă între ele două clădiri îndepărtate una de alta, la
o înălțime nu prea mare (fr. passerelie, it. passatoio, germ.
Stegbriicke, Fussgăngerbriicke, engl. footbridge). T.S.
PASMANTERIE Denumire generală a unor termi-
nații - ciucuri, franjuri - sau a unor împletituri de galoane,
panglici, dantele din fire textile groase sau din fir metalic
auriu sau argintiu, cusute pe un material textil pentru a-l
ornamenta. P. se folosește ca accesoriu al mobilierului sau
al costumului (fr. passementerie, it. passamaneria, germ.
Posamenterie, Bortenwirkerei, engl, passementerie). V.D.
PASPARTU (fr.) Numele unei benzi mai mult sau
mai puțin late, situată de jur-împrejurul unei picturi sau unui
desen. Prin interpunerea p. între lucrare și ramă se creează
o „pauză optică", prin care se face legătura și totodată
pasajul dintre ele. Este colorat de regulă în griuri (sau, mai
rar, în tente ferme, la unele picturi putînd fi chiar aurit),
alese în așa fel îneît să nu concureze cromatica ansamblu-
lui pictat, ci să-l „împlinească", să-l pună în valoare. Pentru
desene și gravuri a devenit aproape o regulă prezența sti-
clei și a ramei fine care mărginește un p. desfășurat amplu.
Dacă pentru lucrările de grafică se recurge la cartonul
cașerat sau nu, în cazul picturilor sînt preferate stinghiile de
lemn, destul de înguste, fixate de ramă; un p. pare mai
potrivit cu tablourile lucrate în tonuri luminoase, cărora le
sporește parcă suprafața, le „aerează" (fr. passe-partout, it.
comice di cartone, germ. Passe-partout, Wechselrahmen,
engl. passe-partout, slip-frame).	L.L.
PASTA în grafică, materie densă, cu aspect omogen,
rezultată din amestecul unor substanțe speciale și prafuri
cu un lichid, pînă la obținerea unei densități adecvate. Se
folosește la acoperirea plăcii de gravat, în anumite tehnici
ale gravurii pe metal (verni moale etc.) (fr. pate, it. impasto,
germ. Impasto, engl. paste); ~ picturală -> materie pictu-
rală	A.P.
PASTEL Procedeu tehnic cunoscut încă din sec.
15-16, practicat însă de artiști din sec. 17-18, ca: Maurice
Quentin de La Tour, Rosalba Carriera, Jean Baptiste
Chardin, Franțois Boucher, Jean Baptiste Greuze, Elisa-
beth Vigee-Lebrun, Jean Honore Fragonard etc., care au
demonstrat capacitatea p. de a depăși limitele desenului
linear, în favoarea picturalității petei de culoare, capacitatea
lui de a reda suavitatea, finețea, spontaneitatea, fugaci-
tatea unei viziuni. în sec. 19 și 20 au lucrat în p. Eugene
Delacroix, Pierre Paul Prud’hon, Edgar Degas, Haos von
Marees, 0. Redon, Pablo Picasso; la noi, printre cei care
au cultivat p. cu fervoare se numără Ștefan Luchian, dar, ca
pretutindeni, mulți artiști folosesc această tehnică pentru
schițe și notații cromatice. P. se execută cu ajutorul unor
pigmenți aproape puri, fabricați în forma unor batoane, a
căror strălucire și matitate nu sînt diminuate decît într-o
măsură minimă de prezența aglutinantului (guma arabică,
dextrina, laptele, guma adragantă, caolinul, creta etc.).
Suporturile por fi hîrtia specială (cu o suprafață oarecum
asemănătoare postavului), hîrtia de desen cu o suprafață
aspră, cartonul, pînza și chiar lemnul (cu preparați! în care
se folosesc materii inerte pisate și cernute, cum sînt creta,
piatra ponce, rumegușul de lemn, sticla etc.). Metodele de
execuție: după aplicarea pigmentului, se recurge, sau nu, la
frecarea cu estompa ori cu degetul; de obicei se lucrează
pe uscat și, rar, pe umed, ori prin procedee combinate.
Pentru fixarea acestor pulberi colorate nu există fixative
„ideale", deoarece cu cît sînt fixate mai solid, cu atît le
scade mai mult strălucirea specifică și se întunecă; deși se
recurge la pulverizări ușoare cu fixativele obișnuite, există
opinia că „pastelul se fixează de la sine, cu timpul...". Pro-
tejarea sub sticlă a p. este socotită obligatorie (dar trebuie
făcută în așa fel încîl sticla să nu atingă direct suprafața
lucrării) (fr. peinture au pastel, it. pittura a pastello, germ.
Pastellmalerei, engl. chalk painting, pastel pictare). P. nu
trebuie confundate cu produsele contemporane numite „oii
pastels", p. in ulei, care diferă net de primele, și nici cu
așa-numitele „p. cu ceară".	A.P. și L.L
PĂT
37
PASTILLAGE (fr.) Mod de decorare în relief a unei
piese de ceramică, cu ornamente modelate separat, apli-
cate ulterior pe piesă, cu barbotină.	V.D.
PASTIȘA (fr.) Lucrare în care se imită maniera de
lucru a unui maestru sau a unei „școli". (Termenul se
folosește cu același sens și în literatură, muzică etc.) Va-.
loarea unei p. este întotdeauna discutabilă (fr. pastiche, it.
pasticcio, germ. Pasticcio, Nachbild, engl. pastiche). L.L.
PASTOFORII (gr.) Denumirea generică pentru cele
două spații de cult anexe ale altarului ortodox: diaconiconul
și proscomidia.	T.S.
PAT Piesă de mobilier pentru dormit. Folosit din cele
mai vechi timpuri, p. a fost lucrat din materiale diverse,
aspectul variind după loc și după stilul epocii, de la rogojina
sau salteaua japoneză, derulate doar noaptea, la p. de
paradă, monumental, cu perdele, coloane sau baldachin și
pînă la p.-dulap din nordul Europei (fr. lit., it. letto, germ.
Bett, engl. bed). Pentru repausul diurn s-au folosit canapele
{lit de repos) și șezlonguri. Varietăți de p.: - â la frangaise
sau ~ ă la duchesse (specifice stilului Ludovic XIV); - ă la
polonaise sau ~ de travers (specifice stilului Ludovic XVI,
cu o latură la perete); ~ â l’italienne (cu spătar pe trei
laturi); ~ en bateau (specifice stilului Empire) etc. A.N.
PATE DE CASE (fr.) Termen folosit în limbajul
arhitecților și constructorilor, prin care este desemnat un
grup compact de locuințe, delimitat sau nu prin artere de
circulație (fr. pate de maisons).	T.S.
PÂTE DE MARBRE -> biscuit
PÂTE DE VERRE (fr.) Materie silicoasă maleabilă
și opacă, în a cărei compoziție intră mici particule de sticlă,
cristal și diferiți oxizi coloranți. Aceștia îi conferă aspectul
unei pietre prețioase sau al unui mozaic. Cunoscut în anti-
chitate (folosit de egipteni la confecționarea bijuteriilor, iar
de romani pentru vase), procedeul a fost reinventat de
renumitul sculptor, pictor, ceramist și sticlar francez Cesar-
Isidore-Henri Cros (1840-1907). Multe vitralii sînt realizate
în p. d. v. (fr. pate de verre, it. pasta vitrea, germ. Gtas-
paste, Glasfluss, engl. glaspaste, vitreous paste). V.D.
PÂTE TENDRE DEVINCENNES—> biscuit
PAT
38
PATENÂ (lat.) Disc metalic confecționat de obicei din
material nobil sau suflat cu aur, servind ca piesă liturgică
catolică: acoperă potirul și pe ea se pune ostia pentru
împărtășania preotului. Piesele vechi erau decorate pe
margini cu incizii fine sau reliefuri. Funcția p. este similară
cu cea a discului din cultul ortodox (fr. patene, it. patena,
germ. Patene, engl. paten).	T.S.
PATERĂ (lat., sinonim cu gr. phiale) 1. Vas ritual, în
formă de disc plat, folosit la romani pentru libațiile lustrale.
1. Stil Ludovic XIV; 2. Stil Renaștere; 3. j la Polonaise'; 4. ,â l'anglaise"; 5. Stil Empire; 6. Stil Directoire; 7. „ă la duchesse";
8. Stil Empire; 9. Stil Carol X; 10. Stil Ludovic-Filip
2.	Ornament arhitectural cu această formă (fr. patere, it.
patera, germ. Opferschale, engl. patera). V. și fială I.C.
PATIMI, CICLUL ~ Suită de scene din viața lui
lisus Hristos, care cuprinde succesiunea momentelor
relatate de Evanghelii, cuprinse între Cina cea de Taină și
Punerea in mormint. Momentele mai importante sînt:
Spălarea picioarelor, Rugăciunea de pe Muntele Măslinilor,
Prinderea lui lisus (Sărutul lui luda), Judecarea - la Ana,
Caiafa, PilatBatjocorirea, Biciuirea (mai ales în
Occident), Purtarea Crucii, Răstignirea, Coborirea de pe
cruce, Plingerea. Există ilustrări complete ale ciclurilor sau
numai ilustrări selective, cu accent pe unele momente. Pot
ti și episoade suplimentare, inspirate mai ales din Evanghe-
liile apocrife, după cum, unele momente generează la rîndul
lor alte cicluri, ca, de pildă, în Biserica catolică, unde apare
dezvoltată tema Purtării Crucii sub forma ciclului Drumul
(Calea) Crucii, ilustrată în Evul Mediu și baroc prin Calvare,
iar in forma modernă sub cea a unei suite de 14 imagini
plasate de jur împrejurul pereților bisericilor (fr. La Passion
du Christ, it. Passione del Signore, germ. Leiden Christi,
engl. Passion of Christe). V. și ciclul Hristologic T.S.
PATINARE Acoperire naturală sau artificială a unei
opere sau a unui obiect de interes artistic, arheologic, etno-
grafic etc. cu un strat foarte fin de patină.	LL.
PATINA 1. Strat colorat depus pe piatră, marmură,
bronz, prin oxidarea survenită în decursul timpului, datorată
diferitilor agenti din natură. Lucrările de sculptură, piese de
artă decorativă etc. se acoperă cu o crustă constituită din
săruri de carbonat de cupru, colorate în nuanțe de la verde
pînă la brun. Aceasta este p. naturală P. artificială, pro-
cedeu descoperit in Renaștere și prin care se încearcă
imitarea bronzurilor antice, se obține prin diverse procedee
(afumare cu sulf, cu vapori de amoniac, imersiunea în băi
chimice). P. „verde pompeian" se obține prin cufundarea în
acid acetic; p. brună cu reflexe aurii se obține cu o soluție
din amestec de ulei, alcool, sanguină; p. neagră, prin
cufundare în soluție de nitrat de argint, ulei, negru de fum.
Sculpturile turnate în ipsos se patinează, uneori, pentru
înnobilarea acestui material, imitîndu-se teracota sau
bronzul. 2. Prin extensie, și in cazul altor opere, termenul p.
denumește stratul fin de la suprafața lor, ce modifică ușor
aspectul general și dă impresia de vechi, ca urmare a
acțiunii factorilor ambientali (lumină, aer, temperatură,
umiditate, impurități superficiale etc.). Deși este vorba, în
fond, de o foarte ușoară alterare incipientă, de natură fizică
și chimică, produsă lent, p. nu este privită întotdeauna ca
un efect reprobabil, ba mai mult, uneori se consideră că ar
aduce operei un plus de expresie, un element inedit, dificil
sau chiar cu neputință de imitat prin mijloace artificiale. (în
acest sens este semnificativă afirmația clasicului Ingres:
.Timpul își ia sarcina de a-mi isprăvi lucrările".) Uneori se
recurge la p. provocată cu ajutorul unor reactivi, ori prin
peliculizări și depuneri de culoare, impurități etc., caz in
care se vorbește despre p. falsă Există, de asemenea, p.
imbătrinită, vetustă, lipsită de farmecul celei obișnuite, și p.
nocivă, specifică lucrărilor executate în metal (îndeosebi în
cupru și bronz), care produce coroziuni evolutive (fr. patine,
it., germ., engl. patina).	C.R. și L.L.
PATIO (sp.) Curtea interioară a unei construcții (palat,
locuință obișnuită etc.). (fr. patio, it. cortile, germ, innerer
Hof, engl. inner court-yard).	T.S.
PATRAFIR -> epitrahil
PATRIARH(I) 1. în Vechiul Testament, nume dat
PAU
39
strămoșilor, de la Adam la Noe și apoi de la Noe la Avraam.
Termenul este folosit cel mai adesea pentru a-i desemna pe
părinții neamului lui Israel: Avraam, Isaac și lacov. Ca tip
iconografic sînt reprezentați de bărbați bătrîni cu barbă, cu
veșminte ample, antichizante. Apar figurați în reprezentările s
răsăritene ale Judecății de apoi, în partea rezervată Raiului,'
ca purtind în mîini, în niște năframe, sufletele celor mîntuiți.
2.	Nume purtat la începuturile creștinismului de conducătorii
celor mai importante scaune episcopale (Ierusalim, Antiohia,
Alexandria, Roma, Constantinopol, ulterior Aquileia, Veneția
etc.), păstrat numai foarte rar în Occident și desemnînd în
mod curent pe intîistătătorii Bisericilor autocefale din sfera
creștină răsăriteană (fr. patriarche, it. patriarca, germ. Patri-
arch, engl. patriarch).	T.S.
PATRISTICĂ Disciplină teologică avind ca obiect
studierea operelor Sfinților Părinți ai Bisericii. Este, uneori, o
sursă pentru iconografie, alături de Patrologie (fr. Patristique,
it. Patristica, germ. Patristik, engl. Patristic). T.S.
PATROLOGIE Disciplină teologică avind ca obiect
comentarea operelor Sfinților Părinți ai Bisericii. Alături de
Patristică, poate fi o sursă pentru iconografie (fr. Patrologie,
it. Patrologia, germ. Patrologie. eng. Patrology). T.S.
PATRON Personaj sacru care ia sub ocrotire o per-
soană, o comunitate, un edificiu, pe care le prezintă în mod
special lui Dumnezeu, acțiunea fiind marcată în primul rînd
de purtarea numelui acestuia, ca și de o serie de devoțiuni
care îi sînt destinate, pentru a-i invoca intercesiunea sau
pentru a-i mulțumi pentru cele primite (fr. Patron, it.
Patrono, germ. Schutzheiliger, engl. Patron Saint). in cazul
bisericilor, sin. hram.	T.S.
PATRULOB Formă geometrică alcătuită din patru
semicercuri sau segmente de cerc adiacente, intîlnită fie în
arhitectură, în planul unor edificii (Biserica din Gurasada,
jud. Hunedoara, sec. 14), în modenatura ferestrelor sau a
ușilor (mai cu seamă în arta gotică) sau în decorație (fr.
quatrilobe, it. quadrilobo, germ. Vierblatt, Vierpass, engl.
quatrefoil).V. și tetraconc	T.S.
PAUZĂ Denumire improprie - folosită uneori la noi -
a desenului prealabil, executat pe hîrtie, la dimensiunile
definitive (și de obicei mari) ale viitoarei opere. Se executa
p. pentru lucrări de frescă sau mozaic, tapiserie, vitraliu etc
PAV
40
V. și carton; - cromatică, zonă neutră, necesară, activă și
constructivă în compoziția cromatică a unei suprafețe pic-
tate, Prezența și mărimea acestui fel de p. (interval)
accentuează sau diminuează forța culorilor pure, ritmînd
totodată compoziția. Se realizează prin intermediul noncu-
lorilor alb și negru, ori al griurilor mai mult sau mai puțin co-
lorate. (în realitate, petele acromatice produc propriile lor
efecte și nu pot rămîne cu desăvîrșire neutre; de aici, nece-
sitatea acordării lor cu întregul ansamblu.)	L.L.
PAVAJ Strat de dale, piatră cubică, bolovani ega-
lizați, cărămizi, pus deasupra unei preparați! de pămînt
bătut și nisip, cu care se acoperă solul străzilor, al unor curți
sau alei, pentru a facilita circulația și a contribui la curățenia
și la aspectul civilizat al localităților și, respectiv, al unor
ansambluri arhitectonice. în sec. 17-18, în București exista
un p. realizat din trunchiuri de copac puse transversal pe
axul străzii, unul lîngă altul, sistem ce a dat arterelor astfel
protejate denumirea de „poduri" (fr. pavage, it. acciotolatu-
ra, germ. Pflaster, engl. pavement).	T.S.
PAVILION 1. Construcție independentă, cel mai ade-
sea de mici dimensiuni, situată în vecinătatea unor edificii
importante, în curte, grădină, parc etc., servind pentru locuit
permanent sau temporar, pentru odihnă sau distracții. în sec.
18, a existat o adevărată modă a p. aparținînd marilor palate,
ca la Potsdam, Charlottenburg, Viena etc. Din aceeași cate-
gorie face parte - de vînătoare, construcție de tip rustic, cu
decorație caracteristică, situat în vecinătatea terenurilor de
Vînătoare, folosit numai ca locuință temporară (fr. pavilion, p.
de jardin, p. de chasse, it. casino, palazzina di caccia, germ.
Pavilion, Jagdschlosschen, engl. lodge, pavilion, hunting-
lodge). 2. Construcții independente, de mari dimensiuni, des-
tinate unor activități specializate în cadrul unor ansambluri cu
funcționalitate socială: - balnear, în localitățile balneare
servește fie pentru cazarea unui număr mic de turiști, fie pen-
tru adăpostirea instalațiilor de cură; - de spital, corp inde-
pendent în cadrul unui ansamblu spitalicesc, grupînd fie anu-
mite servicii, fie saloanele unor secții.	T.S.
PAVIMENT Denumire generică pentru un pavaj sau
un dalaj de lux, realizate din pietre fine, ceramică smălțuită
ele., adesea alcătuind compoziții decorative. Denumirea se
aplică și sistemului de acoperire cu mozaic a solului unei
încăperi sau a unei piețe (fr. pavement, it. pavimente, lastri-
catura, germ. Paviment, Pflasterung, engl. pavement). T.S.
PAVIMENTUM (lat, pardoseală, pămînt bătătorit)
Suprafață pavimentară ornamentată, executată cu ajutorul
unor fragmente de marmură sau de alte roci dure, colorate.
Este socotit „strămoșul" artei mozaicului. V. și opus L.L.
PAZAR Veche denumire pentru piața de tip oriental.
Sin. bazar.	T.S.
PĂCATUL ORIGINAR (STRĂMOȘESC) în
teologie, primul păcat săvîrșit de Adam și de Eva, care au
nesocotit porunca lui Dumnezeu, mîncînd din pomul oprit
{Pomul Cunoașterii Binelui și Răului). Acest p. a fost
pedepsit prin izgonirea lor din Paradis și prin transmiterea
sa tuturor oamenilor, pînă la sfîrșitul lumii. în iconografie, p,
o. este de regulă reprezentat prin o compoziție simetrică, în
centrul căreia se află pomul pe care este încolăcit șarpele
care a indemnat-o pe Eva să mănînce, în timp ce aceasta îi
întinde lui Adam un măr. Adesea, tema este un prilej de a
reprezenta, în chiar arta sacră, nuduri (capitel romanic, la
Biserica La Madeleine din Vezelay; scene din ciclul
Genezei în pictura murală exterioară din Moldova) (fr.
Peche originel, it. Peccato originale, germ. Stindenfall,
engl. The original sin). V. și Pomul Cunoașterii Binelui și
Răului, Pomul Vieții	T.S.
PAMINT Nume generic purtat de o grupă de culori
extrase din zăcăminte situate în zone geografice diferite.
Pot fi colorate în tonuri care se desfășoară de la alb la gal-
ben, roz, roșu, brun, violaceu, verde și negru, avînd com-
poziții și însușiri deosebite. Foarte rezistente sînt p. albe și
negre. Din seria celor colorate - a căror tentă este întot-
deauna ruptă o stabilitate remarcabilă o au p. galbene și
roșii, naturale sau calcinate artificial, în compoziția cărora
intră oxizii de fier; frecate cu ulei, au o excelentă sicativi-
tate. (Excepție fac siena naturală și umbra). Unele p. sînt
folosite în pictură încă din preistorie, demonstrînd o durabi-
litate excepțională, altele sînt p. doar cu numele și au o
rezistență foarte limitată (p. de Colonia și p. de Kassel) etc.
Diferențelor marcate dintre aceste materii colorante le core-
spund și denumiri diverse; ~ alb, argilă albă, pomenită în
erminii (var. p. alb de Țarigrad) -> caolin; ~ alb de Smir-
na, culoare folosită în antichitate pentru frescă, extrasă din
vecinătatea orașului al cărui nume îl poartă. Este vorba,
probabil, de caolin; ~ brun -> umbra; ~ de Boemia —> p.
verde; - de Cipru —> p. verde; ~ de Cirene, nume antic
al p. verde; ~ de Colonia, brun închis, cald, divers nuanțat.
Cunoscut din Renaștere, s-a folosit mai mult în sec. 17-19.
Este un pigment vegetal, rezultat prin descompunerea unor
materii organice, are o putere de acoperire redusă și este
instabil la lumină și în amestecuri. Seamănă cu p. de Kas-
sel, cu care este uneori confundat. Sin p. de Koln; ~ de
Italia -> ocru; - de Kassel, brun închis, divers nuanțat,
aflat în zăcăminte situate în apropierea orașului Kassel,
cunoscut din Renaștere și folosit pînă în zilele noastre.
Rezultat prin descompunerea unor materii organice, este în
fapt un lignit care conține oxizi de fier. Transparent, instabil
la lumină și în amestecuri (ca și p. de Colonia, cu care se
aseamănă). Sin. brun de Kassel, brun spaniol, brun van
Dyck; ~ de Koln -»p. de Colonia; ~ de Lemnos, roșu na-
tural cu un ton deschis, folosit în pictura murală antică și mai
tîrziu, pînă prin sec. 8-9. Era o varietate de sinopia, pomenită
de Pliniu ca fiind adusă la Roma din Insula Lemnos, sub
forma unor mici „pîinișoare", care, pentru autenticitate, pur-
tau un sigiliu cu simbolul zeiței Diana (o căprioară). Din
această pricină se mai numea terra sigillata (p. sigilat) și
Lemnia terra. Este un oxid de fier natural, cu o rezistență de
excepție. Sin. bol, p. roșu; ~ de Macedonia -> p. verde;
- de Melos -» cretă; ~ de pipă -> caolin; - de Saxonia
_> p. verde; - de Siena -> siena naturală și arsă; ~ de
Smirna, numele antic al unui p. verde sau, poate, al
caolinului; - de Tirol -> p. verde; - de Țarigrad ->
caolin; ~ de Umbria -> umbra naturală; - de Verona,
calitatea cea mai prețuită de pictori a p. verde, nuanțat în
verde-albăstrui; ~ galben, în erminii, nume dat ocrului; -
italian -> siena naturală și arsă; - negru —> negru de p.;
- roșu, denumirea unor culori roșii cu tonuri care variază
de la razuri deschise la violaceuri adînci, cunoscute din
preistorie. Apar în arta vechilor civilizații (Egipt, Micene,
Creta, Grecia, Roma), fiind folosite și în zilele noastre.
Latinii utilizau p. de Sinope, p. de Pozzuoli și rubrica (gr.
miltes). Pictorii medievali și renascentiști recurgeau la ace-
leași culori, cărora bizantinii le adaugă bolul. în sec. 19,
culorile roșii de p. sînt numite: roșu (de Neapole, de Niirn-
berg, de Prusia, de Viena, imperial, indian, persan, turcesc,
vene(ian). Roșurile de p. (numite uneori și ocruri roșii) sînt
combinații bogate în oxid de fier, siliciu, aluminiu etc. Se
obțin prin măcinarea și spălarea materiei prime extrase din
zăcămintele naturale. Au o rezistență excepțională, fiind
folosite în toate tehnicile, dar mai ales în frescă, potrivin-
du-se cu cerințele peretelui. Alte denumiri: cerlen, oxid de
Golf Persic, roșu de Bengal, roșu englez, roșu golf, san-
guină etc.; ~ sigilat -» p. de Lemnos; - verde -»verde,
culoare folosită din preistorie și pînă în zilele noastre. Com-
poziția lui chimică cuprinde silicați de fier, magneziu, alu-
miniu, potasiu, sodiu etc. în natură se găsește sub forma
mineralelor celadonit și glauconit. Are o tentă lipsită de stră-
lucire și nu acoperă bine. Sortimentele bune rezistă însă la
lumină, la aer și la intemperii. Frecat cu ulei, dă paste care
se usucă mediocru și produce craclarea straturilor ce-i sînt
suprapuse. Proprietățile culorii depind și de locurile de prove-
niență, printre cele mai bune sortimente fiind socotit p. de
Verona. in epoca noastră verzurile de p. au fost înlocuite de
oxizi de crom. în decursul timpului acești pigmenți au purtat
multe nume: argilă verde, cretă verde, green bice, ocru de
Boemia, ocru de Verona, p. (de Boemia, de Cipru, de
Cirene, de Macedonia, de Smirna, de Saxonia, de Tirol, de
Verona), piatră verde, theodotion, verde de piatră, verde de
Verona, verde Holly, verdetta. in erminii apare ca: lespede
verde, ohră verde, pasin, piaka verde, placudă verde,
prasină (de la gr. prasinos), prasină muscălească, verde a
zidului etc.; ~ verde ars, brun roșcat profund și transpa-
rent, obținut prin calcinarea p. verde, numit și brun de
Verona.	L.L.
PĂMÎNTURI CALCINATE Culori de pămînt care
au suferit o calcinate naturală (în decursul erelor geologice)
sau una artificială, devenind mai calde și mai întunecate:
ocrul galben devine ocru roșu etc. în general sînt culori de
o mare soliditate, utilizate în toate tehnicile picturii. L.L.
PĂRINȚI Al BISERICII, SFINȚI - Scriitori din
_______PEI
41
sec. 2-5 d. H. care prin scrierile lor au fundamentat dogmele
creștinismului. Deși contemporani și scriind într-o perioadă
în care Biserica era una, datorită locului în care au activat și
a anumitor deosebiri de formație și de spiritualitate, sînt
împărțiți în: ~ Răsăritene (Sf. Vasile cel Mare, Sf. loan
Chrisostom/Gură de Aur, Zlatust, Sf. Grigore de
Nazianz/Teologul, Sf. Grigore de Nissa, Sf. Chirii din
Alexandria etc.) și ~ Apusene (Sf. Ieronim, Sf. Ambroziu,
Sf. Augustin, Sf. Grigore cel Mare/Papă). Numărul lor este
mult mai mare și practic ei sînt cinstiți ca sfinți episcop! și ca
învățători în toată aria creștină. în Biserica răsăriteană, ei sînt
înfățișați cu haine de episcopi, în registrul inferior din absida
altarului. Primii trei sînt și autori de liturghii, de aceea imaginile
lor decorează Liturghiere/e, fiecare fiind plasat în fruntea textu-
lui pe care l-a compus. în Biserica apuseană, cele mai impor-
tante grupaje cu S. P. a. B. apar în goticul tîrziu, pe panouri de
altar (Altarul lui Michael Pacher, de la Alte Pinakolheck,
Munchen; Altarul din Biserica Evanghelică din Biertan, jud.
Sibiu), (fr. Peres de l’Eglise, it. / Sandi Padri, germ. Kirchen-
văter, engl. Fathers ofthe Church). Sin. parțial Doctori ai Bi-
sericii. V. și Doctori ai Bisericii și il. 19,22	T.S.
PĂUN Inițial, simbol solar, apoi atribut al Herei. în vari-
anta de simbol al nemuririi, a fost adoptat de creștinism, încă
din primele secole, iar în cea de simbol al cosmosului, de
către Islam. în unele compoziții occidentale, un p. bea din
potirul împărtășaniei, iar In unele orientale, doi p. flanchează
Pomul Vieții (fr. paon, it. pavone, germ. Pfau, engl. peacock).
T.S.
PECTORAL Piesă ornamentală, de stofă sau din
metal, decorată cu pietre prețioase, purtată pe piept. Făcea
parte din recuzita de aparat a faraonilor și a marilor preoți
iudei (fr. pectoral, it. pettorale, germ. Bustplatte, engl. pec-
toral); cruce -, cruce purtată pe piept de Ierarhii diferitelor
culte creștine (fr. croix pectorale, it. croce pettorale, germ.
Brustkreuz, engl. pectoral cross).	T.S.
PEGOLA (it. pegola bianca) Rășină de brad purificată
prin topire (după care devine sticloasă și casantă, colorată în
brun), utilizată de meșterii bizantini la prepararea unor verniuri.
Alte denumiri, în erminii: ceamsacăz, geam-sacîz (după gr.
dzam-sakyz), peguiă, sacîz (alb curat, bun), smoală albă. L.L.
PEISAJ Operă de artă pictată sau desenată care
înfățișează imagini din natură. Un p. poate include sau nu
figuri umane, dar acestea ocupă de regulă suprafețe res-
trînse. Elemente peisagistice apar încă din arta egipteană,
etruscă și greacă, însă istoria p. pictat începe în Roma antică
PEL
42
(sec.1 î. H.), unde, pe pereții locuințelor - bine păstrate la
Pompei - apar reprezentări campestre, arhitecturi, perso-
naje; adîncimea spațiului este sugerată aici prin culoare, prin
suprapuneri de elemente și prin diminuări conforme cu
datele observației empirice. în China, p. apare cu cîteva
secole mai tîrziu, relevind capacități de sondare a spațiului
(ca sens, mișcare și anvelopă), cețurile extrem-orientale
prefigurînd într-un fel impresionismul francez; va fi apoi
practicat constant, fără întreruperea mare de cca. o mie de
ani, la care asistăm în Europa. Și în zona noastră continen-
tală putem întîlni în acest lung răstimp reprezentări de
clădiri, munți, copaci, plante, ape - în arta bizantină și
romanică -, însă toate acestea au doar un rol decorativ și
ideatic. Abia în trecenfo-ul italian și apoi în sec. 15, la sud
și la nord de Alpi, se poale vorbi de peisagistică într-un
sens mai adecvat. Perspectiva liniară și aeriană încă nu sînt
fundamentate științific, reprezentările vederilor din exterior
sînt încă destul de stîngace, existind tendința de a fi redat
totul într-un mod panoramatic; încă nu poate fi vorba despre
un p. independent, ci de fundaluri (scene) pe care se
desfășoară compozițiile cu temă religioasă ori istorică. Unii
cercetători înclină să stabilească „nașterea” p. în sec. 15
sau 16, întrucît există unele „peisaje de sine stătătoare"
care datează din această perioadă: cîteva desene de
Jacopo Bellini, Leonardo da Vinci și Altdorfer, desene și
acuarele lucrate în aer liber de Albrecht Durer, lucrări de
Joachim Patenier (Patinir), Jacopo Bassano, Paolo
Veronese, sau Furtuna lui Giorgione. Peisaje autonome
sînt create totuși abia în sec 17. Acesta este veacul în care
genul înflorește în Olanda (Jan van Goyen, Jacob Ruisdael,
Albert Cuyp, Meindert Hobbema), Ftandra (Adriaen Brouw-
er și David Teniers), Franța (Claude Lorrain și Nicolas
Poussin), la care mai contribuie arta lui El Greco, Rem-
brandt, Rubens. Rolul cel mai „constructiv" în evoluția p. -
jucat mai înainte de Olanda - îl va deține în sec. 18 Anglia,
prin Thomas Gainsborough, Richard Wîlson etc. (în Italia
înflorind pictura zisă „de arhitectură", prin Antonio Canale și
Francesco Guardi), iar în sec. 19 îi va reveni Franței, deși
personalități de prim ordin în istoria genului nu aparțin aces-
tei țări (John Constable, Wîlliam Turner, Caspar David
Friedrich etc.). Favorizat de creația unui Delacroix sau
Courbet - și a predecesorilor englezi genul se dezvoltă
prin aportul adus de plein a/r-iștii de la Barbizon și de pictorii
polarizați de impresionism. Fără să mai constituie o „spe-
cializare", abordarea p. în perioada contemporană intră firesc
in aria activității creatoare a majorității artiștilor, in acest fel
trebuie înțeleasă și contribuția artiștilor români. Continuatori
ai marilor noștri clasici - Ion Andreescu și Nicolae Grigores-
cu printre pictorii români a căror creația este de referință in
acest domeniu se numărăr Ștefan Luchian, Nicolae Tonitza,
Francisc Șirato, Lucian Grigorescu, Dumitru Ghiață, Gheor-
ghe Petrașcu, Theodor Pallady, Alexandru Ciucurencu, Cor-
neliu Baba (fr. paysage, it. paesaggio, germ. Landschafl,
engl. landscape), V și il. 96-99	L.L.
PELERINĂ (lat. peregrinus, călător, pelerin) 1. Haină
circulară, este păstrată de unele ordine mînăstirești. 2.
Guler mare care acoperă umerii (fr. pelerine, it. pellegrina,
germ. Uberwuri, engl. pelerine, tippet).	A.N.
PELICAN in iconografia creștină, simbol al lui Hris-
tos care s-a jertfit pentru răscumpărarea păcatelor omenirii.
Ideea pleacă de la legenda din Fiziolog, conform căreia, p.
cînd nu mai are cu ce să își hrănească puii, își sfîșie pieptul
cu ciocul, dîndu-le propriul sînge. Uneori, este asociat
vizual unor compoziții care au ca temă crucificarea lui Hris-
tos. Este și un simbol euharistie (fr. pelican, it., pellicano,
germ. Pelikan, engl. pelican). V. și pajer	T.S.
PELICULA Termen folosit, uneori, pentru a denumi
un strat subțire așternut peste o suprafață oarecare. P.
poate fi formată dintr-o soluție de clei în apă, din verni etc.,
sau poate fi un strat de culoare (fr. pellicule, it. pellicola,
germ. Hăutchen, engl. pelticie).	L.L
PELIKE Tip de vas grecesc derivat din amforă, cu
corpul în formă de pară și gura largă, destinat păstrării ali-
mentelor. V vase grecești	I.C.
PELIȚĂ1. In erminii, una dintre denumirile carnației.
2. Nume vechi al stratului dur care se formează la suprafața
frescei. V. și pojghiță	L.L.
PENDULA Ceas de apartament cu pendul, confec-
ționat din diferite materiale (lemn, metal, marmură), avînd
forme diverse, așezat uneori într-o cutie din lemn, metal,
alabastru, sticlă, și plasat de obicei pe un cămin sau pe o
masă. în sec. 17 i se adaugă o sonerie (invenția englezului
lungă, fără mîneci, purtată pe deasupra veșmintelor, în
toate timpurile, din antichitate și pînă astăzi. P. bizantina,
Barlowe). Foarte răspîndită în sec, 18-19 în Europa, p. vari-
ază ca aspect și ornamentație în funcție de stilul mobilieru-
lui (fr. pendule, it. pendola, germ. Pendeluhr, engl. pen-
delum clock).	V.D.
PENEL-> pensulă
PENETRAȚIE Succesiune de două sau mai multe
segmente de boltă, cu traseu în arc ușor frînt, cu muchii,
adiacente cîte două, descărcate pe console, racordate la
un plafon, care, la întîlnirea cu pereții perimetrali ai
încăperii, descriu timpane. V. și boltă cu penetrații T.S.
PENIȚA 1. Mică ustensilă metalică, terminată cu un
vîrf ascuțit și despicat - care permite scurgerea cursivă a
cernelii și producerea de linii variate ca grosime -, utilizată
pentru scris și desen. Printre „strămoșii" îndepărtați ai p.
metalice figurează p. de bronz, descoperite la Pompei, și
cele medievale, din bronz, argint sau aur, întrebuințate,
probabil, incidental. P. modernă apare către sfîrșitul sec.
18, invenția fiindu-i atribuită germanului Alois Senefelder,
care a folosit în acest scop oțelul elastic întrebuințat pe
atunci la fabricarea arcurilor de ceas. Industrial, p, se pro-
duce din anul 1830, în Anglia, dată după care devine un
instrument de uz comun. Ulterior, este perfecționată atît ca
material (uneori se fabrică din oțel inoxidabil, alteori i se
sudează la vîrf un metal foarte dur, cum ar fi iridiul), cît și ca
formă sau destinație (apar p. pentru scris și pentru desen,
litografice, cu vîrful retezat - pentru scrierea batardă, cu
vîrfuI răsfrînt și semicircular numite redis etc.). în sec. 19
s-au fabricat, uneori, p. cu forme excentrice, care
PEN
43
aminteau, de pildă, silueta unei mîini sau a unui craniu, a
unei lănci etc., importante mai mult pentru vechii caligrafi.
Deși p. lasă urme mai ferme, mai puțin „calde" decît alte
străvechi pene (sau poate datorită tocmai acestui motiv),
este folosită curent de majoritatea artiștilor moderni și con-
temporani (fr. plume d’acier, it. penna d'acciao, germ.
Stahlfeder, engl. steel-pen). 2. Tehnică a desenului cu
cerneală sau tuș. Este deosebit de aptă pentru schița
rapidă și, în general, pentru desenul de expresivitate și de
viziune picturală.	L.L și A.P.
PENSA în grafică, instrument compus din două lame
de oțel, prinse la un capăt, libere la celălalt, care prinde
ceara sau altă substanță de pe suprafața plăcii de gravat și
permite manevrarea ei (fr. pincette, il. pinzetta, germ.
Zange, engl. tongs.)	I.P.
PENSIERO -» schiță
PENSULAȚIE Termen specific picturii, care denu-
mește urmele lăsate de pensulă pe tablou. P. poate fi evi-
dentă, nervoasă sau reținută, molatică sau aproape invizi-
bilă, depinzînd, firește, de natura părului din care este
alcătuită pensula, dar mai cu seamă de temperamentul
artistic și de stilul creatorului, ca și de gustul epocii. (Este
semnificativă comparația dintre p. calmă a lui Leonardo -
care lucra uneori cu pensule de mătase, ce lăsau urme
aproape imperceptibile Poussin sau Ingres și tușeurile
Impetuoase ale unor artiști ca Rembrandt, A. Brouwer, Van
Gogh, N. Grigorescu, Luchian.) V. și tușă	L.L.
PENSULA Unealtă indispensabilă pictorului, cu
ajutorul căreia își așterne culoarea și celelalte materii speci-
fice, formată dintr-un mîner (coadă), un manșon metalic și
un smoc de păr. Mînerul p. pentru pictură este de obicei
lung, pentru a asigura - printr-un fel de prelungire a mîinii -
o distanță suficient de mare între tablou și ochi; manșonul
metalic are sarcina să nu piardă fire de păr și să nu permită
răsucirea cozii; cel mai prețuit de pictori este însă pârul:
flexibil, nici prea moale și nici prea dur, el trebuie să rămînă
strîns într-un smoc drept și să reziste repetatelor solicitări,
umectări și uscări la care este supus. Gama sortimentală a
p. este extrem de bogată și variată la ora actuală: cele cu
vîrful retezat sînt mai potrivite, în general, pentru pictura în
ulei, iar cele rotunde pentru acuarelă, tempera și guașă;
există p. speciale pentru frescă, pentru auriri, pentru grun-
duiri etc.; altele se folosesc pentru peliculizarea plăcilor de
gravură. Confecționarea p. bune nu este o problemă
simplă, mai cu seamă din pricina dificultăților generate de
procurarea părului natural, de calitate superioară (material
deficitar pe plan mondial, preconizîndu-se înlocuirea lui cu
fibre din material plastic). Pitorești, dar mai ales instructive,
râmîn vechile metode de confecționare artizanală a p. Era
folosit părul unor animale sălbatice sau domestice: coada
de veveriță (singeap), părul de dihor și de bursuc, părul „din
coama măgarului, de la arșicul piciorului boului" sau de

PEN
44
capră, și uneori, rar, chiar cel de pisică (îndeosebi pentru
desenul icoanelor pe sticlă); un loc preferențial era rezervat
celui de porc. Alegerea sortimentelor de păr și a dimensiu-
nii p. era determinată de tehnica de lucru, de mărimea
suprafeței, de finețea motivelor, de viscozitatea materialelor
ce trebuiau așternute etc. Denumiri vechi: condei (de
ecfidie, de păr de porc, mare de proplasmă, de perete -
după gr. kondyli), penel (fr. pinceau, it. pinello, germ. Pin-
sel, engl. paint-brush).	L.L.
PENTAGRAMA Formă geometrică reprezentînd un
pentagon stelat sau un pentagon convex, cu valențe simbo-
lice multiple, în funcție de comunitățile care o folosesc, cel
mai adesea servind ca semn de magie sau de
recunoaștere pentru membrii unor societăți închise ori
reprezentînd ideea de perfecțiune (fr. pentagramme, it.
pentagramma, germ. Pentagramm, engl. pentagram). T.S.
PENTAPTIC (gr. penta, cind și ptyx, îndoitură, pliu)
Numele generic al unei opere pictate sau sculptate, alcătuită
din cinci panori de lemn prinse cu balamale. Linele p. sînt, în
fapt, tripticuri, ale căror părți laterale se pliază. L.L.
PENTASTIL Tip de templu grecesc avînd un șir de
5 coloane pe fațada principală (fr. pentastyle, it. pentastilo,
germ, funfsăulig, engl. pentastyle). V. și templu I.C.
PENTICOSTAR (gr pentecosta, cincizeci) Carte
liturgică a Bisericii răsăritene, cuprinzînd slujba și rugăciu-
nile prescrise pentru cele 50 de zile ale intervalului dintre
Paști și sărbătoarea Coborîrii Sf. Duh (Rusaliile). Cea mai
veche tipăritură de acest tip din țările române datează din
1649, fiind tipărită la Mînăstirea Dealu, sub patronajul
Doamnei Elina, soția lui Matei Basarab.	T.S.
PENTIMENTI (it. pentimento, corectură) Procedeu
constînd în corectarea finală - în special în grafică - adusă
proiectului inițial, prin acoperirea cu diverse mijloace a unor
porțiuni socotite defectuos realizate. Prin utilizarea razelor X,
în operațiile de identificare sau restaurare, se pot urmări
trăsăturile inițiale ale fragmentelor acoperite. Sin. repentirs.
MP.
PENULA Pelerină lungă, cu glugă, purtată peste
veșminte în Roma antică.	A.N.
PENUMBRĂ în limbajul pictorilor, indică suprafața
slab luminată, aflată la confluența luminii cu umbra (fr.
penombre, it. penombra, germ. Zwielicht, Halbschatten,
engl. twilight).	L.L.
PEPITA Bloc de aur nativ, fără impurități (fr. pepite,
it. pepita, germ. Goldklumpen, engl. nugget of gold). V.D.
PEPLOS Tunică din stofă de lină, necroită, de formă
dreptunghiulară, prinsă pe umeri cu agrafe, purtată de
femei în Grecia antică. Putea fi strinsă cu cordon în talie și
bluzată.	AN.
PERDEA in cultul iudaic, țesătură rituală și decora-
tivă care acoperă dulapul de păstrare a sulurilor Torei (cele
cinci cărți ale Pentateucului). Este ornamentată cu broderii
și aplicații de metal, îndeobște redînd literele psalmului 67,
imaginea Pomului vieții - simbolul Torei - și o Menoră (fr.
rideau, it. tenda, germ. Vorhang, engl. curtain). A.P.
PEREDVIJNICI (rus, peredvijniki, călători) Mișcare
artistică în Rusia ultimei treimi a sec. 19, organizată din ini-
țiativa pictorului I. Kramskoi, avînd drept program răspîndi-
rea, prin expoziții, și în alte localități decît Moscova și Sankt
Petersburg, a artei inspirate din viața cotidiană - de aici
dezvoltarea considerabilă a picturii de gen și ieșirea din
normele severe ale artei academice. Principalii reprezen-
tanți ai p. au fost Kramskoi, V. Perov, V. Maximov. Prin
interesul acordat documentării și misiunii educative a artei,
p. au influențat dezvoltarea picturii istorice (I. Repin, |
V. Surikov) și a peisajului liric (I. Sișkin, I. Levitan). Atenția
deosebită pentru organizarea compozițională a tabloului a
avut ecou în scenografia rusă de la începutul sec. 20
(K. Stanislavski).	A P.
PERFORMANCE (engl. performance, reprezentație)
Gen de artă derivat din happening, constă în transpunerea
în spațiu și mișcare a unei imagini vizuale create de un artist
plastic. Cuprinzînd numeroase elemente din arta specta-
colului, uneori și elemente muzicale, p. se bazează, în noile
sale variante, mai ales pe folosirea unor simboluri izvorite
din experiențele vieții actuale, în special politice, religioase,
ecologice, științifico-fantastice, tehnice. Tocmai în acest
sens, p. s-a dezvoltat în ultimii ani, cu prioritate, în țările
foste socialiste din centrul și estul Europei, în special în
Ungaria, Slovacia, Rusia și România, avînd, aproape fără
excepție, un subtext polemic, provocator. V. și il. 95 A.P.
PERGAMENT (de la Pergam) Suport pentru scris,
desen și pictură, folosit în antichitate, în Evul Mediu și în
Renaștere, al cărui nume indică orașul în care se crede că a
apărut. Se obținea din piept de vițel, oaie, capră etc., prepa-
rate după metode complicate, de acuratețea cărora depin-
dea netezimea, albeața și rezistența suportului. P. pentru pic- j
tură se tratau de obicei cu un simplu clei diluat, iar cele pen-
tru desen se preparau cu pigmenți amestecați cu clei. Pieile
destinate scrisului se preparau cu ceruză albă frecată cu ulei.
Cele mai prețioase p. erau preparate cu purpură ori cu
înlocuitorii acesteia. Pergamentum vitulianum (din piele de
vițel), după unele opinii, se obținea din animale născute
moarte. Vellum (fr. velin) este denumit p. cel mai fin. P. a mai
fost folosit și în legătoria de carte (fr. parchemin, it. perga-
mena, germ. Pergament, engl. parchment); ~ plisat, orna-
ment ondulat al panourilor de lambriuri și de mobilier, frec-
vent în mobilierul gotic tîrziu (sec. 15). Probabil originar din
Flandra, a fost preluat cu variații locale în Franța. Anglia și
Germania. Sin. ștergar împădurit (fr. parchemin pite, serviette
repliee, it. pergamena ripiegata, germ. Faltwerkfullung, engl.
linen-panel, linen-fold panel).	LL și V.D.
PERGHEL (turc, pergel, compas) în erminii, numele
compasului, folosit pentru trasarea aureolelor, transpunerea
șj controlul dimensiunilor etc. Prin extensie, cerc, circum-
ferință.	L.L.
PERGOLĂ (it.) Un fel de tunel deschis alcătuit din-
tr-o succesiune de coloane sau de stîlpi, uniți la partea
superioară printr-un fel de grilaj de lemn și alcătuind un
eșafodaj pentru plante agățătoare.	T.S.
PERIBOLOS (gr.) Orice pasaj continuu de-a lungul
perimetrului exterior al unui edificiu (fr. peribole, it. recinto
sacro, germ. Peribolos, Umfassungsmauer, engl. peribo-
lus).	IC.
PERIDROMOS în Grecia antică, spațiul exterior
cuprins între șirul de coloane ce înconjoară templul peripter
și peretele naosului. Prin extensie, galerie acoperită care
înconjoară o clădire, servind ca loc de plimbare. V. peris-
tasis, peristil, portic	I.C.
PERIPTER Templu înconjurat de jur împrejur de
stîlpi sau coloane (fr. periptere, it. periptero, germ.
Peripteraltempel, engl. peripteral temple). V. și templu I.C.
PERISTASIS Portic exterior continuu, la un templu
grec. V. peristil	I.C.
PERISTIL (gr. peristylos, înconjurat de coloane) 1.
Curte interioară înconjurată de un portic, Apare în arhitec-
tura domusului, în spatele ansamblului construit în jurul atri-
ului și înlocuind vechea grădină (hortus). P. va fi agremen-
tat cu plante, statui și fîntîni arteziene. 2. Portic exterior con-
tinuu la un templu grec. 3. Galerie delimitată de două șiruri
de coloane izolate, unite prin antablament, acoperită cu un
plafon, organizată în jurul unei curți sau precedînd o clădire
(caz în care unul din șirurile de coloane se adosează zidu-
lui frontal al acesteia sau dispare cu totul) (fr. peristyle, it.
peristilio, germ. Peristyl, Sâulengang, Săulenhof, engl. peri-
style) V. și domus	I.C. și T.S.
PERLA 1. Concrețiune sferică sau piriformă, de di-
mensiuni mici (depășind rareori 10 mm), formată în corpul
moluștei Meieagrina margaritifera, prin combinarea
carbonatului de calciu cu o substanță organică - sideful -
secretată de moluscă (duritate 3,5-4, greutate specifică
2,65-2,85). Colorit: alb-lăptos, alb-argintiu, galben, rar
verde, albastru, roz, foarte rar negru. Există p. naturale sau
veritabile, p. de cultură și p. false. 2. Motiv ornamental for-
mat dintr-un șir de mici sfere aplicate pe o mulură, folosit
mai ales în arhitectură și ebenisterie (fr. perle, it. perla,
germ. Perie, engl. pead); Valoarea unei - naturale este
dată de frumusețea și strălucirea coloritului, de forma per-
fectă (absența unor defecte), de mărimea și de greutatea
ei. Unitatea de măsură pentru p. n. este grăuntele. Viața
unei p. n. este de circa 150-200 ani, după care p. n. își
pierde orientul devenind o p. „moartă''. Cunoscută cu cca
2500 de ani î. H„ p. n. a fost folosită ca obiect de podoabă
în Extremul-Orient, India, Persia, Egipt, Etruria, Grecia și -
din Evul Mediu - în Europa. In America precolumbiană,
fațadele templelor erau ornamentate cu p. n. Centrele
europene cele mai importante pentru negocierea p. n. sînt
Parisul și Londra; ~ barocă, p. veritabilă, mică, de formă
neregulată, folosită în Renaștere pentru împodobirea
pieselor de cult și a giuvaierelor; - de cultură, p. sintetică,
obținută în 1800 de japonezul Mikimoto, prin introducerea
într-o scoică a unui corp străin, în jurul căruia se depune si-
deful, în cca 7-10 ani. De obicei, coloritul este gri deschis;
pentru a se obține culoarea roz sau neagră, se introduc și
substanțe colorante. Aparent, aceste p. nu diferă de p. veri-
tabile; ele nu pot fi recunoscute decît cu ajutorul microscopu-
lui (fr. perle de culture, it. Mikimoto perla, perla di colii-
vazione, germ. Zuchtpede, engl. cultured peari); ~ falsă, p.
artificială, obținută prin introducerea unei preparați! ade-
rente (din solzi de pește) într-o mică sferă de sticlă, care se
completează cu ceară albă. Procedeul, elaborat la sfîrșitul
sec. 17 de giuvaiergiul francez Jacquin, s-a răspîndit în
PER
46
RET
47
Germania și in Italia, fiind extrem de ieftin. Azi, p. f. se obțin
din sticlă opalină cu luciu sidefiu, tratată cu acid fluorhidric,
pentru a-i da un aspect catifelat (fr. perie fausse, it. perla
falsa, perla di vetro, germ. Glasperle, unechte Perle, engl.
false pearl); - japoneză, p. formată din două jumătăți lipite;
cea superioră este o p. naturală, iar cea inferioară este din
sidef sau din altă substanță.	V.D.
PERON 1 . Succesiune de trepte largi și lungi, dintre
care cea superioară constituie un fel de platformă care
precedă intrarea într-o clădire reprezentativă. 2. în
arhitectura construcțiilor care deservesc transporturile
(gări, metrou), amenajare a unui fel de trotuar lat, plasat de-a
lungul liniilor sau între ele, oferind securitate și permițînd
accesul lesnicios în vagon (fr. perron, it. scalinata, germ. Fre-
itreppe, Beischlag, engl. perron, flight of front-steps) T.S.
PERPENDICULAR STYLE (engl.) Fază a goti-
cului englez (sec. 14-15) urmînd așa-numitului Decorated
Style, dar evoluînd spre forme rectiliniare mai pronunțate,
de unde și denumirea alternativă de Stil rectiliniar. Cu
excepția bolților unor catedrale, în care se menține profuzi-
unea nervurilor împletite și întretăiate din perioada ante-
rioară, impresia de relativ echilibru este dată de faptul că
verticalele foarte înalte sînt contrabalansate de prezența
mai accentuată a unor orizontale și, în general, de structura
spațială mai clară și mai simplă a edificiilor. Tipice pentru p.
s. sînt Catedrala din Gloucester - cu transeptul, corul și
bolta sa în evantai precum și elemente ale catedralelor
din Canterbury și Winchester și numeroase colegii de la
Oxford și Cambridge. V. și gotic	M P.
PERSIANĂ Dispozitiv de origine orientală, destinat
să închidă un gol de fereastră sau de ușă, format din o suită
Si
persiană
de lamele înguste, montate pe un cadru, care se pot
apropia sau îndepărta, lăsînd fie să pătrundă aerul sau
lumina, fie să izoleze de ele încăperea (fr. persienne, it. per-
siană, germ. Sommerladen, engl. outer window-blind,
Venetian shutter).	T.S.
PERSONIFICARE in iconografie, procedeu de
echivalare vizuală a unor calități sau defecte, ori a unor
noțiuni, cu ajutorul unor figuri umane, animale, mai rar geo-
metrice (fr. personnification. it. personificazione, germ.
Verkdrperung, engl. personification).	T.S.
PERSPECTIVĂ Ansamblu de reguli și procedee
menite să transpună obiectele tridimensionale și raporturile
dintre ele pe suprafața plană a unui tablou - pictură sau
desen. Absentă in pictura preistorică, p. a apărut și s-a dez-
voltat o dată cu geometria și optica, în Grecia, apoi și în
Roma antică (primele mențiuni despre p. apar în scrierile lui
Agatharcus din Atena, sec. 5 î. H., iar aplicații în frescele de
la Pompei, imitînd ferestre, sec. 1). Redînd aparența și nu
realitatea, p. diferă în funcție de locul, dar și de punctul de
vedere al artistului, revelind concepția lui despre lume,
atitudinea sa clasică sau anticlasică etc. Astfel, după modul
în care încearcă să sugereze volumul și spațiul, există mai
multe tipuri de p.: - aeriană , sau ~ atmosferică, suge-
rează adîncimea doar prin modificarea calității și lumino-
zității culorilor în funcție de distanță; acest tip de p. ii întîlnim,
de exemplu, în peisajele clasice din sec. 17-18, utilizînd o
valorație în trei trepte, precizia desenului descrescînd în
adîncime în desen și gravură, iar în pictură cele trei planuri
principale fiind colorate în brun, verde și albastru; p. a.
apare, de asemenea, la impresioniști, sub influența
stampelor japoneze (fr. perspective aerienne, it. prospettiva
aerea, germ. Luftperspektive, engl. aerial perspective): -
inversă, practicată de exemplu în arta bizantină, pentru a
figura un tărîm spiritual, ireal, aflat în afara spațiului, mărea
planurile pe măsură ce se îndepărtau, în loc să le
micșoreze (fr. perspective inverse, it. prospettiva invertita,
germ, umgekehrte Perspektive, engl. inverted perspective);
- lineară, ține seama de felul în care ochiul uman percepe
spațiul, de modificările pe care obiectele le suferă o dată cu
adîncimea imaginii sau cu schimbarea poziției observatoru-
lui. Modificările perspectivale se datorează structurii timpu-
lui vizual, care are forma unui con cu o deschidere de
aprox. 53°, cu vîrful în ochiul privitorului și lărgindu-se pe
măsură ce distanța crește la infinit. în acest fel, obiectele
din prim-plan vor apărea mai mari, căci ocupă toată
suprafața retinei, și din ce în ce mai mici pe măsură ce se
distanțează de privitor. Din această cauză p. I. mai poartă
numele de proiecție conică. După variate experiențe din
sec. 15, p. I. s-a instaurat în epoca Renașterii, prin
cercetările unor artiști ca Paolo Uccello, sistematizate în
tratate ca acelea ale lui Leon Battista Alberti, Piero della
Francesca, Leonardo da Vinci, Albrecht Durer etc. S-a
impus formula „conului vizual", format din raze venite de la
obiecte și centrate în ochiul artistului. Acceptîndu-se con-
venția vederii monoculare, punctul de vedere al privitorului
se proiectează în centrul tabloului, pe linia orizontului, în
așa-numitul punct de fugă. Plasarea în p. a unui cub poate
li rezolvată cu un singur punct de fugă (p. paralelă), cu
două (p. angulară) sau cu trei (p. oblică) P. I. a fost practi-
cată, în decursul timpului, în arta academică, drept singura
modalitate de redare corectă a spațiului. Pentru a da iluzia
unor spații imaginare, arta barocă a dezvoltat toate efectele
de p. pentru a sugera „spațiul continuu" universal, prin
extinderea imaginii artistice către lumea reală, în care cor-
purile parcă avansează, pe de altă parte în cea supranatu-
rală, înălțîndu-se spre infinit, mai ales în pictura plafonantă,
urmărind efectele iluzioniste de trompe l'oeil, ca în operele
lui G. B. Tiepolo. Exagerarea adincimii mai persistă și în
unele peisaje de șevalet din sec. 18 (de exemplu ale lui
Canaletto) (fr. perspective lineaire, it. prospettiva lineare,
germ. Linearperspektive, engl. linear perspective); ~ în
zbor de pasăre este specifică picturii gotice și extrem ori-
entale, în care spațiul este văzut de sus, în planuri etajate,
fără o centrare umana (fr. perspective ă voi d’oiseau, per-
spective cavaliere, it. prospettiva a voi d'uccello, germ.
Vogelperspektive, Vogelschau, engl. bird’s eye view). V. și
spațiu	A.N. și A.P.
PERUCA Părul fals, folosit din antichitate pentru a
masca părul rar sau calviția. A slujit și pentru remodelarea
sau supradimensionarea capului. în Egiptul antic, martind
funcția sau rangul special, p. din fibre vegetale aveau formă
piramidală și erau colorate în verde, negru sau albastru, in
Roma imperială, femeile purtau p. complicate făcute din
părul blond al sclavelor nordice, in Franța sec. 17, regele
Ludovic al XlV-lea, care avea în tinerețe plete bogate, le-a
suplinit mai tîrziu prin p. cu „ferestre" prin care ieșea părul na-
tural, apoi prin p. completă, monumentală, „leonină", cu
bucle lungi pînă aproape de talie, care înălțau silueta, in sec.
18, p. era mică, pudrată, cu părul strîns în bucle lipite de cap,
la bărbați, cu coc sau coadă legată cu panglică. în epoca pre-
mergătoare Revoluției Franceze, p. aristocratelor au atins
cele mai mari dimensiuni, părul fiind susținut cu perne. împo-
dobit cu flori, păpuși, corăbii cu pinze etc., protejate noaptea
de rozătoare într-un fel de colivii de sîrmă (fr. perruque, it.
parrucca, germ Perucke, engl. periwig, wig). A N.
PERUZEA —>turcoază
PERYLENE SCARLET (engl.) Pigment roșu in-
tens, stabil la lumină și la agenții atmosferici. Culoare
organică sintetică apărută în ultimii cîțiva zed de ani în
SUA.	L.L.
PESARO Important centrul italian de maiolică, situat
lingă Urbino și cunoscut din sec. 15. Piesele cele mai vechi
au lustru metalic; după 1500, statuetele, serviciile de masă,
cănile, platourile sînt decorate cu scene policrome sublini-
ate cu aur. Atelierul, patronat de ducele de Urbino,
Guidobaldo II, a executat numeroase comenzi pentru mem-
brii familiilor Sforza și Malatesta, care le dăruiau oaspeților
de onoare. în sec. 17 și la începutul sec. 18 se înregistrează
o perioadă de declin. O nouă manufactură, întemeiată în
1763, produce faianță inspirată de porțelanul chinez, care
cunoaște o mare prețuire. Mărci:F-* c (Filippo Antonio Cal-
legari, Pesaro); C. C. (pentru produsele P. destinate expor-
tului).	V.D.
PEȘTE Simbol paleocreștin al lui Hristos. Folosit
datorită acrostihului format din inițialele grecești ale denu-
mirii lui Hristos: „lisus Hristos fiul lui Dumnezeu Mîntuitor”,
Ichtys, pește. Era considerat un semn de recunoaștere al
primilor creștini. în asociere cu pîinea, are semnificație
euharistică. V. și Ichtys	T.S.
PETERSBURG Manufactură imperială rusă de por-
țelan (ale cărei începuturi ar data din 1744), întemeiată, cu
concursul lui Christoph Konrad Hunger, de la manufactura
germană Meissen, în 1758. Titlul de manufactură imperială
i se dă în 1762, sub Ecaterina a ll-a. Perioada de activitate
1762-1796 este înfloritoare datorită conducătorilor manu-
facturii, Viazemski și lusupov. Piesele create la P. atestă o
puternică influență a stilului Manufacturii Sevres. Începînd
din 1825 se constată un declin în privința calității artistice,
situație ce nu se va remedia decîtîn sec. 20. Producția ma-
nufacturii - servicii de masă, vase, busturi, statuete, cutii
pentru tutun - se axează și pe motive folclorice rusești (sta-
tuete reprezentînd țărani ruși). Stilul Primului Imperiu
francez a influențat mult porțelanul P., caracterizat printr-un
colorit viu, subliniat cu mult aur. Mărci: către 1745: vulturul
bicefal cu coroana imperială; între 1762 și 1796, litera E
(Ecaterina a ll-a); între 1796 și 1801, litera chirilică P
(Petru); între 1801 și 1825, litera A (Alexandru); între 1894
și 1917, litera chirilică N (Nicolae al ll-lea); după 1917,
secera și ciocanul.	V.D.
PETIC Fragment de suport textil cu care se
restaurează (maschează) sfișierile accidentale, relativ mici,
ale unei pînze pictate. V. și sfîșierea pînzei pictate L.L
PIC
49
PEZ
48
PEZZUOLA Numele generic al unor culori despre
care C. Cennini scrie că „nu au corp", folosite la lucrările pe
hîrtie. {Erau, probabil, acuarele alcătuite din pigmenți de ori-
gine organică.).	L.L.
PHIALA Bol fără toarte, de dimensiuni mici, din cera-
mică sau metal, folosit, în antichitate, la libații (fr. phiale, it.
phială	phiatâ mesomphalos
Hala, germ. Phiale, engl. phiale); ~ mesomphalos, variantă
de p. ce prezintă în interior o protuberanță semisferică cen-
trală.	I.C.
PHOENIX Pasăre mitologică, despre care foarte
multă vreme se credea că a existat doar un singur exemplar.
Arsă, împreună cu cuibul său, de o rază de soare, reînvie din
propria cenușă. Este figurată adesea sub forma unui fazan
cu pene roșii sau galbene. Fiziologul o identifică drept un
simbol al lui Hristos și al învierii. Apare și singură, dar cel
mai adesea asociată cu alte simboluri hristologice. T.S.
PIANO NOBILE Sintagmă italiană desemnînd eta-
jul întîi al unor clădiri reprezentative (palate, vile), unde se
aflau încăperile cele mai importante și mai bogat decorate,
rezervate recepțiilor și, foarte rar, apartamentelor private.
T.S.
PIATRA LUNII Varietate de feldspat alb cu reflexe
albăstrii sau sidefii; șlefuită în caboșon, se folosește ca
piatră semiprețioasă în giuvaiergerie (fr. pierre de lune, oeil
de poisson, it. pietra di luna, germ. Mondstein, engl. moon-
stone).	V.D.
PIATRA Denumire generică a rocilor și mineralelor
dure (fr. pierre, it. pietra, germ. Stein, engl. stone) 1. Rocă
dură folosită ca material de construcție. în funcție de calitățile
necesare acestei întrebuințări, p. poate fi: silicioasă (gresie,
silex, cuarț, granit, bazalt etc.), caz în care sub acțiunea lo-
virii cu un metal se descompune în așchii sensibile la ac-
țiunea acizilor din atmosferă; din acest motiv se folosește
rar în construcții; calcaroasă, dură sau moale, care rezistă
bine în atmosferă pentru că și-a pierdut apa din carieră, se
taie cu ușurință (marmură, calcare, marne etc.). 2, Folosite
ca podoabă, p. se împart în: dure sau prețioase (diamant,
smarald, safir, rubin, topaz) și semidure sau semiprețioase
(varietăți de cuarț, calcedonie, turmalină). Ele se pot tăia în
formă de caboșon, de briliant etc., se pot șlefui, lustrui și
grava în relief (camee) sau în adîncime (intalie), fiind
folosite din antichitate pînă în prezent în giuvaiergerie și ca
ornamente pentru mobilierul de lux. 3. P. poate constitui și
unul dintre suporturile rigide ale picturii. Durabilitatea, rigidi-
tatea și rugozitatea p., la care se adaugă emanația unor
săruri, au asigurat conservarea picturilor rupestre vreme de
zeci de mii de ani. Începînd din antichitate sînt folosite
plăcile de marmură, porfir, ardezie, lavă etc., încastrate în
zid cu ajutorul unor mortare. S-a pictat mult pe p., folosim
du-se procedee tehnice diverse (inclusiv pictura în ulei).
Greutatea naturală a plăcilor de p. le face inutilizabile în pic-
tura portabilă, 4. Una din denumirile vechi ale p. de frecai
culorile. 5. în grafică, p. constituie suportul pe care se
imprimă litografia. P. litografică este o p. de calcar cu struc-
tura fină și densă așezată în straturi. P. de gresie tăiată
special este folosită pentru ascuțirea uneltelor de gravură;
- acră —> alaun; - brută, bloc de p. de rîu sau de carieră
pusă în operă fără a mai fi fasonată; ~ cioplită, bloc de p.
care este sumar fasonat prin cioplire, astfel încîl legat cu
mortar să contribuie la realizarea unei zidării uniforme; ~ de
agată -> p. de lustruit (aurul); - de aur -> topaz; ~ de
frecat culorile, lespede plată de p., mai mult sau mai puțin
dură, pe care se frecau culorile sau alte materiale în atelie-
rele de altădată. Cennino Cennini descrie metoda generală
de lucru folosită în vremea sa, rămasă valabilă pînă astăzi.
Pentru o asemenea lespede erau preferate porfirul, ser-
pentinul și marmura de dimensiuni nu prea mari (cca 40-50
cm). Pisălogul țmoleta) trebuie să fie și el dur. Pigmentul se
punea pe p., se umezea cu apă și se începea frecarea lentă
(„amestecă culoarea... timp de o jumătate de ceas, sau un
ceas întreg, sau cît vrei, dar să știi că de-ai freaca-o un an
de zile, cu atît va fi... mai de soi*); culoarea frecată se intro-
ducea într-un recipient, se turna deasupra apă și se punea
la păstrat. Frecarea în atelierele meșterilor de tradiție
răsăriteană se făcea într-un mod asemănător. Culorile de
ulei sau cu ou, mordanții, ambolurile etc. erau frecate după
aceeași metodă. Nume vechi, din erminii: agricon, lespede
(var. leaspede), marmură, piatră; ~ de ipsos -> ghips; ~
de încercare, p. silicioasă cu textură densă, rezistentă la
acțiunea acizilor, de o frumoasă culoare neagră. Se
folosește pentru încercarea aurului: dacă metalul nu este
aur, dîra lăsată pe p. este roșie (fr. pierre de touche, it.
pietra di paragone, germ. Probierstein, engl. touch-stone);
~ de lustruit (aurul), instrument folosit pentru lustruirea
aurului în atelierele medievale. Lăsîndu-ne detalii prețioase,
Cennino Cennini scrie că materiile din care era confecționat
acest instrument erau: „safirele, smaragdele, balașele,
topazele, rubinele și granatele; cu cît o p. e mai prețioasă,
cu atît e mai bună"; în lipsa acestora se folosea însă lapis
amatita (hematita dură). Pentru operația de lustruire a auru-
lui, p. nu trebuia să aibă nici cea mai mică urmă de
umezeală. P. d. I. era de multe ori înlocuită ori cu dintele
unui animal carnivor, ori cu p. de agată (o rocă silicioasă
extrem de dură și fină); ~ de talie, bloc tăiat regulat pe toate
fețele, pentru a alcătui cu altele similare părți ordonate per-
fect ale unei construcții (parament etc.) (fr. pierre de taille,
it. pietra de taglio, germ. Baustein, Quaderstein, engl. ash-
iar); ~ fâțuită, bloc de p. la care fața anterioară și fețele
care vin în contact direct (lateral, sus, jos) cu altele similare
sînt tăiate regulat. Uneori, acest termen este folosit și pen-
tru p. de talie: ~ fundamentală, prima p. pusă în fundațiile
unui edificiu. Are un sens simbolic, derivat din miturile de
construcție, de aceea punerea ei este însoțită de obicei -
mai ales în cazul edificiilor reprezentative - de o ceremonie
specială (fr. premiere pierre, pierre de fondation, it. prima
pietra, germ. Grundstein, engl. foudation stone); ~ fune-
rară, lespede de p. verticală sau orizontală care marchează
locul înhumării unei persoane. Poate fi decorată în relief
mai mult sau mai puțin înalt sau poate purta un gisant;
cuprinde, de asemenea, simple inscripții funerare (date
pentru identificarea celui decedat) sau texte mai ample
incizate sau excizate (fr. pierre tombale, it. lapide sepol-
crale, pietra rossa, germ. Grabstein, engl. gravestone). V.
și il. 14; ~ ponce, rocă vulcanică dură, cu aspect spongios,
ușoară, bogată în siliciu, Se prepară și pe cale artificială.
Tăiată sub forma unor prisme sau pulverizată, se folosește
pentru șlefuirea unor suprafațe (grunduri, pînză, lemn etc.);
face parte și dintre materialele de umplutură. Nume vechi:
pumice, spumă de mare (fr. pierre ponce, it. pomice, germ.
Bimsstein, engl. pumice-stone); ~ statuară, termen generic
pentru varietăți de roci calcaroase sau granitice, dintre care
sculptorii folosesc cu precădere bazaltul, granitul, porfirul,
steatitul, travertinul; - unghiulară, în Vechiul Testament,
denumirea dată p. fundamentale. în Noul Testament și la
Sfinții Părinți, este asociată frecvent simbolisticii lui Hristos,
ca bază a Bisericii. Reflectă, în plan simbolic, rezistența unei
construcții: p. fundamentală sfințită a unei biserici, dar și
cheia de boltă care încheie ridicarea acesteia (fr. pierre an-
gulaire, it. pietra angolare, germ. Eckstein, engl. corner-stone).
V și p. fundamentală V.D., L.L, A.P., C.R. și T.S.
PIAȚA 1. Spațiu deschis ținînd de structura urbană a
unei localități, spre care converg mai multe artere de circu-
lație, delimitat de fronturi de case sau de aliniamente de
copaci, marcat adesea de clădiri reprezentative (catedrale,
biserici, primării etc.) sau de monumente centrale (statui,
fîntîni, arcuri de triumf etc.), cu funcții economice, sociale
sau culturale diverse. în Evul Mediu, p. unui oraș servea și
ca loc de tîrg săptămînal sau periodic, ca loc de executare
a pedepselor și ca spațiu de desfășurare a unor ceremonii
religioase sau a spectacolelor de teatru popular. O dată cu
Renașterea, spațiul p. începe să fie mobilat cu fîntîni deco-
rative, statui, iar funcțiile economice se reduc considerabil
(fr. place, it. piazza, germ. Platz, engl. square). 2. Spațiu
exclusiv comercial, în mare parte destinat producătorilor (fr.
marche, it. mercato, germ. Markt, engl. market). T.S.
PIAȚETA Piață de mici dimensiuni, de regulă deli-
mitată de fronturi de case și marcată fie de un spațiu verde,
fie de o fîntînă sau o statuie.	T.S.
PICIOR DE IEPURE Unealtă artizanală improvizată
dintr-o labă de iepure (de obicei din spate), spălată și
uscată. în atelierele de odinioară era folosită ca un fel de
pensulă mare, cu părul fin, pentru operații cum ar fi aurirea,
întinderea sau îndepărtarea prafului de cărbune (pe panou/
sau pentru diverse lustruiri etc. Alt nume, în erminii: lăbuță
de iepure.	țj_
PICOU Punct format dintr-un mic inel de ață, legat
prin bride, la marginea unei dantele sau a unei panglici; în
interiorul p, se poate introduce un fir metalic pentru a-i mări
rezistența (fr. picot, it. smerio, germ. Zăckchen, Spitzenzacke,
engl. puri).	V.D.
PICTOGRAFICĂ, SCRIERE — Formă primitivă
de scriere ce se bazează pe ilustrarea figurativă a princi-
palilor termeni abordați. Semnele reproduc, mai mult sau
mai puțin simplificat, obiecte, astre, animale, vegetale,
oameni, monumente, unelte etc. Cea mai cunoscută formă
de s. p. este întîlnită în Egiptul antic. în funcție de conținutul
semnelor distingem: ideograme și pictograme. I.C.
PICTOR-GRAVOR (fr.) Termen desemnînd gravo-
rul care își desenează sau pictează singur imaginea desti-
nată gravării, spre deosebire de cei care transpun în
gravură o imagine realizată de alții. Termenul era folosit în
vremea cînd diviziunea muncii dintre pictor sau desenator și
gravor funcționa în mod curent. Astăzi, cînd această diviziune
nu mai există decît atunci cînd este vorba de gravura prapriu-zi-
să de reproducere, termenul nu mai circulă. Răspîndirea lui
s-a datorat, In sec. 19, înființării, la Paris, a societății „Acvafor-
tișlilor și piclorilor-gravori", destinată să sprijine dezvoltarea
artei de a grava (fr. peintre-graveur).	A.P.
PICTOGRAMA Element al scrierii pictografice,
conținînd o reprezentare figurativă. V. și scriere pictogra-
ffcă	I.C.
PICTURA Arta de a concepe și reprezenta pe o
suprafață plană, cu ajutorul liniilor, formelor, valorilor și
culorilor, fie elemente ce aparțin realității înconjurătoare, fie
elemente imaginate de pictor. P. a apărut în preistorie, ca
artă rupestră, fiind practicată de-a lungul întregii istorii, de
toate popoarele. Constituie una din modalitățile de expri-
mare și comunicare ale omului. Departe de a fi o simplă
reproducere, mai mult sau mai puțin fidelă a lucrurilor,
ființelor sau faptelor din ambianța cotidiană, p. presupune
recrearea acestora, interpretarea lor în mod creator, trans-
formarea lor într-o nouă „realitate" pe care artistul o
reprezintă pe un suport bidimensional, slujindu-se de un
limbaj specific. Limbajul însumează o serie de convenții
specifice acestei arte și este utilizat pentru alcătuirea unor
ansambluri picturale complexe și unitare - operele de artă
- care invită privitorul la „dialog”, la contemplare și medi-
tație, implicîndu-l afectiv. Din punct de vedere material, o p.
este alcătuită, de regulă, dintr-un suport, dintr-un strat
intermediar de legătură, grundul, și din materia picturală,
expusă privirii (fr. peinture, it. pittura, dipinto, germ. Maierei,
PIC_____
50
engl. painting). Operele piclate pot fi grupate după criterii
variate. După destinafie se împart în: - de șevalet, apărută
în Grecia clasică, poate fi lucrată în mai multe procedee
tehnice {tempera, encausticâ, ulei etc.), pe suporturi relativ
ușor transportabile, motiv pentru care i se mai spune p.
portabilă. Este destinată interioarelor (fr. p. de chevalet, it.
p. di cavailetto, germ. Staffeleibild, engl. easel-painting).
Nume vechi, abandonat: p. de cabinet; ~ monumenală
p. murală; ~ murală (lat murus, zid), executată pe pereți
de piatră, cărămidă sau beton (unii acoperiți cu preparații
speciale, alții cu pînză maruflată și grunduită), a apărut în
epoca paleolitică. în principiu netransportabilă, fiind ea
însăși perete, înfrumusețează interioarele și exterioarele
edificiilor, motiv pentru care i se mai spune p. (artă) monu-
mentală. Sînt folosite tehnici artistice variate: fresca, tem-
pera cu emulsii naturale, artificiale sau polimerice, encaus-
lica, mozaicul, tehnica uleiului etc. (fr. p. murale, it. p.
murale, germ. Wandmalerei, engl. mural p.); - parietală
(lat. paries, perete), executată pe orice fel de perete,
indiferent de structura lor, inclusiv pe lemn; - portabilă ->
p. de șevalet. După procedeele tehnice (caracterizate prin
lianți) p. se grupează în: - acrilică, procedeu tehnic con-
temporan, în care sînt folosite culorile acrilice; - „ai fresco"
—> frescă; ~ „al secco", gen de p. murală în care culorile
se aplică pe tencuiala uscată, liantul puțind fi o emulsie na-
turală de ou, o emulsie artificială, varul, cleiul etc. Este prac-
ticată încă din antichitate (C. Cennini relatează că „romanii"
o numeau in arido, pe uscat, el însuși denumind-o in secco;
~ cu ceară, a apărut în ultimele bîteva secole. Pigmenții p.
c. c., amestecați cu ceară de albine, conțin de obicei și alte
adaosuri (ulei, esențe etc.). Poate fi lucrată pe suporturi
diverse. Nu trebuie confundată cu encausticâ; - în tem-
pera, denumirea unui procedeu tehnic folosit atît în p.
murală, cîl și în cea portabilă. Primele p. î. t. au fost create
de civilizațiile antice mediteraneene și orientale. Pigmenții
temperei sînt aglutinați cu emulsii naturale sau artificiale,
care folosesc albușul de ou, cleiurile animale sau vegetale.
Suporturile pot fi piatra, tencuiala, lemnul, metalul, pînza,
hîrtia, pergamentul etc., acoperite cu preparații potrivite, în
care sînt prezente ipsosul, creta, cleiul în apă etc. în
execuția p. î. t. au intervenit modificări: după sistemul
medieval, o culoare era pregătită în trei tonuri de bază (prin
adaos de alb și de negru, ca și prin modificarea fluidității),
în recipiente separate, în vreme ce pictorii moderni lucrează
prin amestecuri făcute direct pe paletă. Cei vechi își
vernisau lucrările la început cu verniuri uleioase, apoi cu
verniuri pe bază de rășini, pe cînd astăzi este preferată
matitatea implicită a acestor culori, eventual protejate cu un
strat subțire de emulsie sau de ceară (fr. p. a la detrempe,
it. tempera, germ. Temperamalerei, engl. distemper); ~ în
ulei, în acest procedeu tehnic - cel mai utilizat în zilele
noastre - culorile sînt frecate în principal cu un ulei sicaliv.
Suportul preferat este astăzi pînza, deși se lucrează la fel
de bine pe lemn, carton, hîrtie, tencuială etc.; prepararea lui
este obligatorie, v. grund. Culorile de ulei permit o libertate
de execuție relativă, v. alia prima, eboșă, execuție,
uscarea culorilor în ulei. Peste stratul final se aplică un
verni de protecție. Procedeul tehnic, cunoscut din epoci
îndepărtate, greu de precizat, s-a răspîndit o dată cu per-
fecționarea lui de către frații Van Eyck, în sec. 15, moment
în care mai era încă o tehnică de tranziție (v. procedeul fla-
mand). în mod firesc, procedeul a evoluat (v. procedeul
italian), iar de prin sec. 17-18 se cunosc deja toate
resursele expresive ale culorilor frecate cu ulei ( fr. p. a
l'huile, it. dipinto, p. ad. olio, germ. Olmalerei, engl. oil-p.); -
vinilică, procedeu tehnic contemporan în care sînt folosite
culorile vinilice: ~ lucrată în acuarelă -» acuarelă; ~
lucrată în guașă -» guașă; - lucrată în pastel —> pastel;
- lucrată în encaustică -> encausticâ; - lucrată în
tehnici mixte -> tehnici mixte Grupate după suporturi,
operele pictate se împart în: p. murală (v. mai sus); p. pari-
etală (v. mai sus); - pe carton, care poate fi executată în
ulei, tempera, guașă, pastel, culori cu ceară etc.; suportul
se prepară în prealabil; ~ pe hîrtie, folosită în general pen-
tru notații, se execută în tehnici pe bază de apă, pastel, dar,
uneori, și în ulei; ~ pe lemn, lemnul (v. panou de lemn),
excelent prin rigiditate și durabilitate, necesitînd întotdeau-
na o grunduire - însoțită sau nu de maruflajul unei pînze
fine, - era, în antichitate și în Evul Mediu, suportul encaus-
ticii și al temperei, în sec. 15-16, era folosit în p. în ulei, iar
în ultimele secole se folosește în mai multe tehnici (tem-
pera, ulei, culori acrilo-vinilice etc.) (fr. p. sur bois, p. sur
panneau, it. p. su ta voia, p. sopra il legno, germ. Tafel-
malerei, engl. panelp., wood-p.); ~ pe metal, practicată rar,
este lucrată în culori frecate cu ulei și, mai rar, în tempera
cu ou. Prepararea suportului este indispensabilă; ~ pe
pînză este cea mai răspîndită dintre modalitățile de lucru
ale pictorului modern. Pînza grunduită și întinsă pe șasiu,
suportă ia fel de bine culorile de ulei, tempera și guașa,
culorile acrilo-vinilice, pastelul etc. (fr. p. sur toile, it. dipinto
su tela, germ. Leinwandmalerei, engl. canvas p.); ~ pe
porțelan (fr. p. surporcelaine, it. p. sopraporcellana, germ.
Porzellanmalerei, engl. china p.) -> porțelan; - pe sticlă
(fr. p. sur. verre, it. p. su vetro, germ. Glasmalerei, engl.
glass-p.) —> icoană pe sticlă; - pe tencuială, include
tehnicile al fresco, al secco și cele în care sînt utilizate culo-
rile acrilice, de ulei etc.; - rupestră (lat. rupes, perete de
stîncă) este executată direct pe piatră, în perioade istorice
foarte îndepărtate, mai cunoscute fiind p. de la Altamira
(Spania), Lascaux (Franța), Tassili (Algeria). Rezistența lor
ieșită din comun se datorează pigmenților folosiți (în gene-
ral pămînturi naturale) și modului în care au fost fixați de
suprafața rugoasă și de sărurile emanate de perete (fr. p.
rupestre, it. p. rupestre, germ. Felsbild, Felsmalerei, engl.
rock-p.). Gruparea după temă: natură statică -> natură
statică; peisaj -> peisaj; - de gen, denumire generică a
unei arte care abordează diferite aspecte ale vieții cotidi-
ene. Subiectele pictate, imaginate sau nu, se caracteri-
zează prin caracterul lor realist (fr. p. de genre, it. p. di
genere, germ. Genremalerei, Sittenbild, engl. genre p.); ~
istorică, gen de artă inspirată din momentele istorice. Abia
din sec. 17 caracterul ei (adesea marcat pînă atunci de ale-
gorie ori subordonat valorilor strict plastice) lasă locul unor
reprezentări mai exacte din punct de vedere istoric, bazate
pe documentații adecvate. Genul înflorește în sec. 18 și
atinge apogeul în sec. 19-20. Ignorat de impresioniști și de
multe din curentele moderne, își găsește totuși adepți prin-
tre artiștii veacului nostru (fr. p. d'histoire, it. p. storica, germ.
Historienmalerei, engl. historyp.); - religioasă, gen de artă
în care se manifestă cu predominanță sentimentul religios
(fr. p. religieuse, it. p. sacra, germ. Andachtsmalerei, engl.
religious p.); portret —> portret.	L.L.
PICTURĂ METAFIZICĂ Orientare în arta italiană
din perioada 1910-1925, reprezentată în principal de Gior-
gio de Chirico, făuritor și al termenului de pittura metafisica.
Concepția și viziunea p. m. exprimă o reacție la futurism și
[eoriile lui asupra dinamizării formelor în pictură. Prin p. m.
Chirico înțelegea „liniștea și frumusețea spirituală a
materiei, care este, în esența ei, metafizică, întocmai ca și
obiectele, care, prin claritatea culorii și precizia proporțiilor
se opun oricărei confuzii". Prin repertoriul de motive -
clădiri și statui antice -, ca și prin construcția clasic arhitec-
turală a imaginilor, pictura lui Chirico are evidente rădăcini
în tradiția Renașterii italiene, in același timp, prin folosirea
clarobscurului, cu procedee neobișnuite, stranii și cu dis-
tribuiri alegorice disproporționate ale umbrelor, p. m.
generează, voit, o atmosferă magică, ușor punctată de an-
xietate, de înstrăinare. Ea se va accentua o dată cu intro-
ducerea în repertoriul iconografic al p. m., începind din
1913, a motivului „manechinului", fără fizionomie, simbol al
goliciunii spirituale, al nimicului. în acest aspect apare și o
influență a gîndirii lui Nietzsche, pe care Chirico o cunoștea
și o admira. P. m. a avut un important ecou în suprarealistă
și în neobiectivitate. Continuatori ai p. m. în Italia sînt Gior-
gio Morandi, Mario Sironi, Felice Casorati, care
accentuează caracterul tactil, volumetric, plastic al formelor
picturale. V, și il. 85	A.P.
PICTURĂ TRANSPARENTĂ -> procedeul fla-
mand
PICTURĂ VARIABILĂ (engl.) Structură picturală
obținută prin folosirea unei plăci cu cîmp magnetic, care
ține în loc obiecte așezate pe suprafața tabloului. Configu-
rarea acestor obiecte poate fi schimbată (engl. Variable
Painting).	M.P.
PIEDESTAL Suport pe care se așază o statuie, o
coloană etc. (fr. piedestal, it. piedistallo, germ. Fussgestell,
engl. pedestal). Sin., uneori, soclu, postament. C.R.
PIELE DE CORDOBA Piele de calitate supe-
rioară, provenită de la miei sau capre tinere; permite
obținerea unor efecte decorative prin gofrare sau gravare.
Prelucrată în Evul Mediu de arabii din Spania, la Cordoba,
a fost introdusă în Franța (în sec. 11), de unde s-a răspîndit
în aproape toată Europa. P. d. C. a fost frecvent folosită în
sec. 16-17 la capitonarea pereților și a garniturilor de
mobilier (fr. cuir de Cordoue, it. cuoio cordovano, germ.
Cordobaleder, engl. Cordoba leather).	V.D.
PIETA Temă iconografică din repertoriul catolic,
inspirată din ciclul Patimilor lui Hristos, ilustrînd tema
Plîngerii lui lisus mort. Acesta este așezat, de obicei, pe
genunchii Măriei, mai rar culcat pe pămînt sau sprijinit
aproape șezînd, și plîns de mama sa, de Mania Magdalena,
de loan Evanghelistul și de losif din Arimateia. Cele mai
frecvente reprezentări sînt în sculptură, goticul excelînd prin
numărul și valoarea realizărilor, ele apărind însă și în
Renaștere (mai multe variante realizate de Michelangelo).
Există și reprezentări pictate cu o figurare identică sau con-
taminate cu tema Virdolorum (fr. Vierge de Pitie, it. Pietă,
Cristo in grembo alia madre, germ. Vesperbild, engl. Our
Lady of Pity).	T.S.
PIETRAR Lucrător specializat în cioplirea materi-
alelor dure (piatră, marmură). P. execută și copii ale altor
lucrări originale create de artiști sculptori. Pentru
transpunerea exactă a modelului (turnat în ipsos) folosește
metoda cu trei compase sau aparatul de punctat (fr. tailleur
de pierre, it. tagliapietre, scalpelino, germ. Steinmetz,
Steinhauer, engl. stons-cutter). Sin. cioplitor. C.R.
PIGMENT (lat. pigmentam) Pulbere colorată, mai
mult sau mai puțin fină, care prin dispersia ei omogenă în
diverși lianți și soivenți - față de care trebuie să fie insolu-
bilă - formează paste utilizabile în pictură. (în limbajul spe-
cialiștilor, p. nu se confundă cu coloranții.) Prin natura lor p.
sînt minerali sau organici. Cei minerali pot fi grupați în:
culori de bariu, cadmiu, calcar, cobalt, crom, cupru, fier,
mercur, plumb, zinc etc., iar cei organici pot fi de origine
vegetală sau animală. Multe din materiile colorante sînt pro-
duse pe cale chimică, printre cele mai cunoscute
numărîndu-se marșurile, culorile organice sintetice vechi
(anilinile) și moderne, cadmiurile etc. Oricare le-ar fi natura,
p. posedă caracteristici fizico-chimice distincte: granulația,
capacitatea de colorare și acoperire, greutatea specifică,
rezistența la lumină, aer, intemperii, acizi, alcalii și tempe-
ratură, sarcina electrică, capacitatea de dispersie, indicele
de absorbție al uleiului sau al altor lianți etc. (în afara p.
destinați picturii, există o altă serie, utilizată la fabricarea
vopselelor, emailurilor și a cernelurilor tipografice, pentru
grunduri industriale, pentru colorarea hîrtiei, a maselor plas-
tice, a cauciucurilor, a cimenturilor etc.; mai pot fi amintiți
pigmenții anticorozivi, pulberile metalice și pigmenții spe-
ciali antivegetativi, luminiscenți, sidefii, termoindicatori etc.)
(fr. pigment, it. pigmento, germ. Pigment, Farbstoff, engl.
pigment).	LL.
PIG
51
I
PIL_
52
PILASTRU Element al sistemului portant al unei
construcții, alcătuit dintr-un stîlp de piatră sau de zidărie
încastrat într-un zid, pe care îl întărește în zona în care se
află punctele de descărcare ale bolții, plafonului, cornișei
etc. în funcție de epocă și stil, p. poate fi prevăzut cu bază
și capitel, iar corpul primește caneluri, striuri, reliefuri sau
poate rămîne plat (fr. pilastre, it. pilastro, germ. Pilaster,
engl. pilaster).	T.S.
PILĂ 1. Suport vertical izolat și masiv, de secțiuni poli-
gonale diverse, destinat să susțină o parte a șarpantei sau
a zidăriei unui edificiu. Solid și greoi în romanic, se
alungește în gotic, fiind decorat cu elegante coloane
adosate în fascicul. 2. Suport vertical mai masiv al unui pod
(fr. pile, pilier, it. pila di ponte, piliere, germ. Pfeiler,
Bruckenpfeiler, engl. bridge pier, pillar). V și stîlp, pilier,
pilon. 3. Unealtă din fier sau oțel, cu dinți mărunți pe fețele
exterioare, folosită de sculptori pentru nivelarea
suprafețelor cioplite din materiale dure, ca și pentru
răzuirea lemnului și metalului. Graficienii o utilizează la
răzuirea și șlefuirea plăcii de metal sau lemn, precum și a
pietrei litografice (fr. lime, it. lima, germ. Feile, engl. file).
I.C., C.R. șil.P.
PILDE -> Parabolele lui lisus
PILIER (fr.) Termen folosit, uneori, pentru a desemna
stîlpii masivi de zidărie întîlniți în interiorul unor construcții
(pivnițe, spațiul central al unor biserici etc.) (fr. pilier, it.
piliere, pilone, germ. Pfeiler, engl. pillar). Sin. stîlp. T.S.
PILON (gr.) 1. Element caracteristic al fațadei tem-
plului egiptean, compus din doi masivi enormi de pietrărie.
care flancau simetric intrarea, ridicîndu-se deasupra între-
gului edificiu. Avind o bază cvadrangulară, p. se subțiau
către vîrf, fiecare fațadă avînd forma unui trapez isoscel.
Centrul părții inferioare era găurit de o intrare strimtă și
joasă, care permitea accesul într-o curte înconjurată de por-
tice, precedînd intrarea în sanctuar. Acești masivi aveau un
spațiu interior cu camere suprapuse, care comunicau prin ’
scări interioare. 2. Prin extensie, motiv decorativ în forma
de p. plasat de o parte și de alta a unei intrări monumentale
sau a unui pod, cu simpla funcție de a fi ornamental (fr.
pylone, it. pilone, germ. Pylon, engl, pylon). 3. Stîlp scurt și
gros menit să susțină o mare greutate în cadrul sistemului I
de sprijin al unui pod (fr. pile, it. pila di ponte, germ.
Bruckenpfeiler, engl. bridge pier). Vși pilă I.C. și T.S.
PILOT (PILOȚI) Stîlpi de lemn, ciopliți, de regulă,
rotund, cu diametrul de 13-18 cm și lungimea de aprox.
0,80-1,50 m, care se bat la cca 0,30 cm distanță unul de altul,
în pămînt, sub fundația propriu-zisă a unei construcții. Au
rolul de a contribui la stabilizarea solurilor din zone
mlăștinoase sau cu pînză freatică abundentă și situată la
suprafață. Prin săpături arheologice au fost descoperite
numeroase construcții pe p. în zonele din vechiul centru al
Bucureștiului, mai ales în apropiere de Dîmbovița (în limba
română termenul se folosește numai la plural.) (fr. pilot, it.
palo, germ. Pfahl, engl. pile).	T.S.
PINACLU Element constructiv-decorativ caracteris-
tic goticului, avînd forma unui mic edicul plin, care încu-
nunează un contrafort, situat în zona descărcării arcului
butant pe acesta. Are de regulă un coif piramidal cu un fleu-
ron în vîrf, pe cele patru laturi prezantînd, de obicei, un
decor cu arcaturi puțin adincite. P. apare și în decorația
sculptată a coronamentelor marilor altare gotice tîrzii
(Michael Pacher, altarul de la Sanid Wolfgang, Austria), pe
el sprijinindu-se una din extremitățile arcelor care alcătu-
iesc coronamentul (fr. pinacle, it. pinacolo, germ. Fiale,
Riese, Spitzsăule, engl. pinnacle).	T.S.
PINACOTECĂ (gr. pinax, tablou, theke, depozit,
incintă) Denumirea veche a muzeelor de artă, după numele
uneia din sălile Propileelor (celebrul edificiu situat pe Acro-
pole, în Atena antică), unde se crede că era găzduită o
colecție de tablouri. Acest nume, purtat în antichitatea
greco-romană de orice galerie publică de artă și preluat în
epoca modernă de mai multe instituții de acest fel, este
astăzi în genere înlocuit cu termenul muzeu (fr. pina-
cotheque, it. pinacoteca, germ. Pinakothek, engl. pina-
cotheca).	L.L.
PINION Perete vertical care închide spre exterior
spațiul cuprins între cele două versante ale unui acoperiș în
două ape. El poate depăși, pe verticală, limita respectivului
spațiu, în epoca gotică fiind uneori terminat în trepte
{numeroase case din Germania, Austria, Țările de Jos,
Polonia și chiar cîteva din Sibiu - sec. 15), iar în baroc, la
nivelul unghiurilor inferioare sînt plasate volute. Adesea, pe
_______PIR
53
lîngă una sau mai multe ferestre de aerisire a podului apar
și elemente decorative, în relief sau pictate. P. îmbracă o
formă specială în Sezessionul central european, suprafața
sa fiind delimitată de alternanțe de curbe și contracurbe
(numeroase case în Oradea, Tg. Mureș etc.) (fr. pignon, it.
comignolo, germ. Giebel, engl. gabie).	T.S.
PINXIT (lat, a pictat) 1. Termen care însoțește, în
gravurile vechi, anterioare sec. 19, numele autorului
desenului sau picturii după care s-a efectat gravura.
Folosită uneori și prescurtat: pinx, această inscripție arată
că artistul care a compus imaginea și gravorul nu sînt
aceeași persoană. 2. în pictură, această inscripție însoțea,
pe unele tablouri, numele artistului, cu scopul de a atesta
originalitatea operei.	A.P. și L.L.
PIQIIE (fr) în giuvaiergerie, motiv obținut prin incrus-
tarea în bagă a unor mici puncte sau fîșii de aur sau de
argint. Folosit în sec. 17 în Olanda, Anglia, Franța și Italia,
în sec. 18-19 este aplicat mai ales pe capacele ceasurilor,
pe cutiuțe de fard, tabachere, statuete etc. V.D.
PIRAMIDA l.în arta precolumbiană, sanctuar
plasat pe platforme montane, la mare înălțime, accesul
făcîndu-se pe terase. 2. în Egiptul antic, monument funerar
destinat familiei regale. De mari dimensiuni, p. erau con-
struite din piatră, avînd un apareiaj din calcar, ce făcea per-
fect piramidală construcția. împreună cu templele și drumul
sacru, constituiau un ansamblu funerar plasat într-o incintă
fortificată. Pentru a fi cît mai bine protejată, camera fune-
rară era săpată sub pămînt. în interior, existau încăperi des-
tinate ofrandelor rituale, la care se ajungea printr-o suită de
coridoare. Pereții erau bogat decorați cu reliefuri și picturi
ilustrînd scene din viața faraonului sau drumul parcurs de
suflet către Regatul Morților. Imaginile sînt dublate de
inscripții hieroglife conținînd formule magice și pasaje din
Cartea Morților. Caracteristice perioadei Imperiului Vechi,
p. se perpetuează pînă la sfîrșitul Imperiului de Mijloc (fr.
pyramide, it. piramide, germ. Pyramide, engl. pyramid)-, - în
trepte, considerată a fi stadiul intermediar între mastaba și
p. adevărată, este asemănătoare, în elevație, cu ziguratul,
fiind compusă dintr-o serie de platforme paralelipipedice cu
dimensiuni din ce în ce mai reduse, plasate una deasupra
alteia pe un ax central vertical; ~ romboidală, variantă de
p. la care se remarcă, în elevație, schimbarea unghiului de
înclinare a pantei.	I C.
PIRAMIDION Piramidă de mici dimensiuni care
încoronează un obelisc sau un element de arhitectură (Ir.
PIR_______
54
pyramidion, it. piramidione, germ. Pyramidion, engl. pyra-
midion).	I.C.
PIROGRAVURĂ (gr pyros, foc) Procedeu de de-
corare a pieselor de lemn - în special mic mobilier uneori
și a obiectelor din os rezistent sau din piele, cu ajutorul unui
ac de gravat încins la foc. Inciziile în obiect se fac pe urmele
motivelor decorative desenate în prealabil. P. a fost mult
folosită în România, devenind o adevărată modă la
începutul sec. 20, în ornamentarea unor scaune, măsuțe,
gheridoane, mese de birou, ornamentare considerată a
avea o tentă specific națională, fiind inspirată, uneori, de
sculptura decorativă medievală românească din jilțuri,
iconostase.	A.P.
PISANIE Inscripție săpată în piatră, în lemn sau pic-
tată, montată sau realizată direct pe pereții unei biserici, în
care sînt consemnate date esențiale privitoare la condițiile
ridicării, decorării, restaurării monumentului: hram, ctitor
sau donator, datare, eventual meșteri. P. este aproape
nelipsită din orice biserică ortodoxă din România (fr.
inscription votive. it. iscrizione votiva. germ. Votivtafel, engl
votive inscription).	T.S.
PISĂLOG -♦ moletă
PISCINA Numele vine de la funcția inițială, de bazin
artificial în care erau crescuți pești. 1. Cele din locuințele
luxoase romane au dat naștere bazinelor rituale, în care, la
începutul erei creștine, era administrat botezul prin imersi-
une (bine păstrată este p. din Baptisteriul din Poitiers, sec.
5). 2. în bisericile vechi, mic bazin de piatră, care comunica
printr-un tub cu pămîntul, în care se vărsa apa cu care preo-
tul și-a spălat mîinile sau apa de botez. 3. Bazin special
amenajat, în exterior sau în interior, pentru băi de agre-
ment sau cu caracter de întrecere sportivă (fr. piscine, it.
piscina, germ. Schwimmbassin, engl. piscina, swimming-
pool).	T.S.
PITORESC (it.) Variantă a categoriei estetice de
frumos care se referă la o reprezentare plastică plăcută și
ușor accesibilă gustului comun. Termenul, folosit astăzi
mai ales ca atribut ce ține de registrele minore ale senti-
mentelor, definește o optică asupra frumosului, apărută în
pictura sec. 18, care cultivă agreabilul explicit, „ineditul"
căutat, adesea nostalgia rusticității (fr. pittoresque, it. pit-
toresco, germ, malerisch, engl. picturesque). L.L.
PITHOS Vas antic de mari dimensiuni, fără anse
folosit pentru depozitarea alimentelor. V. și ceramica
greacă
PUTURĂ METAFISICA -> pictură metafizică
PIVNIȚA Spațiu subteran, aflat sub o altă
construcție sau independent, amenajat în vederea păstrării
diferitelor alimente in Evul Mediu românesc, p. aflate sub
casele și palatele domnești și boierești au cunoscut o mare
amploare; spațiul lor unitar sau compartimentat prin stilp
mediani în nave paralele este acoperit cu semicilindri sim-
pli sau întăriți cu dublouri, cu bolți cu muchii sau cu 4-6-8
calote pe pandantivi (Curtea Veche din București sec. 15-17;
Mînăstirea Apostolache, jud. Prahova, ante 1645;
Palatul Mogoșoaia - 1702). în cartierele comerciale ale
orașelor, sub nivelul locuințelor sau al prăvăliilor, existau p.
pentru depozitarea mărfurilor și pentru vînzarea vinurilor
Pe proprietățile particulare din orașe și în zonele viticole
existau și p. independente, uneori zidite și boltite (Izvoran
-jud. Olt, către 1700), alteori căptușite cu lemn, ridicate cu j
cca 1 m de la suprafața solului, cu acoperișuri în două
pante (fr. cave, it. cantina, germ. Keller, engl. cellar). T.S. [
PI XI DA1. Tip de vas întîlnit în antichitatea greacă, in
formă de cutie cu capac, realizat din ceramică, metal, lemn
sau os, bogat decorat, servind la păstrarea și transportul1
fardurilor sau al podoabelor. Sin. pixis. 2. Cutie rotundă, cu
diametru mic și capac, decorată, din os sau metal (adesea
prețios), în care preoții catolici transportă ostia consacrată
la bolnavi și muribunzi (fr. pyxide, it. pisside, germ. Hostien-
buchse, Weihbrotbehâlter, engl. pyx). I.C. și T.S.
PINZA Țesătură, devenită astăzi cel mai folosit
suport al picturii în ulei. Istoria p. pictate începe în Egiptd
antic, unde era maruflată pe lemnul sarcofagelor. Ca suport
de sine stătător începe să fie folosită în Italia, cam din prima
jumătate a sec. 15, intră în uzul larg încă înainte de anul
1500 și devine suportul preferat al pictorilor o dată cu {
sec. 17. Preferința artiștilor pentru p, rezidă în pricini de ordin
estetic, ca și în faptul că țesăturile sînt ușoare, se pot mînui.
rula și transporta ușor, oferind suporturi a căror mărime
poate varia de la dimensiuni miniaturale, la suprafețe
ample; în plus, este mai ieftină decît un panou tradițional
(bine confecționat). P. din fibre vegetale, devenite astăzi
.clasice", sînt compuse în principal din celuloză, plantele
care produc fibrele vegetale utilizabile pentru țesături fiind
inul, cînepa, bumbacul (din care se fabrică țesături mai sen-
sibile la variațiile higrometrice) și iuta (plantă de origine
extrem orientală, din care se fabrică p. de sac, evitată în
general ca suport). Mătasea este singura țesătură din fibre
animale care a fost folosită în tehnica picturii în ulei.
Țesăturile din fibre sintetice, apărute in ultimele decenii și
folosite de unii pictori, n-au stîmit totuși interesul altora,
datorită cîtorva imperfecțiuni (nu le este îndeajuns verificată
durabilitatea, receptivitatea față de grund etc.) (fr. toi/e, it.
lela, germ. Leinwand, engl. canvas); ~ de boltă, în arhi-
tectura gotică, fiecare dintre suprafețele sferice construite
pe nervurile care alcătuiesc osatura unei bolți și delimitate
de acestea. Caracterul lor funcțional este evident în goticul
timpuriu și matur, în cel tîrziu - împreună cu întregul sistem
de nervuri - ele dobîndind un rol preponderent decorativ (fr.
voutain, it. spicchio, segmento di volta, germ. Gewdlbe-
kappe, Gewolbefeld, engl. vaulting cell). L.L. și T.S.
PLACAJ 1. Suport rigid al picturii, folosit de pe la
jumătatea sec. 19. Avantajul acestui suport constă în faptul
că nu „lucrează" aidoma lemnului obișnuit: este constituit
din mai multe folii fine de lemn, lipite între ele, fiecare avînd
dispuse fibrele în sens perpendicular față de cea vecină.
Există sortimente de p. cu grosimi și cu alcătuiri variate, v.
panel. Pentru tablourile de dimensiuni mici sau medii pot fi
folosite cu succes planșetele placate, cele mai bune fiind
constituite din 6-10 folii. Deși, teoretic, tratamentul realizat
în procesul de fabricație exclude posibilitatea gondolărilor,
panourile cu laturi mai mari de 50-60 cm nu prezintă
garanții defintive. O măsură de protecție (conservare) este
peliculizarea spatelui p. cu ulei de in. 2. -♦ furnir L.L.
PLACARE Acoperirea suprafeței exterioare a unui
obiect cu un strat de material diferit, pentru a-l proteja împo-
triva agenților corozivi sau uzurii, sau pentru a-l înfrumuseța
(cuprul poate fi placat cu argint, argintul cu aur, lemnul
obișnuit cu lemn de esență nobilă etc.). Procedeu foarte
răspîndit începînd din sec. 19 (fr. plaquer, it. lastrare, germ.
belegen, furnieren, engl. fo plate, to veneer). V.D.
PLACĂ Suportul pe care se execută gravura. P.
PLA
55
poate fi de metal (cupru, zinc, fier) de grosimea 0,25-3 mm
pentru tehnicile în acvaforte, acvatinta, pointe seche, verni
moale etc., de lemn din esențe de păr sau tei, pentru xilo-
gravură, din piatră de calcar ori de linoleum, pentru lino-
gravură (fr. plaque, it. lastra, germ. Platte, engl. plate); ~ de
paviment, p. din ceramică smălțuită, piatră, mozaic sau
marmură, folosită pentru a acoperi suprafața unei străzi, a
unei curți sau pardoseala unei încăperi; poate avea și o
funcție decorativă. Practicat din antichitate, acest mod de
realizare a unui paviment decorativ diferă de la o țară la alta
și de la o epocă la alta (fr. plaque de pavement, it. piastra
di pavimento, germ. Pflasterungplatte, engl. plate of pave-
ment). V. și paviment	I.P. și V.D.
PLACHETA Placă de dimensiuni reduse, in relief,
similară medaliei, de formă ovală, rectangulară, din argint,
bronz, cositor, plumb, alte metale. Este turnată în serie
restrinsă cu ocazia comemorării unor evenimente istorice,
contemporane, ori a personalităților din toate domeniile
activității umane (fr. plaquette, it. placchetta, piastrella,
germ. Plakette, engl. plaquette).	C.R.
PLACUDÂ -> alb de plumb
PLACUNTI -> alb de plumb
PLAFON Suprafață plană, orizontală, care se racor-
dează direct, sau prin intermediul unor curbe cu rază mică,
de zidurile perimetrele ale unei încăperi, al cărei acoperiș îl
constituie. Se realizează din bîrne groase, lăsate aparente,
din bîrne mai subțiri acoperite spre interiorul încăperii cu
scînduri care alcătuiesc un fel de planșeu, lăsate aparente
sau tencuite, din șipci așezate după diferite sisteme, acope-
rite cu o zidărie ușoară tencuită și văruită, din beton în
epoca modernă. Indiferent de materialul și modul de con-
strucție, p. constituie cel mai adesea și planșeul separator
față de nivelul de deasupra încăperii pe care o acoperă (fr.
plafond, it. soffitto, germ. Decke, engl. ceiling). V și tavan;
~ casetat, tip de p. caracteristic mai ales Renașterii și neo-
clasicismului, în care spațiile dintre bîmele originare erau
PLA
56
compartimentate transversal, alcătuind pătrate sau drep-
tunghiuri, formînd un fel de cadre, cioplite adesea în
retrageri succesive. Fundul lor, placat de obicei cu lemn, era
decorat prin pictare sau sculptare. Ulterior, p. c. au fost reali-
zate numai din scînduri montate astfel incit să alcătuiască o
tramă rectangulară profilată, în interiorul căreia se
desfășurau motive pictate. Există și exemplare în care,
întregul - cadru și decor - este realizat numai prin pictură,
in Transilvania, s-au păstrat cîteva p. c., în unele biserici
(Șimleul Silvaniei, sec. 17). Există și p. c. realizate în
întregime din stuc (fr. plafond â caissons, it. soffitto a cas-
settoni, germ, Kassettendecke, engl. coffered ceiling). V. și
casetaj	T.S.
PLAN 1. în sens larg, suprafață netedă, dreaptă, pe
care se pot așterne orice linii, definită prin două dimensi-
uni: lungimea și lățimea. (Se consideră că orice volum -
inclusiv statuile și obiectele din sfera esteticului
desfășurîndu-se în spațiul tridimensional, este alcătuit din
succesiunea neîntreruptă a unei multitudini, adesea
infinitezimale, de suprafețe sau p„ iar conturul aparent al
formelor nu este decît o iluzie.) in artă, păstrîndu-și carac-
terul bidimensional, p. coincide cu nivelul suprafeței
tabloului. Vorbind despre cea de-a treia dimensiune (pro-
funzimea), artiștii întrebuințează expresii ca p. apropiat, p.
secundar, p. de mijloc, p. îndepărtat, referindu-se în fapt la
un ecran imaginar care, păstrîndu-și frontalitatea față de
privitor, se deplasează spre adîncul spațiului. 2.
Reprezentare grafică - de regulă la scară - a unei secțiuni
orizontale printr-o construcție, practicată la un nivel conve-
nabil din punctul de vedere al interceptării cît mai multor
elemente caracteristice ale acesteia: compartimentare inte-
rioară prin pereți separatori sau alte sisteme, decroșuri inte-
rioare și exterioare, elemente de sprijin ale sistemelor de
boltire. Uneori, în cazuri mai speciale, sînt indicate, fie sis-
temele de boltire, fie desenul pavimentelor deosebite. P.
poate constitui unul din elementele de bază de la care
poate porni alcătuirea tipologiei unor edificii: palate, biserici
etc. V. și biserică. 3. în limbajul curent, termenul, folosit
mai ales la plural, indică totalitatea pieselor desenate
(secțiuni orizontale și verticale, fațade, profiluri de elemente
constructive sau decorative, detalii), aferente dosarului unei
construcții, constituind, în ansamblu, una sau mai multe
faze ale elaborării proiectului acesteia (fr. plan, it. planta,
germ. Grundriss, Bauriss, engl. plan, design, lay-out).
L.L. și T.S.
PLANETE Corpuri cerești (în număr de 7) a căror
observare a fost legată, din cele mai vechi civilizații, de
ideea de ordine cosmică și de legătură dintre cer și pâmînt,
ele prezidînd nașterea și destinul omului și chiar anumite
evenimente din viața societății. Din numele lor derivă zilele
săptămînii, cu ele erau asociate cele 7 Ceruri, cele 7 Daruri
ale Sf. Duh, cele 7 Virtuți Cardinale. Cabala le asocia
numelor Arhanghelilor și celor 7 direcții ale spațiului și sem-
nificațiilor lor mistice. Cu excepția Soarelui și a Lunii, sînt
rar figurate în operele de artă (fr. pianetes, it. pianele, germ.
Planeten, engl. planets).	T.S.
PLANIMETRIE Termen folosit, uneori, cu semnifi-
cație identică cu cea a planului (3).	T.S.
PLANȘA în limbaj arhitectonic, piesă desenată, la
scară, a unui ansamblu, a unui element sau grup de
elemente constitutive ale acestuia, a unui detaliu etc.,
reprezentînd grafic o secțiune, o fațadă, un acoperiș etc.,
constituind un proiect, o piesă esențială în execuția acestu-
ia sau un martor folosit ulterior în judecarea respectării lui.
Uneori, p, pot fi singurii martori rămași ai unor construcții fie
dispărute, fie niciodată realizate, rămase în stare de proiect
(fr. planche, it. tavola, germ. Tafel, engl. plate). T.S.
PLANȘETĂ (fr.) 1. Placă plană, de dimensiuni
variabile, groasă de 1-2 cm, confecționată dintr-o esență
lemnoasă moale, care slujește artistului ca suport rigid pe
care își așază (fixează) hîrtia sau cartonul aflat în lucru. 2.
Placă din lemn pe care se montează armătura pentru
sculpturi modelate în argilă (fr. planchette, it. tavoletta,
germ. Brettchen, engl. little plank).	L.L. și C. R.
PLANȘEU Parte a unei construcții constituind supra-
fața orizontală intermediară dintre două niveluri sprijinită pe
zidurile perimetrele. Poate fi alcătuită din bîrne, scînduri spri-
jinite pe bîrne, materiale ușoare pe schelet de lemn, beton.
Față de încăperea situată deasupra Iui constituie baza par-
doselei, față de cea de dedesubt - plafonul (fr. plancher, it.
palco, solaio, germ. Fussboden, engl, floor). T.S.
PLANTE TINCTORIALE Plante din florile, frun-
zele, fructele, tulpinile sau rădăcinile cărora se extrag
diverși coloranți utilizați de obicei în boiangeria populară
veche, dar care au folosit adesea și la prepararea unor
culori-lac pentru pictură. Numărul lor este extrem de mare.
Dintre cele mai cunoscute, sînt de amintit: cîrmîzul,
indigoul, roiba, șofranul etc.	L.L.
PLASMĂ -> carnație
PLASTIFIANȚI Materii care se introduc - în can-
tități mici-în unele cleiuri, grunduri sau verniuri, pentru a le
conferi o anumită mlădiere (unele uleiuri și balsamuri,
mierea de albine, ceara, glicerina, unele substanțe create
de chimia modernă).	L.L.
PLASTILINĂ Material plastic din caolin, diverse sub-
stanțe grase, ceară, conținînd, uneori, și coloranți. Ca și argi-
la și ceara, poate fi ușor modelată și are calitatea de a se
păstra în stare moale. Este folosită de sculptori pentru lucrări
de mici dimensiuni, studii, machete (fr. plastiline, it. ceroplas-
tica, germ. Plastilin, engl. modelling clay, plasticine). C.R.
PLATBANDÂ Placă îngustă din piatră sau din cără-
midă, cu profil rectangular, care separă două elemente con-
structive, face trecerea de la unul la celălalt, ori realizează
legătura între elemente cu profiluri diferite în cadrul unui sis-
tem decorativ (fr. plate-bande, it. piattabanda, germ. Bând,
engl. liniei, course).	T.S.
PLATERESC, STIL ~ (sp. plateria, argintărie)între
sfîrșitul sec. 15 și mijlocul sec. 16, din amalgamarea unor
elemente ale goticului tîrziu și ale stilului maur mudejar cu
forme ale Renașterii italiene, ia naștere în Spania s. p., de-
numit astfel datorită asemănării decorului pe care-l
folosește cu cel al argintăriei. Minuțios elaborată, aproape
filigranată, integrată într-un sistem de verticale și orizontale,
ornamentația caracteristică acestui stil împodobește
îndeosebi fațadele unor edificii reprezentative, dintre care
tipice sînt Casa de Ayuntamiento (1527-1564) din Sevilla,
fațada de vest a Universității din Salamanca (1514-1529),
Hospital de los Reyes din Santiago (fr. plateresque, it.
plateresco, germ, plateresk, engl. plateresque). M.P.
PLATFORMĂ Amenajare orizontală din materiale
diferite (lemn, metal, piatră), temporară sau permanentă,
menită să permită accesul mai lesnicios spre un spațiu
anume sau să pună în valoare un anumit volum (fr. plate-
forme, it. piattaforma, germ. Plattform, eng. p/atform). T.S.
PLATINA Metal nobil, alb-cenușiu, strălucitor, foarte
maleabil și ductil (duritate 4-4,5, greutate specifică 19-21,5).
Nu se alterează în atmosferă, nu este atacat de acizi: se
dizolvă numai în apa regală. Descoperită în Peru în 1735
de călătorul spaniol Antonio de Ulloas y Garda de la Torre
(1716-1795), p. se folosește în sec. 18 ca ornament arhitec-
tonic, iar de la începutul sec. 20 în giuvaiergerie, la montarea
pietrelor prețioase și la confecționarea bijuteriilor de mare va-
loare (fr. platine, it. platino, germ. Platin, engl. platinum). V.D.
PLATOU Vas de dimensiuni mari, foarte puțin adînc,
circular, oval, rar poligonal, care este folosit pentru
prezentarea mîncărurilor. Cele vechi, medievale, renascen-
tiste, baroce erau realizate din metal, adesea nobil, și erau
bogat decorate. Alături de acestea, s-au păstrat numeroase
p. din cositor, material folosit în mod curent pentru veselă,
mult mai puțin împodobite. Uzanța actuală, deși a păstrat p.
de metal pentru anumite împrejurări, vădește înclinarea
_______PU
57
spre folosirea cu predilecție a pieselor de faianță și
porțelan, puține de reală valoare artistică, datorită industri-
alizării procedeelor de fabricație (fr. plateau, it. vassolo,
germ. Plateau, engl. plateau).	T.S.
PLATYTERA (gr.) Tip iconografic al Maicii Domnu-
lui, reprezentată bust, în atitudine de orantă, purtînd pe
piept, într-un medalion sau în centrul unei slave simple sau
duble, imaginea lui lisus copil binecuvîntînd. Apare de obi-
cei în decorația bolții pronaosului bisericilor ortodoxe (în
calotă sau în centrul unor bolți de alt tip), înconjurată de o
slavă circulară policromă sau în compoziție complexă
alcătuită din grupe de îngeri (Biserica fostei Mînăstiri
Humor, jud. Suceava, 1534). V. și il. 16	T.S.
PLEIN AIR (fr.) Avînd înțelesul de aer liber, exterior,
acest termen se referă la o pictură sau la un desen execu-
tate în afara atelierului. Artistul obișnuit să lucreze în atelier
se confruntă în p. a. cu probleme noi: lumina mai puternică,
învăluitoare, abundența reflexelor, perspectiva aeriană etc.
L.L.
PLEINAIRISM Termenul apare la mijlocul sec. 19 în
Franța și reprezintă programul estetic al peisagiștilor de ia
Barbizon, bazat pe ideea necesității de a picta peisajul în
natură, în aer liber, direct în fața motivului, a priveliștii, Ideea
în sine este mai veche, ea se găsește, în intenție, și în for-
mulările teoretice ale lui Leonardo da Vinci, apoi în pictura
peisagiștilor olandezi, flamanzi și francezi din sec. 17 și 18,
precum și a peisagiștilor englezi de la răscrucea sec. 18-19;
procedeul acestora fiind însă numai parțial p., execuția pro-
priu-zisă a lucrării făcîndu-se în atelier. în România, Nicolae
Grigorescu și Ion Andreescu au fost primii promotori ai p. (fr.
pleinairisme, it. pittura all'aria aperta, germ. Freilichtmalerei,
engl. open-air painting). V. și plein air	A.P.
PLEURANT (fr.) Personaj din compoziții sculptate,
mai rar pictate, din gotic sau din Renașterea timpurie,
îmbrăcat în veșminte de doliu, care, împreună cu alte per-
sonaje similare, susține o lespede funerară, de obicei cu
gisant, sau face parte dintr-o procesiune funerară (fr. pleu-
rants, it. piagnonl, germ. Klageleute, engl. moumers). T.S.
PLIN CINTRU Sintagmă folosită în raport cu arcele
și bolțile a căror deschidere măsoară 180° (fr. plein-cintre).
V. și arc, boltă	T.S.
PLI
58
„PLIN Șl GOL“ Raport cantitativ - virtual echilibrat
- intre elementele reprezentate într-o pictură (care consti-
tuie plinul) și fondul sau cîmpul liber pe care se suprapun
acestea (adică golul). Raportul diferă de la o epocă la alta
(de pildă în baroc predomină „plinurile" etc.), după tem-
peramente artistice și chiar după teme.	LL.
PLINA PASTA împăstare, materie picturală bogată,
aplicată pe suprafața unui tablou pictat în ulei. Saturează
suprafața tabloului, îi conferă materialitate și forță, părînd a
fi unul dintre elementele caracteristice ale picturii în ulei.
(Nu trebuie confundată cu supra încărcarea cu pastă.)
întrucit sugerează impresia de relief, a fost utilizată într-un
mod anume în epocile clasice: impăstări în lumină și trans-
parente (paste subțiri) în umbră, p. p. oferind pictorului
posibilitatea creării de texturi variate. Astăzi acest mod de
lucru este în bună măsură abandonat, Din punct de vedere
tehnic, pasta (prea) groasă trebuie privită cu rezervă: poate
cracla, dacă include mult ulei poate rîncezi, aglomerează
praf etc. (fr. empâtement. it, impasto, impastamento, germ.
Impastierung, dicker Farbenauftag, engl. impasto). Sin.
împăstare.	L.L.
PLINTÂ (gr. plinthos, cărămidă) 1. Placă din piatră
sau de zidărie, puțin înaltă, cu profil rectangular, pe care se
sprijină la partea inferioară un element constructiv
(coloană, stâlp, pilastru, uneori chiar zid) (fr. plinthe, it. plin-
to, germ. Săulenplatte, engl. plintb). 2. Bază de diferite
grosimi, constituind suprafața de fixare și susținerea a unei
sculpturi în ronde-bosse. în genere plată, tăiată în planuri
simple, uneori include și elemente care fac parte din com-
poziția lucrării respective (fr. plinthe, it. plinto, zocco, germ.
Socket, engl. plinth).	T.S. și C.R.
PLÎNGEREA DOMNULUI Moment din ciclul
Patimilor, plasat între Cobon'rea de pe cruce și Punerea în
mormint. Iconografic, cunoaște două variante principale.
Cea răsăriteană, în care lisus este întins pe pămînt sau pe
piatra ungerii și plîns de mama sa, de loan Evanghelistul,
de femei pioase și de losif din Arimateia. Dintre
reprezentările cele mai tragice este P. D. din pictura murală
de la Nerezi (Macedonia, 1164). Ca iconografie, acest tip
este caracteristic și epitafelor. în icoane P. D. apare extrem
de rar; un exemplar păstrat face parte din seria donată de
Doamna Despina, soția lui Neagoe Basarab, Mînâstirii
Argeș (c. 1517). Variantele occidentale sînt cunoscute sub
numele de Pietă. Ele pot să fie pictate, sculptate în reliej
sau în ronde-bosse. Dintre cele pictate sînt celebre seriile
realizate de pictorii flamanzi din a doua jumătate a sec. 15
(Rogier van der Weyden, Hugo van der Goes), sculptorii
din mediul german și central-european preferă relieful poli,
crom, dar și compozițiile în ronde-bosse, sculptate în lemn
și policromale. Tema a făcut obiectul a trei compoziții ale lui
Michelangelo (una în Bazilica San Pietro din Vatican, iar
cea mai dramatică - la Milano, în Castelul Sforza) (fr. Pietă,
Vierge de pitie, it. Pietă, germ. Beweinung Christi, engl.
Pietă). V. și Pietă, și il. 5	T.S.
PLOMBAJ -> tușă obosită
PLOMBA in arhitectură, construcție ridicată pentru a
umple un spațiu gol aflat între două clădiri din același front.
Figurat, termenul are și sensul de umplutură a unui gol
intenționat (ușă, fereastră arcadă) sau întîmpiător (lacună)
aflat intr-un zid.	T.S.
PLUMB, GRAVURĂ ÎN ~ Variantă a gravurii în
metal, folosită mai ales în grafica utilitară (fr. plomb, il
piombo, germ. Blei, engl. lead).	A.P.
PLUMETIS Punct de broderie cu relief pronunțat,
amintind penajul unei păsări, executat pe fond de pînză sau
de muselină, în general de culoare albă.	V.D.
PLUVIALE Pelerină amplă, lungă, avînd, uneori, în
lungul spatelui o tăblie semiovală decorată; este confec-
ționată din material prețios, uneori brodată, închizîndu-se
deasupra pieptului cu o pafta sau cu agrafe. Folosită în cul-
tul catolic pentru ceremonii fastuoase, purtată deasupra
albei sau a cottei și a stolei; este de culoare albă, roșie, vio-
let sau neagră, în funcție de împrejurări (fr. pluvial, it.
piviale, germ. Chorkappe, engl. cope).	T.S.
PLYMOUTH Prima manufactură engleză de
porțelan dur, întemeiată în 1768 de farmacistul-chimist
William Cookworthy. Acesta, descoperind zăcăminte de
caolin în Țara Galilor, obține un porțelan strălucitor, de
nuanță închisă, care nu rezistă la arderea la temperaturi
înalte, dar a cărui pastă este uneori de o calitate excelentă.
La P. se confecționează ceainice, cafetiere, vase, statuete
care reprezintă alegoric continentele, decorate cu motive
împrumutate din producția Manufacturii Worcester și din
stilul rococo. Gama cromatică este bazată pe albastru
deschis, roșu și verde deschis. în 1770 manufactura P. este
transferată la Bristol.	V.D.
POALĂ DE ICOANĂ Piesă țesută sau brodată fi-
gurativ sau numai cu elemente decorative, destinată să fie
amplasată sub fiecare dintre icoanele împărătești aflate în
inconostas. La iconostasele tîrzii (sfîrșitul sec. 17-sec. 19),
piesele brodate sînt înlocuite cu piese pictate în tempera pe
lemn, cu motive heraldice sau decorative, care fac parte din
însăși structura acestora.	T.S.
POANSON 1. Instrument din oțel cu un semn
emblematic gravat în relief, cu care se marchează o piesă
executată din metal, pentru a i se garanta autenticitatea și
titlul metalului și a se împiedica frauda. 2. Marca astfel rea-
lizată. Evoluția p. este strîns legată de dezvoltarea corpo-
rațiilor de orfevri, care au existat în Europa din sec. 13. P.
pentru piesele de argint sînt de cinci feluri: al meșterului, al
corporației, al orașului care garantează cantitatea de metal
prețios conținută în aliajul respectiv, al anului cînd au fost
realizate, al dovezii de plată a impozitelor. P. pentru cositor
sînt de 2 feluri: al orașului și al meșterului. Marcarea
pieselor din metale prețioase este obligatorie și este legife-
rată de fiecare stat (fr. poingon, it. punzone, punteruolo,
germ. Stempel, Probezeichen, engl. mark, hallmark). V.D.
POANTĂ Instrument ascuțit, format dintr-un ac prins
într-un mîner, folosit în special în pointe seche și la gravura
in puncte (fr. pointe ă graver, it. punta, germ. Radiernadel,
engl. etching nedle). V. și pointilleu	A.P.
POD
59
POARTA Amenajare specială care permite accesul
într-o incintă, care se închide și se deschide după nece-
sități, alcătuită dintr-un cadru fix și unul sau doi batanti
mobili. Caracterul monumental al unor p, (Poarta leilor de
la Micene, porți de orașe) este legat de importanța ansam-
blului din care fac parte, aceasta determinînd și eventualul
lor decor (fr. porte, il. porta, germ. Pforte, Tor, engl. door,
gate)', ~ falsă, element arhitectural plasat pe peretele occi-
dental al capelelor funerare, avînd forma fațadelor primitive
cu redane. Era considerată calea de acces prin care sufle-
tul defunctului trecea în Regatul morților din Regatul celor
vii. Prezentă mai ales în arta egipteană și arta etruscă, p. f.
se regăsește și în alte arii artistice în context funerar (fr.
fausse porte, it. falsa porta, germ, blinde Tur, engl. blind
door).	I C. și T.S.
POCAL 1. Tip de pahar, de metal sau de sticlă,
scund, cu gura foarte largă, uneori și cu capac. 2. în sens
general, pahar din metal prețios, bogat decorat (fr. bocal, it.
boccale, germ. Pokal, engl. goblet).	T.S.
POCROVĂȚ -► aer
POD 1. Spațiu cuprins între tavanul sau bolta ultimu-
lui nivel al unei construcții și învelitoare, prevăzut cu fere-
stre de aerisire, care permite circulația persoanelor,
adăpostirea sau depozitarea unor bunuri, care în condiții
date poate fi amenajat ca locuință, atelier, grinar sau finar,
loc pentru afumarea naturală a anumitor produse în cazul în
care locuințele sînt lipsite de coșuri, iar fumul se evacuează
în p. sau chiar cu scopuri defensive, cînd în pereții sau în
pardoseala sa sînt amenajate ferestre de tragere și respec-
tiv guri de aruncare. 2. Construcție realizată din materiale
diferite (lemn, piatră, metal, beton, plante cu tulpini elas-
tice), menită să lege între ele malurile opuse ale unei ape,
țărmul de o insulă, insulele între ele etc. După zonă
geografică și epocă, construcțiile îmbracă forme diferite.
Porțiunea de acces poate fi plană sau curbată, mărginită
sau nu de parapet, simplu sau decorat, in funcție de
lungime, în apă se amplasează unul sau mai mulți piloni,
din lemn, piatră sau beton, uniți între ei fie prin bîrne (p. de
lemn), arcuri (p. de piatră), traverse profilate (p. metalic).
POD
60
La Drobeta Turnu-Severin se păstrează piciorul de piatră
de pe malul sting al p. lui Traian, ridicat de arhitectul
Apolodor din Damasc în anul 101. Cele mai vechi p. de
piatră din Evul Mediu românesc datează din epoca lui
Ștefan cel Mare (1457-1504), găsindu-se la Girov, Cârjoa-
ia, Zlodica. O mare realizare a tehnicii moderne o vreme a
constituit-o p. de la Cernavodă, construit peste Dunăre
(750 m) de inginerul român Anghei Saligny (1895). Există și
p. de lemn închise ca niște adevărate tunete sau p. mărgi-
nite pe laturi de construcții (Ponte Vecchio, Florența) (fr.
pont, it. ponte, germ. Briicke, engl. bridge}', ~ ridicător - în
arhitectura fortificată, platformă mobilă, prinsă și manevrată
prinlr-un sistem de scripeți și de lanțuri, dirijat din interiorul
unui castel, al unei cetăți sau al unui oraș întărit. Amplasat
în fața porții principate, p. r. era coborît la nevoie pentru a
permite accesul peste șanțul de apărare al respectivei for-
tificații. La unele cetăți, se păstrează încă lăcașul săpat în
montanții porții, în care era fixată platforma, atunci cînd era
ridicat. Uneori, p. r. nu era legat direct cu conlraescarpa
șanțului cetății, ci cădea pe ultimul pilon al unui p. fix, ridi-
cat parțial deasupra șanțului (Suceava) (fr. pont-levis, it.
ponte levatoio, germ. Fallbrucke, engl. draw-bridge, folding
bridge).	T.S.
PODEST Platformă de mici dimensiuni, care între-
rupe succesiunea treptelor unei scări și permite schimbarea
de sens a acesteia, într-un unghi de 90°; servește în același
timp ca loc de odihnă.	T.S.
PODIUM 1. La etrusci și la romani, substructura tem-
plului și a edificiului funerar, definită la exterior prin muluri
continue. 2. Tip tradițional de piedestal - platformă de
lemn, îmbrăcată, uneori, în pînză - care poate fi întîlnit în
atelierele artiștilor. înalt de cca 1 m și suficient de larg, p.
slujește plaslicianului pentru a-și așeza modelul în poză
(relativ comod, la o înălțime convenabilă contemplării și
observațiilor necesare în scopul studiului). I.C. și L.L.
POGORÎREA SFÎNTULUI DUH Temă iconogra-
fică inspirată din Faptele Apostolilor, marcînd episodul major
al manifestării celei de a treia persoane din Sfînta Treime.
Este ilustrat momentul în care Apostolii, adunați în cerc în
jurul Fecioarei, într-o încăpere închisă, primesc pe Sfîntul
Duh, venit fie sub formă de porumbel, fie numai sub forma
limbilor de foc plasate deasupra capului fiecăruia dintre ei. în
partea inferioară, într-un mic spațiu închis, un bătrîn, Cosmo-
sul, desfășoară un ștergar simbolizînd timpul (fr. La descente
du Saint Esprit, Pentecote, it. Pentecoste, germ. Pfingsten,
engl. Pentecost). Sin. Rusalii. V. și il. 34	T.S.
POINTE SECHE Procedeu de gravare cu un ac,
de obicei din oțel, mai rar de diamant, foarte ascuțit, cu care
se zgirie direct placa uscată, de cupru, zinc sau material
plastic, fără intervenția proceselor chimice proprii altor
tehnici ale gravurii pe metal. Acul trasează în placă
desenul, formînd șanțuri de linii subțiri sau întretăiate ca o
rețea, în funcție de poziția acului. Materia dislocată pe mar-
ginea șanțului (barba) reține cernelurile și produce efecte
de catifelare. Prin gravura în p. s. se obțin efecte de mare
luminozitate și aerare. Uneori ea este asociată cu gravura
în acvaforte. Procedeul acesta a apărut în sec. 15, în Ger-
mania fiind strălucit ilustrat de Durer. în sec. 17, cu Rem-
brandt, atinge apogeul. P. s. a fost practicat, de asemenea,
de pictorii-gravori din a doua jumătate a sec. 19 (J.
Whistler, James Tissot, Franz von Stuck, Karl Stauffer-
Bern), precum și de impresioniștii francezi, iar la începutul
sec. 20, în special de Max Liebermann, Max Slevogt, Lovis
Corinth, Edvard Munch. în România, tehnica a fost folosită
de la începutul sec. 20 de Iser (peisaje dobrogene și
portrete), N. Vermont, Maria Manolescu, Simion luca etc.
(fr. pointe seche, it. ponta secca, germ. Kaltnadel, engl.
dry-point, etaing).	A.P.
POINTILLEU (fr.) Variantă a tehnicii în acvaforte și
dăltiță. Constă în înlocuirea gravării prin trăsături cu
gravarea în puncte, fie cu ajutorul unei rulete dințate, fie cu
o poantă, fie cu o mică măciucă dințată (matoarul), care
permit realizarea unor efecte de mare finețe. P. este folosit
pentru redarea unor detalii sau pentru evocarea unor struc-
turi materiale cum ar fi blana sau catifeaua. De obicei este
asociat cu alte tehnici, rezervîndu-i-se porțiunile care tre-
buie să sugereze efecte de moliciune, de nuanțare subtilă,
în perioada de înflorire ap. - sec. 17-18 gravorii francezi
au folosit varianta denumită manieră în creion - obținută cu
ajutorul matoarului. Prin această vaiantă se pot obține
adevărate imitații ale desenului în creion sau ale pastelului
(fr. gravure en pointille, it. incisione punteggiata, germ.
Punktlermanier, Punzenstich, engl. stipple engraving). V. și
manieră neagră, pastel	A.P.
POINTILL1SM (fr.) Tehnică a picturii neoimpresio-
niste, în care procedeul impresionist al fragmentării tușei
atinge extrema reducere a petelor de culoare la mici
puncte, ce recompun forma obiectului numai văzute de la
distanță. Au practicat p. Seurat, Serusier, în Franța, în Ger-
mania unii expresioniști în prima fază de creație; în
România, Artur Segal și S. Mutzner (fr. pointitlisme, it. pun-
tinismo, germ. Pointillismus, engl. stippiing, pointillism). V.
și divizarea tușei, neoimpresionism	A.P.
POJGHIȚA in erminii, stratul subțire, semicristalin și
dur format la suprafața frescei (este un carbonat de calciu,
rezultat al procesului de carbonatare). Alte denumiri autoh-
tone; coajă, peliță. țipă.
L.L.
POLICANDRU —> candelabre
POLICROM (gr. polys, numeros, hroma, culoare) -
Multicolor. Atribut ambiental, comun, în artă, p. se referă la
numărul mare al culorilor (este deci o chestiune de canti-
tate); nu trebuie confundat cu bogăția cromatică, ce pre-
supune armonie, raporturi cromatice bine acordate (fiind
deci o problemă de calitate a culorilor).	L.L.
POLILOB Formă geometrică închisă sau deschisă,
alcătuită din segmente de cerc de 180° sau chiar mai mari,
tangente la partea inferioară, care dau traseul de bază al
planului unor construcții (rotonde), al unor ferestre (Biserica
Mînăslirii Cîrța, jud.Sibiu), al unor motive decorative sculp-
tate sau pictate (fr. polylobe, it. polilobe, germ. Vielpass,
engl. multi foii).	T.S.
POLIMENT Materie adezivă utilizată pentru fixarea
foițelor de aur care urmează să fie lustruite. Este compusă
din bol (de unde și numele de ambol, în erminii) și din alte ma-
teriale (adezivi, pigmenți, plastifianți etc.). Sin. ambol. L.L.
POLIPTIC (gr. polys, numeros, ptyx, îndoitură, pliu)
1. Tip de altar alcătuit din mai multe perechi de aripi mobile
și din una fixă, decorate cu picturi sau reliefuri constituite
în cicluri iconografice, închizînd în centru un scrin care, une-
ori, conține o statuie. întregul se sprijină pe o predelă, iar
cele mai bogate au un coronament fin sculptat. Cele mai
importante p. transilvănene se păstrează la Mediaș (c. 1480)
și Biertan (1484). 2. în antichitatea romană, același nume
era purtat de un ansamblu formal din mai mult de două
tăblițe de scris (fr. polyptyque, it. polittlco, germ. Plypty-
chon, engl. plyptych).	T.S. și L.L.
POLISOR (lat. polio. a netezi, a șlefui) Unealtă folo-
sită în gravura pe metal, în special în verniul moale. Este
confecționată din oțel polisat, uneori cromat, în formă de
bastonaș cu capetele rotunjite diferit unul față de celălalt,
(fr. polissoir, it. brunitoio, germ. Poiierstahl, engl. polisher).
A.P.
POLITIPAJ Procedeu folosit în xilogravură, mai ales
de gravorii populari, care constă în suprapunerea mai mul-
tor planșe.	A.P.
POLITUR -> verni
POM
61
POMELNIC (sl.) Listă scrisă pe plăci de lemn spe-
cial pregătite sau pe foi prinse într-o copertă, ori cioplită în
piatră, în care sînt trecute numele ctitorilor și binefăcătorilor
- vii și morți - ai unui monument (biserică, mînâstire), care
urmează să fie pomeniți la slujbele religioase. Uneori,
suporturile acestora au forme de diptic sau de triptic, fiind
decorate la exterior cu picturi figurative sau cu motive de-
corative. înșiruirea de nume permite, uneori, interpretări cu
valoare istorică, alteori p. însuși oferind, alături de nume, și
fapte care pot îmbogăți cunoștințele despre respectivul
monument. în Occident, este folosit mai ales pentru
pomenirea celor morți (fr. obituaire. it. registro di defunti,
germ. Seelenmessenregister, engl. obituary). T.S.
POMERIUM în antichitatea romană, un fel de „drum
sacru“ de o parte și de alta a brazdei primordiale trase pe
pâmînt în momentul întemeierii orașului. Acestă incintă fic-
tivă, de natură religioasă, materializată prinlr-o serie de cip-
pus, nu coincidea în mod necesar cu zidul de apărare, cu
toate că ambele au tins să se confunde. Traseul p. putea să
se mărească în măsura în care statul își mărea cuceririle.
Din punct de vedere religios și juridic, p. are o mare impor-
tată, el stabilind mai ales o demarcație foarte clară între pu-
terile civile și cele militare. Astfel, în interiorul p. era interzis
să umbli înarmat, să se organizeze întruniri ale comitetelor
cenluriale. De asemenea erau interzise înhumări. I.C.
POMPEIAN, STIL ~ Stil decorativ cu repertoriu
istoricist ce se conturează în a doua jumătate de sec. 18, în
Europa, însumînd încercările de molare a decorației inte-
rioare antice romane pe baza ultimelor descoperiri arheolo-
gice din epocă, de la Pompei și Herculanum. Lansat de de-
coratorii englezi, s.p. își găsește paralela în Franța și Ger-
mania. Cea mai creativă fază se localizează în a doua
jumătate a sec. 18, ilustrată în zona artelor decorative și
design-ului de mobilier. Interesul pentru acest stil decorativ
se păstrează pînă în a doua jumătate a sec. 19. în ambianța
istoristâ neoclasică, influența descoperirilor arheologice se
manifestă și în zona picturii de șevalet, și în foarte mică
măsură asupra sculpturii (fr. pompeien, it. pompe ano,
germ, pompejanisch, engl. pompeian).	I.C.
POMUL CUNOAȘTERII BINELUI Șl RĂULUI
Simbol al Paradisului, inițial identificat cu un smochin, ulte-
rior cu un măr. Temă inspirată din Vechiul Testament
(Cartea Facerii) (fr. Arbre de la science du Bien el du Mal,
it. Albero delta scienza dei Bene e del Male, germ. Baum
der Erkenntnis, engl. Tree of the Knowledge of Good and
Evil). V. și Pomul Vieții	T.S.
POMUL VIEȚII Temă iconografică cu vechi rădăcini
simbolice în multe civilizații, arborele, care face legătura
dintre cer și pămînt, asociază în iconografia creștină tema
paradiziacă a Pomului cunoașterii Binelui și Râului, al cărui
fruct interzis l-a costat pe om izgonirea din Rai, ca și tema
crucii răscumpărătoare pe care a murit Hristos, care a
PON
62
spălat astfel păcatul lui Adam și al Evei. în reprezentările
paradiziace, P. V. are aspectul unui măr cu fructe, pe care,
de obicei, este încolăcit șarpele ispititor. Numeroase
reprezentări medievale, în care este asociat cu crucea, fac
din aceasta motivul central, care este tratat fie sub forma
efectivă a unui pom, fie doar avînd rădăcini și vrejuri care o
flanchează la bază, fie înfățișîndu-l alîrnal pe arbore pe
Hristos însuși (coronamentul altarului poliptic din Biertan,
1515) (fr. Arbre de Vie, it. Albero della Vita, germ. Baum
des Lebens, engl. Tree of Life). V. și Pomul cunoașterii
Binelui și Răului	T.S.
PONCHO Pelerină dreptunghiulară sau circulară, cu
fentă pentru trecut capul, țesută din lînă în dungi, de culori
vii, purtată în America Centrală, din epoca precolumbiană și
pînă azi, și adoptată de moda europeana.	A.N.
PONCIF (fr.) 1. Termen folosit în pictura murală, care
denumește hîrtia sau „cartonul" al cărui desen (executat la
mărime definitivă) a fost perforat cu ajutorul unui ac, în scopul
transpunerii pe zid. P. se așază peste stratul umed (in-
tonaco) sau uscat și se tamponează ușor cu o mică pungă
din pînză fină sau tifon, umplută cu praf de cărbune sau cu
un alt pigment; praful se infiltrează prin micile găuri făcute
în prealabil și imprimă traseele desenului pe suprafața ten-
cuielii. 2. Prin extensie, p. a devenit un calificativ pentru
orice este imitat, convențional, lipsit de originalitate, banal
(fr. poncif, it. disegno puntegiatto, germ. Pause, Schablone,
engl. pounced drawing).	L.L.
PONTATAfil. ponte, schelă) Termen vechi, folosit de
pictorii moraliști pentru seria succesivă de giornate dis-
tribuite orizontal, la nivelul unui etaj de schelă. L.L.
PONTIFICAL Adjectiv care, în Biserica catolică,
desemnează oficii sau obiecte legate în principal de
persoana papei și, prin extensie, de cea a unor înalți pretați
(de ex.: Liturghie pontificală). Liber Pontificalis - Cronică
papală (un exemplar valoros, datînd de la începutul sec. 16,
se păstrează la Biblioteca Bathiany din Alba lulia). T.S.
POP ART Orientare apărută în S.U.A. și Anglia în
anii '50 ai sec. 20, în Germania de Vest în anii '60,
extinzîndu-se apoi în alte țări europene, ca reacție față de
arta abstractă și alte forme artistice de avangardă. P. a.
abordează teme cotidiene din ambianța urbană a societății
de consum, precum și din imagistica mass-media, și chiar
a formelor râspîndite de subculturâ. Această abordare este,
pe de o parte, făcută cu mijloace fotografice realiste, pe de
alta, reprezentarea are un accentuat subtext ironic, critic.
Pe plan tehnic, p. a. a optat pentru afiș, litografie, serigrafie,
dar și pictură și sculptură. Printre reprezentanții principali ai
p. a. se numără James Rosenquist, Andy Warhol, Roy
Lichtenstein, Claes Oldenburg, David Hockney, sculptorul
George Segal. V. și il. 93	A.P.
PORFIR Rocă vulcanică foarte dură, datînd dinain-
tea erei terțiare, formată din feldspat, cuarț și mică (duritate
6, greutate specifică 1,58). Colorit: roșu, negru, cenușiu,
purpuriu, stropit cu mici pete albe. Cunoscut din antichitate,
p. se folosește în sculptură și în artele decorative. La unele
busluri și statui de împărați romani este folosit p. ca mate-
rial pentru redarea veșmintelor somptuoase: Această
asociere a fost preluată și în sculptura Renașterii și barocu-
lui (fr. porphyre, it. porfido, germ. Porphyr, engl. porphyry).
V.D.
PORPORINA -> aur mozaic
PORTAL Ușă de mari dimensiuni care conferă o
notă solemnă intrării. Prevăzut cu un ancadrament bogat
sculptat în piatră, comportînd, uneori, reliefuri figurative
(marile catedrale romanice și gotice din Franța), p., în
funcție de destinație (p. regal la unele catedrale franceze)
sau de elementul iconografic principal al decorului (p. Sf.
Mihail, la Biserica romano-catolică Sf. Mihail din Cluj-
arhlivollâ limoan
Napoca), poartă denumiri care îl diferențiază de alte ame-
najări asemănătoare de la același monument sau îl singu-
larizează în limbajul științific sau chiar în cel comun (fr. por-
lail, it. portale. porta maestra, germ. Portal, engl. portal).
T.S.
PORTANT, ELEMENT ~ ; SISTEM - Adjectiv
care semnifică principala funcție a unui element vertical
(coloană, pilastru, zid) sau a unui sistem structiv, aceea de
a contribui la sprijinirea și descărcarea sistemului de
acoperire a unei încăperi, edificiu etc., deci a elementelor
care, în general, poartă denumirea de purtate. T.S.
PORTE-Ă-FAUX, ÎN ~ (fr.) Sistem de ieșire în
consolă a unei bolți, a unui zid etc., realizat practic prin
ingroșarea spre interior sau spre exterior a acestuia din
rațiuni constructive și estetice. Terminația în consolă poate
fi dreaptă sau profilată curb ori prin alternanțe de curbe și
contracurbe (fr. en porte-â-faux, it. posando su falso, germ.
iiberhăngend, engl. hanging over, corbei/ed out). Sin. în
consolă. V. și consolă	T.S.
PORTIC 1, Spațiu delimitat pe cel puțin una dintre la-
turi de o suită de coloane unite între ele prin arcade sau an-
tablamente. P. face de obicei parte din ansambluri urba-
nistice unitare (p. din Piața Sf. Petru din Roma), mărginind
lateral suprafețe largi cu funcție de piață sau de curte inte-
rioară, iar ritmul procesional al coloanelor are și funcția
estetică de a conduce privirea spre edificiul principal al
ansamblului, aflat în extremitatea îndepărtată a axului
intrării. 2. Spațiu amplu, deschis, delimitat pe 3 laturi de
POR
63
arcade sau antablamente sprijinite de coloane, care
precedă intrarea într-un edificiu monumental. își are origi-
nea în antichitatea clasică (templele grecești) (fr. portique,
it. portico, germ. Portikus, Săulenhalle, engl. portico). V. și
galerie arcată, peristil	Ț.s.
PORTIERE (fr.) Draperie confecționată din diferite
țesături (stofă, mătase, brocart, catifea etc.) sau tapiserie
folosită pentru a masca o ușă sau pentru a feri încăperile de
curenții de aer. In majoritatea manufacturilor europene s-au
țesut p. de mare valoare artistică începînd din sec. 16 (fr.
portiere, it. portiera, coltrone, germ. Turvorhang, engl. door-
curtain).	V.D.
PORTOFOLIU (lat. porto, a purta, folium, foaie)
Mapă în care se păstrază schițele de documentare și probă
în vederea unor lucrări definitive (fr. portefeuille, it.
portafogli, germ. Akten mappe, engl. porfolio). A.P.
PORTRET (fr.) Reprezentare plastică a unei ființe
umane. Unele p. tind să redea „chipul etern'' al celui por-
tretizat, altele sînt mai aproape de expresia instantanee,
unele idealizează, au un caracter oficial și exprimă rangul
social (p. de aparat), altele sînt simple, directe, mai
aproape de realitatea imediată. (Socotind înfățișarea gene-
rală și mai cu seamă chipul ca o oglindă a sufletului - la
care caută acces încercînd să-i străpungă „masca socială" -,
creatorul își propune investigarea personalității modelului, a
psihologiei și naturii lui intime; în acest scop el îi observă
postura generală, trăsăturile și înclinația capului, proporțiile,
talia îmbrăcămintea și felul cum o poartă, accesoriile vesti-
mentare, caracterul miinilor și gestica specifică.) Lucrate
sau nu după natură, personajele portretizate ni se
înfățișează din profil, frontal, ca busluri, sau ca figuri întregi.
în pictură, unele se detașează pe fonduri neutre, altele se
silueteazâ peste imagini de interior ori de exterior, uneori
fiind încadrate în ansambluri compoziționale; dimensiunea
p. pictat nu depășește, de regulă, mărimea naturală, însă
poate scădea mult, pînă la formatul miniaturilor, frecvente în
sec. 18 și 19. Istoria artelor consemnează p. realizate in
toate tehnicile artistice. Genul pare să fi apărut în antichi-
tate - în Sumer și Egipt, prin mii. 3 î. H. - și, parcurgînd
epoci de aparent declin sau de maximă înflorire, este culti-
vat pînă în zilele noastre. După o marcată înflorire a aces-
tei arte în Roma antică (cu deosebire în sculptură), se înre-
gistrează o lungă perioadă medievală de restrîngere a pre-
ocupărilor pentru portretistică, apoi o nouă etapă de afir-
POR
64
mare, în Renaștere și în veacurile care i-au urmat. Au creat
p. de referință dan van Eyck, Leonardo da Vinci, Rafael,
Tițian, Durer, Holbein, Rembrandt, Velâzquez, Goya, Th.
Aman, N. Grigorescu etc. în sec. 19 și la începutul sec. 20
asistăm la dezvoltarea fără precedent - inclusiv numerică -
a p., determinată în principal de cererea venită din partea
clientelei burgheze. Treptat însă, asistăm la o modificare
decisivă în concepția clasică despre p., figurile umane
nemaiprezentînd interes prin ele însele, ci devenind
alcătuiri plastice ce se integrează în ansamblurile de forme,
valori și culori asemenea oricărui alt obiect al lumii reale.
Arta lui Cezanne este semnificativă pentru noua orientare.
Interesul pentru observație și reflecție asupra condiției
omului, asupra relației lui cu lumea începe să devină secun-
dar, primordiale rămînînd subiectivitatea creatorului, propri-
ile lui trăiri în fața modelului. (în acest sens poate fi înțeles
demersul artiștilor fovi, cubiști, suprarealiști etc.) La prezen-
ta mutație contribuie, pe de altă parte, concurența, deloc
neglijabilă, operată prin mijloacele mecanice de redare au-
tentică și economicoasă a individului - fotografia alb-negru
și color. Totuși, unele opinii privitoare la disolulia genului
sînt infirmate de seria memorabilelor p. create în sec. 20 (fr.
portrait, it. ritratto, germ. Port răi, Bildnis, engl. portrait): V. și
il. 104,107; ~ funerar, temă iconografică reprezentînd p.
Porțelan
1.-2. chinezesc; 3. japonez; 4, p. dur de Sevres; 5. de Vincennes; 6. p. moale de Sevres; 7. de Meissen;
8. p. moale de Sevres; 9. italienesc; 10. englezesc; 11. p, biscuit de Sevres
unui defunct în anumite ipostaze - culcat, în chip de gisant
- în sculptură îngenuncheat - în relief sau pictură în
picioare, cu mîinile încrucișate pe piept sau întinse spre
rugă - în pictură. în unele ipostaze, poate fi confundat cu
tabloul votiv, dar, de obicei, contextul iconografic în care se
află plasat sau informația istorică oferită de alte surse per-
mit diferențierea. Se consideră, în general, că un p. apărut
în legătură cu scena Deisis are acest caracter f. (P. lui Nico-
lae Alexandru din pronaosul Bisericii Domnești din Curtea
de Argeș, cca 1370) (fr. portrait funeraire, it. ritratto
funerale, germ. Totenbildnis, engl. funeralportrait)', - votiv
-> tablou votiv	L.L. și T.S.
PORȚELAN Produs ceramic vitrificat, de culoare
albă strălucitoare, impermeabil, translucid, sonor, obținut
dintr-o argilă foarte fină, constituită din caolin, cuart și
feldspat, în proporții aproape egale; pentru a-i conferi pro-
prietăți speciale se adaugă și alți componenți (oase
măcinate, silex etc.). Acest amestec, bine macerat sub
formă de pastă, se arde la o temperatură înaltă (1250-
1450°C). Pasta se toarnă în forme sau se modelează;
ambele operații sînt manuale. Piesele se acoperă cu
glazură, apoi se decorează cu diferite motive pictate, impri-
mate sau modelate separat și aplicate ulterior. Culorile de
email sînt alese în funcție de rezistența lor la ardere. Din p.
se confecționează obiecte de artă (statuete, sfeșnice, can-
delabre, casete, vase etc.) sau utilitare (servicii de masă,
de ceai, de cafea etc.). în China, p, se fabrică de milenii.
Primele piese de p. chinezesc, introduse în sec. 14 în
Europa (Veneția), se bucură de o mare apreciere, ajungînd
la prețuri fabuloase. Navigatorii portughezi și olandezi aduc
din Extremul-Orient imense cantități de p. (a cărui formulă
nu era cunoscută în Europa). La calitatea p. însuși s-a
adăugat frumusețea emailurilor; îndeosebi în perioadele
Ming (1368-1644) și Kangxi (1662-1722) au fost elaborate
tehnici de ardere dublă a emailurilor divers și fin colorate,
gama cromatică cuprinzînd roșul, verdele, galbenul, albas-
trul, rozul și negrul, in funcție de dominanta cromatică a
emailurilor, piesele de p. lucrate în China în aceste
perioade se grupează în așa-numitele familii: neagră,
verde, roz. După încercări nereușite de a produce un p.
asemănător celui chinezesc, făcute în sec. 16 la Florența,
se reușește, datorită descoperirii caolinului în Europa, să se
fabrice așa-numitul p. dur (asemănător celui chinezesc), in
1709, alchimistul Friedrich Bottger (1682-1719) descoperă
zăcăminte de caolin la Meissen (Saxonia). Prima manufac-
tură europeană de p. se organizează în castelul Electorului
August cel Puternic al Saxoniei. Deși secretul de fabricație
este strict păzit, în 1718 p. se realizează și la Viena,
datorită unor meșteri transfugi. Urmează crearea a
numeroase manufacturi germane (Berlin, Hbchst, Franken-
thal, Fulda) și italiene Florența (Capo di Monte, lîngă
Napoli, unde se execută piese cu decor în relief). în Spania,
cu ajutorul unor meșteri italieni veniți de la Capo di Monte,
se înființează, în 1760, manufactura de la Buen Retiro, lîngă
Madrid. în Franța se întemeiază, în 1767, manufactura Vin-
cennes, transferată, apoi, la Sevres, lîngă Paris, patronată
de regele Ludovic XV și de favorita sa, Doamna de Pom-
padour, apoi alte manufacturi: la Paris, Orleans, Lille, Limo-
ges. Descoperirea de la mijlocul sec. 18 a unor zăcăminte
de caolin în regiunea Cornwall, permite fabricarea p. în
Anglia (Bristol, Bow, Worcester, Liverpool, Derby, Chelsea,
Piymouth). Începînd din sec. 19, unele manufacturi engleze
produc așa-numitul p. moale (tandru), obținut din argilă
albă, nisip și sticlă pisată, care prezintă calități
asemănătoare cu cele ale p. dur, dar este zgîriat de un vîrf
de oțel. Din a doua jumătate a sec. 18, datează ma-
nufacturile din: Marienburg (Suedia), Copenhaga (Dane-
marca), IVeesp și Dude (Olanda), Petersburg și Moscova
(Rusia), Zurich (Elveția). Unele fabrică p. dur altele p.
moale. Formele și ornamentele p. european, la început
inspirate din cele ale p. extrem-orientale, capătă o expresie
proprie fiecărei țări și chiar fiecărei manufacturi, urmînd
evoluția diferitelor stiluri artistice. Fabricarea pe scară largă
a p. a dus la înlocuirea veselei de masă din argint și din
faianță cu servicii din p. in țara noastră, prima manufactură
de p. este semnalată în sec. 18, la Cluj. Producția de obiecte
de p. continuă și în secolul următor, dar ea s-a dezvoltat
considerabil în sec. 20. în prezent, centrele cele mai impor-
tante se află la Cluj-Napoca, Alba lulia, Dorohoi, Curtea de
POS
65
Argeș (fr. porcelaine, it. porcellana, germ. Porzellan, engl.
porcelain); ~ opac -> ironstone, V. și il. 113 V.D.
PORȚI ÎMPĂRĂTEȘTI Cele două canaturi, de obicei
bogat împodobite, care închid la partea inferioară golul central
al unui iconostas, cel prin care nu circulă decît preoții, ca
reprezentanți al Preoției împărătești a lui Hristos. în Bizanț, prin
aceste p. î. intra în altar și împăratul, ca locțiitor al lui Hristos pe
pămînt (fr, portes royales, it. porta santa, germ. Konigliche
Pforte, engl. Royal gates). Sin. uși împărătești. T.S.
PORUMBEL Simbol al nevinovăției și al păcii. în
iconografia creștină este simbolul Sfîntului Duh, a treia
persoană a Sfintei Treimi. Apare în scenele: Bunavestire,
Botezul lui Hristos, Pogorîrea Sf. Duh, pe Tronul Hetimasiei
din Judecata de apoi (fr. pigeon, it. colombo, germ. Taube,
engl. pigeon, dove).	T.S.
POSC Culoare întunecată, medievală, utilizată pentru
desen și pentru anumite umbre, pomenită de Teofil (sec.
11-12), Sin. posch.	L.L.
POSCH -> posc
POSTAMENT Element arhitectonic de sprijin,
conceput ca o platformă, construit din piatră, fie dintr-un
bloc unic, fie din mai multe blocuri, ori din beton, destinat să
susțină o coloană, o balustradă sau un grilaj, uneori o sta-
tuie care beneficiază deja de un soclu propriu sau care nu
are soclu (fr. piedestal, it. piedistailo, germ. Fussgestell,
engl. pedestat). Sin. piedestal.	T.S.
POSTEXPRESIONISM 1. Se referă de obicei la
ultima fază a expresionismului german interbelic și în spe-
cial la momentul pătrunderii în operele acestei mișcări a
unei tematici sociale agresive și violent exprimate, practi-
POS
66
cate de Otto Dix, Georg Gross, Max Beckmann. V și neo-
obiectivitate, verism, il. 89.2. Uneori, termenul este folosit
pentru a desemna momentul abstracționismului și infor-
malului liric european și american din perioada 1945-1960
(Georges Mathieu, Wols, Mark Rothko, Jackson Pollock)
(fr. Post-expressionnisme, it. Post-espressionismo, germ.
Nachexpressionismus, engl. Postexpressionism). V. și artă
abstractă, expresionism	A.P.
POSTICUM Vestibul sau încăpere plasată in partea
posterioară a templului antic roman, avind un perete comun
cu cella. Sin. grecesc, opistodom.	I.C.
POSTIMPRESIONISM Termen generic folosit
pentru a desemna pictura și grafica de la sfîrșitul sec. 19 și
începutul sec. 20, care nu se înscriu în vreunul din curentele
artistice de avangardă. P. descinde, în felurite moduri, din
impresionism și înglobează artiști și creații decisive pentru
evoluția artei moderne: Cezanne, Gauguin, Vuillard, Bon-
nard. in România, p. cuprinde, aproape fără excepție,
întreaga artă românească din prima jumătate a sec. 20 (fr.
Post-impressionnisme, it. Post-impressionismo, germ.
Nachimpressionismus, engl. Postimpressionism). A.P.
POSTMODERN1SM Concept estetic relativ
recent, cu un conținut încă imprecis, apt de interpretări vari-
ate, desemnînd, în mare, perioada anilor 70 în care a
început reintegrarea, pe diferite căi, a formelor de artă
tradițională în arta de avangardă, schimbindu-se totodată
înțelesul acesteia ca nemaifiind coincidentă cu ideea de
inovare absolută. în acest sens, p. are o conotație istorică,
denumind, în ansamblu, principalele fenomene și traiectorii
artistice ale momentului actual. Există însă și o utilizare mai
restrînsă a conceptului de p., în sensul unei mișcări artistice
specifice, selective, actuale, creatoare a unei noi arte de
avangardă.	A.P.
POȘADA (fr.) Lucrare de artă (pictată sau desenată)
executată rapid, din cîteva trăsături sintetizatoare. Aparent
asemănătoare schiței, p. reprezintă în realitate un demers
plastic încheiat, realizat, care surprinde caracterele
esențiale ale motivului (mișcare, proporții, armonia formelor
și culorilor etc.) P. nu constituie o noutate, ceva
asemănător fiind sugerat de vechea manieră fa presto,
folosită odinioară de maeștrii italieni. Uneori, lermenul p.
este întrebuințat și în sens peiorativ (fr. pochade, it. bozzet-
to, schizza, germ, leicht hingeworfene Skizze, engl. rough-
sketch). V. și schiță	L.L.
POȘOAR (fr. pochoir, șablon) Șablon confecționat -
după tradiție - dintr-o hîrtie rezistentă de dimensiuni relativ
reduse, pe care se desenează și apoi se decupează motivul
ce urmează a fi multiplicat mecanic; p. se suprapune peste
suprafața destinată decorării, se trece peste el cu pensula
încărcată de culoare, suportul colortndu-se astfel doar în
zonele corespunzătoare decupajelor. Acest fel de p. slujea
adesea la reproducerea în serie a unor motive ornamentale,
în pictura murală. Astăzi există p. care, adaptate unor tehnici
speciale, sînt folosite cu deosebire în serigrafie (fr. pochoir, it.
mascherina, germ. Schabione, engl. stencil). L.L.
POTCAP -> culion
POTICHE (fr.) Vas din porțelan, de diferite dimensiuni,
cu capac, cu gîtul evazat și corpul rotunjit, bogat ornamentat.
Originar din China sau din Japonia, inițial destinat păstrării
ceaiului. Prin extensie, orice vas de proporții mai mari, cu
capac (fr. potiche, it. vaso di porceliana cinese, germ, chine-
sisches Pozellangefăss, engl. china-vase)	V.D.
POTIR Pahar sau cupă cu picior, realizată din metal
nobil sau suflată cu aur (rar din alte materiale comune), ser-
vind la oficierea liturghiei. Numeroase piese vechi erau
bogat decorate, cu aplicații în relief, frize ciocănite și cize-
late, incrustați! cu pietre prețioase sau medalioane
emailate. Forma cupei, a piciorului și a tălpii, dimensiunile
și decorul pot contribui la încadrarea stilistică și la datarea
pieselor. în colecțiile din țara noastră se păstrează
numeroase exemplare valoroase, mai cu seamă din vre-
mea goticului (cele care provin din bisericile din Mediaș,
Șeica Mare, Bunești, Prejmer, Slimnic etc.) (fr. calice, il.
calice, germ. Kelch, engl. chalice).	T.S.
POT-POURRI (fr.) Vas din ceramică, cu capac per-
forat, în care se pun petale de flori cu miros puternic, pen-
tru a parfuma o încăpere. Produs tipic francez, curent în
sec. 18. (Spre deosebire de vasele pentru ars miresme,
substanțele odorante din p. nu sînt supuse arderii.) (fr.
pot-pourri, it. mescolanza di fiori per profanare una stanza,
germ. Potpourrivase, engl. pot-pourri vase). V.D.
POUF -+ taburet
POZA (fr.) Atitudine expresivă, statică sau dinamică, în
care se așază singur un model, sau în care este așezat de
artist, în interesul studiilor sale. De obicei, durata unei p. vari-
ază după dificultatea poziției (între cîteva minute și cca o oră)
(fr. pose, it. posa, germ. Modellstellung, engl. pose). L.L.
POZZOLANA Material de construcție folosind
cenușa vulcanică, corespunzător cimentului, utilizat la
prepararea mortarului hidraulic. Se amestecă două părți de
p. cu o parte de mortar de var deja preparat. Folosit și la
construcția de bolți (fr. pouzzolane, it. pozzolana, germ.
Puzzolanerde, engl. pozzolana).	I.C.
PRAF DE ARAMĂ -» verde de cupru
PRAF DE CRETĂ -> cretă
PRASINÂ (fr. prăsinos) Numele pămîntului verde, în
vechile erminii bizantine. Era denumit, uneori, p. muscă-
lească', p. deschisă și p. firească, sînt compuse prin ames-
tec fizic de pămînt verde și alb de var. V. și pâmînt verde
L.L.
PRAZNICE ÎMPĂRĂTEȘTI Denumire generică
pentru cele 12 mari sărbători din anul bisericesc (care
începe la 1 septembrie) din Biserica răsăriteană: Nașterea
Maicii Domnului, Intrarea Maicii Domnului în Biserică,
Nașterea Domnului, Botezul Domnului, Prezentarea la tem-
plu, Bunavestire, Duminica Floriilor, învierea, înălțarea,
Pogorîrea Sfîntului Duh, Schimbarea la Față, Adormirea
Maicii Domnului. Ele sînt figurate pe prăznicare. V. și
iconostas	T.S.
PRAZNICARE 1. Icoane reprezentînd Praznicele
împărătești, care alcătuiesc o friză în iconostase, deasupra
registrului împărătesc (Dodekaortion), completîndu-se în
axul central cu o Răstignire. 2. Icoane de mici dimensiuni,
cu două fețe, mobile, care se pun pe analoghion,
schimbîndu-se în funcție de succesiunea praznicelor
împărătești, pentru a fi sărutate de credincioși. T.S.
PREDELA Parte componentă a unui altar, fixă, ori-
zontală, îngustă, cu funcție de postament, care face
PRE
67
legătura dintre masa altarului și panourile sau scrinul deco-
rat. Este decorată cu picturi sau, mai rar, cu reliefuri sau
sculpturi plasate în mici nișe; foarte rar ia însă și forma unui
mic altar cu aripi (Biertan, 1524) (fr. predella, it. predella,
germ. Predella, engl. predella). V. și altar, retablu T.S.
PRELEVARE DE PROBE Complex de tehnici
care au ca obiect recoltarea de cantități infime din materia
componentă a operelor de artă, în vederea studierii lor din
unghiuri de vedere diferite și a oferirii de soluții compatibile
de restaurare, conservare și punere în valoare. T.S.
PREPARAȚIE 1. Termen care indică, de obicei,
stratul de legătură dintre suport și materia colorată. în cazul
frescei, este stratul denumit intonaco sau tencuială pentru
frescă, în pictura portabilă, este o altă denumire a grundu-
lui etc. 2. Mai rar, este denumită p. eboșa, stratul de pic-
tură pregătitoare pentru alte suprapuneri (fr. preparation, it.
engessamento, intonaco, germ. Grundierung, engl. prim-
ing). 3. in grafică: prima schiță provizorie a unei viitoare
imagini gravate, executată pe placa de metal. P. se
efectuează în primul stadiu, de obicei în acvaforte, și se
completează, după caz, cu alte tehnici ale gravurii pe metal
(fr. preparation, germ. Vorbereitung, engl. preparation).
L.L. și A.P.
PRERAFAELISM Mișcare și grupare artistică
engleză din a doua jumătate a sec. 19, inspirată, parțial, de
mișcarea germană a Nazareenilor, cu un program estetic
reformator complex, care cuprinde atît ideea reînnoirii artei
prin recursul la arta Renașterii italiene timpurii și a primi-
tivilor flamanzi, cît și ideea reînvierii artizanatului și a culturii
„obiectului" original, periclitate, în concepția p., de uni-
formizarea producției industriale, in prima fază, p. a fost
reprezentat de W. Hunt, D. G. Rossetti și J. E. Millais, ale
căror picturi - în special cele ale lui Rossetti - au cultivat un
repertoriu iconografic încărcat de simboluri și cu o tipologie
feminină stranie, neliniștitoare. în faza a doua, p. s-a
apropiat de mișcarea Arts and Crafts, în cadrul căreia, în
colaborare cu William Morris și Walter Crane, a contribuit la
înnoirea tuturor genurilor de artă decorativă și aplicată. Pe
PRO
69
PRE
68
aceaslă latură, dar și prin unele elemente iconografice, p. a
avut un rol de seamă in apariția și dezvoltarea Art Nou-
veau-ului și a Jugendstil-ului. V. și il. 75, 78 A.P.
PRESĂ Aparatura necesară imprimării gravurilor pe
cale manuală, prin presarea pe hîrtie a imaginii incizate pe
placa de metal sau desenate pe piatra litografică. Proce-
deele de presare variază în funcție de tehnica gravării (fr.
presse, it. torchio, germ. Presse, engl. press). A. P.
PRESBITERIU (lat. presbyterium, consiliul
preoților) 1. Absida situată în spatele corului la bazilicile
paleocreștine, unde stau preoții care îl asistă pe episcop în
timpul oficierii slujbei. în bisericile catolice, partea rezervată
exclusiv clerului și deservanților oficiilor divine. Sin. sanctu-
ar. 2. Locuința parohului (fr. presbytere. it. presbiterio,
germ. Pfarrhaus, engl. parsonage, presbytery). V. și sanc-
tuar	I.C. și T.S.
PRESSE-PAPIERS (fr.) Obiecte de sticlă orna-
mentale, cu diametrul de cca 8 cm, folosite pe birou pentru
presarea actelor și a hîrtiilor importante. De obicei masa sti-
clei conține fragmente colorate reprezentînd flori (în tehnica
milleFiori), insecte, fructe sau motive geometrice. Foarte
răspîndite în Europa, mai ales în Franța, Anglia și Belgia;
cele mai apreciate sînt cele executate în manufacturile
franceze între anii 1845 și 1860 (fr. presse-papiers, it. ca/-
cafogli, pressacarti, germ. Briefbeschwerer, engl. lefter
weight, paper weight).	V.D.
PRESTOL Denumire arhaică pentru masa altarului
din bisericile creștine.	T.S.
PRIDVOR Spațiu deschis, la nivelul solului, care
face legătura dintre interiorul și exteriorul unor edificii,
delimitat de regulă de arcade sprijinite pe coloane sau stilpi
de piatră, zidărie sau lemn. în arhitectura ecleziastică, p.
precedă spațiile de cult propriu-zise. Puțin frecvent în
spațiul balcanic (Grecia, Serbia), p. devine o constantă în
arhitectura bisericilor din Țara Românească și Moldova, cu
începere din sec. 16 (fr. porche, it. portico, germ. Vorhalle,
engl. porch). Sin, arhaic slomn, slon.	T.S.
PRIE-DIEU (fr.) în cultul catolic, scaun special pen-
tru rostirea în genunchi a rugăciunilor, publice sau private,
format din o banchetă joasă, prevăzută cu un panou înalt
sau cu o suită de colonete pe care este montată o a doua
banchetă, superioară, pentru sprijinirea coatelor sau a
mîinilor și pentru punerea cărții de rugăciuni (fr. prie-dieu, it.
inginocchiatoio, germ. Knieschemel, Betschemel, Gebet-
stuhl, engl. prayer stool).	T.S.
PRIMARĂ, CULOARE - Culoare de bază, fun-
damentală, a spectrului cromatic. în cazul culorilor pig-
mentare (dar nu și al culorilor lumină) nu poate fi produsă
prin nici un amestec. V. culoare	L.L.
PRIMITIVISM Termenul se referă la fenomenul
interesului deosebit manifestat de reprezentanții principalelor
curente artistice de la sfîrșitul sec. 19 și începutul sec. 20,
pentru arta africană, a insulelor oceanice și, în general, pen-
tru diverse forme ale culturii folclorice. Cubismul, expresio-
nismul, parțial și simbolismul, în varianta nabiștilor, prin Gau-
guin și Emile Bernard, dar și personalități neintegrate unui
curent, ca Brâncuși, și-au îmbogățit repertoriul de forme prin
recursul la arta primitivă. în unele cazuri, cum ar fi al lui Gau-
guin, contactul cu sursele artei primitive dobândește o com-
ponentă etică, în ideea că primitivul este deținătorul valorilor
morale încă nepervertite de civilizație.	A. P.
PRIOR (lat, primul) Superior al anumitor ordine cato-
lice. Practic, ieșit din uz. Se aplică la situații sau monu-
mente medievale, cînd putea fi preferat celui de abate. T.S.
PRIORAT 1. Instituția eclesiastică reprezentată de
autoritatea priorului. 2. Biserica și/sau respectiv casa unui
ordin pus sub autoritatea unui prior.	T.S.
PRIPRAT -> pridvor
PRISACA Sistem rudimentar de fortificare a unor
suprafețe întinse, constînd din șiruri de garduri realizate din
trunchiuri subțiri de copac plasate orizontal, la oarecare dis-
tanță între ele, înalte de cca 1,80-2,50 m, pentru a împiedi-
ca asaltul pedestrașilor și chiar cel direct al călăreților. Apare
menționată în documentele medievale (sec. 12-14). T.S.
PRITANEU Edificiul civil plasat în agora, locuința pri-
tanului - prim magistrat al orașului - ce adăpostea focul
sacru colectiv al cetății, simbolul continuității statului. Avînd
aspectul unei case mai mari, p. putea fi amplificat cu spații
suplimentare, în scopuri administrative.	I.C.
PRITVOR -> pridvor
PROBĂ în grafică, exemplarul de încercare și verifi-
care, tras pentru eventuale corecturi (fr. epreuve, it. prova,
germ. Abzug, engl. proof). V. și exemplar A. P.
PROCEDEUL FLAMAND Procedeu tehnic
specific picturii în ulei, inițiat în sec. 15 de frații Van Eyck și
aplicat de succesorii acestora, așa-numiții „pictori primitivi"
(în Flandra, Rogier van der Weyden, Hans Memling, Petrus
Cristus, Hugo van der Goes; în Italia, Antonello da Messi-
na; în Franța, Jean Clouet, Nicolas Froment). Cu unele
modificări, procedeul este aplicat în nordul Europei și în
sec. 16. Este o combinație între tempera și pictura în ulei:
peste un modeleu monocrom (grisaille) executat în tempera
cu ou, se revenea în straturi subțiri și transparente de paste
colorate frecate cu ulei - în care prezența rășinilor este con-
stantă și definitorie. Se lucra pe panouri de lemn, grunduite
cu ipsos amorf, a căror luminozitate era conservată cu grijă,
astfel Incit albul puternic al fondului răzbatea de sub stra-
turile colorate (transparente), creînd materii picturale
strălucitoare și emailate. Este unul din procedeele tehnice
cele mai durabile din cîte a cunoscut pictura în ulei. Acestui
mod de lucru i se mai spune și pictură transparentă. L.L.
PROCEDEUL ITALIAN Procedeu pictural practicat
în sec. 16, în Italia, care succedă procedeului flamand. Din-
Ire inițiatorii lui fac parte Leonardo, Giorgione și îndeosebi
Tițian. Se folosesc exclusiv culori frecate cu ulei, vechiul pa-
nou este substituit cu pînza, pastele transparente ale „primi-
tivilor" sînt înlocuite cu paste în care se introduce alb sau alte
culori, care le opacizează. Eboșele sînt lucrate în tente
puține, ferme, opace și păstoase. Execuția se continuă în
paste sau demipaste, iar la sfîrșit se revine cu serii de glasi-
uri, care conferă picturilor profunzime și transparență. L.L.
PROCES DE CARBONATARE Proces chimic
specific frescei autentice {buon fresco), datorită căruia
poate fi explicată durabilitatea și frumusețea ei. Este vorba
despre o serie de transformări pe care le parcurge piatra de
calcar, pentru a redeveni ceea ce a fost inițial: carbonatul
de calciu natural (piatra de var) se arde în cuptoare spe-
ciale, pierde bioxidul de carbon și devine oxid de calciu
anhidru (var nestins); după „stingere" cu apă, el devine
hidroxid de calciu (var stins), deci albul păstos cu care sînt
alcătuite mortarele frescei; după aplicarea lui pe perete, își
pierde apa prin evaporare și se combină chimic cu bioxidul
de carbon aflat în atmosferă, retransformîndu-se în carbo-
natul de calciu de la care s-a pornit. S-a realizat astfel un
circuit chimic complet. Pictorul „speculează" însă etapa în
care piatra de var se află în stare de hidroxid de calciu,
anume cînd - aplicată pe perete ca intonaco - este recep-
tivă, impregnînd-o cu culorile frescei. Ca urmare, la
suprafața picturii se formează o peliculă colorată semisti-
cloasă, asemenea marmurii, care „va dăinui veșnic", tot
atîta cît piatra, ea însăși fiind piatră. (Din păcate, „momen-
tul" prielnic încorporării pigmenților este relativ scurt, de
regulă cam o zi.) V, și frescă	L.L.
PROCESUALĂ, ARTĂ - (lat processus,
desfășurare) Se referă la unele forme de artă mai noi,
derivate din dadaism și happeninguri, care, ducînd mai
departe ideea desfășurării actului artistic în timp și a redu-
cerii limitelor dintre artă și viață, propun, mai ales cu aju-
torul filmului video, prezentarea unor fragmente de viață
reală, scoase din context, pentru a atrage atenția asupra lor
(fr. Art processuel, germ. Prozesskunst).	A. P.
PROCOVĂȚ -x aer
PRODROM Termen grecesc românizat, sin. înainte-
mergător - nume dat lui loan Botezătorul.	T.S.
PROFEȚI în diferitele religii, persoane care au darul
de a transmite mesajul divinității. într-un sens mai restrîns,
autori ai unor cărți din Vechiul Testament, chemați să in-
struiască poporul evreu și să îl călăuzească în diverse
împrejurări. Cei 4 P. mari (Isaia, leremia, Ezechiel și Daniel)
apar foarte des în imageria sacră. De un număr mare de
reprezentări se bucură P. Ilie. Ceilalți p. sînt reprezentați în
grup, în frize, de obicei de medalioane, pe pereții bisericilor
ortodoxe și, mai rar, în cele gotice pe fațadele de vest, în
zona portalului (fr. prop/iete, it. profet a, germ. Prophet,
engl. prophet). Sin. Mesianici.	T.S.
PROFIL 1. in sens larg, conturul, aspectul unui
obiect sau personaj privit dintr-o parte, lateral; termenul
este folosit, uneori, cu referire exclusivă la capul cuiva.
Punctul de observație situat lateral față de personaje,
obiecte etc. este definitoriu și pentru p. figurate în operele
lucrate pe suporturi plane. Vederea din p. este prezentă în
artă încă din preistorie (în pictura rupestră) și, deși pare
potrivită mai degrabă cu reprezentarea de tip aplatizat, nu
PRO
70
exclude sugerarea celei de a 3 dimensiuni - profunzimea.
2. Conturul unui element de arhitectură; secțiunea printr-o
mulară (fr. profil, it. profila, germ. Profil, Seitenansicht, engl.
profite); ~ pierdut, caz aparte de p., în care capul unui per-
sonaj desenat sau pictat are dispusă spre primul plan mai
mult ceafa, o parte din elementele feței fiind ascunse privi-
torului.	L.L. și T.S.
PROGRAM ARHITECTURAL Ansamblu de
elemente constructive și decorative care definește un grup
de construcții în principal după criteriile destinației și
funcționării lor.	T.S.
PROGRAM ICONOGRAFIC Ansamblu de com-
poziții (scene, figuri individuale sau în grup, elemente de-
corative de legătură sau de separare) care decorează la
interior sau la exterior o construcție sau un spațiu deschis,
conceput unitar, în funcție de destinația operei, sau, dim-
potrivă, fiind rezultatul gîndirii mai multor comanditari sau
creatori, realizat de unul sau mai mulți artiști, într-o singură
etapă sau în timp. Termenul se folosește de predilecție în
relație cu edificiile de cult, dar există și în spațiul profan.
T.S.
PROIECT Studiu preliminar în realizarea anumitor
opere de artă, care indică modul în care acestea vor
răspunde programului indicat de comanditar. Un p. de arhi-
tectură este o lucrare complexă, realizată de un arhitect,
secondat adesea de ingineri cu specializări diferite,
alcătuită din planșe desenate și părți explicative, care
înfățișează toate aspectele pe care le va îmbrăca viitoarea
construcție, de ansamblu și de detaliu, planuri, elevații,
materialele necesare, cantitățile și chiar costurile, justificate
în funcție de programul cerut (fr. projet, it. progetto, germ.
Entwurf, engl. project).	T.S.
PROIECȚIE Reprezentare plană a unui obiect aflat
în spațiu, prin trasarea de perpendiculare din fiecare punct
considerat caracteristic al respectivului obiect și prin unirea
acestor puncte obținute într-un traseu continuu (fr. projec-
tion, it. proiezione, germ. Projektion, engl. projection). -
conică -> perspectivă lineară	T.S.
PROJECT-ART înrudită cu arta conceptuală, p.-a.
constă în vizualitatea unor planuri de organizare și structu-
rare a ambianței, subliniind pe această cale mobilitatea pro-
cesului creator și adaptabilitatea lui la transformare. Avînd
în mare măsură un caracter documentar, p.-a. se
deosebește de arta conceptuală numai prin amploarea
proiectului, contingent cu arhitectura, domeniu în care se și
folosește cu prioritate.	A. P.
PROMENADA Spațiu special amenajat pentru
plimbări pietonale, călare sau cu echipaje ușoare, în zone
cu peisaje agreabile, situate fie la marginea unor orașe ori
în vecinătatea lor, fie în localități balneare sau de vile-
giatură, pe malul unor ape sau al mării (fr. promenade, it.
passeggiata, germ. Promenade, engl. promenade). T.S.
PRONAOS Vestibul care precedă naosul la templul
clasic, închis lateral de ziduri și în față de coloane. în bi-
sericile de rit răsăritean, încăpere de cult care precedă nao-
sul, separată de acesta printr-un zid plin străpuns de o ușă
sau prin arcade sprijinite pe coloane ori pe stîlpi.
Adăpostește ritualuri precise, legate de slujbele pentru cei
morți și de oficierea botezului, dar este și încăperea rezer-
vată femeilor. Numit și tindă, în tradiția românească. Era
locul predilect pentru înmormîntarea ctitorilor și a unor per-
PRO
71
în Asia Mică (Troia) și în Grecia (Tirynt), p. au fost constru-
ite în mare număr în epocile arhaică, clasică și elenistică.
Au dispărut după cucerirea romană (fr. propylees, it.
propilei, germ. Propylăen, engl. propylaea). I.C.
soane de vază, de regulă donatori la respectiva biserică (fr.
narthex, it. nartece, germ. Narthex, engl. narthex). Sin. nar-
tex, tindă. V. și nartex, templu, biserică, naos I.C. și T.S.
PROOROCI Personaje din lumea iudaică, trăind
înainte de Hristos, autori ai unor preziceri privitoare la soar-
ta poporului evreu. Unele din aceste preziceri au fost inter-
pretate ca referiri directe la venirea lui lisus Hristos ca
Mîntuitor al lumii. Cărțile acestora constituie una din cele
mai importante părți ale Vechiului Testament. Cei mai
importanți p. sînt: Isaac, leremia, Ezechiel, Daniil. Sînt
reprezentați adesea în pictura murală, în sculptură, pe
icoane, vitralii etc., individual sau grupați, in pictura orto-
doxă, 12 din ei sînt reprezentați pe cel mai de sus registru
al iconostasului. Un tip particular de reprezentare apare atît
in Biserica occidentală (Biserica evanghelică din Mediaș,
1420), ca și în Biserica ortodoxă, în cadrul arborelui lui
lesei, în pictura murală exterioară din nordul Moldovei
(Voroneț -1547).	T.S.
PROPILEE Poarta monumentală plasată în fața
intrării într-un edificiu, palat sau templu, avînd rolul de a-i
sublinia importanța. Folosite în Creta (Phaestos, Cnossos),
PROPLASM -> proplasmă
PROPLASMATA Modele de mici dimensiuni exe-
cutate în ghips și folosite în toreutică. Cuvîntul desemna și
machetele de argilă ale operelor sculptate (Arkesilas trecea
drept mare maestru, primind pentru ele prețul echivalent al
unor statui finite de mari dimensiuni).	I.C.
PROPLASMÂ (gr. proptasma) în pictura bizantină
și postbizantină, ton întunecat aplicat uniform peste
preparația panoului sau a peretelui, care slujea ca fond
general pentru figuri, veșminte etc., urmînd să I se alăture
sau să i se suprapună culorile de lumină și accentele de
umbră - realizînd astfel modeleul. în cazul zonelor
descoperite ale figurilor umane (capete, membre, busturi),
p. rămînea de obicei neacoperită acolo unde erau plasate
umbrele, constituind chiar culoarea umbrelor; tonul ei rece
- în general verzui și întunecat - era uneori încălzit și mai
luminat. („P. lui Panselinos", după Dionisie din Furna, era
alcătuită din alb de ceruză, ocru, verde și puțin negru). Alte
denumiri: proplasm, proplasmon, bazzeo (it.), sankir (rus).
V. și verdaccio	L.L.
PROPLASMON -> proplasmă
PROPORȚIE Raport dimensional între un întreg și
părțile sale sau între diversele părți care compun un întreg.
Prin observații, măsurători și comparații, p. au fost codifi-
cate. Cele mai cunoscute canoane aparțin lui Polyclet,
Lysip, Vitruviu și Leonardo da Vinci, aflați în căutarea unei
ideale „formule matematice a frumosului". „Formula" ca
atare există, exprimată prin faimosul „număr de aur", care
are un caracter universal, fiind prezent nu numai în natură,
ci și în arhitectură, în muzică și în reprezentările artelor
plastice; concretizînd așa-numita secțiune de aur, el
este egal cu adică cu aprox. 1,618. Rezumînd p. optimă
dintre două mă'rimi asimetrice - numită de Luca Paccioli
Divina proporzione -, care prin alăturare creează cea mai
PRO
72
PSY
73
sesizantă impresie de echilibru și armonie, aceasta valoare
numerică nu poate fi însă aplicată decît judicios, niciodată
mecanic. P. nu pot fi reduse la norme generale fixe, ele nu
sînt decât raporturi, vii, variabile - în natură ca și în artă (fr.
proportion, it proporzione, germ Ebenmass, Verhăltnis.
engl. proportion). V. și canon, număr de aur L.L.
PROSCAENIUM -»teatru
PROSCOMIDIE în bisericile ortodoxe, încăpere
anexă a altarului sau simplă nișă de dimensiuni mari, situ-
ată în partea de nord a acestuia, în care se oficiază o slujbă
specială la care se pomenesc ctitorii și binefăcătorii respec-
tivului locaș, înainte de începerea liturghiei. Tot aid se
păstrează vasele sacre și împărtășania pentru bolnavi. Este
decorată, de regulă, cu scena lisus în mormînt, flancat de
Maria și de loan Botezătorul (fr. prothese, it. protesi, germ.
Prothesis, engl. prothesis). Sin. proscomidier, proteză. V. și
diaconicon și pastoforii	T.S.
PROSCOMIDIER -► proscomidie
PROSKINESIS (gr. proskynesis, prosternare) Gest
de devoțiune profundă, legat, la origine, de obiceiul de a
săruta picioarele împăratului, și în mod simbolic pe cele ale
lui Hristos. în iconografie reprezintă o îngenunchere, cu
aplecarea corpului pînă la pămînt, în fața lui Hristos stînd pe
tron (Imaginea împăratului din luneta de vest a Bisericii Sf.
Sofia din Constantinopol, sec. 10). V. și il. 9 T.S.
PROSKINETAR Scriere tipic medievală răsă-
riteană, care are ca obiect descrierea unor itinerare ale
unor locuri sacre (Țara Sfîntă, Muntele Athos etc.), cu
marcarea și descrierea celor mai importante obiective,
reprezentate fie de locurile legate de viața lui Hristos, fie,
respectiv, de marile mînăstiri și de tradițiile lor spirituale,
culturale și artistice.	T.S.
PROSCRIPȚIA (lat.) Cel mai vechi tip de afiș,
constînd dintr-o listă de nume expusă în for, în cadrul măsu-
rilor sîngeroase luate împotriva tuturor cetățenilor consi-
derați primejdioși, pe vremea războaielor civile de la sfîrșitul
Republicii romane (sfîrșitul sec. 1 î. H.). V. și afiș I.C.
PROSPECT AL ORGII Partea frontală a unei
orgi, formată din scheletul de lemn care susține tuburile din
primele rînduri ale acesteia. Scheletul este adesea decorat;
cele mai prețioase p. păstrate provin din sec. 18 și poartă
marca barocului și a rococoului. Una din orgile cele mai va-
loroase din România se păstrează în Biserica Evanghelică
din Saschiz (germ. Orgelprospekt).	T.S.
PROSTIL Tip de templu grec avînd pronaosul pre-
cedat de un șir de coloane care susține frontonul. în funcție
de numărul de coloane putea să fie tetrastil, hexastil. octo-
stil, decastil sau dodecastil (fr. prostyle, it. prostilo, germ.
Prostylos, engl. prostyle). V. și templu	I.C.
PROTEJAREA CU CEARĂ Operație de atelier
prin care se urmărește protejarea unor suprafețe față de
anumiti agenti distructivi (dintre care se detașează umidi-
tatea atmosferică, considerată în ultimele decenii ca .duș-
manul numărul unu" al operelor de artă). Procedeul este
cunoscut din antichitate (v ganosis). Ceara aplicată în
strat subțire este folosită pentru protecția materiei picturale,
a vemiurilor finale și pentru izolarea reversului tablourilor.
Sînt de preferat sortimentele al căror punct de topire este
mai ridicat. V. și ceară	L.L
PROTEJAREA REVERSULUI TABLOURI-
LOR Măsură de protecție împotriva umidității (care pro-
duce diverse mucegaiuri, deformări sau alte degradări). Se
recurge la peliculizări cu ulei de in, vernl, ceară, iar, uneori,
la vopsirea cu culori de ulei.	L.L.
PROTEZĂ (gr. prothaesis) -> proscomidie
prospect al orgii
PROTOMA Partea anterioară a unei figuri umane
sau animaliere. Folosită ca idol în neolitic, acestui tip de
reprezentare i se atribuiau funcții magice și apotropaice (fr.
protome, it. protomo, germ. Protome, engl. protome). I.C.
PSALM Una din Cărțile Vechiului Testament, al
cărei autor este considerat, prin tradiție, regele David. Ea
cuprinde 150 de p. Ilustrarea unora dintre ei, în principal a
celor ce cîntâ bucuria, a prilejuit unor zugravi pictarea unor
grupuri de tinere fete care schițează mișcări de dans în
sunetele unor instrumente muzicale. înainte de sfîrșitul
sec. 17, exemplarele manuscrise ale cărții (Psaltiri) erau
ilustrate numai cu o imagine reprezentîndu-l pe regele
David cîntînd la harfă (fr. Psaume, it. Salmo, germ. Psalm,
engl. Psalm). V. și Psaltire	T.S.
PSALTIRE Carte de cult creștină care conține tex-
tele poetice ale celor 150 de psalmi atribuiti regelui iudeu
David. Folosirea unora dintre ei a intrat de timpuriu în com-
ponența unei părți din ritual, fie liturgic, fie prescris
ordinelor monahale sau preoților mireni. Textele ca atare
au fost deseori ilustrate în Evul Mediu, atît în Bizanț și în
țările ortodoxiei, pînă tîrziu în sec. 18, cît și în Apus.
Codicele conține întotdeauna o imagine a regelui David și
numeroase ilustrații în text, sau numai frontispicii, inițiale și
viniete decorative. Printre cele mai importante p., scrise și
miniate în țara noastră, se află cea a mitropolitului Anas-
tasie Crimca (1616, Mînăstirea Dragomirna, jud. Suceava).
T.S.
PSEUDOCUPOLĂ Sistem de acoperire, avînd
aspect semisferic, a unei suprafețe de plan circular sau
rectangular (în acest caz pe pandantivi), prin asize în con-
solă. V. și cupolă	I.C.
PSEUDODIPTER Templu înconjurat complet de
un rînd de coloane și de un rînd de semicoloane adosate
zidului cellei. V. și templu	I.C.
PSEUDOPERIPTER Tip de templu înconjurat de
semicoloane adosate zidului cellei. V. și templu I.C.
PSEUDOTRIBUNĂ Tribună falsă, reprezentată
practic de o arcadă care nu corespunde unui spațiu
funcțional din spatele ei, ci numai unei galerii foarte înguste,
adesea închisă la capete, ceea ce conferă amenajării un rol
decorativ.	T.S.
PSIMIT (gr. psimythion) 1. Numele antic al albului de
plumb (care, după Pliniu, era adus în Grecia din Rhodos,
Corint și Lacedemonia). 2. în unele erminii este numele dat
albului de var. Sin. psimit al păretelui, psimit uscat. L.L.
PSYCHE (fr.) Tip de oglindă creat către sfîrșitul sec.
18, de formă rectangulară sau ovală, de mari dimensiuni,
încadrată în ramă de lemn, metal sau ceramică și prevăzută
cu doi pivoți laterali (colonete, baluștri), care îi permit bascu-
larea și oglindirea în întregime. Uneori, p. are coronament și
brațe metalice laterale pentru luminări. Este o piesă specifică
interioarelor stil Empire, Ludovic-Filip, Biedermeier și
Regency (fr. psyche, it. specchiera mobile, germ Stand-
spiegel, engl. cheval-glass, dressing-glass). C.R. și V.D.
PSYCHOMACHIA (gr.) Reprezentarea luptei sim-
bolice dintre vicii și virtuți, avîndu-și originea în poemul ale-
goric cu același nume al lui Prudențiu (348-cca 410) (fr.
psychomachie, it. psicomachia, germ. Psychomachie, engl.
psychomachia).	•C-
PSYCHOPHOR (gr, purtător de suflete) Denumire
PSY
74
PYX
75
dată îngerilor care conduc la Judecata de apoi sufletele
reunite cu trupurile celor înviați.	T.S.
PSYCHOSTASIS Reprezentarea cintăririi suflete-
lor. Temă iconografică de origine egipteană, ajunsă în Occi-
dent prin intermediul obiectelor de artă coptă și bizantină.
Cunoscînd o mare râspîndire în epoca romanică și în cea
gotică, această scenă ilustrează punerea în balanță a viciilor
și virtuților de către Arhanghelul Mihail (Anubîs la egipeni) la
judecata de apoi (fr. psychostasie, it. psicostasia, germ.
Psychostasie, Seelenwăgung, engl. psychostasia). I.C.
PUBLICITARĂ, GRAFICĂ ~ Denumirea operelor
de grafică, de obicei imprimate industrial, care fac cunos-
cute publicului larg evenimente de ordin politic, cultural,
social, turistic, comercial sau produse comercializabile, prin
etichete, ambalaje, firme. în contextul dezvoltării mijloacelor
publicitare audio-vizuale, dobîndește un rol important și g. p.
de televiziune (fr. arts publicitaires, it. arti pubblicitâri, germ.
Werbungsgraphik, engl. advertising art).	A. P.
PUCOST —> verni
PULVERIZARE 1. Peliculizare realizată prin p.
unor materii lichide - printre care se numără verniul sau fi-
xativul pentru cărbune. Folosindu-se de obicei pulveriza-
torul, p. se face la orizonală, la o distanță de cca. 40-50 cm,
pentru a asigura o distribuție cât mai uniformă a lichidului.
Azi sînt folosite și modernele sprayun. 2. Metodă contem-
porană de aplicare a culorii, folosită la realizarea afișelor,
iar uneori chiar în pictură. Se recurge la pulverizatorul cu
aer comprimat.	L.L.
PULVERIZATOR 1. Instrument tradițional folosit
pentru pulverizări, confecționat din două țevi subțiri, dis-
puse una față de alta aprox. in unghi drept; țeava mai lungă
se introduce în lichidul care urmează să fie pulverizat, iar
prin țeava mai scurtă se suflă (cu gura). Sin, suflător. 2.
Aparat de pulverizat conectat la un compresor, constituit
dintr-un rezervor pentru culoare și un dispozitiv de
declanșare. 3. Spray (engl.), mică butelie încărcată cu
culori sau lichide care urmează să fie pulverizate. L.L.
PUNCT Figură geometrică rezultată prin inter-
sectarea a două linii, sau prin întîlnirea a mai multor planuri.
Teoretic, p. este Invizibil, întrucît e lipsit de mărime, și, prac-
tic, are dimensiuni neglijabile. în artele care folosesc supor-
turile plane, se produce prin atingerea suprafeței de către
instrumentul de lucru (pensula, cărbunele etc.). Prin ampli-
ficarea dimensiunilor devine mai puternic și mai clar, începe
să devină „suprafață", pată. Dacă limitele lui extreme rămîn
imprecise dimensional, sînt în schimb precizabile formal: pot
varia de la forme libere, divers dantelate, la altele geome-
trizante - se pot apropia de cerc, de triunghi, de stea etc. P.
este cel mai simplu element al formei, putînd fi el însuși
formă, sau să aparțină conturului ei. Caracterul lui funda-
mental rămîne imobilitatea. Pare închis în sine și încărcat cu
o tensiune interioară pe care și-o exercită asupra spațiului
din jur (iar dispariția acesteia anulează p., luînd naștere
linia) (fr. point, it, punto, germ. Punkt, engl. point); ~ milanez
-> ~ roman -> - venețian —> reticella	L.L.
PUNCTARE în sculptură, marcarea cu semne punc-
tate a unei sculpturi tridimensionale turnate în ipsos. Serveș-
te la copierea exactă, la aceleași dimensiuni sau la scară
mărită, a sculpturii ce urmează să fie executată în alte mate-
riale (piatră, marmură). Mărirea modulului din ipsos la alte
dimensiuni, ca și transpunerea lui în materiale dure se reali-
zează prin metode tradiționale (cu trei compase - practicată
din antichitate -, cadrul cu firul de plumb, cadrul cu linie gra-
dată și teu) sau cu aparatul de punctat (dispozitiv mecanic
bazat pe stereometrie, constituit dintr-o ramă cu brațe meta-
lice ajustabile, ce poate fi mișcat în jurul unei sculpturi pen-
tru fixarea tuturor punctelor de reper). Semnele punctate
raportate pe rînd pe toate suprafețele unui bloc de piatră,
așezat la aceeași înălțime cu lucrarea originală, permit
obținerea, prin tăierea și cioplirea cu exactitate, a unei repro-
duceri fidele a modelului (fr. points de pratique, it. puntiggia-
mento, germ. Punktierung, engl. pointing).	C.R.
PUNEREA ÎN MORMÎNT Scenă finală a Ciclului
Patimilor, în care trupul lui Hristos mort, după ce a fost
înfășurat în giulgiu, este purtat pe brațe, spre mormîntul
pregătit de losif din Arimateia și de Nicodim, fiind urmat de
Maica Domnului și de femeile pioase (fr. Mise au tombeau,
it. Seppelimento di Cristo, germ. Grablegung Cristi, engl.
the Entombment). V. și Coborîrea de pe cruce T.S.
PUPITRU Piesă de mobilier înaltă și îngustă,
alcătuită dintr-o tăblie ușor înclinată, care acoperă sau nu
un sertar, sprijinită pe un picior sau pe o placă verticală și
care servește pentru scris, pentru păstrarea cărților sau
pentru sprijinirea notelor muzicale. La origine, cel care scria
stătea în picioare în fața p. A fost adaptat și pentru sistemul
mobilierului școlar, fiind cuplat cu o bancă (fr. pupitre, it.
leggio, germ. Pult, engl. reading-desk).	T.S.
PURGATORIU în sistemul de dogme catolic, loc de
ispășire temporară a păcatelor mărunte, în care cel decedat
rămîne pînă la curățirea desăvirșită, care poate fi obținută
fie prin suferințele proprii în acest loc, fie grație rugăciunilor
oferite pentru sufletul său de cei de pe pămînt. în icono-
grafie este figurat ca un loc de suferință, plin de foc,
asemănător iadului, dar deosebit de acesta prin detalii care
semnifică speranța celor de aici în izbăvire, în comparație
cu veșnicia pedepsei din iad (fr. Purgatoire, it. Purgatorio,
germ. Purgatorium, engl. Purgatory).	T.S.
PURISM Teorie postcubistă reprezentată de
Amedee Ozefant și Edouard Jeanneret - alias arhitectul Le
Corbusier -, care, în manifestul Apres le Cubisme (1918),
propun restituirea simplității și purității riguroase a formelor
în pictură, ca și în arhitectură, eliminarea ornamentului și
geometrismul obiectiv absolut. Aplicat pe scară largă în
arhitectură de Le Corbusier, p. nu a înregistrat realizări de
seamă în pictură.	A. P.
PURITATE CROMATICĂ -> saturație
PURPURA (lat. purpura) Culoare roșie-violacee,
închisă, diferit nuanțată, de origine animală, descoperită de
fenicieni, pe la anul 1500 î. H. Vitruviu se referă pe larg la
acest colorant, deosebind nuanțe violacee, roșii, plumburii
și chiar negre, afirmînd că se extrage dintr-o „scoică
marină”, de unde și un alt nume latin, ostrum (după ostrea,
scoică). Culoarea nuanțată spre roșu se numea p. de Tir
sau p. grecească și era cea mai căutată, tenta violacee se
numea p. de Tarent, iar cea albăstruie era denumită p, de
Bizanț. P. autentică era extrasă, în antichitate, din glandele
unor moluște marine (murex trunculus, murex brandaris
etc.). P. a fost folosită la colorarea stofelor antice și
medievale (rîvnite, cumpărate, tezaurizate și luate chiar ca
pradă de război), a marilor codice scrise cu aur și, mai rar,
la prepararea unei cerneli. Cea mai faimoasă dintre culorile
antichității, p. simboliza puterea politică, militară sau eclezi-
astică și totodată luxul extravagant. Se vindea aproape cu
echivalentul greutății ei în aur. Trebuind sacrificate mii de
moluște pentru a se obține o cantitate infimă de culoare, s-a
apelat la diverși înlocuitori: p. vegetală, preparată din
rădăcini de roibă și cîrmîz, folium, orsel etc. in epoca noas-
tră a fost imitată de unele culori organice (fr. pourpre, it.
porpora, germ. Purpur, engl. purple).	LL.
PURTAREA CRUCII -> Ciclul Patimi
PURTATE —> portant
PUSTNIC Persoană care se consacră lui Dumnezeu,
renunțînd la toate bunurile pămîntești pentru a trăi în locuri
retrase, în post și rugăciune. Denumirea vine de la primii
călugări care s-au retras în zonele pustii din Egipt și Palesti-
na. în iconografia răsăriteană, aceștia au o înfățișare spe-
cifică: sînt bătrini, cu bărbi albe și lungi ca niște fuioare,
care coboară pînă la picioare, ca singur acoperămînt al unui
corp scheletic, marcat de toate privațiunile (cei pictați în
pronaosul bisericii mari de la Mînăstirea Cozia, jud. Vîlcea,
cca 1390). Alt tip de reprezentare, mai convențional, dar și
mai răspîndit, îi înfățișează ca pe niște bărbați vîrstnici, în
haine sobre monahale, cu un fel de văl care le acoperă
capul și umerii, pe piept purtînd însemnul marii schime, o
bandă lungă neagră, care simbolizează renunțarea totală
(fr. ermite, it. eremita, germ. Eremit, Einsidler, engl. hermit).
Sin. anahoret, eremit, sihastru.	T. S.
PUTERE Termen arhaizant, folosit în erminiile autoh-
tone pentru a indica partea reliefată a unui element pictat.
Sin. relief, tărie, temelie.	L.L.
PUTERE DE ACOPERIRE Capacitatea unei
culori de a acoperi suportul peste care este așternută.
Reprezentînd o proprietate de bază și un punct de referință
pentru orice pigment, p. d. a. diferă de la o culoare la alta.
Capacitatea de acoperire este determinată de indicii de
refracție ai pigmentului și liantului, ca și de grosimea stra-
tului. '	L.L.
PUTTO (it.) Imagine convențională a unui copilaș
grăsuț și drăgălaș, nud, care apare în Renaștere, fie pentru
a întruchipa un îngeraș (caz în care poartă aripioare), fie cu
rol neutru, în compoziții decorative sculptate sau pictate.
Uneori, apare pe monumente funerare, fiind asociat sufle-
tului. Sin. amoraș.	T.S.
PYXIS pixidă
QUADRIFRONS Tip de arc de triumf cu patru
fațade, fiecare avînd cîte o intrare centrală, determinînd ast-
fel cele patru picioare ale arcului. V. și arc de triumf I.C.
QUADRIGA Car tras de patru cai alăturați, uneori
folosit în sculptură ca element de coronament la un arc tri-
umfal sau alt monument (fr. quadrige, it. quadriga, germ.
Quadriga, engl. quadriga).	I.C.
QUADRILOB Tip de plan sau motiv decorativ com-
pus din patru arce de cerc, trasate avînd ca centru fiecare din-
tre colțurile unui pătrat. Cercurile sînt în general tangente, dar
pot fi secante. Motiv caracteristic goticului (fr. quadrilobe, it.
quadrilobo, germ. Vierblatt, Vierpass, engl. quatrefoil). I.C.
QUADRIVIUM (lat.) Denumirea dată în Evul Mediu
unui grup de patru Arte liberale: aritmetica, geometria,
astronomia și muzica. V. și Arte liberale	T.S.
QUATTROCENTO (it. 400) Substantivat,
denumește în Italia, pe plan artistic, sec. 15. în același mod
ducento (duecento, dugento) denumește sec. 13, trecento,
sec. 14, cinquecento, sec. 16, secento, sec. 17, settecento,
sec. 18, ottocento sec. 19 și novecento sec. 20. M.P.
QUEEN ANNE, STIL ~ Continuînd dezvoltarea
decorativismului și sintaxelor puse în circulație de stilul
William and Mary, s.Q. A. cuprinde perioada domniei
reginei Ana (1702-1714) și se caracterizează prin aceleași
tendințe în arhitectură și în decorația interioară. în amena-
jarea interiorului pictura murală tinde să fie înlocuită cu
boazerii, textile parietale sau tapete lucrate în China și copi-
ate în Anglia. Principalele tipuri de mobilier sînt aceleași ca
și în stilul anterior, inovația constînd în forma scaunelor
(picioarele se galbează, terminîndu-se în saboți sau
gheare, spătarele decupate se vor arcui), în generalizarea
folosirii canapelei și în diversificarea tipurilor de mese.
Predilecția pentru placajul cu furnir de nuc este dominanta
mobilierului Q. A., deși reflexe ale stilului Ludovic XIV se
fac simțite în aurirea unor părți sculptate la mobilele de
reprezentare. Gustul pentru lacurile orientale și pentru
obiectele chinezești sau japoneze rămîne la fel de acuzat,
imitațiile engleze fiind destul de numeroase (firma lui Giles
Grady exporta aceste produse pe continent). în decorația
interioară se folosesc, de asemenea, tapiserii, verdures
importate de pe continent, sau lucrări țesute după car-
toanele lui Rafael - încă în favoare - în manufacturile de la
Mortlake (engl. Queen Anne Style).	C. D.
Stil QUEEN ANNE
1 Cabinet' 2. Comodă; 3. Servantă; 4. Canapea; 5. Scaun; 6. Toaletă; 7. Fotoliu; 8. Masă, 9. Scaun,
10. Canapea ’.meridienne-; 11. Scaun; 12-14. Spătare de scaun; 15. Canapea; 16-17. Elemente decorative
QUE
78
QUEEN’S WARE (engl.) Denumire dată de Josiah
Wedgwood (1730-1795) pieselor de ceramică de culoare
galben-ocru, executate în atelierul său pe la mijlocul sec. 18
(cînd acesta este patronat de soția regelui Angliei, George
III). Rivalizînd cu porțelanul prin calitățile sale deosebite,
această ceramică se exportă în sec. 18-19 în majoritatea
țărilor europene, fiind foarte prețuită pentru decorul variat
(ajurat, pictat sau imprimat) și pentru perfecta execuție
tehnică.	v.D
RACLA 1. Tip de relicvar de forma unui sicriu, în care
se păstrează moaștele (relicvele) unui sfînt. Inițial făcută din
lemn, r. au fost, ulterior, înnobilate, fie prin placarea cu metal
prețios decorat cu reliefuri și pietre prețioase, fie chiar prin
înlocuirea totala a lemnului cu metalul. Cele mai valoroase r.
păstrate la noi sînt cele două comandate pentru relicvele Sf.
loan cel Nou de la Suceava; cea de lemn se păstrează în
Muzeul Mînăstirii Putna (sec. 15), iar cea de argint ciocănit
adăpostește și acum moaștele din Biserica Sf. Gheorghe a
Mînăstirii Sf. loan din Suceava. O altă r. este cea de argint, pen-
tru moaștele Sf. Grigore Decapolitul, din Biserica Mînăstirii
Bistrița (jud. Vilcea) (fr. châsse. it cassa, germ Schrem, engl
shrine). V. și relicvar, și il. 13. 2. Instrument avînd la capăt un
cauciuc, pentru presarea culorii pe sita serigrafrcă (fr. rac/efte,
germ. Gummirakel, engl. rubber squeegee). T.S. și A.P.
RACORD (fr.) în sens larg, Intervenție sau retuș ope-
rat într-o lucrare de artă în scopul realizării de treceri
(legături) cursive și firești de la un plan la altul, de la o pată
colorată la alta. Var. r. cromatic sau r. de culoare (fr. rac-
cord, it legătură, germ. Verbindung, engl. levelling). V. și
reintegrare	L.L.
RACURSl (fr. raccourcir, a scurta, a micșora). Defor-
mare aparentă a unei figuri sau a unui obiect, datorită efec-
tului de perspectivă: formele nu-și mai etalează înălțimea și
lățimea ca în vederea frontală, ci sînt figurate astfel încîl apar
diminuate progresiv, pe măsură ce se desfășoară în profun-
zime, îndepărtîndu-se de privitor. Ca procedeu artistic, r. a
fost utilizat în Renaștere și, ar precădere, în baroc, dar și
mai tîrziu, pentru sugerarea tridimensionalității elementelor
reprezentate pe un suport bidimensional. (Unul din cele mai
celebre r. este pictat de Mantegna: Hristos mort, de la Gale-
ria Brera din Milano, în care Hristos este înfățișat culcat pe
spate, așezat cu capul în profunzime și cu tălpile în primul
plan. (fr. raccourci, it. scorcio, sotto in su, germ. Verkurzung,
engl. foreshortening). V. și il. 51	LL
RAEREN Important centru german de fabricare a
gresiei, cunoscut de la sfîrșitul sec. 16, situat lîngă Aachen.
A produs piese de bună calitate artistică sub influența ma-
nufacturii Kbln: căni de dimensiuni mari, vase de farmacie,
ploști cu benzi în relief și mînere împodobite cu o mască de
leu. Decorul - portrete, inscripții, steme, scene religioase -
este îndrăzneț, dar în același timp simplu; coloritul este
brun, gri-albăstrui, jar în sec. 17 violet. Uneori piesete sînt
montate în cositor. în sec. 18-19 producția s-a axat mai ales
pe cănile de bere de culoare brună, reproduCînd modele din
perioadele anterioare. Mărci: inițialele ceramiștilor W. K.
(Wilhelm Kalf), J. M. (Jean Mennicken); E. M. (Edmund
Mennicken) și altele.	V. D.
RAI -> Paradis

RAI_____
80
RAIS-DE-COEUR (fr.) Feston format din frunze
cordiforme alternînd cu alt motiv lanceolat, folosit în arhi-
tectură. Mulura care primește acest ornament este în ge-
neral cuprinsă între un listei și un rînd de motive perlate
(fr. rais-de-coeur, it. raggi a cuori, germ. Herzlaub, engl.
heart-leaves).	V. D.
RAM Element decorativ de forma unei crengi stilizate,
de obicei cu frunze și, uneori, cu flori și fructe, de aseme-
nea stilizate (fr. rameau. it. fogliame, germ. Ranke, engl.
floral pattem}. V. și rensou	T.S.
RAMAl. Cadru de lemn, de metal etc., sau realizat
prin combinarea mai multor materiale, care încadrează un
tablou, „completîndu-l", fără a-l concura, nici prin formă și
nici prin culoare. Pot fi descifrate cîteva funcții distincte ale
r.: utilitară, urmărind protejarea marginilor lucrării, estetică,
legată de forma și culoarea operei, mentală, asigurînd o
.pauză" între lumea reală și cea figurată de artist, și optică,
de sugerare a profunzimii spațiale - echivalînd, oarecum,
cadrul ferestrei. Originea r. este necunoscută, din epocile
mai îndepărtate păstrîndu-se puține exemplare. R. variază
după gustul epocilor, ornamentele fiind asemănătoare
decorului arhitectural predominant într-un anumit moment
istoric. Profilurile vechi sînt cel mai adesea simple și
monocrome, dar după sobrietatea inițială, o dată cu
adoptarea pastei de acoperire formată din materii rezis-
tente, păr animal și cleiuri puternice, treptat, r. devin, ele
însele, rafinate obiecte de artă. în sec. 19, după apariția
.fabricilor" de specialitate, vechea tradiție decade, r.
devenind muluri de lemn acoperite cu profiluri de serie.
Epoca noastră preferă încadrarea simplă - uneori cu
baghete de lemn sau metalice. Pentru desene și acuarele
se folosesc r. fine, înguste, colorate cel mai adesea în alb
sau negru - însoțite de paspartu (iar uneori se recurge la un
simplu încadraj sub sticlă fixată cu colțare) (fr. cadre de
tableau, it. comice, germ. Bildrahmen, engl. picture-frame).
2. în grafică, r. este cadrul de lemn sau de metal pe care se
întinde țesătura utilizată în serigrafie (fr. cadre, it. comice,
germ. Rahmen, engl. frame). 3. in vechile erminii autoh-
tone, numele purtat de șasiuri.	L.L.
RAMPANT 1. Adjectiv cu utilizare în heraldică, unde
desemnează poziția unui animal ridicat pe picioarele din
spate. 2. în arhitectură, formă care urmează traseul unui
plan înclinat (de ex.: arc r.) (fr. rampant(e), it. declive, germ,
schrăg, engl. sloping).	Ț.s.
RAMPA 1. Amenajare utilitară care are la bază un
plan înclinat. 2. Partea frontală a unei scene, pe care
evoluează actorii (fr. rampe, it. clivo, salita, ribalta, germ.
Laderampe, Rampe, engl. slope, lime-light}. T.S.
RANTOALARE -> dublajul pînzei
RAPELURI TONALE (fr.rappepTonuri divers dis-
tribuite pe suprafața unei picturi, care reiau tonul cu funcție
de „solist", în ipostaze mai mult sau mai puțin atenuate.
Constituind un fel de „rime" plastice, r. t. ritmează cadrul
plastic și contribuie la solida lui structurare. Se poate vorbi
și despre r. liniare, valorice etc.	L.L.
RAPORT CROMATIC Relație specifică între două
sau mai multe culori distribuite într-un tablou. Relația este
bine pusă în evidență de John Ruskin: „orice nuanță, ori-
unde s-ar găsi în lucrare, este modificată de orice tușă pe
care o adaugi altundeva; astfel că ceea ce era cald acum o
clipă devine rece dacă pui o culoare mai caldă într-un alt loc
și ceea ce era armonios atunci cînd l-ai lăsat, devine dis-
cordant pe măsură ce ii alături alte culori". R. c. acționează
în două direcții distincte: în sensul contrastului cromatic și în
cel al asimilării cromatice. Se poate vorbi, în consecință,
despre o instabilitate (dinamică) a culorilor, care lasă impre-
sia de continuă schimbare, în funcție de modul în care sînt
alăturate. V. și contrast cromatic	L.L.
RASĂ Mantie largă și lungă pînă în pămînt, din postav
negru, căptușită sau nu cu albastru, violet etc., folosită de
călugării și preoții ortodocși (fr. froc, it. cocolla, saio, tonaca,
germ. Kutte, Mdnchskutte, engl. frock, monk's gown). A.N.
RAȘPEL (germ. Raspel, râzătoare) Unealtă de oțel,
în formă de placă, prevăzută cu mîner (sau două plăci
legaK între ele printr-un miner) și cu mici proeminențe
ascuțite dispuse în șiruri regulate. R. este folosit în sculp-
tură pentru a rade sau stria piatra, lemnul, ghipsul etc. (fr.
grattoir, it. raschino, grattino, germ. Raspel, engl. grat-
ing-iron). Sin. pilă, râzătoare.	C. R.
RAYONNANT, STYLE - (fr.) Fază din evoluția
goticului francez, marcînd treapta matură a acestuia (sec.
13-14), monumentul-tip al acesteia fiind Catedrala din
Amiens. Un element caracteristic este reducerea la mini-
mum a pereților, în favoarea marilor ferestre închise cu vi-
tralii, accentuarea verticalității, atingînd în nava centrală
raportul 1/3 între lățime și înălțime, dar și sporirea înălțimii,
în cazul navelor laterale, apariția unor stîlpi fasciculați,
cîștigarea în suplețe pentru toate arcele frînte folosite
într-un edificiu. La exterior, contraforții sînt îmbrăcați într-o
bogată sculptură decorativă, iar portalurile fațadei vestice
sînt tratate într-un spirit mai plastic. Aceluiași stil îi aparține
Catedrala din Reims, Sainte Chapelle din Palatul regal din
Cite (Paris), Catedrala din Beauvais etc. V. și gotic T.S.
RAYONNISM Mișcare paralelă cu futurismul și
cubismul, dezvoltată în pictura rusă din primele două
decenii ale sec. 20, prin Mihail Larionov și Natalia
Goncearova. Avînd un caracter predominant abstract,
intens preocupat de lirismul culorii pure, r. și-a expus pro-
gramul într-un manifest din 1912, publicat la Moscova în
1913, în care se vorbește despre spiritualizarea imaginii
vizuale prin tehnica razelor colorate paralele și con-
trastante. R. a avut importante ecouri în Franța și Germania
anilor '20.	A.P.
RĂSTIGNIRE Moment din ciclul Patimilor, inspirat
din Evanghelii, care ilustrează punctul culminant al acestu-
ia: moartea lui Hristos, după ce a fost țintuit de mîini și de
REA
81
picioare pe cruce. Iconografia temei este extrem de variată,
de la reprezentări foarte rare, în care lisus este singur, la
cele mai frecvente, în care la picioarele crucii stau Maica
Domnului și loan Evanghelistul și la cele extrem de compli-
cate, în care apar și cei doi tîlhari răstigniți și numeroase
personaje secundare (Sutașul Longinus, soldatul cu
lancea, alți soldați romani - în picioare sau călare - soldați
care își împart hainele la jocul de zaruri, femei pioase, evrei
care privesc etc.). Există compoziții și mai încărcate: în re-
gistrul superior - îngeri care jelesc sau culeg sîngele din
rănile palmelor și coastei, Soarele și Luna, reprezentări
simbolice ale Bisericii și Sinagogii, capul lui Adam ascuns
într-o gaură din monticulul pe care se înalță crucea, udat de
sîngele curs din rănile picioarelor. Sin. Crucificare (fr. Cru-
cifixion, it. Crucifissione, germ. Kreuzigung, engl. Crucifix-
ion}. V. și Crucificare, și il. 23	T.S.
RĂȘINĂ (lat. resina) Materie naturală sau artificială,
vîscoasă sau solidă, inflamabilă, solubilă în solvenți specifi-
ci, care intră în compoziția verniurilor folosite de pictori; este
utilizată în litografie, gravura în metal, dar și în industrie.
După compoziție, materiile naturale se împart în patru
grupe: r. propriu-zise, balsamurile, gumele-rășini și
terebentinele. Există r. fosile care se extrag din depozite
naturale (ex. chihlimbarul) și altele formate recent, care se
scurg de la sine, sau în urma unor incizii făcute în scoarța
anumitor arbori, în general conifere (inițial fluide, acestea, în
contact cu aerul, își pierd uleiurile volatile, încorporează oxi-
gen și se solidifică, devenind casante și translucide). Gru-
pate după criteriul durității, există r. naturale dure (chihlim-
barul și unele varietăți de copal), semidure (alte varietăți de
copal), moi (damarul, masticul, sacîzul, sandaracul,
terebentinele) și altele, inferioare (gumi-gut, gumi-elemi,
saburul, santalul etc.). în secolul nostru au apărut și o serie
de r. sintetice, unele cu proprietăți asemănătoare celor na-
turale, folosite astăzi destul de mult, dar care n-au intrat
încă în uzul curent al pictorilor (fr. resine, it. resina, germ.
Harz, engl. resin).	L-L.
RÂZĂTOARE -> rașpel
RĂZUITOR 1. Dispozitiv metalic folosit în gravură
pentru curățarea pietrelor litografice și a sulurilor de impri-
mare. 2. Unealtă de oțel cu lamă foarte ascuțită, cu care se
fac corecturi pe piatra litografică sau pe placa de metal (fr.
grattoir, it. raschino, germ. Reibeisen, Schabeisen, engl.
grater).	I-P-
READY-MADE (engl, gata făcut) Termen introdus
în arta modernă de Marcel Duchamp, pentru a desemna
obiecte obișnuite, „gata făcute", pe care le prezintă, scoase
din contextul cotidian, drept opere de artă. Primele r.-m.
datează din 1913 și 1914: Fintîna, de fapt un lavabou ca
atare, și Uscătorul de sticle, in ciuda protestelor inițiale ale
REA
82
publicului, r.-m. a făcut carieră și a jucat un rol de seamă în
arta primei jumătăți a sec. 20, in dadaism și mai ales in cola-
jele dadaiste ale lui Kurt Schwitters și Max Ernst, iar în a
doua jumătate a secolului în pop art. Ideea r.-m. a influențat
evoluția concepției despre raportul dintre realitate și ima-
ginea artistică, îndreptîndu-l, pe de o parte, spre o percepție
critic-ironică a realului, iar pe de alta, spre unele noi forme de
implicare a cotidianului în opera de artă. V. și il. 91 A.P.
REALGAR (nume nestandardizat) Culoare care
variază între roșu stacojiu și oranj gălbui, de origine natu-
rală sau artificială. Prezența ei în pictură și boiangerie pare
a data din epoci foarte vechi, dar n-a fost niciodată folosită
curent. în scrierile medievale este consemnată rar ca pig-
ment. C. Cennini o enumera printre culorile folosite în vre-
mea sa (sec. 14-15) și, caracterizînd-o drept culoare gal-
benă, o numește risalgallo. Vechea culoare naturală se
prepara din minereul r., care se găsește în natură asociat
cu auripigmentul, ambele fiind sulfuri de arsenic Datorită
prezenței arsenicului, culoarea este foarte toxică și totodată
nedurabilă. R. a fost preparat și pe cale chimică, rezultînd
un pigment cu defecte similare. Pictura modernă s-a dis-
pensat de această culoare. (Originea și compoziția chimică,
aproape similare, au făcut ca r. să fie numit, uneori, auri-
pigment roșu. Sin. oranj de arsenic, roșu de arsenic. L.L.
REALISM Pe plan estetic, termenul se aplică
oricărei expresii artistice care pornește de la modelul
realității, indiferent de viziune și de nivelul de exactitate a
reprezentării. De la încercarea omului preistoric de a fixa
imaginea schematizată a unor animale și de la mimesis-ul
artei eline, la exprimarea în arta creștină a simbolurilor reli-
gioase prin forme mai mult sau mai puțin stilizate ale realu-
lui. apoi la analiza multiplicată a obiectului real, in cubism și
futurism, pretutindeni r. este implicat și râmine o compo-
nentă de la sine înțeleasă a viziunii artistului. Pe plan istori-
ografie, r. desemnează mișcarea artistică dominantă, teo-
retizată la mijlocul și în a doua jumătate a sec. 19, în Franța,
programatic, de Gustave Courbet, care a și popularizat ter-
menul într-un text-manifest. Concepția lui Courbet despre r.
nu râmine însă pur estetică, ci afirmă că misiunea artistului
este includerea, în conceptul de realitate, a problematicii
sociale. Pornind de la această idee, pe care Courbet a
incarnat-o în picturi de mare rezonanță artistică, a căror
influență în Germania, la Miinchen în special, a fost foarte
mare, r. a devenit, sub denumirea de r. critic, un soi de pro-
gram estetic oficial al mișcărilor socialiste și muncitorești de
stînga, în ultimul pătrar al sec. 19, in primul rînd în Rusia,
preluat acolo și de mișcarea .peredvijnicilor" (artiștii pere-
grini), care cultivau un r, misionar populisl. in ultima treime
a sec. 19 evoluția r. a fost influențată de evoluția științelor
pozitive, a fizicii și a cercetărilor asupra luminii în special.
Apariția picturii impresioniste a însemnat o nouă etapă în
interpretarea realului; prin aplicarea teoriei deviziunil culo-
rilor, a modificării raporturilor dintre lumină și umbră,
redarea realului își propunea să surprindă însăși fugaci-
tatea, temporalitatea, fragilitatea lui R. tradițional, cu tehm.
ca sa în mare măsură inspirată din performanțele picturii
flamande și olandeze din sec. 17, adoptă și el alte versiuni
pictura salonardă, simbolismul, preexpresionismul, r. liric,
diferențierile fiind în primul rînd de ordinul repertoriului
iconografic. Componența socială a r. se permută, în mare
parte, în grafică - desen, gravură, afiș, caricatură. Este
reluat de pictura neoobiectivității germane, în anii ’20-'30 ai
sec. 20 Sub numele de r. socialist, în pictura și sculptura
sovietică dintre anii '30 și '80, precum și în pictura chineza
din perioada maoistă a revoluției culturale, viziunea r. a fost
distorsionată printr-o imagistică fals idealizată, a unor per-
soane, situații și realități în fapt inexistente. După al doilea
război mondial r. a reintrat în atenție, prin mișcarea r. poe-
tic, în Franța anilor '40-50, continuator al postimpresionis-
mului lui Bonnard, și prin mișcarea neor. italian, apropiat de
neor. cinematografic și axat, ca și acesta, pe o tematică
socială, cu subiecte din lumea săracă a periferiei urbane,
tratate mai mult descriptiv, decît polemic: - critic, mișcare
în pictura europeană din a doua jumătate a sec. 19, axată
pe ideea funcției sociale a artei, în sensul obligației de a re-
leva, chiar și polemic. carențele politice și morale ale soci-
etății. Printre reprezentanții de seamă ai r. c. se află Hon-
ore Daumier, Mihaly Munkâcsy și cîțiva pictori ruși, printre
care llia Repin; - magic, termen alternativ, folosit de unii
critici, pentru a desemna variante ale neoobiectivismului
mai apropiate de suprarealism. Uneori, terenul de r. m.
este folosit pentru a caracteriza formele de pictură naivă cu
atmosferă fantastică (H. Douanier-Rousseau, Louis Vivin,
Seraphine); - social, mișcarea artistică în anii '20-’30 ai
sec. 20, în S. U. A., corespunzătoare neoobiectivității
europene, axată însă iconografic, pe mai mult decît aceas-
ta, pe subiecte de critică socială. Reprezentantul principal
al r. s. este J. Hopper; - socialist, doctrină estetică hibridă,
apărută în anii '30 ai sec. 20, în fosta U. R. S. S., prin care
se recomandă, pe de o parte, „reflectarea", prioritară in
opera de artă, a realităților - în primul rînd politico-sociale -
din societatea socialistă, iar pe de altă parte, se pretinde
idealizarea realului, prin „tipizare" și accentuarea valorilor
„pozitive* ale imaginii omului în societatea socialistă, prin
eliminarea oricărui detaliu care ar întina această imagine.
Rezultatul a fost realizarea unor lucrări care prezentau niște
realități, de fapt imaginare, într-un limbaj retoric, schematic,
adesea ridicol. V. și il. 76, 79, 94	A.P.
RECE (TON) -> culoare
RECONSTRUCȚIE Acțiune de refacere din temelii
a unui edificiu distrus, fie păstrtndu-i forma și caracteristicile
inițiale, fie conferindu-i altele noi (fr. reconstruction, il.
ricostruzione, germ. Wiederaufbau, Rekonstruktion, engl.
reconstruction).	T.S.
RECTILINIAR, STIL ~ -> Perpendicular Style
REDAN 1 . Bloc vertical cu funcție decorativă, dispus
in rez^ și avind suprafața frontală în pantă, întilnit în arhi-
tectura egipteană - pe fațada templelor hipogee - în alter-
nanță cu nișe rectangulare sau cu statui reprezentînd
divinități egiptene (fr. redau, redent, it. dente, germ. Absatz,
engl. recess). 2. în arhitectura militară, tip de bastion de
zidărie, cu un unghi ascuțit, întîlnit în fortificațiile de tip
Vauban (sfîrșitul sec. 17 - prima jumătate a sec. 18). V. și
bastion	I.C. și T.S.
REDUBLAJ în restaurare, refacere a unei rantoalări
greșite sau a uneia vechi. Sin. redublare. V. și dublajul
pînzei	L.L.
REDUBLARE -> redublaj
REDUIT (fr.) Lucrare de fortificație de dimensiuni mo-
deste, plasată în interiorul unei fortificații mai mari și servind
ca ultim refugiu în caz de asediu. Bisericile fortificate din
Transilvania au fost concepute ca niște r.	T.S.
REDUTA în arhitectura militară, mică lucrare de for-
tificație cu caracter temporar, realizată din materiale ușoare
(fr. redoute, it. fortino, germ. Schanze, engl. redoubt). T.S.
REFECTORIU (lat.) In mînăstirile catolice, sală de
mese colectivă pentru călugări. De regulă de mari dimen-
siuni, plasată pe latura opusă bisericii sau pe cea perpendi-
culară pe ea a careului care forma clauslrul, avea în Evul
Mediu bol|i sau plafoane și ferestre mari, spațiul interior fiind
compartimentat cel mult cu coloane subțiri, pentru a permite
crearea unei unități spirituale și a oferi posibilitatea difuzării
egale a textelor citite în timpul meselor (fr. refectoire, it refet-
lorio, germ. Refektorium, Renter, engl. refectory). Sin.
trapeză, în mînăstirile ortodoxe de tip cenobitic. T.S.
REFLEX Fenomen optic natural sau provocat,
datorită căruia corpurile se influențează reciproc din punct
de vedere al luminozității, cît și cromatic. Experimental, este
ușor de pus în evidență cu ajutorul unui corp (de pildă o
sferă albă) iluminat lateral, situație în care corpul va prezen-
ta o zonă puternic luminată, o alta de trecere și una de
umbră; în zona umbrită va apărea însă o ușoară lumină,
cauzată nu de razele provenite de la sursa principală, ci de
la cele reflectate de suprafețele învecinate: este reflexul,
denumit uneori o „lumină (slabă) a umbrei". Fenomenul
este însă mai complex; astfel, un obiect roșu aflat în plina
lumină produce un r. roșcat asupra unui corp alb aflat în
apropiere, un corp alb produce r. alburii asupra unui obiect
REG
83
întunecat aliat în vecinătate, in vreme ce un corp roșu pro-
duce un r. gri-negru asupra unui obiect verde (ca rezultat al
combinației optice dintre cele două tente) etc. R. apar cu
atît mai puternice cu cit suprafețele corpurilor sînt mai lus-
truite. Datorită lor observăm modificări (aparente) ale culo-
rilor locale și chiar ale formei obiectelor. încă Delacroix
observase că .in natură totul este reflex", dar abia impre-
sioniștii au adîncit problematica modificării tonurilor locale
ale corpurilor, provocate de acest fenomen, tonuri care tind
- în viziunea lor - să se dizolve și să se contopească intr-o
dominantă luminoasă (fr. reflet, it. riflesso, riverbero, germ.
Abglanz, Widerschein, engl. reflection).	L.L.
REFLEXIA LUMINII Schimbarea direcției
radiațiilor luminoase la suprafața ce separă două medii și
reîntoarcerea luminii în mediul din care a venit. Raza de
lumină care atinge o suprafață creează față de o perpen-
diculară imaginară un unghi de sosire (incidență) egal cu
unghiul de plecare (reflexie). Fenomenul optic respectiv
este esențial pentru perceperea culorilor. Astfel, un corp
opac și alb reflectă toate razele de lumină care îl aling, în
vreme ce un corp opac și negru, absorbindu-le pe toate, nu
mai reflectă nici una; un corp opac și colorat, de pildă în
roșu, reflectă raza de lumină corespunzătoare lungimii de
undă a roșului, absorbind celelalte culori ale spectrului, in
cazul corpurilor transparente - colorate sau nu - reflexia
este nulă.	LL.
REFRACȚIA LUMINII Modificare a direcției de
propagare a unei raze de lumină o dală cu trecerea aces-
teia dintr-un mediu transparent, cu o anumită densitate (ex
aerul), într-un alt mediu, cu o altă densitate (ex. apa, un pig-
ment dispersat într-un liant etc.). Fringerea razei este cu atît
mai mare cu cît densitatea mediilor este mai diferită. în
cazul disocierii luminii diurne în cele șapte culori spectrale
- provocată de traversarea printr-o prismă de cristal -
avem de-a face cu o dublă r.: la intrarea și la ieșirea luminii
din prismă. Rolul r. este important pentru pictor: opacitatea
(puterea de acoperire) a culorilor este condiționată de dife-
rența - mai mică sau mai mare - dintre indicii de r. ai liantu-
lui și pigmentului; culorile de ulei devin mai transparente cu
timpul, datorită creșlerii indicelui de r. al uleiului încorporat
(în urma acumulării de oxigen); migrarea spre profunzimea
straturilor a liantului cu care este frecat pigmentul modifică
raportul dintre indicii lor de r., astfel că pasta picturală se
opacizează și se întunecă etc.	LL.
REFT (rus.) Materie colorată în gri închis, care, deși
era compusă de pictor prin amestec fizic, purta altădată o
denumire distinctă. Se prepara de regulă din negru de
cărbune amestecat cu alb de var. R. era așternut de obicei
ca strat de fond sub culorile albastre (o culoare
asemănătoare fiind prezentă și sub unele albastruri aplicate
pe perete de meșterii noștri medievali).	L.L. ■
REGELE SLAVEI -> vir dolorum
REG
84
REG
85
Stil REGENCY
1. Bibliotecă din mahon cu incrustat» din alamă; 2. „Sofa-table": 3. Bibliotecă; 4. Birou .Carllon House".
5. Fotoliu; 6. Scaun din bambus; 7. Scaun din mahon; 8. Canapea
REGENCY STYLE Deși numele stilului este dat
de regența lui George August Frederick, prinț de Wales,
între 1811 și 1820, apariția sa se poate situa către 1790, iar
extinderea pînă către 1830 Sursele de inspirație sînt: studi-
ile despre arta clasică și arheologie în spiritul lui Winckel-
mann și interesul particular, manifestat în Anglia, pentru
sculptura clasică contemporană (Canova, Flaxman), la
care se adaugă influența franceză din perioada Revoluției
și Imperiului, cu repunerea în circulație a modelelor artei
romane. Arhitectura vremii, caracterizată prin robustețe și
simplitate, se remarcă în amenajările urbane (Regent's
Park, datorat lui John Nash), în edificarea unor mari con-
strucții publice (Banca Angliei) sau în note de un exotism
romantic (Pavilionul regentului la Brighton), ca și în
predilecția pentru stilul gotic și restaurarea monumentelor
medievale, dublată adesea de mari programe de recon-
strucție (R. Smirke), Interiorul este foarte sobru, profilaturile
parietale reducîndu-se la cornișe puternic reliefate, iar ca
accesam decorativ rămîne șemineul cu liniei de marmură.
Mobilierul e dominat de aceeași robustețe greoaie, tipurile de
piese, individualizate în garnituri, fiind destinate una încăperi
cu funcționalitate precisă (sala de mîncare, biblioteca,
salonul, carfera de dormit). Invenția rămîne mai mult în
domeniul formal, decît în cel al tipologiilor, care, cu excepția
biroului Carlton House și a meselor cu picior central, sînt ace-
leași ca în sec. 18. Repertoriul anamental este foarte divers,
de la capete egiptene și hieroglife, pînă la incrustații în alamă
gen Boulle, înglobînd elemente antice, renascentiste, sau
chiar citate din arta chineză și indiană, dragoni, statuete de
negri suportînd candelabre etc. Materialul cel mai folosit este
acajuul, dar și furnirul bois de rose sau esențele orientale. O
allă predilecție a stilului o constituie draperiile tratate în gust
roman, asortate cu tapetele pereților și scotînd in relief
mobilierul (engl. Regency style).	C. D.
REGENERAREA VERNIULUI Procedeu folosit
cu ocazia restaurării picturilor în ulei, care urmărește
.reîntinerirea" vemiurilor finale deteriorate. Imaginat de Max
von Pettenkoffer (Germania), a intrat în uzul atelierelor de
specialitate pe la jumătatea secolului trecut. Constă în
tratarea vemiurilor finale (craclate și opacizate) cu vapori
de alcool, sub acțiunea cărora acestea se înmoaie, iar
micile fragmente în care este divizată pelicula se sudează,
părînd a se regenera. Datorită riscurila la care este supus
tabloul, alături de faptul că după o vreme relativ scurtă se
reinstalează opacizarea, procedeul este astăzi aproape
abandonat.	LL.
REGENȚA DE LIEGE, STIL - Numit oarecum
impropriu cu acest apelativ, stilul corespunde de fapt dez-
voltăni artela decorative în principatul de Liege, de-a lungul
întregului sec. 18, suferind succesiv (cu un decalaj de circa
zece ani) influențele stilurilor franceze ale vremii. Producția
de mobilier este caracterizată de cîteva tipuri precise: du-
lapul, dulapul pentru veselă, bufetul (adesea cu pendulă) sau
comoda, care sînt piesele cele mai specifice. Lemnul folosit
este cel de stejar, decorat cu sculpturi en plein bois. Forma
mobilelor este echilibrată, dominată de linii drepte și avînd
o anume masivitate generală, atenuată de exuberanța de-
corației, care se repartizează în panouri pe fețele anterioare
și laterale ale pieselor. După prezența anumitor elemente
decorative, în acest decor s-ar putea discerne mai multe
perioade în evoluția r. liegeoise: o fază influențată de stilul
Ludovic XIV, mai precis de formele incipiente ale Regenței,
care se fac simțite după 1700; apoi, între 1740 și 1760, o
predominantă Ludovic XV (caracterizată prin folosirea ele-
mentelor rocaille, mai întîi în oglindă, apoi chiar disimetrice),
urmată, între 1760 și 1780, de o epocă de temperanță a
stilului, ca, după 1780, să apară elementele decorative
Ludovic XVI, grefate însă pe o structură generală
tradițională (fr. Style Regence liegeoise).	C. D.
REGENȚA, STIL - Deși face tranziția între clasi-
cismul Marelui Secol și rococoul perioadei următoare, s. R.
atingînd apogeul în perioada guvernării lui Philippe d'Or-
leans (1715-1723), el își face însă simțite începuturile încă
din vremea domniei lui Ludovic XIV, spre 1690-1700, o
dată cu reamenajarea pavilionului de la Meudon pentru
Delfin, a Menajeriei și a anticamerei Oeilde Boeuf (1701) la
Versailles, și va persista sub Ludovic XV pînă spre 1730-
1735. Apărut ca o reacție la solemnitatea rece a stilului ofi-
cial versailles, s. R. se manifestă la început mai mult în de-
caația interioară și în amenajarea apartamentelor particu-
lare, ca și în evoluția unor piese de mobilier, iar mai apoi în
elementele importante ale sintaxelor arhitecturale Perioa-
da de sfirșit a domniei lui Ludovic XIV corespunde unei
stagnări a marilor construcții, ea rezumindu-se mai mult la
reamenajări și schimbări interioare, acum avînd loc
renovările unor spații din Versailles. Trianon, Menajerie,
Arsenal, definitivarea construcției Pieței Vendome, a recon-
strucției unei aripi spre strada Montpensier la Palais Royal
de către Regent, a înnoirilor de la castelele din Rambouillet
și Chantilly. O dată cu mutarea guvernării la Paris, con-
strucția de hoteluri particulare și pavilioane este marcată de
noul stil: în Faubourg St. Germain, hotelurile Soubise,
D'Evreux etc. Robert de Cotte, Jean I Berrain sînt promo-
torii înnoirilor formale, urmați, mai apoi, de Giardini, Lassur-
ance, Jacques Gabriel, Aubert, Mollet etc. în compoziția
planimetrică hemiciclurile ocupă un loc tot mai important,
rotunjimile, nișele și alcovurile multiplicîndu-se, iar în
elevația încăperilor, pentru ferestre, oglinzi, timpanele
ușilor, va fi adoptată forma plincintrată. Atenuarea simetriei,
ca și mișcarea se vor face tot mai mult simțite spre perioa-
da de maturitate a stilului. Spre 1690, șemineul va căpăta
forma caracteristică pentru tot sec. 18, pierzînd definitiv ver-
ticalitatea, cu părțile portante în consolă și surmontat de
trumeau-ui cu oglindă sau pictură. Decaul, încă dominat de
rozetă, se va caracteriza prin folosirea curbelor și con-
tracurbelor, a arabescurilor mai lejere, dar și mai compli-
cate decît în domnia precedentă, a elementelor exotice
(papagali, maimuțe), a groteștilor, fermelor și mas-
caroanelor, a penelor, panașelor și bijuteriilor, a trofeelor de
Vînătoare, pescuit, sau pastorale, a alegoriilor muzicale sau
ale anotimpurilor, iar spre sfîrșitul epocii a baldachinului,
umbrelei și rubanului, a ramurilor de palmier sau a cochiliei,
concepute într-o sintaxă voit dominată de disimetrie și ire-
gularitate. S. R. va manifesta aceeași predilecție pentru
decorul floral, acesta cîștigînd în alegrețe și importanță.
Dominantele cromatice își pierd din intensitate, deși roșu
viu este încă folosit pentru piesele de aparat, dar predilecția
pentru albastrul de porțelan, galben, argintiu sau auriu difuz
și alb este în creștere. Principala unitate de locuit devine
apartamentul particular, cu o serie de saloane și cabinete,
și damitorul cu patul amplasat în alcov. Decaul parietal din
marmură este definitiv înlocuit cu boizeria, pictată, aurită sau
din esențe în tonuri natur (ă la capucine), oglinda ocupînd o
tot mai mare pondere. Mobilierul epocii, deși încă dominat
de rectanglu, este tot mai mult influențat de liniile curbe,
conturul devenind sinuos și ondulat (frontoane rotunjite,
sertare galbate, blaturi în acoladă sau în arbaletă). Două
sînt piesele de mobilier foarte noi: comoda (cu partea ante-
rioară în arbaletă, numită și ă la Regence) și consola
(derivînd din partea portantă a mesei, cu un blat din mar-
mură și care, surmontată de oglindă, face pandant
REG
86
Stil Regență
1.	Scaun cu tapițerie din împletitură de pai; 2-4. Elemente decorative specifice; 5. Picior de scaun terminat în sabot;
6.	Picior de scaun terminat în „pied de biche“; 7. Fotoliu; 8. Birou plat; 9. Fotoliu ,,confessionnal“; 10. Canapea „meridienne";
11.	Comodă in arbaletă; 12. Canapea; 13. Consolă; 14. Comodă in arbaletă; 15. Birou gen„Boulle“
șemineului sau se amplasează între ferestre). Modificarea
formei scaunelor este, de asemenea, evidentă: spătarul
pierde din înâlțime și se arcuiește la partea superioară, cen-
tura se galbează, iar picioarele vor adopta forma în pied de
biche, sau, mai rar, in consolă. Spre 1720 brațele și aco-
toarele se retrag față de picioarele anterioare. Tapițeria
folosită este în general cea în petit point, iar mai tîrziu, după
modelul olandez, în împletitură de pai Masa de scris
(bureau-plat), deși va păstra blatul dreptunghiular, va adop-
ta centura și picioarele curbe. Abanosul se folosește tot mai
puțin, lemnul de placaj fiind ales în culori mai deschise, cu
jocuri de tonalități rafinate (palisandru, lemn de violetă,
amaranta etc.). Boulle, care va avea un rol holărîtor în
crearea comodei, va fi imitat de ebeniștii din familia Poitou,
sau de Alexandre Oppenord. Charles Cressent va fi nu
numai cel mai important ebenist al vremii (furnizor al
Regentului și al ducelui d'Orleans), care va perfecționa
forma comodei, dar își va lucra singur bronzurile pentru
decor, folosind clorura cu mercur și fina cizelare a
motivelor. Epoca cunoaște o mare anvergură a tuturor
artelor decorative, a tapiseriei sau producției de covoare, a
faianței și cizelării metalelor, ca și un remarcabil avînt al
manufacturilor de oglinzi de la Saint Gobain; manufacturile
textile, o dată cu noua modă, vor renunța la fabricația de
brocart în favoarea damascului și a mătâsurilor pictate.
Noul repertoriu decorativ va pătrunde și în provincia
franceză (Normandia, Provence, Lorraine etc.), fie
grefîndu-se pe formele Ludovic XIV, fie coexistînd mult timp
cu motivele Ludovic XV, dar influența sa cea mai sesizantă
se va manifesta in zona Liegeului, unde va genera un stil
unitar, cunoscut sub numele de Regence liegeoise (fr. style
Regence).	C.D.
REGISTRU Bandă orizontală pictată sau sculptată
la interiorul sau la exteriorul unui monument, de lățimi
diferite, putînd cuprinde de la compoziții sau figuri de mari
dimensiuni pînă la fîșii înguste cu elemente decorative. Prin
extensie, fiecare dintre părțile unei compoziții ordonate pe
verticală, care prezintă zone distincte suprapuse (fr.
registre, it. schiera, germ. Bildstreifen, Register, engl. tier).
T.S.
REICHSADLERHUMPEN -»Humpen
REINTEGRARE Operație de încorporare optică a
lacunelor în ansamblul unei opere restaurate. Este o inter-
venție cromatică și valorică asupra zonelor pierdute dintr-o
reprezentare picturală (făcută după consolidarea întregului
și după chituirile de rigoare), o .egalizare" operată în scopul
perceperii relativ normale a operei. Restauratorul nu
inventează elemente necunoscute, pierdute, ci reconstituie
imaginea - atît cît este posibil. Potrivit deciziei specialiștilor
coordorratori și specificului operei, el reface sau nu
discontinuitățile conturului sau ale siluetei lacunare, inter-
vine cu tonuri neutre, ori racordează zonele chiluite la
tonurile vecine. Au fost imaginate diverse tipuri de racord:
acordul iluzionist, invizibil pentru privitorul obișnuit, care se
execută cu ajutorul tonurilor amestecate pe paletă sau
obținute prin suprapuneri și care este aplicabil în cazul cra-
hurilor, al unor lacune nesemnificative etc.; racordul optic,
vizibil doar din apropiere, obținut fie prin tratteggio (mici linii
verticale, paralele între ele, aplicate peste fonduri relativ
albe), fie prin mici puncte juxtapuse; și racordul fragmentar,
m care anumite lacune sînt integrate printr-un sistem oare-
care, iar altele - care ar necesita inventarea unor elemente
dispărute - râmîn plate, colorate oarecum asemănător cu
zonele învecinate. Indiferent de tipul de racord, pictura ori-
ginală este menținută neatinsă (în contrast net cu unele
practici din trecut, cînd pictorul improvizat în restaurator își
permitea să „ajusteze" în întregime cîte o lucrare, potrivit
gustului epocii), iar pasta folosită pentru racord trebuie să
fie nu numai stabilă, ci șl reversibilă. Compoziția pastei de
lucru nu este o problemă secundară; dacă în secolele tre-
cute se lucra în principal cu culori de ulei - care după un
anumit timp se modificau datorită uleiului încorporat -,
aslăzi se optează pentru tehnici pe bază de apă (acuarelă,
guașă, unele lempere), mai stabile, sau pentru procedee
combinate. R. este considerată operația cea mai delicată
din munca restauratorului. Sin. racord (de culoare), retuș
(uneori).	L-L.
REIONANT, STIL —> Rayonnant, style -
RELICVAR Cutie sau scrin de dimensiuni și forme
foarte variate, care servește la păstrarea și, uneori,
expunerea relicvelor (moaștelor) persoanelor sacre sau
sanctificate, sau a unor obiecte legale de existența acesto-
ra: lemnul Crucii, veșminte ele. Uneori, în funcție de partea
anatomică reprezenlată de relicvă, r. are forma de
cap/bust, mină, picior. Cele mai prețioase sînt realizate din
argint sau argint aurit și sînt decorate cu reliefuri, pietre
prețioase, email etc. Unele r. au o zonă mediană din cristal
sau sticlă, prin care se poate vedea o parte din relicvă,
REN
87
întregul avînd forma unei monstranțe (fr. reliquaire, it.
reliquiario, germ. Reliquiar, Reliquienbehălter, engl. reli-
quaire, reliquary).	T.S.
RELIEF 1. Tip de sculptură concepută pentru a fi
integrată într-un cadru - cel mai adesea arhitectural - ceea
ce face ca formele profilate să fie atașate unei suprafețe de
fundal. în funcție de materialul în care este realizat, forma
este degajată dintr-un bloc sau clădită prin încărcarea cu
material (fr. relief, it. rilievo, germ. Relief, engl. relief). în
funcție de gradul de profilare a formelor față de suprafața
de fundal distingem: altorelief -> - înalt; basorelief -> -
plat; - înalt, care prezintă volume proeminente. Uneori ele-
mente ale compoziției se detașează în întregime de fundal
în tridimensional. Sin. altorelief (fr. haut-r., it. alto-r., germ.
Hochrelief, engl. high r.); - mediu, la care profilarea nu
depășește jumătate din volumul real al formelor (fr. demi-r.,
it mezzo-r.); - plat se remarcă printr-o foarte rafinată tre-
cere între planul suport și volum, senzația de profilare fiind
creată în principal de jocul de umbră și lumină. Sin. basore-
lief (fr. bas-r„ it. basso-r., germ. Basrelief, engl. tow-r.); ~
meplat, variantă în care aspectul este aproape plat, trece-
rile între planuri fiind realizate plastic prin suprapunerea ele-
mentelor compoziționale (fr. r. meplat, it. r. schiacciato,
germ. Flachrelief, engl. low pictorial r.); - adîncit, înfundai
față de planul suport, pe care nu-l depășește nici in părțile
cele mai proeminente. Era folosit de egipteni la decorarea
coloanelor templelor. Sin. r. incizat (fr. r. en creux, it. r. inca-
vato, germ, versenktes R.) V. și il. 101-102; - incizat
adîncit; - scobit, la care volumele sînt gîndite în negativ.
Se întilnește la sigilii. V. și sculptură, sigilii. 2. Prin exten-
sie, în arhitectură, muluri și motive profilate față de
suprafața unui zid. 3. în pictură, impresie de volum și de
situare spațială a elementelor unui obiect, creată de pictor
cu ajutorul modeleului tradițional sau al modulației 4. Ter-
men care, în erminiile vechi, indică partea modelată
(reliefată) a unui element pictat. Sin. putere, tărie, temelie.
5. Tehnică folosită în gravură prin care se integrează în
placă materiale în relief.	I C. și LL.
REMARCĂ Notație în desen, schițată pe marginea
unei imagini gravate, în exemplarele de tiraj restrîns. Astăzi
procedeul r. nu se mai folosește decît rareori (fr. remarque,
it. rimarco, germ. Remarquedruck. engl. remark). M.P.
REMORSURĂ (fr.) Reatacarea plăcii gravate, în
cazul în care placa este tocită, datorită tirajelor trase (fr.
remorsure, it. rimorso, germ, erneute Âtzung, engl. rebiting).
I.P.
RENAȘTEREA Denumire ce desemnează global
fenomenele culturale și artistice petrecute cu precădere în
Italia în sec. 15-16, dar a căror rezonanță a depășii cu mult
atît teritoriul italian, cît și limitele cronologice sus amintite.
Pentru că semnifica o despărțire aparent radicală de arta
Evului Mediu, de ceea ce G. Vasari numea „maniera vec-
Mobilier renascentist
1. Jilț; 2. Scaun; 3. Caquetoire; 4. Oglindă; 5. Bahut cu două corpuri; 6. Masă; 7. Pat cu baldachin și coloane; 8. Dressoir;
9. Scaun; 10. Oglindă; 11-12. Pateu baldachin ți coloane; 13. Cassone; 14. Bahut cu două corpuri; 15. Bahut cu un corp;
16. Ladă; 17. Bahut cu două corpuri; 18. Masă
c/ua"șiMu referire la stilul gotic, „maniera tedesca", tot el a
propus mai întîi sintagma „maniera moderna" și apoi însuși
termenul Rinascita, care spune mult despre sentimentul de
revigorare și reînnoire totală pe care l-au avut înșiși con-
temporanii procesului artistic la care participau, proces care
se petrecea pe fondul unui interes precumpănitor și al unei
percepții noi a artei antice. înțelegerea însă a artei și culturii
R. doar ca rezultatul acestui mod nou de receptare a ves-
tigiilor artistice, a operelor literare și filozofice ale antichității
greco-romane, care de altfel nu dispăruseră de-a lungul
întregului Ev Mediu din conștiința oamenilor de cultură, a
dus la extrapolarea noțiunii de R. la perioade anterioare
(carolingiană, ottonianâ), pentru care un erudit cercetător al
acestor probleme (E. Panofsky) propune mai curînd ter-
menul „reinovatio". Cele mai temeinice studii asupra R. ita-
liene au fost întreprinse în sec. 19, de mari istorici și istorici
de artă ca: Jacob Burckhardt și Jules Michelet, precum și
de Heinrich Wolfflin, care a adus contribuții decisive la ca-
racterizarea artei acestei epoci, a structurii sale stilistice.
Prin contrapunerea cu barocul, care i-a urmat, Wolfflin a
elaborat un întreg sistem morfologic în cadrul căruia clasi-
cismul se definește prin linearitate, planitate, formă închisă,
unitate și claritate, spre deosebire de baroc, ale cărui
trăsături dominante ar fi picturalul, compoziția în profun-
zime, forma deschisă, multiplicitatea și relativa lipsă de
claritate. Alois Riegl propunea în același scop o formulă
bipolară mai simplă, dar și mai radicală: optic și haptic (tac-
til). Amîndoi sînt însă conștient! că aceste formulări trebuie
nuanțate și că fenomenele artistice sînt prea complexe pen-
tru a putea fi perfect încadrate în asemenea scheme for-
male. Cercetările asupra R., care au continuat și s-au diver-
sificat în sec. 20, au scos la iveală și au subliniat, uneori
unilateralizîndu-le, noi aspecte: relația cu umanismul,
importanța ideilor filozofice predominante în epocă, plato-
nismul și neoplatonismul, dezvoltarea preocupărilor
științifice, faptul că nici chiar pe plan religios nu poate fi
vorba de o ruptură cu Evul Mediu și în genere numeroase-
le contradicții interne care fac din R. italiană și din R. în
genere o perioadă mult mai greu de sintetizat decît păruse
la prima vedere. Cert este că, în atmosfera stimulatoare
creată de prosperitatea orașelor italiene - Florența în primul
rînd -, de mecenatul generos al unor personalități ca Loren-
zo de Medici, al papilor de la Roma, de la Plus II (Aeneas
Silvius Piccolomini, unul din cei mai mari savanți ai timpului
său) și Sixtus IV la luliu II și Leon X și de prețuirea acordată
de un public tot mai larg artei și artiștilor, conștiința de sine
a acestora s-a dezvoltat puternic; ei depășesc limitele
condiției artizanale, se impun ca mari individualități cre-
atoare, interesate de teoria artei, de literatură și filozofie și
de științe - matematică, anatomie, optică, perfecționarea
perspectivei lineare. Reluarea repertoriului iconografic ofe-
rit de mitologia antică nu este expresia unei tendințe de
desacralizare, de păgînizare a artei, in sfera sacrului,
mitologemele antice coexistă și se întrepătrund cu cele
creștine. Fenomene noi și caracteristice sînt și puternica
dezvoltare a istoriei și teoriei artei (G. Vasari, L. Ghiberti), a
REN
89
grijii pentru protecția monumentelor (Rafael însuși a avut și
rolul de conservator al monumentelor de artă), ca și pasi-
unea pentru colecționarea operelor de artă. Dincolo de
toate controversele în ceea ce privește periodizarea R. ita-
liene, putem distinge, între limitele cronologice tradiționale,
o protorenaștere care începe în trecento, apoi faza R. tim-
purii (după 1410) în sfîrșit faza R. culminante, clasice, între
1480-1530. După preludiul reprezentat de scrierile lui
Petrarca, Dante, Boccaccio, după descoperirea în anul
1411 a unui manuscris al lui Vitruviu, apoi. în jurul anului
1500, a unor mari opere antice din perioada preelenistică și
elenistică (Apollo din Belvedere, Laocoon), apariția
tratatelor lui Leon Battista Alberti (De re edificatoria, Delta
Statua) aduce o nouă și importantă contribuție la procesul
de consolidare a viziunii clasiciste a artiștilor R. Unul din
tratatele sale se intitulează Despre liniștea sufletului. Mime-
s/s-ul renascentist nu înseamnă imitația oarbă a naturii,
normele inteligenței, ale limpezimii spiritului considerîn-
du-se că trebuie să depășească și să ordoneze datele expe-
rienței. Leonardo avea să spună și el că pictura este „cosa
mentale", iar Alberti scria că „nimeni nu trebuie sâ se apuce
de lucru decît dacă știe ce are de făcut, dacă are spiritul
limpede". Tot Alberti formula principiile noii arhitecturi și în
primul rînd făptui că ea trebuie să se integreze unei con-
cepții urbanistice coerente, trăsăturile ei definitorii fiind
simetria, proportionalitatea, orizontalitatea și impresia ge-
nerală de armonie, in construcțiile religioase, pe lingă carac-
teristicile generale amintite, trebuie menționate opțiunea
clară pentru bisericile de plan central, cu largi spații inte-
rioare, acoperite de bolți semicirculare fără nervuri, precum
și, în genere, renunțarea la turlele verticale în favoarea
cupolei, uneori de dimensiuni impresionante, ca în cazul
Domului din Florența și în cel al bisericii Sf. Petru din Roma
care, cu imensa ei colonadă și cu bogata decorație sculp-
turală interioară, face și tranziția spre baroc. Profilul con-
strucțiilor arhitectonice tipic renascentiste este definit și de
dominanța absolută a arcelor și arcadelor plincintrate, de
cornișele și balustradele care accentuează efectul de ori-
zontalitate (balustrul, o invenție a R. este de altfel unul din
elementelel cele mai frecvent folosite în sistemele ei deco-
rative). în arhitectura civilă se dezvoltă palatele urbane, ai
căror pereții sînt construiți din asize orizontale de pietre
rectangulare îngrijit fățuite, înlocuite adesea în partea de jos
de o porțiune de asize de pietre rusticate, menite să spo-
rească impresia de masivitate și stabilitate (Patazzo Ruccel-
lai, Palazzo Pitti, Florența; Palazzo Farnese, Roma), pre-
cum și construcția de vile (Villa d’Esle, Tivoli; Villa Medici,
Roma; Villa Capra, numită Rotonda, a lui Palladio).
Brunelleschi, Alberti, Bramante și Michelangelo imprimă
edificiilor proiectate o monumentalitate impresionantă, sub-
liniată adesea și de coloanele ce ritmează îndeosebi
fațadele, înălțîndu-se de-a lungul a două sau mai multe
etaje. Ornamentația include herme, cariatide, atianți, ele-
mente zoomorfe, dar și ghirlanda, acantul, trofeele și chiar
groteștii, preluate din recuzita antică. Tot în acest domeniu
trebuie semnalată apariția unor tehnici și materiale decora-
r
REN
90
live noi (intarsia, faianța, maiolica); orfevrăria atinge un rafi-
nament excepțional, in arta sticlei, Veneția devine unul din
marile centre europene. Mobilierul se adaptează, inovînd,
noului cadru al interioarelor, pe fondul tradiției locale și
naționale. Domină liniile și unghiurile drepte, balustrele,
intarsia, dispunerea simetrică a motivelor ornamentale.
Alături de arhitectură, un capitol însemnat în arta italiană a
R. îl reprezintă sculptura. Sub forma de reliefuri denotînd un
meșteșug suveran, ea împodobește semnificativ portaluri
(Andrea Pisano și L. Ghiberti, Baptisteriul din Floren(a), dar
genul predilect este arta statuară, de la bustul portretistic la
monumentul ecvestru, menite să glorifice personalități pu-
ternice, energia umană, frumusețea corpului (Verrocchio,
Donatello, Michelangelo, care însă în unele opere prefi-
gurează, prin dinamism și tumult lăuntric, manierismul și
barocul). Doar aparent minoră, dar pe aceeași linie și cu
aceleași calități se situează medalia (Pisanello). Cea mai
spectaculoasă este însă dezvoltarea picturii care, nedis-
punînd de nici un model antic, străbate în mod indepen-
dent, de la Cimabue și Giotto la Rafael și Leonardo da
Vinci, un drum pe al cărui parcurs și-a îmbogățit enorm
capacitatea de a înfățișa omul în relația lui cu mediul, de a-i
scruta viața lăuntrică, de a-i integra în ample compoziții
armonios organizate. Descoperite aproape simultan în
Țările de Jos și în Italia, noile procedee ale picturii în ulei
alături de studiile asupra perspectivei liniare, experimentate
asiduu de pictori de prima mînă ca Paolo Uccello și Piero
della Francesca, ca și resursele expresive ale clarobscurului
(Leonardo) au făcut din pictură modalitatea cea mai flexibilă și
mai nuanțată de a reda, filtrată prin personalitatea artistului,
realitatea văzută sau imaginată, în admirabile portrete, în
compoziții în care își face apariția și peisajul sau sînt strînse
laolaltă, într-un fel de „Sacra Conversazione", grupuri de
oameni (Școala din Atena de Rafael), în vaste alegorii care
amestecă personaje reale cu figuri mitologice. De la școală
la școală sînt folosite cu o tot mai suverană stăpînire a
meșteșugului deopotrivă resursele desenului (în Toscana)
și ale culorii (Veneția) pentru evocarea generoasă a
spațiului, a luminii, a somptuozității interioarelor și a cos-
tumelor. Mantegna, Botticelli, Tițian, Veronese, Giorgione,
Leonardo și Michelangelo sînt doar cîteva din marile nume
care jalonează traseul strălucit al picturii renascentiste, ale
cărei ecouri vor domina, în combinatii și conjuncturi diverse,
arta europeană pînă spre sfîrșitul sec. 19. La expansiunea
R. au contribuit în bună măsură artiștii italieni, unii de primă
mărime, care s-au stabilit pentru o vreme în țările înveci-
nate. în Franța pictorii Francesco Primaticcio și Rosso de
Rossi, în cadrul școlii de la Fontainebleau, sculptorul și
orfevrul Benvenuto Cellini, arhitectul G. B. Vignola au con-
solidat influența R. italiene, înlesnită de altfel de spiritul cla-
sicizant al artei franceze, vizibilă mai ales în construcția de
palate și edificii publice (castelele de la Blois și Chambord,
Palatul de la Fonlainebleau). în Germania, în Austria, în
Țările de Jos elemente ale R. apar la începutul sec. 16
(Castelul din Heidelberg, Primăria din Colonia), prelungin-
du-seîn sec. 17 (Palatul Kînsky, Palatul Belvedere, Biseri-
ca Carolină din Viena; Palatul regal din Amsterdam). în
Spania, unificată sub Ferdinand și Isabella, este de remar-
cat îmbinarea formelor R. italiene cu tradițiile artistice locale
spaniole și maure, în edificii de o grație și luxurianță speci-
fice. în Anglia stilul renascentist a fost adoptat treptat încă
din epoca elisabetanâ, trăsături ale lui manifestîndu-se la
început în decorația interioară, a mobilierului, în domeniul
artelor aplicate în genere. Influența clasică a devenit mai
puternică abia în sec. 17, în cadrul stilurilor iacobean și ca-
rolean, un rol de seamă avîndu-l studiile lui Inigo Jones în
Italia și construcțiile înălțate sau refăcute de Christophor
Wren după Focul cel Mare din Londra din 1766, printre ele
cea mai remarcabilă fiind catedrala Sf. Pavel. La noi, ele-
mente ale R. pătrund, aduse tot de artiști italieni (Domeni-
co da Bologna), încă de la începutul sec. 16 în arhitectura
religioasă, ca și în cea civilă (capela adăugată în 1512 Ca-
tedralei romanice de la Alba lulia, Castelele de la Vințul de
Jos, Criș, Gherla, clădiri orășenești la Cluj, Bistrița, Sibiu),
apoi, în sec. 17 „casa de piatră" de la Hierăști, Mînăstirea
Golia (1650), cu decorul ei exterior de factură clasică. în
vremea lui Matei Corvin, sculpturi funerare, pietre tombale,
piese de orfevrărie atestă, de asemenea, influența evidentă a
stilului renascentist. Motive de influență occidentală sînt
aduse de piesele de orfevrărie comandate în Transilvania în
epoca brâncovenească. La începutul sec. 19, arhitectura
civilă se orientează hotărît spre stilul neoclasic, care-și pune
amprenta asupra aspectului de ansamblu al orașelor din
Muntenia și Moldova, ca și asupra picturii religioase, care
părăsește treptat vechile tradiții. în secolul nostru tulbure și
învălmășit, receptarea artei R. a suferit, cum remarca istoricul
de artă Hans Sedlmayer, o gravă eclipsă, din care însă
meritele și realizările ei excepționale vor ieși cu siguranță
neștirbite (fr. Renaissance, it. Rinascita, germ. Renaissance,
engl. Renaissance, Renascence). V. și il. 33,35-46 M.P.
RENOVARE Acțiune de refacere parțială sau superfi-
cială a unor părți dintr-un edificiu, în intenția de a-i prelungi
existența sau de a-i conferi un aspect convenabil, mai curind
din punct de vedere estetic, decît științific. V. și restaurare
T.S.
RENSOU (fr. rinceau, ram) -> vrej
REPATINARE Operație de restaurare la care se
recurge, uneori, cu scopul de a fi refăcută patina inițială
afectată.	L.L.
REPENTIRS -> pentimenti
REPICTARI Reacoperiri - parțiale sau totale - ale
unor lucrări pictate cu noi straturi de culoare, după un anu-
mit timp de la execuția inițială. (Termenul nu se referă la
practica obișnuită a artiștilor de a reveni asupra operei
aflate în lucru.) R. sînt „pictări din nou", tîrzii, ale lucrărilor,
contraindicate în anumite procedee tehnice. în tehnica
uleiului, r. sînt socotite de tehnologi ca erori, avînd mai
intordeauna consecințe nedorite (așa au apărut, în cîteva
opere cunoscute, cai cu mai mult de patru picioare, în altele
au ieșit la iveală pete inexplicabile, întunecări etc.}. Expli-
cația rezidă în procesul de vitrifiere a culorilor de ulei, care
se produce după un anumit număr de ani, cînd pasta de la
suprafață devine semitransparentă, lăsînd să reapară figuri
sau detalii pe care autorul le anulase, acoperindu-le. Dacă
se pictează fragmentar peste un tablou vechi, după cîțiva
ani noile (re)tușe apar distinct, datorită ritmului neuniform
de îmbătrînire a materiei picturale. Și în frescă, intervențiile
de acest fel - făcute cu diverse tempere după ce stratul de
intonaco încetează să mai recepteze pigmenții - devin vi-
zibile după o vreme (fr. repeints, it. ridipinture, rifiorire,
germ. Ubermalungen, engl. repaintings, overpaintings).
Sin. retușe (uneori).	L.L.
REPLICA Operă executată de artist după o altă
operă proprie - din inițiativă personală sau la cererea cuiva.
Este un duplicat, o a doua versiune (denumiri purtate ca
atare în limba engleză), și nu o copie. Nefiind în stare să se
aulocopieze datorită implicitei sale subiectivități, autorul
adaugă sau omite fără intenție unele particularități com-
poziționale, cromatice, de factură materială etc., adesea
insesizabile pentru un nespecialist; lucrarea rezultată apare
ceva mai „obosită" decît originalul, rămînînd lotuși o operă
autentică. Alteori modificările sînl rezultatul voinței explicite
de a da un curs nou expresiei inițiale, sau chiar pretextul
pentru reluarea unei mai vechi teme plastice. Primele r.
cunoscute apar încă în antichitate, cele mai frecvente fiind
semnalate între sec. 16 și 18 (fr. replique, it. replica, germ.
Replik, engl. duplicate, second version).	L.L.
REPOUSSE (fr.) Procedeu manual folosit în giuvaier-
gerie și în legătoria de carte, prin care se obțin ornamente în
relief bătînd materialul cu ciocanul, după un anumit model (fr.
ferecătură de carte cizelată
„au repousse" (sec. 16)
repousse, it. sbalzato, lavoro a sbalzo, germ, getriebene
Arbeit, engl. embossed work). V. și cizelare V.D.
REPOUSSOIR (fr.) Numele unui ton (element pic-
tat) puternic colorat, situat în primul plan al tabloului, care -
prin comparație și contrast - pune în valoare alte zone,
creează impresia de profunzime etc. (Termenul nu are
echivalent în limba română.) (fr. repoussoir, germ. Folie,
engl. foii).	L.L.
______RE!
9
REPREZENTARE GRAFICĂ Modalitate de
reproducere a unui obiect cu ajutorul desenului, forma și
caracteristicile modelului fiind reduse la esențial, cel mai
adesea căpătînd un aspect bidimensional (fr. representa-
tion graphique, it. rappresentazione grafica, germ, graphis-
che Darstellung, engl. graphical representation). T.S.
REPREZENTARE PLASTICĂ înfățișare, redare
a unor ansambluri naturale sau imaginare prin intermediul
limbajului specific „artelor frumoase". R. p. este rezultatul
unui proces creator, în care are loc selecția, prelucrarea și
metamorfozarea lucrurilor din natură în elemente (semne)
plastice, structurate unitar, potrivit legilor artei. V. și compo-
ziție, semne plastice. (Uneori se vorbește despre r. simul-
tane, acestea fiind r. p. proprii operelor executate pe supor-
turi plane, care își propun să redea simultan, într-o singură
imagine, trăsăturile esențiale ale unui personaj, obiect etc.,
ca și cum acestea ar fi văzute din mai multe unghiuri; pot fi
întîlnite în arta Egiptului antic sau în unele opere cubiste.)
L.L.
REPRIZĂ DE LUCRU -> ședință
REPRODUCERE, GRAVURĂ DE ~ Gravură
de orice fel, care își alege drept subiect o lucrare - pictură,
sculptură, grafică - pe care o realizează identic, în tehnici
specifice gravurii. G. d. r. a avut un rol important în răspîndi-
rea culturii vizuale și a circulației de motive, înainte de
inventarea fotografiei (fr. gravure de reproduction, it. inci-
sione riproduttiva, germ. Reproduktionstich, engi. reproduc-
tive engraving, printmaking).	A.P.
REPRODUCERE DE ARTĂ 1. Imagine a unei
opere de artă fixată pe hîrtie, peliculă fotosensibilă, bandă
magnetică (video) etc. și multiplicată în serie, cu scopul de
a fi popularizată. Nu constituie un surogat artistic, ci o me-
ritorie și, uneori, excelentă „relatare" a operei originale, cali-
tatea ei depinzînd de procedeele tehnice prin care a fost
realizată. Chiar imperfectă, cu reducții inerente de detalii,
ori chiar cu modificări ale expresiei originalului, r. d. a. prile-
juiește realizarea unei uriașe opere de informare, permițînd
contemplarea de către privitor a unor lucrări de artă la care
nu are acces. Cele mai vechi r. d. a. sînt datorate tiparului
(inventat în sec. 15) și gravurii (fr. reproduction, it. ripro-
duzione, germ. Abbiidung, Nachdruck, Wiedergabe, engl.
reproduction). 2. în grafică, r. se referă la gravura care
transpune imaginea unei opere pictate sau sculptate pe un
suport de imprimare (piatră litografică, placă de lemn, de
metal, de linoleum etc.), spre a fi multiplicată. A cunoscut o
mare răspîndire pînă la perfecționarea r. tehnice prin
fotografie a operei de artă. Mai desemnează și exemplarele
de multiplicare a imaginii gravate -> tiraj L.L. și A.P.
RESTAURARE (lat.) Ansamblu de proceduri
științifice, bazate pe o temeinică documentare și cercetare
multidisciplinară prealabilă, prin care se urmărește resti-
Stil Restaurație
1. Masă-trepied; 2-6. Elemente decorative specifice; 7. Secreter; 8. Picioare de fotoliu; 9. Picioare de scaun „cathedrale";
10. „Coiffeuse"; 11. Masă-birou; 12. Fotoliu; 13. Scaun .gondole"; 14. Berjeră .gondole"; 15. Gheridon; 16. Scaun;
17. Scaun „cathedrale"; 18. Canapea .meridienne"; 19. Picior de pat; 20. Pat „en bateau"
I
tuirea unui aspect cît mai apropiat de original, unei con-
strucții, unei opere de artă, de arheologie, de etnografie etc.,
cil și stoparea proceselor distructive și a degradărilor
suferite, prin folosirea unei metodologii adecvate și a unor
materiale verificate, proprii fiecărui domeniu. Deși în pictură
preocupările legate de r. sînt foarte vechi, demersurile în
acest sens aveau un caracter empiric, artiștii medievali și
renascentiști practicînd nu o dată un gen de rifiorire (termen
it. echivalînd cu repictare) a unor opere mai vechi. Profilul
distinct al acestei „științe și arte" care este r. pare a se fi con-
turat abia în sec. 18, în Italia și apoi în Franța, unde apar
restauratori specializati, care inventează tehnici de lucru
specifice (parchetajul, transferul picturii pe un alt suport etc.)
și aplică procedee mai apropiate de concepțiile actuale.
Empirismul practicat odinioară a fost înlocuit, treptat, în sec.
20 de cercetarea științifică interdisciplinară și de metode de
lucru adecvate. Au fost create ateliere și institute de restau-
rare, au apărut publicatii specializate, se întrunesc periodic
congrese internaționale, au fost înființate organizații inter-
naționale, cum sînt ICOM (grup interguvernamental fondat
la Paris în 1946, de UNESCO), IIC (grup interprofesional
creat la Londra în 1950), „Centrul Internațional de Studii
pentru Conservarea și Restaurarea Bunurilor Culturale"
(creat la Roma, în 1959, de UNESCO). în cazul monu-
mentelor de arhitectură, principiile actuale de r. prevăd con-
servarea tuturor elementelor valoroase adăugate edicifiului
inițial în decursul timpului. în domeniul picturii, intervenția
restauratorului contemporan vizează cu precădere
degradările de natură fizică și, într-o măsură mai mică, pe
cele de ordin chimic, mai puțin remediabile. în principiu, el
mai degrabă elimină adaosurile survenite, decît le
înmulțește; consolidînd și restabilind echilibrul fizico-chimic
dintre materiile componente ale operei, folosește materii
stabile și totodată reversibile, apropiate de cele originale; iar
toate operațiile efectuate le consemnează în fișa de restau-
rare, explicit, însoțindu-le cu fotografii-martor. în funcție de
natura procedeului tehnic prin care a fost realizată lucrarea,
au fost elaborate strategii generale și metode speciale de
intervenție, adaptate cazurilor particulare și materialelor uti-
lizate (fr. restauration, it. restauro, germ. Restaurierung,
engl. restoration). V. și chituire, consolidare, cracluri,
decapare, destinderea pînzei pictate, devernisare,
dublajul pînzei (rantoalarea), eflorescențe, examenul
științific al operei, exfoliere, gonflări, impurități superfi-
ciale, insecte xilofage, lacună, „maladiile" (și regene-
rarea) verniului, microorganisme, racord, reintegrare,
repictări, retuș, sfîșierea pînzei pictate, revernisare,
transferul (transpunerea) picturii.	L.L. și T.S.
RESTAURAȚIE, STIL - Acoperind domniile lui
Ludovic XVIII (1814-1824) și Carol X (1824-1830), Restau-
rația Bourbonilor pe tronul Franței corespunde stilistic unei
perioade în care remanentelor stilului Empire li se vor
suprapune mai vechi influențe Ludovic XVI, marcînd într-un
fel sfîrșitul perioadei neoclasice, fiind, pe de altă parte,
debutul unor influențe eclectice, care vor marca dez-
RES
93
voltarea ulterioară a stilurilor franceze. Astfel, clasicismului,
conservat încă în evoluția arhitecturii, i se adaugă o tot mai
mare atracție către exotism și gotic, în acord cu evoluția
gustului literar al epocii (Chateaubriand, Victor Hugo) și cu
influența engleză. Rigoarea stilului Empire este atenuată în
R. de reapariția curbei și volutei, atît în arhitectură, cît și în
decorația interioară sau mobilier. Acesta din urmă, păstrînd
în mare tipologiile stilurilor precedente, cunoaște cîteva
tipuri predilecte: scaune și fotolii gondolate, canapeaua
paumier, derivată din meridiană, mesele de noapte
(somno) cu profilaturi circulare, patul en corbeille, biroul cu
cilindru etc. Motivul predilect în decorație rămîne palmeta,
în diferite variante, însoțită sau nu de alte elemente vege-
tale stilizate. Părțile portante ale mobilelor sînt tratate în
coloane, consolă, liră, corn de abundență, delfin, lebădă,
cariatidă sau himeră, sfincși. Se reia tradiția marchetăriei,
ce opune esențe diferit colorate, adesea cu adaosul prețios
de aramă, intarsiată în maniera lui Boulle, pe lemn de pa-
lisandru. Bronzurile, atunci cînd decorează piese reprezen-
tative, reiau modele Empire. Ebeniștii cei mai importanți
sînt: Molitor, Puteaux, iar menuisierii renumiți rămîn Jacob,
Bellange, Wernner etc. O altă trăsătură fundamentală a s.
R. este rolul pe care tapițeria și capitonajul, în general, îl
ocupă în interioarele adesea sufocate de excesul de textile,
ca și preferința pentru ansamblurile neogotice, dominate de
un decor parietal și plafonard reluînd motive interpretate
fantezist, cărora le corespunde o producție de mobilier
compulsînd aceleași modele (console, scaune cathedrale
etc.) (fr. Style Restauration).	C.D.
RESTAURAȚIE ENGLEZĂ, STIL - Corespunzînd
domniei lui Carol II (1660-1685), acest stil marchează în
artele engleze întoarcerea către barocul european, după re-
lativa austeritate puritană a epocii anterioare revoluției. în
timp ce provincia rămîne tributară acestui spirit auster, sau
cel mult contaminat de barocul olandez, în capitală, regele
va imita tot mai mult exemplul versaillez și stilul Țărilor de
Jos. Sir Christopher Wren sau Hugh May sînt principalii
arhitecți și decoratori ai epocii. Reconstrucția, între 1675 și
1683, a marilor apartamente de la Windsor va avea o mare
influență pentru difuzarea stilului baroc în Anglia. Interiorul,
dominat de vestibulul cu scară și de anfilada de saloane,
este bogat decorat cu boazerii casetate și sculptate, cu
plafoane stucate și pictate. Mobilierul, la rîndul lui, este
marcat de fastul barocului continental (în special de cel
olandez). Tipurile specifice sînt: biblioteca cu uși vitrate,
invenție absolută a epocii, care apare către 1660; cabinetul
cu abatant și numeroase sertare înlocuiește secreterul, fiind
lucrat adesea cu lacuri orientale (care se vor copia în Anglia
și se vor vinde sub numele de Japanning), cu partea por-
tantă bogat sculptată cu elemente vegetale, putti, terme
etc., adesea argintată și mai rar aurită; lada este înlocuită
cu comoda, apar mesele de scris, iar pendulele vor fi ele-
mente predilecte, ca și oglinzile cu rame bogate, marche-
tate sau sculptate, care sînt folosite în decorarea încăpe-
rilor, asociate cu o masă și două gheridoane purtînd can-
Stil Restaurație engleză
1. Credență; 2. Masă pliantă; 3. Scaun; 4. Cabinet; 5. Scaun;
6. Fotoliu; 7. Masă; 8. Fotoliu; 9. Comodă
delabre. Esențele folosite sînt nucul, lemnul de măr, fagul,
marchetăria fiind executată cu esențe prețioase, in interior
se folosesc tot mai mult damascuri sau imitații ale acesto-
ra. Deși fără excesivă audiență în chiar interiorul țării, stilul
domniei lui Carol II va fi hotăritor pentru premisele pe care
le oferă stilurilor William and Mary și Queen Anne (engl.
English Restoration Style).	C.D,
RETABLU Denumire pentru anumite tipuri de altare,
care sînt compuse fie dintr-un singur panou de mari dimen-
siuni, cu predelă și coronament (R. de la Moșna, jud. Sibiu),
fie dintr-un panou fix și din perechi de panouri mobile și fixe
laterale, surmontînd predela (fr. retable, it. pala, germ
Retabel, engl. reredos, altarpiece). V. și altar, aripă, polip-
tic	T.S,
RETICELLA (ÎL) Punct de dantelă cu acul, specific
Italiei (sec. 16-17), caracterizat prin găurele legate prin
bride. Este, probabil, cel mal vechi punct de dantelă cunos-
cut R. este folosită la confecționară accesoriilor pentru cos-
tumul ecleziastic și îmbrăcămintea feminină. Sin. punct
milanez, punct roman, punct venețian.	V.D.
RETOUR D’EGYPTE, STIL ~ Varietate a neo-
dasicimului francez și prin extensie a stilului Empire,
caracterizînd mai ales producția de mobilier executată în
perioada Consulatului (1799-1804), în care influența
motivelor decorative de tradiție egipteană este tot mai
importantă, ele fiind puse in circulație o dată cu campania
victorioasă pe Nil a lui Napoleon Bonaparte. O întreagă
serie de comode, secreteruri, console, scaune etc., în
care lemnul folosit este cel de acaju, iar motivele decora-
tive sînt colonetele cu capiteluri lotiforme, sfincși, capete
egiptene, șarpele Uraeus ele., caracterizează această
varietate stilistică, nu lipsită de legături cu o anume
tradiție pusă în circulație la sfîrșitul domniei lui Ludovic
XVI și în timpul Directoratului (fr. Style Retour d’Egypte).
V. și stil Empire	C.D.
RETRAGERE SUCCESIVĂ Procedeu folosit în
arhitectură pentru a accentua profunzimea, bazat pe o suc-
cesiune de planuri contigue, fiecare aflat față de cet prece-
REV
95
dent pe o poziție secundară, ansamblul descriind grafic o
linie oblică. Este adesea întîlnit la portalurile romanice și
gotice.	Ț.s.
RETROSPECTIVĂ (fr.) Expoziție cu caracter
aniversar, care cuprinde fie întreaga creație, fie operele
cele mai reprezentative ale unui artist, create într-o lungă
perioadă de timp. Unii artiști își organizează r. la vîrsta de
50 de ani, alții mai tîrziu. R. artiștilor mai importanți care nu
mai sînt în viață sînt organizate după aceleași criterii (fr.
retrospective, it. mostra, espozitione retrospettiva, germ.
Retrospektve, engl. retrospective exhibition). L.L.
RETRUSAJ (fr.) în grafică, operație care constă în
ștergerea cu mîna a suprafeței de metal gravate, pentru
asigurarea pătrunderii complete a negrului în urmele tăiate
sau zgîriate. Se folosește acest procedeu în special în
gravura cu dăltița. R. se poate opera și cu ajutorul unei
bucăți textile fine, ușor îmbibate cu cerneală, servind astfel
la sublinierea umbrelor și degradeurilor.	A.P.
RETUȘ (fr.) 1. in sens obișnuit, rectificare parțială,
îndreplare, intervenție „constructivă" asupra unui tablou etc.
Prin consecințele lor imediate sau de durată, r. afectează
unele lucrări. Astfel, scad spontaneitatea acuarelelor, le
„pătează", iar în tehnica frescei, operațiile de acest fel -
făcute de obicei cu tempera cînd stratul de intonaco nu mai
receptează culorile - produc pete care nu se integrează în
ansamblu; același lucru se întîmplă și în cazul picturilor de
ulei, atunci cînd sînt retușate la mai multă vreme după ce
opera a fost terminată, devenind repictări etc. 2. în anumite
texte de specialitate, termenul este folosit ca sinonim cu
reintegrare. (Datorită confuziilor posibile, accepția nu este
unanimă.) (fr. retouche, It. ritocco, germ. Retusche,
Nacbbesserung, engl. retouching).	L.L.
REȚEA -> boltă în rețea
REVERNISARE (fr.) Operație care ține de restau-
rare, similară, în principiu, cu vernisarea finală. Un nou
verni final se aplică fie peste tablouri devernisate - parțial
sau total -, fie peste verniuri vechi, de pe a căror suprafață
au fost îndepărtate impuritățile superficiale, și numai dacă
acestea sînt bine păstrate (nu au mucegaiuri, pete opace,
cracluri avansate etc.); în caz contrar aplicarea unui nou
verni cimentează și mai mult vechile impurități, opacizînd
într-o și mai mare măsură imaginea pictată. R. se face
respectînd aceleași condiții necesare vernisării. Tablourile
mari se r. la verticală - eventual, direct în sala de expunere -,
parțial sau generalizat. Luciul prea accentuat al verniurilor
tradiționale poate fi diminuat prin aplicarea peste verniul
uscat a unui foarte subțire strat de ceară de Carnauba.
Astăzi se folosesc de obicei verniuri cu rășini moi, de mas-
tic sau damar. O r. avizată ține de competența restaura-
torului, fiind ultima dintre operațiile care - în ordine tempo-
rală - încheie restaurarea unui tablou.	LL.

REVERS (fr.) Desemnează partea din spate a unei
pagini, latura secundară a unei medalii (fr. revers, it.
fovescio. germ. Revers, Kehrseite, engl. reverse). T.S.
REVERSIBILITATE (fr.) Proprietate a materialelor
incorporate în opera de artă cu prilejul restaurărilor de a
putea fi scoase după un anumit număr de ani, relativ sim-
plu și fără riscuri pentru opera originală. (Astfel, pentru chi-
tuirile picturilor murale nu se utilizează niciodată cimentul,
reintegrarea lucrărilor executate în tempera nu se face cu
pigmenji uleioși etc.) R. este considerată astăzi o regulă
generală a restaurării moderne, întrucît orice intervenție,
este provizorie, în viitor putîndu-se contura soluții și mai
bune (fr. reversibilite).	L.L.
REZALIT Parte proeminentă a unui edificiu care iese
din planul vertical al volumului mare construit, fie pentru a
Stil Retour d’Egypte
1. Masă de toaletă; 2. Element decorativ specific; 3. Ateniană; 4. Psyche; 5-6. Fotoliu; 7. Element decorativ specific;
8. Fotoliu; 9. Canapea; 10. Secreter; 11. Comodă; 12. Screter; 13. Fotoliu; 14-15. Birou cu cilindru;
16-17. Secreter; 18. Masă; 19. Gheridon; 20. Platoul gheridonului
marca spații cu funcții speciale (absidele unei biserici), fie
pentru a schimba ritmul unei fațade (portice). Se folosește
de regulă în expresii: în r. (fr. ressaut, it. risalto, germ.
Risalit, Vorsprung, engl. projection).	T.S.
REZERVE Termen fără un echivalent mai adecvat în
limba română, care denumește zonele neacoperite cu
culoare dintr-o lucrare executată în acuarelă. Colaborînd cu
fondul, lăsînd să strălucească albul imaculat al hîrtiei, artis-
tul își asigură prin aceste r. anumite accente luminoase și
totodată transparente, pe care nu le-ar putea obține dacă ar
folosi un pigment alb (fr. reserves, it. riserve, germ, aus-
gesparie Felder, engl. spare paris).	L.L.
REZINAT DE CUPRU Pigment verde, obținut prin
încălzirea coclelii asociate cu terebentină de Veneția. Dura-
bilitatea lui este incertă.	L.L.
REZISTENȚA Complex de proprietăți ale materia-
lelor de construcție care, odată puse în operă, conferă edi-
ficiilor stabilitate și capacitatea de a face față solicitărilor la
eforturi de tipuri diferite (naturale, artificiale, umane) fără a
se deforma, încovoia sau rupe (fr. resistence, it. resistenza,
germ. Wiederstandsfăhigheit, engl. resistance). T.S.
RHYPAROGRAPHUS în Grecia antică, pictor de
tablouri cu subiecte vulgare (scene de gen, de piață, de
atelier, de tavernă, rustice), de firme și de naturi moarte.
I.C.
_______RIZ
97
RIGOLA în amenajările urbanistice, șanț îngust la
marginea unui trotuar sau al unei căi de acces, care per-
mite scurgerea în pămînt a apelor pluviale (fr. rigole, it.
canaletto, germ. Rinne, engl. rigol, gutter). T.S.
RIPIDA Obiect din recuzita mesei altarului dintr-o bi-
serică ortodoxă, care nu este indispensabil cultului, alcătuit
din o placă de metal prețios, decorată cu reliefuri pe ambele
părți (scene biblice, donatori uneori), plasată fie în spatele
mesei altarului și înfiptă într-o tijă de lemn, fie pusă pe masă,
în cazul în care are un picior. Lipsită de o semnificație litur-
gică expresă, r. provine din seria pieselor imperiale de
aparat (evantai simbolic) transferate cultului, dar în timp
ieșită din uz. Se păstrează cîteva piese remarcabile din vre-
mea lui Ștefan cel Mare (Muzeul Mînăstirii Putna) sau a lui
Șerban Cantacuzino (Muzeul Național de Artă, București)
(fr. eventail liturgique, it. flabello, ventaglio liturgico, germ.
liturgischer Făcher, engl. liturgica! fan). V. și il. 18 T.S.
RIPS Țesătură din lînă, din bumbac, foarte rar din
mătase, folosită la tapițarea pieselor de mobilier. Dungile
transversale în relief constituie un motiv decorativ, con-
tribuind totodată la rezistența materialului. Datează din sec.
19 (fr. reps, it. renso, germ. Rips, engl. reps). V.D.
RISALGALLO -> realgar
RITM (lat. rhythmus) Desfășurare gradată, în cadențe
simetrice sau asimetrice, a elementelor care alcătuiesc
ansamblul operei de artă. Elementele sînt dispuse în suc-
cesiuni regulate sau neregulate, alternativ sau prin reluări
inedite, divers direcționale, creînd „rime plastice". Mai vi-
zibilă sau mai subtilă, prezența r. este marcată prin con-
traste între linii și forme (verticale, orizontale sau oblice,
mari sau mici etc.), între valori închise și deschise, sau între
culori (care variază ca saturație, întindere, dispunere,
număr). R. dinamizează întotdeauna reprezentarea plas-
tică, pentru că este inseparabil de mișcare - dar o mișcare
în care accentele sînt alternate cu pauze, ca în muzică,
unde timpii „tari" și „slabi” se succed - și, prin aceasta, de
durată. R. sporește valoarea compozițională a operei,
căreia îi conferă ordine și „energie".	L.L.
RIZA înveliș metalic parțial sau total al unei icoane,
RÎU
98
realizat din metal ciocănit și gravat, care acoperă fie anu-
mite părți ale figurii personajului reprezentat (mîinile, de ex.)
sau întreaga suprafață, lăsînd liber numai ovalul chipurilor,
în linii mari, r. reproduce iconografia originalului, relieful
rezultat din ciocănire sugerînd o formă vagă și un decor
similar cu cel al vestimentației personajului sacru. Din metal
prețios sau comun argintiu, r. își are originea în arta bizan-
tină, în obiceiul de a împodobi icoanele făcătoare de minuni
cu obiecte prețioase: lanțuri metalice sau de perle, coroane
de pietre prețioase etc. Icoanele considerate făcătoare de
minuni au beneficiat în timp de mai multe r„ provenind de
la diverși donatori.	T.S.
RÎURI ALE PARADISULUI, CELE PATRU -
în iconografia temelor de inspirație apocaliptică, fluvii care
izvorăsc de pe Muntele Sion, pe care stă Mielul. Ele sînt:
Pison, Gihon, Tigrul și Eufratul. în sec. 4 au fost asimilate
ca sens simbolic cu Evangheliștii, iar ulterior cu Virtuțile
cardinale, cele patru elemente etc. (fr. Les quatre Fleuves
du Paradis, it, i quattro Fiumi del Paradise, germ. Die vier
Paradiesfliisse, engl. The fourRivers of Paradise. T.S.
ROATA in antichitate, simbol astral și solar. R. cu 6
spițe a fost folosită ca o variantă a monogramei lui Hrislos.
O cruce pe o r, era o reprezentare prescurtată a lui Hristos
tronînd (fr. roue, it. routa, germ. Rad, engl. wheel); ~ noro-
cului, în care, în sensul acelor ceasornicului, pe marginea
ei încearcă să se agațe și să se mențină diferite personaje,
unele fiind sus, altele jos, iar în timp ce unele se ridică,
altele cad, ori, în alte variante, același personaj străbate
diferitele ei puncte (fr. roue de la fortune, it. routa della for-
tuna, germ. Glucksrad, engl. Fortune wheel)', ~ vieții, în
care, tot în sensul acelor ceasornicului, sînt reprezentate, în
extremitățile diamelrelor cardinale, figurări ale celor patru
vîrste ale omului (fr. roue de la vie, it. routa della vita, germ.
Lebensrad, engl. wheel of life).	T.S.
ROBA Haină largă de ceremonie, lungă pînă la
pămînt și prevăzută cu mîneci, purtată de doctori, magistrați
și avocați în ședințe, precum și de profesori universitari la
anumite festivități (fr. robe, it. toga, germ. Robe, Talar, engl.
robe).	A.N.
ROCAILLE Motiv ornamental derivat din curbele și
contracurbele unor cochilii, pietre de forme neobișnuite
etc., combinate cu elemente vegetale sau florale și cartușe
complicate în centrul cărora se află picturi sau simple
suprafețe bombate, marcate de rețele fine aurii. V. și stil
rococo	T.S.
ROCOCO, STIL ~ Schimbările operate în gustul
societății europene după 1700, cînd se renunță la sintaxele
baroce în favoarea unui stil mai puțin declamativ, conduc
către sinteza r., care va atinge perioada de apogeu între
1730-1750 (uneori puțin după aceste date) în întreaga
Europă. în arhitectură, interdependența dintre interior și
exterior este perturbată, decorația interioară și chiar forma
unei încăperi putînd să nu concorde în mod necesar cu
desenul fațadelor. în contrast cu edificiile baroce sumbre și
severe, strălucind numai datorită stufurilor ce formează
cadre aurite, dar îngreunate de mari tablouri de aparat și de
fresce complicate pe bolți, interioarele r. sînt concepute
după un program care ține cont de rolul predominant al
luminii (care pătrunde din plin prin mari ferestre și uși-feres-
tre dînd spre grădini), exaltată atît de albeața zidurilor, cît și
de numeroasele oglinzi. în afară de alb sînt căutate tonurile
pastel (galbenul deschis, rozul, griul, argintiul, verdele,
albastrul pal), care dau o notă de intimitate interioarelor ce
abundă acum de mici mobile adesea inutile, dar care
sporesc ideea de confort in opoziție cu rigida dominantă de
aparat a barocului. Decorul, dominat de volute, agrafe,
creste de cocoș, ghirlande sau rozele, chinoiserii sau tur-
querii va evolua către folosirea lot mai masivă, spre al
doilea sfert al sec. 18, a rocaflte-urilor, care reunesc văluri
plisate, elemente alungite și asimetrice, volute expresive
combinate cu arhitecturi de fantezie sau stalactite care
invadează totul. Epoca cunoaște o mare predilecție pentru
porțelanuri și oglinzi, sălile numite „cabinete de porțelan"
fiind răspîndite din Italia pînă în Germania. în Franța, s. r.
mai este cunoscut și sub numele de rocaille, suprapunîn-
du-se aproape cu stilul Ludovic XV. Folosit de decoratori pen-
tru a numi falsele stînci îmbrăcate de cochilii care formau
grote și fîntîni, rocaille-ui își are originea în baroc și în sime-
tria ă la Chine, fiind în același timp o aspirație către rafina-
ment și fantezie și o reacție la caracterul solemn al stilului
Ludovic XIV. Către 1730, societatea franceză era pregătită
să recepteze modelele propuse de Juste Aurele Meis-
sonier, inovator al decorului rocaille, de o mare îndrăzneală
a concepției și fertilitate a fanteziei, profund marcat de
barocul italian (în special de Borromini sau Metelli). Orfevru
ca formație, Meissonier desena o boazerie sau o fațadă de
biserică precum o piesă de argintărie, ignorind proprietățile
materiei, în căutarea unui efect nou, surprinzător, obținut
prin mijloace contrare tradiției. în 1726, revenea din Rusia
Nicolas Pineau, care studiase operele orientale,
pătrunzîndu-le secretul, reușind să creeze o sintaxă rocaille
diferilă de a lui Meissonier și bazată pe organizarea
suprafeței în funcție de raportul armonic dintre curbele
deschise, opunîndu-se reciproc. Una dintre trăsăturile ge-
nerale ale rocaf/fe-ului este însă caracterul.,naturist'’, apelul
la floră și faună, fie și himerică, cum este dragonul înaripat.
Același tip de decor este folosit adesea pentru împodobirea
pereților sau a unor bolți sau plafoane, în biserici (Biserica
Stil Rococo
1.	Secretar; 2. Lambriuri sculptate; 3. Motiv de marchetărie; 4. Agrafă; 5. Pal cu baldachin; 6. Berjeră .gondole";
7. Motiv în creastă de cocoși; 8. Motiv ornamental specific; 9. Berjeră „â confessionnal"; 10. Picior de scaun;
11.	Fotoliu de cabinet; 12. Fotoliu „marquise"; 13, Birou cu pantă; 14. Fotoliu; 15. Birou plat; 16. Canapea;
17. Canapea „meridienne"; 18 Secreter; 19. Berjeră; 20. Comodă; 21. Oglindă; 22. Consolă; 23. Otomană; 24, Scaun
ROC
100
ROM
101
Mînăstirii Ettal din Bavaria, 1745-1752, frescă pe boltă, pic-
torul Johann Jakob Zeiller) sau în reședințe somptuoase
(Wurzburg - picturi în Sala imperială și casa monumentală
a scărilor, construite de Balthasar Neumann, pictate de G.
B. Tiepolo, 1751-1753). Piesele de mobilier (comode,
birouri, fotolii, scaune, măsuțe, dulapuri sau strane, bănci,
altare, confesionale în biserici) sînt deosebit de elegante,
ca rezultat al folosirii combinațiilor de curbe convexe și con-
cave. S. r, își pune o amprentă puternică și asupra
argintăriei. Pictura renunță la monumentalitatea și patosul
baroc în favoarea eleganței și chiar a frivolului unor teme,
consonante cu intimitatea saloanelor sau cu noul gust pen-
tru natură, cu preferința pentru spectacol și deghizările
campestre, combinate cu frumusețea formei și a culorii
(Antoine Watteau, Jean-Honore Fragonard, Nicolas Lan-
cret, Frangois Boucher cu ale sale scene erotic-lascive,
inspirate din mitologie și istorie etc.). Formula stilistică
rocaille decade către 1760, în favoarea repertoriului orna-
mental â la grecque. Apărut sub influența artiștilor venețieni
și ai barocului roman, r. este stilul caracteristic acelui „homo
ludens" care este omul de curte al sec. 18 și care își mani-
festă gustul pentru gratuitate. V. și il. 53-59 C.D. și T.S.
ROCOCO-1900, STIL - Inspirată din modelele
Ludovic XV sau ale rococoului în general, producția de
mobilier în s. r. -1900, executată în Europa între sfîrșitul
sec. 19 și începutul sec. 20, are ca principală caracteristică
îngreunarea generală a formelor (pentru piesele mari), pe
care se grefează o decorație rocaille abundentă, lipsită de
congruență cu structura intimă a pieselor, folosind ele-
mente de fantezie (rețeaua reliculată în ajur, spre ex.).
încercarea de imitare în parametri fideli a modelelor origi-
nale (vogă lansată sub cel de-al doilea Imperiu), este
dublată de variante tipologice fanteziste (de ex.
numeroasele vitrine lucrate în Franța și în Austria în
manieră Ludovic XV, marchetate sau pictate, ce nu au fost
niciodată cunoscute în rococoul original) (fr. Louis XV-
1900).	C.D.
ROEMER (germ.) Pahar pentru vin, de culoare
verde, cu un picior alungit și o cupă ovoidală sau în formă
de pilnie, cu înălțimea totală de cca 30 cm, specific ținu-
turilor din Valea Rinului și din Valea Moselei. De origine
romană, r. era frecvent folosit la marile ospețe din Evul
Mediu în statele germane și se răspîndește în sec. 16 în
Țările de Jos, în Suedia și în Europa Centrală. în sec. 17
cupa este decorată cu picturi emailate, iar piciorul, cu mici
motive în relief amintind boaba de zmeură. în sec. 18, r,
este deseori întîlnit în Anglia, unde este cunoscut sub de-
numirea alterată de rummer.	V.D.
ROMANIC, STIL ~ Ansamblul de trăsături artistice
care caracterizează arhitectura, artele plastice și artele apli-
cate, înfloritoare în vestul și centrul Europei, cu ramificații
pînă în Rusia, în intervalul dintre sec. 1 1j& S. r. a cunos-
cut o fază preromanică (sec. 10-12), una matură și una
tîrzie, evoluția sa nefiind egală nici în timp, nici în spațiu. în
unele zone, ca Franța de Nord, ei coexistă cu goticul tim-
puriu (de pe la jumătatea sec. 12), în altele marchează
numai anumite aspecte ale creației, la confluența cu zonele
de iradiere ale artei bizantine (Serbia, Dalmația, unele zone
din Rusia, unele monumente din Țările române extracarpa-
tice). El are la bază sinteza realizată de arta carolingiană
(sec. 8-9) din provinciile imperiului întemeiat de Carol cel
Mare, între moștenirea antichității și arta migratorilor ger-
manici stabiliți în Europa de Vest în sec. 4-6, pe care se
grefează trăsături ale artei normanzilor, ca și elemente
împrumutate din arta bizantină și din cea arabă. Fărîmițarea
Europei feudale a favorizat apariția a numeroase șantiere
locale, care, prin iradiere în teritoriile din jur, au dat naștere
unor adevărate „școli", corespunzînd unor întregi provincii.
Pe fondul comun al elementelor definitorii ale stilului, aces-
tea se deosebesc între ele prin trăsături particulare, prin
preferința și ponderea acordată unor genuri, prin
receptarea și asimilarea împrumuturilor din alte spații de
civilizație. în toate zonele, arhitectura constituie domeniul
principal de manifestare a stilului. Deși ponderea cea mai
mare printre monumentele păstrate o are arhitectura eclezi-
astică, există însă și remarcabile edificii laice și militare, în
ciuda ruinării, a înlocuirii sau modernizării radicale a unora
cu altele noi, din epocile ulterioare, a reurbanizării orașelor
etc. Astfel, la San Gimignano (Italia), s-a conservat un grup
de cca 10 locuințe-turn, la Warlburg (Germania), există
încă, restaurat, Castelul conților de Thuringia; Turnul Lon-
drei (Anglia) este o construcție de epocă romanică,
amintind forma de donjon a castelelor regale și nobiliare de
epocă: înalte (cu 4-5 niveluri), puternic întărite, cu ziduri
foarte groase de piatră străbătute de goluri puține, desti-
nate mai curînd apărării, decît unei locuiri confortabile. în
ceea ce privește arhitectura ecleziastică, programul său
cuprinde: marile mînăstiri (Cluny - Franța, refăcută de mai
multe ori; Fulda - Elveția; Hildesheim - Germania; Santa
Maria de Ripol - Spania etc., etc.), catedrale - în orașele
sedii episcopale (Worms, Mainz - Germania; Pavia - Italia
etc.), biserici parohiale de oraș și de sat. Elementele
comune ale acestora sînt: tipurile de plan, sistemele de
acoperire și morfologia spațiului interior, masivitatea
zidăriei de piatră, golurile cu traseu semicircular, repertoriul
decorativ, raportul dintre volumul construit și decor (scuip-
Stil Romanic
1-2. Fațada și interiorul bazilici Saint-Pierre din Angouleme, 1130; 3, Element de arhitectură specific stilului;
4-9. Capiteluri romanice; 10. Elevație interioară, Catedrala din Laon sec. 12
lură, pictură). Planul predominant este cel bazilical cu
3 nave, fiecare acoperită independent, cu șarpantă
deschisă sau cu bolți semicilindrice întărite cu dublouri și cu
bolți mînăstirești în colaterale. La bisericile mari, absida
semicirculară a sanctuarului este înconjurată de un deam-
bulatoriu, uneori și de capele plasate radiar; bazilica are un
Iransept în fața sanctuarului, iar în unele zone din Germa-
nia și o contraabsidă vestică (Trier). Naveie sînt separate
Wre ele prin arcade semicirculare descărcate pe stilpi de
secțiuni diferite. Deasupra colateralelor sînt frecvent
amplasate tribune deschise spre nava centrală prin bifore;
uneori, între registrul acestora și cel al ferestrelor terminate
semicircular se interpune un trîforium. Impresionantă prin
masivitate, în unele zone dominată de turnuri plasate la
vest (Franța - Caen, Ades, Poitiers), deasupra careului
(Franța - St. Benoît-sur-Loire; Germania - Limburg an der
Lahn) sau în partea răsăriteană a transeptului (Renania),
bazilica romanică trăiește prin forța volumului construit din
piatră și prin decorul sculptat amplasat în anume zone
predilecte: capitelurile stîlpilor și coloanelor din interior
(cubice, istoriate, cu decor vegetal), fațada de vest cu por-
talul principal; zona de sub cornișă sprijinită de console.
Printre cele mai celebre capiteluri istoriate se numără cele
din Franța, destul de diferite stilistic în funcție de zonă
(Autun - Biserica St. Lazare; Vezelay - Mînăstirea La
Madeleine; Provența). în decorul portalurilor se remarcă
arhivoltele în retragere descărcate pe colonete adosate,
care închid între ele timpane cu compoziții ample, în princi-
pal inspirate ca iconografie din Apocalips (Judecata de apoi
- Vezelay), scene din viețile sfinților. O sursă importanță
pentru sculptura romanică au constituit-o Bestiariile. în
regiunea Poitou (Franța), ca și în unele zone din Spania,
ROM
102
întreaga fațadă vestică este îmbrăcată cu o dantelărie
sculptată. Alături de bazilici, au fost construite biserici-sală
cu absidă semicirculară, rotonde circulare sau polilobe,
comemorînd în general martiri (destul de frecvente în
Europa Centrală și de Est, în Boemia, Moravia, Polonia).
Beneficiind de mari suprafețe plane, pictura a cunoscut o
mare înflorire, deși practic s-au păstrai puține ansambluri:
St. Savin-sur-Gertrampe, cripta catedralei din Bourges -
Franța; Garmisch-Partenkirchen - Germania etc.). în com-
pozițiile destul de complexe, cu iconografie variată, linia
joacă rolul principal în expresia plastică, culoarea vie este
tratată plat, volumele fiind sugerate tot grafic; nu există pre-
ocupări pentru sugerarea spațiului, ci doar indicații de fun-
daluri. în unele din aceste biserici, s-au păstrat crucifixe din
lemn sculptate și aurite (Germania, Danemarca), statui de
piatră sau de lemn în atitudini hieratice, puternic stilizate. în
afară de arhitectură și de artele strict legate de ea și subor-
donate ei ca viziune plastică, înfloresc miniatura și grafica
de carte, practicate de călugări specializați în domeniu în
scriptoriile marilor mînăstiri. Arta metalelor în general și în
special orfevrăria, care combină prelucrarea aurului și
argintului cu emailurile - utilizînd tehnicile cloisonne și
champleve (cele de Limoges - Franța) și încastrarea de
pietre prețioase, fildeș etc. sînt cu deosebire răspîndite în
orașele mari (relicvarii, cruci de procesiune și crucifixe,
vase liturgice, ferecăluri de carte etc.). Primele atestări de
monumente r. în România (sec. 11) se referă la catedrala
romano-catolică din Oradea și la o serie de mînăstiri bene-
dictine din vestul țării (Crișana, Valea Mureșului Inferior). Tot
din sec. 11 datează și fundațiile primei catedrale, cu baptis-
teriu, din Alba lulia, aflată pe locul actualei catedrale
romano-catolice Sf. Mihaii, reconstruită imediat după marea
invazie mongolă din 1241. Această biserică este cel mai
important monument r. din țară, o bazilică începută după un
plan cu 5 nave, dar terminată în sistem trinavat, cu transept
și două turnuri pe fațada de vest. V. și il. 24-31 T.S,
ROMÂNISM Curent artistic în pictura și grafica neer-
landeză a sec. 16, ecou al cunoașterii artei italiene a
Renașterii, ca și a culturii umaniste în genere. Caracteris-
tice pentru romaniști sînt temele din mitologia antică sau
cele biblice, ca și portretele individuale ori alegorice, con-
cepute în spiritul Renașterii italiene și al antichității romane.
Centrul r. a fost orașul Antwerpen, iar printre reprezentanții
săi cei mai de seamă trebuie amintiți D. van Orley, Jan van
Scorel, P. Pourbus, Jean Gossaert, M. van Heemskerk, unii
dintre ei (Gosaert, Heemskerk) strîns legați și de manieris-
mul italian.	M.P.
ROMANTISM in sensul cel mai general, stare a
psihicului și spiritului, caracterizată prin prevalența sensi-
bilității, a reacțiilor afective, a imaginației, prin respingerea
convențiilor constrîngătoare, prin sentimentul religios și
tragic al existenței, dar și prin reverii și nostalgii nelămurite,
prin atracția către mister, către aspectele nocturne și stranii
ale vieții. Constituindu-se și definindu-se mai ales prin
opoziția față de clasicismul și raționalismul sec. 17 și 18,
generatoare de norme rigide, anchilozante, r. oferea teo-
reticienilor înclinați spre sistematizarea binară a
fenomenelor culturii și artei o confirmare aproape paradig-
matică a ideii potrivit căreia dinamica evoluției în aceste
domenii se realizează prin alternanța și confruntarea unor
concepții și viziuni antitetice despre cultură și artă: raționa-
lism - iraționalism, clasicism - r. , apolinic - dionisiac, cu
toate particularitățile și conotațiile lor specifice. Semne pre-
vestitoare ale epocii romantice apar încă din prima jumătate
a sec. 18: romanul „gotic" în Anglia, sentimentul comuniu-
nii cu natura din operele lui Jean-Jacques Rousseau, viziu-
nile fantastice și terifiante ale pictorului helveto-englez
Johann Heinrich Fussli (Fuseli), exaMea religioasă a poe-
tului englez William Blake, ilustrator al Cărții lui Iov și al
Divinei Comedii, în sfîrșit, între 1760 și-1785, mișcarea ger-
mană Sturm und Drang (Furtună și avînt), avîndu-i ca pro-
tagoniști pe Johann Georg Hamann, „magul Nordului", pen-
tru care poezia este „limba maternă a neamului omenesc",
șl pe Johann Gottfried Herder, care-i căuta sursele în spon-
taneitatea creatoare a popoarelor, în arta și poezia lor popu-
lară. în ultimii ani ai sec. 18, la Jena, Friedrich Schlegel și
mai ales poetul „florii albastre", Novalis (Friedrich von Hârci-
enberg) lansau adevărate manifeste ale r. Prin romanti-
zare, scria Novalis, eul mărunt se identifică cu un eu supe-
rior, faptul mărunt este învestit cu un sens înalt, lucrul
comun dobîndește demnitatea necunoscutului, cel finit
capătă o aparență infinită. Iar pictorul Philipp Otto Runge
pleda pentru renașterea miturilor creștine și vorbea despre
unitatea creației și, pe urmele lui Goethe, despre inter-
conexiunea culorilor. în aceiași ani, Caspar David
Friedrich picta peisaje învăluite de o profundă melancolie,
străbătute de sentimentul infinitului cosmic. R. și-a găsit
expresia cea mai cuprinzătoare în prima jumătate a sec. 19,
dar analiza fenomenelor artistice cuprinse între aceste li-
mite cronologice evidențiază complexitatea lor aproape
derutantă, evoluția lor foarte sinuoasă și chiar contradicto-
rie în cadrul nu numai al aceleiași perioade, dar uneori și al
aceleiași individualități creatoare. Față de radicalismul doc-
trinar al mișcării de la Jena, ceea ce a urmat în arta ger-
mană este o diluare continuă a esenței revoluționare a r.
Chiar grupul nazareenilor, întemeiat în anul 1809 din inițiati-
va pictorului Friedrich Overbeck, care năzuia spre reinte-
grarea în artă a misticii și poeziei creștinismului, produce, în
veșminte neoclasice, compoziții istorice și religioase destul
de insipide, greu de asociat cu spiritul romantic propriu-zis.
Iar mai tîrziu, după 1820, cu Moritz von Schwind sau Lud-
wig Richter, r. german se reduce la o anecdotică blajină,
dominată de legende medievale sau ilustrînd, cu un umor
adesea naiv, scene din viața cotidiană. în arta franceză a
primei jumătăți a secolului trecut întrepătrunderea spiritului
romantic cu remanențe ale stilului clasic este, de aseme-
nea, evidentă. De esență romantică sînt primordialitatea
acordată culorii, accentul pus pe mișcarea violentă care
străbate ample compoziții. Printre circumstanțele care au
favorizat ecloziunea r. în Franța a fost deschiderea marilor
muzee - a Galeriei Luvrului în primul rînd care,
evidențiind diversitatea viziunilor și a tehnicilor artistice, a
contribuit la relativizarea gustului, la eliberarea de
canoanele unilaterale ale clasicismului. Trebuie menționat,
in același context, muzeul monumentelor franceze ale tre-
cutului, organizat în timpul revoluției franceze de Alexandre
Le Notre, care a sporit interesul romantic pentru trecutul
artistic francez. Multiplicarea săpăturilor și expedițiilor arhe-
ologice a avut efecte similare. Simptomatică este admirația,
mergînd pînă la exaltare, pentru catedralele gotice. Lui
Goethe I se revelaseră prin intermediul catedralei din Stras-
bourg, iar catedrala din Koln devenea un fel de simbol al
tendințelor goticizante ale r. german. în același timp, de la
Caspar David Friedrich la Huberl Robert, ruinele vechilor
clădiri devin motive de meditație asupra fragilității creației
omenești, supuse efectelor inexorabile ale trecerii timpului.
Gericault, precursor al lui Delacroix, pictează nebuni și
cadavre. Pluta Meduzei a aceluiași, iar apoi compoziții de
mare anvergură ca Masacrul din Chios ori Moartea lui Sar-
danapal ale lui Delacroix - exponentul cel mai strălucit al r.
francez, dar admirator fervent al antichității clasice - ilus-
trează cu maximă elocvență atracția resimțită de artiștii
romantici pentru subiecte dramatice desprinse din eveni-
mente istorice contemporane, din istoria mai veche sau din
mari opere literare - ale lui Shakespeare, Dante, Goethe,
Byron - și înfățișate în structuri formale, coloristice și com-
poziționale, capabile să exprime tumultul, patetismul luptei
eroice, deznădejdea înfrîngerii și a pieirii. Geniu singular,
marele picior spaniol Goya este, prin vehemența protestu-
lui său împotriva nedreptății și opresiunii, prin viziunea sa
tragică din ciclurile de gravuri - Dezastrele războiului,
Capricii -, prin însăși tehnica sa picturală, fără vreo aparte-
nență doctrinară, esențialmente romantic. Sentimentul viu
și puternic al naturii este o altă trăsătură caracteristică a r.
in sec. 18 scrierile lui J.-J. Rousseau, ca și poemele
atribuite lui Ossian, care treziseră interesul pentru mitologia
și natura cețoasă a Nordului, au prefigurat și stimulat dez-
voltarea ulterioară spectaculoasă, a peisajului - în Anglia
prin William Turner, John Constable, Richard Parkes Bon-
ington, în Franța mai ales prin pictorii de la Barbizon - în
frunte cu Theodore Rousseau -, printre care s-a aflat și
Nicolae Grigorescu, a cărui pictură poartă și prin sentiment
și prin factură pecetea r. O altă componentă a r., legată de
pasiunea pentru călătorii, o constituie orientalismul, exo-
tismul, fascinația produsă de splendoarea coloritului și de
ineditul și pitorescul priveliștilor. Maghrebul, Algeria
îndeosebi, Turcia și Egiptul devin o bogată sursă de inspi-
rație pentru Delacroix, ca și pentru Eugene Fromentin,
Theodore Chasseriau, Alexandre Decams. în sculptură,
relieful realizat de Franțois Rude în 1836 pentru Arcul de
Triumf din Paris - ecou al Revoluției franceze - se inte-
grează r. prin relația directă cu istoria ca și prin structura lui
compozițională, la fel ca Libertatea conducind poporul
(1830) a lui Delacroix sau, la noi, ca România revoluționară
a lui C. D. Rosenthal. De altfel, în toate țările din estul și
sud-estul Europei, r. s-a dezvoltat în strînsă legătură cu
mișcările de eliberare națională, cu aspirațiile către afir-
marea identității proprii prin redescoperirea trecutului
istoric, a artei și tradițiilor populare. în Rusia O. Kiprenski,
RON
103
V. A. Tropinin și mai apoi K. P. Briullov și A. A. Ivanov cu
marea lui compoziție Hristos apărind poporului (1833-
1855), în Polonia Piotr Michalowski, Jan Matejko, la cehi
Josef Manes și Josef Navratil, în Ungaria Victor Madarâsz,
Gyula Benczur reprezintă deopotrivă aceste tendințe de
afirmare națională, ca și eforturile de înnoire artistică. La
noi, în perioada revoluției de la 1848, Ion Negulici, C. D.
Rosenthal, Barbu Iscovescu își proclamă cu evident patos
romantic idealurile revoluționare, înveșmîntîndu-le însă în
limbajul tradițional al academiilor de artă. Theodor Aman îi
depășește prin calitatea artistică, printr-o mai mare conso-
nanță între subiect, colorit și structura compozițională, dar
cei care desâvîrșesc în substanța operelor lor principiile
eliberatoare ale r. sînt Nicolae Grigorescu și loan Andrees-
cu, a căror operă se află la intersecția dintre școala peisa-
gistică a Barbizonului și impresionism. Dincolo de toate fluc-
tuațiile și aspectele conjuncturale, r. este neîndoielnic una
din constantele spiritului uman, uneori dominînd scena cul-
turală, alteori intrînd în eclipsă, dar sfidind încercările de a-l
delimita prea riguros și de a-i defini foarte exact esența și
modalitățile de manifestare. „Cine are simțul infinitului și
știe ce să facă cu el, vede în el produsul unor forțe ce se
desfac și se combină la nesfîrșit”, scria la finele sec. 18
Friedrich Schlegel. Prin experimentalism dus pînă la
ultimele consecințe, prin luciditate necruțătoare și ironie
autodeslruclivâ, prin orientarea spre ceea ce este
neobișnuit, șocant, extravagant, prin exacerbarea tuturor
mijloacelor de expresie, prin introducerea în retortele sale a
elementelor ludice, grotești, a jocului hazardului, prin pen-
dularea între statismul ascetic al abstracției și dinamismul
mișcării vertiginoase, prin sentimentul solitudinii, prin per-
manențele sale neliniști metafizice, arta sec. 20 reactua-
lizează, în combinații și forme de o nesfîrșită diversitate,
multe dintre ideile și laitmotivele r„ confirmîndu-i, dincolo de
orice limite, perenitatea (fr. romantisme, it. romanticismo,
germ. Romantik, engl. romanticism). V. și il. 64-68 M.P.
ROMB Ornament în formă de paralelogram cu cele
patru laturi egale, folosit în sec. 18 în Franța în marchetâria
mobilierului stil Ludovic XVI și la decorarea coloanelor și
pereților în timpul Directoratului și al Primului Imperiu (sec.
18-19). Motiv preluat și de alte țări europene, utilizat și în
prezent (fr. losange, it. rombo, germ. Raute, Rautenmuster,
engl. lozenge, diamond).	V.D.
RONDE-BOSSE Tip de sculptură care poate fi privită
de jur împrejur, fără ca vreuna din părțile sale să fie alipită unui
fond (fr. ronde-bosse, ronde bosse, it. tondo, germ. Rundplas-
tik, engl. round, detached statuary). V. și îl. 103,105 T.S.
RON
104
RONDELA tn arhitectura fortificațiilor, bastion
scund, de formă circulară, destinat pieselor de artilerie
ușoară (fr. rondelle, it. rotella, germ. Lochscheibe, engl.
rundle).	T.S.
RORSTRAND Manufactură suedeză de faianță (si-
tuată lingă Stockholm). întemeiată în 1725 de Camera
suedeză de comerț, obține privilegiul de fabricație în 1729;
este condusă de diferiți directori germani și danezi și reorga-
nizată după 1753. Sub conducerea lui Elias Magnus Ingman,
manufactura a avut, în a doua jumătate a sec. 18, o activitate
înfloritoare. Primele piese seamănă cu cele produse de Ma-
nufactura Copenhaga. Motivele decorative sînt adesea
derivate din faianța Rouen, Delft, din faianța germană și îmbi-
nate cu elemente specifice porțelanului chinezesc. Producția
cuprinde tăvi, platouri, plăci pentru sobe, de culoare albă
opacă, cu motive bianco sopra bianco sau cu ornamente
policrome, în stil rococo. Se remarcă ansamblurile decorative
de frunze și fructe dispuse în succesiune ritmică pe bordura
pieselor. Către 1760, R. rivalizează cu Manufactura
Marieberg. Marcă (după 1760): Rbrstrand-Stockholm, uneori
însoțită de ziua, luna și anul fabricației.	V.D.
ROȘA Culoare pomenită de Teofil (sec. 9-12), nei-
dentificată.	L.L.
ROSETTA Instrument medieval pomenit de C. Cen-
nini. Este o mică matriță metalică prinsă într-un miner, cu
care erau imprimate diverse ornamente pe suprafața aurită
a panourilor vremii. Uneori, pentru incizii mai fine, r. era
înlocuită cu o simplă „sulă de fier, care să aibă vîrful ca un
condei de desenat".	L.L.
ROST Strat de mortar plasat între două asize și pe
verticală între blocurile de piatră sau între cărămizi, cu o
grosime variabilă (cca 1-4 cm), tratat îngrijit, astfel încît prin
prezența sa conferă paramentului o notă decorativă, în spe-
cial în cazul zidăriei de cărămidă, cînd contrastează cro-
matic cu aceasta (fr. joint, it. giunto, germ. Fuge, engl.
joint).	T.S.
ROSTURI în nomenclatura restauratorilor, numele
micilor șănțulețe sinuoase care apar după ce au fost
reasamblate diversele fragmente ce se produc cu ocazia
spargerii unei sculpturi, ori a unei alte lucrări executate în
materii casante.	L.L.
ROȘAȚÂ —> rumeneală
ROȘU (lat. ruber, rufus, russus) Culoare fundamen-
tală a spectrului solar, care nu poate fi creată prin amestec,
ale cărei lungimi de undă variază între cca 650-800 milimi-
croni. Culorile r. se prepară prin prelucrarea unor materii
minerale sau vegetale și pe cale chimică; numele lor au
uneori legătură cu materia primă din care au fost extrase,
alteori cu locul de proveniență, ori sînt inventate de pro-
ducători (fr. rouge, it. rosso, germ. Rot, engl. red). Culori r.
cu nume mai aparte: alizarina r., alkana, amatisto, ammion,
auripigment r., băcan venefian, bagor, băcan r., bol, briliant
scariet, calaican de Roma, caput mortuum, carmin
(chinezesc, de alizarină, d'orseille, Nacart, olandez, perma-
nent), cerlen, cerveț, cerussa (purpurae, usta),
chitermeneu, chinovar, cinabrese, cinabru (austriac, de
antimoniu, ecadat, mineral), cîrmîz, colcotar, color, folium,
ghiulbahar, grana, grenat (transparent), Grumbacher pur-
ple, iodin scariet, kermes, lac (carminat, carminat fix, de
Brazilia, de garanță-alizarină, de garanfă-cramoisi, de
garanfă intens, de garantă închis, de garantă purpurie, de
garantă roz, de garantă roz auriu, de iederă, de Pernam-
buc, de Vene/ia, din lemn de Brazilia, Fin, florentin, gerani-
um, indian, munchenez, parizian, r. de Fier, stacojiu,
vienez), lacca, lacuri r., lambez, laque-laqu'e, millos, minău
(de chinovar, deschis), miniu (de plumb), morelle salt, ocru
(de came, r.), orsel, ostrum, oxid (de Golf Persic, r.), para
r., pămînt (de Lemnos, de Pozzuoli), pămînturi r., perylene
scariet, plumb r., pure scariet, purpură, realgar,
Rembrandtskrapp, Rubenskrapp, rubiniu, rubrica, rume-
neală, sandalină, sandarac, sanguină, sare de Morella,
sinopia, sînge de dragon, terra cotta, terra roșa, terra si-
gillata, thalo crimson, finobăr, ultramarin r., vermiglio, vermil-
Ion (american, de antimoniu, de cadmiu, de China, de mercur,
englez, francez, permanent), verzino, voi etc. Principalele
culori r.: ~ acridon, pigment intens, stabil la lumină și la
agenții atmosferici. Culoare organică sintetică, aparținînd
seriei de culori apărute în ultimii cîțiva zeci de ani în SUA,
superioare anilinelor; - de Adrianopole -> lac de
garanță; ~ de Anvers -> r. luminos; - de arsenic ->
realgar; ~ de Bengal -> r. indian și pămînt r.; - de cad-
miu, pigment intens, produs în variantele: deschis, mediu,
închis, oranj, purpuriu. Creat în sec. 20 de chimia modernă
a culorilor (Haen, Germania, 1907 sau, după alte surse,
1912). Culoare indispensabilă pictorului modern. Chimic,
este sulfo-seleniură de cadmiu. Proporția mai mare de sele-
niură de cadmiu duce la obținerea unor r. mai profunde.
Tenta lui poate fi modificată printr-o frecare mai îndelun-
gată. Are o foarte bună putere de acoperire, este foarte sta-
bil la lumină și la agenții atmosferici, este mai durabil decît
cadmiul galben sau oranj. Frecat cu ulei are o sicativitate
mediocră, dar strălucește mai puternic decît în stare de pul-
bere. Poate face unele surprize în contact cu alte culori (e
bine de supravegheat amestecurile cu culorile de pămînt).
Astăzi se mai prepară cadmioponi și pigmenți denumiți
mercadmiu. Sin. r. de seleniu; ~ de calaican, r. saturat,
preparat artificial. Chimic, este un oxid de fier nehidratat.
Rezistent la lumină și la contactul cu varul, a fost folosit în
frescă; - de China -> r. de crom; - de coșeniiă ->
carmin; ~ de crom, r. strălucitor ca vermillonul, apărut în
anul 1797. Este un cromat de plumb nehidratat. Acoperă
bine, însă, ca toți cromații, nu rezistă. Se folosește la fabri-
carea vopselelor ieftine. Sin. cinabru (sau vermillon) austri-
ac, r. de China, r. derby, crom r., r. persan; ~ de erytrină,
r. rece, asemănător lacului de garanță. Preparat din arseni-
at de cobalt sau obținut artificial, este un pigment frumos,
fix la lumină, dar care nu se bucură de multă popularitate;
- de Flandra -> băcan roșu; - de hematită (nume
nestandardizat), culoare foarte veche, folosită în frescă
începînd cu antichitatea. Pentru pictorii Evului Mediu era un
r. important (după C. Cennini, pare a se numi amatisto sau
amatito). Materia primă din care se obținea este hematita,
un oxid de fier aproape pur. Culoarea se prezenta în
diverse tonuri, toate durabile. în principal, era utilizat în
frescă, dar și pentru colorarea pergamentului, a hîrtiei de
desen etc. Sin. cinabru mineral; ~ de Madera -> lac de
garanță; - de marș, nume generic al unei serii de r. mo-
derne, obținute artificial, numite și lacuri r. de fier. Nuanțate
diferit, spre oranj sau spre violet, aparțin gamei r. de
pămînt, dar sînt mai intense, culoarea lor variind. Tonurile
oranj sînt numite, uneori r. luminos (engl. light red), cele
albăstrui, r. indian, iar cele purpurii, violet de marș. R. d. m.
este un oxid de fier precipitat, stabil la lumină, intemperii,
temperaturi ridicate și agenți chimici. Utilizat în toate tehni-
cile picturii, are o largă căutare și în industrie. Sin. morelle
salt, oxid r., r. (de Prusia, englez, indian, spaniol, pom-
peian, Van Dyck, venefian; ~ de molibden, pigment r.-
oranj, saturat, cu o mare putere de colorare și acoperire,
descoperit în anul 1933. Este un amestec de molibdat și
sulfat de plumb, compatibil cu toții lianții, ieftin; - de Nea-
pole -» pămînt r.; - de Nurnberg -» pămînt r.; - de
Paris -> miniu de plumb; - de plumb -> miniu de
plumb; ~ de Pozzuoli, pămînt de culoare „roz somon"
sau cu un ton închis, care la origine era extras din cariere
aflate la Pozzuoli, aproape de Neapole (respectiv de Vezu-
viu). A fost utilizat în pictură încă din epoca romană. Este un
ocru r. natural sau artificial. Are o stabilitate absolută.
Căutarea cea mai mare o are în pictura murală. Sin. pămînt
de Pozzuoli, pămînt roz; - de Prusia -» pămînt r. și r. de
marș; ~ de rodie -> carmin; - de Saturn, r.-oranj intens,
larg cunoscut ca miniu de plumb, in cromatologie, r. d. S.
este socotit cea mai caldă culoare din spectrul cromatic; ~
de seleniu -»r. de cadmiu; - de Viena -> pămînt r.; -
derby -> r. de crom; ~ englez, culoare de pămînt sau de
marș. Este stabilă la lumină și în amestecuri, durabilă, însă
fără strălucire cromatică. Pigmentul artificial, o „veritabilă
purpură", este un oxid de fier cu un ton mai saturat. V. și
pămînt r.; ~ golf —> pămînt r.; - imperial -» pămînt r.; ~
indian, pigment de proveniență naturală sau artificială.
Culoarea de pămînt, prezentă pe paleta pictorilor muraliști
din sec. 19, fiind adusă din zăcăminte aflate în India (Ben-
gal), era numită, uneori, r. de Bengal; intensă, este o argilă
colorată cu oxid feric, durabilă, cu o bună putere de
acoperire. Culoarea artificială, una din cele mai bune culori
de marș, are o nuanță rece, albăstruie. Sin. r. persan. Un
alt r. i., natural, preluat de la indienii americani, a fost folosit
de vechii pictori ai acestui continent. De menționat că prin-
tre culorile folosite în arta medievală se numără și un r. i.
numit sandalină, obținut din lemnul de santal; ~ lithol,
culoare-lac luminoasă și rece, din grupul culorilor organice
sintetice („clasa azo"), folosit în vopsitorie, ca cerneală
ROT
105
tipografică etc., neindicată pentru lucrări destinate să
reziste; - luminos (engl. light red), nume purtat în America
de un r. intens, cu nuanțe calde, oranji, din familia culorilor
de marș; este un oxid de fier pur. Același nume a fost pur-
tat, la origine, de un pămînt r. (ocru ars). Sin. r. de Anvers
etc.; - permanent: sub acest nume sînt cunoscute cel
puțin 3 culori relativ asemănătoare ca tentă, dar diferite
chimic: un r. intens și saturat, numit și cinabru, un r. ca un
cadmiu-oranj, preparat artificial, un r. artificial cu o com-
poziție incertă („pigment mixt"); - persan 1. -> r. indian. 2.
O altă culoare cu acest nume este un r. de crom; ~
pyrantron (engl. pyranthrone red), intens, stabil, este un
pigment organic sintetic, apărut în ultimii zeci de ani în SUA;
~ pompeian, bogat în oxid de fier, care la origine este un
ocru r., dar mai tîrziu a fost preparat și artificial -» r. de
marș; - quinacridon (engl. quinacridone red), pigment
intens, preparat fie într-o nuanță oranj (denumită roz-r.
thalo), fie într-una albăstrie (purtînd numele quinacridon
Magenta). Aparține seriei de culori apărute în ultimii cîțiva
zeci de ani în SUA, superioare anilinelor; ~ semnal, culoare
vișinie, puțin stabilă, apărută în deceniile din urmă. Este o
varietate de para r.; - spaniol, r. bogat în oxid de fier, na-
tural și artificial (culoare de marș), rezistent; - toluidin, r.
intens, oranjiu, este un colorant azoic, creat de chimia mo-
dernă, instabil; ~ toscan, r.-brun, preparat pe baza oxidului
de fier (culoare de marș) sau pe bază de alizarină etc.,
poate avea și o altă compoziție. Culoare-lac rar utilizată; -
turcesc -> pămînt r.; ~ Van Dyck 1. R.-brun, puțin folosit.
Este o ferocianură de cupru, toxică, rezistentă la lumină,
dar care se înnegrește la contactul cu sulful. Sin. brun de
Roma, brun florentin, brun Hatchett. 2. Numele unui oxid de
fier (culoare de marș); - venețian, r. cărămiziu natural
(argilă colorată cu oxid de fier) sau produs artificial, fix la
lumină și în amestecuri. Este utilizat în toate tehnicile pic-
turii; - vermillon -> vermillon	L.L.
ROTONDĂ 1. în antichitate, edificiu de plan circular,
surmontat de o cupolă, avînd funcție religioasă sau fune-
rară. Prin extensie, edificiu de plan central, rotund, oval sau
poligonal, acoperit de o cupolă. V. și tholos. 2. Biserică de
tip central, de plan circular sau poligonal, de regulă acope-
rită cu o cupolă, servind, în principal, pentru a adăposti un
mormînt de martir. Prototipul pentru r. a fost partea
răsăriteană, de plan central, a bazilicii ridicate de Constan-
ROT
106
RUL
lin cel Mare și împărăteasa Elena deasupra locului
mormînlului lui lisus din Ierusalim (fr, rotonde, it. rotonda,
germ. Rotunde, engl. rotunda}.	I.C. și T.S.
ROTORELIEF (lat. ratare, a roti, aînvîrti) Procedeu
cinetic prin care se obțin pe tablou efecte de lumină schim-
bătoare cu ajutorul unor lamele mobile și prin mișcarea lor
ritmică. A fost încercat prima oară in 1935 de Marcel
Duchamp, apoi folosit de op-artă și mai ales de arta cineti-
că (fr. rotorelief, il. rotorilievo, germ. Rotorelief, engl.
rotorelief).	A. P.
ROTULUS Tip de carte manuscrisă, pe papirus sau
pe pergament, alcătuită dintr-o fîșie lungă de material, care
se păstra rulată, derulîndu-se și rulîndu-se la loc pe măsură
ce textul era parcurs. Este un atribut specific anumitor ca-
tegorii de sfinți: profeți, Părinții Bisericii; corespunzînd scrie-
rilor acestora, uneori, textele înscrise pe r. permit, în lipsa
inscripțiilor, identificarea personajelor. Sin. filacter. T.S.
ROUEN Una dintre primele manufacturi franceze de
faianță (începutul sec. 16 ), unde se lucrează în sliiul
maiolicii italiene. în sec. 17-18, R. devine un centru de prim
ordin, a cărui producție influențează și alle manufacturi
franceze, flamande și germane. Primele documente despre
activitatea atelierelor din R. datează din 1526, cînd este
menționat numele ceramistului Masseot Abaquesne. Aces-
ta execută pe la mijlocul sec. 16 plăci din olărie smălțuită și
vase de farmacie din faianță staniferă pe fond albastru.
Către 1650, Edme Poterat întemeiază o manufactură în
care se imită stilul atelierelor din Savona și Nevers; fiul
acestuia, Louis Poterat, este vreme îndelungată principalul
ceramist al orașului. în prima perioadă (sfîrșitul sec. 17-
1740), decorul este bazat pe motive inspirate din orfevrărie
și pe motivele lambrequin, feston, gen broderie, dispuse
radial. începind din 1709, cînd Ludovic XIV ordonă, din
necesități economice, topirea veselei din metal prețios și
înlocuirea ei cu veselă din faianță, producția manufacturii R.
crește considerabil. Se creează piese cu forme din cele mai
variate - servicii de masă, platouri, zaharnițe, vase pentru
vin, ghivece, bazine de apă etc. în perioada 1720-1750
apare un nou stil, inspirat din porțelanul chinezesc (familia
verde), cu motive de flori și ornamente caracteristice fe-
roneriei. Se adoptă un colorit viu, bazat pe ocru, verde,
albastru și roșu-cărâmiziu. Producția de la R. rivalizează cu
aceea a Manufacturii Delft. A treia perioadă (către 1745-
1770) este considerată drept cea mai originală. Decorul
este policrom și cuprinde o mare varietate de ornamente
noi: cornul abundenței, tolba cu săgeți, peisaje cu stînci,
flori și păsări, scene mitologice și pastorale. Stilul rococo
este predominant. Urmează o perioadă de declin, care
coincide cu ultimul pătrar al sec. 18, cînd se copiază în spe-
cial operele centrelor Strasbourg și Marsilia. în prima
decadă a sec. 19, numărul atelierelor de faianță din R.
scade tot mai mult; ultimele patru ateliere care își continuă
activitatea își limitează producția la obiecte de uz comun,
imitînd stilul englez sau al manufacturilor Sevres și Meis-
sen. Louis Poterat confecționează între 1763-1796 piese de
porțelan moale cu decor chinezesc. Renumele faianței de
R. explică apariția numeroaselor imitații, atît în Franța, cît și
în statele germane. Nu se cunosc mărci de manufactură,
dar unele piese poartă semnătura pictorului ceramist. V.D.
ROZ Roșu foarte luminos, cu puține corespondențe
naturale. Preparate artificial, anumite r. sînt folosite îndeo-
sebi pentru îmbrăcăminte și alimentație, cele mai mult ne-
avînd denumiri proprii. {.R. bonton" este, de pildă, o
culoare fantezistă, sugerînd lenta unor bomboane etc.)
Exista și cîteva r. fabricate pentru folosința pictorilor, neim-
portante, aceștia preferind să și le creeze prin amestecuri
pe paletă; (fr. rose, it. roseo, germ, roșa, eng. pink} ~ brun
-> r. olandez; - du Barry, culoare r.-trandafirie folosită ca
fond pentru obiectele de porțelan executate în manufactura
franceză Sevres, în perioada 1757-1765, în timpul mece-
natului marchizei de Pompadour, favorita regelui Ludovic
XV. Deși această denumire este acreditată, specialiștii o
consideră improprie; ~ englez -> r. olandez; ~ italian,
varietate de r. olandez extrasă (după unii) din coaja ste-
jarului nord american quercus tinctoria; ~ olandez, culoa-
re-lac instabilă, cu o nuanță gălbuie, produsă din „boabe de
Avignon", perisabilă, utilă pentru unele lucrări decorative.
Sin. r. brun, r. englez, r. italian, stil de grain; - Pompadour
-> r. du Barry; ~ -roșu thalo, variantă oranj a roșului
quinacridon (pigment organic sintetic, contemporan) (engl.
thalo red rose}, ~ trandafiriu -> băcan roșu; - olarului,
culoare roșie-r. (oxid de staniu calcinat în prezența altor
oxizi ai metalelor), durabilă, întrebuințată, uneori, în cera-
mică și frescă, dar utilă și în alte tehnici (engl. potter's pink}.
L.L. și V.D.
ROZARIU Obiect de cult catolic, formal dintr-un
șirag de mărgele, aranjate în 5 grupe de cîte 10, separate
prin cîte una izolată, șl prevăzut cu o cruce aflată la capătul
unui mic șir de alte 3 mărgele, care servesc pentru
recitarea, prin prefirarea între degete, a rugăciunilor Tatăl
nostru (mărgele izolate) și Ave Maria (grupul de 3 și grupele
de 10). Rugăciunea trebuie însoțită de meditarea princi-
palelor momente din viața lui Hristos și a Măriei (fr. rosaire,
it. rosario, germ. Rosenkranz, Rosarium, engl. rosary}. Sin.
Mătănii.	T.S.
ROZASA (fr.) Gol de mari dimensiuni în peretele de
deasupra portalului principal sau din extremitățile transep-
tului unei mari biserici gotice, de formă circulară, a cărui
suprafață interioară este împărțită cu ajutorul unor muluri in
raze sau diferite figuri geometrice, rezultînd în mare o formă
de trandafir deschis, stilizat, ochiurile dintre mulurile de piatră
fiind închise cu vitralii (fr. rose, rasace, it. rosone, germ. Fem-
sterrose, engl. rose-window, wheel-window}. T.S.
ROZETA Motiv decorativ derivat din o formă de
floare de măcieș puternic stilizată. Prin extensie, motiv cir-
cular cu margini festonate, ca de floare, și cîmp care su-
gerează caliciul unei flori sau diverse tipuri de împletituri (fr.
rosette, it. rosetta, germ. Rosette. engl ).	T.S.
RUBEA -> rubrica
RUBIA -> rubrica
RUBIN Varietate de corindon, de culoare roșie in
diferite nuanțe (duritate 9, greutate specifică 3,50-4,10); se
taie și se șlefuiește în caboșon, în stea cu 6 sau 12 colțuri, în
briliant, în roză sau în rozetă. Cunoscut din antichitate, r. este
folosit ca piatră de podoabă (fr. rubis, it. rubino, germ. Rubin,
engl. ruby}. Sin. spinel: - siberian -> turmalină V.D.
RUBRICA (lat.) Sub această denumire era cunos-
cută și folosită în antichitate o varietate de pămint roșu,
extrasă din apropierea Romei. Sin. rubia, rubea. L.L.
RUCAVIȚA Termen folosit mai ales la plural.
Pereche de piese care fac parte din grupul veșmintelor litur-
gice răsăritene, avînd forma unor manșete iate, închise cu
năsturași, pe care preotul și le pune peste stihar pentru
săvîrșirea liturghiei. Sînt decorate fie prin brodare cu scena
Bunavestirii (fiecare personaj pe o piesă), mai rar cu dona-
tori (cele ale familiei lui Constantin Brâncoveanu. realizate
de Despinetas și dăruite Mînăstirii Hurezi) și cel mai
frecvent cu elemente vegetale. Cele moderne sînt
confecționate din același material cu felonul. Similara ca
origine și ca funcție, în cultul catolic, era o singură piesă,
numită manipulum. V. și mînecuțe	T.S.
RUGĂCIUNE, MAREA ~ (MAREA DEISIS)
Temă specifică picturii murale exterioare din Moldova (sec.
16). Pe cele trei abside, în cîmpul firidelor, pe 5 registre, sînt
reprezentate cîte 5 categorii de sfinți (îngeri, Profeți, Apos-
toli, Mucenici, Călugări/Părinți ai Bisericii), grupați cîte doi și
îndreptați către o figură plasată în axul altarului .Toți au o ati-
tudine de rugăciune, compoziția fiind interpretată ca o inter-
cesiune a Tuturor Sfinților. V. și il. 21	T.S.
RULAREA PÎNZEI înfășurare a pînzei pictate pe
un rulou confecționat din lemn sau din alte materiale, în
scopul depozitării sau al transportului. O asemenea
înfășurare se face întotdeauna cu pictura dispusă spre
exterior (pentru a nu supune grundul și culoarea la presiu-
ni interne care se soldează adesea cu desprinderi și
pierderi de culoare), iar dacă pe același rulou se suprapun
mai multe pînze, ele vor avea dimensiuni egale, pentru a nu
se imprima marginile uneia în .oglinda" celeilalte. L.L.
RULETĂ Unealtă formată dintr-o rotiță groasă
prevăzută cu dinți ascuțiți, așezați regulat sau neregulat pe
suprafața exterioară a rotiței, și dintr-un mîner curbat și ter-
minat cu un ax în care se prinde rotița. R. lasă pe placa de
gravură urme fine în formă de puncte, care dau suprafeței
gravate mai multă expresivitate. Se folosește mai ales în
tehnica acvatinta (fr. roulette, it. rotella, germ. Rollrădchen,
engl. roller, smallwheel}.	A. P.
RULOU Instrument format dintr-un cilindru de cau-
ciuc prevăzut cu un ax longitudinal prins într-o furcă cu
mîner. De diferite dimensiuni, r. se folosește în gravură, la
așternerea vemiului pe placa de metal sau la încerneluirea
RUM
108
plăcilor de imprimare a gravurilor de orice fel (fr. rouleau, it.
rotolo, germ. Rolle, engl. scroll).	A.P.
RUMENEALA Culoare roșcată, aplicată pe pomeții
obrajilor unor personaje reprezentate în pictura bizantină.
Este compusă prin amestec fizic. Sin. (în erminii): roșață,
rușață.
RUMMER -> Roemer
RUPESTRU(A) Adjectiv desemnînd creații artistice
realizate în interiorul peșterilor ori pe stînci (pictura parietală
din Paleoliticul Superior; picturile parietale din Africa de
Nord) sau săpate în rocă (ansamblul monastic de la
Basarabi-Murfatlar; mormintele hipogee egiptene, templele
hinduse etc.) (fr. rupestre, it. rupestre, germ, felsig, engl.
rupestrion).	T.S.
RUPT (TON, TENTĂ) ton
RUSALII -> Pogorîrea Sfintului Duh
RUSTICA Tip de prelucrare a paramentului exterior,
realizat din blocuri de piatră buceardate puternic (bosaje),
astfel îneît să se obțină un relief pronunțat, neregulat, dar
favorizînd jocul puternic de umbre și lumini. Se folosește de
regulă pentru paramentul primului nivel al clădirilor (Fio-
rența, Palatul Pitii). V. și bosaj, parament	T.S.
RUȘAȚĂ —> rumeneală
RYTON Vas fără picior, în general în formă de corn sau
de cap de animal sau om, avînd în partea inferioară o mică
gaură ce permite lichidului să se scurgă. Foarte frecvent în anti-
chitate, r. era realizat din ceramică sau din metal și era folosit
pentru libații, în asociere cu o phială, sau pentru băut. I.C.
SABLARE Acțiunea nocivă a vîntului sau a unor cu-
renți puternici de aer, prin care se aruncă praful sau nisipul din
jur pe pereții exteriori ai unui edificiu, avînd ca rezultat ero-
darea în timp a paramentului. Este foarte periculoasă în cazul
monumentelor cu pictură și cu sculpturi exterioare. T.S.
SABOT Garnitură din metal (alamă, bronz aurit) care
îmbracă, pentru protejare și ornamentare, partea inferioară
a picioarelor unor mobile de lux (birou, comodă, consolă,
fotoliu, masă, scaun, secreter etc.). Inovație a ebeniștilor
francezi din sec. 18, prezintă diverse forme (copite, gheare
de animale, frunze, flori, vrejuri) (fr. sabot, it. zoccolo, germ.
Fussbesch/ag, Bronzeschub, engl. bronze shoe). V.D.
SABUR (turc.) Rășină aromată, folosită rar,
preparată din aloe. Întrucît conține un colorant galben,
Leonardo da Vinci recomandă, în Tratatul său, folosirea s.
frecat cu ulei sau cu apă. Erminiile bizantine, unde este
denumit sarisampri (var. sarisabri, sarisabru), îl pomenesc
ca util - asociat cu sandaracul - pentru obținerea unui verni
galben, cu care puteau fi „aurite" suprafețele poleite cu foițe
de argint.	L.L.
SACELLUM Mică incintă, rotundă sau pătrată, fără
acoperiș, construită în jurul unui altar, dar putînd cuprinde și
edicule, statui, mese de ofrandă, fîntîni sau arbori sacri. Ca
sanctuar privat și chiar public, s. era inferior ca importanță
edificiilor mai reprezentative, de tipul templelor. I.C.
SACIZ (turc, sakyz) Substanță solidă, obținută pe
cale industrială din rășină de conifere; ușor friabilă, colorată
în diverse tonuri de galben sau brun, solubilă în alcool,
esență de terebentină, ulei etc., insolubilă în apă. S. este
mult folosit la prepararea verniurilor și a fixativelor de cali-
tate mediocră. Sub formă de praf sau grăunțe, s. este uti-
lizat de gravori în tehnica acvatinta, de asemenea are între-
buințări în industrie, farmaceutică etc. Se mai numește
colofoniu, după numele unui oraș din Asia Mică, de unde
era adus odinioară. Erminiile pomenesc și un s. purificat și
dur, numit pegola sau pegulă; în aceleași texte i se mai
spune ceam-saciz (variante: ceam sacîz de cel bun albu,
geam sacâz) s. (alb curat, bun, de Vineția), smoală albă (fr.
colophane, it. colofonia, germ. Koiophonium, Geigenhartz,
engl. colophony).	L.L.
SACNASIU (turc.) în arhitectura balcanică, de inspi-
rație otomană, rezaiit al etajului unei locuințe, scos în con-
SAC
110
solă și prevăzut cu ferestre sau cu grilaje, care permit celor
din interior să privească strada fără a fi văzuți. Amenajat cu
sofale, s. era locul de predilecție al femeilor, care își petre-
ceau aici o mare parte din timp.	T.S.
SACOS în costumul liturgic ortodox, veșmînt
arhieresc care se îmbracă peste stihar, format dintr-o tunică
lungă pînă la genunchi, cu mîneci largi, din țesătură
scumpă de mătase, cu galon și broderii, eventual cu
inscripții (numele donatorilor, data) și cu nasturi-clopoței. S.
este pomenit în țările române din sec. 15. Echivalentul orto-
dox al dalmaticei catolice.	A.N.
SACRA CONVERSAZIONE -> Conversazione,
sacra -
SACRAMENT taină
SACRAMENTAR (lat. liber sacramentorum) Carte
de ritual catolic, care cuprinde textele și descrierea actelor
prescrise de Biserică pentru administrarea fiecăruia din cele
7 sacramente (taine)', Botezul, Mirul, Euharistia, Pocăința,
Căsătoria, Preoția, Maslul (fr. sacramentaire, it. sacramen-
tano, germ. Sakramentar, engl. sacramentary). T.S.
SACRARIUM Denumire a locului (cameră, capelă,
colț, dulap) destinat depozitării obiectelor sacre - ustensile
sau vase utilizate în desfășurarea cultului unei divinități.
Întîlnite în temple sau în case particulare, s. aveau rolul de
a feri piesele cultuale de profanări și de a le sustrage privirii
credincioșilor pentru a le menține caracterul misterios. I.C.
SACRISTIE în cultul catolic, încăpere anexă a
altarului, plasată, de regulă, pe latura de nord a acestuia,
unde se păstrează vasele și veșmintele sacre și unde preo-
tul se îmbracă în vederea oficierii (fr. sacristie, it. sagrestia,
germ. Sakristei, engl. sacristy).	T.S,
SAFIR Varietate de corindon (oxid de aluminiu) (duri-
tate 9, greutate specifică 3,95-4,10). Colorit: diferite nuanțe
de albastru. Se taie și se șlefuiește în caboșon, în stea, în
roză. Se poate grava. Cunoscut din antichitate, se folosește
ca piatră de podoabă; din sec. 17, devine piatra tradițională
a inelelor episcopale (fr. saphir, it. zaffiro, germ. Saphir,
engl. sapphire).	V.D.
SAGULUM sagum
SAGUM Mantie scurtă, de formă dreptunghiulară,
din țesătură de lînă, prinsă pe umăr cu o broșa, purtată de
militari în antichitate. Sin. sangulum.	A.N.
SAINT-CLOUD Prima manufactură franceză impor-
tantă de porțelan moale, în care s-a fabricat și faianță; situ-
ată în apropierea orașului Versailles, a activat între anii 1678
și 1766. Produsele de faianță seamănă cu cele fabricate la
Delft și la Rouen. Mărcile cele mai cunoscute: B. T. și C. B„
ambele cu coroană deasupra. Manufactura de porțelan, sub
patronajul ducelui Philippe d'Orleans, regentul Franței, este
condusă de Pierre Chicaneau, iar după moartea acestuia
(1678) de membrii familiei sale. Primele piese trădează
influența stilului de la Rouen și de la Meissen, apoi se intro-
duc motive inspirate de porțelanul extrem-oriental și de cel
produs la manufacturile Mennecy și Chantilly, S.-C. riva-
lizînd adesea cu acestea prin finețea pastei, eleganța
formelor și transparența culorilor. Unele piese sînt montate
în argint. Vasele, cutiile pentru mirodenii, flacoanele și
cutiuțele pentru tutun de prizat au, în general, forme rococo.
Coloritul cuprinde tonuri de albastru, verde, alb-ivoriu și aur.
Mărci: floarea de crin; St. C. (în perioada 1677-1796); soare
(în perioada 1696-1724); St. C. (după 1722). V. D.
SAINT-PORCHAIRE Denumire atribuită unei
faianțe franceze foarte fine, din sec. 16, al cărei loc de ori-
gine este incert (Saint-Porchaire? Oiron?), dar circumscris
regiunii Poitou. Se cunosc trei categorii de piese: cu forme
renascentiste și cu decor de influență venețiano-orientalâ în
tonuri închise; cu forme arhitectonice, subliniate de măști și
de motive grotești în roșu, albastru și verde; imitații după
piese create de celebrul ceramist și emailor francez
Bernard Palissy (1510-1590), avînd ca decor figurine în
relief. în prezent există un număr foarte mic de produse
care se pot atribui acestei regiuni. în sec. 19 s-au executat
imitații în Anglia, în Manufactura Minton.	V. □.
SALA 1. Spațiu de mari dimensiuni, cu amenajări
specifice, destinat unor acțiuni colective: cursuri, reuniuni,
conferințe, concerte, spectacole etc. 2. Termen folosit mai
ales în limbajul curent, desemnînd un spațiu de trecere în
locuințe (fr. salte, it. sala, germ. Saal, engl. hali); biserică
—> biserică; - capitulară, în mînăstirile catolice sau pe
lîngă sediile episcopale, s. rezervată întrunirilor capitlului
(fr. s. capitulaire, it. s. capitolare, germ. Kaplteisaal, engl.
chapter room).	T.S.
SALON 1. într-o locuință pretențioasă sau într-un
palat, încăpere de mari dimensiuni, bogat ornamentată,
destinată primirii oaspeților, recepțiilor, spectacolelor,
balurilor etc. în sec. 18, era mobilată cu diferite piese de lux
(cabinete, comode, canapele, mese de joc, scaune, fotolii,
secretare, vitrine cu obiecte rare ș.a.). Din sec. 19, se con-
fecționează garnituri speciale de mobilier, constituite, în
general, din una sau două canapele, fotolii, scaune, vitrină,
consolă cu oglindă (fr. salon, it. salone da ricevere, germ.
Salon, Empfangsziminer, engl. reception-room, draw-
ing-room). 2. Expoziție colectivă cu caracter periodic, care
cuprinde opere ale artiștilor în viață. (S. de pictură, de gra-
fică, de primăvară, de toamnă, „S. independenților" etc.).
Datînd din sec. 18 - cînd, la Paris, membrii Academiei
regale de pictură și sculptură organizau asemenea expoziții
în marele s. pătrat al Luvrului -, termenul a fost preluat și în
alte părți. Uneori, în același fel este denumită și sala, gale-
ria sau clădirea în care s-a deschis respectiva expoziție (fr.
salon, it. salone, germ. Salon, Gemăldeaustellung, engl.
salon).	T.S., V.D. și L.L.
SALONARDĂ, ARTĂ - (ARTĂ DE SALON)
Denumire cu o notă ușor peiorativă dată picturii decorative
de interior și portretisticii de factură academistă și idealizan-
tă, agreată de societatea înaltă în a doua jumătate a sec.
19. Vehement polemizată de reprezentanții curentelor ino-
vatoare din epocă și de la începutul sec. 20, a. d. s. a fost
totuși practicată și de artiști valoroși, buni profesioniști, ca
de ex., Bouguereau în Franța, care l-a influențat în pictura
românească pe G. D. Mirea. Reînvierea gustului pentru
Jugendstil a readus în atenție și a. d. s. Muzeul parizian
d'Orsay îi consacră un spațiu considerabil, prezenlînd-o ca
pe un fenomen simptomatic de istoria culturii. V. și Jugend-
stil	A.P.
SALUTARE ÎNGEREASCĂ —> Bunavestire
SANCTUAR 1. în antichitate, spațiu sacru, plasat în
aer liber, delimitat de un zid de incintă sau de un cadru arhi-
tectonic - templul - pe care este plasat altarul principal și/sau
imaginea divinității. Considerat ca locuință a zeului, s. este
foarte clar delimitat spațial prin borne sau printr-un zid (peri-
bolos). Tot ce se afla în s. era sacru. Uneori, s. cuprindeau
fîntîni și încăperi anexe pentru depozitarea ofrandelor. în s.
bogate existau exedre și porticuri pentru odihna credin-
cioșilor, locuințe pentru preoți și depozite. 2. Ulterior, în edi-
ficiile religioase, s. este locul sacru diferit ca formă,
amplasament și decor în funcție de religie, cult, perioadă
istorică. 3. în Biserica creștină, sensul inițial al termenului
era de loc păstrător al darurilor. în Biserica răsăriteană s.
este sinonim cu altarul și include și pastoforiile; în Biserica
catolică el cuprinde absida altarului și corul (fr. sanctuaire,
it. santuario, germ. Altarraum, Sanktuar, engl. sanctuary).
I.C. și T.S.
SANDAUNĂ Roșu vegetal, lipsit de soliditate,
folosit în arta medievală. Se prepara din lemn de santal. V.
și lac roșu	L.L.
SAN
111
SANDARAC (lat. sandaraca) Gumă-rășină care se
extrage dintr-o specie de tuia (collitris quadrivalvis) origi-
nară din Asia și America; varietatea numită „in lacrimis"
este rășina cea mai bună. Colorată în gălbui, are un miros
slab, un gust ușor amărui, iar prin casare apare sticloasă și
transparentă; se dizolvă complet, la rece, în alcool, și parțial
în esență de terebentină. Din s. se prepară verniuri socotite
sub nivelul celor obținute din mastic și damar. în erminii
apare ca gumisandaracfe (sau sandarațe), sandaracă (var.
saraîndraca), zandarac etc. (fr. sandaraque, it. sandaracca,
germ. Sandarach, engl. sandarach).	L.L.
SANDARAȚE sandarac
SANGUINĂ (fr.) 1 . Oxid natural de fier - varietate fe-
roasă -, de un roșu temperat, care se folosește din antichi-
tate pînă în zilele noastre. Cea mai căutată s. antică și
medievală a fost oxidul de fier numit sinopia. în epoca mo-
dernă termenul denumește în mod curent baloanele de s.
utilizate pentru desen. 2. Tehnică a desenului constînd din
folosirea batoanelorde s. a căror culoare roșcată, de nuanțe
diferite, precum și moliciunea, suplețea și posibilitatea de
corectură le fac deosebit de indicate pentru schițe și studii.
Desene în s. se întîlnesc începînd din sec. 15, în Italia (la
Michelangelo, Leonardo, Rafael), în Țările de Jos (la
Rubens), in Franța (la portretistul F. Clouet). în sec. 18, s.
dobîndește o mare răspîndire la pictorii rococoului (Watteau
și Boucher), in special în schițele de nuduri, datorită calității
s. de a reda cu delicatețe culorile carnației. în România,
Pallady a folosit, uneori, s. (fr. sanguine, it. sanguigna,
germ. Rotel, engl. red chalk, sanguine). L.L. și A.P.
SANGUINEO (it.) Culoare roșie medievală,
pomenită de Cennini. V.și lacca	L.L.
SANGULIE Țesătură fină de mătase, maramă văr-
gată, cusută cu mătase și fir, cu care femeile își înfășurau
capul, peste fes, în Epoca fanariotă.	A.N.
SANKIR Culoare de fond folosită pentru pictura car-
națiilor de către pictorii ruși de tradiție bizantină. Cores-
punde propiasmei. Era alcătuită prin amestecul fizic al mai
multor culori, putînd avea tonuri mai închise sau mai
deschise, nuanțate spre brun roșcat, verzui, gălbui etc. V.
și proplasmă	L.L.
SANTA BARBARA Manufactură spaniolă de tapi-
serie, înființată la Madrid, în 1720-1721, de Filip V, care dă
un nou impuls acestei industrii inițiate în sec. 16 de Filip II.
La început se țes piese în tehnica basse-lisse; în 1731, un
meșter francez este chemat să formeze un atelier de
țesătorie în tehnica haute-lisse. în prima perioadă de acti-
vitate se execută piese decorate cu scene inspirate din ope-
rele pictorilor italieni (Rafael și Guido Reni) și se transpun
scene cîmpenești după tablourile artiștilor flamanzi (David
Teniers I și David Teniers II), precum și scene militare după
SAN
112
Filip Wouwerman. Suitele de tapiserii cele mai remarcabile
țesute la S. B. sînt: Vinătorile, care poartă armoariile regelui
Filip V, Istoria iui Telemac și Istoria lui Don Quijote {aceas-
ta din urmă după cartoanele pictorului italian Procaccini,
atașat curții spaniole). Pînă către mijlocul sec. 18 se repro-
duc frecvent modelele anterioare; în timpul domniilor lui
Ferdinand VI și Carol III se țes numeroase piese originale
pentru castelele regale, unele chiar cu fire de aur, care
rivalizează cu cele executate de manufacturile franceze
Gobelins și Beauvais. Prosperitatea industriei de tapiserii
madrilene durează pînă la sfîrșitul sec. 19, producția cul-
minînd cu tapiseriile create după cartoanele lui Francisco
Goya, numit pictor al Manufacturii S. B. Acesta reprezintă
scene populare tipic spaniole - adunări, dansuri și jocuri.
Cele 46 de modele create începînd din 1766, pentru Pala-
tul Escortai din apropierea Madridului, se disting prin
pitorescul subiectului și printr-o gamă variată de culori vii.
La începutul sec. 19, manufactura este grav avariată și nu
se mai țes decît tapiserii după modelele din sec. 18. V.D.
SANTAL (gr. santalon) Rășină obținută prin disti-
larea esenței lemnoase și a rădăcinilor arborelui cu același
nume (santalum), originar din Extremul Orient. Era folosit,
altădată, pentru prepararea unor verniuri uleioase. în
erminii: santaloz, zahăr de santal.	L.L.
SANTALOZ —> santal
SARAÎNDRACA -» sandarac
„SARCA" LUI PANSELINOS în pictura bizan-
tină, model clasic pentru culoarea carnațiilor (gr. sarx).
După Dionisle din Fuma, se alcătuia din ameste fizic de alb
de plumb, ocru galben și puțin chinovar; sau ceruză, ocru
galben-roșcat etc. Tonul este cu neputință de reconstituit,
atît din pricina denumirilor vechi ale pigmenților, cît și a
impreciziei cantităților. V. și carnație	L.L.
SARCÂ -> carnație
SARCOFAG Piesă din recuzita funerară, de forma
unei cuve dreptunghiulare, închisă cu o dală, realizată din
lemn, piatră sau teracotă. Foarte răspîndite încă din anti-
chitate în toată lumea mediteraneană, s. devin tot mai
numeroase pe măsură ce înhumarea înlocuiește
incinerarea. S. apar în Egipt, unde erau din lemn, de formă
rectangulară și acoperite de hieroglife. Capătă apoi un
aspect antropoid și iau forma mumiei, fiind ornate cu măști
în zona chipului. în epoca minoică întîlnim s. din piatră cal-
caroasă sau teracotă, acoperite la exterior cu picturi. La
greci capătă dimensiuni monumentale și o bogată decorație
figurativă sau simbolică, în relief. La etrusci se remarcă
capacul - la început plat sau în formă de acoperiș în două
ape - reprezenlînd figurile defuncților. în epoca romană sînt
preluate modelele grecești amplificate, uneori, ca dimensi-
uni și perpetuate pînă în epoca paleocreștină. în Evul
sarcofag etrusc	sarcofag roman
Mediu, se răspîndește s. cu gisant, reprezentînd figura
defunctului (s. din Biserica Domnească din Curtea de
Argeș, c. 1370). Sînt celebre s. realizate de Michelangelo
pentru Lorenzo și Giuliano de Medici, din Capela Medici de
la Florența (fr. sarcophage, it. sarcofago, germ. Sarkophag,
engl. sarcophagus).	I.C. și T.S.
SARCOSI în erminiile autohtone, a picta carnația (sar-
ea) unei figuri. V. și carnație, „sarea" lui Pansetînos L.L.
SARDONIX Piatră semiprețioasă, varietate de onix
cu dungi roșii sau brune, uneori suprapuse (duritate 7,
greutate specifică 2,65). Se șlefuiește în caboșon sau în
plan cu trepte. Există mai multe varietăți: cu puncte mici, cu
striații în formă de panglică etc. Cunoscut din antichitate, s.
se folosește la confecționarea inelelor, sigiliilor, vaselor,
cupelor și platourilor. Din s. se fac și camee, obținîndu-se
efecte decorative variate prin suprapunerea straturilor de
diferite culori (fr. sardoine, it. sardonice, germ. Sardonyx,
engl. sardonyx).	V.D,
SARE DE MORELLA -> roșu de marș
SARISABRI, SARISABRU —> sabur
SARISAMPRI —> sabur
SATANA Nume dat Diavolului, numit și Lucifer,
Belzebuth, Belial, stăpîn al Infernului, întruchipare a răului,
care apare și în religiile necreștine. în creștinism, înger
decăzut, revoltat împotriva lui Dumnezeu. în iconografie
apare rareori singur, ci mai ales în compoziții de tipul
Judecății de apoi, pictate sau sculptate, în scena ispitirii lui
Hristos, a Căderii îngerilor etc. Este reprezentat ca un per-
sonaj bătrîn și negru, cu chip uman, cu barbă și coame,
uneori, cu picioare de țap,	T.S.
SATIN Țesătură de mătase, lucioasă și netedă pe
avers, mată pe revers; una din cele trei armuri textile de
bază pentru mătăsuri. Originar din China (denumirea
provine de la orașul chinez Zaytun). Introdus în Europa: în
sec. 12-13 (Italia), în sec. 14 (Anglia, Franța). Se folosește
pentru îmbrăcăminte și draperii. Există diferite varietăți de
s, (chinezesc, grecesc, de Lyon, de Bruges, Duchesse etc.)
(fr. satin, it, raso, germ. Atlas, engl. satin).	V.D.
SATURAȚIE (fr.) Termen care, în cromatologie,
definește gradul de intensitate cromatică (nu luminoasă) a
unei culori; uneori este denumită și puritate cromatică. S.
maximă a unei culori se produce ca urmare a reflectării
totale a acelei culori de către o anumită suprafață - și este
însoțită implicit de completa absorbție a tuturor celorlalte
componente ale spectrului luminos. Pe paletă, s. unei culori
poate fi scăzută prin amestecul ei fizic cu alb, cu gri sau
negru, cu complementara ei, cu o culoare opusă caloric, cu
o culoare ruptă, sau prin amestec optic: în toate aceste
cazuri culoarea devine mai puțin vie, mai grizatâ. (Este de
reținut că modificarea s. unei culori îi afectează de obicei și
luminozitatea.) în schimb, creșterea s. unei culori se poate
realiza dificil: fie prin alăturarea unui negru ori a unei tente
contrastante cromatic, fie prin aplicarea culorii peste un
suport luminos, fie prin așternerea ei la modul plat și în plină
pastă, urmată de suprapunerea unui glasiu transparent,
realizat cu același pigment. (împreună cu tenta și luminozi-
tatea, s. constituie una din cele trei caracteristici de bază
ale oricărei culori.) (fr. saturation, it. saturazione, germ. Săt-
tigung, engl. saturation). Sin. puritatea cromatică. V. și con-
trast cromatic	L.L.
SAVONA Centru de faianță din Italia (în apropierea
Genevei), renumit în sec. 17-18. La început S. suferă influ-
ența atelierelor spaniole și a celor din Delft, precum și a
porțelanului chinezesc. Se confecționează vase de farma-
cie (albareilo), platouri și căni cu decor în relief, în tonuri de
albastru - colorit specific acestei manufacturi - subliniat
uneori cu brun închis sau cu o tentă aurie care imită lacul
extrem-oriental. în sec. 18, piesele sînt decorate cu scene
mitologice sau inspirate din gravurile lui Jean-Baptiste Cal-
lot. în sec. 19, manufactura este încă înfloritoare, producînd
piese în stil rococo și neoclasic. Mărcile și durata de activi-
tate a atelierelor sînt nesigure. Nu se cunosc numele cera-
miștilor, ci numai numele unor pictori (Agostino Ratti,
Gianantonio Guidobono și fiii săi). Mărcile (atribuite):
lanternă, șoim, trompetă, soare, stema orașului cu litera S
dedesubt.	V.D.
SAVONNERIE Manufactură pariziană în care se țes
începînd din sec. 16 covoare plușate în stil oriental. Primul
atelier, înființat în 1607 la Luvru, din ordinul lui Henric IV, în
scopul stăvilirii importurilor masive de covoare din Asia,
este mutat în 1631 la Chaillot, într-o fabrică de săpun deza-
fectată (de unde derivă și denumirea). în 1672, Ludovic XIV
încredințează conducerea fabricii de covoare meșterilor din
familiile Dupont (Pierre și Louis) și Simon Lourdet. în 1712
S. obține privilegii similare celor deținute de Manufactura
Gobelins, la care este anexată în 1728; în 1826 este trans-
SCA
113
ferată la Gobelins, dar covoarele, fețele de masă și piesele
pentru mobilier țesute aici continuă să fie denumite S.
Piesele țesute la S. se caracterizează printr-o textură densă
de lînă, care le conferă un aspect plușat; decorul variază în
acord cu stilurile majore ale epocii: la început este influențat
de covorul turcesc, egiptean sau persan, mai tîrziu cuprinde
lujere înflorite și medalioane centrale. în epoca stilului
Ludovic XIV, compoziția devine mai amplă și mai barocă;
sub Ludovic XV se înscrie în stilul rococo; la sfîrșitul sec. 18
decorul este tratat într-o manieră naturalistă, ornamentele
cele mai frecvente fiind cele florale; în epoca Primului
Imperiu se adoptă lira, palmeta și albina. La început pro-
ducția se bazează exclusiv pe comenzile regale (cea mai
importantă - 92 de piese - este destinată Palatului Luvru);
de la sfîrșitul sec. 17 se acceptă și comenzi particulare, la
un preț foarte ridicat. Din a doua jumătate a sec. 19 se țes
covoare mai puțin somptuoase și la prețuri accesibile. Azi
termenul S. se folosește pentru a desemna și tipul de covor
produs de această manufactură, care activează în prezent
în cadrul Manufacturii de Stal Gobelins.	V.D.
SĂPĂTURĂ ARHEOLOGICĂ Tip de cercetare
științifică ce are ca obiect scoaterea la lumină a vestigiilor
acoperite cu pămînt ale unor elemente de civilizație
dispărute în timp sau a părților acoperite cu pămînt
(fundații, baze ale zidurilor unor construcții, morminte).
Tehnica s. a. presupune practicarea unor șanțuri perpen-
diculare pe zidurile existente sau acoperite ori pe anume
repere prestabilite în absența primelor, pentru a pune în evi-
dență o stratigrafie care permite evaluarea prezenței în timp
a vestigiilor și a inventarului mobil descoperit (fr. fouilies
archeologiques, it. scavi archeologici, germ, archăologis-
che Ausgrabungen, engl. archaeological excavation).
T.S.
SCAFA Element arhitectonic plasat în lungul
pereților, profilat puternic și albiat în interior, pentru a plasa
în acest gol surse luminoase al căror fascicol este proiectat
astfel spre partea superioară a pereților, plafoane sau bolți.
T.S.
SCAPULAR în cultul catolic, piesă textilă lată, dife-
rit colorată, purtată pe umeri, care atîrnă pe piept și pe spate
pînă la poalele veșmîntului de dedesubt, ca un însemn al
anumitor ordine (benedictin, carmelit) sau ca marcă pentru
cel care are anumite beneficii spirituale. în afară de marele
s., purtat de călugări și de călugărițe, există și micul s„ pur-
SCH
115
SCA
114
lat de laici, fie de forma unei benzi textile, fie a unei medalii
mici, ovale, care poartă pe ea o imagine specială a
Fecioarei Harurilor (fr. scapulaire, it. scapolare, scapulario,
germ. Skapulier. engl. scapular).	T.S.
SCARA LUI IACOB Compoziție iconografică de
inspirație veterotestamentară, ilustrînd visul Patriarhului
lacob, în care acesta văzuse alături de el o scară care
ducea de la pămînt la cer, pe care coborau și suiau îngeri,
în capătul ei aflîndu-se Dumnezeu-Tatăl binecuvîntînd. Cele
mai vechi reprezentări ale S. 1.1. se află la Dura Europos și
în catacombe. în pictura românească, o redactare celebră
se află în pronaosul Bisericii mari de la Hurezi, în pandant
cu Scara lui loan Climax (fr. Echelle de Jacob, it. Scala di
Giacobbe, germ. Jakobsleiter, engl. Jacob's ladder). T.S.
SCARA LUI IOAN CLIMAX (SCÂRARUL)
Compoziție iconografică răsăriteană, inspirată din scrierile
Sfîntului loan Climax (Scărarul), care imaginase o scară cu
24 de trepte, 12 reprezentînd virtuțile călugărești, păzite de
îngeri, celelalte 12, ispitele, însoțite de diavoli cărora le
poate cădea pradă călugărul. Pe fiecare treaptă se află
călugări, iar la capătul de sus, Hristos, care îi primește pe
cei care au cultivat virtutea. Cea mai spectaculoasă
reprezentare din România a S. I. I.C. se află pe peretele de
nord al Bisericii Mînăstirii Sucevița, (jud. Suceava, 1596).
Mai este cunoscută ca Scara virtuților și a viciilor (fr.
Echelle de Jean Climaque, it. -Scala di Giovanni Climaco,
germ. Helliger Johannes Klimakkus'Leiter, engl. John Cli-
max' ladder).	T.S.
SCARA VIRTUȚILOR Șl A VICIILOR ->
Scara lui Ion Climax (Scărarul)
SCARABEU Insectă considerată sacră în Egiptul
antic, simbol al învierii, întîlnitâ ca temă decorativă în relie-
furi, fresce și ca amuletă votivă, realizată în piatră prețioasă
sau faianță, în formă de cărăbuș. Dimensiunile variază între
1	și 10 cm. Plasat pe piept în dreptul inimii, s. avea gravat
un desen sau o inscripție cu numele defunctului sau al
divinității protectoare și juca un rol important în momentul
cîntăririi inimii. Purtați în colier, s. aveau o funcție protec-
toare pentru cei vii. Cu timpul au început să servească
drept sigilii, pierzîndu-și progresiv funcția inițială. Exportați
în tot bazinul Mării Mediterane, s. persistă mult timp ca ele-
mente de colier sau pietre de inel (fr. scarabee, it.
scarabeo, germ. Skarabăus, engl. beetle, scarab). I.C.
SCARA Tip de amenajare care permite accesul la și
de la un nivel la altul, formată din o succesiune de trepte,
libere sau protejate de un parapet compact sau ajurat, for-
mat din elemente ordonate după anume ritmuri. Poate fi
mobilă sau fixă. în arhitectură se întînesc ambele modalități,
preponderentă fiind cea de a doua. în raport cu volumul
construit, pot fi: s. interioare sau s. exterioare, s. libere sau
s. adosate (parțial sau total) pereților. Ca formă, s. pot fi: s.
liniare (drepte, curbe în L), s. în melc. Modul de amplasa-
ment, aspectul general, forma, dimensiunile și decorul s.
sînt în funcție de epocă și de tipulude construcție căruia îi
aparțin (fr. escalier, it. scala, germ. Stiege, engl. staircase).
V. și colimagon; - tonală, expresie cvasiconsacrată, care
denumește seria amplă de gradații, de tonuri succesive si-
tuate între alb și negru.	T.S. și L.L.
SCAUN Obiect de mobilier integrat în arta decorativă
ansamblurilor stilistice în evoluția lor istorică. Din antichitate
pînă astăzi, lucrat din lemn, metal, piatră, în variante adap-
tate formelor dominante ale fiecărui stil - gotic, Renaștere,
baroc, rococo etc. -, s. a avut și un rol protocolar, marcat
prin anumite detalii: dimensiune, ornamentație etc. Din sec.
17, s-a introdus s. tapisat cu piele sau textile - mătase, ca-
tifea, stofe de lînă sau de bumbac. De la sfîrșitul sec. 19, atît
în Art Nouveau-ul englez (Modern Style) cît și în Sezessi-
on-ul vienez, au apărut forme simplificate de s., uneori cu
referințe la stilul gotic, în viziunea britanicului Mackintosch,
care a influențat și formele geometrice ale s. la vienezul
Josef Hofmann. în sec. 20, mișcările Bauhaus și De Stijl au
introdus materiale noi de fabricare a s., în special metale și
textile ușoare, cărora li s-au adăugat, mai recent, materi-
alele plastice, accentuîndu-se totodată simplificarea
formelor și adaptarea lor la confortul ergonomie al corpului
(fr. chaise, it. sedia, germ. Sessel, Stuhl, engl. seat, chair).
A.P.
SCEAUX Manufactură franceză de porțelan și de
faianță. înființată, probabil, în 1735 de arhitectul Bey, asoci-
at cu ceramistul Chapelle; începe să producă porțelan în
1748, dar, din cauza monopolului deținut de Sevres,
activează clandestin. Deși se bucură de protecția ducesei
De Mâine și a ducelui De Penthievre, abia în 1772 manu-
factura este autorizată să lucreze oficial. Există însă multe
piese de porțelan realizate în perioada 1753-1763 de
Joseph Jullien și de Charles Symphorien Jacques, spe-
cialiști de la Mennecy, care închiriaseră manufactura S.
Aceasta trece apoi în proprietatea altor ceramiști. Piesele de
porțelan fabricate în sec. 18 sînt decorate cu picturi policrome
(rareori subliniate cu aur): scene pastorale, peisaje, păsări și
flori. Se resimte influența manufacturilor Saint-Cloud, Chantil-
ly și Sevres. După 1810, nu se mai execută piese de porțelan
fin, S. profilîndu-se în special pe faianță și olărie. Mărci (pen-
tru porțelan): Sx; o ancoră (ducele de Ponthievre era amiral);
(pentru faianță): S P (Sceaux-Penthievre); S P și floarea de
crin; ancoră.	V.D.
SCEPTRU însemn al puterii supreme, imperiale sau
regale, avînd de obicei forma unui baston scurt terminat cu
un element simbolic (glob, cruce, pasăre etc.) (fr. sceptre,
it. scettro, germ. Zepter, engl. sceptre).	T.S.
SCHAWABTI -> ushebti
SCHELA Amenajare temporară din lemn sau metal,
care permite accesul constructorilor, decoratorilor, picto-
rilor, tehnicienilor la toate nivelurile cerute de activitatea
specifică. Constă din asamblarea unor platforme susținute
de schele fixe, unite prin scări (fr. echafaudage, it. castello,
impalcatura, germ. Baugerust, engl. scaffolding). T.S.
SCHEMATISM (lat. schema, figură geometrică,
aparență) Termen depreciativ, folosit, în special, de esteti-
Scaun
1. Stil Ludovic XIII; 2. Stil Ludovic XIV; 3. Stil Directoire; 4. Stil Empeire; 5. Stil Restaurație; 6. Stil Regență;
7. Stil Ludovic XV; 8. Stil Ludovic XVI; 9. Stil Ludovic-Filip; 10. Stil Napoleon III; 11. Stil 1900; 12. .cathedrale", stil Restaurație;
13. „cathedrale", stil Ludovic-Filip; 14. „gondole", stil Restaurație; 15. „gondole", stil Ludovic-Filip; 16. „gondole", stil Napoleon III
SCH
116
ca și critica realist-socialistă, pentru a desemna o viziune
artistică presupusă a nu fi suficient de inspirată din realitate
și în care ar predomina formulările preconcepute. în fapt,
folosirea termenului de s. tindea să combată formele de
artă modernă ale cubismului, constructivismului și artei
abstracte (fr. schematisme, it. schematismo, germ.
Schematismus, engl. schematization).	A..P.
SCHEME CROMATICE Scheme grafice care își
propun să prezinte sistematic relațiile optice dintre culori.
Printre cele mai importante sînt: cercul cromatic al lui New-
ton (sec. 17), cercul culorilor imaginat de Goethe (1807), tri-
unghiul, cercul și sfera culorilor, datorate lui Ph. O. Runge
(1810), triunghiul lui Delacroix (sec. 19), cercurile cromatice
și conul dublu ale lui Ogden Rood (sfîrșitul sec. 19), cercul,
banda, sfera și „solidul" culorilor, concepute de A. H. Mun-
sel (1913), sfera culorilor creată de Paul Klee, cercul,
steaua și sfera culorilor, create de Johannes Itten (1961).
Rezumînd, există s. c. plane și spațiale. Cele plane sînt
simple și ușor accesibile, în schimb cele tridimensionale
sînt mai complete, incluzînd toate cele trei caractere
esențiale ale unei culori: tenta, luminozitatea și saturația.
Aceste reprezentări grafice sînt convenții cu caracter prac-
tic care nu corespund întru totul opiniei fizicienilor (astfel, în
desfășurarea lor circulară, violetul, cu lungimea de undă
cea mai scurtă, este așezat alături de roșu, care are
lungimea de undă cea mai mare). Valabilitatea acestor
reprezentări este legată de înțelegerea amestecurilor și mai
ales a relațiilor dintre culori, constituind veritabile busole ori-
entative.	L.L.
SCHIAGRAFIE -> schiografie
SCHIMBAREA LA FAȚĂ Moment din viața lui
Hristos, în care, în prezența apostolilor loan, Petru și lacob,
pe Muntele Tabor, Hristos a fost transfigurat printr-o lumină
miraculoasă, apărînd în fața acestora flancat de Moise și
llie. Constituie tema unui foarte mare număr de picturi
murale și de icoane, în principal în Biserica răsăriteană, mai
ales cu începere din sec. 14, cînd curentul mistic al isihas-
mului a reînnoit spiritualitatea monahală, punînd-o sub
semnul rugăciunii interioare, care transfigurează sufletul
prin lumina necreată a Taborului. Tema apare și în Occi-
dent, dar mai rar și fără conotații mistice de acest tip (fr.
Transfiguration, it. Transfigurazione, germ. Transfiguration,
Verklărung Christi, engl. Transfiguration). V. și II. 11 T.S.
SCHIOGRAFIE (gr. skia, umbră, graphe, desen,
pictură) Numele antic al artei de a sugera volumul ele-
mentelor reprezentate într-o pictură cu ajutorul umbrei și
luminii. După unele surse, a fost perfecționată în sec. 5 î.
H., secolul de aur al artei grecești, de către pictorii Apolodor
(supranumit Schiograful), Parrhasios și Zeuxis (fr. sciogra-
phie, it. sciografia, germ. Skiagraphie, engl. skiagraphy).
Sin. schiagrafie.	L.L.
SCHIT Așezămînt monastic care cuprinde un număr
mic de călugări sau de călugărițe și nu beneficiază de o
conducere proprie, fiind dependent de o mînăstire
Cuprinde în mod obligatoriu o biserică și locuințe pentru
călugări, fie în sistem cenobitic, fie în sistem idioritmic. Este
amplasat, fie în vecinătatea mînăstirii-mame, fie în locuri
retrase (fr. ermitage, it. ermitaggio, eremo, romitaggio,
germ. Einsiedelei, Ermitage, engl. hermitage). T.S
a
SCHIȚARE 1. Concretizare sumară a ideii unui
tablou sau a altei lucrări de artă. V. și schiță. 2. în erminiile
noastre vechi, termenul definește desenul, conturarea
diverselor figuri și forme. Sin. deschidere (var.
deșchizătură), înainte închipuire (var. înainte însâmnare,
însămnare, însemnătură), schediarisire.	L.L.
SCHIȚA Prim proiect al unei opere de artă, de obicei
sub forma unui desen în creion, cărbune, cretă, tuș etc. în
s. apar elementele definitorii pentru conceptul general,
formele principale, acordurile de bază și, uneori, sugestii
particulare ce vor fi prelucrate ulterior, în operă. Caracteris-
tica s. este spontaneitatea, ea fiind transpunerea directă a
unei impresii sau a unei imagini mentale în structuri
sumare, notații destinate unei dezvoltări imagistice ulte-
rioare. Pe lîngă funcția de etapă pregătitoare în procesul de
creație a unei picturi, sculpturi, gravuri, tapiserii etc., s. are
și un domeniu propriu: carnetele de s. de călătorie, nu
neapărat destinate vreunei prelucrări, și caietele de modele,
devenite în sine un obiect al interesului amatorilor. O dată cu
depășirea viziunii academisl-renascentiste în sec. 17, prin
manierismul baroc, apoi din a doua jumătate a sec. 19 și mai
ales de la impresionism încoace, s. a dobîndit un prestigiu
estetic concentrat în formularea conceptului estetic de „non-
finito" (fr. esquisse, it. schizzo, germ. Entwurf, Skizze, engl.
sketsch).	L.L. și A.P.
SCHNABELKANNE Recipient asemănător ca
funcție cu oenochoea, cel mai adesea de bronz, uneori și din
ceramică, ce se distinge printr-un cioc foarte alungit și oblic.
I.C.
SCHOERL -»turmalină
SCHORL —> turmalină
SCHWARZLOT (germ.) Decor pictat cu email
negru și care imită gravura. Constituit dintr-un amestec de
Scheme cromatice
1. Triunghiul culorilor, după Zahn (1684); 2. Cercul culorilor, după Runge (1810); 3. Sfera culorilor, după Runge (1810);
4. Triunghiul culorilor, după Delacroix; 5. Cercul cu 12 culori, după Holzel; 6. Sfera culorilor, după Klee;
7. Cercul culorilor, după Rood; 8. Schema direcțiilor celor trei variabile ale culorilor, după Munseli
SCL
118
oxid de cupru și sticlă, s. se aplică pe suprafața pieselor și
se înnegrește la o a doua ardere; uneori decorul este sub-
liniat cu roșu sau cu aur. Procedeul, elaborat la mijlocul
sec. 17 de Johann Schaper, care a executat în această
tehnică portrete de o calitate neîntrecută de cei mai buni
miniaturiști specializați în siluete, este utilizat în Boemia și
Silezia la începutul sec. 18 și pentru faianță și porțelan.
Motivele decorative folosite sînt arabescuri, pulti, motive
chinezești. Piesele de porțelan realizate de manufacturile
din Viena, cu subiecte din gravurile contemporane, iar cele
create de Emile Galle (1846-1904), șeful școlii de la Nancy,
și de Franțois-Eugene Rousseau (1827-1891) prezintă
adesea acest decor.	V.D.
SCLIVISIRE (gr sklivono) Operație care constă în
frecarea unei suprafețe cu ajutorul unui anume instrument,
în scopuri diverse. în frescă, s. se face cu o mistrie și
urmărește spargerea crustei proaspăt formate (sau în curs
de formare) pe suprafața stratului umed de intonaco, pen-
tru a facilita migrarea spre suprafață a apei de var; ca
urmare, datorită procesului de carbonatare, pigmenții se fi-
xează mai temeinic, in aurire, s. foiței de aur sau de argint
se face cu unelte speciale (piatra de lustruit, dintele), în
scopul obținerii unei străluciri aparte a foiței aplicate pe poli-
ment (fr. polissure, it. pulitura, germ. Polieren, engl. polish-
ing).	L.L.
SCOICA Unul din recipientele naturale folosite de
vechii pictori pentru amestecul culorilor. Sin. ahivadă. L.L.
SCOȚIE Mulură concavă reprezentînd un segment
de cerc, plasată, de obicei, vertical, singură sau în combi-
nație cu muluri convexe (toruri) sau drepte (fr. scoție, cavet,
it. guscio, scozia, germ. Hohlkehle, engl. scoția). V. și
ordine	T.S.
SCRAPAR în grafică, unealtă de răzuire, compusă
dintr-o lamă cu o față sau două din oțel de bună calitate.
Servește la curățarea plăcilor de gravură (fr. grattoir, it.
raschiatoio, germ. Schaber, engl. scraper).	I.P.
SCRIERE 1. în sens larg, termenul denumește
trăsăturile, semnele (nu numai) grafice, constituite într-un
sistem unitar, pe care le folosește un artist. Este modul pro-
priu al fiecărui creator de a-și concepe și „scrie" formele
desenate sau pictate. (De pildă, se sugerează ca în
execuția desenului debutanții să adopte o s. plastica
geometrizantă.) 2. -> caligrafie	L.L.
SCRIITURA Termen folosit de pictorii contemporani
pentru grafismele introduse în operă, în scopul fixării contu-
rurilor stilizate ale unei forme, sau ca accente liniare care
articulează părțile, sporind expresivitatea ansamblului. V. și
grafism	L.L.
SCRIN -> comodă
SCRIPTORIU (lat. scriptorium) Spațiu special ame-
najat în mînăstirile medievale, în care se copiau și se deco-
rau cărțile manuscrise (fr. scriptorium, it. scriitorio, germ.
Skriptorium, Schreibstube, engl. scriptorium). T.S.
SCUAR 1. La origine, termen englez care desemna
o piață largă, rectangulară. 2. Mică grădină publică de o
formă geometrică regulată, de obicei delimitată de un grilaj
(fr. square, germ. Square).	T.S.
SCULPSIT (lat. scutpere, a grava, a ciopli) Termen
cuprins în semnătura unor gravuri anterioare sec. 19, prin
care este indicat cel care a gravat, a „tăiat" imaginea, spre
deosebire de cel care a desenat-o, în cazul cînd cele două
operații nu au fost realizate de același artist. Uneori apare
prescurtat; scuip., sc. V. și semnătură	A P.
SCULPTOR Artist plastic, creator de lucrări figura-
tive și nonfigurative, modelate în materiale plastice, cioplite
în materiale dure, în forme tridimensionale (fr. sculpteur, it.
scultore, germ. Bildhauer, engl. sculptor).	C.R.
SCULPTURA (lat. sculpere, a sculpta, a grava)
Arta de a făuri imagini tridimensionale, folosind materiale
diverse și tehnici adecvate acestora. Este unul din genurile
principale ale artei plastice, sintagmă în care intră, de altfel,
și termenul plastic (gr. plasso, a da formă, a făuri). Inte-
grînd spațiul, îmbinînd în însăși structura sa valori
deopotrivă vizuale și tactile, s. și-a făcut apariția încă din
neolitic sub forma statuetelor antropomorfe și zoomorfe,
nelipsind mai apoi din nici una din marile epoci istorice și
zone geografice, decît cel mult din cauza unor interdicții
doctrinar religioase. Dezvoltîndu-se atît ca gen de sine
stătător, cît și în strînsă relație cu arhitectura și cu artele
aplicate, ea a avut forme și dimensiuni dintre cele mai vari-
ate, de la plastica sau s. mică la statuia reprezentativă și
la compozițiile statuare uneori de proporții monumentale,
menite să celebreze figuri și evenimente de seamă ale isto-
riei sau ale mitologiei popoarelor. între aceste extreme se
situează o imensă varietate de creații sculpturale cu carac-
ter figurativ, decorativ sau funcțional (busturi, herme, cari-
atide, capiteluri sculptate, statuete de porțelan, de fildeș).
Desprinderea totală de figurativ și chiar de relația cu arhi-
lectura s-a produs în experimentele sculpturale moderne
(mobilele și stabilele lui Calder, arta kinetică). Spre deose-
bire de relativa autonomie a sculpturilor în ronde-bosse,
relieful (altorelief, basorelief, meplat)-echivalent sculptural
a| picturii și graficii - este legat fie de suportul său plat
independent, fie mai ales de suprafața arhitectonică pe
care o însuflețește sau o decorează. Materialele folosite de
sculptor determină și tehnica prelucrării lor. De la cele mai
vechi materiale folosite în s, - lut, oase, coarne de animale -,
de la rocile mai ușor de prelucrat - travertin, gresie s-a
ajuns la utilizarea rocilor dure - marmură, porfir, granit a
metalelor și aliajelor metalice (aur, argint, bronz, fier, oțel)
și chiar a aliajelor mixte (criselefantina - aliaj de aur și fildeș -,
în antichitate). Un mare capitol al s. îl constituie cioplirea
diferitelor esențe de lemn. în linii mari tehnicile sînt două: în
cazul materialelor dure, cioplirea dinspre suprafață spre
interior; în cel al materialelor maleabile - argila, ceara, plas-
tilina - modelarea lor pînă la obținerea formelor și vo-
lumelor specifice lucrării date. în sec. 20 au intrat în dome-
niul s. obiecte prefabricate (ready-mades), așa-numitele
„objets trouves" și chiar deșeuri și materiale perisabile. Au
apărut și încercări sporadice de revenire la s. policromă
(sculptopictura lui Arhipenko, reliefurile pictate de pe
fațadele unor mari edificii în Mexic), încercări rămase fără
ecou, sculptorii preferind să păstreze nemodificată
culoarea naturală (eventual patinată) a materialelor prelu-
crate. La munca de concepție a sculptorului se adaugă, de
cele mai multe ori, și cea a artizanilor care transpun sau
toarnă modelul creat de artist în materiale rezistente. Ori-
care ar fi însă coeficientul de pur meșteșug,, s. rămîne una
din manifestările cele mai autentic artistice și mai încărcate
de semnificații ale artei din toate timpurile (fr. sculptare, it.
scultura, germ. Bildhauerkunst, Plastik, engl. sculptare). V.
și cioplire, modelaj, turnare, punctare	M.P.
SCUT HERALDIC Element de fond al unui blazon,
de forma unui scut, de preferință de tipul celor cu vîrf infe-
un pivot, permițînd rotirea, înălțarea și coborîrea la
diverse niveluri. în procesul de lucru, sculptura (mode-
lată, cioplită) poate fi observată din toate unghiurile (fr.
SEL
119
rior, al cărui cîmp este împărțit în cartiere, fiecare diferit
mobilat cu elemente specifice domeniului; linii diferit co-
lorate plasate orizontal, vertical sau oblic, elemente ve-
getale foarte stilizate (de exemplu floarea de crin) sau
animale, fiecare corespunzînd însemnelor familiilor nobile
sau reprezentînd posesiuni ale acestora, dobîndite prin
moștenire, căsătorie, mai rar chiar prin cumpărare. Une-
ori, s. este timbrat de un coif, simplu sau de la care por-
nesc elemente decorative. în heraldică, fiecare tip de
împărțire primară, geometrică, a cîmpului poartă un nume
propriu (fr. ecu, it. scudo, germ. Wappenschild, engl.
escutcheon). V. și ecuson.	T.S.
SECOND EMPIRE, STIL ~ -> Napoleon III, stil -
SECRETAIRE	secrețer
SECRETER Mobilă anterioară biroului, cu funcție
de dulap-cabinet (cu compartimente pentru hîrtii, docu-
mente etc.), a cărui ușă, deschisă pe orizontală, devine
masă de scris, fixîndu-se în această poziție cu ajutorul a
două stinghii care se trag în afară și pe care se sprijină.
Utilizat de oamenii de cultură din Renaștere, era format
din două corpuri suprapuse, cuprinzînd multe uși și
sertare (de exemplu, spaniolul vargueiio). în sec. 18, în
stilul Ludovic XV, s. are placa rabatabilă fie în pantă (în
„spinare de măgar"), fie în cilindru, iar la varianta femi-
nină, „bonheur du jour", numai jumătate din placă este
rabatabilă, formînd masă de scris (fr. secretaire, it.
scrivania, germ. Schreibkabinett, engl. secretaire,
escritoire) V. și birou	C.R.
SECUNDARĂ, CULOARE - Culoare rezultată
din amestecul a două culori primare. Sin. culoare binară.
V. și culoare	L.L.
SELA Masa sculptorului, confecționată din lemn,
metal, cu trei sau patru picioare, planșetă amovibilă pe
SEM
120
se//e de sculpteur, it. banco di scultore, germ. Modellier-
bock, Bildhauergestell, engl. modellingstand). C.R.
SEMANTICĂ, ARTĂ ~ -> semanticism
SEMANTICISM (gr. semanticos, semnificativ) 1.
Orientare artistică inspirată de teoria filozofică a sem-
nelor simbolice, elaborată de Rudolf Carnap, pornind de
la logica matematică. S. construiește imagini vizuale din
semne abstracte încărcate de conținuturi emoționale.
Reprezentanți ai s.: Werner Schreib, Luciano Lattanzi.
Sin. artă semantică. 2. în critica de artă, modalitate de
cercetare caracterizată prin folosirea metodelor de ana-
liză structuralistă a formelor de limbaj plastic (fr. semăn-
ticisme, it. semanticismo, germ. Semantische Kunst,
engl. semanticism). •	A.P.’
SEMICALOTA Element arhitectonic reprezentat
de o jumătate de calotă, care acoperă un spațiu semicir-
Biserica evanghelică din Herina, plan și secțiune
SEM
121
metă, îmbrăcînd ca și aceasta diferite forme. Este caracte-
ristică reliefurilor în piatră și lemn, decorației murale pictate
cular ca plan (fr. demi-calotte, it. mezza-ca/oîfa, germ.
Halbkuppel, engl. semi-cupoia). V. și concă T.S.
SEMICARNAȚIE -» glycasm
sau ancadramentelor din manuscrisele miniate. V. și pal-
metă	T.S.
SEMIPORȚELAN ironstone
SEMIRIGIDITATE Caracteristică a unui suport,
strat de culoare, de verni, sau a altui material, situate din
punct de vedere fizic între limitele rigidității și flexibilității.
L.L.
SEMITENTA Culoare mijlocie ca strălucire, scăzută
față de puritatea și luminozitatea ei firească. Dincolo de
multele ei utilizări comune, s. este folosită adesea pentru a
reda culoarea locală, proprie unui obiect. Sin. demitentă (fr.
demi-tente, it. mezza tinta, germ. Halbschatten, engl. half
tint). V. și semiton	L.L.
SEMITON 1. Tonul mijlociu care face trecere între
alte două tonuri alăturate, net diferite. 2. Ton mediu care
face trecerea între lumină și umbră (expresie echivalentă
adesea cu demitentă). Sin. demiton (fr. demi-ton, it. semi-
tono, germ. Halbton, engl. half-tone).	L.L.
SEMIUMBRĂ în natură, ca și în reprezentările plas-
tice, umbră medie. Este cauzată de sursele luminoase cu
intensități scăzute, sau de reflexele provenite de la
suprafețele învecinate.	L.L.
SEMN DE MEȘTER în Evul Mediu, însemn gravat
reprezentînd o marcă/sem natură cifrată a unui meșter cio-
SEMICOLOANÂ Tip de coloană angajată sau ado-
sală care are vizibilă, în raport cu peretele din jur, numai o
jumătate de circumferință (fr. demi-colonne, it. mezza-co/on-
na, germ. Halbsăule, engl. semi-column). V. și coloană T.S.
Secreter
1. Stil Ludovic XV; 2. Stil Ludovic XVI, lip „bonheur du jur"; 3. Stil Ludovic XVI, cu placă rabatabilă în pantă;
4. Stil Ludovic XVI; 5. Stil Directoire; 6. Stil Rococo german; 7. Stil Empire; 8. Stil Restaurație; 9. Stil Ludovic Filip;
10. Stil Empire, cu cilindru; 11. Stil Biedermeier
SEMINUD în sens literal, denumirea generică a unei
opere în care nudul apare aproximativ înjumătățit -
.jumătate de nud". O anumită ambiguitate rezultă din
folosirea termenului în unele texte, mai ales literare, cu
înțelesul „pe jumătate îmbrăcat".	LL.
SEMIPALMETĂ Ornament asimetric care
reprezintă o frunză văzută din profil sau o jumătate dintr-o pal-
SEM
122
plitor sau însemnul comun al unei loji de constructori. Este
vorba, de obicei, de combinații de linii, incizate sau
excizate, unele chiar cu valoare simbolică, care, într-o
perioadă în care anonimatul era curent, sau mai frecvent,
erau marca de garanție a unei lucrări aparținînd unui anu-
mit meșter cioplitor și/sau unui anumit șantier (lojă de con-
structori) (fr. signe de maître, germ. Meisterzeichen). V. și
semne lapidare	T.S.
SEMNĂTURĂ Numele autorului unei opere, dese-
nat, pictat, imprimat sau incizat în materialul specific al
respectivei opere, cu scopul de a-i atesta autenticitatea.
Istoria s. începe din antichitate; s. înlîlnim, de exemplu, pe
unele camee antice, in Evul Mediu apare extrem de rar-în
sculptură - și ceva mai frecvent în pictura de manuscris și
în tablouri. Începînd cu sec. 15, artiștii își semnează, une-
ori, picturile și desenele, dar aproape niciodată operele
murale; apar s. cu deosebire în operele provenite din nor-
dul Europei, marcate fie prin inițialele artistului, fie prin tran-
scrierea numelui în limba latină, însoțite de inscripții ca F.
sau fecit, P. sau pinxit și, uneori, de anul execuției lucrării.
Treptat, semnarea operei devine un obicei curent, s. fiind
constituită, de obicei, din numele patronimic al autorului,
uneori, și de prenume sau de simple inițiale. Deși există
artiști - mai cu seamă pictori - care își fructifică ornamen-
tal sau cromatic s., iar alții o neglijează ori nu o consideră
indispensabilă, prin prezența și caracterul profund personal
ea rămîne pentru colecționar și cercetător unul din
mijloacele principale de autentificare a operei. în gravură,
semnarea se face fie prin gravarea, fie prin scrierea cu
creionul a numelui artistului, într-o anumită zonă a foii (de
obicei în josul paginii). în gravura veche, cînd, adesea,
desenatorul imaginii era altul decît gravorul ei, în s. se evi-
denția această diferență astfel; în stingă era trecut numele
desenatorului, alături de care apărea unul din termenii:
pinxit, delineavit, invenit (întreg sau prescurtat - pinx. del.
inv.), iar în dreapta numele gravorului, însoțit de; sculpsit,
incidit sau incisit (întreg sau prescurtat - sc. inc.). Pentru
editor, alături de numele acestuia se folosea termenul
excudit (sau prescurtat - esc.),	L.L. și A.P.
SEMNE LAPIDARE Modalitate de a marca, prin
incizii în piatră, locul pe care o anumită piesă îl ocupa cu
precizie într-o construcție. Este o indicație pentru construc-
tori, care puteau astfel să asambleze corect piese marcate
identic sau într-o succesiune logică (fr. signes lapidaires, il.
segni lapidari, germ. Steinmetzzeichen, engl. mason's
marks).	T.S.
SEMNE PLASTICE Expresie care, în limbajul pic-
torilor, se referă la prezența și semnificațiile specifice
elementelor plastice care intră în alcătuirea unui tablou: de
la linii și puncte pînă la siluete și volume, de la pete diferit
colorate pînă la granulația și la încărcătura pigmentară etc.
S. p. sînt importante nu prin aceea câ înfățișează realități
obiective sau imaginare (caz în care n-ar mai fi decît simple
imagini informative, adică reprezentări bidimensionale de
felul fotografiei etc.), ci fiindcă sînt ele înseși realități cu o
materialitate, o expresie și un rol specific în ansamblul
operei. (Bunăoară, obiectele figurate într-o natură statica,
fie ele un vas, o carte, un fruct, un șervet etc., dincolo de
faptul că reprezintă ceva real și recognoscibil, chiar prjn
prezența și structurarea lor, într-un fel propriu, devin sem-
nele unui „cod secret", care le ridică deasupra unei înre-
gistrări făcute cu aparate foto-sensibile, transformîndu-se în
„tablou": fiecare din ele este pictat cu o anume materie și cu
culoare de o anumită strălucire, fiecare este distribuit într-o
anumită ordine și are un anumit rol, înscriindu-se în trasee
și linii de forță care le articulează ca părți active ale unui
întreg unitar.) S. p. sînt la fel de proprii operelor figurative și
nonfigurative, iar receptarea lor depinde, firește, de forța și
de cantitatea de informație conținută, ca și de receptivitatea
privitorului.	L.L.
SEPIA, DESEN ÎN - Sepia este o substanță colo-
rantă naturală, obținută din secreția sepiei (sepia officinalis,
animal marin). Este folosită în desen, în special în combi-
nație cu acuarela și tușul. Cunoscut în antichitate, d. î. s. se
răspîndește în sec. 18, ca tehnică predilectă a schițelor de
călătorie sau a altor categorii de schițe. Sepia este o sub-
stanță fragilă, puțin rezistentă la lumină, necesitînd un liant,
de obicei gumă arabică, dar are prețioase calități de trans-
parență și finețe (fr. dessin â la sepia, it. nero di seppia,
germ. Sepiazeichnung, engl. sepia drawing). A.P.
SEPTFONTAINES Atelier de faianța staniferă și
faianță fină din orașul cu același nume (ducatul Luxem-
burg). înființat în 1766 sau 1767de frații Bosch, activează și
astăzi (sub denumirea Villeroy-Bosch). Produce servicii colo-
rate în albastru (rareori policorme), cu decor în stil rocaille,
și figurine asemănătoare cu cele realizate la Sevres. Manu-
factura S. este foarte prosperă la sfîrșitul sec. 18, cînd își
exportă produsele în special în Olanda, Germania și Franța.
Mărci: L B în albastru, brun sau roșu; Bosch-Luxemburg;
(după 1795) J F B & Cie (inițialele lui Jean-Franțois Bosch).
V.D.
SEPTUAGINTA (lat.) Versiune a cărților Vechiului
Testament tradusă din ebraică în greacă de către 70 de
interpreți, în timpul lui Ptolemeu Philadelphul (284-274 î. H.)
(fr. Les Septante, it. I Settanta, germ. Septuaginta, engl.
The Septuagint)	T.S.
SERAFIM (ebr., înger al focului) Reprezentant al
unuia dintre cele 9 coruri îngerești, figurat sub forma unei
ființe celeste care are numai cap, înconjurat de 6 aripi, gru-
pate două cîte două. în scrierile Profetului Ezechiel, s. are
aripile acoperite cu nenumărați ochi. Apare frecvent în pic-
tura murală, de obicei în grup sau cel puțin ca o pereche (fr.
seraphin, it. seralino, germ. Seraph, engl. seraph). T.S.
SERAI (turc., palat) 1. Denumire generică pentru locu-
ința sultanului. 2. Partea din palatul sultanului rezervată feme-
ilor (fr. serail, it. seraglio, germ. Serail, engl. seraglio). T.S.
SERDAB La vechii egipteni, mică încăpere alăturată
capelei funerare, destinată adăpostirii statuilor defunctului.
S. comunica cu capela printr-o deschidere îngustă situată la
Înălțimea ochilor.	LC.
SERIGRAFIE Tehnică a gravurii, de dată mai
recentă, folosind procedee ale imprimării textile. în s.
gravarea se face cu ajutorul unei țesături de mătase fină, din
specia voalului, bine întinsă pe un cadru. Cu o unealtă de
cauciuc se presează culoarea prin intermediul ecranului de
mătase, pînă ce desenul ajunge la hîrtie. Există mai multe
feluri de a izola în s. porțiunile care trebuie să rămînă neim-
primate: fie prin acoperirea pe porțiuni a ecranului cu clei
sau cu orice substanță impermeabilă, fie ca în litografie, prin
acoperirea desenului de pe mătase cu un clei solubil, spălat
apoi cu terebentină, sau prin aplicarea pe ecran a unor
forme decupate, ori prin ungerea mătăsii cu un strat de
gelatină fotosensibilă. Tehnica s. permite multe variante de
imprimare și nu necesită instalații complicate. Gravurile în s.
se recunosc prin suprafețele de culoare care dau impresia
consistenței, a desimii, efectele obținute sînt puternice, cu
succes folosite, de exemplu, în imagistica op și pop art S.
este însă mai puțin aptă de a reda nuanțe, tonuri, gradații.
Artiștii contemporani, în special cei americani și japonezi, o
utilizează frecvent (fr. serigraphie, It. serigrafia, germ. Sieb-
druck, engl. siik screen process).	A. P.
Servantă
SEV
123
SERPENTINA (lat. serpens, șarpe) Rocă compactă
sau translucidă (silicat natural de magneziu) de culoare
verzui-închis, brună, galbenă sau pestriță, adesea marmo-
rată, cu pete albe sau negre, al cărei aspect amintește
pielea de șarpe. Este folosită în decorația interioară și pen-
tru confecționarea de vase, cupe, servicii de ceai și de
cafea etc. (fr. serpentine, it. serpentine, germ. Serpentin,
Schlangenstein, engl. serpentine).	V.D.
SERVANTĂ Denumirea folosită din sec. 18 pentru o
piesă de mobilier din cadrul sufrageriei. Se referă la o
măsuță consolă sau la un mic bufet cu uși și sertare pentru
etalarea veselei și tacîmurilor de schimb, suplinind servici-
ile unui slujitor (fr. servante, it. tavoletto, germ. Beitisch,
stummer Diener, engl. dumb waiter).	C.R.
SEVILLA Centru de ceramică spaniol, cu atelierele
concentrate în suburbia Triana. Producția cuprinde trei
categorii distincte de ceramică. 1. Piese de olărie de dimensi-
uni mari, cu decor în relief sau cu motive amintind orna-
mentația renumitului vas cunoscut sub numele de vasul din
Alhambra, cu medalioane, inscripții arhaice în relief sau
mici motive incizate (ceea ce dovedește existența pînă
către 1500 a unui grup activ de ceramiști mauri în regiune);
după sec. 16 apar pe vasele pentru apă și pe platouri sim-
boluri și inscripții creștine. 2. Plăci decorative (frecvent
folosite în arhitectura spaniolă) cu ecusoane și motive în
relief, derivate tot din ceramica maură, colorate în verde,
brun, alb sau albastru, și care datează din sec. 14 (sau sînt
SEV
124
chiar mai vechi). Câtre mijlocul sec. 15 apar motivul de
fringhie împletită și ornamente specifice stilurilor gotic (ani-
male fantastice) și Renaștere (frunziș, vase, elemente
heraldice), îmbinate cu decorul arab geometric. In sec. 17
și 18 aceste produse nu mai au aceeași originalitate ca in
sec 16 3. Plăci de paviment din faianță pictată în stil italian
sau flamand (datorită prezentei meșterilor veniti din Italia și
Flandra), executate în sec. 16; unele piese prezintă orna-
mente specifice feroneriei. Produse de mai mică importanță
au fost realizate pînă în sec. 18. Mărci: numele sau inițialele
ceramiștilor Augusta sau Austa (Cristobal de Augusta,
sfîrșitul sec. 16; A°L (Alonso Garda).	V.D.
SEVRES Manufactură franceză de porțelan înteme-
iată în 1738 și care activează și astăzi. Primul atelier este
instalat în castelul dezafectat de la Vincennes, de doi lu-
crători veniți de la Manufactura Chantilly: Gilles, sculptor, și
Robert Dubois, modelator, cărora li se alătură faianțarii
Franțois Gravant și Humbert Gerin. Ei perfecționează
rețetele de preparare a pastei, a glazurii, a culorilor și pro-
cedeele de ardere, și realizează servicii de masă și statui în
stil chinezesc și în genul Meissen. in 1741 regele Ludovic
XV le acordă un împrumut pentru cercetări, iar în 1745
autorizația de a fabrica porțelan în exclusivitate; privilegiul
este reînnoit în 1752, iar manufactura, intitulată Manufac-
tură regală, ajunge să folosească peste 100 de lucrători.
Mutată la Sevres (între Paris și Versailles) în anul 1753,
este pusă sub patronajul Doamnei de Pompadour, favorita
regelui. Descoperindu-se, către 1768, zăcăminte de caolin
la Saint-Yrieix, lângă Limoges, se confecționează la S.
porțelan dur, începînd din 1769. Sculptorul Etienne Maurice
Falconet lucrează la S. în perioada 1757-1766; el este
autorul unor busluri celebre (de exemplu al Doamnei de
Pompadour) și al unor grupuri de copii, care amintesc
porțelanul Meissen in majoritatea cazurilor, statuile și fi-
gurinele sînt din porțelan biscuit. Piesele emailate sînt foarte
rare. O dată cu abolirea monarhiei (1792), S. încetează de
a mai fi manufactură regală; în prezent manufactura
aparține statului. Succesul cunoscut de S. în sec. 18
explică producția abundentă de vase de lux, servicii de
masă, statui, plăci ornamentale pentru mobilier, în stil roco-
co (în timpul lui Ludovic XV) și în stil neoclasic (în timpul lui
Ludovic XVI); cea mai mare parte a produselor este desti-
nată darurilor diplomatice sau curților europene, in timpul
Revoluției Franceze, S. trece printr-o perioadă dificilă, dar
ia un nou avînt în timpul Directoratului. între 1800 și 1847,
sub conducerea mineralogului Alexandre Brongniart,
situația economică se redresează și manufactura cunoaște
o nouă perioadă de strălucire. Se renunță la fabricarea
porțelanului moale, care comportă riscuri mari în procesul
tehnolgic, adoptîndu-se porțelanul dur, din care se rea-
lizează mai ales plăci decorative și vase în stilul Primului
Imperiu și în stil egiptean. După moartea lui Brongniart se
reia fabricarea porțelanului moale. Sub direcția lui Victor
Regnault se introduc numeroase îmbunătățiri tehnice și
chiar inovații (de exemplu, aplicații de pastă). Sculptorul
Auguste Rodin colaborează un timp la crearea modelelor.
Existența Manufacturii S., amenințată de mai multe ori în
sec. 19 (în 1848, în 1871 și în 1891), a fost salvată datorită
unor reforme administrative și modificării concepției artis-
tice. în sec. 20, S. urmează tendințele mișcării Art Nou-
veau, apoi adoptă decorul geometric al stilului Art Deco,
atingînd în 1925 un înalt nivel de măiestrie. în prezent ma-
nufactura de stat execută atît comenzi oficiale, cît și comen-
zi particulare, și se adaptează evoluției artistice contempo-
rane. Renumiți artiști francezi și străini contribuie la crearea
de modele. Decorul - care cuprinde scene cu figuri,
peisaje, motive vegetale - este admirabil pus în valoare de
culorile rafinate obținute la temperaturi înalte: roz Pom-
padour, diferite tonuri de albastru, galben etc.; aurul este
gravat și brunisat. Motivele caboșon, vermiculat, gen
orfevrărie, rețea cu mici ovale legate, funde etc. sînt de o
mare varietate. Succesul Manufacturii S. explică
numeroasele imitații apărute atît în Franța, cît și în alte țări
europene. Mărcile sînt extrem de numeroase, variind în
cursul timpului.	V.D.
SEXPARTITĂ^ boltă
SEZESSION -» Jugendstil și Art Nouveau
SFERA CULORILOR -> scheme cromatice
SFEȘNIC Suport pentru una sau mai multe luminări,
alcătuit dintr-un picior montat pe o talpă, prevăzut, uneori,
cu brațe, din materiale și cu dimensiuni diferite, simplu sau
decorat. Cele mai pretențioase sînt realizate din materiale
nobile (argint, argint aurit) și îmbracă forma și decorul ca-
racteristice diferitelor epoci și stiluri (fr. chandelier, it. can-
deliere, germ. Leuchter, engl. chandelier). T.S.
SFINX Reprezentare simbolică, masculină sau
feminină, cu trup de animal, cu cap de om, de leu, de berbec
sau de șoim și avînd rol apotropaic. întilnit frecvent în anti-
chitate - în imageria egipteană, în Orientul Mijlociu și in
Grecia -, este redescoperit în Renaștere și preluat de atunci
cu simboluri diferite (fr. sphinx, it. stinge, germ. Sphinx,
engl. sphinx).	I.C.
SFÎNTA SFINTELOR Partea cea mai sacră din
Templul din ierusalim, unde se păstrau Tablele Legii, toia-
gul lui Aaron și un vas cu mană căzută în deșert, în timpul
traversării pustiului după ieșirea evreilor din Egipt (fr. Le
Saint des saints, it. II Santo dei santi, germ, das Allerheilig-
ste, engl. The Holy ofHolies).	T.S.
SFINT(A) Persoană care, datorită unei vieți trăite
conform regulilor Bisericii sau martiriului, a fost canonizată
după moarte, beneficiind de devoțiuni speciale (slujbe,
rugăciuni), pe care tot Biserica le propune credincioșilor,
care trebuie să ii considere pe acești locuitori ai cerului ca
modele și ca intercesori pe lingă Dumnezeu (fr. saint,
sainte, it. santo, santa, germ. Heiliger, Heilige, engl. holy,
saint).	T.S.
SFÎȘIEREA PÎNZEI PICTATE Degradare acci-
dentală a unei picturi lucrate pe pînză. Se produce după
întinderea maximă a fibrelor țesăturii, ceea ce provoacă
gonflări împrejurul rupturii, însoțite de pierderea unor mici
particule de grund și materie colorată. Restaurarea unor
asemenea accidente se impune a fi grăbită. S. diferă
dimensional și ca formă, astfel că restauratorul va decide
mărimea și silueta peticului ce urmează a fi aplicat pe
reversul tabloului, folosind în acest scop pînze mai vechi
(prin urmare mai puțin „active") sau țesături noi, decalate și
cît mai apropiate ca natură, grosime și gren, de suportul
original; el va decide, de asemenea, și natura adezivului
(întrucît cleiurile de origine animală, dacă sînt folosite
inadecvat, generează cute în stea, iar cleiurile sintetice sînt
materii ireversibile etc.), folosind procedeele cele mai indi-
cate. în cazul s. mari se recurge adeseori la rantoalare.
L.L.
SFIIM ATO (it.) Procedeu artistic descoperit și impus
de Leonardo da Vinci (1452-1519): într-o lumină generală,
scăzută, contururile figurilor se topesc discret în penum-
brele dimprejur, culoarea locală își reduce autonomia,
lăsînd locul unei cromatici delicate, calde, aurii, parcă de
asfințit, care anvelopează formele, creînd imagini de o mare
plasticitate. Prin acest procedeu decorativitatea medievală
SHE
125
cedează locul unei noi direcții stilistice, care se va numi
clarobscur.	L.L.
SGRAFFITTO (it., zgîriat) Procedeu tehnic utilizat
în arta murală. Peretele se acoperă cu un mortar de
peste care se aștern în continuare 1-2-3 straturi subțiri de
tencuială colorată în masă, potrivit proiectului. Peste stratul
de suprafață se copiază desenul, apoi, cu un cuțit sau cu
alte instrumente potrivite, se scot la iveală straturile mai
joase. Lucrările mai simple se execută în două culori - din
care una este de obicei albul. S. este o tehnică de o mare
durabilitate, destinată în special exteriorului sau unor spații
publice ample. Imagistica poate fi ornamentală sau figura-
tivă, redusă însă la pete simplificate, strict decorative,
într-un sens mai restrîns, termenul se referă la decorarea
ceramicii prin acest procedeu.	L.L.
SGRAFIT -»grafit
SHEFFIELD Manufactură engleză, situată în orașul
cu același nume din apropierea Londrei, în care s-au con-
fecționat platouri și vase din cupru placat cu argint, desco-
perire care a revoluționat arta orfevrăriei. în 1742 mecanicul
englez Thomas Boulsover, vrînd să repare un cuțit, toarnă
din greșeală puțin argint peste cupru și, prin fuzionarea
celor două metale la o anumită temperatură, obține un nou
produs, care devine un înlocuitor ieftin al argintului. Elevul
său Joslah Hancock pune bazele unei industrii prospere
care a găsit o importantă piață de desfacere în Irlanda. Se
creează o manufactură la Birmingham, care produce piese
din cupru placat, decorate în stil neoclasic. La S. s-au rea-
lizat la început obiecte mici - casete, nasturi, iar mai tîrziu
platouri, candelabre, cupe, căni, coșulețe, servicii de masă
ele. Primii 20 de ani de activitate au fost cei mai productivi.
Meșterii care aplică noua metodă obțin mărci oficiale în
1784, pentru ca produsele lor să fie apărate împotriva
abuzurilor și contrafacerilor. Cele mai frumoase exemplare
sînt cele executate între 1780 și 1820 și constituie piese de
colecție; ele se disting printr-o tentă albăstruie. Apariția gal-
vanoplasliei în 1840 a contribuit la dispariția acestei manu-
facturi. Mărci: în perioada 1773-1917: pe orizontală, leul și
coroana Angliei, urmate de o literă (gotică sau latină) sim-
bolizînd anul producției și de inițialele meșterilor; în perioa-
da 1784-1890 se adaugă profilul regelui sau reginei Angliei.
V.D.
SHERATON, STIL - Purtînd acest nume după
Thomas Sheraton, stilul se caracterizează printr-o creație
de mobilier destul de abundentă, păstrînd liniile generale
ale stilului Adam, dar foarte mult simplificate, prin
renunțarea aproape totală la inspirația exclusiv neoclasică,
în favoarea unei austerități nu lipsită de grație, dictată de
materialele folosite. în 1791, Sheraton publica lucrarea
Cabinet Maker’s and Upholsterer's Drawing Book, iar în
1811 apare postum albumul Designs for Household Furni-
tura, ambele respectînd tradiția lui Chippendale, cu unele
1. Scaun „gondole ; 2. Canapea; 3-5. Fololiu; 6-7. Scaun; 8. Canapea; 9. Secreter-bibliotecă; 10. Bufet-servaniă;
11. Fotoliu; 12. Servantă; 13. Bufet-servantă; 14, Bibliotecă: 15. Pa! cu baldachin; 16-17. Servantă; IS.Oglindă „psyche";
19. Servantă; 20. Toaletă; 21. Birou
rapeluri ale stilului Adam. O serie de mobile sînt tratate în
maniera sec. 18: masa cu alonje, bufetul, mesele de toaletă
elc„ nu lipsite însă de un utilitarism tot mai pronunțat. Spre
slîrșitul stilului, către 1815, reapar unele elemente de decor
clasicizant, prin contaminarea cu stilul Regency, cu care
coexistă la începutul sec. 19. Materialul folosit cu predilecție
pentru mobilierul S. este lemnul satinat deschis, furnirul de
Indii, cu fine elemente intarsiate din esențe mai închise la
culoare. Uneori, sînt prezente medalioane pictate cu scene
de gen sau peisaje, iar pe centuri și spătare apar pictate
ghirlande de flori, adeseori probînd apartenența la ateliere
diletante. De altfel Th. Sheraton a fost în primul rînd creator
de modele; iar dacă a exercitat meseria de ucenic ebenist,
nimic nu probează că ar fi construit el însuși vreo piesă de
mobilier, sau că i se poate atribui cu certitudine
transpunerea în fapt a modelelor sale (engl. Sheraton
Style).	C.D.
SIBILA în antichitate, femeie care prevestea viitorul.
In iconografia creștină, profetese asimilate profeților,
considerate a fi vorbit despre venirea lui Hristos în
predicțiunile lor. Cele mai celebre sînt reprezentările datorate
lui Michelangelo, de pe bolta Capelei Sixtine (S. Delphica, S.
Libica, S. din Cumae). Apar, uneori, în pictura exterioară din
Moldova (Sucevița), alături de filozofii antichității, și în pic-
tura exterioară din Țara Românească din sec. 18
(București, Biserica cu S./Sfinți, Paraclisul Episcopiei
Râmnicului, numeroase biserici de sat) (fr. Sibylle, it. Sibilla,
germ. Sibylle, engl. Sibyl).	T.S.
SICATIV Ulei de pictură preparat special, destinat a
li amestecat în culorile de ulei pentru a le grăbi uscarea
(solidificarea). Pentru prepararea unui astfel de ulei se
folosesc săruri minerale de plumb (ceruza, litarga, miniul),
de mangan (oxidul și bioxidul de mangan), de zinc (sulfatul
de zinc) sau de cobalt; capacitatea de sicativare a unora
din acestea (litarga) este cunoscută în antichitatea latină,
incepînd din sec. 17 sînt folosite adeseori abuziv, Acțiunea
lor sicativantă se explică printr-o mare capacitate de a
absorbi oxigenul din aer, pe care îl transferă apoi culorilor.
Altădată pictorii își preparau uleiurile sicativate în propriul
atelier, astăzi s. sînt fabricate și livrate comercial ca pro-
duse speciale. Utilizarea acestor preparate este însoțită
însă de anumite riscug, astfel că frecarea cu culorile se face
pe paletă (nu se introduc în diluantul culorilor), intr-o pro-
porție redusă (cca 2-4% față de greutatea pastei colorate).
Abuzul de s. provoacă întunecări, slăbiri ale pastei picturale
și craclurl (fr. siccatif, it. seccativo, germ. Trockenmittel,
Trockenol, engl. siccative).	L.L.
SICATIVARE (lat. siccare, a usca) Uscare mai mult
sau mai puțin promptă a uleiurilor. S. naturală, proprie
oricărui ulei utilizabil în pictură, se produce relativ lent,
putînd fi accelerată prin s. artificială, adică prin folosirea de
sicative, sau prin fierberea uleiurilor. Metoda expunerii la
soare este socotită a fi optimă.	L.L.
SIE
127
SIDDUR (ebr.) Carte iudaică de rugăciuni zilnice,
cuprinzînd texte diferite, ilustrate cu imagini narative morali-
zatoare, Sînt celebre exemplarul german din 1427-1428, de
la Biblioteca Universității din Hamburg, și un exemplar por-
tughez de la sfîrșitul sec. 15, aflat într-o colecție din
Bermude.	A.P.
SIDEF 1. Substanță calcaroasă (carbonat de calciu și
conchiolină) cu reflexe irizate, formată în corpul scoicilor
Madrepora (duritate 3,5-4, greutate specifică 2,63-3,65).
Caracteristica s. este irizația, fenomen produs de interfe-
rența luminii în funcție de dispunerea straturilor de calcar și
de conchiolină. Colorit: alb, roz, gri, albăstrui. Cunoscut în
Evul Mediu, s. este folosit pentru incrustații în ebenisterie,
marchetărie, la confecționarea unor piese decorative etc. 2.
Suport pentru mici opere de artă pictate și ornamentate.
Valoros prin prețiozitate și rigiditate, a fost folosit cu precă-
dere în tehnici pe bază de apă. (Dionisie din Furna descrie
modul de lucru al pictorilor de tradiție bizantină) (fr. nacre,
it. madreperla, germ. Perlmutter, engl. nacre. mother of
pearl).	V.D. și L.L.
SIEGBURG Centru german de ceramică cunoscut
din sec. 14, cînd producea olărie; cele mai reușite exem-
plare datează însă din a doua jumătate a sec. 16. Se
confecționează și piese din gresie, de culoare albă sau
brună, iar mai tîrziu, în tonuri de gri, galben și roz - căni
înguste, pocale și cupe de forme variate, decorate cu frun-
ze, medalioane, rozete și inscripții în relief. Se execută și
tipul de cană numit Bartmannskrug. După 1550 S. imită
unele produse ale Manufacturii din Koln și adoptă printre
motivele decorative și elemente arhitectonice, sub influența
atelierelor de la Raeren.	V.D.
SIENA Centru italian de ceramică (în Toscana). Cele
mai vechi documente referitoare la existența unui atelier
ceramic în acest oraș datează din 1262, dar abia către
1500 se semnalează o industrie înfloritoare de maiolicâ.
Exemplarele conservate - două plăci de paviment (una în
Biserica Santa Calerina, cealaltă în Palazzo Petrucci) și
cîteva vase de farmacie - au motive decorative în stil
Renaștere: grotești, frunze împletite, motivul de candelabru
(decora candeliere) care se detașează pe un fond galben-o-
cru sau - caz unic în maiolica italiană - negru. Multă
vreme atelierele din S. imită modelele de la Faenza, simili-
tudinea de stiluri explicîndu-se prin prezența, către 1509, a
ceramistului Maeslro Benedetto, originar din Faenza. Anu-
mite motive arhitectonice și frunzișul în formă de buchet de
pene sînt însă ornamente specifice stilului sienez. Se rea-
lizează și piese din faianță cu lustru metalic, după tehnica
faianței hispano-maure, într-un colorit brun, galben sau
verde pe fond galben-ocru. Bordura platouriloreste formată
din împletituri, iar reversul este decorat cu frunze lanceolate
sau cu solzi. Mărci: (nu sînt bine precizate) FOI și IP; (pen-
tru operele lui Benedetto): inscripția Fata în Siena da M°
benedetto, înconjurată de un cerc; - arsă, brun roșcat
SIG
128
obținut prin calcinarea S. naturale. Conține oxid de fier și
siciliu. Este una dintre cele mai bune culori de pămînt, cu o
stabilitate remarcabilă la lumină și în amestecuri, cu o bună
putere de acoperire. Face parte dintre pigmenții cei mai
folosiți în toate tehnicile picturii. în erminii este numită ghi-
ulbahar. Sin. pămînt de S. ars, pămînt italian, terra di S. (fr.
terre de Sienne brulee, it. terra di Siena bruciata, germ.
Gebrannte Terra di Siena, engl. burnt Siena); ~ naturală,
culoare naturală, colorată ca un ocru auriu închis, ușor
verzui, folosită încă din antichitate. Cele mai bune sorti-
mente provin din Italia, din apropierea orașului Siena.
Chimic, S. n. este un silicat de fier. în tehnicile pe bază de
medii apoase este o culoare durabilă, rezistentă la lumină,
intemperii și var. Frecată cu ulei, calitățile îi sînt diminuate:
se întunecă rapid și se usucă greu. A purtat nume diverse
(uneori confundîndu-se cu ale cerului închis): ocru grecesc,
ocru transparent, pămînt auriu de Roma, pămînt de S. natu-
ral, pămînt italian, terra di S. etc. (fr. terre de Sienne
naturelle, it. terra di Siena naturale, germ, naturliche Terra
di Siena, engl. raw Siena).	V.D. și L.L.
SIGILIU 1. La origine, pietre purtînd un relief scobit,
avînd forme diferite (cilindrice, ovale sau rotunde), care prin
amprentare pe argila moale sau ceară lăsau semnul pe
care îl purtau. Semnele gravate erau reprezentări geome-
trice, simboluri religioase sau mitice, animale sau vegetale
sau avînd gravat numele proprietarului vasului pe care
urma să fie amprentat. Cele mâi vechi s. sînt întîlnite în
Mesopotamia, în a 2-a jumătate a mii. 4î. H. Amprentate pe
obiecte sau piese oficiale sînt dovada de autenticitate sau
semnătură. Puteau fi personale sau oficiale. S. public,
înroșit în foc, era folosit pentru a marca sclavii. 2. Amprenta
lăsată de o piatră gravată, într-un material maleabil, avînd
rol de semnătură sau de autentificare (fr. sceau, it. sigillo,
germ. Siegel, engl. seal).	I.C.
SIHASTRU -> pustnic
SIL ATIC -> ocru
SIL CAERULEUM —> albastru cipriot
SILUETA 1. în sens larg, reprezentare plastică în
care este indicat profilul unui personaj, obiect etc., aseme-
nea umbrelor întunecate proiectate de acestea pe fonduri
luminoase. S. sînt prezente în artă încă din preistorie. 2. în
trecutul nu prea îndepărtat, erau foarte populare portretele,
micile scene de gen și chiar unele ornamentații simple
decupate din hîrtie neagră, care erau montate apoi pe fon-
duri albe. (Termenul s. este, în fapt, numele lui Etienne Sil-
houette, un demnitar francez din sec. 18, nume atribuit în
batjocură, de contemporanii săi, desenelor sumare, și
devenit apoi substantiv comun) (fr. silhouette, it. siluetta,
germ. Profilumriss, Scherenschnitt, engl. silhouette, outline
portrait).	L.L.
SIMBOL Semn, obiect, fenomen sau persoană care
este învestit cu o capacitate specială de a transmite idei,
concepte, chiar aluzii ideologice, mult mai complexe decît
simpla lor reprezentare, în conformitate cu un cod acceptat
în general sau care aparține unor grupuri, colectivități, soci-
etăți particulare, adesea închise. în artele plastice, s. este
un semn vizual cu caracter aluziv, referitor la o altă realitate
de ordin material sau spiritual, decît cea pe care imaginea
o înfățișează. în arta medievală, a Renașterii și barocului, s.
se interferează frecvent cu alegoria. Repertoriile icono-
grafice ale barocului, de pildă, nu delimitau clar s. de ale-
gorie. S., spre deosebire de alegorie, poate fi sesizat și
intuitiv, în unele cazuri, atunci cînd semnul și ceea ce el
semnifică au ambele un caracter concret. Arta modernă
practică prioritar acest gen de s. nerepertoriate și nereper-
toriabile, componente ale unei mitologii personale a artistu-
lui. Există însă și s. repertoriale de experiențe vizuale
străvechi, cum ar fi s. culorilor și cele numerice (fr. symbole,
it. simbolo, germ. Symbol, engl. symbol). T.S. și A.P,
SIMBOLICA NUMERELOR Interpretarea sim-
bolică a numerelor a fost practicată de filozofii greci
(Pitagora, Platon, Școala neopitagoreică din Alexandria),
dar și de Părinții Bisericii creștine. Fiecare din elementele
seriei zecimale, multiplii și anumite combinații dobîndesc
semnificații speciale legate de interpretările unor capitole
din textele sacre. S. n. este cunoscută și de alte religii, de
pildă China, unde era considerată cheia armoniei macro-
cosmice (fr. symboles des nombres, it. simbolica dei
nomeri, germ. Zahlensymbolik, engl. symbolic ofnumbers).
T.S.
SIMBOLISM Mișcare literar-artistică la sfîrșitul sec.
19. Și în artele plastice, s. a însemnat o reacție atît față de
realism și naturalism, ca viziune artistică, cît și față de po-
zitivismul scientist, legat de rapida dezvoltare științifică și
tehnică din epocă. De esență romantică și barocă, s. a luat
forme diverse, interferîndu-se cu alte curente artistice ale
vremii, cu prerafaelismul, Art Nouveau-ul, Jugendstil-ul,
expresionismul, în prima lui fază, cu unele forme postim-
presioniste - nabi -, de exemplu ale lui Gauguin, Emile
Bernard, Maurice Denis, Puvis de Chavannes. în toate vari-
antele lui, s. este dominat - cu accente diverse - de recursul
la irațional, de zăcămintele afective ale subconștientului,
în formele onirice, prefigurînd, pînă la un punct,
suprarealismul. Iconografia s. cuprinde și ea un repertoriu
divers, de la tematica mitologică și istorică - la Gustave
Moreau, Bocklin, Von Marees, Max Klinger, Hodler,
Roerich, Puvis de Chavannes, Fernard Khnopff -, uneori cu
vizibile filiații din scenografia wagneriană, pînă la o imagis-
tică încărcată de elemente onirice - la Odilon Redon - sau
de elemente figurative care anunță repertoriul expresionist
- la James Ensor, Edvard Munch, Kăthe Kollwitz -, mar-
cate și de metaforele literaturii lui Ibsen, Strindberg etc. în
România, s. a apărut în anii premergători primului război
mondial, în jurul revistei Simbolul, influențînd, indirect, și
arta plastică, deschisă uneori și ecourilor Art Nouveau-lui,
la Kimon Loghi, Ștefan Popescu, Abgar Baltazar, Cecilia
Cuțescu-Storck și, în forme apropiate de s. francez, la Th.
Pallady. Pe planul tehnicii picturale, s. a revenit, cu rare
excepții, la procedeele picturii tradiționale de sorginte aca-
demică (fr. symbolisme, it. simbolismo, germ. Symbolis-
mus, engl. symbolism). V. și il. 71-74,77	A.P.
SIMBOLISMUL CULORILOR Concept potrivit
căruia culorile sînt purtătoare de informații ascunse, de
semnificații sau mesaje cu caracter benefic, ori nu. Istoria
simbolurilor cromatice debutează în vremi imemoriale
ajungînd pînă în zilele noastre (de pildă albul simbolizează
puritatea, lumina, prietenia, iar negrul - moartea, durerea,
solemnitatea; roșul semnifică lupta, pasiunea, revoluția,
purpuriul este simbolul fastului, al puterii imperiale sau
papale, iar galbenul are un caracter dublu, uneori semnifi-
cînd soarele, bogăția, optimismul, alteori rușinea, gelozia,
epidemia etc.). Simbolurile cromatice sînt creații colective și
variază în timp și spațiu, de la o cultură la alta. Diferă și
căile lor de formare, fiind generate de evenimente istorice
și sociale, de asocieri mentale, de portul popular, de
meserii etc. Cunoașterea și fixarea lor se face prin învățare,
prin tradiție și rutină. Cunoașterea simbolurilor folosite în
arta epocilor vechi (Egipt, Asia, Bizanț etc.) este importantă
pentru înțelegerea unor sensuri care altminteri ar rămîne
obscure. în arta modernă s. c. și-a pierdut considerabil
însemnătatea.	L.L.
SIMILIGRAVURĂ-> fotogravură
SIMILIPIATRĂ 1. Material folosit în construcție sau
decorație, menit să imite aspectul unor pietre, în special a
marmurei de parament, realizat din materiale mai ieftine și
_______SIN
129
mai accesibile, ca posibilitate de procurare și ca preț. Arhi-
tectura barocă a folosit frecvent acest material, elementele
constructive fiind realizate din cărămidă, care era acoperită
cu un strat de stuc, care se colora și se polisa. 2. în epoca
modernă, material rezultat fie din aglomerarea industrială a
fragmentelor (nisip) de piatră naturală pentru a se obține
blocuri, fie material sintetic care imită calitățile estetice ale
pietrei naturale, fiind de regulă mai ușor și mai ieftin. T.S.
SIMULTANEISM (lat. simul, în același timp) Ter-
menul se referă la procedeul practicat și teoretizat de fu-
turism, orfism, parțial și de cubism, prin care, în prezentarea
obiectului din realitate, se introduce concomitenta tuturor
înfățișărilor lui, adică elementul timp. Totodată, s. propune
renunțarea la perspectiva tridimensională a imaginii pictate,
desenate sau gravate, în schimbul plasării ei într-un spațiu
multifuncțional, care să permită receptarea integrală a
obiectului (fr. simultaneisme, it. simultaneismo, germ.
Simultaneismus, engl. simultaneism).	A.P.
SINAGOGA Edificiu folosit de către evrei pentru ofi-
cierea cultului și pentru învățămîntul religios (fr. synagogue,
it. sinagoga, germ. Synagoge, engl. synagogue). T.S.
SINAXAR 1. în Biserica răsăriteană, culegere de vieți
de sfinți, însoțite de textele slujbelor speciale care le sînt dedicate.
2. Reprezentare iconografică a sfinților în cadrul Monologului,
inspirată din textul s. (fr. Sinaxaire, it. Sinassario, germ.
Synaxar, engl. Synaxarion). V. și menolog, și il. 17 T.S.
SINCENY Manufactură franceză de faianță, înte-
meiată în 1733 de J.B. de Fayard, în incinta castelului său
din regiunea Aisne. Condusă de Denis-Pierre Pelleve de la
manufactura din Rouen, care atrage și alți ceramiști din
acel oraș, produce piese care trădează la început influența
SIN_______
130
acestei manufacturi. După 1775, cîțiva pictori decoratori de
la Strasbourg și Nevers introduc pictura în email. Producția,
de foarte bună calitate, este adesea confundată cu cea de
la Rouen sau Strasbourg. Decorul, extrem de variat,
cuprinde mai ales motive de factură extrem-orientală (per-
sonaje în costume chinezești, peisaje cu bambuși, păsări)
și scene de gen în stilul pictorului gravor Jacques Callot
(1592-1635). Coloritul este format din tonuri vii, în care pre-
domină galbenul, albastrul și roșul, Atelierele își încetează
activitatea în 1864. Mărci: S (în albastru); â Sinceny (în
negru); Scy (numele prescurtat al orașului, în negru). V.D.
SINCRONISM Versiune americană a orfismului,
avîndu-i ca protagoniști pe Macdonald-Wright și Morgan
Russel. Influențat în egală măsură de Cezanne, Delaunay
și de expresionismul german renan, s. a debutat la Paris, în
1913, și și-a menținut actualitatea pînă în anii '50, bazat pe
ideea construirii formelor prin culoare.	A.P.
SINESTEZIE (gr. sin, împreună, aisthesis, senzație)
Asociație între senzații de natură diferită - auditive, vizuale,
tactile care par a se chema în mod spontan unele pe
altele. Definiția cea mai sugestivă a fenomenului o dau
celebrele versuri din poezia Correspondances a lui Baude-
laire: „Comme de longs echos qui de loin se contondent...
Ies parfums, Ies couleurs et Ies sons se repondent". însăși
terminologia artistică atestă asemenea interferențe: tonali-
tate, ton sînt termeni folosiți și în muzică, și în pictură; se
vorbește despre culori calde și reci etc. O întreagă tera-
peutică se bazează pe existența, insuficient explicată, a
acestui fenomen (fr. synesthesie, it. sinestesia, germ.
Synesthesie, engl. synaesthesia).	M.P.
SINOD ECUMENIC întrunire oficială a reprezen-
tanților bisericii creștine de dinaintea Marii Schisme (1054),
reuniți în prezența împăratului Bizanțului, pentru a stabili
adevăruri de credință ca răspuns la controversele dogmati-
ce, în raport cu care învățăturile găsite neadevărate sînt
categorisite drept erezii, Cele 7 s. e. au început să fie
reprezentate în pictura murală în sec. 14 (Serbia, Biserica
Mînăstirii Cozia, 1390) și reluarea lor - reprezentarea nu
este o temă obligatorie - a fost prilejuită tot de controverse
religioase (Moldova - sec. 16). Compozițiile sînt puțin variate:
în centru, așezat, se află împăratul, la dreapta și la stînga
sa sînt episcopii, iar în spate însoțitorii săi laici și gărzile,
Sin. conciliu ecumenic (fr. Concile oecumenique, it. Con-
cilio ecumenico, germ, bkumenisches Konzil, engl.Oecu-
menical Council}.	T.S.
SINOP1A 1. Pămînt roșu bogat în oxid de fier, folosit
în pictura antică și medievală. Romanii foloseau acest
pămînt cu un ton profund, adus din localitatea Sinope (un
port pe coasta Mării Negre, în Asia Mică), care era vari-
etatea cea mai căutată; o alta adusă din Insula Lemnos, era
colorată mai deschis și numită terra sigillata (pentru că se
vindea în pachete care purtau un sigiliu special). Spre
sfîrșitul Evului Mediu era utilizată in fresco, in secco și pen-
tru lucrul pe panou. A fost preluată și de meșterii de tradiție
bizantină. Cu vremea, numele ei se extinde și devine cva-
sisimilar cu pămîntul (ocru) roșu. Alte denumiri: sinope,
sinoper, sinopis, sinoplă etc. 2. Desen executat cu pigmen-
tul numit s. (sau cîteodată, prin extensie, cu altul galben ori
negru) peste stratul de arriccio și uneori, chiar pe suprafața
zidului netencuit, servind doar ca ghidaj.	L.L.
SINTETISM -> nabi
SINTRON -> exedră, sintronon
SINTRONON (gr.) in conformitate cu o veche
tradiție a Bisericii răsăritene, în bisericile episcopale, bancă
de piatră sau de zidărie, simplă sau pe mai multe niveluri,
care înconjoară hemiciclul absidei, avînd în centru un tron,
in timpul slujbelor, pe respectiva bancă este așezat clerul
atașat scaunului episcopal, iar pe tron episcopul însuși. Sin.
exedră, sintron.	T.S.
SIPET Denumire arhaică pentru o cutie de bijuterii
sau pentru o ladă de haine prețioase.
T.S.
SISTEM LEGAT în arhitectura gotică timpurie,
modalitate de a consolida crucea de ogive prin crearea în
nava centrală a unor travei mai largi, acoperite cu bolți sex-
partite, a căror nervură mediană se descarcă pe un stîlp
suplimentar, a cărui prezență determină formarea, în cîmpul
mare al arcadei traveei clasice, a două arcade mai scunde.
Această modificare antrenează și o corespondență în
navele laterale a două travee succesive. Primul monument
din România la care sistemul a fost aplicat este Biserica
Mînăstirii Cârța, jud. Sibiu (sec. 13).	T.S.
SISTEMATIZARE Sistem de reguli urbanistice
care urmărește corespondența cît mai adecvată dintre
funcțiunile spațiului de locuit propriu-zis, dotările lui obliga-
torii (canalizare, apă curentă, electrificare, telefonie), sis-
temul de acces prin artere principale și secundare, raportul
dintre zonele rezidențială, comercială, culturală și a servici-
ilor, Cuprinde un aspect teoretic, bazat pe reunirea anumi-
tor principii în doctrine, și unul practic, de aplicare. T.S.
SITA în grafică, dispozitiv, ramă din lemn sau metal
pe care se întinde țesătura de mătase, pînza specială sau
materialul plastic, care sînt necesare în tehnica imprimării
prin serigrafie (fr. tamis, it. staccio, germ. Sieb, engl. sieve).
I D
SITULA în antichitate, recipient pentru lichide, din
metal laminat, fontă, teracotă sau lemn îmbrăcat cu foaie
de argint, de bronz sau de fildeș și cu decorație sculptată
sau gravată. De formă conică, cilindrică sau ovală, s. are
una sau două anse în arc, cu un anou de suspendare și,
uneori, capac. La creștini este folosită ca vas liturgic (fr. si-
tule, it. situla, germ. Bronzeeimer, engl. watervessel). I.C.
SÎNGE DE BALAUR -> sînge de dragon
SÎNGE DE DRAGON Numele unei vechi materii
colorante, rășinoasă, transparentă, de culoare roșie-sîn-
gerie, secretată de unele vegetale exotice, printre care
palmierul calamus draco, arbustul pterocarpus draco sau
dracoena draco etc. Se livra, altădată, ca bulgări sau ca
mici bastonașe. Guma-rășină nu se dizolvă în apă, ci în
anumiți solvenți puternici, în uleiuri și esențe. Din ea se fa-
bricau odinioară, rar, culori roșii (și uneori galbene). S. d. d.
este pomenit încă din sec. 1 d. H„ dar foarte multă vreme
natura lui a rămas obscură. în Evul Mediu, rășina era uti-
lizată pentru patinarea aurului și pentru pictura pe carte, în
perioadele următoare apare sporadic, iar astăzi este, prac-
tic, abandonată - se procură greu și nu are durabilitate. Sin.
s. de balaur (fr. sang du dragon, it. sangue di dragone,
germ. Drachenblut, engl. dragons' blood).	L.L.
SÎNURI Denumire exclusiv românească și arhaizantă,
SMA
131
sinuri
Biserica MinJsliri Argeș,
secțiune și plan
folosită numai la plural (rar întîlnită), pentru a desemna
absidele laterale ale bisericilor de plan triconc. T.S.
SKYPHOS Vas de băut, puțin adîncit, fără picior,
avînd două anse laterale, plasate sub buză. V. vase
grecești	I.C.
„SLAB PE GRAS“ Expresie folosită în legătură cu
prepararea suporturilor destinate picturii, fiind concretizarea
sugestivă a necesității de a scădea progresiv concentrația
de clei în straturile succesive de grund. La prepararea unui
panou de lemn, de pildă, se începe prin îndeierea suportu-
lui cu o soluție de clei în apă, în care proporția cleiului poate
atinge 10% (sau ceva mai mult) și pe măsură ce ne
apropiem de ultimul strat de grund, proporția cleiului va
putea scădea pînă la cca 8%. Nerespectarea acestei reguli
tehnice se concretizează în cracluri mai mult sau mai puțin
evidente ale grundului. (Este o situație în care remediul unic
îl constituie îndepărtarea completă a grundului). L.L.
SLAVA în iconografia răsăriteană, element decorativ,
cu semnificație mistică, ce sugerează, prin cercuri concen-
trice multicolore, de obicei realizate din romburi mici sau
alte forme geometrice, un curcubeu și, prin el, lumina
necreatâ care înconjură chipul lui Hristos. De regulă, apare
în imaginile sale de Pantocrator din cupola (sau de pe
bolta) naosului. Uneori, este prezentă și în reprezentările
Maicii Domnului a întrupării. Are aceeași semnificație cu
mandorla. Sin. glorie.	T.S.
SLOMN -> pridvor
SLON -> pridvor
SMALȚ -» email
SMARALD Varietate verde de berii transparentă
(duritate 7,5-8, greutate specifică 2,53-2,91). Coloritul
SPE
133
SMĂ
132
(diferite nuanțe de verde) se datorește unui conținut variabil
de crom. Se taie și se șlefuiește în caboșon, în plan cu
trepte, mai rar în formă de briliant. Se poate grava. Una din
pietrele prețioase de mare valoare. Conține deseori impu-
rități, denumite în gemologie cu termenul francez ,jardi-
nage". Cunoscut cu 3000 de ani î. H„ servește ca piatră de
podoabă (fr. emeraude, it. smeraldo, germ. Smaragd, engl.
emerald).	V.D,
SMÂLȚUI, A - emaila, a ~
SMĂLȚUITOR —> emailor
SMOALĂ ALBĂ —> pegola, sacîz
SMOKING Haină bărbătească de semigală, purtată,
la sfîrșitul sec. 19 și începutul sec. 20. la dineuri, teatru,
ceremonii. Din stofă neagră, are poalele rotunjite (amintind
de hainele de călărie englezești din sec. 18), căptușeala și
reverele din mătase și se poartă cu pantaloni din aceeași
stofă, cu vipușcă din șiret de mătase.	A.N.
SOARELE Șl LUNA Principalele planete care au
ocupat un loc de primă importanță în vechile religii ale lumii,
în creștinism, conform Părinților Bisericii, S. este asimilat lui
Hristos, iar L. Bisericii și Fecioarei. în Evul Mediu, sensurile
acestea sînt parțial schimbate și îmbogățite, fiindu-le asoci-
ate ideile de Har, Viață și Biserică, pentru S. și de Lege,
Sinagogă și Moarte, pentru L. Sub forma planetelor, apar în
unele variante ale Răstignirii; L. este prezenta în ciclurile
Zodiacurilor și ale Lunilor anului. în această din urmă formă
o întîlnim și în menoloage, figurată la începutul fiecărei luni,
în arta gotică tîrzie, în imaginile Fecioarei Apocalipsului,
aceasta apare îmbrăcată în S. la picioarele ei se află L., iar
în jurul capului are o cunună de 12 stele (Altarul din Biseri-
ca Evaghelică din Biertan, jud. Sibiu) (fr. Soleil, Lune, it.
Sole, Luna, Germ. Sonne, Mond, engl. Sun, Moon). T.S.
SOCLU Suport de diferite forme și dimensiuni, din
piatră, lemn, metal, de construcție simplă sau ornamentat,
pe care se așază sculpturi, diverse piese de artă decorativă
(fr. socle, it. zocco/o, germ. Sockel, engl. piinth). Sin. pos-
tament, piedestal.	C.R.
SOFA ->canapea
SOFIT Partea dinspre interior a unei structuri care
acoperă un gol (plafon, arhitravă) sau fața de dedesubt a
lăcrimarului unei cornișe (fr. soffite, it. soffito, germ. Soffitte,
Felderdecke, engl. soffit).	Ț,s’
SOLITAR 1. Piatră prețioasă de dimensiuni mari $
de o puritate perfectă (în general diamant), montată ca inel
sau ca cercei. 2. Serviciu de ceai pentru o sigură persoană
(fr. solitaire, it. solitario, germ. Solitar, einzelngefasster Brii-
lanț, engl. solitaire).	V.D.
SOLUȚIE DE CLEI ÎN APĂ Lichid compus
dintr-un clei alungit cu apă, în proporții variabile. Se utilizează
la impregnarea suporturilor pentru pictură și în general la
grunduire. Poate fi compusă din cleiuri de origine animală,
vegetală sau din cleiuri sintetice. (Cleiurile verificate de
tradiția atelierelor sînt cele pe bază de gelatină și caseină.)
V. încleierea suportului	LL.
SOLZIRE Desprindere de materie picturală sub forma
unor solzi sau lamele. Poate fi vorba despre s. verniului final,
dar pot fi afectate și straturi aflate în profunzime, ca urmare
a grunduirilor de slabă calitate, a suprapunerilor necores-
punzătoare de straturi colorate etc. V. exfolieri L.L.
SOPRA PORTE (it) Numele italian al unor imagini
-îndeosebi peisaje - pictate deasupra ușilor (în arhitectura
de tip baroc și rococo).	LL
SOTTO IN SU (it., de jos în sus) Numele unei
maniere de execuție a tavanelor pictate în perioada barocu-
lui tîrziu, în care este realizată iluzia că elementele
reprezentate sînt suspendate deasupra privitorului. L.L.
SPATULĂ (lat. spatha) 1. Unealtă de sculptură din
lemn, metal, os, de forma unei lopățele cu capete plate sau
rotunjite, folosită pentru modelarea argilei și a ghipsului
moale. 2. Unealtă de lemn, metal etc., de forma unei
lopățele sau a unei lame de cuțit neascuțit, cu ajutorul
căreia se amestecă, se răzuie sau se aplică diverse culori,
cleiuri, paste specifice etc. 3. Confecționată dintr-o lamă de
oțel cu mîner din lemn, s. este folosită în gravură pentru
răzuirea, amestecul culorilor și prepararea diferitelor paste
și materii (fr. spatule, it. spatola, germ. Spachtel, engl. spa-
tula).	C.R., L.L. și I.P.
SPAȚIALISM (it. spazialismo) Mișcare artistică
inițiată de Lucio Fontana, în Italia, în 1947, sub influența lui
Giuseppe Capogrossi. Este o variantă a picturii abstracte
de tip informai, în care elementele nonfigurative ale ima-
ginii, dispuse pe suprafața tabloului, depășesc viziunea de-
corativă, transformînd, prin dinamica dispunerii lor, fondul
imaginii într-un cîmp de forțe și asociindu-i astfel elemente
spațiale. La Lucio Fontana, s. are și unele note ludic
dadaiste, constituindu-se într-unul din punctele de plecare
ale artei informate.	AP.
SPAȚIU (lat. spatium) în arta plastică se disting două
concepte: cel referitor la ~ real, forma de bază a materiei,
care poate fi caracterizat prin măsurarea celor trei dimen-
siuni ale sale (înălțime, lățime, profunzime) și care este per-
ceput ca atare de toți oamenii, și cel privind - pictural,
echivalent al s. real, realizat pe o suprafață plana prin inter-
mediul mijloacelor de expresie proprii artei. S. p. este recre-
ai de artist cu ajutorul unor elemente specifice de limbaj,
prin firea lucrurilor, convenționale. Convențiile plastice,
adică acele forme de limbaj specific artei, care variază în
diversele epoci istorice și zone geografico-etnice, nu
reprezintă valori în sine, fiecare justificîndu-se doar prin va-
loarea operelor în care sînt prezente. Printre convențiile de
acest fel cea mai cunoscută este perspectiva liniară și va-
lorică, apărută în sec. 14 și codificată de Leon Battista
Alberti (în sec. 15); ea a dăinuit pînă azi, fără să fie nici sin-
gura, nici cea mai importantă. Există și alte modalități de
redare a s. p.: uneori asistăm la desfășurări de cîmpuri
plate, în care elementele reprezentate sînt dispuse unele
lingă altele, eventual în registre suprapuse, fără să se țină
seama de proporțiile reale ale personajelor (ca în arta
egipteană, romanică, la „primitivi", în artele populare etc.);
alteori figurile sînt subordonate mai multor linii de orizont și
mai multor linii de fugă (ca în arta indiană și chineză), iar în
alte cazuri apare perspectiva inversă, în care formele cresc
intenționat, o dată cu implantarea în profunzimea spațială
(ca în unele opere bizantine); reprezentările cubiste tind să
redea obiectul văzut simultan din mai multe unghiuri etc.
Oricum, fiecărei convenții îi corespunde un sentiment al
realității și fiecare acționînd asupra simțurilor și spiritului
privitorului, îl face părtaș la realitatea a cărei expresie este,
la mesajul afectiv și ideatic al operei. După cîteva secole
dominate de concepția - tridimensional văzut în profun-
zime, o dată cu sfîrșitul sec. 19, se instaurează, de la Paul
Gauguin încoace și sub influența gravurii japoneze,
preferința pentru - bidimensional, conceput uneori deco-
rativ, ca în Art Nouveau, alteori cu preocuparea de a sugera
lotuși profunzimea prin cîteva soluții: - diminuarea
aparentă, într-un mod calculabil, a figurilor, clădirilor etc., o
dată cu dispunerea lor, treptată, în adîncime (perspectiva
liniară); - apropierea tonurilor spre unul (relativ) mediu, pe
măsură ce se îndepărtează de primul plan, dată fiind
tendința valorilor de a-și reduce distanțele: apropierea pune
în evidență contraste valorice puternice între lumină și
umbră, care scad spre fundal, tinzînd spre gri (perspectiva
valorică); contururile și detaliile formale ale elementelor
îndepărtate se estompează, fapt observat încă de Leonar-
do: „De vei face lucruri finisate și lesne de recunoscut de la
mari depărtări, ele vor părea apropiate"; - scăderea trep-
tată a purității culorilor, justificată prin tendința de neu-
tralizare cromatică a tuturor elementelor ce sînt eșalonate
în profunzime; neutralizarea este secondată de răcirea
culorilor pe măsură ce acestea se îndepărtează de primul
plan, mai cald; avem de a face cu efectul spațial al culorilor:
cele calde par mai apropiate, cete reci mai îndepărtate (per-
spectiva cromatică); - scăderea opoziției opacitate-trans-
parență, o dată cu creșterea distanței față de primul plan:
opacitatea generează apropierea, iar transparența, profun-
zimea (fr. espace, it. spazio, germ. Raum, engl. space); -
funerar, zonă special rezervată în interiorul bisericilor, în
construcții anexe intenționat ridicate, în exterior, sau în
locuri special amenajate, pentru a primi înmormîntări.
Soluțiile de rezolvare sînt multiple, ele variind de la cata-
combe, la cripte și pînă la marile cimitire moderne. Arhitec-
tura eclesiasticâ din țările române cunoaște două tipuri de
soluții originale pentru organizarea s. f.: gropnița, în Moldo-
va (sec. 15-17) și pronaosul supralărgit (după modelul Bise-
ricii lui Neagoe Basarab, 1517), în Țara Românească (fr.
espace funeraire, it. spazio funerario, germ. Grabstătte,
engl. funeral space); ~ pictural (plastic) -> cadru, spațiu
L.L. și T.S.
SPĂLARE Operație de restaurare prin care sînt
îndepărtate impuritățile superificiale depuse pe suprafața
operelor, sau prin care sînt extrase substanțele străine și
nocive care au pătruns în masa (fibrele) materialelor din
care sînt alcătuite lucrările de artă, arheologie etc. Potrivit
naturii și stării de conservare a materialelor care alcătuiesc
operete, se recurge la s. mecanică, fizico-chimică sau
chimică, pe cate uscată sau umedă, în reprize de timp sta-
bilite de restaurator (fr. lavage, it. lavatura, germ.
Waschung, engl. washing).	L.L.
SPĂLAREA PICIOARELOR Moment din ciclul
Patimilor; precedă Cina cea de Taină, lisus este înge-
nuncheat în fața unui apostol, căruia îi șterge piciorul gol.
De regulă, acesta este Petru, care își duce o mînă la cap,
pentru a indica dialogul avut cu Hristos, căruia, pentru a fi
curat, îi cere să îi spele și mîinile, și capul. în spatele lui, pe
bănci, în atitudini diferite, apostolii se pregătesc pentru a fi
spălați. Gestul nu era neobișnuit în Orient, unde reprezen-
ta una din modalitățile de a arăta cinste oaspeților. Printre
cele mai frumoase reprezentări de la noi, cea din Biserica
Sfîntul Gheorghe, de la Voroneț (1488) (fr. Lavement des
pieds, it. Lavamento, germ. Fusswaschung, engl. Foot-
washing). V. și il. 7	T.S.
SPĂTAR Parte posterioară a unei piese de mobilier,
care servește pentru sprijinirea spatelui unei persoane
așezate, proprie scaunului, fotoliului, berjerei, canapelei,
anumitor tipuri de paturi (fr. dossier, it. spalliera, germ.
Rucklehne, engl, seat-back).	T.S.
SPECTRU SOLAR (lat. spectrum Solaris) Numele
purtat în cromatologie de cele șapte culori ale curcubeului,
sau obținute prin dispersia luminii trecute printr-o prismă de
cristal: roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet.
Dispersia luminii a fost realizată pentru prima oară în anul
1676 de către Isaac Newton (1642-1727), primul fizician
modern care studiază sistematic lumina. (Există opinii
bazate pe texte din operele lui Pliniu și Seneca, după care
antichitatea cunoscuse dispersia luminii, realizată cu aju-
torul prismei de cristal. S. s. este constituit din culori-lumină,
SPE
134
net deosebite de ceea ce sini pigmenfii utilizați în pictură (fr.
spectre solaire, it. spettro solare, germ. Sonnenspektrum,
engl. solar spectrum). V. și lumină, culoare L.L.
SPECULUM în antichitate oglinda, piesa esențială
a unui serviciu de toaletă Majoritatea erau din bronz lustruit
oglinda
egipteana
oglinda
etruscă
și argintat sau chiar din argint, de formă discoidală bogat
decorate pe revers și cu un mîner prelucrat în motive ani-
maliere sau vegetale. Deși sticla era larg folosită, procedeul
de argintare nu era cunoscut în antichitate. I.C.
SPENCER Vestă scurtă pînă la talie, din stofă sau
catifea, cu mîneci lungi și strîmte, bufante la umeri, guler
înalt, drept și două buzunare mici, orizontale pe piept. S.
este o haină de modă engleză (de la numele lordului
Spencer), adoptată de femei în Europa în vremea
Revoluției Franceze, în epoca Consulatului. în epoca
Imperiului Napoleonian, s. a fost preluat de bărbați,
îmbrăcat peste jachetă. A rămas ca haină de gală, albă, a
ofițerilor de marină francezi. în țările române, s. a pătruns o
dată cu moda apuseană contemporană, rămînînd apoi în
costumul popular ca un surtuc fără pulpane, purtat de
țăranii din Transilvania, Banat, Oltenia și Moldova. Sin.
spenfer, spenf, sprenț, spențăl (fr. spencer, it. spenser,
germ. Spenzer, engl. spencer).	A.N.
SPENȚ (spențăl) -> spencer
SPENȚER -> spencer
SPEZIAH In vechile noastre erminii, denumire;
suportului pentru pensule.	L.L
SPRENȚ -> spencer
STABILITATE LA LUMINĂ însușire esențială a
unui bun pigment. Depinde de intensitatea luminii recep-
tate, natura și puritatea pigmentului și a liantului, forma de'
cristalizare a pigmentului și modul lui de dispersie în agluti-
nant etc.; mai depinde, de asemenea, de procedeul tehnic
folosii de artist (de pildă, peliculele subțiri de acuarelă rezistă
mai slab decît culorile opace ale temperei). Cei mai puțin
rezistenți la lumină sînt pigmenți! organici naturali șl sintetici
(anilinele). La lumina puternică unii pigmenți se decolorează,
insă există cazuri în care se întunecă. Proba tradițională cea
mai simplă folosită de pictori este expunerea la soare a culo-
rilor.	L.L
STACCO A MASSELLO (it.) Tehnică mai veche,
folosită în cursul transferului unei fresce pe un suport nou,
în care se extrage stratul de culoare, tencuiala și o parte din
zid; ~ cu intonaco, variantă mai nouă a tehnicii s. a. m., în
care se extrage numai stratul de culoare și intonaco-ul subi-
acent. V. și transferul (transpunerea) picturii L.L.
STADIU în grafică, se referă la fazele de execuție ale
unei gravuri deja realizate, în care artistul mai intervine cu
modificări sau adausuri (fr. etat, it. stato, germ. Zustand,
engl. state). V. și mențiune	A.P.
STADIUM Loc de întrecere destinat alergărilor de
cai, de care, jocurilor atletice etc. Variantă romană a hipo-
dromului grecesc, s. era construit, de obicei, într-o vale
flancată de dealuri apropiate (fr. stade, it. stadio, germ.
Stadium, engl. stadium). V. și hipodrom	I.C.
STAFAJ. FIGURI DE ~ (engl. staffagejTermen
rar, care desemnează figurile de oameni, animale sau
păsări prezente în anumite peisaje. Pe lingă faptul că „însu-
flețesc" peisajul, îmbogățesc și variază formele reprezen-
tate, rolul lor este și acela de a sluji ca repere pentru su-
gerarea profunzimii spațiale, constituind totodată unitățile
de măsură necesare pentru precizarea optică a raporturilor
dimensionale. Pot fi înlîlnite încă dinaintea constituirii
peisajului ca gen autonom („coborind" în timp pînă la
scenele pictate pe zidurile de la Pompei).	L.L.
STALACTITE Motiv decorativ arab, folosit in deco-
rația otomană, constînd în realizarea unui relief cioplit în
piatră sau modelat în stuc, cu fațete rectangulare unite în
unghiuri ascuțite plasate frontal, aranjate în benzi sus-
pendate în retragere succesivă, ce amintesc fenomenele
carstice, formînd frize sau, cel mai adesea, grupaje
triunghiulare în zona trompelor de colț sau deasupra por-
talurilor marilor moschei și mihraburilor (fr. stalactite, il. sta-
lattite, germ. Stalaktit, Tropfstein, engl. stalactite). T.S.
STAMNOS Vas antic grecesc folosit la masă pentru
amestecarea vinului cu apă. Realizat în ceramică sau metal.
are, de obicei, formă ovoidală, cu git scurt, capac și toarte eva-
zate orizontal, lipite de un umăr înalt. V. vase grecești I.C.
STAMPAJ Procedeul tehnic al imprimării pe hîrtie a
imaginii gravate în adîncime prin săparea cu dăltița în placa
de metal (sau cu alte instrumente adecvate) a desenului,
formîndu-se astfel șanțurile în care pătrunde cerneala (fr.
estampage, it. stampatura, germ. Abreibung, engl. rub-
bing).	A.P.
STAMPA Denumire generică pentru operele de artă
gravate, indiferent de tehnică, îndeobște în tehnicile clasice.
Cabinetele de s. sînt compartimentele muzeale care păs-
trează în condiții specifice de conservare, în cutii, la
adăpost de praf și lumină, aceste opere (fr. estampe, it.
stampa, germ. Kupferstich, Radierung, engl. prinț)-, ~
japoneză -» gravură japoneză	A.P.
STAREȚ (sl„ bătrin) în mediul monahal ortodox,
superior al unei mînăstiri de călugări. Se folosește și femi-
ninul stareță, pentru funcția similată în mînăstirile de maici.
Sin. egumen	T.S.
STĂ
135
STATUARA Termen generalizat pentru lucrări de
sculptură monumentală-tridimensională încadrată unei
epoci istorice, unei țări sau în contextul creației unui artist
plastic (fr. statuaire, it. arte statuaria, germ. Monumental
plastik, engl. statuary).	C.R.
STATUETĂ Sculptură figurativă de mici dimensiuni,
executată din diverse materiale: argilă, teracotă, faianță,
porțelan, os, fildeș, lemn, metal, piatră, marmură, pietre
dure ș. a. (fr. statuette, it. statuetta, germ. Statuette, engl.
statuette).	C.R.
STATUIE (lat. statua) Sculptură realizată în ron-
de-bosse, înfățișînd în special o ființă umană reprezentată în
întregime și de obicei în poziție verticală. Dimensiunile pot fi
conform modelului (s. in mărime naturală) sau la scară
mărită (s. colosală) și se execută în diverse materiale (ghips,
teracotă, lemn, metal, piatră, marmură, ciment) (fr. statue, it.
statua, germ. Standbild, engl. statue). Se folosește termenul
de - pedestră, cînd modelul stă în picioare (fr. s. pedestre,
it. s. pedestre, germ. Fusstandbild, engl. pedestrian s.); și -
ecvestră, cînd modelul este reprezentat călare (fr. s.
equestre, it. s. equestre, germ. Reiterstanbild, engl. eques-
trian s.); ~ -coloană, s. cu rol de susținere care înlocuiește
o coloană. Apare, de obicei, la portaluri (fr. s.-colonne, it.
s.-colonna, germ. Săulenstatue. engl. s.-column). V. și caria-
tidă, telamon; - menhir, reprezentare antropomorfă din
era neoliticului. Bloc de piatră în care figura, membrele și
unele detalii vestimentare sînt marcate prin incizări sumar
degroșate. V. și menhir	C.R. și I.C.
STAȚIUNE ȘOLDIE -> contrapposto
STAVROPIGHIE (gr.) în Evul Mediu, mînăstire
importantă care ținea direct de jurisdicția canonică a Patri-
arhiei din Constantinopol și al cărei stareț avea privilegiul
de a purta bedemiță.	T.S.
STĂREȚIE intr-o mînăstire ortodoxă, locuință rezer-
vată starețului (stareței), completată de birouri și de
STI
137
STE
136
încăperi oficiale. Este separată de arhondaric, format din
camerele destinate oaspeților de marcă. V. și casă egume-
nească	T.S.
STEAG însemn complex al unei persoane, al unui
grup, al unei comunități, al unui popor, al unei țări, care
prezintă prin limbajul simbolic al culorilor și al unor ele-
mente figurate, idei legate de anumite năzuințe, credințe,
drepturi și obligații. Este format din material textil atașat
unui suport de lemn de forma unei bare foarte subțiri și
lungi (fr. etendart banniere, it. bandiera, gonfalone, sten-
dardo, germ. Fahne, Banner, engl. banner, flag, standard).
De un tip mai aparte erau - de procesiune, care aveau pe
ele imagini sacre și erau purtate de credincioși cu ocazia
diferitelor procesiuni, pelerinaje, înmormîntări etc. (fr. b. de
procession, it. gonfalone processionale, germ. Kirchen-
fahne, engl. processional standard), sau - de breaslă, care
purtau însemnele specifice ale acesteia și erau purtate pe
străzile orașelor cu diferite prilejuri.	T.S.
STEATIT (gr. stear, grăsime) Piatră metamorfică,
varietate de talc, cu structură compactă, moale, aspect onc-
tuos, colorată, în nuanțe de verde, cenușiu și negru (cînd
are un mare conținut de magneziu). Se cioplește și se lus-
truiește cu ușurință, avînd calitatea de a rezista în timp
condițiilor atmosferice. Material cunoscut și folosit în cadrul
societăților primitive pentru obiecte uzuale și imagini sculp-
tate. în Extremul Orient (China, Japonia), utilizat din anti-
chitate pînă în prezent pentru confecționarea de statuete și
piese de artă decorativă (fr. steatite, pierre de lard, it.
steatite, germ. Speckstein, engl. soap-stone, honey-stone).
C.R.
STEAUA CULORILOR -> scheme cromatice
STEAUA LUI DAVID (ebr. Magen David) Simbol
iudaic religios și național, constînd din două triunghiuri invers
suprapuse care alcătuiesc o stea cu șase colțuri. în antichi-
tatea tîrzie S. I. D. apare în ornamentica sinagogală, pe amu-
lete, pe pietrele funerare. De la înființarea Statului Israel, fi-
gurează pe steagul țării, ca emblemă națională consacrată
din 1897, la Congresul sionist de la Basel. Astăzi S. I. D. nu
este folosită în iconografia artistică, ci își păstrează doar sta-
tutul de semn distinctiv național (fr. etoile de David, it. Stella di
Davide, germ. Davidstem, engl. Star of David).	A.P.
STELATĂ -> boltă
STELA (lat.) Lespede de piatră plasată vertical ca
însemn funerar. Cele mai vechi s. apar în Egiptul antic; se
reîntîlnesc în Grecia și în Imperiul Roman, unde cunosc cea
mai mare dezvoltare, fiind decorate în relief, fie cu imaginea
defunctului, singur sau însoțit de membrii familiei sale, figu-
rați bust și încadrați de un medalion simplu sau clipeai, fie
de scena banchetului funerar. Partea inferioară a piesei
este rezervată inscripției comemorative (fr. stele, it. stele,
germ. Stele, Denkstein, engl. stele, headstone). T.s’
STELUȚA Obiect liturgic ortodox, din categoria
vaselor sacre, format din două semicercuri de metal,
reunite la cheie printr-un nit, permițînd formarea unei cruci.
S. se plasează deasupra discului pe care este pusă pîinea
euharistică și este acoperită cu aerul. Sin. zvezdă. T.S.
STEMĂ însemn figurativ de regulă complex, reunind
mai multe elemente de tip simbolic, cu caracter emblema-
tic, care permite recunoașterea oficială a statutului unei per-
soane, familii nobiliare, ori a unei instituții de tip statal sau
administrativ local, de tip oraș, universitate etc. (fr.
armoiries, it. stemma, germ. Wappen, engl. coatofarms).
V. și il. 15	T.S.
STEREOBAT Partea superioară a unei fundații,
vizibilă deasupra solului, lipsită de muluri, pe care se con-
struiește clădirea (fr. stereobate, it. stereobato, germ.
Grundmauer, engl. stereobate). V. și stilobat I.C.
STEREOTOMIE Știința de a tăia blocurile de piatră
sau diferite piese de piatră, avînd caracter structiv sau de-
corativ (de exemplu, bolțari), de o asemenea manieră încît
să se îmbine perfect, conferind zidăriei sau bolților aspectul
unor suprafețe continue, netede (fr. stereotomie, it. stereoto-
niia, germ. Stereotomie, Steinschnitt, engl. stereotomy).
T.S.
STICLĂ 1. Material amorf, transparent, opac sau
translucid, obținut dintr-un amestec de nisip, cuarț, piatră
de var, carbonat de sodiu și decoloranți topiți în cuptoare
speciale la temperaturi înalte. Pasta, răcindu-se progresiv,
se fasonează la cald prin diferite metode - suflare, presare
sau turnare în formă. Pentru obținerea, s. colorate se
adaugă un amestec de oxizi: de cobalt (s. albastră), de
crom (s. verde), de uraniu (s. galbenă), de mangan (s.
brună, s. violetă), de cupru sau de aur (s. roșie, s. roz) etc.
S. se poate picta cu culori de email sau grava prin procedee
mecanice, sau cu ajutorul unor substanțe chimice. Pentru
ușurarea studiului s., A. Nesbitt, specialist englez, autorul
Catalogului pieselor de sticlă de la South Kensington Muse-
um din Londra (1878), a propus împărțirea s. în 6 categorii:
s. incoloră sau monocromă; s. emailată sau aurită; s. cra-
c/ată; s. marmorată; s. millefiori; s. filigranată. Fabricarea
s., străveche îndeletnicire a omului, alături de ceramică, a
fost practicată, probabil, cu 3-4 000 de ani î. H., de fenicieni
sau de egipteni. Cele mai vechi piese încă existente sînt trei
vase din epoca lui Tutmes III (1504-1450 î. H.), din Dinas-
tia XVIII egipteană. Tehnica s. a fost preluată și de alte
popoare din jurul bazinului mediteranean. La Alexandria,
oraș portuar egiptean, se produc mari cantități de sticlărie,
care se exportă pînă în Europa de Nord, in primele sec. d.
H., sticlarii romani fabrică, după modele alexandrine, vase,
pahare, flacoane pentru mirodenii și pentru parfum din s.
colorată, transparentă sau opacă, de excelentă calitate; ei
introduc meșteșugul s. în Galia, Spania, Anglia și în țările
Europei Centrale. După întemeierea imperiului lui Constan-
tin cel Mare, centrul de fabricare a s. se deplasează la
Bizanț; în contact cu arta islamică, s. romană capătă un
caracter oriental, tehnica se perfecționează, iar repertoriul
ornamental se îmbogățește. între sec. 9-12, s. bizantină
cunoaște o perioadă de declin, în timp ce s. arabă ocupă un
loc de frunte. în acest timp, unele ateliere din Bavaria,
Saxonia și Silezia produc o sticlă de tip popular [Waldglas),
foarte prețuită. Venețienii reinventează această tehnică de
fabricare în sec. 11-12, dar nu o folosesc pe scară largă,
decît în sec.13; în componența s., ei introduc siliciul din
nisipurile rîurilor Pad și Ticino, cenușa plantelor marine
bogate în sodiu și adaugă în masa s. scoici pisate sau pu-
lbere de marmură - elemente care conferă s. noi calități, in
sec. 15 apar în atelierele de la Murano, lîngă Veneția, opere
de reală valoare artistică - piese din s. emailată, colorate în
special în albastru, s. aurită; se adoptă cu predilecție tehni-
ca millefiori. Și alte ateliere (Bologna, Ferrara și Genova)
sînt foarte productive începînd din Renaștere. Atelierele
germane creează în sec. 16-17 forme specifice de pahare
[Roemer, Humpen); cele mai renumite se găsesc la Nurn-
berg și Brandenburg, și dețin un loc de frunte în producția
europeană, împreună cu atelierele din Boemia; continuă să
activeze și în prezent. Spania, care cunoscuse din sec. 7 o
puternică dezvoltare a artei s., adoptă diferite procedee de
decorare italiene și orientale; abia după sec. 15, atelierele
din Toledo, Segovia și Barcelona realizează o producție
originală, iar în sec. 18, Manufactura de la Granja (prov.
Castilia) se remarcă prin fabricarea s. gravate și a
oglinzilor. Gravarea s. atinge un nivel artistic înalt în
Boemia, unde Kaspar (Gaspar) Lehmann, giuvaiergiul ofi-
cial al lui Rudolf II (1572-1612), creează piese remarcabile,
în Anglia, în 1675, George Ravenscroft (1618-1681) re-
voluționează modul de obținere a s. prin introducerea în
pastă a oxizilor de plumb, care conferă s. o mai mare rezis-
tență și forța de a difuza lumina. Noul material, numit
flint-glass, se bucură de o mare apreciere în Europa. Tehni-
ca s. gravate înflorește în Țările de Jos, în special în Olanda,
în atelierele din Amsterdam, Haga, Leiden, începînd din sec.
16; decorul se realizează cu un Vîrf de diamant (pînă către
1690), apoi, timp de un secol (pînă la sfîrșitul sec. 18), cu
roata. De la mijlocul sec. 18 și în tot sec. 19, se practică
ciocănirea ușoară a vîrfului de diamant pe suprafața s.,
obținîndu-se un decor format din nenumărate puncte mici,
caracteristic sticlăriei olandeze. Acest ultim procedeu este
aplicat din primul pătrar al sec. 17, de Anna Roemers Viss-
cher (1583-1651), dar nu devine frecvent decît către
mijlocul sec. 18. Familii întregi de gravori olandezi renumiți
formează adevărate școli, unde se remarcă și femei. La
Nurnberg se descoperă procedeul gravării s. cu acizi. în
sec. 17, sticlarul-chimist J. Kunckel obține un colorit ro-
șu-rubiniu, care este preluat de atelierele din Boemia și devine
specific sticlăriei din această regiune. în sec. 18, celebrul
chimist rus Mihail Lomonosov (1711-1765) perfecționează
fabricarea s. emailate. S. rusă este ornamentată cu vulturul
bicefal, monograma țării, și cu diferite motive gravate și
emailate. în Anglia sînt produse, între 1788 și 1873, piese
din s. verde-fumurie, stropite cu dîre sinuoase și asimetrice,
din email colorat sau decorate cu puncte sau cu panglici din
email alb. Acest gen de motive se obține prin rularea unui
fier încălzit pe suprafața s.; datorită acestei operații, culorile
fărîmițate aderă la masa sticloasă, care este din nou
supusă coacerii și apoi suflată pentru fasonare. Deși diferite
ateliere din Londra, Bristol, Sunderland și Newcastle se
specializează în acest gen de s., piesele poartă denumirea
generică de s. Nailsea. Acest procedeu este adoptat și de
alte fabrici europene. în Franța, atelierele de la Nevers,
Saint-Gobain și renumita Manufactură Baccarat (înființată
în 1765) realizează o producție originală și variată. Pînă la
sfîrșitul sec. 18 este utilizat cu predilecție așa-numitul verre
de fougere; la sfîrșitul sec. 19 se produce o s. opacă, denu-
mită pâte-de-verre, care imită gemele antice; mulți artiști
execută portrete în această tehnică, foarte la modă și în
prima jumătate a sec. 20. în cadrul mișcării Art Nouveau, s.
modernă cunoaște un moment de mare originalitate și va-
loare artistică, datorită Școlii de la Nancy, întemeiate de
Emile Galle (1846-1904). Acesta obține efecte de culoare
deosebite, prin contrastul dintre straturile de s. opacă și
STI
138
cele de s. transparentă; de asemenea, el atacă masa s. cu
acizi sau cu roata, pentru a scoate în relief ornamentele, de
cele mai multe ori vegetale. Frații Daum aparțin aceleiași
școli și experimentează diferite combinații de email și
efecte de irizații. Rene Lalique, bijutier și sticlar, folosește s.
de culori delicate, care amintesc pietrele semiprețioase
(piatra lunii, topazul, turcoaza etc.). El este autorul unei ino-
vații: folosirea s. în arhitectură (panouri de uși) și introduce-
rea în industria parfumurilor a flacoanelor de dimensiuni
mici, de cele mai multe ori cu decor geometric. în S. U. A.,
în jurul anului 1896, renumitul pictor sticlar Louis Comforl
Tiffany (1848-1933), discipol al lui Emile Galle, creează
așa-numitul favrile g/ass, introdus și pe piața europeană,
mai ales în Franța. în România, atelierele în care se pro-
ducea sticlă - „glăjării“ (o comună din Transilvania poartă
chiar acest nume) - sînt semnalate în sec. 17, la Făgăraș,
Tălmaciu, Rîșnov. Li se adaugă, în sec. 18, altele - la
Cîrțișoara, Bicsad, Sebeșel apoi, în sec. 19, cele de la
Tomești (Banat) și Avrig. în acestea din urmă producția de
s. și obiecte din s. continuă și astăzi, luînd o dezvoltare
sporită în centre ca Azuga, Sighișoara, Buzău, Mediaș (fr.
verre, it. vetro, germ. Glas, engl. g/ass). 2. Unul dintre
suporturile picturii. Frumusețea și resursele acestui materi-
al, fragil, dar rigid, au fost cunoscute de cei vechi. Pe s.
aurită s-au pictat portrete romane încă din primele sec. d.
H., iar vitraliile medievale încorporează miraculoase lumini
colorate. Pe s. s-a pictat șl cu culori diluabile în apă, și cu
culori de ulei. Au folosit acest suport cîțiva dintre marii cre-
atori ai sec. 20. v. și icoane pe sticlă. 3, în erminii, vechi
nume al verniului: - craclată, s. a cărei suprafață prezintă
asperități și neregularități, obținute fie prin rularea s. calde
în mici fragmente de s. pisată, care aderă la masa sticloasă
atunci cînd aceasta este supusă unei temperaturi la care se
topesc, fie prin imersiune timp de cîteva secunde a s.
fierbinți în apă foarte rece. în diferite țări europene s-au
confecționat piese din acest gen de s., în sec. 16-17, în
Franța, Franțois-Eugene Rousseau (1827-1891) execută,
începînd din 1884, produse din s. c. foarte apreciate (fr. v.
craquele, it. v. a ghiaccio, germ. Eisglas, engl. frostened g.,
crackled g.) ~ de Boemia, s. de cea mai bună calitate,
după cristal, constituită din cuarț pulverizat, var hidratat,
carbonat de potasiu și acid arsenios; este clară și transpa-
rentă ca un cristal de rocă, extrem de ușoară și poate fi
tăiată și șlefuită în fațete, gravată sau pictală. Praga și Ma-
nufactura Moser de lîngă Karlsbad (azi Karlovy Vary) au
fost centre de sticlărie foarte active în sec. 16-17 și, datorită
exporturilor masive, au dat un puternic impuls în special
fabricării serviciilor de pahare. Denumirea de s. d. B. a fost
dală la începutul sec. 19 pieselor de s. colorată în mai multe
straturi dispuse In jurul unui strat central transparent.
Decorul, constituit din motive florale, geometrice, ani-
maliere sau din scene cu personaje, este tăiat în masa s.
pentru a se descoperi straturile colorate și fondul transpa-
rent. Culorile cele mai frecvente sînt: roșu-rubiniu, galben-to-
paz, verde palid, adesea subliniate cu aur; ~ de plumb ->
flint-glass; - eglomizată, s, pictată după un procedeu
practicat din sec. 12 și pînă în prezent, dar care s-a dez-
voltat cu precădere la mijlocul sec. 18 în Boemia, și care
constă în acoperirea s. pictate cu un strat de aur sau de
argint, peste care se aplică altă s. sau un verni pentru pro-
tejarea picturii. Termenul de s. e. derivă de la numele
francezului Jean-Baptiste Glomy, care a aplicat acest pro-
cedeu în sec. 18 la decorarea oglinzilor, a capacelor de
casete etc. Motivele decorative cele mai frecvente
reprezintă scene laice sau religioase (Flandra, Olanda,
Boemia, Germania), blazoane și arabescuri (Anglia,
Franța) (fr. v. eglomise, it. v. agglomizzato, germ. Zwis-
chengoldglas, engl. giltg.); ~ emailată, s. pictată cu culori
de email. Procedeul - cunoscut de arabi, care au produs în
sec. 13-14 sticlărie e. de mare valoare artistică (lămpi de
moschee, pahare, căni etc.) - este preluat în a doua
jumătate a sec. 15 de sticlarii venețieni, iar în sec. 16-17 de
sticlarii germani (Nurnberg) și de cei din Boemia (Praga),
care exportă mari cantități de s. e., decorată cu inscripții,
blazoane, scene pitorești, de așa-numiții Hausmaler. în a
doua jumătate a sec. 18, această tehnică este adoptată și
în Anglia (Bristol). Procedeul este și astăzi în uz (fr. v.
emaille, it. v. dipinto a smalto, germ, emailiertes G., engl.
enamalled g.); - fașon de Boheme (fr.), s. imitată după s.
de Boemia de meșterii venețieni din Murano, care doreau
să producă o s. foarte transparentă și totodată mai rezis-
tentă decît cea autohtonă; se copiază și formele și orna-
mentele s. de Boemia; ~ fapon de Venise (fr.), s. foarte
transparentă, strălucitoare, asemănătoare cristalului de
rocă, produsă în sec. 16-17 în diferite centre europene;
Boemia, Saxonia, Turingia,Tirol, Țările de Jos, de sticlari
venețieni în colaborare cu meșteri locali; imită așa-numiiul
cristalin di Venezia. Decorul este o îmbinare de motive spe-
cific venețiene cu cele folosite cu precădere în respectivele
centre (scene de Vînătoare, steme, blazoane etc.); - fili-
granată, s. venețiană produsă între sec. 16-18, al cărei
decor este constituit din fileturi divers colorate, amintind
tehnica filigranului, sau din fire de culoare albă lăptoasă
(latticini), încorporate în masa sticloasă sau aplicate pe pro-
dusul finit. Uneori s. de bază este albastră, iar decorul alb.
Sticlarii italieni au introdus acest procedeu în diferite țări
europene, unde erau chemați să întemeize ateliere de
sticlărie (fr. v. filigrane, it. v. filigranate, germ. Filigranglas,
engl. filigreed g.); ~ marmorată, s. opacă cu vine diferit co-
lorate, amintind prin structură și culoare pietrele prețioase; -
opalină, s, semiopacă, pe bază de carbonat de plumb,
care imită opalul; poate fi albă sau de culori deschise, cu
reflexe albăstrui. Prin adaos de săruri metalice se obține o
colorație inegală și deschisă (roz, galben, verde peruzea).
Tehnica, cunoscută în antichitate, este redescoperită la
Veneția în sec. 16. Sticlarii germani o aplică în sec. 17-18,
iar cei francezi în sec. 19. S. o. este folosită frecvent în
Europa ca înlocuitor al porțelanului chinezesc. în Germania
și în Anglia se fabrică la mijlocul sec. 19 o s. o. numită
pastă de orez. Folosirea s. o. cunoaște un regres după
1850 (fr. opaline, it. opalino, germ. Opalin, engl. opaline)', ~
venețiană, s. produsă în sec. 11-12 în atelierele din
Veneția, apoi în Insula Murano, din imediata apropiere a
Veneției, unde atelierele au fost mutate prin edictul din
1291, de teama incendiilor posibile, și care activează și în
prezent. Acest centru, cunoscut din sec. 14, unde se exe-
cută la început - după tradiții orientale (siriene și egiptene)
- pocaluri, cupe cu picior foarte îngust, carafe, lămpi etc.,
devine în sec. 16 cel mai mare producător din Europa,
furnizînd și altor țări piese de o calitate deosebită prin
finețea lor. Italia deține monopolul sticlăriei timp de două
secole. Decorul specific al s. v. este constituit din baghete,
fileturi, latticini, millefiori, relicella; coloritul este alb trans-
parent sau - de predilecție - albastru. în sec. 16 apare s.
v. opalină. Decorul este pictat sau gravat cu diamantul sau
cu roata. S. de Murano opalină este, datorită durabilității ei,
folosită și pentru executarea mozaicurilor; ~ vulcanică ->
obsidian	V.D. și L.L.
STICLĂRIE Ansamblu de obiecte - de podoabă și
utilitare - produse din sticlă: pocale, boluri, căni, salatiere,
servicii de pahare de diferite forme, flacoane pentru miro-
denii și parfumuri, servicii de toaletă, candelabre, lămpi etc.
(fr. verrerie, it. verreria, germ. Glaswaren, engl. g/ass-
ware).	M.P.
STIHAR în costumul liturgic ortodox, veșmînt provenit
din tunica antică - dalmatica -, confecționat din țesătură de
mătase simplă sau cu flori și brodată cu fir, lung pînă la
glezne cu mîneci largi și încheiat pe piept, purtat de diaconi,
preoți și episcopi. Cel al diaconilor, care nu îmbracă nimic
pe deasupra, are tivurile brodate sau prevăzute cu galoane
aurite, cel al preoților și arhiereilor, care îmbracă peste s.
felonul sau sacosul, este, uneori, brodai pe poale, strîns cu
mînecuțe la închietura mîinilor și încins cu brîu. A.N.
STIL (lat. stilus) 1. „Amprentă" particulară, originală,
proprie unui artist, unui grup sau unei epoci creatoare.
Cumulează caracteristici conceptuale și formale inconfun-
dabile, manifestate în mod constant. Alături de specifici-
tatea și simplitatea mijloacelor de realizare a operei, s. pre-
supune o expresie densă, limpede, recognoscibilă. S. unui
artist se poate dezvolta și impune, sau poate rămîne izolat,
potrivit unor condiționări în mare parte exlra-estetice, cum
ar fi gradul de receptivitate al publicului și climatul cultural
in care se manifestă, accesibilitatea operei și gustul epocii,
STI
139
anumite împrejurări social-istorice etc. Conceptul include și
alte domenii decît cel al artei, are implicații temporale și
spațiale. Sub semnul s. stau diverse tipuri de activitate,
diverse moduri de comportament și de comunicare, putînd
fi ilustrate prin exprimări ca s. poetic, retoric, arhaic, fluent,
sobru, vetust, modern, popular. Diverse produse și pre-
ocupări artistice sini supuse, la rîndul lor, unor coordonate
stilistice determinante: vestimentația, mobilierul, amenajări-
le ambientale, comunicațiile vizuale, designul obiectelor de
uz curent etc. 2. Unealtă metalică cu vîrful ascuțit, cu aju-
torul căreia se scria în antichitate - prin grafilare - pe tăblițe
preparate cu ceară (fr. style, it. stile, germ. Stil, engl. style).
L.L.
STIL RECTILINIAR -> Perpendicular Style
STIL-DE-GRAiN (fr.) Culoare galbenă, transpa-
rentă, instabilă la lumină, extrasă din bacele necoapte ale
unui arbust tinctorial (lat. niger prunus), cunoscute comer-
cial sub numele „boabe de Avignon" sau „boabe de Persia".
(Din bacele mature-coapte-se extrage verdele de sevă.)
Culoarea galbenă obținută altădată prin tratarea sucului
bacelor cu alaun era cunoscută în Italia (sec. 16) ca giallo
santo, iar în Germania (sec. 16) se numea galben de bacă
(beergăl). Cele mai bune rezultate le-a dat în pictura de
manuscris. (S.-d.-g. în amestec cu sulfatul de bariu a dai o
culoare cunoscută sub numele german Schultelgelb.). L.L.
STILIZARE Simplificare a unor elemente naturale -
operată creator, după legile specifice fiecărui gen de artă -
în scopul punerii în evidență a ceea ce au ele mai caracte-
ristic și mai expresiv din punct de vedere estetic.
Extragerea particularităților specifice corpului reprezentat
este însoțită întotdeauna de generalizare (adesea
geometrizantâ) și de invenție plastică. Deși s, pare să fie
specifică artelor decorative, acest lip de interpretare plas-
tică, concretizată în soluționări din cele mai diverse și
inedite, este prezent în pictura și sculptura mai tuturor ma-
rilor epoci și direcții stilistice, începînd cu arta neolitică și
pînă în zilele noastre. Este prezentă, de asemenea, în cul-
turile orientale, africane, americane etc. Artele populare o
cultivă cu precădere (fr. stylisation, it. stilizzazione, germ.
Stilisierung, engl. stylisation).	L.L.
STI LOBAT (gr.) în arhitectura clasică, platformă
alcătuită din mai multe trepte sau tip de piedestal deasupra
căruia se înălțau coloanele edificiilor. Prin extensie, plintă
STI
140
STR
141
mulurată (fr. stylobate, it. stilobato, germ. Săulenstuhl, engl.
basement table), I/. și stereobat	T.S.
STIPPLING -> divizarea tușei
STIRATOR (it. stirare, a întinde) Suport folosit de
acuareliști pentru a-și fixa și menfine plană hîrtia în timpul
lucrului, a cărui utilizare face posibilă renunțarea la
obișnuita lipire a marginilor acesteia de planșetă. Este con-
stituit dintr-o ramă lemnoasă care încadrează strîns o
planșetă (acoperită, uneori, cu o folie netedă de perga-
ment); după ce hîrtia umezită se așterne peste planșetă, s.
se așază deasupra și se presează, astfel încît folia se
usucă întinzîndu-se perfect. Există și un alt tip de s., la care
planșeta de lemn este înlocuită cu un simplu șasiu;
folosirea acestuia face posibilă umezirea și menținerea în
stare umedă a hîrtiei în timpul lucrului.	LL.
STÎLP Element constructiv de secțiune rectangulară,
poligonală, cruciformă sau fasciculată etc., masiv și puter-
nic, care face parte din sistemul portant al unui edificiu,
îndeplinind același rol ca și coloana (fr. pilier, it., piliere
pilone, germ. Pfieler, engl. pillar). V. și pilier; - fasciculat
(lat. fascia, mănunchi de tije legate) în arhitectura gotică,
STRAFORI (it.) Nume medieval dat desenelor perfo-
rate în scopul transpunerii pe zid. V. și poncif, carton L.L.
STRANA Șir de scaune alăturate, care au comun
spătarul foarte înalt, uneori cu un mic baldachin și, două
cîte două, cite o rezemătoare pentru antebrațe. Inițial, erau
folosite pe ambele laturi ale corului bisericilor catolice pen-
element de sprijin al bolților, plasat între nava centrală și
colaterale, care are forma unei coloane groase, sau, mai
rar, a unui stîlp de secțiune pătrată, pe laturile căruia sînt
plasate colonete angajate, fiecare dintre ele răspunzînd
necesității de a susține un arc. Prezintă, de regulă, și parti-
cularitatea că este lipsit de capitel, fiecare dintre colonetele
componente continuîndu-se, fără pauză, la nivelul bolților,
prin nervuri (fr. pilier fascicule, it. pilone a fascio, fascicula-
to, germ. Bundeipfeiler, engl. clustered pillar, compound pil-
lar). V. și coloană fasciculată	T.S.
STILPNIC Sfint din zona Orientului, trăind în primele
secole ale creștinismului, care și-a petrecut o mare parte
din viață locuind, în chip de penitență, pe vîrful unui stîlp.
Reprezentarea iconografică a unui asemenea personaj
este frecventă în mediul ortodox (fr. stylite, it. stilita, germ.
Sâulenheiliger, engl. stylite, pillarsaint).	T.S.
STOA 1. Tip de portic lung folosit de vechii greci ca
promenadă umbrită sau ca loc public de întîlnire. 2. în arhi-
tectura bizantină, sală rectangulară cu o latură deschisa
printr-unul sau mai multe șiruri de coloane.	I.C.
STOLA 1 . in Roma antică, rochie largă și lungă, din
stofă subțire de lînă, în culori vii, croită ca un dreptunghi,
necusută, prinsă pe umeri cu fibule, ca și chitonul grecesc,
îmbrăcată peste cămașă, s. era purtată de femei, încinsă
cu două cordoane, sub sîni și pe șolduri. 2. în costumul litur-
gic catolic, echivalent al epitrahilului ortodox. Sin. etola (fr.
etole, it. stola, germ. Sfo/a, engl. stole).	A.N.
(ru canonicii catedralelor sau pentru cintăreți. Cu această
din urmă funcție apar și în absidele laterale ale bisericilor
ortodoxe. Mai tîrziu, în bisericile protestante, erau folosite
de membrii marcanți ai breslelor (Biserica Neagră din
Brașov). Sînt sculptate din lemn, decorate cu reliefuri, unele
cu intarsii (Biserica Evanghelică din Biertan), practic urmînd
succesiunea marilor stiluri occidentale (cele mai vechi sec.
12) sau calea parcursă de artele decorative în Răsărit.
Există și s. speciale: voievodale, arhierești, care sînt de fapt
jilțuri (fr. stalle, it. sedia corale, germ. Chorgestuhl, engl.
stall).	T.Ș.
Planul agorei din Thasos
1. Stoa; 2. Tholos; 3. Temenos; 4-5. Stoa; 6. Exedre; 7. Stoa; 8. Sanctuarul lui Theogenes
STRAPPO (it.) Tehnică folosită în cursul transferului
unei picturi murale pe un suport nou. Constă în extragerea
exclusivă a stratului de culoare. V. transferul (trans-
punerea) picturii	L.L.
STRASBOURG Renumită manufactură franceză
de faianță și porțelan, întemeiată în 1721 de ceramistei de
origine olandeză Charles Franțois Hannong, asociat cu
germanul J. H. Wackenfeld, care poseda aici un atelier din
1720. în 1722, Hannong rămîne singurul proprietar, și
deoarece atelierul său era prosper, deschide un altul la
Haguenau.în 1724. Confecționează platouri de formă ovală
sau octogonală, colorate în albastru și alb, imitînd stilul ate-
lierelor din Delft și Rouen. în 1737, ambele ateliere alsa-
ciene aparțin fiului său, Paul Hannong, care imprimă pro-
ducției (între anii 1740 și 1760) un caracter specific, inspirat
din stilul rococo și din operele create de manufacturile
Meissen și Chantilly, folosind de preferință motivul numit
indianische Blumen și mai ales garoafa. Paleta de culori
STR
142
SUL
143
este proaspătă, formată din tonuri de roșu carmin și verde
pur, subliniate cu aur. in 1752 sau 1753, Paul Hannong
începe să fabrice porțelan, cu concursul unor meșteri ger-
mani (veniți poate de la Meissen), dar este nevoit să tran-
sfere atelierul, în 1754, în afara Franței, la Frankenthal
(Palatinat), din cauza opoziției Manufacturii Vincennes. în
1750, Paul Hannong lasă conducerea manufacturilor din S.
și Frankenthal fiului său, Joseph-Adam, iar aceea a ate-
lierului din Haguenau celuilalt fiu, Pierre-Antoine. Joseph
continuă să activeze, dar instituirea unor taxe excesive
asupra produselor importate din Alsacia, considerată
provincie străină, îl ruinează și, pentru a scăpa de
închisoare, fuge, în 1781, la Meissen, unde și moare.
Piesele create de Joseph Hannong sînt în stilul Ludovic
XVI, decorate cu ghirlande și flori formate din hașuri sau
subliniate pe margini cu o linie neagră; ornamentele
reprezintă frecvent și peisaje extrem-orientale. Producția
manufacturii S. se împarte în trei mari perioade, care se dis-
ting prin caractere specifice imprimate de conducătorul
respectiv. Statuetele din porțelan create după 1766 sub
influența stilului Ludovic XVI sînt decorate cu subiecte
chinezești, teme la modă în acea epocă; calitatea pastei și
strălucirea emailului le conferă o certă valoare artistică.
Rămîne însă predominantă producția pieselor din faianță,
mult imitate în sec. 18 și în epoca modernă. Mărci: H (Paul
Hannong); monograma JH (Joseph Hannong); alte mărci
insuficient precizate.	V.D.
STRASS Varietate de sticlă sau de cristal artificial
incoloră sau colorată cu diferiți oxizi metalici (cobalt, cupru,
manganez etc.), care imită diferite pietre prețioase; de cele
mai multe ori, s. imită diamantul, avînd proprietatea de a
refracta puternic lumina. Termenul derivă de la numele giu-
vaiergiului parizian Georges-Frederic Stras (1700-1773) (fr.
strass, it. strass, germ. Strass, engl. sfrass). V.D.
STRAT PICTURAL {DE PICTURĂ) Denumire
specializată a totalității straturilor așternute de artist peste
suportul unei opere pictate. în pictura de ulei s. p. cuprinde
preparația, pelicula de culoare, verniul final etc. în arta murală,
pe lîngă stratul de culoare, s. p. include și tencuielile subiacen-
te {intonaco și arriccio). suportul picturii fiind considerat, aici,
zidul. (A nu fi confundat cu strat de culoare, care este com-
ponenta principală a s. p.). Sin. materie picturală. L.L.
STRATIGRAFIE Consemnare grafică a ele-
mentelor din care este alcătuit stratul de pictură în frescă
(pigmenți, intonaco, arriccio). Termen folosit de obicei în arta
murală, s. se stabilește după sondaje făcute în vederea
restaurării.	L.L.
STRIAȚIE Motiv decorativ folosit în arhitectură și în
artele decorative, constînd într-o dungă foarte fină, săpată
în adîncime sau scoasă în relief (ex. s. unei coloane, a unei
tapiserii, a unui fond de manuscris miniat) (fr. strie, it. stria,
germ. Streifen, Riefe, engl. hatching, streak). Sin. hașură,
canelură.	V.D.
STRUCTIV Adjectiv care se referă la partea de
structură (rezistență) a unui edificiu,	T.S.
STRUCTURĂ PLASTICĂ Mod specific de aso-
ciere și organizare a părților componente ale operei de
artă. S. p. a unui tablou, de pildă, include formele, valorile
și culorile elementelor reprezentate, dar se referă în mod
special la dispunerea și liniile lor directoare, la traseele
geometrice subiacente, adică la interrelațiile dintre ele, în
scopul creării unui ansamblu unitar.	L.L.
STUC Material de o plasticitate deosebită, compus,
la origine, din marmură albă și var stins, iar ulterior din
cretă, clei și o anume cantitate de apă, care poate fi mode-
lat cu ușurință cînd este proaspăt, ori poate fi turnat în
matrițe. Bucățile astfel obținute, care formează compoziții
decorative dintre cele mai complicate, sînt, după ce s-au
solidificat, lustruite cu pulbere de gresie și un pilug de
piatră, dobîndind luciul similar marmurei. Apoi sînt lipite de
perete cu un adeziv pe bază de clei, sau pe cadre de oglinzi
și tablouri ori pe diverse piese de mobilier. S. poate fi alb,
colorat în masă sau numai la suprafață, cu diverși coloranți
minerali, și aurit. Procedeul, de origine persană, a fost larg
întrebuințat în arhitectura romană, în Renaștere, baroc și
rococo, și în arhitectura otomană. Este întîlnit și în țările
române la sfîrșitul sec. 17, cele mai celebre edificii fiind Bi-
serica Fundenii Doamnei și Palatul de la Potlogi (fr. stuc, it.
stucco, germ. Stuck, engl. stucco).	C.R. și T.S.
STUCATURA Ansamblul decorației arhitecturale a
unui edificiu sau al ornamentelor aplicate pe diverse piese
de mobilier, care are la bază folosirea stucului (fr. stuca-
tura, it. stuccatura, germ. Stuckdekoration, engl. stucco
decoration).	T.S.
STUDIU 1. în sens tradițional, lucrare pregătitoare, în
vederea operei definitive, constituind o etapă în procesul de
exprimare a unei viziuni de ansamblu. Prin faptul că este
lucrat după natură, cu o mare atenție acordată elementelor
caracteristice, ca și prin caracterul lui fragmentar, s. se
deosebește de schiță. Atunci cînd sînt executate spontan,
aceste lucrări devin ele însele opere căutate de amatorii de
artă. 2. Poartă același nume și lucrările executate în
perioada de ucenicie a artistului. Scopul lor este înțelegerea
în profunzime a motivului, capacitatea de selecție și de
interpretare a informațiilor oferite de natură, familiarizarea
cu materialul de lucru și uneltele fiecărei arte etc. (fr. etude,
it. studio, modello, germ. Studie, engl. study, preparator/
drawing).	L.L.
SUBCINTRAT Tip de arc cu o valoare mai mică de
180°, al cărui centru se află sub nivelul coardei care îl
subîntinde (fr. surbaisse, it. piatto, schiacciato, germ.
gedruckt, engl. depressed). V. și arc	T.S.
SUBIECT în sens larg, totalitatea obiectelor identifi-
cabile, a personajelor, evenimentelor și situațiilor reprezen-
tate într-o operă de artă, din care rezultă mesajul afectiv și
ideatic al creatorului. (Uneori se vorbește despre un anumit
s. și în operele abstracte, acolo fiind însă vorba mai curînd
despre temă, cu un caracter eminamente plastic.) Deși în
vorbirea obișnuită este confundat de multe ori cu tema,
pentru plasticieni s. se referă la ansamblul vizual direct, la
„anecdotica" lucrării, adică la ceea ce constituie textul
(conjunctural) prin care se exprimă o anume problemă ge-
nerală (cu alte cuvinte tema, care devine astfel subtextul
operei). Identitatea dintre frumusețea s. și cea a operei este
relativă: o broască rîioasă poate deveni un splendid „obiect
de artă" dacă este transpusă estetic în aur decorat cu
smaragde, figura tumefiată de lovituri a unui pugilist a
devenit o valoroasă operă de artă elenistică, Mona Lisa nu
este o femeie „frumoasă", și cu atît mai puțin „Femeia care
plînge" a lui Picasso etc. Cu puține excepții, creatorul este
interesat de expresivitatea și de particularitățile obiectelor
sau modelelor ce-i servesc ca s., de elementele prin care
acestea îl impresionează și îi slîrnesc elanul creator (fr.
sujet, it. suggetto, germ. Vorwurf, Subjekt, engl. subject).
L.L.
SUBIECTIL -> suport
„SUBȚIRE PE GROS11 Regulă (în operația
numită maruflaj), potrivit căreia întotdeauna se lipește un
suport mai subțire peste altul mai gros: o pînză fină peste
alta mai groasă, pînză peste carton sau lemn, hîrtie peste
pînză sau carton etc.	L.L.
SUBZIDIRE Procedeu modern de consolidare a
unei clădiri, constînd din crearea unei fundații artificiale sau
din întărirea celei existente prin înglobarea ei într-o masă de
beton.	T.S.
SUC DE SMOCHIN Lichid gros și alburiu extras
din smochin (ficus carica). Altădată era încorporat în tem-
pera cu ou pentru optimizarea emulsiei, fiind el însuși o
emulsie vegetală (conține rășini, cleiuri, apă). Folosirea lui
este atestată începînd cu textele antice. Altă denumire:
lapte de smochin.	L.L.
SUCCIN —> chihlimbar
SUDATORIUM încăpere în cadrul fermelor, avînd
funcția de saună (fr. sudatorium, it. sudatorio, germ.
Schwitzkammer, engl. sudatory). V. și terme I.C.
SUFLARE Procedeu de fasonare a sticlei, cunoscut
din antichitate. Sticlarul folosește un tub, pe care îl cufundă
în masa de sticlă topită și, suflînd în el, obține bule de sticlă,
cărora le dă anumite forme, aplicînd diferite tehnici sau cu
ajutorul unui tipar. Acest mod de lucru, inventat în sec. 1 î.
H. în orașul Alexandria sau în Siria, permite o mare libertate
în tratarea formelor (fr. soufflage, it. soffiamento, germ.
Glasblasen, engl. giass-blowing).	V.D.
SUFLĂTOR —> pulverizator
SUFRAGERIE (turc, sofraci, om care servea la
masă) încăpere dotată cu mobilier adecvat pentru servirea
mesei. Primele garnituri, incluzînd ca piese de mobilier
masa, scaunele, bufetul, servanta, apar în interioarele
caselor nobiliare din a doua jumătate a sec. 18. în decursul
sec. 19-20 se confecționează o diversitate de garnituri de
sufragerie păstrînd în genere piesele componente
tradiționale (fr. salle ă manger, it. sala da pranzo, germ.
Speisezimmer, engl. dinîng-room).	V.D.
SUITĂ Ansamblu de tapiserii reprezentînd diferitele
episoade ale aceleiași narațiuni, formînd un tot unitar (au
aceleași borduri, aceleași motive decorative, același co-
lorit). Termen utilizat și pentru gravuri, tablouri etc. (fr. suite,
it. serie, germ. Folge, engl. set).	V.D.
SULF Folosit în gravura pe metal pentru obținerea
unor efecte de laviu, fie cu ajutorul unei soluții de sulfura de
SUL
144
potasiu in combinație cu ulei de ricin și alcool, fie cu o com-
binație de ulei de măsline și floare-de-sulf, cu care se aco-
peră placa de gravat (fr. soufre, it. zolfo, germ. Schwefel,
engl. sulphur).	A.P.
SULFOPON Pigment înrudit cu litoponul, pe care îl
înlocuiește uneori. Sulfatul de bariu care intră în compoziția
litoponului este substituit cu sulfatul de calciu. L.L.
SULIMAN (turc, suliimen) -> alb de plumb ; ~ al
peretelui alb de var; - franțuzesc -> alb de plumb;
~ veneticesc -> alb de plumb	L.L.
SUPORT Termen generic care desemnează o multi-
tudine de materii a căror suprafață este capabilă să susțină
și să mențină pictura vreme îndelungată. Tehnologii le
împart în rigide, semirigide și suple (fr. support, subjectile,
it. sostegno, germ. Malgrund, engl. support); ~ flexibile sînt
hîrtia și pînza, aceasta din urmă fiind cel mai răspîndit din-
tre s. moderne destinate picturii în ulei; - rigide, piatra, ten-
cuiala (zidul), metalul (aurul, argintul, cuprul, zincul, fierul,
aluminiul), sticla, lemnul, sideful etc. au o mare rezistență în
timp și asigură o bună protecție stratului de culoare.
Tehnologii le consideră optime, întrucît materia colorată
devine casantă după uscare, lipsită de elasticitate și flexi-
bilitate, astfel că orice deformare as. - îndoire, întindere
etc. - o craclează; - semirigide: hîrtia maruflată pe pînză,
pînza fină maruflată pe o altă-pînză, cartonul etc. L.L.
SUPRACINTRATTipdearc de 180°, ale cărui picioa-
re se prelungesc vertical (fr. surhausse, it. sopraizato, sopra-
elevato, germ, iiberhoht, engl. surmounted). V. și arc T.S.
SUPRAFAȚA Termen care desemnează fie
învelișul exterior al unei forme spațiale, fie planul limitat de
o linie cu traiectorie închisă. în ambele cazuri se măsoară
în unități la pătrat. S. îi preocupă atît pe creatorii de forme
tridimensionale (prin amploare, proporții, succesiuni, tex-
tură etc.), cit și pe cei care cultivă suporturile bidimensio-
nale (fr. surface, it. superficie, germ. Flăche, engl. surface).
V. și cadru	L.L.
SUPRA LIBROS (lat., deasupra cărților) Specie a
ex-/ibris-ului; spre deosebire de acesta, s. I. este plasat pe
coperta exterioară a cărții.	A.P.
SUPRAINÂLȚAT Tip de arc care are capetele pre-
lungite cu o porțiune verticală. V. și arc	T.S.
SUPRAPUNEREA CULORILOR Succesiunea
de straturi colorate care alcătuiesc laolaltă materia picturală.
Întrucît suprapunerile influențează adesea rezistența ope.
relor și produc rezultate expresive variate, practica de atelier
a stabilit prescripții diferite de la un procedeu tehnic la altul.
Astfel, în tehnica uleiului suprapunerile trebuiesc făcute
numai după o uscare (solidificare) reală a stratului prece-
dent (specialiștii recomandă un răgaz de două sâptămîni),
iar dacă intervalul dintre două ședințe de lucru a depășii
cca 30 de zile, vechiul strat trebuie peliculizat cu un strat de
verni de retuș, care asigură aderența straturilor următoare;
este necesară respectarea regulei „gras pe slab", se reco-
mandă grosimea limitată a pastei și, de asemenea, supra-
punerile „transparent pe opac". S. c. are consecințe (de
natură optică, fizică, chimică și, desigur, expresivă) care
variază de la un procedeu tehnic la altul.	L.L.
SUPRAREALISM Mișcare literar-artistică apărută
în Franța, inițiată programatic, în 1924, de poetul Andre
Breton în Manifestul suprarealismului. Textul proclama
intenția „de a rezolva contradicțiile dintre realitate și vis prin
acceptarea unei realități absolute, o suprarealitate". De aici
rezultă importanța, rolul primordial al activității psihice
iraționale, al inconștientului, al experienței onirice, al depo-
zitului de imagini colective arhetipale, ale căror „dicteuri"
artistul le înregistrează automat, transcriindu-le în spon-
taneitatea lor fără a le „manipula" formal și a le controla cu
mijloacele logicii și ale rațiunii. Sursele s. sînt multiple. în
primul rînd este dadaismul, cu repertoriul lui de absurdități,
cultivate ca mijloc de terapeutică psiho-socială împotriva
convenționalismului burghez de toate felurile. Sub acest
aspect, s., în prima lui etapă, a avut conotații politice și
legături cu mișcarea comunistă franceză. Pe plan filozofic,
în s. există filiații din romantismul german: literar (Novalis)
și pictural (C. D. Friedrich). Legături directe se pot stabili
între s. și doctrina freudiană asupra activității inconștientu-
lui. Practici și metode de creație coincidente cu cele ale s.
se întîlnesc, fără caracter programatic, și în arta secolelor
trecute: la Bosch, Bruegel, Magnasco, Callof, Fussli, Goya
ș. a. S. a evoluat pe etape pînă în preajma celui de-al doilea
război mondial, demonstrîndu-și forța prin două mari
expoziții, în 1925 și 1936, la care au participat, la prima, pe
lîngă suprarealiștii primei generații - Max Ernst, Haos Arp,
Man Ray - și artiști cu adeziuni temporare la s.: Chirico,
Miro, Picasso și Paul Klee, iar la a doua, numai
suprarealiștii Magritte, Salvador Dali, Victor Brauner, Paul
Delvaux, Masson; curtnd va adera la s. și Marcel Duchamp.
Iconografia s. este prioritar figurativă, folosind elemente
luate din realitate într-un context ireal, de combinații
absurde, uneori cu o notă simbolică, conturîndu-se astfel o
concepție magică asupra funcției „obiectului" din Imagine,
înstrăinat, smuls din logica conexiunilor lui firești. Dominan-
ta figurativă a s. a avut, mai ales la începuturile mișcării, și
caracterul unei reacții față de abstracționism și purism. în
1947, o nouă expoziție de amploare va confirma, pentru un
timp, vitalitatea s. care, după 1960, se va afirma puternic în
unele țări socialiste, în special în fostele R. D. G. și U. R. S. S.,
reprezentînd o alternativă figurativă la realismul socia-
list. V. și il. 86, 88	A.P.
SUPREMATISM Formă extremă a abstracționismu-
lui geometric, definită, în 1915, de artistul rus Kazimir Male-
vici, căruia îi aparține și denumirea, ca „o supremație a
emoției pure în artă" și ca o „eliberare de lumea obiectuală",
prin reducerea formelor la un simplu pătrat, „punct zero al
experienței vizuale pe suprafața nudă a tabloului". S. are
grade, mergînd de la forma elementară a pătratului negru pe
fond alb, pînă la s. spațial, colorat, ajuns în anii '20 la inter-
ferențe cu constructivismul și Bauhausul. V. și il. 87 A.P.
SURCOT (fr. sur, cotfe) Veșmînt european medieval
în stil gotic (sec. 13-15), cu mîneci sau fante largi și tivuri de
blană, purtat de bărbați și femei, peste cotta. A.P.
SURGUCI (turc.) Smoc de pene fixat într-o broșă
împodobită cu pietre prețioase și prins la turban sau la ișlic,
de sultani și de înalții demnitari turci, la căciulă, de unii dom-
nitori români (Mihai Viteazul etc.) sau la chipiu, de ofițeri
(Alexandru loan Cuza etc.).	A.N.
SURTOUT DE TABLE (fr.) Piesă de argintărie cu
caracter decorativ, așezată în centrul mesei, la ospețe.
Folosită începînd din sec. 17, reprezenta inițial o stîncă, în
SWA
145
adînciturile căreia se fixau cupe cu bomboane, prăjituri,
mirodenii. Piesa poate fi asociată cu sfeșnice și statuete. La
începutul sec. 18 se răspîndesc compoziții arhitecturale
reprezentînd grădini înflorite, iar în sec. 19 (stilul Primului
Imperiu) piese ornamentale din bronz, cu platouri din
cristal, asociate cu sfeșnice cu mai multe brațe. în prezent
acest gen de piesă decorativă a dispărut din uz (fr. surtout
de table, it. trionfo da tavola, germ. Tafelaufsatz, engl. cen-
tenpiece, epergne).	V.D.
SUTANĂ Veșmînt de stofă de diverse culori, de
regulă negru (la catolici, exclusiv), lung pînă la glezne,
încheiat în față, purtat de diaconi și de preoți. Croiul și
modalitatea de închidere diferă de la un rit la altul. T.S.
SWANSEA Manufactură engleză, situată în Țara
Galilor, care confecționează piese de faianță și de porțelan
între 1764 sau 1765 și 1870. Iși cîștigă un mare renume prin
piesele de porțelan moale și translucid, de o calitate
deosebită, realizate între 1814 și 1822. Formele, în stilul
neoclasic, sînt simple și armonioase; decorul cuprinde flori,
fructe, păsări, fluturi, peisaje. Produsele caracteristice sînt
serviciile de masă; către 1845-1850 se confecționează
vase în stil etrusc sau grecesc. Faianța este de o calitate
foarte fină și adesea cu lustru metalic. Cele mai frumoase
piese sînt opera ceramistului Lewis Llewellyn Dillwyn, care
pictează decorul așa-numitelor vase etrusce. Mărci (pentru
porțelan): Swansea; Swansea și dedesubt un trident; (pen-
tru faianță): Dillwyn și dedesubt Swansea. V.D.
ȘABLON —> poșoar
ȘANȚ Element care face parte dintr-un sistem defen-
siv. Adîncitură artificială, realizată prin scoaterea pămîntului
și depozitarea lui fie pe margini, pentru a forma un val cu
scopul de a crea sau a completa o fortificație, rezultînd un
obstacol în fața atacatorilor (sistem medieval), fie prin
îndepărtarea lui (sistem sec. 16-18). Sistemul era folosit din
neolitic. în Evul Mediu, ș. erau practicate în jurul cetăților
sau al zidurilor orașelor. Partea dinspre obiectivul de apărat
se numește escarpă, iar cea de pe malul opus contraescar-
pă. între cele două, adincitura putea avea cîțiva metri lățime
și cîțiva metri profunzime. Putea fi uscat sau umed, în al
doilea caz fiind temporar sau permanent umplut cu apa
unei surse deversate special în acest scop. Pentru sporirea
rezistenței, pereții erau de regulă căptușiți cu cărămidă (fr.
fosse, it. fossato, germ. Graben, engl. ditch). T.S.
pentru a repartiza uniform greutatea învelitorii care se spri-
jină pe el și pentru a trasa panta și forma acesteia (fr. char-
pente, it. armatura, travatura di legno, germ. Dachstuhl,
engl. framework of a roof).	T.S.
ȘARPE în funcție de epocă și de loc, animal asociat
simbolic fie binelui, fie răului, identificat în iconografia
creștină cu ispititorul Evei și al lui Adam. Este atributul per-
sonificării Pămîntului, din Seria celor 4 Elemente, dar și al
uneia din cele 7 virtuți - înțelepciunea (Prudential. Repre-
zentările variază de la simpla figurare a reptilei clasice, la
transformarea sa în monstrul Leviathan, din Judecata de
apoi, în dragon, cu unul sau mai multe capete (fr. serpent, it.
serpe, serpente, germ. Schlange, engl. snake, serpent). T.S.
ȘASIU (fr.) Cadru de lemn pe care se întinde pînza
ce urmează să fie grunduită și pictată. Esența lemnoasă
cea mai folosită astăzi este bradul - uscat, curat, neted,
fără noduri și cu fibrele lemnului dispuse în sens paralel cu
ȘARPANTĂ Eșafodaj de bîrne, ferme metalice sau
bare de beton armat, asamblat de o manieră convenabilă
laturile. Tăietura oblică (privind în secțiune) a stinghiilor,
datorită căreia se evită imprimarea în pictură a muchiilor lor
interioare, este astăzi o regulă. Deși se mai folosesc une-
ori ș. cu colțuri fixe, cu adevărat bune sînt cele prevăzute
cu pene (apărute în sec. 18), care permit mici reîntinderi
ulterioare ale pînzei. Lățimea și grosimea stinghiilor com-
ponente crește o dată cu suprafața care va fi pictată. Cele
medii (între 1-1,5 m2) au fixată la mijloc cîte o stinghie
transversală, pentru a le mări rezistența față de tracțiunile
pînzei; cele mai mari (între 2-3 m2) pot avea confecționată
fie o „cruce a șasiului", dispusă la mijloc, fie mai multe tra-
verse încrucișate. înainte de operația de întindere a pînzei
este necesară frecarea cu glaspapir a stinghiilor și rotun-
jirea ușoară a muchiilor (mai ales a celor pe care se spri-
jină pînza), ca și a celor patru colțuri. Proporțiile dintre
laturile ș. fiind legate nemijlocit de reprezentarea picturală
(marginile lui coincizînd cu limitele cadrului), există o stan-
dardizare internațională a dimensiunilor, care, grupate și
intitulate figură, portret, marină, sînt livrate ca atare de
unitățile comerciale specializate. Alături de cele rectangu-
lare, există și ș. circulare sau ovale, construcția lor asi-
gurînd, de asemenea, secționarea oblică a laturilor, penele
și traversele (fr. châssis, it. telaio, germ. Keilrahmen, engl.
canavas-stretcher).	L.L.
ȘEM
147
ȘCOALA Ansamblu de artiști care prezintă
asemănări stilistice și conceptuale. Pot fi grupați în jurul
unui maestru (ex. ș. lui Rembrandt, ș. lui Rubens), pot fi
încadrați unui curent sau unei orientări stilistice comune
(ex. ș. impresionistă, ș. de la Barbizon), sau aparțin unui
spațiu geografic distinct - fie el o regiune sau o țară (ex. ș.
toscană, ș. franceză, ș. românescă) (fr. ecole de peinture,
it. scuola, germ. Malerschule, engl. School of painting).
L.L.
ȘEDINȚA Numele tradițional al intervalului (cotidian)
de timp în care lucrează artistul. O ș. poate dura mai multe
ore. Cînd se lucrează după model viu, acestuia i se acordă,
de obicei, pauze din oră în oră. Anumite lucrări pot fi termi-
nate într-o singură repriză (alia prima), în vreme ce altele -
mai complexe ca problematică, sau de dimensiuni ample -
pretind un mare număr de ș. zilnice. Alte denumiri: repriză
de lucru, ș. de lucru (fr. seance de pose, it. seduta di posa,
germ. Portrătsitzung, engl. sitting for a portrait). L.L.
ȘEF DE ȘCOALA Artist marcant, inițiatorul unei
orientări stilistice, a cărui operă polarizează energia și influ-
ențează creația a numeroși discipoli, mai mult sau mai puțin
direcți (fr. chef d'ecole, it. caposcuola, germ. Schulfuhrer,
engl. school-leader). V. și școală	L.L.
ȘELAC —> gumi-lac
ȘERLAC —> gumi-lac
ȘEMINEU (fr.) Amenajare specială a locului de
încălzit cu foc deschis, dintr-o încăpere, formată dintr-o nișă
căptușită cu piatră sau cu cărămidă, care comunică direct
I
ȘEV
148
cu o hotă Exemplarele cele mai monumentale au fost rea-
lizate in Evul Mediu și în Renaștere (fr. cheminee, it.
camino, germ. Kamin, engl. chimney).	T.S.
ȘEVALET (fr.) Unealtă-suport specială, specifică
muncii pictorului, pe care acesta își așază tabloul in curs de
execuție; confecționată de regulă din lemn, poate avea
mărimi și forme variate. Ș. de atelier cele mai simple au
forma unui trepied prevăzut cu o traversă de sprijinire a
lucrării; altele, mai perfecționate, sînt alcătuite din doi pitoni
verticali, reuniți sus și jos prin traverse fixe, care au la
mijlocul distanței ce-i separă diverse sisteme de ridicare și
coborire a unei stinghii orizontale, pe care se sprijină tabloul
(partea de sus a tabloului puțind fi imobilizată cu ajutorul
unui cursor ori a unui dispozitiv mobil); unele au dispuse sub
tălpile de susținere patru mici rotițe, care le asigură mobilita-
tea. Ș. de timp, construite din lemn sau din alte materiale
ușoare (aluminiu, mase plastice), sînt trepieduri pliabile mai
complicate (unele au adosată o cutie de culori și un sistem
de transport cu chingi). Inventarea ș. pare să se li produs în
antichitate, însă a devenit o unealtă indispensabilă pictorilor
abia după ce a fost abandonat sistemul de lucru medieval -
în care culorile erau aplicate pe tablourile dispuse la orizon-
tală. (fr. chevalet, it. cavaletto, germ. Staffelei, engl. easel).
L.L.
ȘEVALIERĂ Inel plat, purtat pe inelar sau pe dege-
tul mic, uneori gravat cu o emblemă nobiliară, o scenă
mitologică, inițiale sau diferite motive decorative; cunoscută
din epoca romană, ș. se poartă și în prezent. Se
confecționează din metale prețioase (fr. chevaliere, it. anei.
Io, germ. Siegelring, engl. seal-rings, signet-ring). V.D
ȘEZLONG 1. Canapea pentru repaos diurn, ca un
fotoliu alungit, cu tăblii tapisate la căpătîi și, eventual, și la
picioare, apărut în Franța sec. 18. (fr. Iii de repos, it. letto di
parata, germ. Prunkbett. engl. sate-bed). Varietăți: -
duchesse sau ~ sultane, lungă peste 1,60 m; - en bateau,
cu tăblii curbe, ca barca; ~ duchesse brisee, alcătuită din
2-3 bucăți (un fotoliu mare și altul mic, alungit sau 2 fotolii
inegale și un taburet); ~ Madame Recamier, cu tăblii joase,
egale. 2. Fotoliu de grădină, pliant, format dintr-un cadru de
lemn și pînzâ, eventual cu un adaos racordat, pentru
picioare, permițînd o poziție semiîntinsă (fr. chaise longue,
it. poltrona a sdraio, germ. Ruhebett, Liegestuhl, engl.
lounge-chair, daybed).	V.D.
ȘIFONIER La origine, piesă de mobilier înaltă și în-
gustă, prevăzută cu 5-6 sertare, destinată păstrării lenjeriei.
Din sec. 18, ș. devine o mobilă de lux, iar în stilul Empire
apare tipul de ș. prevăzut cu 7 sertare, după cele 7 zile ale
sâptămînii (semainier). Din sec. 19, ș. devine sin. cu dulap
(fr. chiffonier, it. cenciaio, cenciaiolo, germ. Leinwand-
schrank, engl. chiffonier).	C.R.
ȘINDRILA Material lemnos folosit pentru înveiitoare,
avînd forma unor scîndurele lungi de cca 30-40 cm, înguste
de 7-8 cm, care se bat, cîte 2-3 odată, cu cuie, în sistemul
de solzi (un rînd este acoperit parțial de cel următor, ale
cărui rosturi cad pe mijlocul primului). Tăietura scîndurelelor
este fie în unghi, fie în .coadă de rîndunlcă" (fr. bardeau, it.
assicella, germ. Dachschindel, engl. shingle). T.S.
ȘTE
149
Șezlong
ȘLEFUIRE Procedeu prin care se obțin suprafețe
netede, mate sau strălucitoare, pe obiecte de piatră sau
metal, ca urmare a folosirii anumitor unelte speciale sau a
frecării cu substanțe abrazive (fr. polissage, iL pulilura,
levigazione, germ. Schliff, engl. polishing).	T.S.
ȘLAGMETAL —> foițe metalice
ȘMIRGHEL (germ) 1. Rocă dură constituită din stra-
turi granulate de corindon și magneții, folosită ca abraziv
pentru șlefuirea sculpturilor din piatră, marmură, granit și
alte materiale dure. 2. Material confecționat din carton, pînză
etc., impregnat cu pulberi abrazive de diferite mărimi șl
denivelări, folosit la lustruirea și curățarea unor suprafețe
destinate gravării, pentru frecarea suporturilor utilizate în
pictură, sau pentru alte operații auxiliare de atelier (fr. emeri,
it. smeriglio, germ Schmirgel, engl. emery). C.R. și I.P.
ȘOFRAN (arab, za'faran) Plantă din care se prepară
galbenul de ș. (fr safran, it. zafferano. germ. Safran, engl.
saffron).	L.L.
ȘPACLU Instrument alcătuit dintr-o lamă de oțel
(aprox. triunghiulară) fixată într-un mîner de lemn. Se
folosește în multe operații de atelier: aplicări de grund, chit
și culoare, răzuiri, neteziri ale unor tencuieli, amestecul cer-
nelurilor și culorilor etc. (fr. spatule, it. spatola, germ.
Spachtel, engl. spatula).	L.L.
ȘPIȚ (germ. Spitz) Daltă mare, de obicei cu secțiune
hexagonală, cu vîrful în formă de cui, folosită în sculptură
pentru cioplit și degroșat piatra, prin lovire cu ciocanul. C.R.
ȘTAMPILA Marcă aplicată pe mobile atestînd exe-
cutarea respectivei piese de către un anumit meșter
timplar, ebenist. Inițialele prenumelui și numele întreg, gra-
vate pe o placă groasă de metal, prin lovire cu un ciocan se
imprimă în fibra lemnoasă. In genere se întipărește pe car-
casa mobilelor sub traversa posterioară (scaune, fotolii)
sub tăblia de lemn, marmură (comode, console, mese, ser-
vante), pe partea interioară a centurii (mese, birouri plate).
Primele ș. apar în Franța, către 1730, cu scopul de a dis-
tinge lucrările membrilor corporației tîmplanlor ebeniști de
cele executate de meșteri liberi fără drept de marcare. în
1743, ștampilarea, pentru care se percepe o taxă, devine
obligatorie, certificând calitatea mobilei realizate conform
anumitor norme riguroase. Din 1751, legalizată printr-un
edict regal, stipulînd amenzi și confiscare, pe lîngă numele
executantului piesele se marchează cu o floare de crin și
inițialele corporației J. M. E. (Jure menuisier ebeniste). Cu
toate că după Revoluția din 1790 această uzanță se
abolește, mulți ebeniști francezi păstrează obiceiul semnării
mobilelor și în decursul sec. 19. în Anglia cu unele excepții
(sec. 18-19), ebeniștii nu aplică semnături pe mobile (fr.
estampille, it. marca, suggello, germ. Stempel, Brandstem-
pel, engl. stamp, brand).	C.R.
ȘTANȚARE Procedeu aplicat la prelucrarea me-
talelor, prin care se obțin, prin impresiune, anumite motive,
se aplică mărcile care atestă proveniența dintr-un atelier
anume, uneori titlul metalului prețios. Există și piese întregi
rezultate din impresiunea și decuparea din o placă de metal
folosind o matriță.	T.S.
ȘTERGAR ÎMPĂTURIT -» pergament plisat
ȘTERGERE Acțiunea de îndepărtare a surplusului
de culoare - cerneluri - de pe suprafața plăcii în procesul
gravării (fr. essuyage, it. asciugamento, germ. Lbschung,
engl. effacement).	LP-
TAB
151
T
TABACHERA Cutie de mici dimensiuni, prevăzută
cu capac, de diferite forme și materiale (aur, argint, fildeș,
os, baga etc.), în care se ține tutunul de prizat. Folosită în
Europa începînd din ultima parte a sec. 16, cînd tutunul a
fost introdus de spanioli, in sec. 18, moda t. era atît de
răspîndită, încît s-au păstrat pînă în zilele noastre bogate
colecții, unele piese, de mare valoare, fiind împodobite cu
pietre prețioase sau cu miniaturi (fr. tabatiere, it. tabac-
chiera, germ. Schnupfdose, Tabakdose, engl. snuff-box,
tobacco-box).	V.D.
relatate în cele patru Evanghelii. Plasate la începutul textu-
lui, beneficiau de un cadru decorativ deosebit, fiecare
coloană era plasată sub o arcadă, întregul figurînd un fel de
portic bogat ornamentat. Printre cele mai bogat decorate
sînt cele din manuscrisele carolingiene, de exemplu
Evangheliarul de la Lorsch, a cărui primă parte se
păstrează în Biblioteca Batthyani, din Alba lulia (fr.
Tableaux de concordances, germ. Konkordanztafeln). T.S.
TABERNACOL (lat. tabernaculum) 1. în antichi-
tatea romană, denumirea de t. - inițial cortul folosit în
taberele militare - a fost extrapolată la elementele în formă
de baldachin de pe fațadele somptuoase ale unor edificii
construite începînd din sec. 1 d. H. Ediculele, care constitu-
iau protuberante ale fațadelor, adăposteau adesea statui.
2. în bisericile catolice, nișă în grosimea peretelui aflat în
stînga mesei altarului sau mic dulăpior pus pe aceasta, în
TABELE DE CONCORDANȚĂ în special în
evangheliarele medievale, grupaje ordonate pe coloane, în
care sînt marcate mențiunile evenimentelor similare
care se păstrează ciboriul cu împărtășania. Cele mai sem-
nificative realizări artistice aparțin stilului gotic,
reprezentînd sculpturi mari, de forma unui turnuleț sau a
unei uriașe monstranțe de piatră, decorată cu arcade, pina-
cluri, fleuroni etc. în țara noastră se păstrează două aseme-
nea t, în Biserica „Din deal“, din Sighișoara (sfîrșitul sec.
15) și în Biserica Evanghelică din Moșnajud. Sibiu (1493),
ultimul realizat de meșterul Andreas. în bisericile moderne
este combinat cu masa altarului, iar în cele contemporane
revine la forma separată de aceasta, fiind atașat zidului din
axul sanctuarului. Corespunde chivotului din bisericile orto-
doxe (fr. tabernacle, it. tabernaculo, germ. Sakramen-
thăuschen, Tabernakel, engl. tabernacle, eucharist shrine).
T.S.
TABLELE LEGII Două plăci de piatră, reprezen-
tate de obicei juxtapuse și rotunjite la partea superioară, pe
care sînt înscrise cele Zece porunci date de Dumnezeu lui
Moise pe Muntele Sinai: pe cea din stînga sînt înscrise 3, iar
restul pe cea din dreapta, semnificînd separația obligațiilor
față de Dumnezeu de cele față de oameni. T. L. originare se
păstrau în Sfînta Sfintelor din Templul din ierusalim. Ele
marchează partea superioară, exterioară, a sinagogilor (fr.
Tables de la Loi, it. Tavole del/a Legge, germ. Gesetztafein,
engl. Tables ofthe Law}.	T.S.
TABLINIUM în antichitatea greco-romană, sala
mare de recepții plasată pe axul clădirii în partea opusă
intrării, cu deschidere spre atriu. O deschidere în partea
posterioară permitea comunicarea cu grădina sau cu peri-
stilul, dacă exista. V. și domus	I.C.
1. vestibulum; 2. atrium; 3. impluvium; 4. cubicula (camere);
5. tablinium; 6. triclinium; 7. peristil; 8. portic; 9. horus (grădină)
Planul lip al unei domus cu alrium
TABLOU (lat. tabela, scîndură, tablou, pictură) Operă
de artă pictată pe o suprafață plană (pînză, lemn, carton
etc.). Sensul inițial al termenului are legătură cu planitatea
suportului folosit, dar nu orice așternere de culori pe un
asemenea suport devine t; sensul respectiv trebuie asoci-
at cu ideea prezenței unui creator care redă aspectele lumii
reale sau imaginare prin semne plastice, potrivit tempera-
mentului său artistic și structurate conform propriei sale
orientări stilistice. (Rămîne actuală, după mai bine de trei
sferturi de veac, faimoasa formulare a lui Maurice Denis: „un
tablou - înainte de a fi un armăsar focos, o femeie goală sau
o anecdotă oarecare - este, în primul rînd, o suprafață plană
acoperită de culori asamblate într-o anumită ordine".) T.
devine astfel o entitate autonomă care îl exprimă pe artist și
prin care se exprimă artistul. Privite sau nu ca „obiecte de artă",
t. diferă după suport - pe carton, lemn, pînză, mătase -,
după tehnică - în ulei, în tempera, în encaustică, în
acuarelă, în creion după temă - istorice, de gen, de bătălii,
marine, mitologice, religioase -, după destinație - de altar,
de interior, votive, funerare -, după specificul viziunii - rea-
liste, figurative, abstracte (fr. tableau, it. quadro, germ.
Gemălde, engl. pictore, painting); ~ funerar, reprezentare
individuală a unuia sau a mai multor personaje într-o ima-
gine pictată, care - prin locul de amplasare în spațiul unei
bisericii, prin contextul iconografic sau prin anume texte
care o însoțesc - permit identificarea acestora ca defuncți,
imaginii în sine conferindu-i-se o funcție memorială. (De
exemplu t. f. al familiei Hatmanului Luca Arbore de pe
peretele arcosoliului din pronaosul Bisericii din satul
Arbore, jud. Suceava, 1542; t. f, din nișele de deasupra
mormintelor lui Toader Bubuiog și al Anastasiei, din Biseri-
TAB
152
TAL
153
ca fostei Mînăstiri Humor, jud. Suceava, 1535.) O variantă
specială de t. f. este, în Apusul Europei, epitaful; ~ votiv,
compoziție figurativă complexă, cu o iconografie variind în
funcție de loc și de timp, frecventă atît în Orientul, cît și în
Occidentul medieval, accentuînd importanța donatorului și
reprezentînd, de obicei, alături de el și obiectul daniei sale
(biserică, o carte, un obiect de cult). Printre cele mai vechi
t. v. creștine se numără cele din Biserica San Vitale din
Ravenna (526), reprezentînd pe împăratul lustinian și,
respectiv, pe împărăteasa Teodora, fiecare urmat de curtea
sa. Deși cele mai frecvente sînt pictate, există și re-
prezentări sculptate (Biserica din Haghbat, Armenia, 977-
991), în metal ciocănit (ferecătura Evangheliarului dat de
Alexandru II Mircea, la Muntele Sinai, 1568-1577), în
miniatura de carte (pe primele pagini ale Tetra-
evangheliarelor dăruite de Matei Basarab celor 4 Patriarhii
ortodoxe din Răsărit, 1640-1645), în grafică etc. în ceea ce
privește pictura murală, în țara noastră există mai multe
variante compoziționale: caracteristic pentru Moldova, în
sec. 15-16, este t. v. de familie, în care șeful acesteia
(voievod, boier) prezintă lui lisus Hristos, așezat pe un tron,
macheta bisericii, prin intermediul patronului acesteia
(Voroneț - Ștefan cel Mare cu Sf. Gheorghe; Moldovița -
Petru Rareș, cu Maica Domnului). în t. v. din Țara
Românească - inspirate mai ales din cele imperiale bizan-
tine - divinitatea este în general prezentă doar simbolic,
prin o mînă care binecuvîntează și prin îngeri care susțin
coroana de deasupra capului voievodului-donator (t. v. al
lui Neagoe Basarab din Biserica Episcopală din Curtea de
Argeș, 1526; cel al lui Constantin Brîncoveanu din Biserica
mare a Mînăstirii Hurez, 1696). în sec. 17-18, în numeroase
ctitorii boierești, apar ample t. v. cu sens genealogic, după
Taburet
1. Stil sec. 17; 2. Stil Ludovic XIV; 3-4. Stil Ludovic XV; 5. Stil William and Mary; 6. de pian;
7. de bar; 8. de atelier de pictură
o tradiție inaugurată încă de Neagoe Basarab în monu-
mentul amintit: membrii unei familii, din 2-3 generații, sînt
reprezentați de jur-împrejurul pronaosului, grupați în jurul
ctitorilor principali, pictați de o parte și de alta a portalului
vestic, care sprijină macheta bisericii figurată deasupra
acestuia (t. v. ale familiei Cantacuzino, pictate de Pîrvu
Mutu, în ctitoriile acestora de la Măgureni și Filipeștii de
Pădure, jud. Prahova, sfîrșitul sec. 17; familia Arhimandri-
tului Dionisie Bălăcescu la Telești-Șomănești, jud. Gorj,
1748) (fr. t. votif, It. q. votivo, germ. Votivbild, engl. votive
pictore}. V. și pictură, portret funerar L.L. și T.S.
TABULA Placă din lemn, piatră sau metal cu diverse
întrebuințări. Servind în principal la inscripționarea textelor
de legi, t. era frecvent folosită ca suport pentru pictură. T.
folosite pentru pictură erau, de obicei, din lemn sau mar-
mură, și, odată lucrate, erau încastrate în pereți cu rol de-
corativ. De la pictura pe t. s-a trecut la executarea de relie-
furi cu același rol decorativ.	I.C.
TABULARIUM Edificiu roman, destinat păstrării
arhivelor de stat. în timpul Republicii, arhiva se păstra în
templul lui Saturn.	I.C.
TABURET Scaun (înalt pînă la 50 cm) fără spătar,
tapițat (îmbrăcat cu brocart, catifea, mătase, piele etc.).
Inițial scaun pentru sprijinit picioarele celui așezat pe un
tron sau pe un fotoliu înalt. în sec. 17, t. era folosit la
recepții, de cei de rang nobiliar, pe cînd cei aflați mai jos pe
scara socială stăteau în picioare (fr. tabouret, it. sgabello,
germ. Schemei, Hocker, engl. taburet}. în sec. 191. rotund
este denumit pouf (it. panchettino, engl. puff). C.R.
TAFTA Țesătură de mătase de o singură culoare,
fără revers, formată din fire încrucișate, avînd cea mai
simplă armură. Se pare câ ar fi originară din Iran. Există
diferite varietăți de t: cu ape (la care firul de băteală este
de altă culoare decît cel de urzeală, de ex. roșu și gri,
obținîndu-se un efect de valuri), moar, fai (fr. taffetas, it.
taffetă, germ. Taffet, Taft, engl. taffeta, shot silk). V.D.
TAILLE-BLANCHE (fr taille, tăietură, blanche,
alb) Variantă a gravurii în adîncime, în care desenul, fiind
incizat în placă, apare alb pe fond negru. Gravorul elvețian
Urs Graf (sec. 16) este celebru pentru folosirea acestei
tehnici (fr. taille-blanche, it. intaglio bianco, germ. Wefss-
schnitt, engl. white cut}. Sin. tăietură albă A.P.
TAILLE D'EPARGNE (fr. taille tăietură, epargne,
cruțare) Termen sinonim cu gravura în relief, al cărei speci-
fic este faptul că porțiunile plăcii care absorb culoarea cer-
nelii sînt înalte, în timp ce porțiunile care nu apar în imagine
sînt extrase prin tăiere. Se folosește în xilogravură și lino-
gravură.	A.P.
TAILLE DIRECTE (fr.) Metoda cioplirii directe în
materiale dure a unei sculpturi, executată de artist la dimen-
siunile dorite, cu anumite unelte din fier și oțel (ciocan, șpiț,
daltă, gradină, trepan, pilă etc.) (fr. taille directe, it. taglio
diretto, germ, unmittelbares Steinhauen, engl. direct cut-
ting}.'	C.R.
TAILLE-DOUCE (fr.) Termen mai puțin uzitat, pen-
tru a desemna procedeele gravării în adîncime pe metal:
acvaforte, dăltiță, pointe seche, acvatinta, manieră neagră
(fr. taille-douce, it. intaglio dolce, germ. Tiefdruck, engl.
copper-plate engraving}.	A.P.
TAINA în creștinism, fiecare din cele 7 ceremonii prin
care Biserica transmite credincioșilor harul divin, în forme și
cu semnificații variate. Ele sînt: Botezul, Mirul, Spoveda-
nia/lertarea păcatelor, Euharistia/împărtășania, Preoția,
Căsătoria, Maslul (fr. Sacrament, it. Sacramente, germ.
Sakrament, engl. Sacrament). Sin. Sacrament. T.S.
TAINIȚA Spațiu de mici dimensiuni rezervat în
tainița
grosimea unor ziduri, între extradosul unei bolți și par-
doseala încăperii de deasupra, sau chiar o cameră mică,
lipsită de ferestre, cu acces dificil și, în general, greu de
remarcat, servind ca ascunzătoare pentru bunurile
prețioase (bijuterii, bani, vase, acte etc.), într-un palat dom-
nesc, într-o mînăstlre sau într-o casă boierească. Remarca-
bile sînt t. din Moldova (Biserica Sf. Nicolae din Rădăuți,
bisericile mînăstirilor Humor și Moldovița), amenajate dea-
supra bolții pronaosului și, respectiv, camerei mormintelor,
la care se accede prin scări spiralate, închise într-o cajă din
colțul încăperii respective. Acestea aveau, probabil, o
funcție similară cu încăperile-tezaur, situate deasupra sa-
cristiilor din bisericile occidentale (echivalențe aproximative:
fr. salte du tresor, it. sala del tesoro, germ. Schatzkammer,
engl. treasure room).	T.S.
TALAVERA DE LA REYNA Centrul spaniol (în
Castilia) care produce faianță cu glazură staniferă, începînd
din sec. 16; activează pînă în sec. 19. La început, decorul
se inspiră din ceramica italiană și flamandă, dar curînd se
dezvoltă un stil original. Piesele - vase globulare, căni și
platouri, variate ca formă și de dimensiuni mari, sînt deco-
rate cu multă fantezie: animale, clădiri, copaci, păsări,
călăreți. Coloritul cuprinde tonuri de verde, galben-portoca-
liu și albastru închis spre cenușiu. în sec. 18 se adoptă sti-
lurile manufacturilor Moustiers și Marsilia; se împrumută și
motive chinezești (prin intermediul faianței Delft și Savona).
în sec. 19, producția începe să-și piardă originalitatea.
Marcă (pe piesele moderne): Talavera.	V.D.
TALC (arab, talq) Materie alburie, alunecoasă la
pipăit, extrasă din zăcăminte naturale. Este un silicat
hidratat de magneziu mult utilizat ca material de umplutură,
amestecat în unele cerneluri de gravură (pentru a le crește
vîscozitatea) etc. Altă denumire: cretă franceză (fr. talc, it.
talco, germ. Talk, engl. talc).	L.L.
TALIT (ebr.) Veșmînt de rugăciune în iudaism.
Constă dintr-un șal de dimensiuni diferite, din lînă sau bum-
bac în țările Europei Centrale și de Răsărit, de mătase în
Spania și Portugalia. Uneori este ornamentat cu broderii
florale, alteori conceput într-un simplu contrast decorativ de
alb-negru, care a influențat în unele cazuri pictura și grafica
TAL
154
abstractă a avangardei artistice din prima jumătate a sec.
20. Un t celebru prin calitatea artistică, datind de la
începutul sec. 18, se află in Muzeul de Istorie din Amster-
dam.	A p
TALON 1. Motiv ornamental format din două sferturi
de cerc, unul convex, celălalt concav, racordate intre ele. 2.
Parte de obicei paralelipipedică a unei suprafețe de sprijin,
care iese în afara obiectului de susținut (fr. talon, it. gola,
onda, germ. Kehlleiste, engl. ogee).	ț s
TALPĂ A FUNDAȚIEI Porțiune de zidărie repre-
zentînd primele asize sau primul strat de material pus în
șanțul de fundare al unui edificiu, de obicei mai lat decît fun-
dația propriu-zisă, pe care aceasta din urmă se sprijină. T.S.
TAMBUR Parte a unei turle cuprinsă între bază și
calotă, la interior cilindrică, poligonală sau marcată de o
succesiune de firide cu fundul curbat (turla de la Biserica
Domnească din Curtea de Argeș, post. 1351), iar la exteri-
or circulară sau poligonală, străpunsă de ferestre cel puțin
în sensul punctelor cardinale, iar uneori pe fiecare dintre
lațuri (8, 10, 12 ferestre); în funcție de epocă și de stil,
primește o decorație și un acoperiș caracteristice (fr. tam-
bour de coupole, it. tamburo de cupola, germ. Tambour,
engl. drum); - de coloană, fiecare dintre elementele com-
ponente ale fusului unei coloane, avînd forma unor rondele
de piatră, suprapuse, unite între ele prin crampoane metali-
ce, diametrul urmează motivul prestabilit pentru fiecare
porțiune, în conformitate cu ordinul, stilul sau maniera
căreia îi aparține edificiul respectiv (fr. tambour de colonne,
it. rocco, germ. Trommel, engl. column-drum, tambour
bând).	ț g
TAMPON în grafică, instrument confecționai din
pînză canafas, piele, piele toval, rotund sau în formă de
pară, folosit la depunerea unor substanțe vîscoase, paste,
cerneluri, culori pentru a obține acoperirea uniformă a
suprafețelor destinate gravării (fr. tampon, it. turaccio,
germ. Druckerballen, engl. dalber).	|.p
TANAGRA 1. Oraș din Beoția celebru prin statuetele
de teracotă descoperite acolo. 2. Figurine modelate în tera-
cotă, numite astfel după locul unde au fost pentru prima dată
descoperite, in 1874. Reprezentări feminine, drapate elegant,
figurinele de t acoperă o arie largă de subiecte. Această artă
populară, care perpetua chiar și în epoca elenistică tradițiile
sculpturii clasice tîrzii, era manufacturată în mai multe orașe
din Grecia și Asia Mică, în sec. 4-11H. V. și il. 1	|.C.
TAPISERIE Țesătură manuală din lină, lînă cu
mătase, mătase cu fire de aur sau de argint, cu decor poli-
crom, executată pe război vertical (haute lisse) sau orizon-
tal (basse lisse). Motivele decorative sînt constituite din
firele de băteală, care acoperă în întregime, prin
încrucișarea lor, firele de urzeală. Suprafața t. nu este
netedă: fiecare fir de urzeală produce, în adîncimea îngustă
care îl separă de firul vecin, o umbră cenușie (striafie),
creînd astfel o valorație a coloritului. Meșterul tapiser repro-
duce în țesătură cartonul executat de pictor, dar are o mare
libertate în tratarea desenului și în nuanțarea culorilor (de la
6-20 de tonuri s-a ajuns, în sec. 19, la cca 15 000). Tehni-
ca de lucru se perfecționează prin folosirea războiului bas-
culant în locul celui fix - inovația francezului Jacques de
Vaucanson (1709-1782). Un lucrător poate țese în medie 4-
5 cm2 de t. pe zi și se specializează in executarea fie a fi-
gurilor, fie a păsărilor, fie a peisajelor etc. Bordura care
încadrează t. diferă de la o epocă la alta, constituind un
indiciu pentru datarea pieselor. După tema reprezentată, t.
se împart în: t. heraldice, t. istoriate și peisaje (verdure și
orangerie). Cunoscută de majoritatea popoarelor din anti-
chitate, pe Valea Nilului este semnalată cu un mileniu î. H.
(lucrată într-o tehnică asemănătoare celei folosite și azi în
Europa), în China se dezvoltă din sec. 7, sub numele de
K'o-sseu, iar în America precolumbiană, în special în Peru,
se lucrează în sec. 11-16. Comerțul obiectelor de lux, prac-
ticat pe scară largă între Extremul-Orient și Imperiul
Roman, prin intermediul Persiei, apoi cruciadele contribuie
la răspîndirea t. asiatice în Europa, unde împodobesc
lăcașurile religioase și castelele feudale, servind și la com-
partimentarea încăperilor sau la protejarea împotriva frigu-
lui. Folosite și ca simbol al prestigiului principelui sau al
orașului, t. sînt expuse cu prilejul turnirelor sau al altor ce-
remonii în aer liber. Cele mai vechi t țesute în Europa se
găsesc în Germania (sec. 11-13) și în Norvegia (începutul
sec. 13). in sec. 14, atelierele din nordul și centrul Franței
și din majoritatea provinciilor flamande dețin prioritatea în
arta t Începînd din sec. 14, țesătorii se organizează în cor-
porații, ale căror arhive ne-au transmis numele lor. în sec.
15, în atelierele franceze și italiene se țes t. cu subiecte ale-
gorice, cavalerești și războinice. Gustul pentru natură al fla-
manzilor se traduce prin vaste peisaje cu flori, frunze și
păsări în prim-plan. Spre sfîrșitul sec. 15, italienii introduc în
compozitii grupuri de personaje admirabil desenate, ade-
sea însuflețite de un puternic dramatism. în sec. 16, t.
capătă un caracter mai decorativ, începe să se afirme gus-
tul pentru abstract. Cartoanele lui Rafael Sanzio (1483-
1520) tratează t. mai degrabă ca o frescă, tendință și mai
accentuată la elevul său, Giulio Romano (1492 sau 1499-
1546). Bordura se îmbogățește cu motive noi (copilași goi,
păsări exotice, elemente arhitectonice, cornul abundenței),
în sec. 17, arta t. este dominată de prodigioasa personali-
tate a pictorului flamand Pieter Paul Rubens (1577-1640),
în ale cărui cartoane forța dramatică se îmbină cu exube-
ranța detaliilor și strălucirea coloritului. Pictorul francez
Charles Le Brun (1619-1690), care a desfășurat o activitate
rodnică în domeniul tuturor artelor decorative, dă un viu
TAR
155
impuls manufacturii de t Gobelins. Perioada de maximă
înflorire a tuturor manufacturilor europene de t se situează
în sec. 15-17. în sec. 18 se observă o tendință mai accen-
tuată spre pitoresc și decorativ; temele preferate sînt
scenele de curte și de vînătoare, fabulele, compozițiile pas-
torale și mitologice. Bordura se micșorează și este formată
mai ales din motive vegetale. în sec. 19, se marchează un
vădit regres, ca urmare a cererii reduse și a lipsei de interes
a artiștilor, care se limitează la reproducerea tablourilor
celebre sau la reprezentarea de portrete și scene din viața
unor personaje contemporane. Moda t.-pictură este
susținută de o nouă clientelă, care se mulțumește cu copii
reduse după t. din sec. 17, sau cu piese țesute după car-
toanele unor pictori mediocri. Bordura devine o bandă
îngustă, de o singură culoare, contrastînd cu tonalitatea
compoziției și amintind rama unui tablou. în locuințele
claselor înstărite, t. sînt înlocuite, treptat, cu tapete din stofe
scumpe sau hîrtie pictată, cu motive policrome, in al doilea
pătrar al sec. 20, se produce o reînnoire a t. europene,
determinată de dorința de a adapta tehnicile tradiționale la
necesitățile spirituale ale societății și de a integra opera
decorativă în structura intrioarelor edificiului. Pictorul
francez Jean Lurțat (1892-1966) este promotorul unei vi-
ziuni noi în domeniul t.; Maria Cuttoli realizează, în atelierele
din Aubusson, t. țesute după operele pictorilor contempo-
rani (Rouault, Picasso, Leger, Matisse, Dufy, Braque ș.a ),
experiență edificatoare pentru noua orientare. In 1945, se
constituie în Belgia, în orașul Tournai, grupul pictorilor de
cartoane intitulat „Forces Murales", care își propune să
repună în drepturi t monumentală, folosind fire groase de
lînă, într-o gamă restrînsă de culori naturale. Tendința ino-
vatoare se manifestă și în Anglia, Elveția, Germania, Italia,
România, Polonia, Spania, țările nordice, unde t. sînt ade-
sea inspirate din folclorul local sau au un caracter abstract (fr.
tapisserie, it. arazzo, tappezzeria, germ. Bildteppich,
Wandteppich, engl. tapestry). V. și il. 109-112; - cu acul,
broderie manuală pe gherghef, lucrată fir cu fir sau cîte două
fire odată, pe pînză de canava de culoare deschisă. Există o
mare varietate de puncte: de cruce (simplu sau dublu), gobe-
lin, mozaic, de Malta, lanț, executate cu fire de lînă, de mătase
sau de bumbac, de diferite culori, după un anumit desen. Ter-
menul este eronat, întrucît modul de luau diferă de t pe
război vertical sau orizontal, la care fondul și motivele se țes
simultan. Frecvent folosită pentru îmbrăcarea scaunelor, fotoli-
ilor și canapelelor, mai ales în sec. 18-19.	V.D.
TARABOLUS Șal oriental de mătase vărgată, cu
care boierii din epoca fanariotă își înfășurau capul (în felul
unui turban, un capăt al șalului rămînînd atîrnat pe umăr)
sau mijlocul, ca un fel de cingătoare.	A.N.
TAS
156
TEL
157
TASARE Fenomen secundar, marcind o anume scu-
fundare a solului sau a zidăriei unui edificiu, ca și o înfun-
dare una în alta a asizelor acestuia din urmă, ca efect al
presiunii excesive sau al repartizării inegale a forțelor
exercitate de materialul pus în operă (fr. tassement, it.
abbassamento, assettamento, germ. Senkung, engl. sink-
ing).	T.S.
TASE Vase de formă paralelipipedică, în general con-
fecționate din mase plastice, folosite, datorită neutralității
lor, la păstrarea acizilor, pentru gravura pe metal. I.P.
TAȘISM (fr. tachisme) Gen de pictură caracterizată
prin prezența petelor spontane generate de senzații sau de
„stări” proprii creatorului, debarasată de convențiile
tradiționale rigide, executată prin gesturi libere, impulsive.
Termenul pare a fi fost impus de Felix Feneon, care l-a
întrebuințat prima oară în anul 1889. Denumirea - folosită
inițial în legătură cu pictura impresionistă -, poate fi întîlnită
astăzi în texte care analizează arta unor creatori cum sînt
H. Hartung, G. Mathieu, J. Pollock, P. Soulages, A. Tâpies
etc., iar, uneori, este chiar asimilată cu action painting (ori-
entare stilistică apărută cu cîteva decenii în urmă, care cul-
tivă un nonfigurativ energic și tensionat). V. și il. 90 L.L.
TAUMATURG Personaj care posedă anumite
calități supranaturale, care îi permit să facă minuni, în spe-
cial vindecări miraculoase. T. prin excelență este conside-
rat lisus Hristos, dar și alți sfinți poartă acest apelativ, fără
a avea atribute speciale, cu excepția Doctorilor fără arginți
(fr. taumaturge, it. taumaturgo, germ. Wundertăter, engl.
thaumaturge).	T.S.
TAUR in iconografia creștină, reprezentat cu sau fără
aripi, simbol al evanghelistului Luca (fr. taureau, it. toro,
germ. Stier, engl. bull).	T.S.
TAVAN Planșeu orizontal care acoperă spațiul unei
încăperi. Poate fi reprezentat direct de planșeul care separă
între ele nivelurile unei construcții (realizat din beton, grinzi
de lemn lăsate aparente sau mascate cu tencuială și
zugrăvite) sau poate fi placat spre interiorul încăperii cu alte
materiale (scînduri, casete decorative, straturi textile etc.)
(fr. plafond, it. soffitto, germ, flache Decke, engl. ceiling)', -
cu bîrne aparente (fr. p. â poutres apparentes, it. s. a tra-
vatura scoperta, germ. Balkendecke, engl. timber c.); ~
casetat -> plafon casetat	T.S.
TĂBLIȚĂ 1. Tabletă relativ mică, simplă, dublă etc.,
acoperită cu un strat subțire de ceară, pe care se scria în
Roma antică cu stilul. V. și diptic. 2. Placă rectangulară
confecționată din lemn sau din pergament, folosită de
ucenicii atelierelor medievale pentru studiile lor de desen
executate cu condeiul de argint. T. din lemn se preparau cu
praf de oase calcinate - operația fiind numită inossare.
Pergamentul era preparat cu ipsos și apoi cu ceruză frecată
cu ulei. 3. T. era totodată și numele purtat de plăcile con-
fecționate din ardezie - înrămate cu lemn - pe care scriau
altădată elevii începători, folosindu-se de un „condei"
fasonat dintr-un material pietros.	L.L.
TĂIETURĂ Mod de a prelucra anumite pietre
prețioase transparente, mai ales diamantul, pentru a le da
o formă și o strălucire specifice. După ce lucrătorul dega-
jează piatra prețioasă de impurități, urmează clivarea și t.
propriu-zisă; prin această ultimă operație, partea cu contu-
rul cel mai mare, care determină forma pietrei, denumită
centură, separă partea superioară, numită coroană, de cea
inferioară (care se încastrează în montură), numită pavilion.
Piatra este tăiată în fațete; cea din centrul coroanei, mai
mare decît celelalte, este de formă octogonală și se
numește masă (fr. taille, it. taglio, germ. Steinschnitt, engl.
stone-cutting, tooling of stones). Există mai multe tipuri de
t: ~ în caboșon; - în caboșon dublu sau - în formă de
ou; - în briliant; - în roză, la care coroana are 6-32 fațete
triunghiulare și se folosește pentru diamante de dimensiuni
mici, marcasite și granate; - în roză de Brabant, la care
coroana este plană și are 12 sau 18 fațete, rareori 6; - în
roză dublă, la care piatra este tăiată pe ambele părți, - în
roză olandeză, în care caz partea superioară are 24 de
fațete, din care 6 formează o piramidă hexagonală, iar
partea inferioară are o bază plată și lată, încastrată într-o
montură; - în formă de stea, la care masa este hexago-
nală, cu fețe triunghiulare înclinate, care pornesc din cele 6
colțuri, formînd o stea; - în plan cu trepte, la care coroana
are fațetele orizontale, înclinate în formă de trepte; este
tipul de t. practicat în Europa începînd din sec. 16, mai ales
pentru pietrele colorate; ~ albă ->taille-blanche; - în dia-
mant, modalitate specială de a tăia pietrele paralelipipedice
fasonate ale unui parament, constînd în cioplirea laturii
frontale în formă de piramidă cu înălțimea foarte mică. Pro-
cedeul a fost folosit des în Renașterea central-europeană
(Boemia, Polonia), în tehnica sgraffito (Praga, palatul
Cernin, 1669-1697). Este uneori imitat și în pictura murală,
în decorația zonelor inferioare ale pereților bisericilor, efec-
tul de relief fiind obținut prin trasarea de triunghiuri adia-
cente diferit colorate în degrade (în goticul tîrziu
transilvănean, influențînd și Moldova - biserica din satul
Arbore -jud. Suceava, 1542).	V.D., T.S.
TĂRIE —> lama
TEATRU Edificiu grec destinat reprezentărilor
dramatice, construit la poalele unei coline și avînd o plat-
formă circulară și gradene construite pe panta naturală.
Acustica este adesea uimitoare. Construit din lemn sau
piatră, t. roman se deosebește de cel grec prin așezarea lui
în semicerc și prin faptul că era zidit în întregime pe un loc
plan. T. roman era compus din: orchestra, cavea și scena.
Orchestra era semicirculară și redusă ca spațiu; corul,
prezent la greci, dispare la romani și în locul iui se așază
scaune pentru magistratii orașului sau invitații de onoare.
teatru grec
1. orchestra; 2. proscenium; 3. scena; 4. parascenium; 5. gradene
Spațiul destinat spectatorilor, cavea, dotat cu trepte din
lemn sau din piatră, era construit în semicerc, în jurul
orchestrei. Principalele intrări se găseau între scenă și
cavea, sub forma unor coridoare boltite. Scena propriu-zisă
se compunea din: avanscenă (proscaenium), scena (ade-
sea limitată de un zid ornamentat cu coloane supraetajate,
statui în nișe, panouri pictate etc.) și culisele (postscaeni-
um). Decorurile variau după natura piesei: tragedia - tem-
plu sau palat; comedia - villa rustica. Se putea amenaja și
o cortină. T. mici se puteau acoperi cu un velum manevrat
cu sfori și scripeți. Senatul roman s-a opus construirii de t.
permanente, care ar fi dăunat moralității populației. Reluate
după modelul antic în sec. 16, t. continuă să aibă un carac-
ter de construcție temporară pînă în sec. 18, datorită inter-
dicției Bisericii. Din sec. 18, capătă un rol urbanistic și mo-
numental, avînd o structură amplificată, ce cuprinde un
ansamblu de instalații destinate reprezentațiilor (scene,
culise etc.) și structuri de primire a publicului (sală, foaier,
amenajări pentru intrarea și ieșirea spectatorilor) (fr. theâtre,
it. teatro, germ. Theater, engl. theatre).	1.0.
TEHNICĂ MIXTĂ 1. Procedeu tehnic eterogen,
folosit în pictură. A variat adeseori pe parcursul vremii. Astfel,
textele antice vorbesc despre frescă asociată cu uleiul, pic-
tura flamandă din sec. 15 era începută în tempera cu ou și
terminată cu culori de ulei (modalitate de lucru care poate fi
întîlnită, uneori, și astăzi); în epoca modernă sînt folosite
destul de des combinații de pastel și cărbune sau tuș, de
tempera și cărbune, de creioane și tușuri colorate etc. Co-
lajele, cu ineditele lor asocieri de materiale, aparțin aceluiași
teatru roman
1. orchestra; 2. proscaenium; 3 scena; 4. postscaenium; 5. cavea
gen de tehnică etc. 2. în grafica contemporană, denumire
dată gravurilor executate cu procedee combinate: de exem-
plu, acvaforte, pointe seche și verni moale. Variantele posi-
bile sînt numeroase, dat fiind că în t. m. mulți gravori introduc
și inovații de procedeuri personale. Astăzi t. m. este foarte
răspîndită, fiindcă poate obține efecte vizuale puternice, mai
spectaculoase decît ale gravurilor executate în tehnici
tradiționale (fr. technique mixte, it. tecnica mista, germ.
Mischtechnik, engl. mixed technique). L.L. și A.P.
TELAMON Denumire latină, întîlnită prima dată la
Vitruviu (De Arhitectura), a motivului sculptural reprezen-
ȚEM
158
tfnd varianta masculina a cariatidei. Cu brațele ridicate sau
sprijinite pe șolduri intr-un efort de susținere, avînd rol
funcțional sau decorativ, t. este întîlnit inițial, sub numele de
atlant, în arhitectura greacâ. Preluat de romani, revine în
decorația arhitectuală europeana în epoca neoclasică (fr.
telamon, it. telamone. germ. Gebălktrăger, engl. telamon).
V. și atlant	I.C.
TEMA Problemă, idee generală exprimată într-o
operă de artă. Deși în vorbirea obișnuită este adesea asimi-
lată cu termenul subiect, pentru un plastician t. nu se iden-
tifică cu obiectele, personajele sau evenimentele reprezen-
tate în opera sa. Nudul pictat al unei femei, de pildă, este
subiectul prin care este redată o temă cum ar fi frumusețea
corpului uman, muzicalitatea contrastelor cromatice, armo-
nia formelor etc. O pictură abstractă este lipsită de subiect,
dar nu și de t., care este una pur plastică (fr. theme, it.
tema. germ. Vorvrurf, Thema, engl. theme). L.L.
TEMELIE 1. în erminiile noastre vechi, partea lumi-
nată (volumată) a unui element pictat. V. și relief, lama. 2.
—> fundație	L.L.
Templon
TEMENOS La vechii greci, spațiu sacru, în general
închis cu o împrejmuire, în interiorul căruia se găseau
altarul, templul și o serie de clădiri anexe, sacre sau pro-
fane. V. și fig. p. 141	I.C.
TEMPERA (it.) 1. Procedeul tehnic în care diluantul
culorilor este apa. V. pictură. 2. Numele vechi al aglutinantu-
lui folosit în pictura medievală pentru frecarea unor culori al
căror diluant era apa (în vreme ce astăzi, termenul t. denu-
mește o categorie de culori diluabile cu apă, dar deja frecate
cu aglutinantul respectiv). Astfel, Cennino Cennini vorbește în
Tratatul său despre o t. care se pregătește „din albușul și
gălbenușul oului, punînd peste ele și dteva așchiuțe de ramun
de smochin', bine frecate; și despre o alta, alcătuită „numai
din gălbenuș de ou" - ambele urmînd a fi aglutinate cu pig-
menții pe piatra de frecat culorile (fr. detrempe, it. tempera.
germ. Temperamalerei, engl. tempera, distemper). L.L.
TEMPIETTO (it.) Tip de biserică de plan circular, ai
cărei pereți sînt dublați de un portic, acoperită cu o cupolă.
Denumirea vine de la edificiul cu acest nume realizat de
Donato Bramante la Roma, în curtea Bisericii San Pietro in
Montorio, între 1499 și 1502.	T.S.
TEMPLON (gr.) La origine, dezvoltare pe verticală a
unui cancel, separînd sanctuarul (berna) unei biserici orto-
doxe de spațiul rezervat credincioșilor, care, cu începere
din sec. 11, primește deasupra balustradei primare un șir
de icoane de mari dimensiuni (la început numai două, apoi
patru), fixate între colonete de piatră și o arhitravă supe-
rioară. Această compoziție stă la baza dezvoltării iconosta-
sului din sec. 14-15.	T.S.
TEMPLU (ANTIC) Edificiu rezervat cultului unei
divinități, construit pe un loc sacru, apoi consacrat și închi-
nat. Cele mai vechi t. au fost construite în Mesopotamia și
în Egipt, în mii. 3 î. H. în lăcașul sacru nu pătrundea decît
preotul. în fața scării de intrare se așeza altarul de sacrificiu,
unde aveau loc ceremoniile cultuale. Inițial, t. are aspectul
unei case obișnuite. Edificiul este ridicat pe o platformă
(podium), la care se ajunge pe o scară situată numai în fața
t. și ale cărei trepte au număr impar. Uneori, această plat-
formă putea avea încăperi subterane pentru adăpostirea
TEM
160
Templu antic
1. Templu egiptean, sala hipostilă; 2. Planul unui templu egiptean; 3-4. Elevația și planul unui templu grec prostii, tetrastil și
pseudopteripter cu podium; 5-6. Elevația și planul templului lui Hefaistos din Atena, templu monopter peripter in dublu antis; 7. Templu
t	r __________________pciipiQi III UUUIU dIUib, I. I Ciripii]
grec dipter; 8. Templu grec amfiprostil, octostil; 9. Templu roman prostii, tetrastil și pseudopteripter; 10. Templu roman prostii, tetrastil ți
apter; 11. Templu grec tetrastil apter; 12. Templu grec hexastil în dublu antis amfiprostil, peripter; 13. Tholos monopter
tezaurului t sau al orașului (aerarium). încăperea principală
a t. era cella (naos), în care era plasată efigia divinității în
cinstea căreia era ridicat t. La t. mici cu o singură încăpere,
aceasta se numea sacellum. Lumina nu intra decît pe ușă.
Dacă t era închinat mai multor divinități, se construiau mai
multe cellae. în fața acestei săli se afla un vestibul
(pronaos). în arhitectura Greciei antice, întîlnim tipuri variate
de t., definite în funcție de numărul coloanelor pe fațadă, de
numărul șirurilor de coloane, cît și de amplasarea încăperilor
în plan (fr. temple, it. tempio, germ. Tempel, engl. temple)-, -
in antis, tip de t la care zidurile perimetrale laterale ale
încăperii principale (cella) se prelungeau frontal spre exteri-
or, formînd pronaosul; - în dublu antis, la care se intro-
ducea, in partea opusă, un al doilea antis (opistodom). în
funcție de așezarea și numărul coloanelor din fața și din jurul
t., întîlnim: ~ prostii, care este prevăzut cu coloane pe
fațada principală; - amfiprostil, cu coloane și pe fațada
posterioară; ~ peripter, cu coloane de jur-împreujur; -
apter, fără coloane pe laturile lungi; - pseudoperipter, cînd
coloanele erau adosate zidului perimetral; - dipter, cu două
șiruri de coloane de jur-împrejur; - pseudodipter, cînd șirul
dublu de coloane era adosat zidului perimetral. în funcție de
numărul de coloane pe fațadă întîlnim: ~ tetrastil, cu patru
coloane; ~ hexastil, cu șase coloane; ~ heptastil, cu șapte
coloane: ~ octostil, cu opt coloane; - decastil, cu zece
coloane pe fațada principală; - dodecastil, cu douăsprezece
coloane pe fațadă.	I.C.
TEMPLUM Parte a bolții celeste definită ritual de
Auguri, în funcție de care sînt delimitate în văzduh sau pe
pămînl spații de formă circulară sau rectangulară, în interiorul
cărora erau observate semnele divine. Această consultare a
auspiciilor avea loc înaintea oricăror hotărîri importante și era
necesară înaintea întemeierii unui oraș, a construirii unui edifi-
ciu public sau religios, a unei tabere militare, Ceremonia se
numește inauguratio și determinarea t. constituia baza castra-
mentației și urbanismului la romani.	I.C.
TEMPS D’OUVERTURE (fr.) Expresie fără
corespondent în limba română, care denumește perioada
de timp, relativ scurtă, în care elementele reprezentate in-
tr-o pictură pot fi lucrate .pe umed". Evident, respectivul
răgaz variază după procedeul tehnic utilizat. L.L.
TENANT Figură (umană, animală) care, într-o
emblemă heraldică, susține un obiect cu valoare reprezen-
tativă sau simbolică (de ex. lei ce susțin o stemă etc.). Prin
extensie, această denumire este dată și unor figuri care,
într-o compoziție, sînt învestite cu aceleași semnificații,
îndeplinind același rol - îngeri ținînd o coroană deasupra
capului unui personaj - în tablourile votive (fr. tenant, it. reg-
gistemma, germ. Schildhalter. engl. supporter). T.S.
TENCUIALA Strat de mortar destinat acoperirii
zidurilor, alcătuit dintr-un liant (var, ciment etc.) și anumite
materii de umplutură, alese în funcție de interiorul sau exte-
riorul clădirii și, în mod expres, de tehnica în care se
pictează peretele, in decursul vremii s-a pictat pe t. în tem-
pera, frescă, encaustică, pictură în ulei etc. Datorită rigi-
dității, face parte dintre suporturile bune - condiția dura-
bilității ei fiind calitatea materialelor componente, modul de
alcătuire și aplicare, condițiile ambientale favorabile con-
servării operei pictate (fr, crepi, it. camicia, rinzaffo, scialbo,
germ. Anwurf, Bewurf, engl. parget).	L.L.
TENTA 1. Caracteristica (proprietatea) de bază,
definitorie pentru orice culoare - alături de luminozitate și
saturație care exprimă chiar numele culorii respective;
roșu, oranj, galben, verde etc. T. este produsă de anumite
radiații luminoase, măsurabile în lungimi de undă, care vari-
ază de la o culoare la alta. Dacă o suprafață ne apare co-
lorată în roșu, de pildă, acea suprafață a absorbit radiațiile
care corespund celorlalte șase culori ale spectrului și
reflectă doar radiația cu lungimea de undă corespunzătoare
roșului - măsurînd între aprox. 650-800 milimicroni;
lungimea de undă apare astfel ca factorul definitoriu pentru
natura și calitatea unei culori. (De obicei suprafețele
obiectelor reflectă mai rar benzi înguste și precis delimitate
din spectru, astfel înaT ochiul nostru nu percepe t absolut
pure, ci tonuri afectate de culorile alăturate, cu care s-au
interferat: verdele, de exemplu, devine în aceste cazuri
gălbui sau albăstrui etc. 2. în gravură, t. desemnează
suprafețele unitare plate, în special de griuri și degradeuri
de negru (fr. teinte, it. tinta, germ. Farbton, engl. tint); -
plată, pată de culoare distribuită plat, decorativ, fără
vibrație picturală (fr. t. plate, it. (. piatta uniforma, germ, gle-
ichmăssige Farbe, engl. flat t„ uniform t.). L.L. și A.P,
TENTURE (fr.) Ansamblu (suită) de tapiserii ilustrînd
fiecare un episod din aceeași temă - istorică, mitologică,
literară etc. (fr, tenture, it. tappezzeria, germ. Teppichfolge,
engl. set of tapestries).	V.D.
TEORIE (gr theoria, procesiune) Inițial, în cultura
grecească antică, procesiune de ambasadori trimiși de un
oraș în diverse misiuni oficiale. Astăzi, prin extensie, în ter-
minologia artistică, sînt numite t, acele reprezentări plastice
în care apar cortegii solemne, suite de personaje maies-
tuoase. Figurații de acest fel sînt prezente adesea în arta
religioasă, cu deosebire în lăcașurile de cult, dar și în arta
laică, acolo unde este cultivată monumentalitatea (fr.
theorie, procession, it. teoria, processione, germ. Prozes-
sion, Zug, engl. procession, file).	LL.
TERASĂ 1. Platformă special amenajată, înconju-
TER
161
rată de o balustradă, acoperită sau liberă, plasată la nivelul
parterului unei construcții sau deasupra ultimului său nivel,
pavată cu dale, mozaic, beton sau doar cu lemn, servind
pentru recreere. Acoperișul in t. este reprezentat de cel
de-al doilea tip amintit mai sus, platforma în acest caz
acoperind fie întregul edificiu (de exemplu clădiri
tradiționale din spațiul mediteranean, blocurile moderne),
fie numai o parte a acestuia, restul comportînd un sistem de
acoperire obișnuit (fr. terrasse, it. terrazza, germ. Terrasse,
Soller, engl. terace, flat roof). 2. în arta grădinilor, succe-
siune de planuri etajate, în retragere unul față de celălalt,
plantate cu specii identice sau diferite, suind de regulă de
la nivelul unui parc spre o construcție aflată pe cea mai
înaltă treaptă (fr. terrasse, it. terrazza, germ. Terrasse, engl.
terrase).	T.S.
TEREBENTINĂ (gr terebinthos) 1. Rășină semi-
lichidă (balsam) scursă din scoarța unor conifere. Mai
cunoscute sînt t. de Bordeaux (care este cea mai populară
dintre sortimentele franceze), de Chios (care se extrage din
terebinth, un arbore rășinos denumit științific pistacia tere-
binthus), de Strasbourg, de Vosgi, elvețiană, engleză etc.
De o reputație aparte se bucură t. de Veneția, extrasă din
pinus larix, cunoscută și folosită de vechii maeștri, utilizată
astăzi pentru producerea unui verni, ca aglutinant sau ca
diluant al culorilor; dacă este încorporată în culori - într-o
proporție redusă - le conferă o strălucire deosebită; apropi-
ată de ea este t. (sau balsamul) de Canada, foarte aromată
și complet incoloră, in erminii t. este numită, adesea, Ier-
pentin (var. termentin, trementin). (fr. terebenlhine, it.
trementina, germ Terpentin, engl. turpentine) 2. Nume dat,
uneori, prin extensie, esenței de - -»esență L.L.
TERMENTIN -> terebentină
TERPENTIN -> terebentină
TERACOTA (it.) Ceramică pe bază de argilă roșie,
TER	-
162
care, arsă la o temperatură joasă, nu-și modifică decît ușor
culoarea (spre violaceu). Se folosește pentru mica statuară,
olane, frize (fr. tem cuite, it. tern cotta, germ. Terrakotta,
engl. terracotta).	V.D.
TERME (lat. Thermae, gr. thermos, fierbinte) 1. in
sensul cel mai general, băi de apă caldă (termale). Ulterior
așa au fost denumite clădirile care cuprindeau spații și insta-
lații pentru băi. T. sînt deci inițial sinonime cu construcțiile
amenajate în acest scop (balineae, balneae). in forma lor
cea mai complexă și mai reprezentativă, t s-au înălțat în mai
toate orașele și în primul rind la Roma, începînd din perioa-
da imperială. T. clasice erau alcătuite de regulă dintr-o sală
de dezbrăcare (apodyterium), apoi din așa-numitul tepidari-
um, o încăpere încălzită moderat, din care se trecea în cal-
darium - pentru băi de apă fierbinte căruia i se adăuga în
t. cele mai complexe un spațiu în formă de absida (laco-
nicum), pentru băi de abur. Pentru răcorire era prevăzut un
spațiu cu băi de apă rece numit frigidarium. in hala centrală
a unor t. se afla și un bazin cu apă rece (natatio), în care se
putea exersa înotul. încălzirea se realiza, din sec. 1 î. H„
prin sistemul hipocaustic: aerul încălzit în cuptoare de
cărămidă (praefumia) era trimis prin tuburi sub dalele
camerelor de baie și, uneori, și în cavitățile practicate în
pereții acestora. Marile t. formau impozante ansambluri arhi-
tectonice care cuprindeau, pe lingă spatii destinate băilor,
săli pentru adunări și discuții (exedrae), biblioteci, coridoare
și porticuri pentru tot felul de exerciții gimnastice. Exemple
strălucite ale unor astfel de edificii au fost, la Roma, t. lui
Titus (80 d. H.), cele ale lui Caracalla (211-217 d. H.) și cele
ale lui Dioclețian (302 d. H.). In ceea ce privește dimensiu-
nile lor, este de ajuns să menționăm că în t lui Dioclețian
puteau intra pînă la 3000 de persoane, că o singură sală a
acestora a putut fi transformată de Michelangelo în biserica
Santa Maria degli Angeli, cea mai spațioasa după biserica
Sf. Petru și că t. lui Caracalla - și nu numai ele - aveau o
cupolă asemănătoare celei a Panteonului roman. Decorate
cu mozaicuri și sculpturi reprezentînd îndeosebi atleți și
gimnaști, cu coloane din granit, porfir, alabastru și marmure
rare, t. adăposteau în galerii speciale unele dintre cele mai
desâvîrșite sculpturi ale antichității (grupul lui Laocoon în t.
lui Titus, statuia lui Hercule Farnese în t. lui Caracalla). Din-
colo de destinația lor de bază t. erau deci, prin funcțiile lor
sociale și culturale, adevărate instituții publice, caracteristice
pentru civilizația romană ajunsă la un înalt nivel de dez-
voltare. 2. -> hermă	M.P.
TERRA (lat. pămînt) Nume generic purtat în decursul
vemii de diverse materii colorate naturale; - alba, veche
denumire a ghipsului, evident altceva decît „pămîntul alb",
care este caolinul; ~ cotta, 1. pigment roșcat, care imită
culoarea argilei naturale cu același nume (teracota), produs
prin amestec fizic de roșu de marș, umbră arsă și cretă,
durabil. 2. -> teracota; ~ de Siena -> Siena; - eretria,
unul dintre numele vechi ale sieneinaturale; - estampata,
categorie de vase ceramice romane decorate prin incizare
de elemente decorative în pasta moale a vasului, cu aju-
torul unor ștampile, v. și olărie; - rossa -> roșu de Poz-
zuoli, și roșu venețian; - sigillata, 1. numele antic al unui
pămînt roșu natural, cu un ton deschis. Este o varietate de
sinopia, adusă în Roma antică din Insula Lemnos, sub
forma unor „pîinișoare" care, in semn de autenticitate, pur.
tau un sigiliu cu o căprioară (simbolul zeiței Diana). Sin. boi
pămint de Lemnos. 2. Prin extensie, categorie de vase
ceramice specifice civilizației romane, decorate prin apli.
carea pe suprafața vasului de ornamente în relief realizate
cu ajutorul unui tipar în negativ.	L.L. și I.C,
TERRE DE LORRAINE -> biscuit
TERRE DE PIPE-> biscuit
TERȚIARĂ, CULOARE - Culoare produsă prin
amestecul unei primare cu o secundară. V. și culoare L.L.
TESSERA 1. Bucata mică de os. metal, argilă, de
formă rectangulară sau neregulată, care în antichitate
servea ca jeton, ca bilet de intrare la spectacole sau ca bon
pentru distribuția de cereale (fr. tessere, it tessera, germ.
Einlasskarte, engl. tessera). 2. Bucată mică din piatră sau
marmură, din sticlă de Murano, gresie sau ceramică glazu-
rată, de formă cubică sau prismatică, folosită la realizarea
lucrărilor în tehnica mozaicului (fr. tesson, it. testa, germ.
Scherbe, engl. sherd). V. și mozaic	I.C.
TETRACONC Tip de biserică de plan central, avînd
forma unui patrulob, fiecare dintre lobi fiind acoperit cu o
Gurasada.
Biserica Arhanghelului Mihari.
sec|iune si plan
TET
164
semicupolâ (concă) Un exemplu de o asemenea biserică
esîe cea din Gurasada, jud. Hunedoara (sec. 13), T.S,
TETRAEVANGHELIAR Lucrare manuscrisă sau
tipărită cuprinzînd textele celor patru Evanghelii canonice
(Matei, Marcu. Luca, loan), completate, uneori, cu citeva
texte intrate in tradiția Bisericii, cu valoare de comentariu
dogmatic (Scrisoarea lui Eusebiu către Ciprian, text din sec.
3, Imnuri in cinstea unui evanghelist), precedate adesea de
tabelele de concordantă și de evanghelistar. Textul com-
portă adesea o decorație bogată: portretele in plină pagină
ale autorilor de Evanghelii (din epoca ottoniană și bizantină
macedoneană pînă în goticul tîrziu, iar în Estul și Sud-Estul
Europei pînă la sfîrșitul sec. 17), frontispicii, inițiale, viniete,
uneori chiar ilustratii în text (T. gotice; T. țarului Ivan
Alexandru, mijlocul sec. 14, păstrat la Londra etc. etc.).
Uneori apare și imaginea votivă a comanditarului (Portretul
lui Ștefan cel Mare pe T. de la Humor, 1473; portretul lui
Matei Basarab și al soției sale pe T. dăruit Patriarhiei din
Antiohia, ante 1640, Paris).	T.S.
TETRAMORF (gr.) Temă cu semnificație escatolo-
gică. Reprezentare a celor 4 simboluri ale Evangheliștilor,
într-o compoziție unitară; sursa de inspirație se află în Apo-
calips. în Evul Mediu, în foarte numeroase compozitii, din
absidele altarelor sau de pe portaluri, T. face parte compo-
nentă dintr-o compoziție mai amplă, asociindu-se cu Majes-
tas Domini, în care Hristos judecător, stînd pe curcubeu sau
pe un tron, este înconjurat de cele 4 ființe (înger, Leu, Taur,
Vultur). Este, uneori, un detaliu al Judecății de apoi. Cea
mai veche reprezentare din România se află în absida Bi-
sericii Evanghelice din Homorod, jud. Brașov, c.1300. T.S.
TETRAPOD Piesă din mobilierul bisericesc, fixă sau
mobilă, formată dintr-un suport de lemn sau de metal, de
forma unui plan înclinat, sprijinit de 4 picioare la începui (de
aici denumirea), iar ulterior pe un soclu cu pereți plini sau
ajurați, paralelipipedic sau poligonal. Este folosit pentru ex-
punerea periodică a icoanelor prăznicare și pentru sprijinirea
cărților în strane, în timpul oficiilor. Sin. analoghion. T.S.
TESTAMENT, NOUL - Parte a Sfintei Scripturi
care cuprinde cărțile canonice, în care sînt relatate viața și
activitatea lui Hristos (Cele Patru Evanghelii), atribuite lui
Matei, Marcu, Luca și loan), momente din viața primelor
comunități creștine de după înălțarea lui Hristos (Faptele
Apostolilor), scrisori ale diferitilor apostoli către primele
comunități creștine, Apocalipsul (fr. Nouveau Testament, it.
Nuovo Testamento, germ. Das Neue Testament, engl. the
New Testament). Sin. Legea Nouă.	T.S.
TEXTURA (fr.) Termen folosit de artiști pentru a defi-
ni calitatea tactilă a unei suprafețe. Se referă atît la dis-
punerea, cît și la dimensiunile și volumul elementelor
întîlnite în desfășurarea suprafețelor (care pot fi netede și
lustruite sau granulate și aspre). în pictură, t. este constitu-
ita din mici reliefuri de pastă colorată, variate ca grosime
striații sau alte asemenea incidente ale materiei, care, pne
prezența și alternarea lor cu zone mai netede, sporesc
expresia suprafeței pictate; uneori pictorul renunță ța
mijloacele materiale directe în favoarea altora, vizuale,
redînd t prin efecte cromatice sau valorice. în sculptură,
variațiile suprafeței sporesc, de asemenea, expresia gene-
rală a operei, iar în unele cazuri creează sugestia unui
mediu și spațiu spiritual aparte (ca de pildă, suprafețele lus-
truite din Pasarea măiastră sau Peștele lui Constantin
Brâncuși). în arta textilă, t. rezultă din modul în care sînt
împletite fibrele unei țesături și din calitatea acestor fibre
etc. (fr. texture. it. tessitura. germ. Gefuge. Gewebe, engl
texture, web).	L.L
TEZAUR Termen folosit pentru a desemna o colecție
de obiece prețioase aflate în proprietatea unui particular
sau a unei instituții: biserică, congregație, bancă, stat etc.
Cele care conțin valori artistice (vase sacre, moaște, odăjdii
prețioase) și pentru care termenul este în general folosit
sînt cele ale bisericilor. Denumirea se aplică, adesea, și
încăperii în care sînt depozitate aceste bunuri (fr. tresor, it.
lesoro, germ. Schatz, engl, treasury).	T.S.
THEODOTION Numele antic (după Vitruviu) al
pămintului verde de Smirna -> pământ verde L.L.
THEOTOKOS (gr.) Principal atribut al Fecioarei
Maria; semnifică principala ei calitate, cea de Mamă/
Născătoare a Fiului lui Dumnezeu. Această calitate i-a fost
recunoscută oficial la Sinodul Ecumenic din Efes (431).
Toate imaginile sale din Biserica răsăriteană poartă in drep-
tul capului grupul de litere, cu aceeași semnificație (Mamă
a lui Dumnezeu), prav	T.S.
TH!O INDIGO RED-VIOLET B -> violet thio
THOLOS La origine, desemna acoperișul in formă
de umbrelă al colibelor primitive. Se aplică în mod special
mormintelor boltite construite în perioada miceniană. Săpat
în marginea unei coline, uneori deasupra solului, alteori
subteran, t micenian era acoperit cu o boltă sau o calotă în
consolă, cu un diametru aproape egal cu înălțimea. Acope-
rit cu pămînt, t. forma un monticul (tumul) al cărui vîrf
depășea suprafața naturală a solului. Un dromos tăiat în
nane permitea accesul la mormînt, fiind zidit și acoperit cu
pămînt după depunerea defunctului. Intrarea monumentală
era surmontată de un lintel colosal. Destinate mormintelor
regale, t. erau construite în timpul vieții regelui respectiv.
Preluat în arhitectura greacă și romană, t. desemnează o
clădire de plan circular acoperită cu o cupolă, păstrînd ca-
racterul funerar sau fiind folosită ca templu. în timp, capătă
utilități diverse (sală de concert, de reuniune etc.) (fr. tho-
los, it. tolo, germ. Tholos, engl. tholos).	I.C.
TIARA 1. Bonetă înaltă, conică, purtată de regii ve-
chilor perși și de conducătorii altor popoare orientale, ca
semn al puterii supreme. 2. Coroană de ceremonie purtată
de papi, in acest caz, t. este alcătuită dintr-o calotă înaltă,
pe suprafața căreia se etajează 3 coroane, însemn al triplei
puteri papale, ornate cu flori de crin stilizate (fr. tiare, it.
triregno, germ. Tiara, Papstkrone, engl. tiara). A.N.
TIMPAN 1. Spațiul, decorat sau nu cu scene în relief,
cuprins între cornișă și cele două planuri înclinate care
formează frontonul. 2. Spațiul cuprins între lintou și intrado-
sul arhivoltei care delimitează la partea superioară un por-
tal. in arhitectura romanică și gotică este bogat decorat cu
scene în relief (Judecata de apoi, Vezelay, Încoronarea
Fecioarei, Notre Dame. Paris). T. cei mai bine păstrat în
țara noastră se află la Catedrala romano-catolicâ din Alba
lulia, reprezentînd scena Maestas Domini (sec. 13) (fr. tym-
TIR
165
pan, it. timpano, lunetta di portale. germ. Tympanon. Tur-
bogenfeld, engl. tympanum, pediment).	T.S.
TINDĂ 1. în arhitectura ecleziastică, denumire arha-
ică, populară, pentru pronaos. 2. în arhitectura civilă popu-
lară românească, încăpere în care se intră direct din exteri-
or, care precedă principalul spațiu de locuit, unde se aflau,
de regulă, vatra și ustensilele casnice legate de pregătirea
hranei, in casele cu două camere, t. reprezintă încăperea
mediană. V. și pronaos	T.S.
TIPAR (gr.) Mulaj din ceară, clei, ghips, obținut după
o sculptură (relief, ronde-bosse); constituie forma negativă
după care se pot turna unul sau mai multe exemplare în
ghips, bronz, alte metale, diverse materiale (fr. moule, it.
forma, matrice, modello, germ. Giessform, engl. mould,
plastercast).	V.D.
TIPOLOGIE in artă, studiul iconografic și istoric al
caracterelor unor sisteme de figurare și gruparea sau clasi-
ficarea lor în funcție de criteriile stabilite de cercetarea
respectivă, care pot fi religioase, sociale, naționale, psiho-
logice, estetice etc. Poate exista astfel o t. a artei vechi
egiptene, greco-romane, a artei creștine bizantine, gotice, a
portretului renascentist, manierist, clasic francez, a figurilor
rococo, a personajului romantic, realist etc., prin relevarea
trăsăturilor dominante ale fiecărei categorii (fr. typologie, it.
tipologia, germ. Typologie, engl. typology). A.P.
TIRAJ (fr.) Numărul de exemplare, pe cît posibil iden-
tice, imprimate de pe o placă de gravură la un moment dat,
fără a se interveni asupra plăcii. T. este hotărît de artist în
funcție de tehnica gravurii, de gradul de dificultate al impri-
mării, de complexitatea procedeelor folosite. T. se notează
pe exemplare cu numărul întreg și fracția, de exemplu: 1/10
sau 1/25 etc., maximum îngăduit, conform legislației
internaționale, fiind 200/200. După acest număr de t artis-
tul este obligat să intervină asupra caracterului imaginii,
menționîndu-se, eventual, acest lucru prin formula 11/1/10,
sau 11/1/200. La fiecare t există un exemplar de artist, care
reflectă în prim studiu căutările și experimentările autorului.
Acest exemplar este cel mai valoros (fr. tirage, it. tiratura,
germ. Abzug, Auflage, engl. striking-off). V. și exemplar,
mențiune, semnătură	A.P.
TIRANT Bară orizontală din lemn, fier sau, mai mo-
dern, din beton, folosită în construcții pentru rigidizarea
anumitor zone. în arhitectura bizantină și de tradiție bizan-
tină se folosesc t de lemn îngropați în zidărie pentru a con-
feri acesteia o rezistență sporită. Uneori arcurile libere ale
coloanelor pridvorului erau subîntinse de t., pentru a
împiedica frîngerea traseului acestora datorită împingerilor
laterale. în sec. 19-20, s-a folosit un sistem de t. metalici
pentru a încinge perimetral și uneori transversal în interior
anumite construcții ce amenințau cu dislocarea zidurilor
TIT
166
sau turlelor (fr. tirant, it. tiranie, germ. Spannriegel,
Verbindungsstange, Zugband, engl. tie-beam, tie-rod). T.S.
T1TAZINÂ -> alb de titan
TITLU Conținutul de metal fin al unui aliaj de metal
prețios, exprimat în unități la mie, care reprezintă valoarea
acestuia, rezultată din raportul dintre greutatea metalului
prețios și greutatea totală a aliajului. T. este indicat printr-o
marcă legală de control în toate țările, proprie fiecăreia,
constituind garanția valorii aliajului din care sînt executate
piesele repective. Aurul pur are 1.1 000. in comerțul de biju-
terii se folosește în mod impropriu și denumirea de carat
(un carat = 41,66 %», deci aurul de 22 carate conține 916%o
aur fin, cel de 18 carate 750%», cel de 14 carate 583% ș. a. m.
d.) (fr. titre, it. titolo, germ. Feingehalt. engl. standard). V.D.
TIMPLA -> iconostas
TIRG -> Oppidum
TOALETĂ Măsuță cu oglindă și sertare utilizată pen-
tru toaleta cotidiană (coafat, fardat etc.) mai ales în Franța
sec. 18, variind în cadrul diferitelor stiluri (de exemplu. în
Anglia Beaux Brummels, în Franța poudreuses etc.) (fr.
table de toilette, coiffeuse, it. tavolina di toelette, germ. Toi-
lette, Putztisch, engl. dressing table).	C.R.
Toaletă
1. Stil Restaurație; 2. Stil Empire; 3-4. Stil Sheraton
TOC Ramă de lemn sau de piatră - rar de metal -
strict funcțională, care, urmînd linia golului unei uși sau g
unei ferestre, permite pivotarea batanțllor în interiorul său
Dobindește valențe decorative purtând denumirea mai pro-
prie de ancadrament.	T.S.
TOCĂ Pălărie fără bor cu calotă înaltă, din catifea
neagră, cu panaș, deseori cu perle și bijuterii; era purtată
de femei și bărbați la sfîrșitul sec. 16 și în sec. 17 în moda
spaniolă, apoi la curtea napoleoniană, forma fiind reluată in
moda feminină a sec. 19-20, cînd este confecționată și din
blană etc. De formă cilindrică, rigidă, face parte din costu-
mul oficial al magistratilor și avocatilor (fr. toque. it. berret-
lo, locco, germ. Barett, engl. cap).	A.N.
TOGA 1. în Roma antică, mantia purtată de cetățenii
liberi, spre deosebire de sclavi și de străini. Confecționată
din stofă de lînă de cca 5/3 m, cu marginea rotunjită, în
formă de elipsă, t era drapată peste tunică, răsucită de mai
multe ori în jurul corpului, dind masivitate siluetei, lâsînd
liber umărul și brațul drept și blocind brațul stîng. T. era
diferită în funcție de nivelul social. Astfel, pentru cetățenii
obișnuiți t. avea culoarea naturală a linii, pentru funcționarii
publici și pentru bătrîni era din stofă albită (candida), pentru
magistrați era tivită cu bandă de purpură (c/avus), pentru
consuli și împărați era în întregime purpurie (de la roșu la
bleumarin), iar pentru costumul de ceremonie al împăraților
și generalilor era din purpură brodată cu aur. Pentru
delincvenți era cenușie-brună. T. de doliu era neagră. T. a
evoluat pornind de la pelerina etruscă, amplificîndu-se în
epoca imperială și ieșind din modă o dată cu aceasta,
rămînînd numai un veșmînt de înmormîntare. Transmisă apoi
costumului bizantin, t. se transformă într-o fișie cu rol simbo-
lic. 2. Denumire dată, uneori, și robei magistraților. A.N.
TOMBATERA Ișlic tradițional din costumul de tip
oriental, purtat de boieri în Țara Românească în prima
jumătate a sec. 19, considerat de partizanii costumului occi-
dental ca demodat, retrograd.
A.N.
TON
167
TON (lat. tonus) Treaptă valorică (și. implicit, croma-
tică sau de saturație) prin care (poate) trece o culoare. în
cromatologie, aria noțiunii cuprinde ambele registre, cro-
matic și acromatic. Deși este folosit în mod curent, înțelesul
termenului a stîrnit anumite controverse, susfinîndu-se.
uneori, echivalența dintre t., tentă sau chiar nuan/â - opinie
generatoare de confuzii, care nu justifică respectivele no-
minalizări, încetățenite de multă vreme. Astăzi majoritatea
artiștilor pare a socoti că prin t. definim valoarea culorii.
Probabil că definiția cea mai succintă ii aparține lui Rene
Passeron, după care „t este valoarea tentei', deci diverse-
le gradații valorice prin care poate trece o culoare (fr. ton,
it. tuono, germ. Ton. Tonart, engl. tone). Termenul poate fi
intilnit în exprimări, dintre care unele antitetice, cum sînt: t.
cald -1. rece, t. de lumină -1. de umbră, t. ușor-1. greu.
t. deschis (luminos) -1. închis (întunecat, coborit, scăzut),
t. pur-1 murdar (rupt, grizat). t viu (strălucitor, saturat) -
t. stins (șters), t. puternic (viguros, ferm, intens) -1. indecis
(ambiguu, slăbit), sau: t. intermediar, fin. local, mediu, stri-
dent etc. Unele denumiri au înțelesuri mai aparte: - inter-
mediar, t. care face trecerea de la o culoare la alta, de la
lumină la umbră etc., v. și pasaj; ~ local, culoarea proprie
a unui obiect oarecare. T. I. cel mai .adevărat' apare în
zona de pasaj dintre culoarea luminii și a umbrei (acestea
fiind, în general, afectate de calitatea eclerajului, care le
subordonează contrastului complementarelor sau le
afectează în alt mod). Sin. culoare locală; ~ murdar, t.
obținut prin amestecuri fizice alcătuite, de obicei, din mai
mult de 3 culori distanțate, care lasă impresia de
îmbîcsealâ, impuritate cromatică, murdărie; - neutru,
culoare atenuată sau indecisă cromatic, apropiată de gri,
utilizată adeseori ca zonă (relativ) neutră, ce pune în evi-
dență t vii; - rupt, culoare a cărei puritate a fost diminuată.
Prin rupere, o culoare pură devine (mai) stinsă, palidă,
alterată sau chiar ternă. Termenul a fost folosit pentru
prima oară de John Ruskin, care, in anul 1856, se referea
la actul de »a rupe o culoare în mici puncte prin juxtapunere
sau suprapunere", sensul inițial, restrîns la amestecul optic,
extinzîndu-se ulterior și asupra amestecului fizic.
Rezumînd, o culoare poate fi r. prin amestec optic (pe căile
sugerate mai sus), ori prin amestec fizic, făcut pe paletă,
eventual direct pe tabloul „umed- (cu negru, alb sau gri, cu
complementara corespunzătoare, cu o culoare opusă
caloric sau cu o altă culoare r.). Ruperea unei tente este
însoțită de scăderea luminozității ei (excepție făcînd
ruperea cu alb). Sin. culoare ruptă, tentă ruptă. V. și con-
trastul de calitate; - viu, culoare intensă, puternic satu-
rată. V. și culoare, nuanță, tentă, valoare L.L.
TONALITATE (fr.) Ansamblu constituit dintr-o serie
de tonuri subordonate unuia dominant, respectiv unei intenții
unificatoare, care caracterizează o anumită suprafață pic-
tată. Astfel, există t. calde, reci, neutre, luminoase, grele etc.
(fr. tonalite, it. tona/ită, germ. Tonalităt, engl. tonality). L.L.
TONDO (it., rotund) Numele generic, transmis prin
TON
168
TOT
169
tradiție, al operelor de artă pictate sau sculptate care au
forma unui medalion rotund ori oval. în cazul t., problemele
de compoziție a cadrului diferă de cele ale obișnuitului for-
mat rectangular: aici, curba exterioară anvelopantă suscită,
implicit, prezența anumitor compensații compoziționale de
o natură aparte (fr., it., germ., engl. tondo). V. și il. 49 L.L.
TONSURA însemn al preoției în cultul catolic.
Constă în raderea unei porțiuni din creștetul capului, de o
formă circulară, de dimensiunile unui medalion, semnificînd
renunțarea la bunurile și bucuriile lumești. Este prezentă în
imaginile care au ca obiect sfinți din această categorie sau
în cele care ilustrează administrarea sacramentelor. Anu-
mite ordine religioase (franciscan) au introdus t. largă, care
lasă în jurul capului doar un fel de cunună de păr (apare
frecvent în imaginile Sfinților Francisc din Assisi și Anton
din Padova). în timpurile modeme, s-a renunțat la ea, la
hirotonisite, păstrindu-se doar gestul simbolic (fr. tonsure,
it. tonsura, germ. Tonsur, engl. tonsure).	T.S.
TOPAZ Silicat natural de aluminiu (duritate 8, greu-
tate specifică 3,40-3,65), de culoare galbenă, verde,
albăstruie, roșie, roz, brună; uneori incolor. Frecat, degajă
electricitate. Se taie și se șlefuiește în plan cu trepte, rareori
în formă de roză sau de briliant. Cunoscut din antichitate, t.
este folosit ca piatră de podoabă. Sin. crisolit, piatră de aur
(fr. topase, it. topazio, germ. Topas, engl. topaz). V.D.
TOR Mulură convexă avînd în secțiune forma unei
jumătăți de cerc. Poate fi realizat din piatră sau din o suc-
cesiune de cărămizi identice, cu același profil. Intră în com-
poziția decorației arhitectonice a diferitelor stiluri, începînd
din antichitate, unde apare în special ca element compo-
nent al coloanelor. Este foarte frecvent în arhitectura din
Țara Românească din sec. 16-18, baghete în formă de t.
delimitînd panouri de forme și dimensiuni diferite pe fațada
edificiilor de cult, socluri, brîie, rar cornișe. Intră și în com-
poziția decorativă a unor piese de mobilier laic și bisericesc
(fr. boudin, it. bastone, toro, germ. Rundstab, engl. ovolo,
torus). Sin. ciubuc.	T.S.
TORA, DULAP DE - Piesă de mobilier pentru
păstrarea sulurilor cu textele biblice, bogat ornamentată cu
decorațiuni în special florale, inspirate de arta locului și tim-
pului respectiv: de exemplu baroce în Boemia și Moravia
(sec. 17-18), de unde provin cele mai multe piese de acest
fel; extrem orientale în India, în sec. 19 și la începutul sec.
20; acoperămînt de - , piesă textilă pentru învelit sulurile
de T., din catifea, satin sau brocart, cu broderii de perle, fir
de aur și mătase, cu decorații predominant florale în jurul
motivului Pomul vieții; lucrate mai ales în Boemia, Moravia,
Polonia; perdea de -, piesă textilă care acoperă dulapul de
T.; este din catifea sau mătase brodată cu motivul celor doi
lei afrontați, simbolizînd forța creației divine, dar și cu alte
motive religioase: Tablele Legii, candelabrul cu șapte brațe,
ornamente în arabesc. Multe asemenea piese provin din
Boemia și Moravia, sec. 17-18. V. și il. 100 A.P.
TORCHERE (fr.) Candelabru de dimensiuni mari,
uneori cu mai multe brațe, așezat pe podea pentru a lumi-
na un anumit spațiu: vestibul, scară. Folosit din Evul Mediu
pînă în prezent, în special în castelele europene. V.D.
TOREUTICÂ Meșteșugul pelucrării artistice a meta-
lelor, în special a bronzului și argintului. Primele nume de
toreuți sînt menționate în documente romane. Prin extensie
orice muncă de cizelare, gravare, sculptare pe metal sau
fildeș (fr. toreutique, it. toreutica, germ. Ziselierkunst, engl.
toreutic, chasing).	I.C.
TORINO Centru italian de maiolică. Prima piesă
cunoscută, executată la T., aflată astăzi în muzeul orașului,
poartă data 1577; activitatea atelierelor se continuă pînă la
sfîrșitul sec, 18, numele multor ceramiști fiind atestate înce-
pînd din sec. 17. Unii membri din cea mai importantă fami-
lie de artiști - Corrado -, emigrați în Franța, unde activează
in manufactura de faianță Nevers, sînt cunoscuți sub
numele de Conrade. în sec. 18, cel mai important atelier
aparține lui Giorgio Rossetti și altor membri din familia
acestuia. Principalele ornamente ale pieselor confecționate
la T. sînt: elemente vegetale, motivul lambrequin, grotești și
măști; pe vase sînt uneori pictate peisaje și personaje, in
producția sec. 18 se resimte influența manufacturilor
franceze Rouen, Moustiers și Marsilia și a stilului rococo.
La T. s-au făcut și încercări de fabricare a unor piese de
porțelan. Mărci: monogramele T R (Torino-Rossetti); G R
(Giorgio Rossetti); inițialele unor ceramiști din atelierele mai
mici care au activat către sfîrșitul sec. 18.	V.D.
TORQUES Colier realizat dintr-o tijă metalică grea
(aur, argint, bronz, fier) uneori torsadat, în formă de anou
deschis, încheiat cu două bule sau sfere la extremități. Ca-
racteristic costumului celtic, purtat atît de bărbați cît și de
către femei (fr. torque, it. torque, germ. Haisreif, engl.
torque).	I.C.
TORS Sculptură în ronde-bosse reprezentînd partea
superioară (trunchiul) unui corp uman, uneori fără cap și
mîini. Torsul din Belvedere (Muzeul Vâticanului, Roma),
statuie antică greacă, mutilată, devine în sec. 16-17 unul
dintre simbolurile sculpturii (fr. torse, il. torso, germ. Torso,
engl. torso).	C.R,
TORSADA Motiv ornamental în formă de funie răsu-
cită sau de spirală, folosit frecvent în arhitectură și în artele
decorative (mai ales în ceramică și în textile) (fr. torsade, it.
passamano a spirale, germ, gewundene Franse, Flecht-
band, engl. torsade, twisted fringe).	V.D.
TOSCAN, ORDIN - Întîlnit în Italia, în special în
Elruria, este o varietate de doric mai îndesat și mai puțin
decorat. Preluat de romani, este înlocuit de corintic după
cucerirea romană în Grecia și Orient. Nu este reluat în arhi-
tectura clasică (fr, ordre toscan, it, ordine toscano, germ.
toskanische Săulenordnung, engl, toscan order). V. și
ordin	I.C.
TOTEM Spirit protector al unei comunități (grup, clan,
trib). Poate să fie o plantă, o insectă, o pasăre sau orice alt
animal sau, mai rar, un personaj mitic. Se aplică, prin exten-
sie, asupra obiectului căruia i se atribuie reprezentarea
acestui spirit (fr., it., germ., engl. totem).	I.C.
TOȚ
170
TOȚI SFINȚII Temă iconografică prin care se
răspunde nevoii Bisericii de a-i reprezenta pe lo|i aceia
care se a„â	cenjluj
'■ Pnnapalul mijloc de figurare este Judecata de
apoi, unde se acordă un loc important celor aflati la dreap-
«fJS °S Jude.câlor' dar exislâ ?i Ierna ca atare in Ori-
ent, se folosesc, de asemenea, ambele modalități dar cu
'c^TutZsnn de a d°U3’cunoscula ca Dumini-
ca Tuturor Sfinților, devine preponderentă prilejuind rea
TousZ'itS. '' mUralâ ?i In cea de ^e (fr
Hallows)	'9e™ ^^nfest. engl^
TOURNAI (DOORNIK) Una dintre cele mai
'"™ * 'tata”"
nairn ’ ■ i- 75 ' cera™‘“l F. J. Peterinck înființează sub
patronajul împărătesei Maria-Tereza și cu sprijinul financiar
fabricarea pOr!elanului ™a‘e.
V51 si ms S lmPeria‘a * re9a'â intre
caro |Ș 17551 manufaclura este condusă de frații Dubois
Pe erincuîm ÎTr"5' * VinCennes; după lui
rn « V/®3"’ 'n-SeCle Șl ~ cel mai caracteristic - spirala
cu sau fără re(ea. In perioada 1763-1774. predomin^ ilul
=	"“"■■'“ta o™er l«d„T“ “a
este a	“'“l P»<". amoraș: londul
este albastru sau galben, iar motivele decorative sini sub
Uniate cu mult aur in perioada a treia (1775 785 TSe
shlul l»,. m, ma,	«
Sw.’S T ale’ ptan (inspirate din Isloa
™Ur™ 0 d) al,ernind cu Mere aurii. La sfirșitul
sec. 18 apare și motivul, frecvent în ceramica franceză5 al
oncelelor albastre de cicoare in sec. 19, se conSonea
ză mai mult bibelouri, nasturi, mînere pentru bastoane si
ZXTfioL^ t P°rte'an biSCuit alb' Mârci un
7R1 an ? S,ema ora9M^ (Perioada 1756-
2 LaTZ^ Cu CfUCiuR,e In cele Palru
es e atP.iL P'eSe de faian|â și 9resie P" ^98
este atestată existenta unui atelier, înființat de P J
tur^cLtă'ln P°-"e n1725,1 0allăma“fac-
de F J deZran?0ls Cerpentier, este preluată
bdca faianw hrk a J7^' îf6513 ob,ine Privi,egiul de a fa-
brica faianță brună de tip Rouen și gresie în genul celei
d CUn°SC marci P^re faianla Produsă de T
Sute 2	* r.»'> T. in Xi
la Ar™ Ăi mo a e lerele rivalizează cu cele de
rmZ’n renun1' flind acela al lui Pasquier Grenier
Compozițiile cuprind un mare număr de personaje într-un
decor stu os de copac, și boschete, uneori cu elemente de
sec TSi^ 56 desf,in'ea2â la începutul
sec. 16. Printre cele mai renumite tapiserii atribuite Manu-
laie	,4Ml IMa “ O»
£ l ,1465;1479)- Cele șapte Taine (sfirșitul sec 151
Tăietorii de lemn (ultimul pătrar al sec. 15) Tinerețea lui
Hercule (sfirșitul sec. 15).	"nererea /w
partea^suomnr^ FEREASTRĂ în arhitectura gotica
partea superioară a modenaturii unei ferestre plasată in
* talie a tec s. de rooroeeS
tic, adopta motive decorative diferite. Profilatura
ticâ celei a menourilor. K și menouri, și II. 12
este iden-
T.S.
<1^^ fn urbanism se fo,osește sintagma t
stradală, pentru a desemna rețeaua de căi de comunicație'
aZia' m'n°re’ l0Ca"l3te sau din 0 P°S a
T.S.
ni ȚR^NSEPT intr-o biserică, navă transversală
plasată de regulă în fața absidei altarului. Rar t este dublu
(Bisenca a 3-a a Abației de la Cluny). iar în mediu^
Iransepl
TRANSFERUL PICTURII Procedeu special de
dm zona Rinului, în romanic, au fost construite și cîteva bi-
serici avînd și un t. la vest. Sistemul este caracteristic unor
(Tropaeum Traiani). preromanice
PiX L r 9°'Ce’ mU" ma' pu,in folosit ulterior (San
Pietro. din Roma, sec. 16) (fr. transepl. it. transetto germ
Querschiff, engl. transepl). V. și bazilică, careu ’ 9T.S.
înlocuire a suportului original al unei picturi cu altul nou.
Scopul lui este, de obicei, îndepărtarea unui suport deterio-
rat care nu mai poate fi consolidat, al cărui grund, devenit
pulverulent, nu mai poate menține stratul de culoare, (in
cazul picturii murale se practică și în vederea expunerii
operei într-o altă incintă.) Procedeul a fost inventat în Italia,
in primul sfert al sec. 13. Datorită noutății și mai ales
utilității, t. p. s-a răspîndit în special în aria europeană (sec.
19 și începutul sec. 20), abuzurile inerente în practicarea lui
fiind compensate de aportul la salvarea multor opere impor-
tante. in principiu, în cazul tablourilor portabile, un astfel de
t. presupune distrugerea completă a suportului degradat,
iar, dacă este cazul, și al grundului, urmată de substituirea
lor cu altele noi, apropiate ca natură. în acest timp stratul de
culoare trebuie să fie protejat și men|inut de o serie de foițe
lipite deasupra, in pictura murală, pentru frescă, se recurge
fie la tehnica cea mai veche (stacco a massello), în care se
extrage culoarea, tencuiala și o parte din zid, fie la o for-
mulă mai nouă (stacco cu intonacco) în care se extrage
stratul de culoare împreună cu inlonacco-ul respectiv, fie la
tehnica strappo, în care se extrage exclusiv stratul de
culoare; se începe și aici prin lipirea temporară pe fața pic-
turii a unui strat de protecție și susținere, constituit din tifon
și una sau mai multe pînze solide de cînepă (strat pentru
care specialiștii folosesc termenul engl. facing). iar după
extragere, spatele picturii se consolidează prin impregnări,
apoi se lipește un strat de întărire constituit din tifon și pînză
tare (numit în limbajul de specialitate cu termenul engl.
backing). fixîndu-se în sfirșit pe un suport rigid. Transferul
unei opere pe un alt suport este o operație ireversibilă, de
maximă răspundere, pe care o realizează exclusiv restau-
ratorii cei mai experimentati. (Uneori se vorbește și despre
un semitransfer, care nu este altceva decît echivalentul
unui dublaj, în care s-a subțiat o parte din suportul original,
pentru a facilita pătrunderea adezivului.)	LL.
„TRANSPARENT PE OPAC” Procedeu de
lucru folosit în mod curent la aplicarea glasiurilor, în care se
suprapune o culoare extrafină și foarte diluată, peste o alta,
opacă și bine uscată; prin amestecul optic al celor două
culori se realizează o culoare profundă și saturată, cu
neputință de obținut prin amestec fizic (pe paletă). Datorită
calității aparte a suprafețelor obținute astfel, t. p. o. este
unul din preceptele tehnice specifice picturii în ulei. Pro-
cedeul are o largă utilizare și în alte tehnici (acuarelă,
frescă, pictura acrilo-vinilică etc.)	L.L.
TRANSPARENȚĂ Efect expresiv realizat de obicei
prin suprapunerea unui strat de culoare mai diluat
(străveziu, prin care poate trece lumina) peste unul opac.
Este specific acuarelei, numită uneori .arta transpa-
rențelor", dar și altor tehnici. în pictura de ulei - dincolo de
suprapunerile „transparent pe opac", care îi sînt proprii -, t.
au fost cultivate prin glasiuri. Fresca este un alt procedeu
tehnic favorabil t. Au fost obținute efecte de t. și într-o
tehnică veche, care nu are nimic comun cu suprapunerile;
mozaicul, lucrai în materiale cum sînt faianțele smălțuite,
sticla de Murano etc. ; unele mozaicuri de la Ravenna
redau chiar apa (aici, ca și în picturile impresioniste, efectul
este sugerat prin alăturarea de mici pete de culoare pura,
prilej pentru producerea de amestecuri optice (fr. trans-
parence, it. trasparenza. germ. Durchsichtigkeit, engl.
transparency).	LL
TRANZIȚIE, STIL - Purtînd convențional acest
nume, s. t. corespunde primei întoarceri către clasicism
care se produce în artele franceze spre 1750, în plină dom-
nie a lui Ludovic XV. Această schimbare fundamentală
operată in gustul public are ca premise voga crescîndă a
antichităților greco-romane, preluată de cercurile pariziene
care își doresc interioare și mobile în gust grec (Lalive de
Jully, marchizul de Marigny, contele de Caylus, ducele de
Choiseul etc.), iar, pe de altă parte, predilecția tot mai mare
pe care Jacques Ange Gabriel, primul arhitect al regelui, o
manifestă pentru ordonanțele clasice în decorarea edifici-
ilor. în 1754, Cochin publicase deja în Mercure „La Suppli-
cation aux orfevres, ciseleurs et sculpteurs en bois". în care
condamna excesele roca/7/e-ului, cerînd întoarcerea la
rigoarea clasică. îndemnul este urmat de Oeben, care în
1760 începe faimosul Birou al regelui, terminat de Riesen-
er, în care motivele antichizante se grefează pe o formă
generală încă aparținînd stilului precedent. în 1758 la Gobe-
lins, sub administrația lui Soufflot, încep să se producă
scaune „moderne", în care coexistă liniile curbe cu cele
drepte (modernizarea în linii drepte începe cu spătarele,
spre 1768 apar picioarele drepte la scaune, apoi și la cele-
lalte mobile). Faza de tranziție între rococo și neoclasicul
domniei următoare nu se caracterizează prin inovații
majore în tipurile de mobilier, care rămîn practic aceleași,
ca în stilul Ludovic XV. Decorul interior urmărește o com-
poziție „naturală și logică", folosindu-se pilaștrii ionici și co-
rintici, panouri de boazerie pictate în alb, vase și consolele
antice deasupra ușilor, reîntoarcerea la compoziția sime-
trică înfăptuindu-se definitiv. Epoca înregistrează un mare
număr de ornamentiști (Le Lorrain desenează mobilierul lui
Jully, Delafosse), ebeniști (Oeben, Riesener, Leleu, Pierre
Garnier, Rene Dubois) și menuisieri (Delanois, Georges
Jacob) (fr. style „transition").	C.D.
TRAPEZĂ (gr) Sală de mese pentru călugări, în
mînăstirile răsăritene. Corespondent al refectoriului din cele
apusene.	T.S.
TRATTEGGIO (it.) 1. Tehnică de lucru în care
modeleul este realizat cu ajutorul unor rețele de linii (mai
mult sau mai puțin) paralele, dispuse în sensul formelor.
Poate fi observată în operele „primitivilor" italieni lucrate în
tempera, ca și in unele panouri bizantine. S-a recurs la
această modalitate de execuție, întrucît culorile temperei se
uscau înainte ca pictorul să-și fi putut modela în voie
formele. 2. Procedeul contemporan de reintegrare, folosit în
restaurarea picturilor (inclusiv a celor murale) este inspirat
TRA
171
de vechea tehnică italiană. De astă dată avem de-a face cu
linii paralele și verticale alăturate, fine, aplicate în tonuri
pure, pentru a putea fi sintetizate pe retina privitorului; sis-
temul facilitează recunoașterea zonei restaurate. L.L.
TRAVEE1 . Unitate spațială determinată de 4 puncte
de sprijin pe care se descarcă o porțiune de boltă cu o
Stil Tranziție
1. Torchăre; 2. Comodă dreaptă; 3. Masă birou; 4. Fotoliu: 5. Comodă circulară; 6. Masă birou- 7 Birou secreter 8 Masă de i,™.-
9. Comoda servantă; 10-11. Masă de lucru; 12. Comodă cu colturile rotunjite; 13
anume independență portantă. 2. Porțiunea de boltă dintre
două puncte de sprijin consecutive (fr. fravee, it. campata,
germ. Joch, engl. spân).	T.S.
TRAVERSE 1. Stinghii, înguste și destul de lungi,
aplicate pe spatele panourilor de lemn în scopul consolidării
și menținerii planității. Sînt dispuse perpendicular (trans-
versal) față de fibrele suportului. De obicei se aplică două,
fiind așezate simetric, spre capete. Văzute în lungime, au o
formă ușor conică și sînt încorporate cu conicitatea în sens
invers una față de alta; semiîncastrate în corpul panoului,
se înțepenesc doar în șanțurile respective, prin batere. 2.
Stinghii rectangulare dispuse în interiorul șasiurilor de
dimensiuni medii și mari, menite să le anihileze deformările
pricinuite de tracțiunile puternice ale pînzel. Se introduc în
cavități speciale (prevăzute, uneori, cu pene), fără să fie fi-
xate cu clei sau cu cuie. Pentru șasiurile de mărime medie
este suficientă o singură t, în schimb șasiurile mari nece-
sită două sau mai multe stinghii, așezate încrucișai
(alcătuind așa-numila „cruce a șasiului“) (fr. traverse, it. tra-
versa, germ. Querbalkene, Schwelle, engl. Iran soro). V. și
șasiu. 3. Stinghii de lemn care reunesc și consolidează
picioarele unor piese de mobilier (masă, scaun, fotoliu).
Dispuse în careu, încrucișate (în forma literele H, X),
prezintă profiluri simple tăiate în patru muchii sau curbate,
strunjite, în acoladă, arbaletă, torsadă, fiind, uneori, tăblii
sculptate ori traforate (fr. entrejambes, entretoise it. traver-
sa, calastrello, germ. Querholz, engl. transom, cross-
piece).	L.L. și C.R.
TRAVERTIN Rocă eruptivă-sedimentară, granulată,
mai puțin dură decît marmura. Datorită modului de formare și
feluritelor componente prezintă mai multe varietăți ca struc-
tură și colorit (crem, cenușiu, brun). Dintre acestea tuful cal-
caras, piatră moale, poroasă, se pretează cioplirii și lustruirii.
T. a fost folosit din antichitate (Egipt, Grecia, Italia - renumi-
tele cariere de la Tivoli în apropierea Romei) pentru lucrări de
sculptură și elemente de arhitectură (fr. travertin, it. traverti-
no, germ. Travertiner Kalkstein, engl. travertine).	C.R.
TREFLAT, PLAN - Tip de plan de biserică în care
cele trei abside sînt racordate direct între ele la partea
TRE
173

estică. Este mult mai rar decît triconcul, deși în vorbirea
curentă sînt adesea confundate (fr. plan trefle, it. planta tri-
fogliata, germ. Kleebattgrundriss, kleeblattformige Anlage,
engl. trefoiled pian). V. și triconc	T.S.
TREFLA Motiv decorativ realizat prin racordarea a
TRE
174
trei elemente circulare sau cuspidate, unite vertical prinlr-un
picioruș (fr. trefle, it. trifoglio, germ. Kleeblatt, engl. trefoil).
T.S.
TREIME, SFÎNTA - în creștinism, dogmă funda-
mentală, conform căreia Dumnezeu unic este reprezentat
de uniunea a trei persoane/ipostaze distincte, Tatăl, Fiul și
Sf. Duh, egale între ele din veșnicie. în iconografia catolică
au fost reprezentate sub formă umană, mai ales Fiul,
devenit om, și mai puțin Tatăl, Sf. Duh îmbrăcînd, de obicei,
forma unui porumbel. Cele trei persoane pot fi reprezentate
separat (Tatăl - Dumnezeu Savaoth al Vechiului Testa-
ment, în scene din Geneza de pe bolta Capelei Sixtine, pic-
tată de Michelangelo Buonarroti; Fiul - în numeroase com-
pozitii individuale sau în cicluri iconografice; Sf. Duh -
rarisim); dar și împreună sub forma S. T. in Biserica
răsăriteană, mult timp a fost interzisă reprezentarea în chip
omenesc a lui Dumnezeu Tatăl, preferîndu-se o prefigurare
de tip analogic, veterotestamentară, sub forma scenei
numite Filoxenia lui Avraam, sau Cina de la Mamvri, în care
ceie trei persoane apar sub chipul unor tinerifingeri, cea
mai cunoscută redactare fiind cea a lui Andrei Rubliov (fr.
La Trinite, it. Santa Trinită, germ. Die Heilige Dreifaltigkeit,
engl. The Holy Trinity).	T.S.
„TREI-SFERTURI“ Poziție portretistică specifica
operelor lucrate pe suporturi bidimensionale, în care capul
personajului apare văzut dintr-un unghi echidistant între
profil și „vederea frontală". (Conotația de natură dimensio-
nală a expresiei trei-sferturi se justifică prin comparația cu
vederea din față, care ar echivala cu întregul, și cu vederea
din profil, care ar corespunde cu jumătatea chipului uman.)
(fr. de trois-quarts, it. di terza, germ, in Dreiviertetansicht, in
Dreiviertetwendung, engl. three quarter face portrait, three
quarter view).	L.L.
TREMBLEUSE (fr.) Ceșcuță din porțelan cu motive
ornamentale, executată în diferite manufacturi europene
TREPIED Piesă de mobilier cu trei picioare (scaun,
masă sau suport etc.) (fr. trepied, it. tripode, treppiede.
germ. Dreifuss, engl. tripod, trivet).	C.R.
Trepied
1. Scaun-trepied stil Ludovic XIII; 2. Masă-trepied stil Empire;
3. Lavoar-trepied stil Empire; 4. Ateniană stil Empire;
5. Măsuțâ-trepied Jugendstil
TRIBUNA Galerie interioară plasată la etaj, pe
laturile de vest, nord sau sud ale unor biserici, zidită sau
realizată dintr-un podium de zidărie sau de lemn, sprijinlă
pe stîlpi sau pe console, delimitată de o balustradă, avînd
diferite destinații: - matroneum, caracteristică arhitecturii
bizantine, era locul din care femeile din familia imperială
asistau la slujbe; ~ imperială, în arhitectura carolingiană
(capela de la Aachen), inspirată de tradiția bizantină; ~
nobiliară, caracteristică arhitecturii romanice, adăpostită la
nivelul de deasupra intrării al turnului clopotniță, înglobat la
vestul navei centrale a unei biserici, reprezintă un spațiu
boltit, deschis printr-o arcadă spre nava centrală, accesul
fiind permis de una-două scări laterale; ~ laterale, tip de t.
zidite deasupra bolților navelor laterale, în unele mînăstiri
catolice de maici; arcada spre nava centrală este prevăzută
cu grilaje, care nu permit asistenței laice vederea
călugărițelor; - orgii, t. vestică destinată adăpostirii orgii și
instrumentului, mecanismului de acționare cu aer și tubula-
turii aferente acesteia (fr. tribune, tribune d'orgues, it. galle-
ria superiore, matroneo, tribuna, tribuna d’organo, germ.
Empore, Orgelbuhne, Orgelempore, engl. gallery, loft,
organloft}. Sin emporă.	T.S.
TRICHER însemn episcopal specific Bisericii răsări-
tene. Sfeșnic cu 3 brațe sau un mănunchi de 3 luminări legate,
______TRI
175
bărbaților. Așezate, în general, 3 triclinia in jurul mesei,
locul de onoare era cel din drepta din patul din mijloc (tocus
imus de pe lectus medius). 2. Prin extensie, denumirea
încăperii în care se mînca. Acestea puteau fi mai multe intr-o
casă, plasate în locuri diferite și folosite în funcție de anotimp.
Cel mai apreciat era cel care dădea spre peristil. I.C.
TRICONC Tip de plan central, în care cele trei abside
ale unei biserici nu se racordează direct între ele (v. plan
începînd din sec. 18, fixată într-o cavitate sau într-un suport
care face corp comun cu farfurioara, evitînd alunecarea, pe
care o evocă numele ei („tremurătoare”).	V.D.
TREMENTIN —> terebentină
TREPAN (lat. trepanum) Unealtă de oțel, cu muchii
ascuțite, de forma unui sfredel, folosită de sculptori pentru
perforări adînci în piatră, marmură, alte materiale dure (fr.
trepan, il. trepano, germ. Steinbohrer, engl. drill). C.R.
tribună
folosite în slujbele arhierești, cu care binecuvihtează episcopul,
care ține în mina cealaltă dicherul. V. și dicher T.S.
TRICUNIUM 1. Pat cu 3 locuri care îngăduia să se
mănînce culcat pe el, destinat, inițial, în exclusivitate
Lectus mediu s
Lectus summus
treflat), ci cu laturile pătratului pe care îl delimitează în inte-
rior compoziția spațială respectivă, două din laturile acestu-
ia rămînînd decroșate la exteriorul edificiului și clar marcate
în interior. Originea tipului de plan t. nu este încă pe deplin
elucidată. în diferite variante, el se râspîndeșteîn arhitectura
bizantină și de tradiție bizantină, din sec. 14 (Athos, Serbia,
țările române) (fr. triconque, it. trifoglio, germ. Kleeblattan-
lage, engl. trefoiled, triconchial choir).	T.S.
TRI_____
176
TRICORN (lat. tricornis, cu trei coarne) Pălărie cu
boruri îndoite și repliate în 3 colțuri, purtată în sec. 18 de
bărbați și femei (fr. tricorne, it. tricorno, cappello a tre punte,
germ, dreieckiger Hut, Dreimaster, engl. cocked-hat, three-
cornered hat, tricorn).	A.N.
TRIFORĂ Tip de fereastră al cărei gol este marcat
de 3 arcaturi independente, tangente la extremitatea infe-
TRIOD (gr.) Carte liturgică specifică Bisericii
răsăritene, cuprinzînd imnuri care se cîntă în intervalul
cuprins între începutul Postului Mare și Paști. Denumirea
provine de la grupaje de 3 cîntâri compuse de autori diferiți
cu începere din sec. 8 pînă în sec. 14.	T.S.
TRIPARTIT Adjectiv care desemnează subîmpărțirea
unui cîmp, de obicei golul unei ferestre, în 3 părți egale,
cuprinse într-un cadru general unitar.	T.S.
TRIPTIC (gr. triptukhos, pliat în trei) 1. Operă de artă
medievală pictată (altar), formată dintr-un panou central de
stîlp sau un copac de care se agăța prada luată de la
dușmani. La romani apare la sfîrșitul Republicii și capătă
mare răspîndire sub Imperiu. Construcție de plan circular,
de piatră - de obicei marmură - decorată cu statui și
reliefuri (de exemplu Trophaeum Traiani de la Adamclisi),
funcționează și ca templu dedicat divinităților care au
îngăduit victoria. Sin. tropaion, tropaeum. 2. Motiv orna-
mental, pictat sau sculptat, reprezentînd un grup de arme în
TRO
177
rioară, care se sprijină median pe colonete (fr. triplet, it. tri-
fora, germ. Dreifenster, Triforenfenster, engl. three-light
window, triple lancet window).	T.S.
TRIFORIU(M) în marile biserici romanice și gotice,
galerie mediană - foarte adesea nefuncțională - situată
deasupra navelor laterale, fie deasupra tribunelor laterale,
fie direct, prin suprapunerea de serii de trei arcade sprijinite
pe colonete. Uneori, deși denumirea de t. se păstrează,
galeria respectivă prezintă un registru neîntrerupt de arcaturi
(Biserica abațială Saint-Benoît-sur-Loire), iar spațiul îngust
din spatele ei este un t, suspendat, arcadelor și coloanelor
revenindu-le un simplu rol de decor care plachează zidăria
de perete a interiorului (fr. triforium, it. triforio, germ. Trifori-
um, engl. triforium)-, ~ orb, cînd deschiderile sînt simulate, în
absența unei galerii (fr. t. aveugle, it. t. cieco, germ. Blendri-
forium, engl. blind t.).	T.S. și I.C.
TRIGLIFA Placă de piatră cu 3 striuri verticale,
plasată în alternanță cu metope, deasupra coloanelor, la
templul doric. Baza lor este subliniată de un rînd de ove, iar
în partea superioară, de muluri. La vechile temple dorice
din lemn, t. marcau capătul bîrnelor (fr. triglyphe, It. trigiifo,
germ. Trigliphe, engl. triglyph). V. și ordine I.C.
TRILITON Structură preistorică formată dintr-un bloc
imens plasat deasupra a doi megaliți (fr. trilithe, germ.
Dreigestein).	I.C.
TRILOB treflă
TRILOBAT, PLAN ~ -> treflat, plan -
care sînt prinse în balamale alte două panouri, laterale
(numite voleuri sau aripi), care se închid ca niște obloane
peste cel din mijloc. Dimensiunile lui sînt variabile: unele,
monumentale, se păstrau în biserici, iar altele, mici, erau
portabile. Există și t. alcătuite dintr-un singur panou, dar în
care apar pictate 3 teme distincte. 2. Tablou, operă de artă
alcătuită din 3 părți (fr. triptyque, it. trittico, germ. Tripty-
chon, engl. triptych). V. și diptic, poliptic	L.L.
TRIUNGHIUL CULORILOR -> scheme cromatice
TRIVIUM -»arte liberale
TROFEUM 1. Monument de origine greacă ridicat
pentru a comemora o victorie militară. Putea fi numai un
jurul unui scut și al unui coif. Apare adesea în arhitectură
ca ornament simbolizînd gloria militară, fiind preluat în de-
corația de interior la candelabre, pendule, mobilier. 3. Prin
extensie, grup de diferite atribute referitoare la știință, agri-
cultură, muzică, vînătoare etc., legate prin panglici cu
noduri și funde bogate (fr. trophee, it. trofeo, germ.
Tropăum, engl. trophy).	I.C. și V.D.
TROIȚA Obiect de forma unei cruci, realizat din
lemn, piatră, fier, plasat în lungul drumurilor, la intersecții,
destinat cultului public. Uneori, t. este artistic sculptată,

TRO
178
alteori pictată. în funcție de tradițiile locale, compoziția
poate fi mai complexă, comportînd fie mai multe cruci, fie
panouri mari, montate ca o cruce și pictate. Adesea, t. era
plasată sub un acoperiș sau chiar sub un fel de ediculă de
lemn sau zid. Cele din Maramureșul istoric au aspectul
unor compoziții policrome, avînd ca temă Răstignirea: Hris-
tos crucificat este flancat de Maica Domnului și loan
Evanghelistul, cele 3 personaje fiind sculptate, în ron-
de-bosse Hristos, iar celelalte două în relief înalt. T.S.
TROMPĂ DE COLȚ Element constructiv realizat
din piese de piatră sau cărămidă, de forma unui sfert de
sferă, sau a unei jumătăți de con, folosit în arhitectura ori-
entală (caucaziană, siriană), mai rar în cea bizantină și de
tradiție bizantină (Biserica Mînăstirii Tismana, începutul
sec. 16; naosul Bisericii episcopale din Curtea de Argeș,
1512-1517), pentru a face trecerea de la pătratul planului
central al naosului la baza calotei sau a turlei ortogonale
care încununează acest spațiu. Sistemul apare, uneori, și fa
arhitectura romanică occidentală (Saint Benoît-sur-Loire -
la boltirea careului) (fr. trompe de coupole, it. pennacchio
a tromba, volta conica, germ. Ecknische, Trompe, engl.
squinch, conical vault).	T.S.
TROMPE-L’OEIL (fr) Manieră de a picta în care
obiectele sînt reprezentate atît de minuțios, încît creează
iluzia realității lor imediate („îți vine să le apuci cu mîna“).
Numele procedeului înseamnă „înșală ochiul1'. Efectul este
același, fie că sînt privite de la distanță, fie de aproape,
autorul recurgînd adesea la efecte de lumină, la detalii
înșelătoare, cum sînt picăturile de rouă sau insectele
așezate pe o petală de floare, și altele asemenea. Avem de
a face cu o pseudoartă, cu un procedeu „capcană” bazat pe
abilitate și efect, care reproduce servil natura și nu are
nimic de a face cu arta autentică. Maniera t. poate fi justifi-
cată doar în cazuri rare, cum sînt dioramele, anumite
reclame etc. (fr. trompe-l'oeil, it. illusione, germ. Trompe-
l'oeil, Augentăuschung, engl. trompe-l'oeiT). V. și il. 56 L.L.
TRON Tip de scaun de ceremonie, cu spătar înalt,
realizat din lemn (rar metal sau alte materiale), sculptat, cu
tapițerie textilă, uneori prevăzut cu sprijinitoare pentru ante-
brațe, apanaj al monarhilor, principilor și al înalților prelați.
în iconografia creștină, sînt reprezentați șezînd pe t. lisus în
Judecata de Apoi, în unele variante de Deisis sau în unele
tipuri de tablouri votive (Moldova, sec. 15-16), Fecioara în
glorie (Maestă), cu variantele ei romanice, gotice și
renascentiste, și, mai rar, unii sfinți (Sf. Nicolae), ca simbol
al slavei la care au ajuns după moarte (fr. trone, it. trono,
germ. Thron, engl. throne). V. și jilț	T.S.
TRONSON Echivalent cu parte. Se folosește pentru
a desemna părți dintr-un obiect, dintr-un drum sau, mai rar,
părți dintr-o construcție (de exemplu t. vestic) (fr. tronson,
it. pezzo, troncone, germ. Stumpf, engl. stump). T.S.
TRONUL HETIMASIEI -► Hetimasia și il. 8
TROPAEUM -> trofeum
TROPAION ^trofeum
TROTUAR (fr.) Tip de amenajare pietonală în lungul
unei artere carosabile pentru protecția pietonilor, este mai
înaltă decît aceasta. Inițial simplu pietruit, t. a început, trep-
tat, să capete o importanță mai mare; partea dinspre caro-
sabil a fost prevăzută cu o bordură făcută dintr-un material
mai rezistent (fr. trottoir, it. marciapiede, germ. Burgersteig,
engl. trotoir, fbotway).	T.S.
TRUMEAU (fr.) 1. în arhitectura marilor catedrale
trumeau
TUD
179
gotice franceze, stîlp median care împarte în două golul
unui portal. De obicei t. poartă adosată o statuie (de exem-
plu Le Beau Dieu de la Amiens). V. și portal. 2. Zid cuprins
între două ferestre. Prin extensie, panou de sticlă sau
panou pictat, situat în interior, pe un zid care separă două
ferestre, sau panou situat deasupra unui șemineu (fr.
trumeau, it. pilastro, divisorio del portale, specchiera, germ.
Mittelpfeiler, engl. trumeau, door mullion).	T.S.
TUB DE CULOARE Cilindru metalic - din staniu
sau dintr-un aliaj apropiat -, de dimensiuni variate, în care
sînt livrate diverse culori păstoase („uleiuri", tempera,
guașă, unele acuarele etc.). Una din extremități este
închisă cu un mic capac filetat, iar cealaltă este blocată prin
simplă repliere. Tuburile au înlocuit vechile și rudimentarele
bășici. în forma lor actuală datînd aproximativ din deceniile
5-6 ale sec. 19.	L.L.
TUDOR, STIL - Denumit convențional T., stilul
acoperă domniile lui Henric VII (1485-1509), Henric VIII
(1509-1547), Eduard VI (1547-1553) și Maria (1553-1558),
corespunzînd unei perioade încă marcate de sfîrșitul goticu-
lui internațional, în care se fac sporadic simțite influențele
Renașterii italiene și ale altor modele renascentiste conti-
nentale. Astfel, către mijlocul secolului, influența Țărilor de Jos
se face tot mai simțită, toți constructorii fiind flamanzi sau
olandezi, sau formați în aceste locuri. în vremea domniei lui
Henric VIII, Holbein va lucra la curtea Angliei, devenind per-
sonalitatea majoră a vieții artistice a epocii. Decorația inte-
rioară a reședințelor este constituită în majoritatea cazurilor
de ansambluri lambrisate, în sisteme de casete și arcaturi
plincintrate, cu pilaștri plăți adosați, interpretînd noile mo-
dele renascentiste. Mobilierul este în ansamblul său dominat
de forme greoaie, adesea fără omogenitate; tipurile carac-
teristice sînt: masa, cu părțile portante tratate ca baluștri
foarte acuzați și centura sculptată cu motive vegetale și
rensouri, diferite tipuri de taburete, scaune și fotolii (care
înlocuiesc banca gotică), tronul, toate avînd picioare profi-
late în balustru și centuri decupate, cu spătare simple,
sculptate și intarsiate, lada gotică, bufetul sau dressoarul
(court-cupboard) cu o bogată decorație sculptată și intarsi-
TUR
181
atâ. Patul cîștigă în amplitudine, fiind bogat sculptat cu ele-
mente vegetale, zoomorfe și heraldice. Sec. 16 cunoaște,
de asemenea, o mare înflorire a broderiei (pentru perdele
de pat, perne, huse), dominată de motive vegetale și
heraldice. Preferința pentru covorul oriental se menține (ca
acoperitoare de pat, pentru mese sau perne și foarte rar
folosite pe sol) și se produc imitații autohtone (Turkey-
work). Extinderea stilului este foarte limitată, provinciile din
sud-vest sau din Țara Galilor rămînînd tributare goticului
tîrziu, iar altele, ca Scoția, suferind, mai mult din rațiuni
politice, influența franceză (engl. Tudor Style). C.D.
TUL Țesătură ușoară și transparentă, lucrată manual
sau mecanic, produsă inițial în Franța, la Tulle (prov. Li-
mousin), de unde derivă numele. Se folosește la con-
fecționarea îmbrăcămintei și a draperiilor. Firele de mătase
sau de bumbac, de diferite culori, dar mai ales alb, bej,
negru, formează o rețea de ochiuri pătrate, hexagonale sau
octogonele, peste care se pot broda diferite motive. Ochiurile
dantelelor executate pe o rețea de t. sînt fixate prin noduri,
la încrucișarea firelor, obținîndu-se o mai mare rezistență,
T. s-a lucrat începînd din sec. 18 în Franța (Lyon, Saint-
Pierre-les-Calais, Caudry, Saint-Quentin), în Belgia
(Malines, Bruxelles), în Elveția (Sankt-Gallen), în Spania
(Sevilla); se fabrică și azi (fr. tulle, it. tulle, germ. Tuli, engl.
tulle).	V.D.
TUMUL Movilă de piatră, pămînt sau piatră cu pămînt
avînd rolul dublu de a marca și de a proteja un mormînt.
Întîlniți încă din neolitic, t. sînt foarte răspîndiți, fiind asociați
atît cu riturile de înhumare, cît și cu cele de incinerare. Ade-
sea acoperă sepulturi multiple (fr. tumulus, it. tumulo, germ.
Erdhtigel, engl. tumulus, buriaimound).	I.C.
TUNICA 1. Veșmînt de lină, întîlnit în antichitate,
inițial fără mîneci, cu o croială simplă din două bucăți dre-
ptunghiulare de țesătură cusute lateral și pe umeri și lâsînd
Stil Tudor
1-2. Bahut cu un corp; 3. Fotoliu; 4. Fotoliu trepied; 5. Bahul cu două corpuri; 6-8. Elemente decorative;
9. Fotoliu; 10. Scaun; 11-12. Bahut cu un corp
loc pentru cap și brațe, aceeași pentru femei și pentru
bărbați. Lățimea stofei cădea peste umeri și brațe. Era pur-
tată strînsă cu o centură în talie, încrețită și faldată. T. pen-
tru femei erau mai largi și mai lungi. La sfîrșitul sec. 2 apar
t. dalmatice, cu mîneci. 2. Haină militară actuală. 3.
Veșmînt liturgic catolic (fr. tunique, it. tunica, germ. Tunika,
engl. funie).	I.C, și A.N.
TURBAN (turc.) Acoperămînt oriental pentru cap,
format dintr-o fîșie lungă de țesătură (pînză, mătase, stofă)
înfășurată de mai multe ori în jurul unui fes sau al altui
suport, indicînd prin formă rangul și funcția, purtat mai ales
de bărbați în Africa și Asia. în Europa, a intrat în moda fe-
minină, în unele epoci - Renaștere, neoclasicism (fr. tourban,
it. turbante, germ. Turban, engl. turban).	A.N.
TURCOAZA Fosfat natural hidratat de aluminiu și
de cupru (duritate 5-6, greutate specifică, 2,60-2,85), de cu-
loare verde opac, albastră-cenușie. Datorită urmelor de
cupru, t. poate prezenta șl pete brune. Se taie și se
șlefuiește în caboșon. Se poate și grava. Cele mai prețuite
t. sînt cele de origine orientală. A fost folosită la
confecționarea obiectelor de cult de peste 5 000 de ani:
egiptenii gravau t. în formă de scarabeu, pentru a o oferi
divinității Osiris, iar populațiile străvechi din Mexic foloseau
t. la confecționarea podoabelor. în Europa, t. este introdusă
de turci (de unde și numele). Din antichitate și pînă în
prezent, această piatră semiprețioasă este utilizată pentru
podoabe (fr. turquoise, it. turchese, Turkis, engl. turquoise).
Sin. peruzea (popular).	V.D.
TURLĂ Parte a unui edificiu - în general biserică -
de forma unui turn, al cărui spațiu interior comunică cu cel
al încăperii rituale pe care o surmontează. în vorbirea
curentă, noțiunile de t și turn sînt confundate, deși, în rea-
litate, deosebirile de concepție spațială internă le
diferențiază net. V. și turn	T.S.
TURMALINĂ Borosilicat natural de sodiu, calciu,
magneziu și aluminiu (duritate 7-7,5, greutate specifică
2,94-3,24). Există diferite varietăți de t: roșie (așa-numilul
TUR
182
TUR
Voronet. turla biserici,
elevație, plan și perspectiva volumelor
Sfintul llie lingă Suceava, turla biserici,
elevație, plan și perspectiva volumelor
cu apă, se impregnează, ulterior, cu o soluție alcalină
(leșie din cenușă de lemn), aplicată cu pensula. Tiparele
uscate se reasamblează și se toarnă în interior preparatul
din ipsos lichid, care umple, treptat, toate cavitățile. în
funcție de priza ipsosului, se procedează la spargerea
învelișului exterior, cu diferite dălți metalice. Astfel se
obține o singură copie a sculpturii originale. Pentru un
număr mai mare de copii se recurge la scoaterea de tipare
Turlă
rubin siberian), albastră ft. suedeză), verde (t. braziliană),
uneori bicoloră sau tricoloră, rareori incoloră și transpa-
rentă. Varietățile limpezi se folosesc în giuvaiergerie. Den-
umirea datează din 1703. Numele vechi era schorl, sau
schoerl (fr. tourmaline, it. tormalina, germ. Turmalin, engl.
tourmaline).	-	V.D.
TURN Construcție independentă sau făcînd parte
dintr-un edificiu, de forma unei prisme sau a unui cilindru,
cu acoperiș propriu, piramidal, conic, sau în terasă, cu o
bază mică în raport cu înălțimea, amplasată, în funcție de
destinație, independent, alături de clădire, adosată ei,
încorporată ei de la primul nivel, sau adăugată deasupra
corpului principal al unui edificiu. De regulă, are mai multe
niveluri străbătute de goluri (uși, ferestre), de diferite tipuri
și cu diferite funcții în raport cu destinația (fr. tour, it. torre,
germ. Turm, engl. tower); ~ de apărare, construcție care
face parte dintr-un sistem defensiv, flancînd, în puncte
cheie, un zid de incintă. Este prevăzut cu ferestre de
tragere și, uneori, cu guri de aruncare (fr. tour de defence,
Ți. 'turn:Iiidifte^a,■yEmi. '(tetteitiiymrydiami, hirJi. didruucu
tower); - clopotniță, t. destinat adăpostirii clopotelor, al
cărui ultim nivel, cel puțin, este special amenajat în vederea
acestui scop (ferestre largi de sunet, instalații solide pentru
agățarea clopotului, accese relativ lesnicioase). Poate fi: -
independent, ca o construcție aflată la o oarecare distanță
de biserică (v. campanilele italiene, t. c. de la bisericile din
Moldova, sec. 15-16, sau t. c. de la unele biserici de lemn
din Transilvania, Polonia, Rusia, zvonițele); - încorporat
unei biserici: înglobat în spațiul său interior, adosat la exte-
rior, lateral; ridicat, uneori, deasupra cancelului unor bazili-
ci. în unele biserici ortodoxe (Țara Românească, sec. 17-
18), t. c. reprezintă o construcție specială ridicată deasupra
pridvorului, accesul la el făcîndu-se fie printr-o scară practi-
cată în grosimea zidului, fie printr-un turnuleț special adosat
la exterior (v. turnuleț de scară); ~ de flancare, face parte
dintr-un sistem defensiv al unei incinte întărite și este desti-
nat tirului încrucișat al apărătorilor; ~ lanternă, turlă
străbătută de numeroase ferestre, plasat în marile bazilici
romanice și gotice germane deasupra careului, iar la biseri-
cile mari de Renaștere și baroc (de exemplu, Catedrala Sf.
Petru din Roma), deasupra spațiului central al acestora (fr.
tour-lanteme, it. tuburio, torre-lanterna, germ. Vierung-
sturm, Turmkuppel, engl. lantern-tower, rood-tower); ~
locuință, în arhitectura medievală, construcție pe mai multe
niveluri, cu o singură încăpere la fiecare cat și acces
printr-o scară adăpostită într-un turnuleț adosat la exterior
(rar în grosimea pereților), servind exclusiv pentru locuire.
V. și donjon	T.S.
TURNARE Termen comun pentru tehnologia repro-
ducerii sculpturilor modelate din argilă, ceară, în materiale
mai durabile (ghips, ciment, piatră artificială etc.) (fr.
mouler, it. modellare, germ, abgiessen, engl. Io mould) și a
^xdipiuilrui rtini -arglfe -și Tjrirps, 'm ti verse mrdcărb '{ururrz,
fontă, zinc, etc.) (fr. fonte, it. fusione, germ. Bronzeguss,
engl. casting, bronze casting). 1. T. /n ghips, prin care se
obține un exemplar unic sau mai multe, se execută, de obi-
cei, de lucrători specializați (ghipsari), ca și de artistul
respectiv. Lucrarea din argilă (relief, ronde-bosse), în stare
moale, se împarte (cu ajutorul unor bucăți de tablă de zinc,
care se fixează în argila moale) în 2 sau mai multe părți,
apoi lucrarea se acoperă cu un preparat fluid, format din
praf de ipsos în amestec cu apă, aplicat în straturi succe-
sive, de grosime egală. După consolidare, formele delimi-
tate prin bucățile de tablă se desprind cu ajutorul dălților
metalice, constituind tiparele în negativ ale lucrării originale
(distrugerea acesteia fiind inevitabilă). Curățate și spălate
5
9
10
Turn
1-2. Castelul Coucy, prevăzut cu turnuri de apărare, elevație și plan; 3. Cetatea Mînăstirii Dragomirna, turn de apărare prevăzut cu pod
ridicător; 4. Campanila de la San Apollinare in Classe, Ravenna; 5. Catedrala Notre-Dame din Paris prevăzută cu turnuri clopotniță
incorporate; 6-7. Turn clopotniță al Biserici Sfîntul loan din Piatra, elevație și planurile parterului și etajului; 8. Turn de flancare; 9. Turn
locuință; 10. Sfîntul Petru din Roma, turnul lanternă; 11. Castelul de la Cetatea de Baltă prevăzut cu turnuri locuință
TUR
184
TZI
185
din clei (mulaj avînd consistenta unei mase gelatinoase),
care nu se deformează în procesul t. 2. T. în bronz și alte
metale se efectuează în ateliere dotate cu utilaj corespun-
zător și lucrători calificați, prin două metode tradiționale (în
ceară pierdută și în nisip}; ~ în ceară pierdută comportă o
tehnologie laborioasă, prin care se realizează reproducerea
fidelă a unei sculpturi modelate în argilă. Se procedează la
îmbrăcarea lucrării cu un strat de ceară moale de egală
grosime. Acest mulaj se acoperă cu barbotină, aplicată cu
pensula, pentru a pătrunde în cele mai mici detalii, și după
uscare se învelește intr-un strat gros de argilă, care consti-
tuie tiparul refractar. Prevăzut cu deschidere la bază, con-
solidat cu crampoane metalice, se perforează cu un număr
de găuri (canale și răsuflători, care în procesul t. asigură
evacuarea aerului, scurgerea stratului de ceară, pătrun-
derea metalului topit). în cuptor, la temperatură înaltă,
structura refractară devine dură, mulajul din ceară se
topește și se scurge prin canale, in tiparul din argilă arsă,
izolat într-o șapă, sprijinit pe un suport, se toarnă bronzul în
fuziune care pătrunde in toate spațiile goale, luînd forma
exactă a modelului. După solidificare, învelișul din argilă se
sparge, restituind sculptura în cele mai fine detalii ale mo-
delajului, fiind unica copie a originalului. Lucrările de mari
dimensiuni se toarnă din mai multe bucăți care, ulterior, se
îmbină prin nituire, sudare; ~ în nisip, procedeu mai facil
de copiere a sculpturilor în diverse metale, a cărui tehnolo-
gie permite reproducerea în serie mică. Modelul din ghips,
fragmentat în mai multe bucăți, se toarnă separat și se
reasamblează prin sudare. Se utilizează nisip fin (material
special de turnătorie), umezit și lasat într-o ramă de oțel for-
mată din două jumătăți, în care se înfundă un singur frag-
ment al modelului. Prin presare, forma se imprimă în nisip
și se obține tiparul în negativ al acesteia, în care se toarnă
metalul topit. După răcire, se separă cele două jumătăți ale
ramei și se extrage piesa t., refolosind tiparul de mai multe
ori. Sculpturile din metal cu diferite grosimi sînt golite în
interior; doar unele piese de mici dimensiuni pot fi pline.
După t., toate lucrările necesită operații de finisare
(netezirea marginilor, a lipiturilor, îndepărtarea bavurilor,
șlefuire, cizelare, palinare), executate atît de turnători, cît și
de autorul sculpturii.	C.R.
TURNĂTOR 1. Termen uzitat pentru lucrătorul care
efectuează mularea în ghips a operelor de sculptură din
argilă sau alte materiale plastice, realizate de un artist (fr.
mouleur, it. modellatore, germ. Former, engl. moulder). 2.
Lucrător specializat în tehnologia topirii metalelor, care exe-
cută operațiile turnării în bronz a sculpturilor din ghips (fr.
fondeur, it. fonditore di bronzo, germ. Giesser, Metallgieser,
engl. founder, bronze-caster).	C.R.
TURNESOL (fr.) Culoare medievală albastră,
cunoscută se pare din sec. 12, de origine vegetală. Se
obține din planta crosophora tinctoria, care în Evul Mediu
se mai numea solsequium, torna-ad-solem sau morella.
Semințele acestei plante erau presate și cu sucul obținut se
îmbibau mici fragmente de pînză. (Din aceeași plantă se
obțineau culori roșii sau violele. V. folium). Pentru folosirea
micilor fragmente, acestea erau introduse într-un recipient
unde își „descărcau" culoarea, fie în albuș de ou alungit cu
apă, fie în apă gumată. T. albastru, a fost mult întrebuințat
în Evul Mediu tîrziu, exclusiv pentru pictura de manuscris
(fr. tournesol, il. tornasole, germ. Sonnenwende, engl. turn-
sole).	l.L.
TURNULEȚ DE COLȚ in arhitectura fortificată,
amenajare de mici dimensiuni cu aspect de turn, plasată pe
artiștii italieni și francezi. T. gras litografic (v. litografie),
combinat cu mai multe substanțe grase, este utilizat pentru
incerneluirea pietrei litografice (fr. encre de China, il.
jnchiostro di Cina, germ. Tusche, engl. china ink, indian
ink}.	AK
TUȘĂ (fr. touche, atingere) Urmă lăsală de pensula
încărcată cu culoare. Prin varietatea ei (poate fi relativ
lungă sau discontinuă, agitată sau calmă, așternută ca vir-
gule sau puncte, contorsionată etc.), prin grosimea și orien-
tarea ei (poate fi aplicată „pe formă" sau hașurată în diverse
sensuri), t. constituie un mijloc de expresie important,
jucînd un rol estetic privilegiat în anumite epoci. Este
„scrisul" pictorului (a nu se confunda cu grafismul), înre-
gistrînd cele mai fine impulsuri, ezitări sau decizii ale mîinii;
are întotdeauna un caracter personal, irepetabil, și nu poate
fi imitată cu exactitate - constituind prin aceasta unul din
reperele materiale obiective cu ajutorul căruia poate fi sta-
bilită paternitatea unei opere. Prezența t. aparente -
mărturia disponibilităților temperamentale ale creatorului -
colțul unui zid de incintă și legată cu drumul de strajă, cu rol
de gheretă de observație în principal asupra rețelei de dru-
muri din apropiere (fr. echauguette, it. vedetta, germ.
Pfefferbuchse, Wartturm, engl. watchturret). V. și turn T.S.
TURNULEȚ DE SCARĂ Amenajare specială de
forma unui turn cu bază mică, circular sau poligonal, adosat
unei corp mai mare, în care este adăpostită o scară în spira-
lă, care permite accesul, prin exterior, la nivelurile supe-
rioare ale unei construcții, la camera clopotelor unei clopot-
nițe, la pod, iar în cazul bisericilor fortificate, la drumul de
strajă construit deasupra bolților lăcașului (germ. Treppen-
turm). V. și turn	T.S.
TUȘ Tehnică a desenului în peniță sau pensulă, exe-
cutat cu t. negru, obținut din funingine, grăsime și lianți
(clei, gumă arabică). De origine extrem-orientală, unde a
jucat, în China, un rol estetic important, t. este folosit în
Europa în Evul Mediu tîrziu, la realizarea anluminurilor din
manuscrise. Din sec. 15-16 devine un mijloc apreciat al
desenului pe fond colorat, îndeosebi în Țările de Jos și în
Germania, in sec. 18, îl folosesc mult - aliat cu laviul -
este determinată de opțiunea stilistică personală, ca și de
gustul epocii. (Operele terminate ale lui Leonardo da Vinci
nu par atinse de pensulă, în vreme ce t. vizibilă apare cu
predominantă în epoca modernă și contemporană; Ingres o
socotește „un abuz al execuției", pe cînd impresioniștii și
postimpresioniștii o cultivă cu predilecție, iar Van Gogh
exclamă: „Ce lucru ciudat este o trăsătură de penel!") (fr.
touche, it. penellata, tocco, germ. Farbenauftrag, Malweise,
Pinselstrich, engl. touche, brushstroke, brushwork);-
obosită, numele unui efect provocat de migrarea uleiului
din culori spre suprafața picturii, în urma presiunilor
repetate făcute cu cuțitul sau cu pensula asupra pastelor
(umede). Rezultatele tîrzii sînt întunecări și îngâlbeniri ale
zonelor respective, cauzale de brunisarea uleiului. Efectul
este numit și plombaj.	L.L.
TUTU (onomatopeic) Fustă de balet din Iul apretat și
încrețit.	A-N-
TZIMARISMATA —> destrămâturi

u
ȚIMARISME —> destrămaturi
ȚARG -* centură
ȚIGLĂ -> olan
ȚINGHIAR —> verde de cupru
ȚINOBAR -» cinabru
ȚIPĂ -> pojghiță
ȚUGÂ (gr. tzougan) în erminii, nume purtat de
carminul obținut din coșenilă (caz în care ar putea fi echi-
valent cu grană), ori de o materie alcalină, utilizată pen-
tru fixarea colorantilor organici pe alumină. L.L.
UCENIC în sistemul medieval de însușire a mese-
riei, cel aflat pe treapta cea mai de jos a instrucției, în ve-
derea deprinderii unui meșteșug. U. trebuia să lucreze
un număr de ani pe lîngă un meșter, timp în care se
familiariza cu rudimentele profesiunii, îndeplinea anu-
mite munci în atelier și în casa patronului, de la care
primea hrană și adăpost, nu însă și simbrie; uneori, pen-
tru această perioadă de învățătură elementară, părinții
achitau meșterului o sumă. Treapta superioară era cea
de calfă (fr. apprenti, it. garzone, tirone, germ. Lehrling,
engl. apprentice).	T.S.
UCENICIE Etapă inițială, obligatorie, în procesul
pregătirii și formării unui artist de altădată. Aflăm durata
și etapele ce trebuiau parcurse din sfaturile date de Cen-
nino Cennini (sec. 14-15): „mai întîi, copil fiind, lucrează
un an desenul pe tăbliță; apoi, stai în atelierul unui
meșter [...] care se pricepe în toate ramurile care țin de
arta noastră; și începe prin a freca culorile; și învață să
fierbi cleiurile și să faci ipsosurile; și deprinde practica
pregătirii panourilor, a le scoate în relief și a le răzui; a
pune aurul; a face bine fondul; și toate acestea timp de
șase ani. Apoi pentru deprinderea coloritului, a orna-
mentării cu mordanți, pentru a face draperii de aur, pen-
tru a învăța să lucrezi pe zid - încă alți șase ani,
desenînd mereu, nepărăsind niciodată desenul, nici
chiar în zi de sărbătoare, nici în zi de lucru. Și astfel,
natura - prin marea ei obișnuință - se preschimbă în
practică bună. Altminteri, apucînd pe alte căi, să nu tragi
vreodată nădejde c-ai să ajungi la desăvîrșire". în acest
fel s-au format artiștii secolelor trecute, învățînd cu sîr-
guință pe lîngă un meșter, uneori de la vîrsta fragedă de
8-9-10 ani. Străvechiul sistem de învățămînt dăinuie, în
unele țări, pînă în sec. 19 (perioada de u. a lui Nicolae
Grigorescu etc.) (fr. apprentissage, it. tirocinio, germ.
Lehrzeit, engl. apprenticeship).	L.L.
ULEI (DE PICTURĂ) Numele generic al u.
folosite pentru aglutinarea culorilor în u., pentru alun-
girea unor cerneluri și culori ale graficienilor etc. în afara
unor proprietăți curente, cum sînt puritatea, trans-
parența, colorația cît mai deschisă etc., caracteristica lor
esențială este capacitatea de a se „usca" (solidifica) -
sînt sicative. (Noțiunea generală de u. cuprinde 3 cate-
gorii de produse, fluide la temperatura normală, distincte
ca proveniență, onctuozitate și proprietăți, a căror denu-
mire le indică originea: u. minerale - inutilizabile în pic-
tură, întrucît nu se usucă, obținute prin distilarea țițeiului,
u. animale - inutilizabile pentru același motiv, cu
excepția u. de ou, și u. vegetate, care au diferite grade
de sicativitate și puritate. Dintre acestea din urmă își
selecționează pictorii lianții.) U. d. p. reacționează dife-
rit față de aceiași agenți, după starea de agregare în
care se află, le este caracteristică tendința de a se
îngălbeni și întuneca după un anumit timp (v. bruni-
sare), mai ales dacă sînt ținute la întuneric; păstrate prea
multă vreme se învechesc și rîncezesc (se acidizează),
uscîndu-se apoi foarte lent și provocînd reacții pericu-
loase cu pigmenți! nerezistenți. Unele au o culoare prea
întunecată și conțin impurități (mucilagii, apa etc.),
motive pentru care pictorii le supun cîtorva operații de
optimizare: purificarea cu ajutorul varului nestins, al
cretei, al pesmeților bine uscați de pîine neagră etc.,
decolorarea pe cale artificială (cu alaun, sulfat de fier
etc.) sau naturală (v. expunerea ta soare). U. d. p. se
folosesc crude sau fierte - după opțiunea pentru un timp
de uscare mai lent sau mai accelerat; fierberea u. în ate-
lierele artiștilor se practică încă din sec. 14-15, ocazie cu
care li se încorporează, sau nu, anumite săruri minerale
sicativante. Solidificarea u. este o falsă „uscare", se pro-
duce nu prin evaporare, ci prin încorporarea de oxigen
din aer; rezultatul are o importanță aparte: adăugîndu-și
oxigen, u. cresc în greutate, dar scad ca volum,
ULI
188
URB
189
devenind rigide și casante. Așa se explică apariția cra-
clurilor din lucrările pictate cu culori de u. în care au fost
suprapuse multe straturi, fără ca autorul să respecte
răgazul necesar uscării fiecărui strat. Stratul de
suprafață se „usucă" prompt, întrucit poate absorbi oxi-
genul direct, în vreme ce straturile de dedesubt rămîn
mai multă vreme semiumede, generind astfel o serie de
tracțiuni indezirabile (v. uscarea culorilor de ulei).
Principalele u. d. p. sînt: - de cînepă, colorat în gal-
ben-verzui, a fost întrebuințat în pictura Renașterii, astăzi
este aproape necunoscut; - de cuișoare, se extrage din
mugurii uscați ai florilor unui arbore indonezian, este un u.
rar, aromat, se folosește în cantități mici pentru încetinirea
ritmului de uscare al culorilor; ~ de floarea soarelui, se
obține prin presarea semințelor respective, este colorat în
galben-deschis, are o sicativitatea scăzută; - de in, este u.
cel mai folosit de pictori, datorită calităților lui: este limpede,
colorat într-un galben-deschis (înainte de fierbere), se
usucă cel mai prompt dintre u. d. p., creează pelicule solide
și durabile. în erminii este denumit: bezir, linei, unt de in, u.
bun din săminlă de in; ~ de mac, obținut prin presarea
semințelor de mac negru (de grădină), este cel mai fluid și
cel mai puțin colorat dintre u. d. p., dar are o sicativitate
mediocră. (Uneori este denumit în mod eronat u. de
garoafe - u. inexistent -, datorită confuziei pricinuite de tra-
ducerea termenului fr. oeillette, mac, cu oeillet, garoafă); -
de nucă, întrebuințai mult în Renaștere, se obține din
miezul de nucă; fluid, mai puțin colorat decît u. de in, astăzi
este aproape nefolosit; - de ou, singurul u. de origine ani-
mală util pentru pictură, se extrage prin presarea
gălbenușului de ou sau prin alte metode, este scump, con-
stituie o raritate; ~ polimerizat, u. superior, obținut prin
fierberea u. de in la temperaturi în jur de 300 grade. Este
curat, transparent, aproape incolor, foarte vîscos, are o
sicativitate scăzută, dar nu îngălbenește niciodată, con-
ferind culorilor o strălucire remarcabilă. (Unul din sorti-
mentele cele mai reputate este u. olandez, numit și stand-
oil sau standolie. Pe iîngă strălucirea conferită pigmenților,
le asigură stabilitate și rezistență la umiditate. Se poate uti-
liza atît ca aglutinam, cît și pentru alcătuirea unor diluanți ai
culorilor.) V. și frecarea culorilor, „gras pe slab", mati-
zare, transparență, uscarea culorilor în ulei L.L.
ULIGHENT -> mordant
ULTRAMARIN (germ.) 1. Numele generic al unui
albastru profund, ușor cald. 2. Numele familiar al albăstru-
iul u. (natural și artificial). Variante: u. (francez, genuine,
Guimet, natural).	L.L.
ULTRAVIOLETE Radiații invizibile (neluminoase),
cu lungimi de undă mai scurte decît ale culorii violet.
Prezente în lumina solară în proporții care variază după ora
zilei și după anotimp, u. acționează spectro-chimic asupra
operelor de artă, provocîndu-le degradări (uneori accentua-
te). Conservatorii muzeelor le contracarează efectele
nocive evitînd întîlnirea razelor soarelui cu suprafața
operelor, folosind diverse storuri, perdele, ecrane sau tuburi
fluorescente speciale etc. Sînt folosite pentru studiul
științific al operelor de artă - în special al tablourilor, cărora
le pun în evidență elementele dispuse în profunzimea stra-
tului pictural. Emise prin diverse sisteme de ecleraj
monocromatic, ele provoacă fluorescența substanțelor
examinate, dezvăluind astfel repiclările, unele mucegaiuri,
impurități, chituiri, amprente digitale, semnături și texte ili-
zibile la lumina normală etc. Pentru „citirea" lor se folosesc
tabele etalonate, deoarece fluorescența împiedică per-
ceperea normală a culorilor.	LL
UMBRA ARSĂ Pigment natural, obținut prin cal-
cinarea u. naturale. în urma calcinării poate avea tonuri mai
închise sau mai deschise, roșcate sau mai reci. Chimic,
este o argilă care conține oxid de fier anhidru și bioxid de
mangan. Culoare stabilă la lumină și în amestecuri, care
rezistă bine la agenții atmosferici și are o bună putere de
acoperire. Frecată cu ulei se usucă prompt, avînd o acțiune
sicativantâ și asupra culorilor cu care intră în amestec. Este
utilizată în toate tehnicile picturii. în erminiile autohtone u,
(arsă și naturală) poartă nume ca: ocru închis, ohră adîncă,
ohră închisă, ohră politicească, umbră (var. umbră închisă).
Alte denumiri: brun castaniu, brun Jacaranta, brun mineral,
brun spaniol, euchrome (fr. terne d’ombre brulee, it. terra
d'ombra bruciata, germ, gebrannter Umber, engl. burnt
umber).	l.L,
UMBRA NATURALĂ Pigment extras din
zăcăminte naturale, folosit din epoci îndepărtate. Este un
brun închis, nuanțat spre verzui, gălbui și uneori violaceu,
în tonuri mai reci decît u. arsă. Sortimentele cele mai bune
sînt importate din Italia (provincia Umbria), și mai ales din
Cipru. Chimic, este o argilă care conține oxid de fier hidratat
și bioxid de mangan. Pigmentul are durabilitate și stabili-
tate, acoperă bine. Deși unii pictori sînt rezervați față de u.
n„ remarcîndu-i tendința de a îmbîcsi pigmenții uleioși cu
care este amestecată, este folosită în toate tehnicile. în
erminii, este numită ocru închis, ohră adîncă, ohră închisă,
ohră politicească, ombra, umbră (var. umbră închisă). Alte
denumiri: brun sicilian, brun turcesc, falzailo, ocru brun,
pămînt brun, pămînt de Umbria, sombra di Venezia, turkey
umber, umbra de Cipru (fr. terre d’ombre naturelle, it. terra
d'ombra naturale, germ, naturlicher Umber, engl. raw
umber).	L.L.
UMBRĂ 1. în reprezentările plastice - ca și în natură
- este acea zonă a unui obiect care, nefiind atinsă de
razele provenite de la o sursă luminoasă, rămîne (relativ)
întunecată. Reflexele se manifestă ca „lumină a u.“ reducîn-
du-i parțial din obscuritate, astfel că o u. „perfectă" poate fi
realizată doar dacă ambianța obiectului aflat sub observație
este vopsită în negru, sau eventual acoperită cu o catifea
neagră. Prin utilizarea unor elemente ca u. semiu., lumină,
reflex, pictorul sugerează volumul obiectelor reprezentate
pe o suprafață plană v. și modeleu. 2. —> proplasmă,
umbra arsă, umbra naturală (fr. ombre, it. ombra, germ.
Schatten, engl. shadow). ~ purtată, u. proiectată de un
obiect asupra suprafeței-suport pe care este așezat, sau
asupra altor suprafețe învecinate. Cu cît sursa de lumină
este mai puternică, cu atît u. p. este mai întunecată. U. p.
este întotdeauna mai întunecată decît u. proprie a obiectu-
lui care o proiectază (dacă tonul local al obiectului este
apropiat sau egal cu al suprafețelor vecine), iar în operele
pictate, capătă culoarea zonelor învecinate. Uneori i se mai
spune u. proiectată. Alteori se face distincție între u. p.,
așternută în acest caz deasupra solului, și u. proiectată,
siluetatâ de obiect asupra unui plan aflat în apropiere (fr. o.
portee, it. o. portata, germ. Schlagschatten, engl. cast
shadow).	L.L.
UMBRE Gravuri pe lemn înfățișînd contururile unor
personaje siluetate sau profiluri de capete. Moda acestor
gravuri a apărut în sec. 18, sub influența teatrului de umbre
chinezești. în sec. 19, u. au cunoscut o nouă vogă, o dată
cu apariția interesului pentru gravura extrem-orientală (fr.
ombre chinoises, it. ombre cinesi, germ, chinesisches
Schattenspiel, engl. Chinese shadows).	A.P.
UMIVALNIȚÂ Termen arhaic pentru un vas de
piatră plasat în colțul de nord-est al pronaosului unei biseri-
ci ortodoxe, prevăzut cu un orificiu prin care, prin interme-
diul unui canal scobit în grosimea materialului, apa folosită
la botez se scurge direct în pămînt. Un exemplar decorat cu
reliefuri s-a păstrat în biserica din satul Golești -jud. Argeș,
datînd din a doua jumătate a sec. 17.	T.S.
UNDREA in arhitectura de lemn, bîrnă plasată verti-
cal care face parte din scheletul unei construcții, contribuind
ta sprijinirea celor orizontale.	T.S.
UNGUENTARIUM Recipient de sticlă de mici di-
mensiuni, folosit în antichitate pentru păstrarea uleiurilor
parfumate, avînd, în general, fundul rotunjit și gîtul alungit.
I.C.
UNICORN 1. Specie de antilopă cu un singur corn,
care a trăit în Tibet. 2. în iconografia medievală, animal fan-
tastic cu aspect de cal de culoare albă, care poartă în frunte
un singur corn, fiind un simbol .al virginității și asociat, în
principal, Fecioarei. Este un element frecvent utilizat ca
mobilă heraldică în întreaga Europă. Sin. licorn, inorog (fr.
licorne, it. lincorno, germ. Einhorn, engl. unicorn). V. și
inorog	T.S.
UNITATE DE MĂSURĂ Expresie specifică de
atelier, echivalentă cu termenul modul. Un asemenea
modul este folosit de pictori în perioada de ucenicie, cînd
lucrează după natură. Se stabilește în funcție de modelul
(motivul) aflat în studiu: dacă se desenează, de pildă, un
personaj care pozează „în stațiune dreaptă", u. d. m. poate
fi înălțimea capului, iar într-un studiu de cap poale fi
lungimea nasului etc. Folosindu-se de o tijă dreaptă oare-
care, ucenicul-pictor o va ține vertical, cu mîna întinsă în
prelungirea razei vizuale, spre modulul ales, fixîndu-și
dimensiunea acestuia între capătul tijei și degetul mare (pe
care îl va deplasa asemenea unui cursor). Odată fixat,
modulul va fi folosit apoi pentru tot felul de măsurători: de
cfte ori intră în înălțimea sau lățimea modelului ele. în para-
lel, cu ajutorul altui modul, stabilit de astă dală după
mărimea suprafeței pe care lucrează, vor fi concretizate
observațiile făcute asupra modelului. V. și călăuză, modul
L.L.
UNT DE IN —> ulei de pictură, ulei de in
UNT DENEFT->neft
UNT DE PIATRĂ -> neft
URBANISM Sistem de organizare planimelrică și
funcțională a teritoriului unei aglomerări locuite (sat, oraș),
cu profunde implicații economice, sociale și chiar politice.
Rudimente de u. - chiar dacă neintenționate - au apărut
din cele mai vechi timpuri. Primele în care se poate descifra
preocuparea pentru anume principii ordonatoare apar în
antichitate (Mesopotamia, Egipt, Grecia). Aceste principii
diferă destul de mult de la epocă la epocă, de la zonă la
zonă și, uneori, chiar de la țară la țară sau de la regiune la
regiune (în funcție de condițiile naturale, tradiții, posibilități
economice, cerințe de diferite tipuri). în epoca contempo-
rană, preocupările pentru un u. științific se fac simțite din ce
în ce mai mull, atît în mediul urban, cît și în cel rural, avînd
la bază planuri de sistematizare și asanare și corespon-
dența cît mai deplină dintre structuri, forme, funcțiuni și
nevoi (fr. urbanisme, it. urbanistica, germ. Stădtebau,
Stadtplanung, engl. city-planning, town-planning). T.S.
URBINO Unul din cele mai renumite centre italiene
de ceramică din a doua jumătate a sec. 16 (deși mențiuni
despre ceramiștii acestui oraș există încă din 1477). Manu-
factura U. execută cutii, pocale, vase de farmacie, platouri
și deține un rol preponderent în crearea unor modele pe
care le imită și alte ateliere italiene. Decorul cel mai carac-
teristic este așa-numitul decor istoriato, executat în tonuri
contrastante de galben-portocaliu, brun, gri-verzui; uneori
se folosește lustrul metalic. Cei mai cunoscuți pictori cera-
miști din sec. 16-17 aparțin familiilor Pellipario, Fontana și
URN
190
Patanazzi; ei se inspiră din operele marilor artiști italieni ai
epocii. Piesele produse în sec. 16 au pe verso un cerc gal-
ben pe bordură. După sec. 18, Manufactura U. își pierde
originalitatea, imitînd stilurile altor centre italiene. Mărci: (în
sec. 16): FC0X și dedesubt Rou (Francesco Xanto Avelli din
Rovigo); O (Orazio Fontana); F F (probabil Flaminio
Fontana).	V.D.
URNĂ FUNERARĂ Recipient pentru depozitarea
osemintelor și cenușii defunctului în riturile de incinerare.
Forma variază în funcție de epocă. Cel mai frecvent întîlnită
este forma bitronconică, uneori acoperită cu un capac sim-
plu, alteori realizat în formă de cap zoomorf sau antropo-
morf. Unele tipuri reproduc o casă sau un bordei. Mai tîrziu
se va prelua forma de sarcofag. Realizate din aur, argint,
aramă, alabastru, marmură, teracotă, sticlă sau bronz, u.
au pere|ii exteriori simpli sau decorati prin pictare, gravare
sau reliefare (fr. urne, it. urna, germ. Urne, engl. urn). V. și
canope	I.C.
URZEALA Ansamblu de fire textile paralele, dis-
puse, cu ajutorul unei suveici, de la un capăt la celălalt al
războiului de țesut, în sensul lățimii acestuia. Firele de u. se
încrucișează cu firele de băteală, formînd armătura
țesăturii, în general, firele de u. au o torsiune mai slabă
decît cele de băteală, conferind țesăturii mai multă suplețe
(fr. trame, it. trama, germ. Einschlag, Einschuss, engl. weft,
woof).	V.D.
USCAREA CULORILOR Solidificară a culorilor,
datorită pierderii apei. Este proprie pigmenților aglutinați cu
medii apoase (acuarela, guașa, tempera cu clei, fresca), în
care uscarea se produce prin evaporarea apei. în tehnici
cum sînt pictura cu ceară, temperele cu emulsii artificiale în
care este prezent uleiul și îndeosebi în pictura care uti-
lizează culorile frecate cu ulei, unde avem de-a face cu
volatilizarea unor substanțe, ori cu încorporarea de oxigen,
expresia u. c. este improprie, deși se folosește în mod
curent; - în ulei, solidificare a culorilor frecate cu ulei. Cu
această ocazie are loc un proces mai complex decît u.
provocată de pierderea apei: uleiurile se solidifică și prjn
volatilizarea unor substanțe, dar, în principal, datorită
absorbției de oxigen din atmosferă. Absorbind oxigen, culo-
rile cresc în greutate, scad ca volum și devin din ce în ce
mai rigide. „U,“ lor este condiționată de lumină, tempera-
tură, umiditatea aerului și, desigur, de natura sau prove-
niența diferitelor sortimente. Dacă ritmul de u. al diverselor
zone sau straturi nu este relativ uniform, se produc crăciun
provocate de modificările de volum. Procesul de u. începe
de la suprafața materiei picturale, unde culorile de ulei întră
în contact direct cu oxigenul din aer, pe care îl absorb trep-
tat, transferindu-l straturilor subiacente. Se disting mai
multe stadii de u.: primul are loc după o zi-două, cînd pasta
de ulei face o pojghiță de suprafață, destul de fragilă, dar
rămîne vîscoasă în interior; a doua u., a unui strat de
grosime medie, are loc după 14-15 zile (cînd, potrivit reco-
mandării tehnologilor, este momentul optim - respectat de
vechii maeștri - pentru a fi suprapus un nou strat); a treia
u. are loc după aprox. un an de la execuția tabloului, cînd
peste pasta temeinic uscată se poate aplica verniul final, de
protecție; în fine, există și a patra și ultima u., cînd s-a pro-
dus deja fenomenul numit vitrifiere (termenul acesta variind
între 30-50 de ani, iar după unii autori chiar 80 de ani). L.L
USCIOR Parte verticală a ancadramentului unei uși,
sau al unei ferestre, realizată din piatră, lemn sau, uneori,
din metal, pe care se montează sistemul de prindere al
batanților. Sin. montant (fr. montant, it. stipite, germ. Pfos-
ten, engl. gate-post). V. și montant	T.S.
USHABTIS -> ușebti
UȘEBTI Figurină funerară egipteană realizată în
ceară, lemn, piatră, faianță sau, cel mai adesea, în lut ars și
smălțuit, de mici dimensiuni, a cărei funcție, descrisă în
Cartea Morfilor, era, inițial, de a exprima, ca imagine sub-
stitutivă a defunctului, certitudinea existenței lui dincolo de
moarte. Rolul u. era însă, cum reiese din unele inscripții mai
explicite, și acela de a ajuta defunctul să îndeplinească
muncile cerute de zei, imaginea figuratăîmbogățindu-se cu
unelte și accesorii funcționale. Numărul figurinelor de tip u.
plasate în morminte ajunge să fie de ordinul sutelor. U,
reprezenta o mumie și semăna cu defunctul, avînd schițate
sumar o serie de trăsături caracteristice. Calitate statuilor
este mediocră la origine, dar devine remarcabilă în epoca
Imperiului de Mijloc. Sin, Ushabtis	I.C,
UȘI ÎMPĂRĂTEȘTI -» porți împărătești
V
VALENCIA Important centru spaniol de ceramică;
activează din sec. 13 pînă în prezent. Începînd din sec. 14
se fabrică olărie colorată în verde și roșu în suburbia
orașului (Paterna) și în alte localități apropiate. Faianța cu
lustru metalic este lucrată pînă la începutul sec. 17 de cera-
miști mauri, cărora regele Jaime I de Aragon le dăduse, în
1251, autorizația de fabricare a faianței. Faima produselor
este bine stabilită în sec. 14-15, cînd sînt exportate în
orașele italiene și franceze (unde apar mențiuni în
inventare), dar și în Anglia (Bristol și Liverpool) și în Egipt
(Fostat, lîngă Cairo). în această perioadă se constată o
înrudire cu ornamentica folosită la Malaga; mai tîrziu apar
| alte motive: pomul vieții, gazela, animale heraldice, flori cu
cinci-șase petale, steme, cruci, benzi dispuse radial și
arabescuri. în sec. 15-16 se confecționează platouri cu
armoarii, căni, boluri, decorate cu motive tipice arabe în
albastru sau brun, cu lustru auriu, verzui sau sidefiu. în sec.
16 se întîlnesc și motive vegetale în relief și volute; în sec.
16-17 se produc piese cu inscripții în caractere gotice. O
categorie aparte o formează plăcile circulare sau pătrate
executate în sec. 15-16, Ele amintesc plăcile persane în
ceea ce privește atît motivele, cît și coloritul și sînt folosite
la decorarea tavanelor sau a pavimentelor (apar reprezen-
tate frecvent în tablourile pictorilor spanioli). V.D.
VALOARE Gradul de luminozitate sau de întune-
cime a unei suprafețe - colorate sau nu. Vorbind despre v.
unei culori facem (temporar) abstracție de cromatismul ei,
imaginîndu-ne și evaluînd doar situarea ei între un „închis"
absolut (negrul) și un „deschis" maxim (albul). Astfel,
referindu-ne strict la gradul de luminozitate a unor culori,
apreciem prin aceasta corespondența implicită dintre ele și
larga suită de trepte valorice situate între alb și negru (iar în
acest sens este pe deplin semnificativă „grila" imaginată de
Johannes Itten, în care 12 grade de gri, desfășurate între
alb și negru, demonstrează - prin alăturare - corespon-
dența lor valorică cu culorile spectrului. V. concretizează
starea de luminozitate a oricărei imagini dispuse pe o
suprafață plană (fiind mai ușor de sesizat în imaginile
monocrome), constituind una din cele 3 elemente funda-
mentale ale oricărei reprezentări picturale: formă, valoare,
culoare. Exprimînd eterna relație dintre lumină și întuneric,
v. este fructificată în chip diferit de un artist sau altul, fie prin
opoziții ferme, fie prin dominante valorice, prin alăturări
brusce sau prin pasaje subtile, toate fiind dictate de emoția
și gîndirea creatorului (fr. valeur, it. tono, valore, germ. Ton-
wert, Lichtwert, Helligkeitswerte, engl. tono, value). Sin. va-
lorație.	L.L.
VALORAȚIE -> valoare
VALORI PLASTICI —> pittura metafizica
VALȚ —> rulou
VANITAS —> memento mori
VAR (sl. varu) Materie albă, obținută prin calcinarea
pietrei de v. (Protoxidul de calciu este foarte răspîndit în
natură, constituind baza mai multor „pietre": piatra de v. -
care este un carbonat de calciu -, marmura, ghipsul, creta
etc.). V. este din punct de vedere chimic un oxid de calciu
(anhidru sau hidratat). Calcinarea lui se face la temperaturi
de 850-900°, în cuptoare speciale, piatra de v. devenind „v.
nestins", iar acesta, adăugîndu-i-se apă, devine „v. stins".
Mult întrebuințat în construcții, în aria artei v. este folosit
pentru obținerea albului de v., pentru tencuielile picturii
murale, pentru pregătirea caseinatului de calciu, în unele
grunduri cu caseină, la curățarea uleiurilor pentru pictură
etc., calitatea lui fiind hotărîtoare mai ales în frescă (fr.
chaux, it. calce, germ. Kalk, engl. linie)', ~ gras -> v. stins;
- de tencu ială veche, alb folosit altădată în pictura murală,

VEL
193
VAR
192
ca înlocuitor al albului de v. Se prepara din tencuială veche
de frescă, după îndepărtarea stratului de culoare. Sin. alb
de var. var uscat la soare; - nestins (oxid de calciu
anhidru) este piatra de v. calcinată, care se prezintă ca
bulgări de culoare alb-gri; - stins (hidroxid de calciu) este
o pastă albă, compactă, cu stabilitate absolută la lumină,
care prin uscare se cimentează, retransformîndu-se parțial
în piatră de v. (prin cunoscutul .proces de carbonatare" ce
stă la baza frescei). Se obține prin stingerea cu aprox. 2,5
părți de apă a v. nestins, degajînd căldură; se păstrează în
gropi adinei de 2,5-3 m, acoperite cu seînduri, nisip și
pămînt. Este liantul tradițional al tencuielilor folosite în pic-
tura murală. Sin. v. viu, v. gras; - mort este v. stins cu apă
și uscat (care chiar dacă este umezit din nou cu apă, nu-și
recîștigă calitățile inițiale). Se folosește în unele mortare
comune; - uscat la soare -> v. de tencuială veche; - viu
-> v. stins. V. și apă de var, lapte de var L.L.
VARDALAM -> verde de cupru
VARDALOM verde de cupru
VARDARAMON -> verde de cupru
VASCA 1. Recipient de mari dimensiuni de forma
unui platou adîncit sau a unei cupe, sprijinit de un picior
înalt, în care se adună apa care țîșnește prin una sau mai
multe guri ale unei fîntini decorative. Poate fi realizată din
piatră sau din metal, fiind de regulă bogat ornamentată cu
reliefuri, statui etc. (fr. vasque, it. vasca, germ. Becken,
Schale, engl. basin). 2. Bazinul de mici dimensiuni al
vaselor pentru apa sfințită utilizate în cultul catolic (fr.
vasque de benitier, it. acquasantiera, pila dell'aquasanta,
germ. Weihwasserbecken, engl. holy water basin) T.S.
VAS DE FARMACIE Recipient de formă cilindrica,
cu sau fără capac, în general cu inscripții în limba latina'
folosit pentru păstrarea medicamentelor. Cunoscut din sec
12 în Orient, se fabrică frecvent în Renaștere, in Italia
(Faenza, Veneția, Deruta), în Franța (Rouen, Moustiers,
Marsilia), în Spania (Talavera, Alcora, Vaiencia), în Olanda
(Delft), în Anglia (Londra, Lambeth) (fr. pot (vase) de phar-
macie, it. albarello, vaso di spezieria, germ. Apothekerge-
fâss, engl. apothecary-vase, drug-pot, drug-jar). V.D.
VASE GRECEȘTI Ansamblul tipurilor de vase
ceramice caracteristice perioadei antice grecești. I.C.
VASE LITURGICE Ansamblul pieselor de cult
realizate, de regulă, din metal prețios sau numai argintate
(rar realizate din cositor, iar în epocile trecute,, uneori, și din
lemn), care servesc la oficierea liturghiei în diferitele culte:
artofor, chivot, copie, disc, potir, steluță - în cel ortodox;
ciboriu, patenă, pixidă, potir-in cel catolic și protestant (fr,
vases sacrees, it. arredi sacri, germ, heilige Gefăsse,
Altargefăsse, engl. holy vessels, altar vessels). T.S.
VASISTAS (germ. Was ist das?, Ce este aceasta?)
Termen corupt semnificînd o mică fereastră practicată în
batantul unei uși (uneori și în cîmpul mare al unei ferestre
sau într-un ochi al său), permițînd observarea a ceea ce se
petrece în exterior sau o aerisire continuă (fr. vasistas, it.
finestrino, germ. Klappfenster, engl. casement). T.S.
VĂL LITURGIC Piesă decorativă din material
prețios, brodată uneori, cu care se acoperă vasele liturgice,
în cultul ortodox poartă, de obicei, denumirea de aer sau
pocrovăl, iar în cel catolic de velum (fr voile eucharistique, it.
veto del calice, germ. Kelchdecke, engl. chalice veil). T.S.
VĂMILE VĂZDUHULUI Temă iconografică de
esență populară cu caracter escatologic. Este reprezentat
un turn cu o scară, în interior cu 20 de paliere (.Vămi1), pe
care stau îngeri și diavoli. Sufletul este obligat să le par-
curgă, avînd în mînă niște hîrtii, ca dovadă a faptelor bune
săVIrșite, cu care îi convinge pe îngeri, în timp ce diavolii
sînt cumpărați cu moneda care se pune, de regulă, în mîna
celor răposați.	T.S.
VĂTAF în terminologia de breaslă din țările române,
din sec. 17, șeful unei echipe de meșteșugari de același tip,
aleși să lucreze la construcție de către ispravnicul acesteia
Un exemplu îl constituie .Manea v. de zidari", care apare cu
instrumentele meseriei sale reprezentat în tablourile mește-
rilor din pridvorul Bisericii mari a Mînăstirii Hurez, jud.
Vilcea (1696).	T.S.
VEDERE Stratul de la suprafață al frescei, expus ve-
derii, în terminologia vechilor noștri freschiști; - frontală, v.
din față a unui personaj, obiect etc. în operele executate pe
suporturi plane v. f. a lucrurilor favorizează reprezentările
de tip aplatizant (așa cum apar, parțial. în pictura Egiptului
antic, în pictura romanică, bizantină și, adesea, in cea mo-
dernă și contemporană etc.), fără să excludă sugerarea
volumului și a profunzimii spațiale. V. și frontalitate L.L.
VEDUTÂ (it. veduta, ceea ce se vede, priveliște) Tip
de peisaj urban dezvoltat in sec. 17, și mai ales 18, caracteri-
zat, în genere, prin maniera scrupuloasă în care sînt pictate
arhitecturile, detaliile și personajele pitorești care le popu-
lează, și prin cromatica agreabilă. Cercetătorii decelează
două tipuri de v.: - esatta, care descinde din pictura olan-
deză a sec. 17 și în special din cea a lui Gaspar van Wittel
(Vanvitelli), marcată de un descriptivism deosebit, și - idea-
ta, în care teatralismul baroc se impune prin expresivitate,
emoție și libertatea execuției. Cei mai cunoscuți pictori de v.
Vedută
Orașul Sibiu cu întregul său sistem de fortificații, desen din secolul al XVMea
sînt Giovanni Antonio Canale, zis Canaletto (1697-1768) și
Francesco Guardi (1712-1792), acesta din urmă îmbinînd
cele 2 tipuri de v. și fiind socotit, uneori, un precursor al impre-
sionismului - mărturia în acest sens constituind-o calitatea
materiei sale picturale, ca și lumina vibrantă, difuza,
învăluitoare, din operele sale reprezentative. V. și il. 52 L.L.
VEHICUL (lat. vehiculum) Lichid cu ajutorul căruia
se diluează culorile în pictură. Numele ii exprimă funcția;
facilitează „transportul" culorilor de pe paletă pe tablou -
după ce le-a fluidizat. Există unele v. care, după ce au
acționat în acest fel, dispar complet (de exemplu apa,
esențele pure), și altele care rămîn încorporate integrai sau
parțial in materia picturală (de exemplu uleiul, verniul etc.,
ori amestecuri în care acestea sînt prezente). Uneori ter-
menul v. este folosit și ca sin. cu aglutinam sau medium (fr.
vehicule, it. veicolo, germ. Bindemittel, engl. medium, vehi-
de). V. și diluant	L.L.
VELATURĂ (după lat. velum, văl) Modalitate
specifică prin care pictorul își răcește sau își încălzește anu-
mite tonuri subiacente, recurgînd la o simplă suprapunere
de culori opace și foarte diluate. (V. nu trebuie confundată
cu glasiul transparent, .clasic", aici fiind vorba despre un
glasiu aparte, ușor tulbure, opalescent în măsura în care
poate crea impresia unui văl.) Avem de-a face cu echiva-
lentul pictural al fenomenului natural numit opalescentă.
VER
195
VEL
194
Dacă se suprapune un strat fin, mult diluat, de alb de zinc
(adică un pigment foarte fin), peste straturi mai întunecate,
se produce „înălbăstrirea", impresia de răcire a respec-
tivelor straturi; această stratagemă, prezentă de cele mai
multe ori în picturile de altădată, a slujit la sugerarea
depărtărilor albastre, a voalurilor unor Madone renascen-
tiste, a catifelării unor suprafețe, pentru a fi redate bruma,
rouă etc. Invers, dacă se suprapun peste fonduri foarte
deschise diverse pelicule fine de culori calde și opales-
cente, pot fi sugerate pulberile aurii-roșcate ale amurgurilor
etc. Sin. voal.	LL
VELUM (lat., văl) 1. în iconografia bizantină și de
tradiție bizantină, bucală de pînză de culoare foarte
deschisă, plasată în spațiul dintre clădiri, între două turnuri,
deasupra acoperișurilor construcțiilor mai joase, cu rol mai
curînd de a mobila spațiul deci! cu o funcție simbolică pre-
cisă. 2. în cultul catolic, bucată de mătase brodată, lungă
de cca 3 m și lată de 0,5 m, pusă pe umerii preotului, cu ale
cărei extremități își înfășoară mîinile care poartă mon-
stranța, în semn de deosebit respect, in timpul procesiunilor
sau al binecuvîntării. 3. Văl liturgic, servind în cultul catolic
pentru acoperirea potirului și a patenei în vederea oficierii
liturghiei; are culorile prescrise canonic pentru grupurile de
zile de peste an (alb, roșu, violet, verde, negru), fiind, une-
ori. decorat (fr. velum, it. velario, germ. Velum, engl.
awning).	T.S.
VELIN (lat. ve/lus. piele de animal) Termen folosit ca
atare in engl. și fr. pentru pergamentul de cea mai aleasă
calitate. Se obținea din piele de vițel, miel sau căprioară.
Finisarea făcută cu o deosebită grijă, albirea și alte trata-
mente speciale îi confereau o rezistență excepțională. A
fost utilizat in Roma antică și în întregul Ev Mediu, pentru
manuscrise de lux, ca și pentru miniaturi (anluminuri); la
începutul sec. 20 era încă întrebuințat, rar, în legătoria de
cărți. Sin. vellum (fr. velin, it. velino, germ Kalbfellperga-
ment, engl. vellum). V, și pergament	L.L.
VELLUM -> pergament, velin
VENEDA Denumire medievală, amintită și de Teofil
(sec. 11-12), a unui fond întunecat, aproape negru - com-
pus din negru de fum și var, care era așternut, în pictura
murală, sub albastrul de lapislazuli.	L.L.
VENEȚIA Renumit centru italian de ceramică și
sticlă. Documentele atestă existența unor ateliere de olărie
încă din sec. 15-16. în sec. 16 se fabrică o faianță remar-
cabilă prin varietatea motivelor decorative folosite și de
numeroase alte ateliere italiene înfloritoare ale epocii
(motive chinezești și arabe), dar și portrete în medalioane,
scene cu multe personaje, peisaje cu ruine, ornamente
vegetale (fructe și flori), care fac din platourile executate la
V. adevărate tablouri în miniatură. Datorită renumelui pe
care îl cîștigă centrul, meșteri de aici sînt chemați să lucreze
și în alte ateliere italiene. Producția de căni, vase, recip;.
ente de farmacie, adesea de dimensiuni mari, cu decor fa.
ral policrom pe fond albastru, denotă o înrudire cu stilul ate-
lierelor din Urbino. Mărci: ancoră; monograma S. F. Primele
încercări de fabricare a porțelanului s-au făcut în sec. 16-17
la Murano (insulă din imediata apropiere a Veneției), dar nu
mai există piese din această perioadă. în sec. 18 activează
trei manufacturi venețiene: una condusă de frații Vezzj
(1720-1740), alta de membrii familiei germane Hewelcke
(1757-1763), iar a treia de Geminiano Cozzi (1765-1812),
care se inspiră din porțelanul german (Meissen) și austriac
(Viena). Se execută cupe cu armoarii, vase globulare, cești
fără toarte, sosiere, ceainice, într-o gamă de culori bazată
pe brun, roșu, verde șl albastru, uneori subliniate cu aur.
Motivele caracteristice sînt: personaje, amorași, peisaje,
încadrate de o bordură formată din linii ondulate sau din
buchete de pene. Se introduc și motive extrem-orientale.
Piesele executate la V. sînt foarte rare și ca atare foarte
prețuite. Mărci: Ven (numele prescurtat al orașului);
Venezia (în albastru); V (în roșu); ancoră (in roșu; foarte rar
în aur). Pentru sticla venețiană v. sticlă	V.D.
VENGHERCA Haină scurtă boierească, uneori de
culoare neagră, îmblănită, lucrată din stofă scumpă, împo-
dobită în față cu brandenburgurl.	A.N.
VERA ICON -> mandylion
VERANDĂ Galerie largă, semideschisă sau vitrată,
mărginită de o balustradă, cu un acoperiș sprijinit de
coloane sau stîlpi din piatră, lemn ori metal, situată la
parterul sau la etajul unei clădiri, făcînd legătura cu peisajul
și servind pentru recreere (fr. veranda, it. veranda, germ,
Veranda, engl. veranda, verandah).	T.S.
VERDACCIO (it.) Culoare medievală compusă prin
amestec fizic, care se folosea „la dat umbre" (Cennino Cen-
nini) sau pentru desenul elementelor figurii etc. Putea fi
preparată din ocru, negru, alb și puțin cinabru, dar în cazul
carnațiilor, era alcătuită din pâmînt verde și alb de plumb
(iar culorile carnației, care i se suprapuneau, trebuiau să
lase să transpară puțin tonul verzui al fondului). Culorile
verdaccio (nume florentin) și bazzeo (denumire sieneză),
corespund proplasmei bizantine.	L.L.
VERDALAM -> verde de cupru
VERDARAM -> verde de cupru
VERDE (lat. viridis) Culoare a spectrului solar situată
mire galben și albastru. Lungimea ei de undă măsoară cca
540-490 milimicroni. în natură este culoarea vegetației, a
unor materii minerale etc. - prin prelucrarea cărora se și fa-
brică unii pigmenți; alții se prepară pe cale chimică. Numele
lor diferă, indicind cîteodată materia primă din care au fost
produse, alteori locul de proveninență, numele
producătorului etc. Există pigmenți care poartă nume mai
aparte: aeruca, aerugo, alizarină v„ appianum, azzurro, v.
della Magna, chrysocolla, cinabru v., cocleală, creta viridis,
emerald chromium oxide, emerald green, green-bice, green
verditer, Griinblau oxyd, lac v., malahit, mavră, oxid de
crom transparent, oxid v. de crom, pămint (de Boemia, de
Cipru, de Tiroi, de Verona, v.), permanent green-light,
placudă, placudă v., placunti, plaka v., prasină (deschisă,
firească, muscălească), proplasmă, rezinat de cupru, Saft-
grun, smaragd green, ton v. Veronese, ultramarin v„
verdalam, verdaccio, verdeață de aramă (sau de cocleală),
verderame, verdet, verdetta, verdigris, vemalis, vert-de-
gris, viride aeris, vinde de Grecia, viridian. Principalele
culori v. folosite în pictură: ~ a zidului —> pâmînt v.; -
antic, culoare artificială cu un ton palid, dificilă, care rezistă
mai bine neamestecată cu alte culori. Chimic, este un car-
bonat de cupru; - azzuro -> malahit; - Casali -> v.
smaragd; - celadon, pigment mineral de un v. pal, care
cuprinde silicat de fier (celadonit); - cromoxid —> v.
smaragd; - de aramă, pigment cu 2 compoziții diferite: 1.
-> v. de cupru. 2. —> albastru de Bremen; ~ de bariu, v.
arlifical, asemănător v. Veronese, produs care are la bază
cromatul de bariu; - de Braunschweig, v. artificial,
preparat inițial în localitatea Braunschweig, în anul 1764.
Ulterior, sub această denumire s-au produs pigmenți cu
compoziții diferite (unele pe bază de cupru), de obicei
intense, toxice și instabile. Sin. v. (de Neuwied, de Prusia,
mineral); - de Bremen, v. deschis, intens și rece, toxic și
instabil, pe bază de cupru. Sin, green-bice, v. (de ulei, mi-
neral, Vernet); - de cadmiu, v. artificial, cald și luminos, pro-
dus în 2 tonuri, stabil la lumină, dar nu și în amestecuri.
Chimic, este compus din sulfura de cadmiu și oxid de crom.
Sin. v. permanent; - caprifoi, pigment medieval, cunoscut
de prin sec. 14, extras din bacele de caprifoi (caprifolium).
Se crede a fi de origine arabă. Sin. sarazin; ~ de Cassel
-> v. de mangan; ~ de China, pigment cald, cu un ton
închis, a cărui stabilitate la lumină și în amestecuri este dis-
cutabilă. Originea lui poale fi vegetală (cînd se prepară din
boabe de rhamnus cathariticus etc.), sau poate fi produs pe
cale chimică (oxid de crom etc.); - de cobalt 1. culoare
rece, relativ luminoasă, variată ca nuanțe. Preparată pentru
prima oară de Rinnman (Suedia) la sfîrșitul sec. 18, s-a
folosit ca pigment abia în primele decenii ale sec. 19. Este
o combinație a oxizilor de cobalt și de zinc. Stabilă la
lumină, foarte stabilă în amestecuri, are o bună putere de
acoperire și de colorare, durabilitate medie. Utilizabilă în
toate tehnicile, se folosește rar. Sin. v. (Gellert, Rinnman,
suedez). 2. -» v. de zinc; ~ de cocleală —>■ v. de cupru;
~ de crin, v. de origine vegetală, folosit mai ales în sec. 17’
în pofida instabilității lui; - de crom, pigment artificial cu uri
ton cald, nu prea intens. Preparat în primul deceniu al sec.
19 și introdus în pictură după 1862, este socotit una din cele
mai solide culori ale pictorului modern. Chimic, este un oxid
de crom nehidratat. Proprietăți remarcabile: absolut stabil la
lumină și în amestecuri, are o foarte bună putere de acope-
rire și o mare durabilitate. Este utilizat în țoale tehnicile pic-
turii, inclusiv în frescă. Se folosește mult în vopsitorie, pen-
tru cerneluri tipografice etc. Este adesea falsificat cu alți
pigmenți. Sin. v. (Arnaudon, Dingler, de mirt, de ulei,
frunză, mușchi, nitrat, Plessy, praz, regal, Schnitzer); - de
cupru, nume nestandardizat, pigment v. deschis, cu o
nuanță albăstruie, rece. Este o culoare cunoscută și folosită
din antichitate (Vitruviu o numește aeruca). A fost mult
folosit în Evul Mediu (sub numele aerugo), cînd varia atît
cromatic, cît și chimic. S-a folosit în Renaștere și, mai tîrziu,
de obicei în pictura de panou, iar, uneori, chiar in secco.
Cromatic, timpul o modifică (aprox. după 2-300 de ani) și nu
se menține decît în anumite condiții, transformîndu-se, de
obicei, în brun închis (multe din brunurile medievale au fost
la origine v. de cocleală). Cel mai bine s-a conservat în pic-
tura de manuscris. Chimic, este un acetat sau un carbonat
de cupru, este toxic și foarte instabil, mai ales la umezeală.
Astăzi v. d. c. este practic abandonat, folosirea lui fiind li-
mitată chiar în sec. 19. A purtat nume foarte diverse. Sin.
cinghiar, cocleală, cocleală (turcească, veneticească),
crișpan, ginghiar, grișpan (Grunspan), praf de aramă, șar,
linghiar, vardalam, vardaram, vardaramon, verdalam, ver-
darame, verdarom, v. (de aramă, de cocleală), verdeață
(de aramă, de cocleală), verdet, verdigris; alte denumiri:
aeruca, aerugo, cocleală venefiană, v. (de Grecia, de
Montpellier, de Spania), vert-de-gris , v, francez, v.
Horace Vernet, viride aeris, viride di Grecia etc.; - de Gre-
cia -> v. de cupru; - de Hamburg, pigment artificial (car-
bonat de cupru), intens, toxic, puțin folosit; - de mangan,
v. rece, sortiment al albăstruiul de mangan. Sin. v. (Cassel,
Rosenstiehl, de bariu); - de mirt -> v. de crom; - de
Montpellier -> v. de cupru; ~ de munte —> malahit; - de
Neuwied -> v. de Braunschweig; ~ de Paris -» v. de
Schweinfurth; - de piatră -» pâmînt v.; ~ de Prusia ->
v. de Braunschweig; - de Rouen, v. medieval, folosit
după sec. 14 mai ales în Franța și Anglia, obținut din cupru;
- de sare, culoare medievală insuficient cunoscută,
obținută din cupru; - de Schweinfurth, v. artificial foarte
intens (după unii, cel mai strălucitor v.). Preparat într-o vari-
antă inferioară de Scheele (Suedia) In 1778 și perfecționat
de Mittis (Austria) în 1814, este un aceto-arseniat de cupru,
deosebit de toxic. în SUA (unde este denumit emerald
green), ca și în alte părți, a fost vîndut ca insecticid, sub
denumirea v. de Paris. Culoare îndoielnică, puțin folosită.
Sin. v. (de Viena, englez, Mittis); ~ de sevă, culoare-lac
medievală intensă și transparentă, v.-oliv. Sin. v. de
vezică. Numele de „vezică" derivă din faptul că era păstrată
în bășici, fiind vîscoasă. Era preparată din „boabe de Avig-
VER
196
non", anume din bacele coapte de „nerprun" (lat. „niger
prunus"), un arbust din familia rhamnaceelor. Culoare fără
mare durabilitate, în unele manuscrise a rezistat totuși pînă
astăzi. Sin. Saffgrun (germ. v. zemos), v. iris; ~ de Spania
-> malahit și v. de cupru; ~ de stînjenel, v. medieval de
origine vegetală, extras din flori de stînjenel (iris germanica
sau iris florentina). Culoarea se încorpora, prin îmbibări
repetate ale sucului, în mici fragmente de pînză, care erau
apoi uscate (iar pentru lucru, erau introduse în apă gumată,
care se colora); - de titan, v. profund, apărut în ultimele
decenii. Stabil, posedă o bună putere de acoperire. Conține
compuși ai titanului, fier sau crom; - de ulei, nume purtat
de v. de Bremen și de un sortiment de v. de crom; ~ de
var, pămint v. augmentat cu anilină, instabil; - de Verona
-»pămînt v.; ~ de vezică -> v. de sevă; - de Viena ->
v. de Schweinfurth; - de zinc 1. v. contemporan, obținut
prin amestecul fizic al albastrului de Prusia cu galben de
zinc și cu barită. 2. —> v. de cobalt; - Dingler -> v. de
crom; - englez 1. -> v. de Schweinfurth. 2. Culoare
obținută prin amestec fizic, instabilă; ~ francez -> v. de
cupru; ~ ftalocianină, v. artificial, rece, inventat în anul
1938. Stabil, cu o bună putere de acoperire, utilizabil în
toate tehnicile picturii. Este o ftalocianină de cupru.
Standardizat în SUA poartă numele de v. thalo; ~ Gellert
—> v. de cobalt; ~ Guignet -> v. smaragd; - Holly -»
pămînt v.; ~ Horace Vernet —> v. de cupru; - imperial,
culoare incertă, produsă pe baza v. de Schweinfurth; ~ iris
-> v. de sevă; - malahit -» malahit; - mineral, numele
mai multor culori v. în care cuprul apare în diverse combi-
nații chimice. Sin. malahit, v, (de Braunschweig, de Bre-
men, Veronese); ~ Mittis -> v. de Schweinfurth; - Mit-
tler —> v. smaragd; ~ mușchi —> v. de crom; - Panneti-
er->v. smaragd; - permanent, numele nestandardizat al
unor culori v. compuse prin amestec fizic; - Plessy -> v.
de crom; - praz -> v. de crom; - porro, culoare-lac de
origine vegetală, folosită rar în Renașterea tîrzie, preparată
din ceapă. Instabilă; - regal -> v. de crom; - Rinnman
-> v. de cobalt; - Rosenstiehl -> v. de mangan; -
Scheele, pigment artificial intens colorat, preparat de C. W.
Scheele (Suedia) în anul 1778. Chimic, este o combinație
de arseniat și hidroxid de cupru. Se înnegrește la contactul
cu culorile care conțin plumb și sulf. Toxic. Sin. greene bice,
v. suedez; ~ Schnitzer -> v. de crom; - smaragd, v.
rece, intens, preparat de Pannetier și Binet (Franța) în anul
1838, și fabricat industrial de Guignet (Franța) în 1859.
Socotit una din cele mai frumoase și solide culori datorate
chimiei moderne, este un oxid de crom hidratat. Inimitabil,
a devenit indispensabil pentru paleta pictorului modem. Are
o perfectă stabilitate la lumină și în amestecuri. Sin. emer-
aud green, oxid de crom transparent, v. (Casali, cromoxid,
Guignet, Mittler), smaragd green, v. Pannetier, viridian; ~
suedez -> v. de cobald; - thalo, numele standardizat (în
SUA) al v. ftalocianină; - turcoaz, pigment artificial rece,
durabil, utilizabil în toate tehnicile. în compoziția lui intră
oxizi de aluminiu, crom și cobalt; - unguresc -> malahit;
- Veronese, v. intens, luminos, cu un ton aparte. Chimic,
este un arseniat de cupru. Toxic, se înnegrește puternic la
contactul cu culorile care conțin sulf și plumb. Trebuie evi-
tat. Numele v. V. a fost purtat și de alți pigmenți, cu com-
poziții chimice diferite; - Victoria, v. obținut prin amestec
fizic. A purtat și alte nume: v. permanent, vernalis etc.; -
zemos -»v. de sevă (fr. vert, it. verde, germ. Grun, engl.
green).	L.L.
VERDEAȚĂ DE COCLEALĂ —> verde de
cupru
VERDERAME -> verde de cupru
VERDIGRIS -» verde de cupru
VERDURE (fr.) Tapiserie, țesută mai ales în Franța
și în Flandra în sec. 15-18, care reprezintă peisaje cu arbori
sau cu plante mari, într-o gamă de tonuri verzi. Acest colorit
predomină atît în compoziție, cît și în bordură; uneori v.
conțin și păsări (în special acvatice) sau animale (cîini de
vînătoare și iepuri) (fr. verdure, it. arazzo di verdura, germ.
Verdure, Gartenteppich, geblumter Wandteppich, engl. ver-
dure, garden tapestry). V. și mille-fleurs	V.D.
VERIERA Termen generic pentru desemnarea ma-
rilor panouri vitrate, cu decor figurativ, care închid golurile
dintre cadrele și menourile ferestrelor gotice (fr. veriere, it.
vetrata dipinta, germ. Kirchenfenster, Glasgemălde, engl.
stainglass window). Sin. vitraliu.	T.S.
VERISM (lat. veritas, adevăr) Variantă germană a
postexpresionismului neoobiectivist. Reprezentanți princi-
pali: Otto Dix, Georg Scholz, Georg Grosz (fr. verisme, it.
verismo, germ. Verismus, engl. Verism).	A.P.
VERMEIL (fr.) Auritură de o tonalitate caldă,
roșiatică, executată pe orice metal la foc, în special pe
vesela de masă din argint. Se practică începînd din sec. 17
(fr. vermeil, it. argentodorato, germ. Goldsilber, engl. silver-
gilt).	V.D.
VERMIGLIO -» băcan roșu
VERMILLON Roșu intens, oranjiu, care era altădată
o sulfura de mercur. Au fost create sortimente moderne ale
acestei culori, preparate artificial: v. (de China, de mercur,
englez, francez, permanent, stacojiu etc.) -» cinabru; -
american, culoare-lac artificială, de un roșu puternic, ce
aparține gamei cromatice a v„ preparată pe bază de aniline
fixate pe miniu de plumb, roșu de crom etc. Durabilitatea
sortimentelor este modestă; - de cadmiu, roșu cald, lumi-
nos și intens, din familia culorilor moderne de cadmiu,
superior ca rezistență și compatibilitate chimică vechiului
cinabru, pe care l-a înlocuit definitiv. V. și roșu de cadmiu;
- oranj, pigment oranjiu din familia v. de cadmiu (fr. vermil-
Ion, it. vermiglione, germ. Zinnober, engl. vermilion). L.L.
VERNI (fr.) 1 Materie lichidă, puțin colorată și trans-
parentă, obținută prin dizolvarea unor rășini, gume etc., în-
tr-un solvent, utilizată în tehnica picturii în ulei sau în tem-
pera. în afara rășinilor naturale și sintetice, ori a solvenților
(esențe vegetale, minerale etc.), v. mai conțin și anumiți
plastifianți, care dau peliculelor un plus de suplețe (fr. ver-
nis, it. vernice, germ. Firnis, Lack, engl. varnish). V. pot fi
grupate, potrivit destinației lor, în: - aglutinate, care sînt
introduse în pastele picturale fie cu ocazia frecării inițiale,
fie în momentul utilizării, pe paletă; încorporate în cantități
rezonabile, îmbogățesc materia picturală, fluidizează culo-
rile, le măresc priza, conferindu-le transparență, strălucire
și durabilitate. Folosite abuziv, întunecă pasta colorată și o
fac prea sticloasă; - de retuș sînt v. care remediază
matizările, măresc priza dintre straturile de culoare (frecată
cu ulei), dar pot fi utilizate și ca v. finale (provizorii). Folosite
repetat și în pelicule groase, provoacă izolarea straturilor de
culoare; - izolante, categorie de substanțe folosite cu
scopul de a crea pelicule care izolează două straturi (de
culoare etc.) incompatibile între ele din punct de vedere
chimic. Se folosesc și în cazul dublei vernisări; - finale,
sau - de protecție, au rolul de a crea pelicule-tampon ce
protejează materia picturală împotriva agenților distructivi
externi. Sînt considerate obligatorii, mai cu seamă în
condițiile atmosferei poluate și umede. Aceste v. pot fi
lucioase sau mate. V. apare în erminii sub denumiri ca: gin-
tariu, lac, lustru, politur, pucost, sticlă, vernichiu, vernic, ver-
nichi etc.). V. și devernisare, „maladiile verniului",
regenerarea verniului, revernisare, vernisare. 2. Materi-
al de finisaj al obiectelor din lemn, preparat din clei sau
rășină, dizolvat în ulei de in, aplicat în straturi subțiri cu pen-
sula sau prin pulverizare, pentru a le proteja și înfrumuseța
suprafața. Procedeul, cunoscut în antichitate a fost pierdut
în Evul Mediu, cînd mobila era patinată doar cu ulei și ceară
sau pictată. Din sec. 17, a fost folosit v. din rășină sau clei
dizolvat în alcool (shellack), iar din sec. 20, v. sintetic, pe
bază de nitroceluloză, formînd pelicule transparente sau
colorate. Sin. lac (fr. vernis, it. vernice, coppaie, germ. Fir-
nis, engl. varnish). 3. Glazură transparentă pe bază de
plumb, de siliciu, de feldspat, aplicată pe obiecte de olărie
și de faianță, la o temperatură de 1 250°C, ceea ce le con-
feră o suprafață netedă și lucioasă și le face impermeabile
la lichide (fr. vernis, couverte, email, it. vernice, coppaie,
VER
197
germ. Firnis, engl. glaze). 4. în gravură, substanță alcătuită
din ceară, asfalt, rășină și terebentină sau alcool, folosită la
gravura pe metal, pentru crearea pe suprafața plăcii de
gravură a unui strat protector față de atacarea acizilor sau
a umidității. V. și acvaforte, acvatinta, manieră în creion;
- moale, variantă a gravurii pe metal, în care procedeul
constă în acoperirea plăcii cu o substanță moale (ceară,
grăsime sau lac maleabil), apoi a acestui strat cu o hîrtie
aspră peste care se desenează imaginea cu un polisor.
Porțiuni ale fondului moale, lipindu-se de hîrtie, lasă libere
spațiile care, prin procesul chimic, vor constitui gravura,
obținîndu-se efecte specifice de moliciune și catifelare
plăcute și asemănătoare desenului in creion. V. m., este
adesea combinat cu gravura în pointe seche sau dăltițâ,
pentru obținerea și a unor liniaturi mai dure. Inventată în
sec. 17, tehnica v. m. a fost folosită, cu succes în epocă, de
gravorul elvețian de vedute Matthăus Merian. în sec. 19,
este apreciată de impresioniști (Renoir); de preexpresioniști
(L. Corinth) și de postimpresioniști. în România, în v. m. au
lucrat J. Al. Steriadi și apoi gravorii contemporani (fr. vernis
mou, it. vernice molie, germ. Weichgrundverfahren, Weich-
grundradierung, engl. softground etching).
L.L., C.R., V.D. și A.P.
VERNIC -> verni
VERNICHI(U) -> verni
VERNISAJ 1. Termen folosit în sec. 19, care denu-
mea întîlnirea de lucru a pictorilor în preziua deschiderii
unei expoziții colective, pentru a-și vernisa lucrările admise
(prea proaspete pentru a fi fost acoperite cu verni în
momentul prezentării lor în fața juriului) (fr. vernissage, it.
verniciatura, germ. Glasieren, engl. vamishing). 2. Inaugu-
rare, deschidere oficială a unei expoziții de artă. Prilejuiește
întîlnirea artiștilor cu publicul, căruia, de obicei, îi sînt
prezentate și explicate operele expuse, demersul creator al
autorilor etc. (fr. vernissage, it. inaugurazione di un'espo-
sizione, germ. Vernissage, engl. preview of an exhibition,
vernissage).	L.L.
VERNISARE (fr. vernisser) Aplicare parțială sau ge-
neralizată a verniului peste o operă pictată, fie în scopul
anihilării matizărilor, fie (în cazul întreruperii mai îndelun-
gate a lucrului) pentru asigurarea prizei noilor straturi de
culoare, fie pentru protecția lucrărilor față de agenții dis-
tructivi (umezeala, praful, gazele poluante din aer). Conside-
rată obligatorie, v. finală a tablourilor pictate în ulei se face
într-o cameră uscată, la o temperatură de peste 20°C, după
o perioadă de uscare temeinică a culorilor (lungă de cca un
an sau minimum 6 luni de la terminarea lucrării); trebuie
precedată de o ușoară „spălare" a tabloului cu esențe. Spre
sfîrșitul Evului Mediu, cînd verniurile erau vîscoase, apli-
carea lor se făcea adesea prin întinderea cu podul palmei.
Astăzi se folosesc procedee potrivite cu pînza-suport; unul
dintre ele recurge la o pensulă mai lată, cu părul „nervos":
l
VER
198
peste tabloul așezat la orizontală, verniul se aplică rapid, în
trasee paralele, apoi se revine în sens contrar - fără a se
mai adăuga vemi -, pentru uniformizarea peliculei. Se mai
recurge și la așa-numita ,v. cu tamponul”, în care scop se
confecționează un tampon din vată, învelită într-o pînză fină
sau într-un tifon; cu tamponul îmbibat în verni se freacă cir-
cular suprafața tabloului, așezat vertical. Se mai utilizează
și sprayul sau pulverizatorul. Dubla v este operația prin
care, în tehnica uleiului, se aplică două straturi de verni
final, la un interval de cca 3 luni; este utilă și pentru cazurile
în care se folosesc vemiuri mate: se aplică mai întii un verni
lucios (tradițional), după uscarea căruia se așterne verniul
mat; este un mod de a preveni eventuale opacizări ale
verniului mat. V. și devernisare, revernisare L.L.
VERRE DE FOUGERE (fr.) Sticlă de calitate infe-
rioară, produsă prin calcinarea ferigilor, care conțin o mare
cantitate de potasiu. Procedeul este derivat din tradiția
romană, care s-a perpetuat paralel cu metodele noi de fa-
bricare, mai ales în Franța (Nevers) și în unele orașe ger-
mane. Denumirea este aplicată, pînă la mijlocul sec. 18, și
paharelor din v. d. f.	V.D.
VERRERIES PARLANTES (fr.) Piese de sticlă
create de Emile Galle (1846-1904) către 1884, purtînd un
citat din literatura franceză sau străină, al cărui conținut a
inspirat forma și modul de decorare a vasului. V.D.
VERT-DE-GRIS -> verde de cupru
VERSICOLOR (fr. versicolore) Calificativ folosit,
uneori, pentru a caracteriza o suprafață policromă, sau
acoperită cu culori care se modifică în funcție de incidența
luminii.	L.L.
VESTIBUL Spațiu îngust, sau numai de mici dimen-
siuni, aflat dincolo de ușa de intrare a unor case, aparta-
mente, imobile oarecare etc., ca loc de trecere și de aco-
modare (fr. vestibule, it. vestibulo, germ. Vorhalle, Vestibul,
engl. ante-room, lobby).	T.S.
VEȘMÎNTAR —> diaconicon
VEȘMINTE LITURGICE Ansamblul pieselor ves-
timentare purtate în timpul oficierii slujbelor religioase.
Numărul, forma, culoare, decorul și semnificația simbolică
acordată fiecărei piese diferă în funcție de cultul respectiv
(fr. habits liturgiques, it. abili liturgici, germ, liturgische
Gewânder, engl. holy vestments).	T.S.
VIADUCT Pasaj construit peste o depresiune de
teren pentru a permite continuarea unei căi de acces ame-
najate pentru oameni sau vehicule. în epoca romană unele
v. impresionează prin soluția arhitectonică ce consta în
suprapunerea de arcaturi avînd pasul redus proporțional de
la un nivel la altul, pentru a oferi rezistență și stabilitate. în
timp, soluția arhitectonică se modifică în funcție de noile
soluții inginerești (fr. viaduct, it. viadotto, germ. Viadukt,
engl. viaduct).	I.C.
VIAȚA MĂRIEI Ciclu iconografic amplu, interferat
cu cel al Vieții lui Hristos, care ilustrează episoade din viața
Maicii Domnului, începînd din momentul zămislirii, identifi-
cat cu scena Întîlnirii lui loachim cu Ana la Poarta de Aur,
continuînd cu scenele copilăriei, dintre care cea mai impor-
tantă este Intrarea la Templu, apoi cu Logodna lui losif,
Bunavestire și terminînd cu Adormirea, în Biserica de
răsărit și cu încoronarea Fecioarei, în cea de apus (fr. La
Vie de la Vierge, it. Wfa di Maria, germ. Mariensleben, engl.
The Life of the Virgin).	T.S.
VICTORIAN, STIL ~ Corespunzînd domniei
reginei Victoria (1837-1901), stilul care îi poartă numele
reflectă în noua accepțiune de confort prefacerile econo-
mice majore pe care perioada le cunoaște, climatul de pros-
peritate și de progres industrial. Prima expoziție universală
din 1851, ca și Crystal Palace, menit să o adăpostească
(construit de Joseph Paxton) sînt simbolurile supremației
britanice. Tendințele stilistice sînt numeroase, dominate de
la început de edectisme de toate nuanțele; arhitectura și
programele de decorație interioară cunosc cele mai diverse
tendințe: de la reluarea ad litteram a pa/azzo-ului italian de
Renaștere (Ch. Barry copiază Palatul Famese la Reform
Club) pînă la rev/vaLul gotic (Red House construită de Philip
Webb pentru W. Morris) și pînă la arhitectura funcțională
din jurul anilor 1900. Producția de mobilier stă și ea sub
semnul eclectismului: gustul neogrec de la sfîrșitul perioa-
dei Regency se menține, ca și predilecția pentru mobila
aurită franceză, pentru piese în gust lacobean și Restau-
rație, iar pe de altă parte pentru .goticul Tudor", apoi pentru
un stil „gotic modern englez" (Early English) lansat după
1860, în fine, pentru curiozități stilistice orientale și exotice.
Se fabrică garnituri pentru piesele cu funcționalitate precisă
ale locuinței, numeroase mobile mici, diverse tipuri de
mese, biroul pupitru, o invenție a epocii (davenport), ca și
etajerele, otomane capitonate, fotolii și canapele sufocate
de tapițerie Decorul este eclectic și supraîncărcat pînă la
sfîrșitul secolului, cînd noul curent Modem Style va intro-
duce o sintaxă stilistică coerentă și epurată. Profuziunea de
material e simptomatică: acaju, palisandru, nuc, stejar,
sidef, bambus, papier mache, pictat pe fond negru și lăcuit,
iar după 1830 metalul din care se toarnă cele mai diverse
piese de mobilier. Ca și stilul Napoleon III, tendința tot mai
acută a producției de mobilier este aceea a industrializării și
a seriei mari, fără preocupări pentru calitatea artistică de
excepție (engl. Victorian Style).	C D.
Stil Victorian
VID
200
VIDEO-ARTA Gen artistic apărut începînd din anii
70, în SUA, Japonia, Germania, interferent cu arta cine-
matografică. Folosind tehnologii electronice, v.-a. operează
cu imagini dematerializate, reproductibile prin prezentarea
pe monitoare de televiziune, fie sub forma de filme propriu-
zise, de scurt metraj, fie prin imagini disparate, autonome
(v. și instalații). Tot mai mult influențată de reportajul mass
media, v.-a. proiectează azi noi forme de realism prin con-
centrarea pe teme sociale și umanitare de actualitate: viața
în periferiile urbane, probleme ecologice, ale lumii a treia,
ale vîrstnicilor, ale migrației. Concepțiile filmografice de v.-a.
tind, la rîndul lor, să ia o notă critic-ironică, emoțional par-
ticipativă. in același timp, v.-a. testează incursiuni în
vizualizarea unor experiențe interioare de ordin religios,
metafizic, chiar parapsihologic. Reprezentanți de seamă ai
v.-a.: Nam June Paik (SUA); Ulrike Rosenkranz (Germa-
nia). în România un grup numeros de artiști se consacră v.-a.
în modalități care merg de la stilul reportericesc la formele
încifrate cu substrat simbolic.	A.P.
VIDRECOME Pahar cilindric din sticlă de culoare
verzuie, de dimensiuni mari, adeseori decorat cu picturi în
email reprezentînd blazoane, embleme, devize, folosit în
sec. 16-18 la ocazii festive, mai ales în statele germane. V.
trecea din mînă în mînă pentru ca fiecare comesean să bea
din el, simbolizînd dorința revederii (denumirea, adoptată în
Franța, este o alterare a cuvîntului german wiederkommen,
a reveni). Termenul se aplică și paharelor din metal cu ace-
leași caracteristici (fr. vidrecome, it. beilicone, germ. But-
tenmann, Willkomm, engl. loving-cup).	V.D.
VIENA A doua manufactură de porțelan dur din
Europa, întemeiată în 1718-1719 de olandezul Claudius
Inocenlius du Pasquier, care se asociază curînd cu meșterii
Samuel Stolzer și C. C. Hunger, transfugi de la Meissen.
Prima perioadă de activitate este caracterizată prin forme
baroce, inspirate din orfevrăria contemporană și din arta
orientală; se execută și piese cu decorul „deutsche Blumen"
sau un decor preluat din gravurile germane. în 1744, ma-
nufactura este vîndută împărătesei Maria Tereza; urmează o
perioadă mai puțin interesantă (1744-1784), cînd producția
este lipsită de originalitate și se reiau vechile modele; după
descoperirea caolinului în Ungaria (1749), se fabrică pro-
duse de o calitate mai bună. în anii 1788-1805, sub con-
ducerea baronului Konrad von Sorgenthal, Manufactura V.
adoptă stilul neoclasic, mai sobru, și atinge un înalt nivel
artistic, ajungînd să întreacă - prin calitatea și frumusețea
produselor - Manufactura Meissen. Se folosesc culori pure
pentru fond, peste care se pictează decorul, subliniat cu
aurituri în relief. Pe lîngă platouri, vase, fructiere, servicii de
masă etc., se confecționează figurine din porțelan-biscuit.
Către sfîrșitul sec. 18, V. cunoaște o perioadă de declin, iar
în 1864 își încetează activitatea. Marca: un scut răsturnat
(emblema Austriei).	V.D.
VIGILIALE (lat.) Denumirea unei cărți de oficii litur-
gice din cultul catolic, cuprinzînd culegeri de imnuri, psalmi,
rugăciuni, lecturi citite în ajunul (vigilia) unei sărbători ca
pregătire pentru aceasta.	T.S.
VILA în perioada modernă, de regulă locuință
unifamilială din mediul urban, compusă dintr-un număr vari-
abil de camere organizate numai pe parter sau maximum
cu 1-2 etaje, răspunzînd unor cerințe de confort sporit și
unor necesități de reprezentare, cărora le răspund dotări
speciale, uneori un decor interior și exterior adecvat. T.S.
VILLA Locuință de mari proporții ce nu corespunde
planimetric unui tip precis, ci reproduce cu multă libertate
Planul unei vilia urbana
împărțirile esențiale ale unui domus. în funcție de locul în
care este construită și de destinație întîlnim: - urbana,
locuință de lux, plasată în cadrul orașului; ~ suburbana,
destinată odihnei și construită în locuri pitorești sau în
apropierea orașului, bogat decorată cu picturi și mozaicuri,
avînd amenajate grădini, gimnazii, piscine; ~ rustica, situ-
ată la țară și servind la exploatarea unei proprietăți agri-
cole. Locuința însăși, ca și anexele, ce serveau la
adăpostirea lucrătorilor, a utilajelor și a produselor erau gru-
pate în jurul unei curți. Importanța, dimensiunile și numărul
construcțiilor erau determinate de mărimea fermei. I.C.
VILLEROY -> Mennecy-Villeroy; - Bosch ->
Septfontaines.
VINCENNES Centru francez de fabricare a porțela-
nului, instalat într-o veche manufactură de faianță, adăpos-
tită în castelul V. din apropierea Parisului. în 1738, frații
Dubois, ceramiști care lucrau la Manufactura Chantilly și
care pretindeau că posedă secretul fabricării porțelanului
moale, sînt chemați la V., unde efectuează încercări, însă
fără succes. în 1745, un alt faianțar descoperă formula
pastei moi și obține privilegiul de a fabrica porțelan. Regele
Ludovic XV și favorita sa, marchiza de Pompadour, se
interesează de activitatea manufacturii, care devine, în
1753, Manufactură regală, cu dreptul de a-și marca pro-
dusele cu două Litere L înlănțuite. în 1756 este transferată
în noile ateliere de la Sevres, unde în 1765 începe să
lucreze porțelan dur sub conducerea lui Pierre-Anloine
Hannong. în 1770, acesta este înlăturat de la conducerea
manufacturii, care este vîndută unor particulari. Activînd
sub protecția ducelui Ludovic-Filip de Chartres, centrul ia
un mare avînt; după 1788 se contopește cu Manufactura
Sevres. La sfîrșitul sec. 18 se adoptă subiecte din tablourile
pictorilor contemporani la modă, cu precădere din operele
lui Franțois Boucher (1703-1770). V. se bucură de un
mare renume, în ultimul pătrar al sec. 18, cînd se produc
vase în stil rococo, ceainice salatiere, flacoane, pudriere,
casete, dar mai puțin servicii de masă. Motivele caracteris-
tice - flori și păsări - sînt colorate în albastru-cobalt, albas-
tru deschis, galben, verde, violet și subliniate cu mull aur.
Mărci: inițialele H. L; L. H.; H. L.L. (în aur sau în diferite
culori) (probabil inițialele lui Hannong sau Laborde). V.D.
VINIETA (fr. vigne, viță de vie) Ornament în ilustrația
de carte, așezat fie pe paginile de titlu, fie la începutul sau
la sfîrșitul capitolelor. își are originea în ornamentica florală
a manuscriselor miniate medievale. în evoluția ei, v.,
lucrată fie în xilogravură, fie în acvaforte ori dăltiță, și-a
îmbogățit mult repertoriul de motive, iar înflorirea deosebită
a v. în epoca barocului și a rococoului a prilejuit includerea
în acest ornament a numeroase elemente zoomorfe și
antropomorfe cu caracter realist sau fantastic, precum șl,
pe această linie, atribuirea unor semnificații alegorice și
_______VIO
201
simbolice. în sec. 16, Hans Holbein și Hans Baldung Grien
în Germania, în sec. 18 Salomon Gessnerin Elveția, în sec.
19 graficienii romantismului german și ai prerafaelismului
englez, iar la sfîrșitul sec. 19 și începutul sec. 20 artiștii
Jugendstilului și ai expresionismului au cultivat arta v. în
România au lucrat v., la începutul sec. 20, Cecilia Cuțescu-
Stork, Ștefan Popescu, Nicolae Vermont (fr. vignette, it.
vignetta, germ. Vignette, engl. vignette).	A.P.
VIOLET (lat. violaceus) Culoare a spectrului solar
care urmează după albastru și indigo. Comparat cu cele-
lalte culori, v. are lungimea de undă cea mai scurtă,
măsutînd aprox. 390-440 milimicroni. Numărul pigmenților
preparați pentru pictură - obținuți din anumite materii natu-
rale, dar mai ales pe cale chimică -, este relativ mic. Pig-
menți v. care poartă denumiri mai aparte: alizarină v.
carmin v., lac de garantă purpurie, lac de garantă v., lacuri
v. (din boabe de afine, din dude, din lemn de Brazilia, din
mure), levkon oxi, liliachiu, mov, oxid v„ oxiu albicios, pur-
pură imperială, sare v. de fier, ton v. deschis, thio indigo
red-v. B, ultramarin v. Principalii pigmenți v. folosiți în pic-
tură: ~ burgund -> v. de mangan; ~ de afine (denumire
nestandardizată), culoare-lac v. produsă din fixarea decoc-
tului de afine pe un suport neutru; ~ de cobalt, nume pur-
tat de două culori, una închisă, alta deschisă, preparate
pentru prima oară în anul 1860. V. d. c. închis, un fosfat de
cobalt, este absolut fix la lumină, stabil în amestecuri și
VIP
202
posedă o putere de acoperire medie. Este socotită una din
cele mai solide culori moderne, fiind utilizată în toate tehni-
cile. V. d. c. deschis este un arseniat de cobalt, stabil la
lumină, instabil în unele amestecuri, toxic din pricina
arsenicului; - de calaican -> v. de fier; - de fier, există
două varietăți ale acestei culori: una naturală (v. roșu de
hematită) și alta artificială, preparată în Italia, sec. 15-17,
prin calcinarea calaicanului. Rezistă la var și la lumină.
Diverse sortimente se numeau: oxidv., sarev. de fier, v. de
calaican (var. v. de calaican calcinat); - de lichen ->
orsel; - de Magenta, 1. -> magenta. 2. culoare v.
preparată, pentru uzul pictorilor, din anilină, puțin stabilă; -
de mangan, v. profund, rece, preparat in 1868 (Germania),
asemănător ca tentă și proprietăți cu v. de cobalt închis.
Poartă mai multe nume: v. burgund, v. mineral, v. perma-
nent; - de marș, pigment colorat într-un v. fără strălucire,
e obținut prin calcinarea prelungită a galbenului de marș.
Culoare fixă la lumină și în amestecuri. Chimic, este un oxid
artificial de fier; - de Niirnberg -> v. mineral; - de
Solferino, culoare închisă, puțin durabilă, preparată pentru
pictură din anilină; - dioxazin carbazol, v. modern,
preparat în ultimele decenii, recomandat ca durabil la
lumină și în amestecuri. Este un colorant organic sintetic; -
iso-violantron, pigment intens, deosebit de stabil la lumină
și la agenții atmosferici. Este o culoare organică sintetică
apărută în ultimii cîțiva zeci de ani în SUA; ~ mineral, v.
profund, produs în tonuri reci și calde, relativ stabil la lumină
și incert în amestecuri. Din pricina-compoziției lui variabile
(fosfat de mangan, sau alte combinații chimice). Sin. v. {de
Niirnberg, de mangan). v. permanent, ultramarin v.; ~
Perkin -» mov.; - permanent -> v. mineral; -
quinacridon, pigment intens, stabil la lumină și la agenții
atmosferici. Este o culoare organică sintetică, contempo-
rană și superioară anilinelor; - thio, este o culoare de o
mare stabilitate, un pigment organic sintetic, produs în
ultimele decenii în SUA, superior anilinelor. Sin. thio indigo
red-v. B.; - vegetal -> băcan roșu (fr. violet, it. violetto,
pavonazzo, germ. Violett, engl. violet).	L.L.
VIPUȘCĂ -> lampas
VIR DOLORUM (lat.) Temă iconografică catolică,
în care Hristos este reprezentat bust sau ieșit pe jumătate
dintr-un mormînt de forma unui sarcofag, mort, fie sprijinit
de mama sa îndurerată, fie arătîndu-și rănile. Există
numeroase reprezentări din perioada gotică și din baroc.
De asemenea, există reprezentări similare și în Biserica
răsăriteană, unele purtînd numele de lisus în mormînt, iar
altele pe cea derivată din slavonă, Regele Slavei (Țar
slavi). Este reprezentat fie singur, fie însoțit de Maica Dom-
nului și de loan Evanghelistul, fie doar de prima, în nișa
proscomidiei, ca imagine a jertfei euharistice. Sin. Hristos în
mormînt (fr. Christ de Pitie, it. Vir dolorum, germ.
Schmerzensmann.).	T.S.
VIRIDIAN -> verde de smaragd
VIRTUȚI in iconografie, personificarea unor trăsături
pozitive pe care creștinul trebuie să le dobîndească printr-o
acțiune proprie de refuz al răului și prin perfecționarea pro-
priei vieți, în principal în opoziție și în luptă cu viciile. Ele se
grupează după mai multe criterii: v. teologale, care sînt
Credința, Speranța și Dragostea de aproapele; v. cardinale,
Temperanța, Prudența, Fortitudo, Justiția. In scrierile
Sfinților Părinți, acestea din urmă sînt asociate altor teme:
Evangheliștilor, Celor 4 Fluvii ale Paradisului, sau unor
împrejurări anume din Vechiul și din Noul Testament. Teme
asociate sînt: Psychomachia (Lupta Virtuților cu Viciile);
Parabola celor 5 Fecioare în/elepte și a celor 5 neînfelepte
(nebune). Reprezentările de diverse tipuri se întîlnesc în
pictura de manuscrise romanică și gotică, în sculptura exte-
rioară romanică și gotică, în pictura murală bizantină, în
baroc și de tradiție bizantină (fr. vertu, it. virtute, germ.
Tugend, engl. virtue).	-	T.S.
VITRALIU 1. Tehnică decorativă semnalată prima
dată în antichitate, constînd in asamblarea de bucăți de
sticlă colorată într-un panou translucid, destinat orna-
mentării ferestrelor. Cele mai vechi v. au fost descoperite
într-o epavă, scufundată în portul sudic al Corintului -
Kencherai, fiind considerate de proveniență alexandrină și
datate la mijlocul sec. 4 î. H. V. antic se realiza prin asam-
blarea pe o placă de sticlă a întregului panou decorativ,
folosindu-se o substanță aderentă compusă din praf de
sticlă și liant incolor. Totul era introdus în cuptor și ținut pînă
se realiza fuziunea decupajelor între ele, și a acestora cu
suportul vitros. V. de la Kencherai reprezintă peisaje portu-
are, panouri cu filozofi, poeți etc. 2. Panou decorativ trans-
colorată în masa ei sau pictată policrom cu culori de email,
montate într-o rețea de plumb și susținute de o armătură de
fier, fixată în zid. Întrucît fragmentele de sticlă au grosimi
diferite și sînt adesea imperfect realizate, razele de lumină
se reflectă în mod neregulat, rezultînd frumoase efecte
optice. Acesta modalitate specifică de a rezolva închiderea
unui gol de fereastră printr-o compoziție policromă trans-
parentă era obținută, inițial, numai prin montarea în rame
de plumb a unor bucăți de sticlă multicolore, colorate în
masa turnată (gotic). Incepînd din Renaștere și pînă în sec.
20, montajul de piese colorate este completat tot mai mult
cu adaosul detaliilor pictate, cu scopul obținerii unor com-
poziții mai naturaliste, dar în detrimentul unor efecte este-
tice care se bazau în principal pe efectul relației dintre
suprafața colorată, inertă în sine, și forța mistică a luminii,
care o însuflețește. Tehnica v. s-a păstrat aceeași -în linii
generale: artistul desenează un carton în mărime reală,
după care se decupează bucățile de sticlă; se procedează
întîi la o așezare provizorie a acestora în armătura de
plumb, pentru a permite retușurile; apoi fragmentele de
sticlă se dezasamblează și se coc pentru a fi încastrate
definitiv in rețeaua metalică Această tehnică este folosită
in antichitate atît în Orient (Egipt, Mesopotamia), cit și în
Europa (fragmente de v. s-au găsit în săpăturile de la Pom-
pei și Herculanum). V. monumentelor artistice din Ravenna
(sec. 5) și cele de la Sfînta Sofia din Constantinopol (sec.
6) sînt renumite. Cele mai vechi v. pictate conservate din
Evul Mediu provin din orașele germane Lorsch și Magde-
burg (sec. 9), Augsburg (sec. 11). Din sec. 12-13 datează
v. catedralelor din Kâln, Lausanne, Paris, Chartres,
Bourges, Lyon, Reims, Canterbury, York; din sec. 14, v. de
la catedralele din Oxford, Gloucester, Leon, Erfurt, Ulm,
Freiburg, Orvieto, Assisi, Pisa, Rouen; din sec. 15 v. cate-
dralelor din Florența, Veneția, Berna; din sec. 16, v. cate-
dralelor din Burgos, Sevilla, Toledo, Cuenca, Vatican și de
la capelele castelelor Vincennes și Ecouen. Arta v. cunoaște
două mari perioade de înflorire: sec. 12-13, cînd ferestrele au
geamuri din sticlă incoloră, subliniate cu un chenar policrom,
pictat cu pensula, sau v. colorate în masa sticlei,
asemănătoare mozaicurilor, dar transparente, și sec. 14-15,
marcate de apogeul stilului gotic, cînd tehnic v. se
perfecționează datorită descoperirii galbenului argintiu (ocru
calcinat amestecat cu suflură de argint). în această a doua
perioadă fragmentele de sticlă sînt mai mari și se folosesc
adesea două straturi de sticlă suprapuse, unul incolor, mai
gros, peste altul colorat, ceea ce permile o intensificare a
tonurilor. După Reformă, v. este proscris în țările protestante.
In sec. 17-18, arta v. decade, cu excepția celor realizate în
Anglia. în sec. 19, manufactura franceză Sevres încearcă,
fără succes, o revenire la tradiția v. gotic. La începutul sec.
20, se asistă la o reînviere a v., datorită artiștilor francezi,
elvețieni, austrieci, polonezi, maghiari adepți ai mișcării Art
Nouveau. Artiști renumiți ca: Chagall, Rouault, Fernand
Leger, Braque creează v. moderne care se integrează per-
fect în stilul arhitecturii civile (fr. vitrail, it. vetrata dipinta,
germ. Glasmalerei, Glasgemălde, engl. stained g/ass, paint-
edgrass). V. și il. 106,108	I.C., T.S. și V.D.
VITRIFIEREA CULORILOR-> agatizare,
uscarea culorilor în ulei
VITRINĂ 1. Dulap cu ușă sau cu toți pereții din sticlă,
pentru păstrarea și expunerea diverselor obiecte de
colecție sau de muzeu. 2. Mobilă de salon pentru păstrarea
unor obiecte mărunte prețioase, specifică interioarelor
VOL
203
burgheze ale sec. 18-19. Vase sau bibelouri fragile, care
înainte erau expuse pe placa căminului sau pe socluri, sînt
încuiate în spatele unor uși cu geamuri (fr. vitrine, it.
bacheca, vetrina, germ Glasschrank, Schaukasten, engl
glass-case, show-case).	C.R.
VIVIANITA Pigment albastru mineral (fosfat de fier
hidratat). V. și albastru	L.L.
VIZITAȚIA Temă a ciclului marial, marcînd vizita
Măriei la Elisabeta, urmînd cronologic după Bunavestire.
Frecventă în Iconografia gotică și în cea ortodoxă, unde
reprezintă cel de al patrulea moment din ilustrarea Imnului
Acatist (fr. Visitation, it. Visitazione, germ. Heimsuchung
Mariae, engl. Visitation).	T.S.
VIZU ALITATE in arta plastică, moment determinant
în raportul dintre privitor și opera de artă. V. reprezintă
primul pas în procesul de receptare a operei. De aici rezultă
că v. este educabilă prin exercițiu și cultură. în legătură cu
funcția v. s-au dezvoltat diferite teorii, dintre care cea mai
cunoscută și importantă prin ecourile ei în creația artistică
modernă îi aparține esteticianului german Konrad Fiedler
(1841-1895), făuritorul conceptului de v. pură, act prin care
este sesizată esența operei în unicitatea ei în primul rînd de
ordin formal, eliberată de contingențe de alt ordin (fr. visu-
alite, it. visualitâ, germ. Sichtbarkeit, engl. visuality). A.P.
VLACHERNI(O)TISSA sau BLACHERNI-
OTISSA (gr.) Denumirea unui tip iconografic ai Maicii
Domnului, care provine de la o icoană miraculoasă din Bi-
serica Blacheme din Constantinopol. Este o variantă a
Fecioarei Platytera, a întrupării, care, prezentată bust, îl
poartă pe lisus plasat într-un medalion, de regulă circular,
înconjurat de o slavă, în fața pieptului, fără a-l susține. T.S.
VOAL ->velatură
VOLEll -> aripă
VOLUM Spațiu ocupat în natură de un corp tridimen-
sional, (Uneori v. este privit nu numai ca echivalent al
VOL
204
masei-caracterizată prin cantitate, greutate și densitate
ci și ca o formă tridimensională cuprinsă în ceva, deci ca un
gol.) Constituind totodată un element de interes și obser-
vație, un obiect de studiu și un mijloc de expresie, v. îi pre-
ocupă alît pe creatorii de forme spațiale, cit și pe cei care
cultivă reprezentările plastice bidimensionale (caz în care
sînt folosite anumite convenții de limbaj specific cum ar fi
modeleul, modulația, contrastul de culoare și de valoare
etc.) (fr. volume, it. volume, germ. Volumen, Umfang, engl.
volume,).	L.L.
înrudit cu futurismul, are și un caracter politico-social, de
reacție agresivă împotriva convenționalismului britanic din
anii domniei reginei Victoria. V. a influențat notabil pictura
abstracționismului britanic contemporan.	A.P.
VREJ Element decorativ de origine vegetală, care
utilizează tulpinile unduite sub formă sinusoidală, de volută
sau simplu arcuite, ale anumitor plante, cel mai adesea cu
VOLUTA Element decorativ de forma unei spirale,
folosit intens din antichitatea greacă, unde îl întîlnim în
w
pereche la capitelul ionic (v. ordin de arhitectură), pînă în
sec. 20, fie perpetuînd această formă, fie preferind versi-
unea vrejului vegetal (fr. volute, it. voluta, germ. Volute,
engl. volute). V. și vrej	I.C, și T.S.
VOPSEA 1 . Nume generic pentru culorile folosite în
vopsitorie. 2. în erminiile autohtone, una din denumirile
culorilor pentru pictură. V. și farbii	L.L.
VORTICISM Moment în arta și literatura de avan-
gardă engleză, între anii 1912-1915, avîndu-l ca principal
reprezentant pe pictorul Wyndham Lewis, căruia i s-au aso-
ciat sculptorul Jacob Epslein și poetul Ezra Pound, inven-
tatorul termenului de v. de la voitex - presupus punct cen-
tral vizual al unui vîrtej de forme abstracte. Programul v.,
frunze, dar și cu flori și chiar fructe (fr. rinceaux, it. fogliame,
germ. Laubwerk, engl. foliage scrolls).	T.S.'
VULTUR Datorită calităților somatice și preferinței
pentru zborul planat la mari înălțimi, v. a fost utilizat ca
pasăre cu valențe simbolice încă din antichitate (Roma). în
creștinism este simbolul Evanghelistului loan. Foarte des
folosit ca însemn heraldic, fie în varianta obișnuită, simplă,
fie sub forma bicefală. Cu acest din urmă aspect, era un
simbol al împăraților bizantini, pe urma cărora a fost prelu-
at, cu adaptări, de către Casa de Habsburg și de Romanovii
din Rusia, intrînd, ulterior, în stemele de stat ale Germaniei,
Austriei, Federației Ruse. La noi, a fost stema familiei Can-
tacuzino, încă din sec. 17 (fr. aigle, it. aquila, germ. Adler,
engl. eagle).	T.S.
WALDGLAS -> sticlă
WHITE-SPIRIT (engl.) Solvent obținut prin disti-
larea țițeiului, incolor, fluid, fără urme grase, foarte volatil.
Întrucît usucă prea brusc culorile de ulei destinate picturii,
pare mai potrivit pentru diluarea vopselelor industriale; este
utilizat însă ca diluant și de pictori (deși, în acest scop, sînt
mai potrivite esențele).	L.L.
WILLIAM AND MARY STYLE Corespunzînd
domniei lui Wilhelm III de Orania (1688-1702) și a reginei
Maria II (1688-1695), s. W. a. M. are mai multe trăsături
dominante majore, nu lipsite de un anume eclectism, dar
conținînd totodată în germene sinteza care se va produce
în timpul domniei următoare, aceea a reginei Ana. în arhi-
tectură, ca și în decorația interioară și în mobilier, sînt ma-
nifeste predilecția pentru mai vechiul stil palladian, abando-
nat sub Restaurație, dar repus în circulație de „amatorii" de
nuanță whig (liberalistă), ca și pentru modelul de la Ver-
sailles, mult apreciat de Wilhelm III, în vreme ce păturile
tory vor menține în favoare modelele vechi dominate de
austeritate, iar burghezia și intelectualitatea se vor cantona
în acceptarea și dezvoltarea stilului de influență olandeză,
care persistă în toată această domnie. Arhitecții în vogă
(Talman, Vanbrugh, Archer sau Hawksmoor) vor sintetiza
elementele palladiene - pe care le cunosc adesea direct -
împreună cu cele ale stilului Ludovic XIV, într-o sintaxă pro-
prie a cărei dominantă este o mare înălțime a încăperilor, în
consens cu verticalitatea fațadelor, nu lipsite de o anume
solemnitate de reprezentare. în pofida protestantismului
acut care caracterizează societatea engleză a vremii, gus-
tul curții rămîne înclinat spre un fast încetățenit de către
Restaurație. Tipurile de mobilier vor fi practic aceleași, cu
cîteva ameliorări și inovații: scaunele drepte, cu elemente
bogat sculptate cîștigă în austeritate, se folosesc o mulțime
de cha/se-tongue-uri și lits de repos, adesea cu mecanisme
ingenioase de reglare a spătarelor, canapeaua începe să
își facă timid apariția; mesele, avînd în general aceleași
forme ca în domnia anterioară, se diversifică tot mai mult ca
funcționalitate, căpătînd un decor sculptat, stucat și argintat
sau aurit și marchetat, într-o interpretare foarte particulară
a modelelor lui Boulie. De altfel, influența franceză este pu-
ternic prezentă în folosirea pentru mese și scaune a
picioarelor în balustru ă la Berain, precum și în importanța
tot mai mare ce se acordă patului cu baldachin, ca piesă de
aparat și de reprezentare. Comoda {chest of drawers) se
generalizează ca uz, căpătînd și o formă particulară,
supraînălțată, datorită fie celor două rînduri de corpuri
suprapuse, fie unei baze cu picioare foarte înălțate, care se
numește tallboy (același model este cunoscut în arta colo-
nială americană sub denumirea de highboy). Secretarul cu
abatant drept este tot mai rar folosit, apare un nou model
de secreter, alcătuit dintr-un corp cu sertare, surmontat de
un abatant înclinat și avînd la partea superioară un al doilea
corp în retragere, cu o ușă sau două, vitrate, folosit ca bi-
bliotecă sau pentru expus ceramica. Folosirea acestui
model va deveni curentă de-a lungul întregului sec. 18, la
fel cu cea a pendulei de parchet, care acum se generali-
zează. Esențele folosite pentru confecționarea mobilierului
sînt stejarul, fagul sau bradul, iar placajul cu furnir de nuc
cunoaște o vogă fără precedent. Jocurile decorative sînt
realizate prin exploatarea dispoziției fibrelor lemnului de
nuc în contrast cu alte intarsii realizate din furniruri divers
colorate, totul într-o dominantă destul de reținută; se folo-
sesc în continuare lacurile de China sau cele produse în
Anglia în această manieră; există o întreagă producție de
mobilier pictat imitînd lemnul de pin sau marmura colorată,
în timp ce predilecția pentru argintarea sau aurirea unor
anume părți din mobilă se menține. Textilele folosite in
epocă (mai ales la piesele de reprezentare) sînt dominate
de damasc, de catifele și mătăsuri aduse din India sau din
Orientul Mijlociu, mai apoi de tapetele din mătase de China
WIN
206
WOR
207
sînt decorate cu personaje, într-o bogată gamă de culori.
Nu se cunosc mărci, dar pe cahle se înlîlnesc, uneori,
semnăturile ceramiștilor.	V.D.
WORCESTER Una din cele mai importante și pro-
ductive manufacturi engleze de porțelan. întemeiată în
1751 de un grup de chimiști englezi, dintre care cunoscutul
Dr. Wall, este condusă de William Davies pînă la moartea
sa în 1783, apoi de Thomas Flight în asociere cu Martin
Barr (1792-1807). Cu timpul W. absoarbe și manufacturile
rivale din oraș (a lui Robert Chamberlain în 1840 și a lui
Grainger în 1889). Manufactura poartă din 1862 denumirea
de Royal Worcester Company, denumire sub care
funcționează și în prezent. W. este prima manufactură care
folosește în rețeta de fabricare a porțelanului caolinul,
extras din Țara Galilor, și steatita. în prima perioadă a acti-
vității sale, producția este diversificată (veselă, figurine), cu
decor inspirat din orfevrărie sau prelucrat în chip original
după modele franceze, germane și extrem-orientale. Unele
scene și peisaje sînt inspirate din gravurile europene ale
epocii. Primele produse sînt de culoare gri, pentru ca mai
tîrziu să se adopte și alt colorit: verde, albastru închis și
albastru deschis, roz, galben, roșu-cărămiziu. O notă cara-
cteristică o constituie imprimarea prin transfer a orna-
mentelor pe serviciile de masă; florile și păsările sînt pictate
într-o manieră specifică, denumită stilul W. Se destinge și
influența stilului Manufacturii Chelsea, a celui neoclasic și a
Primului Imperiu. Operele create la W. erau atît de apreci-
ate pe piața europeană, încît unele manufacturi - mai ales
franceze și germane - le-au imitat. Mărci: W; Flight; F B
(Flight și Barr); Chamberlains Worcs; după 1862, într-un
medalion oval, pe trei rînduri orizontale: Worcester Royal
Porcel ai n Works.	V.D.
Stil William and Mary
1. Secreter; 2. Fotoliu; 3. Taburet, 4. Masă birou: 5. Element decorativ specific; 6. Fotoliu; 7. Element decorativ specific; 8. Măsuță
trepied; 9. Canapea; 10. Secreter
sau imitînd damascul rebrodat (engl. William and Mary
Style).	C.D.
WINTERTHUR Manufactură elvețiană de faianță,
dezvoltată dintr-un atelier care fabrica plăci pentru sobe la
sfîrșitul sec. 16. Se cunosc numele a peste 20 de olari,
membri ai unei corporații puternice, printre care se disting
ceramiștii din familia Peau, care activează pînă în sec. 18.
La sfîrșitul sec. 16 și la începutul sec. 17 se confecționează,
pe lîngă cahle, plăci decorative smălțuite, de culoare verde,
căni, platouri și panouri din faianță pictată cu scene biblice
sau cu motive ornamentale în stil popular. Apar frecvent
motive vegetale, inscripții, armoarii. Coloritul este galben,
portocoliu sau verde. în prima jumătate a sec. 18, cahlele
XILOGRAFIE -> xilogravură
XILOGRAVURA (gr. xylon, lemn) Tehnica cea mai
veche de gravură în relief. Se execută desenîndu-se imagi-
nea - inversată - pe o placă de lemn, de diferite soiuri, de
obicei din lemn de păr. Se sapă cu un cuțit sau cu dăltițe cu
profil în V sau U, părțile care trebuie să rămînă albe. Placa
de lemn poate fi de lemn in fibră, adică tăiat în sensul fibrei,
sau de lemn în cap, adică transversal acesteia, in primul
caz, se sapă cu cuțitul, în al doilea cu dăltița. Placa se
cerneluiește și se presează deasupra hîrtia pe care se va
imprima imaginea. Din îndemînarea cu care se așază
cerneala, rezultă tonuri diferite. X. nu este însă o tehnică a
nuanțelor, ci una a expresivității, a forței. începuturile x. se
situează în sec. 14, cînd se imprimau mai ales imagini reli-
gioase de largă circulație, adesea colorate manual. în sec.
15-17, în x. lucrează artiști iluștri, în primul rînd în Germa-
nia (Durer, Baldung Grien, Burgkmair, Cranach, H. Holbein)
și în Elveția (Urs Graf, Tobias Stimmer, Mathăus Merian).
X. a jucat, în aceeași epocă, un rol de seamă în ilustrația de
carte și în imprimarea foilor volante cu caracter politic.
Începînd din sec. 17, x. a cedat, în bună măsură, locul
gravurii pe metal, reafirmîndu-se în sec. 19, o dată cu
romantismul, în Germania mai ales, cu prerafaelismul în
Anglia, și la sfîrșitul sec. 19, cu Jugendstilul european, iar la
începutul sec. 20, cu expresionismul, în Germania, Belgia,
Norvegia. în România, în sec. 19, au lucrat x. gravorii ano-
nimi din atelierele mînăstirești și Th. Aman. în sec. 20, x. a
fost folosită pentru ilustrația de carte și periodice. Revista
Gândirea, în anii '20-’30, a sprijint răspîndirea x. (M. Oli-
nescu, N. Brana). Au mai lucrat x., începînd cu sfîrșitul
deceniului '30, Gy Szabo Bela, Aurel Mărculescu, Gh.
Ceglokoff, Fred Micoș, inspirate din teme muncitorești.
Astăzi x. este în mare parte înlocuită cu linogravura și cu
diferitele tehnici mixte. Uneori, se folosește termenul de x.
numai pentru gravura pe lemn în cap; aceasta, spre deose-
bire de cea pe lemn în fibră caracterizată prin suprafețe
mari și linii puternice pur grafice, prezintă aspecte mai pic-
turale, mai amănunțite. X. a fost mult folosită în cadrul
gravurii populare (fr. xylographie, it. silografia, germ. Holzs-
chnitt, engl. woodcut). Sin. gravură in lemn, xilografie. A.P.
XOANON (gr.) Statuie primitivă din epoca arhaică a
Greciei, avînd aspectul unui relief, cioplită într-un trunchi de
copac, în care silueta umană (capul, torsul, membrele) se
înscriu în forma și dimensiunile materialului lemnos. C.R.
1. FIGURINA DE TANAGRA
3. ARTA OTTONIANÂ, Spălarea picioarelor
4. ARTA OTTONIANÂ, Coperta Evangheliei
stareței Theofano
2. ARTA OTTONIANÂ, Fațada de vest a Bisericii Sfintul Pantaleon
5. PLÎNGEREA LUI IISUS
7. SPĂLAREA PICIOARELOR


11. SCHIMBAREA LA FAȚĂ
12. TRAFOR DE FEREASTRA
14. PIATRĂ FUNERARA, Lespedea de
mormint a lui Radu de la Afumati
16. PLATYTERA
17. SINAXAR, Martiriul Sfintului Artemis și Predica Sfintului loan Gură de Aur
13. RACLA ferecată a Sfintului loan cel Nou
15. STEMĂ, Suceava
18. RIPIDA dăruită de Ștefan cel
Mare Mină știrii Putna, 1479
23. RĂSTIGNIREA, Icoană pe lemn
25. ARTĂ ROMANICA, Nava centrală a Bisericii La Madeleine din
Vezelay
21. MAREA RUGĂCIUNEA (MAREA DEISIS)
24. ARTĂ ROMANICĂ, Fațada de est a Bisericii
Saint-Etienne din Nevers
26. ARTĂ ROMANICĂ, Chiostro de la Catedrala din Saint-Bertrand-de-
Comminges
27. ARTĂ ROMANICA, Adorația Magilor, detaliu
de capitel
28. ARTA ROMANICĂ, Biserica Sfîntul Nicolae din Bari
29. ARTĂ ROMANICĂ, Nava centrală a Bisericii Saint-
Semin-sur-Gartempe, Vienne
30. ARTĂ ROMANICĂ, lisus Pantocrator
31. ARTĂ ROMANICĂ, Maestrul Roberto, Scene din viața lui Moise, detaliu
32. NAȘTEREA DOMNULUI, Stephan Lochner
34. POGORÎREA SFÎNTULUI DUH, Maestrul altarului din Heisterbach
33. RENAȘTERE, Filippo Brunelleschi, Domnul din Florența
35. RENAȘTERE, Benedetto da Maiano și Simone del
Pollaiuolo, Palazzo Strozzi
39. RENAȘTERE, Paolo Uccelio Bătălia de la San Romano
40. RENAȘTERE, Piere della Francesca, Polipticul indurării,
detaliu
41. RENAȘTERE, Botticelli, Sfintul loan Botezătorul
42. RENAȘTERE, Tițian, Venus din Urbino
44. RENAȘTERE, Leonardo da Vinci, Gioconda
45. RENAȘTERE, Franțois Clouet, Diane de Poitiers
43. RENAȘTERE, Rafael, Madona cu Pruncul
și Sfintul loan copil

46. RENAȘTERE. Michelangelo, Judecata de apoi
48. NATURA STATICĂ, Școala flamanda
47. VIZITAȚIA, Sebastiano del Piombo
49. TONDO, Rafael, Fecioara cu Pruncul și Sfintul loan copil
50. VANITAS, Harmen van Steenwyck
51. RACURSI. Andrea Mantegna, Hristos mort
52. VEDUTA, A. Specchi, Wa del Quirinale
B.
56. TROMPE-L’OEIL, G.


Crosato, Sacrificiul Ifrgeniei
55. ROCOCO, Nicolas de Largilliere, Portretul artistului cu sofia și fiica sa
53. ROCOCO, Franțois de Cuvillies, Amalienburg
rnrrr
57, ROCOCO, J. F. Oeben, Secreter
61. NEOCLASICISM, G, B. Piranesi, Fațada Bisericii
Santa Maria del Priorato
59. ROCOCO, J, J. Kăndler, Arlechin și Colombină dansînd
58. ROCOCO, J.-H. Fragonard, Las Baigneuses
60. NEOCLASICISM, Jean Baptiste Hoadon, Sabine
Houdon
62. NEOCLASICISM, L. L. Boilly, Atelierul artistului
63. NEOCLASICISM, R. Adam, Camera etruscă din Osteriey Park House
64. ROMANTISM, William Blake, Elohim creîndu-l pe Adam
65. ROMANTISM. Caspar David
Friedrich. Mormint hunic la marginea
mării
68. ROMANTISM, Eugene Delacroix, Masacrul
din Chios
69. NEOGOTIC, C. Barry, Clădirea Parlamentului și „Big Ben“
70. SIMBOLISM, Gustave Moreau, Oedip și
sfinxul
71. SIMBOLISM, James Ensor, Intrarea triumfală a lui Hristos in Bruxelles
73. SIMBOLISM, Odilon Redon, Carul lui Apollo
72. SIMBOLISM, Burne-Jones, Capul malefic
74. SIMBOLISM, Gustav Klimt, Cele trei virsteale femeii
78. PRERAFAELISM, J. E. Millais, Ofelia
77. SIMBOLISM, Amold Bocklin, Ulisseși Calipso
75. PRERAFAELISM, Dante Gabriel Rossetti,
Beata Beatrix
79. REALISM CRITIC, Honore Daumier,
Ieșirea din școală
76. REALISM, Gustave Courbet, Domnișoarele de pe malul Senei
80. NABI, Paul Gauguin, Ta Matete
85. PICTURA METAFIZICA, Giorgio de Chirico, Enigma orei
87. SUPREMATISM, Kazimir Malevici, Compoziție
suprematistă
83. NEOIMPRESIONISM, Georges Seurat,
Le Chahut
81. NEOPLASTICISM, Piei Mondrian,
Broadway Boogie-Woogie
84. ORFISM, Robert Delaunay, Forme circulare,
Soarele. Nr. 1
82. NEOOBIECTIVITATE, Olio Nagel, Bănci in parcul Wedding
86, SUPRAREALISM, Salvador Dali, Girafă arzînd
88. SUPRAREALISM, Rene
Magritte, Condiția umană II
89. POSTEXPRESIONISM, Max Beckmann,
Muzică la cafenea
90. TAȘISM, Jackson Pollock, Lumina albă	92. NEOEXPRESIONISM, Disler, „Se/f"
94. REALISM SOCIAL, Edvard Hopper, Motel în Vest
96. PEISAJ, John Constable, Stonehenge
93. POP ART, A. Warhol, Asamblaj pop art pentru o expoziție la Stable Gallery
97. PEISAJ, Camille Pissarro,
Livadă cu pomi înfloriți
91. READY-MADE, Marcel Duchamp, Roata de bicicletă
95. PERFORMANCE, Jacob de Chirico și Angelika Thomas, Crucificare
98. PEISAJ, Ion Andreescu, Pădurea de fagi
99. PEISAJ, Paul Cezanne, Muntele Saint-Victoire cu
marele pin
100. PERDEA DE TORA
102. RELIEF PLAT, Stelă votivă
103. RONDE-BOSSE, Dimitrie Paciurea, Himera
văzduhului
109. TAPISERIE, Legenda lui Jourdain de Blaye, detaliu
111. TAPISERIE, Jean Lurcat, Pescarul
113.	PORȚELAN, a Farfurie, porțelan moale, Manufactura Vincennes; b. Platou octogona/, porțelan moale, Manufactura Saint-Cloud;
a Farfurie, porțelan dur, Manufactura Sevres; d. Farfurie cu marginile dantelate. Manufactura Meissen; e. Farfurie, Manufactura
Worcester; f. Vas cu git lung, porțelan chinezesc, epoca Kang-Hi; g. Platou pătrat cu marginile dantelate, Manufactura Alcora; h. Farfurie,
porțelan chinezesc, epoca Kang-Hi; I. Farfurie, porțelan chinezesc, epoca Kang-Hi; j. Cutie, porțelan fin, Manufactura Tournai; k. Platou,
Manufactura Florența; L Vas de flori, Manufactura Veneția; m. Șocolatierâ, porțelan moale, Manufactura Veneția; n. Farfurie, Manufactura
Torino
112. TAPISERIE, Aurelia Ghiațâ, Nuntă din
Moldova

ZAHĂR în grafică, se folosește in tehnica acvatintei,
pentru obținerea unor efecte și structuri plasice: - de san-
tal -> santal,	A.P. și L.L.
ZANDARAC ->sandarac
ZAVAZA Rochie elegantă de modă occidentală, pur-
tată de domnițe și boieroaice în Țara Românească la
începutul sec. 18.	A.N.
ZABUN 1, Mantie lungă, fără mîneci, din stofă
scumpă, z. este o haină de origine poloneză, răspîndită în
Orient și în Balcani, dar era purtată și de boierii din țările
române, în epoca fanariotă. 2. Anteriu lung și larg îmbrăcat
de preoții și călugării ortodocși.	A.N.
„ZEAMĂ COLORATĂ“ în limbajul de atelier al
pictorilor, culoare foarte alungită cu diluant. (Desenatorii o
denumesc laviu.) în pictura de ulei, o z. c. este situată - ca
densitate - între glasiu și semipastă, fiind utilă pentru dese-
nul și eboșa tabloului, dar și pe parcursul execuției. La
început, cînd este aplicată direct pe grund, compoziția ei
trebuie să fie săracă în ulei și bogată în esență (pentru a nu
încălca regula „gras pe slab").	L.L.
ZEAMĂ DE USTUROI Mordant utilizat in secolele
trecute pentru aplicarea foiței de aur. Este un suc obținut
prin pisarea în piuliță a usturoiului mare, curățat, recoltat
vara, strecurat și apoi expus la soare, pentru îngroșare. Se
considera mai bună o zeamă mai veche. în unele erminii ro-
mânești se vorbește despre un mic adaos de gumă arabică
și de zahăr candel, care îi sporeau adezivitatea. Era folosită
pentru aurirea panourilor, a sidefului, a hîrtiei și, în cazuri
mai deosebite, a unor pereți interiori situați în zone lipsite
de umiditate. Pentru utilizare, se subția cu puțin amoniac,
se aplica peste suprafața respectivă, se lăsa puțin la
zvîntat, după-care se aplica foița - curățindu-se apoi cu
„lăbuța de iepure"; după uscare și după o încălzire ușoară
a zonei aurite, urma (uneori) vernisarea. Deși s-a folosit
destul de mult, z. d. u. este un mordant organic inferior,
întrucît din cauza umezelii își mărește volumul, produce
mucegaiuri și desprinderi. în erminii mai este denumita
ilinocopie sau linocopie (după gr. linocopia). L.L.
ZGIRIERE în procesul de gravare, acțiunea de tra-
sare a liniilor pe placa de metal acoperită cu ceară, lacetc.,
cu ajutoul unui ac ascuțit, slujind la descoperirea în stratul
de unsoare a părților necesare atacării cu acizi (fr. egratig-
nage it. graffiatura, germ. Ritzen, engl. scratching). V. și
desen incizat	IP
ZID Parte masivă â unei construcții, care delimitează,
închide sau marchează diferitele părți ale acesteia. Z. poate
fi realizat din piatră, cărămidă sau din cele două materiale
alternate sau amestecate, solidizate între ele prin mortare
ZID________
210
de diferite compoziții și calități, ori a căror rezistență este
asigurată prin simpla presiune reciprocă a elementelor con-
stitutive (z. uscat]. Raportul dintre dimensiuni favorizează,
de regulă, lungimea, grosimea fiind dată de materialul pus
în operă și de tipul de folosire a acestuia, Z. este alcătuit din
fundație și elevație (fr. mur, it. muro, germ. Mauer, engl.
wall). Din punct de vedere funcțional, z. poate fi de mai
multe tipuri: ~ de incintă (al unui ansamblu, al unui oraș),
împrejmuire de mari dimensiuni a unei suprafețe locuite
importante, prevăzută cu porți de acces, turnuri și dispozi-
tive de apărare, menite să îi acorde securitatea în cazul
unui atac. Frecvente în Europa de Apus la orașele din sec.
12-14, la mînăstiri în toată Europa creștină medievală, la
diferite tipuri de fortificații, inclusiv la bisericile transilvănene
din sec. 14-17 (fr. m. d'enceinte, muraille, it. muro di cinta,
germ. Ringmauer, engl. manthe wall); - de sprijin, con-
strucție suplimentară, adosată unui z. principal, cu scopul
de a-l întări în locuri mai expuse sau acolo unde acesta
prezintă pericolul fisurării sau al prăbușirii (fr. m. de
soutenement, it. m. di sostegno, germ. Schultermauer,
Stutzmauer, engl. retaining w„ sustaining w.); -
diafragmă, z. cu o rezistență sporită, datorită rolului major
de sprijin al întregii construcții sau al uneia din părțile sale
(fr. m. diaphragme, it. m. diaframma); ~ fals, z. a cărui
funcție nu este cea aparentă, ci mascarea în spatele său a
unui spațiu secret; - interior, prin care se realizează com-
partimentarea spațiului interior (fr. m. de refend, it. m. di tra-
mezzo, germ. Innenmauer, engl. partition w., inside w.); -
perimetral, delimitează o construcție spre exterior; pă
verde", perete proaspăt tencuit (pentru frescă), în termi-
nologia vechilor noștri freschiști; - scut, în arhitectura forti-
ficată, fragment de z. amplasat în fața intrării unei incinte
sau a unei edificiu, străbătut de ferestre de tragere, avînd
extremitățile libere. Exemplul cel mai bine păstrat din țara
noastră se află la Cetatea țărănească din satul Cîrța, jud.
Harghita (sec. 16) (germ. Schildmauer). T.S. și L.L.
ZIDAR Meșteșugar specializai în realizarea zidăriei
construcțiilor. în Evul Mediu, erau constiluiți în bresle foarte
puternice, in țara noastră, se pare că dintre ei proveneau și
cei care concepeau edificiul, atunci cînd funcția acestora nu
era precis specificată în documente sau în inscripții lapidare
(maistor). O dovadă grăitoare a importanței z. este
prezența lui „Manea vătaful de zidari" - deci a șefului
echipei de zidari - în tabloul meșterilor, pictat în pridvorul
Bisericii mari de la Mînăstirea Hurez, jud. Vîlcea (1694) (fr.
magon, it. muratore, germ. Maurer, engl. mason). T.S.
ZIDĂRIE Modalitatea de a pune în operă materialul
constructiv al unui zid, variind în funcție de epocă și de loc,
urmârindu-se permanent stabilitatea și soliditatea acestuia
și, foarte des, conferirea, implicită, a unor valori estetice (fr.
magonnerie, it. costruzione, murătură, germ. Mauenverk,
engl. masonry). După tipul de material și modalitățile de a-l
folosi, z. poale fi de mai multe feluri; ~ brută, ralizată din
piatră de carieră sau de rîu, pusă în operă fără o preocu-
pare pentru aspectul artistic. Este în general gîndită pentru
a fi acoperită cu tencuială sau este caracteristică empfec-
tonului edificiilor cu parament regulat; - brută cu muchii
din piatră ecarisată, caracteristică goticului central-euro-
pean sau arhitecturii din Moldova din sec. 15-17; - cu
bosaje, tip de z. în care pietrele fățuite, egale între ele, sînt
puse în operă în așa fel, încît partea lor anterioară se
reliefează net față de un plan de fund, reprezentat de ros-
turile late verticale și orizontale, de mortar; - din cărămidă,
acest tip de z. poate fi z. d. c. simplă sau z. d, c. cu diferite
jocuri de parament, creîndu-se astfel un efect special de
lumină și umbră; - din materiale prefabricate, tip modern
de z., care folosește umplerea unor suprafețe create printr-un
schelet de beton armat cu panouri sau blocheți - cu o
compoziție specială pe bază de beton ușor - sau prin
montarea de pereți întregi, prefabricați din beton, în cofraje
turnate la fața locului; ~ din piatră ecarisată, tip de z. la
care bucățile din piatră de carieră sînt foarte atent regula-
rizate pe două dimensiuni, pentru a forma asize egale și
chiar un anume ritm al rosturilor; - mixtă, este o z. reali-
zată din piatră și cărămidă, cu mai multe variante: z. m.
brută (amestec neregulat, fără calități estetice); z. m. cu
asize alternante de piatră (de carieră, ecarisată, sau de rîu)
și cărămidă, cu rosturi late de mortar (caracteristică arhi-
tecturii romane Urzii, celei bizantine și postbizantine); z.
m. cu asize de cărămidă alternînd cu suprafețe late
acoperite cu mortar, imitînd piatra fățuită, adesea comparti-
mentate și pe verticală cu 1-2 cărămizi într-un sistem de
casete (caracteristică pentru arhitectura din Țara
Românească din sec. 16-17); uneori, acest tip de apareiaj
este imitat prin pictarea pe tencuiala care acoperă o z.
obișnuită din cărămidă, a decorului bicrom, roșu-alb, origi-
nar; - tip rustica, la care fiecare piatră regularizată, cu
muchiile teșite, are partea anterioară puternic buceardată.
T.S.
ZIGGURAT Edificiu religios, caracteristic arhitecturii
mesopotamiene, de plan rectangular, foarte rar circular.
Adesea comparat cu piramida în trepte, z. se desfășoară în
elevație pe 5 sau 7 niveluri, fiecare nivel cu perimetrul
redus față de cel inferior fiind construit în funcție de un ax
central. Pe platforma ultimului nivel, în interiorul unei
suprafețe sacre, se ridica templul. Uneori zona sacră era
înconjurată de un zid de incintă. Accesul între etaje se
făcea pe scări sau pante. Miezul construcției era realizat
din cărămizi uscate la soare. Paramentul din cărămidă arsă
și, uneori, smălțuită avea atît rolul de a proteja împotriva
vîntului și intemperiilor, cît și un important rol decorativ (fr.
ziggourât, it. torre a scaglioni, germ. Zikkurat, engl. Ziggu-
rat).	I.C.
ZINC Metal de culoare alb-cenușie, moale și de
aceea folosit în anume tehnici ale gravurii pe metal; acva-
tinta, pointe seche și chiar în acvaforte; ~ nichelat, placă
de zinc nichelată galvanic, folosită în litografie, în locul
pietrei litografice și, uneori, în gravura în pointe seche. Este
foarte rezistentă și permite multiplicări numeroase (fr. zinc
au nickel, it. zinco nicheliato, germ. Nickelzink, engl. nickel-
zinc).	A.P.
ZINCOGRAFIE Procedeu de imprimare grafică,
asemănător litografiei, în care piatra litografică pe care se
execută desenul este înlocuită cu o placă de zinc acoperită
cu gren. Acest procedeu permite efectuarea unor imagini
fin nuanțate, tehnica z. fiind utilizată și în fotografie (fr.
zincographie, it. zincografia, germ. Zinkhochătzung, engl.
zincography).	A.P.
ZODIAC Ansamblu de semne zoomorfe și antropo-
morfe simbolizînd cele 12 constelații pe care le traversează
soarele în decurs de un an. Primele reprezentări ale z. le în-
tilnim în arta egipteană. Difuzată în epoca elenistică, aceas-
tă temă alegorică, combinată cu ilustrarea lunilor anului,
apare în miniaturi, sculpturi monumentale și vitralii, în arta
capricorn
vârsalor
cancer	leu	fecioara
balanță
m
scorpion
săgetător
ZUG
211
medievală occidentală și răsăriteană, constituind, un timp,
lipul de decor preferat pentru mozaicurile pavimentare.
Asociat cu muncile caracteristice fiecărei luni sau cu
divinitățile păgîne, z. reprezintă armonia dintre ciclurile
cerești și cele pămîntești. în iconografia ortodoxă, z. este
asociat fie temelor veterotestamentare, legate de
Creațiune, fie scenei Judecății de apoi. Din punct de vedere
compozițional, cele mai frecvente sînt variantele ordonării
circulare; există însă și reprezentări elipsoidale sau chiar
dreptunghiulare (pe două coloane), in pictura murală din
Moldova, din sec. 15-16, scenele corespunzînd fiecărei luni
din Menolog sînt precedate de semnul zodiacal respectiv
(Moldovița) (fr. zodiaque, it. zodiaco, germ. Tierkreis, engl.
zodiac).	I.C. și T.S.
ZOGRAF (gr. zographos) Pictor, în erminiile autoh-
tone.	L.L.
ZOOMORF, ELEMENT ~ Motiv folosit în deco-
rație, avînd forma unui animal. Pentru repertoriul și semnifi-
cația acestor elemente în arta medievală v. și bestiar (fr.
zoomorphique, it. zoomorfice, germ, zoomorph, engl.
zoomorph).	T.S.
ZUGRAV (ZUGRAF) în terminologia veche româ-
nească, denumire dală pictorilor muraliști sau de icoane.
Spre sfîrșitul sec. 18, apare în Țara Românească o breaslă a
„zugrafilor de supțire" - adică a pictorilor de icoane. Unii din-
tre vechii z. își semnau operele, numele fiindu-le precedat
sau urmat de acest apelativ („Stroe zugravul din Tîrgoviște"
- semnal pe icoanele de la Mînăstirea Arnola - jud. Vîlcea,
1644; „Preda și Marin zugravi" - pictura murală din paraclisul
Mînăstirii Hurez - jud. Vîlcea, 1696-1697).	L.L.
ZUGRĂVEALĂ 1. în terminologia de artă româ-
nească, veche denumire pentru pictura murală. 2. Strat de
ZUG
212
var sau de humă, amestecai cu apă și cu un adeziv (clei,
materiale plastice), alb sau colorat, care constituie ultimul
finisaj dinspre interior sau de la exteriorul unui zid care nu
este destinat să aibă zidăria aparentă. Cu z. s-au acoperit
uneori și ziduri gîndite a avea alt aspect vizibil la origine (de
ex., zidăria mixtă a unor biserici, acoperită cu o z. tîrzie,
care schimbă total înfățișarea monumentului, fenomen ca-
racteristic în Țara Românească pentru sec. 19) sau picturile
murale vechi, socotite fie inconforme cu o nouă credință (în
timpul Reformei, acoperirea picturilor din biserici foste cato-
lice), fie deteriorate și nerestaurate sau nerepictate (fr.
badigeonnage, it. imbiancatura, germ. Anstreichen,
Ausweissung, engl. whitewashing.	T.S.
pentru a desemna un tip aparte de clopotniță, de influență
rusească: clopotele sînt adăpostite într-o construcție inde-
pendentă, de forma unui zid gros, cu un soclu masiv, care
la partea superioară este străpuns de mai multe goluri
ZUGRĂVIRE (gr. zographia) Pictură, arta de a picta,
în vechile noastre erminii.	L.L.
ZURICH Manufactură elvețiană de faianță și de
porțelan. întemeiată în 1763, este condusă de membrii fa-
miliei Spengler pînă în sec. 19. Atît piesele de faianță, cît și
cele de porțelan moale și dur sînt decorate cu peisaje mon-
tane, cu motivele Deutsche B/umen și Zwiebelmuster, cu
floarea de aster (în formă de stea). Serviciile de masă,
cupele, ceainicele au forme caracteristice stilului rococo,
între anii 1775-1780 se execută și figurine. Piesele de
porțelan realizate la Z. au o largă circulație în sec. 18, pasta
(care conține caolin extras din Lorena) fiind de foarte bună
calitate. Marcă: Z, cu sau fără punct (în albastru). V.D.
ZVEZDĂ -> steluță
ZVONITĂ (sl.) Termen folosit în Moldova de Nord
arcuite; în fiecare dintre acestea, printr-un sistem de bîrne
și de pîrghii, este atîrnat cîte un clopot. Exemplele cele mai
cunoscute se află la Biserica învierii din Suceava și la Bi-
serica Sfînta Treime din Șiret.	T.S.
ZWIEBELMUSTER (germ.) Decor de origine chi-
neză, colorat în albastru, mai rar în roșu, reprezentînd frun-
ze, fiori și fructe de piersic, considerat eronat ca fructe ale
cepei (de unde și denumirea). Motiv caracteristic manufac-
turii germane de porțelan Meissen, la mijlocul sec. 18, pre-
luat apoi și de alte manufacturi europene. V.D.
ZWINGER (germ.) 1. în arhitectura fortificată, spațiu
îngust creat între exteriorul zidului principal de incintă și un
al doilea zid mai scund, paralel cu primul, cu rol de a crea
un obstacol suplimentar, ca o capcană, în fața atacatorilor.
2. Denumire purtată de una dintre construcțiile fostului palat
regal din Dresda, care adăpostește colecțiile muzeale. T.S.
LISTA ILUSTRAȚIILOR
1.	FIGURINĂ DE TANAGRA, sfîrșitul sec. 4î. H., Staatliche Antikensammlungen, Munchen.
2.	ARTA OTTONIANĂ, Fațada de vest a Bisericii Sfîntul Pantaleon, 980, Koln.
3.	ARTA OTTONIANĂ, Spălarea picioarelor, miniatură din Codex Egbert, către 980, Stadtbibliothek, Trier.
4.	ARTA OTTONIANĂ, Coperta Evangheliei stareței Theofano, Koln, către 1050, aur, pietre prețioase,
perle și placă de fildeș, în prezent în Tezaurul Catedralei din Essen.
5.	PLÎNGEREA LUI ISUS, Pictură murală, detaliu, 1164, Biserica Sfîntul Pantelimon, Nerezi.
6.	PARUSIA, Pictură murală, detaliu, către 1320, Paraclisul Mînăstirii Chora, Istanbul.
7.	SPĂLAREA PICIOARELOR, Pictură murală, detaliu, sfîrșitul sec. 15, Mînăstirea Voroneț.
8.	TRONUL HETIMASIEI, Pictură murală, detaliu, sec. 14, Biserica Sfîntul Dimitrie, Nistra.
9.	PROSKINESIS, Mozaic din luneta portalului pronaosului Catedralei Sfînta Sofia, 886-912, Istanbul.
10.	NAȘTEREA MAICII DOMNULUI, Pictură murală, detaliu, 1208, Mînăstirea Studenica.
11.	SCHIMBAREA LA FAȚĂ, Mozaic, detaliu, sec. 14, Biserica Sfinții Apostoli, Thessalonic.
12.	TRAFOR DE FEREASTRĂ, Biserica Mare a Mînăstirii Cozia, 1387-1388.
13.	RACLA ferecată a Sfîntului loan cel Nou, detaliu, argint aurit și ciocănit, sec. 16, Biserica Sfîntul
Gheorghe, Suceava.
14.	PIATRĂ FUNERARĂ, Lespedea de mormînt a lui Radu de la Afumați, |1529, Biserica Mînăstirii
Curtea de Argeș.
15.	STEMĂ, Suceava.
16.	PLATYTERA, Pictură murală din pronaosul Bisericii fostei Mînăstiri Moldovița, sec. 16.
214
215
17.	SINAXAR, Martiriul Sfîntului Artemis și Predica Sfîntului loan Gură de Aur, picturi murale din pronaosul
Bisericii Mînăstirii Humor, 1535.
18.	RIPIDA dăruită de Ștefan cel Mare Mînăstirii Putna, 1479, filigran de argint aurit, Muzeul Mînăstirii
Putna.
19.	PĂRINȚII BISERICII RĂSĂRITENE, Pictură murală, detaliu din Rugăciunea tuturor sfinților, 1535,
Fațada sudică a Bisericii Mînăstirii Humor.
20.	PANTOCRATOR, Mozaic, către 1100, detaliu din cupola Catoliconului Mînăstirii Daphni, de lîngă
Atena.
21.	MAREA RUGĂCIUNEA (MAREA DEISIS), Mozaic, a doua jumătate a sec. 12, detaliu din galeria de
sud a Catedralei Sfintei Sofia din Istanbul.
22.	PĂRINȚII BISERICII CATOLICE, Papa Grigore cel Mare și Sfintul leronim, Altarul de la Biertan, 1483.
23.	RĂSTIGNIREA, Icoană pe lemn, sec. 17, Mînăstirea Pantocrator, Athos.
24.	ARTĂ ROMANICĂ, Fațada de est a Bisericii Saint-Etienne din Nevers, a doua jumătate a sec, 11.
25.	ARTĂ ROMANICĂ, Nava centrală a Bisericii La Madeleine din Vezelay, prima jumătate a sec. 12.
26.	ARTĂ ROMANICĂ, Chiostro de la Catedrala din Saint-Bertrand-de-Comminges, începutul sec. 12.
27.	ARTĂ ROMANICĂ, Adorația Magilor, detaliu de capitel, sec. 12, Catedrala Saint-Lazare din Autun.
28.	ARTĂ ROMANICĂ, Biserica Sfintul Nicolae din Bari, începută către 1087 și sfințită în 1197.
29.	ARTĂ ROMANICĂ, Nava centrală a Bisericii Saint-Servin-sur-Gartempe,Vienne, către 1080.
30.	ARTĂ ROMANICĂ, lisus Pantocrator, pictură pe lemn, detaliu din Baldachinul Catedralei din Gerona,
sec. 12, Museo Arqueologico Artistico Episcopal, Vich.
31.	ARTĂ ROMANICĂ, Maestrul Roberto, Scene din viața lui Moise, detaliu de pe cristelnița din marmură
a Bisericii San Frediano din Lucea, a doua jumătate a sec. 12.
32.	NAȘTEREA DOMNULUI, Stephan Lochner, prima jumătate a sec. 15, Colecție particulară, Hodesberg.
33.	RENAȘTERE, Filippo Brunelleschi, Domnul din Florența, 1420-1436, corul și cupola.
34.	POGORÎREA SFÎNTULUI DUH, Maestrul altarului din Heisterbach, către 1450, Munchen.
35.	RENAȘTERE, Benedetto da Maiano și Simone del Pollaiuolo, Palazzo Strozzi, către 1490-1507, Flo-
rența, .
36.	RENAȘTERE, Donatello, David, bronz, către 1440, Museo Nazionale, Florența.
37.	RENAȘTERE, Castelul din Azay-le-Rideau, 1518.
38.	RENAȘTERE, Michelangelo, Zorile, detaliu din Monumentul funerar al lui Lorenzo de Medici, marmură,
San Lorenzo, Noua sacristie, Florența.
39.	RENAȘTERE, Paolo Uccello, Bătălia de la San Romano. Niccolo da Tolentino în fruntea florentinilor,
1456-1460, National Gallery, Londra.
40.	RENAȘTERE, Piero della Francesca, Polipticul îndurării, detaliu din panoul central, 1445, ulei pe lemn,
Pinacoteca Comunale, Borgo San Sepolcro.
41.	RENAȘTERE, Botticelli, Sfintul loan Botezătorul, detaliu din Retablul Sfîntului Barnaba, ulei pe lemn,
1485-1486, Galeria Uffizi, Florența.
42.	RENAȘTERE, Tițian, Venus din Urbino, 1538, ulei pe pînză, Galeria Uffizi, Florența.
43.	RENAȘTERE, Rafael, Madona cu Pruncul și Sfintul loan copil (La Belle Jardiniere), 1507, ulei pe lemn,
Luvru, Paris.
44.	RENAȘTERE, Leonardo da Vinci, Gioconda, 1503-1505, ulei pe pînză, Luvru, Paris.
45.	RENAȘTERE, Frangois Clouet, Diane de Poitiers, sfîrșitul sec. 16, ulei pe lemn, National Gallery,
Washington.
46.	RENAȘTERE, Michelangelo, Judecata de apoi, frescă, 1537-1541, Capela Sixtină, Vatican, Roma.
47.	VIZITAȚI A, Sebastiano del Piombo, ulei pe pînză, Luvru, Paris.
48.	NATURĂ STATICĂ, Școala flamandă, către 1480, ulei pe lemn, Boymans-van Beuningen Museum,
Rotterdam.
49.	TONDO, Rafael, Fecioara cu Pruncul și Sfintul loan copil, Staatliche Nazional-Museen, Berlin.
50.	VANtTAS, Harmen van Steenwyck, sec. 17, ulei pe pînză, Stedelijk Museum, Leiden.
51.	RAC URSI, Andrea Mantegna, Hristos mort, către 1480, Galeria Brera, Milano.
52.	VEDUTĂ, A. Specchi, Via del Quirinale, gravură.
53.	ROCOCO, Franțois de Cuvillies, Amalienburg din Parcul Nymphenburg de lîngă Munchen, 1734-1739.
54.	ROCOCO, Dominikus Zimmermann, Biserica de pelerinaj din Wies, interior, 1746-1754.
55.	ROCOCO, Nicolas de Largilliere, Portretul artistului cu soția și fiica sa, ulei pe pînză, Luvru, Paris.
56.	TROMPE-L’OEIL, G. B. Crosato, Sacrificiul Ifigeniei, 1732, frescă, detaliu, Palatul Stupinigi, lîngă Tori-
no.
57.	ROCOCO, J. F. Oeben, Secretar, 1760, Paris, lemn cu marchetărie și ormolu, placă de marmură, Res-
idenzmuseum, Munchen.
58.	ROCOCO, J.-H. Fragonard, Les Baigneuses, 1775, ulei pe pînză, Luvru, Paris.
59.	ROCOCO, J. J. Kăndler, Arlechin și Colombină dansind, statuetă din porțelan dur, 1744, Manufactura
Meissen, Rijksmuseum Amsterdam.
60.	NEOCLASICISM, Jean Baptiste, Houdon, Sabine Houdon, marmură, sfîrșitul sec. 18, Luvru, Paris.
216
61.	NEOCLASICISM, G. B. Piranesi, Fațada Bisericii Santa Maria del Priorato, 1765, Roma.
62.	NEOCLASICISM, L. L. Boilly, Atelierul artistului, ulei pe pînză, National Gallery, Washington.
63.	NEOCLASICISM, R. Adam, Camera etruscă din Osterley Park House, 1761, Osterley, Middlesex.
64.	ROMANTISM, William Blake, Eiohim creîndu-lpe Adam, gravură colorată, 1795, Tate Gallery, Londra.
65.	ROMANTISM, Caspar David Friedrich, Mormînt hunic la marginea mării, creion și sepia, 1806-1807,
Staatliche Kunstsammlungen, Weimer.
66.	ROMANTISM, Johann Heinrich Fussli, Demonul, acuarelă, 1810, Kunsthaus, Zurich.
67.	ROMANTISM, Theodore Gericault, Studiu pentru Pluta Meduzei, ulei pe pînză, 1818, Luvru, Paris.
68.	ROMANTISM, Eugene Delacroix, Masacrul din Chios, 1824, ulei pe pînză, Luvru, Paris.
69.	NEOGOTIC, C. Barry, Clădirea Parlamentului și „Big Ben", 1840-1865, Londra.
70.	SIMBOLISM, Gustave Moreau, Oedip și sfinxul, 1864, ulei pe pînză, Metropolitan Museum of Art, New
York.
71.	SIMBOLISM, James Ensor, Intrarea triumfală a lui Hristos în Bruxelles, 1888, ulei pe pînză, Musee
royal des Beaux-Arts, Anvers.
72.	SIMBOLISM, Burne-Jones, Capul malefic, 1885-1887, guașă pe pînză, Southampton Art Gallery.
73.	SIMBOLISM, Odilon Redon, Carul iui Apollo, 1905-1914, Musee d'Orsay, Paris.
74.	SIMBOLISM, Gustav Klimt, Cele trei vîrste ale femeii, 1905, ulei pe pînză, Galleria Nazionale d’Arte
Moderna, Roma.
75.	PRERAFAELISM, Dante Gabriel Rossetti, Beata Beatrix, către 1863, ulei pe pînză, Tate Gallery, Lon-
dra.
76.	REALISM, Gustave Courbet, Domnișoarele de pe malul Senei, 1856, ulei pe pînză, Musee du Petit
Palais, Paris.
77.	SIMBOLISM, Arnold Bbcklin, Ulisse și Calipso, 1883, ulei pe pînză, Kunstmuseum, Basel.
78.	PRERAFAELISM, J. E. Millais, Ofelia, 1852, ulei pe pînză, Tate Gallery, Londra.
79.	REALISM CRITIC, Honore Daumier, Ieșirea din școală, către 1852, ulei pe pînză, Colecție particulară,
Paris.
80.	NABl, Paul Gauguin, Ta Matete, 1892, ulei pe pînză, Kunstmuseum, Basel
81.	NEOPLASTICISM, Piet Mondrian, Brodway Boogie-Woogie, 1942-1943, ulei pe pînză, Museum of
Modern Art, New York.
82.	NEOOBIECTIVITATE, Otto Nagel, Bănci în parcul Wedding, 1927, ulei pe pînză, Staatliche Museen,
Berlin.
217
83.	NEOIMPRESIONISM, Georges Seurat, Le Chahut, 1889, ulei pe pînză, Courtauld Institute, Londra.
84.	ORFISM, Robert Delaunay, Forme circulare, Soarele. Nr. 1,1912-1913, guașă pe carton, Colecție par-
ticulară, Paris.
85.	PICTURĂ METAFIZICĂ, Giorgio de Chirico, Enigma orei, 1911, ulei pe pînză, Colecție particulară,
Milano.
86.	SUPRAREALISM, Salvador Dali, Girafă arzind, 1935, ulei pe pînză, Kunstmuseum, Basel.
87.	SUPREMATISM, Kazimir Malevici, Compoziție suprematistă, 1915, Stedelijk Museum, Amsterdam.
88.	SUPRAREALISM, Rene Magritte, Condiția umană II, 1935, Colecție particulară, Bruxelles.
89.	POSTEXPRESIONISM, Max Beckmann, Muzică la cafenea, gravură, 1918, Staatliche Museen, Cabi-
netul de grafică, Berlin.
90.	TAȘISM, Jackson Pollock, Lumina albă, 1954, Sidney Janis Gallery, New York.
91.	READY-MADE, Marcel Duchamp, Roata de bicicletă, 1951, metal și lemn, Sidney Janis Gallery, New
York.
92.	NEOEXPRESIONISM, Disler, „Self‘, 1982, tehnică mixtă, Colecție particulară, Basel.
93.	POP ART, A. Warhol, Asamblaj pop art pentru o expoziție la Stable Gallery, 1964, New York.
94.	REALISM SOCIAL, Edvard Hopper, Motel în Vest, 1957, ulei pe pînză, Yale University Gallery of Art,
New Haven.
95.	PERFORMANCE, Jacob de Chirico și Angelika Thomas, Crucificare, 1990, Budapesta.
96.	PEISAJ, John Constable, Stonehenge, 1836, acuarelă, Victoria and Albert Museum, Londra.
97.	PEISAJ, Camille Pissarro, Livadă cu pomi înfloriți, 1877, ulei pe pînză, Musee du Jeu de Pomme, Paris.
98.	PEISAJ, Ion Andreescu, Pădurea de fagi, 1880, ulei pe pînză, Colecția Dumitru Dumitrescu.
99.	PEISAJ, Paul Cezanne, Muntele Saint-Victoire cu marele pin, 1885-1887, ulei pe pînză, Philippe Colec-
tion, Washington.
100.	PERDEA DE TORA, sec. 18, Museul Evreesc din Basel.
101.	RELIEF ÎNALT, Scenă de bătălie, detaliu de pe un sarcofag din marmură, sfirșitul sec. 2, Museo
Nazionale Romano, Roma.
102.	RELIEF PLAT, Stelă votivă găsită la Thasos, sec. 6 î. H. marmură, în prezent la Luvru, Paris.
103.	RONDE-BOSSE, Dimitrie Paciurea, Himera văzduhului, ghips patinat, 1927, Muzeul Național de Artă
al României, București.
104.	PORTRET, Gheorghe Petrașcu, Soția artistului, ulei pe pînză, 1927, Muzeul Național de Artă al
României, București.
218
105.	RONDE-BOSSE, Constantin Brâncuși, începutul lumii, marmură, 1924, Philadelphia Museum of Art.
106.	VITRALIU, Gaudin, Primăvara, 1894, după un carton de E.-S. Grasset, Musee des Arts Decoratifs,
Paris.
107.	PORTRET, Albrecht Durer, Hieronymus Holzschuher, ulei pe pînză, 1526, Staatliche Museen, Berlin.
108.	VITRALIU, Angiolo Lippi, Nașterea Domnului, 1444, după un carton de Paolo Uccello, Catedrala din
Florența.
109.	TAPISERIE, Legenda luiJourdain de Blaye, detaliu, Manufactura Arras, către 1400, lină, Museo Civi-
co, Padova.
110.	TAPISERIE, Cina cea de taină, detaliu din Patimile lui lisus, Manufactura Tournai, către 1460, Muzeul
Vaticanului, Roma.
111.	TAPISERIE, Jean Lurțat, Pescarul, detaliu, Manufactura Aubusson.
112.	TAPISERIE, Aurelia Ghiață, Nuntă din Moldova, detaliu, lînă, 1935.
113.	PORȚELAN, a. Farfurie, porțelan moale, Manufactura Vincennes, sec. 18; b. Platou octogonal cu
decor de inspirație chinezească, porțelan moale, Manufactura Saint-Cloud; c. Farfurie, porțelan dur, Manufac-
tura Sevres, sec. 19; d. Farfurie cu marginile dantelate, decorată cu ghirlande de trandafiri și în centru cu un
buchet de trandafiri, Manufactura Meissen, sec. 18; e. Farfurie, inspirată din decorul japonez Kakemono, Ma-
nufactura Worcester, sec. 18; f. Vas cu gît lung, porțelan chinezesc, epoca Kang-Hi; g. Platou pătrat cu mar-
ginile dantelate, decorat cu motive florale, Manufactura Alcora, 1727; h. Farfurie, decorată cu o scenă de luptă,
porțelan chinezesc, familia „albastru cu alb“, epoca Kang-Hi; i. Farfurie, porțelan chinezesc, familia „verde"
epoca Kang-Hi; j. Cutie, decorată cu buchete de flori în stilul Manufacturii Meissen, porțelan fin, Manufactura
Tournai; k. Platou decorat cu motive florale, Manufactura Florența; e. Vas de flori, Manufactura Veneția, sec.
18; m. Șocolatieră, decorată cu motive florale în relief, porțelan moale, Manufactura Veneția, sec. 18; n. Far-
furie de inspirație chinezească, Manufactura Torino, sec. 18.
BIBLIOGRAFIE*
“* Dictionnaire de la sculpture moderne, Paris, 1960.
*	“ Dictionary of Twentieth-Century Art, Phaidon, Londra și New York, 1973.
Encyclopedia of World Art, Londra, 1968.
*	“ Glossaire de termes techniques, 1971.
*	“ Histoire de l'art (Encyclopedie de la Pleiade), voi. I-IV, Paris, 1961-1969.
“* Istoria artelor plastice în România, voi. HI, Ed. Meridiane, București, 1970.
“* L'Encyclopedie de la decoration, Ed. Denoel, Paris, 1966.
*	“ Lexikon derKunst, voi. I-V, Leipzig, 1968-1978
“* Mic dicționar enciclopedic, ed. a lll-a, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
*	“ Nouveau dictionnaire de la peinture moderne, Paris, 1963.
The Oxford Companion ofthe Decorative Art, Oxford, 1975.
*	“ Theories of Modern Art, antologie de Herrschel B.Chipp ș. a., Berkely și Los Angeles, 1968.
Tendenzen der 20er Jahre. 15. Europăische Kunstausstellung in Berlin, 1977 (catalog de expoziție).
Anii 1920-1940 între avangardă și modernism, București, 1993 (catalog).
Europa - Europa, Das Jahrhundert der Avangarde in Mittel - und Osteuropa, 4 voi. (catalog și studii), Bonn -
Berlin, 1993-1994.
Berlin - Moskau 1900-1950, Munchen, 1995 (catalog).
* Bibliografia cuprinde exclusiv lucrările consultate pentru alcătuirea definițiilor termenilor de artă și pentru precizarea
unor detalii de tehnică sau de istorie a artei.
20
221
JULES ADELINE, Lexique des termes d’art, Paris, 1884.
ALEXANDRU ALEXIANU, Mode și veșminte din trecut, voi. I-II, Ed. Meridiane, București, 1971.
RUDOLF ARNHEIM, Arta și percepția vizuală, Ed. Meridiane, București, 1979.
JEAN BERSIER, La gravare, Paris, 1947.
GISELE BOULANGER, L'art de reconnaitre Ies styles, Paris, 1960.
FELIX BRUNNER, Handbuch der Druckgraphik, ed. 2, Teufen (AR), Elveția, 1964.
CENNINO CENNINI, Tratatul de pictură, Ed. Meridiane, București, 1977.
JEAN CLAUDE-FREDOUILLE, Enciclopedia civilizației și artei romane, Ed. Meridiane, București, 1974.
PAUL CONSTANTIN, Culoare, artă, ambient, Ed. Meridiane, București, 1979.
XAVIER DE LANGLAIS, La technique de la peinture a l'huile, Ed. Flammarion, Paris, 1959.
DIONISIE DIN FURNA, Cartea de pictură, Ed. Meridiane, București, 1979.
VASILE DRĂGUȚ, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, București, 1976.
EMILE-BAYARD, Le style anglais, Paris, 1922.
SIR BANISTER FLETCHER, A History of Architecture, ed. 17, Londra, 1960.
HENRI FOCILLON, Arta occidentului, voi. I-II, Ed. Meridiane, București, 1974.
WERNER HAFTMANN, Malerei des 20. Jahrhunderts, 2 voi. ediția a IV-a, Munchen, 1965.
MARC HAVEL, Tehnica tabloului, Ed. Meridiane, București, 1980.
KURT HERBERTS, Les Instruments de la creation. Outils et techniques des maîtres, Paris, 1961.
GRIGORE IONESCU, Istoria arhitecturii în România, voi. I-II, Ed. Academiei, București, 1965.
JOHANN ES ITTEN, Art de la couleur, Paris, 1973.
SIMION IUCA, Gravura, București, f. a.
MADELEINE JARRY, La Tapisserie des origines â nosjours, Paris, 1968.
D. I. KIPLIN, Materialele colorante ale picturii, ESPLA, București, 1952.
JEAN LARAN, L’estampe, voi. I-II, Paris, 1959.
ANDRE LHOTE, Tratatul despre peisaj și figură, Ed. Meridiane, București, 1969.
EDWARD LUCIE-SMITH, Dictionary of Art Terms, Thames and Hudson, Londra, 1984.
RALPH MAYER, The Artist’s Handbook of Materials and Techniques, New York, 1970.
FRANS SALES MEYER, Seemanns Kunsthandbucher. I, Handbuch der Ornamentik, Leipzig, 1895.
MIHAIL MIHALCU, Valori medievale, Ed. Sport-Turism, București, 1984.
PAOLO MORA, LAURA MORA și PAUL PHILIPPOT, Conservarea picturilor murale, Ed. Meridiane, București,
1986.
CHARLES MOREAU-VAUTHIER, Pictura, ESPLA, București, 1957.
GEORGE OPRESCU, Grafica în secolul alXlX-lea, voi. I-II, București, 1942 și 1945.
N. ORBAN, Pigmenți anorganici, Ed. Tehnică, București, 1974.
RENE PASSERON, Opera picturală, Ed. Meridiane, București, 1982.
AMELIA PAVEL, Desenul românesc în prima jumătate a secolului 20, Ed. Meridiane, București, 1986.
AMELIA PAVEL, Pictura românească interbelică - un capitol de artă europeană, Ed. Meridiane, București,
1996.
LOUIS REAU, Dictionnaire illustre d’art et d’archeoiogie, Paris, 1930.
LOUIS REAU, Dictionnaire polyglotte des termes d’art et d’archeoiogie, Paris, 1953.
JOHN REWALD, Postimpressionism from van Gogh to Gauguin, New York, f. a.
ANTHONY RICH, Dictionnaire des antiquites romaines etgrecques, Paris, 1861.
JEAN RUDEL, Technique de la peinture, Presses Universitaires de France, Paris, 1974.
C. SĂNDULESCU-VERNA, Erminia picturii bizantine după versiunea lui Dionisie din Furna, Ed. Mitropoliei
Banatului, 1979.
IGNAZ SCHLOSSER, Tapis d’Orient et d'Occident, Fribourg, 1962.
IVAN G. THIELE, Preparations des couleurs, des vernis etdes toiles, Ed. H. Laurens, Paris, 1949.
KARIN THOMAS, Bis heute - Stilgeschichte derbildenden Kunstim 20. Jahrhundert, Koln, 1971.
KARIN THOMAS, Sachwbrterbuch zur Kunst des 20. Jahrhunderts, Koln, 1973.
DANIEL V. THOMPSON, The Materials and Techniques of Medieval Painting, George Alienând Union, Londra,
1956.
GIORGIO VASARI, Viețile celor mai de seamă pictori, sculptori și arhitecți, București, 1962.
A. G. VERONA, Pictura. Ed. și tiparul Sf. Mănăstiri Neamțu, 1943.
J. G. VIBERT, La Science de la peinture, Albin Michel Editeur, Paris, 1891
A. V. VINNER, Materiali i tehnica monumentalno-decorativnoi jivopisi. Stennaia, plafonnaia, i decorativnaia
jivopis. Iscusstvo, Moscova, 1953.
HEINRICH WOLFFLIN, Kunstgeschichtiiche Grundbegriffe, Munchen, 1921.
Mulțumiri
La încheierea acestei lucrări autorii țin să mulțumească membrilor colec-
tivului redacțional al editurii care au participat la rezolvarea cu succes a pro-
blemelor tehnice și redacționale, adesea deosebit de dificile, puse de pregătirea
ei pentru tipar.
Vii mulțumiri se cuvin a fi aduse în primul rând directorului Editurii Meridiane,
doamnei Elena Victoria Jiquidi, pentru rigoarea și migala cu care a făcut lec-
tura textului, urmată de multe sugestii avizate și pertinente.
îi adresăm de asemenea calde mulțumiri doamnei Corina Beiu Angheluță,
eminentă graficiană, care ne-a oferit cu amabilitate o serie de desene și de
gravuri pentru completarea materialului ilustrativ.