EDITURA MERIDIANE
Pentru prima oară în literatura lexicografică românească,
acest Dicționar de artă oferă într-o formulă concentrată,
dar substanțială, date esențiale referitoare la principalele
tehnici artistice - pictură, sculptură, grafică -, la
diferitele genuri de artă decorativă, la stiluri și curente, la
arhitectură și iconografie. Alcătuit de istorici, critici de artă
și artiști, el este un instrument de lucru, o sursă de
informații și de clarificări terminologice, atft de necesare.
Datele prezentate se află la stadiul consacrat al cercetării
în domeniu. Lucrarea se adresează tuturor celor interesați
de artă: istorici și critici de artă, artiști, studenți, colec-
ționari și negustori de artă, oameni de cultură, în general.
A A
MERIDIANE
î V \
Lei 7000
ISBN 973-33-0268-6
ISBN 973-33-0267-8
Colectivul de autori:
Irina Cios (I.C.)
Călin Deinctrcscu (C.D.)
[Viorica Pene (V.D.Ț|
Liviu Lăzărescu (L.L.)
Hortensia Masichievici (H.M.)
Adina Nanii (A.N.)
Ion Panaitescu (I.P.)
Amelia Pavel (A.P.)
Mircea Popescu (M.P.)
Carmen Răchițcanu (C.R.)
Tereza Sinigalia (T.S.)
Coordonator:
Mircea Popescu
Dicționar
de artă
FORME, TEHNICI, STILURI ARTISTICE
A - M
CARTE FINANȚATA DE GUVERNUL ROMÂNIEI
PRIN MINISTERUL CULTURII
Țoale drepturile asupra prezentei lucrări
în limba roniAnă
sini rezervate Editurii Meridiane
ISBN 973-33-0268-6
ISBN 973-33-0267-8
EDITURA MERIDIANE
București, 1995
----------- -------------------------------------
Pe copertă:
JOHANNES ITTEN
Spirale. 1967
Coperta:
ROMEO LIBERIS
Redactor:
VICTORIA JIQUIDI
Tehnoredactor:
KLARA GAL1UC
CUVÎNT ÎNAINTE
Lucrarea a apărut cu concursul Fundafiei SOROS pentru o societate deschisă
Culegere, procesare imagini și paginare computerizată: Moretti & Gall srl
Dicționarul pe care îl putem pune în sfîrșit la îndemîna iubitorilor de artă este,
în lexicografia românească, primul în felul său. Față de alte dicționare, foarte
meritorii de altfel, care se referă la anumite aspecte, probleme sau perioade ale
istoriei artei, cel de față și-a asumat răspunderea și riscul unei cuprinderi mult
mai largi a fenomenului, propunîndu-și să selecteze și să definească, din
aproape toate domeniile artei — de la pictură, sculptură și grafică la arhitectură
și arte decorative —, formele, tehnicile și, în ultima instanță, stilurile artistice în
care și-a găsit expresie inventivitatea inepuizabilă a artiștilor și artizanilor care
transfigurează de milenii materia inertă. Acum foarte mulți ani, constatînd lipsa
unui asemenea instrument de informare și de lucru, ne-am propus să încercăm,
unindu-ne forțele, a-l realiza. Eram un mic grup de istorici de artă, de
muzeografi și artiști plastici, avînd fiecare în urmă-i o experiență destul de
îndelungată. Cît de temerar, de aventuros chiar, a fost acest gînd aveam să
aflăm abia pe măsură ce înaintam în materialul atît de stufos și de diversificat pe
care năzuiam să-l sistematizăm și să-l explicăm. Prima dificultate de care ne-am
izbit a fost aceea a comprimării într-un spațiu, din motive economice foarte
limitat, a acestui material de o atît de mare întindere. Abandonînd speranța de a
fi exhaustivi, a trebuit să alcătuim un glosar din care să nu lipsească termenii cei
mai reprezentativi și apoi să stabilim dimensiunile cuvenite fiecăruia. Discuții
aprinse și îndelungi au precedat un acord relativ între toți membrii colectivului
asupra acestei chestiuni și asupra altora asemănătoare. Un acord relativ, pentru
că și aici doar Dumnezeu poate ține cumpăna dreaptă. în limitele acestui acord
s-a desfășurat, cu diferențele, inevitabile totuși, determinate de personalitatea
fiecărui autor, munca propriu-zisă de redactare a textelor dicționarului. Am optat,
pe cît posibil în acest domeniu, pentru formulări concrete și concise, eliminînd
digresiunile și eventualele elanuri „poetice" sau teoretizările abstruse la care
arta îi îndeamnă adesea pe exegeții ei. Am acordat totuși spații generoase
6
subiectelor importante, care impuneau prezentări și analize mai detaliate,
comprimînd, uneori poate excesiv, definirea altor termeni. Cititorul va găsi astfel,
de pildă, amplu expusă problematica culorii, dar și caracterizări amănunțite,
susținute de un bogat material ilustrativ, ale stilurilor artei decorative sau ale
unor procese tehnice de primă importanță. A trebuit însă, în schimb, să
renunțăm, pentru că nu le puteam atribui spațiul și ponderea cuvenite, la
domenii ca acela al artei orientale și extrem-orientale sau la termeni ce se află la
granița dintre artă și etnografie sau dintre artă și industrie. Am făcut-o în
speranța că asemenea probleme și altele, precum iconografia și simbolistica
artistică, vor fi preluate și rezolvate de cercetătorii și muzeografii care se
specializează în aceste direcții. Nu am conceput lucrarea noastră ca un sfîrșit
de drum, ci, între altele, și ca un stimulent pentru continuarea cercetărilor și
eforturilor consacrate explicării fenomenelor artistice, practic inepuizabile.
Avem oricum convingerea că, prin informația pe care am dorit-o cît mai
cuprinzătoare și exactă, prin multele elemente inedite pe care le aduce,
dicționarul acesta își va dovedi din plin utilitatea, înscriindu-se, nu numai prin
meritul pionieratului, ca un moment semnificativ în bibliografia artistică
românească.
COLECTIVUL DE AUTORI
LISTA ABREVIERILOR
de exemplu (de ex.)
ebraică (ebr.)
franceză (fr.)
germană (germ.)
greacă (gr.)
ilustrație (ii.)
italiană (it.)
latină (lat.)
portugheză (port.)
secolul (sec.)
sinonim (sin.)
spaniolă (sp.)
variantă (var.)
vezi (v.)
în cadrul fiecărui articol, titlul se abreviază
cînd revine în text, indiferent de număr, gen și
flexiune, doar cu inițiala (afiș - a.)
ABACA Placă de piatră plasată deasupra
capitelului, de formă cel mai adesea pătrată (capitel
cretan, doric), uneori octogonală (în goticul francez)
sau circulară (în goticul englez), cu profil drept sau
alcătuit dintr-o succesiune de muluri, decorată sau
nu, servind la preluarea și echilibrarea forțelor care
se descarcă prin coloană (fr. abaque, tailloir, it. aba-
co, germ. Abakus, Deckplatte, engl. abacus). V. și
capitel, coloană, ordine de arhitectură I.C. și T S.
ABAJUR Ecran avînd rolul de a dirija sau atenua
lumina corpului de iluminat pe care este așezat. A.
este format dintr-o carcasă ușoară din sîrmă,
acoperită cu materiale textile, transparente sau mate,
piele, hîrtie, pergament, sticlă, porțelan etc. Prin
forme și ornamente se încadrează, adeseori, în
categoria obiectelor de artă decorativă (fr. abat-jour,
it. abbaino, paralume, germ. Lampenschirm,
Lichtschirm, engl. lampshade).	V.D.
ABANOS Lemn exotic dur, colorat în nuanțe de
cafeniu închis și negru, utilizat din antichitate. Este
adus în Europa, din insula Madagascar, în sec. 16,
de navigatorii portughezi. Cele mai renumite specii de
a. provin din India (regiunea Coromandel), insulele
Mauriciu, Ceylon. Folosit ca lemn masiv în con-
struirea unor mobile de lux, din sec. 17 se
prelucrează sub formă de placaje, cu decoruri
realizate în tehnica Intarsiei. Începînd cu sec. 17, dar
mai ales în sec. 19, apar imitații de a. obținute, de
obicei, din lemn de păr colorat cu fineturi negre,
intens lustruit (fr. ebene, it. ebano, germ. Ebenholz,
engl. ebony).	C.R.
ABAT-SON Un sistem de lamele așezate orizontal
și înclinate de sus în jos și din interior spre exterior,
plasat în golul ferestrelor clopotnițelor, avînd funcția
de a dirija sunetul spre sol. Cele vechi erau
confecționate din lemn și acoperite cu plumb sau
ardezie. Cele noi sînt din lemn ( fr. abat-son, germ.
Schallblătter, Schallfenster, engl. luffer-boarding,
sound-reflector).	T. S.
ABAȚIE (arameic abba, tată, prin lat. abbas, abate)
1. Mînăstire catolică, de benedictini, cistercieni,
basilieni sau de canonici regulari, condusă de un
ABR______
8
abate, beneficiind de o anumită autonomie canonică,
juridică și economică, inițial, fiind organizată după
principiul familiei romane. 2. Ansamblul construcțiilor
care adăpostesc comunitatea, avînd o funcționalitate
foarte precisă ce determină o organizare planimetrică
și spațială particulară. Biserica — o bazilică cu 3 sau
cu 5 nave și cor amplu — are adosate, pe una dintre
laturile Idngi, clădirile conventului (la parter — sala
capitulară, refectoriul, biblioteca, scriptoriul, arhiva,
iar la etaj — dormitoarele comune), care sînt
organizate în jurul unei curți interioare, mărginită de
un portic. în exteriorul acestui nucleu sînt amplasate
ateliere, un spital, o casă pentru oaspeți, adesea o
școală și anexele gospodărești. A. au fost importante
centre de cultură medievală, printre cele mai
însemnate fiind cele de la Monte Cassino, Monreale
și Fossa Nova în Italia, Mont St. Michel, Cluny, St.
Benoît-sur-Loire, Clairevaux în Franța, Lorsch în
Germania, Heiligenkreuz, Klosterneuburg în Austria,
Salisbury în Anglia; în România au fost atestate
documentar a. benedictină Sf. Maria din Cluj și cea
cisterciană de la Igriș, jud. Timiș (fr. abbaye, it.
abbazia, badia, germ. Abtei, engl. abbey). T.S.
ABRAZIV (lat. abrasio, a răzui, a șlefui) Material
aspru și dur, obținut prin impregnarea cu pilituri de
minerale sau roci dure a unui suport textil, de plastic,
de carton sai> hîrtie, care, prin frecare, este folosit la
ascuțirea sculelor, la degresarea și șlefuirea plăcilor
de gravură. Sin. piatră de ulei, șmirghel. I.P.
ABSIDA Spațiu cu traseu circular, poligonal,
rectangular sau, mai rar, lobat, ieșit în rezalit față de
zidul perimetral al unei biserici; își are originea în
arhitectura romană (terme, bazilici, rar temple), de la
care preia planul inițial semicircular și acoperirea cu
o semicalotă; în epoca paleocreștină adăpostea
cathedra și altarul. Sin. coacă: ~ altarului (v.
sanctuar) este plasată în axul bisericii, de regulă
spre est, comunicînd cu nava centrală sau cu naosul,
fie direct, fie prin intermediul unui cor sau al
transeptului. în marile bazilici romanice și gotice este
înconjurată de deambulatoriu și de capele reionante;
~ laterale se află în extremitatea estică a navelor
laterale sau a transeptului, iar în cazul bisericilor de
plan triconc, adosate laturilor de nord și de sud ale
naosului. A. poligonale sînt acoperite cu bolți gotice
pe nervuri, iar a. rectangulare, cu semicilindri, bolți
pe cruce de ogive sau cu calote. A. din aria bizantină
sînt poligonale la exterior și semicirculare la interior,
acoperite, de regulă, cu semicalote, rar cu calote pe
pandantivi (a. altarului de la Biserica Doamnei,
București) (fr. abside, it. abside, germ. Apsis, engl.
apse).	T.S. și I.C.
ABSIDIOLĂ 1. Fiecare din absidele de mici
dimensiuni dispuse în hemiciclu în jurul absidei
altarului din bazilicile romanice și gotice, avînd
funcția de capele. 2. Denumire dată absidelor de mici
dimensiuni din extremitatea navelor laterale ale
acelorași bazilici, adesea neobservabile de la
exterior, avînd forma unor nișe săpate în grosimea
zidului estic al acestora; în unele biserici de tradiție
bizantină, a. flanchează absida altarului, servind
drept proscomidie și diaconicon (Biserica Sf. Nicolae
Domnesc din Curtea de Argeș, biserica Mînăstirii
Snagov) (fr. absidiole, it. absidiole, germ. Absidiole,
Nebenapsis, Chorchen, engl. minor apse). T.S.
ABSORBȚIE (lat. absorptio) 1. Fenomen fizic prin
care supra/ața unui corp reține parțial sau total
radiația luminoasă pe care o primește. Importanța lui
în percepția culorilor este esențială: dacă o suprafață
absoarbe toate culorile spectrului, corpul apare
negru; dacă suprafața reflectă radiația cores-
punzătoare roșului și le absoarbe pe celelalte, corpul
respectiv apare colorat în roșu; un corp care nu
absoarbe nici o radiație generează senzația de alb. 2.
încorporarea de către un suport a unei materii oare-
care venită din afară. Întrucît majoritatea suporturilor
destinate picturii sînt absorbante (lemnul, pînza,
cartonul, tencuiala uscată etc.), ele se peliculizează
cu o soluție menită să prevină a. într-o măsură
exagerată a aglutinantului. Un anumit coeficient de a.
este necesar pentru buna adeziune a culorilor (fr.
absorption, it. assorbimento, germ. Aufsaugung, engl.
absorption). I/. încleierea suportului	L.L.
ABSTRACȚIONISM -»artă abstractă
AC 1. Mic instrument din oțel, de ascuțimi diferite,
folosit în gravură: în acvaforte pentru îndepărtarea
stratului de vernî de pe placa metalică, în pointe
seche pentru zgîrierea plăcii de zinc, cupru sau
material plastic (fr. pointe â graver, it. punta, germ.
Radiernadel, engl. etching needle). 2. Instrument cu
ajutorul căruia vechii pictori incizau liniile desenului
pe tencuiala încă moale a frescei sau pe grundul
uscat al panoului de lemn, cu scopul de a ie păstra ca
ghid pe parcursul lucrului, atunci cînd deasupra lor
urma a fi așternută culoarea. Vîrful instrumentului,
confecționat din oțel, din os sau chiar dintr-un lemn
tare, era destul de fin pentru a lăsa urme ușoare pe
suprafața picturii, vizibile doar la o cercetare mai
atentă (procedeul este folosit și astăzi) (fr. pointe, it.
punta, germ. Spitze, engl. cusp). A.P și L.L.
ACADEMIE 1. Loc de studiu. Termenul provine de
la numele unei grădini din Athena aparținînd lui
Academos, în care, în sec. 4 Î.H., Platon a întemeiat
școala sa filozofică. 2. Instituție de învățămînt
superior specializată în domeniul artelor plastice.
Prima ~ de artă a fost cea fondată de Vasari, în
1563, la Florența, numită Academia de Desen.
Ulterior, au luat naștere Academia Regală de Pictură
și Sculptură din Paris, fondată în 1648, și Academia
Regală de Artă din Londra, fondată în 1768. în sec.
18 și 19, a. d. a. au luat ființă în toate țările din
Europa și America de Nord. Rolul lor era dezvoltarea
artei prin studiu sistematic, expoziții, discuții și,
uneori, prin asistență financiară. A. d. a. din Paris,
Munchen și Viena au dobîndit un mare prestigiu în
sec. 19, atrăgînd artiști tineri de pretutindeni. în țările
române școlile „de bele-arte“ se înființează prin lege
în anul 1864, datorită strădaniilor lui Theodor Aman
și Gheorghe Tattarescu la București și ale lui
Gheorghe Panaiteanu Bardasare la lași. Ele se vor
numi ulterior, adăugîndu-li-se cea de la Cluj,
Academii de Belle Arte. între 1944 și 1990, au
funcționat ca „Institute de Arte plastice", din 1990,
redobîndindu-și titlul de a. d. a. 3. Studiu după natură
specific învățămîntului academic de artă,
reprezentînd, în desen, pictură, modelaj, figura
umană nudă sau drapată, lucrată după model și
conform unor reguli didactice.	I.C. și A.P.
ACADEMISM Mod de viziune artistică dominată
de conformitatea față de regulile învățămîntului
artistic academic bazat pe studiul artei clasice. A luat,
temporar, un sens peiorativ, la sfîrșitul sec. 19, și
începutul sec. 20, în cercurile artistice ale
modernismului și ale artei de avangardă, care
contestau valabilitatea absolută a rețetelor
academice de creație. Astăzi, în concepția
postmodernă, a. este reintegrat de arta nouă, atît
pentru valorile lui de meșteșug, cît și pentru unele
soluții iconografice oferite suprarealismului. I/. și
clasicism	A.P.
ACAJU -» mahon; - de Cayenne —> amarant
ACANT Motiv ornamental reprezentînd frunza de
formă neregulată a plantei mediteraneene cu același
nume. Caracteristic decorației sculpturale din
arhitectura antică, (capiteluri corintice și compozite),
a., pictat sau sculptat, va apărea, de atunci, ca motiv
decorativ în toate stilurile, genurile și tehnicile
artistice (fr. acanthe, it. acanto, germ. Akanthus,
Bărenklau, engl. acanthus). V. și ordine de
arhitectură	V. D.
_____ACI
9
ACATIST, IMN ~ Imn de mulțumire și de laudă,
închinat Sf. Treimi, crucii sau diferiților sfinți, care se
cîntă stînd în picioare. Cel mai cunoscut este a.
Buneivestiri, avînd la bază un text atribuit lui Roman
Melodul (sec. 6), completat de patriarhul Sergiu în
anul 626, în timpul unui asediu persan asupra
Constantinopolului. Conținutul este inspirat de viața
Măriei și a lui lisus (cele 12 strofe „istorice") și de o
serie de prerogative cu care aceștia sînt învestiți
(cele 12 strofe „mistice"). A fost ilustrat întîi în
miniaturi (sec. 11), apoi în pictura murală bizantină,
în țările române, apare prima dată în pronaosul
bisericii mari a Mînăstirii Cozia (c. 1390). în Moldova,
în sec. 16, trece în pictura murală exterioară,
cuprinzînd la sfîrșit și scena Asediul Constan-
tinopolului și încadrîndu-se astfel în vastul program
teologic-educativ de rugă pentru apărarea țării de
pericolul turcesc (fr. Hymne Acathiste, it. Inno
Acatisto, germ. Akathist, engl. Acathistic Hymn,
Acathistus).	T.S.
ACCENT (lat. accentus) Intervenție prin care
creatorul, scoțînd în evidență diverse componente ale
operei de artă, îi conferă „puls" și îi sporește interesul
vizual. Pentru aceasta, el recurge ia elemente de
ordin formal (accidente, mărimi, proporții etc.),
cromatic (contraste, disonanțe), valoric, tactil (tușeuri
în plină pastă etc.) sau la grafii, detalieri, vibrații, ori
la alte mijloace specifice. Desfășurarea ritmică a unor
astfel de „punctări" amplifică expresivitatea întregului
sau a unei părți, a unei suprafețe sau a unui volum.
Relația a., privit ca detaliu, cu ansamblul este
pozitivă în ambele sensuri: prin diferențiere și
contrast se produce o reciprocă punere în valoare.
Numărul, intensitatea, locul și rolul diverselor a. în
ansamblul operei depind de intuiția și de „inteligența
plastică" a artistului și variază de la un gen de artă la
altul (fr. accent, it. accento, germ. Akzent, engl.
accent).	L.L.
ACHIROPOIETĂ (gr. acheiropoietos, nefăcut de
mîna omului) Imagine considerată ca nefiind făcută
de mîna omului, obținută prin amprenta directă a
chipului sau a trupului lui lisus Hristos pe un material
anume. Este un termen generic pentru tipurile
iconografice keramion, mandylion, Năframa
Veronichii și Giulgiul sfînt de la Torino, care a fost
menționat prima dată în 1353 și care cuprinde
amprenta trupului întreg (fr. acheropite, it. acheropito,
germ. Nicht von Menschenhand gemacht). T.S.
ACID (lat. acidus) Substanță chimică (acid azotic,
clorhidric, sulfuric etc.) care, în diverse dozări de
amestec cu apă, se folosește în procesul de gravare
a plăcilor de metal (cupru, zinc, alamă, fier). Prin
atacarea acestora cu a. se fixează urmele trasate de
gravor pe placă, în scopul de a le face să rețină
cerneala de gravură necesară pentru imprimare (fr.
acide, it. acido, germ. Săure, Atzwasser, engl. acid).
V. și atacare	A.P.
ACO_____
10
ACOPERĂMÎNT DE MDRMÎNT Piesă somptuară
de catifea țesută cu fir de argint aurit sau brodată cu
mătase și fir, servind pentru acoperirea lespezilor
funerare. în România, cele mai prețioase a. d, m. au
fost lucrate în Moldova și, de obicei, poartă imaginea
defunctului ca gisant: Mari a de Mangop (c. 1477,
Muzeul Mînăstirii Putna), Simeon Movilă (c. 1606,
Muzeul Mînăstirii Sucevița) (fr. couverture de
tombeau, it. coperta funeraria, germ. Grabdecke,
engl. pali).	T.S.
ACOPERĂMÎNTUL MAICII DOMNULUI Temă
iconografică de intercesiune, avîndu-și originea în
calitatea de palladium a orașului Constantinopol
deținută de maforionul Maicii Domnului. Aceasta,
purtînd sau nu pe lisus copil pe braț, protejează sub
maforionul său dat în lături sau susținut de îngeri
diferite categorii de credincioși. în pictura
românească s-au păstrat reprezentări valoroase în
arta murală brâncovenească (Mînăstirea Hurez — la
trapeză; Mînăstirea Polovragi — icoana de hram).
Frecvent reprezentată în icoanele rusești.
Corespunde tipului iconografic al Fecioarei pro-
tectoare din arta gotică, renascentistă și barocă (fr.
Madonne/Vierge au manteau protecteur, Vierge de
Misericorde, it. Madonna della Misericordia, germ.
Schutzmantelmadonna, engl. Virgin of Mercy). T.S.
ACOPERIȘ Ansamblul elementelor (învelitoare,
șarpantă) ce constituie partea superioară a unei
construcții, destinat să închidă spațiile de dedesubt și
să le protejeze de intemperii. în funcție de părțile
constitutive, ca și de zone, epoci și stiluri, pentru a.
sînt folosite materiale diverse (lemn, olane, țigle,
plăci de ardezie, metal, piatră). A. au forme diferite: -
în pupitru, a. cu o singură pantă; - în două ape, cu
2 versante care se întîlnesc într-un unghi ascuțit,
închise cu frontoane, în general triunghiulare; - în
patru ape, cu 4 versante, cu muchiile marcate, avînd
sau nu coamă; - morăresc, o variantă a a. în 4 ape,
în care versantul din fațadă este retezat de un fronton
trapezoidal; ~ mansardat, a. cu pantă frîntă, retras
de la fața zidului, adăpostind la bază una sau mai
multe încăperi sau spațiul podului; ~ în terasă, a. cu
o pantă de 8°-10°, etanșat cu asfalt și prevăzut cu
parapet de protecție; ~ articulat, sistem în care
fiecare încăpere sau grup de încăperi are o
învelitoare proprie (caracteristic pentru arhitectura
gotică, bisericile moldovenești din sec. 15-16, și
bisericile rusești); ~ rotunjit, lipsit de șarpanta,
învelitoarea urmînd curbura extradosului bolții de
dedesubt, caracteristic bisericilor bizantine și, în
general, construcțiilor occidentale cu cupolă. O
tipologie parțial diferită o au a. turnurilor; ~
piramidal, cu 4-8 (sau cu 10-12) laturi de înălțimi
variabile, în funcție de zonă, epocă și de
amplasament; - conic, plasat deasupra unui spațiu
cu traseu circular; ~ baroc, realizat din tablă, cu o
succesiune de curbe și contracurbe, care descriu
forme etajate, cu un diametru din ce în ce mai redus;
~ bulbat, caracteristic bisericilor rusești, avînd forma
unui bulb de ceapă, ridicat deasupra unui tambur
cilindric (fr. toit, it. tetta, germ. Decke, engl. roof). V.
și astereală, învelitoare, șarpantă	T.S.
acoperiș în pupitru acoperiș 1n două ape
acoperiș în patru ape
acoperiș bulbat
acoperiș articulat
ACORD CROMATIC Raport armonic rezultat prin
alăturarea a două sau mai multe culori. Deși
judecățile asupra a.c. sînt afectate întotdeauna de
subiectivitatea artistului, au fost efectuate unele studii
menite să le obiectiveze (R.Arnheim, A.H.Munsell,
J.ltten etc). După Itten, a. a două tonuri rezultă prin
alăturarea complementarelor (sau a unor culori care
tind în acest sens); a. de trei tonuri se află din rotirea
în cercul cromatic cu douăsprezece culori a
triunghiului echilateral sau isoscel; a. de patru tonuri
se stabilește prin rotirea în același cerc a unui pătrat,
dreptunghi ori trapez; a. de cinci tonuri se poate
realiza plecînd de la a. de trei tonuri, la care se
adaugă alb și negru; a. de șase tonuri se stabilește
prin înscrierea în cercul cromatic a unui hexagon,
pornind de la patru culori aflate pe ecuatorul sferei
culorilor (culori care formează între ele un pătrat sau
un dreptunghi) și adăugind de fiecare dată alb și
negru; oricare ar fi culorile cu care se operează,
alegerea unui a. nu se face niciodată arbitrar, ci este
condiționată de tema propusă. Utilitatea practică a
unor analize de acest fel apare adesea discutabilă,
întrucît riscă schematizarea unui domeniu în care
intuiția artistului este suverană (fr. accord chro~
matique, it. accordo cromatico, germ. Farbharmonie,
engl. chromatic accord).	L.L.
VIOLET
Acordul cromatic, după Johannes Itten
ACROLIT (gr. akron, extremitate, lithos, piatră)
Sculptură realizată prin combinare de materiale
diferite. Tehnică cunoscută din antichitate, în care se
folosește, în general, marmura sau piatra, pentru
redarea carnației unei statui (cap, brațe, picioare), și
lemn (colorat sau aurit), fildeș, metal, pentru
veșminte (fr. acrolithe, germ. Akrolith, engl. acrolith).
V. criselefantină	C.R.
ACROMATISM (gr. akhromatos, fără culoare)
Termen definitoriu pentru fenomenele optice în care
lipsește senzația de culoare. îl provoacă pigmenți!
albi și negri, ca și toate griurile derivate din
amestecul lor. Pe paletă se mai pot obține rezultate
de acest fel prin amestecul celor trei culori primare
ori al celor trei secundare. Pentru a produce starea
de a., perechile de complementare trebuie ames-
tecate în proporții bine determinate (fr. achro-
matisme, germ. Achromatismus, engl. achromatism).
I/. gri	L.L.
ACROPOLĂ (gr. akropolis, oraș înalt) La origine,
colina fortificată dominînd orașul, pe care se aflau
palatul regal, templul și, uneori, necropola. Cele mai
vechi a. datează din mii, 2 î.H. (Micene, Tirint).
ACU
Începînd cu sec. 5, pe a. se construiesc multe
temple, devenind nucleul religios al polisului (Athena)
(fr. acropole, it. acropoli, germ. Akropolis, Burgberg,
engl. acropolis).	, I.C.
ACROTERA 1. Soclu plasat la extremitatea sau în
vîrful unui fronton, servind ca suport pentru statui,
vase decorative sau diferite ornamente. 2. Prin
extensie, ornamentele din ceramică, marmură etc.
plasate pe acest soclu, frecvente în arhitectura
clasică și neoclasică (fr. acrotere, ii. acroterio, germ.
Akroterion, Giebelverzierung, engl. acroterion. corner
ornament).	T .S.
ACTiON PAINTÎNG Termen propus de criticul
american Harold Rosenberg pentru a desemna
pictura bazată pe o pensulație spontană intensă,
nervoasă, de forme abstracte, nu geometrice. Sursele
a.p. sînt expresionismul și suprarealismul. Repre-
zentanți principali: Jackson Pollock și Franz Kline
(S.U.A.), Hans Hartung (Germania), Fautrier și
Soulages (Franța). Practicat mai ales în anii '40 și '50
ai sec. 20, a.p. urmărește redarea „unor senzații
picturale concrete", expresie a vitalității artistului,
transmise prin însuși fluidul energetic al gestului de a
picta.	A.P.
ACUARELĂ (lat. aqua, apă) Gen de pictură
executată pe hîrtie, carton, pergament, fildeș etc., în
culori compuse din pigmenți fini în amestec cu lianți
(gumă arabică, albuș de ou, miere), care sînt solubili
în apă. Folosirea acestor culori se face prin
înmuierea prealabilă a pensulei în apă, de unde și
denumirea tehnicii respective, care facilitează,
îndeosebi, efectele de transparență și luminozitate,
incluzînd în ele și calitatea de culoare — de obicei
albă — a suportului. Tehnica a. a fost folosită in arta
egipteană, la pictarea scrierilor pe papirus, în arta
chineză a picturii pe mătase, în pictura catacombelor
paleocreștine, în pictura miniaturii de carte
europeană și asiatică. De la Renaștere încoace, după
o perioadă în care a. a servit mai ales pentru
watercolour).
A.P.
A CV
12
realizarea schițelor pregătitoare ale unor picturi în
ulei, a cartoanelor de tapiserii (deși la Durer, Holbein,
Cranach se întîlnesc și a. ca lucrări independente)
sau pentru punctarea cu culoare a unor desene și
gravuri documentare, tehnica a. a devenit, începînd
cu a doua parte a sec. 18, un gen cu o deosebită
căutare, în special în domeniul peisajului și al notației
turistice. Prin a. realizate de Cozens, Bonington,
Constable și Turner, în care și-au găsit expresie o
nouă sensibilitate față de natură, o viziune romantică
și în același timp realistă, a. engleză din sec. 18-19 a
influențat întreaga dezvoltare a picturii peisagistice
din Europa. în Franța, Italia, Germania, Austria, a. a
jucat un rol și în evoluția portretului, cunoscînd o
mare răspîndire prin genul miniaturii portretistice. în
sec. 19, valoroase a. au pictat Delacroix și Daumier
(Franța), C.D.Friedrich, C.BIechen, A.Menzel, Max
Liebermann (Germania), Joseph Kriehuber,
F.Waldmuller (Austria). La începutul sec. 20, a. a
cunoscut o nouă înflorire cu postimpresionismul
(Cezanne, Henri Martin), fovismul (Dufy, Derain),
orfismul (R. și S. Delaunay) expresionismul german
(E.L.Kirchner, Schmidt-Rottluff, E.Nolde, Aug.Macke,
Paul Klee, W.Kandinsky). Arta nonfigurativă a
practicat mai puțin a., pentru ca astăzi, nedlirismul să
o readucă în atenție. în România, după prețioasele
manuscrise miniate, medievale (Gavril Uric) și
ilustrarea unor vechi tipărituri din sec. 17-18, a. ocupă
primul loc în creația lui Carol Popp de Szathmary și va
fi de aici înainte prezentă în opera multor artiști de
seamă ai sec. 19 și 20, de la N. Grigorescu și Ion
Georgescu la Șt. Luchian, C.Răssu, l.lser, J. Al. Ste-
riadi, N.Dărăscu, Th.Pallady, N.Tonitza, R.Schweitzer-
Cumpăna, Nagy Istvan, M.Arnold,, dedicat cu totul a.,
Al.Phoebus. în perioada contemporană, a. este prac-
ticată în special de peisagiști (fr. aquarelle, it. acque-
rello, germ. Aquarell, Wasserfarbenmalerei, engl.
ACVAFORTE (lat. aqua, apă, fortis, tare) Tehnică a
gravurii în adîncime, dintre cele mai vechi și mai mult
practicate de-a lungul timpurilor, pentru calitățile ei
estetice și pentru siguranța reușitei procedeelor. A.
se obține prin atacarea cu acizi a desenului executat
inversat pe o placă de metal (cupru, alamă, zinc,
fier). După ce suprafața plăcii a fost acoperită cu un
strat de verni, se decalchează desenul, apoi urmele
acestuia sînt zgîriate cu acul și cu ruleta. în aceste
goluri ale verniului, sub morsura acidului, desenul
este marcat în profunzime pe placă. Intensitatea lui
va fi cu atît mai mare cu cît acidul este mai
concentrat sau durata atacării mai prelungită.
Atacarea plăcii se face fie prin scufundarea ei într-o
baie de acid, după ce cealaltă parte a plăcii a fost
acoperită cu verni lichid, fie prin turnarea acidului pe
placă. în scopul obținerii la imprimare a unor tonuri
de intensități diferite pentru anumite linii și puncte, se
pot face și reveniri de morsură. în acest caz se
procedează la atacarea prin rezerve. Pentru aceasta,
zonele suficient corodate sînt rezervate prin
acoperire cu verni lichid, iar zonele neacoperite sînt
reatacate. Astfel, prin atacări succesive, vor apărea
puncte și șănțulețe mai mult sau mai puțin adîncite,
care vor reține cerneala de gravură în mod diferit.
Placa este apoi spălată și încerneluită pentru
imprimare. Imaginea se imprimă pe foaie, prin
presare, în interiorul unui contur numit cuvetă — un
șanț marcat pe hîrtie de presiunea plăcii — care
servește șl la identificarea tehnicilor gravurii pe
metal. Deoarece în tehnica de a. clasică imaginea are
un caracter predominant linear, cu timpul, pentru
obținerea unor efecte speciale de tonuri pe suprafață,
ea a fost asociată și cu alte procedee: intervenții în
pointe seche, cu burinul, în acvatinta. Originea a. se
leagă de străvechile tehnici ale artei bijuteriei. în
formele ei propriu-zise, gravura în a. a apărut în sec.
15, în Germania, cu o lucrare anonimă datată 1446
(dar se presupune că au existat a. și anterioare
acestei date). Martin Schongauer și Diirer au ridicat
această tehnică la nivelul artistic cel mai înalt; prin
intermediul a. realizate de ei — care au circulat în
toată Europa — s-a răspîndit un întreg repertoriu
iconografic și o concepție a figurației adoptate în
pictura și sculptura bisericească a multor țări
europene, inclusiv în țara noastră, în Transilvania. în
sec. 16-17, practicarea a. se răspîndește în Italia și
în Elveția. în Olanda atinge un punct culminant în
sec. 17, cu Rembrandt (alături de care se afirmă o
întreagă pleiadă de gravori). în sec. 18, a. a slujit la
efectuarea gravurilor documentare, a portretelor —
pînă la apariția litografiei și apoi a fotografiei —, a
imaginilor de localități, edificii ori înfățișînd costume
și obiceiuri. A. a fost mult folosită ca gravură de
reproducere a picturilor, în această activitate
specializîndu-se numeroși buni meșteșugari. Astfel
au fost reproduse și răspîndite în cercuri largi picturi
de Leonardo da Vinci, Rubens, Tițian etc. în sec. 19,
se afirmă în Franța o valoroasă școală de gravori în
a. (Bracquemond, Lepere etc.) și se înființează o
„societate a acvafortiștilor“. în aceeași perioadă,
această tehnică de gravură se bucură de mare
apreciere în Germania (H.Thoma și Max Klinger), în
Anglia (Fr.Brangwyn, James Whistler), în Suedia
(A.Zorn), în Norvegia (E.Munch). La începutul sec.
20, gravura în a. se afirmă din nou în Germania (Max
Beckmann, grupul de la Worpswede) și în Franța
(Matisse, Picasso, Maillol). în România, gravura în a.
a fost abordată pentru prima oară de Theodor Aman
(care a lăsat un important număr de opere de acest
fel), apoi de N.Vermont. în sec. 20, Gabriel Popescu,
cu prețioasele sale gravuri originale și de
reproducere, marchează un moment important în
istoria genului. S-au mai remarcat, încă din perioada
interbelică, l.lser, Gh.Petrașcu, Ștefan Popescu,
Hans Hermann, Maria Manolescu, Henri Daniel,
Marcel Olinescu, Mircea Olarian, Gh.Naum, S.luca,
Gy Szâbo Bela ș.a. Astăzi lucrează în această
tehnică artiști din toate generațiile (fr. eau-forte, it.
acquaforte, germ. Âtzung, Radierung, engl. etching);
~ pe piatră, variantă tehnică, mai rar folosită, a a. Se
obține prin acoperirea unei pietre litografice, perfect
netede, cu verniul specific tehnicii în a. După uscare,
se gravează cu acul și se intervine cu acid. Apoi,
suprafața pietrei este încerneluită pentru imprimare.
Sin. litogravură. Z și litografie	A.P.
ACVAMANILA (lat. aqua, apă, manus, mînă) Vas
din metal sau din ceramică, în formă de grifon, tigru,
leu, centaur sau dragon, mai rar de cap uman,
servind, în primele secole ale erei noastre, în cultul
liturgic, la păstrarea apei pentru spălarea mîinilor
preotului înainte de slujbă. Începînd din Evul Mediu
pînă în sec. 19, el este folosit și de laici, pentru
spălarea mîinilor înainte de masă. Frecvente în epoca
romanică, cîteva exemplare de a. au fost găsite și în
Transilvania (la Chișineu-Criș, Boarfa, Șelimbăr). A.
are, uneori, forma unei mici fîntîni cu bazin,
prevăzută cu robinet, alteori este o statuetă din
cositor, sau din bronz, executată în tehnica cire
perdue — deci unicat —, reprezentînd un cavaler, un
animal real sau imaginar. Centre renumite, în Flandra
și în Saxonia (Hildesheim). Sin. aquamanila (fr.
aquamanile, it. acquamanile, germ. Aquamanile
Giessgefăss, Giesslowe, engl. aquamanile, aqua-
manale, bronze ewer).	V.D. și T.S.
ACVAMARIN 1. Varietate de berii albastră-verzuie,
folosită din antichitate ca piatră prețioasă pentru
obiecte de podoabă, gravate cu chipuri de divinități
marine. 2. Produs ceramic albastru-deschis sau
verzui, obținut prin fuziunea nisipului cu potasiu și
sodă, amestecat cu oxid de plumb. Utilizat în sec. 18
la decorarea porțelanului moale, produs de
manufactura franceză Sevres (fr. aigue-marine, it.
acqua marina, germ. Aquamarin, Meergruner Beryl,
engl. aquamarine).	V.D.
ACVATINTA (lat. aqua, apă, it. tinta, culoare)
Tehnică a gravurii în adîncime pe metal (cupru sau
alte metale), cu acizi. A. este foarte apropiată ca
ADA
13
înfățișare de laviu și acuarelă. Prin procedeele care
se folosesc în realizarea ei se urmăresc mai mult
efectele de clarobscur, decît cele lineare; este
asociată, de obicei, cu alte tehnici. După ce placa de
gravură este pregătită ca pentru acvaforte, se
trasează cu acul desenul și se atacă cu acid slab.
Apoi, se acoperă placa cu un strat de grăunțe de
substanțe rășinoase sau asfalt și colofoniu, operație
urmată de încălzirea plăcii pînă la topirea stratului.
Se supune placa atacării cu acizi. Prin gravări și
atacări succesive se obțin gradații subtile de tonuri,
în a. sînt folosite și alte procedee de grunduire a
plăcii: cu sare marină sau cu „zahăr", procedeu
adesea folosit în .gravura modernă, care constă în
efectuarea direct pe placă a desenului cu ajutorul
unei cerneli saturate cu zahăr și gumă. După uscare,
placa se acoperă cu verni cu pensula și se introduce
într-o baie călduță. Dizolvarea zahărului eliberează
de verni traseele desenului, care vor fi supuse
atacării cu acizi, apoi placa este încerneluită pentru
imprimare. A. a fost practicată începînd din sec. 17,
în Țările de Jos (H.Seghers, Jan van de Velde), iar în
sec. 18, procedeul a fost perfecționat în Franța
(J.Ch.Franțois, J.B.Le Prince, A. de Saint-Aubin) și în
Anglia (P.P.Burdett, Paul Sandby). La începutul sec.
19, Goya i-a dat o excepțională strălucire (ciclurile
Capricii și Dezastrele războiului). Romanticii francezi
(Th. Gericault, R.Nanteuil) au folosit a. pentru in-
tensitatea emoțională dată de contrastele de brun și
negru, ca și de catifelările specifice acestei tehnici.
Gravorii de la sfîrșitul sec.19, ca și cei din sec. 20, au
îmbogățit-o cu procedee noi (Max Klinger, Kăthe
Kollwitz, P. Picasso ș.a.). în România, a. este
practicată în special de artiștii din perioada
interbelică, unul dintre puținii precursori în folosirea
acestei tehnici fiind Ștefan Popescu (fr. aquatinte, it.
acquatinta, germ. Aquatinta, Tuschmanier, engl.
aquatint).	A.P.
ADAM, STIL ~ Acoperind, cu aproximație,
perioada cuprinsă între 1765 și 1792, s.A. (al fraților
Robert și James) reprezintă reacția neoclasică
engleză la formula rococo a stilului Chippendale.
Robert Adam, arhitect și decorator, cunoaște,
călătorind în Italia, antichitățile clasice și
reinterpretarea acestora în gravurile lui Piranesi.
Gustul englez începuse să fie favorabil noului stil
grație studiului monumentelor clasice și prestigiosului
ansamblu de mobilier creat de James Stuart pentru
Kedleston, în 1757. Arhitectura este dominată de
sinteza fraților A. și este caracterizată prin
renunțarea la rigoarea palladiană. în evoluția
decorațiunilor interioare, ca și a mobilierului se pot
distinge trei faze: prima, situată între 1765-1769, de
tranziție, dominată de puritatea neoclasică, a doua,
între 1769-1777, de maximă delicatețe rafinată și cea
de decadență, 1777-1792. Creațiile fraților A. se
caracterizează prin omogenitatea stilului, prin
congruența decorului interior și a mobilierului.
Producția de mobilier se remarcă prin diversificarea
tipurilor de piese: sala de mîncare, cu bufetul, care
spre 1780 devine o mobilă perfect funcțională,
salonul de aparat, cu mobilier somptuos, influențat de
modele franceze, fotolii cu spătar cu medalion
susținut de sfincși, console cu oglindă, mari oglinzi cu
rame din lemn aurit, comode ovale sau în semilună,
din esențe prețioase; micile saloane, camerele și
budoarele cuprind numeroase piese mici cu rol
funcțional și decorativ; bibliotecile sînt mobile sobre,
cu decor â l'antique, dar și cu profilaturi gotice.
Forma generală a acestor mobile este dominată de o
sobră puritate, cu picioare efilate, în trunchi de
piramidă, spătare rectangulare dominate de un
element central {cum este plumajul Prince de Galles);
decorația sculptată este înlocuită cu marchetărie și
cartușe pictate en grisaille, esențele exotice și
indigene coexistă cu lemnul aurit. Repertoriul
decorativ antichizant cuprinde volute ordonate â la
grecque, meandre, ghirlande, urne, patere, sfincși,
medalioane cu grotești (etrusce), festoane etc. Acest
stil, care a dominat decorativismu! englez o bună
perioadă, va fi cunoscut în multe țări europene (scan-
dinave mai ales), exportul de mobilier fiind mare în
epocă, (engl. Adam Style).	C.D.
ADORMIREA MAICII DOMNULUI Temă icono-
grafică din ciclul morții și glorificării Măriei, inspirată
din evangheliile apocrife. Cu această denumire,
apare în Biserica răsăriteană în sec. 7. Reprezintă
momentul în care Maria întinsă pe patul mortuar,
înconjurată de apostoli și de episcopi, își dă sufletul,
care este primit de lisus sub forma unui copil înfășat,
în imagine se pot adăuga și o serie de episoade
secundare: Venirea apostolilor pe nori, Arhanghelul
Mihail tăind mîinile necredinciosului Jehonias. în ico-
nografia occidentală, cu începere din sec. 10, scena
cunoaște o redactare similară. Apoi, se dezvoltă într-
un întreg ciclu, care culminează cu Ridicarea
Fecioarei la cer și încoronarea Fecioarei, ultima temă
fiind foarte frecvent reprezentată pe timpanele
catedralelor gotice (Paris, Notre-Dame, portalul din
stînga de pe fațada de vest) și în pictura și sculptura
de altare din gotic și baroc (fr. Dormition de la Vierge,
it. Dormizione della Vergine, germ. Entschlafung
Maria, engl. Dormition of the Virgin).	T.S.
ADOSAT Termen marcînd situația în care două
elemente constructive sînt amplasate spate în spate
sau un element constructiv (coloană, pilastru) ori un
edificiu sînt ridicate în fața altuia mai important, pe
care se sprijină (fr. adosse, it. addossato, germ.
angelehnt, engl. addorsed).	T.S.
coloană adosală
AFI
15
AER Văl liturgic brodat, folosit pentru acoperirea
ansamblului de vase sacre: disc cu steluță, potir.
Este decorat cu scena Plîngerii sau cu imaginea lui
lisus în mormînt (semnificînd simbolic piatra cu care
a fost închis mormîntul lui lisus), teme iconografice
care permit confundarea sa cu epitaful, piesă de care
se deosebește ca funcție și ca dimensiuni (fr. voite
eucharistique, it. velo del calice, germ. Kelchdecke,
engl. chalice veil). V. și epitaf	T.S.
AERUCA Numele unui „verde-cenușiu de cocleală",
pomenit de Vitruviu. în Evul Mediu culoarea va fi
numită și aerugo. V. verde de cupru	L.L.
AFIȘ Gen al graficii publicitare imprimate, avînd
caracterul unui mijloc de comunicare vizuală de
masă, destinat informării culturale, comerciale,
turistice sau propagandei politice și social-educative.
A. este o imagine care, de cele mai multe ori,
cuprinde și un text sau numai semnele unui limbaj
convențional (semnele de circulație). A. își are '
originea in foile volante gravate (cunoscute încă din
sec. 15), care s-au răspîndit considerabil în sec. 19, o
dată cu inventarea litografiei și cu dezvoltarea
comerțului. A. devine în Franța un punct de mare
interes: mai întîi prin a. satirice (Grandville, Gavarni,
Daumier), iar în ultima treime a secolului, prin cel
cultural și cei comercial (Toulouse-Lautrec, J.Cheret,
Th.Steinlen). Pătrunderea în Europa a xilografiei în
culori japoneze a influențat arta a., prin predilecția
pentru formele plate, ornamentale, aperspectivice,
pentru culorile pure, trăsături care au rămas, în
general, definitorii pentru estetica a. Stilul 1900, prin
programul lui axat pe ideea pătrunderii artei în viața
cotidiană, a favorizat afirmarea a. în multe țări.
Elvețienii Grasset și Vallotton, cehul Mucha. belgianul
Van de Velde, englezii A.Beardsley, Hassall, Hardy,
The Beggarstaff Brothers, austriecii G.Klimt și
O.Kokoschka au creat a. colecționate azi de marile
muzee de artă. Favorabile afirmării a. au fost și
momentele Art-Deco și Bauhaus (anii '20-'30 ai
veacului nostru), ambele promotoarele unui stil de a.
geometric, în care un rol de seamă revine literelor și
structurării lor compoziționale. Revenirea interesului
pentru arta figurativă, spre finele anilor 'Ș0, a
determinat și o revenire la a. narativ. în aceeași
perioadă, 1917-1930, în Rusia, Ungaria și Germania
a. politic este foarte căutat (B.Uitz, J.Heartfield, Otto
Dix). Un rol important l-a avut a. în expresionism,
cubism și dadaism. După anii ’50-'60, arta a. a luat
amploare în SUA, o dată cu pop arta și op arta,
curente influențate de viziunea specifică a.: forme
clare, ușor sesizabile, decorative, culori pure și
puternice. Astăzi, cu toată diversitatea a. contem-
poran, rolul lui, în special al a. comercial și al celui
cultural, este mai redus, din cauza concurenței
mijloacelor de publicitate vizuală folosite de
televiziune și cinematografie, rămînînd în atenție mai
mult a. politic și cel turistic. în România, a. a apărut la
sfîrșitul sec. 19, cu lucrări semnate: N.Vermont,
AFR _
16
N.Petrescu-Găină, Pal (Paleologu) și Hugo D’Alessi
(Alextanu), ultimii doi activînd cu succes în Franța, in
prima jumătate a sec. 20, s-au impus, în special, a.
turistic, cel comercial și cel cultural (N.Grant), de
viziune predominant ilustrativ-realistă. Avangarda din
jurul revistelor „Contimporanul" și „Integral" (anii ’20)
a promovat a. culturale mai ales în stil Art-Deco și
Bauhaus. După cel de al doilea război mondial, s-a
constituit o școală a a. românesc, cu graficieni din
toate generațiile (fr. affiche, it. affisso, avviso, germ.
Plakat, Anschlagzettel, engl. poster, posting-bill).
A.P.
AFRONTAT Termen marcînd situația în care două
piese constructive sau decorative se ating prin una
din extremități, creîndu-se astfel un nivel comun. în
heraldică, animale a. — animale plasate față în față
(fr. affronte, it. affrontato, germ, affrontiert, zuge-
wendet, engl. confronted).	T.S.
AGAT, AGATĂ Varietate de cuarț translucid,
format din benzi plane, concentrice sau cu contur
neregulat, purtînd diferite denumiri, după colorit:
crisopraz (verde), cornalină, heliotrop (roșu), safirină
(albastru), sardonix (portocaliu), calcedonie (alb),
obsidiană (negru). Folosit ca piatră semiprețioasă
pentru sigilii și piese de podoabă. Grecii și romanii au
gravat a. atît sub formă de camee cît și de intalie, ce
vor fi imitate cu predilecție în Renaștere. în sec. 18,
din a. se confecționează obiecte de veselă și casete.
A. renumite sînt: cupa Ptolemeilor — agată orientală
cu scene în basorelief, reprezentînd o bacanală
(Paris, Bibliotheque Naționale); cameea „Gonzaga”,
din sec. 3-2 Î.H. (Sankt Petersburg, Muzeul Ermitaj);
o cornalină semnată de Michelangelo (Paris, Bibli-
otheque Naționale); un sardonix de 5 kg reprezentînd
„Apoteoza lui Napoleon", după un desen de
Dominique Ingres (Paris, Bibliotheque Naționale);
cameea „Orghidan" — un sardonix roman din sec. 3
—, reprezentînd o apoteoză imperială (București,
Muzeul Național de Istorie) etc. (fr. agate, it. agata,
germ. Achat, engl. agate).	V.D.
AGATIZARE Starea de cristalizare la care ajunge,
în cîteva decenii, pasta picturală a unui tablou pictat
în culori de ulei. Suprafața tabloului pare atunci șle-
fuită, iar pasta are transparența și strălucirea pietre-
lor prețioase. Sin. vitrifierea culorilor, emailare. L.L.
AGHEAZMATAR 1. în cultul ortodox, edificiu mic
alcătuit dintr-o cupolă sprijinită pe coloane sau stîlpi,
amplasat în fața unei biserici sau a unei mînăstiri,
servind ca loc pentru oficierea sfințirii apei (uneori
adăpostind un izvor captat). De regulă, a. este
decorat cu picturi inspirate din iconografia Botezului
I
lui lisus. V. fială. 2. La catolici, vas de piatră sau, mai
rar, din metal (în care se pune un alt vas de sticlă),
independent sau încastrat într-un perete, avînd formă
de cupă sau de scoică, în care se păstrează apa
sfințită destinată gesturilor simbolice de purificare (fr.
benitier, it. aquasantiera, pila dell' acqua santa, germ.
Weihkessel, Weihwasserbecken, engl. holy water
basin, stoup).	T.S.
AGLUTINANT (lat. agglutinare, a lipi) Denumire
generică a substanțelor cu care se freacă pigmenții în
scopul fixării lor pe suport: uleiul, pentru culorile de
ulei; oul, cazeina, cleiul, pentru tempera; ceara, pentru
encaustică etc. în general, a. conțin diverse adaosuri
utile pentru conservarea, sicativarea și sporirea
strălucirii culorilor (fr. agglutinant, it. veicolo, germ.
Bindemittel, engl. binding vehicle). I/. liant L.L.
AGNUS DEI—» Mielul lui Dumnezeu
AGORA Inițial, piața publică a polisului grecesc,
funcționînd ca centru sacru, politic și economic.
Ulterior, a. este dezvoltată din punct de vedere
urbanistic și arhitectural, păstrîndu-și funcțiile inițiale,
fiind concepută ca un spațiu vast, rezervat în cadrul
rețelei stradale, căruia i se dădea un aspect
monumental prin porticuri. Echivalentul grecesc
pentru forum.	LC.
AGRAFĂ 1. Crampon metalic, de formă rectan-
gulară sau alcătuit din două trapeze adiacente prin
baza mică, plasat în spații special tăiate, destinat să
fixeze asizele de piatră ale unui zid sau panourile de
parament pe o fațadă de zidărie brută (fr. agrafe, it.
borchia, germ. Agraffe, engl. cramp-iron). 2. Cheia
unui arc în plin cintru sau frînt, de regulă reliefată față
de restul bolțarilor și decorată (fr. agrafe, it. chiave,
engl. ornamented keystone of an arch). 3. Obiect din
metal, din lemn, din os etc., cu care se prinde sau se
încheie o haină. Folosită din antichitate la tunici și
mantii, a. era fie dintr-o singură piesă, ca fibula
grecească și romană, fie din două piese unite prin
agățare, ca paftaua costumelor boierești, sau copcile
actuale, 4. Clamă sau ac de păr, formată dintr-o
singură piesă sau din două părți. în costumul
tradițional japonez, o anume a. avea semnificația
inelului de logodnă (fr. agrafe, it. fibbia, fermaglio,
germ. Spange, Agraffe, engl. claps, clip, safety pin,
hairpin).	T.S. și A.N.
AGRICON Denumirea sub care apare în erminii
instrumentul cu care erau frecate culorile sau alte
materiale necesare pictorului. Sin. lespede, marmură,
piatră. IZ. piatră de frecat culorile	L.L.
AHIVADĂ (gr. ahivada) în erminii, scoica folosită
de vechii pictori rășăriteni pentru amestecul culorilor.
Sin. scoică.	L.L.
AIGUIERE (fr.) Cană înaltă, cu picior, toartă și
cioc, confecționată, la început, din metale prețioase,
apoi din aramă, cositor sau din ceramică, mai tîrziu și
din cristal sau sticlă, folosită pentru spălarea mîinilor
în timpul banchetelor, uneori fiind însoțită de un mic
bazin în care se adună apa turnată pe mîini. De
origine greacă, acest tip de vas cunoaște o largă
răspîndire în Evul Mediu, cînd este foarte decorat.
Renașterea preferă eleganța formei, iar barocul îi
amplifică bogăția ornamentală. în sec. 18-19, în Italia
și Spania apare a. cu capac, folosită la servirea vinu-
lui (fr. aiguiere, it. boccale mesciroba, germ. Giess-
gefăss, Wasserkanne, engl. ewer, water jug). V.D.
AJUR 1. Tehnică decorativă constînd din
traforarea de mici străpungeri în plăci de piatră sau
de lemn, conform unui motiv prestabilit, permițînd
pătrunderea luminii în interiorul unui edificiu.
Frecvent folosit la parapete, balustrade și la piese
decorative independente (iconostase, uși împărătești
etc.). 2. Rărituri făcute în timpul lucrului, în scop
decorativ, după un anumit model, în lungime, în
lățime sau în ambele direcții, pentru ca o țesătură, o
dantelă sau o broderie să prezinte anumite goluri. 3.
Mod de montare a pietrelor prețioase, în așa fel încît
partea din spate să nu fie acoperită de montură; se
folosește, în special, la montarea briliantelor (fr.
ajour, ajoure, it. traforo, traforato, traforato a giorno,
germ. Durchbruch, durchbrochen, engl. openwork,
perforated, pierced).	T.S. șl V.D.
ALABASTRON Vas antic de mici dimensiuni, în
formă de pară alungită, din ceramică sau din sticlă,
____ALA
17
folosit la păstrarea alifiilor și uleiurilor parfumate. V.
ceramică greacă	LC.
ALABASTRU Rocă de formație metamorfică,
varietate ghipsoasă (albă sau colorată în galben,
oranj, brun, cenușiu, datorită diverselor impurități) și
calcaroasă (albă cu granulație fină, transparentă,
similară marmurei tandre) numită a. de Orient. Se
extrage din carierele din Italia (Volterra, Sicilia),
Algeria, Spania, Malta. Prin structura moale, poroasă,
care se întărește în contact cu aerul, se cioplește, se
lustruiește lesne și se pretează pictării, absorbind cu
ușurință culorile, a avut o largă utilizare din
antichitate, în Egipt, Asia Mică, Grecia, Italia,
înlocuind adesea marmura în lucrări de arhitectură
(coloane, pilaștri, placaje murale) și sculptură (statui,
reliefuri, sarcofage, urne funerare, vase ornamentale,
diverse recipiente). în Europa, în sec. 13, a. servește
de preferință în statuara funerară, în efigii, socluri și
plăci cu reliefuri pentru altare. Epoca de înflorire
(sec.14-15) se situează în Franța și Anglia, unde
sculptorii realizează în a. basoreliefuri policrome cu
scene biblice pictate și aurite care, fiind deosebit de
apreciate în acea vreme, se răspîndesc și în alte țări,
în veacurile următoare este folosit sporadic în
arhitectură și sculptură. Din sec. 19 din a. se
confecționează o gamă diversă de obiecte decorative
pentru interior (fr. albătre, it. alabastro, germ.
Alabaster, engl. alabaster).	C.R.
A LA LAMPE (fr.) Tehnică de modelare a sticlei,
ce constă în încălzirea ei, prin expunerea la flacăra
unei lămpi (inițial cu ulei și ulterior la o lampă
Bunsen), pentru a deveni maleabilă și posibil de
fasonat cu ajutorul unui clește. Metoda era cunoscută
de romani, iar în sec. 17, venețienii o foloseau pentru
mărgele sau mici motive; în Franța, a servit la
realizarea statuetelor din sticlă cunoscute sub
denumirea de figurines de Nevers. în sec. 18,
procedeul a fost folosit în Boemia și Thuringia, ca și
de sticlarii francezi, italieni, austrieci și germani,
adepți ai stilului 1900.	V.D.
ALAMĂ Aliaj de aramă și zinc, de culoare galben
aurie, maleabil, ductil, ușor de prelucrat; se poate
ciocăni, lustrui și grava. Din a. lustruită, care capătă
un aspect asemănător cu acela al aurului, se
confecționează arme, bijuterii, statuete, oglinzi,
diverse ustensile casnice. Sub forma de plăci, a. este
folosită și în tehnicile de gravură în adîncime (fr.
cuivre jaune, laiton, it. ottone, germ. Messing, engl.
brass).	V.D. și I.P.
ALAUN (lat. alumen) Substanță albă, cristalizată
ca o sare fină, cu proprietăți astringente. Este un
sulfat dublu de aluminiu și potasiu utilizat la
fabricarea și la fixarea materiilor colorante, ca
mordant în boiangerie, la conservarea cleiurilor
folosite de pictori. Sin. piatră acră, stipsin (fr. alun, it.
allume, germ. Alaun, engl. alum).	L.L.
19
ALB______
18
ALB (lat. albuș) Culoare produsă de orice
suprafață care reflectă în întregime lumina. Poate fi
compusă prin amestecul aditiv al culorilor-lumină
primare sau al culorilor pigmentare primare. în
raporturile cromatice, a. (ca și negrul) este socotit
nonculoare, datorită acromatismului lui. Pigmenții a.
se prepară fie prin prelucrarea unor materii naturale,
fie pe cale chimică. Ei sînt cei mai folosiți (de obicei,
în amestec cu alți pigmenți), și calitățile lor sînt
decisive pentru durabilitatea operei. A. nu poartă
întotdeauna (explicit) acest nume: argilă, barită,
biacca, bianco Santogiovanni, blaivas, blanc fix,
bolus a., caolin, ceruză, constant white, creta
(argentaria etc.), cretă, cretă franceză, enamel white,
făioară, flake white, flowers of zinc, ghips, ipsos,
Kremserweiss, lapte de var, litopon, melinum, ocru a.,
oleum white, paraetonium, pămînt a., perlweiss,
permalba, placudă, placunti, praf de cretă, psimit,
suliman, ștubeciu, talc, timonox, titanium pigment,
titanolit, titanox, titazină, var, var de tencuială veche,
var uscat la soare, Zinkblumen. Principalii pigmenți
a.: - ca zăpada -> a. de zinc; - chinezesc -» a. de
zinc; - de antimoniu, oxid de antimoniu augmentat
cu blanc fix, preparat în 1920, puțin utilizat, datorită
stabilității lui relative (îl întunecă chiar emanațiile de
sulf). Sin. timonox; ~ de argint, numele a. de plumb
de cea mai bună calitate. Chimic este un carbonat de
plumb pur, fără proprietăți bazice (ca ceruzele
comune), v. a. de plumb; - de bariu, a. inert din
punct de vedere chimic, obținut artificial, folosit de la
începutul sec. 20. E un sulfat de bariu precipitat
(pur). Are o stabilitate absolută la lumină și în
amestecuri, o bună sicativitate (cînd este frecat cu
ulei), este lipsit de toxicitate, rezistă bine. Este mult
întrebuințat ca material de umplutură în culorile de
pictură (în care poate atinge proporția de 50%), ca
material-suport pentru unele culori-lac etc. Datorită
transparenței, este inutilizabil ca pigment. Este cel
mai luminos dintre a. cunoscute. Alte denumiri: a. fix,
a. permanent, blanc fix, constant white, enamel white.
V. și barită; - de bismut, nitrat de bismut, folosit la
începutul sec. 19, toxic, sensibil la acțiunea sulfului.
Sin. a. de Bougival; ~ de Bougival cretă; - de
cameră —) a. de plumb; - de caolin —> caolin; ~ de
ceruză -e a. de plumb; - de Clichy a. de plumb;
- de cretă —> cretă; ~ de Gens a. de plumb; ~
de Hamburg —» a. de plumb; - de icoane -» a. de
plumb; - de Kremnitz, varietate de ceruză, astăzi
abandonată, purtînd numele orașului în care a fost
fabricat, v. a. de plumb; ~ de Krems, ceruză de
calitate superioară, v. a. de plumb; - de magneziu,
carbonat de magneziu natural sau artificial, folosit ca
pigment inert; - de marmură —> cretă; - de Meudon
-> cretă; - de oase, culoare preparată din oase
calcinate (numită și pulbere de os). Inertă din punct
de vedere chimic, a fost folosită, uneori, în pictura
medievală ca înlocuitoare a ceruzei. Fiind aspră, era
utilă pentru grunduirea tăblițelor de lemn, ori a hîrtiei
și pergamentului ce urmau să fie desenate cu
condeiul de argint; ~ de Paris —> cretă; - de perete
-4 a. de var; ~ de plumb, pigment artificial folosit din
antichitate. în decursul vremii a fost cea mai
întrebuințată culoare a,, cu excepția varului, pînă în
prima jumătate a sec. 19, fiind singurul a. utilizabil în
pictura în ulei. Continuă să rămînă cel mai intens a.
Este un carbonat bazic hidratat de plumb, stabil la
lumină, cu o mare putere de acoperire, rezistent la
umiditate și durabil. în schimb, este deosebit de toxic
(mai ales în tempera și guașă, ceva mai puțin în ulei)
și se înnegrește la contactul cu culorile care conțin
sulf sau în prezența emanațiilor sulfuroase din
atmosfera poluată. Dificil și în alte amestecuri, cu
vremea se îngălbenește și capătă o anumită trans-
parență, vizibilă, îndeosebi, acolo unde este aplicat
pe grunduri întunecate (Caravaggio, Ribera, Poussin
etc.). Sin. a. (de argint, de cameră, de Kremnitz,
de ceruză, de Clichy, de Gens, de Hamburg, de
Krems); a. (flamand, francez, olandez, Thenard,
tirolez, venețian); biacca, ceruză, flake white,
Kremserweiss, Perlweiss etc. în erminii apare
pomenit ca: psimit, placudă, placunti, suliman,
făioară, blaivas, ștubeciu, a. de icoane etc. (unele
denumiri provin din lat. cerussa, gr. psimythion, germ.
Bleiweiss etc.); - de plumb sublimat, culoare
comparabilă cu a. de plumb, căruia îi este superior
prin cîteva însușiri, dar față de care este mai puțin
stabil în amestecuri. Este un sulfat bazic de plumb
care conține și zinc; - de Spania, nume purtate de
cretă și de a. de bismut; - de stronțiu, sulfat de
stronțiu natural sau artificial, întrebuințat ca pigment
inert (înlocuit de barită și blanc fix, care sînt mai
ieftine); - de titan, pigment cotat ca unul din
succesele tehnologiei moderne a culorilor.
Experiențele făcute în ultimele decenii ale sec. 19
s-au finalizat în 1912, în Norvegia, prin obținerea
acestui bioxid de titan pur. Are o capacitate de
acoperire net superioară, este stabil la lumină și în
amestecuri, lipsit de toxicitate, frecat cu ulei are o
bună sicativitate, e compatibil cu toți lianții, rezistă
bine ia acțiunea agenților chimici, la umiditate și
intemperii. Datorită opacității sale poate cuprinde
mari cantități de materiale de umplutură, astfel că
sortimentele destinate picturii conțin, uneori,
amestecuri care îi alterează calitățile; - de Troyes —)
cretă; - de travertin, pigment din piatră a. de
travertin, calcinată, prezent în frescele marilor
maeștri ai Renașterii; - de var, culoare folosită
exclusiv în frescă, pomenită de Heraclius și Teofil
(sec. 10-12). Varul, vechi de cîțiva ani, era uscat,
pulverizat, degresat prin spălări repetate, strecurat și
frecat pe piatră cu apă. Se mai putea obține și din
tencuială veche de frescă, măcinată, frecată cu apă
și strecurată. Cennini relatează că, la Florența, se
numea bianco Sangiovanni. Vechii noștri pictori
bizantini îi spuneau: psimit (psimit al păretelui, psimit
uscat), suliman al păretelui, făioara păretelui,
șagherbais, var de tencuială veche, var uscat la
soare, a- de perete etc.; - de zinc, pigment artificial,
inventat la sfîrșitul sec.18 de chimistul francez
Bernard Courtois, a cărui fabricație și utilizare a
început pe la mijlocul sec. 19. Este un oxid de zinc
ușor rece, perfect stabil la lumină și în amestecuri, cu
o ușoară toxicitate. Din nefericire, particulele extrem
de fine din care e format nu reflectă bine lumina, deci
nu are opacitate. Pus în strat gros, în pictura de ulei,
devine sticlos și craclează ușor după uscare; are și o
slabă sicativitate, cînd este frecat cu ulei. Sin. a.
chinezesc, a. ca zăpada, Zinkblumen; - din coajă de
ou, preparat din coji de bu curățate prin fierbere în
apă, uneori calcinate, apoi pulverizate, a fost utilizat
în pictura medievală pentru caracterul său inert, ca
înlocuitor al ceruzei. S-a folosit și în pictura murală,
inclusiv pentru retușurile frescei; - din cochilii de
stridii, a. inert, preparat din cochilii de stridii
calcinate și măcinate, întrebuințat, uneori, ca
înlocuitor al ceruzei (în Anglia medievală etc.); - din
marmură, culoare utilizată numai în frescă, începînd
din sec. 16. Pentru lucru, de obicei, era amestecată
cu a. de var; - englez —> cretă; - fix -4 a. de bariu;
- flamand -4 a. de plumb; - francez —4 a. de
plumb; - mineral —> ghips; - olandez, 1. variantă
de ceruză folosită în Renaștere. 2. nume purtat de
argila de China; ~ oleum —> litopon; ~ permanent
—> a. de bariu; - Thenard -4 a. de plumb; - tirolez
-> a. de plumb; ~ venețian -> a. de plumb; -
vienez -4 cretă (fr. blanc, it. bianco, germ, weiss,
engl. white).	L.L.
ALBA (lat. alba, tunică) Cămașa albă a botezului
primilor creștini. în costumul medieval european al
demnitarilor civili sau ecleziastici, piesă vestimentară
din pînză sau lînă albă, lungă pînă la glezne și largă,
prevăzută cu mîneci. După instaurarea veșmintelor
croite pe corp, în stilul gotic (sec. 13-14), a. a rămas în
costumul liturgic catolic, o cămașă confecționată din
pînză de in sau cînepă, de culoare albă, lungă pînă la
glezne, prevăzută cu mîneci cu dantele și prinsă în
talie cu un șnur, folosită de preot sau de diacon ca
veșmînt purtat sub casulă, dalmatică sau pluviale. în
biserica ortodoxă, aproximativ sinonim ca funcție este
stiharul (fr. aube, it. alba, germ. Albe, Chorhemd,
Messhemd, engl. alb). V. și cotta A.D. și T.S.
ALBARELLO (it.) Vas de farmacie din maiolică,
înalt, cilindric, cu picior scund și gît strîmt, avînd, pe
fond alb, un decor floral policrom și numele latin al
medicamentului pe care îl conține. De origine
spaniolă, fabricat în Italia, în mod curent în sec. 15, și
imitat în Franța (Rouen), Flandra (Anvers) și Anglia,
în sec. 15-16 (fr. albarello, germ. Drogenbehălter,
V.D.
engl. drugjar).
ALBASTRU Culoare de bază a spectrului solar
care nu poate fi creată prin amestec fizic, ale cărei
lungimi de undă variază între c. 450-500 milimicroni.
A. se prepară prin prelucrarea unor materii naturale,
minerale'sau vegetale, dar mai ales pe cale chimică.
Are, uneori, denumiri fanteziste: a. (ca cerul, ca
oțelul, de apă, cascadă, electric, Marie-Louise,
oriental, spațiu, husar), bleu jandarm etc., alteori,
pigmenții a. nu poartă (explicit) acest nume:
armenium, azur (colorat, de lapislazuli, de Persia,
fritic, latin, regal, scitic, turnat, venețian, vestorian),
azurit, azzurium, azzurro della Magna, azzurro
oltremarino, azzurrum almaneum, bice blue, bronz
blue, celestial blue, cenușă a., cenușă de ultramarin,
ceruleum, chessylite, cianină a., cobalt azuriu, coelin,
drobușor, eschel, glâucofan, hinti, indigo (de
drobușor, de isatis tinctoria), indih, lac a., lapislazuli,
lazuline blue, lazur, lazur de Persia, Lazursteinblau,
leacă, liliachiu, Urne blue, malahit a., miniu a.,
outremer lapis, paste blue, sil caeruleum, sineală, sky
blue, smalț, turnesol, ultramarin (artificial, francez,
genuine, natural), vivianită, Wasserblau, wolfram
ultramarin. Principalii pigmenți a.: ~ azuriu 1. azuriu,
2. a. de smalț; - celest —> a. de cobalt; - ceruleum,
culoare deschisă, cu nuanțe verzui, reci, care se
folosește de la începutul sec. 19. Este una din cele
mai bune culori moderne: absolut stabilă la lumină și
în amestecuri, acoperă bine, este compatibilă cu toți
lianții, are o bună sicativitate cînd este frecată cu
ulei. Chimic, este un stanat de cobalt, utilizabil în
toate tehnicile picturii. Sin. ceruleum, coelin; ~
chinezesc, varietate superioară a a. de Prusia; -
cipriot, culoare folosită în antichitate, derivată,
probabil, din cobalt, denumită de Pliniu sil caeruleum;
~ cyanic, nuanță rece a a. de Prusia; - de
Alexandria —4 a. egiptean; - de Anvers, varietate
inferioară a a. de Prusia. Sin. a. de Hariem, a.
mineral (uneori); - de Armenia, sin. Armenium —4
azurit; - de Berlin -4 a. de Prusia; - de Bremen,
pigment, derivat din cupru (hidroxid, carbonat sau
arseniat de cupru), toxic, semitransparent, puțin
durabil. E cunoscut din sec. 18, astăzi este părăsit.
Un sortiment verzui este numit green verditer. Sin. a.
(de cupru, de munte, italian, verditer), bice blue,
cenușă a., Urne blue; - de cobalt, culoare folosită în
pictura murală din a doua jumătate a sec. 18. Un
pigment superior, preparat, în 1802, de-francezul
Jacques Thenard este un aluminat de cobalt care
amintește de ultramarinul natural. Lumina nu-l
modifică, are stabilitate în amestecuri, rezistă la
intemperii, iar frecat cu ulei are o bună sicativitate.
Sin. a. (de Viena, celest, Leithner, Leiden, regal,
ALB
20
Thenard, Gahn), cobalt azuriu; ~ de cupru, 1. azurit,
2. a. de Bremen; ~ de fier, nume generic al diverselor
ferocianuri de fier, v .a. de Prusia; - de Fiandra, —>
a. de smalț; ~ de Franța, o varietate a a. de Prusia.
Sin. a. (Marie-Louise, Napoleon); - de Germania —>
azzuro della Magna; ~ de Harlem —> a. de Anvers;
- de lapislazuli -» a. ultramarin natural; - de
mangan, pigment foarte rece, ușor verzui, intens,
stabil (manganat de bariu); ~ de munte -> azurit și
a. de Bremen (uneori); ~ de oțel —> a. de Prusia; ~
de Paris a. de Prusia; - de Persia, —> a.
ultramarin natural; ~ de Prusia, culoare rece, cu
tonuri închise, descoperită de Diesbach în 1704
(Prusia), sub numele de a. de Berlin. Ulterior, s-au
creat sortimente diferite ca mod de preparare,
compoziție, reacții și nuanțe (indigo, ultramarin etc.).
Este o ferocianură feroasă care conține oxizi de fier
și compuși organici. Lipsită de toxicitate, acoperă
bine (mai ales dacă este amestecată cu puțin alb).
Stabilitatea ei în amestecuri este discutabilă, avînd
tendința să inunde celelalte culori (pictorii evită, în
general, amestecurile, întrebuințînd-o liberă, eventual
izolată prin pelicule de verni). Incompatibilă cu varul,
este inutilizabilă în frescă. Unele sortimente se
decolorează la lumină sau se înverzesc datorită
aerului. Sînt tehnologi care recomandă scoaterea ei
de pe paleta pictorului. Datorită marii ei puteri de
colorare, poate încorpora materii de umplutură în
proporții importante, motiv pentru care se folosește la
prepararea unor culori ieftine. Sin. a. (cyanic, de
Berlin, de Anvers, de Paris, de fier, de o fel,
chinezesc, Milori, Turnbull), bronze blue, celestian
blue, paste blue; ~ de Pozzuoli, numele dat de
romani a. egiptean, fabricat la Puteoli (Pozzuoli) după
o veche metodă egipteană; ~ de Saxa a. de
smalț; - de smalț, derivat din cobalt, descoperit în
sec. 16, este un smalț pulverizat (sticlă colorată de
oxidul de cobalt), cu o slabă putere de acoperire, dar
durabil. Sin. a. (azuriu, de Fiandra, de Saxa, regal),
eschel, smalț, sticlă de cobalt; ~ de Veneția -»
azurit; - de Viena -» a. de cobalt; - de Voroneț,
nume purtat la noi, în ultima vreme, de azurit, fiind
prezent în frescele Voronețului (și în alte locuri); -
egiptean, 1. culoare preparată în Egiptul antic din
faianță pulverizată. Sin. azur fritic, frit de Alexandria.
2. Culoare deosebit de frumoasă și de durabilă,
inventată la Alexandria, de un anume Vestorius, și
fabricată mai tîrziu, la Puteoli (Pozzuoli), în Italia,
unde era numită vestorianum puteolanum caeruleum.
Metoda originală de preparare s-a pierdut. Sin. a. (de
Alexandria, de Pozzuoli, italian), azur (vestorian,
fritic, scitic, turnat); ~ englez —> azurit; ~
ftalocianină, a. profund, rece, inventat în 1935, în
Anglia. Se aseamănă cu a. de Prusia, prin tentă și
putere de colorare, dar îl depășește, prin stabilitate.
Utilizabil în toate tehnicile. Este o ftalocianină de
cupru. Sin. a. (intens, thalo, Windsor); ~ Gahn —> a.
de cobalt; - Gmelin -» a. ultramarin artificial; ~
Guimet —> a. ultramarin artificial; ~ indantron,
pigment intens, stabil la lumină și la agenții
atmosferici. Este o culoare organică sintetică,
contemporană (din seria apărută în S.U.A., în ultimii
zeci de ani, superior anilinelor); - indian —> indigo;
- intens —) indigo și a. ftalocianină; ~ italian -o a.
egiptean; - lazulin —> a. ultramarin natural; ~
Leithner a. de cobalt; - Leiden -e a. de cobalt;
- Marie-Louise —> a. de Franța; - Milori, varietate
superioară a a. de Prusia; - mineral -> azurit, a. (de
Anvers, de mangan); - Napoleon -> a. de Franța;
- pompeian, sortiment modern (imitație) de a.
egiptean;" regal, nume purtat de pigmenți diferiți ca
tentă, compoziție și proprietăți; ~ thalo, nume
brevetat (în S.U.A.) al a. ftalocianină; ~ Thenard -»
a. de cobalt; ~ Turnbull, varietate inferioară a a. de
Prusia; ~ ultramarin, 1. a.u. natural este una dintre
cele mai frumoase și scumpe culori, despre care se
spune că era plătită, odinioară, cu echivalentul în aur
al greutății ei. Se prepară din piatra semiprețioasă
denumită lapislazuli sau lazurită, din care, după
pulverizare și spălări repetate, rezultă doar 2-3%
culoare pură (restul fiind cenușă de ultramarin).
Cennini descrie pe larg procedeul medieval de
preparare a acestei culori, întrucît o socotește „mai
desăvîrșită decît toate celelalte culori, și despre care
nu s-ar putea vorbi niciodată îndeajuns". Singurul
pigment intens colorat și totodată absolut stabil, în
orice condiții, al celor vechi. A fost folosit curent pînă
în sec. 18. Sin. a. (lazulin, de lapislazuli, de Persia,
latin, de Veneția), lapislazuli, lazur, lazurium,
ultramarin genuine, ultramarin natural, saphiros,
outremer lapis. 2. a. ultramarin artificial (îndeosebi
cel deschis) se aseamănă cu ultramarinul natural, pe
care îl înlocuiește, fără să aibă strălucirea și
rezistența acestuia. A fost preparat de francezul
Jean-Baptiste Guimet, în 1827 (și publicat de Gmelin,
în 1828). Stabil la lumină și lipsit de toxicitate, are o
putere de acoperire mai modestă, este sensibil la
variațiile atmosferice, (îl afectează acidul sulfuric
prezent în atmosfera poluată); e dificil în unele
amestecuri, iar dacă e folosit liber poate contracta
boala ultramarinului. Utilizabil în toate tehnicile
picturii, inclusiv în frescă. Chimic, este o combinație
complexă de aluminiu, sodiu, siliciu și sulf. Sin, a.
(francez, Gmelin, Guimet, permanent, regal),
oltremare, sky blue, ultramarin (artificial, francez,
Guimet); ~ unguresc azurit; - verditer a. de
Bremen; - vestorian —> a. egiptean; - Windsor,
numele standardizat al a. ftalocianină (fr. bleu, it.
azzurro, turchino, germ, blau, engl. blue). L.L.
ALBUȘ DE OU Datorită compoziției sale, în care
este prezentă albumina, se folosește pentru însușirile
adezive: la aglutinarea pigmenților în unele tehnici pe
bază de apă, ca „vernis de ou", în operațiile de
ipsosire a iconostaselor, la prepararea anumitor
polimenți etc. Este cel mai important liant medieval
pentru pictura de manuscris. în erminiile noastre e
denumit albeață de ou (fr. blanc d'oeuf, it. bianco
d'uovo, germ. Eiweiss, engl. white of an egg,
albumen).	L.L.
ALCARAZA (sp.) Vas din pămînt ars, poros, folosit
în țările cu climă caldă pentru a păstra apa rece. De
origine egipteană, acest tip de vas este introdus în
sec. 8 de arabi în Spania, de unde se răspîndește în
Franța și în Italia. în China, acest vas este din
porțelan și are un cioc; în Persia, Italia și Spania a.
sînt din pămînt smălțuit și adesea decorate cu motive
policrome (fr. alcaraza, it. vaso poroso, germ.
Kiihlkrug, engl. porous water-cooler).	V.D.
ALCOOL Pe plan artistic este de menționat
folosirea lui la degresarea plăcilor de gravură și la
dizolvarea sau topirea unor substanțe ca sacîzul și
colofoniul (fr. alcool, it. alcool, germ. Alkohol, engl.
alcohol).	A.P.
ALCORA Manufactură spaniolă de faianță și de
porțelan, din apropierea orașului Valencia, înființată
în 1726-1727 de Don Buenaventura Pedro de
Alcantara, conte de Aranda, cu concursul unor
meșteri faianțari francezi de la Moustiers. Primele
piese de faianță executate, în perioada 1727-1749, în
stilul atelierului Moustiers sînt cele mai valoroase din
punct de vedere artistic. Mai tîrziu, se produc aici
aplice ovale în stil rococo, cu o scenă religioasă în
centru și motivele bordurii în relief, platouri, vase, în
special de tip albarello, într-un colorit intens —
portocaliu, verde sau negru bătînd în roșu.
Ornamentele preferate sînt flori și plante, tratate în
stil extrem-orientai, și floarea de cartof, specifică
manufacturii Moustiers. Începînd din 1751 se ivesc
timide încercări de fabricare a porțelanului cu ajutorul
unor specialiști francezi și germani. La sfîrșitul sec.
18 - începutul sec. 19, la A. se realizează servicii de
masă și statuete de bună calitate, în maniera lui
Josiah Wedgwood și în stil neoclasic. Mărci: litera A
în brun, negru, aur (după 1784); un cerc cu inscripția
Fab. de Aranda și dedesubt litera A.	V.D.
ALCOV (arab al qobbah, camera de dormit)
Introdus în Franța în sec. 17, termenul a. intră în
circulație avînd o nouă accepție: în cadrul camerei de
dormit reprezintă spațiul special amenajat unde se
plasează patul. Așezat pe o estradă joasă sau înălțată
pe trepte, uneori delimitată de restul încăperii printr-o
balustradă, patul din a. poate fi disimulat parțial sau în
întregime prin uși, panouri, draperii. în sec. 18, cînd
se renunță la estradă, patul ocupă un loc retras, într-o
nișă adîncă, ascunsă de perdele groase sau
transparente. La începutul sec. 19, în epoca primului
Imperiu, foarte căutat este budoarul cu a., iar în timpul
Restaurației, cabinetul de lucru cu a. De la jumătatea
sec. 19, cînd se creează diverse tipuri de garnituri de
mobilier destinate camerei de dormit, a. dispare (fr.
alcove, it. alcovo, germ. Alkove, Bettnische, engl.
alcove, recess for a bed).	C.R.
Mscmdtjnl .(
ALEGORIE (gr. allegoreo, a exprima în alt fel) în
artele plastice, imagine sau suită de imagini care
exprimă indirect, în general prin personificare,
anumite idei, acțiuni, caractere. A. este folosită mai
ales în arta monumentală și a jucat un rol de seamă
în pictura, sculptura și grafica goticului, Renașterii,
barocului, rococoului, uneori și în romantism.
Realismul, apoi arta modernă au renunțat, cu minime
excepții (suprarealismul), la a. Pînă în sec. 19,
procedeele a. erau legate de existența unor repertorii
' iconografice sistematice, care aveau în subtext și o
funcție moralizatoare sau de transmitere a unor
mesaje cu conținut ezoteric. Spre deosebire de
simbol, a. are un caracter conceptual, de
abstractizare a unor experiențe vizuale concrete,
după cum se poate înscrie și într-un sistem de
convenții imagistice proprii anumitor colectivități
profesionale, sociale, ideologice etc. (fr. allegorie, it.
allegoria, germ. Sinnbild, Allegorie, Gleichnis, engl.
allegory).	A.P.
ALENTOURS (fr.) Motiv ornamentai constituit din
benzi late între bordura și cîmpul unei tapiserii, avînd
ca motive figuri, blazoane, ornamente vegetale sub
formă de ghirlande și buchete. A. apar în sec. 15,
cînd tapiseriile, fiind folosite pentru împodobirea
interioarelor, capătă un aspect mai puțin solemn. Prin
extensie, întreaga bordură bogat ornamentată,
inspirată din arta italiană, specifică tapiseriei
franceze din sec. 18 (fr. alentours, it. orbo, contorni,
germ. Ornamentbordure, Einfassung, Umrahmung,
engl. woven trame).	V.D.
ALERGĂTOR —> mofetă
ALEXANDRIN, STIL - Mișcare artistică a cărei
sursă este Alexandria, oraș din nordul Egiptului, care,
ALE_____
22
începînd cu sec. 3 Î.H., transformă moștenirea
Greciei ciasice. Alexandrinismul este o artă
caracterizat printr-un sentiment mai viu al naturii,
uneori prin grație și prețiozitate sau, dimpotrivă, prin
exagerare în redarea tensiunilor lăuntrice. Adesea
raportat ia clasicismul grec ca o manierizare, s.a. a
fost preluat de romani și redescoperit în sec. 18, cu
ocazia săpăturilor arheologice de la Pompei și
Herculanum, avînd o foarte mare influență asupra
stilului Ludovic XVI, Z și elenisni	I.C.
ALEXANDRU Sticlă obținută în Anglia, la
începutul sec. 20, de Thomas Webb III (1865-1925) și
de fabrica Stevens and Williams Ltd., prin încălzirea
treptată a piesei, astfel încît cea mai mare parte să
fie colorată în galben-chihlimbar, iar spre extremități,
în albastru sau roșu. Uneori se îndepărtează stratul
de culoare pentru a se lăsa să apară un motiv detașat
pe fondul galben.	V.D.
ALFA Șl OMEGA (A Și Q) Prima și respectiv
ultima literă a alfabetului grecesc, desemnînd semne
apocaliptice ce semnifică începutul și sfîrșitul, unite
în persoana lui Dumnezeu-Tatăl și în cea a lui lisus
Hristos. Au fost folosite încă din arta paleocreștină ca
simbol al lui Hristos, singure, sau în relație cu mono-
grama acestuia și cu crucea. V. și Chi-Rho T.S.
ALGRAFIE Procedeu de gravură pe o placă de
aluminiu granulată, tratată cu acid fosforic și
desenată cu creionul de grafit (fr. algraphie, germ.
Algraphie, engl. algraph).	A.P.
ALICATADOS (sp.) Plăci ceramice folosite pentru
pardoseală, fabricate la Triana (cartier din Sevilla)
începînd din sec. 14, colorate alb, albastru, verde și
asamblate în genul mozaicului, de obicei în motive
geometrice.	V.D.
ALINIAMENT 1. Spațiu jalonat la intervale egale
de elemente de același tip (arbori, statui, fîntîni),
urmînd un traseu prestabilit. 2. Rezultatul unei
operațiuni de sistematizare urbană, constînd în
aducerea la o linie comună a fronturilor construite, a
spațiilor verzi sau a amenajărilor utilitare ce le
deservesc, în raport cu o arteră de circulație (fr.
alignement, it. allineamento, direttura, germ. Rich-
tung, Bauflucht, engl. building line, setting in a
straight line).	T.S.
ALIZARINA 1. Materie colorantă extrasă din
rădăcinile plantei erbacee numită roibă sau garanță
(rubia tinctorum), împreună cu alți coloranți, puțin
rezistenți, ca: purpurina, xantina, purpuro-xantina etc.
A fost folosită, încă din antichitate, pentru prepararea
unor roșuri reci, destinate picturii și boiangeriei (v.
lac de garanță). Izolată, în 1826, de chimiștii francezi
Pierre Jean Robiquet și Colin, a. a prilejuit crearea
unor culori-lac cu nuanțe delicate, variind între oranj,
roșu și violet. 2. Colorant sintetic preparat, în 1868,
de chimiștii germani, Graebe și Liebermann, din
antracen, pe baza căruia se produc pigmenți colorați
cu nuanțe reci. A. sintetice sînt transparente, de
obicei se modifică în amestecuri și se decolorează la
lumină. Principalele a. sintetice: - albastră, cu
nuanțe între indigo și albastru verzui, tinde să se
întunece la lumină; se utilizează pentru unele
cerneluri tipografice sau pentru destinații în care
durabilitatea nu este indispensabilă; - brună, are
proprietăți prin care se apropie de a. roșie. Sin. lac
de garanță Rubens, lac de garanță brun; ~ galbenă,
cu un ton stins, ușor maroniu, este mai puțin
rezistenta decît a. roșie; - roșie, stabilă la lumină și
în amestecuri, e cea mai bună dintre a. sintetice,
singura larg acceptată de pictori; ~ verde, are
proprietăți și utilizări comune cu a. albastră; se
apropie de tenta verdelui smarald; - violetă, culoare
modestă, cunoscută ca lac de garanță violet (fr.
alizarine, it. alizzarina, germ. Alizarin, engl. ali-
zarine).	L.L.
ALLA PRIMA (it.) Modalitate rapidă de execuție a
unei picturi, prin care tabloul se termină într-o singură
ședință de lucru. Fără să fie primii, au excelat în
acest mod de lucru pictorii de plein airde la Barbizon,
apoi ipipresioniștii. Printre artiștii care au lucrat într-o
singură repriză un loc aparte îl ocupă Van Gogii. în
secolul nostru metoda este larg răspîndită. De obicei,
o operă executată într-o singură zi este vie și
spontană, are căldură și prospețime. în tehnica
uleiului un tablou lucrat a. p. are, față de unul pictat
prin reveniri, cîteva atuuri legate de modificările în
timp ale materiei picturale: rămîne proaspăt (nu mai
transpar straturile inferioare ezitante, ci albul
grundului, care iradiază, luminînd tentele), sînt
prevenite degradările datorate uscării inegale a
straturilor și pasta emailează mai rapid. Lucrul a. p.
nu se potrivește oricărui artist, nici oricărei teme
plastice sau oricărui subiect. A. p. este practicată și
în alte tehnici — tempera, acuarela etc., sau chiar în
buon fresco.	L.L.
ALL'ANTICA (it.) Expresie care denumea odinioară
o lucrare de artă executată după un model antic. L.L.
ALMANAH (arab, al-manakh) Denumire dată unor
publicații periodice ilustrate, de obicei anuale, cu un
cuprins specializat pe un domeniu sau care conține o
mare varietate de subiecte: informative, educative, de
divertisment etc. (fr. almanach, it. almanacco, germ.
Almanach, engl. almanac). V. și calendar A.P.
AL SECCO sau IN SECCO (it.) -4 pictură
ALTAR 1. Loc sacru destinat depunerii ofrandelor
și oficierii sacrificiilor, apărut o dată cu credințele
religioase. în epoca preistorică, a. era format din
cîteva pietre dispuse în așa fel încît să permită
scurgerea sîngelui în timpul sacrificiului. în Grecia, a.
era plasat în incinta sanctuarului în fața templului,
avînd o formă rectangulară sau circulară. Importanța
și aspectul a. au urmat dezvoltarea arhitecturii și
sculpturii, ele ajungînd în epoca elenistică la
dimensiuni colosale (A. lui Zeus, Pergamon). în
i-,------------------------------; marmură îmhoaătite CU
epoca romană, a., blocuri de marmură îmbogățite cu
reliefuri, erau închinate nu doar zeilor, ci și
împăraților (Ara Pacis). 2. Masa (mensa), plasată în
centrul sanctuarului, pe care se celebrează liturghia.
UGmiw —-------- . .
Este constituită fie dintr-o
simplă placă din piatră
rectangulară, sprijinită pe un
picior central sau pe colonete
în colțuri, fie dintr-un para-
lelipiped culcat (bloc compact
sau „dulap") sau dintr-un bloc
de forma unui sarcofag (~
fix). în bisericile catolice, pot
exista mai multe a., dintre
care cel situat în axul
sanctuarului este ~ prin-
cipal; celelalte poartă de-
numirea de ~ secundare sau
- votive. La consacrarea de
către episcopi, era dotat cu
relicve de martiri, sau de alți
sfinți, considerate indis-
pensabile pentru oficierea
liturghiei. Pe a. se află, de
regulă, piese țesute, albe sau
colorate, un crucifix, sfeșnice
— în cele ortodoxe impor-
tante, și ripide —, iar în
timpul oficierii liturghiei,
vasele și cărțile de cult. în
unele biserici de veche
tradiție, deasupra a. se ridica
un baldachin sau un ciboriu
(fr. autel, it. altare, germ.
Altar, engl. altar). 3. ~
portativ, este o piesă mobilă
avînd aceleași funcții cu
masa a. 4. Denumire dată
unui ansamblu decorativ,
pictat, sculptat sau mixt,
plasat pe latura lungă din
spate a mesei a., alcătuit
dintr-o parte centrală (panou
pictat sau scrin cuprinzînd o
statuie sau un grup statuar),
Altar paleocreștin
Altar antic
«LI
23
flancată sau nu de o pereche de aripi fixe sau de 1-2
perechi de aripi mobile (voleuri), sprijinită pe o
predelă și terminată cu un coronament sculptat. Este
o piesă caracteristică mediilor catolice și protestante.
Din punct de vedere iconografic, nu există reguli fixe
pentru decorarea sa. Epoca gotică este perioada
maximă a înfloririi ~ cu aripi. în Transilvania, se
păstrează un număr însemnat de a. gotice tîrzii la
Brașov, Mediaș, Sibiu, Biertan, Sebeș, Cluj și în
numeroase sate. A. din Renaștere și baroc au numai
un panou central pictat, plasat într-un cadru
arhitectonic, uneori flancat de statui. în funcție de
structură, a. poartă diferite denumiri: triptic, poliptic,
retablu, - cu aripi sau ~ cu voleuri (fr. retable, it.
pala d'altare, germ. Retabel, Fliigelaltar, engl.
reredos).	I.C. și T.S.
AMP
ALTERNANȚĂ (lat. alternus, unul din doi) 1.
Reluare succesivă, la intervale regulate sau nu, a
unui element plastic: o linie, o formă, un ton, un
ornament, un accent etc. 2. Ornament care constă în
repetarea a două sau mai multe motive decorative,
conform unui ritm anumit. 3. Sistem constructiv în
care suporții unei bolți (coloane și stîlpi) se succed
alternativ; este întîlnit, cu precădere, în bazilicile
romane tîrzii și bizantine din sec. 6-7 (fr. alternance,
it. alternanza, germ. Stiitzenwechsel, Wechsel von
Pfeiler und Săule, engl. alternate order, alternation of
supports, alternate piers).	L.L., V.D. și T.S.
ALTORELIEF Tip de relief puternic profilat față de
suprafața de fundal, cu tendința de desprindere de
acesta. Sin. relief înalt. V. și relief	I.C.
ALUMINA Hidroxid de aluminiu obținut pe cale
chimică. (A nu se confunda cu oxidul de aluminiu,
care este o a. anhidră.) Se prezintă ca o pulbere
albă, afînată și ușoară, are o largă compatibilitate
chimică, iar cînd este frecată cu ulei devine incoloră
și transparentă. Se folosește ca material de
umplutură sau ca material-suport pe care se fixează
culorile-lac (fr. alumine, it. allumina, germ. Alu-
miniumhydroxid, engl. alumina).	L.L.
ALVEOLĂ (lat. alveolus) 1. Ornament, sculptat sau
pictat, ca o mică celulă, formînd prin repetare un
motiv de fagure sau de stalactite. Folosit în
arhitectură pentru decorarea bolților, mai ales în stilul
maur (palatele din Granada și Cordoba). 2. Cavitate
mică în care se încastrează o piatră prețioasă
(fr. alveole, it. cella, germ. Zelle, Hohle, Hohlung,
Schălchen, engl. alveolus, cell).	V.D.
AMARANT Lemn exotic cunoscut și sub
denumirile: lemn de violete și acaju de Cayenne, cu
structură dură, colorat în nuanțe roșu-violacee.
Răspîndit în America de Sud (Brazilia, Guyana),
Africa (Guineea), importat în Europa din sec. 18.
Folosit, îndeosebi, sub formă de furniruri pentru
mobilier de lux și obiecte decorative, de ebeniștii
francezi (epoca Regenței, Ludovic XV, Restaurație) și
englezi (Chippendale, Hepplewhite, Sheraton) (fr.
bois d'amarante, bois de violette, it. legno di
amaranto, germ. Amarantholz, Purpurholz, engl.
amaranth-wood, purple-wood).	C.R.
AMATISTO Culoare violetă, sau roșie „ca a
cardinalilor", descrisă de C.Cennini în tratatul său,
provenită dintr-o rocă dură (probabil hematita roșie —
un oxid natural de fier). Prelucrată după sistemul
medieval (sfărîmată într-o piuliță și frecată pe o
lespede de porfir, cu puțină apă), numită și amatito,
se folosea în frescă, pentru colorarea pergamentului,
a hîrtiei de desen etc. l/. și roșu de hematita L.L.
AMBO -» amvon
AMBOL Numele purtat în erminii de o pastă roșie,
cu ajutorul căreia erau fixate foițele de aur pe
panourile de lemn. Funcția lui era dublă: de adeziv și
de ecran roșu, care iradia discret de sub foița subțire,
colorînd-o ușor. A. era destinat, de obicei, zonelor
aurite care urmau să fie sclivisite cu dintele.
Compoziția pastei, variabilă, era un amestec din care
făceau parte pigmenți, materii adezive, plastifianți
etc. Una din cele mai simple rețete, extrasă din
Cartea de pictură a lui Dionisie din Fuma (sec. 18),
cuprindea: bol de Armenia, ocru și „foarte puțin
săpun, așijderea oleacă de albuș de ou“. Cennini
compunea a. din bol și albuș. Pasta, fluidizată prin
adaos de apă, era aplicată în straturi subțiri, se lăsa
la uscat, apoi se umezea cu alcool și se aplica foița,
presîndu-se cu un ghemotoc de vată. După un
răstimp de cel puțin o oră, urma sclivisirea. Sin.
ambol roșu, ampol, ampolul Domnului, polirnent. V.
ambularisire	L.L.
AMBRAZURĂ (fr.) 1. Deschidere practicată într-un
zid, delimitată de cadrul unei ferestre sau al unei uși.
2. Spațiul cuprins între montanții ferestrei sau ușii
(fr. embrasure, it. strombatura, spaletto, germ. Fen-
sterleibung, Fensterwandung, Fensternische, engl.
splay, window-recess). 3. Deschidere practicată într-o
amenajare întărită, pentru a permite tragerea cu o
armă; îngustă spre exterior; se evazează spre interior
(fr. embrasure, it. cannoniera, germ. Schiessscharte,
engl. port-hole). V. și fereastră de tragere T.S.
AMBULARISIRE Numele operației prin care vechii
noștri pictori de tradiție bizantină aplicau amboiul,
peste suprafețele grunduite ale panourilor ce urmau
să fie aurite. V. și ambol	L.L.
AMESTECUL CULORILOR întrepătrunderea sau
interacțiunea dintre două sau mai multe culori, din
care rezultă o nouă culoare. Se poate face prin adiție
(adăugare, însumare) sau prin substracție (sustra-
gere, scădere). Ambele tipuri de amestec sînt proprii
atît culorilor-lumină, cît și culorilor-pigmenți, iar cum
cele două grupe de culori nu coincid, este normal să
difere parțial și rezultatele amestecurilor. Pentru
ilustrarea celor două tipuri de amestec se recurge, de
obicei, la experiențele făcute pentru prima dată de
J.K. Maxwell (sec. 19): dacă se proiectează pe un
ecran alb, suprapunîndu-se, luminile emise de trei
proiectoare, fiecare proiector fiind prevăzut cu cîte un
filtru de sticlă colorată cu una din culorile-lumină
primare (roșu-vermillon, verde-gălbui, albastru-
violaceu), ecranul alb va rămîne în continuare alb:
s-a produs o adiționare a primarelor, care au
recompus lumina; dacă în fața unui singur proiector
se așază toate cele trei filtre colorate de mai sus,
ecranul va deveni negru: s-a produs o substracție,
radiațiile sînt absorbite, lumina dispare. A.c.
pigmentare poate fi, de asemenea, aditiv sau sub-
stractiv: amestecul aditiv este un amestec optic, în
care adiția se produce direct pe retină, ca rezultat al
unor impulsuri cromatice care pleacă de la anumite
tente juxtapuse; amestecul substractiv de pigmenți se
poate realiza fie pe paletă, prin melanj direct (ames-
tec fizic), fie prin suprapunerea unor tente cu diverse
grade de transparență. Amestecurile substractive
pigmentare sînt cele mai familiare pictorului: ameste-
cate, de fiecare dată, două cîte două, cele trei culori
primare dau culorile secundare, primarele și secun-
darele dau terțiarele etc.; cele trei primare, ameste-
cate în cantități bine proporționale, dau un gri neutru,
iar la întîmplare, dau griuri colorate; amestecul celor
șase culori pigmentare dă un gri închis, murdar. L.L.
AMETIST (gr.) Varietate violetă de cuarț, prezen-
tînd uneori striațiuni ondulate sau concentrice (duri-
tate 7, greutate specifică 2,64-2,66).Folosit ca piatră
semiprețioasă în gliptică și în giuvaiergerie. Cunoscut
în antichitate, a. este folosit din Evul Mediu pînă în
prezent ca element de podoabă. Se taie și se
șlefuiește în formă de caboșon, în plan dreptun-
ghiular sau în trepte. Adesea gravat (scene mito-
logice, personaje istorice), servește și ca inel sigilat
(fr. amethyste, it. amatista, germ. Amethyst, engl.
amethyst).	V.D.
AMFIPROSTIL Tip de templu la care fațada
principală și cea posterioară sînt precedate de
coloane. V. și templu	I.C.
AMFITEATRU (gr. amphis theatron, în jurul tea-
trului) Construcție romană de plan circular sau
elipsoidal, avînd în centru o arenă, în care se
desfășurau lupte cu animale (venationes), lupte cu
gladiatori și, prin umplerea arenei cu apă, lupte
navale (naumahia). De jur-împrejur se înălțau tribune
și gradene supraetajate. Inițial, a. aveau un caracter
temporar, fiind construcții din lemn ce se demontau la
încheierea spectacolelor. Începînd cu a doua
jumătate a sec. 1 Î.H., a. se construiesc din piatră. Se
cunosc două tipuri de a. din piatră: cele care folosesc
un cadru natural (o vale între două coline) sau
amenajat, avînd doar structura de suprafață, arena și
gradene, fără subsoluri și coridoare; cele construite
în întregime din zidărie, cu o substructură de
25
coridoare boltite aproape labirintică. A. nu exista în
antichitatea greacă (fr. amphitheâtre, it. anfiteatro,
germ. Amphitheater, engl. amphitheatre). I.C.
AMFORA Vas grecesc, de obicei de mari dimen-
siuni, de formă conică sau cilindrică, cu fundul ascuțit
sau rotunjit, prevăzut cu două toarte simetrice și un
gît relativ îngust, folosit pentru păstrarea uleiurilor și
vinurilor, întîlnit din antichitate pînă în epoca
bizantină și avînd o mare varietate tipologică și
decorativă (fr. amphore, it. anfora, germ. Amphora,
engl. amphora). V. ceramică greacă	I.C.
AMMION miniu de plumb
AMNOS (gr.) în Biserica ortodoxă, imagine a jertfei
euharistice, legată de tema Mielul lui Dumnezeu. îl
reprezintă pe lisus copil, culcat pe disc, uneori
acoperit cu steluța, flancat de arhangheli cu ripide
sau cădelnițe, ori de diaconi. Decorează glaful
ferestrei din axul absidei.	T.S.
AMORSA Procedeu de construcție a unui zid din
piatră fățuită sau din cărămidă, constînd din supra-
punerea elementelor, astfel încît, prin alternarea
avansului unei asize cu retragerea corespunzătoare a
celei imediat următoare, să se asigure soliditatea
zidăriei, iar la extremități, posibilitatea prelungirii
eventuale a acesteia. Cu sens mal figurat — porțiune
de zidărie marcînd pornirea unui element constructiv
(fr. amorce; it. addentellatura, germ. Ansatz, Zahn-
steine, engl. toothing-stones).	T.S.
AMPHORISKOS Amforă de dimensiuni mici, din
ceramică sau sticlă, folosită pentru uleiuri și alifii
parfumate.	LC.
propriu-zis, sau o piramidă, din lemn sau metal, de
regulă pivotînd în jurul unui ax prevăzut cu un picior
ornamentat și un soclu poligonal decorat cu reliefuri
plate, ajur sau cu picturi. în Occident, piesa este fie
AMP
26
AMPRENTA Urma exactă, în adîncime sau în
relief, a unui obiect (medalie, intalie, ornamente
incizate, sculptate), obținută prin presare într-o
materie plastică (ceara, argilă, ghips, papier-mâche
etc.) (fr. empreinte, it. impressione, impronta, stampa,
germ. Abdruck, Prăgung, engl. prinț).	C.R.
AMPULĂ (lat. ampulla, sticluță) Recipient de
dimensiuni mici, din sticlă, ceramică sau bronz, avînd
forma unei sfere turtite sau a .unor valve circulare,
puțin bombate, alipite, prevăzut cu anse pentru
agățat. în antichitate era folosit pentru parfumuri, iar
în context creștin era folosit de pelerini pentru
transportul și păstrarea uleiului sfințit. Cele mai
cunoscute — decorate cu scene biblice și cu inscripții
de laudă — provin din locurile de pelerinaj din
Palestina (sec. 5-6) și se păstrează la Monza și la
Bobbio, în Italia (fr. ampo'ule, it. ampolla, fialetta,
germ. Olflăschchen, Olgefăss, Salbolgefâss, engl.
ampulla, anointing vessel, phial). V. ceramică greacă
I.C. și T.S.
AMULETA (lat. amuletum) La origine, desemnează
un obiect de mici dimensiuni, purtat, de obicei, în
jurul gîtului, atașat unui colier sau unui șiret, cu rol de
protecție împotriva forțelor malefice. în epocile cele
mai vechi, a. are formă animalieră sau vegetală.
Realizată, uneori, din materiale rezistente și adesea
prețioase sau semiprețioase, alteori fiind părți
provenind de la animale, a. era purtată pentru a feri
de boli, de nenorociri, de accidente. Ulterior, a. i se
atribuie puterea de a atrage'și concentra forțele
pozitive, cu rol de fecunditate, de vindecare sau de a
purta noroc. După dezvoltarea scrierii, reprezentările
figurative sînt frecvent dublate sau chiar substituite
de formule magice sau descîntece (fr. amulette, it.
amuleto, germ. Amulett, Abwehrmittel, engl. amulet).
Cu sens asemănător se folosește talismanul. I.C.
AMVON Piesă de mobilier bisericesc, servind, cu
începere din sec. 13, pentru rostirea predicii. înlocu-
iește alte amenajări anterioare, constînd din parapete
din piatră, marmură, metal sau lemn, bogat decorate,
care delimitau în preajma altarului unul sau două
spații înălțate, cu trepte, destinate citirii Epistolei și
respectiv Evangheliei. în această formă purta
denumirea de Ambo. fiind frecvent în bisericile
bizantine (Sf. Sofia, Constantinopol) și în cele
occidentale. A. este o construcție independentă,
realizată din piatră, lemn sau zidărie, adosată, uneori,
unei coloane sau unui stîlp sau chiar liberă, de plan
de regulă hexagonal (sau circular), avînd laturile
decorate în relief sau pictate. Se sprijină pe un
postament (picior central, colonete multiple, atlanți
sau animale simbolice); este încununat de un
coronament de forma unui baldachin, cu rol de a
îndrepta în jos vocea predicatorului. A. cunoaște o
mare profuziune decorativă în goticul tîrziu (Nurn-
berg, Viena), în Renașterea italiană, în baroc (cel de
la biserica Sf. Mihail din Cluj-Napoca), dar și în arta
protestantă. Sînt mult mai puțin frecvente și relativ
tîrzii (sec. 18-20) în arta Bisericii răsăritene (fr. chaire
â precher, it. pulpito, pergamo, germ. Kanzel, Ambo,
Predigtstuhl, engl. pulpit).	T.S.
ANAFORNIȚĂ Platou de mari dimensiuni, folosit
pentru oferirea pîinii sfințite (anafura). De formă
rotundă sau octogonală, a. este adesea realizată din
argint aurit și decorată cu motive geometrice sau
vegetale, între care, uneori, se află medalioane cu
figuri sau scene biblice. în țările române, s-au păstrat
numeroase piese valoroase din sec. 17-18, unele
realizate la comanda voievozilor și boierilor în
ateliere de argintărie din Brașov și Sibiu, și dăruite
principalelor lor ctitorii.
T.S.
ANAGLIFA (gr. anaglyphos, cizelat în relief)
Termen folosit din antichitate pentru a desemna
diferite obiecte, în special inscripții, cu ornamente
sculptate în relief plat (fr. anaglyphe, it. anaglifo,
germ, erhabene, getriebene Arbeit, engl. anaglyph).
C.R.
ANALOGHION (ANALOG) (gr.) Piesă de mobilier
bisericesc, servind pentru sprijinirea cărților de cult în
timpul lecturilor sau al cîntărilor. A. este un pupitru
transportabilă — cînd se plasează pe masa altarului
—, fie fixă, fiind montată pe o latură a amvonului, iar
suportul pe care se sprijină cartea poate avea forma
unui vultur cu aripile desfăcute (simbolul
evanghelistului loan). Un tip particular de a. este cel
destinat expunerii icoanelor prăznicare în bisericile
ortodoxe. în acest caz, pupitrul simplu este plasat pe
un soclu de secțiune rectangulară, decorat în relief
sau numai acoperit cu o țesătură prețioasă (fr. lutrin,
it. leggio di coro, germ. Adlerpult, Chorpult, engl.
lectern, singing desk). I/. și tetrapod	T.S.
ANAMORFOZĂ (gr. ana, îndărăt, întors, morfe,
formă) Reprezentare deformată, făcută, de obicei, pe
suporturi bidimensionale, a unor elemente sau
ansambluri naturale, care pot fi percepute sub
aspectul lor real numai dacă sînt privite dintr-un
anumit unghi (fie direct, fie indirect, prin mijlocirea
unor oglinzi speciale). Deformările optice sînt
realizate prin diverse artificii ce țin de domeniul
perspectivei. Procedeul de anamorfozare a reținut
tangențial atenția marilor creatori — unul dintre
aceștia fiind Hans Holbein (Ambasadorii) (fr.
anamorphose, it. anamorfosi, germ. Anamorphose,
engl. anamorphosis).	L.L.
ANANAS Motiv ornamental reprezentînd fructul
ananasului, folosit ca terminație la piesele de mobilier
(montanții scaunelor), de ceramică și de metal
(butoane pe capacele vaselor) (fr. fruit d'ananas, it.
ananas, ananasso, germ. Ananas, engl. pine-apple);
—Pokal (germ.), cupă de forma a., stilizată, fabricată,
în sec. 16-17, mai ales la Augsburg și Nurnberg.
V.D.
ANARGHIRI -> Doctori fără arginți
ANASTASIS —> Coborîrea la Iad și învierea
ANASTILOZA Metodă de restaurare ce constă în
refacerea unui fragment de piatră sau de zidărie care
lipsește sau este deteriorat, pe baza formelor și
profilurilor porțiunilor originale asemănătoare care se
păstrează. Folosită, inițial, pentru înlocuirea
coloanelor căzute și deteriorate, metoda s-a extins și
la alte elemente constructive (fr. anastylose, it.
anastilosi, rialzamento delle colonne, germ. Ana-
stylose, Wiederaufrichtung, Wiedererrichtung der
Săulen, engl. anastylosis).	T.S.
ANATOMIE ARTISTICĂ Ramură a anatomiei care
studiază formele exterioare ale corpului aflat în
repaus sau în mișcare și expresia lor. Interesul
pentru formele corporale „autentice" se manifestă
vădit în întreaga artă a antichității clasice — și cu
deosebire în cea a perioadei elenistice, pusă în
legătură cu influența școlii medicale de la Alexandria
—, dar studierea științifică a corpului se realizează
mult mai tîrziu, în sec. 15, cînd apare primul tratat de
anatomie bazat pe disecție (Mundini de Luzzi,
Veneția, 1478) și o serie de artiști sînt atrași
ANG
27
nemijlocit de problemele anatomiei, unii făcînd ei
înșiși disecții. Nedisociată la începuturi de anatomiile
medicale, a.a., ca ramură distinctă, este întemeiată
de Leonardo da Vinci, care corelează metoda
medicală cu interesul plastic. Metoda și ideile lui au
fost puțin cunoscute, astfel că hotarele domeniului se
conturează lent, prin contribuțiile publicate — sub
forma unor tratate — de Tortebat (1668), Bernardino
Genga (1691), Albinus (1747), Pierre Camper (1791),
Jean Galbert-Salvage (începutul sec. 19), lulius
Kolloman (1885), Paul Richer (1890) etc. Pusă în
slujba reprezentării artistice, bazată pe datele
furnizate de anatomie, fiziologie, antropologie, psiho-
logie, problematica a.a. este vastă: construcția
corpului uman (studiul scheletului — alcătuire,
repere, proporții), modelajul formelor exterioare
(musculatura) aflate în poziție de repaus și mișcare,
morfologia artistică a formelor în funcție de sex,
vîrstă și tipologie antropologică, fiziologia și formele
expresiei; uneori, cuprinde și problemele corpului
animal. Informațiile furnizate de a.a. constituie pentru
artist — nu numai în perioada uceniciei —, repere de
neînlocuit.	L.L.
ANCADRAMENT Cadru de piatră sau de lemn
delimitînd golul unei uși sau al unei ferestre, în care
se fixează sistemul de închidere (uneori și de
siguranță) al acestora. Partea dinspre exterior
(montanți, arce, lintou) este adesea decorată prin
cioplire, putînd contribui la definirea stilistică a
edificiului sau a unor părți ale acestuia (fr. enca-
drement, it. telaio, germ. Tur-, Fenstereinfassung,
engl. framing). IZ. și cercevea, ramă	T.S.
ANCORĂ Simbol al speranței (v. virtuțile cardi-
nale) la apostoli și la Părinții Bisericii. Folosit în
epoca paleocreștină — împreună cu alte simboluri —
ca emblemă a mîntuirii. Dispare în Evul Mediu și
reapare în Renaștere ca atribut al alegoriei speranței
(fr. ancre, it. ancora, germ. Anker, engl. anchor). T.S.
ANGAJAT Termen care desemnează situația
specială a unei coloane sau a unui element de sprijin
care sînt semiîncastrate într-un zid.	T.S.
Coloană angajată
ANGOBĂ înveliș constituit dintr-o pastă lichidă din
argilă, albă sau colorată, care se aplică pe suprafața
unei piese de ceramică, înainte de ardere, pentru a
masca culoarea roșiatică a argilei sau aspectul
grosolan al pastei; are, uneori, aspectul și
consistența unui smalț, dar se cojește ușor. în
ceramica populară, se folosește curent a. albă,
gălbuie sau roșie, în același scop ca și glazura,

ANE
pentru a da suprafeței piesei un aspect neted (fr.
engobe, it. ingobbio, intonaco, germ. Anguss mit
Tonschlamm, engl. liquid clay, slip, thin glaze) V. și
glazură	I C. și V.D.
ANEXĂ (lat. annexus, atașat) Construcție cu
funcție secundară alipită volumului principal construit
sau aflată în apropierea acestuia, servind drept
dependințe (ex: a. gospodărești), ateliere, depozite
etc. (fr. annexe, it. annesso, germ. Anbau, Neben-
haus, engl. annex).	T.S.
ANFILADA 1. Ansamblu de încăperi dispuse una în
continuarea celeilalte, comunicînd între ele prin uși
aflate în același ax. 2. Dispoziția pe o linie unică (în
filă) a coloanelor unui portic (fr. enfilade, it. infilata,
fuga di stanze, germ. Zimmerflucht, Raumflucht, engl.
suite of rooms).	T.S.
ANILINĂ (port, anii, indigo) Amină ciclică (C6H5NH2)
creată în 1826, în procesul distilării indigoului, de
chimistul german Otto Unverdorben. Se prezintă ca
un lichid uleios, incolor, foarte toxic și servește ca
principală materie primă în industria coloranților
sintetici. Astăzi se extrage din huilă. O dată cu
înființarea primei fabrici de coloranți pe bază de a., în
1856, începe declinul rapid al coloranților naturali. Se
produce un mare număr de culori de a., utilizabile în
boiangerie și la fabricarea culorilor ieftine pentru
pictură.	L.L.
ANIMALE FANTASTICE Ființe ireale, compuse din
diferite elemente preluate de la ființe din regnul ani-
mal, care populează bestiariile medievale, avînd în
general valențe negative. V. și bestiariu T.S.
ANIMALE SIMBOLICE Ființe reale sau fantastice,
care populează bestiariile medievale, investite cu
valențe simbolice pozitive sau negative sau fiind chiar
ambivalențe în funcție de context. Cel mai frecvent,
sînt simboluri ale lui Hristos, ale Măriei (identificată și
cu Biserica), ale virtuților și ale viciilor. Un loc aparte
îl ocupă simbolurile apocaliptice ale evangheliștilor:
loan — vultur, Luca — taur, Marcu — leu (Matei are
alături o figură de înger), care decorează, de regulă,
pandantivii cupolelor bisericilor bizantine (apar uneori
și alături de reprezentările umane ale personajelor
simbolizate) sau brațele crucifixelor. în pictura gotică
tîrzie, aceste din urmă 4 simboluri îi semnifică uneori
și pe Părinții Bisericii catolice.	T.S.
ANLUMINURĂ (fr.) Operă pictată, executată pe
filele vechilor manuscrise (fr. enluminure, it.
miniatura, germ. Buchmalerei, llluminierkunst, engl.
illumination). IZ. miniatură	L.L.
ANULET (lat. annulus, inel) Mulură formată din
unul sau mai multe profile inelare plasate la coloa-
nele antice la intersecția dintre fus și capitel. în
monumentele gotice din sec. 12-13, a. apar și pe
fusul coloanelor, întrerupînd la înălțimi diferite linia
ANOMI (ANONI) -» esența de terebentină și
gumi-anima
ANOTIMPURI Reprezentări alegorice ale primă-
verii, verii, toamnei și iernii, personificate încă din
antichitate, preluate în arta paleocreștină și medie-
vală, însoțite de atribute vegetale sau animale, spe-
cifice. Pot lua și forma vîrstelor omului, de la copil la
bătrîn, a celor 4 elemente sau a celor 4 fluvii ale
Paradisului. Frecvent reprezentate în sculptura roma-
nică și gotică și în miniatura gotică, singure sau în
relație cu lunile anului. Din asocierea cu muncile agri-
cole, s-au născut scene de gen specifice goticului
tîrziu, Renașterii și barocului (Jean și Paul de
Limbourg, Pieter Bruegel cel Bătrîn și cel Tînăr,
Giovanni Bassano etc.) (fr. Ies quatre saisons, it. ie
quattro stagioni, germ. Die vier Jahreszeiten, engl.
the fourseasons).	T.S.
ANSBACH Important centru de ceramică, situat în
Bavaria, în care s-au produs piese de faianță și de
porțelan de calitate superioară. Manufactura de
faianță, creată între 1708 și 1710, sub patronajul lui
Frederic Wilhelm de Brandenburg, a activat pînă în
1839. în prima perioadă, producția este influențată de
faianța extrem-orientală (pentru forme) și de cea de
Delft și de Rouen (pentru ornamente); coloritul este,
în general, albastru sau verde. Cele mai valoroase
piese datează din perioada 1729-1757; deși nu
poartă marcă, sînt semnate de pictorii ceramiști care
au creat decorul. Manufactura de porțelan, întemeiată
între 1757 și 1758 cu ajutorul ceramiștilor de la
Meissen, a funcționat pînă în 1860. Producția de cea
mai bună calitate aparține perioadei 1767-1785. For-
ma și decorul pieselor trădează influența manufacturii
Berlin; figurile seamănă cu cele executate la Meis-
sen. Serviciile de masă sînt ornamentate cu motive
inspirate din folclorul german, din comedia italiană,
cu peisaje și chiar scene de factură extrem-orientală.
Mărci (pentru porțelan): inițiala A; A cu un vultur;
scutul orașului — o bandă curbă cu trei pești (toate
de culoare albastră).	V.D.
ANTABLAMENT 1. Parte componentă a structurii
unui edificiu clasic ori de sorginte clasică, plasată
între capitelurile coloanelor sau pilaștrilor — pe care
se sprijină — și fronton. Este alcătuit din arhitravă,
friză și cornișă, proporțiile și decorația variind în
funcție de respectivul ordin de arhitectură, sau de stil
(diferențe în Renaștere, Baroc). 2. Prin extensie,
parte terminală — mulurată — a unui mobilier, a unei
uși sau a unei ferestre, sprijinită pe colonete sau
pilaștri (fr. entablement, it. cornicione, trabeazione,
germ. Gebălk, Sâulengebălk, engl. entablature). T.S.
ANTE (lat.) Prelungire frontală, spre exterior, a
zidurilor perimetrale laterale ale unei construcții, sub
forma unor pilaștri masivi de sprijin. Cînd se combină
cu coloane, alcătuind un portic, aceasta poartă
denumirea in antis (fr. ante, it. ante, germ. Ante,
Eckwandpfeiler, Mauerpfeiler, engl. anta). T.S.
A NT
29
ANTEFIX (lat. antefixa) Element decorativ al unei
construcții, realizat din ceramică sau din piatră, avînd
forma de rondelă policromă, palmetă cu nervuri în
relief, cap de femeie sau de leu, mască, figură
mitologică. Uneori, mai multe a. sînt plasate în friză
la baza acoperișului sau chiar pe coamă. Caracte-
ristic arhitecturii clasice și neoclasice, a. a fost folosit
în Italia și ca aruncătoare de apă (fr. antefixe, it.
antefissa fittile, germ. Stirnziegel, engl. antefix, Greek
tile, decorative tile-end). V. și gargouille T.S.
ANTEPAGMENTA Plăci de teracotă cu decor
sculptat sau pictat ce plachează structura interioară
de lemn a templului etrusc. Preluate în arta romană,
sînt realizate și din metal, turnat sau lucrat au
repousse, fiind folosite și la placarea altor tipuri de
construcții, precum și ca panouri decorative la porți.
i n
ANTEPENDIUM (lat.) Piesă decorativă brodată,
sculptată, pictată sau din metal ciocănit, plasată pe
fața anterioară a mesei altarului în bisericile catolice.
Cele mai prețioase datează din Evul Mediu (de ex. a.
de la catedrala din Basel, 1020, păstrat la Muzeul
Cluny, Paris) (fr. antependium, it. fronte di altare,
paliotto di altare, germ. Antependium, Altarbehang,
Altarvorsatz, Altarvorhang, engl. antependium,
frontal).	T.S.
ANTERIU (turc. entari) 1. Veșmînt purtat în Imperiul
otoman și, în epoca fanariotă, în țările române, de
demnitari și boieri, apoi de negustori, dascăli, lăutari
etc. Din stofă sau mătase, lung pînă la glezne și cu
ANT
30
mîneci lungi, încheiat în față cu nasturi pînă la talie și
încins cu brîu, a. era îmbrăcat de bărbați și femei,
peste cămașă. Folosea și ca haină de casă sau de
noapte. 2. Veșmînt lung din stofă, de regulă negru (dar
uneori și cafeniu, gri sau chiar alb — la preoții de mir)
petrecut în față și închis cu 1-2 nasturi la nivelul taliei,
caracterizînd ținuta exterioară a preoților și călugărilor
ortodocși (fr. soutane, it. sottana, gonella, germ. Talar,
engl. cassock) I/. și rasă, sutană A.N. și T.S.
ANTHEMION Ornament floral întîlnit frecvent în
alternanță cu palmeta în decorația arhitecturală, cel
mai adesea formTnd un element modular dezvoltat în
friză sub cornișă sau la baza'dublei volute a
capitelului ionic.	LC.
ANTIFONAR (ANTIFONALE) (gr. anti, în replică
phone, voce) Carte liturgică în cultul catolic, cu text și
note, cuprinzînd cîntări alternative între preot și două
coruri, care își dobîndește forma canonică în timpul
papei Grigore cel Mare (începutul sec. 7). Schema
decorativă a cărții — secondînd textul — urmărește
ilustrarea sărbătorilor de peste an în succesiune
liturgică. Cuprinde de regulă bogate inițiale pictate și
frontispicii sau imagini în text cu motive ornamentale
vegetale și animaliere (fr. antiphonaire, it. antifonario,
germ. Antiphonale, Chorgesangbuch, engl. antipho-
, nai, antiphonary).	T.S.
ANTIMIS (gr. antimision, preluat din lat. ante-
mensa, în locul mesei). Acoperămînt liturgic pictat,
brodat sau imprimat, care se așază pe masa altarului
sau o poate înlocui pe aceasta la slujbele oficiale în
afara bisericii. El poartă semnătura episcopului
locului, fiind o piesă indispensabilă pentru celebrarea
liturghiei. La origine, erau prinse pe el moaștele unui
sfînt. Decorat inițial cu instrumentele patimilor și cu
simbolurile evangheliștilor, prin contaminare cu ico-
nografia aerului, a primit în centru scena Plîngerii. în
Occident, v. funcțiile sale la altar portativ T.S.
ANTIS, IN - 1. Portic încadrat în amîndouă
extremitățile nu de coloane, ci de o prelungire a
zidurilor laterale terminate în pilaștri (v. ante). 2. Prin
extensie, orice portic avansat față de zidul de fațadă.
I.C.
ANTIVOL -+ izvod
ANTRAPIRIMIDINĂ GALBENĂ Pigment galben
intens, stabil. Culoare organică sintetică apărută în
ultimii zeci de ani în S.U.A.	L.L.
ANTROPOMORF Element reprezentînd figura
umană.	I.C.
ANVELOPARE (fr. enveloppement) Voalare, învă-
luire, topire delicată a culorilor și valorilor, în fapt o
atenuare a contrastelor aflate într-o operă executată
pe un suport plan. V. și velatură	L.L.
ANVERS Centru artistic în care s-au dezvoltat,
începînd din sec. 15, ateliere de ceramică, întemeiate
de meșteri italieni, înecare se produceau piese de
faianță în stil italian. în 1558 Pasquetti din Brescia
întemeiază o manufactură care lucrează în genul sti-
clăriei venețiene și a cărei producție este de un mare
rafinament artistic și tehnic. După o întrerupere de 50
de ani, manufactura execută, în perioada 1677-1689,
sub conducerea venețianului Pompeio — elev al lui
George Ravenscroft (1618-1681), inventatorul crista-
lului englez denumit flint-giass —-, piese de sticlărie
în stil englez, venețian sau local. Paharele de tip”
Roemer, clopotele și vasele decorate cu masca lui
Neptun (ornament specific al manufacturii) se bucură
de o mare apreciere. încă din sec. 15, A. este și un
centru de tapiserii în tehnica basse-lisse, ajungînd un
concurent al manufacturilor de tapiserii din Bruxelles,
piesele fiind deseori semnate în fals, ca fiind exe-
cutate la Bruxelles. Cele mai cunoscute tapiserii sînt
Muncile lui Hercule (sec. 16) și Faptele Apostolilor
(sfîrșitul sec. 17).	V.D.
APARAT 1. Rezultanta sistemului de îmbinare a
materialului de construcție standardizat ca dimensiuni
(cărămidă, piatră, cu cel puțin două dimensiuni relativ
fixe), pentru a obține din asamblarea pieselor para-
mentului maxima soliditate a zidăriei și un aspect
îngrijit, uneori chiar căutat decorativ. Prezintă tipuri și
denumiri variate, vn funcție de loc și de timp, ca și de
materialul folosit. Un ~ mixt, alcătuit din piatră și
cărămidă alternînd după sisteme diferite, este folosit
în arhitectura bizantină sau de tradiție bizantină (fr.
appareil; it. apparecchio, murătură, germ. Mauer-
verband, Mauerwerk, Steinschichtung, engl. bond,
fitting ofstones, masonry work). 2. ~ (portrete de) -»
portret	T.S.
APAREIAJ —> parament
APA DE VAR Lichid transparent și incolor, care
conține var în disoluție, rezultat la stingerea varului
(este lichidul rămas la suprafață după ce varul s-a
depus la fundul gropii), sau după depunerea unui var
care a fost amestecat cu apă. Nu trebuie confundat cu
laptele de var. A.d. v. se folosește aproape exclusiv
în pictura murală: la diluarea culorilor, pentru frecarea
unor pigmenți cărora pictorul vrea să le sporească
aderența, pentru spălarea pensulelor etc. L.L.
APEDUCT (lat. aquaeductus) Sistem de aducțiune
și canalizare a apei din zona de munte în oraș. în
Grecia antică, folosite încă din sec. 6 î.H, a. erau
constituite dintr-o suită de tunele prin care treceau
tuburi de teracotă. La fel erau și a. vechi romane.
După sec. 4 î.H romanii, pentru a evita variațiile de
nivel ale terenului, au dezvoltat și generalizat
construirea apeductelor deasupra solului, printr-un
sistem de șiruri de arce suprapuse, deschiderea
arcului fiind redusă proporțional ia fiecare nivel
superior (fr. aqueduc, it. acquedotto, germ. Aquădukt,
Wasserleitung, engl. aqueduct).	LC.
APLICAȚIE 1. Motiv decorativ din țesătură decu-
pată — în general din satin uni —, aplicat pe un fond
de țesătură diferită, printr-un punct de broderie, sau
un șnur, care înconjură conturul. Procedeul permite
APO
31
decorarea mătăsurilor cu motive variate, al căror
relief poate fi îngroșat prin umplere cu lînă. Folosit
din Renaștere pînă în prezent. Poate fi utilizat și
pentru broderie și dantelă. 2. Procedeu de decorare a
ceramicii prin aplicarea unei culori vitrificabile sub
formă de angobă (fr. application, it. ricamo, applica-
zione, germ. Auflagearbeit, Aufnăharbeit, Aufnăhe-
spitze, Besatzspitze, engl. embroidery on a ground-
work).	V.D.
APLICĂ 1. Corp de iluminat din diverse materiale
(metal, lemn, ceramică, sticlă, cristal etc.) și de
diverse forme, fixat pe un perete, pe un pilastru sau
pe lemnăria care îmbracă zidul unei încăperi. 2. Motiv
ornamental, de forme și dimensiuni foarte diverse, din
metal (bronz, argint, aur sau cositor), ceramică, os
sau lemn, dispus în relief pe mobile, vase, veșminte,
piese de harnașament etc. (fr. applique, it. 1.
candelabre murale, 2. riporte, germ. 1. Wandleuchter,
2. aufgelegte Arbeit, Beschlagstiick, engl. 1. bracket,
wall light 2. inlaid work).	V.D.
APOCALIPS (gr. Apokalypsis, revelație) Ultima
carte a Noului Testament, scrisă spre sfîrșitul sec. 1
d.H., atribuită lui loan, autorul celei de a patra
Evanghelii. Lucrare poetică și profetică, cuprinzînd
revelația celei de a doua veniri triumfale a lui Hristos
la sfîrșitul lumii (v. și Parusie), A. fiind preludiul
Judecății de apoi. Nenumăratele motive apocaliptice,
independente sau grupate, au constituit baza unei
iconografii escatologice foarte bogate, avînd ca
sursă, atît A. lui loan, cît și o serie de viziuni din
Vechiul Testament (Daniil, Ezechiil). Din punct de ve-
dere iconografic, extrem de numeroasele reprezentări
ale ciclului se împart în două serii mari: a) dinainte de
Durer; b) după Durer. Din prima serie fac parte
mozaicurile de la Ravenna (sec. 6), cunoscutul A. al
lui Beatus din Libeana (784), care stă la baza A.
medievale, manuscrisul de la Bamberg (1014-1020),
tapiseria de la Angers, realizată de Nicolas Bataille în
1377-1381, cicluri de fresce la Assisi (sec. 13-14) etc.
Ciclul gravat de Durer în 1498 a stat la baza reali-
zărilor Renașterii germane, dar și a unor numeroase
ansambluri murale athonite și rusești (laroslavl) din
sec. 16. Temele A. au constituit subiectul pentru
decorarea marilor timpane ale bazilicilor romanice
(Vezelay — sec. 11), ca și al nenumăratelor redactări
ale Judecății de apoi din pictura murală și de icoane
a Bisericii răsăritene. în afară de ciclurile A. există și
motive apocaliptice independente, dintre care cele
mai cunoscute sînt: Mielul mistic, apărînd singur sau
împreună cu 24 de bătrîni sau între 7 sfeșnice, cele
patru fluvii ale Paradisului, A și Q, Maiestas Domini,
Ierusalimul ceresc, Arhanghelul Mihai cîntărind
suflete, Fecioara apocaliptică învingătoare a șarpelui
(identificată cu Maria — noua Evă), cei 4 călăreți
întruchipînd Ciuma, Războiul, Foametea și Moartea,
Marea tîrfă a Babilonului (identificată în timpul
Reformei cu papalitatea) etc. (fr. Apocalypse, it.
Apocalisse, germ. Apokalypse, engl. Apokalypse,
APO______
32
Revelation of St. John the Divine). I/. și Judecata de
apoi, Parusie	T.S.
APOCRIFE (gr. apokryphos, ascuns, tăinuit) Scrieri
cu conținut religios, care nu sînt considerate printre
cărțile canonice ale Bibliei, atribuite unor autori necu-
noscuți sau legendari, aflîndu-se însă în versiunea
greacă a Septuagintei sau în cea latină a Vulgatei
(cele din Vechiul Testament); cele legate de Noul
Testament au fost redactate între sec. 2-3 și 8-9. Din
punct de vedere doctrinal, au mai puțină importanță
decît cărțile canonice sau sînt chiar total respinse de
Biserică, dar au însemnătate aproape egală din punct
de vedere iconografic, foarte multe cicluri sau scene
independente fiind inspirate din ele. Pentru Noul
Testament, cele mai importante sînt Protoevanghelia
lui lacov, Evanghelia lui Pseudo-Matei, Evanghelia lui
Nicodim - din care sînt inspirate multe din scenele
ilustrînd viața lui lisus și cea a Măriei (fr. Apocryphes,
livres apocryphes, it. Apocrifi, germ. Apokryphen,
engl. Apocrypha). V. și Evanghelie, Noul Testa-
ment, Vechiul Testament	T.S.
APODOSIS —» diaconicon
APODYTERIUM -»terme
APOSTOL (gr. apostolos, trimis) Denumire gene-
rică dată discipolilor lui Hristos, desemnînd de regulă
pe cei 12 pe care acesta i-a ales și care, după moar-
tea sa, au răspîndit creștinismul în lumea romană.
Sînt reprezentați fie toți 12 în jurul lui Hristos în
diferite scene, fie în grup sau individual; înveșmîntați
în costumul antic roman tîrziu, ei sînt reprezentați ca
atare încă din arta paleocreștină. Conform erminiilor,
ei sînt individualizați prin trăsături fizionomice și poar-
tă în mîini rotulusuri; în arta occidentală, sînt identifi-
cabili prin atribute: Petru — cheie, Pavel — spadă,
Andrei — crucea în formă de X, loan — potir și carte,
lacob cel Tînăr — carte și măciucă, lacob cel Bătrîn
— cîrjă de călător și pălărie decorată cu o scoică,
Toma — echer, Filip — cruce mică de trestie, Matei
— lance, Matias — bardă, Bartolomeu — carte, cuțit
sau propria piele ecorșată, Simon — ferăstrău, luda
Tadeu — pietre, halebardă, luda trădătorul — punga
cu bani. în afară de acest număr canonic, Faptele
Apostolilor menționează, cu aceeași denumire, încă
c. 70 de persoane din anturajul lui Hristos sau pe
primii discipoli ai celor 12 (fr. apotre, it. apostolo,
germ. Apostel, Jiinger, engl. apostle).	T.S.
APOTROPAIC (gr. apotropaios, care ferește de
nenorocire) Element decorativ, de cele mai multe ori
figurativ, cu rol magic de protecție împotriva răului
(germ, apotropăisch, engl. apotropaic). LC.
APPIANUM Culoare verde folosită în antichitate,
numită și creta viridis. Este un pămînt colorat natural
cu oxizi de cupru.	L.L.
APTERAL Tip de templu coloane pe fațadele
laterale. IZ. și templu	LC.
AQUAMANILA -»acvamanila
ARABESC Motiv ornamental de origine arabă,
alcătuit, exclusiv, din combinații variate de linii geo-
metrice și forme vegetale, dispuse după un anumit
ritm, uneori, simetric de o parte și alta a unui ax.
Folosit în artele plastice și decorative din antichitatea
greco-romană pînă în Renaștere; după o perioadă de
eclipsă, a. este foarte folosit în sec. 18 și 19 (fr. ara-
besque, it. rabesco, arabesco. germ. Arabeske, engl.
arabesque).	V.D.
ARAMĂ Metal de culoare roșiatică, foarte maleabil,
ductil, sonor, foarte rezistent la coroziune (densitate
8,58-8,94, grad de topire 1084’C). Se poate ciocăni,
lamina, lustrui și grava. Prelucrarea a. datează din
epoca neolitică. în Sumer și în Mesopoiamia, a. este
ciocănită și turnată, către 4000-3500 Î.H.; se
răspîndește în bazinul Mediteranei orientale și în
regiunea gurilor Dunării, în al 3-lea mileniu Î.H., iar în
Europa centrală și orientală, către 2500-2000 Î.H.,
adusă de marinarii cretani și egeeni în Italia și
Spania. Din a. ciocănită, turnată sau gravată se
confecționează arme, bijuterii, clopote, diverse
ustensile casnice. Trasă în plăci, relativ reduse
dimensional, a. apare ca suport al picturii în ulei, prin
sec. 16, fiind mult folosită cu un secol mai tîrziu.
Adeziunea și repartizarea omogenă a pastei picturale
era asigurată prin frecarea plăcilor cu zeamă de
usturoi — o „preparație" mediocră, întrucît absoarbe
umiditate atmosferică și provoacă desprinderi de
culoare. Plăcile de a., foarte apreciate de gravori, sînt
folosite în mod curent și astăzi, în diferitele tehnici de
gravură în adîncime sau în relief, cu acizi. Sin. cupru
(fr. cuivre rouge, it. rame, germ. Kupfer, engl.
copper).	V.D., L.L. și A.P.
ARBORELE LUI IESEI (ESEU) Reprezentare
medievală a genealogiei lui Hristos: din trupul lui
lesei (Eseu) — tatăl lui David — răsare un pom, pe
ale cărui ramuri sînt reprezentați regii iudaici pe linie
solomonică și descendenții lor pînă la Maria, care îl
poartă în brațe pe lisus, aflată în axul arborelui. Pe
ramuri sau pe corole semiînflorite, se mai află și unii
dintre profeții mesianici. Cea mai veche reprezentare
pictată — într-un alt tip de redactare iconografică —
se păstrează în Codex aureus (c. 800) de la
Biblioteca Bathyaneum din Alba lulia. Există foarte
multe imagini în sculptură și în vitraliile gotice, în
miniatura și pictura murală romanică, gotică și bizan-
tină. în Transilvania, tema apare foarte dezvoltată în
pictura murală de la Mediaș (1420). Ea face parte și
din programul picturilor murale exterioare din Mol-
dova (sec. 16), unde are semnificația glorificării lui
Hristos în marele act de rugăciune pentru victoria în
lupta antiotomană (fr. Arbre de Jesse, it. Albero di
Jesse, germ. Wurzel Jesse, Jessebaum, engl. Jesse
tree, Stern of Jesse).	T.S.
ARBORELE VIEȚII Motiv simbolic de străveche
tradiție orientală; este legat în iconografia creștină de
temele paradisului și crucii. Frecvent reprezentat în
arta paleocreștină, bizantină (miniaturi), romanică și
gotică (pictură murală), pornind de la motivul biblic al
pomului cunoașterii binelui și răului. Pomul — iden-
tificat sau nu cu crucea — apare în redactări de o
complexitate variată, adesea în compania altor ima-
gini simbolice sau în compoziții alegorice. Numeroase
reprezentări occidentale au la bază lucrarea mistică a
Sf. Bonaventura (sec. 13), Lignum vitae. Imaginea
vehiculată prin intermediul acestei scrieri reprezintă o
cruce cu rădăcini, uneori și cu ramuri și frunze, care
poartă fructe mistice: hostii strălucitoare cu impre-
siunea Răstignirii, figurile apostolilor (coronamentul
altarului din Biertan, jud. Sibiu, 1515), simbolurile
virtuților.	'	T.S.
ARC 1. Traseu geometric realizat dintr-o curbă sau
din combinații de curbe. 2. Element constructiv care
are un asemenea traseu (fr. arc, it. arco, germ.
Bogen, engl. arch). Diferitele tipuri de a. se definesc
după forma traseului care rezultă din multitudinea de
posibilități oferite de combinarea curbelor între ele
sau cu segmente de dreaptă: - în plin cintru sau -
semicircular (fr. arc plein-cintre, it. arco centinato,
arco a pieno centro, arco semicircolare, arco a tutto
sesto, germ. Halbkreisbogen, Rundbogen, engl.
roundheaded arch, semicircular arch); ~ frînt (fr. arc
brise, it. arco acuto, germ. Spitzbogen, engl. pointed
arch); ~ în acoladă (fr. arc en accolade, it. arco a
carena di nave, germ. Eselsriicken, Kielbogen,
Wellenbogen, engl. four-centered arch, ogee arch); ~
trilobat sau - treflat (fr. arc trilobe, arc trefle, it. arco
trilobato, germ. Kleeblattbogen, engl. treloil arch); ~
polilobat (fr. arc polylobe, it. arco lobato, germ.
Zackenbogen, engl. cusped, multifoil arch); ~ în
mîner de coș sau ~ subînălțat (fr. arc en anse de
panier, it. arco policentrico, arco a mezza botte,
germ. Korbhenkelbogen, engl. depressed arch, three
centered arch); ~ turtit sau ~ plat (fr. arc deprime, it.
arco appiattito, germ. Plattbogen, engl. flat arch); ~
supraînălțat (fr. arc surhausse, arc surmonte, it. arco
sopralzato, arco sopraelevato, germ, zugespitzer
Bogen, engl. raised arch); - în potcoavă (fr. arc
outrepasse, it. arco oltrepassato, germ. Hufeisenbo-
gen, engl. horseshoe arch); ~ rampant (fr. arc
rampant, it. arco rampante, germ, steigender Bogen,
engl. rampant arch); după funcție sau după loc, din
acest punct de vedere poartă denumirea de: -
butant, la marile catedrale gotice, sistem de sprijin
exterior, constînd dintr-un segment de a. ce transmite
împingerile de la nașterile bolților sanctuarului sau
navei centrale, spre contraforții colateralelor. în
ansamblu, sistemul are aspectul unei succesiuni de
„coaste“ realizate din bolțari, cu intradosul curb și
extradosul plat, înălțate deasupra acoperișurilor
colateralelor și, respectiv, deambulatoriului (fr. arc-
boutant, it. arco di sostegno, germ. Strebebogen,
engl. flying buttress); ~ de descărcare, segment de
cerc realizat din materialul de construcție (piatră,
cărămidă), care întrerupe succesiunea normală a
asizelor zidăriei, deasupra unui gol sau în zonele
considerate mai slabe ale acesteia, cu scopul
sprijinirii rezistenței întregului (fr. arc de decharge, it.
arco di scarico, arco di sostegno, germ. Entlastungs-
bogen, engl. discharging arch, relieving arch);~ dia-
fragmă, a. transversal, separînd traveele unui spațiu
constituit din nave paralele, deasupra căruia se află
fie nașterile bolților acestora, fie un zid străpuns sau
nu de goluri (fr. arc diaphragme, it. arco diaframma,
germ. Schalldosebogen, engl. diaphragmatic arch); ~
formeret, a. de piatră sau de cărămidă, încastrat în
zidăria laterală a unui spațiu acoperit cu bolți gotice,
făcînd parte efectivă din sistemul de statică al
acestora, avînd punctele de naștere comune cu
nervurile lor (fr. arc formeret, it. arco longitudinale,
incastrato, germ. Wandbogen, engl. wall arch); -
dublou, a. suplimentar, menit să preia parte din
împingerile unei bolți în leagăn (în plin cintru sau în
arc frînt), al cărei intrados îl dublează; se descarcă
pe pilaștri sau coloane, succesiunea astfel constituită
din două arce și două perechi de elemente de sprijin
dînd naștere unei travei. De regulă, se construiește o
dată cu bolta ce trebuie întărită; există și posibilitatea
realizării ulterioare, cînd necesități practice o cer, în
acest caz bolta și a. reprezentînd o țesătură unitară a
zidăriei (fr. arc doubleau, it. arco doppio, arco
trasversale, sottarco, germ. Doppelbogen, Quer-
bogen, Quergurt, Gurtbogen, Verstărkungsrippe eines
Tonnengewolbes, engl. cross springer, transverse
rib); ~ ogivă -> ogivă; - triumfal, arcada mare care
marchează separația interioară dintre spațiul sanctu-
arului (absidă, respectiv cor) și nava unei biserici
catolice. în funcție de stil, poate fi semicircular sau
frînt (fr. arc triomphal, it. arco santo, arco trionfale,
germ. Triumphbogen, engl. chancel-arch) ~ de
triumf, în antichitatea romană, poartă monumentală
ridicată la intrarea drumului principal în oraș, înlo-
cuind în unele situații decorurile efemere ridicate cu
ocazia trecerii unui cortegiu triumfal. A.d.t. face parte
iwn
arc bufant
arc diafragmă
din edificiile pe care orașele din coloniile romane
erau obligate să le construiască, fiind astfel destul de
numeroase. Ele aveau una sau trei deschideri arcate
în același plan, sau patru deschideri între patru pi-
cioare așezate în careu (cvadrifrons), flancate de
coloane sau pilaștri, susținînd un antablament masiv
ornat, uneori, deasupra a. cu un fronton triunghiular,
a. fiind decorat cu reliefuri și surmontat de statui.
Abandonat după căderea Imperiului Roman, a.d.t.
reapare ca element de arhitectură în Renaștere (fr.
arc de triomphe, it. arco di trionfo, germ. Triumphbo-
gen, Ehrenbogen, engl. triumphal arch). T.S. și I.C.
ARCADA Deschidere practicată într-un zid, sub un
arc, care își ia numele de la tipul de traseu al
acestuia și se sprijină pe montanți de zidărie sau pe
coloane. Uneori, traseul arcului este subliniat de o
arhivoltă (fr. arcade, it. arcata, germ. Arkade, Bogen-
stellung, engl. archway). Cazuri particulare: ~ gemi-
nată, tip de a. dublă, la care montantul median este
înlocuit cu o consolă (fr. arcade jumele, it. arcata
binato); ~ oarbă, tip în care zidul de sub arc nu este
pătruns total de gol, creîndu-se astfel o nișă plată (fr.
arcade aveugle, it. arcatella cieca, germ. Blend-
bogenstellung, engl. blind arcade).	T.S.
ARC
35
voltele și elementele de sprijin (în romanic — console
reprezentate de capete de monștri, în Renaștere și
baroc — baluștrii); pot fi și lipsite de ornamente, lă-
sînd liberă piatra profilată, cărămida aparentă sau
tencuiala zugrăvită (fr. arcature, it. arcatella, germ.
Bogenreihe, engl. arcature).	T.S.
arcada geminată	arcadă oarbă
arc de descărcare
arc dublou
arc ogivă
ARCA Motiv iconografic derivînd din tema vechi-
testamentară a Potopului. Reprezintă o construcție de
lemn menită a adăposti exemplarele animale și pe cei
cîțiva oameni pe care Noe trebuia să îi salveze de
apeie dezlănțuite. Frecvent reprezentată în arta
paleocreștină, medievală și în Renaștere în diferite
cicluri și episoade biblice, cel mai adesea avînd și
echivalentei simbolic al Bisericii (fr. arche, it. arca,
germ. Arche, engl. arch).	T.S.
ARCOSOLIU (lat. arcosolium) 1. Nișă boltită săpa-
tă în pereții catacombelor, decorată adesea cu motive
simbolice și ornamentale, destinată să cuprindă în
ARCAN1ST (lat. arcanum, secret) Termen folosit în
sec. 18 pentru lucrătorul specializat în fabricarea
porțelanului sau a altor produse de ceramică, pre-
supus a deține secretul tehnicii respective. Cei mai
cunoscuți a. au lucrat la Meissen, Viena, Hbchst,
Chantilly, Vincennes și în manufacturile engleze (fr.
arcaniste, germ. Arkanist, engl. arcanist). V.D.
ARCATURA 1. Arcadă mică sau șir de arcade
foarte puțin adîncite adosate unui perete sau părților
unei construcții și care îmbracă forma de arc. 2. Șir
de mici arcade oarbe, cu rost ornamental,_ sprijinite
de console, colonete, baluștri sau Ieșene, in funcție
de epocă și de stil, cei mai adesea sînt decorate arhi-
partea inferioară sarcofagul defunctului. 2. Nișă aco'-
perită cu o arcadă, uneori bogat decorată, destinată
să adăpostească un mormînt. Era săpată în zidul
bisericilor (ex: în gropnița bisericii fostei Mînâstiri Hu-
mor) sau al așezămintelor religioase, la interior (în
corul bisericilor catolice) ori spre exterior (în porticul
boltit al mînăstirilor catolice); uneori, nișa este înlo-
cuită practic de o arcadă largă adosată unui zid al
edificiului, extremitățile frontale fiind sprijinite pe
coloane libere (a. familiei lui Luca Arbore din biserica
ARE
36
din satul Arbore) (fr. arcosole; enfeu, it. arcosolio,
sepolcro arcuato, germ. Arkosolium, Nischengrab,
Wandnischengrab, engl. tomb recessed in the wall,
wall-niche tomb).	T.S.
ARENĂ Spațiul central al unui amfiteatru sau circ
antic, acoperit cu nisip, unde aveau loc luptele de
gladiatori, cursele de care etc.	I.C.
AREOSTIL Sistem de intercolonament în care
intervalul dintre coloane este de 3-4 diametre V. și
templu	I.C.
ARGILĂ (lat. argilla) 1. Materie alcătuită din
sedimente minerale, cuarț, mică, carbonați,
fragmente de organisme ș.a., de culoare roșcată (prin
prezența oxidului de fier), albă, cenușie. A. umezită
devine compactă, onctuoasă, maleabilă și poate fi
modelată direct cu mîna, constituind cea mai veche
materie plastică folosită pentru sculptură, în
ceramică, la confecționarea cărămizilor (arse sau
nearse) în umplutura pereților de chirpici din timpuri
preistorice. A. trebuie menținută, în timpul lucrului, în
stare de permanentă umiditate (stropită cu apă,
învelită în pînze umede), deoarece, prin uscare, își
pierde plasticitatea devenind friabilă. Lucrările de
sculptură din a. ajunse în stadiul de solidificare își
micșorează volumul inițial, prin pierderea apei. Dacă
sînt arse în cuptor, la temperaturi joase (200-500’c),
capătă calitățile plastice și rezistența teracotei. 2.
Materie primă care stă la baza unei game de culori
temperate cromatic. Tenta lor variază de la albul
caolinului (care este a. cea mai pură) pînă la negru,
trecînd prin galben, roșu, verde și albastru. Foarte
durabile sînt alburile, galbenurile și roșurile. Varietăți:
a. albă, a. de China — numită și alb olandez sau a.
de Devonshire, a. (de pipă, galbenă, roșie, verde, de
porțelan) (fr. argile, it. argillo, creta, germ.
Topfererde, Ton, engl. argil modelling clay). Sin. lut.
V. și ceramică, faianță, porțelan C.R. și L.L.
ARGINT (lat. argentum) Metal prețios de culoare
albă-cenușie strălucitoare (duritate 2,5-3, greutate
specifică 10,5-11,1); se găsește în stare nativă sau
asociat cu alte metale (cupru, stibiu, arseniu);
maleabil, ductil, spnor; prin frecare capătă un luciu
deosebit. Cel mai fin a. are titlul 0.99. Cunoscut din
preistorie, a. a fost folosit în antichitate ca mijloc de
schimb, pentru fabricarea podoabelor și a pieselor de
cult. Cruciadele și legăturile cu Orientul au contribuit
la răspîndirea obiectelor din a. în majoritatea țărilor
europene, in sec. 13, corporațiile de meșteri argintari
se dezvoltă și capătă statute. în Renaștere,
confecționarea pieselor din a. atinge un înalt nivel
artistic. în sec. 17-18, artiștii peregrini contribuie lă
uniformizarea stilului (forme și motive) obiectelor din
a., astfel că numai după marcarea pieselor cu
poansoanele atelierului, orașului și inițialele
meșterului se stabilește cu precizie originea pieselor,
în sec. 17, a. este folosit și la confecționarea pieselor
de mobilier. Începînd din sec. 18-19, piesele de a.
(veselă, tacîmuri, statuete, piese de podoabă etc.)
sînt tot mai căutate. în arta 1900, a. se lucrează pe
scară largă, motivele și formele pieselor fiind
inspirate din regnul vegetal. Datorită dezvoltării
tehnicii industriale, la sfîrșitul sec. 18, în Anglia,
apare un înlocuitor al a. denumit Sheffield, după
orașul cu același nume (fr. argent, it. argento, germ.
Silber, engl. silver).	V.D.
ARGINTAR 1. Meșter care lucrează obiecte de
artă din argint, folosind de obicei metode tradiționale,
în epoca medievală, a. executa piesele după desene
proprii; azi, el se adresează unui artist, care creează
forma și decorul lor. 2. Negustor de piese din argint
(fr. argentier, it. argentaio, germ. Silberschmied, engl.
silversmith).	V.D.
ARGINTARE Acoperirea unui obiect de metal
comun cu un strat subțire de argint, prin imersiunea
lui într-o soluție de argint, pentru a-l proteja împotriva
factorilor externi și a-i da aparența argintului masiv.
Operația se poate efectua la rece sau la cald.
Procedeul, cunoscut din antichitate, a fost folosit pînă
la inventarea galvanizării, în sec. 18 (fr. argenter, it.
inargentare, germ, versilbern, engl. to silver). V.D.
ARGINTĂRIE Obiecte decorative confecționate
din argint. Cele mai vechi obiecte de a.,
confecționate prin turnare, ciocănire și cizelare, le-au
constituit piesele de podoabă (bijuterii, aplice etc.),
armele de paradă artistic prelucrate, unele obiecte
de uz somptuar (cupe, platouri etc.), ca și vasele și
piesele de cult. în sec. 15, ca urmare a importurilor
masive de aur și argint din America, se dezvoltă în
țările europene producția de piese din argint pentru
uz laic. A. de masă apare în sec. 18 (folosirea
lingurii datează din Evui Mediu, dar furculița apare în
Franța și în Anglia către 1630, iar cuțitul abia la
începutul sec. 18), cînd, în Franța, Anglia, Țările de
Jos, numeroase manufacturi produceau servicii de
a., asortate ca ornamentație cu cele de porțelan. Din
ultimul sfert al sec. 18, a. este puternic influențată de
stilul neoclasic; pe măsură ce industrializarea
progresează, piesele devin mai simple și mai
funcționale, și pot fi reproduse în serie. După o
perioadă de eclectism, în stilul Art Nouveau se
remarcă și în a. o anumită unitate în ornamentația cu
motive șerpuitoare, inspirate mai ales din formele
vegetale (fr. argenterie, it. argenteria, germ.
Silbergerăt, Silbergeschirr, Silberzeug, Silberwaren,
engl. silverplate, silverwork, silver goods). V. și II.
38-44	V.D.
ARGYRITIS -» litargă
ARHAIC 1. Perioadă a artei grecești cuprinsă între
sec. 8 și 6 î.H., în care se afirmă primatul arhitecturii
în relație cu sculptura^ și se definesc trăsăturile
stilurilor ionic și doric. în ceramică se manifestă o
înflorire care cuprinde întreaga lume elenică, pentru
ca, după 550 î.H., producția attică să eclipseze toate
celelalte ateliere. 2. Termen desemnînd, uneori,
preistoria în general și folosit, cel mai adesea, cu
referire la primele faze ale unei civilizații. I.C.
ARHANGHEL (gr.) Clasă aparte din ierarhia
îngerească, particularizată prin nume individuale
pentru cele 7 ființe care o compun, aflîndu-se pe
penultima treaptă a celui de al treilea ordin al Cetelor
îngerești. Cei mai cunoscuți sînt Mihail, Gavril, Rafail
și Uriil, avînd funcții și atribute precise în istoria
biblică și respectiv în iconografie. în iconografia
bizantină și postbizantină, sînt reprezentați și în grup
compact, alcătuind o sinaxă, cei din primul rînd
purtînd un medalion cu imaginea lui lisus Emanuel
(fr. archange, it. arcangelo, germ. Erzengel, engl.
archangel). IZ. și Cete îngerești	T.S.
ARHITECTURA Arta de a construi după legi
specifice, la început empiric descoperite, ulterior sta-
tuate de teoreticieni (Vitruviu, în antichitate, Bru-
nelleschi și Alberti, în Renaștere, W.Gropius, în epo-
ca modernă). în funcție de epocă și de stil, a. variază
din punct de vedere al programelor și al elementelor
constitutive și decorative ale edificiilor sau ansam-
blurilor construite (fr. architecture, it. architettura,
germ. Baukunst, engl. architecture). V. și il. 65-72
T.S.
ARHETIP (gr. arhe, început, și typos, tip) 1. în
sens mai larg, model ideal, tipar inițial după care sînt
create lucrurile. (Termenul provine din filozofia
platoniciană, unde lumii arhetipurilor, a ideilor, îi
corespunde pe plan fizic o lume a lucrurilor per-
ceptibile, relativ asemănătoare celor ideale). Con-
ceptul de formă poate fi gîndit ca arhetip, prototip,
model, machetă etc., aceste diferențieri avînd o
importanță bine stabilită în domeniul prelucrării
formelor de diverse naturi. 2. în domeniul artelor
plastice, termenul se referă la opera originală, la
primul model al unei sculpturi, picturi, piese de artă
decorativă, după care se fac copii, reproduceri sau
interpretări (fr. archetype, it. archetipo, germ. Vorbild,
engl. archetype).	L.L. și C.R.
ARHITRAVĂ (gr. arhi, sus, lat. trabs, grindă)
Element arhitectonic, la origine din lemn, apoi din
piatră și, mai tîrziu, chiar din zidărie, cu dezvoltare
orizontală, care unește partea superioară a doi sau
mai mulți montanți. în ordinele clasice, alcătuiește
ARI
37
partea inferioară a antablamentului. Cînd se sprijină
pe coloane poartă denumirea de epistil. în arhitectura
paleocreștină, bizantină timpurie și în cea de Re-
naștere, a. poate fi decorată cu profile simple, cu mo-
tive ornamentale sau simbolice, ori cu diferite inscrip-
ții (fr. architrave, it. architrave, epistilio, germ. Archi-
trav, Querbalken, Steinbalken, engl. architrave). T.S.
ARHIVOLTA Partea frontală a unei arcade,
alcătuită dintr-o suită de unități (bolțari de arc,
cărămizi), formînd o bandă continuă, foarte des
ornamentată cu sculpturi (elemente geometrice,
motive vegetale, animale fantastice, figuri de sfinți)
sau cu o alternanță decorativă de cărămizi puse pe
cant cu mortar de aceeași grosime (în arhitectura
bizantină și postbizantină). Marile portaluri romanice
și gotice prezintă o succesiune de a. retrase treptat
de la fața zidului (Biserica La Madeleine din Vezelay;
Notre-Dame din Paris). în arhitectura de cărămidă
(bizantină, de tradiție bizantină, musulmană) se
întîlnesc una sau mai multe a. intrinde, retrase de la
planul vertical al zidului, Subliniate de cărămizi
culcate pe latura lungă, sau pe cant, sau de șiruri de
zimți mici (arhitectura din sec. 16 din Țara
Românească; moscheea de la Plovdiv) (fr. archivolte,
it. archivolto, germ. Archivolte, Bogeneinfassung,
Bogenlăufe, Bogenleiste, engl. archivolt). T.S.
ARHONDARIC (gr. arhondariki) Construcție
specială sau grup de chilii care, într-o mînăstire
ortodoxă, servesc pentru adăpostirea oaspeților sau a
pelerinilor. Este întotdeauna înglobată în incinta
așezămîntului, dar separată de restul clădirilor în
care locuiesc călugării, fiind ridicată fie pe o altă
latură a incintei, fie într-o incintă exterioară (fr.
maison des hotes, it. casa per ospiti, germ.
Gasthaus, engl. guesthouse).	T.S.
ARIBALLOS Vas antic de formă globulară,
prevăzut cu gît scurt și toartă, antropomorf sau
zoomorf, destinat uleiurilor parfumate. V. ceramică
greacă	I.C.
ARIPA 1. Volum lateral sau secundar al unui
edificiu, uneori adăugat ulterior clădirii principale (fr.
aile, it. ala, germ. Flugel, engl. wing). 2. Panou pictat
sau decorat cu reliefuri, făcînd parte din structura
unui triptic sau a unui altar poliptic gotic. A. pot fi
ARM
38
fixe, fiind decorate numai pe una din fețe, sau mobile,
purtînd în acest caz decorul pe ambele fețe, de
regulă cel sculptat fiind folosit numai pe fața
interioară, vizibilă cînd altarul este deschis. Din punct
de vedere iconografic, tematica este foarte variată,
neexistînd un program fix. Sin. voleu (fr. volet, it.
sportello, portella laterale, valva, germ. Flagel,
Klappe, engl. wing-panel, shutter, folding wing). I/. și
altar, poliptic, retablu, triptic	T.S.
ARMATURĂ 1. Asamblaj de piese metalice sau
lemnoase, în scopul de a reuni, întări sau sprijini
diferitele părți ale unui întreg sau de a realiza
coeziunea lor, jucînd rolul unui schelet. A. din bare
de fier alcătuiește nucleul unui cofraj de beton armat.
2. Ansamblul rețelei de piese de plumb care formea-
ză osatura unui vitraliu (fr. armature, noyau, it. forma,
germ. 1. Kern, 2. Bleifassung, engl. 1, armature,
kernel, 2. frame, framing). 3. Carcasă metalică rigidă,
alcătuită din vergele de fier, sîrmă răsucită, stinghii și
fluturași din lemn sau hîrtie groasă, constituind
suportul interior care se încarcă treptat, în timpul
lucrului la o sculptură modelată în argilă, ciment sau
pastă de ipsos (fr. armature, it. armatura, intelaiatura,
germ. Rahmwerk, engl. iron framework). T.S. și C.R.
ARMENIUM -» azurit
ARMONIE (gr. harmonia, echilibru) Concordanță
deplină între elementele unui întreg, receptată ca
atare de privitor. Potrivit tradiției, părțile sau funcțiile
unui întreg trebuie structurate organic și totodată
distinct într-un tot omogen, astfel încît să producă un
efect de ansamblu unitar și echilibrat („unitate în
varietate"). La modul general, un astfel de întreg
realizează unitatea dintre structura internă și formă
(la care, în cazul obiectelor se adaugă
funcționalitatea), ceea ce presupune selecție și
dirijare. în opera de artă, a. mai presupune deplina
concordanță dintre mesaj (informația emotivă și
ideatică) și mijloacele de expresie folosite; aici a. are
întotdeauna un efect incitant, atrage atenția,
antrenează sensibilitatea, intuiția privitorului pe care
îl delectează estetic, precum și spiritul acestuia; ~
cromatică, rezultantă estetică realizată prin
distribuirea culorilor după normele acordului cromatic.
De obicei, generează o stare de echilibru psiho-
senzorial. Concepția despre echilibru, privit ca
generator și rezultantă a a.c., este susținută de unii
cercetători moderni: „două sau mai multe culori sînt
armonioase dacă prin amestec formează un gri
neutru" (Johannes Itten); sau, „griul mediu creează în
ochi o stare de echilibru perfect" (E.Herring). Astfel,
aparatul nostru optic reclamă griul mediu, în lipsa
căruia apare o stare de neliniște, ochiul străduindu-se
să-și restabilească echilibrul energetic; dovada ar
aduce-o, printre altele, contrastele — simultan și
succesiv —, în care ochiul își produce singur
culoarea complementară acelei culori care l-a obosit
în urma unei contemplări insistente. Distingem două
mari tipuri (sisteme) tradiționale de a.c., unul realizat
prin analogie, altul prin contrast. Primul se bazează
pe o dominantă, ceea ce însemnează că o culoare
principală creează tonalitatea generală, își impune
caracterul, iar celelalte tonuri îi sînt subordonate
(pictorii spun despre un tablou bazat pe dominantă că
este lucrat „în gamă"). A. prin contrast (numită și
policromă) se bazează pe contrastele unor culori
distanțate’ sau complementare; prezentă încă din
operele antichității egiptene, a fost studiată teoretic și
practic (M.E.Chevreul, G.Seurat etc.) abia pe la
jumătatea sec. 19, cercetările fiind aprofundate în
sec. 20. Practica artistică modernă și contemporană a
lărgit însă ariile noțiunilor, contestînd a. ca rezultat al
unei stări de confort optic, echilibrul optic nefiind
similar cu valoarea estetică; în a.c. a unui tablou sînt
introduse disonanțele, șocul, variația de ritmuri și
distribuție, elementele de surpriză, care dereglează
echilibrul fiziologic în scopul transmiterii unor stări
mai subtile. (De altfel, chiar o a. de tip clasic, bazată
pe dominantă, nu poate produce griul neutru.)
Tradiționalele modalități de armonizare prin analogie
sau prin contrast sînt astăzi polii posibili ai unor serii,
practic nelimitate, de armonii intermediare. A.c. a
unui tablou presupune, convergența componentelor
spre un întreg unitar, dar și stabilirea unor raporturi
subtile între aceste componente: acordul lor,
proporția, ordinea distribuției, ritmul, sensul lor
dinamic; se stabilesc astfel a. inedite, al căror
caracter poate fi consonant, asonant, disonant (în
oricare din ele existînd un sistem coerent de relații, o
logică internă coordonatoare). în realizarea lor rolul
sensibilității artistului este esențial (fr. harmonie, it.
armonia, germ. Harmonie, Ebenmass, engl.
harmony).	L.L.
ARMURĂ (în textile) Modul de încrucișare a firelor
de urzeală și de bătătură (băteală), care diferențiază
o țesătură de alta și determină calitățile produsului
finit — structură, rezistență, elasticitate, aspect,
moliciune etc. Există trei tipuri fundamentale de a.:
tafta — cu firele încrucișate drept, urzeala verticală și
bătătura orizontală; serj — cu firele încrucișate pe
diagonală; satin — cu încrucișări de fire care dau
țesăturii un aspect strălucitor pe avers și mat pe
revers. Sin. legătură (fr. armare, it. armatura, germ.
Textur, engl. weft, texture).	V.D.
ARRAS Unul din principalele centre burgunde de
tapiserii în tehnica haate-lisse din Evul Mediu. Faima
țesăturilor cu fire de aur lucrate la A. explică
denumirea italiană (arazzo) dată generic oricărei
tapiserii. Producția este foarte abundentă în sec. 14-
15, dar distrugerea orașului de către francezi, în
1477, are drept consecință împrăștierea meșterilor în
alte ateliere (Tournai, Paris). Tapiseriile executate la
A. se caracterizează prin preferința pentru motive
ornamentale arhitectonice și prin marea atenție
acordată detaliilor. Cele mai remarcabile tapiserii:
Bătălia de la Roosebeke (1402), Banavestire,
Patimile (începutul sec. 15), Vînători (mijlocul sec.
15) și Scene de curte.	V.D.
ARRICCIO (it.) Termen care denumește stratul sau
straturile interne ce compun tencuiala pentru frescă
(anume cele suprapuse direct peste zidărie, în scopul
nivelării acesteia). în decursul timpului, a. a fost
alcătuit după diverse formule, incluzînd nisip și var,
uneori și alte ingrediente. Peste a. se aplică intonaco.
L.L.
ARSANA în arhitectura athonită, turn de poartă și
de veghe al fiecărei mari mînăstiri, plasat la țărmul
mării, avînd la primul nivel un gang de acces legat de
instalații de tip portuar foarte simple. Cel de la
mînăstirea Vatopedi a fost construit de Ștefan cel
Mare (1472) și poartă imaginea votivă a acestuia
sculptată în piatră, alături de stema Moldovei și de
imaginea Maicii Domnului.	T.S.
ART BRUT Denumire, desemnînd, la propunerea
pictorului francez Jean Dubuffet, diferitele modalități
de expresie vizuală infantilă, a bolnavilor mintali și a
amatorilor fără cultură artistică specială. Astăzi există
la Lausanne un mare muzeu de a.b.	A.P.
ART DECO Moment stilistic la mijlocul anilor '20-
'30 ai sec. 20, socotit, multă vreme, ca o prelungire a
Art Nouveau-ului și Jugendstil-ului. A apărut în
Franța, conturîndu-se cu ocazia marii expoziții a
artelor decorative (1925, Paris), de unde îi vine și
numele, ca o sinteză eclectică între viziunea geome-
trizantă provenită din cubism, constructivism și
abstracționismul geometric, viziunea ornamentalistă a
unor aspecte ale artei 1900 și diferite versiuni ale
figurativismului modern. A. D. este identificabil mai
ales în arhitectură, mobilier, textile, grafică de carte,
dar și în sculptura mică. Se caracterizează, pe de o
parte, prin tendința spre monumentalitate, uneori cu
vagi ecouri egiptene, iar, pe de altă parte, spre o
încărcătură cu ornamente geometrice anguloase. în
sculptură domină un figurativism în care apar
elemente gracil-dulcege, alternînd cu altele masiv-
greoaie. A. D. a cunoscut o răspîndire notabilă în
Marea Britanie, în S.U.A., iar în România, în special
în arhitectură.	A.P.
ART NOUVEAU Mișcare artistică de la sfîrșitul sec.
19 și începutul sec. 20 (primul deceniu) răspîndită în
toată Europa, apoi și în cele două Americi. A pornit
concomitent în Franța, Anglia, Belgia, Germania, apoi
Austria, Spania, Portugalia, extinzîndu-se și în
Polonia, România, Ungaria, Iugoslavia, Rusia, în
țările baltice și scandinave. în ideea că orice perioadă
are dreptul la un stil al ei, A.N. (cu denumiri variate:
Jugendstil — în Germania, Sezession —- în Austria,
Stile Liberty — în Italia, Modern Style — în Anglia,
astăzi, retrospectiv, denumit și Arta 1900) s-a afirmat,
in principal, ca o reacție, pe de o parte împotriva
eclectismului istoricist al arhitecturii și al artei
decorative de la mijlocul sec. 19, pe de altă parte,
ART
39
împotriva tendinței de uniformizare și sărăcire
formală a obiectelor, în producția industrială de larg
consum. De aceea realizările cele mai de seamă și
foarte caracteristic impregnate de variantele stilistice
ale A.N. se întîlnesc în artele decorative, în
ornamentică, în arta cărții, în afiș, în arhitectura de
interior și în arhitectura propriu-zisă, cu dominante pe
domenii, în funcție de țări. Există două variante
stilistice principale ale A.N., ambele bazate pe funcția
expresivă și constructivă a liniei: una este varianta
liniei sinuoase, ondulatorii, cu un pronunțat caracter
organicist, metaforic-aluziv, din repertoriul
ornamenticii vegetale, adesea cu subtext erotic; a
doua este varianta geometrizantă, folosind linia și
ornamentul ca factori ordonatori, în scopul sublinierii
elementului constructiv al operei. Prima formulă
apare mai frecvent în Franța (la Hector Guimard — cu
ornamentația intrărilor la metroul parizian — și la
Emile Galle — autorul binecunoscutelor piese de
sticlărie), în Belgia (la arhitectul și designerul Henry
van de Velde, care a fost și unul din teoreticienii
mișcării), în Olanda (la pictorul Jan Toorop), în
Germania (la August Endell și Heinrich Vogeler), în
Anglia (la Aubrey Băardsley), în S.U.A. (la Louis
Comfort Tiffany). Formula geometrizantă se afirmă
mai ales în Anglia (la Ch.Rennie Macintosh, arhitect
și designer de mobilier) și în Austria (la arhitecții
Joseph Olbrich și Josef Hoffmann). Răspîndirea
viziunii A.N. de la arhitectură la orfevrărie și
vestimentație a făcut joncțiunea cu unele căutări
înrudite din arta picturii (linearitatea și formele plate
la Paul Gauguin, Edvard Munch, Gustav Klimt și
operele de debut ale unor expresioniști germani); a
avut ecou și în sculptură (Brâncuși, George Minne,
Ernst Barlach). Sursele A.N. sînt și ele variate,
explicînd complexitatea mișcării și penetrația ei.
Grafica extrem orientală, cea japoneză în special,
caligrafia islamică, sculptura africană și oceanică,
folclorul vizual austriac, ceh, maghiar, rus, scandinav
dar și curente artistice, precum simbolismul euro-
pean, prerafaelismul englez, mișcarea de reînviere
arlizanală (pornită în Anglia de Wiliiam Morris, John
Ruskin și W.Crane) au avut un rol important în
constituirea viziunii formale, ca și a substanței tema-
tice, a A.N. în ciuda unor aspecte elitare, prin carac-
terul uneori sofisticat al obiectelor, A.N. a fost o miș-
care cu un puternic impact, practic legată, în mai mul-
te cazuri (Germania, Austria, Belgia, Anglia), de ma-
nifestările sociale progresiste, propagatoare ale ideii
răspîndirii frumosului în toate mediile cotidianului,
inclusiv ale arhitecturii și designului industrial. Prin
aceste aspecte, în care intră și o intensă activitate
publicistică — cu reviste de largă circulație inter-
națională („Revue Blanche", „Jugend", „Pan", „Studio"
etc.) —, ca și prin diversitatea izvoarelor și bogăția
ideilor plastice, mișcarea A.N. a influențat în cea mai
mare măsură evoluția artei moderne de la începutul
sec. 20, fiecare dintre curentele ei avîndu-și, într-un
fel sau altul, originea în A.N. în România s-a dez-
voltat o arhitectură A.N., la București, Craiova, Brăila,
orientale; în Spania, cu Antonio Tapies:
Danemarca și Olanda, prin grupul
sculptură, a.a. de viziune expresionist-constructivă
ART
40
Galați, precum și la Timișoara, Oradea, Cluj, Tg.
Mureș, cu trăsături caracteristice în recompunerea
stilistică, în special a ornamentației clădirilor și a
interioarelor. Există elemente A.N. și în pictura și
grafica lui Luchian, Vermont, Șt.Popescu, precum și
în sculptura lui Paciurea.	A.P.
ARTA 1900 -> Art Nouveau
ARTA ABSTRACTA Termen generic referitor la
concepțiile și viziunea artistică din care este
înlăturată redarea directă a lumii vizibile. în acest
sens, a.a. a existat din cele mai vechi timpuri, în
diferite epoci și spații geografice, fiind caracteristică
unor forme ale artei decorative și ornamenticii. în
sensul curent și programatic al termenului, a.a. este
una din componentele principale ale artei sec. 20,
începînd din anii premergători primului război
mondial, continuînd să se afirme și astăzi — în
pictură, sculptură, grafică. A.a. se interferează cu
toate marile curente ale artei moderne; în funcție de
profilul ei, descinde dintr-un curent sau altul, pe care,
la rîndul ei, le-a influențat. în oricare din opțiunile ei
conceptuale, a.a. pornește de la ideea unei noi
experiențe artistice a realului, a cărei trăire interioară
se cere exprimată printr-un limbaj de semne,
imaginare sau cel mult aluzive la real, niciodată
descriptive sau indicative. Aceste semne, cu
încărcătură simbolică și purtătoare ale unui mesaj
spiritual de ascensiune interioară și ordonare, pot
avea un caracter pur geometric sau predominant
geometric: este acea a.a. descinzînd din cubism și
avînd numeroase legături — în anii '20-'30 — cu
constructivismul, inclusiv cel arhitectural, cu mișcarea
Art Deco, cu Bauhausul, cu mișcările De Stijl,
neoplasticism și purism, cu gruparea Abstraction-
Creation, iar, mai tîrziu, cu mișcarea Realites
Nouvelles. Principalii reprezentanți ai acestui gen de
a.a. sînt: în Olanda, Mondrian și Theo van Doesburg,
în Elveția, Sophie Taeuber-Arp, în Franța, Hans Arp,
Amedâe Ozenfant și Jean Herbin, în Italia, Magneții,
în Belgia, Servranckx, în Anglia, Victor Pasmore și
Ben Nicholson, în Ungaria, Laszlo Moholy-Nagy, în
Polonia, Stawiski, în Germania, El Lissitzki și W.
Baumeister, în Rusia, Kazimir Malevici. După al
doilea război mondial, în special în anii '60-70, a.a.
geometrică a cunoscut o mare răspîndire în Italia și
în țările din estul Europei, inclusiv în România. Pe o
altă linie de dezvoltare, mai fertilă și mai variată în
soluții, este a.a. de factură lirică, sau liric-con-
structivă. Ea descinde atît din futurism, cît și din
expresionismul fazei a doua, se manifestă chiar în
interiorul acestora, are legături cu orfismul, cu
rayonismul, și, în perioada 1910-1930, nu ajunge
decît arareori la abstracția absolută, excepție făcînd,
în pictură, Wassili Kandinsky, după 1925, iar în
sculptură Vladimir Tatlin, Naum Gabo, Nicolai
Pevsner. A.a. lirică practică în acești ani Franz Marc
și Paul Klee în Germania, Robert și Sonia Delaunay
în Franța, Natalia Goncearova și Alexandr Rodcenko
în Rusia, Frank Kupka în Boemia. între anii '40-’60,
a.a. liric-expresionistă a cunoscut o dezvoltare
impetuoasă în pictură: în Franța, cu Manessier,
Bazaine, Soulages,- Hartung, Fautrier, Vieira da Silva,
Poliakoff; în Canada, cu Jean Riopelle; în S.U.A., cu
Jackson Pollock, primul reprezentant al a.a. gestuale,
cu Arshile Gorky și Marc Tobey, inspirați de
caligrafia, dar și de teoria estetică a artei extrem
in
.Cobra". în
s-a remarcat prin numeroase creații de „forme"
imaginare, devenind „motivul" iconografic principal al
sculpturii și adăugîndu-se ca obiecte ale unui univers
secund spațiului nostru real. Adesea, în aceste
„forme" se pot descifra amintiri ale unor sugestii
brăncușiene. Printre reprezentanții de seamă ai
acestei ramuri a a.a. se numără Barbara Hepworth.
Cealaltă direcție a sculpturii a., de sursă constructiv
geometrică, a dus la crearea „mobilurilor" lui Alex.
Calder, la sculptura luministică și cinetică a lui
Nicolas Schoffer și la construcțiile în lemn ale Louisei
Nevelson. în România, sculptura a. . este bine
reprezentată prin operele unor artiști din generația
tînără (fr. art abstrait, abstractionnisme, it. arte
astratta, Astrattismo, germ, gegenstandslose Malerei,
stofflose, nicht figurative Kunst, engl. abstract art,
abstracționism, non-objective painting). A.P.
ARTĂ AMBIENTALĂ (de la ambient, spațiu
înconjurător) Se referă la arta care, depășind condiția
obiectului — de pictură, sculptură etc, —, își propune
să structureze un spațiu prin sinteza unor opere
artistice diferite între ele: arhitectură, sculptură,
pictură, artă decorativă, sau prin utilizarea unor
materiale și obiecte de uz neutru, recompuse într-un
ansamblu cu semnificație artistică. Sub primul aspect,
a.a. a existat în toate vremurile, ca un capitol de
seamă al urbanisticii și artei monumentale: în
antichitatea egipteană, inclusiv elină, romană, în Evul
Mediu european, în Renaștere, în neoclasicism,
constituind o componentă de seamă a caracterului
stilistic (v. și design). De la finele sec. 19 și în cursul
sec. 20, problema sintezelor ambientale a dobîndit o
importanță tot mai mare, pe măsura dezvoltării
urbanistice, a arhitecturii marilor ansambluri de
locuințe, a edificiilor social-culturale și industriale.
Soluții variate, de la funcționalismul total, descinzînd
din viziunea Bauhaus, la cel care se îmbină tu
formele ornamentaliste neobaroce, se întîlnesc astăzi
în numeroase orașe europene, nord și sud
americane, din Extremul Orient și Orientul Apropiat.
Piețe, parcuri, gări de metrou, gări feroviare și
aeroporturi, dar și spații interioare: holuri de teatre,
hoteluri, întreprinderi, instituții publice sînt structurate
ca ansambluri de a. a. în arta contemporană a apărut,
în cursul deceniilor '50-'60, și o a.a. ca gen autonom,
înrudită cu arta spectacolului și, în mare măsură,
legată de_ curentul pop art și de răspîndirea artei de
amatori. în acest sens acționează happening-ul, o

modalitate de expresie afirmată îndeosebi în S.U.A. și
Germania, tip de a.a. limitată la un interval determinat
de timp, dar și structurile vizuale care modulează un
spațiu restrîns, ca un soi de „tablou vivant", de obicei
folosindu-se obiecte de uz cotidian și elemente de
pictură sau sculptură naturalistă pînă la confuzia cu
realul (Kienholz, în Germania; George Segal, în
S.U.A.), cu scopul de a atrage atenția asupra
ambianței zilnice și a obișnui oamenii să „privească",
în arta românească contemporană, a.a. a înregistrat
realizări notabile, mai ales pe linia sculpturii monu-
mentale, a mozaicului, a tapiseriei și a altor forme de
artă decorativă (fr. environnement, it. ambiente, germ.
Environment, engl. environment).	A.P.
ARTA CINETICA Termen generic desemnînd
felurite moduri de sculptură cu elemente mobile,
animate fie de mișcările aerului înconjurător —, de
ex., sculpturile în metal ale artistului american Alex.
Calder —, fie de o sursă electrică — precum
obiectele-sculpturi ale francezului Nicolas Schoffer, la
care mișcările au mai ales caracterul unor efecte de
lumină, sau în construcțiile-obiect simbolice ale
elvețianului Jean Tinguely. Dacă la Tinguely mișcarea
dezvăluie și exprimă în special raporturile dintre
piesele componente ale construcției, la Calder și
Schoffer mobilitatea urmărește raporturile obiectului
cu spațiul. Sub unele aspecte, a. c. este o formă de
căutare a legăturilor dintre artă și tehnologiile
moderne în domeniul arhitecturii de interior. A.P.
ARTĂ CONCEPTUALĂ Curent artistic în anii 70,
izvorît din ideea importanței procesului de creație
însuși, ale cărui faze — conceptuale —, adică de
clarificare intelectuală a demersului creator, pot fi
organizate într-o operă de artă bine conturată. în
general, a.c. se realizează mai ales în desen. A.P.
ARTA CONCRETA Termen sinonim cu artă
abstractă, rar folosit, propus de Theo van Doesburg
(v. neoplasticism) în 1930, o dată cu publicarea unei
reviste cu același nume și de durată episodică.
Termenul de a.c. este reluat în scrierile teoretice ale
sculptorilor Hans Arp și Max Bill.	A.P.
ARTĂ DECORATIVĂ Termen folosit pentru o largă
categorie de obiecte executate din diverse materiale
și în tehnici diferite, realizate cu scop utilitar și
estetic. Destinată împodobirii ființei umane (veșminte,
podoabe, giuvaiere) ca și spațiului ambiental (piese
ornamentale fixe și mobile, mobilier, textile, ceramică,
sticlărie, metale etc.), a.d. determină mediul de viață
social. Clasată și sub denumirile de artă aplicată, arte
minore, arte industriale, design, a.d. se constituie în
permanent dialog cu creațiile din domeniul artelor
plastice (fr. art decoratif, it. arfe decorativa, germ.
dekorative Kunst, engl. decorative art). C.R.
ARTĂ MINIMALĂ Tendință apărută în S.U.A., spre
sfîrșitul anilor '50, în pictură, dar mai mult în
sculptură, propunînd o simplificare extremă a
ART
41
formelor și eliminarea subiectivității în expresie, prin
geometrizarea pînă la nivelul structurilor primare, în
sculptură, iar în pictură, prin restrîngerea pînă la
monocromie a cromaticii. în acest sens pot fi socotiți
reprezentanți ai a.m. pictorii Josef Aibers, Ad.
Reinhardt, Barnett Newman. în sculptură și creația de
obiecte ambientale de a.m. sînt cunoscuți Dan Flavin,
Donald Judd, Sol le Witt.	A.P.
ARTA NAIVA Se atribuie acest nume picturii,
sculpturii, artei decorative realizate de artiști
neprofesioniști, fără studii de specialitate, care, spre
deosebire de amatori, nu se inspiră din Creația
profesionistă. A.n. îi sînt caracteristice
spontaneitatea, fantezia, indiferența față de regulile
tradiționale ale perspectivei — în pictură —,
asocierea năstrușnică a unor straturi diferite ale
realului, seninătatea atmosferei, voioșia, umorul —
uneori involuntar —, candoarea, iar pe plan tehnic
minuțiozitatea naturalistă și o stîngăcie cu farmec.
Apreciată în mod special începînd de la sfîrșitul sec.
19, cînd în saloanele independenților de la Paris au
intrat lucrări de a.n., aceasta cunoaște totuși o
răspîndire încă din sec. 18, atît în Europa, cît și în
America de Sud și de Nord, prin gravura populară,
icoanele pe sticlă, ex-voto, sculptura pentru proce-
siunile religioase, ilustrația de calendare populare etc.
încurajată, după 1900, de artiști europeni de seamă,
a.n. începe să se concentreze în primul rînd în pictură,
afirmîndu-se, în Franța, cu ilustrul Henri Rousseau
Vameșul, a cărui viziune a influențat suprarealismul,
dar despre care cercetări mai noi au arătat că, deși
fără studii de artă, prezența acestui pictor în mediul
artistic parizian și unele metode de lucru ar putea pune
la îndoială apartenența categorică la a.n. Nume
importante ale a.n. în Franța mai sînt: Bombois —
atlet de circ, Vivin — poștaș, Seraphine — femeie de
serviciu; în S.U.A., Anna Mary Robertson Moses,
numită de toți „Grandma Moses"; în Georgia,
Piromanașvili; în Serbia, Generalic; în România s-a
dezvoltat, în ultimele decenii, o adevărată „școală" de
a.n., cu numeroși pictori și sculptori, între care Nicolae
Popa (jud. Bacău), precum și cioplitorii, pictorii și
autorii de texte ai vestitului „cimitir vesel" de la
Săpînța (Maramureș).	A.P.
ARTA SARACA Cunoscută și sub numele de arte
povera, a.s. este un curent ascetizant răspîndit în anii
'60 ai sec. nostru, paralel cu mișcările sociale
studențești și cele ale stilului muzical și vestimentar
„Beatles". A.s. propune înlocuirea materialelor
tradiționale ale picturii — ulei, frescă etc. — cu
materiale umile, „sărace", fără vocație estetică în
sine, cum ar fi pînza de sac, pietrișul, nisipul etc.
Recompuse în imagini coerente pe suprafața
tabloului, însoțite, uneori, de fragmente pictate în
ulei, compozițiile de a.s. urmăresc reculegerea
privitorului și provocarea unei meditații cu tîlc fie
social, fie metafizic sau religios, prin eliminarea
elementelor de agrement și senzorialitate agreabile
ART
42
din imagine. Un reprezentant de seamă al a.s. este
spaniolul Antonio Tapies.	A.P.
ARTE LIBERALE (lat. artes liberales, ingenuae)
Temă care a intrat în repertoriul artistic prin
intermediul autorilor latini; semnifică disciplinele
predate în Evul Mediu cetățenilor liberi, în vederea
pregătirii lor pentru funcțiile publice și politice, în
opoziție cu artele servile sau mecanice, care
desemnau îndeletniciri manuale (inclusiv cele
artistice). Erau grupate în două secțiuni: a) gramatica,
retorica, dialectica — alcătuind așa-numitul trivium —
și b) aritmetica, geometria, astronomia, muzica —
quadrivium. Pe planul echivalențelor alegorice și
simbolice, ele corespundeau celor 7 planete și celor 7
virtuți, avînd și atribute caracteristice sau asociindu-și
personaje antice cu care puteau fi puse în relație.
Deasupra lor trona Filozofia. Reprezentări frecvente
ale a.l. apar în sculptura romanică și gotică și în
miniatură (fr. arts liberaux, it. arti liberali, germ, die
sieben freien Kiinste, engl. liberal arts). V. și
Quadrivium, Trivium	T.S.
ARTE POVERA -eartă săracă
ARTEZIANA Fîntînă al cărei jet de apă este dirijat
în sus, cu presiune. Principiul a. este frecvent folosit
în jocurile de apă ale fîntînilor decorative (fr. puits
artesien, it. pozzo artesiano, germ, artesischer Brun-
nen, engl. artesian well). I/. și fîntînă	T.S.
ARTIZAN (fr.) Meșteșugar care produce obiecte de
artizanat — concept folosit adesea în exprimări
ambigui și chiar contradictorii. în Evul Mediu, a. era o
persoană calificată, care executa o meserie manuală,
pe cont propriu, vînzîndu-și singură produsele.
Meseria presupunea o ucenicie prealabilă, stadii de
perfecționare în ateliere diferite de același profil,
pentru dobîndirea unei înalte profesionalități,
dovedite prin proba de meșter. îmbinarea artei cu
meșteșugul, uneori pînă la asimilare reciprocă,
datează din antichitate și durează pînă în timpurile
moderne (în toată această lungă perioadă
manifestîndu-se tendințe de dtsociere), cînd, o dată
cu creșterea accentuată a nevoii de a produce mai
mult, se instaurează rutina, tendința de copiere și de
lucru „în serie", lipsa de contribuție personală,
îndepărtarea de idealul creator al artei. Noțiunea de
a. se apropie, astăzi, pînă la identificare de aceea de
meșteșugar artistic (antrenat în execuția manuală de
obiecte din cele mai felurite), iar diferența dintre a. și
artist a devenit, din păcate, puternic marcată (fr.
artisan, it. artigiano, germ. Handwerker, engl.
craftsman).	L.L. și T.S.
ARTOFOR —> chivot
ARZICA Culoare medievală galbenă (pomenită de
Cennini). Puțin folosită, făcea parte din culorile
miniaturiștilor, era utilizată și în pictura de panou, dar
nu și în lucrările murale. Se presupune a fi masicotul
sau un lac vegetal galben.	L.L.
ASAMBLAJ Modalitate de creație în care opera de
artă este compusă prin aglomerarea unor obiecte tridi-
mensionale eterogene. Reprezintă o fază mai avansată
în seria experimentelor de înnoire și plasticizare a
imaginii, operate pe la începutul sec. 20 și mai tîrziu,
prin diversele tipuri de colaj. Va duce la crearea, în jurul
anilor 1960, a curentului pop art (fr. assemblage, germ.
Assemblage, engl. assemblage).	L.L.
ASAMBLARE în mobilier, îmbinarea prin diferite
procedee a bucăților de lemn. Cea mai veche și
rudimentară a. folosită din antichitate, practicată și în
Evul Mediu timpuriu, unește bucățile de lemn prin
crestarea marginilor în „dinți de fierăstrău". în sec.
12-13, a. se face cu „scobituri și cepuri", care permit
o fixare solidă. Pentru înnădirea lemnului pe lungime,
capetele se racordează prin tăieturi în forma literei
„Z". în decursul sec. 14-15, se utilizează - „în lambă
și uluc“ (nut și feder); muchiile panourilor tăiate
adînc, cu profil dreptunghiular, trapezoidal, semi-
circular, intră în cavități de forme corespunzătoare,
îngăduind contractări și dilatări ale lemnului, fără
riscul de a se crăpa. Din epoca Renașterii, datează ~
în unghi de 45°, bucățile de lemn fiind racordate în
tăietură și crestătură ascuțită. în sec. 16-17 ~ în
„coadă de rîndunică", sugerînd forma cozii acestei
■ păsări, reunește două sau mai multe piese decupate
în secțiune trapezoidală, care prin inserarea în
cavități identice asigură o mai bună rezistență.
Pornind de la același principiu se ajunge și la
rezolvări mai simplificate, dinții trapezoidali avînd
aspectul unui triunghi ascuțit. în sec. 18, în special în
construcția mobilierului de lux, a., disimulate în
grosimea panourilor de lemn și adesea mascate de o
baghetă, sînt denumite ~ „în coadă de rîndunică
ascunsă". De la sfîrșitul sec. 19, în afară de proce-
deele tradiționale se folosesc și felurite cleiuri, pentru
fixarea atît a părților constitutive ale mobilelor, cît și a
diverselor piese lucrate din lemn (fr. assemblage, it.
commessura, congiunzione, germ. Fugenwerk, Holz-
werbindung, engl. coupling, joining, joint.). C.R.
ASEDIUL CONSTANTINOPOLULUI Temă icono-
grafică specifică picturii exterioare moldovenești din
vremea domniei lui Petru Rareș, ilustrînd prima strofă
— proemium — a Imnului acatist. Folosind imaginea
analogică a salvării orașului Constantinopol, asediat
de perși în anul 626, prin intervenția Fecioarei, tema
are un profund mesaj militant politic, semnificînd
lupta antiotomană a Moldovei din acea vreme. Apare
la Humor.'Moldovița, Sf. Gheorghe—Suceava, Arbore
(fr. Le siege de Constantinople, it. I'assedia di
Constantinopoli, germ. Die Belagerung von
Konstantinopel, engl. the siege of Constantinople). V.
și imn acatist	T.S.
ASFALT Material folosit în gravură, rezultat din
bituminizarea petrolului pe cale naturală. în ames-
tecuri preparate din pulbere de a. și un diluant —
benzină, petrol, petrosin — servește ca verni, neu-
tralizînd, la nevoie, acțiunea acizilor (fr. bitume en
poudre, it. bitume, germ. Asphaltpulver, Asphaltlack,
Asphaltkorn, engl. asphalt powder, asphalt varnish,
asphalt grain).	I.P.
ASIMILARE CROMATICĂ Efect optic opus con-
trastului cromatic, în care se realizează apropierea,
nivelarea, asimilarea reciprocă a nuanțelor înve-
cinate, dacă acestea sînt prea asemănătoare între
ele sau dacă ocupă suprafețe prea reduse. L.L.
ASISO (it.) Ipsos colorat folosit ca mordant (frecat
cu alb de plumb și zahăr candel) la poleirea cu aur a
miniaturilor medievale executate pe hîrtie. L.L.
ASIZĂ Șir de unități constructive (pietre, cărămizi)
cu înălțime constantă, dispuse orizontal într-o
construcție. Din simpla succesiune a a. poate rezulta
aspectul îngrijit al paramentului de piatră (rostul unei
pietre din a. inferioară corespunde mijlocului alteia
din a. superioară), de cărămidă (în diferite combinații)
sau mixt (piatra și cărămida alternează după diferite
sisteme cu efect decorativ, ca în arhitectura romană
tîrzie, bizantină, postbizantină, musulmană) (fr.
assise, it. filare, corso di pietre, germ. Mauerschicht,
Steiniage, Steinschicht, engl. course of masonry,
layer). IZ. și aparat, parament	T.S.
ASKOS Vas în formă de burduf, prevăzut cu toartă
și gît scurt, de obicei din ceramică, folosit la
umplerea lămpilor și opaițelor cu ulei. I/. ceramică
greacă	I.C.
ASTEREALĂ înveliș lemnos (scîndură), care
racordează la partea superioară diferitele elemente
ale șarpantei, făcînd trecerea spre învelitoare; este
obligatorie în cazurile acoperișurilor de tablă, de șist
bituminos etc. Cînd învelitoarea este din lemn sau
țigle, pe fața dorsală a a. se bat șipci pentru
prinderea sau, respectiv, agățarea acestora. T.S.
ASTILAR Tip de templu fără coloane. V. și templu
ASTRAGAL 1. Mulură cu profil semicircular,
îmbogățit cu ove, perle, discuri, benzi și corzi torsate,
folosită drept chenar, precum și ca element
ATE
43
intermediar între fusul și capitelul unei coloane. 2.
Mulură de profil semicircular plasată la limita
superioară a treptelor unei scări (fr. astragdle, it.
astragalo, germ. Rundstab, Schaftring, engl. astragal,
neckmoulding).	I.C. și T.S.
ATACARE (CU ACIZI) Acțiunea acidului asupra
plăcii de metal, sau a pietrei litografice, în diferitele
forme ale gravurii. Sin. morsură (fr. morsure, it.
morso, germ. Ătzung, engl. biting). V. și acid, ețuire
baie pentru atacarea plăcilor de metal cu acid
ATELIER 1. Spațiu special amenajat în care un
artizan își exercită meseria. 2. Spațiul în care își
desfășoară activitatea creatoare plasticienii sau artiștii
decoratori. în legătură cu sursa și calitatea luminii, cei
vechi nu aveau gusturi comune. Unii preferau lumina
puternică, alții lumina slabă, venită eventual printr-o
lucarnă, alții o lumină generală învăluitoare,
asemănătoare cu cea din exterior. Tițian prefera
lumina soarelui de asfințit, iar pictorii din nordul
Europei lumina venită de la sud. Astăzi se optează
pentru ferestre mari, iar orientarea a. spre nord a
devenit aproape o regulă: în lipsa razelor directe ale
soarelui lumina este mai constantă ca intensitate și
mai neutră cromatic (fr. atelier, it. bottega, studio,
germ. Werkstatt, Werkstătte, engl. studio, workshop).
3. Termen desemnînd un număr de artiști, cel mai ’
adesea anonimi, sau de opere anonime, care se
revendică din punct de vedere al stilului de la maniera
unui mare maestru, fiind elaborate în ambianța
stilistică a acestuia (fr. oeuvre d'atelier, it. lavoro di
bottega, opera di bottega, opera di scuola, germ.
Werkstattarbeit, Schuiwerk, handwerkliche Arbeit,
engl. schoolwork, studio work).	T.S. și L.L.
ATENIANĂ (fr.) Măsuță inspirată după trepiedele
antice descoperite în săpăturile arheologice de la
Pompei și Herculanum. Apare în inventarul
mobilierului francez după 1760, în vogă pînă spre
mijlocul sec. 19, avînd multiple utilizări (vas de ars
mirodenii, jardinieră, piedestal, măsuță de lucru,
noptieră, lavabou). Piesele stil Ludovic XVI, de forma
unui platou de marmură sau porfir sprijinit pe trei
picioare evazate, din bronz patinat, aurit, fier forjat
aurit sau din lemn cu furniruri exotice, sînt
ornamentate cu capete umane (figuri de femei),
capete animaliere (leu, berbec), motive vegetale
(palmete, frunze de laur) din bronz cizelat, aurit. în
(jud. Harghita, sec. 17) (fr. attique, it. attico, germ.
Attika, engl. attic).
lotus (fr. athenienne).
C.R.
cadrul stilului Empire, platoul circular sau hexagonal
din marmură, porfir, metal, este așezat pe un suport
din bronz, fier, oțel, cu trei picioare drepte fixate pe
un postament decorat cu sfincși, victorii înaripate,
capete sau gheare de leu, vulturi, lebede, flori de
ATIC(Ă) (gr. attike) Element arhitectonic cu
structură continuă și efect decorativ, folosit inițial la
Atena, plasat la baza acoperișului pentru a masca
T.S.
V.D.
al negrului de viță de vie.
L.L.
ATLAZ 1. Țesătură de bumbac, de lină sau de
mătase, cu aspect de fire încrucișate pe avers. 2.
Mătase lucioasă pe o față, țesută în India din fire
ATRAMENTUM (lat.) Culoare neagră, folosită în
antichitate (un pămînt sau o cretă neagră, un negru
de fum sau de cărbune); - trygion (lat.) Numele antic
provenind de la insecta Attacus Atlas.
ATOTCUPRINZĂTOAREA -> Platytera
ATOTȚIITORUL —> pantocrator
ATI
44
pornirea acestuia. Ulterior, a început să indice și un
etaj terminal, mai scund și mai retras decît celelalte,
situat deasupra cornișei principale a unei clădiri,
decorat cu pilaștri, semicolonete sau alte elemente
de plastică arhitectonică. Este un motiv frecvent în
baroc și în clasicism, putînd'îmbrăca și forma unui
■ parapet plin sau a unei succesiuni de baluștri. O
formă specială este - poloneză — tip de coro-
nament liber al unei construcții, adesea de forma unui
pinion, decorat cu arcade oarbe, volute etc. în
spatele său se poate ascunde coama sau panta
acoperișului. în România, realizarea cea mai notabilă
o constituie a. poloneză de la castelul din Lăzarea
ATLANT Statuie masculină, nudă sau seminudă,
îndeplinind funcția unei coloane, susținînd pe umeri,
pe spate sau pe cap părți ale unei construcții
(antablament, balcoane etc.). Denumirea derivă din
analogia cu Atlas, care sprijinea bolta cerului. Sin.
Telamon (fr. atlante, it. atlante, telamone, germ.
Atlant, Lasttrăger, Telamon, engl. atiantes). T.S.
ATRIBUTE Semn figurativ distinctiv, servind ca
mijloc de identificare și de diferențiere a diferitelor
personaje din cadrul iconografiei. Este reprezentat
printr-un obiect emblematic, un animal însoțitor sau
instrumentul martiriului. Sînt: ~ universale (ex:
nimbul), ~ colective (ramura de palmier, coroana,
capul retezat — pentru martiri), ~ individuale (de ex:
roata pentru Sf. Ecaterina) (fr. attribut, it. attributo,
germ. Attribut, engl. attribute).	T.S.
ATRIU (lat. afer, negru) 1. La origine, camera
principală a casei antice, adăpostind vatra, al cărei
fum înnegrea pereții. Cu timpul, forma și destinația se
modifică. în epoca elenistică, a. este o galerie
acoperită susținută pe coloane, înconjurînd un bazin
central descoperit. A. era camera de primire și de
reprezentare. Aici se aflau capela, larariul și, în
familiile aristocrate, busturile sau portretele în
marmură sau în ceară ale strămoșilor. 2. Curtea
interioară a unei locuințe romane. 3. în arhitectura
paleocreștină și bizantină timpurie, curte închisă,
înconjurată pe toate laturile de un portic, precedînd
intrarea în bazilică. 4. Prin extensie, spațiu
semideschis care precedă intrarea într-o clădire
somptuoasă (fr. atrium, it. atrio, germ. Atrium, Vorhof,
engl. atrium). V. și domus	I.C. și T.S.
ATRIUM CARBONARIUM (lat.). Negru de lemn
obținut prin calcinare, pomenit în tratatele din sec.
16-17 ca nero di carbon.	L.L.
ATTIC, STIL - Attica, regiune situată în zona sud-
estică a Greciei, într-o peninsulă triunghiulară între
masivul Citeron, Munții Cerata și Capul Sunion, cu
capitala la Atena, este una din provinciile antice
grecești cel mai puțin atinse de invazia doriană, în
care continuitatea de viață și de creativitate a permis
păstrarea unor tradiții care, decantate, maturizate,
expuse influențelor orientale, au dat naștere unor
trăsături stilistice proprii, care se disting de-a lungul
perioadelor artei grecești. în arhitectură și sculptură
se remarcă o deosebită sobrietate și claritate a
compoziției, monumentalitate și eleganță în
articularea volumelor, echilibrul proporțiilor și logica
perfectă în distribuirea motivelor decorative. în
special ceramica, cea mai abundent reprezentată în
toate epocile, permite definirea mai nuanțată a
trăsăturior s.a. Perioada protogeometrică (sec. 11-10
Î.H.) a ceramicii attice, influențată de repertoriul
micenian, dezvoltă un sistem de forme a căror rigoare
este accentuată de severitatea decorului, compus din
motive geometrice foarte simplificate (linii ondulate,
romburi, zigzaguri, cercuri sau semicercuri), dispuse
în benzi orizontale, decor care rămîne supus
structurii și formei vasului, pe care le pune în valoare
prin echilibrul sobru al proporțiilor și printr-o perfectă
coerență în distribuirea motivelor. Perioada
geometrică (sec. 9-8 Î.H.) continuă jocul stilizării
geometrice, îmbogățind repertoriul decorativ cu rețele
de linii, cercuri concentrice, linii ondulate sau în val,
AUB
43
meandrul, eșichierul etc. Sec. 7 Î.H. este deschis
unor influențe orientale care determină o preferință
pentru traseele curbe în decorație. Se observă
interesul pentru figurativ, care începe să se
manifeste, și un anumit gust pentru narativ care va
marca în sec. următor s.a. Folosirea albului în
compozițiile figurative devine o trăsătură distinctivă,
tonurile închise și cele deschise echilibrîndu-se în
contraste dinamice. Începînd cu sec. 6 Î.H., atelierele
de ceramică attice elimină orice concurență, s.a.
iradiind în tot bazinul Mării Mediterane. Se remarcă
preferința pentru reprezentările figurative, elementele
decorative fiind reduse la un acompaniament discret.
Figurile se detașează cu limpezime, apar încercări de
sugerare a spațiului și de racursi, decorația rămînînd
în continuare supusă formei vasului, linia suplă
subliniind musculatura și expresia chipului. Din sec. 6
Î.H. și pînă în sec. 4 Î.H., Attica va impune trăsăturile
stilistice întregii lumi grecești.	I.C.
AUBUSSON Manufactură franceză de tapiserii
situată în departamentul Creuse. în sec. 16, atelierele
numără peste 2 000 de meșteri bare țes în tehnica
basse-lisse; în 1665, capătă statut de manufactură
regală. Producția caracteristică este constituită din.
piese de dimensiuni mari, cu un aspect uneori rustic,
de o calitate artistică mijlocie, accesibilă prin preț
clientelei burgheze. în sec. 17-18, se realizează
compoziții după cartoanele pictorilor Jean-Baptiste
Oudry, Nicolas Lancret, Frangois Boucher și scene
pastorale după desenele lui Paul Huet. A. se
specializează în executarea portierelor, a draperiilor
și a tapiseriilor mici pentru mobilier. Temele tratate
cel mai frecvent sînt scene cîmpenești, vînători și
scene cu caracter extrem-oriental. Uneori, A.
împrumută cartoane de la Beauvais și Gobelins. în
timpul Revoluției de la 1789, majoritatea atelierelor
își închid porțile. în sec. 19, se reiau modelele
apreciate în secolul precedent. începutul sec. 20
marchează o redresare spectaculoasă a manufacturii,
în 1932, Maria Cuttoli inițiază țeserea unor tapiserii
moderne după operele pictorilor Georges Rouault,
Raoul Dufy, Fernand Leger, Pablo Picasso, Jean
Lurgat. Acesta din urmă pune o pecete originală și
viguroasă asupra viitoarei orientări a tapiseriei
moderne. Învățînd să țeasă, el redescoperă legile
specifice ale tapiseriei medievale; promotor al unei
viziuni sintetice, limitează numărul de lînuri colorate
și suprimă linia orizontului și bordura, considerînd că
singurul cadru adecvat îl constituie spațiul
arhitectonic în care tapiseria trebuie să se integreze,
în 1939, împreună cu Marcel Gromaire, pune bazele
unei școli naționale de tapiserie la A. Printre cele mai
importante piese țesute la A. se numără: Romeo și
Julieta (1934) după Marc de Saint Saens, Cîntecul
lumii (1958) după Jean Lurșat, Albastru și violet
(1965) după Ossip Zadkine, Negrul Orion (1966)
după Victor Vasarely, Soarele roșu (1967) după
Alexander Calder, Facerea lumii (1968) după Marc
Chagall etc. Mărci: inițialele MRD sau MRDB
AUD______
46
(Manufactura regală Daubusson sau Du Buisson);
numele întreg al manufacturii urmat de o floare de
crin și de inițialele meșterului tapisier.	V.D.
AUDENARDE(OUDENAARDE) Centru flamand de
tapiserii în tehnica base-lisse, care își începe
activitatea în a doua jumătate a sec. 15. Specialitatea
atelierelor — în care lucrează un mare număr de
țesători — constă mai ales în compozițiile numite
verdures. în sec. 17, se țes și numeroase tapiserii cu
scene cîmpenești după cartoanele pictorului, David
Teniers II și ale fiului său David Teniers III. în sec.
16, activitatea atelierelor se restrînge, ca urmare a
guvernării regiunii de către spanioli, dar este reluată
și extinsă în a doua jumătate a sec. 17, datorită
comenzilor numeroase primite din Franța. Începînd
din 1691, exportul tapiseriilor flamande suferă o mare
lovitură din cauza taxelor prohibitive impuse de țările
importatoare. O mare parte din țesătorii de la A.
emigrează în nordul Flandrei, unde activează în alte
manufacturi. Marca: emblema orașului. V.D,
AUGSBURG Important centru german de orfevrărie
și ceasornicărie, cunoscut din Renaștere. în domeniul
orfevrăriei, a produs mari cantități de piese de cult,
executate din diferite metale, în stil gotic și
renascentist, și obiecte de uz profan — pahare, cupe,
căni etc. — decorate cu motivul godron, cu măști și
cu lujere. în sec. 17, sînt foarte prețuite cupele
decorative de dimensiuni mari, în special cele de
cristal, uneori montate în argint gravat, reprezentînd
lunile anului sau scene de vînătoare, piesele în formă
de glob terestru și cele în formă de corabie, cu
motive foarte reliefate, în stil gotic flamboiant. La
sfîrșitul sec. 17, se remarcă influența stilului olandez,
iar în sec. 18, aceea a stilului francez, mai sobru.
Pînă.la sfîrșitul sec. 18, centrul A. este superior celui
din Niirnberg. O inovație o constituie garniturile de
mobilier din argint. Piesele produse în sec. 19, în stil
rococo și neoclasic, au un aspect mai greoi. Marca
(între 1529-1735): un con de pin și inițialele
meșterului. în domeniul ceasornicăriei, centrul din A.
a creat ceasuri cu mecanisme ingenioase, încastrate
în cutii, însoțite adesea de un calendar al lunilor și
zilelor, de un calendar astronomic și de unul zodiacal,
și orologii prevăzute cu sonerii. Ornamentele gravate
cuprind motive religioase sau animaliere. Marca:
uneori, A.G. (stema orașului).	V.D.
AULA (lat. aula, curte) 1. în arhitectura romană,
curte. 2. în arhitectura medievală, denumire generică
pentru palatul în care rezida curtea imperială. 3.
Astăzi, în mod curent, sală de festivități și reuniuni
importante în incinta unor universități sau academii
(fr., it. aula, germ. Aula, engl. hali).	T.S.
AULIC Adjectiv desemnînd caracterul somptuos,
de reprezentare, al unor manifestări artistice emanînd
de la o curte imperială, regală și, uneori, voievodală,
sau fiind destinate în exclusivitate acestora (fr.
aulique, it. aulico, germ, aulisch, engl. aulic). T.S.
AUR Metal prețios de culoare specifică galben-
aurie strălucitoare; ductil și maleabil (duritate 2,5-3,
greutate specifică 19,3-19,7), inalterabil la acțiunea
aerului și a acizilor; poate fi topit și retopit fără a
pierde din greutate. Solubil numai în apă regală. Se
găsește în natură mai ales în stare nativă, în
nisipurile aluvionare și în filoane. A. natural are
rareori o puritate mai mare de 80%; de cele mai multe
ori este amestecat cu argint și cupru. A. denumit
uzual „a. de 24 carate", este a. pur; „a. de 18 carate"
conține 18 părți a. și 6 părți alte elemente; „a. de 9
carate" este cel mai slab. Exprimarea în unități la mie
a unui aliaj de metal prețios se numește titlu, deși în
industria de bijuterii și în comerț se folosește
denumirea improprie de carat (un carat = 41,66%o,
echivalență aproximativă). A. roșu conține cupru, a.
verde, alb de ceruză amestecat cu albastru de
Prusia; a. brun se obține prin brunare, a. mat nu are
luciu. Argintul aurit se numește vermeil, iar bronzul
aurit, ormoulu sau ormolu. Orfevrii din sec. 18
combină aceste nuanțe pentru a obține efecte cît mai
variate. A. se lucrează în folie sau poate fi ciocănit,-
cizelat, turnat, gravat, acoperit cu email sau cu niello;
folosit la baterea monedelor, la confecționarea de
casete, servicii de masă, tacîmuri și în giuvaiergerie.
Cunoscut din eolitic, a. folosit atît ca mijloc de
schimb, cît și la confecționarea armelor, a podoabelor
rituale și vestimentare. Semnalat de Homer, (sec. 9 î.
H.); calitățile fizice ale a. sînt descrise de Pliniu și
Vitruviu (sec. 1 d.H.). Popoarele orientale, cele
migratoare, egiptenii și grecii foloseau a. pentru
decorații arhitectonice și în statuara criselefantină. în
Evul Mediu, a. servea nu numai la confecționarea
obiectelor de cult, dar și ca fond pentru altare și
pentru miniaturile manuscriselor. în sec. 15,
descoperirile geografice provoacă un aflux de metale
prețioase în Europa, și a. începe să fie folosit și
pentru incrustații pe mobilierul destinat reședințelor
regale și nobiliare. Din sec. 16, se prețuiește mai mult
măiestria artistică a obiectelor confecționate din a.,
decît valoarea intrinsecă a metalului. Podoabele
variază ca motive decorative în funcție de gustul și
virtuozitatea artiștilor fiecărei epoci. în a. se mon-
tează pietre prețioase și semiprețioase, perle, astfel
ridicîndu-se valoarea giuvaierelor (fr. or, it. oro, germ.
Gold, engl. gold); ~ mozaic, culoare medievală care
imită aurul, folosită (rar) pînă aproape în vremea
noastră. Seamănă cu praful de bronz. Numele bizar
al culorii nu a putut fi explicat. Se crede că ar fi fost
inventată în sec. 13, în următoarele sec. fiind bine
cunoscută, păstrîndu-i-se rețetele de fabricare. Cen-
nini o denumește porporina, menționînd-o ca utilă
pentru manuscrise și, eventual, pentru panouri. După
unii cercetători, este o sulfura de staniu (fr. or mussif,
it. oro musivo, engl. mosaic gold). V.D. și L.L.
AUREOLA Halou luminos înconjurînd imaginea
unui erou în antichitatea păgînă. în iconografia
creștină, exprimă grația lui Dumnezeu, uneori fiind
atribuită și personajelor nesanctificate. Forma cea
mai comună este cea circulară. Există și o formă
pătrată — rezervată pentru donatori (mozaicuri la
biserica Sf. Dumitru din Tesalonic). Forma ovală sau
elipsoidală care înconjoară întreg corpul, poartă
denumirea de mandorlă. Culoarea generalizată este
cea a aurului, forma putînd fi tratată plat sau în relief
și decorată cu motive simbolice sau vegetale (fr. au-
reole, it. aureola, germ. Aureole, engl. aureole, glory).
V. și mandorlă, nimb, slavă	T.S.
AUREOLIN Culoare galbenă-aurie descoperită de
N.W.Fischer în 1830. Este un azotat dublu de cobalt
și de potasiu. S-a folosit (mai mult în Anglia) pentru
pictura în ulei, tempera și acuarelă, în pofida cali-
tăților ei controversate. Sin. galben de cobalt. L.L.
AURIPIGMENT (lat. auripigmentum) Numele unor
culori galben-aurii și roșii, folosite încă din sec. 4 î.
H., de proveniență naturală sau preparate artificial,
instabile la lumină, nesigure în amestecuri și foarte
toxice. Sînt sulfuri de arsenic. în erminii apar ca
arpigmen, arsenic, arsenicon. Alte denumiri: galben
de China, galben regal, orpigment, orpimento, orpin,
realgar galben, sulfrubiniu etc. (fr. orpiment, orpin
rouge, it. orpimento, germ. Auripigment, Rauschgelb,
Schwefelarsen, engl. orpiment).	L.L.
AURIRE Procedeu cunoscut din antichitate, care
constă în poleirea unei suprafețe cu un strat subțire
de aur tras în foițe fine, ori transformat în pulbere. A.
face parte din lucrările de străveche tradiție
artizanală, solicitînd o preparație specială, întrucît
suprafața suportului (lemn, ghips, ceramică, sticlă,
metal, piele, tencuială, fildeș etc.) trebuie să fie
netedă ca oglinda și impermeabilă. Se efectuează la
rece sau la cald; ~ lemnului (sculpturi, mobilier,
diferite obiecte și ornamente) comportă mai multe
operațiuni care se execută în etape și după mai multe
metode: ~ cu tempera, metodă costisitoare și
laborioasă, folosită în mod curent în sec. 18 pentru
mobilierul sculptat, în Franța și Anglia. Piesa, bine
șlefuită, se acoperă cu un grund (clei și straturi
succesive de pastă subțire din praf de ipsos, pămînt
roșu și ocru, și apă necalcaroasă), peste care se
aplică un poliment sau un mordant, iar cînd această
preparație este consolidată, se așază deasupra foițe
de aur galben sau verzui cu o pensulă din păr de
jder. Se fixează și se sclivisesc cu piatra de lustruit
denumită „dinte de lup". Pentru obținerea unor efecte
de vibrație coloristică, unele porțiuni se lustruiesc
intens, altele mai puțin, lăsînd să transpară fondul
roșcat al preparației; ~ „ă la grecque", specifică
stilului Ludovic XV, scoate în evidență contrastele
între zonele lucioase și cele mate, cu aspect de aur
vechi. Suportul șlefuit și dat cu clei, după consolidare
se acoperă cu un grund (praf de cretă și sanguină),
se cizelează și, parțial, se aplică foițe de aur, care se
lustruiesc cu piatra de agat. Părțile mate se tratează
diferențiat, cu un lac pe bază de rășină așternut în
AUR
47
mai multe straturi, pe care se fixează pelicula de aur,
protejată de un verni gras; ~ cu ulei, procedeu mai
expeditiv și mai ieftin, utilizat sporadic în mobilierul
de lux, se extinde spre sfîrșitul sec. 19. Se folosește
o preparație de ceruză și praf ocru-galben
încorporate în ulei gras, care se aplică de mai multe
ori pe suportul din lemn sau ghips. După uscare și o
fină netezire, peste un strat de clei se fixează foițe de
aur, se lustruiește și, uneori, se vernisează. De ia
sfîrșitul sec. 18, decorul sculptat (mobilier și alte
obiecte) este înlocuit adesea cu un apret obținut din
praf de cretă, clei, piele animală și ulei de in. Piesa,
sumar sculptată, se încarcă, prin suprapuneri, cu
acest preparat și, după consolidare, poate fi
resculptată, cizelată, aurită cu tempera sau cu ulei.
Un alt procedeu de a. recurge la ornamente „în pastă"
(alb de Meudon și clei din piele de iepure) turnată în
tipare, cu motive sculptate în relief. Cînd se întăresc,
motivele sculptate se desprind din aceste forme și se
fixează cu un adeziv pe diverse suporturi, se
cizelează, se a. și prin aspectul final se substituie
lemnului a.; ~ ceramicii (faianță, porțelan), are o
veche tradiție în Orient și Occident. Un procedeu
curent utilizează, pentru acoperirea în întregime sau
parțială a pieselor, emulsie din pulbere de aur, clei și
miere, care se fixează prin coacere în cuptor la
temperatură joasă și suportă cizelări ulterioare în
grosimea stratului. Din sec. 18, cînd se extinde
tehnica transpunerii litografice a decorurilor, a.
porțelanului se realizează după modele imprimate pe
o hîrtie specială, cu cerneluri de negru de fum și praf
de aur. înainte de a fi reintroduse în cuptor pentru
consolidarea ornamentelor, părțile a. necesită
adaosuri de praf de aur și, după coacere, se
lustruiesc cu o piatră dură; - sticlei, cunoscută din
antichitate (Egipt, Orientul Mijlociu, Extremul Orient,
Grecia, Italia, Bizanț), constă din aplicarea aurului
sub formă de foițe, de praf sau mici granule care se
dispersează pe suprafața sticlei sau între straturi
translucide. La sfîrșitul sec. 16, apar în Europa noi
procedee: sablarea la cald, cu pulbere sau particule
fine de aur în masa sticlei, sablarea la rece, apjicarea
cu pensula a unei emulsii din pudră de aur, clei și
miere, care în final permite cizelarea decorului; ~
metalelor (argint, alamă, aramă, bronz), realizată la
cald și la rece, datează din vremea civilizațiilor vechi;
- cu mercur se face cu amalgam din pudră de aur și
mercur, pulverizat pe obiectul curățat de impurități și
degresat. Introdus într-un cuptor, sub acțiunea
căldurii mercurul se evaporă și aurul se fixează în
strat dens și uniform. Pentru înlăturarea aspectului
mat și brumat, piesa se lustruiește cu piatra de agat
sau hematită; ~ la rece (argint, bronz), operațiune
mai laborioasă, necesită acoperirea pieselor cu un
apret, pe care se lipesc foițe presate și consolidate
cu instrumente speciale; - galvanică, procedeu
electrochimie inventat în 1827 (Ruolz în Franța,
Elkington în Anglia), se utilizează pe scară largă.
I AUR
48
Obiectele se introduc într-un vas cu apă și clorură de
'	aur, la cald sau la rece, și prin intermediul unui curent
electric se produce descompunerea chimică a
।	acidului și fixarea aurului în peliculă egală, cu aspect
de luciu, la rece. Este o metodă mai puțin rezistentă
în timp, dar care oferă posibilitatea unor repetate a.;
- pielei cu ornamente imprimate, la rece sau la cald,
utilizată în antichitate, se practică și în Evul Mediu.
I	La sfîrșitul sec. 14, din lumea arabă provin prețioase
piese din piele stampată cu ornamente aurite.
Apreciate și în Europa la începutul sec. 16, diversele
tehnici de a. și repertoriul lor decorativ se răspîndesc
mai întîi în Spania, de unde se transmit în Italia,
Franța etc. Astăzi, aurul este adesea înlocuit cu o
foiță de Schlagmetall (fr. dorure, it. doratura, germ.
Vergoldung, engl. gilding).	C.R.
AURORA YELLOW —> galben de cadmiu
AUTOGRAFIE (gr. utos, însuși, graphein, scriere)
1. Procedeu litografic ce constă în transportarea pe o
।	placă de metal (zinc, cupru) sau pe o piatră litografică
I	a unui desen executat cu penița și cerneluri grase pe
hîrtie de report. Hîrtia desenată se așază cu fața pe
piatră, de care se lipește prin udare pe verso, după
care desenul, decalcat inversat pe piatră sub
presiune la presa litografică, este imprimat ca orice
litografie desenată direct pe piatră. V. hîrtie de
report și litografie. 2. Studiul manuscriselor auto-
grafe (fr. autographie, it. autografia, germ.
Autographie, engl. autography). .	A.P.
AUTOMATISM na din modalitățile de creație ale
suprarealiștilor, în care opera de artă (desenată,
pictată, sculptată) este realizată prin mișcarea
reflexă, automată, a mîinii care poartă instrumentul
de lucru. Este un procedeu de înregistrare
neselecționată a imaginilor și asociațiilor de idei, în
fluxul lor conștient sau subconștient și de
transpunere a lor directă în expresie vizuală sau
verbală. Dicteul automat intenționa dezvăluirea
fondului latent, acumulat prin experiența individuală și
colectivă, „în absența oricărui control exercitat de
rațiune, în afara oricărei preocupări estetice sau
morale" (Andre Breton, 1924).	L.L. și A.P.
AUTOPORTRET (fr.) rtret în care artistul se
reprezintă pe sine însuși, într-un mod mai mult sau
mai puțin „interpretat''. Uneori, a. este executat ca un
simplu „cap de expresie", alteori, apare ca bust sau
ca portret compozițional, dar există și compoz.iții
ample, în care autorul se autoportretizează într-unul
din personaje (Botticelli, Goya etc.). Probabil că
numărul cel mai mare de autoreprezentări plastice l-a
realizat Rembrandt (fr. autoportrait, it. autoritratto,
germ. Selbstbildnis, engl. self-portrait). L.L.
AUTOTIPIE (gr. fos și typos) Procedeu în
executarea unor clișee zincografice, pentru redarea
nuanțelor originalului, prin descompunerea imaginii în
puncte (rastere) de diverse mărimi (fr. autotypie, it.
autotipia, germ. Netzătzung, Rasterdruck, engl.
halftone procesa).	A.P. j
AVANGARDA Termen preluat din limbajul teoriei,
militare, desemnînd, metaforic, anumite forme de artă
inovatoare, în special atunci cînd există și o atitudine
polemică în raport cu arta momentului precedent sau
față de situația artistică existentă în momentul
inovațiilor propuse. A fost utilizat, mai ales, cu privire
la curentele și mișcările artistice de la începutul sec.
20. Termenul a fost însă supus, în cercetarea
recentă, unei documentate revizuiri, care a arătat atît
deficiențele unei absolutizări a ideii de inovație în
domeniul artistic, cît și aspectele mai complexe ale
dezvoltării fenomenului artistic în sec. 20. Pentru a
echilibra unilateralitățile unor interpretări ale
istoriografiei de la începutul sec. 20, au apărut astăzi,
în critica de artă, și termenii de transavangardă și
postmodernism, care implică ideea diversificării
conceptelor de avangardă și inovație. în România,
termenul de artă de a. are o conotație istorică
precisă, localizată la mișcarea artistică (anii '20-'30 ai
sec. 20) din jurul revistelor „Contimporanul" și
„Integral".	A.P.
AVENTURIN 1. Varietate de cuarț de culoare roșie,
cu mici puncte galbene sau verzui, care reflectă
lumina datorită particulelor de mică pe care le
conține. 2. Sticlă venețiană, produsă pentru prima
oară către 1750, în insula Murano, din apropierea
Veneției, și care imită piatra cu același nume. A. se
obține prin fuziunea unor paiete de cupru în
suspensie în masa sticlei. Denumirea (derivată din it.
avventura) arată că a. a fost produs întîmplător.
Procedeul este redescoperit, către 1823, de cîțiva
sticlari din Murano, care refuză însă să dezvăluie
secretul fabricației. în manufactura de sticlă din
Clichy (Paris) s-a obținut a. cu calități asemănătoare
celui venețian, care zgîrie și taie sticla, avînd,
datorită nenumăratelor paiete, un aspect strălucitor.
Din a. se confecționează o mare varietate de piese
de artă decorativă (fr. aventurine, it. venturina, germ.
Aventurin, Glimmerstein, engl. aventurine). V.D.
AXONOMETRIE Proiecție simultană a unui volum
în 3 planuri, care au între ele unghiuri diedre de 120°,
Pentru reprezentarea grafică cît mai veridică a
spațiilor interioare din arhitectură, se folosesc
perspective axonometrice, în care două dintre planuri
secționează edificiul la bază (orizontal) și respectiv
vertical, pe axa mediană. I/. și perspectivă T.S.
AZULEJOS (sp.) Plăci din faianță albastră
smălțuită, fabricate în sec. 16-17, după modele
arabe. Cele mai renumite a. provin din manufacturile
spaniole (Sevilla, Valencia, Catalonia) și portugheze
(fr. azulejos, germ. Azulejos, blaue Wandfliesen,
engl. azulejos, glazed tile).	V.D.
AZURIT Pigment albastru închis, folosit încă din
antichitate, mai ales în medii apoase. Este un
carbonat bazic de cupru, natural. Rezistă la lumină,
dar nu are strălucire (mai ales dacă este fin granulat),
nu acoperă bine, este relativ toxic, iar în ambianțe
umede tinde să-și modifice tenta spre verde,
transformîndu-se în malahit. Există și un a. artificial
(carbonat sau hidroxid de cupru, în asociere cu
ipsosul). Astăzi este înlocuit de albastrurile moderne
(ultramarin și cobalt). Denumiri vechi și noi: albastru
(ca cerul, de Lombardia, de munte, de Ragusa, de
Spania, de Veneția, de Voroneț, englez, mineral,
unguresc), armenium, a. de Persia, azzurium, azzurum
almaneum, chessylite, lazur, malahit albastru. L.L.
AZZ
49
AZURIU Nume dat unor albastruri care generează
stări de calm și serenitate. (în denumirile alchimice,
era numele coralului roșu.) (fr. azur, it. azzurro
celeste, germ. Azurblau, Himmelblau, engl. skyblue,
azure).	L.L.
AZZURRO (DELLA MAGNA) Culoare albastră
naturală folosită în Evul Mediu. Este o combinație
chimică în care intră oxizi de cobalt și de arsenic,
siliciu și sodă. Cennini îl mai numește albastru de
Germania și îl recomandă ca util în pictura de panou
și in secco; ~ oltremarino, denumirea renascentistă
a albăstruiul de lapislazuli. V. albastru ultramarin; ~
verde della Magnat malahit	L.L.
BACCARAT 1. Cristal francez foarte apreciat
pentru limpezimea și frumusețea materiei, astfel
denumit dupâ orașul Baccarat, în apropierea căruia
se află localitatea Sainte-Anne, unde erau instalate
cuptoarele unei sticlării (între 1765-1766). B. a
cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în sec, 19, cînd
s-au produs nu numai servicii de pahare renumite în
lumea întreagă, dar și o serie de presse-papiers,
foarte căutate de colecționari. 2. Atelier francez de
sticlărie, întemeiat în 1765 lîngă Luneville (Lorena).
Cunoscut la început sub numele de Verrerie de
Sainte-Anne, s-a dezvoltat după 1800, devenind
Cristalleries de B. Manufactura B. funcționează și în
prezent, furnizînd Franței mai mult de jumătate din
producția sa de cristal. Marca: litera B. V.D.
BACKING (engl.) Numele specializat al stratului
(constituit din tifon și pînză tare) cu care se
consolidează, prin lipire, spatele unei picturi murale
supuse operației de transfer. B. este deci stratul
intermediar, de legătură, dintre pictura extrasă de pe
vechiul zid, deteriorat, și noul suport. V. transferul
(transpunerea) picturii	L.L.
BAGA Materie cornoasă, dură, translucidă, în
nuanțe de galben pînă la brun; constituie carapacea
broaștei țestoase de apă marină. Plăcile bombate
înmuiate în apă clocotită se presează sau se mulează
în tipare și se pretează confecționării unor obiecte cu
caracter utilitar și decorativ. Prelucrată din antichitate
în Extremul Orient și din Evul Mediu în Europa; în sec.
17, b. este cu precădere folosită în ornamentica
mobilierului de lux. în marchetăria Boulle, pe lîngă
culorile naturale, prezintă și nuanțe de roșu și de
verde, obținute artificial prin pictarea suportului de
lemn sau aplicarea de gelatine colorate care transpar
prin plăcile de b. translucide. Din sec. 19, imitații de b.
se realizează din corn înnegrit, pigmentat cu galben și
roșu prin diverse procedee (fr. ecaille de tortue, it.
tartaruga, germ. Schildpatt, engl. tortoiseshell). C.R.
BAGHETA 1. Mulură rotunjită, cu rol pur decorativ,
folosită singură sau în combinație cu alte tipuri de
muluri, făcînd parte din ornamentica ancadramentelor
de uși și de ferestre, mai ales în goticul tîrziu și în
Renaștere (fr. baguette, it. tondina, germ. Leiste, engl.
head, fiUet). 2. Vergea din lemn, metal de diverse
grosimi, liniară sau decorată, servind la fixarea părților
componente ca și la demarcarea unor suprafețe în
construcția unor piese de mobilier (fr. baguette, it.
verga, germ. Stăbchen, engl. stick). T.S. și C.R.
BAHUT (fr.) în Evul Mediu un tip de cufăr de
călătorie cu capac, acoperit cu plăci metalice, piele
sau material textil, fixate cu ținte mari din fier forjat,
bahut, stil Ludovic XII
aramă, alamă, ornamentat cu motive preluate din
arhitectura gotică. în sec. 16, denumirea se aplică în
mod curent diferitelor lăzi masive din interiorul
locuințelor, destinate păstrării _ veșmintelor,
podoabelor, altor lucruri de preț. în sec. 17, în
anumite regiuni din Franța (Auvergne, Languedoc) se
folosește și pentru unele piese de mobilier cum sînt
bufetul și dulapul (fr. bahut, it. cassone, cofano,
germ. Koffer, Truhe, engl. chest, trunk). C.R.
BAiADER -4 feregea
BAIE încăpere destinată igienei corporale. Apare în
antichitate și cunoaște o dezvoltare deosebită la
romani. B. amenajată în casă purta denumirea de
lavatrina. Dezvoltarea sistemului de încălzire a apei
(hypocaustum), în sec. 1 Î.H., determină construirea
de b. publice terme; - turcească, edificiu carac-
teristic inițial țărilor musulmane sau zonelor aflate
sub influența musulmană. Cuprinde un nivel inferior
care adăpostește sistemul de captare a apei, de
încălzire a acesteia și de evacuare a lichidului folosit
și b. propriu-zisă, compusă din încăperi comune
(separate pe sexe), mai multe camere de plan pătrat
— acoperite cu cupole sprijinite pe pandantivi sau
_ BAL
51
trompe, străbătute de orificii de aerisire —, prevăzute
cu bazine de piatră (deseori decorate cu reliefuri)
pentru uz individual, legate de un sistem colectiv de
aducere și îndepărtare a apei, o încăpere colectivă cu
amenajări pentru odihnă și vestiare (fr. bain turc, germ.
tiirkisches Bad, engl. Turkish bath). I.C. și T.S.
BAÎN-MARIE (fr.) 1. Procedeu de încălzire
indirectă a unor materii, cu ajutorul apei clocotite:
vasul cu materia respectivă se introduce într-alt vas,
mai mare, care conține apă și se așază pe foc. După
tradiția alchimică, numele procedeului vine de la o
anume Maria Evreica, ce ar fi trăit în sec. 4 la
Alexandria. Procedeul e folosit pentru fierberea
cleiurilor pe bază de gelatină, ori pentru încălzirea
unor substanțe neinflamabile. 2. Numele recipientului
cu pereți dubli fabricat special pentru fierberea
indirectă.	L.L.
fierberea în ,bain-marie"
BALAMA Piesă metalică constituită din două
bucăți dreptunghiulare, articulate pe un ax vertical
sau orizontal, care permite închiderea și deschiderea
de uși, capace, tăblii rabatabile. în mobilierul Evului
Mediu se aplică pe fețele exterioare, din sec. 16 se
montează pe fețele interioare (fr. charniere, it.
cerniera, commessura, germ. Scharnier, Gelenk,
engl. hinge, turning joint).	C.R.
BALANSOAR 1. Scaun cu spătar înalt și
rezemători pentru brațe, așezat pe două tălpi curbate
care permit o mișcare legănată. în sec. 18, se
confecționează b. de lux din diverse esențe de lemn,
sculptate, aurite, cu spătarul și șezuta acoperite cu
țesături deosebite, (brocart, catifea, mătase),
broderii, tapiserii. Construit în forme simplificate,
ușoare, comode, tapițate cu material textil, cu
împletitură din pai, se menține și în inventarul
mobilierului din sec. 19-20 (fr. balangoire, it. altalena,
germ. Schaukei, engl. rocking chair). 2. Instrument
folosit în gravură, pentru obținerea pe placa de metal
(cupru, zinc etc.) a unor suprafețe uniforme, în
special în gravura denumită manieră neagră. Este
BAL
confecționat dintr-o placă de oțel pătrată sau
dreptunghiulară, ușor curbată la un capăt. Prin
balansare laterală și împingeri ușoare, se obțin
suprafețele de calitatea dorită (fr. berceau, germ.
Wiegeeisen, engl. rocking-tool, rocker). C.R. și A.P.
Reptilă fantastică înaripată, cu unul sau
mai multe capete, cu coadă lungă încolăcită și
picioare scurte, aruncînd uneori foc pe nări. în Noul și
în Vechiul Testament, este identificat cu Lucifer și în
general cu diavolul. Tema luptei cu b. (Arhanghelul
Mihaif, Sf. Gheorghe) este foarte frecventă în
iconografie. Apare și b. învins (Fecioara strivind
capul b. sau b. sub picioarele crucii) sau ca atribut al
unor sfinți (Sf. Margareta de Antiohia — cel mai
frecvent, Sf. Marfa — rar) (fr. dragon, it. dragone,
germ. Drache, engl. dragon ). V. și șarpe T.S.
BALCON Platformă exterioară cu o latură încastrată
într-un zid, delimitată de un parapet'metalic sau de
zidărie, cel mai adesea decorat, comunicînd cu
interiorul construcției prin intermediul uneia sau al mai
multor uși (fr. balcon, it. balcone, germ. Balkon, engl.
balcony);- fortificat, construcție mică, de forma unei
gherete, din zid sau paiantă, adosată, în scopuri
defensive, la exteriorul unui zid, de-a lungul curtinei,
cu podeaua prezentînd deschideri cu funcție de guri
de aruncare. Spre interior comunică cu drumul de
strajă; frecvent amplasat deasupra porților de intrare
în cetăți (fr. breteche, it. bertesca, germ. Gusserker,
engl. bartizan,
balcon fortificat
T.S.
BALDACHIN 1. Lucrare de arhitectură sau de
tîmplărie fină, bogat ornamentată, susținută de
colonete libere sau încastrată pe una dintre laturi în
zid, care servește drept acoperămînt pentru un tron,
un altar, un amvon sau o statuie. Frecvent în
arhitectura gotică, fiind amplasat fie la partea
superioară a nișelor rezervate în grosimea zidurilor,
fie adosat unui pilastru pentru a adăposti statui. 2.
Ansamblu constituit din material textil de calitate
(brocart, catifea, mătase etc.), dispus pe un cadru fix
simplu sau
circulară, di
od, de formă rectangulară sau
unui tron, jilț, pat de paradă. în
sec. 16-17, b. aveau un aspect fastuos, cu falduri
ample, fiind încoronate cu penaje, urne, frize cu
diverse motive sculptate. în sec. 18, în cadrul
interioarelor rococo, predomină b. fanteziste, rafinat
ornamentate. Stilul Empire impune forme severe cu o
notă de sobră eleganță (b. cu dom, b. cu fronton, b.
cort militar), decorate cu elemente antichizante, tro-
fee de război. Spre sfîrșitul sec. 19, cu rare excepții,
b. dispare din ansamblul locuințelor (fr. baldaquin, it.
baldacchino, capocielo, germ. Baldachin, Prunkhimmel,
engl. baldaquin, canopy, tester). T.S. și C.R.
BALSAM (gr. balsamon, lat. balsamum) Denumire
comună unei categorii de rășini cu aspect siropos și
cu un miros agreabil, care se scurg din trunchiul
anumitor arbori. Conțin acizi aromatici (benzoic,
cinamic etc.) și uleiuri volatile, sînt solubile în alcool,
esențe, eter, cloroform etc. și insolubile în apă. Din
numărul mare de b. (de Peru, de Tolu, smirnă, gumi-
elemi etc.), unele utilizate în farmaceutică, pictorii au
folosit cu precădere două: - terebentinei de Ve-
neția (de unde se procura în trecut) care se scurge
de la sine sau în urma unor incizii făcute în scoarța
coniferului pinus larix, destul de răspîndit în Europa;
fluid ca mierea, e ușor colorat în galben-brun și se
usucă cu atît mai lent cu cît e mai vechi. E solubil în
solvenții obișnuiți ai balsamurilor. Făcea parte dintre
lianții folosiți de vechii maeștri: direct, ca b. alungit cu
o esență vegetală, ori ca esență de terebentină
venețiană, obținută prin distilare. Se utilizează ca
diluant al culorilor, pentru prepararea unor verniuri și
mediumuri; introdus în culorile de ulei, conferă pastei
picturale o transparență și o strălucire ieșite din
comun. Denumiri vechi (în erminii, atribuite uneori,
eronat, esenței de terebentină): termentin gros,
terpentin alb, terpentin de Hios, terpentin de Veneția;
~ de Canada, incolor, foarte aromat, solubil în
solvenții amintiți, este produs de coniferul abies
balsamifera, mult răspîndit în Canada. Este folosit și
în industria optică. Se mai numește terebentină de
Canada (fr. baume, it. balsamo, germ. Balsam, engl.
balsam).	L.L.
BALUSTRADA Parapet alcătuit dintr-o succesiune
de baluștri, o rețea decorativă (sau chiar dintr-un zid
plin), uniți la partea inferioară de un soclu, iar la cea
superioară de o bandă de sprijin, care delimitează,
spre exterior, traseul unei scări, perimetrul unui
balcon, spațiul unei terase etc. (fr. balustrade, it.
balustrata, ringhiera, germ. Gelănder, Briistung, engl.
baluster-railing, open parapet); ~ de altar, b. care
separă sanctuarul unei biserici catolice de navă. Sin.
T R
T.S.
cancellum.
BALUSTRU 1. Colonetă din piatră, lemn, stuc, cu
fusul mult bombat la partea inferioară, utilizat în
general în suite de elemente identice în arhitectură și
decorație. 2. Element constructiv și decorativ folosit
în mobilier. Colonetă scundă constituită din bază cu
profiluri, fus în forme și ornamente diverse și capitel
(fr. balustre, it. balaustro, germ. Baluster, Kande-
labersăule, engl. baluster, banister). T.S. și C.R.
BAN
53
BAMBOCIADĂ (it. bambocciata) Gen pictural creat
la Roma, între 1630-1640, de pictorul olandez Pieter
van Laer (supranumit „il Bamboccio", „paiața",
poreclă care stă la originea denumirii genului),
reprezentînd scene ale străzilor acestui oraș animate
de personaje populare îmbrăcate în zdrențe și purtînd
pălării foarte mari.	L.L.
BAMBUS Plantă exotică cu tulpină lemnoasă;
datorită rezistenței și aspectului deosebit este folosit
din vechime, în China, pentru mobilier. Importat la
sfîrșitul sec. 18 în Anglia și ulterior în Franța, unde
are o mare vogă în timpul lui Napoleon III, cînd se
confecționează primele piese de mobilier destinate
grădinilor de interior. în sec. 19-20, se realizează și
imitații de b. din lemn strunjit, pictat în culoare ocru-
galben (fr. bambou, it. bambu, germ. Bambus, engl.
bamboo)..	C.R.
BANCA Piesă de mobilier compusă dintr-o tăblie
lungă și îngustă (din lemn, piatră, metal) prevăzută
sau nu cu spătar, pe care se pot așeza mai multe
persoane. Evoluează de la rudimentara scîndură de
lemn așezată pe căpriori (în Evul Mediu) pînă la
formele impozante din timpul Renașterii și Barocului,
în care spătarul și rezemătorile au aspect
monumental și decorație sculptată sau intarsiată, iar
șezuta este acoperită cu perne îmbrăcate în țesături
de preț. Din sec. 18 dispare aproape total din
inventarul mobilierului de lux. B. sînt prezente în
bisericile catolice și protestante, fiind dispuse în
șiruri, în naosul bisericii (fr. banc, it. banco, scanno,
germ. Bank, engl. bench). V. și strană C.R. și T.S.
BANCHETA Piesă de mici dimensiuni, de formă
rectangulară, fără spetează, cu șezuta din lemn,
piele, împletitură de pai sau capitonată. în Italia, în
epoca Renașterii, predomina b. florentină pentru
ceremonii, pătrată, pe picioare drepte cu profile
strunjite, acoperită cu pernă îmbrăcată în țesături de
lux, garnisită cu franjuri din fire metalice. în cadrul
stilurilor din sec. 17-18, b. cu patru sau șase picioare
se menține în sălile de recepție (fr. banquette, it.
banco, germ. Bank, engl. bench), ~ de fereastră,
placă de piatră, profilată și uneori decorată,
BAN_____
54
încastrată la partea inferioară a golului unei ferestre,
spre interior sau spre exterior. La ferestrele
moderne, este înlocuită spre interior de o scîndură
groasă cu funcție de pervaz (fr. banquette de
fenetre, it. parapetto di finestra, germ. Fensterbank,
engl. sili).	C.R. și T.S.
BANDĂ DESENATĂ Narațiune constînd dintr-o
succesiune de imagini desenate, unde personajele
sînt identificate de la o secvență la alta și unde
dialogul este inclus în imagine. Principiile sale sînt
cele ale reliefurilor și frescelor mormintelor egiptene.
Narațiunea ilustrată a cunoscut o dezvoltare
extraordinară o dată cu începutul sec. 10 în Anglia și
Franța, un rol decisiv avîndu-l renașterea gravurii pe
lemn. Forma actuală a b.d. este americană. Ea se
folosește astăzi și în cinematografie, pentru filmele
de animație (fr. bande dessinee, it. cartoni animati,
germ. Trickzeichnung, engl. animatedcartoons). A.P.
BANDĂ LOMBARDĂ desenă
BANDOU 1. în pictură, sculptură, grafică — friză
îngustă, cu caracter decorativ (ornamentată în interior
sau nu) care separă între ele registre, scene, imagini
individuale. 2. în arhitectură -> brîu (fr. bandeau, it.
fascia, germ. Bandgesims, engl. string-course). T.S.
BAPTISTERIU (lat. baptisterium) în arhitectura
creștină a primelor secole, construcție independentă
de plan poligonal sau circular, acoperită cu o cupolă și
prevăzută cu o absidă, adăpostind în centrul său
bazinul pentru botezul prin imersiune (Neapole — sec.
4, Poitiers — sec. 5); în general aveau hramul Sf. loan
Botezătorul. Ulterior, nume dat unor construcții
speciale, plasate în vecinătatea marilor catedrale
italiene (Florența, Pisa), destinate administrării
botezului, în care piscina a fost înlocuită cu o
cristelniță de piatră sau de bronz. Prin extensie, nume
dat unor capele anexe ale bisericilor catolice, avînd
aceeași destinație (fr. baptistere, it. battistero, germ.
Baptisterium, Taufkapelle, engl. baptistery). T.S.
BARBACANA în arhitectura fortificată, amenajare
defensivă în fața intrării principale a unei cetăți,
castel, oraș sau biserici întărite, constînd dintr-un
spațiu îngust, cu traseu șicanat delimitat de ziduri
înalte prevăzute cu un drum de strajă, ferestre de
tragere și guri de aruncare. Sistemul, de origine
orientală, a pătruns în Europa în sec. 13 și s-a
răspîndit în sec. 14 și 15. în Transilvania, la Prejmer
(jud. Brașov), intrarea în incinta fortificată este
precedată de o b. avînd aspectul unei curți întărite,
iar la Șeica Mică (jud. Sibiu), cel al unui puț adînc,
construit în spațiul dintre turnul vestic al bisericii și
turnul porții primei incinte (fr. barbacane, it.
barbacane, germ. Barbakane, engl. barbican). T.S.
BARBA Metalul înlăturat de instrumentul de gravat
și care rămîne atașat plăcii. în gravura cu dăltița, b.
se înlătură cu un răzuitor, ele păstrîndu-se însă în
gravura cu acul (fr. barbes, it. barbe, germ. Grat,
engl. beards, burr).	A.P.
BARB0TINA1.Pastă ceramică vitrifiabilă, aproape
lichidă, din'care, prin turnare în forme de ipsos, se
obține o faianță sau un porțelan moale, permeabil,
folosit pentru toarte și diverse ornamente ceramice.
2. Decor din b. acoperit cu un strat de glazură sau
verni transparent, vitrificat prin ardere, caracteristic
pieselor din porțelan sau din faianță (fr. barbotine, it.
colla di stovigliaio, germ. Schlickschmuck, Schlicker,
engl. slip).	V.D.
BARCA Reprezentare simbolică obișnuită pentru
Biserică (catargul este crucea, corpul — spațiul ce
unește pe credincioși), frecventă din arta
paleocreștină pînă în baroc, în figuri schematice,
stilizate, naturaliste, singură sau în combinație cu alte
teme iconografice: Chemarea apostolilor, Bisericș
asaltată de diavoli etc. (fr. barque, it. barca, nave,
navicella, germ. Kahn, engl. boat).	T.S.
BARETÂ Bonetă din lînă sau pîslă, ca o beretă,
purtată în sec. 15-16. Prevăzută cu o armătură care îi
dădea formă pătrată, a devenit pălăria distinctivă a
doctorilor și prelaților (cea a preoților catolici, neagră,
prevăzută pe diagonale cu 4 aripioare, cea a
cardinalilor, roșie, cu 3, a episcopilor violetă) (fr.
barrette, it. berretta, germ. Birett, Kardinalmutze,
engl. biretta, clerical cap).	A.N.
BARIOLAJ (fr. bariolage, împestrițare) Termen
vechi desemnînd un ansamblu de tonuri policrome
disparate.	L.L.
BARITA Sulfat de bariu natural, măcinat și
purificat, utilizat (din antichitate) ca material de
umplutură. Stabilă la lumină, lipsită de toxicitate, b.
posedă o largă compatibilitate chimică și o bună
rezistență la agenții atmosferici. V. și blanc fix sau
alb de bariu	L.L.
BAROC (port, barroco, perlă de formă neregulată)
Denumire dată stilului născut în Italia, spre mijlocul
sec. 16, răspîndit în întreaga Europă și, ulterior, în
America Centrală și în cea de Sud, și chiar în Asia
(Filipine), evoluînd și luînd aspectul unor variante
locale, pînă în sec. 18. Fără a fi întru totul un stil al
Contrareformei, legătura sa cu acest curent de
gîndire și acțiune religios-propagandistică a Bisericii
catolice nu poate fi negată. Avînd la bază trăsăturile
Renașterii tîrzii (Michelangelo este unul dintre
principalii precursori), b., deși păstrează unele din
elementele formale ale acesteia, îi neagă spiritul,
diferențiindu-se prin înclinația spre fastuos, grandios,
opulent și chiar colosal, încorporarea sugestiei
mișcării în volumetrie și decor, căutarea efectului de
suprafață, specularea jocurilor de umbră și lumină și
a combinațiilor de curbe și contracurbe. Amprenta sa
este purtată de toate genurile artei. Arhitectura
cunoaște o mare diversitate de programe: civil — cu
dominanța palatului și a vilei din mediul rural —,
religios — cu biserica parohială, mînăstirea (cumulînd
alături de funcția religioasă strictă pe cea socială) și
capela particulară —, militar. Construcțiile civile sînt
de dimensiuni importante, cu mai multe nivele, cel
mai fastuos decorat fiind primul etaj, cu plafoane
ornamentate în trompe-l'oeil, stucaturi, • parchete
prețioase, oglinzi. Fațadele sînt ritmate vertical cu
pilaștri, axul intrării prezintă logii, rezalituri, balcoane,
scări monumentale, fiind adesea terminat cu
frontoane. Acoperișurile înalte, străbătute de lucarne,
au adesea, la bază, șiruri de statui reprezentînd, de
regulă, zeități din panteonul clasic (exemple: Palazzo
Odescalchi, Roma, arh. G.L.Bernini; Castelul
Augustusburg, Bruhl, arh. B.Neumann, 1745; Palatul
Belvedere, Viena, arh J.L.von Hildebrandt, 1721-
1724; Zwingerul, Dresda, arh. M.D.Poppelmann, c.
1730; Palatul de iarnă, Sankt-Petersburg, arh.
I.B.Rastrelli). Arhitectura ■ religioasă cunoaște o
anume diversificare a planimetriei bisericilor, b.
vădind o preferință atît pentru tipul central, de plan
oval, cît și pentru cel longitudinal-cruciform, în care
nava centrală este flancată de suite de capele
laterale prevăzute cu multiple altare. Apare și cupola
ovoidală, realizată din „felii", cu extradosul puternic
marcat de nervuri și terminat cu un lanternou. Pentru
capelele laterale se folosesc bolțile în rețea. La
___BAR
55
exterior primează decorul fațadei principale, marcată
pe orizontală de folosirea ordinelor suprapuse
(pilaștri, coloane, semicoloane) și încununate cu un
fronton cu volute la bază. Decorul interior bogat
(sculpturi, stucaturi, picturi în trompe-l'oeil pe bolți,
altare combinînd arhitectura, sculptura și pictura în
ulei) tinde spre somptuos, atmosfera fiind completată
de regia luministică. Evoluția poate fi urmărită de la
Biserica II Gesii din Roma (arh. G.Vignola și J. della
Porta, 1568-1584) pînă la biserica de pelerinaj
Vierzehnheiligen (arh. B.Neumann, 1745), Biserica
Sf. Nicolae din Praga (arh. J.C.Dientzenhoffer) sau
Biserica Mînăstirii Ettal (Bavaria)_ (refaceri baroce
Joseph Schmutzer, 1744-1752). în Transilvania și
Banat se ridică numeroase biserici b. în tot sec. 18.
Arhitectura militară este definită de predominarea
cetăților de tip Vauban, cu structură bastionară de
plan stelat. Cea mai mare cetate de acest tip din
România este cea de la Alba-lulia, refăcută în jur de
1710. Alături de construcțiile individuale, b. impune
un tip de urbanism caracteristic (marele portic oval al
lui Bernini, marcînd Piața Sf. Petru din Roma),
apariția marilor fîntîni decorative (Fontana Trevi,
Piața Navona, Roma), aleile cu fîntîni cu jocuri de
apă, dar și o nelipsită arhitectură peisageră în parcuri
și ‘grădini. Sculptura, cel mai adesea legată de
arhitectură, plasată atît în interiorul, cît și în exteriorul
clădirilor, în parcuri, piețe, pe poduri, are ca element
definitoriu mișcarea violentă, învolburată, preferată, •
uneori, chiar în dauna corporalității contorsionate
(G.L.Bernini, Extazul Sf. Tereza, 1644, Roma;
E.Q.Assam, Ridicarea la cer a Fecioarei, 1717-1720,
Mînăstirea Rohr; sculpturile lui Andreas Schluter
pentru palatul din Berlin, 1696-1700 etc.). Pictura
cunoaște o mare diversitate tematică, de la scene de
inspirație clasic-mitologică (frații Carracci), la
compoziția religioasă, cu tendință marcată spre
patetism (Guido Reni, B.E.Murillo) sau spre
dramatismul exacerbat (P.P.Rubens), de la portretul
psihologic (A. van Dyck) la compoziția murală în
trompe-l'oeil. Varietatea tehnicilor, multitudinea
viziunilor, numărul imens al operelor, șirul impozant
de nume de artiști fac din pictura b. un capitol
fascinant al istoriei artei. B. își pune amprenta și
asupra artelor decorative, mobilier și argintărie,
bijuterii și textile, adesea mari artiști semnînd opere
de o mare somptuozitate, destinate aristocrației sau
cultului. V. și ii. 29-32	T.S.
BARTMANNSKRUG (germ.) Cană din gresie de
culoare brună, cu glazură stropită cu puncte de
culoare; de formă bombată, este terminată cu un gît
strîmt, iar pe fața opusă toartei este reprezentat capul
unui bărbat cu barbă (de unde derivă și numele).
Utilizat frecvent în sec. 16-17 în Renania, b. s-a
răspîndit și în Țările de Jos și în Anglia. Sin.
' bellarmin (deoarece se credea că figura este a
cardinalului italian Roberto Bellarmin, care a trăit
între 1542-1621).	V.D.
BAS
56
BASORELIEF Tip de relief puțin profilat față de
suprafața de fundal. V. și relief
BASSE-LISSE (fr.) Tapiserie executată pe un
război de țesut orizontal, acționat prin pedale, la care
firele de urzeală sînt dispuse orizontal. Cartonul este
așezat sub firele de urzeală, fiind vizibil între
acestea, astfel că modelul este executat pe dos.
Metodă mult mai rapidă și mai economică decît
tehnica haute-lisse. Tehnica b.-l. este folosită în
special de țesătorii flamanzi și franco-burgunzi,
începînd din sec. 14. în manufacturile franceze
Aubusson și Beauvais se țese pînă în prezent în
tehnica b.-l. (fr. basse-lisse, basse-lice, it. basso
liccio, germ. Tiefkette, engl. low-warp, horizontal
loom).	V.D.
BASSE-LICE -4 basse-lisse
BASTION Amenajare defensivă plasată în unghiul
unei fortificații pentru întărirea acesteia sau în
preajma unei intrări, pentru supravegherea ei și a
curtinelor adiacente. Spre deosebire de turnurile cu
funcții similare, b. este destinat pieselor de artilerie.
Poate avea forma unui turn scund, circular sau
poligonal (sec. 15-16), cu diametru mare, umplut ou
pămînt („ron'delă"), sau forma de „pană" (plan
pentagonal, cu unghiuri mai mult sau mai puțin
ascuțite) ori de „pică" — caracteristică fortificațiilor de
tip Vauban (cetatea Oradiei — sec. 18) (fr. bastion, it.
bastione, germ. Bastei, engl. bastion).	T.S.
bastioane caracteristice fortificațiilor de tip Vauban
BASTONAȘE FRÎNTE Ornament în relief, format
din muluri cu profil circular, care se frîng în unghi
ascuțit și în unghi drept; folosit în arhitectură și în
arta decorativă (fr. bâtons brises, bâtons rompus, it.
bastoni rotti, germ, gebrochene Stăbe, engl. broken
sticks, frets).	V.D.
BAȘCA Denumire dată în țările române, în Evul
Mediu, încăperilor care serveau drdpt tainițe în
biserici sau în casele particulare.	T.S.
BATANT —> canat
BATIK Țesătură din bumbac cu motive colorate,
originară din nordul Indiei, din Malaysia și Indonezia,
introdusă în Europa de olandezi în sec. 16. Decorul
se execută manual, acoperindu-se cu ceară porțiunile
de țesătură care urmează să fie colorate; după o
imersiune în soluția colorantă, ceara este înlăturată
cu un solvent (benzină sau apă clocotită); operația se
repetă pentru fiecare culoare în parte. B. se folosește
pentru îmbrăcăminte și pentru tapițerie. V.D.
BAUHAUS Importantă mișcare artistică și instituție
de învățămînt, în Germania anilor '20 ai sec. nostru,
de mare și durabil ecou internațional, încă influentă în
arhitectură și design. înființat în 1919 de arhitectul
Walter Gropius, la Weimar, B., a cărui denumire —
„Casa Construcției" — indica un program, își
propunea o activitate complexă, cu caracter prag-
matic, fondată, teoretic, pe ideea edificiului arhi-
tectural ca operă totală, în jurul căreia se dezvoltă
armonios toate genurile de artă plastică, în spiritul
unei simplități și clarități funcționale, dominate
consecvent de o viziune prioritar geometrizantă,
interferență cu constructivismul, Art Deco și arta
abstractă, viziune considerată specifică unui stil al
epocii moderne. Ideea sintezei artelor în jurul
arhitecturii este preluată de la mișcarea Art Nouveau
și a fost formulată de arhitectul belgian Henry van de
Velde în acest spirit, la începutul sec. 20. B. însă,
prin structurile sale organizatorice pedagogice, ca și
prin prezența unor artiști de prim rang, profesori, atît
la specialitățile genurilor tradiționale — pictură,
sculptură, grafică, artă decorativă și artă monu-
mentală —, cît șl la scenografie, balet, fotografie, arta
tiparului, artă publicitară, design industrial, între ei
figurînd Paul Klee, W.Kandinsky, L.Feininger, J.ltten,
L.Moholy-Nagy, Oskar Schlemmer, Josef Albers, și-a
asigurat dezvoltarea și eficacitatea în largi straturi ale
societății, mai mult decît oricare din grupările și
mișcările cu preocupări înrudite, ca De StijM
olandez sau purismul lui Ozenfant. O altă idee de
bază a B. — revenirea creației artistice la statutul de
meșteșug —, idee proclamată în scrierile-manifest ale
mișcării, are un pronunțat caracter de stînga,
antiindividualist, influențat de mișcarea rusă de
avangardă. în ciuda raționalismului și funcțio-
nalismului, dominante în viziunea artistică a B., au
existat, în. paralel, și unele preocupări ezoterice,
inspirate de doctrine extrem-orientale, dar și de
antropozofia lui Rudolf Steiner, la Itten, Klee,
O.Schlemmer și chiar Gropius. în 1929, B. își mută
sediul la Dessau, confruntat și cu dificultăți politice,
dar și cu deplasarea interesului artistic spre forme de
artă figurativă, ca neoobiectivismul și neoclasicismul,
iar în 1933 se desființează, o dată cu instaurarea
național-socialismului. în 1937, B. se reînființează în
S.U.A., cu Gropius, Albers, Feininger, Moholy-Nagy,
emigrați acolo.	A.P.
BAVURĂ Surplus de material, cu aspect de mici
creste, rămas pe suprafața unui obiect de metal,
după scoaterea acestuia din tipar. B. se înlătură prin
cizelare (fr. bavure, it. sbavatura, germ. Bart, Grat,
Gussnaht, engl. beards, burr).	V.D.
BAYREUTH Una din cele mai importante manu-
facturi de ceramică din Bavaria; activează în sec. 18-
19. Piesele de faianță constituie producția principală
(platouri, supiere, vase și căni de culoare albastră,
brună sau albă, decorate uneori cu steme). O
particularitate a manufacturii o reprezintă formele
pieselor, inspirate din aspectul animalelor, păsărilor
sau legumelor. Primele încercări de a se fabrica
piese din porțelan datează de la mijlocul sec. 18, dar
se cunosc prea puține date despre această activitate.
Mărci: Bayreu; Băyr (pînă în 1728); B K (în albastru,
pentru perioada 1728-1744, cînd manufactura este
condusă de Knoller); B P F și-« P (pentru perioada
1747-1760, cînd manufactura este preluată de
Pfeiffer și Frânkel).	V.D.
BAZALT 1. Rocă compactă de origine vulcanică,
de culoare neagră, cenușie, albăstruie, cu striațiuni
sau diviziuni prismatice de formă neregulată. Folosită
în arhitectura și sculptura egipteană și greco-romană,
B. poate fi produs în mod artificial. 2. Denumire dată
unei ceramici fără glazură, de culoare neagră, a cărei
invenție (către 1760) este atribuită englezului Josiah
Wedgwood) (fr. basalte, it. b'asalto, germ. Basalt,
engl. basalt).	V.D.
BAZAR în lumea orientală și mai ales islamică,
spațiu comercial urban, alcătuit dintr-o aglomerare de
construcții adiacente, legate între ele prin artere de
circulație acoperite, care adăpostesc atît mici ateliere
meșteșugărești, cît și locuri de desfacere a celor mai
diverse mărfuri (Istanbul). Uneori, poate avea o
valoare arhitectonică, conferită de edificarea după o
planimetrie stradală și o structură individuală
prestabilită pentru fiecare sector, compartiment sau
chiar prăvălie (fostul b. imperial din Ispahan). Prin
contaminare cu civilizația turcească, s-au construit b.
și în unele orașe din țările române, uneori denumirea
de b. sau „pazar" fiind dată cartierului comercial al
unui oraș (fr. bazar, it. bazar, germ. Bazar, engl.
bazaar).	T.S.
BAZĂ Element constitutiv al unei coloane sau al
unui pilastru, cu forme, profiie, dimensiuni, proporții și
decor raportate la întregul din care face parte,
BAZ
57
contribuind la definirea stilistică a acestuia;
reprezintă extremitatea inferioară a coloanei sau a
pilastrului, care face legătura cu elementul de
arhitectură pe care acestea se sprijină: plintă, soclu,
balustradă, pardoseală, stilobat etc. (fr. base, it.
base, germ. Basis, engl. base). V. și ordin,
ordonanță	T.S.
BAZILICĂ 1. Tip de edificiu roman civil, servind ca
spațiu de întrunire, comercial sau ca loc pentru
ședințele tribunalului. Consta dintr-o sală
dreptunghiulară prevăzută în axul uneia dintre laturile
lungi cu o absidă proeminentă. Perimetral — la o
oarecare distanță de pereți — era înconjurată de o
colonadă care susținea un acoperiș în două pante.
Cu începere din sec. 4 a fost folosită ca biserică
creștină. 2. Spațiu de cult rezultat din transformarea
tipului roman: absida este mutată pe o latură scurtă,
în extremitatea estică și adăpostește altarul. Spațiul
bazilical dobîndește un sens longitudinal, fiind divizat
în trei zone prin intermediul a două șiruri de coloane.
Zona mediană (nava centrală) este mai înaltă decît
cele două zone care o flanchează (nave laterale sau
colaterale). Zidul care marchează diferența de
înălțime dintre nava centrală și colaterale este
străpuns de ferestre. La origine a fost acoperită cu
șarpantă aparentă, ulterior cu tipuri diferite de bolți.
B. este tipul de biserică preferat în sec. 3-7, atît în
Occident cît și în Orient, fiind uneori, prevăzut cu o
cupolă centrală (Sf. Sofia din Istanbul), și
caracteristic pentru arhitectura romanică și gotică din
Occident (marile catedrale) (fr. basilique, it. basilica,
germ. Basilika, engl. basilica).	T.S.
BAZIN Construcție parțial sau total adîncită în sol,
căptușită cu un material impermeabil, destinată să
păstreze un timp oarecare o cantitate de apă. în
funcție de scopul precis al edificării (pură depozitare,
ritual, ornamental) îmbracă forme diferite și este
decorată în consecință, în funcție de epocă și de stil.
Din punct de vedere artistic, cele mai reprezentative
b. sînt cele menite să colecteze apa fîntînilor
prevăzute cu jeturi țîșnitoare; în acest caz, sînt
realizate din materiale mai prețioase și decorate cu
statui și diferite elemente ornamentale din piatră,
metal, ceramică etc. (fr. bassin, it.bacino, germ.
Wasserbecken, engl. basin).	T.S.
BAZZEO -> verdaccio
BACAN ROȘU (turc. bacam) Numele generic dat
altădată (la noi) materiei lemnoase din care se
extrăgea o culoare roșie-albăstruie mult utilizată în
boiangerie, pentru vopsitul ouălelor roșii etc., și, de
asemenea, denumirea unei culori-lac pentru pictură.
Prezența sa este remarcată în Europa începînd din
sec. 12, importată din Orient (în special din Ceylon),
iar după descoperirea Americii, adusă și de acolo. O
varietate de lemn roșu aparținînd speciei caesalpina
brasiliensis provenea din Brazilia (prin portul
Pernambuco), iar o alta, ce aparține speciei
haematoxylon campechianum, provenea din Mexic
(prin portul Campeche). în Evul Mediu, b.r. a fost cea
mai importantă materie primă pentru coloranții textili
roșii, ca și pentru culorile-lac de același fel.
Numindu-I vermiglio sau verzino, Cennini îl
menționează ca util pentru „întărirea" așa-ziselor
„cenuși de ultramarin", iar după Dionisie din Furna
era adăugat în același scop culorilor cîrmîz și lacca.
Apoi importanța sa ne apare din ce în ce mai
diminuată. Eliminat din boiangerie de anilinele
puternic pigmentate și ieftine, exclus de pe paleta
pictorilor de roșurile solide moderne, b.r. a continuat
să aibă totuși unele întrebuințări pînă în primele
decenii ale sec. 20. Alte denumiri vechi: bacan,
băcan, lemn (de Brazilia, de Campeche, de Fer-
nambuc, roșu), lotur (variante: Iote, loter, lotir, loturi),
vernaboch. Culori-lac preparate din b.r.: brazilium,
brahillo, lac (de Brazilia, de Pernambuc, de Veneția),
roșu de Flandra, roz trandafiriu, vermiglio, violet
vegetal (fr. bois de Bresil, bois de Campeche, germ.
Rotholz, Brasilienholz, engl. brazil-wood). L.L.
BĂȘICĂ Recipient natural folosit de cei vechi
pentru păstrarea culorilor. B. era fie de pește, fie
vezica, stomacul sau intestinele unor animale mici
(porc, oaie etc,), spălate, uscate și legate cu ață;
stoarcerea culorii se putea face prin înțeparea cu
acul șl presarea ușoară, orificiul fiind astupat apoi cu
un os etc.	L.L.
BĂTAIA SFORII Expresie folosită de C.Cennini
(batando prima alcun filo) pentru a denumi una din
operațiile auxiliare executate de pictorii moraliști:
trasarea liniilor drepte cu ajutorul unei sfori îmbibate
cu pigment praf; sfoara se ținea bine întinsă între
cele două puncte extreme și prin ciupirea ei, la mijloc,
lăsa pe perete o ușoară urmă colorată. Metoda este
utilă și astăzi pentru distribuirea spațiilor ce urmează
a fi pictate, pentru schițarea clădirilor, la realizarea
caroiajului etc. (folosită în mod curent de zugravi).
L.L.
BĂTĂTURĂ Ansamblu de fire orizontale și paralele
introduse între firele de urzeală ale războiului de
țesut, cu ajutorul suveicii, pentru a forma armura
țesăturii. Firele de b. trec de la o lizieră la alta și se
încrucișează cu firele de urzeală după diferite
sisteme. Sin. băteală (fr. trame, it. trama, germ.
Einschlag, engl. weft).	V.D.
BĂTEALĂ —» bătătură
BĂȚ (PENTRU DESEN) Instrument improvizat fo-
losit uneori de plasticieni pentru desenul de notație
sau „definitiv". în fapt, este un bețișor cioplit dintr-o
esență lemnoasă moale (brad, tei etc.), lung de vreo
15 - 20 cm și ascuțit la vîrf, oarecum în felul dălților
pentru lemn. Prin schimbarea unghiului de incidență
format cu hîrtia și prin ușoare răsuciri, b. înmuiat
într-un tuș diluat lasă urme foarte variate ca grosime
și ton, de o mare plasticitate.	L.L.
BEAUVAIS Manufactură franceză de tapiserii
situată în apropierea Parisului, specializată în tehnica
basse-lisse; a doua ca importanță după Gobelins.
întemeiată în 1664 de Ludovic XIV, din inițiativa
ministrului de finanțe Colbert, provine din fuzionarea
unor mici ateliere create în sec. 15 și rămîne
întreprindere particulară pînă la Marea Revoluție din
1789. B. cunoaște o lungă perioadă de înflorire sub
conducerea lui Jean-Baptiste Chinard (cînd se țes
mai ales verduri în stil flamand), iar după 1684, a lui
Philippe Behagle, care lucrase în centrul flamand
Tournai. După moartea acestuia (1704) urmează o
perioadă de lîncezire; numirea lui Jean-Baptiste
Oudry (1686-1755) în funcția de pictor (1726), apoi
de codirector (1734), dă un nou impuls producției. în
sec. 19, pe iîngă renumitele tapiserii murale, se țes și
tapiserii de mici dimensiuni pentru acoperirea
mobilierului destinat unor palate europene. Atelierele
sînt închise temporar în anii 1793-1794 și 1804-1805.
în 1940 manufactura (ale cărei localuri fuseseră
distruse în timpul celui de al doilea război mondial)
este transferată la Paris în cadrul manufacturii
Gobelins. Cele mai renumite suite de tapiserii țesute
la B. sînt în sec. 17-18: Faptele Apostolilor (după
cartoanele lui Rafael), Cuceririle lui Ludovic XIV,
Suita chinezească, Jocuri cîmpenești, Comedii după
Moliere, Grotești, Aventurile lui Telemac, Istoria lui
Achile, Metamorfozele lui Ovidiu, Fabule după La
Fontaine, Istoria lui Don Quijote, Jocurile rusești,
Cele patru părți ale lumii etc. Pictori celebri
furnizează cartoane pentru B.: flamandul David
Teniers II, francezii Jean Berain, Frangois Boucher și
Jean-Baptiste Le Prince. La sfîrșitul sec. 19, la B. se
țes panouri decorative; după 1920, cartoanele pentru
ansamblurile de mobilier se înmulțesc, dovedind
gustul epocii pentru acest gen de tapiserii. Calitatea
linurilor și mătăsurilor, finețea execuției pun în
valoare armonia compoziției și a coloritului; bordurile
prezintă o ornamentație bogată. O caracteristică a
tapiseriilor pentru mobilier o constituie buchetele de
flori și micile scene — peisaje sau compoziții
antropomorfe și zoomorfe — încadrate în
medalioane. Reînnoirea tapiseriei franceze după
1930 se manifestă și la B., unde se execută două
celebre ansambluri pentru mobilier: Paris, după
cartoanele lui Raoul Dufy, și Icar, după cartoanele lui
Jean Lurgat și tapiseriile Polinezia — țesute în 1946,
1960, 1972 — după Henri Matisse, Femeia și
BEA
59
BEC
60
T.S.
ridică adevărate palate purtînd acest nume: Viena,
Potsdam, Charlottenburg, Weimar.
engl. beryl).
BERJERA (fr.) Fotoliu larg, adînc, cu spătarul și
brațele articulate capitonate cu material textil, piele,
împletitură din pai etc., cu pernă mobilă pe șezută.
se va dezvolta apoi amvonul.
BENIȘ —> biniș
potcovarul (1967) după Le Corbusier, Grădina
albastră (1978-1980) după Etienne Hajdu și multe
alte piese după cartoanele unor pictori, sculptori și
arhitecți contemporani grupați în Școala de la Paris.
Muzeul Național de Artă al României posedă, printre
alte tapiserii țesute la B., o suită de cinci piese
reprezentînd Jocurile rusești, după cartoanele lui Le
Prince, și garnituri de mobilier cu tapiserii. V.D.
BECI Termen cu nuanță arhaizantă, desemnînd o
amenajare specială, din piatră sau cărămidă, la
subsolul unei construcții, care, în arhitectura civilă
particulară era destinat în principal păstrării în condiții
optime de temperatură și umiditate a alimentelor ce
se conservau pentru un timp mai îndelungat. în
arhitectura medievală românească, prezenta
interesante rezolvări planimetrice și spațiale,
individualizate mai cu seamă prin sistemele de boltire
(semicilindri cu sau fără arce dublouri, bolți cu
muchii, bolți cu penetrații, calote pe pandantivi,
tavane cu bîrne aparente); în parte sin. cu pivnifă (fr.
cave, it. cantina, germ. Keller, engl. cellar). T.S.
BEDERNIȚA Piesă vestimentară liturgică ortodoxă,
brodată, purtată deasupra saccosului de către
episcop, sau de starețul unei mînăstiri căruia i s-a
conferit în chip special acest drept, ca unul dintre
însemnele puterii spirituale. Este de formă pătrată și
se'poartă atîrnată de unul dintre colțuri, unghiul
inferior atingînd genunchiul drept. Pentru decorul
brodat nu există indicații iconografice precise. în țara
noastră, se păstrează cîteva'piese remarcabile ca
valoare artistică (Tismana — sfîrșitul sec. 14, Putna
— sfîrșitul sec. 15). Termenul grecesc epigonation
este folosit și în limbile europene, piesa neavînd un
corespondent în biserica occidentală.
BELLARMIN —> Bartmannskrug
BELVEDERE Loc special amenajat sau construcție
independentă (pavilion, chioșc, un mic palat chiar)
amplasat în puncte care oferă o deschidere agreabilă
spre peisaj, gîndit ca spațiu de odihnă și de recreere.
Ideea, ca și cele mai timpurii construcții, aparțin Italiei
(Florența, Roma-Vatican). Genul a fost cultivat cu
precădere în sec. 18, în barocul germanic, cînd se
T.S,
BEMA (gr. berna, tribună) în Biserica veche,
semnifică spațiul rezervat numai clerului, sinonim cu
sanctuarul, redus la origine la absida altarului.
Ulterior, b. se amplifică, ajungînd să cuprindă
pastoforiile, cît și o parte din spațiul navei centrale a
bazilicilor simple sau cu cupolă; spre nord, vest și
sud, era delimitată de o balustradă scundă, care
marca separația netă dintre cler și credincioși. O
platformă specială din acest spațiu — purtînd același
nume — servea pentru citirea lecțiunilor; din aceasta
T.S.
BERII Silicat natural de aluminiu și beriliu (duritate
7,5-8, greutate specifică 2,60-2,91), incolor sau
colorat. B. poartă diferite denumiri după colorit:
smarald (verde), heliodor, crisoberil sau Goldberyll
(galben), acvamarin și safir (albastru), morganit (roz).
Folosit din antichitate pentru confecționarea unor
obiecte de podoabă (fr. beryl, it. berillo, germ. Beryll,
V.D.
berjerâ ,.a confessionnal"
Apare în Franța către 1720, avînd ca model primar
scaunul cu spătar înalt prevăzut în dreptul urechilor
cu plăcuțe din lemn perforat („urechi"), folosit pentru
spovedanie (fr. bergere, it. seggiolone, germ.
Bequemstuhl, Armlehnsessel, engl. bergere chair,
easy-chair); ~ „ă confessionnal" din timpul lui
Ludovic XIV, construită din lemn sculptat, lăcuit sau
aurit, păstrează linia spătarului cu urechi, acestea
avînd forma unor pernițe capitonate pentru sprijinirea
comodă a capului. în decursul sec. 18, apar și alte
tipuri de b.: - „gondole" (la care curba lină a
brațelor și spătarului amintește bărcile venețienp), cu
spătarul înalt, curbat, adîncit și rezemători scunde; -
„en cabriolet" (după numele unei mici trăsuri pe
două roți cu un singur scaun), cu spătarul îngust,
arcuit, concav, în formă de vioară, potcoavă,
medalion oval, pătrat sau trapezoidal; - „porteuse"
sau „voyeuse" este un tip de b. care apare către
1750, și care este prevăzută pe latura de sus a
spătarului cu o rezemătoare capitonată pentru brațe,
permițînd unei persoane care stă în spatele b. să se
rezeme de ea; - „marquise" sau semicanapea este
o b. de dimensiuni mari, largă, cu spătar scund,
pentru două persoane.	C.R.
BERLIN Importantă manufactură germană de
porțelan dur înființată în sec. 18, care activează și în
prezent ca manufactură de stat. Primul atelier, creat
în 1752 cu concursul unor meșteri veniți de la Hochst
BET
61
șl de la Meissen, se bucură de protecția lui Frederîc
cel Mare (1712-1786), dar își încetează activitatea în
1757. Un nou atelier se deschide în 1761;
răscumpărat de rege în 1763, devenind manufactură
regală. Aceasta cunoaște un mare succes artistic și
comercial, rivalizînd cu Meissen. Cea mai înfloritoare
perioadă se situează între anii 1761-1786, cînd se
execută servicii de masă și vase pentru curțile
europene și statuete în stil rococo, care înfățișează
personaje în costume contemporane, amorași, sau
simbolizează anotimpurile, elementele naturii, viciile
și virtuțile omenești. Motivele decorative cele mai
frecvente: flori, fructe, ornamente gen mozaic,
chinoiseries, rețea, împletituri, scene inspirate după
picturile lui Antoine Watteau sau David Teniers cel
Tînăr. Coloritul este monocrom (portocaliu, roz-
zmeuriu, albastru, gri, negru și mai ales roșu) sau
policrom. Busturile create în a doua jumătate a sec.
18 de frații Meyer sînt adevărate portrete în porțelan.
Muzeul Național de Artă al României și Muzeul
Colecțiilor din București posedă numeroase exem-
plare din producția manufacturii B. Mărci: litera W
sub glazură albastră (inițiala numelui lui Wegely care
a creat primul atelier); G colorat, pictat peste glazură
(inițiala lui Grotzkowsky, proprietarul celui de al
doilea atelier); un sceptru albastru (după 1763).
V.D.
BERRETTINO Gri compus prin amestec fizic,
pomenit de C.Cennini ca util în pictura murală (sec.
14-15). Varia de la un gri-oliv, spre gri „de culoarea
lemnului".	L.L.
BESTIAR(IU) Culegere medievală de texte ilus-
trate, cu caracter moralizator, descriind animale reale
sau fantastice, cu valoare de simbol, personificînd
binele, dar mai cu seamă răul. Principala sursă
iconografică este Physiologul, dezvoltat și interpretat
în sens creștin în Evul Mediu de Vincent de Beauvais,
în al său „Spaeculum naturale" (fr. bestiaire, it.
bestiario, germ. Bestiarium, engl. bestiary). T.S.
BETON Conglomerat artificial de materiale diverse
(pietricele, nisip, fragmente ceramice, reziduuri de
ardere etc.) reunite printr-un liant hidraulic, cunoscut
încă din antichitate (China, Roma); cel modern, cu
începere de la sfîrșitul sec. 19, are la bază cimentul.
Proprietățile diferitelor componente, ca și tehnologiile
folosite, desemnează tipul de b. ca și caracteristicile
care determină întrebuințările sale în arhitectură.
Arhitectura sec. 20 cunoaște o adevărată estetică a
b., bazată pe o anume gîndire spațială și decorativă
proprie, cu încercări de exprimare cît mai originale și,
în același timp, cît mai economice și cu realizări de
excepție (orașul Brasilia, conceput în anii '60 de un
colectiv condus de arh. Oscar Niemayer) (fr. beton, it.
cemento, germ. Beton, engl. concrete); - armat,
tehnică modernă de construcție, constînd în turnarea
betoanelor în cofraje al căror nucleu este alcătuit din
bare metalice de dimensiuni diferite, plasate la
BEZ
62
intervale prestabilite, în scopul obținerii unei anumite -
rezistențe și elasticități din combinarea calităților
celor două tipuri de materiale (fr. beton arme, it.
cemento armato, germ. Eisenbeton, engl. ferro-
concrete).	T.S.
BEZIR Denumirea, în erminii, a uleiului folosit
pentru pictură. în textul lui Dionisie din Furna îl
întîlnim ca ulei nefiert saponificat (încorporat, uneori,
în ultimele straturi de grund), ca ulei crud frecat cu
ceruză sau amestecat cu rășini, utilizat pentru
prepararea verniurilor.	L.L.
BIACCA -> alb de plumb
BIANCO SANTOGIOVANNi -4 alb de var
BIANCO SOPRA BIANCO Termen italian desem-
nînd decorul constituit din desene florale și volute din
email alb opac, pe fond albastru-gri sau alb-verzui,
caracteristic faianței italiene din sec. 16 (Castel
Durante, Faenza, Veneția). Folosit în sec. 18 și în
Franța (Nevers, Saint-Amand-les-Eaux), în Anglia
(Liverpool, Bristol, Lambeth), în Suedia (Marieberg,
Roerstrpnd).	V.D.
BIBELOU (fr.) Termen utilizat în sec. 17 și 18
pentru diverse ustensile, jucării, obiecte de mică
valoare. Din sec. 19, b. se referă la o gamă mai
restrînsă de obiecte, confecționate din aur, argint,
fildeș, os, lemn exotic, porțelan, sticlă, pietre dure și
alte materiale. în general fragile, considerate și
prețioase, b. se păstrează în vitrine sau pe unele
mobile pentru agrementarea interioarelor (fr. bibelot,
it. gingillo, ninnolo, germ. Nippsache, engl. bibelot,
knick-knack). *	C.R.
*
BIBLIE (de la gr. biblion, carte) Scriere sacră a
Bisericilor creștine (fundament ai creștinismului),
alcătuită dintr-o serie de cărți preluate din patrimoniul
iudaic (Vechiul Testament) și din o serie de scrieri
noi, propriu-zis creștine, legate de viața și învățătura
lui Hristos (Noul Testament), ca sursă a doctrinei
teologice și practicii liturgice. Numărul cărților
canonice provenitp din cele două surse variază în
oarecare măsură de la o Biserică la alta, unele fiind
considerate apocrife. Textele B. au constituit încă din
epoca paleocreștină cel mai important izvor al
iconografiei. Cele mai vechi ilustrări s-au păstrat sub
formă de rotulusuri (cel al lui Josua — copie din sec.
5 a unei lucrări din sec. 2, păstrat la Vatican), apoi de
codexuri. Diferitele reprezentări — în manuscrise,
pictură de panou sau murală, sculptură, gravură mai
tîrziu — sînt alcătuite din imagini izolate (personaje,
scene) sau se constituie în cicluri. în sec. 13 în
Franța apar ~ moralizatoare (Bibles moralisees) și -
istoriate (Bibles historiees), jucînd și rolul de istorii
universale, avînd la bază scrierea lui Petrus
Comestor, Historia Scolastica (fr. Bible, it. Bibbia,
germ. Bibel, engl. Gospel) V. și apocrife, Noul
Testament, Vechiul Testament	T.S.
BIBLIA SĂRACILOR Manual de compoziții
destinat celor „mai săraci cu duhul", exemplificare
prin excelență a caracterului didactic-ilustrativ al artei
medievale, bazată pe o construcție tipologică avînd
ca obiect viața lui Hristos și analogiile ce se pot
stabili între aceasta și fapte din Vechiul Testament.
Foarte răspîndită în a doua jumătate a sec. 15, cu
ajutorul gravurilor în lemn colorate manual (fr. Bible
des pauvres, it. Bibbia dei poveri, germ. Armenbibel,
engl. Bible of the Poor).	T.S.
BIBLIOTECĂ (gr. biblion, carte, theke, dulap)
Mobilă pentru păstrarea cărților. Exemplarele utilizate
în sec. 16, construite din stejar, nuc, prezintă forme
simple: dulap masiv cu rafturi pe fațada deschisă,
dulap de înălțime medie cu rafturi, închis cu una sau
două uși prevăzute cu grilaj din metal. în Anglia în
sec. 17, se confecționează piese funcționale și
estetice din material lemnos de calitate, în genere
acaju. Tipică stilului „Queen Anne“, b. cu aspect
arhitectural are două corpuri, cel inferior scund, cel
superior cu etajere, închis cu uși cu geamuri din
sticlă. în epoca georgiană este specifică b. înaltă cu
unul sau două corpuri, încoronată cu un fronton
întrerupt, cu ușile constituite din șipci de lemn
înguste avînd structura unor carelaje cu motive
geometrice sau fanteziste, pe părțile interioare
acoperite cu sticlă. Din sec. 19 se extinde fabricarea
de noi modele, de mari și mici dimensiuni, destinate
diverselor medii sociale, b. portativă, ușoară,
practică, cu mai multe rînduri de etajere, b. turnantă
cu rafturi circulare montate pe un ax central. în
Franța ebeniștii din sec. 18 execută piese de lux din
lemn masiv sau placat, cu decor marchetat, cu
garnituri din bronz aurit, avînd unul sau două corpuri
suprapuse, cel superior închis cu plasă din sîrmă de
alamă ori cu geamuri de sticlă. B. stil Empire,
masivă, monumentală, din mahon sau palisandru,
este ornată cu motive antichizante din bronz aurit. în
cadrul stilului Biedermeier predomină b. de proporții
modeste, lucrată din lemn cu furniruri în culori
deschise (cireș, păr, nuc, frasin), în genere cu un
singur corp flancat de colonete, o ușă, uneori două,
parțial sau în întregime acoperite cu sticlă. De la
sfîrșitul sec. 19 se inovează o gamă largă de scheme
constructive, realizate din materiale diverse. B. fixă
încastrată în pereții unor încăperi prezintă forme și
elemente decorative subordonate arhitecturii inte-
rioare caracteristice respectivelor epoci istorice (fr.
bibliotheque, it. biblioteca, germ. Bucherschrank,
engl. bodkcase).	C.R.
BICE BLUE -e albastru de Bremen
BICORN Pălărie bărbătească cu borul răsfrînt
formînd două colțuri, purtată în perioada revoluției
franceze și a imperiului napoleonian (de francezi cu
colțurile laterale, de englezi antero-posterioare); a
rămas în uniformele de gală ale unor academicieni,
diplomați, militari (fr. bicorne, it. lecerna, cappello a
due punți, germ, zweihdrniger, zweispitziger Hut,
engl. two-horned hat): V. și pălărie	A.N.
BIEDERMEIER, STIL — întemeierea Confederației
germanice după Congresul de la Viena (1814-1815)
marchează începutul epocii B., al cărei apogeu se
poate situa în jurul anilor 1830, pentru a se estompa
spre 1848. Artele plastice sînt marcate în această
Stilul BIEDERMEIER
1. Canapea, masă și scaun in garnitură; 2. Secrătaire cu două corpuri; 3. Fotoliu; 4. Bibliotecă; 5. Scaun; 6. Scaun și masă;
7. Fotoliu cu spătar rotund; 8. Pat en bateau; 9. Birou-comodă
BIE
63
epocă de curente heteroclite: arhitectura este do-
minată de influențe eclectice (Ev Mediu, Renaștere,
antichitate romană), puținele edificii B. fiind carac-
terizate printr-o mare simplitate a paramentului. Inte-
riorul B. se remarcă prin lipsa aproape totală a ele-
mentului decorativ, căruia i se preferă uneori tapetele
în benzi și culori luminoase. Mobilierul reprezintă o

BIF
64
interesantă sinteză, dominată de spiritul burghez,
între elemente Empire, Restaurație și influențe
engleze, în care predilecția pentru linia curbă se
asociază cu jocurile decorative obținute prin folosirea
marilor suprafețe furniruite de nuc, paltin, cireș, măr,
mai rar acaju. Stilul va cunoaște o mare expansiune,
fiind propriu întregii Europe Centrale, cu extinderi
pînă în Italia, Rusia și Transilvania, Mobilele
caracteristice sînt secretaire-ul, ansamblul de salon,
mese cu diverse destinații (de scris, de lucru, de
noapte), comoda sau 'dulapul. Analiza stilistică
permite clasificarea următoarelor categorii de B.: -
german, care dă notorietate stilului, cu forme masive,
arhitecturale, ale căror modele sînt desenate de Karl
Schinkel, Adolph Friedrich Voigt, J.C.Sewening,
K.G.Wanschaff; ~ austriac, particularizat printr-o mai
mare exuberanță a formelor și o mai bogată decorație
dedusă din repertoriul Empire, principalii creatori de
modele fiind J.Danhauser (Viena)/. J.N.Geyer
(Innsbruck) și Michael Thonet, care, spre 1836-1840,
va începe producția în serie mare a scaunelor de lemn
curbat; - maghiar, producție relativ provincială,
reluînd simplificat modelele vieneze; - cehoslovac,
provincial, contaminat de cel vienez; ~ baltic, prezent
în Polonia, Lituania, Estonia, variantă austeră a
modelului german; - rus, prelungire și simplificare a
Empire-ului rus; - transilvănean, cu o producție
provincială în stil B., contaminat și de theresianul
tîrziu sau de stilul losef II (germ. Biedermeierstil).
C.D.
BIFEU (fr, biffee) în gravură, operație prin care,
după procesul imprimării, se trasează pe placa de
gravat diferite linii, ca mijloc de a împiedica folosirea
plăcii pentru tiraje frauduloase.	I.P,
BIJUTERIE Mic obiect de podoabă din diferite
materiale (cochilie, os, metal, perle, pietre prețioase
etc.). Cunoscută din preistorie, sub diferite forme, de
toate popoarele, b. a evoluat pînă în prezent
adaptîndu-se modei vestimentare a diferitelor epoci,
în antichitatea greco-romană, b. se executa mai ales
sub forma de camee sau de intalie; în epoca
medievală, la confecționarea b. se foloseau pasta de
sticlă și_ emailul bizantin, iar în Renaștere, metalele
nobile. în sec. 17-18, arta b. atinge un înalt nivel de
măiestrie, prin varietatea formelor și a ornamentelor,
în sec. 19, se revine la stilul antic. La începutul sec.
20, stilul Art Nouveau se caracterizează în arta b.
prin forme stranii, ondulate, prin folosirea oțelului și a
alamei. Stilul cubist preferă formele perfect
geometrice. B. se execută manual și, o dată cu
dezvoltarea industrializării, mecanic. B. au fost
purtate la început de bărbați, apoi de femei (agrafe,
broșe, cercei, brățări, lanțuri, brelocuri, diademe etc.)
(fr. bijou, it. gioielio, germ. Juwel, engl. jewel). V.D.
BINIȘ Veșmînt purtat în lumea musulmană peste
anteriu, sub scurtă sau caftan. Din stofă, deseori
îmblănit, b. era lung, răscroit în talie, evazat la poale,
cu mîneci lungi și largi. La origine, veșmîntul
învățaților și clerului musulman, apoi al curtenilor, a
fost purtat și în țările române în epoca fanariotă, de
boieri și boieroaice. Sin. beniș.	A.N.
BÎPARTIT(A) Sistem de fragmentare prin menouri
sau colonete a suprafeței delimitate de
ancadramentul unei ferestre sau al unei uși, care are
ca rezultat împărțirea acesteia în două diviziuni
identice ca dimensiuni, forme și decor. T.S.
BIROU (lat. burra, postav brun, roșu) în sec. 16
termenul „bureau" se referă la o țesătură groasă de
culoare roșie, folosită și pentru primele mese de
scris, acoperite cu postav roșu. Construit în forme
simple, din brad, stejar, nuc, tăblia rectangulară fiind
așezată pe patru picioare drepte, reunite prin
traverse, și sertare pe centură. Din sec. 17, apar
exemplare de lux destinate monarhilor și demnitarilor,
confecționate din lemn indigen (nuc, păr) și exotic
(abanos, palisandru), masiv sau placat, ornamentate
cu intarsii sau marchetărie. Dintre acestea, ~
„Mazarin" este caracteristic prin formă și execuția
decorului somptuos în tehnica „Boulle": tăblia așezată
pe două corpuri laterale, rectangulare, dotate cu
sertare sprijinite pe opt picioare grupate cîte patru, în
formă de baiuștri, console, uneori legate cu traverse,
în sec. 18, în Franța se creează modele cu caracter
funcțional și pentru alte categorii sociale, unele
dotate cu mecanisme, altele destinate în mod special
pentru femei, cunoscute sub denumirea „bonheur-
du-jour“. Tipuri de b: - plat, construcție elegantă,
masa lungă, îngustă, pe patru picioare curbate,
drepte, tăblia rectilinie sau ondulată, în ramă
metalică, acoperită cu postav fin, catifea, piele, cu
trei pînă la cinci sertare pe centură, este ornamentat
cu garnituri din bronz, cizelat, aurit; ~ cu cartonieră,
variantă a b. plat prezintă peste masa de scris, pe
• centru sau pe latura din stînga, un mic corp înalt cu
rafturi; - cu pantă, în genere de mici dimensiuni,
închis cu placă rabatabilă, înclinată, denumită „în
spate de măgar" ascunde diverse compartimente.
Pivotată prin tije metalice laterale se deschide
servind ca masă de scris; ~ capucin cunoscut și sub
denumirea „ă la bourgogne" (primul exemplar fiind
construit pentru ducele de Bourgogne). ingenios
echipat cu Mecanisme, corpul mobilei este închis cu
o placă care, prin basculare, eliberează pe fațada
anterioară masa de scris în timp ce dintr-un lăcaș se
ridică un pupitru cu rafturi, nișe, sertare secrete; ~ cu
cilindru derivă din b. cu pantă, dar de dimensiuni
mai mari. Corpul cu sertare pe centură este acoperit
cu un capac curbat, jumătate sau sfert de cilindru,
uneori constituit din lamele articulate care prin
glisarea pe un ax permit închiderea și deschiderea
mesei de scris și_a compartimentului interior dotat cu
polițe și sertare. în unele variante, pe latura de sus a
capacului are o etajeră cu nișe, sertărașe,
împrejmuită cu galerie de aramă ajurată. în sec. 19,
se execută cu precădere piese masive de mart
proporții din lemn natur sau furniruit; - ministru,
inspirat după b. „Mazarin", de aspect arhitectural,
prezintă un spațiu larg, adînc, între cele două corpuri
laterale, cu mai multe rînduri de sertare, adesea
disimulate de uși cu canaturi; - pian, versiune
simplificată a b. cu cilindru, are o casetă
dreptunghiulară fixată în retragere, pe toată lungimea
mesei de scris, acoperită cu capac de formă convexă.
Exemplarele concepute și realizate în cadrul stilului
„1900“ aduc o notă deosebită prin preferința pentru
lemnul masiv croit în forme asimetrice, sinuoase, cu
ornamente sculptate, marchetate, inspirate din fauna
și flora terestră și. acvatică.'Dezvoltarea mijloacelor
mecanice favorizează fabricarea pe scară largă, în
copii și variante, a modelelor de lux tradiționale din
sec. 17-18 (fr. bureau, it. scrivania, germ.
BIS
65
Schreibkabinett, Schreibtisch, engl. writing-desk,
writing-table).	C.R.
BÎSCUIT Porțelan alb, mat, opac, nesmălțuit,
supus, în general, unei singure arderi. Procedeul,
aplicat pentru prima dată la manufactura franceză
Vincennes, în 1751, cu intenția de a imita marmura în
executarea unor statuete, figurine, medalioane, apoi
,la Sevres (1766), este preluat, după 1760, și în
Germania și Anglia. La Meisserise fabrică în sec. 18
un porțelan b. pictat, acoperit cu email, cunoscut sub
denumirea de „b. de Saxa" sau „vieux Saxe". Prin
extensie, termenul de b. se. aplică și pieselor de
faianță nesmălțuită și fără glazură, în special celor
BIS
66
produse de manufacturile italiene din sec. 16. Sin.
terre de Lorraine, terre de pipe, pate tendre de
Virjcennes, pate de marbre (fr. biscuit, it. biscotto,
germ, unglasiertes Porzellan, engl. biscuit). V.D.
BISERICA Denumire generică pentru edificiile de
cult creștin. în funcție de epocă și de confesiune, din
punct de vedere planimetric șl structural, pot fi de mai
multe tipuri: bazilici: - hală — tip de bazilică în care
navele laterale au aceeași înălțime cu cea centrală,
care este astfel luminată numai indirect, toate trei
fiind adăpostite sub același acoperiș (Catedrala Sf.
Mihail din Cluj); ~ sală — tip de construcție
mononavată, de plan rectangular, avînd un sanctuar
format din o absidă semicirculară sau poligonală
(pătrată deseori), simplă sau precedată de un cor;
este comună atît Orientului, cît și Occidentului, din
epoca paleocreștină pînă în sec. 20 și, în funcție de
epocă, prezintă caracteristici structive și decorative
definitorii pentru marile stiluri; ~ de plan central —
secțiunea planimetrică reprezintă un cerc, un poligon
sau un pătrat, acoperit de regulă cm o cupolă, avînd
biserică tip cruce greacă înscrisă
spre est o absidă; edificiile cele mai caracteristice
pentru acest tip sînt rotondele. Tipuri caracteristice
lumii ortodoxe: - tip cruce greacă, cu două subtipuri:
cu braje libere — în plan și la nivelul bolților se
desenează în spațiu o cruce cu brațe egale, la
întretăierea lor aflîndu-se o cupolă, iar în
extremitatea estică o absidă; spre vest se află
pronaosul; cruce greacă înscrisă — secțiunea
orizontală indică un plan general rectangular, cu una
sau trei abside la est; la nivelul bolților, în spațiul
naosului este descrisă o cruce cu brațe aproximativ
egale, realizate din semicilindri pe care se descarcă
parțial tamburul turlei Pantocratorului, sprijinit la
interior de patru stîlpi (coloane) din piatră sau din
zidărie; pronaosul este boltit independent, dar închis
în același dreptunghi planimetric; ~ de plan triconc
— spațiul central al naosului, pătrat sau
dreptunghiular, încununat de turlă, este flancat spre
nord și spre sud de cîte o absidă laterală, acoperită
cu o semicalotă; pronaosul este boltit independent; -
athonită — tip caracteristic catolicoanelor de la
Muntele Athos, reprezentînd o sinteză între tipul
cruce greacă înscrisă și triconc; pronaosul este
adesea flancat de capele laterale. Tipuri speciale: ~
dublă — tip rar de b. cu două nivele: ~ inferioară —
cu rol, de obicei, de criptă și ~ superioară —
destinată oficiilor obișnuite; cea mai celebră este cea
biserică de plan central
biserică de plan central
BIS
68
dedicată Sf. Francisc din Assisi, decorată cu fresce
de mari maeștri ai Prerenașterii italiene; ~ fortificată
— tip de construcție caracteristic anumitor zone din
Europa, în care b,, în afară de funcția de cult, este
destinată și apărării comunității în vreme de
primejdie, scop pentru care este prevăzută cu
amenajări defensive, uneori foarte dezvoltate (incinte
întărite cu turnuri de apărare și bastioane, drumuri de
strajă, ferestre de tragere, guri de aruncare,
barbacane, herse). Se păstrează numeroase
exemplare în zona Pirineilor francezi, în regiunea
Gera din Germania, în Slovenia, în insula daneză
Bjbrnholm. Cele mai numeroase și mai variate — ca
soluții tehnice și. implicit, plastice — se află în
Transilvania de Sud (Țara Bîrsei, zonele Sibiului,
Mediașului și Sighișoarei) și în jurul orașului Bistrița.
Din punct de vedere funcțional, b. sînt: ~ abațiale
sau - de mînăstire; ~ colegiale — numai în
Occidentul catolic, deservite de un colegiu de
canonici; - parohiale — deservind o comunitate
dintr-o unitate administrativă urbană sau rurală, atît
în Răsărit, cît și în Apus; ~ de pelerinaj — situate fie
pe marile drumuri de pelerinaj ale Evului Mediu (de
ex. spre Compostella, spre Palestina) sau în locurile
de pelerinaj din diferite puncte ale Europei, Asiei Mici
sau Orientului Apropiat; ~ comemorativă — ridicată
special pentru a celebra memoria unui eveniment sau
a unei persoane; ~ votivă — ridicată după o intenție
anume a fondatorului. în scrierile apostolilor, B.
denumește comunitatea creștinilor. Cu această
semnificație este investit ulterior simbolismul spațiului
sacru destinat adunărilor și ceremoniilor religioase
creștine. Iconografic, a fost reprezentată inițial sub
forma unei bărci, apoi ca o femeie îmbrăcată cu o
rochie lungă și cu capul acoperit de un văl; ulterior
aceasta purta o coroană, un potir în mîini și lemnul
crucii; poate apărea și ca o regină triumfătoare,
așezată pe tron. Des reprezentată în arta medievală
și a Contrareformei (fr. eglise, it. chiesa, germ,
Kirche, engl. church).	T.S.
BISTRU Culoare neagră nuanțată spre brun,
uneori brun-gălbuie, produsă din funinginea rezultată
prin arderea lemnului de fag sau a unor esențe
rășinoase. Datorită instabilității la lumină, unde se
grizează, a fost abandonat pe la începutul secolului
nostru (fr. bistre, it. fuliggine stemperata, germ.
Bister, engl. bistre).	L.L.
BITUM (lat. bitumen) Brun întunecat, preparat
pentru pictura în ulei din b. natural, extras altădată de
pe malurile Mării Moarte sub numele de b. sirian
(asfalt). Deosebit de periculos pentru pictură, întrucît
nu se usucă complet niciodată. în amestecuri, dacă i
se adaugă sioative, pare a se usca, însă produce
cracluri specifice, dezastruoase, migrînd spre
suprafața picturii, peste care se întinde ca un voal
negru. Liber, aplicat ca glasiu, craclează sub
verniurile finale, iar nevernisat aglomerează praful din
aer. Apogeul folosirii b. este atins în prima jumătate a
sec. 19, cînd aceasta a produs adevărate ravagii.
Tentația acestei culori se explică în parte prin
mimetism (picturile noi căpătau de la început patina
vechilor capodopere din muzee), în parte prin
comoditate (suprafețe mari de fond puteau fi
„rezolvate" ușor) (fr. bitume, it. bitume, germ.
Erdpech, engl. bitumen).	L.L.
BIZANTINĂ, ARTĂ - Originea termenului se află
în numele orașului Byzantion de pe malul Mării
Marmara, pe locul căruia, în 330 d.H., împăratul
Constantin cel Mare a întemeiat orașul
Constantinopol. De la același nume se revendică și
denumirea sub care este cunoscut fostul Imperiu
Roman de Răsărit, pînă la căderea lui, în 1453.
Fenomenul artistic urmărit în evoluția sa — legat de
teritoriul imperiului și de o serie de spații geografice
aflate temporar sub stăpînirea sa sau numai sub
influența sa spirituală și culturală — a primit- numele
generic de a.b. Bazată pe tradițiile elenistice —
preluate direct sau prin interpretările romane tîrzii —
și pe cele de factură populară ale Orientului Apropiat,
a.b. se definește ca atare în sec. 5, cînd se poate
vorbi efectiv despre sinteza care o reprezintă,
înglobînd ca o componentă fundamentală ideologia
creștină pusă în slujba unui stat teocentrlc și
autocrat, și a unei Biserici a cărei autoritate depășea
cu mult sfera religiosului și a eticului. Ca artă de tip
aulic, ea a fost caracteristică în primul rînd
Constantinopolului, dar și unor centre de. mare cultură
(orașe ca Atena, Salonic, Mistra, mari mînăstiri
imperiale sau aristocratice). Ea și-a pus pecetea —
diferită ca intensitate în spațiu și în timp — și asupra
a numeroase manifestări artistice locale, generînd
aspecte de tip național în Caucaz, Rusia, Serbia,
Bulgaria, România. Un caz aparte îl constituie
Veneția, multă vreme marcată de influența bizantina.
Sfera largă a a.b. înglobează toate manifestările
creatoare, de la arhitectură pînă la broderie și arta
metalelor. Sculptura este genul cel mai puțin
practicat, acceptată mai ales ca relief cu funcție
decorativă, Biserica interzicînd ronde-bosse-ul, în
care vedea un pericol de idolatrie. Periodizarea
istoriei a.b. urmează, în general, etapele majore ale
evoluției politice a statului. O primă fază importantă
este epoca lui Justinian (526-567), cînd toate
genurile ajung la o mare înflorire. în arhitectură apare
bazilica cu cupolă (Sf. Sofia din Constantinopol),
secondată de biserica de tip central (San Vitale din
Ravenna), iar mozaicul figurativ monumental atinge o
nouă culme. întreruperea evoluției firești a a.b.,
reprezentată de perioada iconoclastă (726-843), este
urmată de o primă „renaștere", marcată de urcarea pe
tron a dinastiei macedonene (867-1059). în
arhitectură se cristalizează tipul de biserică denumit
„cruce greacă înscrisă", care se generalizează,
devenind, pentru cîteva sec., structura arhitectonică
ecleziastică dominantă. în pictura parietală, de
icoane și de manuscris se manifestă deja plenar
unitatea iconografică impusă de Biserică, respectată
riguros și în arta postbizantină sau numai de tradiție
bizantină, transmisă prin erminii (Menologul ilustrat al
împăratului Vasile II, c. 985; mozaicurile din absida
principală, nartexul și intrarea de sud, din Biserica Sf.
Sofia, sec. 10, Constantinopol; tabloul votiv
Constantin Monomahul, 1034-1042; catoliconul
Mînăstirii Hosios Lucas, începutul sec. 11; Sf. Sofia
din Kiev, 1042-1046; Biserica Mînăstirii Daphni,
mijlocul sec. 11). Epoca dinastiilor Ducas, Anghelos
și Comnen, dominată artistic de ultima, se impune
mai cu seamă prin decorația parietală în mozaic
(tablourile votive ale Comnenilor și Deisis din tribuna
sud, Biserica Sf. Sofia din Constantinopol, 1182;
decorul bisericilor din Sicilia — Cefalu, Palermo sau
Torcello —, sec. 12) sau frescă (Nerezi, Iugoslavia,
1164; Sf. Dumitru, Vladimir, c. 1195; Sopocani,
Iugoslavia, începutul sec. 13). Cucerirea latină a
Constantinopolului (1204-1263) a întrerupt înflorirea
artei din metropolă, iar reluarea stăpînirii bizantine, în
1263, a însemnat și intrarea în ultima fază a a.b., cea
paleologă. în arhitectura capitalei domină tipul de
mare mînăstire imperială sau aristocratică
(Mînăstirea Pantocrator); deși nu se renunță la
mozaic (fragmente în diferite biserici din
Constantinopol, ulterior transformate în moschei;
ansamblul din Biserica Mînăstirii Chera, Kariye Djami,
c. 1320; Biserica Sf. Apostoli din Salonic, sec. 14),
fresca este cea care cîștigă terenul, locul
monumentalității fiind luat de o viziune mai picturală,
în care accentul este pus pe narativ, pe detaliu, pe
cromatica bogată (paraclisul Bisericii Mînăstirii
Chora; ansamblurile de la Mistra). Manuscrisul
precedase deja pictura murală în schimbarea viziunii
(foarte numeroase codice în bibliotecile mînâstirilor
de la Athos, la Vatican, Moscova), în timp ce icoana
tinde să-și păstreze, în unele tipuri (cele împărătești,
cele de procesiune, parțial cele de iconostas), sensul
monumentalității, iar în altele urmează tendințe
ilustrative. Somptuoasa arhitectură civilă bizantină
ne este cunoscută numai din descrierile
contemporanilor. Arhitectura militară păstrează mai
multe vestigii, cele mai cunoscute fiind fortificațiile
Constantinopolului, începute în vremea împăratului
Teodosie (sfîrșitul sec. 4). Sculpturile în fildeș,
textilele țesute și brodate, arta metalelor prețioase
combinată cu inserțiile de pietre și smalțuri au făcut
faima Bizanțului. Mult timp după căderea acestuia,
tradițiile sale artistice au continuat' să rodească în
Balcani, în țările române, în Rusia și au influențat
chiar și arta otomană. V. și II. 1-4	T.S.
BIZOTARE 1. în gravură, rotunjirea marginilor
plăcii de metal, decupate în așa fel încît să evite
ruperea hîrtiei în timpul imprimării. 2. Procedeul de
îndepărtare prin răzuire și șlefuire a unor defecte ale
plăcii, de pe marginea sau suprafața ei (fr. operation
au biseau, it. ugnatura, germ. schrăgerAbschnitt,
engl. bevelling). V. il. 1-4	I.P.
BLAIVAS —> alb de plumb
BOA
69
BLANC FIX —) alb de bariu
BLEU DE NEVERS Nuanță de albastru-azuriu,
folosită pentru fond, în asociere cu decoruri în alb și
galben, caracteristică pieselor de porțelan executate
în sec. 18 de manufactura franceză Nevers. V.D.
BLEU DE ROI Nuanță de albastru cobalt de o
tonalitate bogată, uneori îndulcită de tente
marmorate. Sin. bleu de Sevres.	V.D.
8LEU DE SEVRES Nuanță de albastru intens,
caracteristică fondurilor aplicate pe piesele de
porțelan executate în sec. 18 la manufactura franceză
Sevres. Sin. bleu de roi.	V.D.
BLEU PERSAN Denumire improprie dată faianței
cu fond albastru, produsă în manufactura franceză
Nevers; acest colorit, care nu este de origine
persană, ci probabil imitat după porțelanul chinez din
sec. 17, a fost preluat și de manufacturile din Delft
(Olanda), Rouen și Saint-Omer (Franța), Lambeth
(Anglia).	V.D.
BLICURI Accente lineare trasate cu aur sau cu
culoare albă pe veșmintele și carnația personajelor
reprezentate în pictura murală bizantină și de tradiție
bizantină, menite să sugereze în chip convențional
volumele anatomiei și mularea faldurilor îmbră-
căminții; în pictura murală sînt folosite, uneori, și alte
culori, dar numai la reprezentarea hainelor. I/. și
lumini	T.S.
BLOC Bucată de piatră de carieră pusă în operă
nefasonată sau tăiată astfel încît să dobîndească în
final o formă adecvată funcției și locului pentru care a
fost proiectată (în sculptură sau arhitectură) (fr. bloc,
it. blocco, germ. Block, engl. block).	T.S.
BLOCAJ Tehnică de construcție constînd din
asamblarea cu ajutorul mortarului a unui material
diferit ca structură și dimensiuni (pietre, cărămizi
etc.); de obicei formează emplectonul unui zid sau
este turnat în șanțurile de fundare (fr. blocage, it.
rottame di pietre, germ. Fiillsteine, Gussmauerwerk,
engl. rubble-work). V. și emplecton	T.S.
BOA Sul lung, ca un șarpe, din puf, pene, blană,
fire de lînă, purtat de femei la gît, ca un fular, în
epoca 1900, încadrîndu-se prin forma șerpuitoare în
stilul serpentin.	A.N.
BOABE DE AVIGNON —> stil de grain
„BOALA ULTRAMARINULUI“ Alterare specifică a
sihastrului ultramarin (artificial) frecat cu ulei: cînd
este aplicat neamestecat cu alți pigmenți, acesta
absoarbe umiditate din atmosferă, care îi distruge
(parțial) omogenitatea aglutinantului; ca urmare, pe
suprafața culorii apar pete gri, iar mai tîrziu pigmentul
devine pulverulent. Alterarea poate fi prevenită cu
ajutorul unei pelicule de verni final. (într-un mod
asemănător se comportă, uneori, și albastrul de
cobalt.)	L.L,
BOC
70 ‘
BOCCARO Denumire dată inițial ceramicii
mexicane aduse în Europa în sec. 17 de portughezi,
apoi — în mod eronat — pieselor de gresie
chinezească produse la Yi-Hsing, introduse în Europa
de navigatorii portughezi și de companiile comerciale
engleze și imitate pe scară largă pînă în sec. 19. Sin.
buccaro.	V.D.
BOL 1. Vas semisferic, cu sau fără picior, din
ceramică sau metale, de dimensiuni variate, cu sau
fără ornamente. Cunoscut din preistorie, b. capătă
diferite utilizări în decursul timpului (fr. bol, it tazza,
germ. Bowle, Kumme, engl. bowl, mug). 2. Numele
unor argile fine, grase, colorate natural de oxidul
(uneori de silicatul) de fier în galben ori în roșu
întunecat. Sînt folosite încă din antichitate ca materii
colorante, pentru pigmentarea unor grunduri, pentru
prepararea unor suporturi destinate auririi. A purtat
nume variate: b. armenesc, boloarmenos, bolos,
plumb armenesc, terra sigillata, sinopia, voi, volus (fr.
bol, it. bolo, germ. Bolus, engl. boie). V.D. și L.L.
BOLERO 1. Vestă scurtă pînă deasupra taliei, fără
mîneci, deschisă în față, provenită din costumul
popular spaniol (v. și itic, vestă). 2. Pălărie de
toreador, din fetru, ornată cu pomponi. A.N.
SOLNIȚA în limba română veche, denumire dată
construcțiilor care adăposteau un spital sau chiliilor în
care erau îngrijiți bolnavii, Acest sens s-a pierdut,
termenul fiind preluat de biserica de mici dimensuni
care era de regulă ridicată în vecinătatea acestor
construcții. B. era situată în afara incintei principale a
marilor mînăstiri. Ce! mai valoros exemplar păstrat se
află la Cozia (1542-1543), iar unul dintre cele mai
interesante este b. de la Hurez (1696), alături de care
se păstrează și ruinele chiliilor și un chioșc (fr. eglise
de l'hdpital, germ. Spitalkapelle).	T.S.
BOLTA Parte constructivă destinată să acopere un
spațiu, realizată cu elemente rezultate din translarea
unor arce cu trasee diferite, sprijinită pe cel puțin doi
pereți laterali. Elementele constitutive poartă
denumirea de bolțari. Modalitățile de construcție, ca
și tipologia, sînt diferite în funcție de localizarea
geografică, material, epocă și stil. Există două mari
categorii: b. simple, realizate prin translarea în spațiu
a unui arc de tip oarecare: - în plin cintru, - în
leagăn sau - semicilindrică, la care arcul translat
este un semicerc, din care rezultă un semicilindru (fr.
voute en berceau, it. volta a boite, volta a cuna, volta
a tutto sesto, germ. Tonnengewolbe, engl. barrel
vault, cradle vault, tunnel vault); ~ în jumătate de
sferă —> cupolă; ~ în sfert de sferă —> concă și
cui-de-four; ~ în sfert de cilindru sau ~ de sprijin
(fr. demi-berceau, it. volta a mezza botte, volta a
quarto di cerchio, germ, einhuftiges Gewolbe, engl.
half-barrel vault);~ în mîner de coș (fr. voute en anse
de panier, it. volta in forma d'ansa di pannettiere,
germ. Korbhenkelgewolbe, engl. basket-handle
vault); ~ în arc frînt (fr. berceau brise, it. volta a
punta, germ. Spitzbogentonne, engl. pointed barrel
vault); b. complexe, obținute prin combinarea de
tipuri diferite de arce sau chiar a unor b. simple: ~
mînăstirească, realizată din întretăierea a doi
semicilindri cu rază egală (fr. voute en arc de cloître,
it. volta ad arco di chiostro, germ. Klostergewolbe,
Walmgewolbe, engl. ' cloistered-vault, cloister
vaulting); ~ în ogivă, sistem constructiv caracteristic
goticului (fr. voute d'ogives, it. volta ogivale, volta a
crociera, germ. Kreuzrippengewolbe, engl. cross-
vault, cross-ribbed-vault); tip de - cu muchii,
marcate de nervuri de piatră sau de cărămidă, care
joacă rolul unui cintru permanent, sprijinind bolțarii
constructivi și făcînd parte integrantă din sistemul
structural portant al edificiului. Nervurile se întilnesc
într-o cheie de b., piesă esențială în sistemul de
sprijin, marcînd punctul culminant în pian vertical al
b., ca ultimul element prins în operă, care încheie
sistemul static. Cheia de b. este adesea decorată cu
reliefuri florale sau decorative (fr. voute d'aretes, it.
volta a crociera, germ. Kreuzgratgewblbe, engl.
groined vault); ~ sexpartită, tip de b. în cruce pe
ogive, marcată pe intrados de o nervură suplimentară
cu ax transversal, corespunzînd, de regulă,
sistemului legat de boltire a unui interior de tip
baziiical (unei travei din nava centrală îi corespund
două travei în colaterale), care are ca rezultat
marcarea a șase cîmpuri în loc de patru (fr. voute
sexpartite, it. volta seipartita, volta a sei spicchi,
germ, sechsteiliges Gewolbe, engl. sexpartite, six-
celled vault); - stelată, tip de b. gotică tîrzie, plasată
deasupra unor travei de plan pătrat sau
dreptunghiular, în care nervurile realizate din bolțari
de piatră, dar adesea și din cărămidă, se întretaie
desenînd trasee în formă de stea (fr. voute en etoiles,
it. volta a stelle, germ. Sterngewolbe, engl. star
vault); ~ în rețea, tip de b. gotică tîrzie, în care, pe
intradosul unei b. în leagăn, nervurile constituite din
bolțari de cărămidă desenează un traseu complicat
de romburi, mai mult sau mai puțin regulate, cu rol
decorativ (fr. voute reticulee, it. volta a rete, germ.
Netzgewolbe, engl. web-vaulting); variante: ~ în
fagure, în care nervurile din cărămidă aplicate pe
intradosul b. în rețea descriu un desen asemănător
cu un fagure; - în evantai, tip de b. caracteristic
goticului tîrziu englez (Capela de la King's College),
alcătuită din o rețea complicată de nervuri subțiri,
nefuncționale, cu un puternic efect decorativ, care
acoperă în întregime intradosul b. propriu-zise
(semicilindrice), luînd forma unor mănunchiuri
(evantaie) care se desfac pornind de la pilaștrii
laterali de sprijin (fr. voute en eventail, it. volta a
ventaglio, germ. Făchergewblbe, Trichtergewolbe,
engl. fan-vault, fan-tracery vaulting); ~ cu penetrații,
tip de b. caracteristică Renașterii tîrzii și barocului, în
BOL
72
care o b. în leagăn, o b. turtită sau chiar o b. cu
muchii, este străpunsă perimetral de o succesiune de
b. în leagăn cu rază mult mai mică, unite între ele
prin console (fr. voute â penetration, it. volta a
lunette, germ. Tonnengewblbe mit Stichkappen, engl.
penetration vault).	T.S.
BOLȚAR 1. Fiecare din elementele constitutive din
piatră ale unui arc sau ale unei bolți. 2. Fiecare din
elementele profilate, din piatră sau cărămidă, care
alcătuiesc o nervură gotică (fr. claveau, it. cuneo,
germ. Keilstein, engl. arch-stone). V. și cheie de
boltă	T.S.
BOMBONIERA Vas (cutie) de mici dimensiuni
folosit pentru păstrarea bomboanelor; obiect de lux,
intrat în uz curent în sec. 18. Unele exemplare din
faianță, porțelan, metal, email constituie piese de
valoare artistică prin formă, -execuție și ornamentică
(fr. bonbonniere, it. confettiera, germ. Bon bon-
schachtel, engl. comfit-box, sweetmeatbox). V.D.
BONE CHINA (engl.) Produs hibrid (între
porțelanul dur și cel tandru), conținînd caolin,
petuntse și cenușă de oase, ars la o temperatură mai
joasă decît 1400 °C, cu glazură plombiferă (formulă
descoperită către 1799 de ceramistul englez Josiah II
Spode), folosit în sec. 19 de majoritatea
manufacturilor engleze la fabricarea veselei de masă
(fr. porcelaine d'os, germ. Knochenporzellan, engl.
bone china).	V.D.
BONHEUR-DU-JOUR (fr.) Birou de mici
dimensiuni, mobilă de lux pentru femei, creată în
Franța către 1760. Ușor transportabilă, elegantă prin
formă și decor, înlocuiește în bună parte piesele mari
(birouri, cabinete, secretare) în cadrul salonului,
budoarului, camerei de dormit. Confecționate din
lemn lăcuit (roșu, negru), esențe exotice (acaju, lămîi,
trandafir, violete ș.a.), prezintă o gamă variată de
motive ornamentale. Specifică stilului rococo, măsuța
pe picioare înalte, curbate, uneori reunite printr-o
poliță, unul, două sertare pe centură, peste tăblie, în
retragere, este dotată .cu o etajeră rectangulară cu
rafturi, deschisă sau închisă cu uși fixe acoperite cu
sticlă ori cu panouri din lamele articulate. Spre
sfîrșitul sec. 18, în perioada de mare vogă, structura
de bază dezvoltă și alte modele. Dintre acestea,
unele au pupitrul disimulat cu placă bombată, similar
biroului cu cilindru, altele cu panou înclinat asemeni
biroului „cu pantă". Decoruri rafinate, de mare
diversitate, sînt realizate în frizaj, mărchetărie,
incrustații din fildeș, sidef, motive pictate vernisate cu
lacuri japoneze, medalioane de porțelan Sevres,
garnituri din bronz cizelat, aurit. Caracteristice stilului
Ludovic XVI sînt piesele constituite din două corpuri,
măsuța pe picioare drepte (simple, canelate) peste
care se suprapune în retragere, un dulăpior înalt,
închis cu două uși cu canaturi sau ușă cuiisantă din
lamele verticale articulate, împrejmuit pe latura
superioară cu galerie din aramă ajurată. în stilul
Empire predomină structuri masive construite din
acaju, palisandru, cu două corpuri. Uneori cel inferior
deschis, asemeni unui portic. Montanții în forme de
sfincși, cariatide și alte elemente ale decorului
subliniază aspectul arhitectural al mobilei. De la
sfîrșitul sec. 19 se practica copierea în serie mai mare
sau mai mică a unor modele consacrate din sec. 18
(fr. bonheur-du-jour; it. scrivania, tavolino muliebre;
germ. Boudoirschrânkchen, Damenschreibtisch; engl.
bonheur-du-jour).	C.R.
BORDURA 1. în amenajările urbane, limită a
spațiilor destinate pietonilor (trotuare, refugii),
amplasată spre partea carosabilă a străzii, marcată
de blocuri de piatră sau de piese special turnate din
beton sau ciment. 2. în decorație (pictată, sculptată),
cadru îngust, redus uneori la dimensiunile unei linii
drepte, frînte, ondulate, zigzagate, monocrome,
policrome sau ornamentate în interior, care separă
între ele scene, personaje, registre, atît pe orizontală,
cît și pe verticală. 3. în decorația de carte, cadru
liniar sau ornamental marcînd oglinda paginii scrise;
de o mare diversitate și bogăție în miniaturistica
bizantină, de tradiție bizantină, romanică și gotică. 4.
în arhitectura de interior, baghetă de lemn (sau
simplă linie trasată cu culoare) care marchează
îmbinarea tapetului cu zidăria plafonului sau a unui
perete (fr. bordure, it. comice, orlo, germ. Bordure,
engl. border).	T.S.
BOSAJ Tip .de parament realizat din blocuri de
piatră egale ca dimensiuni, puse în asize regulate, a
căror latură frontală este tratată în relief, în maniere
diamant — rezultatul cioplirii este un con cu înălțime
foarte mică. în pictura murală de tradiție bizantină —
aspectul este imitat prin 4 triunghiuri adiacente, diferit
colorate, care sugerează relieful, iar în Renașterea
central-europeană imitația se realizează în tehnica
sgraffito (Praga); ~ rotunjit — blocurile, cu latura
frontală reliefată față de masa pietrei, au colțurile
rotunjite; ~ rustica — fața este buciardată astfel încît
să se obțină un relief cu protuberante, care are un
caracter decorativ — sistem folosit frecvent în
Renașterea italiană (Florența), preluat apoi și în alte
zone. (Castelul Bran, jud. Brașov) (fr. bossage, it.
bugna, bugna a pusto di diamante, germ. Diamant-
quader, Rustika, engl. diamondshaped work, rustic
work).	T.S.
bosaj rustica
BOTEZUL LUt HRISTOS Temă iconografică
semnificînd începutul activității publice a lui Hristos,
reprezentat nud, sau seminud, în apa Iordanului (care
uneori îl acoperă parțial cu valurile sale), în timp ce
loan Botezătorul — asistat de îngeri — îi toarnă apă
pe creștet, în prezența Sf. Duh figurat sub formă de
porumbel. Temă frecventă în decorația baptisteriilor,
a halelor și uneori în ciclurile cristologice. Cu
începere din sec. 5, Iordanul apare personificat ca un
zeu antic al apelor sau sub forma unui omuleț care
laudă pe Hristos. Apare și în pictura murală din
România, în Moldova în special, (fr. Bapteme de
Jesus, it. Battesimo, germ. Die Taufe Christi, engl.
Baptism).	T.S.
BOULLE Tehnică de mărchetărie perfecționată de
ebenistul francez Andre-Charles Boulle (1642—
1732), pentru decorarea pieselor de mobilier placate
cu lemn din esențe exotice. Inovația consta în
folosirea ornamentelor combinate din alamă, aramă,
argint, cositor și baga naturală în diferite tonalități
sau colorată artificial, în roșu, verde, negru. Pe un
suport de stejar se aplica un furnir din aramă, sau
baga, pe acest fond fiind incrustate ornamente
decupate din cositor, argint sau aramă. Atunci cînd
fondul este din baga, iar incrustațiile din aramă,
marchetăria se numește de prima față; atunci cînd
mobila este decorată cu incrustații de baga pe fond
de aramă, ia numele de contrafață. Uneori, în decor
sînt introduse și alte materiale (fildeș, os colorat,
BOV
73
sidef). în prima fază, marchetăria B. se înscrie în
tiparele utilizate de ebeniștii francezi de la mijlocul
sec. 17, incrustînd lemnul de abanos cu alte esențe
lemnoase de diverse culori și realizînd decoruri
vegetale naturaliste preluate după exemplele
cunoscute în Țările de Jos. Evoluția tehnicii dezvoltă
și un nou repertoriu ornamental, în care apar
elemente de tradiție antică (figuri umane, măști,
capete de lei, berbeci, ghirlande) sau motive
împrumutate din gravurile lui Jean Lepautre (frunze și
vrejuri de acant, vase cu flori). După 1675, inspirat de
compozițiile denumite „grotești" ale pictorului
decorator Jean Berain, predominante sînt ara- !
bescurile, scoica, vrejurile de viță, diademe cu '
banderole, figuri fanteziste. Pentru protejarea acestui
tip de mărchetărie fragilă, după 1672, Boulle
realizează primele garnituri din bronz cizelat aurit,
aplicate pe corpul mobilei la margini, colțuri, saboții
de la extremitățile picioarelor, balamale și mînere de
sertare, elemente care contribuie la faima mobilierului
francez al sec. 18. Cele mai importante și somptu-
oase piese datează din timpul lui Ludovic XIV,
execuțiile tîrzii ale atelierului condus de fiii săi se
situează pînă în epoca lui Ludovic XVI. Moda
mobilierului B. se răspîndește și în mediul ebeniștilor
din Austria, Germania, Anglia, Belgia, Olanda. Imi-
tațiile tardive din sec. 19, în special în cadrul stilului
Napoleon III, reprezintă reeditări mai greoaie, cu
substituiri de materiale (abanosul cu lemnul de păr
lăcuit în negru, bagaua cu corn colorat, argintul,
arama, cu alte materiale).	C.R.
BOVINDOU (engl.) Tip de fereastră care iese în-
rezalit față de planul zidului, sprijinită spre exterior pe
console, pe o coloană sau pe prelungirile bîrnelor
BOW
74
care alcătuiesc suportul pavimentului încăperii căreia
îi corespunde și al cărui spațiu îl prelungește practic
spre exterior. își are originea în arhitectura fortificată,
în care partea inferioară a b. servea ca gură de
aruncare; ulterior a fost larg utilizat în arhitectura
civilă engleză și germană. Cadru! b. poate fi realizat
din piatră sculptată sau nu, din lemn, cărămidă sau
din lemn și cărămidă în sistemul Fachwerk (fr. balcon
ferme, it. bovindo, germ. Erker, engl. bow window).
Sin. burduf.	T.S.
BOW Manufactură londoneză de porțelan întemeiată
în 1744 sau 1750 de Heylin și Free, apoi preluată de
Weatherby și Crowther, care îi atribuie numele de New
Canton. Intre anii 1755 și 1760, producția este
renumită pentru calitatea excepțională a porțelanului.
Coloritul caracteristic este albastru închis sau brun;
motivele decorative se inspiră din porțelanul oriental și
extrem-oriental — flori și frunze dispuse asimetric,
măști — sau din stilul rococo. După 1750 la B. se
confecționează statuete de o mare originalitate,
caracterizate printr-o fermecătoare prospețime.
Specifice acestei manufacturi sînt și vasele cu mînere
terminate în formă de inimă și platourile cu picior
scund și cu baza ajurată; coloritul predominant este
albastru. în 1766, manufactura își încheie activitatea,
fiind transferată la Derby. în ultima perioadă, producția
nu se mai remarcă prin originalitate, decorul este
supraîncărcat, iar pasta are o nuanță ușor cenușie.
Mărci: o ancoră incizată; inițiala B; (în ultima
perioadă): o ancoră și un pumnal.	V.D.
BOW WINDOW -a bovindou
BRANDENBURG 1. Dolman închis cu două rînduri
de nasturi ovali, legați între ei prin galoane, purtat în
sec. 17 în Brandenburg (Prusia) de unde s-a extins în
Franța în epoca lui Ludovic XIV, apoi în restul
Europei. 2. Galoanele ornamentale subliniind nasturii
și găicile (fr. brandebourgs, it. tabarra, germ.
Schnurbesetze, Tressen, engl. frogs).	A.N.
BRASERO (sp.) Recipient portabil din metal (în
special aramă), de diferite forme și dimensiuni, cu
picior circular sau în formă de trepied, în care se pun
cărbuni încinși sau lemne aprinse, folosit pentru
încălzirea încăperilor. Utilizat în antichitatea greco-
romană, apoi de italieni și de spanioli, a fost introdus
în Franța în sec. 17 (fr. brasero, it. braciere, germ.
Kohlenbecken, engl. brazier).	V.D.
BRAȚ 1. ~ de cruce — fiecare dintre cele două
jumătăți ale barei orizontale care alcătuiește o cruce
obișnuită (fr. traverse de croix, it. braccio di croce,
germ. Querholz, engl. cross-bar). 2. Fiecare dintre
spațiile laterale ale transeptului unei biserici, acoperit
cu bolți proprii și cu o învelitoare individuală, terminat
spre est cu o absidiolă, cu capele sau cu un zid simplu,
iar pe latura adiacentă (nord, respectiv sud) prevăzut
cu ferestre mari, cu rozase și, uneori, cu portaluri (fr.
crossillon, it. crociera, braccio de! transetto, germ.
Querschiffsarm, engl. arm of the transept). 3. Element
constructiv al unor mobile (scaun, fotoliu, canapea),
constituind rezemători. Forma și dimensiunile b.
evoluează diferențiat după epocă și stil (fr. bras de
fauteuil, it. bracciulo d'una poltrona, germ. Armlehne,
engl. arm of a chair).	T.S. și C.R.
BRĂȚARA 1. Motiv arhitectonic ornamental în
formă de inel, aplicat pe fusul coloanelor (folosit
frecvent în Renaștere). 2. Podoabă din diferite
materiale (metale prețioase, os, lemn; chihlimbar,
ceramică etc.), în formă de verigă sau de lanț, purtată
pe braț sau la încheietura mîinii. Cele mai vechi b.
cunoscute aparțin artei egiptene, dar și la alte
popoare din antichitate se întîlnesc b. confecționate
din bronz sau din metale nobile. în Renaștere, b. este
un element de podoabă important. în sec. 19,
ornamentele b. se simplifică (fr. bracelet, it. armilla,
germ. Armband, Armring, engl. bracelet). V.D.
BRÂNCOVENESC, STIL - Denumire dată artei din
Țara Românească de la sfîrșitul sec. 17 și începutul
sec. 18, care își ia numele de la domnitorul
Constantin Brâncoveanu (1688-1714) care, prin
mecenatul său, a contribuit la crearea unui climat
favorabil dezvoltării tuturor artelor și unei emulații, în
primul rînd constructive, în rîndul boierimii
contemporane. Marca s.b. este purtată de toate
genurile, de la arhitectură la argintărie și broderie, El
se definește ca atare prin potențarea unor elemente
de structură și decor intrate de mult în tradiția
artistică a Țării Românești și închegate într-o viziune
unitară în vremea lui Matei Basarab (1632-1654),
cărora li se adaugă inovații promovate de meșterii
care au lucrat la comanda familiei Cantacuzino, ca și
un important aflux formal-decorativ de sorginte
renascentistă tîrzie și barocă, venit pe filiere diferite,
cei mai adesea mediate (Transilvania, Dalmația), rar
detaliu de arhitectura de la Mogoșoaia
directe (contacte politice, insuficient probate, cu zona
venetă). în arhitectură se impune programul
rezidențial (palatul, casa din oraș, conacul de la țară),
alcătuit dintr-un ansamblu în care locuința propriu-
zisă reprezintă elementul dominant. Volumul
prismatic al casei cu două nivele este marcat pe
fațadele lungi de un foișor și respectiv de loggie
(uneori dublă, Potlogi, simplă, Mogoșoaia, Vădeni-
Gorj). Pivnițele boltite cu calote au un aspect
monumental, iar, încăperile de locuit, grupate
funcțional, sînt acoperite cu bolți cu penetrații.
Decorul bogat sculptat (coloane simple sau torsate,
cu capiteluri neocorintice, balustrade traforate,
ancadramente de uși, console cu însemne heraldice)
este completat de relieful fin, de stuc policrom, de
factură orientală și, uneori (Mogoșoaia), de o pictură
figurativă, care însă s-a pierdut. Grădina în stil
occidental completa aceste ansambluri, din care era
nelipsit paraclisul curții. Modelul domnesc este
BRE
preluat de locuințele marilor boieri, iar case
impozante pentru folosința voievodului și a familiei
sale sînt construite în incinta marilor mînăstiri.
Spațial, acestea din urmă cunosc o organizare
riguroasă bazată pe principiul simetriei (Hurezi, 1690-
1696), avînd în centru biserica mare, perimetral chilii,
casa domnească amintită, în axul est-vest un paraclis
(etaj) deasupra vechii intrări, transformate în trapeză,
bucătării, în colțurile vestice ale dreptunghiului
incintei acoperite cu spectaculoase bolți cu registre
de trompe de colț. Bisericile sînt precedate de ample
pridvoare cu arcade sprijinite pe coloane de piatră, cu
decor identic celor din arhitectura civilă. Anca-
dramentele de portaluri și de ferestre sînt bogat
articulate și decorate cu reliefuri cu decor vegetal,
antropomorf sau zoomorf. Decorul pictat este realizat
în epocă de două mari ateliere: cel al lui Pîrvu Mutu,
zugrav al ctitoriilor cantacuzine (Cotroceni, Măgureni,
Filipeștii de Pădure, jud. Prahova), dar și al unor
biserici orășenești (Sf. Gheorghe-Nou, București), și
de marele atelier de la Hurezi, de obicei numit
„școală", organizat de grecul Constantinos, na-
turalizat în Țara Românească și primind aici pictori
care vor lucra, ei și apoi elevii lor, și în Transilvania și
în Banat, pînă după mijlocul sec. 18. Aceiași artiști —
marcați de gustul pentru narativ, pentru detaliu și
pentru un anume pitoresc în compozițiile cu
< personaje numeroase — au și simțul monumentalului
în importantele tablouri votive de familie (Hurezi,
Rîmnicu-Sărat, Filipești. Măgureni etc.), modele ale
genului pentru tot sec. 18, dar sînt și realizatori ai
foarte numeroaselor icoane păstrate din epocă.
Argintăria, cel mai adesea realizată în ateliere săsești
din Brașov și Sibiu, la comandă, este una din căile
prin care a pătruns în Țara Românească morfologia
decorului occidental, decor care este regăsit, ca parte
a stilului, pe toate genurile de artă. Broderia artistică
cunoaște o ultimă fază de înflorire (seturile de obiecte
de cult pentru Mînăstirea Hurezi), ca și manuscrisul
somptuos. S. b. îi aparțin și creații care depășesc ca
epocă domnia lui Brâncoveanu: marele ansamblu,
demolat, al Mînăstirii Văcărești (1716-1739), ctitorit
de Nicolae și Constantin Mavrocordat, Biserica
Mînăstirii Stavropoleos, București (1724-1730) etc.
Moștenirea acestui stil, purtînd denumirea de
„postbrâncovenesc", este descifrabilă în numeroase
biserici din Țara Românească și din Transilvania, în
tot sec. 18. V. și il. 5-8	T.S.
BREASLA Organizație corporatistă medievală a
meșteșugarilor sau negustorilor dintr-o anumită
ramură sau din ramuri înrudite, bazată pe
comunitatea de interese profesionale și economice,
reunind pe toți meșterii unei profesiuni și practicînd
un sistem protecționist care ferea comunitatea astfel
constituită de concurența unor străini dornici să se
stabilească pe teritoriu! aflat sub incidența forței sale
economice. Funcționa pe baza statutelor de b., care
BRE
76
stipulau obligațiile și drepturile membrilor, modul de
accedere în b., formarea viitorilor membri; era condusă
de un staroste, ajutat de un sfat. Fiecare b. își avea un
rol bine stabilit în viața economică, socială și politică a
orașelor medievale, un rol important revenindu-i și în
apărarea armată a acestora. Primele bresle
independente, pentru profesiuni cu caracter artistic (de
pictori) sînt atestate în Europa în sec. 15 (Germania,
Țările de Jos), după ce multă vreme membrii lor
făcuseră parte din alte corporații. Constructorii nu au
alcătuit mult timp o b., reprezentative pentru
comunitatea lor profesională fiind logiile sau atelierele
de pietrari (fr. gilde, guilde, it. corporazione, germ.
Gilde, Zunft, engl. guild).	T.S.
BRELOC Podoabă de mici dimensiuni, din diferite
materiale (platină, aur, argint, os, fildeș, lemn,
ceramică etc.), atașată unui lanț (de ceas, brățară
etc.) sau unui inel; b. este uneori considerat amuletă,
alteori folosit ca sigiliu (fr. breloque,, it. ciondolo,
germ. Berlocke, engl. trinket).	V.D.
BREVIAR (lat. brevis, scurt) Carte de rugăciuni
destinată în special cierului catolic, care are prescrise
texte speciale pentru sărbătorile de peste an și
pentru zilele obișnuite, grupate în funcție de ciclurile
mari ale anului bisericesc și indicate a fi citite la
diferite ore ale zilei. Cele medievale erau
ornamentate cu miniaturi, apoi cu gravuri. Sinonim în
parte cu ceaslov (fr. breviaire, it. breviario, germ.
Breviar, engl. breviary).	T.S.
BRILIANT Diamant transparent, tăiat și șlefuit în
formă de dublă piramidă, cu cel puțin 32 de fațete în
partea superioară (piramidă trunchiată) și 24 de
fațete în partea inferioară (piramidă răsturnată).
Tăierea în b., datorată venețianului Vicenzo Peruzzi
(sfîrșitul sec. 17), este cea mai răspîndită metodă de
tăiere a pietrelor prețioase și semiprețioase; permite
efecte de refracție a luminii („focul pietrei"), mărind
valoarea intrinsecă a pietrei. Tăietura americană a b.
are un total de 66 de fațete. B. se montează în aur
sau platină și se folosește la confecționarea
diferitelor bijuterii (fr. briliant, it. briliante, germ.
Rautendiamant, Briliant, engl. brilliant). V.D.
BRISTOL Important centru englez de sticlărie și
ceramică. Cel mai vechi atelier de sticlărie cunoscut
datează din 1651, numărul atelierelor ajungînd la
nouă la sfîrșitul sec. 17. Producția caracteristică
executată la B. din renumitul Milchglas, care imită
porțelanul, din sticlă de culoare albastru-închis, roșu-
purpuriu sau verde-smarald, uneori cu marginea
aurită, cuprinde candelabre, sfeșnice, casete pentru
păstrarea ceaiului, vase, bomboniere, sticluțe pentru
parfum etc. Sticla este uneori tăiată în fațete; decorul
este adesea inspirat din arta extrem-orientală sau din
stilul rococo. Cel mai cunoscut pictor care lucrează la
B. în sec. 18 este Michael Edkins; el introduce motive
de factură pseudo-chineză: păsări și boschete.
Atelierele de ceramică, înființate în a doua jumătate a
sec. 17, produc piese de faianță care seamănă cu
cele executate în alte centre engleze (Lambeth și
Liverpool), dar și piese originale, cu decor bianco
sopra bianco. O categorie de piese specifice centrului
B. o constituie cănile foarte apreciate în sec. 17-18
— denumite puzzle-jugs, cu corpul rotunjit și gura
strîmtă, perforată, legată de toartă, prevăzută de
asemenea cu un orificiu, prin care lichidul se scurge,
stropindu-l pe băutor. O sticlărie din B., aparținînd lui
Richard Lunds, produce între anii 1749-1752 piese
din porțelan tandru (care conține și steatită), dar
foarte puține exemplare au subzistat pînă azi. între
1770 și 1781 se descoperă zăcăminte de caolin și
petuntse în peninsula Cornwall și se fabrică — pentru
prima oară în Anglia — porțelan dur, ale cărui calități
specifice sînt strălucirea și rezistența. La sfîrșitul sec.
18, Thomas Champion creează statuete în stil
neoclasic reprezentînd continentelesau anotimpurile
și servicii de masă caracterizate prin robustețe și
eleganță totodată. Decorul cel mai frecvent este cel
floral, festonul cu pastile verzi, crengi înflorite, în
tonuri palide, uneori subliniate prin roșu închis. Mărci:
o cruce; o cruce cu litera B; două săbii încrucișate cu
o cruce albastră.	V.D.
BRIU Element al plasticii arhitectonice, care
delimitează registrele de pe fațadele edificiilor. Poate
fi realizat din piatră sau cărămidă și alcătuit dintr-o
simplă mulură de profile diferite, din toruri alăturate
sau împletite, sau din combinații de toruri cu alte
tipuri de profile (cavete, platbande, șiruri de zimți
realizatedin cărămidă specială sau obișnuită, pusă în
unghi). în general, nivelul amplasării b. pe fațade
corespunde nașterii bolților la interior. Prezența șa
constituie o caracteristică majoră a arhitecturii din
Țara Românească dintre sec. 16-19 (fr. cordon, it.
cordone, germ. Mauerband, Gurtgesims, engl. string-
course).	T.S.
BROC (fr.) Recipient de dimensiuni mari, cu formă
alungită, cu cioc și toartă, executat din diferite
materiale (ceramică, metal, lemn), folosit de obicei la
transvazarea și transportul lichidelor (fr, broc, it.
brocca, gran vaso di vino, germ. Schleifkanne, engl.
pitcher).	V.D.
BROCART Țesătură compactă din mătase, bumbac
sau in de calitate superioară, cu desene bogate (în
stil orientai) sau cu motive vegetale (europene), ușor
detașate de fond; conține, uneori, și fire de aur, de
argint sau de mătase, trecute peste firele de urzeală
și de bătătură, constituind un decor foarte bogat, cu
nuanțe și opoziții de tonuri. Introdus în Europa în sec.
16, prin intermediul Italiei, b. ajunge la un înalt stadiu
de perfecțiune tehnică și artistică în sec. 17, în Italia,
Spania și Franța (fr. brocart, it. broccato, germ.
Brokat, engl. brocade).	V.D.
BROCATELLE (fr.) 1. Țesătură înrudită cu
brocartul, cu bătătura din in și urzeala din mătase,
ceea ce îi conferă aspectul unui satin, cu motive
mari, ușor reliefate; uneori, conține fire de aur sau de
argint. B. apare în sec. 13-14, în Italia (Veneția —
centru renumit pentru fabricarea b. cu decor oriental).
Fiind o țesătură foarte rezistentă, b. se folosește
pentru draperii și la capitonarea pieselor de mobilier.
2. Marmură de culoare roșie, formată din
conglomerate de pietricele ascuțite și lucioase,
amintind țesătura b. (fr. brocatelle, it. brocatello,
germ. Brokatell, engl. brocatelle).	V.D.
BRODERIE Termen generic pentru o tehnică
decorativă realizată pe suport textil cu acul de cusut,
folosind fire de mătase, metal, lînă sau alte fire,
uneori însoțite de pietre prețioase, semiprețioase sau
perle. Practicată în toate epocile, b. cunoaște
momente de vîrf legate de modă, ca și de preferințele
pentru una șau alta din variantele de tehnică, bazate
pe folosirea de puncte de cusut, de materiale, de
suporturi prețioase (in foarte fin țesut, mătase,
catifea). Este cunoscută din antichitate (Egipt,
Grecia, Roma), fiind intens practicată în Bizanț, atît în
mediul aulic, cît și în cel ecleziastic. în Evul Mediu a
fost folosită pentru vestimentația pr&fană, dar mai
ales pentru obiectele de cult, purtînd în acest caz
denumirea de ~ liturgică, la care tipologia pieselor
variază în funcție de cult. Cele mai bogat decorate
sînt veșmintele sacerdotale (bedernițe, epitrahile,
mînecuțe etc.), acoperămintele de vase sacre,
obiectele cu funcție specială de tipul epitaf, dveră,
poale de icoană, sau antependium. B.l. ortodoxă
cunoaște și reglementări de tip iconografic pentru
fiecare tip de piesă (fr. broderie, it. ricamo, germ.
Stickerei, engl. embroidery). V. și II. 13-17 T.S.
BROMINATED ANTHRANTHRONE ORANGE
(engl.) Pigment oranj intens, stabil la lumină și la
agenții atmosferici. Este o culoare organică sintetică,
apărută în ultimii zeci de ani.	L.L.
BRONZ Aliaj al cuprului cu staniul, aluminiul,
plumbul etc., în diferite proporții. Are proprietăți
superioare celor ale cuprului: rezistență la coroziune,
maleabilitate (la cald). Topit în formă de bare
(lingouri), prin lovire se obțin din ele foi de b. de
diverse dimensiuni, care pot fi gravate, cizelate,
ciocănite sau turnate în diverse forme. De veche
tradiție, tehnica ornamentării prin ciocănire constă în
fixarea foilor de b. pe un suport, decorul în relief fiind
executat cu ajutorul unor ciocane și unelte speciale.
Tehnica în ceară pierdută, mai perfecționată,
Bl
reprezintă o etapă importantă în tehnologia b., prin
care se realizează turnarea fidelă a sculpturilor și
pieselor de artă decorativă (v. și turnare). B. a fost
cunoscut în Egipt și Mesopotamia cu cca 3000 de ani
î.H. în China, cele mai vechi piese din b. scoase la
iveală datează din sec. 16 Î.H. Alături de obiecte de
uz curent, din b. au fost realizate în China piese de
mare valoare artistică: vase rituale, accesorii de
harnașament, oglinzi bogat ornamentate, uneori
incrustate cu pietre semiprețioase, damaschinate cu
fire de aur și de argint sau pictate cu lac. în Europa,
b. a fost cunoscut și folosit de celți, greci, romani,
franci. Bizanțul devine un centru important de
prelucrare a b. în Italia, arta b. atinge apogeul în sec.
14-15 (porțile Baptisteriului din Florența, sculptate de
Ghiberti). Centre active în diferite orașe flamande
(Dinant, Louvain), germane (Kâln, Augsburg) și
franceze (Paris). în Franța, în sec. 16, se înființează
două topitorii de b., la Paris (Arsenal), în care se
execută statui pentru împodobirea parcurilor regale
ale castelelor din Fontainebleau (sec. 16), și
Versailles (sec. 17). în sec. 18, ebeniștii francezi
Andre Charles Boulle, Charles Cressent și Jean-
Franțois Oeben introduc plăcuțe din b. aurit ca
motive decorative în mobilier; b. se folosește și la
confecționarea pendulelor, a candelabrelor, a giran-
dolelor, a fîntînilor și a statuilor ecvestre. în sec. 19,
mobilierul în stilul Primului Imperiu este decorat cu
plăci din b. argintat (fr. bronze, it. bronzo, germ.
Bronze, engl. bronze).	V.D. și C.R.
BRONZARE Procedeu prin care se conferă unor
obiecte și sculpturi din ghips, lemn, metal aspectul
bronzului. în mod frecvent, busturile turnate în ghips
sînt înnobilate prin patine de la verde la brun, care
imită efectele de luciu ale bronzului. B. se obține prin
aplicarea succesivă de straturi de culori de apă sau
emulsii colorate care se fixează cu șerlac (pentru
ghips) sau prin lipirea foițelor de b. (pentru lemn).
Piesele de metal se bronzează cu praf sau foițe
supuse la căldura focului, ca și prin metoda
electrochimică, stratul de b. putînd fi reînnoit ori de
cîte ori se consideră necesar (fr. bronzer, it.
bronzare, germ, bronzieren, engl. to bronze). C.R.
BRONZ BLUE —> albastru de Prusia
BRONZURI Denumire improprie dată unor pigmenți
metalici compuși din particule fine de cupru sau de
aluminiu, ori din aliajele acestora. Se împart în două
grupe: aurii și argintii. Prin tratamente speciale b.
aurii pot fi nuanțate de la galben, auriu, oranj și roșu,
pînă la violet, albastru și verde. în general nu rezistă
la acizi și baze, unele nici la lumină.	L.L.
BROȘARE Executarea unor ornamente ușor
reliefate prin introducerea, în timpul țeserii, a unor
fire speciale de bătătură, care pot fi colorate diferit.
Procedeul prezintă avantajul că firele suplimentare se
limitează la lățimea motivelor create, ceea ce evită în-
groșarea țesăturii. Motive frecvent întîlnite în sec. 17-
BRO
78
19: lujere, frunze, flori (fr. brocher, it. tessere, germ.
durchwirken, broschieren, engl. to interweave). V.D.
BROSĂ Bijuterie formată dintr-un ac al cărui vîrf se
fixează’într-un sistem de închidere ascuns de o plă-
cuță de diferite forme și confecționată din materiale
' prețioase sau din lemn, os, fildeș, sidef, email,
ceramică etc., uneori împodobită cu pietre prețioase
sau semiprețioase, sticlă, ceramică. Cunoscută de
popoarele orientale, purtată de bărbați și de femei în
Evul Mediu, b. este foarte prețuită din Renaștere pînă
în prezent ca piesă de podoabă feminină; formele și
modul de ornamentare variază în funcție de moda
diferitelor epoci (fr. broche, it. fermaglio, germ.
Schnalle, Busennadel, engl. brooch).	V.D.
A
BRULAGE (fr.) Procedeu artistic experimentat în
ultimele decenii, în care efectele expresive se obțin
prin arderea parțială a unor materiale, colate în
prealabil pe suportul pictural. V. și colaj L.L.
BRUN Culoare naturală, artificială sau sintetică,
compusă din negru, roșu și galben, cu diverse variații
tonale. Pigmenți b. cu alte denumiri: alizarină b.,
asphaltbraun, asphaltum, bitum, euchrome, falzallo,
fawn brown, lac (bitum Vibert, b., cashew, indian,
Mahogany), madder brown, mumia egipteană, ocru b.
oxiu, pămînt (b., de Colonia, de Kassel, de Siena, de
Umbria, verde ars), sanguigno, sepia, siena arsă,
terra de Siena, umbra arsă și naturală. Principalii
pigmenți b. (denumiți ca atare): ~ de cafea, b. de
origine organică, instabil, preparat la începutul sec.
20; - de catifea, b. rezultat prin amestec fizic; ~ de
cicoare, b. de origine organică, instabil, preparat la
începutul sec. 20; ~ de fier -» b. de marș; - de
mangan 1. Culoare naturală, conține oxid de
mangan, uneori și carbonat de calciu. 2. Culoare
artificială, stabilă, preparată din bioxid de mangan;
brevetat ca pigment de Rowan (Anglia) în 1871; ~ de
marș, culoare de marș, rezistentă, stabilă la lumină și
în amestecuri, lipsită de toxicitate; este un oxid de
fier precipitat. Sin. b. de fier; ~ de os, negru-brun
preparat din oase incomplet arse, nedurabil; ~ de
Prusia, b. instabil, creat altădată prin calcinarea
albastrului de Prusia; ~ de Verona —> pămînt verde
ars; ~ florentin, culoare transparentă, instabilă la
lumină și în amestecuri, toxică; este o ferocianură de
cupru; ~ mineral 1. Pigment obținut prin calcinarea
limonitei și sideritei. 2. Umbra arsă; - Rubens b.
van Dyck; ~ sicilian —> umbra naturală; - spaniol,
nume purtat de pămîntul de Kassel și umbra arsă; -
van Dyck 1. Culoare întunecată, cunoscută din sec.
17, compusă din argilă, oxid de fier și humus (materii
vegetale descompuse). Frecată cu ulei acoperă slab,
are o sicativitate scăzută, se întunecă și cracieazâ.
Rezistă ceva mai bine în tehnicile pe bază de apă.
Sin. b. de Kassel, pămînt de Kassel, b. (Spaniol,
Rubens). 2. Culoare de marș, cu toate calitățile
acestei categorii de culori; - Vibert, culoare de marș,
stabilă, preparată de chimistul francez J.G. Vibert din
carbon și oxid de fier fixați pe alumină. Asemănătoare
prin tentă cu bitumul, nu are însă defectele acestuia.
Sin. lac bitum Vibert (fr. brun, it. bruno, germ, braun,
engl. brown).	L.L.
BRUNARE Acoperirea unei piese de oțel sau de
cupru cu un strat brun-negru de oxizi ai metalelor de
bază. Procedeul sporește rezistența piesei,
determinînd o mai mare aderență între stratul metalic
și suportul de bază. B. se aplică și în giuvaiergerie;
aurul brunat poate fi parțial lustruit, obținîndu-șe
astfel porțiuni lucioase alternînd cu altele mate. In
ceramică, b. se folosește pentru a da un luciu mai viu
aurului sau altui metal aplicat ca decor pe porțelan
(fr. brunissage, it. brunitura, germ. Glăttung, engl.
burnishing).	V.D.
BRUNISARE îngălbenire și întunecare specifică
picturilor executate cu culori de ufei. Este cauzată de
mai mulți factori: abuzul de ulei, verni și sicative,
păstrarea lucrărilor la întuneric și umezeală, utilizarea
unor pigmenți de slabă calitate. B. puternică modifică
aspectul general al tabloului, care apare vetust,
mohorît.	L.L.
BRUNISOR în gravură, unealtă confecționată din
oțel lustruit, rotundă sau ovala în secțiune, folosită la
răzuirea plăcilor de metal puțin unse, pentfu
estomparea unor zgîrieturi sau a altor defecte de pe
suprafața plăcii (fr. brunissoir, it. brunitoio, germ.
Polierstahl, engl. burnishing stick, burnisher). I.P.
br u n i s or
BRUXELLES Renumit centru flamand de tapiserii
și de ceramică. Meșterii tapisieri din B. creează în
1448 una din cele mai puternice corporații din Evul
Mediu. în atelierul lui Pieter van Aelst se țese, în
1515, pentru Papa Leon X, suita Faptele Apostolilor,
după cartoanele lui Rafael. Alte ateliere renumite sînt
cel al lui Geubels și cel al lui Kempeneere, care
produc tapiserii de o execuție perfectă, cu subiect
mitologic, religios sau inspirat din faptele de vitejie
contemporane. Coloritul — în general galben și verde
— este somptuos. Un loc aparte îl dețin tapiseriile
țesute după cartoanele în stil baroc ale lui Rubens și
Jordaens. Apogeul manufacturii de tapiserii B. se
situează în al doilea pătrar al sec. 16, cînd încep să
se țeasă și verduri, care capătă un caracter original la
sfîrșitul secolului; ele reprezintă terase, coloane cu
ghivece de flori într-un peisaj primăvăratic. în sec. 17,
cele mai importante ateliere (conduse de Reymbouts,
Leyniers și Jan Raes) execută renumitele scene de
gen tenieres, care se bucură de mare succes în tot
cursul sec. 17—-18. Activitatea creatoare a atelierelor
bruxeleze se menține pînă la sfîrșitul sec. 18; în sec.
19, însă, ele cad în imitația servilă a picturii de
șevalet. Printre cele mai remarcabile tapiserii
executate la B. se numără: Victoria virtuților,
Glorificarea lui lisus, cunoscută și sub denumirea de
Tapiseria Mazarină, realizată către 1500; Triumfurile
zeilor, după Petrarca (către 1510-1520); Vînătorile lui
Maximilian (1521-1533); Cele șapte virtuți cardinale
(mijlocul sec. 16); Planetele (sfîrșitul sec. 16). Muzeul
Național de Artă al României posedă mai multe
tapiserii valoroase țesute la B. Marca: un scut între
doi B (Bruxelles, Brabant) și inițialele sau numele
întreg al țesătorului. Atelierele de faianță apar relativ
tîrziu (mijlocul sec. 17); cele mai importante sînt cele
întemeiate în sec. 18 de Philippe Mombaers, Jacques
Artoisenet și Laeken, care produc piese din faianță
staniferă decorate cu scene pitorești în albastru; se
încearcă să se imite și gresia realizată în Anglia.
Către 1866, ultimele ateliere sînt nevoite să-și
închidă porțile din cauza apariției pe piață a
porțelanului. Produse caracteristice pentru B. sînt
cahiele pentru sobă cu motive în stil rocaille sau
neoclasic, statuetele albe care reprezintă amorași,
platourile cu motive de fluturi sau insecte pe fond
verde. Atelierele de porțelan dur, create în diferite
cartiere ale orașului, activează pînă la sfîrșitul sec.
19; producția lor constă în piese decorate cu motive
inspirate din arta extrem-orientală sau din stilurile
franceze ale sec. 18 și 19 și se distinge prin
ornamentele florale, animaliere și peisaje, într-un
colorit armonios. Datorită rarității pieselor,
caracterizate prin calitatea superioară a pastei și prin
precizia decorului, porțelanul de B. este foarte căutat
de colecționari.	V.D.
BUCCARO —> boccaro
BUCÎARDA unealtă din fier sau oțel, de forma unui
ciocan pătrat sau paralelipipedic dotat cu dinți
piramidali ascuțiți, folosită de pietrari și sculptori
pentru degroșarea pietrelor dure, marmurei, nivelarea
sau obținerea unor suprafețe vibrate prin trasarea de
șanțuri de diferite adîncimi, în funcție de natura
materialului (fr. boucharde, it. gradina, germ.
Spitzhammer, engl. bush-hammer).	C.R.
BUCRANIU Ornament arhitectonic frecvent întîinit
în antichitate, în decorația monumentelor funerare și
comemorative, reprezentînd un craniu de bou, motiv

ce simbolizează sacrificiul, împodobit cu panglici,
ghirlande, patere, accesorii ale actului de sacrificare.
Renașterea redescoperă acest motiv, pierzînd însă
BUF
79
simbolistica antică, reducîndu-l la un simplu
ornament; este apoi absent din ornamentica
arhitectonică pînă în sec. 18, cînd descoperirile de la
Pompei și Herculanum îl readuc în actualitate (fr.
bucrâne, it. bucranio, germ. Bukranion, Stierschădel,
engl. ox-skull).	|.C.
BUEN RETIRO Cea mai importantă manufactură
spaniolă de porțelan, instalată în reședința regală cu
același nume, din apropierea Madridului. Carol III de
Bourbon (1716-1788), devenit rege al Spaniei, atrage
la B.R., în 1759, un mare număr de ceramiști de la
manufactura napolitană Capo di Monte, renumită prin
producția sa de porțelan moale. La început se
execută la B.R. piese în stilul Capo di Monte; mai
tîrziu, se resimte influența manufacturilor franceză
Sevres și germană Meissen. Se adoptă stilul rococo
și ornamentele chinezești, apoi stilul neoclasic. în
ultimul pătrar al sec. 18, se fabrică și porțelan biscuit.
B.R. începe să decadă către 1780, iar în 1808 își
încetează activitatea. Producția, care cuprinde vase,
servicii de masă, cutiuțe pentru tutun, este de bună
calitate, dar puține exemplare au rezistat timpului.
Marcă: Floarea de crin (în albastru sau în aur; rareori
incizată).	V.D.
BUFET Mobilă pentru păstrarea veselei, tacîmurilor
și a altor lucruri necesare la servirea mesei. Cele mai
vechi piese din Evul Mediu, construite rudimentar, din
lemn de conifere, fag, stejar, au aspectul unei lăzi
așezate pe verticală, ușă cu balamale exterioare din
fier forjat, sumar decor sculptat. Din sec. 14, b.
prezintă structuri evoluate, cu unul sau două corpuri,
care se impun prin forme, dimensiuni și ornamentică.
în Franța, apare ~ dressoir, tip de b. care servea
etalării mîncărurilor și diferitelor vase de lux din metal
și care era constituit dintr-o masă pe care se
suprapunea o etajeră cu rafturi, susținute pe console
sculptate, numărul rafturilor reprezentînd importanța
rangului social (cinci pentru regi, patru pentru duci,
trei pentru conți și două pentru cavaleri fără titluri
nobiliare). în sec. 15, acest tip de b. era construit
dintr-un corp rectangular, cu două pînă la patru uși,
cu ornamente în relief, ajurate pentru aerisire, așezat
pe patru, uneori șase stîlpi sau colonete înalte, fixate
pe un postament. Partea inferioară putea fi deschisă,
asemeni unui portic, sau închisă cu panou pe latura
din spate, adesea și pe părțile laterale. Sin. bufet de
paradă. în Italia, în epoca Renașterii, apare -
credenza, un b. de formă masivă, cu sertare pe
centură, uși pe fațadă și bogat decor sculptat.
Denumirea lui derivă din tradiția folosirii unei
persoane „de încredere" pentru gustarea mîncărurilor
și băuturilor etalate, înainte de a fi servite stăpînului.
Ih sec. 17, predomină piese impozante, confecționate
din stejar, nuc, palisandru, cu decor sculptat sau cu
incrustați! din os și aramă; - cu două corpuri de
dimensiuni egale, uneori însă corpul superior fiind
mai mic, are ornamente somptuoase, sculptate,
marchetate și elemente arhitecturale (cornișă
Bl!'
proeminentă, fronton). în sec. 18, acest tip de b. se
construiește în forme mai suple, din lemn masiv sau
placat cu lemn exotic. Peste corpul inferior scund, cel
superior înalt și îngust este încoronat cu fronton (plin,
decupat, în acoladă), avînd tăbliile ușilor demarcate
cu profiluri, motive vegetale realizate în reliefuri fine;
servantă, mobilă elegantă din lemn marchetat, cu
un singur corp, este dotat cu polițe semicirculare pe
părțile laterale, tăbliile din lemn au marginile profilate
sau acoperite cu plăci din marmură albă sau colorată;
~ pentru vase, tipic mediului provincial burghez și
rustic, este construit dintr-un corp robust cu două uși
și etajeră înaltă, cu rafturi deschise pentru veselă de
uz curent. De la sfîrșitul sec. 19, în afara unor
reeditări ale unor modele tradiționale din sec. 15-19,
b. este integrat în componența garniturilor de
sufragerie (fr. buffet, it. buffetto, credenza, germ.
Bufett, Speiseschrank, Tellerschrank, Kredenz, engl.
cupboard, sideboard, sidetable).	C.R.
BUIANDRUG Bloc de piatră sau bîrnă puternică,
care închide la partea superioară golul unei uși sau
ferestre, sprijinindu-se la extremități pe zidăria
limitrofă. V. și lintel	T.S.
BULBIFORM n formă de bulb de ceapă; motiv
specific vechii arhitecturi rusești (cupolă bulbiformă)
(fr. buibeux, it. bulboso, germ, zwiebelfdrmig, engl.
bulbous). I/. șî acoperiș	V.D.
BUNAVESTIRE Reprezentare iconografică a
momentelor în care Maria primește prin intermediul
arhanghelului Gavril vestea că va fi mama lui Hristos
și implicit a zămislirii acestuia prin puterea Sf. Duh.
Sursele iconografice sînt Evanghelia lui ' Luca și
Protoevanghelia lui lacov (v. Apocrife). Prezintă
numeroase variante, în care abundă elementele
simbolice și gesturile caracteristice. Frecventă în
reprezentările murale — independentă sau în cicluri
(viața lui lisus și a Măriei; primele 4 strofe ale Imnului
Acatist) —, în sculptura monumentală gotică, în
pictura gotică tîrzie de altare, în cea de Renaștere, în
icoane. Poartă și denumirea de Salutarea îngerească
(fr. Annonciation, it. Annunciazione, germ. Verkun-
digung an Maria, engl. Annunciation).	T.S.
BUNGALOU (engl. bungalow) Termen desemnînd
inițial o construcție colonială specifică pentru Bengal.
, Denumirea a fost extinsă apoi la o categorie de
construcții ușoare, confortabile (case de vacanță,
pavilioane independente în cadru! unor întreprinderi
hoteliere), constituite din 1-2 încăperi, instalații
sanitare și o terasă.	T.S.
BUNUL PĂSTOR Parabolă prefigurată în Vechiul
Testament, dezvoltată în iconografia Noului
Testament, desemnînd oaia pierdută (sufletul
păcătos), regăsită de păstor (Hristos) și readusă
lîngă restul turmei (Biserica). Scenă predilectă în
decorațiile parietale paleocreștine din catacombe și
în sculptura sarcofagelor din sec. 3-5. Dispare în Evul
Mediu; reapare în epoca Contrareformei (fr. Le Bon
Pasteur, it. // Budn Pastore, germ. Dergute Hirt, engl.
The good Shepherd).	T.S.
BUON FRESCO Numele dat de italieni frescei
autentice. în această tehnică murală mortarul final
(numit intonaco) se aplică pe zid în ziua execuției pic-
turii, varul fiind aglutinantul care fixează pigmenții.
Peste b.f. nu se mai revine ulterior țdecît cel mult pen-
tru retușuri sumare, lucrate în tempera cu. ou ori cu
cazeină, care devin însă, după o vreme, vizibile). L.L.
BURDUF —> bovindou
BURDUȘIRE Desprindere parțială (scorojeală) a
tencuielilor de frescă sau comune. Este cauzată de
factori termo-higroscopici, de învechirea materialelor
componente etc. Pretinde intervenții de specialitate,
restauratorii recurgînd de obicei la cazeinatul de
calciu (la care adaugă, după caz, nisip fin de rîu, praf
de marmură etc.) infiltrat și fixat prin sisteme
judicioase.	L.L.
BURIN —? dăltiță
BURG (lat. burgus) Mică localitate medievală
întărită, înconjurată de ziduri și apărată de turnuri. își
ia numele de la un castel — care în lumea germanică
poartă aceeași denumire — în jurul căruia este de
regulă organizată și în funcție de care se desfășoară
viața locuitorilor (fr. bourg, it. borgo, germ. Burg,
engl. borough).	T.S.
BUST Specie a portretului în pictură și sculptură,
înfățișînd partea superioară a corpului și eventual
brațele (fr. buste, it. busto, germ. Buste, Brustbild,
engl. bust).	C.R.
BUSTROFEDONIC 1. Sistem de scriere continuă
care se citește alternativ, de la stînga spre dreapta și
de la dreapta spre stînga. 2. Prin analogie, suită de
imagini narative, al cărei sens este dat de un traseu
similar celui rezultat din arătura continuă a plugului
(fr. boustrophedon, it. bustrofedo, germ. Furchen-
schrift, engl. boustrophedon).	T.S.
BUTON CERAMIC Disc ceramic, cu diametrul între
8 și 16 cm, decorat în relief cu elemente geometrice,
florale, heraldice, prevăzut cu un picior pentru
prinderea în zidărie; este o piesă decorativă smăl-
țuită, în general colorată în galben, brun sau verde.
Acest tip de decorație — în compoziții variate — se
întîlnește în ornamentica fațadelor bisericilor balca-
nice (sec. 13-14), în goticul de cărămidă baltic și în
zonele aflate sub influența lui. în țările române, apare
în sec. 14 (Biserica Sf. Treime din Șiret, Cotmeana),
devenind apoi o caracteristică a arhitecturii epocii lui
Ștefan cel Mare (decorate cu motive heraldice); în
sec. 17, din Moldova, b.c, va trece și în decorația din
Țara Românească (Biserica Stelea din Tîrgoviște,
Biserica curții din Golești etc.).	T.S.

CABAN (fr.) în sec. 17, o haină a cavalerilor, cu
mîneci de caftan (deschise în axilă, putînd fi lăsate să
atîrne), dar scurtă pînă la genunchi. Aceeași
denumire a rămas pentru haina de ploaie cu mîneci și
glugă purtată de marinarii francezi (fr. caban, it.
gabbano, germ. Regenmantel, engl. Iwoded cloak).
A.N.
CABANIȚA Mantie de ceremonie de origine
orientală, din brocart cu aur, îmblănită și cu guler lat
de samur, ceaprazuri de fir și copci din pietre
scumpe, cu croială de caftan și mîneci lungi pînă la
pămînt. C. era „caftanul de domnie" pe care îl purtau
sultanii și pe care îl îmbrăcam în sec. 17-18, voievozii
români cu ocazia învestiturii lor.	A.N.
CABARET (fr.) 1. Mic serviciu de cafea sau de
ceai, din porțelan, pentru una sau două persoane (în
acest caz, poartă denumirea de tete-ă-tete), compus
din cești cu farfurioare, zaharniță, cafetieră sau
ceainic, așezate pe un platou, (fr. cabaret, it. vasoio,
germ. Kaffeegeschirr, engl. coffee-s'et). 2. Măsuță cu
platou din lemn lăcuit sau pictat, prevăzută cu un
sertar ce conținea un serviciu de ceai, cafea sau
lichior, folosită, în sec. 18, pentru micul dejun. V.D.
CABINET Mobilă de lux, din sec. 15,
destinată păstrării de obiecte prețioase.
Provine dintr-un tip de ladă orientală, cu două
uși, avînd în interior sertare și casete,
introdusă în Europa prin intermediul maurilor.
Primele exemplare din Italia sînt constituite din
două corpuri: cel superior, dotat cu multiple
sertare și compartimente, închis cu două uși,
este fixat pe cel inferior, format dintr-o masă cu
picioare strunjite în torsadă, în formă de
pilaștri, colonete. în Spania, c. are forma unui
dulap rectangular, așezat pe orizontală, sprijinit
pe picioare înalte. Corpul mobilei este din lemn
aurit sculptat, gravat sau îmbrăcat în piele de
cabinet (Spania, sec. 15)
cabinet (sec. 17)
Cordoba, cu ornamente imprimate, țesături de lux
(brocart, pluș, catifea) și aplicații de metal (argint,
alamă, aramă, fier forjat). Din sec. 16, apar piese cu
cabinet „Boulle" (stil Ludovic XIV)
aspect impunător, structurate din două corpuri
suprapuse, construite din mahon, nuc, palisandru, păr
înnegrit, placaj din abanos și alte esențe de lemn
exotic. Decorul este sculptat, pictat, intarsiat din lemn
de diverse nuanțe (mozaic cu motive geometrice,
vegetale, arabescuri, scene cu figuri, peisaje),
incrustații din fildeș, sidef, baga, chihlimbar, corali,
marmuri colorate, pietre dure (agat, lapislazuli,
malahit etc.). în sec. 17, în Italia predomină c. de
mari dimensiuni, încoroșat cu fronton, inspirat din
arhitectura barocă. Fațada fastuoasă, demarcată prin
coloane, pilaștri, frize, este decorată cu motive
sculptate aurite, panouri cu lacuri chinezești, pictate,
marchetate, incrustate cu diverse materiale. în
Franța, în cadrul stilului Ludovic XIV, se realizează c.
impozante, sculptate, intarsiate, cele mai luxoase
piese fiind decorate în tehnica marchetăriei Boulle.
Germania și Austria adoptă tipul de c. baroc italian,
cu fațade ornate cu elemente arhitecturale. Renumite
c. monumentale din două corpuri și în interior cu
multiple sertare secrete se lucrează la Augsburg,
Frankfurt, Niirnberg. în Anglia, construcția, formele și
ornamentica c. reflectă, în mare măsură, influența
flamandă și spaniolă. Un anumit tip de c., specific
interioarelor portugheze (sec. 16-17), construit din
lemn roșu, somptuos intarsiat cu abanos, fildeș,
aplicații din metal, provine din China meridională, din
Macao. Din sec. 18, c. nu mai corespunde modei
mobilierului european, cu excepția unor mici și
luxoase piese, similare unor casete așezate pe
diverse suporturi, servind cu precădere pentru
păstrarea bijuteriilor (fr. cabinet, it. gabinetto, stipo,
germ. Kabinett, Kunstschrank, engl. cabinet). C.R.
CABOȘON (fr.) 1. Piatră prețioasă sau semi-
prețioasă tăiată, șlefuită și lustruită, dar fără fațete,
cu suprafața superioară rotunjită, iar cea inferioară
plată. Pietrele opace sau translucide se taie în c.
Tehnică frecvent folosită de popoarele orientale și de
cele migratoare; foarte răspîndită în Europa pînă la
sfîrșitul sec. 15. 2. Vinietă de dimensiuni foarte mici,
folosită ca antet sau cul-de-lampe în textele tipărite
(fr. cabochon, it. pietra a capocchia, germ. Cabochon,
rundlich geschliffener Edelstein, engl. cabochon
gem).	V.D.
CACHE-POT (fr.) Vas din ceramică sau din metal,
adeseori ornamentat, destinat să ascundă un ghiveci
cu flori sau cu plante de apartament (fr. cache-pot, it.
coprivaso, portavaso, germ. Topfmantei, engl. flower-
potcover).	V.D.
CADMIOPONI Pigmenți asemănători roșului de
cadmiu (numiți și culori de cadmiu-bariu sau litoponi
de cadmiu). Conțin sulfat de bariu (pînă la 50%)
integrat chimic, calitățile lor fiind totuși similare cu ale
cadmiurilor concentrate. Se produc tonuri care merg
de la vermillon la roșu și brun închis.	L.L.
CADMIURI Termen generic pentru culorile pe bază
de cadmiu; sînt produse moderne, care variază de la
CAF
83
galben citron și mediu la oranj, roșu deschis, mediu și
închis, sau chiar brun. Se remarcă prin puterea de
colorare și prin stabilitate.	L.L.
CADRAN Suprafață (inițial pătrată, apoi de diferite
forme) din metal, email, lemn etc., împărțită în 24 de
zone, pe care orele se citesc după indicațiile unui ac;
~ solar — cu diviziuni care corespund orelor zilei,
peste care soarele proiectează succesiv umbra unei
tije, indicînd astfel ora — este cunoscut din anti-
chitate. Foarte răspîndit în Evul Mediu, este înlocuit
în sec. 16 de orologii cu c. din aramă, din metale
nobile sau metal emailat, cu ornamente policrome pe
fond albastru. Către mijlocul sec. 18 apare - cu
oglindă. La începutul sec. 19, c. sînt argintate sau
din metal ajurat, avînd uneori gravate maxime
referitoare la scurgerea timpului. C. moderne sînt
mult mai simple, pentru ca cifrele și limbile să fie ușor
vizibile (fr. cadran, it. quadrante, germ. Zifferblatt,
engl. dial-plate). V. și orologiu	V.D.
CADRU 1. în sens larg, suprafața delimitată de
marginile operei plastice bidimensionale, unde se
desfășoară „lumea” imaginată sau re-creată de artist
cu ajutorul formelor, valorilor și culorilor. Sin. c.
plastic, format (fr., engl. format, it. formato, germ.
Format). 2. Element mobil destinat să asigure
prezentarea și protejarea operelor de artă bidi-
mensionale sau care înconjură o oglindă și chiar un
element arhitectonic. Termenul a fost aplicat, la
început, unei margini din lemn, ipsos, metal,
ceramică etc., de formă rectangulară, însă devine,
începînd cu mijlocul sec. 18, și mai ales din sec. 19,
termenul generic aplicat oricărui contur exterior
(poligonal, rotund, oval etc.). Dacă în sec. 13, c.
făcea încă parte din panoul pictat, el devine curînd un
element individual cu o importanță crescîndă, imitînd
motive arhitecturale sau fiind obiectul unor bogate
ornamentații sculpturale în stilul epocii în care a fost
creat; poate avea valoare artistică și ajută la datarea
operei pe care o conține. Sin. ramă (fr. cadre, it.
comice, germ. Bildrahmen, Rahmen, viereckige
Einfassung, engl. picture-frame, frame). L.L. și V.D.
CAFAGGIOLO Renumit centru italian de maiolică
din apropierea Florenței, întemeiat la sfîrșitul sec. 15
de familia Medici. Datorită cercetărilor sculptorului și
ceramistuiui Luca della Robia (1399 sau 1400-1482),
se obține o ameliorare a pastei și îmbogățirea gamei
de culori. Piesele cele mai valoroase — vase, platouri
— sînt cele produse în perioada 1508-1525; sînt
bogat ornamentate cu scene mitologice sau
religioase, cu motive'heraldice, grotești, chipuri de
tinere perechi sau cu motivul coadă de păun; bordura
prezintă uneori pe revers cercuri concentrice de
culoare albastră, roșie sau galbenă. Paleta de culori
cuprinde tonuri de albastru spre negru, brun, roșu
închis, galben aprins, verde deschis. Mărci foarte
variate: literele SPR; IR; AF; trident; armele familiei
Medici cu o tiară papală în partea superioară. V.D.
CAF
84
CAFAS Balcon interior, adosat zidului vestic al
naosului sau pronaosului unei biserici, prevăzut cu o
scară de acces interioară, destinat în general corului,
iar în bisericile catolice și protestante și orgii. în mod
excepțional, în unele biserici reprezentative (Biserica
Domnească din Tîrgoviște, Strehaia) avea funcție de
tribună, Doamna țării asistînd din acel loc la serviciul
religios; spațiul comunica în acest caz, cu interiorul
bisericii printr-o scară și cu palatul domnesc prin
intermediul unei pasarele (fr. tribune, tribune
d'orgues, it. tribuna d'organo, germ. Orgelempore,
engl. organloft). V. și emporă, tribună	T.S.
CAFTAN (turc.) Mantie lungă purtată în țările
române de domnitorii și boierii din sec. 16,
caracterizată de mînecile ornamentale lungi pînă la
glezne. (La c. turcesc fenta pentru brațe era
prevăzută în cusătura dinjața mînecii; la c. românesc
era tăiată lateral în T.) în sec. 17-18, apare „c. de
domnie" (v. cabaniță) din brocart, care era haina de
învestitură a domnitorilor din țările române, oferită de
înalta Poartă (o dată cu cuca, sangeacul, topuzul și
sabia). în sec. 18-19, c., executat din materiale mai
ieftine, era îmbrăcat și de orășeni, apoi chiar de
țărani (șuba). în sec. 19, c. este îmbrăcămintea
caracteristică a preoților ortodocși ,(fr- caftan, it.
caffetano, germ. Kaftan, engl. caftan).	A.N.
CAHLA Piesă rectangulară din ceramică, smălțuită
sau nu, care alcătuiește paramentul unei sobe sau,
uneori, servește la placarea pereților unei încăperi.
Pot fi mono- sau policrome, decorate în relief sau
pictate înainte de cea de a doua ardere. Cele mai
vechi c. de sobă găsite în țara noastră datează din
sec. 14-15, fiind decorate în relief cu motive
geometrice și heraldice (Hațeg, Curtea de Argeș,
Suceava). O formă aparte o constituie - oală,
destinată exclusiv sobelor și avînd aspectul unui
castron cu gura pătrată, care se încastrează în
peretele zidit. Sistemul c. parietale glazurate — de
origine orientală — se întîlnește la noi în sec. 17
(palatul lui Vasile Lupu din lași, decorat cu ceramică
„de Iznik") (fr. carreau de poele; it. formeiia,
mattonella, germ. Kachel, engl. Dutch tile, glazed
stove-tile).	T.S.
CAIET DE MODELE în practica medievală a
atelierelor de arhitectură, sculptură și pictură, era o
culegere-îndreptar de desene — motive figurative sau
ornamentale, scheme compoziționale — și notații de
tehnică și culoare, elaborate de artiști celebri (cel al
lui Viilard d'Honnecourt, sec. 13) sau compilate după
opere diferite, care s-au impus cu valoare de model.
Vastei lor circulații în spațiul european i se datorează
răspîndirea pe largi teritorii a unor elemente
independente sau chiar a unor scheme compozi-
ționale întregi, care adesea dobîndesc valoarea unui
prototip. C.d.m. sînt rezultatul anilor de ucenicie ai
viitorilor artiști în diferite ateliere, unde practica
copierii operelor maeștrilor, a modelelor celebre sau
a unor elemente la modă era o regulă. Cel mai vechi
c.d.m. -de acest tip, cunoscut pînă astăzi, se
păstrează la Praga (sec. 13). în țara noastră nu s-au
conservat decît cele ale unor zugravi din sec. 18
(Radu, Stan), care, alături de copii ale unor modele
considerate celebre, conțin și schițe ale lucrărilor
proprii (fr. livre de modeles, it. libro di modalii, germ.
Gesellenbuchlein, engl. pattern-book).	T.S.
CALAICAN (gr. kaiahani) Materie cristalină, verde,
întrebuințată la vopsitul țesăturilor. Este un sulfat de
fier. Altădată se folosea și la prepararea unei cerneli
de scris (din scoarță de măr pădureț și gogoși de
ristic) pomenită în erminii. Denumiri vechi: calacan,
călăcan, galiscău, kalakanthi, vitriol verde (fr. vitriol
vert, it. vitriolo verde, germ. Galizenstein). L.L.
CALAPOD în gravură, piesă de lemn dur, de formă
semirotundă, pe care se fixează placa de metal pen-
tru uniformizarea suprafeței acesteia (fr. escopette, it.
schioppo, germ. Stutzbuchse, engl. blunderbuss).
A.P.
CALATIFORM (gr. kallathos, coș) Motiv decorativ
în formă de coș.	V.D.
CALC —> decalc
CALCEDONIE Varietate cristalină sau fibroasă de
cuarț, cu striațiuni (duritate 6,75-7, greutate specifică
2,58-2,66). Poartă diferite denumiri după colorit:
cornalină (roșie), sardonix (brun), crisopraz (verde),
agat (cu striațiuni de diferite nuanțe) etc. Piatră
semiprețioașă folosită din antichitate pentru cilindri cu
inscripții și pentru giuvaieruri, în special sub formă de
camee. C. este utilizată și în prezent pentru obiecte
de podoabă (inele, brățări etc.) și pentru
confecționarea mojarelor (fr. calcedoine, it.
calcedonio, germ. Chalzedon, engl. chalcedony).
V.D.
CALCOGRAFIE (gr. halkos, cupru) Denumirea
generică a gravurii pe cupru și, prin extensie, a
tuturor procedeelor de gravură în adîncime. Termenul
se aplică colecțiilor de tiraje gravate în adîncime,
uneori și plăcilor de gravură păstrate spre a fi
imprimate. Au existat „societăți de calcografie“, în
Franța, Italia și Germania (fr. chalcographie, it.
calcografia, germ. Chalkographie, Kupferstichkunst,
engl. chalcography).	A.P.
CALD (ton) culoare
CALDARIUM Piscina cu apă caldă, la termele
romane. V. și terme	I.C.
CALENDAR (lat. Kalendae, ziua întîi a fiecărei luni)
Obiect sau publicație ilustrate, care marchează
diviziunea timpului în luni și zile. Cel mai vechi c.
ilustrat, realizat de Filocalus, datează din 354, dar
reprezentările calendaristice cu simboluri — în
special zodiacale —? se cunosc din perioada
antichității egiptene și elene. în Evul Mediu și în
Renaștere, prin apariția cărților de rugăciuni (Livre
d'heures), cu anluminuri zodiacale, arta c. a atins
culmi ale realizării artistice (Cartea de rugăciuni a
ducelui de Berry, sec. 14, cu miniaturi — scene
peisagistice ilustrînd fiecare lună a anului). Începînd
din sec. 15, astfel de c. au fost gravate, apoi tipărite,
adăugîndu-li-se, cu timpul, și felurite date și informații
legate de munca în fiecare anotimp, de fenomenele
astronomice, sfaturi agricole, gospodărești, medicale,
precum și scrieri de divertisment sau educative, toate
cu ilustrații corespunzătoare (tip de publicație ce se
numește și almanah). Centre importante de difuzare a
c. erau Augsburg și Niirnberg, apoi Basel, Zurich și
Frankfurt pe Main, iar în sec. 18-19, Franța, Anglia,
Austria și S.U.A. Adesea, la ilustrarea c. colaborau
artiști de seamă (în sec. 16, Urs Graf, Nikl. Manuel
Teutsch; în sec 19, Daumier, Grandville,
Chodowiecki). Începînd din aceeași perioadă, c.
cuprindeau și o bogată ilustrație satirică. În România,
c. ilustrate au fost foarte numeroase, începînd din
sec. 18. Ele includeau imagini religioase și laice;
printre primii autori ai unor astfel de ilustrații se află
Protoiereul Mihail Strilbițki, la lași. în Transilvania
apăreau multe c. ilustrate, în limba română, iar în
Moldova, sub îngrijirea lui Gh. Asachi și, mai tîrziu, a
lui Alex. Asachi, aceste c. au devenit, prin
răspîndirea și popularitatea lor, o adevărată tribună
de educație patriotică și de informare multiplă
(Calendarul, Amicul Poporului, Albina etc.). în sec.
20, c. de lux sînt ilustrate cu fotografii sau
reproduceri după opere de artă (fr. calendrier, it.
calendario, germ. Kalender, engl. calendar). V. și
menolog, sinaxar	A.P.
CALFA în sistemul medieval de accedere la
meșteșug, grad intermediar de instruire, între ucenic
și meșter, care presupune însușirea elementelor de
bază ale meseriei și necesitatea perfecționării proprii
prin frecventarea, timp de cîțiva ani, a unuia sau a
mai multor ateliere celebre de același profil, din
propria țară sau din zone îndepărtate. Timpul și
obligațiile impuse de stagiul de c., ca și probele
practice necesare pentru a deveni meșter, diferă în
funcție de loc și de timp și sînt stabilite prin statutele
de breaslă. V. și breaslă, probă de măestrie T.S.
CAL
85
CALICÎU (lat. calix) în terminologia catolică,
desemnează potirul aurit și bogat ornamentat, în care
se amestecă vinul și apa destinate oficierii liturghiei
(fr. calice, it. calice, germ. Kelch, Messkelch, engl.
ch alice, communion cup). V. și potir	T.S.
CALICOT (CALICO sau CALICUT) 1. Pînză fină
din fire de bumbac. 2. Pînză de bumbac, uni sau
imprimat, importată din India (termenul derivă de la
numele orașului indian Calicut, din statul Malabar).
V.D.
CALIGRAFIE (gr. kalos, frumos, graphein, a scrie)
Scriere frumoasă cu funcție artistică. A avut și are un
rol constitutiv în arta extrem-orientală și orientală. în
cultura artistică europeană, c. a avut un rol
proeminent în arta cărții (pînă ta inventarea tiparului).
Manuscrisele irlandeze din Evul Mediu timpuriu, apoi
cele franceze, germane, românești, rusești ș.a.
cuprind capodopere de finețe c. în arta modernă din a
doua jumătate a sec. 20, influența c. extrem-orientale
a jucat un rol accentuat în programele unor curente
artistice, cum ar fi tașismul, gestualismul, concep-
tualismul (fr. calligraphie, it. calligrafia, germ.
Schreibkunst, Schdnschreibkunst, engl. calligraphy,
penmanship).	A.P.
CALOTA Boltă realizată din cărămidă (mai rar din
piatră), reprezentată de porțiunea superioară a unei
sfere tăiate de un plan orizontal aproximativ la nivelul
diametrului (c. sferică) sau mai sus de acesta. Se
descarcă fie direct pe zidurile perimetrale, fie prin
intermediul unui tambur pe pandantivi sau pe trompe
de colț. Reprezintă soluția predilectă de acoperire a
spațiului central al naosului din bisericile ortodoxe, în
consonanță cu un sens simbolic precis, care deter-
mină și programul iconografic. Folosirea c. se extin-
de, cu începere din sec. 14, și asupra altor spații de
cult (pronaos, pridvor, altar chiar). în Occident, c.
este mai rar folosită (fr. calotte, it. calotta, germ.
Schale, engl. cupola).	T.S.
CALPAC (turc, kalpak) 1. Căciulă înaltă din blană,
împodobită cu fulie de pene prinsă cu o bijuterie în
formă de broșă cu piatră prețioasă, purtată de
domnitori în sec. 16-17 (Mihai Viteazul, Vasile Lupu
etc.). 2. Căciulă cilindrică din piele, sau stofă, tivită
CAN
CAM
86
cu blană, purtată de domnitori și boieri în țările ro-
mâne, ca și în Rusia, ia începutul sec. 19 (fr. colback,
it. colbac, germ. Bărenmutze, Husarenmiitze). A.D.
CAMAIEU (fr.) Pictură monocromă în care relieful
formelor și adîncimea spațială sînt realizate cu ajutorul
tonurilor aceleiași culori. Procedeul, cunoscut încă din
antichitate sub numele de monochroma, s-a păstrat în
cîteva din picturile murale de la Pompei și Herculanum.
Utilizat pe reversul tripticurilor sau ca prim stadiu al
unor picturi (v. procedeul flamand), a fost preluat și
apoi dezvoltat de italieni sub numele de chiaroscuro
(clarobscur). A „făcut modă“ în sec. 18. Este folosit și
pentru decorarea unor interioare, ca și în ceramică,
cînd la decorarea pieselor se folosesc tonurile unei
singure culori sau a două culori, producînd un efect
asemănător cameelor antice (fr. camaieu, it.
chiaroscuro, monocromato, germ. Camaieu-Malerei,
Grisaille, grâu in grâu, engl. camaieu, monochrome
painting). I/. și grisaille	L.L. și V.D.
CAMEE 1. Piatră semiprețioasă, dură, uneori
formată din straturi de culori diferite, gravată în relief
(tehnică opusă intaliei), cu figuri sau motive
decorative. Foarte prețuită în antichitate și în
Renaștere (mai ales în Italia), servește drept
podoabă sau ca aplicații pe obiecte de artă
decorativă. La începutul sec. 19. c. gravate cu scene
antice sînt specifice bijuteriilor din epoca Primului
Imperiu. 2. Biscuit alb, aplicat pe un fond albastru, gri
sau verde, folosit de ceramistul englez Josiah
Wedgwood pentru servicii de masă și piese de artă
decorativă. 3. Tehnică de decorare în relief a sticlei,
inventată de egipteni și perfecționată de romani (fr.
camee, it. cammeo, gemma lavorata a rilievo, germ.
Kamee, engl. cameo).	V.D.
CAMERA MORMINTELOR -> gropniță
CAMFOR (lat. camphora) Materie albă, aromatică
și volatilă, extrasă din laur sau preparată pe cale
chimică. Altădată intra în compoziția unor verniuri
folosite pentru pictura pe lemn (facilita dizolvarea
rășinilor, conferea verniurilor o anumită suplețe, însă
le și matiza). Nume vechi (în erminii): camfur, cantor
(fr. camphre, it. cantora, germ. Kampfer, engl.
camphor).	L.L.
CAMILAFCA (gr. kamelaukion) Termen semnificînd
acoperămîntul pentru cap al prelaților ortodocși,
avînd forma unui trunchi de con foarte puțin înclinat,-
îmbrăcat cu un văl (negru pentru mitropoliți, episcopi
și stareții mînăstirilor importante, alb pentru patriarhi)
care acoperă și umerii, fiind unul din însemnele auto-
rității eclesiastice, alături de crucea pectorală,
engolpion, nabederniță și cîrjă.	T.S.
CAMPANILĂ (it. campana, clopot) 1. La bisericile
italiene, turn independent foarte înalt, de secțiune
pătrată sau circulară, destinat să adăpostească, la
nivelul superior, clopotele. Cele mai celebre c. sînt: la
Domul din Florența — concepută de Giotto, la cel din
Pisa —■ cea înclinată, la San Marco din Veneția. 2.
Prin extensie, în spațiul francez și german, mic
pavilion cu traforuri plasat deasupra unei clădiri, în
care se află un clopot sau un orologiu (fr. campanile,
it. campanile, torre campanaria, germ. Glockenturm,
engi. bell-tower).	T.S'.
CANAFAS Pînză tare de cînepă, folosită în gravură
la ștergerea plăcilor gravate înainte de a fi
impregnate cu cerneluri tipografice (fr. canevas, it.
canavaccio, filindente, filondente, germ. Stramin,
engl. canvass).	LP.
CANAPEA 1. Bancă tapisată pe care se pot așeza
două sau mai multe persoane. Pe cînd divanul e fără
spătar și rezemătoare pentru brațe, iar șezlongul are
doar tăblii, la cap și picioare, c, are spătar pe trei
laturi și poate avea saltea, perne și suluri. Apărută în
Franța la sfîrșitul sec. 17, ca piesă a garniturilor de
salon (cu măsuță, fotolii și scaune), a luat formele
stilurilor istorice ulterioare și diferite denumiri: c.
pentru două persoane: - causeuse sau - tete ă tete
sau - marquise (Franța sec. 17), ~ settee (Anglia
sec. 18, stil Queen Anne); c. pentru trei-patru
persoane: - ottomane, c. mare cu spătarul în curbă
lină (în gondolă, sin. sofa); ~ meridienne, tip de c.
pentru siestă; - veilleuse, cu spătarul mai înalt la
căpătîi și mai scund la picioare; ~ biliard, înaltă, cu
scăriță, pentru a urmări jocul de biliard; - la borne,
c. de formă circulară, montată în jurul unui stîlp cu
suport pentru plante ornamentale, plasată în mijlocul
salonului în stilul Napoleon UI. 2. Cuvînt folosit în
lumea balcanică pentru pat de odihnă (lit de repos)
(fr. canape, it. canape, lettuccio, germ. Kanapee,
engl. settee).	C.R. și A.N.
87
CANAT 1 . Partea mobilă a unei uși, ferestre, piese
de mobilier, care pivptează, liberă sau în interiorul
unui cadru, pe una dintre laturile deschiderii, prin
intermediul unor balamale (fr. volet, it. impannata,
imposta, germ. Fensterladen, engl. window-shutter).
2. Termenul mai este folosit și pentru a desemna
aripile (voleurile) de altar (fr. volet, it. sportello,
portela laterale, valva, germ. Flugel, Klappe, engl.
shutter, folding wing, wing-panel). V. și poliptic T.S.
CANAVA —> canevas
CANCEL (lat. canceilus, balustradă) Balustradă,
parapet sau grilaj scund, decorat de regulă cu însemne
simbolice, care separa în primele secole ale creștinis-
mului spațiul sanctuarului de cel al bisericii propriu-
zise. Din acesta, în Biserica răsăriteană, prin adăuga-
rea succesivă a unor registre de icoane, se dezvoltă
iconostasul, în timp ce în aria catolică, piesa rămîne
folosită în forma originară pînă în sec. 20 (fr. chancel,
it. cancello, pluteo, parapetto del presbiterio, germ.
CAN
88
Altarschranken, Chorschranken, Brustungsplatte, engl.
closure-slab). V. iconostas, templon	T.S.
CANDEL (gr. kantion) Sortiment de zahăr care se
prezintă sub forma unor cristale prismatice mari,
translucide. Era utilizat altădată în pictură ca
plastifiant în mordanții preparați din zeamă de
usturoi, în unele cerneluri colorate etc. Sin. (în
erminii): zahăr de gheață, cantie, cantion (fr. sacre
candi, it. zucchero candito, germ. Kandis-zucker,
engl. sugar candy).	L.L.
CANDELABRU Suport pentru luminări (recent
înlocuit și cu becuri) realizat din lemn, metal,
marmură, ceramică, sticlă (mai rar din piatră),
prezentînd două tipuri, în funcție de modalitatea de
sprijin: c. atîrnat de bolți sau plafoane prin
intermediul unuia sau al mai multor lanțuri, avînd un
ax central în jurul căruia, radiar sau concentric, sînt
montate lumînări; c. sprijinit pe un piedestal sau pe o
mobilă (în funcție de înălțime și de destinație), avînd
un soclu și un picior central, de la care pornesc brațe,
sau un platou în care se înfig una sau mai multe
lumînări. Cunoscut din antichitatea romană, c. a avut
o largă răspîndire în sec. 17-19, atît în edificiile
religioase, cît și în cefe laice. în funcție de epocă și
de stil, c. este decorat cu elemente geometrice,
vegetale, zoo- sau antropomorfe; uneori întreg corpul
obiectului este antropomorf (Erfurt, statuie c. din
1160). în țările române cele mai vechi exemplare
aparținînd ambelor tipuri sînt din lemn și se păstrează
în Moldova (sec. 16). în prezent se utilizează, în
special, pentru iluminarea sălilor de recepție. Sin.
policandru (fr. candelabre, it. candelabre, germ.
Leuchter, engl. candelabrum, lampstand). 7. și
sfeșnic	T.S.	și V.D.
CANDELĂ Obiect de cult alcătuit dintr-un vas de
sticlă, în care se pune untdelemn și o feștilă care se
aprinde, introdus într-un suport metalic de forma unui
coș, suspendat prin intermediul unor lănțișoare în
fața icoanelor, semnificînd permanența rugăciunii.
Derivă din tradiția paleocreștină — de origine romană
— a opaițelor de cult. în arta românească, cele mai
valoroase sînt realizate din argint traforat în ajur,
ciocănit și cizelat și sînt prevăzute cu inscripții
dedicatorii (numeroase piese din sec. 17 și din epoca
brâncovenească).	T.S.
CANEFORA (gr. canephora, purtătoare de coș) 1.
în antichitate, cariatida purtînd pe cap un coș ce
servește drept capitel. 2. Prin extensie, orice
reprezentare feminină realizată în relief sau ronde-
bosse purtînd pe cap un coș.
I.C.
CANELURĂ (lat. canna, trestie) 1. Șanț vertical de
secțiune semicirculară (rar ușor unghiulară) care
decorează de jur-împrejur (tangente între ele sau
păstrînd mici distanțe) fusurile coloanelor și
pilaștrilor. Forma și densitatea diferă în funcție de
marile stiluri arhitectonice. 2. Motiv decorativ
asemănător, dispus vertical sau elicoidai, uneori
ornamentat cu frunze, fleuroane sau denticuli, folosit
mai ales în ebenisterie și argintărie, în sec.16-18 (fr.
cannelure, it. scanalatura, stria, germ. Kannelierung,
engl. fluting, groove). V. și doric, ionic, corintic,
ordonanță	T.S.
CANEVAS Termen vechi, folosit și sub forma
canava, echivalent cu crochiu și uneori, cu eboșă (fr.
canevas, it. traccia, germ. Entwurf, engl. outline).L.L.
CANON (gr. kanon, regulă) 1. Folosit cu înțelesul
de normă, regulă, lege, termenul c. cuprinde
ansamblul regulilor impuse în reprezentarea artistică,
avînd ca sursă considerente de ordin politic, religios,
filozofic sau artistic. Are implicații în tipul de proporții,
tipul de reprezentare, cromatică, tipul de spațiu,
iconografie. Începînd cu antichitatea orientală, se
poate distinge în fiecare epocă existența unui c. Ca
normă cu privire la raporturile dimensionale ale
corpului uman, cel mai vechi c. este c. hieratic,-
propriu artei egiptene, căreia degetul mijlociu al mîinii
îi servea drept model. Cel mai celebru c. antic este c.
lui Polyclet (sec. 5 Î.H.), care pare a fi decelabil în
cunoscutul său Dorifor, în care înălțimea capului intră
de șapte ori în lungimea întregului personaj. C. lui
Lysip (sec. 4 Î-H.), ilustrat prin Apoxiomenos, prezintă
un tip uman înalt și mai zvelt: înălțimea capului intră
de 8 ori în lungimea întregului personaj. La fel de
alungit este și c. lui Vitruviu (sec. 1 Î.H.), cunoscut
astăzi ca „pătratul celor vechi'1, deoarece tipul
prezentat de el se înscrie într-un pătrat (tangența se
realizează la extremitatea superioară a capului, la
tălpile picioarelor desfăcute, în sensul literei V
inversate, și prin extremitățile membrelor superioare
întinse orizontal). Acest c. stă la baza majorității c.
create începînd cu epoca Renașterii. Dintre acestea,
cel mai cunoscut astăzi, este probabil, c. lui
Leonardo da Vinci. Albrecht Durer ajunge la unele
concluzii personale, după care proporțiile umane
depind deopotrivă de cerințe stilistice și de raporturi
matematice. Jean Cousin (sec. 16), inspirat din
Vitruviu, imaginează un c. care va deveni apoi clasic.
Alte asemenea reprezentări aparțin lui Giovanni Paolo
Lomazzo (sec. 16), Chrysostome Martinez (sec. 17),
Gottfried Schadow (1764-1850), Paul Richer etc.
Cercetările moderne asupra proporțiilor corporale,
efectuate prin măsurători și studii statistice, ajung la
ideea pluralității tipurilor umane, variate și interesante
din punctul de vedere al creatorului. Pe de altă parte,
repetarea neîncetată a normelor aceluiași c. riscă să
producă monotonie și rutină (fr. canon, it. canone,
germ. Kanon, engl. canon). 2. Parte mediană fixă a
textului și ritualului liturghiei catolice, ilustrată în
Sacramentare, cu începere din sec. 8-9, cu așa-
numitele „imagini canonice", legate de simbolistica
morții lui Hristos.	I.C., L.L. și T.S.
CANOPE 1. Oraș din Egiptul antic. 2. Vas egiptean
în care erau depuse părțile corpului care nu puteau fi
mumificate, capacul antropomorf reluînd .trăsăturile
defunctului. La sfîrșitul Imperiului Nou, pe capac sînt
reprezentați cei patru fii ai lui Horus, fiecare avînd
rolul de a proteja cîte un organ. C. erau făcute din
lemn, alabastru, ceramică sau calcar, în Imperiul
Vechi, începînd cu Imperiul Nou, și din faianță. Din
sec. 11 Î.H. (dinastia XXI), viscerele sînt tratate cu
substanțe care să împiedice putrefacția și sînt repuse
în interiorul corpului, ceea ce determină declinul c. 3.
Termen ce desemnează, în general, ceramica
■ antropomorfă etruscă din sec. 7-6 Î.H., avînd aceleași
funcțiuni (fr. canopes, it. vasi canopici, canopi, germ.
Canope, Eingeweidekruge, engl. canopus, canopic
vases).	|,c.
CANT, PE - Sistem de a monta cărămizile În
zidărie culcate pe muchea lungă, punînd În evidență
grosimea piesei respective. în zidăria netencuită sau
acoperită cu un glet subțire, combinațiile de cărămizi
puse pe c. contribuie la efectul decorativ al fațadelor
(arhivolte intrînde, casetaj etc.) (fr. poser de champ,
it. canto, germ, kantenweise, engl. on edge, on the
narrow side).	T.S.
CAOLIN (chin, kaoling, colină înaltă) Argilă fină,
albă, cu o stabilitate absolută, în compoziția căreia
predomină silicatul de aluminiu hidratat. Utilizări: ia
prepararea unor grunduri, ca materie-suport a
culorilor-lac, ca material de umplutură, la zugrăveli, la
fabricarea porțelanurilor etc. Sin. alb de c., argilă
(albă, de China, de pipă, de porțelan), bolus alb, ocru
alb, pămînt alb (var. de Smirna), pămînt (de pipă, de
CAP
89
Țangrad) (fr. kaolin, it. caolino, germ. Porzellanerde,
engi. china clay, porcelain clay).	l.L.'
CAP DE EXPRESIE Locuțiune folosită frecvent mai
ales în perioada academistă. C.d.e. este denumirea
generică a unei figuri, pictate, desenate, sculptate,
caracterizată printr-o expresie acuzată, prin trăsături
accentuate, care sugerează adesea pasiuni violente
(fr. tete d'expression, germ. Charakterkopf, engl.
expressive head).	L.L.
CAPELA (lat. capella) 1. Biserică de mici
dimensiuni, izolată sau plasată în interiorul unei alte
construcții, făcînd parte fie dintr-un ansamblu cu altă
destinație decît cea de cult (- de curte, regală,
princiară, domnească, boierească; - particulară,
într-o locuință), fie dintr-un ansamblu monastic (fr.
chapelle, it. cappella, chiesetta, chiesnola, germ.
Kapelle, engl. chapel). V. și. paraclis. O variantă
este șl ~ palatină, tip de construcție aulică, avîndu-și
originea în arhitectura carolingiană; este prevăzută
cu două nivele, primul servind drept criptă, cel de-al
doilea, ca spațiu de cult sau pentru importante
reuniuni oficiale. Printre cele mai celebre este c. de
la Aachen (fr. chapelle palatine, it. Cappella Palatina,
germ. Burgkapeile, Hofkapelle, Palastkapelle, engl.
castle chapel, palatial chapel). 2. Construcție anexă a
unei biserici mai mari, comunicînd direct cu aceasta
și prevăzută cu un altar propriu. 3. ~ rayonante, în
arhitectura romanică și gotică, absidiole prevăzute cu
altare, debușînd în deambulatoriu și flancînd-o pe
cea din axul bisericii, dedicată, de regulă, Fecioarei
(fr. chapelle rayonnante, it. cappella radiate, germ.
Radialkapelle, ausstrahlende Kapelle, Kapellenkranz,
engl. radiating chapel);- cimiterială, biserică de mici
dimensiuni, destinată, de la origine sau ulterior,
deservirii unui cimitir (fr. chapelle cimiteriale, it.
cappella mortuaria, germ. Friedhofskapelle, engl.
churchyard’s chapel); ~ funerară, de forma unei
bisericuțe, plasată sau nu într-un cimitir, servește
strict cultului funerar particular. O formă aparte o
constituie - osuar: spațiul în care se păstrează — în
cadrul mînăstirilor — osemintele deshumate ale
călugărilor decedați de mai mult timp. în mediul
catolic, adesea, acestea sînt c. duble, la nivelul
inferior fiind osuarul, iar la cel superior — c.f. (fr.
chapelle funeraire, it. cappella funeraria, germ.
Grabkapelle, Totenkapelle, engl. feretory). • T.S.
CAPITEL Piesă componentă a unei coloane,
reprezentînd partea sa superioară, care transmite
sarcinile arcadei, bolții sau arhitravei de sprijinit,
celorlalte elemente.constitutive. Datorită importanței
funcției pe care o îndeplinesc, c. au beneficiat în
decursul timpului și de o specială atenție acordată de
decoratori. C. contribuie adesea la definirea stilistică
a unui edificiu sau a unor părți ale sale (v. corintic,
doric, ionic, ordonanță). în Evul Mediu, în afară de
c. care împrumută forme din repertoriul clasic (tip
CAP
90
capitel cu capete
corintic) sau numai anumite elemente (volute, frunză
de acant) apar și c. caracteristice: ~ istoriat, tip de c.
figurativ care ilustrează scene din Noul'și Vechiul
Testament — în romanic; - cu capete — în goticul
timpuriu; - compozit, realizat din combinarea de
elemente de sorginte diferită (fr. chapiteau, it.
capitello, germ. Kapitell, engl. capital). T.S.
CAPITLU (lat. capitulum) Ansamblul canonicilor
desemnați să deservească o biserică episcopală,
care hotărăsc împreună cu episcopul în problemele
religioase ale eparhiei. în Evul Mediu, c. avea un rol
important în alegerea tipului arhitectonic și a
decorației catedralelor, în solicitarea meșterilor, în
urmărirea activității materiale și financiare a
capitel compozit
șantierelor de constructori și de pictori. Prin extensie,
nume dat reprezentanților călugărilor dintr-o mînăstire
catolică, care se ocupă împreună cu abatele de
administrarea și buna rînduială a acesteia. Ei se
adunau de regulă într-o sală capitulară, construcție
reprezentativă, de mari dimensiuni, din cadrul ansam-
blului monastic (sala capitulară de la mînăstirea
cisterciană Cîrța — jud. Sibiu) (fr. chapitre de
chanoines, chapitre de moines, it. capitolo, germ.
Kapitel, engl. chapter).	T.S.
CAPO Dl MONTE Manufactură italiană de porțelan
tandru, întemeiată în 1743, în apropierea orașului
Napoli, de Carol III de Bourbon, rege al Celor Două
Sicilii (1716-1788). Faptul că meșterii flamanzi și
germani lucrează aici, între 1743 și 1759, explică
anumite trăsături care trădează o influență a
porțelanurilor realizate la Meissen. Cînd Carol III
devine rege al Spaniei, atelierele se închid vremelnic
(1744-1756), o parte din lucrători fiind trimiși la Buen
Retiro, lîngă Madrid, pentru a crea o manufactură de
porțelan. Fiul lui Carol III, Ferdinand V, redeschide
. atelierele, pe care le transferă, în 1773, în palatul
regal din Napoli. Primele produse — casete,
tabachere, vase, mai rar servicii de ceai — sînt
decorate cu motive policrome (scene cu personaje,
amorași) în relief pe fond alb-crem. O producție
caracteristică a manufacturii C.d.M. o constituie
statuetele din porțelan-biscuit reprezentînd țărani și
pescari napolitani sau personaje din comedia italiană
din repertoriul operei. Aceste figurine, al căror aspect
este plin de savoare și vioiciune, prezintă o vădită
disproporție între trup și cap (capul este comparativ
foarte mic). La sfîrșitul sec. 18, ornamentația este
influențată de gustul pentru antichitate (apar peisaje
cu Vezuviul, scene din frescele de la Herculanum și
Pompei). în sec.19, se adoptă stilul Primului Imperiu
și stilul neoclasic. C.d.M. a funcționat pînă în 1834.
Datorită celebrității de care s-a bucurat, s-au făcut
numeroase imitații care circulă și azi. Mărci: N cu
coroană deasupra (în albastru); după 1771, apar
monogramele FR și RF (Ferdinandus Rex sau Real
Fabbrica).	V.D.
CAPODOPERA Operă de seamă, reprezentativă
pentru un artist, pentru o școală sau pentru o epocă,
(în pofida sensului literal al termenului, care
sugerează unicatul, se vorbește adesea despre mai
multe c. ale aceluiași artist.) (fr. chef-d'oeuvre, it.
capolavoro, capo d'opera, germ. Hauptwerk, Meister-
werk, engl. masterpiece).	L.L.
CAPRICCIO (it). 1. Operă pictată sau desenată
într-o manieră realistă, în care apar fie ansambluri
peisagistice imaginare, marcate uneori de nostalgii
arcadiene (sînt figurate porticuri, arcuri de triumf,
poduri, palate; Canaletto, de pildă, pictează celebra
statuie ecvestră a lui Verrocchio, Colleoni, în mijlocul
unor ruine etc.), fie compoziții cu motive bizare, în
care precumpănește mai degrabă imaginația, decît
„realitatea" faptului reprezentat. Genul șra foarte
răspîndit în sec. 18, numeroase c. fiind semnate de
Giovanni Antonio Canale, zis Canaletto, Francesco
• Guardi, Francesco Zuccarelli etc. 2. Serie de gravuri
sau desene reunite sub.un titlu comun, fără a avea
neapărat o legătură tematică strictă între ele.
Denumirea de c. se presupune a proveni de la
gravorul Jacques Callot, primul care a gravat o serie
de imagini purtînd acest titlu. C. celebre au fost
create de Piranesi, Tiepolo, Goya (fr. caprice, germ.
Capriccio, engl. capriccio).	L.L. și A.P.
CAPUCIN Pigment galben închis, produs pe bază
de anilină, utilizat în pictura de ulei, dar mai ales în
boiangerie.	L.L.
CAR
91
CAPUT MORTUUM Pigment roșu violaceu, rece,
preparat artificial. Este un oxid de fier nehidratat
(alături de roșul englez, pompeian, Van Dyck etc.).
Culori de același fel erau numite în antichitate ■
rubrica, iar mai tîrziu colcotar, amatisto, amatito etc.
în pofida bizareriei numelui, c.m. este o culoare
durabilă, stabilă.	L.L.
CAQUETOIRE (fr.) Termen utilizat în sec. 15-16,
pentru un tip de scaun din lemn,-cu șezuta pătrată sau
trapezoidală, spătar înalt și rezemători, montat pe
trepied fix sau cu pivot. în mod obișnuit, se așezau în
fața focului din cămin, pentru conversații intime, de
unde provine și denumirea, preluată din limbajul
popular (fr. caquetoire, caqueteuse, it. confidente,
seggiola bassa, germ. Plauderstuhl, engl. caqueteuse
chair, conversațional chair, gossip chair). C.R.
CARAFA Flacon din sticlă sau din cristal, cu gîtul
strîmt și partea inferioară bombată, folosit pentru
diferite băuturi, prezentat uneori pe un platou decorat
cu motive asemănătoare. în sec. 17-18, c. au o largă
răspîndire în Europa, cele mai apreciate fiind cele din
cristal de Boemia. Sin. garafă (fr. carafe, it. caraffa,
boccia, germ. Karaffe, Wasserflasche, engl.
decanter).	V.D.
CARAT Unitate de măsură folosită pentru
cîntărirea pietrelor prețioase (echivalent cu 0,205 g).
în mod eronat, termenul se utilizează și la evaluarea
aurului și a perlelor (fr. caraf, it, carato, germ. Karat,
engl. caraf, troy-weight).	V.D.
CARAVANSERAI Ansamblu de construcții tipic
oriental, amplasat pe marile drumuri comerciale sau
de pelerinaj musulmane, alcătuit dintr-o incintă
întărită și din diferite corpuri de clădiri (săli comune,
un fel de chilii individuale, depozite, magazii)
organizate în jurul uneia sau a mai multor curți
interioare, menite să-i adăpostească pe călători și
bunurile lor. De cele mai multe ori era prevăzut și cu
CAR
92
o baie și cu o moschee (fr. caravanserail, it. ospizio
per le caravane, germ. Karawanserai, engl.
caravanserai).	T.S.
CARBON BLACK (engl.) Pigment din grupul
negrurilor de fum, a cărui invenție datează din 1864
(S.U.A.), obținut prin arderea gazului natural. Sin.
diamond black.	L.L.
CARCASĂ 1. Construcție constituind partea de
tîmplărie pe care se asamblează componente ale
unei mobile (fr. băti, it. imbastitura, germ. Rahmwerk,
engl. frame-work). 2. Structura lemnoasă a unei piese
de mobilier capitonată (cu iarbă de mare, cîlți, vată
etc.), îmbrăcată cu materiale textile, piele. Sin. ramă,
schelet (fr. carcasse, ossature, it. carcame, ossatura,
scheletro, germ. Gestell, engl. body).	C.R.
CARELAJ Sistem de pavaj constînd din
asamblarea unor piese pătrate sau poligonale, de
piatră, gresie sau ceramică, din a căror compunere
rezultă și un efect decorativ. C. este folosit din sec.
12, adoptat de ceramiștii olandezi în sec. 16 (plăci de
Delft). Părăsit în sec. 18, revine la modă în sec.19 (fr.
carrelage, it. ambrogetta, mattonamento, pavimente a
mattonelli, germ. Fliesenpflaster, engl. flag pavement,
tile paving, flooring).	T.S.
CAREU Spațiu plasat în fața sanctuarului, la
întretăierea transeptului cu nava centrală a bazilicilor
romanice și gotice. Acoperit, de regulă, cu o boltă pe
ogive, este marcat, mai cu seamă în arhitectura
germanică, de un turn-clopotniță înalt, de secțiune
pătrată sau poligonală, iar în cea franceză de o fleșă
înaltă (fr. carte du transept, it. incrocio, germ.
Vierung, Quadrat der Vierung, engl. Crossing). T.S.
CARIATIDA (gr. Karyatis, preoteasa din Karyai, în
Laconia) Statuie feminină — drapată după moda
antică sau seminudă — care îndeplinește într-un
edificiu rolul unei coloane. Motiv originar din Orient
care apare in Grecia în sec. 5-6 Î.H., la templele
ionice. Exemplul cel mai celebru îl constituie Loja c.
din Erehteionul de pe Acropola Atenei. Este varianta
feminină a Atlantului. Tema c. se regăsește la
edificiile de epocă romană și va fi reluată mai ales din
Renaștere (fr. caryatide, it. cariatide, germ.
Karyatide, Gebălktrăgerin, engl. caryatid, columnar
figure).	I.C. și T.S.
CARICATURA (it. caricare, a încărca, a șarja) Gen
al graficii — mai rar întîlnit și în pictură sau sculptură
— în care artistul imprimă realității evocate o notă
critico-satirică ori umoristică. Executată în desen, în
litografie sau în alte forme de gravură, c. este, prin
destinația ei, legată de mijloacele de comunicare în
masă, dezvoltîndu-se astfel mai ales o dată cu
apariția presei. în funcție de realitățile asupra cărora
se oprește, c. poate fi politică, socială, de moravuri,
portretistică (aceasta avînd un caracter predominant
de divertisment). Efectul satiric și umoristic al c. este
obținut prin îngroșarea și exagerarea acelor elemente
din realitate socotite a fi criticabile. Această estetică
de bază a c. s-a schimbat foarte puțin de-a lungul
timpurilor, un adaos constitu'indu-l, o dată cu apariția
tiparului și mai ales a presei, frecvența textului care
însoțește c. Există și diferențe de accent și tensiune
afectivă, care delimitează categorii de c.: de la
grotesc și dramatic la fantastic, descriptiv, bonom și
chiar idilic. C., fiind un concept grafic tematic, este
legată în mică măsură de evoluții stilistice, mai curînd
fiind determinată de suita evenimentelor istorice și
sociale. Originea c. coboară în papirusurile egiptene,
în arta elină, în cea romană. în Evul Mediu, elemente
caricaturale moralizatoare există atît în sculptura, cît
și în pictura bisericească. în timpul reformei și al
războaielor țărănești, în perioada Renașterii,
semnalăm numeroase c. anonime sub forma foilor
volante gravate. Cu Leonardo da Vinci apare în Italia
c. portretistică, avînd caracter de studiu fizionomie. în
sec. 17, în Franța, gravura lui J.Callot aparține în
bună măsură genului c. social-politice. în sec. 18, în
Anglia, cu W.Hogarth, c. de moravuri atinge unul din
vîrfurile ei calitative. La sfîrșitul sec. 18 și începutul
sec. 19, ciclurile de gravuri împotriva războiului ale
lui Goya ilustrează valorile c. dramatico-satirice. Sec.
19, caracterizat de dezvoltarea jurnalismului și a
litografiei, cunoaște cea mai puternică înflorire a c.
din toate vremurile. Apar acum în Franța publicații
satirice cum sînt: „La caricature", „Charivari" (unde se
afirmă H.Daumier, Gavarni, Grandville, Philipon,
Travies ș.a.), în Anglia revista „Punch", în Germania
„Fiiegende Blătter" și „Kladderadatsch", iar spre
sfîrșitul sec. „Simplicissimus". în primele două decenii
ale sec. 20, c. politică dobîndește în multe țări un rol
de seamă. G.Grosz și Otto Dix sînt printre cei mai de
seamă caricaturiști din prima jumătate a sec. nostru.
După 1950, în S.U.A. dezvoltarea c. este remarcabilă
(S.Steinberg, originar din România). Astăzi, c. din
presă i se adaugă c. de șevalet și c. benzilor
desenate. în România, c. are origini vechi, detec-
tabile în pictura exterioară din pridvoarele bisericilor
medievale, în scena Judecății de apoi. în sec. 15,
apar numeroase publicații umoristice („Aghiuță",
„Ghimpele", „Bobîrnacur, „Gura Satului" ș.a.).
Tematica este predominant politică. Principalii
caricaturiști sînt: H.Dembițchi, H.Trenk, C.Jiquidi,
Tantal (Rola Piekarski). în Transilvania predomină c.
socială. La începutul sec. 20, mulți artiști de seamă
lucrează c. social-politice pentru publicațiile umo-
ristice sau cu rubrici umoristice („Adevărul", „Belgia
Orientului", „Facla", „Furnica", „Flacăra", „Cronica ",
„Seara" etc.), pe teme antidinastice și legate de
problema țărănească (Iser, Ressu, Șirato, Steriadi,
Hîrlescu, Vermont, Petreșcu-Găină). După 1918, c.
din presa democratică (N.Tonitza în „Socialismul",
I.Ross în „Adevărul", „Cuvîntul liber" și „Rampa",
Anestin în „Vremea", Aurel Jiquidi, B'Arg, Aurel
Dragoș) abordează teme de ordin social. Există, de
asemenea, o bogată producție de c. portretistice
(Steriadi, Ressu, V.I.Popa, Gic Săvulescu, Gruia
Păunescu ș.a.). Figurile de actori, scriitori, savanți,
oameni politici intră în circuitul zilnic al imagisticii de
presă. După 1944, ca și afișul, c. a găsit numeroși
adepți în toate generațiile de artiști (fr. caricature, it.
caricatura, germ. Karikatuq-Spottbild, engl. cartoon,
lampoon).	A.P.
CARMIN Culoare de un roșu-vișlniu intens,
obținută din gogoșile insectei denumite coșenilă
(coccus cacti), originară din Mexic și aclimatizată în
Europa după descoperirea Americii. S-a folosit mult
în boiangerie. Pentru pictură, colorantul se fixează pe
o materie neutră (alumină etc.), însă culorile
CAR
93
rezultate, frumoase la început, se decolorează și pot
dispărea la lumină. A purtat nume diverse (adesea
comune cu ale cîrmîzului vegetal): c. (de coșenilă,
lac, Nacart), cîrmîz, grana, (var. gana) kermes, lac
(caminat, de cîrmîz, florentin, munchenez, parizian,
vienez), roșu (de coșenilă, de rodie). Poartă numele
de c. o serie de culori diferite ca tentă, natură, mod
de fabricație și destinație: ~ de carthame —»
carthame; ~ de indigo, colorant utilizat în
boiangerie, obținut din Indigo; - de purpură, colorant
sintetic modern, preparat din anilină; - d'orseille —>
orsel; ~ galben, lac galben-oiiv de origine vegetală,
instabil; - Nacart, numele purtat altădată de un c. de
bună calitate; - olandez, roșu de slabă calitate,
preparat altădată din gumi-lac; sin. lac indian, lacque-
lacque; ~ permanent, pigment organic contemporan,
superior anilinelor, apărut în S.U.A.; ~ violet,
culoare-lac preparată din esența unui lemn tropical,
instabilă la lumină (fr. carmin, it carminio, germ.
Karminrot, engl. carmine).	L.L.
CARNAȚIE Culoare compusă prin amestec
prealabil, cu care se pictau odinioară chipurile și
părțile descoperite ale corpului uman. în pictura
bizantină, c. era preparată, de obicei, din ocru, bol și
alb de plumb, fiind aplicată numai peste proplasmă,
sau inșludea și glycasmul. Și în Apus se prepara cam
la fel, aplicîndu-se peste proplasma numită aici
verdaccio; după sistemul medieval de lucru, culoarea
era pregătită în trei mici vase, diferind ca ton: „una
mai deschisă ca alta" (Cennini). Sin. carne, (var.
carnea trupului), pelifă, plasmă, sarcă (grec, sarx,
sarcomata) (fr. carnation, it. carnagione, germ.
Fleischfarbe, engl. flesh tone, flesh tint, flesh colour).
L.L.
CARNE —> carnație
CAROIAJ (fr. carroyage) Metodă de mărire, de
micșorare sau de reproducere la aceeași scară a unui
desen sau a unei picturi. Suprafața originalului și cea
pe care se face transpunerea se împart în același
număr de pătrate. Urmărind îndeaproape desenul din
fiecare pătrat, transpunerea imaginii originale este
mult mai ușurată. Metoda se folosește și pentru
mărirea schițelor mai complexe ale pictorilor, dar mai
cu seamă pentru desenarea cartoanelor în pictura
murală. V. carton	L.L.
CARUL II, STIL - -> Restaurație engleză, stil -
CARUL IV, STIL - Cunoscut convențional sub
acest nume, s.C.IV reprezintă reacția neoclasică
apărută în Spania după 1750-1760, sub domnia lui
Carol III, protectorul săpăturilor de la Pompei și
Herculanum, admirator al lui Mengs, pe care-l aduce
la Madrid în 1761. Artizanii aduși din Franța, influența
stilurilor engleze Adam, Sheraton și Hepplewhite și
legătura cu regatul Neapolelui conduc către o sinteză
proprie decorativismului iberic, care va generaliza
formele de inspirație antichizantă sub domnia lui
CAR
94
Carol IV, ce se vor contamina mai tîrziu, sub domnia
lui Ferdinand VII, cu motivele Empire (sp. estilo
Carlos IV).	C.D.
CAROL X, STIL---------------> Restaurație, stil -
CAROLINGIANĂ, ARTĂ - denumire dată ansam-
blului fenomenelor artistice tipice Occidentului la
sfîrșitul sec. 8 și începutul sec. 9, care a primit
denumirea după împăratul franc Carol cel Mare (742-
814). Ideea statului centralizat creat de acesta a avut
o mare influență asupra dezvoltării artistice, unificînd
morfologia plastică, de la capiteluri la desenul de
carte, revigorînd tradiția figurativă a antichității tîrzii,
sub semnul unei așa-numite „renașteri". în arhitectura
aulică se face apel la tradiția imperială bizantină;
Capela palatină de la Aachen, (Aix-La-Chapelle,
arhitect Odo de Metz, 805), reia structura centrală a
Bisericii San Vitale din Ravenna, în timp ce pentru
cea monastică se preferă tipul bazilical (Centula, azi
St.-Riquier, Corvey), care conține deja în sine
premisele romanicului. Lucrările de artă monumentală
s-au pierdut, păstrîndu-se numai exemplare de
plastică mică (coperțile Evangheliarului de la Lorsch,
fildeș, Muzeul Vatican, începutul sec. 9, statuia
ecvestră zisă a lui Carol cei Mare, sfîrșitul sec. 8,
Luvru, Paris). Genul cel mai bine păstrat este cel al
cărții miniate, în numeroase mînăstiri organizîndu-se
Scriptorii care lucrau pentru curtea imperială,
producția lor putînd fi departajată pe mai multe grupe.
Cel mai important este așa-numitul Grup Ada. Unul
dintre cele mai celebre scriptorji se afla în Mînăstirea
de la Reichenau. în biblioteca Bathyaneum din Alba-
lulia se păstrează o mare parte dintr-un Codex
aureus, Tetraevangheliarul de la Lorsch (cealaltă
jumătate la Vatican) datînd din această*perioadă.T.S.
GAROU 1. Piesă pătrată, plată, din ceramică
glazurată sau nu, ori din piatră, folosită pentru
pavimente (fr. carreau de pavement,' it. ambrogetta,
formella, mattonella, piastrella; quadrello di
pavimento, germ. Fliese, Bodenfliese, Kachel, engl.
flag-stone, pavement-tile). 2. Fiecare dintre
suprafețele vitrate care alcătuiesc panoul mare al
canatului unei ferestre. în Evul Mediu și în Renaștere,
avînd dimensiuni mici și forme diferite (pătrat, romb,
hexagon) se montau în rame de plumb, prinse apoi în
cadre de lemn (fr. carreau de vitre, it. vetro, germ.
Scheibe, Fensterscheibe, engl. window-pane, pane of
glass). V. și rondel	T.S.
CARTE DE RUGĂCIUNI Termen modern desem-
. nînd o culegere de texte cu conținut pios, destinată în
principal uzului laicilor, atît pentru cultul particular, cît
și pentru participarea la ritualurile sacre colective. Ea
înlocuiește parțial vechile ceasloave sau Livres
d'heures.	T.S.
CARTEL (fr.) Pendulă de perete, din lemn, bronz
aurit sau alt material, cu extremitatea inferioară
terminată în unghi sau »în cul-de-lampe; foarte
frecvent în sec. 18, în stilul rococo, se caracterizează
prin decorul vegetal asimetric sau în volute care
înconjură cadranul (fr. cartel, it. orologio da muro,
germ. Kartelluhr, Wanduhr, engl. wall-clock, cartel-
clock, hanging-clock).	V.D.
CARTHAME Culoare-lac roșie, extrasă din florile
plantei orientale (aclimatizată în Europa) numită
carthamus tinctorius. Mult folosit în boiangerie,
colorantul a fost înlocuit de aniline. Pigmentul
preparat pentru pictură, fără durabilitate, a fost și el
abandonat. V. și carmin	L.L.
CARTON 1. Suport din hîrtie tare, cu o grosime
variabilă, utilizat pentru pictură și desen. Deși într-un
mediu prea uscat se desfoliază, iar într-altul prea
umed se umflă și se gondolează, are cîteva calități
care îl fac util: nu crapă și nu e atacat de insectele
xilofage, e semirigid și ușor transportabil. Dacă pasta
de hîrtie din care se fabrică este de bună calitate și
dacă este bine presat, c. se situează printre
suporturile bune. Impresioniștii și pictorii sec. 20 îl
folosesc adesea pentru realizarea unor lucrări relativ
reduse dimensional. 2. Desen executat pe hîrtie, care
urmează a fi decalcat pe mortarul umed al frescei (în
Italia, hîrtia tare pe care se executau astfel de
desene se numea cartone). Uneori poate fi colorat
sumar. Întrucît se decalchează, personajele și
celelalte elemente reprezentate se execută la
mărimea finală a operei. C. sînt utilizate și în alte
tehnici: mozaic, tapiserie, vitraliu. Născute din
dificultatea pictorului de a-și desena compoziția direct
pe mortarul proaspăt, primele c. cunoscute datează
din Renaștere (sec. 16). Erau mărite prin metoda
caroiajului după schițe mici (colorate și finisate)
opere ale unor mari artiști. Socotite la început ca
simple lucrări pregătitoare și, ca atare, păstrate
întîmplător, valoarea c. a fost revelată abia în
secolele următoare. Printre c. de mare valoare care
ne-au parvenit se numără cele executate de Rafael
pentru Școala din Alena, pictată pe zidurile
Vaticanului etc. (fr. 1. carton, 2. carton, carton de
tapisserie, carton de vitrail, it. 1-2. cartone, germ. 1.
Pappe, 2. Karton, Riss, Patrone, Visierung,
Vorzeichnung, Webekarton, Scheibenriss, engl. 1.
cardboard, millboard, pasteboard, 2. cartoon, tuli
sized drawing, tapestry cartoon, stained glass
cartoon, working drawing for glass); ~ gravat,
exemplar unicat realizat prin gravarea cu acul sau
prin răzuire, a unei plăci de carton acoperit cu-un
strat de tuș. C.g., reprodus tipografic, este folosit în
special în ilustrația de carte (fr. carton a gratter,
germ. Schabpapier, engl. cardboard for scraping).
L.L. și A.P.
CARTO NAJ (fr. cartonnage) Operație menită să
protejeze stratul de culoare al unei opere pictate pe
parcursul rantoalării și mai ales al transferului
(transpunerii) picturii. Constă în lipirea pe suprafața
pictată a mai multor hîrtii subțiri și solide, cu ajutorul
unui clei reversibil; în final, acestea sînt scoase
treptat, prin umezire cu apă rece.	L.L.
CARTONIERÂ Piesă de mobilier cunoscută în
Franța din sec. 18, care servește la clasarea și
păstrarea de documente și ustensile de scris. Poate
avea forma unui dulap de mici dimensiuni, cu rafturi
și sertare, închis cu uși sau panou rulant, cu caracter
de sine stătător sau al unei etajere așezată pe un
birou, constituind anexa acestuia (fr. cartonnier, it.
scaffale, germ. Schreibtisch mit Pappschubfâchern,
Dokumentenschrank, engl. file-case).	C.R.
CARTUȘ 1. în Egipt, element decorativ de formă
ovală, în interiorul căruia era înscris humele
faraonului. 2. Ancadrament pictat sau sculptat, de
diferite forme, cu marginea ondulată, purtînd în
centru o inscripție, o emblemă, o dată sau folosit
adesea exclusiv ca element decorativ, plasat pe
frontispiciul unui edificiu, deasupra unei uși etc. 3.
Motiv ornamental oval, format din volute, frunze,
lujere, înconjurînd o monogramă, un blazon sau o
inscripție, aplicat pe partea frontală a unei piese de
artă decorativă (tapiserie, ceramică, argintărie,
mobilier); frecvent folosit din sec. 16 pînă în prezent
(fr. cartouche, it. cartella, cartoccio, cartellino, germ.
Kartusche, Rollwerk, engl. scroll). I.C. și V.D;
CAȘ
95
cage d'escalier, it. vano d'una scala, germ. Treppen-
haus, engl. staircase). V. și turnuleț de scară T.S.
CASĂ DOMNEASCĂ Construcție spațioasă ridicată
m interiorul mînăstirilor din Țara Românească și
Moldova, destinată adăpostirii temporare a Domnului,
ctitor al mînăstirii, și a familiei sale. De regulă, este
alcătuită dintr-un beci boltit, suprapus de un nivel de
locuit, construit tot din piatră sau cărămidă, prevăzut
cu încăperi spațioase, precedate de foișoare, scări
monumentale și avînd uneori loggii. Cele mai vechi
c.d. păstrate se află la mînăstirea Putna, datînd din
vremea lui Ștefan cel Mare. Printre cele mai mari este
cea de la mînăstirea Hurez.	ț g
CASĂ EGUMENEASCĂ în ansamblurile monastice
ortodoxe, corp independent sau grup de încăperi,
locuit de egumen și avînd spații speciale de
reprezentare. Cea mai veche păstrată la noi se află în
incinta mînăstirii Cîmpulung (sec. 17); în stare de
ruină se conservă cea de la Mînăstirea Brâncoveni
(sec. 17) și foarte bine păstrată este cea de la
Mînăstirea Dintr-un lemn (1715). Sin. Stărefie. T.S.
CASĂ ROMANĂ în arhitectura romană putem
distinge mai multe tipuri de locuință, în funcție de
locul în care erau construite. Astfel în Roma antică
exista o diferențiere pe cartiere, în: oficiale (destinate
regelui sau împăratului), aristocratice și populare,
precum și între locuința de oraș (villa urbana) și
locuința de țară (villa rustica). în cartierele sărace, c.
avea inițial o structură monocelulară construită pe un
plan ovoidal. Ulterior, capătă o dezvoltare în
suprafață și în elevație, după structura caselor din
cartierele aristocratice. C. bogată (domusul) se
dezvolta pe un plan rectangular, camerele fiind
construite în jurul atriului. Distingem, de asemenea,
în afară de locuința particulară, c. de raport (insula)
împărțită în apartamente (cenacula).	I.C.
CASA SCĂRII Spațiu în general interior, delimitat
sau nu de pereți proprii, în care se desfășoară pe
verticală^ scara care unește diversele nivele ale unei
clădiri. în arhitectura medievală, scările de acces
exterioare la unele turnuri, la podurile bisericilor
fortificate sau la turnurile-clopotniță ale bisericilor sau
ale incintelor întărite erau adăpostite în construcții
speciale, adosate pereților respectivului edificiu (fr.
CASETAJ Sistem funcțional-decorativ folosit la
realizarea unui tavan, unei bolți sau ia pereții unei

CAT
CAS
96
mobile mari, prin asamblarea artistică a mai multor
panouri decorative alcătuind casete; întrebuințat în
arhitectura elenistică (altarul din Pergam), în cea
romană (bolta Panteonului din Roma), în Renaștere
etc.	T.S.
CASETA 1. Cutie de dimensiuni mici, din lemn,
metal, lac, cel mai adesea decorată, destinată
păstrării unor obiecte prețioase (bijuterii, cores-
pondență), sau a unor moaște de sfinți (v. și relicvar)
(fr. cassette, it, cassetta, scatola, germ. Kăstchen,
Schalulle, engl, casket). 2. în arhitectură, sistem
constructiv-decorativ în care un element centrai —
bloc de piatră fățuită sau bolovan — este plasat într-o
zidărie mixtă, astfel încît este flancat de elemente
verticale distincte din cărămidă și marcat orizontal de
asize realizate din același material. Este caracteristic
arhitecturii bizantine din epoca paleologă și celei din
Țara Românească din sec. 16. 3. Parte constitutivă a
unui plafon sau a unei bolți,' marcînd o unitate
independentă formată din pătrate precis delimitate de
cadre proprii, cu suprafața interioară decorată în
relief sau realizată dintr-o succesiune de retrageri.
Prin asamblarea lor se obține un plafon casetat (fr.
caisson, it. cassettone, germ. Kassette, engl. coffer,
lacunar).	T.S.
CASSAPANCA (it.) Mobilă constituită dintr-o ladă
de zestre, dotată cu spătar și rezemători, adosatâ la
perete. Apare în sec. 15 la Florența, avînd o largă
răspîndire și în alte regiuni din Italia. Construită din
lemn de nuc, stejar, conifere, formele, dimensiunile și
decorul (sculptat, intarsiat, pictat) sînt inspirate în
Renaștere cu precădere de sarcofagele antice, ro-
mane. în decursul sec. 16 predomină structurile ma-
sive, impozante, cu elemente constructive, și motive
ornamentale preluate din arhitectura barocă. C.R.
CASSONE (it.) Termenul se referă la o categorie
de lăzi de interior din sec. 14-16. Piesă de mobilier
impozantă prin forme, dimensiuni, bogăția decorului
cassone stil Francisc I
sculptat, pictat, intarsiat (fr. coffret de mariage, germ.
Hochzeitstruhe, engl. bride's chest, marriage casket).
V. și ladă de zestre	C.R.
CASTEL (lat. castellum, loc întărit) 1. în Evul
Mediu, locuință seniorială întărită, cu structură
specifică, alcătuită din construcții cu forme și
destinații diferite, grupate în jurul unei curți interioare,
în România, cele mai bine conservate sînt cele de la
Hunedoara (sec. 15) și Bran (sec.14), ambele în stil
gotic. 2. Prin extensie, denumire dată și părții
centrale a unui ansamblu întărit, alcătuită din biserica
unei așezări, școala, locuința pentru preot, amenajări
defensivei Sin. Burg (ex: „Castelul" din partea
centrală a orașului Mediaș). Ulterior denumire purtată
de locuințele regale sau senioriale din orașele de
provincie, sau de la țară. în România, c. de
Renaștere tîrzie — la Criș ftud. Mureș), Medieșul
aurit (jud. Satu-Mare), Lăzarea (jud.- Harghita), din
sec. 16-17) (fr. château, it. castello, germ. Schloss,
Burg, engl. castle).	T.S.
CASTELDURANTE (azi Urbania, lîngă Urbino)
Atelierele italiene de maiolică din acest oraș sînt
cunoscute din sec. 15; perioada lor de înflorire se
situează în sec. 16, cînd, sub patronajul ducilor de
Urbino, se realizează platouri, servicii de masă, vase
de farmacie etc. de o factură originală, dintr-o pastă
fină și ușoară, cu un colorit cald, alcătuit dintr-o
bogată gamă de tonuri de verde. Ornamentele
preferate: a candelieri, a groteschi, a trofei. Vasele
sînt decorate cu medalioane care reprezintă chipuri
de bărbați sau de femei, instrumente muzicale sau
poartă inscripții referitoare la conținutul vasului.
Bordura platourilor este decorată cu frunze, măști,
busturi, trofee și adesea cu motivul bianco sopra
bianco. După sec. 17, activitatea atelierelor din C. se
restrînge. Mărci (în sec. 16): Nicola da V (Nicola
Pellipario da Urbino); F.D. (Francesco Durantino).
'	V.D.
CASTELLI Important centru italian de faianță,
situat lîngă Napoli, cunoscut din Evul Mediu. Meșterii
care au lucrat la C. s-au preocupat continuu de
ameliorarea calității pastei ceramice, a glazurilor și a
decorului. în sec. 18, produsele se bucură de o mare
prețuire. Serviciile de masă și vasele, cu forme destul
de complicate, sînt ornamentate cu scene religioase,
cîmpenești sau galante; coloritul se bazează pe
tonuri de roșu-carmin, liliachiu, galben și verde
deschis. Mărci: inițialele L.G.P.; S.G. (ceramiști din
familia Grue, care activează între 1670 și 1750);
Bernardino Gent (Gentili); C.G.P, și P.G. (ceramiști
din familia Gentili, care au activat între 1670 și 1813).
V.D.
CASULA (lat. casuia) Veșmînt de cult catolic, lu-
crat dintr-o stofă prețioasă și împodobit — din Evul
Mediu pînă în epoca barocă — cu broderii figurative,
sau numai cu benzi de material diferit, purtat peste
alba cu ocazia oficierii liturghiei. Poartă uneori și de-
numirea de ornat. Echivalent al felonului (fr. cha-
suble, it pianeta, germ. Kasel, engl. chasuble). T.S.
CAȘERARE -» maruflaj
CAȘMIR (ȘAL) Țesătură dreptunghiulară purtată
pe umeri de femeile indiene, executată cu fire din lîna
extrem de fină a caprelor din regiunea Cașmir sau a
Munților Himalaya. Confecționarea manuală (de către
bărbați și femei) a unei piese necesită 1-1,5 arfi.
Unele c. sînt în întregime țesute, altele brodate, cele
mai valoroase prezintă o broderie dublă — separat pe
avers și apoi pe revers; în sec. 16-18 se foloseau
pînă la 300 culori, mai tîrziu numărul lor s-a redus la
64. Cele mai vechi c. aveau ornamente numai pe
bordurile înguste (circa 30 cm), țesute cu fire de
mătase, uneori și cu fire de aur sau de argint. Mo-
tivele florale, reprezentînd la început plante cu rădă-
cini, se transformă mai tîrziu în vase cu flori, prin com-
binarea tradiției caligrafice iraniene cu stilul naturalist
al sec. 17; către mijlocul sec. 18, apare motivul de
con, care se transformă, în sec. 19, într-un ornament
ondulat. Alte tipuri: cu fondul în. degradeu, de formă
pătrată, cu un medalion mare în centru și cîte un sfert
de medalion în colțuri (sec. 18-19). Introduse în
Europa la sfîrșitul sec. 18, șalurile c, se bucură de
mare favoare pînă către 1860. în Anglia și Franța se
fabrică mecanic (fr. cachemire, it. cascimirra, germ.
Kaschmirschal, engl. cashmere).	V.D.
CAT Denumire veche pentru etaj. V. și nivel
CATACOMBA Denumire generică pentru un sistem
subteran de cimitire, alcătuit din galerii ^i anumite
spații mai ample, în pereții cărora se săpau nișe
(cubicula) pentru depunerea defuncților, astupate
apoi cu lespezi cu inscripții și uneori cu decor.
Sistemul a fost practicat în antichitatea tîrzie, la
Roma, Neapole, în Italia de Sud, Sicilia, Africa de
Nord, Asia Mică și Crimeea. Nu este specific
paleocreștin, deși aceste c. sînt cele mai cunoscute,
cele mai vechi aparținînd creștinilor din Roma și
datînd din perioada 150-200. Pictura parietală a c.
aparține primelor manifestări de artă paleocreștină,
cele mai vechi păstrate fiind din prima jumătate a
sec. 3; ca stil și iconografie se inspiră din arta
romană tîrzie, conferind reprezentărilor împrumutate
o valoare simbolică. Cele mai cunoscute c. se află pe
Via Appia, pe Via Latina și pe Via Momentana,
purtînd denumirea de Lucilla, Domitilla, Celixt etc. (fr.
catacombe, it. catacombe, germ. Katakombe, engl.
catacomb).	T.S.
CATAPETEASMĂ (gr.) Draperie brodată, care
separa spațiul „Sfintei sfintelor" de cel al „Sfintei", în
templele vechi ebraice. O dată cu instalarea
templonului și apoi a iconostasului în bisericile
ortodoxe, c. denumește draperia din spatele ușilor
împărătești (v. și dveră). în mod curent, termenul
este întrebuințat astăzi chiar pentru iconostas (fr.
iconostase, it. iconostasi, germ. Ikonostas,
Altarscheidewand, engl. iconostasis).	T.s.’
CATEDRALA Biserică principală legată, la origine,
de prezența nemijlocită a unui scaun episcopal. Prin
extensie, denumire acordată bisericii mai importante
dintr-un oraș în care funcționează mai multe lăcașuri
de cult (fr. icathedrale, it. cattedrale, duomo, germ.
Kathedrale, Miinster, Dom, engl. cathedral church,
minster).	Ț.s,
CATEDRA (lat. cathedra, amvon) Termen
semnificînd, în bisericile paleocreștine, locul de unde
se răspîndea noua învățătură, inițial de către apostoli,
apoi de către urmașii lor — episcopii —, care
predicau șezînd pe un scaun înalt, mai tîrziu pe un
tron sau în apropierea acestuia. Ulterior, denumire
dată tronului somptuos, construit din lemn, piatră sau
metal, din bisericile principale legate de prezența
unui scaun episcopal, de pe care episcopul locului
răspîndea învățătura oficială a Bisericii (fr. chaire, it.
cattedra, germ. Katheder, Bischofsstuhl, engl.
bishop's throne). V. și catedrală	T.S.
CATIFEA Țesătură din lînă, bumbac, mătase sau
fibre sintetice, moale cu aspect plușat, lucioasă cu
reflexe, cu armură simplă, avînd pe avers perii
minusculi ai unei bătături sau urzeli suplimentare,
tăiați sau tunși la o înălțime de cca 1 mm; folosită
pentru îmbrăcăminte și mobilier. Cunoscută de
popoarele orientale, mai ales de persani, c. este
introdusă, în sec. 12, în Italia (la Veneția, Genova,
Amalfi, Lucea și Florența se țes c. cu model, de
inspirație orientală, care circulă în toată Europa). în
Franța, prima fabrică de c. este înființată la Lyon, în
1536, urmată de alte fabrici la Amiens, Tours, Rouen.
în sec. 17, c. este răspîndită și în alte țări europene,
prin lucrătorii protestanți refugiați din Franța, din
cauza persecuțiilor religioase (fr. velours, it. velluto,
germ. Samt, engl. velvet). Pupă procedeul prin care
se obțin efectele ornamentale, există mai multe tipuri
de c.: - bagheera, c. foarte aspră, cu buclele
netăiate; ~ broșată, țesătură de diferite culori pe fond
de c.; ~ cizelată, c. cu părul aplatizat pe unele
porțiuni (cu fierul cald), în scopul formării unor motive
CAT
98
decorative ce contrastează cu porțiuni în ușor relief;
folosită frecvent în sec. 16; - de Genova, c. cu
ornamente vegetale mari pe fond de satin; mult
imitată în Franța, în sec. 17; ~ de Lyon, c. cu
țesătură densă, folosită pentru pălării și
îmbrăcăminte; - de Utrecht, c. folosită pentru
îmbrăcarea mobilierului, țesută din lină și păr de
capră, pe fond de in sau de bumbac. Fabricată pentru
prima oară de francezul Daniel Havart (sec. 17),
stabilit la Utrecht, după edictul din Nantes. Olanda a
exportat o mare cantitate de c.d.U. în Franța, pînă în
sec. 18; - gen blană, c. cu motive broșate din jenilie
de mătase, cu aspect mătăsos, în ușor relief, dînd
impresia unei blăni; - gen miniatură, c. cu motive
minuscule, reprezentînd personaje diferit colorate;
folosită în sec. 18 pentru îmbrăcăminte și pentru
mobilier (în special lectice); ~ Gregoire, c. cu decor
pictat pe firele de urzeală, vizibil prin transparență,
creată, în sec.. 18, de pictorul de mătăsuri Gregoire
din Lyon; secretul fabricării acestei c. s-a pierdut; ~
imprimată, c. cu desene diferit colorate, aplicate prin
imprimare; - jardiniere, c. policromă cu decor floral
pe fond de satin; mult folosită în sec. 17; - ripsată
sau buclată, c. cu părul netăiat, prezentînd coaste
transversale, formate din bucle juxtapuse; folosită, în
sec. 18, mai ales pentru îmbrăcăminte; ~ sidefie
(velours nacre), c. cu aspect de perlă cu ape,
datorită faptului că este de o culoare pe avers și de
alta pe revers; ~ șifon (velours chiffon), c. foarte
fină, folosită, în special, pentru îmbrăcămintea
feminină.	'	V.D.
CATOLICON (gr.) Biserica principală dintr-o
mînăstire athonită; în limbaj monahal, c. este numai
partea centrală a acesteia, fără capelele anexe și
exonartexurile adăugate; prin extensie c. este
biserica principală a unui ansamblu mînăstiresc
ortodox, care are mai multe paraclise. C. athonite au
un plan și o structură tipice: un sanctuar dezvoltat
(berna și pastoforiile), naosul de plan pătrat
supralărgit de două abside laterale, acoperit de o
cupolă centrală sprijinită de 4 bolți în semicilindru,
care descriu în spațiu o cruce cu brațe egale (cruce
greacă), descărcate pe 4 coloane centrale libere, un
pronaos îngust, care, cel mai adesea, este flancat de
două capele, la rîndul lor prevăzute cu mici turle;
întreg spațiul din fața acestora alcătuiește un al
doilea pronaos, întregul fiind precedat de un portic.
T.S.
CAȚAVEICA Haină de origine orientală, lungă pînă
la genunchi, prevăzută cu mîneci și îmblănită cu
hermină sau vulpe. Purtată la noi, în sec. 17-18, de
doamne și boieroaice, c. este prezentă și în moda
europeană din a doua jumătate a sec. 19. A.N.
CAUC (turc.) 1. Pălărie de origine orientală, de
forma unei calote, fără bor, din piele de miel sau
postav, purtată în sec. 18-19, în epoca fanarioților, de
boieri, apoi de negustori. 2. Potcap din pîslă, purtat
de călugării și călugărițele ortodoxe.	A.N.
CAVETA Mulură concavă, cu profil în sfert de cerc,
frecventă în decorația arhitectonică, folosită fie
singură, fie mai ales în combinații cu alte tipuri de
profile (fr. cavef, it. cavetto, germ, halbe Hohlkehle,
engl. hollow). V. și scoție, tor	T.S.
CAZEINAT DE CALCIU Clei de cazeină mai
concentrat, preparat din brînză de vaci (degresată) și
var stins (de preferință vechi). Prepararea lui se face
prin frecarea insistentă a celor două materii, asociate
de obicei în proporție de cca două volume brînză
pentru un volum de var. Se întrebuințează în
operațiile de consolidare a tencuielilor de frescă, sau
în alte lucrări de restaurare a picturii murale. în cazul
burdușirilor mai pronunțate, în c.d.c. se introduce
praf de marmură, nisip de rîu etc.	L.L.
CAZEINĂ (lat. caseus, brînză) Substanță proteică
aflată în laptele mamiferelor în proporție de cca 30 gr.
la litru. (Există și o c. vegetală, inutilizabilă pentru
pictor sau restaurator.) Se extrage din lapte degresat,
prin închegare. în comerț se vinde o c. uscată,
granulară ori praf alb-gălbui, numită, uneori, c.
tehnică. Prin adaos de var, amoniac, borax sau sodă
etc., se prepară cleiul de c. (sau „clei de brînză")
socotit cel mai durabil dintre cleiurile tradiționale;
defectul lui principal este rigiditatea, motiv pentru
care se întrebuințează la prepararea grundurilor
destinate suporturilor lipsite de flexibilitate. Din c. se
prepară și un clei folosit în restaurarea picturii murale
(v. cazeinat de calciu).	L.L.
CĂDELNIȚĂ'Obiect de cult realizat din metal nobil
sau comun, alcătuit din o cupă cu picior în care se
pun cărbuni și rășini parfumate, acoperită cu un ca-
pac care glisează pe un sistem de inele și lănțișoare.
Foarte des, atît cupa cît și capacul sînt decorate, cu
motive și în tehnici variind în funcție de epocă și stil,
în România, se păstrează cîteva piese deosebit de
prețioase: c. de la Tismana, (sec. 14-15), cea de la
Putna (sfîrșitul sec. 15), cea de la Bistrița (începutul
sec. 16) (fr. encensoir, it. incensiere, turibolo, germ.
Rauchgefăss, engl. censer, incensory).V. și cățuie
T.S.
CĂLĂUZĂ Noțiune echivalentă cu unitate de
măsură, modul, preluată din terminologia medievală.
(Cennini propune drept c. una din cele trei părți ale
chipului, măsurate pe verticală, deoarece le
consideră egale între ele: „capul", adică fruntea și
creștetul, „fața", adică lungimea nasului luată de la
sprîncene în jos, sau „bărbia cu gura", deci distanța
dintre nas și limita inferioară a bărbiei.)	L.L.
CĂLȚUN Cizmuliță scurtă, din postav, pîslă sau
fetru, purtată ca încălțăminte de sărbătoare, în țările
române, în sec. 15-16.	A.N.
CĂPĂTÎIE —» inițială
CĂPRIOR Una dintre piesele de lemn care intră în
compunerea șarpantei. Sprijiniți pe cosoroabă, pe c.
se fixează scîndurile asterealei. Extremitatea infe-
rioară a c. aflată între cosoroabă și muchea înve-
litorii, este adesea decorată cu crestături (fr. Chevron,
it. puntone, germ. Sparren, engl. Chevron). T.S.
CĂRĂMIDA SFÎNTĂ Una dintre imaginile
achiropoiete ale lui Hristos, imprimată pe o cărămidă,
găsită — conform legendei — în timpul unui asediu al
cetății Edessa de către perși. Tipologic, imaginea
seamănă cu Mandylionul, de care este legată și prin
legenda originii. Sin. keramion. V. și mandylion T.S.
CĂRĂMIDĂ Material de construcție avînd la bază
argila, frămîntată, modelată manual sau în tipare,
uscată la soare sau arsă. în funcție de epocă și de
zonă, variază ca dimensiuni, forme și tehnică de
ardere. Construcțiile de c. sînt foarte frecvente în
arhitectura bizantină și de tradiție bizantină, ca și în
goticul nordic (englez, din Țările de Joș, din zona
Mării Baltice). Tipurile de c. profilate, ca și
compozițiile din c. lăsată aparentă, joacă un rol
important în decorația arhitecturală. Tot cu rol
decorativ se folosește c. smălțuită, frecventă în
zonele din jurul Mării Baltice (în zona așa-numitului
„gotic de cărămidă"), în Balcani și la unele
monumente din Țara Românească (biserica Mînăstirii
CĂR
99
Cobia — jud. Dîmbovița, 1571 — cu parament în
întregime din c. smălțuită policromă) (fr. brique, it.
laterizio, mattone, germ. Backstein, Ziegel, engl.
brick). V. și ceramică monumentală	T.S.
CĂRBUNE 1. Tehnică a desenului obținută cu un
instrument provenit din diferite esențe de lemn ars, a
cărui urmă neagră, puternică, a fost folosită, din cele
mai vechi timpuri, pentru conturarea unor imagini pe
piatră, zid, pergament și, mai tîrziu, pe pînză și hîrtie.
Datorită supleței și manipulării lui ușoare, c. este
întrebuințat pentru schițe și studii, avînd un rol
deosebit în proiectele de pictură monumentală.
Asociat cu alte tehnici (acuarelă, sanguină), desenul
în c. evidențiază valorile expresivității. în contextul
unor astfel de asocieri a fost cu predilecție practicat
de expresioniști (Max Beckmann, Schmidt-Rottluff,
Kokoschka, Rouault, Marc Chagall). C. de bună
calitate favorizează obținerea unor griuri transparente
și rafinate, de o mare consistență. Un exemplu ilustru
îl oferă desenele în c. ale lui Leonardo. în arta
românească au creat valoroase desene în c. Nicolae
Grigorescu, Iser, Tonitza, Ștefan Popescu, Corneliu
Baba (fr. charbon, fusain, it. fusaggine, carbone,
germ. Kohle, Zeichenkohle, engl. chârcoal, black
chalk); ~ animal -» negru de os; 2. ~ de lemn,
material de lucru obținut prin arderea ramurilor de tei,
salcie, alun etc., larg folosit ca instrument de desen.
Cu cît lemnul este mai ars, c. devine mai moale și
mai negru; peste o anumită limită se pulverizează
ușor. 3. Materie care, măcinată mărunt, era
amestecată, uneori, în anumite straturi ale tencuielilor
de frescă — proporția nu depășea 1,5% —, în scopul
sporirii rezistenței acestora față de umiditatea
atmosferică. Umezeala absorbită de c. în
anotimpurile ploioase și reci era reținută și
împiedicată să se difuzeze în masa tencuielii, urmînd
să se evapore o dată cu căldurile verii. A.P. și L.L.
CĂRȚI DE JOC înaintea producției industriale de
c.d.j. ilustrate cu motivele tip cunoscute astăzi, a
existat, din timpuri foarte vechi, o producție artistică
de c.d.j. ilustrate de mînă (în China și India încă din
sec. 7-8 d.H., iar în Europa începînd din sec. 15, în
Italia și Germania), pictate în stilul miniaturilor de
carte, cu motive și personaje în costume de epocă. (I
se atribuie pictorului elveto-german Konrad Wit?
astfel de c.d.j. pictate.) Purînd, gravura în acvaforte,
uneori și xilogravura, a luat locul picturii, imagistica
rămînînd variată, pitorească, inspirată din realitatea
înconjurătoare, uneori avînd o notă satirică, alteori
caracterul unor mici scene de gen, semnate de artiști
ca Beham și Amman. în cursul sec.. 16-18, c.d.j.
gravate au fost produse pe scară largă de numeroși
artiști amatori, iar din sec. 19, pe scară industrială.
La începutul sec. 20, a reapărut, în cercuri restrînse,
interesul pentru c.d.j. artistice; se cunosc astfel de
lucrări executate de Robert și Sonia Delaunay ș.a. (fr.
cartes â jouer, it. carte da giuoco, germ. Spielkarten,
engl. playing cards).	A.P.
II
CĂR
100
CÂRTI LITURGHICE Lucrări manuscrise sau
tipărite,’ folosite de episcop, preot, diacon sau
conducătorul corului pentru oficierea liturghiei, a
rugăciunilor canonice sau la administrarea „tainelor".
După conținut și structură, diferă în Biserica
Răsăritului, de cele folosite în Biserica catolică și în
cele protestante — unde sînt mult mai puțin
numeroase. în afară de textele consacrate — fixe sau
variind în funcție de derularea anului bisericesc—,
conțin indicații de ritual. în Evul Mediu erau bogat
ornamentate, în special liturghierele, slujebnicele,
psaltirile.	T.S.
CAȚUIE Obiect de cult din metal prețios sau co-
mun, format din o cupă cu picior și capac semimobil
■ (cu o balama fină), prevăzut cu un mîner, adesea
realizat din o placă metalică montată orizontal, de-
corată prin incizie cu scene sacre; servește la arde-
rea rășinilor aromatice (fr. encensoir, it. incensiere,
turibolo, germ. Rauchfass, Rauchgefăss, engl. cen-
ser, incensory, thurible). K și cădelniță T.S.
CEARĂ (lat. cera) Materie de origine animală,
vegetală sau minerală, cu caracteristici specifice,
utilizată din antichitate și pînă astăzi (datorită, în-
deosebi, impermeabilității ei la apă) în diverse
moduri: ca aglutinam de bază al culorilor (encaustica,
pictura modernă cu c., „pastelurile" cu c. etc.),
integrată parțial în culorile de ulei, ca peliculă
protectoare a picturilor și veniurilor finale, în
procedeul numit ganosis, la crearea unor emulsii, în
lucrările de restaurare, pentru lustruiri (fr. cire, it.
cera, germ. I/Vachs, engl. wax). Din c. de albine în
amestec cu rășină și grăsimi se obține ~ de modelaj,
utilizată pentru calitățile ei plastice în sculptură (fr.
cire ă modeler, it. cera a modellare, germ.
Modellierwachs, engl. moulding wax) v. și
ceroplastică; și ~ de bordură, folosită de gravori la
bordarea plăcilor de metal, în gravura cu acizi (fr. cire,
â border, it. cera a bordare, germ. Umbauwachs,
engl. wax composition). Din c. naturală sau sintetică
în combinație cu rășină și asfalt.se prepară verniul,
solid, în pastă sau lichid, folosit ca strat protector
pentru neutralizarea acțiunii acizilor în gravură; ~
pierdută, procedeu de turnare a metalului după un
model din c. (obținut prin acoperirea statuii din ghips
cu un tipar din gelatină, peste care se toarnă apoi c.).
Peste pozitivul din c. se face un tipar negativ din
ghips, prevăzut cu tuburi pentru scurgerea c. care,
prin încălzire, este evacuată din forma în care se
toarnă apoi bronzul (fr. cire perdue, it. cera perduta,
germ, verlorenes Wachs, engl. cire perdue casting).
V. turnare	L.L., A.P. și C.R.
CEAS Instrument pentru măsurarea timpului,
indicînd orele, minutele (uneori și secundele), purtat
în buzunar, la mînă sau atîrnat de gît, și al cărui
mecanism este astfel executat încît funcționează în
toate pozițiile. Primul ceas cunoscut datează din
1488 (fabricat în Italia); la începutul sec. 16 se
execută la Nurnberg (Germania) c. de mici
dimensiuni, ovale, numite „ouă de Nurnberg". Alte
centre renumite: Munchen, Aachen; Blois, Paris,
Lyon; Anvers, Gând, Bruges, Bruxelles; Milano,
Florența, Genova, Roma, Napoli, concurate' după
1550, de cantoanele elvețiene (în special Vaud și
Neuchâtel), unde se refugiază, în urma persecuțiilor
religioase, renumiți ceasornicari, veniți mai ales din
Franța. Prima formă a c., greoaie și voluminoasă,
amintește pe aceea a unei tobe; mecanismul este
rudimentar, bazat pe rotițe, și se răsucește cu o
cheiță; ora este indicată aproximativ. C. așezat într-o
cutiuță de diferite forme, din metal cizelat, cu
ornamente, se poartă atîrnat de un lanț sau de o
panglică de mătase, obicei care dăinuie pînă către
mijlocul sec. 17. Primele geamuri — din cristal de
rocă — apar către 1610; în sec. 17, c. poartă
semnătura pictorilor care le decorează, iar în sec. 18
și pe aceea a ceasornicarilor. Cifrele romane ale
cadranului sînt înlocuite, în sec. 18, cu cifre arabe,
cunoscute mult timp sub numele de „cifre Breguet",
după numele renumitului ceasornicar francez
Abraham Louis Breguet. C. engleze, executate în
sec. 18 de Ramsay, Hili, Markham, P.rior, se
răspîndesc tot mai mult pe piața europeană, dar cele
mai numeroase comenzi sînt preluate de
ceasornicarii elvețieni. începînd din sec. 19, se
poartă c. de mînă, adevărate bijuterii cu forme și
ornamente extrem de variate, confecționate din aur,
argint, platină, uneori cu pietre prețioase, perle sau
pictură în email policrom (fr. montre, it. orologio da
tasca, orinolo, germ. Uhr, engl. watch). V.D.
CEASLOV Carte de rugăciuni destinată uzului
particular sau public al laicilor, cuprinzînd rugăciuni
prescrise a fi citite zilnic (în funcție de ordinea
sărbătorilor din anul bisericesc) și la anumite ore. C.
manuscrise au o îndelungată tradiție artistică. Cele
mai valoroase sînt cele franco-flamande din Evul
Mediu tîrziu (Les tres riches Heures du duc de Berry),
ilustrate de frații de Limbourg, 1413-1416, care, în
partea de calendar, conțin ilustrații realiste ale lunilor
anului (fr. livrea d'heures, it. iibro d'ore, uffiziolo,
germ. Stundenbuch, engl. book of hours, primer).T.S.
CELESTIAL BLUE —> albastru de Prusia
CELLA încăperea centrală a unui templu antic, în
care se află de obicei imaginea zeului.	I.C.
CELULOID Material solid, flexibil, transparent,
folosit în gravură, fotografie, tipografie (fr. celluloide,
it. celluloide, germ. Zelluloid, engl. celluloid). I.P.
CEL VECHI DE ZILE Reprezentare antropomorfă a
lui Dumnezeu - Tatăl (uneori și lisus Hristos este
identificat cu ea), sub forma unui bătrîn, cu păr lung,
barbă albă, veșminte albe, așezat pe tron și
înconjurat de un nimb. Caracteristică artei bizantine,
cea mai veche reprezentare datează din sec. 11,
înlocuind-o parțial pe cea simbolică a mîinii divine,
care rămîne încă folosită multe sec.. Imaginea este
specifică picturii murale și apare, de obicei, fie în
extremitatea estică a bolții absidei altarului, fie în
cheia cercului mare care separă sanctuarul de naos
(fr. L'Ancien des jours, it. L'Antico dei giorni, germ.
Der Alte der Tage, engl. The Ancient of Days). T.S
CENACULA —> casa romană
CENOBITIC (gr. koinos, comun, bios, viață) Formă
de monahism a Bisericii răsăritene — aceeași în esență
cu cea a Bisericii catolice — în care comunitatea
întreagă duce o viață în comun, locuind în chilii
adăpostite într-o construcție unică, mîncînd în colectiv.
Are repercusiuni asupra structurii arhitectonice a
ansamblurilor monastice. Z și idioritmic T.S.
CENOTAF (gr. kenos, gol; taphos, mormînt)
Monument reprezentativ, cu caracter funerar, ridicat
în cinstea uneia sau a mai multor persoane
importante, care însă nu adăpostește un mormînt, ci
comemorează doar amintirea celor cărora le este
dedicat. O variantă de c. sînt așa-numitele „morminte
ale eroilor necunoscuți" (fr. cenotaphe, it. cenotafio,
germ. Kenotaphion, engl. cenotaph).	T.S.
CENTRU DE ATENȚIE Zonă care reține din primul
moment atenția privitorului unei opere de artă. Poate
fi vorba despre un personaj, un obiect sau o altă
„formă-culoare". C.d.a. este semnalul vizual de
interes maxim, care polarizează elementele con-
stitutive ale operei, punînd în valoare unitatea
ansamblului. Pentru a-l marca, artistul utilizează
contrastele (de linii, forme, valori și culori). L.L.
CENTURA Element introdus în construcția
mobilierului către mijlocul sec. 15. Constituie un
cadru de structură rectilinie sau ondulată dispus
orizontal între șezută și picioare (scaun, jilț, fotoliu,
canapea, pat), între tăblie și picioare (masă, birou,
consolă). La piesele formate din două corpuri (bufet,
cabinet etc.) poate fi dotată cu unul sau mai multe
sertare. Sin. țarg (fr. ceinture, it. cinta, germ. Zarge,
engl. border, edge).	C.R.
CENUȘĂ ALBASTRĂ —» albastru de Bremen
J
CER
101
CENUȘĂ DE ULTRAMARIN Culoare albastră-gri
produsă’dintr-un lapislazuli impur (amestecat cu
piatra cenușie alături de care se găsește în natură).
Stabilă, dar fără putere de colorare. Sin. albastru de
cenușă, gri mineral.	L.L.
CEPCHEN (turc, cepken) Haină scurtă din postav
sau catifea, bogat ornamentată cu găitane și broderii
din fir, cu mînecile despicate, prevăzute cu nasturi,
putînd fi purtate fie închise, fie deschise, fluturînd ca
aripi. De origine orientală, c. s-a extins în imperiul
turcesc, din Persia pînă în Balcani și în țările române,
mai ales în costumul militar, dar și în cel boieresc, din
CERA COLLA (it.) Străveche variantă a temperei
(al cărei nume pare a proveni din Italia sfîrșitului de
Ev Mediu). Este o tehnică în care aglutinantul
culorilor îl constituie o emulsie formată din ceară și
clei topit în apă.	L.L.
CERAMICĂ (gr. keramos, argilă) Categorie de
obiecte realizate dintr-o argilă plastică trecută
printr-un proces de modelare sau punere în formă și
un tratament termic, în urma căruia argila își schimbă
calitățile întărindu-se, devenind casantă, dar foarte
rezistentă în timp. Modelarea argilei datează din
vremuri străvechi devenind un simbol al
antropogenezei și al creației. Nu se poate determina
cu exactitate cînd a intervenit procesul de ardere.
Cele mai vechi piese de c. sînt datate înainte de
mileniul 4 Î.H. și au fost descoperite în India, Egipt,
China și Asia Mică, dovedind-un nivel tehnic foarte
înalt. Piesele de c. au avut foarte multe finalități, de
la unele pur utilitare pînă la cele pur estetice, de cele •
mai multe ori aspectul estetic dublîndu-l pe cel
utilitar, adăugîndu-se adesea și o. coordonată
spirituală sau magico-religioasă. în studiul c. se
disting patru mari tipuri, în funcție de tehnică și
destinație: produsele de olărie, produsele sculpturale,
produsele de reprezentare și/sau - <16 podoabă,
produsele asociate arhitecturii (ca materiale de
construcție sau ca decorație). C. cuprinde astfel un
evantai de obiecte de la cărămizi, țigle, tuburi de
canalizare etc., la toată varietatea' de recipiente
(servind fie la păstrarea sau prepararea hranei, fie la
oficierea ritualurilor, fie la decorarea interioarelor
etc.), la podoabe sau amulete, la mozaicul c. (atît
pavimentar cît și parietal), la reliefurile smălțuite sau
plăcile c. folosite în decorul monumental, pînă la
plastica mică sau de mari dimensiuni și reliefurile ce
folosesc argila ca material definitiv. Pasta c. înainte
de ardere constă dintr-un amestec de argilă cu apă și
cu un degresant. Plasticitatea argilei este
proprietatea de a fi maleabilă (prin amestec cu apa),
păstrînd forma primită prin modelare. Nu toate
argilele prezintă această proprietate, de obicei
combinîndu-se mai multe tipuri de argilă cu calități
plastice diferite. Degresantul este un adaos cu rol de
armătură, putînd fi mineral (cuarțit, mică,
microprundiș etc.) sau vegetal (pleavă ș.a.), de multe
ori fiind folosită ceramica pisată (șamota). De finețea
degresantului depinde în mare măsură calitatea
pastei, in funcție de argila folosită și de temperatura
de ardere distingem patru categorii de c.: teracota,
faianța, gresia și porțelanul. Argila este dotată cu
formă prin modelare cu mîna sau la roată, lipire,
mulare și/sau turnare. După o uscare lentă urmează
cel puțin o ardere. Prin ardere se elimină apa
moleculară. La 600°C căldura modifică ireversibil
calitățile pastei, apa fiind complet eliminată, între
800°C-1000’C pasta devine dură, dar poroasă, peste
1100’C componenții silicați se vitrifică, pasta
devenind impermeabilă. Distingem două tipuri de
ardere: oxidantă și reducătoare. Arderea oxidantă, cu
ventilație puternică, determină o culoare roșietică a
pastei, iar arderea reducătoare, culoarea neagră.
Culoarea variază și în funcție de temperatura de
ardere și de tipul de argilă. O ardere incompletă sau
o ardere secundară pot afecta, de asemenea,
culoarea pastei c., care are o gamă de la alb la
negru, trecînd prin roșu, galben, verzui și brun, cu o
mare varietate de nuanțe. Aspectul pastei și culoarea
pot fi modificate prin angobă, verni, glazură sau
email, aplicate după prima ardere și necesitînd arderi
suplimentare. Atunci cînd se au in vedere arderi
suplimentare, prima introducere în cuptor se face la o
temperatură de cca 800°C (1000°C pentru porțelan),
fiind denumită ardere în biscuit. în funcție de natura
pastei, după ardere, c. se împarte în: - poroasă
(teracota cu sau fără verni sau glazură) și ~
impermeabilă (gresia, faianța, porțelanul). Des-
considerată multă vreme, atît pe temeiuri filozofico-
religioase, cît și datorită coordonatei utilitare, c.
începe să fie apreciată ca artă abia în sec. 19 (fr.
ceramique, it. ceramica, germ. Keramik, Topferei,
engl. pottery, ceramics). V. și faianță, gresie,
teracotă, porțelan; ~ greacă, cu referire la
antichitate; constituie primul și, poate, cel mai
important moment al c. europene, care a avut o
amprentă importantă asupra creației ceramice
ulterioare. Olăritul deține cea mai mare pondere a
producției ceramice și se caracterizează prin două
trăsături majore: o mare varietate tipologică
constituită după invazia doriană (v. planșa), fiecare
tip fiind foarte bine individualizat și recognoscibil, o
atenție deosebită acordată componentei estetice
printr-un accent important pus pe eleganța și
echilibrul formelor și proporțiilor, precum și pe
decorația pictată, piesele obținute fiind de multe ori
considerate ca exemple de pictură. Prezentă în toate
epocile artei grecești, și c. urmează aceleași
perioade. Necropola de la Dipylon a conservat foarte
CER
-	103
frumoase exemplare, care ilustrează perioada
geometrică (sec. 11-8 Î.H.). Influența orientalizantă
manifestată în sec. 7 î.H. deschide gustul pentru o
reprezentare mai realistă. Rivalitatea dintre atelierele
antice și cele corintiene devine și mai accentuată în
sec. 6 î.H., deși amîndouă zonele rămîn fidele stilului
cu figuri negre. Apogeul atins de atelierele attice în
sec. 5 î.H. le conferă supremația pentru două sute de
ani. Artiștii, conștienți de valoarea lor, încep să
semneze vasele, introducînd în decorul ceramic
căutările și soluțiile compoziționale din pictură. La
jumătatea sec. 5 Î.H., figurile negre sînt înlocuite de
figurile roșii pe fond închis, punînd un mai mare
accent pe expresivitatea liniei și pe mișcare. în sec.'
4 î.H. intervine fondul alb, ceea ce contribuie la
realizarea unui efect de picturalitate. Perioada
elenistică revine la gustul pentru geometric în
defavoarea figurativului. Pe lîngă producția de olărie
remarcăm c. monumentală prezentă la decorația
frontoanelor sau a pereților templelor, în ronde-bosse
sau relief. în plastica de mici dimensiuni, se remarcă
statuetele beoțiene de Tanagra, simple și pline de
grație, ce se întîlnesc pînă în epoca elenistică și
care, ca și produsele de olărie, constituiau obiecte de
export, fiind descoperite în bazinul mediteranean și
pe litoralul pontic; ~ monumentală, tip de c. destinat
decorării unui cadru arhitectonic. Acoperind integral
fațada unui monument sau intervenind doar în unele
zone, c.m. poate fi întîlnită, încă din sec. 12 î.H., în
arta asiro-persană. Fațadele sau zidurile de incintă
sau ale curților interioare erau acoperite cu cărămizi
smălțuite, care recompuneau benzi de elemente
decorative și frize cu reprezentări animaliere sau
figurative în relief, amprentate anterior în lutul moale
și apoi colorate. Acest tip de c.m. acoperea suprafețe
mari, compacte, avînd și rolul de a proteja miezul
zidului realizat din cărămizi nearse. Etruscii decorau
cu plăci ceramice colorate pereții interiori ai
mormintelor (v. antepagmenta). în Grecia antică
întîlnim reliefuri și statui realizate în ceramică și
folosite la decorarea frontoanelor templelor. Tehnica
mozaicului oferă o nouă dezvoltare a ceramicii în
direcție monumentală (v. mozaic). în Evul Mediu,
foarte frecventă în zona Mării Baltice, in „goticul de
cărămidă" c.m. este reprezentată de plăci decorative
în relief — cu figuri sau scene —, de plăci simple de
diferite forme și chiar de elemente de arhitectură
(fleuroni, traforuri pentru frontoane și cornișe, profile).
în țările române c.m. este întîlnită, începînd cu sec.
14 Î.H., sub formă de discuri, bufoni, cruciulițe, plăci
rectangulare sau hexagonale, plăci în formă de
elemente vegetale stilizate etc. plasate pe fațadă cu
rolul de a sublinia elementele arhitectonice și de a
ritma compoziția (la Cozia, Tismana, Cotmeana,
Sf.Treime din Șiret), diferite categorii de forme
apărînd ulterior fie în legătură cu această tradiție
(Moldova, sec. 15), fie reintroduse sporadic, ca
unicate (Mînăstirea Cobia, jud, Dîmbovița), sau în
serii pornind de la un model (Biserica Stelea,
Tîrgoviște, 1645).	I.C. și T.S.
CER
104
CERAMOGRAFIE Descrierea și studierea pro-
duselor artei ceramice și a tehnicilor de decorare;
istoricul ceramicii (fr. ceramographie, it. ceramogra-
fia, germ. Vasenkunde, engl. ceramography). V.D.
CERCEI Bijuterie fixată sau atlrnată de lobul
urechilor, purtată mai ales de femei; la origine, semn
distinctiv corespunzător unor ranguri sociale.
Confecționați din os, fildeș, metale prețioase și
comune, chihlimbar, ceramică etc., c. variază ca
formă de la o epocă la alta. Există patru tipuri
principale: în formă de amforă, de migdală, de cruce
și de împletitură, fixate pe un inel. Podoabă
cunoscută de toate popoarele din cele mai vechi
timpuri. în sec. 5, în Franța, se poartă c. de formă
cubică, din sticlă perforată, prin care trece un inel de
argint. Moda c. de tîmplă, lansată la Bizanț de
împărăteasa Teodora în sec. 6, este preluată, și la
curțile domnești din Muntenia și Moldova. C. din Evul
Mediu au forma unor inele mari; după o eclipsă de
circa două secole, c. reapar într-o mare varietate de
forme și cu o mare bogăție ornamentală în
Renaștere; începînd din sec. 17, se confecționează c.
împodobiți cu perle, iar în sec. 18, cu diamante. La
începutul sec. 19, cînd se manifestă în toate
domeniile artei o revenire la stilul antic, se poartă c.
cu camee, intalii, mozaic. în sec. 20 se răspîndesc și
c. gen „fantezie", din cele mai felurite materiale,
într-o gamă variată de forme (fr. boucles d'oreilles, it.
orecchini, germ. Ohrringe, Ohrgehănge, engl.
earrings).	V.D.
CERCEVEA Cadru de lemn, de metal sau de piatră,
în care se fixează canaturile mobile ale unei ferestre.
Spre deosebire de ancadrament, c. este strict
funcțională și uneori foarte puțin decorată (fr. chassis
de fenetre, it. telaio, germ. Fensterrahmen, engl.
window-frame).	T.S.
CERCUL CROMATIC —) scheme cromatice
CERNEALĂ (sl. ciornîi, negru) 1. Substanță lichidă
sau vîscoasă (la origine produsă din negru de fum și
amidon), în amestec cu diferiți coloranți și uleiuri
sicative, uleiuri polimerizate, care se folosește în
tipografie și gravură pentru multiplicarea prin
imprimare (fr. encre, it. inchiostro, germ. Ținte, engl.
ink). 2. Numele generic purtat în erminii de culorile
negre. C. era preparată prin arderea incompletă a
unor materii organice (lemn, os, sîmburi de fructe, coji
de nuci, rășini, uleiuri etc.), după care erau măcinate
și frecate cu aglutinanți. Negrurile astfel obținute
variau tonal. Durabilitatea lor este mare, a unora
excepțională, rezistînd în toate tehnicile, inclusiv în
pictura murală, în contact cu varul (negrul de lemn, de
viță de vie, de rășină). Numele lor indică și materia
primă din care au fost produse: c. (de cărbuni; din
lemn, de stejar, din coji de mesteacăn, de fum, de
os, de sîmburi de piersici; de rășină, de tîrg, de
viță); 3. - bol —joxiu; 4. ~ de pămînt —> negru de
pămînt; 5. ~ neagră este numele dat odinioară c.
folosite în Europa pentru manuscrisele medievale și
pentru desenarea panourilor pictate. Erau utilizate
două asemenea c. negre: una pe bază de fier (din go-
goși de ristic), iar a doua pe bază de carbon
(funingine). în erminii există c. pomenite și sub alte
denumiri: chinăraus, chinăruț, chinăroz de tîrg, chino -
ros, mavro, mavro subțire, negreală etc. I.P. și L.L.
CEROGRAFIE Encaustică sau, în sens larg, orice
pictură în care aglutinantul este ceara.	L.L,
CEROPLASTICĂ (lat. cera, ceară și gr. plastika,
sculptură) Arta modelării în ceară practicată din
antichitate. Lucrările realizate din acest material
maleabil, în relief sau ronde-bosse, nu se micșorează
prin uscare, avînd calitatea de a se păstra în timp,
fără a fi turnate în ipsos. Există muzee profilate în
expunerea figurilor executate din c. printre care Wax
Museum din Londra, fondat de Mărie Tussaud (1760-
1850), Musee Grăvin din Paris, creat de graficianul
Alfred Grevin în 1882 (fr. ceroplastique, it.
ceroplastica, germ. Wachsbildnerei, engl. wax-work).
C.R.
CERUZĂ -» alb de plumb
CERUZUIALĂ Termen folosit în vechile erminii
bizantine, care desemnează folosirea unei paste
subțiri de ceruză frecată cu ulei, pentru sublinierea
luminilor puternice (în scopul reliefării formelor). L.L.
CETE ÎNGEREȘTI Denumire generică dată celor 9
coruri de îngeri,’ care conform învățăturii Bisericii
(Pseudo-Dionisie Areopagitul) respectă o ierarhie
strictă, împărțindu-se în 3 ordine, fiecare formată din
3 clase: I Serafimi, Heruvimi, Tronuri; II Stăpîniri%
Virtuți, Tării; III Principate, Arhangheli, îngeri. Din
punct de vedere iconografic, beneficiază de
reprezentări diferite. Toate aceste c.î. apar, de
obicei, împreună în jurul imaginii Pantocratorului din
cupola naosului; serafimii, heruvimii, arhanghelii și
îngerii apar și separat, independent sau în diferite
compoziții (fr. Les neuf choeurs des anges, it. / Novi
cori degli Angeli, germ. Die neun Engelchore, engl.
The nine orders of Angels).	T.S.
CHAMOIS -» ocru
CHAMPLEVE -4 email
CHANTILLY Renumit centru francez de porțelan și
de dantelă, situat lîngă Paris. Manufactura de
porțelan tandru a fost întemeiată în 1725, sub
patronajul lui Ludovic de Bourbon, principe de Conde,
mare colecționar de piese de porțelan japonez.
Produsele din perioada 1725-1740 au o glazură
staniferă albă opacă, iar motivele ornamentale sînt de
inspirație exotică, într-un colorit roșu închis. După
1740, se folosește o glazură plombiferă transparentă,
iar formele sînt mai puțin obișnuite, dar adaptate
cerințelor utilitare. în general, decorul este constituit
din buchete de flori, iar bordura platourilor imită
împletitura de pai. Figurinele, care amintesc pe cele
de la Meissen, sînt foarte prețuite. La sfîrșitul sec.
18, producția își pierde din originalitate, manufactura
declină și, în 1850, își încetează activitatea. Mărci: un
corn de vînătoare (în roșu sau în albastru); numele
Chantilly sau acela al castelului pentru care a fost
comandată piesa. Către 1710, începe să se lucreze
la C. dantelă realizată pe gherghef cu ciocănele,
caracterizată prin fire lucioase de mătase neagră sau
crem deschis (dantelă blondă), de diferite grosimi,
formînd o rețea de ochiuri hexagonale, peste care se
lucrează motive mari — în special flori —, conturate
cu un fir mai gros, ceea ce le dă un anumit relief.
Piesele de dimensiuni mari se lucrează din benzi care
se asamblează printr-un punct de legătură. Folosită
în îmbrăcămintea feminină, mai ales în Spania pentru
acoperirea capului și în întreaga Europă pentru șaluri
de formă dreptunghiulară sau triunghiulară, dantela
C. a cunoscut o foarte mare vogă pînă către mijlocul
sec. 19.	V.D.
CHAPELET DE PIASTRE (fr.) Baghetă decorativă
formată dintr-o succesiune de discuri plate de forma
unor mici monede, înșirate ca boabele mătăniilor;
ornament specific stilului Ludovic XVI (fr. chapelet de
piastre, it. rosario, germ. Rosenkranz, Perlenschnur,
engl. string of bands, beadroll).	V.D.
© © © © ©
CHÂTELAINE (fr.) Piesă de podoabă din metale
prețioase, adeseori împodobită cu pietre, sidef, email,
perle etc., în formă de lanț sau plachetă articulată, de
care atîrnă diferite mici giuvaieruri (ceas, brelocuri,
chei, punguță pentru bani etc.). Purtată mai ales de
femei la sfîrșitul sec. 17 și în tot sec. 18 (fr.
châtelaine, it. catenella, germ. Hăngekette, engl.
chain, châtelaine).	■	V.D.
CHEIE DE BOLTĂ Ultimul bolțar, marcînd punctul
cel mai înalt, „vîrful" unui sistem de boltire (încru-
cișare de ogive, boltă cu muchii etc.), cu care
aceasta se încheie. Are o covîrșitoare importanță
funcțională, el asigurînd stabilitatea sistemului
constructiv. Din punct de vedere artistic — în funcție
CHE
105
de tipul de boltă și de stil —, poate reprezenta un
simplu bloc neprofilat, o încrucișare de nervuri cu
profil diferit, care în goticul timpuriu și matur este
marcată de o piesă sculptată, decorată în relief cu
imagini simbolice sau figurative. Acest relief poate
face corp comun cu c. d. b. propriu-zisă sau poate fi
aplicat într-o concavitate centrală, special rezervată,
a bolțarului. în goticul flamboyant există și c. d. b.
agățate, de forma unui fleuron inversat (fr. clef de
voute, it. chiave di volta, germ. Schlussstein, engl.
headstone, keystone).	T.S.
CHELSEA Prima manufactură engleză de porțelan
tandru, întemeiată în 1743 în cartierul londonez cu
acest nume. La început, pasta avea aspectul unei
sticle albe, formele pieselor erau inspirate din
argintăria epocii, iar decorul era alcătuit din flori și
insecte, în stilul Meissen. După 1749, Nicolas
Sprimont, care devine proprietarul manufacturii în
1758, creează piese originale, mai ales servicii de
masă, cu o formă simplă, decorate cu scene preluate
din fabulele lui Esop sau din tablourile lui Rubens,
Boucher și Watteau sau cu motive vegetale. El
ameliorează calitatea pastei, adăugînd în compoziție
cenușă de oase. Producția se diversifică: se
confecționează platouri și farfurii decorative în formă
de păsări sau de fructe, cu un aspect insolit, statuete
care reprezintă păsări exotice așezate pe ramuri de
copac sau pe stînci, personaje gen Meissen sau
inspirate din Commedia dell'Arte. Influența manufac-
turii Sevres se manifestă puternic spre sfîrșitul sec.
18, prin ornamentele ei caracteristice — volute aurii
— și prin fonduri de culoare roșie, albastră, galbenă.
Producția capătă un aspect mai somptuos și este
foarte abundentă. După 1770, manufactura C. este
condusă de John Duesbury, care lucrase la
manufactura Derby; el introduce forme mai sobre și
ornamente neoclasice. în această ultimă perioadă,
cunoscută sub numele de Chelsea-Derby, produsele
ajung să se confunde cu cele realizate la Derby. în
1784 C. se desființează. Mărci: triunghi (1745-1749);
ancoră în relief (1750-1753); ancoră roșie (1753-
1758); ancoră aurie (1758-1770). Copiile executate
106
/după piesele de la Meissen poartă marca acestei
/manufacturi (două săbii încrucișate).	V.D.
CHIHLIMBAR (turc, kehlibar) Rășină fosilă,
maleabilă și electrizantă (densitate 1,5-3, greutate
specifică 1,03-1,12); conține, uneori, resturi de plante și
insecte bine conservate. C. se prezintă sub forma unor
bucăți dure, casante, translucide, colorate în tente
gălbui-aurii, nuanțate spre brun. Varietatea galbenă
este considerată ca secreția unui conifer, varietatea
cenușie, ca o concrețiune formată în stomacul
cașalotului. C. este cea mai dură și durabilă rășină
naturală. Întrucît este puțin solubilă la rece, iar prin
dizolvarea la cald (la peste 300°C) se descompune
parțial, pierzîndu-și principalele calități, chimia modernă
o consideră practic insolubilă. Dizolvată totuși la rece,
după metode rămase necunoscute, era folosită curent
de vechii maeștri flamanzi și de succesorii lor pentru
prepararea verniurilor. C. poate fi lustruit, dar nu se
pretează unei sculpturi de mare finețe, fiind prea moale.
Cunoscut din preistorie, este utilizat în Europa în tot Evul
Mediu, pentru statuete, casete, rame de oglinzi etc.; în
sec. 16-18, pentru podoabe și aplicații pentru mobile. în
prezent, din c. se confecționează bijuterii, mătănii,
obiecte decorative. Sin. ambră, succin (fr. ambre, it.
ambra, germ. Bernstein, engl. amber). L.L. și V.D.
CHILIE Fiecare dintre încăperile de mici
dimensiuni locuite de membrii unei comunități
monahale. De regulă, sînt grupate în lungul unei
galerii care comunică cu curtea interioară a mînăstirii,
alcătuind un corp de clădire distinct. Tipul este
caracteristic atît unora dintre mînăstirile catolice
occidentale, cît și celor cenobitice răsăritene. La
Muntele Athos, denumirea este dată și micilor
construcții individuale, alcătuite de obicei dintr-o
singură încăpere, în care locuiesc retrași călugării
care duc o viață de pustnici (fr. cellule, it. cella, germ.
Zelle, engl. cell).	.	T.S.
CHIMATION —> himation
CHINEZARII Termen folosit din sec. 17 pentru
diverse categorii de obiecte, lucrări de artă plastică și
decorativă importate în Europa clin China și Japonia,
în sec. 18, cu precădere în Franța, preferința pentru
produsele de lux din Extremul Orient se reflectă în
moda timpului, ca și în tematica exotică adoptată de
unii pictori și graficieni. în domeniul artelor decorative
(ebeniști, ceramiști, țesători, argintari ș.a.) se
realizează o importantă producție de piese de lux
specifice prin forme, motive, decoruri și tehnici noi.
Prin amatorii de curiozități exotice se constituie
primele colecții de artă extrem orientală. Asimetria
unor scheme din repertoriul ornamental chino-
japonez reprezintă o importantă sursă de inspirație în
elaborarea stilului rococo. în sec. 19, în cadrul stilului
Napoleon III, reapare moda c., prin ebeniștii care
execută diverse mobile decorate cu flori, peisaje,
scene cu figuri, pictate, vernisate cu lacuri negre și
aurii (fr., germ., engl. Chinoiseries).	C.R.
CHINOROS (germ. Kienruss) Culoare neagră
obținută din funinginea fină produsă prin arderea unor
rășini sau uleiuri, utilizată la fabricarea unor vopsele,
a cernelurilor pentru tipar etc. Datorită intensității
tonale și stabilității ei, vechii pictori de icoane o
foloseau pentru accentele negre. Denumiri vechi:
cerneală (de fum, de tîrg), chinăraus, chinăroz de
fum, chinăruț, chinăroz de tîrg, mavro subțire. L.L.
CHINO VAR ->cinabru
CHIOȘC (turc, kdșk) Pavilion deschis sau
semideschis, de plan pătrat, poligonal sau, mai rar,
circular, cu acoperiș sprijinit pe coloane, amplasat
într-o grădină ca loc de odihnă și de recreere.
Originar, se pare, din Persia, a fost mult folosit în
arhitectura otomană (cel mai vechi păstrat — la
Konia, 1250), de unde a fost preluat, în sec. 18, și în
Occident. în țările române, apare în sec. 17 (la
Curtea Domnească din Tîrgoviște) (fr. kiosque, it.
chiosco, germ. Kiosk, Gartenhăuschen, engl. kiosk,
Turkish pavilion).	T.S.
CHIPPENDALE, STIL ~ Acoperind cu aproximație
ultimii zece ani din domnia lui George II și primii cinci
din domnia lui George III, s.C. se situează între 1750-
1765 și se numește astfel după decoratorul englez
Thomas Chippendale, care publică, în 1754, The
Gentleman and Cabinet Maker's Director, catalog de
desene și ghid al noilor modele. Stilul sintetizează
într-un limbaj propriu influențele rococoului francez
(le gout franțais), modelele goticului sau cele
chineze, fiind considerat ca varietate specific engleză
a rococoului, în general. Arhitectura rămîne dominată
de stilul palladian, cu fațade austere, în opoziție cu
somptuozitatea rafinată a interioarelor lucrate în noul
stil. Genurile de mobilier se diversifică; etajere pentru
porțelanuri, adesea închise cu uși vitrate formînd
cabinete și vitrine, numeroase mese (silver-tables,
mese de ceai, de mic dejun, de scris, de citit, de
toaletă etc.); comoda dublă, suprapusă (tallboy), ca și
biblioteca cu uși vitrate se mențin. Repertoriul
decorativ este de o inventivitate maximă: motive
rococo stilizate, abundență de rubanuri legate în
cocarde coexistă cu ornamente clasice (ove,
denticuli, patere, frunze de acant, capete de leu),
goticizante sau de stil chinez, amintind acoperișurile
de pagodă. Scaunele au picioare drepte sau galbate
(cabriole-legs), spătarul este compus din alternanțe
de plin și gol, adesea cu plăci centrale decupate în
ajur (openwork); frunza de acant este un accesoriu
nelipsit acestor piese. Altele sînt acoperite de
stalactite, evocînd grotele rococoului european în
care sînt presărate personaje chineze. Mobilierul este
lucrat în acaju, adesea sculptat; pentru piesele mai
importante se folosește marchetăria de lemn de
culoare, alături de marmură sau de lacuri în stil
oriental (engl. Chippendale style).	C.D.
Stilul CHIPPENDALE
(Rococo englez)
1. Bibliotecă; 2-3. Scaun; 4. Pendulă; 5. Senee;6. Picior de scaun; 7. Spătar de scaun in stil chinezesc; 8. Spălarde scaun-
9. Motiv decorativ specific; 10. Fotoliu; 11. Fotoliu cu urechi (Grandfather chair); 12. Fotoliu in stil francez; 13. Birou.
14. Fotoliu în stil chinezesc
CHI-RHO Una dintre formulele monogramatice ale
numelui lui Hristos, alcătuite din transcrierea latină a
două litere grecești: Chi (X) și Rho (P), avînd o
semnificație. simbolică; cel mai obișnuit sînt
reprezentate înscrise într-un cerc: P — formează
diagonala verticală, iar brațele lui X — un fel de raze
(fr. chrisme, it. croce monogrammatica, germ.
Chrismon, engl. chrism). .	T.S.
CHIT (germ. Kitt) Denumire generică a unor paste
cu compoziții diverse și densități variabile, care prin
uscare se cimentează. Cuprind, după caz, cretă,
ipsos, var, făină de lemn sau de marmură, pigmenți,
produse sintetice, cleiuri de gelatină și cazeină,
uleiuri, esențe, apă etc. Unele.c. se aplică cu șpaclul,
altele se pulverizează sau se aștern cu pensula. Sînt
folosite pentru chituirea și finisarea lemnului, a
pietrei, a metalului și a tencuielilor; se utilizează
curent în lucrările de restaurare.	L.L.
CHITON (gr.) 1. Piesă vestimentară specifică
Greciei antice, purtată de femei și bărbați, formată
dintr-o țesătură dreptunghiulară, necroită și necusută,
prinsă pe umeri cu agrafe și strînsă în talie cu
cordon. în stilul doric (sec. 8-6 Î.H.), c. din stofă de
lînă cu motive decorative, deseori figurative, era
înfășurat pe trup drept, eventual cu o răsfrîngere dînd
aspect de vestă, și prins pe umeri cu agrafe legate
între ele cu lănțișor. în stilul ionic c. era mai amplu,
din pînză plisată, amintind canelurile fine ale
coloanelor ionice. în stilul clasic (sec. 5-4 Î.H.), c. din
stofă subțire de lînă era larg drapat, faldurile libere
urmărind și subliniind mișcările corpului. 2. în
reprezentările iconografice ale lui lisus și ale
apostolilor, piesă vestimentară albă sau colorată
purtată sub himation sau sub hlamidă. în majoritatea
reprezentărilor lui lisus copil, acesta nu poartă decît
c. Există și un c. oriental, ca o cămașă lungă cu
mîneci largi, neprinsă în talie și decorată cu clavi
(uneori întîlnit în scenele din ciclul Patimilor). Sin.
hiton (fr. chiton, it. chitone, tunica greca, germ.
Chiton, engl. chiton).	A.N. și T.S.
CHITUIRE în restaurare, operație care constă în
umplerea lacunelor, a craclurilor pronunțate sau a
altor degradări asemănătoare. într-o pictură lucrată
cu culori de ulei, c. are loc după fixarea stratului
pictural, fiind alcătuită din materii de umplutură
aglutinate cu cleiuri animale, cu ceară, cu rășini
acrilice sau vjnilice etc. în pictura murală se folosesc
mortare asemănătoare — prin compoziție și
granulație — cu cele ale picturii originale, evitîndu-se
cimenturile. C. este urmată de racordarea cromatică
și valorică a lacunelor (v. reintegrare), iar acolo unde
este cazul, de revernisare.	L.L.
CHIVOT (gr. kibotos, dulap) în cultul ortodox, tip
special de pixidă păstrată pe masa altarului, avînd
forma unei biserici în miniatură (de obicei
reprezentată cu cinci turle, rar cu trei) în care se
păstrează pîinea sfințită la liturghie. Este realizat, de
regulă, din metal prețios și bogat decorat, prin
cizelare, ciocănire, incrustații de pietre și email. Cele
mai cunoscute c. sînt cele din țările române (de la
mînăstirile Bistrița și Cotroceni) — uneori dăruite
mînăstirilor de la Muntele Athos sau de la Ierusalim
—, din Serbia și din Rusia (fr. ciboire, it. ciborio,
germ. Ziborium, engl. ciborium).	T.S.
CHIVOTUL LEGII în cultul ebraic originar, un fel
de rellcvar cu funcție de sanctuar portativ, în care se
păstrau un vas de aur cu granule de mană, bastonul
înflorit al lui Aaron și tablele legii, toate simbolizînd
alianța lui Dumnezeu cu poporul evreu. în iconografia
creștină, c.l. este folosit ca o emblemă a Fecioarei,
fiind reprezentat, uneori, în absida altarului. Tema
iconografică poartă și denumirea de Cortul mărturiei,
cea mai amplă reprezentare fiind în Biserica
Domnească din Curtea de Argeș (c. 1375) (fr. Arche
d'alliance, it. Arca dell'Alleanza, Arca del Patto, Arca
delta Testimonianza, germ. Bundeslade, heilige Lade,
Die Lade Jahves, engl. Ark of the Covenant, Arc of
the Law).	T.S.
CHRISMATORIU -> Hrismatoriu
CHRYSOCOLLA 1. Pigment natural antic, colorat
în verde-albastru, probabil malahit. 2. Numele
grecesc (antic) al unui galben preparat din borax. 3.
Astăzi se prepară o c. care este silicat hidratat de
cupru.	L.L.
CHURRIGUERRISM Variantă a barocului spaniol
(1650-1750), denumită astfel după Jose de
Churriguerra (1650-1723), unul din reprezentanții săi
principali, alături de Alonso Cano, P.Ribera, N.Tome.
Stilului sever (deornamentado) creat de arhitectul
Juan de Herrera, c. i-a opus o artă de o bogăție a
formelor și ornamentației care sfida orice canoane,
mergînd pînă la extravaganță (fațada Universității din
Valladolid, altarul principal al Catedralei din Toledo,
luxurianta sacristie a bisericii șartreze din Granada,
Catedrala din Santiago de Compostella). Exuberanța
formelor și profuziunea decorului sculptat
caracteristice c. se regăsesc în multe edificii, mai
ales religioase, înălțate în coloniile spaniole din acea
vreme din America.	M.P.
CIANINĂ ALBASTRĂ Denumire comună pentru
două culori: una compusă prin amestec fizic (albastru
de Prusia și de cobalt), alta de origine organică. L.L.
CIANOTROPIE în cromatologie, efect de răcire
(înălbăstrire) a culorilor, produs de obicei atunci cînd
în ele se amestecă puțin alb sau (uneori) negru,
înălbăstrirea unui roșu (nuanțarea spre violet) se
obține printr-un mic adaos de negru sau alb. Galbenul
în care se introduce puțin negru devine verzui —
întrucît i s-a adăugat prin aceasta o ușoară tentă de
albastru (cunoscutul verdaccio medieval se realiza
numai din. ocru galben și negru). Pe de altă parte,
griuriie de alb și negru — teoretic neutre din punct de
vedere cromatic — pentru a putea fi păstrate ca atare
trebuie amestecate în zonele de lumină cu puțin
galben-oranj, iar în cele de umbră cu puțin albastru.
Efectele particulare ale c., controlate de pictori, sînt
fructificate sau contracarate prin mijloace personale.
L.L.
CIBORIU (lat. ciborium) Tip de baldachin realizat
din piatră, lemn, rar din metal închipuind o cupolă
sprijinită pe coloane, ascunsă uneori sub un acoperiș
piramidal. în epoca paleocreștină, c. era amplasat
deasupra altarului, semnificînd soarele de pe bolta
cerească, cu care era asemănat Hristos. Apare
frecvent în scenele împărtășania apostolilor sau în
reprezentările' Tronului Hetimasiei. în arhitectura
religioasă, mai este întîlnit la Ierusalim, deasupra Sf.
CIL
109
Mormînt, sau în cripte, deasupra mormintelor unor
martiri (Salonic — Sf. Dumitru). Sub formă de
baldachin a intrat în compoziția tronurilor episcopale
(fr. ciborium, it. ciborio, baldacchino, tegurio, tiburio,
germ. Altarbaldachin, Altarziborium, engl. altar
canopy). 2. Vas liturgic catolic, avînd forma unei cupe
largi cu picior și capac, în care se păstrează ostiile
după consacrare. în Biserica răsăriteană, sinonim —
parțial — ca funcție cu chivotul (fr. ciboire, it. ciborio,
germ. Ziborium, engl. pyx, ciborium).	T.S.
CICLOPEANĂ, ZIDĂRIE ~ Zidărie compusă din
blocuri enorme de piatră de calcar, nefățuite, fără
mortar, fixate cu pietre mai mici în interstiții și
susținute prin greutatea proprie; tehnica folosită de
micenieni la construirea fortărețelor și a întăriturilor.
Denumirea se datorează grecilor, care au crezut că
aceste ziduri erau construite de Ciclopi, personaje
uriașe ale mitologiei grecești.	I.C.
CICLU Suită de imagini desenate, gravate, uneori
și pictate, avînd un singur subiect. Fie că urmărește
firul unei narațiuni, fie că incarnează tema într-o
succesiune de metafore și simboluri, c. este obligat,
prin însăși concepția lui, să susțină o tensiune
emoțională și expresivă puternică. A fost mult folosit
în grafica de idei. C. au cunoscut momente de mare
înflorire în sec. 16-17 (Urs Graf — Elveția, Jacques
Callot, c. Cerșetorilor—Franța). La începutul sec. 19
(Goya, c. Capricii, Dezastrele războiului — Spania),
la sfîrșitul sec. 19 (Max Beckmann, Emil Nolde —
Germania; Frans Masereel — Belgia), la mijlocul sec.
20 în S.U.A. (Jasper Johns, Rauschenberg). în
România, c. grafic s-a afirmat în sec. 20, în aria
graficii politice (Vasile Dobrian, Vasile Kazar) (fr.
serie, cycle, it. ciclo, germ. Zyklus, Reihenfolge, engl.
cycle).	A.P.
CIGNEROGNOLO (it.) Culoare medievală consem-
nată de Cennini: era un cenușiu compus din var și
negru care se folosea ca tentă de fond pentru veș-
minte și clădiri, peste ea urmînd a fi pictate luminile și
umbrele (în tehnicile in fresco și in secco). L.L.
CILINDRU Întîlnit în Mesopotamia (mii. 4 Î.H.)
este un obiect realizat în general din piatră, avînd o
formă cilindrică, gravat cu semne, figuri, simboluri,
texte. Prin amprentarea pe plăci de lut se obținea o
CÎR
CIN_______
110
imagine în relief. Aceste plăci puteau fi mobile, atunci
cînd purtau texte, sau fixate pe un suport, avînd rol
decorativ.	LC.
CIN Termen care la origine semnifica „ordine"; a
fost preluat în iconografia ortodoxă în ideea
reprezentării în pictură a ierarhiei Bisericii, într-o
compoziție pe registre: în cel superior, Sf. Treime sau
numai lisus Hristos (apoi coborînd), cetele îngerești,
profeții, apostolii, sfinții de diferite categorii, ultimul
rînd fiind rezervat sfinților călugări. Semnifică marea
rugăciune a tuturor acestor categorii de sfinți pentru
mîntuirea omenirii, fiind o amplificare a temei Deisis.
Cele mai remarcabile exemple se întîlnesc în pictura
exterioară din Moldova, unde îmbracă în întregime
cele 3 abside: Humor, Moldovița, Arbore, Voroneț,
Sucevița. V. și Deisis	T.S.
CINABRESE Roșu deschis, compus prin amestecul
albului de var „santogiovanni" cu sinopia. S-a folosit
în fresca medievală, îndeosebi pentru redarea
carnației.	L.L.
CINABRU (lat. cinnabaris) Culoare roșie strălu-
citoare, cu tonuri între stacojiu și violet, larg utilizată
în toate tehnicile picturii, începînd cu Egiptul antic și
pînă la crearea vermillonului de cadmiu, cu care se
aseamănă ca tentă, dar care l-a eliminat de pe paleta
pictorilor, fiindu-i net superior ca stabilitate la lumină
și în. amestecuri. Este o sulfura de mercur cristalină
care se întunecă la lumină, e dificilă în amestecuri și
relativ toxică. Există un c. natural și altul artificial.
Denumiri vechi: carmin chinezesc, chinovar (var.
chinovar pisat, chinăvări), c. (de munte, de Veneția),
cuglac (sau gugulac, de la germ. Kugellack, bordo),
roșu permanent, kinabri, piatră ținobăr, ținobăr (var.
(inobru, finovăr, zinober), vermillon (de China, de
mercur, englez, francez, permanent, stacojiu). Alte
culori cu denumiri asemănătoare: - de antimoniu,
pigment roșu intens, cald, brevetat în anul 1847 de
Murdock (Scoția). Este o sulfură de antimoniu. A fost
înlocuit aproape complet de cadmiurile roșii, cu o mai
largă compatibilitate chimică; - ecarlat (fr. ecarlate),
pigment artificial de un roșu aprins, care se
decolorează rapid. Este o iodură de mercur, foarte
toxică, inventată pe la jumătatea sec. trecut, astăzi
abandonată. Sin. briliant scarlet, iodin scarlet, pure
scarlet, vermillon ecarlate (fr. cinabre, vermillon, it.
cinabre, germ. Zinnober, engl. cinnabar). L.L.
CINA (CEA DE TAINĂ) Temă iconografică inclusă
în ciclul Patimilor, ilustrînd momentul ultimei întîlniri a
lui Hristos cu apostolii înainte de moartea sa.
Cunoaște destul de puține variante, în funcție de
epocă și de problemele plastice ale fiecărui artist.
Compozițional, constă din aranjarea în jurul unei
mese (rectangulare, ovale, în potcoavă) a celor 12
apostoli care îl înconjoară pe Hristos. Prima
reprezentare datează din sec. 6 (Codicele Rabbuia);
s-a răspîndit apoi în Apus, ca și în Răsărit, decorînd
biserici, dar mai cu seamă refectorii (cea a lui
Leonardo da Vinci, la Milano) sau trapeze (Muntele
Athos, Mînăstirea Dionisiou — sec. 16) (fr. La Cene,
it. Cenacolo, L'Ultima Cena, germ. Das letzte
Abendmahl, engl. The Last Supper).	T.S.
CINERARIU Urnă conținînd cenușa defunctului.
Frecvent întîlnite în tumuli.	I.C.
CINERARIUM în antichitatea romană, încăpere
destinată păstrării urnelor funerare.	I.C.
CINGHIAR -» verde de cupru
DINTRU 1. Curbură interioară, concavă, a unui arc
sau a unei bolți. Sin. intrados. Arc în plin c., boltă în
plin c.; arc sau boltă a cărei deschidere este de 180°
(semicerc, semicilindru). 2. Model-cofraj din lemn
servind la construirea unui arc sau a unei bolți, al
cărei traseu îl indică și căreia îi servește ca suprafață
de sprijin în timpul ridicării. Sin. Cofraj (fr. cintre, it.
CIOCAN DE SCULPTOR Unealtă de lovire cu
mîner, de diferite dimensiuni și forme, necesară în
procesul de lucru al sculpturii în materiale dure
(piatră, marmură, lemn ș.a.), acționată manual sau
i mecanic cu aer comprimat. 1. C.d.s. masiv din fier,
oțel (pătrat, paralelipipedic, rotunjit la capete) se
folosește în faza de degroșare a blocurilor și pentru
lovirea feluritelor scule de tăiere a formelor și
volumelor unei sculpturi în piatră, marmură (fr.
marteau de sculpteur, it. martello, germ. Schlăgel,
engl. hammer). 2. C.d.s. din lemn (pătrat, tronconic,
cilindric) cu coadă scurtă, confecționat din esențe tari
în genere cimișir (Buxus) hicon, nuc, servește la
lovirea dălților în tăierea și cioplirea lucrărilor
sculptate în lemn (fr. maillet, it. mazzuola di legno,
germ. Holzhammer, engl. wooden, mallet). C.R.
CIOPLIRE Acțiunea tăierii, incizării materialelor
dure (piatră, lemn, fildeș ș.a.) cu unelte din fier, oțel
(ciocan, daltă, gradină, rașpel, șpiț) pentru realizarea
unei sculpturi în forme tridimensionale sau în relief.
Poate fi executată în totalitate de către sculptor (c.
directă) sau de un pietrar prin transpunerea exactă
(v. punctare) a unui model creat de un artist, în
genere turnat în ghips sau alt material mai rezistent.
~ directă, tehnică străveche de sculptare a
materialelor dure, în care artistul atacă piatra,
marmura, lemnul prin tăiere directă, la dimensiunile
dorite, degajînd treptat silueta și volumele sugerate
de forma specifică a blocului, bușteanului sau
determinate de tema aleasă. C.d. se execută manual
folosind unelte tradiționale cunoscute din antichitate,
sau cu felurite mijloace mecanizate, moderne,
acționate electric (ciocanul pneumatic ș.a.). C.R.
CIPOLIN (it.) Varietate de marmură. Se extrage în
carierele din insula Eubeea (Marea Egee) și din Italia.
Albă cu striații concentrice negre, cenușii, verzi,
denumirea provine din asemănarea cu bulbul de
ceapă. Structura înfoliată prezintă dificultăți în
cioplirea lucrărilor de sculptură, c. fiind folosit din
antichitate, cu precădere pentru placarea zidurilor, a
coloanelor, a pilaștrilor sau pentru socluri și felurite
obiecte de artă decorativă (fr. cipolin, it. cipollino,
germ. Cipolinmarmor, engl. cipollino).	C.R.
CIPPUS Bloc de piatră folosit de romani ca bornă
de demarcare teritorială. în unele situații era folosit
ca piatră de mormînt purtînd o inscripție dedicatorie
(fr. cippe, it. cippo, germ. Cippus, Gedenkstein, engl.
cippus, gravestone).	I.C.
CIRC Edificiu roman destinat întrecerilor de care,
de formă rectangulară cu colțurile rotunjite. Pe laturile
lungi și în zona rotunjită erau ridicate gradene,
tribuna imperială fiind plasată la mijlocul uneia dintre
laturile lungi. în mijlocul arenei era construit un zid
acoperit cu reliefuri, împărțind-o în două piste, care
trebuiau parcurse de șapte ori. Una dintre extremități
se încheia cu o poartă triumfală (fr. cirque, it. circo,
germ. Zirkus, engl. circus).	I.C,
CISTERNA Rezervor săpat în stîncă sau în pămînt,
impermeabilizat prin diferite metode, de dimensiuni
variabile, servind la colectarea și păstrarea apei de
ploaie sau aduse din izvoare naturale. în arhitectura
bizantină, sînt cunoscute bazilici-c., de foarte mari
dimensiuni, cu pereții placați cu piatră și prevăzute cu
numeroase coloane care susțin bolțile (cea mai bine
păstrată — la Istanbul), (fr. citerne, it. cisterna, germ.
Zisterne, engl. cistern).	T.S.
CIUBUC Mulură convexă, cu profil semicircular
(uneori și în arc ușor frînt), caracteristică decorației
romanice și mai ales gotice; frecventă în arhitectura
caucaziană; întîlnită și în decorația arhitecturală din
Țara Românească (sec. 16-18), realizată rar din
piatră (Biserica de la Mînăstirea Dealu și cea
111
Episcopală din Curtea de Argeș) și foarte frecvent în
cărămidă special profilată. Sin. Tor (fr. boudin, it.
bastone, toro, germ. Rundstab, Wulst, engl. torus).
T.S.
CIZELARE 1. Mod de retușare și finisare a
ornamentelor unei piese de metal, prin eliminarea
bavurilor, pentru a se obține o mai mare finețe.
Tehnică practicată în antichitate de egipteni și de
asirieni, preluată de Bizanț prin intermediul Orientului
Apropiat și introdusă în Europa Occidentală, în sec.
13. Există trei procedee, aplicate din Renaștere, atît
în argintărie, cît și în giuvaiergerie: - după topirea
metalului („au fondu"), - prin ciocănire („au
repousse"), ~ prin sculptare directă („sur plece").
C. este practicată pe scară largă în sec. 15-17, în
Italia, de unde se răspîndește în restul Europei; se
extinde și la arta mobilierului, a ceramicii (aplicații și
monturi de vase). 2. Retușarea finală a lucrărilor de'
sculptură turnate în bronz sau alte metale. Pentru
netezirea asperităților de pe suprafețe, îndepărtarea
bavurilor și a altor imprefecțiuni se folosesc felurite
unelte din metal (ciocan, daltă, rașpel, perie etc.) (fr.
ciselure, it. cesellatura, germ. Ziselieren, engl.
chasing, chiselling).	V.D. și C.R.
CILȚl Deșeuri de cînepă ori de in rămase între
dinții daracului după trecerea prin el a fuiorului. Tăiați
în lungime de cîțiva centimetri, se introduc în mortarul
de frescă (intonaco) pe care îl „leagă"; favorizează
reacțiile chimice, dau pastei de var onctuozitate și o
mențin umedă chiar două zile după aplicarea ei pe
zid. Uneori au fost înlocuiți cu paie, pleavă, puzderii,
pâr de vite, fire de iarbă uscată etc.	L.L.
CI MP Suprafața suportului, fondul pe care se
execută o operă desenată, pictată etc. (Termenul
este asimilat uneori cu fond) (fr. champ, fond, it.
campo, germ. Hintergrund, engl. background field).
L.L.
CÎRJĂ EPISCOPALĂ însemn al puterii spirituale a
episcopilor, conferit în mediul catolic și superiorilor
unei abații privilegiate. Este formată dintr-o tijă lungă
CÎR
112
de lemn sau metal, cu extremitatea superioară bogat
decorată: cele catolice au capătul recurbat în spirală,
ornat cu motive vegetale, zoomorfe, antropomorfe
sau chiar cu mici scene; cele ortodoxe diferă în
funcție de rangul celui care o poartă: cele
metropolitane au la extremitatea superioară doi șerpi
afrontați realizați din metal prețios cu caboșoane cu
pietre prețioase, cele episcopale sînt mai simple,
ambele tipuri purtînd la o treime din înălțime o piesă
textilă încrețită în jurul unui inel (fr. crosse d'eveque,
it. pastorale, germ. Bischofsstab, engl. crozier,
pastoral staff). Sin. crasă, mai rar folosit. T.S.
CÎRMÎZ (turc.) Culcare roșie violacee intensă.
Există un c. vegetal și altul animal. Cel de origine
animală se extrage din gogoșile unei insecte parazit
denumită coșenilă (coccus cacti), de origine
mexicană, căreia i s-a mai spus și c., iar cel vegetal
se obține din fructele plantei erbacee numită c. sau
rumeioară (phytolacca decandra). S-a folosit în
boiangeria medievală ca înlocuitor al purpurei. Pentru
a fi util pictorilor, colorantul se folosea direct sau era
fixat pe alumină, rezultînd o culoare frumoasă, dar
instabilă la lumină și în amestecuri. Denumiri
medievale: sîngele Sf. loan, stacojiu venețian.
Denumirile obișnuite ale c. produc destule confuzii
(fr. kermes, cramoisi, it. chermisino, germ.
Karmesinrot, crimson). V. și carmin	L.L.
CLAROBSCUR Procedeu grafic și pictural de
distribuire a luminilor și a umbrelor în vederea
obținerii unor treceri gradate sau a unor puternice
efecte de contrast între umbră și lumină, o modalitate
de creație bazată pe expresivitatea dialogului dintre
lumină și umbră. Întrucît contrastele valorice sînt
caracteristice c., raporturile cromatice — fără a fi
ignorate — dețin un rol secundar. în evoluția sa, c. a
cunoscut mai multe etape. Inițiatorul lui pare a fi
Leonardo da Vinci, cu al său sfumato, în care
contururile se estompează, culoarea locală își reduce
autonomia, cedînd locul unei cromatici generale
delicate, aurii, învăluitoare, parcă de asfințit.
Correggio — considerat uneori creatorul procedeului
— nu face decît să-l ducă mai departe. Giorgione,
Tițian, Tintoretto, Veronese cultivă regia de lumină a
tablourilor, asociind-o bogăției cromatice proprii Școlii
venețiene. Un mod aparte în înțelegerea c. (numit
uneori luminism) îl aduce Caravaggio: lumina
tablourilor sale pare emisă de surse puternice, astfel
că pe fonduri întunecate apar figuri luminate puternic,
subliniate de umbre grele. Plasticitatea acuzată a
operelor sale a făcut să aibă mulți imitatori (numiți
astăzi caravagiști), marcînd arta sec. 17, în care c.
este cultivat cu precădere. Valori proprii c. sînt
prezente în opera unor maeștrii ca Murillo, Ribera,
Zurbaran, Velâzquez (Spania), Poussin (Franța), sau
la așa-numiții „mici maeștri" flamanzi și olandezi etc.
în opera lui Rembrandt, c. atinge punctul lui de
apogeu: lumina tablourilor sale nu mai este un ecleraj
exterior, ci pare să emane din interiorul elementelor,
contururile se topesc în mase aurii alternate cu umbre
profunde, in grafică, c. are un rol important în desen
și în gravura în alb-negru (cu deosebire în acvatinta,
mezzotinta, acvaforte, dar și în xilo, linogravură și în
litografie), pentru redarea efectelor de picturalitate și
consistență a volumelor. De asemenea, ca valoare de
contrast, potențează expresivitatea desenelor și
gravurilor în alb-negru (fr. clair-obscur, it. chiar-
oscuro, germ. Helldunkel, engl. chiaroscuro, clare-
obscure). V. și contrast cromatic A.P. și L.L.
CLASICISM 1. Din punct de vedere estetico-
teoretic, c. desemnează orice creație artistică ajunsă
în faza ei de consacrare definitivă, avînd caracter de
exemplaritate, vocația de model. în acest sens se
opune conceptului de modernitate imediată. Totuși —
prin distanță istorică — se vorbește astăzi și despre
curentele moderne ale începutului de secol 20 ca
despre modernitatea clasică. Pentru aspectul teoretic
al termenului de c. poate fi folosit și cel de clasicitate.
2. Din punct de vedere istorico-tipologic, c. se referă
la toate orientările care descind sau se inspiră din
arta antică greacă și romană în faza lor de maturitate,
denumită clasică. Există elemente de c. în arta
elenistică — ultima fază în evoluția artei grecești —,
în arta bizantină, precum și în arta medievală vest-
europeană — în arta carolingiană și în arta gotică. în
Renaștere, c. devine programatic, iar în barocul
francez (N.Poussin, frații Le Nain) și italian (frații
Carracci) subzistă cu forme caracteristice legate de
tradițiile artistice locale. Începînd de la mijlocul sec.
18 și pînă în prima treime a sec. 19, c. cunoaște un
nou impuls, în Anglia, Franța, Germania, Austria,
țările scandinave, Rusia, determinat atît de
descoperirile campaniilor de săpături arheologice de
la Herculanum și Pompei, cît și de scrierile lui
J.J.Winckelmann, Caylus, R.Mengs ș.a. Un rol în
afirmarea c. în această fază, cunoscută și sub
numele de neoclasicism, l-a avut și evoluția
ideologică și politică spre o concepție democratică
asupra guvernării și organizării societății, care a atras
după sine nevoia unei raționalități și simplificări în
viziunea și expresia artistică, precum și a reinstaurării
în artă a valorilor clasice ale eticii și eroismului civic.
La sfîrșitul sec. 18 și începutul sec. 19, c. —
neoclasicismul — se interferează și se îmbină cu
romantismul literar-artistic. Prin K.Friedrich Schinkel,
Goethe, C.D.Friedrich și Otto Runge în Germania,
F.Overbeck în Austria, prin A.Chenier și Louis David
în Franța, prin J.FiissIi în Anglia, A.Canova în Italia,
B.Thorvaldsen în Danemarca ș.a., idealul estetic și
filozofic al c. — armonie, claritate, echilibru — este
încorporat experienței moderne — la acea dată — a
trăirii romantice cu neliniștile, introvertirea și
incursiunile ei în zonele tulburi ale conștiinței,
reușindu-se un moment de sinteză spirituală în arta
europeană, primul după sinteza dintre clasic și
• contrariile sale, în sec. 17 francez. în România,
neoclasicismul s-a răspîndit începînd din sec. 18, în
arhitectura religioasă și civilă din Moldova, apoi și în
Muntenia, iar în sec. 19, s-a afirmat, prin unele
elemente, în pictura lui Gh.Tattarescu. V. și il. 33-36
. A.P.
CLAUSTRU Spațiul interior al unei mînăstiri catolice
în care nu au acces decît călugării, respectiv călugări-
țele (fr, cloture de couvent, it. clausura, germ. Klausur,
engl. cloisteredprecinct). V. și mînăstire T.S.
CLAVI (plural de la clavus) (lat.) Termen care
desemnează un element decorativ de forma unor
benzi lungi colorate, contrastant față de veșmîntul
lung de tip sirian (cămașă dreaptă, largă, cu mîneci),
pe care îl poartă numai lisus în scenele din ciclul
Patimilor, inclusiv în scena Răstignirii.	T.S.
CLEI Termen care denumește o multitudine de
materii, foarte variate ca proveniență, aspect, și
caracteristici, dar care au comună însușirea de a lipi.
Pot fi: animale, vegetale, minerale și sintetice. C.
tradiționale cele mai folosite în pictură (îndeosebi
pentru grunduri și aglutinanți) sînt de origine animală,
avînd la bază gelatina, cazeina și albumina. C. de
gelatină este extras din oasele, cartilajele, pielea și
țesuturile animale. Sortimente: ~ de oase, ~ de piele,
~ de pește, - de iepure, - de capră, - de
pergament, ~ de tîmplărie etc.; c. de cazeină, se
extrage fie din’brînză degresată, fie din granulele sau
pulberea albă de cazeină pură; oul, întreg sau
separat în albuș și gălbenuș, se utilizează datorită
albuminei pe care o conține. Din grupa c. vegetale
fac parte gumele (de cireș, prun, vișin, guma
adragantă, guma arabică), amidonul, ~ din făină (de
grîu, secară, tărîțe), zeama de usturoi; sînt utilizate la
pregătirea unor suporturi, în compoziția unor culori,
pentru maruflaj, ca apreturi etc. Din c. minerale face
parte sticla solubilă (silicatul de sodiu și de potasiu),
care se întrebuințează datorită proprietăților ei
ignifuge și de impermeabilizare, iar c. sintetice se
folosesc la aglutinarea unor culori, în operațiile de
restaurare și conservare etc. (fr. colle, it. colla, germ.
Kleister, Leim, engl. glue).	L.L.
CLEȘTAR -e cristal artificial
CLISIARNIȚA Construcție independentă, situată în
incinta unei mînăstiri, sau adosată altarului unei
biserici, destinată păstrării tezaurului, vaselor
prețioase de cult sau odăjdiilor de sărbătoare. în
anume împrejurări, cele de mari dimensiuni puteau
servi adăpostirii temporare a unor membri ai clerului,
aici avîndu-și locuința clisiarhul (eclesiarhul), adică
cel însărcinat cu paza documentelor și a tezaurului
mînăstirii. Cea mai amplă realizare de acest fel este
cea de la mînăstirea Moldovița, construită în 1610-
1612 de egumenul Efrem (fr. chambre du tresor, it.
tesoro, germ. Schatzkammer, engl. treasure room).
T.S.
CLIȘEU Tehnică de gravare pe sticlă, prin
acoperirea unor plăci de sticlă cu colodiu sau
_____CLO
113
cerneală grasă, pe care, după uscare, artistul
incizează cu un ac, după procedeul acvafortei. Placa
astfel gravată este copiată pe o hîrtie sensibilizată la
lumină. Astăzi nu se mai folosește aproape deloc
acest procedeu (fr. cliche-verre, germ, cliche-verre,
engl. glass-print).	|.p.
CLIPEUS (lat. clipeus, scut rotund) Element
arhitectural constînd într-un portret în medalion al
unei persoane decedate. Numele derivă din obiceiul
de a se decora scuturile cu portretele strămoșilor (fr.
clipeus, it. clipeo, germ, runder Schild, engl. circular
shield).	I.C.
CLIVARE Tăierea unei pietre prețioase după
straturile de cristalizare (în lamele sau plăci paralele);
operație absolut necesară la tăierea diamantelor în
vederea eliminării defectelor pietrei. Procedeul meca-
nic constă în fragmentarea corpului pietrei cu ajutorul
unui cuțit sau al unui ciocan; cel chimic, în imersiunea
în apă rece a pietrei încălzite (fr. clivage, it. tendere,
fenditura, germ. Spaltung, engl. cieavage). V.D.
CLOISONNE (fr. cloisonner, a compartimenta)
Tehnică decorativă pentru metal, în care suprafața de
decorat este compartimentată prin fire sau benzi
metalice sudate -pe suprafața suport, fiecare
compartiment urmînd a fi umplut cu lamele de pietre
prețioase-sau semiprețioase, de lemn de esențe rare,
fildeș, coral, sidef sau emailuri colorate. V. email
cloisonne	I.C.
CLOISONNISM Procedeu în pictura postimpre-
sionistă, în special în aripa ei simbolistă reprezentată
de Gauguin și Emile Bernard, constînd în sublinierea
formelor plate, într-o viziune cu surse în arta gravurii
japoneze. Denumirea de c. vine de la asemănarea
acestui procedeu, cu un accentuat caracter decorativ,
cu obiectele lucrate în tehnica c/o/sonne-ului. A.P.
CLOPOT Instrument sonor de forma unei cupe
metalice (bronz) răsturnate, de dimensiuni variabile,
prevăzută la interior cu o limbă mobilă, acționată prin
pendulare. Se suspendă de eșafodaje speciale
solide, din lemn sau metal, adăpostite în construcții
speciale: turnuri-clopotniță, zvoniță etc. C. sînt
adesea decorate cu motive vegetale, geometrice,
scene și inscripții. în arta creștină se folosesc din
sec. 7, arta turnării lor ajungînd la apogeu în sec. 15
în Germania, Rusia, Polonia. Cel mai vechi c. din
România datează din sec. 14, provenind de la
Mînăstirea Cotmeana — jud. Argeș (fr. cloche, it.
campana, germ. Glocke, engl. beli).	T.S.
CLOPOTNIȚA Construcție din zid sau din lemn,
ridicată special în preajma unei biserici pentru a
adăposti clopotele. De plan circular sau rectangular,
comportînd mai multe nivele, ea este prevăzută la
ultimul dintre ele cu largi ferestre de sunet. Cele mai
vechi c. datează din sec. 9 (Italia). în țara noastră, ca
de altfel în majoritatea țărilor din Europa, cu începere
COA
114
din sec. 11-12 (Franța, Germania), se întîlnesc mai
cu seamă turnuri-clopotniță, făcînd parte integrantă
din biserica însăși. C. independente datează din
epoca lui Ștefan cel Mare (Piatra Neamț, Botoșani)
sau sînt aferente unor biserici de lemn din jud.
Mureș, Harghita, Covasna. O formă particulară de c.
este zvonița (fr. docher, it. campanile, germ.
Glockenturm, engl. bell-tower).	T.S.
COACERE Operație de ardere a pieselor de
ceramică în cuptoare speciale, pentru ca, supuse
acțiunii focului la anumite temperaturi, să devină dure
sau mai puțin dure (fr. cuisson, it. cottura, germ.
Brennen, engl. burning procesa, baking). V.D.
COAJA în erminii, nume dat stratului dur de
carbonat de calciu care se formează la suprafața
tencuielii de frescă. Sin. peliță, pojghiță, țipă. L.L.
COAMA Muchia superioară, orizontală, a unui
acoperiș, rezultînd din îmbinarea celor două pante,
marcată funcțional de elemente special profilate în
funcție de materialul din care este făcută învelitoarea
(olane, lemn, ardezie etc.), menite să împiedice
pătrunderea apei de ploaie și a zăpezii în interiorul
construcției (fr. faîtage, it. spina del tetto, germ.
Firstbalken, engl. ridge of the roof).	T.S.
coama
COBALT AZURIU -» albastru de Bremen
COBORÎREA DE PE CRUCE Scenă din ciclul
Patimilor, în care este reprezentat-momentul în care
lisus Hristos mort este luat de pe crucea pe care a
fost răstignit, de către loan Evanghelistul, Nicodim și
losif din Arimateea. în cronologia iconografiei ciclului
Patimilor, este urmată de Plîngere și de Punerea în
mormînt. Deosebirile dintre diferitele reprezentări
rezultă din poziția corpului lui lisus față de cruce, față
de scara prezentă în imagine și față de grupul
personajelor secundare (fr. Descente de croix,
Deposition de croix, it. Discesa dalia croce,
Depositione dalia croce, germ. Kreuzabnahme, engl.
Descent from the Cross).	T.S.
COBORÎREA LA IAD (gr. Anastasis) Termen cu
care scena aleasă pentru a ilustra învierea lui
Hristos, este adeseori desemnată în iconografia
bizantină. Este inspirată din Evanghelia apocrifă a lui
Nicodim și reprezintă eliberarea patriarhilor Legii
vechi de către Hristos care, apărut într-o mandorlă de
lumină, calcă pe porțile sfărîmate ale iadului,
trăgîndu-l de mînă pe Adam (uneori și pe Eva), urmat
de o serie de personaje din Vechiul Testament.’ Sin.
înviere (fr. Descente aux Umbes, it. Discesa al
Limbo, germ. Hdllenfahrt, engl. Descent to Hell). T.S.
COCHILIE Motiv ornamental de origine romană, în
formă de scoică, folosit în arta decorativă (fr.
coquille, it. conchiglia, germ. Muschel, engl. Shell).
V.D.
COCLEALĂ -4 verde de cupru
COFRAJ Formă-mulaj, realizată din scînduri, care
servește la ridicarea, pe extradosul său, a anumitor
tipuri de arcade și de bolți; facilitează atît trasarea
arcelor, cît și sprijinirea materialului de pus în operă
pînă în momentul în care mortarul a făcut priză. în
tehnica betonului armat, formă realizată din scînduri
în jurul unei armături metalice, în care se toarnă
masa semisolidă de beton, îndepărtată după ce
acesta s-a întărit (fr. coffrage, it. palafitta, germ.
Ausschalung, engl. framework).	T.S.
COLAJ (fr. collage, lipire) 1. Lipire a două
suprafețe. 2. Operă realizată prin lipirea pe un suport
(pînză, hîrtie, carton etc.) a unor elemente diverse:
decupaje din ziare, hîrtii colorate, etichete, fragmente
de furnir etc., însoțite sau nu de intervenții grafice
sau picturale. Primele c. cunoscute și denumite ca
atare datează din 1912 și aparțin pictorilor Georges
Braque și Pablo Picasso. Procedeul se modifică
ulterior, opera integrînd obiecte, de regulă plate
(chei, sfori, cuie, așchii etc.), creîndu-se prin aceasta
„tablouri-relief“ care vor face trecerea din perimetrul
elementelor adosate unui suport spre asamblajele de
obiecte independente și, mai tîrziu, spre pop art. 2. în
grafică, asamblaj asemănător de desene, acuarele
sau orice alt procedeu grafic, cu elemente sau
fragmente de obiecte din realitate. Astăzi, c. în
grafică se suprapune adesea cu tehnicile mixte; își
are originea în cubism, dar este folosit mai ales în
dadaism și suprarealism, în pop artă și hiperrealism.
Fotomontajul folosește, de asemenea, procedeele c.
A.P. și L.L.
COLAN Lanț ornamentat, purtat în jurul gîtului de
deținătorii unor ordine cavalerești și militare, din Evul
Mediu pînă azi (fr. collier, it. eoliana, germ. Halsband,
engl. necklace).	V.D.
COLATERALĂ Navă laterală într-o bazilică sau
într-o biserică hală, separată de cea centrală prin
coloane sau stîlpi legați prin arcade, care delimitează
în spațiul C. travei acoperite cu bolți independente,
sau marcate de arce dublouri în cazul boltirilor
continue (fr. bas-cote^ collateral, it. navata laterale,
germ. Seitenschiff, engl. side-aisle).	T.S.
COLCOTAR Pigment roșu, rece, ușor violaceu,
cunoscut din epoci vechi. Este fie un peroxid de fier
obținut pe cale artificială, fie un oxid natural de fier.
Culoare cu tonuri calme, durabilă, lipsită de toxicitate,
utilizată în toate tehnicile.	L.L.
COLERETA (fr.) GuIer mare încrețit sau plisat, cum
au fost cel femeiesc din dantelă, susținut de sîrme,
de la sfîrșitul sec. 16, și cel purtat de bărbați după
moda olandeză a sec. 17 (fr. collerette, it. collaretto,
germ. Halskrause, engl. collar-ruff).	A.N.
COLIMAQON (fr.) Scară în spirală realizată din
lemn, piatră sau metal, cu treptele dispuse strîns în
jurul unui ax central. Văzute de jos, treptele au
aspectul unui evantai dezvoltat în spațiu (fr. escalier
en colimațon, it. scala a chiocciola, germ.
Schneckentreppe, Wendeltreppe, engl. turnpike
stairs, winding stairs).	T.S.
COLOANA Element constructiv vertical, destinat să
contribuie la descărcarea forțelor de împingere
provenite din sistemul de acoperire a unui spațiu
(bolți, tavane). în general, este compusă din bază,
fus, capitel. Poate fi realizată din lemn, piatră,
cărămidă, metal, beton. Funcția de structură este
foarte adesea dublată de una decorativă, forma,
amploarea, ornamentația fiind determinate de epocă
și stil (fr. colonne, it. colonna, germ. Săule, engl.
column, shaft). Din punct de vedere al structurii poate
fi: - monolită, realizată din o singură bucată de
material (cele de lemn, uneori din piatră, cele turnate
în metal sau beton) (fr. c. monolithe, it. c. monolita,
germ. Einsteinsăule, engl. monolithic c.); ~
modulată, c. la care fiecare element constitutiv este
realizat din bucăți independente — asamblate după
COL
116
diferite metode, cel mai adesea cu scoabe metalice,
prin șanțuri de îmbinare sau prin întrepătrunderea de
profile — sau din elemente constructive identice,
profilate special (cele de cărămidă). Din punct de
vedere al secțiunii fusului poate fi: ~ cilindrică, cu
diametru circular (fr. c. monocylindrique, it. c.
monocilindrica, engl. single pillar, rounded shaft); ~
canelată, cu diametru! festonat printr-o succesiune
de concavități (fr. c. canneiee, it. c. scanalata, germ.
geriffelte S. engl. fluted c.); ~ anelată (inelată), cu
diametrul festonat printr-o succesiune de convexități
(fr. c. annelee sau c. baguee, it. c. inanellata, germ.
Ringsăule, gewirtelte S., engl. banded shaft); ~ în
torsadă, cu aspect de fir răsucit (fr. c. torse, it. c.
tortile, c. a tortiglione, c. a spirale, germ, gewundene
S. engl. spiral c., twisted shaft); ~ fasciculată, c.
multiple, organizate în jurul unui nucleu central sau
pilastru (fr. c. fasciculee, it. c. fascicolata, c. a fascio,
germ. Bundelsăule, engl. bundle-column);
înnodată, tip de c. geminată, la care cele două
elemente sînt unite printr-un nod de piatră la jumătate
din înălțime; ~ solomonică, pe înălțime, prezintă
răsuciri, cu alternanțe concav, convex (sinusoide).
Din punct de vedere al amplasării în spațiu poate fi: -
liberă (fr. c. isolee, it. c. isolata, c. staccata, germ.
Vollsăule, engl. free-standing c.); adosată, c.
alipită unui zid sau unui pilastru (fr. c. adossee, it. c.
addossata, germ, angelehnte S., engl. detached s.);~
angajată, c. parțial înglobată în zidărie (fr. c.
engagee, it. mezza c., germ. Halbsăule, Dienst, engl.
engaged c.); ~ geminată, c. grupate cîte două (fr.
colonnes geminees, it. colonne binate, germ.
gekuppelte Săulen, engl. coupled columns). în funcție
de spațiul geografic și de epocă, fiecare din
elementele componente, care însă nu funcționează
decît ca un întreg, dobîndește trăsături stilistice
aparte. Foarte des, în arhitectura greacă, romană, în
romanic, gotic, neoclasicism — împreună cu alte
elemente funcționale (antablament, arce, tipuri de
bolți) —, c. contribuie la definirea unui stil. în funcție
de semnificație poate fi: ~ comemorativă, c. ridicată
în amintirea unui eveniment sau pentru a perpetua
memoria faptelor unei persoane (fr. c.
commemorative, it. c. monumentale, germ.
Denkmalsăule, engl. monumental c.); o variantă
specială, foarte frecventă în epoca barocă, este -
ciumei, reprezentată, de fapt, de un grup statuar
organizat în jurul unei c. din a cărui compoziție făcea
parte Fecioara (plasată pe c. în vîrf) înconjurată de o
serie de sfinți considerați protectori împotriva acestui
flagel colectiv; alt tip special este - rostrală, c.
decorată cu prova unui vas, ridicată pentru a
comemora victorii navale. V. și abacă, bază, capitel,
fus, ordin	T.S. și I.C.
COLOFONIU -> sacîz
COLOGRAVURĂ Procedeu folosit în gravură, care
constă în lipirea pe placă a unor elemente (de ex.
bucăți de carton) care, la imprimare, creează efecte
de colaj.	LP.
COLONADA Succesiune uni- sau pluriliniară de
coloane de același tip sau de tipuri diferite, unite prin
arhitrave ori prin arce, care se constituie în
ansambluri independente (C. din Piața Sf. Petru din
Roma) sau fac parte integrantă din structura unui
edificiu, alcătuind un portic frontal sau înconjurîndu-l
pe două sau mai multe laturi (fr. colonnade, it.
colonnato, germ. Kolonnade, Săulengang, engl.
colonnade). 14. și portic	T.S.
COLONETA Coloană de mici dimensiuni, cu funcție
decorativă, realizată din piatră, lemn, stuc sau turnată
în metal, ciment ori beton. Ca structură și tipologie,
prezintă aceleași elemente componente și variante
formale ca o coloană (fr. colonnette, it. colonetta,
colonnina, germ. Săulchen, engl. small column). T.S.
COLOR Culoare roz, cu variații tonale, folosită de
vechii meșteri de sorginte bizantină. Se obține prin
amestecul pămînturilor roșii cu alb de var. Este
echivalentul răsăritean al culorii cinabrese,
menționată de Cennini. Var. color piatră, colur
(kolur). *	L.L.
COLORANT La modul general, materie care are
proprietatea de a colora o altă materie, incoloră sau
colorată la rîndul ei. într-un limbaj specializat, c. sînt
materiile extrem de fine (fără „corp"), solubile în lianți
și solvenți, lipsite de o culoare proprie bine definită,
care se întrebuințează cu precădere pentru vopsirea
fibrelor textile, în care sînt încorporate. (Spre
deosebire de aceștia, pigmenții acoperă anumite
suprafețe.) Pentru a deveni utilizabili ca paste
picturale, c. li se împrumută un „corp" străin și inert
din punct de vedere chimic, cum ar fi alumina, creta
etc. Primii c. au fost anumite extracte vegetale din
flori, frunze, fructe, scoarță, tulpini sau rădăcini (din
care au fost preparate, de pildă, garanța, indigoul,
băcanul etc.), sau materii de origine animală
(concretizate în pigmenți cum sînt carminul, sepia,
galbenul indian etc.). Astăzi aproape toți sînt produși
prin sinteză chimică (fr. colorant, it. colorante, germ.
Farbmittel, engl. colouring matter).	L.L.
COLORIMETRIE Disciplină științifică al cărei
obiect de studiu este măsurarea variațiilor cromatice
și stabilirea unor etaloane generalizatoare în care
culorile sînt exprimate numeric. Un asemenea
etalonaj ține seama de trei coordonate fizice ale
culorii: tenta propriu-zisă, luminozitatea și puritatea.
Necesitatea studiilor de acest gen este determinată
de lipsa unei nomenclaturi simple și stabile, cu
valoare internațională, care să poată cuprinde
numărul enorm de tonuri și nuanțe ale culorilor.
Printre primii cercetători care au încercat o astfel de
sistematizare se numără chimistul francez Michel
Eugene Chevreul, care, în anul 1839, a imaginat și a
concretizat pe o suprafață de porțelan un cerc al
culorilor împărțit în 1368 de arii numerotate. De
atunci au fost întocmite serii de atlase și cataloage de
culori. Diversitatea extremă de nuanțe a fost definită
cu ajutorul unor aparate de măsură de înaltă precizie,
au fost propuse sisteme colorimetrice complexe, fără
să se fi putut ajunge totuși la adoptarea unuia unanim
acceptat. Printre cele mai cunoscute sînt: sistemul
francez A.F.N.O.R., sistemele engleze Munsell și
British Colour Council, sistemele germane Ostwald și
Adam, sistemul belgian Petre-Octochrom, sistemele
suedeze Hesselgreen și Pery-Marthin, sistemul
finlandez Syreeni etc. Interesul pictorului față de
asemenea studii și măsurători de mare exactitate
este însă destul de redus, importanța și eficiența lor
relevîndu-se în disciplinele de cercetare (fizică,
chimie, psihologie etc.), în design, în practica
producătorilor de pigmenți și coloranți, în industria
textilă.	L.L.
COLORIST Calificativ atribuit unui pictor înzestrat
cu un simț aparte al culorii. Un c. își construiește
tablourile în primul rînd pe baza raporturilor cromatice,
culoarea — rafinată, vie, dar nu întotdeauna eclatantă
— devenind astfel trăsătura definitorie a artei sale.
Dintre artiștii epocilor clasice sînt considerați mari c.
pictorii Școlii venețiene (Tițian, Veronese etc.), prin
comparație cu pictorii florentini, socotiți a fi mari
desenatori. Printre coloriștii faimoși ai sec. 20 un loc
distinct îl ocupă Henri Matisse. în arta românească —
a cărei propensiune pentru culoare constituie o
caracteristică generală — excelează în acest sens
Ștefan Luchian, Theodor Pallady, Alexandru
Ciucurencu etc. (fr. coloriste, it. colorista. germ.
Kolorist, engl. colourist).	L.L.
COLOS (gr. kolossos) Denumire dată în lumea
greco-romană statuilor gigantice. La origine, termen
folosit de Herodot în descrierea Egiptului cu referire
la statuile lui Ramses al ll-lea de la Abu Simbel,
generalizat apoi în lumea mediteraneană (ex.
Rhodos) (fr. colosse, it. colosso, germ. Koloss, engl.
colossus).	LC.
COLT —> dinte
1
COM
117
COLȚAR Mobilă de structură triunghiulară
destinată să ocupe într-o încăpere spațiul unghiular
dintre doi pereți; apare în inventarul mobilierului din
sec. 17. De forma unui dulap scund, c. are rafturi pe
fațada deschisă sau închisă cu un batant, ori cu două
uși, sertare pe centură, tăblia marcată cu profile;
uneori, este acoperit cu placă de marmură. Plasat în
cadrul sufrageriei c. are rol de bufet-servantă. în sec.
18—19, piesele de lux destinate salonului, budoarului
sînt confecționate din lemn marchetat, sculptat și
aurit, cu garnituri de bronz, pictat pe fonduri de
culoare închisă sau deschisă, lăcuit cu lacuri de
China, verniuri Martin (fr. encoignure, it. cantoniera,
angoliera cantonale, germ. Eckmdbel, Eckschrănk-
chen, engl. corner cabinet, corner-cupboard). C.R.
COLUMBARIUM Inițial, nișa destinată să păstreze
o urnă funerară. Începînd cu sec. 1 Î.H., încăpere cu
rol funerar, avînd pereții decorați cu șiruri de nișe
suprapuse, destinate păstrării urnelor.	I.C.
COMANDITAR Persoană care cere unui creator sau
unui atelier execuția unei lucrări artistice, destinată fie
propriei folosințe, fie uzului unei comunități (locuințe
de diferite tipuri, picturi, sculpturi, opere de artă
decorativă, o biserică, o mînăstire, pictură murală sau
de panou dintr-un edificiu, cărți etc.), pe care o
plătește din banii proprii. în cel de-al doilea caz, c.
este de fapt donator (fr. commettant, it. committente,
germ. Auftraggeber, engl. patron).	T.S.
COMANAC Bonetă de formă cilindrică, din pîslă
sau postav, purtată de militari în Transilvania, precum
și de călugării ortodocși. Sin. potcap, culion. A.N.
COMBINE PAINTING (engl.) Combinare a picturii
cu obiecte care au doar o vagă legătură cu tabloul
sau sînt lipsite în tablou (v. asamblaj). M.P.
COMID Unul din numele gumei arabice, în
nomenclatura de tradiție bizantină. Var. comid alb,
comid de Alexandria, zamă comid.	L.L.
COMODA Mobilă cu sertare suprapuse (de obicei 3
sau 4), pentru păstrarea lenjeriei și a altor obiecte
vestimentare. A apărut la sfîrșitul sec. 16, o dată cu
dulapul de haine, înlocuind lada, dar poartă acest
nume doar de la sfîrșitul sec. 17. A evoluat potrivit
stilurilor dominante. De exemplu, în stilul Ludovic
XIV, ~ Boulle (după numele ebenistului care le-a
creat), de formă dreptunghiulară, cu unul sau mai
multe sertare suprapuse, bogat decorată, cu
marchetărie din aramă, cositor și baga, cu mascaroni
și măști din bronz aurit; în stilul Regence, apar - „en
tombeau", bombată, din lemn masiv sau marchetală,
și ~ „en arbalete", cu furnir și aplicații de bronz
(creația lui Ch.Cressent); în stilul Ludovic XVI revine
moda c. dreptunghiulare și apare tipul de ~ în
semilună. Sertarele sînt, uneori, înlocuite cu uși, ca
în stilul Empire, iar în Anglia apare - cu etajeră.
Tipuri de c. mai sînt ~ servantă (în stilul Ludovic
XVI), - toaletă, prevăzută cu oglindă și serviciu de
spălat, - birou (în stilul Ludovic Filip) etc. (fr.
commode, it. cassettone, germ. Kommode, engl.
chest of drawers).	C.R. și A.N.
COMPANIA INDI1L0R Denumirea unor societăți
comerciale înființate la începutul sec. 17, ca urmare a
dezvoltării comerțului dintre unele state europene și
țările din Extremul Orient. Prima dintre acestea,
„Compania olandeză a Indiilor Orientale", fondată în
1602, este activă pînă în 1798, „Compania engleză a
Indiilor", din 1715, și „Compania franceză a Indiilor",
din 1720, importă masiv pînă la începutul sec. 19
diverse produse și obiecte de artă (porțelanuri,
bronzuri, țesături, piese de mobilier, sculpturi,
gravuri). Totodată unele manufacturi din China,
Coreea, Japonia, execută comenzi de porțelanuri
destinate exportului în Europa. în ansamblu vehi-
cularea acestor noi valori estetice influențează îndeo-
sebi domeniul artelor decorative europene (fr. Com-
pagne des îndes, engl. East India Company). C.R.
COMPLEMENTARE (CULORI) Denumire purtată
de cele mai contrastante perechi de culori ale
spectrului cromatic. în domeniul culorilor-pigmenți
există trei perechi de c.: - primare (roșu-verde,
galben-violet, albastru-oranj) și alte trei perechi de -
secundare (în cercul cu 12 culori: roșu-violet cu
galben-verde, galben-oranj cu albastru-violet, albas-
tru-verde cu roșu-oranj); fiecare pereche de c.
include triada primarelor: de pildă, în perechea roșu-
verde, roșului i se alătură verdele, care se produce
prin amestecul galbenului cu albastrul. Relațiile dintre
c. sînt bine ilustrate printr-o experiență în care privim
o suprafață colorată în dungi egale de roșu și verde:
de la mare distanță percepem un gri rezultat din
amestecul optic; de la o distanță medie percepem
dungile imprecis delimitate; iar din apropiere,
observăm cum cele două culori, bine delimitate, se
exaltă reciproc (mai observăm, de asemenea,
opoziția neantagonică, expresivă și totodată
definitorie, dintre c., care deși sînt opuse, par a-și
reclama prezența). Perechile de c. au unele caractere
particulare și altele comune. V. și contrast
(cromatic)	L.L.
C0MPLUV1UM Deschidere rectangulară practicată
în acoperișul vilei romane deasupra atriului, cu rol de
iluminare și aerisire.	I.C.
COMPOTIERA Vas cu capac din faianță, porțelan,
cristal, metal etc., de diferite forme (rotund, oval,
pătrat, în unghiuri ascuțite sau rotunjite, cu aspect de
floare, scoică etc.), folosit pentru păstrarea sau
servirea compotului de fructe; intrat în uz în sec. 17-
18. Exemplare frumoase provin din manufacturile
europene (Delft, Sevres, Paris, Meissen, Viena etc.)
COM
119
(fr. compotier, it. fruttiera, germ. Kompottschale, engl.
fruit-stand).	* v.D.
COMPOZIT Ordin arhitectural roman al cărui
capitel combina volutele ionice și frunzele de acant
corintice. V. și ordine de arhitectură	I.C.
COMPOZIȚIE 1. Modalitate specifică de struc-
turare a elementelor unei opere de artă astfel încît să
formeze un ansamblu omogen, echilibrat,
indestructibil, capabil să transmită privitorului ideea și
emoția artistului. C. include preocupări pentru
selecția, proporționarea, distribuirea și corelarea
elementelor, dar nu se reduce ia o simplă însumare a
acestora, ci vizează crearea unei unități coerente, în
care s-a produs o schimbare calitativă, intr-o
asemenea totalitate diversele părți constitutive își
păstrează identitatea, dar nu mai rămîn disparate, ci
par reunite printr-o forță internă; ca atare, a elimina
un element oarecare dintr-o c. înseamnă a o
dezechilibra pînă la dislocare. Ca principiu ordonator,
la baza unei c. — figurative sau nonfigurative — stă
aproape întotdeauna contrastul. A realiza o ~
picturală înseamnă a structura pe o suprafață dată
— cu ajutorul punctului, liniei, formei, valorii și culorii
— o unitate plastică indivizibilă. Identitatea dintre
subiect și tablou este într-o mare măsură aparentă,
chiar în operele cele mai descriptive. Elementele
naturale sînt selectate, prelucrate și metamorfozate
în elemente plastice — adică în mijloace specifice de
exprimare, în „semne plastice", în convenții proprii
limbajului pictural —, avînd valoare compozițională
doar în măsura' în care au suferit această
metamorfoză. Distribuirea lor pe suprafața de lucru
se face printr-unul din sistemele compoziționale
pentru care optează pictorul (potrivit temperamentului
său și temei propuse). Astfel, caracterul static sau
dinamic, liniile de forță, tensiunile, centrele de
interes, cromatica, ritmul, materia picturală, ca și
oricare mijloc de expresie plastică sînt subordonate
structurii compoziționale de bază, singura în stare să
le reunească într-un tot omogen. 2. Lucrare de artă
care înfățișează personaje reunite printr-o „acțiune"
comună. în acest sens c. poate fi ~ istorică, ~
mitologică, - religioasă, - de gen etc. L.L.
COMPUTER, ARTĂ DE ~ Desemnează imaginile
vizuale obținute prin acțiunea unui computer care
lucrează pe baza datelor programate de artist. A.d.c.
produce desene abstract-geometrice, dar și portrete
CON
120
sau peisaje, pornind de ia imagini fotografice; există și
sculptură de computer. Este larg folosită în domeniul
artelor decorative, al creării de modele pentru textile
etc. Criterii de apreciere specifice domeniului încă nu
sînt stabilite, dincolo de acuratețea tehnică, deși au
fost organizate, încă din anii ‘60, expoziții de a.d.c., la
Londra, Munchen, Hamburg, Veneția, Tokio. Această
artă reprezintă un cîmp de experiențe în perspectivă
și un important punct de legătură între știință,
tehnologie și artă.	A.P.
CONAC Reședință boierească sau nobiliară din
mediul rural, de dimensiuni medii, compusă din casa
propriu-zisă (care adesea poartă ea însăși denumirea
de c.), din anexe gospodărești și o curte, uneori și o
grădină sau chiar un parc. In funcție de epocă și de
loc, poartă marca diferitelor stiluri. Cele mai vechi c.
păstrate în țara noastră datează din sec. 17 (Golești
și Băjești — jud. Argeș; Pașcani — jud. lași) (fr.
manoir, it. castelletto, germ. Landsitz, engl. manor
house).	T.S.
CONCA Boltă în sfert de sferă, care acoperă un
spațiu semicircular (absidă, nișă cu fundul rotunjit);
se poate descărca fie direct pe zidurile perimetrale,
fiind construită în continuarea lor, fie numai parțial pe
acestea, o porțiune interioară din secțiunea inferioară
fiind ieșită în consolă. Ca tehnică, materialul pus în
operă (cărămidă, mai rar piatră) este așezat fie în
asize (radiar), fie în spic (fr. conque, it. conca, germ.
MuschelgewMe, engl. conch).	T.S.
CONCILIU ECUMENIC -> sinod ecumenic
CONCORDANȚE, TABELE DE - în unele
Evangheliare, planșe care premerg textul propriu-zis,
marcînd pe coloane diferite, concordanța dintre
faptele relatate de cele 4 Evanghelii, indicată prin
numărul capitolului și versetului respectiv. Pagina
t.d.c. are o structură specifică: în interiorul unei
arcade semicirculare mari, bogat decorate, sînt
înscrise 3 sau 4 arcade mai mici, sprijinite pe
colonete subțiri, între care este plasat textul respectiv
(Codex Aureus, operă carolingiană din sec. 9, păstrat
în parte la Biblioteca Bathiany din Alba lulia) (fr.
tables de concordance, it. concordanze, germ.
Konkordanztafeln).	T.S.
CONDEI (gr. kondyli) 1. Instrument străvechi folosit
pentru scris și desen. Variază ca formă și material: -
de argint era alcătuit dintr-un mîner din alamă,
aramă, argint etc., prevăzut cu un vîrf de argint, bine
ascuțit. A fost mult întrebuințat în sec. 15-16, cînd se
lucra pe panouri de lemn, pe pergament sau hîrtie, ori
pe tăblițele ucenicilor. Din cauză că nu aluneca prea
ușor pe suprafețele aspre, determina trăsături precise
și fine, greu de șters (cu ajutorul unor răzuitoare
metalice), care cu timpul se oxidau, devenind brune.
Se păstrează desene executate în acest fel de Jan
van Eyck, Leonardo da Vinci, A.Durer, H.Holbein,
Hans Baldung Grien, Lucas Cranach etc.; uneori este
utilizat și în sec. 20 (Otto Dix etc.); ~ de plumb,
„făcut din două părți plumb și o parte cositor, bine
bătute cu ciocanul1; (C. Cennini), se folosea în sec.
14-15 pentru exercițiile ucenicilor care copiau
desenele maeștrilor; urmele lui se ștergeau ușor cu
miez de pîine. S-a folosit și mai tîrziu, uneori și în
sec. 20 (Picasso etc.); - de plumb (moale) se
folosea în Roma antică în special pentru scrisul pe
pergament; - de trestie, mult folosit începînd din
antichitate și pînă prin sec. 18, este confecționat din
tulpina unei trestii uscate, cu vîrful tăiat în felul
penițelor; uneori vîrful i se păstrează ascuțit, alteori i
se retează și, i se despică longitudinal'— pe o
lungime de cca 5 mm. Trestia lasă urme mai ferme,
proaspete, mai potrivite pentru desenele bazate pe
expresivitatea liniei, cînd sugerarea volumului se face
prin variația duetului; linia poate fi asociată cu laviul
etc. Printre maeștrii care au folosit trestia un loc
aparte îl ocupă Leonardo da Vinci și Rembrandt, iar
în epoca modernă, Van Gogh. 2. Pensulă, în
terminologia vechilor pictori de la noi. Sin. penzel. 3.
Denumire arhaizantă a instrumentului de scris
compus din toc și peniță.	L.L.
CON DE PIN Motiv ornamental reprezentînd fructul
coniferelor; frecvent folosit pentru frize, rozase și‘
diferite piese de artă decorativă (fr. pomme de pin, it.
pigna, germ. Pinienzapfen, engl. fir-cone). V.D.
CONDUR (turc.) Pantof femeiesc de sărbătoare cu
toc înalt, adesea cusut cu fir de aur sau împodobit cu
incrustații de sidef.	A.N.
CONFESIONAL în cultul catolic, piesă de mobilier de
forma unei gherete, din lemn, adosată unuia din zidurile
bisericii, compartimentată în 2-3 spații care comunică
între ele printr-o ferestruică zăbrelită; în cel central stă
preotul care ascultă spovedania credincioșilor. în
special în epoca barocă (Biserica premonstratensilor
din Oradea, sec. 18) și în sec. 19, piesele sînt bogat
decorate cu reliefuri, uneori policrome sau aurite (fr.
confessional, it. confessionale, germ. Beichtstuhl, engl.
confessional).	T.S.
CONSACRARE 1. Ceremonie de sfințire a unei
biserici nou construite sau reparate radical. Actul
apare reprezentat, uneori, în pictura murală, ca
rememorare a unui eveniment important. în arta
romanică și gotică, apar crucile de c. — în număr de
12, în fiecare biserică, pictate sau sculptate —,
răspîndite la intervale regulate pe zidurile perimetrale
interioare, amintind gestul episcopilor primelor vea-
curi, care trasau cu degetul asemenea cruci la sfinți-
rea unei biserici (fr. dedicace d'une eglise, it. dedica-
zione, germ. Kirchweihe, engl. consecration). 2. în
cultul catolic, sfințirea pîinii și a vinului la liturghie (îm-
părtășanie) (fr. consecration, it. consacrazione, germ.
Konsekration, Wandlung, engl. consecration). , T.S.
CONSERVANȚI Substanțe care se înglobează în
soluțiile de apă cu clei sau în emulsii pentru a le
preveni alterarea: unii acizi (fenic, boric, salicilic),
formolul, alaunul, nitrobenzenul etc. Emulsiile se
conservă în general cu oțet (care poate ataca însă
unele culori, cum este ultramarinul artificial etc.). L.L.
CONSERVARE (lat.) Numele generic al demer-
surilor întreprinse pentru crearea condițiilor optime de
păstrare a operelor de artă — și a altor bunuri
culturale —, în scopul menținerii integrității lor
materiale un timp cît mai îndelungat. în legătură cu
păstrarea operelor trebuie avute în vedere două
aspecte: cel preventiv, concretizat în ansamblul de
sarcini ce-i revin conservatorului unui muzeu și
colecționarului de artă, și cel „curativ1', de care este
răspunzător restauratorul specializat. Deși artiștii au
preconizat îngrijiri de acest fel cu multă vreme înainte
— Albrecht Durer etc. —, preocuparea pentru „igiena
preventivă" bazată pe principii științifice a apărut și
s-a extins abia în sec. 20, o dată cu apariția
conceptului de patrimoniu artistic. Aceste preocupări
se concretizează în norme privind calitatea și
intensitatea eclerajului, sursa de căldură, temperatura
și umiditatea ambianței, curenții de aer, protecția
împotriva prafului și impurităților etc., incluzînd și grija
pentru manevrare, transport, expunere, asigurare
CON
121
fizică și valorică etc. Au fost imaginate și create
metode speciale de analiză (v. examenul științific al
operelor), aparate de măsură și supraveghere,
instalații de purificare atmosferică, vizînd crearea
microclimatului optim. Stare de - , determinarea,
într-un anumit moment, a stării de sănătate a unui
monument, a unei părți din el (de exemplu, pictura
murală, sculptura decorativă etc.), a unui obiect de
artă, cu indicarea cauzelor care au produs eventualele
degradări ale acestora (fr. etat de conservation, it.
stato di conservazione, germ. Erhaltungszustand,
engl. sfafe of preservation).	L.L. și T.S.
CONSERVAREA MONUMENTELOR ISTORICE
Ansamblu de măsuri practice, profilactice și curative
— avînd la bază o teorie fundamentată pe
cunoașterea amănunțită a istoriei, tehnicilor,
acțiunilor dăunătoare la care a fost supus un
monument —, care au în vedere menținerea sa într-o
stare convenabilă de sănătate, compatibilă cu buna
funcționare în conformitate cu o destinație originară
sau cu una ulterior atribuită. Pe plan mondial, c.m.i.,
ca și restaurarea, de care este strîns legată, sînt
reglementate prin Charta de la Veneția, în vigoare din
1964 (fr. conservation des monuments historiques, it.
conservazione dei monumenti, germ. Denkmalpflege,
Denkmalschutz, engl. Preservation of historical
buildings (monuments).	T.S.
CONSOLA 1. Element arhitectonic din piatră, ieșit
de la suprafața zidului o dată cu care este construit,
cu rol funcțional, servind ca punct inferior de sprijin și
de descărcare pentru două arce tangente. C. are
forme diferite, derivînd în general din triunghi sau
sfert de sferă, fiind profilată și decorată în funcție de
epocă și de stil. Sintagma „în c.“ indică fie existența
unei porțiuni de zid care se descarcă numai parțial pe
un altul aflat dedesubt (de ex., boltă în c., a cărei
terminație inferioară poate fi dreaptă, în sfert de cerc
sau în dusină), fie un sistem de a lega între ele două
arce tangente, la care piciorul median comun este
total sau parțial suprimat, fiind uneori înlocuit cu o
mică piesă de piatră sau cărămidă, sau de un profil
din tencuială în formă de c. (fr. console, it.
beccatello, mensola, germ. Konsole, Kragstein, engl.
bracket console); 2. Termen preluat din arhitectură
pentru diverse tipuri de polițe din piatră (lemn, metal,
ceramică), suspendate pe ziduri exterioare sau
interioare, pe care se așază sculpturi, obiecte de artă
decorativă. Extins și în domeniul mobilierului se
referă la categoria meselor de lux create în Franța în
sec. 17, în general rectangulare, semicirculare,
rezemate de perete, avînd patru sau două picioare
curbate, similare unei comode în volută. C. stil
Ludovic XIV și din perioada Regenței, impozantă prin
dimensiuni și decorul- somptuos, sculptat, aurit, în
genere acoperită cu o placă de marmură, porfir,
alabastru, incrustații cu pietre divers colorate,
marchetărie Boulle. Piesele specifice stilului Ludovic
CON__
122
consolă — element de arhitectură
console sec. 18
stil Ludovic XV - XVI
XV, suple, elegante, desfășoară o rafinată fantezie în
jocul liniilor curbe. Fixate la perete, în spațiul dintre
două ferestre, între uși, se încadrează în decorul
lambriurilor, fie că sînt din lemn sculptat, aurit sau
pictate în culorile naturale ale ornamenticii vegetale.
C. stil Ludovic XVI confecționate din lemn aurit,
pictat, marchetat, de formă rectangulară, în semilună,
are două picioare drepte, simple sau canelate, unite
cu o traversă încoronată cu un vas, urnă, cupă,
centura fiind decorată cu ghirlande de flori sculptate,
în Anglia, în sec. 18, mobilierul stil Adam favorizează
moda c. din lemn aurit sau lăcuit în culori pastelate,
ornamentate cu motive vegetale, zoomorfe. în stilul
Empire, c. construită din lemn masiv de acaju,
palisandru sau furniruită, de formă rectangulară, mai
rar semicirculară, devine o mobilă severă. Are patru
picioare cu muchii drepte așezate pe un soclu, cele
anterioare adesea înlocuite cu colonete, cariatide,
sfincși din bronz aurit, în unele cazuri latura
posterioară fiind închisă cu un panou acoperit de o
oglindă. O variantă mai puțin masivă o reprezintă c.
din epoca Restaurației, care păstrează structura
rectangulară îngustată mai suplă și are montanții
anteriori formați din două volute. Interioarele -stil
Ludovic Filip și Biedermeier adoptă c. de dimensiuni
modeste, executată din lemn masiv sau cu furniruri
din esențe indigene (cireș sălbatic, păr, nuc),
elementul decorativ specific fiind montanții laterali în
formă de liră, uniți cu traversă rectilinie sau în
acoladă (fr. console, it. consolle, germ. Konsole, engl.
console, side-table).	T.S. și C.R.
CONSOLIDARE 1. Sistem de operații prin care se
urmărește stabilizarea unei porțiuni de zidărie care
este în pericol de a se desprinde ori de a cădea,
antrenînd după sine pierderi mari din substanța
edificiului. Pot fi consolidate fisuri, lacune, din ziduri
sau din bolți, anumite părți din zidurile perimetrale,
din fundații, bolți. Operațiile constau în principal din
sprijinirea zonei amenințate, curățirea ei de impurități,
iar în funcție de tipul de deteriorare — injectări cu
soluții adezive, țeseri de zidărie, anastiloze,
completări parțiale, refaceri etc. Este recomandabil
să se utilizeze materiale cu o compoziție și o
structură asemănătoare celor originare, pentru ca în
timp, materialele cu totul străine, și reacționînd diferit
față de zidăria veche, să nu fie respinse de aceasta
(de ex., cimentul la zidurile de piatră și cărămidă la
care se folosiseră mortare de var) (fr. consolidation,
it. consolidazione, germ. Sicherung, engl. streng-
thening). 2. Intervenție operată asupra unei lucrări
de artă prin care se urmărește sporirea durabilității
acesteia. Cauzele care o fac necesară pot fi interne
(legate de calitatea suporturilor, pigmenților, lianților,
de eventuale erori de execuție, de procesul natural
de îmbătrînire etc.), sau externe (acțiunea agresivă a
unor agenți din mediul ambiant, printre care lumina,
întunericul, umiditatea și uscăciunea prea accen-
tuată, gazele atmosferice, diverși agenți biologici,
diverse accidente etc.). în cazul fenomenelor de
slăbire ori dislocare, provocate de scăderea coeziunii
particulelor din care sînt alcătuite materiile
componente ale operei, restauratorul recurge la
dublaj, parchetaj, transferul picturii, impregnări,
injectări, chituiri etc., potrivite cu natura tehnicii în
care este executată opera. V. și degradarea
tablourilor	T.S. și L.L.
CONSTRUCTIVISM Mișcare artistică și curent de
idei estetice la începutul sec. 20, cu mare răspîndire
și cu un ecou decisiv în arhitectura și urbanistica
modernă. Pornit în Rusia, în anii din preajma primului
război mondial, cu Vladimir Tatlin — sub certa
influență conjugată a lui Picasso și a futurismului —,
precum și cu frații Naum Gabo și Antoine Pevsner,
care datorită pregătirii lor științifice au imprimat
concepției c. tenta unor idealuri -inginerești, de
precizie, raționalitate, logică în elaborarea formelor
vizuale, c. s-a afirmat mai întîi în sculptură, cu
intenția expresă de a reînnoi arta spațială. în acest
sens, în Manifestul realist al lui Gabo și Pevsner
(1920), devenit apoi Constructivist, se schițează
conceptul de „sinteză a artelor", înrudit cu gîndirea
estetică a Bauhausului și a grupării „De Stijl",
determinant și pentru concepțiile înnoitoare ale
arhitecților Walter Gropius, Le Corbusier, Mies van
der Rohe. Prin prezența lui Malevici și a esteticii
suprematiste, ca și a interferențelor cu rayonismul, a
intrat și pictura în aria c. Expoziția de artă
avangardistă rusă din 1922, de la Berlin, cu
participarea organizatorică a lui Gabo și Pevsner, a
dat un impuls suplimentar răspîndirii, în diferite țări, a
c. care, spre deosebire de Bauhaus și Art Deco,
accentuează mai puțin aspectele programatice și, în
parte, populiste, și mai mult pe cele estetice, uneori
cu tendințe elitariste. Aceasta este și versiunea pe
care a adoptat-o c. în România anilor '20, prin
mișcarea de avangardă, mai ales prin varianta
revistei „Integral" (1925) și opțiunile lui Marcel lancu
(la acesta în încrucișări cu expresionismul și cu
dadaismul) și ale lui M.H.Maxy. Congresul c. de la
Dusseldorf, din 1922, și, în același an, apariția unui
Magazin al artelor constructivist, cu un titlu în trei
limbi (rusă, franceză, germană), „Obiectul", editat de
El Lissitzky și llya Ehrenburg, în care se publicau
contribuții ale c. din toate țările europene unde
mișcarea c. s-a afirmat, au susținut prezența ei în
viața artistică, iar prin Gabo, Pevsner și Moholy-
Nagy, fideli c. dincolo de anii ’40-'50, s-a asigurat
continuitatea acestei mișcări și în alte domenii decît
cel al arhitecturii și urbanisticii, pînă în pragul
apariției temelor și viziunilor postmoderniste. A.P.
CONTE (fr.) Numele unui creion inventat spre
sfîrșitul sec. 18 de chimistul și mecanicul francez
Nicolas Jacques Conte, constituit dintr-un amestec de
grafit măcinat și argilă — de proporția argilei
depinzînd producerea unor sortimente variate ca
duritate. Răspîndirea acestui bun instrument de
CON
123
desen se datorează în primul rînd compoziției
omogene. (Mult întrebuințat pentru desen în sec. 16-
17, mai vechiul grafit natural, tăiat în batoane fixate
pe suporturi de lemn, conținea impurități de extracție
și se procura greu.)	L.L.
CONTOȘ (pol. Kontusz) 1. Mantie lungă, îmblănită,
de origine orientală, venită prin Polonia, executată
din stofe scumpe (catifea, postav, mătase cu fir),
croită ca un caftan, dar cu mîneci scurte pînă la cot și
largi. Purtat din sec. 17 în țările române, de soțiile și
fiii domnitorilor, și de boieri, c. era, în sec. 18-19,
haina boierească de iarnă pentru ceremonie; un
veșmînt similar se regăsește în Franța în sec. 18, tot
de modă poloneză (denumit polonaise), dar ca halat
de casă femeiesc. Sin. conteș, contuș, chinteș,
chintus.	A.N.
CONTRAABSIDĂ în unele bazilici romanice
germane (Trier, Naumburg), o a doua absidă, situată
la extremitatea opusă a navei centrale, față de cea
principală, estică. Existența ei este pusă în relație cu
un cult special al unor sfinți și cu anume servicii
religioase.	T.S.
CONTRAESCARPĂ în arhitectura fortificată, pantă
a șanțului de apărare dispusă spre direcția din care
vine atacatorul; pentru a îngreuna accesul acestuia,
e,ste prevăzută cu un sistem de palisade oblice; în
arhitectura de tip Vauban (cetățile din Alba lulia,
Oradea etc.), c. înaltă de 8-9 m, este căptușită cu
cărămidă (fr. contrescarpe, it. contrascarpa, germ.
ăussere Boschung eines Grabens, engl. counters-
carp).	T.S.
CONTRAFIȘA Piesă de lemn sau de metal făcînd
parte dintr-o șarpantă, plasată oblic între două
elemente ortogonale, servind la stabilizarea acestora.

CON
124
Sin. Contravintuire (fr. contre-fiche, it. sostegno.
germ. Strebeband, engl. brace, strut).	T
CONTRAFORT Element de sprijin exterior, făcînd
parte, la origine, din sistemul de descărcare și de
contraimpingeri al unei bolți gotice; in interiorul
edificiului îi corespund pilaștrii pe care se sprijină
arcele dublouri care separă traveele. Smt masive de
zidărie din piatră sau cărămidă, paralelipipedice
simple sau in trepte, terminate la partea superioara
cu pinacluri, fleuroane, fiale sau simple copertine din
piatră. La marile catedrale gotice (Notre-Dame din
Paris, Reims etc.) pe ele se descarcă arcele butante.
Pot fi decorate cu reliefuri sau nișe cu statui (biserica
din Sebeș). Există și - decorative, care ritmează
numai fațadele. Prin intermediul goticului transil-
vănean. sistemul a pătruns și în arhitectura din
Moldova in vremea lui Ștefan cel Mare (Voroneț
Mînăstirea Neamț), ele regăsindu-se pînă in sec. 17
(Trei Ierarhi din, lași) (fr. contrafort, it. contrafforte.
puntello, germ. Strebepfeiler, engl. buttress). T.S.
CONTRAPARTE in gravură, procedeu pentru
obținerea imaginii prin inversarea desenului executat
în fața unei oglinzi (fr. contrepartie, it. contrapparte,
germ. Umkehrung, engl. reversed prinț). IP-
CONTRAPPOSTO (it.) Termen folosit din Re-
naștere pentru reprezentarea corpului uman in
atitudine asimetrică. Axul vertical, trasat imaginar din
fosa suprasternală, se curbează și toată greutatea
corpului se sprijină ferm pe un picior, celălalt avînd o
poziție flexionată, contrast care angajează și poziția
umerilor, unul fiind înălțat, altul aplecat. In statuara,
acest principiu al alternanței părților simetrice ale
trupului apare în creațiile sculptorilor greci, începmd
din sec. 5 Î.H. (Policlet, Doritorul). Prezent și în arta
romană, va fi frecvent întilnit o dată cu Renașterea.
Termenul se referă și la atitudinea luată de un model
așezat la verticală, cu greutatea sprijinită pe un
singur picior, care pozează artistului plastic. Este o
poză statică, simplă și relativ comodă, mult utilizată
pentru studiile de atelier. în care axele umerilor și
bazinului diverg, spre deosebire de „stațiunea
dreaptă”, în care sînt paralele; i se mai spune
stațiune șoldie (fr. contraposte, it. contrapposto.
germ. Kontrapost, engl. counterpoise). C.R. și L.L.
CONTRARELIEF Termen al avangardei ruse,
introdus de Vladimir Tatlin, pentru a desemna o formă
a tehnicii colajului în sculptură, realizat cu bucăți de
metal, sticlă, lemn etc., compuse pe un fundal de zid
sau de piatră.	AP‘
CONTRAST Opoziție (intenționată) între două sau
mai multe elemente plastice asociate, care creeaza
un ansamblu expresiv. C., distanțarea, diferențierea
generează tensiuni, mai mult sau mai puțin active, în
timp ce analogia, asimilarea, nivelarea, Je reduc.
(Ambele tipuri de relații pot coexista în același
ansamblu compozițional.) Prin c. elementele își
conturează și mai mult caracterele proprii, iar atunci
cînd creatorul a găsit raportul optim între forma,
mărimea, valoarea și culoarea lor, expresivitatea
întregului atinge cel mai înalt grad. In relațiile de tip
plastic, două elemente contrastante își etalează ceea
ce le deosebește, părînd totodată a-și reclama
reciproc prezența (relația seamănă, oarecum, cu
arcul voltaic produs prin reunirea celor doi poli
electrici opuși, care se atrag). C. în artă este
neantagonic și apare ca unul din principiile
fundamentale ale creației artistice. Se vorbește
despre c. de linii și forme, de mărimi și structuri, de
textură, de umbră și lumină, de valoare, de culoare,
de cald și rece, de puritate etc. (fr. contraste, it.
contrasto, germ. Kontrast, engl. contrast); ~ cro-
matic, opoziție cromatică realizată prin juxtapunerea
unor culori sensibil diferite între ele. C.c. generează
consecințe distincte, dintre care cea mai importantă
este distanțarea reciprocă a culorilor alăturate; cu cît
culorile sînt mai depărtate în cercul culorilor, cu atit
c.c. este mai puternic. Provocate de acțiunea
simultană a unor stimuli luminoși, c.c. diferă între ele
prin modul de formare, căile de acționare și
rezultatele expresive, ceea ce le conferă parti-
cularități inconfundabile. Linele sînt fundamentale,
fiind prezente în orice imagine (c. complementarelor,
c. de clarobscur, c. simultane și c. succesive). Cînd
distanțele dintre culorile juxtapuse au atins punctul
maxim, c. se numesc polare. Constituind o lege
fundamentală a creației artistice, pentru pictură —
artă a culorii — importanța c.c. este hotărîtoare.
Johannes Itten, în Arta culorii (1961), stabilește șapte
c.: ~ culorilor în sine, obținut prin juxtapunerea
culorilor pure. Acest c. poate avea loc în prezența a
minimum trei culori distanțate în spectru; prin
juxtapunerea albului și negrului, forța c. sporește, iar
prin amestecul lor cu alte culori, scade. El creează
suprafețe vii, multicolore, tonice, ferme, uneori aspre.
Este prezent în arta populară, în miniaturile și
vitraliile medievale, în arta modernă și contemporană,
în cromatica bunurilor de larg consum; ~ de
clarobscur este c. dintre deschis și închis, ceea ce
corespunde luminii și umbrei. Este prezent în orice
imagine — colorată sau nu —, întrucît fiecărei culori îi
corespunde o treaptă valorică situată intre alb și
negru, polii definitorii ai c. Expresivitatea acestui c.
crește o dată cu distanța valorică a petelor care
construiesc o imagine. Există un c.d.c. de tip
acromatic, prezent într-un foarte mare număr de
opere alcătuite pe baza albului, negrului și a griurilor
intermediare (desene, tușuri, gravuri) și altul
cromatic, evident în tablourile unor maeștri:
Rembrandt, Leonardo, Caravaggio, Braque, Rouault, '
Picasso etc.; - de cald-rece este c. dintre culorile
calde și cele reci. Deși culorile calde pivotează în
jurul roșului, oranjului și galbenului, iar cele reci sînt
albastrul, verdele și violetul, încărcătura caldă și cea
rece a culorilor este variabilă: orice culoare
fluctuează, își modifică temperatura pe măsură ce se
apropie și se întrepătrunde în spectru cu culoarea
învecinată. Se poate vorbi despre un roșu rece și
despre un albastru cald (socotind și faptul că un roșu
de cadmiu este mai rece decît un vermillon), existînd
totuși doi „poli termici" fermi: roșu-oranj față de
albastru-verde, în’ care distanțele dintre cald-rece
ajung la maximum. C.d.c.-r. creează senzații opuse:
căldură-frig, însorit-umbrit, jos-sus, terestru-aerian, ’
greu-ușor, uscat-umed, opac-transparent, agitat-
calm, mare-mic, aproape-departe. Pictorul poate
utiliza c.d.c.-r. prin juxtapuneri sau prin modulații
rafinate. Specificul acestui c.: strălucire, muzicalitate,
ireal, apare explicit în pictura impresionistă și la
Cezanne; - complementarelor este c. culorilor
opuse în cercul cromatic. C.c. este prezent în orice
imagine, datorită construcției anatomo-fiziologice a
ochiului, care simte nevoia complementarelor, le
reclamă, iar cînd nu i se oferă, și le produce singur,
restabilindu-și astfel echilibrul energetic. Perechile de
complementare posedă caractere proprii: perechea
galben-violet include și un puternic c. de clarobscur,
CON
125
în perechea roșu-verde culorile au luminozități egale,
iar perechile roșu-oranj și albastru-verde ating și c.
maxim de cald-rece. Există și caractere comune: în
orice pereche o culoare este caldă, alta rece; prin
juxtapunere se exaltă reciproc; prin amestecul lor
fizic în părți egale se produce un gri închis, iar în
părți bine determinate se produce un gri neutru;
amestecate la întîmplare dau griuri colorate; dacă la
juxtapunerea lor nu se respectă anumite proporții
cantitative, efectul produs este dinamic, instabil, iar
dacă proporțiile sînt bine alese, culorile creează
senzația de ordine, forță și luminozitate echilibrată; -
simultan este c. dintre două pete juxtapuse. Prin
alăturare culorile se modifică într-un mod specific:
tind spre propriile complementare, se încălzesc ori se
răcesc, se luminează ori se întunecă, se exaltă ori se
neutralizează cromatic. C.s. este fundamental,
întrucît are la bază legea complementarelor, proprie
fiziologiei ochiului. Efectele lui sînt subiective, cu
neputință de fotografiat. Ca toate c.c., și acesta este
cu atît mai puternic, cu cît cele două tente sînt mai
distanțate în spectru. Orice culoare poate fi
modificată prin schimbarea ambianței sale cromatice;
~ de calitate (prin calitate J.Itten înțelege „gradul de
puritate sau de saturație al culorilor"), care mai poate
fi numit - de puritate sau - de saturație, este c.
dintre culorile pure (intense, saturate, vii,
strălucitoare, luminoase) și culorile „rupte" (stinse,
mohorîte, terne, palide, decolorate). Acest c. poate
varia tot atît cît variază puritatea și luminozitatea unui
ton; el pune în evidență caracterul instabil al culorilor:
aceeași culoare pare ternă lîngă o culoare mai pură
și mai vie lîngă o culoare mal ternă. Specificul acestui
c. sînt senzațiile de calm, serenitate, bogăție
cromatică, „parfum" pictural pe care le creează; - de
cantitate (numit și ~ de suprafață, - de proporții
sau - de mărimi), este c. dintre, două sau mai multe
pete diferite ca mărime. Puterea de impresionare a
unei suprafețe colorate este ușor de înțeles din
observația lui Paul Gauguin: „un kg de verde este cu
mult mai verde decît o sută de gr de verde" (adică o
culoare distribuită pe o suprafață întinsă pare mai
colorată, mai activă decît pe una redusă). în'acest c.
intră întotdeauna în discuție atît mărimea, cît și
luminozitatea tentelor. Plecînd de la studiile lui
Goethe, care a imaginat o scală a luminozității
culorilor (galben = 9, oranj = 8, roșu = 6, verde = 6,
albastru=4, violet=3), între perechile de comple-
mentare au fost stabilite raporturi cantitative
armonice: perechii galben-violet îi corespunde
raportul de suprafață de 1/4, față de 3/4 (deoarece
galbenul fiind cea mai luminoasă culoare este normal
să ocupe o suprafață considerabil mai mică decît
violetul, care este cea mai întunecată culoare
spectrală); perechii oranj-albastru îi corespunde
raportul de 1/3 față de 2/3, potrivit aceleiași logici, iar
roșul cu verdele pot fi distribuite în pete egale ca
suprafață (raportul 1/2 față de 1/2), avînd forțe egale.
CON
126
Orice suprafață colorată pe baza acestor proporții
creează un echilibru armonic, sugerînd stabilitate,
calm, echilibru, tensiune statică. O distribuție de alt
gen a mărimilor, în care una din ele predomină fără
să respecte raporturile amintite, creează efecte
expresive, imagini vii, active, sugerînd dinamism,
instabilitate.	L.L.
CONTRATIRAJ (fr. contretirage) în gravură, tiraj
suplimentar, număr de exemplare imprimate peste
numărul stabilit. De asemenea, exemplar de repetiție
a unor gravuri sau desene, obținut prin presarea pe o
altă foaie, folosit pentru eventuale corecturi de către
artist.	I.P.
CONTRA-ȚESĂTURĂ Sistem de trăsături hașurate
prin care se accentuează în imaginea gravată
modelul formelor (fr. contretaille, it. contrataglio,
germ. Kreuzlage, Gegenschraffierung, engl. cross-
hatching).	A.P.
CONTRAVÎNTUIRE -> contrafișă
CONTRE-JOUR (fr.) Termen fără echivalent
românesc, care desemnează lumina ce vine
aproximativ din spatele modelului, acesta fiind
reprezentat în tablou mai mult ca siluetă (it.
controla ce, germ, gegen das Licht, engl. against the
light).	L.L.
CONTUR Linie care mărginește o suprafață, sau
care ni se pare că delimitează forma obiectelor ce
aparțin lumii înconjurătoare; în acest din urmă caz
avem de-a face cu o iluzie, întrucît natura este
constituită din volume -înscrise în spațiu, în care, cel
mai adesea, au loc succesiuni continud de planuri
infinitezimale. C. este utilizat în reprezentările plas-
tice bidimensionale sau în volum (fr. contour, it.
contorno, germ. Kontur, Umriss, engl. contour,
outline).	L.L.
CONUL CULORILOR -» scheme cromatice
CONVERSAZIONE, SACRA - Temă iconografică
frecventă în Renașterea italiană, reprezentînd un
grup simetric de sfinți aranjat în jurul Fecioarei, într-o
atitudine ușor degajată și întorși unul spre celălalt ca
într-o discuție; denumire dată — prin extensie — și
compozițiilor din care Fecioara lipsește (fr., it., germ.
Sacra (Santa) Conversazione, engl. Holy Conver-
sation, Madonna enthroned with saints). T.S.
COPAL Rășină fosilă sau produsă de anumiți
arbori tropicali, colorată în galben roșiatic, a cărui
duritate variază (sortimentele dure sînt puțin solubile
în diluanții obișnuiți). Este folosită pentru producerea
verniurilor de calitate superioară. C. dure sînt: - de
Zanzibar, produs de arborele hymenaea verrucosa,
foarte dur, are o culoare ce variază de Ia galben
deschis pînă spre roșu. Este foarte apreciat ca
materie primă pentru verniuri;,- de Madagascar, mai
colorat și mai puțin dur decît precedentul, e cunoscut
în două variante: un sortiment fosil și altul scurs din
scoarța unui arbore; ~ de Demerara este o rășină
dură mai puțin utilizată. C. semidure: ~ de Angola
(alb și roșcat); ~ de Benguela; ~ de Congo; ~ de
Sierra Leone etc.	L.L.
COPENHAGA Denumire generică dată producției
mai multor ateliere de faianță și de porțelan situate în
apropierea capitalei daneze. 1. Piesele lucrate de
manufactura de faianță, întemeiată în 1722 și care
activează pînă în 1814, poartă la început amprenta
stilului manufacturilor Delft și Niirnberg. Mai tîrziu,
decorul este inspirat din stilul baroc și apoi din stilul
rococo scandinav. C. a preluat și motive ornamentale
din arta chineză. Începînd din 1772, se lucrează
piese din gresie, cu decor asemănător celui specific
atelierelor engleze. Mărci: IP (Johann Pfan), în
perioada 1727-1749; A B sau numele întreg Asbjorn;
F (Jacob Fortling). 2. Fabricarea porțelanului este
legată de numele unui modelator francez — Fournier
— venit de la Vincennes și Chantilly. în prima
perioadă (1759-1765) se confecționează piese din
porțelan tandru, cu decor policrom pe fond gri-
cenușiu. După descoperirea caolinului în insula
Bornholm (1755), C. produce porțelan dur de bună
calitate în stil neoclasic. în 1779-1780 se înființează
Manufactura regală, cu concursul unor meșteri
germani. Cea mai valoroasă creație este serviciul de
masă denumit Flora danica (peste 1600 piese), cu
decor inspirat din flora locală, comandat de Caterina
II a Rusiei și realizat între 1789-1802 (astăzi se află
în Castelul Rosenborg din C.). Producția manufacturii
întemeiate de Bing și Grondal (statuete de animale,
pești, păsări, statui și vase de dimensiuni mari, cu
teme inspirate din operele unor sculptori renumiți sau
din viața de toate zilele a țăranilor) este de calitate
superioară. Coloritul predominant și specific este gri-
albăstrui pe fond alb-lăptos, gen grisaille. în 1885,
Arnold Krog introduce o concepție modernă, mai
liberă și mai sobră; manufactura activează și azi,
ocupînd un loc de frunte în mișcarea ceramică
industrială din țările scandinave. Muzeul Național de
Artă al României și Muzeul Colecțiilor din București
au în patrimoniul lor piese valoroase provenite de la
C. Marcă: trei linii ondulate, paralele pe orizontală, de
culoare albastră (după 1775).	V.D.
COPIE (lat. copia) Lucrare care reproduce fidel o
operă de artă. Se execută în prezența originalului, pe
care îl respectă de la procedeele tehnice pînă la mici
particularități de formă, culoare și materie. Adesea
dimensiunile ei variază ușor față de ale modelului
original și nu poartă semnătura maestrului — pentru a
nu da naștere confuziilor —, fiind semnată de autorul
c. Statutul valoric al unei asemenea lucrări este mai
modest decît al operei copiate, pentru că, deși este
executată de cineva înzestrat cu talent, el însuși un
dreator, nu poate reconstitui întreaga bogăție
expresivă a originalului — emanație a unei emoții
creatoare și libertăți de execuție irepetabile.
(Eventuale excepții lâ constituie reproducerile unor
bronzuri etc., făcute cu mijloace mecanice
perfecționate). Istoria c. este foarte veche: ne-au
parvenit din antichitatea latină serii de lucrări de
acest gen, executate după sculpturi originale grecești
(care prin vechimea lor au devenit ele însele
exemplare patrimoniale), iar textele scrise ale epocii
consemnează c. făcute după operele cîtorva faimoși
pictori greci (Zeuxis, Parrhasios, Apelles etc.), foarte
prețuite la Roma. (A nu se confunda copia cu replica)
(fr. copie, it. copia, germ. Kopie, engl. copy). V. și
copierea maeștrilor ,•	L.L.
COPIE Mic instrument metalic, de forma unui
cuțitaș (lance), cu care preotul taie pîinea special
pregătită și însemnată pentru împărtășanie, în timpul
liturghiei ortodoxe (fr. lance, it. asta, germ. Lanze,
engl. spear).	T.S.
COPIEREA DESENULUI Operație de transpunere
exactă a schiței unei lucrări pe un suport preparat în
prealabil. în pictura de ulei se folosește metoda
caroiajului sau un aparat de proiecție. în cazul
frescei, schița se poate copia fie prin incizie (v.
desen incizat), fie prin perforarea desenului mărit pe
o hîrtie (prin aceeași metodă a caroiajului) și
tamponarea micilor orificii cu o pungă din pînză rară
umplută cu un pigment-praf mai întunecat; există
pictori care desenează direct în culoare, cu ocru, ro-
șu de pămînt etc., peste intonaco-ul proaspăt. L.L.
COPIEREA MAEȘTRILOR Metodă de studiu, de
copiere propriu-zisă sau de interpretare, folosită de
artiști. în sistemul medieval al învățării „meșteșugului"
artistic, c.m. era obligatorie, alături de studiul după
natură. (C.Cennini subliniază ideea copierii operelor
celui mai bun dintre artiști, întotdeauna același,
întrucît „dacă îl urmezi neîncetat pe unul singur,
numai lipsa de deșteptăciune te-ar face să nu tragi
din asta vreun folos. Și atunci) ți se va întîmpla —
dacă natura te va fi dăruit cît de cît cu închipuire —
să ajungi să ai un mod al tău, propriu, de a lucra".)
Lucrul după operele maeștrilor a constituit în toate
epocile una din preocupările artiștilor: Rafael desena
după maeștrii vremii, Andrea del Sarto îl copia pe
Rafael, Rubens îi copia pe Tițian și pe Leonardo da
Vinci, Delacroix pe Rubens, Nicolae Grigorescu pe
Gericault, Picasso făcea interpretări după Velâzquez,
Cezanne își petrecea nenumărate ore la Luvru etc. O
dată cu perfecționarea metodelor de reproducere în
culori și cu larga popularizare a albumelor de artă,
studiul după maeștri este la îndemîna oricui, pictor
sau ucenic.	L.L.
COR 1. La majoritatea bisericilor romanice și
gotice, spațiu rectangular, incluzînd una sau mai
multe travee, care precedă absida, împreună cu care
alcătuiește sanctuarul. în funcție de numărul de
travee și de curentul stilistic, c. poate fi boltit în
semicilindru longitudinal, în cruce pe ogive sau
acoperit cu bolți sexpartite, stelate ori în rețea. Spre
COR
127
est se racordează direct la absidă sau este separat
de ea printr-un arc dublou, iar spre vest comunică fie
cu careul transeptului, fie cu nava (în cazul unei
bazilici, cu nava centrală), cînd transeptul lipsește.
Adesea folosit pentru a desemna însuși sanctuarul.
Sin. prezbiteriu. 2. în arhitectura Muntelui Athos,
nume dat absidelor laterale ale catolicoanelor (fr.
choeur, it. coro, germ. Chor, engl. choir). T.S.
CORAL —> mărgean
CORDOBA, PIELE DE ~ Piele de calitate
superioară provenită de la cornute mici (miei, iezi),
denumită după această localitate din Spania,
cunoscută din sec. 16 pentru procedeele speciale de
preparare (fierberea în uleiuri vegetale) și decorare
(presare, imprimare, gofrare, aurire). Material de lux,
importat în sec. 16-17 și în alte țări, folosit pentru
îmbrăcarea lăzilor de călătorie, a unor piese de
mobilier (jilțuri, fotolii, scaune ș.a.), tapetarea
pereților din locuințe somptuoase și, în cea mai mare
măsură, în legătoria de cărți (fr. cuir de Cordoue, it.
cuoio cordovano, d'oro. germ. Cordoba-Leder, engl.
Cordovan-leather, Spanish leather).	C.R.
CORECȚII OPTICE Mici variații de formă aplicate
unor elemente arhitecturale, cu rolul de a suplini
deformările de percepție care intervin în funcție de
distanță sau de unghiul de privire (de ex., în arta
greacă, entasis la coloană sau curbarea lintelului).
I.C.
CORIDOR Spațiu îngust și lung, de trecere,
facilitînd accesul direct în unele încăperi sau realizînd
legătura dintre zone cu destinații speciale (locuință —
anexe — birouri — depozite etc.), în funcție de tipul și
destinația edificiului (fr. corridor, it. corridoio, germ.
Korridor, Gang, engl. corridor, passageway). T.S.
CORINDON Piatră prețioasă (oxid natural de
aluminiu), transparentă sau translucidă (duritate 9,
greutate specifică 3,95-4,10). Poartă diferite denumiri
după colorit: rubin (roșu), hialin (roz), smarald
oriental (verde), safir oriental (albastru), topaz
(gălbui), ametist (violet). Safirul alb este o varietate
incoloră de c. Diverse metode de șlefuire: în
caboșon, în plan cu trepte, în fațete (fr. corindon, it.
corindone, germ. Korund, engl. corundum). V.D.
CORINTIC, STIL - Această componentă stilistică
a artei grecești s-a afirmat din sec.7 î.H. pînă în
prima jumătate a sec. 6 î.H., în special în ceramică,
fiind determinată de atelierele din Corint, denumire
dată nu numai orașului, ci și istmului care unește
Attica de Peloponez. Primind din plin valul
orientalizant, s.c. se definește în două perioade:
protocorintic (sec.7 Î.H.) și corintic propriu-zis
(sfîrșitul sec.7-sec.6 Î.H.). Prima perioadă se distinge
prin împrumutarea în ceramică a unor tehnici
decorative proprii metalului, în ceramica cu figuri
negre intervenind incizii și reliefuri. Desenul viguros,
COR
128
cromatica vie, dinamica reprezentărilor figurative sînt
elemente care definesc cea de a doua perioadă a
s.c., care atinge apogeul către sfîrșitul sec. 7 î.H.,
menținîndu-se pînă către 550 î.H., cînd lărgirea
producției determină o scădere calitativă, o renunțare
la reprezentările figurative, frize pur decorative
combinîndu-se cu elemente împrumutate din
ornamentica orientală în imagini stereotipe. IZ. și
ordine de arhitectură	I.C.
antablament
CORNALINĂ Varietate translucidă de agat, de
culoare roșie sau roz, cu dungi albe (duritate 7,
greutate specifică 2,65); se șlefuiește în plan cu
trepte sau caboșon. Folosită în giuvaiergerie; foarte
apreciată în antichitate. în sec. 19 c. se gravează
pentru inele sigilare și se montează în metale
prețioase pentru diferite podoabe (fr. cornaline, it.
cornalina, germ. Karneol, engl. comelian). V.D.
CORNIȘĂ Element arhitectural ieșit în consolă față
de planul exterior superior al zidului unei construcții,
servind la sprijinirea bîrnelpr orizontale de bază ale
șarpantei acoperișului, ca și la îndepărtarea apelor
pluviale. Apare în arhitectura clasică antică (V.
ordonanță). în arhitectura bizantină și de tradiție
bizantină, se prezintă sub forma unor șiruri de dinți
de fierăstrău realizați din cărămidă special profilată,
în arhitectura occidentală, în funcție de epocă,
îmbracă aspectul unei succesiuni de muluri mai mult
sau mai puțin reliefate, fiind realizate fie din
materialul de construcție al edificiului (piatră,
cărămidă), fie din stuc sau, cel mai frecvent, din
mortar tras la șablon. C. a dispărut în arhitectura din
sec. 20 (fr. corniche, it. cornișe, germ. Dachgesims,
engl. comice).	• g
CORNUL ABUNDENȚEI Motiv decorativ în formă
de cornet din care cad fructe, flori, gîze etc.; în
antichitate însoțește reprezentarea divinităților, ca
simbol al fertilității, belșugului, păcii. Element.specific
stilului francez rocaille; se întîlnește în 'decorul
faianței franceze Rouen (sec. 17-18), piesele astfel
împodobite fiind numite cu decor ă la corne. C.a.
apare și în bordura tapiseriilor; motiv preluat și în
ornamentarea pieselor de argintărie (candelabre) în
sec. 18 (fr. corne d'abondance, it. cornucopia, germ.
Fullhorn, engl. horn of plenty, cornucopia). V.D.
COROANĂ (lat. corona) 1. Podoabă pentru cap în
formă de cerc, făcută din flori, frunze etc., oferită, în
toate epocile, învingătorilor. 2. Diademă de metal
(aur, argint, fier) împodobită cu pietre scumpe, perle
etc., purtată de .împărați, regi, duci etc., ca semn al
demnității lor și reprezentată pe stemele și
biazoanele acestora. C. s-au integrat stilurilor
istorice, prezentînd similitudini mai ales cu
capitelurile coloanelor. 3. în iconografia catolică,
Maica Domnului poartă, în ynele reprezentări, o c.
(tipul Regina Coeli, în tema încoronarea Fecioarei, în
Madona Cancelarului Rollin, de Jan van Eyck).
Uneori, c., atît pentru Fecioara Maria, cît și pentru
unele sfinte, este din flori, în special din trandafiri (Sf.
Dorotea, pe polipticul din Biertan, jud. Sibiu, 1483).
De asemenea, unii sfinți martiri sînt încoronați
(Gheorghe, Cei patruzeci de martiri din Sebasta) (fr.
couronne, it. corona, germ. Krone, engl. crown).
A.N. și T.S.
CORONAMENT Element decorativ menit să
întregească aspectul estetic al unui ansamblu,
dîndu-i o terminație la partea superioară. C. apare
frecvent la marile altare poliptice gotice, fiind realizat
din lemn sculptat și policromat; constă din fiale cu
fleuroane, mici edicule sprijinite de colonete, în care
se adăpostesc statui, jocuri complicate de traforuri și
benzi curbate (Altarul Sf. Wolfgang de Michael
Pacher, de la Mondsee — Austria, 1491). Cele din
Transilvania (Biertan, Mediaș) au c. mai puțin
complicate (fr. couronnement d'un retable; it.
coronamento, germ. Anfsatz, engl. crowning). Există
și c. ale unor edificii, de tipul falselor frontoane sau
falselor pinioane sau coronamente ale unor ziduri de'
incintă (Castelul din Lăzarea — jud. Harghita) (fr.
couronnement, it. coronamento germ. Bekrdnung,
engl. crowning).	T.S.
CORPORAȚIE -4 breaslă
J
CORTILE în arhitectura italiană, laică și religioasă,
curte interioară delimitată de portice, decorată cu
statui, fîntîni și vegetație puțină. Termenul este folosit,
impropriu, și pentru alte curți interioare de formă
similară, din alte părți ale Europei. V. și patio T.S.
COSITOR Metal alb-cenușiu (densitate 7,2, grad
de topire 223°C, grad de fierbere 2200°C), inalterabil
în contact cu aerul, fuzibil, ductil și maleabil. Se
poate turna, ciocăni, grava și cizela. Este folosit sub
formă de aliaje. Cunoscut din sec. 3, este utilizat la
fabricarea veselei în majoritatea țărilor europene,
începînd din sec. 11; în sec. 15 există corporații de
lucrători în c..Cele mai renumite centre se găsesc în
Anglia (Birmingham, Sheffield), în Franța (Marsilia),
în Germania (Koln, Augsburg, Nurnberg), în Belgia
(Bruges), în Cehoslovacia (Karlsbad, azi Karlovy-
Vary), în Rusia (Novgorod, Kiev), în Ungaria (Buda,
Gyor, Seghedin), în România (Sibiu, Brașov, -Sfîntul
Gheorghe, Mediaș). în S.U.A., arta prelucrării c. este
introdusă de englezi după sec. 17 (centre: Boston,
Philadelphia, New York). Din c. se confecționează
servicii de masă, căni, sfeșnice, jucării, medalii și
obiecte de cult (calicii, patene, mînere de cîrje
episcopale etc.). Piesele de mobilier sînt uneori
ornamentate cu c.; decorul cuprinde motive vegetale,
volute, scene de vînătoare, mitologice, religioase sau
folclorice. C. este rareori combinat cu ornamente din
alte metale, cu pietre, lemn, sticlă, faianță; uneori
este pictat. La începutul sec. 20 se creează bijuterii
din c. cu motive gravate în relief, în stil Art Nouveau.
Imitînd formele și decorul veselei din aur și argint,
piesele din c. oferă o bogată sursă de informații în
legătură cu producția epocilor de criză financiară,
cînd vesela confecționată din metale prețioase a fost
topită prin edicte regale și înlocuită cu piese din c.
Începînd din sec. 17, produsele din c. realizate de
artizanii europeni se marchează cu poansonul
orașului, monograma meșterului și titlul aliajului. Sin.
staniu (fr. etain, it. stagno, peltro, germ. Zinn, engl.
tin, pewter).	.	V.D.
COSMATESC, DECOR ~ Denumirea provine de la
meșterii din familia Cosma (Cosmati), care în sec. 12-
13 practicau, în regiunea Romei, o artă a mozaicului
cov
129
pavimentar și parietal, bazată pe folosirea marmurilor
colorate, cu care realizau un decor geometric (Santa
Maria in Ara Coeli, pavimente la Sf. loan din Lateran
etc.). Tipul de decor parietal a început să fie imitat și
în pictură, răspîndindu-se pînă în Transih/ania
(Capela de la Sînpetru, Brașov, sec. 14, Biserica
reformată din Sîntana de Mureș, sec. 14). T.S.
COTĂ Folosit, de obicei, numai la plural: cote: cifre
plasate pe un desen arhitectonic redus la scară, care
indică dimensiunile reale ale fiecărei părți a edificiului
reprezentat (fr. cofe, it. numeri, germ. Massangaben,
engl. dimensions on a drawing).	T.S.
COTTA 1. Veșmînt liturgic catolic, alb, de forma
unei cămăși largi, lung pînă deasupra genunchilor
purtat peste sutană de preot, diacon și subdiacon, ca
și de laicii care îi ajută la anumite oficii. 2. în
costumul medieval, piesă de pînză groasă sau de
stofă, decorată, purtată sub mantie; avea forma unei
bluze cu mîneci lungi colante (fr. cotte, it. gonnella,
germ. Weiberrock, engl. skirt). în același costum
exista așa-numita cotte de maille — cămașă de zale,
veșmînt de război de forma unei cămăși cu glugă,
lungă pînă deasupra genunchilor sau pînă la talie,
realizată dintr-o împletitură de inele (zale); uneori
părțile erau unite prin bucăți de piele sau stofă; a
început să fie folosită în vremea primelor cruciade (fr.
cotte de maille, it. giaco di maglia, germ.
Kettenhemd, Waffenrock, engl. coat of mail).	T.S.
COTURN (gr. kothornos) 1. Cizmă înaltă pînă la
jumătatea gambei, șnuruită în față, purtată în
antichitate de greci și romani. 2. Pantofi cu talpă
groasă, de lemn sau plută, folosiți în teatrul antic de
actorii greci și romani, ca să pară mai înalți, apoi de
femeile nobile din Veneția sec. T6.	A.N.
QQVOR Piesă textilă, lucrată în diferite tehnici, din
fire de lînă, bumbac sau mătase, avînd un caracter
mai ales decorativ, dar și funcții simbolice și de
ceremonie. Istoria c. este străveche. Deși cel mai
vechi c. descoperit la Pazîrîk, în Munții Altai din
Siberia, datează abia din sdc. 6. î.H., se știe că
sumerienii și egiptenii foloseau c.; reprezentări ale lor
apar și în frescele etrusce din Tarquinia. Istoricii
cuceririlor lui Alexandru fac elogiul c. ahemenide ce
împodobeau pavimentele palatelor. Momente răzlețe
— califul Harun al Rașid oferind împăratului Carol cel
Mare splendide c., c. regelui Chosroes I, fascinația
exercitată asupra cruciaților de creațiile meșterilor din
Orient, Marco Polo afirmînd că a văzut la Konieh cum
erau realizate „cele mai frumoase c. din lume" —
punctează, pînă în sec. 16, istoria, mai mult
legendară, a c. orientale. Ele au pătruns însă în
Spania, prin intermediul maurilor, cu mult înainte,
încă din sec. 14, sînt atestate în Italia și Fiandra,
făcînd parte din recuzita ornamentală a celor mai
mari pictori, de la Giotto și Carpaccio, la Van Eyck,
Memling, Holbein, Rubens și Velăzquez. Din sec. 16,
prețuirea pentru aceste obiecte de 1ux și de podoabă,
CRA
130
semne ale distincției și bogăției, crește continuu,
comenzile de c. orientale se multiplică, multe din
manufacturile din Orient lucrînd mai ales pentru
clientela europeană. C. din Asia Mică ajung, cum se
știe, să împodobească și sanctuare creștine, precum
Biserica Neagră din Brașov. în Orient, c. a fost și
este un element esențial al întregii vieți personale și
de familie. El intră în componența cortului, a
harnașamentului, era folosit în ritualul căsătoriei și al
înmormîntării, în momentul rugăciunilor zilnice. C. se
deosebesc după tehnicile de lucru și de ornamentare,
dar sînt grupate și denumite chiar în funcție de
diferitele zone și centre din care provin. Tehnica de
bază o constituie, pentru c. orientale, modul de
înnodare al firelor de lînă colorată, un criteriu
principal al valorii c. constituindu-l numărul de noduri
pe unitate de măsură; pentru c. de calitate deosebită
între 90 000 și 250 000 pe m2. După locul de prove-
niență, c. orientale se pot grupa în: ~ persane, cu
centrele cele mai importante în Herat, Tabriz,
Ispahan, Șiraz, Kirman, Khorassan; ~ turcmene, cu
centrul principal la Buchara, unde numărul nodurilor a
putut ajunge la 400 000 pe m2; - caucaziene, lucrate
mai ales la Șirvan și Karabagh, în sud, și la Derbent
și Kuba, în nord; - turcești sau ~ anatoiiene, ale
căror centre sînt Gbrdes, Ladik, Basrah, Kula, Ușak.
După funcționalitatea lor, deosebim în zona islamică:
- de rugăciune (namazlik), al căror motiv principal îl
constituie mihrabul — nișa de rugăciune din mos-
chee; - de cimitir (mazarlek), ornamentat cu motivul
chiparosului; - de zestre (kis-gbrdes); - pentru
împrejurări festive (khali, kelleghi, mian-farsh); ~
care se aștern în fața unui divan (sedchadeh) etc.
Ornamentația c. nu este un criteriu de clasificare, ea
putînd fi preluată și transmisă de la un centru la altul.
Printre motivele ornamentale cele mai frecvente se
află acantul și arabescul, boteh-ul {element decorativ
al c. persane avînd la bază o frunză cu vîrful aplecat
în jos), dragonii (foarte stilizați în c. persane și
caucaziene), decorul herati — la c. persane —
constînd dintr-un grup de frunze și flori, W/in-ul, motiv
animal din vechea Persie semănînd cu un leu și
împrumutat din arta chineză, lotusul, palmeta, voluta,
rombul, benzile înguste (ciubucli), care compun
bordurile c. anatoiiene. Culorile folosite pentru c.
orientale erau, pînă în sec. 19, exclusiv de origine
vegetală sau, uneori, animală (coșenila, de pildă,
pentru roșu); importul din Europa de culori fabricate
pe cale chimică era interzis sub amenințarea unor
pedepse aspre (tăierea mîinii drepte). Întrucît colo-
rarea firelor se desfășura, în cazul c. de mari
dimensiuni, pe etape, apare la acestea fenomenul
diferenței de ton în zonele de aceeași culoare, așa-
numitul abraș, care este insă considerat ca un
element în plus de autenticitate a c. în Europa au
existat ateliere în care se țeseau sau se înnodau c. la
Poitiers, în sec. 11, la Limoges în sec. 12, la Paris în
sec. 13, apoi la Arras, Bruxelles, Tournai, Bruges,
Anvers, Liege. în sec. 16, regii Franței au întemeiat
manufacturi la Paris, Aubusson și Beauvais. în sec.
17, a luat ființă un atelier de c. — condus de Ch.
Lebrun — la manufactura Gobelins, în care au fost
realizate, în tehnicile basse-lisse și haute-lisse, așa-
numitele gobelins. Din 1826 funcționează la aceeași
manufactură fabrica de c. de tip Savonnerie.
întreprinderi similare au fost create la Berlin, Viena,
Wiirzburg, iar în Anglia la Exeter, Londra, Montlake,
Burcheston. Este de menționat că printre autorii
cartoanelor după care s-au realizat c. parietale
istoriate, s-au aflat Jan van Eyck, Rogier van der
Weyden, Dirk Bouts, Rafael, elevi ai lui Rubens, iar,
mai tîrziu, Boucher, cu scenele lui pastorale. Din sec.
19, producția în serie a c. și folosirea coloranților
artificiali au dus la declinul unei arte, care se
conservă totuși în marile centre tradiționale. în țara
noastră, pe lîngă industria producătoare de c. lipsite
adesea de orice valoare alta decît cea pur utilitară, se |
execută manual, în unele centre, c. de tip oriental de
bună calitate (fr. tapis, it. tappeto, germ. Teppich,
engl. carpet). V. și ii. 47-52	M.P.
CRACLURĂ (fr.) 1. Termen folosit în textele
specializate pentru a denumi crăpăturile {fisurile,
plesniturile) produse în materia picturală, în grundul
sau verniul unei opere pictate. Cîteva din cauzele c.
proprii tablourilor lucrate în ulei: acțiunea factorilor
termo-higroscopici, acțiuni mecanice naturale sau
accidentale, calitatea slabă a unor pigmenți sau lianți,
metode incorecte de execuție etc. Poligonale,
spiraloide, concentrice etc., c. pot fi superficiale sau
profunde, stabilizate sau active; dacă nu sînt tratate,
cele active evoluează, provocînd în final desprinderi,
afectînd aspectul și durabilitatea întregului tablou.
Restaurarea acestor degradări se face exclusiv de
către specialiști, întrucît presupune analize științifice
și programe de lucru adaptate fiecărui caz tratat.
Uneori, termenul se folosește și în legătură cu alt gen
de opere (fr. craquelure, it. screpolatura, germ. Riss,
engl. crack, crackle). 2. Rețea de crăpături fine, cu
aspect de nervuri, ale smalțului ce acoperă faianța
sau porțelanul. Aceste c. pot fi accidentale, provocate
de coeziunea inegală a mai multor straturi de pictură
ce constituie decorul sau pot fi rezultatul unei răciri
bruște a piesei. C. se obține și intenționat, ca motiv
decorativ, prin suprapuneri de smalțuri felurite, dintre
care ultima peliculă, prin crăpare, lasă să apară urme
din cele anterioare, procedeu utilizat în China. în sec.
16-17, diferite centre de sticlărie din Europa fabrică
sticlă cu c., obținute prin imersia timp de cîteva
secunde a sticlei fierbinți în apă foarte rece, sau
rulînd sticla fierbinte peste mici fragmente de sticlă
pisată, care, după o nouă încălzire, aderă la masa
vitroasă (fr. craquelure, it. scrostatura, germ.
Glasurriss, engl. crackledglaze). L.L. și V.D.
CRAMOISI (fr.) 1. Culoare roșie-violacee foarte
vie, extrasă altădată exclusiv din coșenilă (v.
carmin), în cinci tonuri: roșu, „incarnat", „incarnadin",
violet și purpuriu. 2. Prin extensie, în sec. trecute
denumire dată în Franța unor tonuri de intensitate
maximă (ex. negru c., brun cj.	L.L.
CREASTA Ornament în formă de mici unghiuri
drepte, din metal decupat sau din pămînt ars, folosit
în arhitectură pentru decorarea părții superioare a
unui edificiu (fr. crete, it. cresta, germ. Kamm, engl.
crest).	V.D.
CREDENȚĂ -e bufet, etajeră
CREION Instrument specific pentru executarea
desenelor, a schițelor pregătitoare pentru pictură,
sculptură, tapiserie etc. (v. carton). Pînă în sec. 16,
c. era confecționat din argint sau din plumb (v.
condei); de atunci grafitul, substanță minerală moale,
de culoare cenușie, a devenit un material de bază al
confecționării c. La sfîrșitul sec. 18, N.J. Conte
(Franța) și J.Hardmuth (Austria) au reușit, prin
amestecuri de grafit și argilă, să obțină diferite
sortimente de c. (care le poartă numele) cu grade de
moliciune diferite (v. conte). în funcție de gradul de
tărie sau moliciune a c. se obțin desene lineare foarte
precis conturate (Holbein, Ingres, desenele de
sculptori) sau desene cu subtile treceri de la umbră la
lumină și forme mobile (Degas, Dufy). în România,
desenul în c. s-a bucurat de o mare prețuire; au
rămas de la Nicolae Grigorescu mii de desene, dar și
de la Luchian, Ressu, Pallady, Iser, Steriadi, Tonitza,
St. Dimitrescu ș.a. C. pot fi și colorate; desenele de
acest fel dobîndesc, prin adaos de culoare, alte
caractere estetice, apropiindu-se de acuarelă și,
uneori, de pictură (fr. crayon, it. matita, germ.
Bleistift, Graphitstilt, engl. lead pencil); ~ gras, c.
special, utilizat în desenul litografic pe piatră, în
componența căruia intră coloranți negri (funingine),
ceară și săpun (fr. crayon gras, germ. Fettstift). A.P.
CREMONA Piesă metalică cu mîner, care
acționează printr-un joc de lamele asupra a două tije
metalice foarte înguste, permițînd închiderea și
deschiderea ferestrelor și a ușilor (fr. cremone, it. '
spagnoletta di finestra, germ. Fensterriegel, engl.
casement boit).	ț;s.
CRENEL în arhitectura fortificată, gol al unui
parapet, situat între două merloane, care oferă
apărătorilor posibilitatea de a ținti asupra atacanților
fără a fi ei înșiși loviți. Adjectivul crenelat se aplică
unui tip de zidărie care prezintă o terminație
superioară sau un decor realizat dintr-o alternanță.de
CRI
131
goluri și plinuri rectangulare, sau de goluri
rectangulare și plinuri cu latura superioară curbată,
soluție frecventă la donjoane și alte tipuri de turnuri
medievale (fr. creneau, it. merlato, germ. Schiess-
loch, Zinne, engl. battlement).	T.S.
CRETA VIRIDIS —> appianum și pămînt verde
CRETĂ (lat. creta) Materie albă calcaroasă,
extrasă din depozite naturale sub forma unor bulgări
pulverulenți. Chimic, este un carbonat de calciu
impur. Este stabilă la lumină și în amestecuri, lipsită
de toxicitate, cu o bună putere de acoperire dacă e
aglutinată cu cleiuri. Este întrebuințată încă din
antichitate ca alb în tehnicile pe bază de apă, ca
materie inertă în grunduri, ca suport pentru culorile-
lac ieftine, ca adaos în multe culori, la fabricarea
pastelurilor etc. Poartă nume diverse: creta
(argentaria sau paraetonium, cimolia, selinusia), c.
de Bougival sau alb de Bougival, c.(de Bourgogne,
de Brianțon, de Campagne, de Melos) sau melinum,
c. de Meudon sau alb de Meudon, c. (de Montereau,
de munte, de Orleans, de Paris) sau alb de Paris, c.
(de Rouen, de Samos, de Spania) sau alb de Spania,
c. de Troyes sau alb de Troyes, alb (de c., de
marmură, englez; vienez), praf de c. etc. (fr. craie, it.
creta, germ. Kreide, engl. chalk).	L.L.
CREVASE Găuri, spărturi în materialul hainelor
(țesături sau piele) prin care se vede, trasă în afară,
lenjeria sau căptușeala. Moda c. a fost inițiată de
ostașii mercenari din imperiul german din sec. 16
(Landsknechte) care, îmbr-ăcînd efectele capturate
ale unor cavaleri burgunzi, croite pe corp, le-au
crăpat la coate, subțiori, genunchi etc. spintecînd
apoi și alte fente, pînă și la berete sau pantofi. Moda
c. s-a extins la costumele de gală din toată Europa în
sec. 16-17, fabricîndu-se stofe gata găurite sau
cosîndu-se doar din loc în loc panglici late de mătase
(fr. creves, it. sboffi, germ. Schlitze, engl. slashes,
slashings).	A.N.
CRIBLEU Veche tehnică a gravurii în metal, prin
care se ciocănesc în placa de metal puncte, care
rămîn albe după imprimare, creîndu-se astfel un efect
de boabe împrăștiate (fr. crible, germ. Schrottblatt,
engl. dotted prinț).'	A.P.
CRINOLINĂ Jupon lung și larg în formă de clopot,
susținînd fusta prin întărituri cu păr de cal (fr. crin),
apoi cu cercuri metalice, la modă prin anii 1850-1860
CRI
132
(fr. crinoline, panier, it. crinolina, guardinfante, germ.
Reifrock, engl. crinolin, hooper petticoat). I/. și
malacof	A.N.
CRIPTA 1. Tip de biserică subterană, plasată
dedesubtul sanctuarului uneia obișnuite, originară ca
principiu în epoca paleocreștină (catacombe). Inițial
construită pentru a adăposti relicvele unui martir (c.
din bazilica St. Dumitru din Salonic, sec. 6). în
arhitectura romanică, c. se dezvoltă căpătînd
aspectul unei adevărate biserici-hală cu trei (rar
două) nave, acoperite cu bolți cu muchii sprijinite pe
colonete de piatră. Un decor pictat bogat acoperă
pereții unora dintre ele. Singura criptă de acest fel din
Transilvania se păstrează sub sanctuarul bisericii din
Deal din Sighișoara (sec. 13). Au fost folosite adesea
și ca loc de înhumare privilegiat (c. de la St. Denis
Paris, necropolă a regilor Franței). 2. Spațiu funerar
subteran, zidit, singular sau pluricelular, dintr-o
biserică sau dintr-un cimitir, în care se introduce
direct sicriul, apoi accesul se zidește (fr. crypte, it. •
cripta, germ. Krypta, engl. crypt).	' T.S.
CRISELEFANTINĂ (gr. hrysos, aur, elephas,
fildeș) Sculptură din aur și fildeș. Tehnică arhaică
cunoscută în Egipt, Asia Mică, răspîndită în Grecia și
Italia. Constă în acoperirea carcasei din lemn a unei
statui cu mici plăcuțe din fildeș, fixate pe părțile des-
coperite ale trupului (obraz, brațe, picioare) sugerînd
carnația, veșmintele și părul fiind realizate din foițe
de aur bătut. Sculptorii greci foloseau această
tehnică, în special pentru statui de zei, cum au fost
Athena Parthenos și Zeus Olimpicul, realizate de Fi-
dias în sec. 5. Î.H. (azi dispărute) (fr. chrysele-
phantine, it. criselefantino, germ. Goldelfenbeinwerk,
engl. chryselephantine).	C.R.
CRISOBERIL Piatră prețioasă transparentă sau
translucidă, de culoare galbenă-aurie („ochi de
pisică"), mai rar verde (alexandrii) (duritate 7,5 - 8,5,
greutate specifică 3,69-3,78). Se taie și se șlefuiește
în caboșon. Folosită în giuvaiergerie din antichitate
pînă în prezent (fr. chrysoberyl, it. crisoberillo, germ.
Chrysoberyll, engl. chrysoberyl).	V.D.
CRISOLIT Piatră prețioasă (varietate de peridot),
de culoare verde aurie sau verde gălbuie (duritate 6,5
- 7, greutate specifică, 3,27-3,39); se șlefuiește în
formă de briliant, de rozetă sau în plan cu trepte.
Cunoscut din antichitate, c. este introdus în Europa
de cruciați; folosit în giuvaiergerie (fr. chrysolithe, it.
crisolito, germ. Chrysolith, Olivin, engl. chrysolite).
V.D.
CRISOPRAZ Varietate de calcedonie galbenă-
aurie sau, verde-deschis, mai puțin dură decît cristalul
de rocă, dar care poate zgîria sticla; folosită ca piatră
de podoabă (fr. chrysoprase, it. crisoprasis; germ.
Chrysopras, engl. chrysoprase).	V.D.
CRISTAL ARTIFICIAL Sticlă transparentă, cu
conținut mare de oxid de plumb sau de bariu, mai
densă și mai sonoră decît sticla obișnuită; se
folosește la confecționarea paharelor, carafelor,
vaselor de flori și altor piese de artă decorativă.
Fabricat pentru prima oară de sticlarii venețieni, c.a.
se utilizează, după 1550, și la confecționarea
oglinzilor în diferite țări europene. Termenul a fost
extins asupra produselor de sticlă din Boemia, cu
aspect de cristal de rocă, asupra sticlei engleze de
foarte bună calitate, iar în prezent asupra pieselor cu
strălucire intensă și cu reflexe de lumină pe fețele
șlefuite. Sin. cleștar (fr. cristal artificial, it. cristallo,
germ. Krystall, engl. crystal).	V.D.
CRISTAL DE ROCĂ Varietate de cuarț transparent
și incolor (duritate 7, greutate specifică 2,65) folosită
ca piatră semiprețioasă pentru obiecte de podoabă.
Se poate tăia, șlefui în caboșon sau în plan cu trepte
și grava. Utilizat în antichitate și pentru piese de mari
dimensiuni (vase, statui); în Evul Mediu, servea la
ornamentarea casetelor, a relicvarelor, a pieselor de
orfevrărie. Perioada de maximă înflorire a gravurii pe
c.d.r. este Renașterea (în special în Italia și în
Franța). în sec. 18-19, lustrele sînt decorate cu c.d.r.,
care permit jocuri de lumină. Popoarele budiste-din
Extremul-Orient și cele musulmane folosesc c.d.r.
pentru podoabe. Sin. cristal de stîncă (fr. cristal de
roche, it. cristallo di rocca, germ. Bergkristall, engl.
rock~crystal).	V.D. ;
CRISTALLO Dl VENEZIA (it.) Sticlă foarte pură,
asemănătoare cu cristalul de rocă, obținută prin
adăugare de mangan în masa sticlei. De la sfîrșitul
sec. 15, cristalul venețian a exercitat — timp de un
secol — o supremație incontestabilă asupra
produselor celorlalte centre europene. V.D.
CRISTELNIȚĂ Vas din piatră sau metal, de forma
unui potir mare sau a unui clopot răsturnat, sprijinit
pe un picior tronconic, care servește la oficierea
botezului. Cea mai veche c. păstrată în Transilvania
provine de la Herina (sec. 13), fiind din piatră. în
epoca gotică, c. de bronz au cunoscut o adevărată
modă, avînd un picior ajurat și un vas decorat cu
medalioane în relief, cu scene biblice (Mediaș, c.
1400; Sibiu, 1438, datorată meșterului Leonhardus,
cu 228 de medalioane; Șeica Mică, jud. Sibiu, 1440).
Cele ortodoxe, servind pentru botezul prin imersiune,
sînt de dimensiuni mai mari; s-au păstrat foarte
puține piese prețioase (fr. fonts baptismaux, it. fonte,
vasca battesimale, germ. Taufbecken, engl. bap-
tismal font).	T.S.
CROCHIU Schiță rapidă, care fixează elementele
mari, sintetizatoare, ale motivului aflat în lucru. Fiind
executate liber, fără grija detaliilor, ca o manifestare
directă a emoției creatoare, notațiile de acest fel
impun de obicei prin caracterul lor spontan, sugestiv,
prin cursivitate și simplitate. Valoroase prin ele
însele, ca lucrări „finite", sau prin sugestiile pe care i
le furnizează autorului, c. se execută cu materiale
aflate „mai la îndemînă": cărbune, peniță (pană,
condei), creioane de grafit sau colorate, pasteluri
etc., uneori în tehnici combinate, în care pot să apară
și atingeri de acuarelă. Se păstrează un mare număr
de c. realizate de Leonardo da Vinci, Rembrandt,
Rubens etc., acest gen de notație fiindu-le mai
familiar artiștilor moderni și contemporani (fr. croquis,
it. abozzo, .schizzo, germ. Skizze, engl. sketch). L.L.
CROMATISM (gr. hroma, culoare) Atribut defini-
toriu pentru orice fenomen optic în care apare sen-
zația de culoare. (Apariția culorii este determinată de
trei factori generatori, inseparabili: lumina, suprafața
obiectului și ochiul.) (fr. chromatisme, it. cromatismo,
germ. Fărbung, engl. chromaticism).	L.L.
CROMATOLOGIE Disciplină care studiază teoria și
practica culorii. Este un domeniu de confluență al
. interesului și cunoștințelor furnizate de mai multe
științe, căruia practica artistică îi aduce contribuții
decisive. Primele ipoteze privind natura și efectele
culorii sînt formulate de filozofii Greciei antice
(Pitagora, Democrit, Plafon, Aristotel); antichitatea
romană pare să fi cunoscut (după Pliniu și Seneca)
fenomenul dispersiei luminii, produs cu ajutorul unui
cristal șlefuit, dar abia în sec. 17-18 culoarea devine
un concept controlabil prin metode științifice
experimentale, determinate în special de isaak
Newton. Cercetările se lărgesc în sec. 19, sînt
aprofundate și verificate riguros în sec. 20. Din șirul
CRO
133
celor care au contribuit la închegarea unei științe a
culorii trebuie pomeniți: Johann Zahn, Johann
Wolfgang Goethe, Arthur Schopenhauer, Michel
Eugene Chevreul, Hermann von HelmholtS, James
Clark Maxwell, Ogden N. Rood, Ewald Hering, Albert
Henry Munsell, Wilhelm Ostwald, John Ruskin, Jehan
Georges Vibert, Adolf Holzel, Johannes Itten,
R.Arnheim etc. Asistăm astăzi la un aflux de date
vizînd calitatea, funcțiile și modul de receptare a
culorilor, furnizate de discipline din cele mai diverse
(fizică, chimie, fiziologie, psihologie, estetică,
etnografie, sociologie, pedagogie, ergonomie, design
etc.). Fiecare dintre aceste discipline studiază
culoarea din propriul său punct de vedere, ceea ce
duce uneori la rezultate contradictorii, astfel încît
apare salutară judecata creatorului de artă, al cărui
ochi este cultivat printr-o îndelungă practică.
Structurarea unei teorii coerente despre culoare este
posibilă, se pare, doar prin corelarea imensului
număr de date furnizate de științele particulare cu
observațiile rezultate din practica artistică. Contribuții
importante la teoria culorilor — verificate prin practica
lor artistică de excepție — au adus Leonardo da
Vinci, Durer, Rubens, Delacroix, Signac, Seurat,
Cezanne, Klee, Kandinsky, Matisse, Vasarely, Albers
etc.	L.L.
CROMLEH Structură megalitică preistorică
constînd dintr-un ansamblu de dolmene dispuse pe
un traseu circular, avînd, probabil, un rol religios (ex.
Stonehenge, Marea Britanie).	LC.
CR0M0LITOGRAF1E (gr. hromos, culoare, lithos,
piatră și graphein, a scrie) Litografie în culori (fr. chro-
molitographie, it. cromolitografia, germ. Farbenstein-
druck, engl. chromolithography). I/. litografie A.P.
CROSĂ —> cîrjă episcopală
CROȘETĂ Motiv decorativ reprezentat de o frunză
lanceolată mai mult sau mai puțin stilizată, a cărei
extremitate este recurbată spre exterior în forma unei
CRU
134
spirale. Este caracteristic unui anumit tip de capiteluri
gotice timpurii (Biserica fostei Mînăstiri Cîrța, jud.
Sibiu, S6c. 13, Biserica Bartoiomeu, Brașov),
decorînd fie numai muchiile acestuia, fie întregul corp
pe unul sau două registre (fr. crochet, it. uncino,
germ. Knospe și Knospenkapitel, capitel cu c., engl.
crocket).	T.S.
CRUCE 1. Semn grafic rezultat din întretăierea
în unghi de 90° a două bare, folosit ca element
decorativ, dar avînd, încă din preistorie, o semni-
cruce egipieana crucea Sfinlului Antonie cruce latină
cruce g-eacă cruce patriarhală crucea Sfîntuluî Andrei
cruce papală
cruce rusească
ficație simbolică și, adesea, sacră (fr. croix, it.
croce, germ. Kreuz, engl. cross). Printre cele mai
vechi tipuri întîlnite este ~ egipteană cu ansă,
care apare și în arta asiriană. în creștinism, c.
are sens simbolic, amintind de instrumentul
folosit pentru răstignirea lui lisus Hristos. în
funcție de raportul dintre forma și dimensiunile
brațelor, c. poartă denumiri diferite: ~ Sfîntuluî
Antonie sau - tau (în forma literei T) este una
din cele mai vechi forme de c. reprezentată în
scena crucificării, înlocuită în timp de - latină, la
care partea inferioară a brațului vertical este mai
lungă decît celelalte trei; ~ greacă, o varietate
des întîlnită în lumea bizantină, este o c. cu
brațe egale. Anumite variante de formă apar
datorită unor semnificații liturgice și religioase
speciale. - Sfîntuluî Andrei este un tip
particular, la care cele două bare se întretaie în
forma literei X. Cea mai mare varietate de c. o
întîlnim în heraldică, prezența ei pe blazoane
indicînd existența unuj strămoș cruciat. în diferite
variante, c. apare ca emblemă a unor ordine
cavalerești, a unor grupări religioase, sau este
folosită în decorațiile militare. 2. Sensul simbolic
al semnului abstract al c. este diferit în funcție
de epocă și de mediul spiritual căruia îi aparțin
reprezentările. C. ansată egipteană avea ca
hieroglifă sensul de semn al vieții șl ulterior, de
simbol al Soarelui. Cu începere din vremea lui
Constantin cel Mare, c. a devenit principalul
însemn al creștinismului. Este reprezentată fie ca
simplu semn grafic, fie avînd pe ea corpul lui
Hristos răstignit, pictat sau sculptat (v. crucifix,
crucificare). Există și o serie de reprezentări
alegorice ale c., dintre care cea mai răspîndită
este c. ca „Semn al vieții", sau ca „Pom al vieții"
în care, de regulă, este reprezentat, fie un
trunchi — pe care apare Hristos răstignit — cu
ramuri figurate ca niște volute pe care sînt
reprezentate personaje sau diverse reprezentări
simbolice (virtuțile), fie un vrej de viță de vie
(coronamentul altarului din Biserica Evanghelică
din Biertan, jud. Sibiu, 1515). I.C. șiT.S.
CRUCEA ȘASIULUI Ansamblu de două sau
mai multe perechi de stinghii, implantate
perpendicular una față de alta, în interiorul
șasiurilor mari, dar nefixate definitiv, articulate
doar cu ajutorul penelor. Rolul lor este să
mențină drepte laturile exterioare ale șasiurilor,
care, cu vremea, ar putea ceda tracțiunilor
puternice la care le supune pînza bine întinsă a
tabloului (producînd destinderea țesăturii pictate,
concretizată în cracluri ale grundului și pastei
colorate). După necesități, există „cruci" simple,
duble etc.	L.L.
CRUCIFiCARE Scenă din ciclul Patimilor lui
Hristos, în care acesta este reprezentat țintuit pe
cruce, avînd la dreapta și la stînga sa pe cei doi
tîlhari; la picioarele crucii se află Maria și loan
Evanghelistul și', foarte des, numeroase alte
personaje a căror prezență este atestată de
evangheliile canonice, de apocrife sau chiar de
unele povestiri populare. Scena nu lipsește
aproape niciodată din decorația naosului unei
biserici ortodoxe, dîndu-i-se, de regulă, o amplă
dezvoltare; ea încununează, de asemenea,
iconostasul, fiind și tema a numeroase icoane
independente, mai ales din sec. 14-15. în
Biserica catolică, tema este deosebit de
frecventă . în pictura murală, în sculptură
(crucifixe), în pictura de altare (singură sau cu
alte scene din ciclul său), în manuscrise,
orfevrărie, broderie țcasule) etc. (fr. Crucifixion,
it. Crocifissione, germ. Kreuzigung, engl.
Crucifixion).	T.S.
CRUCIFIX Obiect de cult creștin, alcătuit
dintr-o cruce de lemn, metal etc., pe care este
reprezentată figura sculptată sau pictată a lui
Hristos răstignit, prevăzut fie cu o talpă, pentru a
fi plasat pe altar, fie cu un inel, pentru a fi
agățat. C. este specific mediului catolic, unde
face și obiectul unui cult particular. în Biserica
răsăriteană nu este folosit, ci este înlocuit cu o
cruce, decorată fie cu scene multiple, de mici
dimensiuni, sculptate în lemn și ferecate în
metal, fie este simplu împodobită cu raze și
elemente decorative (fr. crucifix, it. Crocifisso,
germ. Kruzifix, engl. crucifix).	T.S.
CRUCIGER, NIMB - Tip de aureolă specifică
pentru reprezentările lui lisus Hristos, decorată
cu trei din brațele unei cruci, în care este
înscrisă cîte una dintre literele grecești o w r|
semnificînd „Acel ce este" (fr. nimbe crucifere, it.
nimbo, crocigero, germ. Kreuznimbus, engl.
cross-nimbus).	T.S.
CTITOR Personaj care comandă, susține din
punct de vedere material și întărește juridic
ridicarea unui edificiu sau întemeierea unui
așezâmînt religios (mînăstire, schit) sau social
(școală, spital, azil etc.), căruia îi asigură —
printr-un act adițional de danie — și posibilitatea
supraviețuirii în timp, înzestrîndu-1 cu bunuri
imobiliare, sume de bani, obiecte necesare
desfășurării activităților specifice, iar în Evul
Mediu și cu forța necesară (țărani cu diferite
grade de aservire, care, în funcție de zonele
Europei, poartă diferite denumiri). în virtutea
actului de ctitorie, c. îi reveneau — alături de
anume obligații pe care și le asuma, care în țările
omâne se transmiteau și urmașilor — o serie de
drepturi, de asemenea ereditare, printre care cel
de a se înmormînta, cînd era cazul, în edificiul
respectiv. Numele c. și al membrilor familiei'sale
erau trecute în pomelnice, menționate în pisanii,
și în alte inscripții votive, iar personajul, de
obicei cu familia sa, era reprezentat în tabloul
votiv sau în tablouri funerare (fr. fondateur, it.
fondatore, germ. Stifter, engl. founder). T.S.
CTITORIE Denumire generică pentru un
edificiu sau un așezămînt (de ex. o mînăstire, un
schit, o școală, un spital, azil etc.) al cărui
fondator —ctitorul — este cunoscut și care a
beneficiat sau continuă să beneficieze la un
moment dat de diferite privilegii, danii sau daruri
CUB
135
oferite de acesta la întemeierea sau edificarea
instituției ori, respectiv, construcției, recunoscute
juridic și reînnoite în timp de el sau ds urmașii
săi (fr. fondation, it. fondazione, germ-. Stiftung,
engl. foundation).	T.s.
CUBISM Unul din curentele definitorii ale
revoluției artistice europene de la începutul sec.
20. Deși mișcarea c. propriu-zisă a fost de scurtă
durată (1907-1914), prin implicațiile,
interferențele și ecourile ei — în orfism,
abstracționism, constructivism, Bauhaus, Art
Deco, expresionism —, ea a manifestat o
vitalitate care i-a asigurat și indirect prezența în
aproape tot cursul sec., pînă la apariția
postmodernismului și a transavangardei. C. s-a
ivit în Franța, în cadrul așa-numitei Școli
pariziene, fondatorii lui fiind considerați Picasso
și Georges Braque. Ideea de bază a c., comună,
de altfel, și altor curente ale aceleiași perioade,
este înlocuirea studiului după natură cu principiul
structurii autonome a compoziției picturale, fără
a se înlătura însă pe deplin reprezentarea
figurativă, și nici a se nega rolul percepției
individuale a artistului. Derivat din viziunea lui
Cezanne, din străduințele lui de a simplifica
formele vizibile și a le geometriza, considerînd
că idealul picturii este să „trateze natura prin
cilindru, sferă și con", c. a înglobat și elemente
din alte surse și alte planuri decît cele europene:
arta africană și a insulelor oceanice, viziunea și
spiritul sintetic-constructiv ale produselor lor.
anonime, dar și elemente din structurile sculpturii
romanice, gotice, din pictura Renașterii italiene
— respectiv Paolo Uccello, Piero della
Francesca, Masaccio —, din pictura spaniolă —
Greco și Zurbaran —, din substanța constructiv-
solidă a picturii lui Seurat, din unele cuceriri ale
fizicii, filozofiei și psihologiei epocii — de citat în
primul rînd Henri Bergson, ale cărui concepte de
simultaneitate a proceselor conștiinței și de timp
ca fiind a patra dimensiune a spațiului au marcat
viziunea simultaneistă a c. Bergson a fost chiar
solicitat, în 1912, de un grup de c. să le scrie
prefața ia catalogul expoziției lor. C. a inventat,
în primul rînd, acțiunea asupra formei
„obiectului". Definind c., Picasso spunea că este
o artă care, după ce a realizat o formă, o lasă
să-și trăiască propria viață. Studiul obiectelor se
circumscrie în c. la repertoriul restrîns al cîtorva
puncte de plecare ale naturii moarte tradiționale;
mai tîrziu, se vor adăuga portretele și, mai rar,
peisajul. în concepția c. formele nu sînt însă
reprezentare, ci „semne", „embleme".
Geomeirizarea lor, la baza căreia stă ideea
cubului și paralelipipedului, nu anihilează total
referința la rolul vizibilului, dar operează o
CUB
136
„analiză" mentală a vizibilului prin
simultaneizarea tuturor fețelor lui. în acest sens
a fost numită prima fază a c. „analitică".
Procedeul poate fi regăsit la oricare din
numeroșii reprezentanți ai c., predominant
francezi: pe lîngă Picasso și Braque, la pictorii
Roger de la Fresnaye, Albert Gleizes, Jean
Metzinger, Jacques Villon, Picabia, Louis
Marcoussis, Fernand Leger, precum și la
spaniolul Juan Gris, cehul Frank Kupka; totodată
și la unii artiști aparținînd altor orientări, dar în a
căror creație c. a jucat un rol catalizator:
olandezul Piet Mondrian, elvețianul Paul Klee,
mexicanul Diego Rivera. C. a avut valoroși
reprezentanți și în sculptură: Picasso, Julio
Gonzales, Archipenko, Zadkine, Lipschitz, Henri
Laurens, interferîndu-se și cu futurismul la
Boccioni, cu suprarealismul la Max Ernst, cu
expresionismul la Rudolf Belling. Elemente c.
sînt semnalabile și la Brâncuși. A doua fază a c.
a fost denumită „sintetică", deși deosebirile
dintre o fază și alta nu sînt precis delimitabile. C.
tîrziu adoptă și tehnica colajului direct, sau
numai simbolizat, prin intervenția în imagine a
unor elemente alienante. C. s-a bucurat și de
considerabile comentarii teoretice, cele mai
importante fiind scrierea poetului Guillaume
Apollinaire, Pictorii cubiști (1913), și cea a
pictorilor Gleizes și Metzinger, Despre cubism
(1913). în România c. a fost reprezentat în
mișcarea de avangardă a anilor '20, prin
M.H.Maxy, Marcel lancu, într-o formulă mixtă
denumită cubo-futurism, purtătoare și de
elemente expresioniste.	- A.P.
CUBO-FUTURISM Denumire lansată în
avangarda rusă, în 1912, de Kazimir Malevici,
pentru a desemna asocierea reprezentărilor de
viziune futuristă cu cele de viziune cubistă.
Termenul a fost folosit și în avangarda
românească a anilor '20, de M.H. Maxy. V. și
integralism	A.P.
CUCA Coif de argint împodobit cu pene de
struț dispuse în evantai, purtat de domnitorii
țărilor române din epoca fanariotă la ceremoniile
de învestitură.	A.N.
CUHNIE Termen de origine slavă, circulînd în
țările române în Evul Mediu și desemnînd fie o
construcție specială, fie numai o încăpere în care
era amenajată bucătăria unui mare ansamblu
(palat domnesc, curte boierească, mînăstire).
Amplasate de regulă în colțurile incintelor, la
distanță de palat sau biserică, c. aveau
dimensiuni destul de mari, fiind de plan pătrat,
acoperite cu o cupolă cu diametrul egal aproape
cu lungimea laturii pătratului. Cupola —
semisferică sau alcătuită din felii sferice — era
străpunsă la cheie și, uneori, și la un nivel
intermediar pe curbură, de una, respectiv de
cinci turle-lanternă, necesare tirajului și aerisirii;
cupolele se descărcau pe pandantiv! sau pe
trompe, în centrul spațiului de sub ele fiind
construit un imens cuptor de zidărie. Cea mai
veche c. din țara noastră s-a păstrat la
Mînăstirea Plumbuita — București, 1646; există
c. și la Mînăstirea Aninoasa — jud. Argeș, c.
1677, la palatul brâncovenesc de la Mogoșoaia,
1702, la Mînăstirea Văcărești, București, 1722-
1730 (fr. cuisine, it. cuccina, germ. Kuche, engl.
kitchen).	T.s.
CULA (turc. Kule, turn) Tip de locuință
boierească caracteristică pentru Oltenia și
anumite zone din Muntenia (Argeș) în sec. 18 și
în primele două decenii din sec. 19, de forma
unei prisme patrulatere, cu baza de dimensiuni
reduse (spațiul unei încăperi plus cel destinat
scării de acces la nivelele superioare), cu 1-2
etaje, a cărei notă specifică, dincolo de acest
aspect de turn, este dată de elementele de
fortificare: nivelul inferior — cu excepția intrării
— este lipsit de goluri mari, înlocuite cu
numeroase ferestre de tragere; la ultimul nivel se
află un foișor servind pentru observație și
apărare; în epoci liniștite, acesta din urmă este
un loc de odihnă. Deși foarte numeroase în
epocă și strategic amplasate, constituind lanțuri
de semnalizare, s-au păstrat numai cîteva
(Curtișoara — jud. Gorj, c. 1700; Măldărești —
jud. Vîlcea, c. Greceanu — sec. 18, c. Duca —
1823; c. Racovița — jud. Argeș, începutul sec.
19)	T.S.
CUL-DE-FOUR (fr. fund de cuptor) Tip de
concă ieșind, de obicei, în consolă față de
verticala zidului, cu traseu semicircular, al
absidei pe care o acoperă (fr. voute en cul-de-
four, it. semicatino, mezza tazza, germ.
Halbkuppel, engl. semidome). V. și concă T.S.
CUL-DE-LAMPEvinietă
CULEE Fiecare dintre picioarele masive de
zidărie construite pe ambele maluri ale unui rîu,
care constituie principalele puncte de sprijin ale
unui pod (fr. culee, it. coscia di ponte, germ.
Landpfeiler, engl. abutment of a bridge). T.S.
CULION Potcap al monahilor ortodocși, ca o
calotă cilindrică, fără boruri, din catifea de
culoare neagră pentru călugări, roșie pentru
protopopi și albastră pentru preoți.	A.N.
CULOAR Spațiu interior îngust, de trecere,
amenajat între două ziduri paralele, care permite
accesul în diferite încăperi sau face legătura
între diferitele părți ale unui edificiu aflate la
aproximativ același nivel (fr couloir, it. passagio,
germ. Verbindungsgang, engl. lobby). T.S.
CULOARE (lat. color) 1. Senzație optică
datorată luminii reflectate de suprafața
corpurilor, caracterizată prin tentă, luminozitate
și saturație. C. este o realitate subiectivă
generată de interacțiunea a trei factori: ochiul,
lumina și suprafața obiectului, în lipsa unuia
dintre aceștia senzația neproducîndu-se. Există
două mari categorii: ~ spectrale, care sînt
lumini colorate, denumite și ~ lumină. Din
această categorie fac parte: roșul-vermillon,
verdele-gălbui și albastrul-violaceu (considerate
- primare), prin amestecul lor, două cîte două,
creîndu-se ~ secundare: galbenul (din roșu și
verde), violetul de Magenta (din roșu și albastru
violaceu), albastrul-verzui, numit și cyanic (din
verde și albastru violaceu); perechile de -
complementare sînt: roșu-vermillon — albastru-
verzui (cyanic), verde-gălbui - violet de Magenta
(purpuriu), albastru-violaceu — galben.
Amestecul c.l. p. reface lumina albă-. Pentru
________________________________________________________CU
13
pictor este însă importantă a doua categorie de
culori, numită a ~ pigmentare, care sînt materiile
colorate folosite în pictură. Din această categorie
~ primare ( ~ de bază sau - fundamentale),
care nu pot fi create prin nici un amestec, sînt:
roșu, galben și albastru; prin amestecul lor, două
cîte două, se obțin ~ secundare (sau ~ binare):
oranj (obținut din roșu și galben), verde (obținut
din galben și albastru) și violet (obținut din roșu
și albastru); există, de asemenea, șase -
terțiare, care rezultă din amestecul unei primare
cu o secundară: roșu-oranj, galben-oranj,
galben-verde, albastru-verde, albastru-violet,
roșu-violet. în această categorie a c. pigmentare,
- complementare principale sînt în număr de
trei perechi: roșu-verde, galben-violet, albastru-
oranj; uneori, aceste perechi mai sînt numite -
complementare primare, caz în care se
vorbește și despre trei perechi de
complementare binare: roșu-oranj cu verde-
albăstru, galben-verde cu violet-roșu, albastru-
violet cu oranj-galben. Amestecul optic al celor
șase c. pigmentare dă alb (sau un alb-gri foarte
deschis), iar amestecul lor fizic dă un gri închis,
aproape de negru („murdar"). Pentru exprimarea
concisă a relațiilor dintre c., în ultimele sec. au
fost imaginate o serie de scheme cromatice, utile
în cercetarea teoretică și pentru orientarea
practică. Socotind că majoritatea informațiilor
(cca 80-90%) privitoare la mediul înconjurător ne
parvin pe cale vizuală, importanța c. în viața
omului este covîrșitoare. Independent de formă,
ea acționează asupra individului, senzorial și
psihic. Preferințele umane pentru diversele c. —
care nu trebuie confundate cu reacțiile psiho-
senzoriale — variază după factori eterogeni.
Percepția cromatică este afectată și de
semnificația „secretă", simbolică, a c., prezentă
în întreaga istorie a umanității. în artă, c. au o
independență relativă față de obiectele
reprezentate, au valoare doar dacă creează un
spațiu propriu —■ diferit de cel real —
constituindu-se în elemente de limbaj pictural.
Primele încercări de înțelegere a fenomenului
cromatic se datorează filozofilor Greciei antice,
sfîrșitul antichității marcînd, se pare, prima
disociere a luminii, făcută cu ajutorul unui cristal
—- numit de Pliniu, iris. în Evul Mediu, cunoscută
fiind accentuata propensiune manifestată pentru
c, vii — așa cum o vădesc manuscrisele
anluminate, vitraliile, mozaicurile etc. —,
împărtășită într-o bună măsură de prerenaștere,
c. era folosită de artiști la modul intuitiv. în
Renaștere precumpănește atenția acordată
desenului,, cîteva excepții putînd fi întîlnite în
arta coloniștilor venețieni, în scrierile leonardești
etc. Deși sînt notabile observațiile cîtorva artiști

139
Schema direcțiilor celor trei variabile ale culorilor,
după Munsell
sau cercetători (Vasari, Rubens. Newton, Goethe
etc.), preocupările pentru c. sînt sporadice pînă
în sec. 19, cînd fenomenele cromatice sînt
studiate sistematic, se descoperă contrastul
simultan, se teoretizează legea comple-
mentarelor etc. Această problematică îi
interesează pe un Delacroix sau Turner,
precursori importanți ai impresionismului, dar
abia la pictorii impresioniști primordialitatea c.
este afirmată în mod manifest. După încercarea
postimpresionistă de a-i disciplina resursele,
cromatica atinge o expresie paroxistică în
fovism, însoțită de renunțarea la „tonul de
imitație". Diversele tendințe stilistice care se
succed apoi se caracterizează, uneori, prin
accentuarea rolului decorativ al c., alteori .prin
simplificarea abstractizantă, cel mai adesea prin
abordarea ei ca element preponderent în
demersul plastic. Sec. 20 este epoca studiilor
aprofundate despre c., cu diversele ei implicații,
efectuate, pe de o parte, de savanți, iar pe de
alta, de artiști. Se încearcă alcătuirea unei „teorii
generale a culorii". 2. Materie colorantă folosită
pentru pictură, vopsitorie etc. Întrucît noțiunea de
c. este întrebuințată în sensuri diferite, este
preferabilă parcurgerea termenilor specializați în
ordine alfabetică: ~ acrilice, pigmenți aglutinați
cu emulsii polimerice artificiale, apăruți în anii
’50-'60; dau paste picturale semimate sau
lucioase, intens colorate, rezistente; - (de
origine) animală, materii colorante puțin
rezistente la lumină (carminul, galbenul indian,
purpura, sepia etc.); - anorganice, pigmenți de
origine minerală care cuprind: oxizii și hidroxizii
unor metale (fier, cobalt, plumb etc.), sărurile
unor metale sau de alte origini (carbonați,
cromați etc.); cele mai multe sînt stabile
(excepție fac cele de cupru, galbenul de crom
etc.); - artificiale, pigmenți preparați pe cale
chimică; -austere, denumire dată de Pliniu cel
Bătrîn unor c. cum sînt sinopia, auripigmentum,
atramentum; - binare, c. care se obțin prin
amestecul a două c. primare, sin. c. secundare;
- calde, c. pe care le asociem cu căldura, ele
sînt: roșul, oranjul și galbenul. Este de precizat
că fiecare c. luată în parte are o zonă mai caldă
și una mai rece, v. și contrast cromatic; -
complementare —> complementare; -
compuse, c. alcătuite fie prin amestec optic, fie
prin amestec fizic (v. amestecul culorilor). Cele
mai folosite de pictor rezultă din amestecuri
fizice. (Există și unele c.c. care poartă nume
distincte: bazzeo, cinabrese, mavro, proplasmă,
veneda, verdaccio etc.); - cu ceară —>
encaustică și pictura cu ceară; - cu emulsii,
pigmenți aglutinați cu emulsii naturale și
artificiale (cărora li se spune de obicei tempera)
sau polimerice; - cu silicați, pigmenți aglutinați
cu „sticlă solubilă" („sticlă lichidă" sau „apă de
sticlă"), care este un silicat de sodiu sau de
potasiu. Pictura cu silicați a fost elaborată de
A.Keim (Germania), în 1889; - de anilină,
pigmenți organici sintetici produși pentru, prima
oară în sec. 19, (v. anilină); - de bariu,
pigmenți derivați din bariu, dintre care durabil
este numai albul de bariu; - de bază, c.
principale ale spectrului (roșu, galben, albastru),
care nu pot fi compuse prin nici un amestec, sin.
C. primare sau c. fundamentale; ~ de cadmiu —»
cadmiuri; - de calcar, grupă de pigmenți foarte
răspîndiți în natură și foarte utilizați; cei albi sînt
stabili la lumină și în amestecuri, opaci și lipsiți
de toxicitate (excepție face varul, care este
caustic); sînt utili pentru prepararea grundurilor
(unii), ca suporturi pentru frescă etc. (v. și cretă,
ipsos, var); - de cărbune, grupă situată la
confluența c. minerale cu cele organice, întrucît
conțin carbon, alte substanțe minerale și
organice, stabile la lumină și îrr amestecuri, nu
sînt toxice, acoperă bine (cu ulei se usucă lent);
denumiri curente; negru de ivoriu, negru de os,
negru de fum, negru de plută etc., sau pămînt de
Kassel și pămînt de Colonia; - de cobalt, grupă
de C. socotită de tehnologi printre cele mai bune
ale paletei; intense, stabile, sînt utilizabile în
toate tehnicile picturii; denumiri: albastru de
cobalt, ceruleum, violet de cobalt, verde de
cobalt etc.; - de crom, pigmenți care au la bază
oxidul de crom (v. verde smarald și verde de
crom) și culorile rezultate din combinații cu
diferite metale, care dau cromați cum sînt:
cromatul de plumb (v. galben de crom),
cromatul de stronțiu (v. galben de stronțiu) etc.;
- de cupru, grupă de pigmenți naturali (v.
azurit, malahit) și artificiali: c. cu compoziții,
proprietăți și tente variate, în general instabile și
toxice, cu nomenclatură, uneori, confuză: al-
bastru (de Bremen, de Hamburg, de Kassel. de
Braunschweig), verdele (francez. Scheele, de
Schweinfurth, Veronese) etc.; - de fier, c. de
origine naturală, numite pămînturi, sau preparate
artificial (v. c. de marș); - de frescă, pigmenți
destinați frescei și picturii al secco, cu însușiri
indispensabile: rezistență la var, la lumină și la
agenții atmosferici. (Sînt excluse anilinele, c. de
origine animală și vegetală.) Cele mai vechi și
durabile s-au dovedit a fi c. de pămînt și c. de
cărbune; - de marș, pigmenți artificiali, numiți și
c. de fier artificiale sau lacuri de fier; chimic, pot
fi constituiți din oxizi de fier precipitați, însă pot
conține și alte substanțe (oxizi de aluminiu și de
zinc, cretă, ipsos etc.); concurează pămînturile
naturale, dar sînt mai colorate decît acestea,
stabile, lipsite de toxicitate, acoperă bine.
Denumiri: galben de marș, brun de marș, oranj
de marș, roșu (de marș, indian, englez), violet de
marș, negru de marș etc.; - de mercur, grupă
mică de pigmenți, toxici și cu o durabilitate
limitată: cinabru, cinabru ecarlat, galben mineral;
~ de pămînt -» pămînturi colorate; - de
plumb, c. foarte utilizate de-a lungul vremii,
acoperă bine, au o sicativitate bună (cînd sînt
frecate cu ulei), dar sînt toxice și se înnegresc la
contactul cu sulful din aer și din amestecuri.
Denumiri: alb de plumb, miniu de plumb, galben
de Neapole, galben mineral etc.; - de tempera,
pigmenți frecați cu emulsii naturale sau
artificiale. în care intră oul, sucul de euphorbium,
„laptele de smochin", uleiul, verniul etc. (v.
emulsii). Temperele produse de fabrică au
aglutinanți de altă natură și nu posedă
durabilitatea — măsurată jn secole — a
temperelor cu emulsii; - de ulei, pigmenți frecați
cu aglutinanți în care este preponderent uleiul;
sînt de origine minerală, animală, vegetală sau
fabricați artificial și prin sinteză chimică; - de
zinc, grupă mică de pigmenți, puțin asemănători
între ei, care au ca element comun zincul: alb de
zinc, galben de zinc, litopon; - deschise, c.
caracterizate prin luminozitate; - floride, nume
dat de Pliniu unor c. cum sînt: cinabrul, armeniul,
chrysocolla, indigoul, purpura etc.; -
funcționale, c. cu destinații speciale (spitale,
școli, uzine, localuri publice etc.), menite a
produce stări de calm, relaxare, concentrare sau
reversul lor; - fundamentale —> c. de bază; -
generatoare, nume mai vechi purtat, în general,
de c. primare care nu pot rezulta din nici un
melanj, dar care prin amestecul lor pot genera
alte c.; - industriale, c. destinate vopsițoriei și
boiangerie! (nu și picturii); - închise, c. cu un
grad scăzut de luminozitate; - lac, c. pentru
pictură produse prin fixarea unor coloranți
organici sau a unor aniline (care nu au „corp") pe
anumite materii-suport, inerte din punct de
vedere chimic, cum sînt creta, ipsosul, alumina,
(v. și lac); - locale, c. proprii ale corpurilor din
natură, pe care le percepem ca urmare a difuzării
lor de către suprafețele acestora; - - lumină —>
c. spectrale; - minerale —> ș. anorganice; ~
moarte, expresie folosită în sec. trecute pentru
acele c. opace și apropiate ca ton care erau apoi
acoperite cu straturi subțiri, vii și transparente;
prin folosirea lor se urmărea exaltarea tonurilor;
- murdare, expresie care nu caracterizează
„murdăria" unui ton (care în fapt nu există), ci
lipsa unui acord just cu ansamblul cromatic; -
naturale, pigmenți extrași din zăcăminte și
transformați în pulberile necesare fabricării c.
Același nume îl poartă și c. de origine animală și
vegetală; - neutră, gri, mai mult sau mai puțin
închis, care se prepară prin amestec de negru,
de ivoriu sau tuș negru, cu albastru de Prusia; se
utilizează exclusiv în acuarelă; - organice,
familie de pigmenți care se împart în două grupe
distincte: c. o. naturale —> c. animale și c.
vegetale, și c.o. sintetice —> anilinele;
rezistența lor la lumină este slabă; în ultimele
decenii au fost fabricate în S.U.A. c.o.s. a căror
intensitate cromatică și durabilitate este
excelentă: perylene scarlet, roșu acridon, thio
indigo red-violet B etc.; - primare —» c. de bază;
- pure, c. puternic saturate, vii, intense; - reci,
c. pe care le asociem în mod conștient, sau nu,
cu frigul sau cu elemente naturale reci (gheața,
bruma etc.): verdele, albastrul și violetul, (v. și
contrast cromatic); - rupte —* ton rupt; -
saturate, c. intense cromatic; - secundare —> c.
binare; - sintetice, c. produse prin sinteză
chimică; - spectrale, c. care aparțin spectrului
solar (curcubeul); - terne —> c. rupte; -
terțiare, c. rezultate prin amestecul unei primare
cu o secundară; - toxice, pigmenți caracterizați
prin toxicitate (cei care conțin plumb, cupru,
arsenic etc.), exemplul tipic: ceruza (albul de
plumb); - vegetale, c. extrase din plante sau
arbori tinctoriali; în sec. trecute erau cultivate
special (indigoul, roiba etc.); procedeele de
extragere și fixare pe o materie-suport (alumina,
creta, ghipsul etc.) difereau, fiind decisive pentru
calitatea tonului și durabilitatea acestor c. lac.;
au tente frumoase și transparente, nu sînt toxice,
dar stabilitatea lor la lumină și în amestecuri este
slabă; cea mai durabilă este lacul de garanță.
Cîteva asemenea c. (roșii): lacul de garanfă,
băcanul, carminul, sîngele de dragon, (brune):
lacul brun, (galbene): stil de grain, galben de
șofran, (verzi): verdele de sevă, (albastre):
indigoul, (violete): violetul vegetal etc.; -
vinilice, pigmenți aglutinați cu emulsii polimerice
artificiale; au fost preparate pentru prima oară în
anii '50—'60; sînt mate sau semimate, au
CUL
140
luminozitatș și prospețime a tonului, sînt suple,
rezistă bine la agenții externi (ceva mai puțin
decît c. acrilice) (fr. couleur, it. colore, germ.
Farbe, engl. colour). V. și amestecul culorilor,
contrast cromatic, alb, negru, gri, roșu etc., de
asemenea, lumină, spectru solar, simbolismul
culorilor, scheme cromatice, cromatologieL.L.
CULPAHAR —> ghiulbahăr
CUNEIFORMA Scriere sumeriană ale cărei
elemente au forma de cuie. Apărută în mii. 4 Î.H.
este folosită în tot Orientul Apropiat pînă În mii. 1
î.H.	I.C.
CUPA Vas de băut din diferite materiale (metal
comun sau prețios, sticlă, ceramică, lemn),
semisferic, cu gură largă, cu sau fără toarte,
montat pe un picior, uneori însoțit de o farfurie
din același material și cu aceleași motive
decorative. Cunoscută din antichitate, c. s-a
bucurat de o mare prețuire de-a lungul sec. în
toate țările europene, variind ca dimensiuni și
ornamente (fr. coupe, it. coppa, germ. Becher,
Schale, engl. cup).	V.D.
CUPOLA Tip de boltă semisferică sau
semisferoidală uneori, care acoperă spații de
plan pătrat;-trecerea de ia pătratul de bază la
cercul bolții se realizează prin pandantivi, trompe
de colț sau triunghiuri plate. Bolțile
semisferoidale de mari dimensiuni, alcătuite din
pînze curbe marcate la extrados prin nervuri
proeminente, acoperă spațiile centrale ale unor
cupola cu tambur și lanterne
construcții reprezentative (de ex. Catedrala Sf.
Petru din Roma, Catedrala Sf. Paul din Londra,
Capitoliui din Washington), purtînd, uneori,
denumirea de dom (fr. coupole, it. cupola, germ.
Kuppel, engl. cupola, dome).	T.S.
CUPRU —> aramă
CURĂȚIRI Termen din glosarul restauratorilor
ce denumește operațiile prin care sînt
îndepărtate impuritățile stratificate pe suprafața -
lucrărilor de artă. Extragerea lor — necesară,
întrucît afectează expresia și sănătatea operei —
se face pe cale mecanică, chimică, sau prin
metode combinate. I/. impurități superficiale și
spălare	L.L.
CURBURA Secțiune longitudinală sau
transversală printr-un element de arhitectură sau
o parte componentă a unui edificiu (cupolă,
acoperiș, detaliu de plastică etc.), printr-o piesă
de mobilier, un vas etc., cu un traseu bazat pe
segmente de cerc de diferite deschideri sau pe
combinații de asemenea deschideri, din care
rezultă un profil care contribuie la definirea
stilistică a obiectivului respectiv sau a uneia din
părțile sale componente (fr. courbure, it.
incurvatura, germ. Krummung, engl. curvature).
V. și Galb	T.S.
CURIE Tip de reședință nobiliară pretențioasă,
în general rurală (rar ridicată în orașe, de
exemplu Magna C. din Deva, 1621), avînd cel
puțin două nivele, cu un număr mare de încăperi
confortabile acoperite cu bolți cu penetrații,
bogat decorată la exterior, dar și la interior,
plasată într-un parc spre care coboară scări
monumentale; are spații speciale pentru locuit și
pentru reprezentare. S-au păstrat cîteva
exemplare caracteristice în Transilvania, datînd
din sec. 17-18 (C. Beldi din Ozun, jud. Covasna)
(fr. manoir, it. dimora signoriale, germ.
Herrenhaus, engl. manor-house, mansion). T.S.
CURTE 1. Spațiu de dimensiuni variabile, larg
în general, care precede sau înconjoară o
locuință, delimitat de o împrejmuire oarecare, în
care se desfășoară parte din viața
gospodărească a locatarilor, subîmpărțită uneori
după necesități funcționale: ~ de aerisire, c.
interioară cu o suprafață foarte mică, de forma
unui puț spre care se deschid ferestrele ce
contribuie la ventilarea unor spații secundare
(scări, bucătării, băi); - engleză, tip de c. de-
aerisire.în imobile cu 1-2 nivele, spre care dau
ferestrele subsolului; ~ interioară, spațiu de
dimensiuni variable, închis din toate părțile de
corpuri de clădiri, cu funcții diferite: c.
gospodărească, loc de recreere; în unele palate,
c.r. este folosită ca manej; în mînăstiri și hanuri
— delimitată de galerii arcate deservind nevoile
specifice ale instituției; - de onoare, spațiu larg
desfășurat în fața intrării principale dintr-o
construcție reprezentativă, delimitată uneori de
corpul central și de aripile laterale ale acesteia
(Versailles), destinat ceremoniilor de primire a
oaspeților sau unor parăzi (fr. cour, it. cortile,
germ. Hof, engl. court-yard). 2. Denumire
generică, de origine medievală, desemnînd pe
suveran (monarh, voievod, principe) și pe cei
apropiați sieși (fr. la Cour, it. corle, germ, der
Hof, engl. the Court). 3. Denumire dată
ansamblului rezidențial al unui suveran, nobil,
boier, personalitate înaltă ecleziastică. în țările
române, alături de - voievodale: de ex. C.
Veche din București, sec. 15-18, C. domnească
din Suceava (sec. 14-16), sînt menționate
numeroase ~ boierești, ansamblurile avînd in
esență aceeași structură: locuința propriu-zisă
(palat, casă) — diferind ca dimensiuni, număr de
încăperi, destinație particulară sau oficială, nu
însă întotdeauna și din punct de vedere al
decorației și al confortului — și anexe (corpuri de
gardă, spații gospodărești); totul era cuprins în
_cui
141
incinte adesea întărite. în vecinătate, se ridica
biserica de c. — un fel de paraclis particular al
familiei care deținea domeniul, în cazul
ansamblurilor boierești, ea deservind și
comunitatea rurală sau orășenească din jur. T.S.
CURTINA în arhitectura fortificată, parte a
zidului de incintă plasată între două turnuri sau
două bastioane, prevăzută, de obicei spre
interior, cu drumuri de strajă, ferestre de tragere,
guri de aruncare (fr. courtine, it. cortina, germ.
Mittelwall, engl. curtain wall). V. și bastion T.S.
CUȘA Termen întrebuințat de pictori cu
înțelesul de strat (de culoare). Poate fi aplicată
în plină pastă, în demipastă, ori destul de subțire
pentru a lăsa să transpară culoarea grundului,
eventual a c. precedente (fr. couche, it. capa di
pin tura, germ. Farbenauftrag, Farbschicht, engl.
coat of paint).	L.L.
CUȘMA Căciulă de blană, cu moț răsfrînt,
împodobită cu egretă și panaș, purtată de
domnitori și boieri mai ales în sec. 16-17 (Mihai
Viteazul, Vasile Lupu etc.).	A.N.
CUTIE DE CULORI Cutie din lemn, etc. al
cărei interior este compartimentat astfel încît să
păstreze tuburi de culoare, pensule, sticluțe cu
diverși diluanți (altădată, malstocul, divizat în trei
părți care apoi se reuneau) etc.; deasupra
acestora se fixează paleta, iar' în interiorul
capacului se poate introduce și fixa" un carton
preparat pentru pictură. în această formulă
slujește pictorului în deplasările sale
documentare. Pentru același scop există cutii
mai complicate, prevăzute cu trei picioare
rabatabile (care prin deschidere improvizează o
mică masă de lucru), eventual cu un sistem de
menținere a cartonului la verticală; fiind mai
grele, transportul lor se face cu chingi,
asemenea unui rucsac. (Dacă adăugăm un mic
trepied vînătoresc și, poate, o umbrelă de soare,
reconstituim recuzita tradițională a pictorului
peisagist.) Pentru lucrul în atelier există o altă
variantă, un fel de „cutie de atelier", care este de
fapt o măsuță cu diverse sertare.	L.L.
CUTIE DE ÎNCĂLZIT în gravură, instalație
pentru încălzirea plăcilor de metal în tehnica de
lucru a acvatintei (fr. boite ă grain, germ.
Staubkasten, engl. dusting box).	LP.
CUȚIT DE PALETĂ Unealtă metalică folosită
de pictori, constituită dintr-o lamă foarte flexibilă
de oțel fixată într-un mîner; uneori se aseamănă
cu un cuțit obișnuit, alteori cu o mică mistrie.
Flexibilitatea lamei, forma și mărimea cuțitului

CYM
142
variază potrivit operațiilor pentru care este
utilizat: amestecul culorilor pe paletă, aplicarea
acestora pe pînză, curățirea paletei, raderea și
îndepărtarea tușelor eronate, așternerea de
grunduri păstoase etc. inițial era o simplă spatulă
de corn, de lemn sau de metal flexibil, care
slujea acelorași operații. Spatulele metalice se
foloseau încă în antichitate (încălzite, pentru
întinderea culorilor aglutinate cu ceară) (fr.
couteau â palette, it. spatola, germ.
Farbenmesser, Palettenmesser, Spachtel, engl.
palette-knife).	L.L.
CUVERTĂ Substanță vitrificabilă, transparentă
sau colorată chimic, fuzibilă la aceeași
temperatură la care se arde piesa de ceramică
respectivă, folosită pentru acoperirea pieselor de
faianță, gresie, porțelan. Sin. glazură, verni (fr.
couverte, glacis, email, it. vernice, germ. Glasur,
Uberzug, engl. glaze).	V.D.
CYMATIUM Partea superioară a cornișei în
arhitectura antică. V. antablament	I.C.
DADAISM (DADA) Mișcare de idei contestatară în
domeniul literar-artistic, în perioada 1913-1922.
Denumirea „Dada", aleasă la întîmplare dintr-un
dicționar și însemnînd „căluț de lemn", a fost dată
mișcării în 1916, ia deschiderea Cabaretului Voltaire
din Zurich, de către un grup format din poetul român
Tristan Tzara, sculptorul alsacian Hans Arp și
scriitorii germani Richard Hulsenbeck și Hugo Ball,
precum și din pictorii români Marcel lancu și Arthur
Segal. Prin spectacole și beletristică de șoc, bazate
pe folosirea umorului absurd, a umorului negru și a
protestului violent antiburghez, antimilitarist,
antitradiționalist, demolator al valorilor culturale
acreditate, și prin aceasta înrudit cu unele teorii
futuriste, d. a introdus în viața culturală a epocii o
atitudine și un număr de opere simptomatice pentru
momentul tragic și tulbure al experiențelor primului
război mondial, mai mult decît opere de efectivă
valoare spirituală. Mai consistentă a fost creația d. în
artele plastice. Expoziția din 1917 a cuprins
participări importante și din afara mișcării,
expresioniștii Kokoschka, F.Marc, apoi P.Klee,
Picasso, Kandinsky, dar și picturi, măști, colaje,
picto-sculpturi de Arp, Marcel lancu, Max Ernst,
toate, în ciuda zeflemismului lor și a notei de
provocare, integrîndu-se firesc în evoluția culturii
vizuale europene, și atenuînd — mai ales văzute din
perspectivă actuală — virulența primelor asalturi d.
De altfel, prioritatea grupului d. de la Zurich este mai
curînd una organizatorică, idei d. înregistrîndu-se
anterior, în creația lui Marcel Duchamp, la Paris, în
1912, cu Nudul coborînd scara, expus, în 1913, la
New York, unde Duchamp a prezentat, tot în spirit d.,
obiecte ready made (gata făcute), scoase din
contextul lor obișnuit spre a dobîndi funcție artistică
provocatoare (Lavabou!). Idei d. există și în lucrările
și scrierile unora din reprezentanții avangardei ruse.
D. a avut și ramificări germane: la Koln, cu Max
Ernst, J. Baargeld, Hans Richter, Frank Seiwert; la
Berlin, cu Georg Grosz și Kurt Schwitters (ambele
mișcări cu pronunțate conotații politice de stînga). D.
își continuă activitatea la Paris, prin T.Tzara, Picabia,
cărora li se alătură Man Ray, Max Ernst, Chirico ș.a.;
în 1917-1918 apare revista „Dada", în 1918 un
Manifest Dada foarte virulent, iar în 1919 o Antologie
Dada. Curînd, d. se va interfera cu suprarealismui,
deși în problematica acestuia nota zeflemist-grotescă
nu a avut, la începutul mișcării cei puțin, un rol de
seamă. în ciuda duratei scurte de acțiune propriu-
zisă, d. a avut o influență considerabilă: în anii '20-
’30 asupra ideii artistului despre sine însuși și, de
aici, asupra boemei artistice pariziene, berlineze și
new-yorkeze, iar în arta contemporană recentă, sub
formele unui neod., manifestat prioritar în țările
Europei Centrale și răsăritene, după căderea
regimurilor comuniste, în special în Rusia. în
România, neod., reînnodînd firele cu mai vechi
aspecte aie literaturii absurdului și unele interferențe
ale ei cu d. (Urmuz, Eugen lonescu), se exprimă prin
acțiuni, instalații și happening-uri cu caracter de
spectacol.	A.P.
DALAJ Tip de paviment alcătuit din dale, de regulă
după un motiv decorativ prestabilit, sau simplu
ordonat după stereotomie (fr. dallage, it.
lastricamento, germ. Fliesenboden, engl. flooring,
flagstone-pavement).	T.S.
DALA Placă de marmură, piatră, ciment etc., de
formă regulată, în general rectangulară, servind
pentru realizarea unor paramente sau a pavimentelor
(fr. dalie, it. lastra, germ. Fliese, Steinplatte, engl.
slab, flagstone).	T.S.
DALMATICĂ (lat.) 1. Tunică amplă, lungă pînă la
mijlocul gambei, prevăzută cu mîneci largi și scurte,
executate din lînă de Dalmația (de unde și numele),
cu benzi verticale și tivită cu purpură, purtată de
împărații romani. La sfîrșitul imperiului, înlocuind
DAL_____
144
toga, d. este permisă și celorlalți cetățeni, iar prin
formă și decor indica funcția și rangul posesorului. 2.
în Evul Mediu, este o piesă a costumului de
ceremonie al înalților demnitari clerici și laici (regi,
episcopi). 3. Veșmînt liturgic catolic purtat de diacon
peste alba, realizat din material prețios, lung pînă la
genunchi, cu șlițuri laterale și mîneci largi pînă la cot.
In pictura murală răsăriteană, d. este purtată de
diaconii care au trăit în primele veacuri ale
creștinismului (Ștefan, Laurențiu, Romanos — în
Biserica Domnească din Curtea de Argeș, sec. 14)
(fr. dalmatique, it. dalmatica, germ. Dalmatik, engl.
dalmatic, deacon's robe).	A.N. și T.S.
DALTA Unealtă de tăiere din fier sau oțel, de forma
unei baghete (plată, dințată, cu vîrf ascuțit, cu Șanț
etc.) de diferite dimensiuni. Folosită de sculptori prin
lovirea cu ciocanul pentru tăierea, cioplirea sau
incizarea materialelor dure (piatră, lemn, metal,
fildeș). D. și ciocanul reprezintă atributul tradițional al
sculpturii (fr. ciseau, it. scalpello, scarpello, germ.
Meissel, engl. chisel).	C.R.
DAMAR Rășină moale, incoloră sau gălbuie,
produsă de unele specii de conifere (Dipterocarpee)
care cresc în insulele indoneziene. Varietăți: ~ de
Batavia, - de Borneo, - de Padang, - de
Slngapore. Calitățile rășinii depind șl de locul sau de
felul recoltării. Cel mai bun este d. de Batavia,
aproape incolor,, din care se produc verniuri
superioare.	L.L.
DAMASC Țesătură din fire de bumbac, in, mătase
sau lînă, cu desene florale mari sau cu scene în ușor
relief, ton pe ton, lucioase pe avers și mate pe revers.
Provenit din orașul sirian cu același nume, d. a fost
fabricat în Evul Mediu, mai ales în sec.13, în Italia
(Veneția, Genova, Lucea); în Renaștere, în Fiandra
(Bruges) și în atelierele italiene se creează d. de
mare valoare artistică. în sec. 18, în Franța,
interioarele castelelor au pereții îmbrăcați în tapete
de d. (fr. damas, it. damasco, germ. Damast, engl.
damask).	V.D.
DAMASCHINAJ Tehnică de decorare a metalului
(în general fier sau oțel), ce constă în incrustarea prin
ciocănire a unor fire metalice (aur, argint, cupru) pe o
suprafață de metal comun. Folosită pentru
ornamentarea armelor, a porților, a vaselor de cult
sau de uz comun. Tehnică orientală, cunoscută în
antichitate (numele provine de la orașul sirian
Damasc), introdusă în Europa în Evul Mediu (centre
renumite: Augsburg, Nurnberg, Toledo). Se practică
și azi, mai ales în Spania (fr. damasquinage,
damasquinure, it. damaschineria, tausia, germ.
Damaszierung, Tauschierkunst, engl. damaskeening,
inlay-work).	V.D.
DAMNAȚII în scenele reprezentînd Judecata de
apoi, grupurile de păcătoși aflați în stînga lui Hristos
judecător, care sînt condamnați pentru păcatele lor.
Unii dintre ei sînt figurați în interiorul șuvoiului de foc
(Lucifer, Mahomed, tipurile emblematice din Jude-
cățile epocii brâncovenești și postbrâncovenești, ca
brutarul, cîrciumarul, hoțul etc.). în marile Judecăți
din Moldova sec. 16 printre d. apar și dușmanii
Moldovei, respectiv turcii și tătarii (fr. Damnes; it.
Dannati; germ, die Verdammten; engl. the Damned).
T.S.
DANS MACABRU Temă iconografică apărută în
Europa occidentală la jumătatea sec. 14.
caracteristică goticului tîrziu. în pictura de
manuscrise apare în jur de 1400. Reprezentările cele
mai caracteristice sînt în pictura murală a
pridvoarelor și capelelor laterale ale unor biserici de
oraș și de sat. Scena se compune din alternanța de
personaje vii — reprezentanți ai diferitelor stări
sociale — și de schelete sau cadavre, care se (in de
obicei de mînă. Numeroase texte explicative
deslușesc semnificația imaginii: imanența universală
a morții și a judecății, urmată de pedeapsa sau de
răsplata pentru faptele comise. Una dintre cele mai
cunoscute reprezentări se află la parterul turnului
vestic de la Biserica Măriei din Berlin (1482) (fr.
Danse macabre, it. Ballo della Morte, Danza
macabre, germ. Totentanz, engl. Dance of Death).
T.S.
DANTELA Țesătură fină din fire de in, bumbac,
aur, argint sau (începînd din sec. 20) și din fire
sintetice, constituită din motive ajurate, executate
manual sau (începînd cu sec. 19) mecanic; folosită
pentru îmbrăcăminte, lenjerie de pat și de masă. D.
diferă de broderie prin lipsa unui suport textil
compact, înlocuit de o rețea de ochiuri cu diferite
forme; pătrate, hexagonale, octogonale. Cunoscută
din antichitate, d. este atestată documentar din sec.
14, dar cele mai vechi fragmente păstrate datează din
sec 15-16. De la mijlocul sec. 17 pînă în sec. 19, d.
cunoaște o mare înflorire — cu scurte perioade de
declin și unele momente de glorie (în stilul Art
Nouveau). D. manuală se execută cu acul, cu
ciocănele, cu croșeta, cu suveica. - cu acul apare,
probabil, pentru prima oară în Italia (Veneția, Milano,
Brentano, Genova), apoi în Franța (Alengon, Sedan,
Argentan); fiecare centru are o tehnică de lucru și
motive decorative specifice, d. respectivă fiind
denumită după orașul în care se lucrează cu
precădere; ~ cu ciocănele apare in Fiandra către
mijlocul sec. 16. Centre de reputație mondială: în
Fiandra (Bruges, Binche, Malines, Valenciennes); în
Franța (Chantilly, care produce d. albă și neagră,
Paris, Arras, Lille); in Italia (Milano. Genova,
Ragusa); în Germania (Berlin, Dresda, Munchen); în
Spania (Barcelona, Valencia, Madeira). Ateliere
cehoslovace (Praga, Bratislava, Cheb, Karlovy-Vary)
produc d. cu caracter popular. în țările scandinave se
folosesc la confecționarea d. fire de aur și de argint,
iar în Rusia (Vologda, Mihailovsk), începînd din sec.
17, perle și pietre de diferite culori. în Anglia există,
în sec. 16-18, ateliere active în comitatele
Bedfordshire, Buckinghamshire și în Insulele Wight.
Introducerea prin contrabandă (după 1862, cînd
parlamentul englez interzice importul de d. străine) a
d. flamande, în special a celei de Bruxelles, vîndută
sub numele impropriu de d. d'Angleterre, constituie o
lovitură pentru atelierele engleze; - cu croșeta,
lucrată frecvent în Irlanda și exportată sub numele de
d. de Irlanda, se folosește mai ales la confecționarea
gulerelor și a manșetelor pentru costumele purtate la
curte; ~ cu suveica este utilizată pentru lenjeria de
corp (frivolite) (fr. dentelle, it. merletto, pizzo, germ.
Spitze, engl. lace).	V.D.
DAUM Ateliere de sticlărie înființate la Nancy de
frații D. (Auguste 1846-1906 și Antonin 1864-1930).
Renumiți sticlari francezi, promotori ai Școlii de la
Nancy, ei se consacră cercetărilor asupra utilizării
pentru gravare a acidului fluorhidric în producția de
sticlă colorată și, în 1896, pun bazele unor ateliere de
sticlărie de artă, de mare calitate, care funcționează
și azi, fiind conduse de membri ai familiei D. Operele
fraților D. se numără printre cele mai importante
producții ale Școlii de la Nancy: piese din sticlă cu
bule de aer, din sticlă gravată sau tăiată în adîncime
pentru a obține un relief pronunțat (asemănătoare
gemelor antice). Piesele cele mai importante — vase,
servicii de masă, lămpi și plafoniere din sticlă mată
de un alb lăptos — se găsesc în muzeele și colecțiile
europene, japoneze și americane.	V.D.
DALTIȚA Instrument folosit în gravură, compus
dintr-o bară subțire de oțel, de profil diferit (pătrat,
romboidal etc.), prevăzută la un capăt cu un mîner fix
sau universal (pentru a putea fi schimbată cu o bară
de alt profil), iar la celălalt capăt prezentînd un vîrf
ascuțit, prin secționarea oblică a barei. în funcție de
profilul barei și de unghiul de secționare a vîrfului
există diferite tipuri de d., folosite atît în gravura în
adîncime, pentru săparea liniilor desenului pe placa
de metal, lemn sau linoleum, cît și în gravura în relief,
pentru scobirea spațiilor din jurul desenului, după
care placa este încerneluită pentru imprimare. D. a
fost folosită întîi în orfevrărie (sec. 15). Durer va da
tehnicii cunoscute sub numele de gravură cu d. o
mare valoare, prin diversitatea și suplețea modurilor
DEC
de întrebuințare; în sec. 16-18, gravura cu d. a
cunoscut o mare dezvoltare în gravura italiană și
franceză (M.A.Raimondi, J.Duvet), iar în gravura sec.
20, procedeul a fost reluat de Vlaminck, Dufy,
Picasso. Este o tehnică dificilă, aspră, care cere
experiență și siguranță, dar efectele ei sînt de o
frumusețe precisă, sobră, elegantă (fr. burin, it.
bulino, germ. Grabstichel, engl. chisel). A.P.
DEAMBULATORIU în arhitectura romanică și
gotică, spațiu perimetral care, pornind de la
extremitățile estice ale navelor laterale sau din
transept, înconjoară sanctuarul și corul marilor
catedrale, permițînd circulația procesională și
constituind culoarul de acces spre capelele reionante;
este separat de sanctuar prin stilpi de piatră (sau
coloane), uniți prin arce, fiind acoperit cu bolți cu
muchii, bolți în cruce sau bolți cvadripartite (fr.
deambulatoire, it. deambulatorio, ambulacro absidale,
germ. Umgang, Chorumgang, engl. ambulatory,
periabsidal aisle, processional path).	T.S.
deambulatoriu
DECALC Reproducerea fidelă a unei compoziții
plastice, a unei scheme iconografice sau a unor
motive decorative, făcută cu ajutorul unei hîrtii
copiative, care permite transpunerea sa de pe un
original pe un alt suport. Sistemul este frecvent folosit
in tehnica picturilor murale, comportînd două
aspecte: fie că se copiau modele celebre și apoi se
reproduceau în alte ansambluri, fie că originalul unui
pictor nu era realizat direct pe zid, ci pe un carton de
pe care era transpus. De asemenea, procedeul este
folosit și în gravură, pentru transpunerea desenului
pe placa de gravură (fr. decalque, it. calco, germ.
Gegenabdruck, engl. counter-drawing, countertrace).
T.S. și A.P.
DECALCOMANIE Procedeu de decorare a
ceramicii sau a emailului, care permite reproducerea
DEC
146
prin tipărire a unei imagini colorate, pe faianță,
porțelan, email sau hîrtie. Tehnică foarte delicată,
pusă la punct către 1750 de emailorul englez John
Brooks, de la manufactura Battersea, adoptată și de
alte manufacturi engleze (Bow, Worcester, Liverpool,
Staffordshire, Swansea). J.Wedgwood a folosit cu
precădere d. în general, motivele erau imprimate pe
fond roșu, violet, albastru sau negru, iar în sec. 19 și
pe fond auriu. D. a fost folosită și în Franța (Sevres,
Choisy-le-Roi), Germania (Frankenthal) și Elveția
(Zurich) (fr. decalcomanie, it. decaicomania, germ.
Abziehbilderdruck, engl. transfer printed decoration).
V.D.
DECAPAJ -4 decapare
DECAPARE (fr.) în restaurare, operație al cărei
scop este extragerea și îndepărtarea, de pe suprafața
(și, eventual, de pe reversul) unei lucrări, a diverselor
elemente străine adăugate operei, fie intenționat,
atunci cînd este vorba de repictări, fie accidental.
Acestea pot avea naturi eterogene: de la culori,
rășini, cleiuri, ceară, hîrtii lipite etc., pînă la retușuri
în tempera sau ulei, smoală, var, sau chiar o nouă
tencuială (în cazul operelor murale), ori substanțe
care produc patina nocivă a unor sculpturi etc. Pentru
scoaterea lor sînt folosiți solvenți potriviți, alteori se
acționează prin mijloace mecanice (folosindu-se
bisturiul etc.), iar în anumite cazuri sînt utilizate
ambele căi, chimică și mecanică. Sin. decapaj. L.L.
DECATARE (fr.) Operație de atelier prin care se
spală apretul industrial al pînzelor noi care urmează a
fi grunduite și pictate. Spălarea se face cu apă
fierbinte și cu săpun, în scopul îndepărtării cleiuriior
vegetale rămase din procesul de fabricare a
țesăturilor, sau a unor reziduuri proprii fibrelor textile.
Nespălate, ele pot produce degradări ale grundurilor.
Metoda era folosită și în sec. precedente, astăzi fiind
curentă in restaurare (fr. decatissage, it. togliere il
lustro (ai panni), germ. Dekatierung, engl. sponging).
L.L.
DECOLAJ (fr.) Procedeu artistic experimentat în
ultimele decenii, în care efectele expresive se obțin
prin dezlipirea fragmentară a unor materiale (afișe
etc.) lipite în prealabil, pentru a le sustrage
caracterului lor de obiecte utilitare și a le oferi valențe
estetice.	L.L
DECOR Termen generic pentru elemente sau
ansambluri de elemente destinate să împodobească
un obiect, o construcție etc., dispuse rar la
întîmplare, cel mai adesea, fie după un ritm anume
(repetiție, alternanță), fie în funcție de tectonică sau
de anumite semnificații conferite subiectului sau
unora dintre părțile sale componente; - „a
Berrettino", mod de ornamentare folosind motivul
grotteschi, în alb sau gri pe fond albastru închis,
specific maiolicii italiene produse la Faenza; ~ „a
candeliere", în ceramică, ornamentație simetrică, în
general pe un ax vertical, reprezentînd motivul de
candelabru, cu forme, uneori, fanteziste (fr. decor â
chandeliers, it. ornamente a candeliere, germ.
Kronleuchtermuster, engl. candlesticks ornamen-
tation); ~ „a trofei“, motiv decorativ constituit din
instrumente muzicale și diferite arme, caracteristic
maiolicii italiene din sec. 16 (atelierele din
Casteldurante); - Berain, în ceramică, decor
constituit din motivele grotteschi și baldachin, creat în
sec. 17 de ceramistul francez Jean Berain, tipic
manufacturilor franceze Rouen și Moustiers; ~ gen
bijuterie, ornamentație constînd în aplicarea unor
pietre semiprețioase (peruzele, granate etc.) pe
suprafața acoperită cu aur a unor piese de ceramică;
practicată de manufacturile din Delft (piese din
faianță), Meissen (piese din gresie) și, mai rar,
Sevres, Saint-Cloud, Berlin, Viena (pentru porțelan);
- „istoriato", mod de decorare a faianței italiene cu
scene legate de un eveniment istoric, pictate pe toată
suprafața unui platou. Folosit pentru prima oară la
Casteldurante, a fost adoptat de majoritatea
atelierelor italiene în a doua jumătate a sec. 16.
Piese remarcabile au fost create la Urbino de Nicola
Pellipario; - radiant, în ceramică, motiv format din
raze divergente care pleacă de la bordura platourilor
circulare spre centru, îngustîndu-se. Acest gen de d.
este specific perioadei de mijloc a stilului gotic.
T.S. și V.D.
DECORATED STYLE (engl.) în goticul englez, fază
mediană corespunzînd goticului matur continental. Se
caracterizează prin o mare bogăție a formelor indi-
viduale, care conferă o mare plasticitate întregului.
Specifice sînt cele două registre de ferestre mari, cu
modenatură complexă, divizate pe verticală prin
menouri în 3 sau 5 cîmpuri înalte, subîmpărțite
fiecare pe orizontală de arce polilobate. Se dezvoltă
între c. 1275-1375. Printre exemplele cele mai
caracteristice sînt: catedralele din Westminster,
Lincoln, (fațada de vest), Salisbury, Ely. T.S.
DECORAȚIE ARHITECTURALĂ Totalitatea ele-
mentelor decorative ale unei construcții, realizate o
dată cu ridicarea zidurilor și deci făcînd parte inte-
grantă din acestea, avînd, uneori, funcție structivă;
contribuie prin trăsăturile lor, diferind de la epocă la
epocă și de ia zonă la zonă, la definirea stilistică a
edificiilor (fr. decoration architecturale, it. deco-
razione architettonica, germ, architektonische Aus-
stattung, Verzierung, engl. architectural decoration).
V.D.
DECROȘ Porțiune de zidărie ieșită în afară sau
retrasă puțin față de planul peretelui, marcînd fie o
simplă îngroșare — din nevoi funcționale — a
acestuia, fie o lărgire, respectiv o îngustare a
spațiului interior. în arhitectura bisericească, d. se
observă frecvent la racordarea sanctuarului cu nava,
sau la racordarea turnurilor la fațada de vest (fr.
decrochement, it. risalto, germ. Risalit, Vorsprung,
engl. projection).	T.S.
DEFENSIV, SISTEM - în arhitectura fortificată
sau în cea destinată — pe lîngă alte funcții — să o
îndeplinească și pe cea de apărare, sistem de
amenajări speciale, prin care edificiul trebuie să
reziste unor atacuri: incinte întărite dotate cu drumuri
de strajă, ferestre de tragere și guri de aruncare,
turnuri de flancare, bastioane, porți bine apărate. S.d.
mai simple cuprindeau numai șanțuri și valuri de
pămînt; prevăzute sau nu cu palisade lemnoase. La
acestea nu s-a renunțat nici ulterior, rolul lor fiind
combinat cu cel al amenajărilor realizate din
materiale mai durabile.	T.S.
DEFORMARE (lat.) Modificare a formei sau a
dimensiunilor inițiale ale unei opere de artă. Cauzele
care o provoacă sînt diverse: caracterul higroscopic
al suporturilor pe bază de celuloză (pînza, cartonul,
hîrtia, lemnul), schimbările bruște ale temperaturii și
umidității prezente în mediul ambiant, acțiunile
mecanice accidentale (izbituri, presiuni), coeficientul
de dilatare diferit al materialelor din care este
alcătuită lucrarea; acestora li se adaugă cauze ce țin
de execuția lucrării (ex. întinderea neuniformă a
pînzei pe șasiu, lipsa de uniformitate a preparației,
folosirea unui lemn insuficient uscat etc.). Pînzele
pictate se destind („se lasă"), se gonfiează, apar cute
etc., lemnul se încovoaie, panourile se deformează
simetric sau elicoidal, metalul se dilată sau își pierde
planitatea, cartonul se gondoiează. D. este însoțită
de craclarea straturilor adiacente de grund și culoare,
iar uneori și de exfolieri. Unele d. sînt temporare, dar,
dacă după restabilirea microclimatului normal nu
dispar, este necesară intervenția restauratorului.
L.L.
DEGOMARE Procedeu chimic contemporan care
tinde să înlocuiască vechile metode de „topire" a
inului în apă sau la aer. Pînzele de pictură produse
dintr-un in tratat chimic nu mai sînt pigmentate într-un
gri-verzui, ci au un ton deschis, par mai rezistente la
tracțiune, au fibrele mai regulate și țesătura mai
omogenă (fr. degommage, it. il levar la gomma, germ.
Entgummierung, engl. degumming).	L.L.
DEGRADAREA TABLOURILOR Deteriorare,
ruinare a tablourilor. Factorii care contribuie la
modificarea și d.t. sînt interni (țin de calitatea slabă a
materialelor și de metodele eronate de execuție,
adică de elemente de natură predominant chimică) și
externi (se datorează ambianței). Printre factorii
interni se numără: pigmenții, lianții, erorile de
execuție (suporturi slabe, alese fără discernămînt,
grunduri excesiv de uleioase ori absorbante, abuzul
sau lipsa de ulei și verni, pictarea peste straturi
insuficient uscate, vernisarea prematură sau
neglijarea completă a verniurilor finale etc.) și
îmbătrînirea firească a materialelor din care este
alcătuit un tablou. Dintre agenții distructivi externi fac
DE1
147
parte: lumina (care atacă îndeosebi materialele de
natură organică: lianții, rășinile, celuloza, culorile de
origine vegetală sau animală etc.), întunericul (care
întunecă uleiurile aglutinante etc.), aerul poluat (în
care intră compușii sulfului, clorul, bioxidul de carbon
etc.), aerul asociat cu lumina, umiditatea (socotită
„dușmanul numărul unu" ai operelor de artă, care
afectează suporturile, cleiurile, aglutinanții etc., pro-
vocînd mucegaiuri), uscăciunea, temperatura nepo-
trivită (în special alternările bruște cald-rece), impu-
ritățile superficiale, microvegetațiile (bacterii, alge,
ciuperci), insectele xilofage, accidentele (lovituri,
arderi, inundații), schimbările bruște de mediu. L.L.
DEGRADEU (fr.) Estompare, atenuare progresivă a
unei culori sau lumini reprezentate plastic. în
terminologia de specialitate, modificarea cromatică și
valorică a unei pete de culoare se poate desfășura în
trei direcții: ~ în profunzime, accepție mai răspîndită,
în care culoarea se deplasează descendent, prin
amestecul fizic al unei culori pure cu negru sau cu o
altă culoare închisă (în acest caz culoarea pură
scade ca luminozitate, se întunecă, își pierde treptat
caracterul cromatic și, peste un anumit punct, pare
murdară și denaturată); - în înălțime, cînd culoarea
se deplasează ascendent, prin amestecul fizic al unei
culori pure cu alb sau cu o altă culoare luminoasă
(din acest amestec culoarea se luminează, dar scade
cromatic și se răcește, schimbîndu-și, uneori,
specificul); - colateral, cînd o culoare pură se
amestecă fizic cu culorile vecine din spectru sau cu
altele apropiate ca ton, modificîndu-se întotdeauna
din punct de vedere cromatic, uneori și valoric (fr.
degradation des couleurs, it. degradazione dei colori,
sfumatura, germ. Abtdnung, Farbenabstufung, engl.
shading oft).	L.L.
DEGRESAREA CULORILOR Operație de atelier
prin care se extrage surplusul de ulei din culori cu
scopul de a le preveni brunisarea. Atunci cînd sînt
prea fluide, sau cînd după stoarcerea lor pe paletă
lasă împrejur un cerc uleios, unii pictori își așază
culorile, pentru 10-15 minute, pe o sugativă albă,
curată, care absoarbe surplusul de ulei. O degresare
împinsă peste o anumită limită poate slăbi aderența
culorilor la suport (fr. degraissage, it. disgrassare,
germ. Entfettung, engl. ungreasing).	L.L.
DEGROȘA, A - A efectua tăierea manuală sau
mecanică a unui bloc de piatră, marmură, buștean de
lemn, cu unelte dure (ciocane, dălți, șpițuri, topoare
ș. a.), urmărind forma generală a unei sculpturi. Prin
dimensiunile mai mari și aspectul brut al volumelor
constituie stadiul primar al unei lucrări de sculptură
(fr. degrossir, it. digrossare, sbozzare, germ, aus dem
Rohen vorhauen, engl. fo rough-hew).	C.R,
DEINOS Vas antic grecesc cu gură largă, fără
toarte, uneori cu un suport înalt, care servea la
amestecul vinului cu apa.i/. și ceramică greacă I.C.
148
DEISIS (gr. deisis, rugăciune) Temă iconografică
foarte frecventă, reprezentînd o compoziție în centrul
căreia se află lisus stînd în picioare sau, cel mai
adesea, pe tron, flancat de Maria și de loan
Botezătorul, prezenți în calitate^ de mijlocitori pentru
iertarea păcatelor omenirii. își are originea în
imaginile romane de adorare a împăratului; cu o
semnificație schimbată, a fost preluată în arta
bizantină, de unde a trecut și în Occident. Apare ca
imagine independentă în pictura murală a naosurilor,
în compoziția Judecata de apoi, ca scenă centrală în
registrul apostolilor din compoziția iconostaselor, în
icoanele împărătești cu lisus Pantocrator, în care,
cele două personaje secundare au dimensiuni foarte
mici, fiind plasate în colțurile superioare ale panoului.
Rar, și numai avînd o semnificație cu totul specială,
figura lui loan este înlocuită de cea a altui sfînt, de
regulă Nicolae (tabloul cu donator de deasupra
intrării în naosul Bisericii Domnești din Curtea de
Argeș). în Occident, cea mai veche reprezentare se
află în Biserica Santa Maria Antiqua din Roma (sec.
7). Uneori apare în timpanele catedralelor romanice,
combinată cu Maiestas Domini (Naumburg), iar cea
mai tîrzie se află pe Altarul Mielului Mistic, realizat de
frații Van Eyck pentru Catedrala din Gând (1426-
1432) (fr. Deesis, it. Deesis, germ. Deesis, Furbitte,
engl. Deesis).	T.S.
DELFT Centru artistic olandez renumit pentru
fabricarea faianței (sec. 16-19) și țeserea tapiseriilor
(sfîrșitul sec. 16-sec. 17). Faianța fabricată la D. este
acoperită cu glazură staniferă (ca și maiolica italiană)
și colorată în diferite tonuri de albastru, roșu-
violaceu, verde-măsliniu, brun, care pun în valoare
decorul inspirat din arta extrem-orientală sau locală.
La D. se confecționează piese cu destinație utilitară
— veselă, vase de flori, plăci de paviment, leagăne,
colivii, mici bazine de apă etc. —, dar și cu caracter
pur decorativ — vase înguste cu capac, potișe,
saboți, statuete policrome (acestea din urmă mai
tardive). Faianța veche de D. (vieux Delft), datorită
faimei de care s-a bucurat, a fost imitată pe scară
largă în numeroase ateliere olandeze, germane și din
nordul Europei. La mijlocul sec. 17, prosperitatea
tinerei republici olandeze contribuie la dezvoltarea
industriei ceramicii, care produce piese din pastă
fină, cu decor în camaieu albastru. După 1725, D.
începe să decline; o a doua criză apare după 1760,
ca urmare a concurenței exercitate de faianța
englezească cu glazură. Totuși, o mare cantitate de
piese executate în această perioadă au rezistat
timpului. Identificarea și datarea faianței de D.
întîmpină mari dificultăți din cauza numărului
considerabil de ateliere instalate în acest oraș și a
folosirii acelorași ornamente timp de două secole. Se
disting: piese executate în stil chinezesc (colorit alb
și albastru); piese cu subiecte locale; piese care imită
porțelanul chinezesc policrom (familiile neagră, roz,
verde) și porțelanul policrom Meissen, în stil rococo;
statuete care reprezintă țărani olandezi în costumele
lor pitorești, saboți, păsări, animale; imitații după
gresia roșie chinezească. Mărci (peste 88); cele mai
cunoscute sînt: trandafirul, cele trei clopote, gheara,
steaua albă, butelia de porțelan, litera grecească alfa,
securea, corabia aurie etc., deseori însoțite de
monograma ceramistului. în atelierele de tapiserii
create la D. de Franz Spierinck (m. 1630), originar
din Anvers, se realizează piese de o bună execuție
tehnică și de un mare rafinament în utilizarea
elementelor decorative. Cîteva suite celebre asigură
reputația acestor ateliere, care primesc comenzi
importante și din Anglia, Danemarca și Suedia. Se
mai cunosc două mari manufacturi: a lui Jost Jans
Lanckert (sfîrșitul sec. 16) și a lui Maximilian van der
Gucht (sec. 17). Printre cele mai caracteristice piese
țesute la D. se citează verduri, tapiserii cu scene de
vînătoare, cu armoarii, fețe de masă și de pernă și
cunoscutele suite: Istoria lui Scipio (țesută, în 1610,
pentru un demnitar englez și, în 1621, pentru curtea
regală suedeză), Istoria lui Alexandru (1619), Bătălia
de la Nieuport (1648). Marcă: litera H urmată de un
scut și de litera D."	V.D.
DELFTWARE (engl.) Faianță italiană staniferă
introdusă în Anglia către 1567, prin ceramiștii
flamanzi. Delftul englez se afirmă către 1630, fiind o
îmbinare între formele flamando-olandeze și decorul
bleu-blanc al ceramicii chineze. La sfîrșitul sec. 18,
atelierele din Lambeth, Bristol și Liverpool dau
producții mari (veselă, plăci de paviment, diferite
piese decorative). Sînt renumite platourile mari cu
marginea subliniată de o dungă albastră, roșie sau
verde și flacoanele de vin cu un medalion sub cioc.
Delftul englez este mai rustic decît cel olandez, nu
comportă porțiuni aurite, dar glazura este mai fină.
Termenul este preluat de la numele renumitului
centru de faianță olandeză Delft.	V.D.
DEMANTELARE Acțiune de demolare sistematică,
pînă la nivelul fundațiilor, a unor ziduri de incintă, de
oraș sau aparținînd altor tipuri de fortificații (castele,
fortărețe). Prin extensie — și rar —, acțiune ce se
aplică și altor tipuri de construcții, devenite inutile sau
nefuncționale (fr. demantelement, It. smantellamento,
germ. Niederreissung, engl. fo dismantling). T.S.
DEMIPASTA Strat de culoare cu o grosime redusă,
o pastă subțire (fără să fie totuși „zeamă de culoare").
Este prezentă în pictura multor epoci, începînd cu
marii flamanzi ai sec. 15 și pînă în zilele noastre.
Poate fi o pastă de tranziție, căreia i se pot
suprapune atît glasiurt, cît și plină pastă, ori poate fi
suprapusă peste orice alt strat. Se consideră a fi
pasta picturală cea mai durabilă: uscarea culorilor nu
întîrzie, oxigenarea uleiului se face în mod normal,
scade la minimum riscul contractării straturilor în
ritmuri inegale (prevenind tracțiunile generatoare de
cracluri), este facilitată emailarea (fr. demi-păte, it.
mezza pasta, germ, diinner Farbauftrag, engl. thin
paint).	L.L.
DEMISOL Parte a unei construcții, parțial
îngropată în pâmînt (cam o treime), prevăzută cu
ferestre relativ mari și destinată locuirii sau
serviciilor.	T.S.
DEMITENTĂ (fr.) Culoare medie, distribuită în
zonele care fac trecerea de la lumină la umbră. D.
etalează culoarea reală a unui obiect, lumina și
umbra lui fiind parțial afectate de ecleraj. Adesea d.
este echivalentă cu demiton (fs. demi-teinte, it. mezza
tinta, germ. Halbschatten, engl. half tint). L.L.
DEMITON —>semiton
DENTICULI Motiv ornamental constînd dintr-un șir
de mici pătrate reliefate față de suprafața zidului,
realizate din piatră, cărămidă sau mortar, în funcție
de natura zidăriei. își are originea în arhitectura
clasică, în care friza d. făcea parte din compoziția
cornișei. D. s-au extins apoi, ca motiv ornamental, și
în arta decorativă (fr. denticules. it. dentelli, germ.
Zahnfries, engl. dentils, denticles, dentels). T.S.
DERBY Manufactură engleză de olărie și de
porțelan, situată în orașul cu același nume. Despre
atelierele de olărie se cunosc foarte puține date; în
schimb, producția de piese de porțelan, care se
distinge prin sobrietatea decorului și armonia
coloritului, puse în valoare de calitatea pastei, este
cea mai caracteristică pentru Anglia. Temele
preferate: peisaje, scene de luptă, motive chinezești
(după porțelanul colorat în albastru și alb); statuetele
din porțelan biscuit imită pe cele de la Săvres.
Serviciile de masă, în stil neoclasic, au un decor
elegant și simplu (în special în perioada 1770-1784,
cînd D. se asociază cu manufactura Chelsea). După
1810, începe o perioadă de regres. între 1811 și
1826, se confecționează piese cu motive inspirate din
brocarturile japoneze. D. activează și in prezent.
Mărci: D cu o coroană deasupra; în anii 1784-1811:
literele CD (Crown Derby) înlănțuite; în anii 1811-
1848: Bloor Derby cu coroană.	V.D.
DERUTA Centru italian de ceramică, situat in
apropiere de Perugia și care activează și în prezent.
Existența unor ateliere de olărie este atestată din
1387, dar nu au ajuns la noi decît piese de la sfîrșitul
sec. 15. Primele produse se inspiră din viața Sfîntului
Francisc din Assisi și din operele Maestrului Sfintei
Veronica. Renumele manufacturii D. se datorește mai
puțin statuetelor de sfinți și madonelor, cît platourilor
și vaselor de farmacie decorate cu chipuri de femei.
Coloritul predominant este galben-portocaliu,
albastru-închis și roșu-manganez. Bordura platourilor
DEI
14!
cuprinde motive de solzi, pene de păun și frunze,
dispuse radial. Pe revers, platourile sînt decorate cu
cercuri concentrice albastre și portocalii sau cu
motivul de rețea. Piesele policrome, cu lustru metalic,
realizate în perioada 1500-1550 în stilul faianței
hispano-maure, sînt considerate drept produsele cele
mai valoroase executate la D. Piesele cu decor
policrom în relief au bordura decorată pe revers cu
motivul de petale, feston și volute. Influența
manufacturilor de la Urbino și Savona asupra
atelierelor din D. este vădită. Mărci: literele F, G, L,
V, C. R; monogramele CB, FR și IB.	V.D.
DESCĂRCARE în arhitectură, în raportul dintre
elementele portante și elementul purtat, factorul activ
principal constă în repartizarea judicioasă a unității
de greutate a bolții sau a plafonului pe unitatea de
suprafață a coloanei, stîlpului, pilastrului sau.
respectiv, a zidului. Calcularea exactă a punctului în
care o anume parte din greutatea elementului purtat
se descarcă și este preluată de cel portant, constituie
premisa necesară pentru stabilitatea oricărei
construcții (fr. decharge, it. scarico, germ. Entlastung,
engl. discharging). V. și arc de descărcare T.S.
DESCHIDERE 1. Gol de fereastră sau de ușă. 2.
Spațiul interior generat de traseul unui arc (fr.
embrasure, ouverture, it. strombatura, spaletta,
apertura, germ. Fensterleibung, Offnung, engl.
window recess. aperture, opening).	T.S.
DESCHIS, TON - Ton luminos. (Pictorii folosesc,
uneori, prin extensie și pluralul deschisuri, cu valoare
de substantiv). D. și opusul lui, închis, caracterizează
luminozitatea suprafețelor reflectante (fr. clair, it.
chiaro, germ, hell, engl. clear, light).	L.L.
DESEN Gen de artă care stă la baza tuturor
formelor de grafică. Elementul fundamental al d. este
linia, al cărei traseu, fie ca strict contur, fie în
asociere cu elemente de reprezentare spațială,
luministică, cu sugestii de culoare ori volum, redă
aspecte din realitate, sau exprimă forme imaginare,
de la fantastic la abstract. Dominanta liniară dă d.
caracterul de operație abstractivă care concentrează
realul într-o definiție vizuală, de esență intelectuală și
cu valoare simbolică, de semn înrudit cu scrierea, și
coincizînd cu ea în cazul scrierii prin ideogramă
(scrierea egipteană, chaldeeană, chineză). în același
timp, d. are și caracterul de transcriere emoțională,
spontană, a unor impresii din lumea exterioară sau a
unor imagini interioare, fiind socotit drep! sursă
genuină de studiu grafoiogic al stilului și personalității
artistului. Transcrierea spontană cu caracter de
exercițiu este numită și schiță. în evoluția sa, d. a
adăugat linearității procedee de punere în valoare a
raporturilor spațiale și de lumină în moduri specifice,
determinate de suport (în principal hîrtia, de felurite
sorturi și nuanțe). D. este executat pe suport cu un
corp ascuțit (condeiul de argint, de plumb sau de
grafit), cu cretă, cărbune, sanguină, peniță, cu
150
pensula și alte instrumente ca: trestia, bambusul,
pana de gîscă, folosindu-se diferite cerneluri, tușuri,
acuarelă, laviu etc. Deși în înțelesul curent astăzi d.
este un concept estetic autonom, funcția lui a fost și
rămîne, în multe cazuri, subordonată, avînd rolul de a
preceda și pregăti execuția operelor de pictură și
sculptură, gravură, tapiserie, de a exprima concepția
planurilor arhitectonice, de a oferi proiecte și modele
în arta decorativă și în artizanat. în afara domeniului
artistic, se află d. tehnic, destinat sferei industriale.
Originea d. este străveche. Primele manifestări de
artă vizuală din istoria .omenirii sînt d. zgîriate pe
pereții grotelor. în civilizațiile antice, d. pe pergament
și papirus echivalau cu scrierea sau o întovărășeau
cu semne întregitoare. în Renaștere, d. începe să
dobîndească independență, să fie semnat și căutat
de colecționari ca operă de artă în sine. D. de Rafael,
Leonardo da Vinci, Durer, Rembrandt, Holbein lasă
să apară importante diferențieri stilistice între d. de
linearitate clasică, axat pe conturul volumelor,, și d.
pictural, preocupat de efectele de lumină. Această
dualitate va fi prezentă în toată evoluția ulterioară a
d. în sec. 19 și la începutul sec. 20, ia o mare
dezvoltare ilustrația de carte beletristică. Se
manifestă în acest domeniu artiști ca: Bonnard,
Matisse, Chagall, Maillol, Nolde, Kirchner,
Kokoschka, G.Grosz ș.a. Astăzi, d. se afirmă ca un
gen deplin autonom, manifestîndu-se în forme și
tehnici mixte inovatoare, cu intervenția unor materiale
diverse (v. colaj). Mari expoziții periodice
specializate _ (bienale, trienale) încurajează
dezvoltarea d. în România, d. a jucat un rol important
în tot cursul evoluției culturii ei artistice: în arta
medievală prin caietele de modele (cel mai cunoscut
fiind al lui Radu Zugravul), la începutul sec. 19, prin
d. lui Gh.Asachi, destinate ilustrației calendarelor și
almanahurilor cu binecunoscuta lor funcție educativ-
formativă, mai tîrziu prin d. și schițele lui N.
Grigorescu (în special cele realizate pe front, în
Războiul pentru Independență), cele ale lui Th.Aman,
G.D.Mirea; în prima jumătate a sec. 20, prin d. lui
Ressu, Iser, Steriadi, Pallady, Petrașcu, N.Tonitza,
Al.Phoebus, Hans Eder, Aurel Popp, Nagy Istvan ș.a.
Astăzi, d. continuă aceste valoroase tradiții,
adăugîndu-le formule de mare intensitate expresivă:
C.Baba, V.Kazar, Ligia Macovei, O.Grigorescu,
precum și numeroși artiști din generația medie și
tînără (fr. dessin, it. disegno, germ. Zeichnung, engl.
drawing);~ cotat, în relevee, planuri, secțiuni, profile,
indicarea pe schema grafică, redusă la scară, a
dimensiunilor exacte, reprezentate numeric (v. cotă)
pentru fiecare parte componentă a unui edificiu, zonă
a acestuia, detaliu etc. (fr. croquis cote, it. disegno
annotato, germ. Masszeichnung, engl. dimensioned
sketch); ~ incizat, desen zgîriat cu un instrument
ascuțit pe suprafața destinată picturii, prin care se
marchează elementele importante ale formelor. Este
prezent adesea în pictura bizantină de panou, unde
se incizează în grund. Se folosește și în tehnica
frescei: peste cartonul așezat cu grijă deasupra
stratului umed de intonaco, liniile d. sînt apăsate cu o
lamă fină, dar nu tăioasă. în ambele cazuri, siluetele
incizate rămîn discret vizibile, slujind pictorului ca
repere stabile și după ce se aștern diversele straturi
de culoare. Sin. d. pregătitor. A.P., T.S. și L.L.
DESIGN (it. disegno, schiță, proiect) Termen
contemporan care desemnează ansamblul de
concepții și procedee vizînd proiectarea estetică a
obiectelor de uz practic: mașini, unelte, mobilier,
văsărie, vestimentație, ambalaje etc. Fără denumire
și program, d. a fost practicat în estetica tuturor
marilor stiluri, de la gotic la rococo, și reluat ca
preocupare specializată începînd din a doua jumătate
a sec. 19, o dată cu dezvoltarea societății occidentale
industrializate. Mișcarea engleză Arts and Crafts, dar
mai ales Jugendstilul și Art nouveau-ul, prin Henry
van de Velde ș.a., apoi Bauhausul și De Stijlul au
gîndit rolul d. din perspectiva unui ideal al unității de
stil, ca factor ai realizării ei. După 1950, în condițiile
afirmării impetuoase — în Occident — a societății de
consum și concurențiale, a unei enorme diversificări
stilistice pe plan artistic și a influenței crescînde a
mass-mediei vizuale — televiziune și video —, creația
de d. s-a dezvoltat ca activitate specializată, prezentă
în învățămîntul artistic și avînd o arie nelimitată în
opțiunile stilistice, concepute în raport cu
adaptabilitatea lor, atît la funcția obiectului respectiv,
cît și la atractivitatea lor publicitară sau pur
decorativă.	A.P.
DE STIJL —> neoplasticism
DESTINDEREA PÎNZEI PICTATE Slăbire a
tensiunii realizate prin întinderea pe șasiu a unei
pînze pictate (pictorii spun că pînza „s-a lăsat"). Se
poate datora ambianței inadecvate și caracterului
higroscopic al țesăturilor, încleierii insuficiente sau
(îmbătrînirii acestora. Dacă după restabilirea unui
regim atmosferic normal pînza nu-și revine, se
procedează la reîntinderea cu ajutorul penelor
șasiuiui sau la reîntinderea din cuie. Reîntinderea
pînzelor vechi sau de mari dimensiuni poate genera
cracluri, provocate de loviturile ciocanului, de
prinderea cu cleștele, de întinderea excesivă sau
neuniformă.	L.L.
DESTRĂMATURI Țesături colorate și destrămate
folosite pentru obținerea indirectă a unor coloranți.
Dionisie din Fuma consemnează o astfel de metodă:
țesăturile destrămate erau fierte în leșie din cenușă
de stejar, amestecată cu var; pe parcurs se adăuga
puțin alaun și albuș de ou, iar în final colorantul fie se
precipita, depunîndu-se la fundul vasului, fie era
extras prin strecurare. Denumiri vechi: tzimarismata,
țimarisme, coleșturi, drojdii.	L.L.
DESU (fr.) Primele straturi ale unei picturi (ia
modul optim luminoase și colorate), care iradiază de
sub straturile ulterioare. Chiar grundul este un d. ce
poate fi valorificat prin cușe semitransparente.
Termenul este folosit adesea la plural, în exprimări
ca: „desuuri luminoase", „desuurile întunecoase scad
luminozitatea alburilor" etc. (fr. dessous, it. prepa-
razione, germ. Grundierung, engl. priming, under-
paint, underpainting).	L.L.
DETALIU DE ARHITECTURĂ în proiectele de
arhitectură (pentru originale sau de restaurare),
indicarea pe planșe separate, cotate, a aspectului
exact și a modului de realizare a unor elemente
individuale (de ex: profile de deschideri de uși și
ferestre, secțiuni prin tîmplăria de piatră, lemn sau
metal a acestora, modalități de prindere sau
închidere a lor; marcarea unor puncte de îmbinare a
șarpantei; profile de elemente constructive sau
decorative etc). Piesele mai mici sînt redate la scara
1/1, cele mari în reducție (fr. detaii, it. particolare,
germ. Ausschnitt, Einzelstuck, engl. detaii). T.S.
DEUTSCHE BLUMEN (germ.) Motiv decorativ
caracteristic manufacturii germane de porțelan
Meissen, constînd în flori și buchete de flori, pictate
în culori vii, într-o manieră liberă. Introdus la
începutul sec. 18, acest decor, denumit și flori
europene, a înlocuit motivul de inspirație orientală
indianische Blumen.	V.D.
DEVERNISARE (fr.) Operație efectuată cu ocazia
restaurării operelor pictate, care constă în scoaterea
verniului final degradat (întunecat, opacizat-, craclat).
Intervenția implică dificultăți, întrucît apare riscul
desprinderilor fragmentare de culoare (solzi cu
adeziune scăzută), poate fi „tocită" materia picturală,
pot fi scoase glasiurile, prezente în operele vechi, la
care aderă puternic. Restauratorii recurg la procedee
adaptate cazurilor particulare. în principiu, după
probe prealabile, făcute în zone puțin importante ale
tabloului, se stabilește solventul optim (printre care
alcoolul etilic, xilenul, benzenul, acetona, acetatul de
etil-glicol, dimetilformamida, esențele etc.), cu
ajutorul căruia se atacă progresiv verniul deteriorat;
tampoanele de vată cu care se lucrează sînt supuse
analizelor chimice, astfel ca să nu fie antrenată nici
cea mai mică urmă de culoare; uneori, se recurge la
metode spectrografice etc. (D. totală își are partizani
care pretind ca opera să fie readusă la starea inițială,
dar alți specialiști optează pentru o subțiere
avansată, care permite păstrarea unei anumite
patine, semn al trecerii timpului; ultima atitudine, mai
rezonabilă, este cea mai împărtășită.) (fr.
devernissage, it. levare la vernice, germ.
Firnisabnahme, engl. varnish removai).	L.L.
DEXTRINA Clei organic extras din amidon (există
o d. albă și o alta brună, obținută prin încălzirea celei
albe). Face parte dintre aglutinanții pastelurilor, ai
acuarelei și guașei.	L.L.
DIACON Rang inferior în ierarhia bisericească,
ajutînd la oficiere pe episcop. în funcție de confe-
siune, poartă stihar sau alba; în ritul răsăritean, peste
_____DlA
151
umărul stîng și atîrnînd în față și în spate are un orar,
iar în cel apusean, o stola pusă tot oblic și o dalma-
tica. Ca d. sînt reprezentați uneori îngerii sau arhan-
ghelii ce iau parte la liturghie, ca și sfinții Ștefan,
Laurențiu, Romanos în preajma proscomidiei și a dia-
coniconului în bisericile ortodoxe (Biserica Dom-
nească din Curtea de Argeș — sec. 14) (fr. diacre, it.
diacono, germ. Diakon, engl. deacon). T.S.
DIACONICON în Biserica răsăriteană, spațiu anexă
al altarului, situat pe latura sudică a acestuia, servind
pentru păstrarea veșmintelor liturgice și a cărților
sacre, ca și pentru îmbrăcarea oficianților în vederea
slujbei. Poate fi o mică încăpere boltită, cu o
absidiolă. spre răsărit, comunicînd cu altarul prin o
arcadă, iar cu naosul prin ușa diaconeascâ de sud a
iconostasului, sau o simplă nișă, cu rol mai mult
simbolic decît funcțional, rezervată în partea dinspre
sud a absidei principale. împreună cu proscomidia
formează pastoforiile. Sin veșmîntar. în Biserica
occidentală, rolul său este îndeplinit de sacristie (fr.
diaconicum, it. diaconico, germ. Diakonikon, engl.
diaconicon).	T.S.
DIADEMA Podoabă din metale prețioase sau
aplicată pe stofă, un'eori incrustată cu pietre
prețioase, purtată pe cap de bărbați și de femei. în
antichitate, apoi în Bizanț, este considerată ca un
însemn al puterii regale; cu timpul devine o podoabă
purtată de femei în anumite ocazii și evoluează după
modă, ajungînd la o formă mai simplă în sec. 19. (fr.
diademe, it. diadema, germ. Stirnreif, engl. diadem).
V.D.
D1AGLIFA Relief în care toate formele se află sub
nivelul planului de suprafață al plăcii din care face
parte. Opusul anaglifei. Ex. reliefurile incizate în
piatră din Egiptul antic (fr. diaglyphe, it. diaglifa,
germ. Diaglyph, engl. diaglyph).	C.R.
DIAMANT Carbon nativ pur, cristalizat (duritate 10,
greutate specifică 3,51-3,57); colorit frecvent: galben
deschis, verzui, nuanțe de roz, liliachiu, cafeniu,
negru: rar: alb cu o nuanță albăstruie (d. bleu-blanc);
extrem de rar: roz sau albastru închis. D. nu este
atacat de agenții chimici și nu se zgîrie decît cu alt d.
în stare brută este lipsit de strălucire; tăiat și șlefuit în
fațete, reflectă lumina. Procedee de tăiere: în plan cu
trepte (cel mai vechi procedeu), în roză simplă (către
1520), în roză de Brabant sau de Anvers (6-18 fațete
și partea superioară plată), în roză olandeză (24
fațete triunghiulare în partea superioară și 18 în cea
inferioară), în briliant (către 1640), briliant dublu (32
fațete și 2 planuri) și briliant triplu (32 fațete și 3
planuri), în stil modern sau Amsterdam (56 fațete și
un plan), în stil american (72 fațete și un plan), în stil
sec. 20 (88 fațete) etc. Se taie și în formă de stea, de
pară, de cruce de Malta etc. Cele mai renumite centre
pentru tăierea și șlefuirea d.: Anvers, Bruges,
Amsterdam, Paris, Lisabona, Londra, New York. D.,
cunoscut în Asia cu circa 5000 de ani în urmă, este
DIA
152
introdus în Europa în sec. 4 Î.H. Documentele atestă
existența la Paris, în sec. 13, a unor ateliere pentru
tăierea d. Ludwig van Berken (Berquem) din Bruges
pare a fi primul artizan care taie și șlefuiește d. în
fațete de formă regulată (către 1466), prin frecarea a
două d. și lustruirea lor cu pulberea astfel obținută.
D. cele mai renumite prin puritatea, limpezimea
strălucirii, frumusețea coloritului, perfecțiunea tăieturii
și șlefuirii, prin dimensiuni și prin greutate (măsurată
în carate) sînt: Steaua Africii sau Cullinan (inițial
3106 c., azi 3025 c.), Excelsior (inițial 995,2 c., azi
969,5 c.), Steaua Sierra Leone (969,8 c.), Koh-i-Noor
(inițial 793 c., azi 186 c.), Marele Mogul (inițial 787 c.,
azi 280 c.), Victoria (457 c.), Regentul (inițial 410 C.),
din care s-a tăiat d. Orlof (inițial 199,6 c. azi, 141 c.),
Steaua Sudului (inițial 261 c., azi 125 c.). Cele mai
valoroase d. se află în tezaurele regale și de stat și în
marile colecții particulare. La Anvers (Belgia), unde
industria d. are o vechime de peste 400 de ani, s-a
amenajat, în 1972, Muzeul d. (fr. diamant, it.
diamante, germ. Diamant, engl. diamond). V.D.
DIAMOND BLACK carbon
DIAVOL Personificare a forțelor răului și principal
locuitor al Iadului, întruchipată de o ființă fantastică
bipedă, alcătuită din elemente antropo- și zoomorfe,
dotată în principal cu coarne și coadă, de culoare
neagră sau uneori roșie. în particular, îl denumește
pe Satana, iar numele generic se aplică și slujitorilor
acestuia, care apar în Judecata de apoi chinuind pe
cei damnați, ca și în scenele de ispitire a unor sfinți
(Hieronimus Bosch, Ispitirea Sf. Antonie) (fr. diable,
it. diavolo, germ. Teufel, engl. dpvil).	T.S.
DICHER (gr. dikerion) Sfeșnic special cu două
brațe, aparținind, împreună cu tricherul, însemnelor
episcopale liturgice ortodoxe. Cele două luminări se
prezintă încrucișate, semnificînd dubla natură —
divină și umană — a lui Hristos. Episcopul
binecuvîntează ținînd în mîini, în același timp, cele
două tipuri de sfeșnice. IZ. și Tricher	T.S.
DICHISURI în erminiile răsăritene, motivele
ornamentale, în generai aurite. Distribuite pe aureole,
pe cîmpurile icoanelor sau pe rame, d. sînt lucrate
prin încărcare cu ipsos, prin imprimări în grundul sau
tencuiala umedă, prin incizii făcute în grund (reliefate
sau nu cu ajutorul unui fir de ață lipit și încărcat cu
ipsos), sau prin incizii ușoare făcute pe suprafețe
aurite și umplute cu culoare. Se pictau și direct cu
pensula, folosindu-se metale prețioase pulverizate.
Alte denumiri vechi: florenii, flori, plume. L.L.
DILUANT (fr.) Lichid folosit la fluidizarea culorilor
pentru a putea fi aplicate pe suport. Neutru din punct
de vedere chimic față de culorile cu care se amestecă
(fizic) pentru a le alungi, d. diferă după specificul
tehnicilor: pentru culorile frecate cu emulsii ori cu
diverse cleiuri, ca și pentru frescă, ^este apa. D.
pentru pictura în ulei este ales după factura urmărită
și după destinația lucrării; odinioară avea la bază
uleiul asociat sau nu cu esențe sau verniuri, astăzi,
compoziția lui, variabilă, are la bază esențele
vegetale sau minerale. (Tehnologii au serioase
rezerve față de folosirea exclusivă a esențelor
vegetale sau minerale pe tot parcursul execuției,
deoarece încălcîndu-se regula gras pe slab se
slăbește pasta picturală.) în ultimele decenii li se
oferă pictorilor care lucrează în culori de ulei așa-
numitele mediumuri pentru pictură. Sînt de evitat d.
inferiori, care întunecă culorile și introduc în pastele
colorate materii care le alterează.	L.L.
DINANDERIE Lucrare executată în aramă sau
alamă în tehnica repousse, practicată din sec. 12 în
orașul Dinant, de unde s-a răspîndit în Țările de Jos.
în sec. 15-18, centre renumite de d. existau la
Veneția, Milano, Augsburg, Nurnberg, Lyon, Paris,
Bristol, Londra. în afară de piese de uz casnic
(ligheane, căni, crătiți etc.) se confecționează și piese
cu caracter artistic (candelabre, acvamantle și diferite
obiecte de cult), ornamentate cu scene religioase și
motive vegetale (fr. dinanderie, it. utensili d'ottone,
germ. Gelbguss, Gusswerk, Messingware, engl.
brass-ware, copper-ware).	V.D.
DINTE Instrument folosit în pictură și în artele
decorative la lustruirea lucrărilor poleite cu aur și
argint. D. se mai folosea și la sclivisirea unor grunduri
etc. Unealta tradițională este alcătuită dintr-un mîner
de lemn în care se fixează dintele canin, foarte neted,
al unui animal carnivor. Acesta poate fi „de cîine, de
leu, de lup, de pisică, de leopard" (C.Cennini). în
același scop era întrebuințată, altădată, și piatra de
lustruit. Sin. coif, coif de dine, os sclivisitor; - de lup,
motiv ornamental, cu profil zimțat ascuțit, asemănător
d.d.l. Folosit în arta decorativă (specific stilului
romanic) (fr. dent de loup, it. dente di lupo, germ.
Wolfszahn, engl. wolf-tooth).	L.L. și V.D.
DINȚI DE FERĂSTRĂU Motiv ornamental foarte
frecvent utilizat, în diferite genuri artistice, realizat din
o succesiune de triunghiuri adiacente la bază. în
arhitectura lemnului, sînt realizați prin excizie,
marcînd fie elementele constructive (cornișe,
cosoroabe), fie subliniind goluri sau alte elemente de
plastică arhitecturală. în arhitectura de zid, apar mai
ales la construcțiile realizate din cărămidă, din aria
bizantină și de tradiție bizantină. Șiruri de d.d.f.
(două sad trei) alcătuiesc cornișele, fac parte din
compoziția brîurilor mediane sau subliniază diferite
arcaturi, mai cu seamă la ferestrele turlelor. Sînt
realizați fie din cărămizi special profilate, de mici
dimensiuni (cornișe, turle), fie din cărămizi obișnuite
puse în unghi (brîu). în artele decorative se întîlnesc
în special în scoarțe și covoare (fr. dents de scie, it.
riga di denti di sega, germ. Săgezahnverzierung,
Zahnleisten, engl. saw-teeth, indented moulding,
tooth ornement).	T.S. și V.D.
Dl DRAMĂ (fr.) Imagine panoramică pictată fie pe o
pînză, fie direct pe un perete (uneori curb), ale cărei
margini rămîn invizibile pentru privitorul aflat într-o
încăpere obscură. Beneficiind de o lumină bine
regizată, o asemenea pictură, lucrată foarte detailat,
este în realitate un trompe-l'oeil menit să creeze prin
totalitatea efectelor scenice iluzia perfectă a realității
vii. Invenția d. aparține francezilor Jacques Daguerre
și Charles Bouton (Paris, 1822), care perfecționează,
în fapt, mai vechea panoramă (fr. diorama, it.
diorama, germ..Diorama, Durchsichtsgemalde, engl.
diorama).	L.L.
DIORIT Rocă de structură eruptivă, dură,
granuloasă, compusă din feldspat și amfibiolit, de
culoare cenușie, verde, in antichitate, folosit în
statuara egipteană, asiro-babiloniană și din Extremul
Orient (fr. diorite, it. diorite, germ. Diorit, Griinstein,
engl. diorite, greenstone).	C.R.
DIPTER Tip de templu antic caracterizat de un șir
dublu de coloane pe cele patru fațade. V. și templu.
I.C.
DIPTIC (gr. diptyhos. pliat în două) 1. Obiect de
origine antică, realizat din două plăci rigide prinse
între ele prin latura lungă, avînd fețele interioare
peliculizate cu ceară pentru a se putea scrie pe ele,
prin incizie, cu stilul. Exteriorul era bogat decorat cu
reliefuri în fildeș, metal prețios, lemn scump. Cele mai
cunoscute d. antice erau cele consulare, acordate cu
ocazia alegerii unei persoane în funcția de consul.
Multe datează din perioada paleocreștină și bizantină
timpurie, avînd copertele sculptate în fildeș. Acestea
devin prototipul unui gen special de obiecte de cult,
un fel de mici altare portative, decorate pe ambele
fețe interioare cu imagini sacre, pictate, de regulă, în
tempera cu ou, uneori în procedeul flamand. 2. Există
și un tip de d. liturgic, avînd aceeași formă și servind,
în timpul slujbelor, la pomenirea ctitorilor, a unor
binefăcători ai lăcașului respectiv, ca și ia cea a
ierarhilor bisericilor ortodoxe. Sin. pomelnic. 3.
Tablou, operă de artă alcătuite din două părți (fr.
diptyque, it. dittico, germ. Doppeltafel, zweiteiliges
Klappaltârchen, engl. diptych).	T.S. și L.L.
DIPYLON Vas grec cu rol funerar, cu fundul
perforat, folosit la libații. Denumirea provine de la
locul de descoperire a acestui tip de vas antic, într-un
cimitir de lîngă Atena.	I.C.
DIRECTOIRE, STIL ~ Deși nu durează decît patru
ani (1795-1799), Directoratul va marca dezvoltarea
firească a stilului Ludovic XVI, făcînd trecerea spre
formele Empire, extinderea sa temporală reală
acoperind astfel o perioadă de aproape douăzeci de
ani. Premisele s.D. vor fi acelea ale fazei finale a
stilului Ludovic XVI, marcată de gustul etrusc și de
interpretarea seacă a formelor antice. D. este o
perioadă instabilă în care se construiește puțin, în
care vechile edificii sînt refolosite, rolul arhitectului
PIS
153
fiind mai mult de decorator. La „austeritatea antică”
contribuie și desenele după antichități romane ale lui
David sau Hubert Robert, spiritul Revoluției, care se
vrea roman sau spartan, ca și tot mai puternica
influență a stilurilor engleze Adam și Sheraton. în
decorarea interioarelor se preferă țesăturile
(drapajele și stilul imitînd corturile militare), hîrtia
pictată sau pictura parietală in gust pompeian.
Mobilierul afectează o rigiditate a formelor, ia care
colonetele, himerele sau cariatidele aduc o foarte
ușoară notă de mișcare în profilul părților portante.
Spătarele în gondolă sau evazate spre exterior,
pentru a imita picturile de pe vasele grecești,
picioarele sablate denotă progresul spiritului
arheologizant, în timp ce spătarele drepte, acotoarele
unite cu picioarele anterioare prin intermediul unor
colonete și forma părților portante marchează
persistența tradiției stilului Ludovic XVL Materialele
folosite se reduc, spre deosebire de stilul anterior:
acajuul este cel rrlai frecvent, uneori nucul, din care
se construiesc mobilele; marchetăria scade în interes
fiind înlocuită cu incrustați! din lemn, cositor, aramă,
fildeș, sidef. Ebeniștii și menuisierii care lucrează
acum sînt în mare parte furnizorii de mobilier ai
coroanei sub Ludovic XVI: nume ca Dugourc, Jacob,
Jacob-Desmalter, Boulard, Sene, Weisweiler, Molitor,
A. Răgnier, se vor găsi adesea pe mobilele D. (fr.
styfe Directoire).	C.D.
DISC (gr.) Vas liturgic specific cultului ortodox, de
forma unei cupe foarte joase cu picior, sau a unei
farfurii plate, cu diametru mic, confecționată din metal
nobil, ori argintată sau aurită, uneori din cositor și rar
din sticlă sau ceramică. în timpul liturghiei, pe el se
pune pîinea oferită ca jertfă; este așezat deasupra
potirului, acoperit cu steluța și apoi cu vălurile
liturgice. Poate fi ornamentat cu elemente simbolice
legate de sacrificiul euharistie, cu inscripții etc.,
realizate prin incizie (fr. disque, patine, it. disco,
germ. Patene, engl. discus). I/. și patenă. ~ înaripat,
motiv ornamental folosit în arta vechilor popoare
orientale, introdus și în Europa, reprezentînd soarele
(la egipteni), pe zeul Assur (la asirieni) șl pe zeul
Ahuramazda (la persani) (fr. disque aile, it. disco
alato, disco solare, germ, geflugelte Sonnenscheibe,
engl. solar disc, winged disc).	T.S. și V.D.	,
DISCIPOL Artist care preia — direct sau indirect—,
■ continuă și uneori dezvoltă arta unui maestru. (Deși
derivă din lat. discipulus, elev, termenul d. are, de
obicei, o cuprindere mai largă, elevul fiind doar acela
care beneficiază direct de îndrumarea profesională a
unui maestru.)	L.L.
DISONANȚĂ CROMATICĂ Raport cromatic
nesupus armoniei clasice, între două sau mai multe
culori. D., termen preluat din vocabularul muzicii,
transferată în domeniul culorii își pierde, uneori, ca și
în muzica modernă, caracterul peiorativ; pictorii
moderni împing contrastele la maximum în anumite
cazuri, introducînd voit în tablourile lor d.c., în scopul
realizării unor efecte inedite, mai expresive sau chiar
șocante.	L.L.
DISPERSIA LUMINII spectru solar
DISPROPORȚIE Lipsa unui raport dimensional
armonic, echilibrat, logic, între diversele părți ale unui
întreg, ori între acest întreg și ansamblul din care
face parte (fr. disproportion, it. sproporzione, germ.
Missverhâltnis, engl. disproportion).	L.L.
DIVAN (fr.) Mobilă de proveniență orientală,
adoptată în Europa din sec. 18. Tip de canapea
joasă, fără spătar și brațe, cu perne mobile, folosită
ca pat de odihnă în timpul zilei (fr. divan, it. divano,
germ. Diwan, engl. divan, divan-bed).	C.R.
DIVIZAREA TUȘEI Procedeu de aplicare a
culorilor, în care tenta plată este înlocuită cu o
multitudine de tușe mărunte (uneori de puncte)
juxtapuse, adesea viu colorate și judicios distribuite,
care, dacă sînt privite de la o anumită distanță,
reconstituie imaginea. Reunirea micilor pete se face
pe retină, prin amestec optic (v. amestecul
culorilor), realizat prin adiție. Procedeul, așa cum
este întîlnit în arta neoimpresioniștilor, se numește
divizionism (după fr. division, împărțire, fragmentare),
întrucît divizează tenta plată, sau pointillism (de la fr.
point, punct), sau stippling (engl.). Amestecul optic al
culorilor juxtapuse fusese practicat într-o manieră mai
directă, bazată pe intuiție, de către pictorii
impresioniști, care însă, pictînd lumina colorată,
neglijează forma pînă aproape de pulverizarea ei;
■prin comparație, neoimpresionismul reprezintă o
tentativă izbutită de restituire a formelor colorate.
Deoarece într-o suprafață astfel divizată — ca în
operele lui Seurat — este eliminat acromatismul,
impresia generală este îndeobște de mare
luminozitate, dar arareori și de o la fel de mare
strălucire cromatică (potrivit intenției creatorilor). Este
un element imprevizibil, a cărui explicație rezidă în
natura amestecului aditiv: petele foarte vii, acordate
după teoria complementarelor, dacă sînt privite de la
o anume distanță se combină optic pe retină,
anihilîndu-se cromatic pînă spre gri. S-a mai reproșat
divizionismului și impresia obositoare produsă de o
vibrație prea mare a suprafețe pictate. L.L.
__DOD
155
DIVIZIONISM —? divizarea tușei, impresionism,
neoimpresionism
DOCCIA Manufactură italiană de porțelan situată în
apropierea orașului Florența. înființată în 1735 de
Carlo Ginori, cu ajutorul unui artist decorator vienez
și al unui ceramist italian, începe să lucreze din 1739
și activează pînă în prezent. în prima perioadă (1755-
1757) se produc piese din porțelan tandru cu decor
oriental, în care predomină albastrul-azur, sau în
stilul scenelor policrome de la Meissen și Viena.
După 1757, calitatea pastei se ameliorează,
obținîndu-se un porțelan dur, de culoare cenușie.
Începînd din 1770, cînd i se adaugă o glazură
staniferă, producția se dezvoltă, cuprinzînd, pe lîngă
obiecte decorative mărunte, figurine de dimensiuni
destul de mari, cu aspect de sculpturi, și basoreliefuri
imitate după cele create de Luca delle Robbia. La
sfirșitul sec. 18, se execută în porțelan sculpturi în
stil neoclasic. Serviciile de masă sînt decorate cu
motive în stil rococo sau inspirate din cele antice. în
sec. 19, se confecționează piese de olărie și de
porțelan care le imită pe cele create anterior, sau se
copiază produsele manufacturilor Capo di Monte și
Viena. Mărci: inițialele P.F. (Pietro Fanciullo,
începutul sec. 18); o stea albastră, roșie sau aurie
(sfîrșitul sec. 18-1850).	V.D.
DOCTORI Al BISERICII Denumire dată în Biserica
catolică Părinților Bisericii și altor cîtorva sfinți (Toma
de Aquino), care au contribuit la fundamentarea
dogmatică a credinței sau la apărarea acesteia. V.
Părinți ai Bisericii	T.S.
DOCTORI FĂRĂ ARGINȚI Denumire dată preoților
Cosma și Damian, martirizați, în jur de 287, în Cilicia.
De profesie medici, ei vindecau bolnavii fără a cere
plată. Sînt reprezentați purtînd în mină instrumente
medicale sau cutiuțe cu medicamente. Grupului de
sfinți medici i se asociază adesea Sf. Pantelimon.
Sin. anarghiri. •	T.S.
DODEKAORTION (gr. orti, sărbătoare) Termen
semnificînd cele 12 icoane din iconostas, dedicate
celor 12 sărbători majore ale anului bisericesc
răsăritean: Bunavestire, Nașterea lui Hristos, Tăierea
împrejur, Prezentarea la templu, Botezul, Schimbarea
la Față, învierea lui Lazăr, Intrarea in Ierusalim,
Crucificarea, Anastasis (învierea), înălțarea,
Pogorîrea Sf. Duh; Adormirea Maicii Domnului
înlocuiește de obicei Tăierea împrejur. Succesiunea
normală din iconostas nu este cea cronologică
indicată mai sus, ci cea din anul bisericesc, care
începe la 1 septembrie. Această schemă, datînd din
sec. 12, variază uneori destul de mult, fie prin
introducerea unei icoane suplimentare, fie prin
înlocuirea unei sărbători cu o altă scenă din ciclul
Vieții lui lisus sau din cea a Măriei, la dorința
donatorului. I/. și iconostas, praznice, prăznicare
DOL_
156
DOLAMĂ —»dolman
DOLIMAN —> dolman
DOLMAN (turc, dholama) 1. Haină lungă de
ceremonie purtată de ieniceri. 2. în sec. 17-18, d. din
stofă scumpă, îmblănit, încheiat în față cu nasturi din
fir (pînă la 24), cu mîneci lungi sau fără, făcea parte
din costumul de ceremonie al domnitorilor și boierilor
din țările române. în sec. 19, d., din stofe ieftine și
scurt pînă la genunchi, după moda apuseană, era
purtat de negustori, preoți, lăutari. 3. în costumul
militar european din sec. 19, d. era o haină
ofițerească scurtă pînă puțin mai jos de talie,
îmblănită și împodobită cu brandenburguri, lansată de
husarii maghiari. Sin. dulamă, dolamă, doliman (fr.
dolman, it. dolman, germ. Husarenpelz, Dolman, engl.
dolman, pellsse).	A.N.
DOLMEN Monument megalitic, din epoca neolitică,
compus dintr-un bloc orizontal de piatră sprijinit de
cel puțin două blocuri verticale. După ultimele
cercetări, I se atribuie o semnificație funerară. I.C.
DOM 1. Denumire dată, în unele regiuni ale Italiei
Centrale și de Nord sau în țările de limbă sau de
influență germană, marilor catedrale, inițial celor
gotice, apoi și celor baroce și neoclasice. 2.
Denumire mai puțin frecventă pentru marile cupole
ridicate deasupra unor spații vaste (fr. dome, it.
duomo. germ. Dom, Kuppel, engl. dome), T.S.
DOMINANTĂ CROMATICĂ Culoare determinantă
pentru întreaga compoziție cromatică a unei
suprafețe pictate. Este culoarea „solist" care domină,
se impune și le subordonează pe celelalte, asigurînd
echilibrul și unitatea ansamblului. Constituind pivotul
armonic al tabloului, d.c. poate fi angrenată în game
simple sau complexe, dar poate fi susținută și prin
alte mijloace, de la fondul (grundul) colorat numit
altădată imprimatura, pînă la crearea unor desuuri
divers colorate, care influențează pastele parțial
opace sau vitrifiate ale picturii în ulei, concurînd la
impunerea dominantei; sau de la aplicarea unor
glasiuri finale unificatoare ale întregii opere — așa
cum au făcut-o Veronese sau El Greco — pînă la
modalități particulare și imprevizibile de distribuire a
petelor pentru a crea game unitare.	L.L.
DOMINICANI Ordin călugăresc catolic de
predicatori, înființat în 1215 la Toulouse, de spaniolul
Dominic de Guzman, pentru a lupta împotriva
ereticilor albigensi. Răspîndirea rapidă a ordinului,
împreună cu cel franciscan, a avut ca urmare, pe plan
constructiv, ridicarea, în orașele Europei occidentale
și centrale (inclusiv în Transilvania șl în Polonia), a
unui număr important de biserici gotice de tip sală, de
proporții remarcabile, în care audierea predicii era
facilitată de spațiul unitar. în iconografie, călugării
ordinului sînt reprezentați îmbrăcați în tunici lungi
albe, cu un fel de pelerină scurtă neagră (scapular)
cu glugă, purtînd pe deasupra o mantie lungă neagră.
Simbolul ordinului este un cîine (Domini caniș, cîinele
Domnului). Mînăstiri dominicane, situate de obicei în
preajma zidurilor orașelor, au existat la Sibiu, Cluj,
Brașov, Oradea, Sebeș (fr. dominicains, it. domi-
nicani, germ. Dominikaner, engl. dominicans). T.S.
DOMINO (lat. sp.) La origine, pelerină lungă cu
glugă purtată iarna de preoții catolici. Din sec. 18,
pelerină lungă și largă, cu capișon, folosită la baluri
mascate (fr. domino, it. bautta, cappa per ballo
mascherato, germ. Domino, Maskenballtracht,
Maskenmantel, engl. domino).	A.N.
DOMUS Construcție de plan dreptunghiular cu mai
multe încăperi, destinată locuirii, organizată în jurul
unei încăperi centrale numite atriu, la origine
acoperită. Din sec. 5 î.H., atriui are o deschidere
rectangulară în acoperiș (compluvium) ce corespunde
la nivelul solului unui bazin pentru scurgerea ploii
(impluvium). Intrării i se opune, de cealaltă parte a
atriuiui, tabliniumul — încăpere destinată stăpînului
casei. Dezvoltat în elenism atît în plan, cît și în
elevație d. primește în prelungirea tabliniumului un
peristil urmat de grădini și încă un nivel de încăperi.
Prin aceste adăugiri se produce o separație între
spațiul privat și cel destinat primirii oaspeților, care
rămîne în zona atriuiui. 1/. și casă romană I.C.
DONATOR Persoană laică, sau aparținînd clerului
ori ordinului monahal, care a contribuit la realizarea
— totală sau parțială — a unei opere de artă: edificiu
religios, pictură murală sau de panou, vase sau
veșminte sacre, piese de mobilier etc. Actul donației
este consemnat, adesea, fie în inscripții aflate pe
respectivul obiect, fie, uneori, marcat și prin
reprezentarea figurii d. (singur sau însoțit de membrii
familiei asociați donației). Aceste imagini au valoarea
unor tablouri votive, iar uneori, cînd personajele sînt
plasate în compania unora din ierarhia cerească și
îngenuncheate, ele au dimensiuni mai mici decît
protectorii lor sacri (imaginea de d. din pronaosul
Bisericii Domnești din Curtea de Argeș, c. 1360) (fr.
donateur, it. donatore, committente, divoto, germ.
Stifter, engl. donor).	T.S.
DONJON Construcție tipică arhitecturii fortificate
medievale timpurii. Este reprezentat de un turn
masiv, de secțiune pătrată, circulară sau complexă,
cu mai multe nivele, care comunică între ele mai ales
prin scări exterioare, adăpostite în turnulețe adosate,
străbătute de goluri puține. Oferea posibilitatea de
locuire mai îndelungată pentru un stăpîn feudal sau
servea numai ca loc de refugiu și de apărare pentru
acesta. De regulă, era înconjurat de o incintă de zid,
oferind la rîndul său posibilități de apărare. în
Transilvania, s-a păstrat d. cetății de la Cîlnic (Turnul
„Siegfried"), menționat prima dată în 1270-1272,
înglobat în sec. 15 unei cetăți țărănești (fr. donjon, it.
torre maestra, torrione, germ. Bergfried, Wehrturm,
engl. donjon, keep).	T.S.
DOORNIK -> Tournai
DORIC, STIL - Întîlnit în Grecia antică și Sicilia,
s.d. se caracterizează prin forță, robustețe și
sobrietate, trăsături ce se identifică și în sculptură,
fiind foarte ușor de urmărit în arhitectură, printr-un
sistem de proporții caracteristic, ilustrat cel mai clar
DOR
157
la coloană. Deasupra stereobatului, coloana se înalță
direct, fără bază. Fusul canelat este surmontat de un
capitel ce face trecerea la antablament (v. ordine de
arhitectură). înălțimea coloanei nu depășește, în
general, de patru ori diametrul de la bază (Templul
Herei, Olimpia). Deasupra arhitravei netede este
plasată o friză de metope și triglife, urmată pe laturile
aflate în axul intrării de două frontoane triunghiulare,
decorate cu figuri în relief sau ronde-bosse, realizate
din teracotă sau piatră. Se.remarcă logica construc-
ției, căreia i se supune o decorație sculptată discretă,
prezentă la metope și frontoane.	I.C.
DORMEZĂ (fr.) Tip de canapea îngustă, fără
spătar, avînd la căpătîi o pernă fixă sau mobilă,
folosită în cadrul locuințelor din sec. 19. Denumirea și
forma derivă de la bancheta din trăsurile de călătorie
pe care voiajorii se puteau odihni sau dormi (fr.
dormeuse, it. poltrona a sdraio, germ. Dormeuse,
engl. couch).	C.R.
DOR
158
DORMITORIUM (lat.) în marile mînăstiri catolice,
spațiu comun destinat odihnei călugărilor simpli sau
novicilor. în Transilvania, s-a păstrat parțial cel situat
la etajul claustrului mînăstirii cisterciene din Cîrța
(sfîrșitul sec. 13) (fr. dortoir, it. dormitorio, germ.
Dormitorium, engl. dormitory, dorter).	T.S.
DRAGON Ființă fantastică, avînd aspectul unei
reptile înaripate, uneori cu mai multe capete cu guri
din care ies flăcări și o coadă lungă încolăcită. în arta
creștină, este simbolul Diavolului sau personificarea
forțelor răului. Apare adesea reprezentat, cu începere
din arta romanică, în luptă cu personaje care
personifică binele și care ies învingătoare. De o faimă
specială s-a bucurat imaginea Sf. Gheorghe ucigînd
d., care apare atît în arta Răsăritului, cît și în cea
occidentală. Este, de asemenea, atributul a numeroși
sfinți catolici (Margareta de Antiohia).. Sin. Balaur (fr.
dragon, it. dragone, germ. Drache, engl. dragon).
T.S.
DRAPERIE Țesătură aflată în recuzita atelierului
unui plastician. Divers colorate și dimensionate, d.
slujesc artistului pentru draparea modelului sau pentru
organizarea motivului aflat în lucru, interesul său fiind
stîrnit mai ales de jocul spectaculos și de cadența
pliuriior, care se modifică în funcție de grosimea și
textura pînzei. D. apar reprezentate plastic ca
veșminte ale unor personaje pictate sau sculptate, ori
ca elemente de decor în tablouri (perdele, șervete
etc.) (fr. draperie, it. panneggiamento, pannegiatura,
germ. Faltenwerk, Faltenwurf, engl. drapery); ~
mulată, țesătură moale și, în general, subțire, care se
mulează pe un nud, creînd cute, pliuri ce-i sugerează
formele ascunse privirii; ~ simulată, motiv pictural
caracteristic pentru decorarea registrului inferior al
pereților perimetrali ai unei biserici ortodoxe.
Reprezintă o pînză de culoare albă, cu ornamente
grafice simple, în negru, roșu sau ocru galben, prinsă
din loc în loc la partea superioară, sugerînd căderea
unor pliuri ample.	L.L. și T.S.
DREPȚII în scenele reprezentînd Judecata de
apoi, grupurile celor mîntuiți, care sînt figurați la
dreapta lui Hristos judecător și sînt conduși de Sf.
Petru, care descuie cu o cheie ușa Raiului. T.S.
DRESSOIR Mobilă de uz curent din Evul Mediu și
pînă în sec. 18. Ca o etajeră cu rafturi suprapuse
adosate la o tăblie din lemn, d. servea la etalarea
veselei din aur, argint, ceramică sau sticlă. Numărul
rafturilor era determinat de rangul nobiliar (două
pentru baroni, trei pentru conți, patru pentru duci,
cinci pentru regi). Sin. bufet de paradă (fr. dressoir, it.
crede nza, germ. Anrichtetisch, Stollenschrank,
Kredenzschrank, engl. dresser, side-board). V. și
bufet	C.R. și A.N.
DRIPPÎNG (engl., picurare, scurgere) Modalitate
aparte de realizare a unei opere de artă imaginată de
pictorul american Jackson Pollock, în deceniul al
cincilea al sec. 20. Socotit cel mai important
reprezentant al picturii gestuale (numită și action
paînting), artistul își creează marile pînze renunțînd
la o parte din recuzita tradițională (șevalet, paletă
etc.), așezîndu-le la orizontală, pe dușumea, putînd
astfel circula împrejurul și chiar deasupra' lor;
culoarea este aplicată prin picurare din recipiente
care au fundul prevăzut cu mici perforații, sau prin
picurare de pe pensulă. Sînt create în acest mod
ansambluri complexe și inedite de rețele fine, în
culori pure, care se întrețes într-o mișcare perpetuă,
variată și obsesivă, străine de orice sugestie
figurativă. Avem de-a face cu un demers plastic
împins la extrem, în care pictorul, complet detașat de
imaginile universului vizibil, își exprimă cu o deplină
libertate emoția, tensiunea psihică și fizică. L.L.
DROMOS Drum pavat cu dale de piatră conducînd
la un monument funerar sau la un templu. Uneori
flancat de coloane sau de sculpturi reprezentînd
animale fantastice mitologice.	I.C.
' DRUM DE STRAJĂ în arhitectura fortificată,
amenajare specială, de forma unei platforme
continue, situată la nivelul meterezelor, permițînd
deplasarea apărătorilor unei incinte întărite de la un
turn la altul, ca și amplasarea trăgătorilor în fața
ferestrelor de tragere. De regulă, platforma este
liberă, realizată din lemn, cu contravîntuiri prinse în
zidul de incintă, sau sprijinită pe console de piatră
sau lemn; în cazul incintelor cu ziduri foarte late,
dublate spre interior cu arcade largi, d.d.s. se sprijină
direct pe îngroșarea corespunzătoare adîncimii
acestor arcade (Mînăstirea Dragomirna, cetatea
orașului Sibiu). La cetățile țărănești din Prejmer și
Hărman (jud. Brașov), apare un d.d.s. închis, de
forma unui culoar realizat între zidul de incintă și
construcția adăpostind camerele de refugiu ale
populației. La multe biserici fortificate săsești, spațiul
de deasupra navelor acestora este transformat
într-un fel de d.d.s. prevăzut cu guri de tragere și de
aruncare și permițînd accesul foarte lesnicios al
apărătorilor (Biertan, jud. Sibiu; Dîrjiu, jud. Harghita
etc.) (fr. chemin de ronde, it. cammino di ronda,
corridoio di ronda, germ. Wehrgang, engl. wall
passage, alure).	‘ T.S.
DRUMUL MAGILOR ->închinarea magilor
DUBLAJUL PÎNZEI Operație de restaurare care
constă în fixarea pe spatele pînzei pictate — cu
ajutorul unui adeziv — a altei pînze, de aceeași
natură, gren, grosime și dimensiune, în scopul
consolidării suportului original deteriorat. (Specialiștii
nu au încă un punct de vedere comun: unii apreciază
caracterul „profilactic" al d.p., alții îl consideră
necesar doar în cazurile extreme, cînd pînza e prea
slăbită pentru a mai putea susține stratul de culoare.)
Întrucît este una din intervențiile cele mai dificile,
care periclitează grav pictura, d.p. se execută numai
de restauratori experimentați și numai cu avizul
comisiilor de specialitate. în funcție de adezivul
utilizat, există trei sisteme de d.: cu clei, cu ceară și ’
cu adezivi sintetici; primele două sînt tradiționale,
ultimul este adoptat în vremea noastră. Întrucît
fiecare din ele prezintă atît avantaje, cît și
inconveniente, folosirea unuia sau a altuia se face în
funcție de opțiunea restauratorului și de parti-
cularitățile operei. Operațiunile care au loc sînt
variate: de la lipirea unei foițe subțiri peste stratul de
culoare, cu un evident rol protector și de susținere, la
curățirea de impurități a reversului picturii (ori chiar la
subțierea rezonabilă a pînzei originale) și pînă la
impregnări repetate, și la călcări cu fierul cald,
urmînd reîntinderea pe șasiu și scoaterea foiței de
protecție. Dificultățile sînt inerente, astfel că d.p. este
o operație capitală. Sin. rantoalare (fr. rentoilage, it.
rintelatura, germ, ein Gemălde auf neue Leinwand
ubertragen, Rentoilieren, engl. rebacking, relining).
L.L.
DUBLA VERNISARE Vernisare repetată, utilizată
fie pentru accentuarea rezistenței primului strat
(„clasic") de verni final, fie atunci cînd pictorul
recurge la un verni mat. în primul caz, d.v. se face la
un interval de cca trei luni de la așternerea primului
strat, după temeinica lui uscare. în celălalt caz,
primul verni va fi unul tradițional, lucios, iar ultimul va
fi unul mat (se evită astfel producerea de opacizări
ale verniului mat, ca urmare a absorbției lui inegale).
V. și vernisare	L.L.
DUL
159
DUCHESSE Țesătură destul de compactă din fire
de mătase, foarte lucioasă pe avers și mată pe re-
vers, folosită pentru îmbrăcămintea feminină. V.D.
DUCHESSE DE BERRY, STIL ~ Sînt cunoscute
sub acest nume mobilele de stil Carol X lucrate din
esențe de culoare deschisă cu modele intarsiate din
esențe închise (de exemplu lămîi intarsiat cu
palisandru) (fr. style Duchesse de Berry). V. Carol X
de stil Restaurație	C.D.
DUCT (lat. -ductus, tragere, trăsătură) Traseu liniar
lăsat pe o suprafață de un instrument care scrie,
desenează, incizează, pictează etc. Variază prin
grosime, direcționare, amploare. Energic, uniform și
continuu, ori sensibil, ezitant, întrerupt, d. dezvăluie
temperamentul celui care mînuiește instrumentul,
inregistrîndu-i cele mai fine impulsuri nervoase (iar
cum stările tensionale ale artistului sînt în realitate
irepetabile, un d. este greu de reprodus aidoma chiar
de către el însuși).	L.L.
DUHUL SFINT în creștinism, a treia persoană a
Sfintei Treimi, reprezentat sub forma unui porumbel,
atît în imaginile trinitare, cît și în diferitele scene în care
textele amintesc prezența sa (Bunavestire, Botezul lui
Hristos, Pogorîrea Sf. Duh) (fr. Saint Esprit, it, Spirito
Santo, germ. Heiliger Geist, engl. Holy Spirit, Holy
Ghost).	T.S.
DULAMĂ—> dolman
DULAP Mobilă înaltă, cu una sau două uși,
utilizată, în Evul Mediu, în sacristie pentru păstrarea
obiectelor de cult; apoi, din sec. 16, d. este folosit în
locuințe, în special pentru veșmintele somptuoase
care nu puteau fi împăturite în ladă. în sec. 17, d., de
dimensiuni mari, specifice stilului baroc, este așezat
în saloanele de recepție, devenind o mobilă de
aparat. în sec. 18, construit la dimensiuni mai mici, d.
are un caracter mai intim, iar din sec. 19, devine o
componentă a garniturii dormitorului, este destinat
exclusiv îmbrăcăminții șl pe suprșfața exterioară a
DVE
160
ușilor, adeseori, are montate oglinzi (fr. armoire, it.
armadio, germ. Schrank, engl. cupboard, wardrobe).
C.R. și A.N.
DUPLEX
Termen internațional, desemnînd un tip
de apartament situat în blocuri normale de locuit, în
care spațiul funcțional este organizat pe două nivele,
care comunică între ele printr-o scară interioară.
T.S.
DUSINĂ Mulură cu dublă curbură (concavă la
partea superioară, convexă la cea inferioară), folo-
sită, de regulă, la cornișe și la socluri. în arhitectura
de cărămidă, profilul se realizează prin compunerea a
două cărămizi: o scoție sus și un semitor jos (fr.
doucine, it. gola, sima, germ. Glockleiste, Kehlleiste,
Rinnleiste, engl. doucine, cyma reda, ogee). T.S.
DUTCH PINK (engl.) Culoare-lacgalbenă, instabilă
la lumină, preparată din „boabele de Avignon". Sin.
brown pink, english pink, stil de grain, lac italian. V.
stil de grain	L.L.
DVERA (sl. dver, ușă) 1. Termen arhaic folosit încă
în unele zone ale țării pentru a desemna ușile îm-
părătești ale iconostasului. 2. Broderie sau țesătură
de mari dimensiuni, decorată cu teme religioase,
destinată să închidă, în anumite momente ale
liturghiei, deschiderea de deasupra ușilor împărătești,
izolînd astfel, cu totul, spațiul altarului. 3. Broderie
sau țesătură de mari dimensiuni destinată să acopere
golul unei uși sau, parțial, spațiul dintre arcadele
separînd naosul de pronaosul unei biserici ortodoxe.
Marile broderii din vremea lui Ștefan cel Mare, a lui
Alexandru Lăpușneanu sau a lui Neagoe Basarab par
să fi aparținut acestei din urmă categorii. T.S.
1
EBEN1ST Inițial, tîmplar specializat în placarea
mobilelor cu lemn de abanos (sec. 16). Din sec. 18,
artizan care execută mobilier de lux din lemn exotic,
cu incrustații, marchetărie etc., și care face parte
dintr-o corporație separată de cea a tîmplarilor de
mobilier de uz comun. Actualmente, meșter calificat
în copierea și restaurarea mobilelor vechi, de stil, din
diverse epoci istorice (fr. ebeniste, it. ebanista,
stipettaio, germ. Kunstschreiner, Kunsttischler, engl.
cabinet-maker).	C.R. și A.N.
EBENISTERIE Termenul desemna, inițial,
aplicarea unui placaj de abanos peste un schelet din
lemn mai puțin prețios, folosindu-se apoi și alte
esențe exotice (palisandru, acaju, lămîi etc.) și alte
materiale (fildeș, sidef, baga, marmură, pietre
colorate, pastă de sticlă, metale ca argintul, cositorul,
bronzul, alama etc.), incluzînd cele mai variate tehnici
de prelucrare și asamblare (sculpturi, incrustații,
marchetărie, lăcuire etc.). Practicată din antichitate
(Egipt, Grecia, Roma etc.), ca și în Evul Mediu, e. a
înflorit în Europa mal cu seamă din Renaștere, sec.
16 în Italia, sec. 17 în Franța. Mobilele din abanos
sculptat erau foarte prețuite în cadrul stilului Ludovic
XIII, apoi în Țările de Jos, în Spania și în Germania,
în sec. 18, în urma importului intens de esențe de
lemn exotic, e. s-a diversificat, varietatea decorului și
înalta calitate a execuției determinînd faima
atelierelor de e. franceze. Mobilele erau proiectate de
creatori cunoscuți (Boulle în sec. 17, Ch.Cressent și
J.H.Riesener în sec. 18, Percier și Fontaine la
începutul sec. 19 etc.), apoi meșteri specializați
executau scheletul mobilei, alții incrustațiile,
marchetăria, ornamentele de bronz etc. Tradițiile
mobilierului artistic continuă în sec. 20, paralel cu
producția industrială (fr. ebenisterie, it. ebanisteria,
germ. Kunsttischlerei, engl. cabinet-work).
C.R. și A.N.
EBOȘĂ (fr.) Primul stadiu în execuția unei opere de
artă. în e. se concretizează ideea plastică a lucrării,
în tehnica uleiului, e. poate fi o acuarelă falsă, care
nu „murdărește'* grundul și poate fi scoasă ușor.
Uscarea temeinică a e. pictate în demipaste uleioase
are loc după 10—15 zile. (E. multor tablouri lucrate în
ulei sînt executate în tempera cu ou sau, astăzi, cu
culori vinilice ori acrilice). în sculptură, e. este o
lucrare de dimensiuni reduse, realizată în argilă,
ceară, plastilină, ipsos, lemn, piatră sau alte
materiale, în care elementele specifice subiectului
(atitudine, mișcare, forme, volume) sînt redate în mod
sumar. Sin. schijă (fr. ebauche, it. abbozzo, bozzo,
germ, erster Entwurf, erste Behauung, engl. rough
sketch, boasting).	L.L. și C.R.
EBOȘOAR Unealtă din categoria modelatoarelor
folosite de sculptori pentru modelaj. Baghetă de
diferite dimensiuni, confecționată din lemn d^ esențe
tari, os, metal. Prezintă diverse forme: plată, ascuțită,
curbată, rotunjită, dințată, uneori cu capete din sîrmă
groasă, arcuite, triunghiulare, trapezoidale (fr.
ebâuchoir, it. abbozatoio, scarpello da digrossare,
germ. Modellierholz, Modellierstab, Bossierholz, engl.
boaster, boasting tool, model tool).	C.R.
ECARLATE (fr.) Roșu viu, cu mai multe nuanțe,
dintre care cea mai reprezentativă este obținută din
coșenilă (v. carmin). Culoarea a purtat diverse nume:
~ de Franța; ~ de Olanda (sortimentul cel mai
prețuit, introdus în Franța în sec. 17); ~ de Veneția, -
des Gobelins (care a fost multă vreme sortimentul
cel mai cunoscut în Franța, datorită folosirii lui în
tapiseriile cu același nume) (fr. ecarlate, it. scarlatto,
germ. Scharlach, engl. scarlet).	L.L.
ECCE HOMO (lat. iată omul) Expresie cunoscută
din Evanghelia lui loan ca fiind rostită de Pilat din
Pont. Este ilustrarea unei scene din ciclul Patimilor,
în care este figurat Hristos îmbrăcat cu mantie roșie,
ECH
162
cu cununa de spini pe cap și trestia în mîini, arătat
poporului după ce fusese biciuit și batjocorit. Cu
această denumire apare mai cu seamă în
reprezentările occidentale.	T.S.
ECHILIBRU (lat. aequus, egal, libra, balanță) Stare
de repaus (relativ), caracterizată prin armonia dintre
forțele care acționează, completîndu-se, într-o operă,
în orice lucrare de artă este prezent un anumit balans
între mase, valori și culori, sau între plin și gol. Deși
e. presupune situația de nemișcare a sistemelor de
forțe, artistul poate realiza un ~ static, bazat pe
simetrie (obținut prin dispunerea mai mult sau mai
puțin simetrică a unor elemente cvaslasemănătoare
sau identice față de axa centrală sau față de un punct
central), din care rezultă impresia de calm, ordine,
pondere; se mai poate crea și un - dinamic, bazat pe
așezarea asimetrică a elementelor față de aceleași
repere, care are un caracter labil, „neliniștit"; în care
persistă impresia unui dinamism virtual, mai mult sau
mai puțin decelabil. Epocile clasice au tins, în
general, spre primul dintre acestea; epocii
contemporane pare a-i fi propriu ultimul. într-o
pictură, o pată mică și contrastantă poate contra-
balansa una mult mai mare, dar necontrastantă, tot
așa cum un kg de plumb atîrnă la fel de greu ca un kg
de pene (din acest punct de vedere, tabloul
asemănîndu-se unei balanțe imaginare cu două
talgere); pe de altă parte, din felul în care se
stabilește e. între aria „plinului" și cea a „golului"
rezultă situații expresive diverse și inedite. într-o
sculptură, e. este controlat de artist prin dirijarea axei
verticale (dispusă deci în sensul forțelor gravita-
ționale) care îi intersectează centrul de greutate (fr.
equilibre, it. bilico, equilibrio, germ. Gleichgewicht,
engl. equilibrium, balance, poise).	L.L.
ECHiNA Mulură semicirculară plasată între partea
superioară a fusului coloanei și abacă, formînd
împreună cu aceasta din urmă capitelul doric (fr.
echine, it. echino, cuscinetto, germ. Echinus, engl.
echinus).	I.C.
ECLERAJ (fr.) 1. Acțiunea și totodată modul de
iluminare al unui obiect etc. Se realizează cu ajutorul
luminii naturale (diurne) sau artificiale (prin
intermediul unui foarte variat ansamblu de aparate și
surse de lumină). Poate fi direct, indirect, zenital,
lateral sau razant. Este un factor foarte important în
perceperea formelor și mai ales a culorilor.
Acționează asupra complexului mecanism al vederii
prin intensitate, cromatism, unghi de incidență,
claritate etc. Astfel, într-o lumină de intensitate medie
sau mare culorile apar luminoase și strălucitoare,
peste o anumită limită aceleași culori tind spre alb,
iar într-o lumină extrem de puternică are loc
fenomenul de „orbire" temporară. Lumina scăzută
produce fenomene optice de alt tip: scade
luminozitatea și saturația culorilor, care se răcesc,
roșul tinde spre acromatism, în vreme ce albastrul
pare mai strălucitor. Lumina incandescentă produsă
de becuri sau de flăcări este caldă, exaltă culorile
calde și le grizează pe cele reci, iar lumina emisă de
tuburile fluorescente este, în general, prea rece și
alterează cromatica în sens opus. Problemele
specifice e. se repercutează în realizarea, expunerea,
receptarea și conservarea operelor de artă. 1/. și
lumină (directă, laterală, invizibilă, monocromatică,
razantă). 2. Termenul este folosit și în legătură cu
distribuția luminii într-o reprezentare plastică
realizată pe un suport plan (fr. eclairage, it.
illuminazione, germ. Beleuchtung, Belichtung, engl.
lighting).	L.L.
ECORȘEU (fr. ecorche, jupuit) Sculptură cu
caracter instructiv, reprezentînd un om sau un animal
înfățișați fără piele, care servește la cunoașterea
anatomiei umane și animaliere. Antichitatea greacă
oferă un exemplu de e. în grupul statuar Marsyas
jupuit de Apollo. în 1767, J.A.Houdon execută două
modele de e. (în atitudine de mișcare și în stare de
repaus) care vor fi răspîndite în mediul artiștilor și în
cadrul academulorjie artă. Sculptorul C.Brâncuși, în
colaborare cu doctoful D.Gerota, realizează, în 1902,
un e., avînd ca model statuia antică Antinous din
Belvedere, destinat Școlii de arte frumoase din
București (fr. ecorche, it. Io scorticato, scudiato,
spellato, germ. Muskelmann, engl. skinless figure,
flayed man).	C.R.
ECRAN Paravan (sau panou) portativ, plasat în
fața căminului pentru a proteja de căldura focului. în
China și Japonia, e. erau lăcuite și, uneori,
incrustate. în Europa, potrivit stilurilor istorice, e. era
alcătuit dintr-un panou textil (țesătură, tapiserie sau
broderie, uneori cu pasmanterie) sau din hîrtie
(pictură sau stampă populară) montat într-un cadru
de lemn vertical, simplu sau sculptat, susținut de
două patine, un trepied sau un pivot (fr. ecran, it.
paracamminetto, parafuoco, germ. Kaminschirm,
Ofenschirm, engl. fire-screen).	C.R. și A.N.
ECUSON (fr. ecu, scut) Mic obiect decorativ în
formă de scut, realizat din metal, material textil, lemn,
piele etc., aplicat pe un obiect-suport sau realizat
împreună cu acesta, avînd fie valoare explicit
heraldică, fie numai decorativă (fr. ecusson, it. scudo,
stemma nobiliare, germ. Wappenschild, engl.
escutcheon, hatchment).	T.S.
ECVESTRA (lat.) Statuie reprezentînd o persoană
călare. Din antichitatea romană se păstrează statuia
e. a împăratului Marc-Aureliu (Piața Capitoliului,
Roma). Renumite pentru Renașterea italiană sînt
statuile e. de condotieri, de Donatello (Gattamelatta,
Padova) și de Verrocchio (Colleone, Veneția). în sec.
20, una din cele mai grandioase este statuia e. a
generalului Alvear (Buenos Aires) de E.A.Bourdelle.
In arta românească, printre lucrările cele mai
reprezentative pentru statuara e. sînt: Ștefan cel
Mare (Suceava) de I.Bârleanu, Mircea cel Bătrln
(Tulcea) de LJalea, Mihai Viteazul (Alba lulia) de O.
Han (fr. statue equestre, it. statua equestre, germ.
Reiterstandbild, engl. equestrian statue). C.R.
EDICULA 1. Monument funerar roman în formă de
nișă, decorat cu sculpturi în relief reprezentînd, în
zona centrală, fie portretul defunctului, singur sau cu
soția, fie banchetul funerar, însoțite, uneori, de o
inscripție, pe suprafețele laterale fiind ilustrate scene
mitologice cu conotații funerare sau motive
decorative. E. este compusă din: soclu, trei lespezi
de piatră legate cu crampoane, acoperișul și
coronamentul. Uneori, e. reproduce fațada unei case
romane. 2. Construcție de mici dimensiuni, puțin
adîncă, cu fronton și acoperiș în două ape, servind ca
monument funerar sau ca cenotaf. 3. în pictura
bizantină sau de tradiție bizantină^ e. apare frecvent în
fundalul scenelor de inspirație biblică. I.C. și T.S.
EDIFICIU Construcție de dimensiuni importante, cu
funcții diferite, de locuire, reprezentare, cult, activități
publice etc.	T.S.
EFECT Impresie specifică, deosebită, produsă ca
urmare a folosirii într-un mod mai aparte a
elementelor de limbaj plastic (compoziție, culoare,
formă, lumină, perspectivă, pastă picturală și
pensulație, textură, transparență și opacitate), sau
prin subiect, manieră, dimensiune etc. (Atunci cînd un
e. nu este integrat organic operei, ci este provocat în
scopul de a impresiona cu orice preț, termenul se
utilizează și cu sensul peiorativ de truc.) (fr. effet, it.
effeto, germ. Eindruck, Effekt, Wirkung, engl. effect).
L.L.
EFIGIE (lat. effigies) 1. Denumire folosită din
antichitate pentru imaginea unei persoane
importante, în viață sau decedate, modelată în ceară
și colorată. 2. Portretul, din față sau din profil,
reprodus pe o medalie sau o monedă. 3. Prin
extensie, orice portret (desenat, gravat, pictat,
incizat, sculptat) de diverse dimensiuni (fr. effigie, it.
effigie, germ. Bildnis, engl. effigy).	C.R.
EFLORESCENTE (fr.) Depozite de săruri
cristalizate care apar pe suprafața picturilor murale.
Sînt cauzate mai cu seamă de umiditatea zidului —
internă ori formată prin condens —, dar și de
contactul cu unele elemente poluante din aer, sau de
proliferarea unor bacterii. In compoziția lor intră
diverse combinații chimice ale calciului, magneziului,
sodiului, potasiului etc., care acționează nociv asupra
operei, făcînd necesară intervenția restauratorului.
L.L.
EGHERĂ —> aiguiere
EGRETA 1. Mănunchi de pene de stîrc, albe, lungi
și subțiri, purtat ca podoabă la pălării și chipie. 2.
Fascicul de pene în formă de buchet, folosit ca
ornament al capului. 3. Prin extensie, podoabă de
cap din metale și pietre prețioase, constituită din
două elemente: unul fixat printr-o agrafă, celălalt
mobil, format din motive amintind ramuri sau pene.
Sin. panaș, surguci (fr. aigrette, it. pennacchio, germ.
Federbusch, engl. aigrette, tuft of feathers).
V.D. și A.N.
ELE
163
EISENPORZELLAN (germ.) Varietate de ceramică
roșie cu o suprafață neagră-cenușie, uneori decorată,
creată în sec. 18 de ceramistul Bottger, la manu-
factura germană Meissen.	V.D.
ELEMENTARISM Teorie susținută în 1926, de
olandezul Theo van Doesburg, în revista „De Stijl",
prin care se atenuează rigorismul concepției abstract-
geometrice a lui Piet Mondrian și al neoplasticismului,
propunîndu-se o dinamizare a imaginii cu ajutorul
altor elemente geometrice adăugate unghiului drept
exclusiv, folosit de Mondrian.	A.P.
ELEMENT DE ARHITECTURĂ Fiecare dintre
părțile constitutive ale unui edificiu, care pot fi
individualizate prin formă, dimensiuni, uneori
materiale diferite, corespunzînd unor funcții anume
îndeplinite în cadrul ansamblului construit. T.S.
ELEMENTE, CELE PATRU - După concepția
antică, acestea sînt: aerul, apa, pămîntul și focul. în
iconografia medievală, apar singure sau în cadrul
unor cicluri, asociate sau înlocuite cu alte imagini cu
semnificație analoagă: Cele patru fluvii ale
Paradisului, Cele patru anotimpuri etc. Reprezentările
personificate trădează un substrat cosmogonic, iar
cele animaliere influențele exercitate de Fiziolog.
T.S.
ELENISM Perioada cuprinsă între sec. 3 -1 Î.H., e.
caracterizează întreaga lume mediteraneană
definindu-se printr-o înlocuire a canonului clasic.
După moartea lui Alexandru Macedon asistăm la
fărîmițarea lumii grecești și la pătrunderea unui nou
val orientalizant, care aduce după sine motive și teme
artistice noi, modificînd gustul epocii. Astfel, e.
înseamnă deschiderea interesului pentru expresie,
accentuată pînă la grotesc, înlocuirea caracterului
eroic, exemplar, al tematicii, prin abordarea temelor
din viața de zi cu zi, ilustrate cu un deosebit realism.
Remarcăm deschiderea pentru portret și atenția
pentru reprezentarea vîrstelor omului. în arhitectură
se impune stilul corintic, fiind mai apropiat ideii de
grandoare. încep să fie folosite apareiajeie de
stucatură, imitînd diverse calități de materiale,
precum și pictura în trompe-l'oeuil în decorarea
interioarelor.	I.C.
ELE
164
ELEUSA Tip Iconografic ortodox pentru Maica
Domnului cu Pruncul, derivat din Hodighitria, față de
care prezintă o mai mare libertate în redarea
personajelor, prin renunțarea la stricta (rontalitate,
rotirea copilului către mama care își înclină capul
spre el, gesturile mai variate ale mîinilor. Sin.
îndurătoarea.	T.S.
ELEVAȚIE 1. Reprezentare grafică sau fotografică
a fațadei (sau a fațadelor) unei construcții, ori a unei
secțiuni verticale prin volumele acesteia. 2. în
limbajul de specialitate, dar oarecum impropriu,
edificiul de la nivelul solului în sus, considerat în
opoziție cu fundațiile, care sînt ascunse privirii (fr.
elevation, it. alzato, prospetto, germ. Aufriss, engl.
elevation, raised plan).	T.S.
ELISABETAN, STIL ~ Corespunzînd domniei
Elisabetel I (1558-1603), stilul care îi poartă
convențional numele reprezintă evoluția firească a
stilului Tudor și amplificarea programelor decorative
ale acestuia pînă către sfîrșitul sec. 16. Edificiile, deși
folosesc tot mai mult elemente renascentiste
continentale, rămîn dominate de structurile
medievale. Decorul interior, cu intenții sompluare, se
caracterizează prin plafoanele cu stucaturi, pereții cu
lambriuri din diferite esențe lemnoase, surmontate de
frize din stuc policromat, tapiseriile murale adesea
țesute cu fir din metal prețios, totul contrastînd cu
solul simplu din stejar sau acoperit cu țesături de
trestie. Mobilierul — care este cel al perioadei
precedente — este distribuit de-a lungul pereților,
alternînd lăzi decorative cu scaune sau taburete și
dresoare acoperite cu covoare orientale și vase din
ceramică sau metal, uneori importate și ele din
Orient. Patul capătă forme puternic arhitecturale, o
bază supradimensionată, montanți în formă de
balustru bulbat și un cer bogat decorat, iar predilecția
pentru decorurile intarsiate (de influență italiană, dar
mai ales germană și flamandă) e tot mai evidentă, ca
și folosirea broderiilor autohtone și a țesăturilor
importate de pe continent. Epoca marchează o
relativă înflorire a ceramicii și prelucrării metalelor
influențată de modelele septentrionale, ca și a
sticlăriei imitînd producția venețiană a vremii (engl.
Elizabethan style).	C.D.
EMAIL Substanță sticloasă, translucidă sau opacă,
incoloră sau colorată (cu oxizi metalici), aplicată sub
formă de pulbere sau de pastă (ia cald), pe piese de
metal (aur, aramă, bronz), de sticlă, de ceramică,
pentru a le proteja și a obține un efect decorativ. Arta
e.t cunoscută de persani, indieni, chinezi și japonezi,
pătrunde în Europa și prin popoarele migratoare;
etruscii, grecii și, mai tîrziu, bizantinii realizează în
această tehnică giuvaieruri, piese de cult, legături de
cărți, mînere de arme etc. E. este folosit de romani la
decorarea sticlei, în Evul Mediu de sticlarii arabi și,
începînd din sec. 15, de sticlarii venețieni și de
emailorii francezi de la Limoges. Apogeul artei e. se
situează în sec. 15-16 (atelierele germane produc
sticlărie emailată, care va fi foarte apreciată); în sec.
18, manufacturile de porțelan din Saxonia (Meissen),
Anglia și Franța decorează piesele cu culori de email.
V. și glazură. Sin. smalț (fr. email, it. smalto, germ.
Schmelz, Schmelzarbeit, engl. enamel); - cloisonne
(fr.), tehnică folosită în giuvaiergerie și în arta
decorativă constînd în turnarea unor smalțuri (în
pulbere) divers colorate in compartimentele formate
prin unirea unor lamele extrem de fine de cupru sau
de aur, așezate în formă de gard (cloisons) pe o
placă de metal, după un anumit desen. Pulberea se
fixează după ce piesa a fost supusă arderii la o
temperatură destul de înaltă, în funcție de culorile
folosite. Tehnică asiatică, folosită în Mesopotamia
(mileniul 3 î.H.), în Egipt și în antichitatea greco-
romană, de meșterii bizantini (începutul sec. 6), de
popoarele anglo-saxone, de germani și de franci (din
sec. 8). în sec. 11, orașul francez Limoges devine
centrul preponderent al e.c., concurat, mai tîrziu, de
Blois; în sec. 17-18, e.c. se răspîndește în Germania,
Cehoslovacia, Ungaria (fr. email cloisonne, it. smalto
ad alveoli, s. ad alveoli rapportati, s. a cellette, s.
incassato, s. incastonato, germ. Zellenschmelz,
Goldschmelz, engl. cell-enamel, partitioned enamel,
cloisonne-work):~ champleve (fr.), tehnică folosită în
giuvaiergerie și în arta decorativă, constînd în
turnarea unor smalțuri în pulbere, de diferite culori, în
alveole săpate in masa plăcii de metal (cupru sau
bronz) care servește drept suport. De origine
asiatică, cunoscută de romani, introdusă de celți în
Irlanda, tehnica e.c. se răspîndește în toată Europa
apuseană în sec. 12. în centrele monastice
medievale de pe Valea Rinului și a Meusei din Spania
(Barcelona, Avila, Cordoba), Franța (Limoges), Anglia
(Winchester) se produc piese de cult și de podoabă,
candelabre, ferecături de cărți, casete, căști, minere
de arme, decorate în tehnica e.c. (fr. email
champleve, it. smalto ad alveoli incavati, s. ad incavo,
s. intagliato, germ. Grubenschmelz, Kupferschmelz,
engl. champleve-work, deepend enamel, dug-out,
hollowed-out enamel); ~ en grisaille (fr.), tehnică de
emaitare constînd în desenarea modelului cu ajutorul
unui stilet, pe un strat de smalț negru, cu eliminarea
anumitor porțiuni, astfel ca fondul să rămînă alb.
Ateliere franceze renumite în sec. 15-16: Blois,
Limoges (fr. email en grisaille, it. grattice, germ.
Grisailleschmelz, engl. grisaille, camaieu enamel); -
filigranat, tehnică de emailate constînd în aplicarea
pe o placă de metal a unui fir metalic răsucit pentru a
forma motive florale (garoafă, lalea, rodie etc.),
amintind filigranul oriental; e.t, practicat în sec. 13
de venețieni, ajunge la perfecțiune în Ungaria, în sec.
16, și cunoaște o largă răspîndire în țările vecine;
tehnica este preluată și de meșterii populari ruși (fr.
email filigrane, it. smalto filigranate, germ.
Drahtemail, Filigranschmelz, engl. filigree enamel); ~
pictat, tehnică de emailate asemănătoare cu pictura
în ulei, constînd în straturi suprapuse de culoare:
folia de metal se acoperă cu un fond de smalț opac.
Stilul ELISABETAN
(Renaștere engleză)
1	Ladă- 2 Scaun- 3. Oglindă; 4. Masă pliantă; 5. Masă; 6. Cabinet, 7. Scaun cu spătar înalt; 8. Lambriu; 9-10. Masă cu baluștn;
11. Scaun; 12-14. Ornamente specifice
EMA
166
peste care se pictează cu culori de email; fiecare
culoare se arde separat; prezintă avantajul de a
permite retușuri; este introdus din Italia în Franța în
sec. 16, unde se execută miniaturi și tablouri de
dimensiuni mici cu teme inspirate din gravurile
contemporane, în special la Limoges; în Anglia, în
sec. 18-19, se lucra e.p., în stil rococo (Battersea).
Portretiștii elvețieni din sec. 19 pictau în această
tehnică {fr. email peint, it. smalto dipinto, germ.
Maleremail, Malerschmelz, engl. painted enamel); ~
satinat, procedeu constînd în folosirea unui smalț
care are strălucirea mătăsii (satin) pentru acoperirea
casetelor și obiectelor de podoabă de dimensiuni
mici. Foarte răspîndit în sec. 18 în Franța, Anglia și
Germania (fr. email satine, it. smalto rasato, germ.
Satinschmelz, engl. satin-like enamel); - transil-
vănean, denumire folosită către mijlocul sec. 16
pentru o tehnică specială de emailare practicată de
meșterii din Transilvania (Brașov, Sibiu, Mediaș etc.)
pentru decorarea pieselor de cult și de artă
decorativă, constînd în aplicarea pe placa de metal a
unui fir de argint pentru a forma compartimente în
care se toarnă pulbere de smalț de diferite culori.
Motivele cele mai frecvente sînt cele florale, inspirate
din stilurile orientale și occidentale din Renașterea
tîrzie și barocul timpuriu (fr. email transylvain, it.
smalto di Transilvania, germ. Siebenbiirger Schmelz,
engl. Transylvanian enamel).	V.D.
EMAILA, A - A împodobi piese de metal cu
ornamente din email de diferite culori, după diverse
procedee. Originară din Asia, această tehnică a
trecut din India în Egipt și a cunoscut o epocă de
mare înflorire în arta bizantină, iar în sec. 16, în cea
italiană și franceză; a fost practicată curent în sec.
. 18-19 în Franța, în Anglia și în Rusia. Sin. a smălțui,
(fr. emailler, it. smaltare, germ. Glasieren, engl. to
enamel).	V.D.
EMAILARE —> agatizare
EMAILOR Artist care execută lucrări în tehnica
emailului. Sin. smălțuitor (fr. emailleur, it. smaltatore,
germ. Schmelzarbeiter, engl. enameller). V.D.
EMPATIE (gr. en-pathos, simțire dinăuntru) în arta
plastică, proces psihic prin care privitorul aflat în fața
unei opere se transpune, intuitiv, în intenția,
demersul, semnificațiile creării ei. Lansat și
teoretizat, în înțelesul lui actual de esteticianul și
criticul german Wilhelm Worringer (1881-1965),
conceptul de e. este de esență romantică, prezent
fiind la finele sec. 18 în gîndirea lui Herder, și apoi
preluat de școala estetică germană de la sfîrșitul sec.
19. Teoria rolului e. în înțelegerea operei de artă este
complementara teoriei vizualității pure și acordă un
loc de seamă substanței ideatice și mai ales
emoționale a operei (fr. empathie, it. intropatia, germ.
Einfuhlung, engl. empathy, feeling into). A.P.
EMPIRE, STIL ~ Deși atribuirea acestui stil
domniei lui Napoleon l (1804-1815) a devenit un loc
comun, cercetările moderne tind să evalueze E. ca
acoperind — în extensiunea sa istorică — ultimii ani
ai sec. 18 și primul sfert al sec. 19, deci înglobînd
stilurile Directoire (1795-1799), Consulat (1799-
1804), E. (1804-1815) și Restaurația, la începuturile
sale, și reprezentînd o singură evoluție a
neoclasicismului european. Arhitectura este dominată
de modelul templului, iar cartea lui Percier și
Fontaine, arhitecții favoriți ai împăratului, Recueil de
decorations interieures, va fi adoptată de toți ceilalți
artiști ai epocii. Decorația interioară este dominată de
modelele arhitectonice, de ordonanțele de pilaștri și
coloane, de diviziunea simetrică în panouri a
pereților, uneori ritmați de oglinzi și adesea acoperiți
cu țesături sau tapete en grisaille. Repertoriile
ornamentale corespund succesiv gustului zilei: sub
Directorat este reluat stilul etrusc și arabescul
pompeian; Consulatul adoptă temele egiptene
(sfinxul, obeliscul, hieroglifele); E. va instaura
supremația antichităților romane și a Renașterii:
coloane, cariatide, ghirlande, lire, grotești, stele, la
care se vor adăuga, mai tîrziu, motive de inspirație
goticizantă, turcești sau chineze. Rigoarea liniilor,
volumele limpezi, inspirate de modelele arhitecturii,
caracterizează producția de mobilier a epocii.
Comoda, secreterul, consola păstrează structurile
tradiționale-, dar stilul cunoaște noi apariții sau
reeditări de modele mai vechi: psyche-ul cu oglindă,
coiffeuse-e\e cu sau fără oglindă, atenienele cu trei
picioare, masa de lucru pentru salon (metier ă
broder), mesele de noapte (somno), canapelele
meridienne, cu trei spătare inegale. Patul va fi de
acum înainte amplasat la perete, fie că este ă
l'antique, en bateau, cu montanți verticali sau â
/'imperiale cu estradă, colonete și baldachin cu
perdele. Lemnul de acaju primează, iar marmura,
bronzul, porfirul, pietrele dure, elementele aurite se
regăsesc în decorul mobilierului E. Dominantele
cromatice ale interiorului, la început luminoase, vor
folosi, la apogeul s.E., combinații susținute de roșu
purpuriu, galben auriu, verde antic, albastru închis.
Producția de tapiserii este destul de redusă, cîteva
piese, lucrate la Gobelins, răspunzînd comenzilor
regimului, dar manufacturile de Savonnerie vor pro-
duce numeroase covoare decorate în gustul E. Răs-
pîndirea și prestigiul s.E. vor fi mari în epocă, infiuen-
țînd practic întreaga Europă, pînă în Rusia unde ele-
mentele date vor fi sintetizate într-o manieră proprie
(fr. style Empire). V. și stil Directoire, stil Retour
d'Egypte	C.D.
EMPIRE RUS, STIL - Ceea ce corespunde
acestui termen în istoria artelor decorative europene
este stilul creat sub domnia lui Alexandru I (1808-
1825), puternic influențat atît de remanențeie
neoclasicismului rus de la sfîrșitul sec. 18, cît și de
prestigiul stilului Empire, din Franța vremii.
Stilul EMPIRE
1. Pat cu baldachin; 2. Pat; 3. Scaun; 4-5. Fotoliu; 6. Masă; 7. Consolă cu cariatide; 8. Fotoliu; 9. Gheridon; 10. Cabinet;
11-12 Ornamente specifice
EMP
168
Arhitectura, dominată de lecția lui N.Ledoux,
cunoaște realizarea. unor importante ansambluri
urbane, la Petersburg și Moscova, caracterizate prin
predilecția pentru colonade monumentale de stil
clasic și de prezența numeroaselor statui pentru
decorarea edificiilor. Producția de mobilier este
importantă: se creează somptuoase ansambluri de
aparat și piese pentru interioarele private; specifică
este utilizarea lemnului și a furnirului de foarte bună
calitate și rara folosire a bronzurilor decorative.
Atelierele de mobilier cele mai reputate sînt cele ale
lui H.Gambs (furnizorul curții imperiale) A.Tour și A.
Pick. Materialele cele mai folosite sînt acajuul și
mesteacănul de Karelia.	C.D.
EMPLECTON Umplutură alcătuită din piatră
sfărîmată, cioburi de cărămidă, pietriș, nisip etc.
peste care se toarnă mortar pentru a forma o masă
compactă care devine nucleul unei zidării delimitate
pe ambele părți de un parament de piatră fasonată
sau de cărămidă.	T.S.
EMPORĂ Termen generic pentru tribună. în
arhitectură, folosit mai ales pentru a
'5’ desemna tribunele imperiale, regale sau
nobiliare de origine bizantină, preluate în
arhitectura carolingiană (Aachen) și foarte
răspîndite în cea romanică. în aceasta din
urmă, încăpere boltită, plasată în
extremitatea vestică a bisericii, la etaj,
deschisă prin arcade spre sanctuar, de
unde persoanele de rang asistau la slujbă.
Termenul folosit și pentru tribunele laterale
din aceleași biserici romanice, iar ulterior
j și pentru balcoanele perimetrale din lemn
r din bisericile protestante, instalate pentru
h a mări spațiul util (fr. tribune, it. galleria
UI superiore, tribuna, germ. Empore, engl.
gallery, loft).
T.S.
emporă

EMULSIE (fr.) Amestec fizic compus, de obicei, din
apă, clei și ulei — adică un mediu lichid neutru, o
substanță care emulsionează și alta care este
emulsionată —, folosit ca aglutinant pentru unele
culori tempera. Cele mai folosite substanțe capabile
să emulsioneze sînt: gălbenușul de ou, cleiurile
animale, cleiul de cazeină, guma arabică, săpunul
etc. Materiile emulsionabile sînt uleiurile sicative și
unele rășini naturale dizolvate în esențe (verniuri). -
naturale sînt cele mai vechi: antichitatea ne-a
transmis texte care pomenesc lichidele produse de
anumite plante, cum ar fi sucui de euphorbium și
sucul de smochin („laptele de smochin"). Mai folosit
(și probabil mai vechi) pare însă a fi gălbenușul,
căruia i se adăuga, uneori, suc de euphorbium sau de
smochin. în Evul Mediu, gălbenușului i se adăuga
numai apă, iar atunci cînd era folosit oul întreg, i se
încorpora sucul cîtqrva „așchiuțe de ramuri de
smochin" (C.Cennini). Oul este folosit pînă în zilele
noastre, in general, gălbenușul se amestecă cu un
volum egal de apă și cu un conservant (puțin oțet,
acid boric, acid salicilic etc.); - artificiale datează din
ultimele secole, fiind alcătuite din gălbenuș, ulei de
pictură și, cîteodată, verni, devenind prin aceasta mai
grase. După o regulă cunoscută de pictori,
gălbenușul nu poate emulsiona decît cel mult un
volum egal de ulei și o cantitate mult mai mică de
verni; prea mult ulei va da rezultate prea apropiate de
factura culorilor de ulei, brunisînd. (Proporția e.
naturale sau artificiale față de pigmenți este, în
general, 1/1. Diluantul culorilor este apa.) - moderne
sînt realizate cu rășini polimerice acrilice, vinilice sau
acrilo-vinilice. încep să fie cunoscute și folosite în
jurul anilor '50, calitățile lor părînd a egala pe cele ale
e. tradiționale. Pot fi utilizate și ca grunduri.
Aglutinate cu pigmenți, aceste e. au dat naștere unor
serii de culori foarte bine primite de artiști. L.L.
ENCAUSTICA (gr. enkausis, ardere) 1. Procedeu
tehnic antic în care pigmenții sînt aglutinați cu ceară
și alte ingrediente (rășini, cleiuri, gume), materia de
bază cea mai prețuită fiind ceara punică. Totodată
aglutinant și strat protector, ceara punică asigură
culorilor calități neobișnuite: sînt translucide, nu se
întunecă, nu îngălbenesc, nu craclează, nu sînt
sensibile la umiditate, nu necesită un verni final;
pasta picturală are aspectul unor pietre prețioase și o
durabilitate excepțională. Suporturile pentru e. erau
tencuiala, piatra, lemnul, fildeșul. Pentru aplicarea
culorilor se foloseau spatule de bronz și pensule.
Culorile erau încălzite la început pentru fluidizare, pe
parcursul lucrului, pentru îmbinare, iar la sfîrșit,
pentru lustruire. Procedeul a fost aplicat în pictura
murală egipteană (se cunosc fragmente care datează
din mileniul 3 Î.H.) și a atins momentul de apogeu în
pictura greacă, unde l-au utilizat pictori celebri ai
antichității (Zeuxis, Apelles, Pausias). Astăzi se mai
păstrează puține opere lucrate în e., dintre care se
detașează portretele funerare tîrzii de la Fayum (sec.
1-4), pictate pe panouri de lemn. Procedeul antic, în
care se lucra la cald (uneori și la rece), a fost preluat
și modificat în Bizanț, apoi s-a pierdut. Pictura în care
se folosesc astăzi culori de ceară nu este veritabila e.
2. Metodă antică de acoperire cu un strat subțire de
ceară a statuilor. V. ganosis. 3. Preparat
contemporan folosit pentru protejarea și lustruirea
mobilelor, parchetelor etc. (fr. encaustique, it.
encaustico, germ. Enkaustik, Wachsmalerei, engl.
encaustic, painting with wax-colours).	L.L.
ENDONARTEX în arhitectura bizantină, spațiu
îngust plasat între naos și pronaosul propriu-zis
(nartex) sau între acesta din urmă și pridvor
(exonartex).	T.S.
ENGOLPION (gr.) 1. în aria bizantină, cruce
pectorală (mai rar, medalion) din metal prețios sau
comun, alcătuită din două valve identice, închizînd
între ele relicve. Ambele fețe sînt decorate în relief cu
imaginea Răstignirii și respectiv cu cea a Maicii
Domnului, mai rar cu chipul unui sfînt. 2. Unul dintre
însemnele demnității episcopale la ierarhii ortodocși,
constînd dintr-un medalion din metal prețios, cu
partea centrală avînd funcție de relicvar, acoperită cu
o imagine sacră, de regulă cea a Maicii Domnului (fr.
encotpion, it. encolpio, germ. Enkolpion, engl.
pectoral cross).	T.S.
ENGRELURE (fr.) Bandă îngustă din fire de pas-
manterie sau din dantelă, cu dințișori, care întărește
marginea unei țesături (fr. engrelure, it. trinetta,
germ. Kldppelei, Spitzenborte, engl. puri). V.D.
ENTASIS Curbare convexă foarte ușoară a fusului
unei coloane clasice în zona mediană pentru a
compensa deformarea optică.	I.C.
ENTRE-DEUX 1. Broderie sau dantelă îngustă, cu
marginile drepte, care se fixează între două porțiuni
de țesătură. 2. Consolă sau dulăpior așezat pe un
panou între două deschideri. 3. Bule care se
formează în sticlă, în timpul prelucrării (fr. entre-
_____EPI
169
deux, it. tramezzo, germ. Zwischensatz, engl.
insertion of tace, iniet).	V.D.
ENTRELACS (fr.) Motiv decorativ, pictat sau
sculptat, alcătuit din linii curbe sau frînte care se
întretaie. Fiecare stil arhitectonic are o formă
caracteristică de e. Cunoscut de popoarele extrem-
orientale și arabe, e. a fost frecvent utilizat în
antichitate, în epoca romanică și în Renaștere.
Diferite varietăți: - împletite, - gen panglică, - ă la
grecque. De asemenea, e. este foarte frecvent în
miniaturile din manuscrisele irlandeze din sec. 10,
apoi și din restul Europei, utilizat mai ales în
frontispicii și chenare, ca și în ferecaturi și în decorul
legăturilor de carte (fr. entrelacs, it. intrecci, intre-
cciatura, sculture a intreccio, germ. Verschlingung,
Geflechtsornamentik, Bandelwerk, engl. interlacings,
twining, knotwork, plaitwork).	V.D.
ENVIRONMENT (engl.) Alcătuire spațială a
ambientului (environment), artistul folosind în acest
scop materialele cele mai diverse (apă, lumină,
pămînt etc.) și mediile (televiziune, radio) care pot
stîrni atenția privitorului (Rosenquist, Beuys,
Oldenburg, Vostell).	M.P.
EP1FANIE (gr. epifaneia, arătare, apariție)
Denumire dată sărbătorii bisericești în care se
comemorează Botezul lui Hristos, ocazie cu care s-a
manifestat pentru prima dată Sf.Treime. Se
comemorează la 6 ianuarie. în vechime se
comemorau și alte arătări ale dumnezeirii, ca de pildă
închinarea magilor. Această tradiție este păstrată de
Biserica Apuseană.	T.S.
EPISCOPIE în sistemul organizatoric al bisericilor
creștine, instituția cu cel mai înalt rang canonic, con-
dusă de un episcop, persoană care, prin consacrare,
se consideră că devine urmaș al apostolilor.
Jurisdicția e. este teritorială, în funcție de diferitele
culte, în subordinea ei aflîndu-se forme organizato-
rice diverse. Sediile e. se află în orașe și sînt marcate
cu prezența obligatorie a unei catedrale. T.S.
EPISTIL -> arhitravă
EPITAF (gr.) 1. Broderie liturgică ortodoxă, de mari
dimensiuni, înrudită din punct de vedere iconografic
și simbolic cu aerul. Pe ea este figurată scena
Plîngerii lui Hristos: acesta, mort, este întins pe o
EPI
170
lespede roșie, fiind vegheat de îngeri cu ripide, iar cel
mai adesea și de Maria, loan Botezătorul și Maria
Magdalena (e. de la Mînăstirea Cozia, 1394; e. de la
Dobrovăț, 1504). Se folosește la ceremoniile din
vinerea și sîmbăta Patimilor (fr. epitaphios, it.
epitaffio, germ. Beweinungstuch, Grabdecke, engl.
shroud). 2. în goticul tîrziu, în Renaștere și în baroc,
în țările catolice și protestante, tip de tablou votiv cu
rol funerar, individual sau de familie. Are fie forma
unui panou independent, în care defunctul singur, ori
cu membrii familiei, apare reprezentat la picioarele
unui sfînt — în zonele catolice —, fie pe un fundal de
peisaj sau pur decorativ. în sec. 17-18, în
Transilvania, forma comună de e. este reprezentată
de mici altare cu colonete și fronton, pe panoul
cărora sînt menționate numele defunctului (ori cele
ale membrilor familiei sale), funcția și anii de viață (fr.
epitaphe, it. epitaffio, germ. Grabinschrift, engl.
epitaph).	T.S.
EPITRAHIL (gr.) Piesă vestimentară liturgică
ortodoxă, alcătuită dintr-o bucată de stofă, lungă și
îngustă, purtată de preot în jurul gîtului și atîrnînd
peste piept, ca însemn al funcției sacerdotale. Cele
mai prețioase sînt brodate pe mătase, cu fir și aplicații
de perle. Broderia este fie figurativă (scene și
personaje din Noul Testament), fie decorativă. Unele
poartă și imaginea donatorilor (cel dăruit de Alexandru
cel Bun și Doamna Marina, 1429; cel cu portretele Iul
Ștefan cel Mare și Alexandru, 1494, cel dăruit
Mînăstirii Bistrița, Vîlcea, de BarbuCraiovescu și soția
sa Negoslava, 1519). în cultul catolic, sin. stola (fr.
etole, it. stola, germ. Stola, engl. stole). T.S.
ERKER Termen german, fără echivalent exact în
alte limbi (sinonim, în parte, cu bow window și tradus,
uneori, în românește prin „burduf" sau „fereastră cu
burduf"). în arhitectura gotică din Germania, Europa
Centrală și Țările de Jos, rezalit la nivelul etajului
unei construcții — reprezentînd continuarea spațiului
interior al unei încăperi importante —, cu o fereastră
mare frontală, terminat la partea inferioară în
consolă, încununat uneori de un fleuron sau de un
fronton. Ca funcție și parțial ca formă, sin. în
arhitectura orientală cu sacnasiu. V. și bovindou
T.S.
ERMINIE (gr. erminea, manual, îndreptar) De-
numirea sub care sînt cunoscute cărțile de pictură
religioasă răsăritene, care cuprind două părți
distincte: îndrumări tehnice pentru pictură murală și
de icoane și indicații precise de iconografie, atît
privitoare la compoziții, cît și la modalitatea practică
de a realiza diferitele personaje (aspect fiziognomic,
vestimentație). Cea mai cunoscută e. este cea
transmisă de Dionisie din Fuma, care în manuscrisul
din 1729-1733 a consemnat tradiția bizantină și
postbizantină păstrată la Muntele Athos, unde era
călugăr.	ț.s.
ESCARPĂ în arhitectura defensivă, taluz al
șanțului orientat către spațiul interior al unei fortificații
(fr. escarpe, it. scarpa, germ, innere Grabem
boschung, engl. scarp). 1/. și contraescarpă T.S.
ESCATOLOGICE, TEME ~ Teme iconografice
ilustrînd credința cu privire la sfîrșitul omului și la
viața de apoi, în iconografia creștină, cele mai impor-
tante sînt: Judecata de Apoi, Arhanghelul Mihail
cîntărind sufletele etc.	Ț.s.
ESENȚE Produse lichide obținute prin distilare,
care posedă calități indispensabile muncii pictorului:
fluiditate, lipsă de culoare proprie, volatilitate, putere
de penetrație; la acestea se adaugă proprietățile
sicativante ale unora și capacitatea de a crea soluții.
Ca atare, fluidizează culorile fără a le afecta cromatic
sau chimic, le cresc aderența și sicativitatea, iar după
un anumit număr de ore se volatilizează. Sînt astfel
vehicule ideale pentru culorile de ulei, perfecționarea
și răspîndirea picturii în ulei fiind nemijlocit legată de
utilizarea lor. Datorită capacității de a dizolva rășinile
și de a alungi uleiurile, e. sînt folosite la prepararea
verniurilor și la aglutinarea culorilor de ulei, intră în
mediumurile picturii, în diluanții pastelor, fac parte
dintre solvenții restauratorilor. Sînt de origine
vegetală sau minerală: ~ vegetale se obțin fie din
secreții rășinoase naturale (e. de terebentină), fie din
plante (e. de levănțică, de rozmarin etc.). Au cîteva
defecte: în contact prelungit cu aerul se îngălbenesc
și tind să se retransforme parțial în rășină (se
îngroașă, fac mici cheaguri rășinoase, lasă un mic
reziduu brun vîscos pe fundul recipientului, care se
usucă foarte greu). Folosite abuziv slăbesc pasta
picturală, iar dacă nu sînt proaspete o îngălbenesc și
o întunecă; ~ minerale utilizate în pictură derivă din
petrol. Sînt mai penetrante ca cele vegetale,
păstrîndu-și transparența și fluiditatea, indiferent de
natura e., înaintea folosirii pictorii le testează sumar,
pe o hîrtie. albă, curată: după 24 de ore trebuie să
dispară fără nici o urmă. Principalele e. folosite în
pictură provin din levănțică, petrol și terebentină; ~
de lavandă este de două feluri: e. de aspic, extrasă
dintr-o varietate superioară de levănțică (lavendula
spica), prețuită de vechii maeștri; este mai puțin
volatilă decît e. de terebentină, creînd paste ceva mai
grase; e. de lavandă comună, extrasă din levănțică
obișnuită, semivolatilă (astăzi a fost abandonată); ~
de petrol, se obține prin distilarea petrolului brut.
Complet incoloră, foarte fluidă, are un miros specific
temperat, este volatilă (dar nu în mod exagerat, astfel
că nu usucă brusc culorile) și foarte penetrantă; în
contact cu aerul nu-și schimbă compoziția, aidoma e.
vegetale, și, îmbuteliată, se poate conserva un timp
îndelungat. Este utilizată curent în pictură, ca diluant
al culorilor sau pentru alte scopuri. Introdusă în verni
într-o doză exagerată îl precipită. într-o formă
probabil mai puțin pură, petrolul a fost folosit de
Rubens, este prezent în erminiile bizantine (v. neft),
dar purificat, se folosește mai ales în sec. 20. - de
terebentină este cunoscută din antichitate, dar s-a
folosit în pictura de ulei abia din sec. 15. Este un
solvent obținut prin dubla distilare a balsamurilor
scurse din scoarța unor arbori din familia
terebinthaceelor și coniferelor, ori extras din lemnul și
conurile acestora. (Din prima distilare a balsamului
rezultă uleiul de terebentină care, supus unei noi
distilări, produce e.). Ușor de recunoscui după
mirosul ei specific, este considerată diluantul tipic al
pictorilor. Pentru a-i întîrzia învechirea se ferește de
contactul cu aerul, în sticluțe pline, bine închise. în
erminii poartă nume diverse: anomi (var. anoni), apă
grasă, spighinariu (sau spigonariu), terpentin,
trimentin, unt de terpentin (sau de tramentin) etc.
L.L.
ESPLANADĂ Spațiu puțin înălțat de la nivelul
solului, la care se accede prin cîteva trepte, pavat,
mărginit de un portic sau de balustrade, menit să
pună în valoare fațada principală ori întregul volum
construit al unui edificiu, sau să constituie locul din
care poate fi admirat un peisaj (fr. esplanade, it. pia-
zzale, spianata, germ. Vorplatz, engl. esplanade).
T.S.
ESTOMPĂ (fr.) Instrument tradițional cu ajutorul
căruia pot fi realizate pasajele fine, degradeurile, în
lucrări executate în cărbune, în creion sau în pastel.
Este vorba despre un mic sul, rulat strîns și ascuțit,
oarecum ca un creion, confecționat din hîrtie
(sugativă), din piele de căprioară, din pînză, sau
dintr-un alt material moale (fr. estompe, it. sfumino,
germ. Wischer, engl. stump).	L.L.
ESTRADĂ Platformă din lemn, înălțată față de
nivelul pardoselii unei încăperi, pe care se așază o
mobilă, masa în Evul Mediu, tronul sau patul în
locuințele princiare din sec. 17-18. Orice planșeu
parțial ridicat deasupra planșeului camerei, mobil sau
fix, provizoriu sau permanent (fr. estrade, it. palco,
germ. Estrade, Podest, engl. estrade, low platform).
C.R. și A.N.
ESOPA Instrument format dintr-o bară cilindrică de
oțel prevăzută la un capăt cu un mîner, iar la celălalt,
prin tăierea în unghi, cu un vîrf în formă de elipsă. E.
ETR
171
este folosită în gravura pe metal pentru liniile mai
groase, dar mai puțin adinei decît cele obținute cu
acul sau alte tipuri de dăltițe (fr. echoppe, it. ciappola,
scarpello, germ. Echoppe, engl. scorper) .V. și dăltiță
H.M.
ETAJ în construcțiile cu mai multe caturi (nivele),
fiecare dintre cele ridicate deasupra celui aflat la
nivelul de călcare al străzii sau puțin supraînălțat față
de acesta (5—6 trepte) (fr. etage, it. piano, germ.
Geschoss, Stock, Stockwerk, engl. floor, storey,
story). în unele țări, se acordă o importanță sporită
primului e., cel aflat deasupra parterului sau al
mezaninului, aici aflîndu-se încăperile sau
apartamentele cele mai elegante; nu are o denumire
specială în limba română (fr. etage noble, it. piano
nobile, germ. Beletage, engl. main floor). T.S.
ETAJERA Mobilă din .rafturi etajate, adosată sau
suspendată pe perete, folosită pentru cărți, vase,
obiecte decorative etc., din lemn simplu sau sculptat,
lăcuit etc., de dimensiuni și forme variabile, după stil
(fr. etagere, it. armadio a suspensione, scaffaletto,
germ. Gestell, engl. set of shelves, hanging cabinet).
IZ. și bufet, dressoir, credență	C.R.
ETOLA 1. în costumul liturgic catolic, fîșie de stofă
de lînă sau din mătase purtată pe umeri, de preoți; v.
și epitrahil. 2. Eșarfă lată de blană purtată pe umeri
de femei, la începutul sec. 20 (fr. etole, it. stola,
germ. Stola, engl. stole).	A-.N.
ETRURIA Manufactură engleză de ceramică,
situată în apropierea orașului Bbrslem, întemeiată în
1766-1768 de renumitul ceramist Josiah Wedgwood.
(1730-1795) în asociere cu un negustor din Liverpool,
Thomas Bentley. Concentrînd un mare număr de
lucrători, E. capătă proporțiile unui adevărat mic oraș.
Aici se produc piese de calitate remarcabilă din
materiale noi, create de Wedgwood, ca acea gresie
neagră denumită de artist bazalt, din care se
realizează vase de tipul celor etrusce și grecești,
decorate cu figuri pictate în roșu, sau jasperware, o
gresie extrem de dură de culoare albastră, din care
se confecționează piese cu medalioane în relief, în
genul cameelor antice și cu decor alb, liliachiu,
galben, verde sau negru. Se execută și piese de
ceramică cu suprafața marmorată sau care imită
pietrele semiprețioase (de ex. agatul). Jardinierele,
vasele, serviciile de masă, de ceai și de cafea
realizate de manufactura E. se remarcă prin forme de
o nobilă simplitate. Datorită faimei pe care o cunosc
etll
172
creațiile lui Josiah Wedgwood, stilul său este imitat și
de alți ceramiști englezi, care activează în diferite
manufacturi. După moartea artistului, E. trece printr-o
perioadă de declin. în prima decadă a sec. 19,
decorul se îmbogățește cu motive chinezești florale
(crizanteme pictate în culori de email pe bazalt
negru); către mijlocul sec. 19, se execută o serie de
busturi în bazalt negru și se reproduc modelele
anterioare în jasperware. Un nou avînt este
înregistrat după al doilea război mondial. în prezent,
manufactura instalată la Barlaston lîngă Stoke,
lucrează în stil modern. La Muzeul Național de Artă
din București și la Castelul Peleș din Sinaia se află
opere valoroase provenite din această manufactură.
Marcă: numele Josiah Wedgwood, uneori asociat cu
acela al lui Thomas Bentley.	V.D.
EȚUIRE în litografie, pregătirea pietrei cu soluții
acide (de obicei acid acetic diluat) înainte de încer-
neluirea desenului în vederea imprimării (fr. morsure,
it. morso, germ. Atzen, engl. biting).	A.P.
EUHARISTIE Una dintre cele șapte taine
(sacramente) ale creștinismului, instituită de Hristos
la Cina cea de Taină, prin care darurile (pîinea și
vinul) sînt transformate în trupul și sîngele lui Hristos,
prin invocarea dumnezeirii de către preot. Sin.
împărtășanie.	T.S.
EVANGHELIAR Parte a Bibliei (Noul Testament),
care cuprinde cele patru Evanghelii canonice, după
Matei, Marcu, Luca și loan. Cărțile de cult care le
cuprind conțin la început și tabelele de concordanță.
Avînd la bază textul traducerii latine — Vulgata —,
ele conțin și două texte introductive, cel al Sf. Ieronim
(traducătorul) și o scrisoare a episcopului Ciprian.
Atît manuscrisele (adesea foarte prețioase, păstrate
cu începere din epoca carolingiană, de ex. Codex
Aureus de la Lorsch — în Biblioteca Bathyaneum din
Alba lulia, o parte), cît și exemplarele tipărite conțin
și portretul respectivului autor al textului, la începutul
acestuia (fr. evangeliaire, it. evangeliario, germ.
Evangeliar, engl. evangeliary).	T.S.
EVANGHELIST Fiecare dintre cei patru autori
cărora li se atribuie Evangheliile canonice care
formează partea principală a Noului Testament. Sînt
reprezentați ca bărbați maturi, înveșmîntați în
costume antice, cel mai adesea șezînd la masa de
scris, însoțiți sau nu de cîte un simbol propriu: Matei,
înger; Marcu, leu; Luca, taur; loan, vultur. Imaginile
lor decorează cei patru pandantiv! aflați la baza
cupolelor bisericilor bizantine și de tradiție bizantină,
Evangheliarele și Evanghelistarele etc. (fr.
evangeliste, it. evangelista, germ. Evangelist, engl.
evangelist, gospel-writer).	T.S.
EVANGHELISTAR Carte liturgică care reprezintă o
culegere de texte preluate din cele patru Evanghelii,
ordonate în funcție de duminicile de peste an și de
sărbătorile mobile legate de ciclul pascal. Excerptele
din fiecare Evanghelie sînt precedate de portretul
respectivului evanghelist, iar unele exemplare sînt și
ilustrate în cadrul textului (fr. evangelistaire, it.
evangelistario, germ. Perikopenbuch, engl. evange-
listary, liturgica! Gospels).	T.S.
EVANTAI (fr.) Ecran rigid și ușor, cu mîner, pentru
făcut vînt prin agitare, folosit din cele mai vechi
timpuri în regiunile calde. Privit în antichitate ca
însemn al demnității, ca și umbrela, de formă rotunjită
sau semicirculară, neted sau plisat, e. era executat
din frunze, pene, țesături, fildeș etc., iar în Extremul
Orient din hîrtie, pergament sau mătase, decorate cu
picturi, ce se ridicau adesea la valoarea unei opere
de artă. Pătruns în Europa, o dată cu influențele
orientale, e. a fost la modă mai ales din sec. 16, cînd
a apărut e. pliat. în sec. 17-19, e. era ornamentat cu
picturi, dantele, bijuterii. în sec. 20, numeroși, artiști
au executat acuarele și guașe valoroase pentru e. (fr.
eventail, it'. ventaglio, germ. Făcher, Luftwedel, engl.
fan).	a.N.
EXAMENUL ȘTIINȚIFIC AL OPERELOR
Ansamblu metodic de analize la care sînt supuse
operele de artă în scopul studiului, al conservării și
restaurării. Preocupări pentru cercetarea operelor și
sub aspectul lor material apar în cea de a doua
jumătate a sec. 19, devenind apoi tot mai apro-
fundate, pentru ca în ultimele decenii să se producă o
revoluție a mijloacelor de studiu; astăzi la analiza
valorilor muzeale participă discipline cum sînt chimia,
fizica, matematica, electronica, informatica, statistica.
Studiul picturilor în ulei, de pildă, pune probleme
dificile, întrucît materiile din care este alcătuit tabloul
au un caracter eterogen: suportul (pînză, lemn,
carton, metal etc.), pigmenți! (materii organice sau
minerale, naturale sau artificiale), aglutinantul (uleiuri
sicative de origini variate), verniul final (rășini
diverse, esențe etc.). Toate acestea fiind dispuse în
straturi suprapuse, examenul lor pretinde procedee și
tehnici specifice. Studiul unui tablou începe prin
analiza suprafeței, făcută la un ecleraj natural sau
artificial. Lumina tangențială sau razantă pune în
evidență starea materiei picturale, deformările pînzei,
„scriitura" pictorului; prin macrofotografie, cu o mărire
de 5-10 ori, se adîncesc observațiile făcute,
adăugîndu-li-se date care privesc rețelele de craciuri
sau prezența unor repictări; datorită microfotografiei
realizate cu un microscop care mărește pînă la 3000
de ori, se acumulează date în legătură cu, modul de
frecare al pigmenților, stadiul uzurii grundului, alte
diverse alterări; iar fluorescența ultravioletă încheie
studiul suprafeței tabloului. Pentru straturile profunde
ale lucrării se apelează la razele infraroșii, care
decelează elemente legate de natura unor culori,
eventualele repictări sau modificări aduse, semnături
dispărute sub verniuri, și chiar desenul inițial al
autorului. Prin razele X se observă starea suportului
și a cușei picturale, modificările compoziției inițiale
etc. Prin extragerea unor minuscule fragmente de
materie colorată, asupra cărora — după ce au fost
înglobate într-o rășină poliesterică și secționate
transversal — se fac analize stratigrafice la un
microscop ce le mărește între 100-200 ori, se relevă
numărul și grosimea cușelor, verniurile intermediare,
variațiile de aglutinare și repictările. Sînt efectuate
diverse teste microchimice: acțiunea unui solvent sau
reactiv, încălzirea, fixarea coloranților specifici etc.
Pentru a se obține informații asupra moleculelor se
recurge la spectrometria moleculară, care folosește
tehnici ca spectrometria de absorbție infraroșie,
microsonda Mole etc., cu ajutorul lor putînd fi studiați
pigmenții, lianții, verniurile, ceara, polimerii sintetici
etc. Pe de altă parte, cu ajutorul a două tehnici
cromatografice — în fază lichidă și în fază gazoasă
—, folosite în studiul eșantioanelor, sînt separate
unele melanjuri, identificîndu-se diverșii pigmenți și
lianți ce le compun. Studiul sculpturilor și al altor
opere și obiecte de artă sau arheologie pune
probleme complexe, dată fiind varietatea materialelor
și a tehnicilor de lucru. Începîndu-se cu examenul
suprafeței, făcut cu ajutorul unei lupe binoculare cu
viziune stereoscopică, se recurge apoi la fluorescența
în ultraviolete și la studierea cu ajutorul microscopului
electronic cu baleiaj (care mărește pînă la 300 000 de
ori), la reflectografia infraroșie și la emisiografie.
Pentru studiul constituției interne a obiectului este
folosită endoscopia, radioscopia și microscopia.
Analizele se fac pe obiect — prin microfluorescența X
sau spectrometria cu emisie în ultraviolete —, sau pe
eșantioane, prin fluorescența X, spectrometrie,
fotometria flamei, microsonda Castaing etc. Se mai
operează analize structurale, mineralogice, ale com-
pușilor organici, ale țesăturilor și coloranților etc.,
pentru care în ultimii ani au fost elaborate serii de
tehnici specifice.	L.L.
EXCUDIT Termen care însoțește, adeseori, numele
editorului în partea de jos a unei gravuri; prescurtat
exc. Figurează, pînă în sec. 19, pe gravurile al căror
autor nu este identic cu cel care a desenat imaginea,
acela plasînd, alături de nume, cuvîntul „invenit"; de
asemenea, figurează pe gravurile de reproducere.
A.P.
EXECUȚIE Termen care, în limbajul artiștilor,
denumește etapa de lucru în care opera este
concretizată în materialul specific, se împlinește și se
finalizează. De obicei este precedată de o etapă de
concepere, de clarificare a ideii, care este însoțită de
schițe, de studii preliminare ori de proiecte. Există
artiști care trec direct la e. operei, bazați pe o
îndelungă experiență profesională. în anumite tehnici
artistice antamarea directă nu este posibilă (de ex. în
marile compoziții murale lucrate în mozaic sau frescă,
în tapiserie etc.). Durata e. unei opere variază de la o
artă la alta, de la un procedeu tehnic la altul, de la un
artist la altul. E. tabloului pictat în ulei urmează
aceleași faze: se poate desfășura într-o singură
repriză de lucru (v. alia prima) sau în- mai multe
EXL
173
(tabloul depășește faza de eboșă și se împlinește
prin reluări succesive). Mărimea lucrării, subiectul,
numărul mare de personaje, modificările de viziune și
noile soluții ivite pe parcurs, eventualele incidente de
natură tehnică, erorile etc. sînt tot atîția factori care
prelungesc travaliul artistic. Sînt indispensabile, într-o
astfel de e.. prelungită, cunoașterea rezultatelor
expresive ale suprapunerilor și respectarea regulii
„gras pe slab". Reluările făcute pe straturi prea puțin
uscate, pauzele prea mari, neînsoțite de precauțiile
tehnice necesare (degresarea suprafeței pictate, cu
alcool etc. și peliculizarea cu verni de retuș),
provoacă matizări, întunecări, craciuri, desprinderi
etc. Vernisarea finală se face numai peste culorile
uscate în profunzime (după un an, sau minimum șase
luni, de la „ultima pensulă”).	L.L.
EXEDRĂ 1. Sală de formă semicirculară sau
rectangulară, avînd rolul de spațiu de conversație în
casa romană. 2. în bazilicile paleocreștine, bancă
circulară adosată absidei, la interior, construită din
piatră sau cărămidă, flancînd scaunul episcopal aflat
în ax. Era destinată clerului care asista la slujbe, sin.
sintron (fr. exedre, it. esedra, germ. Exedra, engl.
exedra).V. și domus, bazilică	LC. și T.S.
EXEMPLAR în grafică, termen care desemnează
imaginea obținută după fiecare imprimare pe suportul
de hîrtie (mătase etc.) a unei gravuri (fr. exemplaire,
it. esemplare, germ. Exemplar, engl. copy); ~ de
încercare sînt primele e. care se fac, pentru
stabilirea hîrtiei și cernelii optime. Dintre ele se alege
e. definitiv, cu care tot tirajul trebuie să semene; ~ de
artist este cel mai bun e. din tot tirajul și care
primește numărul de ordine 1; - cu valoare
deosebită, pînă la 6 în pointe-seche și pînă la_10 în
celelalte tehnici. V. și mențiune, tiraj, semnătură,
stadiu	A.P.
EXFOLIERE Dislocarea parțială sau totală a
diverselor straturi din care este alcătuită o pictură.
Pierzîndu-și adeziunea la suport sau la grund, stratul
afectat se desprinde sub forma unor lamele ori solzi,
care cad. E. reprezintă o degradare gravă.
Restauratorii specializați fixează zonele exfoliate prin
impregnări sau injectări cu adezivi adecvați
procedeului tehnic în care este executată opera,
urmate de presări locale (iar în cazul lacunelor, de
chituiri) și de reintegrări. Se recomandă ca pînă la
intrarea în atelierul de restaurare, picturile portabile
care prezintă e. să fie ferite de lovituri și păstrate în
poziție orizontală, într-o încăpere cu temperatură
constantă, lipsită de umiditate și praf, luminată
normal, dar fără să fie atinse de razele soarelui și
departe de orice sursă directă de căldură (fr.
exfoliation, it. esfoliazione, germ. Abblatterung, engl.
exfoliation).	L.L.
EX-LiBRIS (lat, din cărțile mele) însemn de
apartenență a unei cărți la o anume bibliotecă,
particulară sau publică. Constă într-o gravură de
174
foarte mici dimensiuni, cuprinzînd o imagine, de
obicei legată în vreun fel de preocupările posesorului
sau de caracterul bibliotecii, precum și de numele
acelui posesor. E.-l. se lipește pe fața interioară a
copertei. Primele e.-l. au apărut în sec. 15, se
presupune în Germania, o dată cu răspîndirea
tiparului și a primelor colecții bibliofile. în sec. 16,
întîlnim e.-l. în Anglia, Țările de Jos, Franța, Italia.
Imagistica e.-l., de obicei alegorică, emblematică,
simbolică, a cunoscut o evoluție stilistică înrudită cu
cea a gravurii în lemn sau metal, însă cu unele par-
ticularități iconografice specifice, cum ar fi repre-
zentarea de biblioteci sau alte forme asociate ideii de
studiu, știință, practicarea artelor. Printre autorii de
e.-l. se află Durer, Cranach, Holbein; în sec. 19,
Chodowiecki, W.Morris, W.Crane, M.Liebermann,
A.Welti, M.SIevogt, E.Orlik, W.Geiger. La începutul
sec. 20, expresioniștii germani au reînnoit interesul
pentru e.-l. în arta românească, în special gravorii
contemporani au început să se preocupe de acest
gen al gravurii.	A.P.
EXONARTEX (gr.) 1. în bisericile occidentale,
spațiu închis, boltit, care face trecerea dintre exterior
și biserica propriu-zisă. 2. în bisericile ortodoxe,
pridvor deschis sau închis (fr. exonarthex, it.
essonartece, germ. Aussennarthex, ăussere Vorhalle,
engl. exonarthex).	T.S.
EXPOZIȚIE (lat.) Prezentare publică a operelor de
artă, sau — în sens larg — a unor produse, imagini,
obiecte etc., care pun în evidență specificul unei
activități. Etalarea operelor sub' privirea publicului
datează din vremea civilizației antice grecești; în
Roma veche lucrările de artă erau expuse sub
anumite portaluri publice, iar, mai tîrziu, galeriile
marilor seniori erau uneori accesibile celor interesați.
Prima e. ca atare, cu caracter periodic, pare a se fi
deschis la Paris, în anul 1667. (Patronată de Ludovic
al XlV-lea, e. cuprindea operele membrilor Academiei
regale de pictură și sculptură; peste un secol e. vor fi
numite Saloane după numele incintei-gazdă, marele
salon pătrat al Luvrului.) E. de artă, pot fi organizate
după criterii temporale sau de altă natură, putînd fi
anuale, bienale, trienale, jubiliare sau retrospective,
individuale, de grup (restrîns) sau colective, naționale
sau internaționale etc. (fr. exposition, it. esposizione,
mostra d'arte, germ. Ausstellung, Kunstausstellung,
engl. exhibition).	L.L.
EXPRESIE ARTISTICĂ Ansamblul formelor prin
care trăirile de orice fel, intelectuale, morale,
emoționale, sînt transpuse în sisteme de semne
artistice specifice: cuvinte, gesturi, linii, culori,
sunete. E.a. este inerentă însuși actului de creație
artistică, indiferent de epoca, stilul sau genul cărora
le aparține lucrarea. E.a. este o modalitate a
limbajului în general și nu trebuie confundată cu
noțiunea de expresivitate, care cuprinde și conotații
calitative.	A.P.
EXPRESIONISM Mișcare artistică, dar și literară,
teatrală și cinematografică în Europa la începutul
sec. 20, cu premise în unele curente artistice din
sec.19: în simbolism, realism, Jugendstil,
postimpresionism, la Van Gogh, Edvard Munch,
James Ensor, Max Klinger, Lovis Corinth ș.a.
Programul e. nu a însemnat, în primul rînd, o reformă
a mijloacelor tradiționale de limbaj din pictură,
sculptură, grafică, ci, mai ales, o descătușare a lor,
atît în sensul potențării dreptului la subiectivitatea
maximă a formulărilor, cît și în sensul accentului
principal pus pe forța expresivă a componentelor lor:
culoare, linie, volume, concepție compozițională, de
unde și denumirea de e. Caracterele limbajului e. sînt
fundamentate conceptual pe ideea rolului „energiei"
biopsihice umane în univers, convertită pe plan artistic
individual în „experiență", în „trăirea" creatoare, de
care se leagă ideea unei misiuni de ordin spiritual a
artei și artistului. Ideea s-a dezvoltat atît pe linia unei
arte religioase (Emil Nolde, G.Rouault, Chr.Rohlfs), cît
și în opere cu substrat social (K.KolIwitz, Ernst
Barlach). Sursa acestor concepte ale e. se află atît in
gîndirea nietzscheană, cît și în energetismul științific
de la finele sec. 19. Prin e. aceleași concepte au
pătruns și în gîndirea artistică a altor curente de
seamă de la începutul sec. 20: în orfism, cubism,
futurism, chiar și în constructivism și abstracționism.
Majoritatea reprezentanților acestor curente au avut la
începutul creației lor o fază e.: astfel Braque, Derain,
Paul Klee, Mondrian etc. E. s-a afirmat îndeosebi în
țările de limbă germană — dar nu numai — și a cunos-
cut trei faze programatice: una pornind de la gruparea
„Die Brucke" („Podul" — Dresda, 1905) cu dominanța
culorilor violente și a unui desen angulos, trimițînd la
gravuri, la vechea grafică gotică; a doua fază, e. liric
de la gruparea „Der Blaue Reiter (Miinchen, 1911-
1912), dominată de practica formelor în mișcare; a
treia fază, la începutul anilor ’20, predominant
narativă, cu puternice tendințe spre grotesc și
caricatură, fază de fapt postexpresionistă. Primei faze
îi aparțin: E.L.Kirchner, Erich Heckel, K.Schmidt-
Rottluff etc.; fazei a doua: W.Kandinsky, Franz Marc,
August Macke, Robert și Sonia Delaunay: fazei a treia:
A.Kubin, Otto Dix, Max Beckmann. Un capitol aparte și
de mare forță al e. îl oferă pictura mexicană, în special
pictura murală din anii '20 și '30 ai sec. 20 (Orozco,
Rivera). în România, e. a cunoscut unele ecouri în
opera timpurie a lui Arthur Segal (1905-1912) și Lascăr
Vorel (1912-1918), iar prin anii '30, la Vasile Popescu,
Al.Phoebus, Leon Alex și J.Podlipny.	A.P.
EXPRESIVITATE Caracteristică a operei de artă
care se referă la modul viu, clar, elocvent, sugestiv,
în care sînt puse în evidență „informațiile" de natură
plastică, emoțională și ideatică, semnificația lor,
„mesajul" creatorului. în principiu, e. este implicită și
indispensabilă oricărei opere de artă; există totuși
stiluri, curente și artiști în operele cărora e.
dobîndește un caracter programatic, urmărind
accentuarea în intensitate a limbajului de forme, dar,
in paralel, și a experienței interioare care constituie
substanța de viață a operei. E. programatica este
caracteristică artei barocului, artei romantice,
expresionismului de toate felurile și artei sec. 20, in
general (fr. expressivite, it. espressivită, germ.
Ausdruckskraft, engl. expressivity). L.L. și A.P.
EXPUNERE LA SOARE 1. Veche metodă de
sicativare, decolorare și îmbunătățire a uleiurilor,
preluată de practica modernă. Metoda contemporana
constă în introducerea uleiului într-o sticla
transparentă și necolorată, cu gîtul larg, astupata cu
un dop care să nu o închidă etanș și expunerea lui la
soare timp de două-trei luni. Dacă la suprafața
uleiului se formează pe parcurs o pojghiță, trebuie
îndepărtată. Un ulei fiert în atelier și e. I. s. vreme de
cîteva luni devine mai vîscos, se decolorează, ii
crește sicativitatea și își îmbunătățește calitățile,
astfel că, frecat cu pigmenți, dă paste strălucitoare,
emailate și durabile. 2. Metodă de uscare mai rapida
a picturilor lucrate în ulei, folosită altădată de vechii
maeștri. Aceștia își expuneau, uneori, tablourile pic-
tate pe panou sau pe pînză la acțiunea directă a ra-
zelor solare, întrucît lumina, căldura și aerul acce-
lerează uscarea culorilor; firește, o făceau cu măsu-
ră, deoarece o expunere prelungită putea aduce gra-
ve prejudicii panoului sau grundului. 3. Metodă tradi-
țională de verificare a durabilității cromatice a pig-
menților (frecați sau nu cu lianți). Expunerea acestora
la condiții forte de lumină și căldură accelerează
reacțiile fotochimice, care în condiții normale de
muzeu ori de colecție se desfășoară lent. L.L.
EXV
175
EXREDA Culoare medievală brună, pomenită de
Teofil (sec. 11-12), compusă din pămînt roșu și
negru.	L.L.
EXTRADOS Traseul exterior convex al unui arc
sau al unei bolți (fr. extrados, it. estradosso. germ.
Bogenrucken, Oberbogen, engl. extrados, upper
surface ol an arch). V. și intrados	T.S.
EXTRA MUR0S (lat.) Spațiu construit sau liber,
aflat în afara zidurilor de incintă ale unui oraș, dar
aparținînd efectiv acestuia.
EX-VOTO (lat.) Termen desemnînd un obiect (ta-
blou. statuetă, simplă placă cu o inscripție etc.) depus
într-un lăcaș de cult ca semn de mulțumire pentru
realizarea unei dorințe a donatorului, care făcuse în
acest sens o făgăduință (fr. ex-voto. it. ex voto,
germ. Votivtafel, engl. ex voto, votive offering). T.S.
FACEREA —> Geneza
FACHWERK (germ.) Sistem constructiv în care
pereții unui edificiu sînt realizați dintr-un schelet de
bîrne (puse ortogonal și pe o diagonală, cel puțin),
care este apoi umplut fie cu pămînt amestecat cu
paie, bătătorit și fixat sau nu cu șipci, fie cu cără-
midă. A fost caracteristic în epoca gotică locuințelor
de oraș și chiar de sat din Europa Apuseană și
Centrală. Se pare că a fost folosit destul de mult și în
Transilvania, unde se mai întîlnește încă la para-
petele unor biserici fortificate (Cincșor, jud. Sibiu,
sec. 15) (fr. colombage, it. palancata, struttura in leg-
nami, germ. Fachwerk, engl. half-timber work). T.S.
FACING (engl.) Denumirea stratului de protecție și
susținere care se lipește, temporar, peste suprafața
unei picturi murale înaintea începerii operației de
transfer pe un alt suport. Este constituit din tifon și
pînză solidă de cînepă. IZ. transferul picturii L.L.
FACSIMIL (lat. facere, a face, similis, asemănător)
Reproducere exactă a unui desen, sau a altei lucrări
de grafică, prin procedeele tehnice specifice gravurii.
Gravori specializați în f. au existat mai ales în
Germania sec. 19, unde au funcționat școli de f., la
Berlin, Leipzig și Dresda (fr. facsimile, it. facsimile,
germ. Faksimile, engl. facsimile).	A.P.
FACTURA (lat.) Manieră specifică în care este
lucrată o operă de artă. Se referă la elemente de
ordin formal sau la viziunea artistică generală. (Se
vorbește despre f. deschisă, luminoasă, mată sau
lucioasă, aspră sau netedă a unei lucrări, ca și
despre f. școlărească, academică, modernă etc.) (fr.
facture, it. fattura, germ. Ausfiihrung, engl. handling,
workmanship, brush-work).	l.L.
FADENGLAS (germ.) Tehnică cunoscută din
antichitate, prin care se ornamentează o piesă de
sticlărie cu fire de sticlă — albe sau colorate  ,
formînd un fel de spirală sau o rețea. în sec. 16,
venețienii reintroduc acest procedeu, care cunoaște o
deosebită prețuire în Europa, sticlarii germani
utilizînd acest decor pînă în sec. 19. Piesele lucrate
în această tehnică sînt caracteristice stilului
Biedermeier și sticlăriei de Boemia. Termenul este
folosit adesea în mod eronat pentru a desemna — în
sticlărie — tehnica filigranului.	v.D.
FAENZA Unul din primele orașe italiene care au
produs maiolică cu smalț stanifer. Faima produselor
acestui centru explică denumirea generică, adoptată
de toate țările, pentru această categorie de ceramică.
Incepînd din ultimul pătrar al sec. 15, piesele se
remarcă prin bogăția decorului, armonia coloritului și
puritatea smalțului. F. deține un loc de frunte în
confecționarea vaselor globulare, cu două mînere
plate (o caracteristică a centrului), a platourilor și a
vaselor,de tip albarello. Ornamentele preferate sînt
cele în" Ții gotic, oriental și renascentist (cu motive
istoriate, vegetale, împletituri, grotești și godron) sau
inspirate din tablourile contemporane. Cele mai
valoroase exemplare datează din prima jumătate a
sec. 16 și provin din vestitul atelier al familiei de
ceramiști Pirotti (denumit Casa Pirotta) sau din
atelierul lui Manara și cel al lui Bergantini. Coloritul
specific este albastru. Cel mai renumit serviciu de
masă creat la F., cunoscut sub numele de Corvinus,
se păstrează la Victoria and Albert Museum, Londra.
Manufactura F. activează și în prezent. Muzeul
Național de Artă al României, ca și Muzeul Colecțiilor
din București și Castelul Peleș, posedă cîteva
exemplare frumoase din producția acestei
manufacturi. Mărci: o cruce într-un cerc; FF (Flaminio
Fontana); la sfîrșitul sec. 18: AMR (Antonio-Maria
Regoli).	V.D.
FAIANȚAR Persoană care lucrează sau vinde
obiecte de faianță de serie, spre deosebire de
ceramist, care execută piese de olărie, gresie, faianță
și porțelan cu valoare artistică (fr. faîencier, it.
fabbricante di maiolica; germ. Steingutfabrikant, engl.
earthenware manufacturer).	V.D.
FAIANȚA 1. Produs ceramic în compoziția căruia
intră argilă, mai mult sau mai puțin pură, nisip și
marnă calcaroasă; după ardere, pasta se acoperă cu
smalț stanifer. Din f. se fabrică plăci, veselă, piese
decorative. 2. Ceramică vernisată, fie cu smalț opac
(f. obișnuită), fie cu smalț transparent (f. fină). Deși
termenul derivă de la numele orașului italian Faenza,
tehnica era cunoscută de arabi, încă din sec: 11, și a
fost perfecționată în Orientul musulman și apoi în
Spania, unde apare, în sec. 12-13, faianța hispano-
maură cu lustru metalic. în micile, dar puternicele
state italiene se înființează, în sec. 14, numeroase
ateliere de f. (astfel denumită după orașul Faenza,
deși în Italia f. staniferă este cunoscută mai ales sub
denumirea de maiolică, de la numele insulei Maiorca,
de unde piesele de f. hispano-maură luau drumul
peninsulei italice). în Franța, în sec. 16, faima f. cu
smalț plombifer este legată de numele lui Bernard
Palissy, personalitate puternică, dar izolată; abia în
sec. 17-18, f. franceză se eliberează de influența
italiană, creînd piese cu un decor original. în Țările
de Jos, f. staniferă apare din sec. 16, la Delft,
ajungînd în sec. 17-18 la un grad atît de înalt de
perfecțiune, încît este denumită „porțelan olandez".
De asemenea, în atelierele germane se fabrică, în
sec. 17-18, piese de f. extrem de prețuite în întreaga
Europă. Se cunosc trei feluri de f: ~ la foc mare
(1200°C), la care decorul este aplicat pe emailul
crud, oxizii metalici folosiți drept coloranți
integrîndu-se în pastă în timpul arderii. Procedeul
FAL
177
prezintă unele inconveniente (cere o mare siguranță
a mîinii, nu permite retușarea, iar gama de culori este
limitată la cele pe bază de oxizi metalici, care rezistă
la temperaturi înalte); - la foc mic (1000°C), la care
decorul este aplicat peste emailul ars,
amestecîndu-se în culori un fondant incolor care
permite fixarea culorilor pe email, gama de culori
devenind extrem de largă, iar desenul mult mai fin.
Acest procedeu, inspirat din cel folosit în Germania
pentru porțelan, a fost adoptat în Franța, în 1749, la
manufactura din Strasbourg, și aplicat cu mare
succes în cele din Marsilia și Sceaux; ~ fină, albă, cu
pasta constituită din var, silex sau caolin, acoperită
cu un glasiu foarte transparent, putînd primi un decor
pictat sau imprimat (fr. faîence, it. faenza, maiolica,
stoviglia, germ. Majolika, Steingut, engl. faience,
crockery, earthenware, stoneware); ~ hispano-
maură, f. staniferă cu lustru metalic, a cărei tehnică,
practicată în Mesopotamia, Egipt și Persia, a fost
introdusă în Spania de ceramiștii mauri, în sec. 12, și
aplicată de meșterii locali pînă în sec. 18. Există
referințe scrise despre această f. aurie în însemnările
din 1154 ale unui călător arab, dar cele mai vechi
fragmente găsite în Spania datează, probabil, din
sec. 13, provenind din produse importate din Egipt
sau din Mesopotamia. Centrele spaniole cele mai
renumite sînt Murcia, Almeria, Malaga și Valencia;
apogeul lor se situează în sec. 14-15. Decorul — în
albastru și aur pe fond crem — este constituit din
elemente florale, steme, motive animaliere și inscripții
în caractere cufice. Renumitul vas din Alhambra
(Granada), decorat în nuanțe aurii pe fond albastru,
cu gazele afrontate, frunziș stilizat și o inscripție
cufică, ca și bolul cu motive de împletituri și
arabescuri, găsit la Malaga (azi într-o colecție din
Berlin), datează din sec. 14. F.h.-m., în special cea
realizată la Malaga, exportată în cantități mari în
Italia către mijlocul sec. 15, a avut o înrîurire
importantă asupra maiolicii italiene (fr. faîence
hispano-moresque, faîence lustree, faîence ă reflets
metalliqus, faîence stanifere, it. maiolica mosarabica,
engl. hispano-moresque ware, lustre ware, metallic
ware); ~ patriotică ( ~ populară), f. franceză
decorată cu devize, embleme patriotice, simboluri,
legate de un eveniment istoric — în general Revoluția
din 1789; ~ patronimică, f. decorată cu figuri de
personaje istorice sau religioase, adesea însoțite de
o dată, care se ofereau la diferite aniversări. IZ. și il.
53-64	V.D.
FAIENCE PARLANTE (fr.) Faianță purtînd diferite
inscripții, executată la Nevers și în alte manufacturi
franceze.	V.D.
FALLENBILD (germ, fallen, a cădea, Bild, tablou)
Termen definit astfel de Daniel Spoerri; „obiecte
aflate într-o situație accidentală - ordonată sau
dezordonată - sînt fixate pe indiferent ce suport au
fost găsite, în exact aceeași configurație. Singurul
lucru schimbat este planul care din orizontal devine
FAL
178
vertical. De ex. rămășițele unui prînz sînt fixate pe
platoul mesei și apoi acesta este atîrnat pe perete".
M.P.
FALS (lat.) Termen generic care desemnează orice
copie sau contrafacere difuzată ca original, in
această categorie poate intra și replica — executată
de autor ca un al doilea original —, dacă este
substituită versiunii inițiale, deci originalului, cu
intenții frauduloase. Același statut îl are amalgamul
ce rezultă atunci cînd falsificatorul combină
elementele vizuale și materiale preluate direct din
opera unui artist cunoscut, respectîndu-i întocmai
stilul și tehnica, dar imitîndu-i și semnătura. Sub
semnul f. stă și pastișa. Istoria falsificărilor începe din
antichitate, o dată cu manifestarea pasiunii de a
colecționa, de-a lungul vremii fiind realizate f. după
operele mai tuturor marilor maeștri. în zilele noastre,
șansa de a fi impuse publicului, muzeelor și
colecționarilor serioși devine tot mai mică, dată fiind
dezvoltarea fără precedent a mijloacelor de analiză și
control (chimic, microscopic, radioscopic). L.L.
FA PRESTO Expresie preluată din limba italiană,
cu sensul de execuție rapidă, spontană, îndrăzneață.
L.L.
FAPTELE APOSTOLILOR Carte canonică a Noului
Testament în care sînt relatate întîmplări prin care au
trecut cei 12 ucenici ai lui Hristos (Apostolii) din
momentul înălțării acestuia la cer. O parte importantă
este consacrată activității sfinților Petru și Pavel. Este
o sursă iconografică de prim ordin.-	T.S.
FARBII Unul din vechile nume purtate în erminiile
autohtone de pigmenții folosiți în pictură (var.
farbulă). Sin. fa fă, vopsea.	L.L.
FAȚADA Parte exterioară, finisată, a zidurilor unei
clădiri. De regulă, una dintre f. este cea principală; ea
adăpostește intrarea, este mai îngrijit lucrată și
uneori mai bogat decorată (fr. fațade, it, facciata,
fronte, germ. Fassade, Schauseite, Stirnwand, engl.
fațade).	T.S.
FAVISSAE Spațiu subteran al unui templu antic,
uneori sub formă de groapă sau șanț, alteori sub
formă de încăpere, în care se păstrau ofrandele
votive. Această soluție a fost determinată de numărul
mare de ofrande care împiedicau desfășurarea
ritualului.	I.C.
FAVRILE GLASS (engl.) Sticlă cu irizații, obținută
prin expunerea, în timpul suflării, la acțiunea vaporilor
unor metale in fuziune sau a unor substanțe chimice.
Se obțin pînă la 15 straturi suprapuse, din care unele
opace și altele transparente, ceea ce creează jocuri
variate de lumină. Procedeul a fost inventat în jurul
anului 1896, de pictorul sticlar american Louis
Comfort Tiffany (1848-1933).	V.D.
FECIOARA 1. Asimilat unui ’ nume propriu,
denumire curentă în texte și în iconografie, pentru
Maria, mama lui lisus Hristos. în jurul persoanei ei
s-au creat cicluri iconografice speciale (cicluri
mariale), figura ei apărînd și în ciclurile iconografice
dedicate vieții fiului său, cele două serii de imagini
interferîndu-se adesea. în arta bizantină și
postbizantină, apare invariabil ca o femeie matură,
înveșmîntată cu o tunică lungă și învăluită într-un
maforion, care îi acoperă întotdeauna cu grijă tot
capul și o parte din frunte, umerii și cel puțin două
treimi din corp. în arta occidentală, este reprezentată
la vîrste diferite, de la o femeie foarte tînără în
Bunavestire, pînă la una aproape bătrînă în ciclul
Patimilor lui Hristos. Cu începere din goticul tîrziu, se
renunță adesea la vestimentația ei de tradiție antică,
ea fiind reprezentată cu rochii și mantii parțial
inspirate din moda vremii, cu capul descoperit sau, în
funcție de scena respectivă, încununat cu o coroană
(încoronarea Fecioarei, Regina îngerilor, Regina
sfinților etc.) (fr. La Vierge, it. Madonna, germ. Die
Jungfrau, Madonna, engl. The Virgin). 2. Termen
generic pentru o sfîntă care a trăit castă, cel mai
adesea aplicat martirelor. în iconografia catolică o
temă importantă și frecventă în gotic este cea a -
capitale, grup reprezentat de Sf. Caterina, Sf.
Barbara și Sf. Margareta (fr. vierge sau Ies vierges
capi tales, it. vergine sau vergini capitale, germ.
Jungfrau, engl. virgin).	T.S.
FECIT (lat.) Termen care figurează pînă în sec. 19
pe gravuri, uneori prescurtat (f. fee.), însoțind numele
gravorului, de obicei cînd acesta era, în același timp,
și autorul desenului după care s-a făcut gravura.
A.P.
FELDSPAT Grupă de minerale de culori deschise,
frecvent întîlnite în rocile eruptive. Greutate specifică
2,5. Seamănă cu cristalul de rocă, dar nu are
calitatea acestuia. F. este folosit ca ingredient fuzibil
al temperaturii înalte în procesul de fabricare a
gresiei și a porțelanului. Unele varietăți de f. sînt
considerate pietre semiprețioase de ornament: -
albastru; ~ verde (amazonit sau piatra
Amazoanelor); ~ opalin (labradorit); ~ sidefiu (piatra
lunii) (fr. feldspath, it. feldispato, germ. Feldspath,
engl. feldspar).	V.D.
FELON (gr.) Veșmînt liturgic ortodox purtat de
preot deasupra stiharului și a epitrahilului, avînd
aspectul unei pelerine, mai lungă în spate și netăiată
în față. Piesele vechi erau bogat decorate cu broderii
figurative sau decorative, sau erau țesute din stofe și
mătăsuri prețioase, avînd, uneori, sus pe spate, o
icoană brodată. Are funcție similară cu casula (fr.
phelonion, it. felone, germ. Phelonion, engl.
phelonion).	T.S.
FENiX —> phoenix
FEREASTRA Deschidere practicată în grosimea
unui zid, care permite pătrunderea luminii și a aerului.
Unul sau mai mulți batanți transparenți, montați în
rame lemnoase sau metalice, închid această deschi-
dere, izolînd-o de exterior. Dimensiunile, forma și
decorul variază în funcție de ioc și de epocă, ele
putînd contribui la definirea stilistică a edificiului
căruia îi aparține f. Cîmpul vitrat poate fi unic,
subîmpărțit, prin baghete, colonete sau menouri, în
două ( - bipartită sau ~ biforă), în trei (- tripartită)
sau în mai multe subdiviziuni similare. Unele f. au
traseu circular, în gotic existînd și - polilobe (fr.
fenetre, it. finestra, germ. Fenster, engl. window); ~
de tragere, deschidere dreptunghiulară, înaltă, foarte
îngustă spre exterior și mult evazată spre interior,
practicată în grosimea unui zid (incintă, turn,
construcție de locuit, uneori), prin care apărătorii
respectivului edificiu, postați de regulă pe un drum de
strajă sau pe o amenajare similară, țintesc în
atacatori. O formă particulară de f.d:t. este cea de
tipul cheie întoarsă, caracteristică fortificațiilor dintre
1450-1525. Sin. gură de tragere (fr. meurtriere, it.
balestriera, germ. Mauerschlitz, Schiessscharte,
Schlitzfenster, engl. loop-hole); ~ oarbă, sistem de a
sugera prezența unui gol de f. într-un zid, prin
crearea unei nișe sau prin imitarea formei acesteia în
trompe-l'oeil, din motive ce țin de legile decorației,
pentru a păstra amintirea unei deschideri reale sau
ca simplu motiv ornamental.	T.S.
179
fareastră da tragere
FERECĂTURĂ 1. Copertă metalică alcătuită din
două fețe lucrate din tablă (argint, argint aurit, aliaje
de argint) montate pe plăci de lemn, unite spre cotor
prin o bandă lată de zale, iar în partea opusă prin
încuietori. Adesea, decorul în relief este completat cu
caboșoane cu pietre prețioase sau semiprețioase,
incrustații de sidef sau smalț. Pentru exemplarele
medievale românești, schema iconografică a celor
două fețe este aproape stereotipă: pe coperta din față
este reprezentată Răstignirea, iar în colțuri, figurile
evangheliștilor (f. de la Tetraevangheliarul lui
Nicodim, început sec. 15), iar pe cea din spate
Coborirea la Iad. Uneori, această scenă este
înlocuită cu Adormirea Maicii Domnului (la
Tetraevangheliarul de la Putna, 1507). Adesea, în
partea inferioară a copertelor sînt plasate inscripții
dedicatorii, iar uneori sînt reprezentați chiar și
donatorii (Tetraevangheliar dat de Alexandru II
Mircea la Muntele Sinai, 1568-1577). în sec. 18-19
devine frecventă înlocuirea f. propriu-zise cu
medalioane centrale și ornamente de colț, montate pe
un fond de catifea, care îmbracă copertele de lemn
(fr. reliure, it. legătură, germ. Bucheinband, engl.
book-cover). 2. Denumire dată și îmbrăcăminții
metalice a unei icoane (v. riza) sau a unei cruci
portabile de prestol sau servind pentru binecuvîntare,
sculptată cu scene minuscule în lemn prețios. T.S.
FEREDEU în trecut, sinonim pentru baie turcească.
Prin extensie, baie publică (învechit).	T.S.
FEREGEA (turc.) 1. Văl folosit de femeile
musulmane pentru a-și acoperi fața. Sin. baiader. 2.
Prin extensie, haină lungă, cu mîneci atîrnînde, din
stofă, de obicei neagră, purtată de femeile
musulmane ca o pelerină ce le acoperea și capul și
fața. 3. Haină lungă, amplă, cu mîneci largi și
FER
180
deschisă în față, purtată și la noi, în sec. 18-19, pe
deasupra altor veșminte, de boieri și jupînese. Iarna
era îmblănită, iar vara era lucrată din stofă subțire
sau mătase.	A.N.
FERMĂ Asamblaj de piese de legătură, din lemn,
metal sau beton armat, care fac parte din sistemul de
susținere al unui acoperiș, al unui pod etc. Piesele
diferă între ele ca funcțiune, formă, dimensiuni și
poartă, în consecință, denumiri diferite, în funcție de
tipul de structurare și de destinația lucrării (fr. ferme,
it. cavalletto, germ. Binderdreieck, Dachstuhl, engl.
trusa, roof-truss).	T.S.
FERMENEA Haină scurtă pînă la talie, cu mîneci,
din catifea brodată cu fir sau mătase, îmblănită iarna,
purtată în sec. 18-19 de boierii din țările române, pe
deasupra anteriului, sub mantie.	A.N.
FERONERIE 1. Lucrare realizată din fontă sau
chiar din fier, cu valoare în primul rînd funcțională
(grilaje de tot felul, parapete, suporturi pentru corpuri
de iluminat etc.) sau cu destinație decorativă, ale
cărei virtuți artistice rezultă atît din modalitățile de
prelucrare (ciocănire, forjare, turnare etc.), cît și din
forma și ornamentele sale. 2. în ceramică, mod de
ornamentare care imită f., cu ondulații și benzi în
tehnica ajur, frecvent întîlnit în ceramica europeană,
mai ales în Italia, Franța și Spania, la sfîrșitul sec. 17
și începutul sec. 18 (fr, ferronnerie, it. ferreria, germ.
Eisenwerk, Kunatschmiedehandwerk, Schmie-
dearbeit, Schimiedeeisenkunst, engl. iron-work,
wrought iron).	T.S. și V.D.
FERRARA Renumit centru italian de maiolică,
porțelan și tapiserii. Primele referințe despre
ceramiștii ferrarezi datează din 1436, dar nu s-au
păstrat piese din sec.15 care să poată fi atribuite cu
certitudine acestui centru. încercările de a se fabrica
porțelan datează din 1567, cînd sînt menționați doi
lucrători din Urbino, considerați ca inventatorii
moderni ai porțelanului; specialiștii înclină însă să
atribuie piesele respective grupului de lucrări
confecționate sub patronajul familiei Medici din
Florența, clasificîndu-le drept porțelan florentin. Către
1450, marchizul Borso d'Este întemeiază la F. o
manufactură de tapiserii sub conducerea unui meșter
flamand; producția cea mai importantă datează de la
începutul sec. 16, cînd se țes Istoria lui Hercule,
Metamorfozele, după poemele lui Ovidiu, și alte
tapiserii după desenele lui Giulio Romano (1492-
1546). Manufactura își încetează activitatea în 1546.
V.D.
FERRONNIERE Podoabă pentru frunte, formată
dintr-un lanț de aur avînd în centru o piatră prețioasă,
o camee sau o mică bijuterie; purtată în Renaștere de
femei (fr. ferronniere, it. diadema, frontale, germ.
Stirnband, engl. frontlet).	■ V.D.
FERULA (lat.) încăpere boltită, care precedă
spațiul bazilical, rar întîlnită la unele mari biserici
occidentale, similară nartexului. Nu are funcții
liturgice speciale, fiind mai cu seamă un spațiu cu rol
de reprezentare și servind și ca loc de înmormîntare
a unora dintre membrii patriciatului orășenesc. (în
Transilvania există o singură f. în partea de vest a
Bisericii Sf. Maria din Sibiu, sec. 15.) V. și nartex,
pronaos	■ T.S.
FESTON Motiv decorativ constînd din o succesiune
de mici arce tangente sau încrucișate, folosit în
miniatură, broderie, argintărie, mobilier etc. în
arhitectură, apare uneori ca decor al intradosului unui
arc sau al unei arcade mari, punctele de intîlnire
dintre două piciorușe fiind marcate uneori de alte
elemente ornamentale: discuri, flori, ecusoane,
fleuroni întorși etc. (fr. feston, it. festone, germ.
Bogengehănge, Fruchtschnur, Laubgehănge, Feston,
engl. festoon, swag).	ț.s,
A
FETES GALANTES (fr.) Denumire generică a
scenelor pictate ce reprezintă sărbători (petreceri,
festivități) desfășurate în aer liber, în care apar
personaje elegante, grațioase și curtenitoare, uneori
mascate, muzicieni, dansatori etc. Genul — specific
rococoului francez — a fost impus de Antoine
Watteau (1684-1721), care imprimă scenelor sale
galante o poezie delicată și nostalgică.	L.L.
FETIȘ Obiect căruia, în religiile primitive,
îndeosebi africane, îi sînt atribuite virtuți magice sau
puteri supranaturale. F. pot fi pietre sau copaci, dar
și, de cele mai multe ori, figuri antropomorfe sau
zoomorfe, care au și o evidentă valoare artistică (fr.
fetiche, it. feticcio, germ. Fetisch, engl. fetish). M.P.
FIALĂ (gr.) 1. în arhitectura gotică, element
decorativ plasat la partea superioară a unui
contrafort, avînd fie forma unui turnuleț înalt și îngust,
fie a unui mic acoperiș susținut de patru colonete,
încununate de un fleuron. Cu nume și forme ase-
mănătoare apare și în componența coronamentelor
marilor altare poiiptice gotice (fr. pinacle, it. pinacolo,
germ. Fiale, engl. pinnacle). V. și pinaclu. 2. în
arhitectura de tradiție bizantină, edicul deschis pe
toate laturile, de plan pătrat, constituit dintr-o cupolă
susținută pe patru colonete, plasat în fața unei
biserici, adăpostind un izvor captat. Servea pentru
ceremoniile sfințirii apei. Sin. agheazmatar. Prin
extensie, fintînă monumentală zidită, avînd aceeași
funcție (fr. phiale, it. fiala, germ. Weihbrunnen, engl.
phiale).	T.S.
FIBULA Accesoriu de îmbrăcăminte, realizat în
metal (fier, bronz, argint, aur), f. era folosită la
prinderea sau încheierea veșmintelor. Cele mai vechi
f. datează din epoca bronzului, fiind întîlnită în
antichitatea greco-romană (preluată de aici de
popoarele orientale) și în continuare în Imperiul
Bizantin. Ulterior f. dispare din vestimentație. Fiind o
piesă foarte vizibilă, plasată în general pe piept sau
pe umăr, era adesea împodobită cu pietre prețioase
sau semiprețioase sau decorată prin gravare,
răsucire, filigranare etc. Forma, ornamentația,
dimensiunea și materialul diferă în funcție de poziția
FIG
181
socială a posesorului. Remarcăm o mare varietate
tipologică și decorativă în funcție de epocă și cultură
(fr. fibule, it. fibbia, germ. Fibel, Gewandnadel, engl.
clasp, fi bula).	I.C.
FIER în gravură, material folosit, începînd din sec.
16, ca suport pentru tehnica acvaforte. Germanul Daniel
Hopfer este primul care folosește plăci de fier, mai tîrziu
A.Durer (fr. fer, it. fer®,,,germ. Eisen, engl. iron); ~
beton, material de construcție modern, desemnînd
barele de fier trase în diametre diferite, care intră în
structura cofrajelor de beton constituind armătura lor (fr.
fer-beton, it. ferro-cemento, germ. Eisenbeton, engl.
ferro -concrete). I/. și beton armat A.P. și T.S.
FIERBEREA CLEIULUI Operație de atelier
efectuată în cursul pregătirii cleiurilor animale (nece-
sare îndeosebi pentru grunduri). Denumirea este
improprie, deoarece nu are loc o fierbere, ci o
încălzire împinsă pînă la gradul de fierbere, după
care cleiul se îndepărtează de pe foc sub riscul
degradării. Urmărindu-se doar topirea completă, f.c.
se face în bain-marie. V. și soluție de clei L.L.
FIERBEREA ULEIULUI Operație care urmărește în
principal creșterea sicativității uleiurilor pentru
pictură. F.u. în atelierul artistului este considerată
superioară fierberii industriale, de obicei forțate; se
face lent, în decurs de 2-3 ore, la un „foc dulce",
adică la o temperatură redusă. Vechile rețete
recomandă prelungirea operației pînă cînd uleiul
scade la jumătate, iar unele prescriu și încorporarea
prin fierbere a unor substanțe sicativante (litargă,
miniu de plumb etc.). Uleiul se poate expune la soare
pentru îndepărtarea urmelor de apă.	L.L.
FIERE Soluție colorată în galben-verzui sau
incoloră, compusă din fiere de bou (extrasă din
vezica biliară) și apă. Se folosește pentru degresarea
unor suprafețe peste care urmează să fie aplicate
culori pe bază de apă (tempera, acuarelă, guașă);
dacă se amestecă. în aceste culori, diluțiile lor se
aștern mai omogen. Contribuie și la emulsionarea
uleiului component al unor emulsii grase (pe care le
face astfel mai durabile). Denumire autohtonă veche:
hiiare (fr. fiel de boeuf, it. fiele di bue, germ.
Ochsengalle, engl. oxgall).	L.L.
FIGURINĂ Termen răspîndit din sec. 18; se referă
ia sculptura de mici dimensiuni realizată din diverse
FIG
182
materiale (teracotă, faianță, porțelan, lemn, fildeș,
bronz, pietre dure) (fr. figurine, it. figurina, germ.
Figurine, Statuette, engl. figurine).	C.R..
FIGURI NEGRE, PICTURA PE VASE CU ~
Tehnică de decorare a vaselor ceramice,
caracteristică Greciei antice, care apare la Corint, la
începutul sec. 7 Î.H., și înlocuiește rapid stilul oriental
ce urmase perioadei geometrice. Trecînd de la
reprezentările pur decorative și tematica animalieră la
abordarea compozițiilor figurative, pictura’cu f. n. se
caracterizează prin siluete negre care după ardere
contrastează cu culoarea roșie a vasului.
Compozițiile sînt înviorate de un desen gravat deo-
sebit de expresiv, la care se adaugă, în funcție de
atelier, în afară de culoarea neagră a figurilor, detalii
roșii și albe. Școala attică, în sec. 6 Î.H., și în special
olarii din Atena s-au specializat în această tehnică,
obținînd supremația în producția ceramică grecească.
Întîlnim adesea semnătura artiștilor. Amasis, Klitias și
Ergotinos, Exechias, Euphronios și mulți alții
semnează scene figurative de o rară' perfecțiune.
Atingînd un înalt nivel artistic pictura de pe vase e
considerată ca ilustrînd întreaga pictură grecească
despre care nu se mai păstrează decît date
documentare.	I.C.
FIGURI ROȘII, PICTURĂ PE VASE CU ~ Tehnică
decorativă aplicată în ceramică, dezvoltată la Atena
către 630 î.H., ce va înlocui treptat figurile negre,
motivele fiind desenate cu un vîrf pe argila udă și
fondul fiind acoperit cu o angobă -neagră înainte de
ardere. Detaliile erau apoi gravate sau pictate negru
pur sau diluat. Ilustrînd gustul pentru reprezentările
figurative într-o abordare narativă și eroizantă,
scenele sînt inspirate din mitologie. Dovedind o și
mai bună cunoaștere a figurii umane, compozițiile se
remarcă prin expresivitatea și concizia liniei pictate
care o substituie pe cea gravată. Sugerări spațiale,
racursiuri dau o mai mare complexitate imaginii fără a
sparge coerența suprafeței. Ansamblul se supune și
chiar pune în valoare forma vasului. Tehnică ce
rămîne caracteristică pentru Attica pînă în sec. 3 Î.H.
după care dispare.	I.C,
FILACTER Fîșie lungă și relativ îngustă, de culoare
alb-gălbuie, semirulată, ținută în mîini de unele
personaje sacre (profeți, Sfinți Părinți), pe care sînt
înscrise texte extrase din scrierile acestora sau
atribuite lor prin consens. în iconografia occidentală,
în scena Buneivestiri, arhanghelul ține uneori în mînă
un f. desfășurat pe care sînt scrise cuvintele „Ave
gratia plena". Sin. Rotulus (fr. phylactere, it. filatterio,
cartiglio, germ. Schriftband, Schriftrolle, engl.
phylactery, scroll of prayer).	T.S.
FILDEȘ Materie osoasă, dură, de culoare albă
ușor albăstruie, uneori brună, obținută din colți de
mamut, elefant, hipopotam, morsă, rinocer; folosită
din preistorie la confecționarea armelor și a pieselor
de cult și de podoabă. F. are multe analogii cu lemnul
(prezintă straturi concentrice, crapă la variațiile
atmosferice, se lucrează în același fel). Folosit din
antichitate de fenicieni, sirieni, greci, romani în
sculptură și la confecționarea medaliilor; în epoca
bizantină și în Evul Mediu, pentru obiecte liturgice și
utilitare (calicii, cruci, icoane, mînere de cîrje
episcopale, racle, casete pentru bijuterii, platouri,
cornuri de vînătoare, adeseori sculptate în
basorelief), iar din Renaștere pînă în prezent și
pentru incrustați! și accesorii de mobilier, evantaie,
nasturi, brelocuri, diferite podoabe. Datorită afluxului
de materie primă venită din India, sculptura în f. se
răspîndește, în sec. 17-10, în toată Europa. în
Extremul Orient se realizează din f. obiecte
decorative de mare finețe. Sin. ivoriu (fr. ivoire, it.
avorio, germ. Elfenbein, engl. ivory).	V.D.
FILET Bandă îngustă din lemn, metal, fildeș etc.
încrustată în panoul unei mobile, ca ancadrament
decorativ (în stilul Louis XV, Napoleon III etc.) (fr.
filet, it. lista, listello, germ. Fase, schmale Leiste,
engl. fillet).	C.R. și A.N.
FILEU Dantelă formată dintr-o rețea de fire sau de
ochiuri egale, de formă pătrată, rombică sau
hexagonală, executată cu suveica, peste care se pot
broda cu acul diferite motive ton pe ton sau colorate
diferit față de fond. Din sec. 19 se execută și mecanic
(fr. filet, it. filetto, punto a tata, germ. Netz, engl.
network).	■ V.D.
FILIFORM, MOTIV ~ Ornament extrem de îngust
în formă de fir (fr, filiforme, it. filiforme, germ.
fadendunn, fadenfdrmig, fadenhaft, engl. thread-like).
V.D.
FILIGRAN (lat. filum, fir, granum, grăunte) 1.
Ornament amintind o dantelă, obținut prin împletirea
sau sudarea unor fire subțiri de aur sau de argint (la
romani și de bronz), aplicat pe un fond de metal
asemănător sau de metal comun; uneori, se
încastrează și pietre prețioase sau caboșoane de sticlă
colorată. Această tehnică, practicată din antichitate în
Orient, pătrunde în Europa Occidentală prin etrusci și
celți, bucurîndu-se de o mare prețuire în Evul Mediu în
Italia, Franța, Spania, Austria, Ungaria. în India,
Turcia, Zanzibar și în țările arabe se confecționează
din f. coșulețe, casete, tabachere, podoabe, legături
de cărți și jucării. 2. Ornament de sticlă filiform, alb sau
colorat, aplicat în relief sau în masa sticlei. Tehnică
venețiană, larg răspîndită în sec. 13-14 (fr. filigrane, it.
filigrana, germ. Filigranarbeit, engl. filigree work). 3.
Desen de fond sau marcă imprimate în hîrtie și vizibile -
numai în transparență. Prin f. se pot identifica
proveniența, formatul și calitatea hîrtiei (fr. filigrane, it.
segno di cartiera, germ. Wasserzeichen, engl.
watermark).	V.D. și A.P.
FILIP II, STIL - Deși poartă convențional numele
lui F. II (1556-1598), acest stil decorativ reprezintă în
artele plastice spaniole o sinteză proprie de tip
FIL
183
Stilul FILIP l.l
(Renaștere spaniolă)
1. Cabinet (bargueno); 2. Masă de mînăslire; 3. Marchetărie geometrică; 4. Fotoliu (Irailero); 5. Măsuță cu consolă de (ier;
6-7. Scaun aragonez; 8. Pat
renascentist, ale cărei baze sînt puse încă sub Carol
Quintul (1516-1556) și a cărei influență va fi
dominantă pînă după mijlocul sec. 17. Arhitectura de
aparat este marcată de exemplul lui Herrera (+1597)
și al sobrietății soluțiilor Escorialului, ea coexistînd
însă cu arhitectura tradițională cu sugestii mozarabe.
Decorația interioarelor se realizează fie din ceramică
glazurată (azulejos), tapete din piele în relief aurită,
argintată sau policromată (guadamecilas), textile
diverse, fie la piesele de aparat, prin folosirea
ordinelor clasice, a ancadramentelor și plafoanelor
renascentiste, lucrate în marmură divers colorată. în
producția de mobilier — dominată de influențele
Țărilor de Jos, germane sau franceze — se creează
acum cîteva tipuri de piese principale ce se vor
prelungi pînă în sec. 18; de asemenea, influențele
italiene și tradițiile populare vor caracteriza mobilierul
spaniol. Principalele piese sînt cufărul, dedus din el
bargueno (cabinetul cu abatant în maniera cufărului
maur și o piesă portantă), fotoliul (fraiIer), brasero-u],
piesă tipic spaniolă pentru încălzitul încăperilor, mese
cu blat rectangular, canapele acoperite cu piele și
FIL
184
scaune cu împletitura de rafie. Materialul predilect
este nucul, la care se adaugă esențe de conifere
mediteraneene și unele esențe exotice (sp. Estilo
Felipe II).	C.D.
FILIP IV, STIL - Stil decorativ al artelor iberice ce
caracterizează domnia lui F. IV (1621-1665) și
reprezintă o prelungire, în plină epocă barocă, a
modelelor puse în circulație sub domnia lui Filip II.
Dacă arhitectura rămîne dominată încă de prestigiul
modelului de la Escorial, la fel și artele decorative
rămîn tributare modelelor precedente: în interioarele
epocii se renunță tot mai mult la tapetele din piele
sau la decorul cu azulejos, în favoarea textilelor
somptuare și a tapiseriilor (adesea cu subiecte
heraldice, reposteros). Noua sintaxă a decorului se
datorează lucrărilor de amenajare conduse de
Velâzquez, Zurbaran, Pereda (Alcazar). în ceea ce
privește producția de mobilier, cabinetul bargueno
este înlocuit cu un tip cu abșțanț,.escritorio, iar cînd
abatantul lipsește cabinetul se numește contador sau
papelera, asemănător modelelor germane sau
italiene ale timpului. Alături de tapițeria în piele, este
tot mai prezentă catifeaua, la scaune și taburete. Pe
lîngă esențele tradiționale se manifestă preferința
pentru abanos, baga, fildeș,, os, esențe exotice
(acaju, palisandru) (sp. Estilo Felipe IV). C.D.
FILOZOFI Personalități ale antichității grecești și
latine (filozofi, istorici) care, conform unor învățături
ale Bisericii, au prevăzut venirea, lui Hristos sau au
vorbit despre acesta. Sînt reprezentați în pictura
murală de tradiție bizantină în relație cu ideea tle
bază din tema Arborele lui Eseu. Apar în pictura
murală exterioară din țările române: Moldova (sec.
16), Țara Românească (a doua jumătate a sec. 18 -
începutul sec. 19). Uneori, apar în compania
Sibilelor.	T.S.
FILȚ în gravură, țesătură fină și deasă de lînă pură
folosită la imprimarea gravurii pe metal, punîndu-se
în presă deasupra hîrtiei pe care urmează să fie
imprimată gravura, în scopul de a distribui egal
apăsarea și a presa hîrtia umezită în adînciturile
cerneluite ale plăcii (fr. feutre, it. feltro, germ. Filz,
engl. felt).	H.M.
FIRIDA Nișă oarbă, puțin adîncă, practicată în
grosimea unui zid, ia interior sau la exterior, cu rol
funcțional ori decorativ. Forma generală este
rectangulară, terminată la partea superioară cu un
arc: semicircular, frînt.Jn acoladă, polilob etc. Șiruri
de f. fac parte din componența sistemelor decorative
ale diferitelor stiluri (romanic, bizantin tîrziu,
postbizantin). în țările române, șirurile de f. fac parte
din decorația arhitecturală a absidelor bisericilor
moldovenești cu începere din epoca lui Ștefan cel
Mare (Voroneț, Neamț), iar în Țara Românească apar
încă din sec. 14 (Cotmeana, Tîrgoviște — Biserica
Curții Domnești), căpătînd aspecte caracteristice în
sec. 16-18 (fr. niche, it. nicchia, germ. Nische, engl.
niche, recess). V. și nișă	T.S.
FIRNIS Termen puțin uzitat pentru verniurile
transparente folosite în pictură sau pentru lacuri
transparente folosite pentru acoperirea furnirului.
T.S.
FITOMORF Motiv decorativ reprezentat de o
plantă, mai mult sau mai puțin stilizată. T.S.
FIUL RĂTĂCITOR Parabola relatată de Hristos
apostolilor semnificînd întoarcerea celui păcătos și
iertarea sa atunci cînd se pocăiește. Un fiu
prăpădește moștenirea părintească, un timp păzește
porcii străinilor (situație extrem de umilitoare, porcul
fiind considerat de evrei un animal necurat), pentru
ca apoi, cerîndu-și iertare, să revină la tatăl său, care
îl primește și în semn de bucurie taie vițelul cei mai
gras pe care îl are.	T.S.
FIXATIV Lichid folosit pentru asigurarea unei
temeinice aderări la suport a lucrărilor executate cu
cărbune, grafit sau batoane de pastel. Unele
sortimente de f. se obțin prin dizolvarea rășinilor
(gumi-lac, sacîz, mastic etc.) în alcool etilic, iar altele,
numite „pe bază de apă“, .cu ajutorul cleiului de
gelatină sau cazeină topite în apă (printre acestea
numărîndu-se și laptele foarte degresat, alungit cu
apă). Se aplică prin pulverizare, în 1-2 etape (fr.
fixatif, it. fissativo, germ. Fixativ, Fixiermittel, engl.
fixative). V. și pulverizator	L.L.
FIZIOLOGUL Scriere naturalist-religioasă compusă
probabil la Alexandria, în sec. 4 d.H., înglobînd
tradiții orientale precreștine prin care sînt catalogate
animale reale și fantastice, plante și minerale, fiecare
investită cu semnificații simbolice. El constituie
principalul izvor pentru simbolica animalieră creștină,
folosit atît în texte, cît și în reprezentările
iconografice (miniaturi, pictură murală, sculptură
romanică și gotică).	T.S.
FIZIOTIPIE (gr. fysis, natură) Transpunerea unui
obiect din natură (fiori, frunze) fie direct, fie printr-un
tipar obținut prin presarea obiectelor respective între
două valțuri pe o placă de plumb sau de celuloid.
Prima posibilitate a fost folosită încă din sec. 16,
pentru ilustrarea cărților botanice. Plantele, uscate,
erau colorate șt apoi imprimarea se obținea prin
presarea lor între două foi de hîrtie. Cel de-al doilea
procedeu, inițiat și folosit în sec. 18-19, a fost
perfecționat prin tehnica galvanoplastiei (fr.
physiotipie, it. fisiotipia, germ. Physiotypie, Natur-
selbstdruck, engl. physiotipy).	A.P.
FINTINA VIEȚII Compoziție simbolică ce-și are
originea în textele Vechiului Testament comentate de
Sfinții Părinți. Iconografic, este alcătuită din imaginea
unui izvor, a unei compoziții arhitectonice sau a unui '
vas mare din care se adapă animale sau păsări.
Uneori, este asociată cu scena Răstignirii, în care din
rănile lui Hristos sîngele curge ca dintr-o fîntînă și
este cules de îngeri în zbor. O variantă mai specială
este asimilată cu Maica Domnului - F.v., în care
aceasta, reprezentată bust și cu Pruncul în brațe,
este așezată în vasca unei fîntîni monumentale cu
picior, din care se revarsă apa asupra credincioșilor.
T.S.
FINTÎNĂ (lat.) Amenajare utilitară destinată să
faciliteze scoaterea apei din sol, în urma săpării
speciale a acestuia, în locuri în care pînza freatică se
află la adîncimi convenabile. Constă în simple
ghizduri de lemn sau de piatră, uneori decorate, care
protejează golul propriu-zis, și din sistemul de
accedere la pînza de apă. F. se impune ca element
de decor urban sau peisagistic în cadrul grădinilor și
parcurilor. Întîlnite din Grecia antică, ele capătă o
mare dezvoltare la romani, la care bazinul destinat să
păstreze apa este decorat cu mozaicuri, statui,
reliefuri sau chiar adevărate arhitecturi (nimphea).
Printre cele mai simple și mai spectaculoase sînt -
cu cumpănă, la care sistemul de aducțiune a apei
are la bază principiul scripetelui. O altă soluție este
aducerea apei de la distanță prin tuburi sau țevi, locul
de recoltare fiind marcat de plăci decorative, edicule
etc. Cu caracter permanent, atunci cînd erau legate
de surse de apă potabilă, f. puteau fi și efemere,
ridicate cu ocazia marilor sărbători sau a banchetelor,
din ele prelingîndu-se vinuri sau nectaruri. O varietate
aparte o constituie - arteziană, în care apa se aduce
printr-un sistem de țevi și este acționată prin presiune
pentru a țîșni vertical. Acesta este principiul celor mai
multe f. ornamentale (celebrele f. din Roma) sau al
jocurilor de apă (Versailles, Petrodvoreț etc.). în sec.
19, f. de dimensiuni reduse apar și ca element de
FLE
185
mobilier urban (fr. fontaine, it. fontana, germ.
Brunnen, Born, engl. fountain).	|.c. și T.S.
FLACON Recipient de dimensiuni și forme variate,
din diferite materiale (sticlă, cristal, ceramică, metal
etc.), avînd de obicei un dop din același material. în
Evul Mediu f. avea o capacitate destul de mare, fiind
folosit pentru conservarea vinului; cu timpul,
proporțiile s-au redus, unele f. fiind chiar purtate la
centură de vînători. în sec. 19, f. este destinat și
prezentării parfumurilor, inovația francezului Rene
Lalique (1860-1945), sticlar și giuvaiergiu aparținînd
mișcării Art Nouveau. în sec. 20, termenul
desemnează orice fel de sticluță utilizată pentru
parfumuri, lichioruri, substanțe farmaceutice. în
prezent se fabrică și din materiale plastice (fr. flacon,
it. fiasco, germ. Flakon, engl. flask bottle). V.D.
FLAMBE (fr.) în ceramică, aplicarea neregulată a
glazurii prin topire. Metodă folosită frecvent pentru
decorarea porțelanuWftWhezesc.	V.D.
FLAMBOAIANT (fr.) Fază finală a goticului de tip
francez, care își ia numele de la elementele
decorative care compun mulurile din interiorul arcelor
ferestrelor mari ale catedralelor, avînd forma unor
flăcări de lumînare (flambeaux).	T.S.
FLASHE Numele primei mărci de culori preparate pe
bază de emulsii vinilice, pusă la îfidemîna pictorilor în
Franța, în 1958. V. și culori vinilice	L.L.
FLEȘA (fr. fleche, săgeată) în arhitectura gotică
sau neogotică, acoperiș în formă de piramidă foarte
ascuțită, realizat din piatră (plin sau dintr-un fel de
FLE
186
muchii care lasă spații libere între ele), sau acoperit
cu olane ori tablă. Marchează fie terminația turnurilor,
fie careul. O formă aparte de f. o reprezintă turnurile
din arhitectura de lemn din România, cele mai
spectaculoase fiind cele ale bisericilor de lemn din
Lăpuș și Maramureș (fr. fleche, it. aguglia, cuspide,
germ. Spitzhelm, Turmspitze, engl. spire). T.S.
FLEURON (fr.) Element decorativ din piatră, carac-
teristic arhitecturii gotice, avînd forma stilizată a unei
corole deschise de floare. Constituie partea terminală
a unei fieșe, a unui pinaclu sau, uneori, a unei arcade
(fr. fleuron, it. fiorone, germ. Endblumen, Kreuzblume,
engl. fleuron, flower-shaped ornament). T.S.
FLÎNT-GLASS (engl.) Sticlă gen cristal, pe bază
de plumb, cu indice de refracție mare, obținută de
sticlarul englez Monsell, în 1623. Procedeul de
fabricare este perfecționat, în 1676, de George
Ravenscroft; introducînd pînă la 30% plumb în pasta
sticloasă, acesta reușește să obțină un produs care,
deși este greu și nu se subțiază prin suflare, este
foarte strălucitor și sonor, reflectă puternic lumina și
poate fi turnat și șlefuit. Folosind acest material,
sticlăria engleză cunoaște, în sec. 18, o deosebită
prețuire. Ravenscroft, obținînd monopolul fabricării,
își semnează operele — în general pahare — cu un
corb (raven). F.-g. se folosește în optică și la
confecționarea unor piese de artă decorativă. Sin.
flint, sticlă de plumb.	V.D.
FLOARE DE CRIN Motiv ornamental în formă de
floare de crin, folosit în toate domeniile artei deco-
rative (fr. fleur de lis, fleur de lys, it. fiordaliso, fior di
giglio d'oro, germ. Wappenlilie, engl. fleur-de-lis,
flower-de-luce).	V.D.
FLORENII —> dichisuri
FLORENȚA Renumit centru italian de artă
decorativă, în care s-au dezvoltat ateliere de tapiserie
și porțelan. Primele ateliere de tapiserii — în care
lucrează meșteri flamanzi și francezi — datează din
sec. 15 și sînt subvenționate de familia Medici. La F.
s-au țesut piese somptuoase din fire de mătase, de
aur și de argint, după cartoanele unor pictori renumiți,
ca Bronzino și Salviati, cu subiecte biblice, istorice și
cîmpenești. Suitele Lunile anului (sec. 16) și Cele
patru părți ale lumii (sec. 18) se numără printre
capodoperele atelierelor din F. Acestea își încetează
activitatea în 1737, țesătorii fiind transferați la Napoli.
Tapiseriile florentine se caracterizează prin
picturalitate și, întrucît au fost țesute într-un singur
exemplar, sînt extrem de rare astăzi. Cîteva
exemplare valoroase se conservă la F., în Muzeul Uffizi
și în Palazzo Vecchio. La F. s-a realizat, pentru prima
oară’în Europa, porțelanul tandru (numit și porțelan
Medici, datorită patronajului lui Francesco Maria de
Medici, Mare Duce al Toscanei între anii 1575-1587).
Producția, influențată la început de maiolica din Urbino
și de faianța persană, se caracterizează prin eleganța
formelor și varietatea motivelor, puse în valoare de
culoarea albastră (mai rar roșu manganez) a fondului.
Marca: Domul din Florența și inițiala F (Florența sau
Francesco?).	V.D.
FLORI 1. Denumirea generică a naturilor statice al
căror motiv principal sînt florile. Deși sînt
reprezentate plastic încă din antichitate, f. devin un
gen de sine stătător abia în sec. 16, în Țările de Jos
(Jan Brueghel „de Catifea", A. Bosschaert etc.). în
epoci mai vechi anumite f. aveau semnificații
simbolice — îndeosebi trandafiruTroșu și alb, crinul
etc. — , dar o dată cu apariția genului, acestea se
pierd, motivul fiind abordat pentru frumusețea lui
intrinsecă, oferind pictorilor prilejuri de exprimare a
propriilor stări emoționale. 2. Motive ornamentale, în
nomenclatura vechilor noastre erminii (var. florenii).
I/. și dichisuri	L.L.
FLORI EUROPENE —> deutsche Blumen
FLUTE (fr.) Pahar de formă alungită, cu picior în
balustru, sprijinit pe o talpă plată și a cărui cupă are
marginea evazată; se folosește în special pentru
șampanie. F. este, probabil, de origine venețiană și a
cunoscut o mare vogă în toată Europa din sec. 17
pînă azi (fr. flute, it. bicchiere di sciampagna, germ.
Stangdnglas, Spitzkelch, engl. flute glass). V.D.
FLUXUS —> Happening
FOAIE DE TITLU Pagină de început a unei cărți,
care cuprinde principalele informații privitoare la ea:
autor, titlu, loc și an de apariție, editor. în lucrările
manuscrise, unele din aceste informații pot lipsi, fie
' de tot, fie apârînd la sfîrșitul lucrării, în colofon. în
cărțile vechi, f.d.t., adesea decorată, poate cuprinde
și numele comanditarului sau al celui care a plătit
tipărirea.	T.S.
FOAIE VOLANTĂ Gravură destinată în mod
special informației, propagandei și diferitelor forme de
acțiuni agitatorice, răspîndită prin afișaj, prin
distribuire directă sau indirectă. Executată în
xilogravură sau în felurite tehnici ale gravurii pe
metal, f.v. a jucat un rol important, fiind alcătuită din
texte însoțite de ilustrații adecvate. Începînd din sec.
15, f.v, a cunoscut, în țările europene, o înflorire
puternică, legată de toate evenimentele de seamă,
religioase, militare, politice, sociale, culturale, de
divertisment. Pînă la apariția primelor periodice de
tipul calendarelor și al almanahurilor, f.v. a fost
• folosită și pentru vestirea și popularizarea unor
fenomene astronomice, meteorologice etc., ca gen
portretistic, ca imagine religioasă comercializată la
prețuri reduse, ori ca vedere. Apariția publicațiilor
periodice cu caracter satiric a împuținat producerea de
f.v. ilustrate. în România, s-au gravat f.v. la sfîrșitul sec.
19 și în prima jumătate a sec. 20, cu subiecte social-
politice, cu portrete-caricaturi, cu scene istorice și
peisagistice (fr. feuille-volante, it. foglio volante, germ,
Flugblatt, engl. broadsheet).	A.P.
FOC DE MUFLA în ceramică, temperatură joasă
(700°-900’C) la care se vitrifică anumite culori (cu
excepția albăstruiul cobalt și a verdelui crom), prin
introducerea pieselor de faianță și porțelan într-un cuptor
dreptunghiular, din pămînt ars, în care acestea nu intră
în contact direct cu focul, numit muflă (fr. feu de moufle,
it. mufola, germ. Muffel, engl. muffle).	V.D.
FOC TARE Temperatură înaltă (1200“-1400’C)
necesară pentru - arderea unor piese de ceramică
(faianță, porțelan). Termenul se folosește în legătură
cu ceramica europeană din seci 16-18, provenind din
manufacturile franceze Nevers, Rouen, Moustiers,
Marsilia și din cea olandeză Delft. Pentru decor se
folosește o gamă restrînsă de culori pe bază de oxizi
metalici (albastru cobalt, verde crom, cărămiziu), care
rezistă la temperaturi înalte. Această tehnică este
părăsită treptat după 1789 (fr. grand feu, it. gran fuoco,
germ. Scharffeuer, engl. high fire).	V.D.
FOIȘOR în arhitectura românească, spațiul
deschis făcînd trecerea între exteriorul și interiorul
construcțiilor de locuit; la cele cu două nivele, este
plasat la cel superior. Din zid sau din lemn și
acoperit, el are golurile marcate de arcade sau de'
cosoroabe cioplite, sprijinite pe coloane din zid ori din
piatră, sculptate sau nu, ori pe stîlpi din lemn, cel mai
FON
187
adesea ciopliți. Scara de acces la f. constituie și ea,
de regulă, un element care contribuie la plasticitatea
ansamblului (fr. verande, it. verone, germ. Veranda,
engl. terrace, verandah).	T.S.
FOIȚĂ DE AUR Aur tras în foițe subțiri și fragile
(motiv pentru care se vînd așezate între filele unei
„cărticele" din hîrtie fină). Denumire veche, frunză
(fr. or en feuilles, it. oro in foglia, germ. Blattgold,
engl. leafgold). I/. și foițe metalice	L.L.
FOIȚE METALICE Diverse metale trase în foițe
subțiri, folosite pentru aureole, cîmpuri ornamentale,
rame sau ca suporturi pentru pictură. Pot fi din aur,
argint sau din diverse aliaje în care intră staniul,
cuprul, aluminiul etc. Astăzi se folosește un aliaj
numit Schlagmetall (germ.), care imită foarte bine
aurul, fără să aibă însă toate calitățile lui. F.m. pot fi
fixate pe suport cu ajutorul unor preparate speciale
numite poliment, mordant, mixtion etc., ori cu zeamă
de usturoi. în principiu, după aplicare se presează și
se netezesc bine, se lasă la uscat, iar cele aplicate
pe poliment se lustruiesc cu un instrument special. V.
și aurire	L.L.
FOLIUM Culoare medievală de origine vegetală,
de un roșu asemănător purpurei antice. (Numele îi
provine fie din asemănarea culorii cu purpuriul foliilor
unor manuscrise vechi, fie din faptul că era păstrată
între filele unor cărți.) Se obține din planta
crosophora tinctoria, numită în Evul Mediu și
solsequium, torna-ad-solem (de unde derivă turnesol)
sau morella (originară din sudul Franței). Semințele
plantei erau presate și în sucul obținut se înmuiau
mici fragmente de pînză de in, care apoi se uscau;
fragmentele respective se înmuiau și se uscau de mai
multe ori, pentru a fi cît mai saturate de suc.
Prepararea pigmentului pentru lucru se făcea prin
înmuierea acestor fragmente în albuș alungit cu apă
sau apă gumată. Culoarea, foarte transparentă, s-a
folosit exclusiv pentru pictura manuscriselor
medievale. Din aceeași plantă se mai obțineau și
culori violete sau albastre. V. și turnesol L.L.
FOND Ecran, fundal pe care se detașează diversele
elemente (personaje, ornamente, componente ale
peisajului etc.) figurate într-o pictură, un panou sculptat,
o stampă, o tapiserie sau în orice alt gen de artă. F.
este acoperit cu culoare obișnuită, dar, uneori, poate fi o
suprafață înnobilată cu foiță de aur sau de argint, ca în
unele icoane, picturi flamande, textile etc. Sin. cîmp
(uneori), fundal (fr. fond, it. fondo, germ. Hintergrund,
engl. background).	L.L.
FONDANT în ceramică, materie vitrifiabilă,
incoloră, fuzibilă la o temperatură joasă (sodă,
potasiu, borax, dar mai ales plumb), care se adaugă
culorilor folosite la smălțuite pentru ca acestea să fie
omogene și să adere la corpul piesei (fr. fondant, it.
fondente, germ. Schmelzungsmittel, engl. flux). V.D.

FON______
188
FONDATOR Persoană care contribuie material
(sau care are numai inițiativa) la ridicarea unui edi-
ficiu laic sau religios, a unui ansamblu monumental,
mai rar a unui oraș (fr. fondateur, it. fondatore, germ.
Griinder, Stifter, engl. founder).	T.S.
FONDO D'ORO (it.) Tehnică aplicată în sticlăria
artistică, în care desenul executat pe o folie de aur
este cuprins între două straturi de sticlă transparentă.
Derivă din tehnica mozaicurilor bizantine și a
miniaturilor medievale (fr. fond d'or, it. fondo d‘oro,
fondo dorato, germ. Goldgrund, engl. giltground, gold
background).	V.D.
FONDPORZELLAN (germ.) Porțelan decorat cu
smalțuri colorate pe care se detașează motivele
pictate (adeseori în medalioane pe fond alb); inspirat
din porțelanul chinezesc. La Meissen, culorile
fondurilor erau galben, mov, verde-deschis și
cărămiziu, la Sevres, albastrul denumit gros bleu și
rozul Pompadour.	V.D.
FOPGLAS (germ.) Pahar în formă de statuetă
reprezentînd animale sau diverse obiecte, din care
lichidul țîșnește prin mai multe orificii ascunse, ceea
ce constituie o surpriză pentru băutori. F. este de
origine germană și datează din sec. 17. V.D.
FORMĂ în vocabularul curent al criticii de artă,
totalitatea mijloacelor de limbaj care alcătuiesc
aspectul exterior al unei opere de artă: culoare, linie,
volum etc. în realitate, f. este rezultatul procesului de
creație în întregimea sa, incluzînd și ideea care a stat
la baza operei. Mai mult decît atît, în gîndirea
artistică elină, în cea a Renașterii, manierismului,
barocului, ca și în cea a artei moderne, de la
Jugendstil la cubism și suprarealism, inclusiv în
numeroase alte curente artistice, f. coincide, în
demersul constituirii ei, cu creația însăși, aceasta
nefiind decît desăvîrșirea prin materializare a unei f.
interioare existente în spiritul artistului. Unele limbi,
de exemplu germana, consfințesc acest punct de
vedere, prin faptul că termenul de f. (Gestalt) dă
naștere celui de gestalten, a crea o operă. Disocierea
coordonatelor definitorii ale oricărui obiect (formă,
culoare, valoare) și conceperea lui într-o ipostază
exclusiv formală urmăresc doar scopuri analitice (fr.
forme, it. forma, germ. Gestalt, engl. form).A.P.și L.L.
FORT în arhitectura militară, punct întărit, constînd
dintr-o incintă delimitată de pereți înalți, din zid sau
din lemn, cu drum de strajă, închizînd o curte
interioară și amenajări destinate apărătorilor (fr. fort,
it. forte, germ. Fort, engl. fort).	T.S.
FORTĂREAȚĂ Loc întărit, marcat de ziduri
puternice și de un aparat defensiv, organizat în
vederea apărării unui oraș, a unui drum strategic etc.
(fr. forteresse, it. fortezza, fortilizio, germ. Festung,
engl. fortress).	T.S.
FORTIFICAȚIE Nume generic pentru un sistem
defensiv militar. Varietatea formulelor și a formelor
unei f. depinde de epocă, de populație, de tipul de
organizare a grupului de apărători, armament etc. (fr.
fortification, it. fortificazione, germ. Festungswerk,
engl. fortification, muniment).	T.S.
FORUM La romani, piața situată la întretăierea
drumurilor principale și avînd inițial doar funcție de
centru comercial. F. devine din sec. 7 Î.H. un spațiu
determinant în viața orașului. în această piață publică
sînt construite bazilici, temple, terme, biblioteci,
prăvălii și piețe comerciale. în perioada republicii,
funcția principală devine cea politică. Sub imperiul, f.
se modifică sub aspect monumental, prin construirea
de edificii triumfale și comemorative (arce de triumf,
columne etc.). în aceeași perioadă are loc o
specializare a lui în funcție de activitatea principală
desfășurată: - boarium, piața de animale, ~
holitorium, piața de legume etc. Cel mai important
rămîne ~ romanorum sau ~ imperial, dezvoltat în
relație cu un templu și înconjurat de porticuri și
colonade după modelul agorei grecești. I.C.
FOSA 1. în arhitectura militară, șanț — umed sau
uscat — care înconjoară o fortificație sau o cetate,
constituind o stavilă în calea asediatorilor. 2. într-o
sală de spectacol, mai ales în teatrul liric, spațiu
adîncit, amplasat parțial sub scenă, în care se află
orchestra.	T.S.
FOTOGRAVURĂ 1. Procedee de gravare care
folosesc metode și mijloace fotografice. 2. Imagini
reduse la efectele de alb-negru în sine. 3. Combi-
narea de fotografii cu gravuri (v. și colaj) (fr.
photogravure, it. fotoincisione, germ. Photogravure
engl. photoengraving).	A.P.
FOTOLIU Scaun cu spătar și rezemători pentru
brațe. Integrat stilurilor istorice, f. a variat de la
mobila masivă, compactă, ceremonialâ la f. mobil,
pliant (dantesc, Savonarola etc.). Cunoscut din
antichitate, era de obicei din lemn (în Egipt,
împodobit cu reliefuri și picturi, cu picioarele în labe
de leu), dar și din piatră sau metal (Imperiul roman),
sau cu plăci de fildeș (Bizanț), sau lăcuit (China), din
metal aurit (Franța sec, 17), lemn aurit (Europa sec.
18), bambus împletit etc. Pentru a fi confortabil, f. i
s-au adăugat perne mobile, apoi a fost tapițat cu
piele presată și aurită, fixată cu ținte în rozete
(Spania sec. 16), cu catifea (Italia Renașterii), apoi
tapițat cu arcuri și perne (sec. 18), capitonat, cu
butoni (sec. 19), sau turnat din materiale plastice, sau
chiar f. pneumatice (sec. 20) (fr. fauteuil, it. poltrona,
sedia a bracciuoli, germ. Lehnstuhl, engl. armchair).
Varietăți: - cu spătarul înalt; f. cu spătarul și brațele
tapițate în continuare -» berjeră; - „ă
confessionnal", cu protuberanțe laterale pentru
sprijinit capul; ~ „marquise", f. pentru două
FRA
189
persoane (Franța sec. 18); - settee (Anglia sec. 18);
- „confident" sau - „conversation", f. cu spătarul
în S, permițînd persoanelor așezate în sens opus să-
și vorbească la ureche (Franța sec. 19, stil Napoleon
III); ~ „ l'indiscret sau ~ în elice, f. pentru trei
persoane (Franța sec. 19).	C.R. și A.N.
FOVfSM Curent artistic în Franța, la începutul sec.
20, în perioada 1905-1910, bazat pe ideea exaltării
culorilor pure, puternice, influențat în egală măsură
de viziunea lui Van Gogh și Gauguin. Principalii
reprezentanți ai mișcării sînt Henri Matisse, Kees van
Dongen, Maurice Vlaminck, Raoul Dufy, Othon Friesz
precum și, în prima lor perioadă de creație, Andre
Derain și Georges Braque. Denumirea curentului
aparține criticului Louis Vauxcelles, care, la Salonul
Independenților de la Paris, în 1906, a atribuit epitetul
de „fovi* (sălbatici) autorilor acelor picturi în culori
explozive. Spre deosebire de expresionismul german,
pe care l-a influențat pe linie cromatică, f. nu este
preocupat de inovații iconografice, ci rămîne strict la
invenții de ordin pictural. Othon Friesz va da o
definiție a f. în acest sens: „ a da echivalentul luminii
solare cu ajutorul unei tehnici de orchestrări colorate
— transpuneri pasionale ( avînd ca punct de plecare
emoția în fața naturii)”. Genul predilect al f. a fost
peisajul, uneori și portretul ( Matisse în prima fază și
Van Dongen). F. a avut un ecou considerabil în
pictura românească interbelică. ' A.P.
FRAC Inițial, în Anglia sec. 18, jachetă pentru
călărie, cu poalele răscroite în față, purtată cu
pantaloni pînă la genunchi. în sec. 19, costum
bărbătesc de ceremonie, din stofă neagră, cu sacoul
în față scurt pînă la talie, iar în spate ca o coadă
[ungă pînă mai jos de genunchi, despicată pe mijloc,
în unele uniforme (diplomați, membrii Academiei
franceze etc.), f. este brodat și purtat cu bicorn cu
FRA.
190
pene de struț (fr. frac, it. marsina, abito a coda, germ.
Frack, engl. dress-coat, frock-coat).	A.N.
FRANCISC I, STIL ~ Acoperind prima jumătate a
sec. 16, corespunzătoare perioadei de domnie a lui
Francisc I de Valois (1515-1547), stilul care îi poartă
convențional numele reprezintă de fapt primul
program coerent de tip renascentist în Franța,
puternic influențat de Renașterea tîrzie și de
manierismul italian, ca și de Renașterea din Țările de
Jos. Artiștii italieni chemați la curtea franceză
(Vignola, Serlio, Andrea del Sarto, Benvenuto Cellini,
Rosso Fiorentino, Primaticcio, Da Vinci etc.) vor avea
o influență covîrșitoare asupra artei franceze din sec.
16, creînd o școală puternic individualizată,
cunoscută sub numele de Școala de la
Fontainebleau. Alături de ei vor activa arhitecți și
artiști francezi: Pierre Lescot, Jean Bullant, Philibert
Delorme, Jean Goujon. în arhitectură se menține
structura tradițională a reședinței'medievale, care-și
pierde funcționalitatea defensivă și la care se adaugă
loggia și marele parter de grădină; în interior galeria
va fi piesa de aparat obligatorie. Decorația interioară
se remarcă prin lambriuri casetate, panouri pictate cu
ancadramente în stuc sau pictate în trompe-l'oeil,
mari șeminee cu ancadramente bogate și decorații cu
grotești în stilul lui Rafael, plafoane din lemn cu
casetoane și cartușe pictate, iar tapiseria și țesăturile
scumpe importate din India sînt în continuare în vogă.
Dată fiind marea mobilitate a curții, mobilierul este'
redus și ușor transportabil (mese, scaune pliante,
cabinete acgperite cu tapiserie, ba/iut-uri), marile
cabinete sau dulapuri cu forme,arhitecturate rămînînd
pe loc. Se folosesc nucul, motivele intarsiate, pictate
en grisailles, panourile de marchetărie lucrate de
meșteri italieni. Decorul sculptat în relief plat
alternează cu terme, cariatide, harpii, grifoni, sfincși
lucrați în altorelief sau ronde-bosse; forma generală
este rectangulară. Obiectul decorativ se încadrează
acelorași norme stilistice, arta metalelor fiind
înfloritoare (solnița lui Francisc I de Cellini) ca și
predilecția pentru sculptura de mici dimensiuni în
gust antic. Stilul va cunoaște o rapidă extindere în
provincia franceză (fr. style Franțois I). C.D.
FRANJ Ornament de pasmanterie format din fire
de diferite mărimi, culori și materiale, folosit la
tapiserii, covoare, mobilă îmbrăcată în textile sau
piele, șaluri etc., atașat la extremitățile piesei. în sec.
14-15, în Italia și în Franța, se folosesc f. din fire de
aur sau de mătase, la unele piese de mobilier
(scaune, fotolii) (fr. frânge, it. frangia, germ. Franse,
Quăstchen, engl. fringe).	V.D.
FRANKENTHAL Una din cele mai mari manufacturi
germane de porțelan, situată lîngă Mannheim
(Palatinat); a activat între anii 1755 și 1799. Primul
ceramist renumit de la F. este alsacianul Paul-Anton
Hannong, care își transferă aici atelierul din
Strasbourg. Timp de circa 20 de ani, în pofida unor
greutăți financiare, F. produce valoroase piese de
porțelan dur, cu glazură albă și opacă. Mai tîrziu se
confecționează și statuete în genul celor de la
Meissen, în stil rococo, reprezentînd figuri alegorice,
mitologice, folclorice sau personaje ale comediei
italiene; de asemenea, servicii de masă, cu decor
amintind stilul manufacturii Sevres, vase, lămpi și
rame pentru oglinzi. Coloritul specific este verde
închis, roșu, adesea subliniat cu aurituri. Baza
figurinelor este uneori ajurată sau în formă de volută.
Mărci: inițialele P.H. (1755-1756); scutul electorului
Karl-Theodor cu monograma sa și uneori cu coroană
(1762-1793).	V.D.
FRANKFURT Manufactură germană de faianță
întemeiată în 1666 de Johann Simonet, cu ajutorul
financiar al lui Bernhard Schumacher și al lui Johann
Christoph Fehr; acesta din urmă devine, în 1667,
singurul proprietar. După moartea lui, conducerea
atelierelor este preluată de văduva și de fiii săi.
Faianța produsă la F. imită pe aceea de la Delft, apoi
modele chinezești, și se caracterizează printr-un
decor armonios, bazat pe un desen impecabil. S-au
executat căni, ploști, într-un colorit albastru sau
albastru cu reflexe gri; piesele poartă foarte rar
semnătura ceramiștilor. Activitatea se încheie în
1772. Mărci: F. (Frankfurt sau Fehr?); K.R. (Kaspar
Ripp); o pasăre pe o ramură.	V.D.
FRECAREA CULORILOR Operație prin care
pigmentul'este amestecat temeinic cu un aglutinant; ~
manuală, practicată în atelierele de altădată, era
încredințată, cel mai adesea, ucenicilor. Operația se
desfășura în trei etape: măcinarea, f. cu apă,
aglutinarea, utilizînd ca instrumente de lucru piatra de
frecat culorile și moleta. Era preferată o f. mai
îndelungată. După tehnologi, f.m. a avut urmări
fericite în privința calității și durabilității materiei
picturale: pe de ‘o parte, pictorul își putea asigura
puritatea pigmenților, pe de alta, prin travaliul manual
nu se supraîncălzea uleiul și, în sfîrșit, pentru că se
foloseau întotdeauna culori proaspete. Astăzi este
curentă ~ mecanică a c., în care se recurge la
mijloace moderne (mori cu bile, cu cilindri etc.), care
pot asigura un înalt grad de finețe a pigmenților.
Aglutinarea se face după rețete din cefe mai variate,
potrivit destinației și costului multelor sortimente de
culori aflate pe piața mondială. în principiu, culorile
mai scumpe sînt și cele mai bune.	L.L.
FRESCA (it. fresco, proaspăt) Procedeu tehnic
folosit în pictura murală, în care pigmenții
(pulverulenți) sînt amestecați cu apă și aplicați pe un
mortar de var umed (proaspăt tencuit), care îi
încorporează. Tehnica f. se bazează pe așa-numitul
proces de carbonatate, prin care calcarul parcurge un
ciclu chimic complet și redevine piatră, formîndu-și la
suprafață o peliculă dură, semisticloasă, asemă-
nătoare marmurei. Odată uscată, pictura în f. nu mai
este afectată de apă sau de alți agenți distructivi,
Stilul FRANCISC I
(Renaștere franceză)
1. Ladă, 2. Dressoir, 3. Pat cu coloane; 4. Dulap; 5. Caquetoire; 6. Jilț; 7. Ladă; 8. Masă; 9. Scaun â la capucine
FRE______
192
decît într-o mică măsură, impunîndu-se ca una din
cele mai durabile tehnici ale picturii. Frumusețea
specifică și excepționala ei durabilitate sînt
determinate într-o măsură hotărîtoare de metodele de
lucru și de calitatea materialelor folosite. Pentru f. se
preferă zidurile noi, din cărămidă; dacă sînt vechi, .
după scoaterea mortarului degradat se lasă la uscat
în profunzime (cei vechi impregnau asemenea ziduri
cu „smoală de corăbii", ulei fierbinte etc.) Tencuiala
de f. a variat în decursul timpului prin compoziție,
grosime și aspect. Se aplică mai întîi tencuiala
numită tradițional arriccio, apoi intonaco, în care se
introduc materii fibroase, strat care încorporează
culorile. Tencuielile sînt constituite din materiale de
umplutură (nisip, marmură etc.) și var (liantul prin
excelență al f.) și se compun și suprapun respectînd
regula „gras pe slab", în acest caz componenta grasă
fiind varul. Varul se prepară din piatră de calcar de
cea mai bună calitate, care se arde exclusiv cu
lemne. Stingerea lui se face cu apă.curată de rîu, în
gropi adînci, căptușite cu scînduri. Preferința anticilor
pentru varul vechi, cunoscută din textele lui Pliniu și
Vitruviu, s-a transmis breslei ca regulă. în Apus, varul
se ținea în varnițe între trei luni și trei ani, iar meșterii
bizantini foloseau var vechi de 5-10 ani. Varul vechi
aderă bine la zid, nu lasă asperități sau goluri, este
ușor de netezit și lustruit; fiind mai puțin activ
încorporează culorile mai lent, le modifică într-o mai
mică măsură, mărind totodată timpul de lucru. Ca
nisip, se folosește nisipul de rîu, curat, aspru la
pipăit, care se spală, se usucă și se strecoară. Cei
vechi foloseau nisip de cuarț, cu bobul mare, mijlociu
și mic (între 0,03-0,1 mm). Marmura măcinată este
preluată ca material de umplutură de la romani;
creează tencuieli compacte și dă o mare luminozitate
f. Cei vechi utilizau calcarul mai ales pentru arriccio,
dar, măcinat ca o pulbere fină, era introdus, uneori, și
în intonaco. Facilitează lustruirea f. (care în anumite
epoci atingea aproape luciul oglinzii). Materiile
fibroase, tăiate mărunt, se amestecau 'bine cu
tencuiala înainte de a fi aplicată pe zid. Uneori au
fost introduse în ambele straturi, dar intonaco-ul
cuprinde de regulă exclusiv fire fine de in și de
cînepă. Culorile cele mai folosite în f. sînt cele
naturale, îndeosebi pămînturile. Astăzi se folosesc și
culorile de marș, cadmiurile, oxizii de crom etc.
Pentru alburi se recurge la albul de var. Culorile
vegetale nu rezistă la acțiunea varului, cu puține
excepții (unele negruri etc.). Diluantul culorilor este,
în general, apa curată, uneori apa de var, alteori
laptele de var. Execuția f. este condiționată de
receptivitatea stratului de intonaco: dacă e pus
dimineața, spre sfîrșitul zilei nu mai încorporează
culorile, astfel că f. începută trebuie considerată ca
terminată; datorită acestui fapt, suprafața pe care
pictorul o poate executa într-o zi (numită giornato)
este, în general, redusă la 1-2 m.p., putînd crește în
cazul unor imagini decorative, fonduri etc. Ziua de
lucru începe dimineața devreme, prin udarea
temeinică a peretelui și prin aplicarea stratului de var
cu cîlți (intonaco). Cînd varul a făcut o suficientă
priză pentru ca să reziste la apăsarea cu degetul, se
execută desenul: fie direct cu pensula, fie cu ajutorul
cartoanelor. Pictura se execută de obicei de sus în
jos, pentru evitarea stropirilor incidentale. Metodele
de lucru diferă de la artist la artist. Cînd, spre sfîrșitul
zilei, tencuiala nu mai „primește" culorile se recurge
la sclivisire. Pictura începută,și neterminată în ziua
respectivă este de obicei abandonată și stratul de var
cu cîlți se scoate cu ajutorul mistriei. A doua zi noul
intonaco se aplică în continuarea formelor întrerupte.
Retușurile nu sînt încorporate de var, astfel că, după
o vreme, devin vizibile; dacă sînt totuși necesare, se
execută cu pigmenți frecați cu cazeină sau cu ou.
Lustrul f. este atît o chestiune de gust, cît și una
legată de trăinicia ei. în aria europeană, după epoca
romană este prezent pînă prin sec. 8 și apoi între
sec. 13-16. în fresca românească apare în mai multe
perioade. Se obține prin dozarea elementelor
componente ale tencuielilor, prin netezirea ultimului
strat și prin unele tratamente finale (de pildă s-a
recurs la presarea picturii încă umede cu un sul
metalic suprapus peste o piele umezită, sau la
frecarea ușoară a ultimului strat cu o cîrpă udă etc.).
F. este un procedeu tehnic utilizat din antichitate și
pînă astăzi. S-au păstrat opere lucrate în această
tehnică încă din primul, sau chiar din al doilea mileniu
î.H. (Creta etc.), ori care aparțin erei noastre (China,
India, America precoluriibiană etc.). Foarte cunoscute
sînt f. renascentiste și cele din țările europene de
tradiție bizantină, printre care cele românești (cu
deosebire cele din nordul Moldovei). Varietatea ariei
geografice, conjugată cu determinări istorice,
temperamentale, stilistice și conjuncturale au generat
variante tehnice ale procedeului care merg, uneori,
pînă Ia părăsirea limitelor lui. De pildă, o bună parte
din f. de tradiție bizantină, incluzînd multe din cele
pictate ia noi, sînt începute în f. autentică și
terminate în tempera. A fost semnalată tentația
eronată de a fi numită’f. orice pictură murală. în
accepția adevărată a termenului, f. este numai
pictura executată pe mortarul proaspăt (umed și nu
umezit ulterior), adică procedeul tehnic căruia italienii
îi spun buon fresco (fr. fresque, it. affresco, al fresco,
buon fresco, germ. Freskomalerei, engl. fresco-
painting).	L.L.
FRESCO SECCO Denumire (considerată- a fi
eronată) a unei picturi al secco — lucrată deci pe
tencuiala uscată —, în care pigmenții sînt amestecați
cu lapte de var (acest lapte de var constituind el
însuși liantul). Numele firesc al procedeului este
pictură cu var.	L.L.
FRIGIDARIUM Bazinul cu apă rece. V. terme I.C.
FRIT Masă vitroasă asemănătoare emailului
albastru din faianța egipteană (obținută prin topirea
unor materii silicioase asociate cu sărurile cuprului
sau ale altor metale), folosită ca pigment. V. și
albastru egiptean	L.L.
FRITTE (fr.) 1. Produsul fuziunii unui amestec de
nisip și sodiu, folosit la fabricarea sticlei și a
porțelanului tandru. 2. Rezultatul coacerii acestui
amestec (fr. fritte, it. fritta, germ. Fritte, engl. frit).
V.D.
FRIV0LITE (fr.) Dantelă din bumbac fin, executată
cu. una sau două suveici, cu motive formate din
inelușe și picouri, legate între ele, reprezentînd
rozete, flori, motive geometrice; frecvent folosită în
sec. 18 (stilul Ludovic XV, pentru gulere și manșete),
atît pentru costumul feminin, cît și pentru cel
bărbătesc (fr. frivolite, germ. Frivolitatea, Schiffchen-
arbeit, engl. tatting).	V.D.
FRIZAJ (fr.) în tehnica mobilierului, procedeu de
decorare a panourilor prin dispunerea placajelor din
lemn prețios folosind liniile fibrelor, pentru crearea,
prin îmbinarea porțiunilor orizontale, verticale, oblice,
a unor jocuri de forme și a unor efecte de umbră și
lumină (ca în modelul „vîrf de diamant", în triunghiuri
așezate în sensuri opuse).	C.R. și A.N.
FRIZA 1. în arhitectura clasică, partea mediană a
antablamentului plasată între arhitravă și cornișă, în
general îmbogățită de reliefuri. Dispunerea ei variază
în funcție de ordine. Poate fi formată din metope
alternînd cu triglife (doric) sau poate să se
desfășoare în bandă continuă, înconjurînd edificiul
(ionic, corintic). 2. Prin extensie, oric'e compoziție
pictată sau în relief ce se desfășoară îr bandă
orizontală continuă pe toată lungimea edificiului (fr.
frise, it. fregio, germ. Fries, engl. frieze). I/ și
antablament	I.C.
FRONTALITATE Termen formulat de arheologul
danez Julius Lange, în 1892, pentru a desemna un
canon de reprezentare întîlnit pînă în sec. 7 î.H., în
tot bazinul Mării Mediterane, la egipteni,
x mesopotamieni, etrusci, cretani, greci, aplicat atît în
sculptură, cît și în pictură. în sculptura în ronde-
bosse, f. impune o reprezentare a figurii umane într-o
atitudine riguros simetrică față de un ax vertical
marcat de rădăcina nasului și ombilic. Impresia de
mișcare nu este realizată decît printr-o flexare a
‘picioarelor, înainte sau înapoi, dar niciodată lateral.
In relief și în pictură, acest canon este transformat
datorită unei mai mari ușurințe în realizarea chipului
și a membrelor din profil. Astfel, asistăm la o
articulare nefirească între cap, mîini și picioare,
văzute din profil, și reprezentarea bustului și a
ochiului, care rămîn văzute din față (fr. frontalite, it.
frontalită, posizione di fronte, germ. Frontalităt,
frontale Haltung, engl. frontality).	I.C.
FRONTISPICIU 1. Partea superioară de pe fațada
principală a unei clădiri, care oferă, uneori, informații
despre istoricul acesteia: an de fundație, ctitor sau
FRU
193
proprietar, renovări etc. (fr. frontispice, it. facciata,
fronte, germ. Schauseite, engl. frontispiece). 2. în
arta cărții, miniatură, desen, gravură etc. marcînd
începutul unui capitol (fr. frontispice, it. antiporta,
frontespizio, germ. Kupfertitei, Titelbild, Titelblatt,
engl. title-page).	ț.s.
FRONTON (lat. frons, frunte) 1. Motiv triunghiular
sau semicircular încoronînd, în general, fațada
principală a unui edificiu. F. apare în arhitectura
Greciei clasice și se regăsește și în cea romană. De
formă triunghiulară, determinat de un acoperiș în
două ape, f. era plasat pe fațada de intrare a
templului de plan rectangular, și, prin simetrie, și pe
fațada de pe latura opusă. Forma triunghiulară este
de obicei marcată de muluri și spațiul central decorat
cu reliefuri. în Evul Mediu f. capătă o dezvoltare pe
verticală, fiind denumit și pinion. F. antic este
redescoperit de Renaștere și începînd cu această
epocă devine un element de arhitectură foarte
frecvent folosit, fiind plasat și în alte zone pe fațadă,
ca element repetitiv (de ex. deasupra ferestrelor sau
intrărilor). Stilurile ce au urmat Renașterii și-au pus
amprenta în modelarea acestui element. Astfel
întîlnim: - rupt, ale cărui cornișe se termină în
volute: ~ circular, surmontat de o cornișă
semicirculară; - dublu, avînd inserat în timpan un alt
f. ; - întrerupt, ce lasă loc unei sculpturi sau unui
vas; ~ ascuțit; ~ în trepte etc. 2. în ornamentica
mobilierului, f. încoronează partea centrală,
superioară a unor piese reprezentative: dulapuri,
bufete, cabinete, oglinzi, jilțuri, scaune etc. (fr.
fronton, it. frontone, germ. Giebelfeld, engl.
pediment).	I.C.
FROTAJ Procedeu .tehnic de inspirație
suprarealistă, inventat și folosit de Max Ernst în
grafica lui. Constă în aplicarea foii de hîrtie pe un
suport lucrat în lemn multicolor și frecarea apăsată cu
creion de grafit a hîrtiei, obținîndu-se astfel diferite
structuri formale cu sugestii imagistice vegetale sau
zoomorfe.	A.P.
FROTIU 1, în pictură, culoare subțire și
transparentă, aplicată mai mult sau mai puțin
omogen, prin atingeri ușoare de pensulă. 2. Strat
subțire de culoare transparentă cu care se acoperă
unele piese de ceramică. 3. Auritură imitînd pulberea
de aur, aplicată pe suprafața unor piese de porțelan
sau de lemn lăcuit (fr. frottis, it. tocco leggero di
pennello, germ, leichter und durchsichtiger
Farbenauftrag, engl. scumble).	L.L. și V.D.
FRUNZA Motiv ornamental folosit în toate
domeniile artei, ca și în scrierea caligrafică din sec.
FUR
194
12, pentru literele capitale. Există diferite motive de
f.: de acant, de ferigă, de iederă, de laur, de lotus, de
palmier, de smochin, de stejar, de viță de vie etc. (fr.
feuille, it. foglia, germ. Blatt, engl. leaf). 2. —> foiță
de aur	V.D.
FUNCȚIONALISM Concepție estetică de bază a
mișcării Bauhaus și a altor orientări constructiviste —
De Stijl, purism — , prin care se afirmă necesitatea
adaptării riguroase a obiectului de artă la funcția lui
practică, în măsura în care aceasta există. F. a
acționat prioritar în arhitectură, artă decorativă,
scenografie, design.	A.P.
FUNDAL -»fond
FUNDAȚIE Parte a unei construcții aflată sub
nivelul de călcare originar, realizată prin construirea
în sol a unei zidării menite să îi creeze acesteia o
bază solidă. în funcție de epocă, materialul și tehnica
variază destul de mult {fr. fondations, it. fondamenti,
germ. Fundamente, engl. foundations). T.S.
FUNINGINE DE TORȚĂ Negru de fum folosit în
antichitate. Este consemnat de Dioscoride ca fiind
bun pentru prepararea unei cerneli de scris. (Ca
negru pentru pictură era socotită mai bună funinginea
obținută din cuptoarele sticlarilor; probabil că s-a
întrebuințat și cea de torță).	L.L.
FURNIR Foaie subțire de lemn de esență rară
fixată prin încleiere și presare pe corpul unei mobile
construit din lemn obișnuit. Ideea de a lipi straturi de
lemn decorativ pe un suport solid datează din
antichitatea egipteană și romană, fiind reluată în
Renaștere și perfecționată în Europa sec. 17-18.
Tăierea f. a fost facilitată, într-o primă etapă, în sec.
15, de fierăstraiele acționate de forța apei, apoi, prin
crearea mașinilor mecanice de decupare de la mijlocul
sec. 19. în mod curent se aplică două foi suprapuse,
prima de bază, apoi, peste ea, cea de „față". F. oferă
avantajul utilizării decorative a esențelor rare și
fragile, mărind rezistența mobilei prin suprapunerea
straturilor cu fibrele în direcții diferite, eficace mai ales
pe suprafețele curbe (fr. placage, it. tarsia,
impiallacciatura, germ, eingelegte Arbeit, Furnierung,
engl. veneer, veneering).	C.R. și A.N.
FUS Partea mediană verticală a unei coloane sau
a unui pilastru, amplasată între bază și capitel, cu
înălțimea sensibil mai mare decît a celor două. F.
poate fi neted, canelat, torsat, fasciculat etc. în
funcție de epocă și de stil îmbracă trăsături diferite
(fr. fut, it. fusto de eolonna, germ. Schaft, engl.
shaft). V. și coloană, pilastru, ordin	T.S.
FUSAIN (fr.) Cărbune de desen obținut prin
arderea incompletă a unei specii de arbust extrem-
oriental, aclimatizat în Europa' (evonymus
europaeus). Este o esență dură și densă, care dă un
cărbune moale și omogen, de cea mai bună calitate,
util pentru desenele mari, în linii „tandre", ca și
pentru schițele cu contururi fine. Se șterge cu miez
de pîine (fr. fusain, it. carboncino, fusaggine, germ.
Zeichenkohle, engl. charcoal, black chalk). L.L.
FUTURISM Mișcare literar-artistică la începutul
sec. 20, inițiată în Italia, cu ecouri — sub diferite
denumiri — și în Franța, Germania, Marea Britanie,
S.U.A., România. Declanșat de poetul italian F.T.
Marinetti în 1909, prin Manifestul Poeziei futuriste, în
care proclama necesitatea ruperii de tradițiile culturii
estetice a trecutului și instaurării unui nou ideal
estetic — exprimarea „vitezei", a dinamismului vieții
și frumuseții produselor tehnicii moderne — .urmat de
Manifestul Pictorilor futuriști (1910), redactat de
pictorul și sculptorul Boccioni, semnat și de Carlo
Carrâ, Luigi Russolo, Giacomo Balla și Gino Severini,
f. și-a prezentat prima expoziție de amploare în 1912,
la Paris, apoi la Londra și Berlin. Adoptînd iconografic
un repertoriu de subiecte menit să redea „mișcarea"
și tempo-ul vieții moderne, prin descompunerea și
serializarea formelor (Automobil și zgomot, de Balla,
Hieroglifa dinamică a Balului Tabarin, de Severini,
Spusele unui vagon de tramvai, de Balla), iar pe plan
tehnic urmărind, în formulările Manifestului tehnic al
Picturii futuriste, „eternizarea senzației dinamice" și
reînnoirea concepției despre spațiu prin
„simultaneizarea stărilor obiectului plastic", f. și-a
arogat și pretenția unei noi concepții despre viață și
cultură. Cu surse în neoimpresionism, cubism și
ecouri în orfism, vorticism, f., în ciuda duratei scurte
a existenței sale ca un curent organizat, a jucat un rol
de seamă în dezvoltarea cinematografiei, precum și a
muzicii de avangardă. Confruntate însă cu nota
zgomotos-polemică a programelor, manifestelor și
scrierilor f., operele propriu-zise — picturi, desene și
sculpturi — ale f. apar surprinzătoare prin finețea,
gingășia și rafinamentul lor compozițional și cromatic.
Termenul de f. circulă și în înțelesul de artă de
avangardă, în general.	A.P.
FURSTENBERG Manufactură germană de porțelan
creată în 1747 de ducele Carol I de Brunswick. în
perioada 1770-1814, datorită ameliorării pastei, F. se
remarcă printr-o producție înfloritoare. Ornamentele
în relief sînt împrumutate din stilul rococo. Figurinele
— personaje din Commedia dell'Arte — create de
artiști renumiți au un modeleu savant. Către 1795, se
adoptă stilul neoclasic și se imită piesele realizate de
celebrul ceramist bnglez J.Wedgwood (în special cele
din bazalt negru și jasp). Pe lîngă servicii de masă,
se confecționează jardiniere, ansambluri decorative
pentru centrul mesei (surtout de table), statuete
ecvestre, figurine care reprezintă dansatori, maimuțe
așezate pe piedestale de formă conică. Manufactura
activează și în prezent. Mărci: litera F cursivă, în
albastru; un cal galopînd (după 1770). V.D.
GALB Profil ușor curbat al fusului unei coloane sau
al corpului unui vas, realizat de sculptor, sau respectiv
de modelator, în intenția de a da obiectului maximul
de stabilitate, ca și anumite calități plastice și estetice
(fr. galbe, it. sagoma, germ, zierliche Rundung, engl.
bulge, graceful sweep). IZ. și entasis	T.S.
GALBEN (lat. galbinus) Culoare de bază a
spectrului solar, care nu poate fi creată prin
amestecul altor culori, și ale cărei lungimi de undă
variază între aprox. 550-590 milimicroni. Pigmenții g.
se prepară fie prin prelucrarea unor materii naturale
anorganice (în special pămînturi g. din care se obțin
culori de o durabilitate foarte mare) sau organice
(vegetale și animale), ale căror extracte sînt
frumoase, dar perisabile, fie pe cale chimică. Culorile
g. cu denumiri particulare sînt: alizarină g., aloe,
antrapirimidină g., argyritis, arpigmen, . arsenic,
ârzica, aur mozaic, aureolin, auripigment, aurora
yellow, bleaghil, brown pink, capucin, carmin g„
chamois, chlore, croc, Dutch pink, English pink, ferite,
ferox, gallstone, gălbenare, giallorino (de Flandra, de
Veneția), gumi-gut, italian pink, lac (de crușin, de
gaude, de garanță g„ de rezeda, g. de Paris, g. de
șofran, italian, Robert), lemon yellow, litargă,
masicot, minette, miniu g., murtarsaig, ocru (atic,
auriu, auriu transparent, de Athos, de fier, de ru, g.,
g. deschis, fluvial, italian, închis, oranj, grecesc,
roman, transparent, turcesc), ohră (de Veneția, g. de
Țarigrad, g. subțire, tasiticească), orpigment,
orpimento, orpin, oxid g. de fier, pămînt (auriu, de
Roma, de Siena natural, g. italian), porporina, puree,
quercetină, safrani, Schiittelgelb, siena naturală, sil
atic, stil de grain, smalț g., sulighen, șofran, terra (de
Siena, Eretria, merita), turbit mineral, ultramarin g„
Waulack, Weld, zinc chrome. Principalele culori g.
denumite ca atare: ~ biliar, culoare medievală
preparată din' fierea peștilor mari, cu anumite
adaosuri (cretă etc.). Era utilizată ca înlocuitor al
auripigmentului, în crisografie (scrierea cu aur) ; -
briliant, 1. —> g. de Neapole. 2. g. produs prin
amestec fizic, care seamănă cu g. de Neapole; -
citron, 1. -> g. de zinc. 2. Nume dat și altor pigmenți
g.; ~ de antimoniu, culoare asemănătoare cu g. de
Neapole. Este un antimoniat de plumb; ~ de bariu,
culoare g.-verzuie, intensă și luminoasă, descoperită,
se pare, la începutul sec. 19. Este un cromat de
bariu, care deși este socotit a fi cel mai bun dintre
cromați, se înverzește la lumină și este relativ toxic.
Sin. g. permanent, lemon yellow, ultramarin g., g.
citron (uneori); - de cadmiu, culoare din seria celor
mai strălucitoare și durabile culori moderne. Obținut
de Stromayer și Hermann. în 1817, g.d.c. este o
culoare intensă, luminoasă, rezistentă. Frecat cu ulei,
are o sicativitate medie, acoperă bine, este stabil la
lumină și la agenții atmosferici (sortimentele cele mai
deschise au totuși o relativă stabilitate). Utilizabil în
toate tehnicile picturii, este comercializat în tonuri
deschise, medii, închise, citron etc. Sin. aurora
yellow, g. de Orient; ~ de cadmiu-citron, pigment
asemănător cojii de lămîie (este o sulfură de cadmiu),
inferior celorlalte culori de cadmiu, din cauza
surplusului de sulf; ~ de China —) auripigment; - de
cobalt -4 aureolin; ~ de crom, culoare caldă și
strălucitoare, apărută în 1809 (cromat de plumb),
GAL_____
196
prețuită în industria coloranților deoarece cromatica
sa intensă facilitează producerea, prin amestec fizic,
a mai multor pigmenți variați ca ton și ieftini. Acoperă
bine, însă rezistă mediocru la lumină (se înverzește
și se întunecă mai ales în stadiul inițial), nu rezistă
nici la emanațiile sulfuroase aflate în atmosferă, se
întunecă în amestecul cu majoritatea culorilor.
Tehnologii recomandă excluderea lui de pe paleta
pictorului. Sin. g. (de Koln, de Leipzig, de Paris),
crom g. : - de fier -o g. de marș; - de Hansa,
culoare pală, preparată pe baza unui colorant sintetic
modern (pigment yellow), cu putere de acoperire
medie sau redusă, utilizabilă în tehnicile picturii de
șevalet. Sin. g. monolit; ~ de India, g. indian; -
de Kassel —7 g. Turner; - de Koln —> g. de crom; -
de Leipzig —> g. de crom; - de marș, g. asemănător
ocrului natural, dar mai strălucitor și mai transparent,
stabil la lumină și în amestecuri. Compoziție chimică:
oxid de fier precipitat. Sin. oxid g. de fier.g. de fier,
ferite, ferox; ~ de mercur, g. ca lămîia, foarte toxic,
fără durabilitate (se întunecă), astăzi ieșit din uz.
Este un sulfat bazic de mercur. Sin. turbit mineral, g.
mineral; ~ de Montpellier —* g. Turner; ~ de
Neapole, culoare fabricată în nuanțe pale,
consemnată în sec. 15 de Cennino Cennini sub
numele de giallorino. Se presupune a fi fost o rocă
vulcanică produsă de Vezuviu și preparată ca
pigment la Neapole, în cantități mici, după procedee
obscure. Este întrebuințat pînă astăzi, în toate
tehnicile. Pe lingă pigmentul natural, foarte căutat și
ca atare scump, există și unul preparat pe cale
chimică (giallorino di Flandra sau di Venezia).
Chimic, g.d.N. este un antimoniat de plumb. Liber,
pigmentul are o excelentă stabilitate la lumină, o
sicativitate bună, acoperă bine, este însă toxic, se
alterează la contactul direct cu fierul (nu trebuie atins
cu cuțitul de paletă) și are defectele culorilor de
plumb. Rezistența lui pare determinată de puritatea
chimică (fiind uneori imitat prin amestec fizic).
Denumiri vechi: g. (de antimoniu, de Țarigrad, de
Vene (ia), giallorino (di Flandra sau di Venezia). Sin.
g. briliant; ~ de Orient —> g. de cadmiu; - de Paris
-s g. de crom; - de plumb -> masicot; - de
primulă, g. cu compoziție incertă (crom, zinc etc.); -
de stronțiu, pigment cu o nuanță verzuie, luminos și
durabil. Este un cromat de stronțiu apărut în 1836; -
de șofran, culoare g.-aurie intensă, obținută prin
prelucrarea stigmatelor și petalelor de șofran (crocus
sativus), sau șofrănaș (carthamus tinctorius).
Instabilă la lumină, ca toți coloranții organici, a fost
folosită totuși în pictura medievală de manuscris, ca
tempera sau pentru obținerea unor verzuri. Sin. croc.
safrani; ~ de Țarigrad —> g. de Neapole; - de
Veneția -4 g. de Neapole; - de zinc, culoare vie,
ușor verzuie, fabricată către 1850. Este un cromat de
zinc și de potasiu. Instabil la lumină și în amestecuri
(ca toți cromații), este superior g, de crom și inferior
celor de bariu și de stronțiu. Sin. g. citron, faune
bouton d'or, zinc chrome; ~ indian, g.-auriu intens,
luminos și transparent, cu o nuanță inimitabilă, folosit
în pictura murală a Extremului Orient (China și India),
în Europa a pătruns abia către 1800. Este o sare a
acidului euxantinic, asociat cu oxidul de magneziu.
Scumpă, culoarea era importată din India, unde se
prepară, după unii, prin încălzirea dejecțiilor de vită
în frunze de mangotier, după alții, din urina vacilor
sau a cămilelor hrănite cu asemenea frunze. Rezistă
relativ bine la lumină și în amestecuri, are o putere de
acoperire medie, e lipsită de toxicitate, dar parțial
solubilă în apă. Astăzi este înlocuită cu lacuri g.
moderne sau imitat cu aniline. Sin. g. de India, Puree;
~ Kassler -> g. Turner; ~ mineral g. Turner, g.
de mercur și turbit mineral; - monolit -> g. de
Hansa; ~ permanent -4 g. de bariu, sau diverși
pigmenți sintetici; - regal 1. auripigment preparat
(artificial), probabil pe la începutul sec. 18, perisabil
și foarte toxic. 2. alt nume al masicotului; - Turner,
culoare ale cărei tonuri variază de la un g. deschis
spre oranj și brun (brevetată în 1871 de James
Turner, sau atribuită pictorului englez William Turner,
care ar fi descoperit-o în 1809). în sec. 19 a fost larg
folosită, deși este instabilă în amestecuri și cu
vremea se întunecă. Culoare de plumb (o combinație
între clorura și oxidul de plumb). Uneori poartă
denumiri confuze. Sin. g. (de Kassel, de Montpellier,
Kassler, mineral, patent) (fr. jaune, it. giallo, germ..
Gelb, engl. yellow).	L.L.
GALBEN „JONQUILLE" (fr.) Culoare de fond de
un galben palid, specifică pieselor de porțelan
executate în manufacturile franceze Vincennes și
Seyres, după 1753 (fr. jaune jonquille, it. giunchiglia,
germ. Jonquillengelb, engl. jonquil).	V.D.
GALERIE 1. Sală spațioasă în castelele feudale,
precedînd spațiile de reprezentare sau făcînd
legătura dintre ele. în palatele din Renaștere, baroc și
clasicism, g. dobîndesc o importanță sporită,
cîștigînd în dimensiuni și în decor: plafoane decorate,
pereți acoperiți cu oglinzi (G. Oglinzilor de la
Versailles, proiectată de Ch.H.Mansart, 1678-1684, și
decorată cu picturi de Le Brun), tapiserii somptuoase
etc. Multe dintre aceste g. avînd o întreagă latură
străpunsă de ferestre mari, au fost folosite, mai ales
în sec. 18, pentru expunerea unor colecții de tablouri
(la Belvedere, Viena; la Sanssouci, Potsdam etc.). De
la această din urmă funcție, termenul s-a extins la 2.
g. modernă: sală sau complex de săli de expoziții de
artă, adăpostind permanent sau temporar una sau
mai multe colecții, grupaje din creația unuia sau mai
multor artiști etc. 3, Denumire dată ultimului rînd de
scaune de la balconul unui teatru sau cinematograf
(fr. galerie, it. galleria, germ. Gallerie, engl. gallery);-
arcata,' tip de gang lat, boltit, care înconjoară pe
toate laturile o curte interioară, spre care se deschide
prin o succesiune de arcade sprijinite pe coloane. își
are, în general, originea în atriul antic. Situată pe
unul sau pe două nivele, g.a. se întîlnește curent în
caravanseraiurile orientale sau în hanurile Europei de
Sud-Est, din sec. 18-19 (Hanul lui Manuc, București,
c. 1805; Hanul Niculi, Tîrnovo, începutul sec. 19). 1.
în marile mînăstiri catolice,' gang boltit, cu arcade
spre curtea interioară (de regulă, pe un singur nivel),
decorat adesea cu picturi și sculpturi, servind ca loc
de meditație și de recreere pentru locuitorii
ansamblului monastic. Au cunoscut o mare
dezvoltare în romanicul tîrziu și în gotic, în Franța,
Italia și țările din Europa Centrală (fr. galerie de
cloitre, it. galleria di chiostro, germ. Kreuzgang, engl.
cloister-walk). 2. Tip similar de spațiu, dar avînd
numai funcția de a facilita accesul în diferitele
încăperi ale unei mînăstiri ortodoxe, ca și legătura
dintre nivele prin intermediul foișoarelor, regăsit și în
arhitectura monastică din țările române (cel mai vechi
exemplu păstrat, la Mînăstirea Comana, jud. Giurgiu,
c. 1588), unde se pare că au fost interpretate modele
orientale, venite prin tradiția athonită. 3. Spațiu foarte
îngust, scund, care înconjoară la nivelul superior
absida principală a unei mari bazilici romanice, mai
cu seamă din spațiul renan (Koln, Bonn, și în Italia,
Siena), deschisă spre exterior prin o succesiune de
mici arcade semicirculare sprijinite pe colonete (fr.
galerie naine, it. archetepensili, germ. Zwerggalerie).
T.S.
GALLE Manufactură de sticlărie și de mobilier
înființată la Nancy de Emile Galle (1846-1904),
renumit sticlar, ceramist și ebenist francez,
întemeietorul Școlii de la Nancy, în jurul căreia s-au
întrunit cei mai de seamă artiști și artizani pentru a
promova idealurile mișcării Art Nouveau. Spirit
creator și entuziast, G. a inventat tehnici și forme noi,
inspirîndu-se din natură (fiori de cîmp, flori rare,
ciulini, plante acvatice, insecte etc.) Formele vaselor
sale sînt asimetrice sau alungite, au un colorit bazat
mai ales pe tonuri închise (brun, violet, verde, gri), iar
tehnicile preferate sînt marchetăria de sticlă, sticla
opacă, sticla gen camee; lămpile create de el sînt în
formă de ciupercă sau de pagodă. Piesele cele mai
valoroase sînt unicate sau reproduse în 2-5
exemplare, dar fabrica sa a realizat totodată și
obiecte în serie, accesibile ca preț marelui public; ele
— deși au formele, ornamentele și culorile
GAM
caracteristice operelor marelui artist, purtînd și
semnătura acestuia — nu prezintă calitatea și
valoarea artistică a lucrărilor originale, fiind executate
de elevii sau de imitatorii săi. Fabrica G. a continuat
să activeze pînă în 1931. Piesele de mobilier cu
marchetărie de diferite esențe de lemn au forme și
ornamente caracteristice stilului Arta 1900 și poartă
semnătura lui G. Creator al unor opere remarcabile,
apreciat încă din timpul vieții, el figurează în' aproape
toate muzeele și colecțiile din lume cu vase, lămpi și
piese de mobilier.	V.D.
GALON 1. Panglică, șiret sau bandă din mătase,
lînă sau metal, cusută pe marginea draperiilor și- a
mobilierului capitonat, pe pălării sau pe mîneciie unor
uniforme militare. 2. Motiv ornamental constituit
dintr-un șir de perle, aplicat pe o bandă cu profil ușor
reliefat, folosit în arhitectură (fr. galon, it. gallone,
germ. Litze, engl. braid, lace).	V.D.
197
GALVANOPLASTIE Procedeu de multiplicare a
unui clișeu de lemn, pentru a permite tiraje
numeroase. Constă în mularea lemnului în ceară,
urmată de cufundarea într-o soluție de sulfat de cupru
și supunerea la trecerea de curenți electrici, care
acoperă mulajul cu o peliculă de cupru. Această
peliculă înlocuiește la tiraj clișeul primitiv, care se
păstrează ca matriță pentru eventuale noi galvanizări
(fr. gaivanoplastie, it. galvanoplastica, germ.
Galvanoplastik, engl. gaivanoplastie).	A.P.
GAMĂ CROMATICĂ 1. Suită de două sau de mai
multe culori armonizate după legile acordului
cromatic, în care una dintre ele, dominanta, le
determină și le subordonează pe celelalte. Pictorii și
teoreticienii artei deosebesc în general două tipuri de
g.c.: simple și compuse. ~ simplă poate fi alcătuită
din două sau trei culori. Cea din două culori
însumează tentele obținute prin amestecul fizic
treptat dintre două complementare, sau dintre alte
două culori opuse cromatic, una caldă, alta rece;
tentele rupte care rezultă pot fi, sau nu, amestecate
cu alb; în ansamblul final, una din cele două culori
trebuie să se impună ca dominantă. G.c.s. din trei
culori este o variantă a g. cu două culori, îmbogățită
cu a treia (la care poate fi, de asemenea, adăugat
albul); una din cele două culori de bază se va impune
și de astă dată ca dominantă; - compusă este mai
complexă. Față de g.c. simplă care se dezvoltă
plecînd de la o singură pereche de complementare
GAN
198
g.c.c. se formează, de obicei, plecînd de la două sau
chiar de la toate cele trei perechi de complementare,
adăugind sau nu un alb culorilor. în prezența atîtor
culori haosul și busculada cromatică pot fi evitate
numai prin ierarhizare. De pildă, în cazul utilizării a
trei perechi de complementare, una din perechi va
trebui să se impună prin forță cromatică sau prin
întindere, deci va fi exaltată, o a doua pereche va fi
temperată, iar a treia va fi redusă și mai mult. Dar și
în perechea forte de complementare paritatea va fi
neavenită, una din cele două culori trebuind să dețină
funcția de solist, să fie deci dominanta care
subordonează și impune tonalitatea întregului
ansamblu cromatic. 2. Serie de culori desfășurate
natural în spectru, pure sau rezultate prin amestecuri
succesive.	L.L.
GANOSIS (gr.) Procedeu tehnic antic (folosit de
greci și romani) de acoperire cu un strat subțire de
ceară a statuilor sculptate în marmură ori turnate în
ghips, cu dublul scop, de a proteja operele față de
umiditatea atmosferică și de a le patina albul prea
puternic. Era utilizat și pentru protecția cinabrului din
picturile murale; după Vitruviu, se aplica un amestec
de ceară punică și puțin ulei, care la sfîrșit se
lustruia.	L.L.
GARAFĂ —) carafă
GARDEROB Dulap de haine. La origine ladă-cufăr
în care veșmintele erau așezate orizontal. Prin
extindere, cameră specială în care se păstra
îmbrăcămintea. Din sec. 16, moda spaniolă impunînd
veșminte rigide, susținute de sîrme și vătuiri, se
adoptă dulapul, ca o ladă așezată vertical, cu 1-2 uși,
permițînd suspendarea hainelor. în prezent g. este
integrat în garnitura mobilei de dormitor (fr.
garderobe, it. guardaroba, germ. Kleiderschrank,
engl. wardrobe). I/. și dulap	C.R. și A.N.
GARGOUILLE Accesoriu de arhitectură plasat la
nivelul inferior al pantelor acoperișurilor, care permite
deversarea apei de ploaie la oarecare distanță de
zidul edificiului, pentru a împiedica formarea
umidității de infiltrație. Denumirea de g. este dată, de
obicei, formelor îmbrăcate de aceste piese în
arhitectura gotică: animale fantastice, dispuse în
șiruri la marginea acoperișurilor, prin a căror gură
țîșnește apa provenită de pe acestea (fr. gargouille,
it. doccia di gronda, doccione, germ. Wasserspeier,
engl. gargoyle, projecting spout).	T.S.
GARSONIERĂ Termen de origine franceză
(apartamentul unui celibatar), folosit pentru o locuință
confortabilă, de mici dimensiuni, compusă din o
singură cameră mare sau o cameră dublă, un vestibul
mic, o baie și o bucătărie foarte mică (chicinetă); este
situată într-o casă de raport sau într-un bloc de
locuințe (fr. gargonniere, it. apartamentino da
scapolo, germ. Junggesellenwohnung). T.S.
GAURA Zonă colorată (mai mică sau mai mare)
dintr-o suprafață pictată care lasă impresia de gol, de
deschidere. Este o „inconsecvență" în structura
imaginii, provocată de tușe mărunte sau de un întreg
ecran, care nu se integrează în ansamblul cromatic și
valoric, apărînd ca o gaură.	. L.L.
GAZ 1. Țesătură ușoară de mătase sau in, foarte
fină și transparentă, ale cărei fire de urzeală și de
bătătură sînt distanțate; folosită la confecționarea
șalurilor, podoabelor de cap și a perdelelor. 2.
Dantelă executată cu acul, formînd un motiv ajurat
(point de gaze); atelierele din Bruxelles utilizează
acest punct pentru rețeaua din mijlocul motivelor
florale. Termenul derivă de la numele orașului Gaza
(fr. gaze, it. velo, germ. Gaze, engl. gauze). V.D.
GĂLBENUȘ (DE OU) Partea galbenă a oului
(compusă, în principal, din apă, albumină, ulei de ou
și sulf), întrucît conține ulei, clei și apă, este o
emulsie naturală foarte rezistentă. A fost folosit încă
din antichitate pentru prepararea unor culori pe bază
de apă, a căror durabilitate este atestată de trecerea
timpului. Continuă să fie folosit pentru crearea
temperelor cu ou, în care pigmenții se amestecă fie
numai cu g. și apă, fie cu emulsii artificiale. Introdus
în culori într-o cantitate prea mare, g. provoacă, după
uscarea pastei, cracluri și cojiri (fr. jaune d'oeuf, it.
giallo d'uovo, germ. Eigelb, Eidotter, engl. yolk of an
egg).	L.L.
GEAMIE —> moschee
GELATINA Materie adezivă care intră în
compoziția cleiurilor animale (de oase, piele etc.)
utilizate de pictori. Extrasă prin tratament chimic din
oseina (colagenul) prezentă în oase, cartilaje și
țesuturi animale, g. purificată nu are culoare, gust și
miros. Chimic, este asemănătoare albuminei. Se
întrebuințează la prepararea grundurilor tradiționale
pe bază de gelatină. Pentru că la umezeală se umflă,
cedează și mucegăiește, provocînd degradarea
grundurilor, sînt necesare măsuri de conservare (fr.
gelatine, it. gelatina, germ. Gelatine, Gallert, engl.
gelatine). I/. și conservanți	L.L.
GEMĂ 1. Termen generic pentru orice fel de pietre
prețioase (diamant, smarald, safir, rubin), semi-
prețioase (topaz, ametist, granat, opal, acvamarin),
opace (peruzea, lapislazuli, jad, cornalină, agat etc.)
G. există în natură în număr destul de mare. G. se
taie și se șlefuiesc după diferite metode; unele se
gravează în adîncime (intalie) sau în relief (camee).
Foarte răspîndite ca piese de podoabă și orfevrărie,
din antichitate pînă în sec. 16. 2. Cristal colorat cu un
oxid metalic, care imită g. (fr. gemme, it. gemma,
germ. Gemme, Edelstein, engl. gem).	V.D.
GEMINAT Adjectiv, folosit la plural, aplicat unor
elemente de arhitectură identice, care sînt puse în
operă alăturat, cîte două: coloane g., arce g.,
ferestre g. (fr. jumele, it. abbinato, germ, gekoppelt,
engl. geminated).	T.S.
GENEZA 1. Prima carte a Vechiului Testament care
relatează crearea universului și a omului de către
Dumnezeu în decursul a șapte zile, ca și episoadele
legate de păcatul lui Adam și al Evei, izgonirea din
rai, uciderea lui Abel etc., faptele patriarhilor evrei
pînă la moartea lui losif în Egipt. 2. Ciclu iconografic
cuprinzînd o suită de scene care au ca subiect numai
începutul respectivei cărți pînă la uciderea lui Abel.
Sin. Facerea.	T.S.
„GEOMETRIE SECRETĂ" Expresie folosită în
ultimele decenii pentru a denumi sistemul de linii
geometrice, traseele, șarpantele care ordonează și
„compun" suprafața unei opere pictate. (Sintagma se
bucură de o largă circulație mai ales după publicarea
în anul 1963, la Paris, a lucrării Geometria secretă a
pictorilor de Charles Bouleau.) Liniile „de forță"
coordonatoare variază după temă și după cadrul
operei — dreptunghiular, pătrat, rotund etc. —, după
gustul epocii și al artistului. Avînd ca sursă intuiția și
experiența creatorului, controlate de inteligența sa,
figurile geometrice rezultate pot să fie simple sau de
o mare complexitate.	L.L.
GEORGIAN TIMPURIU, STIL - Stil care
caracterizează arhitectura și decorativismul britanic la
GHI
.199
începuturile dinastiei de Hanovra, sub domniile lui
George I (1715-1727) și George II (1727-1760), pînă
spre 1750, și care coexistă cu stilul Kent, fiind
reprezentativ pentru păturile tories ale societății
engleze a vremii. în opoziție cu clasicismul de nuanță
palladiană al stilului Kent, s.G.T. se caracterizează
prin continuarea tradițiilor școlii lui Wren și Vanbrugh
în arhitectură și prin dezvoltarea modelelor puse în
circulație în epoca Restaurației și Queen Anne.
Dominantele cromatice ale interiorului G.T. sînt mult
mai luminoase decît în stilul Kent. Spre 1740, tapetul
de hîrtie pictată e frecvent folosit. O inovație a epocii
o constituie sufrageria, care se va generaliza însă în
a doua jumătate a secolului (engl. Early Georgian). V.
și stil Kent	C.D.
GESSO (it.) Numele ipsosului folosit pentru
alcătuirea vechilor grunduri italiene.	L.L.
GESTUAL -> action painting
GHERIDON Măsuță rotundă cu un singur picior sau
trepied, care în sec. 17 servea drept suport pentru
sfeșnice (numele de g. fiind preluat de la un personaj
de comedie care purta o luminare). La început, ca un
pilastru sau o coloană din lemn sau metal fixată între
două discuri, în stilul Ludovic XIII, piciorul g. era
sculptat, reprezentînd figuri alegorice sau un sclav
maur ținînd un platou. La sfîrșitul sec. 18, g. servea
ca măsuță de scris, iar în stilul Empire, platoul din
marmură era bordat cu o mică galerie de aramă (fr.
guăridon, it. tavolino ad un sol piede, germ. Nipptisch,
engl. pedestal table, round table). C.R. și A.N.
GHILDA ■ în Europa apuseană, corporație
medievală de artiști și meșteri al cărei statut
reglementează drepturile și îndatoririle acestora și
dreptul de deținere a unei arhive. Printre cele mai
vechi se numără g. pictorilor și g. orfevrilor (fr. guilde,
ghilde, it. corporazione d'arte, germ. Gilde, Zeche,
engl. guild).	V.D.
GHIOȘIU Ornament în adîncime sau. în relief,
format din linii simetrice, paralele, ondulate sau
încrucișate, care constituie desenul fondului; folosit
mai ales în arta bijuteriei și a orfevrăriei (orna-
mentarea capacelor de ceas, a casetelor, a etuiurilor
etc.). Motiv caracteristic sec. 18, executat manual
pînă în sec. 19; astăzi se execută mecanic, cu mașini

GHI
200
de mare precizie șl finețe (fr. guiilochis, guilloche, it.
rabeschi, germ. Guilloschierung, engl. guilloche,
chequered pattern).	V.D.
GHIPS (gr. gypsos) 1. Sulfat natural de calciu,
hidratat. Este o rocă sedimentară prezentă în
depozite naturale sub diverse forme (alabastrul, o
varietate superioară de culoare foarte albă, curat,
cristalin, cu aspect de marmură translucidă, selenitul,
semiopac, colorat în galben auriu etc.). Prin arderea
materiei naturale la o temperatură de aprox. 150°C,
aceasta se transformă în ipsos (care în vorbirea
curentă este adesea confundat cu g.). G. nativ,
măcinat și frecat cu clei, pare a fi fost utilizat la
grunduirea suporturilor lemnoase; sculptorii îl
cioplesc cîteodată direct, întrucît are o duritate
scăzută. Denumiri vechi, în erminii: gips, ipsos nears,
piatra trînd, sarea mijei etc. Sin^ piatră de ipsos, alb
mineral, terra alba. 2. în erminii, termenul g.
denumește uneori și creta. 3. Nume generic pentru
obiecte sau ornamente arhitectonice turnate în acest
material (fr. gypse, it. gesso, germ. Gyps, engl.
gypsum).	L.L.
GHIPSOTECĂ —> gipsotecă
GHIRLANDA Motiv decorativ în formă de fîșie
suplă, reprezentînd frunze, flori și fructe legate între
ele; folosit în arhitectură (în jurul coloanelor, pe
frontoane, pe panouri) și în arta decorativă. Cunoscut
din antichitate; foarte frecvent în Renaștere și mai
ales în sec. 17-18. în stilul neoclasic (sfîrșitul sec. 18)
se introduc g. stilizate (fr. guirlande, it. ghirlanda,
germ. Laubgewinde, Blumengehănge, engl. garland).
V.D.
GHIULBAHAR (turc.) Nume purtat în erminii de
Siena arsă sau de sinopia. Sin. culpahar, gulbahar.
L.L.
GIALLORINO Culoare galbenă (pomenită de C.
Cennini) utilizată în tempera pe panou și în frescă.
Se crede că este galbenul de Neapole sau, poate,
litarga.	L.L.
GIGONE Garnitură de trei măsuțe de mărimi
diferite, folosite pentru a servi ceaiul și care prin
glisare se pot stivui ocupînd locul uneia singure.
Numele provine de la un personaj cunoscut din
teatrul francez de marionete, mama Gigogne, cu mulți
copii care-i ies de sub fustă (fr. table gigogne, germ.
Jourtisch, Tischsătze, engl. nest oftables).
C.R. și A.N.
GILOTAJ Procedeu fotomecanic, inventat de
Firmin Gillot în 1851, pentru gravarea desenelor în-
relief pe zinc, în vederea obținerii clișeului zincografic
destinat imprimării tipografice. G. a fost utilizat în
special în sec. 19, în ilustrația de carte. Sin.
paniconografie.	A.P.
GINECEU (gr.) 1. în locuințele- orientale, spațiu
rezervat femeilor și copiilor, alcătuit din apartamente
și curți separate de cele ale bărbaților. în lumea
musulmană, cunoscut sub numele de harem' (fr.
gynecee, it. gineceo, germ. Frauengemach, engl.
gynaeceum). 2. Prin extensie, în bisericile bizantine
timpurii, spațiu situat deasupra navelor laterale,
amenajat sub forma unor tribune, de unde asista la
slujbe împărăteasa și curtea sa feminină. Sin.
matroneum. Tradiția acestor tribune s-a păstrat și în
unele biserici românești (Biserica Domnească din
Tîrgoviște, 1583-1585; Biserica fostei Mînăstiri
Strehaia, jud. Mehedinți, 1645) (fr. gynecee, it.
matronea, germ. Frauenempore, Frauentribune). T.S.
GINTAR1U-» verni
GIORNATA (it.) Porțiune de frescă pictată într-o zi.
Pentru că stratul superior de frescă (intonaco) nu
încorporează culorile decît pe parcursul unui număr
redus de ore, freschiștii își propun zone de lucru
posibil de terminat într-o singură zi. Cînd sînt
distribuite succesiv pe orizontală, g. alcătuiesc ceea
ce se numește pontata. Limitele lor fiind marcate prin
ușoare incizii în tencuială, astăzi pot fi recunoscute
porțiunile lucrate zilnic de meșterii renascentiști
(Masaccio, Michelangelo etc.), care adesea nu
depășesc 1-2 m2 (fr. journee, it. giornata, germ.
Tageswerk, engl. daywork).	L.L.
GIPSOGRAFIE Procedeu de gravură în adîncime
în care placa de gravură este din ghips, iar
imprimarea desenului se face prin presiune, fără
încerneluîre, pe o hîrtie umedă (fr. gypsographie).
A.P.
GIPSOTECĂ (gr. gypsos, ghips, theke, ladă)
Colecție de mulaje după statui și reliefuri din diverse
epoci istorice, din antichitate pînă în sec. 19. Sin.
ghipsotecă (fr. gypsotheque, it. gipsotecă). C.R.
GIRANDOLA 1. Candelabre din cristal, în formă de
piramidă, cu mai multe brațe, de care atîrnă adeseori
pandelocuri, și cu locașuri pentru lumînări. Apare în
Europa la mijlocul sec. 17; frecvent întîlnită în sec. 18
în castelele italiene, franceze și germane. 2. Cercei
în formă de lacrimă, cu trei pietre, atîrnate de o piatră
centrală, de obicei circulară (sec. 17-18). 3.
Pandantiv constituit dintr-un motiv central de care
sînt suspendate pandelocuri cu perle sau diamante;
foarte răspîndit în sec. 18-19 (fr. girandole, it.
candelabro, girandola, germ. Standleuchter, engl.
girandole).	V.D.
GISANT (fr.) Sculptură funerară care reprezintă
defunctul culcat pe spate peste o lespede, uneori, cu
mîtnile împreunate în gestul rugăciunii. Specifice artei
occidentale, pietrele funerare cu g. apar în țările
române mai ales în Transilvania (g. lui Negru Vodă
de la Argeș, sec. 14; g, lui lancu de Hunedoara din
Catedrala din Alba lulia, sec. 15 etc.) (fr. gisant, it.
statua giacente, germ. Grabmalfigur, engl. recumbent
effigy, reclining figure).	C.R.
GIUBEA (turc. djuppeh) Haină lungă, din stofă fină
sau catifea, deseori înflorată, căptușită cu blană
scumpă, croită pe talie și cu mînecile desfăcute pînă
la cot, purtată în țările române, în epoca fanariotă, de
boieri și boieroaice, deasupra anteriului. A.N.
GÎRLICI Spațiu de acces spre o pivniță,
comunicînd direct cu exteriorul, realizat în pantă, cu
sau fără trepte, și acoperit fie cu o boltă
semicilindrică rampantă, fie cu un tavan cu grinzi. în
arhitectura din Țara Românească este frecvent
adăpostit la primul nivel al rezalitului creat de foișor,
deschiderea spre exterior fiind marcată de o arcadă
semicirculară (Casa domnească de la Mînăstirea
Brebu, jud. Prahova, 1640-1650). Există și sisteme în
care g. este înglobat corpului principal construit
(Casa domnească de la Mînăstirea Bistrița, jud.
Neamț, sec. 16).	T.S.
GLA
201
GLACIS (fr.) în arhitectura fortificată, pantă de
teren (val) precedînd spre construcția întărită un șanț
practicat în terenul liber din jur (fr. glacis, it. spianata,
germ. Abhang, engl. sloping bank).	Ț.s.’
GLAF Porțiune de zidărie reprezentată de
grosimea acesteia, corespunzătoare golului unei
ferestre sau uși. în arhitectura medievală, fie întregul
perimetru, fie numai una sau unele din părțile sale
(arcul superior, latura de la bază) pot fi evazate spre
interior. Sin. ambrazură (fr. embrasure, it.
strombatura, germ. Fensterleibung, engl. splay). T.S.
GLASIU (fr.) Strat subțire de culoare transparentă,
pură și foarte diluată, suprapus peste un strat bine
uscat, de obicei opac și mai luminos. Este unul dintre
mijloacele specifice de expresie ale picturii în ulei,
începe să fie folosit încă din perioada premergătoare
fraților Van Eyck, dar abia prin ei își dezvăluie
posibilitățile. Cu ajutorul g., marii maeștrii (Tițian,
Rembranât, Rubens etc.) au creat paste
extraordinare ca transparență, profunzime și
prețiozitate. O dată cu pictura impresionistă este
abandonat. în zilele noastre, unii îl consideră un
procedeu depășit, alții îl confundă cu laviul, adesea
resursele lui expresive sînt ignorate. Execuția g.
presupune prezența rășinilor (vernisurilor) și este
facilitată de folosirea pigmenților fini. Se aștern cu
ajutorul pensulelor cu părul moale, într-unul sau în
mai multe straturi. Aceeași culoare aplicată ca g.
peste un strat opac crește ca saturație și strălucire
cromatică, dar scade ușor ca luminozitate. Datorită
amestecului optic realizat prin suprapunere, cu
ajutorul g. pot fi create culori noi, cu neputință de
obținut prin amestecuri directe, făcute pe paletă (fr.
glacis, it. velatura, germ. Lasur, engl. glaze, glazing,
scumble).	L.L,
GLASVAND (germ.) Cadru vitrat alcătuit din o
ramă de lemn compartimentată, cu ochiuri de sticlă,
cu părți fixe și batanți mobili, înlocuind total un
perete, sau cea mai mare parte a sa (germ.
Glaswand).	T.S.
GLAZURA Substanță vitrificabilă, transparentă,
incoloră, opacă sau colorată, care se aplică pe unele
piese de ceramică (în special de porțelan fin) pentru
a le face impermeabile și a le conferi o strălucire
deosebită. Cunoscută de popoarele extrem-orientale,
GLE
202
de egipteni, de greci și de romani (care foloseau g.
roșie și neagră), s-a extins în toată Europa. Există
cinci feluri de g.: ~ alcalino-silicioasă (Egiptul antic
și Europa modernă); - plombiferă (China, Spania,
Franța); ~ plombifero-staniferă (Italia, Franța); -
saliferă (Anglia); - feldspatică (China, Germania).
Sin. vernis, cuvertă, email (fr. glagure, vernis,
couverte, it. invetriatura, vernice, germ. Glasur, engl.
glaze).	V.D.
GLET (germ.) Strat subțire de tencuială fină, nu
mai gros de 1-2 mm, realizat din var, ipsos, uneori și
ciment, sau amestecuri, aplicat deasupra zidăriei
propriu-zise, în scopul netezirii mortarului obișnuit, ca
intermediar între acesta și o zugrăveală sau un decor
ulterior. G. este o bună și necesară pregătire a
peretelui pentru pictura lucrată în tehnicile de tip
tempera, ulei etc., dar nu pentru frescă (germ. Glatt,
Glâtte).	L.Li și T.S.
GLICASMĂ -» glycasm
GLICOFILUSA (gr.) Denumirea unui tip iconografic
al Maicii Domnului, foarte răspîndit în lumea
ortodoxă, în care aceasta este reprezentată bust,
ținînd pruncul pe un braț și îmbrățișîndu-l cu celălalt;
cele două personaje au obrajii lipiți, într-un gest de
tandrețe, copilul ținînd uneori o mînă după gîtul
mamei (fr. Vierge de tendresse, germ. Gottesmutter
des Riihrens).	T.S.
GLIPTICA (gr. giyphein, a grava) Arta de a grava
pietre prețioase fie în profunzime (intaglio), fie în
relief (camee). Tehnica întîlnită încă din preistorie, se
remarcă în Mesopotamia (cilindrii de sigiliu), în Egipt
(scarabei), și cunoaște o mare dezvoltare în zona
egeeană și greacă. Aplicată la pietre de diferite
dimensiuni și forme, ce erau de obicei prinse într-o
montură de metal prețios, g. cunoaște apogeul prin
gravorii greci și romani. Reprezentînd elemente
heraldice sau portrete, pietrele gravate erau adesea
semnate. După căderea Romei, g. cunoaște o
perioadă de decadență. în Evul Mediu este folosită
din ce în ce mai rar, fiind în schimb preluate camee
antice și folosite la decorația relicvarelor. în sec. 15,
familia Medici relansează gustul pentru această
tehnică în Italia, de unde este răspîndită mai apoi în
Franța și în lumea europeană.	I.C.
GLIPTOTECA Muzeu constituit în exclusivitate din
colecții de pietre gravate, opere de sculptură, cu
precădere din antichitate. De renume este G. din
Munchen (fr. glyptotheque, it. glittoteca, germ.
Glyptothek, engl. glyptotheca).	C.R.
GLORIE Motiv decorativ constînd din o serie de
forme geometrice simple (cercuri concentrice, cercuri
realizate din triunghiuri, romburi, mandorle) sau
întretăiate (pătrate sau romburi formînd stele cu 8
colțuri), multicolore sau monocrome, care înconjoară
imaginea lui Hristos prezentat în diferite ipostaze
(Pantocrator, Deisis, în scenele înălțării, Adormirii
Maicii Domnului etc.). Sin. slavă.	T.S.
GLUGA Capișon din țesătură, piele etc., care
acoperă capul și gîtul pînă la umeri, deseori prins de
o pelerină. Purtată în Roma antică g. (singură sau
legată de pelerină) a fost transmisă vestimentației
medievale europene, laice sau ecleziastice, ca și
garderobei boierimii românești din sec.14. în
costumul gotic, g. era continuată de o pelerină
scurtă; în sec. 15, era prevăzută cu un moț lung și
marginea pelerinei dințată, fiind, uneori, așezată cu
deschiderea pentru obraz pe creștet, iar pelerina și
moțul răsucite ca un turban (fr. cagoule, it. cappuccio,
germ. Monchskutte, engl. hood).	A.N.
GLYCASM în erminiile bizantine, este culoarea de
pasaj dintre proplasmă și carnație, cu ajutorul căreia
se redau volumele. Se compune din „două părți
carnație și proplasmă numai o parte, ori și mai
puțină" (Dionisie din Furna) și este aplicat fie ca strat
distinct (juxtapus tonurilor de lumină și umbră), fie ca
strat suprapus peste proplasmă, dar destul de
transparent pentru a putea fi aplicat în degradeu. Sin.
semicarnație, îndulcire, glicasmă.	L.L.
GOBELINS Renumită manufactură franceză de
tapiserii, constituită prin regruparea în 1662 — din
inițiativa ministrului de finanțe Colbert — a mai multor
ateliere pariziene în localul, situat în cartierul Saint-
Marcel, al vopsitoriei familiei Gobelin (a cărei
activitate este semnalată din 1440). Forma plurală a
numelui G. este adoptată ca denumire a manufacturii.
Primele piese sînt executate atît în tehnica haute-
lisse, cît și basse-lisșe; mai tîrziu, se adoptă exclusiv
tehnica haute-lisse. în 1667, G. devine Manufactura
Mobilelor Coroanei, înglobînd, pe lîngă atelierele de
tapiserie și de mobilier, ateliere de gravură,
orfevrărie, turnătorie în bronz, mozaic, pictură și
sculptură. Sub conducerea energică a primului
director, pictorul Charles Le Brun, G. cunoaște o
perioadă înfloritoare, cînd se realizează piese
caracterizate printr-un stil clasic, plin de noblețe:
Istoria lui Alexandru, Anotimpurile, Elementele, Istoria
regelui Ludovic XIV (țesătură și cu fire de aur),
Triumful zeilor. Istoria lui Constantin și Faptele
Apostolilor, ultimele două realizate după cartoanele
lui Rafael, Viața lui Moise, după cartoanele lui
Nicolas Poussin. După moartea lui Le Brun
manufactura este confruntată cu mari dificultăți
financiare și își încetează temporar activitatea (pînă
în 1699). După această dată se țes, în mai multe
variante, după cartoanele lui Claude Audran III,
Portretele zeilor, Lunile cu grotești și Don Ouijote.
Puternica reacție împotriva subiectelor istorice
determină o abundență de teme cu caracter exotic
(suita Noile Indii, Ambasada turcă etc.). Concepția
picturală introdusă de Jean-Baptiste Oudry, director
al manufacturii între 1733 și 1735, și de Franșois
Boucher, succesorul său în perioada 1755-1770,
duce la pierderea caracterului decorativ) specific
tapiseriei. Se țes suite de dimensiuni mari — repetate
in diferite variante — (Vechiul Testament, Noul
Testament, Istoria lui Marc-Antoniu, Vechile Indii,
Noile Indii, Istoria Esterei, Vînătorile lui Ludovic XV),
în care iluzia de pictură este sporită de bordurile
înguste, care imită ramele tablourilor. Se dezvoltă un
stil nou, pastoral, în care personajele sînt țărani sau
nobili purtînd veșminte împodobite cu funde și flori,
evoluînd în grădini populate de divinități mitologice.
Se execută și tapiserii pentru îmbrăcarea garniturilor
de mobilă și draperii (portiere) destinate castelelor
regale. O inovație importantă, în prima jumătate a
sec. 18, o constituie crearea tapiseriilor cu chenar
decorativ format din ghirlande și buchete de flori
(alentours). Se execută mari suite inspirate din
episoade mitologice, religioase sau istorice, altele cu
teme alegorice sau exotice, sau cu scene galante,
potrivit gustului epocii. în timpul domniei lui Ludovic
XVI predomină stilul ă la grecque inspirat din
antichitate. Sub influența picturii de șevalet, tapiseria
abordează, începînd din sec. 18, genul portretului (de
ex. Portretul lui Ludovic XV, după tabloul pictat de
Louis-Michel van Loo). în epoca napoleoniană se țes
tapiserii cu portrete ale familiei imperiale sau scene
de luptă care glorifică victoriile lui Napoleon. în timpul
Restaurației, temele antice se bucură din nou de o
mare vogă. Pe la mijlocul sec. 19, se transpun
subiecte din tablourile lui Rafael, ale lui Rubens și ale
pictorului contemporan Dominique Ingres. G., care
fusese manufactură regală pînă în epoca celui de al
doilea Imperiu, devine manufactupă de stat și
execută, în special, comenzi oficiale (pentru Opera
din Paris, Biblioteca Națională, Palatul Elysee).
Începînd din 1930, se produce o reînnoire a tapiseriei
prin eliberarea ei de pictură. Promotorii viziunii
moderne a tapiseriei, gîndită ca un element decorativ
legat de arhitectură și care își are legile sale proprii
(dimensiuni monumentale, desen precis, materiale
aspre, paletă restrînsă de cuiori pure și strălucitoare),
sînt, în primul rînd, Jean Lurșat, Dufy, Derain,
Gromaire, Dubreuil etc. Printre piesele care
ilustrează perioada contemporană a manufacturii G.
se citează Cerul de Lurșat (1955), Romeo și Julieta,
de Mario Prassinos (1966), Facerea lumii, după Marc
Chagall (1968), Femei îmbrăcîndu-se, după Pablo
Picasso (1969) și numeroase alte tapiserii după
cartoanele pictorilor care au activat după cel de al
doilea război mondial. Marca: litera G, precedată de o
fioare de crin și urmată de numele țesătorului și
uneori de acela al autorului cartonului, sau litera G,
străpunsă de o suveică al cărei fir depășește conturul
literei.	v.D.
GOBLEN 1. Tapiserie lucrată la manufactura
franceză Gobelins. Termenul provine de la numele
familiei Gobelin, al cărei atelier de vopsitorie de lîngă
Paris s-a transformat în atelier de țesut tapiserii, la
început în tehnica basse-lisse, iar după 1825, mai
ales în tehnica haute-lisse. în 1662, ministrul lui
GOG
203
Ludovic XIV, Colbert, instalează aici Manufactura
Regală a.Mobilierului Coroanei (unde activează nu
numai țesători, dar și pictori, ebeniști, orfevri),
condusă de pictorul Charles Le Brun. Denumirea de
g. s-a generalizat în mod eronat în aproape toate
limbile europene, desemnînd orice fel de tapiserie
țesută fie manual, fie mecanic. 2. Broderie manuală
(executată cu acul) sau mecanică, lucrată într-un
punct care imită aspectul tapiseriilor.	V.D.
GODETA (fr. godet). Mic recipient metalic,
inoxidabil, care se fixează de marginea paletei printr-o
lamă pliată spre dosul acesteia, folosit de pictorul
care lucrează în culori de ulei pentru a-și ține la
îndemînă diluantul, mediumul etc.; pe aceeași paletă
sînt montate cîteodată două recipiente. G. 'de acest
fel apar spre sfîrșitul sec. 18, înainte recurgîndu-se la
mici vase detașate. G. sînt denumite și văsuțele
mobile, diferind ca formă, eventual improvizate,
folosite pentru lucrările executate în tehnici pe bază
de apă. Pentru acuarelă ori pentru desenele în tușuri
sînt utilizate, uneori serii de mici recipiente smălțuite,
de formă rectangulară, alăturate, fixate prin fabricație
de o placă rigidă (fr. godet, it. bicchiere, scodellina,
germ. Farbennapf, engl. saucer).	L.L.
GODRON 1. Motiv ornamental convex sau concav,
în formă semitubulară, dispus pe verticală sau pe
diagonală, sculptat, aplicat sau pictat, folosit la
împodobirea elementelor de arhitectură, a pieselor de
mobilier, a vaselor de metal și de ceramică. Frecvent
în epoca romanică, ca și în sec. 18. 2. Prin extensie,
termenul se aplică gulerelor și jabourilor plisate cu
fierul, foarte răspîndite în a doua jumătate a sec. 16
(fr. godron, it. cannoncino, ornato ad uovolo, germ.
Buckel, Rundfalte, engl. godroon).	V.D.
GOFRARE Procedeu de ornamentare care permite
imprimarea pe suprafața unei țesături, cu ajutorul
fierului cald, a unui desen în ușor relief. Catifeaua se
pretează acestei operații. Începînd din sec. 17 g. se
aplică și pe piele, pe carton, pe hîrtie (fr. gaufrure, it.
impressione, improntamento, germ. Blindpressung,
Musterung, engl. goffering).	V.D.
GOGOȘI DE RISTIC Excrescențe brune, cam de
mărimea alunelor, produse de frunzele stejarilor în
urma înțepăturii unor insecte. Fiind bogate în tanin,
erau întrebuințate altădată la prepararea unor
GOL
204
cerneluri negre. Denumiri vechi, în erminii: cecidii,
chichide, gogoși, gogoși de Alep, gogoși de stejar,
răstic, ristic (fr. noix de galle, it. noce di galla, germ.
Gallapfel, engl. gallnut).	L.L.
GOLD-CHINDISERIES (engl.) Mod de decorare a
porțelanului german (Meissen, Augsburg,
Frankenthal), italian (Doccia), spaniol (Buen Retiro),
rusesc (Petersburg), cu motive aurite în stil extrem
oriental.	V.D.
GOLDFARB (germ. Goldfarbe) 1. Numele unui
vechi mordant, întrebuințat, de obicei, în pictura
murală. Era un ulei de in puternic sicativat prin
fierberea, în prezența miniului de plumb, a albului de
plumb etc. Conținea și terebentină. Altă denumire
autohtonă: gulifarbă. V. și mordant. 2. Verni galben-
auriu, pe bază de alcool, care se peliculiza odinioară
peste foițele argintii pentru a imita aurul, incorpora
rășini moi (Șelac, gumi-gut, sandarac), uneori șofran
etc.	L.L.
GONDOLARE (fr. gondolage). Deformare, curbură
neregulată, pierderea planitâții suprafețelor unor
suporturi pentru pictură (lemn, carton etc.). Este
provocată de umezeală sau de o uscare prea
puternică.	L.L.
GONFLĂRI (fr. gonfler, a umfla) Umflături,
ridicători, protuberanțe accidentale, mai mari sau mai
mici, care apar la pînzele pictate. Sînt deformări ale
suportului cauzate de izbituri, de anumite presiuni
exercitate de „crucea șasiultri", de marginea
interioară a șasiurilor sau de diverse resturi (gunoaie,
tencuială etc.) pătrunse ocazional între țesătură și
șasiu. Pot fi remediate prin ușoare umeziri locale, cu
apă; pentru g. pinzetor vechi, mai puțin „active”,
restauratorii recurg la umeziri, călcări cu fierul și
presări temporare (iar dacă nu dispar, se apelează de
obicei la rantoalare).	L.L.
GOTIC, STIL - Denumirea tardivă de g., atribuită
acelor manifestări artistice care apar în Franța, în
arhitectură, în jur de 1140, la Saint-Denis, a avut la
origine un sens peiorativ, sinonim cu barbar,
pornindu-se de la comparația cu arta Renașterii.
Perioada de maximă înflorire a s.g. se situează în
sec. 13 și 14, dar manifestările sale urcă pînă în sec.
16, g. acoperind practic întreaga Europă, de la
Atlantic pînă în Moldova, din Norvegia pînă în
insulele Mediteranei, o excepție notorie constituind
Italia, unde g., avînd o durată mult mai scurtă (sec.
13-14), este slab reprezentat. Apariția s.g. este
legată de lupta orașelor (comune) pentru autonomie
față de feudalitatea laică și ecleziastică, cît și de
eforturile regalității de a impune autoritatea centrală a
statului {Franța, Anglia). Tipul de construcție
definitoriu pentru g. este catedrala, care devine o
emblemă a autonomiei locuitorilor orașelor, din ale
căror eforturi este ridicată, edificarea ei durînd,
uneori, secole întregi. Elementul definitoriu pentru
arhitectură este dat de schimbarea concepției statice
și spațiale: zidul gros și plin din romanic, pe care se
sprijineau bolțile greoaie, este înlocuit de un sistem
elastic, suplu, în care împingerile sînt preluate de un
schelet bazat pe încrucișarea de ogive, descărcate la
interior pe stîlpi și pe pilaștri înalți, eleganți,
fasciculați, iar la exterior pe contraforți, fie direct, fie
prin intermediul arcelor butante. Acest sistem a
permis multiplicarea traveelor, înălțimea amețitoare a
spațiului interior, construit pe un plan bazilical, cu
transept scurt, cor foarte amplu, deambulator cu
capele reionante. Arcul frînt marchează golurile dintre
nave, ferestrele, portalurile și toate elementele
decorative arhitectonice. Suplețea sistemului permite,
la marile catedrale, renunțarea la zidul plin și
înlocuirea lui cu ferestre imense, cu cîmpul divizat cu
ajutorul mulurilor, în care sînt înglobate vitralii
istoriate. Sculptura subordonată arhitecturii continuă
să joace un rol important, în principal pe fațada de
vest, prevăzută cu unul sau trei portaluri, la care
colonetele în retragere sînt înlocuite cu statui, iar
figurile de pe arhivolte capătă mai multă mlădiere și
cîștigă în realism. Din punct de vedere iconografic,
timpanul principal este dominat de tema Fecioarei. în
registrul median al fațadei principale, surmontat de
imense rozase, apar galeriile de figuri în picioare,
plasate în nișe sau sub baldachine. Abundă și
sculptura pur decorativă sau învestită cu rol
funcțional, avînd ca element de bază repertoriul
vegetal (fleuroane pentru fiale și pinacluri, capiteluri),
mai rar apărînd animale fantastice (aruncătoare de
apă), in Franța, pornind de la dimensiunile și
modenatura ferestrelor, s.g. parcurge trei etape: -
lanceolat sau timpuriu, la care golurile mari și
subdiviziunile verticale prin menouri amintesc de
vîrful de lance (Chartres, Laon); ~ reionant sau
matur, în care mulurile din interiorul arcului frînt al
ferestrelor pornesc, Ia origine, de la distribuția
spițelor (razelor) unei roți (Notre-Dame din Paris,
Rouen); - flamboaiant sau tîrziu, în care aceleași
muluri capătă forma unei flăcări bătute de vînt
(Amiens). în Anglia, g. cunoaște unele forme
speciale, definite atît în funcție de dimensiunile și
modenatura ferestrelor, cît și de tipul de boltire, cele
mai caracteristice bolți fiind cele în evantai,
remarcabile prin efectul lor decorativ (King's Chapel,
Westminster). Și aici, evoluția este marcată de trei
faze: Early English (1170-1275); Decorated Style
(1275-1375); Perpendicular Style (1375-1509). G.
cunoaște o dezvoltare specială în Germania, unde, în
condițiile fărîmițării statale. îmbracă forme foarte
variate. Apar aici și catedralele cu un singur turn
vestic median (Ulm), dar, ca în tot nordul, și
construcțiile din cărămidă (Backstein-Gotik), cu un
decor simplificat, realizat din jocuri de cărămidă
(Lubeck, Rostock, Neubrandenburg). Tot acestui
spațiu îi este caracteristică și biserica-sală. Forme
specific locale îmbracă g. spaniol. în Europa, în
general, în afară de marile catedrale, există și un tip
de g. provincial, căruia îi sînt caracteristice
fieșa
capela absidiala
turn dopotnilâ
deambulatoriu
transept
capele reionante
acoperi?
fereastra
absididă
transept
arc butant
transeplului transeptului
absidă
ccr
arc dubi ou
triforiu
nave
laterale
nava
centrală
acoperiș
acoperi?
laterale
stil perpendicular:
Catedrala din Gloucester (sec. 14)
detalii de elevație
Catedrala Notre-Dame
din Pari s (către 1160-1190)
Catedrala din Laon
(către 1200)
Catedrala din Heims
(către 1230)
arc bulam ro;,aSâ
pin adu porta
nava centrală brațul
crucea
contrafort absidola
arcaturâ
dearr.bulatorrj
capelă

caicul
transeptului
I crucea
Iranseptntulț
GRA
206
construcții mai puțin ample, mai simple, în care zidul
plin își păstrează o anume pondere, deși sînt
respectate principiile structive de bază ale g. Acestui
tip de g. mai simplificat i se raliază realizările din
orașele transilvănene (Brașov, Sibiu, Cluj, Sighișoara
etc.), din satele săsești și secuiești, unele cu edificii
notorii (Biertan, Saroș pe Tîrnave etc.). Alte
programe arhitecturale sînt ilustrate de arhitectura
civilă (case de locuit, castele nobiliare), de
arhitectura cu funcție economică (case-atelier, case-
prăvălie, halele breslelor) și de arhitectura militară
(fortificațiile orașelor, cu incinte închise și turnuri de
apărare ridicate și folosite de bresle; bisericile
fortificate — pentru care Transilvania oferă cele mai
spectaculare exemple). în perioada g. apar și
structuri urbane caracteristice: piețe organizate în
jurul primăriei și al bisericilor parohiale, străzi înguste
străjuite de case înalte cu front mic și frontoane
triunghiulare. Sculptura g., chiar cea legată de
arhitectură, își definește o anume autonomie. Figura
umană devine dominantă, cîștigă în liniște și suplețe,
ca și în realismul chipului și în eleganța tratării
siluetelor, în special a celor feminine (extrem de
numeroase Madone cu siluete serpentinate, chip
suav și spiritualizat). Faldurile foarte mișcate îmbracă
trupul care cîștigă în naturalețea și corectitudinea
anatomiei și a proporțiilor. Apare și sculptura
independentă: statui de sfinți, compoziții cu temă
biblică. Ea folosește la decorarea interioarelor sau
face parte din marile altare poliptice. în afară de
sculptura în piatră, g. este caracterizat prin masiva
folosire a lemnului stucat și policromat (sculpturi
individuale, compoziții cu scene inspirate, în special,
din ciclul Patimilor lui Hristos, grupuri statuare).
Pictura murală este frecventă mai ales în zona
centrală și est-europeană, ca și în cea provincială,
unde suprafețele arhitectonice îi oferă spațiul de
'dezvoltare. Tematica este inspirată din Biblie, viețile
sfinților, literatura mistică, escatologică și chiar cea
profană, cu predilecție pentru cicluri iconografice
(Patimi, Viața Măriei, vieți de sfinți) și valori
simbolice. Un capitol aparte îl reprezintă pictura de
altare, realizate în tempera, care, ca tematică, se
înrudește cu cea murală. Zonele cu cele mai multe
piese — în majoritate provenind din g. matur și tîrziu
(sec. 14-15) — sînt țările germanice, Europa Centrală
și de Nord, Țările de Jos, Spania, cu realizări notabile
atît anonime, cît și datorate unor artiști cunoscuți:
Stephan Lochner, Michael Wolgemut, Michaei
Pacher, Hans Holbein cel Bătrîn, Maestrul Teodosie
din Praga, primitivii flamanzi, dintre care cei mai
cunoscuți sînt frații Van Eyck, Maestrul din Flemalle,
Rogier Van der Weyden etc. în Transilvania, altarele
cele mai valoroase se păstrează în bisericile din
Mediaș, Biertan, Sebeș. Pictura de manuscris
cunoaște și ea o înflorire specială în diferite scriptorii
aulice sau monahale: Les tres riches Heures du duc
de Berry, realizate de frații de Limbourg. Orfevrăria
este un gen cu creații dintre cele mai caracteristice și
mai remarcabile, combinînd compoziția figurativă cu
elemente decorative vegetale și arhitectonice, care,
adesea, tind să rivalizeze cu sculptura: vase de cult,
relicvarii, veselă de lux, ferecaturi de carte etc. O artă
somptuară de excepție este reprezentată de
tapiserie. Tematica este atît religioasă (Apocalipsul
de la Angers), cît și laică cu valențe simbolice
(Doamna cu licornul, 1490-1510), iar cu începere din
sec. 16, și mitologice, resimțindu-se de influența
Renașterii. Vitraliul contribuie la crearea atmosferei
în marile catedrale, prin formularea unei estetici a
transparenței diafane: Chartres, Sainte-Chapelle, din
Paris. ~ internațional, reprezintă denumirea dată
anumitor manifestări specifice g. din sec. 14, din
domeniile picturii murale și sculpturii, care au la bază
o serie de elemente comune transgresînd frontierele
invizibile ale manifestărilor regionale europene. în
pictură, caracteristice sînt: gustul pentru, narativ,
desenul suplu al contururilor, culoarea vie și puțin
modulată, siluetele elegante surprinse în poze ale
mișcării, figurile feminine gingașe și chipurile
masculine cu barbă bifurcată, la modă în epocă. în
sculptură, tipul cel mai caracteristic este cel al
„Madonelor frumoase", realizate fie în piatră, fie mai
cu seamă in lemn stucat și policromat. în aceste
reprezentări ale Fecioarei cu Pruncul în brațe,
Fecioara are silueta elegantă, ușor serpentinată, în
contrapostouri elegante, cu veșmintele învolburate
decorativ, chipul calm și surîzător, capul descoperit,
iar pe braț ține copilul nud. Cele mai notabile realizări
provin din Europa Centrală (spațiul germanic, Cehia,
Slovacia, Polonia) (V. și il. 22-25); - modern englez
-> Victorian, stil -	T.S.
GRADENĂ în amfiteatrele antice și moderne, în
stadioane, teatre în aer liber etc., trepte — inițial din
marmură, în timpurile noi din beton — așezate în
șiruri de jur-împrejurul pantei acestora, pe care sînt
așezați spectatorii (fr. gradin, it. scalino, germ.
Stofe, engl. step).	T.S.
GRADINA Daltă, din fier sau oțel, cu tăiș dințat,
folosită în sculptură la degroșarea și cioplirea
materialelor dure, ca și pentru demarcarea, prin
striații cu efect vibrat, a anumitor părți dintr-o figură
(părul, barba, sprîncenele). G. utilizată pentru
sculptura în lemn, este de formă scobită în uluc și cu
dinți ascuțiți (fr. gradine, it. gradina, germ.
Gradiereisen, stăhlerner Meissel, engl.
gradiereisen).	C.R.
GRAFICĂ (gr. graphein, a scrie) Denumire, în
ansamblu, a genurilor de artă bazată, în principal, pe
desen, pe trasarea conturului formelor vizuale, pe
valorile lineare, azi realizată de obicei pe hîrtie și
carton, dar în trecut și pe papirus, pergament, fildeș,
mătase, lemn, pînză. Din punct de vedere al
tehnicilor folosite se consideră g.: desenul în creion,
cărbune, penifă, tuș, sanghină, desenul colorat (cu
creioane sau acuarelă), laviul, toate genurile de
gravură: pe metal (acvalorte, acvatinta, pointe săche,
manieră neagră, monotip, verni moale), pe piatră
(litografie), pe lemn (xilogravură), pe linoleum
(linogravură), pe materiale plastice, în diverse forme
de tehnică mixtă, fie în alb-negru, fie în culoare. Din
punctul de vedere al conținutului, din g. fac parte și
caricatura și afișul, indiferent de tehnica în care sînt
realizate (fr. graphique, it. arti grafiche, germ.
Graphik, engl. graphics).	A.P.
GRAFISM termen care indică o dominantă a
linearității într-o operă de artă plastică, alta decît cea
grafică. De exemplu într-o pictură, într-o operă de
artă decorativă etc. (fr. graphisme, it. gralismo, germ.
Graphismus, engl. graphism).	A.P.
GRAFIT 1. Cărbune natural sau artificial,
cristalizat. Conține carbon, cenușă, argilă, calciu,
magneziu, oxizi de zinc etc. Are o culoare neagră, gri
sau argintie, este gras, moale și fragil. Datorită
structurii sale lamelare rezistă bine ia temperatură și
la acțiunea agenților chimici. Este inert la umiditate,
acoperă bine. Pare a fi piatra moale pomenită în
unele texte provenite din sec. 14-15. Astăzi este mult
întrebuințat pentru vopsele, grunduri anticorozive,
mine de creion etc. (fr. graphite, it. grafite,
pionbaggine, germ. Graphit, Kohlenstoff, engl. black
lead, graphite, plumbago). 2. Inscripție zgîriată cu un
obiect ascuțit pe un zid, fie în momentul construcției
acestuia, fie, mai ales, ulterior. Numeroase g.
deteriorează picturile murale vechi. Cu tot rolul lor
negativ, unele pot avea importanță, transmițînd
informații despre istoria monumentului (date, nume,
evenimente), coroborate cu alte surse sau, uneori, în
lipsa acestora. Sin. sgrafit (fr., it„ germ., engl.
graffitto).	L.L. și T.S.
„GRAMATICĂ A PICTURII" Expresie care
denumește ansamblul de noțiuni, precepte și reguli
(nu întotdeauna acceptate unanim) din care este
constituit limbajul pictural. în fapt, expresia definește
normele specifice ale acestui limbaj — referitoare la
linii, forme, valori și culori —, cu ajutorul cărora
artistul își realizează opera pictată.	L.L.
GRANA (lat. granatum) Pigment roșu vișiniu de
origine animală, cunoscut din antichitate (granatum,
coccigranum, coccum, color coccineus, sînt
echivalentele latine ale grec, kokkos, bacă). Se
presupune a fi un carmin obținut la început din
coșenila europeană numită coccus ilicis, iar mai
tîrziu, dintr-o specie de coșenilă, adusă din Mexic,
numită coccus cacti. Alte denumiri, în erminii: gană,
fugă (fr. rouge de grenade, it. grana, grana fina,
grana pesta, cocciniglia).	L.L.
GRANAT Piatră semiprețioasă (silicat natural de
calciu, magneziu, fier, mangan, aluminiu și crom) de
culoare roșie închisă, galbenă, verde sau neagră
(duritate 6,5-8, greutate specifică 3,15-4,30). Se
șlefuiește în fațete sau în roză. Folosit din antichitate
pentru confecționarea sigiliilor și a podoabelor (inele,
GRA
207
cercei, diademe, broșe etc.); foarte prețuit în sec. 19.
Varietatea - de Boemia este roșie-purpurie (fr.
grenat, it. granato, germ. Granat, engl. gamet). V.D.
GRANAJA Mantie de ceremonie de origine
bizantină, din catifea cu fir de aur, îmblănită, brodată
la tivuri cu perle și pietre scumpe, lungă pînă la
glezne și cu mîneci largi; era purtată de domnitorii din
țările române în sec. 14-16.	A.N.
GRANIT Rocă cristalină, loarte dură, alcătuită din
cuarț, feldspat și mică, cu aspect grăunțos și
strălucitor caracteristic; de culoare cenușie sau roz.
Cunoscut din antichitate, folosit ca piatră de
construcție și de ornament, g. se pretează în special
sculpturii monumentale (statui, coloane, fîntîni).
Statuile egiptene sînt din g. roz; calvarele bretone
(sec.14-15) din g. cenușiu. în Extremul-Orient, g.
este mult folosit în sculptură și în arta decorativă (fr.
granițe, it. granito, germ. Granit, engl. granițe). V.D.
GRANULAT, MOTIV - Ornament caracteristic
bijuteriilor etrusce și egiptene, obținut prin fixarea
unei pulberi sau particule de aur extrem de fine pe
metalul de bază. Procedeu minuțios. Termenul se
aplică și giuvaierurilor din toate epocile a căror
suprafață prezintă mici bile legate unele de altele (fr.
granule, it. granuloso, germ, kornig, engl.
granulated).	V.D.
„GRAS PE SLAB“ Regulă tehnologică impusă de
specificul culorilor frecate cu ulei. Constă în
suprapunerea unui strat mai gras peste altul mai slab:
se pornește de la o materie săracă în ulei (bogată în
esențe) spre un final lucrat cu o past^ mai grasă.
Nerespectarea acestei prescripții slăbește adeziunea
straturilor de culoare unul față de altul. Regula este
valabilă și la alcătuirea mortarelor de frescă, unde
elementul „gras" îl constituie varul.	L.L.
GRAVURĂ (lat. gravare, a apăsa) Denumire
generică pentru feluritele tehnici ale graficii, al căror
specific constă în faptul că asigură multiplicarea
imaginii desenate pe o placă de lemn (xilogravură),
de piatră (litografie), de metal, linoleum, material
plastic, sticlă, mătase, urmînd a fi reprodusă apoi pe
hîrtie, prin diferite procedee chimice sau mecanice,
(fr. gravure, it. incisione, germ. Gravure, engl.
engraving). V. și grafică; - cu ciocanul, variantă
tehnică a g. în dăltiță, în care această unealtă este
înlocuită cu un soi de cuie lungi din oțel. Lovite cu un
GRĂ
208
ciocan, cuiele, în funcție de tempo-ul și direcția
loviturii, sapă urmele desenului pe placa de metal (fr.
gravare au marteau, it. martello, germ. Hammer-
radierung, engl. puncheon prinț). IZ. și dăltiță; -
japoneză, capitol aparte al istoriei xilogravurii. G.j. se
caracterizează prin calitatea tehnicii grafice
practicate de secole, in special cu ajutorul
procedeului „lemn în fibră", și marcată de experiența
caligrafiei și acuarelei tradiționale extrem-orientale.
Finețea hîrtiei folosite, calitatea culorilor
transparente, intervențiile de pensulă, concepția
decorativă a compoziției, prioritar colorată, au atins în
sec. 18-19 culmi ale genului și au influențat decisiv
dezvoltarea picturii și graficii europene de la sfîrșitul
sec. 19 și începutul sec. 20 (fr. gravure japonaise,
germ. Japanische Graphik, engl. Japanese prinț). Sin.
stampă japoneză; ~ litografică pe piatră în negativ,
procedeu pentru obținerea unei imagini cu linii albe
pe fond negru. în acest scop, piatra se acoperă cu un
strat subțire de tuș litografic, se presară deasupra un
praf special și se încălzește. După trecerea cu acul
de gravat, placa este spălată și încerneluită cu ruloul,
ca orice gravură în relief, după care urmează a se
imprima imaginea. 1/. și il. 92-96	A.P.
GRĂDINI Apărute încă din antichitatea orientală,
aveau rolul de a înfrumuseța locuința particulară sau
palatul. Amenajate într-un cadru natural sau pe
terase artificiale suspendate, g. erau adesea
decorate cu statui, fîntîni sau căderi de apă. Preluate
de ia greci, g. capătă o dezvoltare deosebită la
romani. în perioada imperială apar primele g.
publice. In sec. 1 î.H., g. romane erau loc de întîlnire
pentru poeți și artiști; - italiene, apărute în Renaștere
pentru a agrementa spațiul, în special din jurul vilelor,
din vecinătatea orașelor sau din mediul rural.
Proiectele sînt concepute de artiști (arhitecți) peisagiști
și au două caracteristici de bază: compoziția
geometrică a aranjamentelor și folosirea pentru
acestea a unor arbuști mici, tunși de așa manieră încît
să creeze benzi continue, late de cca 50-60 cm și
înalte de 40-80 cm. Uneori sînt combinate cu
aranjamente florale monocrome; - franceze, combină
sistemul de tip geometric italian, cu amplasarea pe
terase, mai liberă, de plante diferite și accentuează
dinamica compozițiilor prin prezența fîntînilor și a
numeroase statui; - engleze, compoziție peisagistică
liberă, bazată pe conservarea unor porțiuni autentice
de pădure, în care arhitectul intervine prin trasarea de
alei, crearea de ritmuri numai aparent naturale,
conservarea sau amenajarea de denivelări ale
terenului și combinarea cu vaste suprafețe de gazon,
special plantat și îngrijit.	I.C. și T.S.
GRĂUNTE Unitate de măsură a greutății unei perle
veritabile, egală cu o pătrime dintr-un carat sau cu a
20-a parte dintr-un gr (fr. grain, it. grano, germ. Grăn,
engl. grain).	V.D.
GRECQUE (fr.) Motiv ornamental geometric, format
dintr-o succesiune de linii curbe sau frînte în unghi
drept, reprezentînd pătrate sau dreptunghiuri deschise
legate între ele. Folosit în arhitectură și în arta
decorativă din preistorie pînă în prezent, cu ușoare
modificări. Sin. meandru (fr. grecque, meandre, it.
meandre, 'germ. Măanderstreifen, gebrochener Ștab,
engl. fretwork, meander).	V.D.

•jJRJnURLl
GREN 1. Granulație, aspect „grăunțos" a unei
suprafețe. O suprafață rugoasă are g. mare, aspru,
iar una netedă are g. fin. Termenul este frecvent
întrebuințat în legătură cu pînza, dar se referă și la
calitatea suprafeței altor suporturi. V. și textură. 2. în
grafică, grăunți de sacîz de diferite dimensiuni, pînă
la pulberea cea mai fină, care, așezate cît mai
uniform pe placa de gravură, se topesc prin încălzire
și se lipesc de placă, izolînd anume porțiuni și
permițînd acidului să corodeze placa numai în spațiile
dintre ele. Se obține astfel o suprafață care prin
imprimare dă diferite tonuri de gri pînă la negru. Se
folosește în acvatinta (fr. grain, It. grano, germ. Korn,
engl. grain).	L.L. și H.M.
GRENADE (fr.) Țesătură broșată din bumbac sau
din mătase, cu motive de diferite dimensiuni, de
culoare roșie-închisă, reprezentînd fructul de rodie.
De origine orientală, a fost fabricată în Renaștere mai
ales în Italia (Veneția, Lucea), de unde s-a extins în
Franța, Spania și alte țări; se utilizează și astăzi (fr.
grenade (ă la), it. melagrana, germ. Granatapfel,
engl. pomegranate design).	V.D.
GRENAT Culoare de pămînt roșie-violacee
consemnată de Vitruviu. Este o argilă arsă, colorată
inițial de compușii fierului, iar mai apoi datorită
calcinării.	L.L.
GREȘ CERAME —> gresie
GRESIE 1. Rocă sedimentară de culoare cenușie,
alcătuită din grăunți fini de nisip, legați printr-un
ciment silicios sau prin calcar, folosită mai ales
pentru construcții și pavaje, dar și pentru sculptura în
relief și în ronde-bosse, G. de calitate superioară se
găsesc în Italia (reg. Florenței) și în Franța (în Munții
Vosgi). 2. Olărie dură, opacă, grea, cu un grăunte
mai mult sau mai puțin fin, din argilă plastică
degresată, primind adesea în cursul coacerii o
glazură salină, o cuvertă sau un email. G. fină,
supusă arderii la o temperatură înaltă (1200°-
1400°C), impermeabilă, avînd o pastă dură, cu o
textură foarte densă, este asemănătoare cu faianța
fină. Din g. se fabrică talere, căni, lămpi etc. Cele mai
vechi g. provin din Japonia și China; în Europa,
primele centre datează din sec. 14-15; atelierele
germane (Koln, Raeren, Siegburg), franceze (Saint-
Porchaire, Saintonge), engleze (Londra, Derby,
Staffordshire), renumite în sec. 17, fabricau și g.
policromă. în sec. 19-20, g. este cunoscută și sub
denumirea greș cerame (fr. greș, greș fin, greș
cerame, it. arenaria, germ. Sandstein, Steingut, engl.
sandstone, stoneware).	V.D.
GRI (fr.) Numele unei culori în care cromatismul
lipsește parțial sau total. Întrucît nu face parte din
spectrul solar, g. este socotit non-culoare (împreună
cu albul și negrul), fiind produs de o suprafață care
reflectă parțial razele de lumină (dacă reflexia are loc
în mod neomogen rezultă - colorate, iar dacă este
omogenă, se produc - neutre). Dacă odinioară o
serie de g. purtau nume distincte, alcătuirea ior fiind
transmisă prin tradiția de breaslă (ex. berettino,
cignerognolo, culoare neutră, linău, reft etc.), astăzi
ele depind de sensibilitatea artistului, care și le
compune pe paletă. G. fabricate sau preparate
anume și utilizate (rar) de pictori: - Davy -> g. de
ardezie; - de ardezie, pigment natural obținut prin
măcinarea, spălarea și uscarea șisturilor argiloase
numite ardezie. A fost utilizat în pictura murală de la
Herculanum (sec. 3 Î.H.). Durabilitate remarcabilă.
Sin. g. Davy; - de mangal, pulbere g.-neagră
provenită din mangal, utilizată uneori, impropriu, ca
pigment. V. și negru de cărbune; - de zinc, culoare
contemporană folosită mai mult penlm producerea
unor pigmenți pe bază de zinc (litopon, cromat de
zinc etc.). Se prepară din minereuri și deșeuri de
zinc; - mineral, culoare antică, de un g.-albăstrui
delicat, rezultată ca pigment secundar din procesul
de preparare a albastrului de lapislazuli. Stabilă, dar
cu o slabă putere de colorare. Sin. albastru de
cenușă, cenușă de ultramarin; ~ Paine, culoare
produsă prin amestec fizic (de ocru, ultramarin și
negru); - Trianon, patim? ^.-sidefie aplicată pe
mobilele lăcuite în alb, în mare vogă în Franța în
cadrul stilului Ludovic XVI (fr. gris, it. grigio, germ.
Grâu, engi. gray).	L.L. și A.N.
GRIFON Animal fantastic, combinînd, în diferite
proporții, un leu și un vultur, tipurile rezultate fiind
destul de diferite. Cu funcții simbolice și decorative,
apare în Orientul antic, de unde se răspîndește în
Grecia și la Roma, ca element de decor pe vase,
monede, pentru anume părți de mobilier. Reapare în
decorația romanică sculptată și pictată (manuscrise),
GRI
209
iar ulterior în profiiele anumitor părți de mobilier
caracteristice pentru Renaștere, clasicism și Empire
(fr, griffon, it. grifone, germ. Greif, engl. griffin). T.S.
GRILAJ 1. Construcție metalică (fier turnat, forjat
etc.), de dimensiuni variabile, menită să
împrejmuiască sau să delimiteze o suprafață căreia i
se atribuie o destinație specială. Metalul este turnat
în bare, care fie că își păstrează și în opera finită
forma originală, fie că este prelucrat — prin diverse
procedee — cu intenții artistice, obținîndu-se decoruri
complicate: g. de ferestre și de uși (remarcabile în
baroc și în Art Nouveau), parapete de balcoane, de
scări; g. pentru împrejmuiri de diferite tipuri etc. (fr.
grillage, it. graticolato, germ. Gitter, Vergitterung,
engl. grating). 2. Ornament în formă de rețea,
frecvent folosit la decorarea pieselor de ceramică,
metal, lemn etc. (fr. treillis, it. traliccio, germ.
Drahtgitter, Flechtwerk, engl. trellis-work, lattice).
T.S. și V.D.
210
GRINDĂ Bucată de lemn, piatră, metal sau beton
armat, de secțiune rectangulară, cu latura de 8-40
cm, iar lungimea — invers proporțională cu grosimea
— depășind-o pe aceasta de 5-12 ori, cu rol esențial
în statica edificiilor. Plasată pe orizontală, g. primește
și repartizează forțele de descărcare ale zidăriei de
deasupra ei în mod egal pe întreaga sa suprafață,
spre deosebire de arc, la care repartizarea este
inegală. Face de regulă parte din sistemul de
susținere al plafoanelor, putînd fi ori îngropată, ori
lăsată aparentă și ieșind în decroș față de planul
acestuia. Folosită vertical sau oblic (v. Fachwerk),
funcția sa se schimbă, devenind un simplu element
de schelet al zidăriei (fr. poutre, it. trave, germ.
Balken, engl. ratter).	T.S.
GRISAILLE (fr.) 1. Pictură monocromă, în care
relieful este sugerat cu ajutorul mai multor tonuri de
gri. Uneori, pentru crearea iluziei de trompe-l'oeil,
griurile acromatice sînt augmentate cu cîteva nuanțe
calde și reci. G. a fost folosit adesea în perioada
medievală pentru pictura voleurilor unor polipticuri,
iar mai tîrziu pentru decorarea unor interioare.
Picturile lucrate în procedeul flamand erau începute
în g. de tempera și apoi continuate cu culori uleioase.
I/. și camaieu. 2. Numele unui negru vitrificabil folosit
în arta vitraliului pentru modeleuri (la chipuri, cute
etc.), pentru indicarea unor forme și ornamente (fr.
grisaille, it. chiaroscuro, germ. Grisaille, Grâu in grâu
Malerei, Steinfarbe, engl. grisaille, grey
monochrome).	L.L.
GROPNIȚA 1. Termen generic pentru spațiul
rezervat într-o biserică mormintelor (folosit rar). 2. în
arhitectura medievală din Moldova (sec. 15-17),
încăpere cu destinație exclusiv funerară (pentru
ctitori), plasată între naosul și pronaosul bisericilor de
mînăstire. Cea mai veche g. cunoscută a aparținut
primei biserici de la Mînăstirea Bistrița (c. 1410), iar
cea mat veche păstrată se află la biserica Mînăstirii
Neamț (1497); ultima apare la Cașin, jud. Bacău
(1655). in Țara Românească, constituie o raritate,
fiind de regăsit doar de două ori, într-o zonă foarte
restrînsă (Dobrușa, jud. Vîlcea, vechea biserică din
Stănești, jud. Vîlcea, ambele la sfîrșitul sec. 16). Sin.
camera mormintelor (fr. chambre des tombeaux, it.
camera mortuaria. germ. Grăberkammer). T.S.
GROTESC Categorie estetică a cărei trăsătură
specifică este sinteza dintre umorul negru, polemică
și tragism, cu accente variate, în funcție de epocă,
asupra uneia sau alteia din componente. Există opere
g. cu destinație simbolică în sculptura romanică și
gotică, cu funcție decorativă în ilustrația de carte a
barocului; în romantism, cu un program estetic bine
definit, referitor la justificarea „urîtului" în expresia
artistică; în expresionism și postexpresionism, cu
subliniate conotații polemice de ordin social-politic (fr.
grotesque, it. grottesco, germ, grotesk, engl.
grotesque).	A.P.
GROTEȘTI Ornament format dintr-o succesiune de
mici motive reprezentînd personaje și animale
înconjurate de arabescuri și de frunziș. Denumirea
derivă de la cavourile antice (grote) descoperite în
Italia în sec. 15, ai căror pereți erau decorați cu
aceste ornamente. Pictorii italieni din Renaștere (mai
ales Rafael, Giulio Romano, Francesco Primaticcio)
se inspiră din g. antici și creează modele folosite de
majoritatea atelierelor europene de artă decorativă —
mobilier, tapiserii și mătăsuri, ceramică, orfevrărie
etc. în Franța, g. se întîlnesc în compozițiile
ornamentistului Jean Berain și în repertoriul de
motive decorative al stilului Rocaille și al stilului
Primului Imperiu (fr. grotesques, it. grotteschi, germ.
Grotesken, engl. grotesques).	V.D.
GRUND 1. Strat intermediar între suport și pasta
picturală a unui tablou. Facilitează aderența culorilor
la suport, izolează suportul de acțiunea distructivă a
uleiului din culori, uniformizează și colorează
suprafața suportului, absoarbe eventualul exces de
ulei din culori, prevenindu-le întunecarea. Un g.
obișnuit (tradițional) se compune dintr-o materie
inertă (cretă, ipsos etc.) și dintr-un liant (cleiul
animal, cazeina etc.), iar uneori conține și o mică
doză de ulei sicativ, introdus ca plastifiant. Din cîteva
formule de bază au derivat numeroase variante, însă
oricare i-ar fi compoziția, un g. bun nu schimbă
culorile, ci le pune în evidență strălucirea, le exaltă.
Există două mari categorii de g. tradiționale: pe bază
de clei și uleioase (în care uleiul predomină sau este
folosit în exclusivitate). Peste primele se poate picta
după 1-2 zile de la aplicare, peste celelalte, după
(minimum) o lună, sau mai mult. Tenta unui g.
creează ecrane luminoase sau întunecate, ce
influențează straturile de culoare; ea a variat în
decursul vremii de la un alb luminos (ca în pictura
egipteană, bizantină, flamandă, impresionistă etc.),
pînă la brunurile roșcate și întunecate ale barocului și
clasicismului, care au produs întunecări generale.
Rezultatele cele mai bun&par a fi obținute de g. pe
bază de clei, semiabsorbante și luminoase. Nu există
însă un „g. universal": pictorii își compun g. în funcție
de calitatea și mărimea suportului, de factura
urmărită, de destinația lucrării, uneori chiar și de
temă. în ultimele decenii sînt tot mai folosite g.
fabricate pe bază de emulsii polimerice, utilizabile
pentru toate tehnicile picturii; dau rezultate bune,
verificarea durabilității lor fiind totuși o chestiune de
timp. 2. în gravură, substanță pe bază de asfalt,
rășină, etc. aplicată pe placa de metal pentru a o
izola de acțiunea acidului, în special în tehnica
vernisului moale și a vernisului solid (fr. enduit,
appret, it. imprimatura, germ. Grundanstrich,
Grundierung, engl. dressing, priming). L.L. și A.P.
GRUNDUIRE Prepararea cu grund a unui suport
pentru a-i crea o receptivitate optimă față de culori.
Metoda tradițională include două etape: încleierea
suportului și aplicarea grundului, in mod obișnuit sînt
necesare două-trei straturi de grund, numărul lor
putînd varia în funcție de natura suportului, de
compoziția și densitatea grundului. Prepararea unui
suport pretinde respectarea regulii „slab pe gras".
Pentru g., suportul se așază la orizontală, iar
grundurile se aplică rapid, cu o pensulă lată, în trasee
paralele, fără să se mai revină pe umed; traseele
fiecărui nou strat se suprapun în sens perpendicular
față de cele ale stratului precedent. Timpul de uscare
între două straturi este de minim șase ore, mai sigur
de o zi. Straturile uscate se nivelează prin frecarea
ușoară cu glaspapir, excepție făcînd ultimul, care
trebuie păstrat mai poros. Grundurile subțiri sînt cele
mai rezistente. Grundurile se usucă la aer, la lumină
și la temperatură normală, însă departe de orice
sursă de căldură. Uscarea finală poate fi de o zi-două
pentru un grund pe bază de clei și de cel puțin o lună
(uneori de cîteva luni) pentru grundurile uleioase.
Prepararea cu grunduri tradiționale este comună
pentru toate suporturile (fr. impression, appret d'une
toile, it. imprimatura, mastica, germ. Grundierung,
engl. priming).	L.L.
GUADAMECIL (sp.) Piele decorată cu motive în
relief obținute prin presare, adeseori viu colorate și
parțial aurite sau argintate; folosită în special pentru
îmbrăcarea scaunelor. Procedeu introdus în Spania
de mauri; centre principale: Cordoba, Barcelona,
Sevilla. G. se răspîndește în sec. 16-18 în Franța,
Italia (Veneția), Germania. Țările de Jos. V.D.
GUAȘA Procedeu tehnic asemănător acuarelei,
față de care se deosebește prin faptul că pigmenții
încorporează alb, datorită căruia peliculele de culoare
devin opace și mate, ușor catifelate. (Uneori,
denumirea este întrebuințată eronat, desemnînd orice
pictură pe bază de apă, lucrată pe hîrtie.) G. este o
tehnică artistică foarte veche, utilizată în Egiptul
antic, în Orient și în Europa medievală (miniaturiștii
acestei epoci o cultivau în mod curent); începînd de
GUM
211
prin sec. 18, este adesea combinată cu tempera,
acuarela șl pastelul, slujind atît pentru realizarea de
studii rapide, machete etc., cît și pentru crearea de
mici tablouri finite. Lianții g. sînt fie identici cu ai
acuarelei, fie emulsii; altădată li se mai adăuga zahăr
candel, astăzi li se încorporează glicerină etc,
Pigmenții g. sînt aproximativ identici cu ai acuarelei.
Materiile opacizante sînt alburile de plumb, de zinc și
de titan, albul de bariu, caolinul sau huma; proporția
alburilor la culorile cu putere de acoperire normală
poate atinge 40-50%, iar în cele transparente urcă
pînă la 100-120%. Suporturile, în vechime, erau
papirusul și pergamentul, astăzi se recurge la hîrtie,
suporturi veline, bristol sau mătase; se poate lucra și
pe carton ori pe pînză grunduită. Datorită opacității,
g. dă rezultate bune și dacă e așternută pe fonduri
colorate. Paleta și pensulele sînt comune cu ale
acuareiei. în privința execuției nu există reguli
prestabilite. Dacă straturile depășesc totuși o anumită
grosime sînt expuse riscurilor craclării. Tentele g. se
deschid după uscare, își modifică saturația, astfel că
tonurile trebuie puăe în consecință. Fixarea g. se
face cu fixativele obișnuite, aplicate cît mai subțire,
pentru a nu afecta factura luminoasă specifică
tehnicii (fr. gouache, it. guazzo, germ. Deckfarbe,
Guaschmalerei, engl. gouache painting). L.L.
GUBBIO Manufactură italiană de ceramică din
orașul cu același nume (de lîngă Perugia), unde
existau la începutul sec. 15 numeroase ateliere de
olărie. în 1470, Giorgio Andreoli obține culori
strălucitoare (în special roșu carmin al cărui secret nu
se mai cunoaște). Se folosește decorul în tehnica
sgraffito; platourile sînt ornamentate cu scene
galante, cu scene istorice, cu portrete, cu motivul
godron, iar pe bordură cu motive dispuse radial, în
maniera ceramicii realizate la Deruta și la
Casteldurante. Ceramiștii din familia Andreoli
continuă buna tradiție și în sec. 16, producînd o
a frumoasă faianță cu lustru metalic auriu. Cefe mai
"valoroase exemplare sînt cele realizate în prima
jumătate a sec. 16. Marca: diferite genuri de
semnături ale familiei Andreoli, însoțite de dată. V.D.
GULBAHAR —» ghiulbahar
GUMĂ (gr. kommi) Materie gălbuie, translucidă și
vîscoasă, care se scurge din scoarța unor arbori sau
arbuști în urma unor lovituri sau a unor maladii etc.
Secrețiile se solidifică în contact cu aerul, sînt
solubile în apă și posedă calități adezive,
caracteristici datorită cărora sînt întrebuințate ca
aglutinanți, cleiuri, pentru gumarea pînzei și a hîrtiei
etc. Printre g. obișnuite se numără cleiul de cireș,
numit și „g. de țară", cleiul de vișin, de prun, de
piersic etc. Cea mai cunoscută și folosită de pictori
este - arabică, o secreție produsă de diverși salcîmi
exotici (accacia vera, accacia arabica, accacia
Senegal etc., care cresc în Africa tropicală, țările
arabe, India); inițial era recoltată în Arabia, de unde
i-a rămas numele. Se prezintă ca bulgări cam de
mărimea alunelor, solubili în apă. Este folosită drept
1
GUM
2Î2
clei pentru fabricarea unor tușuri, ca aglutinant pentru
unele sortimente de acuarele și pasteluri (asociată cu
mierea sau cu zahărul, întrucît devine casantă prin
uscare). A fost utilizată cu rezultate remarcabile în
pictura medievală de manuscris. Astăzi se prepară și
g. sintetice. Denumiri autohtone vechi: comid alb,
comid de Alexandria, clei de piatră, zamă comid (fr.
gomme, it. gomma, germ. Gummi, engl. gum). L.L.
GUMI-ANIMA (fr. gomme animee) Gumă-rășină
formată pe scoarța unui arbore exotic (hymenea
courbaril), solubilă în alcool, folosită la fabricarea
unor verniuri. Este pomenită și în vechile rețete
bizantine. Altă denumire veche: anomi. L.L.
GUMI-ELEMI (fr. elemi) Gumă-rășină de culoare
brună, opalescentă, cu miros aromat, solubilă în
alcool și esențe, folosită la fabricarea unor verniuri,
mai ales industriale, cărora le dă flexibilitate. Există
g.-e. „orientală" (provenită din arborii canarium
luzonicum, care cresc în Filipine etc.) și g.-e.
„bastardă" (provenită din America Latină). G.-e. era
utilizată și de vechii pictori de tradiție bizantină. L.L.
GUMI-GUT (fr. gomme-gutte) Gumă-rășină
galbenă, extrasă prin incizii făcute în scoarța
arborelui Cambodgia gutta, care crește în Cambodgia
și Thailanda. Din ea se obținea altădată o culoare
galbenă și un verni de slabă calitate. Colorantul este
o substanță rășinoasă colorată natural, asociată cu
un clei vegetal; preparată, are o culoare galben-aurie
vie, redusă ca durabilitate. A fost destul de mult
folosită, începînd cu Evul Mediu și’pînă prin sec. 19.
L.L.
GUMI-LAC (fr. gomme-laque) Materie rășinoasă
care conține un colorant roșu și ceară. Produsă de
anumite insecte (coccus lacca) fixate cu propria lor
ceară pe ramurile unor arbori exotici (ficus indica),
este cunoscută în Europa din sec. 17. Se prezintă
lamelar, este colorată sau transparentă (decolorată *
chimic). A servit la prepararea unei culori de slabă
calitate, asemănătoare carminului, numită laque-
laque. Rășina decolorată, produsă mai ales în India,
este folosită astăzi pentru fabricarea unor fixative de
calitate superioară (întrucît este solubilă în alcool și
foarte puțin solubilă în diluanțu obișnuiți ai picturii în
ulei). Există și un corespondent sintetic al rășinii
naturale. Denumiri autohtone vechi: gumilac (var.
gumilacge, gumilacte, gumilacți, gumilage, gumilafe),
șelac, șerlac, (de la germ. Schellack).	L.L.
GURĂ DE ARUNCARE Tip de amenajare
defensivă practicată la partea superioară a unor
construcții (incinte, poduri de biserici fortificate),
constînd din crearea unor spații libere (mai mari decît
dimensiunile unor guri de păcură), la anumite
intervale între zidul propriu-zis și un parapet ridicat
de la nivelul contraforturilor. Spre interiorul
construcției, comunică fie cu un drum de strajă, fie cu
o platformă special amenajată deasupra bolților. Prin
ele se aruncau asupra atacatorilor aflați la baza
zidului bolovani mari, lemne etc. Sistemul este
caracteristic bisericilor fortificate din Transilvania, ele
apărînd adesea combinate cu ferestre de tragere. I/.
și mașiculi	T.S.
GURĂ DE PĂCURĂ —> mașiculi
GURĂ DE TRAGERE -»fereastră de tragere
GURMETĂ Lanț de ceas sau brățară cu verigi
plate, asemănătoare cu acelea ale lanțului zăbalei,
(fr. gourmette, it. barbazzale, germ. Kinnkette, engl.
curbchain).	V.D.
GUST Aptitudinea și capacitatea de a aprecia
spontan o operă de artă, fie în sens pozitiv, fie în
sens negativ. Avînd o puternică amprentă subiectivă
la diferite niveluri în care acționează convergent mulți
factori, în special din sfera memoriei afective și a
deprinderilor de viață, g. este eminamente educabil,
atît prin dimensiunile culturii generale a individului, cît
și prin exercițiul'practic al frecventării artei. Nu există
totuși un consens absolut în materie de g., nici norme
care să-i asigure buna funcționare. Chiar g. cel mai
educat variază în raport cu momentele istorice, cu
viața societății, cu componentele ei, cu grupurile care
o dirijează sau o contestă, cu o modă sau alta în
circulație. Acumularea valorilor artistice de-a lungul
sec. asigură variabilelor g. un fond de permanențe
care, treptat, intră în repertoriul de opere
cvasiunanim acceptate. în același timp, apare chiar în
legătură cu aceste permanențe, fenomenul pendulării
preferințelor de g. care determină intrarea temporară
într-un con de umbră a unor anumite perioade din
istoria artei sau invers, reînvierea lor, cu puternice
influențe asupra creației contemporane (fr. gout, it.
gusto, germ. Geschmack, engl. taste).	A.P.
GUSTAViAN, STIL - Situat în timpul domniilor lui
Gustav III (1771-1792) și Gustav IV Adolf (1792-
1809) s.G. corespunde în Suedia puternicei influențe
neoclasice exercitate de stilurile Ludovic XVI și
Directoire pînă la sfîrșitul perioadei Consulatului, ca
și de clasicismul roman. Intre 1780-1800 arhitectul
Masreliez realizează o serie de interioare pentru
familia regală, dominate de o severitate neoclasică,
hotărîtoare pentru adoptarea noului stil. Mobilierul
reia modele Ludovic XVI, dar atestă și o sinteză
originală, cum ar fi cabinetele mineralogice (o piesă
oferită de Gustav III, în 1774, prințului de Conde, se
păstrează la Chantilly). Spre 1790, secreterul este
înlocuit cu șifonierul, mobilă de ample dimensiuni. Pe
lîngă diferite esențe folosite la marchetărie, se
remarcă și folosirea acajuului, care intră în modă
după modelul englez.	C.D.
GUTTROLF (germ.) Recipient folosit pentru
băuturi, format din două sfere de sticlă legate prin-
tr-un tub vertical sau printr-o spirală; foarte frecvent
în Renaștere în Italia, iar în sec. 17, în Țările de Jos
și în statele germane.	V.D.
HABITAT Denumire generică desemnînd un spațiu,
mai mult sau mai puțin coerent, structurat din punct
de vedere urbanistic, ocupat de o comunitate umană
(fr. habitat).	T.S.
HAGGADA (ebr. povestire) Culegere, de obicei
ilustrată, de texte din tradiția orală și scrisă iudaică,
incluzînd povestiri, legende, fabule, maxime și alte
scrieri cu caracter moral și educativ. H. are un rol de
seamă în desfășurarea casnică a sărbătorii pascale,
citită fiind în cursul cinei festive. Din sec. 14 și 18
(Germania de Sud și de Vest, Franța, Spania și Italia)
datează h. ilustrate cu miniaturi în acuarelă, de mare
valoare — mici narațiuni, grotești, animale fabuloase
—, la început de viziune gotică, mai tîrziu barocă (A
doua H. din Nurnberg, Germania, sec. 15; H. pascală,
Germania, 1462).	A.P.
HAGIOGRAFIE Sursă principală a iconografiei,
cuprinzînd culegeri de texte organizate tematic (viața
unui personaj) sau cronologic, în funcție de
calendarul bisericesc (în minee) povestind viețile
sfinților (fr. hagiographie, it. agiografia, germ.
Hagiographie, engl. hagiography).	T.S.
HALĂ 1. Spațiu amplu, unitar, destinat unor
activități productive (~ industrială) sau comerciale (~
de alimente). Ultima categorie a constituit un
program de arhitectură larg răspîndit în Europa la
sfîrșitul sec. 19 și în primele decenii din sec. 20,
reprezentativ pentru construcțiile de metal și sticlă
sau beton metal și sticlă (fr. halles, it. mercato, germ.
Kaufhaus, engl. market-house). 2. Biserică- ~: tip de
bazilică gotică tîrzie, în care bolțile celor trei nave se
află la aceeași înălțime. Tipul este caracteristic
arhitecturii din Europa Centrală, fiind de regăsit și în
Transilvania: bisericile evanghelice din Moșna,
Biertan, Dealu Frumos, toate din jud. Sibiu, datînd din
ultimul deceniu al sec. 15, ultima goticizată în 1522
(fr. eglise-halle, it. chiesa di tre navate di altezza
egale, germ. Hallenkirche, engl. hall-church). 3. Cor-
sanctuar gotic tîrziu, al cărui spațiu este structurat
într-o formă tripartită de tipul unei biserici-h. de
dimensiuni mai reduse, încheiat cu o absidă
poligonală. In România, există exemple remarcabile
la bisericile evanghelice din Sebeș și Brașov,
Biserica Neagră, sfîrșitul sec. 14 (fr. choeur-halle,
germ. Hallenchor, engl. choir-hall).	T.S.
HALOU —aaureolă
HAMAM Baie turcească, în general construită din
trei secțiuni: camekăn, cu rol de vestiar și cameră de
relaxare, sogukeuk, sau anticamera, și horaret,
sauna. Este de obicei încălzită printr-un sistem de
circulație a aerului cald pe sub o podea dublă,
asemănător celui întîlnit la termele romane. I.C.
HAN Edificiu public, situat în lungul drumurilor sau
în localități, destinat adăpostirii călătorilor și bunurilor
lor. în funcție de loc și de timp, s-a dezvoltat în forme
speciale. Un tip reprezentativ pentru țara noastră îl
constituie edificiile ridicate între sfîrșitul sec. 17 și
primele deceni ale sec. 19, de inspirație orientală, pe
un plan patrulater, cu 1-2 nivele cu încăperi boltite,
închizînd în centru un spațiu liber. Unele dintre
aceste încăperi serveau tranzitului, iar altele erau
închiriate pentru perioade îndelungate unor negustori
(H. lui Șerban Vodă, 1679-1686; H. din Mînăstirea Sf.
Gheorghe Nou, 1697, construit de Constantin
Brâncoveanu, ambele în București). în Moldova este
cunoscut un tip special de h. denumit ratoș (fr.
auberge, it. osteria, germ. Wirtsthaus, engl. innj.T.S.
HANAP Vas pentru băut, de mari dimensiuni, cu
picior și capac, executat din diferite materiale (metale
prețioase, fildeș, os, ceramică etc.), uneori împodobit
cu motive bogate; folosit mai ales în Evul Mediu.
Forma h. a variat în cursul timpului. în Franța,
dispare în sec. 16; în Germania se menține pînă în
HAN
214
sec. 18, dar perioada în care se execută h, cu
valoare artistică este sec. 17 (fr. hanap, it. pecchero,
germ. Humpen, engl. hanap).	V.D.
HANAU Una dintre cele mai importante
manufacturi germane de faianță, întemeiată în 1661
de doi ceramiști olandezi lîngă Frankfurt pe Main.
Primele piese denotă influența atelierelor din Delft;
mai tîrziu apar motive chinezești, precum și forme
rococo. Decorul este extrem de variat: plante, păsări,
peisaje, ecusoane, subiecte biblice. Coloritul este
bazat pe albastru, galben și brun. S-au produs mai
ales vase cilindrice, căni cu gît îngust, călimări,
solnițe. Activitatea manufacturii se încheie în 1806.
Mărci: Hanau V.A. (Hieronymus von Alphen); H.V.;
monograma dublă A.	V.D.
HAPPENING (engl. to happen, a se întîmpla)
Modalități moderne de expresie vizuală prin mijloace
combinate de artă plastică, teatru, cîteodată și
muzică, desfășurate în timp, sub forma unor acțiuni în
parte improvizate, la care uneori privitorul poate fi, în
același timp, și participant. H. a apărut în S.U.A., la
sfîrșitul deceniului '50, ca o formă de artă ambientală.
Provenind din surse diverse, între care naturalismul
pop artei, colajele germanului Kurt Schwitters (anii
'20-'30 ai sec. 20), teatrul dadaist și suprarealist și
muzica aleatorie a lui John Cage, h. asociază
mijloacele propriu-zis artistice cu elemente neutre,
din recuzita cotidianului, cu scopul atît de a sublinia
neîncetata mobilitate a realului, cît și de a stîrni
fantezia ca impuls, pe de o parte, spre acțiune, pe de
alta, spre derutinizarea atenției. H. a cunoscut
numeroși aderenți în Germania. în România, în
mișcarea artistică a tinerilor (Atelier 35), h. a făcut
obiectul unor experiențe de interes, în special la
Sibiu, Timișoara și Cluj.	A.P.
HAPTIC (gr. hapto, a prinde, a fixa) Termen
referitor la simțul tactil, propus de istoricul și
teoreticianul de artă Alpis Riegl, ca unul din modurile
de reprezentare a operei de artă prin elementele
plasticității și linearității nete a contururilor, căruia i
se opune cel optic, întemeiat pe elementele
clarobscurului și ale culorii. Prin aceste categorii ale
vizualului, sistematizate de obicei în perechi de
concepte, Riegl, ca și Wolfflin în ale sale
Kunstgeschichtliche Grundbegriffe (Concepte
fundamentale ale istoriei artei) au încercat să
găsească criterii de valorizare intrinsecă a creației
artistice, modalități de caracterizare mai riguroasă a
epocilor și stilurilor care s-au succedat de-a lungul
istoriei artelor.	M.P.
HAREM —k gineceu
HARTA Foaie de pînză, hîrtie, material plastic sau
orice alt produs imprimabil pe care sînt reprezentate
înfățișări geografice printr-un sistem de semne
convenționale. Există h. geografice în relief sau nu,
topografice, tematice. Ele au fost multă vreme
executate prin gravare în lemn sau metal. H. vechi se
bucură astăzi de un deosebit interes din partea
colecționarilor de artă, care apreciază calitățile lor
decorative (fr. carte, it. carta, germ. Landkarte, engl.
map).	A.P/
HAȘURA Ansamblu de linii dispuse paralel sau
intersectate, prin care se indică semitentele, umbrele,
modeleul, textura sau volumul. Caracteristică artelor
bidimensionale, h. este cel mai des întîlnită în
tehnicile de grafică și capătă o valoare expresivă
deosebită în monocromie. Atunci cînd frecvența
liniilor este mare, intensitatea lor egală și distanța de
trasare foarte mică, h. poate fi confundată cu pata. în
desenul tehnic, h. este folosită cu rol convențional
pentru a sugera suprafețe sau compoziții de materiale
diferite, fiecare desen fiind însoțit de o legendă cu
semnificația fiecărui tip de h. în aceste situații h. este
riguros realizată prin linii egale ca intensitate și
perfect paralele (fr. hachure, it. tratteggio, germ.
Schraffierung, engl. hatching).	I.C.
HAUTE-LICE —a haute-lisse
HAUTE-LISSE Tapiserie executată pe un război de
țesut vertical, în care firele de urzeală sînt dispuse
vertical. Cartonul este așezat în spatele țesătorului;
acesta îl consultă folosind o oglindă pe care o are în
față, astfel încît el execută tapiseria pe dos și
urmărește aversul tapiseriei în oglindă. Tehnica h.-l.
este folosită cu precădere de manufacturile franceze;
execuția, deși mai lentă decît în tehnica basse-lisse,
este mai fină și mai precisă. Sin. haute-lice (fr. haute-
lisse, haute-lice, it. (arazzo) di alto liccio, germ.
Hochschaftstuhl, hochlitzige Technik; engl. vertical
loom, high warp). .	V.D.
HAVUZ Fîntînă decorativă, de origine orientală, al
cărei jet de apă este dirijat vertical în sus, pentru ca
apoi să se reverse în una sau mai multe vase plasate
în jurul unui ax unic.	‘ T.S.
HEDWIGSGLÂSER (germ.) Pahare de origine
incertă, probabil create în sec. 12 în Egipt și
introduse prin pelerini în Europa, unde se folosesc ca
relicvare, montate în metal. Decorul este constituit, în
generai, din reprezentări animaliere (lei, vulturi) sau
din pietre, ornamentale care contrastează cu fondul
de sticlă gălbuie, verzuie sau cenușie. Numele
provine de la o colecție de pahare de acest tip care
ar fi aparținut, în sec. 13, Hedvigei, soția unui
principe al Sileziei. Cîteva exemplare tipice se află
astăzi în patrimoniul marilor muzee europene
(Rijksmuseum din Amsterdam și Muzeul de Antichități
din Breslau).	V.D.
HELIOGRAVURĂ Specie de fotogravură realizată
prin multiplicarea imaginii cu ajutorul unei hîrtii
gelatinate, cromosensibilizate. Diapozitivul astfel
obținut este presat pe o placă de cupru acoperită cu
praf de asfalt. H. a fost mult folosită la începutul sec.
20 în ilustrația de carte (fr. heliogravure, it.
elioincisione, germ. Heliogravure, engl. heliogravure).
A.P.
HELIOTROP Piatră semiprețioasă (varietate de
calcedonie) de culoare verde închis, cu mici puncte,
dungi sau pete roșii care strălucesc la soare (duritate
6,75, greutate specifică 2,58-2,65). Se șlefuiește în
caboșon. H. este cunoscut în antichitate, folosit
pentru sigilii, mînere de cuțite și diferite ornamente
(fr. heiiotrope, it. eliotropio, germ. Heliotrop, engl.
heiiotrope).	V.D.
HELIX Curba interioară a unei volute dintr-un
capitel tonic sau compozit. Prin extensie orice motiv
spiral.	LC.
HEMATIT Oxid natural de fier, cu două varietăți:
oiigist, de culoare roșie, și limonit, de culoare brună
(duritate 5,5-6,5, greutate specifică 5,3); folosit în
giuvaiergerie, ca piatră prețioasă, care se poate
grava în formă de camee (fr. hematite, it. ematita,
germ. Blutstein, engl. bloodstone).	V.D.
HEMICICLU Spațiu de plan semicircular sau, mai
rar, rectangular, structurat prin elemente constructive
sau numai prin aranjarea mobilierului după un traseu
care descrie jumătăți de cerc (fr. hemicycle, it.
emiciclo, germ. Haibkreis, engl. semicircle). T.S.
HENRIC II, STIL - Reprezintă continuarea și
dezvoltarea programului decorativ inițiat de
Francisc I, în timpul domniei lui Henric II de Valois
(1547-1559). Deși se construiește mult mai puțin
decît în timpul domniei precedente, marile programe
de decorație interioară rămîn încă în favoare. S.H.II
vădește aceeași preferință pentru modelele
antichizante ale artei italiene, tot mai mulți artiști
HEP
215
francezi călătorind la Roma. Inovațiile marcante ale
stilului sînt evidente în producția de mobilier, legate
de materialele și decorația acestuia. Piesele de
aparat (dulapul, cabinetul) se vor îmbogăți cu
incrustații de marmură colorată, pietre dure, structura
lor arhitecturală fiind tot mai evidentă (colonete,
arcaturi). Repertoriul decorativ se va epura după
modelele lui Du Cerceau, reducîndu-se la colonete
toscane, arcaturi plincintrate și incrustații de
marmură. Se menține utilizarea textilelor pentru
decorarea interioarelor, remarcîndu-se tapetul din
piele aurită adus din Spania. Aceste dominante
stilistice se vor menține și în timpul regenței Caterinei
de Medici și al domniilor fiilor săi Francisc II (1559-
1560), Carol IX (1560-1574), Henric III (1574-1589).
Se remarcă activitatea lui Bernard Palissy, ceramist,
emaiior și pictor pe sticiă, care a întreprins cercetări
asupra faianțelor emailate, realizînd o bogată
producție decorativă (platouri cu personaje sau
elemente vegetale, fructe, șopîrle, cochilii, în relief,
policromate în culori strălucitoare) (fr. style Henri II).
C.D.
HENRIC II-1900, STIL - Producție de mobilier
executată în întreaga Europă între sfîrșitul sec. 19 și
pînă în primii ani ai sec. 20, caracterizată prin seria
mare industrială în care sînt repetate modele
simplificate sau fanteziste inspirate de Renașterea
franceză, în sintaxe care nu mai au nici o legătură cu
piesele originale, ci sînt acelea ale eclectismului
instaurat în epoca Second Empire. Lucrate din
materiale ieftine, au adesea adaosuri din plăci de
marmură, sticlă, oglindă etc. (fr. Henri II — 1900). V.
și Napoleon III, stil ~	C.D.
HENRIC IV, STIL - Acoperind domnia lui Henric
IV de Bourbon (1589-1610), marchează sfîrșitul
convențional al Renașterii franceze, făcînd tranziția
către stilul Ludovic XIII al primei jumătăți a secolului
17. Decorația exterioară și interioară tind spre un mai
mare echilibru al formelor și spre o epurare a
ornamentului, deși rămîn încă tributare stilului Henri II
(șemineul. lui Henric IV la Fontainebleau); cartușul și
casetonul sînt încă mult folosite. Mobilierul epocii
este cel tradițional, invenția formală reducîndu-se la
detalii de decor sau compoziție (coloneta toscană e
înlocuită cu una canelată cu capitel corintic). Spre
ultima parte a domniei lui Henric IV manufacturile de
textile de lux (catifea, mătase) cunosc un nou avînt,
după modelul celor italiene sau flamande (fr. style
Henri IV).	C.D.
HEPPLEWHITE, STIL - Varietate a neoclasicis-
mului englez de sec. 18, numit astfel după ebenistul
și decoratorul Hepplewhite, care publica, în 1778, un
Ghid cuprinzînd modele de mobilier. Coexistînd cu
stilul Adam, s.H. va interpreta modelele acestuia
într-un spirit mai tradiționalist și mai apropiat de
convenția georgiană, reluînd simplificat elementele
structive sau de decor în gust antichizant.
Stilul HENRIC II
(Renaștere franceză)
1. Dressoir; 2. Pat; 3. Patul Caterinei de Medici; 4. Masă cu colonetă; 5. Scaun; 6. Masă; 7. Fotoliu; 8. Scaun; 9. Caquetoire pe pivot'
10. Fotoliu; 11. Bahut cu două corpuri
Caracteristică este crearea unui tip de scaun cu
spătar în ecuson; mobilele sînt în general simple,
modest mulurate sau discret decorate cu rensouri și
patere. Decorația în jocuri de turnir există încă, fiind
subliniată cu fileuri din abanos, restul suprafeței
rămînînd nedecorat pentru a pune în evidență
nervurile acajuului sau calitățile lemnului satinat
(engl. Hepplewhite style).	C.D.
HEPTASTIL Tip de templu cu șapte coloane pe
fațada principală. V. și templu	I.C.
HERMA Denumire derivată de la stîlpul de hotar,
în genere terminat cu chipul unei zeități. în sculptură
se referă la o categorie de statui în care figura umană
(bust sau tors) este încorsetată într-un soclu de
formă rectangulară, uneori îngustat la bază. Cele mai
vechi reprezentări apar în statuara Egiptului antic și
în Grecia perioadei arhaice, unde este înfățișat cu
precădere zeul Hermes. Renașterea italiană dezvoltă
caracterul decorativ al acestor sculpturi, în special
destinate grădinilor. Sin. Hermes, termă (fr. Hermes,
terme, it. erma, germ. Herme, engl. herm). C.R.
hermâ antica herme stil Renaștere germană hermă stil
Renaștere italiana
HERMES —> hermă
HERSA în arhitectura fortificată, grilaj de lemn,
Stilul HEPPLEWHITE
(Clasicism englez)
1. Comoda (high boy); 2. Fotoliu; 3. Pat cu baldachin; 4. Masă pliantă; 5. Masă de toaletă; 6. Masă; 7. Scaun; 8. Fotoliu cu urechi; 9.
Motiv ornamental caracteristic; 10. Urnă; 11. Spătar de scaun; 12. Seftee; 13 Bibliotecă
_____HIG
219
care alunecă pe verticală într-un fel de șanț special
amenajat în ambrazura unei uși sau a unei porți
(uneori și la mijlocul unui gang: Prejmer, jud. Brașov,
sec. 15), barînd intrarea atacatorilor într-o cetate sau
într-un alt edificiu întărit (fr. herse, it. saracinesca,
germ. Fallgitter, engl. portcullis).	T.s.
HERUVIMI (ebr. k'rub) în iconografie, ceată
îngerească, reprezentată prin ființe care au un
amestec de trăsături antropomorfe și zoomorfe: cap
uman, 8 aripi, grupate adesea sub forma generală de
romb. Sînt plasați, de regulă, în zona superioară a
cupolei unei biserici sau în scena Judecății de apoi și
în unele reprezentări ale Treimii (fr. cherubin, it.
cherubino, germ. Cherub, engl. cherub). V. și cete
îngerești, serafimi	T.S.
HETIMASIA (gr. Hetoimasia tou Thronou,
pregătirea tronului) Motiv din iconografia bizantină și
postbizantină, înglobat, de regulă, Judecății de apoi,
format dintr-un tron monumental pe care este pusă o
carte, deasupra căreia, adesea, este așezat
porumbelul (Sfîntul Duh). Toate acestea semnifică
pregătirea locului pe care se va așeza Hristos la
Judecata de apoi. Sin. Tronul Hetimasiei (fr. etimasie,
it. etimasia, germ. Thronbereitung, engl. the empty
throne).	T.S.
HEXASTIL Tip de templu cu șase coloane pe
fațada principală: Z și templu	I.C.
HIACINT Piatră dură (varietate de zirconiu),
transparentă și strălucitoare, de culoare albastră,
brună sau galbenă-roșiatică (duritate 7,5, greutate
specifică 3,6), folosită în giuvaiergerie (fr. jacinthe, it.
giacinto, germ. Hyazinthe, engl. hyacinth). V.D.
HIALIN Cu aspect și transparență asemănătoare
sticlei. Termenul se aplică mai ales cristalului de rocă
(fr. hyalin, it. ialino, germ, durchsichtig wie Glas, engl.
glassy).	V.D.
HIALIT 1. Varietate transparentă de opal. 2. Sticlă
opacă neagră sau roșie, care imită porțelanul, folosită
pentru confecționarea obiectelor de artă decorativă.
H. era utilizat pe scară largă în Boemia, la începutul
sec. 19 (fr. hyalite, it. ialito, germ. Hyalith, engl.
hyalite).	V.D.
HIDROJZOLAȚIE ORIZONTALĂ -> izolație
orizontală
HIEROGLIFĂ (gr. hieroglyphika grammata, caractere
sacre gravate) 1. Caracter al scrierii vechi egiptene
reprezentînd o idee, un cuvînt, un grup de litere, o literă
sau avînd rolul de a clarifica înțelesul caracterelor
următoare. 2. Adesea folosit fără discriminare în epoca
modernă pentru a desemna orice caracter dificil de
descifrat, reprezentat pictural.	I.C.
HIGH VICTORIAN, STIL - -»victorian, stil ~
HIG
220
HIGROSCOPICITATE Proprietatea unor materii de
a absorbi umiditatea atmosferică. Deoarece absorbția
de apă din atmosferă este însoțită de modificări
fizice {urmate sau nu de alteie chimice), h. unor
materiale, cum sînt pînza, lemnul, cartonul, tencuiala,
cleiurile de origine animală etc., produce degradări
lente ale operelor de artă: unele pînze, de pildă,
într-un mediu umed „se lasă", iar într-altul cald și
uscat de contractă, aceste alternanțe producînd
distrugerea prematură a grundului și a stratului de
culoare; în alte situații, cleiurile supuse umezelii
mucegăiesc și se dezagregă. Astfel de efecte sînt
contracarate fie prin evitarea materialelor cu o h.
pronunțată, fie prin măsuri de impermeabillzare și de
supraveghere. în muzee și colecții umiditatea este
menținută între limitele admise de cca 50-60%. L.L.
HI MATI DM (gr.) Veșmînt antic bărbătesc, un fel de
mantie înfășurată în jurul umerilor, fără a se prinde cu
agrafă, căzînd pe spate și lâsînd unul dintre brațe
libere. Apare și ca veșmînt al lui Hristos, a!
apostolilor, ca și al unor personaje din Vechiul
Testament. Se purta deasupra chitonului. Sin.
chimation. '	T.S.
HIMERĂ Animal fabulos, reprezentat la origine cu
partea din față a corpului luată de la leu, cea din
spate de la capră, iar coada de la dragon. în
sculptura marilor catedrale gotice, denumirea
generică pentru ființele monstruoase, alcătuite din
părți provenite de la diverse animale, care decorează
partea superioară a edificiilor și servesc de gargouille
(fr. chimere, it. chimera, germ. Chimăre, engl.
chimaera).	T.S.
HIPETRAL (gr. hypo, sub, aithria, cer) Termen ce
desemnează în antichitatea greacă construcții sau
părți de construcții (săli cu coloane) fără acoperiș. I.C.
HIPOCAUST Sistem de încălzire centrală folosit la
casele și termele romane. Inventat în sec. 1 î.H.
acest sistem se bazează pe circulația aerului cald pe
sub o podea dublă și prin pereți dubli. Instalația era
realizată din cărămizi și tuburi ceramice. Arderea
lemnelor se făcea într-un cuptor plasat în exteriorul
clădirii, adesea însoțit de o încăpere pentru
depozitarea combustibilului. De aici aerul cald era
condus printr-un sistem de tuburi sub podeaua
încăperii de încălzit, care era special înălțată și
susținută pe piloni pentru a crea un spațiu prin care
să poată circula aerul. Prin pereți circulația aerului se
făcea prin tuburi de secțiune rectangulară încastrați
în grosimea zidului.	I.C.
HIPODROM Strămoșul și prototipul circului roman.
Amenajare cu caracter permanent sau temporar
destinată curselor de cai și care, în antichitatea
greacă. în jurul unei spine centrale se desfășurau pe
un traseu elipsoidal pistele de concurs, gradenele de
lemn destinate spectatorilor aflîndu-se mai ales în
apropierea liniei de plecare, marcată ca și pe
stadioane, printr-un rînd de coloane mici. I.C.
HIPOGEU Construcție subterană cu destinație cel
mai adesea funerară.	I.C.
HIPOSTILA, SALĂ - în antichitate, sală monu-
mentală întîlnită cel mal adesea la templele egiptene,
al cărei acoperiș se sprijină pe coloane. I.C.
HIPOTACTIC (gr. hypo-tatto, a subordona) Mod
de organizare a unei structuri compoziționale prin
subordonarea părților unui element central, dominant,
accentuîndu-se astfel unitatea dinamică a
ansamblului. V. și paratactic	M.P.
HITOH chiton
H1RTIE 1. Suportul pe care, în mod obișnuit, sînt
executate lucrările de grafică. Există numeroase
sorturi de h.: carton, semicarton, h. transparentă,
velină, pergamentată, japoneză și chineză, de calc;
h. poate fi industrială sau produsă manual, albă sau
de alte culori, cele mai folosite fiind h. albă, bej, gri,
albăstruie. Mulți artiști, în special moderni, acordă un
mare rol calității h., a cărei categorie o menționează
detaliat în semnătura operei. 2. Unul din suporturile
utilizate în toate tehnicile picturii de șevalet. H. de
bună calitate devine un suport durabil mai ales dacă
este maruflată peste un alt suport, mai rigid, cum ar fi
cartonul, lemnul, pînza întinsă pe șasiu etc. Pregătită
astfel, a fost întrebuințată și în pictura de ulei (poate
fi întîlnită ca suport al unor opere semnate de
Rubens, Van Dyck, Rouault etc.), însă culorile — prin
liantul care le este propriu — degradează h., o „ard",
făcîndu-i indispensabilă preparația (fr. papier, it.
carta, germ. Papier, engl. paper). - de report, sau
de transport, este o h. specială preparată cu o pastă
de amidon, albumină etc., pe care se desenează
numai cu cerneluri grase și care este folosită în
autografie. V. și autografie	A.P. și L.L.
HLAMIDA 1. Mantie amplă din stofă de lînă, de
formă dreptunghiulară, drapată și prinsă cu agrafă pe
umăr, purtată în Grecia și Roma antică. 2. Pelerină
circulară sau semicirculară din țesătură vopsită cu
purpură, purtată de împărații și arhiereii bizantini (fr.
chlamyde, it. clamide, germ. Chlamys, engl.
chlamys).	A.N.
HODIGHiTRIA (gr. îndrumătoarea) Tip iconografic
ortodox pentru Maica Domnului, reprezentată de
obicei frontal, bust, purtînd Pruncul pe brațul stîng și
arătînd cu mîna dreaptă spre aceasta. Copilul
binecuvîntează cu mîna dreaptă, în timp ce în stînga
ține un rotulus înfășurat (fr. Vierge hodigitrie, it.
Madonna Odigitria, germ. Wegweiserin, engl.
Hodegetria, Pathfinder).	T.S.
HOL Spațiu central amplu dintr-un edificiu public
sau particular, precedat de vestibul, care comunică
prin uși, arcade sau scări cu încăperile laterale sau
situate la alte nivele, servind diferitelor funcțiuni: loc
de trecere sau de așteptare temporară (fr. hali, it.
sa/one.-germ. Vorraum, Vorsaal, engl. lobby). T.S.
HOLICS Manufactură de faianță înființată, în 1743,
în orașul maghiar H., din inițiativa prințului consort
Francisc de Aragon, soțul împărătesei Maria-Tșreza;
a fost sub protecție imperială pînă în 1827. Dacă la
început se resimte influența faianței franceze
(Strasbourg) și a celei italiene (Castelli), curînd devine
precumpănitoare influența faianței populare locale,
numită Habana. Se confecționează boluri, supiere,
cutii pentru unt, în formă de păsări și de legume, cu
motive ornamentale în culori vii pe fond crem. Se
adoptă și stilul ceramicii engleze cu glazură, iar între
anii 1790 și 1810, cînd activează la H. specialiști
vienezi, se confecționează și piese din porțelan, de
calitate foarte bună, cu același gen de ornamente
subliniate cu aur. Mărci: H; HF (Holitscher Fabrik);
Holics sau Holitsch (în perioada 1785-1813). V.D.
HORA Denumire, mai rar folosită, pentru absidele
laterale ale unei biserici de plan triconc, în care
cîntau la slujbe două coruri, care își răspundeau
alternativ. Provine din grecescul chora, folosit cu
același sens pentru diviziunea spațială respectivă a
catolîcoanelor athonite.	T.S.
HOSTIE —> ostie
HOCHST Manufactură germană de ceramică,
situată lîngă Mainz; activează din 1746 și pînă în
1798. întemeiată în 1746, de un ceramist care
lucrase la Meissen și la Fulda, Adam Friedrich von
Lowenfinck, în asociere cu doi negustori, sub
patronajul electorului din Mainz, care le acordă un
privilegiu pentru 50 de ani, este cunoscută prin
produsele sale din faianță și din porțelan de bună
HRI
221
calitate. Probabil că la H. s-a executat faianță pînă la
mijlocul sec. 18, concepută în maniera porțelanului,
în special platouri, vase, căni, statuete reprezentînd
personaje sau păsări. Motivele preferate: scene
galante, pastorale, peisaje și ornamente florale.
Influențată mai ales în prima perioadă, de atelierele
din Meissen și Frankenthal, adoptă și stilul rococo,
preferat la Strasbourg. Porțelanul, utilizat în a doua
jumătate a sec. 18, este de o calitate fină, cu glazura
de un ton alb-lăptos. Se produc mai ales cupe
cilindrice cu picior, statuete reprezentînd personaje
sau grupuri de personaje din comedia italiană,
grupuri de păstori și de copii, scene în genul
gravurilor lui Callot și al tablourilor lui Tenîers.
Decorul este clasic, inspirat din cel denumit indische
Biumen; după 1770, bordura platourilor este
ornamentată cu motivul gen mozaic. Coloritul se
bazează, atît pentru faianță, cît și pentru porțelan, pe
galben, albastru intens și roșu pur. Marca: roata cu
șase spițe din stema Electorilor de Mainz, însoțită de
inițialele decoratorului, în albastru, roșu, iar după
1762 în aur; în perioada 1765-1774 se adaugă,
pentru comenzile date de nobili,_ pălăria sau coroana
Electorului.	”	V.D.
HRAM 1. Vocabulă sau sintagmă folosită pentru a
semnifica personajul sau evenimentul religios
comemorat sau sub protecția căruia este pus un
edificiu religios (biserică, mînăstire). Imaginea sau
respectiv reprezentarea figurativă a acestuia își are
de obicei locul pe frontispiciul edificiului. 2. Ziua în
care se comemorează patronul sau sărbătoarea
religioasă de care este legată existența unei biserici
și a comunității din jurul ei.	T.S.
HRISOV (gr. chrysobuie, act solemn scris pe
pergament cu cerneală de aur) Denumire veche
pentru documentele medievale avînd un caracter mai
solemn sau un conținut special: dăruiri sau întăriri de
proprietăți și de alte bunuri de către domnitor-unor
boieri sau unor așezăminte religioase, acte de
întemeiere a unor asemenea așezăminte. Multe erau
scrise pe pergament și decorate cu frontispicii, inițiale
ornamentale, avînd alături de semnătura autografă a
emitentului și numele său caligrafiat și împodobit, ca
și un sigiliu de autentificare.	T.S.
HRISMATORIU Vas liturgic catolic din metal pre-
țios sau semiprețios, bogat decorat, în care se sfințea
și se păstra uleiul folosit la oncțiunile sacramentale.
In Transilvania se păstrează cîteva piese din goticul
tîrziu (sec. 15). Sin. chrismatoriu.	T.S.
HRISTOLOGIC, CICLU ~ Ciclu iconografic
cuprinzînd ilustrarea, întreagă sau parțială, în
succesiune cronologică, a vieții lui lisus Hristos, din
momentul Buneivestiri pînă la înălțare. Se subdivide
. în ciclul Vieții propriu-zise, în cel al Minunilor și al
Parabolelor și în cel al Patimilor.	T.S.
HYP
222
HUMPEN (germ.) Vas de sticlă verde, de
dimensiuni mari, uneori cu capac, decorat cu culori
de email, folosit, în sec. 17-18, la diferite ceremonii.
Motivele ornamentale cele mai frecvente: blazoane,
embleme ale diferitelor corporații de meseriași, scene
religioase sau de gen. O categorie specială o
constituie așa numitele Reichsadlerhumpen din sec.
18, vase oferite împăratului la diferite ocazii festive,
care au pe corp stema cu vulturul bicefal încoronat
purtînd pe aripi numele și stema statului german care
a comandat vasul. H. au fost frecvent contrafăcute în
sec. 19.	v.D.
HYDRIA Vas pentru lichide, cu un corp sferoidal
sau ovoidal, gît cilindric, două anse laterale în arc,
pentru ridicat, și o a treia, aplicată pe gît pentru
turnat. V. și ceramică greacă	l.c.
HYPOCAUSTUM terme
■
IAC0BEAN SI CAROLEAN, STIL - Acoperind
domnia lui lacob I, (1603-1625) a lui Carol I (1625-
1649) și a Republicii (1649-1660), stilul cu aceste
nume constituie continuarea firească a evoluției
decorativismului englez pînă la jumătatea sec. 17,
dezvoltînd, pe de o parte, moștenirea sec. 16, pe
care se va grefa, iar, pe de altă parte, influențele
Renașterii tîrzii și ale barocului continental. Colecțiile
lui Carol I se vor îmbogăți cu cartoane pentru tapiserii
executate de Rafael și prin comenzile încredințate lui
Rubens, Van Dyck și Bernini. Arhitectura este
marcată de modelele palladiene puse în circulație de
Inigo Jones, a cărui experiență va fi hotărîtoare
pentru transformarea în gust italienizant a edificiului
britanic. Interioarele se caracterizează prin predilecția
barocă pentru elementele arhitecturale realizate în
piatră sau stuc și prin acoperirea pereților cu textile
prețioase. Mobilierul este și el influențat de interesul
purtat arhitecturii: dulapul arhitectural, diversificarea
aceleiași forme de bază care este cufărul etc. O
inovație a stilului este canapeaua, dedusă din cufărul
cu spătar, tratată și ca lit de repos. Materialele
principale sînt stejarul și nucul, decorate cu intarsii
de lemn și sidef, pictate și aurite; Compania Indiilor,
fondată în 1599, va importa lacuri extrem-orientale,
care se vor folosi pentru mobilier, imitate apoi de
centre locale (cunoscute mai tîrziu ca japanning).
Decorul este dominat de modelele manierismului
flamand, puse în circulație de cartea de modele a iui
Paulus Vredeman de Vries, tipărită în 1630.
Țesăturile prețioase, broderia și covoarele orientale
sînt foarte mult folosite, mai mult pe mese decît pe
podea (engl. Jacobean and Carolean sau Jacobean
and Cromwellian style).	C.D.
IAD Loc în care, conform concepției creștine,
sufletele păcătoșilor sînt pedepsite pentru greșelile
comise în viață. Este reprezentat în partea stîngă
(dreapta privitorului) sau în registrul inferior
(portalurile marilor catedrale romanice) al scenelor
cuprinzînd Judecata de apoi. în pictura de tradiție
bizantină (murală, de manuscris), este figurat dincolo
de rîul de foc care izvorăște de sub tronul pe care
este așezat Hristos judecător. în pictura exterioară
din Moldova (sec. 16), în partea superioară sînt
figurați dușmanii credinței ortodoxe și ai Moldovei,
în „judecățile1' de la sfîrșitul sec. 17 și din sec. 18, în
reprezentările i. se fac tot mai simțite accente de
critică socială, alături de ilustrarea pedepselor pentru
păcatele obișnuite fiind chinuiți de diavoli
„Cîrciumarul care toarnă apă în vin", „Zapciul",
„Cătana” (în Transilvania) (fr. enfer, it. inferno, germ.
Holle, engl. Hell).	T.S.
ICHTYS (gr. ihtys pește) Acrostih al cuvintelor
grecești lesous Christos Theou ylios Soter,
însemnînd lisus Hristos Fiul Domnului Mîntuitor;
simbol al lui Hristos în primele temple ale
creștinătății, peștele este reprezentat în catacombe
(fresce, epitafuri) precum și pe sarcofagele antice
creștine.	I.C.
ICOANA (gr. eikon, imagine, chip) 1. Termen
generic pentru orice imagine creștină sacră,
bidimensională, folosită ca obiect de cult în ideea de
a oferi credinciosului posibilitatea de a-și imagina
realitatea transcendentă, fără însă a se confunda în
vreun fel cu aceasta. 2. în teologia ortodoxă, imagine
sacră care se revendică de la un prototip, ființa reală,
unică și imuabilă pe care o reprezintă, de la care nu
sînt permise abateri, tipizată din punct de vedere
iconografic. Pentru imaginile reprezentînd pe Hristos
și pe Maica Domnului există tradiția existenței unor
imagini arhetipale nefăcute de mîna omului
(achiropoete), care sînt reproduse cu minime
modificări de poziție, gestică și vestimentație în
fiecare i. 3. Imaginile sacre din Biserica apuseană
poartă din acest punct de vedere în mod impropiu


Stilul IACOBEAN Șl CAROLEAN
(Renaștere tîrzie engleză)
1. Cufăr; 2. Ladă; 3. Masă cu sertar; 4. Bancă cu spătar; 5. Cabinet; 6. Scaun; 7. Credență; 8-9. Scaun; 10. Masă cu balustru;
11-13. Scaun; 14. Masă pliantă; 15. Masă
denumirea de I., ele fiind de fapt tablouri, care
beneficiază de o mult mai largă libertate de expresie,
neexistînd obligativitatea supunerii autorilor lor față
de anumite trăsături fiziognomice și aspecte
vestimentare ale unor prototipuri, statuate de Biserică
și iconografie și transmise prin erminii (fr. icone, it.
icone, germ. Ikone, engl. icon), - pe sticlă, tip de i.
de factură populară, apărută în ambianța barocului
cental european în sec. 18 și răspîndită în
Transilvania, unde au existat o serie de centre cu o
producție artistică remarcabilă diferențiată stilistic
(Nicula, Laz, Făgăraș, zona Argeșului). Ca tehnică, i.
p.s. se deosebește de toate celelalte tipuri de creație,
datorită faptului că efectul estetic este obținut prin
lucrarea piesei pe versoul suportului (placa de sticlă),
realizîndu-se astfel întîi detaliile apoi volumele mari și
de abia la urmă fondul. Un efect special este conferit
de contururile negre puternic marcate și de
suprafețele de culoare puse plat, aproape nevalorate
(fr. icone sur verre, germ. Hinterglasmalerei, engl.
icon on glass).	T.S.
ICONIC Termen folosit în critica de artă mai
recentă pentru a desemna conținutul și interpretările
iconografice ale unei imagini de artă plastică. A.P.
ICONOGRAFIE (gr. eikon, imagine, graphein, a
descrie) Este o disciplină descriptivă, care are ca
obiect gruparea tematică a reprezentărilor particulare
și analiza lor formală în funcție de o serie de domenii:
religios, social, conceptual. La început I. a fost
considerată un simplu auxiliar al științelor istorice (de
ex. portretistica). Ulterior, "începînd din sec. 19,
semnificația comună a termenului s-a limitat la
sistematizarea surselor religioase, cu precădere a
celor creștine. Astfel încît și astăzi pentru mulți
acesta este domeniul strict al disciplinei. Studiul i.
și-a găsit o aplicabilitate largă în conexiune cu cel al
istoriei artelor. Cercetarea i. s-a diversificat, domeniul
putînd îngloba practic studiul tuturor obiectelor care
se bazează pe prezența imaginii. Cu semnificație
restrînsă la sursele religioase creștine, i. înglobează
studiul temelor majore și minore inspirate din Vechiul
și Noul Testament, din viețile sfinților, din comen-
tariile patristice sau ale diverșilor scriitori bisericești.
Alături de descrierile propriu-zise (compoziții, perso-
naje, vestimentație, atribute etc.), studiile i. abor-
dează și evoluția temelor și adesea se combină cu
analizele iconologice (fr. iconographie, it. iconografie,
germ. Ikonographie, engl. iconography). T.S.
ICONOLOGIE (gr. eikon, imagine, logos, cuvînt)
Disciplină interpretativă care se ocupă cu descifrarea
semnificației imaginii, abordată dintr-o multitudine de
unghiuri de vedere. Ca și pentru iconografie,
domeniul său restrictiv acoperă aria imaginii sacre,
dar studiul depășește simplul descriptivism, încercînd
să plaseze temele într-un context istoric mai larg,
religios general, social, cultural, politic etc.
Denumirea își are originea în lucrarea lui Cesare
Ripa Iconologia, apărută la Roma, în 1593. Un
moment însemnat în redefinirea sensului i. îl
constituie, la începutul sec. 20, studiul lui A.Warburg
asupra frescelor din palatul Schifanoia (Ferrara). I.
devine aici o metodă de investigare a concepției
înseși ce stă la baza operei de artă. în jurul Bibliotecii
(mai tîrziu Institutul) Warburg a gravitat un grup de
savanți — filozofi, istorici de artă, orientaliști, precum
E.Cassirer, F.SaxI, E.Panofski, W.Prinz—ale căror
lucrări ilustrează și consolidează revirimentul acestei
metode, complementare cercetărilor asupra cate-
goriilor formale ale operei de artă întreprinse de
A.Riegl și H.Wolfflin. Aplicată sistematic, revelînd
aspectele multiple ale operei de artă, de la cele
exterioare și pur emoționale la valorile ei simbolice, i.
a dat, în opera lui Panofski îndeosebi, rezultate
remarcabile în studiile consacrate Renașterii și
barocului. Alți reprezentanți de seamă ai acestei
orientări sînt: R.Wittkower, Charles de Tolnay, Hans
Sedlmayr (fr. iconologie, it. iconologia, germ.
Ikonologie, engl. iconology).	T.S. și M.P.
ICONOSTAS (gr. ikonostasis) Tip de ecran alcătuit
dintr-un schelet lemnos sau din zidărie, care separă
sanctuarul (absida altarului și pastoforiile) de spațiul
ICO
225
naosului, cu care comunică prin ușile împărătești și
prin perechea de uși diaconești. Partea dinspre naos
este rezervată montării sau, respectiv, pictării unor
registre de icoane, a căror structură este riguros
stabilită. Registrul inferior — la nivelul ușilor — este
decorat cu icoanele împărătești (de obicei 4), cel de-
al doilea cuprinde praznicele împărătești
(dodecaortion), cel de-al treilea are în centru scena
Deisis, la dreapta și la stînga personajelor principale
fiind figurați cei 12 apostoli. Ultimul registru — care
lipsește uneori — cuprinde imagini de profeți,
reprezentați bust, în medalioane. întregul este
încununat de scena Răstignirii, în care crucea este
IDE
226
flancată de Maria și de loan. Acest tip de I. complex
s-a dezvoltat în decursul veacurilor, pornind de la
forma primitivă de cancel, trecînd prin templon și
ajungînd, de abia în sec. 15, la aspectul cunoscut și
astăzi. Registrele de icoane sînt separate prin frize
decorative sculptate în relief sau modelate în stuc. La
noi, cele mai vechi i. de lemn se păstrează în
Moldova (Humor, jud. Suceava, sec. 16). în Țara
Românească, i. cunosc o specială înflorire în sec. 17-
18, putîndu-se urmări o întreagă evoluție stilistică a
decorației lor (de la cel provenit din biserica Sf.
Dumitru din Craiova, azi la schitul Crasna, Gorj,
c.1650, pînă la cele din epoca brâncovenească:
Hurez, Colțea, Sf. Gheorghe — București) (fr.
iconostase, it. iconostasi, germ. Ikonostas,
Bilderwand, engl. iconostasis).	T.S.
IDEOGRAMA Formă de comunicare prin scris,
derivînd din pictogramă și fiind urmată de fonogramă,
apărută la sfîrșitul epocii neolitice. Semn ce îmbracă
un înțeles abstract (conform etimologiei, o idee), I.
continuă să coexiste în texte (mai ales religioase) cu
semnele fonetice, dispărînd o dată cu adoptarea
alfabetului fonetic. Trebuie menționat faptul că I. sînt
întîlnite mai ales la civilizațiile Orientului Antic și în
Egipt unde sînt păstrate pînă tîrziu. V. și hieroglifă
I.C.
IDIORITMIC Formă de monahism specifică
Bisericii răsăritene, în care călugării nu sînt obligați
să viețuiască sub același acoperiș, ci în case
separate, avînd însă obligația de a respecta orarul
cultului în comun și de a se supune disciplinei
monahale impuse de stareț. Din punct de vedere al
arhitecturii, față de unitatea reprezentată de un
ansamblu cenobitic, sistemul idioritmic se pretează
unei mari varietăți constructive, inițiativa zidirii și
durării locuințelor fiind particulară.	T.S.
IDOL (gr. eidolon, imagine) Imagine sau formă
atribuită unei puteri supranaturale legată de existența
unor credințe animiste sau fetișiste. I. se situează la
întîlnirea dintre religie și magie, fiind deopotrivă
obiect de adorație și obiect dotat cu puteri speciale
exercitate negativ sau pozitiv. Cele mai vechi
reprezentări antropomorfe și zoomorfe, în general de
mici dimensiuni, realizate din materiale rezistente sau
prețioase, sînt considerate a fi avut o asemenea
funcție. Fiind reprezentări schematizate, duse uneori
pînă la abstractizare, aceste imagini au întotdeauna
foarte evidențiate zonele prin care sau asupra cărora
își exercită influența. Rezultînd mai ales dintr-un
complex de credințe personale, I. continuă să existe
paralel cu marile curente religioase, iconodule sau
iconoclaste (fr. idole, it. idolo, germ. Abgott,
Gdtzenbild, engl. idol).	I.C.
IERARH Termen generic pentru rangurile înalte
(de la episcop în sus) din conducerea Bisericii. Sînt
figurați ca atare în pictura murală, de icoane și de
manuscrise. în iconografie sînt desemnați astfel în
special Părinții Bisericii răsăritene, care poartă
veșminte episcopale (saccos, omofor, uneori mitră),
iar în mîini filactere. Grupați în jurul ferestrei din axul
altarului, aceștia fac în mod obligatoriu parte din
decorația murală a sanctuarului unei biserici
ortodoxe. Cel mai frecvent apar autorii de liturghii:
Vasile cel Mare, loan Gură de Aur (Zlataust)
Chrisostom, Grigore Teologul, Chirii din Alexandria,
Atanasie. V. și Părinții Bisericii	T.S.
IERARHIE Figurare fie a celor 9 coruri de îngeri (~
cerească), fie a diferitelor grupe de sfinți în cadrul
unor compoziții complexe (Marea Rugăciune, Deisis,
Duminica Tuturor Sfinților, A doua Parusie), în cadrul
cărora fiecare categorie de personaje ocupă un loc
bine stabilit, fiind reprezentată totdeauna în același
fel și cu aceleași atribute (de ex. ierarhii cu saccos
polistavrion și omofor, iar sfinții militari, în armură
etc.) (fr. hierarchie, it. ierarchia, germ. Rangordnung,
engl. hierarchy). Sin. Cin.	T.S.
IISUS ÎN GLORIE Tip de reprezentare iconogra-
fică a lui Hristos într-o viziune apocaliptică. Acesta
este așezat pe un curcubeu și este înconjurat de o
mandorlă luminoasă. Uneori, imaginea se complică
cu așa-numitul tetramorf. Tot reprezentări ale lui l.î.g.
sînt și chipurile Pantocratorului de pe bolțile
naosurilor (fr. Christ en majeste, it. Cristo in maestă,
germ. Der thronende Christus, engl. Christ in
Majesty).	T.S.
ILUSTRAȚIE (lat. mustrare a lumina, a explica)
Ramură a graficii care, prin desen, acuarelă, gravură,
fotografie, însoțește cu imagini, în scop explicativ sau
interpretativ, texte beletristice, științifice, religioase,
didactice etc. I. era cunoscută în Egipt și în Extremul
Orient încă din vechime, avînd mai ales un caracter
explicativ. De mare valoare au fost I. de carte
religioasă în Bizanț (sec. 9-11) și i. manuscriselor
evangheliarelor irlandeze (sec. 9-10), predominant
decorative, în Evul Mediu. Cu manuscrisele miniate în
acuarelă, i. a înscris în Franța (Burgundia), Germania
(literatura trubadurilor) opere celebre (Les tres riches
heures du duc de Berry). După inventarea tiparului, i.
au fost realizate în xilogravură, atît în cărțile
religioase, cît și în cele beletristice și științifice.
Începînd din sec. 17, s-au înmulțit i. lucrate în
gravura pe metal. în sec. 18, a luat o amploare
considerabilă în Franța (Gabriel de St.Aubin), de
asemenea, în Anglia și Germania, o dată cu
înmulțirea publicațiilor periodice de genul
almanahurilor și calendarelor. în sec. 19 și 20, mari
artiști ilustrează opere beletristice de seamă (i. lui
E.Delacroix la Faust, ale lui Gustave Dorâ la Balzac,
ale lui Maurice Denis la F.Jammes, ale
expresioniștilor germani etc.). în România, i. a
înregistrat realizări artistice din sec. 14, sub forma
miniaturilor de carte (manuscrisele miniate) și, după
introducerea tiparului, a gravurii de carte. Prima
operă de seamă cunoscută este Tetraevangheliarul
lui Nicodim (1404-1405) de la Tismana, decorat cu
elemente vegetale și zoomorfe, la frontispicii, și
inițiale de tip bizantino-balcanic. în Moldova,
Tetraevangheliarul lui Gavril Uric de la Neamț (1429)
(în prezent la Bodleian Library, Oxford) introduce, o
dată cu i. figurativă — imaginea celor patru
evangheliști —, o concepție originală care, în spiritul
artei antice în versiune elenistică și
constantinopolitană, dezvoltă o viziune proprie, atît în
• portret, cît și în structura formală, calmă, în raport cu
tensiunea riguroasă a viziunii bizantine. Ea va
influența evoluția portretisticii bisericești din Moldova,
în Tetraevangheliarul lui Nicodim de la Humor (1473)
apar accente realiste și tendința spre somptuozitate,
iar Tetraevangheliarul lui Teodor Mărișescul (1493),
prezintă inovații iconografice. în sec. 16, în Muntenia,
se dezvoltă decorația geometrică a frontlspiciilor
(Tetraevangheliarul din 1519). Apare I. așezată chiar
în text, cuprinzînd și unele portrete de domnitori
(Tetraevangheliarul de la Sucevița). Spre finele sec.
16, elementele figurative se aliază cu ornamentații
vegetale realiste (Evangheliarul din 1583, lucrat de
protopopul loan de la Craiova, și Evangheliarul lui
Petre Albotă de la Putna). Introducerea tiparului, în
1508, duce la preluarea, în tipărituri, a unor elemente
de i. din manuscrise: frontispicii, inițiale, viniete
(Macarie la Tîrgoviște, Coresi la Tîrgoviște, apoi la
Brașov). în Transilvania, din 1481 datează Codicele
Altenberger, de inspirație gotică, dar și renascentistă,
iar din sec. 16 o cronică pontificală cuprinzînd
portretul lui Ștefan cel Mare, ilustrată în spirit
renascentist (în prezent la Biblioteca Națională din
Viena). Sec. 17 și 18, cunosc dezvoltarea, în paralel,
a i. de manuscris, realizată în acuarelă, și a I.
gravate, în special în tehnica xilogravurii. Circulația
unor manuscrise cu elemente decorative și populare,
venite pe filieră grecească, a influențat I.
manuscriselor, în care apar și înrudiri cu modăle
persane, iar circulația unor tipărituri cu gravuri
apusene favorizează pătrunderea în I. românească a
unor elemente de baroc european. Opere de seamă
ale sec. 17 sînt I. lui Anastasie Crimca (Psaltirea de
la Dragomirna, 1616), care reînnoiesc tradițiile școlii
moldovenești de I. Tetraevangheliarul lui Ivanco
(1641) de la Agapia, Slujebnicul mitropolitului Ștefan
(1653) — expresie a culturii artistice din epoca lui
Matei Basarab —, Biblia de la București (1688), cu
frumoase ornamente vegetale, Liturghierul lui Calinic
Ieromonahul, unele acte de cancelarie domnească
ale lui Const. Brâncoveanu, unele tipărituri ilustrate
ale lui Antim Ivireanul, I. lui Ursu Zugravul și
Damaschin Gherbert. în Transilvania, unele tipărituri
brașovene includ prețioase gravuri cu -elemente
iconografice în circulație în Elveția și Germania de
Sud. Spre sfîrșitul sec. 17, Imagines morțiș
selectiones, tipărită de Wagner, cuprinde gravuri
prelucrate după Holbein cel Tînăr (1557). La sfîrșitul
sec. 18, școala lui Popa Fior de la Sf. Gheorghe, din
București, dă un impuls nou i. de cărți .lumești",
literare: Alixăndria, ilustrată de. N.Negrule, și
ILU
227
Erotocritul, ilustrat de Logofătul Petrache, carac-
terizate prin decorativitate elegant-orientală și detalii
de gen inspirate din realitățile epocii sau iscate de
fantezia artistului. Apar primele calendare și
almanahuri Ilustrate de Mihail Strilbițki, cu imagini
didactice pe teme istorice, științifice și distractive. I.
de calitate apar și în Codul civil al lui Scarlat
Calimah. Pînă spre mijlocul sec. 19, continuă să se
afirme I. de carte religioasă gravate în lemn, în
special in atelierele Mînăstirii Neamț, dar și la Blaj,
București, Sibiu (M.Strilbițki, Ghervasie Monahul,
Petru Papavici, loan Zugrav). Apariția periodicelor
satiric-umoristice a favorizat, în sec. 19, înflorirea I.
cu caricaturi (H.Dembițchi, C.Jiquidi, N.Petrescu-
Găină). O mare amploare a luat și I. didactic-
educativă pe teme istorice și științifice (Icoana Lumei
și Calendarul, cu I. de G.Asachi, G.Panaiteanu și,
mai tîrziu, AI.Asachi). Toate aceste producții rămîn
însă la un nivel artistic mediu. O valoroasă I.
aparține, în epocă, lui Negulici (după Grandville) la
Gulliverul lui Swift. Au mai semnat I. C.Lecca, G.
Tattarescu, S.Henția. Spre sfîrșitul sec., apar I. lui
N.Vermont la calendarele Moș Teacă. La începutul
sec. 20, prima revistă de artă .Ileana", și alte
periodice de cultură — „Facla", „Flacăra", „Calendarul
Minervei", „Rampa", „Arta", „Luceafărul", „Convorbiri
critice" — publică I., adesea satirice, semnate de
Iser, Ressu, Hârlescu, Șirato, Tonitza ș.a. Ecoul
mișcării Art Nouveau, cu preocupările ei pentru arta
cărții, se simte în I. perioadei 1900-1920 (Kimon
Loghi, Const. Artachino, N.Vermont, Ștefan Popescu,
Cecilia Cuțescu-Storck). O altă orientare propune, în
aceeași perioadă, folosirea elementelor de
ornamentație și iconografie folclorică și medievală
românească: A.Baltazar, 0.Stoica (pentru „Buletinul
Comisiunii Monumentelor Istorice", „Sămănătorul",
„Calendarul Neamului Românesc"). Linele dintre ele
au un caracter elementar-narativ și dulceag-idilic. I.
de carte de ținută au realizat Ișer (la Poezii de
Minulescu) și Gabriel Popescu. în prima parte a
perioadei jnterbelice, I. apar în special în periodicele
culturale. întoarcerea spre valorile artistice vechi — și
nu numai românești — și-a găsit adepți îndeosebi la
revista „Gândirea", unde s-au publicat I. valoroase.
Orientările moderne — influențate de Art-Deco,
cubism, constructivism — s-au concretizat în revistele .
„Contimporanul", „Integral", „Unu" (I. lui M.H.Maxy la
Echinocțiu în arbitrar, de S.Pană). înclinate spre
simbolism sînt I. Iul AI.Brătășanu (Poezii, de Claudia
Milian) și ale lui lorgulescu-Yor, iar tendințe
expresioniste apar la Maria Manolescu (în I. la
Amintirile lui. Creangă) și la Gh.Labin (Ovidiu, de V.
Alecsandri). în deceniul '30,1. înregistrează o înflorire
remarcabilă cu Margareta Sterian, Mac
Constantinescu (Opere, de Catul și Infernul, Iul
Dante), cu Aurel Mărculescu, Aurel Jiquidi (la
I.L.Caragiale), Eugen Drăguțescu (la Arghezi,
Bacovia, Ion Barbu). Pe linia tradiționalistă lucrări de
referință sînt I. lui Marcel Olinescu la Miorița și cele
ale lui A.Demian la poeziile Iul V.AIecsandri. Au mai
ILU
228
semnat i. Lena Constante, Mina Byck-Wepper, Aurel
Bordenache, R.losif, Theodorescu-Sion, I.Podlipny,
Fritz Kimm. După al doilea război mondial, în I. s-au
afirmat numeroase variante stilistice (Florica
Cordescu-Jebeleanu, Marcela Cordescu, Val
Munteanu, Octav Grigorescu, Florin Pucă (fr.
illustration, it. illustrazione, germ. Illustration, engl.
illustration).	A.P.
ILUZIONISM -»trompe-l’oeil
IMAGERIE POPULARĂ Termen generic care, în
grafică, desemnează toate categoriile de gravură, în
special țărănească, practicată în trecut în tehnica,
mai primitivă, a lemnului, dar și în metal și litografie,
în Franța, un centru important de i.p. a existat, în
sec. 19, la Epinal. în România sînt cunoscute
gravurile țărănești de la Hășdate (Transilvania)*
lucrate în sec. 18-19, înfățișînd imagini religioase,
animale sau personaje din lumea satului (fr. imagerie
populaire, it. stampa popolare, germ. Volksbilder-
bogen, engl. popular picture-sheets).	A.P.
IMBRICATIE Ornament arhitectonic în formă de
lamele de piatră sau de lemn, polilobate, ogivale sau
imitînd solzii de pește, aplicate parțial unele peste
altele ca țiglele pe acoperiș. Întîlnit frecvent în stilul
romanic; folosit și în arta decorativă (fr. imbrication,
it. embricciatura, germ. Schuppenornament, engl.
shell-like ornament, scale-work).	V.D.
IMINEI (turc.) încălțăminte fină, din marochin
galben, purtată și de boierii din țările române, pînă la
începutul sec. 19.	A.N.
IMPLUVIUM în arhitectura romană, bazin situat în
mijlocul atriului, în care se strîngea apa de ploaie
intrată prin compluvium. Din i. apa era strînsă într-o
cisternă la subsol. IZ. și domus	I.C.
IMPOSTA Element structiv, de forma unui trunchi
de piramidă răsturnat, plasat între nașterea unei
arcade și capitelul pe care aceasta se descarcă,
pentru a prelua o parte din împingerile laterale care
acționează asupra arcului. Comportă o decorație mai
simplă decît cea a capitelului, de regulă elemente
vegetale sculptate în relief plat sau un simplu
medalion cu monograma lui Hristos ori cîteva
elemente simbolice (păsări). Este un element specific
arhitecturii bizantine timpurii (San Vitale — Ravenna,
c. 530, Sf. Sofia — Constantinopol, 532-537) (fr.
imposte, it. impostatura, germ. Bogenkămpfer,
Kămpfer, engl. impost).	T.S.
IMPREGNARE îmbibare cu o substanță (de obicei)
lichidă și adezivă a feluritelor materiale poroase din
care este alcătuită o lucrare de artă, sau îmbibarea
acestor materiale după ce au devenit absorbante și
pulverulente, ca urmare a pierderii coeziunii
particulelor ce le compun. Substanțele impregnante
pot fi cleiurile, rășinile clasice dizolvate, ceara,
polimerii sintetici, cazeinatul de calciu, uleiurile
sicative etc. Se impregnează suprafața suporturilor
destinate picturii, ca și reversul lor. Se folosesc în
operațiile de restaurare, dar și ca mijloace de
prevenire a acțiunii nocive exercitate de umiditatea
atmosferică, microvegetație și insecte, foc etc. L.L.
IMPRESIONISM Mișcare artistică reformatoare,
care reprezintă începuturile artei moderne,
declanșată în Franța, în ultimul pătrar al sec. 19. I. a
inaugurat seria curentelor artistice de la sfîrșitul sec.
19 și începutul sec. 20, potențîrid însăși ideea valorii
artistice a noutății, ca și concepția asupra misiunii
artistului în viața culturală a societății. Numele
mișcării a apărut în 1874, cu prilejul primei expoziții
de grup, la Paris, în sălile fotografului Nadar, la care
au participat atît artiști reprezentanți categorici ai L,
ca Monet, Renoir, Pissarro, Sisley, cît și Cezanne,
Degas ș.a. Monet a fost prezent cu o lucrare numită
Impresie răsărit de soare, titlu de la care un
comentator de presă a creat termenul de I. Bazele
teoretice și practice ale i. sînt complexe. Ele țin, în
egală măsură, de reacția împotriva academismului,
de noile descoperiri științifice din domeniul opticii —
teoria lui Chevreul —, cît și de evoluția realismului și
a picturii de plein air. în același timp, în i. au jucat un
rol decisiv procedee picturale propriu-zise, cum ar fi
folosirea culorilor pure, așezate pe pînză în tușe
juxtapuse, menite să sugereze vibrația luminii în
atmosferă, pe luciul apei, pe suprafața clădirilor,
abandonarea rolului principal al conturului,
modelajului și clarobscurului din pictura tradițională.
I. rămîne totuși o culme a picturii de viziune realistă,
întrucît preocuparea lui a fost redarea realului în
chiar aparențele lui instantanee, cele mai fugare.
Importantă în I. este și modificarea noțiunii de
„subiect" al tabloului în „motiv". Această tranziție
cuprinde în ea și o renunțare din punct de vedere
iconografic la subiectele cu caracter narativ, istoric
sau mitologic, în favoarea unor scene din viața
cotidiană, de obicei cu o notă de agrement, fără
substrat narativ, ci doar cu un caracter de evocare.
Se întîlnesc astfel de scene la Renoir și la Manet,
deși acesta din urmă nu poate fi considerat ca un
aderent absolut la viziunea I. De altfel, sursele I. sînt
variate: unele provin din lirismul barbizonian, altele
din pictura engleză (Turner și Constable) sau din
realismul lui Courbet. I. atinge o coerență maximală
între '70—'80. în această perioadă, tema acvatică,
devenită obsedantă pentru Monet, în special, dar și
pentru Sisley, va prilejui afirmarea cea mai poetică și
subtilă a tehnicii I. După 1885, artiști ca Gauguin,
Van Gogh, Seurat, Signac, Cezanne ș.a., deși
participă la expozițiile i. și sînt influențați de ei, își
modifică curînd orientarea, pornind fiecare în direcții
care continuau sau contraziceau I., reprezentînd
forme de reacție la înseși principiile viziuni i. Ecoul I.
în Europa și în America a fost foarte puternic,
aflîndu-se însă în forme variate și specifice. Astfel, în
Germania, principalii lui reprezentanți — Max
Liebermann și Max Slevogt — vor practica un i. mai
apropiat de realismul academic. La fel și în alte țări
ale Europei Centrale. Elemente de viziune i. se
întîlnesc și în pictura românească din sec. 19, la
Aman, Grigorescu și Andreescu. Puternic va fi ecoul
I. și în pictura românească din prima parte a sec. 20,
la pictori ca Lucian Grigorescu, N.Dărăscu, J.AI.
Steriadi. în definirea conceptului de I. în formele lui
cele mai pure, rolul principal îl joacă însă creația lui
Monet, Pissarro și Sisley, conturînd definitiv imaginea
unei picturi senine, expresie a bucuriei de viață.
A.P.
IMPRIMARE Operația de trecere a imaginii
desenate sau săpate, de pe placă pe foaia de hîrtie
(fr. impression, it. impressione, stampa, germ. Druck,
engl. printing); - prin transfer, procedeu extrem de
delicat de decorare a ceramicii sau a emailului, cu
ajutorul unei plăci de cupru gravată și acoperită cu
cerneală. Motivul de pe această placă se imprimă pe
o hîrtie umezită ce se aplică apoi pe suprafața piesei
ce urmează a fi ornamentată. Tehnica este
perfecționată, la mijlocul sec. 18, de emailorul englez
John Brooks și adoptată de majoritatea manu-
facturilor engleze pentru decorarea (în condiții mai
rapide și mai puțin costisitoare) a pieselor din faianță
fină sau din porțelan. Procedeul a fost preluat și de
alte ateliere europene, în special germane. în sec. 19
s-a extins și în S.U.A. (fr. impression par transferi,
germ. Umdruck, engl. transferprinted decoration).
A.P. și V.D.
IMPRIMATURAgrund
IND
229
IMPURITĂȚI SUPERFICIALE Materii eterogene
depuse pe suprafața unei lucrări de artă. Fie că
așternerea lor se face lent, fie că se produce
accidental, după o vreme afectează perceperea
operelor, periclitîndu-le, uneori, sănătatea. Natura i.s.
este foarte diferită: de la praf, fum, urme de muște,
cenușă, var, funingine, pînă la gumă arabică, cleiuri,
zahăr candel, „verniuri de ou", uleiuri de pictură sau
minerale, urme de săpun, materii grase indefinite etc.
Se îndepărtează pe cale mecanică, chimică sau prin
metode combinate. Unele cedează la solvenți simpli,
cum este apa curată, altele la esențe sau doar la
amestecul de soluții complexe (în care alcoolul etilic
este unul din „solvenții" tradiționali).	L.L.
INCINTĂ 1. Spațiu închis din jurul unui edificiu, al
unui ansamblu construit sau al unei aglomerări
urbane sau rurale, făcînd efectiv parte din complexul
funcțional reprezentat de acestea, delimitat de un zid
(zid de I.) sau de alte tipuri de împrejmuiri, realizate
din diverse materiale (lemn, metal, beton, chiar
pămînt, în unele împrejurări). 2. Denumire dată și
zidului sau construcțiilor care delimitează i., dîndu-i
caracterul unei unități morfo-funcționale inde-
pendente, de ex. i. unui oraș medieval; i. unei
fortificații etc. (fr. enceinte; it. recinto, mura, germ.
Ringmauer, Umfriedung, engl. enclosure, precincts).
T.S.
INCUNABUL (lat. incunabula, leagăn, origine) 1.
Denumire dată primelor tipărituri europene la care s-a
aplicat tehnica de reproducere mecanică a cărților,
prin utilizarea caracterelor mobile. Tehnica a fost
inventată în 1440, la Strasbourg, de către Gutenberg.
Cărțile tipărite pînă la 1500 poartă acest nume
generic, majoritatea dintre ele fiind bogat ilustrate cu
xilogravuri. Una dintre cele mai celebre este
Chronicon Mundi, al lui Hartmann Schădel, apărut în
versiune latină la Niirnberg, în 1493, și ilustrat cu
peste 2000 de xilogravuri. 2. Prin extensie,
denumirea se aplică și gravurilor de început ale
fiecărei tehnici (fr. incunable, it. incunabolo, germ.
Inkunabel, engl. incunabula, blackletter edition).
T.S. și A.P.
INDIAN Țesătură fină de bumbac, albită, vopsită
sau imprimată; se folosește pentru lenjerie de pat și
de corp și îmbrăcăminte de vară. Cunoscut din
antichitate în tot Orientul; importat în Europa din
India, la începutul sec. 17, prin companiile comerciale
franceze, olandeze și engleze; a avut o largă
răspîndire în sec. 18, cînd s-au dezvoltat
manufacturile franceze (Rouen), engleze
(Manchester) etc. Tehnica imprimării constă în
cufundarea pînzei succesive în mai multe băi de
vopsea, acoperindu-se cu ceară părțile care nu
trebuie să fie colorate. în prezent, imprimarea
motivelor se face prin procedee mecanice (fr.
indienne, it. indiana, germ, gedruckter Zitz, engl. (
printed calico).	V.D.
IND
230
INDIANISCHE BLUMEN (germ.) Motiv pictat,
monocrom sau policrom, de inspirație extrem-
orientală, reprezentînd flori exotice, folosit la
decorarea pieselor de porțelan în prima perioadă de
activitate a manufacturii germane Meissen
(1725-1730); preluat și de alte manufacturi
europene.	V.D.
INDIGO Colorant albastru (ușor violaceu) intens,
cunoscut din antichitate, pomenit de Pliniu, Vitruviu,
Dioscorid ca indicam, numit mai apoi indicus, indacco
baccadeo. în decursul vremii s-a extras din indigotier
(indigofera tinctoria), drobușor (isatis tinctoria), hrișcă
colorată (polygonum tinctoria) etc. Veritabilul i. este
produsul indigotierului, plantă subtropicală, mult
cultivată altădată. Stabilitatea la lumină a i. este
mediocră. Frecat cu ulei se întunecă, are o slabă
putere de acoperire și o sicativitate scăzută; aplicat
în strat subțire etalează o nuanță de albastru, iar în
strat gros tinde spre negru. Este prezent în pictura
murală de la Pompei, în fresca și tempera medievală,
în pictura Renașterii, în icoanele bizantine. Colorantul
natural a fost înlocuit de i. sintetic, a cărui formulă a
fost descoperită în anul 1883 de Adolf von Bayer.
Noul colorant, mai frumos și mai durabil decît cel
natural, este astăzi larg utilizat în boiangerie. Are
denumiri diverse: albastru indian, albastru intens,
drobușor, hinti, indigo de drobușor, indih, liliachiu
(var. lolachiu, lolaichiu, lulac, lulachi), miniu albastru,
sineală, vopsea de cadă, xintietc.	L.L.
INEL 1. Ornament arhitectonic în formă de cerc, în
ușor relief, care înconjură o coloană; specific sec.
12-13. 2. Cerc subțire din metal prețios sau comun,
fildeș, os, sticlă, ceramică etc., uneori împodobit cu
pietre prețioase, semiprețioase sau perle, purtat ca
podoabă pe orice deget al mîinii. I. poate marca un
rang în ierarhia socială sau religioasă; simbol al
legăturii dintre soți (verighetă); folosit ca sigiliu, avînd
partea superioară gravată cu un însemn (i. sigilar).
Cunoscut din preistorie, purtat deopotrivă de bărbați
și de femei (fr. anneau, it. anello, germ. Ring, engl.
ring).	V.D.
INFORMAL —> artă abstractă
INFRARDSil Radiații invizibile, cu lungimi de undă
mai mari decît ale roșului, produse (aproape exclusiv)
de surse incandescente. Întrucît sînt purtătoare de
energie calorică, L provoacă supraîncălziri și
degradări ale materialelor din care sînt alcătuite
operele de artă. Conservatorii muzeelor le
contracarează acțiunea distructivă prin: controlul
temperaturii incintelor și evitarea contactului direct al
operelor cu razele solare. în sens pozitiv, i. sînt
folosite de restauratori pentru examenul științific al
tablourilor sau al altor opere de artă; ele pătrund sub
straturile superficiale de vernis și de culoare,
dezvăluind elemente ascunse ori greu decelabile cu
ochiul liber: semnături, inscripții, repictări și chiar
desenul inițial al pictorului (fr. infrarouges, it.
infrarossi, germ, infrarote Strahlen, engl. infrared).
L.L.
INFRASTRUCTURĂ Parte a unui zid, care se află
sub nivelul de călcare, a cărei structură poate fi
diferită de cea a zidăriei ridicate de la sol. De ex., din
i. fac parte atît piloții pe care sînt așezate în anumite
condiții fundațiile, cît și acestea din urmă (fr.
infrastructura, it. sottostruttura, germ. Unterbau, engl.
infrastructura, earthworks). .	T.S.
IN FRESCO -> pictură
INIȚIALA (lat. initio, început) în grafică, denumește
litera de început a primului cuvînt al unui text scris,
gravat sau tipărit, felurit ornamentată, în funcție de
perioada istorică și de momentul stilistic al textului.
Relevarea i. prin culoare, dimensiune și . forme
ornamentale sau figurative datează din cele mai vechi
timpuri. în i. textelor medievale timpurii (irlandeze,
franceze) domină culorile deschise și aurul, în cele
germane și în cele din perioada goticului internațional
sînt folosite culori strălucitoare, intense. Arta I. a
evoluat de la predominarea ornamentului abstract —
geometric, împletit etc. — la ornamentul floral și
zoomorf, adăugîndu-se, în gotic, Renaștere și baroc,
elemente antropomorfe. Lucrate de mînă, chiar și în
tipăriturile vechi, i. au fost mai tîrziu gravate în lemn,
ateliere celebre fiind cele din Germania, Franța,
Elveția. Printre artiștii care au realizat I. se află
Holbein cel Tînăr, Urs Graf, L.Cranach. în sec. 17-18
apar I. gravate în metal. în arta modernă, i.
ornamentată a fost reluată de prerafaeliții englezi (W.
Morris și J.Ruskin), s-a dezvoltat apoi în Jugendstil,
și Art Nouveau, în prima fază a expresionismului
german (Die Briicke), în Art Deco-ui francez, în
constructivism și în mișcarea Bauhaus, interesul
deplasîndu-se de la ornament la concepția
construcției literei. în arta românească, i. a jucat un
rol important în vechile manuscrise și tipărituri
medievale, i. lui Gavril Uric și ale altor autori de i.
caracterizîndu-se prin finețea lineară a ornamentului
geometric ori floral și prin strălucirea culorilor. La
începutul sec. 20, unele edituri — de pildă Minerva,
prin desenatorul Rola Piekarski —, au reluat tradiția i.
ornamentale, cu elemente din repertoriul folcloric,
întîlnite în perioada interbelică și la Editura Scrisul
românesc (fr. inițiale, it. iniziale, germ.
Anfangsbuchstabe, engl. inițial letter).	A.P.
INOROG Animal fantastic, reprezentat ca un cal
avînd în frunte un corn (denumit, de aceea, și
Unicorn sau Licornă), frecvent în iconografia
Orientului îndepărtat sau mijlociu, în antichitatea
clasică și mai cu seamă în Evul Mediu european. în
iconografia religioasă, este un simbol complex al
întrupării lui Hristos dintr-o fecioară; în cea laică,
curteanâ, capătă o mare dezvoltare datorită liricii
trubadurilor și Minnesăngerilor, ilustrată în special de
tema „Doamna cu licorna" din numeroase serii de
tapiserii (fr. licorne, it. licorno, unicorno, germ.
Einhorn, engl. unicorn).	T.S.
INOSSARE (it.) Metodă medievală de preparare a
tăblițelor de lemn necesare ucenicilor pentru studiu.
Tăblițele erau grunduite cu un strat subțire de pulbere
de os (v. alb de oase), peste care se desena cu
condeiul de argint.	L.L.
INRI Inițialele textului care, conform evangheliilor,
a fost scris pe o placă fixată deasupra capului lui
Hristos răstignit pe cruce: lisus Nazarineanul Regele
Iudeilor.	T.S.
INSCRIPȚIE Termen generic pentru diferite texte
explicative care apar pe un monument, însoțesc o
operă de artă etc., menționind nume, date,
evenimente ce pot fi puse în legătură cu istoria
respectivei creații (fr. inscription, it. iscrizione, germ.
Inschrift, engl. inscription); ~ lapidară, text scris pe o
lespede de piatră, în care literele sînt scoase în
evidență prin incizie sau excizie. De acest tip sînt:
pisaniile, textele de pe pietrele de mormînt sau de pe
alte monumente funerare, de pe crucile de piatră, de
pe unele statui etc.; ~ murală, text scris pe un
perete, în general realizat al secco; din aceeași
categorie pot face parte șl grafitele. După destinație,
i. pot fi: - votivă, care indică numele și inițiala
specială a unui donator referitoare la un obiect
anume; ~ liturgică, care reproduce un text liturgic
sau biblic pe o operă de artă (pictură murală, icoană,
tablou, broderie, lucrare de orfevrărie). De un tip
aparte sînt i. aflate pe cărți, care, cu excepția celor
cu caracter votiv, sînt mai propriu denumite
însemnări. Ele aparțin fie autorului unei copii
manuscrise — care își menționează numele, funcția,
data copierii etc. —, fie altei persoane în posesia
căreia cartea (sau manuscrisul) s-a aflat la un
moment dat sau care a folosit-o făcînd pe ea note cu
caracter divers.	T.S.
IN SECCO -4 pictură
INSECTE XILOFAGE (gr. xylon, lemn, phagein, a
mînca) Numele generic al unor insecte din familia
coleopterelor (anobium, capricorn, lyctus etc.), care
se hrănesc cu lemn. Ele atacă atît lemnul „verde", cît
și pe cel uscat și prelucrat. Întrucît provoacă
degradarea panourilor pictate, a sculpturilor și a altor
lucrări de artă, restauratorii, după ce le depistează
prezența — inclusiv prin mijloace radiografice —,
INT
231
izolează lemnul atacat, acționînd împotriva cariilor
prin pulverizări, prin impregnări, sau prin expunerea,
în incinte închise ermetic, ia emanațiile unor
substanțe cum sînt acidul cianhidric, sulfura ori
tetraclorura de carbon, bromura de metil etc. L.L.
IN SITU Termen latin, aplicat unui obiect sau unui
obiectiv, în general arheologic, care a fost conservat
pe locul descoperirii sale, păstrîndu-se, cel puțin
parțial, condițiile în care a fost adus la lumină. T.S.
INSTABILITATEA CULORILOR Lipsa de stabi-
litate cromatică a pigmenților liberi sau amestecați,
aglutinați sau nu. Depinde de factori multipli: natura
pigmenților (ex. materiile colorate de origine organică
își modifică tenta pînă la dispariție), impuritatea
chimică, incompatibilitatea chimică față de alți
pigmenți, introducerea unor materii de altă natură
(materiale de umplutură, conservanți etc.),
solubiiitatea în lianți (lichidele aglutinante și diluanții
culorilor trebuie să reacționeze neutru din punct de
vedere chimic față de pigmenți), acțiunea unor agenți
externi (lumina prea puternică, întunericul, aerul
poluat, temperatura ridicată, joasă ori oscilantă,
impuritățile, umiditatea etc.), falsificarea pigmenților,
degradarea prin îmbătrînire etc. V. și degradarea
tablourilor	L.L.
INSTALAȚII Gen de artă apărut în anii '7O-'8O,
prioritar în Germania, S.U.A., Japonia. Constă în
asamblarea într-un spațiu expozițional — de obicei
de dimensiuni mari — sau în aer liber, după reguli
compoziționale gîndite de artist, a unor obiecte
eterogene, atît din registrul tehnicii — de ex.
monitoare de televiziune, fragmente de piese
electronice —, cît și a unor piese de mobilier, textile,
jucării etc, uneori și lucrări de artă tradițională.
Sursele i. sînt dadaismul și suprarealismul, de la care
a fost preluată Ideea potențelor expresive ale
obiectului cotidian scos din contextul lui curent și
astfel susceptibil, prin „înstrăinare", de a oferi noi
sugestii și asociații vizuale și de idei. Specificul i.
este caracterul spațial pluridimensional. I. sînt
adesea prezentate în combinație cu arta video.
Propulsarea lor s-a făcut în special prin expozițiile
„Documenta" de fa Kassel.	A.P.
INSULA La romani, imobil de raport dezvoltat pe
mai multe etaje și conturat pe patru străzi. Divizat în
apartamente (caenacula) de închiriat, acest tip de
construcție a fost determinat de dimensiunile reduse
ale spațiilor construibile intravilane. Accesul între
etaje se făcea prin scări exterioare sau interioare,
fațadele fiind ritmate prin balcoane și ferestre. Spre
deosebire de domus, în I. camerele nu mai păstrează
o destinație specială.	I.C.
INTALIE 1. Termen generic folosit în grafică pentru
tehnicile de gravare în adîncime. 2. Piatră dură (în
general din familia cuarțului și diferite varietăți de
agată), gravată în adîncime — tehnică contrară
INT
232
cameei —, folosită in gliptică pentru sigilii și ca
podoabă. Tehnică practicată din sec. 3 î.H. în Egipt,
preluată de antichitatea greco-romană. Motivele
gravate sînt la început semne și figuri simbolice, mai
tîrziu motive animaliere, vegetale și antropomorfe. în
epoca medievală și în Renaștere, i. a cunoscut o
deosebită dezvoltare (bijuterii cu embleme, blazoane,
scene mitologice etc.). Folosită și astăzi în
giuvaiergerie (fr. intaille, it. intaglio, germ. Intaglio,
Steinschnitt, engl. intaglio).	H.M. și V.D.
INTARSIE Tehnică decorativă prin care motivul
este realizat dintr-un alt material decît obiectul de
împodobit, operația făcîndu-se prin încrustarea
primului, în șanțuri special adîncite, în masa celui
de-al doilea. Diferențele de material merg de la
esențe de lemn sau varietăți deosebite de piatră
pentru fiecare din cele două elemente, combinații de
metal cu lemn etc. (fr. incrustation, it. incrostatura,
intarsia, intarsiatura, germ. Einlage, eingelegte
Arbeit, engl. inlaying, inlaid work, inset). T.S.
INTEGRALISM Denumire în mișcarea de
avangardă din România anilor '20, desemnînd
încercarea de a obține o sinteză între cubism,
futurism și expresionism. I. a fost susținut de revista
„Integral" și reprezentată în special de M.H.Maxy,
Marcel lancu și Corneliu Mihăilescu. în anii '30,
conceptul de i. s-a extins, cuprinzînd treptat, fără
declarații programatice, și forme de modernism
moderat (Lucia Demetriade Bălăcescu, Elena Popea,
Sabin Popp etc.).	A.P.
INTERCESOR Cel prin intermediul căruia se
adresează o doleanță. în iconografia creștină, în
special ortodoxă, denumire (folosită la plural) dată
Măriei și lui loan Botezătorul, care mijlocesc pe lîngă
Hristos iertarea pentru păcatele omenirii. Momentul
este ilustrat în scena Deisis (fr. intercesseur, it.
intercessore, germ. Furbitter, engl. intercessor). T.S.
INTERCOLONAMENT Distanța existentă între
două coloane aflate într-o succesiune de elemente
similare între navele unei bazilici, într-un portic etc.
Ritmul egai, alternant sau, rar, diferit al acestuia,
raportul dintre această distanță, înălțimea golului și
diametrul coloanei conferă monumentului o anume
expresie estetică, dînd senzația de armonie, libertate
a privirii sau, dimpotrivă, de înghesuială și sufocare a
spațiului (fr. intercolonnlement, it. intercolonnamento,
germ. Interkolumnium, engl. intercolumniation). T.S.
INTERESANT Termen apărut în estetica roman-
tismului, pentru a desemna calitățile atractivității,
obținute prin pătrunderea în expresia artistică a unor
elemente neobișnuite, stranii ori enigmatice, care —
dincolo de valoarea pur estetică a operei de artă —
stimulează în mod deosebit descifrarea în operă a
unor sensuri mai adînci și mai variate, de ordin
simbolic sau cu alte implicații extraestetice (fr.
interessant, it. interessante, germ, interessant, engl.
interesting).	A.P.
INTERIOR Numele generic al tablourilor de gen
care înfățișează scene din interiorul unor clădiri
(locuințe, spații publice, ateliere de pictură etc.). L.L.
INTERPRETARE 1. Modalitate proprie creatorului
de a înțelege și de a reda forma și sensul lucrurilor
sau al realităților obiective. Subiectivitatea artistului
plastic se manifestă prin accentuarea caracterelor
definitorii pentru personajul, obiectul sau scena
reprezentată, pe care le selectează și le înfățișează
potrivit talentului, temperamentului artistic, culturii și
capacităților sale comprehensive. 2. Reproducere
liberă a unei opere de artă, executată în tehnici
artistice variate, în care prelucrarea elementelor
originalului este mai mult sau mai puțin avansată.
Unele i. pot deveni ele însele opere valoroase (i.
făcute de Picasso după Velăzquez etc.). 3. în grafică,
termenul desemnează gravura de reproducere a unei ■
picturi sau sculpturi, de obicei cu anume intervenții
stilistice ori accente personale ale gravorului (fr.
interpretation, it. interpretazione, germ. Deutung,
engl. interpretation).	L.L. și A.P.
INTONACO (it.) Termen care denumește stratul de
la suprafața tencuielii de frescă, care (aflat în stare
umedă, proaspăt aplicat) încorporează culorile. V.
frescă	. L.L.
INTRADOS Traseul interior, concav al unui arc, al
unei arcade sau al unei bolți (fr. intrados, it.
intradosso, germ. innere Leibung, innere
Gewblbeflăche, engl. intrados, soffit). I/., prin
opoziție, extrados	T.S.
IN VENIT (lat. invenire, a găsi, a imagina) Termen
pe care, în gravurile vechi, de pînă la sfîrșitul sec. 19,
unii autori ai desenului îl adăugau semnăturii lor
(uneori prescurtat: înv.), pentru a arăta că dese-
natorul și gravorul nu sînt aceeași persoană. A.P.
IONIC, STIL - Adoptat în sec. 6 î.H. în Anatolia și
insulele Mării Egee, s.i. se definește, în comparație
cu stilul doric, printr-o preferință pentru narativitate și
bogăție decorativă, grație și suplețe, ce îl face
deschis la influențele orientale. Difuziunea stilului
dincolo de aceste spații se datorează în primul rînd
modei și intensei circulații a artiștilor în epocă. în
arhitectură proporțiile sînt mai elansate. Coloana se.
așază pe stilobat printr-o bază formată dintr-o plintă
urmată de alternanță de profile convexe (toruri) și
concave (scoții). Mai zveltă și striată cu mai multe
caneluri decît coloana dorică (24 în general) coloana
i. dă un plus de monumentalitate ansamblului prin
spațiile înguste lăsate între caneluri (listei), care
dublează numărul verticalelor. Capitelul este format
din echină, ornată cu un șir de ove, surmontată de o
volută dublă pe care se sprijină antablamentul.
Uneori baza capitelului este decorată cu o bandă în
relief, avînd ca motive perle și asiragale. Arhitrava
este structurată în trei benzi orizontale în avans pro-
gresiv. Friza nu este divizată în metope și triglife, ci
se desfășoară pe toată lungimea edificiului în bandă
continuă. Sub cornișă se detașază denticuli. Deco-
rația sculptată apare la frontoane, la friza continuă și,
uneori, la baza coloanelor. Ornamentele sculptate,
realizate adesea cu o mare finețe: perle, ove, palme-
IRI
233
te, flori de lotus, au rolul de a sublinia structura inter-
nă a construcției și de a încadra deschiderile. Prefe-
rința pentru edificiile somptuoase, de mari proporții,
va determina înmulțirea numărului de coloane pe
fațadă (ex.: Templul Herei din Samos).	|.C.
IOSÎF II, STIL ~ Caracterizînd ultima parte a
domniei lui losif al li-lea al Austriei (1765-1790), stilul
cu acest nume s-ar putea situa, în timp, între 1780-
1790, cu unele extinderi pînă după 1800 în diferitele
provincii ale imperiului. Reprezentînd reacția
neoclasică la rococoul epocii anterioare, s. LII se
caracterizează printr-o decorație sobră, în gust
antichizant, ca și printr-o producție de mobilier
dominată de forme severe, limpezi, în care influențele
stilului Ludovic XVI și ale stilurilor neoclasice engleze
sînt epurate pînă la linii de o simplitate și concizie
maxime. Decorul acestor piese este realizat prin
alternanțe de furnir, în general în tonuri deschise, cu
subiecte intarsiate în cîmpul central sau accesorii din
bronz cizelat (germ. Joseph II Stil).	C.D.
IPSOS 1. Pulbere albă produsă prin măcinarea
ghipsului natural, după ce a fost calcinat la o
temperatură moderată (cca 150°). Amestecat cu apă
se cimentează, recristalizîndu-se. Amestecat cu o
soluție de apă cu clei (gesso grosso ) se cimentează
mai lent, fiind utilizat la turnarea stucaturilor sau
pentru chituirea panourilor de lemn cu suprafețe mai
aspre. I. care în urma spălărilor repetate cu multă
apă (după C.Cennini, timp de o lună de zile, în
fiecare zi) nu mai face priză, se numește i, mortificat,
L amorf sau gesso soțiile/ Această materie inertă a
slujit la alcătuirea unora din cele mai solide, omogene
și fine grunduri. Ca pigment alb, i. are o valoare
scăzută, fiind utilizat doar la fabricarea unor culori-lac
și ca material de umplutură. Este un sulfat de calciu
nehidratat. Sin. alb mineral 2. Material tradițional
folosit la turnarea sculpturilor modelate în argilă,
ceară, plastilină, a mulajelor, măștilor sau diverselor
ornamente. Turnarea este facilitată de proprietatea i.
de a-și menține starea lichidă, de a nu face priză
rapidă, dacă i se adaugă o soluție de piatră acră sau
puțin clei moale (fr. plâtre, it. gesso , germ. Gips ,
engl. plaster).	L.L. și C.R.
IPSOSJRE în erminii, grunduire a unor suprafețe ce
urmau să fie pictate sau aurite (panouri, tîmple,
pînze). La început se aplicau două-trei straturi de
ipsos amestecat cu clei de piele, iar în ultimul strat se
introducea puțină miere și „prea puțin săpun moale"
(Dionisie din Furna).	L.L.
IRIZARE Proprietatea unor minerale și mai ales a
sticlei de a produce la suprafață culori similare cu
acelea ale curcubeului, conferind un aspect deosebit
anumitor cristale, scoici, aripi de fluturi etc. I. poate fi
provocată artificial prin expunerea sticlei acțiunii
vaporilor unor agenți chimici. în antichitate, i. este
rezultatul unei șederi accidentale prelungite a sticlei
Stilul 10SIF II
(Clasicism austriac)
1. Bancă cu spătar; 2. Masă de toaletă; 3-4. Dulap; 5. Scaun cu motive gotice; 6. Taburet; 7-8. Garnitură cu spătar în formă de liră; 9.
Pat; 10. Picior caracteristic de mobilier; 11. Comodă
în pămînt (sticla romană cu irizații) (fr. irisation, it.
iridescenza, germ. Irisierung, engl. irisation). V.D.
IRONSTONE (engl.) Faianță fină, în compoziția
căreia intră și caolinul, cu motive decorative de
influență orientală, colorate în albastru, subliniate cu
roșu; fabricată pentru prima oară în 1805 la Stoke-on
Trent (Anglia). Sin. semiporțelan, porțelan opac,
litoceram.	V.D.
ISABELLIN, STIL ~ 1. Orientare în domeniul
arhitecturii și ornamenticii în Spania, la sfîrșitul sec.
15 și începutul sec. 16, denumită astfel după regina
Isabella I (1474-1504); în cadrul ei remanențe ale
goticului flamboaiant se îmbină cu sugestii
renascentiste venite din Italia și Franța și cu
elemente decorative maure. Caracteristică e
profuziunea ornamentelor sub care structurile
arhitectonice propriu-zise aproape dispar (Colegio de
San Gregorio din Valladolid, și mai ales Casa de la
Conchas 1512, din Saiamanca). în Portugalia îi
corespunde stilul manuelin. 2. Stil decorativ în artele
spaniole, corespunzînd domniei Isabellei .II (1833-
1368), extinzîndu-se și asupra domniei lui Alfons XII
(1874-1885), și reprezentînd eclectismele de nuanță
neogotică, renascentistă, neoclasică sau neorococo,
preluate după exemplele franceze ale stilurilor
Ludovic-Filip și Napoleon III, adesea recurgînd la
exacerbări formale și la o profuziune decorativă
necunoscute modelelor de inspirație (spân. Estilo
Isabelin).	M.P. și C.D.
ISIHASM Curent teologic mistic apărut în mediile
monastice ortodoxe în deceniul patru al sec. 14,
promovat de Sf. Grigore Palamas. Elementul
primordial este unirea mistică cu Dumnezeu, prin
rugăciunea lăuntrică și transformarea spirituală prin
lumina taborică, necreată. în pictură, î. se reflectă
prin frecvența anumitor teme iconografice
(Schimbarea la față, subiecte explicit legate de
transfigurarea prin rugăciune) și prin atmosfera
mistică degajată de compoziții.	T.S.
ISOCEFALIE (gr. isos, egal, kephali, cap)
Modalitatea de a reprezenta, într-o compoziție, mai
multe personaje ale căror capete (uneori numai
aureolele celor din planurile din fund) au toate
aceeași înălțime: de exemplu friza de apostoli din
Judecata de apoi sau diferitele categorii de îngeri din
aceeași scenă (pictura din pridvorul bisericii fostei
Mînăstiri Humor, jud. Suceava, 1535) (fr. isocephalie,
it. isocefalia, germ. Isokephalie, gleiche Kopfhdhe,
engl. isocephaliy).	T.S.
ISPRAVNIC în sistemul de organizare a șantierelor
medievale românești de construcții, persoană care
răspundea de întreaga lucrare, însărcinat cu alegerea
meșterilor, cu urmărirea desfășurării și a calității
lucrului, cu aprovizionarea cu materiale, în general cu
supravegherea întregii activități pînă la terminarea
monumentului. La unele ctitorii domnești, această
IZO
235
sarcmă era dată unui mare boier (la biserica mare a
Mînăstirii Hurez — Pîrvu Cantacuzino, mare vornic,
vărul domnitorului, portretizat în pronaos și avînd
indicată această funcție), egumenului unei mînăstiri
sau unui preot. La ctitoriile mai puțin însemnate, este
un om de rînd, în care fondatorul are încredere.
Numele persoanei și indicarea acestei calități apar
adesea menționate la sfîrșitul pisaniilor (sec. 16-18).
T.S.
ISTORIAT Care ilustrează o scenă. Adjectiv aplicat
în principal unui tip de capitel caracteristic arhitecturii
romanice și unui tip anume de inițiale din manuscrise.
Capitelurile I. sînt caracteristice mai ales romanicului
francez: întreaga suprafață a acestuia este rezervată
ilustrării unei scene biblice, unei alegorii etc. în
biserica La Madeieine de la Vezelay (sec. 11), există
o suită întreagă de capiteluri I. de o excepțională
valoare. Din faza de trecere de la romanic la gotic,
s-au păstrat unele și în Transilvania (catedrala
romano-catolică din Alba lulia — sec. 13; biserica din
Feldioara — jud. Brașov, începutul sec. 14). Inițialele
i. sînt foarte răspîndite în codexurile occidentale din
sec. 12-15, în cele bizantine din sec. 14-15 și în
manuscrisele liturgice românești din sec. 17
(Slujebnicul mitropolitului Ștefan, c. 1650) (fr.
historie, it. istoriato, figurato, germ, gebildert, engl.
historiated, figured).	T.S.
1SLIC (turc.) Căciulă de modă grecească purtată în
epoca fanariotă de domnitorii și boierii din țările
române. Din blană (samur, miel etc.) sau țesătură
(catifea, atlas etc.) lipite pe papier mâche, I. avea
forme diferite după rang.	A.N.
IVORIU-4 fildeș
1ZN0AVA, DE ~ Expresie din terminologia
pisaniilor și documentelor medievale românești
(muntenești, mai ales), cu referire directă la
edificarea unui monument, vizînd refacerea acestuia,
ori pe același loc — utilizînd fie aceleași temelii, sau
chiar părți din elevația unui monument preexistent,
distrus cu o ocazie oarecare —, ori pe alt
amplasament, foarte aproape de cel al edificiului
anterior. Formularea cea mai curentă este: „Am făcut
de iznoavă de în temei" = „am făcut (din nou) din
temelie".	T.S.
IZOLAȚIE ORIZONTALĂ Metodă de asanare a
unei clădiri, prin crearea unui strat orizontal imper-
iZV
236
meabil în structura zidului, ia o înălțime considerată
propice față de suprafața solului, cu scopul de a
împiedica ridicarea pe verticală a umidității de
capilaritate. Sin. Hidroizolajie orizontală. T.S.
IZVOD (slav.) Model folosit odinioară pentru a fi
copiat sau preluat liber. Era fie un origina!, fie un
decalc. Un i. decalcat se rezuma la liniile de contur
sau cuprindea și notații de lumină și umbră; uneori, i.
rămînea o copie fidelă, alteori i se aduceau adăugiri
personale, cîteodată fiind realizat prin combinarea
mai multor asemenea modele. Scoaterea unui i. se
făcea cu ajutorul hîrtiei sau pergamentului
transparent (unse cu ulei etc.) sau prin copierea pe
geam. Erminiile mai pomenesc o metodă reprobabilă:
umbrele și luminile icoanei erau acoperite cu o
culoare frecată cu zeamă de usturoi, peste care se
presa o hîrtie ușor umezită. Sin. antivol. L.L.
ÎMBINARE Sistem de racordare a două piese
identice sau diferite (bîrne, căpriori, piatră, cărămidă,
părți de mobilier etc.) în vederea obținerii stabilității
maxime a unui obiect finit: construcție, piesă de
mobilier, părți componente ale unor obiecte sau
elemente decorative etc. Uneori, în arhitectură, î. pot
crea rezultate estetice datorate exclusiv folosirii
ingenioase a materialului de construcție. T.S.
ÎMPĂRTĂȘANIE —a Euharistie
ÎMPĂSTARE —> plină pastă
ÎNAINTE ÎNCHIPUIRE în erminiile autohtone,
desenarea (conturarea) inițială a diverselor figuri și
forme, cu o culoare de obicei închisă. Variante:
deșchidere, deșchisătură înainte însămnare,
însămnare, însemnătură, schediarisire. V. și schiță
L.L.
ÎNAINTEMERGĂTOR Nume dat lui loan
Botezătorul, considerat ultimul dintre profeți și cel
care a pregătit (deschis) calea pentru învățătura lui
Hristos.	T.S.
„ÎNĂLBĂSTRIREA VERNIULUI" -> „maladiile"
verniului
ÎNCADRAREA TABLOULUI Operație care încheie
execuția unui tablou. Are o funcție estetică, dar nu
este de neglijat nici protecția pe care o oferă
marginilor tabloului, constituind totodată o subliniere,
o punere în valoare și o barieră, un soi de pauză între
spațiul plastic al tabloului și spațiul real. în funcție de
cele mai vechi î. cunoscute, această operațiune pare
să înceapă prin sec. 15-16, o dată cu răspîndirea
picturii în ulei (în Evul Mediu, dipticurilor, tripticurilor
etc., le oferă protecție propriile lor voleuri, iar dacă au
o ramă, aceasta este mai mult o bordură, un chenar),
î.t. sub sticlă este de dată și mai apropiată (sec. 17-
18), anume de cînd se produc sticle suficient de
transparente, curate, mari și accesibile ca preț.
Ramele au evoluat, ajungînd în sec. 20 la simple
baghete de lemn sau metalice. Uneori, între ramă și
tablou este interpus un passe-partout. Pictorii
vorbesc despre o î. provizorie într-o „ramă de lucru"
(ocazie cu care este controlată expresia generală a
lucrării) și de o î. definitivă, cînd are loc și
„închiderea" spatelui tabloului cu un' carton subțire,
lipit de ramă. O î. izbutită nu concurează pictura, ci o
pune în valoare. Sin. înrămarea tabloului. V. și ramă
L.L.
ÎNCASTRARE 1. Integrarea unui obiect într-altul
de dimensiuni mai mari, în așa fel încît să nu existe
joc între ele: în arhitectură, o piatră într-un zid, în
ebenisterie, un panou într-o mobilă etc. 2. Așezarea
unei pietre prețioase sau semiprețioase într-o
montură de metal (fr. encastrer, it. încastrare, germ.
einfugen, einfassen, engl. to fit in, to embed). V.D.
ÎNCHINAREA MAGILOR Scenă din ciclul
Copilăriei lui lisus, reprezentînd momentul în care trei
învățați (magi) din Orient vin și, călăuziți de o stea,
se închină lui Hristos nou născut și îi aduc daruri. în
Biserica răsăriteană, scena apare mai rar singură,
frecventă fiind înlocuirea ei fie în compozițiile
complexe cu Nașterea, în care este figurat Drumul
magilor, fie în două scene din Imnul acatist (Drumul
și închinarea). În Biserica apuseană, este o temă
predilectă pentru marile altare poliptice. Printre cele
mai celebre sînt panourile lui Rogier van der Weyden,
Hans Memling, Albrecht Diirer (fr. Adoration des
mages, it. Adorazione dei Re Magi, germ. Anbetung
der Kdnige, der Weisen, engl. Adoration of the
Kings).	T.S.
ÎNCHIS, TON - Ton întunecat. T.î. și opusul lui,
ton deschis caracterizează luminozitatea suprafețelor
reflectante (fr. fonce, it. buio, cupo, germ, dunkel,
engl. dark).	L.L.

ÎNC
238
„ÎNCHIS PE DESCHIS" Regulă specifică picturii
în ulei, care constă în suprapunerea unui ton mai
închis peste altul mai deschis. Derivă din relativa
transparență a culorilor de ulei, care se accentuează
o dată cu vitrifierea. După trecerea unui anumit
număr de ani, un ton închis, subiacent, poate să
influențeze un strat mai deschis, făcîndu-l „greu“,
surd, pietros; dacă stratul superior este subțire, pot
răzbate la suprafața tabloului pete și forme pe care
pictorul le-a abandonat într-o fază anterioară.
(Literatura de specialitate citează nu o dată cai cu
mai mult de patru picioare, drapaje sau alte pete
accidentale apărute în acest fel.)	L.L.
ÎNCLEIEREA SUPORTULUI Prima etapă în
operația de grunduire. Constă în aplicarea pe
suprafața uscată a suportului a unul sau două straturi
de apă cu clei. Rolul cleiului este de a „hrăni"
suportul și de a-i asigura o legătură solidă cu grundul,
în cazul pînzei, soluția de clei în apă facilitează
pătrunderea corectă a grundului în țesătură (în așa
fel încît să nu străbată pînza), îi stăvilește extensiile
și contracțiile datorate umidității. Concentrația cleiului
în apă variază după coeficientul de absorbție al
suportului, după factura mată sau nu, a pastei
picturale dorite de pictor și — pentru pînză — după
textură. Cleiurile optime sînt cele pe bază de gelatină
și cazeină. Unii pictori le încorporează diverși conser-
vanți etc. Metoda tradițională de î. prevede așterne-
rea rapidă a cleiului în trasee paralele, fără supra-
puneri pe umed, peste suportul așezat la orizontală; o
î. optimă a pînzei este considerată cea în care dosul
acesteia nu se umezește (v. „înspumarea" cleiului).
Uscarea suporturilor î. se face tot la orizontală, la
temperatura normală a camerei.	L.L.
ÎNDULCIRE -» glycasm
ÎNDULCIREA CONTURULUI Operație prin care se
atenuează un contur pictat, desenat etc., în scopul
evitării impresiei de uscăciune și duritate. (Operația
inversă este acuzarea conturului.) V. și pasaj L.L.
ÎNDURĂTOAREA-»Eleusa
ÎNGERI Spirite cerești, considerate a fi creaturi
perfecte aflate în slujba lui Dumnezeu. Vechiul și
Noul Testament, ca și scriitorii bisericești le
ordonează într-o adevărată ierarhie. Pseudo Dionisie
Areopagitul menționează nouă coruri de î. în trei
ierarhii: 1. Serafimii, Heruvimii, Tronurile; 2.
Stăpînirile, Puterile; 3. Domniile, Arhanghelii, îngerii.
Fiecare dintre aceste categorii este reprezentată în
mod diferit. în genere, î. sînt figurați ca ființe umane
înaripate, cu veșminte lungi albe sau colorate, cu plete
lungi și figuri calme. Ei sînt reprezentați fie singuri, fie
înglobați în compoziții simple sau complexe. Există și
așa-numiții - căzuți, adepți ai lui Lucifer, izgonit din
Rai datorită orgoliului de a se compara cu Dumnezeu
( fr. ange, it. angelo, angiolo, germ. Engel, engl.
angel).	T.S.
ÎNRĂMAREA TABLOULUI -» încadrarea
tabloului
„ÎNSPUMAREA" CLEIULUI Metodă de încleiere a
pînzei, astfel încît dosul țesăturii să nu se
umezească. Este aplicată mai ales în operațiile de
restaurare a tablourilor, urmărindu-se prevenirea
mucegăirii cleiurilor care au străbătut pînza. Metoda
de lucru este dificilă: se folosește o soluție de apă cu
clei de pește abia călduță, abordîndu-se treptat
porțiuni mici (de aprox. 100 cm2) din pînza întinsă pe
șasiu și ținută la verticală; după fiecare înmuiere
pensula se descarcă bine și apoi se freacă rapid de
suprafața suportului, dar invers decît se așterne cleiul
de obicei (se „împinge", nu se „trage"), prilej cu care
se formează o ușoară spumă.	L.L.
ÎNTINDEREA PÎNZEI (PE ȘASIU) Operație de
atelier care asigură pînzei premisele favorabile
susținerii optime a grundului și a stratului de culoare.
î. corectă presupune folosirea unor materiale de
calitate: o pînză bună, un șasiu din lemn uscat,
prevăzut cu pene, cuișoare cu capul lat. Pînza se
croiește puțin mai mare decît șasiul și se potrivește în
așa fel încît fibrele țesăturii să fie riguros paralele,
respectiv perpendiculare pe laturile șasiului. După
întinderea ptnzei pe șasiu după sistemele .în cruce' și .spre centru'
tradiția de atelier, fixarea pînzei în cuișoare se face
prin sistemul „în cruce": primul cuișor se bate în
centrul unei laturi a șasiului, al doilea, in centrul
laturii opuse, al treilea și al patrulea, în centrul
celorlalte laturi; în continuare se revine la prima
latură, urmînd ca apoi, în aceeași succesiune, să se
bată cuișoare ce se depărtează de centrul laturilor, în
ÎNV
'	239
ambele direcții; pe fiecare latură cuișoarele se bat
deci, pornind de la centru spre exterior, la o distanță
de 4-5 cm. Se poate recurge la ajutorul unui clește de
tapițer cu fălcile late între aprox. 8-12 cm. Pentru
faza de execuție a tabloului cuișoarele se bat doar pe
jumătate, deoarece pînza se poate „lăsa", făcînd
necesară reîntinderea „din cuie"; baterea lor completă
se face fără să le fie complet „îngropate" capetele.
Tot la sfîrșit se introduc și penele în lăcașurile lor,
fără a fi bătute, ci doar înțepenite (prezența penelor
se fructifică abia cu ocazia destinderilor ulterioare ale
pînzei).	l.L.
ÎNTUNECAREA CULORILOR brunisare
ÎNVIEREA Moment al ciclului hristologic marcînd
victoria lui Hristos asupra morții și izbăvirea omenirii
de păcatul strămoșesc săvîrșit de Adam și Eva. Tipul
de reprezentare este diferit în Orient de cel din
Occident. Biserica răsăriteană preferă tipul
Anastasis, în care Hristos se coboară la Limbi pentru
a elibera de blestemul păcatului pe drepții trăitori
înainte de venirea sa. în Biserica catolică este
adoptată imaginea lui Hristos ieșind din mormîntul
pecetluit, în timp ce soldații romani dorm (fr.
Resurrection, it. Risurrezione, germ. Auferstehung,
engl. Resurrection).	T.S.
JABOU Volan etalat pe piept ca o cravată, prins cu
o bentiță legată în jurul gîtului, sau cu o broșa la baza
gîtului. J. a apărut în costumul european din a doua
jumătate a sec. 17, în moda franceză de la Versailles,
o dată cu mărirea perucilor masculine, ale căror bucle
ascundeau scumpele gulere de dantelă purtate pe
umeri în epoca precedentă. Purtat și în sec. 18, la
costumul aristocratic, j. a fost înlocuit cu cravata-
eșarfă, preferată în - costumul burghez englez,
generalizat la sfîrșitul sec. 18 (fr. jabot, it. gala della
camicia, germ. Spitzenkragen,' Biistenstreif, engl.
shirt-frill, ruffle).	A.N.
JACQUEMART Figurină din lemn sau din metal,
reprezentînd inițial un bărbat, apoi diferite personaje,
plasată în partea superioară a turnului unui edificiu cu
orologiu și care bate orele pe un clopot cu ajutorul
unui ciocan. Termenul provine, probabil, din alterarea
numelui inventatorului: Jacques Marc. J. apare în
sec. 14 în Franța, Italia, Elveția, Germania și devine
tot mai frecvent în sec. 16. Printre cele mai renumite
orologii cu j. se numără cele din Strasbourg, Dijon
(1382), Veneția (1499), Lyon (1598); cel din
Sighișoara datează din sec. 14; refăcut în 1677. în
sec. 17-18 se execută ceasuri de buzunar pe
cadranul cărora sînt decupate personaje reprezentînd
figurine j.	V.D.
JAD (sp. ijada) Denumire comună pentru două
varietăți de minerale dure semiprețioase, nefritul și
jadeita. Nefritul, un silicat de calciu și magneziu, este
un mineral dur, cu aspect uleios. Datorită impurităților
conținute — cantități variabile de fier și alți oxizi —,
nefritul prezintă diverse nuanțe, de la ivoriu brun,
verde pal, la galben deschis sau gri-alb. Jadeita, un
silicat de sodiu și aluminiu, de mare duritate, are un
aspect sticlos și este variat colorată (alb-gălbui,
verde în mai multe nuanțe), în funcție de prezența în
structura mineralului a unor compuși minerali.
Prelucrat cu mare dificultate cu ajutorul unor
instrumente simple din os, lemn, bambus sau metal și
a materialelor abrazive, j. a fost utilizat încă din
perioada neolitică pentru producerea unor obiecte
necesare desfășurării ritualurilor religioase și mai rar
ca obiect de podoabă cu rol simbolic. Din sec. 10, j.
începe să fie apreciat tot mai mult pentru valoarea sa
ornamentală, fiind folosit în special pentru
confecționarea unor obiecte de podoabă, recipiente,
sculpturi de mici dimensiuni, iar din sec. 17, j. este
utilizat pentru producerea unui larg evantai de
obiecte, de la podoabe la recipiente de uz cotidian,
sculpturi, panouri decorative, și chiar pentru
ornamentarea unor piese rare de mobilier și la
confecționarea bijuteriilor (fr. jade, it. giada, germ.
Jade, engl. jade).	V.D.
JADEITĂ —> jad
JAIS (fr.) 1. Varietate preistorică de lignit negru,
strălucitor, care se lucrează și se lustruiește ca
lemnul de abanos. Există două varietăți de dur
(vechi) și moale (recent). Folosit în antichitatea
greco-romană pentru amulete și sigilii, în Evul Mediu
și în Renaștere pentru statuete, cruci, mătănii.
Producția se extinde în sec. 19, nu numai în Europa,
dar și în S.U.A. (bijuterii de doliu, mărgele pentru
draperii și garnituri la rochii, jocuri de șah). 2. Sticlă
neagră cu aspect de j. fabricată la sfîrșitul sec. 19
(fr jais, it. giavazzo, germ. Gagat, Pechkohle, engl.
jet).	V.D.
JALUZEA Dispozitiv suplimentar de închidere a
golului unei ferestre, bazat pe un sistem de lamele,
libere sau montate într-un cadru, manevrate cu
ajutorul unei benzi textile sau metalice, care permite
distanțarea lor pe verticală, lăsînd să pătrundă în
încăpere aerul și lumina (fr. jalousie, it. galosia,
persiană, germ. Jalousie, Rolladen engl. Venetian
blind, wooden window grating).	T.S.
JARDINAGE (fr.) Mici pete (impurități) care se
găsesc în unele pietre prețioase (diamant, smarald).
V.D.
JARDINIERĂ Masă în care este încastrat un vas
adînc, din metal și cu pereții dubli, în care sînt puse
flori (în pămînt sau numai în apă). Apărută în sec. 18,
j. devine foarte frecventă în mobilierul sec. 19,
cunoscînd dimensiuni și modele diverse, iar în
perioada celui de-al doilea imperiu este plasată în
centrul salonului și înconjurată cu o canapea
circulară (fr. jardiniere, it. giardiniera, germ.
Blumenkubel, Blumenstânder, engl. flower-box,
flowerstand).	C.R. și A.N.
JASP Varietate opacă de cuarț din grupa
calcedoniei (duritate 7, greutate specifică 2,65),
colorată în galben, verde, roșu, brun și negru, cu vine
de diferite nuanțe. Se șlefuiește în plan cu trepte sau
în caboșon. Poartă diferite denumiri în funcție de
culorile și desenele pe care le prezintă vinele; -
marmorat, ~ arborizat, - sangvin. în antichitate se
execută din j. coloane, vase, bijuterii; romanii îl
folosesc în mozaic, marchetărie, pentru sigilii și
casete. Începînd din Evul Mediu, este utilizat pentru
podoabe, in prezent nu se mai lucrează decît
sporadic (fr. jaspe, it. diaspro, germ. Jaspis, engl.
jasper).	V.D.
JASPERWARE (engl.) Ceramică din pastă dură,
foarte fină, aproape translucidă, de culoare deschisă,
neagră sau liliachie, creată către 1775 de ceramistul
englez Josiah Wedgwood (1730-1795) în
manufactura sa „Etruria“ din apropierea localității
Stoke-on-Trent și folosită pentru vase, servicii de
masă și plăcuțe aplicate pe mobile. O operă celebră
al lui Wedgwood este vasul „Portland" (în prezent la
Victoria and Albert Museum, Londra), care reproduce
în acest material vasul antic de sticlă gravată,
denumit „Vasul Barberini" (de la British Museum,
Londra). Decorul este o scenă mitologică de culoare
albă, pusă în valoare de fond care imită jaspul. Acest
mod de ornamentare a fost adoptat de manufacturile
franceze (Sevres, Faubourg Saint-Denis, Paris),
germane (Meissen, llmenau), austriece (Viena) și
italiene (Doccia).	V.D.
JILȚ Scaun masiv și somptuos, cu șezuta de forma
unei lăzi închisă cu capac fix sau mobii, avînd un
JUB
241
panou înalt alcătuind spătarul, uneori acoperit cu
baldachin, și două panouri laterale, mai scunde, ca
rezemători. Această piesă de mobilier care datează
din perioada Evului Mediu, construită din lemn de
stejar, de nuc etc. și decorată cu sculpturi a căror
structură și dimensiuni evoluează de-a lungul sec.
14-16, era destinată fie domnitorului, fie unui
arhiereu, într-o biserică, fiind numită, uneori, și tron.
Piese reprezentative sînt cele din Franța, Anglia,
Țările de-Jos (fr. trone, trona episcopal, it. trono.
cattedra vescovile, germ. Thron, Bischofsstuhl, engl.
throne, bishop's throne).	C.R. și T.S.
JODQUECKSILBER —> cinabru ecarlate
JOUY, PÎNZA DE ~ Țesătură din bumbac
imprimată cu motive colorate, în general. în nuanțe
deschise — reprezentînd flori exotice și scene cîmpe-
nești sau istorice —. creată la sfîrșitul sec. 18 de
germanul Christophor Filip Oberkampf în localitatea
franceză Jouy-en-Josas (Ungă Paris), în manufactura
întemeiată în 1760 pentru a concura țesăturile
imprimate importate din India. Foarte mult folosită în
Franța în sec. 18 (stilurile Ludovic XV și Ludovic
XVI), mai ales pentru draperii și huse de mobile.
Începînd din 1797, se imprimă mecanic. V.D.
JUBE (fr.) Perete din piatră sau din zidărie, situat
între sanctuar și extremitatea estică a bazilicilor
romanice tîrzii și gotice, străbătui la partea inferioară
de arcade înalte și largi, la cea superioară fiind
încununat de o galerie decorată cu traforuri și
sculpturi; aici își avea locul corul sau de la nivelul lui
se făceau anumite lecturi liturgice. Unele bazilici
germane (Naumburg) au asemenea amenajări și în
Lettner, engl. choir-screen, rood-loft).
T.S.
JUD
242
partea de vest, corespunzătoare contraabsidei. în
Transilvania, s-au păstrat urmele unui impozant j.
gotic în Biserica evanghelică din Sebeș (jud. Alba,
sec. 14), (fr. jube, it. pontile, iramezzo, germ.
/l
JUDECATA DE APOI Temă iconografică ilustrînd
marea judecată a Iui Hristos de la sfîrșitul lumii,
bazată pe credința în învierea morților. Prezentă atît
în Răsărit, cît și în Apus, tema pornește de la texte
biblice din Vechiul și Noul Testament (mai cu seamă
din Apocalips). Iconografia s-a constituit în timp,
centrată pe figura lui Hristos judecător și pe prezența,
separată, a drepților și a damnaților (pe timpanele de
la portalurile marilor catedrale romanice din Franța —
figurați pe două registre suprapuse). Imaginea clasică
este cea a unei compoziții ample, avînd la partea
superioară pe Hristos pe tron, înconjurat de apostoli,
în spatele cărora stau cete de îngeri. Maria și loan
Botezătorul apar în calitate de ihtercesori; sub tronul
lui Hristos este figurat un jilț pe care este pusă
Evanghelia (Tronul Hetimasiei), iar dedesubtul său
apare Arhanghelul Mihail cîntărind sufletele. Un mare
rîu de foc izvorăște din apropiere de tronul
judecătorului, separînd compoziția în două părți
distincte: în dreapta se află drepții; în registrul cel mai
de jos al acestei părți este figurat Raiul, ca un spațiu
închis, a cărui poartă este deschisă de Petru. în
interiorul său apar Maria, cei trei mari patriarhi ai
Vechiului Testament și, uneori, tîlharul pocăit. în
stînga judecătorului se află Iadul, populat de diverse
categorii de păcătoși chinuiți de diavoli; în partea
superioară a acestei jumătăți, morții ies din morminte
la chemarea îngerilor, iar în colțul inferior apare
monstrul mitic Leviathan. Această schemă completă
apare în marile J.d.a. din pictura murală exterioară
din Moldova (Suceava — Biserica Sf. Dumitru,
bisericile mînăstirilor Humor, Moldovița, Arbore,
Voroneț), pictate între 1534 și 1547, în rîndul damna-
ților apărînd și dușmanii ortodoxismului și cei ai
Moldovei. Este figurată, de asemenea în Țara
Românească, ansamblurile cele mai- impresionante
datînd din epoca brâncovenească (fr. Le Jugement
dernier, it. Giudizio finale, germ. Das Jiingste Gericht,
engl. The Last Judgment).	T.S.
JUGENDSTIL (germ. Jugend, tinerețe) Mișcare
artistică europeană de mare răspîndire la sfîrșitul
sec. 19 și în primul deceniu al sec. 20. Cu denumiri
diferite: J. și Sezession în Germania și Austria, Art
Nouveau în Franța, Liberty în Italia, Modern-Style în
Anglia, mișcarea, după cum o afirmă chiar denumirile
ei, și-a propus înnoirea viziunii artistice, fără însă a
respinge forme de artă tradițională, ci dimpotrivă
asimilîndu-le. J. și-a găsit sursele în pictura, dar mai
ales în grafica japoneză tradițională, și în special în
cea a sec. 18, de asemenea în unele aspecte ale
romantismului și simbolismului european. Un rol
apreciabil au avut, în dezvoltarea J. din țările Europei
Centrale și de Răsărit, unele surse ale folclorului
vizual. Principalele și cele mai originale domenii de
afirmare ale J. au fost arhitectura, arta decorativă și
aplicată, cu artiști de prim rang, ca alsacianul Emile
Galle și elvețianul Grasset, design-ul de mobilier și
vestimentar, grafica de șevalet și utilitară — în
special afișul —, prin aceste genuri demonstrîndu-se
și programul de bază al mișcării, precis proiectat de
unul din reprezentanții ei de seamă, arhitectul și
design-eru! belgian Henry van de Velde: a introduce
calitatea artistică și o viziune modernă în toate
obiectele cotidianului, „de la perna de divan, la
edificiul de arhitectură". Specificul stilistic al J„
preocupat de „unitatea de stil" căreia îi acordă multă
importanță, este un grafism caracterizat prin
dominația liniilor curbe și ondulate, cu funcție, în
același timp, ornamentală și expresivă, linii socotite
de teoreticienii mișcării ca un simbol al energiei
universale incarnate în organismul uman și în fluidul
activității lui. Prezența acestor linii, alternînd cu
suprafețele de un subliniat caracter „plat",
bidimensional, domină, de asemenea, în pictura și
sculptura J. care, cu puține excepții (Max Klinger în
Germania, Gustav Klimt și Egon Schiele în Austria,
acesta din urmă apropiat de expresionism), au multe
interferențe cu arta salonardă. Sub aspectul
repertoriului de motive, J. are în arta decorativă o
preferință marcată pentru motivul floral (al crinului în
special), iar în pictură și sculptură pentru motivele
erotice și motivele religioase. în arhitectură, J. a
asociat simplificarea formelor cu introducerea atît în
spațiile interioare, cît și pe exteriorul clădirilor, a unor
elemente din repertoriul picturii, sculpturii și artei
decorative. J. a influențat puternic expresionismul
german în prima lui fază și a cunoscut, după o
perioadă de eclipsă și chiar de subapreciere, o
durabilă reînviere începînd din anii '50, în special în
1. Dulap; 2. Masă; 3. Fotoliu; 4. Bufet-servantă; 5. Scaun; 6. Fotoliu; 7. Ateniană; 8. Masă tip englez; 9. Fotoliu; . _
10. Fotoliu de Baillie Scott; 11. Ateniană; 12. Scaun de Adolf Loos; 13. Scaun de Van de Velde; 14. Scaun; 15. Dulap cu vitrina;
16. Piesă de mobilier de E. Wigand
JUX
244
privința operelor de artă decorativă, ajunse în
comerțul de artă la prețuri fabuloase. . A.P.
JUPON Fustă de lenjerie purtată sub rochie, j. era
încrețit, apretat, împodobit cu volane și dantele,
susținut de cercuri din lemn, os sau metal, în modele
aristocratice (fr. jupon, it. gonnellino, germ. Jupon,
Unterrock, engl. petticoat, jupon).	A.N.
JUXTAPUNEREA CULORILOR Alăturarea a două
sau mai multe pete colorate, ordonate într-un tablou
după principiile contrastului cromatic. J.c. le
demonstrează, pe de o parte, frumusețea și, pe de
altă parte, instabilitatea lor relativă, ele lăsînd
impresia de continuă schimbare, după cum sînt
alăturate și raportate una la alta. (Astfel, fără a fi
atinsă, o culoare poate fi exaltată sau neutralizată
cromatic, poate fi luminată sau întunecată, încălzită
sau răcită.) Principalele modificări ale culorilor (mai
mult sau mai puțin evidente): două culori (vecine sau
nu în spectru) se îndepărtează cromatic una față de
alta, fiecare tinzînd spre complementara celeilalte;
complementarele se exaltă reciproc, solicitîndu-se
una pe alta; două culori calde se răcesc; două culori
reci se încălzesc; o culoare caldă și alta rece se
îndepărtează termic și mai mult; două tonuri diferite
ca luminozitate își accentuează reciproc valoarea,
îndepărtîndu-se una față de alta; albul intensifică
cromatic o culoare vecină, dar o întunecă; negrul
luminează o culoare vecină, dar pare a o scădea
cromatic; albul, negrul și griul neutru creează pete
acromatice utile într-un context prea colorat; două
griuri colorate se distanțează cromatic, caloric și
valoric; un gri slăbește cromatic o culoare vecină,
părînd a deveni și el mai colorat; un gri se
distanțează spre complementara culorii vecine. Prin
juxtapunere culorile pot crea efecte strălucitoare și
muzicale, tonice sau dramatice, statice ori dinamice,
calme ori agresive, de căldură și răceală, de
adîncime, de apropiere etc.	L.L.
KAISERGELB masicot
KAKEMONO Pictură japoneză lucrată în tehnici pe
bază de apă, pe un suport care poate fi mătasea sau
hîrtia. De forma unui dreptunghi mai mult sau mai
puțin alungit — dispus cu latura lungă pe verticală —,
k. are fixate la cele două extremități cîte o stinghie
subțire, pe care poate fi rulat.	L.L.
KALATHOS 1. Tip de crater cu forme mai simple și
fără anse. 2. Vas de formă tronconică din care crește
vrejul de acant de pe capitelurile corintice. 3. Folosit
la păstrarea pîinii, devine în epoca creștină simbol al
Euharistiei.V. ceramică greacă	LC.
KAMARES Tip de ceramică minoică, denumită
după stațiunea eponimă din Creta unde a fost pentru
prima dată descoperit. Aspect important al artei
cretane, ceramica de K. este de foarte bună calitate,
cu o pastă foarte fină, avînd o decorație pictată în
care se combină elemente de faună și floră marină cu
forme geometrice. De remarcat este o sensibilă
adaptare a compoziției decorative la forma vasului,
caracteristică ceramicii cretane.	I.C.
KANTAROS Vas ceramic, întîlnit în antichitatea
greacă, de forma unei cupe cu picior foarte evazate,
avînd două anse proeminente. V. ceramică greacă
LC.
KEEPSAKE (engl. keep, a păstra) Album de schițe
desenate ori gravate pe metal, în special cu impresii
de călătorie. Termenul era folosit în sec, 19, mai ales
pentru albumele artiștilor amatori, cuprinzînd schițe,
uneori însoțite de poezii ori povestiri (fr. keepsake, it.
chipsec, strenna, germ. Album, engl. keepsake).
A.P.
KENT, STIL ~ Stil care caracterizează arhitectura
și decorativismul britanic la începuturile dinastiei de
Hanovra, sub domniile lui George I (1715-1727) și o
Stilul KENT
(Clasicism englez)
1. Masă; 2. Picior de gheridon; 3. Scaun; 4. Canapea
KER
246
parte din cea a lui George al ll-lea (1727-1760),
coexistînd cu Georgianul timpuriu, fiind astfel numit
după faimosul arhitect William Kent, promotorul noii
orientări. în măsura în care stilul acesta se inspira din
modelul palladian care reia antichitatea,
reinterpretînd-o în maniera sec. 16-17, se poate
afirma că acestea sînt sursele mișcării engleze care,
în plină epocă rococo, dezvoltă un clasicism propriu,
foarte precis individualizat. Arhitectura, dominată de
palladianism și de tradiția lui Inigo Jones, va cultiva
un tip de edificiu cu un pronunțat caracter de
reprezentare, cu un hol supradimensionat și o
anfiladă de saloane de aparat. Decorația parietală va
relua și ea repertoriul antichizant: pilaștri, coloane,
frontoane, cornișe, frize, casetoane etc. Mobilele sînt
de dimensiuni ample, părțile portante căpătînd o
mare pondere: picioare în console antichizante,
decorate cu gheare și capete de lei, picioare de
legătură din plăci sculptate în ghirlande sau vrejuri,
adesea aurite, apar la mese, scaune, console sau
cabinete. Măști, busturi, cochilii și ghirlande turnate
în bronz completează decorul pieselor de mobilier,
care sînt aceleași din epocile anterioare: comoda
simplă (chest of drawers) sau suprapusă (tallboy),
comoda-secretaire (desk), sau surmontată de un
dulap de cărți (desk and book-case), diferite tipuri de
mese (wine-table, tea-table), patul cu funcție
reprezentativă acuzată. Piesele noi sînt comoda cu
colțurile îndoite, din esențe prețioase de lemn, un
armoar jos, fotoliul de bibliotecă, oglinda cu masă
sau consola (pier-glass), iar spre sfîrșitul perioadei,
dulapul de haine (cupboard). Materialele sînt pinul
placat cu nuc, acajuul, iar dominantele cromatice sînt
sumbre, armoniile de brunuri, verzuri, aur fiind cele
mai des folosite (engl. Kent Style). V. și Georgian
timpuriu	C.D.
KERAMION (gr. keramion, cărămidă) 1. O imagine
achiropoetă a chipului adevărat al lui lisus Hristos,
care, conform tradiției, s-a transmis prin
reimpresiunea lui de pe Mandylion pe o cărămidă.
2.Temă iconografică de origine bizantină care constă
în reprezentarea „Sfintei cărămizi".	T.S.
KERMES carmin și cîrmîz
KIEL Manufactură germană înființată în 1863 de un
ceramist din Strasbourg. Piesele cele mai importante
imită stilul rococo al produselor manufacturii din
Strasbourg — platouri cu bordură ajurată, boluri în
formă de coș, cu marginea ondulată, rezervoare
pentru apă de aplicat pe perete, vase de flori în genul
pot-pourri etc. Emailul este de o mare puritate;
predomină coloritul galben, verde, roșu, brun și
negru. Producția încetează în 1788. Mărci: Kiel și
Kleffel; inițialele pictorilor.	V.D.
KILT Fustă plisată (din tartan — stofă de lînă
cadrilată)— purtată de bărbați în Scoția. M.P.
KIT-KAT (engl.) Denumire dată în Anglia, la
începutul sec. 18, unui pahar de vin cu piciorul în
formă de balustru și cupa în formă de caliciu răsfrînt
în afară. Termenul provine de la tablourile pictate de
Gottfried Kneller (1648-1723), artist german stabilit la
Londra, reprezentînd pe cei 44 de membri ai clubului
Kit-Kat, cu pahare de acest tip în mînă. V.D.
KITSCH Termen cu o etimologie obscură (preluat
ca atare din limba germană), care denumește obiecte
pseudo-artistice, caracterizate prin lipsa sau
mimarea emoției autentice, prin idilism și exotism
ieftin, prin recursul la trucuri și substituiri tehnice, la
asocieri de materii stridente, care „iau ochii", străine
de bunul gust. Acest gen de produse, (un exemplu
l-ar constitui și așa-numita „pictură de gang"), care
duc la degradarea semnificației unor valori spirituale,
proliferează astăzi pretutindeni în lume — mai ales în
domeniul artizanatului — iar uneori chiar la nivelul
obiectelor industriale de larg consum. K. poate totuși
avea și o latură umoristică; unele curente din sec. 20
— dadaismul și pop arta — au încorporat deliberat în
imaginile lor elemente de k. Interesante sînt și
denumiri ale k. în alte limbi: it. schifazza (de la schifo,
scîrbă), fr. croute ( ceea ce noi numim „pictură de
gang"). Cu caracteristici asemănătoare k. din
domeniul artelor plastice, acest fenomen se
manifestă și în literatură, muzică, teatru și
cinematografie.	L.L. și A'.P.
KOKOȘNIKI în arhitectura veche rusă, sistem
constructiv-decorativ constînd din supraetajarea unor
registre de arcaturi (semicirculare sau în acoladă),
retrase pe verticală unul față de celălalt, plasate la
baza turlelor, pentru a contribui la micșorarea
diametrului acestora, sau sub cornișe. Sub influența
arhitecturii ruse, se regăsesc la nivelul bazelor
turlelor — spre interior — la biseria Golia din lași (c.
1650).	.	T.S.
KOLN Unul din principalele centre medievale
germane de fabricare a gresiei. Este atestată
documentar existența a trei manufacturi în sec. 16,
deși se pare că primele ateliere ar fi fost înființate la
începutul sec. 15. La K. se confecționează mai ales
cupe, pahare și căni. în sec. 16-17 se produce un tip
de cană specific, cu suprafața acoperită cu glazură
brună care cuprinde puncte de culoare, cunoscut sub
denumirea de Bartmannskrug, deoarece reprezintă în
partea opusă toartei chipul unui bărbat cu barbă.
Acest tip de cană este, de asemenea, larg răspîndit
în Olanda și în Anglia. Perioada de înflorire a
manufacturii K. se situează între anii 1520 și 1550. în
sec. 18 se confecționează și piese de faianță; cele
mai reprezentative sînt cănile cilindrice și platourile
ornamentale cu scene religioase. Mărci: o ancoră (în
negru); numele orașului Koln.	V.D.
KORE (gr.) Tip de statuie grecească din sec. 7-5
Î.H., reprezentînd o tînără fată drapată în veșminte
lungi cu falduri, cu plete ondulate pe umeri și cu
„zîmbetul arhaic", asemănător cu cel al tinerilor
Kouros. Cioplite în piatră, k. erau deseori colorate.
Cele mai cunoscute sînt statuile votive din lonia și
Attica.	C.R.
KOUROS (gr.) Tip de statuie grecească din sec. 7-
5 Î.H., reprezentînd un tînăr atlet nud, în picioare. Ca
și xoanele arhaice, k. ciopliți în piatră au ținuta
dreaptă, statică, respectînd legea frontalității, dar
mușchii sînt încordați și un zîmbet în colțurile buzelor
ridicate le animă chipul.	C.R.
KRATER Vas folosit de greci la amestecul vinului
cu apa; cunoaște o mare varietate tipologică, avînd
în general un corp tronconic și o gură foarte largă.
V. ceramică greacă	I.C.
KREMLIN în arhitectura veche rusă, cetate
puternic întărită, cu incinte și turnuri ridicate inițial din
lemn, ulterior din zidărie, constituind centrul politic-
administrativ și militar al orașelor medievale. Cel mai
bine s-au păstrat cel din Novgorod (sec. 15-17) și cel
din Moscova.	T.S.
KREUSSEN Importantă manufactură germană
(situată în Bavaria), ilustrată de ceramiști din vestita
familie austriacă Vest, care execută aici piese din
gresie, începînd din sec. 16; producția cea mai
KYM
•	247
remarcabilă datează din sec. 17. Coloritul
caracteristic este gri-cenușiu, glazura are tonuri
verzui sau brune, iar decorul este format din aplicații
în relief, în stilul pieselor lucrate în Renania și în
Boemia. La începutul sec. 17, se fac primele încercări
de a se obține o pictură cu glazură emailată în genul
celei folosite la decorarea sticlei. Formele cele mai
caracteristice le prezintă flacoanele cu șase fețe, cu
dop metalic care se înșurubează; motivele decorative
— în genere personaje înfățișînd apostoli, vînători
sau portrete ale principilor-electori, preluate din
gravurile epocii — sînt însoțite de inscripții în
caractere latine. Alteori, piesele sînt'colorate în tonuri
crude de albastru, galben, roșu și verde; unele au și
motive aurite. La începutul sec. 17 Lorenz Speckner
lucrează și piese de faianță de culoare albastră, dar
acestea sînt rare, fiind probabil executate cu prilejul
unor evenimente speciale. Piesele de faianță, de
bună calitate, sînt adesea ornamentate cu embleme.
Mărci (pentru gresie): V (inițiala familiei Vest); (pentru
faianță), L.S. (Lorenz Speckner).	V.D.
KWAART (olan.) Glazură plombiferă transparentă
cu care se acoperă uneori faianța cu email stanifer
olandeză (Delft), germană (Frankfurt am Main) și cea
cunoscută sub denumirea de „delftware" fabricată în
Anglia (Lambeth, Bristol, Liverpool), pentru a da o
mai mare strălucire culorilor. Frecvent folosită în sec.
16-17.	V.D.
KYATHOS în antichitatea greacă, vas derivat din
kantaros, fără picior și avînd o singură ansă.V.
ceramică greacă	I.C.
KYLIX Vas de băut, din ceramică, în formă de
cupă largă și puțin adîncă, cu un picior și două anse
plasate sub buză.V. ceramică greacă	I.C.
KYMA Toruri duble combinînd un profil concav cu
unul convex. Atunci cînd ordinea sus-jos este concav-
convex întîlnim denumirea de „K. recta" și în cazul
convex-concav de „K. reversa".	I.C.
kyma recta
kyma reversa
J
LABARUM Steagul de luptă al împăratului
Constantin cel Mare pe care acesta a pus să fie
înscris semnul crucii, care i-a adus victoria împotriva
lui Maxențiu (fr. labarum, it. labaro, germ.
Kreuzfahne, engl. labarum).	T.S.
LABIRINT 1. în-antichitate, tip de construcție cu
foarte numeroase încăperi și coridoare dispuse după
un sistem aparent dezordonat și complicat, menit să
rătăcească pe cel pătruns aici fără aprobare. Cel mai
celebru este I. din Cnossos, păzit de Minotaur și
construit de Dedal. Eroul Theseu reușește să-l
străbată ajutat de firul oferit de. Ariadna. 2.
Compoziție decorativă, rectangulară, circulară etc.,
bazată pe crearea unui traseu liniar aparent
complicat, cu cărări și zone libere care urmat cu
abilitate conduce la ieșiri prevăzute. în Evul Mediu,
era un simbol ai mîntuirii. 3. Motiv folosit în arta
grădinilor italiene, realizat prin plantarea de trasee
mărginite de perdele (garduri) de plante decorative
care nu depășesc înălțimea unui om (fr. labyrinthe, it.
labirinto, germ. Labyrinth, Irrgarten, engl. labyrinth,
maze).	T.S.
LABRADOR, PIATRĂ DE - Varietate de feldspat
cenușiu cu reflexe sidefii sau albăstrii și cu luciu
sticlos, folosită în arhitectură ca material de
construcție și în arta decorativă ca piatră semidură
pentru confecționarea bijuteriilor, a vaselor orna-
mentale și a unor piese de mobilier (fr. Labrador,
labradorite, it. labradorite, germ. Labradorstein, engl.
Labrador).	V.D.
LAC (arab, lakk) 1. -> verni. 2. Denumire
generică sinonimă cu culoare-l. O asemenea culoare
se prepară dintr-o materie colorantă de proveniență
vegetală, animală, minerală sau sintetică, fixată pe o
materie neutră din punct de vedere chimic, cum ar fi
alumina, creta, caolinui etc. Culorile-I. de* origine
vegetală sau animală sînt transparente, plăcute (în
tonuri nu prea intense), dar au o slabă stabilitate la
lumină și în amestecuri (cea mai bună dintre ele este
I. de garanță); cele sintetice, extrase din huilă sau
gudron — anilinele —, au o mare putere de colorare,
însă durabilitatea lor este discutabilă; o altă
categorie, I. de fier (culorile de marș), concurează
pămînturile naturale prin tentă și rezistență. 3. —»
lacca. 4. Numele generic al unor opere de artă
realizate din vremi imemoriale în China, apoi în
Japonia. Procedeul tehnic prin care sînt produse
recurge la un verni rășinos, obținut prin combinarea
de gume-rășini (extrase din rhus vernix și ancia
sinensis) cu ulei de camelii și de ceai, frecate apoi
*cu pigmenți, care se diluează cu alte uleiuri (de
vernicia montana etc.), iar prin adaos de sulfat de
fier i se asigură transparență. Suportul este de obicei
lemnul maruflat cu pînză de mătase și acoperit cu un
grund dur (compus din argilă arsă și gresie fină,
frecate cu verni). Lustruite cu răbdare și insistență,
piesele respective au o durabilitate foarte bună (fr.
laque, it. lacca, germ. Lack, engl. lacquer). Poartă
numele I. un mare număr de culori: ~ albastre,
culori-l. cu denumiri nestandardizate, preparate din
boabe de afine sau de lemnul cîinelui (ligustrum
tinctoria), din dude, flori de salvie, malvă neagră
etc.; ~ bitum Vibert -» brun Vibert; - cashew, brun
roșcat obținut prin prelucrarea sienei arse. Sin. I.
mahogani; - de alizarină —■> alizarină; - de fier
—»culort de marș; - de garanță. 1. culoare-l. de un
roșu violaceu profund, zmeuriu, fără echivalent
printre roșurile naturale. Colorantul se extrage din
rădăcinile de roibă (rubia tinctorium), v. garanță.
Pliniu și Vitruviu descriu prepararea unor culori-l. din
extracte de plante rubiacee fixate pe materii neutre
(sistem folosit ca principiu pînă astăzi). Deși
incompatibil cu varul, l.d.g. a fost totuși utilizat în
pictura murală aplicat al secco, în Europa, China,
Tibet, India etc. Tenta și calitățile lui depind în bună
măsură de metodele de fabricare, complicate. Este o
culoare dificilă, chiar în pictura de ulei, tehnică în
care a fost cel mai folosit: rezistă dacă este aplicat
în demi-pastă, aplicat ca glasiu dispare, iar în pastă
groasă se înnegrește și craclează. Pigmentul a fost
mult îmbunătățit după ce, în 1826, chimiștii francezi
Jean Pierre Robiquet și Colin au identificat și izolat
principiile colorante ale extractului rădăcinilor de
roibă. Este cea mai durabilă dintre culorile organice
naturale. Numele cîtorva roșuri extrase din rădăcinile
de garanță: Krapp-lack, l.d.g (cramoisi, intens,
închis), I. fin (var. Adrianopole), roșu (de
Adrianopole, de Madera), Rembrandtskrapp,
Rubenskrapp. 2. Nume generic ai unor culori-l.
extrase de asemenea din rădăcinile de roibă, dar
care mai cuprind și alte principii colorante.
Durabilitatea lor la lumină și în amestecuri este însă
mult mai redusă decît a l.d.g. roșu. Sortimente
comercializate: l.d.g. arsă (de culoare violetă), l.d.g.
roz sau roz-auriu etc. 3. Nume generic al unor
culori-l. obținute din alizarină sintetică; ~ de gaude
—» lac de rezeda; ~ de iederă, culoare-l.
medievală, roșie ca sîngele, probabil rășinoasă,
menționată de autori începînd cu sec. 12 (unul din
vechile ei nume era partia roșa). Extrasă prin
înțeparea tulpinilor neidentificate de iederă (hedera),
culoarea nu a putut fi reconstituită; ~ de rezeda,
galben luminos și viu, extras din reseda luteola,
numită și erba guada (la noi, iarba gălbinării).
Colorantul a avut o largă întrebuințare în boiangerie.
Preparat pentru pictură, a fost folosit ca tempera de
către maeștrii italieni din sec. 15-17, fiind consemnat
în majoritatea tratatelor vremii (Armenini, Borghini,
Lomazzo, Marzian, Pozzo). L-au folosit și alții în
tehnica al secco. A purtat nume diverse: I. galben de
Paris, I. de gaude, weld, Waulack, bleaghil, I. galben;
~ din lemn de Brazilia -» băcan roșu; ~ florentin
-> carmin galbene, culori-l. de origini diverse cum
sînt: I. de gaude, I. de drobiță (genista tinctoria), de
rezeda, de rhamnus spinosa, de șofran (crocus
sativus), l.g. de alizarină, l.g. de Paris, l.g. din sîngele
de dragon, I. Robert, stil de grain; ~ geranium,
culoare-l. de un roșu rece, carminiu, produsă pe bază
de anilină, are o tentă saturată, dar nedurabilă; ~
indian —> laque-laque; ~ Robert, I. galben obținut
din quercitrină (colorant extras din scoarța stejarului
nord-american quercus tinctoria), fixată pe oxid de
aluminiu și staniu, este instabil însă la lumină; ~
roșii, culori-l. a căror stabilitate diferă (durabile sînt
doar alizarineie sintetice, I. de garanță și îndeosebi
l.r. de fier), unele cu denumiri nestandardizate:
alizarină roșie, carmin, cîrmîz, I. geraniun, I. de fier,
I. de iederă, I. de garanță, I. de nalbă (malva
silvestris), I. de santal, I. de șofrănaș (carthamus
tinctoris), L din lemn de Brazilia; ~ verzi, culori-l.
perisabile, printre care una realizată prin amestecul
fizic al 1. de gaude cu albastrul de Prusia, alta
obținută din morus tinctoria, verdele porro, verdele
de sevă etc.; ~ violete, culori-l. de origine organică
sau obținute prin sinteză chimică: Lv.(de afine, de
alizarină, din dude, din mure, din lemn de Brazilia),
LAC
249
purpură, violet de Magenta, violet de Solferino, violet
vegetal etc.	(_ L
LACCA (gr.) Vișiniu de origine organică, folosit
începînd cu Evul Mediu. Există mai multe culori cu
același nume. Una este o cuioare produsă în Evui
Mediu din resturi de țesături vopsite cu coloranți
extrași din insecte, care erau fierte apoi în leșie șl li
se adăuga alaun; se forma un precipitat care culegea
culoarea și o depunea la fundul vasului; după
decantare pigmentul rămas se usca, se măcina și se
aglutina cu un liant. Un alt pigment „se face din
gumă", este „uscat, slab, grăunțos", și are o „culoare
sanguinee" (Cennini); mai bun decît primul, se
folosea ca tempera pe panou. (Avem de-a face,
probabil, cu gumi-lac.) Dionisie pomenește o I.
obținută, probabil, din cîrmîz, indigo etc., sau din
destrămături (tzimarismata). Alte texte medievale
denumesc I. o culoare roșie extrasă prin înțeparea
tulpinilor de iederă. Coloranții respectivi, lipsiți de
„corp", erau fixați pe alumină, cretă, caolin etc.,
aveau o slabă putere de acoperire și o la fel de slabă
durabilitate. Denumiri vechi: lac, laccă (var. Iacă,
leacă), sanguineo.	L.L.
LACONICUM -> terme
LACRIMAR Mulură mică, verticală, scobită în
piatră, amplasată sub cornișă, destinată să
favorizeze scurgerea apei pe aceasta (fr. larmier, it.
grondatoio, germ. Kranzgesims, engl, dripstone).
LACRIMĂ Imperfecțiune rezultată în procesul de
fabricare al sticlei, datorită volatilizării alcalilor, care
se vitrifică în contact cu argila cuptorului și cad în
masa sticlei sub formă de stropi colorați (fr. larmes,
it. gocciole, lagrime, germ. Trănen, Tropfen, engl.
tears, waterdrops).	V.D.
LACUNA (lat. lacuna) Degradare gravă, specifică
operelor pictate, care constă în desprinderea și
pierderea unei parcele de’culoare, însoțită adeseori
și de preparația subiacentă, uneori și de suport. Cu
excepția accidentelor (izbituri, arsuri etc.), de obicei
apar mai multe deodată și denotă slăbirea coeziunii
componentelor materiale ale unui strat, ori a adeziunii
dintre diversele straturi, ca urmare a condițiilor
inadecvate de conservare, a craclurilor și exfolierilor
avansate și netratate, a calității slabe a lianților, ca și
»
LAD
250
a îmbătrînirii materialelor etc. Afectînd integritatea
picturilor, I. impune intervenții urgente. Restaurările
constau uneori în refixarea straturilor, urmată de
chituiri, reintegrări și (eventual) revernisări; cînd
lipsesc porțiuni de pictură (incluzînd și suportul), care
au fost decupate, arse sau deteriorate complet,
restauratorul aplică fie petice (în cazul unor I. mici),
fie recurge la rantoalare. (în cazul picturilor portabile,
pînă la intrarea în atelierul de restaurare, sînt
recomandabile cîteva precauții: lucrările să fie ferite
de șocuri, praf, umiditate sau uscăciune exagerată, și
așezate în poziție orizontală, într-o încăpere cu
temperatură normală și constantă, departe de razele
soarelui și de orice sursă directă de căldură.) L.L.
LADA Piesă de mobilier cunoscută din cele mai
vechi timpuri, utilizată pentru păstrarea hainelor și a
unor obiecte diverse, pentru transportul acestora, sau
ca bancă, laviță ori pat. L. poate fi lucrată din lemn
de esențe diverse, sculptat, pictat, aurit, încrustat, cu
aplicații metalice etc. Potrivit diferitelor stiluri, I. a fost
o piesă reprezentativă în toate epocile, din
antichitatea egipteană, trecînd prin Evul Mediu și
pînă în Renaștere, luînd deseori forme somptuoase,
de bancă sau de tron cu spătar. înlocuită în sec. 17
de dulapul vertical pentru păstrarea hainelor, I. a
rămas o piesă principală în mobilierul popular sub
forma I. de zestre (fr. coifre, it. cassa, cassone,
germ. Truhe, Koffer, engl. cofter, chest). A.N.
LALIQUE—> sticlă -
LAMA (gr. lamma) în terminologia picturii
bizantine, numele culorii care — aplicată în zona
luminată — contribuie la reliefarea unei figuri,
veșmînt, obiect etc. După erminii, I. are la bază
culoarea locală amestecată cu alb ori cu o altă
culoare deschisă. Se aplică în parcelele destinate
luminii fie peste culoarea locală (în cazul unei haine,
de pildă), fie peste proplasmă (în cazul unui chip sau
fragment de corp dezvelit). Prin cîteva tonuri de I.
pictorul realizează degradeuri care sugerează lumina
și umbra. Uneori s-a recurs și la „aur sfărîmat" (v.
aur pulverizat), care, frecat cu un aglutinant și
aplicat mai compact sau mai diluat, poate sugera un
ușor degradeu. Sin. tărie.	L.L.
LAMATISIRE în pictura de tradiție bizantină,
operație prin care pictorul sugerează relieful, folosind
lama.	L.L.
LAMBETH Centru englez de ceramică, dezvoltat la
sfîrșitul sec. 16 în cartierul londonez cu același nume.
Majoritatea atelierelor au activat pînă la sfîrșitul sec.
18, unele chiar și mai tîrziu. La L. s-a confecționat
delftware cu decor policrom (fructe, flori, păsări,
scene istorice sau religioase). Ornamentele se inspiră
deseori din arhitectura antichității greco-romane sau
din motive olandeze, franceze, italiene și extrem-
orientale. Către sfîrșitul sec. 17 se creează un stil
specific englez. Sfeșnicele, serviciile de masă, cupele
și flacoanele poartă inscripții și steme. Se produc și
piese de uz comun. Nu se cunosc mărci specifice ale
atelierelor din L.; piesele executate în sec. 18 sînt
greu de identificat, fiind lucrate într-o manieră
asemănătoare aceleia a manufacturilor Liverpool și
Bristol.	V.D.
LAMBREQUIN (fr.) 1. Bandă de stofă, decupată în
festoane sau terminată cu franjuri și ciucuri, care
servește drept bordură în partea inferioară a
draperiilor de la uși, ferestre, baldachine, armuri. L.
se folosește și pentru a masca locul de fixare a altor
draperii. 2. Motiv decorativ inspirat din I., întîlnit în
ceramică (decor caracteristic al faianței franceze
Rouen), precum și în feronerie, legătură de carte (fr.
lambrequin, it. fregi, germ. Lappen, Zattelmotiv,
engl. mantling).	V.D.
LAMBRIURI Panouri din lemn care îmbracă pereții
interiori ai unei încăperi. Utilizate mult în Evul Mediu,
mai ales în nordul Europei, ca izolator termic, I. erau
încununate de polițe pentru expunerea vaselor,
platourilor de metal (aramă) și de ceramică. Adoptate
și în restul Europei, I. erau decorate potrivit stilurilor
respective: în Italia Renașterii erau sculptate sau
pictate, iar în sec. 18 se înălțau pînă la cornișe, fiind
împodobite cu picturi cu subiecte alegorice, exotice
etc. (fr. lambris, it. fregio, părete investita,
rivestimento di legno, germ. Wandbekleidung, engl.
wainscot).	C.R. și A.N.
LAMPADAR Corp de iluminat mobil, de dimensiuni
mari, format dintr-un picior înalt, din bronz sau alt
metal comun ori din lemn etc., pe care sînt amplasate
unul sau mai multe locașuri pentru lumînări sau
becuri. Folosit la iluminatul interioarelor, străzilor,
parcurilor, I. este o creație a sec. 17; se folosește și
în prezent, avînd forme și ornamente mai simple (fr.
lampadaire, it. lampadario, germ. Lampengestell,
engl. candelabrum).	V.D. și T.S.
LAMPAS 1. Țesătură de mătase, originară din
China, avînd pe avers motive decorative mate pe
fond satinat. In sec. 17-18, I. s-a lucrat cu mult
succes în orașul francez Lyon pentru capitonarea
pieselor de mobilier. 2. Panglică, șnur sau fîșie de
postav, divers colorate, cusute pe lungimea
pantalonilor de uniformă sau a costumelor de
ceremonie, pe latura exterioară. Sin. vipușcă (fr.
lampas, it. lampasco, germ. Seidenlampas, engl.
lampas).	V.D.
LAMPEZI —» miniu de plumb
LANCEOLAT 1. Fază a stilului gotic timpuriu,
caracterizată prin predominarea arcelor și arcadelor
foarte ascuțite și prin ornamentele derivate din trasee
inspirate de un vîrf de lance (catedralele din Noyon,
Paris, Chartres etc.). 2. Motiv ornamental
reprezentînd frunze cu aspectul unei lănci (fr.
lanceole, it. lanceolato, germ, lanzeneisenformig,
engl. lanceolate, lance-shaped). T.S. și V.D.
LAND-ART Concepție peisagistică apărută în
S.U.A., la sfîrșitul anilor '60 ai sec. 20, bazată pe
ideea intervenției umane artistice în priveliștea
naturală, prin amplasarea de obiecte, reale sau
imaginare, de obicei de mari dimensiuni. în acest fel,
susțin artiștii, l-a. afirmă unitatea, și pe planul
vizibilului, dintre creația naturală și creativitatea
umană. Priveliștile preferate ale artiștilor americani
sînt spațiile vaste californiene, cele din zona marilor
lacuri, iar ale europenilor — germani, italieni, români,
— parcurile, pădurile, uneori chiar și anumite zone
urbane. Printre principalii reprezentanți ai l-a. se
numără Walter de Maria, Jan Dibbets, Joseph Beuys,
Christo.	A.P.
LANTERNA MORȚILOR Construcție mică din
piatră, de forma unui turn cu coif mult evazat la bază,
străbătută de ferestre, în care se pun lumînări sau
lămpi cu untdelemn, aprinse în amintirea celor morți.
în Evul Mediu erau amplasate fie în cimitire, fie în
anumite locuri bine vizibile de pe drumurile publice.
Un asemenea monument din epoca gotică s-a păstrat
în apropiere de Sighișoara (fr. lanterne des morts, it.
lanterna funerale, germ. Lichtsăule, Totenleuchte,
engl. light-column, lantern of the dead). T.S.
LAP
251
LANTERNON Mică turlă străbătută de ferestre
separate prin colonete, plasată la cheia unei cupole
sau la extremitatea superioară a unei scări în spirală,
contribuind la iluminarea acesteia; primul caz este
frecvent în arhitectura barocă. Sin. lanternou (fr.
lanternon, it. capanno, lanternino, germ. Haube,
Dachaufsatz, engl. lantern-turret, sky-light turret).
T.S.
LANTERNOU —> lanternon
LANȚ Șir de verigi subțiri, zale sau plăci din metale
nobile sau comune, folosit ca obiect de podoabă,
purtat la gît sau în jurul taliei, atît la bărbați cît și la
femei, (fr. chaîne, it. catena, germ. Kette, engl.
Chain).	V.D.
LAPIDARIUM (lat. lapis, piatră) Colecție de piese
cioplite în piatră, întregi sau fragmentare,
independente (sculpturi, pietre funerare etc.) sau cu
funcție decorativă în ansamblurile arhitectonice
(coloane, capiteluri, baze, fragmente de arhitrave,
frontoane, timpane etc.), găsite întîmplător,
descoperite prin săpături arheologice sistematice sau
luate din locurile lor de origine pentru a fi protejate și
adăpostite într-un spațiu special, care la rîndul său
poartă tot numele de I.	T.S.
LAPIDAR, SEMN ~ însemn incizat în piatra monu-
mentelor gotice (sau a celor realizate pe un șantier
influențat de ele), semnificînd apartenența unui
meșter la un anumit șantier (lojă) sau marca
personală a acestuia, contînd ca un fel de semnătură
a operei. Constă de regulă din o figură geometrică
simplă sau rezultată din combinarea insolită a mai
multor linii sau chiar figuri, cuprinzînd uneori și o
monogramă. Cînd semnul este închis într-un scut
semnifică apartenența la un maestru. Au fost
depistate numeroase s.l. la monumente gotice din
Transilvania (Cluj, Sebeș, Bistrița), dar și la unele
monumente din Moldova, la care se regăsește
pietrărie de factură gotică din epoca lui Petru Rareș
LAP_____
252
(Suceava, Moldovița, Humor) (fr. signe lapidaire, it.
segno lapidario, germ. Steimetzzeichen, engl.
mason's mark).	T.S.
LAPISLAZULI 1. Mineral colorat în albastru
azuriu, compus din silicat de aluminiu și sodiu, cu un
adaos de sulf, utilizat ca materie primă pentru
prepararea sihastrului ultramarin natural. în procesul
preparării acestui pigment, excepțional ca frumusețe
și durabilitate, rezultă și o culoare palidă, numită
albastru de cenușă sau cenușă de ultramarin. Sin.
lapis lazzari. 2. Piatră semiprețioasă, opacă, din
grupa feldspatoizilor (duritate 5,75, greutate
specifică 2,38-2,42). Colorit: albastru intens cu mici
pete metalice galbene; uneori nuanțe de gri, violaceu
sau verde; culoarea albastră este cea mai răspîndită.
Cunoscut cu 4000 de ani Î.H., în Extremul Orient șl
în Orientul Mijlociu, I. era folosit în statuara mică și
pentru confecționarea obiectelor de podoabă.
Sumerienii, asirienii și egipteni^ îl utilizau pentru
bijuterii și incrustați! pe mobile. în Evul Mediu și în
Renaștere se executau din I. casete, cupe,
bomboniere, table pentru jocul de șah. în sec. 18,
palatul Ecaterinei a 11-a a Rusiei avea pereții
împodobiți cu incrustații de I. și de chihlimbar. L. se
folosește și astăzi în giuvaiergerie. Sin. lazurit (fr.
lapis-lazuli, it. lapis lazzuli, germ. Lasurstein, engl.
lapis-lazuli, azure).	L.L. și V.D.
LAPIS LAZZARI -> lapislazuli
LAPTE DE VAR Lichid alb, lăptos, compus din var
stins (hidroxid de calciu) subțiat cu apă. Servește la
unele operații specifice picturii murale.	L.L.
LAQUE-LAQUE (fr.) Roșu de slabă calitate,
preparat odinioară pe baza unui colorant extras din
gumi-lac. Sin. carmin olandez, lac indian. L.L.
LARARIU în antichitate, loc situat, de obicei, în
atriu, destinat venerării divinităților protectoare ale
familiei. Conform credinței prin care sufletele
strămoșilor decedați deveneau divinități protectoare,
numite lari, în fiecare casă erau păstrate fie masca
mortuară (la etrusci), fie imaginea pictată sau
sculptată (la romani) a acestora, plasate în nișe sau
mici capele cu fronton triunghiular. De cele mai multe
ori, imaginile prezintă o figură tînără, într-o mișcare
dansantă, purtînd o cunună de lauri, un corn al
abundenței și o cupă pentru libații. Pe lîngă lares
familiarei, în fiecare casă erau venerați protectorii
orașului, ai drumurilor și chiar ai imperiului (fr. laraire,
it. larario, germ. Hausgdtteraltar, engl. house-
holdgods-altar).	I.C.
LATT1CINI (it.) Fire de sticlă albă, fie încorporate
în masa sticloasă înainte de suflare, fie aplicate pe
piesa finisată. Procedeul este practicat de sticlarii
venețieni în sec. 16-18 pentru a crea un decor care
amintește sticla filigranată.	V.D.
LAUFER Piesă-tampon (din marmură sau sticlă)
folosită la presarea și frecarea cernelii de gravură, pe
o suprafață netedă (de sticlă, marmură sau metal),
pentru omogenizare (germ. Lăufer).	A.P.
LAVATRINA-e baie
LAVIU (lat. lavare, a spăla) Procedeu înrudit cu
acuarela, prin care se intervine, de obicei în desenele
executate în peniță, cu o pensulă muiată în culori
mult lichefiate, în general brune ori cenușii, pentru a
se obține efecte subtile de umbră și lumină, de
mobilitate a formelor, de treceri nuanțate în valorație.
L. a fost folosit din sec. 15, de mari artiști, de la
Pollaiuolo, Leonardo da Vinci, Konrad Witz,
Rembrandt, Tiepolo, la Delacroix, Daumier, Rodin
etc. în arta românească, au lucrat desene în l„ între
alții: N.Grigorescu, Ștefan Popescu, J.AI.Steriadi,
P.Miracovici. L. este utilizat adesea și în tehnica
picturii în ulei, în fazele de eboșă, sau pe parcursul
execuției propriu-zise a tabloului (fr. lavis, it.
acquerello, germ. Lavierung, Tuschzeichnung, engl.
wash drawing); ~ pe piatră, variantă tehnică a
litografiei, acest procedeu dificil constă în folosirea
unor cerneluri diluate diferit, transpuse cu pensula
direct pe piatra litografică și lucrate într-o acțiune
combinată a ruloului cu frotiul.	A.P. și L.L.
LAVRA Termen rar folosit pentru a desemna
biserica principală a unei mari mînăstiri ortodoxe. în
această accepțiune este des folosit în Rusia, atît în
titulatura unor monumente, cît și în limbajul curent. își
are originea în numele primei mînăstiri ridicate pe
Muntele Athos — „Marea Lavră" — în sec. 10, de
către Sf. Atanasie cu ajutorul împăratului Phocas.
T.S.
LAZUR (gr. lazuri) 1. Albastru deschis, utilizat în
pictura de tradiție bizantină. Era folosit în frescă
(pentru fonduri — aplicat deasupra unei culori
întunecate — sau pentru reliefarea figurilor) și în
tempera murală. Natura pigmentului (după Dionisie
din Fuma) diferă: era un azurit, un albastru de
lapislazuli, un pigment alb (preparat din vaî și oțet),
ori chiar un colorant organic (obținut din
destrămături). Alte nume: 1. f. albastru, leacă. 2.
Unul din numele medievale ale albăstruiul ultramarin
de lapislazuli (după Teofil, sec. 11-12). 3. Una din
multele denumiri ale azuritului.	L.L.
LAZURIT -e lapislazuli
LĂBUȚĂ DE IEPURE -4 picior de iepure
LEACĂ -4 lazur
LEBĂDĂ, GIT DE - Motiv decorativ care sugerează
gîtul lung și arcuit al lebedei; caracteristic mobilierului
francez de la începutul sec. 19 (stil Primul Imperiu), a
fost preluat de ebeniștii ruși ca și de cei din alte țări
europene (fr. col de cygne, it. colic di cigno, germ.
Schwanenhals, engl. swanneck).	V.D.
LEBES Recipient de origine asiatică, răspîndit în
perioada orientalizantă în Grecia antică. De formă
hemisferică, acest tip de vas nu avea picior, fiind
susținut de un trepied sau de un suport conic. într-o
altă variantă cu anse proeminente sau adîncite putea
servi ca dar de nuntă. V. ceramică greacă I.C.
LEEDS Manufactură engleză de ceramică
întemeiată la Hunslet (Yorkshire), probabil între 1750
și 1760 de frații Green. în 1878 își încetează
activitatea. Piesele realizate în stil neoclasic sînt
foarte căutate, cele din perioada 1780—1820 fiind
cele mai caracteristice. Ansamblurile decorative
pentru centrul mesei (surtout de table), coșulețele,
vasele cu mînere împletite terminate cu motive
LEM
253
florale, platourile și farfuriile cu bordură ajurată sînt
produsele cele mai reprezentative pentru L. Coloritul
este bazat pe verde-gălbui, albastru, negru, liliachiu;
către 1770 se preferă roșul și albastrul. O categorie
aparte o formează piesele realizate în stilul renumitei
Queen's ware, creată de Josiah Wedgwood, adoptat
de majoritatea manufacturilor engleze de porțelan.
Marcă: Leeds Pottery, formînd două arcuri de cerc
care se întretaie amintind litera X (apare rar). V.D.
„LEGAREA CULORILOR" Exprimare veche,
echivalentă cu frecarea culorilor. Sensul medieval al
operației viza, cu. precădere, tehnicile pe bază de
apa.
LEGĂTURĂ—? armură
L.L.
LEGE Termen dogmatic folosit pentru a desemna
preceptele fundamentale ale Vechiului Testament (L.
veche, L. lui Moise), prin contrast cu cele ale
Evangheliilor (L. nouă, L. lui Hristos). în iconografie,
L. veche este reprezentată de obicei prin primirea de
către Moise a tablelor Legii, pe Muntele Sinai, iar L.
nouă este cu deosebire frecventă în arta
paleocreștină și bizantină timpurie.	T.S.
LEGENDA AUREA Titlul latin al unei culegeri de
scrieri întocmite între 1263 și 1272 de către
dominicanul Jacobus de Voragine, cuprinzînd
legendele sfinților. S-a răspîndit rapid în toată Europa
catolică, fiind tradusă în limbile naționale și
îmbogățită cu viețile unor sfinți locali. Este o sursă de
prim ordin pentru cunoașterea iconografiei medievale
occidentale, legendele fiind ordonate în conformitate
cu succesiunea principalelor sărbători ale anului
bisericesc, între care se situează și comemorările
diferiților sfinți (fr. La Legende doree, it. Leggenda
aurea, germ. Goldene Legende der Heiligen, engl.
Golden Legend).	T.S.
LEKANE în Grecia antică, recipient cu corp amplu,
picior subțire și înalt, capac și două toarte. V. ceramică
greacă	I.C.
LEKYTHOS Vas de ceramică de dimensiuni mici,
folosit ca recipient pentru parfumuri sau uleiuri. Avînd
o decorație pictată pe fond alb, acest tip de vas apare
ia Athena în sec. 5 Î.H. și face parte din inventarul
funerar.V. ceramică greacă	I.C.
LEMN 1. Unul din suporturile rigide folosite în
pictură. V. panou de lemn și placaj. 2. Numele unui
instrument cu care vechii pictori răsăriteni își
imprimau, uneori, ornamentele (prin apăsare) în
mortarul încă moale. Era un I. „în capul căruia ai
săpat stea, flori și alte scobituri" (Dionisie din Furna).
I/. și dichisuri: - de Brazilia, ~ de Campeche, ~ de
Pernambuc, - roșu băcan roșu; ~ de violete —»
amarant; - în cap, placă de I. tăiată perpendicular
pe fibra lemnoasă, folosită în xilogravură (fr. bois de
bout, it. legno di testa, germ. Hirnholz, engl. end
LEM
254
grain, block engraving); - în fibră, placă de I. tăiată
în lungul fibrei, folosită în xilogravură (fr. bois de fii,
it. legno di filo, germ. Langholz). L.L. și H.M.
LEMNĂRIE -s șarpantă
LENTICULAR, MOTIV ~ Ornament în formă de
disc de lentilă (fr. lenticulaire, it. lenticolare, germ.
linsenfdrmig, engl. lenticular).	V.D.
LESENĂ Tip de pilastru foarte îngust și subțire,
lipsit de capitel și de bază, care ritmează la exterior
fațadele și turnurile bisericilor romanice, unind, de
regulă, din loc în loc, pe verticală, grupuri de arcaturi
ale frizelor plasate sub cornișă. Singur, lipsit de
relația cu arcaturile, apare și în Renaștere, baroc și
în sec. 19. Sin. lisenă (fr. Ieșene, it. lisena, germ.
Lisene, engl. pilaster strip).	T.S.
LESPEDE —> piatră de frecat culorile
LEȘIE (lat. lixivia) Soluție alcalină obținută prin
fierberea cenușii rezultate din arderea lemnului. Este
pomenită în erminiile bizantine ca fiind utilă pentru
spălarea pensulelor, a lespezii de frecat culorile,
pentru extragerea coioranților din țesături
destrămate, pentru „spălat icoane vechi" etc. L.L.
LETTNERjube
LEU Reprezentare a respectivului animal investită
cu valențe simbolice diferite. Face parte din grupul de
imagini care își au originea în Fiziolog, avînd un
caracter ambivalent — semnifică, în funcție de
împrejurări, fie binele, fie răul. Este atributul
caracteristic al evanghelistului Marcu și al Sf.
Ieronim, traducătorul în limba latină a Bibliei
(Vulgata), dar și al virtuților; prudența, temperanța și
îndrăzneala (fr. Hon, it. leone, germ. Ldwe, engl.
Hon).	T.S.
LIANT (fr.) 1. Materie aglutinantă, lichidă sau
vîscoasă, capabilă să se solidifice prin uscare,
fixîndu-se pe suport sau fixînd pigmenți! ori alte
materii cu care a fost amestecată. O dată cu
solidificarea (uscarea), majoritatea L își modifică
anumite caracteristici (de ex. după uscarea completă
uleiurile reacționează la alți solvenți). Un bun I. este
întotdeauna insolubil și neutru din punct de vedere
chimic față de pigmentul cu care a fost frecat. Există
I. naturali și I. sintetici, foarte deosebiți între ei.
Numărul lor este mare: cleiurile animale, vegetale și
sintetice, uleiurile vegetale sicative, emulsiile
naturale (oul, laptele de smochin) și artificiale,
rășinile naturale și polimerice, ceara, varul etc. 2.
Agent de legătură între diversele straturi ce compun
un tablou (grundul față de suport, culoarea față de
grund, un strat de culoare față de altul). L. cu un
asemenea rol pot fi cleiul (de obicei animal), vernisul
de retuș, zeama de usturoi etc.	L.L.
LIBERTY —> Jugendstil
LICHTRELIEF (germ.) Efect de lumină creat de
obiecte care își schimbă continuu, prin reflexele
luminii, calitățile optice.	M.P.
LICORNĂ —> inorog
LIEGE Renumit centru belgian de ceramică,
sticlărie, argintărie și mobilier. Atelierul de faianță a
fost întemeiat în 1752, de baronul von Bulow, care
obține un privilegiu de 30 de ani. în diferitele ateliere
lucrează specialiști francezi, care execută piese de
bună calitate, cu caracter rustic, figurine policrome,
plăci de paviment și gresii. Decorul specific este
format din rămurele (â la brindille), pictat în albastru,
sau inspirat din modelele manufacturilor Rouen și
Strasbourg. în 1811, atelierele își încetează
activitatea. Marcă: L.G. și între ele stema orașului
stilizată. Sticlăria este fabricată în sec. 17 de frații
Henri și Leonard Bonhomme, care, cu concursul unor
renumiți sticlari italieni, francezi și germani, își extind
activitatea în Bruxelles, Anvers și Namur. Producția
cuprinde boluri în formă de lalea, pahare cu aripioare
care servesc drept toarte, cupe cu piciorul format din
trei sau patru butoane, pahare în formă de animale
sau decorate cu șerpi, pocale cu striații care se
termină la baza piciorului și pe capac în formă de
picături ovale. în sec. 18 se confecționează și
barometre, lulele, diverse bibelouri și împletituri din
sticlă. Orfevrăria creată la L. în stil rocaille, inspirată
din argintăria franceză, se bucură de un renume
european datorită formelor elegante și fineții
ornamentelor. Mobilele create în sec. 17-18 îmbină
tradițiile locale cu influența stilurilor olandez, francez
și englez; ele sînt confecționate din stejar, au un
aspect masiv, iar ornamentele sculptate trădează
influența stilului rocaille.	V.D.
LILIACHIU 1. indigo. 2. Nume purtat de un
amestec (bol, puțin alb și negru) utilizat pentru frescă.
L.L.
LILLE Important centru francez de ceramică. Prima
manufactură de faianță a fost întemeiată în 1696, de
ceramistei Jacques Feburier de la Tournai, și de
pictorul Jean Bossu, urmate de alte patru înființate în
cursul sec. 18. Producția lor, inspirată din piesele
olandeze (Delft), iar, mai tîrziu, din cele executate la
Strasbourg și Rouen, cuprinde platouri, căni,
ceainice, decorate mai ales cu motivul lambrequin.
Marcă: F.B. (inițialele numelor Feburier și Bossu).
Producția de porțelan moaie și dur se caracterizează
prin abundența scenelor pictate și a auriturilor. Mărci:
un delfin (în roșu); â Lille (în albastru). V.D.
LIME BLUE —> albastru de Bremen
LIMOGES Manufactură franceză renumită în toată
Europa pentru producția' de piese din email și din
porțelan, de excelentă calitate tehnică și artistică.
Emailorii din familia Limosin, stabilită la L. din sec. 16
(dintre care cel mai cunoscut este Leonard Limosin,
numit de Francisc 1 conducător al manufacturii),
execută compoziții în tehnica emailului cloisonne,
apoi în tehnica emailului champleve, furnizînd pieței
europene relicvarii, statui, cruci, coperte de cărți,
portrete pictate pe aramă. Decorul este la început
alb, pe fond albastru; în sec. 17, este policrom.
Muzeele din Franța, din alte țări europene (printre
care Muzeul Național de Artă al României) și din
Statele Unite posedă piese valoroase din email
provenind de la L., inspirate din gravurile
contemporane, sau reprezentînd membri ai familiei
regale și seniori francezi. Unele piese sînt semnate
cu inițialele pictorului emailor însoțite de floarea de
crin (ceea ce arată că artistul era atașat curții
Franței). Porțelanul dur se fabrică la L. începînd cu
sfîrșitul sec. 18; în 1778, manufactura obține privilegii
din partea contelui d'Artois, viitorul rege Carol X. Se
produc piese cu forme elegante, cu decor floral
caracteristic — așa-numitul buchet de trandafiri de
Limoges — adesea subliniat cu linii aurii. în 1784
regele răscumpără manufactura, care devine o anexă
a manufacturii Sevres. După o stagnare datorată
Marii Revoluții din 1789, L. își continuă activitatea,
funcționînd și în prezent. Mărci (pentru porțelan) : CD
(contele d'Artois); Limoges, însoțit de floarea de crin.
V.D.
LIMONIT hematit
LINAU în erminiile autohtone, numele unui gri
întunecat și rece, alcătuit prin amestec fizic de alb de
var șl negru de stejar sau viță și care era folosit fie ca
tentă de fond peste care se așternea (azurul, fie
pentru schițarea desenului la lucrările executate pe
plăci de sidef etc.	L.L.
LINEL —> ulei de pictură, ulei de in
LINIE (lat. Unea) Trăsătura lăsată pe un suport, de
creion, peniță, pensulă etc., care slujește ia
delimitarea corpurilor și suprafețelor. L. poate avea
conotații multiple, în funcție de traiectorie, lungime,
grosime, poziție, grupare, succesiune, amplasare în
cîmpul Imaginii artistice. Fiind compusă dintr-un șir
neîntrerupt de puncte în succesiune, poate sugera
direcția, mișcarea, stabilitatea etc. O I. orizontală
LIN
255
este calmă și statică, una verticală pare fermă, una
oblică pare întotdeauna dinamică și sugerează
deplasarea (este ascendentă, dacă se deplasează de
la stînga-jos spre dreapta-sus, ori descendentă, dacă
este dispusă invers); un duet neuniform ca grosime
pare ezitant, iar altul uniform pare calm și
consecvent, uneori obositor; o I. frîntă pare neliniștită
și ruptă, o I. curbă care se dezvoltă larg poate sugera
plenitudinea, iar o I. care curge dezordonat creează
impresia de agitație. Asocierea mai multor feluri de 1.
amplifică rezultatele expresive datorită contrastului
lor implicit. Succesiuni de I. egale sau inegale,
dispuse la intervale regulate sau nu, pot crea sugestii
ritmice active sau monotone, de spațialitate sau de
relief etc. Generalizînd, artiștii folosesc L în două
feluri: în desenul autonom, unde nu reproduce doar
anumite contururi, ci constituie elemente de expresie
plastică, sugerează planuri și modeleuri; în desenul
pentru pictură, unde I. alcătuiește schițe destul de
sumare pentru a lăsa culoarea, valoarea și expresia
în sarcina pastelor picturale. Rolul I. într-o pictură nu
este deloc neglijabil: o întîlnim ca simplu contur
relativ continuu (cînd detașază silueta pictată de
fond, conferindu-i o anumită spațialitate) sau
fragmentat, ca un fel de demarcație între lumină și
umbră; cu rol de accent sau ornament. L. are deci o
funcție constructivă, dar și una expresivă, aceasta din
urmă permițînd diagnosticarea trăsăturilor subiective
ale temperamentului și sensibilității autorului unui
desen. Rolul estetic al 1. a variat, în funcție de
concepțiile stilistice, socotit fiind ca fundamental în
clasicism, academism, manierism, neoclasicism,
pentru capacitatea sa abstractivă, iar în baroc, în
simbolism și Jugendstil, pentru capacitatea ei de a
exprima înseși ritmurile organice ale artistului (fr.
ligne, it. Unea, germ. Linie, engl. line). L.L. și A.P.
LINOCOPIE —>zeamă de usturoi
LINOGRAVURA Variantă tehnică a xilogravurii, în
care placa de lemn este înlocuită cu un fond de lino-
leum. A fost mult folosită la începutul sec. 20 de ex-
presioniștii germani. în arta românească este practi-
cată astăzi de gravorii care lucrează xilogravură (fr.
linogravure, germ. Linolschnitt, engl. linocut). A.P.
LINOLEUM Produs textil pe care se aplică diferite
substanțe grase, plastifîanți etc, folosit de graficieni
ca placă de gravură în locul lemnului.	A.P.
LINTEL Piesă orizontală, din lemn sau din piatră,
depășind lateral golul unei uși, pe care îl închide la
partea superioară, destinată să preia împingerile
LIN
256
zidăriei de deasupra acestuia. Sin. lintou (fr. linteau,
it. architrave d'una porta, germ. Sturz, engl. lintel,
door-head, cross-piece).	T.S.
LINTOU -»lintel
LIPSANOTECĂ (gr. leipsanon, rest, tithemi, a
plasa) Relicvar al antichității creștine. Cel mai adesea
cufăr de fildeș decorat cu motive profane sau
mitologice.	I.C.
LIQUITEX Numele- primei mărci de culori produse
pe bază de emulsii acrilice, lansată în SUA, în anul
1958. (Paralel, în Franța, apar primele culori vinilice,
sub numele Flashe.) V. și culori acrilice L.L.
LISENĂ —> lesenă
LISTEL Mică mulură cu profil rectangular, plasată
deasupra sau alături de o mulură de dimensiuni mai
mari, identică sau diferită ca formă (tor, scoție etc. )
(fr. listei, liston, it. listello, germ. Leiste, Steg, engl.
LITARGĂ (gr. lithargyros) Oxid de plumb, colorat
în galben nuanțat spre roz-portocaliu, cristalin, aspru
la pipăit. Este o ceruză calcinată. Altădată era
folosită și ca pigment galben, sau pentru prepararea
vermillonului de mercur, dar servea cu precădere ca
materie sicativantă a uleiurilor de in și de nucă, și
intra în compoziția unor verniuri utile pentru
realizarea glasiurilor. Este folosită și astăzi pentru
stcativarea uleiurilor, la fabricarea smalțurilor
ceramice etc. Denumiri vechi: argyritis, murtarsaig,
smalț galben-roșcat etc. (fr. iitharge, it. litargirio,
germ. Bleiglătte, Silberglătte, engl. Iitharge). L.L.
LITOCERAM —> ironstone
LITOGRAFIE (gr. lithos, piatră, graphein, a scrie)
Tehnică de gravare pe piatră inventată la finele sec.
18 de germanul Alots Senefelder și răspîndită rapid
în Europa și America, datorită procedeului mai puțin
laborios și calității efectelor de materialitate și de
expresivitate, foarte apropiate de cele ale desenului,
Procedeul constă în folosirea unei pietre de calcar,
ușor acoperită cu un strat de gren, pe care artistul
desenează imaginea cu un creion gras. Cu un lichid
acidulat se fixează desenul pe piatră, apoi se
umezește piatra cu apă, care pătrunde numai în
părțile neacoperite de desen. Cu ajutorul ruloului cu
cerneală litografică sau tuș litografic, se
încerneluiește piatra; tușul sau cerneala , fiind grase,
prind numai pe desenul gras, în jurul lui fiind respinse
de apa și de piatra udă. Se așază apoi o foaie de
hîrtie pe piatră și, prin presiune, desenul se imprimă,
în cursul anilor tehnica I. a înregistrat felurite inovații
și variante, cea mai cunoscută fiind cromolitografia.
In L a fost executat un număr important de
capodopere ale graficii din sec. 19 și 20: ciclurile lui
Goya, ilustrațiile lui Delacroix, ciclurile satirice ale lui
Daumier, Gavarni, Grandville (multe publicate în
presa epocii în Franța), grafica satirică engleză,
afișele lui Toulouse Lautrec și Cheret, în Franța,
ciclurile elvețianului Felix Vallotton, ilustrațiile lui
Maurice Denis și P.Bonnard, I. norvegianului
E.Munch, ale englezului J.Whistler, ale germanilor
M.SIevogt, Kăthe	Kollwitz,	mai tîrziu ale
expresioniștilor germani, ale fovilor francezi, ale lui
Braque și Picasso, mal recent cele ale americanilor
Jim Dine și Rauschenberg, care dovedesc totodată
multiplele resurse ale acestei tehnici. L. a jucat un rol
de seamă pe plan social-pohtic, favorizînd
dezvoltarea ilustrației în presa polemică. în România
I. s-a afirmat ca un mijloc important în educația
patriotică și social-politică, prin ilustrarea
calendarelor și a almanahurilor, (Gh.Asachi și
AI.Asachi, Gh.Panaiteanu-Bardâsare), iar prin ilustra-
rea presei satirice (H.Dembițchi, H.Trenk, G.Jiquidi) a
contribuit, în sec. 19, la formarea unei opinii publice
vii și participative. Numeroase ateliere de ). au luat
ființă în sec. 19 la București și iași, cu o bogată
activitate (v. și ilustrație). După 1900, au început să i
se consacre artiști de seamă ca: J.AI.Steriadi, Ștefan ,
Popescu, iar după al doilea război mondial, I. a
devenit un domeniu în care s-au afirmat artiști din
toate generațiile (fr. lithographie, it. litografia, germ.
Lithographie, Steindruck, engl. lithography). A.P.
LITOGRAVURĂ —> acvaforte pe piatră
LITOPON Pigment alb, artificial, utilizat din primele
decenii ale sec. 19 ca înlocuitor al ceruzei. Chimic,
este un amestec de sulfura de zinc cu sulfat de bariu.
Lipsit de toxicitate, are un ton curat și luminos.
Principala lui deficiență este tendința de a se
întuneca uneori pînă la negru, atît liber, cît și în
amestecuri; nu rezistă bine nici la umezeală, astfel că
nu e utilizabil în pictură decît ca materie albă pentru
grunduri. Fiind ieftin, este fabricat în cantități mari,
avînd întrebuințări industriale. Sin. oleum white. L.L.
LITURGHIER Carte de cult care cuprinde, alături de
textele canonice ale liturghiilor și lecturile și rugăciunile
prescrise pentru sărbătorile sau zilele obișnuite ale
anului bisericesc. L. cuprind textele liturghiilor compuse
de Sf. Vasile ce! Mare, loan Gură de Aur (Chrisostom)
și Grigore Teologul, cele ortodoxe prezentîndu-le
neschimbate, cele catolice aducînd unele modificări.
T.S.
1. înger, detaliu, Sant’Angelo in Formis, ultimul sfert al
3. Scoarță de evangheliar, fildeș, sfîrșitul sec. 9
4. Biserica Sfînta Ecaterina, Salonic, sfîrșitul sec. 13
2. Biserica San Vitale, interior, Ravenna, 526-547
5. PÎRVU MUTU, Pilda talanților, detaliu din fresca
pridvorului Bisericii Trei Ierarhi, Filipeștii de Pădure,
Prahova, 1692
6. Paraclisul și Foișorul lui Dionisie, Mînăstirea Hurezi,
1692
8. Palatul Mogoșoaia, fațada spre lac, 1702
7. Portalul de vest, Biserica mare a Mînăstirii Hurezi,
1692
fi J





11. Nașterea lui lisus, primul sfert al sec. 15
9. ANDREI RUBLIOV, Sfînta Treime, 1411, Galeria
Tretiakov, Moscova
12. Sfînta Paraschiva, începutul sec. 17, Dărmănești,
10. Maica Domnului cu Pruncul (Hodighitria), sec. 16,
Mînăstirea Govora
14. Epitaf, 1608, Mînăstirea Secu, Neamț
15. Bederniță, 1381-1389, Mînăs-
tirea Tismana
16. Acoperămîntul de mormînt al
Măriei de Mangop, 1477, Muzeul
Mînăstirii Putna
17. Dvera cu Apostolul Petru, 1638-
1639, Biserica Trei Ierarhi, lași


KWllO
liHil
ASii-iar. r.’.c-
nrtawi ud
|«^cpurgU ’
1 tnoutrstAb
asiuurmca.
1 Si <n rte e re mxt
ra pita r
a ia cruunrjqwumr ca a pune T
fmx panrqacUțlOB? {«fam)
J.WKCmctt /
•Kiittfrtlftu
Jpnm:.tn«w
6smwn« ttiunu^n. mț. APumc
«atwcrqurai^qț,
19. Evanghelistul Marcu, Evangheliar bizantin, folio 111
r, ultimul sfert al sec. 13, Bibliotheque Naționale, Paris
18. Inițială din Book of Kells, folio 34 R, sfîrșitul sec. 8
sau începutul sec. 9, Dublin, Trinity College
20. încoronarea Fecioarei, pag. XXXI, din Legenda
aurea de Jacopo da Voragine, 1335
21. FRAȚII LIMBOURG, Luna aprilie, din Les Tres
Riches Heures du Duc de Berry, către 1416, Musee
Conde, Chantilly


22. MAESTRUL DIN FLEMALLE, Nașterea lui lisus,
1425, Muzeul din Dijon
24. Apostolii, detaliu din portalul principal al
Catedralei Sfîntul lacob, 1188, Compostela
23. Catedrala din Salisbury, interior, 1220-1320
25. Primăria din Arras, prima jumătate a sec. 16
28. FRANCESCO MAZZOLA PARMIGIANINO, Mado-
na cu gîtul lung, 1534-1540, Uffizi, Florența
26. JACOPO DA PONTORMO,
Coborîrea de pe cruce, 1525-1528,
Capela Capponi, Santa Felicită,
Florența
27. EL GRECO, Laocoon, 1610-
1614, National Gallery of Art,
Washington
31. GIAN LORENZO BERNINI, Extazul Sfintei Tereza,
1645-1652, Capela Comaro, Santa Maria della Vittoria,
Roma
30. GIROLAMO RAINALDI și FRANCESCO BORRO-
MINI, Biserica SantAgnese, fațada spre Piața Navona
1644-1647, Roma
29. JOSE DE RIBERA, Sfînta Agneta și îngerul, 1641,
Muzeul de artă din Dresda
32. GIACOMO VIGNOLA, Biserica II Gesu, interior,
1568-1576, Roma
33. CLAUDE LORRAIN, îmbar-
carea reginei din Saba, 1648
National Gallery, Londra
35. HYACINTHE RIGAUD, Ludovic
XIV în costumul de la încoronare,
1701, Luvru, Paris
34. NICOLAS POUSSIN, Păstorii
din Arcadia, 1638-1639, Luvru,
Paris
36. CLAUDE PERRAULT și LOUIS
LE VAU, Colonada Luvrului, 1667-
1673, Paris
37. Egheră de inspirație antică,
1798-1809, Paris
40. Hanap din metal argintat, stil
Ludovic XIV
38. FRANQOIS-THOMAS GER-
MAIN, Supieră stil Ludovic XV
39. Cană de York, stil Caro! II, 1657
42. Ceainic cu spirtieră, stil Queen
Anne, 1706
41. Sfeșnic, stil Regence
43. MAESTRUL E.V. DIN BRAȘOV, Anaforniță,
1680, Mînăstirea Cotroceni
44. Candelă, 1690-1700, Mînăstirea Hurezi
45. Cădelniță, sfîrșitul sec. 15 - începutul sec.
16, Mînăstirea Bistrița, Vîlcea
46. Cățuie, 1686, Mînăstirea Cotroceni

55. Egheră, sec. 15, Faenza
53. Pahar pentru zaruri cu
decorație de influență maură, sec.
15-16
58. Cană antropomorfă, Sevilla,
sec. 16
54. Farfurie, Beruta, 1540
56. Cană antropomorfă, Siena, sec.
15-16
59. Halbă cu capac și montură din cositor,
sec. 17
Borcan cu capac, Delft, 1663
60. Platou, Moustiers,
1720-1750.
63. Vas de inspirație antică,
Manufactura Wedgwood, 1785
57. Farfurie mare,
Urbino, 1541
61. Jardinieră rococo,
Atelier Robert, Marsilia,
1754-1793
64. Farfurie, Delft,
sfîrșitul sec. 17
65. ANTONIO GAUDI, Biserica Sagrada Familia, 1883-
1926, Barcelona
66. WALTER GROPIUS și ADOLF MEYER, Uzinele
Fagus, Alfeld an der Leine, 1911
67. LE GORBUSIER, Vila Savoye, 1928-1931, Poissy
70. KENZO TANGE, Centrul de comunicații Yamanashi,
1964-1966, Kofu
68. FRANK LLOYD WRIGHT,
Casa Kaufmann, Bear Run,
Pennsylvania, SUA, 1936-
1937
69. LE CORBUSIER, Capela Notre-Dame du Haut,
1950-1954, Ronchamp
71. LUDWIG MIES VAN DER ROHE, Seagram
Building, 1958, New York
72. RICHARD BUCKMINSTER
FULLER, Domul geodezic, Pavi-
lionul SUA la Expoziția Interna-
țională de la Montreal, 1967
75. CLAUDE MONET, Catedrala din Rouen, 1894,
Luvru, Paris
73. GUSTAV KLIMT, Cele trei vtrste ale femeii, 1905,
Galleria Nazionale d’Arte Moderna, Roma
IA. PAUL GAUGUIN, Arătarea de
după predică, 1888, National
Gallery of Scotland, Edinburgh

76. PAUL KLEE, Proiect, 1938
Fundația Klee, Berna
78. WASSILY KANDINSKY, Com-
poziție VIII, 1923, Guggenheim
Museum, New York
79. GEORGES BRAQUE, Omagiu
lui J. S. Bach, 1912

80. ERNST LUDWIG KIRCHNER, Marcella, 1916
82. GEORGIO DE CHIRICO, Misterul și melancolia unei
străzi, 1914
83. EDVARD MUNCH, Strigătul,
1895, Galeria Națională din Oslo
81. HENRI MATISSE, Dansul, 1909-1910, Muzeul de artă occidentală,
Moscova
86. UM0ERTO BOCCIONi, Omul
care merge, 1913, Galleria d'Arte
Moderna, Milano
84. CONSTANTIN BRÂNCUȘI,
Adam și Eva, 1921, Guggenheim
Museum, New York
85. HENRY MOORE, Rege și
regină, 1952-1953. Tate Gallery,
Londra
87. AUGUSTE RODIN, Balzac,
1897
88. JACKSON POLLOCK, Numărul 8, 1949
90. ANTONIO TÂPIES,
Mătase cu formă sinuoasă,
1959
89. JEAN TINGUELY,
Samurai, 1963
91. NAUM GABO,
Construcție lineară,
1942-1943
92. HANS BALDUNG GRIEN,
Sfînta Ecaterina în peisaj,
xilogravură, 1507
93. ALBRECHT DURER, Prinderea lui lisus, xilo-
gravură, 1510
94. HANS BALDUNG GRIEN, Vrăjitoarele, xilogravură,
1510
95. ALBRECHT DURER, Melancolia, gravură cu dăltița,
1514
96. EUGENE DELACROIX, Hamlet și Horafiu la cimitir,
litografie, 1843
97. FRANCISCO DE GOYA Y LUCIENTES, Colosul,
acvaforte, către 1810	.
98. REMBRANDT HARMENSZ VAN RIJN, Predica lui
lisus, acvaforte și pointe seche, 1652-1656
99. GIAMBATTISTA PIRANESI, închisoare, din ciclul
Invenzioni di carceri, pl. VIII, acvaforte, 1745-1760
102. Culorile pigmenți complementare
105. Cercul cromatic cu 12 culori (după ITTEN)

109. Contrastul culorilor — con-
trastul complementarelor (după
ITTEN)
110. Contrastul culorilor — con-
trastul simultan (după ITTEN)
111. Contrastul culorilor — con-
trastul de calitate (după ITTEN)
115. Juxtapunerea culorilor: același
roșu pare a se modifica și mai
evident dacă este aplicat pe
fonduri diferit colorate (după
ITTEN)
114. Juxtapunerea culorilor: aceleași culori par a se
modifica valoric, cromatic, dimensional și spațial dacă
sînt aplicate pe diverse fonduri acromatice (alb, gri,
negru)

LIVERPOOL Centru englez de ceramică. între
1716 și 1785, confecționează piese de olărie albă sau
crem, mai ales căni ornamentate cu pești, trofee,
steme sau cu personaje grotești. La începutul sec.
18, producția gen Delft (cahle și plăci de paviment)
este foarte apreciată, dar la sfîrșitul sec. 18 decade
în favoarea faianței stanifere, caracterizate printr-o
mare varietate de forme și motive decorative. Se
adoptă stilul antic; culorile preferate sînt roșul și
negrul pe fond crem. Atelierul Herculaneum produce
la începutul sec. 19 piese interesante în stil neo-
clasic. Un loc aparte îl ocupă piesele cu decor
imprimat prin transfer (procedeu foarte răspîndit după
1750), inspirat din gravurile și picturile epocii (în
special din opera lui Hogarth) sau din fabulele lui
Esop. Către sfîrșitul sec. 18, apar și piese de porțelan
alb și albastru, dar pasta nu este de calitate foarte
bună. Serviciile de ceai, sosierele și paharele imită
formele produselor de la Worcester și sînt adesea
decorate cu flori. Piesele nu poartă mărci. V.D.
LIVRE D'HEURES Denumire dată unui grup de
cărți de rugăciuni catolice, care cuprind texte specia!
prescrise pentru fiecare sărbătoare și ciclu
bisericesc, citite ia anumite ore din zi. în goticul tîrziu
se numără printre manuscrisele cele mai bogat
ornamentate, printre scenele cu caracter sacru
aflîndu-se și ilustrații ale ciclurilor anotimpurilor și
muncilor anului, tratate ca scene laice, de gen.
Printre cele mai celebre sînt cele realizate de frații
Limbourg pentru ducele Jean de Berry (Les tres
riches heures du duc de Berry) (fr. livre d'heures, it.
libro d'ore, germ. Stundenbuch, engl. book of hours).
V. și ceaslov	T.S.
LIZIERĂ Marginea îngustă a unui material textil,
țesută în mod diferit de piesă și uneori întărită prin
fire (cordonnet) de mai multe culori sau de aceeași
culoare cu materialul. L. este un element folosit
pentru datarea textilelor de artă, deoarece
dimensiunea și culoarea ei diferă de la o epocă la
alta (fr. lisiere, it. cimosa, orlo. germ. Leiste, engl.
selvage, selvedge).	V.D.
LOGGIA (it.) La origine, sinonim cu lojă. 1. în
arhitectura italiană, tip de galerie independentă,
deschisă pe trei laturi prin arcade sprijinite pe
coloane, servind unor activități publice (L. dei Lanzi
— Florența, 1376-1382). 2. In orașele din Europa
Centrală și în Transilvania, tip de galerie cu arcade,
boltită, deschisă la nivelul străzii și comunicînd spre
interior cu ateliere meșteșugărești sau cu prăvăliile
negustorilor. Se întîlnesc adesea șiruri de astfel de
galerii, ocupînd întreaga latură a unei străzi (Piața
Mică din Sibiu, piața din Bistrița). Purtau denumirea
de Lauben. 3. încăpere — cu funcție de balcon —
încorporată volumului mare al unei clădiri, deschisă
spre stradă sau spre o grădină prin arcade sprijinite
pe coloane, deseori boltită; era plasată de regulă ia
nivelul superior al unei construcții. Frecventă în
___LOT
257
arhitectura venețiană, de unde s-a răspîndit în
Dalmația, în unele insule grecești și în Anatolia. în
arhitectura din Țara Românească apar în jur de 1640
(palatul de la Filipeștii de Tîrg, jud. Prahova), cele
mai cunoscute și mai bine păstrate fiind cele din
epot brâncovenească (Potlogi, jud. Dîmbovița,
Mogoșbaîa, București). 4. In arhitectura contempo-
rană, tip de balcon neieșit în consolă, cu o structură
mult simplificată față de cea a I. clasice; este o
prezență toarte frecventă, fiind amplasată pe mai
multe nivele și conferind fațadelor un ritm
caracteristic, prin varietatea raportului dintre gol-plin,
lumină și umbră (fr. loggia, it. loggia, germ. Laube.
engl. loggia, lodge).	T.S.
LOJA 1. Tip de instituție medievală, îmbrăcînd
forma unui șantier de construcții, organizat în jurul
unui mare monument, avînd ca punct de pornire
însăși ridicarea acestuia. Funcționa pe baza unor
statute atent elaborate, care stipulau soluțiile tehnice
și practice obligatoriu de respectat, tipul și durata
sistemului de formare a membrilor săi, de la ucenic ia
șeful lucrării (magisler operis). Transmiterea
cunoștințelor se făcea atît oral cît și prin intermediul
caietelor de modele (celebru era cel al „arhitectului"
francez Viilard de Honnecourt — sec. 13). Din
rîndurile membrilor lor se recrutau arhitecții și
sculptorii, adesea desemnați prin însemne plastice
(semne lapidare), care puteau indica și apartenența
lor la o anumită I. Au avut un mare roi în difuzarea
goticului în Europa, cele mai importante I. fiind create
cu ocazia ridicării marilor catedrale din Strasbourg,
Koln, Viena (fr. loge, ii. loggia, germ. Bauhutte, engl.
lodge). 2. Termenul desemna la origine un spațiu din
biserică rezervat familiilor nobile sau ctitorilor, avînd
forma unei tribune. Folosit apoi în arhitectura
teatrelor, pentru a desemna spațiul compartimentat în
celule similare, organizate în șiruri suprapuse
așezate în hemiciclu sau pe trei din laturile sălii de
spectacol (fr. loge, it. palchetto, germ. Loge, engl.
loge).	'	T.S.
LORNION Mic binoclu cu mîner (uneori pliant), din
'os, fildeș, metal prețios sau alte materiale, cu
ornamente gravate sau pictate; foarte răspîndit în
Europa în sec. 18-20; purtat atît de femei, cît și de
bărbați (fr. lorgnon, face-ă-main, binocle â manche, it.
occhiaiino, germ. Lorgnette, Operaglas. engl. opera-
glass).	V.D.
LOROS IMPERIAL Bandă decorativă țesută sau
brodată și împodobită cu pietre prețioase pe care
împărații bizantini o purtau trecută în jurul gîtului,
încrucișată pe piept și cu una dintre extremități
petrecută peste antebrațul stîng, în timp ce cealaltă
atîrnă în față. Era unul din semnele distinctive ale
puterii imperiale. Cu această semnificație apare și în
costumația unora dintre arhangheli.	T.S.
LOTIFORM, MOTIV ~ Ornament în formă de
boboc de floare de lotus, frecvent în arta egipteană
LOT
258
(capiteluri de coloane) și indiană (extremitatea
cornișelor). De asemenea în ornamentația Art
nouveau (fr. lotiforme, it. lotiforme, germ, lotosartig,
engl. lotiform).	V.D.
LOTUR băcan roșu
LOTUS Motiv ornamental în formă de floare de
lotus, simbol al vieții și al fecundității (fr. lotus, it. loto
d'Egitto, germ. Lotosblume, engl. lotus). V.D.
LOUIS XVI IMPERATRICE, STIL - Variantă
stilistică ce ia naștere sub cel de-al doilea Imperiu,
răspunzînd gustului împărătesei Eugenia pentru
mobilierul epocii Ludovic XVI, ca și pentru modelele
create pentru Maria Antoaneta. Stilul se referă în
special la producția de mobilier în gust neoclasic,
interpretînd modelele Ludovic XVI, într-o sintaxă
adesea de fantezie, cu o grațiozitate căutată, marcată
de uscăciune și emfază, folosind materialele curent
întrebuințate în epocă și necunoscute de modelele
originale. Marchetăria, ca și aurirea sau colorarea în
tonuri de gri (gris Trianon) sînt frecvente pentru
această producție edulcorată și fără vigoarea
originalelor (fr. Style Louis XVI Imperatrice). V. și
Napoleon Ui, stil -	C.D.
LOUTROPHOROS Vas înalt cu gît lung și două
anse ample, servind pentru transportul apei. Folosit
adesea cu rol funerar. V. ceramică greacă I.C.
LUCARNA Tip de fereastră de mici dimensiuni,
practicată în panta unor acoperișuri înalte, dar cu
înclinație mică, protejată de obicei de un mic rezalit
rectangular sau de o ramă, ori chiar de un mic aco-
periș propriu mai proeminent; luminează fie podurile
clădirilor, fie unele mansarde (fr. lucarne, it. abbaino,
fenestrella, germ. Dachfenster, Giebelfenster, engl.
dormer window).	T.S.
LUDOVIC XIII, STIL ~ Deși acoperă perioada
de domnie a lui Ludovic XIII (1610-1643), stilul care îi
poartă convențional numele își are originea spre
sfîrșitul domniei lui Henric IV și se va prelungi mult
după regența Anei de Austria, în plină guvernare a lui
Ludovic XIV (pînă spre 1643), reprezentînd formula în
care arta franceză a receptat prima epocă a barocului
european, sintetizînd-o într-o experiență proprie.
Arhitectura, înfloritoare în această perioadă, este
dominată de Franțois Mansart și Louis Le Vau, care
vor face, în edificiile proiectate, tranziția de la
Renaștere la stilul Ludovic XIV. Principala trăsătură a
stilului este discrepanța voită între rigoarea austeră
a fermelor și prețiozitatea materialelor folosite.
Interiorul este decorat cu țesături prețioase, savant
drapate pe pereții încăperilor, cu covoare de Asia
Mică sau Persia, care acoperă mese sau locuri de
șezut. Producția de mobilier cunoaște acum voga
abanosului, folosit în foi de placaj destul de groase ca
să permită bogate basoreliefuri riguros delimitate de
un sistem de casetoane, ce acoperă întreaga
suprafață a piesei. Un alt element decorativ
caracteristic este punctul de diamant, divers tăiat,
care produce jocuri de umbre și lumini. Mobila
reprezentativă este cabinetul, pe picioare înalte,
adesea torsadate sau anelate, apoi dulapurile, cu
profilaturi puternice și masa rectangulară, în care
elementul decorativ îl constituie picioarele tratate în
colonete și elementele de legătură; aceeași constantă
la scaune și fotolii, la care șezutele și spătarele sînt
supradimensionate, tapițeria preferată fiind aceea în
petit point, point d'Hongrie sau, mai rar, piețe aurită.
Acum se produc la Savonnerie primele covoare, iar
manufactura Gobelins (fondată de Henric IV)
realizează numeroase tapiserii cu decor predominant
floral. Celelalte arte decorative cunosc o egală •
înflorire: ceramica, încă sub influență italiană,
sculptura de ornament, emailurile de Limoges,
broderia sau prelucrarea metalelor (fr. style Louis
XIII).	C.D.
LUDOVIC XIV, STIL ~ Marele Stil sau marele
secol, ce acoperă domnia lui Ludovic XIV
(1643-1715), își situează perioada de individualizare
între 1660 și 1700 (cînd tranziția către Regență este
tot mai accentuată), reprezentînd riposta clasicizantă
a artelor franceze la barocul matur și tîrziu din restul
Europei. în această epocă, Parisul își redobîndește
rolul de centru principal al dezvoltării artistice în
Franța, urmat, după 1680, de Versailles. Marile
ansambluri arhitectonice (Galeria lui Apollo la Luvru,
1664, Versailles, început în 1682) adoptă un stil
echilibrat, în care o bogată decorație clasicizantă, de
inspirație antică și italiană, se grefează pe
moștenirea sintaxei stilului Ludovic XIII. Decorația
interioară are cadențe solemne, în care materialele
prețioase, în game cromatice intense (marmură
colorată pentru decorul parietal, bronzul și lemnul
aurite, stucatura bogată, pictura de plafoane), se
îmbină cu oglinzile de mari dimensiuni, care fac
pandant ferestrelor și reflectă lumina, creînd o iluzie
volumetrică nouă a spațiului. Pereții sînt ritmați de
pilaștri (se creează un ordin francez), uși și ferestre
cu doi batanți, și șeminee. Profuziunea decorativă
cunoaște apogeul în prima jumătate a domniei lui
Ludovic XIV, cînd vor prolifera cartușe și monograme,
mascaroni, terme, cariatide, atlanți și canefore,
motive vegetale, arabescul (numit și â la Berain), atît
în sintaxa interioarelor, cît și în tapiserie sau arta
mobilierului. Partiul interior se ordonează în funcție
de camera (la chambre, locul unde se află patul),
precedată de una sau mai multe anticamere, dintre
care una va căpăta funcția de salon (care este o
invenție a epocii, după modelul italian al camerei de
i
Stilul LUDOVIC XIII
(Renaștere tîrzie — început de baroc)
1. Cabinet; 2. Masă în evantai; 3. Scaun; 4. Fotoliu; 5. Cabinet; 6. Fotoliu; 7. Fotoliu; 8. Pat
1. Cabinei de C.-A. Boulle; 2. Masă-birou de C-
.-A. Boulle; 3. Masă de C.-A. Boulle; 4. Fotoliu; 5. Scaun; 6. Dulap de C.-A Boulle'
7. Scaun; 8. Pat drapat
conversație); reședința importantă are obligatoriu una
sau mai multe galerii. Deși curtea se deplasează încă
mult, marea mobilitate a domniilor Renașterii s-a
atenuat: mobilarea palatelor și castelor capătă un
caracter stabil, mobilele fiind în general destinate să
rămină pe loc și așezarea răspunzînd noțiunii tot mai
stricte de etichetă. Cabinetul și dulapul rămîn în
continuare piesele majore ale stilului, dar cîteva
inovații aparțin acestei epoci: consola, destinată
inițial a face pandant șemineului, comoda, mobilele
de colț (encoignure), biroul (de tip Mazarin), mesele
ușoare, paravanele de șemineu. Toate aceste mobile,
ca și scaunele și fotoliile sînt predominant
rectangulare, ceea ce le conferă monumentalitate,
contururile începînd să se curbeze abia spre sfîrșitul
domniei. Părțile portante sînt tratate ca atlanți sau
terme (cabinete), în consolă sau balustru (scaune) cu
gheare de leu Ia picioare, iar mai tîrziu, după 1700, în
forma numită pied de biche. Placajul, tot mai subțire,
de abanos, este decorat cu complicate compoziții
florale, arabescuri și fileuri, păsări și fructe din pietre
dure, marmură colorată, argint, fildeș, cu aplicații de
bronzuri cizelate și aurite cu mercur. Tipul
reprezentativ al mobilierului fastuos este datorat lui
Charles Andre Boulle, care folosește un complicat
sistem de placaj cu motive din alamă sau staniu
decupate (en premiere pârtie sau în contrepartie) pe
un fond de bagă sau abanos cu aplicații de bronzuri
importante. Perioada este remarcabilă pentru
dezvoltarea tuturor artelor decorative, de la
desenatorii de arabescuri (Berain) pînă la marile
ansambluri de tapiserii executate de Gobelins,
cizelorii de metale, orologierii, manufacturile de
mătase și brocart, industria lacurilor în manieră
chineză, ceramica, ce va relua modelele decorative
ale stilului, în maniera lui Berain, la Rouen etc. Stilul
va cunoaște o rapidă difuzare în centrele de
provincie, unde va coexista cu formulele Ludovic XIII;
pe de alta parte, a avut o mare influență în toată
Europa, prestigiul ansamblului de la Versailles fiind
imitat în Anglia, Germania. Austria, țările nordice (fr.
style Louis XIV).	C.D.
LUDOVIC XV, STIL - Reprezentînd varianta
franceză a rococoului european, stilul care se
cristalizează în timpul domniei lui Ludovic XV (1722-
1774), va fi, pînă spre 1730, marcat de formele
Regenței, cunoscînd apogeul spre 1750, pentru ca
după 1760 să apară germenii noului clasicism
antichizant,-care va domina apoi pînă la începutul
sec. 19. Tipul de edificiu preferat a fost hotelul
particular (locuința), sau castelul cu aspect de
reședință privată. Marile programe de construcție
s-au rezumat la adăugarea aripii Ludovic XV
Fontainebleau-ului, la terminarea Micului Trianon de
către Gabriel, ca și la edificarea de piețe (Place
Stanislas la Nancy, Place Royale la Reims).
Planimetria interioară a edificiilor rămîne în linii mari
cea stabilită în timpul domniei lui Ludovic XIV, la care
se adaugă inovațiile epocii Regenței. Apartamentul
LUD
261
particular este tot mai mult substituit acum aparta-
mentului de aparat. Stilul va păstra predilecția pentru
linia curbă, menținînd-o însă tot timpul în echilibru cu
linia dreaptă în elevație, iar în plan se va remarca
preferința pentru hemiciclu, ca și o amplificare a
curbei, fără a se renunța la simetrie. Repertoriul
decorativ, dezvoltînd moștenirea stilului Regence,
cunoaște o fantezie cu mai puține excese decît în
restul Europei și nu va renunța la echilibru și simetrie
pe tot parcursul evoluției sale. Mulurile cu profil
rotunjit sînt agrementate cu ghirlande de flori, iederă
sau palmier, de agrafe, cartușe, creste de cocoș,
suturi, terme, mascaroni, împletituri imitate sau
rozete, vase, urne. Elementele decorative definitorii
ale stilului le vor constitui grupajele cunoscute sub
numele de rocaiiies ( roci, valuri piisate, spumă,
cochilii), care între 1730-1740 vor fi mai ample, spre
1750 vor deveni mai seci, ca după 1760 să-și piardă
importanța, dispărînd. în repertoriul decorativ Ludovic
XV intră și trofee, alegorii, arabescuri, chinoiserii,
turquerii, singerii și pastorale. Concepția despre
mobilier este novatoare în acest stil, în care se
diferențiază mobila de arhitectură, integrată în
ansamblul decorului parietal (comoda, consola,
canapeaua și fotoliile ă la reine, care se așază de-a
lungul pereților, patul: lit d’ange, â la polonaise) de
mobila de confort și de agrement, cuprinzînd piesele
care-și puteau schimba locul în ansamblul aparta-
mentului: semicomoda, mobilele de colț, mobilele
pentru expus porțelanuri (Ies gradins), secreterul (fie
drept, fie en pente sau dos d'âne), mesele volante,
toaletele, sofalele, șezlongurile (numită și du-
chesses), birourile, fotoliile (de cabinet, en cabrio/et)
și berjerele. Mobilierul se va particulariza acum prin
folosirea aproape în exclusivitate a liniei curbe, a
galburilor și decupajelor în arbaletă, subțiindu-se și
arcuindu-se părțile portante sau montanții. Piesele
importante destinate domeniilor regale sau aparta-
mentelor de aparat sînt lucrate în tehnica marche-
tăriei din esențe prețioase, cu aplicații din bronz aurit,
medalioane din porțelan sau fonduri de lac de China
și verniuri colorate imitînd lacul oriental. Tapițeria
scaunelor este în petit point, mătase, damasc sau din
fețe țesute la Aubusson. O mare cantitate de mobile
este încă lucrată din lemn masiv, nuc, stejar sau măr,
adesea cu palisandru, iar spre 1750 din acaju. După
1743, cînd printr-o ordonanță ștampilarea mobilelor
devine obligatorie, sînt cunoscute nume ca: Tillard,
Delanois, Heurtaut, Lebas, Cressent, Joseph,
Criaerd, Migeon, van Risenburgh (8VRB), Dubois,
Lacroix, Carlin, Joubert, Oeben etc. Sculptorii de
boazerie renumiți sînt Verberckt, Pineau, J.A.
Rousseau etc., orfevrii cei mai cunoscuți, Thomas
Germain și Duplessis, iar bronzierul celebru al epocii,
Jacques Caffieri. Artele decorative cunosc o
dezvoltare remarcabilă, modelele rococoului fiind
reluate în tapiserie, orologeria de artă, ceramică și
porțelan. Mobilierul rustic provincial, interpretînd
într-o manieră proprie stilul Ludovic XV (dulapul
normand, comoda provensală) va perpetua pînă tîrziu
Stilul LUDOVIC XV
(Rococo francez)
1. Comodă; 2. Birou plat de Ch. Cressent; 3. Comodă; 4. Pat â la turque;5. Fotoliu; 6. Scaun; 7. Canapea ottomane;8. Canapea-sofa;
9. Masă-birou; 10. Berjeră
în sec. 19 elemente ale decorului rococo (fr. style
Louis XV).	C.D.
LUDOVIC XVI, STIL ~ Deși se poate considera că
premisele noului clasicism, care caracterizează s.L.
XVI, fuseseră puse încă de la mijlocul domniei lui
Ludovic XV, iar curentul de retoură l'antique marcase
puternic epoca de Tranziție, omogenitatea și coerența
neoclasicismului francez sînt atinse în timpul
guvernării lui Ludovic XVI (1774-1792) și a Măriei
Antoaneta. Este o epocă în care se construiește
puțin, renunțîndu-se aproape cu totul la marile
programe de edificare ale curții regale, întreg
interesul concentrîndu-se asupra modernizării
ansamblurilor de decorație interioară, după noile
norme, lucrul fiind evident atît la reamenajările
castelelor regale (Versailles și Fontainebleau de
către Mique, arhitectul reginei), cît și la hotelurile
particulare care se construiesc, unde sobrietatea
fațadelor este în acord cu programele interioare
(Chalgrin, Belanger, Brogniart sînt artiștii care dau
nota stilului). Deși planimetria edificiilor este perfect
simetrică și dominată de rectanglu, nu se renunță nici
un moment la linia curbă; abside, alcovuri, saloane
ovale sau circulare vor fi prezente pînă la sfîrșitul
domniei lui Ludovic XVI. în materie de funcționalitate
a încăperilor, acum se introduce salonul de muzică,
budoarul și, mai tîrziu, sufrageria, ca piese obligatorii.
Preluarea aproape ad litteram a tipologiilor antice
(Templul lui Amor de la Trianon o probează) este
dublată de falsa simplitate, de reîntoarcerea la
modelele vieții pastorale, de unde marea predilecție
pentru ermitaje, ferme și mori, grote etc., răspunzînd
gustului pentru pitoresc și spectacol (ansamblul de-la
Versailles conceput pentru Maria Antoaneta este
relevant). Decorul ă l'antique este tratat însă cu o
anume lejeritate și fantezie, față de excesele rigoriste
și puțin greoaie ale perioadei de Tranziție. Un întreg
sistem de panouri murale cu profilaturi de mare
finețe, decorate cu palmete, rozele, lauri, casolete
sau cariatide caracterizează decorația interioară, dar
totodată o tentă de un realism mai pronunțat
(Gouthiere cizelează capete de leu sau berbec cu
multă vivacitate), ca și o mai puternică inspirație după
natură vor da nota dominantă a ansamblului
(diversele flori redate naturalist, precum și spicul de
grîu, fructe, vița de vie, care transpun în decor gustul
pentru rustic și ‘pastoral). Prezența trofeelor (de
război, de dragoste, de muzică sau pastorale),
decorul perlat sau arabescul sînt alte note
caracteristice. în sfîrșit, panglica este poate
elementul decorativ cel mai întîlnit: plisată, în noduri,
cocarde sau cordelete, în bronz (pentru accesoriile
de mobilier), sculptată sau pictată (în decorația
parietală). Interioarele sînt dominate de game
cromatice luminoase, în care albul este înnobilat cu
accente aurii sau cu discrete intervenții de culoare
(gri, violet, galben deschis): pentru piesele de aparat
se mai folosesc roșul intens, albastrul fumuriu,
'verdele englez, aurul brunat, matisat, verdele sau
_LUP
263
roșul, uneori argintul. Producția de mobilier a timpului
este foarte abundentă. Tipurile principale rămîn
aceleași ca în stilul Ludovic XV, inventivitatea
făcîndu-se simțită mai puțin în tipologia funcțională
(gheridonul dedus din ateniana lui Viet, diverse tipuri
de mese, spre sfîrșitul domniei masa de sufragerie
extensibilă), cît în cea decorativă. Formele drepte și
volumele clare, dominate de rectanglu dau aspectul
echilibrat al mobilierului, nu lipsit însă de grație și
prețiozitate. Repertoriile decorative sînt aceleași ca
în ansamblurile parietale, dominate de motive
„romane", „egiptene" sau „etrusce" (în faza de
maximă austeritate a stilului, spre sfîrșitul său);
mobilierul Boulle cunoaște acum o nouă vogă;
piesele vechi vor fi restaurate, iar Levasseur și
Montigny Ie vor copia, adăugind la materialele
tradiționale de execuție ale acestora și inserția de
pietra dura. Marchetăria cu esențe diverse și diferit
colorate este tot mai puțin folosită, căutîndu-se o
anume unitate cromatică a piesei; uneori lemnul de
lămîi sau furnirul satinat este asociat cu lemnul de
violete sau acajuul (Saunier). Spre 1780, folosirea
placajului de acaju de San Domingo se generalizează
în producția de mobilier, a cărui decorație este
realizată din porțelan pictat, pictură în camaieu,
pînză vernisată, oglindă pictată, sidef, abanos și
lacuri în maniera orientală. în ultima fază a s.L. XVI
se accentuează rigoarea, o dată cu adoptarea
manierei decorative în stil etrusc și tot acum încep să
apară primele vitrine (mobile necunoscute pînă
atunci). Ebeniștii celebri ai epocii (Riesener, Leleu,
David Roentgen, Carlin, Dubois, Benneman,
Weisweiler, Saunoier, Topino etc.), menuisierii (Sene,
Jacob, Delanois, Foliot etc.), ca și micile ateliere
pariziene sau cele din marile orașe de provincie vor
avea o producție extrem de numeroasă, iar exportul
de mobilier Ludovic XVI va ajunge pînă în Rusia,
Polonia etc. (fr. style Louis XVI).	C.D.
LUDOVIC XVI-1900, STIL - Stil decorativ
reprezentînd o variantă tîrzie inspirată din producțiile
Louis XVI Imperatrice ale celui de-al doilea Imperiu,
caracterizînd producția de mobilier de serie din
întreaga Europă, mai ales la sfîrșitul sec. 19 și
începutul sec. 20. Predilecția pentru - o decorație
standardizată și conformist neoclasică dă caracterul
acestui stil, răspunzînd unor nevoi de fabricație
industrială, ca și unor norme de decorațiune
interioară impuse de eclectismul veacului trecut (fr.
style Louis XVI-1900).	C.D.
LUDOVIC XVI PIEMONTEZ, STIL - Reacția
neoclasică se face simțită în regatul Sardiniei spre
1760, fiind mai puțin influențată de descoperirile de la
Pompei și Herculanum, cît de interpretarea reper-
toriilor deduse din acestea de către stilul francez
Ludovic XVI. Sinteza piemonteză este totuși extrem
de personalizată, preluarea unor elemente de
sorginte antică din repertoriile renascentiste (palmete,
gheare de leu, acantul, harpii etc.) nefiindu-i străină,
1. Dulap; 2. Canapea; 3. Birou; 4. Fotoliu; 5. Gheridon; 6-7, Scaun
LUD
266
iar caracterul general al stilului fiind acela de stil de
curte. Comodele și consolele, drepte sau în semilună,
scaunele și divanele cu sau fără colonete, cu spătare
ovale sau pătrate, cabinetele și ecranele cu forme
arhitecturale caracterizează producția de mobilier a
epocii, cea mai reprezentativă pentru neoclasicul
italian. Piesele marcante sînt datorate lui Giuseppe
Maria Bonzangio și se caracterizează prin echilibrul
decorului sculptat, lăcuit în alb sau albastru cu
accente aurii sau argintii, creînd efectul porțelanului
de Wedgwood. Pe de altă parte, sînt în mare vogă
mobilele cu complicate decoruri marchetate, repro-
ducînd peisaje, ruine sau arhitecturi fantastice
inspirate de modelele lui Piranesi. în acest stil
lucrează ebeniștii Francesco Bolgie, Giovanni
Galletti, dar mai ales Giuseppe Maggiolini, care va
realiza adevărate tablouri în marchetărie, folosind
pînă la optzeci și cinci de esențe de lemn. Tot în
această perioadă, manufactura de tapiserii de la
Torino va produce un număr mare de lucrări
executate în acest stil (it. stile neoclasico
piemontese).	C.D.
LUDOVIC-FILIP, STIL - Reflectînd transformările
societății franceze în timpul domniei lui Ludovic Filip
de Orleans (1830-1848), acest stil se caracterizează
printr-un eclectism hibrid și contradictoriu. Influențele
cele mai diferite se fac simțite în epocă: de la
remanențele neoclasice ale stilului Empire pînă la
clasicismul modelelor Ludovic XIV, de la excesele
neogoticului pînă la reîntoarcerea la jocul de curbe al
stilului Ludovic XV, de la preluarea citatelor din arta
Renașterii pînă la diferitele influențe exotice și
orientale. Modelul englez are importanța sa în
crearea stilului, ca șl repertoriile formale, adesea
haotice, puse în circulație de Expozițiile industriilor,
din 1834 șl 1840. Gustul pentru antichități și obiecte
de colecție va marca predilecția crescîndă pentru
epocile „istorice", ca și preluările heteroclite și mania
„restaurărilor" (cel mai adesea fanteziste) ale vechilor
edificii (castelele Saint Cloud și Chantilly). Căutarea
confortului de tip englez va conduce la o aglomerare
și îngreunare a formelor, iar rolul textilelor și al
tapițerului în general vor da nota stilului. Arhitectura
epocii (se construiesc mai ales hoteluri particulare)
va suferi aceleași influențe, trecînd de la exuberante
programe neogotice la edificii supraornamentate în
gust renascentist sau rococo. Fontaine, Visconti,
Labrouste, Duban, Le Bas, Gisors sînt arhitecții în
vogă. Supraîncărcarea inferioarelor se dorește
bogăție decorativă, dar efectul este adesea acela ai
unui eclectism meșchin. Producția de mobilier a
vremii respectă aceleași comandamente, la care se
adaugă progresele industriale, ce fac posibile seriile
mari de piese care invadează toate interioarele.
Acestor mobile simple, lucrate cel mai adesea din
acaju de Cuba, roșu închis și aproape fără nici un
decor, li se opun piesele reluînd stilurile istorice
(adesea în sintaxe fanteziste și greoaie), lucrate din
materiale prețioase. Evoluția firească a mobilierului
Empire sau Restaurație este întreruptă; marile
contururi sînt mai puțin echilibrate, adesea foarte
rotunjite (influența Ludovic XV), gălbui excesiv al
unor piese (mese, comode, armoaruri joase,
secreteruri) se dorește rococo, la fel ca și picioarele
foarte cambrate ale unor scaune. Totul coexistă cu
decoruri de tip gotic sau renascentist, cu imitații de
piese Boulle și este sufocat de tapițeria care
invadează scaunele și fotoliile. Jeanselme creează
fotolii și berjere în acest stil, adesea prevăzute cu
rotile pentru o mai ușoară manipulare. Ansamblurile
interioare, la fel ca și piesele de mobilier, sînt
dominate de o anume „antichizare", reflectată prin
predilecția pentru tonuri închise, care, în intenția
stilului, repetă patina vechilor mobile, iar materialele
folosite vor fi în consecință: nucul sau stejarul pentru
interpretările renascentiste, abanosul și bagaua
pentru falsul mobilier Boulle, diversele esențe și
lemnul de trandafir pentru mobilele de inspirație
Ludovic XV. Prin eclectismul său, stilul Ludovic-Filip
anunță dezvoltările decorativismului francez din
vremea celui de-al doilea Imperiu (fr. style Louis-
Philippe).	C.D.
LUDWIGSBURG Una din cele mai mari
manufacturi germane de porțelan din sec. 18.
întemeiată în 1756, lîngă Stuttgart, de arhitectul-
inginer Bonifacius Christoph Hâckher, este preluată
în 1758 de ducele Carol Eugen de Wiirttemberg, care
atrage la L. ceramiști renumiți din Viena, Hochst și
Nymphenburg. După moartea ducelui (1793),
urmează o perioadă de declin; în 1824 L. își
încetează activitatea. Cea mai valoroasă producție se
situează în perioada 1764-1775 și cuprinde servicii
de masă și mai ales statuete în stil rococo, mai tîrziu
cu o tendință clasicizantă. Mărci: Monograma Cs
înlănțuită, uneori cu coroană; armoariile familiei de
Wiirttemberg (după 1793).	V.D.
LUJER Ornament compus din frunze, flori, fructe,
formînd o simplă linie ondulată, volute, arabescuri.
Utilizat în toate stilurile antice, dar specific ordinului
corintic, în Renaștere I. este adeseori constituit din
frunze de acant, combinate cu mascaroni, vase,
busturi de personaje istorice sau de divinități
mitologice (fr. rinceau, it. fogliame, germ. Laubwerk,
LUMEA Temă alegorică medievală, frecventă în
literatură și în plastică, cu caracter moralizator. Este
personificată de o femeie cu aspect atrăgător (uneori
nudă), considerată sursă și obiect pentru tentație și
păcat. Apare fie singură, fie în compania altor figuri
alegorice. (Roata norocului) pe portalurile catedra-
lelor din Germania (Worms), Elveția (Basel) etc. Este
varianta feminină a unei teme similare — Prințul
Lumii (germ. Frâu Welt).	T.S.
LUMINĂ (lat. lumen, luminiș) 1. Efect specific
produs de radiațiile electromagnetice emise de
corpurile incandescente și luminescente, cu sau fără
flacără. Radiațiile vizibile — adică I. — sînt situate
între ultraviolete și infraroșii, adică între lungimi de
undă care măsoară aprox. 400 și 800 milimicroni
(limita minimă corespunzînd violetului, iar cea ma-
ximă roșului). Prin urmare, ochiul uman percepe o
mică parte din uriașul spectru al energiei radiante
existente în univers. Numărul „treptelor" colorate
percepute de om între aceste extreme variază de la
120 la 200. Lungimea de undă, amplitudinea și
frecvența exprimă caracterele oricăror radiații
luminoase. Fenomenele specifice propagării I. sînt
dispersia, opalescența, reflexia și refracția. în lexicul
specialiștilor domeniului apar termeni ca: ~ directă,
adică I. în care razele iluminează din față, perpen-
dicular pe obiectul examinat; ~ invizibilă, care este
un nume generic al radiațiilor infraroșii, ultraviolete, X
etc., acestea fiind produse în laborator cu ajutorul
unor aparate speciale; prin intermediul lor observa-
torul pătrunde sub pelicula de suprafață a obiectului;
- laterală, care este numele unei surse luminoase
ale cărei radiații cad asupra obiectului examinat
într-un unghi mai mic decît 90 de grade; cu ajutorul ei
este studiată morfologia stratului superficial al
operelor (pensulația și în general tehnica de lucru,
amprentele, deformările, craciurile etc.); - mono-
cromatică, radiație galbenă, produsă de o lampă
electrică cu descărcare în vapori de sodiu; cu ajutorul
ei sînt studiate raporturile de valoare, liniile (chiar ale
desenului inițial), semnăturile și inscripțiile) re-
pictările, detaliile din zonele întunecate ale tabloului,
invizibile pentru ochiul liber; ~ razantă: 1. I. laterală
realizată sub un unghi de incidență foarte acuzat,
apropiat de 0 grade (V. și atelier, ecleraj, examenul
științific al operelor, luminozitate). 2. Termen care,
în reprezentările plastice, denumește partea mai
____LUN
267
deschisă valoric, mai luminoasă, a corpurilor
obiectelor etc., expuse unei surse de I. (aparentă sau
nu). Este opusă umbrei, creînd efectul de lumină-
umbră. Cu ajutorul lor plasticianul sugerează volumul,
impresia de tridimensionalitate a elementelor
reprezentate pe un cadru bidimensional; joacă un rol
principal și în reprezentarea și perceperea formelor
spațiale, ca și în potențarea afectivă a imaginii (fr.
lumiere, it. luce, germ. Licht, engl. light). V. modeleu,
modulație	L.L.
LUMINESCENȚĂ —> luminozitate
LUMINI -> blicuri
LUMINOZITATE Proprietate fundamentală a
luminii, caracterizată prin intensitatea acesteia.
Datorită luminii percepem lumea colorat, însă vorbind
despre I. oricărui obiect colorat ne referim strict la
aspectul lui acromatic (făcînd deci abstracție de
culoare). în pictură, I. se exprimă prin termenii
specifici de valoare și ton. Un tablou în care
predomină raporturile de valoare, sau tonale (iar
raporturile cromatice sînt secundare), este socotit ca
lucrat în clarobscur. L. unei culori depinde de
intensitatea luminoasă a sursei de radiații și de cea a
radiațiilor primite de suprafața colorată, fiind astfel
posibil de măsurat. Descifrăm două sensuri ale
noțiunii de L: ~ sursei (exprimată în colorimetrie prin
termenul de luminescenfă, fr. luminosite, iar în psiho-
fiziologie prin cel de fanie) și ~ suprafeței (fr. clarte,
în psiho-fiziologie leucie). Dacă suprafața unui corp
absoarbe integral radiațiile luminoase ne apare ca
negru, iar dacă le reflectă total ne apare ca alb.
Exprimată în procente, I. este de 1-2% pentru
catifeaua neagră și de 70-80% pentru hîrtia albă. L.
este una din cele trei coordonate fizice, mai
importante ale culorii (alături de lungimea de undă și
de saturație) (fr. luminosite, it. luminosită, germ.
Leuchten, engl. luminosity).	L.L.
LUMINARE în gravură se folosește pentru a afuma
ușor și regulat suprafața plăcii de metal acoperită cu
verni solid (fr. bougie, it. candela di cera, germ.
Kerze, engl. candle). I/. și verni	A.P.
LUNETA 1. Partea superioară a unui zid intersectat
de o boltă cu traseu semicircular sau frînt. Curba de
joncțiune poate fi marcată fie numai de unghiul format
de cele două suprafețe de zidărie, fie întărită cu un
arc formeret (fr. lunette, it. mezza luna, germ.
Stichkuppe). 2. Porțiune dintr-un zid sau dintr-un
panou, delimitată la partea superioară de arcul
descris de o arcadă cu traseu semicircular sau frînt
(I. de ușă, de portal, de altar etc.) (fr. lunette, it.
lunetta, lunettonne, germ. Lunette, engl. lunette).T.S.
luneta
Terre de Lorraine.
V.D.
LUN
268
LUNEVILLE Manufactură franceză de faianță,
întemeiată în 1731 de Jacques Chambrette, preluată
apoi de alți membri ai familiei sale; din 1788 pînă la
sfîrșitul sec. 19, aparține familiei Keller. fn prima
perioadă se imită piesele executate la Strasbourg și
Sceaux în epoca de înflorire a stilului rococo. Pe la
mijlocul sec. 18, producția se caracterizează prin
statuete (în special animaliere) cu forme extra-
vagante, figurine și grupuri realizate în porțelan
biscuit; se adoptă stilul englez al faianței de culoare
crem. Mărci: Chambrette â Luneville; K & C Luneville;
LUNGIME DE UNDĂ Una din coordonatele fizice
de bază ale culorii (alături de luminozitate și
saturație). Dacă o suprafață reflectă culoarea roșie, și
o percepem ca atare, suprafața respectivă a absorbit
radiațiile care corespund celorlalte șase culori ale
spectrului și a reflectat numai radiația cu l.d.u.
corespunzătoare rgșului. L.d.u. a unei radiații este
astfel factorul care determină chiar apariția, dar și
calitatea unei culori. în general suprafețele obiectelor
reflectă mai rar benzi înguste, precis delimitate, din
spectru. Ca urmare ochiul nu percepe o culoare pură,
ci nuanțe ale culorii pure care a fost afectată de
culorile alăturate în spectru (cu care s-a interferat).
L.d.u. dominantă a unei radiații, care dă chiar numele
culorii respective, poate fi măsurată colorimetric. L.L..
LUNILE ANULUI Reprezentări simbolice, alegorice
sau prin intermediul unor scene de gen („Muncile
anului") ale celor 12 grupaje de zile care alcătuiesc
un an. Cele mai timpurii îmbracă forma simbolică a
zodiacului. Se întîlnesc frecvent în miniaturi, sculptură
decorativă, mozaicuri parietale și pavimentare, picturi
murale, vitralii, tablouri independente (cu începere
din Renaștere — Pieter Bruegel cel Bătrîn, Pieter
Brueghel cel Tînăr), gravuri (Lucas Cranach cel
Bătrîn) (fr. Les Travaux des Mois, it. Lavori dei Mesi,
germ. Monatsbilder, engl. Labours ofthe Months).
T.S.
LUSTRA Corp de iluminat din diferite materiale
(metal, sticlă, cristal, ceramică, lemn, os), de forme și
dimensiuni variate, atîrnat de tavanul unei încăperi. în
Evul Mediu, I. este constituită din patru brațe
orizontale de lemn sculptat, așezate în formă de
cruce, sau din cercuri largi de fier prevăzute cu
locașuri — dispuse distanțat — pentru lumînări sau
alimentate cu ulei (cunună de lumini). în sec. 15,
caracterul decorativ se accentuează. L. flamande sînt
din alamă și au o tijă axială din care pornesc brațele;
tija este terminată printr-o bilă, un inel sau o statuetă. .
L. germane sînt din lemn sau din os și sînt în general
decorate cu trofee de vînătoare. La sfîrșitul sec. 16,
Veneția produce I. somptuoase din sticlă filigranată;
în sec. 17, I. olandeze cu mai multe rînduri de brațe
dispuse simetric față de tija centrală sînt foarte
prețuite. Către 1640 se răspîndesc I. confecționate
din cristal de rocă sau din cristal de Boemia. în
Franța, se dezvoltă în sec. 17 un nou tip de I., la care
din tija centrală pornesc brațe dispuse în coroană
orizontală. Uneori, I. sînt din bronz aurit și au un
singur rînd de brațe. Către mijlocul sec. 18,
dimensiunile devin monumentale și aspectul se •
diversifică: apar I. în formă de colivii, casete, prisme,
piramide etc., terminate cu pandelocuri din cristal, ■
care reverberează intens lumina. La începutul sec.
19, în timpul Directoratului și Primului Imperiu, I.
franceze au o linie mai simplă, amintind stilul antic:
amfore, lămpi romane, cununi cu.palmete. L. din
bronz negru, cu elemente din cristal șlefuit în formă
de perlă, de pară, de ace, de grăunte alungit, care
reflectă și intensifică lumina, sînt foarte răspîndite în
interioarele sec. 19; acum luminările încep să fie
înlocuite prin becuri electrice. în sec. 20, I. au o
utilizare din ce în ce mai restrînsă în locuințe, dar
dețin un loc important funcțional și decorativ în marile
săli de spectacol (fr. lustre, candelabre, it.
lampadario, lustro, germ. Kronleuchter, Lichtkrone, ,
engl. chandelier, crown of candles).	V.D.
LUSTRU 1. —> verni. 2. Luciu (efect produs de o .
suprafață care răsfrînge puternic lumina). ~ metalic,
strat subțire de metal (comun sau prețios) aplicat pe
suprafața pieselor de ceramică pentru a le da o
strălucire deosebită. Faianțele cu l.m. (de cele mai
multe ori stanifer) erau cunoscute în antichitate de
popoarele asiatice, de egipteni și de lumea
musulmană; în Europa, s-au fabricat în sec. 15-16 în
Italia (Deruta, Gubbio, Caffagiolo), Spania (Sevilla,
Malaga, Toledo), Olanda (Utrecht, Limburg), Anglia
(Swansea, Leeds, Newcastle, Sunderland). J.F.
Bottger fabrică la Meissen, către 1715, un porțelan cu
l.m. purpuriu. Ceramistul englez Josiah Wedgwood
folosește un l.m. argintiu aplicînd trei metode noi: —
piesa este cufundată într-o soluție metalică pentru a
se imita aspectul aurului, argintului sau cuprului, —
lustrul este aplicat prin imprimare și în al treilea rînd,
piesa este acoperită cu pictură cu l.m. (fr. lustre
metallique, it. lustro, germ. Liisterdekor, Schillerglanz,
engl. lustrous glaze, copper lustre). L.L. și V.D.
LUSTRUIRE în ebenisterie, operația de finisare
prin șlefuirea fină a suprafețelor (cu abrazive ca
pulbere de cuarț, cremene, piatră ponce sau hîrtie de
sticlă), apoi aplicarea de ceară (vegetală sau
minerală) — semilustruirea — sau de lacuri incolore
sau colorate (fr. lustrage, it. lustratura, germ.
Polieren, engl. glossing).	C.R. și A.N.
LUSTRUIREA AURULUI Operație care încheie
lucrările artizanale de poleire cu foiță de aur sau de
argint a unor suprafețe preparate cu poliment
(ambol). Lustruirea se realizează prin frecarea foiței
cu ajutorul unor scule speciale, ale căror vîrfuri sînt
rotunjite, extrem de netede și foarte dure (v. piatra
de lustruit și dinte). După Cennini, sclivisirea se
face numai în momentul în care foița, fără nici o urmă
de praf, este ușor jilavă, iar piatra de lustruit este
ușor încălzită prin frecarea pe o stofă curată. Artiștii
medievali dublau uneori foița fără nici un alt mordant;
a doua foiță se fixa prin simpla lustruire (după ce
fusese aplicată peste suprafața deja aurită și ușor
aburită prin răsuflare). L.a. are ca scop asigurarea
unei prize perfecte a foiței, evidențierea eventualelor
motive decorative și, desigur, obținerea unei străluciri
sporite, proprii acestui metal nobil.	L.L.
LUT -) argilă
LYON Renumit centru francez de ceramică și
mătăsuri. Activitatea faianțarilor este semnalată încă
LYO
269
din 1515; în sec. 16 ceramiști italieni din Florența,
Genova, Faenza și Urbino se stabilesc la L., unde
fabrică o faianță staniferă cu decor istoriat, foarte
asemănător celei de la Urbino. Decorul specific al
platourilor și cănilor produse la L. cuprinde și draperii
ca fundai al divinităților mitologice sau al unor scene
inspirate din Biblia de la Lyon. După o perioadă de
stagnare, manufactura cunoaște un nou impuls către
1733, cînd Joseph Combe și Jacques Mărie Ravier
pun bazele unei fabrici pentru care obțin privilegiu pe
o durată de 10 ani și care devine Manufactură regală.
Ornamentele preferate sînt preluate din decorul
specific manufacturii Moustiers (drapele, grotești);
faianțele patronimice se bucură de asemenea de
mare succes. Coloritul specific este un galben
monocrom. Industria mătăsurilor este cunoscută la L.
din sec. 15, dar apogeul ei se situează în sec. 18,
cînd atelierele le întrec pe cele italiene, a căror faimă
era de multă vreme recunoscută; specialitatea
manufacturii L. o constituie moarul și țesătura pentru
mobilier numită droguet, în care decorul este format
de firele de urzeală și bătătură din lînă și mătase. Cel
mai important creator de mătăsuri este Philippe de La
Salle (sfîrșitul sec. 18); acesta execută țesături
somptuoase pentru curțile franceză, spaniolă și rusă,
în timpul Marii Revoluții (1789) activitatea se reduce,
dar ia un nou avînt în timpul Primului Imperiu, cînd
Jean-Franțois Sony creează remarcabilele draperii .
destinate împărătesei Maria-Luisa. După intrarea în
uz, în 1801, a războiului mecanic inventat de Joseph-
Marie Jacquard din L. care permite, prin aplicarea
unor tehnici de lucru perfecționate, obținerea unor
produse superioare, industria mătăsurilor cunoaște o
dezvoltare extraordinară. L. se bucură și azi de
același renume ca în trecut, lucrînd atît pentru statul
francez, cît și pentru comenzi particulare venite din
lumea întreagă.	V.D.
St
MACCHIAIOLI (it. macchia, pată) Denumire a
grupului de artiști italieni constituit între 1850-1880
(Giovanni Fattori, Telemaco Signorini, Adriano
Cecioni, Diego Martelli), care, combătînd acade-
mismul și convențiile artistice tradiționale, au susținut
și practicat o artă ce urmărea să redea, prin pete
(macchia) mai vii de culoare, percepția directă a
realului. Accentul pus pe culoare, pe spontaneitatea
actului de creație, pe inspirația nemijlocită din natură
— de aici predilecția pentru peisaj — îi apropie de
impresioniștii francezi, pe care i-au salutat, de altfel,
cu entuziasm.	M.P.
MACHETA 1. Reprezentare pictată, mai mult sau
mai puțin fidelă, a imaginii unei biserici, ținută în mîini
de donatori sau de ctitori în tablourile votive. Tipul de
reprezentare este foarte vechi (Bazilica din Porec
Parenzo, mijlocul sec. 6), fiind frecvent atît în aria
bizantină, cît și în cea occidentală. M. figurate în
tablourile	votive din Moldova au	servit la
reconstituirea tipurilor de acoperișuri articulate
originale,	ale acestor monumente	(Voroneț,
Moldovița). Există și m. sculptate, care apar în cazul
tablourilor votive constituite în statui sau reliefuri
(cîteva în Armenia medievală, sec. 10-13). 2.
Proiectul unei lucrări de sculptură monumentală,
turnat în ipsos. Realizat la o anumită scară, redă
tema însumînd toate elementele compoziției și ale
ansamblului, în cele mai mici detalii (fr. maquette, it.
macchietta, modelletto, germ. Modellentwurf, engl.
clay model, sketch model); ~ de arhitectură, model
redus la scară al unui edificiu (sau chiar al mai
multora, pînă la scară urbană), realizat în scopul
studiului (volume, raporturi optime între părți, soluții
de adoptat etc.) sau cu rol demonstrativ ori educativ
(m. unei cetăți, a unui oraș etc., expuse într-un
muzeu) (fr. maquette d'architecture, it. modelio
plastico, germ. Modell).	T.S. și C.R.
MACHSOR în cultul iudaic, carte de rugăciuni
care, în Evul Mediu, era ilustrată. Din sec. 13-14
datează cîteva exemplare de m. cu miniaturi,
cuprinzînd un repertoriu iconografic zoomorf (cerbi,
elefanți, lei) predominant simbolic, influențat de
ilustrația cărților religioase și laice creștine (M. Jakob
ben Senior, Hammelburg, Germania, 1348, M. Jacob
ben R. Jehuda, Germania, sec. 13-14). A.P.
MACROFOTOGRAFIE Fotografie în care zona
supusă examenului științific al operei apare mărită de
cîteva ori. M. facilitează studiul craclurilor, tușelor,
semnăturilor, al unor detalii, accidente etc. L.L.
MADRASA Școala islamică atașată unei moschei
sub forma unei curți închise.	I.C.
MAESTA în iconografia Prerenașterii italiene,
temă reprezentînd glorificarea Măriei ca mamă a lui
lisus Hristos. Fecioara este așezată pe un tron cu
spătar înalt, înconjurată sau nu de îngeri, ținînd pe
genunchi pe copilul lisus care binecuvîntează. Cele
mai celebre picturi reprezentînd această temă sînt
datorate lui Cimabue și Duccio (fr. Vierge en Majeste,
it. Madonna in trono, germ, thronende Madonna, engl.
Madonna of Majesty, Virgin enthroned). T.S.
MAESTRU (it. maestro) Creator marcant, a cărui
operă demonstrează o mare înzestrare, experiență
profesională, capacitate analitică și sintetică, semni-
ficație. M. este un deschizător de orizonturi stilistice
noi. (Odinioară, m. era un titlu atribuit, neoficial, pro-
fesorilor de desen, muzică, dans etc. Modificat sub
forma maistru, termenul este folosit curent în
profesiunile artizanale, ca și în domenii extra-
artistice.)	L.L.
MAFORION (gr.) Văl amplu, preluat din vesti-
mentația matroanelor romane, care, în reprezentările
pictate și sculptate, acoperă capul și înfășoară
întregul corp al femeilor sfinte care au trăit în vremea
începuturilor creștinismului. Este piesa vestimentară
principală care caracterizează imaginile Maicii
Domnului din arta bizantină și de tradiție bizantină,
avînd de regulă o culoare întunecată (albastru sau,
mai rar, vișiniu închis).	T.S.
MAGENTA 1. Culoare-lac de un roșu purpuriu
deschis (colorant sintetic). 2. Denumire standard
pentru un violet roșiatic, cunoscut în cromatologie și
sub numele de violet de Magenta.	L.L.
MAGI, CEI TREI ~ în iconografia creștină, motiv
din ciclul Nașterii lui Hristos, figurînd trei bărbați (în
arta occidentală, de rase diferite) care simbolizează
civilizația Răsăritului, ce vin, călăuziți de o stea, să
se închine copilului lisus nou născut. în iconografia
răsăriteană cea mai frecvent reprezentată este scena
Drumul m. (în pictura murală face parte din Acatist),
în timp ce în Occident este obișnuită închinarea m.
(tablouri celebre de Rogier van der Weyden, Hans
Memling, Hugo van der Goes, ca și nenumărate
panouri de altar gotice tîrzii, — unul, de o mare
frumusețe, este cuprins în polipticul din Biertan, jud.
Sibiu, 1483) (fr. Mages, it. Magi, germ, die heiligen
drei Konige, die drei Weisen des Morgenlandes, engl.
Magi, the Eastern Kings).	T.S.
MAG1STER OPERIS (lat.) Termen medieval care
desemna persoana însărcinată să conceapă planurile
și să dirijeze execuția unei mari construcții (catedrală,
biserică de oraș sau de mînăstire, primărie, casă
reprezentativă, castel etc.). Foarte des aceste
persoane rămîneau anonime sau erau cel mult
desemnate prin prezența unor semne de meșter. Deși
documentele transmit uneori numele acestora, este
adesea dificil — în lipsa specificărilor exprese — a li
se atribui cu certitudine o operă sau alta (fr. maître
d'oeuvre, it. maestro dell'opera, germ. Werkmeister,
engl. foreman, mașter mason, mașter of works). T.S.
MAHON Lemn exotic cu structură densă,
rezistentă cariilor, de culoare roșcată, brun-aurie,
provenind din America Centrală (Honduras), America
de Sud (Brazilia), Insulele Antile și unele regiuni din
Africa și Australia. Cunoscut în Europa de la sfîrșitul
sec. 16, prin navigatorii englezi, m. este folosit în
construcțiile navale și pentru mobilierul corăbiilor. Din
sec. 18 este importat prin Compania Indiilor în Anglia
și Franța, sub formă de lemn masiv. Prin diversele
sisteme de tăiere a buștenilor, furnirurile obținute
prezintă aspecte variate (ondulat, moarat, cu noduri,
cu flame, pestrițat, satinat), apreciate de ebeniști în
confecționarea mobilierului de lux. în decursul sec.
18-19, lemnul de m. este specific stilurilor
Chippendale și Adam (Anglia), Ludovic XV, Ludovic
XVI, Empire, Restaurație, Ludovic-Filip (Franța). La
începutul sec. 20, se importă, mai ales din Africa, o
specie de m. mai puțin dur și de un colorit mai
deschis. Tot acum apar și imitațiile de m. realizate
din lemn de cireș sălbatic, colorat cu o soluție roșie
MAK
271
extrasă din rădăcină de garanță în amestec cu sucul
taninos obținut din coaja roșcată a unui copac
originar din Mexic (campeche). Criteriul cunoașterii
furnirurilor autentice îl constituie grosimea (cca 2
mm), foilor tăiate manual cu fierăstrăul, ca și desenul
tipic fibrelor și coloritul cu intense reflexe roșcate.
Sin. acaju (fr. acajou, it. acagiu, legno di mogano,
germ. Mahagoni, engl. cashew mahogany). C.R.
MAICA DOMNULUI ÎNDURĂTOAREA Eleusa
MAIGELEiN (germ. Magel, Mădchen, fetiță) Vas
pentru băuturi, folosit în sec. 15-16 în ținuturile Ri-
nului, de formă conică, cu pereții scunzi și ornamen-
tați cu motive geometrice. Termenul desemnează,
uneori, și pahare din argint, de diferite forme. V.D.
MAISTOR în terminologia medievală din Țara
Românească, termen derivat probabil din magister
(venit prin filieră sîrbă?) și avînd aceeași semnificație
cu Magister operis. Termenul apare prima dată pe o
bandă pictată de la bolnița Mînăstirii Cozia (1542) în
forma Maxim maistor. însoțind numele lui Stoica, m.
apare de mai multe ori sculptat pe ancadramente și
pe alte elemente arhitecturale din ansamblul de la
Golești, jud. Argeș, 1640-1646.	T.S.
MAIOLICĂ Faianță italiană acoperită cu glazură
plombiferă, realizată în epoca Renașterii și inspirată
din olăria importată din insulele Baleare, unde activau
meșteri arabi și spanioli. Platourile de dimensiuni
mari, cu decor policrom, uneori cu reflexe metalice,
confecționate în atelierele italiene (Deruta, Faenza,
Gubbio, Urbino, Casteldurante), amintesc prototi-
purile orientale. Epoca de apogeu a m. coincide cu
prima jumătate a sec. 16. Termenul (derivat din
numele insulei Maiorca) se aplică, prin extensie, și
unor produse ceramice executate în Țările de Jos,
Franța, Anglia etc. (fr. majoiique, it. maiolica, germ.
Majolika, engl. majolica).	V.D.
MAJESTAS DOMINI Temă iconografică catolică,
semnificînd apariția lui Hristos la sfîrșitul lumii (în
cadrul Judecății de apoi), ca și glorificarea lui. Hristos
este reprezentat într-o mandorlă, așezat pe un
curcubeu, cu două săbii care îi ies din gură. Are două
variante iconografice: a. imaginea lui Hristos singur;
b. M.D. în tetramorf: Hristos este înconjurat de
simbolurile celor patru evangheliști. Tema este foarte
frecventă în arta romanică și gotică (pe portalurile
unor catedrale, în pictura murală). Cea mai veche
reprezentare din Transilvania se află în conca absidei
bisericii evanghelice din Homorod (c. 1300). V. și
lisus în glorie	T.S.
MAKEM0N0 Pictură japoneză executată pe
mătase ori pe hîrtie, în tehnici pe bază de apă. De
forma unui dreptunghi dispus cu latura lungă pe
orizontală, m. are fixate la marginea de sus și de jos
cîte o stinghie subțire, pe care poate fi înfășurat. L.L.
î
MAL
272
„MALADIILE" VERNIULUI Degradări ale verni-
surilor finale. Din cauze diverse (cum ar fi natura
rășinilor încorporate, aplicările premature sau
incorecte, ambianța insalubră, procesul natural de
îmbătrînire etc.), verniurile de protecție devin cu
vremea asemenea unor geamuri murdare, craclate și
întunecate; așezate deasupra tablourilor, le afectează
lizibilitatea și, nu o dată, materia picturală. Nu avem
de-a face cu impurități superficiale ori cu simple
zgîrieturi, ci cu degradări în masă ale verniului. Cele
mai importante sînt: înălbăstrirea (fr. bleuissement),
mucegăirea și imbătrînirea. Prima, înălbăstrirea,
specifică verniurilor preparate din rășini moi, se
datorează aplicării ior într-o atmosferă umedă și rece
sau păstrării tablourilor în ambianțe insalubre; apare
ca un voal albăstrui, distribuit în parcele mici sau
răspîndit peste întreaga suprafață; poate evolua lent
sau poate stagna total, dar netratat, voalul se poate
transforma în mucegai. A doua boală, mucegaiul,
este astfel o etapă avansată a primeia; velatura se
grizează, devine alburie, apoi pulverulentă, iar uneori
este atacat și stratul de culoare, care prinde un
mucegai gălbui, evoluînd spre brun-negru (putînd fi
afectată și pînza). A treia boală, imbătrînirea, este
rezultatul unui proces natural, desfășurat lent, în care
stadiile succesive sînt îngălbenirea și întunecarea,
craclarea și pulverizarea. Pentru fiecare din m.v.
restauratorii recurg la proceduri diferențiate — de la
controlul (refacerea) microclimatului convenabil sau
tratamente locale cu diverși solvenți, pînă la încer-
carea de regenerare a verniului'sau la devernisări
mai mult sau mai puțin avansate.	L.L.
MALAHIT (gr. malakos, moale) 1. Piatra naturală
(carbonat de cupru) care are diferite nuanțe de verde,
cu zone concentrice sau longitudinale, și care se
poate tăia și lustrui. în sec. 19, din m. se
confecționau casete, cupe, veselă etc. (fr. malachite,
it. malachite, germ. Malachit, Kupferspath, engl.
malachite). 2. Pigment verde natural obținut din
mineralul m., cu un ton palid și rece, alteori gălbui.
Pare a fi cunoscut și folosit începînd cu antichitatea
latină (cînd, după Vitruviu, se numea chrysocolla).
Una din cele mai populare culori verzi medievale
(numită verde azzurro), m. este un carbonat bazic de
cupru care rezistă bine doar liber și mai puțin în
amestecuri. Astăzi se produce și pe cale chimică.
Alte nume: verde (de munte, de Spania, malahit,
mineral, natural, unguresc), azzurro verde della
Magna etc.	V.D. și L.L.
MALSTOC (germ. Malstock) Vechi instrument din
recuzita tradițională a pictorului, constituit dintr-o
baghetă subțire de lemn, lungă de aprox. un metru,
terminată la capătul de contact cu tabloul printr-o
mică sferă învelită în tifon, piele etc. Cînd îl folosește,
pictorul ține m. rezemat oblic fie pe suprafața, fie pe
marginea pînzei, sprijinindu-și de el mîna în care ține
pensula (pentru mai multă siguranță). Uneori impro-
vizat, instrumentul este folosit nu o dată și în zilele
noastre, de obicei pentru execuția detaliilor. L.L.
MANDORLA Vechi simbol mistic pentru lumină.
Formă geometrică realizată din două arce de cerc
secante (ca o migdală), semnificînd slava cerească în
care apare lisus Hristos în glorie sau ca judecător în
scena Judecata de apoi. Este figurată fie ca un halou
luminos vertical, fie ca o succesiune de segmente de
cerc verticale diferit colorate (fr. mandorle, it.
mandorla, germ. Mandorla, Glorienschein, Mandel-
glorie, engl. mandorla, almondshaped glory). T.S.
MANDRINĂ Instrument pentru fixarea acului de
gravat (fr. mandrin, it. punterolo, germ. Docke, engl.
mandrei).	A.P.
mandrină
MANDYLION Temă iconografică avînd la bază
legenda regelui Abgar din Edessa care a primit o
imagine a lui Hristos, imprimată după propriul chip al
acestuia, pe o bucată de pînză. Este o reprezentare
pictată a capului lui lisus văzut strict frontal, cu nimb
cruciger, pe fundalul unei pînze albe. Este
considerată una dintre imaginile achiropoiete. M. face
obiectul unor mici icoane plasate, uneori, în axul
iconostasului, deasupra ușilor împărătești, al unor
panouri murale plasate în cheia arhivoltei arcului
mare estic al naosului sau al unor icoane inde-
pendente de tradiție rusă. Sin. Vera Icon, imagine
adevărată. Se înrudește cu tema Năframa Veronichii,
apărută, în sec. 12-13, în Occident, o dată cu I
definirea ciclului Calvarului.	T.S.
MANECHIN Figură folosită de artiști ca model —
mai ales în trecut — care reproduce relativ fidel, la o
scară naturală sau la una mult mai redusă, forma
corpului uman (bărbat sau femeie), Ori a unui animal
(cu precădere calul), executată din lemn, din ceară,
iar astăzi din materiale plastice. M. pot simula
atitudini statice sau dinamice sugestive, pot fi divers
drapate, îmbrăcate în costume de epocă etc. M. au
slujit nu o dată maeștrilor de demult pentru studiul
personajelor drapate, pentru vestimentația unor
modele ilustre, pentru redarea unor scene cu cai în
mișcare și chiar pentru studiul luminii și umbrei (fr.
mannequin, it. manichino, germ. Gliedermann,
Malerpuppe, engl. lay-figure).	L.L.
MANIERĂ ÎN CREION Procedeu de gravură în
verni moale, prin punctare cu sau fără acid, creîn-
du-se efectul unui desen în creion (fr. maniere de
crayon, it. incisione a matita, germ. Crayontechnik,
engl. chalk-manner, crayon manner).	A.P.
MANIERĂ NEAGRĂ Variantă a gravurii pe metal, a
cărei tehnică constă în acoperirea plăcii (de obicei
cupru) cu o rețea deasă de linii punctate în toate
MAN
273
evoluțiile și trăirile psihice mai presus de concordanța
cu percepția senzorială. Ele sînt și mai evidente în
pictura lui Tintoretto și încă mai mult în cea a lui El
Greco, în care culoarea devine reflexul unor stări
sufletești independente de observația și redarea
naturii, iar figurile alungite, emaciate, cu priviri
extatice și mîini nervoase evidențiază o viață
lăuntrică plină de patetism. Ernst Gombrich introduce
în mod sugestiv în caracterizarea operelor de artă
manieriste ideea de „formă perturbată". Tulburarea
formelor clasice, destrămarea imaginii armonioase,
idealizate, a lumii, promovată de clasicismul renas-
centist, senzualismul accentuat, emoționalitatea mai
liberă care iau locul orientării precumpănitor rațio-
naliste a Renașterii, autonomizarea crescîndă a
mijloacelor de expresie — formă, culoare — față de
realitatea exterioară, conștiința relativității cunoașterii
obiective revin ca laitmotive în studiile mai recente
consacrate m. Li se adaugă, pe măsură ce m.
evoluează șl se ramifică, tendința de artificializare a
formei, repulsia față de orice sistem, sporirea
ambiguității structurilor formale, apariția unor ele-
mente ludice și fantastice (montajele de obiecte ale
lui Arcimboldo). Se accentuează tendința de a șoca,
de a încifra sensurile operei, de a opune arta naturii,
înclinația spre straniu și extravagant, spre erotismul
artificios, spre vizionarism și spre suprarealul
miraculos (meraviglioso). Spațiul pictural devine
instabil, fără limite clare, compoziția se desfășoară în
diagonală sau în spirală, eclerajul este neliniștit,
tonalitatea generală devine disonantă, figurile se
distorsionează, par labile, abulice. Exponenții prin-
cipali, în proporții desigur diferite, ai acestor transfor-
mări sînt în Italia Parmigianino, cu grația lui
suprarafinată, J.Pontormo, D.Beccafumi, apoi
Primaticcio și Rosso Fiorentino, care se alătură Școlii
de la Fontainebleau, artiștii de la curtea din Praga a
împăratului Rudolf (B.Spranger, G.Arcimboldo,
R.Savery) și, evident, deasupra tuturor ca valoare
artistică, El Greco și Tintoretto. în arhitectură și artele
aplicate sînt semnificative devierile de la formele
tectonice echilibrate, tensiunile ce apar între ele-
mentele structive și cele ornamentale, accentuarea
elementului teatral (Teatro Olimpice de A.Palladio și
V.Scamozzi), exuberanța ornamenticii ce ia forme
fantastice, neașteptate, contrastante. în interiorul
palatelor — edificii predilecte în această epocă — se
multiplică programele decorative, apoteotice (Daniele
da Volterra, F.Zuccaro), alegorice. Max Dvorak, care
a definit cele mai multe dintre trăsăturile carac-
teristice esențiale ale m., are totodată meritul de a fi
observat că ele reapar și sînt duse pînă în ultimele lor
consecințe în arta suprarealistă a sec. 20, cu
viziunea ei alienantă, cu revalorizarea principiilor
compoziției alcătuite din fragmente desprinse din
realități diferite (principiul montajului), precum și
faptul că asemenea reformulări ale concepției și
limbajului artistic se produc în acele faze ale istoriei
spirituale europene în care ordinea și echilibrul do-
bîndite peste o clipă se clatină și devin problematice.
direcțiile, cu ajutorul balansoarului. Absorbirea de
cerneluri de o placă astfel pregătită, produce efectul
unor negruri adînci și catifelate. Pentru a se obține
porțiuni mai deschise, locurile respective de pe
suprafața asprită se netezesc, prin strivirea grenului
cu ajutorul brunisorului și răzuitorului. Astfel apare
modelajul, prin efecte diferențiate de ton și lumină.
Linii în această tehnică se obțin prin intervenții cu
burinul. ’ Asemănîndu-se ca înfățișare cu acvatinta,
ale cărei procedee le și folosește uneori, m.n. este
foarte potrivită la reproducerea picturilor, și a fost
mult utilizată în acest scop de gravorii englezi din
sec. 18 și 19, punînd astfel în circulație opere celebre
de Reynolds, Gainsborough, Raeburn. Originea m.n.
se află în Germania, în sec. 17 de unde s-a răspîndit
îndeosebi în Olanda și Anglia, dar și în Franța. La
sfîrșitul sec. 19 și începutul sec. 20, artiști din Europa
Centrală au reluat această tehnică (austriacul Emil
Orlik, cehul Max Svabinsky). Dificilă de realizat, m.n.
este rar întrebuințată în arta modernă, preferată fiind
acvatinta, cu efecte de calitate și de lumină asemă-
nătoare. Autenticitatea m.n. se detectează privind cu
lupa urmele lăsate de balansoar. Sin. mezzo-tinto (fr.
maniere noire, it. incisione a maniera nera, incisione
a fumo, mezzo-tinto, germ. Mezzotintmanier, Schab-
kunst, Schwarzkunst, engl. mezzotint engraving).
A.P.
MANIERISM Denumire dată încă din sec. 18 unor
tendințe ale artei italiene dintre anii 1530-1580.
Termenul derivă din noțiunea de „manieră", înțeleasă
ca sinteză a trăsăturilor individuale ale artei unui
artist, dar extrapolată, cu sensul general de stil, la
epoci întregi din istoria artei italiene: maniera graeca,
pentru arta dominată de influențe bizantine, maniera
tedesca pentru gotic și, în sfîrșit, buona maniera
moderna — în opoziție cu vecchia —, cum a denumit
G. Vasari în terminologia lui sistematizată Renaș-
terea (rinascita), pe care o considera momentul
culminant al unei întregi evoluții istorice, înzestrînd-o
cu calitățile cele mai înalte la care poate accede un •
artist: ordinea, măsura, desenul desăvîrșit.
Proclamarea supremației unor asemenea principii a
declanșat, în cadrul m„ două atitudini contradictorii:
una conservatoare, de acceptare necondiționată și
deci de imitare și reeditare, în forme edulcorate,
lipsite de energia și vitalitatea lor originară, a
modelelor ideale ale Renașterii — repetitivitatea,
pastișa rămînînd pînă astăzi conotații peiorative ale
manierei și m. —, cealaltă, de opoziție mai mult sau
mai puțin radicală și polemică față de închistarea în
dogme și principii imuabile. In mod paradoxal, deși -
devenită ambiguă și considerată pe drept cuvînt
inadecvată, denumirea de m. a fost menținută și după
ce studiile aprofundate ale lui Max Dvofăk au pus în
lumină fenomene mult mai complexe și mai profunde
apărute, în perioada sus-amintită, în arta italiană și
europeană. Simptome ale m., în noua lui accepțiune,
sînt detectate în opera tîrzie a lui Michelangelo. (Prefă
Rondanini), străbătută de o concepție care pune
MAN
274
Nu este de aceea greșită afirmația, tot a lui Dvorak,
că m. depășește limitele epocii istorice în care a
apărut, căpătînd, ca una din atitudinile spirituale
fundamentale ale omului, „o însemnătate constructivă''
și pentru întreaga epocă modernă. IZ. și îl. 26-28M.P.
MANIPULUM (lat.) Piesă de cult catolică, făcînd
parte din veșmintele liturgice. Are forma unei fîșii
lungi de cca 60 cm, confecționată din același material
ca și casula, adesea brodată, purtată de preot la
încheietura mîinii stîngi, cu extremitățile atîrnînd liber.
Scoasă din uz în ultimele decenii. Se păstrează
cîteva piese valoroase transilvănene din sec. 16-18.
Are semnificație similară mînecuțelor din cultul
ortodox (fr. manipule, it. manipolo, germ. Manipel,
engl. maniple).	T.S.
MANSARDĂ Spațiu de locuit situat la nivelul
acoperișurilor înalte cu pantă frîntă, compartimentat
în una sau mai multe încăperi, bine luminate, al căror
plafon este adesea înclinat, urmînd linia șarpantei
învelitorii. Denumirea provine de la numele
arhitectului francez Fr.Mansart (1598-1666),
considerat inventatorul acestui mod de a folosi spațiul
(fr. mansarde, it. soffitta, germ. Dachkammer,
Dachzimmer, engl. attic, garret).	T.S.
MANTIE Veșmînt de forma unei pelerine de
ceremonie, lungi și largi, deseori cu glugă, prins în
față cu o fibulă sau cu o pafta, care învăluie corpul,
fiind purtat peste haine de personaje laice sau sacre
în iconografia antică, medievală etc. Este un atribut al
regalității (m. regală), fiind confecționată din materiale
scumpe, dublată sau numai bordată cu blănuri
prețioase (hermină) (fr. mante, manteau, it. mantello,
germ. Mantei, engl. cloak).	A.N. și T.S.
MANTILA 1. Eșarfă lungă din mătase sau dantelă,
neagră sau albă, purtată de femei pe cap și pe umeri
încă din sec. 16, în Spania, și păstrată astăzi în
portul popular. 2. Pelerină scurtă (pînă la genunchi,
talie sau coate) purtată, din sec. 18, de femei în
Europa (fr. mantiile, mantelet, it. mantiglia,
mantellina, germ. Schleiertuch, Umschlagtuch, engl.
mantilla).	A.N.
MANUEL1N, STIL ~ Stil arhitectonic care poartă
numele promotorului său, regele portughez Emanuel I
(1495-1521). Dominante sînt mai întîi influențele
goticului tîrziu — evidente la portaluri, la arcade și la
bolți, cu nervuri ce se împletesc luxuriant —, pentru
ca, treptat, ornamentica să se inspire mai ales din
natură, iar în ultima fază — spre mijlocul sec. 16 —
să apară tot mai multe forme renascentiste. M.P.
MANUSCRIS MINIAT ilustrație, inițială,
miniatură
MARCASIT Sulfură de fier de culoare alb-gălbuie
sau verzuie, care se găsește în filoane și în unele
roci sedimentare. Se poate lustrui. Folosit în sec. 16
la confecționarea oglinzilor și la ornamentarea
mobilierului; în epoca noastră se execută din m.
bijuterii fără valoare deosebită (fr. marcassite, it.
marcassita, germ. Markasit, Schwefelkies, engl.
marcasite).	V.D.
MARCA în ceramică, semn convențional format din
inițiale, monograme, nume, simboluri, aplicate pe
piese, care permit identificarea manufacturii și uneori
precizarea numelui artistului și a datei de fabricație.
Marcarea pieselor ceramice este preluată în Europa
de la chinezi; practicată în antichitate, semnalată
sporadic în sec. 15-16, devine o obligație în sec. 17,
în Italia. în Germania, prima manufactură care adoptă
o m. este Meissen (Saxonia), în 1724. în Franța,
marcarea începe în 1766, iar în Olanda, la Delft, în
1768. M. pot fi aplicate prin incizare, imprimare, pictare
etc., fie sub glazură, fie pe glazură. M. a fost adoptată
pentru a garanta autenticitatea pieselor (fr. marque,
it. marca, germ. Zeichen, engl. mark).	V.D.
MARCHETĂRIE în ebenisterie, tehnică de
decorare a panourilor de lemn mobile (plăci, lambriuri
etc.) prin acoperirea cu o compoziție alcătuită din
bucățele de placaj din esențe diferite, variind ca ton
și culoare. Cel mai simplu procedeu constă în
aplicarea modelului desenat pe hîrtie peste două foi
de placaj diferit colorate, suprapuse și decuparea lor
deodată, inversînd apoi fragmentele, pentru a obține
două panouri de m. (pozitiv și negativ), care sînt lipite
pe suporturi. Inventat în Evul Mediu și perfecționat în
Renaștere, procedeul a fost folosit în sec. 17 de
meșterii olandezi pentru compozițiile florale, reluate
de decoratorii francezi. Aceștia au adoptat altă
paletă, lemn negru (abanos sau păr înegrit), baga și
cositor, ca în mobilele create în Franța de C.Boulle.
în sec. 18, numărul esențelor autohtone și exotice a
crescut (nuc, cedru, măslin, arțar, abanos, palisandru
etc.), adăugîndu-se și lamele de corn, os, fildeș (de
creatori precum Riesener, Crescent, Oeben etc.).
Motivele decorative au variat conform stilurilor, de la
jocuri de fond (pătrate de șah, romburi etc.) și efecte
de trompe l'oeil (cuburi văzute în perspectivă), la
pictura în lemn, transpunînd tablouri (peisaje, scene
istorice etc.). La sfîrșitul sec. 19, au fost imitate
mobilele vechi utilizîndu-se noile resurse ale tehnicii,
ca mașinile inginerului Petitpass, metodele vopsirii
lemnului pe loc, procedeele chimice de colaj și
derulajul unor foi extrem de subțiri (0,15 mm) (fr.
marqueterie, it. tarsia, certosina, germ. Marketerie,
Einlegearbeit, Certosinamosaik, engl. marquetry); -
de sticlă, sticlărie decorativă inventată de Emile
Galle (1846-1904), către 1887, inspirată de m. în
lemn. Bucăți de sticlă de diferite forme și culori
contrastante sînt introduse în masa sticlei, a cărei
suprafață rămîne plată. Piesele încrustate pot fi
gravate sau sculptate, ceea ce conferă un plus de
ornamentare obiectelor respective. C.R. și V.D.
MARIEBERG Manufactură suedeză de faianță și
porțelan, situată în apropierea orașului Stockholm.
înființată în 1758-1759 și reconstruită, după un
incendiu, în 1760, M. își încetează activitatea în
1788. Fondatorul manufacturii, Johann Eberhard
Ludwig Ehrenreich, apelează la specialiști de la
Mennecy și Copenhaga pentru a iniția și fabricarea
porțelanului, ceea ce s-a realizat în 1766, deși
producția principală prin care se remarcă M. este
faianța. Piesele — vase globulare, supiere, platouri
— au culori de o mare intensitate: verde smarald,
roșu tare, negru, violet. Se folosește și tehnica
picturii în camaieu. Producția cuprinde 3 perioade,
numite, după conducătorii respectivi: 1. Ehrenreich
ț1760-1766), cînd predomină stilul rococo scandinav,
iar nota caracteristică o reprezintă butoanele capa-
MAR
275
celor în formă de pește, crab sau pasăre; 2.
Berthevin (1766-1769), cînd se împrumută elemente
decorative din ceramica franceză (cupidoni, flori
grațioase, motive imprimate prin transfer, în negru,
roșu sau brun închis); 3. Sten (1769-1784),
caracterizată prin producția de vase în stil clasic,
platouri cu bordură ajurată, chinoiseries și figurine
care amintesc personajele din tablourile lui Frangois
Boucher. Mărci: E cu coroană deasupra (perioada
Ehrenreich); B cu coroană deasupra (perioada
Berthevin); Sten și dedesubt MB (de la Marie-Berg)
(perioada Sten).	V.D.
MARINĂ Pictură sau desen care reprezintă imagini
dominate de largile deschideri ale mării, de lumea
acvatică. Caracterizate prin linia orizontului marin,,
formatul acestor lucrări este un dreptunghi mai mult
sau mai puțin alungit, dispus pe orizontală.
(Standardizarea internațională a șasiurilor prevede o
categorie specială, proporțională adecvat, numită
„marină"). Genul este abordat de multe personalități
marcante ale istoriei picturii: Ciaude Lorrain,
Francesco Guardi, Canaletto, William Turner, John
Constable, Ciaude Monet, Camille Pissarro, Raoul
Dufy, Gheorghe Petrașcu etc.	L.L.
MARJĂ Marginea, bordura plăcii de gravat, finisată
după gravare, ca să nu taie hîrtia la imprimare (fr.
marge, it. margine, germ. Rând, engl. margin). I.P.
MARLI sau MARLY (fr.) Termen ce denumește
marginea interioară a unei farfurii sau a unui platou
din ceramică; poate fi bogat ornamentată (de
exemplu faianța de Rouen din sec. 18, decorată cu
motive de arabesc, de feronerie, dantelă etc.) sau
subliniată de un filet colorat, adesea auriu. V.D.
MARMORAT în ceramică, aspect asemănător cu
acela ai marmurii sau al agatei, obținut prin introdu-
cerea în pastă a una sau două culori. Procedeul, cu-
noscut de olarii din Asia (piesele chinezești executate
în epoca T'ang, 618-907, au o mare valoare artistică),
a fost preluat de romani în sec. 1 și practicat mai
tîrziu în Anglia (Fulham, sec. 17, Staffordshire,
sfîrșitul sec. 18), în Franța (Orleans, sec. 17-18,
Sarreguemines, sec. 18), în Suedia (Marieberg, sec.
18). Termenul se folosește și în legătoria de carte
(file cu tranșă m.)(fr. marbre, it. marmorizzato, germ.
marmoriert, engl. marbled).	V.D.
MARMURĂ 1. Rocă de formație metamorfică,
dură, cristalizată, compusă din calcit ori dolomit și
magneziu, albă sau colorată (roz, roșu, cenușiu,
verde, negru). M. albă, cu granulație fină, căpătînd
prin șlefuire un aspect strălucitor, este un material
preferat din antichitate de sculptori și arhitecți. în
Grecia, din perioada arhaică este cunoscută m. de
Pentelic, albă sau în nuanțe cenușii palide, extrasă
din Muntele Pentelikon, în apropierea Atenei, folosită
și în statuara Parthenonului. M. de Păros (insula din
arhipelagul Cicladelor), albă, cu structura zaharoidală
MAR
276
lucioasă, este utilizată în construcții de temple și
lucrări de sculptură. în Italia, m. de Carrara (în
apropierea orașului Pisa din Toscana), cu granulație
fină, compactă, albă translucidă, uneori în nuanțe
crem, este renumită din antichitate pînă în zilele
noastre. Un mare număr din operele lui Michelangelo
sînt sculptate în acest material. în Franța, m. albă și
alte varietăți colorate provin din Munții Pirinei. în
Belgia se găsește m. neagră recunoscută pentru
marea ei duritate. în țara noastră, m. translucidă,
colorată, pentru lucrări statuare, se extrage în carie-
rele din Transilvania (Alun, Luncani, Rușchița), la
Moneasa și Vașcău, în Munții Apuseni (fr. marbre, it.
marmo, germ. Marmor, engl. marble). ~ artificială,
imitație de m. din stuc, albă sau divers colorată (fr.
marbre factice, it. scagliola, finto marmo, germ.
kunstlicher Marmor, Gipsmarmor, Stuckmarmor, engl.
artificial marble). 2. Material de umplutură de culoare
albă, care, transformat în granule mărunte sau praf,
se introduce în unele tencuieli de suprafață ale
frescei, cărora le conferă luminozitate și densitate. îl
găsim amestecat și în pastele uleioase ale unor artiști
contemporani care urmăresc sporirea valorilor tactile
ale suprafețelor pictate. (Din punct de vedere tehnic,
amalgamul este incert ca durabilitate.) 3. Unul din nu-
mele vechi ale pietrei de frecat culorile. C.R. și L.L.
MARQUISE (fr.) 1. Inel creat în sec. 18 (stilul
Ludovic XVI), format dintr-o verigă simplă, cu un
ornament alungit, avînd în centru o piatră înconjurată
de mici diamante încadrate în email negru sau de
culoare foarte închisă, pentru a erea contraste de
lumină și de umbră. 2. Fotoliu de dimensiuni mari,
pentru două persoane. V. și berjeră. 3. Acoperiș din
sticlă prins într-o armătură metalică și plasat
deasupra intrării principale a unei case, pentru a
proteja intrarea de intemperii.	V.D.
MARSILIA Centru francez de faianță înființat în
sec. 17 în urma descoperirii unor zăcăminte de argilă
în apropierea orașului M. în 1750 existau zece
ateliere de primă importanță care au activat pînă la
începutul sec. 19. Piesele executate la M. la sfîrșitul
sec. 17 și începutul sec. 18 sînt influențate de
producție manufacturilor Nevers, Moustiers și Rouen.
La mijlocul sec. 18, ceramiștii marsiliezi creează un
decor original specific, foarte variat, adaptat formelor
stilului rococo, axat pe marine, flori, fructe, păsări,
cochilii, pești; gama de culori cuprinde nuanțe de
verde, galben, albastru-peruzea. Nota specifică a
producției o constituie compoziția asimetrică ce
acoperă întreaga suprafață a platourilor; bordura,
care comportă uneori mici perforații, este bogat
modelată cu ornamente în relief, subliniate cu aur,
amintind de cele folosite în orfevrărie. Paleta se
compune din culori strălucitoare — roșu, galben,
violet, verde. în sec. 19 se observă o tendință către o
severitate mai clasică; se realizează piese cu motive
de miniatură în tomuri de crem. Pe lîngă faianță se
produc și piese de porțelan într-un stil neoclasic
foarte rafinat, cu un decor sobru, în camaieu subliniat
cu aur. Mărci: la mijlocul sec. 18: inițialele sau
monograma V.P. (Veuve Perrin); la sfîrșitul sec. 18 -
începutul sec. 19: B (Antoine Bonnefoy); la sfîrșitul
sec. 19: R (Gaspard Robert) și C.S. și floarea de crin
(Honore Savy).	v.d.
MARȘURI —) culori de marș
MARTELARE (lat.) Distrugerea totală sau parțială
a unei sculpturi prin lovituri de ciocan (fr. marteler
une sculptura, it. martellare, germ, hămmern, engl. to
hammer).	c r
MARTIR, MARTIRĂ —* mucenic, muceniță
MARTIRI0N (lat.) Capelă de plan circular sau
pătrat, încununată de o cupolă, ridicată deasupra
mormîntului unui mucenic sau pe locul unde acesta a
suferit martiriul. Acest tip structural central a
influențat ulterior concepția spațială a bisericilor mai
dezvoltate de plan central.	T.S.'
MARTOR în gravură, semn zgîriat pe marginea
plăcii, în afara spațiului compozițional, în timpul
gravării, cu scopul de a urmări procesul de erodare a
plăcii de metal de către acid, raportînd timpul de
atacare a plăcii la concentrația acidului (fr. temoin,
germ. Zeuge).	|.p
MARTYROLOGIUM ROMANUM (lat.) Listă a
tuturor sfinților declarați ca atare de Biserica catolică,
însoțită de relatări scurte ale vieții și faptelor
acestora, cu menționarea zilei praznicului, în funcție
de care — cronologic, pe luni — este ordonată
compoziția acestui tip de calendar (fr. martyrologe, it.
martirologio, germ. Martyrologium, engl. martyrology).
Sinonim, în Biserica răsăriteană, Menolog și
respectiv, Minei.	ț.s.
MARUFLAJ Procedeu întrebuințat de pictori în
scopul rigidizării și consolidării suporturilor destinate
picturii (un suport subțire și flexibil este lipit deasupra
altuia mai gros și mai rigid, cu ajutorul unul clei bun).
Numele procedeului provine, prin extensie, de la un
clei vechi, cu o compoziție imprecisă (fr. maroufle),
astăzi abandonat. Pot fi maruflate pînză pe lemn, o
pînză mai fină peste una mai groasă, o pînză pe
carton, hîrtia pe lemn, hîrtia pe carton, hîrtia pe
pînză, pînză pe tencuială etc. Un astfel de suport
combinat va avea o stabilitate mai mare decît a
fiecărui material luat în parte, putînd reține și menține
mai bine straturile de materie colorată. M. se
întrebuințează din antichitate (sarcofagele egiptene
tîrzii sînt pictate pe pînze maruflate pe lemn), din
Evul Mediu ne-au parvenit multe asemenea panouri
de lemn și multe icoane, iar Leonardo recomandă
hîrtia maruflată pe pînză. Rubens a pictat și pe
suporturi maruflate,-la fel Van Dyck, Ingres, Rouault,
Klee, Mondrian, Chagall, Utrillo, Braque etc. în
pictura românească au lucrat pe suporturi de acest
fel Nicolae Grigorescu, Alexandru Ciucurencu, Ion
Țuculescu, Dumitru Ghiață, Corneliu Baba etc. L.L.
MASA ALTARULUI -» altar, prestol
MASĂ Mobilă alcătuită dintr-o tăblie orizontală pe
suporți (picioare, plăci, capre etc.), servind pentru
mîncare, scris, gătit, toaletă, lucru de mînă etc., dar și
pentru reuniuni și tratative. Una din cele mai vechi
mobile, a avut în decursul timpului dimensiuni și forme
«variate, după uz și stil; de la m. joasă pentru mîncare
a grecilor și romanilor, la m. medievală, asamblată din
plăci și capre, care se demonta după festin, lăsînd loc
de dans, la m. Renașterii, masivă, pe plăci sculptate
în liră și la m. fragile rococo destinate corespondenței,
brodatului etc. (fr. table, it. tavola, mensa, germ. Tafel,
Tisch, engl. table).	C.R. și A.N.
MASCARON Ornament pictat sau sculptat în relief,
format dintr-un cap de om sau de animal, uneori
reprezentat fantezist, adesea înconjurat de frunziș.
Folosit în arhitectură pe cheile de boltă, pe console,
pe capiteluri, în centrul unui cartuș, pe uși sau pe
panouri. M. este un element decorativ de bază;
MAS
277
cunoscut din antichitate, se întîlnește în stilul gotic,
mai ales în sec. 14, și, începînd din Renaștere, atît în
arhitectură, cît și în mobilier și ceramică (fr.
mascaron, it. mascherone, germ. Fratzengesicht,
engl. mascaron).	v.D.
MASCA 1. Chip fals realizat din materiale diverse
(țesătură, carton, lemn, plastic etc.) folosit pentru a
disimula identitatea celui care o poartă sau pentru a-i
atribui o altă identitate, pentru a păstra identitatea
unei persoane dispărute sau pentru a proteja chipul.
Astfel putem distinge mai multe tipuri de m.:
apotropaice, de teatru, rituale, funerare, de carnaval,
deghizament, de protecție etc. 2. Mulaj în ipsos după
chipul unei persoane în viață sau decedate. M.
facială pe viu se obține prin ungerea obrazului cu un
preparat gras, după care se introduc în nări două
tuburi subțiri (pai, plastic) și se aplică un strat subțire
de ipsos. După consolidare, această amprentă
constituie tiparul după care se pot turna unul sau mai
multe exemplare. M. mortuară, cunoscută din
antichitate, practicată de egipteni, greci, romani,
pictată în culori naturale, uneori se acoperea cu foițe
de aur. 3. Element decorativ realizat în relief sau
pictură reprezentînd o figură umană sau animalieră.
4. în arhitectură, părți de construcție menite să
ascundă un element de structură pentru a-i conferi
valoare estetică (fr. masque, it. maschera, germ.
Maske, Larve, engl. mask).	C.R. și I.C.
MASICOT Culoare galben-aurie, ușor roză,
întrebuințată încă din antichitate. Chimic, este un oxid
de plumb cu structură amorfă, nerezistent la lumină,
folosit uneori in secco, pentru sicativarea uleiurilor, în
compoziția unor mordanți etc. Alte denumiri: galben
(de plumb, regal), miniu galben, smalf galben,
sulighen (fr. massicot, it. massicotto, germ.
Bleiglătte).	L.L.
MASTABA Monument funerar în Egiptul antic,
avînd o suprastructură în formă de trunchi de
piramidă și o structură subterană destinată păstrării
sarcofagului. Partea superioară, formată dintr-un
miez de pămînt, cu un apareiaj de cărămidă sau
piatră, avea pe latura vestică o capelă destinată
cultului funerar. Cu timpul, această capelă este
practicată în interiorul structurii supraterane fiind
amenajate totodată coridoare de acces și alte
încăperi destinate ofrandelor, decorate cu reliefuri
sau picturi. Partea subterană consta dintr-una sau
mai multe încăperi la care se făcea accesul printr-un
MAS
278
puț vertical ce era umplut cu o piatră după inhumație
(fr. mastaba, germ. Bankgrab, engl. Egyptian bench-
tomb).	LC.
MASTIC (gr. mastihe) 1. Rășină moale, provenind
de la anumiți arbuști care cresc în zona
mediteraneană (pistacia lentiscus). Se prezintă
granular, are o culoare gălbuie, este transparent,
sticlos, apare ușor prăfuit în alb și se fixează dacă
este strîns între dinți; solubil la rece în esența de
terebentină. Sortimentul cel mai bun este masticul de
Chios (mastix in lacrimis). M. este una din rășinile
moi cele mai folosite pentru prepararea verniurilor
superioare, prezentă încă din primele secole ale
mileniului nostru în arta europeană. în erminiile
autohtone apare ca masticâ, mastih, mastix, mastix
de Chios. 2. Termen folosit rar, cu înțelesul de chit
(fr. mastic, it. mastice, germ. Mastik, Kitt, engl.
mastic).	L.L.
MASTOS Cupă de băut în formă de sîn, fără picior,
care poate avea o poziție stabilă doar așezată cu
gura în jos. V. ceramică greacă	I.C.
MAȘICULI (fr.) în arhitectura fortificată, dispozitiv
de aparare constînd din rezalituri plasate spre partea
superioară a zidurilor (îngroșări ale zidului, mici
construcții adosate, de forme diferite), care au partea
inferioară lăsată liberă pentru a permite apărătorilor
să arunce lichide fierbinți (apă, smoală), bolovani sau
lemne. Spre interior, ele comunică cu un drum de
strajă sau cu un pod fortificat. în' funcție de loc și de
epocă, forma și dimensiunile lor variază, succesiunea
lor conferind adesea incintelor sau construcțiilor la
care sînt amplasate și un caracter decorativ. Sînt
foarte frecvente în Transilvania de Sud, la bisericile
fortificate, la incinte și la turnuri întărite (Biertan, jud.
Sibiu; Prejmer, jud. Brașov; Buzd, jud. Alba etc.) (fr.
machicoulis, it. caditoia, piombatoia, germ.
Maschikuiis, Gusserker, Gussloch, Pechnase, engl.
machicolation). Sin. gură de păcură.	T.S.
MAT Fără luciu, lipsit de strălucire și transparență,
tern. I/. și matizare	L.L.
MATERIALE DE UMPLUTURĂ Grupă de pul-
beri fine, albe sau în tonuri luminoase, inerte din
punct de vedere chimic, care sînt încorporate
culorilor, în procesul lor de fabricație. Rolul lor nu
se reduce la sporirea masei de culoare, ele
îmbogățesc fizic și chimic respectivii pigmenți:
creează pelicule mai vîscoase, mai compacte, mai
rezistente la frecările mecanice, le cresc imperme-
abilitatea etc. Unele din aceste materii sînt folosite
încă din antichitate: creta, ipsosul, barita, mar-
mura; altele sînt mai noi: blanc fix, silicea, mica,
talcul, azbestul, dolomita, silicatul de aluminiu,
hidroxidul de aluminiu (numit alumină) etc. L.L.
MATERIALITATE Impresie de concretețe, de
prezență materială a elementelor figurate într-o operă
executată pe o suprafață plană. Sugerarea materiei
din care sînt alcătuite elementele naturale
reprezentate plastic (apă, piatră, lemn, carnație, păr
etc.) constituie una din problemele obișnuite ale
picturii figurative tradiționale, depinzînd de iscusința
sau de intenția fiecărui artist. M. este o trăsătură
stilistică variabilă. Impresioniștii au procedat
sistematic la „dematerializări“, topind parcă lucrurile
în ansambluri eterice, colorate și luminoase, iar arta,
abstractă, ca și o serie de orientări stilistice apărute
în ultimele decenii, operează cu elemente expresive
care exclud problemele de acest fel. Pe de altă parte,
este de semnalat demersul multor artiști ai sec. 20,
care, în dorința de a spori varietatea tactilă a
suprafețelor pictate, introduc în pastele picturale, sau
juxtapun, „insule" alcătuite din nisipuri colorate, praf
de marmură, ipsos, „mediumuri de îngroșare“, hîrtii,
fragmente textile, cuie, sfori etc., ceea ce sporește
implicit senzația de m.	L.L.
MATERIE PICTURALĂ 1. Masă pigmentară,
lichidă sau vîscoasă, compusă din pigmenți,
aglutinant, diluant și, eventual, unele adaosuri. 2.
Peliculă de grosime variabilă, alcătuită din unul sau
mai multe straturi solidificate de culoare (pigmenți
aglutinați cu ulei, cu ou, ceară etc.), care poate
include eventuale straturi de verni sau de alte materii.
Calitățile și durabilitatea ei depind de puritatea
materiilor componente, metodele judicioase de
execuție, adeziunea la suport, protecția finală, un
microclimat favorabil conservării îndelungate etc. Sin.
pastă picturală, strat pictural (fr. pate, it. impasto,
germ, fetter Farbenauftrag, engl. thick paint). L.L.
MATERII FIBROASE Materii specifice care se
introduc în stratul de frescă. Constituind veritabile
„armături", m.f. au un rol important în execuția frescei
(menținînd umezeala prelungesc timpul de execuție a
picturii) și mai ales pentru durabilitatea ei, mărindu-i
rezistența față de umiditatea atmosferică. în decursul
vremii au fost folosite paiele sau pleava de grîu,
ovăz, mei etc., părul de vită, firele lungi de fîn, uneori
frunzele uscate, puzderiile de in și de cînepă, cîlții.
Acestea erau tăiate mărunt și amestecate bine cu
varul, nisipul etc., apoi tencuiala era aplicată pe zid.
în diverse perioade au fost introduse m.f. în ambele
straturi de frescă (subiacent și exterior), dar pentru
intonaco s-au întrebuințat exclusiv cîlții de in și de
cînepă. V. și frescă	L.L.
MATIZARE Fenomen prin care suprafața unei
picturi în ulei devine mată (lipsită de luciu, ternă,
întunecată). De obicei m. nu se produce omogen, ci
în „insule", mai mici sau mai mari. M. este previzibilă
atunci cînd se pictează peste grunduri absorbante cu
culori degresate sau diluate exclusiv cu esență, dar
se produce și în urma aplicării unui strat proaspăt de
culori în ulei peste un strat insuficient uscat. Nefiind
vorba despre o alterare chimică a picturii, m. pot fi
ușor îndepărtate prin umplerea interstițiilor amintite
cu ajutorul verniului de retuș diluat cu esență și
aplicat în strat subțire (fr. embu, it. prosciugato,
germ. Einschlagen, Mattwerden, engl. blotched,
drunk in).	L.L.
MATOAR Instrument avînd forma unei mici măciuci
dințate, folosit în gravura în pointillă, pentru varianta
denumită manieră în creion (fr. matoir, germ.
Mattbunzen, engl. macehead).	LP.
MATRONEUM —> gineceu
MAUSOLEU La origine monument funerar destinat
regelui Mausolos al Cariei (sec. 4 Î.H.), început în
timpul vieții acestuia. Considerat una dintre cele
șapte minuni ale lumii, acest somptuos edificiu era
bogat decorat cu reliefuri coloane și statui. Ulterior,
prin extensie, orice monument funerar de proporții
* grandioase, adăpostind rămășițele pămîntești ale
unuia sau ale mai multor personaje importante, ori
ale unor eroi, avînd și rol comemorativ. De plan
central, circular, pătrat sau poligonal, cu o structură
subterană compartimentată în mai multe încăperi,
pentru morminte, m. poate avea aspect de casă sau
de templu (fr. mausolee, it. mausoleo, germ.
Mausoleum, engl. mausoleum).	I.C. și T.S.
MAVRA Denumirea sub care apare în erminiile
autohtone un verde închis obținut din amestecul fizic
al unui pămînt verde cu negru. Alte denumiri: m.
amestecată, m. închisă.	L.L.
MAVRO —> cerneală; ~ oxi —> oxiu; ~ subțire
chinoros	L.L.
MĂCINAREA CULORILOR Operație uzuală în
vechile ateliere artizanale. Se realiza fie pe lespede,
fie în mojare de piatră, metalice sau de lemn. Se
măcinau pigmenți și alte materiale (rășini, sulf etc.). I/.
frecarea culorilor și piatră de frecat culorile L.L.
MĂIESTRIE, PROBĂ DE - în sistemul artizanal
medieval, operă de artă, care trebuia să îndeplineas-
că anumite condiții specificate în statutele de breaslă,
realizată de o calfă la sfîrșitul perioadei de desăvîrșire
a meșteșugului său în unul sau în mai multe ateliere
specializate, cunoscute în epocă, operă care îi per-
mitea acestuia să acceadă la poziția de meșter. T.S.
MED
279
MĂNUȘI LITURGICE SAU PONTIFICALE în cultul
catolic, mănuși din mătase, brodate, purtate de
episcopi și cardinali la anumite ceremonii, ca însemn
al rangului lor. Ieșite din uz, ele apar frecvent în
reprezentările pictate (fr. gants liturgiques sau g.
pontificaux, it. guanti pontificali, germ. Pontifikal-
handschuhe, Bischofshandschuhe, engl. episcopal,
pontifical gloves).	T.S.’
MĂRGEAN Substanță calcaroasă (duritate 3,5-4,
greutate specifică 2,6-2,7), de culoare roșie, roz,
albă, uneori brună, cu aspect de arbust cu ramuri de
diferite dimensiuni, produsă de mici animale marine
care trăiesc în colonii în zonele calde ale mărilor și
oceanelor. Poate fi lustruit și sculptat. Se folosește la
confecționarea obiectelor de artă decorativă și a
bijuteriilor. Cunoscut în Asia și în Europa din cele mai
vechi timpuri. Se întîlnește frecvent în arta decorativă
bizantină; în secolele 17-18 a avut o mare răspîndire
în toată Europa. Sin. coral (fr. corail, it. corallo, germ.
Koralle, engl. coral).	V.D.
MĂTASE Fibră naturală foarte fină, strălucitoare,
rezistentă, produsă de omida dudului (bombyx mori).
Țesături de m. au fost lucrate cu circa 3 000 ani Î.H.,
în China, de unde s-a răspîndit în toată Asia și apoi
în Europa, prin așa-numitul „drum al mătăsii". In sec.
6, doi călugări iranieni ascund ouă de vierme de
mătase în toiagurile lor și le aduc la Constantinopol,
unde se înființează primul atelier de țesut m. Ateliere
foarte active se dezvoltă ulterior în Spania (Grenada,
Sevilla, Valencia, Toledo), în Italia (Lucea, Genova,
Florența, Bologna), în Franța (Lyon, Marsilia, Nîmes,
Tours, Montpellier), astfel că, după sec. 16, m. nu se
mai importă din Extremul-Orient. Apogeul industriei
m. se situează în sec. 17-18. Țesăturile de m. sînt
clasate după modul de încrucișare a firelor (tafta,
serj, satin), cu diferite varietăți, după motive (care
permit o datare aproximativă a epocii de țesere) etc.
La sfîrșitul sec. 19 se obține m. artificială, cu aspect
asemănător m. naturale, prin metode chimice, din fire
de bumbac sau de celuloză. Țesăturile de m. naturală
sau artificială pot fi brodate, pictate sau țesute cu fire
metalice și servesc la confecționarea îmbrăcămintei,
a draperiilor și la tapițarea pieselor de mobilier (fr.
soie, it. seta, germ. Seide, engl. silk). • V.D.
MEANDRU Motiv continuu, uneori în relief, format
din linii încrucișate sau frînte, care se intersectează
în unghiuri drepte. Frecvent folosit în arhitectura
greacă și neoclasică, la decorarea plafoanelor și a
fațadelor, și în artele decorative. Termenul derivă de
la numele fluviului sinuos din Frigia. Sin. grecque (fr.
meandres, it. meandri, germ. Măander, engl. Greek
key pattern, fret, meanders).	V.D.
MEDALIE Disc, în genere de dimensiuni reduse,
realizat din diferite metale (bronz, argint, aur etc.),
conform tehnicilor monetare, avînd caracter decorativ
sau comemorativ legat de persoane sau anumite
evenimente. Cele mai vechi exemplare se încadrează
MED
280
antichității greco-romane. Din epoca Renașterii
italiene (sec. 15) sînt cunoscute un număr de m.
turnate în bronz, creații ale pictorului padovan
Pisanello. De-a lungul timpului și în prezent, sfera
tematică reflectă o mare diversitate de figuri și
activități umane (fr. medaille, it. medaglia, germ.
Schaumiinze, engl. medal).	C.R.
MEDALION 1. Figură geometrică circulară, ovală,
elipsoidală, uneori polilobă, pictată, sculptată, gra-
vată etc., delimitată de un cadru propriu, colorat diferit
față de fond sau reliefat, închizînd o imagine sacră
sau profană (personaj, scenă, simbol). în pictura mu-
rală a bisericilor, apar fie într-o succesiune verticală
ori în frize, fie în compoziții pe registre multiple
(alternînd cu alte tipuri de compoziții), unite între ele
prin vrejuri cu flori, meandre etc. Uneori sugerează
ideea de icoană, avînd figurată și o coardă de care ar
fi atîrnate și cuiul de care sînt prinse (fr. medaillon, it.
clipeo, germ. Rundbild, Scheibe, engl. roundel). 2.
Motiv decorativ folosit în arhitectură și ebenisterie,
înscris într-un cartuș oval sau eliptic, avînd aceeași
formă ca și aceasta. Frecvent întîlnit în Renaștere și
în sec. 18, mai ales în Franța și în Anglia. 3. Medalie
de dimensiuni mari. 4. Pandantiv, asemănător inițial
cu o medalie, confecționat din diferite materiale și
avînd diferite forme: conține un portret sau un obiect
de amintire. Se poartă atîrnat la gît cu o panglică sau
cu un lanț. Foarte răspîndit în toată Europa în sec. 18
(fr. medaillon, it. medaglione, germ. Medaillon,
Rundbild, engl. medallion).	T.S. și V.D.
MEDICALĂ, GRAVURĂ - Începînd din sec. 16,
stampă — de obicei xilogravură — destinată
medicilor și studenților, înfățișînd anatomia corpului
uman (ecorșeuri, schelete), anatomia creierului și a
altor organe. Folosită pînă în sec. 19, g.m. și-a găsit
utilizare și în cercurile artistice, atît ca obiect de
studiu anatomic pentru pictori, cît și în desenul
fiziognomic ori în caricatură. Artiști de seamă au
lucrat g.m. (Hans Baldung Grien, care prin nota
expresivă dusă pînă la fantastic, a imprimat g.m. un
caracter cu totul original) (fr. gravure medicale, germ.
medizinischer Stich, engl. medical engraving). A.P.
MEDICI, PORȚELAN - Porțelan artificial din pastă
moale — obținută dintr-un amestec de argilă albă,
foarte fină, derivați ai siliciului, sticlă și cristal de rocă
— fabricat la Florența, unde, în sec. 16, sub patronajul
lui Francesco de Medici s-a făcut prima tentativă de
producere a unui porțelan european (compoziția
porțelanului chinezesc nefiind cunoscută în Europa),
încercările nu au depășit stadiul experimental și se
pare că producția a încetat la începutul sec. 17.
Formele pieselor sînt europene; decorul, de culoare
albastră, acoperit cu o glazură staniferă transparentă,
se inspiră din cel oriental (mai ales din faianța de ia
Iznik, Anatolia) sau din cel chinezesc. Piesele din p.M.
sînt extrem de rare și prezintă o mare valoare artistică
și documentară.	V.D.
MEDIUM 1. -» liant, aglutinant. 2. Preparat
special care se amestecă pe paletă cu culorile de ulei
(după stoarcerea lor din tuburi), în scopul creării unor
facilități de execuție și pentru buna lor conservare.
După ce este larg utilizat în sec. 17 și puțin sau deloc
în următoarele două.sec., în vremea noastră se
vorbește despre o a doua sa epocă de înflorire.
Preparatul permite pictorului să revină peste straturi
semiproaspete sau proaspete, adică să realizeze o
performanță ce pare imposibilă în tehnica picturii în
ulei. (Acest amestec i-a permis lui Rubens să execute
într-o singură zi Chermesa, iar lui Van Dyck să
execute portrete într-o jumătate de oră.) în sec. 20 au
fost fabricate nenumărate m. (unele discutabile).
Dintre cele mai de prestigiu fac parte: ~ venețian și ~
flamand. Unele m. sînt preparate de pictor în propriul
atelier (variantele care gelatinează pe paletă fiind
cele care permit lucrul „pe proaspăt") (fr. medium, it.
dissolvente, veiculo, germ. Bindemittel, Malbin-
demittel, engl. mediem, binding material). L.L.
MEGALIT Monument preistoric constituit dintr-unul
sau mai multe blocuri uriașe de piatră brută
descoperite în număr mare pe litoralul atlantic vest-
european. în funcție de dispunerea lor m. pot fi izolați
(menhir), plasați pe un traseu circular (cromleh) sau
linear (aliniamente), sau asamblați (dolmen, cist,
trilit). De mari dimensiuni aceste blocuri erau așezate
într-o poziție verticală cu baza îngropată în pămînt
atribuindu-li-se un rol funerar sau de cult. I.C.
MEGARON Termen ce în greaca homerică
desemna partea principală a casei sau casa în
ansamblul ei. în arhitectura minoică, locuința formată
dintr-o încăpere rectangulară, precedată de un ves-
tibul, lipsită de zid de fațadă. în centrul încăperii era
plasată o vatră deschisă, servind atît la prepararea
hranei, cît și la oficierea cultului. Această vatră era
încadrată de patru coloane ce susțineau o lanternă
deasupra. Uneori, după vestibul se interpune o
anticameră, iar intrarea în vestibul putea fi marcată
de coloane.	I.C.
MEISSEN Prima manufactură de porțelan dur din
Europa, întemeiată, în 1708, de Johann Friedrich
Bottger (1682-1719), care era în serviciul electorului
Saxoniei, August cel Puternic. M. se bucură de un
renume mondial între 1710 și 1756, anul izbucnirii
Războiului de șapte ani. în 1708, se produc aici piese
din faianță, în 1709, din gresie roșie, iar după 1713,
din porțelan. Activitatea manufacturii M., după
personalitățile care au condus-o, cuprinde urmă-
toarele perioade: cea a lui Bottger (1710-1719), cînd
se execută piese din faianță, gresie roșie și porțelan
alb; cea a lui Christian Friedrich Hbroldt (1720-1731),
caracterizată prin decor oriental, chinezesc și
japonez; cea dintre 1731-1765, cînd, alături de și
după Horoldtî un rol de seamă îl are sculptorul
Johann Joachim Kăndler, care creează figurine
inspirate din Commedia dell'Arte (arlechini,
colombine), personaje simbolizînd vicii și virtuți sau
reprezentînd păsări și animale ori grupuri alegorice
sau satirice în stil rococo, pe atunci foarte la modă;
perioada lui Camillo Marcolini (1774-1814), cînd se
produc statuete și grupuri în porțelan dur și biscuit.
După 1814, se adoptă stilul Biedermeier. Sfîrșitul
sec. 19 marchează o perioadă de declin pentru M.
(piesele produse imită pe cele din sec. precedent, iar
execuția lor este mai greoaie). M. funcționează și în
prezent ca manufactură de stat. în Franța, porțelanul
M. poartă numele impropriu de porțelan de Saxa, iar
în Anglia, de Dresda. Mărci: pînă în 1724 inițialele
K.P.M. (Kbnigliche Porzellan-Manufaktur); din 1724
apare marca specifică: două săbii albastre
încrucișate; între 1763 și 1774, între garda săbiilor
apare un punct (Punktzeit); în perioada 1774-1814,
între garda săbiilor, o steluță (Sternzeit). V.D.
MELINUM Alb de cretă folosit în Roma antică,
adus din Insula Melos. Sin. cretă de Melos. V. și
cretă	L.L.
MELOZI Autori de imnuri sacre, sanctificați,
reprezentați în Biserica Răsăriteană pe pandantivi sau
în zonele din jurul imaginii centrale a Fecioarei figu-
rată pe bolta pronaosului. De regulă sînt reprezentați:
loan Damaschinul, losif, Cosma, Romanos. T,S.
MEMBRANA Culoare de fond — corespunzînd, se
pare, proplasmei — amintită de autorii medievali,
compusă prin amestec fizic de sinopia, ocru și alb.
L.L.
MEMENTO MORI (lat.) Temă iconografică
specifică goticului tîrziu, Renașterii, manierismului și
mai ales barocului, reprezentînd o compoziție
alcătuită din obiecte menite să amintească omului
sfîrșitul implacabil și inutilitatea celor trecătoare: un
craniu, o carte a vieții, o oglindă etc. Sin. vanitas (fr.
vanite, it. vanită, germ. Vanitas, engl. vanity). T.S.
MENESC (MENESCH) Culoare medievală
neidentificată, pomenită de Teofil (sec. 11-12). Se
presupune a fi lacul de garanță.	L.L.
MENGHINĂ în gravură, dispozitiv de prindere a
plăcii de metal pentru operațiile necesare procesului
de gravare. M. este alcătuită pe principiul cleștelui,
cu două fălci late și un sistem de blocare și fixare a
mînerelor (fr. etau, it. morsa, germ. Schraubstock,
engl. vice).	LP.
MEN
281
MENHIR Monument megalitic plasat într-o poziție
verticală cu baza îngropată în sol. Se presupune că
ar fi avut o destinație funerară sau comemorativă.
Identificate în număr mare în vestul Franței și Angliei,
m. se întîlnesc și în Africa și Asia (fr., it, germ., engl.
menhir). V. și statuie	|.C.
MENNECY-VILLEROY Manufactură franceză de
ceramică întemeiată în 1734 la Paris, sub patronajul
ducelui de Villeroy, transferată în 1748 la Mennecy,
apoi în 1773 la Bourg-la-Reine; funcționează pînă în
1806. La început se execută piese de faianță de
culoare crem, cu forme simple și elegante; mai tîrziu,
producția se inspiră din arta extrem-orientală, iar în
epoca de maximă dezvoltare se resimte influența
manufacturilor Vincennes, Meissen, Chantilly. Aplica-
țiile florale, ghirlandele și frunzișul care decorează
baza toartei vaselor constituie trăsături specifice
manufacturii M-V. Coloritul: albastru intens, galben și o
nuanță de roz caracteristică. Perioada de înflorire se
situează către 1760, cînd predomină producția de
statuete, vase de diferite forme, mînere de cuțite și de
bastoane, bomboniere, tabachere etc. După 1765 se
execută și servicii de masă cu decor floral policrom.
Producția celor trei manufacturi nu prezintă trăsături
individualizate. Mărci: D.V. (ducatul sau ducele de
Villeroy); B.R. (Bourg-la-Reine).	V.D.
MENDRAH Candelabre ritual evreiesc cu șapte
brațe devenit simbol al credinței iudaice.	I.C.
MENȚIUNE Precizare scrisă cu creionul pe fiecare
exemplar gravat, pentru identificarea stadiului și
tirajului. M. se face de către artistul gravor sub
imagine, în partea stingă. Cînd tirajul este limitat,
prima cifră a m. reprezintă numărul de ordine al
fiecărui exemplar, sub care, separată printr-o bară,
se află cifra care reprezintă numărul total al
exemplarelor tirajului. De asemenea, în cazul în care
au existat mai multe faze de stadiu, acest lucru se
menționează printr-o cifră romană plasată înaintea
numărului de ordine al exemplarului. Astfel. în partea
stîngă va apărea m.: 11/5/10 (exemplarul 5 dintr-un
tiraj de 10 exemplare în stadiu doi) (fr. mention,
germ. Bezeichnung).	A.P.
MENOLOG Ciclu iconografic ortodox foarte amplu,
pictat, cuprinzînd ilustrarea fiecăreia dintre zilele
anului bisericesc răsăritean, într-o succesiune care
începe cu data de 1 septembrie. Sînt reprezentate
faptele sfinților principali comemorați într-o zi și
sărbătorile fixe. Unul dintre cele mai celebre a fost
pictat pe un manuscris la porunca împăratului Vasile I
Macedoneanul (spre anul 1000) și se păstrează în
biblioteca Vaticanului. Este frecvent în pictura murală
a bisericilor de mînăstire. Cel mai vechi păstrat în
țara noastră se află în pronaosul bisericii Mînăstirii
Cozia, jud. Vîlcea (sfîrșitul sec.14). în Moldova se
conservă ample m. în bisericile mănăstirilor Dobrovăț,
Moldovița, Voroneț, Sucevița (fr. Menologe, it.
MEN
282
Menologio, germ. Menologium, engi. Menology) Sin.
sinaxar.	T.S.
MENOU Baghetă de piatră profilată care desparte
pe verticală (uneori și pe orizontală) în două-trei sau
în mai multe cîmpuri golul unei ferestre gotice sau de
Renaștere (fr. meneau, it. ritto, tramezzo, germ.
Fensterkreuz, Pfosten, Kreuzstab, engl. mullion
(vertical), transom (orizontal).	T.S.
1230-1300
după 1400
MENSA —» altar
MENU în grafică, desene sau gravuri ilustrînd,
începînd din sec.18, listele de bucate oferite la mese
festive. La mijlocul sec. 20, unele companii de
avioane — de exemplu Air France — sau mari
hoteluri internaționale au reluat folosirea unor astfel
de liste de m. ilustrate de artiști de seamă, cum ar fi
H.Hartung, M.Chagall ș.a.	A.P.
MEPLAT (fr.) Basorelief plat, în care trecerea de la
suprafața suportului de bază la diferitele planuri
intermediare apare puțin accentuată (fr. meplat, it.
schiacciato, stiacciato, germ. Flachrelief, engl.
flattened relief).	C.R.
MERCADMIU Roșu din familia cadmiurilor, apărut
în anul 1956. în acest pigment sulfo-seleniurile au
fost înlocuite cu mercur, mai accesibil. V. și roșu de
cadmiu	L.L.
MERLON în arhitectura fortificată, partea plină a
unui parapet, delimitată de golurile a două creneluri
(fr. merlon, it. merlone, becchetto, germ. Mauerzacke,
engl. merlon, cope stone).	T.S.
MERZ Ramură a dadaismului beriinez perso-
nificată de Kurt Schwitters. Termenul, creat de pictor
în 1919, este luat din partea finală a cuvîntului
german Kommerz, are o conotație zeflemistă și este
aplicat unor mici tablouri colaj alcătuite din felurite
deșeuri ale bunurilor de consum și alte obiecte
mărunte obișnuite. Coerența compozițională, finețea
lucrului artizanal și armonia coloristică a imaginilor
din seriile M. contrastează cu teoretizarea polemică a
semnificației lor.	A.P.
MESIANICI -» profeți
MEȘTER în sistemul artizanal medieval, persoană
care a parcurs toate treptele desăvîrșirii meseriei și
care, în urma unei probe de măiestrie, dobîndește
dreptul de a avea un atelier propriu cu ucenici și calfe,
și este acceptat ca membru în breasla respectivă, ale
cărei statute se obligă să le respecte (fr. maitre, it.
maestro, germ. Meister, engl. mașter).	T.S.
METAFORA Termen mult folosit în critica de artă,
cu un înțeles care greșit este suprapus celui de
simbol. M. nu este — ca simbolul ori alegoria — un
semn, ci o stare poetică de substituție ori amplificare
a elementelor cuprinse într-o imagine vizuală, cu
efect de potențare a caracterului emoțional. în arta
plastică funcția metaforică a imaginii este, de cele
mai multe ori, nedeliberată, involuntară (fr.
metaphore, it. metafora, germ. Metaphor, engl.
metaphor).	A.P.
METAL Suport rigid ai picturii. Cel mai nobil m„
aurul, aplicat peste fonduri pictate sau nu, se
folosește din antichitate și pînă în zilele noastre.
Plăcile de cupru au încercat să-l înlocuiască, fără
succes (se dilată și coclesc). Au mai fost folosite
plăcile de fier, zinc, aluminiu etc.	L.L.
METAL, GRAVURĂ ÎN RELIEF PE ~ Tehnică de
gravare asemănătoare xilogravurii, cu care poate fi
adesea confundată, deosebirea cea mai lesne de
observat constînd în aspectul ușor deformat sau
dințat al marginilor imaginii gravate. G.î.r.p.m. a fost
folosită în special în arta cărții medievale și, din
Renaștere, pentru inițiale, viniete, ornamentarea cărții
rare, de lux, caz în care suportul de metal era din aur
(fr. gravure en relief sur metal, germ. Metallschnitt,
engl. metal-cut).	A.P.
METEREZ 1. Fereastră de tragere situată la partea
superioară a zidurilor unei clădiri sau ale unei incinte
întărite (fr. meurtriere, it. balestriera, germ. Schiess-
scharte, engl. loop-hole). 2. -> crenel	T.S.
METOH Tip de așezămînt filială a unei mînăstiri
(sau episcopii) aflată la o oarecare distanță față de
aceasta, uneori chiar-în altă țară, destinată admi-
nistrării bunurilor mobile și imobiliare ale mînăstirii în
locul respectiv, servind și ca loc de adăpost pentru
reprezentanții acesteia. De regulă, alături de o clădire
de locuit, există și o biserică sau o capelă. Denumirea
a fost purtată în sec.16-19 și de marile mînăstiri
românești închinate, pînă în 1864, unor așezăminte
religioase de la Muntele Athos, Ierusalim, Alexandria
sau Antiohia.	T.S.
METOPA Placă de piatră sau teracotă de formă
rectangulară, care în alternanță cu triglifa formează
friza ordinului doric, avînd de obicei o decorație în
relief sau pictată. V. ordine	I.C.
MEZANIN Nivel intermediar mai scund, de locuit
sau destinat altor activități (birouri, comerț etc.),
situat între parterul și primul etaj al unei clădiri (fr.
mezzanine, it. mezzanino, germ. Zwischenstock,
engl. mezzanine, intermediate story).	T.S.
MEZZO-FRESCO (it.) Denumire, considerată
astăzi ambiguă și eronată, a unui procedeu tehnic
mural în care pictura se începe în frescă și se
termină in secco (peste tencuiala uscată).
Modificarea procedeului inițial nu provine, de regulă,
dintr-o stîngăcie profesională, ci corespunde intenției
'• pictorului, ca și unor determinări de ordin tehnic:
unele culori nu suportă contactul cu varul, peretele se
pregătește pentru aurire etc.	L.L.
MEZZORELIEF-> relief
MEZZO-TINTO -> manieră neagră
MIARE —> miere de albine
MICI MAEȘTRI Expresie folosită pentru desem-
narea unor artiști care — fără a fi creatori de prim
ordin, șefi de școală etc. — contribuie în mod
_____MIE
283
determinant, prin opera lor, la crearea și afirmarea
culturilor naționale.	L L.
MICROCLIMAT (fr.) Ansamblul condițiilor clima-
terice care caracterizează ambianța imediată a unei
opere de artă, obiect arheologic sau de interes
istoric, etnografic etc. Crearea m. artificial constant
— în muzee și colecții — este una din condițiile
principale ale bunei conservări. Normele actuale
prevăd necesitatea asigurării temperaturii de cca 18
grade C (ceva mai scăzute iarna, puțin mal ridicate
vara), asociată cu umiditatea relativă de 50-60% , și
cu o lumină care măsoară maximum 150 lucși pentru
picturile în ulei sau tempera, și numai 50 lucși pentru
acuarele, manuscrise, tapiserii; este necesar, de
asemenea, controlul permanent și regenerarea
aerului prin instalații speciale, se cer evitați curenții
de aer, praful etc.	L.L.
Ml CRO FOTOGRAFIE Fotografie executată la
microscop cu ocazia examenului științific al operei.
M. prilejuiește analiza detaliilor infime de compoziție
și structură a pastei, a pînzei sau a altor elemente
care alcătuiesc opera de artă.	L.L.
MICROORGANISME Serie numeroasă de
dăunători care produc degradarea obiectelor, a
operelor de artă, a cărților, a unor construcții etc.
Numite în general „mucegaiuri", ele proliferează în
ambianțe calde, umede, întunecoase și puțin aerisite.
La o temperatură mai mare de cca 25—30 grade C și
la o umiditate relativă ce depășește 70%, se dezvoltă
un mare număr de bacterii și criptogame parazite
(ciuperci inferioare, mușchi, licheni, alge etc.). Ele
atacă țesăturile — în special inul și cînepa, mai puțin
bumbacul și iuta, iar cel mai puțin textilele sintetice
—, hîrtia (stampele, manuscrisele, cărțile), perga-
mentul, pielea, lemnul; una din cele mai dăunătoare
și greu de combătut specii care se dezvoltă pe lemnul
prelucrat este merulius lacrymans, numit „buretele de
casă“, (iar în antichitate, „lepra casei"), care atacă și
hîrtia, stofele etc. Sînt atacate suporturile de natură
organică ale picturii, dar și fresca sau lucrări de altă
natură. Apariția m. poate fi prevenită prin păstrarea
unui microclimat salubru, în unele cazuri prin
pulverizări sau fumigații.	L.L.
MIELUL LUI DUMNEZEU -> mielul mistic
MIELUL MISTIC în iconografia paleocreștină,
bizantină timpurie și catolică, simbol al lui lisus
Hristos care și-a dat viața pentru răscumpărarea
păcatelor omenirii. Este reprezentat sub forma unui
miel alb care susține un stindard cu o cruce (simbolul
jertfei) sau cu inițialele lui Hristos: „IHR”. în acest din
urmă caz se confundă adesea cu Mielul Pascal (fr.
Agneau mystique, it. Agnello mistico, germ. Das
Lamm Gottes, engl. The Holy Lamb). Sin. Agnus Dei.
MIE
284
MIERE DE ALBINE Produs natural folosit în unele
grunduri ca plastifiant, pentru unele sortimente de
acuarele ca liant și ca adaos pasager în operațiile
artizanale de transformare a foițelor de aur în pulbere
(după unele erminii) etc. Altă denumire veche: miare.
L.L.
MIHRAB Intr-o moschee, nișa decorată indicînd
direcția către Mecca, în funcție de care este organizat
spațiul interior.	LC.
MILCHGLAS (germ.) Sticlă de culoare albă lăp-
toasă, opacizată prin adaos de oxid de staniu. Cu-
noscută în antichitate, tehnica de fabricare a m. este
redescoperită în sec. 16 de sticlarii venețieni; către
mijlocul sec. 17, atelierele engleze și cele germane
realizează mari producții de piese din m., decorate
prin emailare cu scene pitorești,; motive florale și
păsări. în Franța (în orașul Orieans) se fabrică la
sfîrșitul sec. 18 pahare cu devize bahice; in sec. 19,
procedeul este ameliorat, obținîndu-se o sticlă opacă,
cunoscută sub denumirea de opalină. M. a fost folosit
în Europa ca înlocuitor al porțelanului chinezesc (fr.
opaline, it. opalino, germ. Milchgias, engl. opal-
glass).	V.D.
MILITARI, SFINȚI ~ Mucenici din primele timpuri
ale creștinismului, în genere soldați și ofițeri romani
care au fost uciși pentru aderarea la creștinism. De
regulă, sînt îmbrăcați în armuri romane, cu scuturi,
spade, coifuri și sulițe. în bisericile ortodoxe,
reprezentările lor alcătuiesc un întreg ciciu
iconografic plasat în partea inferioară a zidurilor
naosului (absidele laterale sau respectiv pereții de
nord și de sud). Uneori, sînt reprezentați călări: în
unele picturi occidentale sau influențate de apus, sau
în pictura murală interioară (Dobrovăț, jud. lași, 1530)
sau exterioară din Moldova (Humor, Moldovița). Mai
rar apar figurați ca șezînd pe tron (fr. Saints
guerriers, germ, die Kriegerischen Martyrer, die
ritterlichen Heiligen, engl. military saints, warrior
saints).	Ț.s.
MILLEFIORI (it.) Sticlărie venețiană cu aspect de
mozaic, constituită din lamele de sticlă care formează
un motiv floral. Se obține prin tăierea unui fascicul de
baghete de sticlă colorată, care se toarnă apoi într-o
sticlă incoloră, obținîndu-se un decor policrom
asemănător unei pajiști presărate cu flori. Procedeul,
cunoscut în antichitate de egipteni (1500 î.H.),
dezvoltat de romani (în sec. 1-2 d.H.), este folosit pe
scară largă de sticlarii venețieni în sec. 16, iar în sec.
18 se răspîndește în Silezia și în alte centre din Europa
Centrală. Tehnica romană diferă de cea venețiană prin
faptul că se folosea sticlă opacă sau translucidă, pe
cînd sticlarii de la Murano (Veneția) încorporau
motivele colorate în sticlă incoloră. în Franța, procedeul
atinge un nivel de mare rafinament în sec. 19, cînd se
execută la Baccarat, Saînt-Louis și Clichy o mare
varietate de piese de artă decorativă.	V.D.
MILLE-FLEURS (fr.) Tip de verdură, specifică sec.
15, în care tot fondul era presărat cu flori mici. V.D.
MILLOS —> cinabru
MINARET Turn înalt alăturat unei moschei de unde
muezinul face chemarea la rugăciune de cinci ori pe
zi. Absent la cele mai vechi moschei m. apare din
motive rituale. De plan rectangular [Siria, nordul
Africii și Spania), în spirală (în timpul califatului
abbasid în Irak și Egipt), cilindric, subțire, cu un
balcon în partea superioară (la persani și turcii
selgiukizi), la care se adaugă un acoperiș conic (la
turcii otomani), m. este adesea bogat decorat. LC.
MINAU DE CHINOVAR Roșu deschis utilizat de
vechii freschiști români, compus din cinabru și alb de
var. Sin. minau deschis.	L.L.
MINBAR Tip de amvon înalt adosat zidului, plasat
în moschee în dreapta mihrabului, de unde imamul
citește versete din Coran în zilele de vineri sau la
sărbătorile religioase musulmane. Compus dintr-o
scară cu cel puțin trei trepte terminată printr-o
platformă, uneori acoperită, m. este realizat cel mai
adesea din lemn, uneori din marmură și este bogat
decorat.	* LC. și T.S.
MINETTE ocru
MINEI în Biserica ortodoxă, culegere de vieți și de
slujbe de sfinți ordonată în funcție de datele de
sărbătorire a acestora în anul bisericesc. Pentru mai
simpla orientare, există cîte un m. pentru fiecare lună
a anului, fiecărei zile corespunzîndu-i amintirea unuia
sau a mai multor sfinți. Cele mai vechi m. au fost
manuscrise servind drept cărți de cult și ca îndreptare
pentru pictarea menoloagelor din biserici. Cea mai
valoroasă colecție de m. din țara noastră a fost
tipărită sub îndrumarea episcopului Chesarie de
Rîmnic, cu începere din 1776. Cartea de cult are o
funcție similară cu Martirologium Romanum din
Biserica catolică.	T.S.
MINIATURĂ (lat. miniare, a scrie cu miniu de
plumb) 1. La origine, inițială trasată cu miniu de
plumb (culoare de un roșu incandescent) pe
rotulusurile de papirus sau pergament. Ulterior, m. a
devenit un termen generic pentru întreaga decorație
pictată policrom (inițiale, frontispicii, viniete,
ancadramente, precum și compoziții figurative) a
cărților manuscrise, copiate pe pergament sau pe
hîrtie. Sin. anluminură. în Evul Mediu timpuriu, cele
mai prețioase m. erau realizate pe un fond de
purpură (Codex aureus, manuscris carolingian păstrat
în parte la Biblioteca Bathyaneum din Alba lulia, în
parte în colecțiile Vaticanului). Atît în Orient, cît și în
Occident, m. se realizau în scriptorii speciale, de
curte, mînăstirești sau episcopale, autorul m. fiind
uneori aceeași persoană cu copistul textului, alteori
— mai ales în cadrul precisei specializări din marile
scriptorii — diferit de acesta și chiar semnîndu-și
uneori opera. în țările române, arta m., implicată în
cea a cărții manuscrise (printre cele mai vechi m.
semnate aparțin lui Gavril Uric, autorul
Tetraevangheliarului din 1429, scris la Mînăstirea
Neamț și păstrat astăzi în Biblioteca Bodleiană de la
Oxford) — coexistînd multă vreme cu cea tipărită —,
s-a perpetuat pînă în primele decenii ale sec. 19
(Alexandria, copiată și miniată de Năstase Negrule în
1790; codicele și pomelnicele mînăstirești întocmite
sau doar copiate și decorate de eclesiarhul Dionisie
din Pietrari între 1777 și 1819). 2. Termenul de m.
este tot mai des utilizat pentru a denumi portrete
pictate pe suporturi de formă rotundă sau ovală de
foarte mici dimensiuni, din pergament foarte fin
(vellum), fildeș, email sau hîrtie superioară, în tehnici
cu medii apoase sau uleioase (printre primii artiști
care lucrează astfel se numără și Hans Holbein cel
Tînăr), gen de lucrări ce proliferează pînă în sec. 19.
cînd este anihilat de dagherotipie și fotografie. Prin
extensie, termenul de m. denumește orice portret,
scenă sau chiar „obiect de artă" de mici dimensiuni,
executate cu mare finețe (fr. enluminure, miniature, it.
miniatura, arte del minio, fondello, germ. Miniatur,
Miniaturmalerei, Buchmalerei, engl. illumination,
miniature-painting). \J. și ii. 18-21 L.L. și T.S.
MINIU DE PLUMB (lat. minium) Pigment roșu-
oranj intens, folosit încă din antichitate (latinii l-au
numit și ammion, cerussa purpurae, cerussa usta,
stupium, color flameus). După Vitruviu, care îl
numește roșu de plumb, descoperirea lui s-a făcut
accidental, cu ocazia unui incendiu, prin
supraîncălzirea ceruzei, dar exista și un sortiment
natural. M. este unu! din cele două roșuri vii (alături
de cinabru) care se foloseau în Evul Mediu. Întrucît
se modifică la lumină și aer, prezența lui în pictura de
panou este sporadică, în schimb este roșul de bază
al anluminurilor, unde, ferit de lumină, a rezistat
satisfăcător. Din punct de vedere chimic este un
tetraoxid sau un oxid de plumb mai bogat în oxigen.
Pigment toxic, puțin stabil, alterează și culorile cu
care este amestecat. Dacă se freacă cu ulei acoperă
bine, are o sicativitate excelentă, aderînd bine la
suprafețele metalice (pe care le protejează împotriva
ruginii, domeniu în care pare a fi de neînlocuit).
MIN
286
Trebuie exclus din tehnicile care vizează
durabilitatea. Sicativant util la fierberea uleiului, a fost
folosit și pentru prepararea cîte unui poliment sau
mixtion. Alte denumiri: lambez, (var. lampezi), miniu
(var. minau), orange de Saturn, plumb roșu, roșu de
Paris, roșu de plumb, roșu de Saturn.	L.L.
MINTON Manufactură engleză de ceramică,
întemeiată în 1796 la Stoke on-Trent (Staffordshire)
de Thomas Minton (1765-1836), condusă în
continuare de descendenții săi; întreprinderea actuală
datează din 1883 și se bucură și în prezent de o mare
apreciere. Pe lîngă olărie de culoare albastră și crem
la M. se produce faianță cu decor oriental; cu ajutorul
unor ceramiști de la Derby încep să se fabrice și
piese din porțelan. Activitatea se dezvoltă după 1825
datorită numeroaselor comenzi primite din diverse țări
europene. M. imită serviciile produse la Sevres,
adoptînd din ornamentica acestei manufacturi
peisajele extrem-orientale și buchetele în stil neo-
rococo, precum și coloritul albastru pentru fond.
Producția realizată după 1850 se inspiră din ceramica
italiană și franceză. Operele cele mai valoroase —
create către sfîrșitul sec. 18 și pînă la mijlocul sec.
19 — rivalizează cu cele de la Sevres în ceea ce
privește calitatea tehnică și varietatea formelor și a
motivelor decorative. Mărci: (începînd din sec. 19): M
(Minton); H.M. & Co.; piesele moderne sînt semnate
cu numele Minton însoțit de globul terestru. V.D.
MINUNILE LUI HRISTOS Ciclu narativ întîlnit în
pictura de manuscrise și în cea murală, inspirat din
evanghelii, în care fiecare scenă ilustrează cîte una
din faptele supranaturale (vindecări, învieri din morți,
hrăniri miraculoase) săvîrșite de lisus Hristos în
perioada din viața sa cuprinsă între Botez și
momentul începerii Patimilor. în pictura murală, ele
sînt reprezentate fie în partea superioară a pereților
naosului, fie în pronaos, fiind legate de textele
evanghelice citite în duminicile de peste an (fr. Ies
Miracles de Jesus, it. Miracoli di Gesti, germ.
Christus Wunder, engl. Christ's miracles). T.S.
MIRADOR (sp.) 1. Mic edicul sprijinit pe colonete,
ridicat pe terasele caselor spaniole. 2. în arhitectura
militară, punct de observație și de supraveghere,
plasat deasupra unei clădiri.	T.S.
MISSALE (lat. liber missalis, cartea liturghiilor)
Principală carte de cult catolică, cuprinzînd, alături de
canon, textele speciale prescrise pentru liturghiile
praznicelor^ sărbătorilor și ale zilelor obișnuite de
peste an. Începînd cu sec. 10, m. sînt ilustrate cu
mici picturi în acuarelă, strict ornamentale — inițiale,
frontispicii, viniete — sau narativ-explicative legate
de scene din viața lui lisus și a sfinților celor mai
cunoscuți și sărbătoriți. Treptat se conturează
trăsături naționale în ilustrația m. Astei, pentru Franța
sînt caracteristice elementele florale cu vrejuri și
încadrările paginilor; pentru Toscana intervenția
figurilor în ornamentație; în Boemia se dezvoltă o
sinteză a acestor caractere. După apariția gravurii și
a tiparului, ilustrațiile grafice vor coexista cu cele
pictate (fr. missel, it. messale, germ. Messbuch, engl.
missal, massbook). Sin., în Biserica ortodoxă,
liturghier, slujebnic, trebuie.	A.P. și T.S.
MISTER 1. în teologie, fapt a cărui geneză și
explicație depășesc capacitatea umană de
pătrundere, fiind de domeniul transcendentului și al
revelației (de ex. m. întrupării lui Hristos). 2. -> taină,
sacrament. 3. în Evul Mediu, încercare de ilustrare,
la nivelul teatrului popular, a principalelor momente
din viața lui Hristos, cu un accent major pus pe ciclul
Patimilor. Acest gen de spectacole era prezentat pe
scene special amenajate în fața catedralelor, în
timpul Postului mare.	T.s.
MIȘCARE Impresie de animație, deplasare,
schimbare sau acțiune, sugerată într-o operă de artă
cu ajutorul elementelor de expresie specifice. în
pictură — o artă statică prin definiție — exprimarea m.
constituie totuși una din preocupările pictorilor
dintotdeauna, iar măsura în care au reușit să o facă
perceptibilă diferă de la o epocă la alta și de la un
artist la altul. Figurarea personajelor sau a obiectelor
în atitudini asemănătoare mișcărilor din natură este
mijlocul cel mai simplu și mai frecvent întîlnit în pictura
„tradițională": se pășește sau se aleargă, păsările
zboară, norii se învăluresc, valurile mării se agită,
ramurile sînt mișcate de vînt etc.; avem de-a face cu
m. oprite într-un moment dat, care pot fi continuate
mental de privitor. Gesturile umane, fie ele puțin
teatrale, indică la rîndul lor m.: un braț se ridică, un
deget indică o direcție, o mînă acoperă un sîn etc.
Siluetele personajelor, curbele mai mult sau mai puțin
largi, se constituie în arabescuri care sugerează o
dinamică dirijată de voința și intuiția pictorului. Arta
modernă adaugă alte mijloace: „pictogramele"
(anumite săgeți sau alte semne convenționale de
același fel), frîngerea formelor operată în cubism și
vederea lor simultană din mai multe părți, figurile
văzute deodată din față și din profil (la Picasso și
Braque); sau redarea pozițiilor succesive, ca pe o
peliculă de cinematograf, a unor figuri (la M.Duchamp,
G.Balla etc.). Intervenția asupra materiei picturale,
fragmentarea formei însoțită de direcționarea tușei,
constituie — începînd cu impresionismul — un alt
aport de seamă al artei moderne în domeniul animării
suprafeței. în fine, nu pot fi omise nici unele „tablouri"
acționate mecanic sau electric și nici jocurile optice de
tip Vasarely. Realizarea de ritmuri compoziționale —
de formă, de valoare, sau cromatice —, crearea de
traiectorii vizibile sau ascunse, sugerarea unor linii de .
forță active, toate acestea au fost și rămîn printre
mijloacele cele mai eficace de reprezentare a m.
într-un tablou, fie el modern sau nu; o simplă linie
oblică va sugera întotdeauna o m. ascendentă sau
descendentă, în vreme ce o linie orizontală va crea un
echilibru. static etc. (fr. mouvement, it. movimento,
germ. Bewegung, engl. movement).	L.L.
MITHRAEUM Loc de cult al adepților zeului
Mithras avînd în general o împărțire tripartită cu o
zonă centrală, în care se oficia cultul, prelungită cu o
absidă ce adăpostea imaginea zeului, flancată de
două spații destinate fidelilor.	I.C.
MITRĂ 1. Acoperămînt al capului la vechi popoare
orientale (perși etc.) 2. Bonetă de postav de modă
europeană, purtată de voievozi și de boieri în țările
române, în sec. 15 și la începutul sec. 16. 3. Obiect
vestimentar, atribut al episcopilor, purtat pe cap în
cadrul slujbelor, ca semn al rangului din ierarhia
bisericească. în Biserica ortodoxă, are forma unei
semisfere combinate cu un cilindru scund fiind lucrată
uneori din metal nobil sau doar din mătase ori catifea
și decorată cu broderii, incrustați! de pietre prețioase
ori semiprețioase, perle, medalioane emailate. M.
episcopilor catolici este alcătuită din două triunghiuri
ale căror baze se unesc formînd circumferința
capului; sînt îmbrăcate în stofe prețioase, decorate
cu pietre, perle sau broderii, avînd atîrnate în spate
două panglici late. în pictură și sculptură, m. este
atributul caracteristic episcopilor (fr. mitre, it. mitra,
germ. Mitra, Bischofsmutze, engl. mitre). A.N. și T.S.
MIXED MEDIA (engl.) Medii combinate (filmul,
lumina, cuvîntul, muzica, dansul, televiziunea) pentru
crearea unei imagini de ansamblu inedite, a unui
spectacol total. Uneori, termenul este de asemenea
folosit pentru a desemna un obiect alcătuit din diferite
materiale. V. și asamblaj, colaj, environment M.P.
MIXTION Mordant pe bază de ulei, utilizat pentru
aplicarea foițelor aurii și argintii. Este un amestec
compus din uleiuri puternic sicativate și alte elemente
(pe care producătorii nu le dezvăluie). Var. mistion,
mixtură. V. și mordant	L.L.
MÎNA LUI DUMNEZEU 1. Figurare a unei mîini cu
pumnul strîns în jurul cîtorva personaje minuscule
(adesea ca niște prunci înfășați), care simbolizează
sufletele celor mîptuiți și purtați spre ceruri. Este fie o
imagine independentă, situată în glaful ușii dintre
naosul și pronaosul bisericilor ortodoxe, fie o imagine
componentă a marii scene a Judecății de apoi, fiind
situată în axul vertical sub tronul Hetimasiei 2. Mînă
care iese din nori, binecuvîntînd, frecventă în unele
scene votive (fr. Main de Dieu, it. La Mano di Dio,
germ, die Hand Gottes, die Rechte des Herrn, engl.
The Divine Hand).	ț.s.
MÎNĂSTIRE 1. Instituție religioasă, pentru bărbați
sau pentru femei, constituită cu acordul unei autorități
bisericești, din membri care se obligă să respecte
anumite canoane, condusă de un stareț sau respectiv
o stareță (în Occident, de un superior sau abate,
respectiv de o maică-superioară). în Biserica
răsăriteană, tipul de organizare a vieții monastice
poate fi cenobitic (în care întreaga viață a comunității
se defășoară în comun, sub un unic acoperiș —
locuire, masă, muncă, rugăciune) sau idioritmic (în
care numai anumite activități sînt comune — rugă-
ciune, anumite munci —, restul vieții desfășurîndu-se
privat, dar cu obligativitatea respectării de către
fiecare monah a regulilor prescrise pentru viața
comunitară). în țara noastră există ambele feluri de
organizare monastică. în catolicism, m. aparțin dife-
ritelor ordine religioase, fiind supuse acelorași pre-
cepte de bază, acceptate în virtutea unor promisiuni
solemne individuale (voturi). Ceea ce le diferențiază
sînt funcțiile speciale conferite fiecărui ordin de către
fondatorul său (active, contemplative). în țările
române au acționat călugări predicatori (franciscani,
dominicani), reprezentanți ai ordinelor care îmbinau
viața contemplativă cu cea activă (benedictini,
cistercieni, premonstratensi, iezuiți). M. au avut o
mare înrîurire asupra dezvoltării arhitecturii, a
formelor și decorului marilor stiluri occidentale și
orientale. 2. Ansamblul clădirilor care adăpostesc
comunitatea monahală. Se compune în general din:
biserică principală, capele secundare sau paraclise,
stăreție, arhondaric sau alte încăperi pentru oaspeți,
chiliile călugărilor (în cele catolice, mai ales în trecut,
existau dormitoare comune), săli de mese comune
{trapeză, refectoriu), bibliotecă, bucătărie, ateliere,
anexe gospodărești, spitale, școli, scriptorii etc. (fr.
monastere, it. monasterio, cenobio, germ. Kloster,
engl. monastery, convent).	TtS.
MÎNTUITOR Denumire folosită pentru a-l desemna
pe-lisus Hristos în'calitatea sa de răscumpărător al
omenirii, de vina păcatului strămoșesc prin moartea
sa pe cruce (fr. Sauveur, it. Salvatore, germ. Heiland,
engl. Saviour).	T.S.
MÎNECUȚE în cultul ortodox, un fel de manșete
late, brodate, pe care preotul le prinde la încheietura
pumnului, peste stihar, la oficierea liturghiei. La noi
s-au păstrat o serie de piese de mare valoare
artistică, printre ele numărîndu-se cele brodate de
Despinetas la comanda lui Constantin Brâncoveanu,
decorate cu portretele membrilor familiei acestuia
(păstrate la Muzeul Național de Artă al României). în
cultul catolic o semnificație simbolică similară cu a m.
o are manipulum (fr. manchettes liturgiques, it.
manichini liturgici, germ. Handbinden, engi. liturgical
embroidered cuffs).	T-s-
MOA
288
MOAR Țesătură compactă, din lînă sau mătase, cu
aspect lucios, cu motive presate, care reflectă lumina
în mod diferit, formînd ape. Folosit în Europa
începînd din sec. 15 pentru îmbrăcămintea feminină
și la tapițarea mobilelor. Foarte apreciat în Renaștere
și în sec. 18-19 (fr. moire, it. marezzo, germ. Moire,
engl. moire, watered silk).	V.D.
MOARTE Personaj simbolic, figurat sub forma unui
schelet, acoperit sau nu de un văl, cel mai adesea
prevăzut și cu o coasă, venit să curme viața
oamenilor în clipa sfîrșitului. Apare fie singur, ca
atare, fie în diferite compoziții ca „Dansul morților"
sau ilustrînd capitole din scrierile celebre medievale
(Varlaam și loasaf). Este des figurată în pictura
murală exterioară din Țara Românească din sec. 18
și din prima jumătate a sec. 19, nu sub forma unui
schelet, ci sub cea a unei ființe bipede, ca un fel de
țap, care apare fie singură, fie în configurație cu
Roata vieții, ori cu scene inspirate din Fiziolog (fr. La
Mort, it. La Morte, germ, der Tod, engl. the Death).
T.S.
MOAȘTE Rămășițe pămîntești (oseminte, chiar
veșminte) care au aparținut unor personaje consi-
derate sfinte, care se bucură de o venerație deosebită
din partea credincioșilor, în special pentru calitățile lor
miraculoase. în Evul Mediu, le era închinat un cult
special, fiind închise în relicvarii prețioase (fr. reliques,
it. reliquie, germ. Reliquien, engl. relics). V. și
engolpion, relicvar	T.S.
MOBIL Gen de artă contemporană: sculpturi și
obiecte puse în mișcare fie de vînt sau de orice fel de'
curent de aer (de ex. mobilurile sculptorului nord-
american Alex. Calder), fie de curenți electrici
(sculpturile elvețianului Jean Tinguely). A.P.
MOBILĂ Piesă mobilă (deplasabilă) care
completează o construcție arhitecturală (imobilă) și
este necesară desfășurării activităților umane: pat,
masă, scaun etc. Uneori, m. este o piesă fixă, din
construcție (bancă zidită sub fereastră etc.) sau fixată
(bancă solidară cu lambriurile etc.). Lucrată din
materialele cele mai variate: lemn, metal, fibre
vegetale, țesături, piele, materiale sintetice, decorată
cu sculpturi, picturi, incrustații, marchetărie etc., m.
și-a modificat aspectul, potrivit funcțiilor și stilurilor
istorice, de la rogojina-pat japoneză, rulată peste zi,
la somptuoasele garnituri ale palatelor baroce sau
rococo (fr. meuble, it. mobile, germ. Mobel, engl.
piece of furniture).	"	A.N.
MOBILIER Ansamblu de mobile (constituind
garnituri) în cadrul unui interior (fr. mobilier, it.
supellettile, germ. Mobiliar, engl. set of furniture).
C.R. și A.N.
MODA 1. Ansamblul de gusturi, preferințe, de-
prinderi care domină la un moment dat într-un mediu
social, privind îmbrăcămintea, ținuta, comportarea (fr.
mode, it. moda, germ. Mode, engl. fashion), 2.
Gravurile de m., destinate prezentării ultimelor noutăți
vestimentare, au apărut în sec. 16, în foi volante, iar
din sec. 18, în publicații periodice. Practicat mai ales
în Franța, acest gen de gravuri cuprindea adeseori, pe
lîngă elementul documentar, notații fiziognomice sau
peisagistice. O variantă a acestor gravuri de m. o
constituie stampele etnografice înfățișînd costume
țărănești. Sînt apreciate pentru calitatea lor cromatică
și compozițională îndeosebi stampele elvețiene din
sec. 18. în România, în sec. 19, Carol Popp de
Szathmari este autorul unor asemenea stampe (fr.
gravare de mode, it. stampe di mode, germ.
Modeblătter, engl. fashion-plates). A.N. și A.P.
MODEL 1. Persoană —- femeie sau bărbat — care
pozează unui artist. Ridicat sau nu pe un piedestal,
așezat pe jumătate sau culcat, în atitudini statice sau
dinamice, m. slujește artistului (și mai ales
ucenicului) la realizarea crochiurilor sau a unor studii
aprofundate. Creatorul nu-și pune problema redării
sale fidele, importantă fiind înțelegerea datelor
structurale, a particularităților m. respectiv —
proporții și „caracter", repere anatomice, mișcare,
cromatică, expresie etc, — și reprezentarea lor
plastică în consens cu propria sa viziune. Acestea
sînt motivele pentru care sînt preferate m. expresive
și nu cele „frumoase". 2. Reprezentare plastică ce
servește ca obiect de imitație sau interpretare relativ
liberă. Un m. poate fi preluat creator, respectîndu-i-se
însă datele structurale. (Se deosebește de prototip,
care este creat inițial ca unicat, devenind apoi un
tipar pe baza căruia sînt realizate obiecte identice,
fabricate în serie.) 3. Lucrare de sculptură executată
din diverse materiale, în genere de dimensiuni
reduse, avînd aspectul unei schițe ca mișcare, forme
și volume. Termenul se referă și la sculpturi în stadiu
definitivat, turnate în ipsos, în vederea ijiăririi la altă
scară sau transpunerii în alte materiale dure. I/. și
machetă. 4. în artele decorative, repetarea unuia sau
a mai multor motive după o anumită schemă (fr.
modele, it. modello, germ. Modell, Motiv, Muster,
engl. model, pattern).	L.L., C.R. și V.D.
MODELAJ Tehnica cea mai veche și simplă a
sculpturii în materiale moi (argila, ceara, plastilina).
Prima etapă constă în frămîntarea cu mîna a lutului
umed, după care, cu boțuri mari sau mai mici,, se
acoperă treptat o armătură. Se folosesc și diverse
modelatoare pentru îndepărtarea surplusurilor de
material și construirea formelor și volumelor specifice
respectivelor lucrări. Sculptura modelată în argilă,
reprezintă lucrarea originală și constituie modelul care
poate fi turnat în ipsos (ulterior în bronz) sau transpus
în piatră, marmură (fr. modelage, it. modellamento,
germ. Modellieren, engl. modelling).	C.R.
MODELATOR Denumire generică a uneltelor
folosite de sculptori pentru modelarea materialelor
moi (argilă, ceară, plastilină) (fr. modeleur, it.
modellatore, germ. Modellierstab, Bossierer, engl.
modelling tool).	C.R.
MODELEU (fr.) 1. Procedeu tradițional de redare a
volumului cu ajutorul tonurilor de lumină și de umbră.
Astfel în culoarea locală a unui obiect se introduce
alb pentru zona luminoasă și negru pentru cea
umbrită, culoarea locală a respectivului obiect
rămînînd nealterată în zona medie, de trecere de la
lumină la umbră. Procedeul nu exclude raporturile de
culoare, ci cultivă cu precădere expresia valorică a
imaginii, accentuînd volumele, uneori pînă la crearea
senzației de ronde-bosse. Prin redarea culorii locale
obiective a elementelor figurate, se accentuează
concretețea fiecăruia, ca și tridimensionalitatea
ansamblului, rezultînd compoziții cu un puternic
caracter realist. (O dată cu impresionismul, imaginea
se „tulbură", iar după Cezanne, m. clasic al
volumelor, apărînd unora perimat, este înlocuit cu
procedeul modern denumit modulație.) 2. Tratarea
mai mult sau mai puțin accentuată în redarea
planurilor, formelor și volumelor unei sculpturi,
realizate în relief sau în ronde-bosse (fr. modele, it.
modellato, tratteggio, germ. Modellierung, engl.
modelling).	L.L. și C.R.
MODENATURA Termen generic pentru decorația
arhitecturală reliefată de la suprafața zidului sau
pentru cea sculptată care marchează ancadramentele
ușilor și ferestrelor. Tehnica, variantele profilaturii și
compoziția plastică contribuie frecvent la definirea
stilistică a edificiului (fr. modenature, it. modenatura,
germ. Simswerk, engl. mouldings).	T.S.
MODERNISM Termen alternativ pentru arta de
avangardă. în România perioadei interbelice m. se
referea la formele de avangardă moderată. A.P.
MODERN STYLE —> Jugendstil
MODILION (fr.) Consolă mică, plasată sub cornișă,
cu latura frontală adesea decorată în relief. De un tip
caracteristic sînt cele romanice, alcătuind adevărate
frize sculptate cu capete de monștri, elemente
zoomorfe, antropomorfe sau vegetale în compoziții
fantastice (fr. modillon, it. modiglione, dentello, germ.
Kragstein, engl. corbel, modillion).	T.S.
MODUL 1. Unitate de bază de la care, prin
repetare sau multiplicare, este generat ansamblul. în
arhitectură, unitate de măsura din care derivă toate
dimensiunile unei clădiri. în antichitatea greco-
MOD
289
romană ordinele de arhitectură se definesc prin acest
m. care este egal cu raza coloanei, în funcție de care
sînt calculate proporțiile întregului edificiu (ex.:
raportul între înălțimea și raza coloanei este de 17 —
Doric, 18 — Ionic, 20 — Corintic, Compozit, 13 —
Toscan). Redescoperit în Renaștere sistemul modular
stă la baza arhitecturii cu elemente prefabricate. 2.
Principiu de bază al ornamenticii, element sau
asociere de elemente decorative, florale, geometrice,
zoomorfe sau antropomorfe, care prin repetare
creează o suprafață decorativă.	I.C.
MODULAȚIE (fr.) Procedeu modern de redare a
volumului, bazat pe sugestiile și forța culorii, care a
înlocuit în bună măsură modeleul tradițional. Artistul
care a impus acest procedeu este Paul Cezanne. M.
creează impresia de tridimensionalitate a formelor
modificîndu-le culoarea locală prin adaosuri de
oranjuri (mai gălbui sau mai roșcate) în lumină,
verzuri sau violeturi în zona de trecere, și albastruri
în umbră; in plus, toate tonurile tind spre o apropiere
valorică. Rezultă imagini fin nuanțate, cu lumini
saturate cromatic, cu umbre slăbite. Armonizarea
diverselor tonuri locale se obține, implicit, prin faptul
că luminile obiectelor tind spre culoarea eclerajului
(oranj), iar umbrele tind spre complementara acesteia
(albastru). Crește astfel și unitatea tabloului,
obiectele fiind integrate într-o masă colorată
omogenă ca ansamblu și variată în detalii, la care se
adaugă și faptul că pictorul folosește tonuri cu
luminozități similare sau apropiate. (A se vedea cît de
neconcludente sînt unele reproduceri în afb-negru ale
tablourilor bazate pe m.: explicația rezidă în
eliminarea parțială a distanțelor valorice.) Prin m. se
produce o „dizolvare" a tentelor locale — care tind să
se apropie tonal —, este părăsită și tenta plată, în
favoarea celor mai subtile nuanțări, astfel că ieșind
din strădania copierii naturii, artistul intră în imperiul
liber al interpretării, preocupat mai degrabă de
„muzica picturală", decît de „modeleul sculptural" (fr.
modulation, it. modulazione, engl. modulation). L.L.
DEMITENTĂ
Modulație, schema Iul Cezanne. după A. Lhote
MODULOR Termen introdus de arhitectul francez
Le Corbusier (1887-1965) pentru a desemna propor-
ționarea armonioasă a edificiilor pornind de la scara
umană și de la raporturile armonice stabilite între
întreg și diferitele părți ale corpului uman. T.S.
MOL_______
290
MOLENII Imaginea Măriei și respectiv a lui loan
Botezătorul, plasate la picioarele crucifixului, care
încununează iconostasele bisericilor ortodoxe cu
începere din sec, 15. De obicei sînt pictate pe panouri
independente, personajele fiind reprezentate fie
întregi în picioare, fie bust. Termenul, de origine
slavă, nu are echivalențe în limbile occidentale. T.S.
MOLETĂ (fr.) Instrument asemănător unui trunchi
de con, cu baza plană și aspră, confecționat dintr-un
material dur (porfir, marmură, sticlă, porțelan etc.),
care slujește la frecarea culorilor. Mișcarea m. pe
lespede se face în cerc, fie în forma cifrei 8, fie în
sensul unor spirale care se deplasează circular.
Dimensiunile ei diferă, unele fiind destul de mari
pentru a putea fi apucate cu ambele mîini. Există și
m. cu care se freacă pigmenții introduși în recipiente
de porțelan sau de sticlă (fr. molette, broyon, it.
pestatoio, curranto, macinello, germ. Scfileifstein,
Lăufer, engl. grindstone). Alte denumiri (în erminii):
alergător, corant, pilug, pisălog, sfărîmător. L.L.
MOLICIUNE Factură specifică unei opere în care
formele sînt tandre, mlădioase, iar tonurile și tușele
sînt delicate, realizate prin pasaje subtile. Termenul
nu se întrebuințează de obicei în sens peiorativ (fr.
mollesse, it. mollezza, germ. Weichheit, engl.
softness, tenderness).	L.L.
MONASTRAL COLOURS (engl.) Numele brevetat
al albastrului și verdelui ftalocianină.	L.L.
MONOCROM De o singură culoare. A nu se
confunda cu acromatism (fr. monochrome, it.
monocromatico, germ, einfarbig, engl, monochrome).
V. și camaîeu	L.L.
MONOCROMIE Tendință în pictura nord-
americană, franceză și germană a anilor '60-70 ai
sec. 20, prin care erau scontate efectele estetice,
psihologice și de ordin spiritual-ezoteric ale unei
suprafețe mari pictate într-o singură culoare sau ale
mai multor suprafețe alăturate, monocrome, dar de
culori diferite. Principalii reprezentanți ai m. sînt:
Barnett Newman (S.U.A.), Yves Klein (Franța) și
Gotthard Graubner (Germania). M. a fost folosită, în
variante cu funcție decorativă, și de unii reprezentanți
ai mișcării Bauhausului, emigrați în S.U.A., în primul
rînd de Josef Albers.	A.P.
MONOGRAMĂ (gr. monogramma, semn unic,
inscripție) Semnătură prescurtată ori metaforică, prin
inițiale ori semne combinate, folosită de gravori
pentru identificarea și autentificarea autorului operei.
In gravură, m. a apărut în sec.15, ca semn de
apartenență la un atelier de gravură, iar, mai tîrziu,
ca semnătură a artistului însuși. M. este de obicei
gravată invers în diferite locuri ale imaginii. La
gravurile de reproducere există două semnături: de
obicei în stînga, cea a autorului imaginii desenate ori
pictate, urmată de cuvîntul latin pinxit (delineavit sau
invenit), iar în dreapta cea a autorului gravării,
însoțită de sculpsit, incisit ori fecit. Artiștii care
semnează cu m. și ale căror nume sînt necunoscute
se numesc monogramiști (fr. monogramme, it.
monogramma, sigla, germ. Monogramm, engl.
monogram, cipher).	A.P.
MONOGRAMIST Autor de gravuri care semnează
cu monogramă, dar al cărui nume nu este cunoscut
(fr. monogrammiste, it. monogrammista, germ.
Monogrammist, engl. monogramist).	A.P.
MONOLIT (gr. monos, singur, lithos, piatră) Denu-
mirea se referă la orice sculptură de mari dimensiuni
realizată în întregime dintr-un singur bloc de piatră,
granit, marmură etc. (fr. monolithe, it. monolite, germ.
Einstein, Monolith, engl. monolith).	C.R.
l
MONOPTER Tip de templu de formă cîrculară,
înconjurat de un singur rînd de coloane. I.C.
MONOTIP Procedeu ce face parte din tehnicile
gravurii, prin care se obține un singur exemplar;
rareori două sau trei. M. aparține de fapt picturii.
Artistul pictează imaginea în culoare, pe pînză, metal
sau sticlă, apoi, pe suprafața încă umedă, aplică, prin
presare, foaia de hîrtie. Din mișcările de presare și
contactul cu hîrtia pot rezulta efecte deosebite,
neașteptate, de fluiditate și transparență. Atunci cînd
pictura se execută pe sticlă, există și altă variantă a
tehnicii m. prin acoperirea plăcii de sticlă cu culoare,
peste care se pune o hîrtie-foiță, imaginea
colorîndu-se cu pensula prin intermediul acestei foițe.
Folosit pentru prima dată în sec.17, în Italia, de G.B.
Castiglione, m. a fost practicat cu virtuozitate și
succes mai ales la finele sec.19 de impresioniști,
Pissarro, Degas, Whistler, dar și de Gauguin,
Toulouse-Lautrec, Forain. în România, m. au lucrat în
anii Interbelici Hans Hermann, Fred’Micoș. M. este
prețuit pentru caracterul de unicat și pentru nota
particulară a efectelor coloristice și decorative (fr.
monotype, it. monotipo, germ. Monotypie, engl.
monotype).	A.P.
MONSTRANȚĂ (fr.) Obiect de cult catolic, realizat
din metal prețios, de forma unei construcții
arhitectonice miniaturale sau a unui disc solar cu
raze, sprijinit pe o tijă și un picior plat, avînd în centru
un lăcaș în care se plasează o hostie consacrată,
prezentată spre adorația credincioșilor. La noi, se
păstrează cîteva piese din epoca gotică (m. de la
Cisnădie, sec.15, azi în Galeria Brukenthal, Sibiu) (fr.
monstrance, it. ostensorio, germ. Monstranz, engl.
MONTANT Parte verticală a ancadramentului unei
uși sau al unei ferestre, adesea decorat cu caneluri,
succesiuni de profile plasate într-un singur plan sau
în planuri diferite (retrageri succesive la cele gotice),
elemente figurative antropo- sau zoomorfe, forme
vegetale, compoziții geometrice etc. (fr. montant, it.
stipite, germ. Pfosten, engl. gate-post). T.S.
MONTURA 1. Piesă de metal, în general orna-
mentată, aplicată pe mobilier, la mînere, broaște,
colțare etc., ca element-decorativ sau de protecție. 2.
Cadru din metale nobile ori comune, în care se
încastrează pietre dure sau semidure, perle,
chihlimbar sau sticlă imitînd pietrele prețioase. 3.
Armătură metalică folosită în ceramică și sticlărie
pentru consolidarea și decorarea pieselor, uneori mai
valoroasă decît obiectul încastrat (fr. montare, it.
legatara, saidatura, garnitura, germ. Montierung,
Bronzefassung, engl. mounting, setting) . V.D.
MONUMENT (lat.) Sculptură de exterior de mari
dimensiuni, ansamblu statuar-arhitectonic la
realizarea căruia intervine colaborarea dintre sculptor
și arhitect (fr. monument, it. monumente, germ.
Denkmal, engl. monument) ; ~ comemorativ, care
evocă evenimente istorice importante sau omagiază
personalități de seamă din diverse domenii ale
activității umane; - de arhitectură, lucrare de
MOR
291
arhitectură care se impune atenției prin calitățile ei
artistice: plan, proporții, modalitatea de a prelucra și
de a pune în operă materialul, valoarea decorului
sculptat sau pictat etc.; ~ funerar, edificiu, în general
de mici dimensiuni, sculptură sau compoziție
sculptată, stelă, obelisc, stîlp, lespede etc., menit să
marcheze locul înhumării unei persoane și destinat
păstrării memoriei acesteia. Practica ridicării de m.f.
coboară pînă în antichitate (Egipt, Grecia, Roma),
multe dintre ele numărîndu-se printre cele mai de
seamă opere de artă ale lumii (piramidele, mau-
soleele antice, compozițiile realizate de Michelangelo
în capela Medici, lespezile funerare din cîteva biserici
din Țara Românească, sec.16, cu imagini cu călăreți
narînd actele de bravură ale voievodului Radu de la
Afumați ori ale boierilor Albu Golescu și Stroe
Buzescu etc.); ~ istoric, această calitate poate fi
conferită și unui edificiu lipsit de valențe artistice
deosebite, dar care impune fie prin vechime, fie prin
raportarea sa la un eveniment important pentru istoria
unui popor. Aceeași calitate o pot avea și vestigiile
arhitectonice puse în valoare prin săpăturile arheo-
logice, ruinele etc. Prin extensie, termenul se aplică
și unor lucrări de artă plastică (sculptură, pictură)
care întrunesc calități deosebite, indiferent dacă sînt
legate sau nu de o construcție.	C.R., T.S.
MONUMENTALITATE (fr.) Caracteristică defini-
torie pentru o operă de artă care impresionează prin
măreție, forță sau masă. O astfel de operă este
realizată de obicei la dimensiuni mari, dar, uneori, m.
este sugerată în lucrări de dimensiuni modeste, fapt
care a generat ideea că poate fi și rezultanta unei
„dimensiuni psihice", nu numai a uneia spațiale.
Mijloacele prin care poate fi creată diferă după
temperamentul artistic și după arta pe care o practică
autorul operei.	L.L.
MORDANT 1. Melanj cu proprietăți adezive, utilizat
pentru fixarea foiței de aur sau de argint pe suprafața
diverselor suporturi:,.pergament, hîrtie, lemn, metal,
sidef, tencuială etc. Se deosebesc două feluri de m. :
pe bază de apă și cu ulei. Primii, neuleioși, folosiți
mult în aurirea manuscriselor medievale, erau
alcătuiți de obicei dintr-o materie adezivă (albuș de
ou, gumă, clei, sau un amestec de clei și albuș), un
colorant, care făcea vizibile urmele lăsate de adeziv
(ocru, șofran, roșu), o materie de îngroșare (cretă
sau ipsos) și o materie de mlădiere, care menținea
mai multă vreme umezeala (miere, zahăr); rețetele
vechi amintesc și zeama de usturoi. Acești m. erau
utilizați uneori și pe panou (niciodată pe perete). M.
cu ulei de odinioară conțin ulei de in fiert, puțin alb de
plumb, cocleală și vernis (dar pot cuprinde bitum de
ludeea, miniu de plumb, esență etc.). M. uleios,
căruia i se mai spune mixtion, este util atît pentru
perete, cît și pentru panou, dar numai în aurirea mată
(neurmată de sclivisirea cu dintele). Alte denumiri
autohtone: gulifarbă, lipitură, murdent (var.
murdention, murdint), ulighent. 2. Substanță folosită
MOR
292
la vopsirea țesăturilor de origine vegetală (pentru
fixare, pentru insolubilizarea colorantului, sau pentru
modificări de nuanță) (fr. mordant, it. mordente, germ.
Âtzwasser, engl. mordant).	L.L.
MORELLE SALTroșu de marș
MORSURĂ —) atacare (cu acizi)
MORTAR Conglomerat artificial cu compoziție
diferită, de nisip de diferite dimensiuni, pietriș mărunt,
uneori cioburi mici de cărămidă, granule de cărbune,
legate între ele cu ajutorul unui liant (var, ciment
amestecate cu apă), necesar pentru legarea și pentru
stabilizarea pieselor care alcătuiesc materialului de
construcție al unui edificiu (cărămizi, blocuri sau
bolovani de piatră). Compoziția și modul de preparare
diferă în funcție de epocă și de loc (fr. mortier, it.
calcina, germ. Mortel, engl. mortar).	T.S.
MORTLAKE Manufactură regală engleză de
, tapiserii, situată în apropierea Londrei, întemeiată în
anii 1619-1620 de lacob I Stuart (1566-1625) cu
concursul unor meșteri flamanzi și, olandezi. în 1623
se țese aici, după cartonul lui Rafael (aflat în prezent
la British Museum, Londra), tapiseria intitulată
Faptele Apostolilor, într-o versiune diferită de cea
executată după același model la Bruxelles. Piesele
realizate ia M. sub direcția pictorului Francis Crane
sînt de o excelentă calitate artistică și tehnică.
Operele create pînă către 1640 pot rivaliza cu cele
franceze; ele se caracterizează printr-o mare finețe,
un colorit armonios și un modeleu savant, obținut prin
hașuri. Cele mai renumite tapiserii țesute la M. sînt:
Jocuri de copii, Hero și Leandru, Triumful lui Cezar și
numeroase marine și verduri. M. își încetează
activitatea în 1688.	V.D.
MOSCHEE Principalul tip de lăcaș de cult
musulman. La origine, sală de rugăciune de plan rec-
tangular la care se adaugă o curte patrulateră cu un
portic acoperit. Putînd servi ca centru administrativ,
legislativ sau educațional, ori avînd un rol come-
morativ, acest tip de monument are o expresie arhi-
tectonică diferită în funcție de tradiții culturale, climă
și materiale de construcție. Amplificările de formă și
funcții vor duce la dezvoltarea de adevărate com-
plexe arhitectonice la curțile sultanilor otomani, adă-
postind și biblioteci, spitale, băi, cimitire etc. Conform
credinței islamice rugăciunea se poate face în orice
loc liber nefilnd condiționată de existența unei săli.
Astfel sala de rugăciune nu are o compartimentare
specială. Cu excepția mihrabului, care este întotdea-
una orientat către Mecca, spațiul nu este segmentat.
La marile m. șiruiri de' arcade suprapuse, bogat
ornamentate, animă spațiul interior sprijinind bolta
sau tavanul. Covoare de rugăciune sînt așternute pe
jos, reluînd în țesătură bogăția decorativă. I.C.
MOSCOVA Denumire care înglobează un mare
număr de ateliere de porțelan situate în apropierea
orașului M. în manufactura întemeiată la Verbilki, în
1765, de englezul Francis Gardner se produc
platouri, căni, servicii de masă, vase, busturi și
statuete extrem de bogat ornamentate, într-un colorit
somptuos, subliniat cu mult aur. Figurinele care
reprezintă țărani ruși, modelate cu vigoare și
expresivitate, au o notă de umor savuros. Mărci:
Inițiala G sau numele întreg Gardner (în caractere
chirilice sau latine, în albastru); de la mijlocul sec.19
pînă în 1891 (cînd atelierul trece în proprietatea
familiei Kuznețov), numele Gardner însoțit de chipul
Sfîntului Gheorghe și avînd deasupra vulturul
imperial. Manufactura Popov de la Gorbunovo,
întemeiată tot de un englez — Charles Milly — în
1800—1806, cunoaște o perioadă de maximă
dezvoltare între 1812 și 1825; se desființează în
1872. Figurinele folclorice create de Popov
rivalizează cu cele ale lui Gardner. Marcă: A P (în
caractere chirilice). în cursul sec.19 funcționează mai
multe ateliere, care au însă o perioadă scurtă de
activitate.	V.D.
MOTIV 1. Termen întrebuințat de artiști cu înțe-
lesul de subiect (natural sau imaginat) care urmează
să fie reprezentat plastic. 2. Figură ornamentală
repetată, alternată etc. (fr. motif, it. motivo, germ.
Motiv, Thema, engl. motif, subject).	L.L.
MOUSTIERS Centru francez — format din
numeroase ateliere de faianță — care a creat un stil
original, răspîndit apoi în sudul Franței, în Spania și
Italia. Fondatorul primei manufacturi (1679), Pierre
Clerissy — dintr-o cunoscută familie de ceramiști —
realizează produse de calitate excelentă cu glazură
strălucitoare; fondul albastru este acoperit cu scene
inspirate din gravurile epocii, în special cu scene de
vînătoare. Manufactura este condusă pînă în 1757 de
descendenții lui Pierre Clerissy, apoi este vînduță
altor ceramiști, încheindu-și activitatea în 1852. în
1738, ceramistul Joseph Olerys, de la manufactura
spaniolă Alcora, întemeiază la M. o nouă
manufactură, care este în plină actjvitate pînă către
1790 sau poate și mai tîrziu, fiind condusă în
continuare de fiii săi. Olerys decorează vesela de
masă cu un motiv caracteristic — floarea de cartof —
în tonuri de albastru, verde sau brun pe fond alb-
lăptos. Alte ornamente folosite frecvent sînt inspirate
din gravurile lui Jacques Callot (1592-1635) și din
stilul rocailie. Perioada de maximă înflorire a
numeroaselor ateliere de faianță de la M. este
mijlocul sec. 18, cînd erau conduse de ceramiști
înrudiți prin căsătorii sau care lucraseră multă vreme
împreună, creîndu-se astfel un stil unitar, specific
centrului M. Către sfîrșitul sec. 18, unele ateliere
adoptă motivele manufacturilor Strasbourg sau
Rouen. Platourile, zaharnițele, cafetierele și alte vase
sînt decorate cu festoane, ghirlande, armdarii și
motive arhitectonice. Piesele datate sînt foarte rare.
Muzeul Național de Artă al României și Muzeul
Colecțiilor din București posedă frumoase exemplare
provenite de la M. Mărci: Chez Clerissy â Moustiers;
O Y (de la Olerys); J.F. (Joseph Fouque); ferrat
moustier sau Ferrat, în formă de cerc (Jean-Baptiste
Ferrat).	V.D.
MOV (fr.) Culoare-lac violetă (anilină) preparată
prima oară de William Perkin (Anglia, 1856) numită
uneori violet Perkin.	L.L.
MOZAIC Procedeu tehnic specific artei murale, în
care opera este constituită din mici fragmente cubice
sau prismatice de materiale dure, divers colorate,
fixate laolaltă cu ajutorul cimentului. în funcție de
_MUD
~ 293
densitatea operei — pavimentală sau parietală,
pentru interior sau exterior —, m. reprezintă fie
desene ornamentale, fie compoziții figurative ori
nonfigurative complexe. Apare în antichitatea
îndepărtată (Mesopotamia, Creta, Egipt, Persia,
Grecia), epocile romană și bizantină marchează
momentele lui de maximă înflorire, iar spre sfîrșitul
Evului Mediu este practicat din ce în ce mai rar; sec.
20 înregistrează un reviriment al acestei tehnici
străvechi. Opere celebre: la Roma: Santa Maria
Pudentiana, Santa Maria Maggiore, Santa Constanza,
oratoriul Sf. Venantios; la Ravenna: ansamblurile de
la San Vitale și San Apollinare Nuovo, mausoleul
Gallei Placidia; la Istanbul: ansamblul Kahrie-Djami,
Bazilica Sf. Sofia; la Veneția și la Palermo: San
Marco, Trieste, domul Torcello, biserica Martorana,
Capela Palatină din Palermo; la Salonic: biserica Sf.
Dumitru; la Kiev; catedrala Sf. Sofia etc. Modele ale
genului, marile m. de odinioară nu sînt simple
decorații adosate pereților, ci se încorporează
organic zidurilor producînd efecte aparte. Materiale
utile: marmura, piatra de rîu, sticla de Murano, gresia,
ceramica smălțuită; astăzi se întrebuințează și
travertinuri colorate, plăci ceramice mari, sticlă
groasă turnată special etc. Există în principal două
metode de lucru: cea veche — mai dificilă, dar mai
generoasă ca expresie — recurge la implantarea
micilor fragmente de material în cimentul moaie; în
cealaltă, mai nouă, micile „cuburi" colorate sînt
asamblate în atelier, apoi transportate și fixate pe zid
cu ajutorul cimentului. Durabilitatea m. este aproape
nelimitată (s-a spus că ar fi o „pictură pentru
veșnicie"). Păstrîndu-și culoarea aproape ca în prima
zi; deteriorările privesc de obicei materialul de fixare
și zidul, fiind remediabile (fr. mosaique, it. mosaico,
arte musiva, germ. Mosaik, engl. mosaic). L.L.
MUCENIC (MUCENIȚĂ) Persoană care și-a dat
viața pentru credința creștină. Cei mai mulți — trăind
în primele veacuri ale creștinismului —, în pictura
bizantină și de tradiție bizantină, sînt reprezentați în
costume antice, purtînd în mîini cruci sau, mai rar,
ramuri de palmier, în timp ce în Occident, în gotic,
Renaștere și baroc sînt înveșmîntați în costume de
epocă și însoțiți de atribute, amintind fie instrumentul
martiriului, fie elemente simbolice extrase din
legenda vieții lor. Sin. martir, martiră (fr. martyr, it.
martire, germ. Mărtyrer, engl. martyr).	T.S.
MUDEJAR, STIL - (mudejar, maur vasal
creștinilor spanioli) în Spania sec. 11—16, stil mai
curînd hibrid, în cadrul căruia, după înfrîngerea
arabilor, forme și elemente remanente ale artei
islamice sînt integrate și adaptate cerințelor
stăpînitorior creștini ai Spaniei. Caracteristice sînt
catedralele din Zaragoza și Cordoba, cu bogata
ornamentație în stuc de tradiție maură, și mai ales
Alcazarul din Sevilla (sec. 14). Remarcabilă a fost, în
sec. 14-16, ceramica produsă la Sevilla (v. azulejos
și alicatados) și Vaiencia.	M.P.
mvo______
294
MULAJ Reproducere fidelă a unei sculpturi
executată în relief, ronde-bosse, ca și a unor părți din
corpul uman (obraz, mînă, picior etc.) obținută
printr-o amprentă (din ceară moale, preparație din
praf de ipsos în amestec cu apă, clei, diverse rășini
sintetice) care formează tiparul negativ în care se
toarnă pozitivul (fr. moulage, it ca/co, germ. Abguss,
Gypsabguss, engl. plaster cast).	C.R.
MULTIPLE Denumire generică pentru operele de
artă special concepute pentru a fi multiplicate,
nelimitat în principiu, prin tehnologii moderne. Nu se
referă la arta gravurii, nici la sculpturile care nu pot
beneficia decît de tiraje limitate. în generai, m. se
realizează cu obiecte și colaje diverse. Promotori ai
m. sînt V.Vasarely, F.Hundertwasser, Soto. A.P.
MULTIPLU în gravură, tip de dăltiță cu mai multe
capete, astfel încît, dintr-o singură trăsătură, gravorul
poate trasa mai multe linii paralele (fr. tire-lignes, it.
tiralinee, germ. Reissfeder, engl. linedrawing-pen).
A.P.
MULURĂ Profil reliefat (mai rar scobit), făcînd
parte din decorația arhitecturală sau de mobilier; în
secțiune se prezintă ca un tor, o scoție, un listei sau
are_ forma diferitelor combinații de curbe și
contracurbe, în alternanță ori în succesiune cu
elemente plate (fr. moulure, it. sagoma, membretto,
germ. Gesims, Zierleiste, engl. mouldihg). T.S.
MUMIE 1. Termen derivat din denumirea arabă a
unei substanțe balsamice ce se aplica în Egiptul antic
pe corpurile defuncților. Desemnează corpul lipsit de
viață trecut printr-un tratament de deshidratare ca're
conservă țesuturile pentru a nu intra în putrefacție.
Acest fenomen, ce se producea inițial în mod natural
prin îngroparea în nisipul deșertului, a hrănit
credințele funerare egiptene, conform cărora viața
sufletului de după moarte depindea de conservarea
corpului. După ce era golit de viscere, corpul trecea
printr-un proces de deshidratare timp de 70 de zile,
după care era învelit în bandaje îmbibate cu rășini
sau bitumuri. O mască reluînd trăsăturile defunctului
era plasată în zona figurii. Trupul astfel pregătit era
plasat în sarcofag. Viscerele erau păstrate în vase
speciale în camera funerară (v. canope). Pentru
pregătirea m. exista o încăpere specială în templul
funerar, denumită serdab. Egiptenii îmbălsămau și
animalele considerate sacre. 2. Culoare brună,
asemănătoare bitumului (dar fără transparența
acestuia), preparată din fragmente pisate de oase de
m., amestecate cu asfalt de Siria și rășini. Nu rezistă
la lumină. A fost abandonată în sec. 19, o dată cu
dezvăluirea compoziției sale sinistre. Sin. brun
egiptean. 3. Culoare brună, preparată din pămînt
verde calcinat, folosită rar.	LC. și L.L.
MUNTELE MĂSLINILOR Scenă din ciclul
Patimilor lui Hristos, marcînd momentul ultimei
rugăciuni a acestuia, în grădina Ghetsemani, aflată
pe Muntele Măslinilor în Ierusalim, înaintea trădării lui
luda, a prinderii și ducerii lui lisus la judecată. Apare
destul de frecvent în ciclurile murale bizantine și
gotice (fr. Christ au Jardin des Oliviers, it. Cristo net
Orto, germ. Christus aut dem Olberg, engl. Christ's
Agony in the Garden).	T.S.
MURTARSAIG —) litargă
MUSELINĂ Țesătură foarte fină din bumbac sau
din mătase, de bună calitate, cu armătura asemă-
nătoare cu aceea a taftalei. Se folosește la confec-
ționarea îmbrăcăminții feminine și a perdelelor. Fabri-
cată la început în orașul Moșul din Irak (de la care
derivă denumirea), apoi în toată Asia Mică și în India,
m. a fost introdusă în Europa la sfîrșitul sec. 18. în
sec. 19 s-a fabricat mai ales în Anglia, Franța și
Elveția, iar în prezent în toată Europa (fr. mousseline,
it. mussolina, germ. Musseltn, engl. muslin). V.D.

Tiparul executat sub comanda 40 656
Regia Autonomă a Imprimeriilor
Imprimeria CORESI
Pia|a Presei Libere, 1, București
" ROMANIA -------------------------