Dicţionarul de arhaisme cuprinde un număr mare de cuvinte vechi ale limbii române, dispărute sau pe cale de dispariţie, cărora li se indică sensul, domeniul de folosire, precum şi originea. Autoarea înregistrează cuvintele din fondul pasiv al limbii române, cu intenţia de a le face cunoscute vorbitorilor de astăzi, de a înlesni înţelegerea textelor de odinioară sau a scrierilor cu subiect istoric. Studiul arhaismelor în învăţământul românesc contribuie la aprofundarea cunoştinţelor despre limba română. Lucrarea este utilă elevilor, studenţilor, cadrelor didactice, specialiştilor, precum şi tuturor celor care iubesc armonia şi expresivitatea limbii române vechi. , _ O A ^ r ISBN 973-684-644-X 11111111:11 WWW.all.ro 9 789736 846441 BIBL.CENTR'VW, „M.EMINE$Ci/"IAŞl in- ■ — ' ' I I ■ P-ÆAJ-X-n DICŢIONAR DE ARHAISME MONICA-MIHAELA BUSUIOC DICŢIONAR DE ARHAISME Moniea-Mihaela Busuioc Copyright © 2005, 2006 Editura ALL EDUCATIONAL Toate drepturile rezervate Editurii ALL EDUCATIONAL^ Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a Editurii ALL EDUCATIONAL. Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii. All rights reserved. The distribution of this book outside Romania, without the written permission of ALL EDUCATIONAL, is strictly prohibited. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BUSUIOC, MONICA-MIHAELA Dicţionar de arhaisme / Moniea-Mihaela Busuioc; Bucureşti: Editura ALL EDUCAŢIONAL, 2005, 2006 496 p.; 17 cm (Dicţionar şcolar) ‘ Bibliogr. ISBN 973-684-644-X 81 ’374.2:811.135.1’373.44=135.1 Editura ALL EDUCATIONAL: Bd Timişoara nr. 58, sector 6, cod 061317 - Bucureşti Tel.: 402 26 00 Fax: 402 26 10 Departamentul distribuţie: Tel: 402 26 23; 402 26 34; 402 26 25 Comenzi la: comenzi@all.ro www.all.ro Redactor: Copertă: D. Tomescu Stelian Stanciu MONICA-MIHAELA BUSUIOC XII DICŢIONAR ŞCOLAR Părinţilor mei... Lista abrevierilor acc. = accentuat adj. = adjectiv adj. dem. = adjectiv demonstrativ adj. nehot. = adjectiv nehotprât adj. pos. = adjectiv posesiv adv. = adverb adv. inter. = adverb interogativ alb. = limba albaneză; albanez Arhit. = arhitectură art. = articol; articulat Astron. = astronomie Ban. = Banat Basar. = Basarabia bg. = limba bulgară; bulgar Biol. = biologie Bis. = termen bisericesc Bot. = Botanică Bucov. = Bucovina cca = circa ceh. = limba cehă; ceh cf. = confer Chim. = chimie concr. = concretizat conj. = conjuncţie Contab. = contabilitate depr. = depreciativ doc. = document(e) d. H. = după Hriştos Dobr. = Dobrogea engl. = limba engleză; englez expr. = expresie f. = feminin fact. = (tranzitiv) factitiv fam. = familiar fig.= figurat Fin. = finanţe Fiz. = fizică fi*. = limba franceză; francez Geol. = geologie germ. = limba germană, german gr. =* limba greacă (veche); grecesc Gram. = gramatică Iht.= ihtiologie interj. = interjecţie intranz. = intranzitiv invar. = invariabil it. = limba italiană; italian î. H. = îhainte de Hristos Jur. = ştiinţe juridice lat. = (moştenit din) limba latină; latinesc lat. med. = limba latină medievală lat. pop. = latină populară Li'ngv. = lingvistică livr. - livresc loc. = locuţiune loc. adj. = locuţiune adjectivală loc. adv. = locuţiune adverbială loc. conj. = locuţiune conjuncţională loc. prep. = locuţiune prepoziţională loc. vb. = locuţiune verbală m. = masculin magh. = limba maghiară; maghiar Mâram. = Maramureş Mat. = matematică 5 m. gr. = limba medie greacă Milit.= termen militar . Mitol. = mitologie Mold. = Moldova moşt. = moştenit Munt. = Muntenia n. = neutru ngr. = limba neogreacă; neogrec n. pr. = nume propriu nr. = număr num. = numeral . num. col. = numeral colectiv num. ord. = numeral ordinal Olt. = Oltenia Omit. = ornitologie p. anal. = prin analogie pete = peiorativ pers. - persoană p. ext. = prin extensiune p. gener. - prin ,generalizare pL ~ plural ^ po3~ = limba poloneză; polonez pop* = popular port ^ limba pqitugheză; portughez pr. = pronunţat pref. = prefix prep. = prepoziţie p. restr. ■- prin restricţie prez. ind. = prezentul indicativului pron. = pronume pron. dem. = pronume demonstrativ pron. nehot. = pronume nehotărât pron. pers. = pronume personal refl. = reflexiv reg. = regional refl. pas. = reflexiv pasiv refl. recipr. = reflexiv reciproc rom. = limba română; român rus. = limba rusă; rus săs. = dialectul săsesc sb. = limba sârbă; sârbism ser. = scris sec. = secolul s. f. = substantiv feminin sg. = singular sl. = limba slavă (veche); slav slavon. = limba slavonă; slavo-nism slov. = limba slovenă; sloven s. m. = substantiv masculin s. n. = substantiv neutru sp. = limba spaniolă; spaniol spec. - prin specializare subst. = substantiv suf. = sufix tăt. = limba tătară;, tătăresc te. — limba turcă; tufcesc Tfpogr. — tipografie ^ •••>- •• Transilv. = Transilvania tranz. = tranzitiv unipers. = unipersonal ţig. = limbă ţigănească; ţigănesc ucr. = limba ucraineană; ucrainean v. = vezi var. = variant vb. - verb v. sl. = veche slavă zool. - zoologie A aba, abale (< tc'.) s. f. 1. Stofa groasă de lâna, de obicei de culoare albă, din care se confecţionau haine ţărăneşti; pănură, dimie. 2. Spec. Haină confecţionată din aba (1). abac, abace (< fr., it.) s. n. 1. Dispozitiv pentru calcule aritmetice "elementare, alcătuit dintr-un cadru cu vergele orizontale, pe care se pot deplasa bile (colorate). 2. Tabel, diagramă care permite rezolvarea rapidă a unor calcule. abager, abageri (< abagerie) s. m. (Mold.) Abagiu, abagerie, abagerii ( caterisis (< ngr.) s. f. Caterisire, catigorie, catigorii (< ngr.) s. f. Clevetire, calomnie, defăimare, catigorisi vb. IV. A categorisi, catihet, catiheţi (< ngr.) s. m. Persoană care preda copiilor catehismul, dogmele religiei, catihisi, catihisesc (< ngr.) vb. IV. A catehiza. catisisis (< ngr.) s. n. Catehism, câtismă, catisme (< v. şl.) s. f. Fiecare dintre cele două părţi ale Psaltirii. [Acc. şi catismă. -Ser. şi: cathismă] catolic, -ă, catolici, -ce (< lat., fr.) adj. (Bis.) Universal, obştesc, ecumenic, sobornicesc, catortosi, catortosesc (< ngr.) vb. IV. Tranz. A pune la cale; a ajunge, a parveni; a izbuti, a reuşi, a executa ceva cu succes. [Var.: catartosi vb. IV]. cauc, cauce (< tc.) s. n. Acoperământ de cap, făcut din pâslă, ca o bonetă înaltă, rotundă, lată la fund, purtată odinioară de nobilii turci sau de boierii români, mai târziu de boiernaşi şi de slugile boiereşti, cavâf, cavafi (< tc.) s. m. Pantofar, cizmar, negustor de încălţăminte (de calitate inferioară). ^ Cavaf-başa = starostele cava-fîlor. cavalér, cavaleri (< rus., fir.) s. m. 1. (în vechea Romă) Membru din ordinul ecvestru, inferior ordinului senatorial. 2. (în evul mediu, în apusul şi în centrul Europei) Titlu dat unei persoane ca membru al ordinului sau instituţiei cavaleriei. 3. P. ext. Membru al unor ordine militare şi religioase instituite pentru lupta împotriva necredincioşilor. 4. (Ţările Române, sfârşitul sec. XVIII - prima jumătate a sec. XIX) Persoană decorată cu un ordin împărătesc, rusesc sau austriac. 5. (în evul mediu) Soldat din cavalerie, călăraş (2), călariu. 6. (Rar) Greutate de sârmă care se punea călare pe braţul balanţelor de precizie (pentru greutăţi foarte mici). cavalerie, cavalerii (< rus., it.) s. f. 1. Instituţia (sau ordinul) cavalerilor. 2. Decoraţie, ordin în gradul de cavaler. cavalerime (cavaler + suf. -ime) s. f. Parte a armatei care foloseşte calul ca mijloc de luptă şi de transport al luptătorilor; cavalerie. cavăs, cavaşi (< te.) s. m. Agent de poliţie; jandarm. ^ Cavas-başa = mai-marele. peste cavaşii de strajă, slujbaş la curtea domnească care sta în picioare la uşa domnului. [Var.: cavâz s. m.] cavâz s. m. v. cavas. caza, cazale (< tc.) s. f. Unitate administrativă sau judecătorească; district, plasă, cazac, cazaci (< rus.) s. m. 1. (în Ţările Române) Soldat care făcea parte dintr-un corp de pe-destrime şi călărime (după modelul cazacilor ruşi), sub comanda agăi. 2. (Ţ. Rom.; la pl.) Că-tane sau slujitori de scuteală, răspândiţi prin judeţe sub comanda unui căpitan, cazaclie, cazaclii s. f. Căciulă de hârşie neagră, cu fundul de postav alb, purtată de cazaclii. cazacliu, cazaclii (< tc.) s. m. 1. Negustor rus din ţara cazacilor care facea negoţ cu vinurile importate din Moldova. 2. Negustor (la origine din ţara cazacilor, ulterior şi român), care aducea din Rusia blănuri scumpe şi horilcă şi exporta vin. cazâlbâş, cazălbaşi (< tc.) s. m. Persan. cădăr, cădari (cf. magh.) s. m. Dogar de căzi. cădinţă (cădea + suf. -inţă, cf. cadenţă) s. f. Cuviinţă; drept, privilegiu, căftân s. m. v. caftan, căftăni, căftănesc (< caftan) vb. IV. Tranz. A numi pe cineva domn sau într-un rang de boierie (cu care ocazie i se dăruia caftanul), căftănie (caftan + suf. -ie) s. f. Privilegiul de a purta caftan, căiafet, căiafeturi (< tc.) s. n. 1. Port, costum, haine, straie. 51 2. înfăţişare, aspect. 3. Lux (în îmbrăcămite etc.) [Var.: caifet s. n.] căimăcămie, căimăcămii (caimacam + suf. -ie) s. f. Locote-nenţă domnească în timpul unui interregn sau în timpul absenţei domnitorului; funcţia de caimacam; p. ext. timpul cât era cineva caimacam, călare, călări (moşt. din lat., cf. călariu) s. m. 1. Călăreţ, călăraş, călariu. 2. (Cu valoare adjectivală) Pe cal. călăiÎH, călări (moşt. din lat., cf. călare şi cavaler) s. m. Călăreţ, călăraş (1). călări s. m. v. călâci. călăf s. n. v. calăf. călăfătui, călăjatuiesc (< ngr.) vb. IV. Tianz. A astupa găurile unei luntre, corăbii etc.* cu calafat, călămâra s. f. Călimară. ,■ călăraş, călăraşi («călare + suf. -aş) s. m. 1. Ostaş de cavalerie, călăreţ (2), călariu. 2. (La pl.) Corp militar de ostaşi călări, recrutaţi dintre ţăranii liberi, care slujeau domniei pentru scutiri fiscale sau pentru dreptul de a folosi ocine domneşti, sub comanda hatmanului în Moldova şi a spătarului în Ţara Românească. 3. Spec. Călăreţ care făcea slujbă de curier, călărăşime (călăraş + suf. -ime) s. f. Cavalerie, călărăşiţă, călărăşiţe (călăraş + suf. -iţă) s. f. Soţia călăraşului, călăresc, -eâscă, călăreşti (călare 52 v + suf. -esc) adj. De călăreţ; de cavalerie, călă^ţ, călăreţi (< lat.) s. m. Soldat de cavalerie, călăraş (2), călariu. călărimt(călare + suf. -ime) s. f. 1. Oaste călare; cavalerie; călărăşime 2. Călărie. călăuz, călăuzi (< tc., ngr.) s. m. Comandant, căpetenie, şef. [Pl. şi; călăuji] călâci (< tc.) s. n. Sabie (care împreună cu caftanul, reprezentau însemnele demnităţii princiare, cu care sultanul învestea pe domnii români). [Var: călăci s. n.] călcător, -oare, călcători, -oare (călca + suf. -tor) adj., s. m. şi f. 1. (Persoană) care învinge, care biruie, 2. (Persoană) care nu respectă un jurământ, o fagă-duială etc. 3. (Persoană) care încalcă sau năvăleşte pe proprietatea cuiva, în scopul de a o prăda. căldărărit s. n. (Mold., sec. XVIII-XIX) Dare plătiti pentru căldările de făcut rachiu, cămară, cămări' (probabil moşt. din lat.) s. f. 1. încăpere, cameră, odaie (din palatul domnesc). 2. Spec. (în Ţările Române, în sintagma) Cămară. domnească sau gospod = a) totalitatea veniturilor domniei, provenite din vămi, ocne, dijme, deosebite de Veniturile vistieriei; b) (rar) monetârie. 3. Spec. (în administraţia austriacă) Administraţia financiară a statului; vistierie. [Var.: camâră s. f.]. cămănâr s. m. v. căminar, cămănărje s. f. v. căminărie. cămărâş, cămăraşi (cămară + suf. -aş) s. m. 1. (Ţ. Rom. şi Mold., în evul mediu) Slujbaş care avea în grijă cămara (camera de dormit) domnului şi alte servicii ale cămării domneşti. 4* Marele cămăraş (sau vel cămăraş) = dregător care avea în seamă veniturile cămării domneşti şi cheltuielile curţii, precum şi jurisdicţia negustorilor străini. 2. Intendent la o mănăstire, cămărăşel, cămărăşei (cămăraş + suf. -el) s. m; 1. (Mai ales la pl.) Subalterni al marelui cămăraş, constituiţi în cete, scutiţi de dări în timp de pace şi datori de a lupta în timp de război. 2. Fecior de casă; camerier. cămărăşie (cămărâş + suf. -ie) s. f. Rangul sau slujba cămăra-şului (celui mare); localul unde îşi exercita funcţia cămăraşul. cămărăşiţă, cămărăşiţe (cămăraş + suf. -iţă) s. f. 1. Soţia cămăraşului. 2. (Rar) îngrijitoarea cămării, căminar, căminari (camănă + suf. -ar) s. n. (Mold. şi Ţ. Rom., în evul mediu) Dregător însărcinat cu strângerea dijmei de ceară pentru domnie sau a dării asupra cârciumilor. > Căminar mare sau vel căminar = dregător însărcinat cu strângerea dijmei de ceară pentru domn, plătită în pietre (sau sloiuri) de ceară. [Var: cămănâr s. m.]. căminărie (căminar + suf. -ie) s. f. 1. Căminărit. 2. Rangul sau slujba căminarului. [Var: cămănărie s.f.]. căminărit s. n. (Ţ. Rom., sec. XVIII-XIX) Dare asupra vinului şi rachiului, vândute în cârciumile din oraşe, târguri şi la bâlciuri şi care constituia, iniţial, unul dintre veniturile marelui logofăt, iar mai târziu, venitul marelui paharnic şi cu-parului. cămiş, cămişuri (< sb.) s. n. (Tran-silv.) Ţeavă de lulea (pipă), cănăvăţ s. n. v. canavaţă. căpitan, căpitani (< it., rus., cf. magh.) s. m. 1. Persoană care comanda o trupă mai mare de ostaşi (care facea parte dintr-o paste sau armată, având un comandant suprem); comandant. ^ Căpitan-paşa = comandantul flotei turceşti. 2. Spec. (în vechea organizare a armatei române) Comandant al unui corp de ostaşi sau slujitori (care nu aveau însă numai îndatoriri militare), denumiţi în Ţara Românească roşii, iar în Moldova, curteni. ^ Căpitan de margine = comandant peste slujitorii însărcinaţi cu paza hotarelor. 3. Conducător al unui district, judeţ, târg etc. cu diferite funcţii administrative, "v* Căpitanul ţării = (Bucov.) dregătorul suprem administrativ al provinciei şi reprezentantul autonomiei ei. Căpitan de 53 poştă = administrator al unei poşte. 4. Căpetenie (de haiduci, de hoţi etc.). [Var.: capudăn-paşă s. m.] căpitănie, căpitănii ( v ^ .:hb-ite- 76 t /■ colcoti vb. IV. A clocoti. -colegâtor, colegatori (< pol.) s. m. (Rar) Confederat, aliat; tovarăş de arme. colegiân, colegieni (< fr.) s. m. Elev al unui colegiu (3). colegiu, colegii (< lat., fr.) s. n. 1. (în Roma antică) Corp sau asociaţie de persoane care aveau aceeaşi profesiune sau demnitate. 2. Grup de persoane, egale în funcţie care alcătuiau împreună o organizaţie şi se supuneau aceloraşi regulamente. 3. Şcoală publică (sau particulară) de învăţământ mediu; gimnaziu, liceu; p. ext. clădirea în care funcţionează această şcoală. colgiu, colgii (< tc.) s. m. 1. Perceptor, strângător de dări. 2. Paznic de drumuri, străjer; jandarm. colibâş, colibaşi (< colibă) s. m. 1. Om (uneori pustnic) care locuia într-o colibă; locuitor de munte.^. (La pl.) Categorie de ţărani dependenţi, care locuiau în colibe aproape de domeniul stăpânului şi care munceau cu braţele pentru acesta, colimvitra (< ngr.) s. f. Vas în care se botează copiii; cristelniţă, baptisteriu. coloâdă s. f. (Mold.) 1. Veche unitate de măsură a capacităţii solidelor 2. Dare asupra cerealelor. colon,; colorii (<. fr., lat.) ,s,; m. *: 1. (La romani) Muncitor agri^ iC^rei^laiînc^put^brepubiicii ^ * 3 lucra ca ţăran liber, mai târziu muncea o bucată de pământ luată în arendă de la marii proprietari, iar spre sfârşitul imperiului începe să fie legat de pământ, să plătească dijmă şi să presteze corvezi, 2. Colonist. colonât (< lat., fr.) s. m. Starea, condiţia de colon (!) (în Imperiul Roman şi la începutul evului mediu); formă de organizare socială, la sfârşitul Imperiului Roman, caracterizată prin legarea din ce în ce mai strânsă a colonilor de pământul pe care îl lucrau şi pentru care plăteau proprietarilor dijmă, colonâlă, colonele (< fr.) s. f. Coloneleasă. colonétá, colonete (< fr.) s. f. Coloană mică şi subţire, folosită mai ales în construcţia galeriilor, a porticurilor etc. colonist, -ă, colonişti, -ste (< germ.) s. m. şi f. (Ţ:Rom. şi Mold., prima jumătate a sec. XIX) Locuitor al unei colonii deustrăini aşezate pe o moşie boierească sau (sub ruşi, în Basarabia) pe un domeniu al statului, colportăreâsă, colportărese (icolportor + suf. -easă) s. f. (Rar) Negustoreasă ambulantă, colportor, colportori (< fr.) s. m. Negustor ambulant, colúmbá, columbe (< lat.) s. f. Porumbiţă, colúny coluni (< sl.) s, m. Măgar sălbatic. colúríe (< lat.) s.; £ Medicament (sub formă de soluţie) pentru bolile de ochi. comanac s. f. v. comănac. comandir, comandiri(< rus.) s. m. 1. (în timpul ocupaţiilor ruseşti) Comandant. 2. Spec. Comandantul corpului de gardişti dintr-o localitate urbană. comandirisi, comandirisesc (comanda + suf. -irisi) vb. IV. Tranz. A comanda; a volnici, a împuternici; a porunci, comandirovcă (< rus.) s. f. Anchetă. comă, come (< germ.) s. f. (Tran-silv.) Virgulă, comănac, comanace s. n. 1. Acoperământ pentru cap de formă cilindrică, cu boruri, împletit din canură sau confecţionat din pănură, purtat mai ales de ciobani, dar odinioară şi de haiduci, de diferiţi slujbaşi, boieri, militari şi chiar de domn. 2. Căciuliţă de mătase sau de stofa scumpă, purtată altădată de femei. 3. Acoperământ pentru cap, confecţionat din pâslă (de obicei de culoare brună), fără boruri, purtat de călugări şi de călugăriţe. [Var.: comanac s. n.]. comand, comănduri (< coniân-da) s. n. 1. Jertfa, ofrandă. 2. Masă de pomenire a unui mort; praznic; mâncare care se serveşte la o astfel de masă; pomană. 3. (Mold.) Bani, lucruri, vite etc., pe care bătrânii şi le pregăteau şi păstrau pentru împormântare şi praznic, comândâ, comând (< moşt. din 77 lat.) vb. I. Tranz. 1. A jertfi, a aduce jertfe. 2. A face comân-dul; a îngriji de cele necesare pentru comând. comândare (< comândă) s. f. 1. Jertfa. 2. înmormântare şi praznic; ospăţ la înmormântare, pomană. comândâş, comândaşi (< magh.) s. m. Comandant, combate, combat (< fr.) vb. III. Intranz. A lua parte la o luptă, a se bate, a (se) lupta, comediant, -ă, comedianţi, -te ( 93 - parfumată, importată din Orient, întrebuinţată ca mirodenie sau pentru parfumarea încăperilor, cursier, cursieri (< fr.) s. m. Cal falnic. cursoare, cursori (moşt. din lat.) s. f. 1. Curgere (a apei), curent, curs, cursură; flux, forţă. 2. (Despre secreţiile unor organe ale trupului) Curgere; (despre sânge) hemoragie. 3. (Ban.) Diaree, urdinare, cufureală. 4. Fig. (Rar) Curent, curte, curţi .(< moşt. din lat.) s. f. 1. Palatul de reşedinţă al unui domnitor sau boier; reşedinţa întărită a acestora, unde se refugia şi populaţia în timpul războaielor. 2. P: anal. (De obicei la pi.) Cerul (considerat ca reşedinţă^a lui Dumnezeu şi a sfinţilor); rai. ,3. Totalitatea boierilor cu funcţii înalte la palatul domnesc. 4. Garda personală a domnitorului formând o clasă socială intermediară în- - tre ..boierime şi ţărănime; curte-an (2). curtean, curteni (curte + suf. -ean) s. m. 1. Persoană care îndeplinea o anumită slufbă la curtea domnească; boier făcând parte din suita domnitorului sau care era primit adesea la curte; curtezan (1). 2. (Mai ales la pl.) Oştean (recrutat din clasa micilor boieri) din garda personală a domnitorului, care presta unele slujbe şi se bucura de anumite ppivilegii; viteaz, slujitor, ostaş de curte, (Ţ. Rom.) roşii. 3. Funcţionar al curţii, făcând slujbă în minele de sare. curteni, curtenesc (< curtean) vb. IV. 1. Tranz. A lua, a introduce pe cineva în serviciul unei curţi (boiereşti sau domneşti). 2. Refl. A intra, a se angaja în serviciul unei curţi. 3. Tranz. A recomanda, a susţine pe cineva; a pune o vorbă bună pentru cineva. 4. Tranz. A face curte cuiva (mai ales unei femei), a căuta să intri în graţiile cuiva; a curta, curtenie (curtean + suf. ie) s. f. Serviciu la curte; maniere de la curte. curtezan, curtezani (< fr., după curte) s. m. 1. Curtean (1). 2. Curtean linguşitor, intrigant, curtezană, curtezane (< fr., după curte) s. f. Femeie de moravuri uşoare, care trăia la curtea unui suveran sau a unui nobil şi care se deosebea de o prostituată prin spiritul şi manierele ei elegante, curugiu, curugii (< tc.) s. m. Soldat turc cu serviciul militar împlinit, veteran sau invalid scutit de a mai merge la război şi însărcinat numai cu paza oraşului, curuţ, curuţi (< magh.) s. m. 1. Nume dat ţăranilor români şi unguri, participanţi la răscoala din 1514 împotriva turcilor. 2. Nume dat în Ungaria şi Transilvania participanţilor la lupta -;i antihabsburgică. custâ, cust (moşt. din lat.) vb. I. 3 (Transilv., Ban. şi Mold.) 1. In-tranz. A trăi, a vieţui; a rămâne sau a'fi în viaţă; a exista, a fi în fiinţă; a dăinui, a dura, a fi. 2. Tranz. fact. (Subiectul este Dumnezeu) A ţine în viaţă, a lăsa să trăiască, custode, custozi (< fr., lat.) s. m. Paznic, gardian, păzitor, străjer, custodie, custodii (< lat., cf. sl.) s. f. 1. Strajă, corp de gardă (format din o sută de oameni), steag; (spec.) pază la mormânt. 2. P ext. Paznic, gardian, păzitor; custode, cusur, cusururi (< tc.) (Ţ. Rom., Mold. şi Bucov.) 1. Ceea ce lipseşte dintr-un întreg; lipsă. 2. Rămăşiţă, rest; spec. parte neachitată dintr-o datorie. 3. Restul (de la o monedă sau de la o sumă mai mare) pe care trebuie să-l primească cel care a făcut o cumpărătură. 4. Cotă atribuită strângătorilor unor dăjdii. 5. Fig. Lucru rău, rătăcire sau abatere de la ceea ce este drept; greşală; eroare, vină. 6. Aluzie. cuşchebâp, cuşchebapuri (< tc.) s. n. Chebap. cuşniţă, cuşniţe (< bg.) s. f. 1. Unealtă a fierarului. 2. Vatră (de piatră), lungă şi lată, pe care lucrează fierarul sau potcovarul şi pe care îşi aşază uneltele de lucru; p. ext. fierărie, cutie, cutii (< tc., ngr., bg., sb.) : s. f. Casă de bani; casetă. ^ Cutia milelor sau (mai rar) de milostenie = casetă în care se strângeau milostenii pentru săraci. cutier, cutieri s. m. 1. Casier, perceptor. 2. Măniular, cercelar, tolbaş, vânzător ambulant de mărunţişuri. cutnie (< tc.) s. f. Ţesătură orientală din mătase amestecată cu bumbac. cuvânt, cuvinte (moşt. din lat.) s. n. 1. Cuvântare, discurs, oraţie; spec. cuvântare la înmormântarea cuiva. 2. Ştire, veste, informaţie; zvon, vorbă. 3. Prorocie. 4. Proverb, zicală, maximă, dicton^ 5. îndemn, sfat. 6. înţelegere, acord, pact, legământ, convenţie. 7. Răspuns; lămurire, explicaţie. 8. Afirmaţie, mărturisire; declaraţie, depoziţie. 9. Discuţie, ceartă, vorbă (rea). 10. Motiv, rost, bază, justificare; pricină, cauză. 11. Teamă. 12. Drept, dreptate. 13. Povestire, anecdotă transmisă prin tradiţie orală. cuvântă, cuvântez (moşt. din lat.) vb. I. 1. Tranz. A vorbi, a spune, a grăi, a-şi exprima gândul prin grai; a zice; a declara. 2. Tranz. A descrie. 3. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte. 4. Tranz. A începe vorba cu cineva, a se adresa cuiva cu vorba; a deschide vorba despre ceva (spre a obţine ceva). 5. Tranz. A face declaraţii solemne; a ţine un discurs, o predică; a recita, a declama. 95 6. Tranz.: A slăvi, a preamări, a binecuvânta, cuvântăreţ, -eâţă, cuvântăreţi, -e (cuvânta + suf. -ăreţ) adj. 1. Cuvântător; p. ext. înţelept. 2. Care vorbeşte frumos, meşteşugit. 3. (Despre limbă) Care exprimă cu uşurinţă orice cugetare. cuvântător, -oare, cuvântători, -oare (cuvânta + suf. -ător) adj., s. m. şi f. l.adj., s. m. şi f. (Persoană) care cuvântă (1), cuvântăreţ (1); (persoană) care are facultatea de a vorbi; p. ext. învăţat, înţelept. 2. s. m. şi f. Orator, vorbitor, predicator, cuviincios, -oasă, cuviincioşi, -oase (cuviinţă + suf. -os) adj. 1. Care se cuvine sau care îi revine cuiva după drept sau după merit; cuvenit. 2. Potrivit, corespunzător, conform; convenabil. 3. Competent. 4. Suficient, îndestulător, destul de mare; cuvios (5). 5. Motivat, just, cuvenit; cuvios (3). 6. Necesar, trebuitor. 7. Preţios, cu cuviinţă. [Pr.: -vi-in-]. cuviinţă (moşt. din lat.) s. f. l.Ceea ce se potriveşte cu..., ceea ce e conform cu...; potrivire, conformitate. 2. Vrednicie. 3. Motiv, îndreptăţire. 4. (Mai ales precedat de mare) Slavă, măreţie, strălucire, fast. [Pr.: vi-in]. cuvios, -oasă, cuvioşi, -oase (cu- veni + suf. -as) adj. 1. Asemenea, asemănător. 2. Potrivit, cuvenit, cuviincios (2), convenabil, corespunzător. 3. Drept, îndreptăţit, motivat, cuvenit, cuviincios (5). 4. Aplecat, dispus spre... 5. Destul de mare, suficient, cuviincios (4); însemnat, respectabil. 6. Cu cuviinţă, politicos, decent, reverenţios, respectuos; de omenie, fcmenos, cuviincios. 7. Cuminte, înţelept, inteligent. 8. Arătos, frumos; impunător, măreţ, chipeş, plăcut, distins. [Pr.: -vi-os]. cvadrât, -ă adj. v. cuadrat. cvartal, cvartaluri (< rus., germ.) s. n. 1. (Mold.) A patra parte dintr-un oraş; cartier; p. ext. o parte de oraş, mahala. 2. (Tran-silv.) A patra parte dintr-un an, perioadă de trei luni; trimestru. [Var.: cfartâl s. n.] cvartir, cvartiruri (< rus.) s. n. 1. Locul ocupat de un corp de trupe în campanie sau în timpul manevrelor; locuinţa unde sunt găzduiţi unul sau mai mulţi militari. 2. (Mai ales în Tran-silv.) Locuinţă (provizorie), gazdă. [PI. şi: cvartire]. cvintă, cvinte (< lat., fr:) s. f. Dare constând din a cincea parte din recoltă, evit (< germ., rus.) s; n. Impozit pe fabricatul ţuicii. [Var.: eflt s. n.]. 96 D dabilâr s. m. v. dăbilar. dabilă, dabile s. f. Dare, impozit, bir. dâgă, dăgi (< fr.) s. f. Pumnal cu lama scurtă şi groasă, în trei muchii şi cu vârful ascuţit, ^dahiu, -ie (< tc.) adj. (Rar) Şiret, viclean, dairâ s. f. v. dairea. daireâ (< tc.) s. f. Suită militară. [Var.: dairă s. f.]. dâjdie, dajdii (< sl.) s. f. 1. Impozit, contribuţie; bir; capitaţie. 2. Tribut. [PI. şi: dăjdii]. dâjnic, -ă, dajnici, -ce (dajdie + suf. -nic) adj., s. m. şi f. (Persoană) care plătea dajdie; bir-nic, contribuabil; tributar, dalcalâci s. m. pl. v. dalcălâci. dalcauc, dalcauci s. m., adj. m. 1. (Om) parazit, linguşitor, măgulitor; bătăuş; lingău. 2. Poreclă dată agenţilor electorali din trecut. dalcălâci (< tc.) s. m. pl. Voluntari turci, trimişi în operaţiunile militare cele mai primejdioase. [Var.: dalcalâci s. m. pl.]., damă, dame (< fi*., it.) s. f. 1. Femeie (mai ales măritată) de oarecare condiţie socială; doamnă, cucoană, (co)coniţă. 2. Soţie, doamnă. 3. (Rar) Femeie căreia un cavaler i-a dedicat iubirea sa; iubită, adorată, dandana (< tc.) s. f. (Mai ales în Mold.) Zgomot mare, gălăgie, zarvă, dangalâc, dangalaci (< tc.) s. m. Vagabond (turc), danie, danii (< sl.) s. f. 1. Faptul de a dărui (cuiva ceva din averea sa, de ex.: o moşie, o sumă însemnată de bani etc.); dăruire, donare. *❖* Hrisov (sau act) de danie = act prin care se întăreşte în scris o donaţie. 2. Concr. Dar, donaţie constând din bani, moşii, şerbi, venituri, făcută mai ales de domni sau de boieri mănăstirilor, bisericilor, aşezămintelor şi supuşilor. 3. Şpec. Dar dus la biserică sau închinat bisericii, ca prinos adus lui Dumnezeu. 4. Spec. Donaţie făcută prin testament; legat, moştenire, dar adv. (Reg.) Da, aşa, astfel, daraban s. m. v. dorobanţ, darabană, darabane (< tc.) s. f. Tobă (mică) care se bătea (de un agent al fiscului) la ţinerea licitaţiilor sau la vânzarea la mezat a unor lucruri (pentru datorii). darabancic, darabancici (< ucr.) s. m. Toboşar. 97 darabangiu, darabangii s. m. Persoană care bătea darabana; toboşar, darabant s. m. v. dorobanţ, darai (< tc.) s. f. sg. Un fel de tafta. dârdă, darde (< pol., magh.) s. f. Suliţă scurtă, prevăzută cu un vârf de oţel, pentru împuns sau pentru aruncat, folosită în evul mediu. dare, dări (< dă) s. f. (în evul mediu, la români) Denumire generică pentru obligaţiile în bani vşi în natură; impozit, darn (< it.) adv. (în loc. adv.) în darn = în zadar, degeaba, dascăl, dascăli (bg., sb., cf. ngr.) s. m. 1. învăţător (la ţară); p. ext. institutor, profesor. 2. Persoană care se ocupă de instruirea şi educarea unui copil; preceptor, instructor, pedagog. 3. învăţat, Savant, om de ştiinţă. 4. Predicator. [Var.: didăscăl s. m.]. dator (moşt din lat., după dă) s. n. 1. Ceea ce e dator cineva; datorie. 2. Taxă, plată cuvenită sau obligatorie. 3. Datorie morală, obligaţie, datorie s. f. (în loc. adj.) De datorie = cuvenit, obligatoriu, datornic, -ă, datornici, -ce (dator + suf. -nic) adj. Datorit, cuvenit, cerut, datil, daule (< tc.) s. n. (Rar) Tobă mare. davâ, davale (< tc.) s. f. Recla-maţie, proces, davagilâc (< tc.) s. n. Proces, caz, pâră, reclamaţie, plângere. 98 davagiu, davagii s. m. Reclamant. davegiu, dăvegii (< tc.) s. m. Persoană care facea o invitaţie oficială; poftitor, davet, daveturi (< tc.) s. n. (Rar) Poftire, invitare (oficială), dăbilâr, dăbilari (dabilă + suf. -ar) s. m. Strângător de bir, agent de percepţie; perceptor. [Var.: dabilăr s. m.] dăjdiâr, dăjdiari (dajdie + suf. -ar) s. m. 1. Funcţionar însărcinat cu încasarea dăjdiilor; perceptor. 2. Persoană care plătea o dajdie; bimic, contribuabil, dărăbân s. m. v. dorobanţ, dăriâ (< sl.) vb. I. Tranz. A zgâria, a sfârteca, dăruiâlă, dăruiele (< dărui) s. f. Dăruire. •' dăruinţă, dăruinţe (dărui + suf. -inţă) s. f. Dar, danie, donaţie, dăscălie, (3, 4) dăscălii (dascăl + suf. -ie) s. f. 1. învăţătura pe care trebuie să şi-o însuşească un dascăl. 2. Şcoală de dascăli; şcoală normală. 3. Iscusinţă, pricepere, măiestrie, meşteşug. 4. Doctrină, dogmă, învăţătură, dăscălime (dascăl + suf. -ime) s. f. Grup de elevi care urmau o-şcoală de preoţi, dăţesc, -eâscă, dăţeşti adj. Românesc. dârvâr, dârvari (< bg.) s. m. Slujitor (de obicei ţigan) care aducea lemne din pădure la curţile, boiereşti şi avea grija încălzitului camerelor. dârvări, dărvăresc (< dârvar) vb. IV. Tranz. (Rar) A pune pe cineva la munci grele, a-1 munci, a-1 trudi, debit (< fr.) s. n. Vânzare, desfacere continuă de mărfuri cu amănuntul, debitânt, -ă, debitanţi, -te (< fr.) s. m. şi f. Persoană care desfăcea marfa cu amănuntul, decepţiune, decepţiuni s. f. Decepţie, decérne, decern vb. III. Tranz. A decerna. dechémbrie s. m. v. decembrie, dechémvrie s. m. v. decembrie. décima1 (< lat.) s. f. (Transilv., în evul mediu) Dijmă plătită bisericii catolice de către ţăranii liberi, iobagi, târgoveţi şi micii nobili. decimă2, decimez (< fr., lat.) vb. I. Tranz. (In Roma antică şi în evul mediu) A pedepsi o unitate militară, executând pe fiecare al zecelea soldat, decinde adv., prep. (moşt. din lat.) 1. adv. Dincolo. 2. Prep. De partea cealaltă..., dincolo de... [Var.:decindea adv., prep.] decindea adv., prep. v. decinde. declinăţie, declinaţii (< fr., lat.) s. f. Declinare. [Var.: declinaţi-úne s. f.]. declinaţiiine s. f. v. declinăţie. dedăl, dedaluri (< fr.) s. n. Labirint, deducţiune, deducţiuni s. f. Deducţie. defăimă, defăimez (moşt. din lat.) vb. I. Tranz. A dispreţui, a subaprecia; a umili, a înjosi, defăimăt, -ă, defăimaţi, -te (< defăima) adj. (Despre fapte) Care strică reputaţia; infamant, deftér s. n. v. tefter. defterdăr s. m. v. tefterdar. defteréu, defterei (< ngr.) s. m. Ajutor de canton [Var.: defteriu s. m.]. defteriu s. m. v. deftereu. déget, degete (< moşt. din lat.) s. n. Veche unitate de. măsură pentru lungimile mici, având aproximativ lăţimea unui deget sau 1/8 dintr-o palmă, degradăţie, degradaţii (< fr.) s. f. Degradare, dejurnă (< rus.) adj. inv. (Despre militari) De serviciu (pe timp de o zi).N délá s. f. (Ţ. Rom. şi Mold., sec. XIX) Dosar, deliu, delii (< tc.) s. m. 1. Soldat din călărimea uşoară turcă. 2. (Mai ales la pl.) Soldat din ceata de călăreţi viteji, înfiinţată de Mihai Viteazul, o dată cu ceata beşliilor. 3. (Mai ales la pl.; în epoca fanariotă) Soldat din garda domnească, compusă adesea din amăuţi. Delibaşă = (Ţ. Rom. şi Mold., sec. XVIII-XIX) căpetenia deliilor, şeful gărzii domneşti, dâlniţă, delniţe (cf. ucr.) s. f. 1. (Ţ. Rom., în evul mediu) Parte din hotarul moşiei satului, care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de ţărani care locuia 99 B.C.U. "M. EMINESCU" IAŞI în satul respectiv; jirebie. 2. (Ţările Române, în evul mediu) Parte dintr-o anumită sub-împărţire structurală a pământului satului. 3. (Reg.) Fâşie îngustă şi lungă de teren situată într-o luncă sau pe un deluşor; p. ext. moşie, proprietate, demoazélâ, demoazele (< fr.) s. f. Domnişoară, fată nemăritată, denăr, denari (< ngr., fr.) s. m. 1. Monedă de argint care a circulat în Roma antică. 2. Monedă de argint sau de aramă, preluată de Bizanţ şi de arabi, care a circulat în ţări din Europa, printre care şi Transilvania şi Ţara Românească. [Var.: dinâr s. m.] denegă, deneg (lat., it., cf. fr.) vb. I. Tranz. 1. A nega, a tăgădui. 2. A refuza, denumi (prep. de + numi, după fr.) vb. IV. Tranz. A desemna, departamént, departamente (< fr.) s. n. (Ţ. Rom. şi Mold., sec. XVIII-începutul sec. XIX) Instanţă judecătorească. [PI. şi: departamenturi]. dep6şă, depeşe (< fr.) s. f. Înştiinţare transmisă prin mijloacele cele mai rapide; spec. telegramă. ; deputat, -ă, deputaţi, -te. (< fr., it.) s. m. şi f. Persoană aleasă şi trimisă într-o tnisiune importantă; delegat, sol. deputăţie, deputăţii (deputat + suf. -ie) s. f. Delegaţie de deputaţi; solie. 100 ’ - dervişesc, -eâscă, dervişeşti (derviş + suf. -esc) adj. De derviş, descăleca, descalec (< moşt. din lat.) vb. I. Intranz. (Termen folosit mai ales de cronicari în legătură cu întemeierea Ţărilor Româneşti) A ajunge într-un loc şi a se aşeza statornic, întemeind o ţară. [Var.: descălică vb. I]. descălecare, descălecări (< descăleca) s. £ Aşezare statornică, stabilire într-un loc pentru a întemeia o ţară; descălecat, descălecătoare. [Var.: descăli-câre s. f.]. descălecat, descălecaturi (< descăleca) s. n. Descălecare:-[Var.: descălicăt s. n.]. descălecătoare, descălecători (descăleca + suf. -ătoare) s. f. Descălecare. [Var.: descălică-toare s. f.]. descălecător, descălecători (descăleca + suf. -ător) s. m. întemeietor de ţară. [Var.: descăli-cător s. m.]. descălică vb. I. v. descăleca, descălicâre s. f. v. descălecare, descălicăt s. n. v. descălecat, descălicătoâre s/f. v. descălecătoare. descălicător s. m. v. descălecător, descripţiune, descripţiuni s. f. Descripţie, descriere, deseatină s. f. v. desetină. desetină, desetine (< bg., sb.) s. f. (Ţ. Rom. şi Mold., sec. XV-XIX) 1. Impozit de zece la sută din recoltă; zeciuială, dijmă; spec. dare asupra stupilor şi a porcilor. 2. Măsură agrară rusească, folosită odinioară şi la noi, egală cu l,09^ha. [Acc. şi: desetină. - Var.: deseâtină s. f.]. desetnic, desetnici s. m. Slujbaş însărcinat cu strângerea deseti-nei. desfătat, -ikrdesjăţaţi, te (< desfată) adj. 1. Desfătător, încântător, plăcut. ♦ (Despre locuri) Plăcut la vedere; deschis, larg, frumos. 2. (Despre oameni) Bucuros, vesel; înclinat spre plăceri senzuale. desfid (< desfide) s. n. Sfidare, înfruntare, desluşitor, -oare, desluşitori, -oare (desluşi + suf. -itor) adj. Care explică, care lămureşte, despărţământ, despărţăminte (idespărţi + suf. -ământ) s. n. Despărţitură; secţie, despărţenie (despărţi + suf. -enie) s. f. Despărţire, divorţ, despărţit, -ă, despărţiţi, -te (< despărţi) adj. Deosebit, diferit, despărţitură, despărţituri (despărţi + suf. -tură) s. f. Grup, ceată izolata, desperăţie, desperaţii (< lat.) s. f. Desperare, despre (de + spre) prep. 1. împotriva ... asupra ... 2. De, de către, din partea, despreţ s. n. Dispreţ, despreţui, despreţuiesc vb. IV. Tranz. A dispreţui. despreţuire, despreţuiri s. f. Dispreţuire, destrămat, -ă, destrămaţi, -te (< destrăma) adj. Dezordonat; dezmăţat, destrăbălat, deşcă (< sb.) s. m. (Pop.) Termen familiar cu care un soldat se adresa altui soldat mai vechi în serviciu sau, p. gener., care denumea uri ostaş în vârstă, cu experienţă, deşiderâ (moşt. din lat.) vb. I. Tranz. A dori (tare); a jelui (4). deşiderât (< deşiderâ) s. n. Dorinţă, despot, despoţi (< ngr., fr.) s. m. 1. (în antichitate şi în evul mediu) Conducător cu purtări discreţionare; tiran. 2. (în Imperiul Bizantin) Guvernator al unei provincii, al unui ţinut. [Acc. şi: despot s. m.]. despuietor, -oare, despuietori, -oare (despuia + suf. -tor) s. m. şi f. 1. Stăpân. 2. Domn. [Var.: despuitor s. m.]. despuitor ş. m. v. despuietor. deşugubinâr s. m. v. şugubinar. deşugubină s. f. v. şugubină. deVălmâş, devălmaşi (de-a valma + suf. -aş) s. m. Persoană care stăpânea în devălmăşie cu altele o suprafaţă de teren, devălmăşie, devălmăşii (devăl-maş + suf. -ie) s. f. Formă de stăpânire sau de folosinţă în comun a pământurilor din hotarul satului, specifică obştii săteşti. deznădăjduire (< deznădăjdui) s. f. (în loc. vb.) A aduce (pe cineva) la (sau în) deznădăjduire = a deznădăjdui; a exaspera. 101 diac,, dieci (< sl.) s. m. (Ţările Române) Scriitor de cancelarie şi slujbaş al vistieriei; grămătic, pisar, uricar; p, ext. copist. . diamanticâle (< ngr.) s. f. pl, Bijuterii împodobite cu diamante; p. gener. bijuterii, pietre preţioase. [Pr.: di-a-]. diastimă, diastime (< ngr.) s. f. (Ţ. Rom. şi Mold., sec. XVIII-XIX) Interval de timp. diată, diate (< ngr.) s. f. Sarcinş, prevedere testamentară; testament. [Pr.: di-a-. - Var.: adiată s. f.]. dicasteriăl, -ă, dicasteriali, -e (di-casterie + suf. -al) adj. Care ţine de dicasterie. dicasteric, -ă, dicasterici, -ce adj. Judecătoresc, dicasterie (< ngr.) s. f. (Ţ. Rom. şi Mold.) Tribunal bisericesc care judeca procesele de divorţ, dicasteriot, dicasterioţi (< ngr.) s. m. Membru al unei dicasterii. dichiu, dichii (< ngr.) s. m. Administrator al bunurilor unei biserici sau mănăstiri; econom, didahie, didahii (< ngr.) s. f. Predică, cazanie, omilie; p. gener. învăţătură, morală. [Acc. şi: didahie]. didâscal s. m. v. jdascăl. dietâl, -ă, dietali, -e adj. (Transilv, şi Bucov.) Care aparţinea unei diete (1), care facea parte dintr-o dietă, dietă, diete (< fr.; lat.) s. f. 1. (Transilv.) Adunare legislativă. 2. (Bucov. şi Transilv.) 102 Plata pe zi dată persoanei trimise într-o misiune specială, digrésie s. f. Digresiune, dijmâr, dijmari (dijmă + suf. -ar) s. m. Slujbaş însărcinat cu perceperea dijmelor cuvenite domniei; dijmuitor. dijmăş, dijmaşi (dijmă + suf. -aş) s. m. Ţăran iobag obligat să plătească dijmă, dijmă, dijme (< sl.) s. f. Dare anuală reprezentând a zecea parte din produsele pământului, ulterior şi din vite sau alte venituri, datorată fíe domnului, fie proprietarilor funciari (mănăstiri şi boieri); (mai târziu) formă de rentă funciară feudală care consta în cedarea de către ţăran proprietarului funciar a unei părţi din producţia obţinută de pe bucata de pământ primită de la acesta pentru a fi lucrată, dij mărit (dijmă + suf. -ărit) s. n. (Ţ. Rom.) Dare în bani, care se plătea pentru stupi şî pentru porci. dij muí (dijmă + suf. -ui) vb. IV. Tranz. A lua, a aduna dijma, dijmuiâlă, dijmuieli (dijmui + suf. -eală) s. f. (Rar) Dijmuire. [Pr.: -mu-ia-]. dijmuire, dijmuiri (< dijmui) s. f. Acţiunea de a dijmui şi rezultatul ei; dijmuiâlă. dijmuit (< dijmui) s. n. Dijmuire. dijmuitór, dijmuitori (dijmui + suf. -tor) s. m. Dijmar. [Pr.: -mu-i-]. diligânţă, diligente (< fr.) s. f. Trăsură mare, acoperită, cu care se facea în trecut transportul regulat de poştă şi de călători pe distanţe lungi,, dimerlie, dimerlii (cf. tc.) s. f. (Mold.) Unitate şi instrument de măsură a cerealelor, corespun-' zătoare baniţei din Ţ. Rom. [Var.: dimirlie s. f.]. dimicaton (< fr.) s. n. (Ţ. Rom. şi Mold.) Pânză de bumbac folosită pentru căptuşeală. ă\migor\trdimigorii (< ngr.) s. f. Discurs, cuvântare, diminie (< ngr.) s. f. (Ţ. Rom.) 1. Perioadă de două luni, bimestru; p. ext. retribuţie cuvenită pentru această perioadă. 2. Denumirea celor 6 rate în care se împărţea birul, înlocuind sfertul. dimirlie s. f. v. dimerlie. dinar s. m. v. denâr. direcci-bâşa (< tc.) s. m. Dregător numit de Poarta Otomană care supraveghea tăierea şi transportarea cherestelei la Con-stantinopol. direclie, direclii (< tc.) s. f. Veche monedă de argint, bătută în Spania, care a circulat şi în Ţările Române în timpul lui Caragea. diregător s. m. v. dregător, diregătorie s. f. v. dregătorie. dirept, -eâptă adj. Drept, dreaptă, diriginte, -ă (după fr.) s. m. şi f. Director al unei şcoli primare rurale. dirigui, diriguiesc (< lat,, după cârmui) vb. IV. Tranz. (Rar) Á conduce, a dirija, diriguitor, -oăre, diriguitori, -oare (dirigui + suf. -/or) adj., s. m. şi f. (Persoană) care conduce, călăuzeşte, dirijează; conducător. [Pr.: -gu-i]. dirméa, dirmele (< tc.) s. f. (Reg.) Basma, discreţiune s. f. Discreţie, diván, divanuri (< tc.) s. n. 1. (în Turcia din timpul sultanilor şi în ţările aservite ei). Consiliu cu atribuţii politice, administrative şi juridice, alcătuit din cei măi înalţi demnitari. 2.- (în Ţările Româneşti) Sfat domnesc. ^ Divanul ad-hoc = fiecare dintre cele două adunări speciale care s-au întrunit în 1857 (la Iaşi şi la Bucureşti) şi au cerut unirea celor două ţări româneşti. 3. Adunare, şedinţă a divanului (1 );p. ext. membrii care compun acest divan. 4. Sală, clădire în care se adunau membrii divanului (1); sediul divanului; p. gener. loc de adtmare şi de consfătuire. 5. Judecată, proces; tribunal, divan-ceauş, divan-ceauşi (< tc.) s. m. Funcţionar al divanului (1), al curţii domneşti şi al domnului. divan-eféndi (< tc.) s. m. (Ţ. Rom. şi Mold., sec. XVII-XIX) Dregător turc, având atribuţia de secretar al domnului, căruia îi traducea documentele turceşti, , îi redacta corespondenţa cu Poarta Otomană şi care citea în 103 divan firmanele Porţii, în special cele de numire, întărire sau mazilire ale domnului, divanist, divanişti (divan + suf. -ist) adj. (în sintagma) Boier divanist = boier divanit. divanit, divaniţi (< ngr.) adj. (în sintagma) Boier divanit = (şi substantivat) (Boier) care era membru al divanului (1); boier divanist; p. ext. persoană cu trecere pe lângă domnitor, făcând parte din protipendadă, divictar, divictari (< tc.) s. m. Boier de la curtea domnească, care se îngrijea de cele necesare domnului pentru scris; purtătorul călimării domneşti, dizgraţia, dizgraţiez (< fr., după dizgraţie) vb. I. Tranz. (Despre monarhi sau despre persoane influente) A lipsi pe cineva de bunăvoinţa, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ţi-a]. doamnă, doamne (moşt. din lat.) s. f. Soţia domnitorului sau a unui boier, dobâş s. m. v. tobaş. dobă, dobe s. f. Tobă. dobândi, dobândesc (< sl.) vb. IV. Tranz. A cuceri un oraş, o cetate etc. doboşâr s. m. Toboşar, dodecâr, dodecari (< ngr.) s. m. Veche monedă turcească de aur, care a circulat şi în Ţările Româneşti în sec. XIX. dombaz, dombazuri (< tc.) s. n. Ponton. domeniâl, -ă, domeniali, -e (< fh, dup % domeniu) adj. (Rar) Care aparţine unui domeniu, privitor la un domeniu, doméniu, domenii (< fr., cf. lat.) s. n. Formă de organizare a stăpânirii feudale asupra pământului, îndeplinind funcţia de celulă a economiei feudale, domn, domni (moşt. din lat.) s. m. Titlu purtat de suveranii Ţării Româneşti şi ai Moldovei; voievod, domnitor; persoană care purta acest titlu, domnie, domnii (domn + suf. -ie) s. f. Timpul cât un domn se află la conducerea ţării, domnitor, domnitori (domni + suf. -tor) s. m. Domn; spec. titlu purtat de suveranii României între 1859 şi 1881; persoană care avea acest titlu, donaţiune, donaţiuni s. f. Donaţie. dorobânţ, dorobanţi (< magh.) s. m. 1. Soldat pedestru (plătit cu leafa), având atribuţii militare, dar şi administrative în timp de pace (paza curţii domneşti, păstrarea ordinii în capitală etc.). 2. (Din a doua jumătate a sec. XIX) Infanterist din armata română, purtând căciulă, adusă la vârf şi împodobită cu o pană de curcan prinsă de o cocardă. 3. Jandarm (cu atribuţii speciale). [Var.: darabân, darabânt, dărăbân s. m.] dorobanţie (dorobanţ + suf. -ie) s. f. Jandarmerie, poliţie. 104 dorobănţâsc, -eâscă, dorobăn-ţeşti (dorobanţ + suf. -esc) adj. Al dorobanţilor, privitor la dorobanţi, dorobănţime (dorobanţ + suf. -ime) s. f. Mulţime de dorobanţi (1); totalitatea dorobanţilor, dosi, dosesc (< dos) vb. IV. In-tranz. A o lua la fugă; a fugi. dotăţie, dotaţii (< fr., lat.) s. f. Dotă. [Var.: dotaţmne s. f.]. dotatíúiie s. f. v. dotaţie. dragomán, dragomani (< ngr.) s. m. Tălmaci, interpret, traducător oficial,-ataşat pe lângă o curte domnească sau imperială (mai ales la Poarta Otomană), pe lângă un ministru sau altă dregătorie înaltă de stat, ambasadă, consulat etc.; tergi-man, terziman. ^ Mare dragoman = dregător în Imperiul Otoman, care se ocupa de relaţiile diplomatice cu statele europene, dragón, dragoni (< fr.) s. m. (Ţ. Rom. şi Mold., sec. XVII-.XVIII) Soldat din cavalerié, care lupta atât călare, cât şi pedestru, drăhmă, drahme (< ngr., fr.) s. f. Veche unitate de măsură pentru greutăţi (cu valori variabile), dram, dramuri (< ngr.) s. n. Veche unitate de măsură pentru greutăţi (egală cu 3,18-3,23 grame) şi pentru capacităţi (egală cu 3,23-3,80 centimetri cubi). drămăli, drămălesc vb. IV. Tranz. A dăscăli, a deprinde (pe cineva, punându-1 la lucru), drăştină s. f. Ţesătură ordinară şi groasă, p. restr. haină lucrată dintr-o astfel de stofa, pe care o îmbrăca cineva în semn de jale sau de pocăinţă, dregător, dregători (drege + suf. -ător) s. m. 1. (Ţ. Rom. şi Mold.) Demnitar la curtea domnească, având atribuţii în sfatul domnesc, în administraţie, justiţie, armată; p. gener conducător; înalt funcţionar, boier. 2. (Transilv.) Administrator de moşie, îngrijitor al unui bun domnesc. [Var.: diregător s. m.]. dregătoresc, -eâscă, dregătoreşti (dregător + suf. -esc) adj. Care aparţine dregătorului sau dregă-toriei, privitor la dregători sau la“dregătorie. dregătorie, dregătorii (dregător + suf. -ie) s. f. 1. Demnitatea, funcţia de dregător. 2. Durata funcţiei de .dregător. [Var.: diregătorie s. f.]. drit, drituri (< it.) s. n. 1. Drept. 2. Privilegiu, droşcâr, droşcari (droşcă + suf. -ar) s. m. (Pop.) 1. Birjar. 2. Meseriaş care lucra droşte. droşcă, droşte (< ucr.) s. f. (Pop.) Birjă. dromaderă, dromadere, s. f. Dro-mader. drug, drugi (< şb.) s. m. Lingou, drugâr, drugari (drug + suf. -ar) s. m. Persoană care mânuieşte drugul (stinghia cu care se apăsa teascul), lucrător care 105 trage la teasc şi tipăreşte foile; tipăritor. drugă, drugi (< sb.) s. f. Drug scurt. drumaş, drumaşi (drurri + suf. -aş) s. m. (Reg.) Drumeţ, călător. ducâl, -ă, ducali, -e (< fr.) adj. Care aparţine ducelui, privitor la duce. ducat; (1) ducate, s. n., (2) ducaţi, s. m. (< it.) 1. s. n. Provincie, teritoriu, stat de sub stăpânirea unui duce sau a unei ducese. 2. s. m. Veche monedă de aur sau de argint (la origine italiană), care a circulat în mai multe ţări din Europa, printre care şi în Ţările Româneşti, ducă, duci (< ngr.) s. m. Duce. duce, duci (< fr., lat.) s. m. 1. Titlu nobiliar superior marchizului şi inferior prinţului, purtat de conducătorul unui ducat; persoană având acest titlu. 2. Titlu acordat uneori voievozilor din Transilvania, începând cu Gelu. 3. Comandant suprem de oşti la triburile germanice, dudui, dudui (formaţie onomatopeică) vb. IV. Tranz. (Reg.) A îmboldi, a îndemna (la mers); a alunga, a goni. duelgi, duelgesc (< duelgiu) vb. IV. Refl. A avea mania de a se duela. [Pr.: du-el-]. duelgiu, duelgii (duel + suf. -giu) s. m. Persoană care are mania de a se duela, care se duelează cu orice prilej. [Pr.: du^el-]. dughengiu, dughengii (< tc.) s. m. Persoană care ţinea o dugheană, mic negustor; prăvăliaş, boltaş. duh, duhuri (< sl.) s. n. 1. Respiraţie, suflare, răsuflare. 2. Duhoare. 3. Caracter, fire, natură; temperament. duium, duiumuri (< tc.) s. n. (Rar) Pradă, captură (de război), bogăţie de tot felul (de lucruri sau de bucate) luată ca pradă de război; plean. dumengiu, dumengii (< tc.) s. m. (Rar) Cârmaci de corabie, dumesnic, -ă, dumesnici, -ce ^moşt. din lat., cf: sl.) (Despre animale) Domestic, dumesnici (< dumesnic) vb. IV. Tranz. şi refl. A (se) domestici, dupleca vb. I v. A îndupleca, duplecât, -ă adj. înduplecat. . dup re prep. (Reg.) După. durdă, durde ş. f. (Reg.) Puşcă; flintă. duşmănesc, -eăscă, duşmăneşti (duşman + suf. -esc) adj. Al duşmanilor, privitor la duşmani, dvorî, dvoresc (< si.) vb. IV. Intranz. A servi, a sluji la curtea unui donlnitor sau a unui boier. 106 E e conj. Şi ecatombă s. f. v. hecatombă, echingiu, echingii (< tc.) s. m. Călăreţ turc folosit în recunoaştere, echipaj, echipaje (< fr.) s. n. Trăsură de lux (împreună cu caii înhămaţi la ea), ecleror, eclerori (< fr.) s. m. Soldat trimis înaintea unei unităţi sau a unei armate, ca să cerceteze poziţia şi mişcările inamicului; iscoadă, ecleziarh, ecleziarhi (< fr.) s. m. Membru al clerului care avea în grija sa rânduiala serviciului religios într-o biserică sau într-o mănăstire, econom, -oâmă, economi, -oame (< fr.) s. m. şi f. 1. Persoană care era însărcinată cu administrarea unei instituţii, a averii cuiva etc.; administrator. 2. îngrijitor al veniturilor unei mănăstiri, economicesc, -ească, economi-ceşti (economic + suf. -esc) Economic, ecpaiâj ecpaiele (< tc.) s. f. Personalul din serviciul unui mare demnitar, edecliu, edeclii (< tc.) s. m. Slujitor (cu rang inferior de boier- naş) la1:urtea domnească. [Var.: iedecliu s. m.]. educaţiune s. f. Educaţie, efendi (< tc.) s. m. invar.. (La turci) Titlu de politeţe pus după un numş propriu, învăţătorilor, funcţionarilor; persoană care avea acest titlu, efor, efori (< ngr.)s. m. 1. Membru în consiliul de conducere al unei eforii; epitrop. 2. Nume dat în Sparta antică fiecăruia dintre cei cinci magistraţi cu largi atribuţii în politica internă şi externă a statului. 3. Pedagog- eforie, eforii (< ngr.) s. f. Nume dat unor instituţii administrative de utilitate publică sau culturală din trecut; consiliul de , conducere al acestor instituţii; sediul acestor instituţii; epi-tropie. eftirâ s. f. v. iftira. eglindisi, eglindisesc (< ngr.) vb. IV. Refl. A se distra, a petrece, a se amuza, egumen, -ă, egumeni, -e (< ngr.) s. m. şi f. Stareţ(ă). egumeni, egumenesc (< egumen) vb. IV. Intranz. (Rar) A conduce o mănăstire; a ştăreţi. egumenie (egumen + suf. -ie) s. f. 107 Funcţia de egumen; timpul cât cineva îndeplinea această funcţie; stăreţie. elchegiu, elchegii (< tc.) s. m. Marinar care întindea pânzele unei corăbii, elibera, eliberez (< lat.) vb. I. Tranz. (Despre militari) A fi lăsat la vatră, elinică (< ngr.) s. f. Limba elină, elocinţă (< fr., lat.) s. f. Elocvenţă, emanaţiune s. f. Emanaţie, emancipa, emancipez (< fr., lat.) vb. I. Tranz. A scoate un minor de sub tutela părintească sau a tutorelui şi a-i acorda, înainte de a ajunge la. majorat, o parte - din drepturile unui major, emancipat, -ă, emancipaţi, -te (< emancipa) adj. Care este scos înainte de majorat de sub autoritatea părintească sau a tutorelui, emancipâţie, emancipaţii (< fr., lat.) s. f. Emancipare, embatic, embaticuri (< ngr.) Drept real de folosinţă a unei proprietăţi (imobil), rezultat dintr-o locaţie perpetuă sau de foarte lungă durată, în schimbul unei chirii; (Mold.) bezmen. embaticăr, -ă, embaticari, -e (embatic + suf. -ar) s. m. şi f. Persoană care ceda o proprietate cu embatic; titularul dreptului de embatic. emeclic s. n. v. emiclic. emiclic, emiclicuri (< tc.) s. n. Remuneraţie în afară de leafa; tain, raţie. [Var.: emeclic s. n.]. 108 * emoţiune s. f. Emoţie, empöriu, emporii (< fr.) s. n. Târg, port; agenţie comercială într-o ţară străină, enorie, enorii (< ngr.) s. f. Eparhie, parohie; p. ext. totalitatea persoanelor aparţinând unei biserici. enumerâţie, enumeraţii (< fr., lat.) s. f. Parte a unui discurs care precedă peroraţia şi în care autorul recapitulează argumentele expuse anterior, eparhial, -ă, eparhiali, -e (eparhie + suf. -al) adj. Care aparţine unei eparhii, privitor la o eparhie. eparhie, eparhii (< ngr.) s. f. Diviziune administrativă bisericească, condusă de un episcop; episcopie, dioceză. epingeâ s. f. v. ipingea. epistasie, epistasii s. f. Conducere a unei dregătorii, epistât, epistaţi (< ngr.)'s. m. 1. Administrator, supraveghetor, conducător al unei dregătorii, al unui serviciu public; intendent, logofăt, vechil. 2. Cel mai mic grad de ofiţer de poliţie; persoană care avea acest grad. [Var.: ipistât s. m. ]. epistimie, epistimii (< ngr.) s. f. 1. Cunoaştere. 2. Disciplină ştiinţifică. 3. P. ext. Ştiinţă, epistolă, epistole (< laţ.) s. f. Scrisoare. ' - epistolie, epistolii (< ngr.) s. f. Scrisoare, epitrop, epitropi (< ngr.) s. m. 1. Tutore. 2. Administrator al unui bun, în special al averii -unei biserici; efor. [Acc. şi: epitrop]. epitropie, epitropii (epitrop + suf. -ie) s. f. 1. Tutelă. 2. îngrijire. 3. Consiliu de epitropi (2); instituţie condusă de un astfel de consiliu; eforie, erâriu (< germ., lat.) s. n. 1. (în Roma antică) Tezaur public. 2. (în organizarea administrativă a provinciilor româneşti din Imperiul Austro-Ungar) Administraţia financiară a statului; hazna; trezorerie, vistierie. erât s. n. v. irat. erede, erezi (< it., lat.) s. m. Persoană care urma pe cineva într-o funcţie, într-o demnitate, la tron etc. în baza dreptului de succesiune. Principe erede = principe moştenitor, eretocrisie s. f. Judecată a unui diferend, făcută de arbitri; judecată a unei pricini ce se făcea de judecători aleşi de amândouă părţile în cauză, eretocrft, eretocriţi s. m. Arbitru; judecător ales de părţile împricinate, care hotărăşte după judecată şi voia lui, şi la a cărui hotărâre părţile se supun de bună voia lor, de obicei fară apel la altă judecată. eterist, eterişti (Eterie + suf. -ist) s. m. Participant la mişcarea revoluţionară a grecilor din 1821. ’ europenesc, -eâscă, europeneşti (european + suf. -esc) adj. European. [Pr.: e-u-]. extract, extracte (< lat., germ.) s. n. Copie a unui act, scoasă dintr-un registru (de stare civilă). evghenicos, -oâsă, evghenicoşi, -oase (< ngr.) adj. Nobil. evghenie, evghenii (< ngr.) s. f. 1. Boierie, nobilime. 2. (în epoca fanariotă; urmat de un adjectiv posesiv) Formulă politicoasă de adresare către un boier. evghenii, evgheniţi (< ngr.) s. m. Nobil. exindâr, exindari s. m. Veche monedă turcească de argint valorând 60 de parale, care a circulat în sec. XVIII. 109 F fâchie,fachii (moşt. din lat.)s. f. Făclie alcătuită dintr-un mănunchi de stuf uscat sau de fâşii de lemn, unse çu un material inflamabil; faclă, fâeş, -a^faeşi, -e (cf. magh.) adj. 1. De soi bun, de neam bun; ales, nobil. 2. (Despre oameni) Arătos, chipeş, bine făcut, zdravăn, voinic, frumos, 3. (Despre lucruri) Maiestuos, falniô; mare. falaitâr, falaitari (< rus., germ.) s. m. 1. Călăreţ care mergea > înaintea unei trăsuri domneşti sau boiereşti. 2. Lacheu care mçrgea pe jos pe lângă trăsură, la ceremonii, ca să ţină caii de dârlogi. falangă1, falange (< fr.) s. f. Corp de infanterie în armata macedoneană, şi, ulterior, în cea grecească şi romană, format din opt mii de soldaţi, înarmaţi eu lănci grele şi dispuşi în 16 rânduri compacte şi având centrul şi una dintre aripi mai întărite. falangă2, falange (< ngr.) s. f. Sul de lemn de care, se legau, în evul mediu* picioarele celor condamnaţi, pentru ca să fie bătuţi la tălpi;/?. ext. bătaie la tălpi aplicată acestor condamnaţi. falbalâ,falbalele (< fr.) Fâşie de pânză sau de stofă, lată şi încreţită, care împodobea de jur-împrejur partea de jos a unei rochii. fâlce, falei (moşt. din lat.) s. f. Veche unitate de măsură pentru suprafeţe agricole, având lungimea de 80 de prăjini şi lăţimea de 4 prăjini, fiind echivalentă cu circa un hectar şi jumătate, falchidion (< ngr.) s. n. Partea legală din avere, la care moştenitorii au dreptul, falconet, falconete (< it.) s. n. Vechi tun de calibru mic, care arunca ghiulele mai uşoare, falet, faleturi (ci. falaifer) s. n. Atelaj compus din patru cai înhămaţi la o trăsură, cei doi cai dinainte fiind încălecaţi de câte un vizitiu, fâmen, fameni (pl. lui famăn, „bărbat castrat” moşt. din lat.) 1. Bărbat castrat; spec. eunUc. 2. P. ext. Bărbat afemeiat, fanai, fanale (< fr.) s. n. Felinar mare. fanar, fanare (< ngr.) s. n. (Mold.) Felinar. [Var.: fanar s. n.]. 110 Î2iii2iY2igm,fanaragii (< tc.) s. m. (Mold.) Persoană însărcinată cu aprinderea, stingerea şi îngrijirea felinarelor de pe străzi; lampagiu. [Var.: fânaragiu s. m.]. fanariot, fanarioţi (< ngr.) s. m., adj. 1. s. m. Grec din păturile înstărite care locuia în cartierul Fanar din Constantinopol; spec. demnitar al Porţii Otomane ori dregător sau domn în Ţările Româneşti, care provenea din această pătură înstărită. 2. adj. Care aparţine fanarioţilor (1), privitor la fanarioţi; caracteristic fanarioţilor; fanariotic, [Pr.: -ri-ot]. fanariotic, -ă, fanariotici, -ce (fanariot + suf. -ic) adj. (Rar) Fanariot, fanarioticesc, -ă, fanarioticeşti (fanariot + suf. -icesc) adj. Fanariotic. fanariotism (fanariot + suf. -ism) s. n. (Rar) Dominaţie, stăpânire a domnilor fanarioţi. [Pr.: -ri-o-]. fznariotiza, fanariotizez (fanariot + suf. -iza) vb. I. Refl. A adopta, a-şi însuşi obiceiurile, limba, cultura grecească (din epoca fanarioţilor). [Pr.: -ri-o]. farâdic (< fr., germ.) adj. m. (în sintagma) Curent faradic = curent electric alternativ Nprodus prin inducţie electromagnetică, faraon, faraoni (< fr.) s. m. 1. Titlu pe care îl purtau vechii regi ei Egiptului; persoană care avea acest titlu. 2. Numele unui joc de cărţi. faraonic, -ă,faraonici, -ce (< fr.) adj. (Rar) Care aparţine faraonilor, privitor la faraoni, fanfaronic, -ă, fanfaronici, -ce ( franctiror, franctirori (< fr.) s. m. Soldat care, fară să facă parte diri armata regulată, primea însărcinări în timpul unui război. 118 îrantxişca, franţuşte (< franţuz + suf. -că, cf. pol.) Franţuzoaică, frământătură, frământături (frământa + suf. -ătură) s. f. Aluat frământat, frăţie, frăţii (frate + suf. -ie) s. f. 1. (Transilv.) Rudă, rudenie. 2. Călugărie; frăţime. frăţietate (frăţie + suf. -tate) s. f. Fraternitate [Pr.: -ţi-e]. frăţime (frate + suf. -ime) s. f. Comunitate de călugări sau călugăriţe; frăţie (2). frâne, -ăj frânei, -ce s. m. şi f. (Adesea adjectival) Nume generic dat de orientali, occidentalilor de rasă latină (francezi, italieni). frâncesc, -eâscSL,frânceşti (frâne + suf. -esc) adj. Occidental (francez etc.). frâncie s. f. Limba franceză. frânghie1, frânghii (moşt. din lat.) s. f. 1. Fire (de lână, de aur etc.) care atârnă la marginea unei stofe sau a unui veşmânt, ca podoabă sau ca ornament la marginea de jos a traistei ciobăneşti sau a prosoa-pelor. 2. P. ext. (Ban. şi Bucov.) Brăcinar, cingătoare, brâu. 3. P ext. Faşă cu care se înfaşă sau se leagă copiii, când îi poartă femeile pe spate. 4. P. ext. (Ban. şi Mehed.) îndoitura, încingă-tura brâului în jurul mijlocului. [Acc. şi: frânghie]. , frânghie2 s. f. v. frenghie. frânghier,frânghieri (frânghie + suf. -ar) s. m. Persoană care confecţiona sau vindea frânghii. [Pr .i'-ghi-er}. frânghierie1, frânghierii (frân-ghier + suf. -ie) s. f. Meseria de frânghier. [Pr,; -ghi-e-]. frânghierie2, frânghierii (frânghie + suf. -erie) s. f. Atelier în care se confecţionau sau prăvălie în care se vindeau frânghii. [Pr.: -ghi-e]. frecsLtoâre,frecători (freca + suf. -ătoare) s. f. 1. Cârpă, perie de frecat. 2. Instrument de tortură. 3. Valurile de sus care freacă cerneală într-o tipografie. frânghie, frenghii (< tc.) s. f. Un fel de stofa scumpă de brocart purpuriu; brocart. [Var.: frânghie s. f.]. frenţe (< magh.) s. f. (Pop.) Sifilis. frenţit, -SL,frenţiţi. -te (< frenţe) adj. Sifilitic, freza vb. IV v. friza, freză, freze (< fr.) s. f. Guler dublu de pânză de in, cu mai multe pliuri, care se purta în sec. XVI-XVII; potgalţ. fricos, -oasfricoşi (frică + suf. -os) adj., s. m. şi f. (Persoană) care provoacă, care inspiră frică, care înfricoşează; înfricoşat, îngrozitor, teribil. irideric,friderici (< germ.) s. m. Veche monedă de aur prusacă, care a circulat şi în Ţările Româneşti în prima jumătate a sec. XIX. frigiân, -ă, frigieni, -e (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. Locuitor al. Frigiei. 2. adj. Care aparţine Frigiei sau populaţiei ei, privitor la Frigia sau la populaţia ei. Bonetă frigiană = bonetă purtată în antichitate de sclavii eliberaţi şi adoptată în timpul Revoluţiei Franceze din 1789 ca simbol al libertăţii [Pr.: -gi-an]. iriZy friji (< pol.) s. m. (Mold.) Cal din Frizia. friza, frizez (< fr.) vb. I. Tranz. şi refl. A(-şi) încreţi, a(-şi) ondula părul cu fierul sau prin alte mijloace artificiale; a (se) coafa. [Var.: freză vb. I]. frizor, frizori s. m. Frizer, frondă (< fr.) s. f. Mişcare social-politică în Franţa, la mijlocul sec. XVII, îndreptată împotriva absolutismului regal, frunză, frunze (moşt. din lat.) s. f. Foaie de hârtie (dintr-o carte), ftori (< slavon.) num. ord. (Ţ. Rom. şi Mold., în evul mediu; precedând un titlu boieresc) Al doilea (în rang). [Var.: vtori]. fuglu, -ă, fugii (< magh.) s. m. şi f. (Rar) Prizonier, fuitui, fuituiesc (< magh.) vb. IV. (Transilv.) A îndesa, fuituiâlă, fuituieli (fuitui + suf. -eală) s. f. (Mold.) Umplutură făcută din câlţi, cârpe sau hârtie care se batea în puşcă sau în pistol peste alice sau peste pulbere. [Pr.: -tu-iu-] [Var. fuituiâlă s. f.]. fuituiâlă s. f. v. fuituiâlă. fum, fumuri (moşt. din lat.) s. n. Casă (în care se facea foc), 119 gospodărie, considerată ca o grupare în jurul vetrei şi identificată prin hornuri, în funcţie de numărul cărora se plătea fumări tul. fuma, fumez (moşt. din lat.) vb. I. Tranz. Fact. A face să fumege, să ardă. fumărâr, fumărari (fumar + suf. -ar) s. m. Slujbaş care încasa fumăritul. fumărit (fum + suf. -ărit) (Ţ. Rom. şi Mold., sec. XVII-XIX) s. n. Dare, impozit ce se plătea pe fiecare fum sau coş de fum al caselor ţărăneşti, respectiv pe fiecare casă. fumuros, -oâsă, fumuroşi, -oase (fumuri pl. lui fum + suf. -os) adj. (Rar) 1. Efemer, care trece repede. 2. Plin de fumuri, înfumurat, vanitos, funâş, funaşi (fune + suf. -aş) s. m. (Mai ales la pl.) Proprietari, ale căror funii de pământ se învecinau, fund s. m. v. pfund. fundă, funde (< ngr.) s. f. 1. (Ţ. Rom.) Ciucure (la fes). 2. Cravată legată în formă de fundă. [Var.: funtă s. f.]. funduâră, funduare (cf. lat., germ.) adj. (în sintagma) Carte funduâră = carte funciară. [Pr.: -du-a-]. funduc, funduci (< tc.) s. m. Veche monedă de aur de origine turcească, a cărei valoare a variat între 11-20 de piaştri şi care a circulat şi în Ţările 120 Româneşti în sec. XVIII-XIX; funducliu. funducliu, funduclii (cf. funduc) s. m. Funduc, fune s. f. v. funie, funie, funii (moş^t. din lat.) -(Ţ. Rom. şi Mold.) s„ f. 1. Funie de lungime variabilă cu care se măsura pământul; p. ext. partea devălmaşă de moşie, aparţinând moştenitorilor provenind dintr-un ascendent comun. 2. (în sintagma) Funie de moşie = fâşie îngustă de moşie. [Var.: fune s. f.] funt s. m. v. pfund. funtă s. f. v. fundă, fur, furi (moşt. din lat.) s. m. Persoană care fură; hoţ, tâlhar, fura, fur (moşt. din lat.) vb. I. Refl. A se apropia, a intra sau a ieşi pe furiş, a pătrunde undeva pe nesimţite; a se furişa, a fugi. furaj or, furaj ori (< fr.) s. m. Soldat de cavalerie care facea aprovizionările cu furaje ale unităţii. furător, -oare, furători, -oare (fura + suf. -ător) adj., s. m. şi f. (Persoană) care fură; hoţ. furcă, furci (moşt. din lat.) (La pl.) Spânzurătoare în formă de furcă cu doi dinţi, furda, furdale (< bg., cf. tc.) s. f. 1. Rămăşiţe de calitate inferioară de lâ producerea lânii, blănurilor, pieilor, tutunului; bucăţele mici de postav etc. ♦ Deşeuri de piele de calitate inferioară, rezultate de la tăierea marginilor şi a părţilor cu defecte. 2. P. anal. Orice lucru de calitate inferioară, furier, furieri (< fr.) s. m. Subofiţer care avea grijă de incartiruirea soldaţilor şi de distribuirea hranei, furtună (< ngr.) s. f. Soartă sau ursită rea; nenorocire. [Var.: for tună s. f] fustâş s. m. v. fuştaş. fuştâş, fuştaşi (fuşte + suf. -aş) (Ţ. Rom. şi Mold., sec. XVII-XVIII) s. m. Soldat înarmat cu o fuşte, care facea parte din garda personală a domnului; lăncier. [Var.: fustăş s. m.]. fuştăşel, fuştăşei (fuştaş + suf. -el) s. m. Soldaţ din garda domnească. fuşte, fuşti (moşt. din lat.) s. f. 1. Bâtă, toiag. 2. (în vechea armată română) Suliţă de lemn cu vârful de fier; lance. [PI. şi: fuşturi]. fuzâie, fuzăi (< pol.) s. f. Un fel de puşcă sau flintă. G gabroveân, gabroveni (Gabrovo (n. pr.) + suf. -ean) s. m. 1. Locuitor din Gabrovo, unde se lucrau cuţite. 2. Persoană care facea şi vindea cuţite de fier, de calitate inferioară; cuţitar. gagist, -ă, gagişti, -ste (< fr.) s. m. şi f. 1. Actor nesocietar, angajat temporar (cu leafa). 2. s. m. Muzicant angajat cu leafa într-o fanfară militară, galben, galbeni (moşt. din lat) s. m. Termen generic indicând vechile monede de aur, al căror curs a variat în timp şi ţări şi care au circulat şi în Ţările Româneşti, galenism (< fr.) s. n. Veche teorie medicală conform căreia bolile ar fi cauzate de ruperea echilibrului dintre umori, galenţă s. f. v. galenţi. galenţi (< ngr.) s. m. pl. Papuci (cu talpă) de lemn. [Var.: galenţă (pl. galenţe) s. f.]. galeră, galere (< fr.) s. f. Veche navă militară sau comercială, cu vâsle, două catarge şi două pânze, mânuită de obicei de sclavi sau de condamnaţi, galerian, galerieni s. m. Condamnat la galere, galeşă (< magh.) s. f. (Rar) Gogoaşă de ristic. 122 galion, galioane (< ngr., fr., it.) s. n. Veche navă militară sau comercială. [Pr.: -li-ori]. galiongiu, galiongii (< tc.) s. m. Marinar de pe un galion. galiotă, galiote (< fr.) s. f. Corabie uşoara de pescuit, cu fundul plat şi cu două catarge, folosită în trecut, îndeosebi de olandezi, gardist, gardişti (gardă + suf. -ist) s. m. Agent de poliţie care facea de pază îrr trecut pe străzile unui oraş; sergent de stradă. [Var.: vardist s. m.]. garson, garsoni (< fr.) s. m. Bărbat sau tânăr care servea într-un local de consum, gavanos, gavanoase (< tc.) s. n. (Mold.) Borcan pentru dulceaţă; vas de lut smălţuit; oală (pentru vin), gavotă, garote {< fr.) s. f. Vechi dans francez în doi timpi, cu o mişcare moderată; melodie după care se executa acest dans. gaz (< fr.) s. n. Muselină subţire, găietăn s. n. v. găitan, găietănât, -ă adj. v. găitănat, -ă. găitan, găitane (< tc.) s. n. 1. Fir de metal sau şiret (împletit ori răsucit) de lână, mătase etc., cusut ca ornament la unele obiecte de îmbrăcăminte. 2. împletitură făcută din găitane (1), care înlocuia platoşa în oastea Moldovei din evul mediu. [Pr.: gă-i-. - Var.: găietăn s. n.]. găitănâr, găitănari (găitan + suf. -ar) s. m. Persoană care confecţiona sau vindea găitane (1). [Pr. gă-i-]. găitănat, -ă, găitănaţi, -ie (găitan + suf. -at) adj. împodobit cu găitane (1). [Pr.: gă-i. - Var.: găietănăt, -ă adj.], găitănărie, găitănării (găitănar + suf. -ie) s. f. 1. Prăvălie în care se făceau sau se vindeau găitane (1). 2. Meseria de găitănar. [Pr.: gă-i-]. găităni, găitănesc (< găitan) vb. IV. Tranz. A răsuci, a împleti găitane (1). gălbeni, gălbenesc (< galben) vb. IV. Trans. şi refl. (Pop.) A (se) îngălbeni. [Var.: gălbini vb. IV1- gălbenit, -ă, gălbeniţi, -e adj. (Pop.) îngălbenit, gălbini vb. IV v. gălbeni. găleată, găleţi (moşt. din lat.) s. f. 1. Veche măsură de capacitate pentru lapte, brânză, cereale, $ "cărei valoare a variat în timp, pe regiuni şi după produse; p. ext. conţinutul acestei măsuri. 2. (Ţările Române, în evul mediu) Dare, dijmă în cereale şi fân. găletâr, găletari (găleată + suf. -ar) s. m. Slujbaş însărcinat cu strângerea găleţii (2). galetă rit (găleată + suf. -ărit) s. n. Impozit pe găleţile de produse. gărdurâr, gărdurari s. m. Slujbaş însărcinat cu încasarea gâr-durăritului. gărdurărit s. n. Complex de dări şi gloabe impuse viilor din regiunea dealurilor muntene. găvoâzdă s. f. v. găvozd. găvozd, găvoazde (< sl.) s. n. Cui (de fler) [Var.: găvoâzdă s. f.]. găvozdi, găvozdesc (< sl.) vb. IV. 1. Intranz. A bate găvoazde în ceva. 2. Tranz. A ţintui cu găvoazde; spec. a răstigni, bătând mâinile şi picioarele cu găvoazde pe cruce. găzar, găzari (gaz + suf. -ar) s. m. Vânzător (ambulant) de petrol lampant. găzdoâie, găzdoaie (gazdă + suf. -oaie) s. f. (Reg.) 1. Stăpâna casei (în raport cu oaspeţii sau cu chiriaşii); gospodină. 2. Chiaburoaică. [Pr.: -doa-ie]. gâlcevire, gălceviri (< gâlcevi) s. f. (Pop.) Ceartă, neînţelegere, gâmbosi, gâmbosesc vb. IV Tranz. (Transilv.) A înşela, a amăgi pe cineva, gâmfâ, gâmf (moşt. din lat., cf. îngâmfa) vb. I. Intranz. şi refl. (Rar) A (se) îngâmfa, garbă (< sl.) s. f. Spate, spinare, gârliţă (cf. sb., bg.) s. f. (Rar) Lanţ de fier cu care se legau de gât condamnaţii, gâtlan, gâtlane (gâlt „gât” + suf. -an) s. n. (Reg.) Gât. 123 gealât, gealaţi (< tc.) s. m. Călău, gâde [Var.: gelât s. m.]. geamâlă, geamale (< tc.) s. f. Momâie având forma unei femei uriaşe, cu două capete şi patru mâini în care intra un om şi juca, pe vremuri, pe străzi, din ziua de Paşti până după Moşi. geambâş, geambaşi (< tc.) s. m. 1. Intrigant, amăgitor, înşelător. 2. Hoţ, tâlhar, geambăşie, geambăşii (geambaş + suf. -ie) s. f. Intrigă, înşelătorie, tragere pe sfoară, geană, gene (moşt. din lat.) s. f. Pleoapă (a ochiului). _ geanfes, gearifesuri (< tc.) s. n. Un fel de tafta subţire. [Var.: ceanfes s. n.] geantă, gente (< tc.) (Ţ. Rom.) Cartuşieră, gear, gearuri (< tc.) s. n. 1. Şal oriental (indian); postav oriental foarte fin, cu flori cusute de mână.'2. (Dobr.) Maramă; broboadă de lână. gebhaneâ, gebhanale (< tc.) s. f. (în , opoziţie, cu tophana) Muniţie de război, constând mai ales din materii explozive, gelât s. m. v. gealat. gelep, gelepi (< tc.) s. m. Negustor de vite, străin (turc, armean sau grec), care venea, în Ţările Româneşti să cumpere oi pentru a le vinde apoi la Constan-tinopol. Gelep-başa = starostele gelepilor. generos, -oâsă, generoşi, -oase (< fi*., lat.) (Rar) adj. De neam (mare), de viţă sau rasă (bună); nobil. gentil, -ă, gentili, -e adj. (< fr., it.) Drăguţ, plăcut; nostim, genune s. f. 1. Cantitate de apă foarte mare adunată prin întreruperea cursului unei ape. 2. Mare. 3. Mulţime mare de oameni. gerâh, gerahi (< tc.) s. m. Chirurg. [Var.: ţerăh s. m.] geremeâ, geremele (< tc.) s. f. 1. Amendă, pedeapsă în bani, gloabă. 2. Plată. 3. (Ţ. Rom.) Lucru de calitate proastă sau de clacă. geremetisi, geremetisesc vb. IV. Tranz. A amenda, gerg, gerguri (< it.) s. n. Jargon. „ geret ş. n. v. gerid. gerid, geriduri (< tc.) s. n. 1. Băţ mai gros (având lungimea de peste un metru) în formă de suliţă, cu care turcii jucau pe vremuri jocul numit gerid (2). 2. P. ext. Numele unui joc /turcesc în care călăreţii (peste o sută) aruncau, din galop, geridul (1) spre adversar şi pe care trebuia să-l prindă tot din goana calului. [Var.: geret s. n.]. gevreâ, gevrele (< tc.) s. f. Batistă de mătase sau de pânză fină brodată cu fir de mătase şi cu fluturaşi, gheaur s. m. v. ghiaur. ghecet, gheceturi (< tc.). s. n. Vad,; trecătoare. [Var.: ghecit s. n.] £hecit s. n. v. ghecet. ghelai interj. (< tc.) (Pop.) Haide! Vino! ghelir, gheliruri (< tc.) s. n. 124 1. Venit. 2. (Fam.) Venit neaşteptat, câştig obţinut fără muncă; chilipir, ghenărie (< sl.) s. m. Ianuarie, gheneral s. m. (Pop.) General, ghenerar s. m. (Pop.) General, ghenicon (< ngr.) s. m., adv. 1. s. m. General. 2. adv. Îndeobşte, în general, gherdân, gherdane (< tc.) s. n. 1. Şirag de mărgăritare sau de pietre scumpe purtat odinioară de cucoane; salbă de mărgele sau de galbeni purtată la ţară. 2. P. ext. Cunună. [Var.: ghior-dăn s. n.]. gherghir, gherghire (< tc.) s. n. (Mold.) Beci sau cameră boltită (cu obloane metalice la uşă şi la ferestre) în care, odinioară, se ascundeau obiectele de preţ din casă, pentru a.fi cruţate de incendiu sau de jafuri. [Var.: ghevghir s. n.] ghermesut, ghermesuturi (< tc.) s.n. Un fel de stofa de mătase sau dev atlaz. [Var.: ghermeşit s.n.]. ghermeşit s. n. v. ghermesut. ghevghir s. n. v. gherghir. ghiaur, ghiauri (< tc.) s. n. Denumire dispreţuitoare dată în trecut de turci popoarelor de altă religie decât cea mahomedană. [Pr.: ghia-ur. - Var.: gheaur s. m.]. ghibelin, ghibelini (< it., cf. fr.) s. m. Membru al unei grupări politice din Italia feudală, care sprijinea pe împăraţii germani în lupta acestora împotriva puterii papale şi a guelfilor. ghidi (< tc.) interj. (Adesea repetat, înaintea unui termen care exprimă o mustrare sau o v ameninţare) Ia te uită...! ce mai...! ghiduş, ghiduşi (ghidi + suf. -uş) s. m. (Mold.) Bufon, paiaţă, ghicelic s. n. v. ghigilic. ghigâr, ghigari (ghigă + suf. -ar) s. m. (Rar) Persoană care păzeşte porcii, porcar, ghigilic, ghigilice (< tc.) s. n. Scufie de noapte. [Var.: ghicelic s. n.]. ghildă, ghilde (< fr.) s. f. 1. Asociaţie de ordin economic, politic şi religios, constituită în apusul Europei la începutul epocii feudale. 2. Asociaţie de negustori, constituită în Europa în epoca feudală; breaslă, ghimie, ghimii (< tc.) s. f. Corabie (mică), ghimigiu, ghimigii (< tc.) s. m. Marinar, ghinărar s. m. (Pop.) General, ghintui, ghintuiesc (ghint + suf. -ui) vb. IV. Tranz. A fereca, a ţintui cu ghinturi o armă (un buzdugan, o ghioagă etc.). ghintuit, -ă, ghintuiţi, -te (< ghintui) adj. (Despre buzdugane, ghioage etc.) Ferecat cu ghinturi. ghioagă, ghioage s. f. 1. Veche armă de luptă, alcătuită dintr-un fel de ciomag (de lemn sau de fier) cu capătul bombat şi ghintuit. 2. P. restr. Capătul bombat, de obicei ghintuit, al unei ghioage (1). 125 ghigldâş, ghioldaşi (< tc.) s. m. Tovarăş. [Var.: ioldăş s. n.]. ghionghionele (< tc.) s. f. pl. Maniere afectate, în scopul de a se face plăcut, ghionghioni, ghionghionesc vb. IV: Tranz. A face fasoane, ghiordân s. n. v. gherdan. ghiordie, ghiordii (< tc.) s. f. Giubea (lungă) care se purta în trecut, iama, peste biniş. ghiordum, ghiordumuri (< tc.) s. n. (Mold.) Numele unui joc de cărţi. [Var.: ghiurdum s. n.] ghiulea, ghiulele (< tc.) s. f. Proiectil sferic, folosit la tunurile de tip vechi, cu ţeava neghintuită, ghiuluş (< magh.) s. n. Adunare, întrunire; spec. adunare a corpurilor legiuitoare, care alegea domnul Ungariei, ghium, ghiumuri (< tc.) s. n. Ibric de aramă, ghiumbruc, ghiumbrucuri (< tc.) s. n. Vamă. ghiundelic, ghiundelicuri (< tc.) s. n. Salariu, ghiurdum s. n. v. ghiordum. ghiuvergileâ (< tc.) s. f. Salpetru, silitră. ghizdav, -ă, ghizdăvi, -e (< sl.) adj. Frumos; graţios, elegant, plăcut. gilălui, gilăluiesc (< magh.) vb. IV. Tranz. 1. A urî. 2. A urmări, a persecuta. 3. A invidia; a râvni. gineţeu, ginecee (< fr., lat.) s. n. 1. (La vechii greci şi turci) Parte a locuinţei rezervată femeilor; 126 ' harem. 2. Loc rezervat femeilor în vechile biserici creştine, gingenă s. f. (Mold. şi Transilv.) Gingie. gingină s. f. (Mold. şi Transilv.) Gingie. gingirliu, -ie, gingirlii (cf. tc.) . adj. (Ţ. Rom.) (Despre cafeaua turcească) Cu caimac, gint, ginture (< lat.) s. n. 1. Neam. 2. Popor, mulţime, norod, giolâr, giolari (giol + suf -ar) s. m. Jucător (priceput) de arşice, giubea, giubele (< tc.) s. f.. 1. Haină largă şi lungă de postav (fin) adesea căptuşită cu blană, purtată odinioară de boieri deasupra anteriului sau de boieroaice, , sub biniş. 2. Haină largă şi lungă de postav, purtata de preoţi şi, în unele locuri, de ţărani. giubeliu, giubelii s. m. Boier cu giubea, fig. persoană cu idei învechite, retrograd, giudeâ, giudeale (< tc.) s. f. (Rar) Suliţă, lance. , giugiuc (< tc.) adj. invar. (Fam.) Drăguţ, plăcut, nostim, giungiurliu, -ie, giungiurlii adj. (Rar) (Despre oameni) Drăguţ, nostim. giumbuş, giumbuşuri (< tc.) s. n. Caraghiozlâc, năzdrăvănie; giumbuşluc, giurgină, giurgine (< tc.) s. f. 1. Femeie din Georgia. 2. Dans de origine turcească, cu figuri şi gesturi caraghioase, giuvaier, giuvaiere (< tc.) s. n. Obiect de podoabă lucrat artistic din metal preţios şi pietre scumpe; bijuterie, sculă. [Pr.: va-ier. - PI. şi: giuvaieruri -Var.: (Mold.) juvaer s. n.]. giuvaiergerie, giuvaiergerii (giu-vaiergiu + suf. -arie) s. f. 1.Arta giuvaiergiului; lucrare făcută de giuvaiergiu. 2. Atelierul sau prăvălia giuvaiergiului. [Pr.: -va-ier-]. giuvaiergiu, giuvaiergii (< tc.) s. m. Persoană care facea sau vindea bijuterii; bijutier; (Tran-silv.) argintar. [Pr.: -va-ier-. -Var. (Mold.) juvaiergiu s. m.]. giuvan, giuvani (< it.) s. m. (Rar) Pederast, buzerant. gladiator, gladiatori (< fr., lat.) s. m. (în Roma antică) Bărbat (sclav) care se lupta în arenă cu un altul sau cu fiarele sălbatice. [Pr.: -di-a-\. glâdium, gladiumuri (< lat.) s. n. Sabie cu două tăişuri, folosită de romani, glant (< germ.) s. n. (Pop.) Piele acoperită cu un strat de lac. . glas, glasuri (< sl.) s. n. 1. Cuvânt. 2. (Pop.) Vot. 3. Cerere. 4. Veste, ştire, glâsnică, glasnice (glas + suf. -nică) s. f. Vocală, glăsi, glăsesc (< sl.) vb. IV. 1. In-tranz. şi refl. A se tângui, a se plânge, a se boci (cu glas tare). 2. Tranz. şi intranz. A grăi, a vorbi. glăsui, glăsuiesc (glas + suf. -ui, cf. glăsi) vb. IV. 1. Refl. A se văita, a se tângui, a se plânge, a boci cu (glas tare). 2. Tranz. şi intranz. A cânta, a intona. 3. Tranz. A cuvânta. ♦ F/g. A corespunde, a coincide, glăsuitor, -oare, glăsuitori, -oare (glăsui + suf. -tor) adj. (Despre păsări) Cântător. [Pr.: -su-i-]. gligan, gligani (< bg.) s. m. Porc mistreţ. gloabă, gloabe (< sl.) s. f. (Ţ. Rom. şi Mold-) 1. Pedeapsă sau despăgubire (în bani), amendă care se aplica în trecut cuiva ca urmare a săvârşirii unor delicte sau crime. 2. Cal slab (prăpădit şi bătrân), mârţoagă, cu care se plăteau, conform obiceiului, amenzile. 3. Taxă care se plătea în trecut în scopul interzicerii redeschiderii unui proces, gloată, gloate (< sl.) s. f. 1. Adunare, sobor. 2. Mulţime care urmează pe cineva; suită. 3. Unitate de infanterie, pedes-trime (recrutată de boieri din ţărănime); oaste de ţară. 4. (în evul mediu târziu) Armată destinată pentru apărarea ţării şi recrutată, în caz de război, din cei care au făcut în tinereţe serviciul militar şi nu mai sunt în rezervă. 5. (în evul mediu) Masa poporului, compusă mai ales din ţărani aserviţi şi din orăşenimea săracă şi mijlocie, globi, globesc (< gloabă sau < sl., bg.) 1. A aplica cuiva o gloabă (1). 2. (Reg.) A prăda, a jefui. 127 globire (< globi) s. f. Amendă în bani. globit, -ă, globiţi, -te(< globi) adj. (Despre oameni) Amendat'; (despre vite) reţinut drept amendă, poprit, închis la obor. globnic, globnici (< sl.) adj. Slujbaş însărcinat cu încasarea gloabei. glosar, glosare (< lat., fr.) s. n. Dicţionar; (rar) vocabular, glotâş, glotaşi (gloată + suf. -aş) s. m. Soldat pedestru, care făcea parte dintr-o gloată (4). glupâv, -ă, glupavi, -e (< bg.) adj. (Rar) Prost, gociman, gocimani (< germ.) s. m. (Transilv.) Epitrop (la biserică), gogleze s. f. pl. Vorbe frumoase (şi fără însemnătate) spuse cuiva; afirmaţii, declaraţii lipsite de consistenţă; complimente. [Var.: goglezi s. f. pl.]. goglezi s. f. pl. v. gogleze. goli, golesc ( merchezuri (< tc.) s. n. 1. Punct fix, determinat; punct central; centru. 2. (Mold. şi Munt.) Tâlc (ascuns) al unui lucru; taină, rost, semnificaţie. ^ Expr. A-i veni (cuiva) la merchez = a-i conveni, a-i veni (cuiva) la îndemână. 3. (Fam.) Şmecherie, tertip, şiretlic, truc^ mereâz s. n. v. miraz. meremet, meremeturi (< tc., ngr.) s. n. (Reg.) 1. Lucrare de reparaţie sau de întreţinere. *❖* Zile de meremet = zile de clacă. ♦ (Fam.) Aranjare, pregătire, dichislre. meremetiseală, meremetiseli (meremetisi + suf. -eală) s. f. (Reg.) Repaifeţie, reparare, refacere, meremetişire, meremetisit1. meremetisi, meremetisesc (< ngr.) vb. IV. Tranz. (Reg.) A face lucrări de reparaţie; a repara; a restaura. ♦ (Fam.) A pune în ordine; a aranja, a dichisi, meremetişire, meremetisiri (< meremetisi) s. f. (Reg.) Reparare, refacere; restaurare (în special, a unei clădiri); (reg.) merimetiseală, meremetisit1. meremetisit1 (< meremetisi) s. n. Meremetişire. meremetisit2, -ă, meremetisiţi, -te (< meremetisi) adj. (Reg.) Reparat, refăcut; restaurat, mereu, -eie, merei, -eie (cf. magh.) adj. (Reg.) Care se întinde unul după altul, fară întrerupere (formând un tot); care este continuu, neîntrerupt; p. ext. care se întinde până departe; mare, intins, vast. merge, merg (moşt. din lat.) vb. III. Intranz. 1. (Reg.; despre fiinţe sau obiecte) A intra, a pătrunde. ♦ (Deplasarea este văzută în stadiul final) A ajunge. 2. (Pop.) A se calcula, a se socoti; a se adăuga (la socoteală). 3. (Despre bunuri materiale) A-i reveni cuiva de drept, a fi atribuit cuiva, merldă, meride (< ngr.) s. f. Bucăţică din prescură pe care o taie .preotul la proscomidie; cest1. meritarîsi, meritarisesc (merita + suf. -arisi) vb. IV. Tranz. A merita. merop, meropi s. m. (Livresc) Prigorie (Merops apiaster). mertepeâ (< tc.) s. f. (în loc. * adv.) De la mertepea = de-a rândul; cu rost, cum se cuvine. 202 mertic, mertice (< maglj.) s. n. 1. Vas (de lemn) pentru măsuratul cerealelor luate la moară ca plată pentru măcinat şi a cărui capacitate a variat (în timp şi pe regiuni) între 1 şi 16 kg. 2. Cantitate de cereale sau de faină cuprinsă într-un mertic (1). 3. Plată în natură sau, rar, în bani (care se lua la * mori pentru măcinat); p. restr. raţie de mâncare, porţie. 4- Expr. A (-şi) lua (sau a da cuiva) merticul - a primi (sau a da) o bătaie. [PI. şi: merticuri]. merticâş, merticaşi (mertic + suf. -aş) s. m. (Rar) Persoană care beneficia de un mertic (3). meserătâte (measer + suf. -ătate) s. f. Sărăcie, lipsă, nevoie, privaţiune, mizerie; suferinţă, nenorocire; umilinţă, meserciu, mesercii (< bg.) s. m. Măcelar, meseri, meseresc (< measer) Vb. IV. Intranz. A deveni sărac; a sărăci, meserniţă, meserniţe (< bg., sb.) s. f. (Reg.) Măcelărie (unde se vindea came şi uneori se tăiau vitele), mesit s. m. v. misit. meşferet, meşfereturi (< tc.) s. n. Consfătuire, sfat. meşte, mese (moşt. din lat,) vb. III. Tranz. 1. (Reg.) A pregăti (pentru a servi) o. băutură, a turna în pahar, aJbrvi; a da, a oferi de băut cuiv«2. A scoate un lichid. J meşterie, meşterii (meşter + suf. -ie) s. f. (Reg.) 1. Meserie, meşteşug; p. gener. profesiune. 2. Pricepere, îndemânare, iscusinţă, măiestrie, meşteşug. ♦ însuşire, calitate (ascunsă) a unui obiect; secret. meşterşug s. n. v. meşteşug, meşterşugui vb. IV. v. meşteşugui. meşterşuguit, -ă, meşterşuguiţi, -te (< meşterşuguri) adj. 1. Făcut cu artă, cu măiestrie, cu pricepere; meşteşugit. ♦ (Organizat cu talent, cu pricepere; stabilit în mod riguros). 2. Ticluit cu dibăcie, cu viclenie, meşteşug, meşteşuguri (< magh.) s. n. 1. (Pop.) Sens profund, tâlc, secret, taină, cauză (ascunsă), rost (al unui fenomen), al unui lucru etc. 2. (Pop.) 'Acţiune (dibace, vicleană) făcută (în ascuns) în vederea atingerii unui scop; uneltire; mijloc, sistem, procedeu, tactică (ingenioasă, vicleană). ♦ înşelătorie, înşelăciune, escrocherie, pungăşie, fals. , 3. (Pop.; în practicile bazate pe superstiţii) Vrăjitorie, fermecă-tură; magie. 4. (Pop., concr.) Unealtă, instrument, ustensilă, instrumentar. 5. Dispozitiv, mecanism al unui obiect; parte componentă a unui obiect (care îndeplineşte, de obicei, un rol activ. [Var.: meşterşug s. n.]. meşteşugâreţ, -ă, meşteşugareţi, -e (meşteşug + suf. -areţ) s. m., adj. 1. s. m. Meşteşugar, meseriaş. 2. adj., s. m. (Om) talentat, 203 priceput, abil, dibace. ♦ (Despre obiecte) Făcut cu talent, cu pricepere, cu dibăcie. 3. adj. Şiret, viclean, perfid; intrigant, meşteşugi, meşteşugesc (< meşteşug) vb. IV. 1. Intranz şi ijefl. A acţiona, a proceda, a se comporta (cu pricepere, cu dibăcie, cu viclenie); meşteşugui (2). 2. Refl. A se strădui, a se sili (cu talent, cu pricepere sau cu mijloace viclene, perfide) să ...; a meşteşui (3). 3. Tranz. A pune la cale, a plănui, a aranja; a urinări; â meştegui (4). meşteşugire, meşteşugiri (< meşteşugi) s. f. (Pop., concr.) Dispozitiv, mecanism al unui obiect; meşteşug (5). meşteşugit, -ă, meşteşugiţi, -te (< meşteşugi) adj. 1. (Rar) Şiret, viclean, perfid. 2. Artificial, nefiresc, fals; căutat, forţat, meşteşugos, -oâsă, meşteşugoşi, -oase (meşteşug + suf. -os) adj. 1. (Rar, despre obiecte) Făcut de mâna omului. 2. (Despre obiecte) Realizat cu talent, cu priceperejr cu artă. 3. (Pop.) Talentat, priceput, dibaci; iscusit, îndemânatic, abil. 4. Şmecher, şiret, viclean, meşteşugui, meşteşuguiesc (meşteşugi suf. -ui) vb. IV. 1. Tranz. A face, a realiza, a executa (cu talent, cu pricepere, cu dibăcie); a meşteşugi. ♦ Intranz. A munci, a lucra (cu pricepere, cu dibăcie). 2. Intranz. A acţiona, a proceda, a se comporta (cu pricepere, cu dibăcie, cu viclenie); , a meşteşugi (2). ♦ Spec. A mânui (un instrument). 3. Intranz. A se strădui, a se sili (cu talent, cu pricepere sau cu mijloace viclene; a se meşteşugi (3). 4. Tranz. A pune la cale; a plănui, a aranja; a urmări; a meşteşugi (4). [Var.: meşterşugui vb. IV]. metafizic, metafizici (< ngr., lat., germ., fr.) s. m. Metafizician, metaforicésc, -eâscă, metafori-ceşti (metaforă + suf. -icesc) adj. Metaforic, metaforicâşte (metaforă + suf. -eşte) adj. în mod metaforic, metâh, metahuri (< tc.) s. n. Bun, produs (destinat vânzării şi cumpărării); marfa, metahirisi, metahirisesc (< ngr.) vb. IV. Tranz. 1. A folosi, a întrebuinţa, a utiliza. ♦ A avea o deprindere, a practica (un obicei), a obişnui. ♦ A dori, a pofti (să facă sau să aibă ceva). 2. A exercita, a profesa; a practica (un negoţ, o meserie etc.). ♦ Refl. A face ceva, a se îndeletnici cu A gospodări, a administra, a conduce (într-un anumit fel) 3. A bea în sănătatea cuiva; a cinsti. ♦ A transmite cuiva salutări, complimente, metalicésc, -eâscă, metaliceşti (metal + suf. -icesc) adj. Făcut din metal; metalic. Apă metalică ~ apă minerală. 204 metalurg, metalurgi (< germ., rus.) s. m. Specialist în metalurgie; metalurgist, metanie s. f. v. mătanie, meteorolit, meteoroliţi (< fr.) s. m. Meteorit [Pr.: -te-o-]. meterez, metereze (< tc.) s. n. 1. (Mai ales la pl.) întăritură sau parte dintr-o întăritură militară din trecut. ♦ P. gener. (Rar) întăritură la stâlpii unui pod. 2. Parapet (la partea superioară a zidurilor şi turnurilor de apărare ale unei cetăţi); crenel. [Pl. şi: meterezuri]. meterhanea, meterhanele (< tc.) s. f. Muzică turcească în care predominau tobele; p. restr. tobă. ♦ (Rar) Un fel de oboi cu sunetul foarte ascuţit şi ţipător. metoc, metocuri (< sl.) s. n. Mănăstire subordonată altei mănăstiri; proprietate imobiliară a unei mănăstiri; spec. clădire care aparţine unei mănăstiri şi care serveşte ca loc de găzduire (mai ales pentru călugări). [Var.: metoh (pl şi: metoaşe), (reg.) mitoc s. n.]. metod, metoduri s. n. Metodă, metodicesc, -eâscă, metodiceşti (cf. ngr., rus.) adj. Metodic, metoh s. n. v. metoc. metrică, metrice (< pol.) s. f. (Reg.) Registru, condică (în special, de stare civilă); certificat de naştere. [Var.: mitrică S. £]. mezat, mezaturi (< tc.) s. n. a * -\u Vânzare publică (a bunurilor unui datornic); licitaţie. ♦ Expr. A scoate (sau a striga) la (sau în) mezat = a pune la licitaţie. miâmbal (< tc.) s. n. Suc extras din planta numită lemn-dulce, coagulat şi turnat în formă de bastonaşe, întrebuinţat în trecut ca medicament contra tusei; candel negru. [Acc. şi: miam-băl -Pr.: mi-am-]. miâr, (1) miari, s. m., (2) miare, s. n. (mie + suf. -ar) 1. s. m. (Rar) Miaş. 2. s. n. Bancnotă de o mie de lei. miâş, miaşi (mie + suf -aş) s. m. Căpetenie militară care comanda în trecut o unitate formată în principiu dintr-o mie de ostaşi; (rar) miar. miază (moşt. din lat.) s. f. sg. (Pop.) Mijloc (al zilei, al nopţii). miazănoâpte (moşt. din lat) s. f. sg. (Pop.) Mijlocul nopţii, ora douăsprezece din noapte, miezul nopţii, micranie, micranii (< ngr.) s. f. Migrenă, micron, microni (< fr., germ.) s. m. Unitate de măsură pentru lungime egală cu a zecea parte dintr-un milimetru, micşora, micşorez (< micşor) vb. I. 1. Tranz şi refl. A (se) umili; a (se) smeri; a (se) mici. 2. Refl. A decădea din rang, din importanţă. [Var.: micşură vb. I] 2 205 micşurâ vb. I v. micşora, midăr (< germ.) subst. 1. Corset. 2. Vestă, ilic. migmă, migme (< ngr.) s. f. Amestec de liant, agregat mărunt şi apă, asemănător mortarului, în care se punea cărămidă pisată şi care era folosit în zidărie, mihameâ (< tc.) s. f. (Rar) Cârciumă. mihanie, mihanii (< ngr.) s. f. Sistem tehnic, maşină; mecanism. mijloc, mijloace (moşt. din lat.) s. n. 1. (Pop.; în opoziţie cu margine, aripă). Corp central ăl unei formaţii de luptă; temei. 2. Mediu (înconjurător), ambianţă. 3. (Pop.; în opoziţie cu frunte, coadă) Ceea ce are dimensiunea, calitatea, valoarea situate între o limită inferioară şi alta superioară. 4. Persoană care se pune în serviciul cuiva pentru a stabili o'legătură, pentru a obţine o favoare, mediator; persoană de care se serveşte cineva pentru atingerea unui scop. [Acc şi: mijloc. - PI. şi: mijloci]. mijlocaş, -ă, mijlocaşi, -e (mjiloc + suf. -aş) s. m. 1. (în orânduirea feudală şi capitalistă) Ţăran care poseda o avere mijlocie. 2. (In orânduirea capitalistă) Ţăran care poseda pământ şi alte mijloace de producţie cu ajutorul cărora îşi asigura existenţa, fară a,exploata munca altora. 206 mii, miluri (< ngr;) s. n. (Reg.) Blana de oaie, piele de oaie prelucrată pentru blană. milă1; mile (< sl.) s. f. 1. (Pop., la pl, sau la sg. cu sens colectiv. Ajutor care se dă cuiva, binefacere care se face cuiva; (concr.) ceea ce se dă cuiva drept ajutor; pomană, milostenie; p. ext. ajutor (bănesc), binefacere. ♦ Contribuţie la un fond de ajutorare. 2. Danie sau privilegiu acordat unei persoane sau unei instituţii bisericeşti, mai ales unei mănăstiri. milă2, mile (< pol.) s. f. Unitate "de măsură pentru lungimi, folosită în trecut, a cărei mărime a variat, în timp şi după ţări, între 1500 m şi 7585, 9 m. milcui, milcuiesc (< bg.) vb. IV. 1. Refl. şi intranz. A fl cuprins de milă1 pentru cineva; a se îndura, a ¿e milostivi. 2. Refl. A se smeri, a se umili. ♦ A se ruga cu umilinţă, cu smerenie, implorând ajutorul; a cere cu stăruinţă, milcuitor, -oare, milcuitori, oare adj. 1. Milostiv, îndurător. 2'. Care se roagă (cu smerenie); rugător. ' milionist, -ă, milionişti, -ste (milion + suf. -ist) s. m. şi f. Milionar [Pr.: -li-o-]. milord, milorzi (< fr.) s. m. (De obicei la vocativ, ca formulă de adresare) Lord. milosârd, -a, milosârzi, -de (< sl.) adj. Milos. ♦ (Substanti- vat, m. art.) Epitet dat lui Dumnezeu, milosârdi, milosârdesc (< sl.) vb. IV. Refl. A se milostivi, milosârdie, milosârdii (< sl.) s. f. Milă1; îndurare, miloste (< sl.) s. f. Milă1, graţie divină. milosténie, milosîenii (< sl.) s. f. (Pop.) 1. Milă1, înţelegere. 2. Binefacere care se face cuiva, ajutor, pomană care se dă cuiva; (concr.) ceea ce se dă de pomană; milostivire. 3. Danie, ofrandă făcută unei biserici, unei mănăstiri etc. sau slujitorilor acestora, milui, miluiesc (< sl.) vb. IV. Tranz. 1. A cruţa (de pedeapsă), a absolvi. 2. A scăpa de ceva; a salva. ♦ Spec. (în credinţele bisericeşti) A salva sufletul cuiva, a mântui. 3. A .face stăpân peste ceva, a înzestra cu ceva, a face o danie; a dărui, miluire, miluiri (< milui) s. f. Acţiunea de a milui şi rezultatul ei. miluitór, -oáre, miluitori, -oare (milui + suf. -tor) adj. 1. Milos. 2. Darnic. [Pr.: -lu-i-]. minaré s. f. v. minarea, minareâ, minarele (< tc.) s. f. Minaret. [Var.: minaré s. f.j. minarét, minareturi, .s. n. Flaşnetă de dimensiuni reduse, mină, mine (< fr., lat.) s. f. 1. Veche monedă grecească de aur sau de argint* a cărei valoare era egală cu 100 de drahme. 2. Numele unei măsuri de greutate la vechii greci, mindir, mindire (< tc.) s. n. (Reg.) 1. Saltea (umplută cu paie sau, rar, cu lână). 2. Plapumă, cergă, cuvertură. [Pl. şi: mindiruri]. mindirigiu, mindirigii (< tc.) s. m. (Reg.) Meseriaş care confecţiona saltele şi pjăpumi. miner, mineri (< fr.) s. m. Soldat care sapă mine (dispozitive care explodează); lagumgiu. mineraloghicesc, -eâscă, minera-loghiceşti (< rus.) adj. Mineralogic. minimă, minime (< ngr.) s. f. Proclamaţie oficială care se facea altădată în biserică cu ocazia avansării în grad a unui arhiereu, minisi, minisesc (< lat., fr.) vb. IV. Tranz. A înştiinţa, a aviza, minister, ministere (< fr.) ş. n. 1. Guvern. 2. Funcţie, titlu de minister, ministru, miniştri (< lat., fr.) s. m. 1. Dregător, sfetnic. 2. Persoană împuternicită să reprezinte un stat, cu prilejul unor tratative. 3. Persoană care îndeplineşte o anumită funcţie ecleziastică, slujitor al bisericii. '[■Pl. şi: miniştri]. minoiân (< fr.) subst. Perioadă arhaică a civilizaţiei cretane şi greceşti. [Pl.: -no-ian]. minoreân, -ă, minoreni, -e (< germ.) adj. Minor; p. genen care nu se bucura de drepturi civile (şi politice) depline. 207 minteán, mintene (< te.) s. n. Pieptar sau tunică din stofa colorată, purtată în trecut de amăuţi, de unele categorii de-ostaşi sau de oamenii de serviciu. minuénd (< lat., germ.) s. n. (Mat.) Descăzut. minună, minunez (< minune) vb. I. 1. Refl. (în textele religioase) A se smeri în faţa minunilor lui Dumnezeu, a se tulbura profund. 2. Tranz. (Subiectul este Dumnezeu) A înzestra cu calităţi miraculoase, a face să fie minunat. ♦ Intranz. A săvârşi o minune, minunat, -ă, minunaţi, -te (< minuna) adj. (în textele religioase) Care are caracter supranatural, miraculos; p. ext. sfânt, divin, mirâ1, m/r (moşt. din lat.) vb. I. Refl. 1. (Pop.) A nu şti, a nu înţelege, a nu-şi da seama, a se întreba. 2. A fî neliniştit, a se zbuciuma, a se frământa; a-i fi teamă, a se înspăimânta. 3. (Reg.) A cerceta cu privirea, a se uita (cu băgare de seamă şi cu curiozitate), a privi (cu atenţie). mirá2, mirez (< fr.) vb. I. Refl. A se vedea, a se privi în sau ca îiitr-o oglindă; a se oglindi, mirâbil, -ă, mirabili, -e (< lat.) adj. Care provoacă mirare, demn de mirare; uimitor, uluitor, extraordinar, mirácül s. n. Miracol. 208 miralâi, miralai (< tc.) s. m. Ofiţer care comanda un regiment în armata turcă, mirare, mirări (< mira) s. f. 1. Minune. 2. Admiraţie, mirâs s. n. v. miraz. mirâz, mirazuri (< tc.) s. n. Moştenire (lăsată sau primită). [Var.: mirâs, mereâz s. n.]. mirâză s. f. Oglindă, mirenie (mirean + suf. -ie) s. f. Starea sau calitatea de mirean; timpul cât cineva este mirean, miriadă, miriade (< fr.) s. f. (Livr.; mai ales la pl.) Număr sau cantitate foarte mare (nedeterminată); mulţime, mirie, mirii (< tc.) s. f. Tezaur, visterie a împărăţiei turceşti; p. ext. (reg.) impozit, bir. mirimirăn, mirimirani (< tc.) s.~m. Funcţionar turc care guverna un district, mirodie, mirodii (< bg.) s. f. (Mai ales la pl.) 1. Balsam, mireasmă. ♦ P. ext. Miros plăcut, mireasmă. 2. Mirodenie, miroseâlă, miroseli (mirosi + suf. -eală) s. f. 1. Miros. 2. (Concr., mai ales la pl.) MirodeiÎie. ♦ Mireasmă, balsam. [Pl. şi: miroseale]. mirositură, mirosituri (miros + suf. -tură) s. f. (Mai ales la pl.) Mirodenie; parfum, mirsină, mirsine (< ngr.) s. f. (Bot.) Mirt (Mirtus communis). mir ui, miruiesc (< magh.) vb. IV. (Reg.; mai ales în Transilv.) Tranz. A obţine, a dobândi; a câştiga; a agonisi, a strânge. mischiu, -ie, misehii s. n. şi f., adj. (< ngr.) (Reg.) 1. s. n. şi f. (sg.) Oţel de calitate superioară (întrebuinţat la fabricarea săbiilor, a tocilelor etc.). 2. s. n. P. ext. Tocilă de oţel. 3. adj. De culoarea oţelului; cenuşiu-vânăt. misie, misii s. f. Misiune, misir, misiri (< n. pr.) adj., s. m. 1. adj. Egiptean. 2. s. m. Cal (de rasă) din Egipt; p. gener. cal de rasă. 3. s. m. Veche moneda turcească de aur bătută la Cairo, care a circulat şi în Ţările Române; misirliu (4). misirliu, misirlii (< tc.) s. m. 1. (Rar) Egiptean. 2. Soldat din armata vechiului Egipt. 3. Coif purtat în vechime de războinicii egipteni. 4. Veche monedă de aur care a circulat în Egipt; misir (3). 5. (Mai ales la pl.) Varietate,de porumbei de rasă, cu ciocul mic. misit, misiţi (< ngr.) s. m. 1. (în formă mesit) Emisar, mesager, trimis, sol. 2. Persoana care mijloceşte o afacere comercială; intermediar, mijlocitor, . samsar. [Var.: mesit s. m.]. misteric, -ă, misterici, -ce (mister + suf. -ic) adj. Misterios, misitie, (2) misitii (misit + suf. -ie, cf. ngr.) s. f. 1. Ocupaţia, activitatea misitului (2); sam-sarlâc. 2. Plata pentru serviciile misitului (2). mistru (< pol.) s. m. (Rar) Titlu ierarhic în anumite organizaţii militare, politice, religioase etc. (din evul mediu); persoană care purta acest titlu, mişcător, -oáre, mişcători, -oare (mişca + suf. -(ă)tor) adj. (în expr.) Avere mişcătoare = avere mobilă. mişâl, -eâ, mişei, -ele (moşt. din lat.) adj., s. m. şi f. 1. adj., s. m. şi f. (Reg.) (Om) sărac; nevoiaş; p. ext. (om) vrednic de milă, vrednic de plâns, nenorocit, biet. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Cu aspect sărăcăcios, mizer. 2. adj., ş. m. şi f. (Reg.) (Om) slab; bolnav; infirm; p. ext. (om) lipsit de energie, nevolnic. 3. s. m. (Reg.) Cerşetor. 4. adj., s. m. şi f. (Om) din clasa socială cea mai dejos, (om) de rând, de condiţie modestă; p. ext. supus. 5. adj., s. m. şi f. (Pop.) (Om) nepriceput, prost, imbecil, nerod, mişelâme (mişel + suf. -amé) s. f. sg. (Cu sens colectiv) Oameni din clasa socială cea mai de jos, oameni de rând; (pop.) prostime, mişelătâte (mişel + suf. -ătgte) s. f. Sărăcie, nevoie, mizerie; nenorocire, mişelie, mişelii (mişel + suf. -ie) s. f. Mizerie, sărăcie, mitârnic,. mitarnici (mită + suf. -ornic) adj., s. m. (Persoană) care primeşte mită, coruptibil; p. ext. necinstit, mită, mite (< sl.) (Reg.) Camătă, dobândă. 209 mitcăl (< rus.) s. n. Pânză de bumbac cu lustru, întrebuinţată la căptuşeala hainelor* per-calfnă. mitoc s. n. v. metoh. mitocan, mitocani (mitoc + suf. -an) s. m. Locuitor (în special, meseriaş) de la periferia unui oraş, mahalagiu; p. ext. om de rând. mitralieză, mitralieze (< fr.) s. f. Mitralieră. [Pr.: -li-e-\. mitră1, mitre (< sl., ngr.) s. f. 1. Acoperământ al capului de formă specială, la vechile popoare orientale. 2. Un fel de coroană purtată de regi. mitră2, mitricale (< ngr.) s. f. Organ genital al femelei, în care se dezvoltă embrionul la animalele superioare; uter; matrice. ^ mitrică s. f. v. metrică, mitropoliceşc, -eâscă, mitropoli-ceşti (mitropolie + suf. -icesc) adj. Mitropolitan, mitropolie, mitropolii (< .sl.) s. f. Cetate de scaun; câpitală; p. ext. oraş mare, metropolă, mitui, mituiesc (mită ■ + suf. -ui) vb. IV. Tranz. (Reg.) A cere, a primi (de la cineva) mită. mituiâlă, mituieli (mitui + suf. -eală) s. f. 1. Mituire. 2. (Concr.) Mită. mizericordie (< lat.) s. f. (Livr.) Milă, milostivire, îndiirare. [Pr.: -di-e]. mizericordios, -oăsă, mizericor-dioşi, -oase (< fr.) adj. (Rar) 2>1P Milostiv, îndurător; generos. [Pr.: -di-os]. moar, moaruri (fr.) s. n. Ţesătură de mătase sau de bumbac mer-cerizat, care face ape. moară, mori (moşt. din lat) s. f. (De obicei urmat de determinări care indică felul) Fabrică (în care materia primă era mărun-ţită, zdrobită, frământată), moarte (moşt. din lat.) s. f. (Reg.) Mortalitate provocată de un flagel; p, ext. molimă, epidemie. moaşă, moaşe (cf. alb.) s. f. (Reg.) Bunică, mode (< cf. magh.) s. m. invar. Contribuabil, bimic. moderantism (< fr.) s. n. Concepţie politică burgheză care preconiza moderaţia, combătând opiniile extremiste, modificâţie, modificaţii (< fr., lat.) s. f. Modificare, modist, -ă, modişti, -ste (< fr.) adj. Care se poartă sau se îmbracă după ultima modă, care se ţine de modă, este în pas cu moda, la modă. modiu, modii (< lat., ngr.) s. n. Găleată (folosită ca unitate de măsură pentru cereale), mofluz, -ă, mofluzi, -e (< tc.) s. m. şi f., adj. (Om) falit. p. ext. (om) sărăcit, ruinat; (om) sărac. Expr. A rămâne (sau a ajunge, a ieşi) mofluz = a da faliment; a mofluzi. {Var.: mu-fluz, -a s. m. şi f., adj.], mofluzâc, mofluzâcuri (< tc.) s. n. Faliment. ♦ Mofluzâc mincinos = faliment fraudulos, mofluzenie, mofluzenii (mofluz + suf. -enie) s. f. Faliment, mofluzi, mofluzesc (< mofluz) vb. IV. Intranz. şi refl. A da faliment; p. ext. a-şi pierde averea; a se ruina, a sărăci. [Var.: mu/luzi vb. IV]. mofluzie, mofluzii (mofluz + suf. -ie) s. f. Faliment; p. ext. sărăcie. 4- Mofluzie mincinoasă (sau vicleană) = faliment fraudulos, mofluzire, mofluziri (< mofluzi) s. f. Faliment, mofluzit, mofluziţi (< mofluzi) s. m. Falit; p. ext. cel care a suferit o pierdere bănească (şi s-a ruinat), mohametesc, -eâscă, mohameteşti (< n. pr.) adj. Mahomedan, mohorâciune (mohorî + suf. -iciune) s. f. 1. Culoare roşie închisă (ca a mahonului) sau aprinsă; nuanţă neagră, întunecată. 2. Scarlatină. moimă, moime (< magh.) s. f. (Reg.) Maimuţă, moimiţă, moimiţe (moimă + suf. -iţă) s. f. (Reg.) Maimuţă. [Var.: mo miţă s. f.]. mojic, -ă, mojici, -ce (< rus.) s. m. şi f. 1. (Reg.) Ţăran; p. ext. om de rând, care nu facea parte din cinurile boiereşti. 2. s. m. (Livr.; în forma mujic) Ţăran rus dinaintea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. [Var.: mujic, -ă s. m. şi fi] mojicesc, -eâscă, mojiceşti (mojic + suf. -esc) adj. (Reg.) De mojic, care aparţine mojicului, referitor la mojic, mojiceşte (mojic + suf. -eşte) adv. Ca un mojic, în felul mojicilor, mojicie, mojicii (mojic + suf. -ie) s. f. Stare, condiţie a mojicului, mojicime (mojic + suf. -ime) s. f. Mulţime de mojici; totalitatea mojicilor; ţărănime; p. ext. lume de rând. molâ (< tc.) s. f. Titlu dat preoţilor musulmani; judecător turc, superior cadiului, în marile oraşe; hoge, jurisconsult. [Var.: mula s. f., molăh s. m.]. molâh s. m. v. mola. moldav, -ă, moldavi, -e (< fr.) s. m. şi f, adj. 1. s. m. şi f. Moldovean. 2. adj. Moldovenesc. moleben (< nis.) s. n. Tedeum, molebnic, molebnici (< sl.) s. m. Titlu pe care îl purtau membrii clerului oficiant, molenie, molenii (< sl.) s. f. (Rar) Rugăciune.. molesta, molestez (< lat., fr., germ.) vb. I. Tranz. A face (cuiva) greutăţi, neajunsuri (repetate); a necăji, a sâcâi. moletieră, moletiere (< fr.) s. f. (Mai ales la pl.) Fâşie lungă de stofa cu care se înfăşoară pulpa piciorului, peste pantalon, de la gleznă până sub genunchi, folosită mai ales în vechea uniformă militară, moliftă s, f. v. molitvă, molipsi, molipsesc (< ngr.) vb, IV. •211 Tranz. A face să fíe nociv; a strica, a infecta, a vicia, molitvă s. f. (De obicei articulat şi urmat de un adj. pos.) Termen de reverenţă folosit pentru a vorbi cu (sau despre) un membru al clerului. [Var.: moliftă s. f.]. momentál, -ă, momentali, -e (moment + suf. -al) adj., adv. 1. adj. Momentan. 2. adv. Pentru scurt timp, temporar. ♦ într-o clipă, numaidecât, imediat. momentos, -oâsă, momentoşi, -oase (moment + suf. -os) adj. 1. Momentan. 2. De actualitate, actual; p. ext. important pentru timpul de faţă. momineâză, momineze (cf. maioneză) s. f. (Rar) Maioneză, momiţă s. f. v. moimiţă. monáhic, -ă, monahiei, -ce (< lat., ngr.) adj. Monahal, monârc s. m. Monarh, monarhi, monarhesc (< monarh) vb. IV. Intranz. A fi monarh, a stăpâni în calitate de monarh, monarhicésc, -eâscă, monarhi-ceşti (monarh + suf. -icesc după ngr., germ,) adj. Monarhic. monarhiceşte (monarh + suf. -iceşte) adv. Ca monarhii, în felul monarhilor; după sistemul monarhic, monastér, monas tere (< fr., it.) s. n. Mănăstire, monastire s. f. Mănăstire, monastirésc, -eâscă adj. Mănăstiresc. mondir s. n. v. mundir. monidrie (< ngr.) s. f. Mănăstire (mică). [Pr.: -dri-e]. monitor, -oáre, monitori, -oare (< fr.^ lat.) adj., s. m. şi f. 1. adj., s. m. şi f. (Persoană) care înştiinţează, anunţă, face cunoscut; (persoană) care dă sfaturi, îndrumează, avertizează, mustră. 2. s. m. şi f. Elev însărcinat să supravegheze, să înveţe etc. pe colegii lui, în lipsa profesorului, monsenior, monseniori (< fr.) s. m. Titlu care se dădea în epoca feudală nobililor (din Apus); persoană care avea acest titlu, montanist, montanişti (< it., germ.) s. m. Inginer de mine. montanistic, -ă, montanistici, -ce (< it., germ.) adj., s. f. 1. adj. Montan. 2. adj. Care se referă la exploatarea minelor (de aur) de la munte. 3. s. f. Disciplină având ca obiect modul de organizare a exploatărilor miniere, montúrá (< germ.) svf. Echipament (militar), morálic, -ă, moralici, -ce (moral + suf. -ic, după germ.) adj. Moral. moralicesc, -eâscă, moraliceşti (moral + suf. -icesc, după germ.) adj. Moral, moralist, moralisesc (moral + suf. -isi, după germ.) vb. IV. Intranz. A enunţa învăţături moralizatoare. 212 morălnic, -ă, moralnici, -ce (moral + suf. -nic) adj. Moral, moresc, -eâscă, moreşti (< fr.) adj. Maur. morico (< ngr.) adj. invar. Roşu-închis sau albastru-închis. morion, morioane (< fr.) s. n. Coif metalic cu marginea răsfrântă şi cu o creastă înălţată pe calotă, folosit în sec. XVI. [Pr.: -ri-on]. morisci (< sp., fr.) s. m. pl. Populaţie maură din Peninsula Iberică, convertită cu forţa la catolicism la jumătatea sec. XVI, persecutată şi după creştinare şi expulzată din Spania, mortasip, mortasipi (cf. ngr.) s. m. (în epoca fanariotă) Cantaragiu şi încasator al unor taxe publice. mortasipie, mortasipii (mortasip + suf. -ie) s. f. Taxă ce se în- * casa, în epoca fanariotă, la vânzarea mărfurilor şi care se calcula după greutatea acestora sau la bucată; p. ext. venitul şi slujba încasatorului acestei taxe; instituţia respectivă, mortifer, -ă, mortiferi, -e (< lat., fr.) adj. Mortal; spec. (despre boli) incurabil, morţeşte (mort + suf. -eşte) adv. (Reg.) Ca la morţi, ca după morţi, ca pentru morţi, mosc (< n. pr.) adj. Rusesc, moscal s. m. v.. muscal, moscălesc, -eâscă adj. v. mus-călesc, -ească. moscăleşte adv. v. muscăleşte. moscăli vb. IV v. muscăli. moschicésc, -eâscă, moschiceşti (Mosc (n. pr.) + suf. -icesc) adj. Rusesc; moscovit, moslim s. m. v. muslim. mostră, mostre (< ngr.) s. f. Ceea ce serveşte sau poate servi ca obiect de imitaţie în privinţa formei, a modului de alcătuire; model, exemplu. ♦ Exemplu care merită să fie urmat, imitat; pildă, moş, moşi (< moaşă) s. m. 1. (Reg.; şi în sintagmele tata-moşu, moş-tătuca) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaş, strămoş. 2. Primul deţinător, cu titlu de moştenitor, al unui pământ; bătrân, stâlp. moşăn, moşeni (moş + suf. -ean) s. m. 1. Moştenitor. 2. Moşnean (2), răzeş. 3. Bărbat băştinaş, originar din... moşăncă (moşan + suf. -că) s. f. 1. Moştenitoare. 2. Femeie băştinaşă, originară din... moşâsc, -eâscă, moşeşti (moş + suf. -esc) adj. Stăpânit (prin moştenire) din moşi-strămoşi; strămoşesc, moşie, moşii (moş + suf. -ie) s. f. 1. (Pop.) Avere, proprietate (funciară) moştenită, ocină, părinţie; p. gener. orice bun moştenit; patrimoniu, moştenire, succesiune. ♦ (în limbajul bisericesc) Moştenire veşnică. 2. (Pop.) Ţară natală, pământ strămoşesc; patrie. ♦ Loc de origine al cuiva. 3. Seminţie, neam, populaţie. 213 moşier, moşieri (moşie + suf. -ar) s. 01. Mare proprietar funciar din trecut; latifundiar. [Pr.: -şi-er]. moşiereasă, moşierese (moşier + suf. -ească) s. m. Mare proprietară funciară din trecut; soţia moşierului; moşieriţă. [Pr.: -şi-e]. moşieresc, -eâscă, moşiereşti (moşier + suf. -esc) adj. Care aparţine moşierului sau moşie-rimii, privitor la moşier sau la moşierime, specific moşierului sau moşierimii. [Pr.: -şi-e-]. moşiereşte (moşier + suf. -eşte) adv. (Rar) în felul moşierilor, ca moşierii. [Pr.: -şi-e-\. moşierime (moşier + suf. -ime) s. f. Clasă socială, dominantă în orânduirea feudală, deţinătoare a unor mari întinderi de pământ lucrate de iobagi; totalitatea marilor proprietari funciari. [Pr.: -şi-e-]. moşieriţă, moşieriţe (moşier + suf. -iţă) s. f. Moşiereasă. moşinâş, moşinaşi (moşan + suf. -aş) s. m. (Reg.) Moşnean (2). moşneâncă, moşnence(< moşnean + suf. -ca) s. f. Moştenitoare, moşnean, -ă? moşneni, -e (cf. moştean) s. m. şi f. 1. (Reg.) Moştenitor; succesor. 2. (Munt., în evul mediu) Ţăran liber, proprietar al unei bucăţi de pământ (moştenite din tată în fiu); membru al unei obşti săteşti în devălmăşie; (Mold., în evul mediu) răzeş, (reg.) moştean (2), moşinaş, moşan (2) ♦ (Reg.) Stăpân, proprietar (al unei moşii). 3. (Reg.) Băştinaş. # moşnenesc, -eâscă, moşneneşti (moşnean + suf. -esc) adj. (Ţ. Rom., în evul mediu) Care aparţine moşnenilor (2), care se referă la moşneni, de moşnean; (Mold., în evul mediu) răze-şesc, moştenesc, moştean, -ă, moşteni (cf. moşnean) s. m. şi f. (Reg.) 1. Moşte-nitor. 2. Moşnean (2). ♦ Proprietar, stăpân. 3. Băştinaş, moştenesc, -eâscă, moşteneşti (moştean + suf. -esc) adj. Moşnenesc, răzeşesc. moşteni, moştenesc (< moştean) vb. IV. Tranz. fact. A pune pe cineva în stăpânirea unui bun, a face să fie proprietar al unui bun; a dărui. ♦ Tranz. A lua în stăpânire, a pune stăpânire pe ceva. ♦ Tranz. A obţine, a dobândi, motefeleu s. m. v. mutevelâu. motiv, motive (< it., germ., fr.) s. n. Ocazie, prilej, motociclu, motocicluri (< fr.) s. n. Motocicletă, moţpân, moţpani (< pol.) s. m. (Reg.) 1. (Ironic) Domn, boier. 2. Bărbat uşuratic, neserios, afemeiat; berbant, ştrengar; om de nimic; hoţ, movilă,, movile (< sl.) s. f. Val de pământ (în preajma unui zid de cetate), moxă, moxe '(< fi*., germ.) s. f. Instrument în formă de con sau 214 de cilindru mic, cu ajutorul căruia se cauterizează pielea, prin aplicarea unei substanţe caustice; tratament care se face folosind acest instrument. ♦ Ventuză, mozavir, mozaviri (< tc.) s. m. Defăimător, calomniator; om viclean. mozaviri, mozaviresc (< moza v/r) vb. IV. Tranz. A defăima, a calomnia, a încerca să înşele, mozavirie, mozavirii (mozavir + suf. -ie) s. f. Defăimare, calomnia; duşmănie, ură; viclenie, mozavirnic, -ă, mozavirnici, -ce (imozavir + suf. -nic) adj. (Rar) Care defăimează; defăimător, calomnios, mreajă, mreje (< sl.) s. f. Cursă de .prins animale sălbatice sau laţ pentru păsări. [PI.: şi mreji]. mucndim, mucadimuri (< tc.) s. n. Un fel de stofa de mătase din care se faceau brâie, turbane etc; mucadir. mucadir (< tc.) s. n. Mucadim. mucalitlâc, mucalitlâcuri (< tc.) s. n. Vorbe, povestiri, glume, aparţinând unui om mucalit, mucâr, mucări (muc + suf. -ar) s. n. (La pl.) Unealtă în formă de foarfece cu care se tăia capătul ars al mucului lumânării sau candelei pentru a înviora flacăra; mucarniţă. mucaremeâ (< tc.) s. f. Muca-rer (2). mucarer, mucăreruri (< tc.) s. n. 1. Confirmarea în scaun a domnilor români, care era dată de Poarta Otomană şi care se făcea (în fiecare an sau o dată la trei ani) cu o ceremonie specială. ♦ Firman de reconfirmare a domniei dat de sultan. ♦ P. ext. Caftan cu care era îmbrăcat domnul la ceremonia reconfirmării sale în tron. 2. Sumă de bani plătită Porţii Otomane de către domnii Ţărilor Române, începând de la sfârşitul secolului al XVI-lea, pentru a obţine reînnoirea domniei; mucaremea. mucârnic, mucarnici (< tc.) s. n. (Rar) Slujbaş care avea sarcina să stingă felinarele de pe străzi, în zorii zilei, mucarniţă, mucarniţe (muc + suf. -arniţă) s. f. Mucar. mucenic, -ă, mucenici, -ce (< sl.) s. m. şi f. Persoană care â avut de îndurat suferinţe, chinuri îngrozitoare sau moartea, apărând ideile creştinismului; martir. [Var.: măcenic, -ă s. m. şi f.]. mucenicesc, -eâscă, muceniceşti (mucenic + suf. -esc) adj. Care se referă la mucenici; care aparţine mucenicilor, specific mucenicilor, de mucenici, muceniceşte (mucenic + suf. -eşte) adv. Ca un mucenic, în felul mucenicilor, mucenicie (mucenic + suf. -ie) s. f. Viaţă de suferinţă, de chin şi renunţare a mucenicului; stare, calitate de mucenic; 215 mucenie. ♦ P. gener. Suferinţă, chin, pătimire, mucenie (< si.) s. f. Martirizare; mucenicie, muceniţă, muceniţe (< si.) s. f. Mucenică, muchealemeá, muchealemele (< te.) s. f. Consfătuire, dezbatere, deliberare, mucheléf, muchelefi (< te.) adj. îmbrăcat îngrijit; cochet; elegant, dichisit, ferchezuit, spilcuit. mudir, mudiri (< tc.) s. m. Administrator al unei unităţi teritoriale; subprefect, primar, muflúz, -ă s. m. şi f., adj./v. mofluz, mufluzi vb. IV v. mofluzi, muftagiu, muftagii (< tc.) s. m. Cămătar; p. ext. om zgârcit, avar sau,Jig., meschin, mugură vb. I. v. muguri, mugurât, -ă, adj. v. mugurit, muguri, mugureşte vb. IV. In-tranz. (Reg.) A înmuguri. [Var.: mugură vb. I]. mugurit, -ă, muguriţi, -te adj. (Reg.) înmugurit. [Var.: mugurât, -ă adj.], muhadit, muhadiţi (< tc.) s. m. Inginer, hotamic. muhafiz, muhafîzi (< tc.) s. m. Comandant militar turc al unei cetăţi. muhaşebeâ (< tc.) s. f. Control al conturilor statului, încheiere şi predare a socotelilor statului; (concr.) birou, cancelarie unde se încheiau aceste socoteli. 216 muhur (< tc.) s. n. Pecete, sigiliu, muhurdân (< tc.) s. n. Vas folosit de frizeri pentru spălatul pe cap al clienţilor, muhurdâr, muhurdari (< tc.) s. m. înalt dregător (turc) care avea sarcina de a păstra sigiliul şi de a-1 aplica pe actele oficiale. muhzur -aga (< tc.) s. m. Căpetenie de ieniceri care avea funcţia de a inspecta închisoarea de la palatul marelui vizir; om de încredere al marelui vizir, muieros, -oâsă, muieroşi, -oase (muiere + suf. -os) adj. (Reg.; depr.) Femeiesc, muieresc. muieruşcă, muieruşte (muiere + suf. -uşcă) s. f. (Reg.) Femelă, mujdeă, mujdele (< tc.) s. f. Veste, ştire, mujic, -ă s. m. şi f. v. mojic, -ă. mul, muli (< lat.) s. m. Catâr, mula s. f. v. mola. mulai1, mulari {< ngr.) s. m. Catâr. multâr, multare (mult+ suf. -ar) s. m. (Gram.; Transilv. şi Ma-ram.) Numărul plural, multezim, multezimi s. m. Persoană care lua în arendă veniturile sfatului, multiplicând, htultiplicanzi, s. m.^ multiplicande, s. n. (< gefm., lat., fr.) s. ni. (Mat.) Deînmulţit. multiplicator, (1) multiplicatori, s. m., (2) multiplicatoare, s. n. (< lat., fr., germ., rus.) 1. s. m. (Mat.) -înmulţitot.' 2. (Fiz.) Bobină de sârmă conductoare sau aparat utilizat în măsurarea, amplificarea etc. curentului electric. multiplicâţie, multiplicaţii (< lat., germ., fr.) s. f. 1. (Mat.) înmulţire. 2. Reproducere, înmulţire (a unui animal sau a unei plante). [Pr.: -ţi-e\. mulţămi vb. IV v. mulţumi, mulţămire s. f. v. mulţumire, mulţămită s. f. v. mulţumită, mulţămitor, -oare adj., s. m. şi f. v: mulţumitor, -oare. mulţi, mulţesc (< mult) vb. IV. Tranz. şi refl. A (se) înmulţi, a spori, a creşte (ca număr), mulţumi, mulţumesc (< (la) mulţi ani) vb. IV. 1. Intranz. A-şi exprima aprobarea pentru acţiunile cuiva, a se declara de acord cu ele; a admite, a aproba. 2. Tranz. (Pop.) A acorda o despăgubire, o răsplătă; a despăgubi, a răsplăti. [Var.: mulţămi vb. IV]. mulţumire, mulţumiri (< mulţumi) s. f. 1. Aprobare (a acţiunilor cuiva). 2. (Pop.) Răsplată, recompensă, despăgubire (materială). [Var.: mulţămire s.f.]. mulţumită, mulţumite (< mulţumi) s. f. (Pop.) 1. Exprimare (prin cuvinte) a recunoaştinţei, a satisfacţiei. 2. (Stare de) satis-^ facţie, (de) bucurie; mulţumire. 3. Recunoaştere a unei îndatoriri sau binefaceri; recunoştinţă (exprimată prin daruri sau re- compense materiale; (concr.) ceea ce se oferă drept răsplată. [Var.: mulţămită s. f.]. mulţumitor, -oare, mulţumitori, -oare (mulţumi + suf. -tor) adj., s. m. şi f. (Cel) care simte mulţumire, care este satisfăcut; (cel) care exprimă sau păstrează recunoştinţă; recunoscător; (cel) care rămâne îndatorat cuiva. mumbaiâ (< tc.) s. f. Cumpărare forţată (cu preţ redus) de grâne, de, vite etc., care se facea în Ţara Românească şi Moldova pentru Imperiul Otoman; cantitate de grâne, de vite etc., adunate în acest fel. mumbaiegiu, mumbaiegii (< tc.) s. m. Comisar turc care organiza mumbaiaua; (rar) mum-baiegi-aga. [Var.: bumbaiegiu s. n]. mumbaşir, mumbaşiri (< tc.) s. m. (Ţările Române, la sfârşitul evului mediu) Slujbaş al divanului, însărcinat mai ales cu execuţiile fiscale [Var.: bumbaşir s. m.]. mumbaşiret (< tc.) s. n. Mumbaşirlâc. mumbaşirlâc, mumbaşirlâcuri (< tc.) s. n. Funcţia, activitatea mumbaşirului; execuţie fiscală; mumbaşiret, muncă, munci (< sl.) s. f. (Pop.; mai ales la pl.) Tortură, caznă, chin (la care erau supuşi osândiţii); spec. (de obicei determinat prin „veşnic”, „de 217 vecie”, „vecilor” etc.) ♦ Chinurile iadului. ♦ (La pi.) Mijloace, instrujnente de tortură. ♦ P ext. Durere, suferinţă (fizică sau morală). ♦ Spec. (La pl.) Durerile facerii, munci, muncesc (< sl.) vb. IV. 1. Tranz. (Pop.) A supune la munci (1); a tortura, a chinui, a căzni. ♦ A pedepsi, a condamna, a osândi. 2. Intranz. şi refl. (Pop.) A îndura chinuri (fizice sau morale); a pătimi, a suferi. muncire, munciri (< munci) s. f. (Pop.) Suferinţă, tortură, chin. muncit, -ă, munciţi, -te (< munci) adj. Supus la munci; torturat* chinuit (fizic sau moral), muncitor, -oare, muncitori, -oare (munci + suf. -tor) adj., s. m. şi f. (Persoană) care torturează, chinuieşte, căzneşte; (în textele bisericeşti) dracul, mundir, mundire (< rus., magh.) s. n. Tunică (militară); p. ge-' ner. uniformă (militară). [Var.: mondir s. n.]. mungerie, mungerii (< mungiu + suf. -arie) s. f. Loc unde se fabricau sau se vindeau lumânări (de seu); lumânărie. mungiu, mungii (< tc.) s. m. Lumânărar. municipiu, municipii (< lat.) s. n. (în administraţia feudală a Tran-silv.) District, comitat, munificenţă, munifîcenţe (< fr., it.) s. f. (Livr.) Generozitate, mărinimie. muntenos, -oâsă, muntenoşi, -oase (muntean & suf. -os) adj. Muntos. '■ ^ mur, muri (< lat.) s. m. Zid, perete. murahâz, murahazi (< tc.) s. m. înalt demnitar, învestit cu puteri depline pentru a trata în numele unui guvern; plenipotenţiar, murdarlâc, murdarlâcuri (< tc.) s. n. Murdărie, gunoi, murg s. n. (Pop.) Amurg, murgi, murgeşte (< murg) vb. IV. Intranz. (Reg.) A se întuneca, a se însera, a amurgi, murind, -ă, murinzi, -de (< muri) adj., s. m. şi f. 1. adj. Care se află pe moarte, care nu mai are mult de trăit; care este specific muribundului, de muribund. 2. s. m. şi f. Muribund. Jhurire, muriri (< muri) s. f. Moarte. . murmui, murmuiesc vb. IV. In-tranz. A murmura. [Prez. ind. şi: murmui]. murmuitor, -oare, murmuitori, -oare {murmui + suf. -tor) adj. Murmurător. [Pr.: -mu-i-]. mursă1, murse (moşt. din lat.) s. f. Suc, zeamă, sevă de plante, de fructe, de flori etc. mursă2, murse s. f. Semn mic şi negru pus pe obraz pentru a imita o aluniţă; aluniţă artificială. musaadeâ, musaadele (< tc.) s. f. Favoare (acordată cuiva); bunăvoinţă. musaferea, musaferele (< tc.) s. f. Vizită; convorbire; sfat; întâlnire, musafirlâc, musafirlâcuri (< tc.) s. n. 1. Vizită; p. ext. schimb de vizite, petrecere cu musafiri. 2. (Cu sens colectiv) Musafiri (mulţi). musaip, musaipi (< tc.) s., m. înalt demnitar la curtea sultanului; confident, favorit al sultanului; consilier intim; sfetnic al domnitorului. muscal1, muscaluri (< tc.) s. n. (Pop.) Nai. muscal2, muscali (< rus., ucr., pol.) s. n. (Pop.) 1. Locuitor din oraşul Moscova sau din împrejurimi; p. gener. rus; (la pl. art.) poporul rus. 2. (Munt.) Biijar (de origine rusă). ♦ P. ext. Birjă. [Var.: moscal s. m.]. muscalagiu, muscalagii (< tc.) s. m. (Pop.) Cântăreţ din nai; naist. muscâlcă, muscalce (muscal + suf. -ca) s. f. Locuitoare din oraşul Moscova sau din împrejurimi; p. gener. rusoaică, muscă, muşte (moşt. din lat.) s. f. (Pop.) Albină (Apis mellifică). muscălesc, -eâscă, muscăleşti (muscal + suf. -esc) adj. (Pop.) Care aparţine muscalilor2, privitor la muscali, caracteristic muscalilor, care provine din ţara muscalilor; rusesc, ♦ Care făcea parte din populaţia Moscului, care locuia la Mosc; p. gener. rus. [Var.: moscălesc,. -eâscă adj.]. muscăleşte(muscal + suf. -eşte) adv. (Pop.) în felul muscalilor2; ruseşte. [Var.: moscăleşte adv.]. muscăli, muscălesc (< muscal) vb. IV. Refl. (Pop.) A adopta felul de viaţă, apucăturile şi limba muscalilor2, a se face muscal; a se rusifica. [Var.: moscăli vb. IV]. muschet s. n. v. muschetă, muschetâr s. m. v. muşchetar, muschetă, muschete (< tc.) s. f. (în evul mediu) Armă de foc portabilă, cu fitil, asemănătoare cu archebuza. [Var.: muschet * s. n.]. muschetarie, muschetării (muschetă + suf. -ărie) s. f. Mulţime de muschete, totalitatea muschetelor, muselim, muselimi (< tc.) s. m. Locţiitor de guvernator (la turci), muselin s. n. v. muselină, muselină, museline (< pol., tc., fr., it.) s. f. Ţesătură de bumbac sau de mătase, foarte fină, subţire şi străvezie; stofa de lână foarte fină şi subţire; tulpan; musul. [Var.: muselin, mus lin s. n.]. musiu (< fr.) s. m. sg. (Munt. şi Mold.; adesea urmat de numele persoanei) Termen de politeţe folosit pentru a vorbi cu (sau despre) un bărbat; domn. muslim s. n. Musulman. [Var.: moslîm s. m.]. muslin s. n. v. muselină, mustopită, mustopite (< ngr.) s. f. Preparat alimentar dulce, 219 în formă de sul, de consistenţa unei paste, făcut din faină, must, nuci şi zahăr, mustră, mustre (< pol., magh.) s. f. (Pop.) Instrucţie ostăşească, exerciţiu militar, ucenie, şmotru, muştruluială; p. ext. manevră. [Var.: mustru, muştru s. n.]. mustru s. n. v. mustră, mustrui, mustruiesc (mustru) vb. IV. Tranz. A muştrului. musul, musuluri (< tc.) s. n. Muselină, muşavereâ', muşaverele (< tc.) s. f. Sfat; dezbatere, discuţie, muşcâtiir subst. (< sl.) Nucşoară (folpsită drept condiment), muşchetâr, muşchetari (< fr.) s. m. Soldat de infanterie (în evul mediu), înarmat cu o muschetă sau cu o puşcă; nobil care facea parte din corpul de cavalerie al regelui Ludovic al XlV-lea. [Var.: muşchetar s. m.] muşir, muşiri (< tc.) s. m. Paşă cu trei tuiuri. muşteriu, muşterii (< tc.) s. m. Cumpărător la un mezat, la o licitaţie etc. * muştru s. n. v. mustră, muştrului, muştruluiesc (muştru + suf. -ului) Vb. IV. Tranz. A deprinde soldaţii cu exerciţiul militar, a-i pregăti în vederea însuşirii teoriei şi practicii militare; a Instrui, a mustrui. muştruluială, muştruluieli (muştrului + suf. -eală) s. f. Predare a teoriei şi practicii militare; instrucţie ostăşească; (pop,) mustră, ucenie, şmotru. mut, muţi (moşt. din lat.) s. m. pl. ârt. Ostaşi cărora li se tăia limba şi care erau folosiţi ca paznici la curtea împăraţilor şi la palatele dregătorilor bizantini, turci etc. muta, mut (moşt. din lat.) vb. I. 1. (Jur.) A transmite. 2. Tranz. Fig. (Pop.) A omorî, a pune capăt vieţii cuiva. ♦ Refl. A muri. 3. (Pop.) A înlocui, a schimba (cu altceva sau cu altcineva); a modifica; a transforma. mutafaracâ, mutafaracale (< tc.) s. n. Călăreţ care însoţea pe sultan în călătoriile sale şi-i servea de mesager. [Var.: mu-tafarică s. n.] mutafaricâ s. n. v. mutafaraca. mutare, mutări (< mutdy s. f. 1. Emigrare; exil. 2. Transmitere a unei proprietăţi, a unui bun. 3. Fig. Moarte. 4, înlocuire, schimbare (cu altceva sau cu altcineva); modificare, transformare, mutaţiune, mutaţiuni (< lat.) s. f. Staţie de poştă, mutevelâu (< tc.) s. m. Administrator (al unor bunuri de stat, al unei cetăţi turceşti etc.). [Var.: motefeleu s. m.]. mutfăc, mutfacuri (< tc.) s. n. Bucătărie a sultanului sau a unui paşă; p. ext. provizii de miere, ceară şi unt, destinate gospodăriei seraiului. ♦ Casă de găzduire şi ospătărie pentru cei care teneau să se închine la o geamie turcească. 220 muţună, muţune (< ngr.) s. f. Mască. ♦ Persoană care poartă o mască. [PI. şi: muţuni\. muvment, muvmenturi (< fr.) s. n. 1. Variaţie a numărului de persoane care alcătuiesc o populaţie, în funcţie de natalitate şi de mortalitate. 2. Deplasare organizată (şi rapidă) a unei unităţi militare; manevră. 3. Acţiune (organizată) de masă, cu caracter revendicativ, muzechereâ, muzecherele (< tc.) s. f. însemnare asupra unei anumite probleme; notă (diplomatică), muzici muzici (< lat., it., germ.) s. m. 1. Muzicant. 2. Muzician. muzicesc1, -eâscă, muziceşti (muzică + suf. -esc) adj. Muzical. muzicesc2, -eâscă, muziceşti (muză + suf. -icesc, cf. ngr.) adj. Ca al muzelor; p. ext. -melodios, armonios, muzichie (< ngr.) s. f. Muzică bisericească. N nabab, nababi (< fr.) s. m., adj. 1. s. m. Titlul dat în India musulmană marilor ofiţeri ai sultanului sau guvernatorilor provinciilor; persoană care avea acest titlu. 2. adj. (Rar) Care aparţine nababului (1), de nabab, nacafâ s. f. v. nafaca. nacaradă, nacarade (< cf. sb.) s. f. Un fel de ţambal care se folosea altădată în muzica militară; nagara. nacâş, nacaşi s. m. (Rar) Vopsitor; zugrav. ^ Nacaş-başa = staroste peste vopsitori şi zugravi, nacealnic, nacealnici (< rus,) s. in. Şef al unui serviciu sau al unei instituţii (civile, militare sau religioase); conducător; p. ext. comandant, nadpis, nadpisuri (< rus.) s. n. Rezoluţie (pusă pe o cerere), apostilă. [Var.: nătpis s. n.]. nafaca, nafacale {< tc.) s. f. 1. Totalitatea mijloacelor de subzistenţă (în bani sau în natură) care îi revin cuiva pentru un timp determinat. 2. Salariu, leafa; pensie. 3. (Rar, în forma nacafa) Ospăţ; praznic. 4. (Reg.; în forma nacafa) Obi- cei, deprindere, nărav. 5. Preocupare, pasiune (pentru ceva). 6. Pretenţie; capriciu, toană. 7. Necaz, neajuns, belea, pacoste, năpastă; defect, viciu. [Var.: nacafâ s. f.]. nafeâ, nafele (< tc.) s. f. (Reg.) Blana de pe pântecele vulpii (cu care se căptuşeau giubelele boiereşti, căciulile etc.) naft (< sl., ngr.) (Reg.) Petrol brut; petrol lampant. nagâică, nagaice (< rus.) s. f. Cnţit; [PI. şi: năgăici]. nagara, nagarale (< tc.) s. f. Un fel de ţambal care se folosea altădată în muzica militară; nacaradă. nagodă, nagode (< bg.) s. f. (Reg.; mai ales la pl.) Neplăcere, belea, pacoste, nahinahiele (< tc.) s. f. Ţinut (ca unitate teritorial-adminis-trativă). [Pr.: -hi-a]. naht (< ngr.) s. n. sg. (în loc adj. şi adv.) în naht = în numerar, cu bani gata, cu bani gheaţă; peşin. (Adjectival) Bani naht. nâie, riaie (< lat.) s. f. (Reg.) Corabie. [Pl. şi: năi]. naingiu, naingii (nai + suf. -in-giu) s. in. Naist. [Pr.: na -in]. ' 222 naip, naipi (< tc.) s. m. Judecător de rang inferior la turci, locţiitor al unui cadiu. naisân s. m. v. neisan. italbânt, nalbanţi (< tc.) s. m. (Reg.) 1. Potcovar. 2. Veterinar. ^ Nalbant-baş - veterinar al curţii domneşti, nameâ, namele (< tc.) s. f. Scrisoare oficială (din partea sultanului, a unui paşă etc. sau către ei), namesnic s. m., adj. v. namest-nic. namestie, namestii (< sl.) s. f. (Mai ales la pl.) 1. (Reg.)*Casă, clădire cu toate dependinţele ei; gospodărie; p. ext. dependinţă, acaret. 2. (Rar) Proprietate funciară. namestnic, namestnici (< sl.) s. m., adj. 1. s. m. Locţiitor sau reprezentant al cuiva (într-o funcţie însemnată, laică sau religioasă). ♦ Succesor al cuiva într-o funcţie. 2. adj. De rang inferior, subordonat. 3. Care se comportă necivilizat; brutal, bădăran, grosolan. [Var.: namesnic s. m. adj.], nan, -ă, nani, -e (< lat.) s. m. şi f. (Livr.) Persoană de statură mică; pitic, nanghinet, nanghineturi (< fr.) s. n. Pânză asemănătoare cu nanchinul, dar mai subţire mai uşoară decât acesta, napoleon, napoleoni (< fr.) s. m. Veche monedă franceză de aur, în valoare de 20 de franci (cu efigia lui Napoleon I şi, mai târziu, cu cea a lui Napoleon al III-lea). napristân adv. v. nepristan. narâcliţă, naracliţe (< sl.) s. f. (Mai ales la pl.) Rucaviţă. narămz, naramzi (< naramză) s. m. (Reg.) Portocal; spec. varietate de portocal ale cărui fructe au gust amar. [Var.: narămză s. f., nerămz s. m.]. naramzât, -ă, naramzaţi, -e (,naramză1 + suf. -ai) adj. (Reg.) Portocaliu; roşu-deschis. [Var.: narămzăt, -ă adj.]. naramză1, naramze (< ngr., bg.) s. f. (Reg.) Fructul naramzu-lui; portocală (amară). [Var.: nărămză s. f.]. naramză2 s. f. v, naramz. naramziu, -ie adj. v. narangiu. narangiu, narangii (< tc.) adj. (Reg:) Portocaliu; roşu-deschis. [Var.: naramziu -ie adj.], narâţie s. f. Naraţiune, narămzăt, -ă adj. v. naramzat. narcotism (< fr.) s. n. Narcoză, nardinchi (< tc.) subst. (sg.) (Reg.) Must de rodii, nargheleâ s. f. v. narghilea, narghelegiu, narghelegii (< tc.) s. m. Slujbaş la curtea domnească din Ţările Române care oferea domnului narghileaua. ^ Narghelegi-başa - mai-marele peste narghelegii. narghileâ, narghilele (< tc.) s. f. Lulea de tip oriental, prevăzută cu o ţeava lungă şi flexibilă, al cărui capăt de jos este fixat 223 într-uri vas cu apă- parfumată, prin care trece fumul înainte de a fi inspirat. [Var.: nargheieă S, f.]. narodnic, -ă, narodnici, -ce (< rus.) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. Adept al narodnicismului. 2. adj. Care aparţine narodnicismului, care ţine de narodnicism, care se referă la.narod-nicism; narodnicist. narodnicism (narodnic + suf. -ism) s. n. -Mişcare social-politică a'intelectualităţii mic-burgheze din Rusia, în a doua jumătate a sec. XIX, care susţinea că principala forţă revoluţionară este ţărănimea, propaga cultul eroilor şi folosea tactica terorii individuale. narodnicist, -ă, narodnicişti, -ste (narodnic + suf. -ist) adj. Care aparţine narodnicismului, care ţine de nardonicism, care se referă la narodnicism şi narodnici (1); narodnic (2). nart, narturi (< tc.) s: n. 1. Sumă de bani fixată în trecut de autorităţi ca limită maximă a impozitului pe produse, pe vite etc. 2. (Reg.) Tarif sau preţ maximal fixat de autorităţi pentru vânzarea anumitor mărfuri (de primă necesitate); p. gener. preţ al unei mărfi. 3. Normă zilnică de muncă pe care ţăranii clăcaşi erau obligaţi să o realizeze pe pământul boierului. naştere, naşteri (< naşte) s. f. Progenitură, vlăstar, odraslă; p. ext. familie; neam. 224 ‘ nâtpis s. n. v, nadpis. natural (< lat., it., fr., germ.) s. n. 1. (în forma naturel) Fire, temperament, natură. 2. Naturaleţe, simplitate. [Var.: naturel s. n.]. naturalizâţie, naturalizaţii (< fr.) s. f. Naturalizare, naturel s. n. v. natural, naţie s. f. Naţiun®. naţionălicesc, -eâscă, naţiona-liceşti (naţional + suf. -icesc) adj. Naţional. [Pr.: -ţi-o-]. naţionâlnic, -ă, naţionalnici, -ce (naţiune + suf. -alnic) adj. Naţional, nauscop (< fr.) s. n. Aparat optic folosit de marinari la cercetarea orizontului. [Pr.: na-u-]. nauscopie (< fr.) s. f. Observare a navelor de la mare distanţă, cu ajutorul nauscopului. [Pr.: na-u-]. navârh, navarhi (< ngr., lat.) s. m. Comandant al unei corăbii sau al unei flote, nazâr, nazaruri (< tc.) s. n. Favoare, hatâr; milă, îndurare. "v* Expr. A avea (pe cineva) la nazar = a acorda protecţie, bunăvoinţă (cuiva), a avea (pe cineva) în graţie, nazaret, nazareturi (< tc.) s. n. .* Supraveghere, îngrijire, grijă, nazarlâc (< tc.) s. n. Supraveghere, îngrijire, grijă, nazâr, năzări (< tc.) s. m. 1. înalt funcţionar turc, şef al unui departament în guvernul Impe- riului Otoman; comandant sau administrator al unei cetăţi turceşti de pe malul Dunării; guvernator (turc) al unui oraş. 2. Slujbaş de rang superior în administraţia Ţărilor Române; căpetenie peste vătafii plaiurilor; supraveghetor, administrator. 3. Vătaf de ţigani (domneşti). [Var.: nazir s. m.]. nazir s. m. v. nazâr. nazirie (nazir + suf. -ie) s. f. Pază, supraveghere, grijă; funcţia de nazâr (2). năboi, năboiuri (< năimi cf. sb.) s. n. (Reg.) Şuvoi, puhoi, torent provocat de umflarea apelor (în timpul primăverii), năbuşi, năbuşesc (cf. sb.) vb. IV. Intranz. (Pop.) 1. A năvăli; a invada. 2. Intranz. (Despre lichide) A ţâşni (dintr-un loc strâmt, închis). ♦ Tranz. (Despre sânge, lacrimi) A podidi, nădăjdui, nădăjduiesc (nădejde + suf. -ui) vb. IV. Intranz. 1. A se îndrepta cu încredere (spre cineva sau ceva), a. se adresa (cuiva) cu speranţa de a obţine ajutor, îndurare, adăpost etc. a năzui (1). 2. A-şi pune nădejdea în ..., a se încrede în ...; a se întemeia, a se bizui pe ... [Var.: nădejdui vb. IV]. nădăjduire, nădăjduiri (< nădăjdui) s. f Nădejde, speranţă, nădejdui vb. IV v. nădăjdui, năduşeălă, năduşeli (năduşi + suf. -eală) s. f. (Reg.) Afecţiune patologică (la oameni şi la animale) care afectează respi-„ raţia; greutate de a respira; spec. astmă, năiemynăiemuri(< sl.) s. n. (Reg.) 1. Chirie. 2. Salariu. 3. (Rar) Uium (pentru măcinat), năiemnic, năiemnici (< sl.) s. m. (Reg.) Persoană care s-a angajat cu plată, pentru a efectua o muncă. năier, năieri (naie + suf. -ar) s. m. (Livr.) Corăbier. năimeălă, năimeli (năimi + suf. -eală) s. f. (Reg.) 1. închiriere; (concr.) chirie. 2. (Rar) Plată (pentru o muncă efectuată). 3. Angajament de năiemnic. [Pr.: nă-i-\. năimi, năimesc (< năiem) vb. IV. 1, Tranz. (Pop.) A închiria un bun mobil sau imobil (de la cineva sau cuiva). 2. Tranz. şi refl. A (se) tocmi, a (se) angaja cu plată (pentru executarea unei anumite lucrări) sau cu simbrie (pentru o slujbă) [Pr.: nă-i-. - Var.: nămi vb. IV]. năimire s*. f. (Pop.) 1. închiriere. 2. Angajare, tocmire (cu plată, cu simbrie). [Pr.: nă-i-]. năimit, -ă, năimiţi, -te (< năimi) adj., s. m. şi f. (Pop.) 1. adj. (Despre bunuri mobile sau imobile) Care este închiriat, care este dat sau luat cu chirie. 2. adj., s. m. şi f. (Persoană) care s-a angajat cu plată, pentru a efectua o muncă. [Pr.: nă-i-]. nămi vb. IV v. năimi. 225 nănăş, -ă s.. m. şi f. Naş. năpastă, năpaste (< sl.) s. f. 1. Ispită, momeală; păcat. 2. Nedreptate, prigoană, persecuţie. 3. Impozit, bir (suplimentar), pe care îl plăteau în trecut locuitorii unui sat în contul celor fugari. [PI. şi: năpăşti]. năpăstuitor, -oare, năpăstuitori, -oare (năpăstui + suf. -tor) adj., s. m. şi f. (Persoană) care face cuiva o nedreptate, care asupreşte, care împilează; asupritor, împilător. 2. adj. Care învinuieşte pe nedrept; calomniator, defăimător, năpârstoc, năpârstoace (< bg.) s. n. (Pop.) Degetar (folosit la cusut). ♦ Vas. foarte mic. ♦ Cantitate infimă din ceva. năprasnă, năprasne (< sl.) s. f. (Reg.) întâmplare neplăcută, nenorocită, groaznică (survenită pe neaşteptate). ♦ Loc. adv. De năprasnă = pe neaşteptate, dintr-o data, fară veste. năprăsnicie,72fl/?rasmc/z‘ (năprasnic + suf. -ie) s. f. (Rar) 1. Ceea ce este neaşteptat, neprevăzut, spontan. 2. Silnicie, violenţă. 3. Grozăvie, urgie, năpusti, năpustesc (< sl.) vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A trimite (spre ... sau împotriva ...); a arunca, a azvârli; a lansa. 2. A părăsi, a lăsa în părăsire, a abandona; a neglija, năpustit, -ă, năpustiţi, -te (< năpusti) adj. (Reg.) Lăsat în părăsire; părăsit, abandonat. 226 nărâmză s, f. v. naramză. nărav, năravuri (< sl., cf. bg.) s. n. (Pop.) 1. Obicei, deprindere; comportare; (la pl.) moravuri. ♦ Fel, chip, mod; posibilitate. 2. Fire, temperament, natură. nărăvi, nărăvesc (< nărav) vb. IV. 1. Refl. şi tranz. (Pop.) A (se) obişnui, a (se) deprinde.. 2. Refl. recipr. (Reg.) A cădea de acord, a se înţelege, a se împăca. 3. Intranz. A permite, â încuviinţa, a îngădui; a păsui. năruire, năruiri (< nărui) s. f. Ruină, dărâmătură a unei construcţii; năruitură. năsâlnic, -ă adj. v. năsilriic. năsâlnicie s. f. v. năsilnicie. s născătoare, născători (naşte + suf. -ătoare) adj., s. f. (Pop.) (Femeie) care naşte sau a născut unul sau mai mulţi copii, născut (< naşte) s. n. (Reg.) Faptul de a (se) naşte; p. ext. ziua naşterii cuiva, năsilnic, -ă, năsilnici, -ce (< şl.) adj. (Reg.) 1. Violent, brutal; rău, aspru, neîndurător, crunt. ♦ (Despre animale) crud; sălbatic; 2. Puternic, tare. 3. Iute, vioi, neastâmpărat; spec. (despre cai) nărăvaş. 4. Nemulţumit; cârcotaş; mofturos; îndărătnic; ambiţios. 5. (Despre pământ) Neroditor, neproducător. [Var.: năsâlnic, -ă adj.]. năsilnicie, năsilnicii (năsilnic + suf. -ie) s. f. (Reg.) înipietrire a inimii, neîndurare, îndărăt- nicie; asprime, violenţă, sălbăticie; ticăloşie. ♦ încăpăţânare, îndărătnicie. [Var.: năsâlnicie s. f.] năsli, năslesc (< si.) vb. IV. In-tranz. 1. A se sili, a se strădui. 2. (Reg.) A dori, a râvni, a pofti; a aspira (la ceva), a tinde, a năzui. năstâv, năstavuri (< năstăvi) s. n. (Reg.) îndrumare, călăuzire, povăţuire (venită din partea divinităţii). ♦ Impuls, îndemn, imbold (interior); înclinaţie, năstavnic, năstavnici (< sl.) s. m. Conducător, şef ecleziastic, năstăvi, năstăvesc (< sl.) vb. IV. (De obicei despre divinitate) 1. Tranz. A conduce, a dirija, a călăuzi, a îndruma, â povăţui (pe un drum, într-o acţiune, în comportare); a inspira, a lumina. 2. Intranz şi refl. A avea milă; a se îndura, năstrâpă, năstrape (< bg., sb.) s. f. (Pop.) 1. Vas (de băut); cană, potir, cupă. 2. Cantitate de lichid cuprinsă îiitr-o năstrapă (1). nătărăie (nătărău + suf. -ie) s. f. (Reg.) Nesocotinţă, nechibzu-inţă, prostie, neghiobie, nerozie; naivitate^ nătântoc, -oăcă, nătântoci, -oace adj., s. m. şi f. (Mai ales în Transilv.) Nătărău, nătâng, năuc, -â, năuci, -ce (< sl.) adj., s. m. şi f. (Pop.) Nătărău, nătâng; prost, nepriceput, năvăli, năvălesc (< sl.) vb. IV Intranz. A recurge (la cineva) pentru protecţie, ajutor etc. năvrâp, năvrapi (< sl.) s. m. Pedestraş din armata neregulată a Imperiului Otoman; p. ext. năvălitor, jefuitor, năvrăpi, năvrăpesc (< sl.) vb. IV. Intranz. A năvăli, a se năpusti; a da iama în ... năzăritură, năzărituri (năzări + suf. -tură) s. f. (Pop.) Năzărire. năzui, năzuiesc vb. IV. Intranz. 1. A se îndrepta spre cineva după ajutor, a recurge, a apela la sprijinul, bunăvoinţa, îndurarea cuiva; a căuta refugiu, adăpost, scăpare la cineva sau undeva; a nădăjdui. 2. (Reg.) A se îndrepta, a se duce spre..., a ţinti să ajungă la ... nea (moşt. din lat.) s. f. (Mai ales în Transilv.) Zăpadă. [Var.: neăuă s. f.]. neajungere, neajungeri (prep. ne-+ ajungere) s. f. Faptul de a nu ajunge, de a nu fi îndestulător; stare a ceea ce nu ajunge, nu este suficient; lipsă (materială). ♦ Sărăcie, mizerie (în care se află cineva). ♦ Stare a ceea ce este necorespunzător; p. ext. nedesăvârşire. [Pr.: ne-a-]. neam, neamuri (< magh.) s. n. 1. (Pop.) Rând de oameni din aceeaşi generaţie; generaţie. 2. (La pL, în orânduirea feudală din Ţările Române) Familie boierească; grup, mulţime 227 de boieri, totalitatea boierilor; boierime, aristocraţie; clasa boierilor; p. restr. descendenţi ai marilor boieri, care au ocupat funcţii importante; (şi la sg.) persoană care face parte din boierime. 3. Seminţie; trib; populaţie; norod, neapestit, -ă, neapestiţi, -te (pref. ne- + apestit „amânat”) adj. Neîntârziat, imediat, nearâ, nearale (< ngr.) s. f. Supliment la o lege, lege derogatorie; p. ext. colecţie de astfel de legi. [Pr.: ne-a-]. neaşezâre, neaşezări (ne- + aşezare) s. f. Tulburare, dezordine; răzvrătire; neînţelegere, ceartă, discordie, conflict, neaşezât, -ă, neaşezaţi, -te (plref. ne- + aşezat) adj. 1. Case nu are locuinţă statornică, care nu este stabilit nicăieri; /?, ext. care nu are rosturi de viaţă statornică. ♦ (Despre domnie, treburi) Care nu este (încă) definitiv. 2. Dispus spre tulburări, spre nesupunere; neastâmpărat. ♦ (Despre vremuri, stări) Tulbure, zbuciumat, neatârnare, neatârnări ( pref. ne- + atârnare) s. f. Independenţă (politică). [Pr.: ne-a-]. neatârnât, -ă, neatârnaţi, -te (ine«■ + atârnat) adj. Care nu depinde de cineva sau de ceva; independent. [Pr.: ne-a-]. \ neâuă s. f. v. nea. neavere (pref. ne- + avere) ş. f. (Pop.) Faptul de a nu avea sau 228 de a fi neavut, sărac; p. ext. lipsă, sărăcie, nevoie, neavut, -a, neavuţi, -te(pref. ne-+ avut) adj. (Pop.) Lipsit de mijloace, sărac, nevoiaş, nebântuit, -ă, nebântuiţi, -te (pref. ne- + bântuit) adj. (Reg.) Care nu este supărat, stingherit (de nimeni sau de nimic); teafăr, întreg; nevătămat, nebun, -ă, nebuni, -e (pref. ne-+ bun) adj., s. m. 1. adj. (Pop.) Care nu este bun; spee. păcătos; îndărătnic; leneş; stricat, nemernic, netrebnic. 2, adj. Care este simplu, care nu este învăţat, cultivat. 3. s. m. (Rar) Măscărici, bufon (la curţile suveranilor sau nobililor), nebuni, nebunesc (< nebun) vb, IV. Intranz. şi refl. A se face rău, duşmănos; a se îndâiji (contra cuiva), a se învrăjbi, a se răzvrăti, nebunie, nebunii (nebun + suf. -ie) s. f. Calitate sau faptă a celui rău, netrebnic, păcătos; răutate, ticăloşie, netrebnicie; nesupunere; rătăcire, orbire, nebunit, -ă, nebuniţi, -te (< nebuni) adj. înnebunit, nebun, necâ, nec (moşt. din lat.) vb. I. A înecă, necăcios, -oâsă, necăcioşi, -oase (neca + suf. -ăcios) adj. (Pop.) înecăcios. necăji, necăjesc (< necaz, cf. sl.) vb. IV. Tranz. A supune la suferinţe fizice sau morale, a provoca suferinţe fizice sau morale; spec. a împila, a obidi, a năpăstui. necăjicios, -oâsă, necăjicioşi, -oase (necăji + suf. -cios) adj. (Reg.) 1. Care pricinuieşte necazuri; supărător, chinuitor, enervant. 2. Care se necăjeşte uşor; supărăcios; irascibil, necărturâr, necărturari (pref. ne- + cărturur) s. m., adj. (Pop.) (Persoană) care nu ştie (multă) carte; (om) simplu, care nu este cultivat, necătură, necături (neca + suf. -(ă)tură) s. f. înecătură. necăzut, -ă, necăzuţi, -te (pref. ne- + căzut) adj. Care nu se cade, nu este îngăduit, permis, necinstitor, -oare, necinstitori, -oare (necinsti + suf. -tor) adj. Care necinsteşte, care acoperă de ruşine; dezonorant, ofensator, neclătit, -ă, neclătiţi, -te (pref. / ne- + clătit) adj. 1. Care nu se mişcă sau care nu poate fi mişcat, nemişcat, imobil, neclintit; flg.solid, durabil. ♦ (Despre fiinţe şi despre acţiunile lor) Statornic; hotărât, ferm. 2. Care nu se modifică, nu se schimbă, neschimbat; p. ext. care nu este sau nu trebuie atins; ştirbit, vătămat, alterat; permanent, constant; veşnic, etern, necovârşit, -ă, necovârşiţi, -te (pref. fte- + covârşit) adj. 1. Care nu poate păuzâre s. f. (Transilv. şi Bucov.) 2. Odihnă, repaus. 2. Pauză, păzi, păzesc (< sl.) vb. IV. 1. Tranz. (Pop.) A întreţine, a alimenta focul; a înteţi. 2. Tranz.’(Reg.) A pândi, a urmări, a iscodi; a aştepta să i se ivească (prilejul, momentul etc.). 3. Tranz. (Pop.) A respecta, a ţine, a nu încălca o poruncă, o dispoziţie, un angajament, o hotărâre; a îndeplini, a urma; a se ţine de..., a se ocupa (numai) cu... 4. Tranz. A păstra, a menţine (în aceeaşi stare); a întreţine; a conserva. 5. Tranz. (Reg.) A sta (mereu) într-un loc; a se duce des (pe la cineva sau undeva), a frecven- ta. 6. Refl. şi intranz. (Reg.) A se grăbi, a se strădui, păzire, păziri (< păzi) s.f. 1. Pază, străjuire, supraveghere. 2. (Pop.) Respectare, îndeplinire * a unei legi, a unei porunci, a cuvântului dat. păzitor, -oare, păzitori, -oare (păzi + suf. -tor) subst, adj. 1. s. f. Gardă, strajă. 2. s. m. pl. închisoare. 3. s. m. şi f. Ocrotitor. 4. s. m. Persoană care respectă, care nu încalcă o lege, un obicei etc. pâinâr, pâinari (pâine + suf. -ar) s. m. Brutar, pâlc, pâlcuri (< sl.) (Mold. şi Ţ. Rom., la sfârşitul evului mediu) Unitate militară, corespunzătoare unui regiment, care era formată dintr-un anumit număr (redus) de ostaşi; p. ext. loc unde era cantonată o astfel de unitate militară; stat, ceată, steag. pâlcui, pâlcuiesc (pâlc + suf. -ui) vb. III. Refl. A se aduna pentru a constitui un pâlc; a se îngloti, a se înceţi, pândâş, pândaşi (pândă + suf. -aş) s. m. (Reg.) Persoană care pândeşte; p. ext. pândar. pângărit, -ă,pângăriţi, -te (< pângări) adj., s. m. şi f. (Reg.) Ticălos, nemernic, păcătos, pânzâr, pânzari (pânză + suf. -ar) s. m. (Reg.) Ţesător sau negustor de pânzeturi, pânzătură, pânzături (pânză + suf. -tură) s.f. (Reg.) 1. Pânză; 273 (de obicei la pi.) pânzet. 2. (De obicei determinat prin „de masă”) Faţă de masă. pânzărie, pânzării (pânză + suf. -ărie) s. f. Fabrică, atelier unde se ţes pânzeturi; magazin de pânzeturi, pâră, pâre (< pâri) s. f. 1. Neînţelegere, dispută, ceartă; învrăjbire. 2. Spec. (Jur.; prin Tran-silv.) Judecată, proces. [PI. şi: pâri]. pârâş, -ik,pârâşi, -e (pârî + suf. -îş) subst. 1. s. m. şi f. (Reg.) Persoană care se plânge de faptele cuiva, care reclamă, acuză, învinuieşte pe cineva; spec. reclamant; p. ext. om potrivnic, duşman, vrăjmaş. 2. s. m. (Tran-silv.) împricinat; pârât (la un proces); parte (într-un proces), pârâtură, pârâturi (pârî + suf. -tură) s. f. Acuzaţie, învinuire; pâră; obicei de a pârî. pârcălab^ pârcălabi (< magh.) s. m. 1. (Ţ. Rom. şi Mold., în evul mediu) Titlu dat dregătorului însărcinat cu conducerea unui judeţ, a unui ţinut, a unei cetăţi, având atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti, (reg.) staroste; persoană care avea acest titlu; (Ţ. Rom.) titlu dat administratorului unui sat boieresc şi mănăstiresc; persoană care avea acest titlu; (mai târziu) primar (rural). 2. (Munt. şi Olt.) Strângător de biruri, perceptor rural. 3. (Transilv.) Co- mandant al unei închisori; temnicer. [Var.: părcălăb s. m.]. pârcălăbeâsă, pârcălăbese (pârcălab + suf. -easă) s. f. (Reg.) Soţia pârcălabului; pârcălă-boaie. pârcălăbel, pârcălăbei (pârcălab + suf. -el) sf m. (Ţările Române, în evul mediu) Ajutor de perceptor rural, pârcălăbesc, -eâscă, pârcălăbeşti (pârcălab + suf. -esc) adj. (Rar) Care aparţine pârcălabului (1), privitor la pârcălab, de pârcălab, pârcălăbie, pârcălăbii (pârcălab + suf. -ie) s. f. 1. Demnitatea sau funcţia de pârcălab (1) 2. Instituţia pe care o conducea pârcălabul (1); sediul acestei instituţii. 3. Dare care se plătea pârcălabului (1). pârcălăboâie, pârcălăboaie (pârcălab + suf. -oaie) s. f. (Reg.) Pârcălăbeâsă. pârgâr, pârgari (< magh.) s. m. 1. Concetăţean; orăşean, târgoveţ. 2* (în organizarea administrativă feudală a Ţărilor Române) Fiecare dintre membrii sfatului de conducere al unui oraş sau al unui târg. 3. (Transilv.; în vechea organizare administrativă) A/atăşel (la primărie). 4. Muncitor la ocnele de sare. [Var.: părgâr s. m.]. pârî, pârâsc (< sl.) vb. IV. 1. Refl. recipr. A avea o dispută cu cineva pentru un anumit lucru, a avea o discuţie aprinsă; a se lua la ceartă, a se certa învinuindu-se reciproc; a se prici. 2. Refl. re-cipr. (Transilv. şi Maram.) A se judeca cu cineva, a fi în proces cu cineva. 3. Tranz. A chema sau a da în judecată, a reclama în faţa juştiţiei. pârlitură, pârlituri (pârli + suf. -tură) s. f. Pârleală. ♦ Expr. A da (pe cineva) pe (sau prin) pârlitură = a) a se necăji (pe cineva); a face (cuiva) zile fripte; b) a ironiza, a lua în râs. pârpălâc, pârpălaGe (pârpăli + suf. -ac) s. n. (Pop.) Frigere a cărnii pe jăratic sau în frigare; (cqncr.) carne friptă astfel, pâslâr, pâslari (pâslă + suf. -ar) s. m. Fabricant de pâslă: peână s. f. Pană de pasăfe. peâning, peaningi (< sl.) s. m. Veche monedă a cărei valoare a variat în timp şi în spaţiu, echivalentă uneori cu o groşiţă, gu un denar, cu un talant sau cu un ban mărunt, peâsnă, peăsne (< sl.) s. f. Imn, cântare bisericească; p. gener. cântec. [PI. şi: pesne]. peceneg, -eâgă, pecenegi, -ge (< germ., it., rus.) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. (La pl.) Popor , migrator din familia popoarelor turcice, care a trecut în migraţie prin estul şi sud-estul Europei între sec. IX-XI; pacinaţi; (şi la sg.) persoană care aparţine acestui popor. 2. adj. Care aparţine pecenegilor (1),' privitor la pecenegi, al pecenegilor, pecete,/?ece// (< si.) s. f. 1. Placă, mai ales de metal, cu mâner sau montată pe un inel, pe a cărei suprafaţă liberă este gravată o emblemă, o efigie, o monogramă etc. şi care, aplicată pe ceară roşie sau cu tuş pe un act, pe o scrisoare, pe un colet etc., dă acestora caracter de autenticitate şi de integritate; sigiliu; muhur, pecetnic, peciu. ♦ Emblemă, stemă. 2. Ceară roşie sau plumb (care se aplică sau se leagă de un document, de un pachet etc.) pe care se imprimă, prin apăsare, o pecete (1); semn imprimat (pe ceară roşie, pe plumb, direct pe un document etc.) prin aplicarea unei peceţi (1); semn lăsat de o pecete (1); sigiliu. 3. Act, aprobare, rezoluţie, ordin, poruncă în scris, întărită cu o pecete (2). 4. Spec. (Rar) Chitanţă care specifică suma pe care trebuie să o plătească sau a plătit-o un contribuabil. [Pl. şi: pecete. - Var. pecetie s. f.] pecetie s. f. v. pecete, pecetnic, pecetnice (pecete + suf. -nic) s. n. Pecete (1). pecetlui, pecetlui (< sl., magh.) vb. IV. Tranz. 1. A închide, a zăvorî uşi, case etc. 2. A pune sigiliu pe îmbrăcămintea condamnaţilor (pedepsindu-i astfel ca să nu se poată dezbrăca tot timpul cât durează condamnarea). ♦ A înfiera, a stigmatiza un condamnat, un delincvent. 275 pecetluinţă, pecetluinţe {pecetlui + suf. -inţă) (Rar) Hârtie de valoare, bon de tezaur. pecetluit1, pecetluituri {HYior\si,'periorisesc (< ngr.) vb. IV. Tranz. 1. A stăpâni, a limita, a mărgini; a constrânge. 2. A închide; a izola, peripatetic, -ă, peripatetici, -ce (< fr., cf. lat., ngr.) adj. Care este întemeiat de Aristotel, care urmează doctrina lui Aristotel; care ţine de peripatetism, privitor la peripatetism. peripateticiăn, peripateticieni (< fr.) s. m. Adept al peripatetis-mului. peripatetism (< fr.) s. n. Nume dat doctrinei filozofice ă lui Aristotel şi a adepţilor săi. peripisc^, peripişti (< rus.) s. f. Corespondenţă (legată de un litigiu, de o neînţelegere); p. ext. motiv (de proces), neînţelegere, pricină, ceartă. [Pl. şi: peripişte]. peripligie, jperipligii (cf. peri-, hemiplegie) s. f. Paralizie totală. perisp6men,/?em/?omeHe (< ngr.) s. n. Accent circumflex în limba greacă; p. ext. cuvânt care poartă accent circumflex pe silaba finală. [Pl. şi: (m.) perispomeni]. perfstas, peristasuri, s. n. perista-şii, s. f. (< ngr.) s. n. şi f. Situaţie, conjunctură, împrejurare, circumstanţă; eveniment (neplăcut), incident, peritomi (< ngr.) subst. Sătbă- ,279 toare religioasă creştină celebrată la 1 ianuarie, periusie, periusii (< ngr.) s. f. Bunuri materiale, avere, permanent, -ă, permanenţi, -te (< fr.) adj. (în vechea armată; în opoziţie cu cu schimbul) Care presta serviciul militar fără întrerupere, permutâţie, permutaţii (< fr.) s. f. (Mat.; Lingv.) Permutare, perot, -ă, peroţi, -te (< ngr.) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. Persoană de naţionalitate străină care locuia în mahalaua Pera a Istanbulului; (la m. pl.) populaţie de naţionalitate străină care locuia în Pera. 2. adj. Care aparţine mahalalei Pera din Istanbul sau peroţilor (1), privitor la Pera sau la peroţi, originar din Pera. perpendiculariceşte (perpendicular + suf. -iceşte) adv. In mod perpendicular, perpendiculă, perpendicule (cf. perpendicular) s. f. Perpendiculară. perper, perperi (< ngr.) s. m. 1. Monedă bizantină de aur, care â circulat (bătută cu stemă proprie) şi în Ţările Române, în sec. XIV-XV. 2. (în forma părpăr; şi în sintagmele părpăr pe vin, părpăr de bute) Numele unui impozit pe vii şi pe vin, care se plătea în perperi (1) în Ţara Românească; perperit. [Var.: părpăr s. m.]. perperit (perper + suf. -/i) sub st. Perper (2). [Var.: părpărit sub-st.]. pers, perşi (< ngr., fr.) s. m. (Mai ales la pl.; la sg. adesea cu sens colectiv) Persan (1). [Pl. şi: perşi]. persan, -ă, persani, -e (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. Persoană care facea parte din populaţia de bază a Persiei sau care era originară de acolo; (la m. pl.) popor care locuia în Persia. 2. adj. Care aparţine Persiei sau persanilor (1), privitor la Persia sau la persani, originar din Persia; persienesc, per-sesc. [Var.: persiăn, -ă, s. m. şi f., adj.]. persesc, -eâscă, pers eşti adj. Persan (2). perseverinţă s. f. Perseverenţă, persian, -ă, s. m. şi f., adj. v. persan. persienesc, -eâscă, persieneşti (persian + suf. -esc) adj. Persan (2). persoană, persoane (< lat., germ., fr.) s. f. Personaj (dintr-o operă literară), personalitâte, personalităţi (< fr., germ.) s. f. (Mai ales la pl.) Aluzie tendenţioasă şi jignitoare la adresă unei persoane, p e r s o n if icâţi e, person if ic aţii (< fr.) s. f. Personificare, pertuizână, pertuizane (< fr.) s. f. Armă de fier, asemănătoare cu halebarda, folosită în sec. XV-XVIII. [Pr.: -tu-i-]. perturbaţiune s. f. Perturbaţie. perucâr, perucari (perucă + suf. -ar) s. m. Peruchier. 280 perticăş, perucaşi (perucă + suf. -aş) s. m. Peruchier. pervaz, pervazuri (< tc.) s. n. Ramă, cadru (din lemn, pentru un tablou, o oglindă, un instrument etc.). pescărie (pescar + suf. -ie) s. f. Meseria pescarului, pescuit, pescos, -oăsă, pescoşi, -oase (< peşte) adj. Cu (mult) peşte, plin de peşte, peşti, pestesc vb. IV. Intranz. (Reg.) A rămâne, a zăbovi (într-un loc); a întârzia (un timp). pestref, pestrefuri (< ngr.) s. n. Preludiu, uvertură (în muzica turcească); p. ext. compoziţie muzicală uşoară, care era cântată la petreceri, peşchegiu,peşchegii (< tc.) s. m. Funcţionar al seraiului, însărcinat cu perceperea tributului şi cu paza darurilor primite de sultan. peşcheş, peşcheşuri (< tc.) s. n. 1. (Pop!) Plocon, dar, cadou. ^ Expr. A da (sau a duce) pe cineva peşcheş (cuiva) = a preda (sau a duce) pe cineva prins, legat; a preda pe cineva duşmanului. 2. Spec. Dar anual, în bani sau în natură, pe care domnii Ţărilor Române îl ofereau Porţii Otomane (împreună cu haraciul); p. ext.; (la pl.) bunurile din care consta acest dar. ♦ Dar oferit de domnii Ţărilor Române sultanului sau altor demnitari turci cu ocazia bairamului; bairamlâc. [Var.: peşchîş s. n.]. peşcheşlâc, peşcheşlâcuri (peşcheş + suf. -lâc) s. n. (Rar) Plocon, dar, cadou, peşchfr, peşchire s. n. 1. (Reg.) Ştergar, prosop; şervet. 2. Faţă de masă. peşchirgiu, peşchirgii (< tc.) s. m. 1. (Şi în sintagma peşchirgi-başa) Slujbaş al sultanului sau al vizirului care era însărcinat cu păstrarea prosoapelor şi a şervetelor. 2. (Ţările Române) Boier de rang inferior care servea domnului prosopul şi şervetul. ^ Vel peşchirgiu = mai-marele peste peşchirgii. peşchîş s. n. v. peşcheş, peşin (< tc.) adv. 1. (Pop.) în numerar.. (Adjectival; în sintagma) Bani peşin = numerar. 2. îndată, imediat, numaidecât, peşingiu, peşingii (peşin + suf. -giu) s. m. Slujbaş însărcinat cu strângerea banilor (din dări), peştimăn, peştimane (< tc.) s. n. 1. (Pop.) Obiect de îmbrăcăminte, în formă de fustă, confecţionat din stambă sau din alt material uşor (cumpărat de la oraş), pe care îl poartă ţărăncile; p. ext. catrinţă; şorţ pe care îl poartă meseriaşii pentru a-şi proteja hainele. 2. Prosop (mare) 3. (Reg.) Basma; tulpan purtat de femei pe sub broboadă, petâs (< ngr.) subst. Pălărie cu boruri largi pe care o purtau tinerii greci în timpul exerci-ţiilor palestre pentru a se feri de ploaie şi de soare. ♦ Coif 281 cu două aripioare cu care este reprezentat, adesea, zeul Her-mes. petent, petenţi '(< germ.) s.m. Petiţionar, petrecanie, petrecanii (petrece + suf. -anie) s. f. 1. Moarte. 2. Plecare a cuiva (însoţită de alai, de o festivitate et-c.); însoţire, întovărăşire, conducere a cuiva (la plecare). ♦ (Pop.) înmormântare. 3. Petrecere, vieţuire. ♦ (Reg.) întâmplare, eveniment; păţanie. 4. (Reg.) Petrecere, chef. petrecător, -oare, petrecători, -oare (petrece + suf. -ător) adj., s. m. şi f: 1. (Persoană) care însoţeşte, care conduce pe cineva; însoţitor. 2. (Persoană) care trăieşte (undeva sau într-un anumit fel); trăitor. 3. (Reg.) Petrecăreţ, petrece, petrec (moşt. din' lat.) vb. III. Tranz. 1. A străpunge, a găuri. ♦ A înfige. ♦ Refl. A trece peste... a depăşi (un anumit număr). 2. Tranz. (Reg.) A muta, a deplasa; a duce (până la...) ♦ Refl. Fig. (Pop.) A muri. 3. Refl. (Pop.) A se perinda, a se succeda. 4. Intranz. A se menţine, a dăinui. 5. Tranz. (Reg.) A suferi, a îndura, a răbda, petrecere, petreceri (< petrece) s. f. 1. Moarte. 2; (Pop.) înmormântare; p.ext. convoi, cortegiu, alai care însoţeşte mortul la groapă. 3. Comportare, c,on-duită; atitudine. petrefâct, petrtfacte (< germ.) s.n. (Geol.) Fosilă, petroleină, petroleine (< fr.) s. f. Vaselină (produsă din derivate ale petrolului), peţitor, -oare, peţitori, -oare (peţi + suf. -tor) s. m. (Pop.) Bărbat care cere în căsătorie o femeie; pretendent la căsătorie, mire. ♦ P. ext. Pretendent (la domnie, la un titlu boieresc, la o demnitate etc.). peveţ, peveţi (< sl.) s. m. (Reg.) Cântăreţ (la biserică), pezevenchi, -che, pezevenchi, -che (< tc.) s. m. şi f. (Rar la f.); (Reg.) Proxenet, pezevenclâc, pezevenclâcuri (< tc.) s. 6. Proxenetism; p. ext. practicare a prostituţiei, pfund, pfunzi (< germ.) s. m. 1. (Pop.) Unitate de măsură pentru greutăţi egală cu circa 0,5 kg sau (regional) cu 0,25 kg; (rar) livră. 2. Veche unitate monetară germană. [PI. şi: (n.) pfunduri. - Var.: fund, funt s. ni.], piâstru,piaştri (< germ., fr.) s. m. Veche monedă (turcească) de argint a cărei valoare a variat în decursul timpului şi care a circulat şi în Ţările Române. [Pr.: pi-as-]. piază s. f. (Reg.; în forma piez) Pantă, povârniş. [Var.: piez s. m.]. pica, pic (< pic) vb. I., (Pop.) 1. Refl., intranz. şi tranz. A (se) păţa, â (se) murdări (cu ceva). 2. Intranz. A ajunge într-o anu- mită situaţie, stare, împrejurare; a fi cuprins de..., a cădea în..., a da în... . picarisi, picarisesc (< ngr.) vb. IV. Refl. A se simţi jignit, insultat; a se supăra (în urma unei jigniri). [Var.: pichirisi vb. IV]. picat, -ă, picaţi, -te adj. (Pop.; despre obiecte sau fiinţe) Pătat, murdărit (cu ceva care a picat), picher, picheri (< fr.) s. m. Servitor călare care conducea câinii la o vânătoare sau care însoţea pe cineva la o vânătoare, într-o călătorie etc. pichet,-pichete (< fr., germ., rus.) s. n. (Şi în sintagma pichet de grăniceri) Subunitate militară din trecut care avea misiunea-de a asigyra paza unui sector din frontieră; clădirea îh care se afla o astfel de subunitate, pichirisi vb. IV v. picarisi. picior, picioare (moşt. din lat.) s. n. Veche unitate de măsură pentru lungime, egală cu 30,48 cm, folosită şi astăzi în unele ţări. pictura, picturez (< it., după picta) vb. I. Tranz. A picta, picura, picur (< picur) vb. I. Intranz. (Reg.; de obicei cu determinările „de somn”, „din picioare”) A moţăi, a picoti, piedică, piedici (< moşt. din lat.) s. f. (La pl.) Cătuşe, obezi, fiare (în care erau băgaţi cei arestaţi sau vinovaţi), pieire (< pieri) s. f. 1. (în limbajul bisericesc; în opoziţie cu mântuire, salvare) Pierdere a. vieţii veşnice ca urmare a degradării morale şi a căderii în păcat; piericiune. 2. (Reg.) Pericol, primejdie de moarte; p. ext. necaz, supărare, greutate, dificultate mare. 3. (în sintagma) Pieirea soarelui — eclipsă de soare. [Var.: pierire s. f.]. pieliţă, pieliţe s. f. (Pop.; calc după v. sl.) Carnea, muşchii corpului omenesc; p. ext. trup; făptură, fiinţă. pieptănar, pieptănari (pieptene + suf. -ar) s. m. 1. Persoană care făcea sau vindea piepteni. 2. Persoană care se ocupa cu dărăcitul; dărăcitor. pierde, pierd (moşt. din lat.) vb. III. 1. Tranz. (în limbajul bisericesc; în opoziţie cu mântui’, despre Dumnezeu) A osândi la chinurile iadului, la pierderea sufletului pentru păcatele săvârşite. ♦ Refl. (Despre oameni) A-şi atrage pedeapsa divină, osânda veşnică pentru păcatele săvârşite. 2. Tranz. (Pop.) A distruge, a nimici; a ruina. pierdere s. f. 1. (în limbajul bisericesc; în opoziţie cu mântuire, salvQre) Pieire (1). 2. Distrugere, nimicire, ruinare (a unei colectivităţi umane, a unui popor, a unei ţări, a unei aşezări, a unui bun material etc.). pieri, pier vb. IV. Tranz. (în limbajul bisericesc) A-şi atrage osânda veşnică, pedeapsa divină 283 pentru păcatele săvârşite; a se pierde (1). piericiune, piericiuni (pieri + suf. -ciune) s. f. Pieire. pierire s. f. v. pieire. pierit, -ă,pieriţi, -te (monedă (austriacă) cu valori variabile (reduse), care a circulat, începând din sec. 286 XVIII şi în Ţările Române; pataşcă; p. gener. (pop. şi fam.) monedă de valoare mică; gologan. pitâc2, pitace (< sl.) s. n. 1. Act oficial; poruncă scrisă; decret, ordonanţă, dispoziţie; autorizaţie. 2. Spec. Decret de ridicare a cuiva la un rang boieresc; diplomă de; boierie» pităn, pitane (pită + suf. -an) s. n. (Reg.) Pâine (necrescută, cleioasă) făcută din faină de orz sau de secară; p. gener. pâine de calitate inferioară, pitar, pitari (pită + suf. -ar) 1. (Mold., Bucov. şi Ban.) Bru-tar. 2. (Ţ. Rom. şi Mold., în evul mediu) Titlu dat boierului care se ocupa de aprovizionarea cu pâine a curţii domneşti (şi a oştirii) şi cu supravegherea brutarilor domneşti; boier care avea acest titlu. ^ Vel pitar sau măre pitar = mai-marele peste pitari. pită, pite (< bg.) s. f. (Mai ales în Mold. şi Transilv.) 1. Pâine. 2. P. ext. Slujbă, funcţie, pităreâsă, pitărese (pitar + suf. -easă) s. f. Soţia pitarului (2). pitărel, pitărei (pitar + suf. -el) s. m. Titlu în ierarhia boierească din trecut, mai mic decât acela al pitarului (2); boier care avea acest titlu, pitărie, pitării (pitar + suf. -ie) s. f. 1. (Reg.) Brutărie. 2. (Reg.) Meseria de brutar. 3. Dregăto-ria pitarului (2); rangul, funcţia de pitar (2). pitice (< fr.) adj. (în sintagma) Jocurile pitice = jocuri care aveau loc din patru în patru ani, la Delfî, în Grecia antică, în cinstea zeului Apollo, şi care constau din concursuri literare, întreceri atletice şi de gimnastică etc. pitoresc, -eâscă, pitoreşti (< it., fr.) adj. Care aparţine picturii, care se referă la pictură, de pictură. ♦ (Rar; despre scriere) Bazat pe pictograme, alcătuit din pictograme. pituşca,pituşti (pită + suf. -uşcă) s. f. (Reg.) Pâine (1) mică; spec. franzelă; franzeluţă, chiflă, piţulă, piţule (< magh.) s. f. (Transilv.) Veche monedă austro-ungară, cu valoarea de 10 (sau 20 de) creiţari care a circulat şi în Transilvania (până în 1918). piu, pie, pii (< lat.) adj. (Transilv.) Pios. piuă, piue (moşt. din lat.) s. f. (Reg.) Tun primitiv; p. ext. mortier. [Var.: pivă s. f.]. piuscul, piusculuri (< tc.) s. n. Ciucure, pivă s. f. v. piuă. pivnicer, pivniceri (pivniţă + suf. -ar) s. m. 1. Persoană care are în supravegherea sa o pivniţă de vinuri. 2. (Ţ. Rom. şi Mold.) Titlul dat boierului care avea în grijă viile şi pivniţele domneşti; boier care avea acest titlu. "y* Mare pivnicer = mai-marele peste pivniceri (2). pivnicerit (pivnicer + suf. -//) s. n. 1. (Ţările Române, în evul mediu) Dare care se plătea, de către producătorii de vinuri. 2. Dreptul (luat în arendă) de a încasa pivniceritul (1). - pizmătâr, -ă, pizmătari, -e (< ngr.) adj., s. m. şi f. (Reg.) Pizmaş. pizmătâreţ, -eâţă, pizmătareţi, -e (pizmătar +■ suf. -areţ) adj., s. m. şi f. (Reg.) Pizmaş, pizmătâreţ, -eâţă, pizmătăreţi, -e (pizmătar + suf. -ăreţ) adj. Pizmaş. pizmi1, pizmesc (< sb.) vb. IV. Intranz. A urî, ,a duşmăni; a invidia. pizmi2, pizmesc (cf. rus.) vb. IV. Tranz. A scrie. [Var.: pizmui vb. IV]. pizmos, -oâsă, pizmoşi, -oase (pizmă + suf. -os) adj. (Reg.) Pizmaş, pizmui vb. IV v. pizmi2. plâcă,/?/«<;/ (< fr., cf. germ.) s. f. Bucată de ardezie pe care învăţau să scrie (cu condei de piatră) şcolarii începători; tăbliţă. plagiâr, plagiari (< fr., germ.) s. m., adj. (Persoană) care plagiază [Pr.: -gi-ar\. plai, plaiuri (< sl., cf. bg., ceh.) s. n. (Ţ. Rom., în evul mediu) Subîmpărţire administrativă a judeţelor şi ţinuturilor (mai ales a celor de la munte); p. ext. reşedinţă a acestei subîmpărţiri. planet s. m. Planetă. 287 -i • planimetrie (< fn, germ.) s. f. Parte a geometriei care se ocupă cu măsurarea suprafeţelor plane; geometrie plană, planisi, planisesc (< ngr.) vb. IV. Tranz. (Reg.) A ademeni, a amăgi, a înşela pentru a supune voinţei sale; a încânta (pentru a înşela), a seduce; p. ext. (reg.) a îndupleca. ♦ Refl. A se supune voinţei cuiva, a şe lăsa ademenit, sedus, plantivor, -ă, plantivori, -e ( f. Profanare, profesoreâsă, profesorese (profesor + suf. -easă) s. f. (Rar) Profesoară, profesorese, -eâscă, profesoreşti, -ste (profesor + suf. -esc) adj; (Rar) Profesoral, profesură (< germ.) s. f. (Reg.) Profesorat, profir, profiruri (< it.) s. n. Fâşie (de blană) cusută ca ornament pe marginea unei haine, proforâ (< ngr.) s. f. Dicţiune; pronunţare (după anumite norme). proforisi, proforiseso- (profora + suf -¿si) Vb. IV. Tranz. şi refl. pas. (Despre litere, sunete, silabe etc.) A (se) pronunţa, a (se) rosti. proftaxi, proftaxesc (< ngr.) vb. IV. 1. Tranz. A procura; a pregăti din timp. 2. Intranz. A sosi, a veni, a ajunge. 3. Tranz. A trimite, a expedia; a transmite. profumâ vb. I. A parfumă, profumât, -ă adj. Parfumat. ~ progon, progoane (< rus.) s. n. Plată, taxă pentru transportul cu căruţa (de poştă), progresiv, -ă,^progresivi, -e (< fr.) Progresist, prohorisi, prohorisesc (< ngr.) vb. IV. Intranz. A progresa; a câştiga teren, prohorisire, prohorisiri (< prohorisi) s. f. Progres, proin, proini (< ngr.) adj. Care a 325 avut o calitate, o funcţie, un rang pe care nu le mai are; fost. proistos s. m. v. proestos. pro le gât, prolegaţi (pro- + legat) s. m. Magistrat roman care înlocuia un legat, prolipsis, prolipsisuri (< ngr.) s. n. Prejudecată. prolog1, proloage (< sl.) s/n. (Bis.) (Carte care cuprinde) vieţile sfinţilor; p. restr. biografie a unui sfânt. prolog2, prologuri (< ngr.) s. n. Discurs, prezentare orală care se rosteşte la deschiderea unei adunări, la inaugurarea unei activităţi etc.; p. restr. parte introductivă a unui discurs, prpmitie, promitii (< ngr.) s. f. 1. Pronie, providenţă. 2. (Con-tab.) Comision, remiză, promoţie, promoţii (< fr., lat.) s. f. Ridicare la o demnitate (mai mare), înaintare în grad; p. exi.'trecere a unui elev într-o clasă superioară, în urma rezultatelor la învăţătură, promulgâţie, promulgaţii (< lat., fr./it.) s. f. Promulgare, pronie s. f. (< ngr.) 1. înţelepciune supremă cu care divinitatea conduce lumea, promitie (1); divinitatea însăşi, dumnezeire, Dumnezeu; providenţă; p. ext. grijă, milă, ‘îndurare etc. considerate ca atribute ale divinităţii. 2. Prevedere, precauţie, pronomion, pronomionuri (< ngr.) s. n. Privilegiu. [Pr.: -mi-on. -PI. şi: pronomionii, prgnomii]. pronostic, pronosticuri (< fr.) 326 ' ^ s. n. Previziune asupra evoluţiei, a duratei, a sfârşitului unei maladii; p. ext. diagnostic, pronume (< lat., fr., după nume) s. p. (Reg.) Nume de familie (provenit din poreclă); p. ext. poreclă. pronunciament, pronunciamente (< it.,L sp., fr.) s. n. Declaraţie, manifest, acţiune prin care o provincie, o grupare politică, o armată etc. îşi manifestau atitudinea împotriva unui sistem politic, social etc. [Pr.: -ci-a-]. pronunţiaţie, pronunţiaţii (< fr., după pronunţa) s. f. Pronunţare [Pr.: -ţi-a]. prooroc s. m. Proroc. proorocesc, -eâscă adj. v. prorocesc, prooroci vb. IV A proroci, proorocie s. f. v. prorocie. proorocitor, -oare s. m. şi f. v. prorocitor. propaga, propag (< lat., fr.) vb. I. (Refl.) A se înmulţi prin reproducere. propilee (< fr.) s. f. pl. Intrare monumentală a unui templu, a unui palat etc. din antichitate,, formată dintr-un ansamblu de vestibuluri şi de porţi legate între ele prin porticuri şi prin scări. [Pr.: -Je-e]. proporţionâlnic, -ă, proporţional-nici (proporţional + suf. -nic) adj. Proporţional. [Pr.: -ţi-o-]. proporţiune s. f. Propo/ţie. propovedanie, propovedanii (< şl.) s. f. 1. Propovăduire; predică. ♦ Anunţare, vestire. 2. Oraţie funebră, propoziţie, propoziţii (< lat., it., fr.) s. f. Propunere. ♦ Afirmaţie; lucru susţinut de cineva. [Var.: propoziţiune s. f.] propoziţiune s. f. v. propoziţie, propretor, propretori (< lat., fr.) s. f. Magistrat roman (de obicei fost pretor) delegat cu guvernarea unei provincii şi îndeplinind, în această calitate, funcţia de pretor. propune, propun (< lat., fr., după pune) vb! III. Tranz. 1. A formula; a prezenta (cuiva). 2. A preda o materie, o disciplină într-o instituţie de învăţământ, prorocesc, -eâscă, proroceşti (proroc + suf. -esc) adj. Care aparţine prorocului, privitor la ^ proroc, de proroc; format din proroci. [Var.: proorocesc, -eâscă adj.], prorocie, prorocii {proroc + suf. -ie) s. f. Prorocire. [Var.: proo-rocîe s. f.]. prorocitor, -oare, prorocitori, -oare (proroci + suf. -tor) s, m. şi f,, adj. (Persoană) care proroceşte. [Var.: proorocitor, -oare s. m. şi f.].,, prorumpe vb. IV v. prorupe. pro rupe, prorup (< lat., după rupe) vb. III. 1. Intranz. (Reg.) A începe să vorbească, să ţipe, să râdă, să plângă etc. în mod brusc (şi cu putere). 2. (Despre mişcări sociale) A se declanşa, a izbucni. [Var.: prorumpe vb.III]. proscalisi, proscalisesc (< ngr.) vb. IV. Tranz. A invita, a pofti, proscéniu, proscenii (< lat., fr., germ.) s. n. (în teatrul antic) Parte a scenei corespunzătoare scenei şi avanscenei de astăzi, proschinitâr, proschinitare (< ngr.) s. n. (Bis.) 1. Un fel de pupitru înalt pe care se află o icoană şi care se aşază în centrul bisericii; iconostas. ♦ Scăunel pe care se îngenunchează pentru rugăciune. 2. Capelă, paraclis mic. 3. Loc de pelerinaj. 4. Carte de rugăciuni şi de informaţii asupra locurilor sfinte. proscrie, proscriu (< fr., după scrie) vb. III. Tranz. 1. (în antichitatea romană) A condamna la moarte (pentru infracţiuni politice) fară forme judiciare, publicând pe o listă numele persoanei condamnate, pe care oricine putea s-o omoare. 2. A interzice, a opri. proscripţie, proscripta (< lat., fr.) s. f. (în antichitatea romană) Punere în afara legii sau condamnare la moarte fară forme judiciare, de obicei pentru infracţiuni politice, proscris, -ă,proscrişi, -se ( (în muncă, produse sau bani) la care era obligat iobagul faţă de stăpânul său. renumi, renumesc (re- + nume, după fr.) vb. IV. Refl. A deveni renumit, celebru. ♦ Tranz. fact. A face (pe cineva) să devină renumit. reorganizăţie, reorganizaţii (< fr.) s. f. Reorganizare, repantir s. m. v. repentir. repauzâ, repauzez (moşt. din lat., cf. răposa) vb. I. 1. Refl. A se odihni. ♦ Intranz. P. ext. A se sprijini, a se baza. 2. Intranz. (Livr.) A muri. [Pr.: -pa-u-]. repărţi, repărţesc (< fr., după parte) vb. IV. (Rar) A împărţi, a repartiza, a distribui, repărţire, repărţiri (< repărţi) s. f. Repartiţie, distribuţie, împărţeală, rep ej une, repejun i (repede + suf. -iune) s. f. (Pop.) Repeziciune, viteză (mare) iuţeală; repeziş în cursul unei ape. repentir, (1) repentire, s. n., (2) repentiri, s. m. (< fr.) 1. s. n. Căinţă, regret. 2. s. m. (La^pl.; în forma repantiri) Bucle lungi de păr, la modă în epoca romantismului. [Var.: repantir s. m.]. repetitor, -oăre, (1) repetitori, -oare, s. m. (2) repetitoare, s. n. (< fr., germ.) 1. s. m. Meditator. 2. s. n. Sală de meditaţii (într-un internat), repeţi vb. IV. A repeta, repoză, repozez (< fr.) vb. I. Refl. şi intranz. A se odihni, a se repauza. reprezentăţie, reprezentaţii (< fi*., lat.) s. f. 1. Reprezentare, înfăţişare. 2. Act prin care se exprima o cerere, o dorinţă, o mulţumire etc.; întâmpinare, rugăminte, repurtă, report (< fr., dupa purta) vb. I. Refl. A se îndrepta cu gândul, mintea etc. spre idei, oameni, fapte (de obicei din trecut); a se întoarce cu mintea în trecut. ♦ (Despre gând, minte etc.) A se îndrepta spre idei, oameni, fapte (de obicei din trecut), resm, resmuri (< tc.) s. n. 1. Ceremonial domnesc. ♦Solemnitate, fast. 2. Obicei consacrat, datină* resou, resouri (< fr.) s. n. Reţea (de cale ferată), reşedeâ, reşed (re- + şedea, după 347- fr.) vb. II. Intranz. A avea reşedinţa, domiciliul undeva, retăceâ, retac (re- + tăcea, după germ.) vb. II. Tranz. A trece sub tăcere, a ascunde, retéz, reteze (< reteză) s. n. 1. Secţiune transversală. 2. Diametru, retirá, retirez (< fr.) vb. I. Refl. A se retrage (din faţa duşmanului), a pleca; a fugi. retirâdă, retirade (< fr., germ., it.) s.f. 1. Retragere din faţa duşmanului. 2. Closet, latrină. [PI. şi: retirăzi]. retirât, -ă, retir aţi, -te (< retira) adj. Retras, izolat, rétor, retori (< ngr., lat.) s. m. 1. Orator. 2. (în antichitatea greco-romană) Maestru, profesor de retorică. [Var.: ritor s. m.]. retrogradă, retrogradez (< fr.) vb. I. Intranz. A merge înapoi; a se retrage. ♦ Fig. A pierde ceva dobândit, a regresa, reţeâ, reţele (moşt. din lat.) s. f. Dantelă. reuniúne, reuniuni (< fr.) s. f. Asociaţie, societate. [Pr.: re-u-ni-u-]. revedui (cf. fr,, germ.) vb. IV. Tranz. A verifica, a controla, a revizui, a revedea; a inspecta, revendică, revendic (< fr., cf. lat.) vb. I. A-şi asuma (o obligaţie, o răspundere etc.). reverânţă (< lat., fr.) s. f. Respect, consideraţie, stimă, revestí* reves tese (< fr., it.) . vb. IV. Tranz. (Livresc) 1. A îm- 348 brăca. ♦ Fig. A lua un aspect, o formă, un chip. 2. A acorda cuiva o funcţie, o demnitate; a învesti. 3.-(Jur.) A prevedea un act cu tot ce este necesar pentru a fi valid; a învesti, revizor, -oare, revizori, -oare (< germ., fr.) s. m. şi f. (în vechea organizare a învăţământului; şi în sintagma revizor şcolar) Inspector al şcolilor primare dintr-un judeţ. [Acc. şi revizor]. revoltânt, -a, revoltanţi, -te (< fr.) adj., s. m. 1. Revoltător. 2. Răzvrătit, răsculat, revoluţiune s. f. Revoluţie, rezalet, rezaleturi (< tc.) s. n. Ruşine, înjosire, rezbel s. n. v. răzbel, rezbelnic, .-ă, rezbelnici, -ce (< războinic, după rezbel) adj. De război; războinic, rezident, rezidenţi (< lat., germ., fr.) s. m. (în trecutei în sintag-majninistru rezident) Reprezen-tanţ diplomatic, inferior în grad unui ministru plenipotenţiar sau unui ambasador, rezidenţă, rezidenţe (< lat., germ., fr., cf. rus.) s. f. Reşedinţă, sediu, domiciliu, rezil, reziluri (< fr.) s. n. Fileu. [Var.: rizil s. n.]. rezon, rezoane (< fr.) s. n. 1. Rafiune, judecată. ^ Expr. A pune (pe cineva) la rezon = a învăţa minte (pe cineva), a pune la respect; a constrânge să judece mai bine, să şe poarte cum trebuie. ♦ Raţionament, argument. 2. îndreptăţire, justificare, temei, motiv, cauză. '♦ Dreptate, justeţe, "y* Expr. A avea rezon = a avea dreptate. ♦ (Cu valoare de interjecţie) Ai dreptate! just! da! desigur! rezona, rezonez (< fr., germ.) vb. I. Intranz. 1. A judeca, a gândi, a raţiona. 2. A ridica obiecţii, a cârti, rezonament, rezonamente (< fr., germ.) s. n. 1. Facultatea de a raţiona; raţionament. 2. Discuţie, polemică, dispută, richiâb, richiabi (< tc.) s. m. 1. Fiecare din cei patru ofiţeri superiori din suita împăratului. 2. Nume dat puterii imperiale turceşti. richiabie, richiabiele (< tc.) s. f. Dare anuală pe care Principatele Române o trimiteau sultanului turcesc ca o contribuţie la acoperirea cheltuielilor richiabului. richiâptâr, richiaptari (< tc.) s. m. (Şi în sintagma richiaptar-aga) înalt demnitar al seraiului, care ţinea scara de la şa când încăleca sultanul, rident, -ă, ridenfi, -te (< it.) adj. Râzător. ridica, ridic (moşt. din lat.) vb. I. 1. Tranz. A lua asupra sa, a-şi asuma ceva; a suporta o greutate, a duce greul. 2. Tranz. A închide, a desfiinţa o prăvălie, un local public etc. ♦ A uşura, a pune capăt unei situaţii dificile. 3. Tranz. A lua şi a duce, a muta din loc, a transporta (obiecte sau persoane). Expr. A ridica tabăra (sau taberele) = a desface corturile unei tabere şi a le muta în altă parte. 4. Refl. A pleca (în altă parte); a se muta. ♦ Tranz. A face (pe cineva) să plece; a alunga, a goni. 5. Refl. A creşte, a înainta în vârstă; a îmbătrâni. 6. Tranz. (Rar) A scoate în evidenţă, a releva. 7. (în loc. vb.) A ridica în scaun = a înscăuna, a pune (pe cineva) domn. A ridica (pe cineva) din scaun (sau din tron) = a detrona. [Var.: aridică, rădică vb. I]. ridicare, ridicări (< ridica) 1. încetare, anulare, desfiinţare; ştergere. ♦ (Rar) Rezolvare, soluţionare, soluţie. 2. Plecare (în altă parte), mutare. 3. Fig. înălţare la un rang (mai) înalt; p. ext. rang, funcţie. 4. Ivire, apariţie. 5. Tulburare, răzvrătire, revoltă; răscoală. ;♦ Punere în mişcare (a unei mase de oameni) pentru o acţiune; mobilizare. [Var.: rădicăre s. f.]. ridicătură, ridicături (ridica + suf. -(ă)tură) s. f. 1. Scutire de bir; înlesnire. 2. Plecare, mutare. 3. înălţare în rang. ^ Rădicătura domniei = ridi-_ carea domniei. [Var.: rădicătură s. f.J. rif, rifi, s. m. rifuri, s. n. (< tc., magh.) (Reg.) Veche unitate de măsură pentru lungimi, valorând aproximativ 77 cm. rigă, rigi (< ngr.) s. m. Rege. 349 rigoros, rigoroase (< lat., germ.) s. n. Examen (de doctorat), rigorozânt, rigorozanţi (< rigoros) s. m. Candidat la examenul de doctorat. ris1, risuri (< g&m.) s. n. Top (de hârtie). ris2 (< fr., it.) s. n. (Bot.) Orez (Oryza sativa). risca, risc (< fr.) vb. I. Refl. A cuteza, a îndrăzni, a se încumeta, risipă, risipe (< risipi) s. f. Dărâmare, prăbuşire, năruire, surpare; stare de ruină. ♦ (Concr.; mai ales la pl.) Dărâmătură, ruină. risipitor, -oare, risipitori, -oare (risipi + suf. .-tor) adj., s. m. şi f. (Persoană) care produce ruină, distrugător, nimicitor, risipitură, risipituri (risipi + suf.'' -tură) s. f. Risipire; alungare, împrăştiere a unei cete înarmate, a unei oşti; p. ext. înfrângere, zdrobire. ♦ (Concr.; de obicei la pl.) Rămăşiţă a unei cete înarmate, a unei oşti înfrânte, ritor s. m. v. retor, ritorică s. f. Retorica, riza-pazâr (< tc.) s. n. sg. Preţ stabilit prin înţelegere între vânzător şi cumpărător; preţ liber, rizic, rizicuri (< it., germ.) s. n. Risc, pericol. ^ Loc. vb. A pune-în rizic = a pune în primejdie, a expune unui pericoi, a risca, rizil s. n. v. rezil. roâta1 (moşt. din lat.) s. f. Instrument de tortură şi de execuţie a osândirilor, folosit în - evul mediu. ; 3 50 ' roâtă?, roate (< pol., rus.) s. f. (Pop.) Companie de ostaşi, rob, roabă, robi, roabe (< sl.) s. m. şi f. (Ţările Române, în evul mediu) om aflat în dependenţă totală faţă de stăpânul feudal şi obligat să muncească pentru acesta, fără câ acesta să aibă dreptul de a-1 omorî; p. ext. slugă, slujitor, robi, robesc (< rob) vb. IV. 1. Tranz. (Rar) A* supune, a aservi. ♦ Intranz. (Pop.) A sluji pe cineva, a servi cuiva. 2. Tranz. A cuceri, a subjuga, a înrobi. ♦ A exploata, a asupri o persoană sau o colectivitate. 3. Tranz. (Pop.) A întemniţa, robie, robii (rob + suf. -ie) s. f. (Pop.) Captivitate, prizonierat, robire, robiri (< robi) ş. f. Ocupare (prin forţa armelor) a unui teritoriu. ♦ Luare de prizonieri (de război); prizonierat, captivitate, robie, robit, -ă, robiţi, -te (< robi) adj., s. m. şi f. (Persoană) care este sau a fost luată prizonier sau care se află în prizonierat, roc, rocuri (< germ.) s. n. (Reg.) Haină bărbătească până la genunchi, cu gulerul căptuşit; veston; jachetă; palton, rocoş, rocoşuri (< pol.) s. n. Răzvrătire, răscoală, rebeliune, rocoşân, rocoşăni (< pol.) s. m. Rebel, răzvrătit, răsculat (Pl. şi: rocoşeni). rocoşelnic, rocoşelnici (rocoşi + suf. -elnic) ş. m. Răzvrătit, răsculat, rebel. rocoşenie, rocoşenii (rocoşi + suf. -enie) s. f. Revoltă, rebeliune, rocoşi, rocoşesc (< pol.) vb. IV. Refl. A se răzvrăti, a se răscula. rocoşire, rocoşiri (< roco$i) s. f. Răscoală, răzvrătire, rocoşitură, rocoşituri (rocoşi + suf. -tură) s. f. Răscoală, revoltă, rod, roduri (< sl.) s. n. Urmaş, descendent, progenitură; p. ext. familie, neam, viţă, seminţie, rod-de-zăhăr s. n. v. rodozahar. ro dină, rodini (< ucr/) s. f. 1. (Mai ales la pl.) Zi de naştere; sărbătoare (cu ocazia zilei de naştere a cuiva). 2. (Rar) Creaţie, geneză. ♦ întemeiere, început. 3. (Rar) Neam, familie, spiţă. [Pl. şi: rodine]. roditoare, roditoare (rodi + suf. -tor) adj., s. f. (Femeie) care a născut; născătoare, rododăfin, rododafini (< ngr.) s. n. Leandru (Nerium oleander). rodozahar (< ngr.) s. n. Dulceaţă de trandafiri. [Var.: rod-de-zâhăr s. n.] roire (< roi) s. f. (în feudalism) Fenomen social care consta în desprinderea unui grup de membri ai unei obşti (având un conducător) şi plecarea lui în altă parte pentru a întemeia o nouă obşte. rojdânic, rojdanice (< sl.) s. m. Carte a literaturii populare de prevestire, care prezicea destinul oamenilor după zodia în care s-au născut; horoscop, zodiac, romăic, -ă, romaici, -ce (< fr.) adj. Care aparţine Greciei sau grecilor, privitor la Grecia sau la greci, originar din Grecia, román, romani (< lat., fr., it.) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. Persoană care făcea parte din populaţia de bază a statului roman sau era originară de acolo şi care se bucura de drepturi depline de cetăţenie; persoană care facea parte din populaţia de bază a Imperiului Roman; (la pl.) populaţia statului roman sau a Imperiului Roman; râmlean (1). 2. adj. Care aparţine Romei, Imperiului Roman sau romanilor, originar din Roma sau din Imperiul Roman; privitor la Roma, la Imperiul Roman sau la romani; râmlean (2). ♦ Ro-. mano-catolic. romanţ s. n. Roman, naraţiune, român, români (moşt. din lat.) s. m. (în forma rumân) (Ţ. Rom. şi Mold., în evul mediu) Denumire dată ţăranilor dependenţi de stăpânii feudali; iobag; (Mold.) vecin. [Var.: rumân s. m.]. români, românesc (< român) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. (Reg.) A (se) româniza. 2. Tranz. (Rar) A traduce în româneşte; a româniza. 3. (în forma rumâni; Ţara Românească, în evul mediu) A aduce pe cineva în stare de iobag. [Var.: rumâni vb. IV]. românie (român + suf. -ie) s. f. 1. Limba română. ^ Expr. Pe românie = în limba română, (în) româneşte. 2. (Ţ. Rom., în evul mediu; în forma rumânie) Condiţie a ţăranilor dependenţi 351 de stăpânul feudal al moşiei (domn, boieri, mănăstiri); condiţie de rumân; iobăgie, (Mold.) vecinătate. [Var.: rumânie s. f.]. românit, -ă, româniţi, -te (< români) adj. 1. Care a devenit român; românizat. 2. Care este tradus în'româneşte. [Var.: rumânit, -ă]. romboid, romboide (< fr., lat., it., germ., ngr.) s. n. Patrulater ale cărui diagonale perpendiculare se intersectează în mijlocul" uneia dintre ele. romeu, romei (< ngr.) s. m. Nume dat grecilor din Imperiul Roman de răsărit/ rosiăn, rosieni(< rus.) s. m. Rus. rosienesc, -eâscă, rosieneşti (ro-sian +suf. -esc) adj. Rusesc, rospiscă (< rus., ucr.) s. f. Chitanţă, dovadă, rost, rosturi (moşt. din lat.) s. n. 1. (Reg.) Gură. ♦ Cioc, plisc. 2. Facultatea de a vorbi, de a articula cuvintele; grai, glas; limbă, vorbire. roşior, roşiori (roşu + suf. -ior) s. m. (La pl.; şi în sintagma roşiori de ţară) Corp de elită al cavaleriei în vechea organizare a armatei române; (şi la sg.) ostaş din acest corp de cavalerie. [Pr.: -şi-or\. roşu, roşii s. m. (moşt. din lat) 1. (La pl.; şi în sintagma roşii de ţară) Corp de trupă de călăreţi sau de pedestraşi în vechea armata a Ţării Româneşti, compus din boieri de ţară având uniformă de cu-352 loare roşie; (la sg.) ostaş din acest corp. -0* Roşii străini = corp de cavaleri format din ostaşi străini. ♦ Descendent din boieri mici. 2. (La pl.) Corp de slujitori domneşti înfiinţat în sec. XVIII în Moldova, numit astfel datorită uniformelor roşii pe care le purta. 3. (La pl.) Dare plătită de roşii (1). rotmistru, rotmiştri (< pol.) s. m. Căpitan de cavalerie (în armata polonă); ofiţer. [Pl. şi: rotmis-tri\. rotunjitură, rotunjituri (< rotunji) s. f. Rotunjime. » rozol (< ngr., germ., cf. it.) s. n. (Reg.) Rachiu roşu, îndulcit cu zahăr sau cu miere, rubiâ, rubiele (< tc.) s. f. Veche monedă turcească de aur, care a circulat în trecut şi în Ţările Româneşti. [Pl. şi: rubele]. -rubinos, -oâsă, rubinoşi, -oase {rubin + suf, -os, cf. it.) adj. Rubiniu, rublă,^ ruble (< rus.) s. f. Nume dat în trecut unor monede străine de argint care au circulat şi în Ţările Române, rubrică, rubrici s. f. Cerneală roşie. ♦ Titlu de carte sau de capitol scris cu roşu, în cărţile sau manuscrisele vechi; p. ext. titlu. ♦ Capitol, paragraf. [Pl. şi: rubrice]. rucâ, rucale (< tc.) s. f. Jalbă, plângere (adresată sultanului), rucâviţă, rucaviţe (< sl.) s. f. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două bucăţi de stofa cusute cu. fir cu care se strâng mânecile stiharului, purtate de preot în timpul cât oficiază slujba religioasă. rudar, rudari (< bg.) s. m. 1. Lucrător (ţigan) care se ocupa cu extragerea aurului din nisipul râurilor. 2. Meşter ţigan care lucrează din lemn albii, linguri, fuse etc. rudă, rude (< bg.) s. f. 1. Popor, neam, seminţie; rudenie (1). ♦ Origine, obârşie; naţionalitate; rudenie (1). 2. Rând de oameni din aceeaşi generaţie; generaţie; rudenie (2). 3. Familie, neam, viţă; rudenie (3). 4. (Reg.) Gen, specie, fel, soi. rudăreâsă, rudăresc (rudar + suf. -easă) s. f. Soţia, rudarului, rudenie, rudenii (rudi + suf. -enie) s. f. 1. Rudă (1). ♦ Origine, obârşie, naţionalitate. 2. Rudă (2). 3. Rudă (3). rudi, rudesc (< rudă) vb. IV. * Refl. A se înrudi, rudire, rudirt (< rudi) s. f. înrudire. rufet, rufeturi (< tc.) 1. s. n. Corporaţie de meseriaşi sau de muncitori de aceeaşi profesie; breaslă, isnaf (1). 2. Subst. Membru al unei corporaţii meşteşugăreşti; rufetaş, isnaf (2). 3. s. n. Corp de ostaşi sau de slujitori înarmaţi, recrutat dintre rufetaşi şi din diferite categorii ale burgheziei; breaslă. rufetâş, rufetaşi (rufet + suf. -aş) s. m. Membru al unei corporaţii de meseriaşi; breslaş, rufet, isnaf. rugăre, rugări (< ruga) s. f. (Transilv., Maram., Mold. şi Ban.) Cerere (stăruitoare) adresată cuiva pentru a obţine ceva; rugămunite. ♦ Petiţie, cerere (scrisă), rugăciune, rugăciuni (moşt. din lat.) s. f. Rugăminte, rugăminte, rugăminţi (ruga + suf. -(ă)mânt) s. f. Implorare adresată divinităţii; rugă, rugăciune. [Pl. şi: rugăminte]. rugător, rugători (ruga + suf. -(ă)tor) s. m. Sol, trimis, rumân s/m. v. român, rumânesc, -eâscă adj. Românesc, rumâni vb. IV v. români, rumânie s. f. v. românie, rumânit, -ă adj. v. românit, rumeliot, -ă, rumelioţi, -te (< ngr.) adj. Care aparţine Rumeliei, privitor la Rumelia, originar din Rumelia. rune (< germ., fr.) s. f. pl. Caractere grafice ale celor mai vechi alfabete germanice şi turcice. runic, -ă, runici, -ce (< germ., fr.) adj. Cu caracter de rune. rup, rupi (< tc.) s. m. Veche măsură de lungime, echivalentă cu a opta parte dintr-un cot, aproximativ 8 cm. ♦ Măsură de lungime egală cu un sfert de metru. rupt, rupte (< rupe) s. n. Decizie, hotărâre în urma unei deliberări. 2. (Ţ. Rom. şi Mold., în evul mediu, în forma ruptă) înţelegere între contribuabili şi vistiernic, prin care, în locul tuturor dărilor existente, se stabilea o sumă globală fixă, plătibilă anual în una sau mai multe rate; p. ext. suma totală stabilită prin această înţelegere; ruptoare (2). [Var.: ruptă s. f.]. ruptâş, ruptaşi (rupt + suf. -aş) s. m. Persoană care plătea dările după sistemul numit ruptă, ruptă s. f. v. rupt. ruptoare (rupt + suf. -oare) s. f. 1. (Reg.; şi în sintagma ruptoa-rea preţului) Stabilirea preţului unei mărfi. 2. Rupt. ruscuţă, ruscuţe s. f. (Reg.) Veche monedă de argint austriacă, care valora în Moldova, 15 parale, iar în Transilvania şi Bucovina, 10 creiţari. rusumât, rusumaturi (< tc.) s. n. Contribuţie indirectă, impozit, I care constituia venitul domniei, ruşfet, ruşfeturi (< tc.) s. n. 1. Mită. 2. Obligaţie suplimentară în muncă sau în natură, pe care ţăranii trebuiau să o presteze în trecut proprietarilor de pământ. ♦ (Munt.) învoială agricolă care se încheia între ţăran şi moşier, prin care ţăranul lucra două pogoane pentru el şi unul pentru moşier, ruşfetar, ruşfetari (ruşfet + suf. -ar) s. m. 1. Persoană care ia ruşfet (1); mitarnic. 2. (Munt.) Ţăran care a încheiat cu moşierul învoiala agricolă numită ruşfet (2). ruşfetărie, ruşfetării (ruşfetar + suf. -ie) s. f. Mituire, ruşina, ruşinez (< ruşine) vb. I. Tranz. A face pe cineva de ruşine, de ocară, de batjocură; a umili, a înjosi. ♦ (Reg.) A necinsti, a dezonora, a silui o femeie. ruşinăre, ruşinări (< ruşina) s. f. 1. Batjocorire, umilire. 2. Viaţă imorală, desfrâu, dezmăţ, ruşinat, -ă, ruşinaţi, -te (< ruşina) adj., s. m. şi f. (Reg.) 1. adj. Făcut de ocară, batjocorit; umilit, înjosit. ♦ Care constituie o ruşine, o dezonoare, care dezonorează; ruşinos. 2. adj., s. m. şi £ (Cel) care este lipsit de ruşine, de bună-credinţă, obraznic, impertinent, neobrăzat; p. ext. imoral, Itri-cat, depravat; neruşinat. ruteâ, rutele (< tc.) s. f. (La jocul de cărţi) Moment ¡favorabil, ruteân, -ă, ruteni, -e (< germ.) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. Nume dat ucrainienilor din fosta Austro-Ungarie; (la pl.) populaţie formată din aceste persoane. 2. adj. Care aparjine rutenilor (1), privitor la ruteni, ruznaméa, ruznamele (< tc.) s. f. Birou al departamentului finanţelor. ♦ Poruncă, dispoziţie dată de acest birou. 354 s sabat, sabaturi (< Lat.) s. n. Adunare de vrăjitori sau vrăjitoare care, potrivit unor legende medievale, se ţinea sâmbăta, de la miezul nopţii (până la cântatul- cocoşilor), sabeism (<-fr.) s. n. Cult al focului şi al corpurilor cereşti practicat în vechime de unele popoare din Arabia meridională, sac, saci (moşt. din lat.) s. mî. îmbrăcăminte făcută din sac, care se purta în semn de doliu sau de pocăinţă ori de către cei săraci. saca, sacale (< tc.) s. f. 1. Butoi de lemn (sau alt recipient) montat pe un cadru de căruţă (de obicei cu două roţi), ,cu care în trecut se transporta apa (de băut). 2. Recipient folosit de vidanjori, sacagiţâ, sacagiţe (sacagiu + suf. -iţă) s. f. (Rar) Femeie care transporta (sau vindea) apă cu sacaua (1); nevastă de sacagiu, sacagiu, sacagii (saca + suf. -giu) s. m. Persoană care transporta (şi vindea) apă cu sacaua (1); (reg.) apar. ♦ Persoană care conducea sacalale (1) cu apă la alaiurile domneşti. Pompier care folosea saca- ua (1). "v* Sacabaş = mai-ma-rele peste sacagii (la alaiurile domneşti), sacât, -ă, sacaţi, -te (< tc.) adj. (Despre vite, rar despre oameni) Bolnav; lovit; rănit; infirm, sacatlâc, sacatlâcuri (< tc.) s. n. Infirmitate, invaliditate; p. ext. necaz, neajuns, sacerdot, sacerdoţi (< lat., it.) s, m. Rabin, sachelâr, sachelari (< sl., ngr.) s. m. Grad onorific acordat unui preot sau purtat de acesta; preot care are acest grad; persoană (de obicei cleric) care îndeplinea diverse funcţii administrative (la o mănăstire, la o curte boierească etc.). sacnasiu, sacnasie (< tc.) s. n. 1. Un fel de balcon închis cu geamlâc sau cu obloane, care era situat la ultimuf cat al caselor domneşti sau boiereşti şi care depăşea nivelul faţadei. 2. Cameră mică în care aşteptau cei ce veneau cu treburi la boier. sacra, sacrez (< fr.) vb. I. Tranz. A sfinţi; spec. a hirotonisi, a unge; p. ext. a consacra, a consfinţi; spec. a consacra valoarea, meritele (cuiva), sacrâriu, sacrarii (< lat.) s. n. 355 1. Loc în templu unde se păstrau obiectele de cult. 2. Sacristie. 3. Loc de rugăciune la cei vechi, consacrat de obicei divinităţilor casei. sacrilej s. n. Sacrilegiu, sad, saduri (< sl.) s. n. 1. Plantă. 2. (Reg.) Răsad; butaş. 3. (Reg.) Livadă; grădină. ♦ Vie tânără (sădită de curând), sadacât, sadacaturi (< tc.) s. n. Devotament, fidelitate; loialitate, sinceritate. [PI. şi: sada-cate]. sadea.(< tc.) adj. invar. i. Care este fară ornamente, fară adaosuri; simplu. ♦ (Adverbial) Fără nici un protocol, în mod familiar, simplu, de-a dreptul, direct. 2. (Pop.) Care este neamestecat cu nimic altceva, de un singur fel. ♦ (Despre ţesătură, lână, păr etc.) Care are o singură culoare; care este uniform colorat; care este fară desen. ♦ (Adverbial) Cu totul, pe de-a-ntregul; complet, sadrazân, sadrazani (< tc.) s. m. Mare-vizir. saducheism (< fr, cf. saducheu) s. n. Doctrină a unei secte religioase mozaice, opusă fariseismului şi favorabila elenismului, care reprezeiita interesele marilor proprietari de pământ şi ale marelui cler şi care nega existenţa sufletului şi a vieţii viitoare. saducheu, saduchei (< sl.) s. m. Adept al saducheismului; mem- 356 bru al sectei care susţinea saduchei smul. saegiu s. m. v. saigiu. saftián (< tc.) s. n. 1. Piele fină de capră tăbăcită vegetal (având desene în relief sau în culori); imitaţie obţinută din piele de oaie sau viţel, folosită la confecţionarea unor articole fine de marochinerie şi de galanterie; cordovan, marochin. 2. Pielea feţei; p. ext. faţă, obraz. [Pr.: -ti-an]. saghion (< ngr.) subst. îmbrăcăminte somptuoasă purtată de nobilii bizantini, sagitâr, sagitari (< lat.) s. m. (Rar) Arcaş în armata romană, sagudâţi s. m. pl. Populaţie care a locuit în vechime în Macedonia. ságum, sagumuri (< lat., fr.) s. n. Manta scurtă, prinsă pe umăr, pe care o purtau romanii şi galii. sahaidacâr s. m. v. săhăidăcar. sahán, sahane (< tc.) s. n. (Reg.) Vas metalic de diverse forme şi dimensiuni, în care se găteşte, se încălzeşte ori se serveşte mâncarea, saiâ, saiele (< tc.) s. f. (Reg.) 1. Ţesătură (subţire) de lână sau de bumbac. 2. Obiect de îmbrăcăminte confecţionat din saia. [Pr.: sa-ia]. saidecâr, saidecari (< tc.) s. m. Meşter argintar care broda cu fir odoarele bisericeşti. [Var.: seidicăr s. m.]. saigi, saigesc (< saigiu) vb. IV. Intranz. (Reg.) A îndeplini funcţia de saigiu (1); a strânge (cu sila) beilicul sau oieritul. [Pr.: sa-i-]. saigiu, saigii (< tc.) s. m. 1. Slujbaş însărcinat de Poarta Otomană cu strângerea beilicului şi a oieritului din Ţările Române; slujbaş al stăpânirii, care număra oile în vederea perceperii beilicului. 2. Spec. (In forma saegiu) Furnizor de vite din Ţările Române pentru măcelăria împărătească din Constantinopol. 3. Persoană care îndeplinea diverse funcţii la grajdurile domneşti. [Pr.: sa-i-. - Var.: saegiu s. m.]. sain, sainuri (cf. lat.) s. m. Came de porc. saip, săipi (< tc.) s. m. Prieten intim, favorabil al sultanului, saivan,saivane (< tc.) s. n. Cort deschis, mobil, asemănător cu un baldachin, destinat împăratului, dormitorului sau înalţilor demnitari (turci sau români). [Pr.: sa-i-. - PI. şi saivanuri — Var.: săivăn s. n.]. salâdă, salade (< fr.) s. f. (Sec. XV-XVII) Cască adâncă, de metal, cu vizieră scurtă, care facea parte dina armura cavalerilor, salahor, salahori (< tc.) s. m. 1. Demnitar al Imperiului Otoman care avea grijă de grajdurile împărăteşti şi care, uneori, era însărcinat cu instalarea noului domn în Ţările Române. 2. Boier sau slujbaş din Ţările Române aflat sub ordinele rahtivanului, care avea grijă de grajdurile curţii domneşti şi însoţea alaiurile cu un fel de baston în mână. 3. Ţăran scutit de dări, pus de domnie la dispoziţia Porţii Otomane pentru repararea cetăţilor turceşti, întreţinerea drumurilor şi pentru alte munci grele. [Var.: salaâr s. m.]. salahorie, salahorii (salahor + suf. -ie) s. f. Muncă prestată de salahor (3); stare de salahor, salaor s. m. v.. salahor, sâlce s. f. v. salţă. salep, salepuri (< tc.) s. n. Feculă alimentară extrasă din tuberculul numit salep, care se întrebuinţa ca aliment întăritor (în diferite boli); p. ext. băutură preparată din această feculă, (miere) şi apă. [Var.: salip s. n.]. salepgiu, salepgii (< tc.) s. m. Persoană care (prepara şi) vindea salep, salieni (< fr.) s. m. pl. Nume dat la romani preoţilor zeului Marte. [Pr.: -li-eni]. salip s. n. v. salep, salt (< tc.) adv. 1. (Reg.) Singur, neînsoţit (de trupe, de escortă). 2. Cel puţin, doar, numai. saltanât, saltanaturi (< tc.) s. n. Alai (domnesc), suită, cortegiu. ♦ Pompă, strălucire, saltarello (< it.) subst. Vechi 357 dans italian şi spaniol care are o mişcare rapidă, cu sărituri; melodie- după care se execută acest dans. sâlţă, salţe (< ngr., it.) s. f. Sos (picant); spec. zeamă acrişoară făcută din usturoi pisat amestecat cu lămâie, oţet sau vin, sare, piper, dafin, cimbru etc., cu care se ungeau anumite fripturi. [Var.: sălce s. f.]. salut, saluturi (< lat.) s. n. Salvare; p. ext. fericire; bunăstare, prosperitate, salutâţie, salutaţii (< lat., fr.) s. f. Salutare, samaniu, -ie, şamanii (< tc.) adj. Care are culoare galbenă deschisă, ca paiul, samarinéan, -ă, samarineni, -e (< sl.) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. Persoană care locuia, în antichitate* în provincia palestiniană Samaría şi care provenea din amestecul evreilor antici cu colonişti aduşi de cuceritorii asirieni; samarineni (1). 2. adj. Care aparţine Sa-mariei sau samarinenilor (1), privitor la Samaría sau la samarineni; samaritean (2). samaritéan, -ă, samariteni, -e (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. Persoană care locuia, în antichitate în provincia palestiniană Samaria şi care provenea din amestecul evreilor antici cu colonişti aduşi de cuceritorii asirieni; samarinéan (1). 2. adj. Care aparţinea Samariei sau 358 samaritenilor (1), privitor la Samaria sau la samariteni, samarinean (2). samă s. f. v. seamă, sâmeş, -ă, sameşi, -e (samă + suf. -eş) s. m., adj. (Ţ. Rom. şi Mold, în evul mediu) 1. s. m. Dregător însărcinat cu strângerea birului de la contribuabili; funcţionar administrativ care încasa diverse plăţi, care supraveghea bunul mers al unor instituţii etc.; administrator (de moşie). 2. adj. (Reg.; despre oameni) Chibzuit, socotit, calculat (la bani, în administrarea unor bunuri), samnit, -ă, samniţi, -te (< lat., fr.) s. m. şi f. (La pl.) Populaţie italică din centrul Peninsulei Italice, supusă de romani la începutul sec. 3 î.H., după ce a opus o puternică rezistenţă; (şi la sg.) persoană care aparţinea acestei populaţii, samoderjâvie, samoderjavii (< rus.) s. f. Autocraţie, absolutism. samoderjeţ, samoderjeţi (< rus.) s. m., adj. (Suveran) absolut, autocrat, şamoglâsnic, samoglasnice (< sl.) s. n. Cântec bisericesc în versuri care serveşte la crearea unor tropare izolate, samsar, samsari (< tc., bg.) s. n. Persoană care înlesneşte o afacere; mijlocitor, misit (2), intermediar, samsarlâc,^ samsarlâcuri (< tc.) s. m. 1. Ocupaţia, activitatea samsarului; tranzacţie încheiată de samsar; misitie (1). 2. Plată pentru serviciile samsarului, beneficiu obţinut de samsar; misitie (2). samsaroâică, samsaroaice (samsar + suf. -oaică) s. f. Femeie care mijlocea plasarea slugilor la stăpâni, samson, samsoni (< tc.), s. m. Dulău, zăvod. , samtartău, samtartăi (< magh.) s. m. (Transilv.) Contabil, samurai, samurai (< fr.) s. m. Persoană care făcea parte dintr-o castă feudal-miliţară din Japonia, desfiinţată după revoluţia din 1867-1868. sanct, -ă, sancţi, -te s. m. şi f., adj. Sfânt, sanctificâţie, sanctificată (< fr.) s. f. Sanctificare, sanculot, sanculoţi (< fr.) s. m. Revoluţionar din cadrul mişcării populare în timpul /Revoluţiei burgheze din 1789— 1794 din Franţa. [Pr.: -cu-]. sandal1, sandale (< tc.) s. n. (Reg.) Luntre lungă pentru transportat mărfuri (la turci). [PI. şi: sandaluri]. sandal2, sandaluri (< tc.) s. n. Numele unei ţesături de mătase. sandâc, sandâcuri (< tc.) s. n. (Reg.) Cufăr; ladă. sanfedist, sanfedişti (< it.) s. m. Membru al asociaţiei politic-religioase Santa Fede, fondată în Italia meridională pentru a lupta împotriva stăpânirii şi a guvernului impuse de francezi după Revoluţia din 1789. sangeâc, (1, 2, 3, 4) sangeacuri, s. n., (5) sangeaci, s. m. (< tc.) 1. s. n. (Şi în sitagma sangeac-şerif) Steag de mătase verde, despre care se credea că a aparţinut lui Mahomed şi care era folosit în războaiele turcilor, când paiticipa la luptă sultanul sau marele vizir; p. ge-ner steag turcesc. 2. s. n. Steag cu semilună în vârful lăncii, pe care Poarta Otomană îl trimitea în Ţările Române cu prilejul alegerii unui nou domn, ca semn de învestire. 3. s. n. Margine a aşternutului pe care stătea vizirul, şi care avea un loc anumit pentru a fi sărutat de supuşii săi. 4. s. n. Subdiviziune teritorial-administrativă a unui paşalâc sau a unei vilaiet, în Imperiul Otoman; sangeacat. 5. s. m. (Şi în sintagma sangeac-beî) Guvernator al unui san-geac (4). [Vâr.: sângeăc s. n.]. sangeacat, sangeacaturi (san-geac suf. -at) s. n. San-geac (4). [PI. şi: sangeacate]. sangeactâr, sangeactari (< tc.) s. ni. PortdrapeL(la turci), sangeagâş, sangeagaşi (sangeac + suf. -aş) s. m. Portdrapel (1) (la turci), sangulie, sangulii s. f. (Pop.) Ţesătură foarte subţire (de mătase); năframă (vărgată) făcută din această ţesătură. 359 sanhedrin, sanhedrinuri (< fr.) s. n. Tribunal suprem, religios şi civil, la vechii iudei, alcătuit din membrii ai nobilimii sacerdotale; sinedriu. sanscritică (< fr., germ.) adj. (în sintagma) Limba sanscritică = limba sanscrită, sapă, sape (cf. sb.) s. f. (Pop.) Crupă (la cal), sapient, -ă, sapienţi, -te (< lat.) adj., s. m. şi f. (Om) înţelept; (om) doct, învăţat, savant. [Pr.: -pi-ent]. sâpienţă, sapienţe (< lat.) s. f. înţelepciune; ştiinţă, învăţătură. [Pr-pi-en-]. sarabandă, sarabande (< fr.) s. f- Vechi dans popular spani- ol de origine orientală, cu caracter solemn, mişcare lentă şi ritm în trei timpi, devenit în sec. XVII dans de curte în Franţa şi din sec. XVIII introdus în balete şi suite instrumentale; melodie după care se execută acest dans. sarâci, saraci (< tc.) s. m. Rân-daş, grăjdar domnesc. ^ Saraci-başa = mai-marele peste rândaşii de Ia serai sau peste cei de la curtea domnilor Ţărilor Române, saragea, saragele (< tc.) s. f. Călăreţ din vechea cavalerie turcească; călăreţ din corpurile de cavalerie cu caracter neregulat, în Ţările Române; (la pi.) vechi corp de cavalerie (cu caracter neregulat) din Imperiul Otoman şi din Ţările Române. 360 sarâi s. n. v. serai, sarâi-başâ (< tc.) s. m. Intendent al seraiului, sarasir s. n. v. serasir, sarazin, -ă, sarazini, -e (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. (în antichitate) Persoană care fa-cea parte din populaţia Arabiei apusene şi sudice, sărăcin. 2. s. m. şi f. P. gener. (în evul mediu) Arab (din vestul Europei); p. ext. musulman (din vestul Europei). 3. adj. Care aparţine sarazinilor (1), privi-ton la sarazini, caracteristic sarazinilor, sarcină, sarcini (moşt. din lat.) s. f. Veche măsură de greutate sau de volum folosită pentru lemne de foc, echivalând probabil cu cantitatea care poate fi dusă cu spinarea. sarcofag1, sarcofage (< fr., lat.) s. n. Sicriu monumental din antichitate, executat din materiale durabile (piatră, marmură, bronz etc.), adesea bogat ornamentat. [Var.: sarcofâgiu s. n.]. sarcofag2 -ă, sarcofagi, -ge (< ngr.) adj. (Despre animale) Carnivor, sarcofâgiu s. n. v, sarcofag, saric, saricuri (< tc.) s. n. Văl făcut dintr-o ţesătură fină (adesea împodobit cu pietre preţioase) care se înfăşură în jurul fesului, alcătuind împreună turbanul turcesc; p. gener. turban. [PI. şi: sari ce]. sârjă, şarje (< rus., cf. ucr.) s. f. (De obicei la pi.) Cercel (folosit ca podoabă la urechi). [PI. şi: sarji]. sarmât, -ă, sarmaţi, -te (< fr.) s. m., adj. 1. s. m. (La pl.) Veche populaţie indo-euro-peană nomadă, înrudită cu sciţii, care a populat teritoriile din jurul Mării Negre şi a fost asimilată de slavii vechi, de geto-daci etc.; (la sg.) persoană care facea parte din această populaţie. 2. adj. Care aparţine sarmaţilor (1), privitor la sarmaţi. ^ Limba sarmată (şi substantivat, f.) = limba vorbită de sarmaţi (1). sasanid, -ă, sasanizi, -de (< fr.) adj. Care aparţine dinastiei persane a Sasanizilor sau epocii ei, privitor la această dinastie sau la epoca ei, care este specific acestei dinastii sau epocii ei. sastiseâlă, sastiseli (sastisi + suf. -eală) s. f. Plictiseală, sastisi, sastisesc (< ngr.) vb. IV. Tranz. şi refl. 1. A (se) tulbura, a (se) zăpăci, a (se) dezorienta. 2. (Fam.) A (se) plictisi; a (se) sătura, sastisire, sas tis iri (< sastisi) s. f. Faptul de a (se) sastisi. sastisit, -ă, sastisiţi, -te (< sastisi) adj. 1. Tulburat, zăpăcit, dezorientat, descumpănit; stânjenit; emoţionat. 2. (Fam.) Plictisit. sat, sate (moşţ. din lat., cf. alb.) s. n. Cort; locuinţă (rudimen- tară); p. ext. aşezare umană compusă din corturi, satanesc, -eâscă, sataneşti (,satană + suf. -esc) adj. (Pop.) Satanic. satanicesc, -eâscă, sataniceşti (satană + suf. -icesc, cf. ngr.) adj. Satanic, satâr, satâre (< tc.) s. n. Secure folosită în trecut ca armă de luptă sau ca unealtă a călăului, satârâş, satâr aşi (satâr + suf -aş) s. m. Soldat lefegiu din vechea gardă domnească în Ţările Române, înarmat cu satâr; şatâr, satârgiu. satârgiu, satârgii (< tc.) s. m. Soldat lefegiu din vechea gardă domnească, în Ţările Române, înarmat cu satâr; şatâr, satâraş. "v* Satârgi-başa = comandant al satârgiilor; şatârbaş. satintur, satinturi (< fr.) s. n. Varietate de satin, satir, satiri (< ngr., lat., fr., germ.) s. m. Nume dat unor divinităţi minore, mistice, din mitologia greacă, reprezentate prin fiinţe cu corp omenesc acoperit cu păr, cu urechi ascuţite, cu coarne, coadă şi picioare de ţap (sau de cal), care personificau instinctele brutale. [Acc. şi: sâtir]. satiră, satirez (< satiră) vb. I. Tranz. A satiriza; a batjocori; a ironiza, satisfacere, satisfaceri (< satisface) s. f. Satisfacţie, satrap, satrapi (< ngr., fr., lat.) s. m. Guvernator al unei sa- 361 trapii, cu puteri aproape nelimitate; p. gener:N guvernator, suveran, conducător cu puteri absolute, despotic, satrapie, satrapii (< ngr., lat., fr.) s. f. Provincie în vechiul imperiu persan, în monarhiile elenistice etc., guvernată de.un satrap. saturnále s. f. pl. (< fr.) Sărbătoare populară la romani, care se celebra în fiecare an, în mai multe zile de la mijlocul lunii decembrie, la terminarea muncilor agricole, în onoarea zeului Saturn. ♦ Dans cu caracter obscen, executat în timpul petrecerilor care aveau loc cu ocazia acestei sărbători. [Var.: saturnălii s. f. pl.]. saturnálii s. f. pl. v. saturnale. saxaná, saxanale (< tc.) s, f. (Pop.) Sarcină, povară (mare) (pe care o poartă animalele sau oamenii în spinare); p. ext. animal de povară, săbiâ, săbiez (< sabie) vb. I. Tranz. (Pop.) A tăia cu sabia; p. ext. a face să simtă dureri ca şi cum ar fi fost lovit eu sabia. [Pr.: -bi-a]. sabiér, săbi'eri (sabie + suf. -ar) s. m. 1. Persoană care făcea (şi vindea) săbii. 2. Luptător cu sabia. [Pr.: -bi-er]. săblâznă, sablăzne (< sl.) s. f. 1. Pericol, primejdie (de moarte); supărare, necaz. 2. Prilej de a greşi, de a cădea în păcat; ceea ce constituie un izvor de greşeli, de păcate; cursă, ispită, tentaţie. săculieţ, săculteţe (sac + suf. -ulteţ) s. n. Săculeţ, săgetâr, săgetari (săgeată + suf. -ar) s. m. 1. Persoană care fa-cea săgeţi (şi arcuri). 2. (Reg.) Săgetător, arcaş, săgetâş, săgetaşi (săgeată + suf. -aş) s. m. Săgetător, arcaş, săgeţel {săgeată + suf. -el) s. m. (sg.) (Bot.) 1. Rogoz (Carex arenaria). 2. Gladiolă (Gladi-olus gandavensis). săhăidâc, săfiăidace s. n. Tolbă (de purtat săgeţile). ♦ P. ext. Săgeată. [Var.: săidăc s. n.]. săhăidăcâr, săhăidăcari (săhăi-dac + suf. -ar) s. m. (Reg.) Persoană care făcea sau vindea săhăidace sau, p. ext., arcuri, săgeţi, . sjiliţe, obiecte de harnaşament etc. [Var.: săi-dacăr, sahaidacăr s. m.]. săhăstrie s. f. Sihăstrie, săidăc s. n. v. săhăidâc. săidacâr s. m. v. săhăidăcâr. săidăcărie1, săidăcării (săidăcar + sufi -ie) s. f. (Reg.) 1. Meseria săhâidăcarului. 2. Atelierul săhăidăcarului; loc unde se păstrau, se expuneau şi se vindeau obiecte de şelărie. săidăcărie2, săidăcării (săidăc + suf. -ărie) s. f. (Reg.; cu sens colectiv) Obiecte de harnaşament, de şelărie. săivân s. n. v. saivan, sălaş, sălaşe (< magh.) s. n. 1. (Reg.) Construcţie (rudimentară făcută pe locurile de păşuiiat, în ţarină, la munte 362 etc.) care serveşte ca locuinţă sau ca adăpost sezonier pentru oameni sau animale. 2. Cort; p. gxt. campament sau aşezare (temporară) în corturi; tabără. 3. (Reg.) Mică aşezare umană de proporţiile unui cătun sau ale unui sat. sălăşlui, sălăşluiesc (< magh.) Tranz. (Reg.) A găzdui, sălişte s. f. v. silişte, săltând, -ă, săltânzi, -de (< sălta) adj. 1. (Despre fiinţe) Care se mişcă sprinten, vioi; săltăreţ. 2. Care se mişcă de jos în sus (şi de sus în jos) repetat, ritmic; săltăreţ, sămânţă, seminţe (< lat.) s. f. 1. (Pop.) Germen patogen. 2. (Reg.; la sg. adesea cu sens colectiv) Copil; urmaş; progenitură, descendent; neam, rudă; familie; colectivitate umană distinctă. sămeşie (sameş + suf. -ie) s. f. 1. Funcţia de sameş (1). 2. Instituţie în care sameşul (1) îşi desfăşura activitatea; local în care se afla această instituţie. sămeşoăie, sămeşoăie (sameş + suf. -oaie) s. f. Soţia same-şului (1). [Pr.: -şoa-ie]. sănătoşi, sănăţoşesc (< sănătos) vb. IV. Tranz. şi refl. (Reg.) A se însănătoşi, a (se) vindeca, săneâţă s. f. v. sâneaţă. săpunăreăsă, săpunărese (săpu-nar + suf. -easă) s. f. Femeie care se ocupa cu prepararea sau cu vânzarea săpunului. săpunărie, săpunării (săpun + suf. -ărie) s. f. 1. Fabrică sau atelier în care se facea săpun. 2. Prăvălie în care se vindea săpun. 3. Sortimente de săpun, săpunărit (săpun + suf. -ărit) s. n. Dare care se percepea în Ţările Române de la cei care fabricau (sau vindeau) săpun, sărac, -ă, săraci, -ce (< sl.) adj., s. m. şi f. 1. (Reg.) (Copil) orfan. 2. (Om) văduv, sărăr, sărari (sare + suf. -ar) s. m. Vânzător de sare. sărăcin, -ă, sărăcini, -e (< sl.) s. m. şi f. Sarazin (1). sărăcustă, sarăcuste (< sl.) s. f. 1. Interval de patruzeci de zile. 2. (Reg.) Sărindar; (Transilv. şi Bucov.) slujbă de pomenire a morţilor făcută în sâmbetele din postul Paştilor. ♦ Plată (în bani sau în natură) care revine preotului pentru o sărăcustă (2); sărindar. sărărit (sare + suf. -ărit) s. n. Impozit care se percepea pe extragerea sării (pentru nevoile individuale), sărbâ vb. I A serba, sărbătoare, sărbători (sărba + suf. -ătoare) s. f. Sărbătorire, sărimân, -ă adj., s. m. şi f. v. sărman, săritoare, săritori (sări + suf. -tor) s. f. (Pop.) Cascadă, sărman, -ă, sărmani, -e (vf sl., sb., cu schimbare de sufix) adj. (Despre aşezări sau colectivităţi omeneşti, despre ţinuturi, teri- 363 tarii etc.) Sărac. [Var.: sărimân, -ă, sirimăn, -ă, sărman, -ă, adj., s. m. şi f.]. săruta, sărut (moşt. din lat.) vb. L Tranz. 1. A saluta. ♦ A primi, a întâmpina, a aprecia, a se ralia, a marca etc.. (cu bucurie, cu simpatie, cu entuziasm, cu satisfacţie); a saluta. 2. (în expr.) Sărut dreapta, formulă de salut adresată preoţilor, domnitorilor, boierilor, mai rar linei femei, sărutare, sărutări (< săruta) Cuvânt, formulă de salut, sărutătură, sărutături (săruta + suf. -atură) s. f. 1. Salut. 2. Sărutare (insistenţă, de lungă durată). săsbâie .(sas + suf. -oaie) s. f. (Reg.)- Săsoaică. [Pr.: -soa-ie]. sătâş, sătaşi (sat + suf, -aş) s. m. Consătean, săvâi (să + va ,,vrea,f) adv., conj. 1, adv. (De obicei urmat de un numeral) Măcar, barem. 2. adv. (Pop.) Chiar (şi...); întocmai. 3. conj. Deşi, cu toate că; chiar dacă. 4. conj. (Adesea în corelaţie cu sine însuşi) Fie, ori, sau. săvârşenie, săvârşenii (săvârşi + suf. -enie, cf. sl.) s. f. 1. Sfârşit. 2. Moarte, săvârşi, săvârşesc (< sl.) vb. IV. 1. Tranz. (Reg.) A termina cu bine, a duce ceva la bun sfârşit, a isprăvi, a sfârşi, a încheia. 2. Refl. (Pop.) A muri. ♦ Tranz. A omorî, a ucide. 3. Tranz. (Pop.) A oficia, a celebra un ritual, a ceremonia, un eveniment. săvârşire, săvârşiri (< săvârşi) s. f. 1. Terminare, isprăvire, sfârşire, încheiere a unei activităţi, a unei lucrări etc. în curs de executare; p. ext. capăt, sfârşit. 2. (Pop.) Moarte; dispariţie. 3. Destinaţie, scop. 4. (Pop.) Oficiere, celebrare a unor ritualuri, ceremonii etc. săzdânie, săzdanii (< sl.) s. f. (în limbajul bisericesc) Creaţie; p. ext. (concr.) creatură, făptură. sâmbrâş, sâmbraşi (sâmbră + suf. -aş) s. m. (Reg.) Asociat; tovarăş (în vederea aratului sau a alcătuirii unei stâne de vară), sâmbră, sâmbre (cf. alb, sb., ngr.) s. f. (Reg.) 1. Asociaţie; tovărăşie. 2. Spec. (Şi în sintagma sâmbră în plug) întovărăşire în vederea aratului sau a alcătuirii unei stâne de vară. 3. Timp cât durează o sâmbră (2). sân, sânuri (moşt. din lat.) s. n. (Adesea determinat prin „de mare”) Golf. [Var.: sin s. n.]. sâneăţă, sâneţe (< sl.) s. f. (Mai ales în Mold.) 1. Puşcă primitivă cu pulbere; flintă. 2. Lovitură dată cu o sâneaţă (1): [Var.: săneăţă s. f., sâneţ s. n.]. sâneţ s. n. v. sâneaţă. sâneţâr, sâneţari (sâneaţă + suf. -ar) s. m. (Mai ales prin Mold.) Ostaş înarmat cu sâneaţă (1); săneţaş. sâneţăş, sâneţaşi (sâneaţă + suf. -aş) s. m. (Mai ales prin Mold.) Ostaş înarmat cu sâneaţă (1); sâneţar. sânge, săngiuri (moşt. din lat.) s. n. (La pl.) Omoruri, crime (sângeroase); măceluri, sângeăc s_. n. v. sangeâc. sângeâp, sângepi (< tc.) s. m. Nume dat mai multor animale mamifere: a) jder (Martes martes)', b) veveriţă (Sciurus vul-garis); c) dihor (.Putorius pu-torius); viezure (Meles meles); p. restr. balna (prelucrată) a acestor animale, sângerâtic, -ă, săngeratici, -ce (sângera + suf. -atic) adj. Sângeros, crud. ♦ (Despre evenimente, întâmplări) Insoţit-de vărsări de sânge; plin de cruzime, sângeros, sângerit (sânge + suf. -ărit) s. n. (în cutuma funciară din Moldova) Drept de proprietate asupra unui teren dobândit de o persoană ca urmare a îngropării unui mort descoperit pe acel teren şi neîngropat la termen de fostul proprietar.' sângios, -oâsă, sângioşi, -oase (sânge + suf. -os) adj. 1. Plin de sânge; sângerat. 2. Care se înfuria repede; sangvin, sânt, -ă, sânţi, -te (moşt. din lat.) adj., s. m. şi f. 1. adj, s. m. şi f. (Pop.) Sfânt. 2. adj. Nevinovat; pur. sânţi, sân ţese (< sânt) vb. IV Tranz. A hirotonisi. sârbâc, -ă, sârbaci, -ce (sârb + suf. -ac) s. m. şi f. Sârb. sârbesc, -eâscă, sârbeşti (sârb.+ suf. -esc) adj. Slavon, sârbeşte (sârb + suf. -eşte) adv. Slavoneşte. sârbie (sârb + suf. -ie) s. f. Limba slavonă; p. ext. text scris în limba slavonă, sârgui, sârguiesc (sârg + suf. -ui) vb. IV. 1. Intranz. şi refl. A se grăbi; a se zori. 2. Refl. şi intranz. (Pop.) A se sili, a-şl da silinţa, sârguiâlă, sârguieli (sârgui + suf. -ealâ) 1. Grabă, zor. 2. Silinţă, sârmăci, sârmaci (cf. tc.) s. m. Trâmbiţaş. sârmân, -ă adj., s. m. şi f. v. sârman. sârmar, sârmari (sârmă + suf. -ar) s. m. Muncitor specializat în fabricarea sârmei sau în confecţionarea obiectelor de sârmă. sârmă, sărme (< ngr., tc.) s. f. Fir de aur sau de argint. ♦ Filigran, sârmeă (< tc.) s. f. (Chim.) Antimoniu. ♦ Preparat cosmetic din antimoniu şi gogoşi de ristic cu care se vopseau pleoapele şi sprâncenele, scabros, -oâsă, scabroşi, -oase (< lat., fr.) adj.. Anevoios, dificil, greu; delicat, scadron s. n. Escadron. scai, scaii (< lat., fr.) s. m. (Zool.) Rechin. 365 scală, scale s. f. Punct vamal; pr ext. port care serveşte şi ca punct vamal; p. restr. debarcader (la o mare/la un ocean), scald, scalzi (< fr.) s. m. Nume dat vechilor poeţi nordici (islandezi şi "scandinavi), scandal, scandaluri (< sl., ngr., fr.) s. n. 1. Prilej de a păcătui, ocazie de a. greşi. 2. Păcat, greşeală. 3. (Reg.) Ruşine, jenă, sfială provocate de o faptă (ruşinoasă, proprie sau a altcuiva). 4. Neînţelegere, dezacprd; vrajbă, duşmănie, supărare (pe... sau între...) 5. (Reg.) Greutate, dificultate, împotrivire, neajuns, neplăcere pe care le întâmpină cineva într-o acţiune. [Pl. şi: scandale]. scandalos, -oasa, scandaloşi, -oase (< fr.) adj. Privitor la scandal, ceartă, care se ocupă de scandaluri sau de zvonuri, bârfeli etc. scaramucă, scaramuce (< it.) s. f. Transilv. Luptă (preliminară) de mică amploare şi de scurtă durată angajată între detaşamentele a două armate, scară, scări (moşt. din lat.) s. f. Text în care se află înscrise, într-o anumită ordine, elemente informative, situaţii etc. privitoare la ceva sau la cineva; spec. sumar, tablă de materii; indice sau glosar al unei lucrări, scarlât (< it., lat.) subst. Numele unei stofe de culoare stacojie. 366 scarp, scarpi (< it.) s. f. (Mold. şi Bucov.; mai ales la pl.) Pantof de damă uşor, de obicei împodobit cu broderii, care se purta în trecut, condur; papuc (femeiesc), scatûlcâ, scatulce (< rus., ucr.) s. f. (Reg.) Lădiţă, cutie, cufaraş - (compartimentat) în care se pun sticle, mâncare, diverse obiecte mărunte, mai ales pentru călătorie, sau în'care se păstrează lucruri de preţ. scaun, scaune (moşt. din lat.) s. n. 1. (Reg.) Bancă (fără spătar); laviţă. 2. Tron (pentru monarhi, înalţii prelaţi etc. şi, în credinţele religioase, pentru divinitate). ♦ P. ext. Simbol al puterii sau al autorităţii (supreme) reprezentat de tron; autoritate sau funcţie (supremă) a monarhului, a unui înalt demnitar (ecleziastic), a divinităţii etc. ♦ Loc şi funcţie deţinute de cineva într-un consiliu, într-o adunare constituită, într-o instituţie etc. în virtutea unui drept, ca urmare a unor alegeri, prin numire, angajare, concurs etc. 3. (în credinţele religioase; la pl.) Numele unor cete îngereşti (care ocupă un anumit loc în ierarhia îngerilor). 4. Reşedinţă (a unui monarh, a unui cleric înalt etc ); capitală. ♦ Loc unde se concentra, unde se producea, unde se manifesta, de unde radia etc. o activitate, un fenomen; explicaţie a unui fenomen. 5. (Reg.; de obicei urmat de determinări care arată felul) Consiliu, sfat, divan, instituţie cu atribuţii (predominant) juridice; local, sediu al acestor instituţii. 6. Nume dat autorităţilor unor diviziuni teritoriale administrative; sediul acestor autorităţi; p. ext. nume dat unor diviziuni teritorial-administrative conduse de aceste autorităţi. ♦ Spec. (Tran-silv., în evul mediu) Diviziune şi organizare teritorial-admi-nistrativă a saşilor şi a secuilor. 7. Abator; măcelărie, pescărie; tarabă, tejghea a unui măcelar sau unui pescar, scădea, scad (moşt. din lat.) vb. II. 1. Intranz. (Reg.; despre fiinţe sau părţi ale lor) A se usca, a se strânge, a se închirci; a slăbi. 2. Tranz. A uşura, a înlesni pe cineva la efectuarea unei obligaţii materiale, la plata unei datorii (prin diminuarea valorii lor). 3. Intranz. A fi lipsit sau a lipsi pe cineva de o anumită favoare, autoritate, funcţie, de un anumit bun (pe care le avea până atunci), scădere, scăderi (< scădea) s. f. 1. Reflux. 2. Reducere, pierdere, diminuare a valorii, a utilităţii, a prestigiului; spec. declin, regres, decădere, decadenţă. ♦ Circumstanţă defavorabilă. ♦ (Reg.) Umilire, înjosire, degradare; ruşine. ♦ Pagubă; pierdere de vieţi omeneşti. 3. Pieire; dispariţie.^ scălâmbâ vb. I. A scălâmbăia. scălămbătură, scălâmbături (scălâmba + suf. -ătură) s. f. Scălâmbăiere, scălâmbăitură. scăpăciune, scăpăciuni (scăpa + suf. -ăciune) s. f. (Reg.) Scăpă-tare, sărăcire, scăpărătură, scăpărături (scă-păra + suf. -ătură) s. f. Scăpărare; fulgerare; fulger, scăpătâ, scapăt (moşt. din lat.) vb. I. 1. Intranz. (Pop.) A aluneca (involuntar); a cădea (în mod accidental). 2. Intranz. şi refl. (Reg.) A se îndepărta, a se abate (de la un anumit comportament); spec. a greşi (prin faptele sale). 3. Intranz. A decădea. scăpătâre, scăpătări (< scăpă-ta) s. f. Decădere; degradare, înjosire, scăpătăciune (scăpăta + suf. -ăciune) s. f. Scăpătâre, sărăcire, scăunâş, scăunaşi (scaun + suf. -aş) s. m. (în trecut) Mijlocitor, prepus (al unui negustor) sau negustor, achizitor de grâne, de diverse produse agricole (de prin sate) sau de vite; persoană care strângea zahereaua. scânteind, -ă, scânteinzi, -de (< scânteia) adj. Scânteietor, sclipitor, scânteios, -oâsă, scânteioşi, -oase (scânteie + suf. -os) adj. Scânteietor, sclipitor. 367 scârbâv, -ă, scârbavi, -e (scârbă + suf. -av) adj. Scârbos, dezgustător, scârbâvnic, -ă, scârbavnici, -ce (< scârbă) adj. 1. Scârbos, josnic, infam. 2. Scârbos, dezgustător, scârbă, scârbe (< sl.) s. f. 1. (Reg.) Stare de întristare, de supărare, de nemulţumire, de amărăciune, de necaz ori de durere fizică, de chin; fapt, împrejurare, cauză etc. care produce o astfel de stare. 2. Stare de iritare, de ciudă, de indignare, de mânie, de duşmănie, de ură (faţă de cineva sau ceva). 3. Tţeamă, frică; spaimă, groază. 4. Faptă urâtă, nedemnă, atitudine demnă de dispreţ, condamnabilă, care indignează. ♦ (La pl.) Vorbe injurioase. scârbelnic, -ă, scârbelnici' -ce (scârbă + suf. -eînic) adj. 1. Gare provoacă indignare sau dezgust; scârbos, dezgustător. 2. (Rar) îngrozitor, înfiorător, scârbi, scârbesc (< scârbă) vb. IV. 1. Refl., intranz. şi tranz. (Reg.) A (se) întrista, a (se) supăra, a (se) amărî, a (se) necăji. 2. Refl. A se irita, a se înciuda, a se enerva, a ţ£ supără, a se indigna, a se mânia, a se înfuria; a duşmăni, a urî. 3. Refl. (Reg.) A se teme; a se speria; a se îngrozi, a se înfricoşa, scârbit, -ă, scârbiţi, -te (< scâr- 368 bi) adj. (Reg.) 1. întristat, supărat,* amărât, necăjit. 2. Iritat, înciudat, enervat, supărat, indignat, mâniat, scârnă, scârne (< sl.) s. f. (Pop.) Excrement* fecale, scârnăvi, scârnăvesc (< scârnav) vb. IV. Refl. (Pop.) A defeca, scârnăvie, scârnăvii (< scârnav + suf. -ze) s. f. 1. (Pop.) Excrement, fecale. ♦ P. gener. Murdărie. 2. Fig. Pângărire, profanare, schelă, schele (< sl., bg.) s. f. 1. (Reg.) Port mic, neechipat cu instalaţii portuare speciale, situat pe fluvii sau pe râuri navigabile; p. restr. debarcader. ♦ P. ext. Punct vamal (situat adesea într-un asemenea port). 2. Eşafod (pentru execuţii). [Var.: schilă s. f.]. schembeâ, schembele (< tc.) s. f. 1. Sţomac ori abdomen de animal domestic, mai ales de vacă; spec. burduf făcut din pielea (argăsită a) stomacului unui animal domestic, în care se păstrau sau se transportau diferite alimente (brânză, untură, faină, tutun etc.); conţinutul unui asemenea burduf; conţinutul împreună cu burduful respectiv. 2. Ciorbă de burtă; ciorbă făcută din perito-neul mielului; drob de miel. schemni-agâ (< tc.) s. m. înalt demnitar turc care avea funcţia de a oferi sultanului scăunelul, împodobit cu plăci de argint, la urcarea sau la coborârea acestuia de pe cal, şi care, ca reprezentant al Porţii Otomane, era însărcinat să instaleze, în Ţările Române, pe noul domn numit de Poartă, schemni-ceauş, schemni-ceauşi (< tc.) s. m. Ceauş care, ca reprezentant al Porţii Otomane, însoţea în Ţările Române pe noul domn numit de Poartă, schepsis (< ngr.) s. n. 1. Reflecţie, meditaţie; consideraţie. 2. Deviz; calcul, socoteală, schevofilăchie, schevofilachii (< ngr.) s. f. Loc în altar în care se păstrează obiectele de cult. schevofilax (< ngr.) s. m. (sg.) Preot (sau călugăr) însărcinat cu păstrarea obiectelor de cult (în altar), schilav, -ă, schilavi, -e (Probabil contaminare între chilav „schilod” şi schilod) adj. (Pop.) Schilod, schilă s. f. v. schelă, schilăvi, schilăvesc (< schilav) vb. IV. Tranz. fact. şi refl. (Reg.) A (se) schilodi, schilăvit, -ă, schilăviţi, -te (< schilăvi) adj. (Reg.) Schilodit, schilăvos, -oâsă, schilăvoşi, -oase (schilav + suf -05) adj. Schilod. schiler, schileri (schilă + suf. -ar) s. m. (Ţările Române, în evul mediu) Dregător domnesc, conducător al unui punct vamal (din preajma unei ape, la o trecătoare etc.). schimă, schime (< sl., ngr.) s. f. 1. Rasă (călugărească); haină preoţească. 2. P. ext. Cin (călugăresc sau preoţesc), tagmă; viaţă monahală sau preoţească. 3. Fizionomie; înfăţişare, formă, aspect, schimbă, schimb (moşt. din lat.) vb. I. Refl. şi tranz. A (se) travesti (pentru a nu fi recunoscut). schimbăş, schimbaşi (schimba + suf. -aş) s. m. (în trecut) Ostaş (călăraş, dorobanţ etc.) care făcea parte din trupa cu schimbul. schimbător, schimbători (schimba + suf. -ător) s. m. Persoană care schimba ceva, îndeosebi bani. schimbătură, schimbături (schimba + suf. -ătură) s. f. Schimbare, înlocuire; (concr.) , ceea ce se dă ori se primeşte prin schimbare, schimen, schimeni (< sl.) s. m. Pui de leu; p. gener. pui de animal sălbatic, schimonâh, schimonahi (< ngr.) s. m. Schimnic, schingi, schingiuiri (< tc.) s. n. (Mai ales la pi.) Schingiuire. ♦ R ext. (Rar; concr.) Unealtă de tortură, schinteie s. f. Scânteie, schiptru s. n. Sceptru, schifălă, schitale (< ngr.) s. f. Fiecare dintre cele două bare sau bastoane rotunde, egale în lungime şi în grosime, acope- 369 rite eu bucăţi de piele, de pergament sau de hârtie care conţineau câte un exemplar înfăşurat al aceleiaşi scrisori, unul fiind trimis, iar celălalt păstrat de expeditor; p. ext. scrisoare, ordin etc. trimise în acest fel. schiverniseâlă, schiverniseli (pref. s- + chiverniseală) s. f. (Mold.) Faptul de a-şi procura cele necesare vieţii, mijloacele de trai, de gospodărie, schivernisi, schivernisesc (pref. s- + chivernisi) vb. IV. Tranz. (Mold.) 1. A cârmui, a guverna, a conduce; a stăpâni; a administra, a gospodări. 2. A face, a crea cuiva o situaţie (socială, materială) convenabilă; a căpătui, schivnic, -ă, v. schimnic, schimnic, -ă, schimnici, -ce (slavon.) s. m. şi f. Persoană (laic sau călugăr) care, din motive religioase, trăieşte izolată de lume, ducând o viaţă închinată rugăciunii şi plină de privaţiuni; pustniq, sihastru, anahoret, efemit, ascet, monah. [Var.. schivnic, -â s. m. şi f.]. sciografie, sciografii (< fr.) s. f. (Arhit.) Reprezentare grafică (în secţiune) a interiorului unei " construcţii, scit, -ă, sciţi, -te (< fr., lat.) ş. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. Persoană făcând parte dintr-o populaţie iranică antică, care' a locuit, timp de mai multe secole1 î. H. ' 370 în stepele din nordul Mării Negre, în Sciţia, sau care era originară din Sciţia; (la m. pl.) veche populaţie de tip iranic care a locuit în Sciţia. 2. adj. Care aparţine Sciţiei sau sciţilor (1), privitor la Sciţia sau la sciţi, originar din Sciţia, specific sciţilor; scitic, scitic, -ă, scitici, -ce (< fr., lat.) adj. Care aparţine Sciţiei sau sciţilor (1), privitor la Sciţia sau la sciţi, originar din Sciţia, specific sciţilor; scit (2). sclavism (sclav + suf. -ism) s. n. Sclavie. sclip, sclipuri (< pol.) s. n. Boltă sau arcadă (a unei construcţii); p. ext. încăpere, construcţie subterană (boltită), sclipind, -ă, sclipinzi, -de (< sclipi) adj. Sclipitor, sclitâdă, sclitade (< ngr.) s. f. (Reg.) Poreclă; supranume, scoate, scot (moşt. din lat.) vb. III. Tranz. A institui, a hotărî, a fixa, a stabili o obligaţie materială, scobitor, scobitori (scobi + suf. rtor) s. m. Cioplitor; sculptor; gravor. scoborâtor, -oare, scoborâtori, -oare (scoborî + suf. -tor) s: m. şi f. Descendent, urmaş, scoc, scocuri (< v. sl., cf. bg., sb.) s. n. (Reg.) Streaşină (la acoperiş, pentru scurgerea apei de ploaie, a zăpezii topite), scofiu, scofii (< magh., lat.) s. n. Fir de aur cu care se brodau unele obiecte de îmbrăcăminte. scolastic, -ă, scolastici, -ce (< lat., fr.) subst., adj, 1. s. m. Discipol. 2. adj. Şcolar. 3. s. m. (Rar) Persoană (de obicer filozof sau teolog) care practică scolastica (4) sau care este adeptul ei, care activează în domeniul scolasticii. 4. s. f. sg. învăţământ care se preda în şcolile din evul mediu din ţările catolice, caracterizat prin subordonarea faţă de biserică, prin utilizarea unor metode dogmatice şi livreşti, prin apelul la autoritatea unor concepţii filozofice antice interpretate conform cerinţelor teologice etc.; metodă care aparţine acestui învăţământ; p. ext. mod de gândire şi activitate intelectuală bazate pe formalism şi speculaţii sterile, rupte de realitate, de experienţă. ♦ P gener. (Rar) Metodă de învăţământ şcolar (bazată pe clasicitatea ^greacă şi latină). 5. adj. Care aparţine sau este caracteristic scolasticii (4); de scolastică; care aminteşte de scolastica medievală, scolasticism (< fr.) s. n. Concepţie, metodă specifică scolasticii (4). scolie, scolii (< ngr., germ., lat.) s. f. 1. Remarcă sau comentariu final la o problemă rezolvată sau la o teoremă demonstrată; formulare a unei teoreme. 2. (în Grecia antică) Cântec recitat cu acompaniament instrumental: scop1, scopi (< scopi, cf. pol.) s. m. Om castrat. scop2, scopuri (< ngr., lat.) s. n. (Rar; în forma scopos) Mod de a se purta cu cineva. [Var.: scopos s. n.]. scopi, scopesc (< si.) vb. IV. Tranz. (Pop.) A castra, scopire, scopiri (< scopi) s. f. (Pop.) Castrare. scopos1, scopose (< ngr.) s. n. Melodie, cântec. scopos2 s. n. v. scop. scordisc, -ă, scordişti, -e (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. Persoană care făcea parte dintr-o populaţie de origine celtică, stabilită în vechime pe valea superioară a Dunării; (la m. pl.) populaţie formată din aceste persoane. 2. adj. Care aparţine scordiştilor (1), privitor la scordişti. scornăci, -ace, scornaci (scorni + silf. -aci) adj. Dezgheţat, isteţ; ingenios, inventiv; vigilent. scorni, scornesc (< bg., ucr.) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A (se) trezi, a (se) deştepta. 2. Tranz. (Pop.) A stârni. 3. Tranz. (Reg.) A provoca ceva. ♦ Refl. (Despre elemente ale naturii) A se declanşa; a se dezlănţui, a se isca. 4. Tmaz. A institui o lege, o dispoziţie, un impozit, scorpie, scorpii (< sl.) s. f. (Pop.) Scorpion, scorţâr, scorţari (scoarţă + suf. -ar) s. m. Meşteşugar care lucrează ţesături ţărăneşti groase, scoarţe, covoare, scorum, scorumi (cf. scoruş) 371 s. m. (Bot) Scoru^ 0Sorbus domestica). scos, scosuri (< scoate) s: n. Parte ieşită în afară a unei construcţii. ♦ Ornament în relief pe suprafaţa unei construcţii, scosătură, scosături (scos + suf. -ătură) s. f. Ieşitură, proeminenţă. scótic, -ă, scotici, -ce (Scoţia (n. pr.) + suf. -ie) adj. (Rar) Scoţian. scoţător, -oâre, scoţători, -oare (scoate + suf. -ător) 'adj. (Despre substanţe medicamentoase) Care are proprietatea de a provoca transpiraţie, diureză sau pmgaţie. scoţi (< lat.) s. m. pl. 1. Scoţieni. 2. Numele unor triburi celtice care populau, în primele sec. d. H. părţile dé vest şi nord ále Islandei şi care, în sec. VI, s-au stabilit în partea din nordul insulei britanice numită ulterior Scoţia, scrâşca, scrâşc (pref. s- + crâşca „a scrâşni”) vb. I. (Reg.) A scrâşni dtin dinţi, seri vb' IV. v. scrie, scrib, scribi (< fr, lat.) s. m. 1. Persoană care redacta actele în cancelariile domneşti, diac, calemgiu, uricar; persoană care copia un manuscris, un act etc., copist; scriitor. 2. Cărturar care, la vechii evrei, tălmăcea poporului cărţile lui Moise şi normele de drept; p. ext. cunoscător al legilor. 3. Funcţionar inferior la 372 vechii egipteni, având atribuţii de contabil şi de copist, scrie, scriu (moşt. din lat.) vb. UI. Tranz. 1. A copia. 2. (Pop.) A desena, a picta. 3. Fig. (Reg.) A pune pe seama cuiva. 4. (Pop.) A recruta. 5. A cata-grafía o populaţie, o colectivitate. ♦ A înregistra un bun, o avere, a inventaria. 6. A prevedea într-un act normativ. 7. (Şi în sintagma a scrie împrejur) A descrie. [Var.: seri vb. IV]. scriére, scrieri (< scrie) s. f. 1. Ortografíe. 2. Recrutare. 3. (Şi în sintagma scriere împrejur) Descriere, scriitor, scriitori, s.. m., scriitoare, s. n. (scrie + suf. -tor) 1. Persoană care redacta actele în cancelariile domneşti, scrib (1) diac, calemgiu, uricar; persoană care copia un manuscris, un act etc., scrib (1), copist. 2. Masă de scris; birou. [Pr.: scri-i-]. scriitorie, scriitorii (scriitor + suf -ie) s. f. 1. îndeletnicire, profesiune de autor, de scriitor 2. îndeletnicire, funcţie de scriitor, de scrib. 3. Instituţie, serviciu administrativ în care îşi exercita funcţia un scriitor, un scrib; sediul acestui serviciu, cancelarie, scriptă, scripte (< lat, cf. germ.) s. f 1. (Rar, în sintagma) Scriptă sfântă = Sfânta scriptură. 2. (La pl.) Documente (oficiale sau particulare). scriptură, scripturi (< lat.) s. f. 1. Sistem de semne grafice convenţionale; scriere; (concr.) semn, literă scrisă sau tipărită. 2. Fel propriu de a scrie al cuiva, scriitură. 3. Inscripţie. 4. însemnare, consemnare. 5. Scrisoare, răvaş. 6. Act (doveditor). 7. Ceea ce este scris, text scris; operă literară, ştiinţifică etc.; p. ext. conţinutul acestora. 8. Carte sacră a mozaismului şi creştinismului, alcătuită din Vechiul şi Noul Testament, Biblie; p. ext. perceptele, legile etc. propăvăduite de această carte sau de religia creştină. scris, scrisuri (< scrie) s. n. 1. însemnare, consemnare scrisă; semnalare, povestire, relatare scrisă. ♦ (Reg.) Act, dovadă. 2. (Concr.; la pl.; cu determinări care arată felul) Acţiuni, efecte (de valoare). scrisoare, scrisori (scris + suf. -oare) ş. f. 1. Redare în scris; scriere. 2. (Reg., concr.) Sistem de semne grafice convenţionale; p. ext. ştiinţa sau arta scrierii. 3. Formulare scrisă, redactare. 4. (Reg.) Inscripţie. 5. (Reg.) Dovadă, hârtie scrisă; act, document. 6. Faptul de a scrie, ceea ce este scris; text scris. scrivâc, scrivaci (pref. s- + cri-vac) s. m. Monedă (sârbească) care valora aproximativ a suta parte dintr-un florin şi care a circulat începând din sec. XVtlI şi în Ţările Române; crivac. scrumelniţă, scrumelniţe (scrum + suf. -elniţă) s. f. Scrumieră. [Pl. şi: scrumelniţi). scrupul, scrupuli (< fr.) s. m. Veche unitate de măsură pentru greutate egală cu a treia parte dintr-un dram. scrutător, -oare, scrutători, -oare (< fr., lat.) s. m. 1. Cercetător. 2. Persoană care facea parte din comisia însărcinată cu adunarea şi numărarea voturilor sau cu supravegherea scrutinului. 3. Persoană care consemna în scris discuţiile purtate într-un consiliu (al unei bănci sau al unei societăţi comerciale). scrutinâ, scrutinez (< fr.) vb. I. Intranz. A participa la un scrutin. scud, scuzi, s. m., scuduri, s. n. (< it., lat.) s. m. Veche monedă (italiană) de argint sau de aur, care a circulat mai ales în apusul Europei, în sec. XV-XVIII, a cărei valoare a variat după ţări şi epoci, scufă, scufe (< ngr.) s. f. Scufie, bonetă. scula, scol (moşt. din lat.) vb. I. 1. Refl. A-şi reveni dintr-o situaţie (materială sau morală) proastă, a se redresa; a ajunge din nou la o situaţie bună. 2. Refl. Fig. A se ivi, a apărea; a se naşte. 3. Refl. A se ridica sau a se pregăti să plece, să meargă undeva, la cineva, a pleca de undeva pentru a merge în altă parte. 4. Refl. Fig. A se 373 ridica împotriva cuiva sau a ceva, a avea o atitudine ostilă faţă de cineva sau ceva. 5. Refl. A pomi la război, la luptă, a se ridica (cu armele) împotriva cuiva. ♦ Tranz. A aduna, a recruta, a mobiliza oameni, oaste în vederea unui război, sculare, sculări (< scula) s. f. 1. înviere din morţi. 2. (Rar) Revenire dintr-o situaţie (materială sau morală) proastă; redresare, refacere, îndreptare. 3. (Rar) Plecare,, pornire. 4. (Rar) Pornire la război, la luptă; ridicare (cu armele) împotriva cuiva. sculă, scule s. f. (Pop.; de obicei la pi.) 1. Obiecte de mare valoare, făcute de obicei din metal preţios (cu pietre scumpe); spec. bijuterii, giu-vaiere. 2. Veşminte scumpe şi alte obiecte preţioase folosite la serviciile religioase. 3. Lucruri, obiecte (casnice); ţesături, cusături care formează zestrea unei case, a unei familii, scump, -ă, scumpi, -e (< sl.) adj. 1. (Regr) Zgârcit, avar. ♦ Chibzuit (la cheltuieli^, econom. ♦ Meticulos, scrupulos; exact. 2. (Reg.) Rar, ales, deosebit, scumpărâ, scumpăr (pref. s- + cumpăra) vb. I. Tranz. 1. A cumpăra, 2. A răscumpăra prizonieri, robi sau ostatici. 3. A salva; spec. a elibera. 4. (în textele religioase) A mântui. y 374 scumpătăte, scumpătăţi (scump + suf. -ătate) s. f. 1. Zgârcenie, avariţie. 2. (Pop.) Scumpete^ scumpete (scump + suf. -ete) s. f. 1. Zgârcenie, avariţie. 2. (Reg.) Sărăcie, lipsă. 3. Bogăţie, bunăstare. scurâ, icwr'(moşt. din lat.) vb. I. Tranz. (Bis.) A curăţi; a izbăvi, a mântui, scurge, scurg (moşt. din lat.) vb. III. 1. Refl. A se vărsa. 2. Tranz. A stoarce pe cineva (de bani);* a secătui. ♦ A dobândi bani (prin mijloace necinstite); a acapara. scurta, scurtez (< scurt) vb. I. Tranz. (Pop.) A omorî, a executa (prin tăierea capului); a decapita, scurtat, -ă, scurtaţi, -te (< scurta) adj. Decapitat, seut, scuturi (moşt. din lat.) s. n. Armă defensivă de diverse forme (dreptunghiulară, rotundă, ovală etc.) şi mărimi, confecţionată din metal, din lemn, din piele etc., cu care luptătorii din antichitate şi din evul mediu îşi apărau pieptul de lovituri; pavăză, aspidă, calcan. ♦ Blazon, şcutâr, scutari (< lat.) s, m. Scutier (1). scuteâlă, scuteli (scut + suf. -eală) s. f. 1. Protejare, protecţie. 2. (Pop.) Adăpost. 3. Scutire (de servicii, de dări etc.). scutelnic, scutelnici (scuti + suf. -elnic) s. m. Ţăran care era scutit de plata birului domnesc în schimbul unor obligaţii suplimentare (de obicei militare) faţă de" domnie sau faţă de stăpânul moşiei; om de scuteală, scutnic. scutelnicel, scutelnicei (scutelnic + suf. -ei) s. m. Soldat recrutat din rândul scutelnicilor; ostaş de scuteală. scuti, scutesc (< scut) vb. IV. Tranz. A proteja, scutier, scutieri (scut + suf. -ier, după fr.) s. m. 1. Tânăr nobil vasal care purta scutul şi celelalte arme ale cavalerului sau ale seniorului său; titlu purtat de tinerii nobili înainte de a deveni cavaleri; scutar; ♦ P. anal. (Rar) Cioclu. 2. (Rar) Ostaş; luptător (echipat cu scut) [Pr.: -ti-er]. scutinţă, scutinţe (scuti + suf. -inţă) s. f. 1. Protejare; protecţie. 2. (Rar) Adăpost. 3. Scutire, scutitor, -oare, scutitori, -oare (scuti + suf. -tor) adj., s. m. şi f. Protector, scutnic, scutnici (scuti + suf. -nic) s. m. Scutelnic. seamă, (rar) semi (< magh.) s. f. 1, (Reg.; adesea precedat de art. nehot. „o” şi, de obicei, urmat de determinarea „de vreme”) Perioadă. 2, Sumă (de bani); situaţie, socoteală, evidenţă, justificare (financiară). ♦ (în Ţările Române) Re- censământ care se fac ea de către domnie, pentru fixarea birului. 3. Dare în bani care îngloba obligaţiile financiare ale bimicilor; bir. ♦ Rată trimestrială la plata birului. 4. Rost; situaţie. ♦ (Pop.) Fel, gen; soi. 5. (Reg.) Respect. [PI. şi: seme. - Var: sâmă s. f.]. seanţă, seanţe (< fr., rus.) s. f. Şedinţă. [Pr: se-an-]. seau conj. Sau. sebastocrător, sebastocratori (< gr.) s. m. Titlu bizantin care urma după cel de împărat, dat, de obicei, persoanelor care făceau parte din familia domnitoare. seca, sec (moşt. din lat.) vb. I. 1. (Pop.; despre corpul omului sau părţi ale lui) A se atrofia; a paraliza. 2. A ucide, a omorî, secat, -ă, secaţi, -te (< seca) adj. (Despre oameni, despre corpul sau despre părţi ale corpului lor). Paralizat; p. gener. (despre oameni) infirm; neputincios, secăciune, secăciurii (sec + suf. -ăciune) s. f. 1. (Pop.) Secetă. ♦ Proces de deshidratare, de uscare excesivă a corpurilor expuse îndelungat la soare, la vânt etc. secentism (< it.) s. n. Mişcare literară şi artistică din sec. XVII, în Italia, secentist, secentişti (< it.) s. m. (Rar) Scriitor, artist care aparţine secentismului. secfestrâ vb. I. A sechestra, secfestrănt, secfestranţi (seches- 375 tra + suf. -ant) s. n. (Jur.) Fiecare dintre persoanele în litigiu pentru un lucru asupra căruia s-a aplicat un sechestru; persoană care cere aplicarea unui sechestru, secfestrarisi, secfestrarisesc vb, IV. Tranz. (Jur.) A sechestra bunuri mobile sau imobile aflate în litigiu sau aparţinând unui debitor, secfestru s. n. Sechestru, secfestrui, secfestruiesc (secfestru + suf. -ui) vb. IV. Tranz. (Jur.; reg.) A sechestra bunuri mobile sau imobile aflate în litigiu sau aparţinând unui debitor. sechestraţie, sechestraţii (< lat., germ., fr.) s. f. Sechestrare, sechirâş, sechiraşi (< magh.) s. m. (Reg.) Căruţaş; vizitiu, secol, secole (< lat., it.) s. n. (în sintagma) Secolul de mijloc -evul mediu. [PI. şi: secoli. -Var.: secul s. m.]. secrăt, (1) secrete, (2) secreturi (< fr., lat.) s. n. 1. Celulă izolată într-o închisoare. ♦ (Rar) Closet. 2. Proiectil de tun încărcat cu substanţe care emanau aburi otrăvitori;/?, ext. încărcătura unui astfel de proiectil, secretar, secretari (< lat., fr.) s. m. 1. (Ţările Române, în evul mediu) Titlu dat dregătorului care conducea lucrările unei cancelarii sau îndeplinea funcţia de logofăt; persoană 376 7 care avea acest titlu. 2. (în Ţările Române; în sintagmele secretar de stat (sau al statului, de ţară) ori secretarul statului = Demnitar cu atribuţii similare cu ale marelui postelnic, pe care îl înlocuieşte ca titulatură prin Regulamentul Organic; împuternicit guvernamental sau diplomatic, secretâreş, secretareşi (< magh.) s. m. (Transilv.) Secretar, secretariat (< fr.) s. n. (în sintagma) Secretariat de stat, sau al statului = (Ţările Române) instituţie care, după Regulamentul Organic, înlocuia ca titulatură şi funcţie postelnicia (2); p. ext. (în trecut) minister _(mai ales al afacerilor externe), sectantism (sectant + suf. -ism) s. n. (Rar) Sectarism, sectator, -oare, sectatori, -oare (< fr.) s. m. şi f. Persoană care împărtăşeşte opiniile unui filozof, unui învăţat, credinţele unei secte religioase, secuienesc, -eâscă, secuieneşti (secui + suf. -enesc) adj. Secuiesc, secul s. m. v. secol, seculariza, secularizez (< fr.) vb. I. Tranz. fact. (Complementul indică clerici) A face să devină laic. secundau, secundam (< germ.) s. m. Elev din claşa a doua. ♦ Elev cu o situaţie şcolară proastă. secundânt, -ă, secundanţi, -te s, m. şi f. (Mai ales la m.) Martor înarmat, cu atribuţia de a veghea la respectarea regulilor de către adversar în timpul duelului; spec. martor într-un duel. sedeălă, sedele (< sl.) s. f. Imn religios cântat în biserică, în timpul executării căruia cei prezenţi stăteau pe scaune; sedelnă. sedelnă, sedelne (< sl.) s. f. Imn religios cântat în biserică, în timpul executării căruia cei prezenţi stăteau pe scaune; sedeală. sefer1 (< tc.) s. m. sg. Numele lunii a doua din calendarul musulman. sefer2 (< tc.) s. n. Expediţie militară; campanie, segedeâ, segedele (< tc.) s. f. Covor oriental (pentru rugăciune; p. ext. cuvertură), segmentâţie, segmentaţii (< fr.) s. f. Segmentare, seidicâr s. m. v. saidecar. seim, seimuri (< pol.) s. n. (în unele state din răsăritul Europei, în evul mediu) Adunarea reprezentativă pe stări; p. ext. sesiune de lucru a acestor organe, seimen, seimeni (< tc.) s. m. 1. (în vechea organizare militară a Imperiului Otoman; mai ales la pl.) Soldat dintr-un corp spe-. cial al ienicerilor. 2. (în vechea organizare militară a Ţărilor Române, sec, XVTI-XVlil; mai ales la pl.) Persoană care facea parte dintr-un corp de ostaşi mercenari pedeştri (înarmaţi cu sâneţe) care aveau ca principală atribuţie paza curţii domneşti. [Var,: siimen, simen s. m.]. seimenesc, -eâscă, seimeneşti (seimen + suf. -esc) adj. Care se referă la seimeni (2); care aparţine seimenilor, de seimen, seiz, seizi (< tc.) s. m. (Ţările Române) Persoană (subordonată comisului) care era însărcinată cu îngrijirea cailor domneşti sau boiereşti. Seiz başa = mai-marele peste seizi. selâm (< tc.) subst. 1. Salut. ♦ Buchet de flori (oferit în semn de omagiu) în care maniera de aranjare a florilor are o valoare simbolică. 2. (în sintagmele) Selam-aga = reprezentant al sultanului sau al vizirului însărcinat să răspundă la salutul trimis acestora de către domnitorul unui stat. Selam-ceauş = reprezentant al domnului pe care îl preceda, îi anunţa sosirea şi răspundea, în numele publicului, la salutul adresat de domn; şef al gărzii domneşti. [Var.: seleăm subst.]. selamet (< tc.) subst. 1. Salvare; noroc. 2. (Reg.) Ruină, selamlâc, selamlâcuri (< tc.) s. n. 1. Parte a casei la turci, rezervată bărbaţilor şi musafirilor; p. ext. totalitatea încăperilor destinate domnului şi slujitorilor lui, precum şi recepţii- 377 lor, în palatele domneşti din evul mediu, în Ţările Române.. 2. Ceremonial sau alai cu care sultanul era însoţit la geamie pentru rugăciunea solemnă de vineri. selândră, selandre (< fr.) s. f. Navă de transport din timpul cruciadelor, selâşi (< lat., fr.) s. m. 'pl. Populaţie celto-ligurică din Galia cisalpină. seleâm subst. v. selam. selecţiune s. f. Selecţie, selef, selefî (< tc.) s. m. Predecesor. selemahcesă (< tc.) ş. f. Acont, selimie (< tc.) s. f. Ţesătură de mătase din care erau confecţionate în trecut diferite obiecte de îmbrăcăminte (în special anterie). seliniâsm (< ngr.) s. n. Somnambulism, selişte s. f. v. silişte, semăna, semăn (moşt. din lat.) vb. I. (Rar) A vârî în pământ; a îngropa, semicolon (< engl.) s. n. Punct <şi virgulă. semilunâr, -ă, semilunari, -e (semi- + lunar) adj. Care ţine, care durează jumătate de lună. (Despre publicaţii) Bilunar, semilună (semi + lună, cf. fr.) Imperiul Otoman; turcii, mahomedanismul, seminţenie, seminţenii (sămânţă + suf. -erie) s. f. 1. Descen-derlt. 2. Seminţie, neam. 378 seminţie, seminţii (sămânţă + suf. -ie) s. f. 1. Descendent; (cu sens colectiv) totalitatea descendenţilor din acelaşi străbun. 2. Trib. 3. Popor, naţiune. ♦ Naţionalitate, origine. 4. Tagmă, semistih, semistihuri (semi- + stih, după fr.) s. n. Emistih, semn, semne (moşt. din lat.) s. n. 1. Crucea, ca simbol al credinţei. 2. Semnal, semna, semnez .(< semn) vb. I. Tranz. A menţiona (în scris) un fapt, un eveniment etc. x semnificare, semnificări (< semnifica) s. f. Semnificaţie, înţeles. semui, semuiesc (< semăna) vb. IV. Tranz. A stabili o asemănare pe baza unei confruntări, a unei comparaţii; p. exi. a compara, senat, senate (< lat., pol., rus., fr.) s. n. (în Roma antică) Sfatul bătrânilor; (în timpul republicii) organul suprem al puterii de stat; (în timpul imperiului) consiliu consultativ cu rol politic minor, senator ie, senatorii (senator + suf. -ie) s. f. Demnitatea, funcţia de senator; timpul cât o persoană exercită funcţia de senator. senatrice, senatrice (< fr.) s. f. (Rar) Soţie de senator, senet s. n. v. sinet, senin (moşt. din lat.) s. n. Paradis; cer. senina, semnează (< senin) vb. I. Tranz. însenina, a lumina. seninos, -oâsă, seninoşi, -oase (senin + suf. -os) Senin. ♦ Luminos, strălucitor, senior, -ă, seniori, -e (< fr.) 1. s. m. şi f. 1. s. m. şi f. (De obicei urmat de numele de familie sau, mai rar, de prenume) Termen de politeţe folosit pentru a vorbi cu (sau despre) un bărbat sau o femeie (de neam, cu funcţie înaltă etc.). 2. s. m. (în apusul Europei) Stăpân , al unui domeniu feudal, asupra căruia îşi exercita şi unele atribute ale puterii de stat; p. ext. nobil. [Pr.: -ni-or]. seniorât (senior + suf. -ai) ş. n. Demnitatea de senior (2). [Pr.: -ni-o-]. "■ seniorie, seniorii (< fr., după senior) s. f. 1. (Urmat de un adj. pos.) Termen reverenţios cu care se adresează cineva unui mare senior (1). 2. Demnitatea, funcţia de senior (2). 3. Autoritatea, drepturile unui senior (2). 4. Domeniu al unui senior (2). 5. Organ de conducere în unele oraşe-republici italiene în evul mediu; reşedinţă, clădirea acestui organ de conducere, sens, sensuri (< lat., fr.) s. n. (La oameni şi la animale) Simţ. septemvir, septemviri (< lat.) s. m. (La romani) Fiecare dintre cei şapte prepţi însărcinaţi cu organizarea serbărilor date în cinstea zeilor, serai, seraiuri (< tc.) s. n. Palat al sultanului sau al marilor demnitari turci din Imperiul Otoman; p. gener. palat; p. restr apartament destinat cadânelor într-un palat turcesc; harem. ♦ (Rar) Reşedinţă; locuinţă. [Var.: sarăi s. n.]. seralie s. f. Sarailie. serascherlâc, serascherlâcuri (< tc.) s. n. Comandant al unei armate turceşti, în Imperiul Otoman, seraschier, seraschieri (< tc.) s. m. Comandant suprem al unei armate (sau al armatei) turceşti, în Imperiul Otoman; comandant militar al unei unităţi teritoriale din Imperiul Otoman; ministru de război în Imperiul Otoman. [Var.: seras-chir s. m.]. seraschir s. m. v. seraschier. serasir, serasiruri (< tc.) s. n. Stofa ţesută cu fir de aur; brocart. [Var.: sarasir s. n.]. serbezi, serbezesc (< searbăd) vb. IV. Refl., tranz. şi intranz. (Reg.; despre oameni) A deveni slab, fară putere, fară vlagă; (despre oameni sau despre faţa lor) a păli. serdâr, serdari (< tc.) s. m. (Ţ. Rom. şi Mold., sec. XVII- XVIII) Dregător domnesc, comandant de oaste, mai ales de călărime; (în sec. XVIII- XIX) boier de rang mijlociu sau mic. Marele serdar sau vel serdar = comandant de 379 oaste care facea parte dintre boierii de divan. ♦ General (de ' cavalerie) în armata otomană, serdărărit (serdar + suf. -ărit) s. n. (Munt.) Impozit care se percepea pe vitele ce intrau prin vii şi care constituia o parte din venitul serdarului. serdăreâsă, serdărese (serdar + suf. -easa) s. f. Soţia serdarului. serdărese, -eâscă, serdăreşti (serdar + suf. -esc) adj. Care aparţine serdarului, privitor la serdar, care are rangul de serdar. serdărie, serdării (serdar + suf. -ie) s. f. Demnitatea, funcţia de serdar; autoritatea reprezentată de serdar. sergent, sergenţi (< fr., rus., pol., germ.) s. m. (Şi în sintagmele sergent de stradă, sergent de noapte) Poliţist care facea de pază în timpul zilei (sau al nopţii) pe străzile unui oraş; gardian, gardist, zapciu. serhât, serhaturi (< tc.) s. n. Cetate sau fortăreaţă turcească situată la marginea Imperiului Otoman sau la graniţa Ţărilor Române [PI. şi: serhate]. serios (< lat., fr., it.) s. n. Seriozitate. ^ Loc. adv. (Rar) Cu (tot) seriosul = cu toată seriozitatea, cu toată convingerea, fără glumă, sermaiâ, sermaiale s. f. Capital; fond (de bani); p, ext. proprietate, avere. [Pr.: -ma-ia. -Var.: sermeă, sirmaiâ s. f.]. sermeâ s. f. v. sermaia. 380 serta-ferta (< ngr.) adv. De colo până colo, încoace şi încolo, fără rost. serv, -ă, servi, -e (< lat.) s. m. şi f. 1. Servitor, slujitor. ♦ (în formule de politeţe, mai ales în stilul epistolar, adesea cumulează şi ideea de supunere, de umilinţă etc.). 2. (în orânduirea feudală) Ţăran legat de pământul unui latifundiar şi care depindea cu persoana şi cu bunurile sale de acesta; iobag, şerb. servâj (< fr., it.) s. n. Starea, situaţia de serv; iobăgie, şerbie. servant, servanţi (< fr.) s. m. Om de serviciu cu atribuţii speciale în anumite instituţii, şerviâl, -ă, serviali, -e (serv + suf. -ial) adj. (Rar) Care aparţine servilor (2), de servi, privitor la servi, servietă, serviete (< fr., germ.) s. f. Şervet, servjtute, servituţi (< lat.) s. f. 1. Stare de dependenţă faţă de stăpânul feudal, care greva asupra persoanei celui dependent; aservire, p. ext. robie, sclavie; subjugare, înrobire. 2. (Jur.) Sarcină care grevează un bun imobiliar (casă, teren etc.), denumit fond aservit, în favoarea altuia, denurnit fond dominant, şi care ia naştere prin voinţa proprietarilor celor două fonduri, sesie s. f. v. sesiune, sesiune, sesiuni (< lat., fr.) s. f. (Transilv., Bucov. şi Ban., în evul mediu) 1. Denumire a lotului de pământ, parte dintr-un domeniu, asupra căruia ţăranul dependent avea drept de posesiune în schimbul rentei către stăpânul feudal şi care putea fi transmis ereditar, delniţă. 2. Lot de pământ care se dădea în folosinţa unui paroh, a unei şcoli, a unei primării etc. 3. Spec. Veche unitate de măsură agrară egală cu 32 de iugăre de pământ. [Var.: sesie s. f.]. sesterţ, sesterţi, s. m. (rar) sesterţe, s. n. Veche monedă romană de argint sau (mai târziu) de bronz, subdiviziune a denarului, care valora doi aşi şi jumătate, sevâi, sevaiuri (< tc.) s. n. Ţesătură de mătase cu fir auriu sau argintiu. [Var.: suvăi s. n.]. sevas, sevasuri (< ngr.) s. n. Consideraţie, respect; veneraţie, sever (< sl.) s. n. sg. Nord. sevir, seviri (< lat.) s. m. Fiecare dintre cei şase şefi ai corporaţiei augustalilor, în timpul administraţiei romane în Dacia. [Acc.: ?]. sex, sexuri (< fr., lat.) (Gram.) Gen. sfadă, sfade (< sl.) s. f. Duşmănie; viclenie, sfanţ, sfanţi (< germ.) s. m. Veche monedă austriacă de argint cu valoare variabilă (redusă), care a circulat şi în Ţările Române în prima jumătate a sec. XIX; para, pi-tac, ban, bănuţ, băncuţă, firfiric, gologan, piţulă. sfâră1, sfare (< slavon.) s. f. Sfadă. sfâră2 s. f. v. sfoară, sfat, sfaturi (< sl.) s. n. (Pop.) 1. înţelepciune; chibzuinţă. 2. Discuţie; spec. taifas; p. ext. consfătuire; înţelegere. ♦ Consimţământ. sfănţoaică, sfănţoaice (sfanţ + suf. -oaica) s. f. Monedă care valora o jumătate de sfanţ; sfanţuică. sfănţuică, sfănţuici (sfanţ + suf. -uică) s. f. Monedă care valora o jumătate de sfanţ; sfanţoaică. sfătuitor, -oare, sfătuitori, -oare (sfătui + suf. -tor) s. m. înalt dregător sau boier cu care se sfătuia conducătorul unei ţări în probleme de.conducere; sfetnic. sfăţăt, -ă, sfăţaţi, -te (< it.) adj. Depravat, sfârcui, sfârcui (sfârc + suf. -ui) vb. IV. Tranz. A şfichiui. sfârşit (< sfârşi) s. n. Scop, ţintă, sferă, sfere (< fr., lat.) s. f. Pământ; p. ext. planetă; p. ge-ner. astru. ♦ Glob pământesc. ♦ Tărâm, sfericesc, -eâscă, sfericeşti (sferă + suf. -icesc) adj. Sferic, sfert, sferturi (< sl.) s. n. Trimestru financiar; p. ext. dare în bani care reprezenta a patra parte din bir şi care era plătită, de patru ori pe an; plata acestei dări. [Var.: şfert, cifert s. nj. 381 sfetagoreţ, sfetagoreţi ( n. pr.) s. m. Călugăr de la Sfântul Munte. [PI. şi: sfetagoriţi]. sfeteresi, sfeterisesc (< ngr.) vb. IV. Tranz. (Fam.) A fura bani, bunuri materiale etc. sfeterisire, sfeterisiri (< sfeterisi) s. f. Furt. sfeti, sfetesc (< sl.) vb. IV. 1. Refl. şi tranz. A (se) arăta, a (se) manifesta; a (se) revela. 2. Tranz. A afla. 3. Refl. (Reg.) A se întâmpla. 4. Refl. (Reg:; în expr.) A i se sfeti = a izbuti. sfetilnă, sfetilne (< sl.) s. f. Cântec bisericesc care se .cântă în timpul liturghiei din perioada anumitor posturi, sfetnic, sfetnici (< sl.) s. m. înalt demnitar care facea parte în trecut din conducerea ţării şi avea calitatea oficială de a da sfaturi domnului sau conducătorului; înalt dregător sau boier cu care se sfatuia conducătorul unei ţări în probleme de conducere, sfătuitor; p. ext. conducător, sfin, sflni (< sl.) S: m. Porc. sfieţ, -eâţă, sfieţi, -e (sfii + suf. -eţ) adj. Sfios. [Pr.: sfi-eţ]. sfoară, sfoji (cf. slavon., ucr.) s. f. Veche unitate de măsură (agrară) oficială, folosită la calcularea suprafeţelor de teren (a cărei valoare a variat după epoci). ♦ Suprafaţă de teren arabil de dimensiuni reduse, având de, obicei forma unei fâşii înguste. [Var.: sfără s. f.]. sfori, sforăsc (< sfoară) vb. IV. 382 Tranz. A măsura o suprafaţă de teren cu ajutorul unei sfori, sfranţ (pref s- + franţ) s. n. (Reg.) Sifilis. [Var.: sfrenţ s. n.] sfrenţ s. n. v. sfranţ. sfrenţi, sfrenţesc (< sfrenţ) vb. IV. Refl. A se îmbolnăvi de sifilis. sfrenţie (sfrenţ + suf. -ie) s. f. (Reg.) Sifilis, sfungătă, sfungate s. f. (Tran-silv.) Omletă, sicar, sicari (< it., fr.) s. m. Ucigaş plătit, asasin tocmit, sici, sici (< ucr.) s. n. Sediu al organizaţiei cazacilor zaporojeni. siclet, siclete (< tc.) s. n. Supărare; necaz, siclu, sicii (< lat., v. sl., ngr.) s. m. 1. (La vechii evrei) Unitate de măsură pentru greutăţi, cu o valoare de aproximativ 6 grame. 2. Monedă cu greutatea de un siclu (1). sicofânt, sicofanţi (< ngr., fr.) s. m. (La vechii greci) Nume dat acelora care se îndeletniceau cu denunţarea hoţilor de smochine; p. ext. denunţător public (de profesie), sicofantie, sicofantii (< ngr.) s. f‘ Denunţ. sicriu, sicrie (< magh.) ls. n. (Pop.) Dulap; ladă; spec. cutie, sertar. *$■ Sicriul legii = chivot, siderotecnie (< fr.) s. f. Siderurgie. sigilion s. n. v. singhilie. signâcul, signacule s. m. (în ritualul religiei creştine) Semn al crucii, pe care îl face preotul, la botez pe fruntea unui copil, signatâr, -ă, signatari, -e s. m. şi f. Semnatar, signorie, signorii (< it.) s. f. 1. Formă de guvernământ insti-. tuită în unele oraşe italiene în evul mediu târziu şi Renaştere. 2. Organ de' conducere în unele oraşe-republici italiene în evul mediu, ales de membrii de vază ai breslelor. siguranţă, siguranţe (sigur + suf. -anţă) s. f. (Fin.; reg.) Asigurare; (concr.) act scris, contract care atestă efectuarea acestei operaţii. [Var.: sigurân-ţie s. f.]. sigurânţie s. f. v. siguranţă, siguripsi, siguripsesc (< ngr.) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. (Fin.) A (se) asigura. ♦ Tranz. A garanta un drept, un avantaj, un produs. 2. Tranz. şi refl. A (se) asigura împotrivaunei primejdii, a unei neplăceri etc. 3. Tranz. şi refl. A (se) încredinţa, siguripsire, siguripsiri (< siguripsi) 1. (Fin.) Asigurare. ♦ Garantare. 2. Punere în figurantă. sigurisim, -ă, sigurisimi, -e (sigur + suf. -isim) adj. (Rar) Foarte sigur; absolut sigur, siguritâte (sigur + suf. -iîate, după fr., lat.) s. f. Siguranţă, siimen s. m. v. seimen, silabât, silabare (< fr.) s. n. Abecedar, silabi, silabesc (< silabă) vb. IV. Tranz. A silabisi. silă, sile (< sl.) s. f. Putere, forţă. ♦ (Concr.) Armată, oaste, sileâf, sileafuri (< tc.) s. n. Brâu lat în care se purtau înfipte diferite arme. [Var.: sileăh s. n.]. sileăh s. n. v. sileaf. silen, sileni (< lat., fr.) s. m. Nume generic dat satirilor bătrâni în mitologia greacă, silenţiu (< lat.) s. n. Tăcere; p. ext. linişte, silf, -ă, silfi, -e s. m. şi f. (Rar la f.) Fiecare dintre divinităţile rustice din mitologia popoarelor celtice şi germanice reprezentate printr-un duh aerian, uşor şi agil, care, împreună cu silfida* întruchipa elementul aerului, silfidă, silfide (< fr.) s. f. Fiecare dintre divinităţile rustice din mitologia popoarelor celtice şi germanice, reprezentate, prin-tr-un duh aerian feminin, uşor şi agil, oare, împreună cu silful, întruchipa elementul aerului, silicos, -oâsă adj. Silicios. silihtâr, silihtari (< tc.) s. m. 1. Mare demnitar la turci, care purta sabia sultanului; demnitar turc care avea în grijă armele marelui-vizir. ^ Silihţar aga sau silihtar paşa = titlu dat primului mareşal al palatului împărătesc, în administraţia Imperiului Otoman. 2. Spătărel sau armaş în ierarhia Imperiului Otoman, silişte, silişti (< sl.) s. f. 1. (Pop.) ' 383 Denumire dată în evul mediu, în Ţările Române, locuiui pe eare fusese saii pe care era aşezat un sat; vatra satului; p. ext. sat. 2. (Reg.) Loc de casă. 3. (Reg.) Loc necultivat, bun pentru cultura cerealelor. 4. (Reg.) Păşune. [Var.: sălişte, selişte s. f.]. silitră (< rus., pol., sb.) s. f. (Reg.) Praf de puşcă, silnicie, silnicii (silnic + suf. -ie) s. f. 1. Putere, forţă. 2. Siluire, violare. silui, siluiesc (< sl.) vb. IV. Tranz. 1. A uza de forţă faţă de cineva sau de ceva; a constrânge, a obligata sili; a violenta. 2. Spec. A avea relaţii sexuale cu o femeie împotriva voinţei ei; a comite un viol; a batjocori, a necinsti, a viola. 3. Fig. A interveni intenţionat în realitatea, în aspectul etc. unui lucru, al unui fapt, al unui fenomen; a încalca, a nesocoti; a denatura, a falsifica, silvan, silvani (< lat., fr.) s. m. Nume dat unor divinităţi minore din mitologia romană, reprezentate prin fiinţe cu corp' omenesc acoperit cu păr, cu o faţă animalică, cu picioare şi coarne de ţap, care erau considerate protectoare ale pădurilor. silvână, silvane (cf. silva) s. f. (Bucov.) Poiană, silvanistică (cf. silvă, silvană) s. f. Silvicultură, silvă, silve (< lat.) s. f. Pădure. 384 simandicos, -oăsă, simandicoşi, -oase (< ngr.) adj. (Despre cantităţi, sume etc.) Considerabil, mare. simăndră, simandre (< ngr.) s. f. Un fel de toacă de metal sau de lemn atârnată la intrarea unei biserici, a unei mănăstiri, în clopotniţă etc., în care se loveşte cu un ciocan pentru a se anunţa începerea slujbei, simbriâş, simbriaşi (simbrie + suf. -aş) s. m. Mercenar, simbrie, simbrii (sâmbră + suf. -ie) 1. Răsplată (materială sau morală). 2. Soldă pe care o primeau soldaţii mercenari; p. ext. serviciu de mercenar plătit. 3. (Reg.) Arendă; chi-" rie; plată dată pentru o arendă sau drept chirie, simen s. m. v. seimen, simfonie, simfonii (< lat., fr.) s. f. 1. (în trecut) Ansamblu de sunete consonante sau de sunete muzicale; compoziţie muzicală instrumentală (cu solişti, cor). 2. învoială (scrisă): ♦ (Concr.) Document care atestă o învoială. simie, simii (< lat.) s. f. Maimuţă, simpatic, -ă, simpatici, -ce (< fr.) adj. (Despre manifestările, despre creaţiile etc. oamenilor) Care arată, care dovedeşte simpatie, care este plin de simpatie (pentru cineva sau pentru ceva). simpatriot, simpatrioţi (< ngr.) s. m. Compatriot. simpozion (< fr.) s. n. (în antichitate) Ultima parte a unei meşe de seară, la care se executau dansuri, cântece şi se purtau diverse discuţii. [Pr.: -zi-on\. simtiment s. n. Sentiment, simţi, simt (moşt. din lat.) vb. IV. Refl. A se resimţi de pe urma efectelor produse de un factor extern, de o situaţie etc. simţibil, -ă, şimţibili, -e (simţi + suf. -bil) adj. 1. Care poate fi recepţionat pe cale senzorială. 2. Care poate fi cunoscut şi înţeles. 3. (Despre oameni) Sensibil, simţibilitâte, (simţibil + suf. -itate) s. f. Sensibilitate, simţiciune (simţi + suf. -iciune) s.'f. 1. Sensibilitate. 2. Sentiment. ♦ Simţire; p. ext. plăcere; desfătare, simţimânt s. n. Simţământ, simţire, simţiri (< simţi) s. f. 1. Simţ. 2. Gândire; p. restr. minte. 3. (Pop.; şi în sintagma simţire de sine) Bun-simţ, bună-cuviinţă. simţitâte s. f. (simţi + suf. -itate) s. f. Simţire, afect, simţuâl, -ă, simţuali, -e (< simţ, după fr.) adj. Care ţine de simţuri; care se referă la simţuri; senzual, simţualism (simţual + suf. -ism, după fr.) s. n. Senzualism: [Pr.: -ţu-a-]./ — simultaneu, -ee adj. Simultan. sin1 s. m. (< slavon.) (Reg.; pre- cedă prenumele tatălui şi intră în componenţa numelui de familie al copiilor) Fiu, fiul lui... sin2 s. n. v. sân. sinanstrofie, sinanstrofii (< ngr.) s. f. Societate; anturaj, sinedriu, sinedrii (< ngr., fr.) s. n. 1. Adunare, consiliu cu atribuţii deliberative şi judecătoreşti în Grecia antică şi în statele elenistice. 2. Tribunal penal la vechii evrei; sanhedrin. Marele sinedriu - autoritate, supremă din Ierusalim în sec. I î. H.-I d. H., cu funcţii judecătoreşti, politice şi de interpretare a legii, sineli vb. IV. A sinili. sineşi (sine + [*]$/) pron. refl. Sine. sinet, sineturi (< tc.) s. n. 1. Act; document; hrisov. 2. Adeverinţă; chitanţă; poliţă. [Var.: senet s. n.]. singatâvasis (< ngr.) s. n. Condescendenţă; învoială, singhel, singheli (< ngr.) s. m. Grad în ierarhia călugărească, inferior protosinghelului; per- v soană care are acest grad. singhilie, singhilii (< ngr.) s. f. Hotărâre, dispoziţie bisericească exprimată printr-un act public (prevăzut cu sigiliu). [Var.: sigilion ş. n.]. singir, singiri (< tc.) s. n. Lanţ cu un cerc de fier la unul din capete, în care se prindea gâtul robilor ce urmau să fie expuşi în public ca pedeapsă infamantă. 385 singuratic, -ă, singuratici, -ce. (singur + suf. -atic) adj. 1. Singur, unic. 2. (Gram.; şi substantivat, n.) Singular, care arată un singur exemplar. 3. (Despre pietre preţioase, mai ales despre briliante şi diamante) Solitar. sinhariticon (< ngr.) subst. Felicitare. sinichesion, sinichesii (< ngr.) subst. Căsătorie, sinidisis (< ngr.) subst. Conştiinţă, şinisforâ (< ngr?) s. f. 1. Cotizaţie; contribuţie. 2. Colectă. 3. Act, document asupra bunurilor unei succesiuni, sinodicesc, -eâscă, sinodiceşti (sinodic + suf. -esc) adj. Si-nodic, sinodal, sihonimist, -ă, sinomişti, -ste (< fr., germ.) s. m. Persoană care se ocupă de sinonimie, sinonimitâte (sinonim + suf. -itaie) s. f. Sinonimie, sinoriăş, -ă, sinoriaşi, -e (cf. ngr.) adj. Vecin, sintagmâtion (< ngr.) s. n. Cod. sinucid, -ă, sinucizi, -de (< sinucide) subst. 1. s. m. şi f. Sinucigaş. 2. s. n. Sinucidere, sipet, sipete (< tc.) s. n. Cufăr de papură împletită, de nuiele sau (mai ales) de lemn (de obicei îmbrăcat în piele şi ornamentat, uneori cu capac boltit şi ferecat cu cercuri metalice), în care se păstrează haine sau obiecte de valoare. [Acc. şi: sipet], 386 . a sipetâr, sipetari (sipet + suf. -ar) s. m. (Rar) Persoană care fa-cea sipete, sireaci (< slavon.) adv. Adică, sireâp, -ă, sireapi, -e (< sl.) adj. 1. (Despre animale) Sălbatic; crud. 2. (Despre oameni) Crud; i*ău; violent. ♦ (Despre însuşiri " sau manifestări ale oamenilor) Sălbatic, cumplit, siréná, sirene (< fr., it., lat.) s. f. (în mitologia greacă) Fiinţă fabuloasă închipuită ca o femeie cu picioare şi aripi de pasăre sau, mai târziu, cu coadă de peşte şi care, prin frumuseţea şi duioşia cântecelor ei, ademenea pe corăbieri în locuri primejdioase, unde îşi găseau moartea, siriác, -ă, sirieci,' -ce (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. Persoană care aparţinea unei populaţii din vechea Mesopotamie^ 2. adj. Care aparţinea sirieci-lor(l), privitor la sirieci. sirimân, -ă adj., s. m. şi f. v. sărman, sirmaiâ s. f. v. sermaia. sistiseâlă, sistiseli (sistisi + suf. -eală) s. f. Recomandare, sistisi, sistisesc (< ngr.) vb. IV. 1. A recomanda. 2. A înfiinţa, slavic, -ă, slavici, -e (slav + suf. -ic) adj. Slav. slavism (< fr.) s. n. Influenţă slavă exercitată asupra dezvoltării sociale, culturale etc. slavón, -ă, slavoni, -e (< fr.) s. m. şi f. Slav. slavonicesc, -eâscă, slavoniceşti (slavon + suf. -icesc) adj. Slavon. slavonie (slavon + suf. -ie) s. f. Limba slavonă, slavoslovi, slavoslovesc vb. IV. Tranz. A slăvi, slavoslovie s. f. Slavă; spec. Tedeum, slăbănogi, slăbănogesc (< slăbănog) vb. IV. Intranz. şi refl. 1. A paraliza; p. gener. a se îmbolnăvi; a dobândi o infirmitate. 2. (Pop.) A slăbi, slăbiciune, slăbiciuni (slăbi + suf. -ciune) s. f. Situaţie inferioară, precară din punct de vedere economic, politic, militar etc. a unei . ţări, a unei forme de guvernământ, a unui popor etc. slăvi, slăvesc (< s'l.) vb. IV. 1. Tranz. A iubi (exagerat de) mult, a adora, a diviniza, a idolatriza, a venera. 2. Refl. A-şi câştiga o mare faimă, slăvitor, -oare, slăvitori, -oare (slăvi + suf. -itor) adj., s. m. şi f. Lăudător; p. ext. închinător; adorator, slim, slimuri s. n. Adunare obştească (mai ales la tătari), slimui, slimuiesc (slim + suf. -ui) vb. IV. Tranz(Reg.) A concepe un plan, o lucrare etc,; a pune la cale; a întocmi, a urzi. slivisi, slivisesc vb. IV. Tranz. (Transilv.) A economisi bani. slobozean, -ă, slobozeni, -e (slobozie + suf. -ean) adj., s. m. şi f. (Persoană) care locuieşte într-o slobozie (5) sau care provine dintr-o slobozie, slobozenie, slobozenii (slobozi + suf. -enie) s. f. 1. (Pop.) Libertate (cetăţenească şi politică). 4* Carte de slobozenie = a) act prin care se certifică eliberarea din robie; b) act prin care soţul care părăseşte domiciliul conjugal acordă independenţă celuilalt. ♦ Stare a ţăranilor eliberaţi din robie. ♦ Libertate (de a acţiona conform voinţei şi dorinţei proprii). ♦ Libertate a conştiinţei, a ideilor, confesiunilor etc. 2. Independenţă naţională. 3. (Pop.) Eliberare (din robie, din închisoare, din captivitate etc.). 4. (Pop.) Permisiune. ^ (Şi în sintagma carte domnească de slobozenie) Autorizaţie, slobozi, slobozesc (< slobod) vb. IV. 1. Tranz. (Pop.) A elibera din robie, închisoare, captivitate etc. ♦ A deschide larg o închisoare, o poartă a unei cetăţi, a unui palat eţc., permiţând să se iasă, să se treacă. 2. Tranz. (Pop.) A lăsa să plece; a da voie să se depărteze. ♦ Spec. A demobiliza o trupă, o unitate militară. ♦ A concedia pe cineva angajat cu plată. 3. Tranz. (Pop.) A lăsa să intre. 4. Tranz. (Pop.) A lăsa în libertate un animal închis sau legat. 5. Tranz. (Pop,) A dezlega. ,6. Tranz. (Pop.) A lăsa, a nu împiedica ] 387 să acţioneze conform voinţei şi dorinţei proprii. 7. Tranz. ~A permite să se desfăşoare; p. ext. a prevedea. ♦ (Pop.) A pune la dispoziţie o cale de comunicaţie, de acces etc. (pentru folosirea publică); a sedate de sub interdicţie. 8. Tranz. A salva. ♦ Tranz. (Jur.) A achita. 9. Tranz. (Pop.) A uşura, prin moarte, de o (mare) suferinţă (fizică); de o răspundere etc. 10. Ţranz. şi refl. (Pop.) A (se) coborî. 11. Tranz. (Pop.) A lăsa să cadă jos (de la înălţime). 12. Tranz. (Pop.) A arunca o săgeată spre o ţintă. 13. Refl. (Pop.) A se năpusti; p. ext. a se repezi. 14. Refl. A se apuca (intens) de...; a se deda la... 15. Tranz; şi refl. (Pop.) A (se) dezlănţui. 16. Tranz. (Pop.) A face să curgă. 17. Tranz. (Pop.) A produce foc, fum este. şi a răspândi în jur. 18. Tranz. (Pop.) A emite un sunet, un zgomot etc. 19. Tranz. A emite un act normativ, un document oficial, o dispoziţie etc. 20. A vărsa; a achita o sumă de bani. slobozie, slobozii (slobod + suf. -ie) s. f. 1, Libertate (cetăţenească şi politică). ♦ Desfrâu. 2. Independenţă (naţională). 3. Eliberare (din robie, din . închisoare, din captivitate etc.) 4. Permisiune. 5. (Ţ. Rom., şi Mold., în evul mediu) Sat de colonişti (străini, mai ales fugari, sau băştinaşi) întemeiat pe un loc pustiu sau refăcut după fuga locuitorilor, stăpânit de un boier sau de o mănăstire, dar având anumite privilegii domneşti (scutire de bir, de prestaţii etc.) ♦ Scutire de dări acordată locuitorilor unei slobozii (5). 6. Colonie (pe teritoriu străin), slomni, slomnesc (< sl.) vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A rosti vorbele cu oarecare greutate, ă ' îngăima; a şopti. 2. Intranz. (Despre lumină, culori etc.) A apărea (treptat); a se distinge cu greutate, slovă, slove (< sl.) s. f. (Pop.) 1* Literă (chirilică). ♦ Scriere; alfabet. 2. Scrisul cuiva, cu caracteristicile lui, după care poate fi identificat. 3. Ştiinţă de carte, învăţătură, slovean, -ă, sloveni, -e (< sl.) s. m. şi f., adj. 1. Slav. 2. Sloven, slovenesc, -eâscă, slbveneşti (slovean + suf. -esc) adj. Slav. sloveneşte (slovean + suf. -eşte) adv. Slavoneşte. sloveni, slovenesc (cf. slomni) vb. IV. Tranz. A citi cu greu, pronunţând literă cu litera sau silabă cu silabă; a silabisi, slovenie (sl&vţn + suf. -ie) s. f. Limba slavonă, slo venire, sloveniri (< sloveni) s. f. Silabisire. slugă, slugi (< sl.) s. f. 1. (în expr.) Sluga dumitale (sau dumneavoastră) = formulă de salut către o persoană apropiată, cunoscută. 2. Slujitor înar- mat de pe lângă casa sau din suita unui boier, unui domn etc. slugărime (slugă + suf. -ărime) s. f. Mulţime de slugi; sluji-torime, argăţime. sluger, slugeri (cf. sb.) s. m. (Ţările Române, în evul mediu) Titlu dat boierului însărcinat cu strângerea dării în vite tăiate sau cu aprovizionarea (cu came, tăiată) a curţii domneşti şi a armatei; boier care avea acest titlu. Vel sluger sau mare sluger = mai-marele peste slugeri. [Var.: sulger s. m.]. slugereâscă,slugerese (sluger + suf. -easă) s. f. Soţia sluge-rului. slugerel, slugerei (sluger + suf. -el) s. m. Ajutor al slugerului. slugerie (sluger + suf. -ie) s. f. 1. Funcţia sau rangul de sluger; perioadă de timp în care cineva exercita această funcţie sau deţinea acest rang; instituţia pe care o conducea un sluger. 2. Dare (în vite tăiate) care se plătea slugerului. slugos, -oâsă, slugoşi, -oase (slugă + suf. -05) adj. Slugarnic, slujbă, slujbe (< v. sl.) s. f. 1. Serviciu (făcut cuiva). ^ Loc. prep. De slujbă = de folos. 2. Dare. sluji, slujesc (< v. sl.) vb. IV. l.Intranz. A ocupa o funcţie publică. 2. Tranz. A servi pe cineva sau o mâncare, o băutură etc. slujitor, -oare, slujitori, -oare (sluji + suf. -tor) s. m. şi f. 1. Servitor. 2. (în evul mediu românesc) Oştean (călare sau pedestru) în slujba domnului ţării, al unui boier etc. ♦ Denumire a ostaşilor de ţară în sec. XVI-XVII; spec. (la pl.) denumire a corpurilor de oaste ale călăreţilor şi dorobanţilor. ♦ (Reg.) Reprezentant înarmat al stăpânirii; poteraş, jandarm. 3. (în evul mediu românesc) Denumire dată subalternilor marilor dregători domneşti, aşezaţi la sate ca oameni (ţărani) liberi. 4. P. ext. Denumire dată funcţionarilor statului feudal. slujitoresc, -eâscă, slujitoreşti (slujitor + suf. -esc) adj. 1. Care aparţine slujitorilor (1); privitor la slujitori, de slujitori. 2. Soldăţesc. ♦ Spec. Care aparţine călăraşilor şi dorobanţilor, privitor la călăraşi şi dorobanţi. 3. Care aparţine slujitorilor (3); privitor la slujitori; de slujitori. slujitorie, slujitorii (slujitor + suf. -ie) s. f. Starea, condiţia de soldat; serviciu de soldat. slujitorime (slujitor + suf. -ime) s. f. 1. Servitorime. 2. Mulţime de slujitori (2); totalitatea slujitorilor. ♦ Spec. (în evul mediu românesc) Denumire dată corpului de mercenari. ♦ Spec. (în evul mediu românesc) Denumire dată corpurilor de oaste ale călăraşilor şi ale dorobanţilor. slujnic, -ă, slujnici, -ce (< v. sl.) s, f. şi (rar) m. Servitor. 389 slujnicar, slujnicari (slujnică + suf. -ar) s. m. Bărbat care se lăsa întreţinut de slujnice, amant al slujnicelor, sluţi, sluţesc (< slut) vb. IV. (Pop.) 1. Tranz. şi refl. A (se) mutila. 2. Refl. AA se schimonosi, a se strâmba, sluţie (slut + suf. -ie) s. f. Sluţenie. smacinâ, smăcin (pref. s- + măcina) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) fărâmiţa; p. ext. a (se) zdrobi. 2. Tranz. A tortura. 3. Tranz. Fig. A agita; a tulbura. smârc, smârcuri (< v. sl.) s. n. (Reg.) Vârtej (de apă). smârced, -ă, smărcezi, -de (pref. s- + mârced) adj. Urât; p. ext. murdar, smegmă (< gr.) s. f. Sebum. smerenie (< v. şl.) s. f. Modestie, smeri, smeresc (< slavon.) vb. IV. 1. Tranz. A umili; p. ext. a înfrânge. 2. Refl. A se căi. smerin, -ă, smerini, -e (< v. sl.) adj. Smerit, smerire, smeriri (< smeri) s. f. 1. Atitudine umilă, supusă; smerenie. 2. înfrângere. 3. Respect. 4, Atitudine cucernică, evlavioasă* pitfasă. smerit, -ă, smeriţi, -te (< smeri) •adj. 1. (în formule de respect sau epistolare) Preaplecat. 2. Modest; p. ext. lipsit de însemnătate sau de bunuri materiale. ♦, P. ext. (Despre lucruri) Lipsit de podoabe, fără strălu-cire; simplu, smet, smeturi (< rus.) s. n. Deviz, smiceâ, smicele (moşt. din lat.) s. f. (Reg.) Vârf ascuţit al unor obiecte, al unor organe anatomice etc.; p. ext. pisc. sminteală, sminteli (sminti + suf. -eală) s. f. 1. Pagubă, stricăciune, pierdere. ♦ Neajuns, neplăcere. 2. (Pop.) Dificultate. 3. Greşeală. 4. (Reg.) Ispită, smintenie s. f. (Reg.) Sminteală (1). sminti, smintesc (< v. sl.) vb. IV. 1. Tranz. (Pop.) A vătăma; (în special) a schilodi; p. ext. a bate foarte rău (provocând leziuni, ameţeli etc.). 2. Tranz. (Reg.) A corupe. 3. Tranz. (Pop.) A împiedica să facă ceva; p. ext. a tulbura. ♦ Intranz. A se abate (din drum). 4. Intranz. (Ppp.) A greşi. 5. Tranz. (Pop.) A deplasa (diit poziţia iniţială); p. ext. a clătina, smoli, smolesc (< smoală) vb. IV. Tranz. şi refl. (Pop.; despre faţa omului) A deveni sau a face să devină pământiu; p. ext. (despre oameni) a căpăta sau a face să capete culoare închisă la faţă, a (se) înnegri, smotritel, smotriteli (< rus.) s/m. Administrator, smredui, smereduiesc (< v. sl.) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A (se) contamina. 2. Tranz. A chinui, smreduitor, -oare, smereduitori, -oare (smeredui + suf. -tor) adj. Contagios. 390 snopi, snopesc (< snop) vb. IV. Tranz. 1. A trânti la pământ. 2. A masacra (într-o bătălie), snovos, -oâsă, snovoşi, -oase (snoavă + suf. -os) adj., s! m. şi f. (Pop.) (Om) hazliu, soarea, soarele (< fr.) s. f. Serată. [Pr.: so-a-]. soaţă, soaţe (moşt. din lat.) s. f. 1. (Reg.) însoţitoare; tovarăşă, colaboratoare, părtaşă; p. ext. prietenă. 2. (Pop. şi fam.) Soţie, nevastă. 3. (Pop.) Persoană, obiect, faptă asemănătoare alteia; pereche, sobă, sobe (< magh.) s. f. (Reg.) Cameră; bucătărie, sobâl, soboli (< rus.) s. m. 1. (Zool.) Samur. (Martes zi-bellina). 2. Blană de sobol, sobor, soboare (< slavon.) s. n. 1. Adunare, întrunire, consfătuire; sfat; p. anal. întrunire; p. ext. mulţime de oameni adunaţi laolaltă. ♦ Sinod. 2. (Reg.) Sărbătoare religioasă populară închinată unor sfinţi, care se prăznuieşte în ajunul, în ziua sau a doua zi după celebrarea sfinţilor respectivi. 3. Catedrală. sobornic, -ă, sobornici, -ce (sobor + suf. -nic) adj., s. m. şi f. 1. adj. Sinodal; ecumenic. 2. adj., s. m. şi f. (Om) care face parte din sobor (1); care trăieşte, acţionează conform hotărârilor soborului. sobornicesc, -eâsc^soborniceşti (sobornic + suf. -esc) adj. Care este întemeiat pe hotărârile sinoadelor ecumenice; p. gener. ecumenic, sinodal, soborniceşte (sobornic + suf. -eşte) adv. întemeiat pe hotărârile soborului (1); în mod sobornic (1). socâcl, socaci (< magh.) s. m. (Reg.) Bucătar, socăciţă, socăciţe (socaci + suf. -iţă) s. f. (Reg.) Bucătăreasă, socoâtă, socoate (< socoti) s. f. (Reg.) 1. Socoteală, operaţie aritmetică. 2. Judecată; chibzuinţă. [PI. şi: socoţi]. socotea, socotele (< socoti) s. f. Fisă (la jocurile de noroc), socoteală, socoteli (socoti + suf. -eală) s. f. Preţuire; respect, socoti, socotesc (moşt. din lat.) vb. IV. Tranz. 1. A preţui; a lua în consideraţie. ♦ A cerceta. 2. (Reg.) A îngriji; p. ext. a ocroti. socotinţă, socotinţe (socoti + suf. -inţă) s. f. 1. Preţuire, consideraţie, stimă. 2. îngrijire; p. ext. ocrotire. 3. (Pop.) Socoteală, operaţie matematică. 4. (Pop.) Judecată sănătoasă; chibzuinţă. 4. Raţiune, minte. 5. (Pop.) Părere, opinie. 6. Intenţie; plan. socotitor, -oâre, socotitori, -oare (socoti + suf -tor) adj., s. m. şi f. 1. adj., s. m. şi f. îngrijitor;/?. ext. ocrotitor. 2. s. m. şi (rar) f. (Pop.) Persoană pare face socoteli, calcule; persoană care se ocupă cu calcularea 391 evidenţelor contabile. 3. ş. m. Dregător (însărcinat cu probleme financiare), sodâl, sodali (< lat., germ.) s. m. Ucenic; calfa, sodalitâte (< lat., germ.) s. f. Corporaţie; breaslă, sodă (< germ.) s. f. Sifon, sodăş, sodăşi (< magh.) s. m. 1. Garant. 2. Răzeş, sodóm, sodomuri (< n. pr.) s. n. (Reg.) Nimicire, prăpăd, sodomi, sodomesc (< sodom) vb. IV. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) prăpădi, sodomist, -ă, sodomişti, -ste (sodomie + suf. -ist) s. m. şi f. Persoană care practică sodomia; sodomlean (1). sodomleán, sodomleni (sodom + suf. -(l)eari) 1. Persoană care practică sodomia; sodomist. 2. Persoană care facea parte din populaţia de bază a oraşului biblic Sodoma sau care era originară de acolo; (la pl.) locuitorii Sodoniei. sodomleâncă, sodomlence (sodomleán + suf. -că) s. f. 1. Femeie care practică sodomia. 2. Femeie care facea parte din populaţia de bază a oraşului biblic Sodoma. sodomlenésc, -eâscă, sodomle-neşti (sodomlean + suf. -esc) adj. Care constituie o sodomie; care se referă ia sodomie; care line la sodomie, sofá, sofale (< tc., fr.) ş. f. Divan îngust cu un capăt mai ridicat; p. ext. canapea; otomgpă. sofagiursofagii (sofa + suf. -giu) s. m. (Ţările Române, în evul mediu) Slujbaş la curtea domnească, care avea grijă de di-vanuri şi sofale, sofistărie, sofistării (< fr.) s. f. Faptul de a abuza de argumente neconvingătoare, lipsite de^ fond, false, demagogice; argument de acest fel folosit într-o discuţie* într-o documentaţie etc. pentru a masca realitatea, sofistica, sofistichez (< fr.) vb. I. Tranz. (Rar) A falsifica, sofologiotatos (< ngr.) s. m. Cărturar, sofrâ, sofrale (< tc., ngr.) s. f. (Şi în sintagma sofra turcească) Masă mică, rotundă şi scundă, la care se mânca şezând pe divan, pe un scăunel sau pe o rogojină (după obiceiul turcesc), sofragiu, sofragii (< tc.) s. m. (Ţările Române, în epoca fa-, nariotă) Slujbaş la curtea domnească sau, p. ext., în casele boiereşti, care avea grijă de masă şi de tacâmuri. Vel sofragiu = mai-marele peste sofragii. ^ sofragi-başa = căpetenia sofragiilor. [Var.: sufragiu s. m.]. softâ, softale (< tc.) s. f. Student la o şcoală superioară turcească. soglâsnică, soglasnice (< slavon.) s. f. Consoană, soharici, soharici (< rus.) s. m. Pesmecior de calitate inferioară. 392 soitâr, soitari (< tc.) s. m. Măscărici la curtea fanariotă, care acompania petrecerile şi vână-torile; p. gener. bufon. [Var.: suităr s. m.]. solâc, solaci (< tc., ngr.) s. m. Arcaş pedestru care facea parte din grupul de ieniceri al corpului, de gardă al sultanului, însoţindu-1 pe acesta la ceremonii, la alaiuri etc. [PL şi: solachi]. solar, solari (< bg.) s. m. (Reg.) Negustor de sare. solărie (solar + suf. -ie) s. f. (Moldova, sec. XVIII) Impozit care se percepea pe sarea extrasă, vândută sau transportată; solărit. solărit (solar + suf. -ii) s. n. sg. (Moldova, sec. XVIII) Impozit care se percepea pe sarea extrasă, vândută sau transportată; solărie. solda, soldez (< fr.) vb. I. Tranz. A plăti o sumă de băni. soldăţie (soldat + suf. -ie) s.' f. (Pop.) Militărie, soldiu, soldii (< ngr., it.J s. m. Veche monedă italienească de aur (de valoare redusă), care a circulat şi în Ţările Rotnâne; p. gener. monedă de mică valoare. solemnei, -ă, solemneli, -e (< fr., după lat.) adj. 1. Solemn. 2Î Sfânt; sacru, solgăbirau, solgăbirăi (< magh.) s. m. (Transilv. şi Ban.) Funcţionar cu diverse atribuţii în fosta administraţie austro-ungară (corespunzând, aproximativ, pretorului sau prim-pretorului de mai târziu), soli, solesc (< sol) vb. IV. 1. In-tranz. A trimite cuiva un mesaj printr-un sol. 2. Intranz. A îndeplini o misiune în calitate de sol; p. ext. a mijloci; a interveni. 3. Tranz. A anunţa; p. ext. a prevedea, solid, solizi (< lat.) s. m. 1. Veche monedă de aur care a circulat în Imperiul Roman şi în cel Bizantin. 2. Veche monedă mică de argint sau de bronz care a circulat şi în Ţările Române în sec. XVII. solidificâţie (< fr.) s. f. Solidifi-care. solie, solii (sol + suf. -ie) s. f. Mesaj pe care îl aduce un sol. Expr. A-şi da solia = a-şi îndeplini însărcinarea de sol; a da socoteală de misiunea avută, solitor, -oâre, solitori, -oare (soli + suf. -tor) s. m. şi f. Mijlocitor. Sol. solonâr, solonari s. m. Tăbăcar. solotnic, solotnici (< rus.) s. m. Veche unitate de măsură pentru greutăţi (aur şi argint), care a variat, în timp, între 4,19 şi 4,25 grame, solvi, solvesc (< lat.) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. (Chim.) A (se) dizolva. 2. Tranz. A plăti o taxă, un impozit, o datorie etc. somatofîlâc, somatofîlaci (< ngr.) s. m. Soldat din garda personală a sultanului. 393 somaţiune s. f. Somaţie, somnambulist, somnabulişti (somnambul -k. suf. -ist) s. m. Somnambul, somon, somoane (< tc.) s. n. Pâine de calitate inferioară, son, sonuri (< fr., lat.) s. n. (Fon.) Sunet, sontic, -ă, sontici, -ce (< lat.) adj, (Transilv.) Important, sopă, sope (< tc., cf. bg., sb.) s. f. Ghioagă, sopor (< fr:) subst. Numele unei boli care se manifestă prin somn adânc şi greu. sorcovăţ s. m. v. sorocovăţ. soresc, -eâscă, soreşti (soare + suf. -esc) adj. Solar, sorginte, sorginţi (< it.) s. f. Izvor (de apă). [PI. şi: sorginte]. sori, soresc (< soare) vb. IV. Intranz. A străluci ca soarele, soroci, sorocesc (< soroc) vb. IV. Tranz. (Jur.) A cita. sorocovăţ, sorcovăţi (< ucr.) > s. m. veche monedă de argint cu valori variabile (reduse), care a circulat în Moldova şi Transilvania începând din sec. XIII; p. gener. ban. [Var.: iorcovăţ s. m.]. sosi, sosesc (< ngr.) vb. IV. - 1. Tranz. (Pop.) A ajunge (din urmă). 2. Intranz. A ajunge (într-o anumită situaţie). ♦ A împlini (un anumit număr de ani); a atinge (o anumită vârstă). 3. Intranz. A fi de ajuns, sosteniment (< it.) s. n. Sprijin, sotnic, sotnici (< rus.) s. m. Comandant ăl unei sotnii. 394 sotnie, sotnii (< rus.) s. f. Unitate de cavalerie căzăcească alcătuită din o sută de soldaţi, soţ, soţi (moşt. din lat.) s. m. 1. (Pop.) Tovarăş; asociat; p. ext. prieten. ♦ (Rar) Aliat. ,♦ Părtaş. 2. (Reg.) Soţie, nevastă, soţie, soţii (soţ + suf. -ie) s. f. 1. (Pop.; rar la m.) Tovarăş; asociat; p. ext. prieten. ♦ Aliat. ♦ Părtaş. 2. (Reg.) Tovărăşie; asociaţie; prietenie. 3. Soţ. soţiesc, -easciky spţieşti (soţi (pl. lui soţ) + suf. -esc) adj. Conjugal. sovetnic, sovetnici (< rus.) s. m. Membru al unui consiliu juridic, financiar sau administrativ din vechea Rusie şi din Ţările Române în prima jumătate a sec. XIX. soviet, Soviete (< rus.) s. n. 1. înaltă instanţă judecătorească din unele provincii ale vechii Rusii. 2. Organizaţie politică de masă a proletariatului din Rusia apărută în perioada revoluţiilor din 1905-1907. [J*t.: -vi-et]. sovon, sovoarie (slavon., cf. gr.) 1. s. n. (Reg.) Văl de podoabă pentru femei; speci Voal de mireasă; bucată de pânză albă, subţire care se pune pe capul mirilor la cununie sau cu care se acoperă faţa miresei când (naşa) o leaga la cap. 2. (Reg.) Giulgiu (cu care se acoperă trupul mortului). [Var.: zovon s. n.]. spadasin, spadasini (< fr.) s. m. Persoană deprinsă cu mânuirea spadei; persoană căreia îi place să se războiască, să se dueleze; p. ext. ucigaş (plătit) din epoca armelor albe. spadă, spade (< it.) s. f. Veche armă de luptă formată dintr-o lamă de oţel lungă şi îngustă, cu profil triunghiular, prevăzută cu un mâner şi o gardă la un capăt, iar la celălalt, cu un vârf ascuţit pentru împuns; sabie lată, cu lama (dreaptă şi) cu două ţăişuri, paloş; (pop.) spată, (reg.) spangă, pală. spagă s. f. v. spangă. spahilâr-agasi, spahilari-agasi (< tc.) s. m. Comandant de spahii1. spahilic, spahilicuri (< tc.) s. n. Proprietatea unui spahiu1. spahiu1, spahii (< tc.) s. m. Soldat din corpul de cavalerie al armatei Imperiului Otoman din perioada evului mediu, care era recrutat din rândurile aristocraţiei militare, deţinătoare de feude. spahiu2, spahii (< fr.) s. m. Militar din cavaleria indigenă a fostelor colonii franceze din nordul Africii, spahiu-oglân, spahii-oglani (< tc.) s. m. Militar care facea parte din garda personală a sultanului, spălă, jpa/e (< it.) s. f. Omoplat, spalet, spalete (cf. fr.) s. n. Epo-let. spangă, spăngi (< pol., rus.) s. f. (Reg.) Spadă; p. gener. orice armă albă (lungă). [Var.: spagă, şpagă, şpangă s. f.]. spaniolesc, -eâscă, spanioleşti (spaniol + suf. -esc) adj. Spaniol. [Pr.: -ni-o-]. sparge, sparg (moşt. din lat.) vb. III. 1. Refl. (Pop.; despre state sau despre aşezări omeneşti, despre unităţi teritQ-rial-administartive) A se desfiinţa;/?, ext. a se dezorganiza; a decădea. 2. Tranz. Fig. A-împrăştia, a răzleţi o oaste, un grup de oameni înarmaţi etc.; p. ext. a înfrânge; a nimici. 3. Tranz. Fig. A încălca o lege, o convenţie, un angajament etc.; a anula. 4. Refl. (Despre proiectile de artilerie sau despre bombe) A exploda. 5. Tranz. (Pop.) A desţeleni; p. ext. a ara. 6. Tranz. A rupe o scrisoare, un sigiliu etc.; p. ext. a distruge. 7. Tranz. (Pop.) A spinteca; p. ext. a răni. 8. Tranz. (Pop.) A înjunghia; a sfâşia; p. ext. a omorî. spargere, spargeri (< sparge) 1. împrăştiere (a unei armate); p. ext. înfrângere; nimicire. 2: Fig. încălcare (a unei legi, a unei convenţii, a unui angajament etc.); anulare. 3. Explozie. ♦ Fig. Declanşare (a unui conflict). 4. (Pop.) Desţelenire (a unui teren înţelenit, a unei livezi, a unei păşuni etc.); p. gener. arat. 5. Rupere (a unui act, a unei scrisori sau a unui sigiliu al acestora);/?. ext. distrugere. 6. (Pop.) înjunghiere, sfâşiere; p. ext. omor. spartan, -ă, spartani, -e (Sparta (n. pr.) + suf. -an) ş. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. Persoană care facea parte din populaţia vechii republici Sparta; (la m. pl.) popor care trăia în vechea Spartă. 2. adj. Care aparţine Spartei sau spartanilor (1); privitor la Sparta sau la spartani; în felul spartanilor; originar din Sparta, spasmologie (< fr.) s. f. Disciplină medicală care se ocupă cu studiul spasmelor, spată, spate (moşt. din lat.) s. f. 1. (Reg.) Spătar (al unui scaun, al unei bănci). 2. (Pop.) Spadă, spaţionâ, spaţionez (< germ.) vb. I. Tranz. (Tipogr.) A spaţia. [Pr.: -ţi-°-]. spăimâ, spăimez (< spaimă) vb. I. Tranz. şi refl. (Reg.) A (se) înspăimânta, spăiiiiăt, -ă, spăimaţi, -te (< spaima) adj. înspăimântat, spăimântâ, spăimânt (moşt. din lat.) vb. I. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) înspăimânta. [Prez. ind. şi: spăimântez]. spăimântâre, spăimântări (< spăi-mânia) s. f. îrispăimântare. spăimântât, -ă, spăimântaţi, -te (< spăimântâ) (Pop.) înspăimântat. spăimântăcios, -oâsă, spăimân-tăcioşi, -oase {spăimântâ + suf -ăcios) adj. înspăimântător. 396 spăimântător, -oâre, spăimântă-tori, -oare (spăimântâ + suf. -ător) adj. (Pop.) înspăimântător. ♦ (Cu valoare de superlativ) Teribil, spăimântos, -oâsă, spăimântoşi, -oase (spăimântâ + suf. -os) adj. 1. înspăimântător. 2. Sperios. spăsenie (< slavon.) s. f. 1. (în limbajul bisericesc) Mântuire (2). 2. (Pop.) Atitudine de pocăinţă şi de smerenie; atitudine de modestie şi de nevinovăţie (prefăcută); umilinţă (falsă). spăsi, spăsesc (< slavon.) vb. IV. li Tranz. şi refl. (Reg.; în limbajul bisericesc) A (se) mântui (2). 2. Refl. A se pocăi (1). 1 3. Tranz. A ispăşi un păcat, o greşeală etc. [Var.: spăşi vb. ÎV]. spăsire, spăsiri (< spăsi) s. f. 1. (în limbajul bisericesc) Mântuire (2). 2. Pocăire. 3. (Fam.) ^Umilinţă. [Var.: spăşire s. f.]. spăsit, -ă, spăsiţi, -te (< spăsi) adj. (în limbajul bisericesc) Mântuit (2). [Var.: spăşit, -ă adj.] spăsitor, -oare, spăsitori, -oare (spăsi + suf. -tor) adj. (în limbajul bisericesc) Mântuitor (2). ♦ (Substantivat) Cel care mân-tuie; (art.; adesea ca nume propriu, în special) epitet dat lui Iisus Hristos. spăşi1 vb. IV.* v. spăsi. spăşi2 vb. IV. v. ispăşi, spăşire s. f. v. spăsire. spăşit, -ă, adj. v. spăsit. spătar, spătari (< slavon.) s. m. (Ţările Române, în evul mediu) Titlu dat boierului care purta la ceremonii sabia şi buzduganul domnului, iar pe câmpul de luptă era unul dintre comandanţii armatei; boier care avea acest titlu. Mare-spătar = comandant suprem al armatei în lipsa domnitorului; general de cavalerie în Principatele Române] spătăreâsă, spătărese (spătar + suf. -easă) s. f. Soţia (marelui) spătar; spătăriţă. spătărel, spătărei (spătar 4- suf. -el) s. m. (Ţările Române, în evul mediu) Titlu dat boierului de rang inferior care asigura ordinea la sate şi care avea unele atribuţii militare în timp de război; boier care avea acest titlu, spătărese, -eâscă, spătăreşti (spătar + suf. -esc) adj. Care aparţine spătarului sau spătăriei, privitor la spătar sau la spătărie; care este în serviciul unui spătar sau al spătăriei, spătări, spătărese (< spătar) vb. IV. Intranz. A exercita funcţia de spătar, spătărie, spătării (spătar + suf. -te) s. f. 1. Funcţia sau rangul de spătar; perioadă de timp în tagmele) Spătăria cea mare = sală din palatul domnesc unde aveau loc unele ceremonii şi unde se afla tronul; spătăria (cea) mică = cabinet personal al domnitorului. ♦ Arsenal, spătăriţă, spătăriţe (spătar + suf. -iţă) s. f. Spătăreâsă. spătăroâie, spătăroaie (spătar + suf. -oaie) s. f. Spătăreâsă. spâni, spânesc (< spâni) vb. IV. Intranz. 1. (Despre bărbaţi) A deveni spân. 2. P. anal. (Despre păsări) A-şi pierde penele, spânzura, spânzur (moşt. din lat.) vb. I. Intranz. (Pop.; şi în expr) A spânzura de... (sau de la) = a depinde de..., a fi condiţionat de... spârc (< ucr.) s. n. (Mold. şi Bucov.) Bucată de slănină; şorici fript. spârcui, spârcuiesc (spârc + suf. -ui) vb. IV. (Reg.) Tranz. 1. A rupe sau a tăia în bucăţi o fiinţă; a sfâşia, a sfârteca, a ciopârţi. 2. A sparge, a împrăştia o armată, o colectivitate etc.; a înfrânge, a nimici, special, -ă, speciali-e (< fr., lat.) adj. Care este competent într-o anumită ramură de activitate, într-un domeniu etc. [Pr.: -ci-al]. spectatrice, spectatrice (< fr.) s. k Şpectatoare. care cineva exercită această specul,, specule (< lat., fr.) s. n. funcţie. 2. Instituţie .adminis-* Oglindă, trativă condusă de (marele-) ’ specularisi, specujarisesc (spe- spătar; închisoare situată în . cula + suf. -arisi) vb. IV. această clădire. 3. (Şi în sin- Tranz. şi refl. A specula. V: ' it: 397 speculator1, speculatori (< lat.) s. m. Gardă înarmată. ♦ Călău. speculator2, -oare, speculatori, -oare s. m. şi f. Speculant, speculaţiune s. f. Speculaţie, speculă, specule (< specula) s. f. Speculaţie, tranzacţie financiară, speie, spei s. f. (Pop.) Coş făcut din scoarţă de copac (mai ales din tei), cu fundul de nuiele împletite, care servea la păstrarea şi transportul fructelor sau al alimentelor şi care se folosea şi ca măsură de ca- > cu ° valoare variabilă întnT 12 1/2 kg şi 15 kg; p^gener. vas de lemn. şp^jpbă; spelunci (< lat.) s. f. (Livr.) Peşteră, grotă. [PI. şi: spelunce]. speiiţer, şpenţere (< germ.) s. n. (Reg.) 1. Veston^ spec. veston scurj, jrână în talie, la anumite uniforme. 2. Haină ţărănească 9 bărbătească din blană, din stofa etc., cu sau fară mâneci, de obicei scurtă până la brâu şi croita pe talie, sperâre, sperări (< spera) s. f. Speranţă, sperios, -o^să, sperioşi, -oase (speria + suf. -os) adj. (Reg.) Ameninţător, speţ, speţi (< germ.) s. m. Veche monedă de argint în valoare de 12 lei vechi, care a circulat şi în Ţara Romârfească la începutul sec. XIX. spichinât (< magh.) s. m. (sg.) (Reg.) Levăntică (Lavandjila angusiifolia). spinetă, spinete (< it.) s. f. Vechi instrument muzical cu clape şi coarde metalice, asemănător clavecinului, spinghinâriu (< ucr.) subst. Terebentină, spinţă, spinţe (cf. tc.) s. f. Contribuţie pe care o plăteau turcilor locuitorii Ţărilor Române. [PI. şi: spinţi]. spirituos, -oâsă, spirituoşi, -oase (< fr.j it.) adj. 1. Spirtos. 2. Spiritual, spitalagioâică, spitalagioaice (spital + suf. -oaică) s. f. Infirmier. spitalagiu, spitalagii (spital + suf. -agiu). s. m. Infirmier, spitaliot, spitalioţi (< ngr.) s. m. Inifirmier. spiţer, spiţeri (< ngr.) s. m. (Pop.) Farmacisţ. spiţereasă, spiţerese (spiţer + . suf. -easă) s. f. (Pop.) 1. Farmacistă. 2. Soţia farmacistului, spiţerese, -eâscă, spiţereşti (spiţer + suf. -esc) adj. Care aparţine spiţerului; privitor la spiţer; de spiţer. spiţerie, spiţerii (< ngr.) s. f. 1. (Pop.) Farmacie. ♦ (Reg.; mai ales la pl.) Medicamente. 2. (Reg.) Ştiinţa farmaciei; profesiunea farmacistului. 3. (Reg.) Băcănie. ♦ (Mai ales la pl.) Mirodenii. spodobi, spodobesc (< slavon.) vb. IV. Tranz. şi refl. A (se) arăta demn de ceva; a (se) învrednici. spons, -ă (< lat.) s. m. şi f. Logodnic. sponsâlie, sponsalii (< lat.) s. f. Logodnă, spori, sporesc (< bg.) vb. IV. 1. Intranz. (Pop.) A progresa (în lucru). ♦ A prospera. ♦ A se grăbi (la drum, la mers). ♦ Tranz. A împinge; a îmboldi. 2. Intranz. A ajuta; a prii. sportulă, sportule (< lat.) s. f. Dar. spovâdă, spovezi (< spovedi) s. f. (Pop.) Spovedanie, spoveditor, spoveditori (spovedi + suf. -tor) s. m. Duhovnic, sprâfcă, sprafce (< rus.) s. f. Cercetare (judecătorească); anchetă, sprijineâlă, sprijineli (sprijini + suf. -eală) Sprijin, sprijini, sprijin (< sprijin) vb. IV.. 1. Tranz. (Jur.) A apăra. 2. Refl. A se apăra; a {ine piept unui atac; a rezista. ♦A se folosi, sprinten, -ă, sprinteni, -e (v. sl., cf. bg.) adj. (Despre armată) Uşor înarmat; pregătit pentru intervenţii rapide, sprintenie (sprinten + suf. -ie) s. f. Sprinteneală, sprintenime (sprinten + suf. Ls* Trupe înarmate cu amîpuşoare. spuăaxr0ţspujdaxesc (< ngr.) vb. Tranz. A învăţa; p. ext. a instrui, spudaxit, -ă, spudaxiţi, -te (< spu-daxi) adj. Cultivat; instruit, spumătoâre, spufficitori (spuma + suf. -atofire) s. f. Spumieră. spumegos, -oâsă, spumegoşi, -oase (spumega + suf. -os) adj. (Reg.; despre ape, valuri etc.) Plin de spumă, spumos, spune, spun (moşt. din lat.) vb. III. Tranz. 1. A indica. ♦ A înainta o cerere. 2. (Rar) A citi. 3. (Pop. şi fam.) A pâri pe cineva, spunent (< it.) subst. (Mat.) Exponent, spuntâ, spunt (< it.) vb^ I. In-trapz. A se ivi. sta, stau (moşt. din lat.) vb. I. Intranz. 1. (Pop. şi fam.) A-şi petrece timpul cu ceva (sau cu cineva), a se ocupa; p. ext. a se preocupa. 2. (Pop.) A începe (o acţiune); a intenţiona. 3. A interveni; a insista; a se strădui. 4. A se baza pe cineva sau pe ceva. 5. (Pop.) A fî; a exista; spec. a trăi. 6. (Pop.) A dura; a dăinui. 7. A depinde. 8. A avea loc; a se petrece; a se naşte. 9. Fig. A se ţine tare pe poziţie, a nu da înapoi. 10. A fi fdrinat din... stabili, stabilesc (< lat., it.) vb. IV. Tranz. A întemeia; a institui o întreprindere, o organizaţie, o instituţie etc. stabilimfent, stabilimente (< it.) s. n. 1. Nume generic pentru aşezăminte, instituţii, întreprinderi comerciale, industriale etc.; p. ext. localul unui aşezământ, al unei instituţii, al unei întreprinderi etc. 2. Casă de prostituţie. stac6j, stacoji (< ngr.) s. m. ¿9? 1. (Şi în sintagma stacoj de măre) Homar (Homarus vulgaris) 2. Rac (Astacus fluviati-lis). [Var.: stacoş s. m.]. stacoş s. m. v. stacoj. stadie, stadii (< ngr.) s. f. Veche unitate de măsură pentru lungime egală cu aproximativ 125 de paşi; distanţă care corespunde acestei lungimi; stadiu (1). -stadiu, stadii (< lat., fr., germ.) s. n. 1. Veche unitate de măsură pentru lungime egală cu aproximativ 125 de paşi; dis-~ tanţă care qprespunde acestei lungimi; stadie. 2. Teren special amenajat, unde se desfăşurau alergările şi alte întreceri sportive la vechii greci, stafier, stafieri (< it.) s. m. Valet, stagiune, stagiuni (< it.) s. f. Anotimp, stagnâţie, stagnaţii (< lat., fr.) s. f. Stagnare, stâmbă (< ngr., it.) s. f. Teasc de tipografie, stamböl, stamboli (< tc.) s. m. Veche monedă turcească din aur, care a circulat şi în Ţările Române în sec. XVIII, stamböl -şali (< tc.) s. n. Stofa de lână de Constantinopöl. stânişte, stanişti (< sl.) s. f. Tabără; cantonament, stanovoi, stanovoi (< rus.) s. m. Şef de secţie poliţenească. stanţă, stanţe (< it.) s. f. Cameră, stare, stări (< sta) s. f. 1. (Reg.) Corp (omenesc); p. ext. statură. 400 2. (în feudalism) Categorie, pătură sau clasă socială cu statut reglementat de ^tat1, stat2 (4). stareţ, stareţi (< v. sl.) s. m. Călugăr bătrân. staroste, staroşti (< pol.) s. m. 1. (Mai ales în Mold., în evul mediu) Persoană care conducea un ţinut, o cetate sau un oraş (fortificat) etc., având atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti; ispravnic, pârcălab. 2. (Mai ales în Ţara Românească, în evul mediu) Conducător al unei bresle, al unei corporaţii (de meşteşugari, de negustori etc.); proestos, protomeşter; p. ext. şef al unei comunităţi, al unei cete etc. stârşină (< rus.) s. m. Primar. stat1, staturi (< lat., fr., it., germ.) s. n. (La pl.; în orânduirea feudală) Nume dat organelor reprezentative din anumite ţări. stat2, staturi (< sta) s. n. 1. (Pop.) Statură. 2. (Pop.; de obicei în sintagma stat de om) Mărime egală cu aproximativ înălţimea medie a unui om, folosită în trecut ca unitate de măsură pentru înălţime sau adâncime. 3. Stare, circumstanţă, ipostază, împrejurare. 4. (în feudalism) Categorie, pătură sau clasa cu statut reglementat de stat1; stare (2). stâter, stateri (< lat.) s. m. Veche monedă grecească sau macedoneană de aur ori de argint, a cărei valoare a variat între 2 şi 20 de drahme, stâtie, statii (< rus.) s. f. Articol (al unui contract, al unui tratat etc.). statori,statoresc (cf. statornici) vb. IV. Tranz. 1. A înfiinţa. 2. (Reg.) A stabili; a fixa. ♦ A desemna. ♦ A se aşeza, statorniceşte (statornic + suf. -eşte) aăw. Constant, staţie, staţii (< fr., lat.) s. f. 1. Cantonament (temporar), alcătuit de obicei din corturi, pentru staţionarea şi aprovizionarea cu hrană şi muniţii a trupelor; p. ext. loc din care porneşte o expediţie militară. 2. Popas; oprire loc (amenajat) în care se opreşte cineva pentru a se odihni, conac. 3. Loc special amenajat pentru popas, pe traseul unui serviciu de poştă, (de călători), unde se găseau cai de schimb, se asigurau servicii pentru călători etc. staţionar, staţionare (< fr., lat.) s. n. Navă de război care staţiona în apele maritime ale unui port şi supraveghea traficul vaselor. stâVă, stave (cf. bg., alb.) s. f. (Reg.) Herghelie, stavropig (< ngr.) subst. Cruce trimisă de către un patriarh unei mănăstiri sau unei biserici ca semn că depinde direct de autoritatea lui. stravropighiacesc, -eâscă, stavropighiaceşti (stavropighie + suf. -icesc) adj. (Despre biserici sau mănăstiri) Care depinde direct de o patriarhie, stavropighie (< ngr.) s. f. Mănăstire care, în organizarea bisericii ortodoxe, depinde direct de patriarhie, stăpânesc, -eâscă, ^stăpâneşti (stăpân + suf. -esc) adj. (Pop.) 1. Care aparţine unui stăpân; care provine de la un stăpân; de stăpân; al stăpânului. 2. De autoritate publică; de stăpânire; al stăpânirii; p. ext. domnesc; suveran, stăpânie, stăpânii (stăpâni + suf. -ie) s. f. Stăpânire. ♦ Atitudine de stăpân. ♦ Dominaţie (a unei ţări). stărostesc, -eâscă adj. (în sin-tagma) Vadră stărostească = impozit local, în natură sau în bani pe care îl dădeau (starostelui) posesorii de podgorii din regiunea cuprinsă între Milcov şi Trotuş, la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX. stărostie, stărostii (staroste + suf. -ie) s. f. 1. Funcţia sau rangul de staroste (1); perioadă de timp în care cineva exercită această funcţie sau are acest .rang. ♦ Dregătorie, la diferite curţi domneşti şi împărăteşti, asemănătoare cu stărostia (1). 2. Instituţie administrativă care se afla sub conducerea starostelui (1); 3. Funcţia de staroste (2); perioadă de timp în care cineva exercită această funcţie. 401 4. Organizaţie meşteşugărească, breaslă, corporaţie condusă de un staroste (2). stărui, stărui (stare + suf. -ui) vb. IV. Intranz. (Pop. şi fam.) A sta, a rămâne;-p. ext. a întârzia. ♦ A tinde, stăruiâlă, stăruieli (stărui + suf. -eală) s. f. Stăruinţă, stăruire, stăruire (< stărui) s. f. Stăruinţă, stătător, -oare, stătători, -oare (sta + suf. -ător) adj. 1. Care stă pe loc; staţionar. 2. Stăruitor, tenace. 3. (Pop.; despre construcţii, mai ales despre poduri). Stabil. ♦ (Pop.; despre aşezări omeneşti, domicilii, sedii etc.). Stabil, statornic. 4. Neclintit. 5. (Despre unităţi militare) Activ; permanent. 6. (Despre proprietăţi, robi etc.) Inalienabil, ereditar şi scutit de impozite şi de prestaţii; ohab-nic. 7. Definitiv; imuabil, stătut, -ă, stătuţi, -te (< sta) adj. Obosit; istovit, vlăguit, stăulit (< staul) s. n. Şedere a oilor pe un loc anume (pe care îl fertilizează), stâlp, stâlpi (< v. sl.) s. m. (Mold.) Unitate de măsură, de lungime variabilă, pentru pământ. stâlpâr, stâlpari (stâlp + suf. -ar) s. m. Veche monedă de argint, cu o valoare mică, variabilă, care avea gravate pe una dintre feţe două coloane; direclie. stâlpâre, stâlpari (cf. stâlp) s. f. (Pop.) Ramură verde înfrun- 402 ^ zită; spec. ramură de salcie verde (şi înflorită) care şe duce de către credincioşi şi se împarte în "biserică în duminica Floriilor. ^ Duminica Stâlpă-rilor = duminica Floriitor. stâlpi, stâlpesc (< stâlp) vb. IV. Tranz. A marca hotarul unui teren, al unei suprafeţe de pjământ etc. cu stâlpi, stâlpnic, stâlpnici (< slavon.) s. m. (Pop.) Pustnic care trăia retras pe vârful unui munte înalt sau pe capitelul unei coloane, stânclu, -ie, stâncii (stâncă + suf. -iu) adj. (Despre munţi, terenuri etc.) Stâncos, stânjen, stânjeni (< cf. v. sl.) s. m. Unitate de măsură pentru lungime folosită înainte de introducerea sistemului metric, care a variat, în timp şi după regiuni, de la 1,96 m (în Ţara Românească) şi până la 2,23 m (în Moldova); distanţă, lungime aproximativ egală cu această unitate de măsură. (Şi în sintagmele stânjen pătrat sau stânjen cvadrat) Veche unitate de măsură pentru suprafeţe de teren (agricol) care avea aproximativ 4 m2; suprafaţă de teren egală cu această unitate de măsură. v stânjenească, stânjeneşti adj. (în sintagma) Prăjină stânjenească = unitate de măsură pentru lungime, egala cu un stânjen; distanţă, lungime aproximativ :eastă unitate de - v. sl.) s. m. (Reg.) nia ciconia). 7 (< slavon.) s. n. itagmele steag de steagul stăpânirii) d la capătul de sus argint şi o semi-re domnitorii din Ţafa Românească î.-la sultan, ca semn in perioada suzera-şti. 2. Veche uni-mică, având drapel xt. trupă de oameni iluc, ceată, buluc- iclă. laţi, -te (stele (pl. suf. -at, după fr.) steloşi, -oase (ste-ea) + suf. -os) adj. (< slavon., lat., fr.) '.) Coroană (cu în-rii pe care o repre-t. puterea pe care o ►t însemn. 2. Piatră p. ext. giuvaier. doabă. 3. (Pop.) rteristic, pată sau r (de altă culoare) mor animale. tenahorii (< ngr.) itate (în realizarea ; p. ext. supărare, ură financiară. : sufleteasca; plic- tiseală. 4. Stare de agitaţie. 5. Greutate în respiraţie; p. ext. astmă. stenahorisi, stenahorisesc (< ngr.) vb. IV. Tranz. şi refl. 1. A (se) constrânge. 2. A (se) plictisi, sténic, -ă, stenici, -ce (< fr., engl.) adj. (Despre boli) Uşor. ştenie (cf. gr.) s. f. Stare de perfectă sănătate, sténos (< ngr.) s. n. Astmă, stépenâ, stepene (< slavon.) s. f. 1. Etapă. ♦ Situaţie. 2. Treaptă. 3. Rang. 4. Neam. sterpăciune (sterp + suf. -ă-ciune) s. f. Sterilitaţe. sticlar, sticlari (sticlă + suf. -ar) s. m. (Reg.) Geamgiu, stifos, -oâsă, stifoşi, -oase (< ngr.) adj. (Despre lichide) Cu gust înţepător; astringent, stigmat, stigmate (< fr., lat., ngr.) s. n. Marcă, semn distinctiv care se aplica în trecut (cu ajutorul unui fier roşu) pe corpul bolnavilor sau al delincvenţilor, stigniatizâ, stigmatizez (< fr.) vb. I. Tranz. A aplica cu fierul roşu stigmatul pe corpul sclavilor sau al delincvenţilor; a înfiera, a pecetlui, stigmatizat, -ă, stigmatizaţi, -te (< stigmatiza) vb. I. (Despre sclavi sau delincvenţi) Care purta pe corp un stigmat, stih, stihuri (< ngr., slavon.) s. n. 1. Vers; p, ext. (de obicei la pl.) Poezie. 2, Verset din psalmi sau dintr-o cântare bisericească. 403 stihie, stihii (< slavon., ngr.) s. f. (Pop.) Fiecare dintre cele patru elemente (foc, apă, aer, pământ) despre care se credea în .antichitate că stau la baza tuturor corpurilor şi a fenomenelor naturii; p. ext. parte componentă a unui întreg; element, stihui, stihuiesc (stih + suf. -ui) vb. IV. Intranz. A compune, a face versuri; a versifica, stihuitor, stihuitori (stihui + suf. -tor) s. m. Poet; versificator. [Pr.: -Aii-i-J. stilet, stilete (< fr.) s. n. Pumnal mic cu lama de formă triunghiulară, foarte subţire şi cu vârf ascuţit; jungher, junghi, şiş. stimător, -oare, stimâtori, -oare (stima + suf. -tor) s. m. şi f. Admirator, stinge, sting (moşt. din lat.) vb. III. Refl. A se distruge, a se prăpădi; p. ext. a sărăci, stinghie, stinghii s. f. (Pop.) Parte a corpului la oameni şi la animale unde se îmbină femurul cu oasele bazinului; regiune inghinală, stipendist, -ă, stipendişti, -ste (< germ.) s. m. şi f. Bursier, stipendiu, stipendii (< lat., gerai.) s. n. 1. Subvenţie. 2. Bursă, stoicâsc, -eâscă, stoiceşti (stoic + suf: -esc) adj. Stoic. [Pr.: -5/0-/-]. stol, stoluri (< ngr.) s. n. Coloană de soldaţi; grosul unei armate; p. restr. (în religia creştină) armată cerească. 404 stolă, stole (< lat.) s. f. 1. (în antichitate) Rochie largă şi lungă până în pământ, care se strângea pe corp cu două cordoane, unul pe sub sâni, altul deasupra şoldurilor, purtată de matroanele romane peste tunică. 2. Venit obţinut de preot de la serviciul altarului, stoler, stoleri (< ucr.) s. m. (Pop.) Tâmplar. stoli1, stolesc (< stol) vb. IV. Tranz. şi refl. A (se) grupa, a (se) aşeza în stoluri sau,/?, ext., pe linie de bătaie. stoli2, stolesc (< ngr.) vb. IV. Tranz. şi refl. A (se) împodobi; a (se) găti. stoliditâte (< lat.) s. f. Stupiditate, stoliţă, stoliţe (< rus.) s. f. Capitală; reşedinţă. [Acc. şi: stoliţă]. stolnaceâlnic, stolnacealnici (< rus.) s. m. Şef de masă într-o cancelarie, într-un departament, într-o judecătorie etc. stolnic, stolnici (< slavon.) (Ţările Române, în evul mediu) s. m. Titlu dat boierului care se ocupa de masa domnului şi uneori îl servea, gustând înaintea acestuia mâncările, spre a dovedi că nu sunt otrăvite, şi care avea grija aprovizionării cu alimente a curţii domneşti, a depozitelor cu alimente etc.; boier care avea acest titlu. ^ Vel stolnic sau stolnic mare = dregător, de curte cu atribuţii speciale legate de masa domnului; mai-marele peste stolnici. ♦ Şeful bucătarilor de la o curte boierească, stolniceâsă, stolnicese {stolnic + suf -easâ) s. f. Soţia stolnicului, stolnicel, stolnicei (stolnic + suf. -el) s. m. (Ţările Române, în evuMnediu) Titlu dat boierului de rang inferior stolnicului, care aducea mâncarea la masa domneasca sau (la sate) strângea dijma din cantitatea de peşte prins în Dunăre şi în bălţi; boier care avea acest titlu, sţolnicie (stolnic + suf. -ie) s. f. 1. Demnitatea sau funcţia de stolnic; perioadă în care un boier avea această demnitate sau funcţie. 2. Instituţie administrativă care se afla sub conducerea stolnicului, sţomâh s. n. Stomac, strajameşter, strajameşteri (, s. m. 1. s. n. Tobă. 2. s. m. P. ext. Persoană care bate la tobă; toboşar. Tambur-major = subofiţer care conducea o fanfară militară; p. exf. plutonier (într-o fanfară militară), tambură, tambure (< ngr., tc.) s. f. Vechi instrument muzical cu coarde de metal, asemănător cu mandolina, dar cu gâtul mai lung decât al acesteia, tamburin s. n. v. tamburină. - tamburină, tamburine (< fr.) s. f. Vechi instrument muzical de forma unei tobe mici, portative, cu pielea întinsă numai pe o . singură parte, cu mici talgere sau cu clopoţei împrejur, folosit pentru acompanierea ritmică a dansului în Spania, Italia şi în ( Orient. [Var.: tamburin s. n.]. tamojnă, tamojne (< rus.) s. f. Vamă. tanăgră, tanagre (< fr.) s. f. Nume dat statuetelor artistice de pământ ars, făcute în Grecia antică (în oraşul Tanagra), iar mai târziu în toată lumea greco-romană. tandâr, tandâre (< tc.) s. n. 1. (în forma tandur) Scaun sau masă (acoperite cu covoare) sub care se punea un vas cu mangal pentru a încălzi picioarele celor care şedeau. 2. Fig. Lene. [Var.: tandur s. n.] tandur s. n. v. tandâr. tanduriu, -ie, tandurii (tandur + suf. -iu) adj. (Rar) Leneş, tanea, tanele (< tc.) s. f. Bucată de blană sau de piele de ani-, mal. tangarâ, tangarale s. f. Instrument muzical turcesc cu coarde, asemănător cu ţambalul, tantiemă, tantieme (< fr.) s. f. Onorariu acordat în trecut unui autor dramatic sub forma unei cote din încasările obţinute la reprezentarea piesei sale. [Pr.: -ti-e]. tapangeâ, tapangele (< tc.) s. f. Lovitură dată cu palma; palmă, calcavură. tapet, tapete (< ngr., it., germ.) s. n. (Reg.) Covor (mic), tapinos (< ngr.) adv. (Pop.) Cu umilinţă, cu smerenie, pu modestie. tar, taruri (< magh.) s. n. (Reg.) 1. Greutate, încărcătură, sarcină pe, care o duce un om sau un animal. 2. Veche unitate de 425 măsură pentru greutăţi, egală cu 125 de ocale. [PI. şi: tare]. tarabagiu, tarabagii (tarabă + suf. -giu) s. m. Negustor ambulant (care vinde la o tarabă), tarabol s. m. v. tarabulus. tarabostes (cuv. lat.) s. m. pl. Denumire dată (de latini) aristocraţilor geto-daci; pileaţi, tarabulus, (1) tarabuluse (< tc.) s. n., s. m. 1. s. n. Şal oriental care se înfăşură în jurul capului sau se purta ca cingătoare. 2. s. m. (Rar; în forma tarabol) Veche monedă care a circulat în trecut şi în Ţările Române. [Var.: tarabol s. m.]. taraf, tarafuri (< tc.) s. n. Grup, grupare (politică); (ironic) gaşcă, clică, tarapana, tarapanale (< tc.) s. f. (Reg.) 1. (Mold. şi Ţ. Rom., în evul mediu) Monetărie. 2. Grup, ceată, tarapângiu, tarapangii (tarapa na + şuf. -giu) s. m. Meşter care lufcra într-o tarapana (1). târce, tarei (cf. magh.) s. f. Cal bălţat, pestriţ, tărcat, tare, tari (moşt. din lat.) adj. 1. (Reg.; despre locuri, terenuri) Primejdios, rău, inaccesibil. 2. (Despre porunci, hotărâri etc.) Hotărât, categoric; necruţător, sever. 3. (Despre războaie) Cumplit, crâncen, înverşunat, violent, aprig. 4. (Despre stări sufleteşti, sentimente, senzaţii etc.) Care se manifestă cu putere; intens. 5. (Reg.) Insistent, stăruitor. ♦ Plin de siguranţă şi 426 de hotărâre; ferm, neclintit, tarifa, tarifez (< fr.) vb. I. (Rar) Tranz. A fixa un tarif; a aplica un tarif; a supune unui tarif, tarlatân (< germ., fr.) s. n. Muselină de bumbac foarte subţire, de culoare deschisă, tarpuz, tarpuze (cf. tc.) s. n. Un fel de scufiţă pe care o purtau femeile (mai ales grecoaicele), tartaj, tartajU s. m., tartaje, s. n. (cf. ngr., slavon.) s. m., s. n. 1. Cărticică, broşură; caiet; condică. ♦ (Mold.; la m. pl.) Carte scrisă de mână, care se folosea ca abecedar. 2. (Reg.) Fiecare dintre cele două coperte de carton ale unei cărţi; scoarţă. 3. Legătură, scul. tartar, tartaruri (< slavon., gr.) s. n. (In mitologia antică) Loc situat în fundul infernului, în care erau chinuiţi cei care păcă-tuiau faţă de zei; (în credinţa creştină)’ iad, infern, tarz (< tc.) s. n. sg. Ţinută, atitudine, comportare, tas, tasuri (< tc., ngr.) s. n. 1. (Reg.) Ceaşcă'(de lut); cupă; căuş; conţinutul unui asemenea vas. ♦ Lighenaş în care bărbierul pregăteşte spuma de săpun; p. ext. lighean. 2. (Reg.) Vas plat (rotund), tipsie (1), taler. ^ Expr. A umbla cu tasul = a'face chetă; a cerşi. ♦ Cutia milelor. 3. Fiecare dintre cele două talere ale chimvalului; p. ext. chimval. ♦ (Rar) Fiecare dintre cele doua capace ale unui medalion. tasmâ, tasmale (< tc.) s. f. (Reg.) Fir sau panglică de mătase, de aţă, de piele etc. (pe care se brodează); p. ext. piele bine tăbăcită, tatuâţie (< tatua) s. f. Tatuare. taurisci (< lat., gr.) s. m. pl. Numele unor triburi celtice dintre care unul, aşezat în nord-vestul Daciei, s-a integrat ulterior în masa populaţiei romanizate. [Pr.: ta-u-]. taxiârh, taxiarhi (< ngr.) s. m. Comandant al unui corp de armată. [Pr.: -xi-arh]. taxiarhie (< gr., fr.) s. f. Demnitatea de taxiarh. ♦ Corp de pedestraşi în Grecia antică. [Pr.: -xi-ar-]. taxid, taxi duri (< ngr.) s. n. Călătorie pe care o faceau negustorii (în străinătate) pentru a vinde sau a cumpăra marfa. ♦ (Concr) Cantitate de marfa adusă (din ţări străine), taxidăr, taxidari (< tc.) s. m. Persoană care strângea dările; tefterdar (2), trepădător. taxidărie (taxidar + suf. -ărie) s. f. încasare a dărilor, tâxie s. f. v. taxis. taxil, taxiluri (< tc.) s. n. încasare a banilor, a impozitelor, taxim, taximuri (< tc.) s. n. (Reg.) Cântec popular care se execută din cobză sau din scripcă. taxis, (2) taxii (< ngr.) sub st. 1. s. n. Rang. 2. s. f. (în forma taxie) Clasă de elevi. [Var: tâxie s. f.]. tăbăcâr, tăbăcari (tabac + suf. -ar) s. m. 1. (Reg.) Persoană care fumează sau prizează tabac. 2. Fabricant sau negustor de tabac, tăbăcie, tăbăcii (tabac + suf. -ie) s. f. 1. Meseria tăbăcarului; tăbăcărie. 2. Atelier în care se tăbăcesc pieile, tăbărî, tabăr (< tabără) vb. IV. Intranz. (Pop.) A-şi aşeza tabăra; a poposi. ♦ A se instala pentru un timp oarecare în casele locuitorilor; a cantona, tăbliţă, tăbliţe (tablă + suf. -iţă) m s. f. 1. Listă, tabel, act; condică, registru. 2. (La pl.) Carneţel în care se notau diverse fapte, maxime etc. tăgâdnic, -ă, tăgadnici, -ce (tăgadă + suf. -nic) adj. Care tăgăduieşte; mincinos, tăgăduinţă, tăgăduinţe (tăgădui + suf. -inţă) s. f. Tăgadă; tăgă-duialâ. tăia, tai (moşt. din lat.) vb. I. 1. Tranz. (Pop.) A ataca lovind cu arme tăioase; a bate, a izbi. 2. Tranz. şi refl. (Reg.) A (se) distruge, a i se şterge efectul. [Prtă-ia]. tăinos, -oâsă, tăinoşi, -oase (taină + suf. -os) adj. Care se fereşte de lume, care lucrează în taină; ascuns, tainic, tălâniţă, tălaniţe s. f. Femeie de moravuri uşoare; curtezană. „ tălerâş, tăleraşi (taler + suf. -aş) ş. m. (Mold.) Slujbaş însărcinat cu strângerea impozitelor, tăleriţă, tăleriţe^(taler + suf. 427 -iţă) s. f. Monedă de argint, care circula în trecut, cu o valoare mai mică decât talerul sau echivalentă, în Transilvania, cu o coroană, tâlhar s. m. Tâlhar, tălhărăşug s. n. v. tâlhărăşug. tălhăret s. n. v. tâlhăret. tâlhărit s. n. v. tâlhărit, tălhui vb. IV v. tâlhui. tălhuşâg s. n. v. tâlhuşag. tălmaci, -ce, tălmaci, -ce (< slavon.) s. m. şi (rar) f. Traducător; interpret; translator, tălmăcitor. ♦ Tâlcuitor, ghicitor; comentator. [Var.: tâlmaci s. m.]. tălmăci, tălmăcesc (< slavon.) vb. IV. Tranz. 1. A traduce un text dintr-o limbă în alta. 2. A interpreta, a tâlcui. ♦ A explica, a lămuri; a dezlega o problemă, o întrebare etc. ♦ Refl. recipr. A se lămuri, a se înţelege, a se explica cu cineva. 3. A exprima, a exterioriza. [Var.: tălmăci vb; IV]. tălmăcire, tălmăciri (< tălmăci) s. f. 1. Traducere. 2. Interpretare, explicare; tâlcovanie. [Var.: tălmăcire s. f.]. tălmăcitor, -oare, tălmăcitori, -oare (tălmaci + suf. -tor) s. m. şi f. 1. Tălmaci; traducător. 2. Tâlcuitor; interpret. [Var.: tălmîăcitor, -oare s. m. şi f.] tălpălâr, tălpălari (tălpăli va tălpui” + suf. -ar) s. m. Persoană care facea sau vindea talpă pentru încălţăminte, tălpălărie (tălpălâr + ¿uf. -ie) s. f. Meseria de tălpălâr. 428 tămâia, tămăiez (< tămâie) vb. I. 1. Tranz. şi intranz. A se închina (unei divinităţi), a adora; a aduce jertfa. 2. Refl. (în cultul vechi mozaic) A arde, a se consuma pe jertfelnic, tămăndâ, tămând vb. I. Tranz. (Transilv.) A amâna (o acţiune, o soluţionare etc.); a tărăgăna, tăpălâgă, tăpălage s. f. încălţăminte de fler care se strângea pe picior cu şnururi, folosită ca instrument de tortură, tăplău (< magh.) s. n. Cască pe care o foloseau minerii, în loc de fitil, la producerea explozi- -ilor. tărăboânţă, tărăboanţe (< magh.) s. f. Roabă, tărăbonţâş, tărăbonţaşi (tără-boanţă + suf. -aş) s. m. Persoană care transporta sarea cu tărăboanţa în ocnele de sare. tărbacă, tărbace (< tărbăci) s..f. Un fel de instrument cu care erau chinuiţi câinii; (şi în sintagma tărbaca câinilor) obicei care constă în chinuirea câinilor cu acest instrument în diferite perioade ale anului şi mai ales în cea dintâi luni a postului mare. tărbăci, tărbăcesc (cf. tăbăci) vb. IV. Tranz. (Reg.) A da un câine în tărbacă, tărie, (rar) tării {tare + suf. -ie) s. f. 1. Uscat 2. întăritură, fortificaţie, fortăreaţă.-3. Armată, oaste, ceată (înarmată). 4. (Fiind vorba despre docu- mente, acte ete.) Valabilitate, valoare, legalitate; garanţie. 5. Putere, autoritate; stăpânire, presiune; dominare, asuprire, tăroâsă, tăroase (tar + suf. -oasă) adj. (Reg.; despre femei) însărcinată, gravidă, tătar, -ă, tătari, -e (< tc., tăt.) N s. m., adj. 1. s. m. Persoană care facea parte din triburile mongole, care în sec. XIII au format statul Hoarda de Aur pe teritoriul din Asia Centrală şi Europa răsăriteană. 2. s. m. Curier poştal (călare); sol, ştafetă. 3. adj. Care aparţine tătarilor (1), privitor la tătari; tătăresc, tatârcă, tătarce (tătar + suf. -că) s. f. Haină lungă, îmblănită, purtată de tătari., tătăresc, -eâscă, tătăreşti (tătar + suf. -esc) adj. Tătar (3). tătânesc, -eâscă, tătâneşti (tătâne + suf. -esc) adj. Părintesc, strămoşesc, tău, tăuri (< magh.) s. n. Prăpastie, abis, genune, tăvăli, tăvălesc (cf. v. sl.) vb. IV. Refl. A umbla mereu prin aceleaşi locuri, tăvăsi vb. IV v. adevăsi. tâlc, tâlcuri (< slavon.) s. n. *1. Interpretare, tălmăcire; comentariu; explicaţie, lămurire; tâlcovanie. 2. înţeles, sens, semnificaţie; noimă, tocmeală. 3. Glumă sau poveste alegorică; -fabulă, pildă, tâlcovânie, tâlcovanii (< slavon.) s. f. 1. Interpretare, tălmăcire, explicaţie, tâlc. 2. Traducere, tâlcovnic, tâlcovnici (< slavon.) s. m. 1. Tâlcuitor. 2. Traducător, tâlcui, tâlcuiesc (< slavon.) vb. IV. Tranz. 1. (Pop.) A interpreta tâlcul unor vorbe, scrieri, fapte etc.; a comenta, a tălmăci (2); a explica, a lămuri. 2. (Reg.) A traduce (1). [Prez. ind. şi: tâlcui]. tâlcuiâlă, tâlcuieli (tâlcui + suf. -eală) s. f. Tâlcuire. tâlcuire, tâlcuiri (< tâlcui) s. f. 1. Interpretare, comentare, tălmăcire (2); explicaţie, lămurire; tâlcuiâlă. 2. Traducere, tâlcuitor, -oâre, tâlcuitori, -oare (tâlcui + suf. -tor) s. m. şi f. 1. Persoană care interpretează, comentează sau explică tâlcul unor fapte, vorbe, scrieri etc.; tălmaci, tâlcovnic. 2. Traducător, tâlhărăşug, tâlhărăşuguri (tâlhar + suf. -şug) s. n. Hoţie, tâlhărie. [Var.: tâlhărăşug s. n.]. tâlhăret (tâlhar + suf. -et) s. n. Tâlhărime. [Var.: tălhăret s. n.]. tâlhărit (< tâlhări) s. n. (Reg.) Tâlhărie. [Var.: tâlhărit s. n.]. tâlhui, tâlhuiesc (< magh.) vb. IV. Intranz. A tâlhări. ♦ Tranz. A jefui, a prăda. [Var.: tălhui vb. IV]. tâlhuşâg, tâlhuşaguri (< magh.) s. n. Tâlhărie. [Var.: tălhuşâg s. n.]. tâlmâci s. m. v. tălmaci, tâlmăci vb. IV. v. tălmăci, tălmăcire s. f. v. tălmăcire, tălmăcitor, -oâre s. m. şi f. v. tălmăcitor. 429 tâmbâr, tâmbare (< ngr.) ş. n. Haină lungă şi largă, purtată peste îmbrăcămintea obişnuită; manta (de obicei femeiască) tivită sau căptuşită cu blană, tâmp, -ă, tâmpi, -e (< v. si.) adj. (Reg.; despre obiecte ascuţite) Cu vârful sau cu tăişul tocit, ştirbit. tâmpănă s. f. v tâmpină. tâmpinâ, vb. I. A întâmpina, tâmpină, tâmpine (< sl.) s. f. Dairea; p. ext. tobă, darabană. [Var.: tâmpănă s. f.]. tâmpit, -ă, tâmpiţi, -te (< tâmpi) adj. (Despre -obiecte ascuţite) Lipsit de vârf; tocit, teşit; tâmp. tâmplă, tâmple (moşt. din lat) s. f. Catapeteasmă; p. ext. perdea care acoperă uşile împărăteşti, tând (moşt. din lat.) adv. (Mold., în corelaţie cu el însuşi) Când ... când. tândală, tândale (< tândăli) s. f. pl. Vorbe goale; nimicuri; palavre. tângă, tângi (< v. sl.) s. f. (Reg.) Mâhnire adâncă, jale, amărăciune. tângui, tânguiesc (< v. sl.) vb. IV. 1. Refl. A se plânge cuiva cu scopul de a fi înţeles, de a i se face dreptate; a reclama. 2. Tranz. (Pop.) A deplânge, a compătimi; a jeli. [Prez. ind. şi: tângui]. tânguire, tânguiri (< tângui) s. f. 1. Necaz, jale, supărare, mâhnire. 2. Plângere (împotriva cuiva sau a ceva); reclamaţie. 430 tânjâlă, tânjeli (< v. sl., c£ pol.) s. f. (Reg.) Unitate de măsură pentru terenuri agricole* echivalentă cu 28 de prăjini, târg, târguri (< v. sl.) s. n. Denumire dată în trecut aşezărilor orăşeneşti cu funcţii comerciale şi meşteşugăreşti, subordonate dpmniei; p. ext. totalitatea oamenilor din târg. târgâr, târgari (târg + suf. -ar) s. m. Zaraf, târgovişte, târgovişti (< slavon.) s. f. Târg, piaţă, târî, târăsc (< v. sl.) vb. IV. Tranz. A zdrobi, a sfărâmă, a distruge, târlic, târlici (< tc.) s. m. (Mai ales la pl. ; reg.) Pantof căptuşit cu postav peste care se .purta o altă încălţăminte pentru a-1 feri de praf. ♦ Papuci care se pun în picioarele mortului, târnosânie, târnosanii (tărnosi -f suf. -anie, cf. slavon.) s. f. Sfinţire a unei biserici, târ-nosire. târnoseâlă, târnoseli (târnosi + suf. -eală) s. f. 1. Sfinţire a unei biserici; tâmosire. 2. Tămâie sau altă substanţă aromată folosită în ritualul bisericesc.r târnosi, tâmpsesc (< slavon.) vb. IV. Tranz. A inaugura o biserică printr-un anumit ceremonial religios; a sfinţi o biserică, târnosire, târnosiri (< tărnosi) s. f. Sfinţire a unei biserici; târnoseâlă (1), târnosânie, ob-novlenie. ♦ P. ext. A sfinţi un obiect. târnosit, -ă, târnosiţi, -te (< târnosi) adj. (Despre biserici) Sfinţit; inaugurat, târsână, târsâne (< sl.) s. f. Ţesătură aspră din păr de capră, purtată de asceţi sau de călugări direct pe piele. ♦ Ţesătură groasă (ca pânza de sac), teâmăt (teme + suf. -ăt) s. n. Teamă. teârfă, terfe s. f. (Reg.) Bucată de pânză veche şi murdară; „zdreanţă, otreapă, teasc, teascuri (< v. sl.) s. m. 1. Numele unui instrument de tortură. 2. Maşină de imprimat; p. ext. tipar, tipărire. 4* Expr. A ieşi (sau a scăpă) de sub teasc - a ieşi de sub tipar, a apărea, techer-mecher (< tc.) adv. (Munt.) în mare grabă, imediat; pe sus, cu sila. teclif, teclifuri (< tc.) s. n. Cerere, pretenţie, tefaric, tefaricuri (< tc.) s. n. Obiect scump, preţios; giuvaier. tefter, tefteruri (< tc.) s. n. Registru, catastif, condică; terfe-log (2). tefterdâr, tefţerdari (< tc.) s. m. 1. Ministru de finanţe la turci; controlor financiar al unei provincii turceşti; teftergiu. 2. (în forma cefterdar) Persoană care strângea dările; taxidar. [Var.: defterdăr, cefterdăr s. m.]. teftergiu, teftergii (< tc.) s. m. Tefterdâr (1). tefericie, tefericii (cf. tc.) s. f. (Reg.) Petrecere, distracţie; desfătare. teftişciu, teftişcii (< tc.) s. m. Inspector care se ocupa de anchete. tehnă, tehne (< lat., ngr.) 1. Pricepere, meşteşug. 2. Acţiune (dibace, vicleană) făcută (în ascuns) în vederea atingerii unui scop; uneltire, intrigă, telâl, telali (< tc.) s. m. 1. Crainic; spec. persoană care facea strigările la un mezat. 2. Negustor ambulant (de haine vechi). Telal-başa = mai-marele peşte telali. telalâc, telalâcuri (< tc.) s. n. 1. îndeletnicirea telalului. ♦ (Rar) Beneficiul telalului. 2. Marfa telalului. telălie (telal + suf. -ie) s. f. Locul în care telalul îşi practică meseria. telăliţă, telăliţe (telal + suf. -iţă) s. f. (Reg.) 1. Femeie care facea comerţ ambulant (cu haine vechi). 2. Femeie care mijloceşte diferite afaceri; mijlocitoare, teleloaică (2). 3. Femeie d& moravuri uşoare, teleleică. teleloaică, teleloaice (telal + suf. -oaică) s. f. 1. Soţia telalului (2); vânzătoare ambulantă (de haine vechi). 2. Persoană care mijloceşte diverse afaceri; sam-saroaică; telăliţă (2). telegraf, telegrafuri (< fr., germ.) s. n. (Şi în sintagma telegraf optic) Aparat situat pe înălţimi sau îi* turnuri de semnalizare, pentru transmiterea la distanţă a unor semnale optice, telegrâm s. n. Telegramă. 431 teletin, teletinuri (< ucr.) s. n. (Reg.) Piele fină de bovine, telpiz, -ă, telpizi, -e (< tc.) adj., s. m. şi f. (Reg.) Viclean, prefăcut, şiret, telpizie, telpizii (telpiz + suf. -ie) s. f. Telpizlic. telpizlic, telpizlicuri s. n. înşelăciune, viclenie, făţărnicie; ţelpizie. telveâ (< tc.) s. f. Drojdie de cafea. teméi, temeiuri (< bg., sb.) s. n. 1. (Pop.) Fundament (al unei construcţii), temelie. 2. (în opoziţie cu marginé, aripă) Corpul central al unei formaţii de luptă, grosul unei armate; toi-(3). [PÍ. şi: ţemeie]. temere, temeri (< teme) s. f. Gelozie. témnic, temnicuri (< bg., ucr.) s. n. (Reg.) 1. Adăpost în pământ în care se ţin stupii iarna. 2. Bordei în pământ. ♦ Adăpost săpat în pământ pentru ocrotirea ostaşilor (în timp de război), temperament, temperamenturi (lat., germ., fr.) s. n. Temperatură; climă, climat. L tempésta, tempeste (< it.) s. f. Furtună, uragan, tempestuós, -oâsă, tempestuoşi, -oase adj. Furtunos, vijelios. [Pr.: -tu-os]. templiér, templieri (< fr.) s. m. (La pl.) Ordin monaho-cava-leresc din evul mediu, care participa la cruciade; (la sg.) per- 432 soană care făcea parte din acest ordin. [Pr.: -pli-er]. tenchi, tenchiuri (< tc.) s. n. Veche măsură de greutate egală cu a patra parte dintr-un dram. tenorist, tenorişti (< germ., it.) s. m. Cântăreţ care are voce de tenor. tenzuh, tenzuhuri (< tc.) s. n. Pastă din diferite substanţe aromate; p. ext. colier făcut din asemenea pastă, teoretic, teoretici (< germ.) s. m. Teoretician. [Pr.: ţe-o-]. teorisi, teorisesc (< ngr.) vb. IV. Tranz. A lua în considerare, a examina; a controla, a verifica. [Pr.: te-o-]. te ori st, teorişti (< fr.) s. m. (Rar) Teoretician. [Pr.: te-o-]. teorie, teorii (< fr., gr.) s. f. 1. Delegaţie solemnă trimisă în antichitate de oraşele greceşti pentru a participa la jocurile publice sau pentru a consulta un oracol. 2. (Rar) Suită de persoane care participă la o procesiune; p. ext. şir, rând. teoritra, teoritre s. f. Dar făcut miresei de către mire, a doua zi după nuntă. [Pr.: te-o-]. teplotă (< slavon.) s. f. Apă caldă care se toarnă în potir înainte dei împărtăşania preotului; vas în care se încălzeşte aceasta apă. [Acc.: ?]. teptil adv, v. tiptil, terâgiu (< lat.) s. n. (Transilv.) Despăgubire plătită seniorului de către iobagi pentru a se putea strămuta; cens. terebră, terebre (< lat.) s. f. Maşină de război asemănătoare cu berbecele, întrebuinţată de _ romani -la spargerea zidurilor unei cetăţi asediate, tererem, tereremuri (cf. ngr.) s. n. 1. Ornament melodic; tril. ♦ Ornament grafic. înfloritură ♦ Zorzoane, marafeturi. 2.Fig. Ifos, moft; pretenţie. terfelog, terfeloage (terfeli + suf. -og, cf. slavon.) s. n. 1. Act,, document (vechi şi rupt), hârţoagă. 2. Registru, catastif, condică; tefter. tergimân, tergimani (< tc.) s. m. Interpret, translator, tălmaci; dragoman. [Var.: terzimân s. m.] tergimănie (tergimân + suf. -ie) s: f. Funcţie, slujbă, dregătorie de tergimen; locul în care tergimanul îşi exercita funcţia, teriţoriâl, -ă, teritoriali, -e (< fr.) adj. 1. (în sintagma) Proprietate teritorială = proprietate asupra unui anumit teritoriu. 2. (Despre armată sau unităţi militare) Care este destinat apărării unui teritoriu în caz de război. [Pr.: -ri-al]. terme (< lat., fr.) s. f. pl. Băi publice la romani. ♦ Izvoare termale. termen, termene (< lat., fr.) s. n. Limită, hotar, sfârşit, termidor (< fr.) s. m. sg. Numele lunii a unsprezecea a calendarului republican francez, care corespunde intervalului de la 19 sau 20 iulie până la 17 sau 18^ august. termidoriân, -ă, termidorieni, -e (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. (La pl.) Nume dat participanţilor la lovitura de stat din Franţa de la 9 termidor, anul II (27 iulie 1794), care a răsturnat dictatura ia-cobină. 2. adj. Care se referă la evenimentele de la 9 termidor, anul II (27 iulie 1794). [Pr.: -ri-an]. terminare, terminări (< termina) s. f. (Lingv.; rar) Terminaţie, teroristic, -ă, teroristici, -ce (< germ.) adj. Terorist, tersană, tersanale (< tc.) s. f. Şantier naval unde se construiau şi se reparau vasele de război. tertel, terteluri (< tcv) s. n. Şnur sau ciucure din fire de mătase sau de aur. tertip, tertipuri (< tc.) s. n. 1. Dispoziţie, ordin. 2. Plan, proiect, terţă, terţe (< it., germ.) s. f. Veche unitate de măsură a timpului, egală cu a şaizecea parte dintr-o secundă, terţia (< germ.) s. f. (Transilv.) A treia clasă a unei şcoli secundare. de tip vechi. [Pr.: -ţi-a]- terzi-başâ (< tc.) s. m. Staroste al breslei croitorilor, terzimân s. m. v. tergimân. tescheregiu, tescheregii (< tc.) s. m. Secretar al divanului şi al marelui vizir, tescovinărit (tescovină + suf. -arii) s. n. Impozit care se percepea pe tescovină. 433 teslâr, ţes lari (teslă + suf. -ar) s. m. 1. (Reg.) Dulgher. 2. (Ţările Române, în evul mediu) (La pl.) Subalterni ai căpitanului de poduri care aveau obligaţia de a repara podurile, teslărie, teslării (teslar + suf. -ie) s. f. (Reg.) Meseria de teslar; lucrarea pe care o face teslarul; dulgherie. ♦ Atelierul teslarului. teslim, teslimuri (< tc.) s. n. Predare, > încredinţare; livrare, înmânare; teslimat. teslimarisi, teslimarisesc (teslim + suf. -arisi) vb. IV: Tranz. A preda, a încredinţa; a livra; a. înmâna; a teslimatisi. teslimat (< tc.) s. n. Teslim. teslimatisi, tesîimatisesc vb. IV. Tranz. A teslimarisi. tesmoforii (< gr., fr.) s. f. pl. Numele unor sărbători ateniene celebrate în antichitate de femei în cinstea zeiţei Demeter. tesmotet (< fr., gr.) ş. m. Titlu dat în vechea Atenă unor magistraţi care prezidau diferite tribunale şi revizuiau legile, teştâ, testez (< fr.,4at.) vb. I. Tranz. A face cunoscut, a arăta; a testa, testament, testamente (< lat., germ., fr., magh.) s. n. 1. Lege; legislaţie, aşezământ. 2. Act, hotărâre definitivă; spec. dispoziţie privitoare la cler, dată de domnitor în înţelegere cu capul bisericii, testălui, testăluiesc (< magh.) 434 vb. IV. Tranz. (Transilv.) A testa. testimoniu, testimonii (< lat.) s. n. Mărturie, dovadă; (concr.) act, document doveditor; certificat, adeverinţă, teşchereâ, teşcherele (< tc.) s. f. 1. Adeverinţă, certificat, chitanţă; act. 2. Autorizaţie de transport; permis de călătorie, paşaport, tetracord, tetracorduri (< fr.) s. u. Liră cu patru coarde' (folosită în antichitate), tetradrâhmă, tetradrahme (< gr.) s. f. Veche monedă grecească de argint, care valora patru drahme, tetraminie, tetraminii (< ngr.) s. f. Perioadă, interval de timp de patru luni. tetrapod, tetrapdduri (< ngr.) s. n. Piedestal cu patru picioare pe care se aşează cărţile sau diferite obiecte de cult. [PL şi: tetrapoade]. tetrârh, tetrarhi (< gr., fr.) s. m. 1. Nume dat unui suveran sau guvernator al unei părţi din Imperiul Roman. 2. Unul dintre cei patru membri ai unei tetrarhii (2). tetrarhie, tetrarhii (< gr., fr.) s. f. 1. A patra parte dintr-o ţară, supusă autorităţii unui tetrarh. 2. Formă de guvernământ, instituită de Diocleţian, care a împărţit Imperiul Roman între doi cezari şi doi auguşti, puterea supremă având-o împăratul. ♦ Conducere supremă a unui stat, constituită din patru persoane. tetrea, tetrele (< tc.) s. f. Dulceaţă (de chitră). teuton, -ă, teutoni, ~e(< fr.) adj., s. m. 1. adj. Teutonic (2). 4* Cavalerii teutoni (şi substantivat, pl.) = denumire a unui ordin monaho-cavaleresc german creat în evul mediu; (şi la sg.) persoană care facea parte din acest ordin. 2. s. m. (La pl.) Trib germanic din Iutlanda şi insulele daneze; (şi la sg.) persoană care făcea parte din acest trib. [Pr.: te-u-]. teutonic, -ă, teutonici, -ce (< lat., fr.) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. (Rar) German. 2. adj. Care aparţine teutonilor (2), de teutoni, în felul teutonilor; teuton (1). [Pr.: te-u-]. tevarih, tevarihuri (< tc.) s. n. Istorie, cronică turcească, tezaurâr, tezaurari (< lat.) s. m. Custodele unui tezaur;' funcţionar care primea şi distribuia banii statului; casier, vistiernic; trezorier. [Pr.: -za-u-]. tezaur ar iât, tezaurariate (< lat.) s. n. Oficiu uride se păstrează şi se administrează tezaurul public; departamentul de finanţe; vistierie. te;ză (< fr., germ.) s. f. (în loc. adv.) în teză generală = în general. tiară, tiare (< ngr., lat., fr.) s. f. Coroană pe care o purtau regii vechilor perşi şi conducătorii altor popoare orientale. [Pr.: ti-a- j. tibet (< tc.) s. n. 1. Lână de Tibet. ♦ (Munt.) Ţesătură făcută din asemenea lână. 2. (Munt.) Basma neagră de satin. ♦ Panglică (de satin), tibiâlă, tibiale (< lat.) s. f. Apărătoare a pulpei; pulpar, jambieră. [Pr.: -bi-a-]. tibicen, tibiceni (< lat., cf. it.) s. m. Cântăreţ antic din fluier sau din flaut, tibişir, tibişire (< tc.) s. n^ (Munt., Olt. şi Dobr.) 1. Cretă (de scris pe tablă). 2. Calcar fin, granular; cretă, ticâlă, ticale (cf. ticăî) s. f. (Reg.) Suferinţă, chin, durere, amar; mizerie, ticăloşie, ticăî, ticăiesc (cf. ticăia) vb. IV. Intranz. şi refl. (Reg.) A suferi, a se chinui; a se trudi, a se zbuciuma, a se frământa, ticălos, -oâsă, ticăloşi, -oase (ti-cală + suf. -os) adj., s. m. şi f. (Reg.) 1. (Persoană) care se află într-o stare (materială sau morală) vrednică de milă, de plâns; sărman, nenorocit. ♦ (Despre stări, situaţii, viaţă) Plin de suferinţă, de lipsuri, de supărări, de amărăciuni; trist, jalnic, nenorocit.-♦ Cu aspect sărac, urât, mizerabil, sărăcăcios; în stare proastă, deterio^ rat. 2. (Fiinţă) care nu este în stare să facă ceva, nevrednic; (cel) care nu are putere, slab, şubred. * ticăloşeşte (ticălos + suf. -eşte) adv. 1. în mod ticălos, mize- 435 rabil; jalnic. 2. în mod ticălos, josnic, mârşav, ticăloşi, ticăloşesc (< ticălos) vb. IV. Refl. (Reg.) A ajunge într-o stare (morală sau materială) ticăloasă (1), vrednică de milă, de plâns, jalnică; a se nenoroci. ♦ A se umili, ticăloşie, ticăloşii (ticălos + suf. -ie) s. f. (Reg.) Stare de mizerie, lipsă, sărăcie; nenorocire, nefericire; (reg.) ticală. ticăloşit, -ă, ticăloşiţi, -te (< ticăloşi) adj. Care a devenit vrednic de plâns, care se găseşte într-o stare jalnică; nenorocit, ticălos (1). ♦ în stare proastă; deteriorat, ticălos, tichet, tichete (< fr.) s. n. Loc pe care îl asigură un bilet de călătorie; p. ext. banchetă într-im vehicul, ticsi, ticsesc vb. IV. Tranz. şi refl. A (se) înghesui, tiftic (< tc.) s. n. 1. Lână fină de capră de Tibet; angora, mohair. 2. Scamă pentru răni, vată. tigră,tigre (< tigru) s. f. Tigroai-că. tihnă, tihne (< tihnă) s. f. Mulţumire, satisfacţie, tihneală, tihneli (tihni + suf. -eală) s. f. Tihnă, tij (< ucr.) adv. Asemenea, de asemenea, aşijderea, deopotrivă, la fel. timar, timaruri (< tc.) s. n. Denumire a lotului de pământ, conferit în proprietate temporara de către sultan oştenilor (uneori şi dregătorilor civili, ca salariu), în schimbul obligaţiei de a presta serviciul militar, timariot, timarioţi (< ngr.) s. m. Soldat (veteran) turc, proprietar al unui timar. [Pr.: -ri-ot\. timbru, timbruri (< fr.) s. n. Clopot, clopoţel, timf, timfi (< pol.) s. m. Veche monedă poloneză sau rusească care a circulat şi în Moldova, timin, timini s. m. Veche monedă turcească din care se faceau salbe purtate pe cap. timp, timpuri (moşt. din lat.) s. n. (Reg.) Anotimp, timpanon, timpanoane (< fr.) s. n. Instrument muzical folosit în sec. XVI-XVIII, alcătuit dintr-o cutie de rezonanţă în formă de trapez, deasupra căreia erau întinse coarde de metal puse în vibraţie cu două ciocănele, tindă, tinde (moşt. din lat.) s. f. Anticameră, antreu, hol, vestibul. ♦ Coridor, galerie, tinde, tind (moşt. din lat.) vb. III. 1. Tranz. (Pop.) A mişca o parte a corpului întinzând-o * într-o direcţie oarecare. ♦ A îndrepta un obiect într-o anumită direcţie; spec. a ochi. 2. Refl. (Pop.; despre fiinţe) A se lungi înălţând mâinile sau ridicându-se în vârful picioarelor. 3. Tranz. A înmâna, a prezenta, a da, a oferi. 4. Refl. (Pop.; despre grupuri de oameni) Â se răspândi pe o suprafaţă (mare), a ocupa un spaţiu (întins), a se extinde. tinos, -oâsă, tinoşi, -oase (tină 436 + suf. +oj) adj. (Pop.) Noroios, plin. de tină, cu tină multă, tipar, tipare (< slavon.) s. n. 1. Tipografie, imprimerie. 2. Urmă, întipărire. tipârnic, -ă, tiparnici, -ce (tipar + suf. -nic) adj., s. m. 1. (Reg.) De tipar; tipărit. 2. adj. Tipograf. tiparniţă, tiparniţe (tipar + suf. -niţă) s. f. Tipografie, imprimerie. tipări, tipăresc (< tipar) vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. A lăsa urme (prin apăsare), a întipări, a imprima. ♦ A grava; a săpa. ♦ Fig, A face să pătrundă, a fixa, a grava în minte, în conştiinţă etc. 2. A da o anumită formă, a executa după un anumit model; a modela, a fasona, a forma. ♦ A face, a fabrica bani. tipărire, tipăriri (< tipări) s. f. Lucrare tipărită, tipăritură. ♦ Ediţie, tipăritor, tipăritori (tipări + suf. -tor) s. m. 1. Tipograf. 2. Persoană care lucrează tipare; modelor, tipicăreâsă, tipicărese (tipicar + suf. -easă) s. f. Călugăriţă care are grijă ca ritualul să se săvârşească după tipic, tipsie, tipsii (< tc.) s. f. 1. Tavă (mare) de metal, uneori artistic ornamentată, pe care se serveşte mâncare, băutură; tabla1. 2. (Reg.) Tavă de fier smălţuit, cu marginile ridicate, în care se coc la cuptor anumite mâncăruri şi prăjituri.- 3. (La pl.) Chimval. 4. (în trecut) Disc de metal, în care se lovea pentru a chema un subaltern. tipsier, tipsieri (tipsie + suf. -ar) s. m. (Rar) Meşter care facea (şi vindea) tipsii (1). tiptil (< tc.) adv. (Adesea în legătură cu verbul „a se îmbră-xa”) Deghizat, travestit, costumat (pentru a nu fi recunoscut). [Var.: teptil adv.]. tiralior, tiraliori (germ., fr.) s. m. Soldat din infanterie; infanterist. [Pr: -li-or]. tiranicesc, -eâscă, tiraniceşti (ngr., fr.) adj. Tiranic, tiranie, tiranii (< ngr., fr.) s. f. (în antichitate) Formă de conducere politică apărută în Grecia antică în sec. VIII^VI î. H., în condiţiile decăderii aristocraţiei gentilice şi a democratizării vieţii politice, tiranisi, tiraniseşc (< ngr.) vb. IV. Tranz. A tiraniza. ♦ Fig. A chinui, a canoni, tirănesc, -eâscă, tirăneşti (tiran + suf. -esc) adj. Tiranic, tirăni, tirănesc (< tiran) vb. IV. 1. Intranz. A stăpâni ca un tiran, a domni despotic. 2. Tranz. A tiraniza. ♦ Tranz. A chinui, a canoni, tiriâc (< tc.) s. n. sg. (Pop.) Preparat medicinal care conţine opiu, întrebuinţat în trecut ca anestezic; antidot pentru muşcătura de şarpe şi pentru otravă. [Pr.: -ri-ac). 437 tiriachíu, -íe, tiriachii (< tc.) adj. (Reg.) 1. Ameţit (de băutură sau de substanţe narcotice). 2. P. ext. Indispus, mahmur, posac; supărăcios, certăreţ. [Pr.: -ri-a-]. tiriplic (< tc.) s. n. (Reg.) Fir răsucit de bumbac mercerizat sau de mătase, alb sau colorat, folosit la ţesut, la brodat sau la împletit, tiron, tironi (< lat.) s. m. Ostaş roman. tirs, tirsuri (< gr., lat., fr.) s. n. Toiag împodobit cu viţă-de-vie şi cu un con de pin în vârf, purtat de zeul Bacchus şi de cei din suita lui. tist, (1) tişti, s. m., (2) tisturi, s. n. (< magh.) s. m., s. n. (Mai ales în Transilv.) 1. s. m. Funcţionar, slujbaş (cu funcţii înalte) în cadrul unei instituţii (publice); p. ext. (la pl.) oficialităţile dintr-o ţară, dintr-un oraş. 2. s. n. Ofiţer; comandant, căpetenie, tistie, tistii (tist + suf. -ie) s. f. (Transilv.) Slujbă, funcţie (înaltă). titán, titani (< lat., fr.) s. m. Nume dat în mitologia greacă fiecăruia din cei 12 fii ai lui Uranus, care au luptat împotriva lui Zeus pentru supremaţie, titlă, title (< slavon.) s. f. Semn diacritic, asemănător cu tilda, pus deasupra unui cuvânt din scrierea chirilică cu scopul de a marca o prescurtare. 438 * titlu, titluri (< lat., slavon.) s. n. (în orânduirea feudală şi capitalistă) Termen prin care se denumeşte o demnitate, un grad* un rang, ereditare sau . dobândite, în ierarhia politică, nobiliară, boierească etc.; funcţie, grad, demnitate; titulatură; (concr.) nume, denumire a acestora. ♦ Denumire, nume. tizână, tizane (< fr.) Şampanie cu procent de alcool redus, tizic (< tc.) s. n. (Reg.) Material obţinut din baligă amestecată cu paie sau cu ogrinji, tăiat în forme prismatice şi folosit, în trecut, la ţâră, drept combustibil sau ca material de construcţie în locul cărămizilor, tiziduş, tiziduşi (< magL) s. m. (Transilv.) Slujitor al primăriei, care anunţa în sat ştirile, deciziile oficiale etc.; vătăşel. tobâş, tobaşi (tobă + suf. -aş) s. m. (Reg,) Toboşar ♦ Crainic care aduna lumea bătând din tobă, pentru a comunica veşti sau ordine de interes obştesc. [Var.: toboş, doboş, dobâş s. m.]. toboş s. m. v. tobâş. tobrâlco (< fr., germ.) s. n. Pânză de bumbac cu dungi sau cu carouri, formate din combinaţia unor fire subţiri cu altele groase, tocitoâre,tocitori (toci + suf. -toare) s. f. (Pop.) Vas mare de lemn în care se pun stru- * gurii, fructele (zdrobite) pentru a fermenta, în vederea fa- bricării yinului sau a rachiului; cadă, zăcătoare. ♦ Vas de lemn în care se pune varza la murat; conţinutul unui astfel de vas. tocmâc, tocmace (< tc.) s. n. Ciocan mare de lemn (de care se foloseşte plăpumarul); mai. tocmai (< v. sl.) adv. Cu precizie, fară rest, nici mai mult, nici mai puţin. tocmeală, tocmeli (tocmi + suf. -eală) s. f. 1. (Pop.) Condiţie, clauză. 2. Organizare, rânduială, ordine, întocmire, aranjament; aranjare într-o anumită ordine. ♦ Normă, regulă, lege; dispoziţie, ordin. ♦ Uneltire, lucrătură, punere la cale. 3. Creare, naştere, întemeiere, facere. 4. (Mai ales la pl.) Aşezământ, instituţie; (concr.) acaret, construcţie anexă, dependinţă. tocmi, tocmesc (< sl.) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A (se) potrivi, a (se) asemăna, a (se) face deopotrivă. 2. Refl. (Reg.) A se înţelege, a cădea la învoială, a conveni, a se pune de acord; p. ext. a se împăca. 3. Tranz. A lua cu chirie; a arvuni, a face comandă (pentru haine, obiecte etc.). 4. Tranz. A pune la cale, a aranja, a organiza; a plănui; a stabili, a statornici, a dispune. ♦ Tranz. A aranja o armată într-o anumită ordine de luptă; a pregăti de război. 5. Tranz. A face, a crea, a realiza. 6. Tranz. A destina, a hărăzi, a sorti. 7. Tranz. şi refl. A (se) aranja, a (se) pune, a (se) aşeza (într-o anumită ordine). ♦ Tranz. A aşeza im obiect într-o anumită poziţie; a face să stea bine, a potrivi, tocmire, tocmiri (< tocmi) s. f. 1. înţelegere, acord, învoială; p. ext. armonie.. 2. Organizare, aranjare, alcătuire. 3. Ordine, rânduială. tocmitor, -oare, tocmitori, -oare (tocmi + suf. -tor) s. m. şi f. 1. Organizator, conducător; rânduitor (de oşti). 2. s. m. Făuritor, întemeietor, creator, alcătuitor. 3. s. m. Lucrător angajat cu plată; om care se angajează; zilier. toi, toiuri (< tc.) s. n. (Mai ales la sg.) 1. (Pop.) Zgomot mare produs de oameni care strigă, cântă, se ceartă etc., larmă, gălăgie, vacarm; p. ext. ceartă, gâlceavă, tărăboi, scandal. 2. (Pop.) învălmăşeală, încăierare, luptă. 3. (Pop.) Mijloc, centru al unei îngrămădiri de oameni, al unei mulţimi; p. ext. grup, ceată. ♦ Partea cea mare a armatei, grosul armatei; temei (2). ♦ (Reg.) Cârd, stol (de păsări), toiag, toiege (< v. sl.) s. n. (Determinat prin „puterii”, „stăpânirii” etc.). Baston (de diferite forme) purtat ca semn distinctiv sau ca simbol al unei anumite demnităţi sau autorităţi. [Pl. şi: toiage]. toibăş, tolbaşi (tolbă + suf. -aş) s. m. Negustor ambulant (de 439 mărunţişuri), care îşi purta marfa în tolbă (2); marchitan, tolbă, tolbe (< tăt., tc., cf. bg., sb., ucr.) s. f. 1. Toc purtat pe şold, atârnat de umăr, în care se păstrau săgeţile. 2. (Reg.) Un fel de raniţă sau cutie în care îşi purtau marfa negustorii ambulanţi, tombateră, tombatere (< ngr.) s. fr 1. Un fel de căciulă de modă orientală, care se purta în trecut. 2. Fig. Persoană cu idei învechite, retrograde. [Var.: tompateră s. £]. tompateră s. f. v. tombateră, ton, tonuri (< fr., lat.) s. n. 1. Accent. 2. (în expr.) A-şi da ton = a-şi da importanţă, aere. top, topuri (< tc.) s. n. Val de postav. topârh, toparhi (< ngr.) s. m. ' Principe, voievod, guvernator, topciu, topcii (< tc.) s. m. Soldat din artilerie. ^ Topci-başct = conducătorul artileriei turceşti, tophanâ (< tc.) s. f. Arsenal pentru artilerie, topograficesc, -eâscă, topogra-ficeşti (< fr., it., rigr.) adj. Topografic. toporân, topor ani (topor + suf. -an) s. m. Ostaş înarmat cu topor. toporâr, toporari (topor + suf. -ar) s. m. (Rar) Toporan. toporâş, toporaşi (topor + suf. -aş) s. m l. Persoană care lucra cu toporul. 2. Ţăran care muncea cu braţele; clăcaş cu cinci pogoane; pălmaş. 440 toptangiu, toptangii (< tc.) s. m. Negustor care vindea cu toptanul, cu ridicata; angrosist, topuz, topuzuri (< tc.) s. n. Buzdugan cu capul îmbrăcat în argint şi bătut cu nestemate, care (împreună cu sabia, tuiul şi calul împărătesc) constituia unul dintre semnele învestiturii domneşti conferite de sultan. ♦ Măciucă scurtă conferită de domn marilor demnitari; p. ext. buzdugan. ♦ Lovitură la tălpi cu topuzul. [Pl. şi: topuze]. totdeodată (tot + de + o + dată) adv. Totodată, totime, totimi (tot + suf. -ime) s. f. Totalitate. ♦ Total, sumă. tovarăş, tovarăşi (< ucr., rus.) s. m. Membru de rând al unei unităţi militare, tovărăşiţă, tovărăşite (< tovarăş + .suf. -iţă) s. f. Tovarăşă; însoţitoare, tra subst. (< gr.) Fir de aur (utilizat la ţesături, la podoabe), trabânt, trabanţi (< germ., it., fr.) s. m. 1. (La pi.) Corp de gardă format din pedestraşi (înarmaţi cu halebarde), recrutaţi dintre străini; (la sg.) soldat din acest corp, dorobanţ; însoţitor (al unui principe, al unui şef militar). 2. (Astron.) Satelit, trac, -ă, traci, -ce (< lat.) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. Persoană care facea parte dintr-o veche populaţie indo-europeană din Tracia. 2. adj. Care aparţine Traciei sau tracilor (1), origi- nar din Tracia; privitor la Tra-cia sau la traci; tracic, tracian, -ă, tracieni, -e (Tracia (n. pr.) + suf. -eari) s. m. şi f. Trac (1). tracic, -ă, tracici, -ce (< lat.) adj. Trac (2). trâco-dâc, -ă, traco-daci, -ce (trac + dac) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. Persoană care facea parte din triburile trace care au locuit în Dacia; (la pi.) populaţia tracă din Dacia. 2. adj. Care aparţine traco-dacilor; privitor la traco-daci; traco-dacic. trâco-dâcic, -ă, traco-dacici, -ce (trac + dacic) adj. Traco-dac (2). tract, tracturi (< lat., germ., pol.) s. n. 1. Ţinut, regiune; unitate administraţi v-teritorială; district. 2. Cale de comunicaţie importantă; drum (urmat de cineva). 3. Circulaţie, trafic (de persoane şi animale), tractat s. n. Tratat, tractăţie s. f. Trataţie, tractir, tractire (< rus.) s. n. Han; ospătărie, birt. [PI. şi: tractiruri\. tractirgiu, tractirgii (tractir + suf. -giu) s. m. Persoană care ţinea un tractir; hangiu; birtaş. tractiriţă, tractiriţe (tractir + suf. -iţă) s. f. Soţia tractirgiu-lui; hangiţă, birtăşiţă. tradiţie, tradiţii (< fr., lat.) s. f. (Jur.) Remitere, predare, transmitere a unui lucru în urma unei vânzări sau a unei înţelegeri. [Var.: tradiţiune s. f.]. tradiţiune s. f. v. tradiţie. traducţie, traducţii (< lat., fr., it.) s. f. Traducere, tălmăcire, trafică, trafici (< germ., magh.) s. f. (Transilv. şi Bucov.) Tutungerie; chioşc, trage, trag (moşt. din lat.) vb. III. 1. Tranz. (Pop.) A duce spre..., a face să vină (spre sine), a trage; (fig.) a îndemna, a da ghes; a ademeni. 2. Tranz. Fig. (Pop.) A îndura, a suporta. 3. Intranz. A se duce după..., în urma... ♦ A evolua spre..., a merge către... 4. Intranz. (Reg.) Â fi de partea cuiva, a ţine cu..., a înclina spre... ♦ (Reg.) A fi tentat să..., a înclina; a acţiona ca să... 5. Refl. A părăsi o funcţie sau instituţia, colectivitatea din care face parte. ♦ A se depărta de cineva; a se despărţi. 6. Refl. (Reg.) A se perpetua, a dăinui; a se transmite, tramcâr, tramcare (< engl.) s. n. Vehicul tras de cai, folosit o-dinioară în oraşe pentru transportul în comun, transalpin, -ă, transalpini, -e (< lat.) adj. Transcarpatin, transcripţiune s. f. Transcripţie, transcript, transcripte (< lat.) s. n. Copie; transcriere, transformâţie, transformaţii (< fr., lat.) s. f. Transformare. [Var.: transformaţiune s. f.]. transformaţiune s. f. v. transfor-maţie. transige, transig (< fr.) vb. III. s Intranz. A aplana un conflict 441 prin concesii reciproce, a ajunge la un compromis. ♦ (Jur.) A pune capăt unui proces sau a-1 evita printr-o tranzacţie, translaţie, translaţii (< fr.) s. f. 1. Traducere, tălmăcire. 2. (Jur.) Trecere a unui drept sau a unei averi printr-un act juridic de la o persoană la alta. 3. Mutare, strămutare. [Var.: iranslaţiune s. f.j. trahslaţiune s. f. v. translaţie, transmigrâ, transmigrez (< fr.) vb. I. Intranz. A-şi părăsi ţara pentru a se stabili în alta; a emigra. transporta, transport (< fr., lat.) vb. I. 1. Tranz. A transcrie, a transpune o compoziţie muzicală. 2. Refl. A merge, a se duce, a se deplasa într-un anumit loc. ♦ Spec. A se duce la faţa locului pentru o anchetă, o inspecţie etc. 3. Tranz. (Jur.) A ceda altuia dreptul asupra unui lucru, a face un transfer de drepturi; a cesiona, transportarisi, tranşportarisesc (< fr.) vb. IV. Tranz. A transporta, a căra. trap (< germ., fr.) s. n. Rocă eruptivă de culoare închisă, care formează pânze de lavă suprapuse având aspectul de trepte pe marginile abrupte ale platourilor. ţrapezâre, trapezări (< ngr.) s. f. Sală de mese într-o mănăstire, într-un castel; trapeză, trapezărie, trapezării (< ngr.) 442 s. f. Sală de mese într-o mănăstire, într-un castel, trapeză, tratarisi, tratarisesc (< lat., ngr., it., fr.) vb. IV. Tranz. A trata, trataţiune s. f. Trataţie, trăda, trădez (< lat., după da) vb. I. Tranz. şi refl. A (se) trece în stăpânirea cuiva; a (se) preda, trădânie, trădanii (trăda + suf. -anie) s. f. Mărturie a vremurilor trecute; tradiţie. [Pr.: -ni-e\. trăgănă vb. I. A tărăgăna, trăgănătură, trăgănături (trăga-na + suf. -(ă)tură) s. f. Modulaţie ( a vocii) prelungită, trăsură, trăsuri (tras + suf. -wra) s. f. 1. Cumpănire cu cântarul, cântărire; greutate măsurată cu cântarul; capacitatea unui cântar. 2. Măsurare a unei suprafeţe. 3. Aplicare (nedreaptă) a unui impozit, a unei taxe. 4. (Reg.) Linie, semn, contur, dungă (desenate, trasate, marcate, crestate etc.) ♦ (Reg.) Linie de hotar între două proprietăţi. 5. (Mai ales la pl.) Linie a feţei; trăsătură. 6. Fig. Fel de a se manifesta, de a se exprima, de a fi; caracteristică, particularitate. 7. (în sintagma) Trăsură cu aburi = tren. trâmbâci, trâmbaci (< pol.) s. m. Trâmbiţaş. trâmbiţâr, trâmbiţari (trâmbiţă + slif. -ar) s. m. (Pop.) Trâmbiţaş. trâmbiţaş, trâmbiţaşi (trâmbiţă + suf. -aş) s. m. Persoană care cântă din trâmbiţă; gornist, trompetist, trâmbiţar, trâmbadi. trând, trânji (< v. sl.) s. m. (Pop.; mai ales la.pl.) Hemoroizi. treabă, trebi (< sl.) 1. (La pl.) Interese de stat; chestiuni publice. ^ Ministerul trebilor dinăuntru ?= ministerul afacerilor interne. Ministerul trebilor din afară = ministerul afacerilor externe. 2. Drept, parte ce revine cuiva. 3. Slujbă, post, funcţie. 4. (Reg.) Folos, profit; utilitate. ♦ Trebuinţă, necesitate, nevoie, treâpăd, trepede (< trepăda) s. n. (Ţ. Rom. şi Mold., în evul mediu) Taxă sau amendă percepută de portărel, armăşel etc. de la cei care nu se prezentau de bună voie la procese sau care nu-şi plăteau datoriile. trebuie1, irebnice (< slavon.) s. m. 1. Altar, jertfelnic. 2. Carte de ritual al bisericii ortodoxe; molitvelnic. trebnic2 -ă, trebnici, -ce (treabă + suf. -nic) adj. 1. Trebuincios. 2. Capabil, bun. trebuinţă, trebuinţe (trebui + suf. -infă) Chestiune, afacere; treabă. trece, trec (moşt. din lat.) vb. III. 1. Tranz. (Pop.) A ocoli, a evita, a înconjura; a lăsa la o parte. 2. Tranz. A nu lua în seamă, a nu lua în considerare o rugăminte, o cerere; a nu lua aminte, la...; a nesocoti, a ne- glija. ♦ A nu tine cont de...; a uita, a ierta; a permite, a îngădui. 3. Tranz. A depăşi (ca mărime, cantitate, valoare); a întrece. 4. Intranz. A intra în..., a pătrunde în... 5. Tranz. A străbate de la un capăt la altul un drum, o distanţă; a parcurge. 6. Refl. A avea loc; a se petrece, a se întâmpla. 7. Refl. (Pop.) A fl luat în seamă; a avea crezare, trecere; a avea preţ, a valora. ♦ A reuşi, a izbuti; a avea succes, treclet, treclefi (< slavon.) adj. (Mai ales în formule de imprecaţie) Blestemat, afurisit, tregvă, tregve (< it.) s. f. Armistiţiu, tren, trenuri (< fr.) s. n. Convoi de vehicule, cu tracţiune animală sau mecanică, formând o unitate de transport. *❖* Tren regimentar = convoi de căruţe sau de camioane care transportă pe front proviziile unui regiment. Tren de luptă = convoi de vehicule care.alimentează cu muniţii trupele din linia ie luptă. Tren de artilerie = trupe speciale însărcinate cii conducerea echipajelor de artilerie, trepădător, -oare, trepădători, -oare (trepăda + suf. -(ă)tor) s. m. Persoană care strângea dările; taxidar. treti (< slavon.) num. ord. (Ţ. Rom . şi Mold., în evul mediu; precedând un titlu boieresc) Al treilea în rang. 443 tretină, tretine (< slavon., ucr.) s. f.. 1. Plată anuală pentru închirierea unui vad de moară. 2. (Mold., în evul mediu) Amendă pe care o plătea hoţul prins asupra faptului, egală cu a treia parte din valoarea lucrurilor furate. [Acc. şi: tretină]. triânglu, triangluri (< fr., it., lat.) s. n. Triunghi. [Pr.: tri-an-]. triangulâr, -ă, triangulari, -e (< fr.) adj. Triunghiular, triâri (< lat.) s. m. Corp de veterani care forma a treia linie a armatei romane: -tribali (< gr.) s. m. pl. Triburi trace din nord-estul Serbiei de azi, care s-au stabilit la începutul sec. IV î. H. sub presiunea ilirilor, între munţii Hae-mus şi Dunăre, tribun, tribuni (< lat.) s. m. l. (La romani) Magistrat însărcinat cu funcţii militare şi civile. ♦ P. anal. Comandant al unor unităţi de luptători în Revoluţia românilor transilvăneni de la 1848. 2. (La romani; şi în sintagma tribun al poporului) Conducător al plebei, tribut, tributuri (< lat., fr.) s. n. 1. Obligaţie (de regulă bănească) pe care o putere cuceritoare o impunea unui popor învins şi care se plătea ia date fixe; bir. 2. Obligaţie bănească a cetăţenilor către stat; impozit, bir. ♦ Taxă. tributar, -ă, tributari, -e (< fr., lat.) adj., s. m. 1. adj. Care 444 plăteşte tribut (1). 2. s. m. Reprezent al unei instituţii, al unui stat etc. însărcinat cu strângerea tributului (2). tricapel, -ă (< it.) adj. (în sintagma) Hârtie tricapel (sau tri-capelă) = hârtie de calitate superioară, care avea ca filigran trei pălării, tricliniu, triclinii (< lat., gr.) s. n. {La greci şi la romani) încăpere a casei în care se mânca (şi care cuprindea trei paturi aşezate pe trei laturi ale mesei); p. ext. sală de mâncare, sufragerie, tricorn, tricornuri (< fr.) s. n. Pălărie bărbătească cu borurile îndoite în trei colţuri, care se purta în trecut, trictrâc, ţrictracuri (< fr.) s. n. 1. Zgomot produs de mişcarea pieselor la unele jocuri (domino, table). 2. Jocul de table; partidă dintr-un astfel de joc. trident, tridente (< fr., lat.) s. n. Furcă cu trei dinţi (considerată în antichitate ca simbol al puterii lui Neptun). trieteridă, trieteride (< fr.) s. f. 1. Perioadă de trei ani în calendarul grecesc. 2. (La pl.) Sărbători care se celebrau din trei în trei ani în Tracia şi Beoţia în cinstea zeului Bac-chus. [Pr.: tri-e-]. trifoloi, trifoloăie (< slavon., cf. gr.) s. n. Carte bisericească cuprinzând slujba sărbătorilor şi a sfinţilor de peste an; an-tologhion, prăznicar. triminie, triminii (< ngr.) s. f. 1. Trimestru. 2. Sumă plătită sau primită la sfârşitul unei perioade de trei luni. tririghelt (< germ.) s. n. Bacşiş, tripod, tripode (< ngr.) Trepied, tripos, triposuri (< ngr.) s. n. Trepied. triremă, trireme (< fr.) s. f. (în antichitate) Corabie cu pânze şi cu trei rânduri de vâsle dispuse la trei niveluri diferite, trisâghion (< ngr.) s. n. Cântare bisericească în care cuvântul ’’sfânt” apare repetat de trei ori. triumf, triumfuri (< lat., fr.) s. f. (în vechea Roma) Onoare maximă acordată de către senat unui conducător militar victorios, constând în intrarea fastuoasă a acestuia în Roma, urmat de armata învingătoare, de captivi şi de prăzile făcute. [Pr.: tri-umf - PI. şi: triumfe]. triumvir, triumviri (< lat., fr.) s. m. Fiecare dintre cei trei membri ai unui triumvirat. [Pr.: tri-um-]. triumvirat, triumvirate (< lat., fr.) s. n. Formă de conducere politică instituită în Roma antică* la mijlocul sec. I î. H. în - perioada luptei pentru putere, reprezentând alianţa a trei conducători politici şi militari; persoanele care deţineau această conducere. [Pr.: tri-um-]. trivium (< lat.) s. n. Primul ciclu de învăţământ în şcolile medievale şi umaniste, care cuprin- dea gramatica, retorica şi dialectica. [Pr.: -vi-um\. trivogă, trivogi (< rus.) s. f. Alarmă dată prin sunete de tobă. troadeăn, -ă, troadeni, -e (Troa-da (= Troia (n. pr.)) + suf. -eari) s. m. şi f. Nume dat locuitorilor din Troada. tpoâhnă, troahne s. f. (Pop.) Guturai, răceală, trofeu, trofee (< fr.) s. n. (în antichitate) Armura unui duşman învins care era aşezată pe un trunchi de copac sau cu care se împodobea învingătorul în semn de victorie; p. ext. pradă de război (care se ia în semn de biruinţă). [PI. şi: trofeuri\. troglodit, -ă, troglodiţi, -te (< gr., fr.) s. m. şi f. 1. Numele unei populaţii antice care locuia, după informaţiile istoricilor antici, în peşterile din Africa. 2. Om preistoric locuitor al cavernelor. troiân1, troiane (< Troian (nume topic)) s. n. întăritură primitivă făcută de popoarele antice, constând dintr-un dig lung de pământ, cu şanţ de apărare. [Pr.: tro-ian. - PI. şi: troianuri]. troiăn2, -ă, troieni, -e (Troia (n.pr.) + suf. -ean) adj., s m. şi f. 1. adj. Care aparţine Troiei, privitor la Troia; din (sau de la) Troia. 2. s. m. şi f. Locuitor al Troiei. tromblon, trombloane (< fr.) s. n. Puşcă cu ţeava foarte scurtă şi răsfrântă la gură. 445 trompă, trompe (< fr.) s. f. Trompetă, trompet, trompeţi (< fr.) s. m. Trompetist, trompetă^, trompetaşi (trompetă + suf. -aş) s. m. Trompetist, tropos, troposuri (< ngr.) s. n. 1. Fel, chip, mod, procedeu; modalitate. 2. Manieră, mod de a se comporta sau de a se prezenta (în societate). ♦ (La sg.) Amabilitate, politeţe; bună-cuviinţă; menajament, tact, blândeţe, trubăci, trubaci (< rus.) s. m. Trâmbiţaş (la vânătoare), trubadur, trubaduri (< fr.) s. m. Poet liric medieval care îşi compunea versurile în vechea provensală şi le prezenta în formă de cântec, cu acompaniament muzical, la petrecerile de curte ale marilor feudali, trudi, trudesc (< v. sl.) vb. IV. Tranz. A supune la chinuri, la torturi, a căzni, a schingiui; a pricinui cuiva suferinţe morale, a supăra pe cineva, £ necăji, a chinui. trufă, trufe (moşt. din lat.) s. f. (Reg.) Trufie, trup, trupuri (< v. sl.) s. n. 1. întindere neîntreruptă, suprafaţă de pământ (cultivabil), care alcătuieşte un tot. 2. Porţiune determinată de materie; corp. 3. Unitate militară; corp de armată. truver, truveri (< fr.) s. m. Poet liric medieval care îşi compu- 446 nea versurile în limba franceză şi le prezenta în formă de cântec, cu acompaniament muzical, la petrecerile de curte ale marilor feudali, tudâsc, -ă, tudeşti' (< fr.) adj. (Rar) German, tufec, tufecuri (< tc.) s. n. Puşcă, tufecciu, tufecii (< tc.) s. m. Lefegiu în garda domnească, în timpul domniilor fanariote. ♦ Armurier. ^ Tufecci-başa = comandantul gărzii domneşti în timpul domniilor fanariote. tui, tuiuri (< tc.) s. n. însemn al puterii şi al rangului ierarhic al unor înalţi demnitari din Imperiul Otoman şi din ţările vasale lui, reprezentat printr-o lance cu semiluna (sau cu o măciulie de metal) în vârf şi cu două sau trei cozi albe de cal împletite şi prinse de ea. ♦ P. anal. Ornament în forma unui tui, care se aplica pe chipiul sau pe coiful militarilor. tuigiu, tuigii (< tc.) s. m. Persoană care confecţiona tuiuri. tulimeân, tulimeni (cf. tc.) s. m. Ostaş din armata turcească, tulpan, tulpane (< ngr.) s. n. 1. Pânză de bumbac, de lână sau de mătase, foarte subţire şi străvezie; muselină. Î. Basma (în trei colţuri) făcută de obicei din tulpan (1), cu care femeile (de la ţară) îşi acoperă capul. tult, tulţi (< tc.) s. m. 1. Veche monedă turcească şi austriacă de argint care a circulat şi în Ţările Româneşti. 2. Vamă constând în a treia parte din valoarea mărfii plătită la trecerea hotarului, a unui curs de apă etc. tulum, tulumuri (< tc.) s. n. 1. Burduf în care se păstrează sau se transportă untdelemnul. 2. Sul de blănuri sau de piei, cuprinzând 20-40 de bucăţi. tulumbagiu, tulumbagii (< tc.) s. m. 1. Pompier; tulumbar. ^ Tulumbagi-başa = mai-marele peste tulumbagii. 2. Fabricant de tulumbe şi stropitori. tulumbar, tulumbari (tulumbă + suf. -ar) s. m. Tulumbagiu (1). tulumbă, tulumbe (< tc.) s. f. Furtun; pompă (de incendiu) cu furtun. tumbelechi, tumbeleehiuri\< tc.) s. n. Tobă mică de aramă, de formă semisferică, care facea parte din instrumentele fanfarei turceşti, tumul, tumuli (< lat.) s. m. Movilă conică sau piramidală, din pământ sau din piatră, pe care unele popoare din antichitate o înălţau deasupra mormintelor. [Var.: tumulus s. m.]. tumular, -ă, tumulari, -e (< fr.) adj. Care aparţine unui tumul; privitor la tumuli; p. ext. de mormânt, funerar. ♦ Piatră tumulară = piatră de mormânt, piatră funerară, tumulus s. m. v. tumul. tun, tunuri (< tuna) s. n. (Pop.) Tunet. tună, tun (moşt, din lat.) vb. I. A trage cu^tunul sau (mai rar) cu alte arme de foc. tură, turale (< tc.) s. f. 1. Monogramă a sultanului otoman, care se aplica pe acte sau pe monede, pentru a le autentifica. ♦ Faţa monedei pe care este imprimată emblema. 2. P. gener. (Reg.) Orice efigie, monogramă sau pecete; semnătură, iscălitură. 3. Pachet sau legătură care cuprinde un număr fix de obiecte (10 sau 12) de acelaşi fel. turbăciune, turbăciuni (turba + suf. -(ă)ciune) s. f. Mânie, furie; înverşunare; turbare, turbincă, turbinci (< ucr.) s. f. Sac soldăţesc de merinde; traistă. turcoăie, turcoaie (turc + suf. -oaie) s. f. Turcoaică, turcomerit, -ă, turcomeriţi, -te (< ngr.) adj. Care este partizan al turcilor, tureăc s. n. v. tureatcă. tureătcă, turetci s. f. (cf. tur) (Pop.) Un fel de ciorapi fară talpă, făcut din dimie sau din postav, care îmbracă piciorul de la gleznă până la genunchi; tuz-luc. [Var.: tureăc s. n.]. turmă, turme (moşt. din lat.) s. f. Unitate militară de cavalerie, turnâgiu, turnagii (< tc.) s. m. Locotenent de ieniceri, turnir, turnire (< germ.) s. n. 447 Competiţie organizaţă în cadrul unor serbări medievale în apusul Europei, în cursul căreia cavalerii îşi disputau întâietatea în mânuirea armelor. [PI. şi: turnire]. turnură, turnuri (< fr.) s. f. Formă, ţinută a corpului; aspect, înfăţişare; aer, aparenţă, turungiu, -ie, turungii (< tc.) adj. (Reg.) Portocaliu; roşiatic, tuteâ (< tc.) s. f. sg^ Oxid de zinc. tutindeni (totum + înde + -re) adv. Peste tot, 'pretutindeni; p. ext. ţotdeauna. tutun, tutunuri (< tc.) s. n. Pachet de tutun, tutunâr, tutunari (tutun + suf. -ar) s. m. 1. Fumător pasionat. 2. Funcţionar care era însărcinat în trecut cu supravegherea strângerii birului pe tutun, tutunărie, tutunării (tutun + suf. -ărie) s. f. Tutungerie, tutunărit (tutun + suf. -ărit) s. n. 1. Dare plătită în trecut dom- ' niei de cei care cultivau tutun. 2. Slujbă care consta în încasarea impozitului pe tutun, tutungi-başă (< tc.) s. m. Slujbaş al curţii domneşti care se îngrijea de cele necesare pentru fumat, tutungiu, tutungii (< tc.) s. m. Bărbat care avea în trecut concesia unei tutungerii sau care vindea într-o tutungerie, tuţ (< tuţin) s. m. Duzină; garnitură, set; tuţin. tuţin, tuţinuri (< germ.) s. n. Duzină; p. ext. garnitură, set; tuţ. tuzlă, tuzlale (< tc.) s. f. Loc amenajat pentru extragerea sării din apa de mare. ♦ Sare extrasă din apa de mare. tuzluc, tuzluci (< tc.) s. m. (Mai ales la pl.) Jambieră (în special de aba); ciorap care acoperă pulpa piciorului; (pop.) tureatcă. tvorenie, tvorenii (< slavon.) s. f. Creaţie. tvoreţ, tvoreţi (< slavon.) s. m. Creator. 448 T 9 tal, ţali (< germ.) s.m. 1. (Cu valoare de inteijecţie) Cuvânt cu care era chemat chelnerul pentru a încasa costul consumaţiei tntr-un local; plata! ♦ Achitarea consumaţiei într-un local public; plată. 2* Chelner care încasa costul consumaţiei într-un local public, ţar, ţari (< slavon., rus.) s. m. Titlu purtat în trecut de monarhii unor state slaver; persoană care purta acest titlu, ţarât, ţarate (ţar + suf. -at) s. n. (Rar) Stat condus de un ţar. ţâră, ţări (moşt. din lat.) 1. Denumire generică a unor regiuni în care s-a păstrat multă vreme organizarea social-politică dez^ voltată din instituţia obştii săteşti; câmp, ocol. 2. Ţărănime; popor. 3. Armată alcătuită din ţărani; p. ext. (cu sens colectiv) oşteni proveniţi din ţărani. [Var.: ţeără s. f.]. ţarevici, ţarevici (< rus.) s. m. Titlu purtat de fiul ţarului desemnat a fi moştenitorul tronului; persoană care purta acest titlu, ţarigrădeân, ţarigrădeni, -e (Ţarigrad (n. pr.) + suf. -ean) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. Persoană care facea parte din populaţia Ţarigradului sau care era originară de acolo. 2. adj. Care aparţinea Ţarigradului, privitor la Ţarigrad, originar din Ţarigrad. [Var.: ţărigră-deăn s. m.]. ţarigrădeâncă, ţarigrădence (Jarigrădean + suf. -că) s. f. Femeie care facea parte din populaţia Ţarigradului sau era originară de acolo. [Var.: ţări-grădeăncă s. f.]. ţarină, ţarine (< fr.) s. f. Soţia ţarului; titlu dat împărateselor Rusiei; persoană care purta acest titlu, ţarism (< fr.) s. n, Formă de guvernământ monarhică, în care puterea supremă aparţinea ţarului; regimul ţarist, ţarist, -ă, ţarişti, -ste adj., s. m., şi f. 1. adj. Care aparţine ţaţului, privitor la" ţar sau la ţarism, adept al ţarismului. 2. s. m. şi f. Partizan al ţarului sau al ţarismului, ţărân, -ă, ţărani, -e (ţară + suf. -(e)ari) s. m. 1. (Reg.) Locuitor al unei ţări. ♦ Nume dat în Transilvania şi Banat românilor din Ţara Românească şi Moldova înainte de 1918. 2. Băştinaş. 3. (Reg.) Iobag. 449 , ţărănie (ţăran + suf. -ie) s. f. Ţărănime. ♦ Condiţia, starea, viaţa de ţăran, ţărânos, -oâsă, ţărânoşi, -oase (ţărână + suf. -os) adj. (Cu aluzie la concepţia religioasă asupra creării omului) Făcut din ţărână, ţărcălâm, ţărcălamuri s. n. 1. Cerc; figură, desen, linie sau mişcare în formă de cerc; corp cu conturul în formă de cerc. 2. întindere, suprafaţă, cuprins (dex formă circulară). [Var.:! ţărcălân ş. n.J. ţărcălân s. n. v. ţărcălâm. ţărcălui, ţărcăluiesc (< magh.) vb. IV. Tranz. (Transilv.) A controla, a verifica, a cerceta anumite activităţi prin deplasare la faţa locului. , ţărigrădeân, -ă s. m. şi f., adj. v. ţarigrădean. ţărigrădeâncă s. f. v. ţarigră-deancă. ţărmur s. n. Ţărm. ţărmure s. n. Ţărm. ţărmureân, -ă, ţărmureni, -e (ţărmur(e) + suf. -ean) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. Persoană care locuieşte pe ţărmul unei ape, riveran. 2. adj. (Despre ţări, regiuni, aşezări etc.) Riveran, ţărmuri, ţărmuresc (< ţărmur(e)) vb. IV. Refl. 1. ^Despre ţări, regiuni) A se învecina, a se mărgini cu... 2. A tragp la ţărm; a acosta, ţărmur os, -oâsă, ţărmuroşi, -oase (ţărmuri (pi. lui ţărm) + suf. -os) adj. Care are ţărmuri 450t abrupte şi înalte, măluros, râpos; care formează ţărmul unei ape; care se află aproape de ţărm. ţâmpor (< sb., magh.) s. n. (Reg.) Sulf. ţâţă, ţâţe (moşt. din lat.) s. f. (Pop.) Organ atrofiat funcţional şi fizic la masculi; mamelă; p. ext. piept, ţeâră s. f. v. ţară. ţeârină s. f. Ţarină, câmp cultivat, ţechin,ţechini (< it.) s. m. Veche monedă arabă şi italiană, de aur sau de argint. ţeh9 ţehuri (< germ., magh.) s. n. (FLeg.) Breasla, corporaţie de meşteşugari, ţehmeşter, ţehmeşteri (< magh.) s. m. Conducător de breaslă; membru al unei bresle, ţel, ţeluri (< germ., rus., magh.) s. n. (Reg.) Punct, semn care este ochit, care trebuie nimerit când se trage cu o armă; ţintă, ţelovănie, ţelovanii (< slavon.) s. f. (în practicile religiei ortodoxe) Moment al slujbei religioase în care, înainte de rostirea Crezului, preoţii din altar se îmbrăţişează ca semn al înfrăţirii; în trecut şi credincioşii din biserică. ♦ (Rar) Moment al slujbei de înmdrmântare în care se dă ultima sărutare la despărţirea de cel decedat, ţelteni (< lat.) s. m. pl. (Rar) Celţi. ţenchi, ţenchiuri s. n. 1. Semn care marchează graniţa, hotarul unui teritoriu; p. ext. graniţă, hotar, margine. ♦ Fig. Perioadă, răstimp al vieţii; limită, sfârşit al vieţii. 2, Ţel, scop, ţintă, ţentner, ţentneri (< germ.) s. m. Veche unitate de măsură echivalentă cu 50 de kg (în Germania) sau cu 100 de kg (în Austria); p. ext. cantitate de marfa egală în greutate cu această unitate de măsură, ţepter, feptere (< germ.) s. n. (Ban.) Sceptru, ţerâh s. m. v. gerab. ţeruză, ţeruze (< magh., lat.) s. f. (Transilv., Maram. şi Ban.) Creion. ţesătură (ţese + suf. -ătură) s. f. (Reg.) Ţesătorie, meşteşugul ţesutului, ţest, festuri (moşt. din lat.) s. n. 1. (Reg.) Craniu; (pop.) ţeastă. 2. (Pop.) Carapace. ♦ Cochilie, scoică. [PI. şi: feste]. ţidulă, ţidule (< ucr., pol., magh., lat.) s. f. 1. (Reg.) înştiinţare, ' comunicare, dispoziţie dată în scris de către o autoritate. ♦ Dispoziţie de plată (a impozitului, a birului etc.). 2. (Rar., şi cu determinarea „de bani”) Bancnotă. 3. Bucată (mică) de hârtie pregătită pentru a se scrie ceva pe ea. ţigănărit (figan + suf. -ărit) s. n. Impozit care se plătea pentru ţiganii robi. < ţiitor, -oare, fiitori, -oare (ţine + \ suf. -itor) adj., s. m. şi f. 1. adj., s. m. şi f. (Persoană) care stăpâneşte, care are sub dominaţia sa ceva sau pe cineva; f (persoană) care deţine ceva. L 2. s. m. (Reg.) Persoană care ţine, care creşte animale; posesor, proprietar (de ceva) 3. s. m. şi f. (Reg.; rar la m.) Persoană cu care cineva are legături de dragoste în afara căsătoriei; concubin. 4. adj. (Reg.) Care ţine, rezistă la diferite solicitări sau care rezistă mult timp; durabil. 5. adj. Care aparţine cuiva; care depinde de cineva sau de ceva; care face parte integrantă din ceva. [Pr.: //-/-]. ţiitorie, ţiitorii (fiitor + suf. -ie) s. f. (Reg.) Concubinaj. [Pr.: (i-i-l ţimâră s. f. v. ţimir. ţimir, ţintire, s. n., fimiri, s. m. (< magh., pol.) 1. (Transilv. şi Mold.) Blazon, stemă; ecuson (reprezentând elemente heraldice). 2. (Mold. şi Munt., în evul mediu) Călăuză sau însoţitor oficial al călătorilor străini, mai ales de la hotare până la curtea domnească; (reg.) ţimiraş. [Var.: ţimâră s. f.]. ţimiraş, fimiraşi (ţimir + suf. -aş) s. m. (Mold. şi Munt.) Persoană în serviciul administraţiei publice, având însărcinarea să ducă ordine şi mesaje sau să însoţească pe călătorii străini; (reg.) ţimir (2). ♦ Curier poştal care purta ca semn distinctiv un coif cu ţimir (1). ţimn, fimni (< lat.) s. m. (Zool.) Lebădă (Cygnus). ţine, fin (moşt. <Îin lat.) vb. III. 1. Refl. (Reg.) A-şi duce traiul, a trăi, a vieţui (undeva); a locui 451 (într-un anumit loc). 2. Tranz. A dobândi (prin moştenire) o moşie, pământ, o casă etc.; a moşteni; a pune stăpânire pe ceva; a avea (şi a păstra) în proprietatea şi folosinţa sa, a poseda. 3. Tranz. A, stăpâni o ţară, un ţinut, o cetate etc.; a ocupa (guvernând, administrând). 4. Tranz. A susţine, a afirma cu tărie. 5. (în expr.) A ţine marea (sau intranz., a ţine spre plina mare) = a naviga în larg. [Prez. ind. şi: ţiu]. ţinere, ţineri (< fine) s. f. 1. Ţinută sau poziţie a corpului sau a părţilor lui. 2. Stăpânire; cârmuire, ţintirim, ţintirimuri (< magh.) s. n, 1. (Transilv., Maram., Bu-cov. şi Mold.) Cimitir (mic, lângă biserică; p. gener. cimitir. 2. (Rar) Loc de mormânt. [PI. şi: ţintirime]. ţintitor, -oăre, ţinţitori, -oare (ţinti + suf. -itor) adj. Care tinde la ceva, care urmăreşte un anumit ţel, care are ca ţel să... care năzuieşte sprev.. . ţintui, ţintuiesc (ţintă + suf. -ui) vb. IV. 1. (în trecut) A pedepsi - pe cineva cu pedeapsa ţintuirii. 2. A lua la ţintă; a aţinti, a ochi, a ţinti. ♦ Fig. A îndrepta spre..., a orienta spre... ţintuire, ţintuiri (< ţintui) s. f. (în trecut) Pedeapsă prin care vinovatul era silit să stea nemişcat în public, fiind, de obicei, prins de un stâlp printr-un cui care i se înfigea în ureche. ţinut, ţinuturi (< ţine) s. n. 1. Drept de a dispune de cineva ' sau de ceva, de â exercita o acţiune (decisivă) asupra cuţva sau a ceva; conducere, autoritate; p. ext. stăpânire, dominaţie. 2. (Reg.) Teritoriu aflat în proprietatea sau în stăpânirea cuiva; domeniu; p. ext. avere, moşie. ♦ Teritoriu asupra căruia se întindea stăpânirea unui stat; întindere, cuprins al unei ţări; ţară. 3. Subdiviziune teritorial-administrativă a unui stat, teritoriu mai întins care constituia o unitate administrativă. ţinutal, -ă, ţinutali, -e (ţinut + suf. -al) adj. Care aparţine unui ţinut (3), referitor la ţinut, de ţinut. ţinutâş, ţinutaşi adj., s. m. (Mold.; mai ales la pi.) (Persoană) care locuia într-un anumit ţinut, ţolitură, ţolituri ((în)ţoii + suf. -itură) s. f. Pătură groasă cu care se acopereau caii. ţop, ţopi (sas.) s.m. (Reg.) Păr împletit (cu panglică), coadă, cosiţă; panglică împletită de femei în cosiţă (ca podoabă); p. ext. panglică având diverse întrebuinţări, ţorfă, ţorfe (cf. ştoarfă) s. f. (Reg.) Femeie de moravuri uşoare. ţvetoslâv (< slavon.) s. n. (Rar) Carte bisericească cuprinzând slujba sărbătorilor şi a sfinţilor de peste an; (reg.) prăznicer, antologhion, trifoloi. 452 u ucaz, ucazuri (< rus.) s. n. (Pop.) Ordin, ordonanţă, decret, ucenie, ucenii (< slavon., rus.) s. f. (Munt., Mold. şi Olt.) Instrucţie ostăşească, exerciţiu militar; (pop.) mustră. [Var.: ocenie s. f.] uceniţă, uceniţe (< slavon.)s. f. Ucenică. . . ucigătură, ucigături {ucig (prez. ind. al lui ucide + suf. -ătură) s. f. 1. Omor. 2. Lovitură foarte puternică, bătaie cruntă. Ucitelnă, ucitelne (< slavon.) s. f. (Bis.) Carte (sau evanghelie) cu învăţătură, udometru, udometre (< fr.) s. n. Pluviometru. ugeret, ugereturi (< tc.) s. n. Taxă care se plătea pentru folosirea cailor de poştă, ughi, ughi (< slavon.) s.m. Veche monedă (maghiară) de aur; galben unguresc, uimeâlă (uimi + suf. -eală) s. f. Uluială. uimi, uimesc (slavon.) vb. IV. Tranz. A tulbura, a zăpăci, a buimăci. uităci6s, -oâsă, uităcioşi, -oase (uita + suf. -ăcios) adj. Care da uitărij (ceva) cu uşurinţă, ujură (< magh.) s. f. (Transilv. -şi Maram.) Camătă; uzură. ulân* ulani (< germ.) s. m. Militar (mercenar) care facea parte din cavaleria uşoară a armatei româneşti sau a unor armate străine. ulemâ, (f.) ulemale, (m.) ulema-li (< tc.) s. f., s. m. Titlu dat teologilor şi legislatorilor din ţările Orientului Apropiat, uliţă (< v. sl.) s. f. Pedeapsă care se aplică răufăcătorilor, bătaie aplicată acestora pe stradă, în văzul tuturor, ulmâ, ulm (cf. adulma) yb. I. Tranz. (Reg.) A simţi sau a descoperi, cu ajutorul mirosului, prezenţa unui animal, a omului etc.; a adulmeca. [Prez. ind. şi: ulmez]. ultimât s. n. Ultimatum, umanioâre (< germ.) s. f. pl. Totalitatea studiilor umanistice, în special a celor clasice (considerate ca bază a culturii unui om); spec. nume dat odinioară claselor liceale cu profil umanist din învăţământul secundar. [Pr.: -ni-oa-]. umanism (< germ., fr.) s. n. Mişcare culturală europeană din epoca Renaşterii, care promova, în opoziţie cu ideologia şi cultura medievală, o cultură 453 laică şi milita pentru dezvoltarea multilaterală a personalităţii, apelând la tradiţiile culturii clasice greco-romane. umblă, umblu (moşt; din lat.) vb. I. Intranz. 1. (Urmat de determinări ca „învăţătură”, „lege”, „sfat”) A se lua după..., a se conforma; a asculta de... 2. (Pop., de obicei urmat de determinări ca „din mână în mână”, „din om în om” etc.) A trece, a ajunge de la unul la altul; a se transmite; a circula. 3. (Pop.) A-i merge cuiva treburile într-un anumit fel; a trece prin anumite situaţii; a i se întâmpla cuiva anumite lucruri, a păţi. 4. (Despre târguri) A avea loc, a se ţine. 5. (Despre bani) A avea valoare de...; a valora. 6. (Despre îndatoriri publice, hotărâri, dispoziţii, impozite etc.) A. fi-în vigoare; a reveni (în mod periodic) ca o obligaţie sau ca un drept. 7. (Despre tratate, convenţii, obiceiuri etc:) A intra în vigoare; a fi valabil; a se menţine, a se păstra. 8. (Pop.) A se îndeletnici cu..., a se ocupa... 9. (Despre linii' sau semne de hotar) A se întinde, a ţine (de la... până la...). 10. (în legătura cu Vechea organizare a satelor, a moşiilor) A fí împărţit în..,, a fi organizat pe... [Var.: îmBlă vb)-I]. umblátór, -oare, umblători, -oare (umbla + suf. -ător) adj., subst. 454 "1. s. m. Curier. ♦ Spec. Ostaş dintr-un corp de curieri ai domnilor moldoveni. 2. adj. (Despr^ bani) Care este în circulaţie, care are curs, care este Valabil. 3. s. f. (Pop.) Closet. [Var.; îm-blătâr, oăre adj., subst.] umblet, umblete (umbla + suf. -ei) s. n. (Pop.) 1. Fel de â fi sau de a se comporta (al cuiva); comportare, conduită, purtare. ♦Fel de a proceda, de a acţiona (al cuiva); acţiune, demers, intervenţie; uneltire. 2. Desfăşurare, evoluţie a unui fenomen, a unui proces etc.; mers. umbrelâr, umbrelari (umbrelă + suf. -ar) s. m. Persoană care lucra sau vindea umbrele, umbrelărie, umbrelării (umbrelă + suf. -ane) s. f. 1. Fabrică sau atelier în care se lucrează umbrele. ♦ Prăvălie în care se* vindeau umbrele. 2. (Cu sens colectiv) Totalitatea umbrelelor lucrate şi destinate vânzării, umbriân, -ă, umbrieni, -e (Umbri a (n. pr.) + suf. -an, cf. fr.) s. m. şi f., adj. 1. s. m. şi f. Persoană care facea parte din vechea populaţie a Umbriei. 2. adj. Care se referă la umbrieni (1), care aparţine umbrie-nilor.' [Pr.: -bri-an\. urne june, umejuni (umed + suf. -iune) s. f. Umezeală, umerâr, umerare (umăr + suf. -ar) s. n. Veşmânt bisericesc în formă de fâşie lungă, de lână, de mătase sau de bumbac, pur- tată pe umăr de diacon în timpul slujbei religioase; orar. umflătură, umflături (umfla + suf. -ătură) s. f. Creştere, mărire a nivelului normal al unei ape; umflare, revărsare, umilenie (< slavon.) s. f. (în limbajul bisericesc) Umilinţă; bunăvoinţă, îndurare, înţelegere, milă; p. ext. duioşie, blândeţe, umili, umilesc (< umil, cf. fr.) vb. IV. Refl. 1. A fi mişcat, a se înduioşa; a deveni (mai) blând; (despre animale) a se îmblânzi. ♦ A şe îndura, a se milostivi; a se îndupleca. 2. A se arăta ascultător; a face un act de umilinţă, a da expresie sen-“ timentului de umilinţă; a se smeri, a se pocăi; a fi cuvios, .evlavios. umilinţă (umili + suf. -inţă) s. f. Milă; bunăvoinţă, îndurare, pietate. umivâlniţă, umivalniţe (< slavon.) s. f. Vas din altar în care preotul, în timpul slujbei religioase, îşi spală mâinile, urni van ie (< slavon.) s? f. Nip-tiră. umple, umplu (moşt. din lat.) vb. III. 1.Tranz. (Reg.) A atinge vârsta de.,.., a împlini. 2. Refl. A se scurge, a trece un timp de... (până la o dată fixă), a se împlini; a veni sorocul. 3. Tranz. A duce (ceva) la îndeplinire; a executa, a împlini, a îndeplini, a .înfăptui. 4* Tranz. (Reg.) A achita, a plăti o datorie, o obligaţie bănească etc. 5. Refl. (Reg.; despre prorociri, prevestiri, evenimente etc.) A se realiza, a se împlini; a se adeveri. [Var/. umplea vb. II, împle vb. III], umplea vb. II v. umple, umur (< te.) s. n. 1. Problemă, afacere importantă de stat. 2. Funcţie, post însemnat, uncie, uncii (< lat., germ.) s. f. Veche unitate de măsură pentru greutăţi (folosită şi astăzi în Anglia), a cărei valoare a variat între circa 28 şi 35 de grame. . uncrop, uncropuri (< sl., ucr.) s. n. (Reg.) Apă caldă; (Bucov., Maram., Mold. şi Ban.; şi cu determinările „fierbinte”, „clocotită”) apă fierbinte sau care clocoteşte, undevâşi (undeva + şi) adv. Undeva, undos, -oâsă, undoşi, -oase (undă + suf. -os) adj. (Mai ales despre păr) Unduios. undulos, -oâsă adj. v. ondulos, -oasă. unghi, unghiuri (moşt. din lat.) s. n. Veche unitate teritorial-administrativă din epoca feudală; parte, judecie. unghie, unghii (moşt. din lat.) s. f. Instrument de tortură, asemănător unui cui, unui piron sau unui cuţit, ungurean, -ă, ungureni, -e (ungur + suf. -ean) I. s. m. şi (rar) f. Maghiar. 2. s. m. Denumire dată în trecut persoanelor care faceau parte din populaţia românească sau maghiară din Transilvania, mai ales celei din vecinătatea fostelor principate Ţara Românească şi Moldova; spec. cioban român originar din Transilvania, ungureâncă, ungurence ^ (ungurean + suf. -că) s. f. Femeie maghiară, unguroaică.. uns, unşi (< unge) s. m. (Şi în sintagmele unsul lui Dumnezeu, unsul Domnului) Monarh sau preot considerat, în urma unei ceremonii religioase speciale, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. unsură, unsuri (uns + suf. -ură) s. f. Unsoare, untdelemngiu, untdelemngii (untdelemn + suf. -giu) s. m. Persoană care facea sau vindea untdelemn, unterofiţer, unterojiţeri (< rus., germ.) s. m. Subofiţer, unturos, -oâsă, unturoşi, -oase (untură + suf. -as) adj. (Reg.) Care^conţine multă untură, multă grăsime; gras, unsuros, upovăi, upovăiesc (< slavon.) vb. IV. Intranz. A se îndrepta cu încredere spre cineva sau ceva, a se adresa cuiva cu speranţa de-a obţine ajutor, îndurare, adăpost etc.; a nădăjdui, a năzui. uranisc, uraniscuri (< ngr.) s. n. Baldachin, uranit (< fr.) s> n. Amestec natural al acizilor de uraniu, uranolit, uranoliţi (< germ.) s. in. Meteorit. uranoscep, uranoscoape (< germ.) s. n. Telescop; urător, urători (ura + suf -ător, cf. lat.) s. m. Persoană care are talentul de a vorbi frumos în public; orator; p. ext. avocat, urâcios, -oâsă, urâcioşi, -oase (urî + suf. -icios) adj. (Reg.) Care este lipsit de frumuseţe; urât. urâciune, urâciuni (urî + suf. -iciune) s. f. (Reg.) 1. (Adesea la pl.) Sentiment de aversiune, de vrăjmăşie faţade cineva; ură. ♦ Dorinţă (constantă) ca ceva să nu se înfăptuiască, să nu (mai) existe. 2. Urâţenie, starea a ceea ce este urât. ♦ (Concr.) Lucru urât, scârbos, respingător. 3. Fiinţă urâtă, respingătoare; p. ext. monstru; pocitanie, urâţenie. [Var.: uriciune s. f.]. urbân, -ă, urbani, -e (< lat., fr.) adj. (în sintagma) Comună urbană = oraş (mai mic), urbâreş, urbareşi (urbariu + suf. -eş, cf. magh.) s. m. (Maram.) Iobag pe moşia unui feudal, urbariâl, -ă, urbariali, -e (< lat.) (Transilv. şi Ban.) Care este prevăzut de urbari (1), care este conform cu urbariul; care se referă la urbariu, de urbariu. [Pr S-ri-al\. urbâriu,urbarii (< lat., germ.) s. n. 1. (Transilv. şi Ban.) Ordonanţă imperială care reglementa drepturile şi datoriile iobagilor faţă de nobilii proprietari. 2.. Registru oficial în care erau trecute toate pro- 456 prietăţile funciare ale feudalilor din Transilvania, urbe, urbe (< lat., it.) s. f. (Livr.) 1. Oraş, localitate. 2. Locuitorii unei astfel de aşezări. [PI. şi: urbi] urburar, urburari (< lat.) s. m. (Transilv.) Proprietar al unei mine din care se extrag minereuri metalifere, urdie, urdii s. f. = ordie. 1. Oaste (mai ales de turci sau de tătari); tabără militară; hoardă. 2. Mulţime mare (de oameni); ceată; gloată; droaie. [Ăcc. şi: urdie. - PI. şi: urdie]. urdină, urdin (moşt. din lat.) vb. I. Intranz. 1. (Reg.) A merge des undeva sau la cineva, a face acelaşi drum de repetate ori; a umbla (alergând) dintr-un loc într-altul, de colo-colo; a umbla după ceva sau după cineva. 2. A avea diaree. [Prez. ind. şi: urdinez]. ureadnic, ureadnici (< ucr., rus.) s. m. 1. (Mold.) Termen prin care era desemnat, în unele documente, dregătorul; reprezentant ; al domnului în oraşe sau al : stăpânului feudal în sate, care dubla conducerea aleasă de lo-... cuitori. 2. (Rar) Subofiţer în ar-mata ţaristă; funcţionar inferior I în poliţia rurală din timpul | ţarilor urgisi, urgisesc (< ngr.) vb. IV. £ 1. Tranz. A avea sentimenţe | ostile (faţă de cineva sau faţă | de ceva); a dizgraţia; a detesta, £ a duşmăni, a urî. ♦ (Reg.) A se supăra, a se mânia, a se înfuria. 2. Tranz. (Pop.) A provoca (cuiva) un rău, un necaz, o suferinţă; a năpăstui, ă oropsi, a prigoni, a persecuta. 3. Tranz. (Pop.) A alunga, a izgoni; a surghiuni, a exila, urgisit, -ă, urgisiţi, -te (< urgisi) 1. Nesugerit, antipatic; afurisit, blestemat, netrebnic, rău. ♦ Neprielnic, nefavorabil; blestemat. 2. îndepărtat, înlăturat dintr-o funcţie, dintr-o demnitate sau dintr-un rang; repudiat, izgonit. ♦ (Despre soli) Alungat, izgonit, uric, urice (< magh.) s. n. 1. Moşie boierească sau mănăstirească donată cu titlu veşnic (mai ales de către domnul ţării) şi care se bucura de privilegiul de imunitate ereditar; teren aflat în proprietatea cuiva, proprietate, posesiune. 2. Act prin care se acordă sau se întăreşte imunitatea asupra unei proprietăţi, unei moşii etc.; p. ext. document, act, hrisov, ispisoc, zapis. [Ace. şi uric], uricâr, (1) uricari, s. m., (2) uric are, s. n. (uric + suf. -ar) s. m., s. n. 1. s. m. Funcţionar de cancelarie din trecut, care se ocupa cu întocmirea, copierea sau traducerea uricelor (2); scriitor de urice. 2. s. n. Colecţie de urice (2). uricâş, uricaşi (uric + suf. -aş) s. m. Moştenitor, succesor; urmaş descendent; (reg.) moşnean. uriciune s. f. v. urâciune. 457 urlab, urlaburi (< germ.) s. n. (Transilv., Ban. şi Bucov.) Concediu militar, urlet, urlete (urlă + suf. -et). s. n. Zumzet puternic produs de unele insecte care se adună grămadă, urma, urmez (< urmă) vb. I. 1. Tranz. A se ţine de ceva cu perseverenţă, a urmări ceva cu tot dinadinsul. ♦ A-şi concentra atenţia asupra unei probleme, asupra unui fenomen etc., a urmări, a observa, a studia o problemă (ştiinţifică), a fi atent la cineva sau la ceva. 2. Intranz. A avea loc, a se - produce; a se desfăşură, a se petrece; a se întâmpla, a se împlini, a se realiza, urmare, urmări (< urmă) s. f. 1* (Reg.) Mod de a proceda, fel de a se comporta; procedeu; purtare, faptâ. 2. Pildă, model-, exemplu (de imitat); p. ext. deprindere, obişnuinţă* obicei, urmă, urme (moşt. din lat.) s. f. 1. Veche măsură de lungime egală cu a şasea parte dintr-un stânjen; picior, talpă. 2. Urmare, consecinţă, rezultat, efect, următor, -oare, următori, -oare (urma + suf. -tor) adj., s. m. şi f. 1. adj. (Despre ani, luni) Care este în curs; prezent, curent. 2. adj., s. m. şi f. (Persoană) care urmează întocmai un sfat, o poruncă, care se conformează întru totul unei doctrine* unei hotărâri, unei dispoziţii; care procedează în acord cu...; adept, aderent, partizan. 3. s. m. şi f. (Reg.) Urmaş la domnie, într-o demnitate, în drepturi, în ierarhia familială; succesor, moştenitor, ursitor, -oare, ursitori, -oare (ursi + suf. -itor) s. f. (Pop.) Destin, soartă, predestinare, ursită; fatalitate; orândă. ursoâie, ursoaie (urs + suf. -oaie) s. f. (Reg.) Femela ursului; ursoaică, ursuz, -ă, ursuzi, -e (< tc.) adj. Care nu are noroc, care are ghinion, ghinionist, nenorocos; care aduce nenorocire altora, ursuzlâc, ursuzlâcuri (< tc.) s. n. Semn rău, ghinion, nenoroc, belea. urşinic, urşinice (cf. it., ngr.) s. f. Ţesătură scumpă; catifea; p. ext. îmbrăcăminte din această ţesătură, urzi, urzesc (moşt. din lat.) vb. IV. Tranz. (Reg.) A pune bazele unui edificiu, a unei construcţii etc., a funda; a clădi, a construi; a întemeia, urzitor, -oare, urzitori, -oare urzi + suf. -itor) s. m. şi f. ntemeietor; făptuitor, creator, usie (< ngr.) s. f. Natură a unui lucru; esenţă, substanţă, usnă, usne (< slavon.) s. f. l.Buză; gură. 2. Margine a unei săpături, a unei gropi, a unui şanţ etc. uspenie, uspenii (< slavon.) s. f. (Bis.) Adormire (a Fecioarei Mari a); numel e sărbătorii creştine Adormirea Maicii Domnului. ustâ, usţale (< tc.) s. f. 1. Supraveghetor; administrator; vechil. 2. Căpitan de ieniceri, ustâv, (2) iistavuri (< slavon.) s. n. 1. Sfârşit de rugăciune. 2. Regulă, prescripţie, rânduială (bisericească sau monahală), ustâvă, ustave (< pol.) s. f. Dispoziţie, ordin, uşâr s. m. v. uşer. uşer, uşeri (uşă + suf. -ar) s. m. 1. Paznic al unei uşi; portar. 2. (Mold., în evul mediu) Dregător de curte care avea sarcina de a primi solii şi de a-i introduce la domnul ţării şi grija pentru paza porţii domneşti; Uşer mare = mai-marele peste iişeri. [Var. uşâr s. m.j. uşăriţă, uşărite (uşar + suf. -iţă) s. f. Femeie de serviciu la u-nele instituţii publice, care stătea la uşă pentru a supraveghea intrarea, uşerel, uşerei (uşer + suf. -el) s. m. Subaltern al uşerului (2). uşier, uşieri (uşă + suf. -ier,, după fr.) s. m. Om de serviciu la unele birouri sau instituţii publice (care stătea la uşă); aprod. [Pr.: ¿şi-er]. uşur (< tc., cf. tăt.) s. n. 1. Dijmă pe care o plăteau odinioară tătarii pentru teritoriul, pământul \ ocupat în Moldova. 2. (Mold.) ' Uium pentru măcinat, luşure adj., adv. Uşor, mşurgiu, uşurgii (< tc.) s. m. | Slujbaş care strângea uşurul. fbşurinţă, uşurinţe (uşor 4- suf. -inţă) s. f. 1. însuşire a unui lucru lipsit de greutate; greutate mică. 1. Alinare, potolire, liniştire (a unei suferinţe fizice sau morale); ameliorare (a stării unui bolnav); uşurare, înviorare, întremare, ut (< germ., fr.) s. m. sg. Vechea denumire a notei do. utrachist, -ă, utrachişti, -ste (< germ., fr.) s. m. şi f. (La pi.)--Nume dat husiţilor din Boemia care se cuminecau, laicii ca şi preoţii, primind fiecare atât pâinea, cât şi potirul cu vin; (la sg.) persoană aparţinând acestei secte, uvajenie (< rus.) s. f. (Rar) Consideraţie, respect, uvrâgiu s. n. v. uvraj. îivraj, uvraje (< fr.) s. n. 1. Operă literară, ştiinţifică etc., Iu- , crare, scriere» 2. Lucrare, construcţie. [Var.: uvrâgiu s. n.]. uvrier, -ă, uvrieri, -e (< fr.) s. m. şi f. Muncitor, lucrător. [Pr.: -vri-er]. ^ uzat, -ă, uzaţi, -te (< uza) adj. De care se face uz în mod obişnuit, frecvent, uzurâr, -ă, uzurari, -e (< lat., fr.) adj., s. m. 1. s. m. Cămătar. 2. adj. Cămătăresc. uzură, uzuri (< lat., fr.) s. f. Camătă, dobândă; cămătărie, uzurpâţie, uzurpaţii (< lat., fr.) s. f. Uzurpare. [Var.: uzurpa-. ţiune s. f.]. uzurpaţiune s. f. v. uzurpâţie. V vacânţie s. f. Vacanţă: vadă (< slavon.) s. f. (Rar) Ameninţare, vadea, vadele (< tc.) s. f. Termen de plată, scadenţă, soroc; interval de timp dinainte stabilit în limitele căruia trebuie . plătită o sumă de bani. ♦ Termen fixat (pe baza unei învoieli, a unei decizii sau a unei dispoziţii prealabile) pentru săvârşirea unei acţiuni, pentru îndeplinirea unei obligaţii etc.; interval de timp (dinainte stabilit) în limitele căruia se întâmplă sau trebuie să se întâmple ceva. vâdnic, -ă,vadnici, -ce (vadă + suf. -nic, cf. si.) adj., s. m. şi f. Calomniator, bârfitor, denunţător. vâdră, vedre (< v. sl.) s. f. Veche unitate de măsură de capacitate (pentru lichide) a cărei mărime a variat, după regiuni şi după epoci, între 10 şi 12 ocale (echivalentă astăzi mai ales cu 10 litri); vas care are această capacitate. ♦ Cantitatea corespunzătoare unei vedre. (în orânduirea feudală; în sintagma) Vadră domnească = dâre {în natură) percepută de dom- 460 V nie de la producătorii de vinuri din podgoria Odobeşti. vagânt, vaganţi (< germ.) s. m. (Europa apuseană, în evul mediu) Student călător care circula de lă o universitate la alta; poet rătăcitor, vagmistru, vagmiştri (< rus., germ.) s. m. 1. Grad militar în : ierarhia subofiţerilor de cavale* i rie sau de artilerie, în armata din trecut, superior celui de sergent şi inferior celui de plutonier; persoană care avea acest grad. 2. Ofiţer însărcinat cu conducerea unui convoi ^ militar. val1, valuri (< v. sl., cf. Bg., sb.) s. n. 1. (Pop.) Dificultate; adversitate, încercare grea; supărare; neplăcere, necaz; * nelinişte; zbucium. 2. Nume dat unor materiale flexibile (lână, stofa, hârtie etc.) ori unor obiecte din asemenea maţeriale înfăşurate în formă de sul sau unor unelte, dispozitive, părţi de instalaţii etc. de formă ci-;ş lindrică. 3. Cantitate de lână | înfăşurată sub formă de sul. j val2, valuri (< lat.) s. n. Fortificaţie |j formată dintr-o ridicătură con-| tinuă de pământ, de obicei cu3 un şanţ în partea exterioara folosită în sistemul defensiv roman (şi mai târziu); întări tură prelungă de pământ care marca limitele unui teritoriu, valâ, valez (< germ., cf. lat.) vb. I. Intranz. A valora, valah, -ă, valahi, -e (< lat., sl., ngr.) s. m. şi f., adj. 1, s. m. şi f. (La pl.) Nume dat în trecut populaţiilor romanice de către alte popoare; (şi la sg.) persoană care aparţinea acestor populaţii. 2. s. mV şi f. (La pl.) Nume dat românilor de către . alte popoare în evul mediu şi menţinut până la mijlocul sec. XIX pentru populaţia Ţării Româneşti; (şi la sg.) persoană care aparţinea comunităţii etnice româneşti. 3. adj. Care aparţine Valahiei sau valahilor (2), privitor la Valahia sau la valahi; specific valahilor; va-lahic; (rar) valahicesc. [Var.: vlah, -â, s. m. şi f., adj.], valâhic, -ă, valahiei, -ce (valah + suf. -ic) adj. Valah (3). valahicesc, -eâscă, valahiceşti (valah + suf. -icesc) adj. (Rar) Valah (3). vale (< lat.) interj. Cuvânt folosit, ca formulă de salut, la încheierea unei scrisori, valet, valeţi (< fr.) s. m. Servitor la casele boiereşti (aflat în serviciul personal al stăpânului); fecior, lacheu, valideâ, validele (< tc.) s. f. Titlu purtat de mama sultanului; persoană care purta acest titlu. valiu, valii (< tc.) s. m. (Imperiul Otoman) Guvernator al unui vilaiet. valoros, -oâsă, valoroşi, -oase (< it., fr.) adj. Viteaz, curajos, brav. valţ s. n. Vals. valuta, valutez (< it.) vb. I. In-tranz. A valora, vama, vămi (< magh.) s. f. 1. (în trecut; şi în sintagma vama domnească) Taxă (în bani sau în produse) care se percepea pentru intrarea într-o regiune a ţării, într-un oraş (în scopul vânzării unor mărfuri), pentru folosirea unui .pod, a unui drum, pentru transportul mărfurilor etc. şi care constituia în orânduirea feudală unul dintre veniturile domnitorului; p. gene r. (şi în sintagma vama pământului) — taxă, impozit (pe mărfuri sau pe produse); (reg.) vămeşie (2). 2. împuternicire, drept de a-şi însuşi veniturile realizate prin perceperea vămii ,(1) care se acorda unei persoane, prin concesiune. ♦ Perioadă de timp în care se acorda acest drept. 3. (în sintagma) Vama domnească = loc, clădire unde se stabilea şi se percepea taxa pentru intrarea într-o ţară, într-un oraş, pentru folosirea unui pod, a unui drum etc. ♦ Funcţia şi activitatea de vameş (1). vameş, vameşi (< magh.) s. m. (în trecut) Persoană care per- 461 cepea taxa care se plătea la intrarea într-o regiune a ţării, într-un oraş, pentru folosirea unui pod, a unui drum etc.; p. gener. persoană care încasa taxele, impozitele (pe mărfuri sau pe produse). ^ Vameş mare = dregător de curte însărcinat cu încasarea veniturilor prove-^ nite din vamă (1) şi cu administrarea vămilor. ♦ Persoană însărcinată cu strângerea impozitelor pe care trebuiau să le plătească popoarele aflate sub dominaţia Imperiului Roman, vandal, -ă, vandali, -e (< fr.) s. m., adj. 1. s. m. (La pl.) Populaţie germanică care a emigrat în sec. V de pe ţărmul Mării Baltice în Silezia, Mora-via, Câmpia Tisei, Galia, Spania, nordul Africii, producând mari. distrugeri; (şi la sg.) persoană care aparţinea acestei populaţii. 2. adj. Cafe aparţinea vandalilor (1); privitor la vandali; al vandalilor, vapel, vapeluri (cf. germ., rom.) ş, n. (De obicei la pl.) Fâşie de ţesătura fină (brodată, încreţită sau plisată) care se folosea ca garnitură la unele obiecte de îmbrăcăminte femeiască, la lenjeria de pat etc. varâng, varangi (< fr.) s, m. Soldat mercenar de origine normandă care facea parte din garda particulară a împăraţilor bizantini. v vârda (< hgr, tc.) interj. (în trecut; în limbajul marinarilor, al 462 / birjarilor) Cuvânt prin care se atrăgea cuiva atenţia să se dea la o parte; fereşte-te! atenţie! vardist s. m. v. gardist, varecâre pron. nehot. Oarecare, vareg, varegi (< fr.) s. m. (La pl.) Nume dat populaţiilor germanice din Peninsula Scandinavă care, între sec. IX-XI au pătruns în răsăritul Europei, ajungând până la Bizanţ; (şi la şg.) persoană care aparţinea acestei populaţii, vârgă (moşt. din lat.) s. f. Un fel de baston purtat ca simbol ăl autorităţii sau al unei demnităţi, (religioase), varia, varii (< ngr.) s. f. Accent grav. varietate, varietăţi (< lat., fr.) s. f. (Biol.; în trecut) Grup restrâns de plante sau de animale dintr-o specie (sau dintr-un gen)., înrudite între ele şi diferenţiate prin unele caractere de indivizii din alte grupuri ale' aceleiaşi specii (sau ale aceluiaşi gen), varmeghie,^ varmeghii (< magh.) s. f. (în organizarea administrativă mai veche a Transilvaniei) Unitate teritorială administrativă, în componenţa căreia intrau mai multe localităţi. ♦ Instituţie de conducerea unei asemenea unităţi teritoriale; reprezentanţii acestei instituţii; clădire în care îşi avea sediul această instituţie, varâş (< tc.) s. ri. Parte a unui oraş situată în afara fortificaţiilor, vârtă, vărfi (< germ., ucr., pol.) s. f. 1. Clădire în care îşi avea sediul un corp de gardă şi care servea şi ca loc de detenţie. 2. Strajă; gardă. ♦ Escortă. [PI. şi: verţi]. vâr var, -ă, varyari, -e (< slavon., ngr.) 1. s. m., adj. (Adesea depr.) (La pl.) Nume dat de vechii greci şi de romani popoarelor şi populaţiilor străine; (şi la sg.) (persoană) de altă origine etnică; (persoană) de altă religie; (persoană) fără nici o religie; barbar. 2. adj. Necivilizat, incapabil de a înţelege cultura; grosolan, necioplit. 3. adj. (Despre oameni) Cu o comportare inumană, crudă, sălbatică, varvaricesc, -eâscă, varvariceşti (varvar + suf. -icesc, cf. ngr.) adj. 1. Care aparţine varvarilor (1); care este caracteristic varvarilor; vărvăresc (1). 2. Caracteristic oamenilor necivilizaţi, neciopliţi, sălbatici; vărvăresc (2). varvarie, varvarii (varvar + suf. -ie) s. f. 1. Stare primitivă de dezvoltare social-culturală; barbarie. 2. Atitudine, comportare sau faptă care denotă incultură, primitivitate, brutalitate, cruzime; barbarie, varvarotită (< ngr.) s. f. Grosolănie, brutalitate, vasal, -ă, vasali, -e (< fr.) s. m., adj. 1. s. m. (în apusul Europei, în epoca feudală) Nobil care, în urma primirii unei feude şi â prestării omagiului, devenea dependent de un suzeran, datorându-i acestuia fidelitate şi anumite servicii militare sau civile. 2. s. m. (în unele părţi ale Europei, în epoca feudală) Principe, domnitor sau duce care, în urma prestării omagiului, devenea parţial dependent de un suzeran sau de un alt stat obligându-se să respecte interesele acestuia şi să-i facă anumite servicii, în condiţii prestabilite. 3. s. in. Conducător de stat dependent faţă de un suzeran; (în sud-estul Europei şi în alte zone limitrofe Imperiului Otoman, în epoca feudală) domnitor, principe sau alt conducător de stat care, fiind numit sau confirmat de către sultan, se obliga să plătească acestuia tribut, să ofere ajutor militar şi să se conformeze politicii externe a suzeranului, păstrându-şi autonomia conducerii interne. 4. adj. (Mâi ales în epoca feudală, despre state) Care era în rapo^ţ de dependenţă politică, economică şi militară fată de un alt stat considerat suzeran, vasalitâte (< fr.) s. f. 1. (în apusul Europei, în epoca feudală) Instituţie care exprima obligaţiile reciproce apărute între vasal (1) şi suzeran în urma încheierii contractului feudal; starea, calitatea de 463 vasal. 2. (în unele părţi ale Europei şi în alte zone limitrofe Imperiului Otoman, în epoca feudală) Raport de dependenţă politică, economică şi militară a unui stat faţă de altul consi-deraţ suzeran, cu păstrarea autonomiei; starea, calitatea de vasal (3).' 3. (Rar) Aservire, dependenţă, vascris (< sb.) s. n. (Transilv.) învierea lui Iisus Hristos, slujba religioasă a învierii, vasel, vasele (< ngr.) s. n. Navă (de război) cu yele sau cu aburi; bastiment, vasilicâle (< ngr.) s. f. pl. Corp de legi şi dispoziţii juridice din dreptul bizantin, alcătuite după legislaţia din timpul împăratului Iustiniah şi folosite, cu unele adaptări, şi în Ţările Române. [Var.: basilicăle, ba-zilicăle s. f. pl.]. vatră (traco-dac, cf. alb.) s. f. (în expr.) A lăsa la vatră = (despre ostaşi) a elibera după terminarea stagiului militar, vavilonesc, -eâscă, vaviloneşti (Vavilon = Babilon (nr. pr.) + suf. -esc) adj. Babilonean, vazghestisl, vazghetisesc (< ngr.) vb. IV. Refl. A se lipsi (de ceva). văcărit* văcărituri (vacă + suf. -ărit) s. n. Impozit care se-percepea. în trecut pe vitele mari (şi pe cai); taxă care se plătea pentru păşunatul vitelor mari. vădi, vădesc (< si.) vb. IV. Tranz. A acuza, a învinui; a 464 dezvălui, (faptele unei persoane); a demasca, a da în vileag; a dovedi (cu probe) vinovăţia cuiva; a ponegri, a calomnia; a denunţa, a trăda, vădrâr, vădrari (vadră + suf. -ar) s. m. Persoană care încasa vădrăritul. vădrărit (vadră + suf. -ărit) s. n. Impozit care se percepea în trecut (în Moldova) de la producători, pentru flecare vadră de vin. văduv, -ă, văduvi, -e (moşt. din lat.) adj. (Despre instituţii) Care are postul titularului vacant (prin deces); (despre funcţii, demnităţi etc.) care nu are titular, văduvi, văduveşte (< văduv) vb. IV. întranz. (Despre instituţii) A rămâne fără titular (ca urmare a decesului acestuia), văduvie, văduvesc (văduv + suf. -ie) s. f. Situaţia unei instituţii care are postul titularului vacant (prin deces), văierâ, ivaier (< vai) vb. I. Refl. (Mai ales' în Transilv.) A se văita. ♦ Tranz. A comjpătimi, a deplânge pe cineva, văleât s. n. v. veleat. vămeşie, vămeşii (vameş + suf. -ie) s. f i. Titlul, funcţia, slujba de vameş. 2. (Reg.) Vamă (1). văpăi, văpăieşte (< văpaie) vb. IV. întranz. 1. A arde cu flacără. 2. A lumina, vărâ, vărez (< vară) vb. I. In- tranz. (Pop.; despre oameni) A petrece vara într-un anumit loc (favorabil traiului), vărnicer, vărniceri (varniţă + suf. -ar) s. m. Vărar. vărsa, vărs (moşt. din lat.) vb. I. 1. Tranz. (Reg) A turna metale sau materii topite; a obţine obiecte prin turnare. 2. Refl. (Pop.; despre ploaie) A cădea, a curge din abundenţă. 3. Refl. (Despre oameni) A se îmbolnăvi de variolă, vărvăresc, -eâscă, vărvăreşti (varvar + suf. -esc) adj. 1. Care aparţine varvarilor (1); care este caracteristic varvarilor; varva-ricesc (1). 2. Caracteristic oamenilor necivilizaţi, neciopliţi, sălbatici; varvaricesc (2). vătaf, vătafi (cf. ucr., pol., bg.) s. m. 1. (Pop.) Conducător, şef (al unui grup organizat, al unei asociaţii de negustori, al unei instituţii etc.) ♦ Conducător al unei bresle, al unui grup de meşteşugari. 2. (Ţările Române, în evul mediu) Titlu dat persoanelor însărcinate cu conducerea unui grup de dregători, de oşteni, de curteni, de slujbaşi domneşti etc., având atribuţii administrative, militare sau judecătoreşti; persoană care avea acest titlu. *❖- Mare vătaf = mai-marele peste vătafi. Vătaf de plai = conducător al plăieşilor care păzeau un plai sau o trecătoare; (mai târziu) subprefect al unui plai. Vătaf de divan = titlu purtat de boierul care convoca divanul şi care avea atribuţii judecătoreşti, rezolvând litigii de mică importanţă; boier care avea acest titlu. Vătaf de hotar = şef de străjeri, de grăniceri. Vătaf de agie = şef al poliţiei. ♦ (în trecut, adesea cu determinarea „de ţigani”) Inspector al ţiganilor domneşti; şef al unui sălaş de ţigani robi, ales de stăpân. 3. Administrator al unei moşii (boiereşti); supraveghetor al slugilor de la curtea unui boier sau de la o mănăstire. [Var.: vătăş, vătăv s. m.]. vătâş s. m. v. vătaf, vătây s. m. v. vătaf, vătăjel s.jm. v. vătăşel. vătămân, vătămani (< v. sl., pol.) s. m. 1. (Mold., în epoca feudală) Conducător al unui sat liber sau al unei cete de săteni liberi, devenit, uneori, reprezentant al stăpânului feudal în satele aservite; (mai târziu^ în administraţia rurală din Moldova) slujbaş la primărie, însărcinat, mai ales, cu strângerea dărilor şi a impozitelor. 2. (Rar) Căpetenie, conducător, vătăşel, vătăşei (vătaş + suf. -el) s. m. 1. (Pop.) Vătaf (1); subaltern al vătafului. 2. (Mold., Bucov. şi Transilv.) Vomicel. 3. (în vechea organizare administrativă a ţării) Funcţionar (comunal), cu grad ierarhic inferior, la primărie sau la poliţie. 465 4. Subaltern al vătafului (3). [ Var.: vătâjel s. m.]. vătăşesc, -eâscă, vătăşeşti (vătaf + suf. -esc) adj. Care aparţine vătafului (2, 3), de vătaf, specific vătafilor, vătăşie, vătăşii (vătaş + suf. -ie) s. f. 1. Calitatea, funcţia de vătaf (1). 2. Asociaţie de meseriaşi, de negustori etc., care era condusă de un vătaf (1). 3. Taxă percepută, în trecut, pe transportul mărfurilor sau pe venitul provenit din negoţul cu diferite mărfuri. 4. (în Ţările Române, în evul mediu) Funcţia vătafului (2); autoritatea, instituţia reprezentată de vătaf. 4* Vătăşie de plai = funcţia-vătafului de plai; (mai târziu) subprefectură. ♦ Sediul instituţiei pe care o reprezenta vătaful (2). 5. Grup de dregători, de oşteni, de curteni, de slujbaşi domneşti etc. condus de un vătaf (2); spec. detaşament militar condus de un vătaf. 6. Funcţia, slujba de vătaf (3). vătăşiţă, vătăşiţe (vătaş + suf. -iţă) s. f. 1. Soţia vătafului; vătăşoaie. 2. Femeie care conducea gospodăria unei case boiereşti, având în supraveghere slugile; vătăşoaie. vătăşoaie, vătăşoaie (vătaş + suf. -oaie) s. f. Vătăşiţă. văznesenie (< slavon.) s. f. (în religia creştină; şi în sintagma văznesenia Domnului) înălţarea lui Iisus Hristos Ia cer, sărbă- 466 toare care se ţine la patruzeci de zile după Paşti, în amintirea acestui fapt. văznesi, văznesesc (< slavon.) vb. IV. 1. Refl. (în textele bisericeşti) A se înălţa (la cer). 2. Tranz. A preamări. 3. Refl. A se semeţi, văzut (< vedea) s. n. (Reg.) Faptul de a vedea; capacitatea de a vedea; văz. . vâlvă (< sl., bg.) s. f. Alai, pompă; p. ext. măreţie, grandoare, vânj (cf. sl.) s. n. Putere, vigoare, vânturos, -oâsă, vânturoşi, -oase (vânt + suf. -os) adj. (Despre climă, vreme, anotimpuri) Cu vânt, vântos. vânzoli, vânzolesc (< magh.) vb. IV. Refl. A se război, a se lupta. vârstă (< sl.) (în sintagma) Vârsta de mijloc = evul mediu, vârstnic, -ă vârstnici -ce (vârstă + suf. -nic) adj., s. m. şi f. (Persoană) de aceeaşi vârstă (cu altcineva), vârteji vb. IV A în vârteji, vârtute, vărtuţi (moşt. din lat.) s. f. 1. Putere, tărie, vigoare. Expr. Om în vârtute = om în putere. A fi tare de vârtute, dar slab de minte = a fi puternic, dar prost. 2. Bărbăţie, curaj, vrednicie (războinică). 3. Proprietate, însuşire, calitatfe. vece, veci (< sl.) s. f. Organ * suprem al puterii în unele oraşe ruseşti în sec. X-XV. vechi, vechesc (< vechi) vb. IV. 1. Intranz. şi refl. A ajunge la vârsta bătrâneţii, a deveni bătrân; a căpăta, a avea aspectul, caracteristicile bătrâneţii, a îmbătrâni. 2. Refl. A se menţine, a dura de mai mult timp; a nu mai fi de dată recentă, a nu mai fi nou; a dobândi vechime; a se învechi. 3. Refl. (Reg.) A ajunge în stare de uzură, de degradare, de deteriorare, prin acţiunea îndelungată a timpului sau prin folosire îndelungată; a se învechi, vechie (vechi + suf. -ie) s. f. (Rar) Vechime; antichitate, vechietâte (vechi + suf. -etate) s.f. Vechime, vechil, vechili (< tc.) s. m. 1. Locţiitor, reprezentant, purtător de cuvânt al unui suveran, al unui demnitar etc. 2. Persoană care avea împuternicirea de a acţiona în numele altei persoane sau al unui grup de persoane într-o afacere, într-un litigiu etc.; p. ext. avocat. 3. (în trecut, mai ales în Mold.) Persoană care supraveghea şi administra munca de pe o moşie; om de încredere al unui moşier; administrator de moşie, vechilâc, vechilicacuri (< tc.) s. n. l.^(Şi în sintagmele carte de ^ vechilâc, scrisoare de vechilâc) Vechilet (1). 2. Vechilet (2). vechilesc, -eâscă, vechileşti (vechil + suf. -esc) adj. Care aparţine vechilului (3), de vechil, vechilet, vechileturi (< tc.) s. n. 1. (Act prin care se acorda) împuternicirea de a acţiona în calitate de vechil (2); vechili-mea, vechilâc (1). 2. Calitatea de vechil (2); slujba vechilului; vechilâc (2). vechîl-hârgi (< tc.) s. m. Dregător însărcinat cu evidenţa cheltuielilor unui vizir, vechilimeâ (< tc.) s. f. (Şi în sintagma carte de vechilime) (Act prin care se acorda) împuternicirea de a acţiona în calitate de vechil (2); vechilet. vechiliţă, vechiliţe (vechil + suf. -iţă) s. f. (în trecut) Soţia vechilului (3). vechitură, vechituri (vechi + suf. -tură) s. f. Vechime, vecin, -ă, vecini, -e (moşt. din lat.) adj., s. m. 1. adj. Care este puţin depărtat în timp (în raport cu...). 2. s. m. art. (Mai ales în textele religioase) Aproapele. 3. s. m. (în epoca feudală în Moldova; în Ţara Românească atestat numai în documentele slavo-române) Ţăran aservit, împreună cu bunurile sale, unui stăpân feudal, căruia îi datora rentă în natură, în produse sau în bani; rumân, iobag, şerb, serv. vecină vb. I v. vecini, vecinâş, vecinaşi (vecin + suf. -aş) s. m. (Munt.) Vecin (3). vecinât, -ă, vecinaţi, -te (< vecina) adj. învecinat, vecinătate (vecin + suf. -ătate, cf. lat.) s. f. (în epoca feudală) 467 Instituţie feudală care exprimă starea de aservire a ţăranilor faţă de stăpânii feudali; starea, condiţia de vecin; iobăgie, rumânie, şerbie, vecinie, servitute, (livresc) servaj. vecini, vecinesc(< vecin) vb. IV. 1. Refl. (Reg.) A se învecina. ♦ Intranz. A trăi în vecinătatea cuiva. 2. Tranz. A face (pe cineva) să devină vecin (3); a rumâni, a şerbi. [Var.: vecină vb. T], veciriici vb. IV v. veşnici, vecinicie s. f. Veşnicie, vecinie (vecin + suf. -ie) s. f. (în epoca feudală în Moldova; în Ţara Românească numai în documentele slavo-române) Instituţie feudală care exprimă starea de aservire a ţăranilor faţă de stăpânii feudali; starea, condiţia de vecin (3); iobăgie, rumânie, şerbie, vecinătate, servitute, (livresc) servaj. vecsel, vecsele (< germ.) s. n. (Fin.) Poliţă, vectâr, vectari (< germ.) s. m. (Bucov., Transilv., Maram. şi Ban.) Paznic; străjer, vedenie, vedenii (< sl., după vedere) s. f. 1. Faptul de a vedea, vedere. 2. Imagine, reprezentare (a unei realităţi); (concr.) ceea ce produce o impresie deosebită, vederâ, vederez (< vedere) vb. I. Tranz. 1. A da la iveală, â arăta, a scoate în evidenţă. 2. Refl. A se imagina într-o anumită situaţie. 46& vederat, -ă, vederaţi, -te (< vede ra) adj. 1. Care se "poate vedea. 2. Care este vestit, cu vază. 3. Care se poate observa sau înţelege bine; care este clar, vădit, evident, vedétá, vedete (< fr., it.) s. f. Santinelă (de cavalerie); loc unde stătea santinela în timpul serviciului de gardă, véghe (< veghea) s. f. (La romani) Fiecare din cele patru diviziuni egale în care era împărţită noaptea, în funcţie de schimbarea străjilor. vegheâ, veghez (moşt. din lat.) vb. I. 1. Tranz. (Reg.; despre Dumnezeu sau despre alte fiinţe supranaturale) A feri, a apăra (de un rău, de o primejdie); a lua sub protecţia, sub ocrotirea sa, a proteja, a ocroti. 2. Refl. A se feri, a se apăra (de un rău, de o primejdie); tranz. şi refl. (pas.) a fi (sau a A face să fie) cu băgare de seamă, a lua (sau a face să ia) aminte (la...); a (se) învăţa minte. 3. Tranz. A ţine seama de..., a lua în consideraţie. 4. Tranz. A ţine, a respecta un precept religios, a nu încălca, vegheât, -ă, vegheaţi, -te (< veghea) adj. 1. (în sintagma) Voie vegheată = a) favorizare, avantajare (a cuiva); atitudine părtinitoare, lipsită de obiectivitate; părtinire; b) rea intenţie. 2. Vădit; făţiş. 3: Atent; treaz; vigilent; precaut. vel (< slavon.) Element de compunere care însemnează „mare” şi care, precedând denumiri de dregători, indică treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective, velârium (< lat., fr.) s. n. (La romani) Acoperământ de pânză al unui amfiteatru sau al arenei unui circ. [Pr.: -ri-um]. veleât, veleaturi (< slavon.) s. n. An (considerat ca unitate cronologică); p. ext. dată calendaristică, soartă, destin. (Pop.) Soroc, termen final; sfârşitul vieţii. ♦ (Pop.) Durată a vieţii, trai, viaţă, soartă, destin. ♦ Perioadă determinată de timp; epocă istorică. [Var.: văleăt s. ri.]. velit1, veliţi (vel + suf. -it) adj. (Despre boieri) Care deţinea una dinte dregătoriile cele mai importante,^ care ocupa primul loc în ierarhia boierilor; de rangul întâi; mare. velit2, veliţi ((1) < fr., lat., (2) < fr.) s. m. 1. (De obicei la pl.) Soldat ăe infanterie uşor echipat şi înarmat, care, în armata română, avea însărcinarea de a hărţui inamicul. 2. Soldat din armata napoleoniană care aparţinea unui corp de vânători de infanterie, velnicer, velniceri (velniţă + suf. -ar) s. m. (Mai ales în Mold.) Proprietar al unei velniţe; persoană cai*e lucrează la a velniţă. velniţă, velniţe (< ucr.) s. f. (Mai ales în Mold.) Instalaţie (ru- dimentară) pentru producerea rachiului; p. ext. clădire (sau încăpere) care serveşte ca adăpost pentru o asemenea instalaţie. ♦ (Mold. şi Bucov.) Fabrică de spirt (sau de băuturi spirtoase); (reg.) povarnă. [Pl. şi: velniţi]. velociped, velocipede (< fr.) s. n. Vehicul cu două (sau cu trei) roţi, propulsat prin mişcarea picioarelor direct pe sol sau apăsând pe un sistem de pedale; vehicul cu două roţi inegale, asemănător bicicletei, având roata din faţă mai mare, folosit în trecut, velocipedie (< fr.) s. f. Practica deplasării cu velocipedul. velodrom, velodromuri (< fr.) s. n. Teren amenajat pentru exerciţii de velocipedie sau pentru curse de velocipede. velvet (< fr.) s. n. Ţesătură de bumbac asemănătoare catifelei, vend, -ă, venzi, -de (< germ., fr.) s. m., adj. 1. s. m. (La pl.) Populaţie slavă, descendentă a veneţilor1, , stabilită pe cursul superior al râului Spree; (şi la sg.) persoană care face parte din această populaţie. 2. adj. Care aparţine venzilor (1), caracteristic venzilor, privitor la venzi. 3. s. m. (La pl.) Populaţie slavă care trăia în antichitate într-o regiune cuprinsă între cursul mijlociu- al Vistulei şi cursul superior al Elbei; (şi la sg.) persoană care facea parte din această populaţie; venet2 (1). 469 vendemiâr (< fr.) s. n. Prima luna a calendarului republican francez, care corespundea intervalului cuprins între 22 septembrie şi 21 octombrie. [Pr.: -mi-ar]. veneraţiune s. f. Veneraţie. venet1, -ă, veneţi, -te (< lat., fr.) s. m., adj. 1. s. m. (La pl.) Populaţie indo-europeană stabilită în antichitate în nord-es-tul Italiei, supusă de romani în anul 183 î. H.; (şi la sg.) persoană care făcea parte din această populaţie. 2. adj. Care aparţine veneţilor (1), caracteristic veneţilor, privitor la veneţi. 3. s. m. (La pl.) Populaţie celtică de navigatori din Bretania, supusă de romani _ în anul 56 î. H.; (şi la sg.) persoană care facea parte din această populaţie. venet2, -ă, veneţi, -te (< lat., fr.) s. m., adj. 1. s. m. (La pl.) Populaţie slavă care trăia în antichitate într-o regiune cuprinsă între cursul mijlociu al Vistulei şi cursul superior al Elbei; (şi la sg.) persoană care făcea parte din această populaţie. 2. adj. Care aparţine veneţienilor (1). venetic, -ă, venetici, -ce (< ngr., (3) şi < te.) s. m. 1. Vene-ţian (1). 2. (Pop.) (în sintagma galben venetic, şi s. m.) Veche monedă veneţiană de aur în valoare (de aproximativ) 5 lei 470 vechi, care a circulat în trecut şi în Ţările Române, vengher, vengheri (< ucr.) s. m. Slovac (originar din fostul stat austro-ungar) care se ocupa în special cu comerţul ambulant; p. ext. negustor ambulant, venghercă, vengherci (< rus.) s. f. (Reg.) Haină scurtă de postav, îmblănită (şi împodobită cu şireturi sau cu brandenburguri) purtată de bărbaţi, veni, vin (moşt. din lat.) vb. IV. Intranz. 1. (Despre dispoziţii, hotărâri etc. oficiale) A emana. 2. (Pop.) A se năpusti, printr-o acţiune militară, asupra duşmanului, asupra unui loc deţinut de acesta etc.; a pătrunde în număr mare (şi pe neaşteptate) pe un teritoriu străin cu scopul de a-1 jefui, de a-lv cotropi etc. 3. (Pop.; despre ape) A curge (la vale) (în cantitate mare). 4. (Pop.; despre obiecte, bunuri etc.). A fi evaluat, ca mărime, ca greutate, ca volum (în unităţi corespunzătoare). 5. (Pop.; despre mărfuri) A fi evaluat ca preţ, a avea ca preţ, a preţui, a costa. 6. A ajunge (cu numărătoare) la numărul de ... 7. (Pop.) A ieşi, a rezulta în urma unui calcul. 8. Refl. şi (rar) intranz. (Pop.; despre bunuri, proprietăţi etc.) A i se cădea, a i se cuveni, a i se atribui (prin partaj) ca moştenire, ca zestre, ca recompensă etc. 9. (Pop.; despre zile, evenimente, ocazii festive, sărbători eţc.) A se nimeri, a ,cădea la o anumită dată, într-o anumită zi sau perioadă, a se afla, a fi într-un anumit moment; a pica. 10. A împlini' o anumită vârstă. 11. (In construcţii negative) A se potrivi, a cadra, ventulâ, ventul (< lat., it.) vb. I. A flutura, a falfâi. verbunc, verbuncuri (< germ.) s. n. (Transilv.) 1. înrolare în armată; recrutare. 2. Jocurile executate cu acest prilej. [Var.: bărbunc s.n.]. verdură, verduri (< it., fr.) s. f. Mulţime de plante, de frunze, de ramuri verzi; verdeaţă, vergin, -ă adj. Virgin, verginâl, -ă adj. Virginal, vergur, -ă, verguri, -e (moşt. din lat.) s. f., adj. 1. s. f. (Reg.) Fecioară. ♦ (în limbajul bisericii creştine; de obicei cu determinări ca „Maria” sau „sfânta”) Maica Domnului, Fecioara Maria. 2. (Despre fete) Virgin, veri (< lat.) conj. (în corelaţie cu sine însuşi sau, rar cu conjuncţiile au ori sau) Fie, ori, sau. vericâre (veri + care) pron. ne-hot. Oricare, vericând (veri + când) adv. Oricând, vericât, -ă (veri + cât) pron. nehot., adv. Oricât, verice (veri + ce) pron. nehot. Orice. vericine (veri + cine) pron. nehot. Oricine. vericum (veri + cum) adv. Oricum. veriunde (veri + unde) adv. Oriunde, verificâţie, verificaţii (< lat., fr.) s. f. Verificare, vermeil (< fr.) subst., adj. 1. subst. invar. Argint aurit (cu nuanţă de roşu). 2. adj. Care este de culoare roşu-închis. versificare, versificări (< versifica) s. f. (Manieră de) realizare artistică a versurilor; versificaţie, verstă, verste (< rus.) s. f. Veche unitate de măsură pentru lungime, folosită în trecut (în Rusia), egală cu 1,067 km: versul, versuiesc (vers + suf. -ui) vb. IV. Intranz. şi tranz. A versifica. versuit, -ă, versuiţi, -te (< versul) adj. Versificat, versuitor, versuitori (versui + suf. -tor) s. m. Versificator; poet. [Pr.: -su-i]. verşoc, verşoace (< rus.) s. n. Veche unitate de măsură pentru lungime, folosită în trecut în Rusia, egală cu 4,4 cm. verşun s. n. v. vierşun. verşunie, verşunii (verşun + suf. -ie) s. f. înverşunare, verticaliceşte (vertical + suf. -iceşte) adv. Jn mod vertical; în poziţie verticală, veselitor, -oare, veselitori, -oare (veseli + suf. -tor) adj. înveselitor; îmbucurător; plăcut, vestală, vestale (< fr., lat.) s. f., adj. (în antichitatea romană) 1. s. f. Preoteasă care întreţinea 471 focul sacru in templul zeiţei Vesta şi pentru care castitatea era o condiţie obligatorie. 2. adj. (în sintagmele) Vergură (sau virgină, fecioară) vestală = vestală (1). vestâlii (< fr., cf. lat.) s. f. pl. (în antichitatea romană) Serbări în cinstea zeiţei Vesta, celebrate la 15 iunie, vesti, vestesc (< veste) vb. IV. 1. Tranz. şi refl, A face să devină (sau a deveni) binecunoscut, vestit, faimos (pretutindeni); a face să capete (sau a căpăta) faimă, popularitate. 2. Tranz. A propovădui o învăţătură, o concepţie religioasă etc. 3. Tranz. şi refl. A (se) proclama, vestibul, vestibule (< lat., fr.) s. n. (La romani) Spaţiul din faţa unui edificiu public, al unei case etc., situat între uşa de intrare şi stradă, adesea delimitat de un portic sau de prelungirea zidurilor, în care, de obicei, erau primiţi vizitatorii care nu aveau acces în clădire. [PL'-şi: vestitiule]. vestimént, vestimente (< lat., it.) s. n. (De obicei la pl.) Veşmânt, vestui, vestuiesc (veste + suf. -ui, cf. slavon.) vb. IV. Â vesti, veşnic, -ă, veşnici, -ce (< slavon.) adj. (Ţările Române, în orânduirea feudală; despre persoane aparţind anumitor categorii sociale) Care îşi păstrează (prin contract) titlul, funcţia, condiţia socială etc. pe viaţă, transmiţându-le şi urmaşilor. veşnici, veşnicesc (< veşnic) vb. IV. A face să devină veşnic, să dureze nelimitat; a face să existe, să dăinuie, să reziste în amintirea posterităţii tot ^timpul care va urma sau un timp foarte îndelungat; a eterniza, a .. înveşnici. [Var.: vecinici vb. IV]. veteran, veterani (< lat., fr.) s. m. (La romani) Ostaş care, după terminarea serviciului - militar, obţinea la eliberare anumite, drepturi şi privilegii, veterinârie (< lat., cf. it.) s. f. Medicină veterinară, veto (< lat., fr.) s. n. (La romani) Drept pe care îl aveau tribunii plebei de a se opune hotărârilor senatului; formulă prin care îşi exercitau acest drept, vetrelă, vetrele (< slavon, cf. ucr.) s. f. (Pop., mai ales la pl.) Pân-' ză de corabie; p. ext. corabie, veturin, veturini (< it.) s. m. Birjar. vezaret (< te.) s. n. Vizirat. vezir-agasî, vezir-agasi (< tc.) s. m. Subaltern al vizirului, vezir-azem, vezir-azemi (< tc.) s. m. Mare vizir; p. ext. înalt demnitar al Imperiului Otoman, cu funcţii asemănătoare ministrului de astăzi, vezir-chehaiasi, vezir-chehaiasi (< tc.) s. m. Agent, intendent al marelui vizir, vezir-tatâr, veziri-tatari (< tc.) s. m. Curier al vizirului. via1 (< lat.) s. f. (în antichitatea romană) Drum pavat în interi- 472. orul unei localităţi; cale de comunicaţie principală, special amenajată, care lega două localităţi sau două privincii. via2, viez (moşt. din lat) vbr I. A vieţui (1, 2). viâtor, viatori (< lat) s. m. (în Roma antică) Mesager, curier oficial la dispoziţia cenzorilor, a tribunilor şi a altor autorităţi, vicecăpitân, vicecăpitani s. m. (Transilv. şi Bucov.) Locţiitor al unui căpitan (având gradul militar imediat inferior), vicecomite, vicecomiţi (vice + comite) s. m. (în organizarea administrativă feudală) Demnitar subordonat comitelui şi numit de către acesta, vicecrâi, vicecrai. (vice + crai) s. m. (Reg.) Vicerege, viceprefect, viceprefecţi (< lat.) s. m. (La romani sau în structuri organizatorice realizate după modelul celor romane). Locţiitor al şefului unui serviciu 'civil sau militar; titlu, i funcţie, deţinută de aceasta persoană, yiceprezident, -ă, viceprezidenţi, | -te (< fr., germ.) s. m. şi f. | Vicepreşedinte. jHceprotopop, viceprotopopi i" (vice + protopop) s. m. Preot care exercită atribuţiile unui protopop în lipsa acestuia, icerector, vicerectori (< fr.) Js. m. Prorector, icerigă, vicerigi (vice + rigă, •după fr.) s.rn. Vicerege. vicevoievöd, vicevoievozi (vice + voievod) s. m. Locţiitor al unui voievod; guvernator al unei provincii care făcea parte dintr-un voievodat, vicişpân, vicişpani (< magh., germ.) s. m. (Mai ales prin Transilv. şi Ban.) Subprefect; locţiitor al conducătorului administrativ al unui comitat, vicleneşte (viclean + suf. -eşte) adv. în mod viclean, vicleni, viclenesc (< viclean) vb. IV. (Pop.) 1. Tranz. A induce în eroare, a înşela; a abuza de buna-credinţă (a cuiva). ♦ (Rar) A iscodi, a ispiti. ♦ (Rar) A fura; a păgubi. 2. Refl. A deveni viclean, rău; a se comporta ca un om prefăcut, perfid, rău. 3. Intraiiz. A pune la cale, a pregăti în ascuns o acţiune potrivnică cuiva, a unelti, a complota; p. ext. a face cuiva rău. ♦ A protesta împotriva cuiva sau a ceva. 4. Tranz. A trăda, a vinde (pe cineva sau ceva); a se răzvrăti, a se răscula (împotriva cuiva). [Var.: hicleni vb. IV]. ~ viclenie, viclenii (viclean + suf. -ie) s. f. (în vechiul drept românesc, neexistând presciere) Trădare a unei ţări, a unui conducător etc.; necredinţă, infidelitate; felonie. [Var.: hiclenie s. f.]. viclenire, vicleniri (< vicleni) s. f. Viclenie.. viclenitor, -oare, viclenitori, -oare (vicleni + suf. -tor) adj., 473 s. m. (Persoană) care înşală, care unelteşte, care trădează, viconte, viconţi (< fr.) s. m. Titlu de nobleţe ereditar, inferior celui de conte şi superior celui de baron; persoană care poartă acest titlu, vicontesă, vicontese (< fr.) s. f. Soţie sau fiică a unui viconte. victimă, victime (< lat., fr.) s. f. (La popoarele antice şi la unele triburi primitive) Fiinţă (animal sau om) oferită, prin sacrificare, uriei divinităţi, victoriât, victoriaţi (< lat.) s. n. (în antichitatea romană) Monedă de argint având pe revers efigia zeiţei Victoria [Pr.: -ri-at]. victorie, victorii (< fr.) s. f. Trăsură de lux, descoperită, cu două locuri (folosită în trecut), victuâlii (< lat.) s. £ pi- Hrană pentru oameni, mâncare; provizii de alimente. [Pr.: -tu-a]. vidam, vidami (< fr.) s. m. (în evul mediu) Nobil care deţinea o feudă într-un domeniu episcopal şi care avea temporar atribuţii juridice sau militare, vidic, vidicuri (< magh.) s. n. (Transilv.) Regiune,v ţinut, zonă; comitat; district, vidimâ, vidimez vb. I. Tranz. (Transilv.) A viza; a certifica, a legaliza, vidomostie, vidomostii (< rus.) s. f (Mold.) Listă, tabel, inventar; buletin, catalog, vielă, viele (< fr., it.) s. f. Vechi 474 instrument muzical cu coarde, J folosit de trubaduri, la care vibrarea coardelor se realiza printr-un dispozitiv acţionat de o manivelă [Pr.: vi-e-]. viers, viersuri (moşt. din lat.) s. n. (Pop.) 1. Melodie (în timpul executării ei); executare a unei compoziţii muzicale. 2. Sonoritate melodioasă a vocii; timbru vocal; glas, voce. viersul, viersuiesc (viers + suf. -ui) vb. IV. Intranz. şi tranz. A cânta (din^gură sau dintr-un , instrument); fig. a (se) exprima în cuvinte alese, în versuri, viersuitor, -oare, viersuitori, -oare (viersui + suf -tor) adj., | s. m. 1. adj. Melodios, armo- 3 nios, muzical. 2. s. m. Cântăreţ, rapsod. vierşun (cf. magh.) s. n. (Mold.) j Pariu, rămăşag. [Var.: verşun s. n.]. ^ vieţui, vieţuiesc (viaţă + suf -ui) vb. IV. (Pop.) 1. A fi viu, a se J afla în viaţă, a fi în viaţă; a-şi duce existenţa; a trăi, a exista, a via; ă custa. 2. A-şi duce, a-şi | petrece viaţa într-un anumit fel, i în anumite condiţii, într-un J anumit mediu; a avea o anumită C9nduită, a se comporta într-un anumit fel; a via. ♦ A-şi închina, a-şi dedica viaţa (cuiva sau pentru ceva). 3. A-şi | duce viaţa împreună (cu cine-1 va); a-şi duce viaţa în preajma> >; în societatea cuiva; a convieţui, | a trăi. 4. A-şi petrece viaţa sau ;| o parte din viaţă într-un anumit loc; a-şi avea domiciliul, a fi stabilit cu locuinţa undeva; a locui, a sălăşui, a trăi. 5. A-şi procura cele necesare traiului, a-şi câştiga existenţa, a se întreţine (din ceva); a trăi. 6. A continua să existe, să dureze, să se menţină, vieţuitor, -oare, vieţuitori, -oare (vieţui + suf. -tor) adj., s. m. şi f. 1. adj. (Pop.) Care vieţuieşte, care este viu, care este în viaţă; care există, trăitor. 2. adj. (Fiinţă) care îşi duce viaţa, existenţa într-uri anumit loc, care locuieşte undeva; trăitor, vifor, vifore (< sl., bg., sb.) s. n. Volbură; vârtej, vigavor (< rus.) s. n. (Reg.) Certare, mustrare, dojenire, vigesimă (< lat.) s. f. (Transilv.) Impozit reprezentând a douăze-cea parte (pe mărfuri, pe succesiuni), vigil, vigili (< lat., cf. it.) s. m. 1. (Transilv.) Veghetor. 2. (în Roma antică) Membru al gărzii instituite de Augustus pentru siguranţa cetăţii în timpul nopţii şi pentru paza incendiilor, vigilâ, vigilez (< lat.) vb. I. Tranz. A veghea, vigflie, vigilii (< lat., germ., fr.) s. fii. Veghe. 2. (Concr.; mai ales la pl.) Gardă; strajă; santinelă. 3. (La romani) Fiecare î din cele patru diviziuni egale în care era împărţită noaptea (în funcţie de schimbarea străjilor); interval de timp cât facea de gardă o strajă. / viglar, viglari (viglă + suf. -ar) s. m. (De obicei la pl.) Persoană care însoţea călare o caretă dorfinească, pentru a asigura securitatea călătorilor, viglă, vigle (< ngr.)’ s. fi 1. (Precedat de prep^ „în”) Veghe. 2. (Cortcr.; mai ales la pl.) Gardă; strajă; santinelă, vigoare (< fr., lat.) s. f. Valabilitate, putere de aplicare a unei legi, â unei dispoziţii etc. viiciune (viu, vie + suf. -iciune) s. f. Vitalitate, vigoare, forţă de acţiune. [Pr.: vi-/-], viitor, -oare, viitori, -oare (veni + suf. -tor) adj., s. fi, s. n. 1. adj. Care se deplasează apro-piindu-se de cineva sau de ceva; care vine. 2. s. f. Deplasare spre cineva sau ceva; venire. 3. s. n. Viitorime, posteritate, viitorie (viitor + suf. -ie) s. f. Perioadă de timp care urmează prezentului; viitor, viitorime (viitori suf. -ime) s. f. 1. Perioadă de timp care urmează prezentului; viitor. 2. Viitor,, perspectivă, vijelire, vijeliri (< vijeli) s. f. Vyelie. viking, vikingi (< fr., germ.) s. m. (La pl.) Nume dat populaţiilor germanice de războinici, de navigatori şi de negustori din ţările scandinave, care au întreprins între sec. VIII-XI numeroase expediţii (maritime) în 475 Europa şi în America de Nord; (şi la sg.) persoană care aparţine acestor populaţii. [Acc. şi: viking]. vil, -ă, vili, -e (< fr., lat.) adj. 1. (Rar) De origine, de condiţie, modestă, umilă. 2. De proastă calitate, demn de dispreţuit; ordinar, josnic, abject, infam, mârşav, ticălos, nemernic. 3. Care este de^ valoare redusă, fără valoare; care are un preţ mic, ieftin, vilaiet, vilaiete (< tc.) s. ri. Diviziune administrativ-teritorială în Imperiul Otoman, guvernată de un valiu. [Pr.: -la-iet]. vilân, -ă, vilani, -e (< lat., it., fr.) s. m. (în Franţa, Germania şi Italia* în evul mediu) Ţăran aservit unui stăpân feudal care, spre deosebire de şerb, avea libertate personală, vilanelă, vilanele (< it.) s. f. Cântec polifonic, în măsură binară şi mişcare vie, cu caracter umoristic, originar din sudul Italiei, răspândit mai ales în sec. XV-XVI. vilâr, vilare (< ngr.) s. n. Varietate de catifea, vilă, vile (< fr., lat., it.) s. f. 1. (în Imperiul Roman) Reşedinţă somptuoasă, • construită în apropierea unui oraş, care era folosită de artistocraţie ca loc de vilegiatură; clădire sau ansamblu de clădiri care includea locuinţa proprietarului şi anexele gospodăriei, situata pe un domeniu rural. 2. (în Renaştere, în Italia) Reşedinţă somptuoasă construită în stilul vilei (1) romane. 3. (în evul mediu) Denumire dată diferitelor forme de aşezări (obştea ţărănească, satul liber, satul dependent, donţeniul stăpânului feudal şi, uneori, centrul urban), yileăg (< magh.) s. n. (Pop.) Lume; mulţime de oameni, vilic, vilici (< lat.) s. m. 1. (în Imperiul Roman) Sclav sau libert care îndeplinea funcţia de administrator al unui domeniu. 2. (Jur.; în Transilv). Conducător al unei comunităţi săteşti, mai ales rurale, vină, vini (< v. sL) s. f. 1. Cauză, motiv, pricină. 2. Acuzaţie; " imputare. [PI. şi: vine]. vinăricer, vinăriceri (vinărici + suf. -ar) s. m. Persoană care percepea vinăriciul (1). vinărici1, vinăriciuri (vin + suf. -arici) s. n. (Ţ. Rom. şi Mold.)' Dijmă sau impozit care se percepea în trecut, de la proprietarii de vii, de la producătorii de vin şi de la cârciumari reprezenfând a zecea parte din recoltă şi care se plătea domniei. vinărici2, vinăricesc (< vinărici) , vb. IV. Tranz. (Rar) A percepe, a încasa vinăriciuL ţ vinar it, vinărituri (Vin + suf. ^ -ărit) s. n. (Ţ. Rom. şi Mold.) | Dijmă sau impozit care se per- J cepea în trecut de la proprietarii j| 476 de vii, de la producătorii de vin şi de la cârciumari. vínee, vine (< lat.) vb. III. Tranz. 1. A învinge, a birui (în război, într-o luptă, într-o întrecere etc.); a supune, a înfrânge. 2. Fig. A stăpâni, a înfrâna, a înăbuşi (o dorinţă, o pasiune etc.), vinceâlă, vincele (vince + suf. -eală) s. f. Victorie, biruinţă, vincitór, -oare, vincitori, -oare (< it.) s. m., adj. învingător, biruitor. vinde, vând (moşt. din lat.) vb. III. Tranz. A arenda, vindecăcios, -oâsă, vindecăcioşi, -oase (vindeca + suf. -ăcios) adj. Vindecabil, vindicâ, vindic (< lat., it.) vb. I. Tranz. şi refl. A (se) răzbuna, vingátór, -oâre, vingători, -oare iyinge + suf. -ător) adj., s. m. şi f. învingător, vinométru, vinometre (< fr.) s. n. Enometru. violâţie, violaţii (< fr., lat.) s. f. 1. Violenţă. 2. Violare. [Pr.: vi-o-]. violă, viole (< it., fr.) s. f. Vechi instrument muzical cu coarde şi cu arcuş, adecvat muzicii polifonice, din care provin instrumentele cu coarde modeme. [Pr.: vi-o]. violón1, violoni (< fr.) s. m. 1. Vi- v oară. 2. Violonist. [Pr: vi-o-]. polón2, violoni (< it.) s. m. |^(Reg.) Contrabas. [Pr.: vi-o-]. porâr, viorari (vioară + suf -ar) l s. m. (Reg.) Violonist. [Pr.: vi-o-]. 1: •' viorist, -ă, viorişti, -ste (vioară + suf -ist) s. m. şi f. (Pop.) x Violonist. [Pr.: vi-o-]. vios, -oâsă, vioşi, -oase (viu + suf. -os) adj. Care este viguros, puternic, rezistent; care este plin de viaţă, vioşeâlă, vioşeli. (vios + suf -eală) s. f. Vioiciune; voioşie. ♦ Strălucire, prospeţime, expresie vie. vioşie, vioşii (vios + suf -ime) s. f. Vioiciune. ♦ Ceea ce exprimă, denotă vioiciune; voioşie. ♦ Strălucire, expresie vie a ochilor, a privirii, a fizionomiei. ♦ Fig. Prospeţime, frăgezime, vipişcă s. f. Vipuşcă. vipt, vipturi (moşt. din lat.) s. n. (Transilv.; la sg. adesea cu sens colectiv) Rod, produs al pământului; (recoltă de) grâne, cereale. ♦ Hrană, mâncare (pentru -oameni); p. ext. întreţinere (cu hrană); pensiune, viptui, viptuiesc (vipt + suf -ui) vb. IV. A (se) hrăni; a (se) întreţine, virâneâ, viranele (< tc.) s. f. Ruine ale unei clădiri arse; loc viran. virilist, virilişti (< germ.) s. m. (în organizarea politico-admi-nistrativă a Imperiului Austro-Ungar) Contribuabil care plătea un impozit mare şi care, datorită acestui fapt, beneficia de dreptul de a fi membru al consiliului comunal sau al celui municipal fără a fi ales, pre- 477 cum şi de dreptul de a participa la alegerea deputaţilor din parlament, virtuos, -oâsă, virtuoşi, -oase '(< lat., fr.) adj. (Despre oameni) Brav, curajos, viteaz. ♦ (Despre acţiuni, fapte ale oamenilor) Care denotă curaj; curajos, cutezător, virtute, virtuţi (< lat.) s. f. Bărbăţie, bravură, curaj, vitejie; faptă vitejească, visân (< ngr., slavon.) s. n. Ţesătură fină de in; p. ext. obiect de îmbrăcăminte confecţionat dintr-o astfel de ţesătură, vistavoi, vistavoi (< rus.) s. m. Soldat ataşat pe lângă un ofiţer pentru servicii personale; ordonanţă, visterie s. f. v. vistierie, vistiâriu s. n. v. vistier2. vistier1, vistieri (< slavon.) s. m. 1. (Ţ. Rom. şi Mold., în evul mediu; şi în sintagmele mare vistier sau vel vistier) Titlu dat marelui dregător din sfatul domnesc, care avea obligaţia repartizării dărilor asupta populaţiei contribuabile, a încasării acestora de la slujbaşii din ţinuturi (sau din judeţe), a gestionării tezaurului ţării (iniţial şi domnesc) şi a judecării pricinilor care se iveau la strângerea impozitelor; în Ţara Românească avea şi grija procurării şi păstrării obiectelor de lux (blănuri, stofe etc.) şi de protocol ale curţii domneşti; (în epoca regulamentară) ministru de finanţe; vistiernic (1); persoană care purta acest titlu. 2. Demnitar la diverse curţi împărăteşti sau regale cu funcţii asemănătoare cu ale vistierului (1). [Pr.: -ti-er]. vistier2, vistiere (< lat.) s. n. (Ţ. Rom. şi Mold., în evul mediu) 1. Vistierie (1). 2. (în forma vistiâriu) încăpere, cameră (ascunsă vederii, dosnică). 3. (Reg.) Loc (clădire, cameră, ladă etc.) în care se păstrau obiecte de metal preţios, bijuterii, bani etc.; (pop.) vistierie (3). ♦ Fig. Ceea ce este socotit preţios, frumos, folositor etc.; ceea ce constituie un iz- i vor nesecat (de bogăţie). ♦ Ceea ce este mai de preţ, ceea ce înnobilează sufletul; (ceea ce aduce) generozitate, fericire, linişte sufletească. 4. (în forma vistiâriu) Cutie în care se depun danii, mai ales bani, pentru nevoile templului din Ierusalim sau pentru opere de caritate; vistierie (6). [Pr.: -ti-er. - Var.: vistiâriu s. n.]. vistiereâsă, vistierese (vistier1 + suf. -easă) s. f. Soţie sau fiică , de vistier1; vistiemiceasă. [Pr.: -ti-e-]. - [ vistierie, vistierii (vistier + suf. \\ -ie) s. f. 1. (Ţ. Rom. şi Mold., J în evul mediu) Instituţie care ^ administra veniturile ţării şi ale i domnului (până în sec, XVII,/S când trec în grija cămăraşului)ţS tezaurul ţării şi cel domnesc (venituri băneşti, obiecte preţioase şi de protocol, blănuri etc.); clădire sau încăpere în care şe păstrau acestea; (în epoca regulamentară şi mai târziu) ministerul de finanţe; vistier2 (1). 2. (Şi în sintagma vistieria cea mare) Vistiemicie. 3. (Pop.) Loc (clădire, cameră, ladă etc.) în care se păstrau obiecte de metal preţios, bijuterii, danii etc.; vistier2 (3). 4. (Pop.) Cantitate mare de monede de aur eau de argint, de bijuterii, de pietre preţioase etc. păstrate sau ascunse într-un loc sigur, comoară; p. ext. avuţie, bogăţie. 5. Cameră, încăpere a templului din Ierusalim, în care se păstrau obiectele de cult, ofrande etc. 6. Cutie în care se depuneau danii, mai ales bani, pentru nevoile templului din Ierusalim sau pentru opere de caritate; vistier2 (4). [Pr.: -ti-e-. - Var. visterie s. f.]. istiernic, vistiernici (slavon.) s. m.1 (Ţ. Rom, şi Mold., în evul mediu; şi în sintagmele mare vistiernic sau vel vistiernic) Mare dregător din sfatul domnesc, care avea obligaţia repartizării dărilor asupra populaţiei contribuabile, a încasării acestora de la slujbaşii din ţinuturi (sau din judeţe), a ^gestionării tezaurului ţarii (iniţiaLşi a celui domnesc) şi a judecării pricinilor care se iveau la strângerea impozitelor; în Ţara Românească avea şi grija procurării şi păstrării obiectelor de lux (blănuri, stofe etc.) şi de protocol de finanţe; vistier1 (1). 2. Demnitar la diverse curţi împărăteşti sau regale cu funcţii asemănătoare cu ale vistiernicului (1). [Pr.: -ti-er-]. vistierniceâsă, visternicese (vistiernic + suf. -easă) s. f. Soţie sau fiică de vistiernic (1); vis-tiereasa. [Pr.: -ti-er-\. vistiernicel, vistiernicei (vistiernic + suf. -el) s. m. Slujbaş aflat în subordinea marelui vistiernic, însărcinat cu strângerea dărilor de la populaţia contribuabilă, devenind din sec. XVIII şi mertibru al unei bresle care era sub comanda unui căpitan, în Ţara Românească, sau, a unui vătaf, în Moldova. [Pr.: -ti-er-]. vistiemicie (vistiernic + suf. -ie) s. f. (Şi în sintagmele vistier-nicia (cea) mare) Demnitatea, funcţia de mare vistiernic; perioadă de timp în care cineva deţinea această demnitate şi exercita această funcţie. [Pr.: -ti-er-]. vişinâp, vişinapuri (< tc.) s. n. Vişinată. ♦ (La pi.) Varietăţi de vişinată. viteaz, -ă, viteji, -ze (< slavon., magh.) s. m., adj. 1. s. m. (Ţările Române, în sec. XIV-XVI) Denumire dată luptătorilor călări, 479 tnzăuaţi care, distingându-se în bătălii, se bucurau de beneficii speciale din partea domnului (devenind stăpâni de pământ sau dregători în sfatul domnesc) şi formau o categorie militară distinctă în oastea domnească. 2. s. m., adj. Fig. (în textele religioase) (Persoană) care depune eforturi deosebite, care se străduieşte pentru propovăduirea sau apărarea credinţei creştine, viteji, vitejesc (< viteaz) vb. IV. Tranz. şi refl. A se lupta cu vitejie, cu eroism; a da dovadă de bărbăţie, viteşiig, viteşuguri (< magh.) s. n. (Transilv.) Vitejie, vitriol, vitrioluri (< fr.) s. n. Nume dat unor sulfaţi. [Pr.: -tri-of]. viţiât, -ă adj. Viciat, viţios, -oâsă adj. Vicios, viţiu s. n. Viciu, vivandiér, vivandieri (< fr) s. m. Negustor, comerciant care ' însoţea trupele, în campanie, pentru a vinde soldaţilor alimente, băuturi şi obiecte de primă necesitate, vivandiérâ, vivandiere (< fr.) s. f. (în trecut) Femeie, care era autorizată în unele ţări, să însoţească trupele, în campanie, pentru a vinde soldaţilor alimente, băuturi şi obiecte de strictă necesitate. [Pr.: -di-e-]. vizigot, -ă, vizigoţi, -te (< lat., fr.) s. m., adj. 1. s. m. (La pl.) Populaţie migratoare care 480 aparţinea triburilor germanice medievale ale goţilor de vest; (la sg.) persoană care facea parte din această populaţie. 2. adj. Gare aparţinea vizigoţilor (1), privitor la vizigoţi, vizigoticesc, -eâscă, vizigoticeşti (vizigot + suf. -icesc) adj. (Rar) Vizigot (2). , vizionar, -ă, vizionari, -e (< fr.) adj. Care are viziuni, revelaţii supranaturale; care are idei ieşite din comun, extravagante, fanteziste, vizir, viziri (< tc.) s. m. Titlu dat , înalţilor demnitari ai Imperiului Otoman care aveau însărcinări corespunzătoare acelora ale unui ministru de astăzi; persoană care avea acest titlu; p. ext. înalt dregător în ţările musulmane cu funcţii asemănătoare acelora ale unui ministru. ^ Mare vizir = titlu dat dregătorului care îndeplinea funcţia de prim-sfetnic al sultanului şi care avea însărcinări corespunzătoare prim-ministru-lui de astăzi; persoană care purta acest titlu, vizirât, vizirate (< fr.) s. n. Funcţia sau rangul de vizir; perioadă de timp în care cineva îndeplinea această funcţie; vezaret, vizirie, vizirlâc. vizireasă, vizirese (vizir + suf. -easâ) s. f. Soţia vizirului, vizirese, -eâscă, yizireşti (vizir + suf. -esc), adj. Care aparţine vizirului, de vizir; privitor lai vizir; vizirial. viziri, viziresc (< vizir) vb. IV. 1. Intranz. A exercita funcţia de vizir. 2. Tranz. fact. şi refl. A (se) face vizir, viziriâl, -ă, viziriali, -e (< fr.) adj. Viziresc. [Pr.: -ri-al]. vizirie (vizir + suf. -ie) s. f. ’ Vizirat. vizirlâc, vizirlâcuri (< tc.) s. n. Vizirat. vizitarisi, vizitarisesc (vizită + suf. -arisi) vb. IV. A vizita, vizita ţie, vizitaţii (< lat., fr., germ.) s. f. 1. Inspecţie (a unei unităţi administrative bisericeşti, a unei instituţii de învăţământ etc.; control (periodic). 2. Consult medical, vlâdnic, -ă, vladnici, -ce adj. Puternic, solid, rezistent." vlah, -ă s. m. şi- fl, adj. v. valah, vlâvie, vlavii s. f. Vlagă, vlădică, vlădici (< sl.) s. m. 1. Episcop. 2. Stăpânitor, domn, principe, vocabular, vocabulare (< fr., lat.) s. n. Dicţionar, dex>bicei de proporţii mici; lexic, glosar. [Var.: vocabulăriu s. n.]. vocabulâriu s. ri. v. vocabular, vocaţiune s. f. Vocaţie, vodă (< sl.) s. m. Titlu dat domnilor Ţărilor Româneşti, adăugat de obicei după numele lor; domnitor; p. ext. principe, rege; persoană care avea acest titlu, vodeâsă (vodă + suf. -easă) s. f. (Pop.) Soţia voievodului; doamnă, crăiasă, voduleasă. voduleâsă (vodă + suf. -uleasă) Si- f. (Pop.) Vodeasă. voie (< sl.) s. f. (în sintagma) Voie vegheată - bunăvoinţă; p. ext. protecţie, favoare, voievod, voievozi (< sl.) s. m. 1. Titlu dat domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti, precum şi guvernatorului Transilvaniei din orânduirea feudală; domn, vodă; p. ext. principe; persoană care avea acest titlu. 2. Comandant de oaste; căpitan. 3. Mai-marele unei cetăţi, al unui ţinut; guvernator; p. ext. boier de rang mare. 4. Căpetenie a unei cete sau a unui sălaş de ţigani. [Pr.: vo-ie-. - Var.: voivod s. m.]. voievodal, -ă, voievodali, -e (voievod + suf. -al) adj. Care aparţine voievozilor, privitor la voievozi, din vremea voievozilor, făcut, creat de un voievod. [Pr.: vo-ie-.'— Var: voivodăl, -ă, adj.]. voievodat, voievodate (voievod + suf. -at) s. n. Ţinut sau aşezare condusă- de un voievod. [Pr.: vo-ie-. - Var.: voivodat s. n.]. voievodeâsă, voievodese (voievod + suf. -easă) s. f. Soţia voievodului. [Pr.: vo-ie-. — Var: voivodeâsă s. f.]. voinic, voinici (< bg., sb.) s. m. Soldat, ostaş, voinicesc, -easă, voiniceşti (voinic + suf. -esc) adj. Ostăşesc, voinici, voinicesc (< voinic) vb. IV. A fi ostaş; a se război, voire, voiri (< voi) s. f. Voinţă, voitor, -oare, voitori, -oare (voi 481 + suf. -tor) adj., s. m. .şi f. (Persoană) care voieşte, care doreşte ceva, [Pr.: vo-i-]. voivod s. m. v. voievod, voivodâl, -ă adj. v. voievodal, voivodat s. n. v. voievodat, voivodeâsă s. f. v. voievodeasă. volintir s. m. Voluntar, volintiresc, -eâscă, volintireşti (volintir + suf. -esc) adj. De volintir. volintireşte (volintir + suf. -eşte) adv. Ca volintirii. volnic, -ă, volnici, -ce (< sl.) adj. 1. Liber; independent, autonom. 2. Care se impune cu sila, care se face cu forţa; arbitrar. voiniceşte (volnic + suf. -eşte) adv. în mod liber, de bunăvoie, volnici, voinicesc (< volnic) vb. IV. 1. Tranz. A lăsa liber, în voia lui; a elibera. 2. Tranz. A îndreptăţi; a împuternici, a îngădui. 3. Refl. A se strădui, a-şi da silinţa, volnicie, volnicii (volnic + suf -ie) s. f. 1. Libertate, neatârnare, independenţă, autondmie. 2. Autorizaţie; încuviinţare. ♦ (Concr.) Act scris prin care se acordă un drept, o autorizaţie. volnicit, -ă, volniciţi, -te (< volnici) adj. Lăsat liber; eliberat, volontir s. m. Voluntar, vopsea, vopsele (vopsi + suf. -eală) s. f. Culoare (a unui obiect); nuanţă, vorbâr* vorbare (vorbă + suf. -ar) s. n. Dicţionar. 482 vorbăreţ, -ă, vorbăreţi, -e (vorbi + suf. -areţ) adj. 1. Vorbăreţ. 2. Fig. Expresiv, elocvent, grăitor. vorbire, vorbiri (< vorbi) s. f. Cuvânt; menţiune, vornic, vornici (< si.) s. m. 1. (Ţările Române, în evul mediu) Mare dregător la curtera domnească, însărcinat cu supravegherea curţii, cu conducerea treburilor interne ale ţării, având şi atribuţii judecătoreşti. Mare vornic = cel dintâi boier din divan, având sarcina de cârmuitor şi de înalt judecător al curţii domneşti şi al întregii ţări. A Vornic de Ţara de Jos (sau de Sus) = dregător cu rang de vornic (!) a cărui autoritate se întindea asupra unei jumătăţi din Ţara Moldovei. ♦ Reprezentant al domniei în oraşe, cu atribuţii judecătoreşti. 2. Primar al unui sat sau al unui târg. ♦ Funcţionar în administraţia comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenţei, convocarea sătenilor la adunări, anunţarea ştirilor etc.; crainic, pristav, vomicel (2).' vorniceâsă, vornicese (vornic + suf. -easă) s. f. Soţia vornicului (1); vomiciţă. vornicel, vornicei (vornic + suf. -el) s. in.'1. Slujbaş subaltern al vornicului (1),. însărcinat cu judecarea pricinilor mai mici de prin judeţe şi sate. 2. Vornic (2). vornici, vornicesc (< vornic) vb. IV. Intranz. A îndeplini funcţia de vornic (1). vornicie (vornic + suf. -ie) s. f. 1. Demnitatea, rangul; funcţia de vornic (1). ♦ Localul în care vornicul îşi exercita funcţia. 2. Funcţia de primar la sat. ♦ Localul primăriei, vorniciţă, vorniciţe (vornic + suf. -ifă) s. f. Vomiceasă. voroâvă, voroave (< vorovi) s. f. (Reg.) 1. Cuvânt, vorbă. 2. Discuţie, convorbire, conversaţie. 3. Cuvânt, discurs, vorovi, vorovesc (cf. ucr.) vb. IV. întranz. şi tranz. (Reg.) A vorbi, voscreâsnă, voscresne (cf. rus.) s. f. Cântare bisericească la utrenie, având ca temă învierea lui Iisus Hristos. votâţie, votaţii (< fr.) s. f. Votare, votrie, votrii (votru + suf. -ie) s. f. îndeletnicire de votru (2), faptă a votrului. votru, voâtră, votri, voatre (cf. sl.) s. m. şi f. 1. (Reg.) Per- soană care mijloceşte o căsătorie. 2. Codoş, proxenet, vozglâs, vozglasuri (< sl.) s. n. Pasaj final al unei ectenii, cântat de preot cu glas tare; vogzlaşenie. vozglaşenie, vozglaşenii (< sl.) s. f. (Bis.) Vozglas. vraci, vraci (< sl.) s. m. (Pop.) 1. Doctor; tămăduitor. 2. Vrăjitor. vrăciţă, vrăciţe (vraci + suf. -iţă) s. f. Doftoroaie; vrăjitoare, vrednici vb. IV A învrednici, vrednicie, vrednicii (vrednic + suf. -ie) s. f. Demnitate, vremelnicesc, -eâscă, vremelni-ceşti (vremelnic + suf. -esc) adj. Vremelnic, vremelniceşte (vremelnic + suf. -eşte) adv. în mod vremelnic, vreodinioâră (vre(o) + odinioară) adv. Vreodată, cândva, odată. [Pr.: -ni-oa-\. vtori v. fţori. vuiet, vuiete (vui + suf. -ei) s. n. Zvon, ştire; veste. 483 w walhalla (< germ.) s. f. (în mitologia germanică şi scandinavă) Locaşul zeilor şi al eroilor. walkirie, walkirii (< fr.) s. f. (în mitologia scandinavă) Zeiţă care hotăra soarta războaielor şi a celor care trebuiau să moară în ele. whig (< engl.) s. m. Membru al partidului liberal în Anglia, în sec. XIX. z za1 (< slavon.) prep. De; despre, la. za2, zale (< ngr.) s. f. (De obicei la pl.) Armură în formă de cămaşă executată din'tr-o împletitură făcută din inele mici de fier legate între ele şi care era folosită de către războinici în antichitate şi în evul mediu pentru a-i apăra de loviturile duşmanilor, zabet s. m. v. zabit. zabit, zabiţi (< tc.) s. m. (Reg.) Guvernator; administrator; câr-muitdr ♦ Comandant militar; şeful poliţiei. [Var.: zabet s. m.]. zabitlâc, zabitlâcuri (< tc.) s. n. Slujba zabitului. zabrâc s. n. 1. (Reg.) Mustrare aspra; ocară. 2. Primejdie, zaceală, zaceale (< slavon.) s. f. Capitol; p. restr. subdiviziune a capitolelor din Evanghelie (care se citeşte în biserică), zacherlină (Zacherl (n. pr.) + suf. -ină) s. f. Denumire comercială pentru un insecticid folosit în trecut. zacon1, zacoane (< slavon.) s. n. (Reg.) (Capitol de) lege; p. ext. poruncă. zacon2, zacoane (< sl.) s, n. (Ban. şi Transilv.) Datină, obicei. zacon3, zacoane (pol.) s. n. Ordin militar de călugări; organizaţie de cavaleri, zacuscă (< rus.) s. f. Gustare; spec. aperitiv, zadarnic, -ă, zadarnici, -ce (zadar 4- suf. -nic) adj. Vanitos, . trufaş, îngâmfat, zagarâ, zagarale (< tc.) s. f. Blană de animal prelucrată; bordură de blană (de altă culoare) care se aplică la unele obiecte de îmbrăcăminte, zahareâ s. f. v. zaherea. zaharin, -ă, zaharini, -e (< fr.) adj. Zaharat, zaharos, îndulcit, zahărărie, zahărării (zahăr + suf. -ărie) s. f. Fabrică de zahăr, zaherea, zaherele (< tc.) s. f. 1. (Reg.) Alimente necesare pentru aprovizionarea armatei; (reg.) proviant; p. gener. alimente, provizii alimentare; produse alimentare. ♦ Spec. Dare, constând din alimente şi mai ales din grâu, pe care Ţările Române erau obligate să o dea-oştilor otomane din cetăţile raialelor sau celor aflate în expediţii în regiunile apropiate. 2. Cereale încinse, nepanificabile, folosite pentru obţinerea rachiului. [Var.: zahareâ s. f.]. 485 zaheregiu, zaheregii (< tc.) s. m. Slujbaş însărcinat cu strângerea zahereiei (1). zaif, -ă, zaifi, -e (< tc.) adj. Bolnav; convalescent; slăbit, zaiflâc s. n. v. zaiflic. zaiflic, zaiflicuri s. n. Boală; indispoziţie; slăbiciune; suferinţă. [Var.: zaiflâc s. n.]. zaim, zaimi (< tc.) s. m. Persoană care poseda un lot de pământ în proprietate tempo-, rară de la sultan, cii obligaţia de a presta servicii militare. Zaim-bumbaşir = persoană care poseda un lot de pământ în proprietate temporară de la sultan, cu obligaţia de a presta servicii poliţieneşti, zalhana, zalhanale (< tc.) s. f. Abator rudimentar special pentru ovine, amenajat în vederea preparării pastramei şi a desfacerii produselor derivate, zalhanâgiu, zalhanagii (zalhana + suf. -giu) s. m. Persoană însărcinată cu strângerea vitelor pentru zalhana. zalisi, zalisesc (< ngr.) vb. IV. A zăpăci, zamăn (< tc.) s. n. Prilej, zambol s. n. v. ztmbil. zâmcă, zămci (< pol.) s. f. (Mold.) Fortificaţie; cetate, zamfir s. n. Safir, zam par al â c, za mp ar al âcuri (< tc.) s. n. Petrecere, chef; beţie; deşirânare, destrăbălare. zapciâlă, zapciele (zapcii + suf. -eală) s. f. (Mold.) Zapci-lâc (2). [Pr.: -ci-a-]. zapcie, zapcii (zapciu + suf. -ie) s. f. Subprefectură. zapcierie, zapcierii (zapciu + suf. -ârié) s. f. (Pop.) 1. Zapci-lâc (1). 2. Sediul zapciului (1, 3). [Pr.: -ci-e-]. zapcii, zapciesc (< zapciu) vb. IV. A executa silit pe cineva pentru neplata dărilor şi a datoriilor, zapcilâc, zapcilâcuri (zapciu + suf. -lâc) s. n. 1. Funcţia de zapciu (1); zapcierie. 2. încasare a dărilor sau a datoriilor făcând uz de forţă; zapcială. zapciu, zapcii (< tc., cf. bg.) s. m. 1. (Ţ. Rom., în evul mediu) Conducător al unei plase, subordonat ispravnicului care strângea dările sau datoriile; p. ext. subprefect. 2. Grad în armată echivalent cU cel de căpitan; persoană care avea acest grad. 3. Funcţionar poliţienesc în subordine; agent de poliţie; p. ext. jandarm; sergent de stradă; paznic, zâpis, zapise (< sl.) s. n. (Pop.) Dovadă scrisă; act;-document. [PI. şi: zapisuri]. zapiscă,. zapişte (< rus.) s. f. (Reg.) Act; adeverinţă; certificat. ♦ Certificat de deces, zaporoj, -ă, zaporoji, -e (Zapo-rojie (n. pr.)) s. f., s. m. (Rar) 1. s. f. Loc de baştină al zaporo-jenilor. 2. s. m. Zaporojean. zaporojeân, zaporojeni {Zaporoj ie (n. pr.) + suf. -ean) s. in. Cazac care facea parte dintr-o organizaţei autonomă ucrainea- 486 nă, cu caracter militar, aşezată în aval de pragurile Niprului, între sec. XVI-XVIII; (rar) zaporoj (2). zapt, zapturi (< tc.) s. n. Administraţie; autoritate; posesie. ^ Expr. A face (ceva) zapt = a) a acapara, a sechestra; a confisca; b) a opri; a disciplina, zapt-fermân (< tc.) s. n. Decret de numire; ordin, zaraf, zarafi (< tc.) s. m. (Pop.) 1. Casier al vistieriei. 2. Persoană care se îndeletnicea cu schimbul banilor; p. ext. cămătar, zaraflâc, zaraflâcuri (< tc.) s. n. Zărăfie (2). zarf, zarfuri (< tc.) s. n. Suport metalic lucrat în filigran, în care se punea felegeanul sau pahare de ceai. zarif, -ă, zarifi, -e (< tc.) adj. Frumos; elegant; nostim, zariflâc, zariflâcuri s. n. Frumuseţe; eleganţă; cochetărie; graţie; (concr.) podoaba, zarmacliu, zărmaclii s. m. Veche monedă în valoare de cinci lei, care a circulat şi în Ţările Române în sec. XVIII, zarmacup, zarmacupuri (< tc.) s.'m. Monedă de aur. zarpâ, zarpale s. f. (Pop.) Stofa scumpă de mătase, ţesutâ cu fir de aur şi de argint; brocart; p. ext. haină confecţionată din această stofa, zatocenie, zatocenii (< rus.) s. f. Exil. zavera, zavere (< sb., bg.) s. f. (Pop.) Mişcarea revoluţionară organizată de greci în 1821 împotriva stăpânirii turceşti (cu ramificaţie şi în ţările noastre); p. gener. Tevoltă, răscoală, răzvrătire. zavergisi, zavergisesc (zavergiu .+ suf. -isi) vb. IV. Refl. A se răzvrăti, zavergiu, zavergii (zaveră + suf. -giu) s. f. Revoluţionar grec din 1821; eterist; p. gener. răsculat, răzvrătit, zavéscâ s. f. (Mold., în evul mediu) Taxă specială plătită vistieriei, pentru redeschiderea unui proces, zavisti vb. IV v. zavistui. zavistie, -ă adj. v. zavistnic. zavistie, zavistii (< slavon.) s. f. (Pop.) Invidie; pizmă; gelozie; ură; duşmănie, zavistnicie. ♦ Intrigă; pâră; p. ext. uneltire. ♦ Ceartă, gâlceavă; p. ext. discordie. zavistnic, -ă, zavistnici, -ce adj., s. m. şi f. (Reg.) (Om) invidios; pizmaş; intrigant, zavistu-itor. ♦ (Despre ochi sau privire) Care exprimă, presupune invidie, răutate. [Var.: zavistie, -ă adj.]. zavistnicie, zavistnicii (zavistnic + suf. -ie) s. f. Invidie; gelozie; ură; zavistie, zavistios, -oâsă, zavistioşi, -oase (zavistie + suf. -os) adj., s.^m. şi f. (Om) invidios, intrigant. ♦ (Despre acţiuni, manifestări etc. ale oamenilor) Care 487 exprimă, trădează invidie, duşmănie. [Pr.: -ti-os\. zavistui, zavistuiesc vb. IV. Tranz. (Reg.) A invidia, a pizmui; a ură. ♦ Tranz. şi in-tranz. A unelti, a face intrigi; p. ext. a (se) compromite. [Var.: ^ zavisti vb. IV] zavistuire, zavistuiri (< zavistui) s. f. Faptul de a zavistui; p. ext. invidie, ură. ♦ Uneltire, compromitere, zavistuitor, -oare, zavistuitori, -oare (zavistui + suf. -tor) adj., s. m. şif. (Om) invidios, intrigant. zăbavă (< slavon.) s. f. (Pop.) 1. Odihnă; 2. Distracţie, zăbâvnic, -ă, zabavnici, -ce (< slavon.) adj. Care zăboveşte, care întârzie; zăbovitor. zăbăyi vb. IV v. zăbovi, zăblâu, zăblaie (< bg.) s. n. (Pop.) Pânză (groasă) din câlţi sau din păr de capră pe care se strâng boabele de cereale când se vântură sau se dau prin ciur, care se aşterne (pe ceva) sau cu care se înveleşte; p. gener. pătură, zăbor s. n. v. zăpor. zăbovi, zăbovesc (< si.) vb. IV. Refl. A-şi petrece (plăcut) timpul (cu ceva sau cu cineva); a se ocupa, a-şi pierde vremea (cu cineva). [Var.: zăbăvi vb. IV]. zăbovit, -ă, zăboviţi, -te (< zăbovi) adj. (Reg.) Amânat; întârziat. zăbovitor, -oare, zăbovitori, 488 -oare (zăbovi + suf. -tor) adj. ' Zăbavnic. zăbun, zăbune (< bg.) s. n. Haină (de obicei, lungă) fara mâneci, confecţionată din stofa* scumpă, pe care o purtau, în trecut, boierii. [Varzobon s. n.]. zăcător, -oare, zăcători, -oare (zăcea + suf. -ător) adj. 1. Care stă culcat, întins pe pat, pe pământ etc., fiind bolnav, fară putere din cauza oboselii, a lipsei de ocupaţie; p. ext. leneş. 2. Mort, îngropat (în mormânt), zădărî, zădărăsc (< v. sl.) vb. IV. Tranz. (Reg.) A provoca; ă sâcâi. zădărnicie, zădărnicii (zadarnic + suf. -ie) s. f. (Reg.) Trufie, vanitate, îngâmfare; ambiţie nemăsurată, zăgâş, zăgaşe (contaminare între zăgaz şi făgaş) s. n. Şanţ, canal. zăhăi, zăhăiesc (< ucr.) vb, IV. Tranz. 1. A hărţui un duşman (cu atacuri repetate). ♦ P. ext. A prăda. 2. (Reg.) A stingheri; p. ext. a sâcâi. 3. (Reg;) A arunca ceva în dezordine; p. ext a rătăci. zălog, zăloage (< slavon.) s. n. Garanţie (pentru plata unei datorii; p. ext. obiect sau persoană lăsată drept garanţie. ♦ Ostatic. ♦ Sechestru, zălogâş, zălogaşi (zălog + suf. -aş) s. m. Persoană care deţinea un zălog, zălogi, zălogesc (< zălog) vb. IV. Tranz. (Pop.) A amaneta; a ipoteca un obiect sau un bun imobil. ♦ A sechestra o persoană, zălogire, zălogiri(< zălogi) s. f. Amanetare; ipotecare. ♦ Luare de ostatici, zălogit, -ă, zălogiţi, -te (< zălogi) adj. (Despre obiecte sau bunuri imobile) Amanetat, ipotecat. ♦ (Despre persoane) Sechestrat, zămisli, zămislesc (< slavon., v. sl.) vb. IV. 1. Tranz. (Reg.) A concepe fătul, a procrea. 2. A da viaţă, a aduce pe lume; a naşte. 3. Refl. A se naşte, a se întrupa. 4. Tranz. şi refl. Fig. A (se) crea, a (se) produce; a (se) forma, a (se) înfiripa, zămislire, zămisliri (< zămisli) s. f. (Reg.) 1. Procrearé, concepere. 2. Naştere; reproducere, înmulţire. 3. Fig. Naştere; creaţie. zămislitor, -oâre, zămislitori, -oare (zămisli + suf. -tor) adj. (Reg.) Care zămisleşte, care generează; creator, zămorî, zămorăsc (< sl.) vb. IV. Tranz. A istovi, a slei de puteri pe cineva; p. ext. a mortifica, zăpodie, zăpodii (< v. sl.) s. f. (Pop.) Vale largă sau platou adăpostit de înălţimi; p. ext. şes puţin scufundat faţă de regiunea înconjurătoare, zăpor, zăpoare (< v. sl., cf. bg.) s. n. (Mold.) Poprire; p. ext. sechestru. [Var.: zăbor s. n.]. zăpreălă, zăpreli (zăpri + suf. -eală) s. f. (Reg.) Retenţie de urină; dificultate de urinare; anurie. zăpri, zăpresc (< sl.) vb. IV. Refl. (Reg.) 1. A se constipa. 2. A avea retenţie de urină; a nu putea urina; a avea anurie. zăr, zări s. m. Veche monedă care circula şi în Moldova în sec. XVIII-XIX. zărăfie, zărăfii (zaraf + suf. -ie) s. f. (Pop.) 1. Casieria vistieriei. 2. Faptul de a da bani cu camătă; p. ext. ocupaţia zarafului (2); cămătărie, zaraflâc, zărculă, zărcule (< 'te., ngr.) s. f. Căciulă brodată cu fir. zăticneală, zăticneli (zăticni + suf. -eală) s. f. (Reg.) Piedică; p. ext. neajuns, zăticni, zăticnesc (< sl.) vb. IV. Tranz. A împiedica pe cineva sau ceva; p. ext. a stingheri; a provoca neajunsuri. ♦ Tranz. şi refl. (Reg.) A (se) opri. zăveâză, zăveze (< v. sl.) s. f. 1. Draperie (la uşa unei biserici); p. ext. perdea. 2. Covor care se pune pe perete; scoarţă, zăvod, zăvozi s. m. Câine mare (ciobănesc, de vânătoare etc.); dulău. zâmbitură, zâmbituri (zâmbi + suf. -tură) s. f. Zâmbet, zâm-bire. zân, zâni (< zână) s. m. Zeu. zână, zâne (Diana (n. pr.)) s. f. Zeiţă; zeitate, zârnoâică, zârnoaice (zârnă „zână” + suf. -oaică) s. f. (Reg.) Vrăjitoare. 489 zbate, zbat (moşt. din lat.) vb. III. Refl. recipr. (Reg.) A se târgui (3). ♦ Tranz. A reduce din preţ prin târguieli, zbârceâlă, zb.ârceli (zbârci + suf. -eală) s. f. (Reg.; mai ales la pl.) Zbârcitură. zbeg (< sb.) s, n. (Reg.) învălmăşeală; forfotă; gloată, mulţime în mişcare, zbeng, zbenguri (< zbengui) s. n. Zbenguială; p. ext. distracţie, zbir, zbiri (< fr., it.) s. m. Reprezentant crud şi brutal ăl linei autorităţi (poliţieneşti). ♦ (Munt.) Agent fiscal; zapciu. zbor, zboruri (< sb., bg.) s. n. (Reg.) Târg anual (organizat pentru hramul unei biserici); p. ext. hram (al unei biserici); p. ext. şezătoare; horă. ♦ (Rar) Piaţă publică, zbornic, zbornice (< slavon.) s. n. 1. Carte veche bisericească care cuprinde o culegere de texte referitoare la vieţile şi învăţaturile sfinţilor, comentarii religioase, tâlcuri ale scripturii. Antologie (manuscrisă) care conţine texte istorice vechi, scrieri religioase şi apocrife, literatură populară etc. zburătură, zburături (zbura + suf. -ătură) s. f. Bucată de plumb, de fier etc. cu care se încărcau armele de foc. zburd atic, -ă, zburdat ici, -ce (zburda + suf. -atic) adj. 1. (Despre fiinţe, mai ales despre copii sau despre sufletul, firea lor) 490 Zburdalnic, neastâmpărat, vioi. 2. Fig. (Despre oameni sau despre manifestările lor) Zburdalnic, fluşturatic. zburdăciune, zburdăciuni (zburda + suf. -ăciune) s. f. 1. (Reg.) Zburdălnicie. 2. (Reg.) Fig. Distracţie uşoară; petrecere în mod vesel şi plăcut a timpului, zburdător, -oare, zburdători, -oare (zburda + suf. -ător) adj. Zburdalnic, zdelcă, zdelci (< rus.) s. f. Contract; act (de vânzare); p. gener. orice înţelegere în scris, chitanţă sau act (oficial). [Pl. şi: zdelce]. zdrenţos, -oâsă, zdrenţoşi, -oase (zdreanţă + suf. -os) adj. (Pop.) Zdrenţăros. [Var.: stremţos, -oâsă adj.], zebereâlă, zebereli (zeberi + suf. -eală) s. f. Sechestru; sechestrare. zeberi, zeberesc (< zăbor) vb. IV. (Jur.) 1. A sechestra, a lua cu forţa, a confisca. 2. A sechestra pe cineva, zecemetru, zecemetre (zece + metru) s. n. Decimetru, zecime, zecimi (zece + suf. -ime) s. f. Zeciuială. zeciui, zeciuieşc (zece + suf. -ui) vb. IV. 1. A aduna, a lua zeciuială; a dijmui. 2. (Despre boli, calamităţi naturale etc.) A decima făcând multe victime, zeciuială, zeciuieli (zeciui + suf. -eală) s. f. 1. Dare anuală (în natură sau bani) care consta din a zecea (rar, a noua sau a opta) parte din produsele principale, percepută de proprietarii feudali (de domn sau de biserică) de la producătorii direcţi; formă de rentă funciară feudală care consta în cedarea de către ţăran, în folosul proprietarului funciar, a uiiei părţi din producţia obţinută de pe bucata de pământ primită de la acesta pentru a fi lucrată; dijmă, azeace, azeaciuire, ma-dea, zecime. ♦ (Mai ales în Mold.) Uium care se dădea proprietarului unei mori şi care consta din a zecea (sau, rar, a douăsprezecea) parte din cerealele care se măcinau. 2. Dobândă. [Pr.: -ciu-ia-]. zeciuire, zeciuiri (< zeciui) s. f. Zeciuit; dijmuire. zeciuit1, zeciuituri (< zeciui) s. n. Zeciuire. zeciuit2, -ă, zeciuiţi, -te (< zeciui) adj. Din care ş-a plătit zecimală; dijmuit, zeciuitor, zeciuitori (zeciui + suf. -tor) s. m. Persoană care adună zeciuiala; dijmar. zee, zee (< lat., prin apropierea de zeu) s. f. Zeiţă, zefchi, zefchiuri (< tc.) s. n. Petrecere, amuzament, zefliu, -ie, zeflii (< tc.) adj. Vesel; hazliu; glumeţ, zelotipie, zelotipii (< lat.) s. f. Gelozie; p. ext. invidie, duşmănie, zemnic, zemnice (< bg.) s. n. (Reg.; mai ales în Mold.) Pivniţă. zerdavâ, zerdavale (< tc., ngr.) s. f. (Zool.) Jder (Martes mar-tes) ♦ Blană de jder. ♦ Căciulă confecţionată din blană de jder. zermacup, zermacupi (< tc.) s. m. Veche monedă turcească d,e aur, care a circulat şi în Ţările Române în sec. XVIII-XIX. zet (< sl.) s. m. invar. (Reg.) Ginere. zevzeclâc, zevzeclâcuri s. n. Neghiobie; nerozie, zgardă (cf. alb.) s. f. (Pop.) Salbă, colier (de pietre preţioase, de mărgele etc.). zgău, zgăuri s. n. 1. Uter; p. ext. pântecele femeii (considerat ca loc unde se concepe fătul), (pop.) maţ, măruntaie, matrice, mitră, ♦ P. gener. Pântece; p. restr. stomac. 2. Scobitură într-un organ al corpului omenesc. 3. Gaură. 4. Fig. Neam. 5. Fig. Interiorul, adâncul fiinţei omeneşti, considerat ca sediu al gândirii, al sentimentelor, al conştiinţei etc. zgârcios, -oâsă, zgârcioşi, -oase (zgârci + suf. -os) adj. Carti-laginos; p. ext. care are aspectul sau consistenţa unui cartilagiu. zglobiu, -ie, zglobii (^v. sl.) adj. Impulsiv, irascibil, răutăcios, rău. ♦ (Reg.) Simplu; prostănac. p. ext. nebun, zgripţor, zgriptori (pref. z- + gripţor) s. m. 1. (Omit.; pop.) Pajură. 2. (Pop.) Stemă, care 491 reprezintă un vultur cu două capete. 3. Veche monedă austriacă de argint (cu circulaţie şi în Ţările Române, în sec. XVII-XVIII), care avea imprimată, pe una dintre feţe, stema cu acvila bicefală şi a cărei valoare a variat de la 5 la 12 lei; p. gener. monedă, zgripţorâş, zgripţoraşi (zgripţor + suf. -aş) s. m. Veche monedă austriacă de argint (Cu circulaţie şi în Ţările Române), care avea imprimată pe una dintre feţe, stema cu acvila bicefală, cu valoare mai mică decât a zgripţorului (3), de numai 10 creiţari. ziar, ziare (zi + suf. -ar, după it, fr.) s. n. (Reg.) Jurnal (de însemnări), zicatură, zicăîuri (zice + suf. -ătură) (Reg.) 1. Zisă. 2. Zicală, proverb. 3. Executare a unui cântec (la un instrument muzical, de obicei, de către lăutari şi, uneori, însoţită de versuri hazlii); cântare. 4. Cântec (executat de lăutari), zicere, ziceri (< zice) s. f. (Pop.) Cuvânt; termen, zidire, zidiri (< zidi) s. f. 1. -y* Creare a lumii luată ca punct de referinţă în numărătoarea anilor (considerată şi ca începutul erei bizantine). ♦ (în Vechiul Testament) Geneza. 2. (Pop.) Făptură, creatură, fiinţă; p. ext. (cu sens colectiv) omenire, fire. ziditură, zidituri (zidi + suf. 492 -itură) s. f. Zidire. ♦ Clădire, construcţie; p. ext. zid. zilos (< ngr.) s. n. Zel. zimberec, zimberecuri (< tc.) s. n. 1. Resort, arc de ceasornic; p. ext. maşinărie. 2. (Reg.) Clanţă (la uşă), zimbil, zimbiluri (< tc.) s. n. (Reg.) Coş de papură. [PI. şi: zimbile. - Var.: zambol s. n.]. zimbră, zimbre (cf. zimbru) s, f. Căprioară, zimţ, zimţi (< v. sl., cf. bg.) s. m. 1. Element decorativ la unele obiecte din lemn, la zidărie etc. asemănător _ cu un zimţ. ♦ P. ext. Crenel. 2. (Fam., la pl.) Bani; monede; galbeni, s zingirliu, zingirlii (< tc.) s. m. Veche monedă turcească de aur, care a circulat şi în Ţările Române, în sec. XVIII-XIX. zinie, zinii (< ziinnia) s. f. (Bot.) Cârciumăreasă (Zinnia ele-gans). zinzifil (< tc., cf. bg.) s. m. (Bot.) Ghimber (Zingiber officinale). zisă, zise (< zice) s. f. (Pop.) 1. Povaţă, sfat, îndemn; ordin, poruncă. Afirmaţie, declaraţie; mărturie. 3. Zicală, proverb, zicătoare. zlătar, zlătari (< slavon.) s. m. Meşter (ţigan) care se ocupa cu extragerea aurului , din rocile aurifere ale apelor curgătoare sau cu prelucrarea aurului, a argintului şi care vindea obiecte din aceste metale, zlătăreâsă, zlătărese (zlătar + suf. -easă) s. f. Femeie (ţigancă) care se ocupa cu zlătăria. zlătărie (zlătar + suf. -ie) s. f. Meseria zlătarului, zlot, zloţi (< pol.) s. ră. Veche monedă (poloneză) de aur sau de argint care a circulat, mai ales, în centrul şi estul Europei şi în Ţările Române. ♦ Nume dat odinioară în Transilvania unei monede austrice; monedă de argint de două coroane, zlotâş, zlotaşi (zlot + suf. -aş) s. m. (Mold., în evul mediu) Slujbaş însărcinat cu strângerea impozitelor în zloţi, zobôn s. n. v. zăbun. zodiâş, zodiaşi (zodie + suf. -aş) s. m. Zodier. [Pr.: -di-aş]. zogrâf s. m. v. zugrav, zografisi, zograflsesc (< ngr.) vb. IV. Tranz. A zugrăvi icoane, zoografie (< ngr., fr.) s. f. (în antichitate) Arta picturii animaliere. [Pr.: zo-o-]. zoologist, -ă, zoologişti, -ste (< fr.) s. m. şi f. Zoolog. [Pr.: zo-o-]. zostă, zoste (< ngr.) s. f. (Rar) Titlu care se acorda soţiilor de demnitari în Imperiul Bizantin; persoană care avea acest titlu, zuâv, zuavi (< fr.) s. m. Soldat francez dintr-un corp special de infanterie (cu uniformă asemănătoare portului arab) care a funcţionat în Algeria. [Pr.: zu-av]. zugrav, zugravi (< slavon., cf. ngr.) s. m. Pictor (de biserici). [Var.: zogrâf s. m.]. zugravă, zugrave (< zugrăvi) s. f. (Reg.) Pictură, zof, zofuri (< te.") s. n. Sortiment de stofa de lână fină şi uşoară care se fabrica în sec. XVIII-XIX. [Var.: zuf s. n.]. zoroastrism (< fr., it.) s. n. Religie veche a popoarelor din Asia Centrală, Iran şi Azerbaidjan, caracterizată prin dualismul binelui şi răului, zovon, s. n. v. sovon. zuf s. n: v. zof. zugrăvi, zugrăvesc (< zugrav, cf. ngr.) vb. IV. Tranz. A reproduce, a reprezenta imagini, modele pe pânză, pe hârtie, pe sticlă etc. cu ajutorul pensulei şi al culorilor; a picta, zugrăvicesc, -eâscă, zugrăviceşti (zugrav + suf. -icesc) adj. Care aparţine zugrăviei. zugrăvie, zugrăvii (zugrav + suf. -ie) s. f. Pictură. zugrăvit1 (< zugrăvi) s. n. Arta de a picta; pictură. zugrăvit2, -ă, zugrăviţi, -te (< zugrăvi) adj. 1. Pictat, desenat; p. ext. împodobit, decorat cu picturi, desene etc. 2. (Reg.) Vopsit. 3. Fig. Prefăcut, fals. zugrăvi tură, zugrăvituri (zugră- vi + suf. -itură) s. f. Pictură, zuliar, -ă, zuliari, -e (zulie + suf. -ar) adj. Gelos. ♦ P. ext. Invidios. zulie (< ngr.) s. f. Gelozie, zulipsi, zulipsesc (< ngr.) vb. IV. Tranz. A fi gelos, zuluf, zulufi (< ţc., ngr.) s. m. . Perciune. 493 zulum, zulumuri (< tc.) s. n. Neajuns; p. ext. nedreptate; persecuţie, zumaricăle (< ngr.) s. f. pl. 1. Dulciuri. 2, Fig. (Rar) Istericale. zurbă, zurbale (< tc.) s. f. 1. Răzvrătit. 2. Răzvrătire, revoltă, răscoală. 3. (Reg.) Gălăgie, zarvă, ceartă, bătaie. ♦ (Rar) Petrecere. [Var.: zurbă, zurbâlă s. f.]. zur bălă s. f. v. zurba, zurbagiu, -ie, zurbagii (zurba + suf. -giu) adj., s. m. şi f. (Reg.) Răzvrătit, răsculat, rebel, zurbalâc, zurbalâcuri (< tc.) s. n. 1. Răzvrătire, revoltă, răscoală. 2. Ceartă (zgomotoasă); p. ext. luptă; bătaie, zurbăvă, zurbave (contaminare între zurba şi gâlceavă) 1. (Bu-cov.) Răzvrătire. 2. (Reg.) Scandal, ceartă, gâlceavă. zurbă s. f. v. zurba, zurbălui, zurbăluiesc (zurba + suf. -ălui) vb. IV. Tranz. şi refl. (Reg.) A (se) răzvrăti, zvăstică s. f. v. svastică. zveăzdă, zvezde (< slavon.) s. f. (Bis.) Stea de metal cu care sunt ornate, de obicei, obiectele de cult. zvoănă, zvoane (< zvon) s. f. Zvon, ştire, zvodi, zvodesc (< v. sl.) vb. IV. Refl. A se zvoni. BIBLIOGRAFIE Breban, Vasile, Dicţionar general al limbii române. [Bucureşti], Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987. Candrea, I.-Aurel -Adamescu, Gh., Dicţionarul enciclopedic ilustrat. Partea I: Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi de I.-Aurel Candrea. Partea II: Dicţionarul istoric şi geografic universal de Adamescu, Gh., Bucureşti, Editura „Cartea românească“, [1926-1931]. Caindrea, I. A [şi] Densusianu, Ov., Dicţionar etimologic al limbii române. Elementele latine. (A-Putea). Bucureşti, Socee, 1907-1914. Cihac, A. de, Dictionnaire d'etymologie daco-romane. Vol. I. Eléments latins, comparés avec les autres langues romanes, Francfort A/M., Ludolphe St. Goar; Berlin, A. Asher; Bucarest, Socec, 1870. Vol. II. Eléments slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais, Francfort, Ludolphe St. Goar; Berlin, S. Calvary; Bucureşti, Sotschek, 1879. Alejandro, Cioranescu, Diccionario etimologico rumano, fasc. 1-6, La Laguna, 1958-1966. Costinescu, Mariana, Georgescu, Magdalena, Zgraon, Florentina, Dicţionarul limbii române literare vechi (1640-1780). Termeni regionali, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987. Damé, Fr., Nouveau dictionnaire roumain-français. [Vol. I-IV]. Bucarest, Imprimérie de l’état, 1893-1895. Dicţionar enciclopedic. [Vol.] I: A-C (1993), [vol.] II: D-G (1996), [vol.] III: H-K (2000), [vol.] IV: L-1ST (2001). Bucureşti, Editura Enciclopedică. Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române. 1374-1600. Redactor responsabil: Gh. Bolocan. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1981. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX). Conducătorii lucrării: Ion Coteanu, dr. Luiza Seche, dr. Mircea Seche. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a Il-a. Conducătorii lucrării: acad. Ion Coteanu, Lucrefia Mareş. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996. Dicţionarul limbii române. (DA). Tomul I, partea I: A-B. Bucureşti, Librăriile Socec, 1913; Tomul I, partea II: C. Bucureşti, Tipografia ziarului „Universul“, 1940; Tomul I, partea III, fascicula I: D - de. .Bucureşti, „Universul“, 1949; Tomul II, partea I: F-I. Bucureşti Imprimeria naţională, 1934; Tomul II, partea II, fascicula I: J - 495 lacustru. Bucureşti, „Universul“, 1937; Tomul II [partea III ]: Ladă-lojniţă [fără editură şi an ■]. Dicţionarul limbii române. (DLR). Tomul VI—XII, Bucureşti, Editura Academiei, 1966-2002. Dicţionarul limbii române, manuscris existent în arhivele institutelor de lingvistică ale Academiei Române. Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii românie (redactor responsabil Mioara Avram), Bucureşti, 1982. Dicţionarul limbii române literare cont empor ane. Vol. I—IV. [Bucureşti], Editura Academiei Republicii Populare Române. Volumul I: A-C (1955); volumul al Iî-lea: D-L (1956); volumul al III-lea: M-R (1957); volumul al IV-lea: S-Z (1958). Dicţionarul limbii române moderne, [Bucureşti], Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958. Hasdeü, B. Petriceicu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limb ei istorice şi poporane a românilor. Tomul I—III. Bucureşti, Stabilimentul grafic Socec şi Teclu. Tom I—II: 1887; tom III: 1893. Laurian, A. T. şi Massim, I. C., Dicţionariul limbei romane. Bucureşti, Noua tipografie a laboratprilor romani. Tomu I (A-H), 1871; tomu II'(colaboratori Iosef Hodoş şi G. Bariţiu: I-Z), 1876; tom III: Glossariu, care cuprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor, cum şi cele de origine înduioasă, 1871. Lexiconul tehnic român. I ş. u. Elaborare nouă. întocmită prin îngrijirea A.S.I.T. de un colectiv sub conducerea prof. Remus Răduleţ. Bucureşti, Editura tehnică, 1957 ş. u. Micul dicţionar academic. (MDA) Vol. I-IV. Bucureşti; Editura Univers Enciclopedic. Volumul I: A-C (2001); volumul al II-lea: D-H (2002); volumul al III-lea: I-Pr (2003); volumul al IV-lea: Pr. Z (2003). Mic dicţionar enciclopedic. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1972. Scriban, August, Dicţionaru limbii româneşti. (Etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni, arhaizme, neologizme, provincializme). Ediţiunea întîia. Iaşi, Institutul de arte grafice „Presa bună“, 1939. Şăineanu, Lazăr, Dicţionar universal al limbei române. A opta ediţiune. Revăzut şi adăogit la ediţia Vl-a. Ortografia Academiei Române. [Craiova], Editura „Scrisul românesc“, [1930]. Şăirîeanu, Lazăr, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române. I. Introducerea. II. Vocabularul. 1. Vorbe populare. 2. Vorbe istorice. Bucureşti, Socec, 1900. Tiktin, H., Rumänisch-deutsche Wörterbuch. [Band I—III]. Bukarest Staatsdruckerei. I: 1903; II: 1911; III: 1924.