ALEXANDRU CIORĂNESCU
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
Corectură: Mana Păun Lidia Ionică
Titlul original: Alejandro Cioraneseu. D1CCIONARIO IfllMOLOGICO RUMANO, Biblioteca Filologica, Universidad de La Laguna. Ten orile. Espaiia.7 fascicule. 1954-1966.
Editura SAHCULUM I. O.
ISBN 973-9399-86-X
© Toate drepturile pentru versiunea românească sunt rezervate Editurii SAECULUM 1.0.
Lucrarea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor.
ALEXANDRU CIORĂNESCU
DICŢI ETIMOL
LIM
Ediţie îngrijită şi traducere diii limba spaniolă, de TUDORA SANDRU MEHEDINŢI
si
MAGDALENA POPESCU MARIN
Editura; SAECULUM I. O. Bucureşti, 2002
sa
I Ocoeistatolim&ndwţ?
Telefon: 335.93.18; 335.97.47 E| Fax: 337.33.77; E-mail: led@pf orno.ro/
1
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
5
Ideea publicării îri limba română a operei Diccionario Etimologico Rumano (apărut în 1958-1959, la Universitatea din La Laguna, în seria ,.Biblioteca Filologica11, în şapte fascicole) aparţine autorului. După 1990, Al. Ciorănescu a revenit frecvent în România, de care a rămas strâns legat sufleteşte, în pofida depărtării şi a celor aproape 50 de ani de exil. Am avut astfel prilejul - şi totodată privilegiul rar - de a vorbi despre realizarea versiunii româneşti.
La trei ani după dispariţia, în noiembrie 1999, a savantului, oferim Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, cu speranţa că am izbutit să împlinim dezideratul autorului, şi cu credinţa că, punîndu-1 la îndemîna publicului românesc, înfăptuim un adevărat act de cultură naţională. Valoarea acestei opere lexicografice este recunoscută şi astăzi, la aproape o jumătate de secol de la apariţia ei, specialiştii apreciind că ne aflăm în prezenţa celui mai bun dicţionar etimologic integral al limbii române.
Sub imboldul acestor considerente de natură ştiinţifică, dar şi pentru a respecta dorinţa expresă a lui Al. Ciorănescu*, demersul nostru se întemeiază pe principiul transpunerii cît mai fidele a originalului, fară a ne îngădui schimbări, adăugiri, aduceri la zi, corecturi, în afară de completările şi îndreptările semnalate de autor în erată, pe care, fireşte, le-am operat. Am îndreptat însă greşelile evidente de tipar care nu figurează în erată, cf. acăţături (< acăţa 34), nu acâfătură; la gomboş 3833 pl. -şe, nu -se; la taulă 8562 pol., nu pal.; la plămîn 6476 rovig., nu rivog. etc.
Am corectat şi greşelile clare de numerotare, însă numai când acestea nu antrenau şi schimbări la alte cuvinte. De exemplu: boaghe 934, în loc de 984, găitan 3565, în loc de 3465. Dar nu am intervenit într-un caz ca pi 6319 urmat de piastru 6340, din motivul explicat.
Singurele schimbări de conţinut faţă de versiunea originală spaniolă sînt completările şi modificările sporadice făcute în cursul timpului de autorul însuşi, care, după 1990, ne-a încredinţat fişele respective. Aceste schimbări afectează puţine articole: ajuta 160; bulughină 1194; ceafa 1600; cioane 1946; gaică 3560; găitan 3565; tagmă 8455; tată 8553; tibişir 8669; tinereţe (< tînăr 8717); tîmplă 8713; toartă (<toarce 8800); vîrcolac 9293 şi vlagă 9330.	-	.. ..
Am respectat ortografia originală (corectînd doar unele scăpări strecurate la tipar), căci actualele norme, îndeosebi scrierea cu a, ar fi dus la schimbări în ordinea alfabetică a cuvintelor-titlu şi, implicit, în numerotarea lor.
Nu am corectat ordinea alfabetică nici în cazurile (rare) cmd aceasta nu este respectată (cf. jertfa 4600 care figurează înainte de jerseu 4602), pentru a evita confuziile care s-ar fi produs la eventualele trimiteri de la un articol la altul.
La Indicele de cuvinte, care figurează la sfîrşitul lucrării, traducând limbile din care
* într-o scrisoare pe care ne-a adresat-o în 1997 mărturisea: „Aş fi de părere să se reproducă textul aşa cum e (cu mici corecturi sau explicaţii). Nu e nici o ’mşine, e o fază a ştiinţei şi toate fazele au viaţa lor. Hasdeu e departe de noi, şi totuşi foarte aproape [...]. Repet că pentru mine soluţia bună e reproducerea textului aşa cum e“.
I
6
ALEXANDRU CIORĂNESCU
fac parte cuvintele respective, am operat şi ordonarea alfabetică necesară conform denumirilor româneşti ale limbilor.
Dacă ne-am dezis de unele inconsecvenţe ale autorului referitoare la penultima ortografie (tipul sburda, sburător), am făcut-o în textul tradus, dar nu şi în cuvîntul-titlu din raţiunile arătate mai sus.
în privinţa definiţiilor cuvîntului-titlu, ordonate semantic, precizăm că am încercat să le transpunem cît mai exact. Cînd însă definirea sensului se face prin sinonimul spaniol al cuvîntului-titlu (cf. batalion „batalion14 733) am procedat astfel: am reprodus, pe baza diferitelor dicţionare româneşti de prestigiu (DA, DLR, DEX), sensurile principale cît mai succint, numerotîndu-le în maniera autorului.
Pentru derivate, nu am considerat însă necesară traducerea sensului în cazul neologismelor (cf. falsitate „falsedad“ < fals 3261), dar am tradus sensurile cînd derivatul are două sau mai multe, precum şi atunci cînd derivatele sînt cuvinte populare, rare sau ieşite din uz.
Am lăsat ca în textul original, fără a traduce, sensul cuvintelor străine din corpul articolelor, cînd acestea sînt date în altă limbă decît spaniola.
Sistemul de abrevieri a fost adaptat celui din dicţionarele curente româneşti şi substanţial îmbogăţit cu abrevieri existente în dicţionar, dar care nu figurează în lista dată de autor.
Prefaţa scrisă de autor, publicată în ultima fascicolă, după Indicele de cuvinte, figurează în această versiune la început, înainte de abrevieri.
Prezenta traducere în limba română este menită să fie un instrument de lucru şi de informare pus la dispoziţia celor interesaţi nu numai de limba română, ci şi de alte limbi (romanice, slave etc.) cu care aceasta a avut legături, în cursul istoriei sale. Totodată, ea se doreşte a fi un modest omagiu adus savantului Alexandru Ciorănescu, personalitate marcantă a filologiei şi culturii româneşti, despre care un alt mare român, Vintilă Horia, scria atît de frumos: „Dacă ar fi să cântărim în cumpăna metafizicii opera culturală a lui Alexandru Ciorănescu, ne-am afla, de bună seamă, pe tărîmul plenitudinii'1.
Tudora ŞANDRU MEHEDINŢI Magdalena POPESCU MARIN
Alexandru Ciorănescu
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
PREFAŢĂ
5
Dicţionarul de faţă, a cărui primă idee datează din anul 1948, a fost elaborat între 1955-1957, iar cea dintîi fascicolă a sa a văzut lumina tiparului în 1958. Pe coperta dicţionarului apare o singură dată, anul cînd a fost terminat La aceste indicaţii de natură cronologică, care trebuie avute în vedere pentru înţelegerea şi justificarea parţială a limitelor noastre obligatorii în privinţa surselor şi orientărilor, se cuvine să mai adăugăm o lămurire, şi mai stânjenitoare din punctul de vedere al autorului: lucrarea se sfîrşeşte cu începutul, întrucît prezenta prefaţă, în loc s-o preceadă, este scrisă cu zece ani mai tîrziu.
Credem, deci, că este lesne de înţeles faptul că această prefaţă nu se pretinde o expunere de doctrine şi de principii: pe de o parte, ar fi prea tîrziu, căci principiile şi doctrinele, dacă există într-adevăr, circulă de ani de zile şi nu mai este nevoie să le prezentăm metodic, iar pe de alta, şi plecînd mereu de la supoziţia că ar exista principii şi doctrine, autorul cu greu s-ar simţi solidar cu acestea, aşa cum era cu zece ani în urmă - şi cu atît mai puţin din perspectiva retrospectivă a lucrării deja terminate.
în realitate însă, aceste rezerve sînt mai curînd simple figuri de stil. Prezenta prefaţă nu constituie o expunere de motive, mai ales pentru că, începînd această lucrare, nu urmam nici un program prestabilit, şi nici nu ne conformam unor idei preconcepute. Nu era previzibil nici unul din rezultatele obţinute; nu ne venise anticipat nici una din ideile generale care se pot desprinde din cercetarea noastră; şi, dacă memoria nu ne înşală, toate etimologiile pe care le propunem pentru prima oară sînt rodul muncii iniţiate în 1948. Vrem să spunem că ne-am început munca fără nici o constrîngere, cu speranţa că vom găsi pe parcurs ideile şi explicaţiile care ne lipseau la început.
Am accepta cu plăcere să facem din necesitate virtute şi să preschimbăm în merit această lipsă de constrîngere, dacă ar fi cu putinţă. Credem, însă, că este mai corect să o recunoaştem. într-adevăr, e greu să ieşim din această dilemă: ori nu am putut găsi explicaţiile pe care le căutam, şi atunci investigaţia noastră este zadarnică, ori, dacă le-am găsit, am făcut-o ca urmare a unei coincidenţe, neavînd iscusinţa s-o transformăm în metodă şi în adevăr general. în cazul de faţă, cea de a doua ipostază ni se pare mai sigură.
Privind înapoi, putem trage totuşi cîteva concluzii generale din rezultatul muncii noastre. Aceste concluzii, care nu au fost căutate, studiate şi verificate ca ipoteze de lucru, s-au desprins în chip firesc din materialul prezentat, şi sînt pentru noi mai sigure decît adevărurile apărate cu orice preţ şi proclamate înainte de a fi dovedite. Au însă neajunsul de a nu fi fost folosite sistematic, de a nu fi fost generalizate cum meritau. Pentru a fi mai expliciţi, ar fi poate mai bine să examinăm aceste idei aşa cum par că se conturează prin mijloace pur statistice, şi să recunoaştem totodată că nu am putut profita prea mult de ele, deoarece le-am descoperit a posteriori. Aceste idei se referă în principal la problemele substratului, la raporturile limbii române cu albaneza şi la creaţiile spontane.
Cu privire la substratul preroman al limbii române, repetăm că nu am avut idei preconcepute. Dovada acestui fapt este că am propus unele etimologii originale bazate pe
10
ALEXANDRU CIORĂNESCU
straturi anterioare latinei; este cazul lui balaur, carabă, jupîn. Cu toate accstea, ccrcctarea noastră nu duce la rezultate satisfăcătoare din punctul dc vedere al prezentei unui substrat primitiv în română. Exemplele aduse de obicei nu ne—au părut demne dc luat în consideraţie, uneori, etimoane diferite ne—au atras mai insistent atenţia. Pc bună dreptate sau nu, substratul nu există practic în statistica limbii române întemeiată pe rezultatele noastre. Astfel stînd lucrurile, este evident că o precauţie elementară ar fi trebuit să ne îndemne la mai multă rezervă în stabilirea unor apropieri cum sînt cele care înccarcă să explice cuvîntul balaur, de pildă. A nega prezenţa substratului şi a reconstrui totuşi etimoane care îl au drept fundament constituie o contradicţie patentă. Totuşi, în ambele cazuri, autorul continuă să fie de bună credinţă: în primul, fiindcă este un rezultat la care îl conduce investigaţia întreprinsă şi pe care nu îl poate prevedea anticipat; în al doilea, pentru că explicaţia lui pleca de la supoziţii admise în general ţrnînd cont de o metodă dc lucru carc i se parea corectă. Este evident, totuşi, că dacă ar redacta astăzi articolul balaur, autorul nu ar mai propune aceleaşi soluţii, chiar cu riscul dc a nu găsi nici o explicaţie.
Aceeaşi situaţie o au cuvintele româneşti explicate în mod tradiţional ca fiind împrumuturi din albaneză. Autorul era dispus, la început, să admită această explicaţie, pe care atîţia filologi mai versaţi decît cl au considerat-o plauzibilă. Cu toate accstea, i s-a părut mai prudent să nu dea crezare, în accst caz, ca şi în toate celelalte, unor explicaţii prea unilaterale. Aşa dc pildă, dacă un cuvînt anume apare în acelaşi ;inip in română şi în albaneză, aceasta nu este o dovadă concludentă că originea sa trebuie căutată în albaneză: pentru a o admite trebuie dovedit că în română nu putea să apară pe altă calc. şi că în albaneză cuvîntul este anterior contactului cu româna. De-a lungul cercetării noastre ne-am confruntat cu o situaţie de fapt: cuvintele româneşti care ilustrează accst caz fie se explică prin alte surse, la fel dc bine sau chiar mai bine decît prin albaneză, fie corespund unor cuvinte albaneze dc origine necunoscută, ce nu fac pji'tc din fondul moştenit şi care sînt greu de explicat numai prin albaneză, sau prep uşor de a’ribuit unei surse iiire aproape în i'ntree.ioic uccnnoycutti. Acoas^ siuintie dc fapt nc a impus concluzii oc par definitive, dar carc. poate, nu se ncnectâ aiit de calcgoric expiraţiile noastre, ieşite prin forţa lucrurilor d>r: comiugcri în plină evoluţii'.
In sfîrşit. va surprinde poate număml foarte mare de explicaţii bazate pc creaţii spontane, eu caracter expresiv. Pare evident. într-adevăr. că româna arc o mai mare uşurinţă dccît era dc aşteptat în a forma cu\ inte plccînd de la onomatopee, si chiar dc la simpla interjecţie. Această facultate este proprie tuturor limbilor, dar în ansamblul limbilor romanicc numai româna are posibilitatea spontană şi actuală dc a acorda interjecţiei categorie verbală, ba chiar mai mult, de a-şi îmbogăţi expresivitatea cu ajutorul unor iniîxe şi sufixe practic infinite ca număr. Acesta este un fapt atît dc cert îneît respectiva sursă dc creaţii continuă să fie productivă şi probabil va fi mereu aşa. Dc exemplu, dintr-o rădăcină expresivă cum este mr- sau mre—, ce redă miorlăitul, plînsctul, mîrîitui, s-au format atît de multe derivate expresive (nurii, mîrcîi, mîrţîi, miorcâi, miorţăi, miorlăi, mornăi, mormăi, mormâiii. smorcăi, smiorcăi, smiercăni, smierfăi, smiorfăni ctc.), îneît este uşor dc adăugat la această serie vreo creaţie inedită (smorcăni, smircăni, miorţăni), perfect inteligibilă pentru vorbitorii de limbă română; iar aceste creaţii pc care le numim inedite existau poate în vreun text, dacă nu chiar în uzul curent. Această uimitoare uşurinţă creatoare ni sc paie pe cît de evidentă pe atît de caracteristică, îneît nu considerăm greşite numeroasele explicaţii bazate pe ea, ci mai degrabă regretam ca această explicaţie nu s-a generalizat suficient si in alte cazuri unde ar fi fost bine să se facă cel puţin o sugestie în acest sens.
Unii din criticii noştri au fost uimiţi de strădania dc carc am dat dovadă oferind pentru cuvintele româneşti o gamă dc traduceri mai extinsă dccît sc întîlncştc de obicei în dicţionarele etimologice. Stăruinţă noastra, care uneori poate părea cxacccrit.’ ■ î’id este aşa.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
11
probabil că decurge din preocuparea de a asigura echilibrul şi uniformitatea), este rodul unui efort voluntar care pleacă de la ideea că etimologia trebuie să se bazeze pe o istorie a cuvîntului corectă şi cît mai completă cu putinţă. Cititorul va putea găsi lesne, pe parcursul dicţionarului, exemple de erori de interpretare etimologică ce au la bază greşeli semantice sau lexicografice: a se vedea de pildă explicaţiile referitoare la ciuli (2082), la hămesi (4002), la aprig (347), la boare (942) etc.
Am încercat, prin urmare, să dăm despre fiecare cuvînt o explicaţie completă, indicîndu-i accepţiile în ordinea evoluţiei lor şi definind fiecare concept cu obiectivitatea care ne-a stat în putinţă. Este foarte probabil să nu fi obţinut rezultatele dorite într-un mod atît de complet pe cît ne-am propus, uneori din neştiinţă (cf. păstura, 6197), alteori în virtutea inerţiei extraordinare a ideilor adoptate şi a propriilor impresii, care afectează obiectivitatea critică mai mult decît se poate presupune. Aşa, de pildă, în legătură cu verbul apuca eminentul nostru prieten Victor Buescu crede că vorbitorul român nu-1 poate concepe ca raportîndu-se la ideea de „a ocupa“, poate pentru că el combate etimonul tradiţional, în vreme ce noi avem o opinie opusă, etimonul tradiţional părîndu-ni-se satisfăcător. Iată deci cum doi vorbitori de limbă română definesc un cuvînt cunoscut de toţi conform propriilor idei şi în lumina unor explicaţii etimologice care ar putea fi greşite, în ambele cazuri. însuşi autorul acestui dincţionar a ajuns, deşi tîrziu, la concluzia că explicaţia pe care o dă Ia besmetic, acceptată în general de toţi filologii, nu este corectă, şi că acest cuvînt ar trebui să fie pus în legătură cu desmăţa; încercînd însă s-o îndrepte, îşi dă seama că a explicat greşit semnificaţia ambelor cuvinte, indus în eroare şi de forţa de inerţie a tradiţiei lexicografice, şi de prima sa convingere în materie de etimologie.
După aceste scurte explicaţii de ordin general, care urmăresc numai să îndepărteze orice spirit de sistem ce s-ar putea atribui autorului* se cuvine să încheiem cu cîteva precizări mai la obiect. '■
Dicţionarul de faţă are în comun cu toate cele carc l-au precedat caracteristica de a li fost elaborat în împrejurări puţin favorabile. Faptul că a putut fi tenninat este un marc noroc şi aproape un miracol, singurul lucru de care autorul se mîndreşte într-adevăr. Esle cunoscut de toată lumea că etimologia românească nu a avut noroc, în pofida faptului că şcoala filologică românească se bucură de o tradiţie excelentă şi de o pregătire pe măsură, că singurul dicţionar etimologic complet era pînă acum cel al lui Cihac, vechi de aproape un secol, şi că cel al lui Hasdeu, cel al Academici Române, cel al lui Candrea şi Densusiatiu şi cel al lui Puşcariu au rămas neterminate, din diferite raţiuni pe care nu este cazul să le menţionăm aici.
Dicţionarul nostru are, deci, cel puţin avantajul de a se fi terminat. însă l-am tenninat în condiţiile ştiinţifice cele mai dificile, la mai multe mii de kilometri de cea mai apropiată bibliotecă românească, fără să dispunem de cărţi proprii, fără vreun ajutor sau colaborare, decît aceea a numeroşilor prieteni care ne-au furnizat cărţile absolut necesare. Pentru a duce la bun sfîrşit o întreprindere de acest gen în asemenea condiţii am fost nevoiţi să limităm sever munca noastră şi sâ reducem dimensiunile operei la un singur- tom. Această comprimare ne-a obligat să eliminăm din fondul românei comune, pe de . o parte, toate cuvintele neologice provenind din franceză, care nu meritau un comentariu special; pe de altă parte, toate acele cuvinte care, apărînd în unele texte şi fiind şi comentate de filologi, sînt limitate excesiv la uzul lor prezent sau trecut, ori se folosesc fără a fi percepute drept cuvinte proprii limbii române.
în cadrul fiecărui articol am indicat, în măsura posibilului, accepţiile cuvîntului bază, variantele regionale şi dialectale, etimonul şi termenii paraleli din alte idiomuri, cuvintele
12
ALEXANDRU CIORĂNESCU
care fac parte din aceeaşi familie şi, în sfîrşit, uzul pe care l-a putut avea respectivul cuvînt în limbi străine. Pentru a uşura consultarea, lucrării i s-a adăugat un indice care conţine: —• cuvintele româneşti care nu figurează în dicţionar în locul lor strict determinat de ordinea alfabetică şi care, în consecinţă, completează inventarul cuvintelor româneşti examinate în dicţionar;
—	cuvintele dialectale;
—	cuvintele care aparţin altor limbi.
Lucrarea este întregită de o bibliografie care cuprinde numai operele citate în dicţionar sub formă abreviată, în mod firesc cu numele autorilor, precum şi o erată la care am adăugat cîteva sugestii etimologice inedite.
Erata nu indică decît un număr restrîns de greşeli de tipar; de fapt ele sînt mai numeroase decît lasă să se presupună această listă redusă. Cum însă, în general, erorile se referă la scrierea cuvintelor străine, am preferat, pentru a face economie de spaţiu şi de efortul de a căuta, să introducem îndreptările pe care le-am descoperit la indice, unde se repetă aceleaşi cuvinte, străduindu-ne să le dăm o formă corectă. în cazul în care există îndoieli, va trebui deci să se verifice versiunea indicelui final.
în anumite cazuri, această ultimă versiune apare destul de diferită de forma pe care o oferă textul, nu numai ca efect al acestor îndreptări, ci şi pentru că la indice am urmat un sistem ortografic diferit: acesta este, mai cu seamă, cazul limbii albaneze. Explicaţia acestei discrepanţe trebuie căutată în circumstanţa că în text au fost menţionate etimoanele sau formele paralele aşa cum apăreau indicate de autorii pe care i-am urmat. Uneori, aceste autorităţi - de unde am preferat să transcriem ad litteram -, folosesc ortografii care nu sînt întrutotul conforme cu cea curentă, ceea ce nu prezintă inconveniente majore cînd este vorba de citate, dar complică prea mult căutarea la indicele alfabetic. Din această raţiune am redat cuvintele din indice cu o ortografie uniformă, iar cînd diferă prea mult de cea folosită în citate am indicat ambele forme, pentru a uşura consultarea.
în încheiere precizăm că, dacă autorul a lucrat cu cărţi împrumutate, tipografii aproape că nu au avut decît bunăvoinţa proprie, care s-a dovedit infinită. Numai astfel am putut învinge dificultăţile în cea mai mare parte, facînd uz de ingeniozitate şi de unele artificii, ceea ce nu va scăpa, de bună seamă, cunoscătorilor. Către Universitatea din La Laguna care, prin intermediul Secretariatului său de Publicaţii, s-a angajat la o întreprindere grea sub toate aspectele şi nu a pregetat să o ducă la bun sfîrşit, de-a lungul atîtor ani de străduinţă constantă, se îndreaptă acum, în final, întreaga gratitudine a autorului.
ABREVIERI
A
abruz. - abruzzez acuz, - acuzativ adj. - adjectiv, adjectival adv. - adverb, adverbial alatri. - din Alatri (Roma) alb. - albanez(a) aquil. - din Aquilea arab. - arab(ă) arag. - aragonez arez. - din Arezzo arg. - argou, argotic arh. - arhaism armen. - armean(ă) art. - articol, articulat astorg. - din Astorga astur. - asturian aver. - din Aveyron avest. - avestic(ă)
B
bar. - din Bari
Basar. - Basarabia
basc. - basc(ă)
basil. - din Basilicate
beam. - beamez
beli. - din Bellinzona
bellon. - bellonez
berg. - din Bergamo
berri. - din Berry
bg. - bulgară)
bg. med. - bulgara medie
bol. - bolognez
bot. - botanică
bresc. - din Brescia
Bucov. - Bucovina
c
calabr. - calabrez
campan. - din Campagna
campid. - campidanez
can. - din Canare
cal. - catalan(ă)
catan. - din Catania
catanz. - din Catanzaro
ceh. - ceh(ă)
celt. - cclt(ă)
comei. - din Comelico
comp. - compus, compunere
compl. - complement
cond. - condiţional
conj. - conjuncţie
conjug. - conjugare
cons. - consoană, consonantic
cors. - corsican
cr. - croat(ă)
Criţ. - Crişana cuman. - cum an (ă) cuv. - cuvînt
D
dacorom. - dacoromân dalm. - dalmat(ă) dan. - danez(ă) dat. - dativ
dauph. - din Dauphine deci. - declinare der. - derivat, derivare dem. - demonstrativ dial. - dialect, dialectal dim. - diminutiv Dobr. - Dobrogea doc. - document
E
ebr. - ebraic(ă) encl. - enclitic engad. - engadinez engl. - englez(ă) eol. - eolic
etim. - etimon, etimologie, etimologic ex. - exemplu
excl. - exclamaţie, exclamativ
F
f. - feminin fam. - familiar fig. - figurat fior. - florentin fr. - francez(ă) friul. - friulan
G
gal. - galician
gal. port. - galiciano-portughez gasc. - gascon gen. - genitiv genov. - genovez
gep. - gepidic
germ. - german(ă)
germ. med. - germana medie
got. - gotic(ă)
gr. - grec, greacă
gris. - grizon
H
hind. - hindi
/
imper. - imperativ
impetf. - imperfect
impers. - impersonal
indef. - indefinit
indoeurop. - indo-european(ă)
inf. - infinitiv
inter. - interogativ
interj. - inteijecţie
intranz. - intranzitiv
invar. - invariabil
iran. - iraniană
irl. - irlandez(ă)
istr. - istroromân
it. - italian(ă)
iad. germ. - iudeo-german iad. port. - iudeo-portughez(ă) iad. sp. - iudeo-spaniol(ă)
/
înv. - învechit
L
lat. - latin(ă)
lat. med. - latina medievală
lat. pop. - latina populară
lat. vulg. - latina vulgară
lec. - din Lecce
leon. - leonez
let. - leton(ă)
ligur. - liguric
lit. - literar
lituan. - lituanian(ă)
loc. - locuţiune
logud. - logudorez
lomb. - lombard
longob. - longobard
lucan. - lucan
lyon. - lionez
ALEXANDRU CIORÂNESCU
M
m. - masculin mag. - maghiar(H)
Marcim. - Maramureş march. - marchigian moyen. - din Departamentul Mayenne magi. - meglenoromân mesap. ~ mcsapic(3) m. gr. - greaca medie ni m. c. perf. - mai mult ca perfect mii. - milanez mod. - modem moden. - din Modena Mold. - Moldova mont. - din Montana mon>. - din Morvand mozarab. - mozarab(ă) mr. - macedoromân Mimî. - Muntenia muz. - muzică
N
n. - neutru
napoî. - napolitan
neol. - neologism, neologic
ngr. - neogrec, neogreacă
nom. - nominativ
nonn. - normand
num. - numeral
o
oland. - okmdez(tf)
Oii. - Olîejiia
onomat. - onomatopee, onomatopeic omit. - ornitologie
p
padov. - din Padova
pann. - din Parrna
pari. - participiu
pav. - din Pavia
per. - persan(ă)
perf. - perfect
pers. - persoana, personal
pioccnt. - din Piacenza
picard. - din Picardia
piem. - piemontez
pist. - din Pistoia
pi. - plural
poilev. - din Poitevin
pol. - polonez(ă)
pop. - popular
port. - portughez®
pos. - posesiv
pr. - propriu
pref - prefix
prep. - prepoziţie
prerom. - preroman (ic)
prez. - prezent
pron. - pronume, pronominal
prop. - propoziţie
prov. - provansal(ă)
pugl. - pugliez
R
refl. - reflexiv reg. - regional rel. - relativ retor. - retoroman(S) ribag. - din Ribagorza rom. - român(ă) romagn. - din Romagna roman. - din Roma rouerg. - din Rouergue rov. - din Rovereto rovig. - din Rovigo rouign. - din Rouigno rus. - rus(ă) rut. - rutean(ă)
s
s. - substantiv ■s. a. - substantiv ambigen s. f. - substantiv feminin s. m. - substantiv masculin 5. n. - substantiv neutru saintong. - din Saintonge salent. - salentin salmant. - din Salamanca santand. - din Santander sarak. - sarakian sard. - sard(ă) sasar. - sasarez sav. - din Savoia
săs. - săsesc sb. - sîrb(ă) sec. - secol senes. - senez sicii. - sicilian sing. - singular sl. - slav(î) slov. - sloven(ă) sp. - spaniol(ă) suf. - sufix subj. - subjonctiv surs. - sursilvan
T
tarent. - din Tarento
tăt. - tătar(ă)
tc. - turc(ă)
tic in. - din Ticino
tirol. - tirolez
tosc. - toscan
Trans. - Transilvania
tranz. - tranzitiv
trent. - din Trento
triest. - din Trieste
(ig. - ţigănesc, ţigănească
u
ucr. - ucrainean(ă) umbr. - umbrian
v
v. - vechi
V.	- vezi
valenc. - valencian valtel - din Valtelina var. - variantă vb. - verb vegl. - vegliot ven. - veneţian ver. - din Verona vicen. - din Vicenza voc. - vocativ vulg. - vulgar
z
zool. - zoologic
a, prep. - 1. (înv.) Exprimă o relaţie spaţială (cu sau fără ideea de mişcare): şezu a dreapta lui Dumnezeu (Coresi). - 2. (înv.) Exprimă o relaţie temporală sau instrumental-modală: sîmbătă a pnnzul cel mare (N. Costin). - 3. (înv.) De la sensul spaţial s-a dezvoltat un sens cauzal: mearsă în pădure a lemne (Dosoftei). - 4. Exprimă o relaţie de identitate, fie reală, fie presupusă: cîinii latră a om străin (N. Gane). - 5. însoţeşte inf. scurt şi (înv.) inf. lung. în primul caz, se suprimă
' la timpurile compuse cu inf. (voi fugi), după a şti şi a putea (nu pot face nimic) şi după un pron.rel.-inter. (n-are ce face). - 6. (înv.) însoţeşte gen.-dat. nedeterminat: nice frate a frate va folosi, nice părinte a fecior (Varlaam).
Lat. ad, al cărui rezultat romanic este în general a (Puşcariu 1; Candrea-Dens., 1; REW 136; DAR). Toate întrebuinţările din rom. sînt romanice, chiar şi gen.-dat.: cf. Puşcariu, Lr„ 190 (citat din CIL, XIII, 2483: membra ad duos fratres, rom. membrele a doi fraţi). A fost înlocuit treptat şi astăzi aproape complet, de la. Tendinţa actuală este de a i se limita folosirea la 4 şi 5. 1
a,	inteij. - Exprimă surpriză, cu un sens secundar de mirare sau de indignare.
Creaţie expresivă.	2
aba, inteij. - Exprimă o întrebare nuanţată de îndoială sau mirare. Alteori introduce pur şi simplu întrebarea.
Creaţie expresivă.	'	3
aba (-ale), s. f. - Dimie, ţesătură groasă de lînă. - Mr., megl. abă.
Tc. aba (Miklosich, Fremdw., 73; Şeineanu, II, 3; Lokotsch 2), cf. ngr. ă\inOq, bg. aba. - Der. abager, s. m. (persoană care fabrică sau vinde ţesături; croitor); abagerie, s. f. (fabrică sau prăvălie de ţesături); abagiu, s. m. (persoană care fabrică sau vinde ţesături).	4
abac (-ce) s. n. - 1. Numărătoare, instrument de calculat. - 2. Tabel, diagramă.
Fr. abaque, it. abbaco. Din it., prin ngr. cqiaiâxoc,, var. (înv.) ambac (Gâldi, 143).	5
abajur (—ruri), s. n. - Dispozitiv care fereşte ochii de lumina unei lămpi.
Fr. abat-jour, cf. it. abagiur. -j ■	6
abanos, s. m. - Lemri din specii de copaci exotici, greu, foarte tare, de culoare neagră. - Mr. abanoz.
Tc. abanos, din ngr. epevcx; (Roesler 587); Şeineanu, II, 5; REW 2816; Lokotsch 3); cf. ngr. cq^jiocvo; bg. abanos, alb. abanos.	7
abate (—t, —ătut), vb. - 1. A dobori la pă-mînt, a dărîma, a da jos. - 2. A devia, a îndepărta.
-	3. A schimba drumul. - 4. (Refl.) A se, opri. -
5.	A se grăbi, a face tot ce este cu putinţă. - 6. A trece cuiva ceva prin minte, a i se năzări (cu pron. în dat.). - Mr. abat, istr. abqtu.
Lat. abbattere (cuvînt probabil tîrziu, care apare doar în Legea Salică), sau mai curînd formaţie internă a rom., plecînd de Ia a bate (Puşcariu 2; REW 11). DAR explică sensul 1 ca galicism şi pe celelalte ca împrumut din sl. biti „a bate“ şi „a ciocăni". Ambele opinii par discutabile, căci biti nu este suficient pentru a explica toate sensurile rom. care, pe de altă parte, s-ar putea explica foarte bine plecîndu-se de la cuvintele romanice (cf. Gamillscheg, abat). - Der. abătător, adj. (muncitor); abatere, s. f. (deviere, anomalie); abătut, adj. (deviat; deprimat, melancolic). - Din rom. provine sb. abaţi „a devia".	8
abate (-ţi), s. m. - 1. Titlu dat superiorului unei abaţii. - 2. Titlu onorific acordat unor preoţi catolici; persoană care poartă acest titlu.
It. abate. - Der. aba{ial, adj. (referitor la o abaţie), din it. abbaziale; abaţie,- s. f. (mănăstire condusă de un abate), din it. abbazia; abatisă (călugăriţă care conduce o abaţie), din lat. abba-tissa (sec. XIX).	9
abator (-oare), s. n. - Clădire unde se taie vitele destinate consumului. - Var. (înv.) abatoriu.
Fr. abattoir.	10
abecedar (-re), s. n. - Manual elementar pentru învăţarea scrisului şi cititului.
Fr..abecedaire, it. abecedario (sec. XVIII), din abc (pronunţat abece), de unde var. ortografică ABCdar.	11
abia, adv. - 1. De foarte puţină vreme, tocmai (introduce o acţiune care tocmai s-a terminat). -
2.	Cu greu, anevoie. - Mr. avia.
Lat. *ad vix (Cipariu, Arhiv., 109; Philippide, Principii, 91; Puşcariu 3; Candrea-Dens., 2; REW 224; DAR)\ cf. surs. vass, v.sp. abes, aves, v.port. tamalaves. A paragogic este normal cu funcţii adv., cf. aci(ia), aiure(a), acole(a); este deci inutilă explicaţia lui Candrea-Dens., care pleacă de la relaţii sintactice. Este greşită ipoteza că s-ar
16
ALEXANDRU CIORĂNESCU
baza pe sl. abije „imediat" (Cihac). - Din rom.
provine săs. (d)abja.	12
abil (-lă), adj. - Dibaci, iscusit.
Fr. habile. Accentul este indiferent. - Der. abilita, vb.; abilitate, s. f., din fr.	13
abitir, adv. - Mai mult, mai bine, mai tare (decît...) (numai împreună cu mai).
Tc. better „mai rău" (Iogu, GS, V, 181). Este puţin probabilă relaţia sugerată de Şeineanu, II, 6 şi DAR cu tc. abeter, comparativ de la abe „clar". După Lokotsch 5, din per. Sbdăr „clar". 14
ablas (-şi), s, m. - (Olt.) în sec. XVIII, localnic, contribuabil, cap de familie.
Germ. Ablass „indulgenţă". Cuvînt introdus de ocupaţia austriacă în Oltenia (1718-1739).	15
ablegat (-ţi), s. m. - Nunţiu, trimis apostolic.
Lat. ablegatus (sec. XVIII). Puţin întrebuinţat.
16
abnegaţie (—ii), s. f. - Devotament. - Var. abnegare.
Fr. abnegation. Der. s-a format pe baza unui model verbal a abnega, care nu se foloseşte. 17
abnormitate (—ăţi), s. f. - Anomalie, aberaţie.
Germ. Abnormităt (sec. XIX). Germanism, introdus de Titu Maiorescu.	18
abona (-nez, -at), vb. - 1. A-şi face un abonament. - 2. (Arg.) A profita, a se folosi în mod indiscret şi periodic de o facilitate.
Fr. abonner (sec. XVIII). - Der. abonament, s. n. ; abonat, s. m.	19
aborda (—dşz, — at), vb. - 1. (Despre nave) A acosta. - 2. A trata o problemă.
Fr. aborder. - Der. (din fr.) abordabil, adj.; abordaj s. n.; inabordabil, adj.	20
abraş (-şe), adj. - 1. (Despre cai) Cu capul cu pete albe. - 2. Nefericit, nepotrivit, nereuşit. - 3. Violent, nărăvaş. - Mr. abraşeu (impertinent).
Tc. (arab.) abraş (Şeineanu, II, 7; Lokotsch 9); cf. alb. abraş (Meyer 2), bg. abraş „stropit, pătat".
21
abribşi, s. m. - Plantă (Centaurea suaveolens).
-	Var. ambriboi.
Tc. (per.) amberboi „parfum de ambră", posibil prin intermediul ngr. ânfkpPoi (Şeineanu, n, 20; DAR).	22
absent (—tă), adj. - Care lipseşte.
Fr. absent. - Der. (din fr.) a absenta, vb.; absenţă, s. f.; absenteism, s. n.	23
absolvi (—V, —it), vb. - 1. A ierta, a scuti de pedeapsă. - 2. A termina studiile.
Lat. absolvere (sec. XVIII). Sensul 2 este împrumutat din terminologia referitoare la în-văţămînt din Austria şi Germania; există cu acest sens tendinţa de a conjuga eu absolvesc (cf. Iordan, BF, II, 53). - Der. absolvent, adj. (care a terminat o formă de învăţămînt); absolvenţă, s. f. (terminarea unei forme de învăţămînt).	24
absorbi (-b, -it), vb. - 1. A suge, a înghiţi, a se îmbiba. - 2. A preocupa.
Fr. absorber, cf. sorbi. - Der. absorbant, adj.; absorbitor, adj.; absorpfiune, s. f., din fr. 25 abţinea (-n, -Ut), vb. - A se stăpîni, a se reţine.
Format de la ţinea, după paralelismul cu fr. tenir-abstenir. - Der. (din fr.) conservă grupul bst: absenţiune, s. f.; abstenţionist, s. m.; abstinent, adj.; abstinenţă, s. f.	26
abunda (-d, -at), vb. - A fi, a se găsi din belşug, a prisosi.
Lat. abundare (sec. XIX). Puţin folosit, mai ales Ia pers. a 3-a, ceea ce explică oscilaţia între abund şi abundez.
Der. abundent, adj.; abundenţă, s. f. Amîndouă formele sînt dezaprobate de unii gramaticieni conservatori, care pledează pentru abundant şi abundanţă. Totuşi, primele forme s-au generalizat, datorită confuziei uşor de făcut între terminaţiile fr. -aut şi -ent: fr. abondant > abundent şi fr. contondant > contundent, ca şi fr. penitent
>	penitent.	27
abur (-ri), s. m. - 1. Vapori de apă. 2. (înv.) Sufletul animalelor necuvîntătoare, considerat în esenţă mecanic. - Mr. abur(ă).
Lat. albithis („pată albă" în lat.med., cf. Thomas, Bull. Du Cange, V, 100), pe baza aspectului material al vaporilor de apă. Albulus s-a păstrat în it. avolo „mreană" (REW 328; Prati), fr. able(tte). Fonetismul nu pare să constituie vreo dificultate. Pierderea lui /, care apare şi în cuvintele citate, şi în fr. gabole < galbulus etc. (Thomas, Bull. Du Cange, V, 130; O. Deutsch-mann, Romanist. Jb. I, 144), pare a fi anterioară rom.; totuşi, trebuie să fi fost destul de tîrzie, pentru a împiedica pierderea lui b intervocalic. Acelaşi rezultat în alb. avulj.
în general cuvîntul rom. este considerat autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9; anterior indo-europenei după Lahovaiy 319), sau provenind din alb. (Cihac II, 714; Philippide, II, 605; DAR-Rosetti II, 108); acesta din urmă ar reprezenta un indoeurop. *a—vel—os (Jokl, Ling.—Kulturhist. Untersuchungen, 263) sau *abbra- (Meyer, Alb. St., III, 81). S-a renunţat la der. de Ia vapor (Diez,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
17
II, 14; cf. Philippide, II, 657), ca şi la cea de la un *vapulus (Philippide, Principii, 7; Pascu, I, 27; Arch. Rom., DC, 300), greu de admis. Explicaţia lui Densusianu, Rom., 1898, p. 130, prin *ab-burire (în locul lui *abburare, cf. sp. aburar), este cu totul improbabilă, căci ideea de vapori nu se potriveşte cu cea de combustie; REW 15 şi DAR menţionează cu rezervă această ipoteză.
Der. abura, vb. (a scoate aburi); aburat, adj. (umezit); abureală, s. f. (răsuflare; briză); aburi, vb. (a produce aburi; a exala; a răsufla); aburitor, adj. (care exală); aburiu, adj. (vaporos; albicios); aburos, adj. (vaporos), cuvînt creat de Odobescu, prin paralelismul it. vapore-vaporoso sau fr. vapeur-vaporeux. Din rom., ngr. Ct|i7ifxx; (Meyer, Neugr. St., II, 74).	28
aburca (-c, at), vb. - 1. A urca, a sui. - 2. A urca, a ridica.
Dintr-un der.vulg. al lat. orior, cf. urca. S-ar putea pleca de la *aboricare; însă dificultatea conservării lui b intervocalic este mare, aproape de nerezolvat. Se poate datora unei reduplicări, rezultat al unui b protetic *boricăre de la *orîcâre, (precum * burere, bustum de la urere), sau al unei compuneri cu ad. Cealaltă ipoteză, emisă de Puşcariu, ZRPh., XXXI, 616 şi acceptată de DAR şi REW 606, pleacă de la lat. *arboricare < arbor. Explicaţia nu convinge, nu numai datorită ciudăţeniei imaginii, ci şi pentru că nu se ţine seama de evidenta identitate a lui aburca cu urca şi, prin urmare, de necesitatea de a le găsi o origine comună.	29
ac (-ce), s. n. - 1. Instrument de cusut. - 2. Bold. - 3. (La insecte şi plante) Organ de apărare în formă de ghimpe. - 4. (La unele instrumente) Indicator. - Mr., megl. ac, istr. qc.
Lat. ăcus (Puşcariu, 6; Candrea-Dens., 3; REW 130; DAR; cf. Rohlfs, Differenzierung, 49); cf. vegl. yuak, it. ago (calabr. acu, sard, agii), prov. ac. - Der. acar, s. n. (cutiuţă, acăriţă); acar, s. m. (muncitor feroviar, macagiu); acăriţă, acarniţă, s. f. (cutiuţă în care se păstrează ace).	30
acadea (—ele), s. f. - Bomboană din zahăr topit.
Tc. aktde, din arab. alăda (Şeineanu, II, 7; Lokotsch 44; cf. Iordan, BF, VI, 150).	31
acaret (-turi), s. n. - 1. Accesorii, bunuri gospodăreşti. - 2. Unelte (mai ales agricole).
Tc. akarat, pl. de la akar „bunuri gospodăreşti" (Şeineanu, II, 7; Lokotsch 43).	32
acăstău (—teie), s. n. - 1. Spînzurătoare. - 2. Persoană înaltă, prăjină.
Mag. akaszto „care atîmă" (DAR). în Trans.
33
acăţa (-ţ, — at), vb. - 1. A prinde. - 2. A atîma. - 3. (Fam.) A acosta o femeie pe stradă. -4. (Arg.) A obţine, a dobîndi. - Var. agăţa (şi der. săi). Mr. acaţ, căfari „a prinde", istr. (a)coţ „prind".
Origine incertă. Se consideră în general ca fiind reprezentant al lat. accaptiăre, din captiăre (Philippide, Principii, 43; Puşcariu, Lat. ti, 12; Puşcariu 7; Candrea-Dens. 6; REW 1663; DAR); cf. it. cacciare, v.prov. cassar, fr. chasser, sp. cazar, port. caţar. Toate cuvintele romanice au păstrat sensul primitiv, „a prinde cerbul", ca în mr. şi istr. Semantismul nu pare să ridice nici o problemă deosebită; însă fonetismul este dificil, datorită reducerii inexplicabile a grupului pt > t. Este posibil să se fi produs o contaminare cu vreo formă balcanică, de ex. bg. kacjă „a agăţa" (Meyer, Alb. St., IV, 81), cf. căţăra. Candrea, Elementele, 403, şi Puşcariu 7 presupun o contaminare cu caţă „toiag, bîtă"; Cihac, II, 475 pleacă de la mag. akasztalni (cf. Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 41; Candrea-Dens., 6). Acăţa pierde treptat teren faţă de agăţa, în pofida strădaniei gramaticienilor şi puriştilor. - Der. acăţăcios, adj. (lipicios); acăţătoare, s. f. (şiret, atîmătoare); acăţături, s. f. pl. (cîrcei Ia viţa de vie). Cf. caţă.	34
acătare, adj. - 1. (înv.) Oricare. - 2. Adevărat, veritabil. - 3. Bun, vrednic. - Var. acătarea, acătărea, acătării.
Lat. *ecum tălis, al cărui rezultat normal, cutare, prezintă un a protetic de la formaţiunile adv., cf. afund, aminte, asimilîndu-1 apoi pe u aton. Asimilarea sa la adv., în pofida categoriei adj., este evidentă în folosirea sa invariabilă, ca şi în acel a paragogic al var. Alteori, datorită aspectului său, a fost confundat cu un s.verbal, şi de aici rezultă ultima variantă. Opiniile asupra originii sale au fost foarte diferite. După Cipariu, Gram., 260, din lat. ad+que+tale. Din cătare, după Philippide, Principii, 8; din atare (Puşcariu 8 şi 159); din capitalis, printr-o fază intermediară *captale (Candrea, GS, VII, 283); sau din tare, cu un element prepoziţional acă-, ce pare inexplicabil (DAR). Pentru REW 63 este un der. din lat. *accapîtăre, cf. sp. acatar.	35
acatist (—te), s. n. - 1. Imn şi slujbă bisericească ortodoxă în cinstea Fecioarei Maria sau a unor sfinţi. - 2. Listă de nume date preotului spre a se ruga pentru persoanele înscrise pe ea.
Gr. doccxdujTOţ, din xaOl^Q) „a sta jos", cu a-privativ, deoarece este vorba de imnuri care se cîntă stînd în picioare. - Der. acatistier, s. n. (colecţie de imnuri).	36
18
ALEXANDRU CIORĂNESCU
acău (-auă), s. n. - Măsură de capacitate (= 56 litri) folosită pe vremuri în Trans.
Mag. ako, din sl. okovu, cf. sb., cr. akov (Miklosich, Fretndw, 73; Slav. Elem., 33; Cihac, II, 475; Bemeker 26).	37
accea (-ele), s. f. - Monedă veche de aramă, bătută în Moldova, în 1573, de domnul Ioan Vodă cel Cumplit.
Tc. akţa (DAR).	38
accepta (-t, -at), vb. - A fi de acord, a admite.
Fr. accepter. - Der. accept, s. n., din germ. Akzept care coincide cu pers. I de la accepta; acceptabil, adj.; acceptant, s. m. (persoană care acceptă); accepţiune, s. f.	39
acces (-se), s. n. - Posibilitate de a pătrunde; intrare.
Fr. acces. - Der. (din fr.) accesibil, adj.; accesoriu, adj.; accesorii s. f. pl.; inaccesibil, adj,
40
accident (—te), s. n. - Eveniment imprevizibil care întrerupe mersul normal al lucrurilor.
Fr. accident. - Der. (din fir.) accidental, adj.; accidentat, adj.; accidenţă, s. f. (lucrare tipografică ce foloseşte în mod variat literele, cu caracter comercial), din germ. Akzidenz; accidenfar, s. m. (zeţar care se ocupă cu accidenţe).	41
acciz (-ze), s. n. - Impozit asupra unor obiecte de consum. - Var. acciză, s. f.
Fr. accise. Nefolosit, după desfiinţarea instituţiei, în 1903. - Der. accizar, s. m. (agent de consum).	42
acel, adj. şi pron. - Aceea pron. f. (cu sensul n.): de aceea. - Mr. afel, megl. felea, istr. fel (a).
Formele adj. antepus: acel (f. acea), gen. acelui (f. acelei), pl. acei (f. acele), gen. acelor. Ca adj. postpus şi ca pron. capătă un -a enclitic; ca rezultat al acestei adăugiri, se modifică structura fonetică a f. sing. aceia ( < aceaia < aceaa), care se scrie şi aceea. Prezenţa lui -a în cazurile prevăzute nu s-a respectat strict în limba populară şi în poezie.
Lat. ecce iile, devenit *ecce illum sau *eccum illum (Diez, I, 337); Puşcariu, 9; Candrea-Dens., 532; REW 4266; DAR-, Sandfeld, Syntaxe, 159-164); cf. it. quello, v.prov., sp. aquel, v.fr. cil, port. aquello. Explicarea lui -a paragogic prezintă incertitudini. Puşcariu, 9 şi DAR cred că este rezultatul lui *eccum illum i/lac (cf. fr. celui-lă, friul. kel-la). Această ipoteză este imposibilă, deoarece confundă un tratament presupus a fi romanic cu un fenomen tîrziu din fr., şi pentru că
pleacă de la o pronunţare primitivă *acelâ, greu de admis (dacă s-ar admite, ar fi trebuit să se păstreze, sau să se reducă la pronunţarea gravă, caz în care -a aton trebuia să devină S). T. Papahagi, Din morfologia limbii romîne, 1937, 19, o explică prin fonetică sintactică. Pare mai curînd o propagare a art. f. -a, care în limba veche se aplica şi adj. şi s. (pădurea verdea, azi pădurea verde; cf. trăsături ale acestei concordanţe absolute în pădurii verzi, care reproduce un mai vechi pădurii verzii, şi forme învechite cum ar fi tuturor oamenilor, faţă de oamenilor buni). Reiese de aici că femeia aceia, datorită nuanţei sale dublu demonstrative, şi-a conservat dubla articulare, ca alte ori femeia carea, cf. omul carele. Se înţelege mai puţin extinderea de la f. Ia m. şi la cazurile oblice; dar numai dacă se concepe ca art., se explică faptul că, fiind aton, -a nu a devenit -ă.
Der. acelaşi (f. aceiaşi), adj. şi pron., unde -şi reprezintă lat. sic „astfel", cf. cineşi, careşi, acestaşi; în spiritul acestei comparaţii, cf. expresiile regionale şi mai curînd infantile iciaşa ( < aici aşa), coleaşa ( < colea aşa); acelălalt (var. acel(l)alt), adj. şi pron. Cf. cel.	43
aceră (—re), s. f. - Vultur, acvilă- - Var. aciră.
Lat. ăquila (Puşcariu 10; REW 582; DAR); cf. prov. aigla, fr. aigle, cat. ăliga, sp. âguila, port. aguia. Cuvîntul rom. este rar, astăzi practic a dispărut. Nu apare în texte vechi nici autentic populare; astfel îneît poate fi creaţie artificială, datorată vreunui filolog latinist din sec. XIX (după cum crede DAR; însă filologul avea, în acest caz, un excepţional simţ al limbii). Adevărul este că latiniştii din sec. XIX au inventat forma acvilă, s. f., care încă se mai foloseşte, în limbajul poetic şi heraldic, şi der. acvilin, adj. (vulturesc; ca ciocul acvilei, coroiat).	44
acera (-r, -at), vb. - l. A aştepta. - 2. (Banat) A pîndi. - Var. acina.
Lat. acinări (Graur, BL, IV, 64). Mai puţin probabilă der. propusă de Puşcariu, Dacor., II, 592, de Ia alb. kjellon „a avea grijă". - Der. încina, vb. (a se odihni vitele), pe care DAR îl deriva greşit de la cină (cf. Graur, BL, VI, 152).	45
acest, adj. şi pron. - Aceasta, pron. f. (cu sens de neutru): după aceasta, apoi; afară de aceasta, pe deasupra, în plus. - Var. (Mold.) aest (înv.), cest. Mr. aestu, aistu, megl. fista, istr. (ăsta.
Forme ale adj. antepus: acest (f. această), gen. acestui (f. acestei); pl. aceşti (f. aceste), gen. acestor. Ca adj. postpus şi ca pron., i se adaugă -a enclitic, cf. acel.
Lat *eccum istum (Puşcariu 11; Candrea-Dens.,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
19
103; REW 4553; DAR-, cf. Sandfeld, Syntaxe, 154-9); cf. it questo, v.fr. cest (fr. ce), v.sp. aquesto. Pentru -a, cf. acel.
Der. acestaşi, adj. şi pron. (acesta însuşi), cu -ţi, cf. acelaşi; acestălalt, adj. şi pron. (cestălalt), cf. Iordan, BF, VI, 150.	'	46
achita (-t, -at), vb. - l. A plăti. - 2. A absolvi în justiţie. - 3. (Arg.) A omorî, a ucide.
Fr. acquitter. Din fr. acquit provine rom. achiu „prima bilă de Ia biliard" şi alteori „tac de biliard"; al doilea sens se explică prin rus. kij, de aceeaşi provenienţă (Bogrea, Dacor. II, 653). Cf. it. acchittare şi acchitto, ca termeni de biliard. 47
aci, adv. - 1. Aici, în locul acesta. - 2. Atunci, în momentul acela. - Var. acia, acile(a), acice(a). Mr. afia, istr. ţi(a).
Lat. *eccum hic (Puşcariu 12; Candrea-Dens., 8; REW 4129; DAR); cf. it. qui, engad. (a)qui(a), v.prov., cat., sp., port. aqxii, fr. ici. Pentru varianta acice, Puşcariu 13 propune *eccum hicce; însă poate fi unul din multele rezultate ale întîlnirii lui aci cu aici. - Der. aciaşi, adv. (înv., în acelaşi loc; în acelaşi timp), cu -şi, cf. acelaşi.	48
acioaic, s. f. - Bronz (sau alt aliaj). - Var. cioaie.
It. acciaio „oţel" (Hasdeu), etimon respins de DAR, însă admis de Candrea şi Scriban. Este unul din puţinele cuvinte it. intrate în vechime în limba populară, probabil pe filieră comercială. Schimbarea semantică, ce constituie principala obiecţie a DAR, este posibilă, dacă se are în vedere faptul că uzul popular indică prin acioaie orice aliaj, fără a fi posibilă o identificare mai exactă.	49
aciua (-UCZ, -at), vb. - A-şi găsi refugiu, a se pune la adăpost, a se pripăşi. - Var. aciuia, aciola.
Lat. cieri (lat.tîrzie circ) „a incita, a chema", cf. accirc „a chema la sine, a lăsa să vină". Dacă este, cum presupunem, un cuvînt pastoral, s-a referit mai întîi la acţiunea de a strînge cu strigăte vitele, pentru a le pune la adăpost de vremea rea. Fonetismul îndreptăţeşte presupunerea unei schimbări de conjug., care poate fi tîrzie, şi evoluţia lui i la iu, ca în bucium, cf. invers, reducerea lui u > i în adia şi ba ier. Fenomenul este cunoscut şi în it., cf. angelus, it. angiolo, calabr. anciulu.
Celelalte explicaţii nu sînt satisfăcătoare. Cihac, II, se gîndea la sl. ulecati „a fugi". Lat. racce!lare, din cella „ascunzătoare" (Philippide, ZRPh., XXXI, 287; Puşcariu, Coiiv. lit., 1908, 602; REW 1S02; DAR; Pascu, Beitrăge, 14), prezintă dificultăţi (cf. Graur, BL, V, 92). Candrea-Dens.,
10 propun lat *accubiliare, inacceptabil fonetic, ca şi ipoteza lui Giuglea, Concordances, 20 (cf. REW 4564), bazata pe lat *jacilia din *jacile.
Var. aciola, cu der. acioală, s. f. (refugiu, adăpost, copertină), care circulă pe o arie redusă în Munt, este mai greu de explicat Este probabil să fi intervenit vreo contaminare, de ex. cu poală „fustă", de unde sensul de „copertină", sau vreo analogie, de ex. cu forma dublă înşeua şi înşela.
50
acmac, adj. - începător, novice, fără experienţă.
Tc. akmak ( < arab. ahmak), cf. Lokotsch 35. Sec. XVIII, azi înv.	51
acolea, adv. - Acolo. - Var. acole, acole.
Lat. *eccum illăc (Philippide, Principii, 93; Pascu, I, 105); cf. gal. acidă, acolă, astur. acullu, port. acolă. DAR propune, fără convingere, *ec-cum illîc. S-a contaminat cu acolo, dînd naştere la numeroase var. locale; diferii de acolo, prin nuanţa exprimată de apropiere mai mare. 52
acolisj (-SCSC, -|t), vb. - A prinde, a apuca.
Ngr. cbcoMxo „a se lipi", aorist âx6XAr|CTCt. Sec.
XVII,	azi puţin folosit. - Der. acolisitor, adj. (tenace, încăpăţînat); acolisitură, s. f. (încăpă-ţînare, stăruinţă).	53
acolo, adv. - în acel loc. - Var. acolo, colo, colo, (a)coloşa. Mr. ac(u)lo, istr. colo.
Lat. "eccum illbc (Philippide, Principii, 92; Puşcariu 15; Candrea-Dens., 12; REW 4270; DAR); cf. comei, kilo (Tagliavini, Arch. Rom., X,
127), v.fr. illuec, leonez. allo, alhi.	54
acont (-turi), s. n. - Avans, arvună. - Var. acompt.
Fr. acompte.	55
acord (—duri), s. n. - înţelegere, învoială.
Fr. accorder. - Der. (din fr.) acorda, vb. (a da, a oferi); acordabil, adj. (care poate fi acordat); acordeon, s. n. (armonică, instrument muzical); acordeonist, s. m. (persoană care cîntă la acordeon); acordar, s. m. (acordor); acordor, s. m. (persoană care se ocupă cu acordarea unor instrumente muzicale).	56
acrjdă (-de), s. f. - (înv.) Lăcustă (Locusta viridissima).
Gr. axpic, în parte prin sl. akrida.	57
acrostih (—huri), s. n. - Poezie sau strofa în care literele iniţiale ale versurilor alcătuiesc un cuvînt sau o propoziţie.
Gr. dbcpocmxov (Gâldi 137). Sec. XVII. 58
acru (-ră), adj. - 1. Care are gustul caracteristic al oţetului, al lămîii etc. - 2. Murat (în oţet sau în saramură). - 3. Aspru. - Mr., megl. acru.
20
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Lat. ăcrus, forniă vulg. de Ia acer (Puşcariu 15; Candrea-Dens., 13; REW 92; DAR; Pascu, I, 28); cf. alb. egre, it., port. agro, fr. aigre, cat. agre, sp. agrio.
Der. acreală, s. f. (gust acru); acri, vb. (a înăcri; a irita; a se plictisi, a se sătura de ceva sau de cineva); acricios, adj. (acrişor); acrime, s. f. (acreală); acriş, s. n. (zer încăcrit); acritură, s. f. (murătură); acriu, adj. (acrişor); înăcri, vb. (a acri;
a amărî; a sătura).	59
acrum, s. n. - Afta.
Ngr. dbcpotVi (Gâldi 137).	60
act (-te), s. n. - 1. Document, înscris. - 2. Manifestare, acţiune, fapt.
Fr. acte. - Der. (din fr.) acţiune, s. f.; acţiona, vb.; acţionar, s. m.; acţionist, s. m. (acţionar); activ, adj.; activ, s. n. (credit); activa, vb. (a pune în mişcare); activist, s. m. (agitator comunist); activitate, s. f.; actual, adj.; actualist, s. m. (adept al actualismului); actualitate, s. f.; actualiza, vb.; inacţiune, s. f.; inactiv, adj.; inactual, adj. 61 actor (-ri), s. m. - Artist de teatru, film etc.
Fr. acteur. - Der. actoricesc, adj. (care se referă la actori); actorie, s. f. (profesiunea de actor); actriţă, s. f., după fr. actrice.	62
acuaforte, s. f. - 1. Procedeu de gravură. - 2. Gravură obţinută prin acest procedeu.
It. acquaforte. - Der. acuafortist, s. m. (gravor în acvaforte).	63
acuarelă (—le), s. f. - 1. Tehnică picturală în care sunt întrebuinţate culori diluate cu apă. - 2. Vopsea solidă care se întrebuinţează în acuarelă.
-	3. Pictură executată în acuarelă.
It. acquarella. - Der. acuarelist, s. m. 64
acum, adv. - 1. în prezent, în momentul acesta.
-	2. înainte cu... Var. acu(ma), acmu, amu. Mr. amu, amo; megl. (a)cmo, mo(ţî), istr. acmofle).
Acu este reprezentant al lat. *eccum huc; acum derivă de la un compus de tipul *eccum huc modo; în sfîrşit, *eccum modo a dat rezultatul normal acmu (Philippide, Principii, 92; Puşcariu 18; REW 5630; DAR). Candrea-Dens., 14, deduce toate formele rom. din *eccum modo > acmu; acesta din urmă ar fi dat acum, prin analogie cu quomodo
>	cum; şi de la acum s-ar fi ajuns, prin fonetică sintactică, Ia acu. Roesler 564 se gîndea Ia gr. (won(a). - Der. cu -şi) (cf. acelaşi): acumuşi, acuşi, cu var. (fam.) acuşa, acuşica.	65
acurat, adv. - Exact, întocmai. - Mr. acurat.
It accurato > germ. akkurat. în limba literară (Bălcescu, Ion Ionescu) este împrumut din it., în Trans. a intrat prin germ. Pascu, I, 73, derivă mr.
din lat.; este însă mai probabil să fie un împrumut făcut din it. (lipseşte la Ruffini). - Der. acurateţe, s. f. (grijă deosebită), din it. accuratezza. 66
adamant (-te), s. n. - Diamant.
Gr. dtScqiotş, prin intermediul sl. adamantu; cf. v.it. adamante ( > fr. aimant), cu adj. adamantino, de unde rom. adamantin, adj. (strălucitor), neol. fără circulaţie reală, introdus de poeţii romantici. Pe de altă parte, gr. diSânaţ denumea şi o plantă din Capadocia, căreia i se atribuia virtutea de a îmblînzi fiarele; de aici rom. adamască, s. f., cu acelaşi sens.	67
adăoga (-aog, -at), vb. - A mai pune peste, a da în plus, a spori. - Var. adaoge, adăuga, adăugi. Mr. adavgu (adapşu, adăvgaf), megl. daug (dauş).
Lat. adaugere, care s-a păstrat numai în rom. (Puşcariu 10; Candrea-Dens., 16; REW 149; DAR); cf. v.fr. aoire, v.prov. azaut. Ca şi în alte cazuri, -ere trecuse la -ere din latvulg. Forma adaugere este vie încă în rom., dar astăzi se preferă forma de conjug. I. Totuşi, aceasta din urmă este relativ recentă, şi DAR (1913) nu o admite. în sfîrşit, există ca arhaism şi o formă adaptată la conjug. IV, a adăugi. Oscilaţia între cele trei conjug, posibile a înmulţit curios formele verbale, mai ales Ia perf. simplu (eu adăosei, adăusei, adăugii, adăogai, adăugat) şi la part trecut (adaos, adaus, adăogit, adăugit, adăogai, adăugat în toate cazurile, este de preferat tipul de conjug. I.
Der. adaos, adj. (adăugat); adaos s. n. (adăugare, supliment); adăoşag, s. n. (suprataxă, contribuţie adiţională, desfiinţată în Mold. în 1741); adăosătură, s. f. (adăugare).	68
adăpa (—ap, -at), vb. - 1. A da apă de băut unui animal. - 2. A îmbiba, a impregna. - 3. (înv.) A da, a administra (un medicament). - 4. (înv.) A otrăvi. - Mr. adep, megl. dap, istr. adqpu.
Lat. ădaquăre (Puşcariu 20; REW 147; DAR); cf. it. adacquare (salent. dakware, bar. adakwe), prov. azaigar, v.fr. aever (fr. din Vest aiguer, cf. Gamillscheg 20). Sensul 4, astăzi rar, se bazează pe confuzia între „băutură" şi „otravă", cf. fr. poison ( < potionem).
Der. adăpat, s. n. (acţiunea de a adăpa); adăpătoare, s. f. (loc de adăpat); adăpător, adj. (care adapă); adăpătură, s. f. (înv., otrăvire). 69
adăpost (—turi), s. n. - Loc ferit, refugiu, acoperămînt.
Lat. ad deposxtum sau *addapostum, folosit mai întîi cu funcţie adv. (Philippide, Principii, 97; Tiktin; Puşcariu 21; DAR; Rosetti, I, 161). Mai
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
21
puţin probabilă sugestia lui Candrea, Rom., XXXI, 296 (cf. Candrea-Dens., 15; Candrea, Elements, 25; Scriban), care propune lat. ad appos(î)tum.
Der. adăposteală, s. f. (ocol, ţarc); adăposti, vb. (a adăposti, a ocroti); adăpostitor, adj. (protector); adăpostitură, s. f. (înv., refugiu, loc adăpostii).
70
adapta (—tez, -at), vb. - A transforma, a face să se potrivească.
Fr. adapter. - Der. (din fr.) adaptabil, adj.; inadaptabil, adj.	71
adăsta (-ast, -at), vb. - A aştepta. - Mr. adastu.
Lat. ădastăre „a fi prezent" (Puşcariu 22; REW 148; DAR), care nu trebuie confundat cu lat. adastare „a grăbi" (REW 3990), de origine germanică. Se remarcă tendinţa de a conjuga eu adăstez.	72
ademeni (-nesc, —it), vb. - 1. A înşela. - 2. A ispiti, a tenta.
Mag. adomany „corupere, mită", de unde în Trans. de N. adămană „ademenire" (DAR). în vechime considerat drept dacic (Hasdeu, Col. Traiart, 1874, p. 102) sau der. de la momi (Cihac, 11,202).
Der. ademeneală, s. f. (ademenire); ademenitor, adj. (seducător, ispititor).	73
adera (-r, -at), vb. - A se ataşa, a se alătura, a se ralia.
Fr. adherer. - Der. (din fr.) aderent, adj.; aderenţă, s. f.; adeziune, s. f.	74
adft (-turi), s. n. - Ipotecă, obligaţie care grevează. - Var. (Mold.) adetiu. Mr. adele, megl. adet.
Tc. adet (din arab. ada), cf. ngr. avrczi, bg.. alb., sb. adet (Şeineanu, II, 8; Lokotsch 16). întrebuinţarea tc. se referea la darurile care la anumite date se făceau de obicei diferiţilor demnitari şi funcţionari ai imperiului.	75
adeu (-uri), s. n. - Tun.
Mag. agyu (DAR). în Trans., astăzi rar. 76
adevăr (—ruri), s. n. - Concordanţă între cunoştinţele noastre şi realitatea obiectivă, veridicitate. - Mr. (aver).
Lat. venim, probabil într-un compus de tipul *ad de venim (Philippide, Principii, 96; DAR)', cf. it. dawero ( < *de ad verum), sp. de veras. Puşcariu 24 (şi REW 9262, Scriban) indică *ad ad verum, care de asemenea ar fi posibil. Candrea se gîndeşte la o formaţiune postverbală, plecînd de la *addeverăre; iar Pascu, I, 183, presupune direct un lat. *addeverum puţin probabil; ambele
soluţii fuseseră indicate de Candrea, Elements, 169. La origine, adevăr a fost un adv., folosit şi ca adj., uz care s-a păstrat pînă în sec. XVII; atuncea adevăr ajla-ne-vom bogaţi (Coresi) (uz adv.), faţă de închinătorii cei adeveri (Varlaam) (uz adj.). în limba actuală, uzul adj. nu este posibil. Ca adv., se păstrează numai în expresia sacră adevăr zic vouă. Cuv. mr. provine dintr-un lat. ad verum. - Der. neadevăr, s. n. (minciună). Cf. adevăra.	77
adevăra (-verez, -at), vb. - A confirma, a susţine, a întări justeţea unui fapt. - Var. adeveri.
Lat. *addeverăre, cf. it. awerare, fr. averer, sp. averar. Var. este astăzi forma cea mai curentă.
Der. adevărat, adj. (conform cu adevărul, autentic, veritabil); adeverinţă, s. f. (adevăr; dovadă); adeveritor, adj. (care adevereşte); adeveritor, s. m. (în dreptul vechi, 12 boieri desemnaţi să cerceteze şi să judece orice pricină la care se considera necesară o examinare de experţi); neadevărat, adj. (fals, mincinos).	78
adia (-iez, -at), vb. - 1. (Despre vînt) A sufla uşor. - 2. A clătina, a tremura, a mişca uşor. - 3. A mîngîia, a netezi. - Mr. adil'u „respir".
Lat. ădolere „a transforma în aburi, a evapora", prin intermediul unei forme vulg. *ădoliăre; cf. ădolescere „a transforma în vapori" sau „a degaja, a emana". Reducerea *aduia > adia pare dificilă (motiv pentru care Rosetti, I, 159 respinge acest etmon); însă cf. baiur > baier. Pentru sensul 3, cf. fr. Jlatter, din lat. fiare.
Etimonul *aduliăre a mai fost propus (DAR; REW 204 a), dar considerat ca der. vulg. de la adillăre „a adula", ceea ce presupune că sensul 3 este cel primitiv (cf. împotriva acestei păreri Graur, BL, V, 86). Este puţin probabilă ipoteza lui Candrea, Conv. li!., XXXIX, 119 (cf. Can-drea-Dens., 817; Pascu, I, 102), dintr-un lat. *adiliâre, de la ilia; şi cu atît mai puţin cea a provenienţei din halare sau anhelare (Giuglea, LL, II, 39); din pol. odwiac „a sufla" (Cihac, II, 1); sau din sb. dujem, bg. dujă „a sufla" (Scriban), care pare a proveni din rom.	79
adiafor (—ră), adj. - Indiferent - Mr. adgiatur (şi der.),
Mgr. dSldcpopoc. - Der. adiaforie, s. f. (indiferenţă); adiaforisi, vb. (a trata cu indiferenţă); adiaforisitor, adj. (indiferent).	80
adică, adv. - 1. Cu alte cuvinte, va să zică. - 2. (înv.) Iată, uite. - Var. (înv.) adecă, adicăteflea).
Lat. „ădaeque" „deopotrivă, la fel" (cf. Du Cange, şi Corpus gloss. lat., V, 21). Este curios că s-au căutat soluţii atît de îndepărtate, şi atît de
22
ALEXANDRU CIORĂNESCU
absurde, şi că DAR se mulţumeşte să-I considere cuvînt de origine necunoscută. S-au propus gr. 8ixr) „dreptate" (Hasdeu; Jamik, ZRPh., XXVII, 502); adde quod (Ebeling, ZRPh., XXIV, 525); Candrea, £lements, 64; Candrea); *addîca, imper. de la *addîcăre (Subak, Archegrafo triestino, XXX, 420; cf. REW 142); id est quod sau idem quod sau ad id quod (Philippide, Principii, 7); vide eccum (Creţu 304); ad id quod (Scriban); adest eccum (Procopovici, Adecă, în Omagiu lui
I.	Nistor, Cernăuţi, 1937, şi Dacor., X, 79), şi chiar tc., arab. dakika „clipă" (Lokotsch 469). Accentuarea adică, singura menţionată de DAR, este mai puţin frecventă decît adică. Accentele ădicătele(a) ne sînt necunoscute şi par puţin fireşti (cf. DAR)\ pentru explicarea lui -te-le la acest ultim cuvînt, cf. Procopovici, Dacor., X, 72-9. Din rom. provine ţig. adaki „numai".	81
adînc (-că), adj. - Profund. - Mr. adîncu, megl. dăncă ( < adîncat).
Lat. ăduncus „concav" (Puşcariu 25; Candrea-Dens., 17; Tiktin), cf. sp. adunco. Se pleacă în general de la var. vulg. ădancus (REW 144; DAR-, Rosetti, I, 161), pentru a se explica apariţia lui î; Candrea-Dens. o explică prin formele în care u era aton. Fără să fie imposibile, ambele supoziţii sînt inutile, căci reazultatul lui ăduncus este normal să fie adînc, cf. longo > lîngă, sunt
>	sînt.
Adînc, s. n. (adîncime); adînca (var. adinei), vb. (a adinei); adîncătură, s. f. (adîncitură); adîncime, s. f.; adîncit, adj. (înfundat; îngrijorat; dus pe gînduri). Adînca, vb., înv., a fost înlocuit prin adinei, datorită conjug, incoative, care pare cea mai adecvată sensului lui adîneesc.	82
adineaori, adv. - Cu puţin înainte, de curînd, acum o clipă. - Var. adineauri, (a)dineaorea, (a)dineaurea, dineaori, dinioară, dinăoară, din-ioarea, odineoară; odinioară, adv. (pe vremuri, odată). Mr. (a)deneavra.
Lat. in illa hora, al cărui rezultat *inioară, s-a combinat cu de şi cu a- caracteristic formaţiunilor adv. (DAR-, REW 4176); cf. it. allora ( < illa hora), v.sp. agora ( < hac hora). Puşcariu 26 presupunea o construcţie de tipul *ad de in illam horam. Odinioară, cu sensul clar specializat şi inconfundabil se datorează confuziei între a— pretetic şi art.indef. o, ca odată, deodată. 83
adins, adv. - Intenţionat, expres. Se întrebuinţează numai în loc.compuse: din adins, înadins (intenţionat), mai cu dinadinsul (în special), cu tot dinadinsul (cu adevărat).
Lat. ad idipsum „întocmai pentru aceasta" (cf
Cesan cohortes ad idipsum instructae);' cf. cat ades „atunci", REW 4541 şi DAR presupun un *ad ipsum illum; explicaţia bazată pe *ad de ipso (Candrea) nu este posibilă, căci ipsum (neutru) nu se putea întrebuinţa singur. La început folosit ca pron., în sec. XVII a devenit adv. Este curioasă caracteristica de a nu putea fi întrebuinţat singur (ci în limba veche cu un pron. pers. şi astăzi cu prep.), ca lat. ipsum.	84
adio, inteij. - Rămas bun (ca în fr., indică numai o despărţire definitivă).
It. addio, fr. adieu.	85
adjudeca (-c, -at), vb. - A atribui un bun scos la licitaţie persoanei care oferă preţul cel mai mare.
Pe baza lui a judeca, întocmai ca fr. adjuger sau lat. adjudicare. - Der. adjudecatar, s. m. (persoană căreia i se adjudecă un bun); adjude-caţie, s. f. (adjudecare).	86
adjunct (-tă), adj. - Care face parte din conducerea unei instituţii, avînd funcţia imediat subordonată titularului.
Lat. adiunctum (sec. XIX). în Bucov. s-a pronunţat o vreme adiunct, sub influenţa pronunţării germ.	87
adjutant (-ţi), s. m. - Aghiotant.
Fr. adjutant (din sp. ayudante). Sub influenţă germ. s-a pronunţat uneori adiutant. în sec. XIX a fost curentă var. aghiotant, care reprezintă pronunţarea rusească. A intrat în limbă la sfîrşitul sec. XVII (cu forma aiudani).	88
administra (-rez, -at), vb. - A conduce, a gospodări o întreprindere, instituţie etc.
Fr. administrer. - Der. (din fr.) administraţie, s. f., cf. rus. administraeija (Sanzewitsch 197); administrativ, adj.; administrator, s. m.	89
admira (—r, — at), vb. - A privi ceva sau pe cineva cu un sentiment de admiraţie.
Fr. admirer. - Der. (din fr.) admirabil, adj.; admirativ, adj.; admiraţie, s. f.; admirator, adj.
90
admite (-t, -is), vb. - 1. A primi ca bun, a considera ca adevărat. - 2. A da curs favorabil unei cereri. - 3. A primi un solicitator, a accepta un candidat.
Fr. admettre. - Der. (din fr.) admisibil, adj.; admisiune, s. f.; inadmisibil, adj.	91
adormi (—m, — it), vb. - 1. A aduce pe cineva în starea de somn. - 2. A linişti, a potoli, a alina.
-	3. A înşela, a zăpăci. - 4. A trece în starea de somn. - 5. A muri, a-şi da duhul. - Mr. adormu, adumire.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
23
Lat. addormîre (Puşcariu 27; Candrea-Dens., 509; REW 157; DAR); cf. it. addormire, prov., cat., v.sp., port. adormir. Cf. dormi.
Der. adormita, vb. (a dormita); adormifele, s. f. pl. (dediţei); adormitor, adj. (care adoarme); neadormit adj. (treaz).	92
adresă (—se), s. f. - Indicaţie cuprinzînd numele şi domiciliul cuiva.
Fr. adresse. - Der. adresa, vb., din fr. adresser; adresant, s. m. (destinatar), cf. germ. Adressant.
93
aduce (-C, -us), vb. - 1. A lua cu sine un lucru şi a veni cu el undeva. - 2. A produce, a da randament. - 3. A încovoia, a arcui, a îndoi. -4. A se asemăna. - Mr. aduc (aduşu, aduţire), megl. duc (duşi), istr. aducu.
Lat. adducere (Puşcariu 28; Candrea-Dens., 518; REW 160; DAR); cf. it. addurre, v.fr. aduir, cat. adur, sp. aducir, v.port. aduzir. Cf. duce.
Der. aducător, adj. (care aduce, econom, păstrător); aducătoare, s. f. (înv., targă); aducătură, s. f. (înv., vrajă, magie); adus, s. n. (acţiunea de a aduce, aducere); adusătură, s. f. (contagiere).
94
adulmeca (-C, -at), vb.-A simţi prin miros prezenţa unui animal, a omului etc. - Var. adulma.
Origine obscură. Posibil din lat. *adosmăre, de la *dsmâre (din gr. oa(Jiâi) „a adulmeca", oojitÎ „miros"). Din *osmăre provin sp. husmear, it. ormare (ven. usmar), rom. urma; din *adosmăre
>	*adormăre provin it. normare (REW 6112; Prati) şi rom. adulma. Adulmeca presupune un der. lat. *adosmîcâre; dar chiar aşa, der. este dificilă din punct de vedere fonetic. Puşcariu 29 (urmîndu-1 pe Hasdeu 386) presupune un lat. *adolmicare, de la olere (cf. DAR). Philippide, Principii, 295, se gîndea la o der. directă de la urmă; iar Pascu, I, 181, propune lat. * adormicăre.
-	Der. adulmecător, adj. (care are miros bun).
95
adumbri (-resc, -it), vb. - A face, a ţine umbră; a umbri. - Mr. aumbrez.
Lat. adumbrare (Puşcariu 30; DAR), cf. it. adombrare, prov. azombrar, v.fr. aombrer, sp. asombrar. Schimbarea de conjug, pare recentă. V. umbră. - Der. adumbritor, adj. (umbros). 96
aduna (—n, — at), vb. - 1. A stringe, a culege.
-	2. A acumula, a îngrămădi. - 3. A adăuga, a însuma. - 4. (Refl.) A se stringe. - Mr. adun, megl. dun, istr. aduru.
Lat. adunare (Puşcariu 31; REW 209; DAR); cf. it. adunare, cat., sp., port. aunar, v.fr. atmer.
-	Der. adunare, s. f. (întrunire; strîngere, culegere; adăugare, însumare); adunat, s. n. (recoltă, cules);
adunător, adj. (unealtă de strîns); adunător, s. n. (numărătoare); adunătură, s. f. (grămadă; lucruri de nimic), care ar putea fi reprezentantul direct al unei formaţii lat., cf. abruz. adunatura.	97
advar (—re), s. n. - Amuletă, talisman. - Var. agvar(ă), avgar.
De la numele Abgaro, al regelui din Edesa. După o legendă apocrifă, odinioară populară în România, acesta s-a însănătoşit după o boală îndelungată graţie unei scrisori primite de la Iisus Cristos, a cărei copie o purta cu sine, ca amuletă. Cf. Bogrea, Anuarul Institutului de Istoria Naţională din Cluj, I, 318-26, şi II, 362-3; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 189.	’	98
adventism, s. n. - Doctrină religioasă practicată de o sectă protestantă care predică „a doua venire" apropiată a lui Cristos.
Engl. adventism, de la textul adveniat regnum tuum (adventiştii aşteaptă venirea lui Cristos pe pămînt). Cuvîntul introdus o dată cu doctrina, de origine americană, la sfîrşitul sec. XIX. - Der. adventist, s. m.	99
advocat (—ţi), s. m. - Persoană care are profesiunea de a acorda asistenţă juridică. - Var. avocat. Mr. avucat.
Lat. advocatus (sec. XIX). Contactul cu fr. avocat, it. awocato, a dat varianta fără d (şi der. săi). Forma mr. provine direct din it. - Der. advocăjesc, adj.; advocăţie, s. f. (avocatură); advocă/ime, s. f. (adunare de advocaţi); advocatura, s. f.	100
aer (-re), s. n. - 1. Văzduh. - 2. Aspect, înfăţişare. - Mr., megl. aeru. în mr. şi aera ( < ngr. (kpaţ).
Lat. aer (Puşcariu 43; REW 240; DAR); cf. alb. ajer, it. aria, (ven. aiere, sard. aera, engad. ajer), prov., sp. aire, fr. air, v.sp. aer, port. ar. Sensul 2 este împrumutat din fr. A intrat în conflict cu contribuţiile neol., a căror bază este identică; astfel, aera pare să se întemeieze pe aer, dar reproduce fr. aerer etc. Nu mai menţionăm numeroasele der. neol. referitoare la aviaţie.
Der. aera, vb. (a aerisi), din fr.; aereală, s. f. (esenţă); aerel, s. n. (assa foetida); aeresc, adj. (aerian); aerian, adj.; aerisi, vb.; din ngr. aepi^co (Gâldi 138); aeriseală, s. f. (aerisire); aeronaut, s. m.; aeroplan, s. n.; aeros, adj. (aerian, vaporos).
101
aer (-re), s. n. - Văl cu care se acoperă vasele liturgice.
Ngr. orqp. Fonetismul indică o contaminare cu aer, pe care îl precede.	102
afacere (-ri), s. f. - 1. Tranzacţie financiară,
24
ALEXANDRU CIORĂNESCU
comercială sau industrială. - 2. Treabă, îndeletnicire, ocupaţie. - 3. (Arg.) Organ genital.
Format de la facere, după paralelismul fr.faire, affaire. Substituie o formaţie strict identică, bazată pe a- şi inf. scurt; cf. ce-are aface? au de aface cu un derbedeu inteligent (Galaction); cf. v.sp. afazer „a avea de-a face“. - Der. afacerist, s. m. (om de afaceri fără scrupule, escroc); aferat, adj. (care este foarte ocupat), galicism, din fr. affaire.
103
afanisi (-SŞSC, —it), vb. - A nimici, a anihila, a distruge. - Var. afinisi.
Ngr. copctvv^co, aorist ^(pricviaa (Gâldi 139). -Der. afaniseală, s. f. (nimicire). Pentru var., cf. Graur, BL, IV, 65.	104
afară, adv. - 1. Dincolo de limitele unui spaţiu închis, în exterior. - 2. Cu excepţia, (în) afară de.
-	Mr. afoară, megl. nafară, istr. (a)fqrş.
Lat. Sdforas (Puşcariu 33; Candrea-Dens., 550; REW 265; DAR); cf. v.it. affuori (it. fuori, fuora), v.fr.. afors (fr. hors), v.sp. afuera (sp. fuera), v.port. afora (port. fora). Sensul 2, condiţionat de prep. de, este de asemenea romanic, cf. it .fior di, fr. en dehors de, sp. fuera de.	105
aferim, interj. - Bravo, foarte bine! - Mr. aferim, megl. aferon.
Tc. aferim, din per. ăfarîn (Roesler 588; Şeineanu, II, 9; Lokotsch 23); cf. alb. aferim, bg. aferim.	106
afet (-turi), s. n. - Suport pe care se fixează ţeava unui tun.
Fr. affut, modificat ca germ. Laffete. 107 afîerosf (-sesc, — it), vb. - 1. A consacra, a dedica. - 2. A cheltui, a risipi. - Mr. afîemsire.
Ngr. (KpiEpcjvco, aorist râpiipoocrcx „a dedica" (Gâldi 140). Sensul 2, pe care DAR îl interpretează ca fiind ironic, pare mai curînd o evoluţie normală, bazată pe un sens „a consacra nejustificat". 108
afif, adj. - Lefter, fără bani.
Tc. hafif „uşor", din arab. hafif (DAR; Lokotsch 773). Tc. afif „cast", propus de Roesler 588 şi Şeineanu, II, 9, pare a fi acelaşi cuvînt. 109
afin (—ni), s. m. - Arbust scund cu fructe comestibile. - Mr. afin.
Lat. daphne, din gr. 8oipvr| „laur" (Herzog, RF,
I,	99-104); cf. calabr. afina „laur“. Aspectul ambelor plante prezintă o analogie. Iordan, ZRPh., LIV, 367, respinge acest etimon, pentru că nu este clară pierderea lui d-; însă cf. mr. şi calabr., ceea ce demonstrează că fenomenul este deja romanic. După Puşcariu, Dacor., VIII, 103-5, şi Scriban, etimonul ar fi lat acinus „boabă", contaminat cu
daphne. Mag. ăfonya nu este sursa cuvîntului rom., cum credea Cihac, II, 475, ci derivă de la acesta, ca şi rut. (j)afmi, jajyna, săs. afunje (Candrea, Elemente, 406). - Der. afină, s. f.; afinet (var. afinar, afiniş), s. n. (loc pe care cresc afini).
110
afîna (-nez, -at), vb. - A face ca un material solid să fie mai puţin compact sau mai moale.
Lat. *affenăre, de la fenum „fin"; este operaţia care se face de obicei cu finul ca să se usuce, cf. *fenăre > w.fr.fener, fr. faner. DAR îl derivă direct de la fin.	111
afion, s. m. - Narcotic, stupefiant. - Mr. afione.
Tc. afyon, afyun, care provine, prin arab. afyun, din gr. omov (Roesler 580; Şeineanu, II, 9; Lokotsch 25); cf. ngr. capiovi, alb., bg. afion. în rom. desemnează un soporific nedeterminat, fiindcă opiul (opiu, s. m., din fr. opium) a fost necunoscut pînă în epoca actuală.	112
afiş (-se), s. n. - înştiinţarea expusă în public, anunţ. - Var. afipt, s. n.
Fr. afjiche. Var. e formă artificială, latinistă, păstrată de administraţie, şi care porneşte de la paralelismul afficher < affigere faţă de infigere > înfige, cu part. înfipt. - Der. afişa, vb. (a expune un afiş; a anunţa; a face paradă de...); afişaj, s. n. (publicitate prin afişe; ostentaţie); afişar, 's. m. (persoană care pune anunţuri), cf. Iordan, BF, VI, 150.	113
afla (-Iu, -at), vb. - 1. (Refl.) A fi, a se găsi într-un loc. - 2. A găsi, a descoperi. - 3. A lua cunoştinţă despre ceva. - Var. (Banat) izafla. Mr., megl. qflu, istr. qflu.
Lat. afflăre „a sufla" (Puşcariu 34; Candrea-Dens., 19; REW 261; DAR); cf. cu celaşi sens ca în rom., dalm. aflatura „resturi găsite pe ţărm", calabr. ahhare, napol. asare, sp. hallar, port. achar, retor. află. Corespondenţa semantică între atîtea limbi arată că evoluţia sensului este anterioară celei rom. Schuchardt, ZRPh., XX, 532, şi împreună cu el majoritatea filologilor modemi (cf. Corominas şi Cort6s 125), o explică pe baza limajului vînătoresc: cîinele adulmecă (= aspiră, suflă) pentru a găsi; sau de la afflatur „îmi suflă = în arată, îmi spun", de unde, prin activarea ideii, „aflu". (Cf. şi Rohlfs, Differenzierung, 45). Ambele explicaţii par neconvingătoare. Este posibil ca pe baza echivalenţei afflat = vivil = exstat (cf. fr. que vive „cine e acolo?"). Plecînd de la (sese) afflat „respiră, există" este uşor de refăcut evoluţia, în sensul de activare, pînă se ajunge la afflat „află, descoperă". Această explicaţie este necesară, fiind singura care poate lămuri evoluţia semantică a
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
25
rom. găsi. De altfel, este iluzorie legătura, propusă de Cihac, II, 633, cu mgr. ăAqînv „a afla“.
Der. aflat, s. n. (înv., descoperire); aflător, adj. (care se află; inventator, descoperitor); neaflat, adj. (necunoscut).	114
afuma (-m, -at), vb. - 1. A expune la fum.
-	2. A fumega, a scoate fum. - 3. A se ameţi, a se chercheli. Mr. afum.
Lat. affîanăre (Puşcariu 35; Candrea-Dens., 679; REW208; DAR); cf. it. affumare, prov., cat., port. afumar, sp. ahumar. Cf. fum.
Der. afumat, adj. (ameţit, cherchelit), cf. Iordan, BF, VI, 160, şi can. ajumado; afumată, s. f. (varietate de struguri); afumător, s. n. (utilaj pentru producerea fumului în vederea liniştirii familiei de albine); afumătoare, s. f.; afumătură, s. f. (came afumată).	115
afunda (-d, -at), vb. - 1. A adînci. - 2. A scufunda. - 3. (Refl.) A cădea la fiind. - Mr. afundu, afundare.
De la fund. Der. directă din lat. affundăre pare a se baza pe prezenţa it. affondare (sard. affun-dare), v.fr. afonder, v.sp. afondar, port. afundar (Puşcariu 36; Pascu, I, 89; REW 269); este însă posibil ca toate cuv. rom. să fie der. neol., cum remarcase deja REW. - Der. afundător, s. m. (scufundător); afundătură, s. f. (ascunzătoare); afundiş, s. n. (adîncime); afunzime, s. f. (adîncime, prăpastie).	116
afurisi (-sesc, —it), vb. - 1. A arunca anatema asupra cuiva. - 2. A blestema, a înjura. Mr. afurisire, megl. furisit, adj.
Mgr. cupopt^o), aorist apopiaa (Roesler 565; Sandfeld 21), cf. bg. afurisati, tc. aforoz. - Der. afurisenie, s. f. Din rom. provine săs. afuresin „a blestema, a înjura".	117
agă (—ale), s. n. - 1. Ofiţer superior în armata turcă. - 2. Nobil de rang secundar, ofiţer superior; este atestat în Munt. începînd de la 1620, în locul celui care înainte se numea căpitan de vînători. Era conducătorul militar al poliţiei, inspector al pieţelor urbane şi, după răscoala din 1655, conducătorul militar al infanteriei; avea închisoare proprie şi tribunal la el acasă. Regulamentul Organic i-a acordat gradul de colonel. - Mr. aga.
Tc. aga (Roesler 587, Şeineanu, II, 10; Lokotsch 28); cf. ngr. OTf'd, alb., bg. agă. Este un hibrid gramatical. La început, sing. său a fost agă, formă care explică pl. agale. Mai tîrziu sing. a fost asimilat cu tipul tată; astfel că astăzi sing. este m., în ciuda formei, iar pl. este f., în ciuda sensului. DAR tratează drept cuvinte distincte agă (pl. aghii, a cărui formă este falsă) şi agă.
Der. agesc, adj. (poliţienesc); agie, s. f. (poliţie; birou al unui agă); agoaie, s. f. (soţie de agă); agiesc, adj. (poliţienesc); Agachi, s. m. (aga), dim. de la ngr. oyoki, şi considerat greşit drept nume propriu (Şeineanu, II, 11; Bogaci).	118
agabaniu, s. m. - Mătase de Damasc ţesută cu fire argintate.
Tc. agabani (Şeineanu, III, 2). Sec. XVII, înv.
119
agale, adv. - 1. încet, domol, molcom. - 2. Uşurel. Mr. agale.
Ngr. ocyoiUa (Meyer, Neugr., St., IV, 6; Gâldi 141), care provine din it. uguale. Este folosit adesea cu reduplicare, ca în ngr.	120
agănău, s. m. - Dans ţărănesc, în Olt.
Sb. agi no „propriu unui aga", der. adj. de la agi „agă, ofiţer turc“.	121
agarean (—nă), adj. - Păgîn, necredincios.
Sl. agareninu ( < ngr. âyapryoq) de la numele Agar (Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 338). - Der. agarenie, s. f. (înv., idolatrie, păgînitate); aga-rinesc, adi. (înv., păgîn).	122
agarlîc (—curi), s. n. - Bagaj, angarale. Var. argalîc.
Tc. agirhk „greutate" (Şeineanu, III, 2; Lokotsch 31). Sec. XVII. ’	123
agasa (-sez, -at), vb. - A deranja, a incomoda, a stînjeni.
Fr. agacer. - Der. agasant, adj.	124
ageamiu (-ie), adj. - Nepriceput. - Mr. aga-mi(f), megl. agamiia.
Tc. acemi, din arab. ‘agam „barbar" (Şeineanu, II, 12; Lokotsch 29); cf. ngr. uxtp,\x%, bg. ugamija. Din aceeaşi rădăcină provine arab. agamiya „limbă barbară", de unde sp. aljamia; la fel ca tc. acem, de unde rom. agem (per.), sec. XVII.
125
agent (-ţi), s. m. - Reprezentant al unei instituţii care îndeplineşte anumite însărcinări.
Fr. agent. - Der agenţie, s. f., din fr. agence (derivat ca poliţie din police etc.); agentură, s. f., din germ. Agentur.	126
ager (-ră), adj. - Agil, iute, uşor.
Lat. ăgîlis, cu schimbare de deci. (Cipariu, Anal., 59; Gram., II, 344; Puşcariu 37; Candrea-Dens., 19; REW 230; DAR). Există şi dubletul agil ( < fr. agile); nu se confundă cu el, întrucît agil presupune o agilitate pur materială, în timp ce ager presupune o anume nuanţă de agerime intelectuală.
26
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Der. ageri, vb. (a face mai ager, a ascuţi la vîrf); agerime, s. f.	127
agest (-te), s. n. - îngrămădire de buşteni, crengi etc. aduse de ape; aluviuni. - Var. agestni.
Lat. aggestum (Hasdeu 501; Candrea-Dens., 20; DAR); cf. sp. din Ribagorza conchestra ( < lat congesta), citat de Giuglea, Concordances, 19. Var. e o formă analogică, aşa cum este nost ’-nos-tru etc. - Der. agesta, vb. (a proteja), a cărui conjug, ni se pare neclară (poate nu se foloseşte la modurile personale); agesti, vb. (a îngrămădi, a aduce aluviuni).	128
aghiazmă (-iezme), s. f. - Apă sfinţită. -Var. aiazmă. - Mr. agiazma, megl. ghiazmă.
Mgr. cryiacrua, cf. alb. ajazme, tc. aiazma, bg. agiazma. - Der. aghezmui, vb. (a stropi cu aghiazmă; fam. a cîrpi, a pălmui); aghiazmatar, s. n. (vas în care se ţine aghiazma), din gr. âyiaonaTapiov. Cf. izmă.	129
agllios (-oase), s. n. - Imn liturgic care începe cu: âyioq o 0ECţ.
Mgr. âyioţ „sfint“. (DAR). - Der. aghiuţă, s. m. (diavol), folosit mai frecvent ca nume propriu; este un dim. care există alături de sjîntuleţul „diavolul", expresie eufemistică avînd o nuanţă comico-familiară.	130
agîmba (—bez, -at), vb. - A urmări, a merge pe urmele cuiva.
Origine necunoscută. Cuvînt puţin folosit. Este îndoielnică der. din lat. gamba (Philippide, II, 643), prin intermediul unui *aggambăre (DAR), cf. REW 1529); această explicaţie nu se potriveşte cu sensul der. agtmbeală, s. f. (epilepsie) şi agîmbat, adj. (nenorocit, amărît). Ar putea fi vorba de un lat. *aggimbăre, de la *gimbus, deformare de la gibbus (ca şi calabr. agghimbare („a se îndoi, a se cocoşa", cf. Rohlfs I, 75), ipoteză care se potriveşte mai bine cu der. şi mai puţin cu vb.
131
aglică (-ci), s. f. - Plantă erbacee din familia rozaceelor. - Mr. angulice, megl. glicica.
Bg. aglika (Skok, R. fitudes slaves, III, 62), cf. sb. jaglika (Cihac; DAR), alb. aguljice. Este posibil ca toate aceste cuvinte să provină din tc. aklik „albeaţă, albeală". Cf. Popescu-Ciocănel 6.
132
agneţ (—ţe), s. n. - Pîine sfinţită, hostie.
Sl. agnîci „miel".	133
agonisi (—sesc, —it), vb. - l. (înv.) A munci, a trudi. - 2. A obţine, a cîştiga. - 3. A economisi, a pune deoparte. - Mr. agunisescu, agunisire „a munci", megl. angunises, a(n)gunisiri „a se grăbi".
Mgr. d(YCO\â£o|ioci, aorist â/dviaa „a lupta" (Roesler 563; DAR), de unde provin şi it. agog-nare „a dori amarnic", şi în toate limbile romanice, agonia (rom. agonie, s. f., din fr.; agoniza, vb.; agonistic, adj.). - Der. agoniseală, s. f. (muncă; cîştig, bunuri); agonisită, s. f. (cîştig; economii); agonisi tor, adj. (muncitor, care cîştigă bine prin muncă).	134
agramat (-tă), adj. - Incult, neinstruit.
Gr. cr/pojinara; (sec. XVIII). Accentul agramat (DAR) nu ne este cunoscut.	135
agriş (—si), s. m. - Arbust cu fructe comestibile. - Var. (Trans.) agrişe, aghireaşe.
Mag. egres (DAR; Gâldi, Dict., 82), care îl derivă din germ.med. agras ( < v.fr. aigras < lat. *acrus, cf. acru). De remarcat că *acrus s-a contaminat probabil, din epoca lat., cu agrestis, şi că de la „agrest" a ajuns să însemne „strugure verde", cf. it. agresto, sp. agraz. Din it cuvîntul a ajuns, cu sensul de „arbust cu fructe comestibile", în sl. agres, ceh. agrest, pol. agrest (Bemeker 25). Accentul rom. (agriş) arată că nu poate fi vorba de un etimon sl., şi că trebuie plecat de la mag. Totuşi, var. dovedesc şi existenţa unui prototip sl., fără a părea probabilă o der. directă din lat, (cf. REW 92, şi Meillet, s. v. ager). Tot din it. provin alb. greste, sb. grei, ogresta (Mik-losich, Fremdw., 73), rus. agrus, dar cu sensul de „strugure verde". - Der. agrişe, s. f. (fructul agrişului).	136
agru (-re), s. n. - Ogor. - Mr., megl. agru.
Lat. ăgram, acuz. de la ager (Puşcariu 38; Candrea-Dens., 21; REW 276; DAR; cf. Cort6s, 125). Păstrat în Trans. După ce a dispărut din uzul general, a fost reînviat de neol. identic, reprezentat de numeroase forme der. şi compuse: agrar, agricol, agricultură, agronomie etc.	137
agud (-uzi), s. m. - Dud (Morus nigra, morus blanca).
Sl. *agoda (Hasdeu 534; DAR), a cărui existenţă se deduce din forma rom., şi din sb. jagoda „fragă". - Der. agudă, s. f. (dudă).	138
agura (—rşz, — at), vb. - A prezice, a prevesti.
Lat a(u)gîtrăre (Densusianu, Rom., XXVIII, 61; Puşcariu 39; Candrea-Dens., 23; REW 784; DAR); cf. v.it. a(g)urare (lec. auru, mii. ingitrâ, sard. aură), prov. aurar, sp. agorar, port agourar. Rar, Trans. de Vest Mr. tigure, s. n. (profeţie), a fost interpretat de Pascu, I, 178, ca der. de la lat augurium, ceea ce poate fi adevărat numai dacă se are în vedere complicata cale de transmitere a
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
27
cuv.: lat. augurium a dat în ngr. youpi, de unde tc. ogitr, care este etimonul cuv. mr., cf. ursuz.
139
aguridă (-izi), s. f. - Strugure înainte de coacere. - Mr. aguridă, megl. guridă.
Mgr. âyoupfea, de la ăyoupcx; „verde" (gr. ăwpoţ), cf. alb. aguridhe, bg. agurida (Miklosich, Fremchv., 73). în Banat circulă agur, s. m. „vie sălbatică", ce pare a reprezenta mgr. âtopoţ menţionat. - Der. agurijoară, s. f. (plantă, portu-lacă); agurizar, s. m. (vie sălbatică).	140
agUSt, s. m. - August. - Var. gust, agustru. Mr. avgustu, megl. avgust.
Lat.pop. agustus, formă redusă de la augustus (Puşcariu 40; Candrea-Dens., 24; REW 786; DAR); cf. alb. gust, it., sp., port. agosto, prov., cat. agost, fr. aout. Coexistă în prezent cu dubletul neol. august, înainte pronunţat de asemenea avgust ( < ngr. avyovaxoq). - Der. agustos, s. m. (varietate de struguri timpurii); gustar, s. m. (august), rezultat din contaminarea cu a gusta, etimologie populară care a interpretat numele lunii ca momentul cînd se gustă şi încearcă roadele culesului, şi mai ales ale viei.	141
ah, inteij. - Indică durere, chin. - Var. ahă, interj, (arată satisfacţia); aho (var. ho), inteij. (arată dorinţa de a face să se oprească; mai ales cu privire la boi). - Mr. ah(a).
Creaţie expresivă; cf. explicaţia sa, incompleta şi incorectă, la Carstensen 20-4, Pentru aho, cu var. sa, cf. ven. ao, sp. jo.
Der. aht, s. n. (oftat), a cărui formaţie pare a fi influenţată de ngr. â%ti; ahtiare, s. f. (jinduire; lăcomie, aviditate), format pe baza inf. unui vb. care nu s-a folosit niciodată, ca şi cuvîntul următor; ahtiat, adj. (avid, lacom), pe care Roesler 588 îl derivă greşit de la tc. ihtiay „nevoie". 142
ahotnic (-că), adj. - Pasionat, avid.
Rus., pol., ceh. ochotnik „doritor" (Cihac, II, 272). Mold. (sec. XIX).	143
alitinamca (-ele), s. f. - Capitulare, tratat al imperiului turc cu o putere creştină.
Tc. ahdname, din arab. ‘ahd „contract" şi per. năma „scris" (Şeineanu, II, 3; Lokotsch 1551). Sec. XVII, înv.	144
ai (-i), s. m. - Usturoi.	- Mr., megl.	al 'it,	istr.
Lat. alium (Puşcariu 47; Candrea-Dens., 25; REW 366; DAR);	cf. alb.	aj, it. aglio, prov.	alh,
fr. aii, cat. all, sp.	ajo, gal., port. alho.	- Der. ai
(var. aia), vb. (a condimenta cu usturoi); aişoară, s. f. (plantă, usturoiţă); aişor, s. m. (ghiocel;
crin-de-pădure; plantă); aitură, s. f. (piftie cu usturoi); aiuş, s. m. (plantă, Alium silvestre).
145
aian (—ieni), s. m. - Personaj de vază în satul sau regiunea sa, notabil.
Tc. ayan, din arab. a'jăn „ochi" (Şeineanu, II, 3; Lokotsch 38); cf. sb. ajan, fr. ayan (cf. Gamillscheg 64).
Este termen propriu administraţiei turceşti, care s-a păstrat numai în Dobr. N. Densusianu, Dacia preistorică, 1082, îl derivă fantezist din gr. âta.
146
aiar (—re), s. n. - Etalon de greutăţi şi măsuri.
-	Mr. aiare.
Tc. ayar, din arab. ‘ijăr (Şeineanu, III, 3; Lokotsch 899); cf. ngr. âyiapi, bg. aiar. Sec. XVIII, înv.	147
aici, adv. - în acest Ioc. - Var. aice(a), ici, (a)icişa, ai.
Lat. *ad hîcce (Philippide, Principii, 92; Candrea-Dens., 26). Var. ai (Maram.) reprezintă lat. ad hic (Puşcariu, Dacor., VI, 305). Cf. aci. 148
aidoma, adv. - 1. Aievea, într-adevăr. - 2. La fel, ca şi; identic. - Var. (av)idoma, ag(h)idoma.
Sl. vidomu „vizibil", tratat ca adv., deci, cu a-protetic şi cu -a paragogic (Cihac; DAR). 149
aiepta (—t, -at), vb. - A ademeni, a corupe.
Lat. allectăre (Hasdeu 583; Candrea, Elements, 90; Puşcariu 41; Candrea-Dens., 28; REW 355; DAR); cf. it. allettare, fr. altecher. Cuv.' rar, necunoscut practic în lit.	150
aiepta (-t, -at), vb. - A arunca.
Lat. *aiectăre, de la eiectăre (Puşcariu 42; Candrea-Dens., 27; DAR). Posibilitatea acestei der. a fost pusă sub semnul întrebării datorită rezultatului rom. al lui i lat. în hiat, care în mod normal trebuia să dea j (cf. Diculescu, Elementele, 463). Se pare, totuşi, că i lat. s-a redus pînă la dispariţie înainte de e (Rosetti, I, 73), cf. quietus
>	(în)cet, astfel că nu există motiv pentru a contesta rezultatul aiepta. Philippide, O rămăşiţă, 21, propune lat. *abiectăre şi Diculescu, Elementele, 463, o compunere cu ad de la gr. lanxu „a arunca", supoziţie care nu prezintă nici un avantaj, în Trans. - Der. aiept, s. n. (aruncare); aieptător, adj. (care aruncă).	151
aieve, adv. - 1. Deschis, făţiş. - 2. într-adevăr, efectiv. - Var. a(i)eve(a), îndeaieve(a).
Sl. jave „deschis", cu a- caracteristic adv.; cf. sb. na jave (Cihac, II, 163; Bemeker 34).	152
ainde, adv. - (Banat) în altă parte. - Var. aindine(a), aindire(a).
28
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Lat. ăliunde (Miklosich, Sb. Wien, C, 285; Puşcariu 45; REW 348). Totuşi, este unul din cazurile în care este greu să se facă distincţia între lat. şi sl., fiindcă se cuvine să ne gîndim şi la sl. inude, cu acelaşi sens (Cihac).	153
aingemaht (-turi), s. n. - Fel de mîncare cu came şi sos, stufat.
Germ. Eingemacht (Borcea 176).	154
aiurea, adv. - 1. în altă parte, undeva. - 2. Cu capul în nori, în mod inconştient. - Var. aiuri, aiure. - Mr. (n)al'iurea, megl. l'urea, istr. (ajl’ure.
Compunere ale cărei elemente nu sînt complet clare. Prima parte trebuie să fie ălîbî „în altă parte", pentru rezultatul căreia cf. iu. A doua parte este mai dificil de explicat. Plecînd de la analogia cu ubivis „oriunde vrei", se poate presupune că este vorba de forma vulg. a lui vis, adică "volet (Bourciez 79) redus datorită folosirii sale enclitice (cf. pronunţarea actuală a acestui vb. în rom.: (v)om, (v)efi, (v)or). în orice caz, grupul final -re fie că reprezintă lat. *(vo)let fie că are altă origine, apare în mai multe formaţiuni adv. rom., cf. altminteri, pretutindeni ( < pretutindere), oare. Pentru rom. s-ar putea explica formarea lui aiurea şi pe baza lui *ubi volet, construcţie cu totul paralelă cu ubivis; însă formele dialectale presupun prezenţa lui alibi.
în mod normal, explicaţiile anterioare pleacă de la aliubi (Creţu 305; Candrea-Dens., 29; REW 347; Drăganu, Dacor., IX, 265) şi de la corespondenţa sau analogia cu fr. ailleurs, v.sp. alubre, port., gal. alhur. Este posibil, totuşi, să fie întîm-plătoare coincidenţa între aceste limbi şi rom., căci forma *aliore care se postulează în cazul acestor limbi (REW 347; Gamillscheg 21) nu ar putea da rezultatul rom. Dificultatea cea mai mare este la -re, care s-a încercat explicată prin lat. tibet, puţin probabil. Cipariu, Gram., 364, urmat de Scriban, pleacă de la lat. aliorsum, care pare şi mai dificil. Popescu-Ciocănel derivă vb. aiuri de la tc. hayir „stupefiat".
Der. aiura (var. aiuri), vb. (a delira); aiureală, s. f. (delir, extravaganţă; Arg., somn, acţiunea de a dormi); aiurit, s. m. (fam., nebun, prost); aiuritor, adj. (delirant). Pentru specilizarea sensurilor lui aiura, faţă de aiuri, cf. Iordan, BF, II, 63.	155
ajurni (-mese, —it), vb. - A dormita, a aţipi, a sta cu ochii închişi.
Bg. zazumevam „a închide ochii pe jumătate", de la zumiă „a face cu ochiul". După DAR, din alb. gume „somn", care pare a fi der. din bg. -Der. ajumit, s. n. (ascunzătoare).	156
ajun (-nuri), s. n. - 1. Post. - 2. Zi sau
perioadă de timp care preced anumite sărbători care presupun post şi mai ales ajunul Crăciunului şi al Anului Nou. - 3. Zi sau perioadă de timp care preced un eveniment în general. - Var. arjun. Mr. agun „pe nemîncate, flămînd", istr. jun.
Lat. iaiîmus (formă reconstruită în mod ipotetic la Plaut; cf. Corominas, I, 344); probabil prin disimilare *aiimus; cf. alb. agenoj, v.napol. iagi-una, genov. zazun, fr.jeun, sp. ayuno, (este posibil ca fr. ă jeun să reprezinte un mai vechi *ajeun, unde a- a fost înţeles ca prep.).
în general ajun se explică drept der. postverbal de la ajuna, şi acesta ca rezultat al lat. *aiunâre (Meyer, Alb. St., IV, 88; Philippide, O rămăşiţă, 16; Philippide, II, 645; Pascu, Beitrăge, 16; Pascu,
I,	29), de la "eiiinăre (Diez, I, 214; Puşcariu 49; Candrea-Dens., 31; REW 4581; DAR), sau de la *ad ieiunăre (Cipariu, Gram., 122).
Der. ajuna, vb. (a ţine post); ajunat, s. n. (ajun, post); ajunător, adj. (care posteşte).	157
ajunge (-g, -ns), vb. - 1. (Refl.) A coincide, a avea aceleaşi păreri. - 2. A întîlni, venind din urmă (sens spaţial). - 3. A atinge o limită în timp (sens temporal). - 4. A atinge un punct determinat
-	5. A deveni, a ajunge. - 6. A deveni ceva, sau cineva. - 7. A fi de-ajuns, suficient. - 8. (Refl.) A se mulţumi cu ceva, a se descurca. - 9. (Refl.) A se pune la zi. - Mr. agung (agumsu, agunită), megl. jung (jungiri).
Lat. aditingere (Puşcariu 50; Candrea-Dens., 33; REW 171; DAR); cf. it. aggiungere, aggi-ugnere, v.prov. ajonher, v.fr. ajoindre, ([fr. ad-joindre), sp. (adjungir). - Der. ajungător, adj. (suficient, destul); ajuns, adj. (care s-a îmbogăţit, bogat); ajuns, s. n. (ajungere; suficienţă); neajuns, s. n. (inconvenient, defect; pagubă, detriment).
158
ajur, adv. - Cu broderie, cu găurele.
Fr. â jour. - Der. ajur, s. n.; ajura, vb. (a broda).
159
ajuta (—t, -at), vb. - A da ajutor, sprijin. -Mr. agut, megl.jut, istr. (a)jut.
Lat. adîutâre (Puşcariu 51; Candrea-Dens., 34; REW 172; DAR; la Cicero: adjutare; cf. it. ajutare, prov. ajudar, fr. aider, sp. ayudar, gal., port. ajudar.
Der. ajutat, s. n. (ajutor); ajutător, adj. (auxiliar).	160
ajutor (-oare), s. n. - 1. Sprijin. - 2. Persoană care ajută, auxiliar. - 3. Locţiitor, adjunct. - Mr. agutor, megl. jutor.
Lat. adiuiorium (Cipariu, Gram., 62; Puşcariu
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
29
53; Candrea-Dens., 35; REW 173; DAR; Rosetti,
I,	162); cf. prov. ajutori. - Der. ajutora, vb., pe care DAR îl consideră a fi reprezentant al unui lat. *adiutulăre, şi. Candrea al lui * adiutoriâre, ambele fiind de prisos, deoarece vb. se explică prin mijloacele interne ale rom.; ajutori, vb. (a ajuta); ajutorie, s. f. (ajutor, asistenţă); ajutorinţă, s. f. (ajutor; contribuţie impusă în Mold., în sec. XVIII, cu caracter tranzitoriu); ajutomic, adj. (milostiv); neajutorat, adj. (lipsit de ajutor).	161
al (f. a, pl. ai, ale), art. - 1. Art. caracteristic al numeralului ordinal. - 2. Art. caracteristic pentru aproape toate cazurile de gen. (uzul impune: fereastra casei; dar acesta este unicul caz în care se face abstracţie de art. a, cf. o fereastră a casei; noua fereastră a casei; fereastra nouă a casei; fereastra este a casei). - 3. Art. caracteristic al pron. pos. - 4. Folosit în mod absolut, fără indicarea obiectului posedat, înseamnă „fiul lui“: ai Galeongiului (Iorga), fiii Galeongiu. A dat naştere la numeroase patronime, mai ales în Bucov.: Asiminei „fiul Siminei". - 5. Fără indicarea posesorului, poate însemna: „tot ce se referă la“: după cît spun cunoscătorii în ale fripturii de batal (Sadoveanu).
Lat. iile, illa, prin faza intermediară el, ea, care este pron. pers. (Puşcariu 53; DAR; D. Găzdaru, Descendenţii demonstrativului latin iile în limba romînă, Iaşi, 1929).	162
al, adj. şi pron. - 1. Acela, cel (care): vrăjitorul ăla (Eliade); una din fetele lui Zamfirache, a de s-a logodit cu Ilie bogasierul (Caragiale). - 2. Cel (art. caracteristic al superlativului relativ: a mai frumoasă (Voiculescu) (cu această folosire este fam. şi se preferă cel). - 3. Antepus, substituie uneori art. enclitic, cu scopul de a întări semnificaţia demonstrativă: unde începu reteveiul a le înmuia ale oase (Ispirescu). - 4. (S.) Ceva nedefinit, persoană (cînd este m.) sau obiect (cînd este f.) care nu poate fi descrisă sau desemnată cu nume propriu: numai ce mă pomenesc cu un ăla (Caragiale). - 5. (Vulg.; în Munt.). A (se) ăla, vb. invariabil, poate indica orice acţiune, în cazurile în care nu se găseşte la moment cuvînt propriu, sau se doreşte evitarea unui cuvînt indecent.
Deci. ca adj. antepus: ăl, gen. ălui, pl. ăi, gen. ălor; f. a, gen. ălei, pl. ale, gen. ălor. Ca adj. postpus şi ca pron. primeşte un -a paragogic; suferă modificări numai f. sing. aia. Multe var. incorecte. Formele mold. substituie de obicei pe ă iniţial printr-un a.
Lat. iile, illa. Prin originea sa, şi în parte prin întrebuinţare, se confundă cu cuvîntul precedent, de care s-a separat doar într-o epocă relativ
recentă. în limba actuală nu este posibil să se mai confunde, astfel îneît al rămîne pentru a desemna relaţiile de posesie (şi numeralul ordinal), pe cînd folosirea lui ăl se confundă cu a lui acel(a) sau cel(a). într-adevăr, limba literară confundă constant ăl 1 şi 2 cu acel(a) şi ăl 3 cu cel(a), şi preferă formele acestea din urmă, întrucît consideră cuvîntul ăl ca avînd o anume nuanţă de vulgaritate sau, cel puţin, de familiaritate. în sensurile 3-5 este de neînlocuit, fiind vorba în aceste trei cazuri de construcţii proprii rom. Sensul 4 răspunde aceleiaşi necesităţi ca fr. machin, truc, chose, sau sp. chisme. Pentru sensul 5 cf. sp. aquellar, (a)quillotrar.
Complexitatea problemei adj. şi pron. dem. în rom. se explică prin numeroasele sale întrebuinţări nuanţate diferit, şi în acelaşi timp prin originea lor unică. într-adevăr, lat. iile a avut patru rezultate diferite (cf. Găzdaru şi DAR, s. v. al): pron. pers. el, f. ea; art. encl. -I sau -le, f. -a; art. pos. al, f. a; şi adj. şi pron. ăl, f. a. La acestea s-ar putea adăuga seria de compuşi de la iile, ca cel şi acel. Toate sensurile fundamentale ale seriei coincid cu uzul sp. şi romanic în general: muntele; al doilea; al meu; ăl mai frumos.
Comp. alde, art. invar, (circumlocuţiune dem., care indică o referinţă la ceva cunoscut): alde mă-sa (Ispirescu); alde taica (Jipescu); un cioflin-gariu d-alde tine (Creangă). Este comp. din ăl cu de. Pentru a înţelege comp., trebuie plecat de la expresii cum sînt: săracul ăl(a) de Ion, astfel îneît construcţia este eliptică, prin suprimarea unui adj. Construcţia se reduce la ăl de, unde de are sens relativ: ăl de ieri. DAR dă altă explicaţie, bazată pe necesitatea de a exprima un pl. indef., ceea ce nu pare a corespunde nici intenţiei construcţiei, nici sing. invar, al lui alde. Cf. Philippide, Principii, 138.	163
ală (-le), s. f. - Monstru care dezlănţuie furtunile, în credinţa pop. - Var. hală.
Bg., sb. (h)ala.	164
alabala, s. invar. - în expresia: ce mai alabala? Apare de asemenea în unele cîntece şi jocuri de copii, ca un cuvînt fără un sens anume.
Arab. ‘ală băb allăh „cu ocrotirea lui Alah“, probabil prin intermediul tc. (Lokotsch 59; Iordan, BF, I, 110).	165
alac, s. m. - Specie de grîu foarte rezistentă.
Origine obscură. Pare a proveni indirect din lat. alica, prin intermediul unei forme asemănătoare celei care a dat ăla ga în sp. (lat *alaca, cf. Corominas, I, 75), însă der. este dificilă. în general se admite că etimonul pentru rom. este mag.
30
ALEXANDRU CIORĂNESCU
alakor (Cihac, II, 475; Densusianu, Rom., XXXIII, 273; REW 337; Pascu, R. crit., VII, 66; Gâldi, Dict., 170); dar în mag. este cuv. străin (Drăganu, Dacor., VII, 201), probabil rom. (Edel-spacher 8). Şi mai îndoielnică este legătura cu alb. akue (Hasdeu 667). Philippide, II, 696, sugerează alb, laker „verdeaţă", din gr. Xcaocvov. 166 alaci (-ce), adj. - împestriţat; amestecat. - Var. a/ac.
Tc. alaga (Şeineanu, II, 13).	167
alagea (-ele), s. f. - Ţesătură de mătasă indiană. - Mr. alăge.
Tc. alaca (Şeineanu, II, 14; Lokotsch 50); cf. ngr. ctXaiaoi;, bg. alaga.	168
alai (-iuri), s. n. - 1. Cortegiu, suită. - 2. Pompă, ceremonial. - 3. Adunare zgomotoasă, şleahtă. Mr. alae.
Tc. alay (Şeineanu, II, 14; Roesler 581; Lokotsch 51); cf. ngr. oArn, bg., sb. alai. 169 alalt, adj. şi pron. - Celălalt. - Numeroase var., datorită comp. cu cel sau cest: ălalt, (a)cel(a)lalt, (a)celălalt, celalt, ălălalt, (a)cest(ă)lall, (a)cestalalt şi aceleaşi forme, cu grupul final disimilat în -rit.
Lat. iile alter (DAR). în limba literară, alalt este arh. sau formă mold., şi este înlocuit constant prin celalt (f. cealaltă, pl. ceilalţi, f. celelalte). Majoritatea var. au o anume nuanţă de vulgaritate. 170
alamă (—ămuri), s. f. - Aliaj de cupru şi zinc.
Ngr. n<Aafia „aur“, de unde mr. malamă, amălomă „aur*1, alb. malame „aur“. Schimbarea fonetică şi semantică este curioasă. Pare a fi vorba de o etimologie populară, datorată confuziei între aur şi alamă (foarte folosită odinioară în ornamentaţie, de ex. în lucrările de marchetărie). Analogia care se impune între alamă şi aramă ar putea explica schimbarea de accent. De asemenea trebuie să se fi produs o despărţire la *n’ccXa|ia, înţeles ca un presupus “(te ăXa|ia „cu aur" (aceeaşi pierdere a lui n iniţial în ngr. /japcţux&a
>	aramajia, formulă de imprecaţie, cf. N. Grămadă, Codrul Cosminului, IV, 309). Lambrior 373, Hasdeu 674 şi DAR pleacă de la it. lama > sb. lama „tinichea"; Densusianu, Rom., XXXIII, 273, pleacă de la ngr. Xana, iar Korting 5406 de la lat. lamina, ipoteză abandonată.
Der. alămar, s. m.; alămărie, s. f.; alămat, alămit, adj. (bătut cu cuie de alamă); alămiu, adj.
171
alambic (—curi), s. n. - Aparat metalic pentru distilarea lichidelor.
Fr. alambic. Figurează deja la Cantemir, limbic,
din it. lambicco, de unde ngr. /.«njiixog, mr. lămbic, bg. lambik (DAR; Lokotsch 59). - Der. alambica, vb. (a face prea subtil).	172
alandala, adv. - Pe dos, în dezordine, împotriva sensului comun.
Ngr. ăXK'âvz'âXkov „unul în locul celuilalt" (Philippide, Principii, 146; DAR; Gâldi 142); cf. alb. dale ng’dali.	173
alăpta (-tez, -at), vb. - A hrăni cu laptele propriu, a da să sugă. - Mr. alăptez.
Formaţie neol., cel puţin în rom., pe baza fr. allaiter (cf. REW 143). Nu este atestat uzul său pop.	174
alături, adv. - 1. Lîngă, aproape de. - 2. în afara locului. - Var. alăturea.
Lat. ad latera (REW 4934; DAR), cf. it allato, v.fr. lez. Forma înv. este alăture, păstrată în var.
-	Der. alătura, vb. (a aşeza alături); alăturaş, s.
m. (înv., vecin).	175
alb (-bă), adj. - De culoarea zăpezii, a laptelui.
-	Mr. albu, megl. alb, istr. qb.
Lat. album (Puşcariu 55; Candrea-Dens., 36; REW 331; DAR); cf. vegl. jualb, genov. arbo, engad. alvo, sp. albo, port alvo; cf. şi it alba, prov. aubo, fr. aube, sp. alba, de la f. Este proprie rom. semnificaţia de „fericit", extindere a contrastului între „negru" şi „alb". Cf. alboare.
Der. albă, s. f. (iapă albă; zori de zi); albea/ă, s. f. (culoare albă; cataractă, pată pe ochi); albele, s. f. pl. (două beţişoare, folosite în jocul cu acelaşi nume); albei, adj. (alb; bălai); albei, s, m. (specie de iarbă); albef, s. m. (album); albefe, s. f. (albeaţă); albi, vb. (a albi; a (se) face alb; a încărunţi; a îmbătrini; a (se) sulemeni; a spăla), care este considerat reprezentant al unui lat *albîre, de la albescere (Puşcariu 57; Can-drea-Dens., 41; REW 320), dar care ar putea fi şi formaţie internă a rom., cf. înroşesc, (in)negresc, albăstresc etc.; albicios, adj.; albiciune, s. f.; albime, s. f.; albinei, adj. (cu faţa albă; bălai); albişor, adj. (albicios); albişor, s. m. (ban de argint; peşte, obleţ; se spune despre anumite varietăţi de struguri, de prune, de ciuperci); albifă, s. f. (peşte, obleţ; plantă cu flori galbene); albilor, adj. (care albeşte); albitorie, s. f.; albitură, s. f. (rufe albe, lenjerie; în tipografie, mici piese de plumb care servesc la completarea spaţiului alb dintre litere, cuvinte sau rinduri; bani, arginţi; peşte, plătică, babuşcă); albiu, adj.; albuş, s. n. (substanţă albă care înconjoară gălbenuşul la ou; în Trans. şi Mold., albul ochiului); (î)nălbeală, s. f. (suliman); (î)nălbi, vb. (a spăla; a sulemeni); înălbitor, adj. (care albeşte). Album menţionat ca
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
31
descendent al lui albumum (Arhiva, XVI, 322; REW 329), este împrumut recent (cf. BL, V, 87). Pentru albeaţă, Pascu, I, 31, propune un lat. *albitia, în loc de albities; însă der. e firească în cadrul rom. Dalb, adj. (alb; fericit), comp. cu de-, de origine pop., prezintă un semantism normal (cf. Banat doalb „cărunt"), căruia uzul poetic, foarte frecvent la Alecsandri, i-a adăugat cea de a doua nuanţă. Albişoară (Puşcariu, Dacor., III, 596 şi REW 328) nu reprezintă lat. albula, ci este o metateză de la albişoară, cf. albişor. Pentru albuliis în rom., cf. abur.	176
albastru (—ră), adj. - De culoarea cerului senin. - Mr. albastru „cenuşiu, fumuriu".
Lat. *albaster, de la albuş (Puşcariu 56; Candrea-Dens., 37; REW 319; DAR). S-a spus probabil la început despre cerul uşor înnorat, prin urmare albicios (cf. mr.); astăzi indică numai „albastru ca cerul". Cf. Densusianu, GS, II, 324.
Der. albăstrea, s. f.; albăstreală, s. f. ; albăstri, vb. (a da culoare albastră; a clăti rufele cu albăstreală); albăstrime, s. f. (culoare albastră; boierime); albăstriţă, s. f.; albăstriu, adj. Sensul lui albăstreală „albastru de rufe“ (cf. fr. bleu anglais) nu apare în nici un lexic, cu toate că este cuv. foarte uzual şi singurul care explică sensul lui albăstrime de „boierime", adică „oameni cu cămaşa scrobită".	177
albie (—ii), s. f. - 1. Matcă a unui rîu. - 2. Covată, copaie, vas făcut dintr- tui trunchi scobit.
Lat. alveus, pop. albea (Puşcariu 58; Candrea-Dens., 43; REW 320; DAR; Graur, BL, V, 87); cf. mii. albio, ven., tarent. albi, piem. arbi, fr. auge (it., sp., port. alveo sunt neol.). Rezultatul normal trebuia să fie *albiu, pe al cărui pl. albii s-a format din nou un s. albie (ca săbii-sabie); după DAR, forma de sing. se explică printr-un pl. n. *alvia. Pentru sensul 2, cf. glosa din CGL „alveus, lignum excavatum in qtto lavantur infan-tes". - Der. albier, s. m. (persoană care face albii); albioară, s. f. (albiuţă), pe care Candrea-Dens., 44, îl pun inutil în legătură cu lat. alveola. Din rom. provine rut alibijka (Candrea, Elemente, 404).	178
albină (-ne), s. f. - 1. Insectă care produce miere şi ceară. - 2. Specie de orhidee (Ophrys comuta). - Mr. alvi/iă, megl. albină, istr. albire.
Lat. alvîna „stup", der. de la alvus (Puşcariu 59; Candrea-Dens., 48; REW 393). Pentru a explica semantismul, DAR se referă la alb. biete „stup" şi „albină". Trebuie probabil să se plece de la o expresie (musca)alvina, unde alvina îndeplineşte firesc funcţia adj.; mai tîrziu, a ajuns s.,
ca în cazul lui (asinus) onagrarius, orbus(oculis) şi în multe alte cazuri. Muscă, avînd sensul de „roi“ este curent în apicultură.
Der. albinar, s. m. (apicultor); albinărel, s. m. (pasăre); albinărie, s. f. (roi; apicultură); albinărit, s. n. (apicultură); albinet, s. n. (mulţime de albine, roi).	179
alboare (—ori), s. f. - Lumină difuză, lucire, licărire.
Lat. alborem (Candrea-Dens., 38; REW 324; DAR); cf. it. albore, v.fr. aubour, prov., sp. albor., port. alvor. - Der. alburi, vb. (a răspîndi o lumină albicioasă); alburiu, adj. (albicios). Cf. alb. 180
albumeală (— eli), s. f. - Plantă (Gnaphalium leontopodium). - Var. albumiţă.
Lat. albumen (Candrea-Dens., 40; DAR; cf. REW 328, unde lipseşte rom.); cf. it. albume. Cuvîntul lat. este reprezentat numai de formele der., prima cu suf. -eală, şi a doua cu suf. dim. -iţă. 181
alcam (-muri), s. n. - Viclenie, şiretlic, tertip.
Mag. alkalom „ocazie, şansă". înv., supravieţuieşte în anumite puncte din Trans. 182
alcătui (-uesc, —it), vb. - 1. A face, a întocmi, a compune. - 2. A organiza, a aranja.
Mag. alkotni (Cihac, II, 475; DAR). - Der. alcătuială (var. alcătuinţă), s. f. (alcătuire); alcătuitor, s. m. (organizator, care aranjează ceva).
183
aldămaş (-şuri), s. n. - Cinstire, băutură oferită după încheierea unei tranzacţii.
Mag. ăldomăs „cinstire", de la ăldani „a bine-cuvînta" (Cihac, II, 475; Bemeker 27; Gâldi, Dict., 86); cf. rut. odomas „dar, cadou", sb. aldumas „salariu", slov. aidomas „salariu". - Der. aldă-măşar, s. m. (Trans., persoană care are dreptul la o cinste). De la ăldani există în Trans. a aldui, vb. (a binecuvînta), alduială, s. f. (binecuvîntare), cf. Gâldi, Dict., 100.	184
aldan, s. m. - Cînepă de toamnă, care produce sămînţă.
Sl. *chladanu (Candrea, GS, VI, 320; cf. Cihac,
II,	121); cf. rus., sb. chlud.	185
alean (-nuri), s. n. - Suferinţă, necaz, supărare.
Mag. ellen „contra" (DAR). Cihac propune sl. alinii „insidios", care pare mai puţin convingător. Limba actuală începe să confunde alean cu der. de la a alina „a consola"; cf. în farmacia mea a tot lecuitoare aleanuri am la chinurile-abia simţite (Arghezi). - Der. alenşug, s. n. (duşmănie), din mag. ellenseg.	186
32
ALEXANDRU CIORĂNESCU
alega (-g, -at), vb. refl. - A se prinde, a se lipi.
Lat. alligăre (DAR; REW 363), cf. it. allegare, fr. allier, sp. aîigar, port. alligar (toate cuv. romanice sînt formaţii neol.). Limba Iit. preferă forma simplă lega, cu acelaşi sens, dar în limba pop. are o circulaţie intensă. Este dublet al lui alia, vb., din fr. allier, de unde şi alianţă, s. f.; aliaj, s. n.; aliat, s. m.	187
alege (-g, -es), vb. - 1. A selecta, a prefera ceva sau pe cineva. - 2. A distinge, a deosebi. -
3.	A decide, a ajunge la un rezultat. - 4. A participa la alegeri. - 5. (Refl.) A rămîne cu ceva.
-	Mr. aleg, aleadzire (alepşu, aleaptă); megl. leg, leaziri.
Lat. allegere (Puşcariu 60; Candrea-Dens., 47; REW 364; DAR); păstrat numai în rom. şi în it. alleggere (aver., mii. alezer). După REW, ar putea fi vorba şi de lat. elltgere (cf. Korting 3229), părere fără îndoială greşită (cf. BL, V, 87).
Der. alegător, s. m. (persoană care votează); alegînd, adv. (înv., cu excepţia, în afară de): ales, adj. (select); ales, adv. (înv., mai cu seamă, în special; astăzi se preferă construcţia mai ales); ales, s. m. (deputat); ales, s. n. (selecţie); alesător, s. m. (înv., arbitru); alesătură, s. f. (procedeu de ornamentare, mai ales la broderii); Ies, adv. (Basarabia, mai ales).	188
alei, inteij. - Introduce o invocaţie cu o puternică nuanţă afectivă. - Var. alelei, dale(lei). - Mr. alai.
Creaţie expresivă, cf. aoleu. Suidas menţionează pe eleleu „acclamatio bellica", cf. bg. olele, tc. hele.	189
aleluia, interj. - Exclamaţie care figurează în cîntările bisericeşti. - Var. aliluia.
Mgr. cxWaiXoua (din ebr. hallelu Jah), direct din gr. în cazul var., iar la cealaltă formă prin intermediul sl. aleluja. - Der, Ier, inteij. proprie poeziei pop. cu caracter religios, cum sînt colindele (D. Dan, apud Bogrea, Analele Dobrogei, XV, 171); dacă această ipoteză este exactă (cf. var. ailerui, lenţi, leroi) este cuv. contemporan cu cele care alcătuiesc fondul lat. al rom.	190
alem (—muri), s. n. - Semilună, emblema imperiului turc, mai ales pe steagul imperial (roşu aprins, cu o semilună aurită, p; fond alb). Era scos în procesiuni, numai în prezenţa sultanului; fiind purtat de un ofiţer numit alemdar.
Tc. alem „lume, univers" (Şeineanu, III, 5; Lokotsch, 53).	191
alerga (—g, -at), vb. - 1. A pune pe fugă. -
2.	A ?;gi. - 3. A recurge la..., a se folosi de... -
4.	A participa la o competiţie de cros. - Mr. alag, megl. lag, lăgari, istr. alerg? (nesigur).
Origine nesigură. Probabil trebuie plecat de la lat. legare „a porunci"; sensul rom. nu apare printre accepţiile cuv. lat., dar este posibil să fi existat în lat. vorbită, datorită perfectei analogii a lui legare cu mittere în celelalte sensuri. De la allegăre, rezultatul normal * alega (cf. dialectele) ar fi suferit o propagare a lichidei, *alelga, urmată de o disimilare, ambele fenomene proprii doar dacorom,
în general se presupune că alerga reprezintă lat. '‘allargare, de la largus (Puşcariu 61; Candrea-Dens., 952; REW 352; Philippide, II, 539; DAR; Puşcariu, Lr., 242); cf. alb. Ijargon „dau la o parte", it. (allargare), genov. allargarse, sard. allargare „a se îndepărta, a se da Ia o parte". Explicaţia pare inadmisibilă. Semantismul este curios, mai ales dacă se ţine seama de paralelismul cu alunga. Formele romanice sînt toate neol. şi se explică în lumina vieţii maritime, ale cărei circumstanţe nu există în rom. S-a încercat să se explice trecerea de la *alărgare la alergare printr-o analogie cu mergere, care aparţine altui tip de conjug., astfel îneît nu se vede clar cum a putut influenţa merge asupra lui *alargă. în sfîrşit, dialectele indică o formă de bază diferită de cea care se propune.
Der. alergătoare, s. f. (alergare; depănătoare, vîrtelniţă); alergător, adj. (care aleargă; activ, harnic); alergător, s. m. (ştafetă, curier, cal de curse); alergător, s. n. (pasăre alergătoare); alergătură, s. f. (alergare; pl. gestiuni, demersuri, intervenţii); alergau, s. m. (Trans., curier, mesager).	192
aleş, adv. - în mod perfid.
Mag. Ies „pîndă", cu a- propriu formaţiilor adv. (Cihac, II, 476; DÂR). - Der. aleşui, vb. (a spiona, a pîndi, a face o ambuscadă).	193
alesjdă (—de), s. f. - Colier. - Mr. alsidza.
Ngr. âXtxnSa (Gâldi 143).	194
alestîncă, s. f. - Ţesătură de bumbac. - Var. (h)alastincă.
Rus. cholstinka „ţesătură care provine din Hol-stein".	195
aleu (-uri), s. n. - Arvună, acont. - Var. alău.
Mag. elo (-penz). în Trans. (DAR).	196
alfa, s. m. - Numele primei litere a alfabetului grecesc.
Gr. ocAipoc. Intră în comp. cu cea de a doua literă a alfabetului gr., în alfavita, s. f. (alfabet), din gr. ăA(pct-f(r[ra, în prezent înlocuit de alfabet, s. n.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
33
(din fr. alphabef), cu der. alfabetic, adj.; alfabet iceşte, adv. (în ordine alfabetică).	197
alic (-ce), s. n. - 1. Pietricică, bucăţică de cărămidă. - 2. Proiectile sferice de plumb cu care sunt încărcate armele de vînătoare. - Var. alică. Mr. hăliche.
Ngr. xaAwi „pietricică". (DAR), cf. alb. halic.
-	Der. alici, vb. (a întări mortarul cu pietricele sau bucăţele de cărămidă).	198
alici (-cesc, —it), vb. - A se zări, a se desluşi.
Sl. liciţi „a se contura, a se arăta" (Capidan, Dacor., III, 753). A- s-ar putea explica în mai multe feluri, fie prin contaminarea cu lat. allucere (REW 370; DAR; Candrea), cf. napol. llocire, sard. allugere „a lumina"; sau prin analogie cu alic; sau cu a- protetic, frecvent în mai multe der, verbale.
199
alifie (—ii), s. f. - Unguent. - Mr. alfie.
Ngr. d>.ou(pr| (Roesler 564).	200
aligni (-nesc, -it), vb. - 1. A sufla vîntul. -
2.	A şchiopăta.
Ngr. Aixvocivo) „a slăbi, a debilita". Sensul 2 nu este încă bine individualizat, căci este nevoie să-se precizeze; aligneşte cu piciorul sau aligneşle de un picior. Acest uz lipseşte din majoritatea dicţionarelor (DAR, Dame, Candrea), dar este comun, mai ales în Mold. (cf. fata şubredă de sănătate, căci alignea cu piciorul, Iorga; se apropie alignind de un picior, Cezar Petrescu). DAR indică drept etimon posibil mag. legyezni „a bate vîntul". Cf. lihni.	201
alîm (—muri), s. n. - Contribuţie specială care, începînd cu 1729, s-a impus de către administraţia din Mold., tătarilor stabiliţi în sudul Basarabiei.
Tc. alim „rentă, venit".	202
aliman (—nuri), s. n. - Necaz, belea, primejdie.
Tc. (arab.) al eman (Lokotsch 66; Bogrea, Dacor., IV, 788; Scriban); cf. aman. Sunt greşite indicaţiile lui Cihac, II, 633 (ngr. âXXoi|iovov) şi cele din DAR (tc. alaman „tîlhar"). - Der. alimăni (var. alimăna, alivăni), vb. (a blestema). Vb. alimăni „a se învecina", pe care DAR îl citează ca fiind identic cu cel anterior, provine mai curînd de la (a)liman „port".	203
alimori, s. m. pl. - Lăsata secului de brînză.
Bg. ale more, exclamaţie auzită de obicei la sărbătoarea populară respectivă (Philippide, ZRPh., XXXI, 280; DAR).	204
alina (—n, — at), vb. - A linişti, a calma, a consola.
Lat. * alienare (Byhan 11; Puşcariu 62; Candrea-Dens., 989; DAR; Rosetti, I, 79); cf. it. (sard.) alienare. Philippide, II, 658, presupune o formă *allenîre. - Der. alinător, adj. (care alină). 205
alineat (—te), s. n. - Paragraf. - Var. aliniat.
Fr. alineat, cu -t analogic. Var. se explică prin confuzia cu vb. alinia.	206
alinta (-t, -at), vb. - A mîngîia, a răsfăţa.
Lat *allentăre, de la *allenîtâre, care provine de la lenis „uşor, blînd" (Candrea-Dens., 990); după alţii, din lat. *allentăre, de la lentus, cu evoluţia semantică de la domeniul material la cel moral, ca în blandus > blînd, tenerus > tierno etc. (Puşcariu 64; REW 257; DAR); cf. it. (sard.) allentare, sicii, allentari, abruz. allendă, v.fr. alenter, prov. alentar, toate cu sensul primitiv. Mai probabil, *allentăre a fost simţit ca un frecventativ de la *allenăre, chiar dacă la origine nu aparţineau aceleiaşi familii (DAR citează un ex. din Dosoftei, în care este evidentă această confuzie).
Der. alintător, adj. (care alintă); alintătură, s. f. (alintare).	207
alior (-ri), s. m. - Plantă, laptele-cîinelui. -Var. arior, aleur.
Lat. aureolus (Candrea, GS, III, 423); cf. prov. auriol. După Hasdeu, din lat. hellebbrus, opinie acceptată de Puşcariu 65 cu observaţia că fonetismul nu pare clar.	208
alişverjş (-şuri), s. n. - Comerţ, negoţ. - Mr. alişeverişe, megl. alişvăroş.
Tc. alişvenş, de la alis „dar" şi veris „a lua" (Roesler 587; Şeineanu, II, 17; Lokotsch 63); cf. ngr. âXtaPeptcn alb. alisveris, bg. alasveris. 209 alivanta, adv. - Pe spate, cu picioarele în sus.
It. alia banda, prin intermediul pronunţării ngr. ăXka Pwtcx, termen marinăresc, introdus în rom., probabil în sec. XVIII (Scriban; Iordan, BF, VI, 150).
Este posibil să aparţină aceleiaşi familii şi alivancă, s. f. (turtă din mălai şi brînză); alivenci, s. f. pl. (dans tipic mold.); alivăni, vb. (a întoarce, a răsturna; a înmuia). Evoluţia acestor cuvinte nu este clară. Poate să se fi produs, la alivancă, o contaminare cu sl., cf. ceh. (na)liwanec „prăjitură în formă", de la liti „a forma"; dar cuvintele sl. aduse de Cihac şi DAR nu constituie o explicaţie suficientă în sine. Bogrea, Dacor., III, 724 (şi Scriban) explică acest cuvînt prin sl. *olivenka, de la olivnij „în ulei", care pare îndoielnic; tot Bogrea vede în alivăni un der. de la aliman.	210
almar (-re), s. n. - Dulap. - Var. almariu, armar(iu). Istr. armor.
34
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Lat. armarium, poate direct în var. (Puşcariu 66; REW 625; DAR); cf. vegl. armar, it. armadio, v.fr. almaire, armaire ( > fr. armoire). Din lat. s-a transmis aproape tuturor limbilor europene, cf. germ. Almer, ngr. âpnapt, alb. armar (probabil din it.), cr. ormar, orman (de unde, în Banat, orman ,,dulap“), mag. almăriom, ceh. (j)almara, pol. ahrtarya. în rom., în forma almar, provine probabil din slov. almara (cf. Bemeker 30) sau din mag. (Hasdeu 904; Domaschke 130; Gâldi, Dict., 102). A fost întărit în parte de contactul cu fr. annoire > rom. armuar. Cu formele sale anterioare este pop. numai în Trans. şi Banat.
211
almoină (-ne), s. f. - (înv.) Pomană. - Var. alimojrtă.
Lat. eleemosyna, prin intermediul sl. almuzno (Bemeker 27; DAR). - Der. almojnean, s. m. (cerşetor), cuvînt rar, cules de la românii din Iugoslavia; alimojdii, s. f. (fleacuri, nimicuri), în Munt.	212
alnlc (-că), adj. - (înv., Trans.) înşelător, viclean.
Sb. jalnik (Drăganu, Dacor., VI, 246). înainte, DAR indicase mag. ălnok, al cărui fonetism nu este satisfăcător.	213
alo, interj. - Exclamaţie folosită la telefon.
Fr. allo, din engl. hello. Se foloseşte exclusiv la convorbirile telefonice.	214
aloca (—C, -at), vb. - A atribui, a acorda.
Format pe baza fr. allouer şi lat. locare. - Der. alocaţie, s. f.	215
alt (—tă), adj. şi pron. - 1. Diferit, celălalt (al doilea termen al unei antinomii). - Altă dată „în altă zi, în alt moment". - Nimeni altul. - De altă parte. - Şi altele etc. - 2. Cel dinainte: altă dată „odinioară, pe vremuri". - 3. Unul nou, unul la fel. - 4. (F., cu sens de n.) Altceva, ceva diferit.
-	Intre altele. - Nu alta. - Alia acuma. - Nu de alta. - Una într-alta, una peste alta. - Nici una, nici alta. - Mr., megl. altu, istr. <?/.
Lat. alter, vulg. *altru, de unde it. altro, sicii. autru, sard. altu, engad. oter, v.prov., fr. autre, cat altre, sp. otro, port. outro (Puşcariu 67; Candrea-Dens., 48; REW 382; DAR). Pentru uzul său, cf. Sandfeld, Syntaxe 184-95.
Comp. altădată, adv. (odinioară, pe vremuri); altăoară, adv. (înv., odinioară); altceva, pron.; altcineva, pron.; altcum, adv. (Trans., altfel); alteori, adv.; altfel, adv.; altinderi, adv. (înv., în alt loc); la olaltă, adv., explicat de Candrea-Dens., 48, ca la alaltă, şi de Pascu, Beitrăge, 14, plecînd de la la una la alta, ca în comp. una într-alta.
216
altan (-ne), s. n. - Terasă, foişor, mirador.
Ngr. âXxava, din it. altana (Meyer, Neugr. St., IV, 8, cf. tc. altmcik (Şeineanu, II, 18). Cuvînt rar, lipseşte din majoritatea dicţionarelor (apare la Eminescu). Din acelaşi cuvînt tc., altîngic, s. m. (plantă, călţunaş), cf. Lokotsch 61.	217
altar (-re), s. n. - Parte a bisericii în care se ofîciează liturghia. - Var. altariu (înv.). Megl. altar, istr. altor.
Lat. altar sau altărium (Puşcariu 68; Can-drea-Dens., 49; REW 381; DAR; Philippide, II, 631); cf. alb. Ijter, it. altare, prov., sp., port. altar. Există în rom. şi dubletul oltar, din sl. olutarî (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 227; Cf. Gâldi, Dict., 148), cf. bg., sb., cr., slov., rus. oltar, ceh., mag. ollăr. Forma oltar este înv. 218
altiţă (-ţe), s. f. - Broderie pe partea superioară a mînecii la ie sau cămaşă.
Lat. altîtia, de unde it. altezza. Se explică prin poziţia relativă a broderiei; partea inferioară a mînecii, cînd este brodată, nu se poate numi astfel. După Cihac, Hasdeu şi DAR, din sb. latica „margine de rochie" (de unde, în Ban., var. lătiţă); este posibil însă ca cuvîntul sb. să provină din rom. Este dubletul lui alteţă, s. f., din it. (sec. XIX).	219
altminteri, adv. - în alt chip, altfel. - Var. al(t)mint(e)re(a), al(t)mintre(le)a, aimint(e)re(a), aimint(e)ri(lea), al(t)mintre(le)a, amintre(Ie). Mr. al’umtrea(lui), megl. l'umintr(ul)ea.
Lat. alia mente (Cipariu, Gram., 240; Hasdeu; Puşcariu 44; Candrea-Dens., 1133; DAR; Puşcariu, Dacor., III., 397-406; Rosetti, I, 114), contaminat cu altera mente. Cele două forme care rezultă, *aiminte şi *altrăminte s-au contaminat, dînd naştere la var. Totuşi, silaba finală -re presupune o dificultate. DAR încearcă să o explice prin analogie cu aliter > *alitre; iar Puşcariu, prin lat. tibet. Ar fi mai uşor de explicat plecîndu-se de la *altrăminte, care ar fi putut da foarte bine, prin metateză, alt(ă)mintre; dar această explicaţie, suficientă pentru aiminteri, nu lămureşte cazuri ca aiure(a), purure(a) etc. Skok, Arch. Rom., VIII, 147, propune pentru aimintre un model *alî mente. Aşa cum au remarcat Puşcariu şi DAR, este singura formaţie adv. rom. bazată pe comp. cu mente.	220
altoi (—oesc, —it), vb. - 1. A introduce o ramură a unei plante în ţesutul alteia. - 2. A bate, a lovi, a plesni pe cineva. - Var. (Mold.) hultui.
Mag. oltani (DAR; Gâldi, Dict., 83). Sensul 2 nu apare şi la var. - Der. altoială, s. f. (altoire); altoi, s. n. (ramură folosită la altoire); altoitor, adj.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
35
(care altoieşte); altoitură, s. f. (altoire); hultoană, s. f. (altoi); hultuitură, s. f. (acţiunea de a altoi); alloană, s. f. (Mold., altoi).	221
aluat (-turi), s. n. - 1. Pastă obţinută din făină amestecată cu apă, grăsime etc., din care se prepară pîine, prăjituri etc. - 2. Pastă, materie. -3. Drojdie, dospeală. - Mr. aloat, megl. (numai dim.) luţql, istr. aluqt.
Lat. allevatum, de la allevăre (Puşcariu 69; Cadrea-Dens., 1008; REW 360; DAR). Fără a avea un corespondent romanic imediat, coincide cu sensul general al lui levare „a fermenta", cf. it. lievito, ven. levar, aberg. levad, friul. leva, fr. levain, comei. ([a)lwă, sp. (a)leudar.	222
alună (-ne), s. f. - Fructul alunului. - Mr. alltmă, istr. alure.
Lat. *abellona, de la abellăna (Puşcariu 70; Candrea-Dens., 51; REW 17; DAR). Din forma normală provin it. avellana, v.fr. avelaine, sp. avellana, cat. vellana, astur. ablana, port. avella; prin forma incertă se explică tarent. alonţ, prov. aulona, lion. alonn. Pentru fonetism, cf. şi Meyer-Liibke, Dacor., III, 643.
Der. alun, s. m., formaţie regresivă, ca pnină-pmn, dudă-dud etc.; aluna, vb. (a căsca ochii, a se holba); alunar, s. m. (aluniş; rozătoare, pîrş; pasăre, gaiţă de munte; luna iulie), al cărui ultim sens constituie o coincidenţă curioasă cu ngr. ctXatvapiţ „iulie", din gr. aXajveiDfiai (Puşcariu 70); dar prezenţa lui -u- arată că imaginaţia pop., luînd acest cuvînt din ngr., l-a asociat cu familia lui alună; alunei, s. n. (dans popular); aluniş, s. n. (desiş de aluni); alunească, s. f. (dans de nuntă), confuzie cu mutească; aluniu, adj. (de culoarea alunei).
Aluniţă (var. alunică, alunea), s. f., considerat de DAR drept dim. de la alună, a fost apoi semnalat de Puşcariu, Dacor., I, 225 (cf. REW 19 şi Puşcariu,' Lr., I, 17), drept der. al bg. lunica „aluniţă", de la luna „lună". Ca în alte cazuri, contrariul pare mai sigur, căci bg. lunica nu este . suficient pentru a explica cuvîntul rom. şi var. sale. Cf., totuşi, tc. alune „aluniţă", citat de Popescu-Ciocănel, 11.	223
alunga (-g, -at), vb. - A îndepărta, a goni, a speria.
Lat. *allongâre (Puşcariu 71; Candrea-Dens., 1024; REW 1853; DAR); cf. it. allongare, cat. ahmyar(se) şi lat. elongare > fr. eloigner. DAR şi REW consideră că este posibilă der. directă din elongare. Cf. lung. - Der. alungat, adj. (îndepărtat, prigonit); aliuigător, adj. (care alungă; prigonitor).
224
alva (-ale), s. f. - Produs alimentar dulce, preparat din seminţe de floarea-soarelui şi zahăr.
-	Var. halva. Mr. hălvă, megl. a/va.
Tc. halva, din arab. Iplwa (Şeineanu, II, 200; Lokotsch 804). - Der. alviţă, s. f. (produs alimentar fabricat din miere, nuci etc.); alviţar, s. m. (fabricant sau negustor de alviţă; Qt)alvagiu, s. m. (alviţar).	225
ama, inteij. - Zău că... zău aşa. - Mr. ama.
Ngr. dt|i|ia (Şeineanu, II, 18; Lokotsch 64); cf. tc. emme (arab. ammă), alb., bg. antă.	226
amăgj (-gesc, -it), vb. - 1. (înv.) A vrăji, a face farmece. - 2. A amăgi, a momi. - Mr. (amăvipsire) „a vrăji".
Gr. (layEUfl „a fermeca" (Hasdeu; DAR; Diculescu, Elementele, 474; Rosetti, II, 66), probabil prin intermediul unui lat. *magîre, *magare, cf. calabr., sicii, ammagari, cat., sp. amagar. în mr., din ngr. (icc/eui), de unde şi bg. magiosvam.
Der. amăgeală, s. f. (înşelăciune, artificiu); amăgelnic, adj. (înv., înşelător); amăgeu, s. m. (impostor), pe care Diculescu, Elementele, 474, îl derivă direct dintr-un gr. *(iccyEtţ; amăgire, s. f. (înv., ademenire); amăgitor, adj.; amăgitură, s. f. (înv., înşelăciune, escrocherie).	227
aman, inteij. - Milostenie, iertare. - Mr., megl. aman.
Tc. aman, din arab. amăn (Şeineanu, II, 18; Lokotsch 66); cf. ngr. oqaov, alb., bg., fr. aman, sp. amăn, ultimele direct din arab. Cf. aliman.
228
amandea, inteij. - Iute, în grabă.
Tc. hemende „şi imediat" (logu, GS, V, 362). După Şeineanu, II, 19 (urmat de Lokotsch 65 şi de DAR), din tc. amade, per. amade „repede".
229
amanet (-turi), s. n. - Garanţie, cauţiune. -Mr. amînete, megl. amanet.
, Tc. amanet, emanet (Roesler 587; Şeineanu, II, 19; Lokotsch 66); cf. ngr. ajiavan, alb., bg., sb. amanet. - Der. amaneta, vb. (a pune ceva ca amanet).	230
amant, (— tă), adj. - îndrăgostit, iubit.
Fr. amant. Cuvînt de expresivitate literară în perioada romantică, a decăzut apoi ajungînd să aibă o rezonanţă vulg., ca maîtresse în fr. 231
amănunt (-te), s. n. - 1. (înv.) Amănunţit, în detaliu (sens adv.). - 2. Detaliat (sens adj.). - 3. Detaliu. - Var. amărunt (cu der. săi).
De la mărunt, cu a- caracteristic formelor adv. Uzul ca s. este modem, pentru cel adv. cf. it. a
36
ALEXANDRU CIORĂNESCU
minuto. - Der. amănunţi, vb. (a mărunţi; a da amănunte); amănunţime, s. f. (detaliu). 232 amar (-ră), adj. - 1. Care are gustul fierii, pelinului etc. - 2. (S. m.) Amăreală, gust amar. -3. Cantitate (numai după o expresie cantitativă, ca atît, cit, ce, ce de, mult). - Mr. amar, megl. (an)mar, istr. amqr.
Lat. amărus (Puşcariu 73; Candrea-Dens., 53; REW 406; DAR); cf. vegl. amuăr, it. amaro, v.prov. amar, fr. amer, sp. amargo. Expresia amar de mine, amar mie coincide cu sicii, amaru mia, port. amaro de mi. Sensul 3 este curios. I. Morărescu, BF, I, 178-181, a încercat să-l explice prin etimologie pop., din expresia atîta *mare de (timp), interpretat ca atît amar(e) de (timp); uzul ar fi, în acest caz, aceleaşi ca it. mare „abundenţă", sp. la mar de. Cf. observaţiile împotriva acestei explicaţii ale lui L. Spitzer, BF, II, 162-4. Mai curînd este vorba de o valoare emfatică a adj. (ca în cazul lui biet invariabil), tratat ca s.; emfaza este evidentă şi în uzul constant al lui atîta în locul lui atît (cf. nuanţa de atîta curaj, faţă de atît curaj. în privinţa valorii exacte a expresiei, o construcţie de tipul ce amar mai aveam (Agîrbiceanu) arată . clar că trebuie să se înţeleagă ce amar (de mine) mai aveam, deci că exprimă compasiunea, şi numai în al doilea rînd ideea de cantitate.
Der. amărăcios, adj. (amar), pe care Puşcariu 74 şi REW 403 îl reduc la un lat. *amaritiosus, de la amarîties, dar care este probabil un der. cu suf. -cios, ca supărăcios, căcăcios etc.; amărăciune, s. f. (mîhnire, amărîre); amărăluţă, s. f. (genţiană, Cicendia filiformis); amăreală, s. f. (amărăciune; plantă, Polygala vulgaris); amăreaţă, s. f. (amărăciune), considerat în general ca reprezentant al lat. *amantia, în loc de amarîties (Puşcariu 76; Candrea-Dens., 54; REW 403; lipseşte în DAR), cf. it. amarezza, prov. amareza, dar care poate fi şi o formaţie internă; amărel, s. m. (ciulin); amărie, s. f. (amărăciune); amăriu, adj. (amărui); amarnic, adj. (amar; teribil, cumplit); amărui, adj. (cu gust uşor amar); mărunc(ă), s. f. (crizantemă, Chrysanthemum vulgare).
Amărî, vb. (a face să capete gust amar; a mîhni), cf. mr. amărăscu, s-a încercat să se explice pe baza lat. *amărîre, din clasicul amărescere (Puşcariu 75; REW 400; DAR; Puşcariu, Dacor., V, 67). Se opune acestei der. rezultatul î, care indică o der. în interiorul rom., ca în pîră > pîrî, ocară
>	ocărî (cf. Graur, BL, V, 87), pe cînd lat. ar fi dat *amări. Explicaţiile încercate pentru a justifica prezenţa în forma lat. a unui grup rr, care ar explica schimbarea (contaminarea cu *amarrîre), din v.germ. *marrjan, după Giuglea, Dacor., II,
390 şi Gamillscheg, Rom. germ., n, 263; sau cu marrubium, după Jos. Briich, ZRPh., LVI, 529-33), nu sînt convingătoare. - Der. amărîme, s. f. (amărăciune; gust amar); amărît, s. m. (nefericit, nenorocit; sărac); amărîtor, adj. (care amărăşte; descurajator).	233
amator (-oare), adj. - 1. Iubitor, doritor de...
-	2. Diletant.
Fr. amateur.- Der. amatorism, s. n. (diletantism).	234
ambala (-lez, -at), vb. - A acţiona, a pune în mişcare; a (se) antrena, a (se) aprinde.
Fr. emballer. - Der. ambalaj, s. n., din fr. emballage.	235
ambeta (-tez, -at), vb. - A supăra, a deranja.
Fr. embeter. Este galicism, care apare pentru prima oară la Duiliu Zamfirescu.	236
ambi, adj. - Amîndoi.
It. ambi (Puşcariu 777; DAR). Din lat. ambo a existat în rom. un rezultat direct, îmbi, care s-a pierdut în concurenţă cu forma neol.	237
ambiţie (—ii), s. f. - Dorinţă arzătoare, aspiraţie. - Var. ambiţ, ambiţiune, amîndouă înv.
Fr. ambition, it. ambizione. - Der. ambiţiona, vb.; ambiţios, adj.	238
ambuscadă (-de), s. f. - 1. Acţiune de luptă în'care inamicul este atacat prin surprindere. - 2. Loc amenajat de o unitate militară în scopul executării unui atac prin surprindere împotriva duşmanului.
Fr. embuscade.	239
ameliţa (-ţez, -at), vb. - (înv.) A menţiona, a indica, a aminti.
Este cuvînt care apare numai la vechii cronicari din sec. XVII şi XVIII, şi care nu pare să fi avut circulaţie pop. De aceea, credem că este o reproducere artificială a mgr. |ieXer(fl „a studia, a medita, a menţiona". Pare puţin probabilă ipoteza din DAR, care presupune o identitate între ameliţa şi ameninţa şi, pentru a explica semantismul primului vb., se gîndeşte la o posibilă confuzie între lat. *amminaciare „a ameninţa" şi lat. *amminiciare, de la minări „a întrece, a depăşi".
240
amendă (—nzi), s. f. - Pedeapsă în bani.
Fr. amende. - Der. (din fr.) amenda, vb.; amendabil, adj.; amendament, s. n.	241
ameninţa (—t, -at), vb. - A arăta intenţia de a face rău cuiva. - Var. (a)meni(n)ţa, (a)meli(n)ţa (înv.).
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
37
Lat. *ammînaciăre, de la minaciae „ameninţare" (Puşcariu 77; DAR; REW 5584); cf. it. minacciare (sicii, amminazzari), prov., cat. me-nassar, fr. menacer, sp. amenazar, port. ameagar. După Philippide, Principii, 98, din lat. minitor „a ameninţa".
Der. ameninţător, adj. (care ameninţă); ameninţat ură, s. f. (ameninţare).	242
americă, s. f. - Pînză de bumbac. - Mr. amiricancă, megl. americă.
De la America; cf. ngr. â)i£pw6v ( > mr.), bg. amerikan.	243
amesteca (-C, — at), vb. - 1. A face un amestec. - 2. A stringe laolaltă. - 3. A avea acces carnal. - 4. (înv.) A calomnia, a face intrigi. -Mr. amisticare, ameastic.
Lat. *ammîxticăre, de la mîxtiis (REW 5617; DAR; Pascu, I, 115; cf. Candrea-Dens., 1086). -Der. amestec, s. n. (reunire de lucruri diverse); amestecător, adj. (aparat care serveşte la a mesteca substanţe; intrigant, bîrfitor); amestecătură, s. f. (amestec, încurcătură); amestecuş, s. n. (amestec). Cf. mesteca.	244
ameţi (—ţese, — it), vb. - 1. A se zăpăci. - 2. A-şi pierde capul. - 3. A se îmbăta (uşor), a se chercheli. - 4. (Fam.) A face ceva de mîntuială, a da rasol.
Lat. *ammatteâre, de la *mattea „băţ, par"; cf. it. ammazare „a omorî", sp. mazar, port. maqar. Sensul primar a fost „a lovi, a bate pînă la pierderea cunoştiinţei", de unde mai tîrziu în it. „a omorî", şi în rom. „a lăsa, a rămîne fară cunoştinţă". Schimbarea de conjug, este firească la vb. incoative. După Puşcariu, ZRPh., XXXII, 717 şi DAR, din lat. *ammatîre, de la *mattus, de unde it. matto „nebun", ammattire „a înnebuni" (cf. REW 5401 şi 5428); însă în rom. nu este atestat *mattas, în timp ce *mattea s-a păstrat, cf. măciucă; în plus, evoluţia sematică pare mai convingătoare. Hasdeu 1062 se gîndea la amittere, cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 273; iar Korting 591 la *amentio, imposibil din punct de vedere fonetic. - Der. ameţeală, s. f. (zăpăceală, vertij, tulburare; Arg., plictiseală, lucru searbăd); ameţitor, adj. (care provoacă ameţeală).	245
amiază, s. f. - Mijlocul zilei, ora 12. - Var. amiazi, namiază, nămiezi.
Lat. medî die, de unde în lat. clasică meridies ( > Trans. mereze), cf. it. meriggio (REW 5531), v.prov. miegdia, fr. midi. Se foloseşte în Trans. de V. cu forma m/iezi „prînz". - Der. riedzi, vb. (Basar., a se odihni vitele).	246
amic (-ci), s. m. - Prieten.
Lat. amicits (sec. XIX). - Der. amicabil, adj. (înv., amical), din it. amicabile; amical, adj., din fr. amical; amicie (var. amiciţie), s. f. (prietenie); inamic (var. inimic), s. m.; inimiciţie, s. f. (duşmănie).	247
amin, inteij. - (în texte religioase sau în practica bisericii creştine) Adevărat! Aşa să fie!
Mgr. (XH-tV) sl. aminii.	248
amîna (—n, -at), vb. - A trece la îndeplinirea unei acţiuni într-un moment ulterior celui stabilit iniţial; a întîrzia. - Mr. amin.
De la mî(i)ne, pleeîndu-se de la o combinaţie lat. de tipul *ad mane (Puşcariu 79; REW 5924), sau de la o formaţie adv. rom. *amîne. Spiritul compunerii este cel al fr. ajourner; cf. şi alb. menon „a întîrzia" (Philippide, II, 647). - Der. amînăcios, adj. (înv., întîrziat); amînat, adv. (Banat, tîrziu).	249
amîndoi (-ouă), num. - Şi unul şi altul; ambii. - Mr. amindo(i)l'i, istr. amindoi.
Lat. ambo duo > *ambi dui, f. *ambe due, şi probabil şi *amendui, dat fiind prezenţa v.it. amendue, engad. amenduos, v.fr. andui, prov. amdui, cf. cat. abdos (Puşcariu 80; REW 411; DAR). Gen. amînduror(a), cu r analogic, ca tuturor (a).	250
amira (—ale), s. m. - (înv.) Emir, principe oriental. - Mr. amiră (împărat).
Ngr. a^ipaţ, din arab. amir (DAR). Din acelaşi cuvînt arab provine fr. amiral, de unde rom. amiral, s. m.; şi emir, de unde rom. emir, s. m.
251
amnar (—re), s. n. - 1. Bucată de oţel cu care se loveşte cremenea spre a scoate seîntei; uneori foloseşte şi pentru a ascuţi. - 2. Dispozitiv cu care se urcă sau se coboară fierul lat al plugului. - 3. Mîner de lemn cu care se învîrte sulul la războiul de ţesut. - 4. Stîlpi de lemn puşi la colţurile construcţiilor ţărăneşti spre a sprijini acoperişul. -Mr. mănar, megl. mănar, amnar.
Lat. mănuărius (după Puşcariu 82; REW 5332; DAR); cf. mîner. Mai puţin probabilă este der. de la *ignarium (Philippide, Principii, 46; Korting 4706), dacă luăm în consideraţie rezultatele dialectale. Densusianu, Rom., XXXIII, 274, şi GS,
II,	317, se gîndeşte la posibilitatea unei der. interne, pe baza lui mînă.	252
amor (-ruri), s. n. - Iubire.
Lat. amor (fr. amour, it. amore), introdus de poezia lirică, la sfîrşitul sec. XVIII. - Der. amorez (var. amurez), s. m., care aparţine terminologiei teatrale (fr. amoureuse > amoreză, de la care s-a
38
ALEXANDRU CIORĂNESCU
format m.), astăzi intrat şi în limbajul pop. (în teatru se spune încă prim amorez); amoreză (var. amure(a)ză, s. f. (iubită, ţiitoare); amoreza, vb. (a se îndrăgosti); amoros, adj. (plin de iubire); înamora, vb. (a se îndrăgosti).	253
amorţi (-tesc, -it), vb. - A deveni insensibil; a lăsa în nesimţire; a înţepeni. - Mr. amur-ţăscu, amurfire, megl. anmurţqs.
Lat. *ammortîre (Puşcariu 83; Candrea-Dens., 1178; REW 186; Korting 216; Meyer, Alb. St., IV, 86); cf. it. ammortire, prov., fr., v.sp. amortir. Uz general (ALR, I, 150).
Der. amorţeală, s. f.; amorţitor, adj. (care amorţeşte); amorţitură, s. f. (amorţeală). 254 amploiat (-ţi), s. m. - Funcţionar; angajat.
Fr. employe.	255
amuş (-şe), s. n. - Groapă cu apă şi var în care tăbăcarii pun pieile pentru argăsit.
Mag. hamus [godor] „[groapă] cu cenuşă" (DAR). - Der. amuţi, vb. (a curăţa părul de pe piei).	256
amuţi (-ţese, —it), vb. - A deveni mut. - Mr. amuţăscu.
Lat. *ammutîre (Puşcariu 86; Candrea-Dens., 1191; DAR), cf. it. ammutire. Cf. mut. - Der. amufeală, s. f. (amuţire).	257
amuza (-Z, -at), vb. - A distra, a înveseli.
Fr. amuser. - Der. (din fr.) amuzament, s. n.; amuzant, adj.	258
amvon (—oane), s. n. - Construcţie (ca un balcon) într-o biserică, de unde se predică sau se citeşte evanghelia. Mr. amvun.
Mgr. ă|ifkov, sau sl. amubonu.	259
an (-ni), s. m. - Perioadă de timp de 12 luni.
-	Mr., megl. an, istr. on.
Lat. annus (Puşcariu 88; Candrea-Dens., 58; REW 487; DAR); cf. it. anno, prov., fr. an, cat. any, sp. ano, port. anno. - Der. neol. anual, adj.; anuar, s. n.; anuitate, s. f. Compară anotimp, s. n. format (sec. XIX) pe baza modelului germ. Jahreszeit. Cf. anţărţ.	260
anadol (—Ii), s. m. - Pisică de Angora.
Tc. Anadol „Asia Mică“, din gr. ăvatoXi^ „orient" (Lokotsch 76; DAR). - Der. anadol, s. n. (blană de angora); nadoleancă, s. f. (găină de rasă orientală).	261
analoghion (—oane), s. n. Pupitru înalt, mobil, pe care se pun cărţile de cult în biserică. -Var. analog. Analog, adj. (analog).
Mgr. avaXoyia şi der. săi. - Der. analoghie, s. f. (contribuţie proporţională; înv., analogie);
analogie, s. f. (asemănare); analogic, adj. (întemeiat pe analogie); analoghisi, yb. (înv., a împărţi). Cf. Gâldi 145.	262
anafură (-re), s. f. - Pîine sfinţită care se împarte credincioşilor după terminarea slujbei. -Var. (a)năforă, nafură. - Ana/ora, s. f. (raport scris adresat domnitorului), ana/oră, s. f. (procedeu stilistic, repetiţie). - Mr. anafura, megl. najară.
Mgr. ccvcapopa „relatare" (Mumu 4); în primul său sens ar fi putut intra prin intermediul sl. (a)nafora. Ultima var. este neol.	263
ananghie (-ii), s. f. - Situaţie grea, necaz, strîmtoare. - Mr. ananghie.
Ngr. âvâ/xri (Gâldi 146).	264
anapoda, adv. - Invers, pe dos. - Mr. anapod, anapudz.
Ngr. avonoSa (Roesler 564; Gâldi 146).	265
anarhie (—ii), s. f. - Stare de dezordine, de haos.
Fr. anarchie (cu pron. din ngr. avapxia). - Der. (din fr.) anarhic, adj.; anarhism, s. n.; anarhist, s. m.	266
anasîna, interj. - înjurătură în turcă. - Cu anasîna, cu forţa. - Megl. anasană.
Tc. anasini „mater eius" (DAR).	267
anason, s. m. - Plantă erbacee aromatică.
Tc. anason, din gr. âviciov (Roesler 564; Şeineanu, II, 20); cf. bg., sb. anason.	268
anastasimatar (-re), s. n. - Carte bisericească ce cuprinde imnurile învierii.
Ngr. avacTOaiiio; „referitor la înviere". 269
anatema, s. f. - Excludere, ostracizare a cuiva de către biserică. - Var. ana(f)tima, ana(f)tema. -Mr. anatima, megl. natima.
Mgr. avof)rina (Mumu 4). Formele cu f. arată provenienţa din sl. anathema, anafema. - Der. anatem(at)isi, anatem(at)iza, vb. (a arunca anatema, a afurisi).	270
anatrofion (-oane), s. n. - Pensiune, colegiu, instituţie de învăţămînt.
Ngr. dtvcapoipiî „educaţie" (Gâldi 146). Sec. XVIII, astăzi nefolosit.	271
anchetă (—te), s. f. - Cercetare.
Fr. enquete. - Der. ancheta, vb., din fr. en-queter; anchetator, adj.	272
anahoret (-ţi), s. m. - Pustnic. - Var. (înv.) anahorit.
Mgr. ccvaxmpitrig, de la cxva;mpEiv „a se îndepărta". Sec. XVII. Fonetismul a fost introdus în
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
39
sec. XIX, pe baza fr. anachorete şi a pronunţării erasmice a cuvîntului gr.	273
ancoră (—re), s. f. - Piesă de metal cu braţe ca nişte gheare care se coboară cu un lanţ de pe o navă pe fundul mării. - Var. (înv.) anghiră. -Mr. angură.
Lat. ancora (sec. XIX). Var. (sec. XV) din sl. anukira şi acesta din mgr. â'yx'opa sau âyzcnjpa (Philippide, II, 631), cf. alb. angure. - Der. ancora, vb. (a fixa cu ajutorul ancorei); ancoraj, s. n. (ancorare).	274
andali (-lese, —it), vb. - 1. A pleca, a pomi.
-	2. A da tîrcoale. - 3. A începe. - Var. îndăli, undului.
Mag. indulni „a pleca“ (DAR). Numai în Trans.
275
andivie (-ii), s. f. - Plantă, cicoare de grădină.
-	Var. endivie, (înv.) andidie.
Fr. endive, şi vajv din ngr. svnPlcx.	276
androc (-oace), s. vi. - Fustă de lînă. - Var. handroc, androacă, ondroacă.
Germ. Unteirock „fustă, jupon“, prin intermediul pronunţării săs. onderrock (Borcea 176). în Trans. şi Munt.	277
anerisi (-sesc, -it), vb. - (înv.) A anula, a revoca, a contramanda.
Ngr. ocvcapw „a anula, a distruge", aorist ocvcapriaa (Cihac, II, 634; Gâldi 147). Sec. XVIII.
278
anevato, adv. - în chip de broderie în relief.
Ngr. dtvatPaxo;, de la otvafkxtvco „a urca" (DAR).	279
angaja (-jez, -at), vb. - 1. A obliga, a lua un angajament. - 2. A lua pe cineva în slubjă. -
3.	A introduce. - 4. A pune în joc, a risca.
Fr. engager. - Der. angajament, s. n. (obligaţie, contract), din fr. engagement.	280
angara (—ale), s. f. - 1. Obligaţie în bani sau în zile de lucru. - 2. Greutate, problemă, necaz, belea. - 3. Pasăre de curte. - Var. angărie, angarie, angarea, hangara(Ie), angherie. - Mr. angărie.
Mgr. âyvapeia (Meyer 12; DAR), de unde şi it. angheria, fr. angarie, sp. angaria, tc. angarya, alb. ngherii, bg. angarija, pol. angarya. Sensul 3 este der. de la 2, în ciuda îndoielilor exprimate de DAR; cf. boală ca nume de vite.	281
angelică (-ci), s. f. - Plantă (Archangelica officinalis). - Var. anghelică, anghelină.
Lat. angelica (sec. XIX); var. din ngr. (xyY&lxoc
(Candrea). Din aceeaşi familie face parte angelic, adj., din fr. angelique, it. angelico.	282
anghilest (-te), s. n. - Octoih.
Probabil din sl. angelî jest „îngerul este", care trebuie să fie începutul unuia din imnurile octoi-hului. Hasdeu 1203 îl considera drept un sing. de la *anghileşti, din rus. angeliskaja „(cînturi) angelice"; dar un astfel de sing. ar fi trebuit să dea în mod normal *anghilesc. Sec. XVI-XVIII, astăzi înv. Nu este atestată folosirea sa în limba vorbită.	283
anghină, s. f. - Nanchin, ţesătură de bumbac.
De la Nankin, oraş din China, prin intermediul pronunţării ngr. (Hasdeu 1200). Este cuvînt înv., astăzi se foloseşte mai mult nankin, din fr. 284
anghinară (-re), s. f. - Plantă erbacee medicinală. - Mr. anghinare.
Ngr. ctyxivapa (Lokotsch 565; Gâldi 148); cf. tc. enginar, alb. hinare, bg. anginăr.	285
angjnă (—ne), s. f. - Inflamaţie a gîtului. -Var. anghină.
Fr. angine; var., din ngr. ccyxivri.	286
angîş (—şle), s. n. - Loitră la car.
Tc. angic „car" (Şeineanu, I, 395). L de la pl. se explică prin forma pl. tc. angiclar.	287
anima (-mez, -at), vb. - A însufleţi, a încuraja.
Fr. animer. - Der. (din fr.) animaţi(un)e, s. f.; animator, adj.; animozitate, s. f; desanima, vb. (a descuraja); inanimat (var. neanimat), adj.; reanima, vb.	288
animal (—le), s. n. - Fiinţă, vietate, jivină, dobitoc.
Fr. animal; cf. nămaie. - Der. (din fr.) animalic, adj.; animalcul, s. n.; animalitate, s. f. (lipsă de simţire; viaţă animală).	289
anin (-ni), s. m. - Specie de arbore. - Var. anine, arin(e). - Mr. arin, megl. rin.
Lat. *alninus, de la alnus (Hasdeu 1205; Densusianu, Hlr., 119; Candrea, Conv. lit., XXXIX, 1120; Puşcariu 90; REW 375a; DAR; Rosetti, Rhotacisme, 20). Pentru cuvîntul lat., cf. Meillet, s. v. almis. Alternanţa arin - anin pare să arate că trebuie plecaţ de la o formă disimilată *alinus > arin, care ulterior s-ar fi asimilat arin
>	anin. Ambele forme rom. se bucură de mare circulaţie, anin mai ales în Munt. şi Banat. Schimbarea de accent trebuie să fie proprie lat. Meyer-Lubke, ZRPh., VIII, 147, Hasdeu şi Densusianu consideră forma anin anterioară lui arin.
Der. anină, s. f. (fruct de arin); aninaş s. m.
40
ALEXANDRU CIORĂNESCU
(liliac sălbatic); aninet, aniniş, s. n. (pădurice de arini); arinişte (var. aniniş te), s. f. (ariniş). 290
anina (-n, -at), vb. - 1. A agăţa. - 2. A apuca, a (se) prinde de ceva.
Lat. *anninăre „a legăna", de la *ninna „leagăn" (Puşcariu 89; REW 5817; DAR); cf. nineri şi nani, şi it. ninna-nanna „nani-nani!“, alb. ninulje „leagăn", engad. niner „a legăna", prov. nina „a dormi". Transformarea semantică pare a se explica prin faptul că anina indică acţiunea de a agăţa un obiect fără a-1 fixa, de a-1 atîma liber, astfel îneît prin simplul fapt că este suspendat se mişcă şi balansează - aceasta fiind principala diferenţă între anina „a atîma" şi acăţa „a suspenda fixînd". După Puşcariu, schimbarea se explică prin confuzia termenului care indica acţiunea de a lega leagănul, cu cel care indica acţiunea de a lega sau atîma în general. Pascu, Beitrăge,
11,	propune ca etimon lat. *allevinare, contaminat cu levare. - Der. aninăcios, adj. (care atîmă); aninătoare, s. f. (loc fără ieşire, ultimul refugiu al cerbului vînat; agăţătoare, gaică).	291
anocato, adv. - Cu burta în sus; pe dos, invers.
Ngr. âva) xoici) sau avozaio (Gâldi 148). Sec. XVIII, astăzi ieşit din uz.	292
anost (-tă), adj. - Insipid, searbăd, plicticos. -Mr. anustu.
Ngr. âvocrcoc; (Gâldi 148). Cf. nostim. - Der. anosteală, s. f. (plictiseală); anosti, vb. (a plictisi); anostie, s. f. (plictiseală).	293
antal (-le), s. n. - Butoi.
Pol. antal, rus. antal sau antalag (Cihal, II, 476; DAR; Pascu, Arch. Rom., VII, 559).	294
anţărţ, adj. - Acum doi ani.
Lat. anno tertid (DAR). Cf. an.	295
ante-. Pref. neol., din lat. ante; intră în compunerea anumitor cuvinte în care traduce fr. avant-: antebraţ, s. n.; antegardă, s. f. (înv., avangardă), astăzi înlocuit prin avantgardă; an-tetren, s. n. Cf. anti-,	296
antep (—pi), s. m. - Varietate de prun cu lemnul aromatic.
Tc. antep (Şeineanu, II, 20).	297
anteriu (-ie), s. n. - Caftan, în trecut haină fastuoasă bărbătească. La început era tipică pentru boieri sau domni; apoi a ajuns comună printre ţărani. Astăzi desemnează numai hainele lungi preoţeşti. - Mr. antiriu, megl. antiriia.
Tc. an teri, din arab. ‘antari (Şeineanu, II, 20; Meyer 11; Lokotsch 84); cf. ngr. âvtEpî sau (XVTEptov „haină lungă preoţească", alb. anderi, bg., sb. anterija.	298
antet (-turi), s. n. - Indicaţie tipărită în partea de sus a unei foi de hîrtie sau a unui plic, cuprinzînd numele, adresa unei instituţii sau persoane.
Fr. en-tete.	299
anti-.
Pref. neol., introdus în fr. şi provenind din gr. ccVTt „contra". Se folosseşte atît cu cuvinte neol. (antialcoolic, antidiluvian, antitanc etc.) cît şi, mai rar, cu cuvinte din fondul tradiţional (antiromîn). în uzul curent s-a confundat uneori cu ante, astfel îneît în loc de antecameră, s. f., astăzi se foloseşte numai anticameră, imitaţie după fr. antichambre.
300
antic (-că), adj. - 1. Vechi, vetust. - 2. Care aparţine antichităţii.
Fr. antique. - Der. antică, s. f. (antichitate, obiect arheologic), din it. antico, prin filieră orientală (ngr. ocvtuo; tc., bg., iud.sp. antiha, mr., megl. antică, cf. Meyer, Neugr. St., IV, 11; Bogrea, Dacor., IV, 789); anticar, s. m. (persoană care vinde cărţi vechi); anticariat, s. n. (magazin de antichităţi şi obiecte de ocazie), ca germ. Antiquariat; anticărie s. f. (anticariat); anticat, adj. (înv., învechit); antichitate, s. f. (vechime). 301 anticrist, s. m. - Nume dat de creştini principiului răului, Satanei şi ereticilor. - Var. antihrist.
-	Antihirf, s. m. (fam., pungaş, golan; se foloseşte drept calificativ pe jumătate ironic, pe jumătate depreciativ, dar totdeauna cu o nuanţă de afecţiune sau familiaritate).
Sl. anutichristu, din mgr. avn^piaTOC. Forma cu c este neol. Var. fam. este o modificare expresivă, ca hîrţa-pîrţa.	302
antifon (-oane), s. n. - Cîntare repetată de două coruri, la slujba bisericească.
Mgr. aVTUpffiVOV, în parte prin sl. antifonîi (Mumu 5). Sec. XVII. - Der. antifonar, s. n. (carte care cuprinde antifoane).	303
antimjs (—se), s. n. - Pînză pusă în altar pentru a aşeza pe ea pîinea sfinţită şi potirul.
Sl. antimisu, din mgr. OVT1|UV(HOV (lat. antimen-sium), cf. Mumu 5.	304
antologje (—|i), s. f. - Culegere, florilegiu.
Fr. anthologie, din gr. (xvOoXoywx. - Der. antologic, adj. Din aceeaşi familie, antologhion, s. n. (culegere de imnuri), din mgr. dcvOoXcyiov (Gâldi 148).	305
anton|că (-ci), s. f. - Plantă, angelică (Arch-angelica officinalis).
De la [sfintul] Anton (Hasdeu 1247).	306
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
41
antract (-te), s. n. - Pauză între două acte ale unei reprezentaţii.
Fr. entr'acte.	307
antrax, s. m. - 1. (înv.) Boală, dalac, cărbune.
-	2. Furunculoză.
Mgr. âvdpoE, şi modem din fr. anthrax. 308
antrena (-nez, -at), vb. - A pregăti prin exerciţii.
Fr. entrainer. - Der. (din fr.) antren, s. m. (galicism: foc, căldură, animaţie); antrenament, s. n.; antrenor, s. m.	309
antrepriză (—ze), s. f. - întreprindere comercială.
Fr. entreprise. - Der. antreprenor, s. m., din fr. entrepreneur. Cf. întreprinde.	310
antreşa (-auri), s. n. - La dans, săritură, foarfecă.
Fr. entrechat. Termen de balet; în trecut (de ex. la Negruzzi) folosit ca f.	311
antreu (-uri), s. n. - Vestibul. - Var. antret.
Fr. entree, cf. ngr. ccvtpE T din antret trebuie să fie analogic, ca în caiet.	312
anunţ (—ţuri), s. n. - înştiinţare (scrisă), aviz.
Fr. annonce. - Der. anunţa, vb., din fr. annon-cer; anunţător, adj. (care anunţă).	313
aoace, adv. - Acolo, colo. - Var. aoaci. - Mr. auafi.
Lat. illăc-ce, cu a- caracteristic funcţiei adv. (DAR). Din lat. *ad hocce, după Philippide, ZRPh., XXXI, 1907, p. 292, şi Pascu, I, 46. în Trans. de V.	314
aoleu, inteij. - Vai! Domane! - Var. aoleo, a(o)lio, a(u)leu, a(u)lio, a(u)liu, valeu, valeu, valei, aolică.
Creaţie expresivă, cf. alei. Întrucît multe cîntece pop. încep cu aoleu, pare firesc ca der. aoli, vb., să ajungă să însemne „a spune aoleu", adică „a se plînge", şi, pe de altă parte, „a cînta aoleu“ adică „a cînta ceva ce începe cu aoleu".
Der. aoli, vb. (a se jeli, a se plînge); aolitură, s. f. (plîngere, jeluire); hătili, vb. (a chiui; a cînta în mers); hăulit, s. n. (chiot, chiuiturâ); hăulitură, s. f. (chiuitură), refăcut pe baza pl. cuvîntului anterior.	315
apă (—pe), s. f. - 1. Lichid incolor care formează unul dintre învelişurile Pămîntului. - 2. Masă de apă, rîu, pîrîu, lac, mare. - 3. Lichid, umoare, secreţie. - 4. Reflexe schimbătoare ale obiectelor care strălucesc. - Mr. apă, megl. apă, apu, istr. ape.
Lat. ăqua (Puşcariu 91; Candrea-Dens.; REW
570; DAR)-, cf. it. acqua (sard. abba, engad. omta), v.prov. aigua, fr. eau, cat. aygua, sp. agua, port. agoa. Sensul 4, comun celorlalte limbi romanice, este propriu şi ngr. vepo; uzul ngr. are şi alte corespondenţe cu rom., cf. a şti (ca) pe apă, ngr. ^epco aa vepo; sau a nu fi în apele sale, ngr. ywtS) T(X vspo JJ.OU. Cf. apos.
Der. apar, s. m. (sacagiu), pe care Puşcariu 92 şi REW 572a îl derivă direct din lat. aquarius, dar care este mai curînd der. internă, pe baza suf. de agent -ar, cf. REW 570; DAR; Graur, Noms d’agent, 90; Rosetti, I, 159); apăraie, s. f. (inundaţie); apătos, adj. (apos), formaţie internă în care suf. -os ( < lat. osus, cf. apos) pare să se fi confundat cu terminaţia -tos de la vîrtos, muntos, sănătos etc. (Puşcariu 95 şi DAR propun un prototip lat. *aquatosus, care nu pare a fi mai clar); apătoşa, vb. (a ţîşni apă, a se umple de apă); apşoară, s. f. (riuşor, pîrîu).	316
apalt (-turi), s. n. - Arendare; arendă.
It. appalto (Cihac, II, 715; DAR), probabil prin filieră ngr., cf. alb. apalto. Sec. XVIII. 317
apăra (-r, -at), vb. - 1. A opri, a se împotrivi. - 2. A ocroti, a păzi, a pune la adăpost.
-	3. A feri, a ocoli, a eschiva. - Mr. apăr, istr. opăr.
Lat. appărăre (Puşcariu 93; Candrea-Dens., 63; REW 534; DAR); cf. it. appararse, prov. apară, sp. aparar. Toate celelalte formaţiuni romanice par neol. Evoluţia semnatică de la „a prepara", sens propriu al cuvîntului lat., la „a opri" pare a fi anterioară rom., cf. sp. parar. De aici, trecerea la „a ocroti, a păzi" este firească, deoarece „a ocroti" ceva înseamnă „a opri" duşmanul; cf. sp. amparar şi fr. defendre „a opri" şi „a interzice". Acelaşi sens în it. riparare „a opri", calabr. apparari „a se pune la adăpost".
Der. apărare, s. f. (acţiunea de a apăra); apărat, s. n. (apărare); apărat, adj. (interzis); apărătoare, s. f. (evantai; dig de apărare; în general, orice obiect care protejează); apărătoare, s. f. (specie de mentă); apărător, s. m. (persoană care apără); apărătură, s. f. (obstacol; tărie, forţă); neapărat, adj. (fără protecţie, descoperit); neapărat, adv. (inevitabil, obligatoriu; neîndoios, sigur). 318 aparat (-te), s. n. - Maşinărie, instalaţie, instrument
Lat. apparatus (sec. XIX).	319
apărea (-ar, -rut), vb. - A se ivi, a se arăta; a lua naştere.
Format pe baza lui părea, ca în modelul fr. apparaître faţă de paraître (sec. XIX); cf. sp. aparecer. Este frecventă tendinţa de a asimila vb.
42
ALEXANDRU CIORĂNESCU
cu conjug. III (a apare). - Der. aparent, adj.; aparenţă, s. f.; apariţie, s. f., toate din fr. 320
aparte, adv. - 1. în mod separat. - 2. Deosebit, special. - 3. (S. m.) Dialog fără martori, discuţie cu sine.
It. aparte, cf. fr. aparte.	321
aparţinea (-n, -ut), vb. - A face parte din, a fi propriu cuiva.
Format pe baza vb. ţinea, ca fr. appartenir de la tenir.	322
apas (-si), s. m. - Trib indian din Texas. Ca denumire dată bandiţilor din Paris, de la 1902.
Fr. apache.	323
apăsa (-S, -at), vb. - 1. A se lăsa cu toată greutatea, a exercita o presiune, a presa. - 2. A copleşi, a oprima, a fi supărător. - 3. A cufunda, a adînci. - 4. A întări. - 5. A scoate în relief, a accentua, a sublinia.
Lat. *appensâre, de la pensăre, cf. pendere-ap-pendere (Philippide, Principii, 21; Puşcariu 94; Candrea-Dens., 1349; REW 544; DAR); cf. v.fr. apeser, prov. apesar. Creţu 306 pleca în mod greşit de la un lat. *appressare. Cf. păsa.
Der. apăsător, adj. (care oprimă, care copleşeşte); apăsaturif, s. f. (presiune; oprimare).
324
apeduct (—te), s. n. - Ansamblu de construcţii şi de instalaţii care servesc la transportarea apei.
-	Var. (înv.) apeduc, apăduc, apedus. Format pe baza fr. aqueduc sau a lat. aquaeductus, cu «traducerea lui aqiiae > ape (sec. XIX). 325
apel (—luri), s. n. - 1. Citire cu glas tare a numelor unor persoane dintr-un colectiv. - 2. Recurs.
Fr. appel. Sensul 1 este termen şcolăresc şi militar, sensul 2 şi der. săi sînt termeni juridici. -Der. apela, vb. (a face recurs); apelabil, adj.; apelant, s. m.; apelaţi(un)e, s. f. (chemare, denumire; apel, recurs); apelativ, adj.	326
apelpisi (—sesc, -it), vb. - A exaspera, a scoate din fire. - Mr. apelpisire.
Ngr. cmeXm^oj aorist aji&jnaa „a dispera”, de la eXmSa „speranţă" (Gâldi 149). - Der. apelpisie, s. f. (exasperare); apelpisit, s. m. (prost, neghiob).
327
apercepe (-p, -put), vb. - A percepe. Termen filozofic, creat pe baza germ. apper-cipieren, fr. aperception. îl găsim pentru prima dată la Duiliu Zamfirescu (idei apercepute). - Der. apercepţi(un)e, s. f.; aperceptiv, adj.	328
aperitiv (-ve), - 1. Băutură alcoolică ce se serveşte înainte de masă. - 2. Gustare, mezelic.
Fr. aperitif. Întrucît există obiceiul de a însoţi băutura cu cîte un sandviş, în limba curentă aperitiv înseamnă mai curînd gustarea, mezelicul care se servesc împreună cu băutura.	329
apesti (-tesc, -it), vb. - A amîna, a întîrzia.
-	Var. (a)peşti, peşti.
Origine necunoscută. Soluţia cea mai probabilă este cea propusă de Cihac, II, 2, şi care de atunci a fost sistematic respinsă de cercetători, datorită dificultăţilor fonetice: sl. opozditi „a întîrzia", cf. rus. opozdati, cu acelaşi sens. Celelalte ipoteze sînt mult mai puţin convingătoare: din lat. *ap-prestîre (Creţu 306); din a cu prep. peste (Philippide, ZRPh., XXXI, 292); din lat. *pensităre (Pascu, Etimologii, 32); din mag. apaszt „a micşora" (Drăganu, Dacor., VI, 249).	330
apia, adv. - în mod curent, obişnuit.
Mgr. cmXasau ootXtâ; (Gâldi 149). - Der. aplos, adv. (în mod curent). Sec. XVII.	331
apleca (—C, — at), vb. - 1. A înclina, a îndoi.
-	2. A alăpta. - 3. A înclina, a tinde. - 4. A face greaţă. - Mr. aplec, aplic „alăptez", megl. (plec).
Lat. appticâre (Puşcariu 97; REW 548; Pascu,
I,	35; Densusianu, GS, II, 18); cf. cat. aplegar, sp. allegar, port. achegar. Sensul 2 este o reducere a lui a apleca la sin; sensul 4 pare mai greu de explicat. Cf. pleca.
Der. aplecăciune (înv., înclinaţie, tendinţă); aplecător, adj. (care înclină); aplecător, s. m. (crescător); aplecătoare, s. f. (oaie care a lepădat); aplecătură, s. f. (înclinaţie; pui de animal; greaţă); aplecuş, s. m. (miel de lapte); apleciiş, s. n. (coastă, povîmiş); aplecuşat, adj. (îndoit). 332
apocalips (—se), s. n. - Parte din Noul Testament în care este înfăţişat în chip alegoric sfirşitul lumii. - Var. apocalipsă, apocalipsis (înv.).
Mgr. (JjioxaXvxjiiţ şi modem din fr. apocalypse.
-	Der. (din fr.) apocaliptic, adj.	333
apoftegmă (-me), s. f. - Maximă, sentinţă.
Gr. dotapdeyna (Gâldi 149). Sec. XVII; modem se întîlneşte cu fr. apophthegme.	334
apoi, adv. - 1. După aceea, pe urmă (sens temporal şi, înv., local). - 2. Atunci, în cazul acesta (sens consecutiv). - 3. Dar, altminteri (sens expletiv). - 4. Pe lîngă asta, pe deasupra. - Var. apăi. - Mr. apoi, apoea, megl. napoi. năpoi, poia, istr. napoi.
Lat. ad post (Puşcariu 98; Candrea-Dens., 1423; REW 195; DAR); cf. it. appo (v.sard. appus, v.latri. apo, mii. apos), v.port. apos. Pentru cf. noi. Sensurile 3 şi 4 se confundă perfect cu păi
<	poi.
DICpONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
43
Der. înapoi, adv. (în spate, îndărăt), mr. năpoi; înapoia, vb. (a da înapoi); înapoiat, adj. (restituit; arierat). Din rom. a trecut în bg. din Trans., apa (apoi), cf. Miklosich, Sprache, 119.	335
apoplexie (-ii), s. f. - Atac cerebral, dambla.
Ngr. (XJtOJiXT^ia (sec. XVII) şi mai tîrziu din fr. apoplexie. - Der. (din fr.) apoplectic, adj. 336
aporje (—ii), s. f. - (înv.) îndoială, şovăială.
Gr. râiopux (sec. XVII).	337
aport (-turi), s. n. - Contribuţie.
Fr. apporler „a aduce“ şi der. săi. - Der. aport, inteij. (strigăt cu care se porunceşte cîinilor de vînătoare); aporta, vb. (despre cîini, a aduce vînatul).	338
apos (-oasă), adj. - Care are consistenţa apei.
Lat. ăquosus (REW 588; DAR); cf. it. acquoso, v.fr. eveux, prov. aigos, sp., port. aguoso. Cf. apă.
339
apostat (-tă), adj. - Care a săvîrşit o apostazie; răzvrătit, rebel.
Mgr. anoaroniq (sec. XVII, cf. Gâldi 151), şi mai tîrziu din fr. apostat. - Der. apostazie, s. f., din fr.; apostazia, vb. (a renunţa, a renega). 340
apostimă (—mc), s. f. - Abces, tumoare. -Var. (mod.) apostemă.
Gr. râtocrrnua (Gâldi 151). Sec. XVIII, înv.
341
apostol (-li), s. m. - 1. Nume dat fiecăruia dintre cei 12 discipoli ai lui Cristos. - 1. Carte de cult ortodox cuprinzînd faptele atribuite apostolilor.
Gr. cavxstoXoq „trimis", în parte prin intermediul sl. apostolu (Mumu 6). - Der. apostolat, s. n., din fr.; apostolesc, adj. (apostolic); apostolic, adj. (care aparţine apostolilor); apostol(ic)eşte, adv. (în chip apostolic; ca săracii; mergînd pe jos); apostolie, s. f. (apostolat).	342
apostrof (—oafe), s. n. - Semn ortografic în formă de virgulă, care marchează absenţa accidentală în rostire a unor sunete. - Var. apostrofa. -Apostrofa, s. f. (apostrofare, mustrare).
Gr. coioarpocpii (sec. XVII, cf. Gâldi 151); şi modem din fr. apostrophe. - Der. apostrofa, vb., din fr.	343
apotecă (-ci), s. f. - Farmacie. - Var. (a)po-tică, aptecă.
Germ. Apotheke (sec. XVIII). Astăzi se foloseşte numai în Trans. - Der. apotecar, s. m. (farmacist).	344
aprecia (-iez, -at), vb. - A evalua, a preţui; a socoti, a considera. - Var. (înv.) aprefia, apreţui.
Fr. apprecier. Var. aprefia (formată după fr., prin analogie cu pref) este curentă în literatura sec. XIX; aprefui se bazează pe prefui. Ambele forme sînt înv., cu toate că DAR le consideră actuale. -Der. (din fr.) apreciabil, adj.; apreciator (var. aprefuitor), adj.; inapreciabil, adj.	345
apriat, adv. - Limpede, clar, lămurit.
Origine necunoscută. Sensul este cel al lat. aperte. Nu apare în texte anterioare sfîrşitului sec. XVIII, şi DAR pare a-1 considera creaţie artificială a şcolii latiniste, în acest caz nu este clar pe baza cărui model s-a format. S-a adus în discuţie it. aprire, cu suf. -at de la curat, adevărat (Iordan, Arhiva, XXX, 221; REW 515; Scriban); este însă greu de crezut că latiniştii ardeleni care erau buni cunoscători ai it., ar fi format un part. apriat de Ia un vb. al cărui part. it. este aperto, şi care corespunde rom. descoperit. Korting 723 se gîn-dea la lat. *apertatus, fiind combătut de Densusianu, Rom. XXXIII, 274. Mai curînd aminteşte de it. pria, lat. prins „înainte"; însă der. nu este clară. Lowe 25 propunea bg. na priat, dar cuvîntul nu ne este cunoscut. Totuşi, originea sl. nu trebuie înlăturată.	346
aprig (-gă), adj. - 1. Violent, impetuos. - 2. Aspru, drept.
Lat. apricus „expus la soare", de unde apoi „fierbinte, arzător"; cf. calabr. apricari „a încălzi". Schimbarea semantică este generală la termenii care desemnează „căldura" şi, în sens fig., impulsul pasional; cf. căldură, fierbinte, sp. calentarse, acalorarse etc. De la „pasionat" s-a trecut firesc la „violent", care este sensul uzual al cuvîntului rom. în sfîrşit, sensul de „avid, lacom" înregistrat de dicţionare (în primul rînd DAR), şi care a indus în eroare REW 561 nu există în realitate; expresiile de tipul aprig la pradă, aprig la cîştig sînt normale în cadrul sensului 1, şi interpretarea interesată a acestora aşa cum este dată de DAR se explică în lumina etimologiei pe care o propune apoi, şi care nu ni se pare convingătoare. - G final ca în stîng şi vitreg.
Etimonul apricus era indicat încă de Laurian, Hasdeu şi Cihac, dar a fost respins de cercetătorii moderni (Puşcariu 99 dă originea cuvîntului drept necunoscută; REW 561 respinge etimonul aprî cus. Tiktin se gîndea la un lat. *apricus, de la aper „porc mistreţ". Subak, Archegrafo triestino,
XXX,	14 propune *apprex „lacom", de la appre-cor, a cărui der. pare puţin firească. în sfîrşit, DAR (cf. REW 4055) propune gr. ăpmcx^ „avid, lacom" (de unde fr. Harpagon), întemeiat pe falsul semnatism pe care l-am indicat).	347
44
ALEXANDRU CIORĂNESCU
aprilie, s. m. - A patra lună a anului. - Var. april.
Mgr. ’AnpiXioţ, prin intermediul sl. Aprili, Aprilii. Este cuvînt introdus de biserică; în limbajul pop. îi corespunde prier. - Der. aprilin, adj. (de aprilie, primăvăratic), creaţie artificială, folosită numai în poezie (de ex., la Pillat). 348
aprinde (-d, -ns), vb. - 1. A arde, a se propaga focul. - 2. A da foc. - 3. A face lumină.
-	4. A se înflăcăra, a se roşi Ia faţă. - 5. A încinge, a aţîţa. - 6. A se înflăcăra, a se pasiona, a se însufleţi. - 7. A face febră. - Mr. aprindu, megl. prind, istr. aprindu.
Lat. apprendere, de la apprehendere (Şeineanu, Semasiol., 181; Puşcariu 100; Candrea-Dens., 1448; REW 554; DAR), de unde provin, cu sensuri diferite, şi it. apprendere, prov. aprendre, fr. apprendre, sp., port. aprender. Totuşi, sensul rom. este deja romanic, cf. fr. prendre cu funcţie intranzitivă (Ie feu a pris), it. il fuoco e appreso, sp. prender. Trăsături ale sensului romanic al lui apprendere (a aprinde) sînt atestate la Grâgoire de Tours (cf. Densusianu, Hlr., 186), în v.fr. apprendre şi în it. apprendersi d'amore (paralel cu fr. 5 ’eprendre).
Der. aprinjor, s. n. (Trans., chibrit); aprinjoară, s. f. (Trans., chibrit); aprinsură, s. f. (Trans., inflamaţie); aprinzăcios, adj. (inflamabil); aprinzătoare, s. f. (brichetă; sul de hîrtie aprins cu care se fac glume proaste în cazărmi şi licee, punîndu-1 între degetele celor care dorm); aprinzător, adj. (inflamabil).	349
aproape, adv. - 1. La mică distanţă, în preajmă, în vecinătate. - 2. Cam, aproximativ, mai mult sau mai puţin. - 3. Gata, mai-mai, cît pe ce. - 4. (S. m.) Seamănul, aproapele nostru. - Mr. aproapea, megl. proapi, istr. (a)prope.
Lat. ad prope (Puşcariu 101; Candrea-Dens., 65; REW 197; DAR); cf. v.it. a provo (ftiul. apruv, v.sard. apprope), v.prov., cat. aprop, v.fr. a pruef. Cf. apropia.	350
aproba (—b, — at), vb. - A încuviinţa ceva, a fi de aceeaşi părere cu cineva; a rezolva în mod favorabil cererea, propunerea etc. cuiva.
Lat., it. approbare (sec. XIX). - Der. (din fr.) aprobativ, adj.; aprobator, adj.; dezaproba, vb.
351
aprod (—ozi), s. m. - 1. Fecior de boier care slujea la curtea domnească. - 2. Slujbaş care păzea sălile şi introducea publicul în unele instituţii.
Mag. aprod „paj“, de la apro „mic“ (Cihac, II, 476). Apare pentru prima oară într-un document slavo-român din 1443.	352
apropia (-ii, -at), vb. - 1. A se deplasa (tot) mai aproape de ceva sau cineva. - 2. A intra în legătură, a aborda pe cineva. - 3. A pune împreună. - 4. A pune aproape spre a compara, a confrunta. - Mr. aprok'u, mr. prok’u.
Lat. appropiâre, care a ajuns să se confunde cu appropinquâre (Puşcariu 102; Candrea-Dens., 66; REW 557; DAR); cf. sard. approbiare, v.prov. apropchar, fr. approcher ( > it. approcciare). Cf. aproape.	353
apropo, adv. - Fiindcă a venit vorba; bine că mi-am adus aminte.
Fr. ă propos. - Der. apropo(u), s. n. (aluzie).
354
apuca (—C, -at), vb. - 1. A lua, a prinde. - 2. A înşfăca, a înhăţa. - 3. A mînca precum un nesătul, a înfuleca. - 4. A surprinde, a lua prin surprindere. - 5. A (se) stringe. - 6. A ocupa ceva, a pune mîna pe ceva. - 7. A ajunge la timp pentru a lua ceva, pentru a prinde pe .cineva. - 8. A cunoaşte prin proprie experienţă, a fi experimentat ceva. - 9. A avea timp suficient pentru ceva, a avea ocazia, a putea. - 10. A vinde la un anume preţ. - 11. A începe, a iniţia ceva. - 12. A fi pe punctul de a face ceva. - 13. A se îndrepta, a o lua într-o direcţie. - 14. A-şi lua angajamentul, a se obliga. - Mr. apuc.
Lat. occupăre. Aproape toate sensurile rom. apar încă din lat. clasică. în privinţa fonetismului, trebuie să se presupună, în primul rînd, o confuzie a pref. oc- şi ac-, care pare normală în limbajul pop. (cf. rom. pop. m-am acupat, în loc de m-am ocupat; port. din Puerto Santo acupada „însărcinată", RPF, III, 122), şi care este probabil anterioară rom., căci apare şi în calabr. accupari „serrare, stringere" şi „ombreggiare" (explicat de Rohlfs prin lat. *adcupare, provenind de la un *cupus obscur). Această alteraţie pare a se explica printr-o confuzie semnatică şi totodată fonetică cu aucupare, pentru a cărei atestare cf. Vincenzo Ussani, Bull. Du Cange, I, 1924, p. 24-5. Ulterior trebuie să se fi produs în rom. o metateză, poate în urma influenţei unui cuvînt autohton cu rădăcina *puk- şi cu sensul relativ identic (cf. gr. 7ruxa „strins", Trozaţo) „a acoperi, a înveli", şi alb. puth „a încinge cu forţa", care trimite tot la un radical *puko). Totuşi, chiar fără a ne baza pe ipoteza aceasta, lat. pare suficientă pentru a explica cuvîntul rom.
Etimonul occupăre, propus de Cihac, I, 14, a fost respins de Meyer-Liibke, Dacor., IV, 642 şi REW 776, din raţiuni semantice pe care nu le înţelegem. Aceste raţiuni au fost repetate de V.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
45
Buescu, Survivance roumaine du latin appicare, în „Miscelănea de Filologia a memoria" de Fr. Adolfo Coelho, Lisboa, 1949, p. 148-87. Cu toate acestea, nu ni se pare atît de evident că „entre occuper et saisir, empoigner il y a â supposer une evolution difficilement admissible par un sujet parlant roumain", fiindcă chiar în lat. occupăre, regnum, timor occupat artus, indică limpede sensul de „saisir“; şi fiindcă în rom. apuca, ce înseamnă în esenţă „saisir", are de asemenea uneori sensul lui „occuper" (cf. sensurile 4, 6 şi 12). însuşi cuvîntul lat. capere „a prinde" depinde, cu toate antecedentele lui indoeuropene, de aceeaşi idee de „saisir" (cf. Walde 93); astfel îneît este de presupus că rom. nu reprezintă un semantism recent, schimbat pe baza lat. occupăre „a ocupa", ci că păstrează sensul arhaic al lat. (oc)cupare „a lua".
După Cihac, se pare că nimeni nu s-a mai gîndit la occupăre. Burlă, Studii filologice, 1880, a propus aucupare „a vîna păsări", ipoteză acceptată de Puşcariu 103; Korting 1046; REW 776; Puşcariu, Lr„ 363; Rosetti, I, 162, şi respinsă de Densusianu, Rom., XXXIII, 274 şi Spitzer, Dacor., III, 645. Am arătat că această ipoteză ajunge practic să se confunde cu cea dinainte. Hasdeu 1390 pleacă de la lat. apere „a lega", ce nu pare posibil. Spitzer, Dacor., III, 645, propune o creaţie de tip imitativ; iar Meyer-Liibke, Dacor., IV, 641-2, crede într-o identitate cu germ. packen „a ambala". în sfîrşit, Buescu, în articolul citat, propune ca etimon un der. de la lat. pix, înteme-indu-se în principal pe o anumită corespondenţă de sensuri între rom. şi port. apegar, şi pe o evoluţie semantică de la „a lipi" la „a lua", care poate să nu pară convingătoare. V. şi alte ipoteze în această ultimă lucrare.
Der. apucat, s. n. (jaf, prădare; epilepsie); apucat, s. m. (epileptic); apucate, s. f. pl. (numai în expresia pe apucate, în grabă); apucătoare, s. f. (braţul de la cleşte); apucător, adj. (lacom, hrăpăreţ); apucătură, s. f. (acţiunea de a apuca; înv., jaf; manieră, gest, comportament; epilepsie).
-	Din rom., săs. apukăn „a apuca".	355
apune (—n, —us), vb. - 1. (Despre soare şi aştri) A asfinţi, a scăpăta. - 2. A decădea, a fi în declin. - 3. A pieri, a muri. - Mr. apun.
Lat. apponere „a împreuna" (Şeineanu, Se-masioi, 181; Puşcariu 104; Candrea-Dens., 1462; REW 551; DAR); cf., cu alte sensuri, it. apporre, v.prov. apondre, v.sp. aponer, port. apăr. Semantismul rom. se explică printr-o fază intermediară „a (se) pune sub" sau „a cobori", care se mai păstrează în mr. (casă apusă „casă joasă"). Sensul
primitiv s-a conservat în gal. din Lubiân apor „a înjuga boii". Pentru uzul rom., rom. preferă vb. simplu, cf. it. ponente, sp. poniente, ponerse el sol, port. poente.
Der. apus, s. n. (asfinţit de soare; occident); apusean, adj. (occidental). Expresia soare apune a trecut în ngr. aopowtovei „noaptea cade", cf. alb. serpost „crepuscul" (Meyer 381).	356
ara (—r, — at), vb. - A răsturna cu plugul brazdele de pămînt. - Mr., megl. ar, istr. om.
Lat. arare (Puşcariu 105; Candrea-Dens., 67; REW 508; DAR)-, cf. it. arare, v.prov., sp., port. arar, v.fr. arer. Cf. arat, arător, arătură.
Der. arat, s. n. (acţiunea de a ara, arătură). -Der. neol. arabil, adj., din fr.	357
arababură, s. f. - Dezordine, încurcătură, scandal. - Var. harababură, (h)alababură.
Tc. anababulla, sau ngr. âXXa|ina]iJToXXa, cu var. av’a^ina(i.ncru>xx şi dcvaji7iou|tfiouXa (DAR). Pare a fi creaţie expresivă, comună şi altor limbi; cf. lat.med. baburra „nebunie" (Du Cange; Castro 174), mgr. Pajkrîjpa cu acelaşi sens, ven. alabala „în chip confuz", sp. zurriburri.	358
arăduce (-C, -us), vb. - 1. A reprezenta, a simboliza. - 2. A se asemăna. - Var. răduce.
Lat. reducere „a duce din nou", sau „a reduce", cu a- posterior; sau din lat. ad reducere, după Tiktin 86; Puşcariu 105 (lipseşte în DAR). Este cuvînt vechi (sec. XVII), dublet al lui reduce, vb., format în sec. XIX pe bază lat.	359
arac (-ci), s. m. - 1. Par pentru susţinerea viţei de vie. - 2. Ţăruş. - Var. harac, (h)arag. Mr. harac.
Ngr. xapcai (Roesler 586; DAR); cf. tc. herek, bg. harak - Der. arăci, vb. (a pune araci). 360
arădui (-uesc, —lt), vb. - A pleca, a se duce.
Mag. eredni. în Trans.	361
aralîc (-curi), s. n. - Spaţiu, interval.
Tc. aralik de Ia ara „între" (Lokotsch 88). Sec. XVIII, înv.	362
aramă, s. f. - 1. Cupru. - 2. Fel, soi; fire, natură.
-	Mr. aramă.
Lat. *aramen, formă pop. asimilată de la aeramen (Diez, Gramm., I, 5; Candrea, Elements, 61; Puşcariu 107; Candrea-Dens., 73; DAR; Rosetti, I, 65); cf. alb. rent, it. rame (piem., engad. aram), fr. airain (< v.fr. arain), v.prov., cat. aram, v.sp. arambre, port. arame. Sensul 2 se explică prin obiceiul vechi de a bate monede de aramă, suflate cu un strat de argint sau de aur; prin folosinţă începea să se ivească fondul de aramă, trădînd calitatea proastă a monedei.
46
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Der. arăma, vb. (a arămi); arămar, s. m. (căldărar); arămărie, s. f. (căldărărie); arămeasă, s. f. (vas de aramă); arămi, vb. (a acoperi cu un strat de aramă); arămie, s. f. (căldare de aramă), pe care DAR îl derivă de la bg., sb. aranija „ceaun", cuvinte care provin mai probabil din rom.; arămioară, s. f. (înv., monedă de aramă); arămiu, adj. (de culoarea aramei); arămos, adj. (bogat în cupru).	363
aranja (-jez, -at), vb. - A pune ceva în ordine.
Fr. arranger. - Der. (din fr.) aranjament, s. n.; aranjator, s. m. (organizator); aranjor, s. m. (organizator). Cf. deranja.	364
arap (-pi), S. m. - 1. (înv.) Arab. - 2. Negru.
-	Mr. arap, megl. rap.
Tc. arab (Şeineanu, II, 22: Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 342); cf. ngr. aportr|g, alb. arap, bg. harap ( > megl.). Confuzia între „arab“ şi „negru" (care apare şi în ngr. âpojrriş şi âpounya), se explică prin comerţul cu sclavi negri practicat de negustorii arabi şi datorită căruia singurii negri cunoscuţi în ţările române erau de provenienţă arabă.
Der. arapcă, s. f. (negresă, arăpoaică), cf. bg., sb., rus. arapka; arăpească, s. f. (dans tipic); arăpesc, adj. (arab; negru); arăpeşte, adv. (în limba arabă; ca arabii); arăpie, s. f. (limba arabă); arăpilă, s. m. (om brunet); arăpime, s. f. (mulţime de arapi); arapină, s. f. (mulatru; poreclă comună pentru ţigani), din tc. arabi, cf. ngr. âpaitiVa; arăpoaică, s. f. (negresă; femeie cu pielea şi părul de culoare neagră. - Dubletul neol. arab, s. m. (arab), din fr. arabe (sec. XIX), a dat naştere unei alte serii de der.: arabesc, s. n. din fr.; arăbesc, adj. (arab); arăbeşte, adv. (în limba arabă; ca arabii); arabic, adj. (arab); arabism, s. n.; arabist, s. m.	365
arar (-re), s. n. - Prelată din păr de capră.
Tc. harar (Lokotsch 832).	366
arastă (-te), s. f. - Tîrg, talcioc.
Tc. araste (DAR), cf. sp. rastro. Puţin întrebuinţat.	367
arat (—te), s. n. - Plug. - Mr. aratru.
Lat. ărătnim (Puşcariu, Dacor., VIII, 324; Lacea, Dacor., VI, 339). Cuvîntul este foarte rar, are circulaţie mică în regiunea Muscel. A fost înlocuit de plug, poate datorită confuziei cu part. de la a ara; este posibil să se păstreze, confundat cu totul cu acesta, în expresii ca a ieşi la arat. Cf. ara.	368
arăta (-t, -at), vb. - 1. A indica, a semnala.
-	2. A prezenta, a înfăţişa. - 3. A părea, a avea aspectul. - 4. A da de înţeles. - 5. (Refl.) A avea viziuni, a crede cineva că vede ceva (se construieşte cu dat.). - 6. A expune, a explica. - 7. A explica, a face lecţii, a ajuta la pregătirea temelor şcolare. - 8. A corecta, a îndrepta; a învăţa minte. - Var. (Trans. de S.) areta. Mr. arăt, istr. arqtu.
Lat. rătâre „a fixa, a determina". Semantismul se explică în lumina unor expresii ca fr. je suiş fixe sur son compte, care înseamnă je suis bien renseigne. Şi a- poate fi lat. sau rom. Etimonul rătus, în forma *arrătăre, fusese indicat de Candrea, Rom., XXXI, 301, şi Elements, 72 şi 91, respins de Puşcariu 108, şi abandonat de Candrea care, în GS, III, 423, a sugerat lat. *ad reiterare, redus la *arretrăre şi disimilat; dar problema semantică pare insolubilă. Celelalte explicaţii sînt insuficiente: lat. *arrectăre, de la rectus (Cihac, I, 82; Weigand, Jb, II, 221-3; DAR) se loveşte de dificultăţi fonetice; lat. elatăre (Meyer-Lubke, ZRPh., XIX, 574; REW 2837; Puşcariu, Lat. ti, 10), după Puşcariu 108, „wohl am besten passt, obwohl die Sinnesubergang nicht ganz klar ist". Hasdeu 1557 indica lat. *ad reputare, care nu pare posibil. Pascu, Beitrăge, 9, presupune un *eret-tare, de la erectus, care este fără sens; iar Giuglea, Dacor., IV, 379, pleacă de la gr. pa&og „membru, aspect", într-o explicaţie prea forţată.
Der. arătanie, s. f. (monstru, stafie); arătare, s. f. (demonstraţie; dovadă, probă; stafie); arătător, adj. (indicator); arătător, s. n. (deget cu care se arată; ac de ceas); arătătură, s. f. (indicaţie; semnal, semn; monstru, stafie); arătos, adj.; ară-toşenie, s. f. (frumuseţe).	369
arător (-oare), adj. - 1. Arabil, bun de arat.
-	2. (S. m.) Plugar.
Lat. ărător (REW 600; DAR); cf. it aratore, cat., sp., port. arador. S-a confundat în rom. cu lat. aratorius, care a avut acelaşi rezultat. Cf. ara.
370
arătură (-ri), s. f. - Arat, acţiunea şi rezultatul lui a ara.
Lat. arătura (Puşcariu 110; REW 602 a; DAR); cf. it. aratura, v.fr. areiire, cat., sp., port. aradura. Cf. ara.	371
arbănaş (—şi), s. m. - (înv.) Albanez. - Mr. arbines.
Alb. arben, arberes (Meyer 12), în parte prin intermediul sb., bg. arbanas. Numele etnic actual este albanez, dubletul neol., din it. albanese, fr. albanais. în ngr. acelaşi nume este, âpfkxvm};, deformat ulterior în oipvafltrriţ; din prima formă
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
47
provine rom. (înv.) arvanit, iar din ultima tc. amant, de unde rom. amăut, s. m. (albanez; scutier, paznic personal), megl. amăut (Cihac, I, 544; Şeineanu, II, 24; Lokotsch 104; Meyer 10; Tagliavini, Ârch. Rom., XVI, 340), cf. alb. amaut, bg. aniautin. - Der. de la acesta din urmă, arnăuţesc, adj. (care aparţine amăuţilor); amă-ufeşte, adv. (ca amăuţii); arnăufime, s. f. (mulţime de amăuţi).	372
arb|u (-ie), s. n. - (înv.) Vergea de curăţat arme de foc.
Tc. harbi (Şeineanu, II, 23; Lokotsch 823); cf. alb. harbi, bg., sb. arbija.	373
arbore (—ri), s. m. - Copac, pom. - Var. arbur(e). Mr. arbure, megl. arbur, istr. qrbure.
Lat. arbor (Puşcariu 112; Candrea-Dens., 74; REW 606; DAR); cf. vegl.juarbul, it. albero (sicii. arvulu, cors. arburu, fh'ul. arbul), alb. arbur, fr., v.prov., cat. arbre, sp. ărbol, port. arvore. Rezultatul normal este arbure, astăzi înv. şi înlocuit de o formă contaminată de der., care sînt cu toţii neol.;
Arbora, vb., din fr.; arborescent, adj. (în formă de arbore); arborescenţă, s. f. (formă ca a unei plante arborescente); arboret, s. n. (crîng, pădurice), formaţie internă (cf. mr. arburet) care coincide cu it. arboreto, sp. arboledo, astfel îneît ar putea reprezenta şi lat. arboretum (REW 607); arboricultor, s. m.; arboricultură, s. f.; arbust, s. m.	374
arc (—curi), s. n. - 1. Armă alcătuită dintr-o vergea flexibilă uşor încovoiată şi o coardă. - 2. Resort, organ metalic elastic. - Var. pl. (înv.) arce.
-	Mr. ar cu, megl. arc(u).
Lat. arcuş (Puşcariu 113; Candrea-Dens., 76; REW 618; DAR); cf. alb. ark, it., sp., port. arco, prov., fr. arc.
Der. arcar, s. m. (negustor de arcuri), după Candrea-Dens., 77, provine direct din lat. arcarius (cf. DAR, care pare a admite explicaţia), ipoteză plauzibilă, dar care nu este necesară; arcărie, s. f. (înv., atelier unde se făceau arcuri); arcaş, s. m.; arcăşie, s. f. (meseria de arcaş; în Bucov., unitate de pompieri); arceşte, adv. (în formă de arc); arciş, adj. (încovoiat, curbat); arcos, adj. (înv., arcuit); arciti, vb. (a îndoi în formă de arc); arcuitură, s. f. (curbă); arcuş, s. n. (vergea de lemn care serveşte la producerea sunetelor unor instrumente cu coarde). - Der. neol. arcadă, s. f.; arcat, adj. (arcuit); afeatură, s. f. - Din rom. provine rut. arkus „arcuş" (Candrea, Elemente, 406). Cf. arţar.	375
arca (-ale), s. f. - Sprijin, reazem, protecţie, ocrotire.
Tc. arka (Şeineanu, III, 7; DAR). înv. (sec.
XVII). - Der. arcaliu, adj. (puternic, influent), din tc. arkali.	376
arcă (—ce), s. f. - Corabie.
Lat. arca (sec. XIX).	377
arcaci (—ciuri), s. n. - 1. îngrăditură pentru
oi.	- 2. îngrăditură fScută în apă pentru prins peşte.
Tc. arkag (Hasdeu 1492).	378
arcan (—ne), s. n. - Laţ pentru prinderea vitelor.
Tc., tăt. arkan (Miklosich, Fremdw., 175; Bemeker 30; Lokotsch 102); cf. pol., rut., rus. arkan.
Der. arcan(ea), s. f. (dans tipic); arcăni, vb, (a prinde cu arcanul). Miklosich, Wander., 12, consideră că pol. arkan provine din rom. mai curînd decît din tăt., ceea ce pare îndoielnic.	379
arctic (—că), adj. - Situat în regiunea Polului Nord.
Lat. arcticus sau gr. âpxTixâQ (Gâldi 152). Sec.
XVII.	380
arde (~d, -rs), vb. - 1. A fi aprins. - 2. A mistui, a consuma prin foc. - 3. A încălzi soarele, a pîijoli. - 4. A încălzi. - 5. A se consuma grăsimile organice, a se produce combustie internă. - 6. A avea călduri sau febră, ca urmare a arderilor din organism. - 7. A fi mistuit de focul patimii. - 8. A ustura, a durea, a produce suferinţă.
-	9. A încălzi, a dogorî. - 10. A înşela, a trage pe sfoară, a escroca. - 11. A avea chef de ceva.
-	12. A face ceva de mîntuială, a da rasol. - 13. (Arg.) A avea relaţii sexuale cu o femeie. - Mr. ardu, ardire, megl. ard., istr. ordu.
Lat. * ardere, în loc de ardere (Puşcariu 114; Candrea-Dens., 78; REW 620; DAR); cf. vegl. ardar, it. ardere, prov., v.fr. ardre (cf. v.fr. ardoir
<	ardere), cat., sp., port. arder. Cf. arşiţă, arsură.
Der. ardească, s. f. (dans tipic din Bucov.), dans legat de obiceiurile populare ale focurilor de Bobotează, şi al cărui nume vine de la pericolul de a-şi arde hainele la care s-ar expune cei care îl joacă, dacă nu ar fi atenţi (DAR nu cunoaşte originea acestui cuvînt); ardei, s. m., pe care Korting 826 îl deriva de la lat. *ardivus (respins de Densusianu, Rom., XXXIII, 274) este probabil un pl. vechi de la *ardel, formaţie dim.; ardeia, vb. (a condimenta cu ardei); ardeietură, s. f. (boia de ardei); arzător, adj. (fierbinte, puternic, intens, palpitant). Din rom. a trecut în mag. ărdelj „ardei" (Edelspacher 8).	381
ardelean (-nă), adj. - Transilvănean.
De la Ardeal, celălalt nume al Transilvaniei, şi
48
ALEXANDRU CIORĂNESCU
acesta legat de mag. Erdely, tc. Erdel (Cihac, II, 476; DAR). - Der. ardelean, s. m.; ardelenesc, adj.; ardeleneşte, adv.; ardelenism, s. n. 382
arendă (-de), s. f. - Cedare temporară a dreptului de exploatare a unor bunuri. - Var. (Trans.) arîndă, (Olt.) arindă, (Mold., Trans.) orîndă.
Lat.med. arenda, intrat tîrziu, probabil în sec.
XVIII,	şi pe mai multe căi în acelaşi timp; (cf. mag. arenda, bg., sb., pol., rus. arenda, rut. arenda, oranda). Cf. Cihac, II, 3; Hasdeu 1540; Bemeker 30, care pornesc de la etimoane sl.; Sanzewitsch 197, care se bazează pe rusă; Gâldi, Dict., 83, care pleacă de la mag. Densusianu, Hlr., 148 şi Puşcariu 121 considerau că arîndă derivă direct din lat. *arrendare (sard. arrendare, sp. arrendar), ipoteză puţin probabilă; -f- pare mai curînd, ca în orîndă, prin analogie cu cel din rînd şi (p)rîndui. Var. moldovenească orîndă, care reproduce fonetismul rut. (cf. Miklosich, Fremdw., 75), a ajuns să însemne „cîrciumă", deoarece în trecut cîrciumile şi hanurile din localităţi erau date în arendă de către marii proprietari şi producători.
Der. arenda, vb. (a da sau a lua în arendă); arendaş, s. m. (persoană care ia în arendă, fermier); arendăşesc, adj. (propriu unui arendaş); arendaşi, vb. (a arenda); arendăşie, s. f. (arendare; ocupaţie de arendaş); arendăşi/ă, s. f. (nevastă de arendaş); arendăşoaică, s. f. (nevastă de arendaş); arendator, s. m. (arendaş); orîndar, s. m. (cîrciu-mar); orîndărie, s. f. (arendare).	383
arest (-turi), s. n. - 1. Detenţie, întemniţare.
-	2. închisoare, temniţă.
It. airestăre, cu semnificaţia juridică a fr. arreter. - Der. aresta, vb.; arestant, s. m. (arestat, deţinut); arestui, vb. (înv., a aresta). De la forma fi. arreter au trecut direct în rom. aret, s. n. (oprire a cîinelui de vînătoare); areta, vb. (a se opri cîinele), termeni de vînătoare, care apar de ex. în scrierile lui Sadoveanu.	384
aret, s. n. - Sprijin, ocrotire, protecţie (cuvînt vechi, care pare a se fi folosit numai cu prep. de sau în).
Sl. na reti „pentru a ocroti" (Drăganu, Dacor., VI, 251-9; cf. Rosetti, I, 160), probabil prin intermediul rut: aretij; cf. pol. rat, ret „ajutor, sprijin". Nu figurează în nici un text de după jumătatea sec. XVIII; s-a confundat în mod nejustificat cu aret „capSt, sfîrşit", de Ja arie. Hasdeu (şi Geheeb 14) îl derivau de la lat. *ad rectum; Viciu, Limba romînă poporană şi dialectul sicilian, p. 79, îl punea în legătură cu sicii.
arre(tu); Max Auerbach, Jb, XIX, 212, cu lat. *in erecto; Bogrea, Dacor., 1,257; (turnat de Scriban) cu lat. halitus; şi DAR, deşi cu rezerve, cu a arăta.
-	Rut. aretij nu poate fi, prin urmare, der. din rom., cum credea Candrea, Elemente, 400.	385
arete (—ti), s. m. - Berbec de prăsilă. - Mr. arete, areati, megl. reti, areati, istr. arete.
Lat. ăries, -etern (Puşcariu, 115; Candrea-Dens., 81; REW 645; DAR; Pascu, I, 38); cf. genov. aeo, prov. aret. Pentru fonetism, cf. Rosetti, I, 51. - Der. arefar, s. m. (paznic de berbeci); arăţel, s. m. (plantă, Borrago ofîîcinalis) a cărei origine apare ca necunoscută în DAR, şi care trebuie să fie dim. de la arete (cf. celălalt nume popular, limba mielului).	386
arşu, s. m. - Buruiană-de-venin (Euphorbia helioscopia). - Var. ariu.
Origine necunoscută. DAR presupune o legătură cu alior.	387
argăsi (-sesc, -it), vb. - A prelucra pieile şi blănurile, a tăbăci. - Mr. argăses, argăsire.
Ngr. txpyaţo), aorist âpvotaa (DAR), cf. bg. argasvam. - Der. argăsar, s. m. (argăsitor); argăsărie, s. f. (acţiunea de a argăsi); argăsăriţă, s. f. (argăsitoare); argăseală, s. f. (substanţă de argăsit); argăsitor, adj. (care argăseşte). 388
argat (-ţi), s. m. - Servitor, slugă, grăjdar, ajutor la cîmp. - Mr., megl. argat.
Ngr. âpYarriS, deformare de la epYanv; „muncitor" (Roesler 564; Mumu 6; Sandfeld 18); cf. alb., sb. argat, tc. irgad, bg. argatin. - Der. argată, s. f. (servitoare); argăfesc, adj.; argăfi, vb. (a munci ca argat; a fi în slujba cuiva); argăfie, s. f.; argăţime, s. f. (mulţime de argaţi). Din rom. a trecut în rut. arhăt (Miklosich, Wander., 10).
389
argea (—ele), s. f. - 1. Firidă, nişă, boltă. - 2. încăpere făcută în partea sub nivelul solului, unde se păstrează războiul de ţesut şi lîna sau inul.
Cuvînt foarte discutat, în care, în ce ne priveşte, . vedem un cuvînt oriental, fie tc. arca „cutie", fie corespondentul său cuman sau tăt. (cf. DAR). Totuşi, conform unei tradiţii îndelungate în filologia românească, acest cuvînt provine dintr-un etimon autohton. Hasdeu, Col. Traian, 1873, 232, indica drept posibil un dacic *argilla, în timp ce în Etymologicum, 1577-9, se referea la gr. ăpyiXXa „casă subterană" sau la macedoneanul âpyEXXa „cameră de baie". Ipoteza a fost adoptată de Densusianu, Filologie, 449 şi Hlr., 38; GS, VII, 86; de Philippide, Principii, 33 şi 148; de Iordan, Dift., 58; şi semnalată cu reţinere de DAR (cf.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
49
REW 636). La rîndul lor, Jokl, IF, XLIV, 13 şi Puşcariu, Lr., 257, consideră că cuvîntul macedonean reprezintă un prototip cimerian conservat şi în alb. ragelia (cf. Philippide, II, 698, şi Rosetti,
II,	108), Grâgoire, Byzantion, XTV, 537, se referă la ngr. âpyctXEtoţ, şi pentru Lahovary 313, avem a face cu un cuvînt anterior fazei indoeurop. Cuvîntul tc. (pronunţat arga) pare a fi explicaţia cea mai sigură, cel puţin din punctul de vedere al rom.	390
arghirofilie (—ii), s. f. - 1. Avariţie, lăcomie.
-	2. Simonie.
Ngr. dpyupcxpiAia (Gâldi 152). - Der. arghiro-fil, s. m.	391
argilă (-le), s. f. - Lut.
Fr. argile. - Der. argilos, adj.	392
argint, s. n. - 1. Metal preţios de culoare albă strălucitoare. - 2. Argintărie, obiecte de argint. -
3.	(S. m.) Monedă de argint. - Argint-viu, mercur.
-	Mr. arzint, răzint, istr. arzint.
Lat. argentum (Puşcariu 116; Candrea-Dens., 82; REW 640; DAR); cf. alb. ergend, it. argento, v.prov., fr., cat. argent, v.sp. argento. Pl. arginţi se foloseşte numai cu sensul 3. Numele de mercur apare încă în lat. argentum vivum, cf. it. argento vivo, v.fr. argent vif (fr. vif argent), v.sp. argent bivo (Castro, RFE, 1921, p. 17).
Der. arginta, vb.; argintar, s. m., care poate fi formaţie internă (Puşcariu 117; REW 638, şi DAR îl derivă din lat. argentarius, cf. it. argentaio, fr. argentier, cat. argenter, sp. argentero)-, argintărie, s. f. (argint bătut; argintărie; tacîmuri de argint); argintarifă, s. f. (plantă chenopodiacee, Potentilla anserina); arginteală, s. f. (argintare); arginti, vb.; arginţică, s. f. (arbust, Dryas octopetala); argintiu, adj.; argintos, adj. (argintiu); argintui, vb. 393
argOS, adj. - Oprit, suspendat.
Ngr. [iepeu;] âpyog, „[preot] care nu are de lucru", cf. bg. argosvam „a suspenda". - Der. argosi, vb. (a pune la îndoială).	394
arhaic (—că), adj. - Foarte vechi.
Fr. archa'ique. - Der. arhaism, s. n. Pronunţarea este cea din ngr.	395
arhanghel (-li), s. m. - 1. Căpetenie a îngerilor. - 2. Sărbătoare a arhanghelilor Mihail şi Gavril, pe 8 noiembrie. - 3. Colac rotund care se face de obicei din patru bucăţi de aluat împletite, care au deasupra patru cruci din acelaşi aluat. Face parte din primul grup de colaci care se împart pentru pomenire preotului şi paracliserului. - 4. Eufemism pentru bici sau gîrbaci. - Var. aranghel, ranghel. - Mr. arhanghil, megl. ran-ghilă.
Gr.	prin	intermediul sl. archangelu.
Sensul 4 se explică prin obiceiul de a păstra în spatele icoanei nuiaua cu care se bat copiii, cf. sjîntul Nicolae.	396
arhi-. Prefix care exprimă ideea de superlativ. A intrat direct din mgr., prin intermediul terminologiei bisericeşti; arhidiacon, arhiepiscop, arhierarh, arhiereu. Acelaşi fonetism propriu ngr. s-a păstrat apoi pentru termenii introduşi din fr.: arhiduce, arhitect, arhitravă. în articolele următoare sînt menţionate acele cuvinte compuse cu arhi- al cărui al doilea element nu are existenţă independentă în rom.	397
arhiatros (-şi), s. m. - (înv.) Medic personal al domnitorului, în epoca fanarioţilor; era în acelaşi timp medic al domnitorului şi însărcinat cu supravegherea serviciilor sanitare şi a farmaciilor.
Ngr. dipxwOTPCţ. de Ia iaxpcţ „medic" (Gâldi 153). Sec. XVIII.	398
arhimandrit (-ţi), s. m. - Călugăr ortodox cu slujbă înaltă pe lîngă un episcop; adesea este şi stareţ al unei mănăstiri.
Ngr. âp%i|xav8pnri5, de la nocv5pa „mănăstire" în parte prin intermediul sl. archimandritu (Mumu 7). - Der. arhimandrie, s. f. (titlu de arhimandrit), din ngr. dpxt|iav8peia.	399
arhipelag (-guri), s. n. - Grup de insule.
It. arcipelago, din gr. ap'/vnAiX'/oq „mare principală" (sec. XIX).	400
arhitect (-ţi), s. m. - Specialist în ştiinţa şi arta de a proiecta şi construi clădiri.
Fr. architecte, şi înainte (sec. XVIII) din gr. otp^ixecTcov (Gâldi 153). - Der. (din fr.) arhitectonic, adj.; arhitectonie, s. f. (înv., arhitectură); arhitectură, s. f.; arhitectural, adj.	401
arhivă (-ve), s. f. - 1. Totalitatea actelor sau documentelor unei instituţii care se referă la activitatea ei trecută. - 2. Birou, cameră, instituţie unde se păstrează asemenea acte. - Var. (înv.) arhiv.
Fr. archive (sec. XVIII). - Der. arhivar, s. m.; arhivist, s. m.; arhivistică, s. f.	402
arhon, s. m. - (înv.) Boier. - Var. arhonda.
Ngr. ăpxwv, gen. âp^oviaţ (Gâldi 154). Sec.
XVIII.	S-a aflat în concurenţă cu neol. arhonte, s. m., arhontat, s. n. (arhontat). din fr. Astăzi ieşit din uz, a fost titlu de politeţe în epoca fanarioţilor, ca chir. - Der. arhonie, s. f. (nobleţe); arhondar, s. m. (călugăr care răspundea de primirea călătorilor), din ngr. apxovxâpriţ (sec. XVIII);
50
ALEXANDRU CIORĂNESCU
arhondăreasă, s. f. (călugăriţă care răspundea de primirea călătorilor); arhondaric, s. n. (salon destinat călătorilor, în mănăstiri), din ngr. apxov-tapui; arhondăiie, s. f. (salon de primire la mănăstiri); arhondologie, s. f. (heraldică), din ngr. cw.ov'ToXoyux; arhondologiu, s. n. (carte a boierilor).	403
arici (-ci), s. m. - 1. Animal mamifer insec-tivor. - 2. Tumoare, javart. - 3. Plantă (Echinope sphaerocephalus). - 4. Herpes. - Mr. ariciu, ariţ, megl. ariţ.
Lat. encius (Diez, I, 349; Puşcariu 118; Can-drea-Dens., 85; Korting 3273; REW 2897; DAR); cf. alb. irikj, it. riccio (sard. rizzu), sp. erizo (astur. arizo, gal. ourizo). Fonetismul prezintă dificultăţi, întrucît rezultatul normal ar trebui să fie ariţ, ca în dialecte. S-a încercat să se explice alterare ţi > ci, care apare şi în mr. şi în it., printr-un tip intermediar eric(u)lus, de către Puşcariu 118; prin erix, -cis, după Philippide, Altgr. Elemente, 2, şi Pascu, I, 38; prin schimbare de suf., de către Pascu, Beitrăge, 9.
Der. ariceală, s. f. (tumoare, javart); arici, vb. (a-şi zbîrli părul; a se ghemui, a se face ghem; a suferi de ariceală sau de herpes); aricioaică, s. f.
-	Din rom. provin ngr. âpvcC,voţ (Mumu 22;
Meyer, Neugr. St., II, 74), rut. jaric (Candrea, Elemente, 405; Bemeker, 448).	404
arie (—ii), s. f. - Melodie, compoziţie muzicală.
It. aria (sec. XIX).	405
arie (—ii), s. f. - 1. Loc unde se treieră, arman.
-	2. Suprafaţă. - Var. (înv.) are. Mr. arye, megl. aryie, aryiă.
Lat. ărea (Puşcariu 119; Candrea-Dens., 86; REW 626; DAR); cf. alb. are, it. aja, prov., port. aira, fr. aire, cat., sp. era (gal. din Lubiân airă). Folosirea ca termen ştiinţific se datorează contactului cu fr. aire.
Der. aret, s. n. (regiune, zonă), cu var. ariet. Pronunţarea este gravă. în general suf. -et este tonic, dar există şi cazuri cînd este aton, cf. bunget, prejmet, astfel îneît putem considera fără nici o dificultate că este vorba de un der. normal de la arie. Dicţionarele l-au confundat uneori cu aret „ajutor".	406
ariergardă (-ărzi), s. f. - Parte a armatei care se află în urma forţelor principale. - Var. (înv., arierguardie).
Fr. arriere-garde.	407
arină, s. f. - Nisip. - Mr. arină.
Lat. ărena (Puşcariu 120; Candrea-Dens. 87; REW 630; DAR; Philippide, II, 632); cf. alb. rere.
it. rena, prov., sp. arena, v.fr. areine, port. area. Este înv, în limba literară, dar este încă viu în graiul din Trans.
Der. arina, vb. (a amesteca cu nisip; a freca cu nisip); ariniş, s. n. (teren nisipos); arinos, adj. (nisipos); megl. arinos (Puşcariu 122 consideră că provine de la lat. arenosus, cf. it. renoso, prov., cat. arenos, sp., port. arenoso).	408
aripă (-pi), s. f. - 1. Organ care serveşte la zbor. - 2. Simbol a tot ce străbate spaţiul cu repeziciune. - 3. Ocrotire, protecţie. - 4. Piesă de aparat care prezintă asemănare cu aripa păsărilor.
-	5. Capăt, flanc al unei trupe dispuse în ordine de bătaie. - 6. Parte laterală a unei clădiri. - 7. Parte a unui automobil care seamănă cu o aripă.
-	8. Paletă a roţii unei mori de apă. - Mr. aripă, areapită, megl. (i)aripă.
Lat. ălîpes „înaripat", probabil aplicat la început la obiectele care prezentau vreo asemănare cu aripile păsărilor (ca de ex. paleta roţii hidraulice), şi apoi generalizat, în locul lat. ala. Cf. calabr. alapa, prov. aubo, arbro, fr. aube, v.cat. ălep, sp. ălabe, toate cu sensul spaniol, care coincide cu sensul 8; cf. şi cors. dlaba „oblon" şi port. aba „margine". Mai multe materiale în Corominas, I, s. v. ălabe.
Etimologia alipes, propusă de Densusianu, Hlr., 30, este pentru REW3]0 „begrifflich unmoglich". Evoluţia semnatică prezintă în mod cert dificultăţi; în ciuda acestui fapt, această ipoteză pare însă mai plauzibilă decît celelalte. După Puşcariu 123, „unbekannt, obwohl im ersten Teii des Wortes ala zu erkennen ist“. Acelaşi autor, în DAR, s-a decis în favoarea lat. alapa „palmă, lovitură" (etimologie acceptată şi de REW 319, explicată de Diculescu, Elementele, 435 ca un der. de la ala cu suf. -oupoţ sau -upoţ, a cărui necesitate nu ni se pare clară); dar trecerea semantică de la „palmă" la „aripă" este mai greu de explicat decît cea pe care am sugerat-o mai sus. Celelalte ipoteze sînt mai curînd fanteziste: din mag. rop „pană,, penaj" (Cihac, II, 476); din gr. purr| „început, pornire" (Roesler 564); de la un der. verbal *alipare, de tinde alt der. postverbal *alipa (Pascu, I, 39; Beitrăge, 1; Etimologii, 17); de la ala, cu suf. -ip (Pascu, Arch. Rom., VI, 325); din fondul anterior limbilor indo-europene, în legătură cu arab. risa şi cu dravidiana (Lahovaty 313).
Der. aripa, vb. (a înaripa, a da aripi; a speria o pasăre cu puşca); aripăriţă, s. f. (oaie care merge de obicei departe de turmă); aripat, adj. (înaripat); aripi, vb. refl. (despre copii, a avea convulsii, boală atribuită, în credinţa populară, faptului de a
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
51
fi mîncat aripi de pasăre); aripioară, s. f.; aripos, adj. (înaripat); înaripa, vb. (a da aripi, a însufleţi).
409
arlechin (-ni), s. m. - 1. Personaj comic, măscărici, bufon. - 2. Fiecare din cele două coloane laterale care formează deschiderea unei scene, culisă.
Fr. arlequin. - Der. arlechinadă, s. f., din fr.; arlechinat, adj. (pestriţ).	410
arm (-muri), s. n. - 1. (Olt.) Coapsă. - 2. Parte a piciorului de dinapoi al unui animal, cuprinsă între crupă şi gambă. - Var. armur. Mr. armii.
Lat. armus (Puşcariu 124; Candrea-Dens., 87; REW 661; DAR); cf. sard. armu, cors. erme, fr. ers. Sensul de „coapsă" nu apare în dicţionare, cf. ALR, I, 56. Cihac, I, 16 şi Puşcariu 124 explică var. armur printr-un dim. *armulus; este mai probabil un sing. regresiv, de la pl. armuri (Byck-Graur 28).
Der. armurar (var. armurare, armurariţă), s. n. (specie de ciulini, Carduus Marianus; tumoare la vite), pe care DAR îl explică printr-un lat, [tumor] *amoralis. Din rom. a trecut în mag. armurâr (Edelspacher 8).	411
armă (—me), s. f. - Obiect, unealtă, aparat care serveşte în luptă. - Mr. armă, istr. qrmq.
. Lat. arma (Puşcariu 125; Candrea-Dens., 89; REW 650; DAR); cf. alb. arme, it., sp., port. arma, fr. arme.
Der. arma, vb., pe care REW 651 îl derivă de la lat. armare; aimărie, s. f. (depozit de arme); armaş, s. m. (boier de rangul trei, mare maestru de artilerie. Era însărcinat cu menţinerea ordinii publice, şi răspundea şi de muzica de la curte şi de ţiganii prinţesei, soţia domnitorului; conducea tribunalul criminal. în mod normal, subordonaţii lui sînt denumiţi la fel, armaşi sau armăşei); armăşel, s. m. (paznic); armăşesc, adj. (propriu unui armaş); armăşi, vb. (a numi în funcţia de armaş; a exercita această funcţie; a aplica pedeapsa capitală); armăşie, s. f. (înv., tortură); annăşoaie, s. f. (soţie de armaş); armatură, s. f. (armură; blazon, armoarii), apare din sec. XVII, cu primele sensuri, azi înv. (ultimul provine din fr. armature). Puşcariu 127 îl derivă din lat. armatura, cf. it. armatura, sp. armadura; ar putea însă fi şi formaţie internă, cu suf. -tură, cf. bătătură, căutătură, murătură etc.; înarma, vb.
Der. neol. arma, vb. (a lansa în serviciu o navă cu utilajul necesar), din fr. armer; armament, s. n., din fr.; armată, s. f. cu var. armadă, armadie (înv.), din it. armata (var. se explică prin inter-
mediul ngr. ocpiiâSa, sb., bg. armada); armator, s. m., din fr. armateur, armie, s. f. din fr. armee, prin intermediul pol. armia, rus. armija (sec.
XVIII), astăzi înv.; armistiţiu, s. n., din lat. armistitium (sec, XVIII), poate prin intermediul pol. armistycyum; armoarii, s. f. pl. (arme; blazon), din fr. armoiries; armorial, s. n. (carte a boierilor), din fr.; armură, s. f., din fr.; armurărie, s. f (loc unde se fabrică, se repară sau se vînd arme); armurier, s. m.; desarma, vb., din fr. desarmer; rearma, vb,, din fr. - Din rom. armaş provine mag. ărmăs „armaş".	412
arman (-ne), s. n. - 1. Loc special amenajat unde se treieră cerealele. - 2. Rotocol, cerc. - Var. liarman, armean.
Tc. barman (Şeineanu, II, 23; Lokotsch, 869), cf. bg., sb. harman. - Der. armangiu, s. m. (paznic de hambar); armănit, s. n. (treierat).	413
armăsar (-ri), s. m. - Cal mascul necastrat.
Lat. annessărius, de la [equus] admissărius, cu acelaşi sens (Schuchardt, Vokal., I, 141; Puşcariu 126; Candrea-Dens., 93; REW 177; DAR; Philippide, II, 631); cf. alb. harmesuar, sard. amme-sardzu (Wagner 108). Forma armessârius, atestată, pare inexplicabilă la Candrea-Dens., dar apare explicată în DAR. în plus, pentru trecerea lui ad- la ar- înainte de labială, cf. A. Emoult, Mei. Soc. Ling., XIV (1907-8), p. 473-5. Este de asemenea posibil să fi intervenit în acest caz analogia cu gr. x<Wa „atelaj, tracţiune de cai". REW 177 presupune că din alb. a intrat în rom. o formă harmaşar (cu ş), care pare a se datora unei greşeli (cf. Graur, BL, V, 86). - Din rom. provine rut. harmasar (Miklosich, Wander., 16; Candrea, Elemente, 404).	414
armean (-eni), s. m. - Populaţie de limbă indo-europeană stabilită mai ales în regiunea dintre munţii Caucaz şi Taurus. - Var. arman.
Mgr. dpnaaog (probabil cu diftongare analogică, aşa ca în toate numele etnice, cf. oltean, muntean, etc.) Nu pare posibilă der. directă din sl. armeninu, pe care o propune DAR. - Der. armfejancă, s. f.; armenesc, adj.; armeneşte, adv.; armenime, s. f. totalitatea armenilor.	415
arminden (-ni), s. m. - Sărbătoare de întîi mai. Există obiceiul de a pune atunci la poartă un brad, care se ia de acolo numai cînd se face prima oară pîine cu griul din acel an; acest brad poartă acelaşi nume ca sărbătoarea.
Sl. Jeremiinu dîrii „ziua sfîntului Ieremia" (DAR; Tagliavini, Arch. Rom., XII).	416
armonie (-ii), s. f. - Potrivire desăvîrşită a elementelor unui întreg. - Mr. armunie.
52
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Gr. âpnovux (sec. XVII), şi modem din fr. harmonie. - Der. armonic, adj.; armonică, s. f. (acordeon; Arg., portofel), din germ. Armonika; armonios, adj.; armonist, s. m. (acordeonist); armoniza, vb.; dezarmonie, s. f. (dezacord, neînţelegere); inarmonic, adj. (nearmonios). 417 arneu (-uri), s. n. - Prelată.
Mag. ernyo (DAR).	418
arnică (-ci), s. f. - Plantă (Amica montana).
Nume ştiinţific, răspîndit de farmacişti. Sec.
XIX.	419
arnici (-ciuri), s. n. - Pînză de bumbac colorată.
Origine necunoscută. Pare o deformare populară de la urşinic „catifea". Singura ipoteză diferită pe care o cunoaştem, a lui Scriban (din sb. jarenica) nu pare potrivită. Din rom. provin probabil bg. amic (Capidan, Raporturile, 220) şi mag. aminei (Candrea, Elemente, 406).	420
aromă (-mc), s. f. - Mireasmă, parfum. - Mr.
arumă.
Mgr. âpaj|ia (Roesler 664; Mumu 7), probabil intrat în sec. XV sau XVI, prin intermediul terminologiei religioase.
Der. aromată, s. f. (aromă, esenţă aromatică), din gr. apqiariţ; sau din sl. aromatu; aromatic, adj., din fr. aromatique; aromatiza, vb.; aromeală, s. f. (înv., ispită; stare de somnolenţă, de somn uşor); aromi, vb. (înv., a seduce, a ispiti; a aţipi, a adormi). Etimologia lui aromi „a dormi" prezintă dificultăţi semantice, pe care DAR nu le explică suficient; dar este şi mai dificilă cea propusă de Cihac, II, 195, plecînd de la cr. zmiriti „a închide ochii".	421
aromă (-me), s. f. - Plantă, rodul-pămîntului (Arum maculatum). - Var. arumă, aron, barba-lui-Aron.
Numele ştiinţific al plantei, pronunţat ca în fr. arum sau în germ. Aron şi confundat cu aromă „aromă". Cf. sb. aron.	422
arpacaş (-şuri), s. n. - Produs alimentar obţinut prin decorticarea boabelor de grîu, orz sau mei. - Var. arpăcaş, arpăcaş.
Mag. arpa kâsa de la ărpa „orz“ şi kăsa „griş“ (DAR). Cuvîntul mag. coincide cu tc. arpa „orz" (Şeineanu, II, 26; Lokotsch 105); cf. slov. ar-pakasa.	423
arpagic s. m. - Bulb mic de ceapă obţinut din sămînţă (Allium Schoenoprasum). - Var. (h)ara-pagic(ă), (h)arpacic(ă).
Tc. arpacik [soganij „[ceapă ca] orzul mărunt" (Cihac, II, 544); cf. sb. arpagîk.	424
arpşgiu (-ii), S.- n. Executare succesivă a notelor unui acord.
It. arpeggio.	425
arsenal (-Ie), s. n. - 1. întreprindere sau clădire unde se repară armament. - 2. Totalitatea mijloacelor de luptă. - Var. (înv.) arsana.
Arab. dărsina'a(> sp. dârsena), de unde mgr. âp<rrivc0ai<;, it. arsenale, fr. arsenal ( > rom.). Var. provine din mgr. âpawa sau apaevăţ, dublete ale cuvîntului anterior. A existat şi un al treilea dublet, tc. tershane, de unde rom. tarsana, tersana, ngr. Tepaavaţ (sec. XVII). Astăzi se foloseşte numai forma derivată din fr.	426
arsşne, inteij. - (Arg.) Atenţie, păzea!
Pare a fi numele propriu Arsene, dar nu vedem legătura (cf. Vasiliu, GS, VII, 95). După Iordan, BF, I, 114 şi Graur, BL, V, 222, este un der. de la a arde; chiar dacă este adevărat, forma cuvîntului indică o contaminare sau legătură cu numele propriu.	427
arşic (-ce), s. n. - 1. Os, astragal, folosit la un joc de copii. - 2. (Pl.) Numele jocului de copii la care se folosesc arşice. - Var. (rar) aşic. Mr. aşic.
Tc. aşik (Şeineanu, II, 26; Lokotsch, 124; Th.
. Capidan, Le jeu aux osselets chez Ies Roumains, Ies Slaves et Ies Albanais, REB,l, 217-31); cf. alb. a(r)sik, bg. asik, sb. arsik. - Der. arşicar, s. m. (jucător de arşice).	428
arşin (-ne), s. n. - 1. Scul sau mănunchi de sculuri. - 2. Unitate de măsură egală cu 711 mm.
-	Mr. arşin, megl. arşqn.
Tc. arşin „vîrtelniţă" (Şeineanu, II, 27); cf. alb. arsin, bg., sb., rus. arsin. Sensul 2 provine din rusă. Sec. XVIII, astăzi rar.,	429
arşiţă (—ţe),i s. f; - 1. Zăduf, căldură mare, dogoare. - 2. Coastă a unui munte expusă la soare, sau de pe care s-au ars copacii pentru a face teren de păşune. - 3. Ţînţar (Culex annulatus).
Lat. *arsicia, de la ardere, (Puşcariu 129; Candrea-Dens., 80; DAR); cf. it. arsicciare „a usca la soare", arsiccio „loc ars, arsură". Cf. arde.
430
arsură (—ri), s. f. - 1. Incendiu. - 2. Faptul de a arde. - 3. Călduri, dogoare. - 4. Vînt cald. - 5. Coastă de munte unde s-a produs un incendiu.
Lat. arsura (Puşcariu 130; REW 682; DAR); cf. it., prov., cat. arsura, v.fr. arsitre, sp. asura (Corominas, I, 399). în parte, se află în concurenţă cu arşiţă.	431
artă (-te), s. f. - 1. Activitate care are drept scop producerea unor valori estetice. - 2. Măiestrie, pricepere.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
53
It. arte, din lat. ars (sec. XIX). - Der. artist, s. m.; artistă, s. f.; artistic, adj.	432
arţag (-guri), s. n. - I. (înv.) Harţă, ciocnire.
-	2. Caracter urit; proastă dispoziţie.
Mag. harcag (Philippide, Principii, 150; DAR), cf. harfă. Este mai puţin probabil etimonul mag. harag „turbare" (Cihac, II, 476). - Der. arţăgaş, adj. (certăreţ, scandalagiu); arţăgos, adj. 433
arţar (-ri), s. m. - Arbore cu lemnul alb şi tare (Acer tartaricum). - Var. (h)arfar(iu), afar, arcer(iu).
Probabil din lat. *arcearius, care reprezintă mai puţin numele arborelui, acer (Puşcariu 131; Puşcariu, Lat. ti, 63; REW 91; DAR), cît mai ales o referire la arcuş „arc“, care se fabrica de obicei din lemnul acestuia; cf. celălalt nume rom. al arborelui, brîglar, de la brîglă „prăjină" şi, pentru formă, lat. *acereus > retor, ischi. Der. de la acer, propusă de Burlă, Studii, 137, reluată de Korting 113, a fost respinsă de Densusianu, Rom., XXXIII, 274 şi Graur, BL, V, 86.
Var. arcer înseamnă în limba actuală „tocilă", care iniţial se obţinea prin ţinerea în apă a unei bucăţi de lemn de arţar pînă se întărea şi astfel putea fi folosită la ascuţit; cf. Hasdeu 1500. Identitatea ambelor cuvinte nu este admisă de toţi cercetătorii. Korting 125 invoca lat. aciarium, ipoteză respinsă de Densusianu, Rom., XXXIII, 274 şi admisă de Scriban, care pleacă de la it. acciaro. Pentru DAR, etimonul lui arcer este necunoscut; Puşcariu, Dacor., IX, 422, îl derivă de la lat. ilicem, cu suf. -er.	434
artelnic (—ci), s. m. - Soldat însărcinat cu paza depozitului de alimente.
Rus. artelfscik „membru al unei cooperative" (Graur, BL, VI, 139). Cuvînt puţin cunoscut. 435 arţibur (-ri), s. m. - 1. în slujba bisericească armenească, săptămîna care precede postul Paş-telui. - 2. Poreclă a armenilor. - Mr. arfivtirfe.
Armen. artsibur „precursor", cf. ngr. apxţl-(knx£t, âpT^Poipţov. Sec. XVII. ,	436
artic (-ce), s. n. - Bucată, rămăşiţă, rest. - Var. (h)artig, hârtie.
Tc. artik, cf. bg. artyk. Totuşi, Drăganu, Dacor.,
VI,	259, îl derivă de la lat. *articus, de la articulus, şt îl identifică cu cuvîntul hartan; este însă greu de presupus existenţa unui cuvînt lat. de acest fel (cf. Graur, BL, V, 73).	437
articol (-le), s. n. - 1. Expunere scrisă cu caracter publicistic. - 2. Diviziune într-un document oficial. - 3. Obiect care se vinde în comerţ.
-	4. Parte de vorbire flexibilă care individualizează
substantivul, adjectivul sau (mai rar), alte părţi de vorbire. - Var. articul, artic.
Lat. articidus (sec. XVII). - Der. articula, vb.; articulafi(un)e, s. f.; articular, adj.; desarticula, vb.	438
artilerie (-ii), S. f. - Ansamblu de arme de foc care servesc la aruncarea de proiectile grele la distanţă.
Fr. artillerie, sau lat. tîrzie artilleria, prin intermediul pol. artillerija (sec. XVII). - Der. artilerist s. m.	439
artofor (-oare), s. n. - Chivot.
Ngr. âprcxpcpiov (Gâldi 154).	440
artOS (-suri), s. n. - Pîine sfinţită care serveşte la împărtăşanie.
Mgr. âpxoc.	441
artut (-tă), s. n. - Şiret, viclean.
Cuvînt rar, menţionat o singură dată de Puşcariu, ZRPh., XVII, 110, pe baza unui glosar trans.; pare a fi un hapax mai puţin vechi decît crede Puşcariu, poate o deformare locală a unui cuvînt săs., de ex. hart. Totuşi, Puşcariu şi DAR se gîndesc la un lat. *artutus, de la artus „membru" (ca nasutus de la nasus), şi îl explică printr-un sens intermediar de „flexibil, agil". REW 679 îl relaţionează cu ars „artă", şi 751 cu astutus. Nici una din aceste ipoteze nu pare posibilă. 442
arunca (—C, -at), vb. - 1. A scăpa de ceva; a lepăda. - 2. A lăsa, a părăsi. - 3. A pune. - 4. A ţîşni, a izbucni. - 5. A lansa, a azvîrli. - 6. A scutura, a agita. - 7. A construi un pod. - 8. A distruge prin explozie, a face să sară în aer. - 9. A lua asupra sa, a prelua. - 10. (Refl.) A se repezi, a se năpusti. - 11. (Refl.) A se aventura, a merge prea departe. - 12. (Refl.) A o şterge, a o întinde.
-	13. (Refl.) A semăna cu cineva. - Mr. artic, arucare, megl. runc, rucari.
Lat. nincăre „a plivi" (Cihac, I, 17; REW 2908; Pascu, I, 162; Jud, Archiv, CXXII, 430), sau eruncăre, cf. it. arroncare (abruz. arrongâ), v.fr. arâtse, cu sensul din lat., şi rom. runc. Este posibil ca evoluţia sensului să se datoreze unei confuzii populare între runcăre şi ritere „a arunca, a azvîrli", primul fiind simţit ca un der. al celui de al doilea, ca de ex. în relaţia *manicare şi mânere. Se află în concurenţă cu azvîrli, mai ales în Mold. (ALR, I, 94).
Începînd cu Lexiconul de la Buda se preferă aproape constant etimonul indicat acolo, lat. *avernmcăre „a îndepărta ceea ce este rău", termen propriu limbajului prezicătorilor, şi care nu pare să fi avut circulaţie în popor; dacă totuşi a
54
ALEXANDRU CIORĂNESCU
avut, este aproape obligatoriu să se fi confundat cu eruncare. Cf., pentru această ipoteză, Miklosich, Rum. Unters., II, 12 (combătut de Meyer, Alb. St., IV, 102); Philippide, Principii, 44; Puşcariu 132; DAR; Rosetti, I, 162. - Der. aruncat, s. n. (aruncare; vrajă, vrăjitorie); aruncător, adj. (care aruncă); aruncătură, s. f. (acţiunea de a arunca; săritură; vrajă, vrăjitorie; sarcină, povară; abreviere).	443
arvat (-ţi), s. m. - (înv.) Croat.
Sl. charvatu. Numele etnic actual este croat, din germ. Kroate, fr. croate.	444
arvele, s. f. pl. - Con de pin.
Origine necunoscută. Cuvîntul este un hapax, menţionat în dicţionarul lui Damâ, şi ar putea fi rezultatul unei greşeli. Giuglea, LL, I (1941), 219, consideră că este vorba de un cuvînt neol., introdus prin farmacie, dar fără să spună de unde;
■ Hubschmidt, Praeromanica, 32-3, îl derivă de la o rădăcină preromanică *arw-,	445
arvună (-ne), s. f. - Acont. - Var. arvun, arvon, ar(ă)voană. Mr. arăvoană, arras propias nuptias.
Gr. otppotjîaiv ( > lat. arr(h)a(bo), de unde it. arra, fr. arrhes, sp. arras); cf. ngr. appafkSvac „arvună" şi „promisiune de căsătorie" (Mumu 7).
-	Der. arvuni, vb. (a aconta; a se angaja, a obliga);
arvunitor, adj. (care dă arvună). Din rom. a trecut în rut. arawona (Miklosich, Wander., 12).	446
arz (-zuri), s. n. - Memoriu, plîngere, cerere.
Tc. arz „prezentare" (Şeineanu, III, 7).	447
arzuliu (—ie), adj. - Înflăcărat, aprins, focos.
Tc. arziilii „dornic" (DAR; Păscu, Beitrăge, 14), cu semantism datorat asocierii cu arz-, de la a arde. După Candrea-Dens., 78, de la arde. Probabil din acelaşi cuvînt tc., într-o formă redusă *arzii, care nu ni se pare clară, derivă arzoi (var. arzui), adj. (aprins, înflăcărat, pasionat), pe care DAR îl derivă direct din a arde.	448
as (-şi), s. m. - 1. Monedă romană. - 2. Carte de joc care are cea mai mare valoare; birlic. - 3. Persoană strălucită, somitate. - Mr. has.
Lat. as (sec. XIX); sensul 1 şi 3 prin intermediul fr. as, sensul 2 din ngr. otao ( < it. asso), cf. alb. as o, bg. as.	449
aşa, adv. - 1. Astfel, în acest fel (adv. de mod).
-	Aşa e, astfel stau lucrurile. - Aşa o fi, e posibil.
-	Aşa să fie, astfel să fie. - Nu-i aşa? adevărat?, am dreptate? - Şi aşa, în orice caz. - Nici aşa, aşa nu se poate. - Cam aşa, mai aşa, bineînţels.
-	Aşa da, bine. - Cum aşa?, nu se poate. - Tot aşa, la fel. - A fi cam aşa, a fi într-o ureche. -
2.	Astfel stînd lucrurile (adv. conclusiv). - Aşa zicînd, pentru a spune astfel. - Aşa că, aşa îneît, astfel îneît. - 3. Astfel, atît (adv. comparativ). -Aşa de, atît. - Aşa zis, numit astfel (pe nedrept), autointitulat. - 4. Astfel, puţin (adj. de atenuare).
-	Ia aşa, numai aşa, într-o doară, fără motiv. -Aşa într-o doară, la nimereală, fără motiv. - 5. Atît de, asemenea (adv. în funcţie adj.). - Aşa ceva, asemenea lucru. - Aşa fel (de), astfel (de).
-	Var. (Mold.) aşe, aşa, aşea. Mr. acşi, aşife,
megl. şa, istr. (a)şo.	, ,
Lat. ac sîc (Cipariu, Arhiv, 109; Puşcariu 133; REW 7897; DAR), cu -a propriu formaţiilor adv. Cf. it. cosi (moden. acse, bol. acuse, roman. accusi, bar. acsi, genov. asî), engad. sa, v.fr. issi (fr. ainsî), sp. asî, asă, prov. aissi, port. assim. -Comp. aşişi adv. (la fel.; imediat), conservat sporadic în limba populară.	450
asalt (-turi), s. n. - Atac decisiv.
It. assalto (sec. XIX). - Der. asalta, vb. (a lua cu asalt; a deranja).	451
asana (-nez, — at), vb. - A înlătura surplusul de ape; a seca.
Format artificial pe baza lat. sanare, ca fr. assainir.	452
asaul (-li), s. m. - Căpetenie a unui escadron de cazaci.
Tăt. asaul (tc. yasaitl), cf. ras. asaul. 453
asbest, s. m. - Minereu fibros de culoare albă.
-	Mr. azveste „var".
Fr. asbeste, din gr. âapsxrrig. Cuvîntul mr. reproduce pronunţarea din ngr.	454
ascet (-ţi), s. m. - Pustnic, sihastru. - Var. (înv.) aschit, aschet.
Mgr. aaxriTrg „obişnuit (cu viaţa ascetică)", şi modem din fr. (cf. Mumu 7). Sec. XVII. - Der. ascetic, adj., din fr.; ascetism, s. n., din fr.; aschitac (var. aschitean), s. m. (înv., ascet). 455
aşchie (—ii), s. f. - Bucată mică ce se desprinde sau sare dintr-un lemn, os etc.. - Var. (h)asch(i)e. Mr. iaşcl'ă.
Lat. pop. ascla, reducere de la *astula < assula (Puşcariu 136; Candrea-Dens., 94; REW 736; DAR); cf. alb. askje, ngr. âcreXa, vegl. jaska, it. aşchia (napoi. ăska, sicii, aska, sard. as a, apul. asko, lec. ascida), prov., cat. ascla, port. acha; alb. astse ( < assula), it. ascola ( < *ascîtla), sp. astilla, ( < astella), aparţin aceleiaşi rădăcini. -Der. aşchia, vb. (a face aşchii), pe care Puşcariu 137 îl derivă de la un lat. *ascl5re, care nu pare necesar; aşchios, adj. (care se rupe uşor în aşchii).
456
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
55
asculta (-t, -at), vb. - 1. A auzi. - 2. A da crezare. - 3. A se supune, a face pe voia cuiva.
-	4. A examina, a întreba un elev. - Mr. ascultu, megl. ascult, istr. ascutu.
Lat. pop. ascultare, în Ioc de auscultăre (Puşcariu 138; Candrea-Dens., 95; REW 802; DAR); cf. it. ascoltare, prov. escoutar, v.fr. ascouter (fr. ecouter), v.sp. ascuchar (sp. escucliar).
Der. ascultămînt, s. n. (înv., supunere, obedienţă); ascultător, adj. (care ascultă; supus, docil); ascultător, s. m. (elev; vînzător, funcţionar; aparat de ascultare); ascultătură, s. f. (înv., ascultare); ascultoi, adj. (înv., supus, dopil).	457
ascunde (-d, -ns), vb. - 1. A pune într-un loc ferit. - 2. A tăinui. - Mr. ascundu, ascundire, megl. şcund, istr. ascundu.
Lat. abscondere (Puşcariu 139; Candrea-Dens., 97; REW 41; DAR); cf. it. (n)ascondere, v.prov., v.fr. escondre, cat ascondir, v.sp., v.port. ascon-der. Part. şi perf. simplu reproduc lat. absconsum, absconsi, forme paralele cu absconditum, ab-scondi(di), ca it. ascosc, v-.sp. en ascuso, a escuso (RFE, 1919, 24).
Der. ascuns, s. n. (ascunzătoare); ascunsă, s. f. (înv., secret); ascunzătoare, s. f. (loc în care se poate ascunde); ascunzător, adj. (prefăcut, care se ascunde); ascunzătură, s. f. (ascunzătoare); ascunziş, s. n. (loc tainic); (v-afi) ascunsele, s. f. (joc de copii în care toţi se ascund în afară de unul care îi caută), de la întrebarea v-afi ascuns?, interpretată ca s.	458
ascuţi (—t, -it), vb. - 1. A face mai tăioasă lama unei arme sau unelte; a face unui obiect vîrf.
-	2. A (se) face mai ager, mai pătrunzător. - 3. A incita, a însufleţi, a stimula. - 4. A face fin, a perfecţiona.
Lat. *excotîre, de la cos, cotem (Puşcariu 140; REW 2275; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 274), cf. cuţit, cute. Este posibil ca în evoluţia lui să fi survenit o încrucişare cu lat. acutiăre ( > it. aguzzare, v.prov., v.port. agusar, fr. aiguiser, cat. aguar, sp. aguzar, cf. REW 134), cum presupune DAR, cu toate că semantismul se explică suficient prin prima ipoteză; cf. sensurile „a face mai tăios" şi „a face vîrf‘, reunite şi în sp. aguzar, afilar. Candrea-Dens., 99, şi Candrea presupun un lat. *exacuttre, plecînd de la exaciitus.
Der. ascuţime, s. f. (faptul de a fi ascuţit; agerime); ascuţiş, s. n. (tăiş, vîrf ascuţit); ascuţitoare, s. f. (unealtă de ascuţit creioane); ascufitură, s. f. (vîrf).	459
asediu (-ii), s. n. - încercuire şi atacare a unui loc.
It. assedio (sec. XIX). - Der. asedia, vb. (a supune unui asediu); asediator, adj. (care asediază).	460
asemăna (-eamăn, -at), vb. - l. A egala, a nivela. - 2. A face să semene, a asemui. - 3. (Refl.) A avea însuşiri comune, a semăna. - 4. A compara.
Lat. assimîlăre (Diez, Gramm., I, 189; Puşcariu 134; DAR); cf. it. assembiare, fr. assembler, sp. asemblar, cu evoluţia semantică diferită de rom. Cf. semăna. - Der. asemănător, adj. (care seamănă).	461
asemenea, adj. - 1. Egal, asemănător, identic.
-	2. Astfel (de), atare. - 3. (Adv.) Tot aşa, deopotrivă, la fel. - Var. asemeni, asemene.
Lat. assimJlis (DAR; Iordan, Difi., 119; Puşcariu, Dacor., III, 399), cu regresiunea rotacismu-lui *asemere > asemene. Cf. asemăna. - Der. asemeni, vb. (înv., a nivela, a egala).	462
aşeu (— ee), s. n. - Sapă. - Var. (h)arşeu, (li)a(r)şău.
Mag. ăso (Cihac, II, 476), cf. sb. arsov. 463
aşeza (-Z, -at), vb. - 1. A pune într-un loc.
-	2. A pune, a aranja. - 3. A stabili, a fixa. - 4. A dispune, a institui. - 5. A orîndui, a aranja, a organiza. - 6. A hotărî, a decide, a cădea Ia înţelegere. - 7. (Refl.) A sta liniştit. - Mr. aşedz, aşidzare.
Lat. assediâre, de la şedere sau de la sedium (Hasdeu 1992; Tiktin; Puşcariu 142; REW 721; DAR); cf, sp. asear, şi fr. asseoir < lat. assedere. Sensurile secundare coincid cu evoluţia semantică a sp. asear (cf. 5) şi sentar, şi a fr. asseoir, assiette (des impots), cf. 4. Cf. dubletul neol. asedia.
Der. aşezămînt, s. n. (instituţie; locaş; situaţie; constituţie; dispoziţie; înţelegere); aşezămîntar, s. m. (înv., slujbaş însărcinat cu împărţirea contribuţiilor); aşezător, adj. (stabil, stabilit); aşeză tură, s. f. (teren jos, terasă). Din rom. provine săs. aschezăn.	464
asfinţi (-ţese, -it), vb - 1. (Despre aştri) A apune, a scăpăta. - 2. (Despre sursele de lumină) A dispărea, a se întuneca. - Var. sfinţi.
Probabil un der. de tipul *affingere sau *ex-fingere (în loc de ejfingere), cu schimbarea modernă a conjug, (datorită conjug, incoative), şi cu alterarea fonetismului, datorată falsei etimologii populare care a asimilat acest cuvînt la familia sfînt şi sfinţi. Fingere înseamnă în principal „a da formă" (cf. figura, effigies); în lat. ca şi în rom. a ajuns să însemne „a da formă falsă" sau „a se preface"; cf. it fingere, prov. fenher, fr. feindre (REW 3313). Cu toate acestea, sensul primitiv s-a
56
ALEXANDRU CIORĂNESCU
păstrat, specializat în mod ciudat, „a da formă aluatului pentru pîine“, prin cat. fenyer, sp. henir şi mr. asfîndzere „a creşte aluatul", desfindzere „a pune aluatul la rece, pentru a-1 împiedica să crească" (Papahagi, Jb., XII, 102; REW 3313). în rom. acest sens este propriu vb. a creşte, dar a existat probabil în vechime un verb *aşfinge, ca în mr., care ulterior a devenit *asfingi. Evoluaţia semnatică poate fi interpretată în mai multe feluri. Plecînd de la ajfingere „a creşte aluatul" se poate să fi ajuns la „a se revărsa" sau „a da pe de lături", caz în care am avea o evoluţie (de la „a creşte" la „a pleca") paralelă cu cea care apare la lat. mergere „a adînci, a cufunda" > rom. merge. Este posibil de asemenea ca ejfingere să fi fost interpretat ca un *de ex fingere. însă cel mai probabil este faptul ca însuşi vb. fingere să fi ajuns, printr-o evoluţie normală, de la sensul de „a da formă falsă", la acela de „a nu da nici o formă" sau „a dispărea"; această ipoteză se sprijină şi pe morv. foedre „a scoate, a da jos". Cf. semantismul lui apune şi, pentru proteza lui s, (s)Jarîma, (s)firinţie.
în general se consideră că asfinţi provine de la sfint (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac; DAR; Candrea; cf., pentru compararea cu expresia corespunzătoare din ngr. o riXio^ PomÂajei, articolele lui L. Spitzer, REB, II, 224-5 şi M. Kriaras, REB, III, 462-8). Am arătat că este evidentă contaminarea lui *asfingi cu asfinţi; pare însă evident şi faptul că o asemenea asociere nu poate fi concepută decît a posteriori, adică sugerată de consonanţa ambelor cuvinte. Etimonul asfinţi < sfint s-ar baza pe asocierea ideii de „apus" cu cea de „dincolo", fundamentală în mitologia populară în general. Cu toate acestea, a presupune că imaginaţia populară a conceput apusul soarelui ca o „sanctificare" a astrului implică un proces intelectual prea complicat, şi în acelaşi timp neclar. Dimpotrivă, s-ar putea afirma că imaginaţia populară vede „sfintul" ca o entitate vie şi actuală (sfintul soare este o expresie foarte cunoscută, dar numai pentru soarele prezent), şi refuză să asocieze ideea de „sfinţenie" cu aceea de „moarte" sau „dispariţie", care la urma urmelor înseamnă neputinţa firească a umanităţii noastre obişnuite. Pe de altă parte, este curios să observăm că vb. asfinţi, popular şi de uz curent, nu apare în nici un text anterior sec. XIX; de aici se poate deduce că evoluţia semantică pe care am indicat-o a rămas nesigură pînă într-o epocă relativ modernă. Adăugăm că Scriban se gîndeşte la o der. de la sl. svjetiti, cf. a sfeti, cu influenţa lui sfint; însă sensul lui svjetiti „a străluci" se opune acestei
der. (dificultate pe care autorul încearcă s-o biruie, presupunînd că numele s-a aplicat poate mai întîi răsăritului, şi apoi apusului aştrilor). Mai importantă decît etimologia propusă, care ni se pare greşită, este intuiţia autorului că originea cuvîntului trebuia să fie căutată altundeva în afară de sfint.
-	Der. asfinţit, s. n. (apus al aştrilor; occident).
465
asiatic (-că), adj. - Din Asia. - Var. (înv.) asiaticesc, asi(e)an.	\
Din Asia. Cu forma înv. apare din sec. XVI; cealaltă formă modernă, din lat. asiaticus. 466
asijderea, adv. - La fel, tot aşa, de asemenea.
-	Var. aşişdere(a), aşijdere.
Hibrid format din aşiş (forma vechea a lui aşa) şi sb. takozdere „Ia fel" (Hasdeu 2004; Puşcariu 133; DAR). Pare a fi fost vorba la început de o stîngăcie a vechilor traducători din sl. (aşa este sinonim cu tako, însă -zdere nu poate fi tradus, nici nu pare să fi circulat numai în rom.). S-a păstrat datorită limbajului eclezistic, dar fără circulaţie populară.	467
asin (-ni), s. m. - Măgar. - Var. (înv.) asen, asîn. - Istr. qsir.
Lat. ăsinus, al cărui rezultat normal a fost asin (Puşcariu 135; REW 704; Candrea-Dens., 100; DAR). Cuvînt curent în sec. XVI-XVIII, a fost înlocuit de măgar şi reactualizat, deşi fără forţă, de unii scriitori din sec. XIX, cu forma latinizată. Forma f., asină, s. f. (înv., măgăriţă), poate reda direct lat. asîna, cf. it. asina, sp., port. asna.
468
asirian (-nă), adj. - Din Asiria.
Din Asiria (sec. XIX). Var. asir, folosită de Eminescu şi reluată de Crainic, nu are întrebuinţare efectivă, fiind mai curînd o licenţă poetică.	469
aslam (-muri), s. n. - Cămătărie.
Tăt. aslam (Şeineanu, I, XVIII; DAR); cf. rus. oslam. înv. (sec. XVIII).	470
aslan (—ni), s. m. - (înv.) Leu. - Var. arslan. Mr. aslan.
Tc. a(r)slan.	471
asmaţuchi, s. m. - Plantă culinară (Anthriscus cerefolium). - Numeroase var.: (h)azmafuc(hi), (h)afmaţuc(hi), (h)armaţuc(hi), etc.
Tc. asmagik (Şeineanu, II, 27; Lokotsch 125).
472
asmuţi (-t, —it), vb. - 1. A stîmi, a întărită cîinii. - 2. A stîmi, a instiga, a îmboldi. - Var. a(s)muţa, mufa, sumuţi. Mr. muţare „a suge".
Lat. pop. ex*mucciăre (REW 5707; DAR), cu
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
57
schimbare modernă de conjug. Candrea-Dens.,
1197, se gîndesc la *ammotiare, de la motus, care prezintă dificultăţi mai mari. Pentru Şeineanu, Chien, 218, cuvîntul este „obscur“; Byhan 322 îl identifică cu sumuţa şi îl derivă de la rut. smutiti. Var. amufa pare a reprezenta un lat. *ammucciăre (Puşcariu, Jb., XI, 110; Puşcariu 86 şi 1146; REW 5707; DAR), cf. poitev. amoisser. Dacă aceste sugestii sînt exacte, explicaţia semantismului se bazează pe mişcarea buzelor cînd chemi un cîine, cf. sensul mr.	473
asocia (-iez, -at), vb. - A se uni, a se grupa cu cineva.
Fr. associer. - Der. (din fr.) asocia(i(un)e, s. f.; asociaţionism, s. n.; disocia, vb.; coasociat, s. m.
474
asorta (-tez, - at), vb. - A aşeza laolaltă, a potrivi.
Fr. assortir. - Der. asorti(s)ment, s. n., din fir.
475
aspic (-CUri), s. n. - Garnitură de gelatină, pentru răcituri sau alte mîncăruri.
Fr. aspic (Lacea, Dacor., V, 395).	476
aspic (-ce), s. n. - Levănţică (Lavandula spica).
Fr. aspic. Tiktin şi DAR îl derivă direct din germ. Spik; care, ca şi fr., este numele ştiinţifico—comercial al acestei plante, lat. spica. 477
asp|dă (-de), s. f. - Şarpe veninos.
Gr. aam&x, probabil prin intermediul sl. aspida (DAR), cf. sp. ăspid, fr. aspic. Este cuvînt introdus de traducătorii de literatură sacră, dar se mai foloseşte încă în Mold.	478
aspru (-ră), adj. -1. Tare, dur (în sens propriu şi figurat). - 2. (Adv.) Cu asprime. - Mr., megl. aspru.
Lat. asper (Puşcariu 146; Candrea-Dens., 191; REW 768; DAR); cf. alb. aspere, it. aspro, prov., cat. aspre, fr. ăpre, sp., port. ăspero. Cf. dubletul următor.
Der. aspreală, s. f. (asprime, duritate); aspri, vb. (a face să devină aspru); asprime, s. f. (proprietatea de a fi aspru); aspriu, adj. (fără gust, insipid); înăspri, vb. (a face să devină aspru, încordat).	479
aspru (-ri), s. m. - Veche monedă turcească de argint, care a circulat în ţările române, începînd cu sec. XV; valora a douăsprezecea parte dintr-un florin, în sec. XVII, şi 1/80 dintr-un leu (adică o lefcaie sau o jumătate de para), Ia începutul sec.
XIX.	- Mr. aspru, megl. aspră.
Mgr. âcmpov, din lat. asper, cf. bg. aspru.
Cuvîntul sp. figurează deja la Covarrubias. Cf. Ed. Schwyzer, IF, I (1931), p. 1-45.	480
ăst, adj. şi pron. dem. - Acesta. - Asta, (treaba) asta, lucrul ăsta. - Cu asta, astfel. - Cu toate astea, totuşi. - De asta, pentru aceasta, din pricina aceasta. - Una ca asta, aşa ceva. - Asta-i (acum), tot ce mai lipsea. - Asta-i bună, de necrezut. -Ce-i asta?, ce înseamnă aşa ceva? - Asta e, aşa stau lucrurile. - Asta ceea, (Mold.), cine ar zice (formulă care indică şovăială sau rezervă).
Lat. *istus, formă vulg. de la iste, f. ista (Puşcariu 147; Candrea-Dens., 102; REW 4553; DAR); cf. v.it. esto (păstrat în compuneri: stasera, stamane; sicii, isti), prov. est, v.fr. ist, sp., port. este. Coincide în folosire cu acest, cu o nuanţă mai retorică în acesta din urmă, mai familiară în ăst; întrebuinţarea sa este cu desăvîrşire paralelă cu cea a dublei forme acel şi ăl.
Deci. adj. (forma literară): m. ăst (Mold. ast, est, ist), gen. ăstui (ăstui, istui), pl. ăşti (aşti, işti), gen. ăstor (astor, istor). F. astă (Mold. eastă, iastă), gen. astei (eştii), pl, aste (este), gen. astor (estor). în folosirea pron., i se adaugă -a (cf. acel), ca şi în funcţia de adj. postpus; dar var. moldoveneşti fac abstracţie de obicei de această schemă.
Comp. astădată, adv. (de această dată); astă-iamă, adv. (iama trecută); astălalt (var. ăstălalt, ăstalalt), adj. şi pron. dem. (celălalt, cel de acolo); ăstan, adv. (Trans., anul acesta); astă-noapte, adv. (noaptea trecută); astăseară, adv. (în seara asta); astă-toamnă, adv. (toamna trecută); astă-vară, adv. (vara trecută); astăzi, adv. (în ziua de faţă, azi); astfel, adv. (în acest fel, aşa); estimp, adv. (anul acesta).	481
astar, s. m. - Pînză ordinară. - Mr. astară.
Tc. astar ■„căptuşeală", din per. aster (Şeineanu,
II,	27; Meyer 20); cf. ngr. «arapi, alb., bg. astar. înv, (sec. XVIII). - Der. astaragiu, s. m. (negustor de pînză); astăreală, s. f. (căptuşeală); astări, vb. (a căptuşi).	482
asteamăt, adv. - Pe ascuns, pe furiş.
Origine necunoscută. Cuvînt puţin folosit, pe care Iordan RF. II, 276, a încercat să-l reducă la sb. stirnati, din lat. aestimare „a aprecia"; şi Puşcariu, Dacor., V, 411-20, la un lat. scema, din gr. oxfiucx, cf. schimă. Ambele ipoteze nu lămuresc semantismul. Cf. REW 7684a. Poate germ. anstimmend?	483
aştepta (-t, -at), vb. - 1. A sta undeva pentru a fi de faţă, a adăsta. - 2. A fi gata, a fi pregătit.
-	3. A conta, a se bizui pe ceva, a spera. - Mr. aşteptu, megl. ştet, istr. aşteptu.
Lat. *adspectare, prin intermediul unei forme
58
ALEXANDRU CIORĂNESCU
asimilate *astectăre (Meyer—Liibke, Gramm., I, 469; Densusianu, Rom., XXXIII, 274; Puşcariu 145; REW 3039; Candrea-Dens., 104; DAR); cf. it. aspettare (tarent. astittare, calabr. astettare, sicii, astittari, sard. isettare). - Mr. aştiptare înseamnă în acelaşi timp „a aştepta" şi „a primi, a avea oaspeţi", accepţie dublă pe care Puşcariu 150 şi DAR o explică prin contaminarea cu lat. exceptare sau cu alb. peres „aştept" şi „primesc"; mai probabilă este evoluţia normală de la „aştept oaspeţi" la „am oaspeţi", cf. fr. j’attends des amis. Geheeb 17 propune etimonul lat. exceptare. - Der. aşteptător, adj. (plin de speranţă); neaşteptat, adj. (care survine brusc, surprinzător).	484
aşterne (-n, -ut), vb. - 1. A întinde, a extinde, a expune. - 2. A pune pe hîrtie, a scrie. -
3.	A acoperi. - 4. A da jos, a trînti. - 5. (Refl.) A fugi în goana mare (se construieşte cu dat.). -
6.	(Refl.) A-şi petrece timpul cu ceva. - 7. A face patul. - Mr. aşternu, aşteamire, megl. ştem, şterniri, istr. (a)ştemu.
Lat. asteriiere (Cipariu, Gram., 107; Puşcariu 151; Candrea-Dens., 105; REW 8248; DAR); cf. alb. stron, piem. stenii „a pava", tess. stemi „a întinde paie pe jos vitelor", sard. isterriri „a desface snopii", engad. stemer. - Der. aşternut, s. n. (lenjerie de pat; pat).	485
astâmpăra (-r, -at), vb. - 1. A linişti, a potoli. - 2. A împăca, a calma. - Var. stîmpăra.
Lat. extemperăre (Densusianu, Rom., XXXIII, 274; Puşcariu 152; REW 3082; DAR; Rosetti, I, 163); în rom. îi corespund der. de la forma simplă lat. (cf. totuşi fr. attremper).
Der. astîmpăr, s. n. (linişte, odihnă, pace); astîmpărător, adj. (liniştitor, calmant); neastîmpăr, s. n. (nelinişte, agitaţie); neastîmpărat, adj. (agitat, zvăpăiat).	486
astinomie (—ii), s. f. - Poliţia urbană din Bucureşti, creată în timpul ocupaţiei ruseşti din 1807-12, paralel cu cea numită agie, şi condusă de patru boieri de primă categorie; a fost reintrodusă în 1820-1.
Ngr. âtrruvconia.	487
astracan, s. n. - Piele de miel din rasa caracul. Pînă în sec. XIX, astrahanul de Rusia se folosea drept căptuşeală pentru căciulile boierilor numite, calpac iar cel de Persia exclusiv pentru căciula domnitorului. - Var. astrakan (mod.). - Asturcan, cal de Persia.
Din Astracan, oraş şi provincie rusească, rus. Astracham. Pentru var. asturcan, E. Serra, Dacor., II, 650 se gîndise la	lat.	asturco	„cal	astur",
care nu pare posibil, şi pe	care	îl	menţionează cu
rezerve REW 749a.	488
astragaci (-ce), s. n. - Unealtă de cizmărie folosită la întors cizmele pe faţă, după ce au fost cusute pe dos.
Mag. esztergăzni „a întoarce" (Scriban); finalul, prin analogie cu trăgaci. Nu este probabilă ipoteza lui Philippide, ZRPh., 1907, p. 294 şi Pascu, Suf., 198, bazată pe lat. extrahere.	489
astrolab (-be), s. n. - Instrument pentru măsurarea poziţiei aştrilor.'
Gr. darpoXaf5oţ (sec. XVII, cf. Gâldi 155) şi mod. din fr. astrolabe.	490
astrolog (-gi), s. m. - Persoană care practică astrologia; astronom.
Gr. âaxpoXo/oţ (sec. XVTI), şi mai tîrziu din fr. astrologue. - Der. astrologhicesc, adj. (înv., astrologie); astrologhiceşte, adv. (prin intermediul astrologiei); astrologie, adj.; astrologie, s. f.
491
astronom (—mi), s. m. - Specialist în astronomie.
Gr. aorpovcnoţ (sec. XVII), şi mod. din fr. astronome. - Der. astronomeşte, adv. (înv., prin intermediul astronomiei); astronomic, adj. (care se referă la astronomie; de proporţii foarte mari); astronomicesc, adj. (înv., astronomic); astronomie, s. f. (ştiinţa care se ocupă cu studiul aştrilor).
492
astru (-ştri), s. m. - Corp situat pe bolta cerească. - Var. n.
Fr. astre.	493
astruca (-C-, -at), vb. - 1. A acoperi. - 2. A îngropa, a acoperi cu pămînt.
Lat. *astru(i)căre, de la astruere (Meyer-Liibke, ZRPh., XXVII, 253; Candrea, Rom.,
XXXI,	302; Candrea, Elements, 79; Puşcariu 153; Candrea-Dens., 106; REW 748; DAR; Rosetti, I, 163). Nu este probabilă der. propusă de Cihac, din sl. sukryti „a ascunde". - Der. astrucămînt, s. n. (Banat, pătură).	494
astupa (-p, -at), vb. - 1. A acoperi. - 2. A închide, a înfunda, a bloca. - 3. A acoperi, a ascunde, a îngropa. - Mr. astup, astupare, megl. (a)stup, hăstup.
Lat. *adstuppăre, de la stuppa (Philippide, Principii, 99; Creţu 372; Puşcariu 154; REW 8333; DAR); cf. it. stoppare, fr. etouper, v.sp. estopar ( > sp. estropajo). Este posibil să se fi întîlnit cu lat. *extuphăre ( > fr. eticver). Cf. destupa. - Der. astupătoare, s. f. (dop; capac); astupător, adj. (care obturează); astupătură, s. f. (obturaţie); astupuş, s. n. (dop).	495
asuda (—d, -at), vb. - A năduşi, a transpira.
-	Mr. asud, megl. sud.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
59
Lat. assudăre (Puşcariu 155; Candrea-Dens., 107; REW 3076; DAR-, cf. Rosetti, I, 163); reprezentanţii romanici derivă de Ia lat. sudare, -Der. asud, s. n. (transpiraţie; pisică, Ononis hircina); asudător, adj. (sudorific); asudătură, s. f. (sudoare); asudoare, s. f. (Trans., sudoare).
496
asupra, adv., prep. - 1. Deasupra (adv., se foloseşte numai cu prep. de). - 2. Peste, pe deasupra (prep., se construieşte cu gen. şi urmat de de). - 3. în sarcina, la dispoziţia (prep. cu gen.).
-	4. în contra, împotriva. - 5. în preajma, aproape de (prep., indică o relaţie temporală). - 6. Ca adv., are şi o întrebuinţare absolută, în forma asupră: slujba ce şi-o luase asupră (Ispirescu); plătesc eu cit o face cu asupră (Iosif). - Mr. asupră, megl. supră.
Lat. *ad supra (Puşcariu 156; REW 200; DAR)] cf. sard. assubra, abruz. assupra, mii. assura. în celelalte limbi romanice s-a păstrat numai supra, cf. spre. Pentru folosirea lui asupra, cf. Moser 448.
Der. asupri, vb. (a împovăra; a oprima, a . prigoni) pare formaţie internă (Cipariu, Gram.,
355	îl deriva de la lat. *ad superare); asupreală, s. f. (opresiune); asuprelnic, adj. (împovărător; opresor); asupriciune, s. f. (opresiune); asupritor, adj. (care asupreşte, opresor); asupritură, s. f. (înv., opresiune).	497
asurzi (-zesc, —it), vb. - 1. A deveni surd. -
2.	A-i lua cuiva auzul. - Mr. asurdzăscu.
Lat. *assurdîre, de la obsurdesco (Puşcariu 157; REW 6024; DAR); cf. it assordire, fr. assourdir. Cf. surd. - Der. asurzitor, adj. (care asurzeşte).	498
at (-ti), s. m. - Armăsar, cal de curse. - Var. hat.
Tc. at „cal de prăsilă“ (Şeineanu, II, 28), cf. alb., sb., bg. at, ngr. cm.	499
aţă (—ţe), s. f. - 1. Fir. - 2. Fibră, filament. -
3.	(Adv.) Direct, fără oprire. - 4. (Fam.) Intendenţă militară.
Lat. acia (Puşcariu 158; REW 102; DAR); cf. it aceia (calabr. azza, ven., lom. atssa, mii. asa, engad. atsa). - Sensul 4 este o interpretare umoristică a cuvîntului administraţie, care înainte se prescurta de obicei sub forma a-ţie.
Der. afică, s. f. (firicel; fir de bumbac pentru urzeală, făcut din două fire răsucite); aţist, s. m. (ofiţer de intendenţă); afos, adj. (care are aţe; necioplit, înfumurat, nesuferit). - Din rom. provine bg. acu (Capidan, Raporturile, 220).	500
atac (-curi), s. n. - Ofensivă, asalt.
Fr. attaque. - Der. (din fr.) ataca, vb.; atacabil, adj.; atacabilitate, s. f. (vulnerabilitate la asalt); inatacabil, adj.; inatacabilitate (var. neatacabili-tate), s. f. (vulnerabilitate); contraatac, s. n. 501 atare, adv. şi pron. indef. - Astfel, de asemenea.
-	Mr. a(h)tare, megl. ftari, (h)tari.
Lat. tălis „asemnea“ ar fi suficient pentru a explica forma rom. (pentru a-, cf. acătare). Totuşi, formele dialectale, ca it. (co)tale, v.fr. itel ( > fr. tel), v.prov. aital ( > prov. tal), v.sp. atal ( > sp. tal), indică faptul că este vorba de o compunere, care probabil nu este aceeaşi în toate cazurile (cf. REW 8543). Puşcariu 159 se gîndeşte la o compunere *eccum talis sau atque talis; însă în DAR îl consideră pe a- inexplicabil. *Eccum talis este forma care pare cea mai potrivită cu mr. şi megl. Este cuvînt invariabil (ca şi care, cutare); totuşi, uneori apare un pl. analogic atari. 502 ataşa (— şez, — at), vb. - 1. A adăuga, a alătura. - 2. A se lega sufleteşte, a îndrăgi.
Fr. attacher. - Der. (din fr.) ataşai, s. m. ; ataşament, s. n. Cf. detaşa.	503
ataxie (-ii), s. f. - Tulburare a coordonării mişcărilor voluntare.
Gr. axafya. (sec. XVIII, cf. Gâldi 155). - Der. ataxic, adj. (bolnav de ataxie).	504
ateia (-i, -at), vb. - (Banat) A îmbrăca de sărbătoare, a găti, a dichisi.
Origine necunoscută. După o părere mai veche a lui Mangiuca, Familia, 1884, 67, şi Philippide, ZRPh., XXXI, 294, ar fi cuvînt identic cu it. attillarsi, v.prov. atilhar; ipoteză pe drept cuvînt combătută de DAR, cf. REW 2604. După Puşcariu, ZRPh., XXXn, 112, ar fi o formă refăcută pe baza lui desteia, şi aceasta de la lat. *destilăre (cf. împotriva acestei păreri, Graur, BL, V, 95). Spitzer, BL, VI, 235 se referă, la etimonul tei, puţin probabil. - Der. ateietură, s. f. (haine de duminică, podoabe).	505
atelaj (—je), s. n. - Ansamblu format din animale de tracţiune. - Var. (înv.) atelagiu.
. Fr. attelage.	506
atenanţă (-ţe), s. f. - Edificiu alăturat, corp secundar.
Fr. attenant „alăturat".	507
ateneu (-ee), s. n. - Clădire publică în care au loc manifestaţii cultural-artistice.
Fr. athenee. - Der. ateneist, s. m. (membru al Ateneului din Bucureşti), cuvînt puţin folosit actualmente.	508
atent (-tă), adj. - Care are atenţia îndreptată spre cineva sau ceva.
60
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Lat. attentus (sec. XIX). - Der. atenţi(un)e, s. f., din fr.; neatent, adj.; neatenţi(un)e, s. f. 509
aterină (-ne), s. f. - Peştişor marin de culoare argintie.
Ngr. dcSepiva „specie de peşte", sau tc. aterina, din gr. âfrepivr| (Meyer, Tilrk. St., I, 21).	510
ateriza (-zez, -at), vb. - (Despre aeronave) A efectua operaţiile necesare pentru a reveni şi a se opri pe sol.
Fr. atterrir, cu finalul propriu multor vb. neol., cf. simboliza < symboliser, minimiza < minimiser etc. - Der. aterizaj, s. n. (aterizare).	511
atesta (-tez, -at), vb. - A face dovada, a confirma.
Fr. attester. Conjug, eu atest este înv. - Der. atestat, s. n. (certificat); atestafie, s. f. (atestare); atestator, adj. (care dovedeşte).	512
ateu (-ei), s. m. - Persoană care neagă existenţa lui Dumnezeu. - Mr. atheu.
Fr. athee. Uzul adj. (Eminescu) este rar în limba vorbită. - Der. ateism, s. n. (negare a existenţei lui Dumnezeu), cu var. ateizmos, înv., care apare din sec. XVIII, din gr. (Gâldi 155); ateist, adj. (de ateu, referitor la ateism); ateistic, adj. (ateu).
513
aţinat (-tă), adj. - înclinat, aplecat.
Lat. attenuătus (DAR; REW 8654); cf. înţina. Cuvînt puţin folosit (în Trans:); sensul al doilea menţionat de DAR, „orgolios", pare a avea un caracter impropriu.	514
aţinea (-n, —nut), vb. - A pîndi (se foloseşte cu forma pron., sau cu compl. direct calea, drumul, poteca).
Lat. *attenere, în loc de attînere (Puşcariu 160; DAR); cf. fr. atenir, sp. atener. Cf. ţinea. 515 atinge (-g, -ns), vb. - 1. A lua contact direct, uşor, cu un lucru sau cu o suprafaţă, a pune mîna. '- 2. A freca, a fi în contact. - 3. A ajunge pînă la... - 4. (Arg.) A lua în stăpînire, a-şi însuşi; a înhăţa. - 5. A veni în contact în mod neplăcut, a dăuna, a leza. - 6. A mişca, a emoţiona, a înduioşa. - 7. A răni, a produce leziuni. - 8. (Arg.) A bate, a cîrpi. - 9. A pomeni, a aminti, a face aluzie la ceva. - 10. A se referi, a fi în legătură.
-	11. (Arg.) A avea legături cu o femeie.
Lat. attingere (Puşcariu 161; Candrea-Dens., 108; REW 768; DAR); cf. it. attingere, v.prov. atenher, faţă de lat. *attangere > fr. atteindre, cat. atanyer, astur. atanguer. - Der. atingător, adj. (care atinge; jignitor; relativ la; sensibil; emoţionant); atinsătură, s. f. (înv., contact); atinsură, s. f. (înv., contact).	516
aţipi (-pese, -it), vb. - A începe să doarmă, a fi cuprins de un somn uşor.
Lat. *adtepîre, de la tepere (Candrea, Rosetti,
I,	163), poate contaminat cu lat. *adsopîre ( > fr. assouvir şi assoupir). Pentru DAR, originea cuvîntului este necunoscută. Spitzer, Dacor., III, 647, îl consideră identic cu ţipa şi de origine imitativă, opinie reluată de Scriban. - Der. aţipeală, s. f. (faptul de a aţipi).	517
atîrdisi (-sesc, -it), vb. - A licita, a oferi. -Var. artîrdisi, artorosi, arturosi.
Ngr. âprr|p(8)lCct), aorist ctprripicKX, din tc. ar-turmak, aorist arterde (Şeineanu, II, 28), cf. bg. atardisam, sb. arterisati. - Der. atîrdiseală, s. f. (licitaţie); atîrdisitor, s. m. (licitant, ofertant).
518
atîrna (-n, -at), vb. - 1. (Tranz.) A agăţa, a suspenda de ceva. - 2. (Intranz.) A sta suspendat, a cădea liber în jos. - 3. A se apleca într-o parte, a se înclina. - 4. A se apleca spre pămînt cil toată grutatea (dar fără a se desprinde de un punct fix determinat). - 5. A depinde de cineva sau de ceva.
-	6. A şovăi, a oscila.
Origine incertă. Este posibil să fie vorba de lat. tomăre, în compunere cu ad; dar evoluţia fonetică ar implica mari dificultăţi. Totuşi, accepţia etimonului, aceea de „a întoarce" sau „a devia", ar explica într-un mod satisfăcător evoluţia semantică, ceea ce nu este cazul pentru celelalte ipoteze prezentate. Pe de altă parte, sensul der. atîmătoare nu poate fi pus în legătură în nici un fel cu vreunul din sensurile actuale ale lui a atîma, şi se explică numai pe baza unui sens derivat de la tomare, ca rom. înturna, fr. detoumer.
După Cihac, II, 476, din mag. ăterni „a întinde peste ceva". DAR pleacă de la tîm „mărăciniş", ipoteză riscantă datorită debilităţii punctului de contact presupus între cele două noţiuni (atîma ar fi un cuvînt păstoresc, care s-a referit mai întîi la lîna care rămînea agăţată în mărăciniş). Giuglea, Dacor., III, 1090, pleacă de la un lat. *adtmtinare, ipoteză la fel de fantezistă ca cea a lui Diculescu, Elementele, 492, bazată pe *atîma, der. de la gr. *aprwco şi acesta din urmă de la apron). în sfîrşit, Scriban se gîndeşte la o posibilă legătură cu tîmă „coş de nuiele".
Der. atîmat, s. m. (bîma de la armătura acoperişului); atîmătoare, s. f. (ţarc în care se închid oile pentru a le separa de miei, sau pentru ca să doarmă); atîmător, adj. (care atîmă; agăţat; care depinde de ceva); atîrnătură, s. f. (atîmare, suspensie; zdreanţă); neatîrnare, s. f. (independenţă); neatîrnat, adj. (independent); tîmaţ, s. n.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
61
(Trans., balcon, terasă); care pare o formaţie regresivă pe baza pl. atîrnaţi; totuşi, Cihac, II, 533 şi Scriban o explică prin mag. tomăc, care pare mai curînd împrumutat din rom.	519
atît, adj., adv. - 1. în asemenea măsură, aşa de mult, de tare etc. - De atîtea ori, aşa de des, de multe ori. - Nici atîta, şi mai puţin. - Atîta tot, nimic mai mult. - Cu atît mai mult, tocmai de aceea. - Ce mai atîta, pe scurt. - Atîta pagubă, n-are nici o importanţă. - (încă) pe atît, de două ori mai mult. - Tot atît, tot aia e; e totuna. - Atît ţi-a fost, o să-ţi pară rău. - 2. Exprimă o relaţie de egalitate, al cărui al doilea termen este cît. -
3.	Exprimă o relaţie de proporţie, al cărui al doilea termen este pe cît (faţă de pe atît). - 4. Exprimă o relaţie de Ia cauză la efect. - Mr. ahtîntu, ahît, ahăt, atînt, megl. tăntu.
Lat. eccum tantum (Puşcariu 162, Densusianu, Rom., XXXIII, 274; Candrea-Dens., 110; REW 8562); cf. it. (co)tanto, v.prov. aitan, v.fr. itant (fr. tant), v.sp. atanto (sp. tanto), port. tanto. Fazele evoluţiei rom. sînt indicate de mr. ahtîntu, atînt, atît.
Deci. atît (f. atîta), pl. atîţî (f. atîtea), gen. atîtor. Fie prin analogie cu acel, acest, fie cu uzul adv., adj. primeşte uneori un -a paragogic, dar în mod neregulat şi în ciuda uzului antepus; astfel îneît se spune fără nici o diferenţă atîfi(a) oameni, atîte(a) femei. Limba modernă preferă în general formele cu -a. Cazurile oblice sînt înlocuite de obicei de cazurile prepoziţionale: atîtor copii, de preferinţă la atîfi(a) copii. Cînd determină adj. sau adv., se construieşte cu prep. de: atît de frumos, atît de bine.	520
aţîţa (-ţ, -at), vb. - 1. A aprinde focul sau a-1 face să ardă mai bine. - 2. A întărită, a excita, a îmboldi. i
Lat *attîtîăre, de la titio ,jar“ (Puşcariu, Lat. ti, 40; Puşcariu 163; Candrea-Dens., 111; REW 769; DAR); cf. it. a(tt)izzare (calabr. azzizzarî), v.prov. atisar, fr. attiser, sp. atizar, port. atiţar. -Der. aţîţător, adj. (instigator).	521
atlaz (—zuri), s. n. - Satin. - Var. atlas, aclaz.
-	Mr. atlaze.
Tc. atlaz, din arab. atlas (Şeineanu, II, 28, Lokotsch 131); cf. ngr. aiÂa^i, bg. atlaz. Apare din sec. XVI.	522
atom (—mi), s. m. - Cea mai mică parte dintr-un element chimic.
Lat. atomus, de la gr. atona; (sec. XVII, cf. Gâldi 155). - Der. (din fr.) atomic, adj.; atomici-tate, s. f. ; atomism, s. n.; atomist, s. m.; atomistic, adj.	523
atot-. Dat. (înv.), al adj. pron. tot. Intră ca element de compunere într-o serie de termeni care indică atribute ale lui Dumnezeu, ale naturii sau ale altor entelehii; numai în mod umoristic se poate aplica persoanelor. Corespunde lat. omni-, sp. todo- Cel de al doilea element poate fi puternic, răbdător, ştiutor, văzător etc. 524 atrage (-g, -as), vb. - A exercita o atracţie, a apropia la sine.
Format pe baza lui trage, ca fr. attirer de la tirer. - Der. atrăgător, adj. (atractiv). Cf. atracţie, s. f., din fr. attraction; atractiv, adj., din fr. 525
atrăţel (-şi), s. m. - Plantă, limba-cîinelui (Cynoglossum officinale).
Mag. atracel „Borrago officinalis" (Cihac, II, 477; DAR; Gâldi, Dict., 83).	526
atu (-uuri), s. n. - 1. (La cărţile de joc) Cartea cu cea mai mare valoare. - 2. (Arg.) Bani, biştari.
-	Var. ata.
Fr. atout, cf. ngr. to ocrou Var. (pl. atale) nu este, cum afirmă DAR, „o formă românizată*' din fr., ci der. de la pl. grec. Pentru uzul argotic, cf. Graur, BL, V, 222.	527
atunci, adv. - 1. în momentul acela (uz temporal). - 2. în acest caz (uz consecutiv). - Var. atunce(a). Mr. atumfea, megl. tunţea, istr. (a)tunf.
Lat. *ad tune ce (Philippide, Principii, 92; Creţu, 377; Puşcariu 164; Densusianu, Hlr., 171; Candrea-Dens., 112; DAR). în lat. tîrzie apare compusul ad tune, de unde v.ven. toncha, cat. adonchs, sp. (en)tonces, v.port. entom ( > port. entăo), - Compară atunceşi, adv. (înv., în momentul acela).	528
au, conj. - 1. Sau, ori. - 2. Oare? (particulă care introduce şi întăreşte interogaţia). - Mr. au, ai.
Lat. aut (Diez, I, 292; Puşcariu 165; Candrea-Dens., 114; REW 810; DAR); cf. alb. a, it., sp. o (sard. a), v.prov. o(z), fr. ou, port. ou. Primul sens este rar în limba actuală. Cel de al doilea are o anumită circulaţie actuală, deşi limitată; a fost însă adoptat de limbajul poetic, ca termen consacrat pentru interogaţia emfatică.	529
auă, s. f. - Struguri.
Lat. itva (Puşcariu 166; Candrea-Dens., 117; DAR); cf. it., sp., port. uva (sard. ua, engad. ua). Cuvînt vechi, care pare să fi fost arhaism încă în sec. XVII; totuşi, s-a păstrat, parţial, în Olt., ca nume al unei varietăţi de strugure. (Cf. Puşcariu, Dacor., VIII, 324).	530
auace, adv. - (înv.). Aici, în partea asta.
Lat. "ad hăcce (Candrea-Dens., 116; Rosetti, I, 163); sau, după Philippide, ZRPh., XXXI (1907);
62
ALEXANDRU CIORĂNESCU
p. 202; REW 4159 şi Pascu, Beitrăge, 14, în lat. *ad hocce.	531
audientă (-te), s. f. - întrevedere acordată unei solicitator.
Lat. audientia (sec. XVII).	352
au| (-uesc, -it), vb. - A răsuna, a hăuli.
Creaţie imitativă, ca hui, vui şi hăuli, care exprimă toate acelaşi efect de rezonanţă. - Der. auială, s. f. (bubuit, zgomot); auit, s. n. (zgomot mare); auitor, adj. (răsunător).	533
aur, s. m. - Metal preţios de culoare galbenă strălucitoare. - Istr. aur.
Lat. aurum (Puşcariu 170; Candrea-Dens., 118; REW 800; DAR); cf. alb. ar, it., sp. oro, engad., v.prov. aur, fr. or, port. ouro.
Der. aura, vb. (rar, a auri); aurar, s. m. (meşter care lucrează obiecte de aur; ţigan care caută pepite de aur, odinioară munceau sub supravegherea marelui armaş, şi plăteau soţiei domnitorului un dram (3, 38 gr) de aur pur în chip de contribuţie anuală), pe care Puşcariu 171 şi DAR îl derivă direct din lat. aurărius (atrăgînd atenţia apoi că rezultatul normal ar fi *arar, Puşcariu, Lr., 18, a admis o analogie cu aur; este vorba mai probabil de o der. internă în rom., cu suf. de agent -ar); aurăreasă, s. f. (nevasta căutătorului de aur); aurărie, s. f. (activitate de aurar, aurire, poleire cu aur); aurel, adj. (aurit), cuvînt artificial, inventat probabil de Bolintineanu; aurel, s. n. (obiecte de aur); auri, vb. (a acoperi cu un strat subţire de aur); pe care Puşcariu 172 şi DAR îl consideră drept reprezentant direct al lat. aurire; aurică, s. f. (pătlagină, Lantana Camara); auritură, s. f. (aurire); auriu, adj. (de culoarea aurului); auros, adj. (aurifer). - Der. neol. aurifer, adj.; auripig-ment, s. m.	534
aură (—re), s. f. - Boare, zefir. - Mr. avră, megl. aură.
Lat. (it.) aura (sec. XIX). Este cuvînt folosit aproape exclusiv de poeţii romantici, şi are aspect de italienism. Totuşi, pare să fi fost popular în trecut, deoarece se conservă în dialecte. în Candrea-Dens., 121, apare ca cuvînt popular. 535
auş (-şi), s. m. - Bătrin, moş, bunic. - Mr. auş.
Lat. ăvus, al cărui rezultat normal *au a dispărut. Forma auş indică adăugarea unui suf. dim. -uş (Candrea-Dens., 122; DAR; REW 839); după Puşcariu, Dacor., VIII, 324, acest suf. se datorează unei contaminări cu neaoş; însă o astfel de contaminare se explică anevoie plecîndu-se de la *au faţă de neaoş (cf. şi diferenţa de accent), şi este mai, curînd o impresie întemeiată pe aspectul actual al ambelor cuvinte. După Pascu,
Beitrăge, 8, ar fi un der. de la neauă „zăpadă" şi ar însemna „alb ca neaua", părere prea extravagantă. Cuvîntul este rar, a fost atestat în Olt., dar astăzi apare aproape exclusiv în dicţionare.
Der. auşel, s. m. (pasăre, Regulus cristatus), cu suf. dim. -el (DAR; Candrea). După Ţicăloiu, ZRPh., XLI, 588 şi Scriban, din lat. pop. *aucellus „păsărică”, cf. it. uccello, v.fr. oisel ( > fr. oiseau); dar, pe lîngă dificultatea fonetică, nu se înţelege aplicarea unui nume generic la o singură specie de păsări.	536
austriac (-că), adj. - Din Austria.
Lat. modernă austriacus (sec. XVII). - Der. austriac, s. m. Expresia fam. supus austriac (persoană care se face că nu pricepe) vine de la regimul de excepţie care se aplica în Principate, la începutul sec. XIX, evreilor, cetăţeni ai imperiului; cf. tirtan.	537
austru, s. m. - Vînt care bate din sud. - Mr. austru.
Lat. auster (Puşcariu 174; Candrea-Dens., 113; REW 807; DAR); cf. it. ostro, v.fr. ostre. Este cuvînt pe care limba literară pare că l-a uitat, dar supravieţuieşte în vorbirea populară. Pascu, Beitrăge, 8, îl derivă din it. austro. - Der. austral, adj., din fr.	538
autentic (-că), adj. - Care este conform cu adevărul.
Fr. authentique, şi înainte din lat. authenticus < gr. auOâ'TTiq „autor" (cf. Gâldi 155), sec. XVII. -Der. (din fr.) autenticitate, s. f.; autentifica, vb. (a legaliza, a autoriza).	539
auto—. Prefix care intră în compunerea a numeroşi termeni moderni, ca sp. auto-, pentru a
adăuga unui cuvînt semnificaţia „prin sine“.
, /
Gr. aurcţ „el însuşi" direct începînd cu sec. XVII (cu forma înv. avto-) şi apoi prin intermediul fr. Cităm în continuare cuvintele care circulă numai în compunere cu auto-; autobuz, s. n.; autocefal, adj.; autocefalie, s. f.; autoclavă, s. f.; autocrat, adj.; autocratic, adj.; autocraţie, s. f.; autogen, adj.; autohton, adj.; automat, s. n.; automatic, adj.; automatism, s. n.; autonom, adj.; autonomie, s. f.; autonomist, s. m.; autopsie, sf.; autotipie, s. f.	540
autor (—ri), . s. m. - Persoană care crează o operă literară, artistică, ştiinţifică.
Lat. autor (sec. XIX). - Der. autoare, s. f.
541
auzi (-ud, — it), vb. - 1. A percepe cu ajutorul auzului. - 2. A afla, a şti din auzite. - 3. A umbla vorba, a se zice. - Din auzite, din cîte s-a aflat,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
63
din zvon public. — Pe auzite, din auzite. - 4. A asculta; cu acest sens este mai ales expresie emfatică, folosită de preferinţă la imper., inter, sau excl. - Mr. avdu, megl. ut, istr. qvdu.
Lat. audîre (Puşcariu 167; Candrea-Dens., 124; REW 779; DAR); cf. it. udire, v.prov. auzir, fr. ouir, sp. oir, port. ouvir. Flexiunea normală tu auzi a influenţat în eu auz, să auză. Schimbare de accent a-ud, în loc de ă—ud (cf. mr. ăvdu, şi lă-ud) nu a primit o explicaţie satisfăcătoare. După Weigand, Jb., III, 222, s-a produs probabil mai întîi în întrebări. Trebuie să se ţină seama şi de oscilaţia constantă a accentului în hiatul au. Cf. şi Puşcariu, Dacor., III, 774, şi Graur, BL, III, 26-8. - Der. auz, s. n. (simţul cu ajutorul căruia se percep sunetele; înv., veste); auzitor, adj. (înv., ascultător); neauzit, adj. (care nu se aude). 542
avă (—ve), s. f. - Năvod, plasă de prins peşte.
Tc. av „vînătoare, pescuit" (DAR). - Der. avgiu, s. m. (înv., vînător), din tc. avei.	543
ava, s. m. - (înv.) Părinte; titlu onorific al membrilor clerului monastic.
Mgr. âppâţ (sec. XVII). Cuvînt cult, nu pare să fi avut circulaţie populară.	544
avaet (-turi), s. n. - Impozit. Se spunea în trecut mai ales despre sumele care se încasau pentru acordarea unor funcţii şi demnităţi de către Stat; şi, în general, despre orice impozit. - Var. havaet.
Tc. avaid, pl. de la arab. 'aid „obicei" (Şeineanu, II, 29).	545
avan (—ni), adj. - 1. Barbar, sălbatic, crud. -
2.	Tare, puternic. - 3. Isteţ, viclean. - 4. (Adv.) Straşnic.
Tc. havan „trădător, perfid", din arab. hawwan (Şeineanu, II, 29); cf. ngr. âpavaţ „calomniator", afkxvia „calomnie, opresiune", sb. avan „trădător'*.
Der. avanie, s. f. (batjocură), cuvînt care a ajuns să se întîlnească cu fr. avanie, de aceeaşi origine; avănit, adj. (sărac); avaniţă, s. f. (Trans., intrus), din sb. avanica „om crud", care provine din aceeaşi sursă turcă.	546
avans (-suri), s. n. - 1. Plată anticipată. - 2. Interval de timp, distanţă etc. cu care cineva se află înaintea altuia.
Fr. avance. - Der. avansa, vb. (a înainta, a urca în grad), din fr. avancer.	547
avant—. Prefix împrumutat din fr. şi care se aplică unui mic număr de cuvinte neol., pentru a indica o poziţie care o precedă (în timp sau în spaţiu) pe cea indicată de cuvîntul simplu:
avantgardă, s. f.; avantpost, s. n.; avantpremieră, s. f.; avantsecnă, s. f.	548
avantaj (-je), s. n. - Folos. - Var. (înv.) avantagiu.	•
Fr. avantage (var. it. awantaggio). - Der. avantaja, vb.; avantajos, adj.	549
avea (am, avut), vb. - 1. A poseda, a deţine, a stăpîni (uz absolut). - 2. A dispune de ceva, a căpăta, a primi (compl. direct este un obiect posedat). - 3. A fi văr, coleg etc. (compl. direct este un nume de persoană, care indică rudenie sau relaţii de serviciu). - 4. A conţine, a însuma (compl. direct este o unitate de timp, de suprafaţă sau de capacitate). - 5. A deţine, a suporta, a trebui să etc. (compl. direct este determinat în calitatea sa fundamentală de alt compl. direct, de o apoziţie, un adj., un adv. sau un compl. de mod introdus prin prep. de). - 6. A poseda, a deţine (compl. direct este un abstract). - 7. A suferi de ceva, boală sau beteşug. - 8. (Refl.) A întreţine relaţii trupeşti. - 9. A poseda o femeie. -10. A obţine, a dobîndi. - 11. A fi, a se găsi cineva (cu valoare impersonală, mai ales în expresia n-are cine, nu există nimeni). - 12. A trebui să (cînd este urmat de un inf. scurt, cu prep. a, de un part. trecut, cu prep. de, sau de un conjunctiv; sensul oscilează între ideea de viitor şi aceea de acţiune obligatorie). - 13. (Cu valoare de verb auxiliar, serveşte la formarea perf. simplu, a m. m. c. perf. şi a condiţionalului). - Mr., megl. am, istr. am(u).
Lat. hăbere (Puşcariu 72; Candrea - Dens., 126; REW 3958; DAR); cf. vegl. avar, it. avere, prov. aver, fr. avoir, sp. haber. Valorile 9 şi 10 sînt galicisme.
Der. avere, s. f. (bunuri, bogăţie, avuţie), cf. fr. avoir, sp. haberes; avut, adj. (bogat, avut); avut, s. n. (bogăţie, bunuri), avuţie, s. f. (bogăţie); înavuţi, vb. (a îmbogăţi), neavere, neavuţie, s. f. (sărăcie). Din rom. provine săs. avere „bogăţie".
550
avertiza (-zez, -at), vb. - A preveni, a atrage atenţia.
Fr. avertir. - Der. avertisment, s. n. (înştiinţare, prevenire), din fr. avertissement.	551
avinat (-tă), adj. - Beat, băut.
Fr. avine. Este galicism puţin întrebuinţat; apare în mod excepţional la Caragiale.	552
avînt (-turi), s. n. - Pornire, elan, însufleţire.
Din vînt, cu pref. adv. a- Dacă această ipoteză nu este greşită, avînt trebuie să fi fost la început înţeles ca adv. (această valoare nu apare în nici un text cunoscut, dar este cert şi că acest cuvînt nu apare în texte anterioare sec. XIX, şi nici în
64
ALEXANDRU CIORĂNESCU
dialecte). Construcţia ar fi identică, deci, cu acasă, afund, aminte etc.; expresia a da avînt poate fi foarte bine interpretată a da a vînt. Apoi, cuvîntul fiind simţit ca un s., s-a putut deriva de la el vb. avînta, formaţie probabil artificială şi modernă, motivată de paralelismul fr. elan-elancer, germ. Schmmg-schwingen. După DAR, avînt este formaţie postverbală de la avînta, şi acesta este o compunere internă, pe baza lui vînt.
Der. avînta, vb. (a împinge; a lansa, a arunca).
553
aviz (-ze), s. n. - înştiinţare, notiţă, părere.
Fr. avis, cu influenţa der. verbal, - Der. aviza, vb., din fr. aviser.	554
avlje (-ji), s. f. - Ogradă, bătătură (în Banat şi Trans. de Vest).
Tc. (h)avh, din ngr. ouXr| (Lokotsch 137); cf. s.b (h)avlija.	555
avort (—turi), s. n. - întrerupere a gravidităţii.
Lat. abortus, modificat de contaminarea cu fr. avorter. - Der. (din fr.) avorta, vb.; avorton, s. m.	556
avram (—mă), adj. - Varietate de prună. -Var. avrămiu.
Ngr. dppâjiriXo „prună" (Iordan, BF, VI, 155); cuvînt pe care Danguitsis 148 îl derivă din gr. ppafluXoc, dar care a putut fi influenţat şi de sl. (j)ablanu „măr"; cf. gr.	„măr"	şi	chiar	de
aspectul fructului, care are o anume asemănare cu mărul. După DAR, de la numele propriu Avram, ceea ce pare mai curînd etimologie populară.
557
avrămeasă (-ese), s. f. - Veninariţă (Gra-tiola officinalis).
Bg., rus, avran, cu suf. -easă (DAR; Pascu, Suf,
26). După Tagliavini, Arch. Rom., XII, 167, de la numele propriu Avram.	558
axă (—ne), s. f. - Dreaptă orientată într-un anumit sens. - Var. (înv.) axon.
Gr. ăfyav (sec. XVII, cf. Gâldi 156) şi modem din fr. axe. - Der. axial, adj.; axilar, adj. 559
axiomă (—me), s. f. - Adevăr fundamental admis fără demonstraţie.
Gr. c^uona (sec. XVII, cf. Gâldi 156), şi
modem din fr. axiome. - Der. (din fr.) axiomatic, adj.	560
axign (-oane), s. n. - Imn din slujba ortodoxă a Sfîntului Ioan Crisostom, care se cîntă atît în timpul slujbelor curente cît şi la marile sărbători şi comemorări.
Gr. afya) (kmv) „demn (este)", care constituie începutul imnului.	561
azbuche (-chi), s. f. - (înv.) Alfabet, abecedar.
Sl. azu „a“, bulă „b“; cf. buche. De uz curent cît timp s-a folosit alfabetul chirilic, astăzi se întrebuinţează numai cu sens ironic sau umoristic.
562
azi, adv. - în ziua de faţă, astăzi, acum. - Pînă azi, pînă acum. - De azi, de acum. - De azi înainte, de acum înainte. - De azi în, de acum în (atîtea zile). - Azi sunt, acum (atîtea zile). - Azi noapte, noaptea trecută. - Mr. ază, a(n)zi, megl. ază, as.
Lat. hăc die, redus la *hădie, probabil prin confuzie cu hodie, pe care a ajuns să-l înlocuiască (Puşcariu, Lat. ti, 48; Puşcariu 176; REW 4163; DAR; cf. Cipariu, Gram., 113). După Tiktin, ar fi contracţie de la astăzi. Avînd în vedere accentul, este greu de admis opinia lui Hasdeu 1895, conform căreia ar reprezenta lat. ad diem. 563
azil (—luri), s. n. - Loc unde cineva găseşte ocrotire, adăpost, refugiu.
Fr. asile.	564
azimă (-rne), s. f. - Pîine de aluat nedospit. -Var. azmă. Mr. adzîmă, megl. azim.
Gr. ăţunoţ (Mumu 9, Diculescu, Elementele, 472). Este cuvînt popular, probabil intrat în rom. din primele secole ale creştinismului; cf. ven. azme, calabr. ăyimo, port. asmo (REW 850). -Der. azăm, adj. (care nu fermentează; se spune în Trans. despre conservele în oţet sau saramură care încă nu s-au făcut); azimioară, s. f. (turtă); azimit, s. n. (înv., sărbătoare a azimei, în religia iudaică), din mgr. dţvinixrf;.	565
azur (—ruri), s. n. - 1. Culoarea albăstrie a boitei cereşti, cer. - 2. (Adj.) Albastru.
Fr. azur. - Der. azurat, adj. (albastru); artrită, s. f. (azurit); azuriu, adj. (albăstriu).	566
ba, adv. - 1. Dimpotrivă (serveşte la a răspunde invers). - 2. Nu. - 3. Mai mult, în plus, pe deasupra (mai ales în combinaţii cu mai, încă). ~ 4. Sau... sau, cînd... cînd (exprimă, prin repetiţie,
o	idee de alternanţă sau de succesiune). Var. (Mold.) bai. Mr., megl. ba.
V.bg. ba, de unde provin şi bg., sb., ceh., pol., rut., rus. ba (Cihac; Hasdeu 2251; DAR). Var. bai provine din pol. baj. Pentru modismul care exprimă contradicţia, ba da, ba nu, cf. sp. que si, que no, it. maisî, maino.	567
babă (—be), s. f. - 1. Bătrină, bunică. - 2. Vrăjitoare, ghicitoare. - 3. Peşte, zglăvoacă (Cotus gobio). - 4. Larvă de albină. - 5. Ştiulete de porumb fără boabe. - 6. (Bucov.) Ştergar cu care se acoperă borcanele cu fructe de pădure, legat ca
o	basma de femeie. - 7. (Mold.) Cozonac cu stafide. - 8. Bîmă, par; în general bîma de sprijin.
-	9. Ac de fScut găici. - 10. Gaură, butonieră. -11. La unele jocuri de copii, bile sau monede aruncate într-o groapă. - 12. (Arg.) Cafenea, cenaclu. - Mr., megl. baba.
SI. baba (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Cihac; Lokotsch 146; DAR), ca şi bg., sb., slov., cr., pol., rus., baba, alb. babe, ngr. Pafloc, Pafia) (G. Meyer, Neugr. St., II, 15), toate cu sensuri care oscilează între cel de „bătrină" şi cel de „bunică". Şi sensurile secundare coincid în general cu cele din limbile slave (pentru amănunte, cf. DAR). Sensurile 3-6 se bazează pe o presupusă asemănare a obiectului cu o bătrină; sensurile 8-11 sînt asociaţii de idei ireverenţioase între noţiunea de „femeie" şi cea de „a suporta" sau „a primi". Sensul 7, care prin’natură aparţine grupului 3-6, pare a deriva direct din pol., ca şi fr. baba. în sfîrşit, sensul 12 pare a se întemeia pe dubla echivalenţă „bătrină" şi „soţie" (cf. băbătie), pe de o parte, şi „soţie" = „cămin" = „cafenea", pe de alta. - Sensuri speciale: zilele Babei, primele nouă zile din martie, sfîrşitul iernii (trebuie să se înţeleagă zilele babei Dochia, personaj din mitologia populară care are corespondent în mitologia altor popoare; cf. bg. babini dni, ngr. oi nepeţ xrj; yptdi;, it. din Otranto i giomi della vecchia, prov.
li	jour de la vieio; materiale la Rohlfs, Quellen, 21-22); baba oarba ,joc de copii", cf. bg. slepa baba, iud.sp. papasiega, care pare a fi rezultatul unei combinaţii între baba [oarba] cu [găina] oarbă.
Der. babalău, băbălău, s. m. (babalîc); băbar, s. m. (om căsătorit; bătrinel); băbăret, s. n. (adunare de babe); băbărie, s. f. (descîntec; leac în medicina populară); băbătie, s. f. (babă; nevastă); băbesc, adj. (propriu babelor); băbeşte, adv. (ca babele); băbi, vb. (a îmbătrîni); baboi, s. m. (vrăjitoare bătrină); babornijă, s. f. (babă decrepită). Toate der. sînt normale. Din sl. babuska, formă dim., provine băbuşcă, s. f. (băbuţă; peşte de Dunăre, Leuciscus rutilus; pasăre bătrină, care nu mai cîntă; butonieră), al cărei pl. este băbuşte, cu prima întrebuinţare, şi băbuşti în celelalte cazuri. - Cf. babcă, babifă.	568
babacă (-ci), s. m. - 1. Tată, tătic. - 2. (Arg.) Hîrtie de o mie de lei. - Var. babac, (înv.) babaie, băbăiţă.
Ngr. unajiJtcaaş, din tc. baba „tată" de unde derivă şi alb., bg., sb. baba (Şeineanu, II, 30; Lokotsch 146; Gâldi 156). Sensul 2 se explică prin provenienţa firească a banilor. Var. babaie pare a se explica direct prin tc.	569
babalîc (-ci), s. m. - 1. Bătrin, moş neputincios. - 2. Stîlp, par. - Var. babaluc, bubuluc. Megl. babaloc.
Tc. babalik „părinte", titlu de reverenţă (Şeineanu, II, 31), cf. bg. babulak, „bunic". Var. se înţeleg mai ales pentru sensul 2. Expresia din babaluc „din totdeauna", care se foloseşte în Banat (DAR), reprezintă sb. babaluk, de aceeaşi provenienţă.	570
babană (-ne) s. f. - Oaie stearpă. Var. băbană.
Bg. babana (DAR).	571
babas, s. m. - Ceară nefolositoare, ceară veche;
• > 7
resturi de ceară în general.
Probabil legat de mag. băbos (DAR; cf. Lokotsch 201).	572
babcă (-ăbci), s. f. - Nicovală de mînă folosită de secerători. - Var. batcă.
Pol., rut., rus. babka, cf. babă (DAR). Var. se explică prin influenţa vb. a bate.	573
babilon (-oane), s. n. - 1. Babilonie. - 2. (Arg.) Tribunal, judecătorie.
De la numele oraşului, intrat mai întîi în rom. prin intermediul mgr., cu fonetismul vechi Vavilon, şi modem prin fr. Der. (babilonian; babilonic; babilonie) apar de asemenea cu fonetismul ngr., dar sînt înv. (vavilonian, vavilonic,
66
ALEXANDRU CIORĂNESCU
vavilonie). Alecsandri a întrebuinţat în mod excepţional creaţia adj. babelic; ex. său nu a fost imitat.	574
babină (-ne), s. f. - Buză groasă.
Fr. babine (sec. XX). Galicism, folosit ca termen tehnic de vînătoare (Sadoveanu). 575
babită (-te), s. f. - 1. Pelican (Pelecanus onocrotalus). - 2. Ciupercă din care se prepară iasca (Fomes igniarius). - 3. Ferăstrău. - 4. Pîntece, burtă. - 5. Diaree la copii.
SI. babica, dim. de la baba, cf. babă, babcă (Cihac; DAR). Pentru diferitele accepţii din rom., cf. bg., pol., rus. baba „pelican", rus. babica „ciupercă", bg. babica, babek „pîntece". Baghiţă „pîntece", pe care Dame îl menţionează ca cuvînt diferit, este var. mold. cu palatalizare normală.
576
baboi (-i), s. m. - 1. Biban (Perca fluviatilis).
-	2. Peşte mic, plevuşcă.
Bg. baboi (DAR). - Puţin probabilă ipoteza lui Cihac, II, 477, care se gîndeşte la mag. băb „larvă".
577
babură (—re), s. f. - 1. (Trans.) Fumar. - 2. (Trans.) Flăcăraie, vîlvătaie. - 3. (Banat) Lapoviţă.
Sl. babura „horn". Sensul 3 se explică poate prin aburii care însoţesc uneori precipitaţiile, şi care s-au asimilat probabil cu fumul (DAR îl consideră cuvînt diferit de cel anterior). 578
bac (—CUri), s. n. - Menghine pentru tablă lipită.
Germ; Backe „obraz". Termen industrial. 579
băcan (-ni), s. m. - Negustor de produse alimentare. - Var. (Mold.), mr., megl. băcal.
Tc. bakkal (Şeineanu, II, 31; Lokotsch 189; Ronzevalle 49), de unde şi ngr. \inaxa\i\q, alb. bakalj, bg. bakal. -L păstrat în dialecte s-a modificat în Munt. şi în limba scrisă, prin asimilarea cu cuvintele formate cu suf. -an, ca lipscan, ţăran, gardian, sătean.
Der. bacalbaşe, s. m. (înv., staroste al băcanilor); băcăneasă, s. f. (băcăniţă); băcănesc, adj. (de băcan); băcănie, s. f. (prăvălie de produse alimentare; mirodenii, ingrediente); băcănime, s. f. (adunare de băcani); băcăniţă, s. f. (nevastă de băcan). Der. sînt normali, cu excepţia primului, care imită tc. bakkal baş.	580
băcan (—nuri), s. n. - Lemn al unui arbore exotic. - Mr. băcîme, megl. bacam.
Tc. bakam, bakim (Roesler 590; Şeineanu, II, 32; Lokotsch 190), de unde provin şi ngr. (Utoutoţil, alb. bakkam, bg., rus. bakam, sb. bakam.
A devenit popular datorită folosirii colorantului obţinut din băcan la vopsirea ouălor de Paşti.
Der. băcani, vb. (a vopsi roşu-aprins). 581 bacara (-ale), s. f. - Joc de cărţi, maca.
Fr. baccara. Din abrevierea fr. bac provine bac, s. n. (carte fără valoare).	582
Bacău, s. m. - Oraş din sud-vestul Mold. - A-şi găsi Bacăul, a da de bucluc.
Expresia se explică, după Hasdeu 2291, prin aluzie la neplăcerile pe care odinioară le făcea călătorilor importanta vamă din Bacău, centru vamal pentru tot ce intra din Munt. şi Trans. -După Cihac, II, 477 (cf. Weigand, Jb., XVI, 75), din mag. bako „călău". Este vorba cu mai multă probabilitate de o contaminare a ambelor cuvinte, adică de o interpretare umoristică a numelui oraşului, prin intermediul cuvîntului mag. 583 baccea (-ele), s. f. - Bătrîn decrepit, ramolit, terminat.
Tc. bahsizga „fără valoare" (Iogu, GS, IV, 381). Scriban se gîndeşte, cu mai puţine şanse, de a se adeveri, Ia tc. bagci.
Der. bacceli, vb. refl. (a se ramoli). 584
baci (-i), s. m. - 1. Cioban care conduce o stînă. - 2. Formulă de reverenţă cu care se adresează persoanelor în vîrstă sau de un nivel superior. - 3. La jocul de arşice, copilul care aruncă primul. - Mr. baci, bagi, megl. baci.
Origine necunoscută. Opinia predominantă este că avem a face cu un cuvînt de provenienţă orientală, dar anterior contactului cu turcii (ceea ce pare a se adeveri prin prezenţa să în dialecte, şi de asemenea prin apariţia sa constantă, ca nume de persoană, din sec. XIII; cf. Hasdeu 2296). Ar fi, prin urmare, cuvînt cuman sau turanic (DAR), sau derivat de Ia iranianul bac (Densusianu, GS, IV, 149). Evident, este dificil de combătut fundamentele acestor opinii, atîta vreme cît nu se poate indica, pe de o parte, etimonul turanic exact, sau, pe de altă parte, calea de pătrundere a cuvîntului iranian. Cert este că termenul se află în toate limbile balcanice slave care înconjoară teritoriul rom. (bg. bac, sb. bac(a), slov., ceh. baca, mag. bacs(i), bacso, pol. bacza, ca şi ngr. pxotaaioţ, alb. bats. însăşi aria de răspîndire a cuvîntului pare a indica provenienţa sa rom., căci numai rom. a fost direct legată de toate limbile menţionate mai sus, şi faptul că acest cuvînt nu se explică prin mijloacele proprii nici uneia din aceste limbi. Totuşi, nu este posibil să-l explicăm, pînă în prezent, numai prin intermediul rom. în ce ne priveşte, şi dat fiind că în orice caz ne aflăm pe terenul fragil al conjecturilor, nu excludem posi-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
67
bilitatea de a se fi conservat în baci un cuvînt autohton, poate cel care corespunde lat. pater şi posibil acelaşi care s-a păstrat în bade. Originea dacică a cuvîntului fusese postulată încă de Hasdeu, Columna lui Traian, 1874, 104. -Celelalte explicaţii vechi par prea puţin plauzibile. După Miklosich, ar fi vorba de un termen sl. care trebuie pus în legătură cu basta „tată" (Slaw. Elem., 14) şi cu bastina „moştenire" (Lexicon, 12), ipoteză greu de susţinut, datorită dificultăţilor fonetice. Şeineanu, II, 42, propunea ca etimon tc. băş „şef‘, care la rîndul lui nu poate fi posibil nici din punct de vedere istoric, nici fonetic. Gâldi, Dict., 103, propune mag. ca izvor al rom., poate pe baza hazardatei despărţiri pe care o face DÂR la sensul 2 al cuvîntului baci, considerat acolo ca diferit de 1 şi derivat din mag. - Pentru provenienţa rom. a bg. bac, bacjo, bacija, cf. Candrea, Elemente, 401 şi Bemeker 37; şi din ngr. HJiaaoioţ, cf. G. Meyer, Neugr. St., II, 76. Rosetti, II, 109, indică numai identitatea rom. cu alb.
Der. băcie, s. f. (căşărie; ocupaţia baciului); băcioi, s. ml (baci); băcit, s. n. (dijmă care se plăteşte baciului); băciţă, s. f. (nevasta baciului; femeie care conduce o stînă); băciui, vb. (a prepara brînză; a face pe baciul; a munci într-o doară, a trage chiulul; a conduce).	585
baclava (—ale), s. f. - Prăjitură orientală din foi de plăcintă, cu miere şi migdale. - Mr. băclăvă.
Tc. baklava (Roesler 588; Şeineanu, II, 33; Ronzevalle 46) de unde şi ngr. [incixXofioţ, bg. baklava.	586
bacon, s. m. - Tutun turcesc (Nicotiana rustica).
Rus. bakun (sec. XIX). Termen introdus de ocupaţiile ruseşti, astăzi practic nefolosit, ca şi der. baconiţă, s. f., cu acelaşi sens.	587
bacşiş (—şuri), s. n. - Sumă de bani dată peste plata cuvenită. - Mr. băhcişe, megl. bacşiş.
Tc. bahşiş (Roesler 588; Şeineanu, II, 33, Ronzevalle 48; Lokotsch 178), de unde provin şi ngr. umflai, alb. baksis, bg. baksis. - Der. bacşişui, vb. (a da bacşiş; a niitui); bacşişar, s. m. (persoană uşor de mituit).	588
bădădăi (-ăesc, — it), vb. - A umbla fără rost, de colo-colo; a chefui.	'
Formaţi expresivă, bazată pe imitarea sonoră a mişcării 'prin intermediul ritmului ternar bă-dă-dă. Corespunde creaţiilor expresive bă-lă-lă şi bă-nă-nă. Aparţin celei de a doua: bălălăi, vb. (a bălăbăni, a legăna); bălălăială, s. f. (bălăbăneală); bălălău, adv. (atîmînd). Se bazează pe această ultimă asociere sonoră: bănănăi, vb. (a bălăbăni,
a legăna); bănănăială, s. f. (bălăbăneală). Cea de a doua consonanţă a produs şi bălăbăni, vb. (a balansa, a legăna; a face eforturi, a se strădui) şi bălăbăneală, s. f. (mişcare înceată), der. normal, care echivalează al treilea termen cu primul, ca în bîldîbîc, şi pe care Cihac încearcă inutil să-l explice prin rut. valandati; în alternanţa sa consonantică este posibil să fi intervenit şi tc. balaban „mare" > sb., bg. balaban, care nu figurează în rom. decît ca nume de familie destul de comun, în sfîrşit, aceluiaşi ritm ternar îi aparţine bălăngăni, bălăngăi, vb. (a bate clopotele), balang(a), interj, (bang!, dang!), formaţii în care imaginea vizuală a mişcării limbii clopotului se asociază cu creaţia onomatopeică (cf. balang şi sp. talan). Totuşi, Scriban preferă să-l explice pe bădădăi prin mag. bodologni „a hoinări", pe bălăngăni prin mag. bologatni, şi pe bălăbăni prin mag. belebolundulni „a se speti, a munci din greu". Pentru caracterul expresiv al acestor formaţii, cf. Graur, BL, IV, 91-97; Iordan, BF, II, 184.	589
bădăran (-ni), s. m. - Mitocan, necioplit.
Mag. badaro „persoană care vorbeşte grosolan", cu suf. -an (DAR). Cuvîntul mag. s-a păstrat în Mold. ca nume de familie (Bădărău) şi bădărău, s. n. (turtă de porumb cu brînză), termen de circulaţie restrînsă, care pare a se explica prin noţiunea intermediară de „amestecat" sau „compus" (Scriban). Nu sînt probabile relaţiile stabilite de Tiktin cu bade, şi de Lobel cu tc., per. bedran „licenţios". Nici der. din ţig. bedoro „flăcău, fată" nu pare sigură (Graur 123), bedoran „ţăran" (primul cuvînt pare der. din mag. şi al doilea din rom.).
Der. bădărancă, s. f. (femeie cu apucături grosolane, mojică); bădărănesc, adj. (grosolan, mojic); bădărănie, s. f. (grosolănie, mitocănie); bădărănos, adj. (grosolan).	590
bade, s. m. - 1. Termen de adresare care, în limbajul popular din Trans., Mold. şi Basar., se aplică persoanelor mai în vîrstă sau de rang mai mare, dacă nu sînt cunoscute. - 2. Termen pe care îl folosesc de obicei femeile de la ţară pentru bărbatul iubit. - Var. (Trans.) badiu. Numeroase dim.: bădi(u)c(ă), bădicuf(ă), bădieş, bădişor, bădiţ(ă), bădiţei, bădi(u)ţică,.bădi(u)liţă, etc.
Origine necunoscută. Coincide cu bg. bata, batju „termen de adresare către fratele mai mare", sb. bato, baca, mag. bătya; este însă posibil ca aceştia să provină din rom. Poate fi vorba de forma autohtonă a rădăcinii indoeuropene pentru „tată", cf. baci şi rus. batjuska. Nu pare a fi întîmplătoare coincidenţa cu lazio bade „bătrîn", bad „a îmbătrîni" (cf. Melanges Soc. Ling., IX,
68
ALEXANDRU CIORĂNESCU
151). Pentru provenienţa rom. a rut. badika, cf. Candrea, Elemente, 406.	591
badian, s. m. - (Trans.) Anason (Pimpinella anisum).
Germ. Badian. Termen farmaceutic, sec. XIX.
592
bădic, s. m. - Tablă albă.
Mag. bâdog „tablă albă“. Circulaţie restrînsă, în Trans.	593
baftă (-te), s. f. - Noroc, succes.
Tc. baht (Popescu-Ciocănel 14; DAR; Ronzevalle 48), care a trecut în ţig. batch (Miklosich, Zig., 172; Wlislocki 72). în rom. pare a fi intrat prin intermediul ţig. (Graur 124; Graur, Notes, IV, 196; Juilland 157) şi consideră o nuanţă de vulgaritate; cu toate că este un cuvînt foarte folosit în limbajul comun, apare rareori în literatură. Din tc. provin şi ngr. alb. ba/l, bg., sb. bacht. -Stamati foloseşte de mai multe ori cuvîntul baftă, cu sensul de „gură, cioc“; nu cunoaştem raţiunea acestei întrebuinţări, care nu apare la alt autor şi pe care nu o găsim în dicţionare. - Der. băftos, adj. (norocos).	1	594
băga (-ag, -at), vb. - 1. A înjuga animalele.
-	2. A supune, a prinde, a pune sub ceva sau sub cineva. - 3. A (se) pune la dispoziţia cuiva, a (se) angaja într-o slujbă. - 4. A pune în inferioritate, a obliga. - 5. A înfrînge, a supune, a învinge. -6. A pune înăuntru, a introduce, a vîrî. - 7. A pune, a aşeza. - 8. A (se) pune la mijloc, a se interpune. - 9. A interveni, a (se) amesteca în ceva, a-şi vîrî coada. - Mr., megl. bag, bagari.
Dacă scara de valori semnalată aici corespunde, cum credem, evoluţiei istorice şi cronologice a cuvîntului, etimonul său ar putea fi lat. bîgăre, de la bîga < bis iuga. Considerăm drept semnificaţie primară cea care se mai păstrează încă în expresia a băga în plug, a băga în cîrd. De la ideea de „a pune la jug“ s-a putut trece firesc la cea de „a prinde" în general, ca la Cantemir: silea să-l bage la mînă. De altfel, evoluţia semantică pare normală; ar putea fi comparată cu cea a lat. inchoare, de la co(h)us „parte a jugului". Bîga a lăsat descendenţi în limbile romanice (cf. REW 1096); nu se menţionează înşă nici un reprezentant al lui bîgăre, a cărui formă apare în dicţionare. Fonetismul, regulat din punctul de vedere al rom. (cu modificarea vocalei atone, sub influenţa labialei anterioare, cf. măsură, păcat, bătrîri), prezintă dificultăţi în dialecte, unde s-ar presupune un rezultat *begari sau *bigari. Este de presupus că vocala atonă a suferit, în mr.-şi în megl., o
schimbare accidentală, fie datorită vocalei următoare, fie influenţei altui cuvînt, ca de ex. gr. PoXXto > ngr. fiâfyt). întrebuinţarea acestui ultim cuvînt coincide perfect cu cea din mr., astfel îneît fkx£(0 a putut fi propus ca etimon al rom. (Cihac, II, 638), chiar dacă această ipoteză este insuficientă sub toate aspectele. Cf. şi ngr. [itctiyco »a pune, a introduce".
Nici una din explicaţiile propuse anterior nu pare a fi reţinut atenţia specialiştilor. în afară de opinia lui Cihac, se cuvine să menţionăm ipoteza lui Miklosich, Slaw. Elem., 8, care consideră cuvîntul ca provenind din fondul autohton. DAR ; şi Candrea îl dau drept necunoscut, iar Philippide, II, 697, îl consideră de origine obscură. G. Meyer, IF, VI, 115; REW 880 şi Rohlfs, Dîfferenzierung, 29, îl leagă de un radical romanic *bag > prov. baga, de unde fr. bague, bagage. Se pot adăuga părerile lui Scriban, care explică prin sl. badati „a găuri" cuvîntul rom.; Giuglea, Dacor., II, 374, , care pleacă de,.la longob. bauga „fiare, lanţuri" („begriffiich und formell schwierig" REW 880); Pascu, Arch. Rom., X, 473, care pleacă de la bg. bakan.	,	595
bagatflă (—le), s. f. - Fleac, lucru neînsemnat.
-	Var. (înv.) bagatel. Mr. bagatelă.
Fr. bagatelle; în mr., direct din it. bagattella (Ruffini 338).	i
Der. bagateliza, vb.	596
băgău (—uri), s. n. - Reziduu de nicotină pe fundul unei pipe.
Mag. băgo (Cihac, II, 478; DAR).	597
bagdadie (—ii), s. f. - (Mold.) Acoperiş.
Tc., bagdali („(ghips) ca cel din Bagdad" (Şeineanu, II, 34; REW 881). De la numele acestui oraş, în forma. it. veche, Baldacco, provine şi it. baldacchino, de unde derivă rom. baldachin, fr. baldaquin, sp. baldaquîn. ,	598
bageac (-curi), s. n. - Lucarnă, fumar. - Var. bagea(că), bageag(ă). Mr. băge, megl. băgă.
Tc. baca(k) (Şeineanu, II, 35;, Lokotsch' 167; Ronzevalle 43; Graur, GS, VI,' 330); cf. ngr. lUia&CfXt, alb. bage, bg. badza. Puşcariu, Dacor.,
VIII,	,107, pare a considera bagea drept formă primitivă, şi,bageaca drept rezultat al contaminării cu ogeac.	,	599
baghetă (-te), s. f. - Vargă, vărguţă.
Fr. baguette.	•	600
bagrin (-ni), s. m. - 1. Plantă, salcîm (Ro-binea pseudoacacia). - 2. Plantă, drob (Cytisus labumum). - Var. braghin, • rriagrin.
>	Sb. bagrena (DAR).	i	601
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
69
bahadîrcă (-Ci), s. f. - 1. Făţarnică, ipocrită.
-	2. Femeie obeză.
Pol. bohatyrka, rut. bagaţyrka (Cihac; Philippide, Principii, 47; DAR), al cărui sens primitiv este cel de „eroină", din tc. behadir „erou". Totuşi, semnificaţia proprie cuvîntului rom. trebuie să provină tot din pol., unde se explică mai bine prin contaminarea cu pol. bachor „burtă" bach(o)rocka „femeie grasă". Din acest ultim cuvînt derivă rom. baharaucă, var. baharoasă „femeie grasă" cuvînt de batjocură care, ca şi cel anterior, se foloseşte numai în nord-vestul Mold. (cf. Hasdeu 2874).
602
bahmet (-ţi), s. m. - Cal tătar. - Var. ba-hamet.
Tăt. bachm-at (Şeineanu, II, 35; Lokotsch 128). De aceeaşi provenienţă pol., rut., rus. bachmat. Cuvînt înv., s-a folosit numai în Mold. 603 bahnă (—ne), s. f. - Loc mlăştinos, smîrc, baltă.
Din rut. bdhno, pol., rus. bagno, ceh. bagno, provenind din aceeaşi rădăcină ca germ. Bâch „pîriu" (Cihac; Bemeker 38; DAR). Cuvîntul, cu der. săi, se aude numai în Mold.
Der. băhniş, s. n. (loc mlăştinos); bahnifă, s. f. (baltă; femeie murdară, jegoasă; ţigancă); băhnos, adj. (mlăştinos); băhni, bîhni, bîhli, vb. (a se împotmoli; a se strica; a mirosi urît, a putreziciune); behtifă, s. f. (peşte, Rhodeus amarus), al cărui nume se explică prin gustul său rău. Dintre der., numai băhniţă „ţigancă" a fost acceptat de limba literară, datorită mai cu seamă întrebuinţării termenului de către Ispirescu. Dicţionarele (Dame, DAR, Candrea) îl explică prin „brunet" sau '„urît", ceea ce este evident inexact, ideea de bază fiind cea de „murdar, stricat ca apa stătută, puturos"; cu aceeaşi aplicare la persoane,’ cf. termenii indentici împuţit, putoare, puturos. Este inutilă, prin urmare, încercarea făcută de DAR de a explica acest cuvînt prin sl. bachati „a se făli". în ce priveşte confuzia grupurilor hn şi hl, cf. duhni şi duhli; aceeaşi confuzie apare la numele rîului Bahlui, alt der. de la bahnă, şi îl explică bulhac, s. n. (baltă), cu var. bîlc (rar, Mold.), bîlcău (rar, Munt.), bîlhac, bulhoacă, bîlhoacă; balhui. 604
bahorniţă (—ţe), s. f. - Baborniţă, vrăjitoare.
Sb. bachornica „vrăjitoare". Folosit numai în Munt. ■	.	•	l' 605
bai (-iuri), s. n. - Necaz, supărare, belea, grijă.
Mag. baj, care la .rîndul său provine din sl. boj „calamitate", ca şi sb., cr., slov., ceh., rut., rus. boj „război", cf. (răz)boi (Cihac, 11,478; Gâldi, Dict., 103). - Miklosich, Lexicon, 35 îl deriva direct din
sl., ceea ce pare mai puţin probabil. Se foloseşte numai în Trans., dar circulaţia sa este mare; alături de el, a băilui „a se îngriji de ceva" ( < mag. bajlodni) este puţin folosit.	606
baiaderă (—re), s. f. - Dansatoare indiană.
Fr. bayadere. Este dublet al lui baidir, s. n. (var. bai(a)der, baederă) „basma, fular"; această ultimă semnificaţie se explică prin moda romantică a vălurilor lungi transparente, imitîndu-le pe cele folosite de baiadere (Philippide, Arhiva, XX, 480; Bogrea, Dacor., I, 292; Iordan, BF, II, 164 şi VI, 150). Candrea îl explică prin germ. Beider[wand],
607
băiat (—ieţi), s. m. - 1. Băiat de serviciu; vînzător; servitor. - 2. Tînăr, flăcău. - 3. Bărbat.
Cuvînt obscur. Sensul primitiv pare a fi fost acela de: „hamal"; cf. băiat „picolo", băiat de prăvălie: intrase ca băiat într-o prăvălie (Bas-
■	sarabescu). Dacă este într-adevăr aşa, ar putea să se identifice cu vreun cuvînt lat. de tipul baiulator „hamal"; pentru aceasta ar trebui să se presupună că verbul baiulare a suferit o schimbare de tipul *bai!are (certificată de it. baila) > *bailiare > bailliare (confirmată de Niermeyer 76; cf. it. balia, care este totuşi modificare internă a it., Meyer-Lubke, Ital., 54). Plecînd de la *balliator, der. lui băiat este normală (cf. împărat < impera-tor). Este de asemenea posibil să fie vorba de un *ba(i)liatus, cum par să indice calabr. vajazzu „slugă; ţăran", bajazza „servitoare; femeie uşoară", lat.med. baîletus „servitor", probabil rezultat al unei contaminări cu va(r)let şi lat.med. baietus „paj", atestat într-o glosă irlandeză (Plummer, Bull. Du Cange, 1,225); cf. şi lat. baiulus, de unde a provenit mgr. PaiboXoţ > ngr. fkxiXoa; „servitor". Pe de altă parte, este posibil să avem dovada existenţei în rom. a lui *bă(i)liare „a duce", datorită prezenţei în bg., sb. a lui bajat „(pîine) greu de mestecat", care se poate explica numai printr-un sens primitiv, „dus cu sine, transportat", provenind din rom.
Confuzia semantică între „servitor" şi „tînăr, flăcău" este pe cît de generală pe atît de uşor de explicat, cf. sp. triozo, muchacho, fr. garqon. în orice caz, pare-mai puţin probabilă soluţia admisă în general (Diez; Koerting 1163; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; REW 887; Puşcariu, Dacor.,
IV,	808 şi Lr., 546; Rosetti, I, 163), şi care pleacă de la acelaşi etimon, dar urmînd o evoluţie semantică diferită. Această explicaţie pleacă de la prezenţa în rom. a vb. a băia „a creşte", slab reprezentat în regiunea Banatului şi în Haţeg (cf. ALR, 235), şi pe care autorii menţionaţi îl derivă din lat. baiulare „a duce, a purta, a creşte" (cf.
70
ALEXANDRU CIORĂNESCU
balia „doică“, de unde ngr. (kcyi'a, Paîa, prov. baila „doică", ir. bailler „a da“, port. baiular „a mîngîia"), prin intermediul aceloraşi modificări fonetice. Dacă se admite acest punct de vedere, am avea în băiat un semantism paralel sp. crîo < criar. Totuşi, această ipoteză pare inacceptabilă, pentru că a băia „a creşte" se explică perfect în cadrul limbii rom., plecîndu-se de la a băia „a îmbăia", fără a fi nevoie să se recurgă la etimoane îndoielnice; şi, de asemenea, pentru că băiat este cuvînt de uz cu totul general, cu excepţia regiunii Crişanei şi a Banatului (ALR 184): adică este necunoscut numai în acea regiune în care se păstrează a băia „a creşte", ceea ce pare împotriva logicii. în sfîrşit, trebuie arătat că Hasdeu 2894, urmat de Tiktin (cf. REW 913) şi de Candrea, îl explică pe băiat prin vb. a (îm)băia, a cărui dificultate a fost indicată de DAR.
Der. băiată, s. f. (Trans., fată); băietan, s. m. (băiat, flăcău); băiefandru, s. m. (băiat, flăcău); băieţaş, s. m. (băiat, copil); băiejea, s. f. (Trans., fată); băieţel, s. m. (băieţaş); băieţesc, adj. (de băiat); băieţeşte, adv. (ca băieţii); băieţică, s. f. (Trans., fată); băieţică, s. m. (Mold., băiat); băieţime, s. f. (mulţime de băieţi); băieţoi, s. m. (vlăjgan); băieţos, adj. (de băiat).	608
baib (-bl), adj. - Numai în expresia usturoi baib „usturoi de sămînţă".
Origine necunoscută. Pare a fi cuvînt oriental. Nu este sigură der. din lat. *babeus, de la *baba „bale, spumă" (Hasdeu 2355; REW 853; cf. împotriva acestei păreri Graur, BL, V, 89). Este cuvînt puţin folosit.	609
baibafir (—re), s. n. - Fir de aur. - Var.
. baş(ba)fir.
Tc. baibafir „haină pînă la călcîie", başvafir „pălărie ţesută cu fir de aur" (Loebel 17). Cuvînt uitat, apare în unele texte pop. din Munt. 610
baibarac (-ce), s. n. - Haină scurtă, pieptar.
-	Var. băibărac, (Trans.) buibălac, buibeleu.
Tc. bai barak „pînză princiară" (Hasdeu 2355; Loebel 10); cf. pol. baiborak, rus. bajberek „ţesătură de mătase". După Miklosich, Wander.,
i	10, rut. bajbarak „pieptar" provine din rom. Cuvînt ieşit din uz.	611
baie (-ăi), s. f. - 1. Cadă. - 2. (Pl.) Staţiune balneară. - 3. Mină. - Mr., megl. bană.
Lat. balnea, conservat în toate limbile romanice, cf. it. bagno, prov. banh, fr. bain, sp. bano, port. banho (REW 916). Anumite forme romanice, ca fr. sau sp., admit sau indică prezenţa unei forme *bannea, produsă de o asimilare regresivă (cf. Gamillscheg, s. v. bain). Aceeaşi formă ar explica
şi rezultatul rom., căci toate celelalte care s-au propus (balneae la Philippide, Principii 86; *baneum la Groeber, Arch. lat. Lex., I, 248; *bagnum la Koerting 1183) ar fi dus la rezultate diferite. Forma *banea ( > it. bagno) ar da *bîie, ca aranea > rîie; dar existenţa lui nn împiedică schimbarea vocalică (cf. annus > an). Este adevărat că nu cunoaştem comportamentul rom. al lui nn în prezenţa Iui iod, deoarece nu există alte exemple; este însă normal să presupunem că s-ar fi pierdut ca o consoană simplă, conform tratamentului paralel al lui 11, care s-a pierdut ca şi
l	simplu, în aceeaşi poziţie (malleus > mai, ca alium > ai).
Dificultăţile fonetice ale lui balnea, sau *banea respectiv, i-au obligat pe filologi să se gîndească la posibila mediere a sl. banja (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Cihac; cf. Puşcariu 177; Romanski 92; DAR; REW 917), de unde par a proveni bg. banj, sb., cr., slov. banja, pol. bania, ca şi alb. baj'e, şi mag. banya „mină". Medierea sl. nu este imposibilă, şi consituie o explicaţie fonetică satisfăcătoare. Totuşi, chiar cuvîntul sl. provine din lat., mai precis dintr-o formă *banea sau *bannea, care ar putea fi foarte bine cea din rom. primitivă; astfel îneît ipoteza provenienţei sl., deşi posibilă, nu este necesară. Pe de altă parte, sensul rom. de „mină", explicat prin frecvenţa cu care apele termale sau minerale descoperă prezenţa unor zăcăminte ce pot fi exploatate, pare să indice o continuitate a practicilor de exploatare a subsolului, în principal în Trans.; aceasta dovedeşte, încă
o	dată, provenienţa lat. a cuvîntului şi, ca un corolar, originea rom. a mag. banya „mină“. Cuvînt mr. provine direct din it., după Ruffini 107.
Der. băi, vb. (a munci în mină); băia, vb. (a îmbăia; a creşte); băiaş, s. m. (miner, bărbat care serveşte într-o baie publică); băi(e)şag, s. n. (exploatare minieră); băieşesc, adj. (de miner); băieşit, s. n. (lucru în mină); băieşiţă, s. f. (femeie care serveşte într-o baie publică; muncitoare într-o mină); îmbăia, vb. (a îmbăia); băios, adj. (Trans., bogat în zăcăminte). - Pentru sensul lui a băia „a creşte", cf. băiat; în cea mai mare parte a exemplelor care se pot aduce,în privinţa folosirii sale, sensul pare a oscila între cele două noţiuni posibile: cînd pe mine m-ai băiat, rău, maică, m-ai blestemat (cîntec popular, Colecţia Bibicescu).	612
baier (—re), s. n. - 1. Şiret, curea, panglică; în general, orice se leagă permiţînd să se ducă sau atîme un obiect. - 2. Talisman, amuletă. .- 3. Şirag, legătură, panglică, brăţată. - Var. ba(i)eră, bair(ă), (Trans.) baier. - Mr. bair, megl. baiăr, istr. baiere.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
71
Origine incertă. în general se consideră ca etimon lat. baiulus „hamal", cf. băiat (Creţu 307; Philippide, O rămăşiţă, 14 şi ZRPh., XXXI, 295; Candrea-Dens., 127; cf. REW 880; DAR; Pascu
I,	114 şi Beitrăge, 14); cf. it. baggiolo „suport, piedestal", surs. baila „sfoară", piacent. bazzol „pîrghie". Semantismul pare convingător; însă fonetismul este mai puţin clar. Dacă se admite că
i	intervocalic dă g > z (Rosetti, I, 73), rezultatul ar fi *bajur, ca ajuna < *aiunare, sau ca it. baggiolo, care reprezintă prima fază a evoluţiei rom. Puşcariu 178 propunea lat. varius, gîn-dindu-se la sensul ornamental, care este secundar. Se cuvine să arătăm că Popescu-Ciocănel 14 (autor de autoritate mică sau inexistentă) se baza pe tc. bagir „piept". Mai curînd trebuie să presupunem o pronunţare pop. a Iui baiulus, de tipul *baliulus.
Der. băieri, vb. (a lega, a pune şireturi); (îm)băiera, vb. (a lega; a pune panglici, a împodobi); desbăiera, vb. (a dezlega, a desface); desbăra, vb. (a degaja, a elibera; a elimina, a îndepărta). Ultimul cuvînt este evident identic cu cel anterior, cu reducerea vocalei atone. Totuşi, Cihac, II, 94 a încercat să-l explice prin sl. brati „a lua" pe cînd Pascu, Lat., 259, pleca de la *de ex barrare „a descărca" bazat pe gr. Papo) „a încărca". Din rom. provin bg. baer „laţ" şi rut. bajor „şiret de lînă" (Candrea, Elemente, 402; Capidan, Raporturile, 220).
613
baionetă (—te), s. f. - Armă albă în formă de sabie. - Var. (înv.) baghionetă. Mr. băinetă.
Fr. bayonnette, introdus în sec. XVIII (apare la Neculce). în mr. din ngr. piaytoveux, sau prin intermediul it. (Ruffini 334).	614
bairac (-curi), s. n. - 1. Steag, drapel. - 2. Companie, formaţie militară veche. - Mr. băira-che, megl. băireac.
Tc. bayrak (Şeineanu, II, 35 şi III, 9; Lokotsch 182; Ronzevalle 47); cf. ngr. |J.7tCXj'p0Xi, alb. bairak, bg. bairjak. Introdus în sec. XVIII, astăzi înv., ca şi baraictar, s. m. (stegar) din tc. bayrak dar.
615
bairam (-muri), s. n. - 1. Numele a două mari sărbători musulmane. - 2. Petrecere, chef mare, zaiafet. - Mr. băirame.
Tc. bayram (Şeineanu, III, 9; Roesler, 588; Lokotsch 183); cf. ngr. jmoffpajitţ, bg. bairjam. Introdus în sec. XVII, curent încă, mai ales cu sensul 2.
Der. bairamlîc, s. n, (dar fScut sultanului de sărbătoarea bairam) din tc. bayramlik, este înv.
616
baistruc (—ci), s. m. - Bastard, fiu natural.
Rut. bajstruk (pol. bastrak), din germ. Bastard (Bemeker 45). Se foloseşte doar în Basarabia (cf. ALR 211).	’	617
băjenie (-ii), s. f. - Fugă, refugiu; mişcare de retragere a locuitorilor în faţa unei invazii. - Var. bejenie, bejanie.
Sl. bezanije „fugă" (Miklosich, Lexicon, 52). Cuvînt de circulaţie restrînsă, folosit numai în Mold. şi de către scriitorii care au suferit influenţa lingvistică a Mold. (ca de ex. la Duiliu Zam-firescu).
Der. băjeni, vb. (a fugi, a se refugia); băjenar, s. m. (refugiat); băjenări, vb. (a se refugia, a pleca în exod); băjenărie, s. f. (exod). Der. pot apărea şi cu fonetismul var.	618
băl (-ală), adj. - 1. Alb. Cuvînt ieşit din uz, care se aude numai uneori (în Munt. şi Banat), pentru a desemna culoarea unui animal domestic şi, în general, ca nume propriu al acestora., - 2. Bălai. - 3. Frumos. Rar cu acest sens, mai ales în Trans. şi Banat. - Var b(i)el, f. bea. Mr., megl. bel.
SI. belii „alb“ (Miklosich, Slaw. Elem., 16; DAR); cf. a bili. Băl supravieţuieşte aproape exclusiv în der.; în rest, este practic ieşit din uz, alungat probabil de asemănarea cu bală şi a beli, posibil şi cu galicismul (romantic, astăzi dispărut) bel, -ă „frumos" ( < fr. beau, belle).
Der. bălan, adj. (bălai; despre animale, cu părul alb; nume propriu de animale domestice); balaoacheş, adj. (negricios, oacheş); baloş, adj. (despre animale, cu părul alb); băluşcă, s. f. (pasăre; luşcă, Omithogallum umbellatum); băluf, adj. (despre animale, cu părul alb). Der. prezintă unele îndoieli şi dificultăţi. Bălan este format cu suf. -an, ca molan, roşcovan (cf. Ruffini 97). Der. propusă de Koerting 1232, din lat. balanus < gr. PaXavoţ (cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 275) nu este posibilă din punct de vedere fonetic, şi nici ipoteza lui Philippide, II, 699, care indică goticul PotXocv (menţionat de Procopius); fiindcă, pe lîngă dificultatea de principiu, care nu ne lasă să admitem influenţe germanice atît de vechi în rom., ar trebui să acceptăm conservarea lui -l- intervocalic; şi, pe de altă parte, culoarea desemnată de cuvîntul gotic nu corespunde celei indicate de cuvîntul rom. Formarea lui bălai este mai puţin clară. Pare a fi vorba de un primitiv *băli(i)u, format ca molîu, lălîi, şi cu vocalismul modificat ulterior, datorită analogiei cu opusul său lai, -ie. Pare însă posibil şi să se plece (aşa cum face DAR, deşi confuz); de la numele comun dat animalelor
72
ALEXANDRU CIORĂNESCU
domestice şi care, tratate ca nume proprii, nu urmează totdeauna o evoluţie normală. în acest caz, lui Bălan, nume de bou, i-ar corespunde Bălaia, nume de vacă (şi curios Bălana pentru iepe), urmînd paralelismul Plăvan-Plăvaia sau Plăviţa; iar bălai ar fi un m. regresiv format de la f. în sfîrşit, nu trebuie să se excludă, dintre posibilele explicaţii ale acestei forme, existenţa în vreo limbă sl. a formei *belenja (cf. ceh. belen „vopsea albă“), Ia care n s-a pierdut probabil ca în sl. kopanja > rom. copaie. Balaoacheş, care se spune exclusiv despre ţigani, este o formaţie hazlie, compusă din cele două noţiuni opuse, bălai şi oacheş. - Băluşcă, ce circulă şi cu forma redusă luşcă, corespunde mr. luşcă. - Din rom. provine mag. balăn „bălai" (Edelspacher 10).	619
bală (-le), s. f. - l. Vietate, lighioană. - 2. Monstru, fiară.
Probabil contracţie de la boală, care se foloseşte curent în limba populară, ca termen depreciativ, aplicat mai ales vitelor. Primul său sens trebuie să fi fost, ca în boală, cel de „lighioană primejdioasă" sau „calamitate". Accepţia de „monstru", care apare exclusiv în dicţionare, este numai secundară şi artificială, datorită asocierii instinctive cu balaur. în acest sens se foloseşte mai ales în literatura scrisă: uzul popular (cf. în DAR; o bală de cîine, o bală de copil, du-te'n bală, mînca-te-ar balele; în Candrea; o bală de ibovnică) se identifică perfect cu cel al lui boală.
După altă ipoteză, este vorba de lat. bellua (Tiktin; REW 1026; Philippide, II, 633; Pascu, Arch. Rom., VI, 224), cf. alb. bolje „dragon", it. belva „fiară"; dar această explicaţie prezintă dificultăţi fonetice. Hasdeu 2374, urmat de DAR, se gîndea la o formaţie modernă, pe baza lui bale, şi o lega cu credinţa populară legată de balele dracului. în sfîrşit, Scriban pleacă de la lat.pop. billa „animal de tracţiune".	620
bală (-le), s. f. - Pachet, legătură. - Var. bal. Mr. bală.
It. balla, de unde şi ngr. \xna>M. Var., din fr. balle. Aparţine terminologiei comerciale; cf. balot.
621
balabustă (-te), s. f. - Soţie, nevastă (de evreu).
Din iud.germ. balabuste (Candrea).	622
bălăcj (—cesc, — it), vb. - A se zbengui în apă, a (se) bălăcări.
Creaţie expresivă (Iordan, BF, II, 184); coincide cu bg. balakam, care poate fi împrumut din rom. (după Cihac şi DAR, cuvîntul rom. provine din bg.). Este dificil de presupus că var. bălăcări, vb.
(a (se) bălăci; a sta la taclale, a bîrfi, a îndruga verzi şi uscate; a batjocori) ar proveni din rut., rus. balaguriti (Cihac) sau din sb. balakati (DAR), cu care are în comun izvorul expresiv. DAR nu cunoaşte sensul de „a (se) bălăci" al acestui cuvînt, cu toate că este mai comun decît celelalte. - Der. bălăceală, s. f. (zbenguială prin apă); bălăcitură, s. f. (bălăceală).	623
bălă; (-ăesc, —it), vb. - A behăi.
Formaţie expresivă, cf. lat. balăre ( > sp. balar), sb. blejati, germ. bellen. DAR credea în posibilitatea unei der. directe de la balăre (cf. REW 1021; Puşcariu, Dacor., I, 83).	624
balama (-ale), s. f. - 1. Ţîţînă, şamieră. - 2. Balama.
Tc. balama (Şeineanu, II, 30; Lokotsch 173), de unde provin şi alb. bagljame, bg., sb. baglama.
625
balamuc (-curi), s. n. - 1. Ospiciu, spital de nebuni. - 2. Zarvă, larmă, dezordine.
De la Malamoc, veche reşedinţă a unui ospiciu în Munt. (DAR). Folosirea eufemistică a locului de reşedinţă substituind cuvîntul „ospiciu" este comună multor limbi, cf. rom. Golia, Mărcufa, fr. Sainte-Anne, sau Charenton. Deşi nu-i este necunoscută această explicaţie, Scriban preferă s-o identifice cu cuvîntul următor. în Munt (ALR, II, 55).
626
balamut, (—ţi), adj. - 1. înşelător, trişor. - 2. Rablagit, hodorogit.
Pol., rut., ceh., rus. balamut (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Cihac; DAR). înv., aproape ieşit din uz.
627
balansa (-sez, -at), vb. - 1. A echilibra, a egala, a fi la fel. - 2. A solda, a lichida. - 3. A legăna.
Fr. balancer. - Der. balans, s. n. (legănare); balansier (var. balanfier), s. n. (balansor), acesta din urmă din fr. balancier; contrabalansa, vb. (a echilibra, a pune în echilibru), din fr. contreba-lancer.
628
balanţă (-ţe), s. f. - Cîntar. - Var. palanfă. Mr. palandză.
Ven. balanza, de unde provin ngr. (.maXccvraa sau TtaAaviaa, alb. paljantse, bg. palanca. Var., comună în vorbirea pop. din Munt., derivă din ngr. (cf. Bogrea, Dacor., IV, 791).	629
bălărie (-ii), s. f. - Buruiană, hăţiş.
Sl. byh\ bylije „plantă", bylinarica „buruiană" (Cihac, II, 7; DAR), cu suf. -rie, ca ierbărie < iarbă, crăcărie < cracă, etc. Cf. bîlie. 630
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
73
balaş (-şuri), s. n. - Rubin.
It. balascio (REW 891), din arab. balhas, der. de la Balalisan, oraş din Persia; cf. fr. balais, sp. balaj. Termen comercial, înv.	631
balast (-turi), s. n. - Lest.
Fr. ballast, din engl. ballast. Termen tehnic.
632
bălătruc (-curi), s. n. - Piuliţă de pisat sare.
Origine necunoscută. Folosit numai în Trans. de Nord-Vest.	633
balaur (-ri), s. m. - 1. Dragon, monstru, hidră. - 2. Ţigan. - Var. balaur, (înv.) bălaure. Mr. bul'ar.
Origine necunoscută. Pare evident că este vorba de un cuvînt identic cu alb. bolje „şarpe“, buljar „şarpe de apă“ (de unde provine cu siguranţă mr.), şi cu sb. bla(v)or, blavur; dar nu este sigură filiaţia sa exactă. După Cihac, Meyer 41 şi Bemeker 58, rom. provine din sb., şi acesta din alb., care ar reprezenta lat. bel(l)ua; totuşi, sb. nu este suficient pentru a explica fonetismul rom., în timp ce, dimpotrivă, sb. pare mai curînd a se explica drept împrumut din rom. (cf. Candrea, Elementele, 407). Celelalte soluţii nu oferă mai multă probabilitate: din gr. jteXcoptov, după Roesler 555; din belua aura, după o ipoteză curioasă a lui Philippide, II, 633; din belluarius, după Pascu, Arch. Rom., VI, 224 şi Pascu, I, 84. Această ultimă ipoteză poate părea mai plauzibilă; dar rezultatul ei normal ar fi *bălar (cf. alb. buljar). Pascu încearcă să elimine dificultatea, presupunînd o analogie cu laur; însă nu se înţelege necesitatea unei astfel de analogii. Adăugăm că Lahovary 317 crede că este vorba de un cuvînt anterior perioadei indo-europene; şi că Moldovan 422 îl derivă din arab. billaur, bullar „umflat", care, după Dozy, Suppl, I, 110, este cuvîntul gr. |3ripiM.cx;.
Faptul că este vorba de un cuvînt balcanic, fără explicaţie în celelalte limbi cunoscute, ne face să credem că formele lui actuale trebuie să se reducă la o rădăcină tracică *bell- sau *ber- „fiară, monstru", care nu ştim dacă ar fi coincis cu gr. Jietaqpiov „monstru". Pentru acest ultim cuvînt, Boissacq 765 presupune un indoeurop. *queror. Este posibil să rămînă o urmă din cuvîntul tracic pe care l-am semnalat în numele eroului mitic Bellerophon; în acest nume, legenda interpretează prima parte, PeXXepcx;, ca nume propriu al unui frate al personajului, considerînd că numele său înseamnă „cel care ucide monstrul" (nu „cel care îl ucide pe Belleros", cum se interpretează curent). Terminaţia -aur prezintă o evidentă similitudine cu cea a gr. zevrotupoţ, care pînă în prezent nu a fost explicată satisfăcător, şi în care este de
asemenea posibil să se întrevadă o influenţă tracică.
Der. balauroaică, s. f. (hidră); balaoară, s. f. (ţigancă). Prin rom. se explică săs. balaur „dragon" şi sb. balaura, termen de insultă. 634
balcîz (-ză), adj. - Umflat, obez.
Tc. babk laz „fată grasă". (Iogu, GS, V, 362). Sînt prin urmare greşite interpretările date de Şeineanu, II, 37 (din tc. balfaz) sau de Lokotsch 203 (din tc. balqis), cuvinte pe care Tagliavini, Arch. Rom., XII, 168, nu le-a putut indentifica în tc.; de asemenea cea a lui Scriban, bazată pe tc. bal hz „fată dulce ca mierea" sau, mai înainte, cea dată de Loebel, plecînd de la ngr. Ilo/.aia Ktj^ixcx;.	635
balcon (—oane), s. n. - Platformă pe peretele exterior al unei clădiri. - Mr. balcone.
Fr. balcon, it. balcone ( > mr., cf. Ruffini 105).
636
băldăbi (-besc, -it) vb. - A fi sleit de căldură.
Creaţie expresivă (Iordan, BF, II, 184). Cuvînt rar, abia documentat în Munt. - Der. băldăbeală, s. f. (extenuare, epuizare).	,	637
baldîr (-re), s. n. - Ierbar, stomac la rumegătoare.
Tc. baldir „picior" (Hasdeu 3026; DAR). Schimbarea semantică nu a fost explicată satisfăcător.
638
bale, s. f. pl. - Salivă spumoasă ce se prelinge din gură. - Mr. bală, megl. bal ’ă.
Lat. *baba (Puşcariu 180; Candrea, Elements latins, I; REW 953; Candrea-Dens., 129; DAR; Pascu, I, 51; etimologia pare să fi fost semnalată pentru prima oară de Laurian-Massim şi de Lambrior 379); cf. it. bava, fr. (bave), sp., port. baba. Rezultatul normal *ba nu se foloseşte la sing.; pe baza formei de pl. se formează uneori un sing. analogic, bală, ca în dialecte. - Miklosich, Slaw, Elem., 14 şi Cihac propun ca etimon al cuvîntului rom. pe cel sb. bale cu der. balav „bălos" şi baliti „a-i curge balele"; este însă mai probabil un împrumut în sens invers (la fel consideră şi Bemeker 41).
Der. bălos, adj. (cu bale; libidinos; alunecos); băloşa, vb. (a-i curge balele, a face spume la gură); băloşel, s. m. (ciupercă, Russula foetens); îmbăia, vb. (a murdări cu bale; a scuipa, a muia în salivă; a jigni, a ofensa); îmbălătură, s. f. (scuipătură; jignire, ofensă); îmbălora, vb. (a umple de bale; a ponegri, a vorbi de rău). - Din
74
ALEXANDRU CIORĂNESCU
rom. trebuie să provină ţig. sp. bajile „bale“ (Besses 32).	639
balercă (-ci), s. f. - Butoi.
Rut., rus. barylka, pol. barilka (Cihac; DAR), din sl. barilo, mgr. (ktp&U, care provin din lat.med. barillus; cf. sp., cat., port. barril, fr. baril (REW 1038).
640
balerină (-ne), s. f. - Baletistă, dansatoare.
It. ballerina. Sec. XIX.	641
balgiu (—ii), s. m. - în vechime, negustor sau funcţionar turc care cumpăra mierea şi ceara pentru sultan.
Tc. balei (Şeineanu, III, 11; Lokotsch 201). în prezent ieşit din uz. - Der. balgi-başa, s. m. (şef de balgii), din tc. balei başi; balgi-başlic, s. n. (contribuţie în miere şi ceară), din tc. balei başlik. Cuvinte introduse în sec. XVII, astăzi nefolosite.
642
băii (-Iese, — it), vb. - A firra, a şterpeli.
Origine necunoscută. Termen de arg.; pare de origine ţigănească (cf. Juilland 157).	643
balţc (-ci), s. m. - Calcan (Rhombus maxi-mus).
Tc. (kalkan) bahk (DAR). - Var. balîc, s. n. (conservă sărată de sturion), conincide cu rus. balyk. - Der. balîcdiş, s. n. (fanon de balenă, înv.) din tc. balik dişi „dinte de peşte" (Hasdeu 2376; DAR), introdus în sec. XVIII, ieşit din uz. 644
bpie (-ii), s. f. - Albie, cadă.
Rut. balija, pol. balia, din germ. de jos balje > fr. baille (Scriban). Se foloseşte în Mold. 645
baligă (-gi), s. f. - Băligar. - Var. balegă, s., bălig, vb.; mr. baligă, s.; istr. (am)balig, vb.
Origine necunoscută. Coincide cu alb. baige, bag(el)je (care, după Baric, AAS, II, 80, provine dintr-un baljege, identic cu cuvîntul rom.), sb., cf. baloga, balega; astfel îneît este considerat uneori drept cuvînt ce aparţine fondului primitiv balcanic. Explicaţiile date pînă în prezent nu sînt suficiente. Miklosich, Slaw, Elem., 14 (urmat de Cihac) considera că rom. provine din sb.; dar acelaşi autor, Fremdw., 76, afirma că sb. depinde de rom., ca şi der. săi balegara „băligar" şi balegati „a se băliga", şi rut. bal’oh, bal’yga (cf. Candrea, Elemente, 407 şi Bemeker 41). Nici explicaţia prin intermediul alb. nu poate satisface (cf. Capidan, Raporturile, 518; REW 873: Rosetti, II, 109), atît timp cît nu se cunoaşte istoria cuvîntului alb. Lambrior 370 propunea o der. puţin probabilă de la bale „salivă", cu suf. -că. Hasdeu 2384 (cf. Şeineanu, I, 268 şi DAR) semnalează tăt. balgas, balgas, cu acelaşi sens, dar al cărui fonetism
prezintă dificultăţi. Creţu 307 sugerează un *caballica, avînd o afereză puţin explicabilă (cf. Scriban, care crede numai că recunoaşte în terminaţie suf. -icus). în sfîrşit, G. Meyer, IE, VI, 116 (urmat de DAR şi de Pascu, I, 223) se referă la it. bagola „boabă, bacă" din lat. baca), şi care a trecut probabil în Peninsula Balcanică în timpul Evului Mediu, explicaţie care prezintă mari dificultăţi din punct de vedere istoric şi semantic (cf. Treimer, ZRPh., XXXVIII, 285) şi care în nici un caz nu se potriveşte pentru rom., unde excrementele animale care ar putea sugera o comparaţie cu ideea de „boabă, bacă" au tocmai alt nume, cf. căcărează.
Der. băliga, vb. (a face baligă); băligar, s. n. (baligă; îngrăşămînt); băligar, s. m. (gîndac negru, Geotrupes stercorarius, Scaraboeus fimentarius); băligos, adj. (plin de băligar; prost, bleg; laş, fricos); îmbălega, vb. (a băliga; a umple cu băligar).	646
balimez (-zuri), s. n. - Bombardă. - Var. baliemez, banimez.
Tc. balyemez (Şeineanu, III, 11; Lokotsch 202), din it. palia e mezzo. Sec. XVII, astăzi înv. 647
balistă (-te), s. f. - Maşină de război cu care se aruncau bolovani.
Lat. ballista (sec. XVffl). - Der. balistic, adj.; balistică, s. f. (formate pe bază fr.).	648
balmuş (—şuri), s. n. - Fel de mîncare tipic, amestec de ouă cu brînză şi mălai: talmeş-balmeş, s. n. (amestec, confuz, bălmăjală). - Numeroase var.: balmoş, balmoj, balmăş, balmăj, balmaş, balmeş, balmej, etc.
Creaţie expresivă (Iordan, BF, II, 184); posibil să fi suferit influenţa lui valma, valmeş „amestecat, bălmăjit", din sl. valumii „amestecat". Este un cuvînt care apare în alte limbi, cf. mag. bălmos, pol. balmosz, rut. balmiîs, bg. belmăz, fără a fi cu putinţă să precizăm dacă este vorba de împrumuturi din rom. După Cihac, II, 478 şi DAR, rom. provine din mag.; Drăganu, Dacor., V, 330 derivă din rom. celelalte cuvinte (pentru rut. şi pol., cf. şi Miklosich, Wander., 12 şi DAR). Talmeş-balmeş pare formaţie expresivă, ca tura-vura, ler-chea-berchea (după DAR, talmeş ar fi mag. tăi „fel de mîncare").
Der. bălmăji, vb. (a amesteca, a încurca, a încîlci; a dilua, a face apos; a vorbi încurcat, îngăimat); bălmăjitor, adj. (care bălmăjeşte); bălmăjeală, s. f. (încurcătură, amestecătură); bălmăji-tură, s. f. (Banat, terci); bolmoaje, s. f. (Mold., vrajă, farmece), pentru semantismul căruia, cf. bosconi şi boscorodi; bolmoji, vb. (a amesteca; a
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
75
vorbi bălmăjit). Drăganu, Dacor., V, 330, explică pe bălmăji şi var. sale ca alterare de la *băljămi, din mag. balzsamos „balsam*1.	649
balsam (—muri), s. n. - Suc gros folosit ca preparat aromat şi curativ. - Mr. balsam.
Lat. balsamum, care a putut intra în rom. pe mai multe căi: mai probabil, prin folosirea cuvîntului în farmacia veche. Apare din sec. XVII, uneori cu forma valsam < ngr. [xnd&xranov, cf. ngr. PaXaccfj.ov, tc. balsam, alb. balsam, bg. balsam, şi de asemenea germ. Balsam, it. bal-samo. Accentul în rom. este indiferent.
Der. bălsăma, vb, (a îmbălsăma; a parfuma); bălsămi, vb. (înv., a parfuma); balsamic, adj. (parfumat, aromat); îmbălsăma, vb. (a înmiresma, a parfuma; a impregna un cadavru cu anumite substanţe chimice); îmbălsămi, vb. (a parfuma).
650
balţ (-ţuri), s. n. - l. Laţ, şiret, panglică. - 2. Voal al mirilor. - 3. Giulgiu. - 4. Animal cu gâtul alb sau pătat cu alb. - Mr. balţu.
Lat. balteiis „panglică" (Puşcariu 181; REW 919; Candrea-Dens. 130; DAR; Densusianu, GS, II, 316); cf. it. balzo „margine, capăt", cat. balq, sp. balzo. Se foloseşte numai în Trans.
Der. bălti, vb. (a încovoia); bălţi, vb. (Mold., a da drumul din strînsoare); bălţa, vb. (a împestriţa); băl/at, adj. (pestriţ, în multe culori, pătat); băl-fătură, s. f. (împestriţare); îmbălţa, vb. (despre mirese, a-şi pune voalul); îmbălţui, vb. (a pune voalul miresei). Der. a bălţi este normal; a bălti pare a fi suferit, atît ca semantism cît şi ca fonetism, influenţa lui a bolti. Adj. bălţat se consideră în general cuvînt aparte, derivat direct din lat. balteatus „încins, încununat" (Puşcariu. 181; REW 919; Densusianu, Rom., XXIV,’ 586; Candrea-Dens., 132; DAR), ca *balteanus > it. balzano, v.fr. bauqant, fr. (balzan). Dar poate fi considerat de asemenea der. de la a bălţa, format în mod regulat. De la el provin rut. balec „pestriţ", sb. belcat „alb" (Candrea, Elemente, 402), acesta din urmă probabil prin asociere cu sl. belii „alb".
651
baltă (—ălţi), s. f. - 1. Mlaştină. - 2. Luncă inundabilă a Dunării. - 3. Băltoacă. - Mr., megl. baltă, istr. bote.
Origine incertă. Există două teorii referitoare Ia istoria acestui cuvînt. Conform primei, este vorba de un cuvînt autohton, care s-ar trage dintr-o rădăcină indo-europeană *bal-, ce poate fi identificată în germ. *pol- (v. germ. de sus pfuol, v.engl. pol), lituan. bală, sl. blato, celt. *palta (J. Kurylowicz, Melanges Vendryes, 1925, p. 308;
REW 6177). Din aceeaşi rădăcină ar deriva un ilir *balton, pl. *balta; şi de la această ultimă formă se consideră că pot proveni nu numai rom. baltă, ci şi alb. baljte, lom. palta, triest. paltan, piem. pauta, mgr. PoArn, ngr. htcoXto, fSatoa, şi PaVto;, (Ascoli, Arch. glott., I, 261; G. Meyer, Neugr. St., II, 64; Bemeker 70; DAR; Capidan, Raporturile, p. 461; Pascu, I, 179; Puşcariu, Lr., 180). Provenienţa iliră nu este imposibilă, chiar dacă ilirii nu ne sînt cunoscuţi dat fiind că au trăit în regiuni mlăştinoase; iar extinderea cuvîntului în nordul Italiei ar fi o dovadă în favoarea acestei ipoteze. Cealaltă ipoteză, care a fost prima sub aspect cronologic, pare a fi mai puţin acceptată în prezent. Conform acesteia, baltă ar proveni din sl. blato, de unde provin şi bg. blato, slov., ceh. blato, pol. bloto, rus. boloto (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac; Roesler 565; Philippide, Principii, 140; Philippide, II, 698). Această ipoteză întîmpină o gravă dificultate şi anume metateza bla > bal, puţin probabilă în rom.; din această cauză, mai mulţi specialişti încearcă să arate că termenul rom. provine dintr-o formă slavă *balto, anterioară metatezei lichidelor. (Skok, Archiv za arb. Star., II, 114; Nandriş, Melanges kcole Roumaine, II, 1-25; şi Dacor. VI, 350; Sandfeld 83; Vaillant, BL, XIV, 9). Faptul în sine nu este imposibil, dar pare puţin probabil; şi este curios de semnalat că forma sl. ipotetică, anterioară metatezei, nu a lăsat urme în limbile sl. modeme; că singurele forme sl. cu metateză provin din rom. (astfel rut. balta, cf. Miklosich, Wander., 12 şi Candrea, Elemente, 404; de asemenea bg. medie şi .bg. baltina, cf. Jagic, Arch. slaw. PhiL, XXII, 32, Bemeker 70 şi Capidan, Raporturile, 230); şi pe care însuşi Miklosich, o vreme partizan al originii sl. a cuvîntului, a ajuns să-l considere străin în sl., în Neugr., 11. Astfel stînd lucrurile, ipoteza autohtonă pare a întruni cele mai multe probabilităţi. Ngr. |inaÂTOC, provin din rom. (Mumu, Rum. Lehnvorter, 34), în vreme ce mgr. fk/Arn, provine din iliră, după Triandaphyllidis, 150, şi din alb., după G. Meyer, Neugr. St., II, 64.
Der. băltac, s. n. (baltă); băltăcăi, băltăcări, vb. (a da din picioare); băltăceală, s. f. (bătăi din picior); băltăci, vb. (a se bălăci; a se forma băltoace); băltăreţ, adj. (palustra); băltăreţ, s. m. (vînt dinspre lunca Dunării, vînt de miazăzi); băltărie, s. f. (baltă, mlaştină); băltău, s. n. (băltoacă); bălţi, vb. (a se forma băltoace); băltig, s. n. (baltă, mlaştină); băltină, s. f. (luncă, teren inundabil); băltiţ, s. n. (teren mlăştinos); băltoacă, s. f. (baltă mică, bulhac); băltoc, s. n. (băltoacă); băltos, adj. (mlăştinos).	652
76
ALEXANDRU CIORĂNESCU
baltag (-ge), s. n. - Topor cu coadă lungă, armă. - Var. baltac, baltag, baltac.
Tc. baltak (Roesler 588; Şeineanu, II, 37; Lokotsch 207; Ronzevalle 46), cf. cuman, balta (Kuun 124). Menţionat din sec. XVII. Din tc. provin şi ngr. nJtotXxoiţ, bg. baltija. Der. baltagiu, s. m. (soldat înarmat cu baltag), din tc. baltaci (sec. XVII), este înv.	653
bamă (-me), s. f. - Plantă malvacee de uz alimentar, Hibiscus esculentus. - Var. bambă, bamie. - Mr. bamne, megl. bamnă.
Tc. bamia (Şeineanu, II, 38; Lokotsch 210; Ronzevalle 47), de unde şi ngr. |x7ia(iux, alb. bamje, bg., sb. bam(n)ja.	654
ban (-ni), s. m. - Conte, titlu nobiliar şi administrativ al vechii guvernări româneşti. A fost mai întîi nume dat conţilor care administrau zonele de sud ale regatului Ungariei. Domnii din Munt. şi-au adăugat, la jumătatea sec. XIV, titlul de ban de Severin (lat. banus), schimbat în 1511 prin cel de ban de Mehedinţi, şi puţin mai tîrziu de Oltenia, sau de Craiova. Din sec. XV, titlul a fost cedat de domnitor demnitarului celui mai de seamă din sfatul său şi de la curtea sa.
Pare a fi cuvînt mongol, probabil avar. Cf. mongol bajan „bogat, avut“, titlu avar relativ echivalent cu cel al nobililor din Castilia, şi care este menţionat de Constantin Porfirogenetul (sec. X) cu forma Poeocvoţ (Korsch, Arch. slaw. Phil., IX, 487; Bemeker 42). Ungurii par a fi moştenit titlul şi instituţia, şi prin intermediul lor termenul (mag. ban) a intrat în rom., ca şi în sl. banii, sb., cr., sl., ceh., pol. ban.
Der. banat, s. n. (ţinut administrat de ban: cf. Banat, provincie din vestul României; bănăţean, adj. (din Banat); bănăţenesc, adj. (din Banat); bănăţeneşte, adv. (ca în Banat); băneasă, s. f. (soţie de ban); bănesc, adj. (propriu unui ban); bănie, s. f. (funcţie sau rang de ban); bănişor, s. m. (prefect numit de ban în fiecare din cele cinci judeţe ale Olteniei; funcţie desfiinţată în 1761); bănişorie, s. f. (prefectură, funcţie de bănişor).
655
ban, (—ni), s. m. - 1. Monedă. - 2. Parale (mai ales Ia pl.). - 3. Unitate monetară de valoare diferită: în sec. XVII, valoarea 1/200 dintr-un ducat de aur; la începutul sec. XIX, 1/120 dintr-un leu vechi; modem; o centimă, adică 1/100 dintr-un leu. - Megl. bani.
Origine necunoscută. Este vorba probabil de cuvîntul germ. ban, lat.med. bannus „comunicare, strigare", care a ajuns să însemne, între multe altele, „amendă impusă pentru delicte împotriva
autorităţii", sau „contribuţie plătită domnului feudal de către tîrguri“ (cf. ex. din sec. VII-XII, la Niermeyer 82-3). Schimbarea sensului s-ar explica prin necesitatea de a plăti amenzile cu bani gheaţă, într-o epocă în care moneda nu era obişnuită. Rămîne de lămurit drumul urmat de împrumut; este probabil să fi fost prin intermediul mag.
A fost uneori explicat prin intermediul lui ban „conte" (Hasdeu 2425; Tiktin); această explicaţie este însă lipsită de fundament istoric, căci ar fi posibilă numai dacă ar exista monede bătute de demnitarul desemnat prin acelaşi nume. S-a presupus apoi pentru cuvîntul rom. o origine sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 14); într-adevăr, există în bg. han („monedă" şi „conte") şi în v.pol. ban. Totuşi, cel mai probabil este ca ambele cuvinte să provină din rom. (Cihac, II, 8; DAR; Capidan, Raporturile, 230); tot din rom. derivă mag. băny „monedă" (Edelspacher 9). în sfîrşit, după o ipoteză a lui Puşcariu în DAR, ar fi vorba de o rădăcină preromanică *bann- „viaţă", de unde se deduce şi mr. a băna, „a tiăi". Sub aspect semantic, ar trebui să se presupună un sens al lui *bann- „vite" (ca lat. vita > rom. vită), şi apoi „bani" (ca lat. pecus > pecunia), ipoteză ce pare a prezenta neajunsul de a fi prea ingenioasă.
Der. bănar, s. m. (înv., portmoneu); bănărie, s. f. (monetărie); bănăret, s. n. (bănet); bănărit, s. n. (bănet); bănesc, adj. (referitor la bani, pecuniar, economic); băneşte, adv. (din punct de vedere economic, material); bănet, s. n. (bani mulţi); bănică, s. f. (plantă, Phyteuma orbiculare); bunicel, s. m. (paietă); bănişor, s. m. (bănuţ, monedă mică; plantă, bănică); bănos, adj. (avut, bogat; care aduce cîştig mare, productiv, lucrativ); bănuţ, s. m. (monedă mică; germenul oului; plantă, ciu-boţica-cucului; Bellis perennis; plantă, cimişir, Buxus sempervirens; plantă, saschiu, Vinca per-vinca).	656
banană (—ne), s. f. - Fruct al bananierului.
Fr. banane. Prin formaţie regresivă s-a obţinut banan, s. m. (bananier), fr. bananier; cf. prună, prun.	657
bănat (-turi), s. n. - 1. Necaz, supărare, amărăciune. - 2. Ciudă, pizmă. - 3. Bănuială.
Mag. bănat (Gâldi, Dict., 103), cf. bănui. 658
bancă (-ănci), s. f. - l. Scaun lung. - 2. întreprindere financiară care efectuează operaţii de plată şi credit. - 3. (La unele jocuri de cărţi) Sumă din care bancherul plăteşte cîştigurile celorlalţi jucători. - 4. (înv.) Bilet de bancă. - 5. (înv.),în arg., hîrtie de o sută de Iei. - Var. banc, s. n.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
77
(bancă la jocuri de cărţi; glumă, braşoavă). - Mr. bancu, bancă, megl. bancă.
It. banca, fr. banque (sec. XVIII). Var. banc, reproduce fidel fonetismul fr. Cuvîntul mr., din it. (Ruffini 328).
Toţi der. sînt împrumuturi directe: bancar, adj., din it. bancario; banco, s. m. (bancă la jocuri de cărţi); din it.; bancher, s. m., din it. banchiero, fr. banquier; banchetă, s. {., din fr. banquette; banchiză, s. f., din fr. banquise; bancnotă, s. f., din germ. Banknote, cf. mag. banknotta (Borcea 177); bancrută, s. f., din fr. banqueroute, care la rîndul său provine din it. banca rotta; băncuţă, s. f. (monedă de 50 bani; odinioară, în Trans., monedă de 20 creifari), din germ. Bankozettel, transformat prin etimologie populară într-un diminutiv de la bancă (Hasdeu 3193; Borcea 177).
659
banchet (—te), s. n. - Masă festivă, festin. -Var. (Mold.) benchet.
It banchetto, fr. banquet (sec. XVIII). Var. se explică în DAR (urmat de Scriban) pe baza rut. benket, care ar putea fi, dimpotrivă, un der. rom. Acesta din urmă pare a se datora unei pronunţări vechi *bănchet, cu asimilarea vocalei atone. -Der. benchetui, vb. (a chefui).	660
bandă (-de), s. f. - Ceată, grup. - Mr. bandă.
Fr. bande, it banda. Pl. benzi este rar. Cf., tc., bg. banda, ngr. HJiccvta ( > mr.), din it. (Ruffini 334).	661
bandieră (—re), s. f. (înv.) Steag, flamură. -Mr. bandieră, megl. banderă.
It. bandiera, de unde provin şi ngr. Jjjiavnipa, alb. bandiere, tc., bg. bandera. Sec. XVIII, puţin folosit. Şi mai puţin se întrebuinţează forma veche banieră (< fr. banniere), galicism din epoca
romantică. Mr. din it. (Ruffini 328).	662
bandit (-ţi), s. m. - Tîlhar, răufăcător.
It bandito, de unde şi fr. bandit. - Der. banditesc, adj.; banditism, s. n.	663
bandor, s. m. - (Trans.) Pîntece, stomac.
Mag. dialectal bando (Tamâs, Magyar Nyelvdr,
XXIX,	310). Din aceeaşi familie fac parte ban-doală, s. f. (specie de măr) şi bîndoc (piftie cu stomac de porc).	664
baniţă (-ţe), s. f. - Unitate veche de măsură de capacitate pentru cereale, de valoare diferită după epoci şi regiuni, dar în general egală cu 20 ocale (adică 0,215 hl în Mold., 0,339 hl în Munt.). De la introducerea sistemului metric, se numeşte de obicei astfel măsura de 20 de litri, pentru cereale.
Sl. banja „baie, vas rotund", cu dim. banica, de unde bg. banica „vas, vapor" (Cihac; DAR). Semantismul rom., care nu apare în sl., se explică prin forma curentă a vasului care serveşte ca măsură.
665
bantă (benţi), s. f. - Laţ, fîşie, bridă, lanţ. -Dim. bendiţă, bentiţă, s. f. (dim. de la bantă).
Rus. bant, pol. bant, din germ. Band (DAR), cf. bandă. Se confundă uneori cu acest ultim cuvînt: o bantă de hîrtie (Vlahuţă), în loc de o bandă de hîrtie.
666
banţig (-guri), s. n. - Ferestrău mecanic.
Germ. Bandsăge. Termen industrial. 667
bănuj (-uesc, —it), vb. - 1. (Trans.) A regreta, a (se) lamenta. - 2. A se simţi jignit, a se ofensa. - 3. A avea o părere proastă; a reproşa, a face mustrări. - 4. A-şi face o părere, a considera, a socoti. - 5. A presupune, a presimţi. - Var. băni, (înv.) a deranja, a supăra.
Mag. bănom „regret" sau „îmi pare rău". (Cihac, II, 478; Bemeker 42; DAR', Gâldi, Dict.,
103), cf. bănat. A trecut din mag. în cr. banoveti, rut. banuvati, bg. din Trans. banuva (Miklosich, Bulg., 119).
Der. bănuielnic, adj. (suspect; îndoielnic); bănuială, s. f. (reproş; suspiciune); bănuitor, adj. (care bănuieşte, lipsit de încredere).	668
bară (-re), s. f. - (Banat) Mlaştină.
Sb. bara (DAR). - Der. băracă, s. f. (Munt.); bărăcie, bărăciune, s. f. (Munt. şi Trans.) „baltă".
669
bară (-re), s. f. - Bucată lungă de lemn sau de metal.
Fr. barre. La unele jocuri de copii, se aude cu fonetismul fr., bar. - Der. bara, vb. (a închide, a împiedica, a intercepta), pe baza fr. barrer; baraj, s. n. (stăvilar, zăgaz), din fr. barrage.	670
barabaftă (-te), s. f. - Canonieră. - Var. brandvahtă.
Germ. Brandwacht, prin intermediul rus. bran-dvachta (Scriban).	671
barabar, adv. - în şir, în rind.
Sb. barabar (Hasdeu 2442; DAR). - Der. bărăbări, vb. (a aranja, a netezi), formaţie internă, sau poate în legătură cu sb. barabariti se (DAR).
672
baraboi (-i), s. m. - 1. Plantă, alunele (Chaerophyllum bulbosum). - 2. Cartof. - Var. barabulă, s. f. (cartof).
Mag. baraboly „plantă, alunele" (Cihac, n, 479;
78
ALEXANDRU CIORĂNESCU
DAR), cf. şi bg. baraboj, „cartof1, rut. barabolja, „cartof1. Pare a fi avut Ioc o contaminare cu numele Brandenburg, regiune de unde se importau cartofi în cantităţi mari (Philippide, Principii, 109; Borcea 177; Tiktin; Bemeker 81; DAR), sau mai curînd cu germ. Gnmdbirne ( > rut. bandurka „cartof1), în bandraburcă sau brandaburcă, s. f. „cartof1. Cf. şi ceh. brambor, rut. mandiburka „cartof1.	673
barac (-că), adj. - Rasă de cîine cu păr mult, originară din Asia.
Tc. barak (Hasdeu 2481).	674
barat (-ţi), s. m. - Preot, sacerdote catolic.
Mag. barat „călugăr11, din sl. bratu „frate11 (Cihac, II, 479). - Der. bărăţie, s. f. (biserică catolică; cuvînt înv., care astăzi se foloseşte mai ales ca nume pentru două cartiere, în Bucureşti şi în Cîmpulung).	675
bărătui (-uesc, -it), vb. - A cumpăra; a se tîrgui, a discuta. - Var. bărăta, bărătăi, bărăfi.
Sb. baratati „a tîrgui11, din it. barattare „a face schimb11 (DAR; Iordan, BF, II, 55). Candrea, GS,
VI,	321, presupune ca etimon lat. balatrare, cf. sp. baladrar, port. bradar (Corominas, I, 372), însă această ipoteză pare puţin convingătoare.
676
barbă (—ărbi), s. f. - Păr crescut pe bărbie şi pe obraji. - Mr., megl. barbă, istr. bqrbţ.
Lar. barba (Puşcariu 182; REW 994; Candrea-Dens., 133; DAR) comun tuturor limbilor romanice. - Der. bărbărie, s. f. (bătrin ramolit, boşorog); bărbos, adj. (cu barbă); bărbuşoară, s. f. (caracudă, plevuşcă). Din rom. provine săs. bărbos. - Cf. şi bărbat.	677
bărbănoc (-ci), s. m. - Varietate de saschiu (Vinca herbacea, Vinca minor). - Var. barbanoc, brăbănoc, brebenoc etc.
De la un prototip sl. *barvinoku ( < lat. pervinca), cf. rut., rus. barvinok, pol. barwinek (Miklosich, Fremdw., 77; Bemeker 44).	678
barbar (-ră), adj. - Sălbatic, crud. - Var. (înv.) varvar. - Mr. varvar.
Fr. barbare, din lat. barbams. în forma sa mai veche, totuşi, apare în rom. din sec. XVI, din gr. PapPapix, sau din rezultatul ei sl., vantvarît.
Der. barbarie, s. f.; barbarism, s. n.; barbariza, vb. (a aduce în stare de barbarie); varvar(ic)esc, adj. (barbar, crud).	679
bărbat (-ţi), s. m. - 1. Om adult. - 2. Persoană de sex masculin. - 3. Om însurat, bărbat, soţ. - 4. (Adj.) Energic, curajos, viguros. - Mr., megl. bărbat, istr. bărbqt.
Lat. barbatus (Puşcariu 183; REW 946; Can-drea-Dens., 134; Densusianu, GS, II, 314; DAR), cuvînt păstrat în limbile romanice (it. barbato, prov. barbat, sp., port. barbado), dar cu sensul etimologic de „om cu barbă". Totuşi, sensul de „vir" figurează încă în glose latine şi este atestat şi în ngr. PapPctrog > alb. varvăt (unii consideră, nejustificat, că ngr. provine din rom.). Pentru barbatus „soţ, bărbat11, cf. Graur, Rom., LVI, 105. Cf. de asemenea lat.med. barbanus „unchi" (Du Cange; Castro, Glos., 175), de unde gris. barbane, tarent. barbano „unchi". Espresia deal bărbat, rar folosită cu sensul de „coastă abruptă, pantă" este derivată de Giuglea, Dacor., V, 538-42, din lat. vervactum ( > sp. barbecho; cf. REW 9264, cu rezerve). Pare a fi mai curînd vorba de un cuvînt înrudit cu sp. bravo, bravio, a cărui derivare din barbarus nu pare a fi fost general acceptată.
Der. bărbăţel, s. m. (soţior); bărbătesc, adj. (caracteristic bărbaţilor, de bărbat); bărbăteşte, adv. (ca bărbaţii); bărbăţie, s. f. (maturitate, vigoare, curaj, virilitate); bărbăţime, s. f. (oamenii adulţi, bărbaţii); bărbătos, adj. (virili viguros); bărbătuş, s. m. (mascul al animalelor, în general; cui de lemn, care pune piedică sulului la războiul de ţesut); îmbărbăta, vb. (a încuraja, a reconforta).
-	Din rom. provine mag: borbăth „activ" (Candrea, Elemente, 407).	680
barbetă (—te), s. f. - Perciuni, favoriţi lungi, barbă din favoriţi.
It. barbetta (sec. XIX). Uzul Ia sing. este rar.
681
bărbie (-ii), s. f. - Parte a feţei formată de proeminenţa maxilarului inferior, barbă.
Lat. *barbilia (Puşcariu 184; Tiktin; DAR);- cf. it. barbiglio, sp. barbilla. Cuvîntul rom. poate fi der. intern. Cuvînt generalizat (ALR, 34). - Der. bărbi/ă, s. f. (baveţică).	682
bărbier (—ri), s. m. - Frizer. - Mr. barber, birber, megl. birber.
It. barbiere, probabil prin intermediul ngr. UnapiiJi^31? (sec' XVII). Cf. tc. berber ( > mr., megl. birber), bg. berberin. - Der. bărbiereasă, s. f. (nevastă de bărbier); bărbieresc, adj. (de bărbier); bărbieri, vb. (a rade barba; în arg., a minţi, a scorni braşoave); bărbierie, s. f. (frizerie; în arg., braşoavă, minciună).	683
barbişon (-oane), s.n. - Cioc, ţăcălie, bar-bişă.
Fr. barbiche şi (mai rar) barbichon. Forma barbişe s-a folosit de asemenea uneori, cît timp a fost la modă barbişonul.	684
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
79
barbun (-ni), s. m. - Peşte de mare, Mullus barbatus.
Ven. barbun (cf. it. barbone) prin intermediul ngr. (mxpfucoOvi (Miklosich, Fremdw., 77; Tiktin; DAR); cf. bg. barbunja, sb. barbun.	685
bărbunc, s. m. - 1. (Trans., înv.) înrolare în armată, recrutare, prin organizare de baluri şi oferire de băuturi. - 2. Dans popular. - Var. berbunc(ă), verbunc(ă), berbanfă.
Germ. Werbung „înrolare" (Borcea 3 77); introdus în Trans., prin administraţia austriacă (sec. XVIII).	686
barbur (-ri), s. m. - 1. Ascuţişul unui topor.
-	2. Cep (de îmbinare), unire, legătură, racordare.
-	3. Broderie în formă de triunghi pe pieptul unei cămăşi.
Lat. barbula „bărbă mică“ (Hasdeu, 2516; REW 949; Candrea-Dens., 136; DAR). - Der. băr-burătură, s. f. (incizie la urechea oilor, în formă de triunghi).	687
barbură (—re), s. f. - 1. Sărbătoare a Sfintei Barbara. în această zi se obişnuieşte să se ungă faţa copiilor cu miere, zahăr sau cu suc de fructe de călin pentru a-i feri de vărsat. - 2. Plantă, călin (Vibumum opulus).
Lat. Barbara (DAR; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 191). Cuvîntul şi obiceiul, de origine catolică, trebuie să fie relativ modeme. - Der. bărbura, îmbărbura, vb. (a ţine obiceiul de ziua Sfintei Barbara; a unge faţa copiilor).	688
barbută (—te), s. f. - Veche monedă turcească de argint, care valora 2 bani şi jumătate la începutul sec. XIX. - Var. barbut, s. m. (joc de noroc asemănător cu rişca).
Origine necunoscută, dar aproape sigur orientală. Moneda şi numele ei au dispărut din circulaţie, dar nu şi jocul, încă foarte obişnuit la oraş.
689
barcă (-ărci), s. f. - Ambarcaţie mică. - Mr., megl. varcă, barcă.
It. barca, probabil pe cale orientală; cf. tc., bg. barka, ngr. |i.xapxa şi fkxpxa, alb. barke. Diez, I, 53 (urmat de Koerting 1232; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 275) a crezut în mod eronat că este vorba de păstrarea directă a lat. barca. Cuvîntul mr. din ngr. şi direct din it. (Ruffini 328).
Der. barcagiu, s. m. (luntraş); debarca, vb., pe baza fr. debarquer; îmbarca, vb., ca fr. embar-quer; debarcader, s. n., ca fr. debarcadere; îmbarcafiune, s. f., din fr. embarcation. 690
barcarolă (—le), s. f. - Cîntec al gondolierilor veneţieni.
It. (ven.) barcarola, de unde şi fr. barcarole.
691
barchet (—turi), s. n. - Ţesătură de bumbac.
-	Var. barhet, barhent.
Ceh. barchet (Bemeker 44), germ. Barchent (Borcea 178), din v.germ.med. barkan. Este cuvînt de origine arabă, identic cu sp. barragăn. Din germ. provine mag. bărsony (cf. sb. brsun), de unde barşon, s. n. (Trans., catifea), cu var. braşon, probabil prin asociere de idei cu centrul comercial al Braşovului (cf. Cihac, II, 480; Gâldi, Dict.,
104). ’	692
bardă (bărzi), s. f. - 1. Secure cu tăişul lat.
-	2. Sapă, teslă.
Mag. bard (Densusianu, Rom., XXXIII, 275; Şeineanu, Semasiol., 135; Cihac, II, 479; DAR; Candrea; Puşcariu, Lr., 273). Cuvînt de origine germanică (v.germ. barta, germ. Bart, v.fr. barde, cf. alabarda), care coincide în parte cu un cuvînt oriental (cuman, balta, tc. baltak, cf. baltag), fără să se poată distinge cu uşurinţă provenienţa. Der. din mag. nu este absolut sigură; poate fi cuvînt importat în mag., chiar din rom., după Edel-spacher, 9. Apare şi în slov. barda, rut. barda; ultimul provenind din rom. (Miklosich, Wander., 12), ca şi săs. barde. Der. din mag. nefiind pe deplin satisfăcătoare, s-a propus ca etimon sl. brady (Miklosich, Slaw. Elem., 15), care prezintă aceeaşi dificultate constînd într-o metateză asemănătoare cu cea din blato > baltă; tc. barda (Popescu-Ciocănel 15), care pare mai curînd de origine rom. (Candrea, Elemente, 404; G. Meyer, Tiirk. St., I, 2). Recent, Gamillscheg, Romania germ., II, 261, a susţinut că rom. provine direct din longob. barda. - Der. bărdaş, s. m. (dulgher); bărdie, bărdifă, s. f. (sapă); bărdui, bărdălui, vb. (a tăia, a ciopli), cf. mag. bărdolni.	693
bărdacă (—ce), s. f. - 1. Ulcică. - 2. Varietate de prună. - Var. bărdac, bardac(ă). Megl. bărdac.
Tc. bardak (Miklosich, Fremdw., 11; Şeineanu, II, 38; Lokotsch 230; Ronzevalle 43), cf. cuman. bardac (Kuun 123), bg. bardak. Sensul 2 apare şi în tc.	694
bardişe (-şe), s. f. - Halebardă.
Pol. bardysz (sec. XVII). Apare la Miron Costin, glosată în aşa fel îneît lasă să se înţeleagă că nu era cuvînt comun în rom.	695
barem, adv. - Măcar, cel puţin, batăr. - Var. baremi, barim.
Tc. barim (Roesler 588; Şeineanu, II, 38; Lokotsch 245; Ronzevalle 44), care provine din per. bari. Din tc. a intrat şi în ngr. (ijrapeixoţ, bg.
80
ALEXANDRU CIORĂNESCU
bare, alb. bari, sb. barem, barim. Cihac, II, 479, îl derivă greşit din mag. bar.	696
barieră (-re), s. f. - 1. Bară mobilă care indică trecerea oprită. - 2. Birou de impozite.
Fr. barriere. Cel de al doilea sens nu mai este uzual, o dată cu desfiinţarea impozitelor, în 1903.
697
bariş (-şe), s. n. - 1. (înv.) Ţesătură fină de lînă. - 2. Broboadă de lînă subţire. - Var. bariz, barij, barej.
Fr. barege „ţesătură fină de lînă“ (DAR), sau din tc. bariş (Popescu-Ciocănel 15). Este cuvînt popular.	698
bariolat, adj. - Pestriţ.
Fr. bariole. Este galicism, care apare la scriitorii din sec. XX (de ex., la Cocea).	699
bariton (-ni), s. m. - Cîntăreţ intermediar între tenor şi bas.
Fr. baryton. - Der. baritona, vb. (a cînta cu voce gravă), formaţie intemă a rom.	700
baron (-ni), s. m. - Titlu de nobleţe între cel de cavaler şi cel de viconte.
Fr. baron sau germ. Baron, ultimul în Trans. -Der. baroneasă, s. f. (soţie sau fiica de baron, baroană); baronesc, adj. (de baron); baronie, s. f. (titlu de baron).	701
baros (—oase), s. n. - Ciocan mare al fierarilor.
Ţig. baro „mare, important", bares „foarte, extrem de" (Miklosich, Zig., 177; Hasdeu 2536; Graur, 124-6; Gâldi, Dict., 226), de unde provine şi sp. bari „excelent" (cf. Corominas, I, 408).
Der. baroi, s. m. (persoană importantă, zeflemea adresată ţiganilor); baraon, s. m. (zeflemea adresată ţiganilor), hapax al lui Ispirescu, ce pare a proveni din contaminarea cu faraon; barosan, adj. (important, imponent, care se bucură de consideraţie), pe care Graur îl explică prin ţig. baro san „eşti mare", şi Iordan, BF, 274, prin baros+-an, cf. Graur, BL, IV, 196; barosan, s. m. (persoană importantă; Arg., agent de poliţie); baro sănie, s. f. (grandoare); barosăneşte, adv. (minunat, magnific); barosani, vb. (a se îmbogăţi); boroi, s. m. (ţigan); baragladină, s. f. (ţigan, zeflemea sau formulă de adresare depreciativă), comp. din baro şi bg. gladen „flămînd" (DAR) sau gadină „vietate, animal" (după ipoteza foarte riscantă a lui Philippide, Viaţa rom., I, 1916, p. 216, der. de la barangă)-, baron, s. n. (membru viril), cf. Juilland 157),	702
barou (—uri), s. n. - Colegiu, brealsă a avocaţilor.
Fr. barreau.	703
barză (berze), s. f. - Pasăre călătoare, co-costîrc. - Var. (Olt.) bardăş, bardoş.
Cuvînt obscur, provenind probabil din lat *gardea, în Ioc de ardea „bîtlan". Existenţa lui g- în lat. este atestată de it., sp. garza, port. garţa. Este dificil de explicat alterarea iniţialei în rom. Este posibil să fie vorba de un b- primar, alterat tîrziu în it. şi sp., ca în cazul lui vadus > guado sau vastare > guastare (cf. Meyer-Liibke, Ital., 103; Rohlfs, Gramm., 250); sau mai curînd de o confuzie balcanică a lui g cu b, permanentă în sl. (cf. sb. briziti faţă de sl. griziti; sb. bozduvan din tc. bozdugan etc., şi care se produce în rom. numai înainte de un u (rubus > rug; lingua > limbă; nebula > negură; cf. lat. gula > sard. bula).
Posibila der. de la ardea apare deja în REW 619. Totuşi, se consideră în continuare, în mod tradiţional şi general, că este vorba de un cuvînt din fondul autohton (Hasdeu, Col. Traian, 1873, p. 140), identic cu alb, barth (f. bardhe) „alb“ (cf. Hasdeu 2526; DAR; Philippide, II, 698; Meyer 27; Baric, Albanorum. Studien, II; Capidan, Raporturile, 519; Candrea; Rosetti, II, 110). Pe lîngă faptul că această explicaţie este insuficientă, atîta vreme cît nu cunoaştem istoria cuvîntului alb., este posibil să avem a face cu o eroare de principiu. Ipoteza alb. se întemeiază, într-adevăr, pe o serie de supoziţii îndoielnice, cum ar fi ideea prealabilă că ambele cuvinte, alb. şi rom., sînt identice; ideea că păsările primesc de obicei numele culorii penajului lor; şi ideea că albul atrage cel mai mult atenţia din aspectul general al berzei. Nu trebuie să ne surprindă, prin urmare, dacă Lahovary 315 caută etimonul acestui nume în vreo rădăcină anterioară indo-eruopenei, care ar trebui să însemne „strălucitor". în ce ne priveşte, credem că alb. barth „alb", ca şi rut. barza „oaie cu pieptul alb" (pe care Candrea, Elementele, 400 şi Rosetti, II, 110 îl consideră der. din rom.) şi sb. barzast „cafeniu, brun" nu au nici
o	legătură cu numele berzei, şi reprezintă sl. brezu „alb", într-o fază anterioară metatezei lichidelor; cf. breaz.	704
bas (-şi), s. m. - Cîntăreţ a cărui voce se plasează în registrul cel mai de jos.
Fr. basse, din it. basso. - Der. contrabas, s. m., din it. contrabasso.	705
baş, adv. - Chiar, tocmai, exact aşa. - Var. abeş.
Sb. baş. Necunoscut în afară de Banat şi Olt.
706
baş, s. m. - 1. Capăt, extremitate. - 2. Căpetenie, conducător.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
81
Tc. baş (Şeineanu, II, 39; Lokotsch 260). înv., astăzi nefolosit ca un cuvînt independent. Intră în compunerea unui mare număr de funcţii şi îndeletniciri de origine orientală, pentru a desemna căpetenia breslei sau pe cel dintîi din categoria lui: baş-beşleagă, şef al poliţiei; baş-ciohodar, că-măraş etc.	707
băsadă (-de), s. f. - (Trans., înv.) Conversaţie, taifas. - Var. bes(e)adă, băseadă.
Sl. beseda, în limba veche; şi de asemenea din mag. beszed ( < sl.), în Trans. - Der. băsăd(u)i, vb. (a sta de vorbă, a sta la taifas).	708
basamac (-ce), s. n. - Rachiu de prune de proastă calitate.
Tc., sb. basamak „grad“ (Scriban) se referă la gradarea scăzută a alcoolului conţinut în băutură.
709
băsău (—uri), s. n. - Răzbunare, dorinţă de răzbunare, ură.
Mag. bosszii (Cihac, II, 480; DAR). Cuvînt înv., ca şi der. băsăos, adj. (răzbunător).	710
basc (—că), adj. - Din Ţara Bascilor.
Fr. basque. - Der. bască, s. f. (beretă). S-a spus înainte şi bască ( < fr. basque) pentru „fustă lungă"; cuvîntul a ieşit din uz o dată cu moda. Acelaşi lucru se poate spune despre baschină, din fr. basquine.	711
başca, adv. - în afară de, exceptînd. - Megl. başcă.
Tc. başka (Roesler 590; Şeineanu, II, 40; Lokotsch 263); cf. alb. baske „împreună", bg. băska „separat". - Der. băşcălui, băşcăşi, băşcui, vb. (a despărţi, a da la o parte).	712
băşcălie (—|i), s. f. - Muştruluială.
Ţig. bastali „şa (de călărit)" (Graur 127); semantismul prezintă analogii curioase cu fr. mettre sur la sellette şi, în parte, cu rom, înşela. După Vasiliu, GS, VII, 303, ar fi o simplă var. de la băşcălui, de la başcă. - Der. băşcăli, vb. (a mustra, a dojeni); beşteli, vb. (a mustra), pe care Drăgan, Dacor., VI, 263 îl deriva cu puţin succes din mag. bestya „animal".	713
başbuzuc (—ci), s. m. - Ostaş voluntar turc. Cunoscut în vechime prin ferocitate, numele său continuă să se dea, uneori cu o nuanţă ironică, celor care procedează fără menajamente sau cu cruzime. - Var. başibuzuc.
Tc. başibozuk „neregulat" (Şeineanu, II, 40; Iogu, GS, IV, 154), cf. bg. başibozuk - Der. başbuzuceşte, adv. (cu cruzime); başbuzucie, s. f. (cruzime).	714
băşi (—s, -it), vb. - A face vînturi, a se pîrţîi.
-	Mr. bes, megl. bes, bişqri.
Lat. vîssîre (Puşcariu 186; REW 9382; Candrea-Dens., 138; DAR); cf. v.it. viscia, v.fr. vessir, fr. vesse, it. bessa. V. băşină. Se conjugă şi la forma incoativă, băşesc. - Der. beşniţă, s. f. (muşama, scutec).	715
băşică (-ci), s. f. - 1. Vezică. - 2. Glob. - 3. Bulă, bulbuc. - Var. beşică. Mr. bişică, megl. bişocă.
Lat. vessica (Puşcariu 189; REW 9276; Can-drea-Dens., 141; DAR); cf. alb. mesike, it. vescica, fr. vessie, sp. vejiga, basc. bisika, port. bexiga.
Der. băşica, vb. (a face băşici); băşicată, s. f. (varietate de struguri); băşicos, adj. (cu băşici); băşicos, s. m. (arbust, Coluta arborescens); băşi-cufă, s. f. (Gentiana asclepiadea). Vb. a băşica poate deriva şi direct din lat. vessîcăre (cf. Puşcariu 188; REW 9277 şi mr. mbişic, abruz. awesekkâ). Din rom. provin bg. biisuka (Capidan, Raporturile, 228), sb. besika şi rut. besyha (Miklosich, Wander., 8 şi 12, Candrea, Elemente, 407; Bemeker 53), şi probabil ngr. |J.nerax0jVM „a bâte, a ciomăgi" (G. Meyer, Neugr. St., II, 76) şi sb. beska „varietate de struguri" cf. băşicată. - V. şi beştea.	716
băşină (-ni), s. f. - Vînt, pîrţ. - Var. (Mold.) beşină. Mr. bişină, megl. bişqnă.
Lat. *vîssma, de la vîssîre (Puşcariu 190; REW 9380; Candrea-Dens., 140; DAR); cf. sard.pisina, calabr. vissina, sicii, bissino, cat. veixina, sp. bejin, astur. bixin (Corominas, I, 437). - Der. băşinos, adj. (care face vînturi, pîrţîit; laş). V. şi băşi.
717
basm (-me), s. n. - Poveste, fabulă, legendă; în particular, poveste cu zîne. - Var. (înv.) basn(ă), baznă.
Sl. basnu (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Cihac; DAR). - Der. băsmui, vb. (a povesti); băsmuitor, s. m. (povestitor); băsni, vb. (înv., a povesti), din sl. basniti; băsnuitor, s. m. (înv', povestitor); băsnar, s. m. (înv., povestitor).	718
basma (-ale), s. f. - 1. (înv.) Ţesătură imprimată. - 2. Batic; batistă, - Mr. băsmă, megl. basmă.
Tc. basma „imprimeu" (Roesler 588; Lokostsch 264; Bemeker 264; Ronzevalle 45) de unde provin şi bg., rut. basma „indiană", rus. basma „document care poartă pecetea hanului". După Miklosich, Wander., din rom. provine pol. basaman. Der. basmangiu, s. m. (fabricant sau vînzător de basmale) reprezintă tc. basmaci (Şeineanu, II, 41).
719
82
ALEXANDRU CIORĂNESCU
başoldină (-ne), s. f. - Femeie grăsană, umflată. - Var. başo(a)ld(in)ă, başerdină, başoldie, beşoandră.
Origine obscură. Este cuvînt expresiv, modificat în mod capricios prin false analogii, şi bazat pe un prim element uşor de distins: vb. a băşi (Tiktin, DAR); ţig. basav „a cînta la un instrument" (Graur 126), cu semantism greu de înţeles; sau mai probabil ţig. bei „aşază-te“. Rezultatul pare a fi fost apropiat, prin etimologie populară, de şoldie, „cu şolduri mari, lată în şolduri", de la şold, cf. şi şoldină; ar putea fi prin urmare o formaţie, sau cel puţin o interpretare glumeaţă, ca în baş-calic, baş-rachiu, baş-răzeş, şi ar însemna „toată numai came", sau „umflată ca o şuncă". în beşoandră este evidentă contaminarea cu băşi şi beşnifă. Scriban preferă să plece de la rus. loiadînyî „căluţ".	720
basorelief (—furi), s. n. - Sculptură cu figuri scoase în relief.
Combinaţie a it. bassorilievo cu fr. bas-relief.
721
basta, adv. - De ajuns, destul, gata.
It. basta (sec. XIX).	722
bastă (băşti), s. f. - 1. (înv.) Bastion. - 2. Subteran, pivniţă. - 3. închisoare. - Var. başcă, başt(i)e.
Pol. baszta „bastion", din it. bastia, cf. germ. Bastei (Cihac; DAR); apare şi în mag. baszta (Gâldi, Dict., 105).
Sensurile 2 şi 3 există numai la forma başcă. Este cuvînt înv., astăzi înlocuit de bastion ( < fr. bastion), care aparţine aceleiaşi familii. 723 bastard (-dă), adj. - Nelegitim.
It. bastarda. Sec. XIX.	724
baştină (-ni), s. f. -	Proprietate	moştenită
(spre deosebire de bunurile dobîndite). - Mr. başnă.
Cuvînt rom. presupune un sl. *băitina, de la basta „tată" (DAR), de unde trebuie să provină şi bg. bastin „patrimonial", bastinija „patrie", sb. baitina „proprietate", alb. bastine. Totuşi, Miklosich, Slaw. Elem., 14; Alb. Forsch., I, 15; şi Fremdw., 77, consideră cuvîntul străin în sl. - Der. băştinaş, s. m‘. (autohton, indigen).	725
baston (—oane), s. n.	- Bucată	de	lemn. -
Var. baton, s. n. (baghetă, bucată). Mr. băscune, megl. băstun.
It. bastone (sec. XVIII; în dialecte, prin intermediul ngr. HJtoarrowi (cf. Ruffini 334) sau tc. bastun. Baton se foloseşte aproape exclusiv pentru bucăţile de ciocolată, fr. baton de chocolat. 726
băt (beţe), s. n. - Bucată de lemn, nuia.
Probabil din sl. bici „flagellum", cf. dubletul bici. Fonetismul nu este clar, dar dificultăţile pe care le prezintă nu sînt de netrecut. Pledează în favoarea acestei ipoteze identitatea sensurilor, şi absenţa acestor cuvinte în dialecte. în schimb, celelalte explicaţii date pînă acum, nu par convingătoare. Miklosich, Slaw. Elem., 16, urmat de Cihac, se referă la sl. butu „sceptrum" ( > rom. bîtă), de unde provine şi mag. bot; însă ipoteza sa lasă neexplicată transformarea lui 1 în ţ. DAR pune în legătură cuvîntul băţ cu bîtă, ca mai sus, şi cu mag. pa(l)ca; pentru dificultăţile prezentate de această analogie, cf. Skok, 62. Există şi unii care caută explicaţia în lat După Pascu, Lat., 256, din lat. *vîttum, şi acesta de la vitta; totuşi, rămîne nelămurită alterarea consoanei finale. Scriban se gîndeşte la vitium, ceea ce este imposibil din punct de vedere semantic. Lausberg, Mundarten, 186, propune lat. vectis, de unde şi calabr., basil. bett „baston"; dar fonetismul ridică mari dificultăţi.
Der. băţos, adj (fibros; drept, ţeapăn; îngîmfat, plin de sine); beţisag, beţişor, s. n. (dim. al lui băţ).	727
bată (bete), s. f. - 1. Cingătoare, cordon, brîu.
-	2. Betelie. - Megl. bţtă „ciorap, şosetă".
Lat. vitta (Candrea, Elements, 13; Puşcariu 193; REW 9404; Candrea-Dens., 143; DAR); cf. sicii. vitta, it. vita „brîu", v.fr. vete, cat., sp., port. beta „sfoară, funie".
Der. betelie, s. f. (betelie), al cărui suf. nu este clar (cf. totuşi, bătălie, tocălie, ţăcălie). Scriban îl relaţionează cu rom. bretele, fr. bretelles; ipoteza sa este improbabilă, dat fiind sensul cu totul specializat de betelie, şi pare a se baza pe o confuzie cu bertelie.	728
bătaie (-ăi), s. f. - 1. Luptă, bătălie. - 2. Ceartă, încăierare. - 3. Lovitură, plesnitură. - 4. Izbire, lovire. - 5. Mişcare ritmică în general, pulsaţie, palpitaţie. - 6. Hăituială, stîmire a Vînatu-lui. - 7. Bombardament - 8. Distanţă pînă la care poate ajunge un proiectil, rază de acţiune. - 9. Acţiune directă. - Mr. bătal'e „piuliţă".
Lat. battălia, formă redusă de la battuălia (Puşcariu 194; REW 995; Candrea-Dens., 147; DAR); cf. it. battaglia, v.lom. bataia, prov., port. batalha, fr. bataille, sp. batalla, alb. betaje. Teoretic se poate adapta la toate întrebuinţările şi nuanţele vb. a bate; cf. şi bătălie.
Der. bătăiaş, s. m. (hăitaş); bătăios, adj. (căruia îi place să se bată); bătăiuş, s. m. (bătăuş; poliţai; titirez, hădărău (de moară). - Din rom. pare a proveni alb. betaje „teamă" (G. Meyer 34). 729
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
83
batal (-li), s. m. - Berbec castrat, sau care nu este bun pentru reproducere.
Tc. batal „inutil" ( < arab. batal „a schilodi, a
•	face să nu mai fie bun“); cf. alb., bg. batal „inutil", ngr. pjiaxaXwoţ „grosolan, mojic". (G. Meyer 27; Scriban). Presupunem că de aceeaşi origine trebuie să fie batal, s. n. (şanţ), numit astfel fiind vorba de partea şoselei nefolositoare circulaţiei. Din cuvîntul arab corespunzător provine sp. baldar (Corominas, I, 376). Derivaţia propusă pentru batal de Diculescu, Elementele, 444, pe baza gr. (Ictrriq „reproducător", este imposibilă fonetic şi semantic. Cf. iud.sp. batal „fără lucru" (C. Crews, Vox rom., XIV, 304), de aceeaşi origine.	730
batalama (-ale), s. f. - Adeverinţă, titlu, diplomă. - Var. patalama. Mr. bătălămă.
Tc. batalama „act de anulare" (cf. batal), de unde şi bg. batal/ama „anulare" (Şeineanu, II, 41; Roesler 588). Se foloseste cu nuanţă ironică..
731
bătălie (-ii), s. f. - Luptă, bătaie.
It. battaglia, prin intermediul sb. batalija, sau mai puţin probabil, din ngr. (iJiaxa^ia. 732
batalion (-oane), s. n. - Unitate militară formată din mai multe companii.
It. battaglione, prin intermediul pol. batalion (sec. XVII).	733
bate (—t, —ut), vb. - 1. A da lovituri, a lovi, a izbi. - 2. A ciocăni în uşă. - 3. A lovi cu ciocanul, a ciocăni. - 4. A scoate monedă. - 5. A scutura cu putere grinele, a treiera. - 6. A ciomăgi, a da cu parul. - 7. A lovi cu bătătorul rufele pentru a le: spăla:. - 8. A ţese. - 9. A amesteca, a face cărţile de joc. - 10. (înv.) A tipări. - 11. A doborî, a culca la pămînt. - 12. A încrusta, a face
i	marchetărie. - 13. A străbate, a merge în recunoaştere. - 14. A vizita. - 15. A lovi în pămînt.
-	16. A' lovi un instrument muzical de percuţie.
-	17. A cînta (la un instrument), a produce un sunet ritmic. - 18. A lătra. - 19. A palpita, a pulsa.
-	20. A ţine tactul. - 21. A răni, a face rău. - 22. A bombarda; a agresa cu armele. - 23. A atinge, a ajunge Ia. - 24. A cădea peste ceva, a se năpusti peste ceva. - 25. (Despre vînt) A sufla. - 26. (Despre, ploaie şi mai ales despre grindină) A
-	cădea, - 27. A pedepsi, a da lovituri. - 28. A se îndrepta spre, a o apuca într-o anumită direcţie.
-	29. A tinde spre, a semăna cu ceva. - 30. A se lupta, a participa la o bătălie sau bătaie. - 31. A da lovituri cu ceva, a pălmui; a biciui. - 32. A învinge, a birui, a ieşi victorios. - 33. A fi mai mult, a valora mai mult. - 34. A se împerechea
calul cu iapa. - 35. (Refl.) A face ouă, a depune ouăle. - 36. A-şi bate joc, a batjocori, a zeflemisi, a rîde de cineva. - Mr. bat (batire), megl. bat, istr. bqtu.
Lat. battere, din clasicul battuere (Diez, I, 59; Puşcariu 192; REW 996; Candrea-Dens., 144; DAR); cf. it. battere, prov. batre, fr. battre, sp. batir, port. bater. Multe din sensurile din rom. sînt romanice, cf. it. batter moneta (4), batter il grano (5), batter la cassa (18), batter l’ore (18), batter la strada (13), gli batte il cuore (20), il sole batte (25). Multe din aceste întrebuinţări sînt proprii şi fr. şi altor limbi romanice. în gal. din Lubiân, bater are accepţiile 19 („a palpita, a pulsa") şi 2 („a ciocăni în uşă"). Pentru lapte bătut, cf. lat. batuta „lac pressum" (Du Cange; Castro 175) şi fr. lait battu. Expresia a-şi bate joc „a batjocori" este greu de explicat semantic, cf. batjocură; apropierea de fr. s'en battre Ies fesses (Spitzer, Dacor., IV, 669) este ingenioasă, dar neconvingătoare,
Der. bătălie, s. f. (nicovală portativă), cu suf. ca în tocălie, făcălie; bătător, adj. (care bate); bătător, s. n. (băţ, în special cel cu care se bate laptele); bătătoare, s. f. (lopăţică, mai; meliţă; perie de tipografie); bătătarnic, s. n. (plantă, Senecio crucifolius); bătători, vb. (a tasa, a bătuci; a face bătături); bătătură, s. f. (lovitură; pulsaţie, bătătorit; îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor; ogradă; urzeală), pentru a cărui formare cf. lat.med. battetura „bătaie" (Bull. Du Cange, V,
105); bătăuş, s. m. (persoană căreia îi place să se bată; scandalagiu); băteală, s. f. (urzeală; lopăţică la războiul de ţesut; titirez de moară); bătelişte, s. f. (rar, teren plan; loc expus); batişte, s. f. (ogradă); bătuci, vb. (a tasa pămîntul; a face bătături); bătuceală, s. f. (acţiunea de a bătuci); bătucel, s. m. (muscă de cal); bătută, s. f. (joc popular tipic); băţălău, s. n. şi m. (mai; servitoare a spălătoreselor; bărbat afemeiat, desfrinat), der. cu suf. -lău, ca fătălău „hermafrodit", de la fată, sdrăngălău „amorez", pulărău „bărbat desfrînat, cu înclinaţii de, priapism". Este utilă, prin urmare, explicaţia dată de Diez, Gramm., I, 128, bazată pe gr. PctiaXa; (cf. împotrivă, Cihac, II, 124). Sensul de „afemeiat" pare a proveni de la acela de „servitoare a spălătoreselor", considerată aici ca simbol priapic; şi poate şi de la sensul 35 al vb. a bate, uz cu totul explicabil, în lumina sensului 20, şi pe care Giuglea, Dacor., III, 618, îl consideră în mod inutil, încă pentru gr. fkrreua).	734
baterie (—ii), s. f. - 1. Subunitate de artilerie.
-	2. Grup de aparate, dispozitive sau piese identice în vederea executării unei operaţii. - 3. Serviciu compus dintr-o sticlă de vin şi una de sifon.
84
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Fr. batterie. Sensul 3 este o imagine hazlie, care asimilează elementele unui şpriţ cu cele ale unei baterii electrice. — Der. contrabaterie, s. f., din fr.
735
batir (-ruri), s. n. - Aţă de însăilat.
Fr. bătir „a însăla“ (sec. XX). Termen de croitorie.	736
batîr, adv. - 1. Deşi, cu toate că. - 2. Cel puţin, măcar.
Mag. bător (Cihac, II, 481; Gâldi, Dict., 105). Se foloseşte numai în Trans., şi parţial în Mold.
737
batistă (-te), s. f. - I. Ţesătură fină. - 2. Bucată de pînză întrebuinţată la şters nasul etc.
Fr. batiste.	738
batjocură (-ri), s. f. - Luare în rîs, bătaie de joc.
De la a bate joc (cf. a bate 36). în vechime se folosea în acest sens cu pl. jocuri, cf. le este lor a batere jocuri pre creştini, Miron Costin; pe baza acestui pl. batjocuri ( < bate jocuri) s-a format din nou un sing. batjocură. în privinţa asocierii ambilor termeni a bate. şi joc, explicaţia pare dificilă; există însă şi în mai multe limbi sl. (cf. DAR). Explicaţia sugerată anterior de către Puşcariu 176, în legătură cu o combinaţie de tipul it. baiocco sau bazzecola, este lipsită de fundament, şi însuşi autorul a renunţat la ea, în DAR. Menţionăm că Cihac, II, 638, se referă la ngr. Payopiţw „a insulta". Din rom. provine săs. bazokurin „a-şi bate joc“.	739
batoc (-CUri), s. n. - Peşte sărat. - Var. batog.
Sb. batok „(uscat ca un) băţ“ (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Cihac; REW 4650). - Der. batogi, batoji, vb. (a usca). După DAR, acest cuvînt ar deriva din rus. batoziff „a lovi cu băţul", în vreme ce Graur, BL, VI, 136, crede că este rezultatul unei contaminări între bătuci şi betegi. 740
batoză (—ze), s. f. - 1. Treierătoare mecanică.
-	2. în argou, femeie grăsană.
Fr. batteuse.	741
bătrîn (-nă), adj. - 1. înaintat în vîrstă. - 2. Vechi, de demult. - 3. (S.) Om în vîrstă. - 4. (S. m. pl.) Strămoşi. - 5. (înv.) Proprietate, teren moştenit de la un strămoş comun. - 6. în Munt. şi Mold., bunic. - 7. (Fam.) Tată, tătic. - 8. (Arg.) Bilet de o mie de lei. - Mr. bitărnu, megl. bitqra, istr. betăr.
Lat. veterănus (Densusianu, Hlr., 195; Puşcariu 195; REW 9287; Candrea-Dens. 151; DAR)\ cf., cu acelaşi sens ca în rom., vegl. vetrun, friul. vedran, v.triest. vedrano, v.ven. vetrano. în plus,
acest sens este propriu lat. şi anterior folosirii militare. Forma sincopată vetranus este atestată în lat.
Der. bătrîior, adj. (bătrînel); bătrinesc, adj (propriu bătrânilor; tradiţional); bătrîneşte, adv. (ca bătrînii); bătrînet, s. n. (mulţime de bătrîni); bătrinefe, s. f. (vîrstă înaintată); bătrinicios, adj. (cu aspect de bătrîn); bătrinie, s. f. (înv., tradiţie); bătrinime, s. f. (mulţime de bătrîni); bătriniş, s. n. (plantă erbacee, Erigon Canadensis); bătrîni, vb. rar (a îrribătrîni); îmbătrîni, vb. (a deveni bătrîn).
742
bau, inteij. - Se foloseşte cu intenţia de a surprinde sau a speria.
Este creaţie expresivă, care se foloseşte atît în
. forma simplă, cît şi repetată, baubau; cf. ngr. HJtcţinouXa, calabr., sicii, babbau, germ. Wauwau. în limbajul copiilor de la oraş se folosesc mai cu seamă: bau, inteij.; bau, s. m. (lupul, sperietoarea); şi baubau, s. m. (sperietoarea; măgăoaia), acesta din urmă poate datorită influenţei numeroaselor dădace de origine germană. Forma reduplicată s-a redus uneori la babau(ă), s. m.'şi f. în nordul Trans. se foloseşte a băuna, vb. (a urla), care pare a depinde de aceeaşi sursă expresivă. Totuşi, Puşcariu, ZRPh., XXXIII, 232 (urmat de REW 1001 şi DAR) îl derivă din lat. *baubulăre, şi acesta din baubări (cf. sard. baulăi „a lătra"); dar ipoteza pare inutilă, şi fonetismul prezintă dificultăţi. După Pascu, Beitrăge 8, a băuna ar fi produsul unei contaminări a lat. baulare cu verbe de tipul mieuna, scheuna.	743
băutură (-ri), s. f. - Lichid de băut. - Mr. biutură.
Lat. *bîbîtiira (.REW 1079; DAR; Pascu, Lat. Elem., 275); cf. it. bevitura (sard. biidura), v.fr. boiture. După Pascu, Beitrăge, 20, forma lat. trebuie să fi fost *bibutura. Se cuvine să arătăm că poate fi vorba şi de o formaţie internă absolut normală, plecînd de la băut, ca murat > murătură, sărat > sărătură, etc.	744
bavştă (-te), s. f. - Bărbiţă, baveţică.
Fr. bavette. '■	745
bază (-ze), s. f. - Temei, temelie, fundament.
-	Var. (înv.), basă.	*	•
Fr. base. - Der. a baza, ca fr.! baser. 746
bazaconie (-ii), s. f. - 1. (înv.) Nedreptate, strîmbătate. - 2. Extravaganţă, lucru bizar, aiureală.
Sl. bezakonije „nedreptate" (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Lexicon, 12; Şeineanu, Semasiol., 218), format de la zakonu „lege" cu prefix privativ, de
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
S5
Ia gr. âvojiia. Rom. a luat din sl. nu numai cuvîntul, ci şi modelul compunerii, reprodus în fără de lege şi în nelegiuire.
Der. bezaconic, adj. (înv., criminal); bezaconui, vb. înv. (a săvîrşi nedreptăţi). Probabil aparţine aceluiaşi grup boscoană, s. f., cu var. bozgoană, boscoadâ, bongoasă, borboană (farmece, magie) şi der. bosconiţă, s. f. (vrăjitoare) şi bosconi, vb. (a face farmece; a bombăni, a bodogăni). Bozgoană pare a fi simplu dublet al lui bazaconie, cu reducerea atonelor şi posibil cu influenţa lui blazgonie şi boboană. Totuşi, Diez, I, 128; Cihac, II, 639 şi Koerting 1259 relaţionează acest cuvînt cu gr. Pacrcaivu „a face farmece". Derivarea nu este posibilă fonetic (cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 275), cu toate acestea este repetată de DAR şi de Diculescu, Elemente, 474.	747
bazaqchi (—oache), adj. - X. Neruşinat, pungaş. - 2. Saşiu, care se uită cruciş.
Sl. bezokîi „necuviincios". Sensul 2 pare a se datora unei interpretări greşite a cuvîntului, graţie consonanţei sale, care îl apropie de ochi. Pentru acelaşi motiv, DAR şi Scriban îl explică prin sl. bezokij „fără ochi"; cf. REW 33.	748
bazin (—ne), s. n. - 1. Rezervor deschis, de mari dimensiuni. - 2. Pelvis. - 3. Regiune din care un riu, fluviu etc. îşi adună apele. - Var. basin.
Fr. bassin. Ortografia basin nu este fonetică. în rom. pare că s-a pronunţat totdeauna cu z, poate prin falsă asociere cu bază.	749
bazar (-re), s. n. - Var. înv. pazar (cu der. săi). Mr. păzare „tîrg, piaţă", megl. pazari „tîr-guială, tocmire".
Fr. bazar, din per. bazar. A intrat de asemenea din tc. pazar direct; cf. ngr. naţcîpi, alb., sb., rus. bazar, bg. pazari. - Der., împrumutaţi direct din tc., sînt înv.; bazarghidean, s. m. „servitor însărcinat cu cumpărăturile" ( < tc. pazargiden; baz-arlic, s. n. (cumpărătură) din tc. pazarhk (Roesler 588; Şeineanu, III, 16; Ronzevalle 44).	750
bazen (~9le), s. f. - (înv.) Barhet.
Tc. baze (Şeineanu, II, 42). DAR îl derivă eronat din fr. basin.	751
bea (-au, băut), vb. - 1. A înghiţi un lichid.
-	2. A cheltui pe băutură, a-şi prăpădi banii, a mînca, a fuma. - 3. A fuma. - Mr. beau (beari), megl. bţu, istr. bcut (mbeare).
Lat. bibt'rc (Puşcariu 192; REW 1074; Candrea-Dens., 152; DAR)\ cf. it. bere, prov. beure, fr. boire, sp., port. beber. Este cuvînt cu răspîndire foarte generală (cf. ALR 81). Conjug, sa se
caracterizează în Mold. prin tendinţa de a suprima în toate formele diftongul ea: beau > beu. să bea
>	să fcee. Expresia a bea tutun (sens 3) este traducerea tc. tutun icmek, ngr. jrfvu zcorvĂ'. Cf. şi băutură, beat.
Der. băut, adj. (beat); băutor, adj. (beţiV), pe care REW şi Pascu, Lat. Elem., 275, le fac să provină direct din lat. bibitor, cf. it. bibitore, fr. buveur, prov., cat. bevedor, sp., port. bebedor.
752
beat (-tă), adj. - Ameţit, băut, cherchelit. -Megl. beat, istr. bţt.
Lat. bîbîtus (Puşcariu 196; Candrea-Dens., 153; REW 1080; DAR), cf. sp. beodo. Este inutilă ipoteza lui Pascu, Beitrăge, 14, care pleacă de la o formă ipotetică *bebetus > *bet; pe baza f. beată a acestei forme s-ar fi format din nou un m. beat. Imposibilitatea acestei regresiuni este evidentă, căci contrazice alternanţa care cere ca m. de la înceată, bleagă, seacă să fie încet, bleg, sec, cu inevitabila reducere a diftongului.
Der. beţie, s. f. (ebrietate); befiu, adj. (îmbătător; beţiv); beţiv, adj. (care are viciul beţiei, alcoolic); beţit, adj. înv. (beţiv); beţivi, vb. (a se îmbăta; a chefui); beţivan, s. m. (augmentativ al lui beţiv); beţivănie, s. f. (beţie); îmbăta, vb. (a se ameţi cu băutură); îmbătător, adj. (ameţitor); desbăta, vb. (a se trezi din beţie). Beţiv provine de la befiu, ca văduv de Ia *văduu (cf. şi brudiu-bnidiv, sglo~ biu-sglobiv etc.); sînt prin urmare inutile încercările de explicare pe baza unui lat. *bibitivus (Candrea-Dens., 154), sau a unei influenţe a sl. pijanivu (DAR). Pentru îmbăta se indică de obicei ca sursă directă un lat. *imbibităre, care nu pare necesar.	753
beat (—tă), adj. - Binecuvîntat, fericit.
Fr. beat. - Der. beatifica, vb. din lat. beatificare: beatitudine, s. f., din lat. beatitudo.	154
bec (-curi), s. n. - Sferă de sticlă în care se află filamentul unei lămpi electrice.
Fr. bec „cioc", bec de gaz „felinar”. Pentru expresia a căde pe bec, care reproduce fr. tomber sur un bec de gaz, cf. Graur, BL, IV, 72.	755
becaţă (-ţe), s. f. - Pasăre (Scolopax rusti-cola). - Var. becaf, bicaf.
It. beccaccia, prin intermediul ngr. \uiauxtfiL (DAR şi REW 1013 derivă direct din fr. becasse).
-	Der. becafină, s. f. (becaţă, Gallinago media), din fr. becassine contaminat cu becafă. 756
bechşr (-ri), s. m. - Burlac, holtei. - Mr., megl. bichiar.
Tc. bekar (Roesler 589; Şeineanu, II, 42; Lokotsch 284; Ronzevalle 50); cf. ngr. n~xiapr|C,
86
ALEXANDRU CIORĂNESCU
alb. betsar, bg. bekjar. - Der. becherie, s. f. (burlăcie). Cf. bicher.	757
bechi, s. invar. - Pic, brumă, strop.
Mag. betu „literă" (Tiktin; Bogrea, Dacor., III, 728).	758
beci (—i), s. m. - Berbec tînăr, de doi ani. - Mr. beci.
Bg., sb. bice „taur tînăr", sb. bicij „taurin". Schimbarea semantică, deşi curioasă, este aceeaşi ca în cazul lui buhai, care înseamnă totodată şi „taur** şi „berbec." Diculescu, Elemente, 444, crede că este reprezentant al gr. Pr|Xlov „oaie tînără" şi legat de it. becco. Puşcariu 198 de asemenea îl lega de it., dar îl considera rezultat al lui (ber)beculus, care ar fi trebuit să dea *bechi; însuşi autorul şi-a abandonat ipoteza în DAR; cf. REW 9270 şi 1020a. Capidan, Dacor., IV, 444, se referă la sl. belce, de la belii „alb", ipoteză puţin verosimilă. Cf. bic.	759
bşci (-iuri), s. n. - Subsol, pivniţă.
Probabil din cuman, bec „fortificat" (DAR, Puşcariu, Lr., 315), cuvînt oriental care s-a păstrat şi în numele vechi al Vienei, tc. Beg > rom. Beci (cf. Şeineanu, II, 42).
Der. becer, s. m. (şef peste bucătăriile domneşti, dregător al curţii care, începînd din sec. XVIII, exercita efectiv funcţia stolnicului)', becerie, s. f. (bucătăria domnească). Numele de becer (cf. pivnicer) se explică prin întrebuinţarea dată în mod tradiţional pivniţelor drept cămară. Totuşi, DAR dă originea sa ca necunoscută, şi se gîndeşte numai la o posibilă legătură cu germ. Zucker-băcker. Nu este sigur, pe de altă parte, că becer înseamnă, „plăcintar", cum greşit afirmă DAR şi Candrea; cf. Odobescu: becerul, adică bucătarul domnesc. Scriban propune ca etimon sb. pecar „brutar".	760
becisnic (-că), adj. - 1. Necinstit, nelegiuit, infam. - 2. Lamentabil, detestabil. - 3. Slăbănog, neputincios.
Sl. becistinu, „necinstit", becistinîku „nemilos" (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Lexicon, 21; Skok, Slavia, VI (1929), 786), cf. bg. bezcssten. Cf. cinste. - Der. becisniceşte, adv. (mizerabil); becinsnici, vb. înv. (a decădea, a se pierde); becisnicie, s. f. (ticăloşie, josnicie).	761
bectimis, s. m. - Tutun fin. - Var. bectemis, bectem\.z.
Tc. pek temiz (DAR).	762
bedă (-de), s. f. - Necaz, supărare, grijă. :
Sl. beda, cf. bg. bedă, sb. bijeda, rut. bidă. Puţin obişnuit, se foloseşte în Trans., cu der. bedamic,
adj. (neomenos); bedamifă, s. f. (călău, zbir); bidi, vb. (a se chinui, a pătimi). Cf. obidă. ,763 beden (-nuri), s. n. - 1. Crenel. - 2. Piele. -Var. bedean.
Tc. beden (Şeineanu, II, 13). Cuvînt rar, înv.
764
bedernită (—ţe), s. f. - Veşmînt bisericesc în formă de şal pe care este brodată învierea. Este purtat numai de preoţii care au anumite funcţii în ierarhia ecleziastică. - Var. nabederniţă.
V.bg. nabedrinca, de la bedro „femur", deoarece se poartă legată la brîu.	765
bedreag (-guri), s. n. - 1. Scăunel de cizmar.
-	2. Capră de căruţaş.
Origine necunoscută. După Cihac, din sl. bedro „femur"; însă derivarea nu este clară. DAR îl leagă de mag. bederegni „a rostogoli", „a face să se rostogolească"; iar Scriban se gîndeşte la germ. Brett(er)dach „colibă".	766
beglerbei (—i), s. m. - Guvernator al unei provincii în Imperiul Otoman. - Var. beilerbei.
• Tc. beglerbeg sau beylerbey (Şeineanu, II, 16).
767
behehe, interj. - Imită behăitul oilor, şi caprelor.
-	Var. bea(aa), be(ee), me(a)he(a)he(a).
Creaţie expresivă, de unde derivă: behăi, vb. (a
scoate strigătul specific oilor); behăitură, s. f. (behăit); behăhăi, vb. (a behăi).	768
bei (-i), s. m. - 1. Titlu nobiliar al Imperiului Otoman, rezervat guvernatorilor de provincii sau domnitorilor vasali ai Imperiului. Din punctul de vedere al administraţiei otomane, era şi titlu al domnitorilor din Munt. şi Mold. - 2. Unghi concav la arşice. - Mr.- bei. ■
Tc. beg sau bey (Roesler 589; Şeineanu, II, 43; Lokotsch 282), cf. ngr. Uitâig, alb. bek, bg. bei.
•	■ i -	' 769
beilic (—curi), s. n. - 1. Palat rezervat oaspeţilor domnitorului, şi mai ales trimişilor Sultanului. - 2. Monopol al cumpărării de oi pentru consumul palatului domenesc, a cărui .valoare se , stabilea, în general abuziv, de către cumpărător. -
3.	Lucru de mîntuială.
Tc. beylik (Şeineanu, II, 14), de unde provine şi ngr. (ineriXizi. Cuvînt înv., ca. şi der. său beilicciu, s. m. (slujbaş însărcinat cu cumpărarea unui beilic 2), din tc. beylikci (sec. XVII). 770 beizadea (—ele), s. f. - Principe. Titlu rezervat în vechime fiilor domnitorilor sau celor care au domnit. - Var. b(e)izdadea, bez(d)adea, beizadea, etc.	,
Tc. begzade (Şeineanu, II, 45).	771
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
87
bej, adj. invar. - Cafeniu foarte deschis, culoarea linii naturale.
Fr. beige.	772
belacoasă (-se), s. f. - (înv.) Ţesătură de mătase. - Var. belecoasă, belicoasă.
Fr. belle Ecosse, probabil prin filieră orientală (cf. rus. belekos). Sec. XVIII.	773
belaliu (-ie), adj. - Năzuros, mofturos. '
Tc. belal (Şeineanu, II, 46; Lokotsch 194; Ronzevalle 50); cf. ngr. utieXoXt^. V. şi belea.
774
belchită (-te), s. f. - Jder.
Origine necunoscută. DAR propune să fie pus în legătură cu pol. bielka, germ. Bilch. 775
belciug (-ge), s. n. - 1. Verigă. - 2. (înv.) Inel.
-	Mr. bilgiuc&, megl. bilfug.
Sl. belucugu (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Lexicon, 53, Tiirk., 1,263; Cihac); cf. bg. belcjug, v.sb. belîcugt, sb. biocug, bedcug „verigă de uşă“, rus. belcug. Totuşi, cuvîntul nu este sl., ci tc., cf. Bemeker 48. Cuvîntul mr. se explică prin contaminare cu tc. bilezik „brăţară" > rom. belezic (Şeineanu, II, 46), care a circulat, de asemenea, deşi puţin, cf. alb. beljezik, bg. belezik, 776
beldar (-re), s. n. - Şal brodat.
Tc. beldar (Şeineanu, III, 17). înv.	777
belea (—ele), s. f. - Lovitură, necaz, supărare.
-	Mr. bile, bileauă, megl. bilea.
Tc. bela (Roesler 589; Şeineanu, II, 45; Lokotsch 194); cf. ngr. luieXioc alb. belja, bg. belja, sb. belaj. Cf. belaliu.	778
beleag (—guri), s. n. - (înv.) Semn, marcă.
Sl. belegu (DAR). Este der. de la acelaşi cuvînt, beleaznă, s. f. (cicatrice), însă este greu de lămurit drumul urmat de împrumut; cf. magi belezna „defect de ţesătură", rut. blyzna „cicatrice" (Puşcariu, Dacor., 1,225), rus. blizna „defect" (Borgea, Dacor., III, 727), bg. belezka „semn". 779
belengher (—re), s. n. - (Arg.) Membru viril.
Ţig. pelo „testicul", prin intermediul ţig. pe-lenghero „cartof* (Bogrea, Dacor., II, 651; Graur 128; Juilland 158).	780
belfer (—ri), s. m. - Profesor.
Germ. Beihelfer „asistent", prin intermediul pronunţării iudaice Belfer (Borcea 178).	781
beli (-lese, —it), vb. - 1. A jupui, a scoate pielea. - 2. A curăţa coaja. - 3. A descoperi (acele părţi ale trupului care sînt în mod normal acoperite sau protejate de o membrană, de piele sau de un organ). - 4. A prăda, a jefui. - Mr. bilescu, megl. biles.
Lat. vellere „a smulge", cu schimbare de conjug., datorită formei incoative a vb.; cf. cat. esbellegar „a sfişia", din lat. *exvellîcăre. în mod tradiţional s-a păstrat der. din sl. belit „alb", beliţi, „a albi", cu toate că această ultimă formă a dat alt rezultat rom. (cf. bili), şi că este imposibil de apropiat din punct de vedere semantic cele două noţiuni de „alb" şi „a jupui". Cf. Miklosich, Slaw. Elem., 16; Cihac; DAR; Candrea. Scriban se gîndea, curios, la o posibilă der. de la piele.
Der. belitură, s. f. (jupuire, jupuitură); belitor, adj. (care jupuieşte); beligă, s. f., rar (coajă). Din rom. provine bg. beli am „a jupui".	782
belic (-că), adj. - Războinic, ameninţător.
It. bellico (sec. XIX). Der. sînt împrumuturi neol.: antebelic, adj.; postbelic, adj.; belicos, adj.
783
belşug (-guri), s. n. - Abundenţă, bogăţie, îmbelşugare. - Var. bi(e)lşug, bi(v)şug, biuşug, bişag, etc., toate înv.
Mag. boseg (Cihac, II, 481). - Der. belşugos, adj. (abundent); îmbelşuga, vb. (a face să devină îmbelşugat); îmbelşugat, adj. (abundent, bogat).
784
benga, s. m. - Diavolul.
Ţig. beng (Miklosich, Zig., 177; Philippide, Principii, 148; Graur 128; Juilland 158); cf. ţig.sp. bengue, bengui „demon" (Besses 35; Claveria 126).	■	785
benghi (-iuri), s. n. - Aluniţă naturală sau artificială. - Var. benchi, sbenghi; benic, s. n. (atlaz punctat).
Tc. benek „aluniţă" (Şeineanu, II, 46; Lokotsch 288). Pentru benic, cf. Şeineanu, II, 17. Introdus în sec. XVI.	’	786
berat (-turi), s. n. - Dispoziţie, drept al sultanului. - Mr. biratu.
Tc. berat, din arab. barat'a „imunitate" (Şeineanu, III), cf. alb. berat, bg. berat.	787
berbant (-ti), s. m. - Hoţ, pungaş, şarlatan. -Var. (Mold.) birbant. Mr. birbantu.
It. birbante ( > sp. bergante), prin intermediul ngr. HJtEpuJiavTrţ; (DAR); cf. şi tc. berbad, bg. berbant(in). Dicţionarele iau în consideraţie de obicei exclusiv accepţia secundaiă de „crai, bărbat afemeiat": sensul primar este curent, totuşi, în limba romanticilor.
Der. berbanterie, s. f. (hoţie, şarlatanie); ber-bantlîc, s. n. (pungăşie, şarlatanie), cu suf, tc., ca bg. berbantlyk.	788
berbec (-ci), s. m. - 1. Masculul oii. - 2. Ciocan pentru bătut ţăruşi. - 3. Maşină de război
88
ALEXANDRU CIORĂNESCU
întrebuinţată odinioară Ia spargerea zidurilor. -Var. berbece. Mr. birbec, birbeafe, megl. birbţţi, istr. birbşţe.
Lat. berbecem, acuz., vulg. de la vervex (Diez, Gramm., I, 7; Puşcariu 200; Koerting 1328; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; Candrea-Dens., 158; DAR; REW 9270); cf. it. berbice, v.prov. berbitz, fr. brebis. DAR menţionează forma berbece ca cea de bază, şi susţine că berbec este o var. rară, în timp ce amîndouă apar în mod paralel şi cu frecvenţă aproape egală.
Der. berbecar, s. m. (cioban), care poate fi şi formaţie internă, sau der. de la lat. vervecăritis > lat.med. berbîcurius, cf. fr. berger (REW 9267; Candrea-Dens., 159; DAR)-, berbecărie, s. f. (turmă de berbeci); berbecesc, adj. (berbecat); berbeleac, s. m. (rostogolire), pentru a cărui explicaţie cf. expresia spaniolă corespunzătoare, vuelta de camero; berbecel, s. m. (berbecuţ; şoim, Lanius excubitor). Din rom. provine mag. berbecs „bonetă" (Drăganu, Dacor., VII, 199). Pentru berbeleac, Scriban sugerează o legătură cu vîn-gălac şi cu tc. cumbalak, care nu par convingătoare.	789
berbelîc (—curi), s. n. - Instrumente ale bărbierului.
Tc. berbelik „meseria de bărbier" (Lokotsch 291; DAR). înv.	790
berbinţă (-ţe), s. f. - 1. Vas, putină, mai ales pentru a păstra brînză. - 2. (înv.) Taxă de intrare în breasla cizmarilor. - 3. Larvă de furnici.
Mag. berbence, de unde provine şi rut. berbe-nicja (Cihac, II, 481; Gâldi, Dict., 84; Treml, Hang. Jb., II, 296). Miklosich, Fremdw., 77 şi Wander., 12, cred că termenul rut. provine din rom.; urmînd pe acelaşi drum, Drăganu, Dacor.,
VI,	262, respinge ideea că mag. poate fi sursa cuvîntului rom., dar fără a oferi altă explicaţie mai plauzibilă; iar în Dacor., VII, 216, se referă la sl. ber „contribuţie", cf. bir.	791
berc (-earcă), adj. - Cu coada scurtă sau fără coadă.
Probabil din v.germ. brecha ( > germ. Bmch „fragment", fr. breche, de unde sp. brecha), prin intermediul unui cuvînt sl. pe care nu îl cunoaştem; cf. sb., bg. birka „oaie cu lîna creaţă", ceh. birka „oaie obişnuită", pol. bierka „oaie fără coadă" (Cihac, II, 481), care ar putea foarte bine proveni din rom. (DAR). După Bogrea, Dacor., I, 257, din lat. *brevicus ( < brevis). - Der. bercă, s. f. (oaie cu lîna creaţă şi scurtă); bîrcă, s. f. (oaie cu lîna creaţă); bîrcaci, s. m. (cioban). 792
berc (—Cliri), s. n. - Hăţiş, desiş, pădurice. -Var. bărc.
Mag. berek (Cihac, II, 481; Treml, BL, II, 41; Gâldi, Dict., 106), de unde şi sb., cr. berak. 793
bere, s. f. - Băutură alcoolică slabă din hamei.
Germ. Bier, modificat prin asociere spontană cu vb. bere (a bea), cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 275; DAR). Trebuie să fi intrat în rom. cel puţin din sec. XVI: prima fabrică de bere care apare în documente este cea de la Iaşi, din 1560. în mr. din it. bir/a (Ruffini 103).	794
berechet, s. m. - Abundenţă, belşug. - Mr. birichete, megl. birichet.
Tc. bereket (Roesler 589; Şeineanu, II, 47; Lokotsch 222; Ronzevalle 48); cf. ngr. unepEzeu, alb. bereket „recoltă", bg. bereket „abundenţă". Uzul adv. este cel mai obişnuit.	795
beregată (-ăţi), s. f. - 1. Mărul lui Adam. -
2.	Gît, gîtlej. - Istr. biricuată.
Lat. *verucata, de la veruca, datorită aspectului mărului lui Adam, cf. sp. nuez (Puşcariu, Dacor.,
IX,	440). Este cuvînt folosit în Banat, Olt. şi Munt (ALR, I, 38). Sb. berikat, semnalat de Candrea ca posibil etimon, trebuie să provină din rom. Nu pare posibilă der. propusă de Diculescu, Elementele, 475, din gr. *fkxp\>£, -uyoţ, der. de la (pcxpi^.
796
berştă (-te), s. f. - Bască.
Fr. beret.	797
bergamotă (—te), s. f. - Varietate de pere. -Var. pergamută.
Fr. bergamote, din it. bergamotta.	798
bergeră (-re), s. f. - Fotoliu.
Fr. bergere. Este galicism în care, în ciuda ortografiei, g trebuie pronunţat ca în fr. 799
bernevici, s. m. pl. - Pantaloni tipici, din postav alb, iţari. - Var. bemeveci, bemavici, birneveci, etc. Mr. pănăvrachi, binivrefi, megl. brinivefi.
Bg., sb. benevreci (Cihac, II, 12; cf. alb. brendevek. Totuşi, după Bemeker 49 cuvîntul nu este de origine sl.	800
bertă (-te), s. f. - Podoabă de cap, văl. - Var. b(e)artă, bortă, partă.
Mag. berta, din germ. Berthe, cf. fr. berthe, sp. berta. Var., provenind din mag., sînt populare în Trans., ca şi der. bertelie. Pentru acesta din urmă,
cf. Bogrea, Dacor., IV, 793.	801
besactea (-ele), s. f. - Cutie, sipet. - Var. besacti, bişactefa), bisacte(a).
Tc. beştahta (Roesler 589; Şeineanu, II, 47); cf. ngr, HJtEţaxxă;.	802
beschie (-ii), s. f. - Ferăstrău de mînă. - Var.
bestie, bişchie; başchie, s. f. (instrument cu care dulgherii strîng cercurile la butoaie).
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
89
Tc, bigki „cuţit, ferăstrău de mînă“ (DAR, Scriban), de unde bg., sb. bickiia, mag. bicska; cf. briceag.	803
beşleagă (-egi), s. m. - 1. Ofiţer turc, căpitan al corpului de frontieră. - 2. Om bătrîn ramolit, boşorog. - Var. beşli aga (numai cu primul sens).
Tc. beţii agasi (Roesler 589; Şeineanu, II, 49).
-	Der. beşlegărit, s. n. (contribuţie pentru întreţinerea poliţiei). Cf. beşliu.	804
beslţc (-ci), s. m. - Monedă turcească de argint, de cinci parale. în 1848 valora 3,94 franci de aur.
Tc. beşlih din beş „cinci". (Şeineanu, II, 48). Sec. XIX, înv.	805
besliu (-ii), s. m. - Soldat turc de cavalerie, din corpul de frontieră şi jandarmerie.
Tc. beşli (Şeineanu, II, 48). Sec. XVII. Cf. beşleagă.	806
beştea (-ele), s. f. (Trans. de Sud-Vest) Băşică pe limbă, puşchea.
Lat. *vessîcella, dim. de la vessîca (Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, 53; REW 9277a; Rosetti, I, 159). Cf. băşică.	807
bestie (-ii), s. £ - Animal, vietate.
It. bestia (sec. XIX). - Der. bestial, adj. şi bestialitate, s. f., din fr.	808
beteag (-gă), adj. - 1. Bolnav. - 2. Invalid.
Mag. beteg „bolnav" (Miklosich, Fremdw., 78; Cihac, II, 482; Gâldi, Dict., 84), de unde provin şi sb. beteg, rut. betehe (după Miklosich, Wander.,
12	şi Bemeker 63, rut. provine din rom.).
Der. betegos, adj. (bolnăvicios, plăpînd); beteji, vb. (a se înbolnăvi, a suferi de ceva); betejeală, s. f. (boală, beteşug); betejitură, s. f. (boală, infirmitate); beteşug, s. n. (boală, infirmitate). Toţi der. sînt normali, cu excepţia ultimului, care provine direct din mag. betegseg. Introdus în sec.
XVI.	809
beteală (—şli), s. f. - 1. Podoabă din fire de metal auriu (arareori argintiu) pe care miresele şi-o pun pe cap. - 2. Mătase de porumb. Var. peteală, betea.
Mgr. TtetaXiov „foiţă de aur", de unde lat.med. petalum „lamina aurea in capite Romani pontifi-cis“ (Du Cange)-, probabil încă un detaliu faptul că costumul tipic al ţăranului român imită moda imperială bizantină. După Cihac, II, 685 şi Candrea, din gr. jietoXov, ngr. TteraXi „foaie, petală". Totuşi, chiar Cihac derivă peteală din sl. petelja „nod", ca şi cum ar fi un cuvînt diferit. Var. este un sing. refăcut, cf. Byck-Graur 29.	810
beucă (—ci), s. f. - Rîpă, prăpastie. - Var. băucă.
Origine necunoscută. Nu este deloc probabilă der. propusă de Diculescu 182, din v.germ. biugo. Este cuvînt de circulaţie restrînsă.	811
beuţă (—'ţe), s. f. - Piatră, pietricică de nu.
Sb. bioce „alb, albeaţă" (DAR). Se foloseşte în Trans.	812
bez, adv. - Afară de, exceptînd, lăsînd la o parte.
Sl. beziL Termen juridic şi administrativ, fără viaţă efectivă; s-a păstrat numai în expresia bez Vlaşca şi Teleorman „fără să se ţină seama de avantajele ilicite" (pare a fi o aluzie la vechiul trafic ilegal cu cele două oraşe turceşti de la Dunăre) şi în unele compuse, cf. bazaconie, bîzdîganie.	813
bezea (-ele), s. f. - 1. Sărutare trimisă de departe, cu vîrfurile degetelor. - 2. Prăjitură din albuş de ou bătut cu zahăr.
Fr. baiser, pronunţat normal beze şi asimilat la deci. f. apocopate, ca tc. perde > perdea. 814
bezer, s. m. - Intestine, prapur. - Var. bezereu, bezărău, bizer; beiser, s. m. (arg.) carte de joc de două puncte; băzărău, s. n. (guler de cămaşă sau blu2ă, încreţit).
Gr. (J£aapal'ov, probabil prin intermediul vreunei forme sl.; cf. pol. bryze „tiv încreţit", rut. briz/'a „intestine" (DAR; Scriban), rus. bryzt „fragă", brizeika „intestine". Pentru asocierea sensurilor de „intestine" şi „guler încreţit", cf. şi fr. fraise.	815
bezmăn (-nuri), s. n. - (înv.) Emfiteoză plătită de cei care trăiau pe domeniile principelui, ale nobililor sau ale mănăstirilor.
Sl. bezu, „fără" şi mena, „schimb", fiind contribuţia proprie celor care şedeau permanent („fără să se schimbe") pe domeniile altui stăpîn. - Der. bezmănar, s. m. (încasator al drepturilor de emfiteoză); bezmănui, vb. (a încasa drepturile de emfiteoză). Rădăcina este aceeaşi ca în cuvîntul izmene.	816
bezmetic (-că), adj. - Zăpăcit, năuc, aiurit. -Var. dezmetic.
Der. din sl. bezumu „nebunie" (Iordan, Arhiva,
XXX,	221; REW 428), cu fonetism dezvoltat ca în sl. bezu matoku „(stup) fără regină", cf. sb. bezmaticiti „a rămîne fără regină" (Weigand, Jb,
XIV,	112; Loewe 56; DAR; Puşcariu, Lr., 356). Asocierea poate părea curioasă, dar este ilustrată suficient de citatul din Conachi (dat de Scriban): albinele bezmeticesc Jără matcă. După Giuglea, Dacor., II, 823, besmetic ar proveni din lat.
90
ALEXANDRU CIORĂNESCU
amphisbeticus, ca it bisbetico. - Var. desmetic „zăpăcit" contrazice semantismul lui dezmetici „a se trezi din beţie, a-şi veni în fire“. Este posibil ca desmetici să reprezinte un mai vechi *desmîn-tici < lat *deexmenticare (cf. it. dimenticare, REW 2550a), care a însemnat probabil acelaşi lucru ca bezmetici „a zăpăci, a năuci“. Ulterior, desmetici a fost simţit ca opusul lui bezmetici şi interpretat ca „des-zăpăci“, după schema normală a rom. (cf. face-desface; îmbrăca-desbrăca; închide-des-chide). Altă ipoteză, care îl explică pe dezmetic prin contaminarea Iui bezmetic cu desmetici, la Puşcariu, Dacor., VIII, 111.	817
beznă (-ne), s. f. - l. (înv.) Abis. - 2. întuneric, negură. - Var. beznie.
Sl. bezdwia, bezdunu „abis“ (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Şeineanu, Semasiol., 221; Philippide, Principii, 47). După Capidan, Raporturile, 228, din rom. provine bg. bezna (alături de bezdna).
818
bi-. Prefix de origine neol., care indică în principiu reduplicarea ideii exprimate în continuare, în practică, însoţeşte adesea cuvinte care, ele singure, nu sunt folosite în rom.: bicolor, bilinguu, biman, bimestru, etc. faţă de formaţiile pe baza cuvintelor care au şi uz independent: bilateral, bimensual, bioxid, etc.
Lat. bis. mai ales prin intermediul fr. bi-,
819
biban (—ni), s. m. - Peşte, baboi (Perca fluvia-tilis).
Bg. biban (DAR; Scriban; Candrea). 820
biber (-ri), s. m. - Castor.
Germ. Biber (sec. XIX). Se foloseşte aproape exclusiv cu sensul de „blană de castor“; cf. castor şi breb.	821
bibic (-ci), s. m. - Iubit - Var. (înv.) bibi.
Fr. bibi. Cuvînt fam., ca şi der. bibică, s. f. (iubită).	822
bibjc (-ci), s. m. - (Trans.) Nagîţ.
Mag. bibic (Cihac, II, 512).	823
bibil (-luri), s. m. Broderie cu fire colorate; se aplică mai ales la extremităţi (mîneci şi gît) la cămăşi şi bluze. - Mr. birbil’u.
Ngr. juttfmXa «tiv», nmnmXcovco „a broda" (Cihac, II, 639; Gâldi 156).	824
bibilică (-ci), s. f. - 1. Pasăre de mărimea unei găini cu pene cenuşii împestriţate cu alb. - 2. Plantă liliacee, Fritillaria meleagris.
Bg. biba „curcan", sb. biba, piblica, „bibilică" (Cihac, II, 256), cuvinte care provin din tc. biba
„curcan". - Der. bibiloi, s. m. (bărbătuş al bibilicii).	825
biblie (-ii), s. f. - Biblia.
Lat.med. biblia, din gr. fk(5Xva (sec. XVII). -Der. biblic, adj. (biblic). Toate cuvintele compuse modem cu acest cuvînt provin direct din fr.: bibliofil, bibliofilie, bibliograf, bibliografie, bibliotecă, bibliotecar, biblioteconomie, etc. 826
bîc, interj. - Exprimă zgomotul produs de o lovitură sau o cădere: boc, poc. - Var. bîca, interj, (pentru a atrage atenţia, pentru a arăta copiilor primejdia de a cădea); camacsi, că era să fac bîca (Alecsandri).
Creaţie expresivă, bazată pe consonanţa tipică pentru a evoca zgomotul produs de o căzătură sau o lovitură, cf. boc, cioc, hîr, tîc, tic, toc. - Der. bîcîi, vb. (a bate clopotele; a palpita); bîcîială, s. f. (tic-tac; ţiuit).
Ca şi în alte cazuri, intenţia imitativă sugerează trei posibilităţi ale zgomotului: 1. zgomotul singur (bîc); 2. ritmul binar, care indică o mişcare în doi timpi, cu posibilitate de durată; bîltîc, interj, (exprimă zgomotul ritmic al unei izbituri, mai ales al unei căderi în apă); bîltîcîi, vb. (a cădea în apă; a se bălăci); bîltîcîială, s. f. (bălăceală); 3. ritmul ternar sau spart, care pare a presupune intenţii secundare, de opunere faţă de mişcare şi de cădere definitivă; bîldîbîc, inteij. (exprimă zgomotul produs de căderea în apă a unui corp greu). Cf. aceleaşi posibilităţi expresive la tic şi tic-tac; la hîc, hîltîc şi huştiuluc; la sîc, şoltîc şi şobîltîc; şi posibil la boc şi bulbuc). - DAR vede în bîc o posibilă influenţă a mag. bok „împlinit, împlinire", şi în bîltîc o contaminare cu baltă.	■	827
bic (—ci), s. m. - (Olt.) Taur.
Bg. bik, sb. bik, cf. slov., rus. byk, pol. byk (Cihac). Cf. beci.	828
bicaş (—şi), s. m. - Cremene. - Var. bicaz, ghigăşel, bigăşel, bigăşea.
Mag. bekaso (Cihac, II, 482). Se foloseşte numai în Trans. şi Mold.; de aici toponimul Bicaz.
829
bicher (—ri), s. m. - CTrans.) Pramatie, chefliu.
Mag. betyar „flăcău de la ţară; petrecăreţ" (DAR). Pare a fi cuvînt din aceeaşi rădăcină primitivă ca şi becher. - Der. bicheresc, adj. (chefliu); bicheri, vb. (Trans., a chefui; Mold., a trudi).	830
bici (-ce), s. n. - 1. Obiect din împletitură de curele cu care se lovesc sau îndeamnă animalele să meargă. - 2. Lovitură dată cu acest obiect.
Sl. bici de la biti «a lovi» (Miklosich, Lexicon,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
91
22; Slaw. Elem., 14; Cihac; Bemeker 56); cf. bg. bicu, sb., cr., ceh., rus. bîc, pol. bicz. Cf. şi băţ.
Der biciui, vb. (a bate cu biciul); bîciuială, s. f. (bătaie cu biciul, flagelare); biciuitor, adj. (care biciuieşte); biciuşca, s. f. (bici). Din rom. provine săs. bitsch. Ngr. (3ixaa şi alb. bisk se trag direct din sl. (cf. G. Meyer, 34).	831
bicicletă (-te), s. f. - l. Vehicul cu două roţi.
-	2. (Arg.) Ochelari - Var. (înv.) biciclu.
Fr. bicyclette. - Der. biciclist, din fr. 832
biciului (-UCSC, -it), vb. A aprecia, a valora, a stima. - Var. bicilui, biciuli.
Mag. becsiilni (Cihac, II, 481; Gâldi, Dict., 107). Se foloseşte în Trans. A trecut şi în bg. din Trans. becsuluvai (Miklosich, Bulg., 119).	833
bîcsi (-sesc, -it), vb. - 1. A îngrămădi, a îndesa. - 2. A amesteca, a intercala. - 3. A încărca.
-	4. A bate, a maltrata. - Var. băcsi, begsi, bucşi, bucşi, îmbîcsi.
Ngr. uraya), aorist E(inr|^a «a introduce cu forţa, a îndesa»,	„faptul de a îndesa" (Graur,
BL, IV, 89). Explicaţiile date anterior nu sînt satisfăcătoare. Cihac oscilează între două ipoteze, la fel de improbabile: din pol. buks(a), sl. bukva
<	gr. Ttu^tţ (Cihac, II, 31), caz în care ar fi un dublet al lui puşcă', sau din mag. buckâ (Cihac, II, 485). Philippide, II, 701, îl leagă de alb. mbiis. DAR şi Candrea consideră că originea sa este necunoscută, în timp ce Scriban sugerează o legătură, puţin probabilă, cu mag. buksi „tare de cap“. Pentru dublul sens „a îndesa" şi „a bate", cf. fr. bourrer.
Der. bîcsai, bocsai, bucşai, adj. (durduliu, rotofei); pentru semantismul căruia cf. îndesat; bucsău, s. m. (arbust, Spartium iunceum); îmbîc-seală, s. f. (amestecătură, promiscuitate, dezor-' dine); bigosi, v. ghibosi.	834
bideu (—uri), s. n. - Vas pentru toaleta intimă.
Fr. bidet.	835
bidinea (-ele), s. f. - l. (înv.) Pensulă. - 2. Pensulă mare pentru zugrăvit. - Var. (Mold.) badana.
Tc. badana (Şeineanu, II, 34; Lokotsch 156; Ronzevalle 43); cf. bg. badana. - Der. bidinar, s. m. (zugrav).	836
bidiviu (—ii), s. m. - 1. Armăsar, cal arab. -
2.	(Arg.) Băiat, flăcău. - Var. bidibiu, bididiu.
Tc. bedevi, de la bedu „deşert" (Şeineanu, II, 50) care este aceeaşi rădăcină a lui beduin. Odinioară se întrebuinţa şi cu funcţie adj.: un cal bidiviu. - Der. bididie, s. f. (arg., ţiitoare, amantă); cf. sl. bedevija, „iapă arabă".	837
biet (-iată), adj. - Sărman, nenorocit, nefericit.
Cuvîntul are un sens şi o întrebuinţare particulare, întrucît reprezintă o calitate pur afectivă, atribuită de vorbitor şi în nici un caz intrinsecă obiectului (ca în cazul sp. el pobre hombre, faţă de el hombre pobre). Din această raţiune, nu este posibilă întrebuinţarea sa postpusă (*omuI biet), decît în apoziţie (omul, biet, nu ştia...), caz în care este de preferat uzul invariabil (femeia, biet, nu ştia). Nuanţa afectivă puternică este evidentă în întrebuinţarea curentă a cuvîntului, cînd este vorba de membrii familiei decedaţi: bietul tata, bietul frate-meu (cf. sp. mi pobre padre). Presupunem că acest caz indică adevărata semnificaţie a cuvîntului, caz în care se poate recunoaşte în el lat. vetus „vechi", care s-a întrebuinţat de asemenea din epoca clasică desemnînd „strămoşii, cei morţi". în acest caz, bietul Petre a început prin a însemna „răposatul Petre" şi apoi, printr-o asociaţie de idei firească, „bietul Petre" (cf. şi săracul Petre). Fonetismul lui vetus > biet este normal; cf. şi it. vieto „trecut, vechi". Ex. it. arată că acuz. lui veterem fusese abandonat încă din lat.vulg., şi cuvîntul a fost redus la tipul deci. a doua.
Celelalte explicaţii încercate pînă acum par destul de improbabile. S-a presupus că este vorba de sl. bedîmt (Cihac, II, 13; Puşcariu 201; DAR), în ciuda imposibilităţii fonetice; de la lat. vietus „ofilit, slab" (Diez; Densusianu, Hlr., 90; cf. REW 9325), în ciuda dificultăţilor semantice; sau de la lat. biliatus (Giuglea, Dacor., III, 765-7; cf. REW 9645). Din rom. provine săs. bdjetisch. 838
biftec (-ce), s. n. - Came de vacă la grătar.
Fr. bifleck, din engl.	839
bigi—bigi, s. m. - Dulce de gelatină.
Tc. cici-bici (Scriban).	840
bihuncă (-Ci), s. f. Trăsură uşoară.
Rus. bigunki „trăsură de curse" (Iordan, BF, VI, 163) Se foloseşte numai în Mold.	841
bîigui (—UŞSC, -it), vb. - 1. A bîlbîi, a vorbi stîlcit. - 2. A vorbi incoerent, a delira. - 3. A zăpăci, a descuraja. - Var. buigui (cu der. săi).
Creaţie expresivă, cf. bîjbîi. Nu pare convingător etimonul mag. bolyofnjgni „a greşi", indicat de DAR şi de Gâldi, Dict., 86. - Der. bîiguială, s. f. (exprimare fără şir; delir, confuzie); bîiguitor, adj. (bîlbîit; aiurit, zăpăcit); bîiguitură, s. f. (bîlbîială; delir).	842
bîjbîi (-i, -t), vb. - 1. A bolborosi, a bombăni. - 2. A furnica, a mişuna, a forfoti. - 3. A căuta pe dibuite. - Var. bîjbăi, bojbăi.
Creaţie expresivă, bazată pe o consonanţă ce pare a indica ideea de bălăbăneală, cf. bîlbii,
92
ALEXANDRU CIORĂNESCU
foşgăi, gîlgii, moşmîndi, it. bisbigliare, fr. bisbille, sp. bisbisar (REW 1350; Puşcariu, Lr., 100).
Der. bîjbîială, s. f. (bîjbîire; la oi, ameţeală); bîjbîitor, adj. (care bîjbîie, care merge bîjbîind); bîjbîitură, s. f. (mers sau căutare pe dibuite); bojbîc, s. m. (bîlbîit); bozgîndi, vb. (a pipăi), a cărui alternanţă consonantică o aminteşte pe cea a lui moşmîndi.	843
bijog (-gi), s. m. - Mîrţoagă. - Var. (Mold.) ghijog, ghijoagă.
Tc. bişak „bătrîn" (Bogrea, Dacor, IV, 794). Mai puţin probabil sînt ipotezele anterioare: din sl, bezatî „a fugi" (Tiktin), sau de la ghiuj (DAR; Scriban).	844
bilă (-Ie), s. f. - Sferă, pietricică.
Fr. bille. Cuvîntul bilă, s. f. (bîmă, traversă) ne este necunoscut ca termen pop. Cihac şi DAR îl derivă din bg. bilo; este însă probabil să fie vorba de acelaşi cuvînt fr.	845
bilanţ (-turi), s. n. - Rezultatul sintetic al unei activităţi pentru o anumită perioadă de timp.
Germ. Bilanz, it. bilancio (sec. XIX). 846
bîlbîi (-i, -it), vb. - A bîlbîi, a gîngăvi, a bălmăji.
Creaţie expresivă, de acelaşi tip ca bîjbîi; cf. gr. Pan|3c(Vfl), lat. balbus, bilbire, it. balbettare, fr. balbutier, babiller, sp. balbucir, bable, alb. bel-bere, bg. blboljam, sb. blebetati, slov, bablejati, engl. babble, etc. (Puşcariu, ZRPh., XXXVII, 103; REW 898; Philippide, II, 632; Bemeker 117). -Der. bîlbîială, s. m. (poreclă a bîlbîiţilor); bîlbîitor, adj. (bîlbîit); bîlbîitură, s. f. (bîlbîială). 847
bilbor (—ri), s. m. - Plantă, Trollius europaeus.
-	Var. bîlboare.
Fr. boule d’or.	848
bîlci (-iuri), s. n. - 1. (înv.) Sărbătoare a sfîntului ocrotitor, aniversare; serbare, hram. - 2. Tîrg, iarmaroc, talcioc. - Var. (înv. şi Trans.) bulciu; (Banat) bulciug, s. n. (despărţire funebră).
Mag. bolcsu, bulcsu (Cihac, II, 486; Gâldi, Dict., 111).	849
bilet (-te), s. n. - Bucată mică de hîrtie, răvaş; permis, act.
Fr. billet, la început prin intermediul tc. bilet (sec. XVIII).	850
bili (-lese), vb. - 1. A albi, a spăla rufele. - 2. (Refl.) A se sulemeni, a se albi Ia faţă. - Var. (Mold.), ghili. Mr. bilire.
Sl. beliţi, de la belu „alb“ (Cihac; Miklosich, Slaw Elem., 16), cf. bg. belejă, sb. bjeliti, slov., ceh. beliţi, rut. biliti. A fost considerat în mod greşit dublet al lui beli.
Der. bileală, ghileală, s. f. (alb de plumb, ceruză); bilit, ghilit, s. n. (spălat, acţiunea vb. a spăla); bilitor, s. m. (spălător); bilitoare, ghili-toare, s. f. (spălătoreasă; spălător).	851
biliard (—de), s. n. - Joc în care o serie de bile sînt deplasate pe o masă specială cu tacul.
Fr. biliard.	852
bîlie (—ii), s. f. - 1. Iarbă, plantă. - 2. Tulpină; trunchi. - Var. bulie.
Sl. bylije „ierburi", sau din rut. byl’e „tulpini" (DAR). Numai în Mold. Cf. bălărie.	853
bimbasa (-ale), s. m. - Colonel al armatei turceşti. - Mr. bimbaşi.
Tc. binbaşi (Şeineanu, II, 51; Lokotsch 307), cf. bg. binbasija.	854
bina (—ale), s. f. - Clădire în construcţie. - Mr. binae.
Tc. bina (Roesler 589; Şeineanu, II, 52; Lokotsch 307; Ronzevalle 51); cf. ngr. univoc;, bg. bina. - Der. binagiu, s. m. (antreprenor de construcţii).	855
bindisi (-sşsc, -it), vb. - A se preocupa, a ţine seama, a lua în consideraţie, a fi la curent. -Mr. bindisire.
Tc. beyendi, aorist de la beyenmek „a binevoi" (Iogu, GS, VI, 338); cf. ngr. HJieymiţM, pe care Graur, BL, IV, 73, îl consideră drept sursă imediată a cuvîntului rom. Mai puţin probabilă pare explicaţia pe care o dădea mai înainte aceluiaşi cuvînt Şeineanu, II, pe baza tc. bende „sclav".	856
bine, adv. - 1. Perfect, în mod sau în cantitate satisfăcătoare. - 2. Aşa cum se cuvine, potrivit. -
3.	Da, într-adevăr, aşa e (formulă de aprobare). -
4.	(Fam.) Elegant, fercheş, arătos (cu acest sens se foloseşte numai ca adj.). - 5. (S. m.) Bunăstare, fericire. - 6. (S. m.) Avere, bunuri. - 7. Beneficiu (împreună cu vb. a face). - 8. Element care intră în compunerea unui anumit număr de cuvinte, pentru a exprima ideea de „bine": binecredincios, binevesti; în general este traducere din gr. Eli -Mr. gine, megl. bini, istr. bire.
Lat. bene (Puşcariu 203; REW 1028; Candrea-Dens., 160; DAR), cf. it. bene, prov. ben, fr., sp. bien, port. bem.
Der. binefe, s. f. (formulă de salut, bună ziua), de la formula de salut bine aţi venit sau bine v-am găsit (pentru posibilitatea de derivare a acestui cuvînt, megl. ghineafă, megl. bineaţă, cu suf. -eaţă, cf. Pascu, Beitrăge, 15); binişor, adv. (potrivit, aşa şi aşa; încet, cu băgare de seamă).
857
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
93
binecuvînta (-intez, -at), vb. A blagoslovi.
De la bine şi cuvînta, compuşi ca în gr. euXayEiv, sl. blagosloviţi, cf. lat. benedicere. în limbajul ecleziastic continuă să fie limpede compunerea; fapt pentru care se pot separa elementele sale, ca în fraza liturgică bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului. - Der. binecuvîntare, s. f. (acţiunea, formula sau gestul de a binecuvînta); binecuvîntător, adj. (care binecuvîntează).
858
bineface (-C, -ăcut), vb. (înv.) A face binele.
De la bine şi face, compus ca în gr. EWtoiElv, sl. blagotvoriti, cf. lat. benefacere. Este formă înv., care supravieţuieşte în der., şi a cărei compunere se simte încă, astfel îneît se poate spune indiferent binefacere sau facere de bine. - Der. binefăcător, adj. (care foloseşte, care face bine); binefacere, s. f. (faptă bună; ajutor dat cuiva).	859
binevoi (-oesc, -Olt), vb. - A avea o dispoziţie favorabilă faţă de o cerere, a catadixi. -Var. (înv.) binevrea.
De la bine şi voi. - Der. binevoinţă, bunăvoinţă, s. f. (atitudine binevoitoare, îngăduinţă); binevoitor, adj. (care are bunăvoinţă). Binevoinţă, cuvînt înv., modificat în limba mod., întrucît se consideră instinctiv că voinţă, s., nu se putea compune cu adv. bine, ci cu adj. bună; şi poate şi prin influenţa fr. bonne volonte.	860
biniş (-şuri), s. n. - 1. (înv.) Cavalcadă. - 2. Pelerină orientală, care Ia început se punea pentru a călări. - Var. beniş.
Tc. biniş «cavalcadă» (Şeineanu, II, 52; Lokotsch 308); cf. bg. binisu. Cuvînt importat în sec.
XVIII,	azi înv. Der. săi sînt împrumuturi directe: binigiu, s. m. (rîndaş care se îngrijeşte de caii nărăvaşi), din tc. binici, cf. ngr. (jjiiwcţtîg, sb. binegije; binişliu, s. m. (curtean), din tc. binişh.
861
binoclu (—uri), s. n. - Instrument optic folosit pentru a vedea obiectele la distanţă.
Fr. binocle. - Der. binocla, vb. (a privi cu binoclu; a privi pe furiş); binocular, adj. din fr. binoculaire.	862
bintătui (-uesc, -it), vb. - A pedepsi.
Mag. biintetni (DAR-, Gâldi, Dict., 107). în Trans., rar. - Der. bintătuială, s. f. (pedeapsă).
863
bîntui (“UŞSC, -it), vb. - 1. A deranja, a supăra, a ofensa. - 2. A călca în picioare. - 3. A face stricăciuni.
Mag. băntani „a deranja" (Cihac, II, 478; DAR; Gâldi, Dict., 84). Cuvîntul există şi în sl. (bg. bantuvam, sb., cr. slov. bantovati, rut. bantowati: cf. Bemeker 42), dar pare a proveni din mag. Miklosich, Wander., 12, crede că rut. provine din rom. - Der. bînşag, s. n. (bălărie, hăţiş, mărăcini); bîntuială, s. f. (supărare; stricăciune); bîntuitor, adj. (devastator).	864
bir (-ruri), s. n. - 1. Tribut. - 2. Impozit, dare,
Tc. birr „dar“ (Moldovan 423); cf. bg., sb., cr., slov. bir „impozit", mag. ber «salariu, leafă». în general se admite etimonul mag. (Cihac, II, 482; DAR; Gâldi, Dict., 85); însă în mag. este împrumut şi sensul nu coincide. După Miklosich (Slaw Elem., 14; Fremdw, 78; Lexicon, 22) cuvîntul rom. provine din sl. biru; dar Bemeker 57 recunoaşte că sl. nu provine din mag. şi, prin urmare, nu poate proveni decît din tc. sau din rom. Confuzia între „dar" şi „impozit" este foarte curentă în uzul tc., cf. adet.
Der. birar, s. m. (strîngător de biruri); birărie, s. f. (înv., impozit pe comerţ); birnic, s. m. (care plăteşte bir, contribuabil). Cf. birşag.	865
bîr, inteij. - 1. Strigăt cu care ciobanii îşi adună şi conduc turmele. - 2. Indică o senzaţie de frig intens.
Creaţie expresivă; pentru diferitele sale sensuri, cf. Puşcariu, Dacor., I, 84-6. Cu prima accepţie, rr bilabial se foloseşte în mai multe limbi, cf. sp. arre; la al doilea, însăşi vibraţia imită tremuratul. Cf. şi Philippide, II, 700. Dat fiind caracterul evident expresiv, pare curioasă încercarea lui Densusianu, GS, I, 58, de a explica acest cuvînt prin iraniană (cf. Rosetti, II, 111).
Der. bîrîiac, s. m. (miel); bîr îi, vb. (a striga oile; a vorbi împiedicat, a mormăi; a trosni). Ultimul uz (cf. Sadoveanu, au bîrîit ca un tunet alte potîrnichi) pare o greşeală datorită confuziei cu pîrîi. Var. a bărăi, care apare în unele dicţionare, ar putea fi o ortografie greşită.	866
birău (-ăi), s. m. - (Trans.) Primar. - Var. birac.
Mag. biro (Cihac, II, 482; Gâldi, Dict., 107), de unde provin şi sb., cr., slov. birov. - Der. birăiţă, s. f. (primăriţă); birăie, s. f. (primărie).
867
bîrc (-curi), s. n. - (Trans.) Dungă, crestătură (mai ales pe băţul cu care se măsoară laptele turnat). - Var. (Mold., Bucov., Basar.), vîrcă, s. f. (linie, dungă).
Rus. birka „semn". Etimonul a fost semnalat de Bogrea, Dacor, IV, 792, dar numai pentru bîrc. Vîrcă, în mod normal considerat cuvînt separat,
94
ALEXANDRU CIORĂNESCU
este pus în legătură de Scriban cu bg. vîirva „sfoară".	868
bîrcîi (-iese, -it), vb. - A murdări, a mînji.
-	Var. zbîrcîi (cu der.).
Sb. brkati, bg. bărkam «a amesteca» (Scriban). Pentru var., cf. sb. zbrka „dezordine". - Der. bîrcîială, s. f. (acţiunea de a murdări; muncă murdară). Probabil de aceeaşi origine este cuvîntul zbîrci, interj., cu care copiii indică o greşeală la joc, şi der. său a zbîrci a greşi, a nu nimeri, cf. sb. zabrkati „a greşi, a pierde", care în general se confundă cu a zbîrci „a încreţi, a mototoli". Pe de altă parte, din familia bg. bărkam „a amesteca" pare a face parte brăcaci, s. n. (ceaun), cf. bg. bărkalka, bărkacka (lingură de spumă). 869
bîrcoace, s. f. - Varietate de moşmon, Co-toneaster vulgaris.
Tc. barkak „prună galbenă", din ngr. Jipatxdxtov < lat. praecox. De la forma arabă barquq derivă sp. albaricoque.	870
bîrfi (-fese, -it), vb. - 1. A vorbi de rău, a denigra. - 2. A flecări, a îndruga verzi şi uscate.
Creaţie expresivă (Iordan, BF, II, 192), bazată pe consonanţa blf, mlf, care trebuie să sugereze ideea de obiect flasc (bolfa, boarfe), sau de a amesteca în mod confuz (molfai). Este evidentă relaţia expresivă a lui bîrfi cu boarfe; pentru corelaţia „gură" şi „cîrpă", cf. fleancă, fleoarţă, bleancă. Numai ca o curiozitate trebuie să amintim că Creţu 309 consideră bîrfi ca rezultat al lui brăfi, rbrăfni, metateză a lat. fabulari.
Der. bîrfaş, s. m. (flecar, palavragiu); bîifeală, s. f. (bîrfă); bîrfelnic, adj. (înv., bîrfîtor); bîrfitor, adj. (care bîrfeşte); bîtfitură, s. f. (bîrfă); boarfe, s. f. pl. (cîrpe, haine, avut); boifai, vb. (a murdări rufele; a fura, a şterpeli); borfaş, s. m. (pungaş, hoţ); borfarie, s. f. (haine); burfa (var. burfari) s. f. (stomac al animalelor); burfanos, adj. (burtos); burfai, vb. (a iscodi). Cf. borj.	871
birje (-ji), s. f. - Trăsură de piaţă, droşcă.
■Rus. buza „bursă (de lucru)", Ioc în care stau şi aşteaptă cei care închiriază trăsurile, şi prin urmare birjarii cu trăsurile lor (Sanzewitsch 198). S-a întrebuinţat la început cu funcţie adj. o sanie de birje (Alecsandri). - Der. birjar (vizitiu, droşcar); birjeresc, adj. (de birjar; murdar, trivial); birjerie, s. f. (ocupaţia birjarului).	872
birlic (-ci), s. m. - 1. As, carte de joc. - 2. Spetează care trece prin mijlocul zmeului de copii.
-	3. (Arg.) Nota unu, la şcoală. - 4. (Arg.) Sublocotenent.
Tc. birlik „unitate", de la bir „unu" (Roesler
589; Şeineanu, II, 52). La sensul 2 a putut avea loc o confuzie cu tc. bilik „antebraţ" (DAR).
873
bîrliga (—g, — at), vb. - 1. A ridica, a îmbîrliga coada animalelor. - 2. A da formă de spirală. -
3.	(Arg.) A (se) complica, a (se) agrava o situaţie.
-	Var. îmbîrliga, (îti)vîrliga. Mr. amvîrlig.
Creaţie expresivă, a cărei formulă coincide cu rădăcina sl. brl-, care exprimă aceeaşi idee de „mişcare în spirală" (DAR). - Der. (îm)bîrligătură, s. f. (acţiunea de a da formă de spirală). 874
bîrlog (—oage), s. n. - Vizuină. - Var. bîrloc, bîrloagă, Megl. bărlog.
Sl. brulogu (Miklosich, Slaw. Elem., 15); cf. sb. brlog, rut. berlog, pol. bariog, rus. berloga. Din sl. a intrat şi în alb. borlok, mag. barlang, ngr. (JflpiAoyo (G. Meyer, Neugr. St., II, 44).	875
bîrnă (-ne), s. f. - Grindă, traversă. - Mr. brîn, megl. brqnă.
Sl. bruvîno (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac, DAR; Puşcariu, Lr., 284); cf. bg. brăvno, sb. brovno, rut. berveno, rus. bervno. - Der. bîmui, vb. (a face un zid din trunchi de copac). 876 bîrnaci (—ce), adj. - Oacheş, brunet.
Mag. barnăs (Cihac, II, 479; Bemeker 44; Gâldi, Dict., 104), de unde provin şi rut. ba mă „(bou) negru", slov. bamavy „oacheş, brunet". Se foloseşte în Trans., împreună cu dim. bămuf, adj. (oacheş, brunet).	877
birou (-uri), s. n. - 1. Masă de lucru. - 2. Cabinet (de lucru). - Var. biurou.
Fr. biireau. Tot din fr. provin şi comp. bi(u)ro-crat, s. m.; bi(u)rocratic, adj.	878
bîrş (-şi), s. m. - (Arg.) An.	1
Ţig. bars (Vasiliu, GS, VII, 104; Juilland 158).
879
bîrsă (—se), s. f.1 - Piesă care susţine plazul plugului. - Var. bîrjă.
Slov. brdee „piesă de lemn care sUsţine năvodul", moravul brdee „cruce de căruţă" (Densusianu, GS, I, 142). Scriban îl pune în legătură, fără nici o probabilitate, cu alb. verz „rindea".
880
birşag (—guri), s. n. - (Trans.) Amendă.
Mag. birsăg (DAR; Gâldi, Dict., 107). în Trans., rar. - Der. birşeg(ăl)ui, vb. (a amenda). 881 bîrsan (—nă), adj. - Se spune despre.oile de Bîrsa, regiune din sud-estul Trans., şi despre lîna lor lungă şi aspră.
De Ia Bîrsa, nume al regiunii a cărei capitală este Braşovul; ambele nume âu probabil aceeaşi
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
95
origine. Cihac, II, 490, se gîndeşte mai curînd Ia numele mag. al oraşului respectiv, Brassd, ceea ce este de fapt acelaşi lucru. - Der. bîrsănesc, adj. (din Bîrsa).	882
birt (-turi), s. n. - Restaurant
Sb. birt, din germ Wirt(liaus), cf. Cihac. Tot prin sb. se explică der. birtaş, s. m. (hangiu, hotelier); sb. birtas; birtăşifă, s. f. (nevastă de birtaş), sb. birtasica.	883
birui (-uesc, —it), vb. - 1. A fi mai puternic ca cineva. - 2. A învinge, a supune. - 3. (înv.) A domina, a guverna, a avea autoritate. - Var. (înv.) birfui.
Mag. bimi „a poseda“ (DAR). - Der. biruită, s. f. (înv., victorie); biruitor, adj. (stăpîn, suveran, învingător); biruinţă, s. f. (victorie).	884
bîrzoi (—oaie), adj. - Ridicat, îmbîrligat; se spune exclusiv despre coada unor animale, cum sunt cîinele, capra, calul etc.
Sl. biirzii „rapid" (> sb. brz, bg. brăz; cf. Bemeker 108), în parte contaminat de mag. borzolni ( > rom. burzului). în afară de influenţa acestui ultim cuvînt, schimbarea semantică a lui bîrzoi se explică printr-o confuzie între cauză şi efect, căci animalele care aleargă o fac de obicei cu coada ridicată.
Der. bîrzeică, s. f. (sanie); bîrzoi, vb. (a-şi pierde cumpătul, a-şi ieşi din fire; a se zbîrli, a se speria); bîrzoiat, adj. (zbîrlit; prostdispus); îmborzoia, vb. (Trans., a se încreţi). Presupunem că trebuie să se adauge aceleiaşi familii cuvîntul bîrzoc, s. m. (cînepă ce rămîne fără a creşte), care trebuie probabil înţeles „plantă ce creşte rapid“, adică „(plantă) prematură, care nu ajunge la maturitate".	885
bis, adv. - X. Repetat, a doua oară; se foloseşte numai în enumerările în care un număr determinat apare de două ori. - 2, (Inteij.) încă o dată; se foloseşte pentru a cere actorilor sau cîntăreţilor să repete o parte din programul artistic.
Fr. bis, din lat. bis. - Der. bisa, vb. (a repeta).
886
biscuit (—ţi), s. m. - Produs alimentar obţinut prin coacerea unui aluat de prăjitură. - Var. biscot, pişcot.
Fr. biscuit, în vreme ce var. biscot reproduce it. biscotto; cealalată var. corespunde pronunţării balcanice, cf. sb. piskot.	887
biserică (-ci), s. f. - 1. Clădire destinată cultului creştin. - 2. Comunitate a creştinilor. - 3. (Arg.) Cîrciumă. - Var. băsearecă, băsearică, bese(a)rică, bisearică, toate înv. Mr. băsear(i)că, megl. bdsţrică, istr. basţrikţ.
Lat băsîlica (Puşcariu 204; REW 972; Can-drea-Dens., 161; DAR; Puşcariu Dacor., I, 436); cf. vegl. bdsalka, valtel. baselga, engad. baseldza; cf. şi dubletul neol. basilică, s. f. (biserică sau catedrală impunătoare).
Der. bisericuţă, s. f. (biserică mică; grup de prieteni care se admiră reciproc); bisericesc, adj. (ecleziastic); bisericeşte, adv. (ca la biserică); bisericos, adj. (credincios, evlavios); îmbiserici, vb. rar, înv. (a intra în biserică).	888
bîşt, interj. - Exprimă mişcarea rapidă cu care dispar anumite animale, de ex. broasca ce se aruncă în apă, iepurele în tufiş etc. - Var. bîschi, huşchi.
Creaţie expresivă, comparabilă cu hîş sau uş, cu care se gonesc păsările din ogradă. - Der. bîşti, vb. (a scăpa, a fugi, a dispărea).	889
biştari, s. m. pl. - Bani.
Ţig. bisto „al douăzecilea" (cf. cuvîntul în Wlislocki 76), probabil folosit la început, în Arg., ca echivalent al lui „pol", monedă de 20 lei. Bogrea, Dacor., VII, 36, indicase acest etimon, a cărui autenticitate este combătută de Graur, 130, care propune în loc bis star „24“, care se înţelege mai puţin (cf. Juilland 159). Un ţig. bistari, la Vasiliu, GS, VII, 104.	890
bistriţ (-ţă), adj. - Acidulat, acru; se spune mai ales despre o varietate de prune.
Sl. *bystricî, de la bystru „rapid; iute" (DAR). Se foloseşte în Mold. şi Trans.; cf. iute. De aceeaşi origine este toponimul Bistriţa.	891
bîţ, inteij. - Exprimă mişcarea unui corp sau a unui membru. - Var. bîfa.
Creaţie expresivă, de acelaşi tip ca fiţ. - Der. bîfii, vb. (a mişca); bîţîială, s. f. (mişcare); bîfîitoare, s. f. (codobatură); bîfan, s. m. (ţînţar). Scriban pune în legătură vb. a bîţîi cu mag. biccenni „a şchiopăta".	892
bîtă (-te), s. f. - Par, măciucă, ciomag.
Sl. butii (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Cihac); cf. rădăcina sl. batîi (rus. bat, sb. bat „par"; Bemenker 46).
Der. bîtea, s. f. (ciocan de lemn; specie de papură, Typha angustifolia, Sparganium ramo-sum); biti, vb. (rar, în Banat: a bate, a ciomăgi).
893
bitang (-gî), s. m. - 1. Străin, din altă parte.
-	2. Vagabond. - 3. Bastard, fiu natural.
Mag. bitang (Cihac; Gâldi, Dict., 108). Se foloseşte în Trans. (cf. ALR 211). Cf. sb. bitanga „leneş".	894
bîtcă (-ci), s. f. - Coastă, povîmiş.
96
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Origine necunoscută. DAR propune, dar este puţin probabil, mag. botkd, botok „cap, mîner'1; rezultatul probabil ar fi fost *bătcău. Diculescu 181 (urmat de Scriban) se gîndeşte la un gepidic *biitt(i)ka, din germ. butt- ( > fr. butte); însă părerea sa a fost în general respinsă.	895
bitirmea (-ele), s. f. - Acord, tranzacţie.
Tc. bitiirme (DAR). Este înv., ca şi der. bitirdisi, vb. (a ajunge la un acord; a se învoi; a compensa),
din tc. bitiirmek.	896
i
bîtlan (-ni), s. m. - X. Stîrc cenuşiu (Ardea cinerea, Ardea purpurea, Ardea garzetta). - 2. (Rar) Specie de raţă sălbatică (Anas querquedula).
Bg. batlan (DAR) sau mag. batla (Cihac). Pare foarte incertă ipoteza lui Philippide, 150, care se gîndeşte la *băltan, der. de la baltă.	897
bitumen, s. m. - Material provenit din transformarea în condiţii naturale a cerii şi a răşinii vegetale.
Lat. bitumen (sec. XIX). Cuvînt rar; în locul lui se foloseşte asfalt. în schimb, se foloseşte der. bituminos, adj., din ir. bitumineux.	898
bituşe (-şe), s. f. - Blană, haină din piele de oaie cusută pe dos (cu blana în interior). - Var. bituşcă; botoaşe, botoşană, s. f. (oaie bătrină).
Mag. bojtos, buitus (Drăganu, Dacor., V, 333). Pentru Lahovary 315, este cuvînt anterior fazei indo-europene.	899
biu, s. m. - Abundenţă, belşug. - Var. biv. :
Mag. bo(v). înv. (sec. XVII), azi înlocuit de belşug ( < bivşug). - Der. bios, adj. (abundent, copios); biuşag, s. n. (abundenţă), din mag. bovseg (Lowe 41; Gâldi, Dict., 85); ambele înv. Cf. belşug.	900
biv, adv. - înainte, anterior. împreună cu unele titluri, indică faptul de a se fi aflat persoana respectivă într-o funcţie în care nu mai este: biv vel logofăt, fost mare cancelar; biv vornic, fost vistiernic.
Sl. byvu. Termen administrativ, nu aparţine limbii vii. înv.	901
bivol (—li), s. m. - Vită comută asemănătoare cu boul, cu păr negru. - Var. bi(h)ol. Mr. (bttval)
<	ngr. Pou(3aXoţ, megl. bivul.
Bg. bivol, din sl. byvolu (Miklosich, Slaw. Elem. 16; Cihac), cuvînt care nu aparţine totuşi fondului sl. (Miklosich, Fremdw., 80). Nu pare posibilă der. directă din lat. bubalus, propuse de Diez, Gramm., I, 259.
Der. bivolar, s. m. (păzitor al unei cirezi de bivoli); cf. bg. bivolar; bivolărie, s. f. (grajd de
bivoli); bivolesc, adj. (de bivol); bivoliţă, s. f. (femela bivolului), cf. bg. bivolica.	902
bîz, interj. - 1. Imită bîzîitul insectelor care zboară. - 2. Exprimă zeflemisirea cuiva, şi mai ales a copiilor plîngăcioşi.
Creaţie expresivă, comună mai multor limbi (REW 1057; Puşcariu, RF, I, 269 şi Dacor., I, 103; Şutu, Dacor., II, 149), cf. sl. buzeti (Bemeker 111), germ. biesen.
Der. biză, s. f. (insectă, muscă; albină; în arg., ziar); bizălău, s. m. (bondar, bărzăun); bîzîit, s. n. (zumzet); bîzîitor, adj. (care bîzîie); bîzoi, s. m. (viespe); btnzar, s. m. (bondar; tăun); bînzoi, s. m. (bondar); bijoi, s. n. (în Trans., izvor, fîntînă).
903
bîzdări (-resc, -it), vb. - (Despre animalele înţepate de tăun) A fugi împrăştiindu-se. - Var. bîzdura, băzdăra.
Sl.,	cf. rus. bzdryt (DAR); probabil introdus pe filieră slov., deoarece este folosit numai în Trans.
-	Der. bîzdîr, inteij. (strigăt cu care se alungă
animalele); bîzdîră, s. f. (tăun).	904
bîzdîc (-curi), s. n. - Capriciu, toană, hachiţe.
-	Var. bizdîg, bîzdoc.
Formaţie hazlie compusă din sb. bazdrk „pîrţ“, rus. bzdjoch „pîrţ“, cu dîcă „turbare" ( < sl. diku „sălbatic"). Scriban propune o legătură, puţin probabilă, cu pol. bzdyk „bătrîn ramolit, hodorog".
905
bîzdîganie (—nii), s. f. Dihanie, arătare, ciudăţenie, drăcie. - Var. bi(z)diganie, bidihanie, băhanie.	'
Sl. bezu dychaninu „fără suflet" contaminat cu dihanie (DAR; Candrea).	906
bizeţ (—ţuri), s. n. - Garnitură ornamentală de piele la încălţăminte, cînd nu este făcută din aceeaşi bucată. - Var. bezeţ.
Germ. Besătze „garnituri" (Borcea 178). Introdus în sec. XIX.	907
bizui (-uesc, —lt), vb. - 1. (Trans., rar) A avea încredere, a încredinţa ceva în grija cuiva. -
2.	(Refl.) A se încrede, a se baza pe cineva. - 3. A proceda cu încredere; a avea curaj pentru a înfăptui ceva.
Mag. bizni „a se încrede" (Cihac, II, 482). -Der. bizuială, s. f. (încredere); bizuinţă, s. f. (încredere).	908
blafard (-dă), adj: - Palid, fără culoare.
Fr. blafard (sec. XX). Este galicism, care apare uneori în literatura contemporană.	909
blagă (-ăgi), s. f. - Avut, bogăţie.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
97
Sb. blago (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Cihac). Se foloseşte mai ales în Banat şi Trans. 910 blagO-. Element sl. care intră în compunerea unui anumit număr de cuvinte, în care redă sensul gr. Ei>-. Cea mai mare parte a termenilor astfel compuşi sînt înv.; singurul de circulaţie relativ generală este ultimul:
Blagocestie, s. f. (milă), din sl. blagocistije; blagocestiv, adj. (milos), din sl. blagoastivî; blagocin, s. m. (Mold., înv., arhiereu), din rus. blagocinnyi;
blagodarenie, s. f. (mulţumire), din sl. blago-darenije;
blagodari, baglodori, vb. (a mulţumi), din sl. blagodariti; var. modemă blogodori, blodogori (a bombăni); cf. Şeineanu, Semasiol., 118;
blagorodnic, adj. (nobil), din sl. blagorodîniku; blagorodni(ci)e, s. f. (nobleţe); blagoslovi, vb. (a binecuvînta), din sl. blagosloviţi; der. blagosloveală, blagoslovenie, s. f. (binecuvîntare); blagoslovitor, adj. (care blagosloveşte).	911
blajjn (—nă), adj. - Blînd, omenos, paşnic.
Sl. blazinii „bun“ (Miklosich, Lexicon, 30. S-a confundat cu blajin, s. m. (în mitologia pop., popor fericit care trăieşte aproape de riul Sîmbata), ce provine din sl. blazenu „preafericit". 912
blamanjea (-ele), s. f. - Mîncare albă, gelatină de pasăre.
Fr. blanc-manger, prin intermediul rus. bla-marize (Bogaci, BF, VI, 197). Mold.	913
blană (—ăni), s. f. - 1. Scîndură. - 2. Piele de animal cu păr cu tot. - Mr., megl. blană (numai cu sensul I).
Sl. *blana, cf. slov., ceh. blam „pojghiţă", sb. blanak „scîndură", slov. blanja „scîndură", pol. blona „membrană", rus. (’ojbolorii „coajă", obolocka „cuvertură" (Bemeker 69; DAR); şi oblon. Par fără obiect strădaniile lui Pascu, I, 196, de a apropia aceste cuvinte de un problematic dalm. *plana, it. piana, fr. planche.
Der. blănar, s. m. (meseriaş care face îmbrăcăminte din blană); blănăreasă, s. f. ( dans tipic); blănărie, s. f. (obiecte de îmbrăcăminte din blană); blănii, adj. (cu blană; căptuşit cu blană); îmblăni, vb. (a căptuşi cu blană); blănos, adj. (căptuşit cu blană). Ngr. (inXocva provine din sl. după Meyer, Neugr. St., II, 44, şi din rom., după Mumu, Lehmvorter, 35.	914
blasture (-ri), s. m. - Emplastru. - Var. blastur, blaslor(e), bleaslur(e).
Ngr. linXcfnrpt, din gr. IpjiXacrrpov. 915
blat (-ti), s. m. - (Arg.) Tovarăş, amic.
Rus. blat „mită" (Unbegaun, BL, IX, 103), cf. po blatu „în mod ilegal", blatnoi „de jargon". Iordan BF, II, 208, îl relaţiona direct cu germ. Blatt „foaie" cf. Graur, BL, VI, 141. - Der. blătui, vb. (Arg., a cădea la învoială).	916
blaza (—zez, -at), vb. - A deveni indiferent, a obosi.
Fr. blaser.	917
blazgonie (-ii), s. f. - Prostie, enormitate, tîmpenie. - Var. blasgonie.
Pol. biazgon „ramolit" (Bogrea, Dacor., III, 727). Cf. bazaconie.	918
blaznă (-ne), s. f. - 1. (înv.) înşelăciune, seducere, ademenire. - 2. Fantasmă, strigoi.
Sl.	blaznu „eroare" (Miklosich, Lexicon, 30). -Der. blăzni, vb. (înv., a înşela, a seduce), din sl. blazniti; blaznic, adj. (Mold., tont).	919
bleandă (-ende), s. f. -1. Obiect flasc, masă informă şi fără consistenţă. - 2. Leneş, bleg, molîu; persoană greoaie în mişcări. - 3. Palmă, lovitură. - 4. Uliu.
Creaţie expresivă (Iordan, BF, II, 181), cf. bleau, bleg, bleot. Coincide cu o rădăcină sl., cf. sl. bledynu „leneş" de la bledovati „a nu face nimic", rut. blendati (Byhan, Jb. IV, 304), sb. blendak „tont". - Der. blend(ăr)ău (var. blendoî), s. n. (masă informă); bleancă, s. f. (gură; cioc), cf. fleancă; blendi, vb. (a împinge, a îmbrinci, a arunca), pe care DAR şi Candrea îl derivă de la rut. blenditi; blencheci, vb. (a flecări, a trăncăni); blenderi, vb. (a mişca picioarele).	920
bleau, s. m. invar. - Strop, pic; indică minimum ce se poate exprima (pentru a întări, prin absenţă, ideea de linişte).
Creaţie expresivă (Iordan, BF, II, 181); coincide cu bg. ble, bljach (DAR). - Der. bleau, s. m. (animal cu urechile căzute); bleahă (var. ble-hauca), s. f. (scroafă cu urechile căzute); blehăi (var. blehoti, bleheti), vb. (a lătra), prin intermediul unei asocieri curente între noţiunea de „gură" şi cea de „cîrpă", cf. bleancă, Jleancă, Jleoarfă etc.; bleaşcă, s. f. (palmă, lovitură; zgomot produs de căderea unui obiect moale şi umed), cf. fleaşcă; bleasc, s. n, (respiraţie, răsuflare; bale, salivă), al cărui ultim sens este din sl. blesku „strălucire, bale", după DAR (explicaţie ce pare greşită, căci acest sens nu apare în sl., cf. Iordan, BF, II, 183); bleşti, vb. (a slobozi un cuvînt, a deschide pliscul; a vorbi cu dificultate, a îngăima); coincide, probabil datorită aceleiaşi surse expresive, cu bg. mlastjă „a mesteca, a molfâi"; blescăi, vb. (a murdări cu pămînt, a noroi), cf. plescăi; bleocăi,
98
ALEXANDRU CIORĂNESCU
vb. (a bîrfi, a şuşoti); bleoci,\b. (a vorbi; a lătra); bl(e)oşticăi, vb. (a merge cu greu printr-o mlaştină). Aceste cuvinte nu sînt în mod necesar der. direcţi de la bleau, însă par a ilustra aceeaşi intenţie expresivă. Cf. bleandă, bleg, bleot. 921
bleau (-uri), s. n. - 1. Tablă albă. - 2. Tablă de fier care îmbracă osia carului, pentru a evita atingerea cu butucul roţii. - Var. bleav, bleach, blec.
Germ. Blech „tablă albă“, cf. sb. plech, mag. pleh, rus. bljacha (Sanzewitsch 198; DAR). - Der. ble(h)ui, vb. (a pune obezi la roată).	922
bleg (-eagă), adj. - 1. Buhăit, molatic, puhav.
-	2. Cu urechile căzute. - 3. (S. m.) Paiaţă.
Creaţie expresivă (Iordan, BF, n, 182), cf.
bleandă, bleau, bleot. S-a explicat uneori prin sl. blagu „bun“, sb. blag „bun, paşnic“ (Bemeker 58; Bogrea, Dacor., IV, 794; Procopovici, RF, II, 133); cf. şi sb. blek „tont“, cu care coincide probabil întîmplător. - Der. blegi (var. bleji), vb. (a înmuia, a fleşcăi); bleojdi, vb. (a fleşcăi, a decădea; a face ochii cît cepele; a-şi aţinti privirea spre ceva), cf. pleoşti (DAR se gîndeşte la o der. din sl. blistati „a străluci", „a vedea", ipoteză ce pare inutilă; cf. mai curînd sl. bljusti „a vedea"; dar mijloacele expresive ale rom. explică suficient această formaţie); bleoncos, adj. (cu urechile căzute), der. cu irifîx nazal; bleoncăni, vb. (a clătina, a legăna).
Probabil aceleiaşi rădăcini expresive îi aparţine bloj, adj. (murdar, pătat; mascat, travestit, deghizat), care se foloseşte în Banat; der. bloji, vb. (Maram., a murdări); blojori, vb. (a calomnia), folosit de Cantemir.	923
bleot (—oată), adj. - Tont, tîmp.
Creaţie expresivă, cf. bleandă, bleau, bleg (Iordan, BF, II, 182). Este puţin probabilă der. din germ. blod, sugerată de DAR. - Der. bl(e)otocări, vb. (a clefăi, a strivi, a zdrobi; a vorbi fără şir) se foloseşte în Mold., şi corespunde lui a blociori, în Trans. şi lui a bloşticăi, în Mold.; blotocăreală, s. f. (vorbire de neînţeles); blotor, s. m. (prost).
924
blestema (-m, -at), vb. - l. A huli, a ocări.
-	2. (Refl.) A face jurămînt, a se jura. - 3. A vorbi de rău, a ponegri, a defăima. - Var. blâstăma, blăştema. Mr. blastim, megl. bl’astim.
Lat. *blastemăre, der. de la blasphemăre (Puşcariu 205; Meyer, Alb. St., IV, 27; REW 1155; Candrea-Dens., 162; DAR); cf. sp. lastimar, care atestă existenţa formei lat. vulg., cu t în loc de/; v. şi it. biasimare, fr. blămer.
Der. blestem, s. n. (blestemare, afurisire), care
pare a fi un der. postverbal, dar pe care Pascu, I,
52,	îl consideră der. de Ia lat. "blastemium (în loc de blasphemium); blestemat, adj. (ticălos, afurisit; bandit; potlogar); blestemăfesc, adj. (infam); bles-temăţeşte, adv. (înv., în chip mizerabil); blestemă/i, vb. (a ajunge rău); blestemăţie, s. f. (acţiune reprobabilă, în general).	925
blid (-de), s. n. - 1. Vas, strachină. - 2. Paletă la roata de moară. - Mr. blid.
Sl. bljudu, bljudo, bljuda (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Fremdw., 78), cf. bg. bljudo, sb. bljuda, alb. bljude, (G. Meyer 40). - Der. blidar, s. m. (olar); blidar, s. n. (dulap de bucătărie). 926
blînd (-dă), adj. - Blajin, bun, paşnic. - Mr. blîndă, megl. blondă.
Lat. blandus (Puşcariu 206; REW 1151; Candrea-Dens., 164; DAR); cf. v.fr. blant, prov. blan, sp. (blando).
Der. blîndă, s. f. (urticarie); îmblînzi, vb. (a împăca, a linişti, a potoli); îmblînzitor, adj. (care îmblînzeşte; dresor). Blîndă se consideră uneori ca un der. dintr-un sl. blqdi (cf. Byhan, Jb., IV, 304), caz în care ar fi identic cu bolind; dar opinia admisă în general este că, dimpotrivă, rut. blynda, sb. blânda şi bg. blunda provin din rom. (Candrea, Elemente, 407; Capidan, Raporturile, 230). A îmblînzi, vb., considerat de Puşcariu 779 ca der. dintr-un lat. *blandtre ( < blandîri), este mai curînd o formaţie internă a rom. De asemenea se consideră în general că blîndeţe, s. f. (gingăşie, dulceaţă, bunătate) reprezintă lat. blandîties (Puşcariu 207; Candrea-Dens., 165; REW., 1150; DAR); dar este mai probabil o der. internă a rom. (cf. Graur, BL, V, 90), cu var. blîndefie şi blînzie, s. f. (înv., gingăşie, dulceaţă).	927
blinda (-dez, — at), vb. - A acoperi cu un blindaj.
Fr. blinder. - Der. blindaj, s. n., din fr. blindage; blindat, s. m. (Arg., păduche).	928
bloc (-curi), s. n. - 1. Clădire mare. - 2. Camet de notiţe.
Fr. bloc. - Der. bloca, vb. din fr. blocage; blocadă, s. f. format ca rocadă; debloca, vb., din fr. debloquer.	929
blond (-dă), adj. - Bălai, cu părul auriu.
Fr. blond. - Der. blondă, s. f. (înv., dantelă de mătase); blondin, adj. (blond), folosit în poezia romantică şi format pe baza it biondino, fr. blondin.	930
bluză (—ze), s. f. - îmbrăcăminte ca o cămaşă bărbătească.
Fr. blouse.	931
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
99
bluf (-furi), s. n. - înşelătorie, cacealma.
Engl. bluff, prin intermediul fr. - Der. (Tar) bluf a, vb. (a face cacialma, a înşela).	932
boactăr (-ri), s. m. - Agent, politişt.
Germ. Wăchter (DAR). în Trans., rar. 933 boaghe (— e), s. f. - Bufniţă. - Var. boaghie, boghiu, bogză.
Mag. bagoly (DAR; Gâldi, Dict., 108).	934
boaghe (-e), s. f. - Căpiţă, stog. - Var. boghiu, boghifâ, bobi/ă.
Mag: boglya (DAR).	935
boaită (-te), s. f. - Animal, lighioană; termen injurios, al cărui sens real a dispărut în parte, şi care se aplică în mod curent vitelor, şi preoţilor.
Origine necunoscută; probabil este legat de mag. (secui) bojti „stat“ (DAR). Cihac, II, 483 îl considera identic cu mag. bujto, cf. buiac. Scriban îl derivă de Ia hoaită, pe care nu îl cunoaştem, şi acesta de la hoit „stîrv“: ipoteză seducătoare, dar greu de susţinut în ce priveşte fonetismul. Termenul a intrat în limba literară, dar pare a fi pop. numai în' Mold. - Der. boitar, s. m. (Trans., cioban, porcar), care a pătruns în mag. bojtăr. După Diculescu, Elementele, 446, acest ultim cuvînt provine din gr. ,'(k>r|ârip, de la	„a
ajuta".	936
boală (-oii), s. f. - I. Maladie, afecţiune, beteşug. - 2. Calamitate, dezastru. - 3. Hoit, mortăciune; termen ofensiv care se foloseşte cu privire 1 â animale, şi uneori şi la oameni.
Sl. boli „bolnav" (Miklosich, Slaw. Elem., 15), cf. sb. bol(a) „boală", rus. boli „durere". Cf. boli şi bolnav; bală.	937
boană (—ne), s. f. - Grăunte, boabă, bacă.
Germ. Bohne (DAR). în Trans., rar. 938
boanghen (—ghină), adj. - Ungur (termen depreciativ).
Sl. vagrimt „ungur'1 (DAR). Se aplică uneori şi românilor din Trans.	939
boar (—ri), s. m. - Păstor de boi.
, Lat. boărius sau bovSrius (REW 1180; Candrea-Dens., 171; DAR); cf. it. boaro, prov., v.fr., cat. boyer, sp. boyero, port. boieiro.	940
boarcă (—ce),, s. f. - 1. Peşte, Rhodeus amarus.
-	2. Epitet satiric şi depreciativ pentru ţigani.
Origine necunoscută, poate expresivă. Numai în Mold.	941
boare, s. f. - 1. Exalare, duhoare. - 2. Zăpuşeală, căldură. - 3. Adiere de vînt. - Mr. boră, megl. boari.
Lat. văpdrem, pronunţat normal *baporem.
Trebuie să se presupună o fază intermediară asimilată *baborem, al cărei rezultat normal este *băoare > boare, cf. subala > (sub)suară. Semantismul este de asemenea perfect normal, cel puţin pentru primele două accepţii; cea de „adiere de vînt" este numai secundară şi pînă la un anume punct incertă (în ex. pe care le menţionează DAR s-ar putea interpreta adesea în sens etimologic; frecvenţa cu care 'se întrebuinţează expresia o boare de vînt arată că nu este posibil să se caute un etimon care să însemne de la sine „vînt").
Etimonul pe care îl propunem a fost întrevăzut de Koerting 9995, care a propus lat. vaporeus, dificil sub aspectul fonetic şi ca atare abandonat în general. Densusianu, Rom., XXXIII, 275, a propus lat. Boreăs, ipoteză care, adoptată de Pascu, Beitrăge, 7; Candrea; Graur, BL, V, 90 şi Scriban, prezintă mari dificultăţi semantice (cum am arătat, boare nu înseamnă „vînt" ci „duhoare"; pe de altă parte, implică noţiunea de „fierbinte", cf. Dosoflei; nu-i nime să-i scape de boare, să se-ascunză de dîns la răcoare; în tip ce, dimpotrivă, Boreas este vîntul rece din nord). în faţa ipotezei lui Densusianu se ridică cea a lui Puşcariu 5 (cf. REW 1219; DAR; Puşcariu, ZRPh., XXXVII, 112; Skok 195), care derivă pe boare de la abur, ceea ce nu este posibil din punct de vedere fonetic. Odinioară, Cipariu, Arhiv., 70, se gîhdea la bg. burja, cf. bură.
Der. Borilă, s. m. (vînt din sud).	942
boarfă (—fe), s. f. - Peşte mic de rîu, dintr-o specie nedeterminată.
Săs. buerwan < germ. Barbe), după Lacea, Dacor., III, 478, Iordan, BF, II, 192, îl identifică cu boarfe „cîrpe".	943
boarnă (—ne), s. f. - Varietate de muscă, Mosca vomitoria.
Formaţie expresivă, care încearcă să imite bîzîitul muştei. După Giuglea, LL, II, 29, din lat. borna.	944
boască, s. f. - Drojdie, depunere.
Sb. voska „ceară". (DAR). Cf. boştină. 945
boaşe (-e), s. f. - Testicul. - Var. boş. Megl. boş, istr. boş.
Origine necunoscută. Etimonul lat. byrsa „pungă", propus de Diez, nu este posibil. Puşcariu 210 (şi DAR) a încercat să depăşească dificultatea, presupunînd o formă *byrsea, care nu este însă nici ea satisfăcătoare. Ar putea fi tc. boş „gol", cu acelaşi sens ca deşert, cf. fr. creux de l'estomac (din tc. provine şi mr. boşă „gol"); dar vechimea cuvîntului (apare la Dosoflei) şi semantismul lui, identic în dialecte, se opun acestei explicaţii.
100
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Der. boşar, s. m. (pepene galben); boşorog, adj. (care suferă de hernie, surpat; plantă, Scleranthus annuus), care pare formaţie glumeaţă, pe baza lui boaşe şi olog, modificată ca în şontorog; boşo-rogi, vb. (a deşela, a speti; a ologi); boşorogeală, s. f. (hernie; decrepitudine). Trebuie de asemenea să presupunem că boşorog, care circulă numai în Munt. (ALR .125), a suferit probabil influenţa formală a sb. bosonog „desculţi*.	946
bob (-oabe), s. n. - 1. Boabă, boabă făinoasă.
-	2. Numele celor 41 de boabe (alteori de porumb sau de mazăre) cu care ghicitoarele obişnuiesc să prezică viitorul. - 3. Grăunte în general. - 4. (înv.) Sămînţă. - 5. Strop, pic, cantitate minimă. Mr., megl. bob „fasole".
Sl. bobu (Miklosich, Slaw. Elem. 15; Lexicon,
34), cf. bg., rus. bob. în prima sa accepţie, nu are pl.; în a doua, se foloseşte numai la pl., bobi. Pe baza pl. n. boabe, care se foloseşte în celelalte cazuri, s-a format din nou un f. boabă, care coincide cu sb. boba.
Der. boabă, s. f. (grăunte; bob; strop, pic, cantitate minimă); boambă, s. f. (grăunte; bob); bobăreasă şi (prin contaminare cu babă) băbă-reasă, s. f. (ghicitoare, prezicătoare); bobi, vb. (a ghici); bobic, s. n. (bulgăre); bobică, s. f. (oală, vas rotund); bobişte, s. f. (teren cultivat cu bob); bobiţă, s. f. (boabă; grăunte; vuietoare, Empetrum nigrum; plantă, Paris quadrifolia), cf. sb. bobica „boabă"; bobifar, s. m. (Trans., coacăz); bobita are, s. f. (prezicătoare); bobos, adj. (cu mult bob); popic, s. n. (bilă folosită la jocul de popice; joc de popice); popicar, s. m. (proprietar de popicărie; jucător de popice); popicărie, s. f. (sală de popice). Popic, de la bobic, trebuie să se fi spus la început pentru bila cu care se joacă; astăzi se spune curent despre jocul în sine, şi de fiecare din cele nouă bucăţi de lemn cilindrice ale acestuia, poate datorită unei confuzii, glumeţe sau inconştiente, cu popă, nume care se dă de obicei piesei centrale. Trebuie să semnalăm că ar.fi posibilă o explicaţie diferită, dat fiind existenţa lui bobic, s. m, care se foloseşte în Munt. cu1 sensul de „prăjină, băţ". - Din rom. trebuie să provină ţig. sp. bobi „bob" (Besses 37).	■	947
bobîrnac (—ce), s. n. - Lovitură dată peste nas, peste ureche, prin destinderea degetului arătător sau mijlociu după ce a fost încordat pe degetul mare.
Germ. Schabemack (Iordan, BF, VI, 164).
948
bobleţ (-eaţâ), adj. - Prost, netot, tont. - Var. boblete, bobletic.
Creaţie expresivă (cf Iordan, BF, II, 183). Etimologia propusă de Korting 1173, din lat. *balbaticus, este „fantastică" (Densusianu, Rom., XXXIII, 275). Nu este mai puţin nici cea a lui , Pascu, Suf. 70 (calabr, babbu „prost"). Bogrea, Dacor., II, 652, nu pare să fi venit cu o soluţie-mai bună, cînd se referă la lat. apoplecticus. în sfîrşit, Densusianu, GS, IV, 152, pleacă de la un şl. *vablec, der. de Ia o rădăcină vab- „a înşela", şi atestat numai în forma vabec. în realitate este
o	formă reduplicată a rădăcinii expresive ble-, cf. bleau.	949
boboană (-ne), s. f. - Vrajă, vrăjitorie, farmece.
Sl. baburti „superstiţie" (Miklosich, Lexicon, 10), de unde derivă şi mag. babona. După DAR, direct din mag. Se foloseşte în Trans. şi Mold. -Der. boboni, vb. (a face farmece).,Cf. bazaconie.
950
boboc (-ci), sjm. - 1. Floare care începe să se deschidă. - 2. Frumuseţe, minunăţie. - 3. Pui de raţă sau de gîscă. - Mr. bubuche, megl. babuchie.
Ngr. (jjiounjtouti (Cihac, II, 639; DAR), cf. alb. bubukje. - Der. îmboboci, vb. (a se deschide, a se desface), cf. mr. mbubuk isescu.	951
boboş (—şe), adj. - Pestriţ, pătat, bălţat.
Mag. babos (Loewe 91). în Trans., puţin folosit
952
bobot (—te), s. n. - 1. Flacără, flăcăraie. - 2. Acces, pornire, atac! - Var. bobotă.
Creaţie expresivă, cf. sl. bobotu '„zgomot", bobotati „a face zgomot", ngr. Pofta; „tont", sp. bobo. - Der. bobotaie, s. f. (vîlvătaie, incendiu), format ca vîlvătaie1, pălălaie; bdboti, vb. (a lua foc, a se arde; a inflama). !	953
bobotează, s. f. - Sărbătoare creştină la 6 ianuarie, cînd se consideră că a avut loc botezul lui Iisus Cristos. ,
Formaţie artificială, din sl. Bogu „Dumnezeu" şi botează, constituită ca sl. Bogojavlenije „Bobotează" (Miklosich, Slaw. Elem., 15) şi devenită ‘pop. prin intermediul bisericii. Această explicaţie este tradiţională' de la Miklosich, dar a fost combătută constant de Puşcariu, Dacor., I, 437 şi DAR (cf. REW 570), care . pledează pentru apă-botează, formă care se aude încă în anumite regiuni din Trans., şi pe care o consideră a fi cea primară. Totuşi, această ultimă compunere cu greu ar putea fi autentică, deoarece este. lipsită de sens (totdeauna s-a botezat cu apă, şi nici un alt botez nu s-a numit astfel); este mai curînd o interpretare pop. a celei dinainte.	954
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
101
bobovnic (-ci), s. m. - Varietate de năsturea, Veronica Beccabunga. - Var. bobornic, babolnic, bobîlnic, bribornic, etc.
SI. bobovniku (DAR).	955
boc (-curi), s. n. - 1. Scăunel, taburet al fierarilor. - 2. Capră, bancă pe care şade vizitiul.
Germ. Bock „capră; şevalet11 {DAR). Sec. XIX.
956
boc, interj. - Imită zgomotul unei lovituri continue sau al unei ciocănituri. Uneori se foloseşte în alternanţă cu cioc.
Creaţie expresivă. Este de remarcat paralelismul der. săi cu cei ai lui cioc. •	1
Der. bocăi, vb. (a tuşi); bocan, s. n. (ciocan); bocăni, vb. (a lovi, a ciocăni; a îmbolnăvi); bocănitoare, s. f. (pasăre, ciocănitoare); bocănituri, s. f. (lovitură; zgomot); bocoi, s. n. (pietricică), cf. Iordan, BF, VI, 164; boacăn, adj. (imperfect, neplăcut; exagerat, gogonat), al cărui sens primitiv a fost probabil „făcut în mod grosolan, ca prin lovituri de ciocan", cf. cuvîntul următor; bocănef, adj. (diform, prost făcut); boancă, s. f. (trunchi, butuc, ciot; plantă, vetrice); boanţă, boaţă, s. f. (greşeală colosală, stîngăcie, aiureală), pe care DAR îl reduce la boţ, poate prin atribuirea sensului de „chiftea", care nu ne este cunoscut; boroboa(n)ţă, s. n. (trăznaie, prostie), care pare a fi formaţie glumeaţă, deşi nu îndeajuns de clară, pe baza lui tărăboanţă. Simplă var. a Iui boancă pare a fi bocnă, s. f. (trunchi), al cărui semantism exact este neclar, căci se foloseşte numai în expresii fixe, de tipul îngheţat bocnă (Vlahuţă) sau adormit bocnă. Întrucît exprimă noţiunea de ceva tare şi insensibil, DAR a crezut că era vorba de numele unui mineral; Candrea şi Scriban preferă să-l lase fără explicaţie. Este firească, de altfel, reprezentarea noţiunii de „insensibil" prin imaginea unui trunchi,' cf. fr. dormir comme une soiiche, sp. estar hecho un trohco, dormir como un tronco. Trebuie să adăugăm că Drăganu, Dacor., VIU, 135, explică pe boacănă „colosal" prin mag. bakkana, bakkano „gaură", care pare a se folosi cu acelaşi sens figurat din rom.: şi,că bocnă, după Scriban, înseamnă „lut ars" şi derivă din rus.bok „coastă."	957
bocal (-le), 1 s.- n. - Pahar,cupă. - Var. (Trans.) bucal, pocal.	'	.
Este cuvînt care trebuie să fi intrat în rom. prin diverse căi, cf. fr. bocal (din it boccale)', din it. provine şi sb. bokal, mag. bokăl (Miklosich, Fremdwj, 78), cf. şi tc. bukal. Var. se explică prin germ. Pokal. :	958
bocanc (—ci), s. m. - Gheată rezistentă, botină.
Var. bocancă, bocînc(i), boconci.
Mag. bakancs (Cihac, II, 483; Gâldi, Dict., 109). Se spune mai ales despre încălţămintea folosită la armată, fapt pentru care cuvîntul este cunoscut în toate regiunile. - Der. bocîncar, s. m. (cizmar).	959
boccea (-ele), s. f. - 1. (înv.) Şal, broboadă.
-	2. Legătură, pachet. - Var. buccea, bogcea, bohcea, boşcea, toate înv. Mr. buhce.
Tc. bogga (Roesler 589; Şeineanu, II, 54); cf. alb. bohce, bg. bochca, sb. bosca (G. Meyer 46). Der. provin direct din tc.: boccealîc, s. n, (legătură, pachet), din tc. boggalic, cf. bg. bochcalyk; boc-cegiu, s. m. (negustor de mărunţişuri), din tc.
boggaci.	960
bocciu (-ţi), s. m. - 1. Latrinar, vidanjor. - 2. Grosolan, necioplit.
Tc. bogţi (Şeineanu, II, 55).	961
boci (-CŞSC, -it), vb. - 1. A se plînge, a se jelui. - 2. A cînta,bocete la înmormîntare.
Lat. *vocire, care pare a fi o confuzie a lui vocem cu văglre; cî.*voceăre, de unde it. bociare „a publica", gal. abujar „a zăpăci cu strigăte", port. bocear „a vorbi, a striga" (Parodi, Rom.,
XVII,	52). Schimbarea de conjug, ar putea fi tîrzie, şi datorată conjug, sale incoative. După Puşcariu 208 şi DAR, ar deriva direct din boace, formă locală a lui voce, astăzi pe cale de dispariţie; însă această ipoteză pare mai puţin credibilă, dacă se au în vedere redusa răspîndire şi vitalitate a lui boace, şi absenţa formei corespunzătoare a voci.
Der. boceală,, s. f. (plînset, lamentaţie); bocet, s. n. (plîns zbuciumat, vaiet; cîntare de mort, lamentaţie improvizată), der. de la vb., ca plînset, rîset, strigăt, ţipăt de la vb. respective (Giuglea, Concordances, 19, propune un lat. *vocîtum, care nu pare indispensabil); bocitor, adj. (care boceşte); bocitoare, s. f. (femeie care se îndeletniceşte cu bocitul la înmormîntări). Din rom. provine sb. bocitise „a certa" (Cihac, I, 26).	962
bocioc (—ci), s. m. - Corimb, inflorescenţă în umbelă. - Var. bocioacă, bociolie:
Mag. bucok „biluţă" {DAR). Se foloseşte în Trans. de Nord.	963
bodăi (-i) , s. m. - Om arţăgos, ursuz, nesuferit.
Origine necunoscută. DAR îl apropie de sl. bodq „a lovi cu coamele", rut. bodjan „cu coame". Cuvînt rar, fo.'osit în Mold.	964
bodîrlău (-ăi), s. m. - Cufundar, Colymbus glacialis. - Var. bodîrlan.
Origine incertă, probabil expresivă. Din mag.
102
ALEXANDRU CIORĂNESCU
bujdorlo, după Drăganu, Dacor., IV, 334; formă care ar justifica fonetismul rom., din mag. bukdar „cufundar“, der. de la bukdolni „a se cufunda" (cf., Cihac, II, 483 şi DAR).
Der. bodîrlău, s. n. (închisoare), al cărui semantism se explică prin imaginea, proprie limbajului argotic, care confundă faptul de „a merge la închisoare" cu acela de „a se cufunda"; modîrlan, s. m. (bădăran, mîrlan).	965
bodogăni (-nesc, -it), vb. - A bombăni, a boscorodi. - Var. bodrogăni, bod(r)ăgăni.
Formaţie expresivă, probabil bazată pe mag. dobogni „a face zgomot" (Cihac, II, 483; Philippide, Principii, 155). - Der. bodogăneală, s. f. (boscorodeală).	966
bogaci (-Ce), s. n. - Biscuit, pesmet. - Var. bogace, pogace, (Bucov.) pohace. Mr. bugace, megl. pugace, istr. pogace.
Este cuvînt intrat propabil în rom. pe căi diferite, din it. focaccia. Cf., pe de o parte, tc. bogaga, ngr. HJioyoaaa, şi pe de altă parte bg., sb. pogaca, mag. pogacsa.	967
bogasiu, s. m. - Pînză groasă. - Var. bogasie, bogasan. Mr. buhasie.
Tc. bogasi (Şeineanu, II, 55; Lokotsch 324; REW 1188); cf. ngr. ptozaai, bg. bogasija, it. boccasino, fr. boucassin, sp. bocaci.
Der. bogasier, s. m. (negustor de textile); bogasierie, s. f. (prăvălie; textile).	968
bogat (-tă), adj. - 1. Avut, înstărit, cu dare de mînă. - 2. (Urmat de în sau de) Care are din belşug, plin. - 3. Luxos, foarte valoros. - 4. (înv.) Numeros, în cantitate mare. - Var. (Mold., Trans.) bugăt, adv. (destul, suficient). Mr. îmbugat, megl. bogat.
Sl. bogaţii (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Lexicon, 34; Cihac); cf. bg. bogat, alb. bugat. De remarcat că în nici o limbă romanică nu s-a păstrat cuvîntul lat. care exprimă această noţiune.
Der. bogătan sau (Trans.) bocotan, s. m. (bogătaş); bogătaş, s. m. (persoană cu avere multă); bogătate, s. f. (Trans., bogăţie); bogăţie, s. f. (cantitate abundentă de bunuri materiale); îmbogăţi, vb. (a deveni bogat); îmbogăţitor, adj. (care îmbogăţeşte, folositor).	969
bogaz (—zuri), s. n. - Strimtoare, canal. - Var. bo(h)az, buaz.
Tc. bugaz (Şeineanu, III, 19; Lokotsch 323), de unde şi ngr. HJioyaţt, bg. bo(g)az.	970
bogdaproste, interj. - Mulţumesc, să fie primit. - Var. bodaproste, bo(g)daprosti.
Sl. Bogu da prostid „Domnul să-i ierte (pe
morţii tăi)“. Este formulă păstrată tradiţional de cerşetori, care se foloseşte numai pentru a mulţumi cînd se primeşte ceva de pomană. Se pare că DAR greşeşte considerind că pui de bogdaproste „om nenorocit, prăpădit" trebuie să se înţeleagă drept „copil de cerşetor"; este mai curînd o aluzie la puii care se dădeau în dar sau ca bir mănăstirilor, şi care nu se alegeau desigur dintre cei mai graşi şi mari, cf. şi expresia echivalentă de căpătat.
971
boglar (—ri), s. m. -1. Broşă, clemă, cataramă.
-	2. Plantă erbacee, Ranunculus aureus.
Mag. boglăr (Cihac, II, 483).	972
bogonisi (-sesc, -it), vb. - A bombăni, a bodogăni.
Este creaţie personală a lui Odobescu, pe baza sl. Bogu „Dumnezeu", hapax care nu pare să fi fost folosit de nici un alt scriitor. în formarea sa trebuie să fi intervenit amintirea unor cuvinte ca bongoase şi buchisi.	973
bogorie (-ii), s. f. - Blană de Rusia, blană de Moscova.	'	'
Mag. bagaria (DAR). Cuvînt rar, folosit în Trans.	974
bogoslov (-vă), adj. - (înv.) Teolog.
Sl. bogoslovî, format pe baza gr. OealOYOţ. Nu pare a fi avut circulaţie pop. - Der. bogoslovie, s. f. (teologie); bogoslovi, vb. (a predica). 975
boi (—iuri), s. n. - 1. Talie, trup, statură. - 2. (Rar) Rasă, castă. - Mr. boc. .
Tc. boy (Şeineanu, II, 57; Lokotsch, 327; Ronzevalle 54) sau cuman, boy (cf. Kuun 111); cf. ngr. nno(Y)l, alb. boje (Meyer 40), bg. boi. Sensul al doilea ar putea fi rezultatul unei confuzii cu soi.	976
boia (—iele), s. f. - 1. Culoare, vopsea. - 2. Fard. - Mr. boe, buiauă, megl. buia.
Tc. boya (Roesler 589; Şeineanu, II, 56; Lokotsch 328); cf. ngr. pjioyiâ, alb. boje, bg., sb. boja. Cf. boiangiu.
Der. boi, vb. (â picta, a vopsi; a înşela); boială, s. f. (vopsea, culoare; fard), care poate de asemenea să fie der. de la vb., ca un s. refăcut pe baza pl. boiele.	977
boiama (-ale), s. f. - (înv.) Şal, fular.
Tc. boyama (Şeineanu, II, 56).	978
boaingiu (-ii), s. m. - Vopsitor de textile. -Var. boi(e)ngiu, boiitngiu. Mr. buiagi. ' "
Tc. boyaci (Şeineanu, II, 57) cf. ngr. (iitayiavT§%, bg. boiadzija. - Der. boiangerie, s. f. (vopsitorie; în Arg., sîrige, hemoragie);
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
103
boiangioaie, s. f. (plantă, grozamă); boiangioaică, s. f. (femeie care vopseşte textile).	979
boiandruc (—ci), s. m. - Cadrul de sus al uşii.
-	Var. boiandrug, boiandroc.
Tc. buyundruk ,jug“ (Candrea; Scriban). 980
boicot (-ţuri), s. n. - Interdicţie declarată de a cumpăra, vinde sau întreţine relaţii.
Fr. boycotter, de la numele engl. Boycott. - Der. boicota, vb.	981
boier (-ri), s. m. - 1. Mare stăpîn de pămînt, nobil, domn; în vechea organizare socială, reprezentant al clasei aristocratice. La început, privilegiile nobiliare au fost rezervate pentru moşieri, în schimbul satisfacerii obligaţiilor militare, şi erau transmisibile numai prin intermediul proprietăţii, a cărei moştenire, transferare sau vînzare era supusă aprobării domnitorului. Ulterior, ideea de nobleţe se confundă pe nesimţite cu cea de funcţie publică sau dregătorie; boierii cu funcţii se bucurau de toate privilegiile, în timp ce moşierii decad la rangul de răzeş sau moşnean care, pînă la un anume punct, se poate compara cu hidalguia spaniolă. în epoca fanariotă, nobilimea se împarte în cinci clase, prima (protipendadă) fiind cea care alcătuia sfatul restrîns al domnitorului (boieri de sfat sau veliţi, cf. în Spania aşa numiţii grandes); funcţiile lor efective erau încredinţate unor locţiitori de a doua clasă (vtori) sau de a treia (treti). Urmau apoi boiernaşii, care ocupau funcţii în armată sau în administraţie. Regulamentul Organic, inspirat din constituţia dată nobilimii ruse de către Petru cel Mare, a asimilat nobilimea cu gradele de armată şi Ie-a conferit automat tuturor funcţionarilor statului. Către 1850, existau în Moldova cam 2800 de familii de boieri, şi în Muntenia 320, constituind un total de aproximativ 30.000 de boieri. Rangurile, titlurile şi privilegiile lor au fost abrogate prin art. 46 al Convenţiei de la Paris, la 19 august 1855, cu efecte asupra drepturilor băneşti începînd cu 30 iunie 1859. - 2. Om bogat, proprietar, stăpîn. - 3. (Arg.) Judecător. - Var. (înv.) boiarin, boiaren, boiariu.
SI. boliarinu (Miklosich; ' Slaw. Elem., 15; Lexicon, 40; Bemeker 72), cf. bg. botiarin.
Der. boieresc, adj. (aristocratic); boieresc, s. m. (serviciu, obligaţie prestaţie în munca pe care, pînă la 1864, ţăranul fără pămînt trebuia s-o facă moşierului); boiereşte, adv. (aristocratic; fastuos); boieret, s. n. (aristocraţie); boieri, vb. (a înnobila); boierie, s. f. (aristocraţie); boierism, s, n. (sistem aristocratic); boieriţă, s. f. (boieroaică); boiernaş, s. m. (boier din ultimele categorii); boieroaică, s.
f. (doamnă din aristocraţie); boieros, adj. (cu gusturi aristocratice, rafinat); boreasă, s. f. (Trans., soţie, nevastă), cf. Şeineanu, Semasiol., 165 şi DAR (Miklosich, Zig., 181, pune în legătură acest ultim cuvînt cu ţig. bori, buri „logodnică, nevastă tînără".	982
boinic (-că), adj. - (înv.) Războinic, viteaz.
SI. bojniku, de la boji „război", cf. sb. bojnik (DAR).	983
boişte (-ti), s. f. -1. (Rar, în Trans.) Loc unde se face fecundarea peştilor. - 2. Peşte mic din rîurile de munte, Phoxinus laevis.
SI. bojiste „cîmp de bătaie" (DAR). - Der. boiştean, s. m. (Phoxinus laevis).	984
bojoc (-ci), s. n. - Plămîn. - Var. borjoc, bo(r)jog; bojic, s. n. (Trans., buzunar).
Origine obscură. Semantismul var. trans. este în legătură cu der. bojogar, s. m. (hoţ, pungaş); bojogăreală, s. f. (hoţie, furt, pungăşie); bojogări, vb.. (a.pungăşi); bojogărie, s. f. (pungăşie), care indică existenţa în cadrul etimonului a sensului dublu „plămîn" şi „pungă". Aceasta pare să ne ducă la gr. pupaa „pungă", şi să indice un intermediar sl. sau ngr., pentru a explica evoluţia lui s la z, cf. rus. birza „pungă". în acest caz, var. borjoc s-ar apropia mai mult de etimon, iar intermediarul ar putea fi foarte bine mag. borszak „pîntece". Pentru semantism, cf. foaie. Totuşi, DAR consideră că bojoc provine din boşog şi acesta de la boaşe „testicule". în cazul lui bojogar, care a însemnat întotdeauna „hoţ de buzunare", DAR se bazează pe o explicaţie care are toate aparenţele unei etimologii populare, şi aplică acest nume hoţilor de bojoci de prin măcelării; însă este cert că bojocii sînt cel mai puţin furaţi din acestea. Este posibil să provină din acelaşi cuvînt der. bojoţel sau bojgăfel, s. m. (elebor, Helleborus purpurascens); bozăţel, bozofel, s. m, (varietate de elebor). Rebreanu foloseşte blohotăi, s. f. (organe interne în general), şi bojotaie, s. f. (tăiere a porcului), care sînt neîndoios cuvinte proprii regiunii sale (Trans. de Nord) şi aflate în legătură cu etimonul mag. pe care l-am menţionat. 985
bolborosj (-sesc, -|t), vb. - l. A vorbi nedesluşit, a bîigui, a îngăima. - 2. A gîlgîi. - 3. (Despre curcani) A croncăni. - Var. borborosi, bolborăi, bolbora.
Creaţie expresivă, bazată pe consonanţa b-l-b (cf. bîlbîi, boblef) şi pe ritmul ternar, cf. bîc. Bol-bol apare ca imitaţie a croncănitului curcanului. Aceeaşi consonanţă intervine la ngr. Pop-Popi^u „a gîlgîi", alb. belbere „a bîigui", sb. brbositi, brboriti, „a vorbi repezit", rus. balaboliff
104
ALEXANDRU CIORĂNESCU
„a vorbi fără şir“ (cf. Bemeker 69). Din rom. pare a proveni rut. borborosy „bodogăneală".
Der. bolboroseală, s. f. (zgomot făcut de ceva care bolboroseşte; gîlgîială); bolborositor, adj. (care bolboroseşte); bolborositură, s. f. (bolboroseală).	986
bold (-duri), s. n. - 1. Strămurare, strămu-rariţă. - 2. (La albină şi alte insecte) Ac. - 3. Vîrf ascuţit. - 4. Ac cu gămălie, ac, cui. - 5. Imbold.
SI. bodli „spin“ (Miklosich, Lexicon, 35; Cihac,
II,	21), cf. bg. bodilo „ac, vîrf ascuţit".
Der. boldan, s. n. (vîrf, culme; tibia); boldi, vb. (a împunge; a îmboldi; a căsca ochii); boldiş, adv. (oblic, pieziş); boldişcă, s. f. (secară); boldui, vb. (a incrusta); imbold, s. n. (stimulent, îndemn); îmboldi, vb. (a înţepa; a îmboldi, a incita); îmbolditor, adj. (care înţeapă). Imbold este der. postverbal de la îmboldi, introdus artificial de literatură (cf. fonetismul cu i în loc de î) şi fără circulaţie populară.
Din aceeaşi familie trebuie să facă parte beldie, s. f. (prăjină subţire, par lung; tulpină), chiar'dacă vocalismul prezintă vreo dificultate; der. beldios, adj. (aţos); beldete, s. m. (Olt., băţ); beldiţă, s. f. (peşte, Albumus bipunctatus).	987
boldei (-i), s. m. - Cîine de talie mică, de vînătoare.
Probabil engl. bulldog, alterat în pronunţarea pop. Este cuvînt intrat în limbă în sec. XIX, ca termen de vînătoare, şi se aplică numai cîinilor de rasă străină. DAR şi Scriban îl derivă de la bold; nu reuşim însă să ne explicăm legătura semnatică între cele două cuvinte. Totuşi, această apropiere spontană poate explica schimbarea pronunţării. -Der. bold(e)ică, s. f. (căţea de vînătoare). Dacă etimonul pe care îl propunem este corect, boldei este dublet al lui buldog, s. m. (mops, cîine de pradă), din engl., prin intermediul fr. bouledogue.
988
boleasnă (-ne), s. f. - Boală.
Sl. boleznî „durere". Cf. boală, boli. 989
bolf(-fe), S.n. - (Trans.) Bloc de piatră, stîncă.
Origine incertă. Ar putea fi formaţie regresivă, bazată pe cuvîntul următor, caz în care ar aparţine unei rădăcini expresive; dar sensul acestei rădăcini este cel de „masă informă şi moale", care nu se potriveşte cu accepţia lui bolf. S-ar putea presupune un sl. *boluvu, de unde sl. boluvanii ( < rom. bolovan). Fonetismul ar fi normal, cf. vătaf, vîrf. Dificultatea constă în faptul că se admite 'în general că boluvanii nu este cuvînt sl,. ci de origine persană, cf. bolovan; însă această supoziţie nu este decît o simplă ipoteză. în orice caz, trebuie să le
excludem, pentru rom., der. din lat. bulbus (Diez, Gramm,. I, 26; Koerting, 1637; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 275). A. Scriban porneşte de la nit. boljfa „tumoare", care pare a proveni din rom., şi de la bg. bolka „suferinţă", cu care nu are probabil nici o legăturii. Giuglea, Contributions,
12,	indică mag. bolha „purice"; şi Drăganu, Dacor., V, 334, mag. golyva „ciupercă, iască".
990
bolfă (-fe), s. f. - Nodul, umflătură, tumoare.
Creaţie expresivă, cf. bîrfi, borh-, borţ, buh-, bulz. - Der. bolfe, s. f. pl. (gîlci, amigdalită), cf. boarfe; bolfi, vb. (a umfla, a se mări); bolfos, adj. (umflat); bulfei, adj. (umflat); Dolfa, s. f (nume ide căţea); Dolfu, Dulfu, s. m. (nume propriu de cîine); dolfan, adj. (Trans., bogătan, înstărit, opulent); dolofan, adj. (rotofei, grăsuţ), pe care Cihac,
II,	99 (urmat de Candrea) îl pune în legătură în rriod curios cu sl. dolufinu „delfin". Din rom. provine rut. boljfa „tumoare" (Candrea, Elementele, 407).	991
boli (—lese, — it), vb. - A se îmbolnăvi, a se simţi rău.
Sl. boleti (Cihac, DAR); cf. boală. - Der. boleac, adj. (înv., bolnăvicios); bolie, s. f. (înv., rană).	992
bolînd (-dă), adj. - Nebun, smintit, nerod. -Var. bolund, bolond.
Mag. bolond (Cihac, II, 483; Pascu, Suf, 53; Gâldi, Dict., 109). Se foloseşte în Trans. - Der. bolîndariţă, s. f. (laur, Datura stramonium); bolîn-datic, adj. (într-o ureche, sărit); bolînzeală, s. f. (laur); bolînzi, vb. (a-şi pierde minţile, a înnebuni); bolînzie, s. f. (nebunie).	993
bolişte (-ti), s. f. - Epidemie.
Sl. boleşti (Tiktin; DAR). - Der. boleşnită, s. f. (epidemie; calamitate).	994
bolnav (—vă), adj. - Care suferă de o boală, beteag.
Bg. bolnav (Cihac; DAR); cf. boală, boli. - Der. bolnăvi, vb. (a îmbolnăvi, a suferi, a molipsi); bolnăvie, s. f. (înv., boală lungă); bolnăvicios, adj. (care se îmbolvăneşte uşor); bolnăvos, adj. (înv., bolnăvicios); bolni, vb. (înv., a îmbolnăvi); bol-nicios, adj. (rar, bolnăvicios); îmbolnăvi, vb. (a îmbolnăvi; a molipsi).	995
bolnicer (—ri), s. m. - Infirmier. - Var. bolt-nicer.
Sl. bolînican, cf. boli, bolnav (sec. XVII). Astăzi se foloseşte numai pentru călugării care se ocupă în mănăstiri de îngrijirile sanitare. Var. este produsul unei confuzii cu boltă.	996
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
105
bolniţă (-ţe), s. f. - Spital, azil.
SI. botinica (Miklosich, Lexicon, 39). (înv.).
997
bolocan (-nă), adj. - Tont, prost, netot. Se foloseşte şi ca nume propriu de bou.
Mag. bolyoka (Scriban). - Der. bolocăni, bolo-hăni, bolovăni, vb. (a se holba), care a ajuns să se confunde cu der. de la bolovan; bolocănos, adj. (grosolan, necioplit); bolohonifă, s. f. (proastă, îngfmfată).	998
bolovan (-ni), s. m. - 1. (înv.) Idol, statuie. -
2.	Piatră, pietroi. - Var. balvan, bîlvan, bulvan, s. m. (Olt, şi Banat, buştean, trunchi; placă de bază, talpă).
SI. boluvanu „statuie, columnă" (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Fremdw. 76; Lexicon, 11; DAR; Rosetti, GS, V, 161). Miklosich crede că acest cuvînt nu este propriu sl., ci de origine tăt., pe cînd Bemeker 41 îl derivă din per. pahlawăn „erou" ( > rom. pehlivan) şi îl explică prin monumentele ridicate în memoria morţilor iluştri. Explicaţia nu pare probabilă. Pe lîngă dificultăţile istorice, o contrazice ideea că un termen sl. de cultură a putut ajunge în rom. să însemne ceva material şi general, ca şi circumstanţa că sensul primar al cuvîntului sl. trebuie să fi fost probabil acela de „piatră", înainte de a ajunge să însemne „statuie"; cf. cele spuse la bolf, şi rut. bouvan „masă informă", slov., cr. balvan „stupid", mag. bălvăny „volum", cuvinte imposibil de considerat der. de la un etimon comun „statuie" sau „idol". Var., din sb., slov. balvan „bîmă" (Hasdeu 3095).
Der. bolovăni, bolohăni, vb. (a pietrui; a umfla; a holba, a căsca ochii), care a ajuns să se confunde cu der. de la bolocan; boloMneală, s. f. (umflare, mai ales a sînilor); bolohănitură, s. f. (întărire); bolovăniş, s. n. (teren pietros, cu bolovani); bolovănos, adj. (cu mulţi bolovani).	999
bolozan (—ne), s. n. - Navă, corabie.
Origine necunoscută. Şeineanu, II, 57, îl derivă din tc. bolozan; însă cuvîntul nu apare în dicţionarele turceşti, cf. Loebel 237 şi DAR. Cuvînt rar, înv. Cf. sb. bolozan „trompetă".	1000
bolşevic (-că), adj. - Adept al bolşevismului.
Rus. bolsevik. - Der. bolşevism, s. n. (comunism sovietic).	1001
boltă (-te), s. f. - 1. Construcţie cu partea superioară arcuită în semicerc, arc, cupolă. - 2. (Trans.) Prăvălie, magazin. - Mr. voltă „turn", „prăvălie".
It. volta, prin intermediul sb., bg. bolta „prăvălie" şi în parte al mag. boit „boltă" (Miklosich, Fremdw., 78; Densusianu, Rom., XXXIII, 275;
Bemeker 70; DAR; Gâldi, Dict., 110); cf. ngr. PoXta ( > mr.). Cihac, I, 115 şi Koerting 10290 îl puneau greşit în legătură cu lat. Cu toate acestea, istoria cuvîntului nu este clară, căci prezenţa lui b- impune un intermediar sl., şi în sl. nu apare sensul de „boltă"; astfel încît Bemeker presupune că b- era deja romanic.
Der. boltaş, s. m. (negustor); bolti, vb. (a da formă de boltă); boltită, s. f. (pod de casă); boltitură, s. f. (boltă, arcadă); bol(t)nifă, s. f. (subsol, criptă, cavou), cuvînt care se confundă în general cu bolniţă „spital", cu care nu are nici o legătură semantică.	1002
bomb-, — Rădăcină expresivă onomatopeică, ce reprezintă ideea unui zgomot confuz şi neîncetat, şi în general a unui zumzet.
Creaţie spontană, proprie multor limbi, cf. gr. PonPoţ, lat. bombus, bombire, bombizare, sl. bqbnqti „a bate toba".
Der. bombăni (var. bombăi, bomboni, bum-bă(n)i), vb. (a bombăni, a bodogăni; a certa, a dojeni), pe care Miklosich, Slaw. Elem., 16; Lexicon 54; şi Byhan, Jb, IV, 305, încearcă să-l explice prin sl. bqbnqti', bombăneală, s. f. (bom-băneală, mîrîială); bombănitor, adj. (care mîrîie); bombănitură, s. f. (mîrîială); bombar, s. m. (bondar, bărzăun); bondăni, bondăii, vb. (a zum-zăi; a bodogăni); bondăneală, s. f. (zumzet); bondar (var. băndar, bîndar, bimdar), s. m. (bondar, bărzăun); bonzăi, vb. (a zumzăi); bon-zălău, s. m. (tăune); bonzar, s. m. (bondar, bărzăun); dondăni, vb. (a bombăni, a bodogăni); dondăneală, s. f. (mîrîială). Bombar ş bondar sînt fără îndoială un singur cuvînt; totuşi, REW 1199 derivă pe bombar din lat. bombtis şi REW 1203a îl derivă pe bondar de la bond-. Cf. şi mr. bumbar, megl. bumbăr, din bg. b(r)umbar, creaţie care poate fi la fel de bine der. din rom., sau spontană, ca ngr. ijjtcruţjjicruvaţ „viespe", uncrnu-Ttcruvapriţ „bondar".	1003
bombă (-be), s. f. - l. Proiectil. - 2. (Arg.) Circiumă. - Var. (Mold.) boambă.
It. bomba (sec. XVII). Sensul de „circiumă" poate fi în legătură cu fr. faire la bombe, bom-bance. - Der. bomba, vb., din fr. bomber; bombe, s. n. (bombeu; Arg., pantofi).	1004
bombardă (—de), s. f. - Maşină de război pentru bolovani sau alte proiectile grele.
It. bombarda, fr. bombarde (sec. XIX). - Der. bombarda, vb. (a arunca un proiectil, a trage cu tunul; a insista, a plictisi cu stăruinţe; a evidenţia pe cineva f2ră să aibă meritele corespunzătoare), din ir. bombarder; bombardament, s. n., din fr. bombardement.	1005
106
ALEXANDRU CIORĂNESCU
bombastic (-că), adj. - Umflat, emfatic, pretenţios.
Germ. Bombast „umflătură".	1006
bomboană (-ne), s. f. - Produs de cofetărie de forme diferite, caramelă. - Var. (înv.) bombon.
Fr. bonbon. - Der. bombonieră, s. f., din fr. bonbonniere.	1007
bomprşs (-suri), s. n. - Catargul din vîrful prorei unui vas.
It. bompresso ( < engl. bowsprit), cf. fr. beaupre (REW 1249), probabil prin intermediul ngr. iojiojj.— npeao sau sb. bonpres.	1008
bon (-uri), s. n. - Bilet pe baza căruia se eliberează un bun, o marfă etc.
Fr. bon. - Der. (din fr.) bonifica, vb.; bonificaţie, s. f.	1009
bonă (-ne), s. f. - Servitoare.
Fr. bonne.	1010
boncăi (—ăesc, it), vb. - A mugi, a scoate răgete. - Var. boncăni, boncălui, buncăi.
Sl. bqkati, *bqkaliti, forme a căror existenţă se verifică prin sb., slov. bukati, ceh. boukati, sb. buknuti „a mugi“, sb. bukaliste „Ioc unde mugesc boii", sb. bukanje „muget". - Der. boncă(lu)itură, s. f. (răget). Prin contaminarea acestor cuvinte cu der. de la boc, de tipul bocăni „a lovi", s-au format cuvintele bontăni, vb. (Mold. şi Bucov., a lovi, a izbi); bontănitură, s. f. (lovitură, izbitură).
1011
bondoc (—oacă), adj. - Mic, scund. - Var. bunduc.
Tc. buduk.	1012
bondră (-re), s. f. - (Trans. de Nord) Cîrpă, zdreanţă. - Var. bandură.
Săs. băndel (Drăganu, Dacor., VI, 280-2). Mai puţin probabilă este supoziţia Iui Pascu, Beitrăge, care porneşte de la sl. bandura „lăută". - Der. bondros, adj. (măscărici, persoană deghizată); bondref, s. m. (larvă); bondrosi, vb. (a acţiona stîngaci, a lucra prost); îmbondori, îmboldora, îmbodoli, îmboboli, îmboboroji, îmbondoli, îm-bondrosi, bodrînji, îmbondroji, vb. (a îmbrăca, a înfofoli). Vreunul din acest cuvinte poate avea o explicaţie diferită, cu atît mai mult cu cît circulă în alte părţi ale teritoriului rom., şi este evidentă compunerea sa pe baze expresive. Din rom. trebuie să provină mag. bondrus „mascat" care,
după DAR, ar explica cuvînt rom.	1013
bonetă (-te), s. f. - Căciuliţă, tichie. - Var. bonet.
Fr. bonnet.	1014
bonjur (-ruri), s. n. - 1. Bună ziua; formulă care se foloseşte încă în saloane şi în chip amical.
-	2. (înv.) Costum european.
Fr. bonjour. - Der. bonjurist, s. m. (în prima jumătate a sec. XIX, tînăr educat în Franţa, cu idei . reformiste, franţuzit).	1015
bonom (-mă), adj. - Blînd, blajin.
Fr. bonhomme. - Der. bonomie, s. f., din fr. bonhomie.	1016
bonton, s. m. - Distincţie, eleganţă.
Fr. bon ton. Astăzi fam.	1017
boraci (-ciuri), s. n. - Unealtă, burghiu.
Din germ. bohren „a perfora".	1018
borangic (-curi), s. n. - 1. Mătase ecru. - 2. Plantă, Cuscuta epithymum. - Var. burangi(u)c, burungi(u)c, bomaci(u)c. Mr. birungică.
Tc. biiriinciik (Roesler 590; Şeineanu, II, 38; Lokotsch 367; Ronzevalle 52); cf. bg. biurîungik, sb. burungik.	1019
boranţă (—ţe), s. f. - Limba-mielului (Bor-rago officinalis). - Var. baranţă.
Ngr. (JJtopâvtţa (Bogrea, Dacor., IV, 794).
1020
borcan (—ne), s. n. - Vas cilindric pentru păstrarea conservelor etc.
Mag. borkancsâ, de la bor „vin" şi kancso „cană" ( > rom. canceu), cf. Cihac, II, 484. DAR se referă la bg. burkan, care, după Capidan, Raporturile, 221, provine din rom. - Der. bor-căna, vb. (a îngroşa, a se umfla un membru sau organ); borcănos, adj. (umflat).	1021
borceag (-guri), s. n. - Plantă (Vicia sativa, Vicia pannonica).
Tc. burgak (Popescu-Ciocănel, 16), cf. bg. borcak.	1022
borcut (-turi), s. n. - Apă minerală.
■	Mag.borkut, de unde şi rut. borkut (Cihac, H, 484; DAR). Se foloseşte în Mold., Bucov. şi Trans. de Nord. Cf. borviz.	1023
bord (-duri), s. n. - 1. (Trans.) Piatră, pietricică. - 2. (Trans.) Bulgăre de pămînt uscat.
Origine necunoscută. Ar putea fi o formaţie spontană, pornind de la botf-. După Diculescu, Elementele, 490, provine din lat. *bolîdum < PcoXioSriţ „plin de cocoloaşe"; această opinie a fost adoptată de Giuglea, Dacor., III, 594, care face din bord baza lui bordei. - Der. bordan, s. m. (stîncă); bordos (puternic, viteaz).	1024
bord (-duri), s. n. - Margine din stînga sau
•	din dreapta a unei ambarcaţii (mari). - Var. bor, s. n. (margine răsfrântă a calotei pălăriei).
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
107
Fr. bord. - Der. bordură, s. f., din fr. bordure; deborda, vb., din fr. deborder.	1025
bordei (-ie), s. n. - Colibă. - Var. burdei.
Origine discutată, dar probabil mai puţin obscură decît se consideră. Coincide cu fr. bordel, sp. borda (REW 1216); dar această coincidenţă este întîmplătoare. Bazîndu-se pe această asemănare, Gamillscheg, Rom. Germ., II, 263 şi Scriban, Arhiva, XXXIX, 93, au vrut să explice cuvîntul pornind de la un germ. bord „scîndură", posibilitate respinsă de Densusianu, GS, VII, 88. Principala raţiune a obiecţiilor specialiştilor faţă de această derivare este cunoscuta absenţă a termenilor germanici vechi în rom. După Lahovary 315, este cuvînt anterior fazei indo-europene. Tot Densusianu, GS, VII, 89, recurge la un indo-euro-pean bhardh-, fără să indice calea sa de pătrundere. REW 1216 şi DAR, după ce au respins ipoteza unui etimon germanic, se referă la bg. în sfîrşit, Giuglea, Dacor., III, 594, porneşte de la rom. bord „bulgăre uscat", care ar proveni din gr.
în ce ne priveşte, credem că ar fi inutil să căutăm atît de departe în trecut. Bordei ar putea fi despărţit cu greu de cuvinte ca burdă, bujdă, bujdei, buşdei, bujdeucă, care înseamnă toate „colibă" (cf. budă). Cf. rut. bordej, sb. burdely, bg. burdei, bordei, mag. bordej, bordely, care uneori se consideră a proveni din rom. (Candrea, Elemente, 402; Capidan, Raporturile, 220). 1026
borderou (-uri), s. n. - Listă, factură.
Fr. bordereau.	1027
bordo (—ouri), s. n. - Vin de Bordeaux.
Fr. Bordeaux. Uneori se scrie şi ca în fr.
1028
borh—. — Rădăcină expresivă, care pare a imita ghiorţăitul sau zgomotul maţelor.
Creaţie spontană, bazată pe aceeaşi consonanţă , care a dat naştere gr. PopPopuyna;, cf. şi borţ. Numeroase der., care se dau în continuare, toate (cu excepţia lui burduf, reintegrat în literatură datorită constantului său uz pastoral), păstrează o nuanţă fam. şi chiar o anume vulgaritate; în pofida circulaţiei sale extinse, are o folosire destul de limitată în limba scrisă. Cf. Iordan, BF, II, 192.
Der. borhăi, borfă(tx)i, vb. (a chiorăi maţele; a-şi scoate maţele vitele cu coamele); borhăie (var. borheie, ' bîr(di)haie), s. f. pl. (intestine, maţe); borhan, s. n. (burtă, pîntece, stomac); borhan, s. m. (burtă, proeminenţă, protuberanţă); bu(r)d(ul)e(d), s. m. (burtos; poreclă pentru copiii graşi); bărdihan (var. bîrdihan, burdihan, etc.), s. n. (burtă, măruntaie); bîrdizan (var. burdizan), s. n. (băşică); burduhoaie, s. f. (butoi); burduhăni
(var. bărdăhăni), vb. (a scoate maţele); borhot, s. n. (măruntaie; fruct fermentat, înainte sau după distilarea alcoolului), nume care se explică prin băşicile produse de fermentarea masei de fructe, şi care amintesc de ghiorăit; borhoti, vb. (a fermenta); bortilă, s. f. (Trans., borhot, fruct fermentat), care trebuie să fie reducere de la *borhotilă; burduf (var. burduş, burduj, bortuf burtuc), s. n. (stomac, pîntece; peritoneu; băşică; uger; foaie; cutia viorii; copil mic); burduhos, adj. (burtos); burduhănos, adj. (burtos); burduşi, vb. (a înţesa, a îngrămădi; a bate, a lovi; a se strica fructele; a se îndoi peretele); pentru al cărui semantism cf. bîcşi; burduşeală, s. f. (proeminenţă; bătaie, tăbăceală); burdui, s. m. (struna viorii pentru ,,la“), probabil datorită materiei sale prime; butuş, s. n. (pîntece; uger); butuşi, vb. (a bate, a face zob). Nu ştim dacă trebuie adăugat aici bolbotină, s. f. (Trans., fructă necomestibilă), pe care Scriban îl derivă din bg. bidvotina „vomitare" şi care pare a fi o var. de la cuvîntul menţionat *borhotilă.
Se cuvine să adăugăm că pentru burduf s-au căutat adesea etimoane străine. După Cihac, II, 23, trebuie să punem în legătură acest cuvînt cu rus. brjucho „pîntece", brjuchan „burtos", pol. brzttch „pîntece", burdziuk „burduf; însă explicaţia nu este suficientă în ce priveşte fonetismul şi, pe de altă parte, termenii respectivi par a proveni în parte din rom. Densusianu, GS, I, 349 (şi Rosetti, II, 82), pun în legătură burduf cu tăt. burdak „gras", azerbaidjan burduk „burduf1. Pentru Diculescu, 176, este cuvînt germanic, legat de dan. bor „sînul mamei", şi de germ.med. de sus burt „naştere". Borhot este, pentru Scriban, un der. de la mag. bor „vin". Pentru burdui, DAR propune un etimon *bordoneus, de tip imitativ. Din rom. par a proveni pol. b(u)rzuch, rut. burduch (Miklosich, Wander., 13), săs. burdu, mag. biirdo (Edeispacher 10).	1029
borî (-răsc, -ît), vb. - A vărsa, a vomita.
Lat. *abhorrîre, de la abhorrescere, de conjug, ca în it. aborrire, prov., v.fr., cat. aborrir, sp. aburrir (cf. REW 23). Cu excepţia sp., sensul romanic este cel etimologic, de „a uri". Semantismul rom. se explică prin confuzia firească a reacţiei de a vomita cu ideea de a dispreţui sau urî ceva; cf. gr. axiîficxAOV „rest de mîncare, excremente", faţă de ocuPaXt^a) „a dispreţui"; sau fr. vomir „a vomita" cu sensul de „a uri"; în expresia celui-lă, je le vomis. Cuvîntul este general cunoscut (ALR, 145) şi folosit de la Coresi; astfel încît nu se poate admite cum, a
108
ALEXANDRU CIORĂNESCU
presupus Juilland, Cah. Puşcariu, I, 159, că este vorba de un împrumut din ţig.
Der. borală, s. f. (Trans. de Sud, spermă); boricios, adj. (repugnant, care provoacă greaţă); boritor, adj. (care vomită, vomitiv); boritură (var. borătură), s. f. (vomitat).	1030
borîndău (-aie), s. n. - (Trans.) Specie de pudding făcut cu sînge şi came.
Origine obscură. DAR propune mag. boromlo „care se amestecă". Nu trebuie exclusă, în fonetism, o influenţă a lui a bon.	1031
borneu (-ee), s. n. - Raniţă.
Mag. borju, dial. bomtl (DAR). Termen militar folosit în Trans., astăzi rar.	1032
boroacă (-ce), s. n. - Tumoare, umflătură.
Lat. verruca (Densusianu, GS, VII, 175). Cuvînt rar pe care personal nu îl cunoaştem.- 1033
boroană (-ne), s. f. - Grapă, greblă.
Mag. borona, sau rut., rus. borona (DAR). Cuvînt regional, mai puţin curent decît sinonimul său grapă. - Der. boroni, vb. (a grebla). 1034
boroşlean (-eni), s. m. - Iederă. - Var. broş-tean.
Mag. borostyăn sau boroszlăn (Cihac, II, 484; Bemeker. 95; DAR; Gâldi, Dict., 110), de unde provin şi slov. bersljan, sb. brsljan, ngr. HJtpomxXiâvri. După Miklosich, Slaw. Elem., 15, din sl. brustanu.	1035
borş (—şuri), s. n. - 1. Zeamă acră preparată din fermentarea ţărîţelor de grîu. - 2. Ciorbă preparată cu această zeamă. - 3. (Arg.) Sînge.
Rut., rus. borst (Miklosich, Slaw. Elem., 16). -Der. borşar, s. m. (poreclă dată soldaţilor); borşer, s. n. (vas în care fermentează borşul); borşi, vb. (a fermenta).	1036
borţ (-ţuri), s. n. - Burtă, pîntece, mai ales cel al femeilor însărcinate.
Creaţie expresivă, bazată pe de o parte pe consonanţa btf, blf, care indică ideea de „masă moale sau flască" (cf. bîrfi, bolfă), şi pe de alta pe rădăcina expresivă borh- (ghiorţ-), care exprimă zgomotul ghiorţăiturilor. Se ştie că „în general, numele date abdomenului sînt de origine obscură" (Meillet-Emout, abdomen)-, în acest caz, pare să fi servit drept punct de plecare ideea de „zgomot al maţelor", ca în burduf şi burdihan (pentru imaginea de „masă moale" = „pîntece", cf. burfa). în pofida oscilaţiilor multor filologi, nu este posibilă să se despartă borţ de burtă, s. f. (pîntece), care este un sing. regresiv, format de la pl. borfi, burţi. Totuşi, DAR consideră îndoielnică această relaţie, şi sugerează pentru borţ o der. de
la alb. bark, la o rădăcină indo-europeană *bher-„a duce" (cf. Meyer 27). După Densusianu, GS,
I,	350, rădăcina burd- (de la burduf) s-a contaminat probabil cu bute; Pascu, Arch. Rom., VII, 566, pleacă de la bg. tărbuch, a cărui legătură cu rom. pare îndoielnică. Giuglea, Dacor., IV, 1554, pune în legătură pe burtă cu gr. Papuri^; în vreme ce Diculescu 177 (urmat de Gamillscheg, Rom. Germ., II, 260), se gîndeşte la got. sau gepidicul baurthei ( > germ. Burde „greutate, povară"), sau la dan. bor „sînul mamei" (cf. burduf). în sfîrşit, Lahovary 319 consideră cuvîntul ca fiind anterior epocii indo-europene, pe cînd Rohlfs, Differ-enzierung, 24, continuă să-l considere „obscur". Este cuvînt general folosit, cu excepţia Trans. de Nord (ALR, 42).
Der. borţoi, s. m. (Banat, piatră, bolovan); borţos, adj. (burtos); borţoşa, vb. (a lăsa grea; în Arg., a înrăutăţi, a ieşi prost); îmborţoşa, vb. (a se îngrăşa; Arg., a ieşi prost); burtă, vb. (pîntece; convexitate); buriăverde, s. m. (burghez, materialist, epicurean); burtos, adj. (pîntecos). Bg. burta provine din rom. (Candrea, Elemente, 407; Capidan, Raporturile, 226).	1037
bortă (—te), s. f. - Gaură, scobitură, groapă.
Germ. Borte (Mîndrescu 30; Borcea 179; Gâldi, Dict., 191). Rut bort(a), drept etimon al rom., derivă de Ia el pe care DAR îl indică (Candrea, Elemente, 404). Şi pl. borfi este posibil. - Der. borti (var. borteli, bortilî), vb. (a găuri); bortos, adj. (săpat, golit). Cf. burtucă.	1038
borvis (-suri), s. n. - Apă minerală. - Var. borviz.
Mag. borviz „apă pentru vin“ (DAR). înainte numai în Trans., actualmente de uz general la oraşe. Cf. borcut.	1039
borz (-oarză), adj. - 1. Zbîrlit, cu părul răsculat. - 2. (S. m.) Bau-bau, sperietoare.
Mag. borzas (Cihac, n, 484); borzos (Gâldi, Dict., 110). - Der. boarză, s. f. (negruşcă, Nigella damascena); borză, s. f. (gîndac, Blaps mortisaga); Borzilă, s. m. (nume propriu de bou); borzoş, adj. (zbîrlit). Cf. sborşi.	1040
boşcă (—ci), s. f. - Butoi, bute.
Mag. bocska (DAR), care provine din sl. buciva, biicika (Miklosich, Lexicon, 50). Din sl., după Miklosich, Slaw. Elem., 16.	1041
boscar (-ri), s. m. - Prestidigitator, scamator.
De la Bosco, prestidigitator italian (1793-1862), care a dat reprezentaţii la Iaşi prin 1826 (REIV 1227; DAR; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 220). După Migliorini, Dat nome propio ăl nome commune, Ginebra 1927, p. 192, şi mai puţin
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
109
probabil, din numele francezului Boscard. - Der. boscărie, s. f. (scamatorie).	1042
boscîrţă (-ţe), s. f. - Piele de proastă calitate. Mag. bocskorszij „şiret de pantofi" (DAR). în Trans.	1043
boschet (-te), s. n. - Grup de arbuşti.
Fr. bosguet, din it. boschetto.	1044
boscorodi (-dese, it), vb. - 1. A face farmece. - 2. A bombăni, a bodogăni.
Mag. boszorkănyos „a face farmece" (Drăganu, Dacor., V, 322; Scriban). - Der. boscoroadă, s. f. (bombăneală); boscorodeală, s. f. (bombăneală). Rut. bozkorâditi, care, după Bogrea, Dacor., IX, 795, este sursa cuvîntului rom., pare mai curind că provine de la el.	1045
bosma (-ale), s. f. - Festă, renghi, figură proastă.
Tc. bozma (Şeineanu, II, 59).	1046
boşorcaie (—ăi), S. f. - Vrăjitoare.
Mag. boszorkăny (DAR). în Trans., puţin folosit. Cf. boscorodi.	1047
bostan (-ni), s. m. - 1. (Mold., înv.) Livadă.
-	2. Dovleac. - Mr. bostane, megl. bustan.
Tc. bostan „livadă" (Roesler 590; Şeineanu, II, 59; Lokotsch 332); cf. ngr. |Wiocrccvt, alb., sb., bg. bostan.
Der. bostănar, s. m. (grădinar); bostănărie, s. f. (livadă); bostangiu, s. m. (grădinar; soldat din garda seraiului), din tc. bostanei; bostăngi, vb. (Mold., a ridica ziduri îngrămădind pietre), cf. Graur, BL, VI, 140. Plecîndu-se de la var. bostîngi se.pare că trebuie să se explice forma bosînci, vb. (Mold., a lucra prost, în condiţii proaste), pe care Scriban o explică pe baza bg. bosszankodni „a se supăra".	1048
boştină (-ne), s. f. - 1. Reziduu de ceară, fagure uscat. - 2. Reziduu de struguri, tescovină.
-	Var. voştină, hoştină. - Mr. buştină, megl. văştină.
SI. vostina „uscat" (Miklosich, Lexicon, 73; Cihac, II, 463); de la voskij „ceară", cf. vospă. Nu este clară modificarea consoanei iniţiale. - Der. boştinar, s. m. (cumpărător de faguri uscaţi, sau de tescovină).	1049
boston (—oane), s. n. - Vals cu mişcări lente. De la Boston, prin intermediul fr. boston. - Der. bostona, vb. (a dansa boston).	1050
boştur (-ră), adj. - Gol, găunos.
Tc. boş tur „este gol" (Iogu, GS, VI, 338; cf. Şeineanu, II, 59). - Der. boştură, s. f. (trunchi găunos); boşturos, adj. (gol, găunos). 1051
bosumfla (“Iu, -at), vb. - A se supăra, a se îmbufna, a stringe din buze. - Var. bozumfla, bosînfla, buzumfla.
Prezenţa v.prov. boudenfla, prov. budenji, şi cat. botunflat, botinflat, indică existenţa unei compuneri romanice, întemeiată pe inflare ( > rom. umfla) şi pe *bottum ( > rom. bot). Prin etimologie populară s-a făcut apropierea de buz(e) umflate, cf. expresia a rămînea cu buzele umflate. După Moldovan 423, din tc. busul „sever, ameninţător", contaminat cu umfla.	1052
bot (—turi), s. n. - 1. Umflătură, cucui; obiect rotund în general, sau extremitate rotunjită. - 2. Bot (de animal). - 3. Cocoaşă.
Lat. botum, atestat de Du Cange, care îl defineşte „Iignum quodvis fractum, vel usu detri-tum", pentru al cărui sens cf. bont. Un lat. *botium sau *bottium este de asemenea sugerat de it. bozza „umflătură, cocoaşă", fr. bosse „cocoaşă", sp. bozo, bozal (Schuchardt, ZRPh., IV, 104; REW 1239a; DAR). Ar fi posibil şi să se plece de la o rădăcină expresivă (cf. Puşcariu, Dacor., VII, 475), căci aceeaşi consonanţă trezeşte aceeaşi idee în sp. (Corominas, III, 393) şi în sl. (Bemeker 77). în general, bot este folosit cu sensul 2; primul sens se mai păstrează în anumite expresii (botul dealului; botul cismei), iar sensul 3 în Trans. de Nord (ALR, I, 41).
Interpretarea expresivă este cea care trebuie să fi dat naştere var. boţ, s. n. (bot, obiect rotund în general; cocoloş; găluşcă, chiftea; tumoare, umflătură, bolfă; guvid, Cottus gubio) şi bont, adj. (fără vîrf, tocit, neascuţit). Această, identitate, care ne pare evidentă, nu a fost în general admisă. Cihac, II, 485, propune pentru boţ, mag. bocs „chiftea", sau bg. buca „cocoloş; cocoaşă"; şi (I,
27)	pentru bot un lat. *botum, de la botulus, care a fost acceptat de Philippide, Principii, 47; Şeineanu, Semasiol., 103; şi Candrea, Elements, 1; pe care Puşcariu 211 l-a considerat ca „foarte puţin probabil", şi REW 1241 ca „prea îndepărtat din punct de vedere semantic". Tot Cihac, II, 484, vede în bont un der. de la mag. buta, ipoteză reluată de DAR. Pentru bot, DAR sugerează doar
o	legătură, de altfel imposibilă, cu fr. bont, şi alta cu it., sp. boto, care probabil trebuie să se reducă la o comunitate de origini expresive (cf. Corominas, I, 503); şi pentru boţ, admite necesitatea unui lat. *bottium. Pascu, Lat., 256, propune lat. mutum, din gr.; şi Lahovary 320 se referă la cunoscutul fond anterior fazei indo-europene.
Der. bontorog, adj. (tocit); butac, adj. (rotofei; tocit, bont; stupid, prost); boţos, adj. (cu bulb); bofuf, s. m. (varietate de ciuperci); botişor, s. m.
110
ALEXANDRU CIORĂNESCU
(dim. de la bot); botos, adj. (ursuz, bosumflat; obraznic); boţi, vb. (a rotunji, a da o formă rotundă; a strivi, a mototoli); imboţi, vb. (a încreţi, a mototoli); boţitură, s. f. (cocoloş); Bofolan, s. m. (nume de bou); botniţă, s. f. (apărătoare care se leagă la botul unor animale); îmbotniţa, vb. (a pune botniţă); botgros, s. m. (pasăre, Coco-thraustes vulgaris); botroş, s. m. (pasăre cîntătoare, Pyrrhula europaea); buznat (var. boznai), adj. (umflat; supărat, bosumflat); al cărui sens primar pare a fi fost „plin la faţă, bucălat" şi care, der. de la bot (pentru fonetismul lui, cf. şi bosumflat), ajunge să se confunde cu buză şi, prin intermediul der. destul de rari buzna, îmbuzna, vb. (a se bosumfla), cu îmbufna. Cf. şi butuc, buză. 1053
botă (-te), s. f. - 1. Butoi, ciubăr. - 2. Vas de
lemn, doniţă. - Var. boată.
Cuvînt romanic (it. botte, cf. sp. bota), intrat pe filieră orientală (ngr. unorriţ, alb. bote „urcior1*, bg. bota „vas de lemn11. După Miklosich, Lexicon, 49, din sl. butaru „vatră11, „doagă11; pare însă cuvînt tîrziu în sl. Din per. buta „vatră11, după Popescu-Ciocănel 16. - Der. botar, s. m. (dogar); botcă, s. f. (celulă de fagure în care se dezvoltă matca; scobitură în trunchiul unui copac). 1054
botă, s. f. - Pic, strop, nimic.
Mag. boto, de la betu „literă11 (Bogrea, Dacor.,
III,	728); cf. bechi. DAR trimite eronat Ia it. boto „stupid" sau megl. buta „tont".	1055
botă (—te), s. f. - Băţ, toiag, par. - Var. boată.
Mag. bot (DAR), din sl. bîitu; prin urmare este dublet al lui bîtă. Se foloseşte în Mold. şi Trans.
-	Der. botaş, s. m. (hăitaş); botcă, s. f. (bobîmac), pe care DAR îl derivă de la botă „butoi"; botei (var. botău), s. n. (turmă), pus în legătură de Diculescu, Elementele, 444, cu gr. (îotov, şi cu botă de Drăganu, Dacor., VI, 263; botie, s. f. (inflorescenţă).'	1056
boteza (—z, — at), vb. - 1. A (se) supune botezului. - 2. A pune nume. - 3. A muia, a îndoi cu apă. - Mr. batiz, bătizari; megl. pătedz, pătidzare; istr. botez.
Lat. baptizăre (Puşcariu 212; REW 939; Candrea-Dens., 168; DAR); cf. ab. pakezan, it. bat-teggiare (aberg. bateza), prov. batejar, v.fr. ba-toyer, cat. batejar, sp. bautizar, port. baptizar. Este cuvînt de uz general (ALR 213). Reducerea grupului lat. pt este efectul unei disimilări a labialelor (Rosetti-Graur, BL, III, 72); Candrea, Elements, 9 şi Puşcariu, Lat. ti, 9, încercaseră s-o explice presupunînd că termenul intrase tîrziu în rom., din it.
Der. botejune, s. f. (botez); botez, s. n. (ritual
creşin de primire a cuiva printre credincioşii bisericii; baie; apă sfinţită); botezat, s. m. (creştin); botezătoare, s. f. (înv., cristelniţă); botezător, adj. (care botează; Sfintul Ioan Botezătorul); nebotezat, adj. (păgîn; evreu; curat, fără a fi amestecat cu apă). Cf. Bobotează.	1057
botfor (-ri), s. m. - Cizmă.
Rus. boţforty, din fr. bottes fortes (Bogrea, Dacor., I, 292). La început în Mold., admis ca termen literar. - Der. imboţforat, adj. (cu cizme).
1058
botină (-ne), s. f. - Gheată, cizmuliţă. - Var. (rar) botincă.
Fr. bottine. Var., din rus. botinka (Sanzewitsch 198).	1059
botuş (-şi), s. m. - încălţăminte, pantof. - Var. (Trans. de Nord), botiş, botuşel, butuşel.
Mag. botos „papuci", bg. botus „cutie", „borcan", din fr. botte (Miklosich, Etym. Wb., 20; Bemeker 77; DAR; Dacor., V, 337).	1060
bou (-oi), s. m. - 1. Taur castrat. - 2. Bour. -
3.	Instrument muzical popular. - 4. Tont, imbecil.
-	Mr., megl. bou, istr. bowu.
Lat. *bovum, formă populară de la bovem (Puşcariu 213; REW 1225; Candrea-Dens. 170; DAR); cf. it. bove, bue, prov. b(u)ou, fr. boeuf, sp. buey, port. boi, cat. bou. Cf. boar, bour.
Dim. boişor, boulean, bouleţ; boicuş, s. m. (pasăre, Aegithalus pendulinus, Aegithalus cas-taneus).	1061
bour (—ri), s. m. - 1. Taur săllbatic, bou sur.
-	2. (Mold., rar) Bou. - 3. Capăt încovoiat al unui obiect. - 4. Emblemă, stemă, pecete a Moldovei.
-	5. (înv.) Impozit pe vin. - 6. (Adj.) Se spune despre coamele îndoite în aşa fel îneît se unesc la vîrfuri. - Var. buăr, buor, boar, bo(ho)r, toate înv.
Lat. bubălus (Tiktin, ZRPh., XII, 22}; Puşcariu 214; REW 1351; Candrea-Dens., 172; Philippide, II, 635; DAR); cf. alb. bualj, v.fr. bugle, sp. bubalo. Lat. bubalus se alterase deja, cf. bobulum „bestia silvatica, habet comibus magnis" (Silos
58). Este de asemenea posibil să fi existat o confuzie cu lat. bubulus „tăuraş", ceea ce ar fi uşurat confuzia ulterioară între cele două animale, bou şi bour, prin intermediul unei singure denumiri. Cipariu, Arhiv., consideră că bour este reprezentant al lat. bos urus.
Der. boura, vb. (a îndrepta, a înălţa, a ridica); bourean, s. m. (bou; nume propriu de boii), pe care Candrea-Dens., 169, îl derivă de la bou; cf. opinia contrară a lui Pascu, Beitrăge, 16; bourel, ’■ s. m. (bour tînăr; melc; animal, Lucainus cervus; pasăre, aurel; instrument muzical popular); bourel,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
111
adj. (ascuţit, cu vîrf); bouresc, adj. (de bour); bouri, vb. (a ridica, a îndrepta); bourie, s. f. (grajd de boi); bouriu, adj. (ascuţit, cu vîrf). Trebuie adăugat probabil aici bur, care apare numai în expresia destul de rară, bou bur „bou bălan“. După Diculescu, Dacor., IV, 398 (cf. REW 1416) ar fi vorba de lat burrus. Dar ar putea fi şi una din diferitele formule de reducere a lui bour, cf. buăr, boor > bor. Această reducere, care ar fi normală (cf. nour > nor), s-a oprit probabil întrucît cuvîntul a ieşit mai mult sau mai puţin din uz, o dată dispărut animalul (cf. Candrea-Dens., 172; după Graur, BL, III, 53, conservarea lui ou se datorează influenţei lui r)..	1062
box, s. m. - Piele de viţel.
Engl. box calf, de la o marcă de piele americană, pe la 1890, care reprezenta un viţel (calf) într-o ladă (box). Acelaşi cuvînt engl., prin intermediul fr. boxe, a dat în rom. boxă, s. f. (compartiment).
1063
box, s. m. - Sport în care doi adversari se luptă pe ring.
Engl. box, prin intermediul fr. boxe. - Der. boxer, s. m., din fr. boxeur (uneori se scrie ca în fr.).	1064
boz (-zi), s. m. - (înv.) Idol, zeu păgîn. - Var. boză, boază.
Sl. bozi, pl. de la Bogu „Dumnezeu" (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Bemeker 111).	1065
boz (—zi), s. m. - Călin, Sambucus ebulus, Ebulum humile. - Var. bozie, boziu, boj. Mr. iboz, megl. boz.
Sl.,	cf. bg. băzie, rus. boz; dar nu apare etimonul slav (cf. Meyer, Neugr. Sl., II, 19). V. şi ngr. Pou^iov, alb. vuze, mag. bodza.	1066
boza, s. f. - Cidru.
Tc. boza (Lokotsch 376), cf. bg. boză. - Der. bozagiu, s. m. (vînzător de cidru); bozag(i)erie, s. f. (prăvălie unde se vinde cidru); bozagilîc, s. n. (îndeletnicire de vînzător de cidru); bozăi, vb. (a fermenta); bozăială, s. f. (fermentaţie). 1067
brac (—curi), s. n. - Rest, rămăşiţă bună de aruncat.
Germ. Brack, în parte prin pol., rut., rus. brak (DAR). - Der. brăcui, vb. (a da la o parte, a arunca ceva nefolositor, a lua caimacul, a luat tot ce e mai bun).	1068
brace, s. f. pi. - (Bucov., rar) Indispensabili. -Var. braci, s. m. pl.
Lat. bracae (Candrea-Dens., 173; DAR). Cuvînt practic nefolosit, supravieţuind în brăcire, brăcinar, îmbrăca. Cf. alb. breke „indispensabili",
it. brache „pantalon", prov., sp., port. braga, fr. brayes, ngr. Ppaxi.	1069
brăcire (-ri), s. f. - Cordon, şiret - Var. brăci(l)e, brăcele, brăciră, brăcină.
Lat. bracîle. (Puşcariu, Conv. lit., XXXVIII, 701; Puşcariu 215; REW 1258; Candrea-Dens., 174; DAR). - Der. brăcinar, s. n. (betelie; curea, cingătoare; bretea); brăcinăriţă, s. f. (betelie); desbrăcina, vb. (a descinge). Din rom. provine fără îndoială sb. bracunar „vergea de măsurat". Cf. îmbrăca.	1070
bracona (-nez, -at), vb. - A vîna ilegal.
Fr. braconner. - Der. braconier, s. m., din fr. braconnier.	1071
brad (-azi), s. m. - 1. Arbore din familia pinaceelor, Abies pectinata. - 2. Plantă, Hippuris vulgaris. - Mr., megl. brad.
Origine necunoscută. Este vorba probabil de un cuvînt provenit din substratul, posibil alpin, avînd în vedere zona caracteristică a acestui arbore. Cf. numele dat bradului de galii din valea Padului, în Italia, padus, desigur aparţinînd aceleiaşi familii (Pliniu, III, 20), şi care s-a păstrat în Rouergue, pade. Este considerat în general drept autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 8; Hasdeu, Col. Tr.,
1873,	p. 110; Philippide, II, 701; Pascu, Arch. Rom., DC, 301), sau provenind din alb. breth (Meyer 45; Cihac, II, 714; DAR), şi în albaneză este considerat ,de obicei reprezentant al unei rădăcini indo-europene *bras-dh (Jokl, IF, XXX, 208; Capidan, Raporturile, 521). Pornind de la ipoteza alb., Graur, Rom., LIII, 383, ajunge la concluzia că brad este refăcut după pl: brazi, şi că forma autentică trebuie să fi fost *braz, ceea ce nu pare a ne apropia mai mult de etimon. După Lahovary 315, este cuvînt anterior limbilor indo-europene.
Der. brădancă, s. f. (fată sau femeie rudă a miresei); brădar, s. m. (flăcău care duce bradul de nuntă, sau care joacă jocul acestuia); brădet, s. n. (pădure de brazi); brădiţ, s. n. (pădure de brazi); brădişoară, s. f. (specie de ieruncă, Tetrao bo-nasia); brădişor, s. m. (brad mic; plantă, Iuniperus communis; plante care prin aspectul lor amintesc de cel al bradului, Lycopodium Selago, Lycopo-dium annotinum, Equisetum arvense, Equisetum maximum); brădoaie, s. f. (albie, copaie); brăduleţ, s. m. (brad mic; gogoaşă care se serveşte de ziua Sfîntului Toader, cînd tinerii se leagă prin ftăţie de cruce, cf. frăţie).	1072
brai (-ie), s. n. - Piuă de lemn.
Rut. brai (DAR). în Mold. şi Bucov. 1073
braică (—ci), s. f. - Căţea cu blana mare.
112
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Germ. Bracke (Borcea 179), poate prin intermediul fr. braque. După Bogrea, Dacor., II, 413 (şi Ruffini 114), din sl. brajo „frate“. 1074
brambura, adj. - La întîmplare, cum o da Domnul.
Formaţie expresivă (Iordan, BF, II, 192, şi VI, 168, în care pare să fi influenţat germ. bramar-basieren . „a se lăuda", Bramarbas „fanfaron, lăudăros", din sp. bramar. Cuvînt foarte comun (lipseşte din DAR), însă nu pare popular. - Der. brămbureală, s. f. (lucru inutil, fleac). 1075
branişte (-ti), s. f. - 1. Pădure, crîng, rezervă din care nu se pot tăia copaci. - 2. Pădure în general. - 3. Contribuţie menită să asigure strângerea finului, pe moşiile domnitorilor din Moldova.
Sl. branişte (DAR). Astăzi se foloseşte numai cu sensul 2. - Der. brănişteancă, s. f. (dans tipic); brănişte(a)r, s. m. (înv., perceptor).	1076
brasieră (-re), s. f. - Obiect de lenjerie fără mîneci, care acoperă pieptul.
Fr. brassiere.	1077
Braşov, s. m. - Numele unui oraş din Trans.,
Probabil de la numele sl. Brasa (Drăganu, Dacor, VII, 236), cf. însă bîrsă. - Der. braşovean, s. m. (locuitor al Braşovului; vînzător de mărunţişuri; trăsură cu acoperiş boltit); braşoveancă, s. f. (prăvălie de mărunţişuri); braşoavă, s. f. (minciună, gogoaşă), al cărui semantism se explică desigur prin tendinţa de a exagera proprie vînzăto-rilor, cf. fr. boniment (Şeineanu, Semasiol., 173); braşoveneşte, adv. (în mod exagerat). 1078
braţ (—ţe), s. n. - 1. Parte a membrului,superior cuprinsă între cot şi umăr. - 2. Cantitate de lemne care se poate cuprinde şi duce în braţe. - 3. Cantitate mică, în general. - 4. Ramificaţie a cursului principal al unei ape. - 5. Diferite organe, piese sau instrumente care amintesc de forma sau funcţiile braţului, cum sînt cele ale fotoliului; la războiul de ţesut, bara verticală unde se fixează sulul de urzeală; la ferăstrăul de mînă, cele două bare verticale; părţile cleştelui etc. - Mr., megl. braţ, istr. brqţ.
Lat. brachium (Puşcariu 217; REW 1256; Can-
•	drea-Dens., 179; DAR); cf. it. braccio sau brazzo, prov. bratz, fr. bras, cat. bras, sp. brazo, port. brago. Este cuvînt cunoscut în general (ALR 233).
Der. brafet(ă), s. n. sau f., din it. (ven.) brazzeto; brăţat, s. n. (rar, lungime a unui braţ); brăţiş, adv. (corp la corp); îmbrăţişa, vb. (a stringe în braţe;
. a adopta; a cuprinde), din adv. precedent. 1079
brăţară (-ări), s. f. - 1. Podoabă purtată la
încheietura mîinii sau pe braţ. - 2. Cerc, inel. -
3.	La cămăşile ţărăneşti, manşetă brodată în culori.
-	Var. brăfea, braţoletă.
Lat. brăchiăle (Puşcariu 218; REW 1254; Can-drea-Dens., 180; DAR); cf. it. bracciale, brac-cialetto ( > braţoletă, probabil prin intermediul ngr.), sp. brazal, port. bragal. Din rom. provine rut. brycari „mînecă de cămaşă" (Candrea, Elemente, 402).	1080
braur (-ri), s. m. - Geamantan.
Origine necunoscută.	1081
brav (-vă), adv. - Viteaz, îndrăzneţ.
Fr. brave. - Der% brava, vb., din fr. braver; bravură, s. f., din fr. bravoure, it. bravura; bravo, interj, (foarte bine!, ura!) din it. bravo, în parte prin intermediul fr. bravo, cf. ngr. (wipafk), tc., bg. bravo.	1082
brazdă (-de), s. f. -1. Fîşie îngustă de pămînt tăiată şi răsturnată cu plugul. - 2. Răzor, teren însămînţat, terasă.. - 3. Bulgăre de pămînt. - 4. Polog. - Mr., megl. brazdă.
Sl. brazda (Miklosich, Lexicon, 42; Slaw. Elem., 15; Cihac, Bemeker 75); cf. bg., sb. brazda, rus. borozdă.
Der. brăzda (var. brăzd(u)i, brezda, îmbrăzda), vb. (a trage brazde; a tăia); brăzdar; s. h. (fierul plugului); brăzdător, s. n. (brăzdar); brăzdătură, s. f. (brazdă); brăzdoi, s. n. (brazdă greşită).1083
bre, interj. - 1. Introduce o interpelare. - 2. Exprimă surpriza sau mirarea, uneori intensificată prin repetiţie. - Mr. bre, vre, megl. bre.
Tc. bre (Roesler 590; Şeineanu, II, 60; Ronzevalle 48); cf. ngr. |Utp4 bg. bre.	1084
breabăn (-ebeni), s. m. - Diferite specii ale plantei Corydalis.
Sl. bebrinu ‘„castoreum", de la bebri „castor"
1	(rom. breb); cf. Candrea, GS, VI, 321. Cihac, II, 29, indicase etimonul greşit lat. verbena, menţionat cu îndoieli de Densusianu, Hlr., 105 şi Puşcariu 219; cf. Philippide, Principii, 140.
Der. brebenel, s. m. (brebenei, Corydalis Mar-chaliana sau bulbosa, etc.; ghiocel, Galanthus nivalis); îmbrebena, vb. (a împodobi, a găti, a înfrumuşeţa).	1085
breaslă (-esle), s. f. - 1. Asociaţie de meşteşugari din aceeaşi branşă, corporaţie. - 2. (înv.) Companie de poliţie armată pentru fiecare corporaţie. - 3. Meserie, profesie.
Sl. bratîstvo „frăţie, corporaţie" (DAR). - Der. breslaş, s. m. (membru al unei bresle; soldat; muncitor, meseriaş).	1086
breaz (-ză), adj. - Se spune despre animalele
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
113
cu pete albe pe frunte. - 2. (Rar) Extraordinar, remarcabil. - Megl. breaz.
Sl. brezu „alb“, bg. brez „pestriţ, bălţat" (Miklosich, Slaw. Elem., 15; DAR)-, cf. sl., bg. breza „mesteacăn", rus. bereza „mesteacăn", slov. brezast „alb". Rut. barza „oaie cu pieptul alb", care s-a derivat greşit de la rom. barză, aparţine aceleiaşi familii, ca şi sb. barzast „cafeniu" (cf. slov. brezast), şi pare că reprezintă o fază sl. anterioară metatezei lichidelor, cf. gard, daltă.
Der. brează, s. f. (animal cu pete albe; dans tipic); brezaie, s. f. (personaj mascat care se plimbă la sărbătorile de Crăciun, îmbrăcat ca un măscărici şi cu cap de animal; este obicei vechi, interzis fără rezultat de Alexandru Şuţu, la 22 decembrie 1819, fiindcă servea drept pretext violărilor de domiciiliu şi a lucruri de ruşine şi vorbe de ocări, fapt pentru care şi de la fraţii Domni de mai înainte au fost poprită), reprezintă sensul de „extraordinar" sau de „obiect care provoacă uimire", astfel încît pare greşită ideea din DAR de a lega cuvîntul de barză; brezi, vb. (a păta, a împestriţa); brezăi, vb. (a înzorzona); îmbrezăia, vb. (a îmbrăca în chip de brezaie).
1087
breb (-bi), s, m. - Castor.
Sl. bebru, bebri şi de asemenea bibru, bobru (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Lexicon, 34; Cihac,
II,	28; DAR)\ cf. rus. bobrî, pol. bobr, ceh. bobr, cr. breber. După Miklosich, Fremdw., 77, este cuvînt împrumutat de sl. din vreo limbă străină, ceea ce l-a determinat pe Philippide, Principii, 140, să creadă că slavii îl împrumutaseră din rom.; totuşi, după Bemeker 44, este cuvînt indo-euro-pean, normal în sl. Der. din rom. plecîndu-se de la lat. fiber, propusă odinioară de Diez, I, 63 şi reluată de Koerting 1291 şi de Philippide, fusese deja respinsă de Cihac, I, 29 şi Densusianu, Rom., XXXIII, 275 şi Hlr., 98. Cfbreabăn. 1088
brebeneac (-eci), s. m. - Sturz (Turdus mu-sicus).
Origine necunoscută. Este posibil să fie legat de bg. burborenie „cotcodăcit", sb. breboriti „a cotcodăci, a cîrîi".	1089
brec (— curi), s. n. - Trăsură uşoară cu patru roţi.
Engl. break, prin intermediul fr. break 1090
brehni (-nesc, it), vb. - (Mold.) Exprimă sunetul scos de cîine, de cerb, de porc şi, în anumite cazuri de om, cu accepţiile aproape exacte ale sp. ganir. - Var. brîhni, brehăi.
SL, cf. rut. brechăty „a lătra", sb. brechati „a scînci" (DAR). Var. brehăi, care apare numai la
Cantemir, pare a fi rezultatul unei contaminări cu behăi. - Der. brehne, s. f. pl. (năluci); brehnace, s. f. (înv., uliu, probabil datorită croncănitului pe care îl stîmeşte printre păsările din ogradă).
1091
brei, s. m. - Muşchi (Mercurialis perennis). -Var. brii, brie.
Origine necunoscută. Este posibil să fie în legătură cu gr. ppuov, de unde brionia (Diculescu, Elementele, 484). Bg. brei (Candrea; Scriban) pare a proveni din rom.	1092
breşe (-e), s. f. - Spărtură; străpungere.
Fr. breche.	1093
bricelat, s. n. - Obicei popular din Trans., care constă în a prezice viitorul fetelor. - V. vergelat.
Germ. Britsche (Drăganu, R. fii, II, 105-17).
1094
briceag (-ege), s. n. - Cuţitaş, brişcă. - Var. briceac, briceagă.
Mag. bicsak, tc. biqak (DAR; Popescu-Ciocănel 16), care se consideră în general a fi rezultate ale sl. brici, dar care sînt, cu mai mare probabilitate, cuvinte orientale, cf. cuman, bicak (Kuun 97), ţig. bica „secure" (Wlislocki 74); cf şi bg. bricak, pol. biczak. R. se explică prin influenţa lui brici. Der. sînt proprii Trans. de Nord: bricegeană, s. f. (dans tipic); bricică, s. f. (briceag); brişcuţă, s. f. (cuţit); brişcăli, vb. (a bate).	1095
brichetă (-te), s. f. - 1. Mic aparat pentru aprins ţigările. - 2. Aglomerat de carbon.
Confuzie a două cuvinte fr., briquet şi briquette.
1096
brici (-ce), s. n. - Cuţit de bărbierit. - Mr. briţi.
Sl. brici (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Lexicon, 44; Cihac, II, 28; DAR; Philippide, II, 701); cf. alb. brisk, tc. biţak ( > briceag).	1097
brigadă (-ăzi), s. f. - 1. Mare unitate militară.
-	2. Formaţie de lucru pe schimburi sau pe faze.
Fr. brigade. - Der. brigadier (înv., brigadir, bragadir), s. m. (general de brigadă; în armată, grad inferior), din fr. brigadier.	1098
brîglă (-le), s. f. - Parte mobilă la războiul de ţesut. - Var. bîr(g)lă, braglă, braclă. - Megl. bîrdilă.
Bg. burdilo (Cihac, II, 9; DAR), prin intermediul unei forme bîrd(i)lă, ca în megl. - Der. brîglar, s. m. (arţar).	1099
briliant (-tă), adj. - Strălucitor.
Fr. briliant. Ca adj., este cuvînt poetic importat al romantismului, fără circulaţie reală. - Der.
114
ALEXANDRU CIORĂNESCU
briliant (var. berl(i)ant), s. n. (briliant), a cărui var. provine din tc. birlandi, barlandi, ngr. (impXavrux; briliantat, adj. (împodobit cu briliante); briliantin, adj. (strălucitor).	1X00
brilioancă (-ce), s. f. - Plantă asclepiadacee, Vincetoxicum officinale.
Probabil în legătură cu sb. brlja, brljaga „mlaştină", cf. sb. brijak(ă) „nume de pasăre", „Cinclus aquaticus", Cihac, II, 28, pune în legătură acest cuvînt cu pol. brzanka.	1101
brîncă (-ci), s. f. - 1. Mînă. - 2. Membru anterior la animale, labă. - 3. împinsătură, ghiont, vînt (se foloseşte de preferinţă la pl.).
Lat. branca (Diez, Gramm., I, 30; Puşcariu 220; REW 1285; Candrea-Dens., 182; DAR); cf. it. branca, prov., sp., port. branca, fr. branche. în limba literară, aproape numai cu sensul 3; cu sensul de „mînă" este încă folosit curent în vestul Ţrans. (ALR 49). Pentru cuvîntul lat., cf. Kury-lowicz, Melanges Vendryes, Paris 1925, p. 206.
Der. brincălău, adj. (cu labe mari); brînciş, adv. (cu faţa în jos, pe burtă); brîncuţă, s. f. (plante, Sisymbrium officinale; Nastuitium palustre; Nas-turtium officinale); îmbrinci, vb. (a împinge violent, a înghionti); îmbrînceală, s. f. (ghiont, brînci; înghesuială, îngrămădeală, mulţime); îmbrîn-călură, s. f. (înv., brînci); îmbrîncitură, s. f. (brînci). Din rom. a trecut în mag. bringa (Edeispacher 10).	1102
brîrică (-ci), s. f. - 1. Anghină. - 2. Săricică (Salicomia herbacea). - 3. Erizipel.
Gr. PfKX/xoţ „anghină" (Cihac, I, 38 şi II, 640; Diculescu, Elementele, 477; Pascu, Beitrăge, 26). DAR se referă la sb. bmka, pe care îl derivă din sl. brekno „a inflama", dar care pare mai curînd că provine din rom. (Candrea, Elementele, 407).
1103
brind (-duri), s. n. - Toast, închinare.
Fr. brinde. Este cuvînt folosit numai de Alec-sandri, în urma contactelor sale cu poeţii provensali, şi în versurile adresate acestora. Fără circulaţie.	1104
brînduşe (—şe), s.'f. - 1. Plantă, floarea-bru-mei (Colchicum autumnale). - 2. Varietăţi de şofran (Crocus aureus sau heuffelianus sau reticu-latus).
Origine necunoscută. Este pus în legătură cu sb. bmdusa, brenduska „şofran", dalm. bmdjuska „şofran", rut. brenduska, brandjusi, pe care Vitto-rio Bertoldi, Un ribelle nel regno de' fiori, i nomi romanzi del Colchicum autumnale, Ginebra 1923, p. 61, îl pune în legătură cu numele date în sl. vacii, şi pe care DAR şi Scriban le propun ca
etimoane ale rom. Totuşi, cuvintele par străine de atmosfera lingvistică sl., şi ar putea proveni din rom. (Candrea, Elemente, 406; Giuglea, Dacor.,
III,	567-73). Căutîndu-se alte explicaţii, Philippide, Principii, propune un lat. *brundusia; Giuglea, Dacor., III, 567, derivă cuvîntul de la o rădăcină autohtonă *brend- „umflat", iar Puşcariu, Lr., 176, probabil influenţat de ipoteza anterioară, îl consideră cuvînt autohton. Este posibil să existe o legătură între brînduşe şi brinză, dar nu este uşor de lămurit, în stadiul actual al cercetării.	1105
brînză, s. f. - Produs alimentar obţinut prin prelucrarea laptelui. - Megl. brqndză.
Cuvînt care a dat naştere multor ipoteze şi discuţii, în general foarte divergente. Ne expunem părerea, înainte de a trece în revistă opiniile anterioare. Este cunoscut că brinza în general îşi primeşte numele fie de la locul unde se produce (penteleu, cf. sp. manchego, Villalân, şi toate numele de brînzeturi fr.), sau de la forma pe care
o	capătă. în această ultimă categorie intră o serie întreagă de nume care desemnează brînza cu numele tiparului său. Astfel în sp. adobera, care înseamnă în acelaşi timp „tipar pentru brînză" şi „brînză", iar în rom. burduf, care se foloseşte, deşi rar, cu sensul de „brînză păstrată în burduf*. în •acelaşi mod, \at.formaticus, cu der. său romanic, de la forma „tipar", gr. nccvoupa „făcut cu mîna" şi „brînză"; rus. paner „brînză", faţă de lituan. paner „coş"; sp. manteca, port. manteiga, probabil din lat mantica „sac", etc. Acelaşi mod mai primitiv de a da formă brînzei, strecurînd-o totodată, este punerea laptelui prins într-un sac de in sau de cînepă, a cărei ţesătură rară permite verificarea ambelor operaţii în acelaşi timp (asupra acestei faze a prelucrării brînzei, cf. detalii la Giuglea, Dacor., III, 573). Sacul, astăzi sedilă sau zăgîmă, s-a numit probabil în trecut brandeum, cuvînt lat. care însemna „pînză de in" şi care apare în Evul Mediu cu sensurile de „văl subţire pentru relicve", „pînză" şi „legătură, brîu" (Du Cange; Niermeyer 104). Rezultatul brandea > brînză pare normal, din punct de vedere fonetic şi semantic, în plus, este posibil ca sensul cuvîntului să se fi deplasat din epoca latină de la recipient la conţinut, dacă trebuie presupusă o legătură între brandea şi brunda „solida" (Silos 59; cf. Meillet, s. v. brunda), cuvînt fără o explicaţie satisfăcătoare pînă. în prezent, şi care nu trebuie confundat cu brunda „caput cervi" (cf. Isidoro, XV, 1, 49; J. Şofer, Glotta, XVI, 36).
Hasdeu, Cuv. Bătr. I, 190, considera cuvîntul ca fiind dac, după ce l-a împărţit (Col. Traian,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
115
1874,	107) în bo-ransa, şi i-a asimilat ultimul element cu rinză. Cipariu, Arhiv, 144, îl deriva de un lat. *brancia, în timp ce Schuchardt, Z. vergi. Sprachf., XX, 24, se referea la numele oraşului elveţian Brienz. Această idee, reluată în mod inexplicabil de DAR, este „imposibilă din punct de vedere istoric" (REW 1272). Cihac, II, 28, îl derivă din pol., greşind evident. Pascu, Beitrăge, 8, a sugerat mai întîi o posibilă der. de la interjecţia bîr, idee insolită, care totuşi a fost preluată de Lahovary 318, cu circumstanţa agravată de a o fi combinat cu rinză, ca la Hasdeu, şi de a considera cuvintele ca provenind din fondul lingvistic anterior fazei indo-europene. Tot Pascu, I, 191, şi Arch. Rom., DC, 324, s-a gîndit apoi la un trac *berenza, der. de la *ber „oaie". După Densusianu, GS, 1, 67, este vorba de rădăcina iraniană *renc-, *renz- „a stoarce, a strivi", în vreme ce după Giuglea, Dacor., III, 573-81, ar trebui plecat de la un *brendia sau *brandia, care s-ar trage dintr-un indo-european *gurendh „a fermenta"; ideea aceasta a fost preluată de Pedersen, Lingua Posnaniensis, I (1949), 1-2. Cercetătorii mai recenţi (Capidan, LL, III, 228; Hubschmidt, Al-penwdrter, 25; Rohlfs, Differenzierung, 51) au tendinţa de a considera acest cuvînt ca un „Re-liktwort" sau supravieţuitor al idiomurilor balcanice preromane.
Der. brinzar, s. m. (persoană care prepară sau vinde brînză); brînzăreasă, s. f. (femeie care face sau vinde brînză); brînzărie, s. f. (loc în care se prepară brînză); brinzi, vb. (despre lapte, a se strica; a fermenta); brînzoaică, s. f. (plăcintă cu brînză); brinzoi, s. n. (Arg., cuţit); brinzos, adj. (care are multă brînză; care are consistenţa brîn-zei); îmbrîhzi, vb. (Bucov., despre turmă, a paşte); îmbrînzit, adj. (făcut, uns, amestecat cu brînză); brînzet, s. n. (cantitate sau sortiment de brânzeturi). Din rom. trebuie să provină ngr. npEVT^a (Mumu, Lehnwdrter, 38), sb. brenca (Miklosich, Wander., 8), slov., pol. bryndza, pol. bredza, ceh. brindza (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 401; Bemeker 93); ţig. brinsa (Wlislocki 76), mag. brenza, brondza, săs. prănts, germ. dialectală Brinse(nkăse), ţig. sp. brinza „came fiartă" (Besses 39).1	1106
brio, s. m. - însufleţire, vivacitate.
It. brio, cf. fr. brio (accentul ca în it.).	1107
briptă (-te), s. f. - Cuţit.
Sb. britva (în Olt. şi Banat) sau rut. brytva (în Bucov.). Cuvînt puţin obişnuit.	1108
brişcă (-şte), s. f. - Trăsurică, şaretă.
Pol. bryczkă, ceh., rus., bg. bricka (Cihac, II, 29; Bemeker 93).	1109
brîu (-îie), s. n. - l. Cingătoare. - 2. Ornament, friză, mulură. - 3. Talie, mijloc. - 4. Dans tipic, în care cei care dansează se ţin de talie. -Var. a pl. brîuri şi (înv.) brine, brîni. Mr. brin, bărnu, megl. brqn.
Lat. brandeum „pînză de in“ şi „bandă, cingătoare" pare a se fi contaminat cu lat panntis „pînză", pînă s-a confundat complet în formele contaminate *bran(e)um „bandă, cingătoare" şi pandea „pînză"; cf. Niermeyer 104, unde se menţionează prandeum. Din cea dintîi din aceste forme a rezultat rom. brîu, alb. bres, brez „cingătoare" (alb. mbren „a încinge"), şi din a doua rom. pînză. Atît alb. cît şi rom. presupun prototipul nazalizat (Rosetti, II, 111), de tipul *brenu- sau *branu-, care este considerat în mod tradiţional de origine autohtonă (Miklosich, Slaw. Elem., 9; Philippide, II, 701). Nu pare posibilă der. cuvîntului rom. pe baza alb., propusă de Meyer 46 şi Skok, Arch. Rom., VIII, 150; după Skok, Z. Jur Ortsnamenforschung, I, 89, cuvîntul alb. conţine un suf. diminutival. Etimonul *brenum (Rosetti, Rhotacisme, 35) nu este clar. Cf. şi brînză, pînză. Pierderea lui n (păstrat în pl. brine şi în der.) se repetă în condiţii identice în gnu şi frîu, şi este greu de explicat, cf. grîu.
Der. brînă, s. f. (friză), sing. analogic format pe baza pl.; brinar, s. m. (frînghier); briier, s. n. (tipar pentru muluri); brineţ (var.* bîmeaţă, bîrnifă), s. n. (curea; cingătoare; fîşie); brînişor, s. n. (curea; cordon); bîmaş (var. bămaş, bămacx), s. n. (şiret); desbîrna, vb. (a descinge). Din rom. provine mag. bemice (Edelspacher 10).	1110
briză (—ze), s. f. - Vînt uşor, adiere, boare.
Fr. brise.	1111
broajbă (-be), s. f. - Nap. - Var. brojbă, bro(a)şbă, bro(a)zbă.
Sb. broskva (Cihac, II, 29, DAR; Skok 63).	;
1112
broancă (-ce), s. f. - Contrabas.
Bg. brumcă „a zumzăi, a fredona", brumcilo, *bruncka „drîmbă", Giuglea, Dacor., III, 591-4, propunea lat. *bromica; şi Drăganu, Dacor., IV, 747, pleca de la sl. brqku, ceh. brouk „gîndac".
1113
broască (-şte), s. f. - 1. Animal amfîbiu batracian. - 2. Nopal (Opuntia ficus indica). - 3. Broscuţă (sublinguală). - 4. încuietoare la uşă; gaura cheii. - 5. Rindea lungă. - 6. Clin. - 7. Piese, organe sau părţi ale unor ansambluri determinate, care servesc la susţinerea altor piese, cum sînt suportul axei roţii hidraulice; capitelul
116
ALEXANDRU CIORÂNESCU
coloanelor, în construcţiile specifice. - Mr. broască, megl. broască „broască ţestoasă".
Lat. *brosca (Puşcariu 221; REW 1329; Candrea-Dens., 183; DAR); cf. alb. breske, it. rospo (mii. arezz. brosco), ladin. rusk. Cuvîntul a fost considerat la început autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 8; Cihac, II, 714), sau der. din gr. PpoOoaoţ (Creţu 309). Pentru evoluţia semantică de la „broască" la „încuietoare", cf. Rohlfs, Quellen, 52 şi Iordan, BF, VI, 169; imaginea broscuţei este proprie şi sp., ca şi fr. grenouillette, it. ranella. Din rom. a trecut în ngr. \mpotaxa (Meyer, Neugr. Studieri, 77; Mumu 36), săs. bruaske.
Der. broscan, s. m. (broască); broscănesc, adj. (de broaşte); broscar, s. m. (poreclă dată persoanelor care mănîncă broaşte); broscărie, s. f. (apă cu broaşte multe); broscărime, s. f. (cantitate de broaşte); broscaş, s. m. (tîmplar, dulgher); broschiţă, s. f. (broderie cu fire în culori); bro-scoaică, s. f. (broască); broscoi, s. m. (broască; copil mic mucos; Arg., pistol); broscos, adj. (care are broaşte din belşug); broştesc, adj. (de broaşte); broşteşte, adv. (ca broaştele); broştet, s. n. (cantitate de broaşte).	1114
broboadă (—de), s. f. - Basma mare, şal. -Var. brobod(ă), proboadă, pobroadă.
Forma autentică este cea a var. proboadă. Din bg. podbrazdam perf. podbradja „a-şi pune pe cap o basma care se înnoadă sub bărbie", pod-bradka „basma" (Weigand, Jb, XV, 168; Densusianu, GS, VI, 362). Apropierea propusă de Cihac, II, 640, cu ngr. unoXotfta este inutilă.
Der. desbrobodi, vb. (a-şi scoate broboada); îmbrobodi, vb., (a-şi acoperi capul; a acoperi, a ascunde; a înşela, a ademeni, a duce cu vorba); îmbrobodeală, s. f. (acţiunea de a (se) îmbrobodi; ademenire).	1115
broboană (-ne), s. f. - 1. Boabă, bacă. - 2. (Trans.) Coacăză. - Var. borboană, burboană, brobonea.
Bg. *brubona, de la bruborka (Weigand, Jb,
XV,	168); brobinţă, s. f. (boabă; cocoloş, cheag); brobonac, s. m. (pietricică); desbroboni, vb. (â dezghioca, a culege boabele de struguri de pe ciorchine); (îm)brobona, vb. (a picura). 1116
broc (-curi), s. n. - Cozonac.
Săs. brâk (Borcea, Jb, X, 179). Se foloseşte în Trans.	1117
brocard (-duri), s. n. - Ţesătură de mătase, frenghie.
Fr. brocart.	1118
broci, s. m. - 1. Culoare roşu-aprins, ocru roşu.
-	2. Roibă (Rubia tinctorum).
Sb. broc (Cihac, II, 29). Sec. XVIII, puţin folosit.	1119
brod (-duri),' s. n. - 1. Vad, trecere a unei ape prin vad. - 2. Ponton, vas transbordor. - Var. brud(ă).	'
SI. brodu (Cihac, II, 29): - Der. brudar, s. m. (pontonier), pe care Miklosich, Lexicon, 44, îl derivă de la- sl. brodară; brudină, s. f. (vad; ponton), cf. slov. brodnina, sb. brodarina „cost al transbordării". Cf. brodi.	1120
broda (—dez, at), vb. -1. A coase o broderie.
-	2. A înfrumuseţa, a exagera o povestire. •
Fr: broder. - Der. broderie, s. f. din fr. broderie.
1121
brodi1 (-dese, —it), vb, - 1. (înv.) A bălăci. -2. A vorbi aiurea, a spune prăpăstii. - 3. A nimeri, a potrivi, a ajunge la ţintă.
Sl. brodiţi, al cărui sens de bază este „a tranzita, a trece prin vad“ (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac, II, 29; ‘DAR), cf. brod, de asemenea, sb. brodiţi „a trece prin vad“, slov.' brodiţi „a vorbi aiurea", rus. broditî „â hoinări" şi breditî „a da greş". Sensul fundamental din rom., „a nimeri" se explică în DAR prin ideea intermediară de „a ajunge la timp pentru a se urca pe ponton, a nimeri momentul"; dar aceasta înseamnă să se derive un sens primar de la o accepţie, secundară şi tîrzie. A brodi trebuie să -fi însemnat mai întîi „a găsi vadul" sau „a afla drumul", cf. bg. izbrozdanîă „a afla, a descoperi".
Der. brodeală, s. f. (întîmplare, hazard); brudiu (var. înv. brod\u, brodiv), adj. (aiurit, zăpăcit, nesăbuit, bezmetic), legat direct de accepţia 2; brudnic, adj. (zăpăcit). Este greşită opinia lui Loewe 70, pare îl leagă pe brudiu de lat. brutus.
‘ ■ ■ 1122 bronz (-zuri), s. n.i- Aliaj de cupru cu staniu, aluminiu, plumb etc.
Fr. bronze'. - Der. bronza, vb. (a acoperi un obiect cu un strat de bronz; a deveni negru datorită soarelui, a pîrli, â arde soarele); bronzărie, s. f. (atelier de bronzaj).	1123
broşe (— şe)j s. f. - Bijuterie prevăzută cu un ac care se poartă prinsă pe îmbrăcăminte.
Fr. broche. - Der. broşa, vb. (a lega filele unei cărţi), din fr. brocher; broşor, s. m. (legător), din fr. brocheur; broşură, s. f., din fr. brochure.
.	1124
brotac (-ci), s. m. - Animal amfibiu, înrudit
i	cu broasca. - Var. brotec, • bro(a)tic, brotac, brotan, brotoc(ar), buratec, buratic.
Lat. *brotăchus, din gr. Pporo^oţ, forma ionică,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
117
de la Parpa^oţ (Puşcariu, Conv. lit., XXXV, 831; Thumb 12; Meyer 47; Candrea-Dens., 184; REW 1333; DAR; Philippide, II, 634; Pascu, I, 221; Diculescu, Elementele, 420; Skok, ZRPh., LTV, 481; Rosetti, II, 67); cf. alb. bretek, calabr. vraliku. Buratec presupune o contaminare cu bură.
Der. brotăcel, s. m. (brotac; cintezoi, Fringilla chloris); brotăcime, s. f. (mulţime de brotaci). Din rom. pare a proveni bg. botrak (Alisma plantago), cf. Capidan, Raporturile, 215.	1125
brucă (-ci), s. f. - Vătrai.
Origine necunoscută. DAR îl pune în legătură cu it. brocco, fr, boche. - Der. in/c/, vb. (a aţîţa; a înţepa); brucer (var. brucelnic), s. n. (băţ cu care se mestecă mămăliga); brucoi, s. n. (agrafă); bruceală, s. f. (acţiunea de a face găuri cu un băţ pentru a pune sămînţa); brucitură, s. f.' (gaură pentru sămînţă).	1126
brudă (-de), s. f. - Specie de peşte asemănător cu păstrăvul.
Origine necunoscută. După Giuglea, LL, III, 206-10, ar fi cuvînt dacic, ceea ce nu pare prea convingător. Rar, în Trans.	1127
bruft (-turi), s. n. - Văruit, spoire cu lapte de var.
Tc., per. abruft „acţiunea de a Uda podeaua cu apă“ (Bogrea, Dacor., IV, 706). Cihac, II, 19, îl pune în legătură cu pol. obrzudic, din sl. rjutiti „a zăcea". - Der. brufiui (var. bruftuluî), vb. (â vărui; a brusca); bruftu(lu)iălă, s. f. (văruit; dojană, ceartă). Iordan, BF, II, 192, consideră bruftui drept creaţie expresivă; în ce ne priveşte, credem că este expresivă riumâi adăugarea grupului lu, la var.
; 1 1128
brumă (—rne), s. f. - 1. Chiciurii, promoroacă.
-	2. Strat fin strălucitor care acoperă unele fructe proaspete, cînd sînt gata coapte. - 3. (în expresia ce bruma) Nimic, cantitate neîhsemnată, mjcă. -Mr., megl. brumă.	i ■	;/
Lat. bruma „timp de iarnă" (Diez, Gramm., I, 91; Puşcariu 224; REW 1335; Candrea-Dens., 185; DAR); cf. alb .brume „chiciură" (Meyer 49), fr. brume, cat. broma, prov., sp., ,port. bruma; în general în rom. cu sensul de „ceaţă".
Der. bruma, vb. (a acoperi cu chiciură); brumar, s. m. (brumar nuc, octombrie; brumar mare, noiembrie); brumărel, adj. (cenuşiu); brumărel, s. m. (octombrie); brumărele, s. f. pl.' (plantă ornamentală, Phlox paniculata); brumăriu, adj. (cenuşiu; varietate de struguri); brumat, adj. (acoperit cu chiciură; cenuşiu; prost dispus); brumatic, adj. (friguros); bruinos, adj. (rece, acoperit cu brumă fină, ceţos); imbntma, vb. (a acoperi cu chioiură).
1129
brunei, s. m. - stofă de lînă de culoare închisă.
Germ. Brunelle, din fr. prunelle (DAR). Sec.
XIX.	1130
brus (—şi), s. m. - 1. Bulgăre, cocoloş, bucată.
-	2. Tocilă. - Var. brus.
Sl. (cf. bg. brus, sb., cr., slov., ceh., pol. brus „tocilă"), v. Cihac, II, 29. - Der. bruşi, vb. (a se bate cu bulgări de zăpadă).	1131
brusture (-ri), s. m. - 1. Plantă, lipan (Lappa). - 2. Varietate de năsturel, Veronica ' Beccabunga. - 3. Lumînărică, Petasites officinalis.
-	Var .brustur, brustan, brostan, brusc(ăl)an. Mr. bruştură.
Sl. brostî (T. Papahagi, Etimologii, Bucureşti, 1940), cu sing. reconstruit pe baza pl. brusturi, ca ciucure, fagure etc. REW 1097 indică, însă cu rezerve, etimonul incert lat. ustulăre. După Gamillscheg, Rom. germ., II, 250, de la un gepidic *brustilâ „mătase" ( > germ. Borste, fr. brosse), ipoteză încă şi mai incertă. Este posibil să aibă vreo legătură cu comei, bruskandol „hamei", caz în care ar putea fi un cuvînt alpin.	1132
brut (—turi), s. n: - Pîine neagră.
Sl. brotu, de la v.germ. brot ( > germ. Brot), cf. Cihac,. II, 29. Cuvînt înv., puţin folosit. - Der., de uz curent: brutar, s. m. (persoană care face sau vinde pîine); brutăreasa, s. f. (femeie care face sau vinde pîine; soţia brutarului); bratăresc, adj. (de brutari); brutărească, s, f. (dans tipic); brutărie, s. f. (clădire unde se face sau vinde pîine).
1133
brut (-tă), adj: - Neprelucrat, ordinar, necizelat.
Fr. brut. - Der. brută, s. f., din fr. brute; brutal, adj., din fr. brutal; brutalitate, s. f., din fr. brutalite; brutaliza, vb., din fr. brutaliser; abrutiza, vb., din fr. abrutir, tratat ca în echivalenţa simbol-simboliza, general-generaliza etc. 1134
bubă (-be), s. f. - Umflătură, abces, buboi.
Creaţie expresivă, cf. lat. *buba, de unde fr. bube, sp. bu(b)a, port. bouba şi pe de altă parte, gr. Poufkov (Diez, Gramm., I, 91), de unde gr. HJtOU|!Jia „larvă", alb. bube (Cihac, II, 640); cf. şi bg., sb. buba „vierme de mătase", rut. buba „umflătură". Nu pare posibilă der. directă din lat., propusă de Koerting 1609, cf. Densusianu, Hlr., 365; nil este sigură nici der. din sl. propusă de DAR, datorită diferenţelor semantice. Este mai probabil să fie vorba de creaţii spontane, care coincid în multe limbi în acelaşi timp, cf. fr. bobo.
Der. abubă, s. f. (dalac, bubă-neagră); buba vb. (a avea abcese; a se molipsi de vărsat); bubat, adj. (plin de bube, care are dalac; infectat); bubat, s.
118
ALEXANDRU CIORÂNESCU
n. (vărsat); bubifă, s. f. (zgaibă; boală a cartofului);
. buboi, s. n. (furuncul); buboios, adj. (plin de bube); bubos, adj. (plin de bube); buboşa (var. boboşa), vb. (a se umfla), pe care DAR îl leagă în mod eronat de boboş; buburos,. adj. (bubos); buburoşa, vb. (a se scofîlci); bubuliţă, s. f. (zgaibă, coş); buburuz (var. buburuză, buburez, bubitruţă), s. n. (cocoloş, bulgăre, grunz, orice masă rotundă mică; gărgăriţă, Coccinella septempunctata), probabil derivat pe baza suf. -ză, cum sînt coacăză, pupăză (Densusianu, Bausteine, 478, îl consideră der. de la bumb)-, buburuzos, adj. (granulos); bobîlcă, s. f. (amigdalită), contaminare a lui bubă cu gîlcă; bubuşlie, s. f. (boabă). După Candrea, Elementele, 407, sb. bubulijca, bubolica provine din rom. bubuliţă. Întrucît rezultatele spontane coincid adesea, buburuză prezintă o anume analogie cu sp. burujo, sard. boborrissina „furnică" (Wagner 300).	1135
buberic (—ci), s. m. - Buruiană-de-bubă, Scrophularia nodosa.
Bg. bubrek „rinichi" (DAR).	1136
bubui (-uesc, -it), vb. - A produce un zgomot puternic, a răsuna. - Mr. mi bubuescu „mă plîng“, bumbunez „bubui“.
Creaţie expresivă, cf. gr. |3oh|3bcjo, lat. bombitare, sl. bubati (care, după Byhan 305, ar fi etimonul cuvîntului rom.), sb. bubati, slov. bobneti. - Der. bubuit, s. n. (zgomot mare); bubuitor, adj. (răsunător); bubuitură, s. f. (zgomot mare); răs-bubui, vb. (a răsuna).	1137
buc (-ci), s. m. - 1. Scamă, cîlţi. - 2. Coajă, cocoloş.
Origine necunoscută. Cihac crede că expresia într-un buc „într-o clipă" se bazează pe un cuvînt diferit, pe care îl pune în legătură cu pol. buch, rus. buch „zgomot", cf. buh; însă pare a se potrivi mai bine sensul 1, de „scamă", înţeles ca „pic, strop, cantitate neînsemnată". Se foloseşte în Mold. şi Trans. - Der. bucos, adj. (cu părul încîlcit).	1138
bucă (-ci), s. f. - 1. Obraz, falcă. - 2. Fesă, şold. - Mr., megl. bucă.
Lat. bucca „gură" (Puşcariu 226; REW 1357; Candrea-Dens., 188; DAR; Philippide, II, 635), cf. alb. buke „pîine" (Meyer 51), ngr. ftow/a „îmbucătură", it. bocca, prov., cat., sp., port. boca, fr. bouche. în rom. s-a păstrat sensul de „gură"; sensul de „obraz", care a fost de asemenea propriu cuvîntului lat., apare în rom., în bretonul boc'h şi în berberul abeqqa. Acest ultim sens, puţin obişnuit în est (ALR 23), pierde teren faţă de obraz, în esenţă datorită asocierii de idei necuvi-
incioase pe care o sugerează; în schimb, sensul de „fese" este comun şi general în rom; Cf. bucată, îmbuca. Cf. evoluţia semantică în sens opus, în buză.
Der. bucălat (var. bucălău, bucăliu, bucălai), adj. (fălcos. gras); bucălai, adj. (despre oi, cu capul negru); bucar, s. n. (opritoare de ham). Derivarea şi relaţiile reciproce între bucălat şi bucălai nu
1	Sînt clare. Cihac, I, 29 îl derivă-pe bucălat de la un lat. *bucculentus, care pare foarte artificial, şi imposibil din punct de vedere fonetic. Loewe 10 şi DAR admit că bucălai „cu capul negru" a rezultat din compunerea lui bucă „obraz" cu lai „negru", cu toate că nu este posibilă aplicarea lui bucă „obraz" la animale şi, pe de altă parte, în ciuda evidentei identităţi a lui bucălat „gras" cu bucălai „cu capul negru". Credem că trebuie mai curînd plecat de la var. bucălău, al cărui f. normal, bucălaie, s-a interpretat probabil, prin etimologie populară, ca fiind în legătură cu laie, cu care nu are nimic a face în realitate. Cu toate acestea, persistă dificultatea derivării lui bucălat plecîn-du-se de Ia bucă; cf. Spitzer, Dacor., VI, 332, a cărui ipoteză ( < bucca + latus) ni se pare nepotrivită. S-ar putea avea în vedere o primă der. pe baza suf. -lău (cf. fată > fătălău), prin care s-a format probabil un fals participiu bucălat.
1139
bucată (—ăţi), s. f. - 1. Parte tăiată, desprinsă dintr-un întreg; dărab. - 2. Mîncare, fel de mîncare. - 3. Alimente, hrană..- 4. (Pl.) Cereale, recoltă, grîu. - 5. (înv., Mold.) Avere, avut, bogăţie. - 6. (Arg.) Bilet de o sută de lei. - 7. (Arg.) Hoţie, operaţie organizată de mai mulţi din bandă. - 8. (Arg.) Mişcare greşită. - Mr. bucată.
Lat. buccata (Puşcariu 221; REW 1358; Can-
' drea-Dens., 191; DAR); cf. it. boccata; fr. bouchee, prov., sp., port. bocado, toţi cu accepţia etimologică de „bucată care se pune în gură dintr-o dată"; cf. şi it. boccone, de unde sb. bokun „bucată". Asupra semantismului, cf. DAR. La-hovary 318 crede că sensul de „cereale" este anterior epocii indo-europene. - Pl. este bucate pentru sensurile 2-5. Cf. şi bucă, îmbuca.
Der. bucătar, s. m. (bărbat care are meseria de a găti mîncare); bucătăreasă, bucătăriţă, s'. f. (femeie care are meseria de a găti mîncare); bucătărie, s! f. (cameră în care se găteşte mîn-carea); bucăţi, îmbucăţi, Vb. (a face bucăţi); îmbucături, vb. (a face bucăţi de luaţ în gură pentru a hrăni un copil). Din rom. a trecut în rut. bukata, bokata, pol. bukat, rus. bukatka (Miklosich, Fremdw., 80; Candrea, Elemente, 403; Bemeker 90), mag. bukăta.	1140
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
119
bucea (-ele), s. f. - 1. Căptuşeală metalică în interiorul unui butuc de roată. - 2. Cerc, manşon, inel în general. - Var. bucceă, boccea, bucşe (a), bocşa, bocie.
Lat. buccella „guriţă" (Candrea-Dens., 190; DAR); cf. it. buccella, prov. bucella „îmbucătură mică“. Rezultatul normal, bucea, pare a fi suferit influenţa pol. buks(a) „butucul roţii" ( > rom. bucşe), cf. Cihac, II, 31, şi poate a lui boccea. în orice caz, etimonul nu este perfect clar (cf. Graur, BL, V, 90).	-	1141
bucbe (-chi), s. f. - 1. A doua literă a alfabetului chirilic. - 2. Literă în general. - 3. Pic, strop, nimic.
Sl. buky (Cihac, II, 30). - Der. bucher, s. m. (elev începător; novice; elev care învaţă mult pe dinafară); bucheri, vb. (a silabisi; a citi); bucherie, s. f. (rudimente, învăţătură elementară); buchini, vb. (a silabisi); bucherisi, vb. (a silabisi); buchisi (var. buchisa), vb. (a silabisi; a învăţa), uşor de confundat cu omonimul său a buchisi ( < bucşi); buchiseala, s. f. (lucrare şcolară); bucvar (var. bu(c)far, buhvar(iu), s. n. (înv., caiet, carte). Pentru buchini şi var. sale bughini, bunghini (care ajung să însemne „a lucra cu caznă, stricîndu-şi vederea, în poziţia caracteristică a celui care învaţă"), interpretat greşit de Tiktin plecînd de la fr. bouquiner, cf. Graur, BL, VI, 141.	1142
bucherea, adj. f. - (Oaie) cu lîna lungă şi fină.
Origine necunoscută. Este puţin probabilă der. propusă de Diculescu, Elementele, 442, din gr. Powpaipoq.	1143
buchet (-te), s. n. - Mănunchi de flori. - Mr. buchet.
Fr. bouquet; cf. ngr. |uioi)xeto ( > mr.). - Der. buchetar, s. n. (rar, frunze verzi care servesc drept garnitură buchetului de flori); buchetieră, s. f.
, (florăreasă).	1144
buciuc (—curi), s. n. - Steag, drapel turcesc.
-	Var. bunciuc.
Tc. bu(n)guk (Şeineanu, III, 29) cf. rus buncuk.
1145
bucium (-me), s. n. - 1. Instrument muzical de suflat, folosit de ciobani, de mari dimensiuni (pînă la 3 m lungime), făcut dintr-o ramură scobită de tei, arţar sau cireş, sau de doage strînse tare cu fîşii de coajă de cireş. - 2. Trunchi, buştean, butuc. - 3. Butuc de roată. - 4. Tub în general. - Var. buci(u)n, buciume, buciumă, toate înv. - Mr. bucium „trunchi".
Lat. bucîna sau buccina (Puşcariu 228; REW 1368; Candrea-Dens., 193; DAR); cf. v.fr. buisine.
sp., port. bocina. Fonetismul prezintă unele dificultăţi. Rezultatul normal, bucin(ă), s-a modificat, în privinţa vocalismului, prin propagarea timbrului u, şi în acelaşi timp, prin asimilarea lui n final cu labiala iniţială. (Cf. Candrea, Elements,
59). DAR consideră că bucium 2, este un cuvînt diferit, care este în legătură cu butuc; în realitate, este vorba numai de o extindere a sensului 1, dat fiind că bucium este, la prima vedere, o ramură groasă sau un trunchi de grosime medie, cu coajă, dar curăţat de crengi.
Der. bucinar, s. m. (coşar); buciniş, s. m. (cucută, Conium maculatum, angelică, Archan-gelica officinalis); buciuma (var. înv. bucina), vb. (a cînta din bucium; a vesti, a anunţa), din lat. bucă nare (Puşcariu 229; Candrea-Dens. 194; REW 1369); buciumaş, s. m. (persoană care cîntă din bucium); buciumător, adj. (tunător). - Din rom. provine bg. bucimis (Conium maculatum), cf. Capidan, Raporturile, 210.	1146
buclă (-le), s. f. - Cîrlionţ, zuluf.
Fr. boucle. - Der. bucla, vb. (a ondula, a încreţi), din fr. boucler; buclarisi, vb. (a greşi lovitura, a o da în bară), a cărui formaţie nu este clară. Fiind vorba de un cuvînt curent în argoul elevilor, şi avînd în vedere terminaţia sa, proprie împrumuturilor din ngr., presupunem că este vorba de fr. boucler „a ţine la arest", sau „a pedepsi un elev interzicîndu-i să plece"; în acest caz ar fi termen importat la începutul sec. XIX, în epoca primelor licee franceze din Bucureşti şi Iaşi. Nu este probabilă explicaţia Iui Scriban, care pleacă de la bg. burak „sfeclă", pentru a construi un vb. *buraklisam „mă înroşesc".	1147
bucluc (-curi), s. n. - 1. (Banat) Bălegar, îngrăşămînt. - 2. (Mold.) Bunuri gospodăreşti, obiecte casnice. - 3. Necaz, neplăcere, încurcătură.
-	Var. bocluc.
Tc. bokluk „bălegar" şi „ceartă" (Şeineanu, II, 53; Lokotsch 329; Ronzevalle 53), cf. sb. bokluk „murdării", bg. bokluk „bălegar". Roesler 590 îl derivă incorect din tc. boklu „care face cute". -Der. buclucaş, adj. (certăreţ, gîlcevitor). 1148
bucmea (-ele), s. f. - Şiret, laţ.
Tc. bdkme (Şeineanu, II, 60), înv.	1149
bucoavnă (-ne), s. f. - 1. Abecedar, enciclopedie (mai ales veche, pe vremea cărţilor scrise cu litere chirilice). - 2. Carte veche, cărţoi.
Sl. azubukovlno, de la azu „a“ şi buky',,b“. Cf. azbuche şi buche.	1150
bucura (-r, -at), vb. - 1. A încînta, a desfăta. - 2. (Refl.) A simţi bucurie. - 3. A dispune
120
ALEXANDRU CIORĂNESCU
(cu prep. de). - 4. A încerca, a căuta (cu prep. la). - Mr., megl. bucur (are).
Lat. *voculăre, „a striga", de la vocula „voce". Semantismul se explică în lumina indicaţiei lui Varron, V, 5, 68: Jubilare est rustica voce inclamare". Această observaţie dovedeşte că în lat.pop., a existat o confuzie între ideea de „a striga" şi cea de „a se bucura", astfel încît trebuie să presupunem că aceeaşi confuzie s-a produs într-un sens contrar lui iubilare, în lat. *voculare. Chiar dacă această explicaţie este suficientă în sine, este posibilă şi o confuzie populară a lui *voculăre, cu *bacchulăre, de la bacchări, „a fi transportat de încîntare bahică" şi de aici „a fi beat de bucurie, a jubila" (cf. Cicero, Cat., 1,26: quanta in voluptate bacchabere).
Cuvîntul rom. pare a conicide cu alb. bukuri „frumuseţe", bukurori „a înfrumuseţa", bukure „frumos". Mulţi cercetători cred că alb. a fost sursa cuvîntului rom. (cf. Cihac, II, 715; Philippide, II, 701; Pascu, II, 218), în ciuda dificultăţii semantice; pentru alţii (Miklosich, Slaw. Elem., 9; Rosetti, II, 112), coincidenţa cu alb. indică doar un etimon comun. Cel mai probabil este să fie vorba de o întîlnire cazuală, şi că alb. bukure „frumos" depinde de tc. bukur „parfum". După opinia greşită a lui Cipariu, Arhiv., 409, bucura s-ar explica plecîndu-se de la pulcher, iar după Creţu 309, pe baza lat. *avuculare. în sfîrşit, numele propriu de persoană Bucur ( > Bucureşti), nu pare a avea legătură cu bucura; este poate un rest al unei terminologii pastorale dispărute, bazate pe lat. buculus ( > fr. bugle).
Der. bucurie, s. f. (veselie, plăcere, satisfacţie); bucuros, adj. (vesel, mulţumit, satisfăcut, bine dispus); îmbucura, vb. (Trans. şi Bucov., a bucura); îmbucurător, adj. (satisfăcător, mulţumitor).
1151
budă (-de), s. f. - 1. (Mold.) Cocioabă, colibă.
-	2. (Mold.) Prăvălie, magazin. - 3. (Trans.) Closet. - Var. bujdă, burdă, buşdă.
Pol., rus. buda „colibă" (Cihac, II, 31), cf. mag. buda (Gâldi, Dict., 111). Cf. şi butcă şi bordei.
Der. bujd(e)ucă, s. f. (Mold., locuinţă dărăpănată, cocioabă); bujdei (var. buşdei, bujdulă, buşdulă), s. n. şi f. (magherniţă, şandrama); blidar, s. m. (fîntînar).	1152
budac (-ce), s. n. - (Banat) Tîmăcop. - Var. budacă.
Sb. budak (DAR).	il 53
budăi (-aie), s. n. - 1. Butoi, vas din doage.
-	2. Şanţ, canal de scurgere de lemn. - Var. budîi(e), budău, budîu, budae, buda(ş)că, budălău, budereu.
Mag. bodony „butoi" (Cihac, II, 485; DAR). -Der. budălău, s. n. (linguroi de lemn cu care se bate untul); budihace (var. budiheci, budihală, buduhală, buduhaie, buduhoi, etc.), s. m. (sperietoare, monstru); buduroi, s. m. (butoiaş, burdui). Rom. budălău a ajuns în mag. (dialectal) în forma bodolo (Tamâs, Magyar Nyelvdr, XXIX, 182). Cea mai mare parte a acestor der. au fost consideraţi creaţii expresive (cf. Iordan, BF, VII, 277).	1154
budincă (-ci), s. f. - Puding.
Engl.pudding, prin intermediul fr. pudding, sau poate din pol. budyn şi cu suf. -că (Cihac, II, 31).
1155
buduar (-re), s. n. - Cameră intimă a unei doamne. - Var. budoar.
Fr. boudoir.	1156
budala (-Ie), s. m. - Tont, stupid, prost. - Var. budulac, budalaş. Mr. budulă.
Tc. budala (Cihac, II, 484; Şeineanu, II, 60; Lokotsch 338; Ronzevalle 61); cf. ngr. (wiouvro&aţ, bg., sb. budala. D. Zamfirescu foloseşte cuvîntul cu sensul de „gras, corpolent", probabil prin confuzie cu budihală.	1157
budulu; (-uesc, —it), vb. - A hoinări, a vagabonda.
Mag. bodulni (DAR; Gâldi, Dict., 111). în Trans., de mică circulaţie; paralel se aude şi forma buduşlui, din mag. bujdosni.	1158
buf (-fi), s. mi. - Bufniţă. - Var. bufa, bujhă, buh(n)ă, buhnifă, buhac, puhaci, puhace. - Mr., megl. buf.
Lat. bufus, de la bitho, bufo. (Puşcariu 231; REW 1352; Pascu, I, 54); cf. it. gufo, sp. buho, port. bufo. Forma simplă are mică circulaţie, generalizîndu-se formele contaminate cu cuvinte mai mult sau mai puţin asemănătoare din alte limbi, cum sînt bg. buchufl), mag. buhu ( > buhă), ngr. (i7to{xpoc, pol. puhacz ( > puhaci), poate şi cu creaţiile expresive bazate pe inteij. buf. 1159 buf, inteij. - Exprimă zgomotul produs de ciocnirea a două corpuri, de o lovitură sau o căzătură.
Creaţie expresivă, care se întîlneşte cu sl. buchnoti sau buchati „a bate cu putere", de unde bg. buchnuvam, sb. buchnuti, rus. buchati (Bemeker 97); fapt pentru care Miklosich, Slaw. Elem., 18, n-a şovăit să derive cuvîntul rom. din sl. Pe de altă parte, rezultatele acestei rădăcini expresive s-au contaminat şi confundat adesea cu cele ale lui buh-,
Der. bufni (var. buhni, buvni, bumni, bugni, bufui, buhăi), vb. (a izbucni; a bombăni; a izbi);
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
121
bufneală (var. bufaială, bufnet, bufnitură, buhni-tură), s. f. (zgomot brusc); buhnaci, s. m. (certăreţ, gîlcevitor); bufnos, adj. (prost dispus, ursuz); îmbufna, vb. (a supăra, a irita); răbufni, vb. (a pocni; a cădea zgomotos).	1160
bugă (-gi), s. m. - Taur.
Tc. buga (Şeineanu, II, 61). Cuvînt rar, practic nefolosit, cf. buhai.	1161
buget (-te), s. n. - Bilanţ al veniturilor şi cheltuielilor. - Var. (înv.) bugdet.
Fr. budget. - Der. bugetar, adj. (care trăieşte pe spezele bugetului naţional, care are pile). 1162
buh (-huri), s. n. - Zvon; faimă.
Pol., rus. buch „zgomot" (Cihac, II, 30; DAR); cf. buc. Se foloseşte în Mold.	1163
buh-. Rădăcină expresivă, care indică ideea de „umflătură".
Creaţie spontană, care coincide cu rădăcina romanică buff- (REW 1373), de unde it buffare, fr. bouffer, sp. abuhado. Alternanţa h-f este curentă în aceste formaţii, cf. bufni - buhni, bufa
-	buhă, ceea ce dă naştere la o confuzie cu der. lui buf-. Pe de altă parte, formaţia este paralelă rădăcinii bolf-, care are acelaşi sens. Ca în toate formaţiile expresive, concide cu alte cuvinte, fără a fi totdeauna posibil să se precizeze dacă întîlnirea este pur şi simplu întîmplătoare, şi nici, dacă este vorba de un împrumut, care este sensul acestuia.
Der. bufi, s. n. (pîntece, burtă); bufie (var. bufii, bujliş), s. m. (poreclă pentru persoanele grase), coincide cu mag. bufii „cu faţa rotundă"; buget, (var. btiged), adj. (umflat, puhav); probabil format cu suf. -et (ca suleget), şi asimilat posterior cu fraged, lînced (cf. Pascu, Suf, 64), fără a fi nevoie să invocăm un problematic *buccidus, de la bucca (Tiktin; Loewe 39; DAR; Rosetti, I, 164); bugezi (var. Mold. bugini), vb. (a se umfla de somn); buhăi (var. buhăvi), vb. (a umfla), care coincide cu sb. bujati „a dospi pîinea"; buhav, adj. (puhav, umflat, flasc), pe care Philippide, Principii, 140, îl derivă din bg. buhav, care se întîlneşte cu sb. buhav, cf. ngr. HJicrOxaPoţ (Meyer, Neugr. St., II, 45); buhăveală, s. f. (umflătură); buhos, adj. (umflat); buhuiat, adj. (ciufulit); puhav, adj. (umflat, fleşcăit); puhăvi, vb. (a umfla); bucşai, adj. (cu faţa rotundă), pe care Scriban îl transcrie boxai şi îl derivă de la box „cîine care caută prin tufişuri".	1164
buhai (-i), s. m. - 1. Taur. - 2. Berbec sau ţap de peste doi ani. - 3. Instrument muzical (cf. bou 3). - 4. Pelerină.
Rut. buchai, rus. bugaj, (DAR) din tc. buga
„taur" (cf. bugă). Ar putea fi şi invers. După Lokotsch 339, rom. provine din tc.; şi din rom. a trecut în pol. după Miklosich, Wander., 12, şi în mag. bohaj (Edelspacher 10).	1165
buhur (—ruri), s. n. Ţesătură de mătase.
Tc. buhur (Şeineanu, II, 21). înv.	1166
buhurdar (-ruri), s. n. - Cădelniţă, tămiie-toare. - Var. bohordar, burdar.
Tc. buhurdar (Şeineanu, II, 21; Lokotsch 342). înv.	1167
bui (—UŞSC, -it), vb. - A năvăli, a se repezi, a da buzna.
Sl. buiti sţ, bujq sţ pe care dicţionarele îl traduc prin „in deliciis vivere“, dar al cărui sens pare a fi fost „sese (in deliciis) praecipitare", cf. sb., cr. bujati „a fi furios", pol. bujac „a-şi ieşi din fire" rom. buiac. înv.	1168
buiac (—că), adj. - 1. Nechibzuit, nebunatic. -
2.	Exaltat, nebun, aiurit. - 3. Chefliu, petrecăreţ.
-	4. (înv.) Exuberant, roditor.
Sl. bujaku „nebun" (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Lexicon, 48; Cihac, II, 32; Bemeker 98). Pentru sensul 4, cf. fr. herbes folles. Cf. buiestru, buimac.
Der. buieci (var. buici) vb. (a prospera, a fi din belşug; a se mîndri; a chefui); buiecie, s. f. (mîndrie, nebunie); îmbuieci, vb. înv. (a se mîndri; a se îngrăşa).	1169
buiestru (-iastră), adj. - 1. (Cal) care merge făcînd paşii cu picioarele de aceeaşi parte. - 2. (S. n.) Mers al calului în acest fel. - 3. (Adj.) Impetuos, excesiv. - Var. boiastră, adj. f. (vacă în călduri).
Origine incertă. După Giuglea, Dacor., I, 372, acceptat de Rosetti, II, 164, este vorba de lat. *boiester, de la boia „piedică, legătură", datorită nevoii de a lega picioarele calului cînd se începe să i se arate pasul buiestru. Această ipoteză este dificilă din punct de vedere fonetic. Par mai puţin probabile sugestiile lui Tiktin (urmat de L. Spitzer, Dacor., IV, 664 şi REW 1245), care pleacă de la *bovestris, şi ale lui Candrea, GS, VII, 287, care se bazează pe lat. ambo extra. Pe de altă parte, Puşcariu a susţinut cu tenacitate (DAR; Conv. lit., XLVI, 137; Dacor., II, 683), der. de la un lat. *ambulester, de la ambulăre, care satisface semantic, dar care trezeşte îndoieli cu privire la fonetism. Toate aceste încercări de explicare pleacă de la presupunerea că este vorba de un cuvînt lat., şi această supoziţie se întemeiează pe prezenţa finalului -estra, care este posibil să reprezinte suf. lat. -ester. Totuşi, Cihac, II, 32 se gîndea la o posibilă der. de la sl. buj, „încrezut", bujaku „nebun" ( > rom. buiac), cf. pol. zbujac
122
ALEXANDRU CIORĂNESCU
siţ „a se împăuna". Sensul 3 („excesiv") coincide cu această indicaţie. Este cert că DAR se îndoieşte de autenticitatea acestui sens, pe care îl consideră o greşeală personală a lui Goga; dar cuvîntul apare repetat la Rebreanu, cu acelaşi sens, şi, pe de altă parte, concide cu var. boiastră „(vacă) în călduri". Acest ultim cuvînt se leagă în DAR de *bovestris: der. nesigură, dacă ne gîndim că în mod normal ar trebui să se aştepte o formaţie bazată pe taurus. Este cert, prin urmare, că buiestru nu poate fi separat de buiac, fie că este vorba de o contaminare, fie de o der. directă, cu finala modificată de influenţa lui pedestru.	1170
buimac (-Că), adj. - Tulburat, ameţit, năuc.
Origine necunoscută. Legat fără îndoială de bui şi buiac, chiar dacă lipseşte etimonul exact (Cihac,
II,	31). Este puţin probabilă ipoteza lui Scriban, întemeiată pe tc. buyunmak „a creşte". - Der. buimăci, vb. (a zăpăci, a ameţi, a tulbura); buimăceală, s. f. (năuceală, stupoare); buimăcie, s. f. (rar, năuceală); buimatec, adj. (rar, năuc, prostit).	1171
buiurdiu (-ie), s. n. - (înv.) Ordin, decret. -Var. buiuruldiu, buiurultiu, buiurlău, buiurdismă.
Tc. buyur(ul)du „ordin dat de un guvernator de provincie" (Şeineanu, III, 22); ultima var. din ngr. linouyioupvTurna. - Der. buiurdusi (var. buiurdt), vb. (a confirma prin decret, a comunica oficial), din tc. buyurmak, aorist buyurdy, sau din ngr. HJiouyioupvTi^a), care provine din tc. (Gâldi 156).
1172
bujavercă (-ci), s. f. (Arg.) Vagin.
Necunoscut.	1173
bujdi (-dese, -it), vb. - 1. A bolborosi, a fierbe. - 2. A ţîşni, a curge.
Mag. buzdulni (DAR; Scriban). în Trans. 1174
bujeniţă (-ţe), s. f. - Came afumată.
Rut. buzenieija (DAR; Scriban), de unde provine şi mag. buzsenyica. Se foloseşte în Mold.
1175
bujor (—ri), s. m. - Plantă cu flori mari (Paeonia officinalis). - Melg. băjur.
Sl. bozuru (Cihac, II, 32; Miklosich, Lexicon,
35); cf. bg., sb., cr., slov. bozur, alb. bozjur, mag. bozsarosza. - Der. bujorel, s. m. (Orchis papil-ionacea; Orchis morio; Amaranthus caudatus; Ranunculus repens; Clavaria botrytis; etc.); îmbujora, vb. (a se înroşi, a se aprinde la faţă).
1176
bui (-luri), s. n. (Arg.) Fese.
Ţig. bui (Bogrea, Dacor., I, 280; Graur 131; Juilland 159). - Der. bui, s. n. (act sexual); bulan, s. n. (cur; vagin); buleală, bul(e)ai, s. f. şi n. (act
sexual); bulă, s. f. (prostituată); buli (var. bjulăni), vb. (a face un act sexual); bulică, bulangiu, s. m. (pederast); bulăneală (var. bulăngeală), s. f. (act sexual); bulangioaică, s. f. (prostituată). 1177
bulă (—Ie), s. f. - 1. Cîrpă. - 2. Prostituată.
Mag. bulya (DAR). în Trans. de Nord, puţin folosit. După Iordan, BF, II, 185, este cuvînt expresiv, sau mai curînd reducere de la buleandră. Cf. bui.	1178
bulă (—le), s. f. - Glob; băşică. - Mr. vulă „sello".
Lat. bulla (sec. XIX); în mr., din ngr. fk>©Aa.
1179
bulamac (-ci) s. n. - 1. Ţăruş, stîlp. - 2. Fidea, tăieţei de supă. - Var. bulumac.
Tc. bulamaq (Ronzevalle 54; Bogrea, Dacor.,
I,	273) cf. sb. bulumac.	1180
bulat (-te), s. n. - Cuţit de dogar cu care se fac cercurile.
Rus., rut. bulat „oţel". în Mold., puţin folosit.
1181
bulătău (-taie), s. n. - Baltă, mlaştină.
Rus., rut. boloto (DAR). în Mold.	1182
bulbuc (—ci), s. m. - 1. Bilă, obiect rotund în general. - 2. Băşică. - Var. bolboc, bulburuş.
Creaţie expresivă, în care par a se fi împletit două rădăcini diferite; una care exprimă ideea de „rotunjime: (bull-, cf. lat. bulla, bulbus), şi cealaltă care imită zgomotul bulbiicelii (blb, cf. bîlbîi). După Cihac, II, 32, bulbuc provine din pol. baboi „băşică", ceh. boubol, sb., cr. bobuk; Puşcariu, Dacor., I, 92, deduce acelaşi cuvînt din lat. bulla (cf. REW 1385). Mai probabil, toţi aceşti termeni, cu cei care urmează, ca şi sp. burbuja, borboton, şi fr. bourbe, au în comun numai faptul că provin toţi din aceeaşi rădăcină expresivă.
Der. bolboacă (var. bulboacă, bolboană, hol-boană, volboană, bulboană, vulboană, hîlboană, dîlboană, hîlboacă, bîlboacă, bolbură), s. f. (viitoare, vîrtej, trombă), pentru care Cihac, II, 32, propune sl. gluboku „profund", de unde rus. glubok, pol., gleboki, şi numeroase toponime rom. (Holboca, Glîmbocata, etc.); bulbuca (var. bol-boca, bolboşa, bolboci, bolboţi, bulbuci), vb. (a bolborosi; a se bomba, a se curba; a se holba), pe care Candrea-Dens., 788, îl derivă de la *volvîcâ re din lat. volvere (cf. REW 9444 şi DAR; Candrea), şi pe care Penele Papahagi, Not. etim., 35 (urmat de Pascu, I, 113) îl pune în legătură cu lat. bulbus; bulbucătură, s. f. (proeminenţă); bulbuceală, s. f. (bolboroseală).	1183
bulcă (-ci), s. f. - Chiflă, franzelă.
Pol. buika (DAR). Rar, în Bucov.	1184
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
123
buleandră (-endre), s. f. - l. Zdreanţă, cîrpă. - 2. Prostituată.
Creaţie expresivă, de Ia bulă cu suf. expresiv -andră, cf. fleandură, handră (Tiktin; Iordan, BF,
II,	185). Mai puţin probabilă der. din ţig. *bu-lengere „pantaloni", de la bul „cur", menţionat numai în forma buiengere (Graur 132 şi Graur, BL, IV, 197). Celelalte ipoteze sînt insuficiente (sl. plată „pînză", după. Cihac, II, 33; sl. blMJ „prostituată", după Philippide, Principii, 151; cuvînt legat de romanicul balandra, cf. sp. baladrăn, după DAR). - Der. bulendros, adj. (zdrenţăros).
1185
bulevard (-de), s. n. - 1. (înv.) Bastion. - 2. Arteră urbană, stradă.
Fr. boulevard. - Der. bulevardier, adj. (de bulevard; în literatură: de retrînsă folosire artistică, destinat marelui public), din fr. boulevardier.
1186
bulfeu (-eie), s. n. - Bucată de lemn care leagă cele două piese orizontale ale jugului.
Mag. bel/a (Mîndrescu 138).	1187
bulgar (-ri), s. m. - Locuitor din Bulgaria. -Mr. vurgar.
Sl. bulgarinu, de unde provin şi bg. bulgarin, sb., cr. biigar, rus. bulgar, mag. bolgăr (Cihac, II, 33). - Der. bulgăresc, adj. (bulgar); bulgăreşte, adv. (ca bulgarii); bulgărime, s. f. (colectivitate de bulgari); bulgărism, s. n. (împrumut lingvistic din bulgară); bulgărie, s. f. (grădină), nume care se explică prin ocupaţia predilectă a bulgarilor care trăiesc în Munt. şi Mold.; bulgări, vb. (Mold., a se ocupa cu cultivarea zarzavaturilor); bulgariu, s. n. (înv., piele tăbăcită), din tc. bulgari. 1188
bulgur (-ruri), s. n. - 1. Grîu măcinat mare.
-	2. Mîncare gătită din acest grîu. - Mr. blugure, megl. bulgur.
Tc. bulgur „griş" (Şeineanu, II, 61; Lokotsch 352; Ronzevalle 52); cf. ngr. HJtXiyoupi, bg. bidgur, sb. bungur. Puşcariu 234 îl deriva de la lat. *bulgidus, opinie la care a renunţat în DAR, probabil datorită dificultăţii prezentate în REW 1382.	1189
bulicher (—re), s. n. - (Mold.) Cuţit, briceag.
Origine necunoscută. Cihac, II, 486, propune ca etimon mag. bugyli, „cuţit cu mîner de lemn".
1190
bulin (—ne), s. n. - 1. Pastilă. - 2. (înv.) Pap, cocă din făină şi apă pentru lipit.
Ngr. unouAivt (Tiktin; DAR).	1191
buliQn (-oane), s. n. - 1. Supă. - 2. Suc de
roşii în conservă.
Fr. bouillon. Cu sensul 2, este popular în Munt.
1192
buluc (—curi), s. n.-1. Unitate tactică a vechii artilerii, companie. - 2. Corp, unitate. - 3. (Adv.) Laolaltă, în masă, de-a valma. - Mr. buluche, megl. biluc, biiuc.
Tc. boluk (Roesler 590; Şeineanu, n, 61; Lokotsch 330; Ronzevalle 54); cf. ngr. hjiouAouxi, alb. buliik, bg. bjuljuk. înv., cu sensurile 1 şi 2. -Der. buluci, vb. (a aduna, a stringe); bulucbaşe, s. m. (căpitan, comandant de companie), din tc. buluk-baş (Şeineanu, II, 61; Lokotsch 333); buli-başe, s. m. (conducător de ţigani), deformare a cuvîntului anterior; bulucbăşel, s. m. (adjunct de căpitan); bulucbăşie, s. f. (companie). 1193
bulughină (-ne), s. f. - (Mold.) Cartof; Dam6 traduce prin „bulz" sau „pîine rotundă" (Mold.). - Var. bul(u)gheană, buligheană.
Probabil de la Bourgogne, prin intermediul mag. borgonya.	1194
bulz (-zi), s. m. - 1. Cocoloş, bulgăre. - 2. Bucată, îmbucătură. - Var. bulţ, bulg.
Origine necunoscută. Totuşi, nu lipsesc diverse ipoteze, toate însă neconvingătoare. Cihac, II, 33, se gîndeşte la rus. bulka, pol. bula. DAR aminteşte lat. bulga „bolgie", de unde fr. bouge, it. bolgia: înainte, Puşcariu 235 propusese lat. *bulgius, der. de la cuvîntul anterior, pe care REW 1382 îl consideră „begrifflich schwer". Pascu, I, 51, propune lat. *balteum; Densusianu, GS, I, 351, sugerează o legătură cu kirghizul buhai „a se umfla", tc. buldak „umflat", pe care REW o consideră mai probabilă, dar care prezintă totuşi dificultăţi. Giuglea, Dacor., III, 595, se referă la un der. de la lat. bulla, de tipul *bullidus, bazat pe paralelismul solidus-solz. Pentru Puşcariu, Dacor., III, 822 şi VII, 476, cuvîntul rom. provine de la un alb. *buljeze. în sfîrşit, Diculescu 181 şi ZRPh., XLDC, 420, pleacă de la un gepid *bultia (cf. germ.med. de sus bulte); ipoteză acceptată de Scriban, dar pe care REW 1382 o consideră „historisch unwahrscheinlich". Este posibil să fie vorba de cuvîntul german (cf. sp. bulto), introdus în rom. pe filiera vreunei limbi sl., ceea ce ar explica consonantismul (z > z, sau z > g > g); cf. rus. bulyznik „piatră de pavaj". Dar şi mai probabil pare o der. internă rom. de la bolf (din sl. sau creaţie expresivă?), prin intermediul unei evoluţii fonetice *bulh > bulg, al cărui pl. bulgi > bulji ar fi înlesnit refacerea unui sing. bulz.
Der. bulgăre (var. bulgăr), s. m. (cocoloş), format de la var. bulg, prin intermediul pl. *bulgări (Byck-Graur 29); bulgări (var. îmbul-
124
ALEXANDRU CIORĂNESCU
gări), vb. (a acoperi cu lut); bulzăriţă, s. f. (sac care serveşte la strecuratul brînzei); bulziş, adv. (strîns); îmbulzi, vb. (a presa, a stringe; a urmări, a grăbi); îmbulzeală, s. f. (mulţime, înghesuială, îngrămădeală).	X195
bumască (-ăşti), s. f. - Bilet de bancă.
Bg., rus. bumazka (Bemeker 100; Pascu, Beitrăge, 52). Cihac, II, 299, menţionează mai puţin probabil, alb. punaske „punguţă". 1196 bumb (-bi), s. m. - 1. Nasture. - 2. Piesă sferică adăugată unui obiect, pentru a servi drept ornament, sau cu scopuri utilitare, buton.
Mag. gbmb, gomb (Cihac, II, 486; Mîndrescu 143; DAR; Gâldi, Dict., 86). Mai puţin probabilă este ipoteza lui Giuglea, Dacor., II, 385, bazată pe lat. bombus „obiect rotund" (cf. REW 1199).
Der. bumbărea/ă, s. f. (tîrtiţă, noadă); bumbi (var. îmbumba, îmbumbia), vb. (a pune nasturi la o haină; a încheia cu nasturi); bunghi, vb. (Mold., a rotunji); bumbişor, s. m. (plante: Erigeron acris; Anthemis tinctoria; Pyrethrum balsamita); bumbu-liu, adj. (rotund, sferic), care este posibil să reproducă mag. gombolii; bumburel, s. m. (coş, bubuliţă); bumburez, s. m. (grăunte; plantă Schoenus nigricans); bumbuşcă, s. f. (ac cu gămălie), din mag. gombostu; bumbuşor, s. m. (plantă, Bellis perennis); desbumba (var. desbum-bia), vb. (a descheiea). Vb. a bunghi se confundă uneori cu omofonul său a bunghi „a privi". 1197
bumbac (-curi), s. n. - 1. Plantă exotică aclimatizată în România (prima filatură în Bucureşti, în 1805; primele culturi în Ilfov, în 1863).
-	2. Fibră de bumbac. - 3. Vată. - Mr., megl. bumbac, istr. bubmqc.
Din lat. tîrzie bombax sau *bombacum (Puşcariu 236; REW 1202; DAR). Este cuvînt comun majorităţii limbilor europene; prin urmare, este greu de stabilit provenienţa sa în rom. Diez, II, 8, îl der. din lat. bombyx, al cărui rezultat ar fi fost însă diferit. *Bombacttm (rezultat al unei contaminări a lui bambax cu Po^Pt)^) este lin etimon posibil (DAR, Byhan, Jb., VI, 201), cf. *bom-bacium > it. bombagio, bambagio. Cihac, II, 33, crede că este de origine sl. (sb. bumbak, bbmbak, bg. pam(b)uk, cf. alb. pumbak, pambuk, mag. pamuk). Totuşi, der. este dificilă în acest sens, datorită accentului în sb.; astfel îneît Candrea, Elementele, 407, consideră că, dimpotrivă, sb. provine din rom. Roesler 500 şi Şeineanu, II, 63, îl derivă din tc. pam(b)uk, de unde provin bg., alb. şi mag.; persistă însă aceleaşi dificultăţi fonetice. Rom. nu coincide cu nici una din formele menţionate aici, ci pare a fi rezultatul unui amestec
al temei romanice (bomb-) cu terminaţia turco-slavă (ak), fără a se putea determina mai îndeaproape elementele contaminării.
Der. bumbăcar, s. m. (bumbac, plantă; lucrător care se ocupă cu torsul firelor de bumbac; negustor de ţesături de bumbac); bumbăcarifă, s. f. (plantă ciperacee, Eriophorum angustifolium sau E. Latifolium); bumbăcel s. n. (fir de bumbac); bumbăci, vb. (a umple cu bumbac; în Arg., a bate, a pedepsi, sau a fura, a şterpeli); bumbăcos, adj. (moale, gingaş, elastic).	1198
bumben (-nă), adj. - Amorţit, ţeapăn, insensibil.
Sl. bqbînu „tobă", după DAR. Semantismul nu este clar. După Scriban, de la bumb. Este poate cuvînt expresiv.	1199
bumbic (-curi), s. n. - Vîrtej.
Mag. bombek (Drăganu, Dacor., III, 711).
1200
bun (-nă), adj. - 1. Care are calităţi, cu fire generoasă sau cu inimă miloasă. - 2. Favorabil, propice. - 3. Inspirat, fericit, care produce satisfacţie. - 4. Potrivit, adecvat. - 5. Desăvîrşit, de calitate. - 6. Adevărat, sincer. - 7. Legitim, autentic, veritabil. - 8. Direct, de gradul întîi. - 9. De neam mare, nobil. - 10. Capabil. - 11. Puternic, mare, în cantitate suficientă. - 12. (Antepus unui adj.) Complet, definitiv. - 13. (S. n.) Partea bună a ceva. - 14. Bogăţie, avere. - 15. (înv.) Bunătate. - 16. (Adv.) Introduce o propoziţie printr-un acord sau o concesie retorică (se preferă, cu această funcţie, adv. bine). - 17. Element de compunere care se combină cu unele substantive, pentru a le adăuga noţiunea de „desăvîrşit, perfect, autentic": bună credinţă, bună cuviinţă, bun gust, bun plac, bunăstare. Bunavestire, etc. - Mr., megl. bun, istr. bur.
Lat. bonus (Puşcariu 237); REW. 1208; Candrea-Dens., 195; DAR)\ cf. it. buono, prov. bo(n), fr. bon, sp. bueno, port. bom. Cf. bun „bunic", bunătate.
Der. bunefe, s. f. (înv., bunătate); îmbuna (var. îmbuni), vb. (a îmbunătăţi; a împăca, a linişti; înv., a adula, a linguşi); îmbunător, adj. (înv., linguşitor); îmbunăciune, s. f. (adulare; bunăvoinţă); îmbunătăţi (var. bunătăţa), vb. (a face ca ceva să devină mai bun); îmbunătură, s. f. (înv;, adulare, linguşire); nebun, adj. (dement, smintit; nemaipomenit; bufon; piesă de şah); nebunariţă, s. f. (măselariţă, Hyosciamus niger); nebunatic, adj. (neastîmpărat, năzdrăvan); nebuneală, s. f. (demenţă, sminteală, ţicneală); nebunesc, adj. (de nebun, nebun); nebuneşte, adv. (ca un nebun);
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
125
nebunie, s. f. (demenţă, sminteală; năzdrăvănie, poznă; aiureală, trăzneală); nebuni, (var. înnebuni), vb. (a-şi pierde minţile; a face pe cineva să-şi piardă minţile; a se prăpădi, a se da în vînt după ceva); răsbuna, vb. (a-şi face singur dreptate), al cărui semantism („a îmbunătăţi") se potriveşte cu cel al lui vindicare > vindeca „a lecui"; răzbunător, adj. (vindicativ; care răzbună). Din rom. provine bg., sb., rut. bunika (Hyosciamus niger), cf. nebunariţă (Capidan, Raporturile, 219).
1201
bun (-ni), s. m. - Bunic.
Lat. *avunus, cuvînt care provine din aceeaşi rădăcină indoeurop. (*awon „bunic") ca avus şi care s-a păstrat numai în forma diminutivală avonculus „unchi" (cf. Meillet, Melanges Soc. Ling., IX, 141). S-a confundat curînd, poate chiar din lat., cu bonus, astfel încît este considerat în general der. al acestuia; cf., în plus, calabr. bona, piem. bona „bunică"
Der. bună, s. f. (bunică); bunic, s. m.; bunică, s. f.; răsbunic, s. m. (străbunic); străbun, s. m. (străbunic; strămoş); străbun, adj. (strămoşesc); străbunic, s. m.; străbunică, s. f.	1202
bunătate (-ăţi), s. f. - 1. însuşirea de a fi bun.
-	2, Blîndeţe, dulceaţă. - 3. Serviciu, favoare. -
4.	Calitate bună, valoare. - 5. Bunuri, bogăţii, averi. - 6. (Pl.) Mîncare sau băutură foarte bună.
-	Mr. bunătate, megl. bunătati.
Lat. bonîtătem (Puşcariu 238; REW 1206; Candrea-Dens., 196; DAR); cf. it. bontă, prov. bontat, fr. bonte, sp. bondad, port. bondade. - Der. îmbunătăţi, vb. (a face ca ceva să devină mai bun).
1203
bunceag (-guri), s. n. - 1. Brădişor (Lycopo-dium clavatum). - 2. Muşchi, covor de muşchi.
Mag. boncs „pachet", boncsok „licopodiu" (Cihac, II, 486), etimon pe care DAR îl dă drept incert; cf. rus., rut. buncuk „plantă equisetacee", pol. bunczuk „plantă equisetacee".	1204
bundă (-de), s. f. - Haină îmblănită purtată de ţărani. - Var. bo(a)ndă, bundră.
Mag. bunda (Cihac, II, 486; Gâldi, Dict., 86); cf. sb., ceh., rut., pol., ţig. bunda. Nu pare probabil ca pol. bunda să vină din rom., cum afirma Miklosich, Wander., 13. - Der. îmbondori (var. îmboldori), vb. (a înfofoli) coincid cu der. de la bondră; cf. Puşcariu, Dacor., I, 231.	1205
bungşt (-turi), s. n. - Pădure deasă, desiş.
Origine necunoscută. Poate fi în legătură cu alb. btmgu, bunk „stejar". Hasdeu, Col. Traian, 1877, 577, îl considera dacic; apoi, în Cuv. din Bătrini,
I,	245 (cf. Cihac, II, 715 şi DAR) îl deriva din
alb. în schimb, Meyer 54; Philippide, II, 703 şi Rosetti, II, 112, stabilesc doar această legătură, care nu este în mod inevitabil de la cauză la efect.
1206
bunghi (-ghesc, —it), vb. - 1. A cerceta, a observa, a desluşi. - 2. A-şi da seama, a înţelege.
-	3. (Refl.) A se uita cu atenţie, a face ochii mari.
-	Var. sbunghi.
Cuvînt de argou, probabil din ţig. bangi (f. de la bangos) „trecătoare, strungă" (Graur, BL, II, 185 şi V, 222; Juilland 160). Din acelaşi cuvînt ar putea proveni rom. sbanghiu (var. sbanchiu, spanchiu), adj. (saşiu), cf. Graur, BL., II, 195. DAR şi Vasiliu, GS, VII, 105, identifică acest cuvînt cu pronunţarea moldovenească a bunghi, der. de la bumb. - Der. bunghială, s. f. (atenţie, păzea!).	1207
bunt (-turi), s. n. - (Mold., înv.) Rebeliune, răscoală. - Var. bont.
Pol. bunt, bont (cf. sb. bunt), din germ. Bund (Cihac, II, 22; Bemeker 101; DAR). - Der. buntaş, s. m. (rebel, răsculat); buntuţnic, adj. (rebel). Buntuzui, vb. (Trans. de N., a răscoli, a face dezordine), din mag. bontzolni (DAR), este cuvînt legat indirecţ de cele anterioare.	1208
bură (—ri), s. f. - 1. (înv.) Furtună, - 2. Ceaţă; burniţă. - 3. Chiciură. - 4. Aburi, vapori.
Origine incertă. Cihac, II, 34 şi Densusianu, Rom., XXX, 275, explică acest cuvînt prin sl. burja „furtună", cf. bg., rus. bura, sb. bura „vînt dinspre nord" (Bemeker 103). S-a observat, dimpotrivă, că acest cuvînt apare în alte limbi, cf. gr. PopEttţ, lat. boreăs, dalm. bura, ven. bora, toate cu sensul „vînt dinspre nord", cat. boira, „ceaţă", lituan. buris „aversă", alb. bore „zăpadă", ngr. [JJtopa „vînt puternic" (cf. tc. bora, cu acelaşi sens). Pentru der. romanici ai lat. boreas, cf. Puşcariu, ZRPh., XXXVII, 112; REW 1219; Menândez Pidal, RFE, 1920, p. 34; Skok, ZRPh., XLIII, 195. Simultaneitatea acestor cuvinte a făcut să se invoce existenţa unui vechi cuvînt balcanic, pe cînd alţi cercetători consideră că rom. trebuie să provină din lat. în stadiul actual al cercetării, orice explicaţie nu este decît ipotetică.
Der. bura vb. (a ploua mărunt; a bruma); burniţă, s. f. (ploaie măruntă şi deasă); buracă, s. f. (ceaţă); buratec, s. n. (burniţă); burh(ăi)ală, burniţă, burliţă, bîmă, s. f. (burniţă); bumiţos, adj. (noros, acoperit); îmbura, vb. (a bura). 1209
burcă (-ci), s. f. - Bundă.
Pol., rus. burka (Cihac, II, 55; DAR), sau mai probabil din tăt. burke (cf. M. Holdemess, Notes relating to the Crim ’s Tartrs, Londra, 1823).
1210
126
ALEXANDRU CIORĂNESCU
burcă (-CÎ), s. f. - Pîine mare.
Tc. biirek (cf. Iordan, BF, VI, 170), cf. bg. burek, ngr. [.inoupou. în Mold. - Der. burechiuşe, s. f. (tăieţei de supă).	1211
burete (-ţi), s. m. 1. Specie de ciuperci. - 2. Burete. - Mr. buburec (pl. bubureţi), bureate, megl. burefi.
Lat. boletus (Diez, Gramm., I, 188; Puşcariu 239; REW 1193; Candrea-Dens., 199; DAR), probabil prin intermediul unei forme *boletis, mai apropiată de gr. fkoXvrriţ - Der. burelos, adj. (spongios).	1212
burg (-guri), s. n. - Oraş, cetate.
Fr. bourg. - Der. burghez, s. m. (persoană din burghezie; materialist), din fr. bourgeois, cu schimbare a suf. -ois în -ez; burghezie, s. f. (clasă socială urbană); burghezime, s. f. (burghezie); burgrav, s. m., din fr. burgrave.	1213
burghiu (-ie), s. n. - Sfredel. - Mr. burghie, megl. burghiiă.
Tc. burgii (DAR); cf. alb. burgi, bg., sb. burgija.
1214
buric (-ce), s. n. - 1. Ombilic. - 2. Vîrful degetului. - 3. Centru. - Mr., megl., istr. buric.
Lat. umbîlîcus (Puşcariu 240; REW 9045; Candrea-Dens., 200; DAR), prin intermediul unei forme asimilate *umbulîcus, în care prima parte s-a simţit probabil ca art. indef., cf. it. belico, (um)bilico; cf. şi prov. ombelic, embelic, fr. nombril, sp. ombligo, port. umbigo. Sandfeld 36 leagă în mod inexplicabil sensul de „centru" cu gr. âfifpaXo;, ca şi cum nu ar fi o extindere normală şi generală a sensului primitiv al cuvîntului.
Der. buricat, adj. (proeminent); burica, vb. (a bomba, a curba); buricătură, s. f. (proeminenţă).
1215
buriu (—ie), s. n. - Butoiaş, bute.
Bg. burijă (Cihac, II, 35) sau tc. bun (Şeineanu, II, 64), cf. alb. burii, sb. bure.	1216
burlac (-ci), s. m. - Necăsătorit.
Din rus. burlak, după Cihac, II, 35; Bemeker 102; şi DAR; însă Bemeker recunoaşte că termenul este obscur în rusă. - Der. burlăcesc, adj. (de burlac); burlăceşle, adv. (ca burlacii); burlaci, vb. (a trăi burlac); burlăcie, s. f, (viaţă de burlac).
1217
burlan (—ne), s. n. - 1. Tub, conductă, jgheab.
-	2. (Arg.) Pantaloni.
Origine obscură. Pare var. de la gîrlan, cu schimbarea iniţialei ca Ia gitlan-bitlan. - Der. burloi, s. n. (canal de scurgere).	1218
burnuz (-ze), s. n. - Manta de lînă cu glugă purtată de arabi.
Tc. burnuz (Şeineanu, II, 64), păstrat în limba literară datorită întîlnirii cu fr. boumous. 1219
bursă (-se), s. f. - 1. Instituţie unde se negociază hîrtii de valoare, tranzacţii de mărfuri. - 2. Alocaţie bănească lunară.
Fr. bourse. - Der. bursier, s. m.; debursa, vb., din fr. debourser; ramburs, s. n., din vb. următor, rambursa, vb. din fr. rambourser.	1220
bursuc, (—ci), s. m. - 1. Viezure (Meles taxus). - 2. Leneş, trindav. - 3. Copil. - Mr., megl. busuc.
Tc. borsuk (Roesler 590; Şeineanu, n, 64; Lokotsch 254), cf. bg., rus. barsuk, mag., pol., rut borsuk
Der. bursucă, s. f. (plantă, Bartsia alpina); bursuca (var. bursuci, îmbursuca), vb. (a încreţi); bursoacă, s. f. (plantă, Setaria glauca); bursucos, adj. (burtos; încruntat). După Miklosich, Fremdw., 78 şi Wander., 12. pol., rut. provin din rom.
1221
buruiană (—iene), s. f. - Bălărie; în general, plantă erbacee care creşte spontan. - Var. buruiană, bur(u)ian, bur(u)(i)enifă, bur(u)(i)enufă.
Sl. burjanu (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Cihac, II, 34; Bemeker 103); cf. bg. buren, sb. burjan, rus. burjan, mag. burjăn. Trebuie semnalat că Bemeker consideră cuvîntul „de origine obscură" în cadrul limbii sl. - Der. bumienişte, s. f. (hăţiş); buruienos, adj. (năpădit de buruieni); îmburuiena, vb. (a năpădi buruienile un teren).	1222
burtucă (-ci), s. f. - Copcă, gaură în gheaţa unei ape.
Cuvînt rar, pe care în ce ne priveşte nu îl cunoaştem. La Cihac, II, 486, este menţionat ca der. al mag. burduga „şuvoi de apă". înclinăm să vedem acest cuvînt ca’un diminutiv de la bortă, „gaură" probabil scris greşit	1223
burzuluj (-uesc, -it), vb. - 1. (Rar) A zbîrli, a ciufuli. - 2. A se răscula, a se răzvrăti, a se ridica.
Mag. borzolni „a zbîrli" (DAR), poate contaminat cu pol. burzyc „a tulbura", burzic siţ „a se răscula" (Cihac, II, 35). - Der. burzuluială, s. f. (răscoală, rebeliune); burzuluilor, adj. (înv., aţîţător; revoltător, scandalos).	1224
buşi (-şşsc, -it), vb. - 1. A lovi cu forţă, a bate, a da pumni. - 2. A da jos, a doborî, a trînti.
Sl. busiti „a lovi" (Cihac, II, 35; Skok 72); cf. bg. bus „dau cu pumnii", sb., cr., ceh. busiti „a lovi". Sl. busiti pare a cere un *busî, neconfirmat de texte.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
127
Der. buş, s. n. (pumn, în expresia de-a buşilea; înv., lovitură de pumn; joc de copii, cu pietricele; cf. mr., megl. buş „pumn"), pe care DAR pare a nu-1 accepta ca deverbal de Ia buşi, şi pe care Giuglea, Dacor., III, 618, îl derivă de la un lat. *bysseus, din gr. Pucraoţ, ceea ce este puţin sau deloc probabil; buş, s. m. (Trans., ciorap de lînă), pe care Giuglea, Cercetări, 5 şi DAR, îl derivă de la lat. byssus „in“, (cf. REW 1432 şi Byck-Graur 27), pare a fi desemnat la început mănuşile de casă, fără degete, caz în care ar fi acelaşi cuvînt ca cel anterior, buşeală, s. f. (bătaie, lovitură; palmă după ceafă); buşitură, s. f. (buşeală); buşai, s. n. (corecţie).	1225
buşmachi (-i), s. m. - Pantof.
Rus. basmak. In Mold.	1226
busolă (—le), s. f. - Instrument alcătuit dintr-un cadran şi un ac magnetic care se aşază pe direcţia nord-sud. - Mr. pusulă.
Fr. boussole. în mr., din tc. pusula ( < ngr. jwcnxrouXa).	1227
buştean (—eni), s. m. - 1. Trunchi de copac tăiat. - 2. (Rar) Lemn ars. - Var. boştean, (Mold.) biiştihan. - Mr. buştină „funingine".
Origine necunoscută. Puşcariu, Dacor., III, 657, propusese săs. bumstam, din germ. Baumstamm „trunchi de copac", care nu prezintă dificultăţi în privinţa folosirii generale a cuvîntului, dar care nu corespunde prezenţei din mr., şi nici der. buştenii, adj. (înnegrit); buştină, s. f. (negură, întunecime); buştuşag, s. n. (înv., Trans., incendiu, devastare), în toţi aceşti der. pate a se recunoaşte un reprezentant al lat. bustum „ars" sau „rug". 1228
busuioc, • s. m. - 1. Plantă (Ocimum basilicum), cea mai comună şi apreciată dintre florile cunoscute tradiţional în popor. - 2. (Arg.) Cuţit, briceag.
-	3. (Adj.) Se spune despre fructele cu gust asemănător cu strugurele tămîios. - Var. bus(i)oc, bos(u)ioc. Mr. busuioc, busulac, busiloc.
Sb. bosiok (Miklosich, Fremdw., 78; Cihac, II, 35) sau mag. bosziâk, busziok (DAR). Cuvînt comun multor limbi, provenind din gr. PaoiAtxov, cf. it. basilico, fr. basilic, alb. bozeljok, bg. bosiljak, bolisljok; totuşi, este greu de susţinut der. directă din gr. *PamXioaov, propusă de Diculescu, Elementele, 461.	1229
busurman (-nă), adj. - Mahomedan.
Sl. busromanu ( > rus. busurman). Cuvînt înv., înlocuit actualmente de dubletul musulman < fr. musulman. •	1230
but (-turi), s. n. - Numai în expresia în butul cuiva: în ciuda cuiva.
SI., dar lipseşte veriga de legătură imediată: cf. pol. buta „orgoliu", sb., cr. buciti se „a turba", pe care Cihac, II, 36, îl citează ca sursă directă a rom. înv.	1231
but (-turi), s. n. - Coapsă. - Var. butur. Mr. bute, megl. buti.
Tc. but (Şeineanu, II, 64; Ronzevalle 51), cf. ngr. nnour(t), alb., bg. but (Meyer 55). DAR admite acest etimon; totuşi Puşcariu, Lr., 105, se gîndeşte la mag. bu, acuzativ but, această ultimă ipoteză nu este posibilă, datorită prezenţei cuvîntului în dialecte.	1232
butaş (-ŞÎ), s. m. - Lăstar, altoi.
Mag. bujtas (Cihac, II, 406), probabil moştenit din cuman, butak „ramură", cf. Bogrea, Dacor.,
I,	274. - Der. butaşi, vb. (a înmulţi o plantă prin butaşi).	1233
butcă (-ci), s. f. - Caleaşcă.
Rut. butka, budka (Cihac, II, 31; Sanzewitsch 198; DAR), din pol. buda „colibă; capotă de trăsură", cf. budă.	1234
bute, (-ţi), s. f. - l. Butoi. - 2. Butucul roţii.
-	3. Tub, ţeavă. - 4. Pană de pasăre. Var. butie. Mr. bute, megl. buti.
Lat. biittem (Meyer, Alb. St., IV, 29; Puşcariu 241; REW 1427; Candrea-Dens., 202; DAR); cf. ngr. PoOtcc, alb. bute (Meyer 56), it. botte, prov., sp., port. bota, fr., cat. bote. Nu se vede necesitatea ipotezei pre-indoeuropene sugerată de Lahovary 319.
Der. butar, s. m. (dogar); butărie, s. f. (dogărie); butelnic, s. n. (burghiu); butoi, s. n. (vas de lemn din doage); butlan, s. n. (butoi); butloagă, s. f. (butoi). Din rom. provine mag. butoj(ka). 1235
butelie (-ii), s. f. - Sticlă. - Var. butelcă, (Trans., rar) botolcă.
Fr. bouteille; var. prin intermediul pol. butelka, rus. butylka.	1236
butnar (-ri), s. m. - Dogar.
Germ. Buttner (DAR: Gâldi, Dict., 191); cf. mag. bodnăr, rus. bondari, rut bodnar, pol. bednarz. Puţin probabilă der. sugerată de Pascu,
I,	55, de la *butinar, deşi acesta de la un lat. *butfina ( > putină). - Der. butnări, vb. (a face meseria de dogar); butnărie, s. f. (dogărie); butnărit, s. m. (meseria de dogar).	1237
butuc (-ci), s. m. - 1. Trunchi, buturugă. - 2. Partea de jos a tulpinii viţei de vie - 3. Instrument de tortură în care se prindeau picioarele, mîinile şi gîtul condamnaţilor. - 4. Partea centrală a roţii.
-	5. Buştean scurt. - 6. Calapod de pălărier. -Var. butug, butur, butor, butoare, butău, butură, buture.
128
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Din lat. *bottum „bont, fără vîrf* şi „bot, obiect rotund", prin intermediul unei formaţii diminutivale, ca sat > sătuc, pat > pătuc etc. Coincidenţa semantică între „rotund" şi „trunchi" este evidentă, cf. fr. bille, billot. Var. provin de la *but, pl. *buturi; de la această ultimă formă s-a refăcut un sing. analogic butur(ă). - Der. butai, s. n. (înv., stup); butuci, vb. (a pune în butuc 3); butucănos (var. botocănos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturugă, (var. buturug, buturigă, butu-roagă), s. f. (trunchi, ciot), de la butur(ă) + -uc, cf. alternanţa butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butuşină, s. f. (ciot); îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortură).
Credem, prin urmare, că acest cuvînt este un simplu dublet al lui bot. Nu numai că această opinie nu este împărtăşită de filologi, dar nici măcar nu există un acord în legătură cu identitatea cuvintelor menţionate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh., XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se referă la-o rădăcină but-, fără altă explicaţie, pe care Densusianu, Hlr.. 381, o consideră de origine cumanică (cf. cuman, butak „ramură") şi pe care Tiktin o consideră slavă. Din tc. butak, după Şeineanu, II, 65; şi din tc. buduk „cu picioare scurte" (cf. bondoc), după K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Acelaşi radical bott- „gros, rotund" revine la Diculescu, 17 şi ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanică; butuc ar fi în legătură cu it. bolta (comasc. bottola), fr. botte şi butură cu gepidicul *butilo. Această părere, acceptată de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, şi Scriban, a fost respinsă de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butură provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Acelaşi cuvînt este menţionat şi ca provenind din lat. *buttula (Candrea, Elements, 2; REW 1389); din lat. imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk „acţiunea de a tăia" (Moldovan 404); sau din vr6o altă limbă anterioară indoeurop. (Lahoravy 320). Butură rămîne fără explicaţie în DAR, care afirmă, în schimb, că buturugă este „rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butură şi tumurug“.
Dacă explicaţia noastră este corectă, din rom. trebuie să provină rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. unoutoupa (Bogrea, Anuarul, II, 391).
1238
buză (—ze), s. f. - 1. Fiecare din cele două părţi cărnoase care mărginesc gura. - 2. Margine a unei răni. - 3. Labie, margine a vulvei. - 4. Margine.
-	5. Tăietură. - 6. Parte superioară, culme, vîrf. -Mr. buză, megl. budză.
Probabil bot sau lat. botum „bot", cu suf. -ză (ca în căcărează, gălbează, coacăză, pupăză, etc.) Dovada semantică este constituită de sensul 6, care nu se explică plecîndu-se de la accepţia de „buză", ca în bg. buza „obraz"; cf. şi bosumflat. Pentru schimbarea semantică, cf. bucă.
Prezenţa cuvîntului în alb. (buze) a determinat pe mai mulţi cercetători să caute aici etimonul cuvîntului rom. (Cihac, II, 715; Meyer 57; Pascu, II, 218; cf. Capidan, Raporturile, 522). După Jokl
11,	în alb. ar proveni dintr-un cuvînt primitiv cu rădăcina *br- „gură", cu suf. ze (cf. lituaa bumă „gură", armen. beran „gură"), ipoteză care ne pare incertă. DAR, Philippide, II, 702 şi Rosetti, II, 112, menţionează doar corespondenţa rom. cu alb., fără a trage concluzii. După părerea noastră, alb. trebuie să provină din rom.
Nici izvoarele lat. indicate pînă acum nu sînt convingătoare. Miklosich, Alb. Forsch., V, 10, se referea cu rezerve la lat. basium; ipoteză reluată de Schuchardt, Vok, III, 50, care se gîndea la o confuzie a lui basium cu bucca. Puşcariu 242 (şi Jb, XI, 48) imagina o rădăcină lat. *bud-, cf. fr. bouder, sp. buz, ipoteză abandonată în DAR. în sfîrşit, Vaillant, BL, XIV, 16, porneşte de la sl. *lobuza „buză" sau „sărut", cf. lobuzati „a săruta" şi dăbălăza.
Der. buza, vb. refl. (a face bot, a-şi umfla buzele); buzat, adj. (cu buze groase, botos; urit, dizgraţios); buzău, adj. (bosumflat, îmbufnat); buzăilă (var. buzilă), s. m. (poreclă pentru botoşi, sau pentru copiii plîngăcioşi); buzar, s. m. (butuc pus pe jos, spre a servi de suport lemenelor pentru foc); buziş, adv. (într-un singur rînd, unul lîngă altul, formînd front comun); buzos, adj. (botos); buzur(in), adj. (epitet dat oilor), cf. Drăganu, Dacor., VI, 265; răsbuzat, adj. (răsfrânt). Din rom. par a proveni bg. buza „obraz" (Romansky 95; Capidan, Raporturile, 226), buzest „bucălat", budzule „buze groase", budzulast „botos" (Candrea, Elemente, ,407); pol. buzia „gură, în limbajul infantil" (Bemeker 104); adj. buzatisch „botos"); ngr. HJtcwaXaco „a fi ratat, a da greş" (Meyer, Neugr. St., II, 77); alb. buze „buză".	1239
buzdugan (-ne), s. n. - 1. Măciucă, ghioagă.
-	2. Ciocan, mai. - 3. Plantă, Sparganium ramosum. - Var. buzdugă. Mr., megl. buzdugan.
Tc. bozdogan (Şeineanu, II, 65; Lokotsch 333); cf. ngr. uncmaSoYavov, bg. buzdugan, sb. buzdovan, pol. buzdygan, rus. buzdycltan, mag. buzogany. - Der. bizdtgăni, vb. (a stimula, a incita); buzdugăni, vb. (a lovi cu măciuca). Pare puţin probabilă ipoteza lui Miklosich, Wander., 80, care derivă cuvîntul pol. din rom. 1240
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
129
buzerant (-ţi), s. m. - Pederast.
Mag. buzerăns (DAR), din it. buggerone (< Bulgarus), cf. REW 1383. în Trans.	1241
buzna, adv. - Brusc, pe neaşteptate, în grabă. -Var. busta, nabuzna.
Origine necunoscută. Ultima var. pare a indica o provenienţă sl. După Cihac, forma autentică ar fi busta, legată de vb. buşi; DAR o pune în legătură cu mag. buszina „bădăran". Mai curînd este vorba de un cuvînt din aceeaşi familie cu năpusti', caz în care var. ar fi în loc de *napustna.
1242
buzunar (-re), s. n. - Pungă interioară la haine. - Var. buzdunar, boz(d)unar, bozinar, posunar, etc. Mr. buzunar.
Ngr. (jjicro^ouvapa (Cihac, II, 641; DAR), din gr. i^iovapiov, cf. tc. zunnar „cingătoare de călugăr". - Der. buzunări, vb, (a fura din buzunarul cuiva, a umbla în buzunarul cuiva); buzunărit, s. n. (furt); buzunăreală, s. f. (furt); îmbuzunări, vb. (a pune în buzunar, a încasa; a fura, a buzunări), cuvînt rar, format artificial, pe baza fr. empocher.	1243
c
ca, adv. - 1. La fel cu, cum(e), precum(e) (exprimă o egalitate sau asemănare). - 2. La fel cu, asemenea (exprimă o comparaţie al cărui al doilea termen este ipotetic sau ireal; mai ales în forma compusă ca şi). - 3. în felul (exprimă o comparaţie retorică a obiectului cu sine, pentru a sublinia că este vorba de ceva cu totul normal): ca pe el; toate ca toate. - 4. Cît (introduce al doilea termen al unei comparaţii). - 5. Aşa cum, precum (introduce o enumerare). - 6. Aproximativ, aproape, cam (mai ales în forma compusă ca la). - 7. în calitate de, în loc de, în chip de. - 8. în sfîrşit, o dată (în forma compusă folosită popular ci ca sau ci ca mai). - Mr., megl. istr. ca.
Lat. quam (Puşcariu 243; REW 6928; Candrea-Dens., 203; DAR); cf. cam, şi prov. qua(n), sp. cuan, port quâo. Odinioară a avut sensul de «aproximativ» (6), care astăzi este propriu lui cam; s-a separat de acest cuvînt, cu care este de fapt identic, într-o epocă relativ recentă. Cu funcţie prepoziţională se construieşte cu acuz.: ca mine (sau ca pe mine, cînd primul termen al comparaţiei este în acuz.). Aşa cum ca introduce comparaţii nominale, formele compuse ca şi, ca şi cum, ca şi cînd introduc comparaţii verbale şi par a fi formaţii interne ale rom.; totuşi, Philippide, Principii, 84 şi Pascu, I, 59, derivă pe ca şi din lat. quasi.	1244
ca, conj. - 1. (înv.) Pentru că, întrucît. - 2. Pentru ca, cu scopul ca.
Lat. quia (Puşcariu 244; DAR: Sandfeld, REB,
I,	100-7; Rosetti, II, 117). Sensul s-a pierdut din sec. XVII. Astăzi apare numai cu sensul 2, şi totodeauna în compunere, ca să, deci pentru a introduce un conjunctiv. Folosirea lui ar trebui să •se reducă la prop. care indică finalitate sau consecinţă: mă duc, ca să nu-l mai văd, dar nu vreau să-l mai văd. Totuşi, uzul cere prezenţa lui ca, atunci cînd conjunctivul nu urmează imediat după verbul principal: riu vreau să mă vadă toată lumea, dar: nu vreau ca toată lumea să mă vadă. Perfecta echivalenţă a acestor două expresii este cauza pentru care folosirea lui ca să s-a extins exagerat, astfel îneît este uşor să se spună, impropriu, nu vreau ca să mă vadă toată lumea. Această formă incorectă este simţită tot mai puţin ca atare, aşa că astăzi ca să a devenit mai mult sau mai puţin echivalent al lui să.
Pentru der. romanici al Iui quia (v.it., it. de sud,
v.sp., v.port. ca, it che, prov., fr., cat., sp., porL que), cf. J. Jaquet, Recherches sur l'origine de la conj. que et des formes romanes equivalentes, Paris 1894, şi REW 6954, unde, totuşi, lipsesc rom. ca, mr. ca să (tra să), megl. ca si. 1245
că, conj. - 1. Căci, fiindcă (introduce prop. cauzale). - 2. Introduce prop. dependente de un conjunctiv. - 3. Introduce prop. dependente de o exclamaţie sau interogaţie. - 4. Ce bine ar fi, măcar să (introduce aceleaşi prop. 2 şi 3, al căror prim termen rămîne neexprimat). - 5. Introduce
o	prop. care depinde de un vb. „dicendi" sau „sentiendi". - 6. în limba pop., se foloseşte adesea ca expletiv. - 7. Cînd, după ce (exprimă o relaţie temporală). - 8. Dacă (exprimă o relaţie condiţională). - 9. Exprimă o relaţie de consecinţă. - 10. Oricît de, chiar dacă (exprimă o relaţie de opoziţie). - 11. Intră în compunerea unor locuţiuni conjuncţionale cu sens: a) cauzal: fiindcă, pentru că, din pricină că; b) restrictiv; că doar, numai că, atîta că. - Mr., megl. că, istr. ke.
Lat. quod (Cipariu, Gramatica, 44; Puşcariu 245; REW 6970; Candrea-Dens., 206; DAR; Rosetti, I, 117); cf. alb. kje, it che, prov., fr., cat, sp., port. que. Cf. căci.	1246
Cabadai (—i), s. m. - Fanfaron, lăudăros.
Tc. ka.bada.yi (DAR). înv. (sec. XVIII). 1247
cabaniţă (—ţe), s. f. - Mantie (se spunea exclusiv de mantia din brocart cu fir de aur, distinctiv al domnitorilor din Moldova şi Muntenia, dăruită de Sultan). - Var. căbanifă, s. f. (suman).
Tc. kapaniga, din per., arab. qaba, cf. caban (Şeineanu, II, 67); cf. bg., sb. kabanica. Var. circulă în Banat.	1248
cabaz (-zi), s. m. - Bufon, paiaţă.
Tc. hokkabaz (Şeineanu, n, 69; Lokotsch 880). înv. - Der. cabazlîc, s. n. (glumă) din tc. hokkabazlik (Roesler 593).	1249
cabul, s. m. - Acord, consimţămînt (numai în expresia a face cabul). - Mr. căbulă „acord", cabul, „iertat".
Tc. kabul (Roesler 593; Şeineanu, II, 69; Lokotsch 982; Gâldi 157), cf. ngr. zajiJi o\#o, alb. kabul. - Der. cabulă, s. f. (superstiţie a jucătorilor, care consideră că anumite mişcări sau împrejurări îi fac să cîştige şi să piardă); cabulipsi, vb. (a consimţi).	1250
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
131
căca (—ac, -at), vb. - A defeca. - Mr., megl.
cac,	istr. cqc.
Lat. cacăre (Puşcariu 247; REW 1443; Candrea-Dens., 206; DAR); cf. it. cacare, prov., sp., port. cagar, ir. chier. Se foloseşte în formă refl., uneori tranzitiv trans. Cf. căcat.
Der. caca, adv., adj. (rahat, murdărie, cuvînt infantil), cf. Iordan, BF, VI, 150; căcăcios, adj. (fricos, care face pe el); cacăfrică, s. m. (leneş; laş); căcălău, s. n. (belşug, cantitate mare, grămadă); căcănar, s. m. (latrinar); căcănărie, s. f. (meseria de latrinar); căcăniu, adj. (de culoarea frunzelor moarte); căcărează, s. f. (excrement de oaie, capră, iepure, şobolan, cu formă caracteristică ovoidală), care presupune un anterior *că-cărea (cf. it. cacherello) cu suf -ză (Densusianu, Bausteine, 477), căcăreza, vb. (a defeca); căcări, vb. (a avea diaree; a alinta); căcărie, s. f. (toane, nazuri); căcător, adj. (care provoacă diaree); căcăstoare, s. f. (closet); căcătură, s. f. (defecare); căcău, s. m. (cioară albastră, Coracias garrula); căcîcea, s. m. (căcăcios); cîca, adj. şi adv. (murdar, spurcat, cuvînt infantil); cică, s. f. (muci, murdărie, femeie murdară). Din rom. derivă bg. (po)kakam „a defeca" (Capidan, Raporturile, 233), şi ngr. (sarak.) kakarăndza' „excrement" (Hoeg 123), pe care Meyer, Neugr. St., IV, 50, îl
1	derivă eronat din it. cacare, cu suf. -anza. 1251
căcăder (-ri), s. m. - Măceş. - Var. căcăjder, caca(j)der, căcî(j)der.
Ngr. xovacm&poţ „plin de seminţe", de la zoiicouSov „boabă" (Cihac, II, 64). - Der. căcă-duţe, ’s. f. (fruct de măceş).	1252
căcat (-ţi), s. m. - Rahat, excrement.
Lat. cacatus, cf. căca. - Der. căcăţiş, s. n. (fleac, nimic).	1253
cacealma (—ale), s. f. - înşelăciune, subterfugiu la anumite jocuri de cărţi, constînd în a induce în eroare adversarul asupra valorii cărţilor avute.
Tc. kagurmak „a alunga" (Popescu-Ciocănel 18), întrucît se adoptă această tactică pentru a-I dezorienta pe adversar şi a-1 obliga să se retragă. Mai puţin sigur este etimonul lui Şeineanu, III, 24 (tc. kaginna, „contrabandă").	1254
căci, conj. - 1. De ce (introduce prop. exclamative sau interogative). - 2. Pentru că, deoarece, fiindcă (introduce prop. explicative). - Mr. căfe, căfi, megl. kqfi.
Compunere din că şi ce, înv. căce. Sensul 1, vechi, corespunde mai curînd sensului primitiv al compunerii, cf. derept ce. în Munt. se pronunţă uneori cîci, de unde provine bg. gace „ca şi cum".
1255
căcior (—oară), adj. - 1. (Oaie) cu pete albe în jurul ochilor. - 2. Pătat, stropit. - 3. Absurd, extravagant.
Origine necunoscută. Este foarte probabil legat direct de căciulă, ceea ce se explică prin ideea de cap acoperit, care sugerează amplasarea petelor albe. Sensul 3 se datorează particularităţii animalelor de acest fel, cf. breaz. După Cihac, II, 36, provine din mag. kacer „cochet, prost"; Scriban semnalează o asemănare, pur întîmplătoare, cu rut. kacur „raţă". - Der. căciorie, s. f. (extravaganţă, unicitate); căciori, vb. (a păta; a umple de noroi).
1256
căciugă (—gi), s. f. - Sturion (Acipenser ruthenus).
Sl. (sb., cr., slov.) keciga (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Cihac, II, 36; Bemeker 498), cf. pol. czeczuga, mag. kecsege.	1257
căciulă (-li), s. f. - l. Moţ de pene la unele păsări. - 2. Obiect de pus pe cap, caracteristic ţăranului, făcut din blană de miel sau de oaie, cu părul pe din afară. - 3. Pălărie. - 4. Prin sinecdocă, individ, cap. - 5. Partea cărnoasă a ciupercii. - 6. Capac metalic care protejează fitilul la lampa'cu petrol. - 7. Accent circumflex. - 8. Acoperiş de paie deasupra stogurilor de fîn. - Mr., megl. căţiidă.
Origine obscură, dar cu siguranţă expresivă. Prezenţa unor cuvinte ca ciocîrlan „pasăre moţată", ciocîrlău „bot", pare a atesta contaminarea temei expresive cioc „plisc", cu coc „obiect rotund", şi în acelaşi timp existenţa unei forme *ciocîrlă, cu r expresiv ca infix, cf cocîrlă. Pentru forma simplă, fără r, care trebuia să fie *ciocilă sau *cioculă se poate avea în vedere o metateză căciulă, ca în gămălie < măgălie, ciocan > cocean, etc. Oricum, nu este probabilă o der. de la lat. Puşcariu, Lr., 179, îl consideră cuvînt autohton şi Graur, BL, V, 92, afirmă că nu poate proveni din lat.
Explicaţiile care s-au încercat pînă acum nu sunt suficiente (o prezentare deja învechită în Jb.,
XV,	108). Este puţin probabilă der. din alb. indicată de Cihac, II, 715 (cf. Meyer 190; Treimer, ZRPh., XXXVIII, 392; Rosetti, II, 112); contrariul pare mai sigur. Philippide, II, 702, indică numai că termenul este „obscur", în timp ce Puşcariu, Lat. ti, 53, pleca de la un lat. *cat - cu suf. -cula. Pentru Bemeker 466 şi Sandfeld 94, este cuvînt balcanic de origine incertă. Pascu, Suf., 248, sugerează un lat *catteula, de la *cattea „pisică", pe cît de artificios pe atît de improbabil. în sfîrşit, Vasmer, Jagic-Festschrift, Berlin 1908, 273, explică sb. kohtlja prin lat. casula; ipoteză dificilă,
132
ALEXANDRU CIORĂNESCU
îmbunătăţită în parte de Scriban, Arhiva, XXVIII, 238 (urmat de Pascu, I, 60 şi REW 1752), care sugerează lat. casîbula, var. de la casubula. Plecînd de la acelaşi etimon, Popa-Lisseanu, Limba romînă în izvoarele istorice medievale, Bucarest 1940, 25, a propus gr. xaaouXa, pe care Giuglea, Dacor., X, 111, datorită unor dificultăţi
. fonetice, îl transformă într-un lat. *caciubla sau *caciulla, extrem de improbabil.
Der. căciular, s. m. (persoană care face căciuli; poreclă a soldaţilor infanterişti, în războiul din 1877); căciulat, adj. (cu căciulă; moţat); căciulată, adj. (oaie cu multă lînă pe cap); căciuleală, s. f. (adulare, umilinţă); căciuli, vb. (a adula, a se umili); căciulie, s. f. (moţ de pene; mîner, bulb de usturoi sau ceapă). Probabil provin din rom. alb. keculj(e) „moţ“, keculjer „ciocîrlan“, keculon „a avea urechile căzute", ngr. xcixaofiXa „bonetă" (care ar putea deriva şi de la lat. casula, cf. Meyer, Neugr. St., IV, 29), xatcofiU „creasta cocoşului", zaiCTOU>.i£pi „ciocîrlan"; bg. kacula „bonetă; moţ", kaculat „moţat", kaculka „bonetă", kaculjă se „a-şi pune pe cap" (cf. Candrea, Elemente, 402; Romansky 108; Capidan, Raporturile, 202); mag. kacsul(y)a „pălărie", kacsulia „capră albă cu capul negru" (cf. căcior).	1258
cacom (—mi), s. m. - Hermină (Tutorius er-minea).
Tc. kakum (Roesler 594; Şeineanu, II, 70; Lokotsch 1020); cf. ngr. xaxovni. Sec. XVII, înv.
1259
cadă (-ăzi), s. f. - Vană, vas mare. - Mr. cadă.
Lat. cada, cădus, din gr. za5ov (Densusianu, Hlr., 13; Puşcariu 250; REW 1456; cf Diculescu, Elementele, 467); cf. alb. kade, arag. cadofllo), sp. cadozo. Poate să fi intrat în rom. pe diverse căi, căci cuvîntul gr. a dat şi sl. kadi ( > bg., sb., cr. kada, mag. kăd). Din bg., după Conev 63 (cf. Miklosich, Lexicon, 279).	1260
cadastru (—re), s. n. - Totalitatea lucrărilor tehnice de determinare a unor proprietăţi funciare.
Fr. cadastre, din it. catast(r)o, care provine din mgr. zaxânrrixov ( > rom. catastif). Cf. REW 1762a. - Der. cadastra, vb.; cadastral, adj.
1261
cădea (-ad, -ăzut), vb. -1. A se lăsa în jos, a pica. - 2. (Despre timp, precipitaţii) A se lăsa, a veni, a se apropia. - 4. A se arunca, a se precipita. - 5. A deceda, a sucomba, - 6. A nu reuşi, a da greş. - 7. A se preda, a se da bătut. -
8.	A fi înlocuit, a-şi pierde fiincţia. - 9. A decădea, a ajunge la o situaţie de inferioritate. - 10. A nu
rezista ispitei, a ceda. - 11. (înv.) A deveni, a
'■ajunge într-o situaţie (care nu este în mod obligatoriu de inferioritate). - 12. A nimeri întîm-plător, a da de cineva sau ceva. - 13. A pica pe neaşteptate, a deranja.1 - 14. A ajunge în acelaşi punct, a coincide. -15. A recădea, a reveni la. -16. A suria armonios (se spune despre ritmul final al unei perioade retorice). -17. (Refl., impers.) A şedea bine; a se potrivi. - Mr. cad, cădeare; megl.
cad,	cădeări; istr. ctfdu.
Lat. cădere (Puşcariu 249; REW 1451; Candrea-Dens., 207; DAR); cf. it, 'cadere, prov. cazer, fr. choir, cat. causer, sp. caer, port. cair. Din fr. cheoir der. v.fr. cheance, fr. chance > rom. şansă. Sensul 17 coincide cu it. accadersi, abruz. accade. La conjunctiv prezent, forma normală de pers. 2, să cazi, a dat naştere unei oscilări între formele corecte să cad, să cadă, şi formele analogice să caz, să cază, ca la alte vb. al căror radical se termină cu -d. Cf. scădea.
Der. cădenie, s. f. (convenienţă, uz stabilit); cădere, s. f. (acţiunea de a cădea; convenienţă; cascadă); cădinţă, s. f. (convenienţă); căzătură, s. ,f. (cădere; bătrîn ramolit; femeie pierdută, prostituată; tăietură de ziar, rest); căzător, adj. (care cade); căzut, adj. (înfundat în cap; potrivit; pofticios, pasionat); decădea, vb., formaţie neol.; precădere, s. f. (prioritate, preferinţă). 1262
cadşnţă (-ţe), s. f. - Mişcare ritmică şi uniformă, ritm.
Fr. cadence. - Der. cadenţa, vb., din fr. cadencer. .	1263
cădi (-dşsc, -it), vb. - A tămîia, a cădelniţa.
' Sl. kaditi (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Cihac,
11,	37); cf. bg. kadjă. - Der. cădelniţă, s. f. (vas în care Se arde tămîie; Arg;, pungă) din sl. kadilînica; cădelniţa, vb. (a tămîia).* 1264
cadînă (—ne), s. f. - Femeie care face parte , dintr-un harem. - Mr. cadînă.
Tc. kadin (Şeineanu, II, 70; Meyer 164; Lokotsch 989); cf. alb. kadene, bg. kaduna, sb. kaduna. - Der. cadînime, s. f. (harem, adunare de turcoaice); cadînească, s. f. (dans tipic). 1265
cadiu (-ii),, s. m. - Primar turc. - Mr. cati, megl. cadiia.
, Tc. kadi, din arab, al cadi, (. > sp. alcalde); cf. alb. kadi, bg. kadiîa (Şeineanu, III, 24; Meyer 164; Lokotsch 984). - Der. cadiascher, s. m. (judecător militar turc), din tc. kadiasker, îml266
cadou (-uri), s. n..-Dar. ,
Fr, cadeau. - Der. cadorisi, yb.	1267
cadril (-Iuri), s. n. - Dans de origine franceză.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
133
Fr. quadrille, din sp. cuadrilla (REW 6921), cf. ngr. xaSptXia.	1268
cadru (-re), s. n. - 1. Tablou, pictură. - 2. Ramă. - 3. Pervaz al unei uşi sau ferestre. - 4. Ambianţă, mediu al unei compoziţii literare. - 5. Ramă ce susţine fagurii în stup. - 6. Suport al bicicletei. - 7. La radio, colector de unde. -i 8. Totalitatea serviciilor sau personalului unei instituţii, listă de încadrare. - Mr. cadru „portret", megl. cadru.	,
Fr. cadre (REW 6921), cf. ngr. xaSpo, xaSpcc, bg. kadro. - Der. cadră, s. f. (pictură, tablou; ramă, margine); cadra, vb. (a se potrivi cu ceva; a include); cadran (var. înv. cuadrant), s. n. (suprafaţă circulară cu diviziuni, la aparate de măsurat; sferă), din fr. cadran. ,	1269
căfăi (-ăesc, -it), vb. - A bate, a da o bătaie. Mag. kifejni (Cihac, II, 487). în Trans. 1270
cafas (—suri), s. n. - Graţie. - Mr. căfase „colivie", megl. căfez „colivie".
Tc. kafas „colivie" (Şeineanu, II, 70; Meyer 1(>4; Lokotsch 993; Ronzevaile 134); cf. ngr. xatpaot, alb., bg.’ kafaz, sb. kafas.	1271
Cafea (-ele), s. f.1. Sămînţa arborelui de cafea, r 2. Băutură preparată din cafea. - Mr.,
. megl. cafe.
Tc. kahve, arab. qahwa (Şeineanu, II, 71; Meyer 164; Lokotsch 1005; Ronzevaile 134); cf. ngr. xotcpe;, alb., bg. kafe. Anterior sec. XVII.. S-a contaminat în epoca modernă cu termenii identici occidentali (it. caffe, fr., sp. cafe), din care provin der. neol. cafeină, s. f.; cafeism, s. n.; cafetier, s. m.; cafetieră, s. f. - ,Der. cafeluţă, s. f. (cafea; lupin, Lupinus albuş); cafeniu, adj. (culoarea cafelei); cafegiu, ,s. m. (slujitor la curtea domnească însărcinat cu servirea cafelei; proprietar al unei cafenele; persoană care bea cu plăcere cafea, sau care o prepară bine), din tc. kahveci, cf. ngr. xacpet^, bg. kafedzija; cafegioaică, s. f.' (persoană iubitoare, de cafea); cafegi-başa, s. m. (căpetenie peste cafegii, boier de rangul trei care se bucura de privilegiul de a servi cafea la mesele festive, şi de dijma pe cafeaua vîndută în tbată ţara), din tc. kahveci başi (sec. XVIII). 'Cf. cafenea, s. f. (cafenea, cafe-bar), mr. cafine, megl. cavine din tc. kahve fiane, cf. ngr. xowpEveţ, alb., bg. kafene ( > Trans., Banat căfană); cafeşantan, s. n. (bar de noapte, cu muzică şi program artistic), din fr. cafe-chantant, se foloseşte şi în .forina şantan, cu o nuanţă intens depreciativă („bordel").
1272
cafer (-ri), s. m. - Căprior, bîmă care susţine scheletul acoperişului.
Săs. kăfer (Borcea 180). în Trans.	1273
caftan (-ne), s. n. - 1. Manta de gală. Caftanul fastuos, din stofă albă ţesută cu fir galben, cu blană la mîneci şi la gît, era un cadou oficial de învestitură, pe care sultanul obişnuia să-l facă marelui vizir, domnitorilor din Moldova, Muntenia şi Transilvania şi hanului Crimeei. La rindul lor, domnitorii dăruiau un caftan de altă culoare r fiecărei persoane pe care o numeau în funcţii publice, astfel încît noţiunea de caftan a ajuns să se confunde cu cea de numire sau acordare de titlu. - 2. îndeletnicire sau funcţie al cărei semn distinctiv era caftanul. - 3. Manta, mai ales aceea pe care o foloseau evreii moldoveni. - 4. Şal, broboadă pentru femei. - Mr. caftane.
Tc. kaftan, din per. khajlăn (Roesler 595; Şeineanu, II, 73; Lokotsch 774; Ronzevaile 134); cf. ngr. xcKprâvi, alb., sb., pol., bg., rus. kaftan. -Der. căftăni, vb. (a fi îmbrăcat cu caftan; a numi, a învesti într-o funcţie); căftănie, s. f. (funcţie, demnitate); caftangiu, s. m. (slujitor care se . îngrijea de hainele domnitorului) din tc. kaftanci;
; caftanliu, s. m. (boier dintr-uriul din primele ranguri), din tc. kaftanh.	1274
cafti (-tesc, —it),, vb. - A lovi, a bate.
Origine necunoscută. Cuvînt de argou. Nu ştim dacă are vreo legătură cu mr. mi căhtescu „mor (de ris)“. - Der. cafteală, s. f. (bătaie). Din acest ultim cuvînt ar putea proveni iud.sp. haftonă „bătaie", dacă nu cumva ambele cuvinte duc la o sursă comună, în acest caz, orientală. 1275
cahai (-le), s. n. - Comunitate evreiască.
Ebr. qahal (sec. XIX).	1276
cahlă (-le), s. f.-l. (Bucov.) Sobă de cărămizi din lut ars. - 2. (Mold. şi Bucov.) Coşul sobei. -Var. (Trans.) căhală, s. f. (placă de faianţă).
Germ. Kachel (Cihac, II, 37; Mîndrescu, lnfl. germ., 33; Borcea 180; Gâldi, Dict., 191), prin intermediul pol., ceh. kachel, rut. kahlja, slov. kachla.	1277
căi (-ăesc, —it), vb. r 1. A căina, a compătimi pe cineva. - 2. (Refl.) A regreta, a-i părea rău, a avea remuşcări.
Sl. kajati sţ, kajq sţ „a face penitenţă". (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Lexicon, 285; Cihac, II, 37). Cf. căina şi pocăi.
Der. căială, s. f. (regret, remuşcare); căinţă, s. f. (părere de rău); necăinţă, s. f. (lipsă de căinţă).
1278
caia (-iele), s. f. - Cui de potcoavă.
Tc. kaye, cf. kayar „potcoavă cu ţepi, împotriva
134
ALEXANDRU CIORĂNESCU
alunecării1' (Şeineanu, II, 76; Tiktin; DAR). După Scriban, din germ. Keil, ipoteză puţin probabilă (după Philippide, Principii, 33, din lat. *clavella).
1279
caiafă (-fe), s. m. - 1. Ipocrit, făţarnic. - 2. (Arg.) Agent de poliţie.
De la Caifas, în rom. Caiafa (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 178).	X280
caiafet (-turi), s. n. - Mod de viaţă, fel de a fi.
Tc. keyfiyet (Şeineanu, II, 75; Meyer 219; Lokotsch 1173; Ronzevalle 143).	1281
caic (—ce), s. n. - Canoe, ambarcaţie uşoară. -Mr. căiclie.
Tc. kayik (Şeineanu, II, 76; Roesler 594; Lokotsch 1014; Ronzevalle 130); cf. ngr. zaizi, bg., sb. kaik. - Der. caicgiu, s. m. (vîslaş, barcagiu), din tc. kayikţi.	1282
caid (-duri), s. n. - Protocol, document de arhivă. - Mr. caide „viză“.
Tc. kayid „carte" (Şeineanu, III, 25).	1283
caier (—re), s. n. - Mănunchi,-cantitate de lînă sau cînepă de tors. - Mr. caer, megl. cair, istr. caier.
Lat., *călerus. Acest cuvînt apare numai în lat. în forma gălerus, cu sensul de „căciulă de blană cu părul pe din afară", considerată a fi der. de la gălea, şi necesită o explicaţie. Ideea de bază a lui gălerus nu trebuie să fie cea de „coif*, ca în gălea, ci aceea de „coc de păi'1, ca în lat. căliendrum „coc fals, coc de păr care serveşte de podoabă", de unde abruz. kelyendrţ „ boboc de floare " (REW 1514). Se ştie că căliendrum reprezintă gr. xaWowpov, cuvînt obscur, pe care Bailly îl interpretează ca „tout ce qui sert â nettoyer", de unde „pămătuf, coamă, smoc, şuviţă de păr, moţ" şi îl pune în legătură cu zaXAuvu „a curăţa, a înfrumuseţa". Pare a fi mai probabil să se plece de la yaXapoţ „moale, fleşcăit", /aXfiv „a slăbi"; astfel îneît ar însemna „obiect flasc, fără consistenţă", explicîndu-se astfel mai bine sensurile secundare ale lui zaXXwtpov. De la aceeaşi familie provine xâtaxvSpoţ „ciocîrlie", numită astfel datorită moţului, cf. numele său lat., găleri tus, de la gălerus după Boissacq, origine necunoscută; Walde 83 se gîndeşte la %apaSpio<; „specie de pasăre". Presupunem că gălerus, care trebuie să reprezinte un *călerus, este corespondentul lat. al gr. xoXapoţ „fleşcăit" tot aşa cum căliendrum este al lui xaXXwrpov; caz în care este evident că a însemnat probabil „moţ, ciufcf. găleritus
„(pasăre) moţată", fiind secundară accepţia de „căciulă".
Celelalte explicaţii nu sînt convingătoare. Sl. kqdri „încreţit" (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 329) sau kqdrjavu „încreţit" (Cihac, II, 37) nu pot fi admise. Puşcariu'251 (şi ZRPh., XVm, 689 şi DAR) a propus un lat. *carium, de la carere „a scărmăna", al cărui fonetism este dificil; acelaşi autor Dacor., III, 669, de la lat. *cavabile, pe care nu-1 înţelegem. Pascu, Archiya, XV, 439 (repetat în Lat. 256 şi Pascu, I, 192) presupune un lat. *cairum, de la gr. xoapoţ „fir'*. în sfîrşit, Giuglea, Contributions, 15-19, se gîndeşte la lat. caia „par", cf. gasc. cay, sp. cayado, prin intermediul unui dim. de tipul *caiulus (cf. Densusianu, GS, VII, 275); în afară de această dificultate fonetică, această explicaţie pare a admite o confuzie nefirească între caier şi furcă.
-	Der. încăiera, vb. (a pedepsi; refl., a se părui, a se bate, a se lua la bătaie); încăierătură, s. f. (bătaie). Sensul se explică pornind de la noţiunea de „încurcătură". Totuşi, DAR preferă să plece de Ia un lat. *incavellare, de la cavella „coş", ipoteză dificilă şi totodată inutilă, pe cînd Spitzer, Dacor.,
IV,	654, propune un lat *incavulare. 1284
caiet (—te), s. n. - 1. Fasciculă de foi legate, folosită la scris. - 2. Publicaţie periodică.
Fr. cahier, cf. pol. kajet (Bemeker 469); finala de la de cornet, bormet.	1285
căilă, s. m. - Nume de bou: care are coamele răsucite. - Var. căilat.	,	,	.	-	.
Mag. kajla „răsucit". (DAR; Drăganu, Dacor.,
V,	338). în Trans. .	1286
caimac (—ce), s. n. - 1. Pojghiţă de grăsime pe suprafaţa laptelui fiert. - 2. Spuma de;la cafeaua turcească. - 3. Strat superior de tutun, în pipă. - Mr., megl. căimac.
Tc. kaymak (Roesler 594; Şeineanu, II, 76; Lokotsch 1009; Ronzevalle 131); cf. ngr. xafjuwi, alb., bg. kaimak, sb. kajmak.	1287
caimacam (-mi), s. m. - 1. Locţiitor al marelui Vizir. - 2. în Muntenia şi Moldova, locţiitor al domnitorului începînd din sec. XVIII.
-	31 Locţiitor al banului Craiovei; în jurul lui 1783 l-a înlocuit definitiv pe ban, al cărui titlu a fost de atunci doar onorific. - Mr., megl. căimăcam.
Tc. kaymakam (Roesler 594; Şeineamv II, 76; Lokotsch 1010); cf. ngr. xoano«a}tr|<;, bg. kai-makam. - Der. caimacameasă, s. f. (nevastă de caimacam); caimacamesc, adj. (propriu unui caimacam); caimacami, vb. (a conduce în calitate de caimacam; a guverna în interregn); caimacămie, s. f. (guvernare).	1288
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
135
caimea (-ele), s. f. - 1. Scrisoare, înştiinţare, comunicare. - 2. Bancnotă turcească. - Mr. căime.
Tc. kayime (Şeineanu, III, 25; Ronzevaile 131), cf. bg. kaime.	1289
căina (-nez, -at), vb. - 1. A compătimi. - 2. (Refl.) A se plînge, a se tîngui.
Sl. kajati sţ (> căi), probabil prin intermediul part. kajanu (Cihac, II, 37; DAR; cf. Iordan, BF, VI, 150 şi 175, unde îl consideră de origine expresivă. După Gamillscheg, Rom. Germ., II, 251, din gepid. qainon). - Der. cainic, adj. (lamentabil, de compătimit).	1290
cais (-şi), s. m. - Pom fructifer.
Tc. kayist (Roesler 594; Şeineanu, II, 76; Lokotsch 1012; Meyer 173; Ronzevaile 130); cf. ngr. xaioi, alb. kais, bg., sb. kaisija. Cuvîntul tc. provine Ia rîndul său din gr. xaaavx. - Der. caisă, s. f. (finet de cais); caisiu, adj. (de culoarea caisei); caisînă, s. f. (Banat, caisă), din mag. kajszin (Candrea).	1291
căiţă (—ţe), s. f. - 1. Scufie sau bonetă cu formă tipică, purtată de femeile din Banat şi Trans. - 2. (Trans.) Pălărie bărbătească. - 3. Placentă. - 4. Breloc.
Sb., cr. kaica „scufie tipică, împodobită cu monede de aur“ (Cihac, III, 38), cf. bg. kaica (Conev 85).	1292
căiuş (-şuri), s. n. - Curea, laţ.
Tc. kats (Şeineanu, II, 25).	1293
Cal (—ai), s. m. - 1. Animal domestic erbivor.
-	2. Aparat (pentru exerciţii de gimnastică). - 3. Piesă de şah. - 4. Mecanism care reglează presiunea roţii morii de făină. - 5. Masă de dulgherie. - 6. Frînă a cilindrului războiului de ţesut. - 7. Lampă de gaz. - 8. Dans tipic. - 9. Vase care se folosesc la priveghiul morţilor. - Mr., megl. cal, istr. co.
Lat. caballus (Diez, I, 119 şi Gramm., I, 9; Puşcariu 252; REW 1440; Candrea-Dens., 209; DAR); cf. alb. kalj, it. cavallo, prov. cavalh, fr. cheval, cat. cavall, sp. caballo, port. cavallo. După ipoteza lui Meillet, cuvîntul lat. ar proveni din stepele din estul balcano-scitic, unde numele gr. apare pentru prima oară, în sec. III a. Cr. (zapaAAeiov, într-o inscripţie de la Callatis, în Dobrogea). Totuşi, noi cercetări sprijină ideea că este cuvînt autentic lat., bazat pe cabo „castrat", de la cavus (V. Cocco, Caballus, „Biblios", XX, 71-119; cf. H. Grigoire, L'etymologie de caballus, în Recueil publie en l’honneur du millenaire d'Horace, Bruxelles 1937, p. 81-93). Uzuri speciale: calul dracului (libelulă), cf. sp. caballito del
diablo, gal. din Lubian cabalo de demo, ngr. Skcr/o TT| SiafSoAo (Danguitsis 141). Cf. călare, călător, încălica.
Der. căiesc, adj. (cabalin); căişdr, s. m. (căluţ; şah; căluşei); căluţ, s. m. (dim. al lui cal; lăcustă, cosaş); căloniu, s. m. (Banat şi Trans., horn sau nişă în perete, în spatele sobei, pentru a strânge fumul; banchetă de căruţaş; scaun de tăbăcar); căluş, s. n. (mică piesă de lemn pe care se sprijină coardele întinse ale viorii; botniţă; şevalet; botniţă prevăzută cu cuie pentru a împiedica viţeii să sugă; piesă la războiul de ţesut, în general, suport, sprijin, reazem; mănunchi de alune care cresc împreună; dans tipic; joc de copii, cu un arc a cărui săgeată sau căluş se răsuceşte o dată cu coarda şi se lansează ca efect al mişcării de răsucire); căluşel, s. m. (căluţ; mănunchi de alune; bîme care susţin coşul de moară; lăcustă, Dicticus verrucivorus); căluşei, s. m. (carusel, căişori; joc de noroc); căluşar, s. m. (dansator tipic; dansează în grupuri de 7, 9 sau 11, conduşi de o căpetenie care face legămînt să nu vorbească vreme de 40 de zile; poartă costume tipice, cu clopoţei la picioare, iar dansul lor este foarte complicat şi plin de figuri acrobatice); căluşerească, s. f. (dans tipic din Moldova); căluşeresc, adj. (propriu căluşarilor); căluşereşte, adv. (în felul căluşarilor); căluşerie, s. f. (grup de căluşari). - DAR îl explică pe căluşar prin căluş, datorită legămîntului de a nu vorbi al căpeteniei. în căluşei este posibil să fie vorba de o etimologie pop. a fr. carrousel. Din rom. provine bg. kalusar (Capidan, Raporturile, 190).	1294
calabalîc (-curi), s. n. - 1. Cortegiu, alai. -
2.	Catrafuse, bagaje. - 3. Zgomot, murmur. - Mr. călăbălîche, megl. calbalqc.
Tc. kalabahk (Roesler 594; Şeineanu, II, 76; Lokotsch 643); cf. ngr. xaXauraxAm sau %aXa)j.-TioXm, bg. kalabaluk, sb. kalabaluk. Sensurile 1 şi 3 par înv.	1295
calacatîr (-ri), s. m. - Papuc, pantof de casă.
Per. caktcur „pantaloni cu picior, tipici pentru femeile orientale", de unde şi rus. catecury, capcury „pantofi femeieşti" (cf. J. Deny, în Melanges Paul Boyer, Paris 1925, p. 101). Este de presupus un intermediar tc., pe care nu-1 cunoaştem. Candrea credea că este o compunere
■	ca la catîri, care pare surprinzătoare. Scriban se gîndea la un model tc., pe care recunoaşte că nu-1 poate indica.	1296
călaf (-furi), s. n. - Garnitură din perle, fir aurit sau tafta, folosită la vechile pipe orientale. -Var. calif, chilîf (înv.).
136
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Tc. kilf (Şeineanu, II, 81); cf. alb. kilif, bg. kalăf sb. kalif. - Der. încălăfa, vb. (a împodobi cu perle).	1297
calafat (-turi), s. n. - Cîlţi îmbibaţi cu catran cu care se astupă crăpăturile navelor.
Tc. kalafat „călăfătuire", sau mgr. xaAcuparr^, ambele din it. calafatare (Roesler 594; Lokotsch 720; Ronzevalle 129); cf. fr. calfeutrer, sp. cala-fatear, şi, pe de altă parte, bg. kalafat. Sec. XVII; a dat numele oraşului Calafat. - Der. cal(a)fătui, vb. (a astupa cu calafat găurile).	1298
calaican, s. m. - Sulfat de fier. - Var. calacan, călăcan.
Mgr. xccXax«va (DAR), cf. sb. kalakan. - Der. calaicănit, adj. (vopsit în verde).	1299
calamandros (-oase), s. n. - Revoltă, dezordine, harababură, vacarm. - Var. chilimandros.
Origine expresivă, ca în şandramandra, hond(o)ra-bond(o)ra, etc. Derivarea din ţig. keli-mangere „dansatori" (Graur, BL, III, 186) nu pare posibilă. După Scriban, este var. de la hărmălaie.
1300
calamar (—ri), s. m. - Gen de cefalopode comestibile.
Ngr. xaXanapu;, cf. it calamaio, sp. calamar, sl. kalamari.	1301
calambur (-ruri), s. n. - Joc de cuvinte.
Fr. calembour. - Der. calamburgiu, s. m. (amator de jocuri de cuvinte).	1302
calapod (-oade), s. n. - 1. Formă. - 2. Formă de lemn pentru pălării. - 3. Tipar, în general. -Mr. călăpode.
Ngr. xaXoutoSt, din gr. xctXonoix; „picior de lemn" (Meyer 167; REW 1525; Gâldi 157), cf. alb. kalimpodhje. Cf. calibru şi calup. 1303
calarabă (-be), s. f. - Varietate de varză.
Mag. kalarăbi, din germ. Kohlrabe şi acesta din it cavolorapa, cf. pol. kaiarapa (Cihac, II, 38).
1304
călare, adj. - 1. încălecat pe cal, pe un alt animal, pe un obiect etc. - 2. Dominînd o situaţie.
-	3. Cu piciorul în şa, neobosit, fără a avea stabilitate. - 4. (S. m.) Soldat de cavalerie. - Mr. (n)călar, megl. (an)călar, istr. călqr.
Lat. caballaris (DAR) sau caballarius (Puşcariu 153; Candrea-Dens., 210; REW 1440), cu schimbare de declinare; cf. alb. kaljuar, it. cavagliere, prov. cavalier, fr. chevalier, sp. caballero, port. cavalleiro. Schimbarea de declinare pare mai puţin probabilă decît der. directă de la caballaris; forma înv. călariu, citată de DAR, este destul de
îndoielnică, deoarece toate ex. aduse sunt la pl. călări, formă de asemenea normală plecîndu-se de la călare. Cf. cal, încăleca.
Der. călăraş, s. m. (călăreţ, persoană care călăreşte; sol, mesager); călărăşie, s. f. (îndeletnicirea de călăreţ); călărăşime, s. f. (cavalerie); călăresc, adj. (propriu unui călăreţ); călăreşte, adv. (călare); călăreţ, adj. (călare), pe care Candrea-Dens., 212 şi DAR încearcă să-l explice printr-un lat *caballericius; călăreţ, s. m. (persoană care călăreşte); călări, vb. (a merge călare); călărie, s. f. (acţiunea de a călări); călărime, s. f. (cavalerie); călărit, adj. (pe care se călăreşte; dominat, influenţat); călărit, s. n. (călărie); încă-lăra, vb. refl. (a încăleca). - Din rom. provine tc. kalaraş „mesager".	1305
călător (-oare), adj. - 1. Care călătoreşte. -
2.	(S. m.) Vizitator. - 3. Mobil, nomad, migrator.
Origine incertă. Este considerat în mod normal a fi der. de la cale „drum, stradă"; însă der. prezintă dificultăţi. Suf. -tor se aplică de obicei der. verbali; şi, pe de altă parte, nu poate da naştere la rîndul său un der. verbal, ca a călători (verbi gracia, supărător este conceput numai ca un der. posterior de tipul *a supărători). Puşcariu 262 şi DAR a încercat să evite dificultatea, presupunînd că termenul călător ar fi provenit din cale, precum alb. udhetar „călător" de la udhe „drum". La fel de justificat s-ar putea invoca lat. viator faţă de via. Totuşi, trebuie să semnalăm posibilitatea ca legătura între cale şi călător să fi fost stabilită a posteriori de imaginaţia populară. Călător ar putea fi un der. normal de la caballus sau, mai bine zis, de la o formă verbală der. de la acest cuvînt Ideea de „călătorie" era strîns legată de cea de „a călări", cf. germ. reisen şi reiten. Dacă presupunem că lat caballus a format aceeaşi der. ca equus, vb. *caballare sau *caballitare (ca equitare) putea avea drept der. cuvîntul călător „persoană care merge călare" şi, mai tîiziu, „persoană care călătoreşte".
Der. călătoref, adj. (care călătoreşte mult); călători, vb. (a fi călător, a fi pe dram; refl., a se duce; refl. a muri, a deceda); călătorie, s. f. (acţiunea de a călători); călătorit, adj. (care a călătorit mult).	1306
călăii (—ăi), s. m. - 1. Gîde. - 2. Tiran, asupritor.
Ţig. kalo „negru" şi „ţigan" (Miklosich, Zig., 229; Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, 1,272; Gâldi, Dict., 226); cf. rezervele lui Graur 132. Se explică prin împrejurarea că se recrutau călăi exclusiv dintre sclavii ţigani, întrucît îndeletnicirea lor era considerată extrem de ruşinoasă. Cf. şi sp. calo, şi
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
137
probabil latmed. caloforcium „furcă", de unde fr. califourchon, în care primul element nu a fost explicat pînă acum (Littrâ şi Dauzat îl consideră inexplicabil; Schuchardt propunea o imposibilă der. de la caballus) Gamillscheg presupune un *confurcium şi Bloch-Wartburg recunoaşte cuvîntul breton kall „testicule". Cel mai probabil este că lat. calofurcium însemna, cum atestă glosele „furca gîdelui"). Pentru Lahovary 321, călău este cuvînt autohton, anterior invaziei indoeurop.
1307
călăuză (-ze), s. f. - Ghid. - Var. călăuz, s. m. Mr., megl. călăuz.
Tc. kila(v)uz (Şeineanu, II, 76; Meyer 167; Lokotsch 1276); cf. ngr., alb. kaljaus(e), bg., sb., pol., kalauz, mag. kalâusz. Este imul din puţinele cuvinte care aparţin f. prin formă şi m. prin sens, cum sînt: calfa, catană, sentinelă. - Der. călăuzi, vb. (a conduce, a îndruma); călăuzitor, adj. (care călăuzeşte).	1308
călca (-ale, -at), vb. - 1. A pune piciorul pe jos, a păşi. - 2. A zdrobi, a strivi cu picioarele. -
3.	A nu respecta, a nesocoti. - 4. A ataca, a viola domiciliul. - 5. A vizita pe neaşteptate, a lua prin surprindere. - 6. A netezi rufăria, îmbrăcămintea etc. cu fierul de călcat. - 7. La păsări, a fecunda bărbătuşul femela. - 8. La animale de tracţiune, a-şi lovi picioarele, a şi le răni, datorită faptului că au fost legate prea strîns. - 9. A rostui, a abate dinţii de ferăstrău. - 10. A supune un bolnav unui anume masaj propriu medicinei populare, fă-cîndu-1 să fie călcat de un urs domesticit. - Mr., megl. calcu.
Lat. calcare (Puşcariu 254; REW 1491; Candrea-Dens., 217; DAR, Iordan, BF, VI, 150); cf. it. calcare, prov., sp., port. calcar, v.fr. chaucier, fr. cocher „a călca (păsările)". Sensurile sînt în general cele din sp. pisar; în plus, sensul 2 coincide perfect cu cel al vb. rom. a pisa. Pentru 7, cf. fr. cocher, sp. pisar. Cihac, I, 35, afirma că a călca şi a încurca „a încîlci" sînt în mod fundamental identice, pornind pentru aceasta de la
o	interpretare destul de forţată a etimonului care le presupune, lat. inculcare.
Der. călcat, s. n. (călcătură, urmă); călcător, adj. (infractor); călcător, s. n. (presă, teasc; pedală, de ex. cea a mesei dulgherului sau a războiului de ţesut; pilă pentru a rostui dinţii ferăstrăului); călcătoreasă, s. f. (femeie care are meseria de a călca rufe); călcătorie, s. f. (atelier de călcat rufele); călcătură, s. f. (pas, mers; urmă; nesocotire, violare, nerespectare; incursiune, invazie), care poate fi der. intern (cf. căzătură, scurtătură, strîmbătură, etc.); Puşcariu 255 şi Candrea-Dens.,
220 propun totuşi, o der. de la lat. calcatura, care este de asemenea posibilă; încălca, vb. (a viola, a nu respecta); încălcător, adj. (infractor; invadator).
1309
călcţi (—ie), s. n. - 1. Partea posterioară a tălpii piciorului. - 2. Toc de încălţăminte. - 3. La cai, chişiţă. - 4. Parte posterioară în general (la piciorul cocoşilor; talpă, la sanie, etc.) - 4. Coajă, bucată de pîine. - S. (înv.) Sfîrşit. - Mr. călcîiiu, megl. călcgn(ii).
Lat. calcaneum (Cipariu, Gram., 18; Puşcariu 257; REW 1490; Candrea-Dens., 216; DAR); cf. it. calcagno, prov. calcanh, sp. calcano, port. calcanhar. Sensul 5 este traducerea literară a lat. calx. în medicină se foloseşte forma lat. calcaneu, ca termen ştiinţific. - Der. călcîia, vb. (Trans., a păşi).	1310
calcan (-nuri), s. n. - 1. Scut, pavăză. - 2. Perete fără fereastră. - Var. calcan, s. m. (peşte, Rhombus maximus, Rhombus maeoticus).
Tc. kalkan (Şeineanu, II, 76; Meyer 169; Ronzevaile 129); cf. ngr. xakxwi, bg., alb. kalkan. Sensul 1, care apare de la începutul sec. XVIII (N. Costin), este astăzi înv. Cuvîntul turc are toate sensurile celui rom.	1311
calcavură (-ri), s. f. - 1. Curea cu care cizmarii fixează pantofii cînd îi repară. - 2. Bătaie.
Tc. kalk vur (Togu, GS, IV, 386).	1312
calce (—ce), s. f. Gălbenele (Caltha palustris).
Probabil din lat. caltha, cuvînt. care apare la Plaut, şi care înseamnă „plantă cu flori galbene", cum sînt într-adevăr gălbenelele. Pentru a explica fonetismul, ar trebui plecat de la un der. *calthea
>	*calfe (pentru fe > ce, cf. arici). în general se admite că acest cuvînt calce reprezintă lat. calx, acuz. calcem (Candrea, Rom., XXXI, 304; Densusianu, Rom., XXXIII, 273; Puşcariu 256; REW 1534; Candrea-Dens., 215; DAR); însă semantismul este mai puţin clar.	1313
cald (-dă), adj. - Care se găseşte la o temperatură relativ înaltă, călduros. - Mr. caldu, megl. cald, istr. cqd.
Lat. caldus (Puşcariu 258; REW 1506); Candrea-Dens., 228; DAR); cf. it., sp., port. caldo (în sp., cu semantism schimbat), prov., cat. cald, fr. chaud. - Der. încălzi, vb. (a aprinde; a înflăcăra); încălzitor, adj. (aparat de încălzire). Pentru încălzi (mr. ancăldzăscu, megl. ancalzqs), Puşcariu 808 propune o bază lat. de tipul *i’ncaldire, care a rezultat din contaminarea lui incălesco cu caldus. Ipoteza este posibilă, dar nu pare necesară, deoarece der. se explică suficient în interiorul limbii rom., cf. mult > înmulţi, verde > înverzi, etc. Cf. şi căldură, călîi, scălda.	1314
138
ALEXANDRU CIORĂNESCU
căldăraş (-şi), s. m. - Botroş (Pyrrhula europaea).
Lat. cardellus (Candrea-Dens., 233; REW 1686; DAR; cf. it. cardello (cardelletto, cardel-lino), fir. chardonneret „sticlete“. Rezultatul normal, *cărdel, a fost schimbat prin adăugarea suf. -aş şi printr-o falsă asociere cu căldare. Această analogie aparentă l-a determinat pe Tiktin să derive numele păsării de la căldare, ipoteză care pare de asemenea posibilă pentru REW. 1315 căldare (-ări), s. f. - 1. Găleată. - 2. Alambic.
-	3. Cristelniţă. - 4. Depresiune circulară în munţi.
-	Mr. căldare, megl. căldări.
Lat. caldăria (Puşcariu 259; REW 1503; Candrea-Dens., 229; DAR); cf. it. caldaia, caldaio, prov. caudera, ir. chaudiere, sp. caldera, port. caldeira.
Der. căldărar, s. m. (meşteşugar care face sau repară căldări); căldăraresc, adj. (de căldărar); căldărărie s. f. (atelier de făcut căldări, cazane etc.); căldărărit, s. n. (meseria de căldărar); căldări, vb. (Trans., a murdări); căldărit, s. n. (înv., impozit pe distilarea alcoolului); căldăruşe, s. f. (dim. al lui căldare; plantă Aquilegia vulgaris; recipient pentru aspersor; varietate de struguri negri). Din rom. poate proveni ngr. xapSapt.
1316
caldarîm (—muri), s. n. - Pavaj, drum pavat.
-	Mr., megl. căldărmă.
Tc. kaldmm (Roesler 894; Şeineanu, II, 76; Meyer 167; Lokotsch 1028; Ronzevalle 129; Bogrea, Dacor., II, 653); cf. ngr. xaXvrepi(ii, alb. kaldram, bg. kăldărăm, bg., sb. kaldrma. - Der. caldarîmgiu, s. m. (muncitor care se ocupă cu executarea caldarimurilor).	1317
căldură (—ri), s. f. - 1. Stare de încălzire a unui corp. - 2. însufleţire, patimă, înflăcărare. -
3.	Febră. - 4. Libido, perioadă de împerechere. -5. (Arg.) Sîni, ţîţe. - 6. (Arg.) Vestă, haină. - Mr. căldură.
Lat. *caldiira (Puşcariu 261; REW 1505; Can-drea-Dens., 230; DAR); a cărei existenţă se confirmă prin it. căldură, prov. kaudiiro. Cf. cald, scălda. - Der. călduros, adj. (care păstrează căldură, fierbinte, sufocant; arzător, înflăcărat; însufleţit, în călduri).	1318
cale (-ăi), s. f. - 1. Stradă, drum, şosea. - 2. Parcurs şi durată a acesteia. - 3. Distanţă (mai ales în expresia cale de). - 4. Mijloc, procedeu, modalitate. - Mr. cale, megl. caii, istr. ctfle.
Lat. callem (Puşcariu 262; REW 1520; Can-drea-Dens., 234; DAR; Puşcariu, Lr., 319); cf. it. caile (ven. cale), cat. call, sp. caile. Pentru
semantism, cf. Puşcariu, fctudes de linguistique, 40; şi Dacor., VIII, 283; şi Rosetti, I, 174. Cf. călător.
Der. docale, adv. (Maram., dintr-odată); calist, s. m. (Arg., om care se plimbă alene), în argoul din Bucureşti şi în limbajul fam. desemnează de obicei pe cei care se plimbă în mod regulat pe Calea Victoriei, arteră principală a oraşului. Cale a trecut în ngr. xaXeia, cuvînt care pare a se folosi în unele expresii fixe, cum sînt naco xaXeia (xou „plec, mă duc“, sau myaiVE xaXeiâ aou „ur-mează-ţi drumul".	1319
căleap (-puri), s. n. - 1. Răşchitor. - 2. Scul.
-	Var. călep.
Tc. kelep (DAR). Puţin folosit. L. Spitzer, Mitt. Wien, 138 a confundat var. călep ai calup.
1320
calească (-esti), s. f. - Trăsură elegantă, pe arcuri foarte ffexibile. - Mr. caleaşcă.
Cuvîntul a putut intra în rom. pe mai multe căi, deoarece apare în multe limbi europene. Pare a fi de origine cehă, kolesa (de la kolo ,,roată“), de aici germ. Kalesche, it. calesse, fr. caleche ( > sp. calesa). Cf. pe de altă parte, tc. kaleşka, bg. kaliaska, mag. kalicka, pol. kolasa, rus. koljaska. în rom. pare să fi intrat din tc. sau din rus. (din bg.,1 după Conev 67; însă istoria cuvîntului bg. nu este clară; din mag. după Gâldi, Dict., 112). Meyer, Neugr. St., II, 74, derivă din rom. ngr. xcOmxcsxol.	'	1321
calem (-muri), s. n. - Birou, cancelarie. -Mr. calem.
Tc. kalem „pană“ (Şeineanu, II, 26; Lokotsch 1023; Ronzevalle 135); cf. ngr. xaA£(-iiv, bg. kalem. Sec. XVIII, înv. - Der. calemgiu, s. m. (funcţionar, copist); calemcheriu, s. m. (ţesătură orientală, cu ornamente brodate de mînă), din tc. kalem kiari „pictat cu pensula".	1322
calembec, s. m. - Specie de arbore exotic.
Tc. kalambak (Şeineanu, III, 26; Meyer 169; Lokotsch 1155); cf. it. calambucco. Sec. XVI, înv.
1323
calendar (—re), s. n. - 1. Sistem de împărţire a timpului în ani, luni şi zile. - 2. Almanah. -Var. cărindar, s. m. (ianuarie; înv., almanah). -Mr. calindar.
Lat. călendarium. Var. cărindar este moştenită direct din lat. (Puşcariu 291; REW 1508; Can-drea-Dens., 263; DAR). Calendar, prin intermediul ngr. xocXevSapi care a pătruns în limbă prin biserică, şi a ajuns pop.	1324
caletcă (-ci), s. f. - 1. Cuşcă. - 2. Colivie.
Mag. kalitka (DAR). în Banat, rar. 1325
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
139
calevri, s. m. pl. - Pantofi.
Ngr. xaXzopa (DAR), cf. bg. kalevra, sb. kalavre.	1326
calfă (-fe), s. f. - Lucrător calificat după ce a fost ucenic. - Mr. calfa, călfa, megl. calfa.
Tc. kalfa, din arab. klialifa „succesor11 (Roesler 594; Şeineanu, II, 81; Meyer 167; Lokotsch 798; Ronzevaile 129); cf. ngr. xaXqxi;, xâÂxpaţ, alb. kalife, bg., sb. kalfa. Pentru formă, cf. călăuză. Este dublet al lui calif s. m., din fr. calife. - Der. călfie, s. f. (meserie).	1327
căli (lese, —it), vb. - 1. A oţeli. - 2. A întări, a consolida, a oţeli. - 3. A găti (mai ales varză), punînd să fiarbă cu untură de porc şi slănină. - 4. (Refl.) A se ameţi, a se chercheli. - Mr. călescu „a încălzi; a sătura; a îmbăta"; megl. călit, adj.
Sl. kaliti „a răcori, a modera" (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Lexicon, 280; Cihac, II, 38); cf. bg. kaljă, slov. kaliti. Conev 76 derivă cuvîntul rom. direct din bg. - Der. căleală, s. f. (oţelire, călit; stare sufletească; beţie); călitură, s. f. (oţelire).
1328
calic (—că), adj. - 1. Paralitic, damblagiu. - 2. Cerşetor. - 3. Sărman, nenorocit. - 4. Avar, zgîrcit.
Sl. kalika „pelerin" (Miklosich, Fremdw., 94; Lexicon, 280; Cihac, n, 38); cf. rut. kalika „invalid". Schimbarea semantică se explică prin mulţimea de paralitici şi invalizi care luau parte Ia pelerinaje, şi care în general trăiau din pomeni.
Der. calicesc, adj. (de calic, de cerşetor); caliceşte, adv. (ca un calic); calicenie, s. f. (zgîrcenie); calici, vb. (a ologi, a schilodi, a sărăci, a ruina; a ajunge sărac lipit; a cere de pomană, a cerşi; a se zgîrci); calicie, s. f. (sărăcie; zgîrcenie, avariţie); calicime, s. f. (mulţime de cerşetori); calicos, adj. (zgîrcit).	1329
călîci (-iuri), s. n. - (înv.) Spadă. Se spunea mai ales despre spada pe care sultanul obişnuia s-o dăruiască domnitorilor, ca semn al învestirii.
-	Var. calici.
Tc. kiliţ (Şeineanu, III, 25; Lokotsch 1040).
1330
caliciu (—ii), s. n. - 1. învelişul extern al florii.
-	2. Vas liturgic, potir.
Fr. calice. în terminologia ecleziastică se aude de obicei acel u consonantic, care nu se aude ca termen botanic; în plus, acesta din urmă are pl. caliciuri.	1331
călifar (-ri), s. m. - Pasăre de apă, varietate de raţă sălbatică (Tadoma casarea).
Gr. xaXXlipapoţ „bine îmbrăcat" (Scriban): cf.
bg. kalefar, kilifar. Este puţin probabilă explicaţia lui Cihac, II, 487, bazată pe mag. kan&ly feher, numele altei păsări de apă.	1332
călîi (-fie), adj. - 1. Călduţ, potrivit, blînd. - 2. Crud, verde (mai ales în expresia grîu călîi, grîu care nu s-a copt).
Origine incertă. Pare a fi un der. expresiv de la cald, cu suf. -îi, ca în lălîi, molîu, caz în care s-ar afla în locul lui *căldîi. După Puşcariu, Dacor.,
III,	661, din lat. *calaneus (de la calere), cu -l-păstrat în chip inexplicabil; după Giuglea, Dacor,
III,	618, din gr. xaXXcd'vo; „verde, necopt", fonetic şi semantic dificil de acceptat. 1333
călimară (—ări), s. f. - Vas mic în care se ţine cerneala. - Var. (Mold.) călămară. - Mr. călămar, megl. călămar, călimară.
Ngr. xcdafiapiţ sau xal.aţxapux (Densusianu, Rom., XXXIII, 275; DAR); cf. tc., alb., bg., sb. kalamar. Sec. XVII, este pop.	1334
călin (-ni), s. m. - Arbust cu flori albe (Vibur-num opulus).
Sl. (bg., sb., cr., ceh., pol., rus.) kalina, din sl. kalu „lut" (Cihac, II, 38; Conev 45). Din lat. *calînus, după Rosetti, I, 79, insuficient explicat.
-	Der. călină, s, f. (fructul călinului). 1335
caloian (-ieni), s. m. - Păpuşă sau idol de lut, pe care ţăranii le îngroapă în a treia zi de joi după Paşti, pentru a aduce ploaie.
Sl. kaljenu „de argilă", datorită materiei prime (Candrea, Noua Revista romînă, II, (1900), p. 94-7; DAR). După vechea tradiţie, abandonată, a filologiei romantice, este legat de numele lui Ioan
I	sau Caloioannes, ţar al româno-bulgarilor la începutul sec. XIII. Nu pare probabilă nici legătura pe care o presupune Giuglea, Dacor., X, 108, cu alb. llohe „ploaie".	1336
calomfir (-ri), s. m. - Varietate de crizantemă (Tanacetum balsamita). - Var. calonfir, caranfil, calojir, calapăr. - Mr. cărănfil, mr. cărănfile.
Gr. xapwxpuW.ov sau ngr. xap'uoţpuXAt, xaA.otpuAAov; cf. tc., alb. karanfil, bg. kalofer, sb. kaloper, rus. kalufer. Var. reprezintă împrumuturi directe din bg. sau din sb.	1337
calp (-pă), adj. - Fals. - Mr. calpu, megl. calp.
Tc. kalp (Roesler 594; Şeineanu, II, 82; Lokotsch 1027); cf. ngr. xa/jiric, bg. kalpav, sb. kalp.
-	Der. calpuzan (mr. călpuzan), s. m. (falsificator
de monede), din tc. kalpazan, cf. ngr. xaXncru^avriq, bg. kalpuzan, sb. kalpozan; cal-puzănie, s. f. (falsificare); calpuzanlîc, s. n. (falsificare).	1338
140
ALEXANDRU CIORĂNESCU
calpac (-ce), s. n. - Căciulă înaltă cilindrică, din blană de oaie cu părul pe din afară. O purtau la început domnitorul şi boierii, începînd din sec. XVIII au folosit-o şi negustorii mai bogaţi.
Tc. kalpak (Roesler 594; Şeineanu, II, 83; Lokotsch 1039; Ronzevalle 135); cf. ngr. xaXnâxx, bg., sb. kalpak, mag. kalpag, rus. kolpak, fr. colback, it. colbăc, colbacche.	1339
caltaboş (-şi), S. m. - Cîmat făcut din came de porc, orez, ceapă, piper şi alte condimente. Este mîncare tipică de sărbătorile Crăciunului. - Var. cartaboş.
Origine necunoscută. Cihac, II, 44, se gîndeşte la sl. klubasa „cîmat", de unde pol. kieibasa, rus. kalbasa, mag. kolbăsz, însă der. prezintă dificultăţi. DAR îl leagă de ngr. yopSoiiua „intestin de viţel", alb. gardumbezi „cîmat". Cf. calbaş.
1340
calţavetă (—te), s. f. - Jartieră. - Mr. căl-ţăvetă.
Ngr. xaXx^oSera, din it. calzetta (DAR; Gâldi 157). Rezultatul fonetic este normal; pentru rezultatul rom. al lui 6 gr., cf. ivră.	1341
călţun (—ni), s. m. - 1. încălţăminte de pînză.
-	2. Ciorap. - 3. Pantof. - Var. colţuri.
It. calzone, pe filieră comercială, probabil prin intermediul ngr. zcATaowt, sau bg. kalcun (REW 1495; Densusianu, GS, VI, 363). - Der. călţunar, s. m. (pantofar; la nuntă, două rude ale mirelui care îl însoţesc la mireasă acasă, ducîndu-i darurile); călţunăreasă, s. f. (rudă a mirelui, care îi duce darurile); călţun aş, s. m. (ciorap de copil; violetă, Viola odorata; condurul-doamnei, Tro-paeolum maius; plantă asemănătoare cu gura-leu-lui, Antirrhinum maius; plăcintă de casă, umplută cu brînză sau marmeladă). După Capidan, Raporturile, 203, bg. provine din rom.	1342
călugăr (-ri), s. m. - 1. Monarh. - 2. încălzitor pentru pat. - Mr., megl. călugăr.
Mgr. xaXoyEpoţ (Mumu 9), posibil prin intermediul sl. kalugeru; cf. bg., sb. kaluger (Iordan, BF, VI, 150).
Der. călugăraş, s. m. (dim. al lui călugăr; pastilă aromată); călugăresc, adj. (monahal); călugăreşte, adv. (în felul călugărilor); călugăret, s. n. (mulţime de călugări); călugări, vb. (a face pe cineva călugăr, a-1 închide într-o mănăstire, în general împotriva voinţei lui; refl., a se face călugăr); călugărie, s. f. (viaţă de călugăr); călugărime, s. f. (mulţime de călugări); călugărire, s. f. (acţiunea de a se face călugăr); călugărit, s. n. (starea de a fi călugăr; călugărie); călugăriţă, s. f. (femeie care
trăieşte într-o comunitate mănăstirească; insectă, Mantis religiosa; libelulă, Libellula depressa; gărgăriţă, Coccinella septempunctata), cf. sb. kalugerica „călugăriţă; specie de ciupercă", bg. kalugerica „călugăriţă, ‘ nagîţ", ngr. xccXcrypvrţa „silvie".	1343
calup (-puri), s. n. - 1. Tipar, matrice, calapod, formă. -. 2. Obiect adaptat, bucată. - Mr. călupe, megl. calop.
Tc. kalip „tipar" (Şeineanu, II, 83; Meyer 169; Lokotsch 103); cf. ngr. xaXown, alb. kaljep, bg. kalăp, sb. kalap. Este cuvînt cu intensă circulaţie europeană. în tc. provine din arab. qâlib, de unde fr. acabit şi calibre (Gamillscheg 6; Ronzevalle 128), şi arab. provine din it. garbo (Corominas, II, 616), sau din gr. xoXoncroq. în tc. are şi sensul de „viclenie, şiretlic", care s-a păstrat în expresia a trage un calup „a înşela". Este dublet al lui calibru, s. n. (mărime; calitate personală), din fr. şi al lui calapod.	1344
calvin (—nă), adj. - Calvinist.
De la Calvin. Atestări din sec. XVII, dar probabil aparţine sec. anterior. - Der. calvinesc, adj. (calvinist); calvini, vb. (a converti la calvi-nism); calvinism, s. n.; calvinist, s. m. 1345
cam, adv. - Puţin, aproximativ, aproape; indică faptul că o anumită afirmaţie nu trebuie înţeleasă în sensul său strict, ci cu o oarecare restrîngere.
Lat. qitam (Cipariu, Gram., 128; Cihac; REW 6928; Meyer-Liibke, Rom. Gramm., în, 202). După Puşcariu 264, s-ar explica mai bine prin lat quam magis, al cărui rezultat normal ca mai (mr. cama) s-ar fi redus ulterior la cam. Spitzer, Mitt. Wien, 140, a atras atenţia asupra corespondenţei cu ngr. xfiv < xai ăv «(în expresia ca xaunocroţ „destul de mare", xamiţ „oricare" etc.), fără a putea preciza însă dacă modismul este propriu rom. sau ngr.	1346
camănă (-ne), s. f. - 1. Greutate veche, de aprox. 10 kg. - 2. Impozit vechi, anterior sec. XV. Se plătea după greutate, pe miere. Întrucît acest produs se vindea la început în cîrciumi, numele s-a extins apoi la impozitul plătit pentru vinul vîndut în localuri publice. - Var. camenă.
Sl. kamenu „piatră, greutate". După Cihac, II, 39, din sb. komina „tescovină", ceea ce pare mai puţin probabil. - Der. cămănăr, căminar, s. m. (perceptor de impozite); mare căminar, s. m. (căpetenie a căminarilor, boier de rangul doi, fără drept de a lua loc la sfat; în 1834 rangul său a fost asimilat gradului de căpitan); căminărie, s. f. (îndeletnicirea de căminar); căminărit, s. n. (nume
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
141
care se dădea în Muntenia dării care în Moldova se numea camănă, rentă a marelui sfetnic, şi începînd cu sec. XVIII, a marelui paharnic).
1347
cămară (-ări), s. f. - 1. Cameră, odaie. - 2. încăpere mică în care se păstrează alimente. - 3. înv., bogăţie personală a domnitorului, avere. - 4. Trăsură în formă de ladă, special constituită pentru a transporta valori. Mr., megl. cămară.
Mgr. zcqoapa „boltă", zoqxapa „cameră" (Cihac, II, 487; Meyer 169; Densusianu, Rom., XXXIII, 276), care provine din lat. camara. Der. directă din lat. nu este imposibilă. Cf., din gr., tc. kemer, alb. kamere, sl. kamari, bg. kamara.
Der. cămăruţă, s. f. (dim. al lui cameră', nişă); cămăraş, s. m. (slujbaş care avea în grijă odăile domnului, la ordinele unui mare cămăraş, administrator al palatului şi boier al rangului doi. Marele cămăraş administra cheltuielile palatului, avea monopolul cumpărăturilor, îi supraveghea pe negustorii raia şi activităţile breslelor. Păzea modelul greutăţilor şi măsurilor, din care transmitea copii legalizate cu sigiliul domnitorului, în schimbul impozitului numit cotărit. Nu avea loc în sfat; primea ce rămînea din banii de cheltuieli pentru palat, daruri în fiecare an de la cămăraşi, şi jumătate din cota numită răsură de la bresle şi mănăstiri; al doilea cămăraş se îngrijea în mod special de îmbrăcămintea domnitorului; cămăraş de izvoade, secretar personal, se îngrijea de corespondenţă şi de actele personalului, cămăraş al ocnelor, administrator al minelor de sare; cămărăşel, s. m. (cămăraş; locuitor care era scutit de dări, în schimbul obligaţiei de a servi cu propriile-i arme, în caz de război; se numea aşa, deoarece comandantul lui era marele cămăraş);
•	cămărăşie, s. f. (funcţia de cămăraş', biroul acestuia); cămărăşită, s. f. (nevastă de cămăraş; chelăriţă).	1348
Camarad (—azi), s. m. - Tovarăş, prieten.
Fr. camarade. - Der. camaraderesc, adj.; cama-radereşte, adv.; camaraderie, s. f.	1349
camardiner (-ri), s. m. - Chelner, ospătar.
-	Var. camerdiner.
Germ. Kammerdiener (sec. XIX).	1350
cămaşe (—ăşi), s. f. - 1. îmbrăcăminte de (pînză) care acoperă partea superioară a corpului.
-	2. Vălul de la altar. - 3. Husă pentru mobile. -
4.	Mapă. - 5. Supracopertă (de carte). - 6. Pleavă.
-	7. Membrană care înveleşte ceapa, usturoiul şi alţi bulbi. - 8. Placentă. - 9. Spuma vinului care fermentează. - Var. cămeşe, cămaşă. Mr., megl. cămeaşă.
Lat. comisia (Diez, I, 102 şi Gramm., I, 19; Puşcariu 266; Meyer 187; Candrea-Dens., 235; REW 1550; DAR); cf. alb. kemise, it. camiscia, fr. chemise, sp., port. camisa. A trecut recent de la deci. în -ă la cea în - e, ca toate cuvintele terminate în -şe sau -je.
Der. cămăşoi, s. n. (cămaşă lungă); cămăşică, s. f. (maiou); cămăşuţă, s. f. (maiou). 1351
camătă (-mete), s. f. - Dobîndă pentru împrumut.
Mgr. xanaxoţ (Roesler 568; Meyer 169; Mumu 9; Puşcariu, Lr., 260; Sandfeld 18); cf. sl. kamata, alb. kamate, mag. kamat. După Edeispacher, 15, mag. komota se explică prin rom.
1352
cambie (—ii), s. f. - Document prin care semnatarul se obligă să plătească.
It. cambio. - Der. cambial, adj. din it. cambiale.
1353
cambulă (-le), s. f. - Peşte marin, Pleuronec-tes flesus.
Bg. kambala (DAR).	1354
cambuză (-ze), s. f. - Magazie de provizii, pe o navă, cală.
Fr. cambuse „bucătărie".	1355
cameleQIl (-ni), s. m. - Reptilă arboricolă ce are proprietatea de a-şi schimba culoarea după mediul înconjurător. - Var. (înv.) hamaleon.
Fr. cameleon. Var. (sec. XVII) din gr. %a|icaX8BV (împrumut literar).	1356
cameniţă (-ţe), s. f. - Sobă. - Var. căminifă.
Mag. kemence (DAR). în Trans. Din sl. kamenî „piatră", după Miklosich, Lexicon, 281; este însă evident că avem a face cu un dublet al lui cămin.
1357
cameră (-re), s, f. - 1. încăpere, odaie. - 2. Parte componentă a organului legislativ. - 3. încăpere, spaţiu închis; în special spaţiul neluminat la aparatul de fotografiat. - 4. Partea unde se introduce cartuşul la armele de foc. - 5. Tub de cauciuc care se umflă cu aer aşezat înăuntrul anvelopei.
It. camera (sec. XIX). - Der. cameral, adj. (în legătură cu finanţele); camerier, s. m., din it. cameriere; cameristă, s. f., din cameriste. 1358
camerleng (— gi), s. m. - Şambelan.
It. camarlengo (sec. XIX).	1359
camerton (-oane), s. m. - Diapazon.
Germ. Kammerton (sec. XIX).	1360
camfor, s. n. - Substanţă organică extrasă din lemnul unui arbore exotic, folosită în medicină. -Mr. cam/ură.
142
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Lat. camphora (sec. XDC); în mr. din ngr. xajKpopa. - Der. camforat, adj. (care conţine camfor).	1361
camgarn, s. n. - stofă din păr de cămilă.
Germ. Kammgam (sec. XIX).	1362
camhă, s. f. - Mătase cu desene mari în relief.
-	Var. camohas, camocat.
It. camocato, prin intermediul mgr. xajioCxaş, tc. kamha, cf. sp. camocăn (Gâldi 157). Apare în documente sl. din sec. XIV, înv.	1363
cămil (-Iuri), s. m. - Cablu, parîmă.
Ngr. xcţuXoţ .	1364
cămilă (-Ie), s. f. - 1. Mamifer rumegător cu una sau două cocoaşe. - 2. Joc popular. - Mr. cămilă.
Mgr. xaiirftxx, din gr. xânsXoq (Roesler 571; Mumu 10); cf. alb. gamile, bg., sb. kamila. După Conev 57, rom. provine din bg.	1365
camilafcă (—ăfci), s. f. - Pălărie tipică a călugărilor şi episcopilor ortodocşi, compusă din potcap şi camilafca propriu-zisă, care este un văl negru ce cade pe spate. - Var. camelaucă, hămelaucă. - Mr. cămălafche.
Mgr. JcauriXoMca, za^T)Xcajxi(ov) (Meyer 169; Mumu 10), cf. lat.med. camelaucum, alb. kami-lajka, bg. kamilavka.	1366
cămin (-nuri), s. n. - 1. Sobă joasă, cu vatra larg deschisă. - 2. Casa părintească. - 3. Aşe-zămînt unde se locuieşte (în special pentru studenţi). - Mr. cîmitiă.
Mgr. xotnivoţ, xa|iivr|, poate prin intermediul sl. kamina, cf. bg., rus. kamin. în rom. se consideră în general ca provenind din sl. Cuvîntul gr. a trecut în lat. caminus, de unde prov. cămin, fr. cheminee ( > sp. chimenea), it. cammino. Cuvîntul rom. poate proveni la fel de bine din sl., ca şi din lat. sau din gr. După Pascu, I, 65, forma mr. vine din lat. - Der. căminef (var. chimineţ), s. n. (ieşitură sau margine între sobă şi perete, care serveşte drept raft şi de element izolator).	1367
camion (-oane), s. n. - Autocamion.
Fr. camion. - Der. camionagiu, s. m., camionaj, s. n. (transport cu camionul), din fr. camionnage; camionar, s. m. (camionagiu; muncitor care încarcă şi descarcă un camion); camionetă, s. f., din fr. camionnette.	1368
campa (-pez, — at), vb. - A sta un timp în corturi (despre militari, turişti).
Fr. camper. - Der. (din fr.) campament, s. n.; campanie, s. f. aceasta din urmă, după San-zewitsch 198, din rus. kampanija.	1369
campadură (-ri), s. f. - Fumar.
Origine necunoscută. Este cuvînt folosit puţin, şi chiar incert.	1370
campanii (-Ie), s. n. - Clopotniţă.
It. campanile (sec. XIX).	1371
cana (-ale), s. f. - Canea, cep, robinet. - Var. canelă (Mold.).
It. canella, prin intermediul gr. xmeXXa, cf. bg. kanela. Pentru formaţia din rom., plecîndu-se de la pl. canele, cf. Byck-Graur 30.	1372
cana (-ale), s. f. - Colorant vegetal extras din frunzele plantei Lavsonia inermis. - Mr. ucnâ.
Tc. kana, kina „Lavsonia inermis" (Şeineanu, II, 84; Lokotsch 867), cf. bg. kană. - Der. căni, vb. (a (-şi) vopsi părul); căneală, s. f. (vopsea, mai ales de păr). Puşcariu 267 se gîndea, pentru a căni, la un lat. *canîre, de la canere, semantic imposibil. Canale, s. f. pl. (plantă orientală, balsamină de cultură, sau Balsamina impatiens), pare a fi pl. de la acelaşi cuvînt oriental. 1373
cană (-ăni), s. f. - Vas cu toartă care serveşte la băut. - Mr. cănată.
Se consideră în general reprezentant al germ. Kanne, prin intermediul sl. (bg., sb. kana, rus. kana, Cihac, II, 39) sau al lat. canna (Meyer, Neugr. St., III, 26), cf. fr. cannette, norm. canne „urcior". Apare şi în ngr. zocwa, de unde provine mr. în rom. nu pare probabilă der. directă din lat., fiind vorba de un cuvînt de origine germanică, şi posibil tîrzie. Lahovary 320 îl explică prin pre-in-doeurop.
Der. cănăfue, s. f. (ceaşcă), cf. sb. kanatica; cântă, s. f. (vas, oală, urcior), cf. sb., mag. kanta.
1374
canaf (-furi), s. n. - Ciucure.
Mag. kanaf, din arab. ag-cenife (Cihac, II, 487), cf. sp. cenefa.	1375
canap (—pi), s. m. - Frînghie groasă din cî-nepă.
Sb. kanap. în Olt, este dublet de la cînepă. înainte (sec. XVIII) a circulat cu forma chinap, din tc. kinab care ar putea fi etimonul cuvîntului sb.	1376
canapea (-ele), s. f. - Sofa. - Var. (Mold.) canape. - Mr. canape.
It., fr. canape (sec. XIX), cf. ngr. zavcoie;, tc. kanape.	1377
canar (-ri), s. m. - Mică pasăre cîntătoare cu pene galbene, Serinus canarius. - Mr. canari.
Sp. canario, prin intermediul ngr. xavapi; cf. tc. kanarya, alb. kanar. - Der. cănărijă, s. f. (femela canarului); cănăriu, adj. (galben). 1378
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
143
canar adj. în expresia (înv.) zahăr canar, zahăr din Canare, zahăr rafinat
De la Canarias, prin intermediul terminologiei comerciale orientale.	1379
canara (—ale), s. f. - Stîncă (în mare). - Var. canară.
Tc. kanara „abator11 (Şeineanu, II, 84); cf. bg. kanară „stîncă". Probabil de aici vb. canarisi (a se apleca, a se înclina), termen de marinărie.
1380
canat (—turi), s. n. - Fiecare dintre părţile mobile ale unei uşi sau ferestre. - Mr. cănată.
Tc. kanat (Roesler 594; Şeineanu, II, 84; Meyer 173; Lokotsch 1048; Ronzevaile 136); cf. ngr. xocvccn .jaluzea", alb. kanate, bg., sb. kanat. Philippide, II, 635, se gîndea Ia lat cannata, care nu pare posibilă.	1381
canava (—ale), s. f. - Ţesătură groasă servind la brodat. - Var. canafas, s. n. Mr. cănavă.
Fr. canevas. Var. din germ. Kannefass, care provine tot din fr. Altă formă (înv.) a aceluiaşi cuvînt este canavafă, s. f. cu multe var. (din it. canevaccio, cf. ngr. xawapocraov, pol. kanawac)
1382
cancelar (—ri), s. m. - 1. Şeful guvernului. -2. Şeful cancelariei. - Var. (înv.) canţelar, can-fălar.
Lat. cancellarius (sec. XVII), var. cu pronunţarea germ. - Der. cancelarie (var. canţelarie, can/elerie, etc.), s. f. (birou sau secţie a unei instituţii destinată lucrărilor administrative; birou, cabinet; sala profesorilor); cancelariat, s. n. (cancelarie; funcţia de cancelar); cancelarist, s. m. (Trans., funcţionar de birou), din germ. Kanzellist. Sanzewitsch 198 derivă inutil canţelarie de Ia rus. cancelarije.	1383
canci, adj. - Nimic, zero, absolut deloc (Arg.).
Ţig. kanc (Graur 133; Vasiliu, GS, VII, 106; Juilland 160).	1384
cancioc (-oace), s. n. - Lingură folosită de zidari pentru var. - Var. canceu, s. n. (vas, borcan).
Mag. kancsâ (DAR; Gâldi, Dict., 112). în Trans.
1385
candel, s. n. - Zahăr cristalizat în prisme mari.
Germ. Kanăel(zitcker), din arab. qandi; cf. it. candito, sp. cande. Răspîndit prin comerţ (Borcea 180).	1386
candelă (—le), s. f. - 1. Lampă mică cu ulei.
-	2. (Arg.) Atenţie, păzea! - Var. (înv.) candilă.
-	Mr. căndilă, megl. căndil'.
Ngr. xccv&nXa sau xavrr^.i, posibil prin intermediul sl. kanudilo (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Meyer 123); cf. tc. kandil, alb. kandilje, bg., sb. kandilo. Cf. candelabru, policandru. Din rom. provine săs. kandele.	1387
candriu (-ie), adj. - 1. Cherchelît, ameţit, cu chef. - 2. Extravagant, singular.
Origine incertă. După Graur 133, din ţig. kangeri „biserică", datorită identificării ce se face de obicei în argou între „biserică" şi „cîrciumă", cf. biserică (Graur, BL, V, 223).	1388
cange (-ăngi), s. f. - 1. Cîrlig. - 2. Bucată de pînză groasă pe care unii croitori o folosesc spre a-şi fixa pe genunchi materialul pe care îl lucrează. - 3. Gheară. - Var. cance, cangă, gance.
-	Mr. gance, megl. candze.
Tc. kance (Şeineanu, II, 84; Lokotsch 1056; Ronzevaile 150), cf. ngr. xuvtQx, sb. kanga. Cuvînt obscur, pe care Corominas, II, 657, îl consideră de origine sp. şi intrat în tc. pe filieră italiană.	1389
cangrenă (-ne), s. f. - Distrugere sau putrezire a unei părţi din ţesuturile unui organism. -Var. gangrenă.
Fr. gangrene. Oricît ar fi de incorectă, forma cu c- pare a fi înlocuit definitiv forma etimologică, cu siguranţă datorită unei apropieri instinctive cu cancer. - Der. cangrena, vb.; cangrenos, adj.
1390
caniotă (-te), s. f. - Sumă strînsă la jocul de cărţi.
Fr. cagnotte.	1391
canon (-oane), s. n. - 1. Normă, regulă, precept. - 2. Parte din slujba liturgică, ce se consideră definitiv şi de neclintit fixată de tradiţie.
-	3. Unitate muzicală a imnurilor liturgice. - 4. Compoziţie muzicală în contrapunct. - 5. Instrument muzical vechi. - 6. Pedeapsă dată preoţilor, sau de către preoţi (în timpul spovedaniei), conform canoanelor. - 7. Chin, suferinţă. - Mr. canone.
Mgr. xavcov (Mumu 11); cf. tc. kanun ,.regulă", alb., bg. kanon. Este cuvînt pop. cu sensul 7, cel puţin în Munt. şi în Mold.
Der. canonarh, s. m. (monah însărcinat cu orinduirea slijbei; copil care ajută la biserică pe cel care dirijează corul, recitind bucăţile pe care acesta le va cînta apoi); canonarhisi, vb. (a îndeplini funcţia de canonarh); canoneală, s. f. (pedeapsă); canoni, vb. (a impune penitenţă; a pedepsi; a chinui, a tortura); canonişi, vb. (a stabili drept canon; a canoniza; a impune penitenţă), cf.
144
ALEXANDRU CiORĂNESCU
Gâldi 152. - Der. neol.: canonic, adj.; canonic, s. m.; canonicai, adj.; canonicat, s. n.; canoniza, vb.
1392
cant (-turi), s. n. - 1. Margine, muchie. - 2. La legătura de carte, partea opusă cotorului.
Germ. Kante (DAR).	1393
cantor (-oare), s. n. - Tejghea, masă. - Var. cantoră, s. f.
Fr. comptoir, prin intermediul rus. kontora. înv., substituit de der. din fr.,'contuar, care nici el nu se prea foloseşte.	1394
canură (—ri), s. f. - Fibre sau resturi de fire de lină, in sau cînepă, care cad la dărăcit; se folosesc pentru ţesături mai groase sau pentru pînză de sac. - Mr. canură.
Lat. cannula „trestioară". (P. Papahagi, Notiţe, 14; REW 1609; Pascu, I, 56; cf. DAR); cf. ven. kanula, friul. kănula, tarent. kanolo, cu sensul etimologic. înainte, Tiktin (urmat de Puşcariu 268) se gîndise la un der. al vb. lat. carere „a scărmăna", de tipul *carula, cu rezultat rom. disimilat; ipoteză puţin probabilă. Din rom. a trecut în ngr. xccvoupa, bg., sb. kanura (Roman-sky, Jb., XV, 110; Bemeker 483; Capidan, Raporturile, 204).	1395
cap (-pete), s. n. - 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc. - 2. Aspect, înfăţişare. - 3. Minte, inteligenţă, spirit. - 4. Viaţă, existenţă. -
5.	Individ, ins. - 6. (Pl.) Capital, avuţie. - 7. Şef, căpetenie, conducător. - 8. Partea cea mai înaltă, mai importantă. - 9. început, parte iniţială. - 10. Extremitate, parte extremă cu care se sfîrşeşte ceva. - 11. Faţă, avers, parte a monedei cu efigia.
-	12. (înv.) Capitol, paragraf. - 13. Pomană din 33 de colaci care se împart pentru odihna sufletului celor morţi; se face de obicei chiar în ziua morţii (capul de ţarină), la 6 şi la 12 săptămîni.
-	Mr. cap, capite; megl. cap, cqp, capiti, istr. cqpete.
Lat. *capum, forma vulgară de la caput (Puşcariu 269; Candrea-Dens., 236; REW 1668; DAR; Rohlfs, Differenzierungen, 51); cf. it. capo, prov., cat. cap, fr, chef, sp., port. cabo, toate cu sensuri der. Din punct de vedere semantic, cuvîntul rom. reprezintă, deci, o, fază arhaică, întocmai ca sp. cabeza, faţă de fr. şi it. Cf. căpăta, căpăţînă, căpcăun, capîntortură.
Pl. reproduce lat. capita (cf. om, pl. oameni). Totuşi, s-a dezvoltat un pl. analogic, capi, care se foloseşte numai cu sensul 7, şi într-un mod destul de oscilant: Bălcescu scrie indiferent capetele armatei şi capii armatei.
Der. capăt, s. n, (parte extremă; sfîrşit; deces,
moarte; bucată, fragment; extremitatea osiei carului; colac care se dă de pomană pentru odihna sufletului morţilor; înv., capitol, paragraf), sing. analogic format pe baza pl. capete (ca sunet-sunete, ropot-ropote, etc.); timbrul ă se explică prin labiala precedentă cf. omăt-omeţi, fat-feţi; capeş, adj. (tenace, încăpăţînat), cuvînt derivat artificial de Odobescu; căpeţel, s. m. (înv., început; capăt, fragment, crimpei; colac de pomană), dim. al lui capăt cu suf. -el (după Candrea-Dens., 237; REW 1636 şi DAR, din lat. capitellum „căpşor"; dar semantismul corespunde mai bine der. pe care
o	sugerăm); căpeţea (var. căpăfeaflă), capeţea, căpeţeală), s. f. (parte a ftîului care trece peste capul şi botul calului), der. de la căpeţel, (cf. cel -cea; purcel-purcea; căţel-căţea; etc.), aşa cum pe drept a observat Candrea (pentru Puşcariu 277; REW 1637 şi DAR, din lat. capîtium al cărui rezultat *căpeţ s-a format probabil cu suf. -ea); căpetenie, s. f. (căpetenie, şef), de la capete, cu suf. abstract -enie; căpui (var. încăpui), vb. (a pune stăpînire, a captura; a dota, a aproviziona; a împărţi pomana numită cap sau căpeţel), cuvînt pe care DAR; Puşcariu, Dacor., I, 595 şi Scriban îl derivă de la mag. kapni „a căpăta, a obţine", dar care nu pare posibil a fi separat de cap, cel puţin cu ultimul său sens; este totuşi probabil să se fi produs o contaminare între cele două cuvinte, singura care ar explica celelalte accepţii din rom.
De aceeaşi provenienţă trebuie să fie căpuşe, s. f. (mugure, mai ales de viţă de vie; păduche al oilor, Melophagus ovinus; ricin, Ricinus commu-nis), mr., megl. căpuşă, prin intermediul suf. dim. -uş, f. -uşe (ca mănuşe, picioruş, etc.). Der., propusă de Puşcariu, Dacor., I, 594, a fost acceptată de REW 1658 şi DAR; cf. Rosetti, I, 113. Semantismul nu pare că prezintă vreo dificultate; cf. sp. capullo, pe care A. Castro, RFE, 1918, 34, îl derivă de la caput şi care are acelaşi sens. Celelalte explicaţii sînt mai puţin convingătoare (din bg., după Pascu, II, 184; de la "cap, postverbal de la capere, cu sensul de „(lucru) care se şterpeleşte", după Giuglea, Contributions). Alb. kepuse „căpuşă" şi „fragă"), bg. kapus, sb. kapusa trebuie să provină din rom. (cf. Capidan, Raporturile, 204; pentru relaţiile cu alb., Philippide, II, 703 şi Capidan, Meglenoromînii, 59). Der. căpuşi (var. încăpuşa), vb. (a înmuguri); căpuşnic, s. m. (frăguţă, Cirsium oleraceum); căpşună, s. f. (fruct, Fragaria elatior, Fragaria collina). Der. acestui ultim cuvînt nu lasă nici o îndoială (cf. alb. şi mr. căpuşă „căpuşă" şi „fragă"); pentru suf. Puşcariu, Dacor., I, 593, propune -ună, care nu este curent în rom. (cf. REW 1668). Probabil trebuie plecat
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
145
de la *căpuşun, cu suf. -un, cf. gărgăun, şi cu sing. refăcut pe baza pl. Der. căpşunică, s. f. (frăguţă; specie de plantă); căpşuniu, adj. (culoarea căpşunii).
Capsoman, s. m. (prost, nătîng), pare a fi un der. expresiv de la cap, cu suf. -man, ca gogoman, hoţoman, etc. Der. nu este clară; poate fi vorba de o contaminare cu ngr. xwpo- „sărac" sau mai curînd de un infix expresiv ca în cotoşman. 1396
cap (-puri), s. n. - Promontoriu.
Fr. cap.	1397
capă (-pe), s. f. - Pelerină. - Mr. capă.
Fr. cape; în mr., din it. cappa (Pascu, I, 57, îl derivă direct din lat. cappa).	1398
capac (-ce), s. n. - 1. Acoperitoare. - 2. Porţiune triunghiulară pe care o formau odinioară partea din faţă a pantalonilor. - 3. Cerc, piruetă făcută de zmeu. - 4. Pulpă de vită sau berbec. -
5.	Coş de pescar. - Mr. căpache, megl. capac.
Tc. kapak (Roesler 595; Şeineanu, II, 86; Meyer 173; Lokotsch 1061; Ronzevalle 131); cf. ngr. xoaicat, alb., bg., sb., pol. kapak.	1399
capama (-ale), s. f. - 1. Mîncare din came de oaie sau pasăre, tocăniţă. - 2. (înv.) Costum, haină.
Tc. kapama, de la kapamak „a închide, a acoperi" (Şeineanu, II, 86); cf. ngr. xoutanâg, sb. kapama. Cuvîntul tc. se prezintă şi cu forma kaplama „acţiunea de a acoperi, învelitoare", de unde rom. caplama (mr. căplăma), adv. (potrivit; se spune despre modul de prindere a scîndurilor unei podele prin îmbinarea acestora), cf. ngr. y.o.n}ji\ioq, alb. kapama (Meyer 174), bg. kaplama.	1400
capan (—ne), s. n. - Magazie, depozit de alimente; în special tîrgui oficial de la Constanti-nopol, sau cămara imperială.
Tc. kapan (Şeineanu, II, 87; Lokotsch 1062; Ronzevalle 132); cf. ngr. xaraxvr^a, bg. kapan. -Der. capanlîu, s. m. (înv., negustor turc angrosist, care cumpăra mărfuri pentru tîrgui de la Constan-tinopol, sau pentru intendenţa armatei; se bucura de prioritate în cumpărarea alimentelor), din tc. kapanh; capange (var. capangă), s. f. (laţ, cursă, plasă), din tc. kapanca.	1401
capară (—ări), s. f. - Arvună (în Trans. şi Banat, în special arvuna dată de pretendent, la definitivarea acordului cu logodnica).
It. caparra, prin sb. kapara: - Der. căpări (var. căpăra), vb. (a da arvună; a se logodi). 1402
căpăra (-apăr, -at), vb. - (Trans) A zgîria.
Mag. kapami (DAR).	1403
căpăstru (-pestre), s. n. - 1. Porţiune de hamaşament care se pune pe capul calului. - 2. Şuvoi de apă de la titirezul coşului de moară. -Mr. căpestru, căprestu, megl., istr. căpestru.-
Lat. capîstrum (Puşcariu 272; Candrea-Dens., 243; REW 1631; DAR), cf. alb. kapistre, it. capestro, prov., cat. cabestre, fr. chevetre, sp. cabestro, port. cabresto. - Der. căpăstra (var. încăpăstra), vb. (a duce de căpăstru, a conduce; a înconjura ogorul cu o brazdă care indică limitele acestuia; a înconjura un chenar cu un tiv de siguranţă), care poate reprezenta lat. capîstrăre (Candrea-Dens., 245; REW 1630); căpăstrui, vb. (a duce de căpăstru); căpestreală, s. f. (însăilare dublă în jurul unui petic). Din rom. provine rut. kapestra (Candrea, Elemente, 404; Bemeker 485).
1404
căpăta (-apăt, -at), vb. - 1. A obţine, a căpăta. - 2. A primi de pomană. - 3. (Trans. de Vest) A culege, a recolta.
Lat. *capîtăre, de la căput „capital" (Puşcariu 973; Candrea-Dens., 241; REW 1635; Philippide, II, 635); cf. alb. kapeton, it. capitare „a ajunge" şi der. romanici de la *accapităre (prov. acaptar „a-şi spori capitalul", fr. achever „a termina",
. v.sp. acabdar). Totuşi, DAR are îndoieli în legătură cu această der., întemeindu-se pe faptul că acest cuvînt nu apare în texte vechi. Criteriul său nu pare decisiv. Pe de altă parte, cuvîntul este cu siguranţă pop., şi nu are nimic a face cu mag. kapni „a obţine" (cf. rom. căpuî), propus de DAR. După ipoteza abandonată a lui Creţu 309, ar fi reprezentant al lat. captare. Cf. scăpata. 1405
căpătîi (-ie), s. n. - l. Parte a patului pe care se pune capul. - 2. Cămin, şi, prin extindere, situaţie, stare socială. - 3. Cuzinet; lagăr, palier.
-	4. Pană, ic. - 5. Capăt, sfîrşit. - 6. Bucată, fragment, crîmpei. - Mr. căpitîiki, căpitimi, megl. căpitqh
Lat. capîtăneum „capital" (Puşcariu 274; Candrea-Dens., 240; REW 1633; DAR); cf. it. capi-tagna (rov. kapetano) şi der. neol. căpitan. - Der. căpătîier, s. m. (în Mold., în epoca Regulamentului Organic, locuitori săraci, care în drept nu aveau decît locul de căpătîi, şi prin urmare nu aveau obligaţii fiscale); căpătui, vb. (a căsători; a înzestra, a dota; a găzdui), format cu suf. verbal -ui (Puşcariu, Dacor., II, 595; REW 1634 consideră „şocantă" der., dar motivele nu ni se par evidente; în plus, este posibil şi ca forma căpătui-esc să fie numai o formă analogică de la *că-pătîesc, cum sugerează DAR); căpătuială, s. f, (situaţie; căsătorie).	1406
146
ALEXANDRU CIORĂNESCU
căpăţan (-ne), s. n. - Căpăstru.
Germ. Kappzaun, din it. cavezzone. Germanism, se foloseşte în Trans.	1407
căpăţînă (-ni), s. f. - l. Cap despărţit de trunchi. - 2. Cap, doxă, inteligenţă. - 3. Cap, parte mai groasă a unui obiect. - 4. Craniu, hîrcă. - 5. Bulb, ceapă. - 6. Căpăţînă de zahăr. - 7. Butuc de roată. - Mr. căpăţînă, megl. căptsqnă.
Origine incertă. Se consideră ca der. de la lat. *capîtîna, de la caput (Puşcariu 275; Candrea-Dens., 239; DAR), format pe baza modelului lui morticina, cf. alb. kaptine-, este însă evident că sensul de „cap mort“ sau „craniu" nu poate fi primitiv. Este vorba mai curînd de un der. expresiv de la cap, ca ierbotină, de la iarbă, cf. bolbotină, foloştină. - Der. căpăţînos, adj. (cu capul mare; prost, netot; încăpăţînat, căpos); încăpăţîna, vb. (a se îndîrji); descăpăţîna, vb. (a tăia capul). Pin rom. vine bg. kăpăcin (Capidan, Raporturile, 227) şi posibil şi alb.	1408
capcană (-ăni), s. f. - Laţ, cursă.
Tc. kapkan (Şeineanu, II, 87; Lokotsch 1062); cf. rus. kapkan.	1409
căpcăun (—ni), s. m. - 1. Monstru pe care fantezia populară şi-l imaginează cu cap de cîine, uneori cu patru ochi, cu ochii în ceafă, sau cu patru picioare, dar a cărui caracteristică principală este antropofagia. - 2. Poreclă pentru turci şi tătari, păgîn. - 3. Canibal, <om crud. - Var. cătcăun, capcîn(e),hapcîn. - Mr. capdicine.
Traducere din mgr. xuvoxopaXoţ „cap de cîine", cuvînt intrat în limbă prin literatura populară (Cârtojan, Alexandria în literatura romînă, Bucarest 1910, p. 95; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 357). Este vorba de legenda medievală care situa oamenii cu cap de cîine în regiunile de nord ale Rusiei (cf. de ex. Historia de Adam de Brema (1066) sau mapamondul lui Juan de la Cosa). Finalul -un indică un tratament expresiv, cf. gărgăun. După Cihac, II, 39; din pol. kapkan, kapkon „zdrenţăros"; după Scriban, din lat.med. capcanus, v.tc. kapgan „căpetenie a avarilor"; după Pascu, Suf., 53, dfc la cap, cîine şi un.
1410
capelă (—le), s. f. - 1. (înv.) Pălărie de femeie.
-	2. Şapcă militară. - Mr., megl. capelă.
Ngr. xaraXa, din it. cappello, cf. alb. kapelje, bg. kapelă.	1411
capelă (—le), s. f. - 1. Biserică mică, izolată, -
2.	Parte a unei biserici care adăposteşte altarul.
It. cappella (sec. XIX). - Der. capelan, s. m., din it. cappellano; capelmaistru, s. m. (director de
capelă muzicală; şef de orchestră), din germ. Kappelmeister (Borcea 180).	1412
căpeleş (-şi), s. m. - (Trans.) Persoană care conduce dansul.
, Mag. kepelo „încasator de dijmă" (Drăganu, RF, II, 73).	1413
căpeneag (-Şge), s. n. - Haină lungă şi largă, pelerină. - Var. chepeneag.
Mag. koportyeg (DAR-, Gâldi, Dict., 86). 1414
caper (—ri), s. m. - Arbust spinos.
Germ. Kapper, din it. cappero. Termen comercial (arab. alkabbar, cf. sp. alcaparra, fr. căpres), introdus prin.circuitul comercial occidental. După DAR, din ngr. xanrrapiţ, cf. sb. kapara; dar fonetismul prezintă dificultăţi. - Der. caperă, s. f. (fruct de caper).	1415
capete (-ţi), s. m. - Vas, strachină. - Var. căpef, s. n.; căpcea, capcea, s. f.
Mgr. zajieuţ „măsură pentru produse solide" (Diculescu, Elementele, 467), probabil introdus intr-o epocă mai puţin trrzie deeît presupunea Diculescu. Ultima var. un dim., cu confuzia între fi şi ci la finală. După Densusianu, Haţeg, 61, căpcea ar veni de la tc. kepce', însă aria sa de răspîndire (Trans. de Şud-Vest) nu se potriveşte cu această ipoteză; acelaşi autor a propus mai tîrziu (GS, VI, 363) un lat. *capicella. 1416
capie (—ii), s. f. - Boală a ovinelor, ameţeală.
Sl. kaplja (Cihac, II, 39; Loewe 70; DAR). -Der. căpia, vb. (despre animale, a se îmbolnăvi; a se ţicni, a o lua razna); căpială, s. f. (capie, ameţeală); căpietură, s. f. (capie); capiu, adj. (bolnav de capie; îndobitocit).	1417
capîntortură (-ri), s. f. - Pasăre, sucitoare.
Formaţie internă pe baza lui cap şi un al doilea element der. din lat. torquere. Trebuie pornit, probabil, de la *capîntort (pentru întort, azi întors, cf. tort), schimbat prin analogie cu *tortură ( < lat. turtur), forma primitivă de la turturea, cf. it tortola. Pentru compunere, cf. it. torcicollo, fr. torcol, sp. torcecuello\ în rom., aceeaşi pasăre se mai numeşte vîrtecap sau sucitoare, care se referă la aceeaşi caracteristică.	1418
capişon (-oane), s. n. - Glugă. - Mr. capi-şonă.
Fr. capuchon.	1419
capişte (-ti), s. f. - 1. Templu, sanctuar păgîn.
-	2. Biserică de rit neortodox. - 3. Local de perdiţie.
Sl. kapiste „idol", de la kapî „figură", cuvînt oriental identic cu mag. kep > rom. chip (Mi-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
147
klosich, Slaw. Elem., 24; Lexicon, 283; Cihac, II, 40); cf. bg., rus. kapiste. Pentru istoria cuvântului sl., cf. Paasonen, Worter tmd Sachen, VI, 143.
1420
capistere, s. f. - 1. Albie, covată. - 2. Jgheab care duce griul de la coş la piatra morii. - Mr. căpisteare, megl. căpisteari.
Lat. capisterium, de la gr. ozaipriOTripiov (Puşcariu 278; REW 1629; Candrea-Dens., 246; DAR); cf. tosc. capistejo, romanicul capischiere, abruz. capistjiera. Ţicăloiu, ZRPh., XLI, 590, propune o der. puţin probabilă, de la căpestrele.
1421
căpiţă (—'ţe), s. f. - Grămadă conică de fin. -Mr. căpiţă, copiţă.
Sl. kopica (Miklosich, Slaw. Elem. 27; Cihac, II, 87; Meyer 198; Puşcariu, Lr., 284; Conev 69 şi 75); cf. bg. kapica, kopica, hipica, sb. kapica, ceh., pol. kopica „grămadă" şi, pomind de la sl., ngr. xoTtixoaţ (Meyer, Neugr. St., II, 33), alb. kopitse, mag. kopicz. Schimbarea lui o > a pare a fi prezentat dificultăţi aşa îneît unii filologi au căutat explicaţia în limbile romanice. Cf. Pascu,
I,	57, care porneşte de la lat. cappa şi se referă la vegl. cappa „claie". Totuşi, pare de preferat explicaţia prin sl.; este vorba de un der. de la sl. kupiti „a aduna", cf. pol. kopiâ „a îngrămădi" şi rom. cupie. Pentru fonetism, cf. gata. - Der. căpiţie, s. f. (grămadă de trestie).	1422
căpitan (—ni), s. m. - 1. Grad de ofiţer superior locotenentului şi inferior maiorului, în armata modernă. - 2. Căpetenie militară, în general. - 3. în vechea organizare militară, căpetenie de judeţ cu atribuţii militare, administrative şi poliţieneşti.
-	Mr. căpitan.
It. capitano, intrat în rom. din Evul Mediu, probabil pe filieră levantină (cf. REW 1634); cf. ngr. xouutocv, alb. bg. kapitan, tc. kaptan, sb. kapetan, mag. kapităny. Referirea lui Sanzewitsch 198 la rus. kapitan este inutilă.
Der. câpitanat, s. n. (căpitănie, district militar); căpităneasă, s. f. (soţie de căpitan); căpitănesc, ndj. (de căpitan); căpitănie, s. f. (companie, detaşament condus de un căpitan); căpitan-paşa (var. capudan-paşa), s. m. (amiral al flotei turceşti), din tc. kaptan sau kapudan paşa (înv.).
1423
cnpitcl (-luri), s. n. - Partea superioară a unei coloane.
It. capitello (sec. XIX).	1424
capjtol (-le), s. n. - Fiecare din diviziunile mai mari ale unei lucrări. - Var. capitul, s. n. (capitul).
It. capitolo (sec. XIX). - Der. capitular, adj.; capitula, vb.; capitulajie, s. f.	1425
caplan (-ni), s. m. - 1. Căciulă din blană de tigru pe care o purtau anumiţi soldaţi turci. - 2. Soldat turc, în general.
Tc. kaplan „tigru" (Şeineanu, III, 28).	1426
Capodoperă (-re), s. f. - Operă artistică de
o	valoare excepţională.
It. capo d'opera (sec. XIX).	1427
Caporal (-li), s. m. - Grad militar inferior aceluia de sergent.
Fr. caporal. Din fr., germ. Kapral > bg. kaprar, şi din ultimul rom. căprar, s. m. (caporal), der. căprărie, s. f. (secţie, divizie); cf. Borcea 180, care derivă căprar direct din germ. După Capidan, Raporturile, 231, din rom. provine bg. kaprar.
1428
Capot (-oate), s. n. - 1. Manta militară. - 2. Halat, îmbrăcăminte de casă. - Mr. capot.
It. capotto, prin intermediul tc. kapot (Cihac, II, 40; Şeineanu, II, 87); cf. ngr. xemoro sau zanota, bg., rus. kapot, ceh., mag. kaput. Din acelaşi cuvînt it. vine fr. capote, care a dat în rom. capotă, s. f. (manta militară; acoperiş pliabil al unui automobil; prezervativ), cu der. capota, vb. (a se scufunda; a se nărui) şi capotaj, s. n. (încuietoarea capotei unui automobil; răsturnare).	1429
Capră (—re), s. f. - 1. Mamifer rumegător paricopitat, cu părul lung, cu coame. - 2. Poreclă dată grecilor (sec. XVII-XIX), deoarece erau consideraţi excesiv de lăudăroşi. - 3. Numele unui joc de copii. - 4. Joc pentru priveghiul morţilor, în care se foloseşte o secure învelită în piele reprezentînd o capră; este de asemenea un joc popular în noaptea de ajun a Crăciunului. - 5. Aparat de gimnastică pentru sărituri. - 6. Suport de lemn cu patru picioare, încrucişate două cîte două, susţinute de o scîndură transversală. - 7. Scaun al vizitiului, la trăsuri. - 8. Compas de dogar. - Mr., megl. capră, istr. cqpre.
Lat. capra (Puşcariu 279; Candrea-Dens., 248; REW 1647; DAR); cf. alb. kjeper, it. capra, prov., cat., sp. cabra, fr. chevre.
Der. căproi, s. n. (piedestal al vîrtelniţei); căpresc, adj. (de capră); căpreşte adv. (în felul caprelor); căprişor, s. m. (plantă erbacee, Cyperus flavescens, Cyperus fuscus); căprit, s. n. (căprior); căpriţă, s. f. (dim. al lui capră; săricică, Atriplex litoralis); căpraş, s. m. (vizitiu al unei trăsuri de închiriat care nu este a sa); căpriu, adj. (căprui); căpros, adj. (mîndru, trufaş); căprui, adj. (cafeniu), care ar putea reprezenta un lat. *capruneus, cf. capnmus > prov. cabrun. Der. neol.: capri/oi,
148
ALEXANDRU CIORÂNESCU
s. m. (arbust ornamental); caprimulg, s. m. (varietate de rindunică); caprin, adj. (de capră); capricorn, s. n. (constelaţie zodiacală; semn al zodiacului reprezentat printr-uri ţap). Caprifoi (var. capra-foî) nu este cuvînt pop., astfel încît nu este posibilă der. directă din lat. caprifolium (Densusianu, Hlr., 162; Puşcariu, 283; REW 1852), abandonată de DAR	1430
căprar (-ri), s. m. - Păstor de capre. - Mr., megl. căprar.
Lat. caprărius (Puşcariu 280; Candrea-Dens., 240; REW 1648), cf. it. capraio, prov., cat. cabrier, fr. chevrier, sp. cabrero, port. cabreiro. Nu trebuie să se confunde cu omonimul său căprar „caporal", cf. caporal.
Der. căprăreasă, s. f. (păstoriţă de capre); căprăreaţă, s. f. (stînă de capre), pe care Candrea-Dens., 249, îl derivă de la un lat. *capraricia, cf. sp. cabreriza, dar care poate fi şi un der. intern, cu suf. -eafă (cf. strungăreaţă, porcăreaţă); căprărie, s. f. (stînă de capre); căprărit, s. n. (stînă de capre).	1431
capriciu (—ii), s. n. - Dorinţă trecătoare, toană.
-	Mr. căpriciu.
It. capriccio, de unde şi ngr. xaitpixcno ( > mr.)
-	Der. capricios, adj.	1432
căprior (-ri), s. m. - 1. Animal rumegător sălbatic, mai mic decît cerbul. - 2. Cuşac, riglă.
-	3. Suport, stativ. - Mr. numai căprioară, s. f. Lat. capreolus (Puşcariu 208; Candrea-Dens.,
251; REW 1649; DAR); cf. alb. kaprudl (Philippide, II, 636), it. capriuolo, prov., cat. cabriol, fir. chevreuil. Sensul 2 este şi romanic, cf. calabr. crapijolu, fr. chevron, sp. cabrio, toţi cii acelaşi sens.
Der. căprioară, s. f. (femela căpriorului); căpri-oraş, s. m. (unul din cei patru pari care formează scheletul scrânciobului); căpriori, vb. (a fixa căpriorii la o construcţie); căprioreală, s. f. (acţiunea de a fixa căpriorii; sistem de căpriori sau ziduri de apărare). '	1433
capsă (—se), s. f. - 1. Căpăcel metalic umplut cu materie explozivă, la armele de foc. - 2. Capsulă, capac metalic. - 3. Buton de presiune.
Germ. Kapsel (DAR) sau ngr. xo&Jjoc, din lat. capsa. - Der. capsa, vb. (a prinde cu capse); capsălar, s. n. (înv., cutie unde se păstrează capsule). Este dublet al lui capsulă, din fr. capsule.
1434
cap talan (—ni), s. m. - 1. Plantă erbacee (Tussilago petasites). - 2. Capac de stup.
Mag. kaptalan; concurează cu dubletul cap tar,
ş. n. (capac de stup), din bg. kaptăr (DAR; cf. Skok 73).	'	'	'	1435
captuh (-huri), s. n. - Pînză de căptuşit, pînză groasă. - Var. căptuh.
Germ. Kapptuch (Puşcariu, Dacor., II, 594; DAR). A intrat probabil în limbă cel mai tîrziu în şec. XVII, căci der. căptuşi apare deja la Cantemir.
Der. căptuşi, vb. (a aplica la o haină căptuşeală; a acoperi cu husă; a face rost, a obţine); căptuşeală, s. f. (material cu care se dublează, în interior, un obiect de îmbrăcăminte; husă, înveli-toare). ,	1436
capuchehaie (—ăi), s. f. - Agent, reprezentant diplomatic al,domnilor români pe lîngă imperiul turc. Stabiliţi în sec. XV, au fost adesea greci din Consţantinopol. Tot aşa se numeau, şi agenţii domnilor pe lîngă. paşii oraşelor dunărene, şi . uneori şi soldaţii din garda personală a vizirului.
-	Var. capichehaie.	,
Tc. kapu kehayasi (Şeineanu, II, 28).	1437
capugiu (-ii), s. m. - Portar sau paznic al seraiului. - Capugi-paşa, şambelan al Porţii, însărcinat cu introducerea ambasadorilor, hotărîrea ordinelor şi executarea lor. - Var. capigiu.
Tc. kapuci, kapici (Şeineanu, II, 29).	1438
capucin (—ni), s. m. - Călugăr dintr-o ramură a ordinului franciscan. - Var. capuţin.
Fr. capucin. Var. corespunde pronunţării germ.
i	- Der. capucină, s. f. (călţunaş, Tropelum maius); capu/iner, s. n. (cafea cu puţin lapte), din germ. Kapuziner.	1439
căput (-ţe), s. n. - Palton, mantou.
Mag. kaput, acuz. de la kapu (DAR; Gâldi, Dict., 112).	,	1440
căpută (-te), s. f. - 1. Parte a încălţămintei
■	care acoperă partea superioară a labei piciorului.
-	2. Parte de deasupra a labei'piciorului.
Origine incertă. Este clară legătură sa cu' sl.
kopyto ( > rom. copită;1 sl. kopyfice „tip de încălţăminte", dar nu este clară calea 'acestei der. Cf. mag. kapta „calapod de pantofi" (Cihac, II, 487; DAR), alb; keputse (Philippide, II, 703), pe care Meyer 188 îl derivă cu mică probabilitate, din tc, papuţ (Bemeker 484).
_ Der. căputa, vb. (a pune căpute noi); căputar, ş. m. (cizmar); căputătură, s; f. (pantofi vechi; pantofi în general); încăpută, vb. (a căputa; a repara).	,	:	1441
car (—re), s. n. - 1. Vehicul cu patru roţi, cu tracţiune animală. - 2. Cărătură. - 3. (înv.) Obligaţia de a contribui personal la transporturile de Stat. - 4. Parte a unor aparate ca ferăstrăul mecanic, maşina de scris etc.-- Mr., megl. car.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
149
Lat. carrus (Puşcariu 284; Candrea-Dens., 253; REW 1721; DAR); cf. alb. karre, it., prov., cat., sp., port. carro, fr. char.
Der. căroaie, s. f. (car cu două1 roţi; car pentru transportul trunchiurilor de copaci, cu distanţa între osii care poate fi schimbată; dispozitiv care pune urzeala în războiul de ţesut); cărucer, s. m. (înv., căruţaş); cărucior, s. n. (dim. al lui car; trăsurică de copil); căruţ, s. ri. (car, căruţă); căruţă, s. f. (car), mr., megl. căruţă; căruţaş, s. m. (vizitiu; Arg., dezertor); căruţi, vb. (a transporta). Căruţă poate fi un sing. analogic de la căruţe, pl. de la dim. normal căruţ; însă ar putea fi la fel de bine lat: darnica, al cărui pl. "cămce ar putea da căruţe, prin influenţa aceluiaşi dim. (Pascu, I, 57, îl derivă de la un lat. *carrucia, care este inutil; cf. şi Iordan, BF, VI, 150). Din rom. provin bg., rut. karuca (Miklosich, Wander., 16), rut. kary, „car“ (Candrea Elemente, 404), sb. karuce, mag. karuca (Edelspacher 15).	1442
car (—ri), s. m. - Specie de insectă mică dăunătoare (Anobium pertinax). - Var. (înv.) cariu.
Lat. caries (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 411; REW 1697), sau carius (Puşcariu 293; Candrea-Dens., 259); cf. sp. caronjo, caroncho, arag. port quara, cat. quer. - Der. cări, vb. (a găuri, a roade, a mînca);' cărete, s. m. (car, insectă); pe care Diculescu, Elementele, 455, îl derivă, prin intermediul unei forme ipotetice *scărete, de la gr. crzapiq (pentru valoarea de singularizare a suf. -ete, cf. Graur, BL, II, 246-9).'	1443
căra (—ar, — at), vb. - 1. A duce, a transporta , cu carul sau cil căruţa. - 2. A transporta, a duce.
-	3. A da lovituri, pumni. - 4. A lua cu sine, a duce, a tîrî. - 5. (Refl.) A se cărăbăni. - 6. (Arg.) A se face nevăzut, a chiuli.	,	■
în general este considerat der. de la un lat. *carrăre, de la carrus (Puşcariu 285; Candrea-Dens., 255; REW 1721; DAR); însă formaţia lat. j nu pare normală. Ar fi de aşteptat forma *carriare, ca în calabr. carriare, napoi. carreare, fr. charrier, sp. (acarrear).. Este posibil să se fi produs o contaminare cu lat. chalăre „a cobori", de unde it. calare, sp. calar (REW 1487); acest ultim cuvînt ar explica mai bine sensul 3 din rom. Cf. totuşi v.sard. carrare „a căra" (Atzori 90). La sensul 6 se poate să fi intervenit o ^Contaminare cu ţig. kere „a Casa",1 cf. cărei.	■	■;
Der. cărat, s. n. (acţiunea de a căra, transport); cărător, s. m. (hamal); cărător, s. n. (coş, coşarcă); cărătură, s. f. (cărat);; cărei, interj, (valea!, întinde-o!), probabil datorită contaminării cu ţig. kere „a casa“ (Graur 134); cărăuş, s. m. (persoană care cară, transportator; cea de a doua stea din
Ursa Mare), cu suf. -uş; cărăuşesc, adj. (propriu cărăuşilor); cărăuşi, vb. (a căra, a transporta cu carul; a face cărăuşit); cărăuşit, s. n. (cărat). Din rom. provine bg. karam „a conduce" (Capidan, Raporturile, 205). i.	1444
carabă (-be), s. f. - 1. Fluier. - 2. Tubul
■	cimpoiului. - 3. Femur.
i.	Pare a fi vorba de un cuvînt balcanic, din fondul tracic. Coincide cu sb. karabe „fluier", carabatak „partea de sus a pulpei de pasăre"; însă nu se poate explica prin sb. (cum susţin DAR şi Scriban), deoarece este împrumut în si. şi datorită răspîndirii rom. a cuvîntului şi a der. săi. în plus, este cuvînt care a proliferat şi în gr., fără ca rădăcina să aparţină acestei limbi, cf, gr. xotpafUţ „lăcustă"; xapaPoq „gîndac" şi, mai tîrziu, „navă", care, după Boissacq 411, trebuie să fie cuvînt iStrăin în gr.; xcxpfkravri „învelitoare de blană rpentru picioare", a cărui origine este necunoscută, tot după Boissacq 412; xotpPaxiuw „maşinărie de aruncat suliţe". Toate aceste cuvinte s-ar putea explica pe baza unui cuvînt străin (probabil trac),
: cu sensul de „tulpină", apoi devenit „picior", şi poate în legătură cu gr. xaXaiiOţ, lat. calamus. Acest ipotetic * caraba nu poate fi gr., căci rezultatul rom. al lui b intervocalic ar fi fost diferit; şi, întrucît nu este nici sl., se cuvine să-l atribuim fondului primitiv balcanic. Animalele care au
1	primit nume derivate de la acest cuvînt, se caracterizează, toate, prin faptul că au multe picioare; xapafk»; „navă" (lat. carabus, de unde . sp. caraba, carabela, cf. rom. corabie) se explică prin aspectul bărcii cu vîsle, care are o oarecare asemănare cu un gîndac. Trecerea semantică de la „fluier" la „os“ şi „picior" este firească, cf. lat. tibia, fr. flute, rom. fluier şi ciolan. .
Der. caraban, s. m. (nasicom); carabană, s. f. (nasicom; femur); cărăbăni, vb. (a o întinde, a fugi, a dispărea; a da lovituri), cuvînt pe care Pascu, Etimologii, 63, DAR şi Scriban îl pun în legătură cu caravană, ipoteză imposibilă istoric şi fonetic şi care trebuie să se interpreteze ca „a pleca pe picioare", cf. fr. carapater; cărăbăneală, s. f. (fugă, plecat); carabele, s. m. (larvă de ţînţar sau tăune), pe care Diculescu, Elementele, 489, îl pun în legătură cu un gr. ‘xapaPPiţ, şi care este un der. cu suf. -ete, cf. cărete.
Din acelaşi grup face parte fără îndoială cărăbuş, s. m. (insectă, Melolontha vulgăris), format cu suf. -uş (mr. cărăbuş, megl. carabatscă, cf. bg. karabacka, care trebuie să provină din rom.), şi care prezintă uri paralelism perfect cu gr. xapafkx;. Pentru acest cuvînt rom. s-au sugerat
150
ALEXANDRU CIORĂNESCU
numeroase etimoane. Puşcariu 286 pleacă de la lat. scarabaeus (sard. carrabusu, piem. rabas-tabiisa, cf. REW 1225), despre care presupune că s-a contaminat cu lat. buscus „pădure", şi propune de asemenea o legătură cu alb. karabus „rac" (cf. Meyer 177 şi T. Papahagi, Etimologii). REW 1671 presupune un lat. *carabus, pe care el însuşi îl califică drept incert cu acest sens, şi care n-ar fi dat rezultatul rom. Scriban îl leagă direct de lat. scarabaeus, şi Diculescu, Elementele, 487, de un gr. *xappaPo5, cu finală expresivă. în sfîrşit, DAR leagă acest cuvînt cu cărăbaş, fără să fie clară raţiunea acestei apropieri. Pare mai sigur să nu îl separăm de caraban sau carabele', caz în care şi alb. ar proveni din rom. Var. caradaşcă, s. f. (nasicom) indică o contaminare a lui cărăbuş cu rădaşcă.
Caravani, s. m. pl. (pantaloni tipici orientali), din bg. karavani (DAR) şi caravei, s. n. (par, băţ), folosit în Olt., par a fi în legătură cu acelaşi cuvînt primitiv, fără îndoială prin intermediul sl.
Carimb, s. m. (drug de loitră în care intră spetezele carului; parte a cizmei care îmbracă piciorul de la genunchi la gleznă, în Bucov. şi Maram., băţ pentru a măsura laptele muls) face parte din aceeaşi familie, şi reprezintă acelaşi cuvînt cu infixul nazal vechi (cf. gr. zctpa^iPioţ „gîndac" şi glosa lui Hesiquio xapoqifkx;, citată de Capidan, LL, II, 224). Ipotezele în legătură cu originea sa sînt şi mai numeroase decît în cazul lui cărăbuş; din mag. karina (Cihac, II, 487); de la carri umbo (Philippide, ZRPh., XXXI, 302); din sl. *korqbu „coajă", provenind din gr. xop\)|i-Poq (Weigand, Jb, XVI, 222); din sl. korubati „a dezghioca" (Miklosich, Et. Wb., 132); din lituan. karăbas (Scriban, Arhiva, 1921, p. 238); din lat. calamulus cu un b dezvoltat între consoanele rezultatului primitiv *cărimlu (Puşcariu, Dacor., II, 596; cf. REW 1485); această ipoteză, admisă de Densusianu, GS, 363; Candrea şi DAR, prezintă mari dificultăţi fonetice (Cf. Graur, BL, V, 91). în sfîrşit, Capidan, LL, II, 224-7, bazîndu-se pe glosa lui Hesiquio menţionată, crede că este vorba de un cuvînt anterior introducerii lat. în Dacia. -Cf. încăibăra.	1445
cărăbaş (-şe), adj. - (Oaie) albă, cu capul şi picioarele negre.
Tc. karabaş „cap negru" (DAR). - Der. cărăbaş, s. m. (pescăruş, Larus ridibundus). 1446
caraboia, s. f. - Vitriol verde, sulfat de fier.
Tc. karaboya (Şeineanu, II, 31).	1447
caracal (—Ii), s. m. — Rîs, linx (Lynx caracal).
-	Var. carachiul, caraculac.
Tc. kara kulak „ureche neagră", conservat şi în toponimul Caracal. Var. este rezultatul unei confuzii cu carachiul „blană de astrahan", din rus. karakulî „de astrahan".	J	1448
caracatiţă (—ţe), s. f. - Moluscămarină (Oc-topus vulgaris).
Rus. karakatica (Cihac, II, 79), cf. sb. krakat-nica.	1449
caracudă (-de), s. f. - 1. Peşte de baltă (Carassius vulgaris). - 2. Oameni de rînd, fără însemnătate. - 3. (Arg.) Pantofi.
Bg. karakuda (Conev 53; DAR); pare cuvînt oriental.	1450
caraftă (-te), s. f. - Cui de siguranţă care opreşte stativul războiului de ţesut.
Origine necunoscută. Poate de la caravei cu suf. -e/e.	1451
caragaţă (-ţe), s. f. - Coţofană. - Var. cara-gace. - Mr. caracacsă, megl. căcărască.
Ngr. zapoota^a, „specie de păsăre", poate contaminat cu tc. kargaqa „cioară", dim. de la karga (DAR; Scriban), cf. bg. karagaska. Din tc., după Şeineanu, II, 87. Nu este clară legătura acestui cuvînt cu chirighifă, s. f., numele altei păsări (Stema hinindo); aceasta din urmă ar putea fi mai curînd identificată cu chirjă, s. f. (specie de pasăre cu ciocul negru şi aripi rotunjite), pe care DAR îl derivă de la mag. kirics. 1452
caraghios (-şi), s. m. - 1. Bufon, actor de farse. - 2. Personaj ridicol. - Var. caraghioz. -Mr. caraghios, megl. cărăghioz.
Tc. kara goz „ochi negri", fanfaron din teatrul turcesc (Şeineanu, II, 88, Lokotsch 1079; Taglia-vini, Arch. Rom., XII, 219); cf. ngr. xapccyzio^riţ, bg. karagioz. - Der. caraghios, adj. (ridicol, ha2liu); caraghioslîc, s. n. (farsă, bufonadă), din tc. karagozliik.	1453
caragroş (-şi), s. m. - Veche monedă turcească, ce a circulat în sec. XVIII şi XDC. Valora 3 piaştri şi 13 parale în 1800.
Tc. kara guruş (Şeineanu, II, 89), cf. ngr. xapccypoot, mag. karagros.	1454
caraiman (-ne), s. n. - (Arg.) Buzunar.
Rus. kar(a)man (Graur, Viaţa rom., 1937, nr. 7, p; 94 şi BL, V, 223; Chelaru, BF, IV, 115). -Der. caramangi, vb. (a goli buzunarele, a şterpeli); caramangeală, s. f; (şterpelire); caramangiu, s. m. (hoţ, borfaş); caramangioaică, s. f. (hoaţă).
1455
caramillă (-Ie), s.f. - Garafă. - Var. carafilă.
Bg. karamfilka, cf. mag. karajina.	1456
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
151
cărămidă (-izi), s. f. - Material de construcţii de formă prismatică. - Mr. k’irămidă, megl. chirămidă.
Mgr. xepafJLiSa (Roesler 571; Mumu 11; REW 1822; Sandfeld, Linguistique, 18); cf. ngr. XEpoqiiSi, sl., bg. keramida, tc. keremit, calabr. ceramida.
Der. cărămidar, s. m. (persoană care fabrică sau vinde cărămizi); cărămidărie, s. f. (fabrică de cărămizi); cărămiziu, adj. (roşiatic).	1457
carantină (-ne), s. f. - Izolare preventivă.
Fr. quarantaine, cf. tc. karantina, rus. karantin (Sanzewitsch 199).	1458
cărare (—ări), s. f. - 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul. - 2. Linie obţinută prin despărţirea în două a părului de pe cap. - Mr. cărare.
Lat. carraria (Densusianu, Hlr., 159; Puşcariu 287; Candrea-Dens., 244; REW 1718; Philippide, II, 636); cf. alb. karrare, it. carraja (calabr. cărrard), prov. carriera, v.fr. charriere, cat., sp. carrera, port. carreira. Semantismul prezintă o schimbare proprie limbii rom., în timp ce celelalte limbi romanice păstrează sensul primitiv de „drum de care“. Puşcariu a încercat în mai multe rînduri (Locul limbii romîne, 34); fctudes de linguist. rom., 40; DAR; contra Rosetti, I, 174; cf. Iordan, RF, VI, 150) să explice această schimbare prin condiţiile tipice ale vieţii primitive a românilor, în regiunile muntoase. Mai probabil, lat. carraria s-a contaminat cu scalaria ( > fr. escalier), cf. lat. scala „ieşire povîmită", de unde sard. iskela „cărare", alb. skale, sb., bg. skala, „stîncă ascuţită", ngr. axdka, etc. (Wagner 110; cf. REW 7637).
Der. cărărău, s. m. (Bucov., Maram., vagabond, haimana); cărăra, vb. (a face cărări; a ascuţi ferăstrăul); cărărat, adj. (plin de cărări; striat, dungat).	1459
caraş (—şi), s. m. - Caracudă (Carassius vul-garius).
Rus. karasi, rut., pol., sb., cr. karas (Miklosich, Fremdw., 96; Cihac, II, 40; Sanzewitsch 199), din germ. Karausche. - Der. cărăşel, s. m. (dans tipic moldovenesc).	1460
cărătenie (—ii), s. f. - Raport, notă, relatare.
în legătură cu sb. karati se „a se certa". Se foloseşte în Olt.	1461
caraul (—li), s. m. - 1. Santinelă, gardă. - 2. Paznic de noapte. - 3. (înv.) Pedeapsă şcolară care consta în a obliga un elev să stea în picioare, într-un colţ al clasei. - Var. caraulă, s. f. Mr. cărăule, megl. cărăul.
Tc. karaul (Roesler 595; Şeineanu, II, 89; Meyer 177; Lokotsch 1078; Ronzevalle 138); cf. ngr. zapaorîu, alb. karaulj, bg. karaul, sb. karaula.	1462
caravană (-ne), s. f. - Convoi. - Mr. căr-vane.
Fr. caravane, din per. karwan. Din acelaşi cuvînt oriental, caravană, s. f. (car mare de transport), prin intermediul rut. karavan, şi prin intermediul tc. kervan (Roesler 595; Şeineanu, II, 107; Meyer 177; Lokotsch 1075), chervan, s. n. (convoi; car mare de transport) cf. ngr. xapficm ( > mr.), alb. karvan, bg. kervan. - Der. caravan-serai, s. n. (han pentru caravane), din tc. kervan, per. karwan, şi tc. seray „casă".	1463
carboavă (-ve), s. f. - 1. Rublă rusească de argint. - 2. (înv.) Monedă rom. de 5 lei, cu efigia regelui Carol I.
Rus. karbovec (Cihac, II, 40; DAR). Sensul 2, care apare la Caragiale, pare ironic. Din rus. karbovanec, dubletul carboanţă, s. f. cu acelaşi sens.	1464
cărbunar (—ri), s. m. - 1. Muncitor care lucrează la producerea cărbunelui de lemn. - 2. Persoană care vinde cărbune. - Mr. cărbunar, istr. cărburqr.
Lat. carbonarius (Puşcariu 288; Candrea-Dens., 261; REW 1676); cf. it. carbonaio, fr. charbonnier, cat. carboner, sp. carbonero, port. carvolino. Cf. cărbune. - Der. cărbunăreasă, s. f. (vînzătoare de cărbuni); cărbunărie, s, f. (cuptor pentru cărbuni).	1465
cărbune (-ni), s. m. - 1. Mangal, jar. - 2. Antrax, dalac. - 3. Rubin (roşu închis). - Mr. cărbuni, istr. cărbur(e).
Lat. carbonem (Puşcariu 289; Candrea-Dens., 260; REW 1676; DAR) cf. it. carbone, prov. carbo, fr. charbon, sp. carbon, port. carvăo. Cf. cărbunar.
Der. cărbuna, s. f. (nume specific al caprei negre); cărbunicios, adj. (care conţine cărbune); cărbunească, s. f. (dans tipic); cărbuna (var. încărbuna), vb. (a carboniza; a înnegri). Din rom. pare a veni ngr. xappouvi.	1466
carceră (-re), s. f. - Temniţă.
It. carcera. - Der. încarcera, vb. (a întemniţa).
1467
cardama (—ale), s. f. - Plantă aromatică (Isatis tinctoria).
Ngr. xap5a|iov „măcriş" (DAR), fără îndoială prin intermediul unui cuvînt tc. neindentificat.
1468
152
ALEXANDRU CIORĂNESCU
cardas (-SÎ), s. m. - (înv.) Tovarăş, camarad.
Tc. kardaş (Şeineanu, II, 89), cf. bg., sb. kardas.
-	Der. cîrdăşie (var. cârdăşie), s. f. (asociere, prietenie), schimbat prin influenţa lui cîrd şi cîrdui; cardaşlîc, s. n. (înv., asociaţie), din tc. kardaşhk; (în)cîrdoşi, (în)cîrdoşa, vb. (a asocia, a lega prietenie).	1469
cardj (-dese, - it), vb. - 1. A bate, a lovi. -
2.	A fura, a şterpeli.
Cuvînt argotic, cu siguranţă de origine ţig. Graur 133 îl explică prin ţig. kar- „a pronunţa", contaminat cu a mardi; ceea ce presupune un sens „a vorbi" atestat de Graur şi Juilland 160, dar constestat de Vasiliu, GS, VII, 108, şi pe care, la rîndul nostru, nu îl cunoaştem. Chiar şi aşa, semantismul prezintă dificultăţi. Mai probabil provine din ţig. ker- „a da“, prin intermediul formei kărdem. - Der. cardeală, s. f. (bătaie); carditor, s. m. (informator). Cf. de asemenea, în susţinerea etimonului kar-, Graur, BL, IV, 198 şi
V,	223.	1470
care, pron. - 1. Pron. relativ: mîndra care-mi place (Popular Jamik). - 2. Pron. inter, propriu-zis sau cu funcţie adj.: spune, bade, adevărat, pentru care m-ai lăsat? (Popular Reteganul), în care pat vrei să dormi? (I. Teodoreanu). - 3. Cel care (pron. dem., prin eliminarea antecedentului): care-a fost voinic mai mare, acum e legat mai tare (Popular Jamik). -Care (mai) de care. - Care pe care. - Care... care. - Care cumva. - La care, drept care. - Care va să zică. - 4. Fiecare (pron. indef.): să spuie care orice ştie (A. Pann). - 5. Fiindcă, pentru că (funcţie de conj.). Cu această folosire, înv. sau pop., pare a proveni din folosirea rel. fără prep. la cazurile oblice. Aşa cum Gr. Alexandrescu a putut scrie fiii Romîniei care tu o ai cinstit (unde care = pe care), Neculce scrisese înainte au arătat-o împăratului, care s-au mirat şi împăratid (unde care = de care). De aici sensul pe care l-am semnalat: pusesem de gînd... să las prăvălia, care nu mai poate omul de atîtea angarale (Caragiale). - Mr. care, cari, megl. cari, istr. cqre.
Care, m. şi f.; gen. cărui(a), f. cărei(a); pl. care (var. cari, fără justificare), g. căror(a). Formele cu a paragogic se folosesc numai cu funcţie pronominală. Formele art. carele, f. carea, pl. carii, sînt înv.
Lat. qualis (Cipariu, Gram., 264; Puşcariu 290; Candrea-Dens., 262; REW 6927; DAR); cf. it. quale, prov., port. qual, fr. quel, sp. cual.
Comp. careşi, pron. (înv., cel ce; fiecare), cu -şi, ca însuşi, cineşi; careva, pron. indef. (cineva, oarecare), cu -va, ca cineva; fiecare, pron. indef.
(fiecare; oricare), cu fie; nicicare, pron. indef. (nici unul, nimeni); niscare (var. niscai, niscaiva; istr. muşcqrle), adj. indef. (vreunul), cu nuş, forma abreviată de Ia nu ştiu, ca în nuş ce s-a făcut (după Puşcariu 1175, direct din lat. nescio quales); oarecare, adj. indef., cu oare; oricare (var. vericare), adj. indef., cu ori.	1471
carenă (-ne), s. f. - Partea exterioară a corpului unei nave. - Var. carină.
Fr. carene, var. din ngr. xaptva (Gâldi 158).
1472
caretă (-te), s. f. - Trăsură, caleaşcă.
Rus. kareta, din it. carretta (DAR). - Der. caretaş, s. m. (vizitiu).	1473
carfiol (—li), s. m. - Conopidă. - Var. cartafiol, cartifiol.
Germ. Karfiol (DAR); var., prin contaminare cu cartof. în Trans.	1474
carilţă (-ţe), s. f. - Ac cu gămălie.
Ngr. xocpcpuaa (Roesler 569; Gâldi 158).
1475
cargobot (-turi), s. n. - Cargou.
Engl. cargo-boat, din sp. cargo.	1476
cărică (-ci), s. f. - Rotiţă.
Mag. karika (DAR). în Trans.	1477
carici (—ciuri), s. n. - Penis, membru viril. -Var. şocarici.
Ţig. kar (Vasiliu, GS, VII, 108; Graur 134; Juilland 161). - Der. puţin folosite, cf. Juilland
161).	1478
carie (—ii), s. f. - Leziune a dinţilor.
Lat. caries, fr. carie (sec. XIX); cf. car. - Der. caria, vb. (a caria, a mînca).	1479
cărîie (-îi), s. f. - Urmă lăsată pe trup de sudoare şi murdărie, jeg.
Lat. "caronia, cf. it. carogna, fr. charoghe, sp. carrofia (REW 1707), toate cu sensul primitiv de „cadavru". Pe lîngă un sens secundar natural, de „puturos" (cf. port. carronho, valenc. carronya şi v.engad. kanion „leneş", cu aceeaşi evoluţie a rom. puturos), se pare că a existat de asemenea o confuzie cu ideea de ;,riie“, al cărei cuvînt este aproape identic, cf. sp. carronar „a cauza rîia". Întrucît sp. roîia înseamnă firesc şi „rîie" şi, jeg", semantismul nu oferă nici o dificultate pentru rezultatul rom.	1480
cărioară (-re), s. f. - Un fel de trăsurică.
Fr. carriole, cu suf. asimilat la suf. -oară.
1481
caritate (—ăţi), s. f. - Atitudine miloasă, filantropie.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
153
Lat. charitatem (sec. XIX). - Der. caritabil, adj., din fr. charitable.	1482
carnacsi, inteij. - Drace! - Mr. carnasi.
Tc. kamaksi „să te apuce crampele" (Şeineanu, II, 91), cf. ngr. xâpva^i.	1483
carne (-ărnuri), s. f. - 1. Ţesut muscular al corpului omenesc sau al animalelor. - 2. La fructe, pulpă. - Mr. cară, came, megl. cami, istr. cqme.
Lat. camem (Puşcariu 295; Candrea-Dens., 266; REW 1706; DAR); cf. it, sp., port. came, prov., cat. cam, fr. chair. Cele două forme ale mr. se explică prin păstrarea nom. caro alături de acuz. camem.
Der. cămărie, s. f. (cantitate de came); căr-nicios, adj. (cărnos); cămiu, adj. (de culoarea cărnii); cămui, vb. (a descărna); cărnos, adj. (care are multă came); cf. mr. cărnos, cuvînt care poate fi der. cu suf. -os, sau reprezentant direct al lat. camosus (Puşcariu 296; Candrea-Dens., 268; REW 1704; DAR), cf. prov., cat. camos, sp., port. camoso; cîmosi (var. cămosî), vb. (a descărna; a toca mărunt carnea; a îngrijora, a chinui), a cărui der. este neclară, şi care se datorează fără îndoială unei contaminări cu sb. kmjiti „a face bucăţele".
-	Compară cîmeleagă, s. f. (marţea săptămînii antepenultime din dulcele Crăciunului; carnaval); mr. cărleagă, al cărui al doilea element este liga, de la ligăre (Puşcariu 376; cf. Candrea-Dens., 270; REW 5024; DAR), cu sensul de „interzicere", propriu rom. a lega (cf. carnaval, de la camem levare, sp. camestolendas, vicent. carlassare). -Der. neol. carnaţie, s. f., din fr.; carnasier, carnivor, adj.; camifîcare, s. f.; camozitate, s. f.
1484
carou (-uri), s. n. - 1. Pătrat. - 2. Dală, placă de pardoseală. - 3. Geam, sticlă. - 4. La cărţile de joc, una din cele două culori roşii, însemnată cu romburi. - Var. caro; careu, s. n. (pătrat), carea, s. f.
Fr. carreau; folosirea este oarecum specializată (carou pentru cărţile de joc, careu pentru formaţiunile militare sau de gimnastică).	1485
carpen (-ni), s. m. - Arbore, cărpinar (Car-pinus betulus). - Mr., megl. carpin.
Lat. carpinus (Puşcariu 298; Candrea-Dens., 272; REW 1715; DAR); cf. it. carpino, carpine, fr. charme, sp., port. cârpe.
Der. carpenă (plantă, Melampyrum arvense); cărpeniş (var. cărpiniş), s. n. (pădure de carpeni); cărpiniţă, s. f. (plantă, Carpinus duinensis); căr-pănos (var. cîrpănos), adj. (înveterat; aspru, grosolan; zgîrcit), datorită rezistenţei lemnului de carpen, cf. fr. se porter comme un charme şi pentru der., sp. roblizo.	1486
cart (—turi), s. n. - Serviciu de patru ore executat de o santinelă sau un paznic.
Fr. quart. Acelaşi cuvînt, prin germ.. Quart > mag. kârt, a produs (Trans.) cart, s. n., (doniţă), cf. Densusianu, Haţeg, 60; Drăganu, Dacor., V, 266.	1487
cartaboi (—i), s. m. - (Arg.) Paznic, temnicer.
Origine necunoscută. Ar putea fi o combinaţie de Ia cart „gardă" şi terminaţia Iui vistavoi.
1488
carte (—ărţi), s. f. - 1. Scrisoare. - 2. Document, act scris. - 3. Scriere tipărită şi legată, volum. - 4. Capitol, secţiune. - 6. Bucată de carton cu însemnări scrise sau tipărite. - 7. Listă de bucate, meniu. - 8. Instrucţie, înţelepciune. -9. Cărţi de joc. - 10. La rumegătoare, foios, ghem.
-	Mr. carte, megl. cârti „hîrtie".
Lat. charta „hîrtie, scrisoare" (Puşcariu 99; Candrea-Dens., 273; REW 1866; Philippide, II, 636; DAR); cf. alb. karte „hîrtie", it., prov., cat., sp., port. carta. Există mari divergenţe cu privire Ia schimbările semantice şi originea lor; cf. Capidan, Dacor., I, 335; Densusianu, GS, II, 14; Skok, Archiv slaw. Phil., XXXVII, 3; Iordan, BF,
VI,	150. Cf. cărturar.
Der. cărtar, s. m. (Trans., jucător, trişor); cărticică, s. f. (broşură; pachet de hîrtie pentru ţigări); cărţulie, s. f. (broşură; scrisoare, bilet; document, act). Din rom. provine bg. karticka „carte de vizită".	1489
Cartier (-re), s. n. - 1. Parte a unui oraş care formează o unitate organică. - 2. Parte din comandamentul unei mari unităţi. - 3. A patra parte din stema heraldică. - Var. (înv.) cvartir, cortel.
Fr. quartier. - Der. încartirui (var. încarti(e)ra, încvartira, Bucov. încortela), vb. (a încazarma), format pe baza germ. einquartieren.	1490
Cartel (—le), s, n. - Uniune monopolistă a mai multor întreprinderi. - Var. cartelă, s. f. (bucată de hîrtie cu bonuri detaşabile).
It. cartello, fr. cartel. - Der. cartela, vb. (a forma un cartel.	1491
cartof (-fi), s. m. - Plantă, barabulă (Solanum tuberosum). - Var. carto (a)fa, cartoflă.
Germ. Kartoffel.	1492
cartofor (-ri), s. m. - Trişor.
Ngr. %apxo<popoţ (Gâldi 158).	1493
cărturar (-ri), s. m. - învăţat, persoană cultă, erudit.
De la carte, prin intermediul unei der. neclare. Tocmai datorită acestei dificultăţi, se explică de
154
ALEXANDRU CIORĂNESCU
obicei cu der. de la mgr. xocprouXapioţ „secretar, condeier" (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; DAR). Totuşi, semantismul este dificil şi, pe de altă parte cărturăreasă se poate explica numai plecînd de la cărţi „cărţi de joc". Trebuie plecat probabil de la imaginea unui pl. *cărturi (la fel cu cărnuri) care, chiar fără să se fi folosit, a permis der. cu ajutorul suf. -ar. Derivările pe baza pl. sînt frecvente, cf. gîrtd > gînduri, > îngîndurat, timp > timpuri > timpuriu, etc. V şi înfăşură, înhăinura. - Der. cărturăreasă, s. f. (femeie care ghiceşte în cărţi); cărturăresc, adj. (cult); cărturărie, s. f. (înţelepciune).	1494
cartuş (— şe), s. n. - Tub metalic cu material exploziv.
Fr. cartouche. - Der. cartuşieră, s. f. 1495 cărunt (—tă), adj. - Cu părul alb. - Mr. cănut.
Lat. canutus (Cipariu, Gram., 91; Puşcariu 301; Candrea-Dens., 274; REW 1622; DAR); cf. it. canuto, fr. chenu, prov., cat. canut, sp. canudo. Este cuvînt general cunoscut (ALR, 65).
Der. cărunţiu, adj. (cărunt); căruntefe, s. f. (cărunţeală; bătrâneţe; albeaţă); cărunţeală, cărun-tate, s. f. (rar, faptul de a fi cărunt); încărunţi, vb. (a albi; a îmbătrâni). Din rom. ngr. xavowov (Meyer, Neugr. St., II, 75).	1496
carvasara (-ale), s. f. - Vamă.
Tc. kervan saray, cf. fr. caravanserail (Roesler 595). - Der. carvasaragiu, s. m. (vameş). Cf. caravană.	1497
caş (-şuri), s. n. - 1. Produs alimentar din lapte închegat. - 2. Secreţie bucală la copii şi la puii de pasăre. - 2. (Trans. de Sud) Bucată, fragment. -Mr., megl. caş, istr. cqş.
Lat. caseus (Puşcariu 303; Candrea-Dens., 275; REW 1738; DAR); cf. it. cacio (sard. casu), sp. queso, port. queijo. - Der. căşar, s. .m. (tipar pentru brînză); căşerie, s. f. (parte a stînei unde se prepară caşul); căşos, adj. (care seamănă cu caşul). - Compară cîşlegi, s. f. pl. (carnaval), mr. căşleadze, cîşleagă, de Ia caş cu vb. a lega sau mai probabil de la un caseum ligare (Puşcariu 376; DAR; Candrea-Dens., 288), cf. lat.med. casleu „mensis November" în glosele de la Silos 67 şi cîmeleagă. De la pl. caşuri provine tc. kaşer „caş" (Meyer, Tiirk. St., I, 56). De la căşar, pe care Puşcariu 304 îl deriva direct din lat. casearius (ipoteză abandonată în DAR), ngr. zcromapa (Meyer, Neugr. St., II, 75).	1498
casă (-se), s. f. - 1. Locuinţă. - 2. Cămin, familie. - 3. Pereche căsătorită, familie. - 4. Descendenţă, stirpe, familie nobilă, dinastie. - 5.
încăpere, odaie. - 6. Reşedinţă, sediu. - 7. Birou, centru. - 8. Mobilier casnic, obiectele din casă. -
9.	Placentă. - 10. Cabină, gheretă. - Mr., megl. casă, istr. cqse.
Lat. casa (Diez, I, 115; Diez, Gramm., I, 32; Puşcariu 302; Candrea-Dens., 179; REW 1728; DAR), cf. it., prov., cat., sp., port. casa. - Der. căsar, s. m. (cap de familie), pe care Can-drea-Dens., 280 şi REW 1750 îl derivă direct din lat. casarius; căsaş, s. m. (cap de familie, bărbat căsătorit; rudă); căsător, s. m. (cap de familie), format de la un vb. dispărut, reprezentant al lat. *casare (Puşcariu 305; DAR); căsătoresc, adj. (conjugal, matrimonial); căsători, vb. (a (se) uni prin căsătorie), pentru semantismul căruia cf. it accasare, sp. casar, şi - observaţiile lui Bogrea, Dacor., III, 413; căsătorie, s. f. (uniune legală pentru întemeierea unei familii); necăsătorit, adj. (burlac); căsean, adj. (familiar); acasă, adv. (în casa proprie), care poate fi formaţie rom. sau reprezentant al lat ad casam, cf. it. a casa; căşiţă (var. căsifă), s. f. (căsuţă, alveolă; pilă de pod, formată dintr-o căsuţă de beţe cu umplutură de pietre; sertar), în legătură cu der. de la casă DAR îşi exprimă îndoiala, deoarece i se pare inexplicabil rezultatul ş, care apare totuşi la alţi der., cf. caşnică, căşuţă; chişiţa, s. f. (colivie, cuşcă), pare a fi var. asimilată a cuvîntului anterior, casnic, adj. (conjugal, matrimonial); caşnică, s. f. (Arg., concubină, ibovnică); căsnicesc, adj. (conjugal); căsuţă (var. căşuţă), s. f. (dim. al lui casă); căsoaie, s. f. (augmentativ al lui casă; pivniţă, cămară şi bucătărie la casele de la ţară; lucarnă, luminator; pilă de pod). Rut. kasicja „pilă de pod", pe care DAR îl dă ca etimon al rom. căşiţă, este mai curând der. al rom.	1499
casă (—se), s. f. - 1. Lădiţă în care sînt ţinuţi banii. - 2. Visterie. - 3. Unitate care acceptă depuneri de bani. - Var. cassa.
It. cassa, germ. Kasse (sec. XIX). - Der. casetă, s. f. (cutie, sipet); casier (var. Trans., căsar), s. m. (persoană care are în sarcina sa casa de bani); casieriţă, s. f. (casieră); casierie, s. f. (încăpere dintr-o instituţie în care se primesc şi se distribuie banii); încasa, vb. (a primi bani), din it. incassare, cf. fr. encaisser; încasator, s. m. (persoană care încasează bani).	’	1500
casa (-sez, — at), vb. - A anula.
Fr. casser. - Der. casant, adj.; casaţie, s. f. (Arg., minunat, de calitatea întîi).	1501
casaba (—ale), s. f. - Localitate, tîrg, loc. -Mr., megl. căsăbă.
Tc. kasaba (Şeineanu, III, 32). înv. 1502
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
155
căsăi (-ăesc, -it), vb. - A lătra, a urla.
Formaţie expresivă (Graur, BL, VI, 142). Sensul „a hoinări" pe care îl indică DAR este incert.
1503
casap (—pi), s. m. - Măcelar. - Mr. căsap, megl. casap.
Tc. kasab, din per. hasap, cuman, casap (Şeineanu, II, 92; Meyer 177; Lokotsch 1118; Ronzevalle 134); cf. ngr. xaacan\q, alb., bg., sb. kasap.
-	Der. căsăpi, vb. (a omorî, a măcelări); căsăpie,
s. f. (măcelărie); casap-başa, s. m. (căpetenie a breslei măcelarilor).	1504
cască (-ăşti), s. f. - Acoperămînt din metal pentru protecţia capului.
Fr. casque. - Der. caschetă, s. f., din fr. casquette.	1505
căsca (-ase, -at), vb. - 1. A deschide gura.
-	2. A deschide mult (gura, ochii etc.). - 3. A deschide gura mare, trădînd oboseală, plictiseală, somn. - Mr. cascu, (hascii), megl. casc, (hasc).
Lat. *cascare, din gr. %cccvxco (Candrea, Rom., XXXI, 304; Meyer, Alb. St., IV, 123; Puşcariu 306; Candrea-Dens., 282; REW 1733; DAR), cf. sard. kaskare (Wagner 111), it. cascaggine. Este cuvînt general folosit (ALR, I, 86 şi II, 23). Var. din mr. şi megl. provine direct din ngr. - Der. căscări, vb. (rar, a căsca 3); căscat, adj. (deschis, răscrăcănat; căscat, holbat); căscat, s. n. (faptul de a căsca); căscătură, s. f. (căscat); cascotă (var. caşcotă), s. f. (se spune atunci cînd nu există nimic de mîncare), formaţie umoristică, alcătuită cu ajutorul unui suf. care pare ngr.; căscăund, adj. (căscat, tont), formaţie curioasă, fără îndoială în loc de *căscăun, cu un suf. expresiv ca în bărzăun, gărgăun, şi care se consideră nejustificat der. de la un lat. *cascabundus (Candrea, Rom., XXXI, 305; Tiktin; Puşcariu 307; Candrea-Dens., 283; REW 1732; Rosetti, I, 164).	1506
caşcaval (-luri), s. n. - Brînză tipică gen şvaiţer. - Mr., megl. căşcăval.
It cacio cavallo, dialectal cascavallo, prin filieră orientală (ngr. xaaxocfSaXl, tc. kaşkaval, cf. Şeineanu, II, 92; Lokotsch 1115; Ronzevalle 128; Weigand, Jb, XVI, 221). Meyer, Tiirk. St., I, 56, s-a înşelat crezând că termenul tc. provenea din rom. în schimb pare a fi rom. mag. kaskavăl (Edelspacher 15). Forma it. se explică pe baza lui cavallo „un anume tipar de brînză" (Iordan, BF,
VI,	174).	1507
casîncă (-ci), s. f. - Batic, şal (Mold.)
Rus. kosynka (Cihac, II, 45).	1508
caşmir (-ruri), s. n. - 1. Rasă de capre
crescută în Caşmir. - 2. Ţesătură fină confecţionată din părul de caşmir.
Fr. cachemire. - Der. chesmeriu, adj. (înv., de caşmir), din tc. Keşmir.	1509
cast (—tă), adj. - Pur, neprihănit.
It. casto, lat. castus (sec. XIX). - Der. castitate, s. f, din lat	1510
castan (—ni), s. m. - Arbore cu fructe comestibile. - Mr. căstinu, megl. căstqn.
Lat. castaneus (sec. XIX). Formaţia neol. este evidentă în rom. (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; mr. şi megl. pot veni direct din lat. (Pascu, I, 61; Capidan, Meglenoromânii, 64). Cf. ngr. xacrrccvov, sl. kastanu, tc. kestane, alb. kestene.
Der. castană, s. f. (fructul castanului); castaniu, adj. (de culoarea castanei).	1511
caşte, s. f. - în tipografie, lumina paginii.
Germ. Kasten, prin intermediul pol. kaszta, sau al mag. kăsta (Cihac, II, 45).	1512
căstei (-i) s. m. - Zgîrcit, avar. - Var. coştei.
Rus. kastei (Cihac, II, 45). înv.	1513
castel (-Ie), s. n. - Clădire mare, medievală, prevăzută cu turnuri. - Var. (înv., Trans.) caş tei, coştei.
Lat. castellum (sec. XVII), prin intermediul germ. Kaslell, pol. kasztel; var. din mag. kastely,
Der. castelan, s. m. (persoană care stăpîneşte un castel).	1514
castravete (-ţi), S. m. - Plantă legumicolă al cărei fruct, de culoare verde, se consumă crud (Cucumis sativus). - Var. crastavete. Mr. cas-traveţ, megl. căstrăveţ.
Bg. krastavica, din sl. krastavu „riios" (Miklosich, Lexicon, 309; Cihac, II, 81; Meyer 177; Conev 48), cf. sb. krastavac, alb. krastavec.
1515
castron (-oane), s. n. - 1. Vas adînc în care se aduc la masă unele mîncăruri. - 2. Supieră.
Fr. casserole; însă nu este uşor de indicat intermediarul, cf. săs., pol. kastrol, rus. kastrjolja, sb. castrola (Cihac, II, 45; DAR). Direct din fr., după Iordan, Difi., 285; din bg. kastron, după Pascu, Arch. Rom., VI, 231, în vreme ce Capidan, Raporturile, 222, afirmă că bg. provine din rom.
1516
castru (-re), s. n. - Tabără romană întărită. -Mr. castru.
Lat. castra (sec. XtX); în mr., din ngr. xaarpov.
1517
căşuna (-nez, -at), vb. - l. A pricinui, a cauza. - 2. A i se năzări, a-i veni chef de ceva.
-	3. A urmări, a sîcîi, a jigni.
”V
156
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Lat. *occasionăre (Ascoli, Arch. glott. it., XVI, 185; Puşcariu 311), transformat fără îndoială în *accasionăre, printr-o confuzie de suf. (cf. REW 6029; DAR), cf. it. accagionare, v.fr. achoisoner „a vexa". După Candrea-Dens., 285, de la *ca-sionare, der. de la casus. - Der. căţunătură, s. f. (chef, poftă; durere bruscă).	1518
cat (-turi), s. n. - Etaj, nivel. - Megl. cat.
Tc. kat (Şeineanu, II, 93; Meyer 177; Lokotsch 1121; Ronzevaile 126); cf. alb. kate, sb. kat.
1519
caţa, interj. - Imită strigătul coţofanei şi, prin extensie, orice cuvînt sau mod de a vorbi strident sau îndărătnic.
Creaţie expresivă, cf. numele acestei păsări, coţofană şi clanţă; pentru compunere, cf. *chif, haţ, cuţu. Se foloseşte adesea cu reduplicare. -Der. căţăi, vb. (a striga coţofana; a sta la taifas); cîţă, s. f. (bibilică); caţă, s. f. (persoană care vorbeşte mult, moară-stricată; persoană bîrfitoare; zdreanţă, cîrpă; Arg., procuror; bîtă cu cîrlig folosită de ciobani). Pentru trecerea semantică de la ideea de „bîrfă“ la cea de „zdreanţă", cf. *fleoarţă, fleanca; iar de la „bîrfâ“ la „cîrlig", cf. clanţă, clonf, cioc. Totuşi se consideră în general că avînd sensul de „bîtă" caţa este cuvînt diferit, der. de la acăţa (Puşcariu, 7; REW 1662; DAR); der. în sens contrar pare mai probabilă. Cafaon, s. m. (poreclă dată grecilor) este un der. de la cafă „gaiţă" cu suf. expresiv -un, cf. gărgăun (după Philippide, Viaţa rom., V (1907), 38; Bogrea, Dacor., I, 552; Gâldi 160, din ngr. xcctaa „capră"); der. caţaoni, vb. (a greciza). Din rom. provine rut. kaca „bîtă" (Candrea, Elementele, 403).	1520
cataclism (-me), s. n. - Schimbare bruscă în condiţiile naturii şi vieţii pe pămînt.
Fr. cataclysme; înainte (sec. XVIII), din gr. xataxXixrvio; (Gâldi 158).	1521
catadixi (-xesc, -it), vb. - A binevoi. - Mr.
cătădixire.
Ngr. zataSr/onai „a permite" (Cihac, II, 644; Gâldi 158). Astăzi numai cu nuanţă ironică.
1522
catagrafie (-ii), s. f. - 1. Inventar. - 2. Recensămînt.
Ngr. xaroc/poapri (Gâldi 159).	1523
catahrisis (-suri), s. n. - Abuz, nelegiuire.
Ngr. xaraxpr|aiţ (Gâldi 159).	1524
cataif (—furi), s. n. - Dulce oriental, cu cremă cu zahăr şi frişcă. - Mr. gădăife.
Tc. kataif (Roesler 595; Şeineanu, II, 93; Lokotsch 1125; Ronzevaile 134); cf. ngr. yxctv-toaipi, bg. kadaif. Cuvîntul tc. este pl. de la kadife, cf. catifea.	1525
cataligă (-gi), s. f. - Picioroange. - Var. (Mold.) catolică, cătălig(ă), catarig(ă), cătărig(ă), etc. - Cătărig, s. m. (înv., tînăr, adolescent).
Origine incertă. Este posibil să fie vorba de o creaţie expresivă, cf. Graur, BL, IV, 97; însă nu este sigur că originea sa trebuie căutată în rom. în general se pune în legătură cu bg. katerjaga „scară" (DAR; Candrea; cf. Bogrea, Dacor., IV, 812, unde se explică şi legătura semantică între „articulaţie, picior*1 şi ,,tînăr“). Mai uşor ar fi să plecăm de la sb. kotrig „articulaţie", koturige „felie"; în acest caz ar fi cuvînt identic cu cătărigi (var. cotoroage), s. f. pl. (piftie din picioare de porc), pe care DAR îl consideră cuvînt diferit; şi probabil şi de la cotonoage, s. f. pl. (picioare, labe), cu der. cotonogi, vb. (a bate). - Der. (înv.) cătărigie, s. f. (adolescenţă).	1526
catalog (-oage), s. n. - Listă, caiet, registru care conţine o înşirare. - Mr. catalog.
Fr. catalogue; înainte (sec. XVII) din gr. xaTaXoyog. - Der. cataloga, vb.	1527
catană (-ne), s. f. - Soldat, recrut. - Var. catană.
Mag. katona (Miklosich, Fremdw., 96; Cihac,
II,	488; Gâldi, Dict., 87); cf. sb., cr., tc. katana, pol. katan. - Der. cătănesc, adj. (militar); cătă-neşte, adv. (soldăţeşte), cătăni, vb. (a se înrola; a merge la oaste); cătănie, s. f. (serviciu militar); cătănime, s. f. (trupă de soldaţi).	1528
catandis! (-sesc, —it), vb. - A sfirşi, a termina.
Ngr. xoctovtclS (Gâldi 160).	;	1529
catapeteazmă (-ezme), s. f. - Perete sau paravan pictat care ascunde vederii altarul în bisericile ortodoxe, iconostas.
Sl. katapetazma, din gr. xaxanEiaa\ia „perdea".
1530
căţăra (-r, -at), vb. -	1. A se sui,
agăţîndu-se, pe un loc înalt. - 2. A (se) cocoţa. -Var. acăţăra.
Origine necunoscută. Schuchardt, ZRPh., XXVin, 41 şi DAR contaminare a lui acăţa cu bg. katerjă se „a se căţăra". Capidan, Dacor., VII, 129, sugerează alb. katsaroj; cf. şi bg. kacvam „a se cocoţa", katerica „veveriţă", şi ngr. xav-iţapcovu „a se căţăra". Este posibil ca asemănarea să se datoreze unei intenţii expresive comune. Var. prezintă o contaminare evidentă cu acăţa. - Der.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
157
(a)căfărător, adj. (care se caţără); căţărătoare, s. f. (ciocănitoare, Picus major).	1531
cataramă (-me), s. f. - Piesă din metal cu care se încheie o cingătoare. - Var. cătăramă.
Origine incertă. După Lacea, Dacor., III, 741 din germ. DAR şi Gâldi, Dict., 191), din germ. Kettenriemen, prin intermediul pronunţării săs. (*kattenramen, care nu este documentată). Der. este posibilă, însă marea răspîndire a cuvîntului rom. nu se potriveşte cu ideea unui împrumut săs. Bogrea, Dacor., IV, 798 (cf. Lokotsch 1089) preferă să se refere la tc. kantarma. - Der. ,(în)cătărăma, vb. (a prinde în cataramă); descătărăma, vb. (a desface, a descheia). 1532
catarg (-ge), s. n. - Stîlp vertical pe o navă, arbore. - Var. (înv.) catart. Mr. catartu.
Ngr. zaiapn, cu finala schimbată prin influenţa lui catargă; cf. sb. kâtarka, kâtarga, rus. katartî.
1533
catargă (—ge), s. f. - Galeră. - Mr. catregă.
Gr. zaiEpfov (Mumu 11); cf. sl. katruga, sb. katarka, rus. kătorga, tc. kedtrga. - Der. catergar, s. m. (ocnaş pe galeră; golan, vagabond), din ngr. xaTepyaptţ „ocanş pe galeră“ (mr. cătărgar), cf. Gâldi 162.	1534
cataroi, s. m. - 1. Apoplexie. - 2. Răceală, guturai. - Var. (Trans.) cătănie.
Ngr. zatappcrti „guturai" (Cihac, II, 644)1535
catastif (-fe), s. n. - Carte, registru. - Var. (înv.) catastiv, catastih.
Ngr. zararmxov (Mumu 11; cf. REW 1762); cf. cadastru. - Der. catastişel, s. f. (înv., codicil).
1536
catatrixi (-xesc, -it), vb. - A vexa, a deranja, a sîcîi.
Ngr. xaxoap^CM (Tiktin; DAR). Sec. XIX, înv.
1537
catavasie (—ii), s. f. - Utrenie, slujba religioasă de dimineaţă.
Sl. katavasije, din gr. xaxaPaoiţ „coborîre". -Der. catavasier, s. n. (carte de ritual bisericesc).
1538
caţaveică (—ci), s. f. - Haină scurtă îmblănită, purtată de femei.
Rut. kacavejka (Cihac, II, 46; Iordan, Dift., 101). Se foloseşte numai în Mold.	1539
căţea (—ţele), s. f. - 1. Femela cîinelui. - 2. Nume dat unui joc de copii. - 2. Dans tipic. - 4. Prostituată, femeie de moravuri uşoare. - 5. (Arg.) Gură. - Mr., megl. căţăuă, căţao.
Lat. catella, cf. căţel.	1540
catechism (—me), s. n. - Expunere a principiilor religiei creştine. - Var. catehism, (înv.) catihis. Mr. catehisie.
Lat. catechismus (sec. XVI), datorită predicatorilor Reformei (cf. DAR). Var. catehism se explică prin pronunţarea cuv. ngr. xcmixianoţ; catihis provine direct din ngr. xcanxTiatţ, sec. XVIII (Gâldi 162). - Der. catechiza, vb., din fr. cate-chiser; catihet, s. m., din ngr. xoar|xr|Trţ;; catehisi (var. catihisi), vb., din ngr.xoxrixiţco; catihisie (var. catehisie), s. f.	1541
catedră (—re), s. f. - 1. Masă specială de la care vorbesc profesorii, oratorii etc. - 2. Amvon.
-	Mr. cathedră.
Lat. cathedra (sec. XIX); în mr. direct din ngr. xafi&poc. - Der. catedrală, s. f.	1542
categorie (-ii), s. f. - Noţiune fimdamentală care exprimă proprietăţile şi relaţiile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, clasă. - Var. catigorie (înv.). Mr. cătigurie „calomnie".
Ngr. xarrr/opia (Gâldi 161). Sec. XVIII. Var. se folosea mai ales cu sensul din mr. - Der. categorisi, (mr. cătigurisescu), vb. (a clasifica, a aranja pe categorii; înv., a dojeni; înv., a calomnia); din ngr. xcarrţyopd) (viitor xaTrtyoptooo); categoric, adj., din fr.	1543
căţel (-ei), s. m. - 1. Pui de cîirie. - 2. Pui de animal din familia canidelor. - 3. Adulator, linguşitor. - 4. Larvă de albină, viespe sau furnică.
-	5. Gaură în mînerul coasei, în care se fixează lama acesteia. - 6. Parte care se desprinde din căpăţîna de usturoi. - 7. Parte a cheii care intră în broască. - 8. Frînă la războiul de ţesut, care împiedică mişcarea de recul a sulului de urzeală.
-	9. Montant de uşă. - 10. Stîlp, coloană, suport vertical destinat să susţină o greutate. - 11. Trăgătoare de cizme. - 12. (Arg.) Avocat, apărător. - Mr. cătsăl; ml. cătsql.
Lat. catellus (Puşcariu 314; Candrea-Dens., 237; REW 1763; Şeineanu, Chien; DAR); cf. it. catello, v.prov. cadel, fr. chiot, cat. cadell, arag. cadillo, gal. cadelo. Hasdeu, Cuv. Bătrîni, I, 274, pleca de la catullus, cf. Corominas, I, 569. Accepţia 6 ar reprezenta după Puşcariu, Lat. ti, 10 şi Puşcariu 315, lat. cap(i)tellum; însă la,această opinie pare a se renunţa în DAR, şi nu se justifică, dacă se are în vedere sensul der. căţeii, şi accepţia identică a it. cacchio „germen", abruz. kakkye „sfert de nucă", fr. ca'teu „bulb", care pleacă de la acelaşi cuvînt lat.
Der. căţelandru, s. m. . .(căţel, pui de cîine), căţeleşte, adv. (precum cîinii); căţeii (var. căţela),
158
ALEXANDRU CIORĂNESCU
vb. (a fi în călduri; despre animale, a se împere-chea; a se multiplica; despre plantele cu bulb, a da lăstari; despre albine, a ieşi din larvă), cuvînt pe care Koerting 2021 şi Graur, Rom., LV, 251 îl derivă greşit de la lat. cattullire (cf. Densusianu, Rom., XXXII, 276 şi Graur, BL, VI, 145), şi care ar putea reprezenta lat. catillare, glosat de Du Cange „per alienas domos girare, tractum a catulis". Din rom. provine mag. kecel (Candrea, Elemente, 405; Edeispacher 16).	1544
caterincă (-ci), s. f. - Flaşnetă. - Var. caterincă, catarincă.
De la un cîntec german care începea cu cuvintele «Charmante Catherine», cîntat la flaşnete (Tiktin; DAR), cf. rut. katerinka, rus. sar-manka. Se consideră că rom. provine din rut., însă ar putea fi şi formaţie rom., cu suf. -că. 1545
caterisi (-sesc, —it), vb. - A răspopi.
Ngr. xctOaipaT, aorist xaf>cnpriact „a degrada" (Tiktin; DAR; Gâldi 162).	1546
catifea (-ele), s. f. - 1. Ţesătură care prezintă pe faţă fire dese mai mici de un milimetru. - 2. Panseluţă (Viola tricolor). - 3. Varietate de vin roşu. - Mr. catife, megl. cadife.
Tc. katifa sau kadife (Roesler 569; Şeineanu, II, 94; Lokotsch 1125; Ronzevaile 134); cf. ngr. xatups;, sb. katifa, kadiva, bg. kadife. Cf. cataif.
Der. catifelat, adj. (moale); catifeluţă s. f. (planglică de catifea; plantă, Tagetes patula).
1547
catilinar (—ră), adj. - Ambiţios, fără scrupule.
Lat. catilinarius, de la Catilina (Sec. XIX). Cuvînt folosit mai ales de Eminescu şi care trebuie să-i fi provenit din lecturile sale germane. - Der. catilinară, s. f. (catilinară, diatribă); catilinarism, s. n. (ambiţie nemăsurată).	1548
căţîn (—ni), s. n. - (înv.) Strachină, blid. - Mr. căfin, megl. căţqn.
Lat. catinum (Candrea-Dens., 288; REW 1769; Pascu, I, 356).	1549
cătină (-ni), s. f. - Numele mai multor specii de arbuşti; cătină albă, Hippophae rhamnoides; cătină de garduri, Lycium vulgare; cătină mică, Tamarix germanica; cătină roşie, Tamarix gallica.
Lat. catănum „plantă asemănătoare cu drobul", cuvînt documentat în Spania în sec. VI (Coromi-nas, I, 570). A tonic s-a alterat probabil sub influenţa lui catena, cf. mr. cătiră „şira spinării", în orice caz, nu este probabilă der. propusă de DAR, din lat. catena, şi cu atît mai puţin originea anterioară indoeurop., cum presupune Lahovaiy 322.
Der. cătinar, s. m. (pasăre mică neidentificată); cătinat, adj. (cu frunzişul des); cătinet, s. n. (desiş, hăţiş).	1550
cătinel, adv. - încet, lin, domol; cu grijă (ambele idei sînt simultane, cf. DAR). - Var. citinel, cătenel, cătelin, cîtelin.
Lat. continue „în mod continuu", sau continuo de la contînere „a răbda". Rezultatul normal trebuia să fie *cătinu (pentru con-, cf. către), la care s-a adăugat suf. dim. -el, prin analogie cu (în)cetinel. în privinţa semnatismului, continue a însemnat probabil „fără izbituri, fără zgîlţîituri", ca sp. aguanta, cînd se transportă un obiect greu. Metateza -nel > -lin a unor var. se explică prin contaminarea cu lin „suav". Este puţin probabilă explicaţia lui Puşcariu, Dacor., III, 658 (cf. DAR şi REW 1782a), care pleacă de.la cautela pentru a presupune lat. *cautelînus sau *cautelenus, care ar fi ajuns cu greu la rezultatul rom. Şi mai puţin probabilă este explicaţia lui L. Spitzer, din lat cattus „pisică" şi cu un suf. -inel, care nu ne este cunoscut (Dacor., IV, 656-63 şi BL, VI, 234). -Der. cîtineluş, adv. (încetişor); cîtinică, adj. f. (puţintică).	1551
catîr (-ri), s. m. - Mul.
Cuman, chater (cf. Kuun 127) sau tc. katir (Roesler 595; Şeineanu, II, 94; Lokotsch 1131); cf. ngr. vaSapoţ sau ycuSapogj bg. katăr. - Der. catîrcă, s. f. (femela catîrului); catîrgiu, s. m. (cărăuş), din tc. katerci.	'	1552
catîr (-ri), s. m. - Papuc.
Bg. kâtări „saboţi". Pare cuvînt identic cu cel anterior. Cf. calacatîri.	1553
catismă (-me), s. f. - Una din cele douăzeci de secţiuni în care se împarte psaltirea.
Gr. xotOuj|ia prin intermediul sl. kathisma.
1554
catiuşa (-şe), s. f. - Lansator de rachete multiplu. - Var. catiuşca.
Rus. katjusa, cuvînt creat în ultimul război mondial.	1555
catolic (-că), adj. - Care aparţine catolicismului.
Lat. catholicus (sec. XVII). - Der. catolicesc, adj. (catolic); catoliceşte, adv. (după ritualul catolic); catolici, vb. (a converti la catolicism); catolicime, s. f. (adunare de catolici); catolicism,
•	s. n. (confesiune creştină care recunoaşte primatul Papei); catolicitate, s. f.	(caracter catolic).	1556
catortosi (-sesc, -it),	vb.	- A	ajunge	la un
rezultat bun, , a avea succes, a reuşi.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
159
Ngr. xaxopfloo), viitor xatopfkoaio „a aranja“ (DAR, Gâldi 162). înv. (sec. XVIII). 1557
catrafuse, s. f. pl. - Numai în expresia a-şi lua catrafusele, a pleca repede, a o şterge. - Var. catravase.
Origine necunoscută. Pare a fi o interpretare umoristică a lui catavasii (cf. rus. katavasija „încurcătură"), în sensul că primul obiect pe care trebuie să-l ia preotul cînd pleacă trebuie să fie liturghierul sau cartea de rugăciuni. Cihac, II, 488, citează un mag. kateputa „bagaj", care nu pare a-i fi convins pe specialişti.	1558
catran, s. m. - 1. Lichid vîscos de culoare închisă, gudron. - 2. Chin, grijă, amărăciune. -Mr. cătrane, megl. cătran.
Tc. katran (din arab. alqitrăn, de unde şi sp. alquitrăn, port. alcatrăo, fr. goudrori), cf. it. catrame, ngr. xaipa^u. alb. katram (Şeineanu, II, 95; Lokotsch 1128; Ronzevalle 134; REW46Mb). în Trans., prin intermediul sb. katran sau al mag. katrâny, de aceeaşi provenienţă.
Der. cătrăni, vb. (a da cu catran; a supăra, a amărî; refl., a se înfuria, a turba); cătrăneală, s. f. (acţiunea de a(se)cătrăni; amărăciune); cătrăni-tură, s. f. (cătrăneală); cătrănos, adj. (plin de catran); cătrănifă, s. f. (Trans., chibrit). Dubletul neol. gudron, s. n., din fr., a dat naştere vb. gudrona. Edelspacher 16 se gîndeşte, desigur în mod greşit, că mag. provine din rom. 1559 Către, prep. - 1. Faţă de (indică poziţia, în raport cu un obiect determinat). - 2. împotriva, în contra (indică o mişcare ostilă sau de opoziţie, faţă de un obiect determinat; cu acest sens este înv., înlocuit de contra sau împotriva). - 3. Spre, către (indică o mişcare spre un obiect determinat). - 4. (înv.) La (după vb. declarandi sau sentiendi, indică ceea ce astăzi este de obicei un dat.) - 5. (înv.) Pe lîngă, în plus. - 6. în jur de, mai mult sau mai puţin (indică o apreciere oscilantă sau nedeterminată, mai ales cu noţiuni de timp). - Mr. cîtră, căt(r)ă, megl. cutru, cqtru, istr. cătrţ.
Lat. contra (Diez, I, 438; Puşcariu 319; Can-drea-Dens., 291; REW 2187; Philippide, II, 638; DAR); cf. alb. kondre, it., prov., cat., sp., port. contra, fr. contre.	1560
catrinţă (—ţe), s. f. - Şorţ, fustă din două bucăţi. - Var. cătrinfă, cotrinţă.
Origine expresivă, ca în alte cuvinte care înseamnă „cîrpă", cf. treanfă, fleoarţă, hanţă, buleandră, etc., şi var. cotreanţă „cîrpă" femeie de moravuri uşoare; cu acelaşi semantism ca toate cuvintele din această clasă. A fost interpretat ca un der. dim. al numelui feminin Catrina (Scriban);
lipseşte însă explicaţia semantică. Mag. katrinca, kotroncz (DAR) provine probabil din rom., ca şi ţig. katrinka. Cihac, II, 488, crează o legătură cu pol. katan(k)a „fustă", lituan. katenka „corsaj", care par a fi şi ele dim. ale aceluiaşi nume.
1561
căţuie (—i), s. n. - Vas în care se ard mirodenii.
-	Var. mr. căţie.
Ngr. xorcoi „făraş" (Cihac, II, 645; Bogrea, Dacor., IV, 798); cf. alb. katsiQe), sl. kacija „foc". La încercările lui Puşcariu de a explica acest cuvînt prin lat (*caţă, din lat. cyathus < gr. xtxx&aov, Puşcariu 320, cf. it. cazzo, sp. cazo; lat. *quatium, Lat. ti, 40) a renunţat însuşi autorul în DAR. Nu pare mai probabilă der. din lat. cattia (Iordan, BF, VI, 174).	1562
cătun (—ne), s. n. - Grup de aşezări ţărăneşti, sat. - Mr. cătună, megl. cătun.
Unul din cuvintele cele mai discutate din vocabularul rom. Este cuvînt comun tuturor limbilor balcanice: alb. katunt (var. katund(i), koturi) „sat; casă de ţară"; ngr. xoaotSva „cort; tabără de corturi"; sl. katuriî „tabără"; sb. katun „cătun de ciobani; stînă"; bg. katun „colibă"; katunar „cătun"; katuniste „tabără de ţigani nomazi"; ţig. katuna „cort". Totuşi, termenul nu se explică prin nici una din aceste limbi; astfel îneît este nevoie să i se caute originea în alte fonduri lingvistice. Opiniile sînt foarte variate, şi însăşi varietatea lor indică inconsistenţa criteriilor posibile şi lipsa de documentare cu care trebuie luptat. Miklosich a epuizat el singur posibilităţile cercetării, afirmînd că este vorba de un cuvînt de origine albaneză (Fremdw., 97), română (Wander., 8), turcă (Turk. EL, I, 329), italiană (Alb. Forsch., II, 10) sau autohtonă (Slaw. El., 10). în general se consideră că este cuvînt autentic alb., adică al v.ilire (Meyer 183; Vasmer, Studien zur alb. Worţforschung, 28; Jokl, IF, XXXIII, 420; Philippide, II, 703; Skok, ZRPh., L, 519; DAR; cf. observaţiile împotriva acestor opinii ale lui Rosetti, II, 113), şi bazată pe o rădăcină indoeurop. *ka-ton. Treimer, Slavia,
III,	450, presupunea o der. din avară; iar Densusianu, GS, VII, 90 propunea un iranian *katun „locuinţă subterană". Mai prudent, Bemeker 494 se limitează să o califice drept „Balkanwort". în sfîrşit, Rohlfs, EWUG 949 se gîndeşte la tc. osmanii katan „ţarc", ipoteză în care coincide cu Şeineanu, II, 96. Numai Jirecek, Geschichte der Serben, I, 156 (bazîndu-se fără îndoială pe una din multele opinii ale lui Miklosich) a propus etimonul it. cantone, pe care cercetătorii nu par a-1 fi acceptat, şi care totuşi se poate să fi intrat
160
ALEXANDRU CJORĂNESCU
de foarte timpuriu în gr. (pentru pierderea lui n, cf. it. confetto > ngr. xowpvrov), şi de acolo în celelalte limbi balcanice.	1563
cătuşe (-şe), s. f. - 1. Lanţuri cu care se leagă mîinile şi picioarele arestaţilor. - 2. Ancoră. - 3. Cursă, laţ. - 4. Capăt unde se fixează jugul. - 5. Traversă care leagă căpriorii unui acoperiş. - 6. Plantă erbacee (Bellota nigra). - Mr. cătuşe „pisică".
Lat. cattus „pisică" (Puşcariu 321; Candrea-Dens., 293; DAR). Rezultatul normal, *cat sau cată s-a pierdut, ca şi der. cătuşe „pisică", (cu suf. -uş), menţionat într-un glosar din sec. XVIII şi în mai multe toponime (Dealul-Cătuşii^ termen din Bărbăteşti, Argeş; Cătuşa, termen din Feleşti, Covurlui; Căteasca, Argeş).
Der. cătuşa (var. câtuşi, incătuşa), vb. (a pune în lanţuri); cătuşar, s. m. (înv., temnicer); cătuşnică, s. f. (plantă erbacee, Nepeta cataria); descătuşa, vb. (a scoate cătuşele). Din rom. (accepţia 1) a trecut în rut. katusa „tortură" (Miklosich, Wander., 20), pol. katusz(a), „tortură".
1564
cauă, s. f. - Fiinţă imaginară înspăimîntătoare, bau-bau.
Creaţie expresivă de la cuvîntul cau (cf. bau), care se spune uneori pentru a speria copiii. Originea onomatopeică a cuvîntului a fost indicată numai de Pascu, I, 116. După Cihac, II, 645, din ngr. zauyâţ „ceartă". Tiktin îl deriva din lat. cave „ai grijă", opinie pe care o resping Puşcariu 322 şi REW 1785. în sfîrşit, Puşcariu, Dacor., V, 404-6 şi DAR, porneşte de la rut. kava „sperietoare", care pare a avea aceeaşi origine expresivă, dar care nu convine fonetic. Aceleiaşi rădăcini expresive îi aparţin căuna (var, căuni), vb. (a lătra), cheuni (var. chiuni), vb. (a striga, a face zgomot), cf. scheuna, băuna.	1565
cauc (-ce), s. n. - Linguroi, căuş; vas de scos apă.
Lat. caucus (Densusianu, Htr., 200; Puşcariu 323; Candrea-Dens., 294; REW 1773; DAR), cf. mgr. xerox oc, xocoxri sau xenmov, alb. kajke. Din acelaşi cuvînt, cu schimbare de suf. (ca în ţîmburuc > ţîmburuş), s-a obţinut forma căuş, s. n. (linguroi, vas de scos apa, butoi; vas de lemn sau de metal, cu toartă lungă de care se ţine, şi cu pare se ia apă de băut din fîntîni; linguroi folosit de zidari pentru var; paletă), cuvînt mai curent decît cel anterior. Identitatea ambelor cuvinte nu pare să fi fost remarcată, iar dicţionarele le tratează de obicei separat. Cihac, II, 46, derivă cuvîntul căuş de la pol. kousz „vas, pahar", rut. ka(v)i& (cf.
Bemeker 1594 şi Scriban); însă cuvîntul sl., după Miklosich, Wander., 21 provine din rom. De asemenea trebuie explicat prin rom. şi rus. koos, semnalat ca etimon posibil de Sanzewitsch 199. Philippide, Principii, 64, (urmat de Puşcariu, Dacor., III, 666 şi DAR) pleacă de la lat. cavus, cu suf. -uş; în vreme ce Giuglea, Dacor., III, 619, indică gr. xofioţ „măsură de capacitate pentru produse solide". Pentru accepţia de „paletă", cf. lat. caucellus > fr. choisel, choiseau.	1566
cauc (—ce), s. n. - 1. Bonetă veche de fetru, cu fundul rotund. - 2. Potcap caracteristic al preoţilor ortodocşi.
Tc. ka(v)uk (Roesler 595; Şeineanu, II, 96, Lokotsch 1137; Meyer 183), cf. alb., sb. kauk, ngr. xapoujct - Der. caucgiu, s. m. (fabricant şi vînzător de cauce).	1567
cauc (-ce), s. n. - Sapă.
Sl. (sb., cr., slov.) kuka, cf. mag. kuka (Cihac, II, 46), probabil contaminat cu cauc „linguroi".
1568
cauciuc (-curi), s. n. - Produs industrial, elastic şi rezistent, fabricat din latexul unor arbori tropicali.
Fr. caoutchouc. - Der. cauciuca, vb. 1569
caună (-ne), s. f. - Mini
Origine incertă. După Puşcariu 324 şi DAR, de la un lat *cavina, de la cavus „gol, scobitură". DAR pare a identifica acest cuvînt cu caulă, s. f. (ponton). Este posibil să fie vorba de o var. de la găunos vezi cuvîntul.	1570
caut (—tă), adj. - Precaut, prudent.
Lat. cautus (sec. XIX). Este latinism, folosit rar de vreun scriitor trans. - Der. cautelă, s. f. (grijă, precauţie); cauţiune, s. f. (sumă de bani depusă ca garanţie); cauţiona, vb. (a garanta, a plăti cauţiune); caufionament, s. n. (garanţie); caufionator, s. m. (garant), toate din fr.	1571
căuta (-aut, -at), vb. - 1. A examina, a cerceta. - 2. A scruta, a se uita fix şi insistent. -
3.	A părea, a avea aspect de. - 4. A fi orientat, a fi situat în faţa a ceva. - 5. A se îngriji, a se ocupa de ceva, a veghea. - 7. A îngriji, a avea grijă de sănătatea cuiva. - 8. A cerceta, a verifica. - 9. A iscodi, a scormoni. - 10. A căuta, a urmări, a încerca să obţină ceva, - 11. A încerca. - 12. A se strădui, a face eforturi. - 13. A căuta cu grijă, a se îngriji exagerat de felul în care se exprimă.
-	14. (Cu pron. în dat.: a-şi căuta de) A-şi vedea mai departe de,' a încerca mai departe, a se preocupa numai de ceva, a se mărgini la. - 15. (Refl.) A avea căutare, a plăcea, a se vinde bine.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
161
-	16. A fi nevoit, a trebui, a fi obligat (mai ales în expresia ca(u)tă să). - Var. câta. - Mr. caftu, căfiare, megl. caft, caftari, istr. cqwtu.
Cuvînt greu de explicat, în care par a se fi confundat două cuvinte lat. diferite, chiar dacă această confuzie nu este un fapt sigur. Pare evident că var. căta reprezintă lat. captare (Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 38; Candrea-Dens., 286; REW 1561); cf. vegl. catuar „a afla“, friul., engad. cattar „a obţine", v.prov. catar „a vedea", sp., port. catar. La acest etimon, bazat pe perfecta coincidenţă a v.port. şi a v.sp., Puşcariu a renunţat ulterior, iar în DAR identifică total pe a căta cu a căuta, derivîndu-1 pe primul din ultimul; aceeaşi interpretare la Graur-Rosetti, BL, V, 220. Este sigur că ambele cuvinte se confundă astăzi în toate accepţiile lor, fără ca aceasta să fie o dovadă hotăritoare în favoarea identităţii lor. în privinţa semantismului cuvîntului rom., evoluţia la „a privi" este deja lat.; cf. San Isidoro de Sevilla, Etym., XII, 2, 38; cattat, id est videt; de unde rezultă şi faptul că reducerea lui pt este veche. De la „a privi" s-a trecut firesc la sensul de „a căuta", propriu şi sp.: cf. în graiul din Astorga, vai cata los buis, rom. cată boii (S. Alonso Garrote, El dialecto vulgar leones, Madrid 1947, p. 173). Prin urmare, etimonul captare explică perfect fonetismul şi semantismul lui a căta, formă foarte împămîntenită în graiul popular şi care se menţine în numeroase regiuni, în ciuda faptului că literatura preferă forma a căuta. Cu toate acestea, captăre pare insuficient pentru a explica forma a căuta. Identitatea de sens i-a determinat pe mulţi autori să considere această ultimă formă ca var. fonetică de la captăre (Diez, Gramm., I, 32; Cipariu, Elemente, 40; Korting 904), al cărui rezultat pare destul de şocant. Din această cauză s-a încercat să se explice căuta şi mai ales u acest cuvînt prin intermediul altui etimon lat., bazat pe cuvînt şi pe noţiunea de cautus, uşor diferite după diverşii cercetători (de la cautus, după V. Burlă, Studii filologice, 93 şi Candrea-Dens., 295; de la *cautăre, după Candrea, Rom., XXXI, 305; Meyer, Alb. St., IV, 35; Graur-Rosetti, BL, V, 220; şi Pascu, I, 60; de la *cavităre, după Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Puşcariu, ZRPh.,
XXVIII,	676; G. Meyer, IF, VI, 118; Puşcariu, 325; DAR. Cf. observaţiile împotriva etimonului ''cavitdre la Candrea-Dens., 295 şi la Densusianu, GS, II, 18). Etimonul *cavităre „a îngriji", de la cavitum, forma populară a lui cautum, este posibil fără a fi convingător. Rezultatul său fonetic este incert (cf. laudavi > lăudai; pavimentum > pămînt; civitatem > cetate; ovem > oaie; etc.). Pe
de altă parte, nici "cautare nici *cavitare nu ar fi de ajuns pentru a explica toate accepţiile lui căuta; astfel îneît nu pare probabilă explicaţia pe care o propune DAR, de la căta prin intermediul unei reduceri de la căuta.
Astfel stînd lucrurile, par posibile două soluţii. Dacă se admite etimonul incert *cavităre, forma dublă căta şi căuta corespunde la două etimoane diferite, cu o totală confuzie ulterioară a semantismului. Dacă se face abstracţie de *cavităre, cum pare de preferat, ar fi obligatoriu să explicăm ambele forme pomindu-se de la lat. captăre. Forma vulg. cattare ar fi dat în mod normal căta, ca în prov. şi sp. pe cînd de la captăre, prin intermediul unei pronunţări defectuoase *cabtăre, s-ar fi ajuns la căuta, ca în cazul lui presbyter > preut. Dovadă a acestui fapt ar putea fi perfecta corespondenţă a rezultatelor ambelor cuvinte în dialecte: mr. caftu, preftu, istr. cqwtu, prewt.
Der. căutătoare, s. f. (Trans., oglindă); căutător, adj. (care caută); căutător, s. m. (ghicitor, prezicător; peţitor, mijlocitor, mai ales cel care este însărcinat cu verificarea situaţiei economice a pretendentului); căutătură, s. f. (privire, uitătură); căutare, s.f. (examen; cercetare; îngrijiri medicale, tratament; gardă; administraţie; obiectiv, pretenţie; înfăţişare, aspect; succes, acceptare).	1572
cauză (-ze), s. f. - 1. Motiv. - 1. Proces, pricină.
Lat. causa (sec. XIX). - Der. cauza, vb. (a pricinui, a produce), din lat. causare; cauzal, adj., din lat. causalis; căuzaş, s. m. (partizan), cu suf. -aş; căuzăşesc, adj. (partizan, revoluţionar), cuvinte folosite mai ales în 1848; cauzativ, adj., din lat. causativus.	1573
cavaf (-fi), s. m. - Pantofar, cizmar.
Tc. kavaf „pantofar" (Roesler 504; Şeineanu, II, 96; Lokotsch 772). - Der. căvăfie, s. f. (pan-tofârie).	1574
caval (—Ie), s. n. - Fluier ciobănesc cu cinci găuri. - Mr. căval.
Tc. kaval (Şeineanu, II, 96; Meyer 184; Lokotsch 1135); cf. alb. kavali, bg., sb. kaval. 1575
cavaler (-ri), s. m. - 1. Titlu nobiliar conferit de rege. - 2. Titlu dat unei persoane dintr-un ordin cavaleresc. - 3. Titlu onorific conferit posesorului anumitor decoraţii. - 4. Persoană avînd titlu de cavaler. - 5. Călăreţ. - 6. Om generos, nobil; amabil. - 7. Holtei, burlac. - Mr. căvăler.
It. cavaliere, fr. cavalier, chevalier, prin intermediul rus. kavaler (Sanzewitsch 199; DAR); cf. ngr. xaPaAAaptţ, bg. kavaler.
Der. cavaleresc, adj. (de cavaler, înv., făţiş, pe
162
ALEXANDRU CIORĂNESCU
faţă); cavalereşte, adv. (în felul cavalerilor, sincer, deschis); cavalerie, s. f. (călărime; instituţia cavalerilor); cavalerism, s. n. (purtare de cavaler); cavalerist, s. m. (călăreţ); cavaleros, adj. (cavaleresc).	1576
cavaz (—zi), s. m. - Zbir, agent/poliţist. - Var. cavas. Mr. căvaz, megl. cavaz.
Tc. kavas (Şeineanu, III, 33; Meyer 119; Lokotsch 772); cf. alb. gavas, bg. kavaz(in). Sec. XVffl, înv.	1577
caviar, s. m. - Icre negre. - Mr. hăwiar.
Fr. caviar, din it. caviale. It. a trecut şi în tc. kavyar, de unde mr. (Ronzevaile 82), cf. bg. haiver, ngr. xafhapi.	1578
cavou (—uri), s. n. - 1. Construcţie funerară, criptă. - 2. (Arg.) Pat.
Fr. caveau.	1579
Caz (—ZUri), s. n. - împrejurare, circumstanţă, situaţie.
It. caso. - Der. (din fr.) cazual, adj.; cazualitate, s. f.; cazuist, s. m.; cazuistic, adj.	1580
Câza (—ale), s. f. - în Turcia, în trecut, district administrativ şi juridic.
Tc. kaza (Şeineanu, III, 33). Sec. XVIII, înv.
1581
caza (—ZŞZ, at), vb. - A instala, a ranja.
Fr. caser. - Der. cazier, s. n., din fr. casier.
1582
cazac (—ci), s. m. - 1. Membru al unei comunităţi militare autonome aşezate la marginea statului rus. - 2. Soldat dintr-o unitate de cavalerie recrutată dintre cazaci.
Tc. kazak „aventurier" (Cihac, II, 46; Şeineanu, II, 97; Lokotsch 1143; Tagliavini, Arch. Rom.,
XVI,	361), cf. rus. kazak. - Der. căzăcească, s. f. (dans tipic); căzăcesc, adj. (de cazac); căzăceşte, adv. (în felul cazacilor); căzăci, vb. (a transforma în cazaci); căzăcime, s. f. (mulţime de cazaci); cazacliu, s. m. (înv., negustor care făcea trafic cu Rusia), din tc. kazakli „originar din ţara cazacilor"; cazacliesc, adj. (provenind din schimburile comerciale cu Rusia).	1583
cazacă (—ci), s. f. - Bluză încheiată pînă în gît, cu mîneci largi.
It. casacca (sec. XIX).	1584
cazan (—ne), s. n. - 1. Vas mare de metal, căldare. - 2. Alambic. - 3. Căldare, formaţie geologică alpină. - 4. Companie de ieniceri sau de tătari (înv.). - Mr. căzane, megl. cazan.
Tc. kazan „cazan" (Roesler 594; Şeineanu, II, 96; Meyer 184; Lokotsch 1144; Ronzevaile 128);
cf. ngr. xa£<m, alb., bg., sb., rut, rus. kazan. -Der. cazangiu, s. m. (meseriaş care construieşte sau repară cazane), din tc. kazanci, cf. ngr. xa^ocvr^Tţ;; cazangerie, s. f. (atelier de cazane; meseria de cazangiu).	1585
cazanie (—ii), s. f. - 1. Predică, îndemn. - 2. (Fam.) Discurs lung şi plicticos, poliloghie, vorbărie. - 3. Dojană, mustrare.
Sl. kazanije „mustrare", de la kazrii „pedeapsă" (Miklosich, Slaw. EL, 24; Lexicon, 279; Cihac, II, 46). Cf. caznă.	1586
cazarmă (-ărmi), s. f. - Ansamblu de clădiri afectate militarilor.
Germ. Kaseme, prin intermediul rus. kazarma (Cihac, II, 46; Sanzewitsch 200); • cf. ngr. xaţopua. - Der. cazarmagiu, s. m. (veteran, soldat care are mai multe luni de cazarmă şi îşi cunoaşte bine obligaţiile); cazarmament, s. n. (cazarmă); (în)cazarma, vb. (a instala în cazarmă).
1587
cazîlbaş (—şi), s. m. - Persan.
Tc. kizil baş „cap roşu; persan" (Şeineanu, HI, 33). Sec. XVffl, înv.	1588
cazino (—ouri), s. n. - Local public pentru jocuri de noroc, dans, spectacole. - Var. (înv.) cazin, (Trans.) casină, cazinou.
Fr. casino, cf. germ. Kasino.	1589
cazma (—ale), s. f. - 1. Hîrleţ. - 2. Tîmăcop.
-	Mr. căzmă.
Tc. kazma (Şeineanu, II, 99; Meyer 184; Lokotosch 1145; Ronzevaile 128); cf. ngr. xaţuS;, xaajiâţ, alb. hazme, bg., sb. kazma.
1590
caznă (—ne), s. f. - 1. Tortură, chin, supliciu.
-	2. Suferinţă, durere, nelinişte. - 3. Trudă, muncă, strădanie.
Sl. kazrii (Miklosich, Slaw. 'El., 24; Lexicon, 279; Cihac, II, 46); cf. sb. kazna „pedeapsă", pol. kazn „pedeapsă". - Der. căzni, vb. (a tortura, a chinui; refl., a se strădui;	a	îngriji, a	avea	grijă, a
creşte, cînd este construit	cu prep.	cu),	din sl.
kazniti „a pedepsi".	1591
cazon (—nă), adj. - De cazarmă, milităresc.
Rus. kazjonnyî „care aparţine finanţelor publice" (Philippide, Viaţa rom., IV (1907), p. 38; DAR); s-a spus mai întîi despre obiecte, îmbrăcăminte, muniţii sau hrană, puse la dispoziţia soldaţilor de către Stat - Der. cazonie, s. f. (serviciu militar).	1592
ce,	pron. inter, şi rel. -	1.	Pron. şi	adj.	inter. -
De ce, la ce, pentru ce.	-	2. Pron.,	adj.	şi adv.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
163
exclamativ; cu această funcţie este adesea însoţit de mai - Ce de! - 3. Pron. şi adj. exprimînd o interogaţie indirectă, după vb. declarandi sau sentiendi. - 4. Care (pron. rel.). - Cel ce. Ce ţi cum. - Ce e drept. - Cine ţtie ce. - Numai ce. -Cit pe ce. Pe ce... pe atît. - 5. înainte de vb. a Ji, indică o definiţie ai cărei termeni sînt inversaţi, obiectul sau persoana definite fiind precedate de noţiunea care le defineşte: fiinţă ticăloasă ce sînt (Negruzzi); prost ce eţti (Creangă). - 6. (înv.) Dar (cu acest sens, astăzi se foloseşte ci. - 7. (S. m. sing.) Ceva, un lucru oarecare, un obiect nedeterminat. - Mr. ţe, ţi, megl. ţi, istr. ţe.
Lat. quid (Diez, I, 123; Puşcariu 326; Candrea-Dens., 296; REW 6953; DAR)', cf. it. che, prov., cat, fr., sp., port. que. Pentru adăugarea lui mai (2), cf. modismul sp. que cosa măs bonita „ce lucru minunat!". Sensul 5 se poate explica fie prin valoarea relativă a lui ce (= fiinţă ticăloasă care sînt), fie prin funcţia sa exclamativă (ce fiinţă ticăloasă sînt). Ce este identic cu conj. ci (cf. sensul 6), care s-a despărţit de el în epoca modernă (sec. XVII-XVIII), cu sensul specializat de „dar". Identitatea sa nu prezintă îndoieli, şi este frecventă, în textele vechi, folosirea lui ce cu accepţia modernă a lui ci (mr. ţi), cf. Puşcariu 358 şi DAR. Totuşi, Cipariu, Gram., 115 şi Tiktin au încercat să-l explice pe ci plecînd de la quin.
Compară căci (înv. căce), cf. că; ceva (mr. ţîvă), adv. şi pron. indef. (înv.), cu va ( < a voi), cu var. cevaţi, cevaţilea; fiece, pron. indef.; oarece, pron. indef, cu var. oareţ(i)ce; orice, pron. indef.; nişte, art. indef., în loc de niţce < nu şt(iu) ce; verice, pron. indef.	1593
cea, interj. - Strigăt cu care se mînă boii la dreapta. - Var. ceala, ţa.
Laţ. ecce hac (Drăganu, Dacor., III, 692), cf. it. qua „pe aici", fr. ga, sp. acă (Drăganu crede că var. ceala reprezintă lat. ecce hac illac). După Phillipide, ZRPh., XXXI, 302; Nandriş, RF, I (1928), 185-8 şi DAR, este art. cea (m. cel) şi trebuie interpretată ca expresie eliptică, în loc de cea parte. Pentru Iordan, BF, IX, 117, este vorba de o creaţie expresivă. Din rom. provin mag. csă(h), csăle (Drăganu, Dacor., III, 692), rut. ca (la) (Miklosich, Wander., 16), pol. chala, sb. ca.
Poate trebuie adăugat aici ceaţ (var. ceas), inteij. (se foloseşte la mulsul vacilor, pentru a le cere să-şi mute piciorul), care ar putea fi de asemenea creaţie spontană dar care, în realitate, se poate considera ca un comp. de la cea cu şi, ca acişi, aţaţi, atunceţi, etc. După Philippide, ZRPh., XXXI, 302, din lat. cessa, imperativ de la cessare;
însă această explicaţie se bazează pe var., mai puţin frecventă decît ceaţ, şi nu ţine de o
. circumstanţă caracteristică şi anume că ceaţ, la fel ca cea, se poate folosi numai pentru animale bovine. Aceeaşi inteij. se foloseşte ca îndemn pentru a urina, tiz în care coincide cu tc. ciţ „urină".	1594
ceac —pac, adv. - Aşa şi aşa, potrivit. - Var. (înv.) ceat-pat.
Tc. gak pak (Şeineanu, II, 125; Ronzevalle 72; Popescu-Ciocănel 22). Nu este sigur, cum afirmă DAR, că este expresie pe cale de dispariţie, cel puţin în Munt.	1595
ceacîie (-îi), s. f. - Briceag, cuţit. - Var. ciachie; ciochie, s. f. (unealtă de dogărie care serveşte la fixarea cercurilor pe butoaie).
Tc. gaki (Graur, GS, VI, 330), de unde provine şi bg. cekija „briceag", pe care DAR îl consideră ca etimon al rom. în ciochie este evidentă contaminarea cu ciochină. Cf. şi sb. caklja, mag. csăklya.	1596
ceacîr (-ră), adj. - 1. Cu ochi albaştri. - 2. Saşiu, zbanghiu. - 3. Afumat, beat. - Mr. ciacîr, megl. ciacăr.
Tc. gakir (Şeineanu, II, 119; Lokotsch 386); cf. bg. cakăr.	1597
ceacşiri, s. m. pl. - Pantaloni turceşti foarte largi, şalvari. - Mr. ciacţiri.
Tc. gakţir (Roesler 607; Şeineanu, II, 119; Lokotsch 385); cf. bg. caksiri, sb. caksire. Cf. şi J. Deny, Melanges Paul Boyer, Paris 1925, p. 100.
1598
ceadîr (-ruri), s. n. - Cort. - Var. geandîr. -Mr. ciadîre, megl. ciador.
Tc. gadir (Şeineanu, II, 120; Lokotsch 380); cf. ngr. TGOtvnpi, alb. cadre, bg. cadăr. - Der. ceadiriu, adj. (verde pal), din tc. gadiri „de culoarea coviltirului".	1599
Ceafă (-efe), s. f. - 1. Partea de dinapoi a gîtului sau a capului. - 2. Parte a jugului care se prijină pe ceafa animalelor de tracţiune. - 3. Parte a căpeţelei. - Mr. chiajă.
Origine incertă. Este evidentă identitatea cu tc. kafa „ceafă", din arab. qafa (cf. Moldovan 424), de unde provine şi cafă, s. f. (în blănărie, parte a bănii ce corespunde cefii), cf. Şeineanu, III, 24. Der. din mr. este sigură; însă rom. presupune un intermediar necunoscut, care să explice rezultatul oclusivei turceşti. în general, se consideră că este vorba de alb. kjafe (Meyer 219; Philippide, II, 704; Pascu, II, 224; Rosetti, II, 114), ceea ce nu înlătură dificultatea. Probabil formaţie locală, din gr., cu
164
ALEXANDRU CIORĂNESCU
sensul de „căpăţînă, cap mare sau gros“, termen aplicat tradiţional grecilor. Poate fi vorba de o pronunţare locală: Scriban semnalează pronunţarea cafîn alb. din Scutari.	.	1600
ceagăr, s. m. - (Trans. şi Olt.). - Must, suc de fructe, cidru. - Var cigher, cighir, fighir.
Mag. csiger „cidru" (Cihac, II,, 490; Gâldi, Dict., 116).	1601
ceahlău (—ăi), s. m. - Varietate de vultur (Gypaetus barbatus).
Mag. csagolo „care urlă" (Puşcariu, Dacor., III, 673; DAR), cf. cehăi. Din aceeaşi sursă toponimul Ceahlău.	1602
ceahol (—Iuri), s. n. - Prelată la car.	<
Rus. cehol, din sl. cehlu „perdea" (Cihac, II, 46).
1603
ceai (—iuri), s. n. - 1. Arbust cultivat pentru frunzele lui din care se prepară o băutură cu efect excitant (Thea sinensis). - 2. Infuzie de ceai, sau de alte plante. - 3. Reuniune la care se oferă o ceaşcă de ceai. - Mr. ciae.
Tc. gay (Roesler, 607; Şeineanu, II, 120); Miklosich, Slaw. El., 52; Ronzevaile, 75). Este cuvînt chinezesc (că) care a trecui şi în rus. cai (DAR crede că rom. provine din rus.), cf. ngr. Toccl', bg., sl., cr., ceh. caj.
Der. cearnă, s. f. (rar, Mold., salon de ceai), din rus. cajnyi; ceainărie, s. f. (salon de ceai); ceainic, s. n., derivat din rus. cajnik.	' 1604
ceair (-ruri), s. n. -	Loc	împrejmuit.	- Var.
ceir. Mr. căir.
Tc. gayir (Meyer 442; Lokotsch 383; Ron-zevalle 75), cf. alb. tsair.	1605
cealma (-ale), s. f. - 1. Turban. - 2. (Banat) Coc. - Mr. cialmă, megl. calmă.
Tc. galma (Şeineanu,	II, 120;	Lokotsch 388),
cf. sl. calma „pălărie".	1606
ceam (-muri), s. n. - Şlep.
Tc. fam „brad; şlep" (Şeineanu, II, 121; Lokotsch 389).	1607
ceambur (—ruri), s. n. - Expediţie în scop de jaf într-o ţară duşmană, incursiune, năvală.
Cuvînt oriental, cf. tc, ţapul „incursiune" (Şeineanu, II, 121; DAR)-, lipseşte însă,etimonul direct numai dacă nu este rut. cambul, pol. czambul. Sec.
XVII,	înv.	,	1608
ceamur (-ruri), s. n.— Mortar.
Tc. gamur. înv.	1609
ceanac (-enace), s. n. - Lighean.
Tc. ganak (Cihac, II, 559; Roesler 607; Şeineanu, II, 122; Meyer 142; Lokotsch 391; Ron-
zevalle 74), cf. ngr. Taavâxt, alb. isanak Cuvîntul exista şi în cuman, canak (Cf. Kuun 124). Pascu,
I,	189, a încercat să-l explice prin tc. gini (cf.
cinie), cu silf. -ac.	1610
ceangău (Trăi), s. m. - Maghiar care aparţine unui grup de colonişti stabilit în centrul Moldovei înainte de sec. XV.
Mag. cşăngâ „care sună prost" (Cihac, II, 488; Şeineanu, Semasiol., 171; A.Banciu, Ţara Bîrsei,
II,	42). Numele se explică prin felul lor de a vorbi
cu greşeli.	1611
ceapă (-epe), s. f. - 1. Plantă leguminoasă comestibilă. - 2. Bulb de plantă. - 3. (Arg.) Ceas de buzunar. - Mr. ţeapă, megl. fţpă.
Lat. caepa (Puşcariu 327; Candrea-Dens., 297; REW 1817; DAR); cf. alb. kjepe (Meyer 223; Philippide, II, 636), friul. (seve, prov. sebo, fr. cive, cat. ceba, sp. cebolla).
Der. cepar, s. m. (vînzător de ceapă), pe care Puşcariu 334; Candrea-Dens. 298 şi REW1818 îl consideră reprezentant al lat. caeparius, dar care pâre mai curind der. intern; cepar, s. n. (plăcintă cu ceapă); cepesc, adj. (câ ceapa; se spune despre O varietate de mere); cepărie, s. f. (loc semănat cu ceapă).	1612
ceapcţn (-nă), adj. - 1. (înv.) (Cal) care aleargă, de curse. - 2. Rău, ticălos. - Mr. ciapcîn.
Tc. gapkin (Cihac, II, 559; Şeineanu, II, 123; Lokotsch 394; Ronzevaile 72); cf. bg. capkănin.
-	Der. ceapcînlîc, s. f. (şiretenie, răutate), dih tc. qapkmlik.	_	1613
ceapraz (-zuri), s. n. - 1. Şiret, panglică, galon, firet. - 2. Marginea încălţămintei. - 3. Călcător, zimţar.Var. cepraz(ă), ce(a)prag.
, Tc. qapraz (Cihac, II, 559; Miklosich, Fremdw., 82; Şeineanu, II, 123; Meyer 442; Lokotsch 396); cf. ngr. TOOJipal'i, alb. tsapraz, bg. capraz, pol. szabraka, de unde germ. Schabracke, fir. scha-braque. - Der. ceprăzar (var. ceaprăzar, ce(a)-prăgar), s. m. (fabricant sau negustor de : ceaprazuri); ceprăzărie, s. f. (prăvălie. în care se vînd ceaprazuri; meseria de ceaprazarj. 1614
ceapsă (—şpse), s. f. (Banat, Trans., Bucov.) Bonetă, scufiţă, comănac. - Var. ceapfă.
Etimonul trebuie să fie un cuvînt sl. (cepicî „mitră"), care pare să fi intrat în,rom. prin intermediul sb.; cepac, .slov.; cepica sau mag. \ csâpsza (Cihac, II, 47;, Iordan, Dift., 72; DAR; Gâldi, Dict., 87); cf. şi rus. cepec „bonetă", pol. czepiec „bonetă". Edeispacher 11 derivă forma mag. din rom., fără a fi însă probabil acest fapt Cf. şapcă. - Der. cepifă, s. f. (Trans., rar, bonetă militară), din mag. csapica.	1615
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
165
ceapur (-ri), s. m. - (Dobr.) Bîtlan.
Rus. capura „stîrc“ (Scriban, Arhiva, 1921,238; DAR).	'	1616
ceară, s. f. - 1. Produs natural care se înmoaie şi se topeşte, cu numeroase întrebuuinţări. - Ceară roşie, ceară de sigiliu. - 2. Cenimen. - 3. Plantă (Hoya camosa, Asclepias camosa). - Mr. feără, istr. fţrţ.
Lat. clra (Puşcariu 328; Candrea-Dens., 229; REW 1821; DAR); cf. it., prov., cat., sp., port. cera, fr. cire. - Der. ceriu, adj. (gălbui); ceriar, s. m. (negustor de ceară; lumînărar); cerărit, s. n. (înv., impozit pe ceară); cerărie, s. f. (magazin de ceară); cerui, vb. (a da cu ceară); ceruială, s. f. (ceruire); ceruitură, s. f. (ceruire). Pentru ceriţică, cf. cerenjel.	1617
cearcagiu (-ii) s. m. - (înv.) Soldat din avangardă.
Tc. ţarkaci. Cuvînt rar (sec. XVIII). 1618 cearcăn (-ne), s. n. - 1. (înv.) Cerc. - 2. Cerc luminos care uneori înconjoară Soarele sau Luna, halo. - 3. Cerc care înconjoară un obiect. - 4. Cerc vînăt care înconjoară uneori pleoapa inferioară. - 5. Compas de dogar. - Var. farcăn.
Origine incertă. Se consideră reprezentant al lat. circinus „compas", de la circinăre, „a rotunji" (Densusianu, Roni., XXXIII, 276; Puşcariu 329; Candrea-Dens., 312; REW 1942; Iordan, Diji., 116; DAR), daT fonetismul nu este clar, cf. it. cercine, fr. cerne, sp.cercen, cercenar, cu sensuri asemănătoare. Rezultatul rom. ar fi trebuit să fie *cercen, şi nu se înţelege cum s-a ajuns la un c velar. Explicaţia lui Puşcariu (ZRPh., LVII, 263; Archiv, CLXIV, 213; Dacor., III, 396; DAR), bazată pe un lat. *circanus, este greşită, căci ridică
o	problemă de schimbare de accent şi face abstracţie de an > în (cf. Rosetti, I, 58). Byck-Graur 20 se gîndesc la un sing. analogic, reconstruit pe baza pl. *cercene, în gemene < geamăn; cu toate acestea, prezenţa lui c pare că ar fi trebuit să împiedice analogia (este greu de crezut, ple-cîndu-se de la margine, la o formă der. *mărgă-, oricare ar fi analogia; formele care ridică aceeaşi problemă, leagăn şi mesteacăn, care se invocă în sprijinul acestei opinii, sînt de asemenea incerte, circinus este justă, s-ar cuveni mai curînd;să se plece de Ia *carcinus din gr. xapxtvoţ care, pe lîngă „cancer'1, înseamnă şi „compas“, ca circinus, şi provine de la xopxivoo) „a curba". Contaminarea ambelor cuvinte pare sigură (cf. circinus „herpes'*, care trebuie să provină de la sensul cuvîntului gr.); şi de la un rezultat rom. *carcen se poate presupune a fi o metateză de la cearcăn.
Totuşi, este mai probabil să fie vorba de o der. internă în rom., pomindu-se de la cerc sau de la
o	formă f. dispărută, * cearcă, ca în boc, boacă > boacăn, pe baza unui suf. construit pe baza modelului lui zdravăn, fapăn, etc. - Der. cercăni, vb. (a înconjura cu un cerc).
1619
cearceaf (-furi), s. n. - 1. Obiect de rufărie de pat. - 2. (Arg. şi azi înv.) Bilet de 1000 lei. -Var. cearşaf. - Mr. circeafe.
Tc. ţarţaf qarşaf (Roesler 607; Şeineanu, II, 124; Meyer 442; Lokotsch 691; Ronzevalle 73); cf. ngr. Taaproatpi, alb. tsar&af, bg., sb. carsav.
1620
cearclîu (-îi), s. m. - (înv.) Ducat.
, Tc. \arkh. Sec. XIX.	1621
ceardă (-de), s. f. - Cîrciumă.
Mag. csărda (DAR). Cuvînt rar, în Trans. - Der. ceardaş, s. n. (dans tipic unguresc), din mag. csărdds.	1622
ceas (-suri), s. n. - 1. Oră. - 2. Spaţiu care poate fi parcurs într-o oră. - 3. Oră, moment, dată.
-	4. Ceasornic. - 5. Slujbă religioasă săvîrşită la anumite ore din zi. - Megl. ceas.
Sl. casu „oră" (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 47; Meyer 442); cf. bg., sb., sl. cas, alb. tsas. Cf. ceaslov, ceasornic.	1623
ceaşcă (-şşti), s. f. - Vas mic cu gura largă, servind la băut. - Megl. caşcă.
Pol. czaszka, din sl. casa „vas“ (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 47; Meyer 443; Bemeker 137; Conev 64), cf. bg. cas(k)a, alb. tsatske, ngr. Tcsotoxa. - Der. ceaşnic, s. m. (paharnic), din sl. casinikiL	1624
ceaslQV (-oave), s. n. - 1. Carte bisericească cuprinzînd anumite rugăciuni pentru diferite ceasuri ale zilei. - 2. Cărţoi, catastiv.
Sl. casoslovu (Cihac, II, 47); cf., pentru sens orologhiu.	1625
ceasornic (-ce), s. n. - Aparat care serveşte la măsurarea timpului, ceas.
Rus. casovnik „ceas", cu consonantismul modificat prin asociere cu ornic „ceas" (Cihac, II, 47; Conev 62; DAR). Totuşi, Puşcariu, Dacor., VIII,
111,	crede că se poate pleca de la o compunere a lui ceas cu ornic.	1626
ceată (-şte), s. f. - 1. Corporaţie, breaslă. - 2. în vechea organizare militară, trupă a unui singur nobil, a unui oraş sau a unei mănăstiri, companie, unitate. - 3. Trupă, companie, detaşament. - 4. Totalitatea servilor aparţinînd aceluiaşi stăpîn. - 5.
166
ALEXANDRU CIORÂNESCU
Bandă, grup de răufăcători supuşi aceluiaşi şef. -
6.	Grupare, asociere de persoane care au caractere şi interese comune. - 7. Mulţime. - Mr., megl. ţeată.
Sl. ceta „breaslă" (Miklosich, Fremdw., 82; Lexicon, 1113; Cihac, II, 47; Meyer 446; Conev 36; DAR); cf. rus. ceta „pereche1*, pol. czata, mag. csata „ceartă", rut. câta „companie", ceh. cet(a), sb., cr. ceta „companie", alb. tsete. DAR presupune că termenul sl. a venit în contact cu un der. rom. al lat. coetus, cu care a ajuns să se confunde. -Der. cetaş, s. m. (soldat; stegar; tovarăş; ortac; şef, căpetenie); înceţi, vb. (a se asocia, a forma o companie, a egala).	1627
ceaţă (—eţuri), s. f. - 1. (înv.) Nor, negură, albeaţă care întunecă vederea. - 2. Negură, pîclă.
-	3. Praf care acoperă unele fructe proaspete.
Lat. vulgar. *caecia „albeaţă a ochiului" de la caecus „orb" (Puşcariu, Conv. Lit., XXXVII, 598; Densusianu, Rom., XXXIII, 74; Puşcariu 359; Candrea-Dens., 308; Densusianu, Hlr., 158; REW 1467; Iordan, Dift., 45; DAR). Der. de la caecus, întrevăzută încă de autorii Lexiconului de la Buda, se bazează după Creţu 313 pe un der. *caecitia. Cihac, II, 47, se gîndea la rus., rut. cad „fum", opinie acceptată de Weigand, BA, III, 108 ( < bg. cadica), în ciuda probabilităţii sale reduse. - Der. ceţos, adj. (cu ceaţă); ceţoşa (var. înceţoşa, ceţuî), vb. (a se lăsa ceaţă; a (se) împăienjeni vederea).
1628
ceatal (—Iuri), s. n. - Parte a morii de grîne, imperfect definită.
Tc. falai „furcuţă" (DAR; Ronzevaile 72). Cuvînt puţin folosit, cunoscut mai ales ca toponim, în Dobr.	1629
ceatlău (-uri), s. n. - 1. Băţ cu care se fixează legăturile. - 2. Cric de maşină. - 3. Prăjină legată la greabănul cailor, pentru a permite atelajul a trei cai. - 4. Cerc, instrument de tortură. - 5. Bîtă, ' ciomag. - Var. cetlău.
Mag. csatlo (Cihac, II, 480; Mîndrescu, Elementele ungureşti, 148; Gâldi, Dict., 87); cf. sb. catlov. - Der. cetini, vb. (a fixa cu un ceatlău; a omorî prin gîtuire; a tortura; a bate, a ciomăgi, din mag. csatolni.	1630
ceatma (-ale), s. f. - Ţesătură de mătase.
Tc. ţatma. Sec. XVI, înv.	1631
ceaun (-ne), s. n. - 1. Căldare de fier, oală mare. - 2. Nivel, instrument de zidar.
Tăt. cahun „ceaun" (Gaster, ZRPh., V,\ 169; Şeineanu, II, 125; Weigand, Jb., XVI, 222; DAR); cf. tc. ţuyen „fontă, tuci", rut. ca(v)un „ceaun". -Der. ce(a)unar, s. m. (cioban care se îngrijeşte de
fiertul laptelui). - Din rom. provine mag. szaun, la ungurii din Mold. (Treml, Magyar Nyelvdr, XXVII, 173).	1632
ceauş (—şi),i s. m. - 1. Funcţionar inferior în administraţia turcă, portar, uşier. - 2. în Munt. şi Mold., înv., ofiţer de poliţie, şef peste 40 tufeccii, în subordinea marelui spătar. - 3. în vechea organizare militară, şef al unei mici unităţi (pe care Bălcescu o evaluează, exagerat, la 500 de oameni). - 4. Şef, căpetenie. - 5. Unul din personajele care alcătuiesc dansul căluşarilor. -
6.	(Banat) Persoană care îi ajută pe naşi în însărcinările lor, în timpul nunţii. - 7. Varietate de struguri de masă. - Mr. ciauş.	'
Tc. ga(v)uş „sergent" (Şeineanu, II, 125; Lo-kotsh 404; Iogu, GS, IV, 157; Ronzevaile 70); cf. bg. caus. - Der. ceauşesc, adj. (de portar; de agent, de poliţie); ceauşi, vb. (a servi ca ceauş); ceaiişie, s. f. (îndeletnicirea de ceauş), Bălcescu foloseşte cuvîntul căuşel (chihii sau căuşeii erau peste zece soldaţi), probabil rezultat al unei lecturi greşite, în loc de ceauşel.	1633
cebălui (-uesc, —it), vb. - 1. A ameţi, a zăpăci. - 2. A strica.
Mag. (el)csăbulni „a fi zăpăcit; a greşi" (Lacea, Dacor., II, 901; DAR). - Der. cebăluitură, s. f. (obiect stricat). Sec. XVI.	1634
cebare (-ări), s. f. - Plantă (Poterium san-guisorba). - Var. ciabare.
Mag. csabair (Cihac, II, 490). Totuşi, Bogrea, Dacor., IV, 894, indică posibilitatea de a fi vorba de o traducere artificială- a numelui ştiinţific Poterium în lat. ciboria.	1635
cec (-CUri), s. n. - Document prin care posesorul unei cont dispune plata linei sume de bani.
Engl. check.	'	1636
cedru (—i), s. m. - Specie de arbore (Cedrus Libani). - Var. (înv.) chedru.
Lat. cedrus (sec. XIX). Var., direct din gr. xESpoţ, sau prin intermediul sl. kedrîi (Mumu 12),
, sec. XVI.	1637
ceferist (—Şti), s. m. - Funcţionar al căilor ferate româneşti.
Formaţie artificială, de la CFR, avreviere de la Căile ferate romîne, numele oficial al organizaţiei de stat a căilor ferate.	>	1638
cegă (—gi), s. ‘ f. - Varietate de sturion de Dunăre (Acipenser ruthenus). - Var. cigă.
Origine incertă. Există şi în sb. ciga, kecika, pol. czeczuga, mag. csuka, kecsege, bg. ciga, fără a se putea preciza-care îi este provenienţa. - Der. cegamiţă, s. f. (vîrşă). Cf. căciugă.	1639
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
167
ceh (—hi), s. m. - Locuitor al Cehiei.
Sl. cechu; în vechime, cu pl. ceşi. - Der. cehesc (var. ceşesc), adj. (ceh).	1640
cehădaie (—ăi), s. f. - 1. Proţap de plug. - 2. Persoană insolvabilă sau neserioasă. - Var. ce(a)-cadaie, cicăta(i)e.
Mag. csăgato (Puşcariu, Dacor., III, 673). Rar, în Trans. de Vest. înainte acelaşi Puşcariu, ZRPh., XXXI, 302, se gîndea la lat. cicada, cu suf. -aie, care nu pare posibil. Accepţia 2 pare a se explica prin asemănarea sa cu cehăi sau cicăli. 1641
cehăi (-ăesc, —it), vb. - 1. A lătra. - 2. A plictisi, a sîcîi, a bate la cap. - Var. cihăi, cehni.
Pare a se baza pe creaţia imitativă mag. csah, care reproduce lătratul, cf. mag. csaholni „a lătra“ şi ceahlău. Mai puţin probabilă der. propusă de Cihac, II, 52, din pol. syczec, sykac „a fluiera", sau cea a lui Scriban, din rut cihati „a strănuta".
-	Der. ceahnă, s. f. (cîine; zgîrcit, calic); cehnit,
s. n. (lătrat); cehnitură, s. f. (lătrat); ciohotă, s. m. (la nunţile tipice din Banat şi Trans., organizatorul petrecerii).	1642
cel, art. adj., pron. dem. - 1. Acela (indică persoane şi obiecte depărtate). - 2. Acela (indică, dintre două obiecte, pe cel mai depărtat). - 3. Serveşte pentru a pune în evidenţă, în cazul obiectelor cunoscute: doar ţi-i mai scutură din cele bătrînefe (Alecsandri); ce-aţi mai auzit prin cea lume? (Pop Reteganul). - 4. înainte de un adj. calificativ, evită repetiţia antecedentului; care din toate acele vorbe este cea adevărată (Creangă). -
5.	Acela (în corelaţie cu ce). - 6. (Art def.) Stabileşte o corelaţie între s. şi atributul său (la început; pentru a distinge s. astfel determinat de alte obiecte identice sau asemănătoare: părintele vostru cela din ceriu (Varlaam); tofi boierii cei mari şi cei mici (Ispirescu), (astăzi această nuanţă s-a pierdut). - 7. (Art. def.) Stabileşte o corelaţie între un s. şi un num. ordinal: un punct se mişcă, cel întîi şi singur (Eminescu). - 8. (Art. def.). Formează superlativul relativ, prin adăugarea sa la comparativ. - 9. împreună cu adj., formează construcţii cu valoare de s.: cel de jos cu cel călare anevoie se învoiesc (I. Golescu), - Cele sfinte. -
' Cel de sus. - Cel pierit (sifilis).
Formă atonă redusă de Ia acel. Deci. ca acel.
-	Compară celalalt, adj. şi pron. dem. (al doilea; pl. ceilalţi), formă care prezintă numeroase var., datorită posibilităţii de a se uni cele două forme, cel şi cela, cu alte două forme, alt şi alalt, aceasta din urmă cu var. ălalt, alant şi ălant. Forme de bază: celalalt (f. cealaltă), gen. celuilalt (f. ce-
. leilalte); pl. ceilalţi (f. celelalte), gen. celorlalţi (f.
celorlalte). Le corespund mr. alantu, anantu, megl. lalt, (la)lant. Puşcariu 54 se gîndeşte la o der. directă din lat. *illum illum alter; este însă probabil ca această compunere să fie rom. 1643
celar (—re), s. n. - Cămară. - Mr. /ilar.
Lat. cellarium (Puşcariu 331; Candrea-Dens., 301; REW 1804; DAR); cf. v.it. cellaio, prov. celier, fr. cellier, cat. celler, sp. cillero, port. celleiro. Cf. chelar.	1644
celed (—zi), s. m. - (Trans.) Băiat, flăcău, servitor. - Var. ciled.
Mag, cseled (Cihac, II, 488). - Der. celednic, s. m. (argat; servitor, ucenic), din rut. celednik (Tiktin; Briiske, Jb., XVI, 18); celednică, s. f. (servitoare; ţiitoare).	1645
celenghi (-iuri), s. n. - (înv.) Decoraţie sau insignă care se purta înainte prinsă pe boneta militară.
Tc. ţelenk (Şeineanu, III, 34). Sec. XVIII.
1646
celnic (-ce), s. n. - Bară frontală la juvelnic.
Sl. celniku, de la celo „frunte" (DAR); cf. mr. celnic „om principal". - Der. celniţă, s. f. (butuc care se pune pe foc, pe deasupra lemnelor subţiri), din sl. celnica „frontal".	1647
celui (-uesc, -it), vb. - (Trans. şi Mold.) A înşela, a momi. - Var. încelui.
Mag. csalni (Cihac, II, 488; Bemeker 135); cf. sb. calovati, rut. caljovaty. - Der. (în)celuitor, adj. (înşelător); (în)celuială, s. f. (înşelăciune, fraudă); celuitură, s. f. (înşelăciune); cel(u)şag, celşug, s. n. (înşelăciune). Aceleiaşi rădăcini îi aparţin ciolă, s. f. (Trans. de Nord, înşelăciune, capcană), din mag. csal; ciolar, adj. (şarlatan, trişor); cealău, s. m. (Trans., şarlatan, trişor), din mag. csalâ.
1648
cenaclu (-le), s. n. - Reuniune de scriitori sau artişti.
Fr. cenacle. - Der. cenacular, adj., latinism pe care l-am găsit folosit numai de Lovinescu.
1649
cens (-suri), s. n. - Recensămînt.
Lat. census (sec. XIX). - Der. censitar, adj., din fr. censitaire; censor, s. m., din lat.; censură, s. f., din lat.; censura (var. cenzura), vb., din fr. censurer; censurabil (var. cenzurabil), adj., din fr. censurable. în censură şi der. săi, s sună aproape totdeauna ca z (inversul produce efectul unui purism afectat şi învechit), probabil prin influenţa pronunţării germ.	1650
Cent (-ti), s. m. - Centimă.
Lat. cent, engl. cent; se spune numai despre
168
ALEXANDRU C10RĂNESCU
anumite subdiviziuni monetare străine. - Der. centă, s. f. (Arg., bilet de o sută de lei); centenar, adj., din lat. centenarius (sec. XIX); centesima, s. f. (a suta parte); centimă, s. f. (valoare bănească ce reprezintă a suta parte dintr-o unitate). -Compară centiar, s. n.; centigrad, s. n.; centigram, s. n.; centilitru, s. m.; centimetru, s. m., etc.
1651
centură (-ri), s. f. - Curea, cordon, cingătoare.
Fr. ceinture. - Der. centiron (var. cinturon, vulg. cintiron), s. n., din fr. ceinturon. 1652
cenuşe, s. f. - 1. Reziduu rămas după arderea unui corp. - 2. Pulbere, praf, nimic. - Mr. finnşă, megl. ţănuşă, istr. Jeruşe.
Lat. cinis, vulg. cinus (neutru, acuz. cinus), prin intermediul unui der. colectiv *cînusîa (Densusianu, Hlr., 138; Puşcariu 332; Candrea-Dens., 302; REW 1930; DAR). Existenţa lui *cTnusîa se confirmă prin cors. cianugia, sard. cinus (Wagner 80). în celelalte limbi romanice a prevalat *cfm sîa, cf. it. cinigia, prov. ceniso, fr. dial. cenise, sp. ceniza, port. cinza (cf. Corominas, I, 762). Este mai puţin probabilă o der. internă de la cinis sau de la cinus, prin intermediul suf. -uşe, cum presupuneau Philippide, Principii, 64; Meyer, Alb. St., IV, 109; Byhan, Jb., III, 25. Var. cenuşă, astăzi mai puţin folosită, este doar ortografică; grafia ~e este întotdeauna de preferat după ş şi j, cf, moaşe, uşe, vîrşe etc.
Der. cenuşa (var. încenuşa), vb. (a face cenuşă, a arde, a trata cu cenuşă, de ex. pielea; a deveni cenuşiu, a-şi pierde culoarea); cenuşar (var. Mold, cenuşer), s. m. (cutie în care cade cenuşa; leneş; arbore, Ailanthus glandulosa; condeier, copist), ultima acceptiţe reprezintă de fapt rus. cimisa „conţopist" (cf. cin), identificat cu cenuşe prin etimologie populară, care se explică prin folosirea în trecut a cenuşei ca sugativă; cenuşar, s. n. (groapă cu cenuşă; sac de cenuşă, folosit pentru a face leşie; bazin de tăbăcit pieile); cenuşereasă, s. f. (personaj din basme, închipuit ca o fată persecutată de mama vitregă); cenuşemifă, s. f. (scrumieră); cenuşi, vb. (a trata cu cenuşă; a deveni cenuşiu); cenuşiu, adj. (gri, sur); cenuşoară (var. cenuşoasă,) s. f. (plantă, Tussilago farfara); cenu-şos, adj. (cenuşiu); cenuşotcă, s. f. (leneş, indolent; Cenuşăreasă); cenuşerie, s. f. (cantitate de cenuşă); cenuşeri, vb. (a arde, a mistui; a pune la argăsit); cenuşerit, s. n. (acţiunea de a pune pielea la argăsit cu cenuşă).	1653
cep (-puri), s. n. - 1. Butuc de viţă de vie. -
2.	Creangă de brad sau nod lăsat de aceasta cînd
este smulsă de pe trunchi. - 3. Nod. - 4. Dop, canea. - 5. Ştift, pivot, bulon. - 6. Scobitură a unei bîme care se îmbină cu capătul alteia. - 7. Extremitate a fusului. - Mr. cep, megl. comp, istr. fep.
Probabil rezultat din întîlnirea lat. cippus cu bg. cep, cf. Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 48; Puşcariu 333; Candrea-Dens., 303; REW 1935; Conev 63; DAR. Corespondenţa sensurilor cu cuvintele romanice (it. ceppo „cep“; abruz. tseppe „canea"; fr. cep; prov., cat. cep; sp., port. cepo) indică faptul că rom. continuă aceeaşi tradiţie. Pe de altă parte cuvintele sl. coresunzătoare (bg., slov., ceh. cep, sb. cepa, pol. czop, rut. cip, rus. cop) nu sînt cu adevărat sl. şi, după Bemeker 143, provin din it. cippo (pol. poate din germ.), astfel încît trebuie să fie termeni relativ moderni. Totuşi, este probabil să se fi produs o contaminare între cuvîntul lat. şi cel sl. (cf. Puşcariu, Lr., 281).
Der. cepău, s. n. (canea); cepos, adj. (noduros); cepuros, adj. (noduros), cf. sl. cepuratu „noduros"; cepar, s. n. (burghiu, sfredel); cepurar, s. n. (burghiu); cepui, vb. (a tăia crengile unui arbore; a face cepuri; a pune cep la un butoi); cepuitor, s. n. (rindea de făcut canele); cepărit, s. n. (înv., împozit plătit pe cîrciumi).	1654
cepchen (-ne), s. n. - (înv.) Pieptar fără mîneci.
Tc. fepken (Şeineanu, III, 34; Lokotsch 409).
1655
cepeli (—lese, -it), vb. - (Bucov.) A sîsîi.
Creaţie expresivă (Graur, BL, IV, 91). - Der. cepeleag (var. şepeleag, şepeleav), adj. (sîsîit, peltic), care este pus de obicei în legătură cu sl. sviblivu „bîlbîit", cf. bg. cepeljavi, rus., rut. sepeljavyi „bîlbîit" (Cihac, n, 387; Conev 96; DAR). Lowe 40 atribuie terminaţia cuvîntului unei contaminări cu mag. selypeg „bîlbîit". Pare evident că toate aceste cuvinte sînt expresive; pentru formarea celui rom., cf. şi chercheli, terfeli şi în general toate vb. în -li.	1656
ceplac (-că), adj. - Sărac, mizer.
Tc. giplak (Şeineanu, II, 35). înv., sec. XVIII.
1657
ceplegea, s. f. - Alac.
Tc. kaplica „buruiană" (Şeineanu, II, 101).
1658
cer (—ruri), s. n. - 1. Spaţiu cosmic în care se află aştrii. - 2. Palatul gurii. - 3. Baldachin la pat.
-	Mr., megl. fer, istr. cer.
Lat. coelum (Puşcariu 335; Candrea-Dens., 305; REW 1466; DAR); cf. alb. kfelj, it., sp. cielo, prov., cat. cel, fr. ciel, port. ceo. - Der. ceresc,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
169
adj. (celest, divin). Din rom. provine ţig. cero (Miklosich, Zig., 189), ceroros (cf. Wlislocki 79), ultima formă pe baza pl. ceruri.	1659
cer (-ri), s. m. - Varietate de stejar (Quercus cerri). - Mr. fer, istr, cer.
Lat. cerrus (Meyer 220; Puşcariu 336; REW 1848; DAR); cf. alb. kjar (Philippide, II, 636, it. cerro (it din sud cerza, cf. şi toponimul toscan Cerreto). Există şi în bg., sb. cer, slov. cer(a), cuvînt pe care Miklosich, Etym. Wb., 28 şi Bemeker 123 îl consideră derivat direct din lat. (Cihac, II, 432 crede că rom. provine din sl.). Este posibil ca din rom. să derive mag. cser (Candrea, Elemente, 406). - Der. ceret, s. n. (stejăriş); ceroaică, s. f. (stejar de piatră, Quercus ilex).
1660
cerb (-bi), s. m. - Mamifer rumegător de pădure, cu coame bogate. - Mr. ferbu, megl. ferb.
Lat. cervus (Puşcariu 339; Densusianu, Hlr., 105; Candrea-Dens., 306; REW 1850; DAR); cf. it., port., cat. cervo, prov. cer(v), fir. cerf sp. ciervo. - Der. cerboaică (var. cerbaaie), s. f. (femela cerbului), cerban, s. n. (nume de bou); cerbana, s. f. (nume de vacă); cerbar, s. m. (rădaşcă); cerbărie, s. f. (parc, rezervaţie pentru creşterea cerbilor); cerbeşte, adv. (ca cerbii). REW 1843 consideră că cerbar reprezintă direct lat. cervărius.	1661
cerbice, s. f. - 1. Ceafă, grumaz. - 2. Şira spinării. - 3. Parte a jugului care se sprijină pe ceafa animalelor de tracţiune. - Istr. cerbice.
Lat. cervîcem (Puşcariu 340; Candrea-Dens., 308; REW 1848; DAR); cf. sard. kervija „ceafă", abruz. servicare „a scutura". Celelalte cuvinte romanice sînt neol. Cuvîntul rom. este înv., odinioară de uz curent în literatura scrisă, astăzi folosit de anumiţi scriitori, într-un mod puţin artificial. - Der. cerbicie, s. f. (tenacitate, îndîijire, neînduplecare); cerbicos, adj. (îndîrjit, orgolios, neîmblînzit), pentru al cărui semantism cf. v.sard. kerbiclia „voinţă" (Atzori 98).	1662
cerc (-Curi), s. n. - 1. Figură geometrică formată din mulţimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix. - 2. Belciug, inel. - 3. Inel de întărire, fretă. - 4. Grup de oameni, cenaclu. -
5.	Oţel pentru arcuri. - 6. Nuia în formă circulară.
-	7. (Arg.) Inel, bijuterie. - 8. Cîmp, domeniu, sferă, - Mr. (Jerkl’u), megl. fere.
Lat. cîrctis (Puşcariu 341; Candrea-Dens., 309; REW 1948; DAR); cf. alb. kjiark (Meyer 220; Philippide, II, 637), it, sp., port. cerco. Mr. provine din it. cerchio. Cf. cearcăn, cercel. - Der. cercui, vb. (a lega, a stringe cu cercuri; a înconjura, a
cuprinde într-un cerc; a pune şaibe; a (se) aranja în cerc; a fixa viţa cu araci); cercuitor, s. m. (dogar); cercuit (var. cercuială, cercuitură); s. n. (operaţie ce constă în a lega viţa pentru a o fixa pe araci); încercui, vb. (a înconjura, a cuprinde într-un cerc); cercuriu, adj. (miel cu coamele rotunjite în formă de cerc).	1663
cerca (-C, -at), vb. - 1. A examir-a, a studia, a cerceta. - 2. A încerca, a supune la o probă. -
3.	A încerca, a se strădui. - 4. A căuta, a încerca.
-	5. A solicita, a pretinde. - 6. A merge în căutare, a urmări. - 7. A vizita, a frecventa. - 8. A suferi, a îndura. - Var. (der.) încerca.
Lat. circăre (Diez, Gramm., I, 32; Diez, I, 122; Puşcariu 352; Candrea-Dens., 313; REW 1938; DAR); cf. alb. kerkoj (Meyer 138; Philippide, II, 636), it. cercare, prov., cat., sp., port. cercar, fr. chercher. Pentru semantismul din rom., cf. Puşcariu, Dacor., IV, 671-9. A încerca, al cărui uz se confundă cu cel al lui cerca (modem se preferă în literatură forma încerca), este considerat de Candrea-Dens. şi DAR reprezentant al unui lat. *in circăre; este însă vorba mai curînd de o der. rom.
Der. cercător, adj. (căutător, cercetător, examinator); cer că tor, s. m. (cercetător; specialist; explorator, descoperitor; spion); înv. cu toate aceste sensuri; (în)cercare, s. f. (acţiunea de a încerca; sondare, apreciere; examen; experienţă; chin, suferinţă, necaz); cercală, s. f. (lînă cu care se încearcă rezultatul unei vopsele, înainte de a se vopsi toată 1 cantitatea); cercat, s. n. (căutare, cercetare); cercătoare, s. f. (sondă); cercătură, s. f. (încercare, probă, examen; investigaţie, verificare; sondare), înv.	1664
cercală (-ăli), s. f. - Năvod, plasă de pescuit.
Rut. cekalo (Drăganu, Dacor., VI, 267); r s-ar explica prin asimilarea cu vb. a cerca. Din rom. ar putea proveni mag. cserkală.	1665
cercel (-ei), s. m. - 1. Obiect de podoabă fixat sau atîmat de ureche. - 2. Cerc, inel sau brăţară de metal. - Mr. ţirţel’u.
Lat. circellus (Puşcariu 343; Candrea-Dens., 311; REW 1939; DAR); cf. it. cercello (Battisti,
II,	863), sicii, tsirtsediu, abruz. tsiertsielle, fr. cerceau, sp. cercillo, zarcillo, port. cercilho. -Der. cercela (încercela), vb. (a împodobi cu cercei; a încreţi, a bucla); cercelar, s. m. (marchitan); cercelărie, s. f. (comerţ ambulant cu mărunţişuri); cercetat, adj. (încreţit, ondulat; împodobit cu cercei); cerceluş, s. m. (fucsie). Din rom. provin mag. csercseflya), csorcse(lye), esoreso „cercel" (Candrea, Elemente, 403; Edelspacher
170
ALEXANDRU CIORÂNESCU
12), bg. carcalusa „fucsie" (Capidan, Raporturile, 221). Mag. csercselya a intrat din nou în ciorciol, s. m. (ciorchine, căpăţînă), folosit în Trans. şi Bucov.	1666
cerceta (-tez, at), vb. - 1. A examina, a cerceta, a iscodi, a verifica. - 2. A consulta, a sonda, a aprecia. - 3. A întreba. - 4. (înv.) A vizita, a fi în relaţii.
Lat. circităre (Diez, Gramm., I, 32; Puşcariu 344; Candrea-Dens., 314; REW 1943; Iordan, Difl., 141; DAR), cuvînt care s-a păstrat numai în rom. - Der. cercetaş, s. m. (explorator; boy scout); cercetăşie, s. f. (organizaţie a cercetaşilor); cerce tăşime, s. f. (grupare de cercetaşi); cercetător, adj. (care cercetează). Dosoftei foloseşte forma cercăta „a examina" pe care Pascu, Beitrăge, 9 şi DAR o explică drept rezultat al contaminării lui cerceta cu căta (sau cu cerca, după REW 1943); însă forma aceasta nu pare sigură.	1667
cercevea (-ele), s. f. - 1. Cadru de uşă, şi mai ales de fereastră. - 2. Lemnăria în formă de cruce din mijlocul ferestrei. - Var. ciurciuvea, gergevea, giurgiuvea. Mr. circive, megl. cărcăvel.
Tc. gergive (Cihac, II, 560; Roesler 607; Şeineanu, II, 101; Meyer 446; Lokotsch 411; Graur, Viaţa rom., 1940, nr. 3, p. 110); cf. ngr. zatţn-oePtţ, alb. cercive, bg. cerceve.	1668
cerchez (—zi), s. m. - Persoană care aparţine populaţiei din Regiunea Autonomă Cercheză. -Var. chirghiz.
Tc. gerkez (Şeineanu, II, 101; Ronzevaile 76; Tagliavini, Ârch. Rom., XVI, 353 şi 360). Pentru var., din tc. kirgiz, rus. kirgiz (Vasmer 560), cf. Bogrea, Anuarul Inst. de Istorie Naţională, I, 410. Există şi dubletul neol. circazian. - Der. cer-chezesc, adj. (cerchez); cerchezeşle, adv. (ca cerchezii).	1669
cerdac (—ce), s. n. - 1. Balcon închis cu gratii sau geamuri. - 2. Pavilion, chioşc. - 3. Terasă, balcon. - 4. Acoperiş cu care se protejează troiţele şi fîntînile. - Mr. cirdache, megl. cărdac.
Tc. gerdak (Cihac, II, 560; Şeineanu, II, 123; Roesler 607; Meyer 442; Lokotsch 397; Ronzevaile 73); cf. ngr. TaapScav, alb. tiardhak, bg., sb., rus. cardak. După Miklosich, Wander., 13, rut cerdak provine din rom.	1670
cere (-r, -ut), vb. - l. (înv.) A căuta. - 2. A avea nevoie. - 3. A solicita, a implora. - 4. A reclama, a pretinde, a revendica. - 5. A indica preţul unei mărfi. - 6. A cerşi, a cere de pomană.
-	7. A peţi, a face propuneri de căsătorie. - 8. A chema, a solicita prezenţa. - 9. (Refl.) A se cere,
a fi nevoie. - 10. A fi acceptat un articol. - 11. (Refl.) A solicita un permis, a cere autorizaţie. -Mr. fer, fireare „a căuta", megl. fer.
Lat. quaerere „a căuta" şi „a cere“ (Puşcariu 337; Candrea-Dens., 317; REW 6923, DAR); cf. it. chiedere (sard. kerrere), prov., v.fr. querre, sp., port. querer. - Der. cerinţă, s. f. (exigenţă), formaţie literară din sec. XIX. Conjug, perf. simplu cerui şi a part. cerut este modernă şi analogică; pînă în primii ani ai sec. XIX se folosise, paralel cu formele anterioare conjug, lat quaesîvi > cerşii, de unde cerşui, şi quaesîtum > cerşit, mai tîrziu cerşut (cu r analogic, de la prezent). De la această formă veche de conjug, s-a dezvoltat un vb. nou, iar pe baza perf. simplu al acestuia, cerşii, s-a construit un prezent analogic cerşesc; astfel se explică cerşi, vb. (a cere; a cere de pomană; a implora); cu der. cerşit, s. n. (faptul de a cerşi); cerşetor, s. m. (persoană care cere de pomană); cerşetoresc, adj. (de cerşetor); cerşetori, vb. (a cerşi); cerşetorie, s. f. (cerşit). Pentru formarea acestui vb., cf. Şeineanu, Se-masiol., 214 şi de asemenea v.sard. kerkidore, sard. chircadore „cerşetor'*.	1671
ceremonie (—ii), s. f. - Paradă, fast, etichetă.
-	Var. ceremonie, Jeremonie, ferimonie, toate înv.
-	Mr. firimone.
Lat. caerimonia, it cerimonia (sec. XVII), în parte prin intermediul pol. ceremonia, cerymonia (intermediarul rus., propus de Sanzevitsch 211 şi DAR, nu este posibil, avînd în vedere data); cf. ngr. TOEpEHOVta, alb. ceremonie, bg. ceremonija.
-	Der. ceremonial (var. înv. feremonial), s. n.
(totalitatea regulilor sau formelor de etichetă întrebuinţate la o ceremonie); ceremonios (var. înv. feremonios), adj. (care se comportă cu politeţe, solemn).	1672
cerenţel (—şi), s. m. - Plantă cariofilacee (Geum urbanum). Numele se dă şi altor plante şi flori (Geum rivale; Dryas octopetale). - Var. cerifică.
Lat. cerinthe, cu suf. dim. -el (Densusianu,
, Rom., XXXffl, 73; Puşcariu 345; REW 1831; DAR). Pentru var., cf. Pascu, Beitrăge, 26, care o explică prin intermediul unei schimbări de suf. Totuşi, Tiktin presupune că cerifică este un der. de la ceară (cf. fr. fleur de cire), şi că de la ea provine var. cerenfel.	1673
cereviş (—şe), s. n. - Grăsime sau seu de bou topite; se folosea mult în bucătăria turcească. -Var. cerviş, cirivişr
Tc. gerviş (Roesler 607; Şeineanu, II, 102; Lokotsch 413).	1674
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
171
cergă (—gi), s. f. - 1. Pătură. - 2. Pînză de cort.
-	Mr., megl. cergă „cort“.
Tc. ferga „cort“ (Şeineanu, II, 101; Meyer 439; Lokotsch 412); cf. ngr. Ttrepya, alb. tserge, bg., sb. cerga, mag. cserga, cserge, ţig. cerga, cu accepţii care oscilează între „cort“ şi „pătură". Istoria acestui cuvînt nu este clară. Pare a fi vorba despre lat. serica, trecut în gr. şi de acolo în tc. (Bemeker 145), de unde provin cuvintele sl. (Miklosich, Fremdw., 82). Este posibil să fi intrat în rom. prin mai multe filiere în acelaşi timp. (După Mumu 45, ngr. provine din rom.; după Meyer, Neugr. St., II, 61, din sl. A. Sacerdoţeanu, Revista istorică, XXI, 321-4, deriva rom. direct din lat).	1675
cerime (-mi), s. f. - 1. Acoperiş. - 2. Cuptor.
-	3. Acoperişul galeriilor din mină.
Sb. cerjen, cu schimb de suf. (DAR). în Banat şi Trans.	1676
cerne (-n, -nut), vb. - 1. A trece prin sită sau ciur. - 2. A ploua mărunt. - 3. A distinge, a observa, a examina. - 4. (Refl.) A aluneca, a pătrunde. - Mr. nfernu, nţeamire, istr. cernu.
Lat. cernere (Puşcariu, 346; Candrea-Dens., 319; REW 1842; DAR); cf. v.it. cernere, prov., sp. cemer, v.fr. serdre, cat. cendre, port. cemir. -Der. cemător, s. m. (persoană care cerne); cer-nător, s. n. (ciur pentru nisip); cernut, s. n. (acţiunea de a cerne).	1677
cerni (-nesc, -it), vb. - 1. A înnegri, a vopsi în negru. - 2. A îmbrăca în doliu. - 3. A se călugări. - 4. A întrista, a amărî, a supăra.
Sl. cruniti „a înnegri", de la crunţi „negru" (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 48). Adj. s-a păstrat în rom. doar ca nume de oi (cemă), de boi (cernea), de cîini (cemei) şi de riuri (Cema), ca şi în mai multe toponime (Cernica, Cernăuţi). - Der. cerneală, s. f. (acţiunea de a înnegri sau de a vopsi în negru; colorant negru în general; doliu; necaz, cerneală neagră; cerneală în general; Arg., cafea), din sl. crunilo, cu suf. modificat după rom. -eală (Iordan, Dift., 82; DAR); cernica, s. f. (Arg., carte de joc, optar), probabil aluzie Ia mănăstirea Cernica, deşi nu este clară explicaţia; cemuşcă, s. f. (plantă, Nigella sativa, Nigella arvensis), din rus. cemuska (Tik-. tin); ciornă, s. f. (concept, bruion), din rus. comyi „negru; concept, bruion" (Cihac, II, 48); ciormie, s. f. (Mold., animal sfrijit); ciornei, s. m. (persoană cu tenul măsliniu); cionti, vb. (a face o ciornă); ciomoglav, adj. (bolnăvicios), din bg. cemoglava „cap negru" (Puşcariu, Jb, XVI, 222).	1678
cert (-ta), adj. - Sigur, neîndoios.
Lat. certus (sec. XIX). - Der. (din fr.) certifica, vb.; certificat, s. n.; certificator, adj.; certitudine, s. f.; incertitudine, s. f.	1679
certa (—t, -at), vb. - 1. (Refl.) A se lua la
ceartă, a se ciorovăi. - 2. (Refl.) A se duşmăni, a se învrăjbi. - 3. A dojeni, a mustra. - 4. A critica,
-	5. A pedepsi. - 6. (Refl., înv.) A se învăţa minte.
-	Mr. nfertare, megl. (an)ţertu, istr. certu.
Lat. certare „a certa" (Puşcariu 347; Candrea-Dens., 321; REW 1840; Densusianu, GS, II, 18; DAR); cf. alb. kjertori (Meyer 220), v.it. certare, sard. kertare. - Der. ceartă, s. f. (ceartă, conflict, încăierare; mustrare; pedeapsă), deverbal; certăreţ, adj. (gîlcevitor, arţăgos); certător, adj. (care ceartă, mustrător); certaş, s. m. (certăreţ, gîlcevitor;- împricinat, parte într-un proces). Ceartă ar putea fi o formaţie anterioară rom., deoarece îi corespunde alb. kjarte (Philippide, II, 636).	1680
cervană (—ne), s. f. - Varietate de unguraş, plantă erbacee (Lycopus europaeus).
Origine necunoscută. Cihac, II, 48 (şi Conev 44) pornesc de la sl. cruvenu „roşu", fiind o plantă folosită în vopsitorie, însă Tiktin îi contrazice. Este probabil ca etimonul propus de Cihac să fie exact, dar să fi existat o confunzie în ce priveşte planta, cum se întîmplă adesea în botanica populară.
1681
cetate (—ăţi), s. f. - 1. Fortăreaţă, citadelă, castel. - 2. Oraş. - Mr. fitate, megl. ţitati, istr. cetqte.
Lat. cîvîtătem (Diez, I, 129; Puşcariu 349; Candrea-Dens., 322; REW 1959; DAR); cf. alb. kjutat (Meyer 229), it. cittă, v.prov., cat. ciutat, fr. cite, sp. ciudad, port. cidade.
Der. cetăţuie, s. f. (citadelă, fortăreaţă); cetăţean, s. m. (locuitor al unui stat); cetăţenesc, adj. (de cetăţean, civic; obştesc); cetăţenie, s. f. (condiţia de cetăţean; naţionalitate); cetăţenime, s. f. (mulţime de cetăţeni; burghezie); încetăţeni, vb. (a acorda cetăţenie); concetăţean, s. m., format pe baza fr. concitoyen.	1682
ceteră (-re), s. f. - l. (înv.) Citolă. - 2. (Trans.) Vioară. - Var. ceateră, ce(a)tără.
Lat. cithera (Puşcariu 350; Candrea-Dens., 323; REW 1953; DAR); cf. it. cet(e)ra. Este dublet de la chitară (var. ghitara), s. f., din ngr. xiOapa, sau din it. chitarra (mr. chithară), şi de la ţiteră, s. f. (Trans., vioară), din mag. citera (Cihac, II, 488). - Der. cetera, vb. (Trans., a cînta la ceteră sau vioară; Mold., a molesta, a importuna, a deranja), cf. Philippide, ZRPh., XXXI (1907), p. 303; ceteraş, s. m. (Trans., violonist, muzicant),
172
ALEXANDRU CIORĂNESCU
din mag. citerăs; chitarist, var. ghitarist, s. m. (persoană care cîntă la chitară).	1683
cetină, s. f. - 1. Ac de brad. - 2. Ramură de brad.
Sl. cetina, der. colectiv de la cetu „ac, ţeapă, dinte" (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 48; Iordan, Di/l., 144), cf. sb., cr. cetina, ceh. setina, alb. cetina; mag. csetina pare a proveni din rom. (DAR). - Der. cetin, s. m. (ienupăr); cetini?, s. n. (pădure de brazi); încetinat, adj. (cu ramuri dese, se spune numai despre brazi). Nu a fost explicată corespondenţa cu it cetina „tăiere de copaci", a cărui origine este necunoscută, după Prati 262.
1684
cetîrnă (-ne), s. f. - Canal, ţeavă de scurgere.
-	Var. ceatîmă, cetemă.
Mag. csatoma (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 169; REW \95), din lat. cisterna. Este dublet de la neol. cisternă, din fr. Circulă mai ales în Trans.; cf. sb. catmja.	1685
cezar (-ri), s. m. - împărat.
Lat. Caesar (sec. XIX). - Der. cezarian, adj.; cezaricesc, adj. (înv., imperial), tradus din germ. kaiserlich (sec. XVIII); cezarocrăesc, adj. (înv., care aparţine sau se referă la împăratul Austriei şi rege al Ungariei), traducere a germ. kaiser-lich-koniglich.	1686
cfartal (-Iuri), s. n. - Sector, cartier. - Var. cvartal.
Germ. Quartal, „trimestru", prin intermediul rus. cvartal „cartier". înv. (sec. XIX). 1687
chebap (-puri), s. n. - Came friptă la frigare.
-	Mr. chibape.
Tc. kebap (Şeineanu, II, 102; Lokotsch 972; Bemeker 498; Ronzevaile 144); cf. ngr. XEHJtctm, bg. kebab.	1688
checea (—ele), s. f. - (înv.) Covor de pluş.
Tc. kege „pluş" (Şeineanu, II, 35). Sec. XVIII.
-	Der. checeliu, adj. (pluşat; s-a spus numai despre bonetele ienicerilor), din tc. keţelii. 1689
chef (-furi), s. n. - l. Bună dispoziţie, voie bună. - 2. Poftă, dorinţă. - 3. Capriciu, toană. -
4.	Petrecere, zaiafet. - 5. Beţie. - Mr. k’efe, megl. chef.
Tc. kef keyif „dar, satisfacţie; beţie" (Roesler 596; Şeineanu, II, 103; Lokotsch 1007; Ron-zevalle 153); cf. ngr. xapi, bg. kef. - Der. chefui (var. chefălui, chefeli), vb. (a face un chef, a benchetui; a se înlbăta); chefliu, s. m. (petrecăreţ; afumat, cherchelit; vesel, bine dispus), din tc. keyifli; chefos, ădj. (bine dispus; dornic de petre-
cere); chefir, s. n. (lapte fermentat), din tc. kefir, cf. it. chefir (Battisti, II, 884).	1690
chefal (-li), s. m. - Specie de peşte marin (Mugii cephalus). - Mr. chefal.
Ngr. xâpotXoţ (Cihac, II, 645; Gâldi 163); cf. alb. lgefelj (Meyer 221), tc., bg. kefal, rut. kefalî (Vasmer 553).	1691
chţfe (-e) s. f. - Periuţă, măturică.
Mag. kefe. - Der. chefelui, vb. (a peria; a se crăpa), din mag. kefelni (DAR). Puţin folosit, în Trans. De la o var. chefelni, care se foloseşte tot în Trans., ar proveni, după Scriban, chelfăni, vb. (a bate tare pe cineva), explicaţie care este ispititoare, chiar dacă nu se lămureşte bine circulaţia extinsă a ultimului cuvînt, în comparaţie cu aria modestă a celorlalte. - Der. chelfaneală, s. f. (bătaie).	1692
chefni (-nesc, -it), vb. - A lătra.
Formaţie expresivă. Se spune mai ales despre lătratul clinilor cînd semnalează că au dat de urma cerbului. - Der. chefhit, s. n. (lătrat). 1693
chşglu (-li), s. m. - La garniturile complete de litere, instrument care indică, în puncte, corpul de literă.
Germ. Kegel. Este dubletul de la cheglă (var. cuglă), s. f. (Trans., bilă).	1694
chehaia (-ăi), S. m. - 1. Majordom al marelui vizir sau al unui demnitar turc. - 2. Agent al domnitorilor români la Constantinopol (mai curent capuchehaia). - 3. în vechea organizare militară, locţiitor, ajutor de căpitan. - 4. Pădurar.
-	5. în satele turceşti, magistrat municipal, primar.
-	Var. chihaia, chihaie. Mr. chihăe, megl. chiaia.
Tc. kahya, kehaya „majordom" (Şeineanu, IU,
35; Lokotsch 1123); cf. ngr. xExccyuS;, bg. kechaja.
; 1695
chfi (—iuri), s. n. - Construcţie în port pentru acostarea, încărcarea şi descărcarea vapoarelor; stradă de-a lungul unei asemenea construcţii sau a unui rîu.
Fr. quai. .	1696
chşie (—i), s. f. - 1. Obiect de metal care serveşte la încuierea sau descuiereâ unei broaşte.
-	2. Robinet. - 3. Cuvînt şablon. - 4. Deschizător
1	de conserve. - 5. Croşetă (pentru încheiat nasturii).
-	6. Acordor, persoană care se ocupă cu acordarea unor instrumente muzicale. - 7. La instrumentele muzicate de vînt, valvulă - 8. Piatră situată în punctul cel mai înalt al unei bolţi. - 9. Explicaţie, dezlegare. - 10. Bază, piatră unghiulară. - 11. Dantelă. - 12. (Pl.) Defileu, vale îngustă între doi pereţi înalţi, trecătoare. - Mr. cl'aie, megl. cl'eili.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
173
Lat. clarvem (Puşcariu 352; Candrea-Dens., 324; REW 1981; DAR)-, cf. it. chiave (lec. chie), prov., cat. clau, fr. de, sp. llave, port. chave. Pentru accepţia'„defileu“, cf. sard. keia, care pare totuşi de orgine preromană (cf. Wagner 294) pe lingă faptul că există o anomalie în fonetismul său (lat. d ar fi dat cr în sard.); der. din gr. xeia, propusă de Atzori 95, nu pare posibilă pentru rom.
-	Der. cheifă, s. f. (cheie mică; dantelă; obiect care prinde); cheier, s. m. (fabricant de chei; portchei), pe care Candrea-Dens., 325, îl derivă de Ia lat. clavărius, şi Pascu, Beitrăge, 15, de la *claviarius. Cf. cheotoare, încheia, descheia.
1697
chel (-ială), adj. - Pleşuv, fără păr.
Tc. kel (Şeineanu, II, 104; Lokotsch 1152. Cuvînt cunoscut numai în Munt. şi Mold. (ALR,
I,	12). Forma de pl. m. oscilează între cheli şi chei.
Der. cheli, vb. (a pierde părul); chelie, s. f. (calviţie, pleşuvie; înv., favus); cheleş (mr. chileş, megl. cheleş), adj. (chel), din tc. keleş; chelbaş, adj! (înv., bolnav de favus, chelbos), din tc. kel şi baş „cap“ (Şeineanu, II, 105; Lokotsch 1025); chelboşi, vb. (a-şi pierde părul); chelboşie, s. f. (calviţie). Nu este posibil să separăm de aceste ultime cuvinte pe chelbe, s. f. (înv., favus; calviţie), care totuşi a fost interpretat plecîndu-se de la lat. *calvia, cu l propagat *clalvia (Tiktin; Puşcariu, Dacor., IV, 720; DAR; cf. îndoielile din REW 1530), dar care nici măcar astfel ar fi produs rezultatul care i se atribuie; sau din alb. kjelp „puroi" (Philippide, Viaţa rom., IV (1916), p. 39). Dacă se are în vedere absoluta identitatea a cuvintelor menţionate aici, ca şi circumstanţa că chelbe circulă în aceleaşi regiuni ale vechiului ' regat al României, cu excepţia Trans., reiese evident că este vorba de acelaşi cuvînt tc. (opinie împărtăşită de Şeineanu, II, 105 şi Rosetti, I, 160). Probabil este vorba de o dublă formaţie regresivă: chelboşie a dat chelbos, adj. (chel), şi acesta a dus la chelbe (chelie), ca scîrboşie, faţă de scîrbos şi scîrbă.	1698
chelălăţ (-ăesc, -it), vb. - A scheuna (despre cîini). - Var. schelălăi.
Creaţie expresivă, cf. ngr. XEXapi^co „a mur-mura“, prov. quila, fr. (Mame) quialer, cu aceeaşi , accepţie. ; - Der. chelălăială, chelălăitură, chelălăit, chilălău, s. f. şi n. (scheunat). Cf. schilă.
1699
chelar (—ri), s. m. - Majordom, intendent, persoană care deţinea cheile cămării unei gospodării boiereşti.
Gr. xeXXâpiCK; (Mumu), în parte prin intermediul sl. kelari. La origine este lat. cellarium (cf. it. cellaio, fr. cellier), care, prin intermediul ngr. zeXXapt(ov), a dat şi chelar, s. n. (cămară, depozit de provizii), cf. celar. Cuvîntul gr. a trecut în tc., bg. kiler, de unde dubletul rom. chiler, s. n. (cămară). - Der. chelăriţă, s. f. (soţia chelarului; femeie care îndeplinea funcţia de chelar); che-lărie, s. f. (îndeletnicirea de chelar).	1700
chelemet (-turi), s. n. - Raport, relaţie.
Tc. kelimet „discurs" (Şeineanu, II, 105; Lokotsch 1035). Sec. XIX, rar.	1701
cheblă (-ne), s. f. - 1. Lădiţa trăsurii. - 2. Partea de dinapoi a unor trăsuri. - Var. chilnă.
Pol. kielnia (wozowa) „lădiţa trăsurii" (Cihac,
II,	49). Circulă aproape numai în Mold. 1702 chelner (—ri), s. m. - Ospătar, bărbat care serveşte într-o circiumă, bar sau restaurant.
Germ. Kellner (Borcea 181). - Der. chelnerifă, s. f. (ospătăriţă).	1703
chelşug (-guri), s. n. - 1. Cheltuire, consum.
-	2. Cheltuială, speze. - 3. Notă de cheltuieli, socoteală, factură. - 4. Contabilitate. - 5. Provizii, merinde, rezerve. - Var. chelciug, chelşig.
Mag. koltseg (DAR). înv. şi în Trans. - Der. chelşiga, vb. (a cheltui). Cf. cheltui.	1704
chfltăr (—re), s. n. - (Trans.) Teasc.
Germ. Kelter (DAR).	1705
chelteu (-uri), s. n. - Coş.
Mag. kolto „obiect pentru transportat" (Drăganu, Dacor., III, 711). După Magyar Nyelvdr, XXX, 55, se explică mai bine prin var. dialectală tolto. în Trans.	1706
cheltui (-uesc, -it), vb. - 1. A da o sumă de bani pentru a cumpăra sau plăti ceva. - 2. A irosi, a prăpădi, a risipi. - 3. (Trans.) A vinde. - 4. (Refl., înv.) A face cheltuieli. - 5. (Refl.) A se strădui.
Mag. kolteni „a cheltui" (Cihac, II, 488). - Der. cheltuială, s. f. (faptul de a cheltui; bani cheltuiţi; risipă; înv., provizii, merinde); cheltuielrtic (var. cheltuios), adj. (înv., risipitor); cheltuitor, adj. (risipitor). Din rom. provine rut. keltuwati „a cheltui" (Miklosich, Wander., 16, cf. Bemeker
500).	1707
chema (-m, -at), vb. - l. A striga. - 2. A implora, a solicita. - 3. A invita, a pofti. - 4. A cita, a convoca. - 5. A evoca, a-şi aminti. - 6. A numi, a angaja, a recruta, a încorpora. - 7. A
conduce, a îndrepta. - 8. (Pasiv) A avea misiunea sau vocaţia de a face ceva, a fi născut pentru ceva.
174
ALEXANDRU CIORĂNESCU
-	9. (Refl.) A se numi. - 10. (Refl.) A trece drept, a avea reputaţia de. - 11. (Refl., impers.) A se zice, a se socoti. - Mr. (a)cl’em, cl’imare, megl., istr. cl'em.
Lat. clamare (Diez, I, 124; Puşcariu 353; Candrea-Dens., 329; REW 1961; DAR); cf. it. chiamare, prov., cat. clamar, v.fr. clamer, sp. llamar, port. chamar. Pentru evoluţia lui a > e, cf. Densusianu, GS, II, 391 şi III, 451; şi Puşcariu, Dacor., V, 790. - Der. chemare, s. f. (acţiunea de a chema; apel; invitaţie; convocare; vocaţie, misiune); chemător, adj. (care cheamă, care invită; frapant); chemător, s. m. (la nunţile populare, persoană care organizează petrecerea); nechemat, adj. (care nu are vocaţie, inapt); rechema, vb. (a revoca un diplomat în funcţie), pe baza fr. rappeler.	1708
chembrică, s. f. - Ţesătură de bumbac.
Engl. cambric, germ. Cambric, de la numele oraşului Cambrai (sec. XVIII), introdus prin comerţ; cf. it. cambri, sau mai curînd rus. kembrik (Vasmer 549).	1709
chemului (-UŞSC, -it), vb. - (Trans.) A reflecta, a calcula. - Var. chimului.
Mag. kem(l)elni (Lacea, Dacor.; IV, 778). Cuvînt rar. Gâldi, Dict., 114, porneşte de la var. şi o explică prin mag. kimel. - De aici, în Mold., expresia cu nechimuluita (var. cu chiuita), cu sensul de „fără socoteală, în exces".	1710
chenar (—re), s. n. - 1. Margine, bordură. - 2. Cadru. - 3. Toc, cadru, ramă de fereastră sau de uşă. - Mr. chinare.
Tc. kenar (Şeineanu, II, 105; Lokotsch 1049); cf. ngr. xevâpi, alb. kienar (Meyer 222), bg. kenari, sb. cenar. - Der. chenărui, vb. (a mărgini, a înconjura).	1711
chendelă (-le), adj. f. - Lăuză.
Origine incertă. Trebuie să fie cuvînt săs. înrudit cu Kind „copil“ (DAR). în Trans. de Sud. 1712
cheneaf (-furi), s. n. - Closet, latrină.
Tc. kenef (Şeineanu, II, 38). Sec. XIX, înv.
1713
chenzină (-ne), s. f. - 1. Perioadă de 15 zile.
-	2. Salariu sau plată corespunzătoare acestei perioade.
Fr. quinzaine.	1714
chepă (-pe), s. f. - Hering (Ciupea alosa).
Ven. chiepa, it. cheppia (Tiktin).	1715
chepcea (-ele), s. f. - Lingură de spumă.
Tc. kepge (Şeineanu, II, 105), cf. ngr. xetp4 bg. kebce. Probabil cuvînt identic cu chepcel, s. n. (vas de scos apă; instrument de pescuit), care pare un
dim. cu suf. -el. Totuşi, Giuglea, Dacor., I, 248 (cf. REW 1772 şi DAR) îl derivă de la lat. caucellus (cf. fr. choisel, choseau), care prezintă dificultăţi fonetice. Cf. Graur, BL, V, 92.	1716
chepeng (-guri), s. n. - 1. Uşă cu care se închide intrarea într-o pivniţă. - 2. Oblon. - Mr. chepenge, megl. chipeng.
Tc. kepenk (Şeineanu, II, 106; Lokotsch 1159; Ronzevaile 145); cf. ngr. xejieyxt, alb. kjepenkj (Meyer 223), bg. kepenk.	1717
chera, s. f. - Doamnă (titlu de politeţe, folosit în'sec. XVIII-XIX, înv.).
Ngr. xepa cf. chir. - Compară cheramd (var. chiramo), s. f. (doamna mea), din ngr. xupa nou.
-	Der. chiriţă, s. f. (înv., doamnă); cheraţiţă, s. f. (înv., femeie elegantă), din ngr. xzpaxtjzCfX (Gâldi 163).	1718
cherache (-ele), s. f. - (înv.) Pelerină. de ceremonie. - Var. chirache.
Tc. kerake (Şeineanu, III, 37), din mgr. xupicucri „domnesc".	1719
cherapleŞ (—şi), s. m: - Prost, tont, dobitoc.
Mag. *kereplos „flecar, palavragiu", cunoscut numai cu forma kereplo (DAR). Puşcariu, Dacor., VIII, 117, pare a prefera un mag. *kereples, din kereplye „morişcă". Ambele ipoteze par incerte.
1720
cherc (-curi), s. n. - (Trans.) Reuniune de tineri, cu jocuri şi focuri, în ajun de carnaval.
Mag. kerek „roată, cerc" (Puşcariu, Dacor., IV, 679). - Der. chercui, vb. (a se distra). 1721
chercheli (-lese, -it), vb. - A fi ameţit, a se îmbăta uşor. - Var. chirchi(u)li, cherchezi, chiur-lui.
Creaţie expresivă (cf. Graur, BL, IV, 91 şi 97). S-au propus mai multe etimoane neconvingătoare: din mag. kerkedni „a presupune", după Scriban, Arhiva, 1912; de la cherc şi pili, după DAR; din mag. korhely „neisprăvit, coate-goale", după Dră-ganu, Dacor., VI, 269. Ultima var. nu este clară; după cum nu este nici intenţia primară a creaţiei expresive. Este posibil să fie cuvînt din aceeaşi familie cu chercheriţă, s. f. (păduche de oi, Melophagus ovinus; tăun, Hippobosca equina), cu var. chercheriţă, chi(r)chi(ri)fă (după Conev 52 şi Scriban, acest cuvînt derivă din bg. kekerica „broască", ce pare tot cuvînt expresiv). Dacă nu greşim în privinţa acestei ipoteze, imaginea de' bază trebuie să fie cea a unui mers şovăielnic sau poticnit, ca cel al beţivului şi cum pare a fi cel al unui crustaceu. După Giuglea, Contributions, 10, chercheriţă provine din gr. xixi „ricin", cu suf. —iţă.	1722
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
175
cherdos, s. m. - Profit, avantaj. - Var. chirdos.
Ngr. zEp5o; (DAR). Cuvînt rar, în Mold. - Der. chirdosi, vb. (înv., a împrăştia, a irosi, a consuma), din ngr. xepfiiţco (cf. bg. kerdosvam) ,£ cîştiga", cu o schimbare de sens destul de curioasă (DAR
o	explică printr-o contaminare cu pierde, pronunţat cherde).	1723
cherem (-muri), s. n. - 1. (înv.) Favoare, generozitate. - 2. (în expresia la cheremul) La discreţia, la bunul plac.
Tc. kerem (Şeineanu, II, 106; Roesler 596; Lokotsch 1083).	1724
cherestea (—ele), s. f. - 1. Lemn de construcţie. - 2. Material lemnos, lemnărie. - 3. Armătură, schelet. - 4. Fel, gen, tip, categorie personală. - Mr. chiriste, megl. chiriste, cheresteu.
Tc. kereste (Roesler 595; Şeineanu, II, 106; Lokotsch 1162; Ronzevalle 146); cf. ngr. x£p-eore;, bg. kereste. - Der. chiristigiu (var. cherestegiu), s. m. (negustor de cherestea), din tc. keresteci, cf. bg. kerestedzija; chiristigerie (var. cherestegerie), s. f. (depozit de cherestea). 1725
cherhana (-ale), s. f. - 1. (înv.) Fabrică, atelier. - 2. Loc în care se sărează peştele. - Var. cherhanea, chirhan(e)a.
Tc. kiarhane (logu, GS, IV, 386; cf. Şeineanu,
III,	37). - Der. cherhanagiu, s. m. (muncitor într-o cherhana).	1726
chermea (—ele), s. f. - (înv.) Pachet, legătură.
Tc. kerma „coală" (Şeineanu, III, 37). Sec. XVIII; înv.	1727
chern (—ne), s. n. - Matrice de tumat litere.
Germ. Kern (DAR).	1728
cherpici (—i), s. m. - Cărămidă de lut, nearsă.
-	Var. chirpici.
Tc. kerpiţ (Miklosich, Fremdw., 98; Meyer 224; Bemeker 501; Vasmer 561) cf. alb. kjerpits, bg. kervici, sb. cerpic, rut. kyrpic. Var. este mold.
1729
chcrsjn (—ne), s. n. - Găleată, vas de lemn, pentru scos apă. - Var. chersîn.
Tc. (per.) kersene „farfurie pentru pîine" (Bogrea, Dacor., III, 729; Scriban). Cihac, II, 48, sugera pol. krzynow „strachină". în Mold. şi Dobr.
1730
chertic (-ce), s. n. - 1. Crestătură. - 2. Matrice.
Tc. kertik (Cihac, II, 562). Rar.	1731
ches, inteij. - (înv.) Taie!
Tc. kes, imperativ de la kesmek „a tăia" (Şeineanu, III, 38). - Der. chesăgiu (var.
chisăgiu), s. m. (înv., măcelar, hoţ, bandit), din tc. kesici; chisăgi (var. chesăgî), vb. (a tăia capul, a extermina); pisăgi, vb. (a pedepsi, a trinti apucînd de ceată) prin contaminare cu pisa; chesmea, s. f. (pavea de piatră, înv.), tc. kesme „acţiunea de a tăia; piatră tăiată".	1732
cheş (-şe), adj. - Pestriţ, bălţat.
Mag. kese (DAR). în Trans., rar.	1733
chesacă, s. f. - Plevuşcă, peşte mărunt
Mag. keszag (Byck-Graur 40).	1734
chesat, s. m. - Criză, inerţie, paralizare a mişcării comerciale. - Mr. chisate.
Tc. kessad (Şeineanu, II, 103), cf. ngr. xeaocn, bg. kes al.	1735
cheşchet (—turi), s. n. - Mîncare orientală, cu găluşti de griş, came şi roşii.
Tc. keşkek (Şeineanu, II, 103; Lokotsch 1167).
1736
cheşchin (-nă), adj. - Isteţ, viclean.
Tc, keskin (Şeineanu, III, 37). Sec. XVIII, înv.
1737
chesf (-furi), s. n. - Examen de expert.
Tc. keşf (Şeineanu, III, 38). Sec. XVII, înv.
1738
cheşmeci, s. m. - Intrigi, combinaţii.
Din germ. Techtelmechtel, după Puşcariu, Dacor., IV, 681. în Bucov.	1739
cheson (-oane), s. n. - 1. Copaie. - 2. Ladă.
-	3. Vehicul de artilerie.
Fr. caisson.	1740
chestiune (-ni), s. f. - Problemă, temă. - Var. (fam.) chestie, (înv.) cesti(un)e.
Fr. qtiestion. - Der. (din fr.) chestiona, vb.; chestionar, s. n.	1741
chestor (-ri), s. m. - Şeful unei chesturi.
Fr. questeur. - Der. chestură, s. f. (organ poliţienesc).	1742
chetă (—te), s. f. - Colectă.
Fr. quete. - Der. cheta, vb., din fr. queter.
1743
chez (-ze), s. n. - Linie, brazdă care separă două cîmpuri.
Mag. koz (DAR). în Banat şi Olt.	1744
chezap, s. m. - Apă tare.
Tc. kezab (Lokotsch 2082). Sec. XIX, înv.
1745
chezaş (-si), S. m. - 1. Garant. - 2. Zălog. -
3.	Martor, persoană care confirmă, care garantează faptele. - 4. Suport, piedestal.
Mag. kezes (Cihac, II, 489; DAR; Gâldi, Dict.,
176
ALEXANDRU CIORĂNESCU
87). Apare cu forma rom. din 1434. - Der. chezăşie, s. f. (acţiunea de a garanta; cauţiune; siguranţă; în Trans., angajament' solemn între logodnici, în prezenţa preotului şi a doi matori); chezăşui (var. chezăşi, chezăşlui), vb. (a garanta, a asigura; a încredinţa; refl., a se angaja, a se obliga); chezăşuitor, s. m. (garant); închezăşlui (var. închizeşlui), vb. (a garanta).	1746
chiabă (-ebe), s. f. - (Banat, Trans.) Cuţit.
Sb. kebe'(DAR).	1747
chiabur (~ră), adj. - Bogat, opulent, înstărit.
Tc. kiabir „bogat, puternic" (Cihac, II, 562; Şeineanu, II, 109; Lokotsch 981). - Der. chiabu-resc, adj. (de chiabur); chiaburi, vb. (a se îmbogăţi); chiaburie, s. f. (bogăţie, bunăstare).
1748
chiag (—guri), s. n. - 1. Ferment extras din sucul gastric al rumegătoarelor şi al copilului, care încheagă cazeina din lapte. - 2. Cea de a patra despărţitură a stomacului rumegătoarelor, din care se extrage cheagul. - 3. Coagul. - 4. Nucleu, bază, origine, fundament. - Var. (Trans. de Nord) ciag. Mr., megl. cl’ag. ■
Lat. vulg, clagum, de la quaglum forma pop. de la coagulum „cheag" (Densusianu, Hlr., 90; Puşcariu 355; Candrea-Dens., 332; REW 2006; DAR)\ cf., de la forma fără metateză, it. caglio, prov. calh, v.fr. caii, cat. coa.ll, sp. cuajo, port. coalho. Cuvîntul sard. menţionat de Puşcariu în sprijinul celui rom. nu este valabil, cf. Wagner 113. Cf. totuşi o metateză asemănătoare în lat. *clagorium > alb. kljuar (Meyer, 193), ca şi în cochlea > it. chioccia, copula > napol. chioppa, pungulus > rom. ghimp, etc.
Der. chegar, s. n. (găleată unde se încheagă laptele), care ar putea proveni direct din lat. *clagorium, menţionat mai sus, şi care s-a conservat mai ales în numeroase der.: chegamiţă, chi(a)gomiţă, chegomicer, chegăreafă, chegărete, etc.; închega, vb. (a face cheag; a coagula; a cimenta, a consolida; a alcătui, a forma), care se derivă de obicei din lat. in-coagulare (REW 2005; DAR) sau de la un vulgar *clagăre (Densusianu, Hlr., 90; Puşcariu 817; Candrea-Dens., 333), dar care ar putea fî şi der. rom. de la chiag (cf. mr. ncl’eg, megl. angl’eg, ancl’ag); închegător; adj. (coagulant); închegătoare, s. f. (plantă, Geranium Robertianum); închegătură, s. f. (acţiunea de a coagula); deschega, vb. (a elimina coagularea).
Cuvîntul rom. a trecut în rut. gljag, pol., rus. gljak (Miklosich, Wander., 10; Bemeker 311), rut. klagaty „a închega", pol. sklagac sie „a se coagula", slov. kljag (Candrea, Elemente, 401; Miklosich, Etym. Wb., 66).	1749
chiar, adv., adj. - 1. (înv.) Clar, pur, curat. - 2. 'Clar, evident. - 3. Exact, tocmai, întocmai. - 4. Realmente, efectiv, într-adevăr. - 5. însuşi, singur, nu altcineva. - 6. Pînă şi, încă şi. - Istr. kl’or.
Lat. clarus, claro (Puşcariu 356; Candrea-Dens., 334; REW 1963; DAR), cf. it. chiaro, prov. clar, fr. clair, sp, port. claro, în sp. cu acelaşi uz adv. Uzul adj., este frecvent şi comun în textele vechi; s-a păstrat în cîteva expresii, din chiar senin, sau apă chioară (în loc de apă chiară)'. îndepărtîndu-se de sensul curent, cuvîntul a fost confundat cu chior „cu un singur ochi", ceea ce, pe lîngă alterarea fonetică, a modificat şi sensul, astfel încît astăzi apă chioară înseamnă „zeamă lungă" sau „poşircă" (totuşi, după P. Tănase, RLR, LXX, 41-5, este vorba de chior „cu un singur ochi"; şi, după Buescu, RPF, II, 337, de un cuvînt diferit, în legătură cu sp. chiria, porţ. chilra). Pentru semantismul lui chiar, adv., cf. it. (ep)pur(e) lat. pure, germ. rein, şi uzul adv. al lui curat (Şeineanu, Semasiol., 182). - Din rom. provine rut. tjar (Candrea, Elemente, 407). 1750 chiatib (—bi), s. m. - Secretar, copist. - Var. cheatib, chiatip.
Tc. kiatib (Şeineanu, III, 38). Sec. XIX, înv.
1751
chibiţ (-ţi), s. m. - Persoană care asistă la jocul de cărţi fără să iâ parte efectiv la joc.
Germ. Kiebitz (DAR). Sec. XIX. - Der. chibiţa (var. chibiţi), vb. (a privi jocul altora); chibifărie, s. f. (îndeletnicirea de chibiţ).	1752
chibitcă (-ci), s. f. - Cabrioletă, brişcă.
Rus. kibitka. Astăzi puţin folosit, mai ales în Mold. Cf. Bemeker 503.	1753
chiblă (-Ie), s. f. - (Banat) Frontispiciu, terminaţie triunghiulară a unei faţade.
Germ. Giebel (DAR).	1754
chibrit (-turi), s. n. - Beţişor de lemn cu gămălie din material inflamabil care se aprinde prin frecare.
Tc. (arab., per.) kibrit „sulf‘, de unde şi sp. alcrebite (Roesler 596; Şeineanu, II, 109; Meyer 224; Lokotsch 1171; Ronzevaile 144). Invenţia datează aproximativ din 1830; prima fabrică română din 1879 (din 1886, monopol de Stat), însă cuvîntul circula înainte, la începutul sec. XIX, ca turcism, cu accepţia „ardoare, mînie". Cf. alb., bg. kibrit, cu sensul rom., ngr. xijinpvrr)ţ „slab ca un băţ". - Der. chibritelniţă, s. f. (suport de cutie de chibrituri).	1755
chibzui (-uesc, -it), vb. -1. A presupune, a face supoziţii. - 2. A reflecta, a medita, a gîndi.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
177
-	3. A delibera, a schimba impresii. - 4. A dispune, a organiza, a plănui.
Mag. kepezni „a forma, a alcătui" (DAR). Miklosich, Fremdw., 97, se gîndea la mag. kobzoni, de unde nit kobzovati. Bemeker 498 pleacă de la mag. kepzelni, cf. rut. kebzuvaty, slov. kebzovati. - Der. chibz, s. n. (preocupare; supoziţie, calcul); chibzuială (var. chibzuinţă), s. f. (reflecţie; supoziţie; deliberare; conciliabul, opinie); nechibzuit, adj. (nesocotit, aiurit); chibzuitor, adj. (prudent, prevăzător).	1756
chică (-ci), s. f. - 1. Plete, laţe. - 2. (înv.) Perucă. - 3. Creastă de cocoş. - 4. Stigmat al porumbului.
Sl. kyka, cf. bg., sb., cr. kika (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II,.49; Bemeker 659; DAR); cf. chişiţă. - Der. chicos, adj. (pletos); chicui, vb. (a ciufuli; a se lua de păr).	1757
chiceră (—re), s. f. - Vîrf, culme, pisc.
Origine necunoscută. Drăganu, Dacor., I, 117, îl pune în legătură cu alb. kikere „culme" şi îl consideră anterior celor romanice. După Capidan, Raporturile, 231, din rom. provine bg. kicer.
1758
chichie (—ii), s. f. - (înv.) Cutie, sertar.
Ngr. 6r|xr| (Bogrea, Dacor., I, 262). Din acelaşi cuvînt, printr-o der. internă a rom., sau de la ngr. •fhpciTcra (Bogrea, Ibid.), provine chichiţă, s. f. (cutie; cufăr; sertar, tertip), de uz curent, şi desigur chichineafă, s. f. (cameră mică la mansardă; cocioabă), prin intermediu] suf. -neaţă sau prin contaminare cu coteneaţă.	1759
chichion (-oane), s. n. - încurcătură, necaz, dificultate.
Ngr. xuxeojv „confuzie" (Scriban, Arhiva, 1914, p. 132; Bogrea, Dacor., I, 262; Gâldi 163).
1760
chici (—uri), s. n. - Tufiş, desiş, hăţiş.
Sb. kice „crengi" (DAR). Cuvînt rar, de la care pare a deriva chichiriş, s. n. (Banat pădure, hăţiş) pe care DAR preferă să-l pună în legătură cu mag. tekeros „noduros".	1761
chiciură, s. f. - Promoroacă.
Bg. kicur (Conev 75; DAR); mai ales în Munt. Se confundă cu bg. kicor „ciorchine". - Der. închiciuri (var. închiciura), vb. (a se acoperi de chiciură). Cicură, s. f. (chiciură), pe care Cihac,
II,	52, îl pune în legătură cu ceh. cikor, trebuie să fie o formă cu metateză a aceluiaşi cuvînt 1762
chiclaz (—Zuri), s. n. - Vitriol verde. - Var. chiclazăr.
Origine incertă. După Scriban, din germ. Gift-
glas „sticlă otrăvită" (cf. pl. Giftglăser şi var.), care convine fonetic, dar al cărui sens nu este clar. Tot Scriban, Arhiva 1912 (propusese înainte mag. kek „vînăt". Se foloseşte mai ales în Mold. Dacă var. se bazează pe pl., este vorba de un cuvînt oriental.	’	1763
chicot (-te), s. n. - Rîs, izbucnire în rîs. - Var. chihot, hihot.	.	■_
Creaţie expresivă, care corespunde rrtultor forme sl., cf. bg., 'sb. kikot, 'slov. hehet, ceh. chechot, pol. chychot (Cihac, II, 49; Tiktin; Bemeker 393); cf. hohot, chiot. - Der. chicoti; vb. (a ride); chicoteală, s. f. (rîs); hihoti, vb. (a-i miji
zâmbetul pe buze).	1764
chidă (-de), s. f. - 1. Negură, ceaţă. - 2. Chiciură. - Var. chidie. ■
Mag. kdd „negură" (Cihac, II, 489). - Der. chida, vb. (a cădea chiciură).	1765
chiflă (—le), s. f. - Pîinişoară, com.
Germ. Kipfel (Tiktin; Borcea 181), cf. it. chifel (Battisti, II, 899), bg. kifla, mag. ki/li. - Der. chiflar, s. m. (vînzător de chifle).	1766
chifligi (-gesc, —it), vb. - 1. Despre fructe, a (se) înmuia. - 2. A (se) fleşcăi.
Creaţie expresivă (cf. Graur, BL, IV, 98). Circulă mai ales în Mold., cu multe var.: chijlosi, chilfosi, chiifosi. Pentru acest ultim cuvînt pe care DAR îl explică greşit prin „a murdări", cf. Iordan, BF, II, 172 şi Graur, BL, IV, 185 (Bogrea, Dacor., HI, 729, propune explicaţia prin sb. krvosalija „muncă grea"). - Der. chirfoseală (var. chil-foseală), s. f. (încurcături, hărmălaie). 1767
chiftea (-ele), s. f. - Preparat culinar de formă rotundă din came tocată şi prăjită. - Var. cheftea, chioftea, piftea. Mr. chifle, megl. chiofti.
Tc. kofte. (Miklosich, Turk. Elem., H, 113; Şeineanu, II, 110; Lokotsch 1226; Ronzevalle 151); cf. bgr. xopra;, xuxpra;, bg. kjofte, sb.. cufteta.	1768
chifti (-tesc, -it), vb. - 1. A ieşi la suprafaţă, a se ivi apa dintr-un pămînt excesiv de umed. -
2.	A fierbe.
Creaţie expresivă (DAR). Cihac, n, 258 încearcă să o explice prin pişti. - Der. chifteală, s. f. (zgomotul mersului pe un pămînt mlăştinos).
1769
chihăi (-ăesc, —it), vb. - 1. A tuşi. - 2. A importuna, a deranja.
Creaţie expresivă, cf. chicoti; se întîlneşte cu alte creaţii spontane de acelaşi tip, cum sîntr chiftii, vb. (a bombăni), chifti, vb. (a rîde); hihăi, vb. (a
178
ALEXANDRU CIORĂNESCU
hohoti) etc. Sensul 2 pare a fi suferit influenţa lui cehăi. - Der. chihăitură, s. f. (atac de tuse).
1770
chihlibar, s. m. - 1. Ambră galbenă. - 2. (Arg.) Muştiuc. - Var. chi(h)limbar, chehlimbar, chi-hribar etc. Mr. chihlibare. ,
Tc. kehlibar, kehribar, din per. (Şeineanu, II, 110; Meyer 221; Lokotsch 1004; Ronzevaile 152); cf. ngr. xexptnnapi, alb. kjehribar, sb. ceribar. -Der. chihli(m)bariu, adj. (de culoare aurie).
1771
chil (-le), s. n. - La alambic, tub refrigerent.
Germ. Kiihl(schlange). Aceeaşi parte a alambicului se mai numeşte chilştoc, s. n., din germ. Kiihlstock (DAR); de unde s-a obţinut var. cf. chiostec, chiştoc, s. n. (muc de ţigară). 1772
chUă (-le), s. f. - Măsură de capacitate pentru cereale, de origine turcească, folosită pînă la jumătatea sec. XIX, de importanţă variabilă după regiuni (chilă de Slambul = 22 baniţe sau 440 ocale; chilă de Salonic = 3,75 ori cea dinainte; chilă de Brăila = 8 baniţe sau 3,936 hi; chilă de Galaţi sau de Moldova = 2 mierţe sau 20 baniţe, adică 4,16 hi; chilă de Basarabia = 4,57 hl).
Tc. Jcile, din mgr. xotXov (Roesler 596; Şeineanu, II, 110; Meyer 224; Lokotsch 1174a); cf. alb. kile. - Der. (înv.) chiligiu, s. m. (hamal).
1773
chpă (—le), s. f. - 1. Hernie. - 2. Infirmitate.
Sl. kyla (Cihac, II, 49; Bemeker 677), cf. bg. kila, sb. kila, rus. kilă. - Der. chilav, adj. (infirm, sfrijit, pipernicit), bg., sb. kilav „care are hernie"; chilăvi (var. schilavi, deschilăvt), vb. (a vătăma, a răni); chilăvie (var. schilăvie, schilăvenie), s. f. (durere, beteşug). Pentru der. cf. şi Miklosich, Slaw Elem., 27 şi Conev 91.	1	1774
chilată (-te), s. f. - Patul armei. — Var. chiu-lată.	1	■
Fr. culasse, cu o schimbare .greu de explicat (DAR se gîndeşte la o etimologie populată, adică
; la o confuzie cu lat., nu poate fi însă întîmplătoare coincidenţa cu aceeaşi schimbare ca în sp.).
1775
chilău (-ăi), s. n. - Ciocan de lemn, mai.
Pol. kilof (Cihac, II, 49) sau mag. kiilo (DAR)', se pare că ambele cuvinte duc la tc. kuliink „tîmăcop". - Der. rom. indică faptul că termenul a fost interpretat ca o inovaţie expresivă, care ar fi reprezentat ideea de. „minge" sau „obiect rotund".
Der. chilom, s. n. (mai, ciocan; lovitură de pumn), din tc. kuliink, cf. sb. culum; chilăviţă, s.
f. (Banat, Olt., sapă, săpăligă); chilos (var. pilos), adj. (încăpăţînat, îndărătnic; rezistent, robust; greoi), cuvînt care se consideră în general der. de la pilă prin aluzie la marea sa rezistenţă (Candrea; Scriban), dar care este de preferat să se interpreteze ca „tare de cap"; chilug, s. n. (mai), de la var. tc. kiilug, astăzi numai în expresia tuns chilug „tuns zero", sau „cu falsă corecţie" mold. pilug, s. n. (pisălog de piuliţă); chilimboţ, s. m. (bulgăre, boţ, grunz; băieţel, mucos), der. expresivă în care se combină *chil- „cocoloş" cu boţ; chiloman, s. m. (om robust şi rotofei), cu suf. expresiv -man,
cf.	gogoman, hoţoman, cotoşman; chiloman, s. n. (larmă, scandal, hărmălaie; Arg., kil, litru), pentru al cărui semnatism cf. sp. pelotera (al doilea sens se explică printr-o cunfuzie hazlie cu chilogram). Chiloman, care „nu are origine cunoscută" (Graur, BL, III, 186 şi V, 57; cf. DAR), a fost explicat greşit prin chilogram (Puşcariu, Dacor, IV, 137), sau prin ţig. keliben „joc, dans", gen. pl. keli-mangero (Graur, 186; Juilland 161).	1776
chilermenea, s. f. - Bolus armeniaca, lut colorant.
Tc. kil ermeni „argilă de Armenia" (Şeineanu,
III,	38), cf. ngr. xiXepnEVt. Sec. XVIII, înv.
1777
chilichi, s. m. pl. - Săptămîna de după ziua Sfîntului Filip Apostol (de la 14 la 21 noiembrie), legată de diferite practici folclorice.
De la Filip, cu palatalizare dialectală. 1778 chilie (—îi), s. f. - Cămăruţă. - Mr. chilie.
Mgr. xeXXtov (Mumu 13; Meyer 221; Vasmer, Gr., 50), în parte prin intermediul sl. (v.rus., bg.) kelija, cf. sb. celija, alb. kjelu	1779
chilim (-muri), s. n. - Covor, scoarţă. - Mr. chilime.
Tc: kilim (Miklosich, Tiirk. Elem!, II, 111; Şeineanu, II, 111; Bemenker 503; Lokotsch 1176; Ronzevaile 147; Vasmer 557), cf. ngr. xiXip.1, alb. kjilim, bg., rus., pol. kilim, sb. cilim, rut. kylym.
1780
chilimie (—ii), s. f. .- Piedică, dispozitiv care asigură lemnele transportate în car.
Bg. kilimija (DAR).	1781
chilin (-nă), adj. - (înv.) Separat,. distinct,
■	diferit.	'
Mag. kiilon (Cihac, II, 489). - Der. deschilini, vb. (a separa, a distinge).	1782
chilipir (-ruri),. s. n. - 1. Lucru ieftin, cumpărare de marfă la un preţ mic. - 2. Pleaşcă. -Mr. chilipure, megl. chilipir.
Tc. kelepir (Roesler 596, Şeineanu, II, 111;
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
179
Meyer, 221; Lokotsch 1156; Ronzevalle 147); cf. ngr. xeXempi, sb. celepir. - Der. chilipirgi, vb. (a căuta chilipiruri; a înşela); chilipirgiu, s. m. (oportunist), din tc. kelepirci.	1783
chilogram (-me), s. n. - Unitate de măsură pentru greutate egală cu o mie de grame. - Var. kilogram (înv.).
Fr. kilogramme. Se foloseşte adesea în forma abreviată kilo, şi chiar chil, care este popular.
1784
chiloţi, s. m. pl. - Obiect de lenjerie care acoperă corpul de la talie în jos.
Fr. culotte, cf. ngr. xxXoia.	1785
chimă (-me), s. f. - Germen, sămînţă.
Sb. kima (DAR) sau germ. Keim, prin intermediul săs. kim (Lacea, Dacor., IV, 778). înainte, Philippide, Principii, 138, încercase să-l explice prin gr. xi3(xa (cf. ciuma) ipoteză acceptată de Bogrea, Dacor., II, 654. - Der. chim iţă, s. m. (diavol; bufon, caraghios), care pare a fi un dim. de la cuvîntul anterior (Bogrea şi DAR îl explică prin numele unui personaj popular în trecut datorită şotiilor sale; nu este însă posibil să se aplice diavolului numele unui personaj real, şi nici nu s-ar explica prin alte mijloace apelativul Chimifă, astfel îneît este de presupus că acesta din urmă este o simplă poreclă).	1786
chimen, s. m. - Plantă cu seminţe aromatice întrebuinţate în medicină, bucătărie etc. (Carum Carri). - Mr. chimin.
Gr. XD^iivov, în parte prin intermediul sl. Tgominîi, kiminu(cf. bg. kimen, v.rus. kimihu, mag. komeny, cf. Vasmer, Gr., 77). Din acelaşi cuvînt gr. provine tc. kimion, de unde rom. chimion, s. m. (chimen, Cuminum Cyminum), cf: bg. kimion (Şeineanu, II, 112; Meyer 226). - Der. chimioniu, adj. (verde închis). ,	1787
chimerleu (—eie), s. n. - Ecluză, baraj, zăgaz.
•	Mag. kimeriild (DAR). Cuvînt rar, propriu minerilor din Trans.	1788
chimie (-ii), s. f. - Ştiinţa care studiază compoziţia şi proprietăţile substanţelor.
Gr. CTHEioc (sec. XVIII), înainte cu pronunţarea
■	din ngr., astăzi cu fonetismul restabilit după pronunţarea erasmică. - Der. chimic, adj.; chi-micesc (var. himic), s. m. (înv., chimic).
1789
chimir (-re), s. n. - 1. (înv.) Boltă, arc. - 2. Brîu tipic, de piele, foarte lat, prevăzut cu buzunare. - Var. chimer. Mr. chimere, megl. chimer.
Tc. kemer „boltă" şi „briu“ (Roesler 596;
Şeineanu, II, 112; Bemeker 556; Lokotsch 1040; Ronzevalle 148), din mgr. zct^apa; cf. ngr. xejiEpl, bg. kemer. Este dublet al lui cămară. Probabil din acelaşi cuvînt tc. (tc. kemerli „boltit") provine ghimirlie, s. f. (ferăstrău), dacă primul său sens a fost acela de „ferăstrău rotund" (cf. var. chimilioară, chimirlic); ca şi ghimirlie (var. ghe-merlie, ghimerlie, dimerlie), s. f. (colibă). 1790 chin (—nuri), s. n. - 1. Suferinţă, tortură, supliciu; durere fizică în general. - 2. Caznă, tortură, supărare, canoneală; suferinţă morală în general.
Mag. kin (Miklosich, Fremdw., 98; Cihac, II, 489; Bemeker 504; DAR; Gâldi, Dict., 87); cf. sb. kini, cr. kina, tc. kin. Cuvînt împrumutat din sec. XV sau înainte. După Roesler 596 (şi Popescu-Ciocănel 22), ar proveni din tc. kin „ură“. - Der. chinui, vb. (a tortura; a suferi; refl., a se munci, a se strădui); chinuială, s. f. (tortură, supliciu); chinuitură, s. f. (înv., tortură); chinuitor, adj. (care chinuieşte); chinzui, vb. (Trans., a chinui), der. direct de la mag. kinozni; chinzai, s. n. (Trans., supliciu, tortură).	1791
chină, s. f. - Coajă de chinchină.
Fr. quina. Cuv. vechi (lipseşte din DAR, însă a circulat în sec. XIX, cf. I. Văcărescu: de ce la doctori nu găsim vină, cînd ne omoară cu iod sau chină? - Der. chinchină, s. f., din fr. quinquina; chinină, s. f., din fr. quinine.	1792
China, s. f. pr. - Var. (înv.) Hina.
Der. chinez, s. m.; (persoană care face parte din populaţia Chinei; persoană care nu înţelege nimic, care face pe surdul); chinezerie, s. f. (complicaţie inutilă; extravaganţă), refăcut pe baza fr. chinois-erie; chinezesc, adj. (chinez); chinezeşte, adv. (în felul chinezilor). Cf. cinie.	1793
chinargiu (—ii), s. m. - Pescar.
Tc. kenarci. Sec. XIX, înv.	1794
chindeu (-eie), s. n. - Bastită.
Mag. kendo (Cihac, II, 489; DAR; Gâldi, Dict., 114).	1795
chindie (—ii), s. f. - Timp al zilei către apusul Soarleui, asfinţit. - 2. Turn, foişor. - 3. Serenadă sau concert nocturn dat de muzicanţii palatului în timpul cinei domnitorului. - 4. Dans tipic. - Mr. chindie.
Tc. ikindi (Şeineanu, II, 113; Meyer 158; Lokotsch 901; Ronzevalle 41); cf. ngr. xevu; alb. iisindi, sb. ikindija. Sensul 2 prin circumstanţa de a se da din turn, pe înserat, semnalul de închidere a porţilor.	1796
chindisi (-sesc, —lt), vb. - 1. A broda, a
180
' ALEXANDRU CIORĂNESCU
coase. - 2. A garnisi, a împodobi, a înfrumuseţa.
-	Mr. chindisescu.
Ngr. zevxffi „a broda", care se mai spune şi xevTtţa), cf. xEVtr|oia „broderie" (Cihac, II, 547; DAR; Gâldi 164). - Der. chindiseală, s. f. (broderie); chindisitură, s. f. (broderie). '	1797
chinşz (—ji), s. m. - 1. (înv.) Domn, şef al unei comunităţi de oameni liberi. Existenţa sa este atestată cu începere din sec. XIII, în Trans. şi Munt. Erau căpetenii de grupări populare ce cuprindeau un judeţ sau o vale, cu funcţii pe viaţă, administrative şi judecătoreşti. în Munt., pare a fi termen oficial, care îl traduce pe cel popular judeţ.
-	2. (Banat) Primar, judecător comunal. - Var. cneaz, cnez.
Sl. kimedzu din got. *kunnigs, germ. Konig (DAR). A intrat în rom. prin intermediul sb. knez sau al mag. kenez (DAR presupune că pătrunderea sa a avut loc de la nord la sud), cf. rus., rut knjcm „principe". V. şi Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 64. Var. cneaz, folosită în trecut ca termen oficial în documentele slave, a început să se folosească începînd de la sfîrşitul sec. XVII, cu sensul propriu din rus. - Der. chineji, vb. (Banat, a face uneori pe primarul); chinezat, s. n. (principat); cnezat, s. n. (principat); cnezie, s. f. (înv., principat).	1798
chingă (-gi), s. f. - 1 : Cingătoare, brîu. - 2. Fîşie de piele cu care se fixează .şaua pe cal. - 3. Curea, legătură. - 4. Gaică la haine şi paltoane. -
5.	Bară, stinghie. - 6. Fîşie de teren. - Var. cingă. Mr. vingă, vinglă, megl. cl’ingă.	•(
Lat. cingula (Diez, I, 27; Densusianu, \Roml,
XXIX,	330 şi XXXIII, 276; Puşcariu 370; Candrea-Dens., 350; REW 1926; DAR); cf. alb. kjingele, it cinghia, prov. cenha, fr. sangle, cat singla, sp. cello şi cincha (Corominas, I, 756). Fonetismul rom. prezintă o schimbare carie se explică de obicei printr-o metateză anterioară rom. (lat *clinga, după Candrea-Dens., şi DAR), ipoteză infirmată de var. Mai curînd trebuie presupus că rezultatul normal de la cingula, rom. *cinghiă
>	*cinghe, pl. cinghi (cf. auricula > ureche, pl. urechi) a produs probabil, pe de o parte, metateza chingi cu sing. regresiv chingă, şi pe de altă parte un sing. analogic cingă (DAR explică această ultimă formă ca pronunţare locală, în Mold., şi ca reprezentant al unui lat * clinga, în Trans.; cf. Puşcariu 370). Cf. totuşi lat *clinga > napol. chienga (Battisti, n, 944).
Der. închinga (var. închingi, înching(i)ui), vb. (a încinge; a pune chinga); deschinga, vb. (a scoate chinga). Cf. cinge.	1799
chinotaic '(—ce), s. n. - Imn liturgic ce se cîntă cînd preotul-ia împărtăşania:
Mgr. (dana) xoivarvwov „(cînt) în comuti".
< 1800
chinorQZ, s. m. - Negru de fum.
Germ. Kienruss (Tiktin).	1801
chinovar, s. m. - Sulfură roşie de mercur. Ngr. xtwaPapi (Roesler'! 570), cf., bg., rus. kinovan. Se întîlneşte cu dubletele cinabru- (din it: cinabro),puţin folosit, şi finober (din, germ. Zinnober), folosit în comerţ. , , .	.	1802
chinovie '(—|i), s. f. - Cenobit, mănăstire de cenobiţi.
Gr. xoivofîiov, în parte prin intermediul sl.
kinovija (Cihac, II, 647; DAR; Gâldi 164; Vasmer,
Gr., 78). - Der. chinovii, s. m. (cenobit), din ngr.
xoivoPvniţ (dublet neol. cenobit, 'din fi\); chinovi-
tic, adj. (înv., de cenobit); chinovial, adj. (înv., de
cenobit); chinoviceşte, adv. (în felul cenobiţilor);
chinoviarh, s. m. (pustnic), din ngr. xoivoPuxpxn?-
, 1803
chintă (—te), s. f. - 1. Intervalul dintre cinci note muzicale consecutive. - 2. Atac de tuse. - 3. La jocul de cărţi, formaţie de cinci cărţi , consecutive de aceeaşi culoare, - Var. (înv.) cvintă. t Lat', quinta (sec. XIX), fr. quinle. - Der. chintei, s. n., din fr. quintette; chintesenţă (var. greşită chmtezenţă),, s. f., diri fr. quintessence, var. datorată tendinţei de'a pronunţa ca z, s intervocalic din ss, cf. viteşse > viteză. , ,	1804
chioarcă (—ce), s. f. - Pietricică (de rîu). Mag. gorko (Cihac, IT, 489).	1805
chÎQC, s. m. - Savoare, g^ist
1	Mag. gydk „rădăcină" (DAR). CuVîr.t riar, în Munt	!	1806
chiocec (—curi), s. n. — Dans turcesc.t
Tc. koţek „dansator'1 (Şeineanu, n, 141). Sec. XIX, înv.	1807
chiQmb (—oambă), adj. - 1. Miop, care nu vede bine. - 2.,Nesocotit, prost
Origine necunoscută. DAR îl pune în legătură cu mag. dialectal tâmpe',,prost", dar cuvîiitul rom. este prea răspîndit pentru ca să i se ţx>ată atribui această origine (nu este sigură observaţia din DAR că se foloseşte numai în Mold., Eiucov. şi Trans., de Nord. Scriban propune, rus! ţemnyi „obscur" , (pronunţat tjomnyi). - Der. chiombăni (var. chiompăni), vb. (a lucra la lumină slabă, a-şi strica ochii; a deisluşi cu greutate); chimbăneală, s. f. ' (lucru făciii în condiţii proaste de luminozitate); chiombie, s. f. (miopie). - Cf. chiondorîş. 1808
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
181
chiondorîş, adv. - Chiorîş, cu ochii încrucişaţi.
Origine necunoscută. Aparţine fără îndoială aceleiaşi familii a lui chiomb; şi, avînd în vedere vb. închiorcoşa, der. de la onomatopeea chior, se poate propune o origine expresivă. în fonetismul său a influenţat probabil tc. kandinş „acţiune şi mod de a convinge", sau, după Scriban, Arhiva, 1914, 133, mag. kondoros „încreţit"; după Şeineanu, I, 115, ar trebui să se gîndească la contaminarea lui chiomb cu chiorîş. - Der. chion-doreală, s. f. (încruntare); (în)chiondora; (var. (în)chiondorî), vb. (a se încrunta). Acest ultim cuvînt este fără îndoială identic cu încondura, vb. (a se umfla în pene, a se împăuna, a se fuduli), cuvînt care s-a referit probabil la început la păun (după Şeineanu, II, 145, de la condur „pantof*; împotrivă, Graur, BL, VI, 153).	1809
chior (-oară), adj. - 1. Care vede numai cu un ochi. - 2. Saşiu.. -, 3. Miop. - 4. Opac, care dă o lumină slabă. - 5. (Arg.) As, carte de joc, cu numărul unu. ,- 6. (Arg.) Sărac, nevoiaş. - Mr., megl. chior.
Tc. kdr „orb" (Roesler 596; Miklosich, Tiirk. Elem., II, 111; Bemeker 680; Şeineanu, II, 114; Meyer 140; Lokotsch 1207); cf. alb: kjor, sb. cor, şi de asemenea alb. gore „nenorocit". Nii circulă în Trans. (cf. ALR, I,. 57). Pentru expresia apă chioară, cf. chiar. Dubletul ceur (saşiu), tare circulă în Banat şi pe care Creţu 312 îl deriva din lat. caeculUs, reprezintă sb. cor.
Der. chioară, s. K (pâra), în loc'de jţaara chioară (s-a spus despre monedele găurite, care înotau să mai aibă valoare de circulaţie); chiori," \b. (a scoate un ochi; â orbi, a-şi pierde vederea; a^se uita saşiu; a indica); chiorie, s. ’f. (defectul de a fi saşiu; miopie); chiorilă, s. ,m. (poreclă pentru miopi); chiorîş, adv. (cu un singur ochi, închizînd un ochi; pieziş; orbeşte, fără să se uite). 1810
chiQr, inteij. -r lmită mai multe zgomote, cum sînt chiorăiala ..sau strigătul curcanului. - Var. ghior.
Creaţie spontană, cf. bîr, mîr, mor, hor, hîr. -Der. chiorăi (var. ghiorăi, chiorcă(n)i, chercă(ri)i, cherăi, Trans.,, corăi), vb. (despre curcani, a croncăni; despre maţe, a chiorăi); chirăi (var. : cherăi, chirlăi)', vb. (despre găini, a cotcodăci; despre greieri, a cînta; a ţipa, a stnga); cherlăi, vb. (rar, a lătra), cuvînt care ne apare numai la Brătescu-Voineşti şi care inţiică o contaminare cu chelălăi; chiorăială (var. ghiorăială, chiorăit, chiorăitură, ghiorăitură), si f. (zgomot produs de intestine); chiric, s.. m. (Trans., greiere; copil), ultimul sens explicabil prin ideea ,de „care ţipă
mult"; ghiorlan, s. m. (şobolan; golan), cu acelaşi semantism ca termenul anterior, cf.. Philippide, Principii, 150 şi Spitzer, Dacor., IV, 652-4 (după .ipoteza greşită a lui Lacea, Dacor., III, 751, din . săs. Jorlănk „oaie de un an“); închiorcoşa, vb.
refl. (a-şi roti coada curcanul; a privi cu dispreţ,
•	a se înfuria), cuvînt care pare a se explica printr-un joc foarte frecvent între băieţi, care ' constă în a imita cuvîntul chior în jurul unui curcan, pentru a-1 stîmi şi a-1 obliga să-şi rotească îndată coada (după DAR şi Candrea, origine ; necunoscută; Scriban îl pune în legătură cu mag. korleni „a învîrti"). Pentru var. ghiorhăi, cf.
■ Iordan, BF, VII, 280.	1811
chiQrt (-turi), s. n. - Colţ, unghi.
Mag. kiirt (DAR). Cuvînt rar, în Mold. 1812
chioşc (-curi), s. n. - Construţie uşoară pe străzi unde se vînd ziare, reviste etc. - Mr. chioşcti.
■	Tc. koşk (Şeineanu, II, 115; Lokotsch 732; Ronzevalle 151; cf. ngr. xtoazt, alb., bg. kiosk. -Der. chioşcar, s. m. (vînzător de ziare în chioşc).
1813
chiostec (-curi), s. n. - 1. (înv.) Piedică pusă la picioarele cailor. - 2. (înv.) Şiret cu care se lega gulerul pelerinelor. - 3. Muc de ţigară. - Var.
. chioştec, chiştoc. Mr. chiustecă, megl. chiustec(ă).
Tc. kostek „piedică" (Miklosich, Tiirk. Elem.,
II,	112; Bemeker, 681; Şeineanu, II, 115; Meyer '228; Lokotsch 1211); cf. ngr. ziovarexi, alb. kjostek, bg. kjusteka. - Der. chiştocar,s. m. (Arg., sărac, cerşetor).	1814
chiotoare (—ori), s. f. - 1. Colţ al unei clădiri, format din împreunarea a doi pereţi. - 2. Stîlp, piatră de hotar. - 3. Articulaţie. - 4. Colţ al acoperişului. - 5. Laţ, nod. - 6. Butonieră. - 7. Cîrlig de copcă. - 8. Legătură, legătoare. - 9. încheietoare, ansamblu de două piese care deschid şi închid o carte legată. - Var. cheutoare, (Banat) cheptoare.
Lat. *clautoria, în loc de clăvătoria. - Der. descheptura, vb. (Banat, a desface, a descheia) (Puşcariu, Dacor., IV, 706; DAR). Var. (Puşcariu 716); pare a reprezenta o pronunţare *clab(a)toria.
1815
chip (-puri), s. n. - 1. Imagine, reprezentare plastică (odinioară a oricărui obiect, în prezent a unei persoane). - 2. Aspect, faţă, figură, fizionomie. - 3. Imagine, simbol, reprezentare. 4. Gest, apucătură. - 5. Manieră, mod, metodă. - 6. Mijloc, modalitate, posibilitate. - 7. (Adv.) Vorba vine, cică (cu această folosire se preferă modem pl. articulat).
182
ALEXANDRU1CIORĂNESCU
Mag. kep „imagine" (Cihac, II, 489; DAR; Gâldi, Dict., 87), de unde şi sb., slov. kip (Bemker 504; cf. Miklosich, Fremdw., 98). - Der. chipeş, adj. (arătos, frumos), din mag. kepes „capabil; figurat"; chipos, adj. (arătos, frurrios la chip); închipa, vb. (a reprezenta; a alcătui); închipui (var. înv., chipui), vb. (a reprezenta; a crea; a construi, a fabrica; a aduna; a imita; a imagina, a făuri, a concepe; a născoci, a inventa; refl., a fi vanitos, a se mîndri); închipuit or, adj. (înv., reprezentant); închipuinfă, s. f. (înv., personificare, reprezentare); închipuire, s. f. (imagine, reprezentare; aspect, gest; imaginaţie, fantezie,’ ficţiune, invenţie; himeră; ipoteză; simulacru); neînchipuit, adj. (neimaginabil); închipu(r)lui, vb. (a repara, a fabrica, a construi); din mag. kepelni, în parte contaminat cu.pl. chipurile (DAR).	1816
chiovean (-eni), s. m. - Căruţaş.
De la Kiew, oraş din Rusia (odinioară Chiow), datorită relaţiilor comerciale şi frecventelor transporturi cu căruţe. - Der. chiovenesc, adj. (propriu căruţaşilor).	1817
chiparos (-si), s. m. - Arbore răşinos cu lemnul parfumat (Cupressus sempervirens). - Mr. chiparis.
Mgr. xvTtapiocn. (sec. XVII), cf. v.sb. kiparisî (Vasmer, Gr., 78), alb., bg. kiparis., - Der. chiparoasă (var. tiparoasă), s. f. (plantă decorativă, Polianthes tuberosa), din fr. tubereuse, contaminat prin etimologie populară cu chiparos (se numeşte şi tuberoză, ca în fr.).	1818
chipiu (—ie), s. n. - Şapcă militară.
Fr. kepi, din germ. Kăppi. Probabil de la aceast cuvînt provine cibică, s. f. (Trans. şi Bucov., şapcă militară).	1819
Chipotă (-te), s. f. - Chişiţă.
Rus. kipot (Byhan 327). Cuvînt rar, lipseşte în general din dicţionare.	1820
Chir, s. m. - Domn (titlu de politeţe, folosit în epoca fanarioţilor, sec. XVIII şi prima jumătate a sec. XIX). Mr. chir.
Ngr. x'up^oţ), cf. v.sb. kyru (Vasmer, Gr., 87).
-	Compară chino chir, s. m, (înv., titlu, rezervat prelaţilor), din ngr. xupioţ xup (nu a avut circulaţie reală); chiriacodromion, s. n. (carte de predici), din mgr. xupiooeoSponiov; chiriarh, s. m. (prelat), din mgr. xupiapxnţ; chiriarhie, s. f. (demnitate de prelat), din mgr. xupuxpxia; chiriarhic(esc), adj. (de prelat). Cf. chiraleisa, chirielă. V. Mumu 13; Gâldi 165.	1821
chiraleisa, s. f. art. - 1. Kyrie eleison, formulă liturgică a cultului ortodox păstrată în obiceiuri
folclorice legate de sărbătoarea de Bobotează. -
2.	Spirit rău, duh necurat. - 3. (Inteij.) Iisuse!
Mgr. zvpie eXerinov. Deformaţie populară care s-a păstrat şi în anumite regiuni din Franţa. (Hautes Vosges kyriole „cîntec şi obicei popular de Rusalii", şi din Italia (berg. krioles)-, cf. şi sl. kerlesi, ceh. krles, v.pol. kierlesz, rus. kurolesa (Miklosich, Fremdw., 98; Şeineanu, Semasiol., 117; Bemeker 502; T. Papahagi, Din Jolklorul romanic, 7; DAR; Vasmer 551). Din acelaşi cuvînt gr. provine fr. kyrielle, de unde chirielă, s. f. (înşiruire, şirag).
Der. ciurlezi, s. m. pl. (Munt., obicei popular de Bobotează); cîurleza, vb. (a vizita casele în ziua de 6 ianuarie); ciurlezeală, s. f. (obicei popular legat de această sărbătoare; obiceiul este mai mult sau mai puţin general, cf. iordăni, însă acest nume se foloseşte numai în regiunea Dîmboviţa).
1822
chircă (-ci), s. f. - Sapă.
Rus. kirka (Philippide, Viaţa rom., IV (1907), p. 39; DAR). Cuvînt rar, în Mold. şi Dobr.
1823
chirie (—ii), s. f. .- Sumă plătită în schimbul folosirii temporare a unui lucru. - Mr. chirie, megl. chiriiă. '
Tc. kira, din arab. kira (Miklosich, Tiirk. Elem.,
II,	111; Roesler 596; Şeineanu, II, 115; Bemeker 505; Danicic, V, 4; Lokotsch 1181), cf. ngr. xipct, alb. kiră, bg., sb. kirija. - Der. chiriaş, s. m. (persoană-care ia cu chirie o locuinţă); chirigiu, s. m. (cărăuş, cel care transporta cu căruţa), din tc. .kiraci, mr. chiragi (cf. alb. kiragi, bg., sb. ki-ragija); chirigie, s. f. (serviciu de transport); chiragelîc, s. n. (înv., meseria de căruţaş); închiria, vb. (a da cu chirie, a arenda).	1824
chirilic (—că), adj. - Cu litere din alfabetul vechi slav, compus de Chirii în sec. IX. - Var. cirilic.
De la Chirii, şi modem din lat. Cyriiliis. - Der.
1	chirilicesc, adj. (înv., chirilic)..	1825
chirlopan (-ne), s. n. - Tîmăcop.
Origine, incertă. Pare a fi în legătură cu fr. varlope „rindea", probabil prin intermediul germ. Se foloseşte în Trans.	1826
chirograf (-fe), s. n.	-	Document sub sem-
nătură privată. - Var. (înv.) hirograf.
Fr. chirographe, şi înainte din gr. xeipcypcwpov.
-	Der. chirografar, adj.	,	,	;	1827
chirol (-lă), adj. - (Bou sau vacă) de rasă franceză Charolais.
Fr. Charolais.	1828
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBO ROMÂNE
183
chirotică, s. f. - Pînză lucrată.
»• 7
Origine obscură. Cuvînt rar, abia atestat, in care pare a se recunoaşte un der. din gr. %Eip „mînă“.
1829
Chirurg (—gi), s. m. - Medic specialist în chirurgie. - Var. hirurg (şi der.).
Lat. chirurgus (sec. XIX) şi înainte din gr. XEipcrupyo;. - Der. chirurgie, s. f., din fr. chirurgie; chirargic(at), adj.	1830
chirvai (-iuri), s. n. - 1. Sărbătoare a zilei sfîntului protector, hram. - 2. Chef, zaiafet.
Germ. Kirchweiche (Borcea 181). în Trans.
1831
chişai (-iuri), s. n. - Argilă.
Mag. kosâ „sare gemă“, după Bogrea, Dacor.,
IV,	799; însă schimbarea semantică nu este clară. DAR preferă să se refere la radicalul sl. kis-„umed“, cf. chişav. în Munt	1832
chişav (-vă), adj. - 1. Umed, ploios. - 2. Ursuz, repezit, nesuferit.
Bg. kisăv „ploios" (DAR). Cf. chişai. - Der. chişomifă, s. f. (ceaţă), prin contaminare cu viforniţă.	1833
chişcă (-şte), s. f. - 1. Colon, intestinul gros al animalelor. - 2. Tobă, cîmat - 3. (Loc. adv.) Dens, îndesat. - Var. chioşcă.
Rut. kyska, rus. k&ka „maţe“, pol. kiszka „maţe, tobă“ (Cihac, II, 50; Bemeker 679).	1834
chischinşu (-eie), s. n. - Bastistă, năframă. -Var. chischinea, cheschenea.
Mag. keszkeno (DAR; Gâldi, Dict., 114). în Trans.	1835
chisea (-ele), s. f. - Pungă pentru tutun. - Var. ches, ches(e)a. Mr. chesi.
Tc. kise, kese „pungă“ (Şeineanu, II, 116; Meyer 224; Bemeker 502; Lokotsch 1105; Vas-mer 561), cf. alb. kjese, bg. kesija, sb. cesâ, rus. kisâ, ţig. kisi. Var. ches direct din tc. kes. Din
■	aceeaşi familie face parte chesăg, s. n. (chimir tipic, cu punga în căptuşeală), cf. Lacea, Dacor.,
III,	742 (în ciuda opoziţiei din DAR). Chisea „pungă" se confundă azi cu chisea, s. f. (borcan, mai ales pentru marmeladă şi dulceţuri), din tc. kiase.	1836
chiseliţă (-ţe), s. f. - Supă acidulată preparată din fructe crude sau din plante cu gust acru. -Var. chisăli/ă. pisălifă.
Din sl. kiselu „acru", cf. sb. kîselica, bg. kiselica, rut. kyselyca, toate cu sensul din rom., ceh. kyselice ,.marmeladă de fructe", rus. kiselî .jeleu de fructe" (Cihac, II, 50; Bemeker 678;
Conev 88). Cea de a doua var. este un hiperur-banism care presupune o legătură cu a pisa „a toca, a sfarîma". - Der. chisăliţi, vb. (a toca). Cf. chişleag, chiznovat.	1837
chiser (-re), s. n. - Teslă de dogar.
Tc. kesser, de la kesmek „a tăia", cf. c/j&î1838
chişer (-re), s. n. - Inel, fretă, brăţară de întărire.
Origine obscură; pare a fi în legătură cu mag. kisemi „a însoţi" (DAR).	1839
chişereu (-eie), s. n. - Arpagic. - Var. (ortografică) chisărău.
Mag. keseru „amar" (DAR).	1840
chişjg (-guri), s. n. - Instrument, unealtă, obiect.
Mag. keszeg (DAR).	1841
chisim (-muri), s. n. - Rentă.
Tc. kisim (DAR).	1842
chişiţă (-ţă), s. f. - 1. încheietură a piciorului, deasupra copitei, la cai. - 2. Pensulă. - 3. Mătură.
-	4. Mănunchi, legătură.
Sb. kicica „chişiţă", dim. de la kika „plete" (> chică), probabil contaminat cu kitica „buchet" (Bogrea, Dacor., IV, 680; DAR).	1843
chişleag (-guri), s. n. - Lapte prins, lapte acru. - Var. (Trans. de Nord) cislac.
Bg., rut. kisleak, sb., cr. kiseljak, din sl. kiselu „acru" (Cihac, II, 50; Lowe 5; Scriban, Arhiva, 1911, nr. 7); cf. chiselifă.	1844
chislec (-curi), s. n. - (înv.) Pivniţă, cramă.
Tc. kislak (Loebel 241).	1845
chislog (-oage), s. n. - Lucru de nimic, care ‘ nu se vinde, lucru inutil.
Ţig. kislo „slab" (Graur 137). Pare a se fi contaminat cu chiştoc „muc, partea inutilă a ţigării".	1846
chisoagă, s. f. - Plevuşcă, albitură.
Mag. keszeg „Cyprinus" (DAR) sau sb. kesega „plevuşcă" (Scriban).	1847
chit, adv. - Liber, în pace.
Fr. quitte. Se întîlneşte cu dubletele cfit şi fit, care redau pronunţarea germ. quitt. - Der. (de la cfit) cfitui, vb. (a rezolva probleme; a fi liniştit). Forma chitui se aude mai puţin, fiind înlocuită prin achita. După Sanzewitsch 201, cfitui vine din rus. kvitovati.	1848
chit (-ţi), s. m. - Balenă, cetaceu.
Mgr. xfjroQ, în parte prin intermediul sl. kitii (Mumu 13; cf. Vasmer, Gr., 78). Sec. XVI.
1849
184
ALEXANDRU CIORĂNESCU
chit, s. m. - Pastă formată dintr-un praf mineral şi un lichid vîscos.
Germ. Kitt. Sec. XDC. - Der. chitui, vb. (a lipi cu chit).	1850
chit (-te), s. n. - Mantou, palton.
Germ. Kittel (DAR). în Trans. de Nord. 1851
chiţ, interj. - Imită sunetele mai multor animale în special şoarecii şi şobolanii.
Formaţie spontană; cf. bg. kvic, sb. kvecati, slov. kvicati, toate cu sensul de „a geme“. După Cihac, din sl. kvicati „a grohăi porcii", cf. covifa. - Der. chiţăi (var. chiţcăi), vb. (a scoate sunete ascuţite şoarecii); chifcan, s. m. (şobolan), a cărui der. nu este clară.	1852
chită (-te), s. f. - 1. Buchet. - 2. Mănunchi, snop. - Var. (Banat) chit.
Sl. (ceh., rut.) kyta, probabil prin intermediul sb. lata (Cihac, II, 50; cf. Danicic, V, 13; Conev 50); cf. rus., pol. kita, bg. kitka. - Der. chitat, adj. (Trans., strîns în mănunchi). - Cf. chiti. 1853
chitab (—buri), s. n. - Document, înscris.
Tc. kitab (Şeineanu, III, 39). înv. (sec. XVIII).
1854
chitanţă (—te), s. f. - Act scris prin care se face dovada primirii unei sume de bani.
It. quitanza (sec. XIX), cf. fr. quittance, rus. kvitancija. - Der. chitanţier, s. n.	1855
chiti (—tesc, — it), vb. - 1. A împodobi, a înfrumuseţa, a oma. - 2. A potrivi a aranja, a orîndui. - 3. A organiza, a plănui, a dispune. - 4. A proiecta, a calcula. - 5. A judeca, a chibzui, a gîndi.
Sb. kititi „a înfrumuseţa", sau bg. kitjă „a face buchete", din sl. kyta „buchet" (Cihac, II, 51; Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 328; Bemeker 679). Cu toate că evoluţia semantică este firească în toate fazele ei, este rar ca un cuvînt sl. să fi dezvoltat în rom., de la sine, o gamă atît de întinsă de sensuri. Este de presupus că în evoluţia sa ar fi influenţat vreun cuvînt ca a căta, sau poate ngr. xmoţo) „a vedea, a privi".
-	Der. chiteală, s. f. (podoabă; giuvaiere, bijuterii; ordine, organizare; aranjare, potrivire; judecată, părere; supoziţie, idee). Cf. cuvîntul următor.
1856
chiti (—tesc, — it), vb. - 1. A lansa, a arunca, a trage cu arma. - 2. A ţinti. - 3. A arunca o privire. - 4. A nota, a observa.
Sb. hitat, hititi „a trage, a slobozi", contaminat şi în mare parte confundat cu cuvîntul anterior (Puşcariu, RF, I (1928), p. 271; DAR). - Der. chitaci, s. m. (ochitor, care ţinteşte bine), prost
explicat de Lowe 9 pe baza bg. sfdtac „vagabond"; chitaş, s. m. (ochitor); chiteală, s. f. (ochire, ţintire).	1857
chiţibuş (-şuri), s. n. - 1. Fleac, bagatelă. -
2.	Tertip, truc. - 3. (Rar) Strîngător de velă.
Origine necunoscută. DAR şi Scriban se gîndesc la o deformare de la piţiguş „lucru mărunt". în ultimul sens, ar putea fi o deformare a germ. Kettenbriicke „pod suspendat", asimilat cu cuvîntul rom. - Der. chiţibuşar, s. m. (şmecher).
1858
chitilean (-nă), adj. - (înv.) Obligat, forţat.
Mag. ke(ny)telen (DAR, Gâldi, Dict., 115). Sec. XVIII.	1859
chiţimie (—ii), s. f. - Colibă. - Var. (rar) chifumie.
Origine necunoscută. După DAR şi Scriban, în legătură cu chiţibuş. Mai curînd der. de la chimiţă, s. f. (cuşcă), cuvînt aproape necunoscut (este menţionat numai de Dame); chiţimie, care ar fi rezultat al unei metateze, se foloseşte în Munt.
1860
chitonag, s. m. - Dulceaţă de gutui.1
Fr. cotignac (Cihac, II, 132; DAR). 1861
chitru (-ri), s. m. - Arbore exotic cu fructe comestibile (Citrus medica). - Mr.' chitru.
Ngr. xvrpov (Mumu 13), cf. bg. kitra, v.sb. kitari (Vasmer, Gr., 78). - Der. chitră, s. f. (fructul chitrului); chitri, vb. (a se cătrăni, a se înfuria, a se supăra; Arg., a fura, a curăţa de bani). Nu ştim dacă chitră, s. f. (Arg., vînt, pîrţ) şi a se chitri, vb. (Arg., a se băşi) depind de Cuvintele anterioare, sau de la sb. chitro „rapid, ca din puşcă".	1862
chituc (-ci), s. m. - Butuc, ciot.
Bg. kitjuk (Candrea). însă cuvîntul bg. ar putea proveni din rom.; în acest cazi chituc ar fi în locul lui *pituc, adică rezultat al utiei contaminări cu pil- „mic" (cf. piti) cu butuc.	1863
chiu, inteij. - 1. Exprimă bucuria şi entuziasmul; ovaţie. - 2. Exprimă durerea: vai! - 3. (S. n.) Durere, chin, suferinţă.
Creaţie spontană. - Der. chiui, vb. (â striga; a răcni; a chema în gura mare; a striga de bucurie; a spune o chiuitură); chiot, s. n. (strigăt, ţipăt), der. de la vb. cu suf. —ot, ca sgomot, chicot (după DAR, der. direct de la interj.); chioti (var. chihoti), vb. (a striga, a ţipa; a cînta foarte tare); chiuială, s. f. (strigăt); chiuit, s. n. (strigăt); chiuitură, s. f. (strigăt; compoziţie cu caracter de epigramă care se recită de obicei în timpul jocului popular); chiuitor, adj. (care chiuie). Nu se vede legătura pe
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
185
care încearcă să o stabilească Pascu, Lat., 257, între aceste cuvinte şi lat pîpîre.	1864
chiulaf (-furi), s. n. - Căciulă turcească.
Tc. kulah (Şeineanu, II, 118; Meyer 229; Lokotsch 1232); cf. alb. kiilaf, bg. kjiikaf, sb. c'ulaf. Din der. tc. kulahct „vînzător de căciuli" şi apoi „şmecher" (pentru evoluţie cf. papugiu, cioflingar), provine rom. chiulangiu, s. m. (şmecher, elev care chiuleşte), cf. Scriban, Arhiva, XXIII (1912), p. 382; Iogu, GS IV, 388; DAR. De la acest cuvînt s-a reconstruit în rom. chiul, s. n. (înşelătorie, festă, renghi; în limbajul şcolăresc, absenţă nejustificată). Reducerea este destul de nefirească (cf. chiulhangiu - chiulhan), astfel încît este de presupus că trebuie să se fi produs înainte de propagarea formei chiulangiu (unde n este tîrziu şi analogic), adică, pomindu-se de la o formă *chiulagiu. Mai puţin probabilă este explicaţia lui E. Lange Kowal, GS, VII, 296, care pleacă de la expresia din limbajul şcolăresc fr., tireu au cui, întrucît astfel de împrumuturi sînt puţin uzuale în rom., şi pentru că fonetismul cu din fr. nu explică deloc consoana finală. Totuşi, această explicaţie este acceptată de Graur, BL, XIV, 107. - Der. chiuli, vb. (a lipsi fără motiv, a o şterge); chiuleală, s-. f. (cursă, figură proastă; absenţă, fugă).	1865
chiulhan (—ne), s. n. - Banchet, zaiafet, chef.
-	Var. chiolhan.
Tc. kulhan „cuptor de încălzit baia" (Şeineanu,
II,	118; Lokotsch 1234). Semantismul rom. se explică prin obiceiul turcesc de a mînca în baie.
-	Der. chiulhangiu, s. m. (persoană care încălzeşte baia; chefliu, petrecăreţ), din tc. kiilhanci; chiul-haniu (var. chiolhănos), adj. (făţarnic, viclean), din tc. kulhani „persoană care încălzeşte baia".
1866
chiup (-puri), s. n. - Vas, cupă. - Var. (înv.) chiub, (rarf chiupă. Mr. chiupe, megl. chiup.
•	Tc. kiip (Cihac, II, 564; Şeineanu, II, 117; Meyer 230; Lokotsch 1249); cf. alb. kjnp, bg. kjup, sb. cup. Cuvîntul tc. pare a fi în legătură cu lat cuppa şi der. săi (cf. Marcel Cohen, Bull. Soc. Linguist, XXVII (1926-7), p. 91)'.	1867
chiurcă (—ci), s. f. - în cizmărie, lemn de netezit
Mag. tiirko „com“ (DAR). - Der. chiurcui, vb. (a lustrui).	1868
chiurşc (-curi), s. n. - 1. Piele tăbăcită. - 2. Foaie.
Tc. kurk (Şeineanu, III, 38). - Der. chiurci-baţa, s. m. (blănar al seraiului), tc. kiirkţi başi. Sec. XVffl, înv.	1869
chiuz (-zuri), s. n. - Curea care susţine spata de bătut inul. - Var. tiuz(ă).
Mag. koz (DAR).	1870
chivără (-vere), s. f. - Cască, coif.
V.rus. kiveru, cf. rut. kyver, pol. kiwior „turban" (Cihac, II, 51), cuvînt de origine necunoscută în sl. (Vasmer, I, 554). Legătura cu sl. kivori „baldachin" sugerată de Cihac, pare îndoielnică.
1871
chivernisi (-sesc, -|t), vb. - l. A cîrmui, a conduce, a administra. - 2. A călăuzi, a sfătui. -
3.	A procopsi, a da cuiva mijloacele de trai. - 4. A aproviziona, a îndestula. - Mr. Oiivimisire.
Mgr. xupEpvcS, aorist extfîepvriaa „a guverna" (Mumu 14; Meyer 228); cf. alb. kjivens. Este dublet al lui guverna şi al cuvîntului recent creat, cibernetică ( < fr. cybemetique) „arta de a guverna". Pentru evoluţie, cf. Şeineanu, Semasiol., 215. - Der. chiverniseală, s. f. (guvernare, administrare; economie casnică, mijloace de trai, nivel de viaţă al casei; venituri; stare, situaţie); chi-vemisitor, adj. (guvernator, administrator). 1872
chivirg|c, adj. invar. - Rasă de oi din Dobro-gea.
Tc. kmrcik.	1873
chivot (-te), s. n. - 1. (înv.) Cutiuţă, sipet. -
2.	(înv.) Cufăr, ladă. - 2. Raclă.
Mgr. xtfktmov sau xiPajra; (Mumu. 14), în parte prin intermeidul sl. kivotu, sb. ăvot (Vasmer, Gr.,
50).	1874
chix (-xuri), s. n. - Eşec.
Germ. Kicks (DAR).	’	1875
chiznovat (-tă), adj.	- Ciudat,	extravagant,
singular. - Var. chisnovat, chiznovit.
Origine incertă. Pare der. de la sl. kyselu „acru" (cf. chiseliţă), cf. sl. kysnqti, sb. kisnuti „a se acri" (Bemeker 687), bg. kislovat „acru" (Graur, BL,
IV,	73), rus. kislovatyi (Scriban). Legătura cu tc. tasni „ciudat" (Şeineanu, Dicţ.) nu pare sigură. Se poate să se fi produs o contaminare a lui kislovat „acru" cu sb., bg. cudnovat, cudnovit „ciudat, straniu". Nu este sigură înrudirea cu cisnovi (var. cisnova), vb. (Banat, a se beteji).	1876
ciacău (-uri), s. n. -	(Trans.)	Şapcă	miliară,
chipiu. - Var. ceacău.
Germ. Shako, prin intermediul mag. csăkâ (DAR), cf. fr. shako.	1877
cib, s. n. - Hrană pentru păsări.
Lat. cibus (sec. XIX). Latinism artificial, care nu pare să fi fost folosit, şi pe care Şeineanu, Semasiol., 182, l-a considerat cuvînt popular.
1878
186
ALEXANDRU CIORĂNESCU
cîblă (-le), s. f. - Vadră, măsură de capacitate pentru grîne, folosită în Mold. (sec. XV-XVIII) şi egală cu o găleată sau patru ferdele.
Sl. kubilu, din germ. Kiibel (DAR). - Der. cîblărit, s. n. (dijmă în cereale şi fructe). 1879
cică, inteij. - Cuvînt afectuos cu care se adresează unui copil. - Var. fică.
Creaţie expresivă, cf. dial. it. din Latium cico, umbr. dea „nulla“ (Prati 276). Chiar dacă intenţia este diferită, aceeaşi formulă explică vb. dcăli (a pălăvrăgi, a flecări; a importuna, a deranja; a se certa), cu suf. de asemenea expresiv -li (cf. Graur, BL, IV, 91). Alte explicaţii mai puţin plauzibile: din sb. cakalati „a flecări" (Scriban, Arhiva, 1913); din lat. *dcala, forma vulg. de la dcada (Korting 2161; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Philippide, II, 636; Puşcariu, RF, I, 269; cf. DAR), care lasă neexplicată păstrarea lui l intervocalic; din mag. csihol- (Drăganu, Dacor., VI, 270). - Der. cicală, s. f. (plictisitor, pisălog), formaţie regresivă; cicăleală, s. f. (pisălogeală); cicălilor, adj. (importun, pisălog); cicalos, adj. (pisălog). 1880
cicar (—ri), s. m. - Ţipar (Anguilla vulgaris).
Mag. csik, cu suf. -ar, ca în ţipar, pişcar (Puşcariu, Dacor., VII, 468).	1881
cicatrice (—ci), s. f. - Urmă lăsată de o rană după vindecare.
Lat. dcatricem (sec. XIX). - Der. cicatriza, vb., din fr. cicatriser.	1882
cicea, adj. invar. - Drăguţ, bun. - Var. cicio, interj. (Se foloseşte pentru a chema porcii).
Creaţie expresivă infantilă, cf. gigea. Nu este probabilă der. din rut. cică, propusă de DAR. -Der. cicili, vb. (a dichisi, a împodobi, a înfrumuseţa), pe care Tiktin îl pune în legătură cu pol. czyscic „a lustrui" (cf. Graur, BL, IV, 91), cf. giugiuli.	1883
Cicero, s. m. pr. - Persoană special pregătită care conduce vizitatorii într-un muzeu, într-un oraş etc.
Der. cicero, s. m. invar, (corp de literă de 12 puncte tipografice), din fr. degro; cicerone, s. m. (călăuză, ghid), din it. cicerone; ciceronian, adj.
1884
cichirgiu (—ii), s. m. - Cofetar.
Tc. şekerci. Sec. XVIII, înv.	1885
cicic, s. m. - 1. Floare roşie nedeterminată. - 2. Culoarea roşu aprins.
Tc. ţigek (Loebel 241). - Der. cice(a)cliu, adj. (de culoare roşu aprins), din tc. gigekli; ciciclic, s. n. (peluză), din tc. gigeklik.	1886
cicisbeu (—ei), s. m, - Curtezan.
It. cicisbeo (sec. XIX). Folosit mai ales în lit. romantică.	1887
ciclu (-Iuri), s. n. - Succesiune de fenomene, stări etc. care se realizează la un anumit intereval de timp. - Var. chiclu.
Fr. cycle, lat. cyclus, înv. (sec. XVIII) din gr. xueXoţ. - Der. ciclic, adj.	1888
cicmigea (-ele), s. f. - Sertar. - Var. cec-megea. Mr. cicmige, megl. cecmedzeu.
Tc. fekmece (Cihac, II, 560; Şeineanu, II, 100; Lokotsch 405).	1889
cicni (-nesc, -it), vb. - A muri, a deceda.
Rut. cahnuty (Candrea; Scriban). Rar, Mold.
1890
cicoare (-ori), s. f. - Plantă erbacee cu flori albastre (Cichorium Intybus).
Lat. *dchoria, pl. de la cichorium (< gr. xtXCppiov), cf. alb. kore (Puşcariu 360; Meyer 201; Candrea-Dens., 336; Philippide, II, 636; Diculescu, Elemente, 483).	1891
cicoare (-ori), s. f. - Insectă, greiere. - Megl. pcoari.
Lat. *dcăla, forma vulg. în loc de cicăda (Puşcariu, RF, I, 270; DAR); cf. alb. kjingale, it. cicala, prov. cigala, sp. cigarra. Rezultatul normal (*cicară) pare să fi suferit influenţa cuvîntului anterior. Cf. şi dcăli.	1892
cicric (-curi), s. n. - Vîrtelniţă. - Var. cic(ă)ric, dc(ă)rig, cic(ă)rag, ce(a)c!r(g), etc. Mr. cicrică.
Tc. ciknk (Şeineanu, II, 127; Meyer 446; Lokotsch 448); cf. ngr. Tcrwpuei, alb. tsikrik, bg. cikrkă, sb. cekrk	1893
cidru, s. n. - Băutură obţinută prin fementarea mustului de mere.
Fr. cidre.	'	1894
cifră (-re), s. f. - Simbol grafic folosit pentru scrierea numerelor. - Var. cifru, (înv.) ţifră.
It. cifra (sec. XIX). Var. cifru, înv. cu sensul curent, se foloseşte mai ales cu sensul de „cheie, soluţie"; ţifră redă pronunţarea germ. Ziffer.
Der. cifra, vb. (a socoti, a calcula; a numerota; refl., a însuma, a aduna); descifra, vb., compus pe baza fr. dechiffrer.	1895
ciftea (-ele), s. f. - Puşcă cu două ţevi. '
Tc. fifte „pereche" (Şeineanu, III, 40). Sec.
XVIII,înv.	1896
ciftilic (—curi), s. n. - Moşie, proprietate la ţară. - Var. cift(i)lîc, df(t)lic.
Tc. ţif(t)lik (Şeineanu, III, 41). Sec. XVIII.
1897
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
187
cigă (— gi), s. f. - 1. Titirez, sfirlează. - 2. Scripete. - 3. Melc. - 4. Buzdugan.
Mag. csiga (Cihac, II, 490).	1898
cigă mică, s. f. - Varietate de ciuperci.
Mag. csigabiga „melc“, prin falsă asociere cu mic (Cihac, II, 490; DAR).	1899
cighir (-ruri), s. n. - 1. Intestine de miel. -2. Cîmat preparat cu intestine de miel.
Tc. feger „maţe, bojoci" (Şeineanu, II, 127; DAR)-, cf. ngr. T^iytpl, bg. giger, it. giseri (Battisti, III, 1817).	1900
cîine (—ni), s. m. - 1. Cîine. - 2. Om fără suflet, tiran. - 3. Masă de dogar. - Var. (Mold.) cine. Mr. cîne, megl. afini, istr. căre.
Lat. caniş (Puşcariu 367; REW 1592; Can-drea-Dens., 337; DAR)-, cf. alb. kjien, it. cane, prov. ca, fr. chien, sp. (gal.) can, port. căo. Forma cîine, cu i posterior (ca mîine, pîine; cf. şi spîimînta), proprie Munt., a fost aproape general adoptată în lit.; totuşi sînt numeroşi scriitori de origine mold. sau trans. care continuă să scrie cîne.
Der. cîinărie, s. f. (haită de cîini); cîiner, s. m. (Mold., persoană care strînge cîini vagabonzi); cîinesc, adv. (privitor la cîini; crud, neomenos); cîineşte, adv. (în felul cîinilor; cu cruzime); cîinie, s. f. (răutate, cruzime); cîinime, s. f. (haită de cîini); cîinos, adj. (fără suflet); cîinoşenie, s. f. (răutate, cruzime). Cf. L. Şeineanu, Les noms romans du chien et leurs applications metaphori-ques, în Mem. Soc. Ling., XIV (1906-8), p. 210-75.	1901
cij (—ji), s. m. - Canar.
Rut. c& (Cihac, II, 52). în Mold.	1902
CÎIbaş (-şi), s. m. - Caltaboş făcut în casă din intestine de porc.
Sl. (bg. kalbasa, pol. kieibasa, rus. kolbasa) cf. mag. kolbasz (Cihac, II, 44). în Mold. Cf. caltaboş.	1903
cilibiu (—ie), adj. - 1. Nobil, aristocratic. - 2. Elegant, dichisit. - Var. (înv.) celebiu. Mr. cilibi.
Tc. felebi (Roesler 607; Şeineanu, II, 100; Lokotsch 407; Ronzevaile 76); cf. ngr. iţeĂEnrf;, bg. celebija, it. celebi (Battisti, II, 842). - Der. , cilibilîc, s. n. (politeţe, urbanitate). Astăzi ambele cuvinte se folosesc numai cu sens ironic. 1904
cilic (-curi), s. n. - 1. Oţel. - 2. (Pl.) Bile ornamentale de oţel. - Var. celic. Mr. ciliche.
Tc. felik (Roesler 608; Cihac, 565; Meyer 442; Bemeker 139; Lokotsch 408); cf. ngr. xcsekixi, alb. tsel’ik, bg., sb. celik	1905
cîlţi, s. m. pl. - Fire rămase de la dărăcitul cînepii sau inului.
Sl. klîiku, pl. kluci (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 290; Cihac, II, 723; Bemeker
525), cf. ceh. kloc „smoc de lînă“, pol. kiaki „smoc de lînă“. - Der. încîlci, vb. (a amesteca, a încurca), cf. sl. sukluciti, rus. klocitî; încîlceală, s. f. (încurcătură, confuzie); încîlcitură, s. f. (confuzie; hăţiş); descîlci, vb. (a descurca, a desluşi). Confuzia lui -fi > -ci nu este clară, cf. arici.
1906
cimbir (—ruri), s. n. - Acoperămînt de cap pentru femei, broboadă, basma. - Var. cimbel, cember. Mr. cimber.
Tc. fember (Şeineanu, II, 127); cf. ngr. xcrenrapt, alb. cember.	1907
cimbistră (-re), s. f. - Pensetă de deplilat. -Mr. ţimbistră.
Tc. qimbistra (Şeineanu, II, 127; Lokotsch 759; Cihac, II, 565); cf. ngr. Tcn|jjn8a, alb. tsimbith. Din ngr., după Gâldi 162.	1908
cimbru (—ri), s. m. - 1. Plantă erbacee cu frunze aromate folosite drept condiment (Thymus serpyllum, Thymus lanuginosus, etc.). - 2. Pipemiţă de grădină (Satureia hortensis). - Var. ciumbru. Mr. (ciumburică).
Origine necunoscută. Legătura cu gr. âunjtpoq nu este clară, şi der. direct din gr. (Philippide, Bausteine, 54; Pascu, I, 193; Diculescu, Elementele, 483) pare dificilă din punct de vedere fonetic. S-a presupus un sl. *cqbrxi, *cqbrii (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 52; Byhan 308; Conev 44), cf. ceh. cibr, pol. cqbr; dar c- din sl. nu se explică decît prin intermediul rom. (Bemeker 160; Philippide, Viaţa rom., XVIII, 46; Vasmer, apud DAR; Diculescu, Elementele, 483; cf. Puşcariu, Dacor., IV, 1405). în sfîrşit, Weigand, Jb., IX, 80, pleacă de la mag. csombor, csombor, care pare împrumut din rom. Există ipoteza că este un cuvînt preromanic, ca în lat. cimbrus „cimbru", sau în it. cembro „cedru hibrid", de origine necunoscută (Prati 255).	1909
ciment, s. n. - Material de construcţie în formă de pulbere fină.
It. cimento. Sec. XIX. - Der. cimenta, vb.
1910
cimili (-lese, -it), vb. - A propune sau a interpreta. - Var. ciumili.
Creaţie expresivă (Graur, BL, IV, 91, 97). Intenţia expresivă este ideea de „a căuta pe dibuite", ca în ciuguli (var. ciumeli, cimili) „a ciupi de ici colo apucînd hrana cu ciocul", care este acelaşi cuvînt. Celelalte ipoteze nu conving: din sl. ciniti „a aranja" (Cihac, II, 52); din sl. cinilica
188
ALEXANDRU CIORĂNESCU
„vrăjitoare" (Bogrea, Dacor., I, 279); din sb. cemu „de ce" (Candrea). DAR propune mr. ciumuli „a mesteca", megl. ciumili „a face glume", care par de asemenea cuvinte expresive.
Der. cimel (var. cinei, ciumei, cimilea(gă), cimiligă, etc.), interj, (formulă iniţială a ghicitorilor), der. expresiv şi, prin urmare, neregulat (după DAR ar fi imper. de la *cimeli, de la a cimili; dar nici imper. nu are această formă, nici nu explică această ipoteză păstrarea lui /; după Leca Morariu, apud DAR, şi Scriban, Arhiva, 1912, în loc de *cinea-l „ghiceşte", imper. al unui vb. ieşit din uz *cini, din sl. ciniti „a aranja", cf. Conev 102; după Odobescu, în loc de * cine-l, de la cine, pron., ipoteze inadmisibile); cimilitură, s. f. (ghicitoare).	1911
cimitir (-re), s. n. - Teren unde se îngroapă morţii. - Var. (înv.) chimitir, Megl. chimitiriu.
It. cimiterio, şi înainte (sec. XVIII şi mr.) din ngr. zoturfnipiov. Este cuvînt folosit în Munt. şi Olt. (ALR, I, 301).	1912
cimotie (-ii), s. f. - 1. Ramură, creangă. - 2. Rudă, neam. - Var. cemetie.
Mag. csimota, csemete (Cihac, III, 490). 1913
CÎmp (puri), s. n. - 1. Şes, cîmpie. - 2. Teren lucrat, ogor, lan; activităţi proprii agriculturii. - 3. Fond, teren, teatru, scenariu în care se desfăşoară
o	acţiune sau în care se situează un obiect. - 4. Fond. - 5. în heraldică, sferă, domeniu. - 6. Regiune, porţiune, suprafaţă. - 7. Frîu. - Var. cîmp (pl. cîmpi). Mr. cîmpu, megl. cqmp.
Lat. campus (Puşcariu 361; Candrea-Dens., 338; REW 1563; DAR); cf. it., sp., port. campo, prov., cat camp, fr. champ. Pl. cîmpi se foloseşte aproape exclusiv în expresiile a bate cîmpii, a lua câmpii.
Der. cîmpean, adj. (ţărănesc, campestru); cîm-peancă, s. f. (ţărancă); cîmpenesc, adj. (ţărănesc, rustic); cîmpeneşte, adv. (în mod rustic); campestru, adj. (campestru), din it campestro; cîm-pină, s. f. (ogor); cîmpos, adj. (neted, plan). După Candrea, Elemente, 403, din rom. provin rut. kempa, kympyna „insuliţă".	1914
cimpi (-pese, -it), vb. - A se ghemui, a se încolăci. - Var. cinchi, chi(u)nci, ciumpi.
Sl. *cţpiti (Cihac, II, 52; Byhan 308); cf. pol. czupic. Cf. ciumpi.	1915
cimpie (-ii), s. f. - Cîmp, şes, ogor.
Probabil de la un lat *campia, care ar reproduce un gr. xaujna, der. de la xcţutog (DAR; REW 1563), cf. sicii., calabr. campia. Der. de la campus, printr-un suf. -inea (Tiktin) nu este posibilă (cf.
Corominas, I, 621), căci n ar fi lăsat urme în Banat. Candrea-Dens., 339, propun *campiva, care pare foarte artificial...........	1916
cimpgi (-oaie), s. n. - 1. Stomac al rumegătoarelor. - 2. Burduf, foaie. - 3. Foaie. - 4. Instrument muzical popular alcătuit dintr-un burduf. - Var. cimpoaie, s. f.
Lat. *cenfipollium „stomac al rumegătoarelor", în locul clasicului centîpellium (Giuglea, Dacor.,
III,	594; Puşcariu, Dacor., III, 667; DAR). Mai puţin probabilă este der. din lat. symphonia (Spitzer, Dacor., IV, 649) sau din it zampogna (Diez, Gramm., I, 446). Der. din mag. csimpolya (Cihac, II, 490; Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Candrea) este mai puţin probabilă decît dimpotrivă, originea rom. a mag. (Candrea, Elemente, 403; Edelspacher 11). - Der. cimpoier, ■ s. m. (persoană care cîntă la cimpoi); cimpoiaş, s. m. (cimpoier).	1917
cimşir, s. m. - Merişor turcesc (Buxus sem-pervirens). - Var. cimşer(iu),'cimişir.
Tc. ţimşir (Cihac, II, 565; Şeineanu, II, 127; Lokotsch 1909; Ronzevalle 77), cf. bg. cimsir.
1918
cin (—nuri), s. n. - Luntre, barcă.
Sb. cun (Cihac, II, 52). - Der. cinac, s. n. (barcă), din sb. cunak. Cuvinte care se folosesc de-a ltmgul Dunării.	1919
cin (-nuri), s. n. - 1. Clasă, rang, categorie. -
1	2. Breaslă, corporaţie. -13. Situaţie, poziţie, funcţie.
Sl. cinu (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 52); cf. mag. csin. - Der. încinuit, adj. (înv., afiliat unei corporaţii sau unui ordin); cinovnic, s. m. (funcţionar, vînzător), din rus. anovnik (sec. XIX, astăzi rar).	1920
cină (—ne), s. f. - Masă de seară. - Mr., megl. ţină, istr. cirţ.
Lat cSna (Puşcariu 362; Candrea-Dens., 341; REW 1806; DAR); cf. it., prov., sp. cena, port cea. - Der. cinioară, s. f. (ceasul cinei), cf. prînzişor; cuvînt pe care Drăganu, Dacor., HI, 693-5 şi DAR îl consideră reprezentant al lat cinae hora, dar care este un dim. cu suf. -oară, ,cf. Graur, BL, III, 19.	t 1921
cina (-nez, -at), vb. - A lua masa de seară.
Mr., megl. ţin, istr. cir.	........
Lat. cenăre (Puşcariu 369; Candrea-Dens., 342; REW 1803; DAR); cf. it. cenare, prov., cat, sp. cenar, port. cear. Cf. cină.	1922
cinaş (—şe), adj. - (Trans.) Frumos, chipeş.
■	Mag. csinos (DAR; Lowe 20).	1923
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
189
cinătui (-uesc, -it), vb. - 1. A curăţa, a pregăti mîncarea. - 2. A tăia, a face bucăţi. - 3. A omori.
Mag. csinalt „preparat*1 (DAR), probabil contaminat cu sl. ciniti „a aranja“.	1924
cincăi (-ăesc, -it), vb. - A deranja, a impor-tuna. - Var. cinc(i)ui.
Creaţie spontană (cf. DAR). în Trans. de Nord.
192Ş
cincantin (-nă), adj. - Varietate de porumb.
It. cinquantino (Bogrea, Dacor., IV, 800).
1926
cince, s. m; - Ploşniţă.
Lat. cîmicem (Drăganu, Dacor., I, 293; DAR; Puşcariu, Lr., 40). Se păstrează numai în Banat în expresia sătul cince „sătul"	1927
cinci, num. - 1. Număr situat între patru şi şase.
-	2. (S. m.) Monedă de cinci centime. - 3. (S. m., Arg.) Onanist - Mr., megl. ţinf, istr. cinc.
Lat. vulg. cinque, în loc de quinque (Puşcariu 363; Candrea-Dens., 343; REW 6964; DAR); cf. it cinque, prov. cinc, fr. cinq, sp., port cinco. Sensul 3 este abreviere de la expresia de argou cinci ori cinci.
Der. cincar, s. m. (cal sau bou de cinci ani; carte de joc de cinci puncte), al cărui sens secundar reproduce ngr. nevrapi; cincilea, num.; cincime, s. f. (a cincea parte); cincisprezece, num.; cincizeci, num.; cinzeacă, s. f. (unitate de măsură de 50 cl. cu care se vînd băuturile alcoolice), formată de la cin(ci)zeci, considerată ca pl.: încinci, vb. (a înmulţi cu cinci, a creşte de cinci ori).	1928
cînd, adv. şi conj. - 1. Indică o relaţie de coincidenţă temporală nuanţată cu ajutorul prepoziţiilor: coincidenţa termenului iniţial, de cînd; a termenului final, pînă cînd; a termenului mediu, pe cînd. - 2. (Cu cond.) Dacă, în caz că (indică
o	relaţie condiţională). - Mr. cîndu, megl. cqn, istr. căn(d).
Lat quando (Puşcariu 364; REW 6932; Candrea-Dens., 344; DAR); cf. it. quando, fr. quand, sp. cuando. - Der. cînduşi, conj. (înv., cînd); cîhdai, adv. (poate, posibil), arhaism pe care DAR îl consideră der. din lat quando alias; cîndva, adv., compus cu va < vrea, ca ceva, cineva; nicicînd, adv.; oarecînd, adv. (înv., vreodată), identic prin formaţie cu oricînd, adv., a cărui var. vericînd, se apropie mai mult de forma primitivă, cf. vreun.	1929
cine, pron. inter. - 1. Introduce întrebările la care se aşteaptă ca răspuns un nume de persoană. - 2.
Cel care (indică identitatea subiectului a două acţiuni conexe). - 3. Nimeni (în expresii ca n-are cine, cine ştie ce, etc.). - 4. (înv.) Fiecare (mai ales în compunere cu unde, cum, cît, încotro). -Mr. ţine, istr. fire.
Gen., dat. (al, a) cui, acuz. pe cine.
Lat. quem (Puşcariu 366; Candrea-Dens., 345;-REW 6953; DAR), cu epenteza lui -ne, ca în sard. kini, calabr. chine, lec. cine (M. Ruffini, Cah. S. Puşcariu, I, 202), cf. şi mine, tine, sine, (Byhan, Jb, III, 7). Celelalte explicaţii par mai puţin probabile: lat quisne (Philippide, Principii, 78; Pascu, I, 176); -ne ca în alb. une „eu“, tine „tu“ (Puşcariu 366); lat quem pronunţat quene (DAR). Gen. cui (din lat cui) se foloseşte şi cu sens absolut: „fiul cui" (cf. Eminescu: a cui-s, mamă?).
Comp. cinescu, pron. (înv., fiecare, oricine), pare sing. analogic, format pe baza lui cineşti, care ar putea fi o compunere bazată, pe aceleaşi elemente ca neştine (DAR admite că cineşti este rezultatul contaminării lui cineş cu fieşte(care); Meyer-Lubke, Literaturblatt, VII, 150 şi Philippide, ZRPh., XXXI, 360, îl explicau pe cinescu direct din lat. quisquis); cineşi, pron. (înv., fiecare, oricare), ca acelaşi; cineva, pron. (o persoană indeterminată; o persoană importantă), ca şi careva (pentru folosirea sa, cf. Sandfeld, Syntaxe, 210-2); fiecine (var. fieşicine, fieştecine), pron. (oricine, fiecare), ca fiecare; măcarcine, pron. (rar, oricine); neştine (var. înv. nescine), pron. (oricine), ca niscare: oarecine (var. oareşicine, oricine), pron. (oricare, fiecare), ca oarecare; vericine, pron. (oricare), ca vericare.	1930
cînepă (-pe), s. f. - 1. Plantă textilă. - 2. (Atg.) Păr, plete. - Var. cînipă Mr. cînipă, megl. cqnipă.
Lat. *canapa, forma vulg. de la clasicul canna-bis (Diez, I, 107; Puşcariu 368; Candrea-Dens., 346; REW 1599; Philippide, II, 635; Graur, Rom., LVI, 106; Rosetti, I, 57; DAR). Forma vulg. se confirmă prin it. canapa; cf. şi fr. chanvre, sp. canamo, port. cannamo, alb. kerp. Miklosich, Slaw. Elem., 25, se gîndea la un etimon sl. Cf. canap.
Der. cînepar, s. m. (pasărea-cînepii, Acanthus cannabina); cînepioară, s. f. (plantă, turiţă-mare; pasărea-cînepii); cînepişte, s. f. (teren cultivat cu cînepă); cînepiu, adj. (de culoarea seminţei de cînepă); cînepoală, s. f. (plantă, turiţă-mare, Eu-patorium cannabinum; Agrimonia); cînepărie, s. f. (cînepişte). Cînepişte este o adaptare a bg. konop&te (Conev 73); este însă mai greu de derivat numele de cînepar din bg. konopinka (Conev 54).	1931
190
ALEXANDRU CIORĂNESCU
cinge (-ng, -ns), vb. - 1. A încinge, a înfăşură. - 2. A înconjura, a străjui. - Var. încinge. Mr. ţingu, ţimşu, ţimlu, megl. (a)nţing.
Lat. dngere (Puşcariu 821; Candrea-Dens., 352; REW 1924; DAR); cf. it. (in)cingere, prov. (en)cenher, fr. (en)ceindre, sp. cenir, cat. cengir, port. cingir; cf. şi chingă. în rom. este cuvînt înv., astăzi înlocuit de var., care în1 general se explică pomindu-se de la lat. incingere, cf. port. in-cingir, dar care ar putea fi şi compunere internă a rom. Uneori se confundă cu îndnge „a înfierbînta".
Der. cingătoare (var. încingătoare), s. f. (fîşie, brîu, legătură; talie, mijloc, trup; grup de trei stele din constelaţia Orion); încingător, s. n. (brîu); încinsătură, s. f. (înv., brîu, centură); descinge (cf. mr. diştingii), vb. (a dezlega, a desface), care trebuie să fie compunere a rom.	1932
cinghel (-Iuri), s. n. - 1. Cerc, inel, fretă. -2. Cîrlig. - Mr. cinghelu, megl. cenghiel.
Tc. qengel „cîrlig“ (Roesler 608; Şeineanu, II, 127); cf. ngr.	alb., bg., sb. cengel.
1933
cinghie (—ii), s. f. - 1. Harfă. - 2. Dansatoare orientală. - Mr. cinghie.
Tc. fenk „harfă", genei „persoană care cîntă la harfă sau dansează11 (Lokotsch 392a); cf. bg., sb. cencija, v.it. cenghi (Battisti, II, 851). - Der. cinghiasă, s. f. (dansatoare). Sec. XVI. 1934 cinie (—ii), s. f. - 1. Instrument, unealtă, sculă.
-	2. Farmec, vrajă.
Sl. cinije „aranjare", de la ciniti „a fabrica" (DAR), cf. pol. czyn „unealtă". Mai puţin probabilă der. propusă de Conev 66, din sl. cininie.
Der. cinac, s. n. (unelte, scule); ciniele, s. f. pl. (unelte, scule); cinioară, s. f. (unealtă de pescuit); încinia, vb. (Trans., a înşeua).	'	1935
cinie (—ii), s. f. - (înv.) Porţelan (de China).
Tc. gini „porţelan" de la gin „China" (Şeineanu, II, 128; Meyer 446; Taglfavini, Arch. rom., XVI, 355); cf. alb. tseni, bg., sb. cinija: Cf. Bogrea, Anuarul Inst. de Istorie naţională, Cluj, I, (1921), p. 310.	.1936
cinste, s. f. - 1. Onoare, probitate, integritate. -
2.	Onoare, prestigiu. - 3. Onoare, cuminţenie, castitate, neprihănire. - 2. Onoare, demnitate, distincţie. - 5. Onoare, consideraţie, respect, stimă.
-	6. Dar, cadou, plocon. - 7. Invitaţie, poftire la băutură sau mîncare. - 8. Funcţie, slujbă, demnitate. - 9. (Pl.) Dar propter nuptias oferit de rudele miresii.
Sl. cisfi „veneraţie" (Miklosich, Slaw. Elem.,
53; Cihac, II, 52); cistiti „respectat". N pare să se fi introdus din epoca sl., prin contaminare cu cţstî „parte, soartă" (DAR).
Der. cinsteş, adj. (onest, drept; demn; impunător, mîndru); cinstaş, s. m. (persoană care oferă un dar miresei); cinstef (var. cinstelnic), adj. (cinstit; distins), de la vreun nume de plantă sl., ca rut. cistec, pol. czysciec, sb. cistac, cf. Bemeker 158 şi DAR; cinsti, vb. (a onora, a respecta; a venera; a adora; a ţine, a păstra, a respecta; a onora, a acorda distincţii, a distinge, a recompensa; a face cadou, a dărui; a invita, a pofti, a oferi mîncare sau băutură; a închina paharul), din sl. cistiti, cu evoluţie semantică paralelă lui cinste; cinstit, adj. (respectabil, distins, venerabil, demn; onest, drept, corect; înv., nobil; f. curată, castă, pură, inocentă, neprihănită; fam. cherchelit, afumat); cinstitor, adj. (politicos, amabil; care cinsteşte); necinste, s. f. (dezonoare, ruşine, terfelire, lipsă de onestitate); necinsti, vb. (a dezonora, a păta; a profana; a dezonora, a viola, a forţa, a silui); necinstit, adj. (dezonorat; incorect; profanat; f. violată, siluită); necinstitor, adj. (lipsit de respect; siluitor); descinsti, vb. (rar, a dezonora, a silui).	1937
cînta (-t, -at), vb. - 1. A emite cu vocea un şir de sunete muzicale. - 2. A interpreta o melodie la un instrument muzical. - 3. (Despre păsări) A scoate sunete plăcute la auz. - 4. A se exprima
-	poetic, a descrie, a povesti ceva în versuri. - 5. A boci, a jeli un mort. - 6. A sîcîi, a pisa, a repeta pînă la saţietate. - 7. (Fam.) A vorbi, a spune, a recita. - 8. (Arg.) A spune, a mărturisi, a ciripi.
-	9. (Arg.) A denunţa. - 10. (Arg.) A înşela. -Mr. cîntu, megl. cqnt, istr. cănt.
Lat. cantore (Puşcariu 372; Candrea-Dens., 353; REW 1611; DAR), cf. it. cant are, porv., cat, sp., port. cantor, fr. chanter, alb. kenton (Meyer
187). Cf. cîntec, deseînta.
Der. cînt, s. n. (cîntec; diviziune a unui poem), postverbal format pe baza it canto, fr. ’ chant (Puşcariu 371 l-a considerat reprezentant direct al lat. cantus; se pare însă că nu a fost niciodată popular, chiar dacă există în megl. cqntu); cîntare, s. f. (cînt, cîntec; cînt, diviziunea unui poem;'cînt religios); cîntăreţ, s. m. (artist care cîntă; pasăre cîntătoare; cantor, dascăl; poet); cîntat,-, s. n. (acţiunea de a cînta, cîntec); cîntător, adj. şi s. (care cîntă; cîntăreţ; pasăre care cîntă); cîntătoare, s. f. (Arg., gură).
Der. neol. cantabil, adj., din it. cantabile; cantată, s. f., din it. cantata; canto, s. m., din it. canto; cantor, s. m., din lat. cantor (sec. XVIII); canţonetă, s. f. (monolog comic, total sau parţial
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
191
în versuri; cîntec, romanţă), it canzonetta; can-fonetist, s. m.; încînta, vb., format pe baza fr. enchanter (Puşcariu 822 şi DAR şi Candrea-Dens., 355, îl derivă direct din lat. încantăre; dar nu este cuv. popular, cu toate că există mr. ncăntare, ci pare creaţie a scriitorilor romantici; încîntător, adj.; încîntec, s. n. (farmec), cuvînt creat artificial de Odobescu.	1938
cîntar (-re), s. n. - 1. Instrument care serveşte la stabilirea greutăţii, balanţă. - 2. Fir cu plumb.
-	3. Cumpănă a fîntînii. - 4. Orcic, cruce a căruţei.
-	5. Cîrlig în care se fixează cîrma unei plute. -
6.	Cric de ridicat greutăţi. - 7. Constelaţia Balanţei. - Mr. cindare, megl. cântar.
Tc. kantar, din arab. qintar ( < lat. centenarius), în parte prin intermediul ngr. xccvrapt (Şeineanu,
II,	85; Lokotsch 1178; Meyer 173; Ronzevaile 136); cf. alb. kandar, bg., sb. kantar. Pentru a > î, prin intermediul lui *căntări, *căntăresc, cf. Graur, BL, IV, 74. - Der, cîntăreală, s. f. (acţiunea de a cîntări); cantaragiu, s. m. (slujbaş la biroul de control al greutăţilor), din tc. kantarci; cîntări, vb. (a determina greutatea unui corp; a examina, a cumpăni; a valora).	1939
cintaură (-re), s. f. - Varietate de albăstriţă (Erythrea centaurium). - Var. ţintaură, cintoare.
Lat. centaurium (sec. XIX); a ajuns destul de comună, datorită folosirii ei în farmacie. Diculescu, Elementele, 483, crede că var. cintoare reproduce direct gr. xevtaupiov, ceea ce pare foarte incert.	1940
cîntec (—ce), s. n. - 1. Cînt, cîntare. - 2. Cînt, poezie lirică. - Var. cîntic. - Mr. cîntic, megl. cqntic.
Lat. canticum (Puşcariu 373; Candrea-Dens., 357; REW 1618; Rosetti, I, 165; DAR); cf. alb. kenge (Meyer 187). Cf. cînta. - Der. cîntecel, s. n. (dim. al lui cîntec).	1941
cinteză (—ze), s. f. - Mică pasăre cîntătoare (Fringilla coelebs). - Var. cintez, cintifă, cintezoi, fintizoi.
Creaţie expresivă, bazată pe rădăcina expresivă cint-, care imită cîntecul păsărilor cîntătoare (Densusianu, Bausteine, 476; Hiecke 135; Pascu, I, 64; Drăganu, Dacor., III, 695; DAR); cf. lat. cincitare „a cînta mierla", mr. cionă „cinteză", megl. cifmcă „cinteză", bg. cinka „cinteză". Der., prin intermediul suf. -ză, cf. pupăză. Cin/lor, s. m. (grangur, Oriolus galbula) pare deformaţie prin intermediul unei etimologii populare de la *cintior, cf. celălalt nume al său pişcă 'n flori (DAR). 1942
cintieni, s. f. pl. - (înv.) Pantaloni pe care îi purtau odinioară femeile orientale.
Origine necunoscută. Sec. XVIII.	1943
cioacă (-ce), s. f. - 1. Cîrlig, gheară, obiect care prinde. - 2. Zăvor, ivăr. - 3. Crampon, cîrlig.
-	4. Suport al ferăstrăului de mînă. - 5. (La războiul de ţesut) Ştift, bolţ al stativului. - 6. Cîrlig al scaunului dogarului. - 7. Cleşte. - 8. Găleată de scos apa. - 9. Trunchi, butuc, buştean. - 10. Culme, înălţime. - Var. (pl.) cioci; cioancă, s. f. (vîrf; nuia, vargă).
Creaţie expresivă pe baza lui cioc. Sensul de „trunchi" este explicat de DAR plecîndu-se de la ideea de „tăiat prin lovituri", şi de Hubschmidt Sardische Studien, în legătură cu latmed. choca, it. ciocco, v.fr. coche, port. soca. Mai curînd trebuie plecat de la ideea de „cioc", interpretat ca „obiect rotund, cilindric", ca în cazul lui boc > boacă sau al Iui bot > butuc.
Cioacă, s. f. (cioară-de-cîmp, Corvus mo-nedula; poreclă dată ţiganilor), cu var. ceucă, ceaucă, pare a proveni din mag. csoka (DAR; Gâldi, Dict., 87), cf. bg. cavka, sb. cavka, fr. choucas; însă der. arată că s-a confundat cu familia expresivă a lui cioc. - Der. ciocoi, s. m. (bărbătuşul ciorii-de-cîmp; servitor; fecior în casă; vătaf; om îmbogăţit de curînd, exploatator, bogătan, burghez, retrograd), pe care Roesler 608 îl derivă greşit de la tc. ţokodar „lacheu" (acest ultim sens se explică greşit în DAR prin lăcomia ciorii şi a servitorilor în general; se explică prin porecla dată ţiganilor mai bine decît prin ideea de lăcomie şi parazitism proprii servitorilor, cf. cio-cotniţă „linge-blide"); ciocoi, vb. (a se îmbogăţi; a se purta ca un îmbogăţit de curînd); ciocoaică, s. f. (nevastă de om îmbogăţit de curînd); cioco-inicie, s. f. (servilism); ciocoesc, adj. (privitor la ciocoi); ciocoeşte, adv. (în felul ciocoilor); cio-coime, s. f. (clasa ciocoilor); ciocoinic, adj. (servil); ciocoism, s. n. (servilism, lipsă de demnitate); ciocofleandură, ciocorofleac, liopcioflean-dură, s. f. (om lipsit de demnitate, linge-blide), formaţii umoristice datorate lui Alecsandri şi care nu s-au mai folosit; cioclovină (var. ciocloava), s. f. (om lipsit de demnitate). - Din rom. provine bg. cokoi, cokoika (Mladenov 687); şi din rom. sau din mag., ţig. coka.	1944
cioaclă (-le), s. f. - 1. Sanie. - 2. Cîrlig.
Sb. cokla „talpa săniei", caklja, „cîrlig", din it. zoccolo (Cihac, II, 51; cf. Bemeker 130), cf. cr., slov. caklja, mag. csăklja. (După Lacea, Dacor.,
III,	742 şi DAR, direct din mag.). Din mag. provin ceaglă, s. f. (tîmăcop); ceaclie, s. f. (Trans., talpă);
192
ALEXANDRU CIORĂNESCU
şi {aglă, s; fi (Trans., vîrf de săgeată; par de care se atîmă cosciugul, cînd este purtat pe umeri).
Der. cioclaş, s. m. (tăietor de lemne; persoană care cară lemne cu sania); ciocli, vb; (a înmor-mînta, a îngropa), probabil datorită obiceiului, încă destul de curent, de a duce morţii pe năsălie, care probabil se numea cioaclă, ca în Trans. faglă; cioclu, s. m. (gropar), der. de la cuvîntul anterior. (Se explică de obicei, de pildă în DAR, prin bg. cokla, care pare mai curînd împrumut din rom.).
1945
cioane, s. f. pl. - Nume dat mai multor plante (Leonurus cardiaca; Rhinantus glaber). - Var. cione.
Origine necunoscută. Ar putea fi vorba de un etimon celtic sau germanic, similar cu kawa, care corespunde fr. chouette şi sp. chova (cf. Coromi-nas).	1946
cioară (— Qri), s. f. - 1. Specii de pasăre din familia corbului (Corvîis comix, Corvus corone, Corvus frugilegus). - 2. Pasăre, cioară-de-cîmp (Corvus monedula). - 3. Poreclă dată de obicei ţiganilor. - Mr. foară, megl. cioară.
Origine necunoscută. Este considerat cuvînt expresiv, care imită croncănitul ciorii (cf. DAR). Coincide cu alb. sore (Meyer, Alb. St, IV, 72; Philippide, II, 705), friul. core, sore „cioară" (REW2449; Densusianu, Hlr., 231), sicii., calabr. caulo, napol. caolţ, tarent. cola, piem. cova, sav. îave, cf. calabr. cola „găină slabă şi mică“ (Rohlfs 210). Cf. Pascu, I, 64; Rosetti, II, 114. Este curioasă şi coincidenţa cu per. cwB (Popescu-Ciocănel 22), cuman, cura (Kuun 129), ambele cu sensul de „şoim"; este însă puţin probabilă o relaţie directă. Este cuvînt dac, după Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 176; anterior indoeurop., după Lahovary 323. Sensul 3 este rezultatul unei contaminări cu ţig. cor „sărman, nenorocit; ţigan" (Graur 138; Juilland 162).
Der. ciorărie, s. f. (mulţime de ciori); doresc, adj. (de cioalră, se spune mai ales despre anumite varietăţi de plante); cioroi, s. m. (cioară, bărbătuş; corb; poreclă dată ţiganilor); cioarcă (var. cior-cuşe), s. f. (coţofană, Pica caudata), rezultat al unei contaminări cu ţarcă,; cioro(i)pină, s. f. (poreclă dată ţiganilor), comp. de la cioară sau cioroi cu arăpină; ciorăi (var. corăi), vb. (despre ciori, a croncăni); ciorăitură, s. f. (croncănit). 1947
cioareci, s. m. pl. - 1. Pantaloni tipici ţărăneşti, din postav alb făcut în casă. - 2. în anumite regiuni, ciorapi de pînză sau postav purtaţi de femei iama. - 3. Postav făcut în casă, stofă de lînă groasă. - Mr. cioaric „postav"; cioariţi „ciorapi de pînză".
Origine necunoscută. Pare a fi acelaşi cuvînt ifari, prin intermediul unui der. *iţari(ci). Dacă această ipoteză este corectă, este vorba aproape sigur de un cuvînt din fondul tradiţional. Explicaţiile date pînă acum sînt insuficiente: din mag. szovedek „ţesătură" (Cihac, n, 490); din tc. ţarek „cizme orientale", cf. ng. xoapov/xa, alb. isarihe (Şeineanu, II, 132; Meyer 439; Lokotsch 401); din mr. cioară „şireturi pentru picioare" (Capidan, Dacor., IV, 265); de la benevreci, contaminat cu
•	bg. coa ( < tc. ţohe) „stofă de lînă groasă" (Weigand, Jb., XVI, 222). - Der. ciorecar, s. m. (ţăran, sătean).	'	1948
ciob (—buri), s. n. - Fragment, hîib, bucată dintr-un vas de lut, sticlă sau porţelan.
Tc. fob (Roesler 608; Şeineanu, II, 128). DAR respinge această der., bazîndu-se pe extinderea geografică a cuvîntului şi pe absenţa sa din dialecte. Cuvîntul apare şi în per.; ar putea proveni din cuman., ceea ce ar explica mai bine extinderea ariei sale. După Cihac, II, 135, din pol. csop.
Der. cioabă, s. f. (pipă de lut; vas inutil); ciobăi (var. ciobi), vb. (a sparge, a face bucăţi). 1949
ciobacă (-ăci), s. f. - Luntre scobită dintr-un trunchi de copac.
Mag. csobâk, rut. cobak „vas de lemn" (DAR). Din aceeaşi rădăcină (sl. cbant) mag. csobătty, de unde tom. cioban, s. n. „vas de lemn", şi sb. cobanija, de unde rom. ciobănie, s. f. (Trans., vas de lemn), pronunţat ciobăne. Cf. ciovei. 1950 cioban (-ni), s. m. - Păstor. - Mr. cioban, istr. foban.
Tc. fobari (Roesler 608; Şeineanu, n, 128; Miklosich, Turk. Elem., I, 278; Miklosich, Fremdw., 82; Bemeker 159; Lokotsch 1921; Ronzevaile 77); cf. ngr. Taonwrig, Toonavoq, alb. coban, bg., sb. cobanfin), rut caban pol. czaban, rus. caban, mag. csobăn(y). Cuvînt rar în dialecte. După Weigand, Jb. XVI, 222, intrat în rom. prin intermediul bg., ceea ce nu pare sigur; pentru motivele extinderii sale rom., cf. Caracostea, Mitt. Wien, 98. Pentru formele dialectale din ngr., cf. Hoeg 127. Din rom. provin mag. csobân(y) (Edeispacher 12), şi posibil rut şi pol.
Der. ciobancă, s. f. (păstoriţă); ciobăneasă (var. ciobăniţă), s. f. (păstoriţă); ciobănesc, adj. (de cioban); ciobăneşte, adv. (ca ciobanii); ciobănos, adj. (rustic, necioplit); ciobăni, vb. (a fi cioban); ciobănime, s. f. (mulţime de ciobani); ciobănie, s. f. (ocupaţia ciobanului).	1951
ciobîrcău (-Şi), s. m. - (Mold.) Vagabond, haimana, leneş.
Mag. csavargo (Lacea, Dacor., IV, 1557; DAR).	1952
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
193
ciobîrnac (-ce), s. n. - 1. Hîrdău, ciubăr. - 2. Par care serveşte Ia transportat ciubere.
Mag. csobornek „de ciubăr", de la csobor „ciubăr" (Scriban, Arhiva, 1912; DAR). De la aceeaşi rădăcină provine ciobîrlac, s. n. (linguroi), care pare a fi deformare de la cuvîntul anterior.
1953
cioc, inteij. - Poc, boc; imită zgomotul produs de o lovitură ritmică sau cel puţin repetată. Se foloseşte de obicei cu duplicare cioc cioc, sau alternanţa cioc boc, cioc poc. - Mr. cioc. ■ Creaţie expresivă, ca boc, toc, poc, coincide cu alte formaţii de acelaşi tip, cf. rus. cok „zgomot produs de o izbitură", de unde cokatsia „a ciocni paharele închinînd", it. ciocco, fr. choc, sp. choque, etc. Cf. Schuchardt, ZRPh., XV, 104; Bemeker 159.
Der. cioc, s. n. (plisc, clonţ; fam., gură; vîrf, capăt; pinten; barbişon; minerul cleştelui; parte încovoiată a mai multor instrumente; cîrlig; pană de încondeiat ouăle de Paşti; şuviţă, cîrlionţ; Arg., înşelăciune, cursă), al cărui sens fundamental se explică prin zgomotul pe care îl produce ciocul, mai cu seamă atunci cînd păsările de curte îşi caută hrana, cf. mr. cioc „cioc", megl. cioc „ciocan", alb. cok „cioc". S-au căutat, pentru acest cuvînt, origini în afara limbii rom.: un ciop, care ar proveni din pol. dziob, ceh. djob, rus. zob „guşă" (Cihac, II, 53); alb. cok (Meyer 448; Puşcariu, Lr., 265); lat. *tiucus, din gr. Tuxoţ (Philippide, Bausteine, 56; Philippide, II, 705; Pascu, I, 192). Totuşi nu era necesar să se caute atît de departe, deoarece în sl. au fost foarte productive rădăcinile cok-, cuk-, cikati „a lovi"; însă este mai potrivită posibilitatea unei creaţii spontane a rom., cf. Rosetti, II, 114,
Ciocancă, s. f. (cîrlig, cange), poate fi un amestec de la cioc şi cange (DAR).
Ciocot, s. n. (ciucure; titirezul morii de grîu). -Der. ciocoti, vb. (despre păsări, a-şi căuta hrana; despre animale, a mînca; a face zgomot mîncînd; a face zgomot lucrînd); der. de la cioc, ca bocoti de la boc; ciocotnifă, s. f. (vorbăreţ, gureş; parazit, linge-blide, pomanagiu), cf. ciocoi; ciocotniţi, vb. (înv., a trăi ca un parazit). •
Ciocoroi, s. n. (cîrlig, cange).
Ciuc, s. n. (tîmăcop), cf. bg. cuk „ciocan". -Der. ciuceu, s. n. (Trans., secure).
Cf. cioacă, ciocălău, ciocan, ciocni, ciochină, ciorchină, ciocîrlan, ciucă, ciucure.	1954
ciocălău (-ăi), s. m. - 1. Ştiulete de porumb curăţat de boabe. - 2. Tulpină de porumb. - 3. Con de pin. - 4. (Trans.) Ciucure. - Var. ciucălău.
Creaţie expresivă, pe baza lui cioc, cioacă, cu suf. expresiv -lău. Pentru sens, cf. ciocan „con" şi „ştiulete de porumb", ca şi sb. cokov „cocean" (cf. Cihac, II, 53; Schuchardt, ZRPh., XV, 106), mag. csuklo „vîrful frunzei" (Scriban, Arhiva, 1912), a cărui asemănare se explică fără îndoială prin izvorul expresiv comun. - Der. înciocăla, vb. (a aranja, a potrivi), probabil plecîndu-se de la ideea de „a începe să se formeze coceanul" (după Lacea, Dacor., V, 744, din săs. Tschachel „verigă", soluţie puţin probabilă); desciocăla (var. deciocăla), vb. (a desface; a curăţa de boabe, a scoate din păstăi), pe care Bogrea, Dacor., IV, 809, îl deriva greşit din tc. qokal „carapace".
1955
ciocan (-ne), s. n. - 1. Unealtă formată dintr-un corp de metal, prevăzută cu mîner, folosită la bătut. - 2. Ciocan de lemn, mai. - 3. Ciocan de poartă. - 4. Tîmăcop, săpăligă. - 5. Pivot de vîrtelniţă. - 6. Ciocănel percutor. - 7. Con de pin. - 8. Cocean, ştiulete de porumb dezghiocat. - 9. Tulpină de porumb, care rămîne în pămînt după recoltare. - 10. Cocean de zarzavat, în special de varză. - 11. Parte interioară necomestibilă, resturi de pară sau măr. - 12. Picior de ciupercă. - 13. Pahar înalt în care se servesc băuturile, mai ales ţuica de prune, ţoi. - 14. Peşte-ciocan (Zygaena malleus). - 15. (Arg.) Membru viril. - Megl. cioc, cecan.
Cuvînt care coincide în acelaşi timp cu posibilităţile expresive ale rădăcinii cioc, şi cu formaţiile mai mult sau mai puţin identice din alte limbi. Cf. sl. cekanu, bg. cukan, cekan, sb. cekanj, cekanac; rut, rus. cekan, tc. ţakan, mag. csăkăny, csokdny, ngr. Taoxccva, xacaccvoţ, alb. fsokane. Legătura şi filiaţia acestor cuvinte este practic imposibil de stabilit. Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 54 şi DAR presupun că rom. provine din sl. (după Conev 66, din bg.; după Skok 63, din sb.); însă tot Miklosich, Wander., 14, derivă forma rut. din rom. După Roesler 608, izvorul cuvîntului rom. trebuie căutat în tc.; după Philip-pide, Bausteine, 57, în ngr., şi după Philippide, II, 705, posibil în alb., în timp ce Meyer, Neugr. St., II, 89 şi Schuchardt ZRPh., XV, 104, se gîndesc la izvoare onomatopeice. Cuvîntul rom. nu pare să provină din sl., unde este vorba de o formaţie relativ modemă (cf. Bemeker 135, care crede că formele sl. provin din tc.). Este mai probabil, să fie formaţii spontane, care pot coincide în sl. şi în rom., căci în ambele există condiţiile necesare pentru producerea lor, respectiv rădăcina expresivă cok- şi suf. -an. Pentru sensurile de „trunchi, tulpină", cf. der. lui bot; sensul de
194
ALEXANDRU CIORĂNESCU
„pahar, ţoi“ vine de la obiceiul de a ciocni paharele înainte de a se bea. Cu sensurile 7-12 este m., adică în acele întrebuinţări în care coincide şi se confundă cu cocean, de asemenea m. - Cf. cioc.
Der. ciocănaş, s. n. (ciocănel; băţ de tobă; ciocănel de pian); ciocănaş, s. m. (miner, care munceşte într-o salină; plantă, conduraş, Tropae-olum maius); ciocănel, s. n. (ciocan mic; băţ de tobă; pahar de băut, ţoi; broderie la mînecile iilor şi cămăşilor tipice); ciocăni, vb. (a bate repetat într-un corp tare; a bate, a Iovi; a bate în uşă; a închina; despre păsări, a mînca; a importuna, a sîcîi, a bate la cap), care s-a unit cu ciocni, şi de asemenea cu rus. cekaniti; ciocană, s. f. (dans tipic); ciocănărie, ciocănişte, s. f. (porumbişte după ce s-a cules porumbul); ciocăneală, s. f. (acţiunea de a ciocăni); ciocănitoare, s. f. (pasăre, ghionoaie, Dryocopus Martius; morişcă, hurui-toare); ciocănitor, adj. (care ciocăneşte); ciocăni-tură, s. f. (ciocăneală, bătaie); ciocănea, s. f. (sitar, Scolopax rusticola), a cărui der. nu este clară. Rămîne de lămurit şi legătură cu ciocmăni, vb. (a certa, a dojeni), der. ciocmăneală, s. f. (ceartă), care cer o formă *ciocman.	1956
ciochină, s. f. - 1. Partea din spate a şeii. - 2. Cîrlig, cange. - 3. Maleolă, gleznă.
Probabil de la cioc „cîrlig", cu suf., -nă, cf. ciorchină. DAR consideră etimonul necunoscut. Alţii s-au gîndit la tc. fikin „raniţă" (Roesler 608; Şeineanu, II, 129), sau la sb. cukalj, cekljun „cîrlig", care prezintă dificultăţi fonetice (Cihac, II, 54). - Der. ciochinar, s. n. (curea, legătură Ia oblînc).	1957
cioci, s. m. pl. - Ciorapi de pînză sau de stofă.
Mag. csucsa „papuc" (Cihac, II, 490); după DAR, din germ. Socken „ciorapi, şosete". în Trans. şi Munt.	1958
ciocîlteu (-eie), s. n. - 1. Cui, ştift, diblu. -
2.	La plug, japiţă. - Der. ciocîrteu, ciocîltău.
Mag. csikolto (Scriban, Arhiva, 1912).	1959
ciocîrlan (-ni), s. m. - 1. Bărbătuşul ciocîrliei (Alauda cristata). - 2. Plantă (Coronilla varia). -
3.	Dans tipic.
Probabul de la *ciocîrlă „obiect cu forma curbată sau în spirală", der. de la cioacă, şi astăzi cunoscut numai cu forma cocîrlă, v. cuvîntul. Se explică prin imaginea zborului caracteristic al acestei păsări cînd se. lasă jos din înalt, şi de asemenea prin analogia primei părţi a cuvîntului cu cioc „moţ, smoc de pene", cu totul caracteristic păsării respective. Suf. este cu siguranţă expresiv, cf. cocîrlă, codîrlă, modîrlan, şopîrlă, ţopîrlan.
Prezenţa imaginii spiralei la acest nume a fost
semnalată, cf. Spitzer, Arch. Rom., XII, 160; Puşcariu, Dacor., VI, 306-9; DAR; s-a încercat însă să se explice prin surse onomatopeice, ca în bg. cevruliga „ciocîrlie", sb. cevrljuga „ciocîrlie", cf. sb. cokrlije „cîrcel de viţă“. înainte Candrea, Elemente, 405, plecase de la cioc, pe care îl considera compus cu un element expresiv -îrlă. Pentru Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 110, este cuvînt dac; după Philippide, II, 706, trebuie pus în legătură cu alb. zok „pasăre". Lahovary 322 crede că este cuvînt anterior indoeurop.
Der. ciocirlîe, s. f. (pasăre cîntătoare mică, ce zboară vertical la mari înălţimi); ciocîrlef, s. m. (pasăre, Sitta europaea), al cărui nume se poate compara cu ciocănitoare.
Existenţa lui *ciocîrlă reiese şi din prezenţa lui ciocîrlie, s. f. (vargă, nuieluşă; la plug, plaz, talpă), al cărui prim sens este identic cu cel de cioancă; ciocîrlău, s. m. (Munt., colină, deal). Ciocîrlie, s. f. (cîrcel de viţă) provine fără îndoială din sb.; în schimb din rom. provine sb. cokrljan (Candrea, Elemente, 405).	1960
ciocni (-nesc, -it), vb. - 1. A bate, a izbi. -2. A bate în uşă. - 3. A închina, a lovi uşor paharele înainte de a bea. - 4. A tăbărî, a năvăli, a se repezi. - 5. A rezista, a se opune. - Mr. ciucăes, megl. ciucnes.
Formaţie spontană, plecîndu-se de la cioc „zgomot produs de o izbitură", care prezintă un paralelism perfect cu ciocăni. Se consideră, totuşi (Cihac, II, 55; DAR; Candrea), că trebuie să provină din vreo formă sl. ca rus. coknuti, bg. ceknuvam; ceea ce nu pare posibil, dacă se ia în consideraţie aceeaşi posibilitate expresivă, aplicată identic boc(ă)ni şi poc(ă)ni.
Der. ciocnaş, s. m. (miner care munceşte într-o salină), cf. ciocănaş, probabil prin contaminare cu ocnaş; ciocneală, s. f. (izbitură); ciocnet, s. f. (izbitură); ciocnitură, s. f. (izbitură).	1961
ciocolată (-ăţi), s. f. - Preparat din amestec de cacao şi zahăr. - Var. şocolată. Mr. ciuculată.
It. cioccolata. - Der. ciocolatiu, adj. 1962 ciofăi (—ăşsc, — it), vb. - A face zgomot mîn-cînd. - Var. ciofoi, ciofani, cioflăi, ciofoti.
Formaţie expresivă, ca clefăi. - Der. ciojaială, s. f. (zgomot produs cînd se mănîncă neglijent); ciorofeală, s. f. (noroi, mîl). Cf. cuvînt din dialectul din Canare care exprimă aceeaşi noţiune, chuchar.	1963
ciofleagă (-egi), s. f. - în tipografie, culegar.
Germ. Schublade, prin intermediul pol. szu-Jlada, ceh. suplakta (Cihac, II, 55).	1964
cioflec (—ce), s. n. - 1. Cupă, pahar în care se
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
195
servesc băuturile. - 2. Buchet, mănunchi, ciorchine. - Var. cioflic, ceflec.
Origine expresivă. DAR sugerează o legătură cu germ. Schuhfleck „petic". - Der. ciofleagă, s. m. (om de nimic, vagabond); cioflac, s. m. (copil răsfăţat); ciofleca (var. ciuflica), vb. (a atîma, a cădea).	1965
cioflînc (-curi), s. n. - Cîrlig.
Germ. Schiebling, prin intermediul pronunţării săs. Schivlănk (Drăganu, Dacor., III, 707). Mag. csafling ar putea proveni din rom. După Iordan, BF, II, 172, este vorba de o creaţie expresivă, identificînd-o cu cuvîntul următor.	1966
cioflingar (-ri), s. m. - Om de nimic, secătură, vagabond. - Var. cioflecar, ciojle(n)gar.
Origine incertă. Este considerat de obicei der. de la germ. Schuhflicker „pantofar" (Borcea 181; Tiktin; Iordan, RF, II, 272; cf. DAR), pentru care nu există dificultăţi; la fel de bine însă ar putea fi vorba de un der. de la ciojlec, sau de la ciof, var. de la ciuf, a cărui der. este mai dificilă fonetic dar se potriveşte mai bine sensului. După Graur 139, din ţig. coyengere „pantofar". Oricum, nu poate fi valabilă explicaţia semantismului propusă de Graur, că pantofarii obişnuiau să poarte haine mai mult sau mai puţin occidentale. Dacă etimonul este exact, este vorba de o legătură care apare adesea, între noţiunea de „pantofar" şi cea de „înşelător'*, cf. potlogar, papugiu, a încăl/a. a potcovi, etc.	1967
ciohodar (—ri), s. m. - I. în Turcia, servitor al Marelui Vizir sau al unui paşă. - 2. Camerier, slujbaş la curtea domnească avînd obligaţia să se îngrijească de îmbrăcăminte. - 3. Camerier, lacheu, servitor.
Tc. qohadar (Şeineanu, II, 130). - Der. baş-cio-hodar sau ciohodar-aga, s. m. (camerierul principal al sultanului); ciohodărit, s. n. (contribuţie de un leu pe an pe care o plăteau toţi pantofarii; era renta camerierului principal al Domnului).
1968
cioi (—iuri), s. n. - 1. Nod, umflătură, bătătură.
-	2. Strachină, blid.
Origine necunoscută. După Bogrea, Dacor., II, 655, ar fi var. de la acioaie; însă această der. pare puţin probabilă. Ar putea fi un der. de la acest cuvînt, cioinac (var. cioinag), s. n. (foarfecă; varietate de struguri), pe care Şeineanu, I, 138 şi DAR îl derivă de la ciuin.	1969
cioiatl (—ne), s. n. - Baston argintat, semn distinctiv al solilor Domnului din Munt. sau din Mold.
Tc. ţovgian (Loebel 242).	1970
ciolac (—ci), s. m. - 1. Mutilat, invalid, şchiop, ciung. - 2. (Arg.) La jocul de cărţi, valet, fante.
Tc. gulak (Cihac, II, 566; Roesler 608; Şeineanu, II, 131; Lokotsch 437; Ronzevaile 79); cf. alb. tsoljak, bg., sb. colak. - Der. ciolnav, adj. (bolnav, beteag) prin contaminare cu bolnav; ciolăci, vb. (a mutila).	1971
ciolan (—ne), s. n. - 1. Os; se spune în special despre oasele lungi ale membrelor. - 2. La roata de car, obadă. - 3. (Arg.) Zar.
Sl. clanu „membru" (Cihac, II, 55; DAR), de unde rus. elen „membru", care de asemenea a circulat în rom., în prima jumătate a sec. XIX, cilen, s. m. (membru al unui tribunal). - Der. ciodolan (var. şodolari), s. n. (os lung); ciolănos, adj. (slăbănog). Aceleiaşi rădăcini par a-i aparţine ciolhă, s. f. (trunchi găunos; organ genital al iepei), şi cioloagă, s. f. (mîrţoagă), cuvînt care pare contaminat cu mîr/oagă. Cioloboc, s. n. (labă de porc), explicat de Drăganu, Dacor., II, 900, drept combinaţie între ciolan, labă şi suf. -oc, este un cuvînt obscur, probabil legat de cioloboacă, s. f. (reziduu, rest), care nu se explică prin intermediul etimonului anterior, şi ciolobot, s. m. (plantă, Centaurea spinulosa).	1972
ciolpan (—ni), s. m. - Trunchi de copac; se spune mai ales despre partea de jos a copacului căzut, care rămîne cu rădăcina. - Var. ciulpan, ciorpan.
Probabil din sl. cerpu „aşchie, bucăţică de lemn". Din aceeaşi rădăcină derivă ciorpec, s. n. (scînduricâ negeluită pentru acoperişuri), cf. Bemeker 147 şi DAR.	1973
cioltar (—re), s. n. - 1. Pătură care se pune pe cal. - 2. Covor.
Tc. foltar (Cihac, II, 566; Şeineanu, II, 131); cf. bg. cultar, sb. coltar, mag. csoltăr, pol. czoldar.
1974
ciomag (-mege), s. n. - 1. Băţ mare şi gros, bîtă. - 2. Lovitură dată cu bîta. - 3. Tăvălug de treierat. - 4. La cal, organ genital. - Mr. ciu-mag(ă), megl. ciămugă.
Tc. fomak, gumak (Cihac, II, 566; Şeineanu, II, 131; Meyer 448; Lokotsch 438); cf. alb. tsomage, bg. comak. - Der. ciomăgaş, s. m. (bătăuş); ciomăgeală, s. f. (bătaie cu ciomagul); ciomăgi, vb. (a bate, a cotonogi); ciomăgitor, adj. (care bate cu ciomagul); ciomăgos, adj. (noduros). 1975
dondăni (-nesc, —it), vb. - l. A bombăni, a bodogăni. - 2. A certa, a dojeni. - Var. ciondrăni.
Creaţie expresivă, ca dondăni, bombăni. După
196
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Cihac, II, 490, din mag. civodni; însă fonetismul este dificil. DAR propune săs. schăden „a certa", care nu pare mai convingător (cf. Drăganu, Dacor., III, 1089).
Der. cioandră (var. cioandci), s. f. (dispută, ceartă),,pentru a cărui terminaţie cf. buleandră, Jleandură, hoandră; ciondăneală, s. f. (ceartă); dondănit, s. n. (ceartă).	1976
ciopată (—ăţi), s. f. - Bucată, felie de came. -Var. dopartă, dopărtă, dopîrtă.
Mag. csapat „grămadă", care înseamnă şi „turmă" (DAR). R din var. se explică probabil prin confuzie cu mag. csoport „turmă" ( > dopor). Se foloseşte de preferinţă la pl.
Der. dopăţică, s. f. (dans tipic); dopătăi, s. f. pl. (labe); dopîrtac, adj. (care are coada tăiată); dopîrlac, s. n. (băţ); dopîrti (var. dopîrţi, dodrti, dodlti, dopăfi), vb. (a tăia, a face bucăţi; a tranşa); dopîrfeală (var. dodrteală), s. f. (tăiere în bucăţi); dodrt (var. dortan), s. m. (varietate de ciuperci); dopîrfel, s. m. (plantă, Celosia cristata).	1977
cioplaş (—şi), s. m. - Picături mari, mai ales de ploaie.
Mag. *csaplăs, de la csapni „a lovi" (Drăganu, Dacor., VII, 132). Cuvînt rar.	1978
ciopli (-lese, —it), vb. - 1. A tăia, a ciocîrti.
-	2., A coji, a decoji. - 3. A cizela, a sculpta. -
4.	A educa, a şlefui. - 5. (Refl.) A se rafina, a se cizela. - Mr. ciuplescu.
Sl. cepiti, -pljq, -pisi „a sparge; a rupe" (Cihac, II, 55; Densusianu, HLr., 365; DAR); cf. sb. copliti „a sparge", bg. coplijă „a răzui", mag. csaplălni „a tăia". Din mag. par a deriva cioplaş, s. n. (semn care se face pe copaci, fr. martelage); ceaplău, s. n. (şfichi, pleasnă de bici), cf. Lacea, Dacor., II, 900; cioplău, s. n. (Trans., Banat, furcă), cf. Drăganu, Dacor., III, 712.
Der. ciopleală, s. f. (acţiunea de a tăia, a coji, a sculpta, a educa); cioplitor, s. m. (tăietor, tîmplar; pietrar, sculptor); cioplitor, s. n. (daltă); cioplitoare, s. f. (teslă; rindea lungă; cuţit); cioplaş, s. m. (pietrar); ciopleică, s. f. (daltă); cioplitură, s. f. (piatră sau lemn dăltuite; sculptură); necioplit, adj. (incult).	1979
ciopoc (—Curi), s. n. - Unealtă, instrument.
Rut. copok (DAR). în Trans. de Nord; se foloseşte mai ales la pl. - Der. ciopocări, vb. (a-şi petrece timpul lucrînd, a pune mîna să facă multe).
1980
ciopor (-oare), s. n. - 1. Turmă, cireadă. - 2. în cadrul unei stîne, grup de animale de acelaşi fel (de obicei fiecare turmă conţine trei ciopoare:
oi	cu miei, oi sterpe şi berbeci de prăsilă). - 3. Mulţime.
Mag. csoport (Miklosich, Fremdw., 82; Cihac, II, 491; Drăganu, Dacor., IV, 754; Puşcariu, Lr., 105); cf. sb., cr., bg. copor.	1981
cioran (-ni), s. m. - (Arg.) Hoţ, borfaş.
Ţig. cor „hoţ", cii suf. -an. - Der. ciorănie, s. f. (hoţie); ciordi, vb. (a fura, a şterpeli), din ţig. cor-, aorist cordom „a fura" (Graur, Rom., LII, 565; Graur 186; Juilland 162), cf. ţig., sp. chorar „a fura", choruy „a fiira" (Besses 64); ciordeală, s. f. (furtişag); ciorditor, s. m. (hoţ); cioreca, vb. (Trans. de Nord, a fura); dorti, vb. (a fura); ciordăni, vb. (a fura cu pretextul de a veni cu colindul), compunere umoristică de la ciordi -cu iordăni, pe care DAR o interpretează numai în sensul ultimului cuvînt. Toţi termenii aparţin argoului. Ciorîng, s. m. (păstor) reprezintă gen. de la acelaşi cuvînt ţig. corango „de hoţ" (Tiktin; Drăganu, Dacor., VII, 132); der. cioringlav, s. m. (poreclă dată ţiganilor; plantă nedeterminată), cu o terminaţie greşit identificată, probabil ţig. (Tiktin; DAR; Graur 138); sensul de „plantă" este o confuzie cu ciomoglav, din bg. cemoglava „cu capul negru".	1982
ciorap (-pi), s. m. - 1. Obiect de îmbrăcăminte care acoperă piciorul. - 2. Şosetă. - 3. (Arg.) Mănuşă.
Tc. forab (Cihac, II, 566; Roesler 608; Şeineanu, II, 132; Meyer 450; Lokotsch 439; Ronzevalle 78); cf. ngr. Tooopoan, alb. isorape, bg. corap. - Der. ciorăpar, s. m. (fabricant de ciorapi); dorăpărie, s. f. (fabrică sau magazin de ciorapi;
, cantitate mare de ciorapi).	1983
ciorbă (“be), s. f. - Fel de mîncare din zeamă acrită. - Mr., mgl. ciorbă.
Tc. forba (Cihac, II, 566; Miklosich, Slaw. Elem., 52 şi Fremdw., 82; Şeineanu, II, 132; Lokotsch 440; Ronzevalle 78; Bemeker. 160), cuvînt care provine din arab. sorba, sarăb ( > sp. jarabe, it. sorbetto, fr. sirop); cf. ngr. xoopPcs;, alb. tsorbe, bg., sb. corba, mag. esorba.
Der. ciorbagiu, s. m. (comandant al unui regiment de iemiceri; căpetenie, şef), din tc. ţorbaci, datorită asocierii, obişnuite în organizarea militară turcă, între unitatea militară şi bucătăria sa proprie; dorbalîc, s. n. (polonic).	1984
ciorcălată, s. f. - Ţesătură de mătase roşie. -Var. ciocîrlat, şocîrlat.
It. scarlatto, prin intermediul mag. sakarlăt (Şeineanu, Dict.; DAR). înv., se conservă în unele poezii populare.	1985
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
197
ciorchjnă (-ni), s. f. - Tip de inflorescenţă, racem, grapă. - Var. ciorchin(e).
De la cioc, cu suf. colectiv -ină şi cu infixul r ca în fişcă > frişca, fiţîi > flrţîi, etc., cf. ciochină, şi it. ciocca „ciorchine11. Der. de la cerc (Puşcariu, Dacor., VI, 309-13; DAR), sau de la un lat. *circulina (Densusianu, GS, V, 173) este mai puţin probabilă. Cihac, II, 53, semnala deja o înrudire cu ciochină. - Der. ciorchinos, adj. (abundent, bogat în ciorchini).	1986
ciormă (-rne), s. f. - Vierme. - Var. ciorman, ciomag.
Sl. cirmu „roşu11, care probabil era la început numele vreunui vierme, cf. lat. vermiculus > fr. vermeil (DAR; cf. Bemeker 169).	1987
ciormoiag (—gi), s. m. - Diverse specii de condroniu (Melampyrum cristatum, arvense, nemorosum).
Mag. csormolya (Cihac, II, 491; Drăganu, Dacor., VII, 133; Gâldi, Dict., 87); aparţine aceleiaşi rădăcini sl. a lui ciormă.	1988
ciornă (—ne), s. f. - Lucrare scrisă, provizoriu, concept, bruion.
Sl. crunîi „negru11, cf. rus. na corno „în formă de ciornă11 (Cihac, II, 48). - Der. ciorni, vb. (a scrie ciorna); ciornoia, vb. (a face ceva pentru prima oară); ciornaie, s. f. (vită slabă şi costelivă); ciornei, s. m. (om negricios, ars de soare). Toţi aceşti der. reproduc fonetismul rus. cornyi „negru", cf. cerni.	1989
ciorobor, s. n. - Larmă, hărmălaie, zarvă. -Var. ciorlu-morlu, ciorabora.
Creaţie expresivă, ca tura-vura, hîr-mîr, etc., a căror intenţie este de a reda ideea de dialog însufleţit şi contradictoriu. Se foloseşte în Trans. de Vest. - Der. ciorobară, s. f. (coţofană; ţigan); ciorobeală, s. f. (ceartă, încăierare, dispută); cioroboti, vb. (a sta de vorbă; a se poticni, a se clătina; a se ocupa de ceva), care este rezultatul unei contaminări cu roboti „a munci". Cf. ciorovăi, ciorogar.	1990
ciorogar (-ri), s. m. - Pantofar.
Creaţie expresivă, mai curînd decît din germ. Schuhgarn „aţă de cizmărie". (DAR). Probabil identic cu ciorlogar, s. m. (golan), cu acelaşi semantism ca cioflingar şi cioroflej, s. m.. (zdrenţăros), rezultat al unei contaminări cu nătăjleţ.
1991
cioroslă (-le), s. f. - (Trans.) Brăzdar de plug.
Mag. csoroszlya (DAR). Este cuvînt sl., intrat în mag. prin rut. cereslo; cf. bg. cereslo, de unde provine cireşnă, s. f. (zăbrea), după A. Bocăneţu, Codrul Cosminului, II, 165.	1992
ciorovăi (-ăesc, —it), vb. - A se certa, a se lua la bătaie.
Creaţie expresivă, cf. sporovăi, ciorobor. Scriban, Arhiva, 1922, 475 îl pune în legătură cu sb. cavarjati „a umbla brambura", care nu se potriveşte nici fonetic, nici semantic. - Der. ciorovăială, s. f. (ceartă, dispută).	1993
ciorpac (—ce), s. n. - 1. Vas pentru scos apă.
-	2. Capcană de plasă. - 3. Strecurătoare.
Rus. cerpa/c, corpak, pol. czerpak (Cihac, II, 56), cf. mag. cserpăk „pahar11. - Der. ciorpăi, vb. (a scoate un lichid; se spune în special despre zgomotul produs de lingură într-o farfurie de supă). Aceleiaşi rădăcini îi parţine cirăpeală, s. f. (vas de scos apă), cuvînt înv., care provine din mag. cserep „pahar".	1994
ciorsăi (-ăesc, —it), vb. - 1. A răzui, a curăţa cu raşpelul. - 2. A tăia, a ciopîrţi cu instrumente proaste. - Var. giorsăi.
Sl. cirta, cersti „a tăia", cf. rut. cersati „a rade" (Cihac, II, 56; DAR). - Der. ciors, inteij. (zgomot făcut de secure tăind lemne); cioarsă, s. f. (instrument tăios uzat şi nefolositor), var. gioarsă; ciorsăit, s. n. (tăiere făcută cu greu, cu instrumente nefolositoare), var. ciorsăială, ciorsăitură, s. f; ciort, s. n. (la cai, rădăcina cozii; bot; cioc); cerţi, vb. (a curăţa de coajă; a cizela); certat, adj. (despre boi, cu un com rupt). Aceste ultime forme au provocat probabil o confuzie între cerţi şi certa „a dojeni"; în felul acesta ne explicăm existenţa lui ciorti „a certa", pe care DAR o pune în legătură cu rut. cort „diavol" ( > ciort, s. ni. „diavol; ţigan"). Ciortan, s. n. (os cu came) este o confuzie între ciort „obiect tăiat11 şi hartan. Cf. cirtă.
1995
ciortan (-ni), s. m. - Crap (Cyprinus carpio); se numeşte aşa cînd are o greutate medie de 500 la 2000 grame.
Tc. fortan „ţipar" prin intermediul sb. cortan „crap mic" (DAR). - Der. ciortănică, s. f. (crap de mărime medie); ciortocrap, s. m. (crap mare).
1996
cioşmolj (-lese, —lt), vb. - 1. A face zgomot mîneînd. - 2. A se agita, a se frămînta. - 3. A şovăi, a se codi.
Creaţie expresivă (Graur, BL, IV, 91), cf. moşmoli.	1997
ciosvîrtă (-te), s. f. - 1. (înv.) Sfert, a patra parte. - 2. Sfert dintr-un animal tăiat. - 3. Băţ care provine dintr-un lemn tăiat în patru părţi. -
4.	Parte, bucată de came, halcă. - Var. cesvirtă, (înv.) cetvirtă, cetvert.
Sl. cetvrutu „sfert", probabil prin intermediul
198
ALEXANDRU CIORĂNESCU
unei forme *cestvmtu datorată contaminării cu sl. cestu „parte“ (Puşcariu, Dacor., VI, 313 şi VIII, 114; Puşcariu, Lr., 291; DAR; cf. Miklosich, Slaw. Elem., 52); cf. bg. cetvrutu, sb. cetvrt. Cf. sfert. -Der. ciosvîrfi, vb. (a face bucăţi).	1998
ciot (-turi), s. n. - 1. Parte rămasă dintr-un copac tăiat sau rupt. - 2. Nod. - 3. Parte, bucată.
-	4. Mont, ciuntitură. - Mr. dotă „mînă“.
Creaţie expresivă, a cărei der. este paralelă cu cea a lui bot. Aceeaşi sursă expresivă a produs numeroase cuvinte asemănătoare în mai multe limbi, cf. sb. cot „colină rotundă" (Cihac, II, 56 îl consideră izvor al rom.), cotanoga „şchiop, fără un picior'1; tc. gotuk „ciot"; mag. csut(a), cstitkâ „ciung"; it. ciotto „şchiop" (REW 2454; Battisti,
H,	952); sp. din America chonco „ciot, ciuntitură"; etc.
Der. cioată, s. f. (trunchi, ciot; ciot de creangă; obiect inutil) este un sing. refăcut după sl. cioate (nu sînt posibile ipotezele lui Briich, ZRPh., XLI, 756, *aciotum, lat. acies, şi Pascu, Arch, Rom., VII, 556, bazată pe lat. *ciutum, din gr. X010? „care creşte"); ciotac, s. m. (copac uscat care stă încă în picioare); ciotoacă, s. f. (trunchi noduros şi nefolositor); ciuteică, s. f. (trunchi uscat care stă încă în picioare); ciotircă, s. f. (copac, care a crescut strîmb); ciotur, s. m. (trunchi), pe baza pl. cioturi; cioturugă (var. ciuterugă), s. f. (trunchi, ciot), prin contaminare cu buturugă; ciotoi, s. n. (picior de pasăre); ciotos (var. ciotoros, cioturos), adj. (noduros); ciotcă, s. f. (trunchi, lemn; grămadă, stivă); ciotănos, adj. (slab), probabil prin contaminare cu ciolănos; ciolan, adj. (slab, piele şi os); ciotolog, s. m. (şchiop), din sb. cotonoga; ciotorog, s. n. (rădăcina cozii la cal; pantofi uzaţi); şontorog, adj. (şchiop), probabil prin intermediul unei forme *ciontorog, cf. ciunt; ciotec, ciotei, s. n. (lemn). Cf. ciut, ciunt, ciung.
După paralelismul bot şi bont, ciut şi ciunt, se pare că rădăcina expresivă ciot a dezvoltat şi o var. cu infix nazal, ciont (var. cioantă, formată pe baza pl.), s. n. (Trans., os, os lung; deget; ciot de creangă); mag. csont, pe care DAR, Scriban şi Gâldi, Dict., 116, îl indică drept etimon al cuvîntului rom., ar fi, în acest caz, der. din rom. sau creaţie expresivă independentă. Aceleiaşi rădăcini se pare că îi aparţine cion(o)ate (var. gion(o)ate), s. f. pl. (Trans. şi Munt.; picioare, labe), pe care Drăganu, Dacor., III, 696 şi DAR îl derivă de Ia un lat. *genuata.	1999
ciovei (-ie), s. n. - Hîrb; se spune în general despre obiecte casnice vechi şi fără valoare, şi mai cu seamă despre vasele de lemn.
Origine incertă. Ar putea fi sl. cvariî „găleată
de lemn", de unde şi ciuvai (var. Trans., cioban, Banat, ciuvari),' s. n. (albie; găleată) şi ciuvaie, s. f. (bute; oală); cf. ciobacă. După Mîndrescu şi DAR, din germ. Schajf„vas de lemn"; Scriban se referă la sb. civija „lemn". Pentru ciubeică, cf. ciubuc.	2000
ciovică (-ce), s. f. -1. Pasăre (Strix passerina).
-	2. Nagîţ (Vannellus cristatus).
Creaţie expresivă, care urmăreşte să imite sunetele păsării; nu este sigur dacă această creaţie este proprie rom. (DAR) sau vreunei limbi sl., cf. slov. covik „bufniţă", mag. csuvika „bufniţă", (Cihac, II, 56; Skok 72); cf. it. civetta, fir. cheveche (REW 4800). Hiecke 132 şi DAR cred că este vorba de o onomat. proprie rom.	2001
cipaimă (-me), s. f. - Limbric intestinal.
Origine necunoscută. în Trans. de Nord. 2002
cipcă (-ci), s. f. - 1. Broderie. - 2. Panglică.
Mag. csipke (Tiktin; DAR), cf. sb. cipka. în Trans.	2003
cipcii (-iese, -it), vb. - 1. A ciripi, a piui. -
2.	A se bălăci.
Creaţie spontană, ca ciripi. - Der. cipciit, s. n. (bălăceală).	2004
cipic (-ci), s. m. - Papuc. - Var. ciupic, ţipic.
Din bg. cepik, după DAR; din mag. cipdke, după Cihac, II, 491. Mag. explică mai , bine var. Cf. iud.sp. cipicis (Wagner, Caracteres generales del judeoesp., Madrid 1930, 71).	2005
cir, s. m. - 1. Clei, lipici. - 2. Terci de porumb foarte subţire. - 3. Păsat, terci.
Origine incertă. După E. Petrovici, Dacor., X, 26-32, din gr. '/vXk, „suc". Conform, acestei ipoteze, rut. cyr „terci", pe care Scriban, Arhiva, 1927, 292; Tiktin şi Pascu, R. crit. XTV, 40, îl considerau drept etimon al rom., derivă de Ia acesta. Se foloseşte numai în Trans. şi Mold. Rămîne de lămurit legătura acestui cuvînt cu ciriş, s. m. (clei, lipici), din tc. giriş (Cihac, II, 566; Şeineanu, II, 134), cf. bg., sb. ciris, mag. csiriz. -Der. ciros, adj. (lipicios); cirui, vb. (a face păsat); ciruială, s. f. (păsat).	2006
CÎr, interj. - Imită croncănitul ciorii; uneori se spune şi despre cloşcă. Datorită confuziei populare între „cioară" şi „ţigan" (cf. cioară), se aplică şi acestora din urmă. - Der. gîr (cu toţi der.).
Creaţie expresivă, cf. etre, hîr, mir. - Der. cîr-mîr, inteij. (sugerează ideea unei dispute sau a unei discuţii în contradictoriu); cîră, s. f. (insistenţă supărătoare, bătaie la cap, pisălogeală);
; citii, vb. (a croncăni; a vorbi un ţigan; a vorbi ' împleticit; a vorbi în argou; a striga pentru a speria
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
199
o pasăre sau un ţigan; a deranja, a importuna; Arg., a fura); cîriială, s. f. (sunetele anumitor păsări; Arg., ceartă, harţă, scandal); cîriit, s. m. (Arg., bătrîn afon); cîriit, s. n. (croncănit de pasăre, cotcodăceală; gălăgie, larmă, zarvă); cîriitoare, s. f. (morişcă, jucărie de copii; sperietoare; ţigan); cîrîitor, s. m. (Arg., hoţ, borfaş); cîriitură, s. f. (cotcodăceală, cîriit). Cihac, II, 40, reduce vb. cîrii la sl. (sb., ceh. krakati).	2007
cirac (-ci), s. m. - 1. Client, protejat, favorit.
-	2. Rubedenie, neam. - 3. Servitor, slugă. - 4. Discipol, adept. - Mr. cirac, megl. ciărac.
Tc. qirak (Cihac, II, 566; Roesler 608; Şeineanu, II, 133; Meyer 446; Lokotsch 426; Ronzevalle 76); cf ngr. TOipctct, alb. cirak. - Der. ciraclîc, s. n. (înv., protecţie, favoare; ucenicie), din tc. ftraklik; ciracladiseală, s. f. (înv., învăţătură, instruire).	2008
CÎTC, inteij. - 1. Exprimă sunetele scoase de păsările din ogradă. - 2. Exprimă ideea a ceva minim: nimic, nici un pic.
Formaţie expresivă; cf. cir, şi sl. kruknqti „a piui“. Miklosich, Slaw. Elem., 42, pune în legătură rom. cu sl., dar rădăcina expresivă este probabil spontană, ca în cir sau gr. xtpxv-, sicii, karkariare (REW 4674), fr. courcailler.
Der. circii (var. cîrcăi, gircăi, chi(o)rcăi, chi(o)rcăni, chercă(n)i; mr. cărcăies), vb. (a piui, a cîrii), pe care Conev 54 îl derivă din bg. krukam (cf. Capidan, Meglenoromînii, 60 şi Pascu, I, 66); cîrcîit, s. n. (piuit); circni, vb. (a piui, a ţipa; a bombăni; a protesta; a spune ceva, a deschide gura), care pare o formă redusă de la var. * clrcăni, cf. chiorcăni, dar este contaminată de slov. krkniti, cu acelaşi sens (după Skok 72, din sb. krknuti); cîrcotă, s. f. (chiţibuş; neînţelegere, ceartă); cîrcotaş, adj. (certăreţ, scandalagiu); cîr-cotos, adj. (certăreţ); cîrcoti, vb. (a face scandal; a critica; a se agita, a se foi); circoteală, s. f. (încurcătură, belea); circoseală (var. circoveală), s. f. (pretext).	2009
circa, adv. - Aproape, aproximativ.
Lat. circa (sec. XDC).	2010
cîrcă (—ci), s. f. Spinare, spate. - Mr. ngărcac, megl. cărcac.
Sl. kriiku „gît“ (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Lexicon, 315; Cihac, II, 40; Conev 89); cf. ceh. krk, bg. kruk în mr. şi megl. din v.bg. gurkac.
2011
cîrcăiac (—ieci), s. m. - Scolopendră (Litho-bius forficatus). - Var. cîrcîiac.
Tc. kirkayak (Şeineanu, II, 89; Lokotsch 1280).
Cihac, II, 41, a greşit punîndu-1 în legătură cu cr. carcjak „greiere".	2012
cîrcăli (-lese, -it), vb. - A strica, a face ceva de mîntuială.
Creaţie expresivă (cf. Graur, BL, 91). După Puşcariu, Dacor., I, 595 şi DAR, din sb. krkaliti „a murdări"; acest ultim sens, care acolo este atribuit cuvîntului rom., nu este sigur. - Der. cîrcală (var. cricala), s. f. (lucru prost făcut).
2013
cîrcel (-ei), s. m. - 1. Organ vegetal ca un fir în spirală propriu plantelor agăţătoare. - 2. Buclă, cîrlionţ, zuluf. - 3. Parazit al cîinelui (Ixodes ricinus). - 4. Contracţie involuntară a muşchilor.
-	Var. cir cei, cir cea, circi.
Probabil rezultat al contaminării lui cercel cu sl. kruciti „a toarce"; cf. sb. kre „cîrcel", krcel „cîrlig". Sp. zarcillo indică faptul că sensul 1 exista încă la cercel. Sb. krcel, pe care Skok 63 îl indică drept etimon al rom. şi bg. kurcel (Conev 50 şi 60) par a fi împrumuturi din rom., căci -el . nu se explică prin sl. Cf. circi. (Creţu 327 se gîndea la lat. cancellus şi Diculescu, Elementele, 462, la gr. xpueAÂiov „inel"). Var. cîrcei este un sing. analogic refăcut pe baza pl. şi cîrcea un f. de acelaşi tip, în timp ce circi ar putea deriva direct din sl., cf. sb. krc. Dimpotrivă, Byck-Graur 23 consideră că cîrcei este forma primitivă de sing., de la al cărui pl. s-a format un sing. analogic cîrcel.	2014
cîrci (-CŞSC, —it), vb. - 1. A se stringe. - 2. A micşora, a se contrage. - 3. A se chirci, a se pipernici. - Var. încîrci, (în)chirci, (în)cîrc(e)ia, (îm)pierci.
Sl. kruciti „a suci" (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 41; DAR) slov. kerciti, ceh. kreiti, pol. kurczyâ, rus. korciti. V. şi cîrcel.
Der. cîrcean, s. m. (căpuşă); cîrceag, s. n. (boală a oilor); cîrcior, adj. (sucit); chircit (var. închircit, piercit), adj. (pipernicit; atrofiat, degenerat; tulburat, anormal); chircitură (var. piercitură), s. f. (avorton, stîrpitură). Var. cu p- sînt rezultat al hiperurbanismului mold. Din rom. trebuie să provină rut. krucak „berbec bolnav", pe care Candrea îl consideră etimon al lui cîrceag. 2015 cîrcioc (-curi), s. n. - Chichiţă, tertip, cursă.
-	Var. cîrciog.
Rus. krucjok (Scheludko, BA, I, 161; Bogrea, Dacor., IV, 856). - Der. cîrciogar (var. cîrciocar, cîrciobar, cîrciobaş, cîrciogaş, corciobar etc.), s. m. (certăreţ, scandalagiu); cîrciocos, adj. (complicat, încurcat); cîrciogăresc, adj. (avocăţesc); cîr-ciogărie, s. f. (subterfugiu, încurcătură). 2016
200
ALEXANDRU CIORĂNESCU
cîrciumă (-mi), S. f. - Local unde se consumă băuturi alcoolice (şi mîncăruri). - Var. cîrcimă, crîcimă, cîrşmă, crişmă, crîjmă, crijmă (cu der. săi).
Sl. kruama (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Lexicon, 318; Cihac, II, 41; Meyer 207; Bemeker 666; Conev 88); cf. bg. krăcma, sb., slov. krcma, mag. korcsima.
Der. cîrciumar, s. m. (proprietar de cîrciumă); cîrciumăreasă, s. f. (nevastă de cîrciumar; femeie care are o cîrciumă; plantă ornamentală, Zinnia elegans); cîrciumări, vb. (a fi cîrciumar; a trafica, a specula); cîrciumărie, s. f. (îndeletnicirea de cîrciumar); cîrciumărit, s. n. (îndeletnicirea de cîrciumar; înv., în Mold., contribuţie pe cîrciumi, care reprezenta cinci lei pe an în sec. XVIII); cîrciumăriţă (mai adesea crîşmăriţă), s. f. (cîrciumăreasă). Der. reprezintă adesea forme sl., cf. bg. krucmar, krucmarica, slov., cr. krcmariti ( < sl. krucîmitî).	2017
circov, s. m. - Nume dat mai multor sărbători populare, legate de obiceiuri şi credinţe folclorice: circovii de iarnă, 16-18 ianuarie; circovii Marinei, 16-18 iulie; circovii din urmă, 29 iulie.
Sl. cerkovnei „ecleziastic" (cf. Tiktin). 2018 CÎrd (-duri), s. n. - 1. Grup de animale de acelaşi fel, turmă, mulţime. - 2. Ceată mare de oameni, mulţime. - 3. Zbor. - Mr. (gîrdel'u), megl. cărd.
Sb. krd (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Cihac, II, 42; Conev 57), din sl. krudo; cf. bg. kurd, cr. kerd, slov. kerdelo (cf. mr.), rut. kerd, kyrd. - Der. cîrdui (var. încîrdui), vb. (a orîndui, a aranja, a pune în ordine; a forma un şir, a se pune la rînd; a se asocia, a se împrieteni); încîrdoşi (var. încîrdoşa), vb. (a face companie, a însoţi). 2019
cireadă (-ezi), s. f. - Grup de animale comute mari.
Sl. creda (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Lexicon, 1124; Cihac, II, 56; Conev 57); cf. bg. crudă, cr. crid, sb., slov., ceh. creda, pol. czereda, rus. cereda, mag. csorda. De la această ultimă formă provine dubletul ciurdă, s. f. (grup de animale comute mari; mulţime). Cf. cîrd. - Der.,ciurdar, s. m. (văcar); cirezar, s. m. (negustor care se ocupă cu cumpărarea şi vînzarea vitelor); cirezar, adj. (care aparţine unei cirezi).	2020
cireaşe (-eşi), s. f. - Fructul cireşului. - Mr. feriaşă, megl. cireaşcă.
Lat. ceresia, forma vulg. de la cerasea (Densusianu, Hlr., 71; Candrea, Elements, 33; Puşcariu 338; Candrea-Dens., 358; REW 1823; DAR; Graur, Rom., LVI, 106; Rosetti, I, 57); cf. it.
ciliegia (abruz. cerăsce, cerase), prov. cereiza, fr. cerise, sp. cereza, port. cereja, alb. kjersi (Meyer 224).
Der. cireş (mr. ţireşiu, megl. fireş), s. m. (pom fructifer cu flori albe, cultivat pentru fructele sale), care poate fi şi reprezentant direct al lat. cerasius, vulg. *ceresius; cireşar, s. m. (vînzător de cireşe; luna iunie); cireşel, s. m. (luna iunie); cireşiu, adj. (roşu ca cireaşa). Bg. ceresa, pe care Conev 48 îl consideră greşit drept etimon al rom., provine cu siguranţă din rom. (direct din lat. după Mladenov 682). 2021 ciric (-curi), s. n. - Sfert, parte, bucată.
Tc. qerek (Şeineanu, II, 133; Popescu-Ciocănel 22), cf. bg. cirek, sb. cerek.	2022
cirip, interj. - Imită piuitul păsărilor. - Var. ciric.
Creaţie expresivă, care coincide cu sl. cirikati (Bemeker 157), mag. csiripelni, „a piui“, ţig. ciriklo „pasăre", germ. zirpen „a cînta greierii" (Cihac, II, 491), gr. Tepem^O), romanicul tsirip (REW 9625), cf. Spitzer, Dacor., III, 648 şi DAR.
Der. cirip-cirip, interj, (nume de joc de copii); cirică, s. f. (acelaşi joc); cirica, vb. (a juca acest joc); ciricăi, vb. (a piui, a ciripi), pe care Miklosich, Cons., 53, îl deriva din ţig. ciriklo „pasăre", cf. Graur 139; ciripi, vb. (a piui; a bîigui), pe care Cihac, II, 491, îl deriva din mag. şi Pascu, Etimologii, 21 (şi Lat., 266), de la un lat. *tinniulare, care nu pare posibil; ciripeală, s. f. (piuit, cîntec de păsări); ciripit, s.n. (piuit); ciripiu, adj. (cîntător, gureş); ciripitor, adj. (cîn-tător); ciurlica, vb. (a piui). Din ţig. cirikli, f. de la ciriklo „pasăre", derivă ciricliu, s. m. (poreclă a ţiganilor), cf. Graur 139.	2023
ciripie (-ii), s. f. - Sfoară de dulgher. - Var. cerepie.
Tc. qirp (Şeineanu, II, 134; Meyer 446; Lokotsch 450), cf. alb. tsirip, sb. cirpija. 2024
ciritei, s. m. - Tufiş, desiş, teren despădurit. -Var. ceretei, ceretel.
Rut. (o)ceret „stufăriş" (Skok 64; DAR). Nu este probabilă ipoteza lui Cihac, II, 491, bazată pe mag. cserje, de la cser „stejar". - Der. citirişcă, s. f. (tufiş), cu metateză (DAR).	2025
CÎrjaI (-li), s. m. - 1. Soldat turc din oastea paşei rebel Pasvan Oglu. - 2. Canibal. - Var. cîrjaliu.
Tc. ktrzali, kircali (Şeineanu, II, 90; Meyer 125), cf. rus. kirdzali, introdus de Puskin, care îl auzise în Basar. (Vasmer, I, 560). - Der. cîr-jalicesc, adj. (barbar, inuman).	2026
cţrje (-ji), s. f. -1. Baston de episcop. - 2. Băţ
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
201
cu partea superioară bifurcată pe care se sprijină infirmii. - 3. Băţ, par. - 4. Cuţit de tăbăcar. - 5. La plug, regulator. - 6. Macara pentru mine. -Var. cîrjă.
Sl. krîzi „cruce", care provine din lat. cmcem, prin intermediul v.genm. (Cihac, II, 42, Skok 63); cf. sb. krza „cîrje". Var. este numai ortografică. -Der. cîrjoiat, adj. (curbat, arcuit); cîrjob (var. gîrjob), adj. (încovoiat), prin contaminare cu gîrbov (DAR). Din rom. provin rut. kyrza „cîije“ (Candrea, Elementele, 403), şi mag. gerzsa, kirzsa (Edelspacher 13).	2027
cîrlan (-ni), s. m. - X. Mînz de doi ani. Berbec de un an.
Origine necunoscută. Ar putea fi dim. călan, cu r infix (după Lambrior 107, Creţu 327 şi Candrea, Elemente, 405, din lat. *caballanus); dar al doilea sens este dificil de explicat. Abundă ipoteze incerte: din mag. kerlany (Cihac, II, 488), care fără îndoială provine din rom,; din lat. camalis (Philippide, Principii, 150; Giuglea, Dacor., I, 245-7; Giuglea, LL, I, 171; cf. DAR) cf. sp. carnero, însă der. este dificilă; din sl. *krdlanu, de la kriido > cîrd (Weigand, Jb, XVI, 222); din fondul preromanic (Rusu, Dacor., XI, 148; La-hovary 321). - Der. cîrlănar, s. m. (păstor, cioban). Din rom. este mag. kirlăn, kerlany (Edelspacher 16).	2028
cîrlig (-ge), s. n. - 1. Piesă de metal cu un capăt îndoit de care se atîmă ceva. - 2. Toiag. -
3.	Andrea de împletit. - 4. Şperaclu, cheie. - 5. Croşetă pentru încheiat nasturii. - 6. Crampon. -
7.	încuietoare la o uşă. - 8. Stăpîn, proprietar. -9. Ancoră. - 10. Ladă de loitră. - 11. Cuţit de tăbăcar. - 12. Mlădiţă sau cîrcel de viţă de vie. -
13.	Subtilitate în argumentaţie, maliţie. - 14. Lucru necunoscut, dificultate. - 15. Dans tipic. -16. (Arg.) Slăbiciune, toană. - Mr. cărig, mr., megl. cârlig.
Creaţie expresivă, cf. bîrliga, vîrliga (cf. Graur, BL, IV, 98). Celelalte explicaţii sînt insuficiente. Cihac, II, 43, propune sl. krivti „arcuit". Conev 70 semnalează bg. karlik, karljuga, care sînt împrumuturi din rom. DAR consideră etimonul necunoscut. Giuglea, Dacor., III, 1690, pleacă de la lat. calabrix „specie de spin", imposibil din toate punctele de vedere.
Der. cîrligel, s. m. (plante: Aquilegia vulgaris, Cheiranthus cheiri, Scilla bifolia; andrea de împletit); cîrligel, s. n. (înv., spirit, semn diacritic al alfabetului grec); cîrliga (var. încîrliga), vb. (a încovoia, a curba); cîrlebă, s. f. (oaie cu coamele răsucite); cîrlibonţ, s. n. (Trans., cîrlig); cîrlionf (var. (s)cîrlion(ţ), cîrlioantd), s. m. (varietate de
plasă de pescuit; zuluf, buclă); cîrlionţa (var. încîrlionţa, (în)cîrlionţi), vb. (a ondula, a bucla). Der. de la cîrlionf nu pare clară. Prin rom. par a se explica rut. kyrlyg, girlyga (Candrea, Elemente, 403); rus. gerlyka, krlyga (Vasmer, I, 266), bg. karlik „cîrlig", kurljak „agrafă", kurhig „toiag" (DAR; Capidan, Raporturile, 204). Alb. kerrige se explică prin mr. (Capidan, Dacor., VII, 151).
2029
cîrmă (-me), s. f. - 1. Piesă mobilă care serveşte la menţinerea sau schimbarea direcţiei unei nave. - 2. Guvernare, conducere. - 3. (Arg.) Nas.
Sl. kriima (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Lexicon, 315; Cihac, II, 43; Bemeker 668), cf. slov. koromany, mag. kormăny, de unde rom. cormană, s. f. (la plug, răsturnătoare; stavilă).
Der. cîrmaci, s. m. (persoană care manevrează cîrma unei nave, pilot; conducător), cf. sl. krumîcict, bg. kîirmac, rut. konnac; cîrmi, vb. (a guverna, a conduce; a o coti, a o lua în altă parte; a căuta pretexte, a se scuza; a se tîrgui), din sl. krumiti; cîrmitor, adj. (care cîrmeşte); cîrmeală, s. f. (schimbare de direcţie); cîrmui, vb. (a guverna); cîrmuitor, s. m. (guvernator, conducător; demnitar); cîrmuitoresc, adj. (de guvernator); cîrni, vb. (a căuta pretexte, a face greutăţi); cîmeală, s. f. (şovăială, tîrguială); cîrnic, adj. (şovăielnic; persoană fără cuvînt; plîngăcios); cîmitură, s. f. (curbă; ocol, ocoliş); cîmiş, s. n. (schimbare de direcţie).
Pentru cîrni s-a propus ca etimon şi sl. krţnqti „a răsuci" (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II,
44), cf. slov. kermiti „a schimba direcţia", care provine din acelaşi cuvînt sl. Crămălui, vb. (Mold., a se nelinişti, a-şi face sînge rău), cu der. crămăluială, s. f. (Mold., îngrijorare, grijă), par var. expresive de Ia cîrmi.	2030
cîrmîz, s. m. - 1. Coşenilă (Coccus ilicis). - 2. Plantă (Phytolacca decandra). - 3. Materie colorantă roşie. - Mr. cîrmeze, megl. chirmiz.
Tc. kirmtz, din arab. al-qirmiz (sp. alquermes, quermes), cf. Roesler 597; Şeineanu, II, 91; Lokotsch 1291; Ronzevalle 129; cf. ngr. xpE^eCi, alb. kermes, bg. kunnuz. - Der. cîrmîziu (var. cîrmiziu, henneziu), adj. (roşu-viu, stacojiu), din tc. kirmizi, cf. sp. carmesi, fr. cramoisi, it. car-masino (> mag. karmaszin, de unde, în Trans., carmajin, cărmăjin, s. n. „piele stacojie"). Der. neol. carmin, s. m., din fr. carmin.	2031
cîrmoaje (—Oji), s. f. - Colţ de pîine. - Var. cîrmoj.
Sl. kermus (slov. karmas, pol. kiermasz), din
202
ALEXANDRU CIORÂNESCU
germ. Kermesse „sărbătoare, hram“ (Drăganu, Dacor., ni, 702; Bemeker 501; DAR), datorită pomenilor care se împărţeau. Cf. Vasmer, I, 561.
2032
cîrn (-nă), adj. - 1. Fără nas, cu nasul tăiat. -2. Despre nas, mic, scurt, cu vîrful ridicat. - 3. încovoiat, îndoit.
Sl. krunu „cu nasul tăiat", de la krnoti „a mutila" (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Lexicon, 316; Cihac, II, 43; Conev 90). - Der. cimog, cîmeci, adj. (cîm); cîmie, s. f. (faptul de a avea nasul cîm); cîrni, vb. (a tăia nasul, pedeapsă pentru cei care conspirau pentru a pune mîna pe tron; a-şi pierde nasul; a curăţa pomii de ramuri uscate), care ajunge să se confunde cu omonimul său, der. de la cîrmă; cîmogi, vb. (a toci, a face bont); chirnog, s. m. (infimi, damblagiu; avar, zgîrcit), pentru al cărui dublu sens cf. sgîrcit; chimogi, vb. (a cere de pomană, a cerşi). Pentru ultimii der., Scriban propune să se plece de la un sl. *kruno-nogiî; este posibil şi să se presupună o formaţie bazată pe paralelismul cu olog, slăbănog, boşorog, etc.
2033
CÎrnat (—ti), s. m. - Produs alimentar din came şi condimente, introduse în intestine de porc, oaie.
-	Var. cîrnaţ. Megl. cărnat.
Lat. *carnăceus (Cipariu, Gram., 354; Puşcariu 374; Candrea-Dens., 267; REW 1701; DAR); cf. v.sard. karnatu (Atzori 90), sicii, kamatssu, port. camas, sp. camaza, port. camaz, toţi cu sensul primitiv. - Der. cîrnăţar, s. m. (persoană care prepară sau vinde cîmaţi); cîrnăţărie, s. f. (magazin de cîmaţi). Din rom. provine sb., cr. kmata, ca şi bg. kiirnace (St. Mladenov, Spisanie za bulg. Akademija, XLffl, 93; Mladenov 266).	2034
CÎrpă (-pe), s. f. -1. Bucată de pînză sau stofă, veche, zdreanţă. - 2. Cîrpă de bucătărie. - 3. Basma, batic. - Mr. cîrpă, megl. corpă.
Sl. krupa „cîrpă" (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Lexicon 316; Cihac, n, 44; Conev 60); cf. bg. kurpu, sb. krpa, slov. kerpa. Cf. cîrpaci, cîrpi. -Der. cîrţă, s. f. (cîrpă, zdreanţă), din sb. k/pica (Drăganu, Dacor., V, 339 şi VII, 216).	2035
cîrpaci (-i), s. m. - 1. Meseriaş care peticeşte.
-	2. Persoană care lucrează prost. - Mr. cîrpaci.
Sl. (bg. kurpacî, cf. Conev 60; slov. kerpac). -
Der. cîrpăci (var. cîrpoci, cîrpogî), vb. (a petici; a lucra prost); cîrpăceală, cîrpăcie, s. f. (lucru prost făcut); cîrpăcitor, adj. (care peticeşte). Cf. cîrpă, cîrpi.	2036
cîrpător (-oare), s. n. - 1. Farfurie de lemn, tavă. - 2. Lopăţică de brutar. - Mr. crăpitor, cărpitor, cripitor; megl. călpitor, cripitor.
Lat. cooperlorium „capac" (Puşchilă, Conv. lit., XLIII, 91; Puşcariu 375; Tiktin; Puşcariu, Dacor.,
I,	415; DAR. Cu sensul al doilea, pare a fi intervenit o confuzie cu cîrpă; într-adevăr, una din lopăţelele folosite de brutari se înveleşte de obicei într-o cîrpă umedă, înainte de a se introduce în cuptor. Sb. krpătur, (sec. XVII), pe care Danicic, V, 627, îl derivă din it. copritore, ar putea proveni din rom.	2037
cîrpi (-pese, -it), vb. - 1. A petici, a coase un obiect rupt. - 2. A repara, a aranja. - 3. A acoperi găurile dintr-un perete. - 4. A completa puieţii sau răsadurile unei culturi. - 5. A minţi, a născoci lucruri neadevărate. - Megl. cripes „(eu) susţin".
Sl. krupiti „a petici" (Cihac, II, 44; DAR), contaminat cu sl. krepiti „a întări", de la krepu „tare"; cf. bg. kurpiă, sb. krpiti, slov. kerpiti, toţi cu sensul de „a petici". Se confundă actualmente cu cîrpi „a bate". - Der. cîrpeală, s. f. (petic; mijloc, resursă; oişte suplimentară pentru plugul cu patru boi), cf. bg. kurpel „petic; reparaţie"; cîrpilură, s. f. (petic, cîrpeală; minciună). 2038
cîrpi (—pese, -it), vb. - A pălmui, a bate, a lovi.
Lat. *colapîre, din gr. xoXamţco. Familia lui colaphus, bine reprezentată în limbile romanice, a dispărut în rom. (cf. REW 2034); această pierdere „importantă" după Puşcariu, Lr., 259, ajunge totală, dată fiind confuzia acestui unic rezultat rom., cu a cîrpi „a petici"; cf. calabr. curpire „a bate, a lovi", it. colpire. DAR explică acest cuvînt rom. prin asemănarea cu acţiunea de a astupa găurile dintr-un perete prin mortarul care se lipeşte, cînd este aruncat cu putere. Asemănarea cu ţig. kuripen „a lupta" < sp. curar „a lipi" (Claveria 241) pare întîmplătoare.	2039
cîrşenie (-ii), s. f. - (Munt.) Ceartă, scandal.
Bg. kursene „ruptură" (DAR). Rar. 2040
cîrşje (—ţi), s. f. - (Banat) Stîncă, ţanc.
Sb., cr. krsje (DAR).	2041
cîrstă (-te), s. f. - Grămadă de snopi aranjate în formă de cruce.
Sl. kriistu „cruce" (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 45). Sensul din rom. coincide cu sb. krst; cf. bg. krust, ms.krest, cr. kerst, toţi cu sensul de „cruce". - Der. cîrsteţ (var. cîrst(e)a/ă), s. n. (grămadă de snopi); cîrstată, s. f. (Olt., prescură); cîrsnic (var. cîrstnic, crîs(t)nic), s. m. (sacristan; plasă pătrată de pescuit), cf. bg. krîistnik „naş"; crîstăş (var. cîrslaş, cristeş, crislaş), s. n. (năvod); cîrstov (var. cristov, hristov), s. n. (Ziua Crucii, 14 septembrie), din sl. krustovu dinî „Ziua Crucii".
2042
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
203
CÎrstei (-i), s. m. - Lişiţă (Crex pratensis). -Var. cristei.
Sl. krastelu (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Cihac, II, 83; Conev 48).	2043
CÎrtă (-te), s. f. - 1. Trăsătură. - 2. Cantitate mică, pic. - 3. Moment, secundă.
Sl. cruţa (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, 56; Puşcariu, Dacor., VIII, 349); cf. ciori, care aparţine aceleaşi rădăcini. După Edelspacher 12, din rom. provine mag. csirta. Din aceeaşi familie fac parte ciorsăi; certat, adj. (tăiat), din sl. cerţii (Puşcariu, Dacor., IV, 680); cest, s. n. (înv., bucată, ftagment, crîmpei), din bg. cest (Tiktin).
204o
cîrti (-tesc, -it), vb. - 1. A bombăni, a bodogăni. - 2. A critica, a lua în tărbacă. - 3. (Banat) A sfîşia, a face bucăţi.
Sl. Totuşi nu apare vb. sl. corespunzător, ci numai s. krutenije „bodogăneală" (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 44); cf. bg. kurtjă „a scormoni" şi, pentru sensul 3, sb. krtiti „a tortura".
Der. cîrteală, s. f. (faptul de a cîrti); cîrtitor, adj. (care cîrteşte); cîrtelnic, adj. (care cîrteşte, nemulţumit).	2045
cîrtiţă (-ţe), s. f. - Mic mamifer insectivor, cu blana neagră, sobol (Talpa europea).
Sl. (bg. kiirtica, sb. krtica, cr., slov. kertica), din sl. bUtii „cîrtiţă" (Cihac, II, 44; Philippide, Principii, 38; Conev 56). Din rom. vine mag. kertica (Edelspacher 16).	^	2046
cîrtog (-guri), s. n. - Vizuină, bîrlog.
Bg. kurtog (DAR).	2047
CÎŞ (-şe), adj. - Ciung, infirm.
Sl. kqsu „fără coadă" (DAR), cf. bg. kăs „scurt".
2048
cîscîci (—iuri), s. n. - Piedică la moara de vînt.
Tc. kiskaq „scăunel".	2049
cişit (—turi), s. n. - 1. Sortiment. - 2. Vînzare.
-	3. Abundenţă.
Tc. cisit „mostră" (Şeineanu, II, 134).	2050
cislă (—le), s. f. - 1. (înv.) Număr, cantitate. -2. Socoteală. - 3. Cotă, procent, parte.
Sl. cislo „număr" (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 57). - Der. cislaş, s. n. (contribuabil); cislui, vb. (a fixa preţul, a estima; a împărţi, a fixa cota; a discuta, a dezbate); cisluială, s. f. (fixare a unui preţ; împărţire); cisluitor, s. m. (perceptor). Toate cuvintele sînt învechite.	2051
CÎşlă (—le), s. f. - 1. (înv.) Tabără de iamă a tătarilor. - 2. Tabără, campament. - 3. Aşezare stabilă a ciobanilor, mai ales în timpul iernii. -Mr. căşlă, megl. căşlă.
Tc. ktşla „cazarmă" (Şeineanu, II, 93; Lokotsch 1281), cf. bg. kusla, rus; kislja „gospodărie". -Der. cîşlar, s. m. (baci); cîşlărifă, s. f. (băciţă); cîşlărie, s. f. (aşezare a ciobanilor).	2052
cişmea (—ele), s. f. - Fîntînă (se spune numai despre fîntînile construite artificial). - Megl. ceşmă.
Tc. geşme (Cihac, II, 560; Roesler 609; Şeineanu, II, 135; Lokotsch 402; Ronzevalle 76); cf. ngr. T^eone;, bg. cesma, sb. cesma.	2053
cisniu (-iuri), s. n. - Preţuire, apreciere.
Tc. geşni (Loebel 242). Sec. XVIII, înv. 2054
cîşt (-turi), s. n. - Termen. - Mr. hîşte.
Tc. kist „plată eşalonată" (Şeineanu, II, 93).
2055
cistic (—ce), s. n. - Năvod, plasă de pescuit.
Sl.,	cf. sb. cestar, rut. cistak, cu acelaşi sens; lipseşte însă veriga imediată. Aceeaşi origine în cistină, s. f. (Dobr., vîrşă), cf. bg. cistina, găstina „grosime".	2056
cîştig? (-g, -at), vb. - 1. (Trans.) A creşte, a îngriji. - 2. (Refl., rar) A se îngriji, a se dichisi.
-	3. A obţine, a face rost. - 4. A cîştiga. - 5. A progresa, a îmbunătăţi. - Mr. cîştigă, s. f. (grijă), cîştigare, vb. (a cîştiga).
Lat. castigare, de la castus (Puşcariu 377; Candrea-Dens., 359; REW 1746; DAR); cf. it. castigare, prov., sp., port. castigar, fr. chătier, cu evoluţie semantică diferită. Pentru evoluţia rom., cf. Skok, Dacor., IX, 216 şi v.sard. castigare „a conserva".
Der. cîştig, s. n. (grijă; beneficiu; profit, folos); cîştigă, s. f. (înv., grijă); cîştigos, adj. (folositor). Sb. kastiga, s. f. (pedeapsă), kastigovati, vb. (a pedepsi), nu par a se explica prin rom., cum credea Candrea, Elemente, 407. Pentru var. mold. cîşlig, cf. Graur, BL, V, 58.	2057
cit (—turi), s. n. - Indian, ţesătură de bumbac.
Tc. git (Cihac, II, 567; Şeineanu, II, 136; Lokotsch 428; Ronzevalle 79). - Der. citarea, s. f. (indian, ţesătură), din tc. getare.	2058
cît (-tă; pl. cîţi -te), adj. - 1. în ce măsură, în ce grad, în ce durată de timp (adj. şi adv. inter.)
-	Cît se poate. - Nu ştiu cît, cine ştie cît. - Pe cît. - 2. Ca, precum (serveşte drept corelaţie în comparaţiile de egalitate în care se ia în consideraţie aspectul cantitativ): mănîncă cît şapte şi bea cît opt (Alecsandri). - Cît negru sub unghie. -Cită frunză şi iarbă. - Cît colo. - Cît colea. - Cît de colo. - Cît pe ce. - Nici cît. - 3. în compararea retorică a doi termeni identici, indică ideea de „o vreme, un răstimp": s-au luptat cît s-au luptat (I.
204
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Teodoreanu). - 4. în comparaţiile al căror prim termen lipseşte, indică ideea de „cît mai mult posibil": merinde cît a putut duce calul (Ispirescu); pînea cît de proaspătă, vinul cît de vechi şi nevasta cît de tînără (Alecsandri). - 5. în timpul în care, atîta timp, pînă cînd (indică limita duratei vb. care urmează): cît n-om avea drumuri de fier, tot de-acestea o să păţim (Alecsandri). - 6. Oricît de: marea cîtu-i de lată (Dosoflei). - 7. Enorm: cita căciula (Creangă), (rar cu această folosire, se preferă der. cîtămai). - 8. în corelaţie cu atît, indică o echivalenţă sau egalitate de cantităţi: cîţi frăgaripe la Arad, atîtea gînduri mă bat (Popular Trans.). - Cu cît... cu atît. - Cît... cît. - Cît de cît.
-	Numai cît. - Cît pentru, cît despre. - 9. Astfel îneît: mulţi au căzut, cît abia au scăpat (Ludescu).
-	10. De cînd: cît ieşea omul din straja Bucureştilor (Ghica). - Cît ce. - 11. (Refl.) în ce număr? în ce cantitate? cu cîţi te-ai sărutat? (Popular Trans.). - Cîte toate. - Cîte şi mai cîte.
-	12. Cu forma art. al cîtelea (f. a cîta), introduce întrebările la care se aşteaptă ca răspuns un numeral ordinal. - 13. (S. n.) Numărul rezultat dintr-o împărţire. - Mr. cît, megl. cqt, istr. căt.
Lat. quantus, contaminat cu lat. quotus (Procopovici, Dacor., I, 173; cf. Puşcariu, 378; Candrea-Dens., 361; DAR); cf. it., port. quanto, prov., v. fr. quant, sp. quant. Rezultatul normal al lui quantus ar fi *cînt; însă numai Procopovici s-a gîndit la posibilitatea de a explica rom. prin confuzia cu quot. DAR explică forma art. cîtelea prin quotus-libet, care nu este posibilă fonetic.
Der. cîtime, cîtăţime, s. f. (cantitate). Comp. cîtămai (var. cîtamai), adv. (enorm, foarte mare); cîtuşi, adv. (înv., nu contează cît, păstrat în expresia cîtuşi de puţin); cîtva, adj. (la sing., cu funcţie adv., un timp, o vreme; la pl., cu funcţie adj., unii, cîţiva); aecît, conj. (corelaţie a comparaţiilor de inegalitate; mai mult ca; numai că, dar); îneît, conj. (atît de mult că); întrucît, conj. (deoarece, avînd în vedere că); oarecît (var. oarecîtva), adv. (intr-un fel); oricît (var. vericît), adj. (în orice cantitate).	.	2059
Ciţ, interj. - Se foloseşte pentru a speria pisicile.
Creaţie expresivă. Der. cîţîi, vb. (a speria pisica); cîţ-mîţ, s. m. (obicei popular din joia din Săptămîna Mare). De aceeaşi origine este caţă, inteij. care imită strigătul coţofanei, de unde caţa-caţa, inteij. care exprimă vocea unei femei vorbăreţe, şi caţă, s. f. (gaiţă, femeie care vorbeşte mult); căţăi, vb. (a cîrii, a flecări), pe care Cihac îl punea în legătură cu sb., cr. kvocati, sl., ceh. kvokati „a cîrii".	2060
cîte, adv. - în grupuri de, în serii de; cîte trei;
toate îmi vesteau cîte, o supărare (Negruzzi). -Unul cîte unul. - Cîte odată. - Cîte ceva. - De-a ’ncîtelea.
Gr. zaxd, cu fonetismul alterat de confuzia uşor de făcut cu cît (Densusianu, Hlr., 163; Can-drea-Dens., 362; REW 1175; DAR); cf. v.it. cad(uno), fr. cha(que), cat., sp., port. cada. Cata intrase în lat. populară, cu sensul de „secundum vel iuxta" (Silos 66). Unele dicţionare (de ex. DAR) îl confundă cu desăvîrşire cu cît; totuşi, confuzia nu este posibilă, nu numai pentru sensul special al lui cîte, ci şi pentru că acest ultim cuvînt este totdeauna invariabil. - Comp. cîteşi, adv. (toţi împreună; exprimă o funcţie distributivă). 2061
citi (-tesc, — it), vb. - A parcurge un text. -Var. ceti (înv.).
Sl. citati (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 57; Skok 65), de la cisti, - citq „a cinsti, a citi", care este etimonul lui cinsti. - Der. citanie, s. î. (lectură; înv., învăţătură; astăzi, slujbă religioasă), din sl. citenije, cetanije; citeţ, s. m. (cititor), din sl. atici; citeţ, adj. (lizibil), de la citi; citeală, s. f. (înv., lectură, studiu); citire, s. f. (lectură; encilopedie, manual, carte de^ şcoală elementară); cititor, s. m. (lector).	2062
citov (-vă), adj. - Puternic, voinic, robust, rezistent
Sb. (bg.) citav (Cihac, II, 57). în Trans. - Der. citovi, vb. (a înzdrăveni).	2063
ciubăr (-bere), s. n. - Vas mare de lemn.
Sl. cibrii (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 51; Conev 63; DAR); cf. bg. cabur, sb. căbar, slov. ceber, mag. esobor, cseber. - Der. ciubărar, s. m. (fabricant de ciubere).	2064
ciublă (-le), s. f. - (Trans.) Cană.
Mag. csobolyo (DAR); după Lacea, Dacor., IV, 779, din germ. Kiibel, dar fonetismul se opune acestei explicaţii.	2065
ciubotă (-te), s. f. - 1. Gheată, cizmă. - 2. (înv.) Butuc în care se prindeau picioarele deţinuţilor. - 3. (Pl., înv.) Indemnizaţie de transport care se plătea de obicei portăreilor care aduceau înştiinţări. - Var. ci(o)botă (şi der.).
Tc. fabata (de unde şi it. ciabatta, fr. savate, sp. zapato) intrat prin filieră pol. ezobot, rus. cobot (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 51; DAR). Dicţionarele nu înregistrează sensul 2, pe care DAR îl confundă cu 3, în ciuda ex. pe care îl dă în continuare.
Der. ciubotar, s. m. (cizmar); ciubotăraş, s. m. (insectă, Telephorus fuscus); ciubotăreasă, s. f. (nevastă de cizmar); ciubotăresc, adj. (cizmăresc); ciubotărie, s. f. (cizmărie); ciuboţică, s. f.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
205
(primulă, Primula officinalis), în general numită ciuboţica-cucului; ciuboti, vb. (înv., a amenda).
2066
ciubuc (-ce), s. n. - 1. Nuia, vargă, joardă. -2. Băţ, stinghie. - 3. Ornament în relief, mulură.
-	4. Cornişă. - 5. Rindea de fălţuit. - 6. Dungă, linie la ţesături. - 7. Ţeavă de lulea. - 8. Pipă, lulea. - 9. (Arg.) Pleaşcă, chilipir. - Mr. ciubucă, ciubuche, megl. ciăbuc.
Tc. gubuk, qibuk (Roesler 69; Meyer 446; Şeineanu, II, 136; Ronzevaile 75); cf. ngr. T^l|i-Pouxt, TţpunPouxi,, alb. tsibuk, fsubuk, bg. cibuk, sb. cibuk, pol. cybuch, rus., rut. cubuk, sp. chibuqui. - Der. ciubeică, s. f. (pipă uzată); ciubucar, s. m. (fabricant de pipe; rindea de fălţuit); ciubucciu, s. m. (înv., fabricant de pipe; slujitor care avea sarcina să cureţe şi să aprindă pipa domnitorului); ciubuccerie, s. f. (îndeletnicirea acestui slujitor). După Miklosich, Wander.,
14,	rut. provine din rom. Pentru der. de la ciubeică, Pascu, Suf, 238 şi Iordan, Difî., 102; totuşi această der, este greu de acceptat, dacă nu se ţine seama de o confuzie cu ciovei. 2067
ciucă (-ci), s. f. - 1. Culme, pisc, vîrf. - 2. Ţintă, obiectiv. - Mr., megl. ciucă.
Cuvînt care apare în toate limbile balcanice, cf. ngr. Toouta „tumul, gorgan", alb. cuka „culme", bg. cuka „colină", sb. cuca „coastă înaltă şi povîmită", mag. csucs „vîrf*. Unica explicaţie care pare posibilă este cea a unei creaţii expresive, care ar explica numai aceste coincidenţe; cf. cioc, cu acelaşi sens de „vîrf1 (cf. Capidan, Dacor., II, 462, care recunoaşte identitatea ambelor creaţii, dar le reduce la alb. cuka).
Celelate explicaţii par insuficiente. Philippide, Bausteine, 53 (cf. Philippide, II, 706; Rosetti, II, 114), se referea la gr. xwXoţ „cerc", care este greu de admis. DAR presupune păstrarea unui cuvînt autohton şi Lahovary 323, a unui termen anterior indoeurop. în plus, DAR consideră sensul
2	drept cuvînt diferit, pe care îl pune în legătură cu sucă, mag. szuka „căţea în călduri". Sensul de „ţintă" este normal, dacă ne gîndim că de obicei ţintele, de ex. cele pentru arcaşi, trebuiau să fie aşezate pe vreo înălţime.
■	Der. ciuc (pl. ciuchi sau ciuci), s. m. (smoc de păr), refăcut de la cioacă - cioc (Byck-Graur 28 se gîndesc că este un sing. refăcut pe baza lui ciucuri); ciuci, s. m. pl. (paste făinoase, în formă de tăieţei), pe care Graur 140 îl derivă din ţig. cuci „membru viril", probabil pentru că l-a glosat greşit, prin „chiftele în formă de cîmat". Cf. ciucure.	2068
ciuci, s. m. - (Arg.) Penis, membru viril.
Ţig. cuci „ţîţă", care nu apare cu sensul din rom. (Graur, 140; Juilland 163), cf. ţig. sp. chuchai „ţîţă" (Besses 65). Nu ştim dacă este acelaşi cuvînt ciuci, s. m. (crăpcean).	2069
ciuci (-CŞ SC, -it), vb. - 1. A se ghemui, a se lăsa pe vine. - 2. A mototoli, a încreţi, a zbîrci.
-	3. A strînge, a îngrămădi.
Sl. cucati (DAR), cf. sb. cucati „a se lăsa pe vine", mag. csucsulni „a sta jos"; însă ar putea fi vorba şi de o formaţie spontană. - Der. duduii (var. ciocioli), vb. (a se ghemui; a zbîrci, a încreţi) prin intermediul finalei expresive -li (cf. Graur, BL, IV, 91), fiind improbabilă der. propusă de Philippide, Bausteine, 54, de la ciuli; ciuciulete, s. m. (ghemotoc, dop, cocoloş; bobină; ciupercă, zbîrciog). Ca şi în alte cazuri, sînt forme care coincid cu alte formaţii spontane, cf. mr. duduia (culme), ce pare a indica dependenţa de rădăcina expresivă ciucă; mr., megl. ciuciulian „ciocîrlie", în legătură cu bg. kukuletka, cuvînt rar. Pe de altă parte, duduii ajunge să se confunde cu giugiuli, în sensul în care îl foloseşte Cantemir, de „a netezi, a mîngîia", cf. duduia, vb. (Trans., a mîngîia). După Graur, BL, V, 223, ciuciulete s-ar explica plecîndu-se de la ţig. duci „penis", ipoteză puţin probabilă. - V. şi ciuli.	2070
ciuciui (-uesc, -it), vb. - A şopti, a şuşoti.
Creaţie expresivă, cf. sl. cucati (Bemeker 161), sp. chuchear, şi şoşoi, şuşui. - Der. ciuciur, s. n. (izvor, şuvoi), cf. bg. cucur „canal de scurgere, ţeavă de canalizare a apei" (Scriban, Conv. Ut, XLIV, 1003); ciuciurău, s. n. (com mic). 2071 ciudă (—le), s. f. - 1. Creastă. - 2. Grămadă.
Mag. csuklya „cornet (de hîrtie)" (DAR). în Maram.	2072
ciucure (—ri), s. m. - 1. Moţ, smoc de păr. -
2.	Ornament făcut dintr-un mănunchi de fire, canaf. - 3. Pompon. - 4. Franj, ceapraz. - 5. Ţurţur de gheaţă. - 6. Lacrimă de cristal, la candelabre. - 7. Ciorchine. - Istr. cicur.
Din ciuc „smoc", pe baza unui pl. astăzi puţin folosit, ciucuri, de la care s-a refăcut un nou sing. Nu poate proveni din mag. csukor, csokor (Cihac, II, 491; Gâldi, Dict., 172), deoarece cuvîntul mag. este un împrumut dialectal în rom. Pare puţin probabilă der. propusă de DAR, din lat. ciccum < gr. xvzzcx; „partea cărnoasă a rodiei" (cf. REW), sau de la dim. său *cicculum (Puşcariu, Studii istrorom., II, 226).
Der. ciucuri, vb. (a face ciucuri); ciucurar, s. m. (fabricant de pasmanterie); ducuriu, adj. (moţat); ciucuros, adj. (cu multe ornamente);
206
ALEXANDRU CIORĂNESCU
înciucura, vb. (a împodobi; a încărca). Din rom. sau din mag. provine sb. cokur „nod“. 2073 ciucuri, s. m. pl. - Pantaloni de soldat (înv.).
Legat de tc. gukur „panglică; bandă" (DAR). Din aceeaşi rădăcină provine ciucurluc, s. n. (panglică, bandă), din tc. qukwluk.	2074
ciudă (-de), s. f. - 1. (înv.) Minunăţie. - 2. (înv.) Uimire, stupoare. - 3. Ciudăţenie, lucru ciudat. - 4. Supărare, necaz. - 5. Furie, mînie. -Mr. ciudie, megl. ciudă „minunăţie".
Sl. cudo „miracol" (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 58); cf. bg., sb., cr., rut., rus. cudo, mag. csuda, csoda, alb. fsudi. Din mag. pare a proveni dubletul ciondă „monstru, sperietoare". Pentru semantism, cf. Şeineanu, Semasiol, 222.
Der. ciudat, adj. (înv., minunat; ciudat, neobişnuit, singular), cf. bg. cudat (Pascu, R.crit., V, 15); ciudăţenie (var. ciudăţie), s. f. (ciudăţenie); ciudos, adj. (minunat; ciudat); ciudesă, s. f. (înv., minunăţie), din sl. cudesa; ciudotvoreţ, adj. (făcător de minuni), din sl. cudotvonci; ciudotvorenie, s. f. (înv., minune), din sl. cudotvorjenije; ciu-dăţime, s. f. (înv., minune; ciudăţenie; uimire); ciudi, vb. (a uimi; a nelinişti, a intriga; a supăra, a stîmi mînie), cf. sl. cuditi sţ „a se minuna"; înciuda, vb. (a supăra, a necăji).	2075
ciuf (-fi), s. m. - 1. Smoc de păr zbîrlit. - 2. Moţ. - 3. (Adj.) Ciufulit, zbîrlit, cu părul încîlcit.
-	4. Cucuvea. - 5. Pocitanie, sluţenie, persoană urîtă şi caraghioasă. - 6. Afemeiat, petrecăreţ, depravat. - 7. Şarlatan, pungaş. - 8. Dans tipic. -Var. ciof. Mr. ciuf.
Creaţie expresivă (Schuchardt, ZRPh., XXXI, 1-5; Tiktin), cf. sb. cup ( > rom. chip), it. ciuffo. (Battisti, II, 969), alb. cufke. Numele cucuvelei se explică prin moţul pe care îl au unele specii ale acestei păsări, iar sensul 6 pare a proveni din noţiunea intermediară de „persoană care se culcă tîrziu, noctambul". Cu accepţia de „şarlatan" prezintă aceeaşi asociere de idei a lat. bufo cu fr. bouffon.
Philippide, II, 706, consideră cuvîntul „obscur". Puşcariu, Dacor., II, 607 (urmat de Gâldi, Dict., 116), pleacă de la mag. csuf; dar acelaşi Puşcariu, Dacor., II, 609 (cf. DAR), consideră că ciuf,,moţ" drept cuvînt diferit, care derivă din v.germ., cf. it. ciuffo. Este vorba fără îndoială de o greşeală, şi cuvîntul it. se consideră de obicei cuvînt expresiv (cf. Prati 288), la fel ca cel rom. Cf. Rosetti, II, 114. Este puţin probabilă der. din bg. cuch (Conev 54), şi mai puţin cea dintr-o limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 323), şi din sl. cubu „creastă" (Cihac, II, 57).
Der. ciuhă (var. ciofă, ciof), s. f. (bufniţă; sperietoare); ciuş, adj. (moţat); ciuş, s. m. (specie de cucuvea, Citus brachyotus); ciufan, s. m. (varietate de varză); ciufuli, vb. (a ciufuli, a zbîrli, a încîlci părul; a se lua la harţă, a se lua de păr, a se părui; a face pe cineva ridicol, a-şi bate joc de cineva; Trans., a înşela); der. expresivă (Graur, BL, IV, 91), care s-a confundat în Trans. cu mag. csufolni „a ridiculiza, a înşela", de unde ultimele sale sensuri; ciufuleală, s. f. (bătaie, chelfăneală; pedeapsă); ciuhurez, s. m. (specie de cucuvea, Asio otus), rezultat al contaminării între ciuhă şi huhurez. Nu este clară relaţia acestei rădăcini cu ciurlă (var. ciurlos), s. m. (despletit, ciufulit), der. ciurlan, s. m. (tufiş, mărăciniş); şi cea pe care o propune Battisti, III, 1819, de la ciuhă, it. giuja, cu arab. guiţă „nebun", pare incertă.	2076
ciufut (-tă), adj. - 1. Evreu. - 2. Cămătar. -
3.	Zgîrcit, avar, meschin. - Mr. ciafut.
Tc. ţufut „evreu" din arab. gehud (Cihac, II, 565; Şeineanu, II, 138; Meyer 446; Lokotsch 424; Ronzevaile 76; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 364); cf. ngr. ToupoOTriţ, alb. tsifut, bg. cifuts, sb. civut, it. cejfaule şi cifutti (Battisti, II, 841, şi 934). S-a folosit de asemenea în trecut în sp. cf. cifuti „evreu" la Cervantes, Comedias y entremeses, ed. Schevill şi Bonilla, V, 95. Se foloseşte numai în Munt., dar mai mult decît afirmă DAR. - Der. ciufuţenie, s. f. (rar, zgîrcenie, avariţie); ciufuţi, vb. (a fi zbîrcit).	2077
ciuguli (—lese, —it), vb. - 1. Despre păsări, a ciupi de ici colo cu ciocul mîncare. - 2. A paşte, a rupe iarba, a mînca lujeri. - 3. A mînca pe apucate, a mînca dintr-un aliment cîte puţin, luînd de ici şi de colo. - 4. A spicui, a culege de ici şi de colo. - 5. (Refl.) A se mîngîia. - Var. ciogoli, ciumeli, ciumuli.
Creaţie expresivă (Graur, BL, IV, 91), pentru a cărei consonanţă cf. ciocăni, giugiuli, ciufuli, jumuli, etc. Este posibil să existe o legătură cu cioc „plisc" (Cihac, II, 53; Tiktin), dar această ipoteză nu pare necesară. Este puţin probabilă der. din mag. csokolni „a săruta" (Scriban, Arhiva, 1912), sau din mag. csogolni „a curăţa de coajă" (DAR). Sensul 5 indică o confuzie cu giugiuli. -Der. ciuguleală (var. ciugulitură), s. f. (acţiunea de a ciuguli). - DAR consideră ciumeli ca fiind cuvînt distinct, dar nu este posibil să separăm pe ciuguli de ciumuli. Cf. cimili.	2078
ciuin, s. m. - Plantă, săpunariţă. - Var. ciuien.
Tc. ţiiyen (Şeineanu, II, 138). DAR dă cuvîntul ca înv., dar încă circulă în Munt.	2079
ciulama (-ale), s. f. - Mîncare orientală cu
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
207
sos alb (făină fără ou), cu came, ciuperci, spanac etc.
Tc. gulama (Şeineanu, II, 138; Lokotsch 138).
2080
ciulea (-ele), s. f. - (înv.) Scul.
Tc! f//e"(Cihac, II, 567). Sec. XIX. 2081
ciuli (-lese, —lt), vb. - 1. A (se) ghemui, a (se) încolăci. - 2. (Despre cai şi animale în general, a ridica urechile ţinîndu-le drept în sus.
-	3. A-şi încorda auzul. - 4. A tăia urechile. - 5. (Maram.) A rotunji extremitatea unui trunchi. -Mr. ciulescu, ciulire.
Este var. redusă de la duduii „a (se) ghemui“, cum demonstrează identitatea de sensuri. Pentru posibilitatea acestei reduceri, cf. dudulean, „zbîr-ciog, ciupercă", cu var. dulean. Autorilor DAR le-a scăpat probabil această explicaţie, în ciuda var. duduii, duduia, ducela, pe care le citează, deoarece dicţionarele nu cunosc sensul 1, care este totuşi curent de la Budai Deleanu (lupul flămînd care stib deasă tufă ciulit pe pîntece zace) pînă la
V.	Voiculescu (l-am găsit dimineaţa ciulit lîngă un trunchi). Tot DAR cunoaşte vb. ciuli, „a (se) ghemui", dar îl citea2ă separat, ca var. de la aciua, ceea ce nu pare posibil. Sînt puţin probabile der. din sb. culiti (Cihac, II, 58) sau din lat. *ciullire, gr. îcuXAtD „a răsuci" (Philippide, Bausteine, 54; Pascu, I, 193).
Der. ciul, adj. (cu urechile tăiate), mr. ciul, deverbal de la cuvîntul anterior, ca mototol de la mototoli. După altă opinie (Pascu, I, 193; Diculescu, 428; DAR; Puşcariu, Lr., 260), din gr. xtAXoş „tăiat". Este cuvînt care apare în bg. cui „cu urechile tăiate" sau „cu urechi mici", sb. cule „cu urechi mici“, mag. csul(y)a „cu urechile tăiate", toate împrumuturi probabile din rom. (după Cihac, rom. ar proveni din sb.). Ciulei, s. m. (nume de cîine; Ceratocarpus arenaria); ciuliu, s. m. (ciot de creangă).	2082
ciulin (—ni), s. m. - 1. Varietate de scaiete (Carduus nutans; Dipsacus silvestris; Onopordon Acanthium; Berberis vulgaris; Xanthium spino-sum; etc.). - 2. (înv.) Cui de fier folosit la tortură.
-	Mr. ciuliiă „spin".
Sl.,	cf. rus. cilim, mag. sulyom (Cihac, II, 58); din mag. după Gâldi, Dict., 173. - Der. ciulinos, adj. (spinos); ciuline, s. f. pl. (paste făinoase).
2083
ciumă (—me), s. f. - 1. Plagă a porumbului. -
2.	Laur. - 3. Boală infecţioasă epidermică foarte gravă. - 4. Monstru din mitologia populară care personifică ciuma. - 5. Plagă, calamitate. - Mr. ţumă, megl. dumă.
Probabil lat. cyma, din gr. xup.a (Puşcariu 330; Puşcariu, Lat. ti, 60; Puşcariu, Conv. lit., XXXVII, 600; Bemeker 163; Capidan, Dacor., III, 142; Diculescu, Elementele, 477; Bologa, Dacor., IV, 962; DAR). Forma lat.vulg. duma, punct de plecare al fonetismului rom. apare în glose tîrzii, cf. sp. cima, „vîrf, culme", esquilmar „a stoarce, a secătui" (Corominas, Anales Inst. Ling., II, 128). De la sensul primitiv, de „tumoare, umflătură", evoluţia sensului se explică prin simptomele bolii, cf. peste bubonica „ciumă bubonică" şi mr. pănucl'ă „tumoare" şi „ciumă". Rezultatul normal ar fi trebuit să fie, se pare, *cimă; u ar fi în acest caz secundar ca în bucium. Este cuvînt care apare aproape în toate limbile din estul Europei (alb. kjime „abces", tc. guma „ciumă", bg., sb., rus. cuma, rut., pol. dzuma, mag. esoma, csuma, toate cu sensul de „ciumă"); cf. şi it. cima, fr. cime, sp. cima, cu sens diferit. Toate limbile în care apare sensul de „ciumă" par a indica un împrumut din rom., cu atît mai mult cu cît cuvîntul nu se explică prin mijloacele interne ale nici uneia din limbile interesate (cf. Bemeker 163; Capidan, Dacor., III, 142). Totuşi, s-a propus un etimon sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 53 şi Lexicon, 1128; Cihac, II, 58), bg. (Conev 94), alb. (Philippide, II, 639), tc. (Mladenov 689).
Der. ciumat (var. ciumaş, ciumos), adj. (pestifer; ciumat, bolnav de ciumă); ciumar, s. m. (laur), pe care Diculescu, Elementele, 485 îl apropie de gr. zujxaptov, dar care ar putea fi der. în cadrul rom.; ciuma, vb. (a îmbolnăvi de ciumă; despre fructe, a se strica); ciumăfaie, s. f. (laur), a cărui a doua parte nu a fost explicată satisfăcător, şi care se mai numeşte, probabil prin etimologie populară, duma fetei (Cihac, II, 491, pleacă în mod eronat de la mag. csuda „minune" şi fa „copac"; Diculescu, Elementele, 485, de la cimă, cu suf. gr. xoupoţ; şi DAR sugerează o legătură cu mag. csudafa „laur".	2084
ciumări (-resc, —it), vb. refl. - l. A se înăcri, a deveni acru. - 2. A se supăra. - Var. ciumări, ciumăra.
•	Sl. cerneri „otravă" (DAR). Puţin probabilă explicaţia lui Philippide, Bausteine, 51, pe baza gr. %U|io0 por). - Der. ciumărit (var. ciumărat, ciumăros), adj. (astringent); dumărică (var. ciu-murica), s. f. (cimbru, Satureja hortensis), din bg. cemerika, cf. mag. csomorika (Conev 46; DAR). Din aceeaşi rădăcină sl. provine, prin intermediul mag. csomorol, vb. ciumurlui (a provoca indigestie, a se întoarce stomacul pe dos, a tulbura), cf. Drăganu, Dacor., I, 317; DAR; Gâldi, Dict., 117, cu var. cermălui.	2085
208
ALEXANDRU CIORĂNESCU
ciump (-puri), s. n. - Ciot, ciuntitură. - Var. ciomp.
Creaţie expresivă, probabil identică lui ciup, cu infix nazal, ca în ciut > ciunt, cf. ven. ciompo „ciung". - Der. ciomplei, s. n. (buştean decojit; la cai, rădăcina cozii); ciumpav, adj. (şchiop; animal cu coamele sau urechile tăiate), care a fost apropiat uneori de bg. cup(av) „cu urechile tăiate" (Pascu, Suf., 281; DAR) sau de mag. csămpăs „şchiop" (Cihac, II, 493); dar care ar putea fi creaţie spontană, cu aceeaşi intenţie expresivă ca în it. ciampa „şchiop", germ. schampeln „a şchiopăta"; ciumpăvi, vb. (a tăia; a tăiat urechile; a răni; a vătăma; a lăsa pe cineva şchiop). 2086
ciung (—gă), adj. - 1. Fără un braţ. - 2. Fără un corn. - 3. Cu crengile (uscate) tăiate. - Mr. ciungu, megl. ciung.
Formaţie expresivă, comună multor limbi; cf. alb. isunk „invalid", it. cionco (la speranza cionca, Dante, I, IX, 18), mag, csonka „ciung". Pentru sensul principal al rom., cf. calabr. mani-cimcu „ciung". Pentru formarea sa, cf. Schuchardt, ZRPh., XV, 106; Meyer 442; Densusianu, Hlr., 231; Philippide, II, 707. La rîndul nostru, credem că ciung nu este altceva decît însăşi rădăcina expresivă cioc, cu infixul nazal, ca în it. ciocco > ciocno; ipoteză care pare a fi confirmată de existenţa lui cionc, adj. (tăiat, ciung, bont, tocit), pe care Cihac şi DAR îl derivă din mag. csonka şi a lui cioncă, s. f. (pipă), der. din cuvîntul anterior. Pe de altă parte, este greu de separat această rădăcină de cea a lui ciunt.
Der. ciungi, vb. (a mutila; a tăiat un braţ; a tăia coamele); ciungitură, s. f. (pădure cu copaci cu crengile tăiate); ciungări, vb. (a mutila); ciungar, s. m. (persoană care curăţă copacii); ciungără, s. f. (oaie cu coamele tăiate).	2087
ciup, inteij. - Exprimă zgomotul produs de ciugulitul păsărilor, sau de mersul pe vîrfuri. -Var. cip.
Creaţie spontană. - Der. ciup, s. n. (cioc), cuvînt rar; ciupi, vb. (a ciocăni, a lovi cu ciocul; a rupe lăstari, a paşte; a mînca pe apucate; a fura cantităţi mici; a culege, a aduna; a pişcă; a bate, a face zob; refl., a se ameţi, a se chercheli), care se consideră de obicei der. de la sb. cupati „a ciupi, a smulge", şi acesta din alb. tsupis „a ciuguli" (Cihac, II, 50; Puşcariu, Lr., 265; DAR; cf. Conev 96; Rosetti, II, 114), însă ex. străine s-ar putea multiplica (bg. cupja „a rupe", cupkam „a ciuguli", mag. csipni „a ciupi"), probabil datorită rădăcinii expresive comune; ciupeală, s. f. (şterpelire; furtişag; acţiunea de a ciupi); ciupitură, s. f. (ciupeală; cantitate mică); ciupitor, adj. (borfaş);
ciupeli, vb, (a ciuguli, a da cu ciocul; a mînca pe apucate; a jumuli; a pîrli porcul pentru a-1 curăţa de păr; a fura, a şterpeli), creaţie expresivă, cu adăugarea grupului -li (Graur, BL, VI, 146), pe care Tiktin şi DAR îl explică prin mag. csupălni „a smulge", cuvînt cu siguranţă în legătură, cu sb. (în schimb, din mag. csiperesz provine ciupăra, care circulă în Trans. cu aceleaşi accepţii); ciupel-niţă, s. f. (Bucov., groapă); ciupăi, vb. (Bucov., a merge pe vîrfuri; despre mistreţi, a grohăi; a se bălăci), der. normal de la ciup, pe care DAR îl separai ca şi cum ar fi trei cuvinte diferite, explicîndu-1 pe primul prin rut. capati „a merge". Ca şi în alte cazuri de creaţii spontane, este greu de stabilit legătura exactă a lui ciup cu alb. kjep „cioc"; nu pare însă de folos nici să ajungem, pentru a o explica, la limbile anterioare indoeurop. (Lahovary 324).	2088
ciup (-pi), s. m. - 1. Smoc de păr, moţ, tupeu.
-	2. Şuviţă, plete, cîrlionţ. - 3. Copac stufos, frunziş. - Mr. ciup „aţă de cînepă".
Sl. (sb. cup „smoc", rus. cup „moţ"), cf. alb. cupe „plete". Nu poate proveni direct din sb., cum crede DAR, datorită circulaţiei extinse a cuvîntului rom. Pare cuvînt diferit de cel anterior, probabil în legătură cu ciuf. - Der. ciupos, adj. (zbîrlit, ciufulit).	2089
ciupă (-pe), s. f. - 1. Apă caldă, pentru baia unui copil. - 2. Baia copilului.
Origine necunoscută, dar cu siguranţă sl. Se poate pune în legătură cu bg. cipa „nou născut" (Lacea, Dacor., V, 397), cipkam „a îmbăia un copil" (DAR) şi probabil cu sb. cepa „cameră luxoasă a unei femei". Este puţin probabilă der. din gr. xmt| „concavitate" (Pascu, Etimologii, 46; Pascu, Lat., 257; Diculescu, Elementele, 468), sau din sl. kopati „a spăla" (Cihac, II, 59). - Der. ciupăi (var. ciupăra), vb. (a îmbăia un copil).
2090
ciupag (-ge), s. n. - 1. Pieptar, vestă. - 2. Ie, buză tipică din pînză de in, brodată. - 3. Guler de cămaşă, guler întors.
Sl. cîpagii „buzunar la piept" (Cihac, II, 59; Conev 83), cf. bg. cepak „piept de cămaşă", sb. cpag „buzunar"; totuşi cuvîntul este obscur în sl. (Bemeker 169). Este puţin probabilă der. propusă de Diculescu, Elementele, 471, din gr. *xwtaţ, în loc de xwiaţ.	2091
ciupercă (—ci), s. f. - 1. Plantă inferioară, lipsită de clorofilă, de obicei în formă de pălărie cărnoasă cu picior. - 2. (Arg.) Pălărie. - Mr. peciurcă, megl. cinciunpercă.
Bg., sb. pecurka, cu aceeaşi metateză ca în bg.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
209
cepurka, mag. cseperke (Cihac, II, 492; Philippide, Principii, 140; Conev 43; Iordan, Di fi., 95).
2092
ciur (-ruri), s. n. - 1. Sită. - 2. Ramă pe care se întinde materialul ce se brodează. - 3. Broderie, ajur, găurele. - 4. Cutie de rezonanţă, la orgă. -
5.	Gaură, la anumite jocuri de copii. - Mr. ţir, megl. ciur.
Lat. cibrum, formă vulg. de la cribrum (Candrea, Rom., XXXI, 305-6; Puşcariu 381; Candrea-Dens., 364; REW 2324; DAR); cf. it. crivo (Battisti, II, 1167), port. crivo, fr. crible, sp. cribo. Se poate pleca şi de la cilibrum, forma arhaică, anterioară lui cribrum, atestată de Dioscorides, cf. sard. kilibru, kiliru (Rohlfs, Estudios sobre geografia lingiiistica de Italia, Granada 1952, p. 244).
-	Der. dura, vb. (a ceme; a broda); ciurar, s. m. (persoană care vinde sau face ciururi); ciurel, s. m. (sită; ajur); ciurică, s. f. (batistă); durui, vb. (a ceme, a trece prin ciur; a examina, a preţui; a găuri); duruială, s. f. (faptul de a ciurul); ciuruit, s. n. (ciuruială); duruitor, adj. (cemător); ciurui-tură, s. f. (rezultatul ciuruielii). Drăganu, Dacor., II, 610, menţionează pe dedurica, vb. (Trans. de Nord, a dezghioca), explicîndu-1 de la un lat. *de cibricăre, puţin firesc, şi care pare, datorită sensului, a se apropia mai curînd de familia lui ţorici.
2093
ciur, inteij. - Exprimă zgomotul produs de un şuvoi de apă.
Creaţie expresivă, cf. sp. chorro „şiroi“. - Der. ciuroi, s. n. (şuvoi), cf. Giuglea, Dacor., I, 250; durui, vb. (a picura, a clipoci). Aparţin aceleaşi rădăcini şiroi (var. şur(l)oi, şirloi, jirloi), s. n. (şuvoi); şirui (var. şiroi, şurui), vb. (a picura). Ciurgău, s. n. (izvor, şuvoi), din mag. csurgo (DAR), pare a face parte din aceeaşi familie expresivă. Cf. Iordan, BF, VI, 181.	2094
ciurec, (—chi), s. m. - Plăcintă cu brînză.
Tc. ţurek (Roesler 609; Şeineanu, II, 138; Lokotsch 441). - Der. ciurecar, s. m. (plăcintar). Sec. XIX, înv.	2095
ciurfă, s. f. - Tencuire.
Cuvînt expresiv, obţinut prin regresiune de la un vb. *ciurfui, care nu există, dar care fusese propus de DAR; este puţin probabilă legătura indicată aici, cu mag. csorva „nisip". - Der. durfuială (var. ciurluială, ciunfleacă), s. f. (mîl, noroi).	2096
ciurjcă, s. f. - 1. Sărbătoarea sfîntului Chiriac, 27 iulie. - 2. Bătaie, pedeapsă.
Lat.pop. *Kiuricus, din gr. xupi(a)xâ; (Philippide, Bausteine, 51; Jokl, IF, XLIV, 44; Tagliav-
ini, Arch. Rom., XII, 193; DAR); cf. alb. Sen Kjurk, it. de sud Chirico. Pentru sensul 2, cf. arhanghel, Nicolae.	2097
ciuriu (-iuri), s. n. - (Arg.) Cuţit, pumnal.
Ţig. curi (Graur 139), cf. ţig. sp. churi (Besses
66), it. cerino (Battisti, II, 868), fr. chourin, germ. Tschuri.	2098
ciuruc (—curi), s. n. - Deşeu, zdreanţă, lucru sau om de nimic.
Tc. ţiiriik „putred, stricat" (Şeineanu, II, 139; Lokotsch 446), cf. bg., sb. curuk	2099
ciuş, inteij. - Se foloseşte pentru a îndemna măgarii.
Origine probabil expresivă; coincide cu bg. şi ngr. (DAR). Cf. duş, s. n. (înv., Munt spate, spinare), din bg. na cus. - Der. ciuşti (var. fusti), inteij. (exprimă o mişcare rapidă, ca săritura unui iepure, zgomotul unei palme etc.), cf. bîşti; ciuşti, vb. (a ţîşni, a sări brusc un iepure); ciuşdi (var. ciujdi), vb. (a se ghemui; a ciuli urechile; a tăia crengile; a fura), ale cărui prime două sensuri îl imită pe a duli, iar ultimul pe a ciupi (DAR consideră sensul de la „a fura" drept primar şi derivă cuvîntul de la bg. cuzd „ciudat"). 2100
ciuşcă (-şte), s. f. - 1. Ardei. - 2. Batistă făcută sul şi înnodată, cu care se loveşte, într-un joc popular. - 3. Jocul respectiv. - Var. fuşcă, ciuşte. Megl. ciuşcă ,joc“.
Bg. cuska „ardei", sb., cr. cuska „lovitură, palmă" (Cihac, II, 437), al cărui sens comun este cel de „a pişcă, a arde". DAR face din ciuşcă două cuvinte diferite.	2101
ciut (-tă), adj. - 1. Cu coamele tăiate, fără coame sau fără un com. - 2. Cu urechile tăiate, fără urechi sau fără o ureche. - 3. (Animal) care are coamele sau urechile foarte mici. - 4. (Trans.) Greoi, neîndemînatic. - Var. şut. Mr. şut, ciul, megl. ciut.
Creaţie expresivă, ca ciot „ciuntitură" şi bot „rit; cioc" (cu der. bont „tocit" ca ciunt). Cf. it. ciotto „şchiop", a cărui origine este necunoscută după Prati 287. Este cuvînt comun aproape tuturor limbilor balcanice (alb. sut, siit, bg., sb. sat, mag. csuta, suta, ceh. sută, pol. szuty, rut. suta, toate cu sensul de „fără coame"), fie că este vorba de formaţii expresive independente, fie de împrumuturi din rom. Totuşi opiniile asupra originilor cuvîntului rom. sînt împărţite. Cea mai curentă este cea care îl derivă din alb. (Meyer 420; Philippide, II, 707; Capidan, Dacor., I, 512 şi II, 550; DAR); pentru a rezolva dificultatea ridicată de fonetism, s-a apelat la (Capidan) la explicaţia care porneşte de la forma alb. articulată te sut.
210
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Această ipoteză nu este imposibilă, însă nu este folositoare, în lumina tuturor rădăcinilor expresive rom., care indică, prin aceleaşi mijloace, aceeaşi noţiuni. După Cihac, II, 59, ar trebui pornit de la bg. După Pascu, I, 194, de la un lat. *tiutus, din gr. xmSog şi după Giuglea, RF, II, 49, din lat. exutus „scos, luat“, ipoteze forţate şi neinteresante. Cf. Rosetti, II, 114.
Aceeaşi rădăcină prezintă şi o var. cu infix nazal, ciunt, adj. (mutilat; ciung; se spune despre oamenii, animalele sau obiectele cărora le lipseşte un membru sau o parte), pentru a cărui formaţie cf.'paralelismul lui bot şi bont, ciont şi probabil cioc şi ciung; cf. şi it. cioncare (calabr. ciuncari) „a mutila".
Der. ciunti (var. ciuntă), vb. (a tăia, a reteza, a amputa, a tăia crengi); ciuntitură, s. f. (acţiunea de a reteza; membru sau parte retezată); ciută, s. f. (căprioară; animal sălbatic, fiară), pe care Capidan, Dacor., I, 512 şi II, 550 şi DAR îl derivă direct din alb. te sute „ciută"; ciutărie, s. f. (parc rezervat pentru creşterea cerbilor); ciutâc (var. ciutan, ciutaş), s. m. (nume de bou); ciutit, adj. (fără coame).	2102
ciutac, s. m. - 1. Turc sau bulgar mahomedan din Dobrogea. - 2. Ţărănoi, necioplit, netot. - Var. citac.
Tc. f/te* (DAR).	2103
ciutură (-ri), s. f. - 1. Recipient, bidon, ploscă. - 2. Urcior. - 3. Găleată. - 4. Paletă, Ia morile de apă. - 5. Roată cu teici. - 6. Muştiuc de pipă. - 7. (Arg.),Gură, cioc. - Mr. ciutră, megl. ciutură.
Lat. pop. *cytola, din gr. xoro^og „scoică" (Puşcariu 382; REW 2290; Puşcariu, Lat. ti, 61; DAR; Sandfeld 31), cf. it. ciotola. Mai puţin probabilă este der. din gr. xwoţ (Philippide, Bausteine, 52; Pascu, II, 193), sau din lat. *chytra (Candrea, cf. observaţiile lui Densusianu, GS, VI, 363). A trecut din rom. în ngr. Toiorpa, alb. cuture, cotre (faţă de alb. fsutul, din it.), bg. cot(u)ra (Capidan, Raporturile, 194; cf. Conev 80, care intepretează invers şi Mladenov, 690, care explică bg. prin it), sb. cutura (cf. Miklosich, EW,
: 419; Bemeker 164), mag. csutora, rut. cutora, tc. fot(u)ra (Roesler 609 şi Lokotsch 442 crede, dimpotrivă, că rom. provine din tc.). Cuvîntul tc. este considerat uneori ca der. din it., ceea ce nu este posibil, dacă se are în vedere consoana r, care se explică numai prin rom.	2104
civie (—ii), s. f. - (Banat) Osia roţii unei trăsuri.
Sb. civija (DAR).	2105
civit, s. m. - 1. Indigo, colorant albastru-închis.
-	2. Culoare albastru-închis. - 3. Sulfat de cupru.
-	4. Pînză bleumarin.
Tc. f/v// (Roesler 607; Şeineanu, II, 139; Loewe 63; Ronzevaile 78), cf. sb. civit.	2106
cîzlar-aga, s. m. - Căpetenie a eunucilor.
Tc. kizlar agasi „căpetenie a fetelor" (Şeineanu, II, 34). Alecsandri foloseşte numai cîzlar solo, cu accepţia de „eunuc", a cărei întrebuinţare nu pare a fi justificată nici de sens, nici de uzul turc.
2107
cizmă (-me), s. f. - încălţăminte cu carîmbul pînă la genunchi, ciubotă. - Mr. cizmă, cijmă.
Tc. fizme (Miklosich, Fremdw., 82; Meyer 447; Bemeker 158; Lokotsch 431); cf. mag. csizma (Cihac, II, 492), alb. tsisme, bg., sb. cizma, ceh., pol. cizma, ţig. cisme. - Der. cizmar, s. m. (pantofar), cf. bg., sb., slov. cizmar; cizmărie, s. f. (pantofărie); cizmări, vb. (a practica meseria de cizmar).	2108
clăbăţ (—beţe), s. n. - Căciulă din piele de miel cu blană.
Sb. klobuc „căciulă" (DAR). De la o formă dim. derivă clăbucet, s. n. (căciulă), cunoscut mai ales ca topoim, cf. Iordan, BF, III, 164 şi BL, VI, 34.
2109
clăbuc (-ci), s. m. - 1. Băşică, bulbuc. - 2. Spumă făcută de săpunul amestecat cu apă. - 3. Spumă, salivă. - 4. Pleavă. - 5. Insectă, Meloe proscarabaeus.
Sl.,	cf. bg. klabuk, sb., cr. klobuk (Cihac, II, 59; Conev 38). - Der. clăbuci, vb. (a face spumă).
2110
clac (—curi), s. n. - Pălărie cu calota înaltă.
Fr. (chapeau ă) claque.	2111
clacă (—ăci), s. f. - 1. (înv.) Prestaţie feudală, muncă neplătită pe care iobagul era obligat să o facă în folosul stăpînului. - 2. Muncă voluntară, care se face de obicei între vecini, spontan şi gratuit, cu caracter de reciprocitate. Se face în general pentru muncile cîmpului, pentru construcţii şi, între femei, pentru treburile gospodăreşti, şi se termină de obicei printr-o petrecere, cu băuturi şi jocuri de societate.
Sl. tlaka „serviciu feudal" (Cihac, II, 416; Conev 66); cf. sb., cr., slov., ceh. tlaka „serviciu", pol. tioska „muncă voluntară", rut kljaka, al cărui fonetism indică un împrumut din rom. (Miklosich, ■Wander., 21; Candrea, Elemente, 407. Cf. toloacă.
-	Der. clăcui, vb. (a organiza sau a participa la o clacă, muncă voluntară); clăcaş, s. m. (înv., bimic; care ia parte la o clacă); clăcăşesc, adj. (de clăcaşi).	2112
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
211
cladă (—ăzi), s. f. - Grămadă, morman, stivă.
Sl.,	cf. bg. klada „grămadă", rus. kladî „încărcătură" (DAR). - Der. clădărie, s. f. (grămadă, claie; mănunchi, snop); cladără, s. f. (grămadă; mulţime). Cf. clădi.	2113
Clădi (—dese, -it), vb. - 1. A îngrămădi, a stivui. - 2. A construi, a edifica, a face o clădire.
-	3. A concepe, a imagina, a compune.
Sl. klasti, kladq „a aranja" (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Cihac, II, 60), cf. cladă. - Der. clădire; s. f. (fabrică, construcţie, edificiu); clăditură, s. f. (construcţie); clădiş, s. n. (acţiunea de a edifica, edificare); clăditor, adj. (constructor). Cf. claie.
2114
claie (-ăi), s. f. - 1. Grămadă mare de fin, de snopi de cereale. - 2. Mulţime, cantitate mare. -Var. (Trans. de Sud.) clane.
Sl. *klanja, în Ioc de kladnja (cf. sb. rut. kladnja), după cum se confirmă prin var. trans. (Cihac, II, 60; Wedkiewicz, Mitt. Wien, I, 287; DAR). Este un der. din sl. klasti, cf. clădi; cf. şi slov. claja „furaj, nutreţ" (Miklosich, Lexicon,
188). - Der. (în)clăi, vb. (a face clăi). 2115
clama (—mez, — at), vb. - A striga, a chema cu voce tare.
Lat. clamare (sec. XIX). - Der. clamoare, s. f. (strigăt, vuiet), din lat. clamor.	2116
clanţ, inteij. - Imită zgomotul produs de o încuietoare sau un zăvor, o foarfecă, izbirea dinţilor etc.
Formaţie expresivă, identică următoarei. - Der. clanţ, s. n. (gură, cioc); clanţă, s. f. (clampă, ivăr, zăvor; gură-spartă, moară-stricată, om certăreţ: mască folosită în jocurile populare de Crăciun); clănţos, adj. (vorbăreţ; certăreţ); clănţănog, adj. (certăreţ, gîlcevitor); dănţău, s. m. (gură-spartă, om care vorbeşte mult; avocat); clănţă(n)i (var. denţâni), vb. (a tremura, a-şi izbi dinţii; a face zgomot cu clanţa, a încerca la uşă; a bîrfi, a umbla cu vorbe; a căuta ceartă, a face scandal; a face zgomot obiectele de metal cînd se mişcă); clăn-ţâncalâ (var. clănţănit, clănţănitură), s. f. (faptul de a clănţăni; trăncăneală); clănţănitor, adj. (care tremură). Întîlnirea cu germ. Klincke, fr. clenche, mag. k(e)Uncs pare întîmplătoare. Din rom. provine bg. kljanca (Capidan, Raporturile, 222 -Cf. cloţ.	2117
clap, inteij. - Imită zgomotul unei uşi care se închide, al unui capac etc. - Var. clamp, clatic, clape.
Creaţie expresivă. - Der. clăpă(n)i, (var. clepăi), vb. (a plesni, a pocni); clăpă(n)itară, s. f. (ţăcănit, pocnet); clampă, s. f. (fel de clanţă, mîner
care deschide şi închide uşa), pe care Cihac, II, 60, îl pune în legătură cu ceh. klampa, din germ. Klampe (cf. Iordan, Dift., 87); clampuci, s. m. pl. (papuci); clămpă(n)i (var. clempă(n)i, clompăi), vb. (a plesni, a pocni, a ţăcăni, a face zgomot cu clanţa; despre ciori, a croncăni; despre berze, a clămpăni; a tremura); clampăneală (var. clăm-pănitură), s. f. (ţăcănit, păcănit); clămpănitor, adj. (care clămpăne); clempar, adj. (vorbăreţ, gură-spartă); clempău, s. n. (morişcă); clapcă, s. f. (cursă, capcană), cf. bg., sb. klapka „trapă"; clăpcăni, vb. (a pocni, a ţăcăni). Din aceeaşi familie par a face parte clempuş, s. n. (cîrlig pe care se sprijină clampa, belciug; morişcă, ţăruş); climpuş, s. n. (nuia; bîtă); sclimptiş, s. n. (cîrlig de rufe); deampuş, s. n. (încuietoare; zăvor), în care Cihac, II, 331 şi DAR văd influenţa rus. kljapus „cîrlig". Cf. clanţ, cleapşe.	2118
clapă (—pe), s. f. - 1. Capac, astupătoare. - 2. Tastă, tuşă. - 3. Valvă. - 4. Bucată de stofă care acoperă deschizătura buzunarului. - 5. La rindea, lama de metal. - Mr. clapă.
Ng. zXoota (Meyer, Neugr. St., IV. 35; Bogrea, Dacor., I, 263; DAR), în care prin intermediul bg. klapa (Conev 63), şi în acelaşi timp prin germ. Klappe.	'	2119
clăpăug (-gă), adj. - Care are urechile mari şi căzute.
Pol., rut. klapauchy, din germ. klappohrig (Cihac, II, 60; Loewe 24).	2120
clapon (-ni), s. m. - Cocoş castrat. - Var. caplon, capon. capun; clampon, s. m. (berbec castrat).
Pol. kaplon, rus. kaphtn (Cihac, II, 60; Sanzewitsch 200), din germ Kapaun. Var. fără /, din ngr. x cm ova, bg. kopon, sb. kopun. - Der. claponi, vb. (a castra).	2121
clar (—ră), adj. - Desluşit; limpede.
Lat. clanis (sec. XIX), cf. chiar. - Der. neclar, adj. (care nu se vede, nu se distinge, nu se înţelege bine); clarisim, adj. (foarte clar), din lat. clarisimus (sec. XVIII); claritate, s. f., din lat. claritatem; clarifica, vb., din lat. clarificare; clarobscur, s. n.; clarificator, adj.; clarvăzător, adj., format prin traducere din fr. clairvoyant.	2122
clarinet (—te), s. n. - Instrument muzical de suflat. - Var. clarinetă. Mr. clămetă.
Fr. clarinette. - Der. clarinetist, s. m., din fr.
2123
clasă (-se), s. f. - Grup de obiecte, fiinţe, elemente etc. care au însuşiri comune.
Fr. classe. - Der. (din fr.) clasa, vb.; clasic,
212
ALEXANDRU CIORĂNESCU
adj.; clasicism, s. n.; clasifica, vb.; clasificator, s. m.; clasificaţie, s. f.; declasa, vb.	2124
clăti (-tesc, -it), vb. - 1. Â mişca, a clătina, a deplasa. - 2. A pune în mişcare. - 3. A scutura, a agita. - 4. A tulbura, a întoarce pe dos, a perturba. - 5. A mişca, a agita. - 6. A face să şovăie, a ameninţa. - 7. (Refl.) A decădea, a se ruina. - 8. A se impresiona, a se înduioşa, a se emoţiona. - 9. A curăţa rufe, vase,’ spălîndu-le uşor cu apă, a le limpezi.
Sl. klatiti „a scutura" (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Cihac, II, 60; Miklosich, Lexicon, 288); cf. bg. klatjă, ceh. klătiti, pol. klâcic. Sec. XV. Cu toate aceste sensuri, în afară de ultimul, este puţin înv., şi în general este înlocuit prin a clătina. - Der. clăteală, s. f. (limpezire, clătit); clătită, s. f. (un fel de plăcintă subţire, umplută şi rulată); clătitură, s. f. (înv., scuturătură, zgîlţîială; limpezire, clătit); clătitor, adj. (care scutură); clătări, vb. cu aceleaşi sensuri ca clăti, cu o nuanţă iterativă sau durativă; clătina, vb. cu aceleaşi sensuri (în ciuda diferenţei stabilite de DAR între aceste vb., se poate afirma doar că clătări apare mai curînd a fi propriu rom. occidentale, şi clătina rom. orientale, acesta din urmă tinzînd să-l elimine pe primul; la clătina lipseşte sensul de „a limpezi rufele", pentru care se conservă în aria sa forma primitivă clăti); clătinător, adj. (care se clatină, care se răscoleşte); clătinătură, s. f. (scuturătură); clătinătoare, s. f. (scrânciob).	2125
claus (—suri), s. n. - 1. Zăgaz, stăvilar. - 2. ' îngrămădire de lemne care se formează la închiderea unei ecluze.
Germ. Klause (Drăganu, Dacor., III, 707). - în Banat.	2126
claustru (—re), s. n. - Portic, galerie de mănăstire.
Lat. claustrum (sec. XIX). - Der. claustrai, adj. (claustrai).	2127
clauză (-ze), s. f. - Dispoziţie prevăzută într-un tratat, contract etc.
Fr. clause. - Der. clausulă, s. f.	2128
clavir (-ruri), s. n. - Pian.
Germ. Klavier (sec. XIX). - Der. (înv.) clavirist, s. m. (pianist).	.	2129
clean (-eni), s. m. - Varietate de guvid (Squalius cephalus, Albumus lucidus, Leuciscus dobula). - Mr. elen.
Sl. klenu (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Cihac, II, 61; Bemeker 567; Conev 53); cf. bg. klen, sb., cr. klijen, rus. klerii.	2130
cleanţ (-ţuri), s. n. - 1. Pas, defileu. - 2. Stîncă, ţanc.
Sb. klanac (gen. klânca), după Drăganu, Dacor., III, 704 şi DAR. în Banat şi Trans. de Sud.
2131
cleapşe (— şe), s. f. - Palmă, lovitură cu palma. Creaţie expresivă, bazată pe interj, clap. Nu este probabilă der. din germ. Klapps, propusă -de Borcea, 182. Cuvîntul se aude în principal în Bucov. - Der. clepşi, vb. (a pălmui); leapşa, s. f. (joc de copii).	2132
clefăi (-ăesc, —lt), vb. - 1. A mînca fScîntd zgomot. - 2. A vorbi poticnit - Var. clefeti.
Creaţie expresivă, care coincide cu lat. vulg. clefare, (H. Mihăescu, BF, III, 23), slov. klafati, germ. klajfen (Cihac, II, 61 şi Conev 56 propun un etimon sl.). - Der. clefăit, s. n. (zgomot produs cînd se mănîncă urît); clefetitor, adj. (persoană care mănîncă cu greu).	2133
clşi (-iuri), s. n. - 1. Lipici, pap. - 2. Substanţă care lipeşte (pentru prins păsări). - 3. Gumă, latex, răşină. - 4. Cerumen, ceară din ureche. - 5. (Adj., arg. şcolăresc) Care nu ştie nimic; se spune despre elevii care nu ştiu să răspundă la întrebări. - 6. (Arg.) închisoare (numai în expresia a pune clei, a închide). - Var. (înv.) hlei.
Sl. klej (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Lexicon, 291; Cihac, II, 61); cf. ceh. klej, slov. klej, pol., rus. klej, sb. klija. - Der. clei (var. înclei, încleia), vb. (a lipi cu pap); cleială, s. f. (lipire cu pap); cleios, adj. (lipicios); cleitor, adj. (care lipeşte cu pap); desclei(a), vb. (a dezlipi). Cf. năclăi. 2134
elem (—muri), s. n. - Cîrlig, cleşte. ■
Germ. Klemme (Borcea 182). Sec. XIX. 2135
clement (—tă), adj. - Indulgent
Lat. clemens, fr. clement. - Der. clemenţă, s. f.; inclement, adj.	1	2136
clenci (-ciuri), s. n. - 1. Creangă cu bifurcaţi-ile tăiate parţial de care se pot agăţa obiecte diverse. - 2. Bifurcaţie â coamelor cerbului. - 3. Ciot de creangă. - 4. Mecanism cu clichet. - 5. Limbă de cataramă. - 6.' Clanţă de uşă. - 7. încurcătură, tertip, dificultate. - Megl. elinei.
Origine necunoscută, cu excepţia faptului de a fi vorba de o creaţie expresivă din familia lui clanf. Cihac. II, 61,’ îl punea în legătură cu sl. kljuci „cheie"; Capidan, Dacor., III, 1008,'cu bg. klecka „aşchie" şi DAR presupune o contaminare a acestor cuvinte cu bg. klince „cui de potcoavă". -Der. clenciuros (var. înv. clincios), adj. (noduros). DAR pune în legătură cu clenci adj. inclincit (împerecheat; se spune despre cîini). . 2137
clenodiu (-ii), s. n. - Bijuterie, podoabă. Germ. Kleinod (Borcea 182). în Trans., sec. XVIII, înv. ■	‘2138
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
213
cler, s. n. - Preoţime. - Var. (înv.), clir, cliros. Mr. clir.
Mgr. xXfjpoţ (Mumu 14), în parte prin intermediul sl. klirosu, (Vasmer, Gr., 79), cf. sb., nis. klir; şi modem din lat. clerus. Sec. XVI (cu forma cliros). - Der. mod. (din fr.) cleric, s. m.; clerical, adj.; clericalism, s. n. Der. înv. clericesc (var. cliricesc, sec. XVII), adj.	2139
cleştar (-ruri), s. n. - Cristal.
Mag. kristăly (Drăganu, Dacor., III, 712; DAR). Este dublet al lui cristal, s. n., din fr. 2140
cleşte (-e), s, n. - 1. Unealtă alcătuită din două braţe încrucişate care serveşte la apucarea, întoarcerea unei piese. - 2. Pensetă. - 3. Mucamiţă. -
4.	Spărgător de nuci. - 5. Instrument de extras dinţi. - 6. Instrument de scos cuie. - 7. Unealtă de dulgnerie, pentru strîns sau scos doage. - 8. Ostie de pescuit, harpon. - 9. Braţe în formă de cleşte ale langustei, crabului etc. - 10. Nume popular dat suturei occipitale parietale. - 11. La cai, primii incisivi. - 12. Instrument pentru a însemna urechile vitelor. - Mr. cle(a)şte, megl. cleaşti.
Sl. kleste, pl. de la klesta (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 291; Cihac, II, 61; Byhan, 314); cf. bg. klesti, sb. kleste, slov. klesc, rus. klesti. - Der. cleaşcă, s. f. (cleşte; cîrlig; unealtă stricată, vechitură, rablă); cleştar, s. n. (unealta dogarului; năvod); cleş(t)niţă, si' f. (clanţă de uşă; uşă falsă; ciot de creangă); încleşta, vb. (a apuca, a prinde; a îndesa; a stringe în braţe; a stringe, a presa); încleştătură, s. f. (epilepsie); descleşta, s. f. (a dezlega, a da drumul, a slăbi strînsoarea).	2141
clet (-turi), s. n. - Cămară.
Sl. klijet (DAR), bg. klet. - Der. eleată, s. f. (grămadă). Cuvinte rare, mai ales în Banat şi Olt. Este dublet al lui clit, s. n. (grămadă, stivă), folosit în Mold.	2142
clevetă (—te), s. f. - Clevetire, calomnie.
Sl. kleveta (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Miklosich, Lexicon, 288; Cihac, n, 62; Conev 101); cf. bg. kleveta. - Der. cleveti, vb. (a bîrfi, a calomnia, a denigra, a detracta), care poate să fie şi reprezentant al sl. klevetati, bg. kleveţjă; clevetitor, adj. (bîrfitor, calomniator); cleveteală, s. f. (clevetire); clevetnic, adj. (calomniator), din sl. klevetîniku, înv. .	2143
clic (-curi), s. n. - (înv.) Bucurie, plăcere; manifestare zgomotoasă de satisfacţie.
Sl. kliku „strigăt" (Miklosich, Lexicon, 288; Cihac, II, 62); cf. bg. klik Supravieţuieşte în Banat
şi Olt. - Der. clicui, vb. (a striga de bucurie, a exulta).	2144
clică (-ci), s. f. - Materie vîscoasă, pastă, lut; pîine necoaptă şi lipicioasă. - Var. clic, s. n. (materie vîscoasă); cliuc, s. n. (Banat şi Olt., drojdie, zaţ).
Sb. kljuk „tescovină" (DAR). - Der. clicos, adj. (vîscos, lipicios); înclicoşi (var. înclicoşa), vb. (a deveni lipicios).	2145
clici (-iuri), s. n. - (Banat). Şold. - Var. chici.
Sb. kliuc „claviculă".	2146
clicin (—ne), s. n. - Haină tipică în formă de vestă. - Var. clici, clic, clece.
Săs. Klîdchen, germ. Kleidchen „costumaş" (Borcia 182). în Trans.	2147
clift (-turi), s. n. - (Arg.) Haină, manta.
Germ. Kluft (Spitzer, BF, V, 184; M. L. Wagner, BF, X, 161). - Der. cliftat, adj. (elegant, bine îmbrăcat).	2148
clin (-nuri), s. n. - 1. Unealtă de cizmar, neprecizată. - 2. Bucată de pînză triunghiulară care se adaugă la haine pentru a le da lărgime. -
3.	Porţiune triunghiulară de teren. - Mr., megl. clin „colţ de pîine".
Sl. klinu „cui" Miklosich, Slaw. Elem., 24; Miklosich, Lexicon, 289; Cihac, II, 62); cf. bg., sb., cr., slov., ceh., pol., rus. klin. Probabil este cuvînt identic cu clină, s. f. (povîmiş, coastă, plan înclinat), poate ca urmare a unei contaminări cu înclina (DAR crede că acest cuvînt s-a format pe baza it. china).	2149
clinchet (-te), s. n. - Sunet produs de clopoţei.
Creaţie expresivă, cf. germ. klingen, fr. cli-queter. - Der. clincheta, vb. (a suna), formaţie modernă, care nu apare încă în dicţionare (cf. Arghezi: în vocea lui clinchetă zale); clinchenit, s. n. (zornăit), formaţie de asemenea modernă, datorată unei confuzii cu zăngănit (cf. Cezar Petrescu: un clinchenit de lanţ).	2150
clinti (-tesc, — it), vb. - A mişca, a întoarce.
Sl. krţtati „a răsuci" (cf. scrintî), prin intermediul unei forme neatestate *crinti, a cărei alterare posterioară este neclară (Procopovici, Dacor., X, 70). înainte, DAR propusese un sl. *klentiti, rezultat al contaminării lui klenuti „a mişca" cu klatiti „a agita". - Der. clinteală, s. f. (mişcare, deplasare; acţiunea de a mişca); neclintire, s. f. (nemişcare); neclintit, adj. (nemişcat).
2151
clipi (-PŞSC, -it), vb. - 1. A apropia şi depărta pleoapele. - 2. A străfulgera, a luci repede şi scurt.
214
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Sl. klepati „a lovi“ (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Cihac, II, 63; DAR). Sensul de „a închide ochii" trebuie să fi existat încă din sl., în ciuda faptului că nu este confirmat de nici o mărturie: cf. sl. zaklopiti „a închide", slov. zaklepati „a închide", cr. zaklopnica „pleoapă", bg. klepac „pleoapă". Pentru sensul 2, cf. sclipi.
Der. clipă, s. f. (clipire, interval de timp foarte scurt; secundă, moment), postverbal; clipit, s. n. (secundă); clipită, s. f. (secundă); clipitură, s. f. (clipire); clipeală, s. f. (clipire); clipitor, adj. (care clipeşte); clipelnic, adj. (efemer); clipiş; (instantaneu); clipoci, vb. (a clipi, a moţăi); probabil der. expresivă (după Tiktin şi DAR, din bg. klipac „pleoapă"); clăpoci, vb. (a dormita); clipoceală, s. f. (somnolenţă). După Candrea, Elemente, 407, Bogaci şi DAR, din rom. provin rut. klipati, klypiti „a clipi", kljipka „secundă". Nu este clară legătura acestor elemente cu clipot, s. n. (murmur, susur), pe care DAR îl consideră a proveni din sl. klepotu „lovitură". Mai probabil este deverbal de la a clipoti, vb. (a susura).	2152
clironom (-mi), s. m. - Moştenitor. - Mr. clironom.
Ngr. zXr|povo|ioţ (Gâldi 165). - Der. cli-ronoamă, s. f. (moştenitoare); clironomie, s. f. (moştenire; drept ereditar); clironomisi, vb. (a moşteni). Sînt cuvinte înv.	2153
clisă (—se), s. f. - 1. Lut, argilă. - 2. Noroi, mîl.
-	3. (Trans.) Slănină.
Bg. klisa (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Skok 65).
-	Der. clisos, adj. (noroios; lipicios, vîscos).
2154
clişeu (—ee), s. n. - 1. Imagine fotografică negativă. - 2. Expresie banalizată, şablon.
Fr. cliche. - Der. clişa, vb.	2155
clismă (-rne), s. f. - Clistir, spălătură.
Gr. zXuo]J.a (sec. XIX), sau germ. Klisma (DAR).	2156
clistir (—re), s. n. - Spălătură stomacală. - Mr. glistir.
Ngr. cultă xXucmp (sec. XIX). Mr. din ngr. vulg. yXucmpi, cf. bg. glistir.	2157
clitorită (-te), s. f. - Prostituată.
Cuvînt argotic, de origine necunoscută. Der. de la clitoris propusă de Vasiliu, GS, VII, 110, este puţin probabilă.	2158
cliuci (-i), s. n. - 1. Cheie. - 2. Tîmplă.
Sl. kljucî (DAR). Cuvînt vechi (sec. XVI), care se mai foloseşte doar în Maram., cu sensul de „cîrlig". Cf. clucer.	2159
cloambă (-be), s. f. - 1. Ramură, creangă. -2. Cîrlig, cange. - Var. cl(e)o(a)mbă, cl(e)o(a)pă.
Probabil din săs. Klompanl germ. Klumpen „băţ" (Drăganu, în DAR; cf. Gâldi, Dici'. 192), ceea ce ar explica uzul său restrîns la Trans. Etimonul propus de Cihac, II, 63 şi Scriban, din rus. klumba „gazon", este incert, cuvîntul rus. fiind foarte recent, probabil din engl. clump. Pascu, Etim., 47, propune un lat. *crumba din gr. zopunPri, care nu se potriveşte nici acesta. Poate să existe vreo legătură, care din1 punct de vedere semantic pare greu de stabilit, cu sl. klobo „minge". Cf. rut. kljuba „cîrlig", ceh. klubăk „cioc", care se află într-o legătură nedeterminată cu rom. clobanf, s. n. (cioc; gură; cîrlig), folosit în Bucov. şi Trans., care pare a fi o contaminare între cloambă şi clonf; tot aşa cum cluciumb (var. cloci(u)mp), s. n. (tulpină de porumb; suport de vîrtelniţă), pare a fi rezultatul contaminării între cloambă şi pociumb. - Der. clombos, adj. (rămuros).	2160
cioată (-ţe), s. f. - 1. Cloşcă. - 2. Constalaţia Cloşca-cu-Pui. - 3. (Arg.) Prostituată. - 4. (Arg.) Ţiitoare, ibovnică. - Var. c/o/a. t •
Probabil,formaţie spontană, bazată pe.rădăcina expresivă cioc, cf. clocă, şi, pe de altă parte, clonţ şi clonfă. DAR propune punerea în legătură a acestui cuvînt cu sb. klocati „a striga". 2161
cioc, interj. - Imită cotcodăcitul găinii care cloceşte. - Vâr. clo, clonc.
Creaţie expresivă, ca cronc, cf. tronc. Coincide cu gr. xhjxsato, lat. glocire, fr. glousser, sp. clueca, bg. klocă, alb. klocis, germ. klucken etc. - Der. clocăi, vb. (despre cloşte, a cotcodăci); cloci, vb. (a şedea pe ouă pentru a scoate pui; a se pune cloşcă; a urzi în secret; a sorbi din ochi; despre ouă, a se strica;: despre apă, a stagna, a nu mai curge; a trîndăvi), pe care Miklosich, Slaw. Elem., 25; Pascu, II, 187; DAR şi Scriban îl derivă din bg. klocă „a cloncăni", dar care este, mai curînd, formaţie expresivă în cadrul rom.; clocă, s. f. (cloşcă; constelaţia Cloşca-cu-Pui; năvod), deverbal de la cuvîntul anterior; cloceală, s. f. (acţiunea de a cloci); clocitor, adj. (care cloceşte); clocitoare, s. f. (incubator); clonc, s. n. (năvod); ' cloncăi, vb. (despre cloşti, a cotcodăci-); cloncăni, vb. (a cloncăi), care ajunge să se confunde cu croncăni, vb. (despre corbi, a scoate strigăte specifice); cloncăneală, s. f. (strigătul scos de cloşcă); cloncă(n)itură, s. f. (cloncăneală). - Cf. cloşcă, clofă, clocoti. Ngr. x\(£xa „cloşcă" şi xXwxiţco, „a cloncăni" (Danguitsis 149) ar putea proveni din rom., dacă nu sînt formaţii spontane.
2162
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
215
clocoti (—tesc, —it), vb. - 1. A fierbe, a da în clocot. - 2. A fermenta. - 3. A răsuna cu putere, a vui. - Var. colcoti. Mr. clucotire, megl. crucuţes.
Sl. klokotati „a fierbe" (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 290; Cihac, II, 63; Conev 70); cf. sb. klokotati, bg. klokotjă. - Der. clocot (var. Munt. colcot), s. n. (fierbere; efervescenţă; bulbuc produs la fierbere), deverbal de la cuvîntul anterior, sau direct din sl. klokotu, cf. mr. clocut, colcut.; clocoteală, s. f. (fierbere); clocotitură, s. f. (fierbere); clocotiş, s. n. (clocot produs la fierbere); clocotitor, adj. (fierbinte, care clocoteşte). Aceleiaşi rădăcini sl. par a-i aparţine o serie de nume de plante, ca clocotici, s. m. (Staphylea, pinnata; Rhinanthus alpinus), cf. sb. klokocika, pol. klokoczka „plantă" (Cihac, II, 63; Bemeker 521; DAR); clococean, s. m. (varietate de măcriş); clococior, s. m. (varietate de lăptucă, Lactuca virosa): clocoţel, s. m. (plantă, Thalictrum aquile-gifolium; clematită, Clematis integrifolia). Legătura semnatică nu este clară. Numele plantelor se datorează probabil bulbucilor făcuţi de seva lor, cînd se rupe tulpina, sau poate formei fructelor lor. Cf. colcotice, s. f. (Munt., erupţie). 2163
clondir (—re), s. n. - Carafă, sticlă. - Var. crondir. Mr. clondir, megl. clundir.
Mgr. xpwovrripiov (Vasmer, Gr., 81; cf. Cihac,
II,	648), cf. ngr. xpovnpi, bg. krondir, sb. kondir, kondtr (sec. XV). Der. directă din bg. (Bemeker 558) pare probabilă numai pentru var. 2164
clop (—puri), s. n. - (Trans.) Pălărie, căciulă.
Mag. kalap (DAR; Gâldi, Dict., 118).	2165
clopot (-te), s. n. - 1. Obiect metalic în formă de pară prevăzut cu o limbă mobilă care produce sunete caracteristice. - 2. Bătaie de clopot, dangăt.
-	3. Clopoţei, talangă. - 4. în expresia a trage clopotele: a bate clopotul; a bate toba, a trîmbiţa; Arg., a curta o femeie, a-i face complimente. -
5.	Varietate de campaniile, Campanula carpatica, Campanula rapunculoides. - Mr. cloput.
Sl. klopotii „zgomot", de la klepati „a bate, a trage", cf. clipi (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 288; Cihac, II, 64; Conev 57). Sensul de „clopot" nu este cert pentru sl., dar cf. bg. klopot „clopot", sb. klepet „sunet de talangă", sb. klepetusa, „talangă".
Der. clopoţel, s. m. (talangă; clopot mic; diverse plante din familia campanulaceelor, Campanula glomerata, Campanula medium, Campanula rapunculus, Campanula patula, Campanula alpina, etc,); clopotar, s. m. (persoană care trage clopotele la biserică; persoană care sună din clopoţel; berbec blînd; indiscret); clopotărie, s. f. (atelierul clopo-
tarului); clopop, vb. (var. clopoti), vb. (a trage clopotul; a bate clopotul; a divulga, a trîmbiţa); clopotniţă, s. f. (tum de biserică în care sînt instalate clopotele). Din rom. pare a proveni sb. klopotar „miel blînd".	2166
cloş (—şuri), s. n. - Ciucure, franj.
Fr. cloche „clopot" (sec. XVIII). Nu este înv., cum presupune DAR; continuă să fie folosit ca termen de croitorie.	2167
cloşcă (—şti), s. f. - 1. Găină care cloceşte. -2. Femeie leneşă, codaşă. - 3. Constelaţia Cloşca-cu-Pui. - Var. (înv.) clocică. - Mr. cloce, clofă.
Sl. (bg., rut. klocka), cf. alb. klocke, klotsis, tc. kulugka, iud.sp. klocka (Cihac, II, 62; Meyer 190; Conev 54; DAR). Face parte din aceeaşi familie expresivă a lui cloci, cf. sb., slov. kvocka, pol. kwoczka şi rom. clocă. - Der. cloşcar, s. m. (codaş, leneş); cloşcărie, s. f. (ogradă, curte de păsări; trăsură veche şi incomodă), al cărui al doilea sens pare a fi o asociere hazlie cu droşcă; cloşniţă, s. f. (curte de păsări).	2168
closet (-te), s. n. - 1. Instalaţie igienică, WC, latrină. - 2. (Arg.) Gură, plisc.
Engl. closet.	2169
ciot (-ţuri), s. n. - 1. Vîrf. - 2. Cui, ştift, pivot.
-	3. Fragment de cărămidă folosit la umpluturi. -
4.	Trunchi, buştean.
Origine incertă. Pare a fi o var. de la colţ, alterată printr-o metateză, ca în clocoti > colcoti; sau mai curînd, creaţie expresivă, cf. clanţ. DAR separă cele două cuvinte, cloţ „fragment de cărămidă", care provine din sb. kloca „pietricică", şi cloţ „trunchi", „cui", care derivă, după Borcea 183, din săs. K’lots „trunchi" (cf. Scriban); această ultimă der. este puţin probabilă, dacă se ia în consideraţie extinderea cuvîntului rom. Semantismul concordă perfect cu cel al lui colţ. Circulă de asemenea o formă cu infix nazal, clonţ, s. n. (cioc; vîrf, ţanc; dinte canin; vîrf ascuţit, ghimpe; ciocănel percutor), de uz general (DAR exclude nejustificat Munt.), şi care se pune de obicei în legătură cu sl. kljunu „vîrf* (Cihac, II, 63; DAR), în ciuda dificultăţilor fonetice. Paralelismul cloţ > clonţ coincide cu cioc > cionc, ciot > ciont, bot > bont, etc.
Der. cloţan, s. m. (şobolan, Mus decumanus), probabil plecîndu-se de la cloţ „dinte" (după DAR, din sb. klocati „a înghiţi"); cloţan, s. n. (vîrf ascuţit, ţanc), cf. acelaşi sens la clonţ: cloanţă, s. f. (cioc, gură; gură-spartă, babă vrăjitoare); clonţ, adj. (ştirb); clonţat, adj. (cu ciocul mare; obraznic, insolent); clonţar, s. m. (pasăre, Coccothrauster vulgaris); clonţan, s. m. (ţanc, vîrf). Cloanţă
216
ALEXANDRU CIORĂNESCU
coincide perfect cu clanţă; ceea ce pare să pledeze în favoarea unei origini expresive pentru toate aceste cuvinte.	2170
clucer (-ri), s. m. - în vechea organizare, dregător care se ocupa cu aprovizionarea curţii domneşti; era în acelaşi timp intendent general al armatei şi membru al sfatului sau divanului. fncepînd din 1738, titlul său a,fost numai onorific.
-	Clucer de arie, intendent care aproviziona cu nutreţ. - Clucer de pivniţă, intendent care asigura rezervele de băutură ale armatei. - Clucer de jigniţă, intendent care asigura rezervele de hrană ale armatei. - Var. (înv.) cliuc(e)ar.
Sl. kljucari (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 291; Cihac, II, 64), cf. cinici. Este dublet de la colcer, s. m. (Trans., persoană care, la nunţile populare, se ocupă cu aprovizionarea cu alimente şi băuturi), din acelaşi cuvînt sl., dar prin intermediul pronunţării mag. kolcsar (Drăganu, Dacor., V, 364-6; DAR). - Der. clucereasă, s. f. (soţia clucerului); clucerie, s. f. (ocupaţie de clucer); colceri, vb. (a găti mîncarea la cazan); colceriţă, s. f. (femeie care prepară mîncarea la cazan). Din rom. provine ngr. zXotodptţ (Meyer, Neugr. St., II, 75). Nu este clară provenienţa din ţig. sp. clichi „cheie" (Besses
51), care pare mai curînd der. din bg. kljuc „cheie“.	2171
clucsă (-se), s. f. - Cursă, capcană.
Bg. kluksa (sec. XVI). După Borcea 183, din săs. Klux, ipoteză puţin probabilă datorită vechimii cuvîntului.	2172
clupă (-pe), s. f. - Instrument în formă de compas.
Germ. Kluppe „cleşte“ (DAR). Termen teBdCQ
cnut (—turi), s. n. - Bici. - Var. (înv.) cnută. Rus. knut (sec. XVIII).	2174
coacă (-oci), s. f. - 1. Manivelă. - 2. Cobiliţă. Sb. kvaka „cîrlig" (DAR). Cuvînt rar, în Banat şi Olt. - Der. cocaie, s. f. (cîrlig, cange; cobiliţă; băţ, par) cu suf. -aie (după DAR, din mag. kako; după Scriban, din bg., sb. kuka).	2175
coacăză (-ze), s. f. - 1. Fruct în formă de bobiţe roşii cu gust acrişor, pomuşoară. - 2. Varietate de coacăz, struguri-negri. - 3. (Bucov.) Varietate de struguri. - 4. Afină. - 5. Dîrmoz, Vibumum Lantana. - Mr. coacăză.
Varietatea de plante numită astfel indică faptul că numele le-a fost dat din pricina aspectului bobiţelor sale rotunde şi cărnoase, care au o anumită asemănare între ele. Este probabil, prin urmare, ca originea cuvîntului să fie lat. coccum, pl. cocca, din al cărui rezultat * coacă s-a obţinut
probabil acest cuvînt, prin suf. -ză, ca în cinteză, pupăză, etc. (Densusianu, Bausteine, 474; Philippide, II, 707; Pascu, Suf, 379; Iordan, Dift., 188; cf. Rosetti, II, 115). în general se preferă să se plece de la alb. kokje „boabă", care este acelaşi cuvînt lat. (Densusianu, Rom., XXXIII, 74; Meyer 164; Schuchardt, ZRPh., XXVI, 322; DAR; REW
•	2009; Puşcariu, Lr., 265); dar această ipoteză este inutilă, căci o formă *kokeze nu apare în alb. şi der. cu -ză este normală în rom., pentru a se forma dim., cf. căcărează, gălbează. - Der. coacăz, s. m. (arbustul care dă coacăze); cocăzar, s. m. (rododendron). Din rom. provin bg. kokazi „afină", mag. kokojza, kokolyza „coacăză", rut. gogodza.	2176
coace (-OC, —opt),1 vb. - 1. A supune un aliment la acţiunea căldurii. - 2. A găti înăbuşit.
-	3. A fierbe puţin. - 4. A opări, a pîrli. - 5. A arde, a prelucra prin foc (cărămizi, porţelan etc.).
-	6. Despre fructe şi plante, a ajunge la maturitate.
-	7. Despre inflamaţii, a face puroi. - 8. A deveni matur, chibzuit. - 9. A albi lîria cu cenuşă. - 10. A urzi, a pune la cale, mai ales planuri de răzbunare. - 11. Despre lemn, a se încinge. - Mr., megl. coc, cops, istr. coc.
Lat. cocere, forma populară de la coquere (Puşcariu 390; Candrea-Dens., 370; REW 2212; DAR), cf. it. c(u)ocere, prov., port. cozer, fr. cuire, sp. cocer. Sensul „a ajunge la maturitate" apare în unele dialecte it., cf. calabr. cottu „matur". -Der. cocător, s. m. (ajutor de brutar); cocător, s. n. (cuptor pentru copt pîine de casă); copt, s. n. (maturitate; acţiunea de a coace); cocăt, s. n. (zăduf, dogoare); cocări, vb. (a coace); cocărit, s. n. (dijmă pe porumb); răscoace (var. înv. scoace), vb. (a arde, a face puroi o inflamaţie), format cu pref. răs- (după Candrea-Dens., 372-3, din lat. *excocere şi *re-excocere); răscopt, adj. (Arg., ramolit, decrepit); necopt, adj. (crud, verde; imatur). Cf. coptură, cuptor.	2177
coacin (-nă), adj. - (Oaie) cu capul brun. -Mr., megl. coaţin.
Lat. coccinus „roşu" (Candrea, fclements, 65; Puşcariu 383; Candrea-Dens., 382; REW 2008; Diculescu, Elemente, 438); cf. alb. kuatse „cîr-mîz".	2178
coadă (-QZÎ), s. f. - 1. Apendice final al părţii posterioare a corpului animalelor. - 2. Păr împletit, cosiţă. - 3. Peduncul, codiţă, peţiol. - 4. Partea de dinapoi a unor obiecte de îmbrăcăminte, trenă.
-	5. Capăt, sfîrşit, extremitate. - 6. Margine, parte de dinapoi. - 7. Rest, rămăşiţă. - 8. Şir de persoane care aşteaptă, rînd. - Mr., megl. coadă, istr. code.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
217
Lat. pop. coda, în loc de cauda (Puşcariu 384; Candrea-Dens., 374; REW 1774; DAR); cf. it. coda, prov., cat., v.sp. coa, v.fr. coe (fr. queue), sp., port. cola. Pentru expresia coada ochiului, cf. it. la coda dell’occhio. - Der. codat, adj. (cu coada lungă; prelung); coadeş, adj. (cu coada lungă); codoş, adj. (cu coada lungă); codaş, adj. (care rămîne Ia urmă; sărman, mizer); codaci, adj. (cu coada lungă; codaş, laş); codan, adj. (cu coada lungă); codană, s. f. (fată, tînără, fecioară), cf. godană; codău, s. m. (nume de cîine); codea, s. m. (poreclă dată diavolului); codaţ , s. m. (vierme); codirişte (var. codorişte, codorişte, codirişcă, codorie, codolie etc.), s. f. (mîner, mai ales la bici şi la secure), a cărui terminaţie pare a se datora unei contaminări cu toporişte sau toporişcă „secure"; codirlă (var. codîrla), s. f. (partea de dinapoi a unei maşini, a unui rînd); codîrlaş, adj. (cel de pe urmă, ticălos, josnic); codi, vb. (a tunde lîna primăvara în jurul cozii oilor; a şovăi, a pregeta, a ezita; a se sustrage; a fi indecis); codeală, s. f. (îndoială, ezitare); codelnic, adj. (şovăielnic, care o ia pe departe); codină, s. f. (lînă de calitate proastă, care provine din partea de dinapoi a oii; grîu de proastă calitate, pleavă); coditură, s. f. (lînă căzută şi culeasă de pe jos; şovăire, lipsă de hotărâre); coditor, adj. (oscilant). Din rom. provine rut. kodas „cel de pe urmă; sărac" (Candrea, Elemente, 407); cf. sb. kuda „coadă", probabil din it. Codălat, adj. (cu coada lungă), a fost considerat drept comp. cu adj. lat. (cf. Spitzer, Dacor., V, 332, şi REW 4934N), sau ca der. de la un lat. *codella, dim. de la coda (Drăganu, Dacor., IV, 739; DAR). Mai curînd este der. rom. de la coadă, unde suf. -at pare să fi fost alterat prin adăugarea unui l expresiv ca în bucălat şi în creaţiile spontane în -li, cf. morfoli.
Comp. codalb (var. cudalb), adj. (cu coada albă; blond), comp. cu alb, a cărui comp. ar putea fi romanică (cf. sard. kodalbola, Philippide, Principii, 98; Candrea-Dens., 376); codălbi, vb. (a-şi pierde culoarea, a se îngălbeni; a ieşi prost, a-şi pierde capul, a se apuca cu mîinile de cap), la care s-a plecat probabil de la ideea cozii ochiului care devine alb; codălbifă, s. f. (specie de şoim, Lanius collurio); codălbiu, adj. (blond); codroş, adj. (pasăre, pieptănuş, Ruticilla phoenicula), comp. cu roş. Cf. codobatură.	2179
Coafa (—fşz, — at), vb. - A pieptăna, a aranja părul.
Fr. coiffer. - Der. coafor, s. m., din fr. coiffeur; coafeză, s. f.; coafură, s. f., din fr. coiffure; coafă, s. f. (cartuş de artilerie), din fr. coiffe. 2180
coaje (—oji), s. f. - 1. Ţesut protector extern al
rădăcinilor, tulpinilor ,şi ramurilor unor plante (lemnoase). - 2. Scoarţă (de copac). - 3. înveliş al unor fructe. - 4. Găoace, înveliş de ou. - 5. (Arg.) Portofel. - Var. coarje. Mr. coaje, megl. coajă.
Sl. koza „pieliţă" (Miklosich, Slaw. Elem. 25; Miklosich, Lexicon, 292; Cihac, II, 65; Conev 89); cf. bg., sb., cr. koza „pieliţă". Var. se explică, poate, printr-o contaminare cu scoarţă „coajă groasă" (DAR), sau cu sl. kora „scoarţă" (Puşcariu, Dacor., VIII, 113). - Der. cojiţă, s. f. (pieliţă, membrană), cf. sl., bg., rus. kozica; cojan, s. m. (poreclă a locuitorilor de la cîmpie; după Ghibănescu, se explică prin faptul că, obişnuind să meargă cu pulpele goale, pielea li se îngroaşă pînă ajunge să ia aspect de scoarţă, dar este vorba de o etimologie populară; trebuie să ne gîndim mai curînd la o evoluţie de la „scoarţă, coajă" la „aspru, cu grunji", şi de aici la „necioplit, grosolan", cf. coroblete); cojos, adj. (care are multă coajă); coji (var. descojî), vb. (a curăţa de coajă, a curăţa de teacă); cojnic, adj. (cu pieliţă), cuvînt înv. (sec. XVII), împrumut literar din sl. kozina; cojoaică, s. f. (piţigoiul-mare, Certhia fa-miliaris; Tichodroma muraria). Cf. cojoc.
2181
coală (—oii), s. f. - Foaie dreptunghiulară de hîrtie, de carton etc. - Mr. acoală, colă.
Ngr. xa>Aa, din it. colla „coadă" (Roesler 570; Mumu 15; Cihac, II, 648); cf. bg. kola. 2182
coamă (—me), s. f. - 1. Păr lung crescut pe grumazul sau spinarea unor animale. - 2. Păr lung, plete. - 3. Creastă, culme. - 4. Creastă (de acoperiş). - Mr., megl. coamă, istr. comţ.
Lat. coma (Puşcariu 305; Candrea-Dens., 377; REW2071; DAR); cf. it. chioma, prov., v.sp., port. coma. - Der. comat (var. încomat), adj. (cu coamă, pletos); comos, adj. (pletos). Matei Caragiale pare să fi fost primul care a folosit vb. a încoma „a încununa cu plete" (nori ce trec încomînd cerul), construit pe baza adj. anterior; comar, s. n. (partea dinspre ceafă a apărătorii de jug).	2183
COamăr (—re), s. n. - Salon, sală principală în casele de la ţară.
Germ. Kammer (Candrea). în Trans. 2184
coapsă (-se), s. f. - 1. Parte a piciorului cuprinsă între şold şi genunchi. - 2. Coastă, versant. - Mr. coapsă.
Lat. coxa (Diez, I, 141; Puşcariu 386; Candrea-Dens., 378; REW 2292; DAR); cf. vegl. copsa, alb. kofse (Meyer 193; Philippide); it. coscia (< lat. *coxea), prov. cueisa, cat. cuxa, sp.
218
ALEXANDRU CIORÂNESCU
cuja. Cuvînt uzual (ALR, I, 56); în sec. XV, coafsă. Din rom. sb. kopsa (Candrea, Elemente, 407; Rosetti-Graur, BL, III, 66). Rezultatul rom. x>ps nu este clar, nici general; cf. frasin, toapsec, măsea, lăsa. Explicat tradiţional cu mică probabilitate, prin poziţia posttonică; o nouă explicaţie, bazată pe „reacţia Ja tendinţa de asimilare11, nu pare mai sigură (Graur-Rosetti, BL, III, 65; Rosetti, I, 82-4).	2X85
coarbă (-be), s. f. - 1. Unealtă de găurit, burghiu. - 2. Mîner, manivelă.
Rut. korba, din germ. Kurbe, fr. courbe (Scriban, Arhiva, XXV, 133; DAR), explicaţie care se potriveşte uzului său exclusiv mold. Puţin probabilă der. directă din lat. curva, propusă de Iordan, BF, VI, 181, sau din germ. Kurbel (Candrea).	,2186
coardă (-de), s. f. - 1. Fir elastic care, întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. - 2. Funie, frînghie, sfoară groasă. - 3. Sfoară. - 4. Şiret, legătură. - 5. Strună de chitară. - 6. Urzeală, bătătură. - 7. Tendon sau ligament care se încordează la anumite mişcări. -
8.	Lăstar. - 9. Rădăcină aeriană. - 10. Arc, resort.
-	11. Bîmă sau grindă mare care susţine tavanul.
-	12. Grindă diagonală, tirant. - 13. La jocul de biliard, punct cîştigat, prin trei lovituri. - 14. Viscozitate, întărire caracteristică marmeladei sau jeleului. - Var. (înv.) cord. Mr. coardă, megl. coardă „grajd“.
Lat. chorda (Puşcariu 387; Candrea-Dens., 380; REW 1881; DAR); cf. alb. kordeze, it., prov., cat., port. corda, fr. corde, sp. cuerda. Apare în doc. slavo-rom. începîndcu 1408. La sensul 13, Graur, BL, V, 58, vede o confuzie a lui coardă „strună" cu fr. cuarte; însăşi fr. corde se foloseşte ca termen de biliard. Sensul de „bîmă“ ar fi balcanic, după Jud, ZRPh., XXXVIII, 25, cf. ngr, xopSa; dar este mai probabil să fie deja lat., cf. sard. kordiu „bîmă“ (Wagner 115). - Der. cordiş, adv. (pieziş, oblic); cordui, vb. (a strînge cu putere); cordar, s. m. (sforar, fringhier, la vioară, căluş, scaun; măciucă, bîtă; ferăstrău de mînă), la care sensul de „căluş" pare a fi împrumutat diri fr. cordier; corda, vb. refl. (a se nărui, mai ales o grămadă de lemne); cordaj, s. n., din fr. cordage; încorda, vb. (a contracta muşchii, a întări; a întînde; a trage de, a supune unei tensiuni; a acorda un instrument; a strînge o legătură; a lega viţa de vie; a îndrepta, a ridica, a aşeza; a lupta, a asuda, a (se) strădui, a face eforturi); încordător, s. m., rar (diavolul); încordătură, s. f. (tensiune, efort; spasm); des-corda, vb. (a slăbi, a diminua tensiunea; a
modera). Din rom. provine bg. korda (Capidan, Raporturile, 206).	2187
coardă' (-de), s. f. - Spadă. - Mr. coardă.
Sl. koruda, cf. sb., rus. korda, ceh., pol. kord (Bemeker 569; Vasmer 624), alb. korde. După DAR, din mag. kard. Sec. XVI, înv., azi numai în Trans. - Der. cordenci, s. n. (frînă la războiul de ţesut; cuţit la meliţa mecanică).	2188
coasă (-se), s. f. -1. Unealtă agricolă compusă dintr-o lamă metalică cu vîrful curbat, cu coadă lungă, folosită la cosit. - 2. Cosit, cositul finului.
-	3. Cuţit de tăbăcari. - 4. Constelaţia Cefeu. -
5.	Specie de gladiolă, Gladiolus imbricatus. - Mr., megl. coasă.
Sl. kosa (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 304; Cihac, II, 65; Pascu, H, 187; Conev); cf. bg., rut., rus. kosă, sb. kosa, ngr. zoo a, alb. kose. - Der. cosi, vb. (a tăia cu coasa plante; a distruge, a nimici; despre cai, a lovi, în mers, un picior de celălalt), care poate proveni şi direct din sl. kositi, cf. bg. kosjă, sb., cr., rus. kositi, ngr. xooîţfa (mr. cusire); cosit, s. n. (tăiere a finului); cositură, s. f. (iarbă cosită, nutreţ; fîneaţă; cîmp de pe care s-a cosit); coseală, s. f. (rană pe care şi-o face un cal); cosaş, s. m. (om care coseşte; varietate de lăcustă, Locusta viridissima, Locusta cantans; specie de greiere, Gryllus ruralis); ultimele sensuri sînt' explicabile prin asemănarea zgomotului produs de greiere cu cel al coasei (pentru formarea cuvîntului, cf. sb., cr. kosac, mag. koszăs); cositor, s. m. (cosaş, om care coseşte); cositor, s. n. (cîmp de cosit); cositoare, s. f. (coasă; secerătoare, maşină de secerat); cosa, s. f. (banc, grind de nisip), din rus. kosă „coasă" şi „grind", cuvînt puţin folosit, în Delta Dunării; cosac, s. n. (Olt., colină; pămînt, teren), din sb. kosak „fîneaţă"; coşâci, s. m. pl. (astragal, Astra-galus onobiychis), din bg., sb. kosac „pentru cosit" (sau, după DAR, din bg. kosat „păros"); cosalău, s. n. (fîneaţă), din mag. kaszălo, în Maram.; cosaştină, s. f. (Trans., fîneaţă), cu suf. -ştină; cosirişte, s. f. (fîneaţă; mînerul coasei); cosiţei, s. m. (plantă, Sium latifolium).	2189
coaşcă (—şte), s. f. - 1. Coşuleţ. - 2. Minge. Mag. kaska „coş" (DAR). în Mold. şi Bucov.
2190
coase (—OS, cusut), vb. - 1. A fixa, a prinde părţile unei haine sau un nasture, cu ajutorul unui ac cu aţă. - 2. A însăila. - 3. A broda. - 4. A înfige, a bate cuie. - 5. Â înţepa. - Mr., cos, coasire, megl., istr. cos.	,
Lat.pop. cosere, în locul clasicului consuere (Diez, Gramm., I, 33; Puşcariu 405; Candrea-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
219
Dens., 381; REW 2174; DAR); cf. vegl. koser, it. cucire (engad. kuzir), prov. cozer, fr. coudre, cat. cosir, sp., port. coser. - Der. cusut, s. n. (acţiunea de a coase); cusătură (var., mr. cusutură), s. f. (cusut), care ar putea fi un reprezentant direct al lat *cotisutura (Puşcariu 460; DAR), cf. calabr. cusitura, fr. couture, sp., cat., port. costura; cusător, s. m. (ucenic de croitor); cusătoare, (var. cusătoreasă), s. f. (croitoreasă, lenjereasă; legă-toreasă; maşină de legat cărţi); cusătoriţă, s. f. (croitoreasă); cusătorie, s. f. (croitorie; atelier de croitorie); descoase, vb. (a desface din cusături); cosoi, s. n. (Trans., legătură, faşă).	2191
coastă (—te), s. f. - 1. Fiecare din oasele care alcătuiesc toracele. - 2. Hipocondru, deşert. - 3. Latură, parte laterală. - 4. Costişă, pantă, povîmiş.
-	5. Mal, ţărm. - Mr., megl. coasta, istr. costş.
Lat. costa (Puşcariu, 389; Candrea-Dens., 383;
REW 2279; DAR); cf. vegl. kuasta, it., port. costa, fr. cote, sp. cuesta. - Der. costiţă, s. f. (coastă sau coastă mică; costiţă, cotlet); costoală, s. f. (Trans., pantă, coastă); costină, s. f. (pantă, coastă); costiş, adj. (înclinat, povîmit); costoi, vb. (a înconjura), formaţie proprie lui Alecsandri, pe baza fr. cotoyer; costiş(e), s. n. şi f. (latură; povîmiş, coastă, pantă); costişef (var. costeşef), adj. (oblic, pieziş).	2192
coastăn (-ne), s. n. - Dulap.
Germ. Kasten (Candrea). în Trans. 2193
cobace (—e), s. f. - 1. Colibă. - 2. Dependinţe.
-	Var. (Trans.) cobaşe.
Sb. kobaca (Densusianu, Haţeg, 56; DAR). în Banat şi Trans. de Sud. Din aceeaşi familie par a face parte mai multe cuvinte, a căror legătură exactă este greu de definit: cobîlcer (var. cobîlşer), s. n. (Banat, scrumieră); cobîlteaţă, s. f. (coteţ de găini), pe care DAR îl pune în legătură cu germ. Kobel „colibă"; cobîriău, s. n. (coteţ de găini; vizuină de urs); cobîmă, s. f. (colibă); cobilete (var. copileţ), s. n. (nişă, firidă; colţ, ungher). Poate sînt în legătură cu colibă (vezi cuvîntul), prin intermediul unei metateze a radicalului lor comun, cobii-.	2194
CObar (-re), s. n. - (Trans.) Coş de trăsură, coviltir.
Săs. Kobar (Borcea 183).	2195
cobărlău (—ăi), s. m. - 1. Vagabond, nomad.
-	2. Hoţ.
Mag. koborlo (Drăganu, Dacor., II, 900; DAR), de la kob(or)ol „a hoinări". Aceleiaşi rădăcini îi aparţin cobăltoc, s. m. (Trans., cerşetor) şi cobăr-lui, vb. (Banat, a fura).	2196
cobcă (—ci), s. f. - Năvod, plasă de pescuit.
Rus. kobka „sac" (DAR). în Dobr. 2197
cobe (-e), s. f. - 1. Pasăre pe care fantezia populară o consideră de rău augur: bufniţă, huhurez, corb, cuc etc. - 2. Rău augur, semn rău, piază rea, indiciu al unei nenorociri. - 3. Boală a găinilor, ţîfnă. - 4. Pasăre care suferă de această boală. - Var. cobie, coabă. Mr. cobă.
Sl. kobî „augur" (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 294; Cihac, II, 65; Meyer 193; DAR); cf. bg. koba, sb. kob(a), ceh. kob. -Der. cobăi (var. gobăi), vb. (a ţipa păsările de noapte; a scoate strigăte lugubre); cobăit, s. n. (ţipăt de pasăre de noapte); cobăit, adj. (care suferă de cobe); cobaie, s. f. (găină; pasăre), folosit cu nuanţă depreciativă, cf. boală; cobăţ, s. m. (uliu, Astur palumbarius, Astur nisus), cf. sb. kobac, rut. kobecî; cobâr, adj. (care crede cu uşurinţă în semne rele, pesimist); cobi, vb. (a prevesti, a anunţa nenorociri, a fi de rău augur, a plînge cu strigăte lugubre; a ţipa găina bolnavă, prevestind nenorociri), cf. bg. kobjă, sb. kobiti, mr. cubire; cobit, s. n. (rău augur, piază rea); cobeală, s. f. (Tău augur, piază rea); cobitor, adj. (de rău augur). Probabil din aceeaşi familie face parte cobie, s. f. (coccis; tîrtiţă, noadă), poate datorită folosirii acesteia, cf. iadeş (după DAR, în legătură cu sb. kobila „noadă").	2198
cobilă (—le), s. f. - 1. (înv.) Iapă. - 2. Suport cu care se transportă plugul. - 3. Scaun de rotar.
-	4. Pîrghie. - 5. Ţăruş, pripon. - Var. cobîlă (Mold.).
Sl. kobyla „iapă“ (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Cihac, II, 66; Conev 57 şi 71; Cancel 10). - Der. cobilifă, s. f. (pîrghie, bucată de lemn pentru a duce două găleţi o dată; lăcustă, Locusta viridis-sima; libelulă, Libellula depressa; constelaţia Lebedei), care poate proveni şi direct din bg., sb. kobilica „iapă; cobiliţă". Probabil de la sensul de „ţăruş, par" provine coblizan, s. m. (Mold., lungan), cuvînt pe care Scriban îl leagă, nejustificat, de goglează.	2199
cobîlţ, inteij. - Imită zgomotul apei răscolite sau agitate. - Var. cogîlţ, gogilf, inteij. (imită zgomotul cu care înghit mîncarea unele persoane care mănîncă. urît).
Creaţie expresivă, cf. hîltîc, hîlf, ghiorf, zgilfii, şobîltîc, care exprimă aceleaşi idei. - Der. cobîlfîi, vb. (a agita, a amesteca un lichid), pe care DAR urmîndu-1 pe Cihac, II, 66, îl pune în legătură cu sl. kolebati „a agita"; scobîlfîi, vb. (a agita, a amesteca); gogilfi, vb. (a înghiţi mîncarea cu zgomot).	2200
220
ALEXANDRU CIORĂNESCU
coboc (-curi), s. m. - (înv.) Pahar.
Rut. kubok (DAR). Sec. XVI.	2201
coborî (-r,-ît), vb. - 1. A se da jos dintr-un loc ridicat. - 2. Despre aştri, a apune. - 3. A lăsa jos, a da jos. - 4. A apleca în jos. - 5. A micşora tonul vocii. - 6. A diminua, a reduce (preţurile, temperatura, lumina etc.). - 7. A veni de la munte la şes. - 8. A descinde, a-şi avea, originea, a proveni. - 9. A pune un obiect mai jos. - 10. A debarca, a sări pe uscat. - 11. A se caza. - 12. A umili, a degrada, a deprima. - 13. A nărui, a dărîma, a da jos. - Var. pogon, scobori (cu der. săi).
Sl. pogon „în jos“, cf. mr. pogor „în jos“ (DAR), de unde var. pogon, forma primitivă, care apare de preferinţă în textele înv., dar care a fost substituită de var. mai modernă coborî. - Der. coborît, s. n. (coborîre); coborîş, s. n. (coborire); coborîtor, adj. (care coboară).	2202
cobur (—ri), s. m. - 1. Toc atîmat de şa, în care se poartă pistolul. - 2. (înv.) Veşmînt, un fel de bluzon. - Mr. cumbură „pistol".
Tc. kubur „toc, teacă" (Cihac, II, 567; Şeineanu,
III,	43; Meyer, 209; Lokotsch 1223); cf. ngr. zovunovpi, alb. kubure, bg. iaibur, sb. kubura, rus. kobură.	2203
cobză (—ze), s. f. - 1. Chitară de acompaniament. - 2. (Arg.) Elocinţă, vorbire. - 3. (Arg.) Idilă, curte, acţiunea de a curta.
Tc. kupuz, posibil prin intermediul rut., rus., pol., ceh. kobza (Miklosich, Slaw. Elem., 99; Şeineanu, II, 140; Lokotsch 1206; cf. Bemeker 534; Vasmer 583); însă este posibil şi să fie vorba de un der. direct din turcă, dat fiind că termenii sl., după Bemeker 534, derivă numai indirect din tc. prin intermediul unei filiere necunoscute, care poate fi foarte bine rom. Direct din tc., sau din cuman, cobux (cf. Kuun 103) provine rom. cobuz, s. n. (vioară), cuvînt înv., din sec. XVII; şi din mag. koboz, var. înv. coboz. - Der. cobzar, s. m. (lăutar care cîntă din cobză; Arg., avocat; Arg., îndrăgostit); cobzărie, s. f. (arta de cobzar; Arg., idilă, curte). Din rom. trebuie să provină rus. kobzari.	2204
COC (-curi), s. n. - 1. Chiflă. - 2. Pieptănătură cu părul strîns la ceafă, conci.
Formaţie expresivă. Cf. gr. xoxxoţ, lat. coccum (de unde mr. cocă „fruct" Pascu, I, 69, megl. cocă „cap"), alb. kok(je) „cap“, sard. kokka „pîine rotundă"), sp. coco „larvă; mărgea din mătănii", etc. Pentru mai multe ex., cf. DAR; Lacea, Dacor.,
II,	623; Iordan, BF, VI, 150); coacăză. Este mai puţin probabilă der. din fr. coque „coc"
(Schuchardt, ZRPh., XXVI 323; DAR). Cf. şi REW 2009.
Der. cocă, s. f. (cocoloş făcut din pîine; chiflă; aluat; păpuşă; copil), cf. it. coccolo „copil", cuvînt din limbajul copiilor, care circulă şi în forma diftongată coacă; cocuţă, s. f. (chiflă; copil); cocoli (var. gogolî), vb. (Olt., a frămînta aluatul pentru a face prăjituri; a răsfăţa, a alinta; a răzgîia; a înfofoli), cu suf. expresiv -li (Graur, BL, IV, 92), cf. it. coccolarsi „a face nazuri", Rovigo cucullo „mîngîi"; cocoleală, s. f. (acţiunea de a frămînta aluat; acţiunea de a răsfăţa); cocoloş, s. n. (bulgăre, boţ; bilă, bulgăre, grunz; ştiulete de porumb; cucui) din cuvîntul anterior, cu suf. -oş; cocoloşi, vb. (a mototoli, a face cocoloş; a răsfăţa, a răzgîia; a înfofoli; a stringe, a stoarce; a strica o afacere; a trece sub tăcere un subiect), cf. mr. mi cuculescu „mă ghemuiesc"; cocoloşeală, s. f. (acţiunea vb. anterior); cocoaşe, s. f. (gheb), pentru a cărui formaţie cf. gogoaşe (mr. cucoaşe „nucă", cucoş „nuc"; după Puşcariu 390, din lat. *cocca); cocoşa, vb. (a încovoia; a curba; a deşela; a îmbătrîni); cocoşat, s. m. (care are cocoaşă, ghebos), pentru a cărui răspîndire în Olt, Munt. şi Dobr., cf. ALR, I, 41; cochifă, s. f. (boabă; bob; grăunte); cococ, s. n. (Trans., gatuă; cuvînt care nu apare în dicţionare cf. Enciclopedia romînă,
III,	22); cocor, s. n. (bombare, umflătură, tumoare); cocoradă, s. f. (Trans., pesmet, prăjitură), a cărui formare pare a indica o contaminare cu paparadă. Corcoman, s. m. (în Trans. de Nord, coc caracteristic femeilor măritate), pus în legătură de DAR cu lat. *cocculus „melc", pare a se explica mai bine plecînd de la coc, cu suf. - man cf. şi colcovan, s. n. (Munt., grunz, bulgăre). Curculez, s. m. (gărgăriţă, Calendra granaria), explicat de către Scriban pe baza lat curculio, pare a fi o der. ca cea anterioară (cf. cocor „umflătură"), cu suf. -er, bg. kokoleza, kukuleza (urechelniţă) pare a proveni din rom. Cf. şi cocon, cocîrlă, coclete, cocofa, cucui. Din rom. provin mag. koka „moţ, creastă" şi iud.sp. koko „coc". Coincidenţa lui a cocoşa „a deşela" cu rus. kokositi „a asasina" (din rut. kokos „a asasina", cf. Vasmer 594), pare cazuală.	2205
COC (—ci), s. m. - Pasăre (Ardea nycticorax). -Var. coacă.
Creaţie expresivă plecînd de la imitarea cîntecu-lui acestei păsări. - Der. cocă, s. f. (cioară, Corvus monedula); cocăi, vb. (a cotcodăci găinile). Cf. cucăi.	2206
cocal (-le), s. n. - Os, os lung.
Ţig. kokalo (Graur 141); din ngr. xâxxakov, cf. bg. kokal. - Der. cocîlcă, s. f. (persoană zdravănă şi puternică); cocîrlos, adj. (osos, ciolănos). 2207
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
221
COCar (-ri), s. m. - Penis, membru viril.
Ţig. kokar (Graur 141; Juilland 163).	2208
COCeris (-şe), adj. - Cirtitor, nemulţumit.
Origine necunoscută. în Trans.	2209
cochet (~tă), adj. - Care caută să placă prin-tru-un aspect îngrijit, căutat.
Fr. coquet. - Der. cocheta, vb.; cochetărie, s. f., din fr.	2210
cochii-vechi, s. m. pl. - Licitaţie.
Mag. kotyavetye, din sb. koce vece „cine dă mai mult?“ (Cihac, II, 492; DAR; Gâldi, Dict., 174). în Trans. şi Mold. Fonetismul a fost alterat de o etimologie populară.	2211
cochinadă (-de), s. f. - 1. Pojar. - 2. Scar-latină.
Ngr. xoxxivdSa (DAR). înv. (sec. XIX). 2212
COCÎe (—ii), s. f. - Trăsură, caleaşcă. - Mr. cucie.
Bg. sb. kocija, din mag. kocsi „din oraşul Kocs“ (Miklosich, Fremdw., 99; Cihac, II, 66; Meyer 203), cf. germ. Kutsche. Der. directă din mag. (Gâldi, Dict., 118) este mai puţin sigură. - Der. cocier, s. m. (vizitiu), din sb. kocijar; cociaş, s. m. (vizitiu), din sb. kocijas; cociş, s. m. (vizitiu), din mag. kocsis. înv. în limba literară, se foloseşte în Banat şi Trans.	2213
cocină (—ni), s. f. - 1. Coteţ pentru porci. - 2. împletitură de nuiele pentru prins peşti. - Mr., megl. cocină.
Bg., sb., cr. kocina (Miklosich, Slaw. Elem., 26, Cihac, II, 76; Conev, 81). Cf. coteţ. '	2214
cocioc (-ocuri), s. n. - 1. Mlaştină, baltă. -2. Cap, capăt.
Origine necunoscută. Pare a fi un cuvînt expresiv, bazat pe o reduplicare a lui cioc; însă această explicaţie nu se potriveşte cu primul sens. DAR propune o legătură cu rus. kocka „grind într-o regiune mlăştinoasă".	2215
cociQrbă (-be), s. f. - l. Vătrai. - 2. Bîtă, măciucă. - 3. Constelaţie în jurul stelei Gemma.
-	Var. cociorvă, cuciorbă.
Origine necunoscută. Ar putea fi un cuvînt expresiv, ca multe din cele compuse cu co-, în general se consideră a fi reprezentant al unui cuvînt sl. neidentificat, cf. v.rus. kocârga, rut. kocerga, pol. koczarga (Cihac, II, 722; Tiktin), sau din mag. kocsorba (Gâldi, Dict., 122); însă mag. pare a proveni din rom., ca şi rut. (Miklosich, Wander., 17), şi oricum este obscur şi probabil străin în sl. (Bemeker 536). Dacă este vorba de o creaţie expresivă, este dublet al lui cocioabă, s. f.
(colibă); identitatea semnatică între „vătrai" şi „colibă" apare şi în cocirlă.
Cocioabă nu a fost explicat într-un mod satisfăcător (tăt koci aba „cort de nomad", Şeineanu, 318; mr. cuciubă „buştean", Şeineanu, Dicţ., însă este vorba probabil de ngr. '(xouz-otowia; sb. kuca „casă", DAR). Dacă se admite identitatea cu cociorbă, lipsa lui r apare şi în pol. koczuba, rut kocuba „vătrai", şi în rom. cociobăi, vb. (a scociorî, a iscodi), care se explică numai pe baza lui *cocioabă „vătrai" (pentru der. expresivă a vb., cf. cotrobăi). Există numeroase var. expresive ale cuvîntului care înseamnă „colibă": coşleabă, coşm(o)agă, coşmeagă, cociomeagă, cociomeaţă, coşmandră, coşmelie, coşmolie; cf. şi cobace, colibă.	2216
cocîrja (-jşsc, -it), vb. - A curba, a îndoi.
-	Var. încorcîrja, (înjcocîrji.
Rezultat al unei contaminări al lui cîrje, cu cocoşa, coroia etc. (Puşcariu, Dacor., VIII, 109; DAR); sau mai curînd a lui cîrje (cf. cîrjoia), cu pref. expresiv co-, ca în cofleşi, copleşi, cotropi.
2217
cocîrlă (-le), s. f. - 1. Obiect curb. - 2. îndoire, curbare. - 3. Aripă de cormană, la plug.
-	4. Mîner, manivelă, toartă. - 5. Vătrai. - 6. Sanie. - 7. Colibă. - 8. Specie de ciuperci, Marasmius scorodonius. - Var. cochirlă, cogîrlă.
Formaţie expresivă, der. de la coc „obiect rotund", ca *ciocîrlă de la cioc, sau codîrlă de la coadă, scăjîrlie de la scafă. După Cihac, II, 495 şi DAR, din sl. kuka „cîrlig", şi după Candrea, din mag. kukora „curb"; însă fonetismul prezintă dificultăţi şi, oricum, suf. -îrlă indică o origine expresivă. Der. cocîrla, vb. (a răsuci, a curba; a cocoşa); cocîrlatură, s. f. (îndoire, curbare); cocîrţeală, s. f. (aripa de cormană, la plug), care, după Cancel 12, provine din sb. kukara. Pledează în favoarea originii expresive menţionate prezenţa lui cocîrtiţă (var. cocîrfă), s. f. (fel de brînză de vaci sau caş, preparat din grunji de brînză şi lapte); cocîrţău, s. n. (friganele din pîine sau mămăligă, prăjite în unt); cocîrţi, vb. (a se prinde laptele), la care este evidentă ideea de bază exprimată de coc „grunz, bulgăre, obiect rotund".	2218
coclete (-ţi), S. m. - 1. înveliş al alunei sau nucii, coajă, coajă de castană cu ţepi (se aplică numai fructelor crescute împreună pe o singură codiţă). - 2. Fire de urzeală. - 3. Plasă, împletitură în general. - 4. Postament pe patru picioare pe care se aşază albia de spălat sau de frămîntat. -Var. coclef, cotleţ, cotlete, codlef, corlef.
Probabil der. de la formaţia expresivă coc, cu /
222
ALEXANDRU CIORĂNESCU
de asemenea expresiv (cf. cocoli) şi cu suf. —ele. Sensul 4 se datorează unei confuzii cu corlală. Cioclej, s. m. (tulpină de porumb lăsată pe cîmp), cu var. cioclod, s. m. (tulpină de porumb; miez de măr), se datorează contaminării cu ciocălău. Coincidenţa cu sl. kuka „cîrlig“ (Cihac, II, 67), cu bg. kukulec (Conev 60) sau cu sb. kotlac (Candrea), nu este convingătoare. - Der. încoclefi (var. încoclefa), vb. (a prinde, a strînge, a înhăţa).
2219
cocli (-lese, -it), vb. - 1. A rugini un obiect de aramă. - 2. A se îmbăta, a se afuma.
Sl. *kotîliti, de la kotîlu „căldare de aramă" (Cihac, n, 76; Puşcariu, Lr., 291). - Der. cocleală, s. f. (strat de carbonat de cupru; stare proastă şi mai ales gust rău după beţie); cohni, vb. (Bucov., a se strica, a se avaria, a se deteriora), probabil prin contaminare cu duhni „a mirosi urît“. 2220
cocon (-ni), s. m. - 1. Copil, prunc. - 2. Prinţ.
-	3. Tînăr de neam. - 4. Domn. - 5. Floare, Zinnia elegans. - Var. cucon.
Probabil der. de la coc(d) „copil“, deşi suf. -on nu este prea clar (DAR încearcă să-l explice ca o formă asimilată de -un). Cuvîntul este înv. - Der. cocoană (var. cucoană), s. f. (înv., copilă; Trans., fecioară, tînără, fată; doamnă, femeie din clasa socială superioară; Arg., găină; coropişniţă); co-conaş (var. cuconaş, conaş), s. m. (domnişor); coconesc, adj. (înv., infantil; domnesc); coconos, adj. (exigent, deprins cu luxul); cocon(ăş)i, vb. (a trata cu multă consideraţie, a cinsti; a se umfla în pene); coconie, s. f. (copilărie, anii copilăriei; orgoliu, mîndrie aristocratică); coconet, s. n. (aristocraţie); coconifă, (var. cuconiţă, conifă), s. f. (domnişoară); cocoşneafă, s. f. (femeie înfumurată), formă umoristică.
Forma f. apare în limbile balcanice, probabil provenind din rom., cf. ngr. xoxova'„doamnă", xoxovitaa „domnişoară", de unde a trecut probabil în mr. cuconă, megl. cucoană, tc. kokona, bg. kokona, kokonica; se referă aproape întotdeauna la doamnele grecoaice de familie bună. 2221
COCOnar (-ri), s. m. - 1. Pin (Pinus pinea). -2. Sămînţă de pin.
Ngr. xowouvâpt, „pin“, xcwxxowapa ;,con“ (Cihac, II, 649; Meyer 211; Ronzevaile 154; Gâldi 166). - Der. coconară, s. f. (sămînţă de pin).
2222
COCOr (—ri), s. m. - Pasăre migratoare (Grus cinerea). - Var. cocoară (-ori), s. f. (pană, penaj; model de broderie; stîlp, semn de hotar). - Megl. cocor.
Sl. kokori, kokora „creţ" (Drăganu, Dacor., V,
341; DAR), nume care s-a dat cocorului datorită moţului său care pare încreţit. După Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 303, este legat de lat. ciconia; pentru Cihac, II, 494, der. din mag. Diferenţierea semantică între m. şi var. sa f. nu este absolută, confundîndu-se frecvent. - Der. cocorat, adj. (cu picioarele lungi; creţ); cocorăţei, s. m. pl. (narcisă, Narcissus poeticus); cocoref, adj. (Olt., mîndru, trufaş); cocoroşi (var. încocora, cocoroşa), vb. (a face să se mîndrească; a face curte), cf. bg. kokotjă se. - Comp. cocobarză, s. f. (Trans., barză), cu barză; cocostîrc, s. m. (barză), cu stîrc, cf. Puşcariu, Dacor., VIII, 107 şi Puşcariu, Lr., 22 (cf. alb. sterkoko, din sl. strukiL	2223
COCOŞ (—şi), s. m. - 1. Masculul găinii. - 2. Trăgaci. - 3. Floricele de porumb. - 4. Ansamblul celor patru bucăţi ale nucii. - 5. Prună putredă. -
6.	Ştift, pivot. - 7. Proptea, reazăm, sprijin. - Mr., megl. cucot, cocut.
Creaţie expresivă care se bazează pe strigătul cocoşului, cf. lat. coco „strigătul cocoşului" la Petronius, lat.med. coccus (> fr. coq), it. cocca „găină" (Battisti, II, 991), fr. cocorico, sp. quiquiriqui etc. Nu încape îndoială că în der. cuvîntului a influenţat sl. kokosî „găină". După mai mulţi autori, sl. este etimonul direct al rom. (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 296; Cihac, n, 67; Meyer 194; Conev 54; DAR) dar transformarea semantică ridică probleme (mr. şi megl. provin din sl. kokofî „cocoş"). Cf. bg. kokoska „găină", sb. kokos „găină", kokot „cocoş", pol. kokosz „găină", kokot „cocoş" etc. Kokos cu sensul de „masculul găinii" apare totuşi în rut., slov., ceh., ca şi în mag. kakas, ngr. xoxxoaiov, alb. kokos. Cel puţin o parte din aceste cuvinte poate proveni din rom. Ideea unei origini expresive a cuvîntului rom. a fost avansată de Puşcariu, Dacor., VIII, 353, unde se atribuie origine rom. cuvintelor mag., rut., slov. şi ceh., ca şi săs. Kokosch.
Der. cocoşesc, adj. (de cocoş); cocoşeşte, adj. (precum cocoşii); cocoşar, s. m. (sturz, Turdus viscivorus), cf. bg. kokosar „şoim" (menţionat de DAR, însă care nu poate avea legătură directă cu rom.); cocoşel, s. m. (dim. al lui cocoş; pasăre de hîrtie; floricele de porumb; ştift, cui; nume dat mai multor plante); cocoşi, vb. (despre cocoşi, a călca găina; a se împăuna; a bate, a ciomăgi), în ultimul său sens confundîndu-se cu vb. a cocoşa, de la cocoaşe „gheb"; cocoşoaică, s. f. (plantă, Anim maculatum).	2224
COCOţa (—ţez, — at), vb. - A se urca, a se aşeza pe un loc mai ridicat. - Var. cucufa, gogofa.
Probabil der. de Ia rădăcina expresivă coc, cf.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
223
cucă „culme, vîrf‘, cucuia „a se urca“ (Puşcariu 424). Este puţin probabilă legătura cu cocoş pe care o propun Cihac, II, 67 şi Tiktin. După Giulglea, Dacor., I, 495, din lat. cucutium; mai tîrziu, Giuglea, Dacor., IV, 1554, a propus un lat. *concaptiăre, de asemenea dificil.	2225
codobatură (—ri), s. f. - Pasăre, prundar (Motacilla). - Mr. coadăbatură, cutrubată, megl. coadărăbadără.
Lat.pop. *codabattula (Pascu, I, 50; Candrea-Dens., 150; REW 1774; DAR). Este sigur că această compunere este anterioară rom., nu numai datorită consonanţei dialectelor, ci şi calabr. codivăttula. în general, celelalte limbi au preferat comp. inversă (it. batticoda, vicent. batikoa, fior. battikova, prov. bateco) sau bazată pe alte elemente. Pentru numeroasele forme romanice ale numelui păsării, cf. Erich Poppe, ZRPh., LVI, 392-404 şi V. Garcia de Diego, RFE, 1931, 7.
2226
codoş (—şi), s. m. - 1. Proxenet, codoş. - 2. Bărbat încornorat. - Mr. cudoş.
Tc. kodoş „bărbat încornorat" (Şeineanu, II, 140; Meyer 193), cf. alb., bg. kodos. - Der. codoaşe, s. f. (codoaşă); codoaşcă, s. f. (codoaşă; vrăjitoare bătrină); codoşlîc, s. n. (proxenetism), din tc. kodoşlik; codoşi, vb. (a face pe codoşul).
2227
codru (—ri), s. m. - 1. Parte, bucată, felie. - 2. Bucată de pămînt. - 3. Pădure. - 4. (înv.) Munte.
-	Mr. cod(u)ru, megl. codru.
Lat.pop. *codrum, atestat cu forma codra (cf. citatele din Corpus glossar. lat. în Skok, Archiv. slmv. Phil., XXXVII, 84), în loc de *quodrum sau quadrum „pătrat" (Densusianu, Rom., XXVIII, 62; Creţu 313; Candrea-Dens., 384; REW 6921; Capidan, Dacor., I, 509; DAR). Pentru trecerea lui qua- la co-, cf. Densusianu, Hlr., 71 (împotrivă, Meyer-Liibke, Literaturblatt, XXII, 299; Densusianu, GS, II, 321; Rosetti, I, 57 şi Diculescu, Elementele, 437, care presupune în vocalismul rom. o influenţă eolică). Semantismul nu pare să prezinte dificultăţi, dacă se are în vedere familia din care face parte quadra, şi care este aceeaşi cu cea a lui quartus, cu care s-a confundat (cf. glosele lui codra: Tcmoţ „loc“ şi xojio; „curte". Astfel, după cum fr. quart(ier) şi sp. cuarto, *codrum ar fi însemnat la început „parte a unui obiect împărţit în patru", pentru a ajunge să însemne apoi, ca în cazurile anterioare, „parte a unui obiect". Pentru accepţia de „bucată de pămînt", cf. sp. cuarto, quinto, la care ideea valorii aritmetice a dispărut, ca în rom. Din acelaşi etimon
lat., provin prov. cai re (cf. sp. desgaire), cu sensurile 1 şi 2 ca în rom. (şi sp. cairel, cf. Corominas, II, 571).
Totuşi, cercetătorii de odinioară s-au oprit prea mult la sensul primitiv „pătrat, de formă pătrată", pe baza căruia este mai dificilă explicarea semantică a cuvîntului rom.; datorită acestui fapt, s-au căutat explicaţii foarte diferite. Astfel, codru este cuvînt autohton după Miklosich, Slaw. Elem., 10 şi Hasdeu, Col. Traian, 1873, 110 şi Philippide, II, 708; tracic după Pascu, I, 189; lat., dar cu influenţă semantică a sl. delii „parte" şi „munte", după Weigand, Jb., II, 217; J. Bruch, ZRPh., LVI, 376 şi Skok, Archiv slaw. Phil., XXXVII, 83; din ngr, xoSpa după Cihac, II, 649; din alb. kodre „colină" după Cihac, II, 716; Meyer 193; Şeineanu, Semaisiol., 166; Puşcariu 392; din sl. krada „grămadă de lemne", după Scriban. Alb. kodre provine din rom. - Der. codrean, s. m. (locuitor din zona păduroasă; muntean; Banat, paznic de pădure; înv., soldat mercenar din regiunea Basarabiei numită Codrul Tigheciului); codroi, s. m. (plantă, Melampyrum arvense).
2228
cofă (—fe), s. f. - 1. (Trans., înv.) Strachină, blid. - 2. Găleată de lemn. - 3. Măsură de capacitate înv., pentru lichide, în valoare de 1,33 litri. - Mr. cofă, megl. covă.
Cuvînt care apare în multe limbi, pare a fi intrat în rom. pe mai multe căi în acelaşi timp: bg., sb. kova, kofa, ngr. xocpa „coş", tc. kova, alb. kofe, rut., mag. kofa. Pare a fi vorba de gr. zocptvoţ, de unde arab. quffa şi de aici lat.med., sp. cofa, it. coffa (Battisti, II, i002), germ. Kufe (săs. Kof). în rom. poate proveni din bg., sb. sau mag., sau din toate trei dintr-o dată. Pare cuvînt identic cu cof, s. n. (albie; coastă, parte), puţin folosit; cf. şi cofer, s. n. (găleată, coş de nuiele; polonic; mistrie), pe care DAR îl pune în legătură cu germ. Kufer. Cf. cufăr.
Der. cofar, s. m. (persoană care face sau vinde găleţi), după ipoteza improbabilă a lui Cihac, II, 492, provine din mag. kufăr; cofari, vb. (a vinde cu bucata, mai ales alimente); cofăriţă, s. f. (femeie care vinde fructe de pădure); cofaş, s. m. (Munt., mincinos, înşelător) trebuie explicat prin expresia a prinde cu cofa „a descoperi minciunile cuiva", a duce cu cofa „a amăgi" (explicaţia din DAR, plecîndu-se de la cofar, pare greşită); covă, s. f. (borcan, cană), provine din tc., ca şi în megl.
2229
cofer (—re), s. n. - 1. Polonic, vas de scos lichide. — 2. Găleată, ciubăr. - Var. şofer, şofei.
Săs. Schufel, contaminat cu cofa (Scriban). în Trans., Munt. şi Olt.	2230
224
ALEXANDRU CIORĂNESCU
cofet (-turi), s. n. - Bomboană dulce. - Mr. cufetă.
It. confetto, prin intermediul ngr. xotxperov. -Der. cofetar, s. m.; cofetărie, s. f. Din it. confetti provine direct confetti (var. confete), s. f. pl. al cărui nume se explică prin obiceiul vechi de a arunca în timpul sărbătorilor confeti.	2231
cofîrţă (-ţe), s. f. - 1. Coadă,; cosiţă. - 2. Bagatelă, fleac.
Sb. kovrcica „buclă" (DAR).	2232
cofleşi (-şese, —it), vb. refl. - Despre fructe, a se strica. - Var. cofleji, cofleşti, chifligi, cofoi.
Formaţie expresivă. Este rezultatul normal al lui cofleşti > *cofleşci, pe baza lui fleşcăi cu co-expresiv, ca în cocîrja, copleşi, cotropi etc. Giuglea, Cercetări, 6 şi REW 2136 presupun un lat. *conflexire „a curba", puţin probabil şi insuficient pentru a explica semantismul; cf. împotriva acestei păreri Iordan, BF, II, 172 şi Graur, BL, V 94. Graur, V, 142, pleacă de la ţig. kovlo „moale" (cf. împotrivă Pascu, R. critică, VIII, 184) şi Scriban din lat. confracescere, imposibil din punct de vedere fonetic.	2233
cofterie (—ii), s. f. - Ţesătură de mătase. -Var. coroftie.
Tc. (per.) kofter (Şeineanu, II, 140; Bemeker 537), cf. pol. kofter, rus. kufteri (Vasmer, I, 707). Sec. XVI, înv.	2234
COhalm (-muri), s. n. - Pajişte, înălţime mică acoperită cu iarbă.
Mag. kohalom „grămadă de pietre" (DAR).
" 2235
coi (—oaie), s. n. - 1, Testicul. - 2. Contragreutate. - Mr. col’u, pl. coal'e, istr. col’e.
Lat. coleus (Diez, I, 132; Puşcariu 394; Candrea-Dens., 385; REW 2038; DAR)-, cf. alb. kulje „hernie", it. coglia, prov. colh, v.fr. coil (fr. couille), sp. cojon. - Der. coios, adj. (cu testicule mari).	2236
coif (-furi), s. n. - Cască, coif.
Lat. tîrzie cofea (Diez, I, 148; Diez, Gramm.,
I,	172; Puşcariu 393; REW 2024; DAR), probabil în legătură cu cofa\ cf. it. (s)cuffia, fr. coiffe, prov. coifa, sp. (es)cofta, port. coifa. Cf. şi scufie. Unii cercetători pun la îndoială această der. şi consideră cuvîntul ca neol. (Cihac, II, 697; lipseşte în Candrea-Dens.). Apare din sec. XVI. - Der. încoifa, vb. (a pune coif).	2237
coinac (—ce), s. n. - 1. Articulaţie în general.
-	2. Gleznă. - 3. Zar. - 4. Sfoară de care se leagă
o	greutate sau o piatră, şi care se foloseşte la
pescuit sau pentru a coborî zmeul. - 5. Contragreutate. - 6. Membru viril. - 7. Flăcău, june.
Tc. kainak „articulaţie" (Şeineanu, II, 141), cf. bg. kojnak şi coi.	2238
coincide (-d, -is), vb. - A se petrece simultan.
Fr. coincider. Se observă o oscilaţie în conjug., datorită tendinţei de a o asimila cu cea a vb. a cădea, astfel îneît se aude uneori să coinciză în loc de să coincidă. Tendinţa ce pare a se remarca este de a evita conjug, la timpuri trecute. - Der. (din fr.) coincident, adj.; coincidenţă, s. f. 2239 CQită (-te), s. f. - 1. Căţea. - 2. Prostituată, femeie de moravuri uşoare.
Mag. kojtat „a umbla hai-hui, a vagabonda" (Puşcariu, Dacor., VIII, 117). înainte, Pascu, Etimologii, 22, se gîndise la lat. coita. 2240
cojoc (-Oace), s. n. - 1. Haină, vestă tipică din blană de miel sau berbec, cu părul pe dinăuntru, piele tăbăcită tăiată în formă de cazacă, avînd mîneci. - 2. (Arg.) Miel. - Var. cojoacă. - Mr., megl. cojoc, megl. cojuc.
Sl. kozuchu, de la koza „piele", cf. coaje (Miklosich, Lexicon, 296; Cihac, II, 65; Conev 83); cf. bg., sb., rut., rus. kozuch. Pentru folosirea acestui cuvînt în argou, cf. M. L. Wagner, BF, X, 153. Var. este un sing. analogic, pe baza pl. - Der. cojocar, s. m. (persoană care confecţionează cojoace); cojocăreasă (var, cojocărifă), s. f. (soţie de cojocar); cojocăresc, adj. (de cojocar); co-jocărie, s. f. (meseria cojocarului; atelier unde se lucrează cojoace; prăvălia unde se vînd cojoace); cojocări, vb. (a lucra într-o cojocărie; a bate, a ciomăgi). Din rom. pare a proveni mag. kozsok (Candrea, Elemente, 403; Edelspacher 17), în timp ce se consideră că ngr. xo£oxa provine direct din sl. (Meyer, Neugr. St., II, 32), chiar dacă fără prea multă siguranţă.	2241
col (—Iuri), s. n. - 1. Aripă de moară de vînt.
-	2. Rond, gardă.
Tc. kol „aripă". - Der. colgiu, s. m. (gardian; perceptor), din tc. kolcu (Şeineanu, III, 42; Ronzevalle, 141).	2242
colac (—ci), s. m. - 1. Un fel de pîine, în formă de inel, împletită din mai multe straturi de aluat.
-	2. Covrig. Se spune mai ales despre colacii sau covrigii de o anume formă, ce se împart de pomană pentru odihna sufletului unui mort; colacul mare, pentru preot şi dascăl, de formă circulară, înconjurat de două împletituri, şi avînd deasupra două chifle rotunde şi două cruci dispuse simetric; colacii lăturalnici, pomană de 17 colaci, dintre care unul se presupune pentru Domnul, altul
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
225
pentru Fecioara Maria, 10 pentru mort, şi 5 liturghioare sau covrigi în formă de două 8 încrucişate; colacii de la uşa cuptorului, grup de
11	colaci ce se împart calzi. - 3. Pîine dată de pomană. - 4. în general, obiect în formă de roată sau de covrig. - 5. Colac de salvare. - 6. Colier.
-	7. Coroană. - 8. Arc, boltă. - 9. Ghizd, colac de fîntînă. - 10. Obadă. - 11. Gard, împrejmuire. -12. Perniţă de pus pe cai. - 13. (înv.) Dar, cadou.
-	14. (înv.) Recompensă, bacşiş. - Mr., megl. culac, istr. colac.
Sl. kolac, de la kolo „roată" (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Cihac, II, 67; Conev 66); cf. bg. kolac, sb. kolac, rus. kalac. Rezultatul normal, *colaci, pl. colaci, a dus la formarea unui sing. analogic (DAR). Este inutilă, prin urmare, ipoteza lui Diculescu, Elementele, 473, bazată pe gr. *xQ?Jlac, în Ioc de xoAA.l^. Cuvîntul rom. a intrat în mai multe limbi, uneori împreună cu alte der., bazate pe fonetismul sl.: tc. kolak (faţă de kulaţ), alb. kuljats (faţă de kaljac), bg. kolak, mag. kaldk „bacşiş" (faţă de kalăcs), cf. Bemeker 541 şi DAR.
Der. colăcel, s. m. (covrig); colăcime, s. f. (ofrandă de colaci sau de daruri); colăcar, s. m. (persoană care oferă un dar; ’ persoană care improvizează oraţii la nunţile tipice; turnător); colăcarifă, s. f. (femeie care pregăteşte pîinile de pomană); colăcări, vb. (a recita oraţii; a spiona; a turna); colăcărie, s. f. (oraţie, denunţ); colăcaş, s. m. (persoană care improvizează oraţii); colăcăşie, s. f. (oraţie); colăcer, s. m. (prieten al mirelui, care îi este martor şi care recită oraţia), cuvînt care pare a se fi încrucişat cu colcer, clucer, şi pe care Tiktin şi DAR le consideră der. de la conăcar şi confundat cu colac prin etimologie populară, ipoteză puţin plauzibilă (şi mai puţin este der. din bg. kolacer, propusă de Conev 58); colăci, vb. (a aranja o căsătorie, a face pe peţitorul; a prezenta, a face cunoştinţă; a (se) amesteca, a (se) băga; a spiona, â turna, a denunţa, a descoperi; a face colac, a răsuci; a încurca, a încîlci); colăcitură, s. f. (rulou; încurcătură); colătău, s. n. (mîner; coc, conci), pe care Tiktin şi DAR îl pun în legătură cu mag. kallantyu „clanţă" (cf. Stamati: pletele i-au pieptănat şi colătău le-au Jăcui); încolăci (var. (în)colătăci), vb. (a face ca un cerc, a încovriga); încolăcitură, s. f. (roată, cerc); des-colă(tă)ci, (a desface, a întinde, a desfăşura).
2243
colaca, s. m. - Linguşitor, periuţă.
Ngr. xoXaxaţ (Tiktin; DAR). Sec. XIX, înv. -Der. colachie, s. f. (adulare, linguşire), din ngr. xoXaxeia.	2244
colăier (—ri), s. m. - Persoană care merge cu colindul de sărbătorile Crăciunului.
După DAR, de la călăie „dulce", prăjitură, şi acesta din tc. kalhe „pur£ de verdeţuri cu unt". în Mold.	2245
colan (-ne), s. n. - 1. Centură, legătură, brîu, cingătoare. - 2. Colier. - 3. Plantă (Botrychium lunaria). - Mr. colane.
Tc. kolan „curea" (Şeineanu, II, 141; Meyer 195; Lokotsch 1195); cf. ngr. xoXocvt, alb., bg. kolan „chingă". La sensul 2 este vorba desigur de
o	influenţă a it. eoliana, fr. collier, şi cuvîntul it. provine din tc. (Battisti, II, 1011).	2246
colărez (-zi), s. m. - Bucăţele de cocă sau găluşti de orez care se fierb în lapte.
Origine incertă. Posibil de la un fr. colle au riz; cf. totuşi ngr. xoAAapi^a) „a scrobi". Este puţin probabilă der. propusă de Laurian, acceptată de Scriban şi menţionată de DAR, de la un gr. xoXXupiş „pîinişoară"; sau cea din lat. collyrida, care reprezintă acelaşi cuvînt gr. (Candrea).
2247
COlări, s. f. - Cantitate de muşchi ce atîmă de o stîncă sau de povîmişul unei prăpăstii.
Lat. collăre „colier, salbă" (Puşcariu, Dacor.,
IV,	6S1; REW20A2; DAR); it. collare, prov. colar, fr. collier, sp., port. collar. Este neîndoios cuvînt identic cu culare, s. f. (trestie ce creşte la malul bălţilor sau rîurilor; chei, strîmtoare; peşteră), pe care îl derivă din lat. *cubîlăre, de la cubîle „cuib" şi DAR îl consideră de origine necunoscută.
2248
colastră, s. f. - 1. Laptele unei mame imediat după naştere. - 2. Lapte prins. - Var. corast(r)ă, curast(r)ă. Mr. curastă, culastă, megl. gulastră.
Lat. colostra (Puşcariu 456; Candrea-Dens., 392; REW 2058; DAR); cf. beam. coulhistrau, sp. calostro (Corominas, I, 600), v.arag. cullestru, astur. culiestru. Este cuvînt de circulaţie generală, cf. ALR, I, 207. Rezultatul normal, corastră, a disimilat primul r la /. Din rom. a pătruns în multe limbi din Europa orientală: ngr. zouXiaorpa, sarak. xXtacrrpa (Meyer, Neugr. St., II, 75), bg. kolastra, kulastra (Capidan, Raporturile, 205), sb. kbnastra, slov. kurastva, rut. kolastra, kulastra, ku'estra (Miklosich, Wander., 22), mag. gulăszt(rja, gulesztra (Candrea, Elemente, 401; Edeispacher 14). Ipoteză că bg. kolastra provine direct din lat. şi este etimonul rom. colastră, cu l (Romanski 112; Mladenov 245), este extrem de improbabilă. - Der. corăsli (var. colăstri), vb. (a se prinde laptele; a se strica laptele). 2249
226
ALEXANDRU CIORĂNESCU
colb (—buri), s. n. - 1. Praf, pulbere. - 2. (Trans. de Nord) Fumăraie.
Origine obscură. Dacă sensul al doilea nu este tîrziu, trebuie să presupunem accepţia primitivă de „viitoare" şi în acest caz trebuie plecat de la sl. kolo „roată". Veriga imediată ar putea fi bg. kolba „brăţară" sau reprezentantul lui sl., căci este uşor de plecat de la ideea de „inel sau vîrtej de fum" pentru a ajunge la „fumăraie". Bg. kolba (> rom. colbă, s. f. (inel, belciug, puţin folosit) aparţine aceleiaşi familii ca clăbuc, colac; cf. sb. kolobar „inel", rus. kolob „chiftea", bg. kolbăs „cîmăcior".
. Cihac, II, 723, pleca de la pulbere, presupunînd o formă redusă *polb, ce nu pare posibilă.
Der. colbărie, s. f. (prăfârie); colbos, adj.' (prăfos); colbăraie, s. f. (prăfârie); colburos, adj. (prăfos); colburiu, adj. (gri); colbăi (yar. colbul), vb. (a prăfui); colbot, s. n. (acţiunea de a scutura praful); colboti, vb. (a scutura; a mişca; a zăpăci), pe care Drăganu, Dacor., IX, 206, îl pune în legătură cu rut., rus. kolabaty „a agita", din sl. kolebati.	2250
colcăi (-ăesc, —it), vb. - 1. A fierbe, a bolborosi. - 2. A mişuna. - Var. corcăi.
Creaţie expresivă, cf. colcoti, clocoti, bg. klokam „a fierbe". - Der. colcăială, s. f. (faptul de a colcăi); colcăitor, adj. (zgomotos). Cf. şi corcodel.	2251
colceag (-guri), s. n. - 1. Manşon (de damă).
-	2. Jambieră. - Var. colceac.
Tc. kolgak (Şeineanu, II, 141; Miklosich, Etym. Wb., 23; Bemeker 543). Sec. XVIII, înv. 2252
colduş (-şi), s. m. - Cerşetor. - Var. culduş, coldan.
Mag. koldus (Cihac, II, 494; DAR; Gâldi, Dict., 118). în Trans. şi Bucov. - Der. coldui (var. culdut), vb. (a cerşi, a cere de pomană), din mag. koldulni; coldănesc, adj. (de cerşetor). 2253
colea, adv. - 1. Aici, în locul acesta, într-un loc foarte apropiat. - 2. Redundanţă proprie adj. şi adv., în limbajul pop. - 3. în momentul acela, pe atunci. - Var. acolea, încolea.
Lat. eccum illăc, cu afereza lui a, cf. acolo. Nu pare probabilă influenţa sugerată de Scriban.
2254
coleaşe, s. f. - 1. Terci. - 2. Mămăligă. - Mr. culeaţ.
Origine necunoscută. Apare în mai multe limbi sl. (bg. kuljasa, sb. kulijes, rut. kufesa, pol. kuieszfa), rus. kules, ceh. kulase, gUlase; (Cihac, II, 68; Iordan, Dift., 77), dar nu pare a fi cuvînt autentic sl., cf. Bemeker 642, Este greu de susţinut din mag. koles „mei" (Weigand, Jb, XVI, 222;
Gâldi, Dict., 88), dacă se are în vedere răspîndirea cuvîntului; totuşi, trebuie să aibă legătură cu mag. gulyas > rom. gulaş „terci cu sos şi came". - Der. coleşer, s. n. (mestecău de mămăligă); coleşi, vb. (a dilua, a dizolva, a topi-).	2255
colecţionar (—ri), s. m. - 1. Persoană care colecţionează obiecte. - 2. (Arg.) Hoţ, pungaş.
De la colecţiona < fr. collectionner. Al doilea sens este o interpretare ironică a primului-şi totodată o încrucişare cu (tribunal) corecţional.
2256
coleg (-gi), s. m. - Camarad, tovarăş.
Lat. collega (sec. XVIII). - Der. colegă, s. f. (camaradă); colegial, adj. (camaraderesc); necolegial, adj. (lipsit de camaraderie); colegiu, s. n., din lat. collegium (sec. XVIII) şi în parte din germ. Kollegium sau din rus. kollegija; colegian, s. m. (elev al unui colegiu).	2257
colet (-te), s. n. - Pachet.
Fr. colis, cu terminaţia ca în pachet (DAR), cf. şi antret, caiet.	2258
colibă (-be), s. f. - Casă mică şi sărăcăcioasă, cocioabă. - Mr. călivă, megl. colibă.
Origine necunoscută. Cuvîntul apare în toate limbile balcanice: ngr. xaA.i5pa (> mr.), tei koliba, kaliba, kulube, alb. koljube, bg. koliba (> megl.), sb., slov., ceh., pol., mag., koliba, rut kolyba. Se presupune în general că rom. "provine din gr. xaX\)pr|, fie direct (Roesler 571; cf. Danicic, V, 189; Vasmer, Archiv slaw. Phil., XXXVIII, 282; Vasmer, Gr., 79), fie prin intermediul bg. sau sb. (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 297; Cihac, II, 69; Conev 81; Sandfeld 18; DAR; Puşcariu, Lr., 260), sau al tc. (Miklosich, Tiirk. Elem., I, 88; Meyer 170; K. Treimer, Mitt. Wien, 354). Der. pe baza cuv. gr. este greu de admis . direct fiindcă dacă este împrumut vechi, X ar da r, dacă .este modem, P ar da v; prin intermediul altei limbi, deoarece se presupune că împrumutul a avut loc într-o epocă în care u se pronunţa i, în vreme ce 3 se pronunţa b, caz ce nu apare la alte împrumuturi din gr. (cf. zoXt|Pov > sl. koliva; xXouPtov > sl. kluvija; etc.; sb. koliba, koliba apare din sec. XIII. împrumutul din tc. nu poate fi admis, avîndu-se în vedere vechimea cuvîntului în sb., şi cu atît mai puţin din per. kulba „colibă" (Romanski, R. kt. slaves, II, 53). în sfîrşit, se poate ca cuvintele sl. să provină din rom. (Bemeker 546).
Dacă se admite că este vorba de un cuvînt rom., ar trebui plecat de Ia lat collegia < collegium „grup de colibe de ciobani", de unde şi sard.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
227
boddeu (Wagner 108), cf. bgr. zQU.rtfa^ „de la mijloc". Trecerea lui g > b nu este normală, dar cf. barză, limbă şi cociorbă faţă dc rut. kocerga, coşlcabă faţă de coşmeagă, coroabă faţă de coroagă, etc. Aceste ex., ca şi prezenţa unor cuvinte ca cobace, cobiltea/ă, cocioabă, par a indica faptul că cuvîntul lat. a fost interpretat ca creaţic expresivă, chiar dacă această ipoteză nu este necesară.
Der. colibaş (var. colibar), s. m. (om sărman, persoană care locuieşte într-o colibă; pustnic; paznic dc pădure).	2259
colică (—ci), s. f. - Durere abdominală. - Mr. colică.
Ngr. xoXua, din it colica.	2260
colilie (—|i), s. f. - Plantă, Stipa pennata. Tulpina sa este acoperită de stipcle albe ca nişte fire dc păr, care fac ca numele acestci plante să fie sinonim cu „păr cărunt". - Var. (Trans., Banat), colic.
Sb„ cr., slov. kovilje (Cihac, II, 69; Conev 44), cu asimilarea lui v.	2261
colimvjtră (-re), s. f. - înv.) Baptisteriu. -Mr. culimvi&ră, megl. călăvitră.
Ngr. xoXunPîiOpa (sec. XVII).	2262
colină (-nc), s. f. - Deal, colnic.
Fr. colline. A devenit aproape popular. Totuşi, dim. menţionate dc DAR, col(i)nifă şi colmel, nu aparţin acestui, cuvînt ci lui colnic şi culme.
2263
colindă (-de), s. f. - 1. Cîntec popular care se cîntă de obicei în ajun de Crăciun şi de An Nou, în general însoţit dc diverse datini populare. - 2. Umbletul colindătorilor de la o casă la alta cu colindul. - 3. Drum, rută, parcurs. - 4. Zi dc drum, de călătorie. - 5. Dar, bani care se dau de obicei colindătorilor. - 6. Băţ tipic al colindătorilor. -Var. colind, corindă. Mr. colindă, megl. colidă.
Sl. kolţtla „prima zi a anului", şi sl. din lat. călcndae (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 299; Cihac, II, 69; Meyer 196; Byhan 314; Romanski 112; Vasmer 606; Bemeker 544; DAR)\ cf. bg. kolcda „sărbătoarea Crăciunului", sb. kole(n)da „colind", rus. koljadâ „colind", ceh., mag. kolcda „chetă, colectă", ngr. xar\ai’5ct „cîntec de felicitare de prima zi a Anului Nou". Lat. călcndae a avut în rom. un reprezentant pierdut, *cărinde, cf. cărindar, din a cărui încrucişare cu colindă a ieşit var. corindă, în Trans.
Der. colinda, vb. (a cînta colinde, umblînd de la o casă la alta, de Crăciun sau Anul Nou; a merge de la o casă Ia alta, a umbla de colo pînă colo), cf. bg. koledvam, sb. koledovati, slov.
koledovati; colindai, s. n. (acţiunea şi timpul de a colinda); colindălură, s. f. (peregrinare); colindător, s. m. (persoană care umblă cîntînd colinde); colindar, s. m. (colindător); calindroi (var. colin-droî), s. m. (crai, muieratic, leneş, haimana), pe care Lahovary 321 îl consideră drept cuvînt anterior fazei indoeurop. (cf. Şeineanu, Semasiol..
45); colindef, s. n. (colinde; dar, răsplată pentru colindători; covrig, colac de Crăciun; umblat hoinărit).	2264
coljr (—ruri), s. n. - Medicament dc ochi.
Fr. collyre, şi înainte (sec. XVIII) din gr. xoXXupiov.	2265
colivă (-ve), s. f. - Dulce preparat din grîu fiert nuci şi zahăr care se dă de pomană pentru odihna sufletului unui mort
Gr. xoXuPa, prin intermediul sl. koliva (Roesler 570; Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 297; Mumu 15; Vasmer, Gr., 79), cf. bg. kolivo, sb. koljivo. - Der. colivar, s. m. (persoană care se duce Ia toate slujbele unde se dă de pomană; parazit, pomanagiu; Arg., poliţist, jandarm; Arg., seminarist).	2266
colivje (-ji), s. f. - Cuşcă mică pentru păsări.
-	Var. (înv.), mr. cluvie.
Ngr. xXooPt în parte prin intermediul sl. kluvija, din gr. zXojfkx.	2267
colnă (-ne), s. f. - Şopron, acoperiş lîngă grajd, mai ales pentru a proteja plugul sau trăsura.
Sl. koln(ic)a (Cihac, II, 70; Bemeker 548; DAR), cf. ceh. kolna „magazie pentru trăsuri", mag. kolna „cîrciumă". Punctul de plecare este kolo „roată", cf. colb, colac. De aici şi colnic, s. n. (drum povîmit, urcuş; deal, colină), cf. bg. kolnik „drum de care": colnar, s. n. (monticul); şi probabil, coliliei, vb. (despre oi, a picoti, a moţăi; a hoinări); colniţă, s. f. (colină; Trans., grajd).
2268
coloană (ne), s. f. - Stîlp cilindric de marmură, piatră, lemn, pentru susţinerea unei clădiri sau pentru înfrumuseţarea ei. - Mr. culoană.
Lat. columna (sec. XVIII) şi mai tîrziu din fr. colonne; în mr., din it. colonna sau din ngr. xoXlOva. Este dublet al lui columnă (sec. XIX). -Der. colonadă, s. f., din fr. colonnade; colonlillu, s. n. din fr. colonne-titre; încolona, vb. (a pune în rind, a forma o coloană, termen militar). 2269
coloare (ori), s. f. - Totalitatea radiaţiilor de lumină pe care le reflectă corpurile şi care crează asupra retinei o impresie specifică. - Var. culoare, (înv.) color.
Lat. color (sec. XIX), var. din fr. couleur. -
228
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Der. colora, vb. (a da unui obiect o anumită culoare, a vopsi); colorafi(un)e, s. f. (culoare,
' colorit); colorit, s. n. (totalitatea culorilor unui obiect), din germ. Kolorit; colorist, s. m., din fr.; coloratură, s. f. (vocaliză, tril), din germ. Kolora-tur; decolora vb., din fr.; incolor, adj. din fr.; tricolor, adj. (în trei culori). Se cuvine să observăm că în rom. s-a păstrat obiceiul oriental, probabil turanic, de a distinge cartierele sau sectoarele unei localităţi după numele unei culori: cf. şeful de culoare (Cocea) şeful judeţului.
2270
colocviu (-ii), s. n. - Conversaţie, discuţie, taifas.
Lat. colloquium (sec. XIX).	2271
colomşică (—ci), s. f. - Dans tipic din nordul Mold.
Rut. kolomijka „ca în oraşul Kolomija (sudul Poloniei)".	2272
eolQn (-ni), s. m. - Muncitor agricol.
Lat. colonus (sec. . XVIII). - Der. colonie, s. f., din fr. colonie; colonist, s. m. (emigrant), din germ. Kolonist; colonial adj., din ir. colonial; coloniale, s. f. pl. (articole alimentare de băcănie), din germ. Kolonialwaren; coloniza, vb., din fr. coloniser; colonizator, adj. (care colonizează).
2273
colonel (ei), s. m. - Grad de ofiţer superior, persoană care poartă acest grad.
It. colonnello (sec. XVIII) şi apoi din fr. colonel.
-	Der. coloneleasă, s. f. (soţie de colonel).- 2274
colonie (—ii), s. f. - Lichid parfumat folosit în cosmetică. - Var. odicolon.
Fr. (eau de) Cologne.	2275
colotău (—ăi), s. m. - Vagabond,, pribeag; leneş. - Var. colotan.
Mag. kolotălni „a hoinări" (Drăganu, Dacor., IX, 207). Pare a fi cuvînt identic cu rut., rus. kolotitX „a agita", de unde, în Bucov., coloti,vb. (a urmări, a hăitui).	2276
. coloz, s. m. - Varietate de grîu. - Var. coluz, colus.
Rut. kolos „spic" (DAR). Este cuvînt identic cu coluz, s. n. (băţul de la năvodul de pescuit) pe care DAR îl pune în legătură, greşit, cu bg. kol „ţăruş".	2277
colţ (—ţi), s. m. - 1. Dinte, canin. - 2. Canin de mistreţ sau de elefant. - 3. în general, vîrf, proemineţă a unui obiect. - 4. Zimţ de ferăstrău.
-	5. Fiecare din vîrfurile ascuţite ale agrafei de păr. - 6. Fiecare din vîrfurile ascuţite ale greblei.
-	7. Extremităţi ale tăişului securii. - 8. Ştift, bolţ,
.bulon. - 9.. Cui, ţintă care împiedică alunecarea pe gheaţă. - 10. Cîrlig, scoabă. - 11. Vîrf,1 ţanc, stîncă ascuţită. - 12. Crestătură, semn. - 13. Zuluf, cîrlionţ. - 14. Mugure, vlăstar. - 15. Germen, embrion. - 16. Boboc, mugure. - 17. Loc format de două străzi care se întîlnesc, unghi. - 18. La pîine, capăt, extremitate. - 19. Intersecţie, .răscruce. - 20. Extremităţile laterale ale gurii (unde se întîlnesc buzele).
Sl. koltcî, de la klati, koljq „a înţepa" (Cihac, II, 70; Conev 50; DAR) cf. bg. kolec „ţăruş", sb. kolac „ţăruş", rut. kolecî, „germen", pol. kolec „ghimpe". - Der. colfui, s. m. pl. (broderie în formă de triunghi, la cămaşă); colţişor, s. n. (ungher; ornament triunghiular; buclă, cîrlionţ; plantă, Dentaria bulbifera); colfoi, s. m. (colţui);
i	colţăriş, s. n. (stîncărie); colţos (vai. colţat), adj. (cu dinţii canini mari; trufaş, înfumurat, mîndru; certăreţ, scandalagiu); colţuros, adj. (stîncos; aspru; colţat, ascuţit); colfurat, adj. (colţuros; rar); colţă, s. f. (Trans. de Sud, agrafă de păr), cu toată incertitudinea DAR care nu crede că este vorba de un der. de la colţ, datorită lipsei diftongării; colţan, s. m. (perspnaă sau animal cu dinţii canini mari; libarcă, gîndac; castană de apă, Trapa natans; vîrf, ţanc); colţan, s. n. (gogoaşă de stejar); colţar, s. m. (bîrnă ce formează unghi sau colţ exterior; dinte canin; Trapa natans; colţ de stradă; poliţă, masă ori canapea aşezate în colţul camerei; zgardă cu ghimpi, pentru cîinii de pază; darac, dărăcitor; bocanc cu ţinte pentru alpinişti);. colţar, s. n. (echer; culegător, culegar, piesă a.războiului de ţesut; gogoaşă de stejar); cloţan, s. m. (stîncă, ţanc), metateză a lui colţan; încolţi, vb. (a înfige dinţii, a muşca; â hăitui; a germina; a înmuguri).
; .	2278
colteş (—şe), s. n. - Trunchi, buştean.
Rut. koiotyca „aşchie" (DAR). în Bucov. şi Maram. ,	<	1119
coltosi (-sesc,-it), vb. - A muta.
Mag. kbltozni (DAR). în Mold.	.2280
coltuc (-ce), s. n. - 1. Cot. Cu acest sens se foloseşte numai cu un gest de zeflemea, care constă în a arăta cotul, indicînd un refuz nepoliticos. - 2. Ornament triunghiular. - 3. Colţ de „pîine. - 4. Traversă,.bîrnă. - Var. cultuc.
Tc. koltuk „braţ, cot, colţ" (Cihac, II,- 569; Şeineanu, II, 141; Lokotsch 1199; Ronzevalle 140).! Cf. Iordan, BF, I, 110.	2281
colugă (—gi), s. f. - Ciorchine.
Origine obscură. După DAR, este în legătură cu rut koljucka „ghimpe".	2282
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
229
columbacă, . s. f. - Varietate de viespe, Simulia Columbacensis.
: De la Golubac, localitate din Serbia, în rom. Columbaci. • j	2283
colun (-ni), S. m. - Hemion.
Sl. kolunu (Cihac, 11,71; Conev 56). Este cuvînt oriental, cf. tc. kulun (Şeineanu, II, 142), care poate să fi intrat în rom. şi din cuman., în sec.
XVI.	A dispărut o dată cu animalul (sec. XVII), dar se conservă în toponimie. ■	2284
CQmă (-me), s. f. - 1. Virgulă, semn ortografic. - 2. Pierdere totală, prelungită a cunoştinţei, somn letargic.
Lat. comma (sec. XIX), şi germ. Kotrima (sensul 1), fr. coma (sensul 2). Sensul 1 este înv.
-	Der. comatos, adj., din fr.	2285
coman, s. n. - Diavolul.
Cuvînt rar, atestat o singură dată, în Mold. După DAR, de la humele cumanilor, popor turanic care a ocupat partea răsăriteană a României în sec. XI-XIII; însă această ipoteză este puţin probabilă. Este posibil să fie vorba de lin der. cu suf. - mari, de tipul *drăcoman, cf. gogoman, hoţoman, pronunţat'pe jumătate din scrupule de tip tabu.
2286
comănac (—ce), s. n. - 1. Căciulă, pălărie. -
2.	Acoperămînt al capului caracteristic călugărilor ortodocşi. - 3. (Traris.) Capac, acoperiş. - 4. Creangă, ramură. - Var. cumănac, cămănac. Istr. coromac, cumarac.
Origine obscură. După Scriban, Arhiva, 1914, 133 (urmat, cu rezerve de DAR), din lat. calaman-cum „moţ, vîrf‘, de unde sp. calamaco, germ. Kalmank, însă această der. prezintă multe dificultăţi. Cf. Densusianu, GS, II, 390. Scriban menţionează şi sb. kalamank „bonetă" şi ngr. xa^îiXcoiciov - Der. comănăci; vb. refl, (Trans., a se umili; a adula servil).	2287
comanda (-d), -at), vb. - A ordona, a da un ordin. - Var. (Trans.) comînda, (înv:), comenda, comenă(ăl)ui, comendăl(u)i, coman-darisi.
Fr. commander. - Der. comandă, s. f. (acţiunea de a comanda, poruncă, ordin; însărcinare; Banat, primărie; Bucov., prostituată), din germ. Kom-mando, înainte din pol. komenda (sec. XVIII); comenduială, s. f. (ordin), sec. XVIII; comenduire, s. m. (comandă); comandant (var. înv. comen-dant), s. m. (şef militar), din fr. commandant, şi înainte din pol., rus. komendant, sec. XVII; comîndaş (var. comanduitor), s. m. (comandant, şef), sec. XVIII; comandor, s. m. (grad de ofiţer în aviaţie şi marină corespunzător gradului de
colonel din armata terestră); comandament, s. n. (comandă, poruncă; ordin de executare), din fr. commandement; comandantură, s. f. (post de comandă, în organizarea germană de ocupaţie), din germ. Kommandantur; comandorie, s. f., din fr. commanderie; comandir, s. m. (înv., comandant), din rus. komandir. Cf. dubletul comînda.
2288
comarnic (-ce), s. n. - 1. Parte a stînii unde se mulg oile. - 2. Şopron lîngă stînă unde se păstrează brînză. - 3. Poliţă, scînduiă sau tipar unde se lasă brînză la uscat. - Var. (Trans.) comornic.
Bg. komamik „cabană" (Weigand, Jb. XVI,
; 223; DAR); cuvînt care provine din lat. camera, şi despre care Giuglea, Dacor., III, 332, presupune că a fost împrumutat din rom. şi dat înapoi acestuia, cu modificările fonetice proprii bg. Rut. komamyk provine din rom. (Candrea, Elemente, 402). Var. provine din sb. komomik (Candrea).
2289
comasa (-ez, -at), vb. - A strînge Ia un Ioc gospodăriile ţărăneşti.
Germ. kommassieren, din lat. commassare.
2290
combate (-t, —tut), vb. - A lupta împotriva unor atitudini, idei etc.
Fr. combattre, adaptat conjug, lui a bate. - Der. combatant, s. m.; combativ, adj. combativitate, s. f„ din fr.	t	2291
combina (-n, -at), vb. - A îmbina, a împreuna, a potrivi lucruri diferite.
Fr. combiner. - Der. combinabil, adj.; combi-
-	nafi(un)e, s. f. (îmbinare, reunire; întîlnire de dragoste); combinezon, s. n., din fr. combinaison; combinagiu, s. m. (Arg., crai, muieratic). 2292 comşdie (—ii),, s. f. - 1. Spectacol comic. - 2. Sărbătoare, petrecere, distracţie, mai ales la tîrg. -
3.	Bîrfă, intrigă, pălăvrăgeală, încurcătură. - Mr. cumedie.
Fr. comedie (sensul 1, accentuat comedie), şi germ. Komoedie (celelalte sensuri, accentuat comedie). Sec. XVIII. - Der. comediant (var. comedianf), s. m. (actor, artist, comic), din it. commediante şi germ. Komoediant; comedios, adj. , (comic, vesel; capricios, plin de surprize). Cf. comic.	2293
comenta (-tez, -at), vb. - A face observaţii asupra unui eveniment, unei întîmplări etc.
Lat. commentari, fr. commenter (sec. XIX). -Der. comentariu (înv. comentarie), s. n. (apreciere, comentare), din lat. commentarium (sec. XVII);
230
ALEXANDRU CIORĂNESCU
comentator, s. m. (autor de comentarii), din lat. commentator (sec. XIX).	2294
comerţ (-ţuri), s. m. - Schimb de produse prin cumpărare şi vînzare. - Var. (înv.) comerciu.
Lat. commercium, în parte prin it. commerzio sau cu pronunţarea germ. (sec. XVUI). - Der. comercia (var. comersa), vb. (a face comerţ); comercial, adj., din fr. commercial; comercializa,. vb. (a pune în vînzare), din fr. commercialiser; comerciant, s. m., fr. comergant.	2295
cometă (-te), s. f. - Corp ceresc, stea cu coadă. - Var. (înv.) cornet, comit.
Lat. cometa (sec. XIX) şi înainte din gr. zojiTţrrf; (sec. XVII). Cf. Mumu 15; Gâldi 167.
2296
comic (-că), adj. r De comedie; hazliu. - Var. (înv.) comicesc.
Lat. comicus, it. comico (sec. XVIII). - Der. pomicos, adj. (hazliu, care provoacă rîsul); comicărie, s. f. (bufonadă, caraghioslîc, glumă). Cf. comedie.	2297
comid, s. m. - Gumă.
Ngr. peoniii'Si (DAR). Sec. XVIII, înv. ' 2298
comină, s. f. - Tescovină, drojdie.
Sb. komina, bg. komina (DAR).	2299
comînda (-d, -at), vb. - 1. (înv.) A sacrifica. - 2. (înv. şi Mold.) A se îngriji de sufletul unui mort, a se ocupa de înmormîntare, de slujbe şi pomeni, a face tot ce se cuvine pentru odihna sa. - 3. A da ultimele dispoziţii cu privire la propria înmormîntare şi la pomeni. - Var. cu-mînda.
Lat. commendâre, popular comniandăre (Hasdeu 2171; Puşcariu 440; REW 2084; Candrea-Dens., 386; DAR; Puşcariu, Lr., 336); cf. dubletul comanda şi pentru sensul special, sp. manda. -Der. comîndare, s. f. (înv., sacrificiu; -pomană; slujbă de înmormîntare); comînd, s. n. (înv., sacrificiu; pomană; obiectele necesare pentru înmormîntare, ca de pildă straie, monede, pe care ţăranii bătrîni obişnuiesc să le păstreze pentru propria lor înmormîntare; masă care se face după înmormîntare pentru odihna sufletului unui mort.).
\	2300
comînji (-jesc, -it), vb. - A murdări, a mînji, a spurca. - Var. (Mold.) tămînji.
Origine expresivă, plecînd de la mînji. Pentru valoarea expresivă a compunerii pe baza. lui co-, cf. cojleşi, faţă de fleaşcă, copleşi, faţă de pleoşti, şi probabil cotropi. După Philippide, ZRPh., XXXI, 304, din lat. commingere „a murdări cu urină", opinie acceptată de Puşcariu, Dacor., IV,
1350 şi de REW'2085 şi reprodusă cu rezerve în DAR. Cuvîntul este rar, în Trans. - Der. comîn-jeală, s. f. (murdărie). "	2301
comis (-şi), S. m. - Dregător. - Mare comis, în vechea organizare socială, boier de rangul doi, mare dregător, care avea în sarcina sa grajdurile domneşti şi organizarea paradelor militare de , Bobotează şi de Sfintul Gheorghe. Participa la sfatul domnesc şi era singurul boier de rangul doi care purta calpac de zibelină, ca boierii de prim rang. Avea în suborine un comis al doilea, boier de rangul patru, şi un comis al treilea, boier de rangul cinci. Din 1812 nu s-a mai bucurat de monopolul cumpărării de furaje pentru armată.
Lat. comes, prin intermediul mgr.	cf.	sl.
komisu (Vasmer, Gr., 80). Reprezintă ceea ce era comes stabuli în organizarea medievală a Occidentului. Cf. conte. - Der. comisoaie, s. f. (nevastă de comis); comişie, s. f. (înv., dregătoria marelui comis); comişel, s. m. (rindaş la cai). 2302
comisar (-ri), s. m. - Ofiţer de poliţie. - Mr.
, cumisar.
Lat. commissarius (sec. XVH), şi modem din fr. commissaire (din rus. komisar, după Sanzewitsch 200; se pare însă că apare în rom. mai înainte ca în rusă). Forma mr., din it. commes-sario, prin intermediul ngr. xounEaapu;. - Der.
-	comişer, s. m. (agent, poliţist), cuvînt rar; comisariat, s. n. (secţie a poliţiei condusă de un comisar).	.	2303
comisie (-ii), s. f. - 1. Colectiv, organizat care funcţionează pe lîngă o instituţie, o adunare etc.
-	2. Organism internaţional. - 3. (înv.) Secţie de poliţie. - Var. comision (înv.), comisiune.
Lat. commissio (sec. XVIII). Var., care în sec. XVni se folosea cu sensul curent de „misiune, comisie”, se foloseşte numai ca termen comercial, cu sensul de „comandă; remuneraţie procentuală primită pentru mijlocirea unei afaceri", în timp ce comisie se foloseşte cu sensul de „colectiv organi-.. zat, adunare, delegaţie". Var. pare a proveni din germ. Kommission. - Der. comisiona, vb. (a . încredinţa; a însărcina; a împuternici), din fr. commissionner; comisionar, s. m.	2304
comite (-t, -is), vb. - A săvîrşi, a face, a
•	înfăptui.
Lat. committere, fr. commettre (sec. XIX), conjug, ca trimite. - Der. comitent, s. m. (persoană care încredinţează cuiva un mandat de împu-■’ temicire), din germ. Kommitent; comitet, s. n.
(organ de conducere colectivă, comisie, delegaţie), . din fr. comite, prin intermediul rus. komitet
-	(Sanzewitsch 201); comitagiu, s. m. (partizan,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
231
agitator bulgar care acţiona la ordinul unui comitet, făcînd incursiuni pe teritoriul altor state), din bg. komitadzi, tc. komitaci (Ronzevaile 141).
2305
comlău, s. m. - (Trans. şi Banat) Drojdie de bere.
Mag. komlo „hamei" (DAR).	2306
comoară (-ori), s. f. - 1. (înv.) Vizuină, bîrlog, ascunzătoare. - 2. Grămadă de bani sau de obiecte de preţ îngropată în pămînt sau ascunsă.
-	3. Tezaur. - 4. Mină, sursă, izvor. - 5. Steaua Polux.
Sl. komora „tezaur pubiic“, din sl. komara „încăpere*1, şi acesta din lat. camera sau din mgr. xofiapa (Miklosich, Fremdw., 99; Miklosich, Lexicon, 299; Cihac, II, 71; Conev 81; DAR); cf. sb., komora, cr., slov., ceh., pol., rut., rus. komora „tezaur public". Cf. şi cămară, chimir, comarnic.
-	Der. comornic, s. m. (înv., cămăraş al regelui
Poloniei), din pol. komomik	2307
COmpame (—ii), s. f. - 1. Subunitate militară mare mare decît plutonul şi mai mică decît batalionul. - 2. Tovărăşie, însoţire. - 3. Grup mic de personae care îşi petrec vremea împreună, societate. Mare întreprindere constituită sub formă de societăţi. - Var. (înv.) cumpanie. Mr. cum-banie.
It. compagnia (sec. XVIII) şi apoi din fi". compagnie. S-a specializat în companie „companie militară" şi companie, cu toate celelalte sensuri ale cuvîntului sp. sau fr. - Der. companist, s. m. (înv., negustor asociat companiei comercianţilor greci din Trans. sec. XVIII); companion, s. m. (tovarăş), înv.	2308
compas (-suri), s. m. - 1. Instrument de măsură şi trasare a cercurilor. - 2. (înv.) Busolă.
-	3. (Arg.) Pas, mers.
Fr. compas; sensul 2, din germ. Kompass (DAR).	2309
complement (—te), s. n. - Ceea ce se adaugă la ceva, complinire. - Var. compliment.
Fr. compliment. Var. este vulgarism, datorat confuziei cu compliment s. n. (cuvînt de laudă, măgulire), din fr. compliment, cf. mr. compliment, din ngr. xoujiXiuevtcc, - Der. complementar, adj.
2310
complşt (-tă), adj. -1. întreg. - 2. (S. n.) Plen (al unui tribunal). - Var. complect, s. n. (bal popular, la mahala).
Fr. complet. Var. este o deformaţie a lui cuplet
<	fr. couplet, apropiat prin etimologie populară de ideea de „plin, complet", poate datorită mulţimii
care umple de obicei sălile de bal, cf. un tramvai complect. Adj. complect, forma vulgară, pare un hiperurbanism, prin analogie cu perfect < fr. parfait. - Der. completa, vb. (a întregi), din fr. completer; completaş, s. m. (tînăr recrut autorizat provizoriu să se întoarcă la ocupaţiile sale civile); descompleta, din fr. decompleter.	2311
compune (-n, -us), vb. - 1. A forma, a alcătui un întreg. - 2. A crea, a scrie, a redacta o operă.
Lat. componere (sec. XIX), cu sensurile fr. composer şi cu conjug, rom. a pune. - Der. compunere, s. f.; compoziţie, s. f., din fr. compo-sition; compozitor, s. m., din fr. compositeur; compozant, s. n., din fr. composant; descompune, vb., format pe baza fr. decomposer; descompunere, s. f.	2312
comput (-turi), s. n. - Socoteală, calcul.
Lat. computus (sec. XVIII). în Trans., înv.
2313
comun (—nă), adj. - Care aparţine mai multor sau tuturor.
Lat. communis, fr. commun (sec. XIX). - Der. comună, s. f. (primărie), din fr. commune; comunal, adj., din fr. communal; comunism, s. n., din fr.; comunist, s. m.; comunica, vb., din lat. communicare (sec. JCVIII), dublet al lui cumineca; comunicat, s. n.; comunicafi(un)e, s. f.; comunicabil, adj.; comunicativ, adj.; comunicant, adj., din fr.; comunitate, s. f. (faptul de a fi comun, unire, grupare), din lat. communitas (sec. XVIII); comuniune, s. f., din fr. communion.	2314
COmur (—ră), adj. - închis la culoare.
Origine necunoscută. Se foloseşte în Dobr. După Drăganu, Dacor., IX, 208, din mag. komor „înfiorător", soluţie ce nu convine nici semantic nici geografic.	2315
comuta (—t, —at), vb. - 1. A schimba legăturile unei porţiuni de circuit electric. - 2. A schimba o pedeapsă mai grea în una mai uşoară.
Lat. commutare (sec. XIX). - Der. comu-tafi(un)e, s. f.; comutator, adj. (care comută); comutator, s. n. (întrerupător, şaltăr); comutativ, adj.	'	2316
COnabiu (-ie), adj. - Roşu închis, stacojiu.
Tc. kunabi, din arab. ’unnabi „de culoarea unui fruct roşu" (Iogu, GS, V, 181). Este greşită explicaţia lui Şeineanu, II, 149, bazată pe tc. ktmebi „de cînepă" şi acceptată de DAR. 2317
conac (—ce), s. n. - 1. Oprire, popas, haltă. -2. Perioadă de timp, etapă. - 3. Han, loc de popas.
-	4. Reşedinţa oficială a solilor turci pe lîngă
232
ALEXANDRU CIORĂNESCU
domnitorii Moldovei şi Munteniei. - 5. Reşedinţa unei autorităţi sau societăţi oficiale. — 6. Reşedinţă, casă boierească. - 7. Casă izolată, departe de o localitate. - 8. Diviziune a zilei de muncă, corespunzînd intervalului între două mese, timp în care se lucrează fără întrerupere. - 9. Una din cele trei mese zilnice: conacul întîi de dimineaţă, conacul al doilea (la prînz), cina de seară. - 10. Provizii, alimente. - Mr. cunache, megl. cunac.
Tc. konak (Roesler 596; Şeineanu, II, 142; Meyer 196; Lokotsch 1202; Ronzevaile 142) cf. ngr. xovoai, alb., bg. konak. - Der. conăci, vb. (a se opri, a poposi; a găzdui; a hrăni); conăceală, s. f. (oprire, popas); conăcar, s. m. (dregător însărcinat cu organizarea găzduirii domnitorului sau a dregătorilor în misiune; flăcău care îl însoţeşte pe mire la nunţile populare), în cel de al doilea sens confundîndu-se cu colăcer sau colăcar; conacciu, s. m. (persoană însărcinată cu găzduirea domnitorului), din tc. konakqi (Şeineanu, II, 144).	2318
concede (-d, -ces), vb. - A îngădui, a încuviinţa; a ceda vin drept.
Fr. conceder. Participiul nu se foloseşte. - Der. concediu, s. n., din fr. conge, it. congedo, contaminat cu concede; concedia, vb.; concesie, s. f., din fr. concession.	2319
conceni (-nesc, -it), vb. - A distruge, a anihila, a suprima.
Sl. konicati „a termina", part. koriîcanu (Miklosich, Slaw, Elem., 25; DAR). Din aceeaşi familie sl. face parte concină, s. f. (moarte), din sl. koncina; şi coneţ, s. n. (sfîrşit; moarte), înv., din sl. konici; Bucov. conţă, s. f. (resturi de pînză), din rut. konec. - Der. concenie, s. f. (înv., sfîrşit, deces), din sl. koriicanije; concină, s. f. (joc de cărţi), mr. cunţină, din ngr. xovrcnvo (Gâldi 167), care la rîndul său provine din sl. koncina menţionat.	2320
concepe (—p, —put), vb. - 1. A imagina, a proiecta, a gîndi ceva nou. - 2. A pricepe, a înţelege. - 3. A exprima, a formula. - 4. A zămisli, a procrea.
Lat. concipere (sec. XIX), cu sensurile din fr. concevoir. - Der. concept, s. n.; concepţie, s. f.; conţopist (var. conţipist, concepisf), s. m., din germ. Konzipist.	2321
concern (-nuri), s. n. - Organizaţie complexă reunind întreprinderi economice.
Engl. concern (sec. XX).	2322
concert (—te), s. n. - 1. Executarea în public a unei opere muzicale. - 2. înţelegere, unire, acord.
It. concerto (sec. XIX). - Der. concerta, vb.; concertist, s. m.; desconcerta, vb., galicism, din fr. deconcerter.	,	2323
conchide (-d, -is), vb. - A trage o concluzie, a încheia.
Lat. concludere (sec. XIX), modificat ca includere > închide. - Der. concluzie, s. f. din fr.; concludent, adj., din lat. concludens; conclusiv, adj. din fr.	2324
conchistă (-te), s. f. - Cucerire.
It. conquista (sec. XIX). La scriitorii din sec. XIX apare cu sensul său etimologic; astăzi, numai cu accepţia de „cucerire amoroasă; personaă de la care s-au obţinut favoruri1'. - Der. concherant, s. m. (cuceritor), din fr. conquerant, astăzi rar; conchistador, s. m. (cuceritor), din sp. prin intermediul fr.	2325
colici (—iuri), 5. n. -1. Coc de păr. - 2. Basma.
-	3. Moţ de păr, smoc.
Mag. konti (Cihac, II, 492; DAR; Gâldi, Dict., 120), din it. concio, cf. sb. konca, rut konca, kanca, pe care Miklosich, Wander., 16 îl presupune der. din rom. Tot din rom. provine bg. konc (Capidan, Raporturile, 227), pe care Bemard 28, îl derivă în mod greşit direct din mag., recunoscînd că aşa se numeşte pieptănătura tipică a femeilor românce din Vidin.	2326
concura (-rez, -at), vb. - l. A coincide. -
2.	A participa la un concurs. - 3. A-şi face concurenţă. - Var. (înv.) concurge.
Lat. concurrere, fr. concourir, var. a fost asimilată artificial cu a curge. - Der. concurent, s. m.; concurenţă, s. f.; concurs, s. n., din fr. concours.	2327
condac (—ce), s. n. - Imn, cînt bisericesc. -Mr. cundache. ,
Ngr. xovxoociov, de la x0VT0ţ „scurt", în parte prin intermediul sl. kondakii (Vasmer, Gr., 81). Sec. XVIi;	2328
condac (-ce), s. n. - 1. Patul puştii. - 2. Braţ.
Tc. kondak, ngr. x o vreai (Cihac, II, 568; Meyer 197; Şeineanu, n, 145).	2329
condamna (-n, -at), vb. - l. A pronunţa o condamnare. - 2. A învinui, a blama. - 3. A bloca.
Lat. condemnare (sec. XIX), cu vocalismul din fr. condamner. - Der. condamnabil, adj; (reprobabil); condamnaţi(un)e, s. £ (condamnare). 2330
condei (-ie), s. n. - 1. Pană, toc. - 2. Pană specială pentru a încondeia ouăle de Paşti. - 3. (înv.) Pensulă. - 4. Mod de a scrie, stil. - 5. (înv.) Birou, cabinet. - 6. Cîrină. - 7. Cuţit de meliţă mecanică. - Mr. cundil’u, megl. cundil'.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
233
Mgr. xovSlXiov (Roesler 570; Mumu 15; Meyer
197), cf. v.sb. kondili (sec. XVII), alb. kondilj. -Der. încondeia, vb. (a desena, a împodobi ouăle de Paşti; a defăima); încondeiată, s. n. (culoare neagră de vopsit sprîncenele); încondeietură, s. f. (acţiunea de a încondeia ouăle de Paşti; defăimare).	2331
condică (-ci), s. f. - 1. Caiet. - 2. Registru. -
3.	(înv.) Cod, colecţie de legi. - Mr. condică.
Ngr. xcoraxaţ, var. de la xrnSt^ (Cihac, n, 651).
-	Der. condicar, s. m. (conţopist; arhivar); con-
dicuţâ, s. f. (camet).	2332
COndite, s. f. pl. - Bomboane, drajeuri.
It. condito (DAR). Sec. XVIII, înv. - Cf. conditor, s. m. (Trans., cofetar), din germ. Kon-ditor; condiment, s. n., din fr. condiment. 2333 condola (-lez, -at), vb. - A prezenta condoleanţe.
Lat. condolere (sec. XIX). în Trans., înv. - Der. condoleanfă, s. f. din fr. condoleance. 2334
conduce (—C, -us), vb. - 1. A îndruma un grup de oameni, o instituţie. - 2. A dirija. - 3. A însoţi pe cineva. - 4. (Refl.) A se comporta.
Lat. conducere (sec. XIX), cu accepţiile fr. conduire. - Der. conducător, s. m. (director, căpetenie, şef); conducătorie, s. f. (conducere, şefie); conductor, s. m. (căpetenie, călăuză), din fr. conducteur; conductă, s. f. (ţeavă, ţevărie), format pe baza fr. conduite; conduită, s. f. (conduită, comportament), din fr. conduite; con-ductibil, adj. din fr.	2335
condur (—ri), s. m. - 1. Pantof, escarpen. - 2. (Banat) Zestre. - 3. Plantă (Tropaeolum maius).
-	Mr. cundură, megl. condur.
Tc. kondura, kundura (Cihac, II, 568; Şeineanu, II, 145; Meyer 197; Lokostch 1245; Ronzevalle 142), şi tc. din ngr. xowroOpa (> mr.), pe care Krumbacher, Byz. Z, II, 303, îl deriva de la xovioupoţ „fără coadă", xovrcx; „scurt" (cf. con-dac), dar care ar putea fi şi o deformare vulg. de la gr. xoGopvoq (Vasmer, Gr., 82). - Der. condur agiu, s. m. (pantofar), din tc. konduraci; condurat, s. m. (pantofar); încondura, vb. (a se încălţa cu pantofi) care nu trebuie confundat cu încondura (a face curte). Graur, BL, V, 59, crede că condrăţel, s. m. (păduche) este o reducere de la condurăfel; însă semantismul nu este clar (după DAR, este cuvînt legat de condran, s. m. „larvă de bondar'*, şi cu mag. kondor „încreţit"). Probabil este cuvînt identic cu cotrofei, s. m. pl. (Bucov., paste făinoase).	2336
conferi (—r, -it), vb. - A acorda, a da.
Fr. conferer. - Der. conferinţă, s. f. cu var. înv. conferenţă modificată prin asimilare cu suf. -inţă (cerinţă, cuvinţă); conferenţia, vb.; conferenţiar, s. m. (orator; grad de profesor universitar). 2337
confrunta (-t, -at), vb. - 1. A pune faţă în faţă pentru a verifica adevărul. - 2. A verifica, a compara.
Fr. confronter, asimilat la frunte.	2338
confunda (-d, -at), vb. - A lua o persoană drept alta sau un lucru drept altul; a asemăna.
Lat. confundere, asimilat la conjug, vb. a înfunda (sec. XIX). - Der. confuz, adj., din fr. confus; confuzi(un)e, s. f., din fr. corţfitsion.
2339
conjuga (-g, -at), vb. - 1. A modifica formele unui verb. - 2. A se îmbina, a se uni.
Lat. coniugare (sec. XIX), asimilat la a înjuga.
-	Der. conjugal, adj., din fr. conjugal. 2340
conopidă (-de), s. f. - Plantă erbacee leguminoasă, cu căpăţîna comestibilă (Brassica botrytis). - Mr. cunupidă.
Mgr. xouvowuSia (Cihac, II, 651; Gâldi 167), cf. tc. kunebit, alb. kunipidhe (Meyer 214). 2341
conovăţ (-ţuri), s. n. - Căpăstru.
Rut. konovjazj (DAR).	2342
conscrie (-iu, -is), vb. (înv.) A chema în armată, a recruta.
Lat. conscribere (sec. XIX), conjugat ca a scrie.
-	Der. conscripţi(un)e, s. f. din fr.	2343
consecinţă (-ţe), s. f. - Rezultat, urmare. -Var. consecvenţă.
Lat. consequentia (sec. XIX). Sensul s-a specializat în consecinţă „efect, rezultat" şi consecvenţă „corespondenţă între principii şi aplicarea lor". - Der. consecvent, adj.	2344
consemn (-ne), s. n. - 1. Ordin, dispoziţie. -2. Cuvînt de ordine, lozincă.
De la semn, pe baza modelului fr. consigne. -Der. consemna, vb. din fr. consigner; consem-naţi(un)e, s. f.	2345
consiliu (-ii), s. n. - Colectiv organizat, cu sarcini de conducere, sfat.
Lat. consilium (sec. XVIII). - Der. consilier, s. m. (sfătuitor); consilia, vb. (a sfătui). 2346
consort (-ţi), s. m. - Soţ.
Fr. consort, it. consorte - Der. consoartă, s. f. (soţie); consorţiu, s. n., din lat. consortium (sec. XIX).	2347
conştient (-tă), adj. - Care îşi dă seama de realitate, care are conştiinţă.
Fr. conscient, cu fonetismul influenţat de ştiinţă.
234
ALEXANDRU CIORĂNESCU
-	Der. conştiinţă, s. f., din lat. conscientia (sec. XIX); conştiut, adj. (cunoscut); conştiincios, adj. pe baza fr. consciencieux; conştiinciozitate, s. f. (scrupulozitate); inconştient, adj.; inconştient, s. n.; inconştienţă, s. f.; subconştient, s. n., din fr.
2348
constitui (-ui, —it), vb. - 1. A alcătui, a forma, a înfiinţa, a organiza. - 2. A reprezenta.
Fr. constituer. - Der. (din fr.) constituant, adj.; constituţie, s. f. (lege fundamentală a unui stat; Arg., pedeapsă); constituţional, adj.; constitutiv, adj.; constituţionalitate, s. f.	2349
consul (-li), s. m. - Şef al unei reprezentanţe diplomatice. - Mr. consul (< it.).
Lat. consul (sec. XVII). - Der. consular, adj., din lat consularis; consulat, s. n., din fr. consulat. Cuvîntul a intrat în rom. cu primele consulate (rus, 1782; austriac, 1783; francez prin 1794; englez, 1802, prusiac, 1818).	2350
consuma (-m, -at), vb. - 1. A înfăptui, a comite. - 2. A cheltui, a folosi.
Rezultat al confuziei cuvintelor fr. consommer şi consumer. - Der. consum, s. n., din germ. Konsum(-Verein).	2351
cont (—turi), s. n. - Socoteală. - Var. (înv.) contă.
It conto sau germ. Konto, sau fr. compte (sec. XIX). - Der. conta, vb. (a socoti, a calcula); contabil, s. m., din fr. comptable; contabilitate, s. f., din fr. comptabilite; contuar (var. comptuar, înv. cantoră), s.n., din fr. comptoir, var. prin intermediul rus. kantora.	2352
conţ (-ţuri), s. n. - 1. Bucată, crîmpei, fragment. - 2. Teanc de cinci foi de hîrtie.
Mag. konc (Miklosich, Lexicon, 329; Cihac, II, 493; Gâldi, Dict., 120), din sl. k/fsit.	2353
conte (—ţi), s. m. - 1. Mare senior, conducător al unei provincii în societatea medievală. - 2. Titlu de nobleţe ereditar, intermediar între viconte şi marchiz.
Fr. comte, it. conte. Este dublet al lui comite, s. m., din lat. comes, -item, şi al lui comis, din acelaşi cuvînt lat., prin intermediul mgr. în vechime s-a folosit şi în forma pur latină, comes, (sec. XVII); comite, în Trans., în timpul stăpînirii maghiare, însemna şi „guvernator civil, prefect".
-	Der. contesă, s. f., din fr. comtesse; conţesc,
adj., (înv., de conte); comitat, s. n. (provincie, departament).	2354
conteni (-nesc, -it), vb. - 1. A înfhna, a reţine, a stăvili. - 2. A interzice, a împiedica. - 3. A opri. - 4. A se opri, a înceta. - 5. A sfîrşi, a
face să înceteze. - 6. A tăcea. - Var. (înv.) cunteni, (rar), contena, înconteni. Mr. acumtini, megl. cuntini.
Origine obscură. Lat. continere se potriveşte semantic; iar rezultatul con->cun, în loc de cu-, deşi nu pare normal, nu este imposibil (cf. cumpăt, cumplit faţă de cuprinde)-, însă păstrarea lui t (cf. ţinea) este mai greu de explicat. Totuşi, acest etimon a fost admis de Candrea. Cihac, II, 651, pleacă de la ngr. xovroavcD „a apropia, a scurta"; după Puşcariu, Dacor., I, 226-30 şi DAR, este vorba de lat. cunctinăre, în loc de cunctări „a zăbovi, a şovăi". S-ar putea admite o contaminare cu *contenuâre, în loc de tenuăre, „a reduce, a diminua". Cuvîntul apare din primele texte din sec. XVI.
Der. necontenit, adj. (fără oprire, neîncetat; mereu); cuntenitură, s. f. (înv., interdicţie); cun-tirimînt, s. n. (înv., acţiunea de â conteni), al cărui rotacism indică prezenţa unui cuvînt din fondul tradiţional; conteninţă, s. f., înv., din sec. XVII, astăzi înlocuit prin continenţă, s. f., din lat continentia (sec. XIX).	2355
conţinea (—n, —ut), vb. - A cuprinde, a avea în interior, a fi umplut cu.
Lat. continere (sec. XIX), adaptat la conjug, lui a ţinea. - Der. conţinut, s. n. (cuprins); continent, s. n., din fr. continent; continenţă, s. f.; incontinenţă, s. f., din fr.	2356
continuu (—uă), adj. - Care are loc fără întrerupere, neîntrerupt, neîncetat
Lat. continuus (sec. XIX). - Der. continua, vb., din lăt. continuare, fr. continuer; continuator, adj.; coiitinuaţie, s. f., sec. XVIII, din lat continuatio; continuitate, s. f., din fr.	2357
contopi (-pese, -it), vb. - A amesteca for-mînd un sintur tot, a uni, a împreuna, a amalgama.
Format ca fr. confondre, de lâ vb. a topi, echivalent al lui fondre. Apare începînd din 1860-70 (Odobescu, Hasdeu).	2358
contra, prep., adv. - împotrivă. - Mr. contra, contră.
Lat. contra (sec. XIX); în mr., din it. A ajuns aproape popular, mai ales în expresia curentă în contra sau a face contra „a se opune, a se împotrivi". A intrat în compunerea a numeroşi termeni neol., ca contraatac, contrabalansa, con-trabateiie, etc. în anumite cazuri se combină şi cu cuvinte autentic rom., cf. contragreutate, s. f., după fr. contrepoids; contraotravă, s. f., ca fr. contrepoison; etc. Este dublet al Iui condra, interj'., termen al jucătorilor de cărţi, din ngr. xovrpa (Graur, BL. VI, 142; Gâldi 167), şi al lui condră,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
235
s. f. (Mold., ceartă, gîlceavă), de aceeaşi origine.
-	Der. condra, vb. refl. (Mold., a se certa); contra, vb. (la jocul de bridge, a face contra), din fr.
•	contrer; încontra, vb. (pop., a înfrunta, a se opune).	2359
contract (—te), s. n. - Acord încheiat între două sau mai multe persoane.
Lat. contraclus (sec. XVIII), sau fr. contrat, cu influenţa lui act. - Der. contractual, adj., din fr., contracta, vb., din fr. contracter; contractant, s. m., din fr.; contracciu, s. m. (concesionar), probabil prin intermediul tc. kontrato, cu suf. -ţi; contractil, adj. (contractabil); contracfiune s. f. (contractare); contractură, s. f. (contractare).
2360
contraface (-c, -ăcut), vb. - A falsifica, a imita.
De la face, după modelul fr. contrefaire. 2361
contrascotă (-te), s. f. - Parîmă, frînghie.
It. contrascotta. Termen de .marină. 2362
contrazice (—C, -is), vb. - A susţine contrariul, a nega.
Tradus din fr. contredire şi conjugat ca a zice.
-	Der. contrazicere (var. contradicţie), s. f.;
contradictor (var. contradictoriu, contrazicător), adj.	2363
control (-Iuri), s. n. - Analiză a unei activităţi, inspecţie, verificare. - Var. (Trans.) con-trolă.
Fr. controle, şi în Trans. din germ. Kontrolle.
-	Der. controla, vb. (a supune controlului; a verifica; a inspecta); controlor (var. înv. controler), s. m., din fr. contrâleur (sec. XVIII).
2364
contuş (—şe), s. n. - 1. Haină de blană. - 2. Haină în chip de veston, îmblănită. - Var. conteş, contoş, contăş, (Banat) chinteş. Mr. cunduş.
Mag. kontos (Drăganu, Dacor., IX, 208), pol. kontusz, sb. kuntăs, bg. kontos, tc. kontoş, alb. kondos, ngr. xovrootov . Este cuvînt oriental, se pare persan. Există discrepanţe în privinţa originii cuvîntului rom. (turc, după Miklosich, Fremdw., 100 şi Bemeker 559; sl. după Cihac, II, 71 şi Meyer 197; ngr., după Pascu, II, 241). în Banat circulă şi forma clentuş, hiperurbanism (DAR). Pentru mr., cf. Capidan, Dacor., IV, 264. - Der. contoman, s. n. (Mold., manta), cu suf. augmentativ -man, cf. gogoman, capsoman (DAR crede că este o contaminare cu suman', Drăganu, Dacor., IX, 208, pleacă de la mag. kodmori). De la un der. *încontoşmăna pare a proveni actualul înco-toşm(ăn)a, vb. (a înfofoli), pe care DAR îl explică destul de inverosimil, pe baza rus. kotomoc
„desagi, traistă". De aici cotoşman, s. m. care prin falsă etimologie a fost simţit ca der. de la cotoi şi a ajuns să* însemne „pisică ce are multă blană" sau „pisică mare". Majoritatea filologilor consideră, dimpotrivă, că încotoşmăna provine de la cotoşman, şi acesta de la cotoi; ultima der. nu este însă clară, şi în acest caz vb. nu are o explicaţie semantică plauzibilă. Der. pe care o propunem a fost indicată deja de Scriban. - Der. descotoşmăni, vb. (a-şi scoate hainele prea groase). 2365
conveni (-vin, -it), vb. - l.^A fi pe placul cuiva. - 2. A se învoi, a se înţelege. - 3. A accepta, a admite. - 4. A încheia o convenţie.
Lat. convenire, fr. convenir (sec. XIX). - Der. convenabil, adj.; convenienţă, s. f., din fr. Cf. cuveni.	2366
convjct (-te), s. n. - Internat, pension de elevi.
Lat. convictus, germ. Konvikt (sec. XIX). în Trans. înv.	2367
convinge (-g, -ns), vb. - A face pe cineva să adopte o părere. '
Lat. convincere (sec. XIX), asimilat la conjug, lui a. învinge. - Der. convicţiune, s. f. (înv.) înlocuit de convingere, s. f.; convingător, adj.
2368
convoi (-oaie), s. n. - 1. Grup, şir de vehicule.
-	2. Mulţime, coloană, cortegiu.
Fr. convoi, cu pronunţarea it. convoglio, cf. rus. konvoi.	2369
cop (—puri), s. n. - 1. Măsură de capacitate pentru lichide şi produse solide, egală cu un litru.
-	2. Călcîi.
Săs. kop „pahar" (Borcea 183). în Trans. Scriban preferă să plece de la mag. kopii, „butoi".
2370
copac (—ci), s. m. - Arbore. - Var. (înv.) copaci. Mr., megl. cupaci, istr. copaţ. „desiş, hăţiş".
Origine îndoielnică. Probabil în legătură cu cuvintele următoare, şi cu sl. kopati, kopajq, „a excava, a goli", cf. bg. kopacî „genist", calabr. copano „trunchi de copac gol pe dinăuntru". în acest caz, forma primitivă ar fi copaci, forma actuală fiind un sing. analogic; primul sens a fost probabil acela de „trunchi", ca în alb. kopac sau în calabr. Este poate vorba de radicalul lui kopati, cu suf. de folosire sau aptitudine -aci, ca în trăgaci, stîngaci, cîrmaci, etc., iar sensul său ar fi acela de „trunchi gol pe dinăuntru" sau de „trunchi de scobit, de făcut albii". Pentru relaţia semantică între noţiunea de „trunchi" şi de „golit", cf. şi cele două sensuri ale sp. tueco.
în general se consideră că rom. este împrumut
236
ALEXANDRU CIORĂNESCU
din alb. (Cihac, II, 716; Meyer 198; Philippide, II, 708; Pascu, II, 219; DAR); însă această soluţie este evident insuficientă. Alţii se gîndesc la, o rădăcină autohtonă (Miklosich, Slaw. Elem., 10).
-	Der. copăcel, s. m. (arbust; balsamină, Impatiens balsamine); copăcărie, s. f. (arboret, crîng). Din rom. provin rut. kopac (Capidan, Raporturile,
526), mag. kopacs „tufiş" (Candrea, Elemente, 406; Edeispacher 17) şi probabil alb. 2371
copaie (-ăi), S. f. - Albie, troacă dintr-o singură bucată, făcută dintr-o jumătate de trunchi de copac scobit, ca o luntre. Are folosiri multiple, ca albie de spălat, covată de frămîntat, lighean sau leagăn, astfel încît ajunge echivalent al acestor cuvinte. - Mr. cupane, megl. cupană.
Sl. (bg. kopanja, sb. kopanja), din sl. kopati, kopajq „a goli" (Cihac, II, 72; Conev 64; DAR), cf. a scobi. Aceleiaşi rădăcini sl. îi aparţin copăi, vb. (a săpa; a prăşi) cf. sb. kopati „a săpa"; copancă, s. f. (Maram., groapă făcută de căderea unui copac), din rut. kopanka „gaură"; copeneaţă s. f. (cutie; piuliţă de pisat), dintr-uri cuvînt sl. neidentificat.	2372
copan (-ne), s. n. - 1. Pisălog de piuliţă. - 2. Pulpă, copan. - Mr. copan, megl. cupan.
Bg. kopan (DAR) sau gr. şi ngr. zonotvov.
2373
copastie (-ii), s. f. - Bord; coastă.
Ngr. xo\mcum\ (Scriban, Arhiva, 1914, 133; Gâldi, 167); cf. tc. kiipeşte.	2374
copcă (—ci), s. f. - 1. Agrafă, clemă, capsă. -2. Cataramă, obiect care prinde. - 3. Clemă la cărţile legate de odinioară. - 4. Traversă, bară. -Megl. copce.
Tc. kopga (Şeineanu, II, 145; Meyer 198; Bemeker 564; Ronzevaile 136; DAR); cf. bg. kopce (Cihac, II, 72), sb. kopca, alb. kopse, mag. kapocs. Fonetismul rom. se explică printr-un sing. analogic, plecîndu-se de la pl. copci; sing. normal ar fi copce (DAR afirmă contrariul). - Der. copcier, s. m. (fabricant de nasturi şi copci); încopcia, vb. (a prinde în copci, a prinde, a fixa); copci, vb. (a altoi, a introduce un altoi sub coaja unui copac); copcit, s. n. (altoire).	2375
copcă (-ci), s. f. - 1. Gaură, spărtură; în special gaura făcută natural sau artificial în. stratul i de gheaţă care acoperă apele iama. - 2. Salt, săritură.
-	Var. cofiă, s. f. (gaură, scobitură).,
Bg. kopka (Cihac, II, 72; Conev 85; DAR), din sl. kopati „a goli", cf. copaie. Al doilea sens este mai puţin clar, totuşi cf. rut. kopnuty „a da cu copita", poate trebuie plecat de la imaginea armăsarului care pare că sapă cu copita pâmîntul.
-	De la var. provine fără îndoială coptori (var.
coftori, coptora, coptoroşi), vb. (a săpa, a excava, a adinei), care pare a se fi încrucişat cu copt, coptură (DAR; după Scriban, ar fi un der. de la cuptor, ipoteză neverosimilă).	2376
copciolog (-oage), s. f. - Şuviţă de ,blană care împodobeşte dolmanele şi hainele de blană.
Mag. kapsolâ (Diăganu, Dacor., IX, 208), Candrea şi DAR propuseseră mag. kapcsolik „adaos", ipoteză respinsă de Drăganu. în Banat. Gâldi, Dict., 173, pune în legătură cuvînţul mag. cu rom. copcă.	2377
copeică (-ci), s. f. - Sutime des rublă rusească.
-	Var. capeică.
Rus. kopejka (sec. XVIII). - Var. reproduce pronunţarea rusească.	2378
COperi (-r, -it), vb. - 1. A acoperi. - 2. A ascunde, a trece sub tăcere. - 3. A garanta, a-şi asuma responsabilitatea. - 4. (Refl.) A se acoperi, a-şi pune pălăria. - Var. acoperi - Mr. (a)coapir, megl. cUpires, istr. coper(esc)u.
Lat. coopmre (Puşcariu 395; Candrea-Dens., 307 şi 309; REW 2205; DAR); cf. vegl. koprer, it. coprire, prov., cat. cobrir, fr. couvrir, sp., port. cubrir. Var. acoperi, cu a -protetic, are o circulaţie cel puţin asemănătoare. - Der. (a)coperire, s. f. (acţiunea de a acoperi; garanţie, cauţiune); (a)co-periş, s. n. (partea de deasupra care acoperă şi protejează o clădire); (a)coperitoare, s. f. (capac); (a)coperitor, s. m. (persoană care acoperă, care ţine ascuns); (a)coperămînt, s. n. (acoperiş), mr. acupirămintu, megl. cupirimint, este fără îndoială un reprezentant direct al lat. coopenmentum (Diez, Gramm., 1,11; Puşcariu396; Candrea-Dens., 388; REW 2204; Byhan 46; DAR), cf. it. coprimento, cat. cobriment.	2379
copertă (-ţi),' s. f. - învelişul protector al unei cărţi, învelitoare. - Var. covertă, cmertă.
It. coperta (sec. XIX). Var. termen de marină, din ngr. JccrufiipTa.	'	2380
CQpie (-ii), s. f. - 1. Abundenţi belşug. - 2. Duplicat.	■
Lat. copia (sec. XVIII), intrat şi prin filiera rus. kopija (Cihac, II, 72; Sanzewitsch 201), cf. copie. Sensul 1 este vechi, propriu latinismului transilvănean. - Der. copia, vb., din fr. copier; copiator, adj. (care copiază); copier, s. n. (registru de copii), din germ. Kopier(buch); copist, s. m., din fr. copiste; copios, adj., din lat. copiosus (sec. XIX).	'	:	i	2381
copie (—ii), s. f. - Cuţit cu dublu tăiş, folosit la slujba religioasă.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBO ROMÂNE
237
Sl. kopije (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 302; Cihac, II, 72), din gr. xomţ.
2382
copil (—ii), s. m. - 1. (înv.) Bastard, fiu natural, nelegitim. - 2. Fiu, fiică. - 3. Prunc. - 4. Vlăstar, mlădiţă. - 5. Vîrf, sfîrc, capăt - Mr. cochil „bastard", cochilă „fecioară", megl. copil „bastard", cupilăş „flăcău".
Origine necunoscută. S-a răspîndit din rom. în toate celelalte idiomuri balcanice: cf. mgr. xotieâo^ „bastard", ngr. xojieXi „băiat", xoraXa „fată"; alb. kopilj „bastard, servitor", kopilje „servitoare"; bg. kopele, kopile, kopelăk „bastard"; sb. kopile „bastard", kopilan „flăcău", v.rus. kopelu „bastard", rut. kopyl, sl. kopilu „bastard", mag. kâpe „haimana", în ngr., bg. şi sb. cu un număr de der. locali. Aceste cuvinte nu se explică prin nici o limbă cunoscută, iar răspîndirea lor geografică nu permite să presupunem un punct de plecare diferit de rom., limbă în care, pe de altă parte, o aton şi
l	final (înainte intervocalic) nu permit căutarea unui etimon în fondul lat. ci, cel mult, în cel expresiv. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 181), însă în Bihor a circulat cu sensul de „bastard", care este vechi în celelalte regiuni; asupra semantismului, cf. Şeineanu, Semasiol,, 200.
Admit provenienţa din fondul balcanic anterior latinei, Miklosich, Slaw. Elem., 10; Miklosich, Etym. Wb., 129; Bemeker 564; Sandfeld 94; DAR; cf. Lahovary 325 şi Rosetti, II, 115. încercările făcute pentru a deriva acest cuvînt din lat. par a fi eşuat (de la pupillus, după Laurian şi Scriban, de Ia *copilis „care serveşte paharul", după Meyer
198). Cuvîntul rom. a fost considerat uneori ca der. din mgr. (Cihac, II, 651); din sl. (Philippide, Principii, 44; Tiktin); din alb. (Densusianu, Hlr., 37; Meyer, Neugr. St., II, 67; Capidan, Dacor., II, 524; Philippide, II, 708); din limba gepizilor, din cuvîntul *kopilo (Diculescu, Dacor., IV, 1552); sau de la o rădăcină sl. care provine din indoeurop. *(s)kap- „a face" (Mladenov 250); cf. mai multe amănunte în DAR. Nici una din aceste ipoteze nu pare convingătoare, cu atît mai mult, cu cît pare evident că în mgr., sl. şi alb. este vorba de cuvinte împrumutate, care rămîn fără explicaţie, dacă nu se admite originea lor rom.
Der. copilă, s. f. (fiică naturală, bastardă; fată, tînără); copilei, s. m. (copil; vlăstar; scăunel cu trei picioare); copilandru, s. m. (tînăr, flăcău); copilări, vb. (a-şi petrece anii copilăriei; a da în mintea copiilor); copilărie, s. f. (perioadă a vieţii oemeneşti de la naştere la adolescenţă; faptă, purtare de copil, naivitate; ramolisment); copilăros, adj. (ca un copil); copilăresc, adj. (al
copilului, propriu copilului); copilăreşte, adv. (în felul copiilor); copiii, vb. (a tăia lăstarii sau crengile care nu poartă rod, a lăstări); copilă, s. f. (acţiunea de a lăstări porumbul); copilăret (var. copilărime), s. n. (mulţime de copii); copilitură, s. f. (Trans., bastard).	2383
copîrşeu (-ee), s. n. - Coşciug, sicriu.
Mag. koporso (Cihac, II, 493; Gâldi, Dict., 120). în Trans.	2384
copită (-te), s. f. - 1. Partea cornoasă care acoperă terminaţiile degetelor la copitate. - 2. Ciupercă (Polyporus fomentarius). - Megl. cupită.
Sl. kopyto (Miklosich, Lexicon, 303; Cihac, II, 72; Conev 89), cf. bg. kopito, sb. kopito, rus. kopito. Este dublet al lui căpută. - Der. copita, vb. (a lovi cu copita); copitat, adj. (care are copite); copilărită, s. f. (burete de stejar); copitos, adj. (care are copite; rezistent ca o copită). 2385
copleşi (-ŞŞSC, -it), vb. - 1. A împovăra, a covîrşi, a năpădi. - 2. A apăsa, a oprima, a sufoca.
Creaţie expresivă, care pare a se baza pe aceeaşi rădăcină imitativă ca pleoşti „a zdrobi"; pentru valoarea expresivă a lui co-, cf. cojleşi, comînji, cotropi. S-a propus ca etimon un lat. *complexare sau' *complexire (Tiktin; Candrea-Dens., 391; REW 2102), care nu pare posibil, cf. Graur, BL,
V,	94 şi Rosetti, I, 160. Cuvînt obscur, după Philippide, II, 708, sau poate legat de alb. kaplis „a bruma", după Cihac, II, 716 şi Scriban. - Der. copleşeală, s. f. (apărare); copleşitor, adj. (apăsător).	2386
copoi (—i), s. m. - 1. Cîine poliţist, cîine de vînătoare. - 2. Poliţist, spion. - Var. copou, capău, căpău.
Mag. kopo (Miklosich, Fremdw., 96; Cihac, II, 493; Gâldi, Dict., 112). Forma primitivă este copou, de la al cărui pl. s-a format un nou sing. (cf. Byck - Graur 22). - Der. căpaucă, (var. capaucă, copaucă, copoaică), s. f. (căţea de vînătoare); copoiesc, adj. (propriu copoilor); copo-ieşte, adv. (în felul copoilor). Din rom. provine bg. kopoi (Capidan, Raporturile, 216).
2387
coporan (-ne), s. n. - Veche îmbrăcăminte ţărănească pînă la călcîie.
Bg., sb. koparan (Tiktin). în Munt. 2388
coporîie (—i), s. f. - 1. Mîner de coasă. - 2. Nume dat celor trei stele din constelaţia Cefeu. -Var. coporîşcă, toporîie, toporîşcă.
Mag. kaparâ (Candrea); var. indică o contaminare cu topor(işcă). Cf. şi bg. kopralja „prăjină", de unde copreală, s. f. (prăjină, par), cuvînt legat
238
ALEXANDRU CIORĂNESCU
de copală, s. f. (prăjină), în Trans., şi copai/ă, s. f. (prăjină pe care se pun de obicei fîşii de coajă uscată de copac, la care se dă foc, în anumite obiceiuri populare din Trans.), copîrştoi, s. m. (persoană slabă).	2389
copos (-se), adj. (Cal) cu spinarea arcuită.
Mag. kupos (S. Pop, Dacor., IV, 1557; Gâldi, Dict., 121). în Trans.	2390
copreţi (-ţese, -it), vb. — A explica, a expune.
Origine obscură. Este cuvînt rar, atestat o dată în Trans. de Vest, şi pînă la un anume punct îndoielnic. După DAR, din lat. compartlri, prin intermediul unei forme *compertîre „a participa", ipoteză riscantă dacă ne gîndim la paralelismul împărţi < impartîre.	2391
coprină (-ne), s. f. - Narcisă (Narcissus po-eticus). - Var. cuprină.
Sl. koprina „mătase" (Miklosich, Lexicon, 302; Cihac, II, 72; Conev 45), cf. bg. koprin „mătase", sb., cr. koprena „văl" (acest ultim cuvînt trebuie să fi circulat în vechime în Banat; coprenă, s. f. „văl, şal").	2392
coptură (-ri), s. f. - 1. Prăjitură. - 2. Puroi.
-	Var. (Trans., rar), coptătură.
Lat. coctura (Puşcariu 397; Candrea-Dens., 372; REW2020; DAR); cf. it. cottura, v.fr. cuiture, prov. coiture, sp. cochura. Cf. şi coace. Fonetismul nu este normal, căci rezultatul ar trebui să fie *cutură; Puşcariu, Lr., 18, admite influenţa linei analogii cu copt. Este cuvînt general cunoscut, dar rar în nord-est (ALR, I, 130).	2393
cor (—ruri), s. n. - Grup de cîrităreţi care execută împreună o compoziţie muzicală. - Var. (înv.) hor(iu).
Gr. X0PCţ, direct (sec. XVII) sau prin intermediul lat. chorus, it. coro (sec. XIX). Este dublet al cuvîntului următor. - Der. coral, adj (din germ. choral; corist, s. m.), din fr. choriste, germ. Chorist.	-	2394
cor (-ruri), s. n. - 1. Cerc, adunare, societate.
-	2. Cantitate de fin care se aşază în formă de cerc sau de pătrat, pentru a forma baza căpiţei. -Mr. cor „dans".
Lat. chorus (DAR). Apare în texte începînd cu sec. XVII. Cf. horă.	2395
corăbia (-ele), s/f. - Prăjitură, fursec.
Tc. korabiie (Şeineanu, II, 145), probabil în legătură cu cuvîntul următor, cf. sp. barquillo. Din tc. provin şi ngr. xoupoums;, bg. korabija. 2396 corabie (-ăbii), s. f. - l. Navă, vas. - 2.
(Arg.) Pantof, încălţăminte. - Mr. cărave, megl. curabie.
Sl. korabli (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 303; Cihac, II, 73. Meyer 177; Conev 82), din gr. xapâfîl (cf. carabă). Aparţine aceleiaşi familii a lat. carabus, de unde sp. carabela (> rom. caravelă, s. f., prin intermediul fr. caravelle); cf. bg., sb. korab, sb., cr., slov. korabija, pol. korab, rus; korabtî, alb. karâf, mag. kereb. Sec. XVII. - Der. corăbier, s. m. (navigator, marinar); corăbierie, s. f. (navigare); corăbia (var. corăbieri), vb. (a naviga), cuvinte puţin folosite; corăbiască (var. corăbierească), ‘ s. f. (dans tipic).	2397
coracă, s. f. - 1. Scarlatină. - 2. Angină.
Ngr. xopaxaţ „corb" (Tiktin). Termen înv. de medicină, ieşit din uz.	2398
coran, s. m. - Carte sacră a religiei musulmane.
-	Var. (înv.) curan, alcurart.
Tc. koran (sec. XVIII), cf. Şeineanu, II, 145.
2399
COrasan (-ne), s. n. - 1. (înv.) Ciment, mortar. - 2. (înv.) Plantă (Artemisia judaica).
•	Tc. korasan, de la numele provinciei unde se întrebuinţa cel mai mult. (Cihac, II, 568; Şeineanu, II, 145).	2400
corb (—bi), s. m. - 1. Pasăre din familia corvidelor, cu pene negre, ciocul şi picioarele puternice (Corvus corax): - 2. Poreclă dată ţi-ganilor, sau cailor ori cîinilor negri. 3. Peşte de mare (Corvina nigra). - 4. Varietate de struguri.
-	Mr. corbu, megl., istr. corb.
Lat. corvus (Puşcariu 399; Candrea-Dens.,,393; REW 2269; DAR); cf. it. como, prov. corp, v.fr., cat. corb (fr. corbeau), sp. cuervo. - Der. corbifă, s. f. (cioară); corbos, adj. (negru); corbiu, adj. (negru); corban, adj. .(negru); corbească, s. f. (varietate de struguri); corbăi, vb. (a roncăni); şi numeroase dim., folosite ca nume de animale domestice. Din rom. provine ngr. xopuiKJU „negru" (Meyer, Neugr. St., II, 75; Mumu, Lehnw., 29; ttoeg 177), şi probabil alb. korp „corb".
2401
corcan (-ni), s. m. - Lăstar bastard.
Origine necunoscută. Pare deformaţie de la cîrcel, datorată, poate, unei schimbări de suf.; însă fonetismul nu este clar. Legătura pe care o presupune DAR cu rut. korkijka „coroana unui copac curăţat de ramuri uscate".	2402
CQrci (-oarce), adj. - 1. Bastard. - 2. Metis.
-	3. Degenerat.
Origine incertă. Se consideră în general că
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
239
provine din mag. korcs (Cihac, II, 493; Gâldi, Dict., 88); ar putea fi însă der. al vb. următor, iar acesta pare o deformaţie de la a cruci „a încru-cişa“, de la cruce. - Der. corci (var. curci), vb. (a încrucişa, a amesteca două rase ori specii diferite; a altera, a face să degenereze); corciorman, adj. (metis, corcit); corcitură (var. curcitură), s. f. (corcit; bastard).	2403
corci (-iuri), s. n. - (Bucov., Maram.) Desiş, tufiş, hăţiş.
Rut. korc (Tiktin).	2404
corcie (-ii), s. f. - 1. Grătar, grilă, leasă. - 2. Targă. - 3. Culisă, plan înclinat pentru a descărca butoaie sau a le coborî în pivniţă.
Sl. kruci (Miklosich, Slaw. Elem., 27), cf. mag. korcsolya „plan înclinat" (DAR; Scriban; Gâldi, Dict., 121) rut. korcuhy „sanie".	2405
corcodan (-ni), s. m. - 1. Păun. - 2. Fumăriţă (Fumaria officinalis).
Formaţie expresivă, care urmăreşte să imite zgomotul făcut de păun, cf. colcăi, cîrcîi, cîrcni. Pentru legătura semnatică între „păun" şi „fumăriţă", cf. alt nume al plantei, iarbă-de-curcă.
Aparţin aceleiaşi familii expresive cîteva cuvinte a căror legătură pare evidentă, fără a fi însă şi intenţia imitativă: corcodină, s. f. (curcă); corcoaţă, s. f. (femeie stricată; cîrpă), care pare a reproduce semantismul sp. pava, fr. poule sau cocotte (dacă această ipoteză este justă, este interesant de observat evoluţia de la „prostituată" la „cîrpă", care apare în sens invers într-un mare număr de cuvinte, cf. buleandră); corcodi, vb. (a împodobi, a dichisi); corcodel, s. m. (cufundar, Gallinula chloropus; nume dat mai multor păsări de apă care obişnuiesc să se scufunde: Podiceps cristatus, Podiceps rubricollis, Colymbus arcticus, etc), al căror nume pare a imita clipocitul apei la scufundare, cf. colcăi (întrucît este poreclă foarte curentă la ţigani, s-a considerat de origine ţig.; după Scriban, din alb. korkodhilj „crocodil"; ambele ipoteze sînt neverosimile); corchezi, vb. (a stîlci, a vorbi stricat o limbă; a face ceva de mîntuială), pe care DAR încearcă să-l reducă la mag. kurkăzni >Ta iscodi" sau a corci „a degenera" (după Scriban, din mag. korcsosni); corcoduş (var. curcuduş, curcudel, corcodel, culduş, toltuş), s. m. (varietate de prun, Prunus cerasifera), al cărui nume se poate explica prin obiceiul foarte generalizat de a face din fructele sale un fel de ciorbă deasă (cf. chisălifă), şi prin zgomotul produs de fructe la fierbere, cf. corcofeală; corcoduşe, s. f. (varietate de prună); corcofeală, s. f. (păsat, terci; bolboroseală); corcoli (var. corconi, corcosi), vb. (a bolborosi; a tîndăli; a răsfăţa, a linguşi), al cărui
ultim sens pare a rezulta dintr-o confuzie cu cocoli (pentru originea onomatopeică a acestui cuvînt, cf. Philippide, II, 708); corcos, adj. (verde, crud, necopt, acru).	2406
cord (—duri), s. n. - Inimă.
Lat. cor,-dis (sec. XIX). Termen medical. -Der. cordial adj., din fr.; cordialitate, s. f. 2407
cordea (—ele), s. f. - 1. Bentiţă, panglică. - 2. Plantă (Bandingera arundinacea). - 3. Tenie. - Mr. curdeauă.
Ngr. xopS&a (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Tiktin; Gâldi 167), din it. cordella; cf. tc. kordela.
-	Der. cordelat, adj. (împodobit cu panglici); cordelar, s. m. (negustor de mărunţişuri); cor-delărie, s. f. (mercerie). Este dublet al lui cordelă, s. f. (peşte marin, Leptocephalus conger), din acelaşi cuvînt gr.	2408
COrd| (-dese, -it), vb. - A avea contact carnal, a copula.
Ţig. kur-, part. kurdo „futuere" (Graur 142; Juilland 163); probabil apropiat de coardă prin etimologie populară. - Der. coardă, s. f. (prostituată); cordeală s. f. (copulaţie). Sînt cuvinte de argou.	2409
COrdiug, s. m. - Aftă. - Var. cord(i)uc, curduc.
Rut. kordjuk (DAR). în Mold.	2410
cordon (—oane), s. n. - 1. Cingătoare, centură, curea. - 2. Legare, stringere cu şireturi. - 3. Nume pe care ţăranii moldoveni îl dădeau provinciei Bucovina, după ocuparea acesteia de către austrieci (1775). - Var. cordun(ă). Mr. curdone.
Fr. cordon (sec. XVIII), în parte prin intermediul germ. Kordon, cf. rus. kordon. în mr., din it. cordone, cf. ngr. xopSovi, tc. kurdun. - Der. cordonaş, s. m. (grănicer, poliţia de frontieră fiind creată în 1834).	2411
cordovan (—ne), s. n. - Piele de capră tăbăcită.
It. cordovano, mag. kordovăny (sec. XVIII).
2412
corect (-tă), adj. - Care respectă regulile, normele.
Fr. correct. - Der. incorect (var. necorect), adj. (incorect); corecta, vb. (a îndrepta) cu var. corija (din fr. corriger) şi corige (din germ. korregieren, în Trans.); corectură, s. f. (text tipărit din care s-au înlăturat greşelile), din germ. Korreclur; corector s. m., din fr.; corijent, adj. (elev sau student care nu a obţinut nota de trecere la una sau mai multe materii, fără a fi obligat să repete anul); corecţional, adj., din fr.; incorecfiune, s. f., din fr.; corectiv, s. n., din fr.	2413
240
ALEXANDRU CIORĂNESCU
!
corenie (-ii), s. f. - 1. Origine, început. - 2. Obîrşie, neam, familie.
Sl. korerii „rădăcină". Sec. XVIII, înv. 2414
corespunde (-d, -ns), vb. - 1. A fi conform cu ceva, a se potrivi. - 2. A fi în legătură, a comunica" cu ceva.
Din fr. correspondre sau it. corrispondere, asimilat la conjug, lui răspunde. Este dublet al lui coresponda, vb. (Trans., din germ. korrespon-diereri) şi corespondarisi, vb. (sec. XVIII), cu terminaţia din ngr. - Der. corespunzător, adj. (care corespunde; conform); corespondent, adj.; corespondenţă, s. f., din fr.	2415
coreţ (-ţe), s. n. - (Mold.) Măsură de capacitate pentru produse solide, echivalînd aproximativ cu o sută de litri.
Rut. korec (DAR).	2416
corfă (-fe), S. f. - Grindă, stîlp.
Mag. karfa (DAR). în Trans. şi Olt. 2417
corfă (-fe), s. f. - Paner, coşuleţ.
Germ. Korb, prin intermediul pronunţării săs. korf (Borcea 183). Diez, Gramm., I, 260, îl punea greşit în legătură cu lat. corbis. în Trans. 2418
corhană (-ne), s. f. - Povîmiş, pantă abruptă.
-	Var. corhă (Trans.), corhăneală (Trans. de Sud), corho(do)l (Trans.).
Rut. kurhan (Scriban), caz în care ar fi dublet al lui gorgan. După Cihac, II, 493, ar fi cuvînt înrudit cu mag. korha „putred", korhăny „pămînt vegetal", etimon ce ar fi potrivit, şi pentru corhan (var. torhan), s. m. (varietate de gîndac, Blatta germanica), deoarece resturile putrezite sînt mediul preferat al acestor insecte. - Der. corhănos, adj. (înclinat); corhăni, vb. (a împinge buştenii pe coastă în jos).	‘	2419
cori, s. m. - (Mold.) Pojar.
' Rus. korî (DAR).	2420
coriandru (-ri), s. m. - Plantă (Coriandrum sativum). - Var. (înv.) coliandru, coriand.
Lat. coliandrus (sec. XVI), gr. zopîocvSpoq. împrumut literar.	2421
coricov (-va), adj. - (Măr) pădureţ.
Origine incertă. Din sl. goruku „amar" (DAR) sau din sb. gorak „amar" (Scriban); însă fonetismul nu este clar. Mai curînd, în legătură cu rădăcina expresivă corc-,	2422
corinteu ^-ei), s. m. - Flăcău care îl însoţeşte pe mire la nunţile populare.
Mag. kurjanto „crainic" (Drăganu, RF, II, 74; Dacor., V, 896).	2423
corită (-te), s. f. - Albie, covată.
Sl. koryto (DAR), cf. sb., bg. korito, mag. korito.
2424
corlată (-lăţi), s. f. - 1. Balustradă, parapet.
-	2. Policioară în jurul cuptorului, prichici. - 3. Bază, temelie. - 4. Iesle. - 5. Poliţă, dulap. - 6. Ogradă, ocol, îngrăditură.
Mag. korlăt „ocol, îngrăditură" (Cihac, II, 493). Întrucît -t indică uneori acuz., s-a reconstruit o formă *korlă, de unde corlă, s. f. (Trans. şi Mold., ogradă, îngrăditură), cuvînt pe care Lahovary, 316, îl consideră anterior fazei indoeurop. După Scriban, ar fi cuvînt gepidic, înrudit cu germ. Quer-latte, şi mag. ar proveni din rom. 2425 corii (-lese,-it), vb. - A (se) cufunda în apă, a (se) da la fund.
Creaţia expresivă, ca în toate vb. terminate în -li: pentru rădăcina expresivă, cf. corcodel. - Der. corlă, s. f. (păsări acvatice, care în alte regiuni se numesc corcodel: Gallinula chloropus, Colymbus glacialis), al căror nume este în legătură, după Iordan, Arhiva, XXXIII, 40, cu rus. kurlan „stîrc" (pentru caracterul său expresiv, cf. DAR). Cihac, II, 73, se gîndea, fără nici un temei, la pol. kulik „pescăruş"; iar Scriban, la fr. courlieu, courlis, cuvinte de asemenea expresive, cf. Battisti, II, 912.
2426
cormană (-ne), s. f. -1. Parte a plugului care răstoarnă şi mărunţeşte brazdele, răsturnătoare. -2. La moara de apă, stavilă. - 3. (înv.) Catarg. -
4.	Ascuţire prea scurtă, care toceşte tăişul. - Var. corman, corman, cormănă.
Origine incertă. Se consideră în general der. de la mag. kormăny „cîrmă" (Cihac, II, 493; Cancel 13; DAR; Gâldi, Dict., 88), cuvînt care provine din sl. krîonilo „cîrmă", cf. cîrmi, şi de asemenea sb. korman, rus. kormilo „cîrmă"; însă semantismul din rom. pare izolat şi prezintă dificultăţi. Este posibil să se fi produs o contaminare cu alt cuvînt, compară de ex. gr. zopcovov „extremitate îndoită".
2427
corn (-oarne), s. n. - 1. Fiecare din cele două excrescenţe de pe osul frontal al rumegătoarelor.
-	2. Instrument muzical de suflat. - 3. Obiect, vas din com. - 4. Materie cornoasă. - 5. Simbol al călcării credinţei conjugale. - 6. Parte a plugului.
-	7. Dinte al fUrcii. - 8. Braţ al crucii. - 9. Produs
-	de panificaţie în formă de semilună. - 10. Semilună. - 11. Vîrful unei stele. - 12. Colţ, ungher, margine. - 13. Punct cardinal. - 14. Aripă de oaste. - 15. Capăt, extremitate. - 16. Bucată, codru de pîine. - 17. Vîrf de pălărie. - 18. Filacteriu. - 19. (înv.) Putere, stăpînire, imperiu.
-	20. (Banat) Prost, nătîng. - Mr., istr. comu, megl. corn.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
241
Lat. cornu (Puşcariu 400; Candrea-Dens., 394; REW 2240; DAR); cf. it. como, prov., cat. com, fr. cor(ne), sp. cuerno, port. corno. Sensul 4 este sing. tantum, 5 pl. tantum. Pl. coarne serveşte numai pentru sensurile 1, 5, 6 şi 7; în celelalte cazuri, se foloseşte pl. comuri, şi în ultimul, corni, m.
Der. comulef, s. m. (plantă, Ceratocephalus orthoceras); comufă, s. f. (plantă, Xanthium spi-nosum); comifă, s. f. (comuleţ; minciună, exagerare; coc; com de cerb; varietate de struguri); corniţ, s. n. (Banat, sac folosit ca tipar pentru brînză); cornaci, adj. (cu coame); comaci, s. m. (plugar care ţine coamele plugului; plantă acvatică, Trapa natans; diavolul); comac, s. m. (bondar); corneci, s. m. (bondar; com pentru praf de puşcă); coarneş, adj. (încornorat, cu coame); goameş, adj. (cu coame; varietate de struguri); cornea, s. m. (diavolul); comici, s. m. (persoană care ţine coamele plugului); comişor, s. m. (Arg., bou); comos, adj. (cu coame; dur, tare); cor-novină, s. f. (Banat, om prost); comuros, adj. (ascuţit, cu vîrf); cornorat (var. încornorat), adj. (cu coame; ascuţit, crestat; exagerat, imposibil, evident fals); (în)comorat, s. m. (diavolul); cornut, s. m. (care are coame; prost); corni, vb. (a pune bîmele care alcătuiesc colţul unei clădiri); încoma, vb. (a alcătui colţul unei construcţii; a pune coame); comar, s. m. (vînzător de comuri, chifle; plugar care ţine coamele plugului; înv., perceptor care strîngea darea pe vite); comar, s. n. (plug cu un singur com; stîlp care alcătuieşte colţul unei construcţii); comărie, s. f. (plăcintărie); comări, vb. (a răni cu coamele; a pune coame; a ţine coamele plugului; a alcătui colţul unei construcţii; înv., a stringe darea pe vite; refl., a-şi rupe un com); comărit, s. n. (veche dare de un leu pentru fiecare bou vîndut la tîrg, impusă în Modova de Antioh Cantemir, în 1706); 'comat, adj. (cu coame); comăţel, s. m. (nume al mai multor plante, Galium Aparine; Lycopodium selago; Xanthium strumarium), la care este evidentă încrucişarea cu com „plantă"; cornăfar, s. m. (insectă, Naucomis cinicoides); comişor, s. n. (colţ; plantă); încornora, vb. (a pune coame).
Der. neol. comalină, s. f., din fr.; comee, s. f., din fr.; cornet, s. n. (coame de animal; instrument muzical; hîrtie răsucită în formă de com; lame osoase în formă de cornet situate pe pereţii celor două nări), din fr.; cornet, s. m. (goarnă), din fr. cornette, în parte prin intermediul rus. sau pol. kornet, cf. germ. Komett; cornist, s. m. (trompetist), din fr. corniste; cornişe, s. f., din fr. corniche, cu dubletele comiz, s. n. (rindea), din
bg. korniz, şi acesta din germ. Kamies (DAR); şi comiză, s. f. (vergea de draperie), din acelaşi cuvînt german, prin intermediul ngr. xopvuţa. Adj. comut, considerat în general ca reprezentant direct al lat. comutus (Puşcariu 405; Candrea-Dens., 397; REW 2242, DAR), cf. it. cor-nuto, prov., cat. comut, sp., port. comudo), pare a explica alb. kerrute (Philippide, II, 639), ca şi ngr. xopoOta, rut. homuta, slov., ceh. komuta, ceh. kumota, pol. kumuty (Candrea, Elemente, 400; Bemeker 573).	2428
COrn (—ni), s. m. - Arbust (Comus mas). - Mr., istr. cornu, megl. com.
Lat. comus (Puşcariu 401; Candrea-Dens., 396; REW 2241; DAR) cf. sp. comizo. - Der. coarnă, s. f. (fructul cornului); cornet, s. n. (pădure de com); corniş, s. n. (cornet); comişor, s. m. (plantă, Lycopodium clavatum, Lycopodium annotinum).
2429
coroagă (—ge), s. f. - Obiect deformat şi încreţit, curbare.
Bg. koruba „concavitate" (Puşcariu, Dacor., II, 597; DAR); mai puţin probabilă este der. din mag. kereg „coajă, scoarţă" (Cihac, II, 493). Dicţionarele atribuie cuvîntului multe alte sensuri, încer-cînd să-l aplice fiecăruia din numeroasele obiecte încreţite (coajă de copac, piele uscată, lemn) care pot fi desemnate cu acest nume. Este dublet al lui corobă, s. f. (animal slab ş costeliv) şi fără nici o îndoială al lui coroabă, s. f. (fruct al porumbei, Prunus spinosa; plantă, Brunella grandiflora; lu-poaie; măr pădureţ), cu var. corombă, scoroambă (mr. curubiţă, istr. corumbe). Acest cuvînt se consideră în general a fi reprezentant al lat. columba (Philippide, ZRPh., XXXI, 307; Candrea-Dens., 398; REW 2026; Pascu, I, 72; Cortds 125), cf. celălalt nume popular al său, porumbea (după DAR, din gr. xopunfkx; şi al var. sale fără nazalizare xopixpr|; după Bogrea, Dacor., IV, 802, din gr. xopcţirjAov). Acete explicaţii nu sînt suficiente şi pare mai sigur să se plece de la coroagă (pentru alternanţa b-g, cf. barză şi colibă), şi de la sl. (rus. korobiti) „a contracta", datorită fie aspectului fructului copt, fie gustului acru ce face să se contracteze cerul gurii. De la coroabă derivă corobeafă, s. f. (porumbă; măr pădureţ; fruct în general); corobete, s. f. (larvă; coropişniţă), simplă confuzie cu carabete şi, la cel de al doilea sens cu coropişniţă; scorumnic, s. m. (varietate de porumb).
Der. de la coroagă; corobană (var. corobaie), s. f. (concavitate a trunchiurilor copacilor, scobitură; vale, rîpă); corobăios, adj. (găunos);
242
ALEXANDRU CIORĂNESCU
coroblete, s. m. (poreclă dată ţăranilor de la cîmpie, ţărănoi, necioplit), pentru al cărui semantism cf. cojan; corlopef, s. m. (poreclă dată de locuitorii din Bucovina celor din Vechiul Regat al României); corogi (var. scorogi, (s)coroji), vb. (a înclina, a suci, a strîmba, a îndoi), cf. bg. korubja se, rus. korobiti; scorombar, s. m. (porumbă); scorogoi, s. m. (plantă, Phlomis pun-gens). Cf. coropcă.	2430
coroană (-ne), s. f. - Podoabă pentru cap în formă de cerc, cunună. - Var. (înv.) coronă.
Lat. corona (sec. XVII). Este dublet al lui cunună. Este posibil să fi intrat în rom. indirect, cf. mgr. xoptflvri, mag. korona, bg., pol., rus. korona. - Der. (în)corona, vb. (a pune coroana), sec. XVII; coronaţie, s.f. (înv., încoronare); coronament, s. n. (cornişă), din fr. couronnement; coronişte, s. f. (plantă, Coronilla varia). 2431
coroi (—i), s. m. - Şoim (Falco nisus). - Var. corui, curui.
Mag. karoly (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Cihac, II, 493; DAR; Gâldi, Dict., 122). - Der. coroiat (var. Mold., coroietic), adj. (încovoiat, acvilin); coroia, vb. (a încovoia).	2432
coromîslă (-le), s. f. - 1. Cobiliţă cu care se duc două găleţi în acelaşi timp. - 2. La căruţă, orcic. - 3. Constelaţia Casiopea. - 4. (Trans.) Fată vioaie şi dezinvoltă.
Origine incertă. Pare der. de la rus., rut. koromyslo (Cihac, II, 73; DAR); cuvîntul nu este însă sl., apare numai în aceste două limbi, şi după Bemeker 573 ar putea proveni din rom. curmeziş „de-a latul, pieziş", ipoteză care de asemenea pare improbabilă. Sensul 4 pare a indica o contaminare a lui coropişniţă „insectă dăunătoare" cu sălămîzdră „salamandră"; semantismul nu este însă clar pentru celelalte accepţii.	2433
coropcă (-ci), s. f. - 1. Ladă de negustor ambulant. - 2. Ramă de fereastră. - 3. Cantitate de 30 de piei tăbăcite.
Rus. korobka „ladă" (Cihac, II, 73). - Der. coropcar, s. m. (negustor ambulant). Cf. coroagă.
2434
coropişniţă (-ţe), s. f. - Insectă dăunătoare (Gryllotalpa vulgaris). - Numeroase var.: coropij-nifă, coropiştnifă, conopişteriţă, cînepişteriţă, (cu)coanachifteriţă.
Probabil din bg. konopîstica, şi este de la konopî „cînepă" (DAR). Este posibil şi să se plece de la sl. skoroposîstlnu sau skoropodvmniku ,.mobil, agil", de Ia skoru „rapid"; în acest caz celelalte forme ar fi ceea ce par, adică etimologii populare. Din sl. sturici „animal" după Miklosich, Slaw.
Elem., 53; de la konoplja sturici „animal de cînepă", după Philippide, Principii, 108.	2435
corosbină (-ne), s. f. - Peşte de mare (Blen-nius gattorugine).
Origine necunoscută.	2436
corovatic (-ci), s. m. - 1. Lumînărică (Ver-bascum phlomoides). - 2. Genţiană (Gentiana asclepiadaea). - 3. Centaură (Centaurea axillaris).
-	4. Cioară albastră (Coracias garrula). - Var. corovaică, (s)corobatică, corobaţică.
Sl. (rus.) korovatiku „de vacă", de la korova „vacă". Semantismul se explică prin forma plantelor (genţiana se mai numeşte coada vacii) şi în ultimul caz, prin culoare (DAR). - Der. coroba-tică, s. f. (centaură), probabil prin confuzie cu coroabă, sau corobeaţă.	2437
corp (—puri), s. n. - Trup. - Var. pl. corpi. Megl. corp.
Lat. corpus (sec. XVIII), mai întîi prin intermediul germ., rus. Korpus, mai tîrziu prin fr. corps. în megl. pare a fi cuvînt genuin (Puşcariu 403; DAR). - Der. (din fr.), corporal, adj.; corpulent, adj.; corporaţie, s. f.; corporativ, adj.; corporatism, s. n.; corpuscul, s. n.; incorpora, vb.
2438
corpacă (-ăci), s. f. - Peşte de Dunăre (Blicca bjomka). - Var. corpancă.
Origine necunoscută.	2439
cors, s. n. - Ţesătură de mătase.
Probabil din fr. corse „din Corsica". Lipseşte din dicţionare, apare la Macedonski, astăzi 52440
corsac (-ci), s. m. - (înv.) Blană de vulpe provenind din Republica Tătară.
Rus. korsak (sec. XVIII).	2441
corsar (-ri), s. m. - Pirat. - Var. (înv.) cur-sariu.
It. corsaro, fr. corsaire, şi înainte (sec. XVIII) . din ngr. xoupaapu;.	2442
corset (—te), s. n. - Centură elastică tare pentru strîngerea taliei.
Fr. corset. - Der. corsetar, s. m. (care face corsete); corsaj, s. n. (decolteu), din fr. corsage; încorseta, vb. (a pune corset).	2443
cort (—turi), s. n. - 1. Adăpost portativ de-montabil. - 2. (înv., Trans.) Umbrelă.
Mgr. xoprri „cort", din lat. cohors (DAR; Puşcariu, Lr., 261). Este dublet al lui curte.'- Der. cortel, s. n. (Mold., umbrelă); corturar, s. m. (ţigan nomad, care trăieşte în cort); corturăresc, adj. (de nomad). Din rom. provine mag. kort „cort de ţigani" şi „umbrelă".	2444
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
243
cortegiu (-ii), s. n. - Alai, convoi. - Var. cortej.
It. corteggio (sec. XIX). - Var., din fr. cortege.
2445
corteş (—şi), S. m. - (Trans., înv.) Agent electoral.
Mag. kortes, din sp. cortes (DAR). 2446
cortină (—ne), s. f. - Perdea care desparte sala de teatru de scenă.
It. cortina (sec. XIX). Este dublet de la curtină, s. f. (zid de închidere), din fr. courtine. 2447
corupe (-p, -pt), vb. - 1. A perverti, a deprava. - 2. A face ca o ideea, un sentiment etc. să-şi piardă puritatea; a deforma, a strica.
Lat. corrumpere (sec. XIX), adaptat la conjugarea lui a rupe. - Der. corupt, adj.; corupător, adj.; coruptor, adj., din fr. corrupteur; corupţie, s. f., din fr.; coruptibil, adj.; coruptelă, s. f., din lat. corruptela (sec. XIX).	2448
corvadă (—ezi), s. f. - 1. Muncă gratuită a vasalului. - 2. Obligaţie, muncă, povară. - 3. Muncă obligatorie, serviciu, la cazarmă. - Var. corvoadă.
Fr. corvee, cf. lat.med. corvada. După Iordan, Di//., 220 şi Graur, BL, II, 49, diftongarea var. se explică prin analogie cu podvoadă.	2449
corvan (—ne), s. n. - (înv.) Cutia milelor, la biserici.
Mgr. xopPavâş, cf. rus. korvan (Cihac, II, 73).
2450
COŞ, inteij. - Se aplică în timpul mulsului caprelor, pentru a le linişti.
Origine incertă, probabil expresivă, cf. ceas, ciuş. Totuşi, DAR se gîndeşte la fr. couche, germ. kusch, şi Graur, BL, VI, 143, propune sb. koza „capră".	2451
COŞ (-şi), s. m. - 1. Larvă de tăun. - 2. Bubuliţă.
Lat. cossus (Philippide, ZRPh., XXXI, 307; REW 2278; DAR); cf. it. cosso, fr. cosson „gărgăriţă". Fonetismul se explică prin faptul că forma actuală este un sing. analogic pe baza pl. coşi. De uz general, cu excepţia Banatului (ALR, I, 25). -Der. coşos, adj. (plin de coşuri, bubos).
2452
COŞ (-şuri), s. n. - 1. Obiect din împletitură de nuiele, care serveşte la transportarea obiectelor. 2. Năvod de pescuit. - 3. Stup. - 4. (Trans.) Albie, covată. - 5. (înv.) Sicriu, cosciug. - 6. Coteţ. -
7.	Hambar. - 8. Loitră, ladă la car. - 9. La moară, parte în care se toarnă grăunţele la măcinat. - 10. Horn, hogeac. - 11. împletitură de nuiele, leasă.
-	12. Acoperămînt, capotă de trăsură. - 13. Faţă
de pernă. - 14. Ghizd, colac de fîntînă. - 15. Ladă de teasc. - 16. Formă pentru brînză sau recipient pentru fragi, din coajă de copac, mai ales de brad.
-	17. Maşină de urzit. - 18. Torace. - 19. Carapace de rac. - Mr., megl. coş.
Sl. kosi „coş" (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 307; Cihac, II, 75; Conev 64); cf. bg., sb., slov., rus. kos, pol. kosz, mag. kas, alb. kos. - Der. coşuleţ, s. n. (dim. al lui coş; lumînare în spirală care se duce la biserică, după tradiţie, de Vinerea Mare); coşară, s. f. (coş, obiect), din mag. kosar, sb. kosar; coşarcă, s. f. (coş, obiect; hambar; ciur), din mag. kosărka; coşar, s. m. (împletitor de coşuri; homar); coşerie, s. f. (meseria de coşar); coşerar, s. m. (împletitor de coşuri); coşercar, s. m. (împletitor de coşuri); coşercărie, s. f. (meseria de coşar). - Cf. coşar, coşniţă.	2453
COŞ (-şuri), s. n. - (înv.) Tabără de tătari.
Sl. (pol. kosz, rut., rus. kos), de origine tăt. Sec.
XVII.	2454
cosac (—ci), s. m. - Specie de peşte (Abramis ballerus).
Bg. kosak (Cihac, II, 73; Conev 53; DAR) sau sb. kosac (Skok 65), cf. ceh., rus. kosatka. 2455
coşar (-re), s. n. -1. Hambar, pătul. - 2. Staul, grajd. - 3. împletitură de nuiele, leasă. - 4. Colibă, bordei. - Var. coşer, coşare, coşară, coşerie. Mr. cuşare, megl. cuşară.
Sl. (bg. kosara, sb. kosara), din aceeaşi rădăcină ca şi coş, fiind vorba în general de împletituri făcute cu nuiele de răchită (Cihac, II, 75; DAR). Totuşi, explicaţia este incertă, fiind vorba de un cuvînt care, în alte limbi sl., provine cu siguranţă din rom. (slov. kosar, rut. kosiera, pol. koszara, cf. Wedkiewicz, Mitt. Wien, 274). Bemeker 586 a încercat să explice cuvîntul sl. prin rom. casă, mr. căşare (cf. împotrivă, Capidan, Raporturile, 207). - Der. coşerar, s. m. (muncitor care face împletituri de răchită; sărman care trăieşte într-o colibă). Coştei, s. n. (hambar) pare rezultat al unei confuzii a lui coşar cu bg. kasta „casă" (Graur, BL, IV, 75), fără legătură cu coştei „castel" (Tiktin). Acelaşi lucru se poate spune despre coştereaţă, s. f. (cocină; ogradă), contaminare a lui coşar cu bg. kasta „casă", sb. kucerica „colibă", rom. porcăreafă, coteneaţă.	2456
COŞavă, s. f. - Vînt dinspre răsărit.
Bg., sb. kosava (DAR).	2457
COSCai, (—i), s. m. - Corb.
Origine necunoscută.	2458
coşciug (-ge), s. n. - 1. (Mold.) Coşniţă. - 2. Sicriu.
244
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Sl. kovîcegu „cutie" (Cihac, II, 65; Conev 72), cf. bg., sb., rus. kovceg; fonestimul a fost influenţat de analogia cu coş (cf. Hasdeu, Col. Traian, 1883, 244). Pentru semnatism, cf. Şeineanu, Se-masiol., 185; şi Vaillant, BL, XIV, 12, pentru istoria cuvîntului sl.	2459
COSCOdan (-ni), s. m. - 1. (înv.) Maimuţă. -2. Pocitanie.
Pol., rut. koczkodan (Cihac, II, 75).	2460
coşcogea, adj. invar. - Enorm, grozav, colosal, fantastic. - Var. coşcogeamite, (goş)gogea(mite).
Tc. koş-koca, superlativ de la koca „mare" (Iogu, GS, VI, 338). Nu este exactă der. tradiţională, din tc. koca „bătrîn" (Cihac, II, 75; Şeineanu,
II,	146; DAR). Cf. bg., sb. kogamiti „adult".
2461
COŞCOV (-vă), adj. - 1. Gol, scobit, golit. - 2. Bombat, curbat. - 3. Găurit, ciuruit. - 4. Deformat, denivelat.
Tc. koş kof „complet golit" (Iogu, GS, VI, 338), cf. coşcogea. După Lowe 92, în legătură cu sl. koza „coajă", prin intermediul unei forme ipotetice *kozdavit; după DAR (şi Cihac, II, 75), din aceeaşi familie cu rus. kockovatyi „deformat", cf. bg. kaskav „moale, flasc". - Der. coşcovă, s.f. (băşică; scobitură; denivelare de teren, groapă, gaură; mîl, nămol); coşcană, s. f. (rădăcini şi tulpini de trestie ce rămîn pe teren); coşcă, s. f. (coajă, carapace); coşcoavă, s. f. (ascunzătoare sub apă, în care trăiesc de obicei peştii sau racii); coşcovi, vb. refl. (a se goli; a se scoroji); coşcoveală, s. f. (acţiunea de a se coşcovi); coşcovitură, s. f. (deformare).
2462
coşi (-şese, -it), vb. - 1. A umfla. - 2. A băşica. - 3. A face coşuri, bubuliţe. - 4. A bate, a cîrpi, a lovi. - 5. A înşela.
Sb., cr. kositi se „a se uza prin frecare", cf. slov. kosatiti se „a se umfla", rut. kositi sja „a se umfla" (Cihac, II, 74; DAR). - Der. coşitură, s. f. (băşică).
2463
cosînzeană (-ene), s. f. - Prototip al frumuseţii, în basmele populare. - Ileana Cosîn-zeana, personaj feminin mitic, care personifică idealul lui Făt Frumos.
Origine incertă. Este evidentă înrudirea cuvîntului cu stnzeană; însă prima parte a cuvîntului este mai puţin clară. Este poate o amintire a Sfintei Elena, mama lui Constantin, dacă se admite o formă Helena Co(n)s(t)antiana: z s-ar explica prin pronunţarea mgr. *Cos(t)andiana, sau mai bine printr-o contaminare posterioară cu sînziană. Pentru pierderea primului t, cf. forma sl. Kusnetinu
<	Kovcrtavavoţ (Vaillant, BL, XIV, 7). Philip-
pide, Principii, 138, se gîndea la lat. semidivina, ca epitet al Elenei din Troia, soluţie evident imposibilă; pentru DAR şi Scriban, este vorba de o var. de la sînzeană.	2464
cosită (-ţe), s. f. - 1. Păr lung al femeii, coadă, plete. - 2. Şuviţă de păr. - 3. Varietate de măzăriche (Vicia hirsuta, Ervum hirsutum). - Mr., megl. cusiţă.
Bg., sb. kosica, dim. de la sl. kosa „păr, plete" (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Cihac, II, 75; Conev, 89; DAR). - Der. cosiţat, adj. (împletit în coadă); cosiţei, s. m. (plantă, Sium latifolium). 2465
cositor, s. m. - Staniu.
Gr. zaamiEpo; (Mumu 15), probabil prin intermediul sl. kositeru (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 304; DAR; Vasmer, Gr., 83); cf. bg. kositro, sb. kositar. - Der. cositori (var. costori, custori), vb. (a spoi cu cositor); cos(i)torar, s. m. (persoană care lucrează în cositorit); cositoreală, s. f. (acţiunea de a cositori).
2466
Cosmedin, s. m. - Sărbătoarea Sfinţilor Cosma şi Damian.
De la Cosma si Dami(a)n (Hasdeu 1154; DAR).
2467
coşmar (-ruri), s. n. - Vis urît.
Fr. cauchemar.	2468
COSnită (-te), s. f. - 1. Coş mic de nuiele. -2. Stup.
Sl. (bg., sb., rus.) kosnica (Miklosich, Lexicon, 307; Cihac, II, 75; DAR; Conev 64). - Der. coşniţar, s. m. (coşar, împletitor de coşuri). Cf. coş, coşar.	2469
coşolină, s. f. - Nutreţ verde, iarbă, furaj.
Rus. kosenina, probabil contaminat cu rut. koselina „coş" (DAJt).	2470
COSQr (-oare), s. n. - 1. Cuţit scurt. - 2. Plantă (Ceratophyllum demersum). - 3. Varietate de aloe (Stratiodes aloides). - 4. (Arg.) Membru viril. -Mr., megl. cosor.
Sl. kosori, der. de la kosa „coasă" (Miklosich, Lexicon, 305; Cihac, II, 74; Conev 66; Vaillant, BL, XTV, 14); cf. bg. koser, sb. kosor, slov. koser, rus. kosori. - Der. cosori (var. încosori), vb. (a tăia; a lovi; a îmboldi, a aţîţa, a irita; Arg., a copula).	2471
cosoroabă (-be), s. f. - Traversă, bîmă principală la acoperiş. - Var. costoroabă, costoroavă.
Mag. koszoruffa), „coroană" (Scriban, Arhiva, 1913; DAR). Este var. de la cosoroabă, s. f. (stafide), al cărui nume se explică prin faptul că
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
245
sînt puse pe bîma principală Ia uscat; cosoreu, s. n. (bîmă; par).	2472
COŞOţel (-ei), s. m. (Trans., înv.) Monedă maghiară de 10 kreuzer, scoasă de guvernul revoluţionar de la 1848, condus de Kossuth Lajos.
De Ia Kossuth (DAR).	2373
COSt, s. n. - Pensiune, găzduire în al cărei preţ intră hrana.
Germ. Kost. Folosit numai în Trans. şi Bucov.
2474
COSta (-t, -at), vb. - A avea un preţ, o valoare. - Var. costisi, custa, coşt(ăl)ui. Mr. custisire.
It. costare. Nu apare în texte anterioare începutului sec. XIX, dar a ajuns repede să fie folosit curent, datorită comerţului. Var. costisi (înv.) din ngr. zocrnţco; custa este rezultat al confuziei cu dubletul custa; şi coştălui (Trans.) se explică prin mag. kostâlni, din germ. kosten. - Der. cost, s. n. (preţ, cost, cheltuială), din it costo. Var. din Trans. este dublet al lui cuştului, vb. (a gusta), de la acelaşi cuvînt mag.	2475
COStandă (-de), s. f. - Monedă veche de argint, care valora în prima jumătate a sec. XVII a cincea parte dintr-un ducat.
Ngr. zwvoTOtvxtvdrtO (DAR). Este dublet de la constantinat sau co(n)standinat, s. m. (monedă veche de aur, cu efigia lui Constantin cel Mare, care se găsea destul de frecvent în tezaurele din bazinul Dunării; sau, în general, monedă bizantină de aur). Cf. cosînzeană.	2476
costeliv (-vă), adj. - 1. Slab, uscăţiv. - 2. (Nucă) cu coaja tare. - Mr. costenliv.
Sl. kostilivu (bg. kosteliv) „ciolănos,“, din sl. kostî „os“ (DAR; Conev 90).	2477
COStrăş (—şi), s. m. - 1. Biban (Perca fluvia-tilis). - 2. Mînz. - 3. Cal cu părul vărgat. - Var costreş, costroş, costruş.
Sb. kostres, bg. kostrus, pol. kosztur „biban“ (Cihac, II, 74; Skok 65; DAR). Sensul 2 se explică prin asemănarea între aripioara superioară a peştelui şi coama calului, după ce a fost tăiată prima oară, iar sensul 3, prin aspectul vărgat al amîndurora. - Der. costnişa, vb. (a tăia coama mînzului); costreşi (var. costroşi), vb. refl. (a se zbîrli părul, a se ridica), cf. sb. kostresiti. 2478
COStrei (-i), s. m. -	1. Sorg (Sorghum
halepense). - 2. Nume, mai puţin comun, dat altor plante relativ asemănătoare: Panicum Cras Galii; Setaria glauca; Avena fatua; Lithospermum officinale; Nardus stricta; Alopecurus pratensis.
Sl.,	dar lipseşte etimonul exact. Este desigur
vorba de un cuvînt identic bg., slov. kostreva .Alopecurus pratensis" (Cihac, II, 74; Conev 44; DAR), sb. kostrava „Festuca" etc.	2479
COStum (-me), s. f. - Tip de îmbrăcăminte.
Fr. costume. - Der. costumat, adj.; costumier, s. m., din fr. costumier.	2480
COt (-oate), s. n. - 1. Partea exterioară care uneşte braţul cu antebraţul. - 2. Jaret. - 3. Cotitură, întorsătură, unghi. - 4. Echer, colţar. - 5. Colţ de stradă. - 6. Meandră, curbă, sinuozitate. - 7. Ungher, colţ. - 8. Măsură de lungime de valoare variabilă (cot muntenesc, 0,666 m; cot moldovenesc, 0,637m). - 9. Gradaţie, scară de nivel. - 10. (Arg.) An. - 11. (Arg.) Nimic. - Mr., megl., istr. cot.
Lat. cubitum (Diez, I, 146; Diez, Gramm. I, 154; Puşcariu 406; Candrea-Dens., 399; REW 2354; DAR); cf. alb. kut (Philippide, II, 636), it. gomito (abruz. govete, calabr. guvitu, gutu), prov. code, fr. coude, sp. codo, port. coto. Pentru fonetism, cf. Fr. Schiirr, Mitt. Wien, 54-5. Sensurile 3-7 au pl. coturi; cu sensurile 8-10, este m., pl. coţi; 11 se foloseşte numai la sing. şi se explică prin obiceiul vulgar de a arăta cotul pentru a desemna o negaţie (cf. Graur, BL, V, 59).
Der. cotea, s. m. (persoană cunoscută prin lipsa ei de milă); coti, vb. (a face un cot; refl., a se frecventa, a se vedea; a întoarce, a da colţul; a măsura cu cotul; a calcula capacitatea unui vas); cotar, s. m. (evaluator, măsurător); cotitură, s; f. (cotitură, meandră, sinuozitate; colţ, parte secretă); cotiş, s. n. (loc cotit, cotitură, unghi); coteală, s. f. (lovire cu cotul: aglomeraţie); cotigi, vb. (a da colţul, a întoarce), rezultat dintr-o contaminare cu cotigă; cotări, vb. (a calcula capacitatea unui vas); cotărit, s. m. (evaluare; veche dare pe mărfurile care se vindeau cu cotul, plătită marelui cămăraş; veche dare pe evaluarea oficială a vaselor, plătită cuparului, care de obicei o da în arendă); cotărie, s. f. (dare comercială pe ţesături şi băuturi); coteli, vb. (a cerceta; a munci pe brînci; a face curăţenie; Bucov., a linge farfuriile; a fura; a întoarce, a da colţul; a rostogoli), pe care Skok, Dacor., III, 835 şi DAR îl consideră der. de la sb. kotiljati se „a se agita, a se grăbi“, dar care pare mai curînd der. de la coti cu suf. expresiv -eli (cf. Graur, BL, VI, 146). în acest caz, sb. kotiljati provine din rom., ca şi sb. kut „unghi", care se foloseşte în Mold. şi Bucov., cut, s. n. (cartier, suburbie). 2481
COtă (-te), s. f. - Indice, parte.
Fr. quote. - Der. cota, vb.; cotiza, vb., din fr. cotiser; cotizaţi(un)e, s. f. (contribuţie voluntară, participaţie).	2482
246
ALEXANDRU CIORĂNESCU
COtăi (-ăesc, —it), vb. - 1. A mişca din coadă. - 2. (Refl.) Despre cîini, a se împerechea. -Var. coţoi.
Creaţie expresivă, a cărei intenţie primitivă este imitarea unei mişcări ritmice, cf. biţii, hîfîi, moţăi; caracterul său imitativ este dovedit, în plus, de terminaţia caracteristică -ăi, cf. colcăi, foşgăi, etc. Ca şi în alte cazuri, coincide cu alte creaţii spontane, cu care nu poate avea legătură directă, cf. it. cozzare (> fr. cosser) „a lovi cu coamele", sau slov. kiicati „despre animale, a se împerechea", a cărui origine expresivă este evidentă (pentru it. cozzare se propune tradiţional un lat. *cottiare, însă cf. Prati). DAR crede că este vorba de două cuvinte diferite, şi pune în legătură primul sens cu rut. kocofist „codobatură", şi pe al doilea cu căţeii, ambele ipoteze Ia fel de improbabile. După Cihac, II, 77, în legătură cu rus. kotitisja „despre pisici, a făta".
Der. coţăială, s. f. (împerechere, la cîini; Arg., copulaţie, în general); coţac, s. m. (peşte dintr-o specie nedefinită; persoană slabă), pentru al cărui prim sens cf. fîţă; coţoi, s. m. (ţînc, puşti); coţovei, s. m. (căţel); coţoveică, s. f. (femeie stricată); coţob, adj. (palavragiu, flecar; nesupus, recalcitrant); coţobăi, vb. (a scociorî, a iscodi), var. de la cociobăi; coţobăni (var. coţopăni, coţopeni, coţofeni), vb. refl. (a se ridica, a se înălţa; a se mîndri, a se împăuna; a se strădui); coţobîră (var. cofoligă), s. f. (Trans., veveriţă), cf. rut. kocobirka; încoţopi vb. (despre cocoşi, a călca găina), cuvînt care lipseşte în dicţionare (cf. Macedonski: cocoşii se apucau să încoţopească puicile prin bălării); coţofană, s. f. (pasăre, Pica caudata; femeie care vorbeşte mult; traversă), a cărui der. se explică pomindu-se de la coţofeni „a se împăuna", datorită îngîmfării atribuite acestei păsări în mentalitatea populară. Acest ultim cuvînt s-ar explica, după Cihac, II, 652 şi Scriban, pornind de la ngr. zorijuipaţ „sturz"; după Tiktin, în legătură cu it. gazza. DAR oscilează între a-1 pune în legătură cu coţăi, sau cu rut. kocofist „codobatură"; coţojlic, s. n. (coadă de porc), cuvînt folosit aproape exclusiv în ghicitori; coţulă (var. coţuşcă), s. f. (femeie provocatoare); coţuş, s. m. (persoană băgăcioasă). Cf. cotei.	2483
cotaie (—ăi), s. f. - (Banat) Ceaun.
Sl.,	dar probabil conservat în forma unui der. interior; cf. sl. kotilu „ceaun" (DAR). - Der. cotac, s. n. (cîrlig pentru ceaun).	2484
cotar (-re), s. n. - Loc de muls, în ogradă.
Bg. Icolar, sb. kotar „staul" (DAR). - Der. cotarcă, s. f. (hambar; coş), din sb., mag. kotarka;
cotăriţă, s. f. (Banat, coş), din sb. kotarica; cotîrlău, s. n. (nişă, firidă); cotîrleţ, s. n. (ogradă). Cf. Skok 66.	’	2485
cotcă, s. f. - 1. Zar. - 2. Minge. - 3. Minciună, înşelătorie, escrocherie.
Sb., mag. kocka. Este dublet al lui cotcă, s. f. (Trans., Olt., minge), din mag. kotyka (DAR). -Der. coţcar (var. coţcaş), s. m. (înşelător, hoţ, potlogar); coţcărie, s. f. (potlogărie).	2486
cotcodac, inteij. - Imită croncănitul găinii: clo clo clo.
Creaţie expresivă, cf. bg. kutkudekam (Conev 54), sb. kakodakati, slov. kokodăkati, (Cihac, II,
67), ceh. kodkodăkati, mag. kotkodă(cso)lni, formaţii verbale care coincid cu der. următor. - Der. cotcodăci (var. codcodăci, cutcudăci, cotcorogi, etc.), vb. (a scoate sunete caracteristice găina); cotcodăceală, s. f. (strigătul scos de găină).
2487
cotei (-i), s. m. - 1. Căţel de salon. - 2. Căţel în general.
Origine incertă. S-au propus succesiv vreun cuvînt dacic (Hasdeu, Cuv. din Bătrini, I, 274), un der. de la cot (Şeineanu, Creation metaphori-que, II, 15; Ruffini 114), în alb. kut(a) „cîine" (Philippide, II, 809; Pascu, Beitrăge, 40), cuvîntul sl. kotelî „pisică". (DAR; Scriban) sau rus. kotejko „pisică" (Candrea), ori vreun idiom anterior in-doeurop. (Lahovary 326). Cel mai probabil este să avem a face cu o origine expresivă în legătură cu coteli „a iscodi" (în acest caz forma primitivă ar putea fi *cotel, cu sing. analogic) sau mai probabil coţăi „a tăia coada" (pornind de la o formă primitivă *cotaie, ca potaie, alt sing. analogic); această ultimă formă se potriveşte mai bine cu der. pe care îi propunem în continuare.
Der. coteică, s. f. (căţea); cotaibă, s. f. (coteţ de cîini), încrucişare cu colibă, cocioabă, cociorbă (după DAR, din rut. kotobanja „coş în care se pune cloşca'1); cotarlă, s. f. (căţel, potaie), cu var. cotîrlă, (Trans.) cocearlă, şarlă (după Şeineanu, Chien, 220, de la un romanic *kota „cîine"; pentru Candrea, în legătură cu bg. kotora „pisică"; după Scriban, din mag. kutya „cîine"); cotîrlău (var. Banat cotîrloniu), s. m. (flăcău, fecior); cotîrleţ, s. n., sau cotîrneaţă, s. f. (ogradă, poiată), cuvinte încrucişate cu coteţ şi coteneaţă (după Candrea, bg. kotara, kotamik; cotîngan, s. m. (Trans., flăcău, fecior), pus în legătură de DAR cu mag. katangolo „care umblă făcînd zgomot", de Densusianu, GS, I, 350, cu cătană „soldat", şi de Diculescu 180 şi Scriban cu v.germ. şi suedezul kutte sau kutti „flăcău"; cotoarbă, s. f. (femeie
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
247
stricată; ghinion, nenoroc); cotîrje, s. f. (poreclă dată perosanelor sau animalelor bătrine şi slabe), probabil prin confuzie cu cocîrja „a îndoi" (după
S.	Pop, Dacor., V, 178 şi DAR, din sb. kotresan „ciufulit"); cotic, s. m. (Trans. de Nord, tînăr leneş).	2488
COtet (—'ţe), s. f. - 1. Adăpost, cuşcă pentru cîini, găini, porci sau porumbei. - 2. Colibă în general. - 3. Ostreţ, juvelnic. - 4. Coş mare, gabion. - 5. Coş (de nuiele). - 6. (Arg.) Celulă, închisoare. - Megl. cutef.
Sl. kotici (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Cihac,
II,	76; Meyer 202; Conev 81; Bemeker 589; DAR), cf. bg. kolec, sb. kotak, pol. kociec, ceh. kolec, ngr. xorerci, alb. kolec. Este fundamental identic cu cocină, şi dublet al lui cătref sau cotreţ, s. n. (Trans., poiată), din mag. ketrec. - Der. coteneafă, s. f. (cocină, poiată); cotecer, s. m. (paznic de dig; pescar cu juvelnic). Cf. cocină, cotruţă.	2489
cotfosi (-sesc, -it), vb. - (Trans. de Nord) A găti prost.
Mag. kotyfoldi (DAR). - Der. cotfas, s. m. (murdărie); cotfoseală, s. f. (terci, păsat). 2490
cotidian (-nă), adj. - Zilnic.
Fr. quotidien. - Der. cotidian, s. n. (ziar, periodic).	2491
cotigă (-gi), s. f. - 1. Căruţă, car cu două roţi.
-	2. La plug, teleagă. - Var. cotiugă.
Sl. kotyga (Miklosich, Lexicon, 306; Cihac, II, 76; Conev 72). Întrucît sensul din sl. este cel de „manta", trebuie să se fi spus despre căruţele acoperite, ca trăsurile; cf. rut. kotiga „căruţă" (după Candrea, Elemente, 404, provine din rom.). Se foloseşte mai ales în Mold. - Der. coti(u)geală, s. f. (car lung, pentru transportul buştenilor); coti(u)gar, s. m. (căruţaş). Cf. cotigi < cot.
2492
cotlet (—te), s. n. - 1. Antricot. - 2. (S. m.) Favoriţi. - Var. (1) cotletă.
Fr. cotelette.	2493
cotlon (—oane), s. n. - 1. Foc primitiv, făcut cu pietre îngrămădite, care protejează flăcările. -
2.	Nişă, firidă. - 3. Ascunzătoare, vizuină. - 4. Loc stîncos, stîncărie.
Mag. katlan (DAR), din sl. kotilu „căldare" (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 306; Cihac, II, 76), cf. cocli, şi ceh. kotlina „căldare, crater". Este dublet de la coclan (var. cotlan, corlari), s. n. (Trans., fumar) şi de la cotron, cotrun, s. n. (Olt., cămin), ca şi de la coclauri, s. n. pl., cu sing. analogice coclaur şi
coclaură (loc stîncos, creastă, ţanc), care pare a proveni de la un sing. *coclău, var. de la cotlon 4 (după DAR, din mag. ko „piatră"; după Byck-Graur, 28, din sl. *kotlavu). - Der. cotloni, vb. (a face fumar la un cuptor; a iscodi, a căuta); cotloneală, s. f. (căutare, cercetare).	2494
cotnar, s. n. - Varietate de vin moldovenesc, produs Ja Cotnari.
De la Cotnari. - Der. cotnărele, s. f. pl. (varietate de pere), numite astfel datorită culorii lor aurii.	2495
coţobrea (-ele), s. f. - Porumbă, fructul porumbarului (Prunus spinosa).
Rut. kocjurbâ „Prunus padus" (Puşcariu, Dacor., V, 115; DAR). - Der. coţobrel, s. m. (porumbar).	2496
COtOC (-ci), s. m. - 1. Pisoi. - 2. La car, talpă.
-	3. La războiul de ţesut, traversa de piept. - 4. La roabă, mîner. - 5. Inflorescenţa unor copaci, cum sînt salcia sau plopul.
Sl. kotuka „pisică" (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 306; Cihac, II, 77), sau mai probabil din sl. kotu „pisică:, cu suf. -oc. Cu alt suf. s-a format cotoi, s. m. (motan; traversă; mîner de ferăstrău; Arg., crai), cuvînt mai folosit decît cel anterior (după Puşcariu, Dacor., III, 1091; DAR; şi Puşcariu, Lr„ 281, de la *cătoi > lat. cattus, cu influenţa sl. - Der. cotoci (var. cotîrci, cotoi), vb. (a se aduna la un loc pisicile). Pare a fi acelaşi cuvînt ca cotoi, s. n. (pulpă; picior de pasăre; os), pe care DAR îl consideră în legătură cu cot, „articulaţie care uneşte, braţul cu antebraţul", şi Scriban cu cotonog, dar care poate reprezenta şi aceeaşi trecere semantică de la lat. musculus > mus; de aici cotolan, s. n. (ştiulete de porumb); cotoier, s. m. (Olt., la nunţile ţărăneşti, persoană însărcinată cu organizarea ospăţului).
Cotoşman, s. m. (motan, cotoi; picior de pasăre) este un der. de la cotoc, sau mai curînd de la pl. cotoci, cu suf. expresiv -man (Cihac, II, 77; DAR; Skok 66), şi încrucişat cu contuş, cf. aici. 2497
cotonog (-oagă), adj. - 1. Şchiop. - 2. Invalid.
Pol. kuternoga „şchiop", rut. kutornogyi „paralitic" (Cihac, II, 77; Lowe 81; DAR). - Der. cotonoagă (var. chitonog, chitonag), s. f. (ţăruş); cotonogi, vb. (a rămîne şchiop; a contracta o boală de picioare; a da lovituri la picioare; a bate, a lovi); cotonogeală, s. f. (bătaie, pedepsire; boală a oilor, ale căror copite se crapă ca urmare a umezelii).
2498
cotor (—oare), s. n. - 1. Bucată, piesă sau parte care uneşte două obiecte: coadă, peduncul,
248
ALEXANDRU CIORĂNESCU
peţiol, mîner etc. - 2. Parte unde se leagă sau cos filele unei cărţi. - 3. Trunchi, tulpină, lujer. - 4. Ciot (de membru), mont. - 5. Ciot (de creangă).
-	6. Mîner. - 7. Cocean, ştiulete. - 8. Rest, reziduu. - 9. Resturi de paie. - 10. (Arg.) Bani.
Origine necunoscută, dar probabil expresivă: cf. cotrobăi. Celelalte ipoteze nu par probabile: din mag. koto „legat zdravăn" (Cihac, II, 493); din lat. captorius (Candrea-Dens., 400); din lat. *coacto-rium „loc unde se îmbină două obiecte" (DAR); din sb. katariste „lance de drapel11) (Bogrea, Dacor., IV, 802). Sensul 10, după Graur 143, vine din ţig. kotor „bucată" (cf. Besses 54); este însă mai probabil ca ţig. să provină din rom., cu sensul de „bucată în general", ceea ce nu exclude faptul de a fi intrat din nou în rom. cu sensul particular de „bani".
Der. cotoros, adj. (tare, dur); cotori, vb. (a lega viţa de vie; a curăţa de lăstari viţa; a jumuli o pasăre; a lovi, a bate); colorit, s. n. (curăţire de lăstari a viţei); cotoreală, s. f. (cotorit; bătaie; furt); colorai, s. m. (persoană care curăţă de lăstari); cotoraie, s. f. (pensetă de epilat; bunuri gospodăreşti, obiecte casnice); încotora, vb. (refl., a creşte o plantă, a se dezvolta; a îmbina, a uni două obiecte; a trăi o pereche fără a se căsători, a trăi în concubinaj; cotoroi, vb. (a scruta, a iscodi); cotorosi, vb. (a scociorî, a căuta), pe care DAR îl explică prin mag. kotorăzni, şi care pare mai curînd rezultatul unei confuzii cu cotorosi „a scăpa de ceva"; cotreang, s. m. (tulpină de trestie care nu se dezvoltă normal); cotring, s. m. (ciorchine); cotrobol, s. m. (resturi).	2499
cotorosi (-sesc, -it), vb. refl. - 1. A scăpa de ceva sau de cineva, a se degaja, a se dezbăra.
-	2. A dispărea, a se face nevăzut. - Mr. cutursire.
Formaţie expresivă (Graur, BL, IV, 105); probabil fără legătură cu tc. kurtarmak „a elibera" (Şeineanu, II, 146; Densusianu, Rom., XXIII, 76; Cihac, II, 77; Pascu, II, 129). Var. cortorosi, pe care DAR o indică drept forma de bază este destul de rară. - Der. descotorosi, vb. (a scăpa de ceva sau cineva); cotoroseală, s. f. (acţiunea de a dispărea). Cf. cotroci.	2500
cotoz (—ZUri), s. n. - 1. Terci. - 2. Mîncare proastă.
Origine necunoscută. Se foloseşte în Trans. de Nord şi Mold., şi pe care DAR o pune în legătură cu rriag. kotu „mîl". - Der. cotozi (var. cotuzui), vb. (a găti prost); cotozeală, s. f. (mîncare proastă).
2501
cotrobăi (-ăfSC, -it), vb. - A căuta, a scociorî, a scormoni.
Creaţie expresivă, după cum rezultă din terminaţia -ăi, şi din cuvintele care înseamnă, „a iscodi, a scormoni" şi care aparţin aceleiaşi familie: cociobăi, cotori, cotoroi, cotroci, cotroşi, co(r)-torosi, (Trans.) cutmlui, cutruzui. Pentru mecanismul expresiv, cf. ngr. xowpouPaXiCa) „a răsturna". După Cihac, II, 494 şi Scriban, din mag. kotorogni „a greşi"; după DAR, de la cotrov „ascunzătoare", care pare a fi una din multele var. de la cotlon, cf. rut. kotlovan „căutare".
Der. cotrobăială, s. f. (căutare); cot(r)ohaliţă, s. f. (vagabond; femeie stricată), pe care DAR îl pune în legătură cu mag. kotorojni „a greşi"; cotromenţe, s. f. pl. (harababură, talmeş-balmeş); catrafuse, s. f. pl. (harababură; calabalîc, boarfe), a cărui der. este la fel de neclară ca şi cea a cuvintelor anterioare (după Cihac, II, 488, din mag. kateputa „bagaj"; Scriban pare a indica o origine expresivă).	2502
cotroci (-cesc, —it), vb. - 1. A căuta, a iscodi. - 2. A acoperi, a înveli. - Var. cotroşi, cotîrci.
Creaţie expresivă, cf. cotrobăi. Sensul al doilea şi cel de cotroc, s. n. (Trans., pat, culcuş), care pare un der. postverbal (după Scriban, legat de astruca, ipoteză puţin probabilă), se explică poate printr-o contaminare cu mag. katroc, ketres „alcov"; cu atît mai mult cu cît sînt cuvinte care circulă în Trans. şi Banat. Cf. cotruţă. 2503 cotrofleanţ, s. m. - Poreclă dată germanilor. -Var. cotofleanţ.
Germ. Kartoffelpflanzer „cultivator de cartofi" (Borcea 184); este însă evidentă interpretarea expresivă a etimonului.	2504
cotropi (-pese, -it), vb. - 1. A acoperi, a astupa. - 2. A ocupa, a umple. - 3. A invada, a călca în picioare. - Var. (înv.) cutropi, cutrupi, încotropi, încotroji, încotroşna, încot(r)oşma.
Formaţie expresivă, ca în cazurile vb. (în)cofopi, cotrobăi, copleşi, cofleşi, comînji; fonetic şi semantic coincide cu cotroci. Celelalte ipoteze par hazardate: din sl. otrabiti „a tăia" (Cihac, II, 88); din lat. *contorpire în loc de contorpere (Tiktin; Candrea-Dens., 469); din gr. xtxxopcxpoco „a acoperi casa" (Diculescu, Elementele, 472); din v. germ. *thotp „turmă, mulţime", în forma lat. troppus, ipoteză susţinută insistent de Puşcariu (Academia ortodoxă. Cernăuţi 1936, 139; Dacor., VIII, 292; DAR; Puşcariu, Lr„ 273; cf. împotrivă Rosetti, I 160). Scriban pare a fi bănuit caracterul expresiv al formaţiei, comparînd-o cu cotroci „a iscodi, a cerceta". - Der. cotropitor, adj. (invadator); descutropi, vb. (a elibera, a slobozi; Banat, a descoperi, a dezveli).	2505
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
249
COtruţă (-ţe), s. f. - 1. Vatră, partea din faţă a cuptorului sau sobei. - 2. Apărătoare la horn. -
3.	Lanţ pentru ceaun. - 4. Coteţ pentru pisică, pentru cîine sau găini. - Var. cotreţ, cătreţ.
SI. (slov. kotrec), cf. ceh. katrc „colibă", mag. katroc, katrocz, kotroc (Cihac, II, 77; Lacea, Dacor., III, 741). DAR consideră că sensul 4 reprezintă un cuvînt diferit, şi îl derivă pe cel anterior din bg. kotor „groapă", fiind însă puţin probabil să fie aşa. Pentru a explica semnatismul, trebuie să avem în vedere vechiul obicei popular de a face o nişă sub vatră pentru animalele mici, cum sînt pisicile, căţeii, puii, pentru a folosi astfel căldura sobei. Cf. cote/, ca şi legătura semantică a lui cotar, cu cotîrlău.	2506
covaci (-ci), s. m. - Fierar. - Var. (Mold.) coval(iu), covar.
Sl. (bg., sb.) kovacî (Miklosich, Slmv. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 295; Cihac, II, 78; Meyer 203; Conev 76), cf. alb. kovac, mag. kovacs (Gâldi, Dict., 122). Var., din rut. kovall, şi covar, cu schimbare de suf. - Der. covăcie, s. f. (fierărie); covăcesc, adj. (de fierar). Cf. încovoia. 2507 COVăj (—ăesc, -jt), vb. - A înconjura, a ocoli.
Origine necunoscută, probabil expresivă, dacă se ţine seama de terminaţie cf. hămăi, lăpăi, fosăi, etc. Legătura cu sl. kovati „a făuri" (Scriban) nu este probabilă. - Der. covei, s. n. (Banat, Olt., cotitură, curbă, sinuozitate; ascunzătoare); încovoia, vb. (a îndoi, a curba, a apleca), pe care Tiktin, DAR şi Puşcariu, Lr., 358, îl explică pe baza unui sl. *kovaljati, de la kovall „fierar", der. destul de îndoielnică; încovoiată (var. încovoie-tnră), s. f. (curbare, încovoiere, arcuire). 2508 covăsi (-SŞSC, -jt), vb. - 1. A (se) acri laptele. - 2. A prepara un decoct.
Sl. h'asiti (Cihac, II, 78; Conev 87); de la kvasii „ferment"; cf. bg. kvasjă „a acri", sb. kvasiti „a muia". - Der. covaşe, s. f. (cvas, băutură fermentată; lapte prins), din rut. kvasa; covăseală, s. f. (acţiunea de a (se) acri; porţiune de lapte prins folosită ca cheag; dospeală; înv., ferment, germen al răului); covăfiţă, s. f. (măcriş); cvas. s. n. (băutură fermentată).	2509
covată (—veţi), s. f. - 1. Albie, recipient unde se frămîntă altuatul. - 2. Ladă unde curge făina măcinata la moară. - 3. Glisieră, culisă la ferăstrăul mecanic. - Mr. cin'ată, guvată.
Tc. kitvata. kaveta (Cihac, II, 568; Şeineanu, II, 146; Meyer 128; Lokotsch 1138; Philippide II, 709; Pascu, I, 197), din mgr. yajiata; cf. alb. govate. - Der. covâfi, vb. (a scobi, a goli; a rotunji, a da formă concavă); covătos, adj. (concav);
covăţitură, s. f. (umflătură); covătar, s. m. (dulgher care face coveţi).	2510
COVÎrşj (-şese, -jt), vb. - 1. A depăşi. - 2. A da pe dinafară, a trece peste. - 3. A inunda, a invada. - 4. A copleşi. - 5. A învinge, a supune, a domina.
Se pare că trebuie plecat de la un sl. *povnisiti, cf. sl. vnisiti „a copleşi". S-a produs desigur o schimbare de prefix, ca în covîmi > povîmi, probabil sub influenţa lui cotropi, sau a expresivităţii mai mari a lui co-, Cf. vîrf. După Puşcariu, Dacor., VI, 313 şi DAR, de la expresia rom. cu vîrf,, plin"; pe lîngă diferite dificultăţi însă, acest tip de compunere ar fi ciudat în rom. După Scriban, din sl. vnisiti cu prefix ku. - Der. covîrşitor, adj. (copleşitor; prea puternic). 2511
covjţ, inteij. - Imită strigătul porcului, guiţ.
Creaţie expresivă. - Der. coviţa (var. covifi, coviţăi, coviţăli), vb. (a guiţa), cf. rut. kovicaty, bg. kvică. Cf. şi guif.	2512
COVOr (-oare), s. n. - Ţesătură groasă de lînă, pentru împodobirea încăperilor.
Sl. kovrîi (Miklosich, Lexicon, 295; Cihac, II, 78; Bemeker 592); cf. bg. kovor, cr. kover, rut. koverct, rus. kover. - Der. covorat, adj. (tapisat); încovora, vb. (rar, a tapisa). Din rom. provine mag. kobor (Edeispacher 16).
De Ia o formă sl. nedeterminată (cf. rut. kovercî, bg. koverki, koverka) provine covergă, s. f. (cort, prelată; schelet de formă arcuită care ţine capota unei trăsuri; nuia îndoită; acoperămînt de crengi; acoperămînt în general; colibă, bordei). Coviltir (var. înv. coviltir), s. n. (acoperămînt; cort, prelată) aparţine aceleiaşi familii, chiar dacă der. sa nu este clară (după Şeineanu, DAR şi Scriban, din fr. couverture, a cărui der. nu este posibilă direct; cf. împotrivă Sanzewitsch 201); der. covîltiros, adj. (arcuit, coroiat); încovîltirit, adj. (acoperit cu prelată).	2513
COVrag (—gi), s. m. - 1. Tulpină de porumb sau de dovleac. - 2. Plantă Centaurea austriaca. -
3.	Creangă uscată.
Sb. kovrag „tufăriş, hăţiş" (DAR).	2514
covri g (-gi), s. m. - Produs alimentar în formă de opt, de inel etc. preparat din făină.
Bg., rus. kovrig(a), din tc. kevrek. (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Cihac, II, 78; Conev 96; Bemeker 594; Mladenov 244). - Der. covrigar, s. m. (persoană care face covrigi); covrigărie, s. f. (prăvălie unde se vînd covrigi); covriga (var. covrigi, încovriga), vb. (a da formă rotundă, a rotunji; a încolăci; a curba, a arcui). Din rom. provine mag. kovri (Edeispacher 17).	2515
250
ALEXANDRU CIORĂNESCU
covru (-uri), s. m. - 1. Vizuină, bîrlog. - 2. Groapă, denivelare mică de teren. - Var. (Banat, Olt.) crov, s. n. (groapă).
Sb., rus. krov „refugiu, bîrlog" (DAR). Var. crov apare deja la Coresi. Cf. pocrov.	2516
COX, s. m. - Produs solid obţinut din cărbune de pămînt. - Var. ortografică coks.
Germ. Koks (sec. XIX).	2517
COZ, s. m. -1. La jocurile de cărţi, atu. - 2. Obiect rar, extrem de preţios, minunăţie. - 3. (Adv.) Foarte, din cale-afară.
Tc. koz (Şeineanu, II, 147; Lokotsch 1217), ngr. xoţx.	2518
cozonac (-ci), s. m. - Prăjitură din aluat dos-pit.
Ngr. xo0(0vâxt, dim. de la xoawva „păpuşă" (Cihac, II, 652; Scriban), datorită formei care se dă uneori acestor prăjituri; cf. bg. kuzunăk, ko-zonak După DAR, din ngr. xcwSouvcai „clopoţel". După Capidan, Raporturile, bg. provine din rom.	2519
cozondroace, s. f. pl. - Bretele de pantaloni.
-	Var. (Mold.) cozondraci, (Munt.) cozondroc.
Germ. Hosentrăger. Sec. XIX. Cf. alb. muzum-
brek „centură, cordon,", pe care Meyer 46 îl explică prin intermediu] ngr. j^ktov şi alb. breke „pantaloni".	2520
cozoroc (—CUri), s. n. - Partea de dinainte a chipiului sau şepcii.
Rus. kozyrek (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Cihac, II, 79).	2521
crac, interj. - Exprimă zgomotul unui obiect ce se sparge.
Creaţie expresivă, cf. fr. crac, sp. cras, cris.
2522
crac (—ci), s. m. - 1. Picior. - 2. Picior de compas. - 3. Picior, braţ la diverse instrumente.
-	4. Creangă. 5. Braţ de rîu. - 6. Ramificaţie a unui lanţ muntos. - 7. Piesă care leagă furgonul de avantren.
Bg. krak „picior" (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 308; Cihac, II, 79; Conev, 50, 89), sb. krak, pol. krok. - Der. cracă, s. f. (ramură, creangă; com de animal). DAR declară că relaţia etimologică a lui crac cu cracă nu este clară, ceea ce este poate prea subtil, avînd în vedere identitatea de sensuri, rut. krak „ramură" şi folosirea comună în toate limbile a noţiunii de „picior" în locul celei de „tulpină". - Der. crăcui, s. n. (picior de pasăre); crăcel, s. m. (plante, Plantago lanceo-lata, Cerastium cerastoides); crachiţă, s. f. (cracă
bifurcată cu care se culeg fructele mari); cracoş, adj. (cu picioarele desfăcute; cu picioarele curbate); crăcoiat, adj. (cu picioarele curbate); crăcărie, s. f. (morman de crengi; mulţime de crengi); crăcos, adj. (frunzos, stufos); crăcuros, adj. (frun-zos); crăcan, s. m. (picior; om cu picioare lungi; Arg., pantaloni), cf. sb. krakan „cu picioare lungi"; crăcăna, s. f. (ramură bifurcată, folosită ca prăjină, sprijin, proptea etc.; sapă cu două vîrfuri; com de plug; fiecare din cele două vîrfuri ale suveicii; ac de împănat; mai pentru pavaj; trepied; furcă; varietate de struguri), pe care DAR îl leagă în mod curios de fr. carcan; crăcănel, s. m. (cu picioarele curbate); crăcăna, vb. (a desface picioarele; a întinde; a propti crengile cu furci); crăcănos, adj. (rămuros); crăci, vb. (a desface picioarele; a propti crengile cu furci; a despărţi, a despica), pentru a cărui răspîndire generală cf. ALR, II, 67.	2523
Crăciun (—nuri), s. n. - 1. Sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului. - 2. Imagine sfintă care reprezintă Naşterea, şi pe care preotul o aduce în casele credincioşilor. - 3. (S. m.) Personaj mitic, moş bun care întruchipează sărbătorile Crăciunului, corespunzînd uneori Regilor magi din tradiţia spaniolă. - Mr., megl. Crăjun, Crăciun, Cărfun. Origine foarte discutată. Fonetismul din mr. indică un etimon lat., care trebuie să fie lat. creătionem, cu sensul de „copil", ca în sard. kriathone (Wagner 90), v.sp. criazon, cf. sp. crio. Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus", care explică şi folosirea acestui cuvînt ca nume de botez şi de familie, iar mai tîrziu personificarea sărbătorii.
Etimonul creătionem a fost deja propus, dar cu sensul de „creaţie" sau „naştere". (A. Densusianu, Hlr., 262; Jagic, Arch. slaw. Phil., XXXIII, 618; Pascu, Beitrăge, 8; Pascu, I, 69). Această soluţie nu pare posibilă, fiind negarea directă a dogmei creştineşti a întrupării (născut, iar nu făcut), şi fiindcă lasă fără obiect personificarea şi fără explicaţie numele de persoană Crăciun.
Dificultăţile care s-au opus der. din creătionem (de Rosetti, BL, XI, 56) sînt pierderea inexplicabilă a lui -e şi rezultatul ea > ă (întrucît, după acest autor e-a > ea, şi acesta se reduce la e în poziţie atonă, de unde rezultatul de aşteptat *Creciime). Cele două argumente sînt insuficiente: pierderea lui -e este normală în acest caz, cf. tăun, păun, bărzăun(e), şi pe de altă parte, numele de persoană la care nominativul s-a confundat cu vocativul: BacnAioţ > Vasile, Petrus > Petru şi Petre, rprivopioţ < Grigore, faţă de ’lcootvvriş >
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
251
Ioan. Pe de altă parte, ideea că hiatul e-a trebuie să se reducă la a este falsă, şi se bazează pe false analogii: videbat are în e-a secundar şi catella a ajuns la rezultatul ea printr-un mecanism pe care nu îl cunoaştem. Hiatul e-a se reduce normal la ă, cum arată Rosetti, Melanges, 353, cînd obţine de la Diana, *zănă, şi de aici zînă. Prin urmare, credem că rezultatul creătionem > Crăciun este fonetic normal şi logic, din punct de vedere semantic, dacă se pleacă de la semnificaţia de „copil".
Celelate etimoane lat. care s-au propus sînt mai puţin convingătoare: lat. (in)camationem (Lexiconul de la Buda); lat. crasffnum (Hasdeu 615); lat. Christi ieiunium (Schuchardt, Literaturblatt, VII, 154; ZRPh., XV, 93); lat. Christi- cu un al doilea element neclar, cf. alb. Kersendelje > lat. Christi natalia (Meyer 189); lat. călătionem „chemare adresată de preot poporului, în prima zi a fiecărei luni" (P. Papahagi, Conv. lit. XXXVII, 670; Puşcariu 407; Capidan, Dacor., III, 142; T. Papahagi, LL, III, 211-3 şi 220; cf. împotrivă Iorga, Revista istorică, XVIII, 220).
Acelaşi cuvînt apare în mai multe limbi care au fost în contact cu rom.; cf. bg. kracon, kracunek (după Mladenov 256, direct din lat.), sb. Kracurt „nume de persoană" (Danicic, V, 429), rut. k(e)recun, kracurt, g(e)recun, v.rus. korocjun „o anumită epocă a anului, nedeterminată în texte", rus. korocun „solstiţiu de iarnă" şi „moarte". Această răspîndire a cuvîntului i-a făcut pe unii filologi să se gîndească la o posibilă origine sl. (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Do-maschke 163; Weigand, BA, III, 98-104; Rosetti, BL, XI, 56; Vasmer 633), bazat pe kratuku „scurt", sau pe kracati „a face paşi". Vasmer adaugă că der. din rom. nu este posibilă întrucît apare în v.rus. (cronica de la Novgorod) din 1143. Argumentul nu pare suficient, deoarece se ştie că pe vremea aceea ruşii veneau în contact cu populaţiile danubiene; este însă sigur că rusa nu are alte cuvinte rom. atît de vechi, şi că în general are foarte puţine. Totuşi, etimoanele slave propuse nu par posibile, kratuku fiindcă der. ar fi imposibilă în această formă (Bemeker 604) şi kracati pentru că se bazează pe o simplă consonanţă, fără legătură semantică vizibilă. Ipoteza lui Rosetti, după care creătionem „creaţie" ar fi trecut în sl. ca termen ecleziastic, nu suprimă dificultăţile, căci este imposibil de admis, cum o face autorul, că „la langue de l’6glise a egalement employâ creatio“ în loc de Crăciun pentru raţiunile dogmatice expuse. în sfîrşit, sensul de „moarte violentă" sau „moarte în floarea tinereţii", propriu
rus., pare a se explica prin rom. crăciuni, vb. (a vărsa sînge, a ucide), datorită obiceiului de a tăia porcul în ajun de Crăciun, cf. ţi-a venit Crăciunul, „ţi-a sosit ceasul de pe urmă". Pentru originea rom. a sl. cf. Jagic, Arch. slaw. Phil., II, 610; Schuchardt, Arch. slaw. Phil., IX, 526; Bemeker, 604; Capidan, Raporturile, 182.	2524
cracoviană (-iene), s. f. - Dans polonez la modă la începutul sec. XIX. - Var. crăcăuancă.
De la Cracovia, numele rom. pentru Krakow, oraş din Polonia; var., direct din numele polonez. De aceeaşi origine este cracoviţa, s. f. (manta).
2525
craflă (-Ie), s. f. - Gogoaşă, produs de patiserie. - Var. crafnă, croajană.
Germ. Krapfen (DAR).	2526
crăgui (—i), s. m. - Copil care se joacă sărind într-un picior.
Sb. kraguj „uliu" (DAR). în Banat. 2527 crah (—huri), s. n. - Faliment, catastrofă financiară.
Germ. Krach, cf. fr. krach.	2528
crai, s. m. - (Numai în expresia crai nou). Lună nouă.
Sl. krai „margine" (Scriban), cf. bg., rus. krai „extremă", mag. karej „colţ (de pîine)". Dicţionarele confundă de obicei acest cuvînt cu următorul. Cf. craină.	2529
crai (—i), s. m. - 1. Rege, domnitor. - 2. Mag.
-	3. (La cărţile de joc) Rege. - 4. Căpetenie, conducător al diferitor asociaţii. - 5. Vagabond, golan, haimana. - 6. Bărbat uşuratic, căruia îi plac aventurile amoroase, donjuan.
Sl. krali „rege" (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 308; Cihac, n, 80; Meyer 203; Bemeker 573), din germ. Karl: este numele lui Carol cel Mare considerat drept suveran prin antonomazie. Cf. mag. kirăly, alb. kralj, ngr. xpaAiţ, tc. kiral (din mag.). - Der. crăişor, s. m. (dim. al lui crai; prinţ; haimana; pasăre, auşel; varietate de păstrăv, Salmo trutta; varietate de struguri); crăiţă, s. f. (regină; prinţesă; regina albinelor; la cărţile de joc, regină; trandafir de India, Tagetes erecta; varietăţi de pere, struguri, ciuperci), cf. bg. cralica, sb. kraljica, deşi poate fi vorba de o der. internă; crăielici, s. m. (plantă, lupoaie, Orobancha caryophyllacea), din sb. kraljic „prinţ"; crăieţ, s. m. (nume dat mai multor peşti mici de rîu); crăiasă, s. f. (regină; zînă); crăiesc, adj. (regesc, împărătesc; de haimana; de donjuan); crăieşte, adv. (regeşte; ca o haimana); crăie, s. f. (regat, împărăţie; domnie); crăime, s.
252
ALEXANDRU CIORĂNESCU
f. (mulţime de crai; mulţime de haimanale); crăiet, s. n. (mulţime de haimanale); crăi, vb. (a domni); crailîc, s. m. (cuitare, galanterie; viaţă de haimana); craidon, s. m. (crai, donjuan), a cărui formaţie este puţin clară (după Diculescu, Originile limbii romîne, Bucarest 1907, şi DAR, de la crai şi domn). Evoluţia de la „rege" la „donjuan" se explică în general prin împrejurarea că ruinele palatului domnesc din Bucureşti au folosit, în a doua jumătate a sec. XVIII, drept han pentru diverşi vagabonzi, care se distingeau de obicei cu numele de Craii de la Curtea-Veche. Această explicaţie este posibilă, dar nu cu totul sigură (ideea de „rege" nu este firească în legătură cu un palat unde n-au existat niciodată regi). Este vorba mai curînd de un sens înv. şi dispărut al lui crai, care trebuie să fi însemnat şi „vestitor", cf. crainic, sp. rey de armas, fr. roi d’armes etc. Deoarece crainicii făceau multe drumuri, este firească evoluţia la „vagabond", şi de aici la „haimana" şi „golan, derbedeu"; cf. paralelismul cu der. lui crainic.	2530
craină (—ne), s. f. - Regiune de frontieră.
Sb. krajna „margine", cf. crai, crainic. 2531 crainic (—ci), s. m. - 1. Herald, dregător. - 2. Vestitor. - 3. Perceptor de dări.
Origine incertă. Dată fiind prezenţa rut. krajnik .judecător" şi a mag. krajnik .judecător al nobililor" ar putea reprezenta un sl. *krajniku „regal", de Ia krai „rege", cf. crai; poate fi însă şi o der. internă a rom. După Skok, Slavia, IV, 328, Candrea şi DAR, rom. provine din rut.; Scriban se gîndeşte la sl. krai „margine" cf. craină.
Der. crăni(ci), vb. (a vesti, a anunţa, a face cunoscut); cranga, adv. (Mold., ca un vagabond), probabil în loc de crain(i)ca, în expresia a umbla creanga; crancău, s. m. (Mold., petrecăreţ, haimana); crancalîc, s. m. (Mold., petrecere). 2532 crainic (-ce), s. n. - Pîrghie cu care se ridică piatra morii de grîu. - Var. gra(i)nic.
Germ. Kranich (DAR). în Banat şi Olt. 2533 cramă (-rne), s. f. - 1. Circiumă, bodegă. -2. Depozit de vinuri. - 3. Clădire unde se tescuiesc strugurii, cu toate dependinţele.
Germ. Kram „han", prin intermediul sb. krama „cămară", sau a pol. kram „han" (Cihac, II, 80).
2534
cramură (-ri), s. f. - Larmă, zgomot, hărmălaie.
Sl. (bg.) kramola (DAR). Pascu, Lat., 257, propunea lat. carmula „revoltă", puţin probabil.
2535
cranţ (-ţuri), s. n. - Scîndură ordinară, pentru făcut pereţi.
Germ. Kranz „coroană" (DAR).	2536
crap (-pi), s. m. - Peşte (Cyprinus carpio). -Mr., megl. crap.
Sb., bg. krap (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Cihac, II, 81; Meyer 204; DAR); cf. slov., cr., alb. krap, rus. karp. înainte s-a considerat reprezentant al lat. carpa (Diez, I, 114; Diez, Gramm., I, 32; Philippide, Principii, 66); însă această der. este puţin probabilă. Nu trebuie să se excludă, totuşi ipoteza că este un cuvînt autentic balcanic, căci în lat. cuvîntul este străin de fondul tradiţional, şi după Meillet-Emout, este în legătură cu numele dacilor din Munţii Carpaţi.	2537
crăpa (—p, -at), vb. - 1. A se desface brusc în mai multe bucăţi, a plesni, a se sparge. - 2. A se desface, a se despica. - 3. A plesni, a pocni, a trosni. - 4. A sfărima, a fărîmiţa. - 5. A se prăpădi, a nu mai putea (de gras, de invidie, de rîs). - 6. A muri. - 7. A întredeschide. - 8. A se deschide (despre boboci). - 9. A se face ziuă, a se lumina.
-	10. (Fam.) A mînca foarte mult, cu lăcomie. -Var. (Bihor) crepefi. Mr. crep, cripai, cripată, cripare, megl. crep, cripari, istr. crepu.
Lat. crepăre (Densusianu, Hlr., 189; Puşcariu 408; Candrea-Dens., 401; REW 2313; DAR); cf. it. crepare, prov. crebar, fr. crever, sp., port. quebrar. Sensul 6 apare şi în cuvintele it. şi fr., cf. germ. krepieren. - Der. crăpăcios, adj. (sfâ-rîmicios); crăpîcea, s. f. (poreclă a celor mîn-căcioşi); crăpelnifă, s. f. (fam., mîncare); crăpat (var. crepăt, crăpet), s. n. (zori, răsărit; dogoare), pe care DAR încearcă să-l pună în legătură cu lat crepitus, dar care poate fi der. internă (DAR consideră neclar sensul 2, care se datorează ideii de „căldură ce face omul să moară = crăpa"); crăpătură, s. f. (deschizătură; plesnitură, fisură; spaţiu îngust la o uşă întredeschisă; crăpare a pielii de pe faţă; crăpare a buzelor), care poate fi şi reprezentant al lat. crepatCira (Puşcariu 409; Candrea-Dens., 402; REW 2314; DAR), ca der. internă a rom. (cf. şi mr. crăpitură, calpitură, cripitură). Din rom. provine ngr. xputvtoupcc (Mumu, Lehnw., 30).	2538
crască (—ăşti), s. f. - Cadru pentru uscarea firelor la vopsitorii.
Rut. kraska „culoare: (DAR). - Der. craschifă, s. f. (ramură în formă de furcă, ce serveşte drept proptea), cf. crachifă.	2539
crasci, s. f. pl. - Arbust (Rhamnus ftangula).
Sl. krasu „roşu", de culoarea fructului său. în sl. „roşu" este echivalent cu „frumos". De la acest
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
253
ultim sens (sl. h-asinu „frumos") pare a deriva crasnic, s. m. (spiriduş, duh rău), expresie eufemistică (DAR).	2540
crastaval (—ai), s. m. - Plantă (Cirsium ole-raceum). - Var. crăstăval, crastavan, castravan.
Sb. kostrava „Festuca", bg. kostreva „Alopecus pratensis" din aceeaşi familie ca şi costrei (după DAR, din sl. krasota „frumuseţe, culoare roşie".
2541
cratimă (—me), s. f. - Liniuţă de unire.
Ngr. xpcrrr||ia „acţiunea de a ţine" (Cihac, II, 652).	2542
cratiţă (-ţe), s. f. - 1. Vas de bucătărie de gătit. - 2. (Arg.) Slujnică.
Origine necunoscută. Pare a fi cuvînt sl. Candrea şi Scriban îl pun în legătură cu bg. kraticîka
■	„puţin înalt", sb. kratica „scurtare", cratiţa fiind un vas scund. După Meyer 129, din sl. gratia ka „gratie".	2543
erau, inteij. - Imită strigătul ciorii. - Var. era. Creaţie expresivă, ca cronc şi cîr; ca şi acest ultim cuvînt, este şi batjocură la adresa ţiganilor.
-	Der. crău(n)i, vb. (a croncăni).	2544
cravai (—iuri), s. n. - (Banat) Dar care se face lăuzelor.
Sb. krava(l)j „dar de nuntă" (DAR). 2545
cravată (—te), s. f. - Accesoriu de îmbrăcăminte bărbătească, legătură la gît. - Mr. cravată.
Fr. cravate, it. cravatta; în mr., din it. prin intermediul ngr. xpaPcaa	2546
Crea (—eez, — at), vb. - 1. A face, a produce, a înfiinţa. - 2. A inventa, a concepe.
Lat. creare (fr. creer, sec. XIX). - Der. creafi(un)e, s. f.; creator, s. m.; creatură, s. f.; recrea, vb.; recreaţie, s. f.; procrea, vb. din fr.
2547
creangă (-engi), s. f. - 1. Ramură, cracă. -2. Braţ (de riu). - 3. Ramificaţie (a unui lanţ de munţi). - Var. crangă, crancă, Trans. de Sud, crambă. Mr. crangă.
Origine incertă. Se admite în general că derivă din bg. granka „ramură" (Weigand, Jb, XV, 168; Pascu, II, 188; Candrea; Scriban; DAR); însă, dimpotrivă, bg. poate proveni din rom., atîta vreme cît nu s-a dovedit că este vorba de un cuvînt autentic sl. în bg. este cuvînt izolat, fără familie, în timp ce în rom. a dat naştere la numeroşi der. Pe de altă parte, nu pare posibil să despărţim cuvîntul rom. de crîng (DAR citează un exemplu, destul de rar, în care se poate chiar identifica creangă cu crug „firmament"); pare prin urmare mai prudent să se plece, ca în cazul acela,
de la sl. krqgit „rotund". Este posibil să existe o contaminare cu cracă „ramură".
Der. cringie, s. f. (grămadă de crengi); cren-gărie, s. f. (mulţime de crengi; frunziş); crîngătură, s. f. (frunziş); crengare, s. f. (furcă ce fixează oiştea la căruţă); crengos, adj. (rămuros); cringuroasă, s. f. (varietate de struguri); crengu-rat, adj. (rămuros); crengui, vb. (a tăia crengile, a curăţa de crengi); încringătură, s. f. (grupă, familie, ramură).	2548
Creastă (—este), s. f. - 1. Excrescenţă cărnoasă pe care o au la cap unele păsări. - 2. Moţ de pene, panaş. - 3. Partea cea mai de sus a unei case, coamă de acoperiş. - 4. Capăt al unui obiect, cînd prezintă un aspect mai mult sau mai puţin asemănător cu cel al unei creste. - 5. Vîrf, culme, apogeu, punct culminant. - 6. Vîrf de munte, culme. - 7. Masă pentru frămîntat brînză. - 8. Crestătură, deschizătură. - Mr. criastă „culme", megl. creastă.
Lat. crista (Puşcariu 410; Candrea-Dens., 403; REW 2330; DAR); cf. alb. kreste (Meyer 205; Philippide, II, 639), it., prov., cat., sp. cresta, fr. crete, port. crista. Pentru sensul 8, cf. cresta. -Der. crestat, adj. (cu creastă); crestos, adj. (cu creastă mare). Din rom. provine sb. kreasta (Candrea, Elemente, 407). Cf. cresta. 2549
crede (-d, -ezut), vb. - l. A socoti, a-şi imagina, a-şi închipui. - 2. A fi de părere. - 3. A avea încredere. - 4. A avea credinţă religioasă.
-	5. A da credit părerii altcuiva. - 6. A înţelege, a compătimi, a fi înţelegător faţă de durerea cuiva.
-	7. (Refl.) A fi îngîmfat, a avea o părere bună despre sine. - Mr. cred, cridzui, credere, istr. credu.
Lat. credere (Puşcariu 411; Candrea-Dens., 404; REW 2307; DAR) cf. it. credere, prov., v.cat. creire, fr. croire, sp. creer, port. crer. - Der. crez, s. n. (totalitatea principiilor cuiva, concepţia de viaţă); crezut, s. m. (persoană de încredere; împuternicit); necrezut, adj. (incredibil); crezător, adj. (încrezător; credul); crezare, s. f. (încredere); crezămînt, s. n. (încredere, credit); încrede, vb. (a încredinţa ceva cuiva; rar, a asigura; înv., a converti, a convinge; refl., a avea încredere, a avea siguranţă, a spera); încrezut, adj. (încrezător; fidel; mîndru, înfumurat); încrezător, adj. (încrezător, credul); neîncrezător, adj. (incredul; bănuitor); încredere, s. f. (siguranţă, credinţă; credulitate); neîncredere, s. f. (lipsă de încredere, suspiciune); încrezămînt, s. n. (înv., credinţă). Cf. credinţă.
Der. neol. creanţă, s. f. (credit), din fr. creance; credenţă, s. f. (înv., bufet, mobilă), din it. cre-denza, sec. XVIII; în Trans. cu var. înv. credenţ.
254
ALEXANDRU CIORĂNESCU
din germ. Kredetiz(tisch); credit, s. n., din it. credito, fr. credit; credita, vb,, din fr. crediter; (a)creditivă, s. f., din germ. Akkreditiv; creditor, s. m., din it. creditare; credul, adj., din fr. credule; credulitate, s. f., din fr.; incredul, adj.; credibilitate, s. f.	2550
credinţă (-ţe), s. f. - 1. Faptul de a crede. -2. Părere, opinie. - 3. Convingere. - 4. Convingere religioasă. - 5. Siguranţă, certitudine. - 6. încredere. - 7. Garanţie, cauţiune. - 8. Promisiune, angajament de căsătorie. - 9. Logodnă. - 10. Dar de logodnă. - XI. Credit comercial. - 12. (înv.) Munci executate de administraţie sau dări strînse direct de Finanţe.
Lat. *credentia (Puşcariu 412; Candrea-Dens., 405; REW 2306; DAR); cf. v.sard. credenga, logud. credenzia, v.fr. credence (Vie de S. Alexis, 3). Pentru sensurile 8-10 (Banat, Trans.) cf. ALR, II, 158. - Der. credincer, s. m. (om de încredere, împuternicit, delegat, reprezentant; înv., slujbaş la curtea domnească însărcinat cu piviniţele cu vin şi cu gustarea mîncării; înv., ostatic), cu suf. ~(c)er ca medelnicer, pivnicer; credincios, adj. (credincios, sigur, de încredere; credincios, care crede în Dumnezeu; fidel, exact), pe care DAR îl presupune der. de la un lat. *credentiosus, ipoteză ce pare inutilă; necredincios, adj. (care nu are credinţă; păgîn; adulter); credincioşie, s. f. (înv., fidelitate, lealitate; cinste); credinţa, vb. (înv., a încredinţa; Trans., a se angaja, a promite căsătorie); necredinţă, s. f. (lipsă de credinţă; impietate; infidelitate; adulter); încredincioşa, vb. refl. (înv., a se încrede, a avea încredere); încredinţa, vb. (a încredinţa; a avea încredere; a încerca; a convinge, a asigura; a converti; a promite căsătorie); încredinţător, adj. (convingător).	1551
creier (-ri), s. m. - 1. Organul gîndirii şi al conştiinţei la om, situat în cutia craniană. - 2. Minte, judecată. - 3. Cap, căpetenie, şef. - 4. Butuc de roată. - 5. Zonă interioară şi puţin accesibilă a unei regiuni muntoase. - Mr. criel, crier, megl. criel.
Lat. cerebrum, prin intermediul unei reduceri *crebrum (Candrea, Rom., XXXI, 306; Candrea, Elements, XVI; REW 1827; Philippide, II, 636; Pascu, Lat. 275; DAR); sau lat. C(e)rebellum (Puşcariu 413; Candrea-Dens., 406; Weigand, Wlacho-Meglen, 8). Ambele soluţii par posibile, dar prezintă dificultăţi fonetice; s-a încercat de aceea odinioară să se explice prin (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 274) sau prin alb. krielj (Baric, Albanorum. St, I, 81). Pentru valoarea lui c oclusiv înainte de un e primitiv, cf. cearcăn. Graur, BL, HI, 50, crede că ee (> eie) a rezultat
dintr-o „brisure" între doi r, ca în greier sau prooroc; însă nu s-a demonstrat că ee nu este etimologic. Cuvîntul este de uz general (ALR, I, 13); sensul 5 are aspectul unei etimoligii populare fără să se poată indica punctul de provenienţă. -Der. creeruş, s. m. (cerebel); descreerat, adj. (nebun, smintit).	2552
creion, (-oane), s. n. - Ustensilă pentru scris.
Fr. crayon. - Der. creiona, vb., din fr. crayon-ner.	2553
creiţar (-ri), s. m. - 1. Monedă de o centimă dintr-un florin austriac. - 2. Bani.
Germ. Kreuzer (Borcea 184), în parte prin intermediul mag. krajcăr (DAR; Gâldi, Dict., 123). A circulat înainte în Trans. şi Bucov., înv. Cf. ven. craizer, it. craicero (Battisti, II, 1145).
2554
cremă (—me), s. f. - 1. Preparat culinar de consistenţa unei paste. - 2. Ceea ce este bun, de calitate superioară. - 3. Preparat pentru lustruit încălţămintea.
Fr. creme. - Der. cremos, adj., din fr. 2555 cremene (—ni), s. f. - Varietate de rocă sfiicioasă, silex.
SI. kremy (gen. kremene), sau bg., sb., rus. kremen (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Cihac, II, 81). - Der. cremenos, adj. (dur ca şi cremenea); cremenar (var. creminar), s. n. (pungă pentru cremene); încremeni, vb. (a pietrifica, a transforma în piatră; a uimi, a năuci, a zăpăci); încremenitor, adj. (uimitor, năucitor, uluitor); încremeneală, s. f. (stupefacţie; imobilitate).	2556
crenel (-Iuri), s. n. - Deschizătură îngustă în partea superioară a unui turn.
Fr. creneau (pentru paralelismul inel-anneau).
-	Der. crenela, vb. (a pune creneluri). 2557 crenvirşt (—ti), s. m. - Cîmăcios asemănător cu tipul numit Frankfurt.
Germ. Krenviirstel (DAR).	2558
crep (-puri), s. n. - 1. Iesle. - 2. Jgheab. -Var. creplă.
Germ. Krippe, prin intermediul pronunţării săs. Krep (Puşcariu, Dacor., II, 599). Rar, în Trans.
2559
crep (-puri), s. n. - 1. Ţesătură subţire. - 2. Talpă de cauciuc.
Fr. crepe. - Der. crepdeşin, s. n., din fr. crepe de Chine, termen comercial; crepon, s. n., din fr. crepon.	2560
cresta (-teZ, -at), vb. - 1. A tăia. - 2. A face
o	incizie. - 3. A face o crestătură. - Var. încresta.
i
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE	255
Lat. castrare „a castra"; este dublet de la castra, vb., neol. din sec. XIX. Pentru semantism, cf. abruz. castra „a tăia tulpina principală a unui copac", calabr. ncrasta „canal de irigaţie" ncras-tatura „gardină de butoi". Pentru vocalism, cf. rapidus > repede. - Se consideră în general că este vorba de un der. intern de la creastă (Tiktin; Candrea; DAR); însă explicaţia semantică este evident insuficientă. Este sigur, totuşi, că în imaginaţia vorbitorului de rom., cele două cuvinte s-au amestecat, cf. creastă 8. După Scriban, ar trebui pornit de la rus., rut. krestitî „a face semnul crucii", cuvînt care de asemenea pare a fi încrucişat cu vb. rom. (> rom. încresta, vb. „a marca făcînd o cruce").
Der. crestat, adj. (tăiat, cioplit, gravat); crestată, s. f. (roată zimţată; pîine uscată, de formă triunghiulară sau ca o cruce, care se dă de obicei de pomană), în al cărui al doilea sens este evidentă încrucişarea cu sl. krestati „a face o cruce"; crestăţel, s. n. (unealtă a olarului cu care modelează marginea vaselor); crestătură, s. f. (deschizătură; crăpătură; tăietură; semn; cioplire); crestez, s. n. (mai pentru amestecat brînză); crestează, s. f. (deschizătură, crăpătură). 2561
creşte (—SC, —scut), vb. - 1. A se mări, a se dezvolta. - 2. A se mări, a căpăta volum, a deveni gros. - 3. A se umfla aluatul. - 4. A se umfla, a se ridica apa. - 5. A urca preţul. - 6. A se mări Luna. - 7. A îngriji, a veghea dezvoltarea unei plante, a unui animal sau a unui copil. - 8. A educa, a instrui, a forma. - Mr. crescu, criscui, creaştire, megl. cresc, istr. crescu.
Lat. crescere (Puşcariu 414; Candrea-Dens., 407; REW 2317; DAR); cf. it. crescere, prov. creire, fr. croître, cat. crexer, sp., port. crecer. -Der. crescînd, adj. (care creşte), der. artificial, pe baza part. prez., ca fr. croissant; crescut, adj. (dezvoltat; educat; adoptat; fermentat; matur); crescut, s. n. (înv., vîrstă); necrescut, adj. (foarte tînăr; prost crescut); crescător, adj. (educator; persoană care se ocupă de creşterea animalelor); creştere, s. f. (mărire; acţiunea de a creşte; înv., recoltă; educaţie); crescătorie, s. f. (loc unde se cresc animale; pepinieră), creştet, s. n. (vîrf, culme, creastă, vîrful capului), mr. creaştit, cu suf. -et (Puşcariu, Dacor., IX, 440; DAR; după Meyer, Alb. St., IV, 70, din alb. kreste „creastă", opinie extrem de puţin probabilă; după Pascu, I, 70, de la un lat. *cnsfîdum, der. puţin convingător; după Cihac, I, 62 şi Scriban, de la creastă), cuvînt folosit în general (ALR, I, 5; lipseşte în Mold., dar apare la Cantemir, Negruzzi, Creangă); descreşte, vb. (a diminua, a micşora, a se reduce), format ca fr. decroître.	2562
creştin (—nă), adj. - 1. Care aparţine creştinismului, privitor la creştinism. - 2. (S. m.) Om cumsecade, om bun. - Mr., megl. creştin.
Lat. christianus (Puşcariu 415; Candrea-Dens., 409; REW 1888; DAR). Pentru al doilea sens, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 165; Iordan, BF, VI, 150; şi observaţiile prea puţin pertinente ale lui E. Speidel, BL, IX, 25, care atribuie această accepţie unei influenţe ruseşti. După P. Labriolle, Christianus, în Bull. Du Cange, V (1929-30), p. 69-88, este cuvînt rar în primele secole, care apare numai de trei ori în Noul Testament, şi a cărui pronunţare pop. a fost chrestianus. Candrea-Dens. explică evoluţia anormală (normal ar fi trebuit să dea *creşin) prin data sa tîrzie; dar se datorează mai curînd conservatorismului natural al cuvîntului. Este cuvînt folosit general (ALR, I, 214). Cf. dubletul înv. hristian, s. m. (< %ptcrtiav(ţ).
Der. necreştin, adj. (necredincios, păgîn); creştinesc, adj. (păgîn); creştineşte, adv. (ca un creştin); creştina (var. încreştina, creştin!), vb. (a se face creştin, a se boteza); necreştinat, adj. (care nu este botezat); creştinism, s. n. (ansamblul religiilor bazate pe învăţăturile lui Cristos), formaţie neol.; creştinăţie, s. f. (înv., creştinătate); creştinătate, s. f. (totalitatea creştinilor; lumea creştină), care se consideră reprezentant al lat. chistianitas (Candrea-Dens., 410; DAR), dar care mai probabil este un der. intern (cf. Graur, BL, II, 18).	2563
creţ (-eaţă), adj. - 1. Cîrlionţat, buclat, încreţit. - 2. Cutat, încreţit, zbîrcit.
Origine necunoscută, dar probabil sl. Este greu de separat acest cuvînt de cîrcel, care pare a fi acelaşi cuvînt, cu suf. -el, în legătură deci cu sl. kruciti, „a răsuci", cf. pol. krţty „creţ", slov. kerc, ceh. krc „cîrcel, crampă" (Cihac, II, 41; Weigand, BA, III, 107). Totuşi, sb., bg. krecav „creţ" pare a proveni din rom. (Capidan, Raporturile, 229; cf. Byhan 316; Candrea, Elementele, 407). Celelalte ipoteze nu conving: din gr. xptxtov (Philippide, Un specialist; Iordan, Di/l. 74); din lat. *cirricius, der. la cirrus (Densusianu, GS, I, 164); din germ.med. Kreiz „cerc" (Giuglea, Dacor., II, 394); de la un lat. *cricius, deformaţie a gr. xtpxoţ „cerc" (DAR); din lat *crepitus (Giuglea, LL, II, 32).
Der. creţ, s. n. (cîrlionţ, buclă; cută, zbîrcitură; denivelare de teren; pălărie a anumitor ciuperci; Arg., cur); crăţ, s. m. (şorţ); creţos (var. creţuliu), adj. (buclat, ondulat); creţesc, adj. (varietate de mere); creţar, s. m. (Arg., homosexual); creţişor, s. n. (fir de bumbac; plantă, Alchemilla vulgaris; ciupercă, Clavaria coralloides); creţuşcă, s. f.
256
ALEXANDRU CIORĂNESCU
(plantă, Spiraea ulmaria); încreţi, vb. (a îndoi; a face încreţituri, pliuri; a ondula, a bulca; a zbîrci; a se încrunta; rar, a înfiora); (în)creţeală, s. f. (încreţitură, pliu); încreţitură, s. f. (pliu, îndoitură, zbîrcitură, cută); descreţi, vb. (a desface creţurile, a netezi).	2564
crştă (-te), s. f. - Obiect folosit la scrisul pe tablă, fabricat din sulfat de calciu. - Var. (înv.) criţă, (Mold.) cridă.
Lat. creta (sec. XIX), var. prin intermediul pol. krijda.	2565
cribdă (-de), s. f. - înşelătorie, cursă, escrocherie. - Var. crivdă, cridă.
Sb., bg. krivda „nedreptate" (Candrea). în Olt. şi Munt. Var. cridă, numai în expresia a face cu crida „a înşela".	2566
cri chin (-ni), s. m. - Varietate de prun (Prunus insititia).
Germ. Krieche, prin intermediul săs. Krăichen (Borcea, 184).	2567
crici (-cesc, -it), vb. - 1. A aviza, a dispune.
-	2. A însărcina, a recomanda.
Sb. kricati „a avertiza" (Scriban, Arhiva, 1912; DAR). în Banat şi Olt.	2568
cridă (-de), s. f. - Faliment, crah.
Germ. Krida (DAR). în Trans., înv. 2569
crijac (—ci), s. m. (înv.) încrucişat.
Pol. krzyzak, der. din sl. krm „cruce". Sec.
XVII.	2570
Crijmă (-me), s. f. - Bucată de pînză în care se înfăşoară copilul imediat după botez. - Var. crişmă.
Sl. hizma, din mgr. xpicna „mir". 2571
crilă (—le), s. f. - 1. Matcă de năvod. - 2. Bandă, grup, ceată. - 3. Grup de hăitaşi.
Sl. krilo „aripă" (Cihac, II, 83; Conev 81), cf. bg., sb., cr. krilo. - Der. încrilui, vb. (a uni cele două capete ale unui năvod).	2572
crimă (-me), s. f. - Infracţiune gravă, omor.
•	- Mr. crimă „păcat".
Fr. crime. După Pascu, I, 70, mr. ar fi reprezentantul direct al lat. crimen. - Der. criminal, adj., din fr.; criminal, s. m., din fr.; criminal, s. n. (tribunal criminal), din germ. Kriminal(gericht), şi cu forma criminalion, din ngr. xpi[iivo(Xiov (Gâldi 168), ambele înv.; criminalist, s. m., din fr.; criminalicesc, adj. (criminal), înv.	2573
crin.(—ni), s. m. - 1. Crin (Lilium candidum).
-	2. Nume mai puţin comun al mai multor plante, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu crinul;
lămîiţă (Philadelphus coronarius); larice. (Larix sibirica); obligeană (Iris germanica).
Gr. xpivov (Mumu 16; Meyer 206), în parte prin intermediul sl. krinu, (DAR), cf. bg., sb. krin, alb. krine (Vasmer, Gr., 84).	2574
crîncen (-nă), adj. - Crud, cumplit, atroce, sîngeros, nemilos. - Var. crinced.
Sl. krqcina (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 81; Byhan 316; Lowe 45; Graur, Rom., LIII, 384), care apare numai cu sensul de „epilepsie", dar care trebuia să însemne şi „turbare, furie", cf. krqcinjati sq „a turba", rus. krycenji „violent" (Skok 67). - Der. (în)crîncena, vb. (a înspăimînta, a teroriza); crîncenie, s. f. (cruzime, ferocitate).
2575
crîng (-guri), s. n. - 1. (înv.) Cerc, ciclu. -2. (înv.) Firmament. - 3. (Bucov.) Cadran de ceas.
-	4. Pădurice, mai ales în valea unui rîu, formînd un fel de insulă mai mult sau mai puţin rotundă.
Sl. kr<fgii „cerc" (Cihac, n, 83: Conev 50; Skok 66), cf. sb. krug „ogor circular*1. Este dublet al lui crug, s. n. (ciclu; orbită, sferă), din sb. sau rus. krug. Sensul de „pădure", explicabil prin sinuozităţile riurilor în care se formează, coincide cu crivină; cf. o explicaţie diferită, dar mai puţin probabilă, în DAR. Cf. creangă. - Der. crîngos, adj. (acoperit de arbori); crînjel, s. n. (Munt, bucată rotundă; formă caracteristică a excrementului omenesc).	2576
crintă (“te), s. f. - 1. Tipar pentru brînză. -2. Scîndură de măcelărie.
Sl. krinica, dim. de la krina „vas" (Cihac, II, 83). După Drăganu, Dacor., VI, 271, rezultatul normal, *crinţă, a produs un sing. analogic, pe baza pl. De la un der. bg. krinka, provine crincă, s. f. (coş). Cf. rut. krinka „sticluţă", mag. kerenta „blid".	2577
cripalcă (-ălci), s. f. - Piedică la războiul de ţesut.
Sl. krepelu „băţ" (DAR). în Munt. 2578
criş, interj. - Exprimă o admiraţie amestecată cu invidie.
Cuvînt obscur, pe care dicţionarele îl clasifică de obicei ca adj., cu sensul de „bogat, fericit, de invidiat". Această accepţie nu pare sigură, şi bănuim că se datorează influenţei inconştiente a etimonului care s-a propus. Toate exemplele care se aduc par a indica o interj. S-a încercat să se explice printr-o aluzie, de altfel imposibilă, la bogăţiile lui Cresus (Şeineanu, Semasiol., 172; Cihac; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 207), sau la nisipurile aurifere ale rîului Criş, din Transilvania (Tiktin; cf. Iorga, Revista istorică, XXVI, 88).
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
257
DAR îl pune în legătură cu sl. krizî „cruce", adăugind că legătura între ideea de „cruce“ şi cea de „fericire" este firească în concepţia creştină. Credem că legătura cu sl. krizî este sigură, dar trebuie înţeleasă ca o blasfemie aproape pe faţă; se ştie, de altfel, că multe expresii injurioase din rom. au o nuanţă de admiraţie, de invidie şi chiar de afecţiune.	2579
crişcă (-şte), s. f. - Bucată.
Sb. krizka, rut. kr&ka (DAR). în Banat şi Bucov.
2580
crîşca (-C, -at), vb. - 1. A scrişni din dinţi.
-	2. A trosni, a scîrţîi. - Var. (sjcîrşca, (în)crişca.
Creaţie expresivă, ca crîcni, scrişni, cf. bg.
hrăskam, sb. hrskati (Philippide, II, 709).	2581
crîsnic (-ci), s. m. - 1. Sacristan, diacon. - 2. Năvod pătrat. - 3. Plasă în general.
Sl. kristu „cruce", cu suf. -nic. Sensurile secundare se explică prin urzeala în formă de cruce pe care o are de obicei năvodul. Sensurile 2 şi 3 sînt n. - De la aceeaşi rădăcină sl. provine cristaş, s. n. (năvod), şi probabil crîştie, s. f. (mizerie, nevoie, necaz), cuvînt rar, pe care DAR îl pune în legătură cu crîşca. Cf. şi cristac, s. n. (năvod), din bg. krustak „cruce".	2582
cristal (—le), s. n. - Sticlă specială, transparentă şi perfect incoloră. - Mr. cristal.
Ngr. xpvmctXkoq (sec. XVII), şi mai modem din fr. cristal. - Der. (din fr.) cristalin, s. n.; cristaliza, vb.; cristalizafie, s. f.	2583
cristelniţă (—ţe), s. f. - Vas în care se botează copilul.
Sl. kriistilînica. Sec. XVII.	2584
cristofor (—ri), s. m. - Plantă (Actaea spicata).
De la Cristofor (sec. XIX).	2585
criţă, s. f. - Oţel.
'Rut. kricja (Cihac, II, 84; DAR).	2586
crivac (-ce), s. n. - I. Bîtă, ciomag. - 2. Fiecare din parii care formează cadrul pietrei fixe a morii de gnu. - 3. Bîmă care întăreşte scheletul unor luntre. - 4. Scripete, troliu.
Bg., rut. krivak „lemn strîmb" (Cihac, II, 84). Cf. crivală, crivină.	2587
crivală (—le), s. f. - 1. Ramură în formă de furcă avînd trei sau mai multe braţe; se înfige de obicei în pămînt şi serveşte drept suport pentru bulgării de sare care se pun spre a-i linge oile. -2. Furcă mică pentru a prinde şerpii fără a-i omorî.
-	3. Curea de transmisie la ferăstrăul mecanic. -
4.	Cîrlig de hamal. - 5. Şurub de tîmplărie. - 6. Traversă, suport. - Var. crivat, crivea.
Sl. krivu „răsucit", prin urmare dublet al lui crivac.	2588
crivat (-turi), s. n. - Pat. - Var. crevat. Mr. crivat, megl. crivet.
Ngr. zpepfkm (Cihac, II, 652; Meyer 205; Sandfeld 18), cf. tc. kerevet, alb., bg., sb. krevet (sec. XVIII, cf. Vasmer, Gr., 84), rus. krovatî, mag. kerevet, it. grabato (Battisti, III, 1851), fr. grabat. Mai ales în Mold.	2589
crivăţ (—veţe), s. n. - Vînt rece, care bate dinspre nord, acvilon.
Bg., slov., cr. krivec, sb. krivac, din sl. krivu „oblic, strîmb" (Miklosich, Slaw, Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 311; Cihac, II, 84; Conev, 37; cf. Iorga, Revista istorică, XXVI, 88). - Der. cri-veţean, adj. (înv., nordic, septentrional). 2590
crivină (-ni), s. f. - Grind cu arbuşti sau tufişuri ce se formează de obicei la cotiturile nurilor, pădurice aproape în mlaştină. - Var. crină, crivă, crivaie.
Sl. (bg.) krivina „curbă", din sl. krivu „strîmb". (DAR). Cf. crivac, crivală, crivăţ.	2591
croazea (-ele), s. f. - stofă ţesută în patru iţe.
Fr. croisee. înv.	2592
crochiu (-uri), s. n. - Schiţă.
Fr. croquis.	2593
crohmeală (-eli), s. f. - Amidon, scrobeală.
-	Var. crohmală, crohmoală, crocmal(ă).
Pol., rut., rus. krachmal (Cihac, II, 84; Iordan, Dift., 82; Sanzewitsch 201; Iorga, Revista istorică,
XXVI,	88; Graur, BL, III, 49), din germ. Kraft-mehl. - Der. crohmoli, vb. (a scrobi), cf rus. krachmalitî.	2594
croi (-oesc, —it), vb. - I. A tăia. - 2. A tranşa. - 3. (înv.) A face o incizie. - 4. A tăia materialul după un model, a tăia materialul un croitor sau o croitoreasă. - 5. A confecţiona, a face. - 6. A da o formă, a modela. - 7. A plănui, a poiecta. - 8. A medita, a reflecta. - 9. A inventa, a fauri. - 10. A face dungi, a brăzda cu lovituri de bici sau palme. - 11. A pedepsi, a lovi, a bate, a da pumni, a pălmui. - 12. A deschide drum. -13. A fugi, a scăpa. - Mr. cruescu, cruire, megl. cruies, cruiri.
Sl. kroiti, krajati „a tăia" (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 312; Cihac, II, 84; Conev 60); cf. bg. krojă, sb. krojiti, slov. krajati.
-	Der. croială, s. f. (tăietură a unei haine; plan, proiect; dispoziţie; tipar, model; minciună, înşelătorie; lovitură, palmă); croi, s. n. (croială), din bg., sb. kroj; croitură, s. f. (croială, confecţionare; bucată de material pentru un obiect de îmbrăcăminte); croitoare, s. f. (briceag de pantofar); croitor, s. m. (meseriaş care croieşte şi coase
258
ALEXANDRU CIORĂNESCU
haine; înv., tăietor; insectă, Cerambys credo); croitoreasă, s. f. (meseriaşă care croieşte şi coase haine); croitorifă, s. f. (Mold., Bucov., croitoreasă); croitori, vb. (a se ocupa cu croitoria); croitorie, s. f. (meseria croitorului); croitorii, s. n. (croitorie); croitoresc, adj. (de croitor); răscroi, vb. (a îndrepta prima croială a unei rochii; a decolta, a face decolteul unei rochii); răscroiăiă, s. f. (acţiunea de a răscroi; decolteu). 2595
CronC, interj. - Imită croncănitul corbului sau ciorii.
Creaţie expresivă cf. circ, erau. - Der. cronc, s. m. (Maram., corb); croncan, s. m. (corb; vultur), cf. bg. krokon „corb“; croncăni, vb. (a scoate sunete caracteristice ciorii, corbului), cf. gr. xpto^G), xpafyi, lat. crocare, crocitare, alb. krakaris; croncăneală (var. croncănit, croncăni-tură), s. f. (sunet caracteristic ciorii, corbului); croncănitor, adj. (care croncăne).	2596
cronic, adj. - Care are evoluţie lentă, cu caracter de durată. - Var. hronic (şi der., înv.).
Lat. chronicus (sec. XVIII). - Der. cronică, s. f., din lat. chronica, sec. XVII; cronicar, s. m.; cronicăresc, adj.; cronograf, s. f. (cronică, anale), din gr. xpovoi'poapoţ, (sec. XVII); cronologic, adj., din fr.; cronologie, s. f., din fr.; cronometru, s. n., din fr. Pentru der. înv., cf. Gâldi 196.	2597
cronţ, inteij. - Imită zgomotul produs de dinţi la ronţăit. - Var. ronţ, clonţ, clanţ, cranţ.
Creaţie expresivă. Cihac, II, 319, considera că ronţăi este în legătură cu ceh. remtati; Pascu, Lat., 264, se gîndea la it. ronzare, sp. ronzar; dar aceste coincidenţe se datoresc sursei expresive comune.
-	Der. cronţăi (var. ronţăi, cronţăni, crănţăni), vb. (a mînca sfărimînd în dinţi, producînd un zgomot caracteristic); (c)ronţăială (var. (c)ronţăilură, (c)ronţăif), s. f. (acţiunea de a ronţăi). 2598
crontaler (—ri), s. m. - Monedă austriacă de argint, ce valora 8 taleri (sec. XVIII).
Germ. Kronthaler.	2599
croşetă (-te), s. f. - Ac de croşetat. - Var. croşet.
Fr. crochet. - Der. croşeta, vb. (a împleti manual cu croşeta).	2600
croznie (-ii), s. f. - 1. Cîrlig folosit de hamali.
-	2. Sarcină de lemne, constituită de cantitatea pe care o poate căra în spinare un om. - 3. Povară, sarcină, legătură, balot. - Var. croznă, crosnă, croşnă, crojnă.
Bg., sb., rut. krosnja „coş“ (Cihac, II, 85; DAR)-, cf. ceh. krozno „cîrlig de hamal"; încrozn(i)a, vb. (a căra o povară în spate); descrozn(i)a, vb. (a descărca, a da jos o povară).	2601
cruce (—ci), s. f. - 1. Obiect format din două bucăţi de lemn, piatră etc. puse perpendicular una peste alta, constituind simbolul credinţei creştine.
-	2. Semnul crucii. - 3. Crucifix. - 4. (Rar) La cărţile de joc, treflă. - 5. Steag al unei oşti creştine.
-	6. Companie, breaslă. - 7. Diademă în formă de cruce purtată de mirese la ceremonia de nuntă.
-	8. Răscruce, răspîntie. - 9. Miez de nucă. - 10. Nume dat mai multor plante cu flori în formă de cruce: Galium cruciata; Paris quadrifolia etc. - 11. Nume dat diferitor obiecte în formă de cruce: orcic, bîrnă transversală, transept, căprior, traversă, grindă longitudinală, cap de cruce, spiţă, diblu, braţ. - Mr. c(ă)ruţă, megl. cruţă.
Lat. crucem (Puşcariu 416; Candrea-Dens., 411; REW 2348; DAR)-, cf. alb. kriik (Meyer 207; Philippide, II, 639), it. croce, prov. crotz, fr. croix, sp., port. cruz. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 300). - Der. cruciuliţă, s. f. (crucifix; medalion; nume dat mai multor plante cruciforme); cruci, vb. (a răstigni; a încrucişa, a amesteca două rase de animale; a blasfemia; refl., a-şi face semnul cruci, a se închina; a se minuna, a fi surprins), pentru al cărui al doilea sens cf. corci; încruci, vb. (a încrucişa; a-şi face cruce); crucelnic, s. n. (piesă la războiul de ţesut; vîrtelniţă); crucer, s. m. (centimă dintr-un florin austriac), de la cruce după modelul lui Kreuzer, cf. creiţar; crucer, s. m. (monedă,) formaţie artificială din sec. XVIII; descruci, vb. (a descompune elementele unei cruci, a desface); răscruce, s. f. (răspîntie; cruce a căruţei; cruce a vîrtelniţei); cruciş, adv. (pieziş, oblic; în formă de cruce, încrucişat; s. n., răscruce; cruce de vîrtelniţă); încrucişa, vb. (a pune în formă de cruce; a amesteca animale de rase diferite; refl., a-şi tăia drumul, a se întretăia; refl., a-şi face cruce; refl., a se uita cruciş); încrucişetură, s. f. (răspîntie, răscruce); descrucişa, vb. (a desface ce era încrucişat); crucişetor, s. n., format după fr. croiseur. - Der. neol. cruciadă, s. f., din fr. croisade; cruciat, s. m., cf. it. crociato; crucifica, vb., din lat. crucificare, sec. XIX; crucifix, s. n., din fr.; cruciform, adj., din fr.	2602
crud (-dă), adj. - 1. Nefiert, nefript, necopt. -2. Verde, necopt. - 3. Fraged, tînăr. - 4. (înv.) Recent, proaspăt. - 5. Brut, neprelucrat. - 6. Nemilos, neomenos. - Mr. megl. crud.
Lat. crudus (Puşcariu 417; Candrea-Dens., 412; REW2342; DAR); cf. it., sp. crudo, prov., fr., port. cru. - Der. crudac, adj. (fraged); cruzime (var. înv. cruzie), s. f. (înv., copilărie; cruzime, ferocitate); crudătate, s. f. (cruzime), ar putea reprezenta lat. cruditatem, este înv.; cruzătură, s. f. (fruct necopt); crudelitate, s. f. (cruzime; cruditate), care
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
259
apare o singură dată la Dosoftei, der. neol. din lat.
-	Din rom. provine săs. hnd(ich) „crud“. 2603
cruh (-huri), s. f. - (Mold.) Pietricică.
Sl. kruchu „bucată", rut. krucha „piatră", sb. knih „colţ de pîine". Circulă şi (în Trans.) în forma crînf, s. n. (colţ de pîine), cu infixul nazal şi modificarea finalei, ca în praf vîrf; şi în numeroase forme der.: crihan, crifan, ciifoi, clihan, călhan, cîlfan, cîlfete, s. n. (Trans. şi Mold., colţ de pîine), cf. rut. kricha (DAR).
Der. cruhos, adj. (tare); crîmpoi, s. n. (bucată); crîmpei, s. n. (fragment, bucată), cuvînt folosit curent, care se pune în legătură în general cu sl. krqpu „mic", krqpeti" „a contracta" (Cihac, II, 80; Byhan 316; Puşcariu, Lr., 291), cf. curpen; crîmpi, vb. (Trans., a face ghemotoc); crîmpiţă, s. f. (Trans., încurcătură, încîlceală a urzelii la război; încurcătură, belea; greutate; greşeală); crimpot, s. n. (fragment, bucată); crimpofi (var. crîmpoti, crîmpotă), vb. (a face bucăţi; a rupe, a sfîşia; a desface, a anihila); crîmpoţeală, s. f. (acţiunea de a face bucăţi); crîmpoşie, s. f. (varietate de struguri).	2604
crumpănă (-pene), s. f. - Cartof. - Var. cmmpen(ă), crumpir(ă), crump(â), etc.
Germ. Grundbime (Borcea 184; REW 3892; cf. Byck-Graur 28), prin intermediul săs. Krumpim în Trans., din sb., slov. krumpir în Banat şi Olt.
’ 2605
crunt (-tă), adj. - 1. Plin de sînge, însîngerat.
-	2. Sîngeros, crud, feroce. - 3. Cumplit, îngrozitor.
Lat. cruentus (Puşcariu 418; Candrea-Dens., 414; DAR); cf. it., sp., port. cruento. - Der. crunta, vb. (a însîngera, a umple de sînge; a tăia, a răni); încrunta, vb. (a însîngera; a tăia, a răni; a încreţi; refl., a-şi încreţi fruntea, a se uita urit), la care ultimele sensuri par să aparţină unui cuvînt diferit, asimilat celui anterior prin etimologie populară (după Puşcariu 824; Candrea-Dens., 415; şi DAR direct din lat. cruentare); încruntătură, s. f. (pată de sînge; privire ameninţătoare); încruntător, adj. (crud, sălbatic), înv.; descrunta, vb. (a linişti, a potoli). în toate cuvintele, sensul etimologic este înv.	2606
crup, adv. - în expresia beat crap „beat criţă".
Germ. Krupp, nume al celebrului fabricant de tunuri, plecîndu-se de la interpretarea glumeaţă a expresiei echivalente beat tun (DAR; Puşcariu, Lr., 121).	’	2607
crupă (-pe), s. f. - Partea de dinapoi şi de sus a trunchiului unor mamifere.
Fr. croupe. - Der. crupier, s. m., din fr. croupier.	2608
crupe, s. f. pl. - Boabe de grîu, griş, arpacaş; nume dat mai multor cereale măcinate, cu care se face terci.
Sl. (sb., cr., pol., rut., rus.) krupa (Miklosich,
. Slaw Elem., 26; Cihac, II, 85; Miklosich, Etym. Wb.; Bemeker 630; Conev 87). - Der. scrupos, adj. (sfărimicios); scrupoşa, vb. (a deveni sfărîmi-cios). Sînt cuvinte curente în Mold.	2609
cruşj (-şese, —it), vb. - 1. A tăbăci, a argăsi.
-	2. A înroşi. - 3. A însîngera, a umple de sînge.
Rut. knîsiti „a muia" cf. rus. krusitî „a desface" (Scriban; DAR). Semantismul pare clar, deoarece tăbăcitul presupune operaţia de a muia pielea şi, pe de altă parte, coaja de arin, care se foloseşte în această operaţie, are o culoare roşiatică. Cihac, II, 85, se gîndea la kruvî „sînge", care nu pare posibil. - Der. cruşeţea, s. f. (plantă comestibilă, Barbarea vulgaris), al cărei nume provine fără îndoială de la cruşi (Bogrea, Dacor., I, 336), dar nu de la sensul „a înroşi" (DAR), ci probabil de la cel de „a muia" căci aşa se pregăteşte planta; cmţei (var. cruţm), s. m. (plante ramnacee, Rharrmus frangula; Rhamnus cathartica), cf. rut. krusină (DAR), este probabil cuvînt identic cu mr. cruş „păducel", pe care Pascu, I, 70 îl deriva de la lat. coruscus; cruşeală, s. f. (tăbăcit, acţiunea de a tăbăci; baie de tăbăcit); cruşit, s. n. (tăbăcit).
2610
cruşon (—oane), s. n. - Băutură răcoritoare, făcută cu apă, vin, zahăr şi diferite fructe.
Fr. cruchon „garafă cu cioc", probabil prin intermediul germ.	2611
crustă (-te), s. f. - Coajă.
Lar. crusta, cf. fr. croute, germ. Kruste (sec. XIX). - Der. cnistaceu, s. m., din fr.; încrusta, vb., din fr.	2612
cruţa (—ţ, — at), vb. - 1. A economisi, a cheltui puţin. - 2. A trata cu menajament, a nu obosi, a nu abuza. - 3. A proteja, a ocroti. - 4. A ierta, a scuti. - 5. (înv.) A se supune, a respecta. - 6. A evita.
Origine incertă. Se consideră în general că reprezintă un lat. *curtiăre „a tăia", fie direct (Puşcariu 420; Puşcariu, Lat. ti, 43; Philippide, II, 639; REW 2419; DAR; Puşcariu, Lr., 264) fie prin intermediul alb. kurtsen (Cihac, II, 716; Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Densusianu, Hlr., 352; Philippide, Principii, 140). Această der. este greu de susţinut, căci sensurile 3-5, care sînt la fel de vechi ca celelalte, nu se pot explica pe baza ideii de „scurt". Credem că este vorba de acelaşi cuvînt ocroti „a proteja", a sprijini, din sl. okrotiti; mai bine zis, că trebuie pornit de la sl. krotiti „a
260
ALEXANDRU CIORĂNESCU
atenua, a calma", chiar dacă fonetismul nu este clar. După Lexiconul de la Buda, din lat. *cruciăre „a încrucişa"; cuvînt autohton, după Miklosich, Slaw. Elem., 10; din lat. *curatiăre, după Creţu, 351.
Der. cruţător, adj. (econom, păstrător, milos); necruţător, adj. (neîndurător).	2613
Ctitor (—ri), s. m. - 1. Fondator, persoană care construieşte şi înzestrează o biserică. - 2. Fondator, organizator. - 3. (Trans. şi Munt.) Econom, curator al unei biserici. - 4. (Trans., înv.) Tutore.
Gr. xmcop, în parte prin intermediul sl. ktitori, cf. Vasmer, Gr., 65 şi 85. - Der. ctitoră, s. f. (fondatoare); ctitori, vb. (a funda); ctitorie, s. f. (fondare); ctitoricesc, adj. (de fondare); ctitomicie, s. f. (fundaţie; pisanie).	2514
CU, prep. - 1. Funcţie asociativă: s-au pornit cu toată oastea (Gr. Urechiă). - 2. Funcţie atributivă: om cu dreptate (Creangă). - 3. Funcţie reciprocă: s-a măritat cu un învăţător (Rebreanu). - 4. Funcţie instrumentală: aruncau cu pietre (Băl-cescu). - 5. Funcţie cantitativă: un bucătar cu zece galbeni pe lună (Alecsandri). - 6. în acelaşi timp, totodată (funcţie temporală); de cu iarnă murit-au şi craiul) (Neculce). - 7. în timpul (funcţie durativă); nu venea cu zilele pe-acasă) (Ispirescu).
-	8. Funcţie modală: privea la ei cu drag (Eminescu) (cu acest uz, coincide cu formaţiile romanice cu -mente). - 9. Din cauza (funcţie cauzală): am răguşit cu surdul ista (Alecsandri).
-	10. Deşi, cu toate că (funcţie concesivă, în combinaţie cu tot)', eram trist, cu tot timpul frumos (Negruzzi). -11. Ca la fel ca (funcţie comparativă, în combinaţie cu mai multe adj.): potrivit cu năravul şi apucăturile lui (Creangă). - Mr., megl., istr., cu.
Lat. cum (Puşcariu 421; Candrea-Dens., 417; REW 2385; Moser 418; DAR); cf. it., sp. con, prov. com, co, port. com. Observaţiile din DAU, în legătură cu folosirea art. cu această prep. nu par pertinente sau, cel puţin, nu sînt complete.
2615
cuadrat (-tă), adj. - Pătrat.
Lat. quadratus (sec. XIX), cf. codru. - Der. cuadrat, s. m. (unitate de măsură folosită în tipografie), din germ. Quadrat; cuadrat, s. n. (înv., pătrat); cuadratură, s. f., din fr. quadrature.2616
cuart (-turi), s. n. - 1. (înv.) Sfert, a patra parte. - 2. Durata serviciului de gardă în marină.
-	Var. (1) cvart, (2) cart.
It quarto (sec. XIX). Şi în forma cuartă, s. f. (înv., contribuţie pe recoltă, sec. XVIII; cvartă muzicală; careu la jocul de cărţi), din it cuarta. Cf. cuartet, s. n., din it. quartetto.	2617
cuarţ, s. m. - Bioxid natural de siliciu. - Var. cvarf.
Fr. quartz. Var., uşor înv., reproduce pronunţarea din germ.	2618
cubea (—şle), s. f. - 1. Cupolă. - 2. Fumar.
Tc. ku(m)be (Şeineanu, III, 43); cf. ngr. xoufiro;, sb. kube, sp. alcoba.	2619
CUC, adv. - La înălţime, sus.
Mag. kukra (DAR). în Trans. şi Mold. 2620
CUC (-ci), s. m. - 1. Pasăre care îşi depune ouăle în cuiburi străine şi care este cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate. - 2. Beat, afumat. - 3. Joc de copii, de-a ascunsul. - Mr., megl., istr. cuc.
Lat. cuccus sau cucus, (Puşcariu 422; Can-drea-Dens., 418; REW 2360; DAR), cuvînt onomatopeic, cf. it. cucolo, fr. coucou, sp. (gal.) cuco, germ. Kuckuck, ngr. xofoxog, alb. kuko, tc. kuku, bg. kuk (Conev 55). Pentru expresia singur cuc, cf. alb. vetem kuk. Din rom. provine rut. kukul (Candrea, Elemente, 405). Cînd o cînta cucul „niciodată" este echivalentă a expresiei bg. kukov dem, sb. kukov dan „ziua cucului". - Der. cucu, interj, (imită sunetul cucului); cucui, vb. (a cînta cucul); cucă, s. f. (femela cucului).	2621
CUCă (-ci), s. f. - 1. Cîrlig. - 2. Năvod pătrat.
Bg., sb. kuka (DAR). Cuvînt care circulă în bazinul Dunării.	,	2622
cucă (—ci), s. f. - Hom de cămin.
Bg. kuk (DAR). Trebuie să fie cuvînt identic cu cuc, s. n. (extremitatea inferioară a burlanului şi a conductelor în general), cf. Cihac, II, 85; şi cu cuc, s. m. (mască, paiaţă care colindă casele în timpul sărbătorilor de Carnaval).	2623
cucă (—ci), s. f. - Vechi chipiu militar turcesc, cu panaş din pene de struţ, propriu ofiţerilor superiori. - 2. Bonetă de catifea cu pene de struţ, pe care sultanul obişnuia s-o dăruiască domnitorilor Munteniei şi Moldovei, cînd îi învestea.
Tc. (per.) kuka (Şeineanu, II,: 147; Lokotsch 1229).	2624
cucă (-ci), s. f. - Culme izolată şi golaşă, stîncă.
Probabil cuvînt identic cu ducă, ce are acelaşi sens; pentru alterarea fonetismului, cf, ciocan -cocean, ciocîrlă - cocîrlă, etc. Ar putea fi şi formaţie regresivă, plecînd de la cucui 2, sau cel puţin formă influenţată de acest ultim cuvînt. Este puţin probabilă der. directă din lat. cucullus (REW 2359). După Pascu, Beitrăge, 9, din bg. kuka. Pentru DAR, ar putea fi cucă „femela cucului", datorită izolării şi singurătăţii ei, ipoteză destul de
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
261
ciudată. Iordan, BF, VI, 184-7, admite identitatea cu ducă, dar preferă să plece de la lat *cucca.
2625
CUCăi (-ăesc, -it), vb. - A dormita. - Var. cocăi, cucui.
Pare formaţie expresivă. DAR o derivă din mag. kukkadoz, ipoteză incertă, iar Scriban din sb. kukati „a se plînge", încă şi mai puţin probabil. Terminaţia verbală -ăi este caracteristică creaţiilor spontane. Este cuvînt curent în Banat şi Olt. (ALR,
1,	75). - Der. cucăitură, s. f. (somnolenţă). Cf.
coc.	2626
cuceri (-resc, -it), vb. - 1. A cuprinde, a supune, a ocupa un teritoriu prin arme. - 2. (Refl.) A se supune, a se preda, a omagia. - 3. (Refl.) A se umili, a implora cu umilinţă.
Lat. *conquaerere, în loc de conquirere (Puşcariu 425; Candrea-Dens., 318; REW 2155; DAR); cf. prov. conquerer, fir. conquerir. Sensul 1 este neol., din fir. conquerir. Evoluţia care indică sensul 2 pare normală, fără să fie necesară ipoteza unei influenţe sl., presupusă de Candrea-Dens. -Der. cucerit, adj. (umil; pios); cuceritor, adj. (care cucereşte); cucerie, s. f. (înv., simplitate, umilinţă; pioşenie); cuceritură, s. f. (înv., respect nemărginit); necucerit, adj. (arogant); cucernic, adj. (respectuos; cinstit; pios); cucernicie, s. f. (pioşenie, evlavie); cucemiceşte, adv. (evlavios).
2627
CUClli (—ie), s. n. - 1. Moţ de pene la păsări. -
2.	Vîrf, culme, apogeu. - 3. Culme, creastă. - 4. Umflătură, protuberanţă. - 5. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare. - Mr. cucul’u, megl. cucul'.
Lat. *cucullium, în loc de cucullus (Can-drea-Dens., 419; Pascu, I, 71), cf. ngr. xouxouUov (de unde sl. kukuli, rom. cuculiu, s. n., înv., potcap caracteristic călugărilor ortodocşi, sec. XVII, cf. culiori), > alb. kukul’ „glugă". Cf. şi calabr. cuccua „tumoare, băşică“, calabr. kukug-gyata „ciocîrlie", nume datorat moţului. Der. susţinută de Puşcariu, Dacor., IX, 440 şi DAR, din lat. coccum „boabă", cu suf. -ui, este de nesusţinut, atît din cauza dificultăţii de a explica semantic primele sensuri ale cuvîntului rom., cît şi a rezultatului din dialecte. Din gr. xooxouXtov „pustulă", după Roesler 571; anterior indoeurop., după Lahovary 323. Este cuvînt general cunoscut; însă în vest se foloseşte adesea cu sensul de „cocoş" (ALR, I, 6).
Der. cucuia, vb. relf. (a se umfla, a face cucuie; despre păsări, a se duce Ia culcare, a se cocoţa, a se sui; a se găti, a se dichisi); cucuiat, adj. (moţat; care are cucuie; cocoţat; deosebit, ieşit din
comun); cuculei, s. n. (culme, înălţime). Sb. kukulj „glugă" nu provine din rom., cum credea Candrea, Elemente, 407, ci din mgr.	2628
CUClimăr (—ri), s. m. - (Banat) Castravecior.
Sb. kukumar (DAR).	2629
cucunoz (-zi), s. m. - (înv.) Şoim. - Var. cucunos.
Sl. (bg.) kukunos „cu nas coroiat". 2630
cucură (-re), s. f. - Parte a plugului care leagă între ele brăzdarul, cormana şi plazul, făcută din lemn.
Mag. kukora „strîmb" (DAR), cf. sb. kukora „cîrlig". După Cancel 14, din rus, kokori. 2631
cucură (-ri), s. f. - Tolbă de săgeţi.
Mgr. Jtowoupov, din lat. cucurum (Philippide, II, 710; REW 4790; DAR), împrumut literar din sec. XVI, fără circulaţie reală. Cf. alb. kukure (Meyer 211), bg. kukur (Conev 71), it. coccano (Battisti, II, 991).	2632
CUCUrig (—gi), s. m. - Elebor (Helleborus odo-rus).
Sb. kukitrek (DAR) sau bg. kukurjak (Conev 53). Fonetismul indică o încrucişare cu cuvîntul următor. Scriban este de părere că sb., bg. vine din rom.	2633
cucurigu, interj. - 1. Cuvînt care imită cîntecul cocoşului. - 2. (S. m.) Cîntecul cocoşului. - 3. Cocoş. - 4. Galerie (la teatru). - 5. Miez de nucă întreagă.
Creaţie expresivă, cf. gr. xvcippoc, „cocoş", lat. cucurrire, bg. kukurigu, pol., rut. kukuryku (Cihac, II, 85; Conev 54), sb. kukurijek (Skok 76). Pentru sensul 4 cf. sp. gallinero. Sensul 5 se datorează probabil asemănării miezului de nucă cu creasta cocoşului. - Der. cu(t)curiga (var. cu(t)curigî), vb. (a cînta cocoşul).	2634
cucuruz (-zi), s. m. - 1. Ştiulete de porumb.
-	2. Porumb. - 3. Con de brad şi de alte conifere.
-	4. Plante (Petasites alba, Petasites officinalis).
Origine expresivă. Se poate pleca de la coc, prin
intermediul unui pl. colectiv cocuri şi cu suf. -ză, ca în paralelismul bob > buburuz(ă), cf. şi duduruză. Totuşi, este în legătură cu multe cuvinte străine, cf. it cocoruzzo „vîrf în formă de pară", salent. cuccuruzzu „grămadă de pietre de formă piramidală", tarent. cucuruzze „culme rotunjită", mii. kokorin „con de brad", sard. kodzorottu „ştiulete de porumb", dial. din Rouergue kukoreko „con de brad", ngr. xowcrupi „grămadă de pămînt"; aşa îneît Battisti, II, 997, propune pentru toate aceste cuvinte o bază mediteraniană cuccur, colectivă. Este mai curînd vorba de tot atîtea
262
ALEXANDRU CIORĂNESCU
cuvinte expresive, produse de aceleaşi intenţii şi cu aceleaşi mijloace fonetice. Apare şi în bg. kukuruz, sb. kukuruz, pol. kukuruza, rut. kukurudz, rus. kykyryza, mag. kukuricza, săs. kukerase, care trebuie să provină toare din rom., ţig. kukorica (din mag.). Nu se poate explica prin sl. (Miklosich, Tiirk. Elem., Nachtrag, 1, 64; Bemeker 640; Vasmer 686; cf. opinia contrară a lui Mladenov 261); astfel încît nu este probabilă der. din rom. pe baza sl. (Miklosich, Fremdw., 103; Cihac, II, 86; cf. DAR; Conev 75). Miklosich, Tiirk Elem., I, 334, propusese o origine tc., neverosimilă.
Der. cucuruşişte, s. f. (porumbişte), cf. bg. kukuriziste, sb., cr. kukuriziste.	2635
cucută (-te), s. f. - 1. Plantă, dudău (Conium maculatum). - 2. Nume care se dă uneori, greşit, plantei Heracleum spondylium în Trans., şi laurului (Datura stramonium) în Banat. - Mr. cucută.
Lat. *cucuta, var. vulgară de la cicuta (la Puşcariu 427; Densusianu, Rom:, XXIX, 332; Candrea-Dens., 423; REW 1909; Rosetti, I, 59; DAR); aceeaşi alterare a vocalismului apare în alb. kukute (poate provine din rom.), prov. coucudo, dial. din Saintonge, coucu, berri. cocue.
Der. cucuţea (var. cucuţel), s. f. (plantă, Oenan-the Phellandrium), pe care Pascu, I, 71, îl derivă nefondat, din lat. cucutia „nume al unui fruct necunoscut". - Din rom. provine sb. kukiita, kukuta (Candrea, Elemente, 406; Bemeker 641), pe care Cihac, III, 86, îl considera etimon al rom.
2636
CUCUVea (—ele), s. f. - Pasăre răpitoare de noapte (Athene noctua). - Var. cucuvaie, cucu-veică, cucumea(gă), etc. Mr. cucuveauă, megl. cucuveaică.
Creaţie expresivă, poate un genuin rom., căci este în legătură cu un mare număr de forme similare străine: gr. xixxafli, xixu|ioq, xwxafkxS ngr. xowouPayia, bg. kukuvija, kukuvejka, kukumjavka, sb. kukuvika, kukuvija, alb. kukuvaje, it. coccoveggia, cuccumeggia, calabr. cucugmau, cuccuvella. Din gr. după Roesler 571, cf. Trian-daphyllidis 144; de la un lat. *cucumella, după Pascu, I, 71; Pascu, Suf, 150; Pascu, Lat., 258; de origine onomatopeică, după Philippide, II, 710 şi DAR, cf. REW 1890; Battisti, II, 995.
Tot origine expresivă pare a avea cuvîntul cucovă (var. cucuvă), s. f. (înv., lebădă sălbatică, Cycnus olor; mîrţoagă), poate formaţie onomatopeică (după Cihac, II, 569 şi Scriban, din tc. kugu „lebădă").	2637
cufăr (—fere), s. n. - 1. Ladă cu capac, geamantan de lemn.
Ngr. xcnipapo (cf. Hesseling 21), care posibil provine din germ. KoJJer (DAR), cf. pol., sb. kufer, fr. coffre, sp. cofre. - Der. cufarar, s. m. (hamal).
2638
cufrînge (-g, ~nt), vb. - A sparge, a face bucăţi.
Probabil der. intern de la fringe „a sparge", cu acelaşi prefix ca în cofleşi, copleşi, comînji, cotropi. După Philippide, ZRPh., XXXI (1907), 309; REW 2139 şi DAR, din lat. *confrango, în loc de confringo. Ipoteza nu este imposibilă; însă trebuie să observăm că termenul rom. nu este curent, şi apare numai în unele formule de vrăjitorie, unde se găsesc din plin de obicei creaţiile spontane.	2639
cufunda (-d, -at), vb. - 1. A afunda, a face să intre în apă, a arunca în apă. - 2. A strica, a nărui, a duce de rîpă. - 3. A împlînta, a înfige, a îngropa. - 4. A se lăsa absorbit de ceva. - Var. (Mold.) acufunda, scufunda.
Lat. *confundâre (Puşcariu 429; Candrea-Dens., 682; REW 2140; DAR); cf. calabr. skuffun-dare. Este dublet al lui confunda, vb., din fr. confondre. - Der. (s)cufundător, adj. (care se scufundă; s. m., scafandru); cufundos, adj. (Trans., adînc); cufundătură, s. f. (scufundare; adîncitură a solului, groapă); cufundiş, s. n.; (groapă sub apă); cufunzime, s. f. (adîncime); cufundaci, s. m. (pasăre ce se scufundă, Colymbus glacialis); cufundar, s. m. (nume de păsări, Colymbus glacialis, Podiceps cristatus). - Der. neol. confuz, adj., pe baza fr. f. confuse, ca amorez < amou-reuse; confuzi(un)e, s. f., din fr.	2640
cufuri (-resc, —it), vb. refl. - 1. A avea diaree. - 2. A muri de frică. - Mr. cufurescu, cufurire, megl. cufărez.
Lat. *conforire, de la forîre (Puşcariu 430; Candrea-Dens. 424; REW 2137; DAR; Rosetti, I,
165); cf. gal. esforricar. - Der. cufureală, s. f. (diaree); cufuricios, adj. (laxativ); cufurit, adj. (care are diaree; căcăcios). Cofîrşti, vb. (a avea diaree) pare un der. expresiv de la cufuri. 2641
cugeta (—t, — at), vb. - A se gîndi, a reflecta, a medita.
Lat. cogîtăre (Puşcariu, 431; Candrea-Dens., 425; REW 2027; DAR); cf. alb. kuiton (Meyer 210; Philippide, I, 637), v.it. coitare, v.fr. cuidier, sp., port. cuidar. - Der. cuget, s. n. (gîndire, judecată, reflecţie; raţiune; spirit; imaginaţie; judecată; părere; intenţie; conştiinţă), care de asemenea ar putea fi un der. romanic, cf. lec. kusetti, v.esp. cuita, gal. coita; cugetător, s. m. (gînditor, filozof); cugetăcios (var. cugetăref), adj. (înv., rezo-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
263
nabil, judicios); cugetare, s. f. (reflecţie; meditaţie; aforism, maximă); necugetat, adj. (nerespectuos); precugeta, vb. (a premedita), format artificial pe baza fr. premediter.	2642
cuhnie (—ii), S. f. - 1. Bucătărie. - 2. Dependinţă, cameră ocupată de servitori. - 3. (înv.) Trăsură. - Var. cuhne, cu(h)nă, cuină.
Sl. (rus., rut., slov., cr.) kuhnja, sb. kuina (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 86); cf. ngr. xoiJXVTl (Meyer, Neugr. St., II, 37).	2643
cui (—ie), s. n. - 1. Piesă mică turtită la un capăt şi ascuţită la celălalt, diblu. - 2. Crampon. - 3. Cuier, cîrlig. - 4. înţepătură, junghi. - Istr. cunu.
Lat. cuneus (Puşcariu 433; Candrea-Dens., 426; REW 2396; DAR); cf. alb. kun (Meyer 215; Philippide, II, 639), prov. curih, fr. coin, sp. cuno, port cunho. - Der. cuier, s. n. (suport pe care se atîmă obiecte de îmbrăcăminte); cuia, vb. (a fixa talpa la pantofi cu ţinte de lemn); cuişor, s. n. (dim. al lui cui; cataramă; condiment alimentar aromat; plantă, Ribes aureum); cuişoare, s. f. pl. (nume dat mai multor plante ornamentale: Ribes aureum, Asclepias comuti, Dianfhus Carthu-sianorum, Dianthus chinensis, Caryophyllus aro-maticus). Cf. încuia, descuia.	2644
cuib (—buri), s. n. - 1. Culcuş făcut de păsări sau de unele mamifere. - 2. Vizuină. - 3. Cămin, vatră, patrie. - 4. Groapă mică în care se pune sămînţa în pămînt. - 5. Grămadă de pămînt cu care se protejează tulpina plantelor de cultură. -
6.	Crestare, crestătură. - 7. Cantitate de cheag sau de drojdie folosită o dată. - Mr. cul’bu, megl., istr. cul'b.
Origine incertă. Probabil din gr. zXafkx; „cuşcă", prin intermediul unei forme lat. *clu-bium; cf. ngr. xouXPi, de unde sl. kulivija, şi de aici colivie (mr. cluvie), s. f., cuvînt din sec. XVII. Rezultatul rom., care trebuie să provină de la *culib, indică o dublă metateză. Există şi posibilitatea ca lat *clubium să fi trecut, din epoca romanică, la *collubium sub influenţa lui collicvies „amestec de materiale". Celelalte ipoteze sînt insuficiente. După părerea mai generalizată, de la un lat. *cubium (cf. concubium), plecîndu-se de la cubere „a sta culcat pentru a se odihni" (Philippide, Principii, 68 şi 140; Cihac, I, 66; Meyer, Alb. St., IV, 121; Puşcariu 432; Candrea-Dens., 429; REW 2355; Pascu, I, 72; DAR). Această ipoteză este aproape imposibilă, căci se referă Ia o imagine („culcat, trîntit") care nu se aplică păsărilor, şi nu ajunge pentru a explica rezultatele dialectale. Pentru a rezolva dificultatea, Candrea a propus un lat. *culbium (cf. Cortds
126), pe care Densusianu, GS, XI, 363, îl considera imposibil.
Der. cuiba (var. încuiba, încuibăra, încuibura) vb. (a face cuib; a instala, a aşeza; a sălăşlui, a locui; refl., a prinde rădăcini, a deveni trainic); cuibar, s. n. (cuib; ou lăsat în cuibarul găinii; vizuină, bîrlog; sălaş, locuinţă, refugiu; groapă mică în care se pune sămînţa în pămînt); cuibări, vb. (a face cuib; a pune găinile în cuibar; a prăşi, a aduna pămînt în jurul tulpinei plantelor; a ocroti, a proteja, a ascunde; a fixa, a stabili). Din rom. provine rut. kubljyty „a face cuib" (Miklosich, Wander., 10).	2645
cuirasă (—se), s. n. - Platoşă. - Var. chi(u)-rasă.
Fr. cuirasse. - Der. cuirasat, s. n., din fr. cuirasse.	2646
cuiungiu (—ii), s. m. - Aurar, bijutier.
Tc. kuyunci (Şeineanu, III, 43). Sec. XVIII, înv.
2647
cujbă (-be), s. f. - 1. Nuia flexibilă ce serveşte la legat - 2. Partea împletită a biciului. - 3. Lanţ cu cîrlig pentru ceaun. - 4. Traversa de piept, la războiul de ţesut. - Var. gujbă.
Sb. guzba „legătură a plugului" (DAR; cf. Cihac, II, 447), cf. mag. guzsba, ceh. vazba „legătură". Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32, credea că este cuvînt dacic. Cf. gînj. - Der. (în)cujba, vb. (a îndoi, a curba; a supune; a înmuia, a face să cedeze); încujbătură, s. f. (încovoiere); cujbar, s. n. (cotitură, sinuiozitate); cujbi, vb. (Arg., a bate).	2648
cujdă (-de), s. f. - (Trans.) Amică (Amica montana).
Sl.,	cf. sb. kuzdrav „încreţire".	2649
cujeică (-ci), s. f. - Furcă de tors.
Sl. kyzilî, prin intermediul rut. kyzelîca (Drăganu, Dacor., I, 294). Sec. XVII, Mold. şi Trans.
2650
Clljniţă (-ţe), s. f. - 1. Cuptor al fierarului. -2. Fierărie. - Var. caşniţă.
Bg., sb. kuznica, rut. kuzînica (DAR). 2651
culă (-Ie), s. f. - 1. Turn, foişor. - 2. Casă boierească fortificată. - 3. Tum boltit în care se păstra visteria, în palate. - 4. Tezaur, bogăţie. -
5.	Beci boltit. - Mr., megl. culă.
Tc. kula, din arab. kulle (Şeineanu; II, 148; Bemeker 641; Lokotsch 1238; Ronzevalle 141); cf. ngr. xouXa, xouAb;, alb. kule, bg., sb., cr. kula.
2652
cula (-lez, -at), vb. - A nimici, a distruge, a scoate din luptă (un adversar, în afaceri).
264
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Fr. couler. - Der. culaj, s. n. (pierdere), din fr. coulage; culant, adj., din fr. coulant; culanţă, s. f. (rapiditate, eficienţă, spontaneitate în afaceri), der. intern. Sînt galicisme. Aceleiaşi rădăcini îi aparţine culisă, s. f., din fr. coulisse.	2653
culată (-te), s. f. - Partea de dinapoi a ţevii unei arme de foc.
It. culatta (sec. XIX).	2654
culbec (—ci), s. m. - Melc. - Var. culbeci, colbec(i), (cu)cubelc, cucumelc, cotobelc, codo-belc, cocobelc, cocobeică, cuculbeu, culcubeu, etc.
Origine incertă, dar probabil expresivă. DAR tratează separat codobelc, pe care îl consideră der. de la coadă şi berc, cu sensul de „fără coadă" care se potriveşte efectiv melcului; însă această der. nu pare naturală. Este mai probabil vorba de
o	repetiţie expresivă, cu alternanţa consoanelor, fenomen foarte cunoscut în toate limbile, cf. tura-vura, tanda-manda, cioc-boc, cîr-mîr etc. Dacă se admite această ipoteză, plecîndu-se, cum pare că trebuie să se facă, de la limbajul copiilor, în care se folosesc exclusiv multe din var., am avea, plecînd de la melc, o formulă de tipul *melcu belcu (înţeleasă ca *mel cubelcu), care, cu redu-plicarea sa firească *melcu cubelcu, este deajuns pentru a explica toate formele cuvîntului. Pînă acum sînt puţine studii asupra acestuia. Pentru Philippide, II, 710, este pur şi simplu obscură; Byck-Graur, BL, I, 23, cred că forma primitivă este cubelci, cu sing. analog; iar Scriban o explică prin *ciulbec, metateză imposibilă de la belciug.
2655
culca (—C, — at), vb. - 1. A întinde, a lungi, a aşeza. - 2. (Refl.) A se întinde, a se culca în pat.
-	3. A găzdui. - 4. A trînti, a doborî la pămînt.
-	5. A doborî, a omorî. - 6. (Refl.) A se trînti, a se tolăni. - 7. (Refl.) A se culca, a avea relaţii sexuale cu cineva. - Mr. culcu, megl. culc, istr. cucu.
Lat. colldcâre (Diez, I, 123; Puşcariu 435; Candrea-Dens., 1005; REW 2052; DAR) sau, după Lausberg 26, de la colocăre, formă atestată, în care o a trecut la ii după sincopă; cf. it. coricare, colcare (lucan. culcă, abruz. culecă, calabr. curca re), prov., cat., sp. colgar, fr. coucher (> sp. colcha). Sensul 7, care apare din sec. XVII (Stoica Ludescu), este comun tuturor limbilor romanice.
-	Der. culcat, s. n. (acţiunea de a se culca; ora de
culcare); culcată, s. f. (palmă, unitate de măsură); culcuş, s. n. (pat; loc de odihnă sau de dormit; şură de paie; bîrlog, vizuină; strat, filon, zăcămînt), mr. culcuş.	2656
culege (-g, -es), vb. - X. A strînge (se spune
mai ales despre acţiunea de a strînge rupînd, de ex. fructe sau fiori). - 2. A aduna, a recolta. - 3. A strînge în snopi. - 4. A colecţiona, a aduna. -
5.	A strînge tot, a nu lăsa nimic. - 6. (în Trans.) A deduce, a ajunge la o concluzie. - 7. A zeţui.
-	Mr. culeg, megl. culegu.
Lat. coliigere (Diez, I, 132; Puşcariu 436; Candrea-Dens., 430; REW 2048; DAR); cf. it. cogliere, prov. colhir, fr. cueillir, cat. cullir, sp. coger, port. colher. Cf. şi alege. - Der. cules, s. n. (strînsul recoltei); culegător, s. m. (bărbat care adună recolta; zeţar); culegătoareasă, s. f. (femeie care adună recolta); culegar (var. culegău), s. n. (instrument de metal în care zeţarul aranjează literele). Din acelaşi cuvînt lat. provin, prin der. neologică din fr., colectă, s. f. şi ceilalţi der., cf. aici.	2657
culic (-ci), s. m. - Nume dat diferitelor păsări acvatice (Himantopus rufipes; Haematopus os-tralegus; Recurvirostra avocetta). - Var. culici.
Rus. kulik „sitar" (DAR).	2658
culină (—ne), s. f. - Bucătărie.
Lat. culina (sec. XIX). Cuvînt introdus de latinişti în Trans., ajutat de coincidenţa cu cuină
<	cuhnie; azi este rar. - Der. culinar, adj., din fr. culinaire.	2659
culion (-oane), s. n. - Potcap caracteristic călugărilor ortodocşi.
Ngr. xotwouXtov (sec. XIX). înainte se folosea şi forma cuculiu, a aceluiaşi cuvînt gr., cf. cucui.
2660
culme (-mi), s. f. - 1. Vîrf, creastă. - 2. Coamă, linie de intersecţie a două versante de acoperiş. - 3. Prăjină orizontală în casele ţărăneşti, de care se atîmă haine. - 4. Culme, apogeu. - 5. Desăvîrşire, perfecţiune. - 6. Cruce de ramă, la stupi. - 7. Pînză ţesută în casă pentru împodobirea interiorului. - Mr. culme, megl. culmi.
Lat. culmen (Diez, I, 133; Puşcariu 437; Candrea-Dens., 431; REW 2376; DAR); probabil prin intermediul unei forme *culmis; cf. alb. kuljm (Meyer 213; Philippide, II, 639), it. (sp.) colmo, fr. comble, sp. cumbre, port. (gal.) cume. - Der. culmiş, s. n. (culme); culminărifă, s. f. (pînză de casă pentru mobile), care pare să reprezinte un *culminaria (Candrea-Dens., 432; DAR). - Der. neol. culmina, vb., din fr.; culminant, adj.; culminaţie, s. f.	2661
culpă, (-pe), s. f. - Vină.
Lat. culpa (sec. XIX). - Der. culpabil, adj. (vinovat), din lat. culpabilis (sec. XIX); culpabilitate, s. f. (vinovăţie); culpeş, s. m. (vinovat), der. internă destul de riscantă, care pare a i se datora
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
265
Iui Odobescu, a fost folosită numai de unii scriitori din sec. XIX; inculpa, vb., din fr.; disculpa, vb., din fr. disculper, mai puţin folosit.	2662
cult (-tă), adj. - Instruit
Lat. cultus (sec. XIX). - Der. cult, s. n. (omagiu adus prin acte religioase; religie, confesiune); cultiva, vb., din fr. cultiver; sec. XVIII (înainte cultivi(rui), cultiverisi, din germ. kultivieren); cul-tivabil, adj.; cultivator, s. m.; cultură, s. f., din fr. culture, cultural, adj.; incultură, s. f.; incult, adj., din fr.; necultivat, adj.	2663
CuluC, (-CÎ), s. m. - Paznic, ostaş de gardă, santinelă.
Tc. kulluk (Şeineanu, III, 43; Lokotsch 1289). Sec. XVIII, înv. - Der. culucciu, s. m. (ostaş de gardă); din tc. kullukci (Şeineanu, II, 148); culo-glu, s. m. (înv., infanterist), din tc. kuloglu.
2664
Cum, adv. şi conj. - 1. în ce fel? (funcţie modală, serveşte pentru interogaţia directă sau indirectă); cum ai făcut? (Ispirescu). - 2. Ce? (adv. inter., prin care se răspunde la o chemare sau o întrebare, aşteptîndu-se mai multe lămuriri). - 3. (Funcţie emfatică, în propoziţii interogative sau exclamative): cum să nu ştiu? (Creangă), cum vîjie codrul (Coşbuc)! - 4. De ce? (funcţie cauzală): cum s-o părăsesc? (Popular Jamik). - 5. Cît (funcţie comparativă): cumu mai curund (Dosoftei), urmat de un comparativ, astăzi se preferă cît). - 6. La fel ca (funcţie comparativă): ai fost om cum sunt şi dînşii (Eminescu). - După cum. - Ca şi cum.
-	Cum şi. - 7. în felul în care (funcţie comparativă emfatică): tăia cum se taie (Fundescu); las-să mă cheme cum m-a chema (Creangă). - 8. Aşa precum (funcţie explicativă întemeiată pe funcţia comparativă): cum zice Scriptura (Coresi). - 9. Cînd, pe cînd (funcţie temporală): cum venea, cît de colo vede cele două capete (Creangă). - 10. Cînd, îndată ce (funcţie temporală): cum au văzut apa, cum au năvălit (M. Costin). - 11. (înv.) Ca să (funcţie finală, cu conjunctivul): îşi va pune toate puterile, cum să-şi sfîrşească slujba (Ispirescu). - 12. Funcţie conjunctivă, mai ales împreună cu că): din inima lui simte un copac cum că răsare (Eminescu). - Mr., megl., ist cum.
Lat. quomo(do) (Diez, I, 135; Puşcariu 439; Candrea-Dens., 433; REW 6972; DAR); cf. it. come, prov. co(m), fr. comme, sp., port. como. V. şi Gamillscheg, s. v. comme, şi J. Vising, Quo-modo in den rom. Sprachen, în Abhandlungen A. Tobler, Halle 1895, p. 113-23.
Comp. cum se cade, adv., adj. (în mod cinstit; cinstit; perfect), care uneori se scrie într-un singur
cuvînt, se întemeiază pe vb. a se cădea, „a se cuveni"; cumva, adv. (oarecum; poate, posibil, eventual), cu va de la vb. vrea (nu cumva?); necum, adv. (nici măcar; chiar mai puţin); oarecum, adv. (într-un fel; puţin, uşor); oricum, adj. (în orice fel, indiferent cum), cu var. orişicum; precum, conj. (aşa cum; după), cu prep pre.
2665
cumar (-re), s. n. - Oală de noapte.
Ngr. xou|Kxpi (Cihac, II, 653; Densusianu, Rom., XXXIII, 277). în Mold.	2666
cumaş (-şe), s. n. - 1. Brocart. - 2. Stofă de mătase. - 3. Soi, fel al unei persoane. - Mr. cumaşă.
Tc. kumaş (Şeineanu, II, 148; Miklosich, Tiirk. Elem., I, 336; Bemeker 643; Lokotsch 1240); cf. ngr. xounaoi, alb., bg., sb. kumas. Sensul 3 este propriu şi tc., şi s-a propagat la stofă. 2667
cumăt (— meţi), s. m. - (Banat) Consilier de primărie.
Sb. kmet, v.sb. kibnetî (DAR).	2668
cumătru (-metri), s. m. - 1. Naşul în raport cu părinţii copilului botezat. - 2. Termen de adresare la ţară între oameni de aceeaşi vîrstă.
Sl. kumotru (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 326; Cihac, II, 86; Skok, R. fcludes slaves, X, 186; Graur, BL, V, 94; Bemeker 662; Vasmer 578). Cuvîntul este general în sl., dar în forme destul de diferite de rom. (bg., sb., cr., pol., rus. kum, sb. kumak); astfel încît mai mulţi filologi (Philippide, II, 637; Puşcariu, Dacor., III, 395; Rosetti, BL, VIII, 160; DAR) consideră der. din rom. imposibilă pe baza sl., şi se gîndesc la un m. analogic de la cumătră care, la rindul lui, ar proveni direct din lat. commater; însă această der. nu a fost suficient lămurită. Lipseşte un studiu complet. - Der. cumătră, s. f. (naşa în raport cu părinţii copilului botezat; termen de adresare la ţară între femei de aceeaşi vîrstă); cumetrie, s. f. (înrudire spirituală; intimitate, încredere; bîrfeală; ospăţ care se oferă de obicei după botez); încumetri, vb. (a contracta înrudire spirituală).	2669
cumbara (-ale), s. f. - 1. Bombă, proiectil. -
2.	Mortier, obuzier.
Tc. kumbara (Şeineanu, III, 43; Ronzevaile 87), cf. alb., bg. kumbarâ. Sec. XVIII, înv. - Der. cumbaragiu, s. m. (artilerist), din tc. kumbaraci.
2670
cumineca (-C, -at), vb. - 1. A împărtăşi, a griji. - 2. (înv.) A comunica. - Mr. cumnic, cumnicare, cumînic, megl. cuminic.
266
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Lat. communîcăre, prin intermediul unei var. vulg. *commînîcăre (Densusianu, Hlr., 188; Puşcariu 441; Candrea-Dens., 435; REW2090; DAR; Rosetti, I, 61); cf. alb. kungon (Philippide, II, 637), it. communicare, lomb. skuminiar, genov. kominigă), prov. comengar, fr. communier, sp. comulgar, port. comungar, sl. comukati (Cihac, I, 67 şi II, 290, crede că rom. provine din sl., ceea ce nu pare posibil, cf. Vasmer 608). Este dublet al neol. comunica, vb. - Der. cuminecătură, s. f. (împărtăşanie).	2671
cumis, s. m. - Băutură răcoritoare orientală, pe bază de lapte de iapă.
Tc. kumiz (DAR). Rar.	2672
cumnat (-ti), s. m. - Fratele unuia dintre soţi în raport cu celălalt soţ. - Mr., megl. cumnat, istr, cumnqt.
Lat. cognatus (Diez, I, 132; Puşcariu 422; Candrea-Dens., 438; REW 3755; DAR); cf. alb. kunat (Meyer 214), it. cognato (v.sard. cumnadu), prov. cunhat, cat. cunyat, sp. cunado, port. cun-hado. - Der. cumnată, s. f. (sora unuia dintre soţi în raport cu celălalt soţ); (în)cumnă(i, vb. (a deveni cumnaţi); cumnăfie, s. f. (gradul de rudenie între cumnaţi); cumnăţesc, adj. (de cumnaţi); cum-năţeşte, adv. (precum cumnaţii). Din rom. provin bg. kumnatul (Capidan, Raporturile, 231), rut. kumnat (Miklosich, Etym. Wb., 147; Candrea, Elemente, 407; Bemeker 644).	2673
Cumpănă (-pene), s. f. - 1. Balanţă, cîntar.
-	2. Balanţă, constelaţie. - 3. Cantitate de brînză ce reprezintă cîştigul proprietarului unei turme. -4. Aşchie. - 5. Pîrghie. - 6. Targă, brancardă. -
7.	Dispozitiv de scos apa dintr-o fîntînă. - 8. Balansoar, culisă. - 9. Pendulă. - 10. Orcic, cruce.
-	11. Greutate cu plumb. - 12. Echilibru, echidistanţă. - 13. Ponderaţie, cumpătare. - 14. Margine, limită, frontieră. - 15. Linia despărţitoare a apelor.
-	16. Şovăială, bîlbîială, năuceală. - 17. Pericol, necaz, belea.
Sl. kqpona, din lat. campana (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 329; Cihac, II, 87; Byhan 314; Bemeker 600; Conev 78), cf. bg. kăpona alb. kumpona. Der. directă din lat. (Schuchardt, Vokalismus, III, 51; Şeineanu, Se-masiol., 181) nu este posibilă, cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 277. - Der. cumpăni, vb. (a cîntări; a echilibra, a egala; a compara, a pune în balanţă, a confrunta; refl., a se asemăna, a fi la fel; a considera, a aprecia; a măsura, a calcula; a trece dincolo de zenit, a începe să coboare; a fi în echilibru instabil; refl., a intenţiona, a se gîndi la, a plănui; refl., a oscila, a fluctua; refl., a şovăi, a se îndoi, a oscila; a sta în echilibra; a contra-
' balansa, a echilibra); cumpănitor, adj. (care cumpăneşte); cumpăneală, s. f. (echilibru, cumpănire, chibzuială); descumpăni, vb. (a dezechilibra); necumpănit, adj. (nechibzuit); precumpănitor, adj. (decisiv, determinant). După Edelspacher 17, din rom. provin mag. kompona.	2674
Cumpăra (-r, — at), vb. - 1. A intra în posesiunea unui lucru plătind. - 2. (Rar) A examina, a aprecia. - 3. A mitui, a corupe. - Mr. (a)cumpăr, (a)cumpru, (a)cumpur, megl. cumpur, istr. cum-pru.
Lat. compărâre (Puşcariu, 433; Candrea-Dens., 439; REW 2094; DAR); cf. it. comp(e)rare, v.fr. comperer, prov., cat., sp. port. comprar. Mai puţin probabilă der. de la un lat. *comperâre (Diez, I, 305; Densusianu, Hlr., 83). - Der. cumpărător, adj. (de vînzare, care se poate cumpăra); cumpărător, s. m. (persoană care cumpără); cumpărătoare, s. f. (cumpărare, achiziţionare); cumpărătură, s. f. (cumpărare; marfă, obiect cumpărat); (ră)scumpăra, vb. (a recupera; a izbăvi; a scuti; a compensa, a despăgubi), cu suf. răs- (cf. Candrea-Dens., 441-2).	2675
cumpăt (-pete), s. n. - 1. Măsură, moderaţie, cumpătare. - 2. Prudenţă, tact. - 3. Sobrietate. -4. Ordine, aranjare.
Lat. computum „calcul, socoteală", probabil pe baza unei var. vulg., *compîtum (Philippide, Principii, 44; Şeineanu, Semasiol., 127; Candrea-Dens., 444; Philippide, II, 658); cf. alb. kupeton „a observa". încercarea lui Puşcariu, ZRPh., XXVII, 680 şi DAR (cf. REW 2099) de a explica acest cuvînt plecînd de la lat. compitum „răscruce" nu pare potrivită, şi se bazează pe o evoluţie semantică improbabilă, plecîndu-se de la expresia a sta in cumpăt „a şovăi", rară şi datorată cu siguranţă unei confuzii cu a sta în cumpănă. Rezultatul u aton > ă este rar, însă nu inexplicabil, cf. păi < post. Este de asemenea posibil ca cumpăt să fie simplu deverbal al cuvîntului următor. -Der. cumpăta, vb. (a dispune, a organiza, a modera; a potoli, a linişti, a împăca; a reduce; a da impus; a sfătui, a îndemna); cumpătare, s. f. (înv., moderaţie, sobrietate); necumpătat, adj. (exagerat, excesiv); necumpătare, s. f. (exces).
2676
cumpli (-lese, -it), vb. - 1. A omori, a extermina. - 2. (Refl.) A muri, a deceda.
Lat. complere, transformat în *complîre (Puşcariu 445; Candrea-Dens., 445; REW 21oi; DAR), cf. it. compiere, prov., cat. complir, fr. (ac)complir, sp. cumplir. Trecerea semantică de la „a sfîrşi" la „a omori" pare firească. Este cuvînt înv. (sec. XV) cu ambele sensuri. - Der. cumplit,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
267
adj. (înv., complet, întreg, desăvîrşit; teribil, excesiv; crud, atroce, îngrozitor); cumplit, s. n. (înv., totalitate, integritate; margine, limită); cumpli-ciune, s. f. (înv., cruzime); cumplitate, s. f. (înv., avariţie); cumplitură, s. f. (înv., deces). 2677
cuncorn (-ni), s. m. - Unicom.
Cuvînt creat de Coresi (sec. XVI) pentru a traduce gr. |iovoxep<oi;, sl. inorogii. înv. 2678
cuneală (-eli), s. f. - Iepure.
Ngr. xot>v&U, din it coneglio. Sec. XVIII, înv.
2679
Clini ţă (—ţe), s. f. - (înv.) Dare plătită în trecut, în Moldova, pentru cirezile străine care veneau la păscut în ţară. - Var. coniţă.
Rut. kunicja, rus. kunica „răscumpărare" (Cihac, II, 87; DAR). - Der. cunicer (var. conicer), s. m. (perceptor al acestei dări).	2680
cunoaşte (-osc, -oscut), vb. - l. A lua
cunoştinţă. - 2. A înţelege, a aprecia, a judeca. -
3.	A cîştiga, a achiziţiona. - 4. A deduce, a conchide. - 5. A observa, a remarca. - 6. A şti, a avea în minte, a-şi da seama de ceva. - 7. A fi în relaţii cu cineva. - 8. A fi la curent. - 9. A recunoaşte, a indentifica. - 10. A avea raporturi trupeşti cu o femeie. - 11. A recunoaşte, a dovedi, a declara, a admite. - 12. A fi recunoscător, a mulţumi. - 13. A recunoaşte drept şef, a respecta, a avea consideraţie. - Mr. cunoscu, cunuscui, cunoaştire, megl. cunos(c), istr. cunoscu.
Lat. cognoscere, prin intermediul unei forme vulg. *connoscere (Puşcariu 447; Candrea-Dens., 446; REW 2031; DAR); cf. it. conoscere, prov. conoire, fr. connaître, cat. coneixar, sp. conocer, port. conhocer. - Der. cunoscut, s. m. (persoană ştiută, prieten); necunoscut, adj. (care nu este cunoscut); cunoscător, adj. (care cunoaşte); necunoscător, adj. (care nu cunoaşte, ignorant); cunoştinfă, s. f. (cunoaştere; ştire; judecată; noţiune, idee; relaţie de societate; persoană cunoscută; înv., gratitudine; înv., conştiinţă); necunoştinţă s. f. (ignoranţă, nepricepere); încunoştiinfa, vb. (a aduce la cunoştinţă; a informa); cunoştinţe, s. f. pl. (persoane cunoscute) care pare să reprezinte lat. cognoscentem (Cipariu, Principii, 198; Drăganu, Dacor., II, 278; DAR), sec. XVII, înv.; recunoaşte, vb. (a admite; a acorda; a mărturisi; a vizita; a explora; a mulţumi), a înlocuit în epoca modernă vb. cunoaşte cu sensurile 11-13; recunoscător, adj. (care poartă gratitudine); nerecunoscător, adj. (ingrat); recunoştinţă, s. f. (gratitudine); nerecunoştinţa, s. f. (ingratitudine). 2681
cunti (—tesc, —it), vb. refl. - A se obişnui, a se familiariza. - Var. cunetăfi.
Origine necunoscută. Se foloseşte în Trans. de Nord.	2682
cunună (-ni), s. f. - 1. Coroană. - 2. Ansamblu de grinzi cu care se închid în partea de sus cei patru pereţi ai unei case de ţară. - 3. Ghizd, colac de fîntînă. - 4. Pedală, la războiul de ţesut.
■	5. La cai, partea de deasupra a copitei. - 6. Plantă (Coronilla varia). - 7. în general, obiect, legătură sau ansamblu de fire ce amintesc forma unei coroane. - Mr., megl. curună.
Lar. corona (Puşcariu 449; Candrea-Dens., 447; REW 2245; Rosetti, Rhotacisme, 20; DAR); cf. alb. kurore (Meyer 200; Philippide, II, 639), it., sp. corona, fr. couronne, port. coroa, ngr. xopvm), sl. korona, k(o)runa. Este dublet al lui coroană, şi al lui corună, pe care Giuglea, Cercetări lexicografice, 7, propunea să fie derivate din lat. columna. Forma normală este cea din dialect, alterată posterior printr-o asimilaţie. - Der. cununifă, s. f. (dim. al lui cunună; icoană care în Basarabia se pune în sicriu; plante diferite: Coronilla varia, Spiraea ulmifolia, Vinca minor, Xeranthemum annuum); cununa, vb. (înv., a pune coroană; a căsători, a celebra o căsătorie, a face căsătoria religioasă), care ar putea fi un der. direct din lat. coronare (Puşcariu 448; Candrea-Dens., 448; REW 2246; DAR) şi al cărui semnatism se explică prin ritualul ceremoniei nupţiale ortodoxe, cf. cu acelaşi sens dublu gr. axapocvova) (Sandfeld 35), alb. kurunzon (Jokl, BA, IV, 195), bg. vencavam (cu primul sens se preferă astăzi forma încununa); cununie, s. f. (căsătorie, una din cele şapte sfinte taine ale religiei creştine; oficiere a căsătoriei, nuntă; coroană ce se aşază pe capul soţilor, în timpul oficierii căsătoriei), cuvînt general răspîndit (ALR, 253), fără îndoială datorită influenţei bisericii; necununat, adj. (care nu a fost căsătorit la biserică); încununa, vb. (a pune coroana; a împodobi; a răsplăti; a desăvîrşi; înv., a căsători); descununa, vb. (a divorţa, a despărţi).
2683
Cupă (-pe), s. f. - 1. Blid, vas de lemn. - 2. Cană. - 3. Pahar. - Mr. cupă.
Lat. cuppa (Puşcariu 450; Candrea-Dens., 449; REW 2409; DAR), cel puţin cu primele sensuri ale cuvîntului; ultimul ar putea fi un împrumut din ngr. xoujta, alb. kupe (Philippide, II, 639), bg., sb., rut., tc., mag. kupa (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 322; Bemeker 645; DAR), care se trag din acelaşi cuvînt lat. Din ngr. provine şi cupă, s. f. (inimă, la jocurile de cărţi). - Der. cupar, s. m. (paharnic, dregător al palatului domnesc însărcinat cu servirea vinului; primea
268
ALEXANDRU CIORĂNESCU
darea numită cotării); cupărie, s. f. (îndeletnicire de paharnic); cupăresc, adj. (propriu paharnicului).
2684
cupet (-ţi), s. m. - 1. Comerciant, negustor. -2. Negustor ambulant.
Sl. kupicT, de la kupiti „a cumpăra” (DAR), cf. bg. kupec şi precupef. - Der. cupefi, vb. (a face comerţ); cupe/ie, s. f. (comerţ). Sînt cuvinte înv., în general înlocuite de precupef. Cf. cupi. 2685
cupeu (-uri), s. n. - 1. Trăsură, berlină. - 2. Compartiment într-un vagon de cale ferată. - Var. (înv.) cupea.
Fr. coupe.	2686
cupi (-pese, -it), vb. - 1. A însăila un material printr-o cusătură uşoară. - 2. A încolţi, a stringe. - 3. A coborî brăzdarul plugului.
Sb. kupiti „a aduna, a strînge“ (DAR). - Der. cupit, adj. (Trans., avar, zgîrcit); cupenie, s. f. (avariţie). Cf. cupef.	2687
cuplet (-te), s. n. - 1. Strofă. - 2. Cîntecel. -4. (înv.) Joc popular.
Fr. cduplet. Pentru ultimul sens, cf. Arg. cu-plerai, s. n. (bordel), din germ. Kupplerei. - Der. cupletist, s. m. (cîntăreţ).	2688
cuprinde (-d, -ns), vb. - 1. A prinde, a apuca ceva de jur împrejur cu braţele. - 2. A îmbrăţişa. - 3. A înconjura, a împresura. - 4. A ocupa, a invada. - 5. A cuceri, a cîştiga. - 6. A se îmbogăţi, a se umfla. - 7. A include, a îngloba.
-	8. A înţelege, a pricepe. - 9. A se extinde, a acoperi, a învălui. - 10. A acoperi cheltuielile, a echilibra. - 11. A reprezenta o cantitate. - 12. A conţine.
Lat. comprehendere (Puşcariu 451; Candrea-Dens., 1449; REW 2106; DAR); cf. it. compren-dere, prov., fr., cat. comprendre, sp., port. com-prender, cuvinte în general dezvoltate cu sensurile
1	şi 8. - Der. cuprins, s. n. (împrejmuire; proprietate; ocupaţie, invazie); necuprins, s. n. (infinit); cuprinzător, adj. (încăpător; care cuprinde).	2689
cupru, s. m. - Aramă.
Lat. cuprum (sec. XIX).	2690
cuptor (-oare), s. n. - 1. Construcţie de cărămidă, piatră etc. pentru copt pîinea. - 2. Maşină de gătit, plită. - 3. Cantitate de pîine coaptă o dată. - 4. Sobă în casele de ţară, vatră.
-	5. Arşiţă, căldură mare. - 6. Luna iulie. - Istr. coptor.
Lat. *coctorium (Densusianu, Rom., XXXIII, 277; Candrea-Dens., 371; REW 2019; Jokl, BA, IV, 195; DAR); cf. alb. koftor, abruz. kottora
„ceaun", calabr. cuttuoru, it. cottoio (Battisti, II, 1140). Cf. coace. - Der. cuptorar, s. m. (luctător la un cuptor); cuptorie, s. f. (acoperiş de protecţie la cuptorul casei, în Trans.); cuptoriş, s. n. (Trans., nişă făcută de obicei pe fundul gropii pentru a pune sicriul lateral). După Capidan, Raporturile, 223 şi Mladenov 251, din rom. provine bg. koptor „balegă uscată"; pare însă mai probabilă legătura acestui cuvînt cu coptură.	2691
Cur (-ruri), s. n. - 1. Şezut, fund. - 2. Anus.
-	3. Buci. - 4. Fund, parte posterioară sau inferioară a unor obiecte. - Mr., megl., istr. cur.
Lat. culus (Puşcariu 453; Candrea-Dens., 450; REW 2984; DAR); cf. it., sp. culo, prov., fr., cat. cui, port. cu. - Der. curar, s. n. (opritoare de ham); curos (var. cureş), adj. (cu fundul mare); curimănos, adj. (cu bucile mari).	2692
cură (—re), s. f. - Tratament medical.
Fr. cure. - Der. cura, vb. (a îngriji), puţin folosit; curarisi, vb. (a îngriji), cu suf. -ist; curabil, adj. (vindecabil); incurabil, adj. (incurabil); curativ, adj. (care vindecă); curator, s. m. (persoană care exercită drepturile şi execută obligaţiile decurgînd din curatelă); curatelă, s. f., din fr.	2693
cura (-r, -at), vb. - 1. A curăţa. - 2. A despăduri, a defrişa. - 3. A desface coaja, pieliţa.
-	4. A scoate, a elimina, a expulza. - 5. A elibera, a da drumul, a slobozi. - 6. A dezvinovăţi, a absolvi de vină. - Mr. curare „a curăţa".
Lat. curăre (Candrea-Dens., 451; Tiktin, Archiv, CXXXIII, 120; Pascu, I, 73; REW 2412; DAR); cf. ven. curare „a curăţa un pui", fr. curer, cat. escurar. Este dublet al lui cura, vb. (a îngriji un bolnav). Este posibil, cum presupune DAR (cf. Cort6s 127), ca termenul rom. să fi ajuns să se confunde cu lat. colare „a strecura, a curăţa un lichid", al cărui rezultat trebuia să fie identic. -Der. curat, s. n. (dezghiocatul porumbului); curătoare, s. f. (placentă, la vacă; vas de lemn, blid); curat, adj. (dezghiocat, desfăcut, defrişat, eliberat; iertat; curăţit; lipsit de murdărie, pur; autentic, veritabil, adevărat; senin, clar, neprihănit, pur; inocent, drept, sincer, fidel, leal; sigur, exact); curăfi, vb. (a înlătura murdăria, a spăla; a defrişa, a despăduri; a da drumul, a elibera; a elimina, a expulza; a purifica; a vindeca; a despuia; refl., a pierde totul, a rămîne fără un sfanţ; fam., a muri, a da ortu popii; fam., a fura, a şmangli; a da un purgativ; a spăla de păcate, a salva, a izbăvi; a purifica; refl., a se justifica, a se dezvinovăţi); necurăţi, vb. (a trăi în păcat); curăţitor, adj. (care curăţă; purificator); curăfitură, s. f. (curăţare de coajă, pieliţă etc.; gunoi; resturi); curăficiune, s. f.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
269
(înv., puritate); curăţie, s. f. (curăţenie; puritate; neprihănire, nevinovăţie; purificare; integritate, lealitate, cinste), cuvînt puţin înv.; necurăfie, s. f. (murdărie; păcat, faptă rea; patimă condamnabilă; viciu; menstruaţie); curăţenie, s. f. (calitatea de a fi curat; puritate; neprihănire; menstruaţie; purgativ; cinste, corectitudine; Arg., catastrofă); necurăţenie, s. f. (murdărie; excrement); curătură, s. f. (curăţare de coajă, pieliţă etc.; teren desţelenit; coji curăţate; frunze uscate; pleavă, ciuruială); curăţitoare, s. f. (sită, ciur). Curat, mr., megl. curat, istr. curqt, ar putea fi şi reprezentant direct al lat. curatus (Pascu, I, 73; Densusianu, GS, III, 443), sau al lat. colatus (Puşcariu, 457; ZRPh., XXVIII, 738; REW 2035a). Prima ipoteză este mai probabilă şi este suficientă, cf. calabr. curare „a spăla pînza", comei, kuratu „piele argăsită" (Tagliavini, Arch. Rom., X, 132). Din rom. provine săs. curat(ich) „curat". Pentru curătură, Candrea-Dens., 452 propune şi o der. directă din latină.	’	2694
curaj (-juri), s. n. - 1. Vitejie, temeritate. -2. Furie, mînie. - Var. (pop.) coraj. Mr. curagiu.
Fr. courage, it. coraggio (sec. XVIII). Sensul 2 se potriveşte mai bine pentru var., cf. sp. coraje. Cuvîntul mr. provine din it. - Der. curajos, adj., din fr. courageux; încuraja, vb. (a îmbărbăta, a anima, a stimula), din fr. encourager; încurajator, adj. (de încurajare); descuraja, vb. (a demoraliza, a demobiliza), format pe baza fr. decourager; descurajator, adj. (care descurajează). 2695
curama (-ale), s. f. - Cotizaţie, contribuţie.
Tc. gurama „totalitatea creditorilor", prin intermediul ngr. xoupaficîţ (Şeineanu, II, 149; Lokotsch 682). Sec. XVIII, înv.	2696
curb (-bă), adj. - îndoit, încovoiat, arcuit.
Fr. courbe. - Der. (din fr.) curbă, s. f.; curba, vb.; curbură, s. f.	2697
curban (-ne), s. n. - 1. Ofrandă, jertfă. - 2. Banchet, festin. - 3. Victimă, animal sacrificat. -Var. gurban. Mr. curbane, megl. curban.
Tc. kurban (Şeineanu, III, 44; Lokotsch 1208), cf. bg. korban, sb. kurban, it. corban (Battisti, II, 1103). Sec. XVII, înv.	2698
curbet (—ţi), s. m. - Străin, venetic.
Tc. gurbet „călătorie, emigrare" (Şeineanu, II, 143). Sec. XIX, înv. - Este dublet al lui curbăt, adj. (Mold., „corcit"), cf. alb. kurbat „ţigan" (Scriban, Arhiva, 1912).	2699
curcă (—ci), s. f. - 1. Femela curcanului. - 2. (Trans.) Veşmînt larg. - 3. Femeie proastă. - 4. Laş, om bleg.
Sl. (bg., pol.) kurka, din sl. kuru „cocoş"
(Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 324; Meyer, Neugr. St., II, 36; Cihac, II, 87; Bemeker 651; Conev 54); cf. alb. tsurke (Meyer 450), ngr. zofipzaţ (după DAR, provine din rom.), mag. kurka (din rom., după Edeispacher 17). -Der. curcan, s. m. (pasăre domestică mare, cu coada lată desfăşurată în evantai; prost, neghiob; dorobanţ, numit astfel în războiul din 1877 cu turcii datorită penei de curcan de la chipiu; Arg., vardist); curcănar, s. n. (ogradă de curcani); curcănar, s. m. (păzitor de curcani; dorobanţ de la 1877); curcănesc, adj. (de dorobanţ); curcănie, s. f. (furtişag), cuvînt rar, cf. găinărie; curcănărie, s. f. (Arg., poliţie). - Cf. cumic.	2700
curcubetă (—te), s. f. - 1. Dovleac (Cucurbita pepo). - 2. Plantă (Aristolochia clematitis). - 3. Dovleac uscat. - 4. Cap, dovleac, ţeastă. - 5. Varietate de pere. - Var. cucurbe(a)tă, cur-cube(a)tă. Mr. curcubetă.
Lat. cucurbita (Puşcariu 426; Candrea-Dens., 420; REW 2367; DAR), cf. it. corbezza (< *cucurbitea). - Der. cucurbefică (var. cucur-beţea), s. f. (nume dat mai multor plante, Bryonia alba, Bryonia dioica, Coccinia indica, Aristolochia clematitis).	2701
curcubeu (-eie), s. n. - 1. Fenomen optic datorat refracţiei, cu aspectul unui imens arc multicolor desfăşurat pe cer. - 2. Iris, spectru solar. - 3. Plantă (Cynodon dactylon). - 4. Plantă (Lychnis coronaria). - Var. curcubeu (s. m.), curcubei, curcubel, curcubău. Mr. curcubeai, megl. (curcu)bei.
Pare a fi reprezentant al lat. *cucuvius „încovoiat", cuvînt care apare cu forma sa m., cucur-vior, la San Jeronimo (cf. Corominas, I, 900). Este vorba de o reduplicare expresivă de la curvus, ca în cucurbae „coarde de alfă" > ven. curcuma şi de aici ngr. zoupzoufta; cf. şi cucurbita, cucullus. Posibila legătură cu curvus sau concurvare a fost semnalată încă de Lexiconul de la Buda; Cipariu, Gram., 132; Laurian; Cihac, I, 65; Philippide, Principii, 140; Densusianu, Hlr., 104; Tiktin; şi combătută de Puşcariu 458. Celelalte explicaţii par mai puţin convingătoare. Plecînd de la imaginea, curentă în mentalitatea populară, care interpretează curcubeul ca un mijloc de a absorbi apa nurilor pentru a o condensa în nori (Jura arc-boit, retor. arcobevondo, campan. arcovevere; cf. Rohlfs, Quellen, 12) s-a încercat să se explice ultima parte a cuvîntului prin lat. bîbere. Giuglea, RF, II, 49, pleacă de la un *arcus > combibulus (cf. REW 2037a), care cu greu ar fi ajuns la rezultatul rom. (*arcus combibu- > *arcurcubeu > *acur-cubeu). Puşcariu, Dacor., VI, 315-7 şi DAR,
270
ALEXANDRU CIORĂNESCU
preferă să plece de la circus bîbit, asimilat la *curcus bîbit, care „corespunde exact" lui curcubeu; afirmaţie surprinzătoare, dacă se are în vedere că bîbit a dat în rom. be > bea şi că, devenind intervocalic acest b trebuia să se piardă; fără a mai vorbi de cît de puţin normală este această compunere în rom. După Roesler 39, din per. kalkum; Bogrea, Dacor., IV, 805, se gîndea la o posibilă legătură cu cucură. Scriban se gîndeşte la cocobelci, var. de la culbec, sau cubelc „melc". Din rom. provine rut. korkobec (Miklosich, Wander., 10; Miklosich, Etym. Wb., 130; Bemeker 571; Candrea, Elemente, 407).	2702
cure (-r, -rs), vb. - 1. A fugi, a merge în goană. - 2. A curge un lichid. - 3. A se scurge, a ieşi o secreţie din corp. - 4. A se revărsa. - 5. A se scurge lichid dintr-un vas. - 6. A se îngrămădi, a năvăli, a se îmbulzi. - 7. A se risipi, a se întinde. - 8. (înv.) A se dezvolta, a se produce. - 9. A se scurge, a trece. - 10. (înv.) A rezulta, a proveni, a decurge. - 11. A cădea, a se vărsa, a se risipi. - 12. A recădea. - Var. cura. Mr. cur, curare, megl. cur.
Lat. currere (Puşcariu 455; Candrea-Dens., 451; REW 2412; DAR); cf. it. correre, prov., cat., sp., port. correr, fr. courir. Cf. şi curînd, curge. Este cuvînt înv., aproape complet substituit în literatură prin curge (totuşi, mai sînt încă scriitori care preferă să scrie cură în loc de curge); însă este comun în limbajul popular. Asimilat în parte cu cura „a curăţa", prin intermediul var.
Der. curator, adj. (care aleargă; curent); curătoare, s. f. (vas de lemn care serveşte la a transvaza vinul), se confundă cu der. identic de la cura „a curăţa"; curător, s. n. (brînză în calup); curăre, s. f. (înv., scurgere; înv., spermă); cură-tură, s. f. (vas pentru a transvaza vinul); cursoare, s. f. (curs; revărsare; diaree; trecere a timpului, decurs), cuvînt înv. (sec. XVII), pe care Candrea-Dens., 459 îl derivă direct din lat. cursoria; cursură (var. cursătură), s. f. (curs; revărsare; diaree), cuvînt înv., pe care DAR îl consideră că provine direct din lat. cursura; scure (var. scura); vb. (a curge, a se revărsa, a se scurge, a trece), pe care Candrea-Dens., 454 îl deduce din lat. excurrere; scursoare (var. scurs(ăt)ură, s. f. (scurgere, flux; puroi; drojdie, depunere); încura, vb. (a fugi, a face calul să fugă; despre cai, a alerga; refl., a se fugări, a se urmări vînatul), pe care Puşcariu, Dacor., IV, 687 şi DAR îl consideră der. de la un lat. *incurrare, factitiv de la currere, cf. Candrea-Dens., 463; încurătură (var. încură-toare), s. f. (cursă de cai; hipodrom) - Cf. cursă, curînd.
Der. neol. curent adj., din lat. correntem, fr. courant; curent, s. m.; curenta, vb. (a electrocuta); curs, s. n., din fr. cours; cursă, s. f., din fr. course; cursier, s. m. (armăsar), din fr. coursier, înv.; cursist, s. m.; cursiv, adj., din fr. cursif; cursivitate, s. f.; curier, s. m., din fr. courrier; curtier, s. m., din fr. courtier; curtaj, s. n., din fr. courtage.
2703
curea (-ele), s. f. - 1. Fîşie lungă din piele, material plastic etc. folosită ca cingătoare. - 2. Bici. - 3. Şiret de piele. - 4. Centură, faşă, legătură. - 5. Toartă, mîner de piele al unor obiecte grele. - 6. (înv.) Măsură de 16 picioare.
-	7. Limbă de pămînt, margine de grind. - 8. Dans popular. - 9. (înv.) Joc de noroc tipic pentru unii şarlatani care frecventau tîrgurile, interzis în 1820 de domnitorul Alexandru Şuţu. - Mr. curao, megl. curauă.
Lat. corrigia (Diez, I, 250; DAR). Rezultatul rom. este normal, în privinţa fonetismului, cf. Rosetti, I, 75; totuşi, se preferă adesea un der. ipotetic de la corium (Densusianu, Rom., XXXIII, 277), de tipul *corella (Puşcariu 459; Iordan, Dift., 59) sau *coriella (Meyer, Alb. St., IV, 79; Pascu,
I,	73); însă cf. sard. korria, sp. correa. Sensul 7 apare şi în sard. - Der. curelar, s. m. (meşter care face curele, hamuri); curelărie, s. f. (meşteşugul curelarului; atelierul curelarului); cureluşe, s. f. (bici); încurela, vb. (a stringe în curele, a încinge). Din rom. par a proveni ngr. xoupe^.1 „cîrpă" şi xoupeXiaţco „a tăia în fîşii; a face bucăţi", şi mag. kurelye (Edelspacher 17).	2704
curechi (-i), s. m. - Varză.
Lat. *colîcultis (Cipariu, Elem., 18; Puşcariu 460; Candrea-Dens., 456; REW 1727; DAR; Rosetti, I, 66); cf. it. colecchio, sp. colleja. - Der. curechiu, adj. (verde, verzui); curechişte, s. f. (cîmp cu varză); curecher, s. m. (cultivator de verze). Nefolosit în Munt. şi Olt	2705
curge (-g, -rs), vb. - 1. A se prelinge o masă lichidă. - 2. A pluti. - 3. A produce, a cauza. -4. A se vărsa (un riu). - 5. A ieşi, a supura o secreţie din corp. - 6. A se revărsa, a da pe dinafară. - 7. A pierde lichid un vas. - 8. A veni în număr mare. - 9. A se răspîndi. - 10. A se dezvolta. - 11. A trece (timpul), a se scurge (timpul). - 12. A decurge, a proveni. - 13. A cădea, a se împrăştia. - 14. A recădea. - 15. A circula (sîngele).
De la vb. a cure, modificat după un întreg grup de verbe care au o formă identică la part. trecut şi la perf. simplu: curg a fost refăcut după curs, ca merg - mers, şterg, ung, sting, împung, dreg.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
271
etc. (după Puşcariu 455; DAR şi Puşcariu, Lr., 22, numai prin analogie cu merg şi pentru a evita omonimia de la prezent cu cur; cf. Hasdeu, Cm. din Bătrîni, I, 421; Candrea-Dens., 457). Fundamental are aceleaşi sensuri ca cure, dar se aplică numai maselor lichide sau obiectelor imateriale; prin urmare lipseşte sensul de „a fugi, a alerga", propriu lui cure. - Der. curgător, adj. (care curge; fluid); cursător, adj. (înv., curgător); decurge, vb. (a proveni), format din fr. decouler de la couler; decurs, s. n. (transcurs); scurge, vb. (a vărsa; a goli; a prelinge; a se vărsa un rîu; a trece timpul), care reprezintă, prin intermediul lui a scure şi cu aceeaşi modificare ca curge, lat. excurrere (Can-drea-Dens., 461; Candrea); incurge, vb. (a invada, a face o incursiune, a pătrunde), cuvînt literar folosit în Trans., format după modelul lat. incurrere.	2706
curînd, adv. - 1. (înv.) Fugind. - 2. Peste puţină vreme, îndată. - 3. Degrabă, repede. - 4. în scurt timp sau într-un viitor imediat sau apropiat. - 5. (Adj., înv!) Rapid, repede. - Mr. curundu, megl. curqn.
Lat. currendo, de la vb. currere, cf. cure (Puşcariu 455; Pascu, I, 73; DAR); cf., cu acelaşi sens, ven. (a)corando, sicii, kurennu, friul. curind, comei, kuren. După Candrea, Elements, 7, trebuie să se presupună var. lat. *currando, pentru a explica fonetismul rom.	2707
curios (-oasă), adj. - 1. Ciudat, straniu. - 2. Indiscret. - Mr. curios.
It. curioso, şi mai tîrziu fr. curieux (sec. XIX), înainte se pronunţa şi curioz, ca în it., sau în ngr. zopio^oţ. - Der. necurios, adj. (fără curiozitate); curiositate, s. f. (curiozitate).	2708
curm (-muri), s. n. - (Olt., Munt) Legătură, laţ. - Mr. curmu.
Gr. xop|ioţ „trunchi", probabil cu semantismul primitiv („bont", sau „capăt de sfoară", cf. Laurian; Meyer, Alb., St., IV, 72; Giuglea, Dacor., DI, 620; Diculescu, Elementele, 459; Rosetti, n, 67; DAR); cf. alb. kurm (după DAR, alb. este etimon al rom.), calabr. kurmu „trunchi" (Rohlfs, EWUG, 1086), arab. qurma, de unde sp. corma.
-	Der. curmei, s. n. (tulpină de plantă agăţătoare, lăstar; legătură), probabil der. intern, cu suf. -el, pe care Diculescu vrea să-l reducă la un gr. *xopnritov; curma, vb. (a tăia, a trunchia, a împărţi, a separa; a strînge; a ocoli, a se abate; a străbate; a tăia, a întrerupe; a termina, a pune capăt; a hotărî, a rezolva, a tranşa), cf. mr. curm, curmări („a înceta, a face să înceteze", al cărui semantism indică faptul că este vorba mai puţin
de o der. internă a rom., decît de o conservare imediată a sensului primitiv al gr. probabil prin intermediul gr. xopjKB/D „a tăia", lat. *cormăre (Pascu, I, 193), cf. alb. kurmue „scurt" (der. lat. *corrimare REW 2254 este mai greu de admis, cf. Graur, Bl, V, 94 şi Rosetti, I, 160); curmă, s. f. (tăiş, parte care taie), deverbal al cuvîntului anterior, înv.; necurmat, adj. (continuu, neîntrerupt); curmător, adj. (tăios); curmăni, vb. (a tăia, a face o incizie), pe care DAR propune să fie derivat de la s. *curman, dar care pare mai curînd un der. cu suf. expresiv; curmătură, s. f. (incizie; tăietură; falie, chei, strîmtoare, canion; zvîcnet, înţepătură); curmeziş, adv. (pieziş, transversal, de-a latul); (în)curmezişa, vb. (a devia; refl., a se lua la ceartă), care presupune, după Puşcariu, Lr., 295, existenţa unui s. *curmez, cf. alb. kurmezue „scurt". - Cf. curpen, curmea.
Din rom. provine rut. kurmei, kurmăn, pe care Bogrea, Dacor., IV, 806, îl propunea ca etimon al rom. Pare destul de incertă der. din rus. koromyslo pe baza rom. curmeziş (Bemeker 574).
2709
curmală (—Ie), s. f. - Fruct al arborelui Phoe-nix dactylifera. - Mr. curmă.
Tc. kurma, prin intermediul ngr. xovpnaq (Roesler 597; Şeineanu, II, 149; Lokotsch 885; Ronzevaile 86); cf. alb., bg. kurmă, sb. urma. Sing. normal, curma, a fost înlocuit de un sing. analogic, format pe baza pl. curmale. — Der. curmal, s. m. (arborele care face curmale).
2710
curmea (-ele), s. f. - Partea din spate a plugului.
Origine incertă. Din rus. kormă „partea dinapoi", după Cancel 15, sau din bg. kărmă (Conev 71). Weigand, Jb, XIX, 79, oscilează între lat. *columella şi der. de la cormană, cu schimbare de suf. Este posibil să fie vorba de un der. de la curmei (sau *curmel), cum este căţel — căţea, dar semantismul nu este clar.	2711
curnic (-ce), s. n. - Coteţ de găini. - Var. (Banat) curelnic, (Olt.) curuiac.
Bg. kumik (DAR), din sl. kuru „cocoş", cf. curcă.	2712
curopalat (-ti), s. m. - Majordom, camerier domnesc al Imperiului Bizantin.
Mgr. xauponc<Xocrr|<;. Sec. XVII.	2713
curpen (-ni), s. m. - 1. Tulpină de plantă agăţătoare, tulpină sarmentoasă. - 2. Nume dat mai multor plante agăţătoare (Clematis vitalba; Clematis recta; Lonicera xylosteum; etc.). - Mr. curpan, curpăn.
272
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Origine incertă. Se consideră în general că provine din alb. kurpen, kuljper (Densusianu, Rom., XXXIII, 277; Meyer 213; Philippide, II, 710; Pascu, II, 219; Rosetti, I, 115; DAR); însă nu se spune nimic despre originea cuvîntului albanez. Pe de altă parte, nu pare posibil să se facă abstracţie de identitatea semantică şi de asemănarea fonetică a acestui cuvînt cu curmei, care de asemenea s-a folosit probabil cu forma *curman, cf. rezultatul rut. kurmăn. Este posibil ca ambele cuvinte să fie în legătură cu crimpei „bucată, felie, capăt", din al cărui consonantism primitiv par a fi rezultat ambele var.; cf. şi curjan, var. din Trans. a lui curpen, şi crînf, var. din Trans. a lui crimpei. - Der. curpenos, adj. (sarmentos); curpeniş, s. n. (bălării, tufe); (in)curpeni, vb. (a înfăşură, a răsuci); curpenifă, s. f. (varietate de clematită). Dacă presupunerea noastră este exactă, trebuie să deducem că alb. kurpen provine din rom. sau din mr.	2714
cursă (-se), s. f. - 1. Ambuscadă. - 2. Capcană, şiretenie, viclenie, uneltire.
Part. de la vb. cure „a fugi", în forma sa f. Evoluţia semantică de la „a fugi", la „a fugi după cineva, a încolţi“ şi de aici la „a vîna, a captura" este normală, cf. fr. chasser, care păstrează încă cele două sensuri. Cursă apare din sec. XVI cu sensul de „ambuscadă", cf. lat.med: cursa „incursiune". Totuşi, se consideră în general ca etimon al rom. cuvîntul alb. kurthe (Meyer 216; Philip-pide, II, 711) şi indirect tc. kurs „disc" (Şeineanu,
II,	149), ipoteză puţin probabilă, cf. Rosetti, II, 115. După Diculescu, Elementele, 464, din gr. xvpzia „grilaj". - Der. cursar, s. m. (meşter care face capcane). Dacă der. pe care o propunem este exactă, alb. trebuie să provină din rom. 2715
cursă (—se), s. f. - Pastilă aromatică de parfumat încăperile. ■
Tc. kurs, prin intermediul ngr. xoupm. 2716
curt (-tă), adj. (Trans., Banat) Berc,; fără coadă.
Mag. kurta (DAR).	2717
curte (-ţi), s. f. - 1. Spaţiu împrejmuit pe lîngă casă, ogradă. - 2. împrejmuire, ţarc. - 3. Conac, casă boierească. - 4. Palat domnesc. - 5. Totalitatea persoanelor care alcătuiesc suita domnitorului. - 6. Gardă de corp, gardă personală a domnitorului. - 7. (înv.) Cer, rai. - 8. Tribunal, plen al unei instanţe judecătoreşti. - 9. Omagiu măgulitor, galanterie. - Mr. curte.
Lat. *curtem, var. populară de la cohortem (Diez, I, 140; Puşcariu 462; Candrea-Dens., 464); cf. alb. kurt (Meyer 216), ngr. Jeoupui, it., sp.,
port. corte, prov. cort, fr. cour). Este dublet al lui cohortă. Nu se înţelege de ce ar trebui să provină, mai curînd decît din lat., din gr. (Diculescu, Dacor., III, 436; REW 232) şi de ce este un „Balkanwort" (Domaschke 129), fiind un cuvînt atît de general şi genuin romanic. Sensul 9 traduce fr. cour. - Der. curtean, s. m. (slujbaş la palat; persoană care face parte din suita domnitorului); curteancă, s. f. (doamnă de la curtea unui domnitor); curtenesc, adj. (de curte; de curtean); curtenef, s. m. (Trans., Olt., persoană iscusită şi activă, om priceput la toate); curteneşte, adv. (în felul curtezanilor); curta, vb. (a face curte), pe baza fr. courtiser; curteni, vb. (a intra în slujba curţii, a se introduce la curte; înv., a recomanda, a introduce; a face curte, a curta; a face complimente, a linguşi, a tămîia); curtenitor, adj. (respectuos, politicos); curtenie, s. f. (slujba la curte; politeţe, respect); curtezan, s. m., din fr. courtisan; curtezană, s. f., din fr. courtisane; curtină, s. f., din fr. courtine; curtoazie, s. f., din fr. courtoisie;
i	încurţi, vb. (a se stabili la curte, a duce viaţă de curtean), înv. (sec. XVI).	2718
curugiu (-ii), s. m. - Invalid.
Tc. koruci (Şeineanu, III, 43). Sec. XVII, înv.
2719
curuţ (-ţi), s. m. - Rebel, insurgent, răsculat.
Mag. kuruc, din germ. Kreuz(fahrer) „cruciat" (DAR; Gâldi, Dict., 123), nume dat ţăranilor care au participat la rebeliunea din 1514, din Ungaria.
2720
curvă (-ve), s. f. - 1. Prostituată, tîrfă. - 2. Pasăre acvatică (Larus leucocephalus). - Mr. curvă.
Sl. kuruva (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 324; Cihac, II, 88; Bemeker 651); cf. ngr. xoupfkx, bg., sb., rus., alb., mag. kurva. - Der. curvar, adj. (libertin, afemeiat, desfrînat); curvoi (var. curVaş, curvăros, curvăreţ, curvar-nic), adj. (libertin), formă înv.; curviştină (var. curvulice, curvuleasă), s. f. (prostituată); curvesc, adj. (de curvă); curveşte, adv. (ca prostituatele); curvişag (var. curvuşag), s. n.; curvime, s. f. (curvie); curvări, vb. (a duce viaţă destrăbălată); curvăresc, adj. (de curvă); curvărit (var. curvărie), s. f. (curvie); curvăsărie, s. f. (curvie), rezultat din încrucişarea cu carvasara; curvăsări, vb. (a duce o viaţă destrăbălată); curvi, vb. (a duce o viaţă detrăbălată; în vechiul drept canonic, a fomica); curvie, s. f. (viaţă destrăbălată; prostituţie; împreunare trupească; în general, păcat trupesc, adulter, incest).	2721
cuşac (-ci, s. m. - Grindă principală.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
273
Tc. kuşak „centură", cf. bg., sb. kusak 2722
cuşcă (-şti), s. f. - 1. Cuşcă. - 2. Coteţ de găini. - 3. Cuşcă de cîini. - 4. Sărbătoare evreiască, praznicul Corturilor. - 5. Colibă, bordei.
-	6. Cuşcă de lemn în care în vechime se dezghioca de obicei porumbul.
Rut. kucka „coteţ de găini" (Cihac, II, 88), încrucişat probabil cu tc. kuş „pasăre", kuşhane „colivie", deoarece se spune cuşcă numai pentru coteţ, de găini, de cîini făcut din zăbrele. Cf. cuşchebap, s. n. (pui fript), din tc. kuşkebabi, înv.
2723
cuscru (-ri), s. m. - 1. Grad de rudenie spirituală între părinţii soţilor. - 2. Impropriu, gradul de rudenie spirituală între fratele unui soţ şi fratele soţiei. - 3. în unele regiuni, martorul de cununie al miresei. - 4. Cumătru. - 5. Plantă (Pulmonaria officinalis). - Mr. cuscru, cuscur, megl., istr. cuscru.
Lat. consocer (Puşcariu 464; REW 2166; DAR; Philippide, II, 638), cf. alb. krusk, vegl. consegro, sp. consuegro. Termen general răspîndit (ALR, I, 265).
Der. cuscrie (var. cuscrenie), s. f. (gradul de rudenie între cuscri); cuscră, s. f. (mama unuia din soţi în raport cu mama celuilalt); cuscret, s. n. (rude, neamuri); încuscri, vb. (a-şi căsători copiii, a deveni cuscri); cuscrişor, s. m. (plantă, Pulmonaria officinalis). Din rom. provin bg. kuskr (Capidan, Raporturile, 232) şi mag. kuszkura (Edeispacher 16).	2724
CUŞCUS, s. m. - Pastă făinoasă în formă de bobiţe.
Tc. (arab.) kuskus (Şeineanu, II, 150; Ronzevaile 138; Graur, BL, VI, 330), cf. fr. couscous, sp. (al)cuzcuz.	2725
CUŞei (-iese, -it), vb. - A ciuguli, a mînca pe apucate.
Rut. kusati (DAR). în Bucov.	2726
CUŞer, adj. - 1. (Aliment) pregătit după ritual conform prescripţiilor religiei mozaice. - 2. Curat, autentic, pur.
Ebr. kăser.	2727
cuşmă (—nie), s. f. - 1. Căciulă de blană. - 2. (Banat) Pătură de lînă. - 3. (Mold.) Varietate comestibilă de ciupercă.
Sl. kucîma, în parte prin intermediul mag. kuesma (Cihac, II, 494; Gâldi, Dict., 88); cf. rut., slov. kucma, pol. kuezma. - Der. cuşmar, s. m. (fabricant de căciuli).	2728
CUSmete (-eţi), s. f. - Bucată, crîmpei.
Tc. kismet (Bogrea, Dacor., I, 275).	2729
CUSta (-t, — at), vb. - 1. A fi, a exista, a trăi.
-	2. A dura, a dăinui. - 3. A face să trăiască, a lăsa cu viaţă, a menţine. - Var. costa, cuşta. -Mr. custu, custare.
Lat. constare (Puşcariu 465; REW2170; Pascu,
I,	160; Drăganu, Dacor., I, 309-12; DAR), cf. sard. kustare „a se întîmpla". Cuvînt înv., se menţine încă în Trans. de Vest; a fost substituit, probabil prin omofonia cu costa „a costa". - Der. cust, s. n. (viaţă, trai, existenţă).	2730
CUStode (-ozi), s. m. - 1. Persoană însărcinată cu paza. - 2. Cuvînt care se repeta în josul paginii, în tipărirea de odinioară.
Lat. custos (sec. XVIII). - Der. custodie, s. f. (pază; supraveghere), din lat. custodia (sec. XVII); custodia, vb. (a păstra un obiect în custodie).
2731
cuştului (-uesc, —it), vb. - A ciuguli, a gusta.
Mag. kostolni (DAR). Trans.	2732
custură (-ri), s. f. - 1. Lama unui cuţit sau a oricărui instrument tăios. - 2. Cuţit, briceag. - 3. Cuţit care nu taie. - 4. Cuţit de rindea. - 5. Brăzdar de plug. - 6. Cuţit de cizmărie. - 7. Creastă de munte, pisc. - Var. custure, cusutură, cuţitură. Mr. custură.
Origine incertă. Apare şi în bg., slov. kustura, sb. kustura, mag. kusztor(a), fapt pentru care s-a considerat de origine sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 89; Conev 66, 69); însă cuvîntul nu poate fi autentic sl., şi mai curind pare a proveni din rom. (Bemeker 652; Skok, Slavia, IV, 338; cf. şi Capidan, Raporturile, 207 şi Drăganu, Dacor., VII, 109, pentru originea rom. a mag.). Astfel stînd lucrurile, se consideră că custură este o reducere de la cuţitură, din lat. *cotire „a face vîrf‘, cu aceeaşi reducere ca neguţător > negustor sau toţi trei > tustrei (Laurian; Tiktin; Pascu, I, 74; DAR; Scriban). Der. din tc. ustura (Popescu-Ciocănel 27), pare puţin probabilă.
Der. custurice, s. f. (bisturiu); custurar, s. m. (hoţ, pungaş).	2733
cusur (-ruri), s. n. - 1. Lipsă, lacună. - 2. Rest, sold. - 3. Rest, bani daţi ca rest. - 4. Defect, imperfecţiune, meteahnă. - 5. (înv.) Greşeală, eroare. - 6. (înv.) Aluzie. - Mr. cusure, megl. cusur.
Tc. kusur (Roesler 597; Şeineanu, II, 150; Cihac, II, 570; Bemeker 652; Lokotsch 1268; Ronzevaile 134), cf. ngr. xoucsoupi, alb. bg., sb. kusur. - Der. cusurgiu, adj. (care găseşte cusururi); cusurliu, adj. (care critică).	2734
274
ALEXANDRU CIORĂNESCU
cută (-te), s. f. - 1. Pliu, îndoitură. - 2. Zbîrcitură, încreţitură, rid. - 3. Pungă sub ochi. -4. (Rar) Felie, bucată tăiată.
Origine incertă. Pare a fi vorba de lat. cutem „piele" (Puşcariu, Conv. lit., XXXIX, 61-3; Puşcariu 469; Lausberg 42; cf. părerea contrată la Domaschke 88), cf. sard. kude, sicii, kuti, piem. ku. Semantismul este dificil; poate trebuie explicat prin contaminarea cu gr. x6ttţ „crestătură, in-cizie“. Cealalaltă explicaţie, bazată pe bg. skut „margine, tiv“ (Skok 67) nu este mai convingătoare. DAR propune bg. kula, pe care nu îl cunoaştem, şi care ar putea proveni din rom., dacă este cuvînt atît de rar cum pare. - Der. cuta, vb. (a îndoi, a face cute).	2735
cutare, adj. - 1. Unul, acesta. - 2. (Pron. indef.) Un oarecare. - Megl. cutări.
Lat. eccum talis (Cipariu, Gram., 260; Diez, I, 142), cf. it. cotale, tosc. coşare. Cf. şi tare, acătării.	2736
cute (—e), s. f. - Piatră de ascuţit. - Megl. cuti.
Lar. cos (Puşcariu 471; Candrea-Dens., 467; REW 2275; DAR) cf. it. cote (calabr. cute), sp. (Burgos) codon „piatră", port. godo. Rezultatul rom. nu este normal: cotem trebuia să dea *coale, ca florem > Jloare. Pare a se datora analogiei cu cuţit şi ascuţi.	2737
cuteza (—Z, — at), vb. - A îndrăzni, a se încumeta. - Mr. cutedz, cutidzare, megl., istr. cutez.
Gr. xoru^o) „a juca zaruri" prin intermediul unei forme lat. pop. *cottizăre (Densusianu, Rom., XXVIII, 66; Puşcariu 472; Candrea-Dens., 467; REW 2287; DAR; Sandfeld 30; Rosetti, II, 67; Philippide, II, 711); cf. alb. kudzori, ven. scotezar, rovign. kutisa, aquil. skuttia. - Der. cutezător, adj. (îndrăzneţ); necutezător, adj. (timid); cutezanţă, s. f. (temeritate), formaţiune modemă, cu suf. neol. -anţă; necutezanţă, s. f. (timiditate).	2738
Cutie (—ii), s. f. - 1. Obiect de lemn, metal etc., în caie se păstrează diferite lucruri. - 2. Etui, toc, trusă. - 3. Sertar. - 4. Cufăr, ladă. - Cutia milelor, institut naţional de binefacere, fundat în 1775 de către domnitorul Alexandru Ipsilanti, condusă din 1793 de marele vornic de cutie şi alimentată de bunurile persoanelor care au decedat fără a lăsa moştenitori, şi o treime de la cei care decedau fără să lase testament. - Cutia sătească, specie de piaţă de grîne fundată în sec. XVIII. - 5. Orfelinat. -Copil de cutie, orfan, copil găsit. - Mr. cutie, megl. cutiiă.
Tc. kutu, kuti (Şeineanu, II, 151; Miklosich, Tiirk. Elem., I, 338; Bemeker 653; Lokotsch 1271; Ronzenvalle 139); cf. gr. xoim, bg., sb. kutija,
alb. kuti. - Der. cutier, s. m. (perceptor; negustor ambulant).	2739
cuţit (-te), s. n. - 1. Instrument de tăiat, format dintr-o lamă metalică. - 2. Piesă principală a cîntarului. - 3. Durere de şale. - Mr. căţut, cuţut, megl. cu}0, istr. cuţit.
Lat. *cotîtus, de la *cotîre „a ascuţi" (Tiktin, ZRPh., XVIII, 148; Puşcariu 471; Pascu, I, 74; Rosetti, I, 165; DAR; Puşcariu, Lr., 198); cf. cute, ascuţi, custură. S-a propus şi un der. de la *acutîre (Candrea-Dens., 468), care nu prezintă mai multe avantaje. - Der. cuţitar, s. m. (persoană care face sau vinde cuţite; bătăuş, mardeiaş); cuţitărie, s. f. (atelier sau prăvălie unde se ascut sau se vînd cuţite); (în)cuţita, vb. (a avea un junghi în şale; a înţepa, a înjunghia); cuţitătură, s. f. (durere de şale); cuţitoaie, s. f. (lamă ascuţită folosită în tîmplărie; rindea lungă, instrument de strungar; strung; cuţit de potcovar; brăzdar de plug; peşte de rîu, Cobitis taenia); cuţit(o)i, vb. (a lucra cu cuţitoaia); cuţitură, s. f. (cuţit care nu taie), cf. custură.	2740
cutnie (—ii), s. f. Varietate de satinet, material oriental de mătase amestecat cu bumbac. - Var. cutie.
Tc. kutni (Şeineanu, II, 151).	2741
cuţovlah (—hi), s. m. - Român din Macedonia, macedoromân.
Ngr. xovrcţpfftaxcx; „valah şchiop". Sec. XVm.
2742
cutreiera (-r, -at), vb. - 1. A străbate, a umbla, a merge. - 2. A vizita, a frecventa. - 3. A hoinări, a colinda. - Mr. cutrivir.
Lat. contribulăre „a bate grînele cu picioarele" (Puşcariu 475; REW 8885; DAR). Pentru evoluţia sensului, cf. tribulaţie şi Şeineanu, Semasiol., 159; Cortes, 127. - Der. cutreierător, adj. (vagabond, nomad); cutreierătură, s. f. (hoinăreală, vagabondaj).	2743
cutremura (-r, (-at), vb. - 1. A face să tremure. - 2. A scutura, a clătina. - 3. A înfiora, a inspira teamă, a îngrozi. - 4. (Refl.) A se cutremura pămîntul ca urmare a unui seism. - 5. (Refl.) A se speria. - Mr. cutream(b)ur, megl. cutrumur.
Lat. *contremulăre (Puşcariu 475; DAR). Este de asemenea posibil să fie vorba de o der. internă de la tremura, cu cu- expresiv. —Der. cutremur, s. n. (scuturâtură; tremur; seism; teroare); cutremurător, adj. (îngrozitor).	2744
cuţu, interj. - 1. Serveşte pentru a chema cîinii.
-	2. (S. m.) Cîine, căţel. - Var. (1) cuciu.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
275
Creaţie expresivă, comună unui mare număr de limbi; cf. it. cuccio (sicii, guzzu, calabr. coci-coci, cuci-cuci, calabr. cucciu ,,cîine“) astur. cuzo „pui de cîine“, gal. cuz-cuz, alb. kuc, ngr. xoutot-xcmtai, tc. kiiquk „căţeluş", bg., sb. kuce, mag. kuszi. - Der. cuţă, s. f. (căţeluşă); cuţuire, s. f. (Olt., codoaşă).	2745
cuţurea (-ele), s. f. - Aşchie.
Ngr. xooraoupov „trunchi", după Bogrea, Dacor., III, 739.	2746
cuveni (-v|n, -it), vb. refl. - 1. A corespunde, a aparţine. - 2. A fi conform cu, a se cădea.
-	3. A se potrivi, a se armoniza, a se îmbina.
Lat. convenire (Puşcariu 478; REW 2193;
DAR), cf. it. convenire, prov., fr., cat. convenir, port. convir. Este dublet al neol. conveni, din fr.
-	Der. necuvenit, adj. (necorespunzător, nepotrivit; reprobabil); cuvios, adj. (înv., potrivit; înv., just, autentic; înv., politicos, respectuos; milostiv; reverend, titlu dat membrilor clerului sau călugărilor; înv., impunător, distins); der. de la o formă n (cf. vie faţă de vina), cu suf. -os (Puşcariu 481 îl derivă greşit de la un lat. *conveniosits, ipoteză abandonată în DAR); necuvios, adj. (indecent; reprobabil; lipsit de pietate); cavioşie, s. f. (înv., politeţe; pietate); nectivioşie, s. f. (înv., indecenţă; impietate); cuviinţă, s. f. (convenienţă; decenţă, bună-cuviinţă, pudoare; justificare, drept; obligaţie; conformitate; înv., lux, fast), probabil der. ca şi cuvios, cu suf. -inţă (după Puşcariu 477 şi DAR, direct din lat. convenientia), este dublet al neol. convenienţă, s. f.; cuveninţă, s. f. (convenienţă), formă literară latinistă a cuvîntului anterior (sec. XIX, înv.); necuviinţă, s. f. (grosolănie, indecenţă; lipsă de respect); cuviincios, adj. (potrivit; conform, corespunzător; înv., drept, întemeiat; înv., necesar; decent; politicos, plin de reverenţă); necuviincios, adj. (indecent, lipsit de
respect; grosolan); încuviinţa, vb. (a aproba; a se învoi, a permite); descuviinţa, vb. (a dezaproba; a condamna).	2747
cuvînt (-vinte), s. n. - 1. Termen, vorbă. -2. Vorbit, taifas. - 3. (înv.) Discurs. - 4. Verb, învăţătură a religiei. - 5. (înv.) Ştire, veste, noutate. - 6. Proverb, zicală. - 7. Ordin, dispoziţie.
-	8. Făgăduială, promisiune, siguranţă - 9. (înv.) Răspuns, lămurire. - 10. (înv.) Dispută, controversă. - 11. Raţiune, motiv, cauză, pricină. - Mr. (cuvendă), istr. cuvint.
Lat. conventum „reuniune" (Puşcariu 478; REW 2194; DAR; Philippide, n, 638; Densusianu, GS,
II,	15). Cuvîntul există în celelalte limbi romanice cu un semantism foarte diferit; pentru sensul rom., cf. şi alb. kuvent „conversaţie", ngr. xouftevra „conversaţie" ca şi ngr. qibUa „reuniune" şi „conversaţie", sl. suboru „reuniune" şi sb. zbor „conversaţie", etc. Această coincidenţă îi determină pe unii filologi să explice semantismul romanic printr-un fond comun balcanic, cf. Bemeker 52 şi Sandfeld 34. în rom. este cuvînt general folosit, şi imaginea pe care o dă ALR, 1, 28, asupra folosirii sale este extrem de deficientă.
Der. cuvînta (istr. cuvîntu), vb. (a vorbi, a grăi, a spune; a sta la taifas, a conversa; a ţine un discurs; a declara), pe care Puşcariu 480 şi DAR (îl consideră a proveni direct din lat. conventăre, cf. alb. kuvendori, ngr. xcroftevuaţu); cuvîntător, adj. (care vorbeşte, care poate vorbi; raţional; chibzuit); necuvîntător, adj. (fără grai, care nu poate vorbi; fără raţiune, animalic); cicvîntareţ, adj. (înv., raţional, înzestrat cu raţiune); cuvîntătorie, s. f. (înv., elocinţă); cuvintelnic, s. n. (înv., dicţionar, glosar); precuvîntare, s. f. (prefaţă), înv., formaţie literară pe baza sl. preduslovije (Candrea). Cf. binecuvîntare.	2748
D
da, adv. - Cuvînt care exprimă o afirmaţie.
Sl. (bg., sb., cr., rus.) da (Cihac, II, 89; Tiktin), cf. alb. da, ngr. Sa.	.	.	2749
da (-au, -at), vb. - 1. A dona. - 2. A slobozi, a se desprinde de. - 3. A împărţi cărţile de joc. -
4.	A atribui, a acorda. - 5. A oferi, a procura. -
6.	A exprima, a comunica, a spune: a da bună ziua. - 7. A trimite, a expedia: a da o telegramă.
-	8. A vinde, a pune un preţ. - 9. A oferi, a propune un preţ. - 10. A plăti, a suporta. - 11. A comanda, a însărcina. - 12. A creşte o plantă. -13. A produce, a face, a stîmi. - 14. A căsători, a încuviinţa căsătoria unei fiice. - 15. A lovi, a pălmui, a trage. - 15. bis A imprima o mişcare unui obiect sau unei persoane: a da vînt; a da afară; a da drumul. - 16. A executa o mişcare în sensul indicat de complement: a da fuga; a da înapoi; a da în lături; a da cu piciorul. - 16. bis A oferi, a pune: a da faţă; a da ochi. - 17. A prezenta: a da seama. - 18. (Cu prep. cu) A se servi de un instrument, a executa o acţiune prin intermediul unui obiect: a da cu bobii. - 19. (Cu din) A mişca, a clătina: a da din cap. - 20. (Cu în) A cădea: a da în şanţ; a da în gropi. - 21. (Cu în) A împinge, a pune în mişcare: a da în leagăn. - 22. (Cu în) A fi pe punctul: a da în copt; a da în foc; a da în mintea copiilor. - 23. (Cu de) A se pomeni, a se găsi: a da de bine; a da de dracul. - 24. (Cu de) A provoca ceva: a da de furcă. - 25. (Cu de, drept) A (se) preface, a trece drept. - 26. (Cu peste) A Iovi, a bate: a da peste nas. - 27. (Cu peste) A descoperi, a afla.
-	28. (Cu în, spre, la) A comunica, a răspunde, a privi. - 29. (Cu prin, pe) A traversa, a trece peste. - 30. (Cu pe, peste) A aşeza într-un anume fel, a situa. - 31. (Cu cu) A vopsi, a acoperi. -32. (Cu conj. să) A fi gata de, a începe, a fi pe punctul de a face ceva. - 33. (în construcţia a-i da cu) A continua, a insista, a stărui, a' bate la cap. - 34. (în construcţia a-i da de) A ajunge la o rezolvare, a găsi pricina. - 35. (în construcţia a
o	da pe) A vorbi în altă limbă, a o rupe pe altă limbă. - 36. A cădea, a surveni (vorbind despre intemperii). - 37. A ajunge, a veni. - 38. A năvăli, a se arunca, a asalta. - 39. (Refl.) A se aşeza, a se pune. - 40. (Refl.) A se preda, a se declara bătut. - 41. (Refl.) A face o mişcare (indicată de complement); a se da jos. - 42. (Refl., cu pe, în) A se dedica exercitării a ceva sau unui sport: a
se da pe ghiafă; a se da peste cap. - 43. (Refl.) A se obişnui. - 44. (Refl.) A exista, a se afla, a se produce. - 45. (Refl.) A se apropia de, a se familiariza cu. - 46. A se dedica, a se consacra.
-	47. (Refl.) A adula: - 48. (Refl., cu Za) A se repezi asupra, a se năpusti. - Mr. dau, ded, didei, dare, megl. dau, dare, istr. dqu, dqt.
Lat. dare (Puşcariu 487; Candrea-Dens., 470; REW 2476). Prez. presupune o formă lat. *dao în loc de do, cf. Densusianu, Hlr., 155. - Der. dare, s. f. (înv., dar, cadou; acţiunea de a da; donare; farmec; bir, contribuţie, dijmă); dat, s. n. (donare; farmec, vrajă; obicei, uzanţă; activ, Ia un bilanţ sau buget); dătător, adj. (care dă, donator, comanditar); dătătură, s. f. (donare; vrajă; lovitură); datină, s. f. (tradiţie, obicei vechi), pare a proveni
; din sl. dedina încrucişat cu dat, cf. dedină; îndătina, vb. (a avea drept obicei, a fi de uzanţă veche). Cf. dată, daravelă, deda, trăda. 2750
dăbălăza (-zez, -at), vb. - 1. (Refl., Trans) A se bosumfla. - 2. A slăbi, a da drumul. - 3. A extenua, a obosi, a epuiza. - Var. dălăbăză, dăbăla, dăbila, dăula, de(h)ula, decula.
Origine expresivă. Primul sens indică prezenţa sl. lobuza „buză“; dar tratamentul var. se explică numai printr-o interpretare expresivă (cf. Candrea, Scriban). După Cihac, II, 89, din sl. debelati, dificil din punct de vedere semantic. Philippide, Principii, 140, interetează pe dăbălăzat ca des-zăbăla. REW 2491 (după Puşcariu) îl-explică pe dăula prin lat debilis; şi Cihac, II, 93, interpretează var. trans. decula prin pol. kulawic „a şchiopăta". <
Der. dăbălat, adj. (despre buze sau urechi; căzut; supărat, îmbufnat); dabilă (var. dabulă, dabălă), s. f. (gloabă, mîrţoagă; dare, bir, femeie
. rotofeie, durdulie), pentru a cănii evoluţie semantică cf. gloabă; dăbilar, s. m. (perceptor, stringător de dări). După Candrea şi Scriban, dabilă s-ar explica prin mag. debella „femeie înaltă". Graur, BL, II, 145, pleacă de la ţig. dabul- „futuere", şi în BL, IV, 77, de la tc. dabul „femeie grasă"; ipoteză puţin probabilă, deoarece cuvîntul circulă numai în Mold. şi în Trans., unde împrumuturile din tc. sînt rare, şi fiindcă nu ţine seama de celelalte sensuri ale cuvîntului rom.	2751
dadă (—de), s. f. - Nume care se dă de obicei la ţară unei surori mai mari, unei mătuşi, şi, în general, unei femei mai în vîrstă. - Mr. dadă.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
277
Tc. dada „stăpîna casei, gospodină", probabil în parte prin intermediul bg., sb., mag. dadă (Tiktin; Candrea; cf. Bemeker 176). - Der. dădacă, s. f. (doică); dădăci, vb. (a creşte; a educa, a forma, a călăuzi); dădăceală, s. f. (creştere; educaţie, grijă); daică, s. f. (Olt., Munt., stăpîna casei; soră mai mare), din sb. dajka, dim. de la
dada; cf. dodă.	2752
!
dadă (-di), s. m. - Tată (al unui ţigan). - Var. dadea, tetea.
Ţig. dad (Graur 146; Candrea); tetea, prin încrucişare cu tată.	2753
dafin (-ni), s. m. - 1. Laur (Laurus nobilis). -
2.	(Olt.) Salcîm.
Gr. Sotcpvri, prin intermediul lat. daphinus (Puşcariu 482; Candrea, fclements, 23; Diculescu, Elementele, 481; Sandfeld 18), cf. afin. După alţi cercetători (Cihac, II, 654; Candrea), din sl. (bg., sb.) dafina, cf. alb. dafine, dajen, tc. dafne; însă chiar cuvîntul sl. provine din lat. sau din rom. (cf. Miklosich, Elem., 406).	2754
dahiu (-ie), adj. - Isteţ, şiret, ager. - Mr. daiu.
Tc. (arab.) dahi (Şeineanu, II, 152; Scriban), cf. ng. VTOYTfe, alb. dai. - Der. dahie (var. da fie), s. f. (moft, fleac), pentru a cărui der. cf. năzdrăvan
>	năzdrăvănie (după Scriban, de la didahie, sau din sb. davija „ceartă").	2755
daiboj, adv. - în expresia pe daiboj „gratis".
Bg., rus. daj boze „deie Domnul" (Iordan, BF,
IV,	170), cf. sb. dabogme „gratis". Cuvînt argotic.
-	Der. daiboji, vb. (a vorbi aiurea, a bate cîmpii); daibojeală, s. f. (vorbe fără rost).	2756
dăina (-nez, — at), vb. - (Trans.) A legăna, a balansa. - Var. (Mold.) dăinăi.
Creaţie expresivă, ca dănănăi, bănănăi. Pare a fi acelaşi cuvînt ca dăinăi, vb. (Trans., a fredona). După Cihac, II,. 90, din pol. dindac „a legăna", ceh. dyndati „a legăna", iar după acelaşi autor, II, 495, sensul de „a fredona" se explică prin mag. danolni. - Der. dăinuş, s. n. (Trans., leagăn, balansoar); dăniitş, s. n. (pistă), cu numeroase var.: dvmiuş, dîrdiuş, dîrliuş, tîrliuş, dîrdiiş, derde(l)uş (cf. Iordan, BF, VII, 230).	2757
dăinui (-uesc, —it), vb. - X. A dura. - 2. A se prelungi, a fiinţa.
Sb. danovati, danujem (Candrea; Scriban) După Şeineanu, II, 152 şi Pascu, II, 130, din tc. dayanmak „a dura", ipoteză improbabilă. - Der. dăinuitor, adj. (trainic, persistent).	2758
dairea (—ele), s. f. - Instrument asemănător cu tamburina. - Mr., megl. daire.
Tc. daire (Şeineanu, II, 152), cf. alb., sb. daire, bg. daere.	2759
dajdie (—ii), s. f. - Dare, tribut. - Var. (înv.) dajde.
Sl. dazda „donare", de la dati „a da“ (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 152), cf. bg. dazdie. - Der. dajnic, s. m. (contribuabil); dăjdier, s. m. (perceptor).	2760
dalac (-curi), s. n. - 1. Pustulă malignă, antrax. - 2. Boală a cailor, inflamaţie a splinei. -
3.	Varietate de poamă, boaba vulpii (Paris quadri-folia). - Mr. dalacă, megl. dălac.
Tc. dalak „splină" (Şeineanu, II, 152; Candrea), cf. bg., sb. dalak. - Der. dălăci, vb. (a se îmbolnăvi de antrax).	2761
dălcăuc (-ci), s. m. - Caraghios, bufon. - Var. dalcauc, dălhăuc.
Tc. dalka(v)uk (Şeineanu, II, 153), cf. ngr. 8otXxaPowr|(;. Este cu siguranţă cuvînt identic cu dălcăiiş, s. m. (Mold., plutaş), dălcăuşiţă, s. f. (Mold., femeie care ţine cîrma unei plute). 2762 daltă (-ălţi), s. f. - Unealtă de oţel în formă de pană tăioasă.
Sl. dlato (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 162; Cihac, II, 91; Conev 66), cf. bg. dlato, dleto, alb. dai'te. Metateza lichidei indică un împrumut foarte vechi, probabil anterior sec. XI (Rosetti, BL, XIV, 116), fiind poate unicul termen sl. de acest gen. Bemeker 208 propunea ca etimon un sl. *dolto. Cf. baltă. - Der. dăltui, vb. (a sculpta, a ciopli); dăltuitură, s. f. (dălduire, cioplire); dăltuitor, s. m. (cioplitor).	2763
dam (-muri), s. n. - 1. Grajd. - 2. Clădire mare, fabrică.
Tc. dam „acoperiş" (Şeineanu, II, 153), cf. bg. dam „grajd".	2764
damă (— me), s. f. - 1. Doamnă, cucoană. - 2. Femeie stricată. - 3. Regină, la cărţile de joc. -
4.	Joc cu puluri albe şi negre care se mută pe o tablă asemănătoare cu cea de şah.
1	Fr. dame. - Der. (vulg.) dameză, s. f. (femeie stricată), ca amure(a)ză; damicelă, s. f. (fam., domnişoară), din it. damigella; damist, s. m. (Arg.,
•	persoană care frecventează bordelurile); madamă, s. f. (dădacă străină; femeie de serviciu în baruri şi hoteluri; femeie de condiţie inferioară), din fr. madame (nu trebuie să se confunde cu madam, formulă de adresare care se dă uneori în conversaţie, şi care nu are nuanţă depreciativă). Se ştie că, după Corominas, I, 378, sensul 4 al lui damă provine, în realitate de la numele Damasco.
2765
278
ALEXANDRU CIORĂNESCU
damasc (-curi), s. m. - Oţel de Damasc.
Lat.med. damascus, poate prin intermediul it. damasco. - Der. damască (var. adamască), s. f. (damasc), cf. fr. damas, sp. adamasco, germ. Damast, bg. damaska, pol. adamaszek, rus. adamaska; damaschina, vb., din fr. damasquiner. Cf. adamască, damă, mischie.	2766
dambla (—ale), s. f. - 1. Paralizie, apoplexie.
-	2. (Arg.) Capriciu, chef, poftă. - Mr. dămlăe, dămblă, megl. damla.
Tc. damla „gută“ (Şeineanu, II, 153; Meyer 60), cf. ngr. vmp.n}Jjq, alb. dambla, bg. damla. După Iogu, GS, VI, 383, sensul al doilea s-ar explica printr-o confuzie cu tc. damar „capriciu", ipoteză greu de admis; trebuie plecat mai curînd de la sensul expresiei a-i veni damblaua „a paraliza", considerat ca ceva foarte brusc şi neaşteptat. -Der. damblagiu, s. m. (paralitic, Arg., prost, tont; Arg., trăznit, nebun), din tc. damlali (Meyer, Neugi-. St., II, 69); damblageală, s. f. (paralizie, Arg., nebunie, sminteală); damblagi, vb. (a paraliza).	2767
damf (—furi), s. n. - 1. Presiune, mai ales exercitată de unele gaze. - 2. (Arg.) Curaj, avînt.
Germ. Dampf „vapor" (Iordan, BF, VII, 225).
2768
damigeană (-ene), s. f. - Vas mare de sticlă cu gîtul scurt. - Var. dimigeană, (vulg.) da-mingeană. Mr. damageană.
It. damigiana (Scriban; Candrea), din fr. dame-jeanne (Iordan, BF, VII, 226; această explicaţie este incertă după Battisti, II, 1207); cf. ngr. SajJET^ccvoc, bg. damazana, sb. damizana. După Sandfeld 60, din sb.	2769
dană (—ne), s. f. - Loc de legat, pe cheiurile unui port, bolard.
Ngr. vrocva „rînd“ (Scriban), şi acesta din it. andana (Hesseling 26).	2770
dănac (—ci), s. m. - Tînăr, flăcău, june. -Megl. dănac.
Bg. danak „tăuraş" (Candrea; Scriban), din tc. dana „tăuraş". Este greşită der. de la d'an < de (un) an, propusă de Puşcariu 1186. Probabil acelaşi cuvînt, prin intermediul ţig., l-ar fi dat pe danciu, s. m. (flăcău, băiat ţigan), care s-a încercat să se explice plecîndu-se de la numele propriu Danciu (Şeineanu; Candrea), din ţig. den ci „donnez-moi quelque chose" (Graur 147), sau din mag. dancs „murdar" (Drăganu, Dacor., IV, 1553); ultimele explicaţii nu se potrivesc cu folosirea acestui cuvînt chiar de ţigani. 2771
dănănăi (-ăesc, -jt), vb. - A legăna, a agita, a clătina.
Creaţie expresivă, cf. bănănăi, dănăi. - Der. dăndănae (var. dănănae), s. f. (extravaganţă, aiureală), din încrucişarea cu dandana. 2772
dandana (-ale), s. f. - 1. Larmă, zarvă, tăm-bălău. - 2. Inconvenient, necaz. - Mr. dăndănă.
Tc. lantana „strălucit, fastuos" (Roesler 591; Şeineanu, II, 154; Iordan, BF, VII, 229), cf. bg. dandana. REW 2469 dă acest cuvînt la rădăcina expresivă dand.	2773
dang, inteij. - Cuvînt care imită sunetul clopotului. - Var. danga.
Creaţie expresivă. - Der. dangăt, s. n. (dang, sunet de clopot); dăngăni, vb. (a răsuna, cf. mr. dinginescu „izbucnesc", sl. tqfinati „a suna", mag. dongani „a răsuna"; dăndăni, vb. (a răsuna); dăngăneală, s. f. (sunet, dangăt); dondăni, vb. (a bombăni), cf. bombăni; dondăneală, s. f. (bombănit), cf. bombăneală.	2774
danga (—ale), s. f. - Fier de însemnat vitele.
Tc. danga (Şeineanu, II, 154), cf. alb. damka, bg. damga, sb. danga. - Der. dăngălui, vb. (a însemna vitele cu fierul).	2775
danie (-ii), s. f. - 1. Donaţie. - 2. Pomană, ofrandă.
SI. danije „donaţie", de la dati „a da" (Cihac,
II,	90). - Der. dănos, adj. (generos, damic), cf. sl. danii „donat" (Candrea); dănui, vb. (înv., a face donaţie).	2776
dans (-suri), s. n. - Joc, mişcări ritmice ale corpului omenesc. - Var. danf (înv.).
Fr. danse; var., cu fonetismul it. danza, cf. germ. Tanz. - Der. dansa, vb., din fr. danser; dansant, adj. (care poate fi dansat; urmat de dans); dansator, s. m. (om care dansează; balerin); dansatoare, s. f. (femeie care dansează; balerină); dănfui, vt>. (a dansa); dănţuitor, s. m. (dansator; balerin); dănţuitoare, s. f. (dansatoare); dancing, s. n. (local unde se dansează), din engl. dancing, pronunţat dansing şi vulg. danţing.	2777
dantelă (-le), s. f. - Horbotă.
Fr. dantelle, cf. ngr. SocvreÂAa. Se foloseşte şi pl. colectiv danteluri. - Der. dantela, vb., din fr. danteller; dantelură, s. f., din fr. dentelure; dantelar, s. m. (persoană care face dantele); îndantelat, adj. (plin de dantele). '	2778
dar, conj. - 1. însă (funcţie adversativă). - 2. (Adv.) Atunci (funcţie consecutivă). - Var. dară (vulg.), da.
Probabil rezultat al compunerii cu prep. de şi (i)ar(ă), v. iar. Opiniile asupra originii acestui
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
279
cuvînt sînt poate împărţite. După Puşcariu, ZRPh.,
XXXII,	112 şi REW2513, din lat. de ea re. Creţu 315, Tiktin şi Iordan, Dift., 49, pleacă de la *deară
<	lat. de vero; Scriban îl pune în legătură cu sb. da „însă". Este evidentă confuzia cu da afirmativ, atît în var. vulg. da, „dar“ cît şi în var. vulg. dar „da“, folosită uneori de scriitori moldoveni.
Doar(ă), adv. şi conj. (păi, atunci, funcţie interogativă sau consecutivă; înv., pentru ca, funcţie consecutivă; poate, posibil, funcţie dubitativă; numai, doar, funcţie restrictivă), pare în principal acelaşi cuvînt (după Tiktin, doară reprezintă lat. *de volat, în loc de *de velit, compunere care nu pare normală, şi pe care totuşi o admite Scriban; Candrea-Dens., ad 501 şi Candrea pleacă de la de hora). Este posibilă o confuzie cu oare, cu funcţie interogativă. Se observă astăzi o tendinţă de a reduce pe doar la dor.	2779
dar (-ruri), s. n. - 1. Cadou, donaţie. - 2. Calitate înnăscută, fire. - 3. Calitate dobîndită, caracter, condiţie. - Megl. dar.
Sl. darii „donare" (Cihac, II, 90; Conev 58; Candrea), cf. bg., sb., rus. dar. - Der. darnic, adj. (generos, mărinimos); nedamic, adj. (zgîrcit, avar, meschin); dărnicie, s. f. (generozitate, mărinimie); dărui, vb. (a dona, a dăuri), din sl. darovati, darujq (Cihac; II, 90; Iordan, Dift., 137), cf. bg. dar-javam, sb. darovati; dăruială, s. f. (dar, cadou, ofrandă); dăruitor, adj. (generos); dăruitor, s. m. (persoană care dăruieşte). Locuţiunea adv. în dar a ajuns să însemne şi „în zadar" (ca sp. de balde faţă de en balde), cf. în zadar.	2780
dara (—ale), s. f. - Tară, cusur, hibă. - Mr., megl. dară.
Tc. (arab.) dara, tara (Şeineanu, II, 155), cf. ngr. (v)rapa, alb. tare, bg. sb. dara it., sp. tara, fr. tare. Cf. Miklosich, Fremdw., 83.	2781
darabană (—ne), s. f. - Tobă. - Var. daraban, baraban, baraban(c)ă, barabanci.
Tc. dareban „bătaie de tobă", din (arab.) darb „lovitură" (Scriban; REW 8825; Moldovan 424); cf. ceh., pol., rut. taraban „tobă", rus. baraban „tobă", al cărui fonetism explică var. - Der. dărăbuş, s. m. (băţ de tobă); darabangiu, s. m. (persoană care bate la tobă).	2782
darac (—ci), s. m. - Unealtă de pieptănat şi scărmănat lîna.
Tc. darak, tarak (Şeineanu, II, 155), cf. ngr. tapau, bg., sb. darak. - Der. dărăci, vb. (a scărmăna); dărăcit, s. n. (scărmănat); dărăcitor, s. m. (scărmănător).	2783
daradaică (—ăici), s. f. - Trăsură proastă. -Var. taradaică.
Rut., pol. taradajka, rus. taratajka (Cihac, II, 92; Scriban; Candrea). în Mold.	2784
dărăpăna (-nez, -at), vb. -1. (înv.) A tăia, a zgîria. - 2. (înv.) A smulge părul din cap. - 3. (Rar) A lua, a prăda, a jefui. - 4. A distruge, a nărui, a rade de pe faţa pămîntului. - 5. A dăuna, a păgubi, a ruina. - Var. derăpăna.
Lat. deruncinâre „a peria, a netezi, a nivela". Semantismul prezintă dificultăţi, în lumina primelor folosiri documentate în limba veche şi populară, dar uitate în limba scrisă. Fonetismul indică faptul că trebuie să se plece de la o var. *deru(n)quînăre, cu trecerea lui qn > p; la pierderea infixului nazal ar fi putut influenţa analogia cu rupes, cf. it. dirupare, dirupinato. Ipotezele anterioare sînt insuficiente: lat. *deripinare (Candrea, £lements, 11); deripinăre din lat. *derapere (Philippide, Principii, 99; Puşcariu 484; Tiktin; REW 2579; Candrea; Scriban; Rosetti, I, 165; cf. contra Graur, BL, V, 95), formaţie dificilă care nu explică evoluţia semantică; gr. SpEJtavtţco „a seca" (Bogrea, Dacor., IV, 807). - Der. dărăpănătură, s. f. (mină, clădire dărăpănată).	2785
daraveră (—re), s. f. - 1. Treabă, afacere comercială. - 2. încurcătură. - 3. (Arg.) Organ sexual. - Var. daravere, daravelă. Mr. daraveră.
It. dare(e)avere „activ şi pasiv", termen comercial intrat prin filieră orientală, cf. ngr. VTtxpafMpt „mişcare comercială", tc. dalavera „înşelătorie", iud.sp. delabera „afacere" (Papahagi, Jb., XVI, 131; Wagner, RFE, XXXIV, 40). în general se indică de obicei ipoteza unei combinaţii interne între dare şi avere, pe baza modelului din tc. alişveriş (Tiktin; Candrea; Scriban); Pascu, II, 129, se referă greşit la tc. dever „mişcare comercială", cf. dever. Sensul 3 apare şi în tc. dalavera (Wagner, BF X, 14).	’	2786
dardă (-de), s. f. - Suliţă scurtă.
Sb., pol. darda (Cihac, II, 91), cf. mag. dărda, din it. darda. Sec. XVII.	2787
darie, s. f. - Plantă erbacee (Pedicularia cam-pestris, Pedicularia exaltata).
Origine necunoscută.	2788
dărîma (-m, -at), vb. - 1. A rupe crengile de pe un trunchi. - 2. A doborî, a face să cadă jos fructele din pom spre a fi culese. - 3. A dărîma, a doborî la pămînt. - 4. A distruge, a nărui, a demola (o construcţie). - 5. A doborî, a copleşi. - 6. (Refl., Arg.) A se sfîrşi. - Var. dărâma, dărma. Mr. dirimare „a distruge".
280
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Lat. *deramăre, de la ramus „ramură" (Cihac,
I,	226; Miklosich, Vokal., I, 27; Densusianu, Filologie, 449; Tiktin; REW 2578; Philippide, II, 639; Candrea; Scriban; Graur, BL, V, 95; Giuglea, LL, I, 158; Cort6s 127), după cum o dovedesc primele două sensuri, care apar din sec. XVII, astăzi înv.; cf. alb. dermori „a distruge", it. diramare, sp. derramar; cf. şi mr. drămă „ramură" (Meyer, Alb. St., IV, 66). Rezultatul mr. dirimare, care pare clar, nu i-a convins pe unii cercetători: Meyer 55 propunea un lat. *derumare, şi Puşcariu, Conv. Ut., XXXVII, 41 şi ZRPh.,
XXVII,	738 (cf. Puşcariu 485 şi REW 2584; Densusianu, Rom., XXXIII, 277) lat. *derîmăre. Alternanţa dăr(i)ma ca sjar(î)ma. - Der. dărî-mătură, s. f. (năruire; ruină; resturi de la dărîmare; bătrîn ramolit, boşorog).	2789
dărîna (-n, -at), vb. - A deşela, a speti, a istovi, a obosi.
Lat. *derenere, de la ren „rinichi" (REW 2581: Candrea; cf. Graur, BL, V, 95). în Trans. şi Banat; cf. it. direnare, sp. derrengar. - Der. dărînat, adj. (inutil, nefolositor).	2790
darn, adv. - (în loc. în darn) în zadar, inutil.
It. indamo (Tiktin; Candrea; Scriban), încrucişat cu în dar. împrumut literar din epoca romantică, fără circulaţie reală şi aproape uitat astăzi. Nu este posibilă legătura cu lat. dare (J. Engels, Neophil.,
XXXIII,	103-8).	2791
dascăl (-li), s. m. - 1. Institutor, profesor. - 2. Cantor. - Var. dascal, (înv.) didascal. Mr., megl. dascal.
Ngr. ScrotoXck;, din gr. SiScroxaXcx; (Cihac, II, 654; Mumu 16: Tiktin; Gâldi 172; Candrea; Scriban), cf. alb. dhaskalj, bg., sb. daskal (Vasmer, Gr., 51). - Der. dăscălaş, s. m. (dim. peiorativ al lui dascăl); dăscăleci, s. m. (dăscălaş); dăscălesc, adv. (profesoral; didactic); dăscăleşte, adv. (în mod didactic); dăscăliţă, s. f. (învăţătoare; nevastă de dascăl); dăscălime, s. f. (mulţime de dascăli); dăscălicesc, adj. (erudit); dăscălie, s. f. (instrucţie, învăţătură; ştiinţă; profesiunea de dascăl); dăscăli, vb. (a sfătui, a călăuzi; a orienta; a dojeni, a face observaţii; a plictisi cu discursuri, a ţine predici).	2792
dată (-ăţi), s. f. -1. Oară, rind. - Dintr-o dată, brusc. - Pe dată, imediat. - 2. Soartă, destin.
De la dat, part. de la a da (după Tiktin, direct din lat. data); penţru al doilea sens, cf. lat. fata, rom. zisa, scrisa. Cu acest ultim sens formează şi pl. date. Se întîlneşte cu dată, s. f. (timpul precis al unui eveniment), din fr. date, şi dată, s. f. (dat, antecedent), traducere a fr. donnee.
Comp. altădată, adv. (odinioară), care se distinge de obicei de altă dată (în alt rind; încă o dată); deocamdată, adv. (pentru moment); deodată, adv. (dintr-o dată, brusc; simultan); vreodată, adv. (uneori); niciodată, adv. (nicicînd); îndată, adv. (imediat). - (Din rom. provine rut. data „raţie" (Candrea, Elemente, 407).	2793
dator (—oare), adj. - 1. Care are de plătit o datorie, debitor. - 2. Obligat. - Var. datoriu, (Trans., Banat) dător(i), detor(iu). Mr. dator.
Lat. *debîtorius, în loc de debitor (Cipariu, Gram., 86; Puşcariu 486; Candrea-Dens., 473; REW 2492; Tiktin; Candrea), cf. prov., sp. deudor, port. devedor. Vocalismul indică producerea unei contaminări semantic normală, cu dare. - Der. datoriu, s. n. (înv., datorie, obligaţie); datori (var. datora), vb. (a face datorii; a trebui); datorie, s. f. (sumă de bani sau orice alt bun datorat cuiva; obligaţie morală); datorinţă, s. f. (înv., datorie, obligaţie); datornic, s. m. (dator, debitor), fără a părea important de decis dacă vine de la datorie (Graur, Noms d'agent, 26) sau de Ia dator (Puşcariu, Dacor., VII, 446); îndatori (var. îndatora), vb. (a da credit, a da împrumut; a obliga); îndatoritor adj. (generos, serviabil), alb. detiire „datorie", detores „datornic" (cf. Meyer 66) ar putea proveni din rom.	2794
daună (-ne), s. f. - Pagubă, prejudiciu.
Se consideră în general der. din lat. damnum (sec. XIX), cu fonetismul ca în scamnum > scaun, şi cu f. de la pagubă (Philippide, Principii, 66; Tiktin; Candrea; Scriban); însă această explicaţie nu este satisfăcătoare, deoarece cuvîntul apare pentru prima oară la scriitorii romantici (Negruzzi, Alecsandri), care nu aveau suficientă pregătire filologică pentru a-şi imagina sau simţi astfel de analogii. Puşcariu 488-90 crede că este vorba de un cuvînt tradiţional din fondul latin (cf. REW 2438), şi Philippide, II, 639, îl pune în legătură cu alb. demon „a dăuna"; lipsesc însă dovezi cu privire la uzul său. Cuvîntul necesită un studiu care deocamdată nu există. - Der. dăuna, vb. (a dăuna, a prejudicia); dăunător, adj. (dăunător); dăunos, adj. (lacom, dăunător); desdăuna, vb. (a despăgubi), pe baza fr. dedommager. 2795
dava (-ale), s. f. - Plîngere, jalbă, acuzaţie în faţa unui judecător. - Mr. dăvie.
Tc. dava (Şeineanu, III, 45), cf. ngr. VTOtjiâ;, alb., bg. sb. dava. Sec. XVIII. - Der. davagilîc, s. n. (plîngere), din tc. davacihk; davagiu, s. m. (reclamant), din tc. davaci.	2796
de, prep. - 1. Indică punctul de provenienţă: de undeva, de dincolo de moarte (Goga). - 2. Indică
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
281
motivul, cauza: degetele rebegite de frig (Mace-donski). - 3. Din (indică materia): o cupă de aur (Bălcescu). - 4. Cu (indică ceea ce conţine). - 5. Indică echivalenţa cu o unitate de măsură. - 6. (înv.) Prin (indică mijlocul): de bunătatea făptu-riei cunosc pre Ziditoriu (Coresi). - 7. Pentru (indică scopul sau finalitatea): cum doreşte cerbul de fîntînă (Dosoftei); Florica nu-i de tine (Alec-sandri). - 8. Indică separaţia. - 9. Funcţie partitivă: de toate cele ce i-au trebuit (Neculce). - 10. Funcţie distributivă. - 11. Funcţie ordinală. - 12. La (indică direcţia). - 13. (înv.) Ca, decît (funcţie comparativă): de vulpile fi de pasările mai sărac iaste (Coresi), (astăzi se preferă decît). - 14. Funcţie atributivă: ai făcut moarte de Grec (Alec-sandri); nevasta i-a murit de tînără (Sadoveanu).
-	15. Care (funcţie relativă): era un om de avea o rană (Dosoftei). - 16. Funcţie copulativă: prostul de Ion. - 17. Funciţe expletivă: ori tu n ’ai văzut de-un zid păsărit (Popular Tocilescu). -Mr., megl. di, istr. de.
Lat de (Puşcariu 491; Candrea-Dens., 474; REW 2488; Tiktin); cf. it. di, prov., fr. cat., sp., port. de. Cf. cuvîntul următor. în compunerea de-a forma cu s. şi adj. un mare număr de locuţiuni adv. Cf. Moser 418-20.
Comp. dacă, conj. (de cînd, cînd, introduce o subordonată temporală; cu condiţia, introduce o subordonată condiţională), rezultat al lui de şi că, cf. fr. des que sp. desde que. Compunerea ar putea fi romanică, forma intermediară deacă, cu e diftongat, apare în sec. XVI-XVII (Tiktin şi Scriban o consideră a proveni de la de şi ca). Cf. N. Drăganu, Conj. de şi dacă, Dacor., III, 251-84. Miklosich, Et. Wb„ deducea din rom. rut. dak „astfel", bg. dakle „astfel", sb. dak „astăzi", ceea ce nu pare posibil (cf. Bemeker 177).
Decît, conj. (ca, introduce al doilea membru al unei comparaţii de neegalitate; ci, mai curînd, contrapune un concept afirmativ unui concept negativ anterior; numai, doar, funcţie adv.), de la de şi cît (cf. numaidecît, adv., imediat; nicidecît, adv., în nici un caz).
Deci, adv. (atunci; prin urmare, aşa fiind, introduce concluzia unui silogism), de la de şi aci (înv., deci), cf. de aci înainte, fr. dorenavant.
Din, prep. (de la, indică punctul de plecare, începutul, momentul iniţial, cauza, materia, instrumentul, modul, partea), comp. de la de şi în (în texte din sec. XVI, deîn, den). Cf. dintre, prep. (de) comp. de la de şi între, cf. gal. înv. dentre; dintru, prep. (de la), comp. de la de şi întru. -Din (mr., megl. din) formează de asemenea loc. adv., cf. dinafară; dinapoi; dinăuntru; dincoace;
dincolo; dindată etc. în general, acestor comp. le corespund formaţiile respective cu prep. în: îna-fară, înapoi, etc. Cf. dar.	2797
de, conj. - 1. Şi (funcţie copulativă): abia au scăpat puţinei de au fugit (Neculce). - 2. Pentru (funcţie consecutivă): fu trimis de linişti tulburările (Bălcescu); se uscase de se făcuse cîrlig (Ispirescu). - 3. Dacă (funcţie condiţională): de nu era bărbatu-meu, puteai să mori (Alecsandri).
Este neîndoios cuvînt identic cu prep. de. Funcţia copulativă coincide cu uzul lui de relativ (15 şi 16); iar funcţia consecutivă coincide cu uzul 7 anterior. Totuşi, se consideră adesea că este vorba de un cuvînt diferit; după Cihac, II, 92, ar deriva de la conj. sl. de, rus. de „pentru că“, slov. de „pentru ca“; iar Tiktin se gîndeşte la alb. the „şi“.	2798
de, inteij. - Ia te uită, asta-i acum (exprimă a reticenţă, adesea pur şi simplu emfatică). Var. (Mold.) dec, deh. - Mr. de.
Creaţie expresivă, cf. ngr. vte, alb. sb., cr. de. Hasdeu, Cav. din Bătrini, I, 275 credea că este vorba de un cuvînt dac.	2799
de-. - Prefix neologic, care adaugă anumitor cuvinte ideea de privaţiune sau suprimare: decolora, denatura, deplasa etc.
în marea majoritate a cazurilor, aparţine împrumuturilor străine, în general din fr.; nu pare a fi fost productiv în cadrul rom.	2800
deal (—Iuri), s. n. - 1. Colină, formă de relief ca o ridicătură de pămînt - 2. (Arg.) Temniţă. -Mr. deal.
Sl. delii (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 92; Tiktin; Conev 38), cf. bg. dijel. - Der. deluros, adj. (accidentat); delean(-ncă), adj. (care locuieşte în regiunea dealurilor). Cf. deli. După Miklosich, Wander., 10, din rom. provine rut. diV. 2801
debarca (-C, -at), vb. - 1. A se da jos de pe o navă, a coborî pe uscat. - 2. A ajunge. - 3. A înlătura, a da afară.
Fr. debarquer. - Der. debarcader, s. n., din fr. debarcadere.	2802
dşbit (—turi), s. n. - 1. Desfacere, vînzare. -
2.	Consum. - 3. Debit. - 4. Cheltuială.
Fr. debit. - Der. (din fr.) debita, vb. (a vinde, a desface; a încărca; a recita, a rosti ceva); debitant, adj. (persoană care vinde într-un debit); debitor, s. m. (datornic).	2803
debleu (-uri), s. n. - Săpătură.
Fr. deblai. Termen tehnic.	2804
debreţin (-ni), s. m. - Cîmat asemănător cu un crenvurşt.
282
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Mag. Debreczen, nume al unui oraş din Ungaria.	2805
debuşeu (-uri), s. n. - Piaţă de desfacere, tîrg. ’
Fr. debouche.	2806
deca—. - Cuvînt gr. care intră în compunerea unor anumite cuvinte, cu sensul de „zece“, propriu tuturor celorlalte limbi romanice (decagram, de-calitru, decametru, decapod etc.). Coincide cu lat. deci-.
Gr. Sex a „zece".	2807
decădea (-ad, -ăzut), vb. - A ajunge într-o stare mai rea, a regresa.
Format de la cădea pe baza fr. dechoir sau a lat. decădere. - Der. decadent, adj.; decadenţă, s. f.; decadentism, s. n.	2808
decar (-ri), s. m. - Carte de zece puncte, la jocul de cărţi.
Ngr. Sexâpt (Graur, BL, V, 60; Gâldi 168).
2809
decatir (-ruri), s. n. - 1. Acţiunea de a da lustru unei ţesături. - 2. (Arg.) Bătaie, ciomăgeală.
Fr. decatir. Cuvînt puţin folosit, în unele oraşe din Munt. (Scriban).	2810
decava (—vez, — at), vb. - A curăţa, a pierde toţi banii la joc.
Fr. decaver. Termen de joc. - Der. decaval, s. m. (persoană care a pierdut totul la joc; sărman, om sărac).	2811
deceda (-dez, — at), vb. - A muri, a răposa.
Fr. deceder. - Der. deces, s. n., din fr. deces.
2812
decembrie, s. m. - A douăsprezecea lună a anului. - Var. decembre, dec(h)embvrie. Mr. dechembriu.
Lat. december (sec. XIX). Var. dechemvrie, înv. din mgr. 8exe|ippioţ, în parte prin intermediul sl. dekţbri (Cihac, II, 93).	2813
decent (-tă), adj. - Cuviincios, pudic.
Fr. decent. - Der. (din fr.) indecent, adj.; decenţă, s. f.; indecenţă, s. f.	2814
decepţie (-ii), s. f. - Deziluzie, dezamăgire. -Var. decepţiune.
Lat. deceptio, -onem (sec. XIX). - Der. decepţiona, vb. (a decepţiona).	2815
decide (-d,-|s), vb. - A hotărî.
Fr. decider. - Der. decis, adj,; indecis (var. nedecis), adj.; decizi(un)e, s. f., din fr. decision; indeciziune, s. f.; decisiv, adj.; decizoriu, adj., din fr. decisoire.	2816
decindea, adv. - Dincolo, de partea cealaltă. -Var. (de)cinde. Mr. diţindea.
Lat. eccum inde (Puşcariu 365; Candrea-Dens., 855; Tiktin; Candrea), cf. alb. kendeje, v.sp. aquende, sp. allende. Var. cinde, înv., apare la Dosoflei; decinde are încă circulaţie populară. V. Voiculescu foloseşte decinde ca s. f. (malul celălalt). După Philippide, Principii, 92, etimonul ar fi lat. de hic inde.	2817
decola (-lez, — at), vb. - A-şi lua zborul un avion.
Fr. decoller. - Der. decolaj, s. n., din fr. decollage.	2818
decolta (-tez, -at), vb. - A răscroi mult un obiect de îmbrăcăminte.
Fr. decolleter. - Der. (din fr.) decolteu, s. n.; decoltat, adj. (răscroit; îndrăzneţ).	2819
deda (—au, — at), vb. - 1. A se dedica, a se consacra. - 2. A se obişnui, a se familiariza.
Origine incertă. Se consideră în general ca reprezentant direct al lat. dedere, prin intermediul unei var. vulg. *dedăre (Puşcariu, 493; Candrea-Dens., 472; REW 2511; Candrea; Rosetti, I, 167); nu ese însă atestat uzul său popular, sau anterior sec. XIX. După Tiktin şi Scriban, ar fi formaţie neol., pe baza lui da. Cel de al doilea sens pare a autoriza mai curînd prima opinie.
2820
dedeţel (—ei), s. m. - Anemonă (Anemona pulsatilla). - Var. dediţă, dediţel.
Sl. dedu „bunic", dedica „bunicuţ" (Spitzer, Dacor., III, 649; Candrea; Scriban), pe baza aspectului florii, cf. numele său germ. graues Bergmănnchen. Cihac, II, 90, îl pune greşit în legătură cu dadă „doică". - Der. dediţiu, adj. (Mold., albastru ca cerul).	2821
dedină (-ni), s. f. - (înv., şi Bucov.) Uzanţă, obicei.
Sl. dedina (Tiktin), cf. datină.	2822
deduce (—C, — us), vb. - A trage o concluzie.
Format pe baza fr. deduire, plecîndu-se de la duce. - Der. deducţi(un)e, s. f., din fr. deduction; deductiv, adj., din fr. deductif. 2823
defaimă (-me), s. f. - Ponegrire, calomniere.
Lat. *diffamia (Puşcariu 495; Rosetti, I, 165), format ca infamia. Este cuvînt înv. şi rar. în general, cercetătorii preferă să plece de la vb. diffamăre, prin intermediul unei var. pop. *diffa-miăre (Lambrior 372; Candrea-Dens., 477; Tiktin; Candrea). - Der. defăima, vb. (a ponegri, a calomnia, a discredita), apare din sec. XVII; defăimător, adj. (care defăimează). Cf. faimă.
2824
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
283
defect (—te), s. n. - Cusur, imperfecţiune.
Lat. defectus (sec. XIX). - Der. defectuos, adj., din fr. defectueux; defectuozitate, s. f.; defectibil, adj., din fr. defectible; defectiv, adj., din fr. defectif.
2825
defeu (—uri), s. n. - Gratificaţie pentru actori, în raport cu numărul de reprezentaţii la care participă.
Fr. des feux (Iordan, BF, VII, 233).	2826
defter (—ruri), s. n. - Catastif, registru.
Tc. defier (Ronzevaile 90), cf. ngr. Taprcpi. Sec. XVn, înv. - Der. defterdar (var. teflerdar), s. m. (cămătar în Imperiul Turc), sec. XVIII, înv. 2827
deftereu (—ei), s. m. - Dirijor de cor (de biserică) de grad inferior.
Ngr. SsuTEpsucov „de mîna a doua“ (Tiktin). Sec. XIX, înv.	2828
degaja (-jez, -at), vb. - A desprinde, a da drumul, a lăsa liber.
Fr. degager. - Der. degajat, înv. (dezinvolt; nepăsător); degajament, s. n., din fr. degagement.
2829
degera (-r, -at), vb. - A îngheţa, a se congela. - Mr. dzeadzir, dzidzirare.
Lat. *degelăre, var. pop. de la gelăre (Puşcariu 496; Candrea-Dens., 733; REW 3714; Tiktin; Candrea). - Der. deger, s. n. (îngheţ), formaţie artificială, fără circulaţie reală; degerătură, s. f. (îngheţ; obiect congelat sau stricat de îngheţ; umflătură, leziune cauzată de frig).	2830
deget (-te), s. n. - l. Fiecare din prelungirile mobile cu care se sfîrşeşte mîna sau talpa piciorului. - 2. Măsură ce corespunde unei zecimi de palmă. - Mr. deazit, dzeadit, megl. zţizit, istr. zqzet.
Lat. dîgîtus (Puşcariu 497; Candrea-Dens., 478; REW 2638; Tiktin; Candrea); cf. it. dito, prov. det, fr. doigt, sp., port. dedo. - Der. degetar, s. n. (căpăcel care protejează degetul cu care se împunge acul la cusut; plantă, degetariţă, Digitalis ambigua), care pare a fi der. intern cu suf. -ar (ar putea fi şi reprezentant direct al lui lat. digitalis, cum îl consideră Puşcariu 498; Candrea-Dens., 479; REW 2637; Tiktin; Candrea, cf. it. ditale, v.fr. deal, sp., port. dedal; însă der. internă pare mai naturală); degetariţă, s. f. (plantă, degetar); degetăruţ, s. m. (plantă, Soldanella montana); degeţel, s. m. (plantă, degetar, Digitalis ambigua, Digitalis purpurea); îndegeta, vb. (a indica), înv., hibrid lingvistic format în Trans.	2831
deghiza (—zez, —at), vb. - A travesti, a disimula, a ascunde.
Fr. deguiser.	2832
dehoca (—C, — at), vb. - 1. A sacrifica, a omorî (un animal). - 2. A rupe, a sparge, a face bucăţi. - 3. A extenua, a obosi, a epuiza. - Var. (Mold.) dihoca, (Trans.) devocă.
Origine incertă. Se consideră în general reprezentant al unui lat. *devocare, în loc de *devaciiă re (Candrea-Dens., 481; REW 9108; Candrea; Scriban), cf. cat. divacare „a goli“. Soluţia nu este imposibilă; însă pare preferabil să se pună acest cuvînt în legătură cu seria de creaţii expresive dăbăla, dehula, etc. Circulă şi var. desvoca, pe care Candrea, Bui. Soc. fii., I, 40 şi Candrea-Dens., 474, o derivă din lat. *disvocăre. Densusianu, Rom., XXXIII, 76, pleca de la mag. dio „nucă“, dio haj „coajă de nucă“. Cf. desjaca.
2833
deja, adv. - în acest (acel) moment, pe de acum.
Fr. dejă. Este galicism.	2834
deje (-e), s. n. - Găleată, ciubăr, în general de lemn. - Var. dejă.
Mag. dezsa, şi posibil în parte din sl. djeza, rus. deza (Tiktin; Candrea; Scriban). în Trans. şi Mold. Var. este doar ortografică.	2835
dejuna (-nez, -at), vb. - A lua masa de prînz.
Fr. dejeuner. - Der. dejun, s. n. (masa de amiază), deverbal bazat pe analogia cu ajun. Cf. REW 2670.	2836
dejurnă, adv. - Care corespunde serviciului de zi, într-o unitate militară. - Var. dejurstvă, s. f. (şedere a unei unităţi).
Fr. de joumee, prin intermediul rus. dezumyi, cf. sb. dezumi, rus., bg. dezurstvo (Cihac, II, 93; Sanzewitsch 202; Tiktin; Candrea; Scriban; Vasmer, I, 336).	2837
delă (-le), s. f. - 1. Dosar. - 2. Pricină în curs de judecată. - 3. Teanc de hîrtii, dosar. - Var. (înv.) deală, s. f. (treabă; afacere).
Sl. delo „operă, lucrare, lucru făcut“, de la deti „a face“ (Cihac, II, 93), cf. rus. djelo (Tiktin; Candrea). înv. - Der. delar, s. m. (înv., arhivar); deletnic, adj. (sîrguincios, silitor), cf. sb. delatnik „muncitor"; îndelete, adv. (în locuţiunea pe îndelete), a cărei formaţie este puţin clară (după Scriban, s-ar explica plecîndu-se de la reprezentanta lat. libitum); îndeletnici, vb. refl. (a-şi petrece timpul, a se ocupa, a se dedica), cf. Drăganu, Dacor., V, 347-52.	2838
delfin (-ni), s. m. - Mamifer marin, porc-de-mare (Delphinus delphis). - Mr. dilfin.
Ngr. &A<pna, şi modem din lat. delphinus; cf. tc. diilfin, alb. dhelfin, bg. tc. delfin. Din tc. provine
284
ALEXANDRU CIORĂNESCU
var. (înv.) dulf, s. m., conservată ca nume de familie şi nume de cîine.	2839
deli (-lese, -it), vb. - A da, a împărţi.
Bg. deliă „a împărţi", din sl. delii „parte", cf. deal. Cuvînt rar. Pare identic, sau cel puţin trebuie să se fi încrucişat cu dili. - Der. delniţă, s. f. (înv., şi Olt., ţarină, arătură), din sl. delnica (Miklosich, Slaw., Elem., 22); delnic, adj. (înstărit, avut), din sl. delniku.	2840
delicat (-tă), adj. - Fin, gingaş. - Mr. dilicat. Fr. dilicat. - Der. delicatesă, s. f., din germ. Delikatesse, admite şi un pl. colectiv delicatesuri; delicatele, s. f.; nedelicat, adj.; nedelicateţe, s. f. Cuvîntul mr. provine din it.	2841
deliciu (-ii), s. n. - Plăcere, desfătare.
Lat. delicium (sec. XIX). - Der. delicios, adj., din fr. delicieux.	2842
delict (-te), s. n. - Infracţiune.
Lat. delictum (sec. XIX). - Der. delictuos, adj., din fr. delicteux.	2843
deliu (—ii), s. m. - 1. (înv.) Sălbatic, om brutal.
-	2. în oastea turcă, corp de cavalerie uşoară. -
3.	Corp de cavalerie format în Muntenia de Mihai Viteazul, desfiinţat apoi. - 4. Gardă albaneză călare a domnitorilor, în cursul sec. XVIII.
Tc. deli „nebun; călăreţ" (Roesler 591; Se-ineanu, II, 155; Lokotsch 506), cf. ngr. VTeXffc, bg., sb. deli.	2844
demers (-suri), s. n. - Gestiune, diligenţă. Din fr. demarche, adaptat la mers. Sensul de „pas, mers, umblet", propriu fr., este rar; cf. totuşi demersu-i graţios (V.A. Urechiă).	2845
demimondenă (-ne), s. f. - Prostituată care încearcă să-şi păstreze o categorie socială.
Fr. demi-mondaine, de la expresia creată de A. Dumas-Fiul.	2846
demînda (-d, -at), vb. - A porunci, a ordona.
Creaţie ce pare artificială, şi pe care o găsim numai la Mumu (aşa demîndă Alcinou). Este formată pe baza fr. demander, it. dimandare, nu ştim dacă pe baza vreunui împrumut mr., care nu ne este cunoscut. Totuşi, Candrea-Dens., 496 menţionează pe dimîndare, pe care îl consideră reprezentant direct al lat.	2847
demn (—nă), adj. - 1. Vrednic, capabil de. -
2.	Care impune respect.
Lat. dignum (sec. XIX), adaptat rom. pe baza paralelismului signum > semn, lignum > lemn. -Der. (din lat. sau fr.) demnitar, s. m.; demnitate, s. f.; nedemn, adj. Formele dignitar, dignitate sînt înv. - V. îndemna.	2848
democraţie (—ii), s. f. - Formă de organizare şi conducere a unei societăţi în care poporul îşi exercită direct puterea.
Fr. democraţie, şi înainte (sec. XVIII) din gr. Stinoxpataa (Gâldi 172). - Der. (din fr.) democrat, adj.; democratic, adj., democratiza, vb.
2849
dşmon (-ni), s. m. - Drac, diavol. - Var. (Mold.) dimon. - Mr. dhemon.
Mgr. Soâpiwv, în parte prin intermediul sl. demoni (Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 51). Sec. XVII, popular cu forma mold., mai ales aplicată la copii (Iordan, Dacor., VII, 140, combătînd explicaţia lui Philippide, Principii, 236, care se gîndea la o alterare prin tabu). - Der. demonic (var. demoniac) adj., cuvinte culte, din gr. 8<xi|i(im(a)xa;; înde-monit, adj. (posedat de diavol), înv., folosit de Cantemir.	2850
dşnie (—ii), s. f. - Serviciu religios nocturn. Se spune astăzi aproape exclusiv despre slujba din Săptămîna Mare. - Var. (înv.) bdenie.
Sl. budenije „veghe" (Cihac, II, 94; Tiktin), cf. sb. denije.	2851
denunţa (-ţ, -at), vb. - 1. A aduce la cunoştinţă o infracţiune. - 2. A rezilia unilateralun contract.
Fr. denoncer. - Der. denunţ, s. n., deveibal, prin analogie cu anunţ; denunţător, s. m.	2852
depăna (-eapăn, -at), vb. - l. A înfăşură fire dintr-un scul pe un mosor. - 2. A desfăşura, a înşira gînduri etc. - Mr. deapin, dipinare, megl. depin.
Lat. *depenăre, de la pănus (Korting 2493; Densusianu, Filologie, 447; Puşcariu 492; Can-drea-Dens., 483; REW 2569; Tiktin; Candrea); cf. it. dipannare, prov., caţ. debanar, sp. devanar, port. dobar. Philippide, Principii, 99, pleca greşit de la lat. dlpîlăre. - Der. depănătoare, s. f. (vîrtelniţă); depănător, s. m. (muncitor specializat în depănat); depănătură, s. f. (acţiunea de a depăna; cantitate de fir depănat).	2853
depăra (-rez, -at), vb. -1. A smulge părul.
-	2. A lua de păr. - Var. dăpăra. Mr. deapir, dipirare, megl. deapir, dipirari.
Lat. dlpîlăre (P. Papahagi 101; Puşcariu 483; Candrea-Dens., 1329; Pascu, I, 141; Iordan, Dift., 123; REW 2571), cf. v.it. dipelare (calabr. dipilare), fr. (depiler), sp. (depilar). Este dublet al lui depila, vb. (a îndepărta părul de pe corp), cf. depilator, s. n. (substanţă cu ajutorul căreia se depilează); şi omonim al lui depăra, vb. (a îndepărta, a separa), puţin folosit în Trans., pe care
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
285
Drăganu, Dacor., III, 700, îl consideră reprezentant al lat. *de-parâre.
Depărare desemnează şi o veche uzanţă juridică, abandonată a principiului la începutul sec. XIX şi conservată în unele toponime (Depăraţi); delimitînd o proprietate, fiii proprietarilor primeau public o pedeapsă constînd în ceea ce indică vb., cu pretextul de a-i face să-şi amintească pentru totdeauna stabilirea delimitării. Presupunem că este emtimologie populară, care a confundat probabil rezultatul rom. al lui depîlăre cu lat. *depalăre „a publica", formă vulg. de la palori, atestată de glosa depalata „manifestată" (Silos 120): rezultatul normal de la *depalăre este şi *depăra. Cf. Pascu, Lat., 259. - Der. depărai, s. n. (tăbăcire, smulgere mecanică a firelor de păr).
2854
departe, adv. - La (anume) distanţă. - Mr. diparte, megl. diparti.
De la parte, cu prep. de (Candrea-Dens., 1341; Tiktin; Candrea; Scriban), ca it. a parte, sp. apartar, fr. depart. (Puşcariu, ZRPh., XXVII, 739-40, se opune acestei explicaţii afirmînd că sensul lui de-parte ar trebui să fie „aproape", afirmaţie complet nejustificată, şi propune să se derive adv. din vb. (Puşcariu 500). - Der. depărta (var. îndepărtă), vb. „a aşeza sau a pleca mai departe); depărtare, s. f. (distanţă; depărtare); depărtişor, adv. (destul de departe). După Puşcariu 500 (şi ZRPh, XXVII, 739), vb. depărta (mr. depărtedz, depărtare, megl. dipărtez) s-ar explica prin lat. *dequartăre, de la quartus „cartier'1, ca fr, ecarter de la *exquartăre, calabr. iscartarsi, cf. REW 3061.	2855
depeşe (—şe), s. f. - înştiinţare, comunicare.
Fr. depeche. - Der. depeşa, vb. (a comunica, a înştiinţa), din fr. depecher.	2856
depinde (-d, -ns), vb. - l. A fi legat cu necesitate de... - 2. A fi subordonat cuiva.
Fr. dependre, probabil adaptat conjugării lui prinde, după analogia pendre-prendre-prinde. -Der. (din fr.) dependent, adj.; dependenţă, s. f.; independent, adj.; independenţă s. f.	2857
deprăci, adv. - Complet, cu desăvîrşire.
Rut. prec (Tiktin; Candrea; Scriban). în Bucov.
2858
deprinde (—d, —ns), vb. - A deprinde, a familiariza, a obişnui.
Lat. deprehendere (Puşcariu 501; Candrea-Dens., 1450; REW 2574; Tiktin; Candrea; Scriban; Rosetti, I, 164); cf. v.sp. (gal.) deprender şi, cu alt suf., it. apprendere, fr. apprendre. - Der. deprindere, s. f. (uzanţă, obicei; practică); nede-prins, adj. (puţin familiarizat).	2859
depune (-n, -U.s), vb. - 1. Despre oi şi vaci, a făta. - 2. Despre oi şi vaci, a fi fecundată. - 3. A depune, a lăsa. - Var. (sensurile 1 şi 2) dăpune. Mr., megl. dipun „descind".
Lat. *deponere (Puşcariu 502; Candrea-Dens., 1463; REW 2572; Tiktin; Candrea; Scriban), cf. it. deporre, sp., prov. deponer, port. depor. Este cuvînt popular, din fondul tradiţional lat., cu primele sensuri. Cu toate uzurile care înseamnă „a depune" este neol. - Der. deponent, adj.; depunător, adj.; depozant, s. m., din fr. deposant; depozit, s. n., mr. dipozit, din it. deposito; depozita, vb.; depozitar, s. m.; depoziţi(un)e, s. f., toate neol.	2860
deputa (“tez, -at), vb. - A numi, a desemna.
Fr. deputer. - Der. deputat, s. m., pe baza fr. depute; deputaţi(un)e, s. f., din fr. deputation; deputăţie, s. f.	2861
deraia (—iez, — at), vb. - 1. Despre mijloacele de transport, a sări de pe şine. - 2. A vorbi aiurea, a bate cîmpii.
Fr. derailler. - Der. deraiere, s. f.	2862
deranja (-jez, -at), vb. - A deranja, a im-portuna.
Fr. deranger. - Der. deranj, s. n., deverbal, ca dejun de la dejeuner, denunţ de la denoncer; deranjament, s. n.	2863
derbedeu (—ei), s. m. - Vagabond, haimana, golan. - Var. (Mold.) derbeder.
Tc. derbeder „(care merge) din poartă în poartă" (Şeineanu, II, 156; Lokotsch 492; Ronzevaile 89); cf. sb. derbedenica „cerşetor". Pentru a explica schimbarea terminaţiei, Tiktin presupune o var. turcă derbede. Este vorba mai curînd de o asimilaţie *derbedel, pl. debedei, cu sing. analogic. După Iorga, Revista istorică, XVIII, 379, din tc. derebei „şefii de jos", nume dat unor răsculaţi împotriva sultanului Mohamed, ceea ce pare mai puţin probabil.	2864
dereş (-şe), adj. (Cal) cu părul roşu, amestecat cu alb şi negru, murg.
Mag. deres „brumat", în parte prin intermediul pol. deresz (Cihac, II, 495; Tiktin; Candrea; Ruffini 98).	2865
deretica (-c, -at), vb. - 1. (înv.) A da la o parte. - 2. A degaja, a elibera (interiorul casei). -
3.	A face curăţenie, a curăţa. - Var. der(ă)dica, dereteca, diretica, d(i)rădica, der(e)dica.
Lat. *deradicăre „a dezrădăcina" (Candrea-Dens., 484; Candrea; Graur, BL, IV, 184; Cortes 127), ipoteză confirmată de prima var., şi
286
ALEXANDRU CIORĂNESCU
de sensul vechi: cf. voi dărăteca pre cei fără de lege (Biblia 1688). Totuşi, Puşcariu 503; Tiktin şi Scriban preferă să se refere la lat. *direcfîcăre, de la rectus.
-	Der. deretecanie, s. f. (curăţenie). 2866
dert, s. m. - Supărare, necaz.
Tc. (per.) derd (Bogrea, Dacor., IV, 808). cf. ngr. vrepti, alb., sb. dert. Rar, în Mold. 2867 deruta (-tez, -at), vb. - A rătăci, a încurca, a zăpăci.
Fr. derouter.	2868
derviş (-şi), s. m. - Călugăr musulman. - Mr. dirviş.
Tc. derviş (Şeineanu, III, 46; Lokotsch 496; Ronzevalle 90), în parte prin intermediul fr. derviche.	2869
des (-easă), adj. - 1. Dens, strîns, compact. -2. (Adv.) Adesea, frecvent. - Mr. ndes, megl. des.
Lat. denstis (Puşcariu 504; Candrea-Dens., 485; REW 2558; Tiktin; Candrea; Scriban), cf. it., sp., port (denso), fr. (dense). Cele două sensuri ale cuvîntului rom. apar şi în lat. spissus > it. spesso, fr. epais. Este dublet al lui dens, der. densitate, s. f.
Der. ades (var. adesea) adv. (frecvent; de multe ori); (a)dese(a)ori, adv. (frecvent; de multe ori); desime, s. f. (densitate; concentraţie); desiş, s. n. (înv., densitate; pădure foarte deasă); deset, s. n. (concentraţie), cuvînt ce pare inventat de Coşbuc. Cf. îndesa.	2870
des—. - Pref. care intră în compunerea a numeroase cuvinte de orice provenienţă (lat. desface; sl. despăgubi; fr. descentraliza; etc. pentru a indica o acţiune contrarie celei indicate de cuvîntul primitiv.
Lat. dis-, cf. it. dis-, fr. des-, sp. des-. Pref. verbal, încă activ. Nu se menţionează în continuare decît cuvintele la care este de presupus că respectiva compunere cu dis- este anterioară rom.; în celelalte cazuri, cf. cuvîntul de bază. Modem se scrie dez- înainde de b, d, l, m, n, r, v. Utilitatea acestei inovaţii pare discutabilă, iar diferenţa de pronunţare a pref., de ex., în descompune şi în desbate, este de nesesizat pentru majoritatea vorbitorilor rom. Este evident, pe de altă parte, că timbrul Z nu este propriu cons. în discuţie, ci introdus de cea următoare, şi că grafii ca dezlipi sau dezvoltat nu sînt transcrieri mai fidele decît deslipi sau desvoltat.	2871
desag (-gi), s. m. - Traistă de formă specială, alcătuită din doi saci de pînză egali, care se poartă în echilibru, agăţaţi de umăr. - Var. desagă. Mr. disagă, tisagă, megl. disagă, istr. bisagă.
Mgr. Siaazxt sau 8iacccxiov, format ca lat. bisaccium (Tiktin; Candrea; Pascu, II, 32; Scriban) şi probabil încrucişat cu mgr. oayr| „bagaj“; cf. bg. disagi, bisagi (după Cihac, II, 94 şi Conev 65, rom. ar proveni din bg.), it. bisacce (> istr.), fr. besace. - Der. desăgar, s. m. (călugăr care caută mîncarea şi o transportă în desagă; călugăr cerşetor; cerşetor); desăgărifă, s. f. (călugăriţă care vaduce mîncare la mănăstire); desagi, vb. (a încărca prea mult, a împovăra; a deşela).	2872
desbate (-t, -ătut), vb. - 1. (înv.) A elibera, a da drumul, a emancipa. - 2. A desprinde, a scoate. - 3. A dezbate, a discuta.
De la bate cu pref. des-; cu ultimul sens, este traducere din fr. debattre. - Der. desbatere, s. f. (discuţie), cu semantismul fr. debat.	2873
descă, s. m. - Veteran, soldat simplu care este înrolat de un timp.
Sb. decko „flăcău“ (Tiktin; Candrea; Scriban).
2874
descăleca (-alee, -at), vb. - 1. A se da jos de pe cal. - 2. A popula, a se aşeza într-un loc determinat. - Var. descălica. Mr. discalic.
De la încăleca, după echivalenţa încuia-des-cuia, îmbrăca-desbrăca, etc. Totuşi, se are în vedere adesea posibilitatea unui lat. *dîscaballîâre (Candrea-Dens., 214; REW 1439; Tiktin; Candrea), cf. sp. descabalgar; ipoteză puţin probabilă, mai ales dacă se ţine seama de conservarea lui i aton. Cel de al doilea sens se datorează desigur unei influenţe turanice, căci se ştie că anumite seminţii turanice trăiau în corturi portabile şi că, pentru ele, „a descăleca" însemna a alege un loc pentru a-1 popula provizoriu. - Der. descălecat, s. n. (acţiunea de a descăleca; întemeiere, colonizare); descălecător, s. m. (întemeietor); descălecătoare, s. f. (întemeiere); descălecătură, s. f. (înv., întemeiere).	2875
descălţa (—alt, -at), vb. - A scoate încălţămintea din picioare. - Var. desculţa. Mr. discaltsu.
Lat. dîscalceăre sau dîsculcîăre, ambele forme atestate (Densusianu, Hlr., I, 169; Puşcariu 505; Candrea-Dens., 255; Tiktin; Candrea; Scriban); cf. it. discalzare, port., cat. descalţar, fr. dechausser, sp. descalzar, prov. descaussar. Cf. desculţ, adj. (cu picioarele goale), mr., megl. disculf, istr. rescuts, part. de la var. sau, mai puţin probabil, de la un lat. *dîsculceus în loc de disculceătus (Puşcariu 512; Tiktin; Candrea-Dens., 266; R£W 2662; Candrea; cf. Graur, BL,
V,	96), cf. trent., padov. descolzo, friul. diskolts, sard. iskultsu.	2876
descărca (-arc, -at), vb. - 1. A da jos sau
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
287
a uşura încărcătura. - 2. A despovăra, a dezvinovăţi, a absolvi. - 3. A trage (cu o armă de foc).
-	4. A scoate încărcătura dintr-o armă de foc. -Mr., megl. discarc.
Lat. dtscarricăre (Densusianu, Hlr., I, 169; Puşcariu 507; Candrea-Dens., 258; REW 2652; Tiktin); cf. alb. skarkori, it. discar(i)care, prov., sp. descargar, port. descatregar. - Der. descărcat, s. n. (descărcare); descărcător, s. n. (dispozitiv de descărcare); descărcătură, s. f. (descărcare).
2877
deschide (-d, -is), vb. - 1. A da la o parte ceva care închide. - 2. A începe, a face începutul, a pomi. - 3. A stîmi, a aţîţa, a stimula. - 4. A găuri, a perfora. - 4. bis (Refl.) A deveni mai deschis, a se face mai luminos. - Mr., megl. dişcl'id, istr. rescl’id.
Lat. discludere (Puşcariu 509; Candrea-Dens., 368; Tiktin), cf. it. dischiudere, prov. desclaure.
-	Der. deschis, adj. (dat la o parte; neacoperit,
dezvelit; limpede; inteligent, franc; sincer; adv. în mod limpede, în mod sincer); deschizător, adj. (care deschide); deschizătură, s. f. (loc liber prin care poate pătrunde sau se poate vedea ceva; trecere). Cf. închide.	2878
descînta (—t, — at), vb. - 1. A face farmece, a înşira formule magice. - 2. A seduce cu vorbe, a ademeni. - 3. A plictisi, a deranja cu discursuri.
-	Mr. discîntu, discîntare, megl. discqnt.
Lat. *dîscantăre (Puşcariu 508; Candrea-Dens., 356; Tiktin; Candrea); cf. friul. diskanta şi, pentru semantism, fir. enchanter, sp. encantar. - Der. descîntat, s. n. (vrajă, farmec, magie); descîntător, s. m. (vrăjitor); descîntătoare, s. f. (vrăjitoare); descîntătură, s. f. (vrajă, farmec); descîntec, s. n. (formulă magică, cîntec ce are puteri magice). Cf. cînta.	2879
descoperi (-r, —it), vb. - 1. A lua, a ridica de pe ceva sau cineva ceea ce le acoperă. - 2. A găsi, a afla. - 3. A revela, a dezvălui. - Mr., megl. discoapir, istr. descoper(esc)u.
Lat. dîscooperire (Puşcariu 510; Candrea-Dens., 390; REW 2659; Tiktin; Candrea), cf. it. discoprire, prov., port. descobrir, fr. decouvrir, sp. descubrir. - Der. descoperitor, adj. (care descoperă); nedescoperit, adj. (ignorat, ascuns). 2880
descrie (—iu, — is), vb. - A prezenta, a înfăţişa, a zugrăvi.
Traducere a fr. decrire, prin intermediul vb. scrie. - Der. descriere, s. f.; descripfi(im)e, s. f.; descriptiv, adj.; indescriptibil, adj., din fr. 2881
desemna (-nez, -at), vb. - A indica, a semnala.
Fr. designer, adaptat conform paralelismului signesemn.	2882
desen (—ne), s. n. - Reprezentare grafică a unui obiect, a unei figuri etc. - Var. desemn.
Fr. dessin. Var., prin falsă analogie cu semn. -Der. desena (var. desemnă), vb. (a executa un desen); desenator, s. m. (persoană care desemnează).	2883
deşert (—sartă), adj. - 1. Pustiu, nepopulat. -2. Gol, care nu conţine nimic în interior. - 3. Van, sterp, zadarnic. - Mr. (dişertat), megl. dişqrt, istr. deşqrt.
Lat. desertus (Puşcariu 515; Candrea-Dens., 487; REW 2592). - Der. deşert, s. n. (gol; pustiu); deşerta, vb. (a goli, a evacua), mr. dişertare (după Puşcariu 517 şi Candrea-Dens., 488, din lat. *desertăre, ipoteză ce pare inutilă); deşertăciune, s. f. (vanitate); deşertate (var. deşerfie), s. f. (înv., vanitate).	2884
desetină (-ni), s. f. - Dijmă, bir pe porci şi pe oi.
Sl. desetina „dijmă" (Cihac, II, 94; Tiktin), cf. rus. desjatina. - Der. desetnic, s. m. (înv., persoană care strînge dijma; Bucov., ajutor de primar); desetinar, s. m. (perceptor).	2885
desfăca (-ac, -at), vb. - A dezghioca. - Var. deşfăca. Mr. disvucare.
Origine incertă, probabil expresivă. Nu pare posibil să se separe acest cuvînt de contrariul lui înşfăca, de la care poate deriva, ca deschide de Ia închide sau descâlfa de la încălţa. Totuşi, Candrea-Dens., 568 şi Candrea propun lat. *disfabicâ re; iar Pascu, Beitrăge, 16, pleacă de la mr., ceea ce nu explică şi care nu este sigur că este acelaşi cuvînt. Pentru Scriban, este vorba de o var. de la dehoca. Densusianu, Rom., XXXI, 76, se gîndea la o încrucişare a lui desface cu desghioca. 2886
desface (-C, -ăcut), vb. - 1. A dezlega. - 2. A descompune. - 3. A suprima, a elimina. - 4. A da drumul, a slobozi. - 5. A dezghioca, a desfăca. - 6. A vinde, a lichida. - 7. (Refl.) A se deschide, a se crăpa, a se fărima. - Mr. disfac, disfeafire.
Lat. dîsfacere (Candrea-Dens., 538; Candrea), sau, mai probabil, de la facere, cu pref. des-; cf. it. disfare (calabr. disfaciri), prov. defar, fir. defaire, sp. deshacer, port. desfazer. - Der. desfăcut, s. n. (farmec sau descîntec care are drept scop anihilarea influenţei nefaste a altui descîntec potrivnic); dei'făcătură, s. f. (verigă, farmec).
2887
desfăta (-t, —:lt), vb. - 1. (înv.) A înfru-
288
ALEXANDRU CIORĂNESCU
museţa. - 2. A produce plăcere, a delecta. - 3. (Refl.) A se distra, a petrece.
Lat.foetere „a mirosi urît, a face silă“, cu pref. dis- care indică sensul contrar. Pentru semantism, cf. sp. heder „a mirosi urît" şi „a supăra"; desmierda, şi sl. nega „curăţirea copilului" şi „deliciu, voluptate". Această explicaţie, sugerată încă de Şeineanu, nu pare să fi fost acceptată, deşi este de departe cea mai corectă. Celelalte nu par suficiente: din lat .facies (Cihac, I, 90); *săfisfactă re (Creţu 317); *dîsfatăre, de la fatum „soartă" (Puşcariu 518); *dise_ffetăre, de la effetus „istovit de sarcină" (Densusianu, GS, III, 430); de la dîs-şi lat. *fata „fătătoare" (Spitzer, RF, II, 284-86; REW 3269); de la fatuus, cf. sp. desenfadar (Buescu, Latinitatea verbului desfăta, în Destin, 1952, 109-21). - Der. desfătăchme, s. f. (desfătare, deliciu); desfătător, adj. (care produce desfătare).	2888
desfide (-d), vb. - A provoca pe cineva să dovedească ceva.
Din fr. defier, pe baza lat.fidere. Nu se conjugă la perf.	2889
desghin (-nuri), s. n. - Cabn'olă, săritură. -Var. dezghin, dejghin.
Tc. dezgin (Şeineanu, II, 157; Lokotsch 527; Ronzevalle 93), cf. bg., sb. dizgin. Cuvîntul ture înseamnă „hăţ", astfel îneît este posibilă o etimologie populară, care ar fi apropiat termenul de desghina „a separa, a despărţi" (Tiktin), 2890
desghina (-n, -at), vb. - A separa, a despărţi. - Var. dejghina, dezghina, desbina.
Origine necunoscută. Pare cuvînt tradiţional (sec. XVIII), modificat modem prin analogie cu îmbina, combina (Puşcariu 778; Philippide, Principii, 107). Originea lat. pare sigură, cf. mr. dizgl'inare „a tăia crengile"; este însă greu de admis etimonul lat. *dîsglutinâre care este propus în mod curent (Candrea-Dens. 482; Pascu, I, 76); tot aşa este şi lat. *dîsglinăre, din ngr. y^tW) „cocă, pap" (Giuglea, Dacor., III, 620).	2891
deşira (—r, -at), vb. - 1. A întinde, a extinde.
-	2. A împrăştia, a răspîndi, - 3. (Despre obiecte) A ieşi de pe firul pe care au fost înşirate.
Lat. dîserrâre (Candrea), cf. fr. (deserrer), Tiktin îl derivă greşit de la desfira. La ultimele sensuri este evidentă întîlnirea cu des-şira, de la şir „rind, şirag". - Der. deşirat, adj. (vlăjgan, lungan).	2892
deslega (-g, -at), vb. - A desface nodul. -Mr. dizlegu, megl. disleg. istr. a'eztegu.
Lat. dîsligâre (Puşcariu 521; Candrea-Dens., 972; REW 2672; Candrea), cf. it. dislegare, prov.
desliar, fr. delier, cat. deslligar, sp., port. desligar. Ar putea fi şi o formaţie internă, pomindu-se de la lega.
-	Der. deslegare, s. f. (acţiunea de a dezlega; absolvire); deslegător, adj. (care dezleagă); des-legătură, s. f. (acţiunea de a dezlega). 2893
deslusi (-şşsc, -şit), vb. - 1. A distinge, a recunoaşte. - 2. A lămuri, a explica.
Sl. (rus.) doslusati „a asculta pînă la sfîrşit" (Cihac, II, 100; Candrea; Scriban), cu schimbare de pref. ca în desăvîrşi sau destoinic. - Der. desluşit, adv. (clar); desluşitor, adj. (explicativ); -desluşeală, s. f. (explicaţie, lămurire); nedesluşit, adj. (obscur, adv., neclar).	2894
desmăţa (-ţez, -at), vb. refl. - A duce o viaţă desfnnată, a trăi în libertinaj.
Lat. metîri „a măsura", cu pref. dis-, care imprimă cuvîntului sensul contrar, cf. sp. des(co)-medido. Se cuvine să presupunem forma intermediată *dîsmStiăre, cu schimbare de conjugare. Celelalte ipoteze sînt insuficiente: din sl. metati „a zăcea", cf. sl. razmetati „a împrăştia" (Cihac, II, 95); sau din lat. *dîsmafiăre, de la matia „intestin" (P. Papahagi, Notiţe, 18; Tiktin; Iordan, Arhiva, XXXIX, 527; REW 5412; Candrea; Scriban), cf. mr. dizmaţare „a scoate maţele". Baza semantică ar fi, în acest ultim caz, imaginea omului zdrenţăros comparat cu animalul sacrificat, cu maţele atîmînde; dar, pe lîngă ciudăţenia imaginii, dis-se pare că nu indică maţele atîmînde, ci lipsa lor. Sensul de „zdrenţăros", care apare în dicţionare, pare a se datora influenţei acestei etimologii. -Der. desmăţ, s. n. (libertinaj, desfnu); postveibal; desmăţat, s. m. (libertin, golan).	2895
desmierda (-d, -at), vb. - 1. A mîngîia. -
2.	(Refl.) A se desfăta. - Mr. disrierdu, disnier-dare.
Lat. *dîsmerdăre, de la merda (Puşcariu 522, Candrea-Dens., 491; REW 5520; Tiktin; Densusianu, GS, II, 18; Candrea; Scriban). Pentru evoluţia semantică, cf. desfăta. Cihac, II, 495 explică greşit acest cuvînt prin intermediul mag.
-	Der. desmerdăciune, s. f. (înv., voluptate); desmierdător, adj. (mîngîietor, măgulitor). 2896 desmînta (-t, -at), vb. - (Trans.) A face să se răzgîndească.
Origine incertă. Pare a fi un der. de la lat mantăre „a aştepta", intensiv de la mânere-, în acest caz *dismantăre ar însemna „a exaspera" sau „a descuraja" pe cineva. După Tiktin, de la un lat. *dtsmentâre, de la mens; după Giuglea, RF, II, 49, din lat. *dîsmonîtăre. Candrea trece sub tăcere etimonul, iar Scriban pare a ignora cuvîntul, care este destul de rar.	2897
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
289
despica (-C, -at), vb. - 1. A tăia lemnul în sens longitudinal. - 2. A tăia, a trece prin, a străpunge. - 3. (Refl.) A se crăpa, a se deschide, a se desface. - Mr. disic, dischic, megl. dispic.
Lat. despicare, „a despica pîntecele, a goli animalul sacrificat" (Densusianu, Hlr., 169; Candrea, Rom., XXXI, 307; Puşcariu 524; REW 2598). Pentru sensul din lat., cf. Meillet-Emout; de la „a despica pîntecele11 se ajunge cu uşurinţă la „a despica11 în general. Totuşi, Tiktin pare a ignora originea acestui cuvînt, iar Candrea şi Scriban pleacă de la spicam. - Der. despicălură, s. f. (înv., bucată dintr-un animal sacrificat; bucată; aşchie).	2898
despot (—ţi), s. m. - Tiran. - Mr. dispot.
Mgr. Secrncrrr^ (sec. XVI), şi modem mai ales la formele der., din fr. despote. - Der. despotic, adj.; despotie, s. f. (înv., regim al unui despot); despotism, s. n. înv., despotismos (sec. XVIII; cf. Gâldi 169).	2899
despuia (-poi, -uiat), vb. - l. A jupui, a scoate pielea. - 2. A scoate, a dezgoli. - 3. A fura, a jefui, a prăda. - 4. A examina. - Var. despoia. Mr. dispol’u, dispui’are, megl. dispol’, istr. des-pol'u.
Lat. dispoliăre (Densusianu, Hlr., 189; Puşcariu 525; Candrea-Dens., 492; REW 2602; Tiktin), cf. it. despogliare, prov., cat. despullar, fr. depouiller, sp., port despojar. Sensul 4 este un galicism, care traduce sensul fr. depouiller.	2900
despune (—n, -us), vb. - A guverna, a domina, a cîrmui, a conduce.
Lat. dîsponere (Puşcariu 527; REW 2682; Candrea-Dens., 1465; Tiktin; Rosetti, 1,166). Este înv. (sec. XVI-XVII), şi der. despuitor, s. m. (conducător, şef, căpetenie); despus, s. n. (dominaţie, cîrmuire). Cf. dispune.	2901
deştepta (-t, -at), vb. - 1. A trezi. - 2. A însufleţi, a înviora, a stimula. - Mr. dişteptu; dişteptare, megl. diştet, diştitari.
Lat. dispectăre „a deschide ochii". Rezultatul rom., în mod normal *dişpept, a suferit o asimi-laţie, aceeaşi ca în *aşpept > aştept. Semantismul este normal, dacă se pleacă de la sensul „a deschide ochii", care apare în lat. şi care este firesc, astfel încît dispectăre nu este altceva decît un frecventat™ de la dispîcere „a deschide ochii şi a începe să vadă". Această der. a fost deja indicată de Candrea, Rom., XXXI, 307, dar nu a fost acceptată şi pînă la urmă a fost abandoantă chiar de autor, din motive pe care nu le înţelegem. A influenţat poate în lipsa ei de succes conştiinţa diferenţei semantice prea mari între rezultatul rom.
şi reprezentanţii romanici ai lui dispectăre (it. dispettare, cat. despitar, sp. despechar), toţi cu sensul de „a provoca supărare". Acest criteriu, totuşi, nu pare suficient, întrucît der. romanici sînt mai puţin clari decît rom., şi este mai probabil să provină direct din despîcere, prin intermediul part. despectus (Parti 374; Corominas, II, 153). Este devărat că s-a semnalat în rom. un corespondent despeta, vb. (a supăra, a necăji), care ar reprezenta acelaşi etimon (Lacea, Dacor., IV, 777; REW 2579); dar, pe de o parte, acest cuvînt lipseşte în toate dicţionarele rom., ne este necunoscut şi pînă la un anume punct este îndoielnic, iar pe de altă parte, paralelismul cu aştepta demonstrează că rezultatul rom. al lui dispectăre nu putea fi despeta. Celelalte ipoteze sînt insuficiente: din lat. *deexpergere (Cihac, I, 77; Lambrior, Rom., VII, 92) sau lat. *dîsperrectăre (Tiktin), la fel de dificil fonetic; din lat. *deexcităre (Puşcariu 528; REW 2515; Candrea-Dens., 494; Iordan, Dift., 49; Pascu, I, 76; Densusianu, GS, II, 8; Candrea; Scriban), al cărui fonetism nu se înţelege la rîndul lui.
Der. deştept, adj. (ager; inteligent, isteţ, păstrun-zător), a cărui formaţie este puţin clară, dar care derivă probabil direct de la dispecius, part. de la dispîcere (după autorii menţionaţi, din lat. *de-excitus); deşteptăciune, s. f. (inteligenţă, pătrundere); deşteptător, adj. (care deşteaptă). 2902
deştinge (-g, -ns), vb. - A cobori, a se da jos. - Var. deştinde.
Lat. descendere (Candrea-Dens., 495; Tiktin; Candrea), cf. it. descendere, fr. descendre, sp. descender. Este dublet de la forma neol. descinde, vb. (a coborî, a se da jos; a se opri, a se caza; despre poliţie, a face o descindere într-o casă sau într-un local), cu sensurile fr. descendre. înv. (sec. XVI-XVII).	2903
destoinic (-că), adj. - Capabil, vrednic.
Sl. dostoinu (Cihac, II, 95; Miklosich, Lexicon 173; Miklosich, Slaw. Elem., 21), cu schimbarea pref. do- în des-, - Der. destoinicie, s. f. (înv., demnitate, eminenţă; capacitate); nedestoinic, adj. (insuficient, inept); destoinici, vb. (a face vrednic, a da demnitate).	2904
destrăbăla (-lez, -at), vb. - A corupe, a vicia, a perverti.
Origine necunoscută. Prezenţa lui b intervocalic, ca şi lipsa mărturiilor vechi, ne fac să credem că este vorba de un cuvînt modem, poate it. (s)tra-ballare „a oscila". Nu este posibilă der. din lat. *disterebellăre (Densusianu, GS, V, 358). 2905 destrăma (-am, -at), vb. - A se rupe, a se
290
ALEXANDRU CIORĂNESCU
zdrenţui, a se desface o ţesătură. - Mr. distrămedz, distrămare, megl. distram.
Lat. *distramăre, de la trama (P. Papahagi, Notiţe, 19; Pascu, I, 171; Tiktin), cf. mr. tramă „urzeală"; sau, mai probabil, de la tramă, care trebuie să fi existat în rom. veche şi care astăzi se foloseşte ca neol. - Der. destrămătură, s. f. (fire rupte sau destrămate dintr-o ţesătură). 2906
destul, adv. - 1. Suficient, de ajuns, în cantitate îndestulătoare. - 2. (Inteij.) Ajunge!, gata!, încetează!. - 3. (Adj.) Care este atît cît trebuie.
De la sătul, cu prep. de (Puşcariu 1531; Tiktin; Candrea), cf. de ajuns. - Der. îndestula (var. destula, (în)destuli), vb., (a da suficient; a satisface, a mulţumi, a sătura); îndestulător, adj. (suficient, abundent); neîndestulat, adj. (nemulţumit); neîndestulător, adj. (insuficient). Din rom. provin bg. destur.	2907
destupa (-p, -at), vb. - A scoate dopul, a desface. - Mr. distup, distupare.
Ar putea fi un lat. *dis-stuppâre, cf. fr. detou-per; mai probabil format de la astupa, cu pref. des-.	2908
deşuchiat (—tă), adj. - 1. Neglijent, şleampăt.
-	2. Nebun, smintit. - Var. (Mold. Trans.) şuchiat, şuchet.
Origine incertă. Ar putea fi un lat. *dîs-subuculatus, de la subucula „cămaşe, tunică pe corp", dacă primul sens este primitiv, cf. sp. descamisado; însă rezultatul ş nu este clar. După Scriban, de la şuchet, şi acesta de la mag. siiket „surd"; dar în acest caz nu s-ar explica compunerea cu des-. Pascu I, 136, citează mr. discul'are „a deochea" < lat. *de exoculăre (cf. deochia), care nu are legătură cu deşuchiat.
2909
deşugubină (-ni), s. f. - 1. Măcel, crimă. -
2.	Sumă plătită ca amendă pentru a evita acuzaţia de crimă; pînă la 1753 a fost beneficiul marelui vornic şi al vornicilor de poartă. - 3. încurcătură, bucluc. - Var. şugubină.
Sl. dusegubinu „pierzîndu-şi sufletul" (Tiktin; Candrea). Termen juridic, popular cu forma de var. şi cu sensurile 2 şi 3. - Der. deşugubinar, s. m. (perceptor); deşugubinărie, s. f. (dare, tribut pe crimă), ambele înv.	2910
desvoalbe (-olb, -olt), vb. - 1. (înv.) A dezvolta, a extinde. - 2. (înv.) A se desface florile.
Lat. *disvolvere (Candrea). Cuvînt înv., se regăseşte numai în expresia Jloare desvoaltă „floare desfăcută". Este dublet de la forma neol. desvolta, vb. (a dezvolta), format de la part. desvolt, ca it. svoltare de la svolgere (Scriban).
2911
detuna (—n, —at), vb. - 1. A fulgera, a cădea trăznetul pe un obiect. - 2. A dărîma, a nărui, a doborî. - 3. A exploda.
Lat. detonare (Puşcariu 530; Tiktin; Candrea; Scriban). REW 2609 crede că este vorba despre
o	formaţie neol., ceea ce nu este adevărat decît pentru ultimul sens al cuvîntului rom.; de altfel, este cuvînt tradiţional şi cu desăvîrşire popular. -Der. detunătură, s. f. (trăznet); detunător, adj. (bubuitor); detunător, s. n. (mecanism care provoacă explozia), din fr. detonateur. Cf. tuna şi toponimul Detunata.	2912
devenă (—ne), s. f. - Ghinion, nenoroc.
Fr. deveine. Este galicism, folosit aproape exclusiv de jucători.	2913
deveni (—vin, —it), vb. - Ajunge să fie, a se face.
Traducere a fr. devenir, prin intermediul vb. veni.	2914
dever (—ruri), s. n. - Volum al vînzărilor de mărfuri.
Tc. devr (Şeineanu, II, 156; Lokotsch 505), cf. alb. devre, bg. devr. Cuvîntul tc. pare a proveni din acelaşi etimon ca daraveră. Este încă frecvent.
2915
dever (—ri), s. m. - Vomicel la nunţile din popor (Banat şi Trans.), flăcău care îl însoţeşte pe mire. - Var. diever, diaver, divăr.
Bg. dever, sb. djever (Tiktin; Candrea). - Der. deveră, s. f. (fată care .o însoţeşte pe mireasă); divăriţă (var. deveriţă), s. f. (prietenă a miresii).
2916
deviz (—ze), s. n. - Evaluare anticipată a cheltuielilor.
Fr. devis, cu fonetismul ca în aviz. - Der. deviză, s. f. (formulă concisă, lozincă; monedă străină), din fr. devise.	2917
devlă (-Ie), s. f. (Fam.) Cap, dovleac, tărtăcuţă.
Bg. devia „carafă mare; băşică" (Scriban). Pare a fi dublet de la fi7v, s. n. „băşică sau tigvă cu care se scoate vinul din butoi" (după Cihac, acest ultim cuvînt ar fi legat de tigvă, ceea ce nu pare probabil). După Candrea, din sl. deblo „lemn"; după Graur 149 şi Juilland 163, din ţig. devia ,.Dumnezeu"; ipoteză greu de susţinut. 2918
devlet (—turi), s. n. - Regim, administraţie. -Var. dovlet.
Tc. devlet (Tiktin; Candrea); cf. ngr. vcou[5X£n, sb. devlet. înv. - Der. devlitiu, s. m. (administrator, guvernator).	2919
devota (-tez, -at), vb. - 1. A consacra, a oferi, a destina. - 2. (Refl.) A se dărui, a se jertfi.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
291
Lat. devotare (sec. XIX). - Der. devotament, s. n. (abnegaţie, sacrificiu; fidelitate), pe baza fr. devouement.	2920
di, interj. - Serveşte la a îndemna caii.
Creaţie expresivă, cf. hi. Pare identică, în ce priveşte intenţia şi mijloacele expresive, cu diha, interj., cu care ţiganii îndeamnă ursul dresat, cînd vor să-l facă să danseze (după Tiktin şi Candrea, această ultimă interj, ar fi abreviere de la dihanie „animal").	2921
diac (—ci), s. m. - 1. (înv., Trans.) Cîntăreţ bisericesc. - 2. Scriitor de cancelarie, copist. - 3. Scriitor, om cult, instruit, erudit. - Mr. 8iac, megl. diac.
Mgr. Sicaoţ (Mumu 17), în principal prin intermediul sl. dijaku (Miklosich, Lexicon, 162; Miklosich, Slaw. Elem., 21; cf. Vasmer, Gr., 52); cf. diacon. Pl. mold. dieci. - Der. diecifă, s. f. (nevastă de diac, cîntăreţ).	2922
diacon (—ni), s. m. - Membru al clerului aflat pe prima treaptă a ierarhiei bisericeşti.
Gr. Siâzovog (Mumu), în parte prin intermediul sl. dijakonu (Vasmer, Gr., 52). - Der. diaconar, s. n. (înv., liturghier); diaconeasă, s. f. (femeie în slujba bisericii); diaconesc, adj. (de diacon); arhidiacon, s. m. (prim diacon).	2923
diadoh, (-hi), s. m. - Moştenitor, urmaş. -Mr. dhiadhoh.
Gr. SiaSoxoţ (Gâldi 169). Sec. XVIII. Astăzi se spune numai despre moştenitorul tronului Greciei.
-	Der. diadohie, s. f. (înv., moştenire, succesiune).
2924
diafendisi (-sesc, —it), vb. - A apăra, a proteja. - Var. diafendefsi.
Ngr. SicwpevTEUM, aorist SiCMpa'Teoaa (Gâldi 169; Tiktin). înv., ca şi der. diafendipsis, s. f. (apărare); diafendisitor(iu), adj. (apărător). 2925
dialect (—te), s. m. - Ramificare teritorială a unei limbi, grai. - Var. (înv.) dialecta.
Fr. dialecte, şi înv. (sec. XVIII) din gr. SiaAe^tţ (Gâldi 170). - Der. dialectal, adj., din fr.; dialectic, adj.	2926
diamant (—te), s. n. - Piatră preţioasă, varietate cristalină de carbon. - Var. ad(i)amant, adimant, ghimant. Mr. diamantă, gamande, megl. diaman.
Ngr. 8ta)iram; var., influenţată de mag. gyemănt (Tiktin). Sec. XVII. - Der. diamanticale, s. f. (bijuterii, podoabe, diamante), din ngr. Stotfiocvaixa (Tiktin; Gâldi 170); diamantin, adj. (strălucitor ca diamantul).	2927
diastimă (—me), s. f. - Spaţiu, interval, răstimp. - Mr. dhiastimă.
Gr. 8idcrrrina (Tiktin; Gâldi 170). Sec. XVIII, rareori popular în Munt.	2928
diată (—ate), s. f. - Testament. - Var. adiată. Mr. dhiată.
Ngr. Sictra (Tiktin), cf. alb. djate.	2929
diavol (—li), s. m. - Drac, demon. Se spune frecvent despre copiii neastîmpăraţi sau neascultători. - Var. ghiavol. Mr. dhiavol.
Gr. SiafSoAoţ (Mumu 18). - Var. diavolesc, adj. (diabolic); diavolie, s. f. (ştrengărie, drăcie; rău, maleficiu); diavoliţă, s. f. (drăcoaică); diavoloaică, s. f. (drăcoaică). Din rom. provine bg. de la Trans. giaulu (Miklosich, Sprache, 123).	2930
dibaci, (-ce), adj. - 1. Iscusit, îndemînatic. -
2.	(Arg.) Frumos, fain. - Var. (Mold.) ghibaci.
Sb. gibak „flexibil", din sl. gybati „a încovoia" (Cihac, II, 119; Tiktin; Byck-Graur, BL, I, 24), cu finala alterată prin analogie cu pl. Şi consoana iniţială a fost alterată prin hiperurbanism, con-siderîndu-se probabil var. ghibaci ca fiind pronunţare mold. - Der. dibaci (var. ghibăci), vb. (a afla; a nimeri; Arg., a pune mîna pe, a-şi însuşi); dibăcie, s. f. (dexteritate, iscusinţă, pricepere); nedibaci, adj. (lipsit de dibăcie). Cf. dibui (după Tiktin şi Scriban, dibui, a influenţat probabil formal pe dibaci).	2931
diblă (-Ie), s. f. - Vioară. - Var. diplă.
Sb., slov. dipla „fluier" (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Tiktin; Candrea), din ngr. 8i7iXa (Vas-mer, Gr., 53); cf. germ. Diple. După Graur 150, din ţig. dibla. - Der. diblar, s. m. (violonist); diblaş, s. m. (violonist).	2932
dîcă, s. f. - Furie, mînie.
Sl. dikîi „sălbatic" (Cihac, II, 95; Conev 100). în Trans., rar. Cf. bîzdîc. - Der. dîcos, adj. (furios, violent).	2933
dicanicesc (-ească), adj. - Juridic, de drept.
-	Var. dicanic.
Gr. Swavuoţ. înv. (sec. XVIII), cf. Gâldi 171.
2934
dicasterie (-ii), s. f. - Tribunal spiritual sau ecleziastic.
Gr. SworaTrJplov (Gâldi 171). înv., sec. XVIII.
-	Der. dicasteriot, s. m. (membru al unui tribunal
ecleziastic), din gr. Suaorripiorriq.	2935
dicher (-ruri), s. n. - Candelabru, sfeşnic cu două braţe.
Ngr. Suepi „două luminări" (Tiktin; Gâldi 171). Sec. XVIII, termen ecleziastic.	2936
292
ALEXANDRU CIORĂNESCU
dichisi (-sşsc, -jt), vb. - 1. A aranja, a ordona, a prepara. - 2. A aranja, a găti, a împodobi.
Ngr. 8louea), aorist 8ioucr|aa (Tiktin; Candrea; Scriban); din acelaşi cuvînt gr., cu pronunţarea erasmică, neol. dioceză, s. f., din ir., der. diocezan, adj. - Der. dichis, s. n. (aranjare, ordine; preparative; obiect, lucru; sculă, unealtă, instrument) a cărui formaţie nu este clară, cf. sl. dikisu „maslu“, cuvînt incert după Miklosich, Lexicon, 161, dar care are probabil aceeaşi origine; dichici, s. n. (cuţit de cizmar, pentru ornamentat), cuvînt mold., probabil deformaţie de la cel anterior (după Candrea, GS, VI, 324 şi Scriban, din mag. dikics „briceag", care ar putea proveni din rom.); dichiseală, s. f. (aranjare, găteală).	2937
dichiu (-ii), s. m. - Econom, administrator al unei mănăstiri.
Gr. Suaioţ „drept, just" (Tiktin; Candrea), sec.
XVIII,	cf. tc. deki (Scriban crede că rom. provine din tc.).	2938
didahie (-ii), s. f. - Predică. - Mr. dhidhăhie.
Ngr. SlSocxn (Tiktin). Sec. XVII.	2939
dig, (—guri), s. n. - Chei, faleză.
Fr. digue. - Der. îndigui, vb., pe baza fr. endiguer.	2940
dihai, adv. - (în locuţiunea mai dihai). Mai bine, mai mult, mult mai mult. - Var. diha.
Tc. diha „mai mult" (Iogu, GS, V, 182). înainte, Bogrea, Dacor., I, 275, semnalase tc. diha „iată".
2941
dihanie (—ii), s. f. - 1. (înv.) Fiinţă, animal, vietate. - 2. (Banat) Mulţime, lume. - ;3. Fiară, lighioană. - 4. Monstru.
Sl. dychanije „respiraţie, spirit" (Tiktin; Miklosich, Slaw. Elem., 22; Candrea). Cf. bîzdîganie, duh. Cihac, II, 95, se referă greşit la sl. divu „minune", sb., cr. divni „monstru".	2942
dihonie (—ii), s. f. - Neînţelegere, ceartă.
Ngr. St^ovia (Tiktin; Gâldi 172; Roesler 566).
2943
dihor (-ri), s. m. - Mamifer carnivor care se apără răspîndind un miros uiît (Maites foina, Mustela putorius).
Sl. *duchori „miros urît“ (Cihac, II, 96; Tiktin; Miklosich, Slaw. Elem., 23), cf. sb., cf. tvor, pol. tchorz, bg. duchor (Conev 56). Pentru mine, cf. fr. putois, sp. veso.	2944
dijmă (—me), s. f. - Dare care reprezenta a zecea parte din produse.
Sl. dizma, din lat. decima (Cihac, II, 96; Tiktin),
cf. sb., cr., ceh. dezma, mag. dezsma (după Tâgliavini, Omagiu R. Ortiz, Bucarest 1929, p. 172, rom. ar proveni din mag.). - Der. dijmar, s. m., înv. (strîngător de dijmă); dijmărit, s. n. (dijmă pe stupi şi pe porci; în 1766 era generalizat la 4 parale pe bucată); dijmui, vb. (a primi dijmă; a decima, a pricinui pierderi mari sau morţi); dijmuitor, s. m. (persoană care profită de pierderile celorlalţi).	2945
dili (-lese, —it), vb. - 1. (Arg.) A lovi, a bate.
-	2. (Arg.) A fura, a şterpeli. .
Origine incertă. Poate din gr. 8r)Xconai „a lovi", prin intermediul ţig. Ar putea fi în legătură şi cu ţig. da-, part dilo „a da“ (Graur, Rom., LII, 556; Graur 150; Juilland 164); provine mai curînd din sl. deliti „a distribui", cf. deli. Sensul al doilea se explică fără îndoială prin expresia „a da o lovitură" cu sensul de „a organiza un furt". - Der. dileală, s. f. (bătaie, ciomăgeală).	2946
dîmb (-buri), s. n. - Deal, înălţime, munte mic.
Mag. domb, din sl. dqbu „arbore" (Cihac, II, 495; Candrea; Gâldi, Dict., 123; Scriban), cf. dubă, dumbravă. Pare cuvînt identic cu dîlm, s. n. sau dîlmă, s. f. „deal", poate ca urmare a unei contaminări cu gîlmă „proeminenţă". - Der. dîm-bos, adj. (muntos); dîmbeţ (var. dumbeţ), s. n. (munte mic); dumbeţ, s. m. (plantă, Teucrium chamaediys). Cf. Puşcariu, Dacor., I, 231. 2947
dimerlie (—ii), 5. f. - Măsură de capacitate pentru cereale, baniţă (21, 5 1). - Vâr. dimirlie, ghimirlie, ghimirliu.
Tc. dimerli „de fief" (Şeineanu, II, 157; Bogrea, Dacor., 1,276; Tiktin; Candrea), deoarece în trecut erau măsuri de fier sau de tablă.	.	2948
dimi e (—li), s. f. - Ţesătură groasă de lînă albă.
-	Mr. dhimit, „barhet".
Tc. dimi „barhet" (Meyer, Tiirk. St., I, 54; Şeineanu, II, 157; Lokotsch 521; Pascu, II, 34); cf. bg. dimii a, sb. dimije, alb. dimi „panatalon turcesc". Tiktin crede că termenul tc. provine din fr. demicoton „percal", care a dat şi ţc. demikoton, rom. (di)micaton, s. n. (înv., pînză de bumbac de căptuşit, percal). Este cuvînt identic cu dimii, s. f. (Olt., pantalon turcesc de lînă albă).	2949
dimigorie (—li), s. f. - Discurs adresat poporului, chemare.
Ngr. Srinriyopia (Gâldi 172). Sec. XVIII, înv.
2950
dimineaţă (— şţe), s. f. - Partea de început a zilei, cuprinsă între răsăritul Soarelui şi prînz. -Mr. dimineaţă, dumneaţă, megl. dimineaţata, istr. demarţfţ.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
293
Lat. mane (Puşcariu 1083), fie prin intermediul unei compuneri *de mane, cu suf. -eaţă (Pascu, Suf., 29; Iordan, Dift., 56), fie de la un lat. *demanities sau *demanitia (Lambrior 100; Can-drea-Dens., 1117; REW 2458; Tiktin; Candrea). Compunerea *de mane este atestată de it. domani, fr. demain, cat. dema. Rezultatul normal a fost demîneafă (sec. XVI-XVII), care a suferit apoi o asimilaţie.
Comp. disdedimineafă (înv., dinz(i)dedimi-neaţă), adv. (din zori), se consideră ca fiind compus cu *de ipso, cf. ins, adins (Puşcariu 504; Tiktin; Candrea; Scriban). Totuşi, Puşcariu, ZRPh., XXXVn, 112 şi REW 2458 au preferat mai apoi cu de zi de dimineaţă. Mai curînd este ultima urmă a unui cuvînt dispărut, dis, conservat în mr. dis .jumătate" (< lat. divisus, după Pascu,
I,	76), cf. mr. tu disa di cale „la jumătatea drumului". în acest caz, dis de dimineaţă ar însemna „la mijlocul dimineţii", cu semantismul alterat modem. Cf. disdenoapte (var. dins(ă)de-noapte), care apare, ca dis(de)dimineafă, în sec.
XVII.	2951
dimillie (—ii), S. f. - Perioadă de două luni.
Gr. 5iVr|voţ (Tiktin; Gâldi, 172). Sec. XIX, înv.
2952
dinar (— ri), s. m. - 1. Monedă de argint arabă.
-	2. Unitate monetară curentă în Iugoslavia, Algeria etc. - Var. (înv.) denar, dinariu.
Gr. 5r|vapiov, în parte prin intermediul sl. dinari.	2953
dineu (—uri), s. n. - Cină, masă de seară.
Fr. diner.	2954
dinstui (-uesc, —it), vb. - (Olt.) A pune fund la un butoi.
Sb. dance „fiind de butoi" (Scriban). 2955
dinte (-ţi), s. m. - 1. Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu smalţ, aşezate în cavitatea bucală, care servesc pentra a rupe şi mesteca alimentele. - 2. Zimţi, crestături, colţi (Ia unelte).
-	3. înălţime stîncoasă, colţ. - Mr., istr. dinte, megl. dinţi.
Lat. dentem (Puşcariu 533; Candrea-Dens., 498; REW 2556; Tiktin); cf. it., port., dente, prov., fr., cat. dent, sp. diente, alb. demb. - Der. dinţar, s. m. (unealtă cu care se înclină dinţii ferăstrăului); dinţat, adj. (cu dinţi); dinţos, adj. (cu dinţi mari); dinţărit, s. n. (cadou făcut pentru a face digestia mai plăcută); se spune ironic atunci cînd, după ce dai de mîncare cuiva, pe deasupra mai trebuie să-i şi plăteşti; este formaţie ironică, de la dinte cu suf. -ărit, ca la numele de dări în general, cf.
gărdurărit, vădrărit, etc. (după Candrea, din tc. diţ paraşi „bani pentru dinţi").	2956
dinumdanam, s. m. - Chef, zaiafet, petrecere.
Mag. dinom-d&nom (Tiktin; Candrea). în Trans.	2957
diorie (—ii), s. f. - Termen, soroc.
Ngr. Siopîcc (Gâldi 172; Tiktin). Sec. XIX, înv.
2958
diplău, adj. - Cîm, turtit.
Mag. gyeplo (Gâldi, Dict., 124). în Trans., rar.
2959
dipli (—lfSC, — it), vb. - A ciurui.
Origine necunoscută. înv. (sec. XVII). Este poate în legătură cu mgr. Siw&ou; „dublu". 2960
diră (-re), s. f. - Urmă. - Mr. dîră, megl. diră.
Sl. diră „gaură, urmă" (G. Mohl, Mei. Soc. Ling., VII, 160; Tiktin; Candrea), cf. sb. diră, bg. dyna, slov. dira. - Der. dîri (Trans., a urmări, a adulmeca), cf. sl. dirjq „a merge pe urme"; dîrii, vb. (Trans. de Nord, a zgîria), care pare a se fi încrucişat cu sl. dirati (Candrea).	2961
dîrdîi (-iese, —it), vb. - 1. A tremura. - 2. A vibra. - 3. A bombăni, a bodogăni. - 4. Â pălăvrăgi, a bîrfi. - Mr. dărdărire, „a pălăvrăgi", megl. dărdăres „taifas".
Creaţie expresivă, cf. bîr, şi armen. drduem „a scutura". Sensurile 2 şi 3 par a indica o influenţă a tc. dirdir „vorbăreţ, guraliv", cf. ngr. SypSyp „guraliv"; bg. durdoria „a pălăvrăgi" (> mr., ■megl.). - Der. dîrdală, s. m. (Mold., slobod la gură); dîrdîială, s. f. (tremur, tremurici); dîrdîif, s. n. (pistă pentru sănii), cf. derdeluş. De la cuvîntul tc. semnalat pare a proveni dardăr, s. n. (joc de cărţi). Aceleiaşi rădăcini expresive îi aparţine dîrlîi, vb. (a fredona), cf. bg. dărlîa se „a certa" (Candrea), cu der. dîrlui, s. n. (Trans., tub de fluier, com din coajă de trestie); dîrlu, s. n. (băţ cu care se curăţă hornul); dîrloi, s. n. (Mold., flaut).	2962
dîrdora, s. f. - Ardoare, zel, căldură, (în expresia în dîrdora, în toi).
Tc. daldirmak „a se cufunda; a fi îngrijorat" intensiv de la dalmak, cf. iud.sp. dadirjar „a cufunda". După Candrea şi Scriban, este în legătură cu dîrdîi şi cu bg. dărdoria „a mormăi", ceea ce pare mai puţin probabil.	2963
direc (—ci), s. m. - Stîlp, coloană, montant.
Tc. direk (Pascu, Arch. Rom., VI, 231; Candrea), cf. sb., alb. direk „bîrnă". - Der. diricliu (var. direcliu, dereclie), s. m. (monedă turcească de argint, folosită la începutul sec. XIX, în valoare
294
ALEXANDRU CIORĂNESCU
de 13 taleri şi 60 de parale; însă valoarea ei a scăzut progresiv), din tc. direkli „cu coloane", se pare dintr-o monedă sp. care reprezenta coloanele lui Hercule, bătută la 1764. Cf. dric. 2964
direct (-tă), adj. - Drept, fără ocol.
Lat. directus (sec. XIX). - Der. direcţi(un)e, s. f., din fr. direction; director, s. m., din fr. directeur; directoare, s. f.; directorat, s. n. (regim al unuia sau mai multor directori); directorial, adj.; indirect, adj..; directoriu, s. n.; dirija, vb., din fr. diriger; dirigent, adj.; diriginte, s. m. (profesor însărcinat cu supravegherea unei clase); dirijabil, s. n.; dirijor, s. m.	2965
dîrjală (—jeli), s. f. - 1. Mîner, toartă. - 2. Manivelă. - 3. Nuia, băţ. - Var. dîrja, dirje, odîrje.
Sl. druzalo „manivelă", cf. bg. dănalo (Candrea; Scriban), şi pentru ultima var., sb. odrza.
2966
dîrlog (-gi), s. m. - 1. Curea, frîu. - 2. Perniţă folosită ca suport pentru coc (în Trans.). - Var. dălog (sec. XVI, înv.), dîrloagă.
Sl. *dologu „adăugat", de la dologati „a adă-oga“ (Cihac, II, 91; Tiktin; Candrea; Scriban; Philippide, II, 268). Sunetul r nu este clar, însă cf. bîrlog, pîrlog. Cuvîntul se foloseşte mult în expresia slugă la dîrloagă, literal „slugă pentru ţinut frîul", adică „slugă de categorie joasă"; astăzi se înţelege aproape general ca „serv al cuiva care nu are rangul de a avea servi" sau „persoană care a decăzut mult". Astfel se explică faptul că dîrloagă are astăzi sensul de „persoană neînsemnată" (Scriban), sau chiar „mîrţoagă" (Candrea), probabil fără nici un fundament real. Totuşi, în general se consideră că dîrloagă „mîrţoagă" este cuvînt diferit de dîrlog „frîu"; după Candrea, dîrloagă este legat de bg. draglă „slabă". 2967
dirmea (—ele), s. f. - Basma albă. - Var. dermea.
Tc. diirme (Şeineanu, II, 157).	2968
dîrmon (-oane), s. n. - Ciur, sită. - Megl. drămon, mr. dirmonu.
Ngr. Sepuovv sau Sponci (Tiktin; Candrea), cf. calabr. dramoni, bg. darmon (după Conev 72, rom. ar proveni din bg.). - Der. dîrmoni (var. dîrmoi, dîrmoia), vb. (a cerne); dîrmoietură, s. f. (pleavă, ciuruială).	2969
dîrmoz (-oji), s. m. - Plantă (Vibumum lan-tana). - Var. dîrmoc, dîrmoxin, drimoc.
Origine incertă. După Scriban, este în legătură cu bg. drămbăz „dîrmoz". Pare cuvînt identic cu dîrmotin, s. m. (plantă, plămînăriţă).	2970
dîrni (-nesc, -it), vb. - (Banat) A ajunge din urmă.
Sb. dirnuti (Candrea; Scriban).	2971
dîrStă (—te), s. f. - Piuă de bătut. - Var. drîstă. Mr. drişteală, megl. druşteală.
Bg. drăsta (Skok 67; cf. Conev 82; Candrea), din sl. tresti „a mesteca, a agita" (după Tiktin, din sl. drati „a sfîşia"); cf. bg. drăstelo, de unde mr., megl., ngr. SpiareXXa, alb. derstilje. După Meyer 65, de la un lat. *tersile, de la tergere, ipoteză improbabilă. - Der. dîrstar, s. m. (piuar); dîrştină, s. f. (cămaşe de penitenţă), cuvînt înv. (sec. XVII), cu suf. esl. -seina, cf. goştină (< sl. gore - seina), boştină, ploştină, etc.	2972
dîrz (-ză), adj. - 1. îndrăzneţ, întreprinzător, avîntat. - 2. Tenace, neclintit, ferm. - Var. (înv.) dîrj.
Sl. druzu (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 178; Cihac, II, 91; Conev 100), cf. îndrăzni, bg. durzaîă „îndrăznesc". - Der. dîrzie (var. (in)dîrjie), s. f. (curaj, îndrăzneală); dîrzoi, adj. (ţeapăn), prin confuzie cu bîrzoi; îndîrji, vb. (a înfuria, a stîmi); înjîrda, vb. (Trans., a aţîţa, a asmuţi), metateză de la îndîrji (Drăganu, Dacor., VII, 135), probabil cu influenţa lui joardă „băţ" (DAR).	2973
disc (-CUri), s. n. - Placă circulară şi plată. -Var. (înv.) discos. Mr. discti.
Gr. 8iaxog, în parte prin intermediul sl. disk(os)u (Mumu 18), şi modem din fr. disque. -Der. discobol, s. m., din fr.	2974
discolefsi (—sesc, -it), vb. - A pune piedici, a împiedica.
Ngr. SuaxoXeueadoa (Tiktin; Gâldi 173). Sec.
XVIII,	înv. - Der. discolie, s. f. (dificultate, impediment), din ngr. SuoxoXia.	2975
discordie (—ii), s. f. - Neînţelegere; ceartă; vrajbă.
Lat. discordia (sec. XIX). - Der. discorda, vb., din fr. discorder; discordant, adj., din fr.; discordanţă, s. f., din fr. discordance. Cf. dezacorda, vb.; dezacord, s. n., din fr.	2976
dispune (-n, -uş), vb. - 1. A hotărî, a decide. - 2. A avea la dispoziţie. - 3. A învinge (în sport). - 4. A aranja. - 5. (Refl.) A se înveseli.
Lat. disponere (sec. XIX). Este dublet neol. de la despane. - Der. disponibil, adj., din fr.; disponibilitate, s. f., din fr.; disponenăa, s. f. (restituire), termen comercial, din lat. disponenda prin intermediul germ.; dispoziţi(un)e, s. f., din fr.; indispune, vb. (a indispune); indispoziţie, s. f. (stare a celui bolnav); predispune, vb., din fr.
2977
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
295
distihie (-ii), s. f. - Nenorocire, nefericire.
Ngr. Sucrroxia (Tiktin; Gâldi 174). Sec. XVIII, înv.	2978
distinge (-g, -ns), vb. - A distinge. - Var. (înv.) destinge.
Lat. distinguere (sec. XIX). Var. apare din sec. XVn (Dosoflei); este greu de stabilit dacă este vorba de un cuvînt tradiţional, sau de un latinism (Tiktin). - Der. distinct, adj.; distincţi(un)e, s. f.; distinctiv, adj.; indistinct, adj.	2979
distra (—ez, —at), vb. - A distrage, a amuza.
-	Var. (înv.) distrage.
Fr. distraire, var. adaptată conjugării vb. a trage. - Der. distractiv, adj.; distracţi(un)e, s. f.; distrat (var. înv. distras), adj., din fr. 2980
distruge (—g, —us), vb. - A face să nu mai existe; a nimici, a ruina.
It distruggere. Der. distructiv, adj.; distrucţi-(un)e, s. f.; distrugător, adj.	2981
ditai, adj. - Atît de mare. - Var. ditamai, ditamai.
Ţig. dita „iată“. Var., ca cîtămai.	2982
dito, adv. - La fel, egal.
Germ. dito, din it. ditto, detto. Termen comercial.	2983
divă (—ve), s. f. - Minune, miracol.
Sl. (bg.) divo (Tiktin; Candrea), din tc. div „spirit malign" (Bemeker 202), cf. bg. div „sălbatic". - Der. divi, vb. refl. (a se mira, a fi uimit), dm sl. diviti se. Sec. XVII.	2984
divan (-nuri), s. n. - 1. Canapea, pat turcesc.
-	2. Consiliu, sfat. - Mr. divane.
Tc. divan (Roesler 591; Şeineanu, II, 158; Lokotsch 526), din arab. diwăn > sp. aduana (Eguilaz 61); cf. ngr. Sifktvi, v-nfkm, bg., sb. divan, fr. divan, sp. divan. în Principate, la începutul sec. XIX, divanul cuprindea: a) Divanul judecătoresc, tribunal civil şi contencios; b) Al doilea Departament, pqntru cauze mai puţin însemnate; c) Departamentul Trebilor străine, Afacerile Externe; d) Departamentul Afacerilor criminale, tribunal criminal.
Der. divăni, vb. (Trans., Banat, a vorbi, a sta la taifas; a se sfătui), din sb. divaniti; divanist, adj. (care aparţine divanului); divanit, adj. (propriu tribunalului). Comp. divan-ceauş, s. m. (ştafeta divanului); divan-chiatip, s. m. (copistul divanului), divan-efendi, s. m. (secretarul divanului); divansarai, s. n. (palatul divanului), din tc.
2985
divictar (-ri), s. m. - înv. Dregător la Curtea
Domnească, însărcinat cu păstrarea materialului secretarului domnitorului.
Tc. divitdar (Şeineanu, III, 48). Sec. XVIII, înv.
2986
divide (—d, — is), vb. - A împărţi, a diviza.
Lat. dividere (sec. XIX). Mai puţin folosit decît dubletul diviza, vb., din fr. diviser. - Der. dividend, s. n., din fr. dividende, germ. Dividenden; indivis, adj.; divizibil, adj.; indivizibil, adj.; divi-zibilitate, s. f.; divizi(un)e, s. f.; divizionar, adj.; divizor, s. n.; subdivizi(un)e, s. f., din fr. 2987
doagă (—ge), s. f. - Bucată de lemn încovoiată care formează corpul unor vase. - Mr., megl. doagă, istr. (duge).
Lat. doga, din gr. 6o%rj (Cihac, I, 78; Diez, I, 155; Puşcariu 536; Candrea-Dens., 501; REW 2714); cf. it., prov., cat., sp. doga, fr. douve, şi alb. doge, ngr. 8oya, vrouya, sb., mag. duga (istr. provine din sb.). După Cihac, II, 96, ar proveni din sl., cu toate că admisese înainte provenienţa din lat.; aceasta este şi opinia lui Miklosich, Slaw. Elem., 21. - Der. dogar, s. m. (persoană care face butoaie), care poate fi reprezent direct al lat. dogărius (Puşcariu 539; Densusianu, Hlr., I, 159; REW 2715), sau mai probabil der. intern, cu suf. -ar; dogar, s. n. (teslă); dogărie, s. f. (atelier unde se lucrează doage); dogi, vb. (a desface doagele butoiului; a deschide, a ctăpa; a produce sunetul caracteristic butoaielor crăpate sau clopotelor stricate; despre voce, a suna răguşit).	2988
dobîndi (-dese, -it), vb. - l. A cîştiga, a obţine. - 2. (înv.) A obţine victoria, a învinge. -
3.	A obţine, a căpăta.
Sl. dobyti, dobqdq, „a cîştiga" (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Cihac, II, 96). - Der. dobîndă, s. f. (înv. şi Trans., cîştig, folos; profit, utilitate; sumă plătită pentru un împrumut), deverbal; dobînditor, s. m. (persoană care dobîndeşte ceva). Mag. debonda „dobîndă" pare a proveni din rom. (Edelspacher 12), ca şi dobanda în limba bulgarilor din Trans. (Miklosich, Sprache, 121). Cf. dobitoc.	2989
dobitoc (-oace), s. n. - 1. Animal. - 2. Prost, nătîng.
Sl. dobytuku „avere, cîştig" (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon 168; Cihac, II, 97; Conev 57), cf. bg. dobituk, sb., cr. dobitak „cîştig". Cf. dobîndi şi, pentru evoluţia semantică, lat. pecunia, sp. ganado. Cu sensul 2 pl. dobitoci (m.).
-	Der. dobitoacă, s. f. (femeie proastă); dobito-cesc, adj. (de dobitoc); dobitoceşte, adv. (ca dobitocii); dobitoci, vb. (a face pe cineva dobitoc,
296
ALEXANDRU CIORĂNESCU
a-1 insulta); dobitocie, s. f. (prostie, tîmpenie); îndobitoci, vb. (a prosti, a abrutiza).	2990
doborî (-r, -it), vb. - A da jos, a dărîma, a culca la pămînt.
Sl. oboriti „a doborî“, probabil în compunere cu pref. do-, care indică o acţiune exclusivă (Miklosich, Lexicon, 472; Candrea), cf. oborî. -Der. doborîtor, adj. (care doboară).	2991
dobza (—zez, at), vb. - (Trans.) A bate, a face praf. - Var. (Mold.) dobzăla, dobzăli.
Mag. dobzani „a umfla“ (Candrea); după Scriban, în legătură cu sl. dolobuzati „a săruta, a mîngăia", care pare mai puţin probabil. Var. mold. a primit un suf. expresiv -Ii. - Der. dobză, s. f. (Trans., în expresia a bate dobză, a pedepsi aspru), deverbal în care a putut influenţa dobă „tobă“ sau cobză.	2992
doc (—curi), s. n. - Ţesătură de bumbac pentru haine de vară.
Engl. duck (după Scriban, din tc. dokuma „pînză").	2993
doc (—curi), s. n. - Bazin portuar. - Var. dock.
Engl. dock, prin intermediul fr.	2994
docăni (—nesc, -it), vb. - A pisa, a insista, a deranja. - Var. docăi.
Creaţie expresivă, cf. tocăni, bocăni. în Olt. şi Munt.	2995
docar (—re), s. n. - Trăsurică uşoară.
Engl. dog-cart.	2996
doctor (-ri), s. m. - 1. Titlu ştiinţific înalt; persoană care are acest titlu. - 2. Medic. - 3. (Arg.) Specialist. - Var. dohlor (sec. XVII), doftor (vulg.).
Lat. doctor (sec. XVII) şi înainte prin intermediul sl. dochtoru. - Der. doctoral adj. (grav, solemn); doctorand, s. m. (persoană care îşi pregăteşte lucrarea de doctorat); doctorat, s. n. (stagiu de calificare ştiinţifică superioară); doc-toreasă (var. doftoreasă); s. f. (soţie de doctor; doctoriţă); doctoresc, adj. (de doctor, medic); doctorie, (var. doftorie), s. f. (medicament, leac); doctoriţă, s. f. (femeie medic); doftoricesc, adj. (înv., medic); doftoricale, s. f. pl. (leacuri, doctorii), din ngr. Soxtopwa	2997
dodă (-de), s. f. - 1. (Banat, Olt.) Formulă de adresare pentru sora cea mare. - 2. (Trans., în limbajul infantil) Mînă. - 3. (Mold.) Nume dat de copii femeilor cu părul lins.
Creaţie expresivă de origine infantilă, ca şi cocă. După Candrea, sensul 3 ar trebui pus în legătură cu sb. dodola „persoană travestită care ia parte la diverse rituri populare, pentru a chema
ploaia" (> Banat dodolă); şi după Scriban, sensul
1	este o var. de la dadă. - Der. dodi, vb. (Trans., a nimeri fără voie); dodii, s. f. pl. (în expresia în dodii, la întîmplare); dodot, s. n. (prostie, aiureală), cf. dondăni; dodoleţ (var. dodoneţ, dodoloţ), adj. (rotund; neted).	2998
dodăi (-ăesc, it), vb. - A deranja, a nelinişti, a întrista. - Var. dodei.
Sl. dodejati (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 169; Cihac, II, 97), cf. sb. dodejati. Sec. XVI-XVII, înv. - Der. dodăială, (var. dodeiala), s. f. (supărare, necaz); dodăitor, s. m. (urmăritor, vrăjmaş); dodie, s. f. (supărare, deranj).	2999
dodecar (—ri), s. m. - Monedă turcească de argint, la începutul sec. XIX. Valora 12 taleri.
Ngr. ScoSezapt, de la &o5oca „doisprezece" (Tiktin; Scriban; Gâldi 174).	3000
dogmă (-me), s. f. - 1. învăţătură, teză fundamentală. - 2. Teză, doctrină politică.- Mr. dhogmă.
Gr. Soyna (Mumu 18) şi modem din fr. dogme.
-	Der. (din fr.) dogmatic, adj., dogmatism, s. n.;
dogmatist, s. m.; dogmatiza, vb.	3001
dogori (-resc, -it), vb. - A încălzi, a prăji, a pîrjoli. - Mr. dugurescu, dugurire.
Sl. goreti „a arde", cu pref. exhaustiv do-(Miklosich, Lexicon, 138; Cihac, II, 97; Pascu, Suf., 52; Conev 99), cf. bg. dogoriam, dogori avam, sb. dogoreti „a arde complet". Conjugarea oscilează între formele dogori şi dogori.
-	Der. dogor, s. n. (foc, centru de căldură),
deverbal; dogoare, s. f. (ardoare, usturime, arsură); dogoreală, s. f. (arsură); dogorită, s. f. (băşică produsă de o arsură); dogoritor, adj. (fierbinte, arzător).	3002
dohot, s. m. - 1. Păcură de uns osiile. - 2. Miros unt, putoare. - Var. duhot.
Mag. dohot (Cihac, II, 98; Tiktin; Scriban), cf. rut. dochoti. - Der. dohotniţă, s. f. (vas în care se păstrează dohotul); dihoniţă, s. f. (dohotniţă). Cf. duh.	3003
doi (-Ouă), num. - Număr între unu şi trei. -Mr. doi, dao, megl. doi, două, istr. doi, do.
Lat. dui, f. duae (Puşcariu 540; Candrea-Dens., 503; REW 2798); cf. it. due (v.it. dui, piem. doui, duoe), prov. dui, duas, fr. deux, cat., sp. dos, port. dous, duas. - Der. al doilea, num.; douăzeci, num.; doime, s. f. (jumătate); îndoi, vb. (a duplica; a dubla; a îndoi; a se îndoi; a oscila); îndoială, s. f. (nesiguranţă; oscilaţie); îndoielnic, adj. (nesigur, incert); îndoinţă, s. f. (înv., îndoială); îndoios, adj.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
297
(nesigur), neîndoios, adj. (sigur, cert); îndoit, adj. (de două ori mai mult; dublu; îndoit; oscilant, nesigur); îndoiciune, s. f. (înv., îndoială); îndoi-tură, s. f. (încovoiere; cotitură); desdoi, vb. (a desfăşura, a întinde); adăurat, adj. (Banat, nou, recent), de la adăoară < a doua oară. 3004
doică (-ci), s. f. - Dădacă.
Sl. (bg. dojkîi, slov. dojkd), cf. pol. dojka „vacă cu lapte", din sl. doiti „a alăpta" (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 170; Cihac, II, 98).
-	Der. doici, vb. (a alăpta); doicie, s. f. (timpul în
care o femeie este doică). Doică (Banat, Olt., Munt.) circulă în Trans. în forma daică (ALR, 222), din mag. dajka (Gâldi, Dict., 123). Cf. doniţă.	3005
doină (-ne), s. f. - Cîntec elegiac tipic, gen liric al poeziei populare, caracterizat prin adînca sa emotivitate şi bazat în principal pe sentimentul dorului. - Var. (Trans.) daină.
Sl. (sb.) daljina „depărtare", ca sb. haljina > haină; nume explicabil datorită sentimentului de singurătate şi dor, care corespunde celui exprimat de cuvîntul portughez saudade. Celelalte explicaţii par insuficiente. Pentru Hasdeu, Col. lui Traian, 1882, 397 şi 529, este cuvînt dac; după Cihac, II, 98, din sb., cr. dvojnica „fluier ciobănesc" şi legat de lituan. daină „cîntec popular". Pentru Scriban, der. din germ.med. don, ton, din lat. tonus. O veche teorie, amintită cu rezerve de Tiktin, consideră doină ca der. de la lat. dolere, aşa cum moină ar fi reprezentant al lui mollis. - Der. doina (var. doini), vb. (a compune sau a cînta doine)-, doinaş, s. m. (cîntăreţ de doine). - Din rom. provine rut. dojna (Candrea, Elemente, 407).
3006
dojeni (-nesc, -it), vb. - A mustra, a certa.
Sl. dognati, dozenq „a lua", de la gnati, goniţi „a urmări" (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 99), cf. goni, şi ceh. dozeniti „a urmări". - Der. dojană, s. f. (ceartă, mustrare), deverbal; dojenitor, adj. (care dojeneşte).	3007
doldora, adj. - Umflat, îndesat, umplut, plin.
Tc. doldur (Şeineanu, II, 160; Lokotsch 531).
-	Der. doldora (var. doldori, îndoldora), vb. (a umple, a îndesa), cf. tc. doldurmak „a umple".
3008
dolie (—ii), s. f. - 1. Şant, unghi format la intersecţia a două versante de acoperiş. - 2. (Mold.) Loc în care un riu curge încet.
Sl. dole „în jos" (Tiktin; Candrea; Iordan, BF,
VII,	241), cf. rut. doli. - Der. doli (var. dolii), vb. (a conduce pluta spre un loc liniştit); dolină, s. f. (depresiune în formă de pîlnie), cuvînt ştiinţific,
din sb., slov. dolina prin intermediul germ. Doline; domă, s. f. (ochi de apă liniştită), probabil alterare de la *dolnă, conservat în Olt. şi Trans. şi în toponimul Doma. Probabil aceleiaşi rădăcini sl. îi aparţine dulaş, s. n. (cărare pentru oi).
3009
doliu (—uri), s. n. - I. Durere profundă pricinuită de moartea cuiva. - 2. Semn exterior prin care se exprimă doliul. - 3. (Arg.) Murdărie stiînsă sub unghii.
Fr. denii, sau mai curînd it. doglio cu sensul din fr. - Der. îndolia, vb. (a produce doliu).
3010
dolosj (-sesc, -it), vb. - (Olt.) A calma.
Creaţie expresivă, cf. domoli.	3011
domăi (-ăi, —it), vb. - 1. A discuta, a sfătui, a dezbate. - 2. A pălăvrăgi. - Var. domoi, dumăi.
Sl. (sb., rus.) dumati (Tiktin; Candrea), cf. sb., rus. duma „senat, dumă" > rom. dumă. Este evidentă încrucişarea cu mormăi, sau cel puţin o interpretare expresivă. De aceeaşi origine, duma, s. f. (în expresia a da duma, „a mitui"), din ţig. duma „cuvînt" (cf. Graur, BL, IV, 198; Juilland 164); semantismul presupune fazele „am vorbit cu el“ > „l-am plătit". Altă explicaţie mai puţin plauzibilă la Juilland.	3012
dombaz (-zuri), s. n. - Ponton, bac.
Tc. dombaz (Şeineanu, III, 48). Sec. XVIII, înv.
3013
domestic (-ca), adj, - 1. (Despre animale) Care trăieşte pe lîngă casă. - 2. Care este legat de casă.
Lat. domesticus (sec. XIX). Este dublet neol. de la dume(t)nic, adj. dispărut (sec. XVII), şi de la dumes(t)nic, adj. (domestic; blînd, liniştit; Bucov., fertil), care pare a fi rezultat al unei încrucişări cu sl. domastinu (Cihac, II, 105; Puşcariu 556; Candrea-Dens, 522; REW 2732. - Der. domestici, vb. (a îmblînzi), din fr. domestiquer; dumesnici, vb. (a îmblînzi); dumes(t)nicie, s. f. (blîndeţe); nedumes(t)nicie, s. f. (încăpăţînare; posomoreală).
3014
domina (-n, -at), vb. - A stăpîni.
Lat. dominări (sec. XIX), fr. dominer. - Der. domeniu, s. n., din fr. domaine; domenial, adj.; dominant, adj.; dominator, adj.; dominaţi(un)e, s. f.; predomina, vb., din fr.	3015
domino, s. n. - 1. îmbrăcăminte de bal mascat.
-	2. Joc de societate cu piese plate, dreptunghiulare. - Mr. domină.
It. domino, în parte prin intermediul fr. (direct în mr.), cf. ngr. Sqiivo, tc. domino, sp. domino.
3016
298
ALEXANDRU CIORĂNESCU
domiri (-resc, -it), vb. - 1. (înv.) A linişti, a potoli, a împăca. - 2. (Refl., înv.) A ceda, a se preda. - 3. (Refl.) A înţelege, a se convinge. - 4. A lămuri, a explica. - Var. dumiri, dumeri.
Sl. mirili sţ „a face pace", de la mirii „pace", cf. omiriti „a împăca"; trebuie presupusă adăugarea pref. exhaustiv do-, ca în cazurile dobori, dogori, etc. Totuşi, după Cihac, II, 193, acest cuvînt se explică în general prin sl. *domeriti „a măsura complet", cf. rus. domjeriti „a măsura ce lipseşte" (Tiktin; Bemeker; Candrea; Scriban), cu toate că explicaţia este sub toate aspectele insuficientă (însuşi Tiktin remarcase că primele două sensuri nu se potrivesc cu acest ultim etimon). -Der. nedumerit (var. nedomirii), adj. (care nu înţelege); nedumerire (var. nedomirire), s. f. (îndoială, întrebare).	30X7
domn (—ni), s. m. - 1. Titlu oficial al domnitorilor Ţării Româneşti şi Moldovei. - 2. Nume dat lui Dumnezeu. - 3. Termen de politeţe pentru un bărbat în general. - Mr., istr. domnu, megl. dom(n).
Lat. dom(i)nus (Diez, I, 157; Cihac, I, 80; Puşcariu 541; Candrea-Dens., 565; REW 2741), cf. it. donno, prov. dom, v.fr. dam(p), sp. don, dueno, port. dom.
Cu sensurile 1 şi 2 are vocativul Doamne (< lat. Domine)', pentru sensul 3 se foloseşte vocativul domnule. Domnii sau domnitorii se bucurau de prerogativele suveranilor; prin urmare se cuvine să traducem cuvintele derivate prin termeni care în mod firesc se aplică ideii de regalitate (domnie „demnitate de Domn" etc.). - Der. doamnă, s. f. (titlu dat soţiei domnitorului; termen de politeţe în general pentru o femeie), care reprezintă fără îndoială lat. dom(i)na (Diez, 1,157; Puşcariu 537; REW 2733), domnesc, adj. (care aparţine domnului); domni, vb. (a conduce o ţară, un principat ca domn; a stăpîni; a se adresa cu titlul de Domn); domnie, s. f. (demnitate de Domn; timpul cît se află un Domn la conducerea ţării; regiune stăpînită de un Domn; Curte; termen de politeţe, cu formele reduse dumneata < dom-nia-ta, dumnealui, domneavoastră, dumnealor); domnişoară, s. f. (termen de politeţe pentru o fată); domnişor, s. m. (fiu de domnitor; prinţ tînăr; fiu al stăpînului); domniţă, s. f. (fiică de domnitor; prinţesă tînără); domnitor, s. m. (domnitor). Cf. domina, duminică.	3018
domoli (—lese, —it), vb. - A calma, a împăca, a linişti.
Sl. maliti „a micşora", de la malii „mic", cu pref. exhaustiv do-, ca în dobori, dogori, domiri,
etc. (Miklosich, Lexicon, 361; Cihac, II, 99; Scriban). Vocalismul nu prezintă dificultăţi (ă > O ca în sl. mamiti > rom. momi). - Der. domol, adv. (încet, uşor), postverbal. Tiktin combate provenienţa sl., din motive pe care nu le explică, iar Candrea dă etimonul drept necunoscut. Este posibil să fie aşa deoarece astăzi cuvîntul se simte oarecum creaţie expresivă, datorită consonanţei sale, care îl asimilează creaţiilor în -li. 3019
dona (-nez, -at), vb. - A dărui, a face o donaţie.
Lat. donare (sec. XIX). - Der. donatar, s. m. (persoană căreia i se face o donaţie); donativ, s. n. (donaţie); donator, s. m. (persoană care donează); donaţi(un)e, s. f., din fr.	3020
doniţă (—ţe), s. f. - Vas, găleată de lemn.
Sl.,	cf. pol. do(j)nica „vas pentru muls", din sl. dojnica „oaie de lapte", ceh. donice „vas" (Cihac, n, 98; Tiktin). Cf. doică.	3021
dont (—ţuri), s. n. - (Trans.) Lovitură în cap.
Mag. duc (Gâldi, Dict., 125). După Scriban, legat de rus. donce „fund".	3022
dopros (-suri), s. n. - Interogatoriu, anchetă, cercetare.
Rus. dopros (sec. XIX). Cf. Cihac, II, 993023 dor (—ruri), s. n. - 1. Durere, chin, mîhnire. -
2.	Dorinţă înfrigurată, tristeţe, nostalgie. - 3. Dragoste, pasiune, frămîntare sentimentală. - Mr., megl. dor.
Lat. dolus (Puşcariu 542; Candrea-Dens., 526; REW 2727; Densusianu, GS, II, 2; Philippide, Principii, 61; Pascu, I, 78), cf. it. duolo, fr. deuil, sp. duelo, port. do. Cipariu, Gram., 135 şi Meyer, Alb. St., IV, 99, plecau în mod eronat de la lat dolor. Este cuvînt general (ALR 243). - Der. dori, vb. (a tinde, a rîvni, a vrea); dorit, adj. (rîvnitor); dorinţă, s. f. (năzuinţă, dor, aspiraţie); doritor, adj. (care doreşte); dornic, adj. (doritor); nedorit, adj. (care nu este dorit).	3024
dorîngă (-gi), S. f. - (Olt) Prăjină.
Sb. doronga, încrucişat cu păringă (Candrea). După Scriban, din mag. dorong, care provine tot din sb.	3025
dormi (-m, -mit), vb. - A se afla în stare de somn. - Mr. dormu, dumire, megl. dorm, istr. dormu.
Lat. donnîre (Cihac, I, 81; Puşcariu 544; Candrea-Dens., 506; REW 2751); cf. it. dormire, prov., fr., cat., sp., port. dormir. Cf. şi adormi, dormita. - Der. dormitor, s. n. (cameră de dormit); dormeză, s. f., din fr. dormeuse.	3026
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
299
dormita (-tez, -at), vb. - A aţipi, a moţăi.
-	Megl. durmites.
Lat. dormităre (Puşcariu 545; REW 2752), cf. cat., sp., port. dormitar. Este cuvînt popular, cf. ALR, II, 104.	3027
dorobanţ (—ţi), s. m. - Soldat de infanterie din armata naţională, aparţinînd unui corp a cărui existenţă este atestată începînd din sec. XVII, sub conducerea marelui agă, din 1657. Desfiinţat în 1688, reînfiinţat la jumătatea sec. XIX. - Var. înv. dărăban(f).
Germ. Trabant, prin intermediul mag. darabant (Bemeker 218; Tiktin; Candrea). Consoana finală a rezultatului normal * dorobanţ a fost alterată prin analogie cu pl. (Byck-Graur 25). - Der. doro-bănţesc, adj. (al infanteriei naţionale); dorobăn-fime, s. f. (trupe de infanterie).	3028
dorovăi (-ăesc, —lt), vb. - A epuiza, a obosi, a uza.
Pare creaţie expresivă, cf. ciorovăi, sporovăi, (după Scriban, în legătură cu dîrvălî). în Trans.
3029
dos (—suri), s. n. - 1. Spate, spinare. - 2. Verso, spate, partea opusă. - 3. Cotor de carte. -
4.	Partea de dinapoi. - Istr. dos.
Lat. popular dossum, în loc de dorsum (Cihac,
I,	81; Puşcariu, 546; Candrea-Dens., 507; REW 2755); cf. it. dosso, prov., fr. dos, sp., port. dorso.
-	Der. dosi, vb. (a pune la o parte; a ascunde; a fura; a fugi, a scăpa); dositor, adj. (care doseşte); dosnic, adj. (retras, izolat, îndepărtat); îndosi, vb. (Mold., a ascunde); doştină, s. f. (pantă, versant), poate prin încrucişare cu sb. dolina „căldare"; pidosnic, adj. (Mold., încăpăţînat; s. n., plantă, Cerinthe minor). - Der. neol. dosar, s. n., din fr. dossier; andosa, vb., din fr. endosser. 3030
dosadă (— săzi), s. f. - Necaz, supărare, durere.
Sl. (bg.) dosada (Milclosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 182; Cihac 100). Sec. XVII, înv. - Der. dosădi, vb. (a chinui, a supăra, a întrista), din sl. dosaditi; dosăditură, s. f. (chin, suferinţă); dosăditor, adj. (urmăritor). 3031
dosolipsie (—ii), S. f. - Debit şi credit.
Ngr. SoaoXt|4>{a (Tiktin; Gâldi 174). Sec. XIX, înv.	3032
dospi (-pese, —it), vb. - A fermeta.
Sl. dospeti „a se coace" (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 173; Cihac, II, 100; Iordan, Dift., 137), cf. sb. dospjeti „a se coace", ceh. dospeti, rus. dospjeti „a se coace". - Der. dospeală, s. f. (fermentaţie; drojdie de bere); nedospit, adj. (care nu este dospit).	3033
dovedi (-dese, —it), vb. - 1. A arăta, a demonstra. - 2. A atesta, a indica. - 3. A învinge, a răzbi.
Sl. dovesti, dovedqK „a argumenta" (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 100; Conev 98), cf. bg, dovezdam „conduc", doveden „condus". - Der. dovadă, s. f. (probă, mărturie, evidenţă), postver-bal (după Conev 98, din sl. dovadă, bg. dovod); dovadnic, s. m. (înv., martor); dovedeală, s. f. (demonstraţie, mărturie); doveditor, adj. (care dovedeşte, care adevereşte); nedovedit, adj. (care nu poate fi dovedit; incert; Arg., frumos, fain, fără seamăn).	3034
dovleac (-şei), s. m. - Bostan (Cucurbita pepo).
Tc. devlek (Şeineanu, II, 161; Lokotsch 555), cf. mag. doblek, sb. dumlek. - Der. dovlecel, s. m. (bostănel, Cucurbita pepo).	3035
doxă (—xe), s. f. - Prudenţă, înţelepciune, minte. - Var, doxie, docsă, docsie. Mr. dhoxă.
Ngr. So^a „glorie, consideraţie" (Tiktin; Gâldi 175). Este destul de popular; se foloseşte cu forma doftă, s. f. (Munt., reputaţie). - Der. doxologie, s. f. (te deum), din gr. SoEpXoyia (sec. XVIII, cf. Gâldi 175); doxastar, s. n. (carte care conţine doxologiile), din mgr. So^otcrcapiov; doxastih, s. n. (motet care însoteşte doxologia), din mgr. So^otcmxov.	3036
doză (—ze), s. f. - Cantitate determinată dintr-o substanţă.
Fr. dose. - Der. (din fr.) doza, vb.; dozaj, s. n.
3037
drac (-ci), s. m. - 1. Demon, diavol, spirit malign. - 2. Diavol, imprecaţie adresată în special copiilor. - 3. Diavol, imprecaţie în general. - 4. Joc de copii, care se împart în două grupuri, unul reprezentînd oastea diavolilor, celălalt a îngerilor.
-	Mr. dracu, darac, megl. drac, istr. drocu.
Lat. dracu „dragon" probabil cu forma *dracus, cf. ngr. Spaxoq, alb. drek (Cihac, II, 81; Puşcariu 547; Candrea-Dens., 510; REW 2759). în latina religioasă a ajuns să însemne „demon", cf. CIL,
VIII,	15247 şi Suidas: „In Hiobo diabolus draco dicitur". Pentru der. directă de la nominativ, cf. cap, om, şarpe, etc.
Der. drăcărie, s. f. (drăcie, ştrengărie; vrăjitorie, magie); drăcesc, adj. (demoniac, diavolesc); drăcie, s. f. (acţiune diabolică; fărădelege, răutate; ştrengărie, poznă); drăcime, s. f. (mulţime de draci); drăcoaică, s. f. (diavoliţă); drăcos, adj. (care se ţine de drăcii; neastîmpărat, ştrengar); drăcovenie, s. f. (drăcie), cu suf. fals -ovenie de
300
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Ia parascovenie; drăcui, vb. (a invoca diavolul, a da dracului); îndrăci, vb. (a înfuria, a scoate din sărite).	3038
dracilă (-Ie), s. f. - Bucsău (Berberis vulgaris). - Var. dracină.
Origine incertă. Ar putea proveni din sl. draci „mur“ (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 100; Tiktin; Conev 46), cf. bg. dracka, rus. dracije, der. ca racilă de la rac. După G. Meyer, Neugr. St.,
II,	26 şi Pascu, Arch. Rom., VI, 231, din bg. dracka, de unde şi ngr. SpCtroivov. Mai puţin probabilă este originea tracică presupusă de Iordan, Dift., 254, urmîndu-1 pe Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 276, care se gîndea la un cuvînt dac, *drocila.	3039
drag (-gă), adj. - Iubit, scump.
Sl. dragă „preţios" (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 175; Cihac, II, 100); cf. bg., sb. drag, mag. draga. Vocativul m. sună dragă, ca f.; după Tiktin, această anomalie se explică prin provenienţa din n. sl. drago. - Der. drag, s. n. (amor); drag, s. m. (iubit, îndrăgostit); drăgălaş, adj. (frumos, fermecător, încîntător); drăgălăşenie (var. drăgălăşie), s. f. (farmec, atracţie, graţie); drăguţ, adj. (amabil; drăgălaş; s. m., îndrăgostit); drăgălău (var. sdrăngălău), s. m. (crai, curtezan), termen depreciativ, der. cu un suf. expresiv (Iordan, BF, VII, 244); îndrăgi, vb. (a iubi); îndrăgosti, vb. refl. (a prinde drag de cineva). Aceleiaşi rădăcini pare a-i aparţine Drăgaică, s. f. (larve; iele; sînziană, Galium verum, plantă care protejează împotriva larvelor; sărbătoare de 24 iunie; dans tipic), care ar putea fi un eufemism bazat pe drag, cu suf. -oaică, ca strigoaică (etimon necunoscut, după Tiktin şi Candrea; din bg. dragaika după Conev 58 şi 104 şi Scriban; dar cuvîntul bg. poate proveni din rom.). Drăgănele, s. f. pl. (farmece, atracţie; varietate de struguri), provine din sb. draganela, dragunela, în privinţa celui de al doilea sens, pare der. intern de la drag cu primul. Nu este clară der. de la dragavei, s. m. (măcriş, Rumex crispus); după Tiktin, ar fi în legătură cu sb. draga „vale". Cf. dragoste.	3040
drăgan (-ni), s. m. - Adragant.
Germ. Dragant, prin intermediul pol. dragant (Tiktin). înv.	3041
drăgan (-ni), s. m. - Dragon, soldat. - Var. dragon.
Pol. dragan, dragon, din fr. dragon, germ. Dragoner; var., direct din fr. Sec. XVII. - Der. drăgănesc, adj. (relativ la dragoni); drăgănime, s.
f. (trupă de dragoni); dragonă, s. f. (şiret cu care se prinde mînerul săbiei); din fr. dragonne. 3042
draghină (—ne), s. f. - Loitră. - Var. drabină.
Pol., ceh. drabina, cu pronunţarea mold. Numai în Mold. şi Bucov. - Der. drăghinar (var. drăbinar), s. n. (ţăruş la loitră, marginal). 3043
Dragobete, s. m. - 1. (Olt.) Nume dat fiului Babei Dochia, personaj mitic născocit de fantezia populară. - 2. Sărbătoare populară de la 3 martie, considerată sărbătoarea păsărilor.
Origine incertă. Pare a proveni din sb. drugo-brat „cumnat".	3044
dragoman (-ni), s. m. - Tălmaci, traducător, interpret. - Mr. draguman.
Ngr. Spccyounccvoţ (Tiktin; Scriban), din tc. terceman, şi acesta din arab. tardzumăn. Din ngr. provine şi it. dragomanno, alb., bg. dragoman, şi din arabă fr. truchement, sp. trujamăn. Din tc. provine rom. tergiman (var. terzimari), s. m. (interpret). - Der. dragomanlîc, s. n. (meseria de interpret).	3045
dragoste (-te), s. f. - Iubire, afecţiune, tandreţe.
Sl. dragostu „minune" (Cihac, II, 100; Tiktin). cf. bg. dragosH „plăcere", sb. dragost „convenienţă". Cf. şi drag. - Der. drăgăstos, adj. (frumos, atrăgător; afectuos, tandru); drăgosteală, s. f. (mîngîieri, răsfăţ); drăgosti, vb., (a iubi, a răsfăţa); drăgostiv, adj. (înv., afectuos); drăgos-tenie, s. f. (iubire); îndrăgosti, vb. refl. (a prinde dragoste de cineva, a se amoreza).	3046
draibăr (-re), s. n. - Coarbă de dulgher.
Germ. Treibbohrer (Scriban). Pare greşită legătura pe care o propune Candrea, cu germ. Drill-bohrer.	3047
dram (-muri), s. n. - 1. Veche măsură de greutate în valoare de 3,38 gr. în Ţara Românească şi 3,23 gr. în Moldova: - 2. Măsură de capacitate în valoare de 0,0038 1 în Ţara Românească şi
0,0032 1 în Moldova. - 3. Fărîmă, greutate minimă în general. - Mr. drame.
Ngr. Spâni, din gr. Spaxuri (Lokotsch 523; Ronzevaile 90), de unde şi arab. darham > sp. adarme, cat. daram, şi calabr. dramma „un strop, un pic". Este dublet de la drahmă, s. f. (veche unitate de măsură pentru greutăţi). - Der. dră-mălui, vb. (a cîntări, a preţui); drămui, vb. (a cîntări; a economisi).	3048
drămăli (-lese, -it), vb. - 1. A mototoli, a boţi. - 2. A deranja, a plictisi. - Var. dîrmoli, dermeli.
Creaţie expresivă, ca aproape toate vb. în -li,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
301
cf. coşmoli, terfeli, cocoli, etc. Mai puţin probabilă ipoteza lui Bogrea, Dacor., IV, 811, care propune o înrudire cu ceh. drmoliti „a merge cu paşi mici“.
3049
draniţă (-ţe), s. f. - şindrilă, şiţă.
Pol., rus. dranica (Cihac, II, 101), cf. mag. drănica. - Der. drăniţi, vb. (a acoperi cu şindrilă); drăniţit, s. n. (dispunerea şindrilei); drănicer, s. m. (persoană care face şindrile).	3050
drap, s. n. - (Arg.) Tutun.
Ţig. drap (Juilland 164).	3051
drapa (—pez, —at), vb. - A potrivi, a aranja o haină îmbrăcată.
Fr. draper, de la drap „postav11. - Der. drapel, s. n., din fr. drapeau, pe baza paralelismului anneauinel; draperie, s. f., din fr. draperie.
3052
drăpăli (-Iese, -it), vb. (Trans.) A strica, a distruge.
Creaţie expresivă, cf. jerpeli, hărtăni, drămăli.
3053
dreavă (-eve), s. f. - 1. Băţ încovoiat cu care plăpumarii bat lîna. - 2. Traversă, bară.
Sl. drevo „băţ“ (Tiktin; Candrea). - Der. dreveli, vb. (Trans., a bate, a scutura lîna); dărvăli (var. dîrvăli, dîrvărî), vb. (a trudi, a năduşi; a pune la muncă, a obosi; a munci făcînd murdărie) al cărui ultim sens se întîlneşte cu terfeli, din a cărui încrucişare par a fi rezultat derveli şi dreveli, vb. (Mold., a murdări); dîrvar, s. m. (tăietor de
' lemne), din sl. druvari, cf. bg. dărvar; dîrvală, s. f. (trudă, corvoadă, muncă grea), a cărui formaţie nu este clară (postverbal, după Candrea; reducere de la dîrvăleală, după Tiktin; de la un sl. *druvalo „transport de lemne", după Scriban); dîrvăleală (var. dîrvăreală), s. f. (trudă, corvoadă); dreven, adj. (nemişcat), din sb. drven „de lemn" (Candrea); dreveni, vb. (a rămîne nemişcat), din sb. drveniti se. Cihac, II, 92, derivă majoritatea acestor cuvinte din sl. drati derq „a sfîşia".
3054
drşge (-g, —es), vb. - 1. (înv.) A conduce, a călăuzi. - 2. A pune în mişcare. - 3. A pregăti, a aranja, a orîndui. - 4. A repara, a îndrepta. - 5. A condimenta, a asezona, a găti. - 6. A aranja, a farda, a sulemeni. - 7. A îndrepta, a îmbunătăţi, a corecta. - 8. (înv.) A tuma vin, a umple paharele.
-	Var. (înv.) direge. Mr. ndreg, ndreadzire, megl. (a)ndireg.
Lat. dirigere „a conduce", care se folosea şi în forma din gere (Cihac, I, 81; Puşcariu 548; Candrea-Dens. 512), cf. alb. dergori (Philippide,
II,	640), cat adergar. - Der. dregător (var. înv. diregător), s. m. (demnitar la curtea domnitorului, înalt funcţionar); d(i)regătorie, s. f. (funcţia, demnitatea de dregător); dregătorime, s. f. (clasa dregătorilor); dregătoresc, adj. (oficial); dires, s. n. (înv., document oficial, scriitură autentică; Mold., mîncare gătită, condiment); dres, s. n. (înv., ordine, funcţie; suliman, fard; aranjare, reparare); dresătură, s. f. (înv., reparare; Trans., acţiunea de a îngrăşa pămîntul cu bălegar).	3055
drenă (-ne), s. f. - Conductă, canal care colectează apa de pe un teren. - Var. dren.
Fr. drain. - Der. (din fr.) drena, vb. (a evacua apa de pe un teren); drenaj, s. n. (drenare).
3056
drepnea (—le), s. f. - Varietate de rindunică (Cypselus apus).
Origine incertă. Este fără îndoială legat de gr. Spoiocviţ, poate prin intermediul unui lat. *drepa-nella (Candrea, Rom., XXXI, 308; Puşcariu 549; Diculescu, Elementele, 434; Candrea; Rosetti, I,
166); însă cuvîntul, comunicat lui S. FI. Marian de la Bucureşti pare suspect şi ar putea fi foarte bine o interpretare neologică a gr.	3057
drept (-eaptă), adj. - 1. Direct, care merge de la un punct la altul fără ocol. - 2. Care are o poziţie verticală. - 3. întemeiat, just. - 4. Legitim, autentic. - 5. Situat în partea dreaptă. - 6. (Adv.) Direct, fără ocolişuri. - 7. (Adv.) Deschis, sincer.
-	8. (Adv.) Tocmai, întocmai, exact. - 9. (Prep., înv.) Pentru. - 10. (Prep.) în loc de. - Var. (înv.) derept. Mr. (a)direptu, dreptu, megl. dirept.
Lat. *derectus, în loc de dîrectus (Puşcariu 550; Candrea-Dens., 513; REW2648); cf. alb. d(e)rejte (Philippide, II, 640), it. d(i)ritto, prov. dre(i)t, fr. droit, sp. derecho. Este dublet de la drit, s. n. (înv., Mold. drept, jurisprudenţă), din it. dritto.
Der. drept, s. n. (totalitatea regulilor şi normelor juridice care reglementează relaţiile sociale într-un stat, în toate accepţiile sale); dreptul, s. m. art. (piciorul drept); dreapta, s. f. art. (mîna dreaptă; direcţia spre dreapta; aripa dreaptă a unei adunări); dirip, prep. (Trans., pentru; în dreptul, în faţa); dreptar, s. n. (echer, riglă; piuliţă care reglează viteza roţii la moara de grîu), după Cihac, I, 82 şi Candrea-Dens., 514, ar proveni din lat. * directă num, dar mai provabil este un der. intern, cu suf. -ar; dreptate (var. înv. direptate, mr. (a)ndrip-tate), s. f. (justiţie; raţiune; legalitate, legitimitate; înv., drept; înv., tribunal; Arg., minister fiscal) der. de la drept ca bunătate de la bun {*dreptaate
>	dreptate; după Puşcariu, Conv. lit., XXXIX, 63 şi Puşcariu 551, de la un lat. *direc(ti)tatem, ceea
302
ALEXANDRU CIORĂNESCU
ce nu pare posibil); vb. (rar, a da dreptate, a face dreptate); dreptăţie, s. f. (înv., justiţie, echitate); îndreptăţi, vb. (a da dreptate, a face dreptate; a autoriza, a da dreptul; refl., a se justifica, a se apăra); îndritui, vb. (Mold., a autoriza, a permite, a îngădui), format pe baza lui drit; nedrept, adj. (injust); nedreptate, s. f. (injustiţie); nedreptăţi, vb. (a face o nedreptate). Cf. drege, îndrepta.
Comp. dreptunghiu, s. n. (patrulater cu toate unghiurile drepte şi laturile opuse egale), traducere a fr. rectangle; dreptunghiular, adj. Din rom. provin mag. dreptăl (Edeispacher 13), şi bg. (rar) draptăno (Capidan, Raporturile, 229).	3058
dresa (-sez, -at), vb. - 1. A învăţa, a deprinde, a obişnui un animal să facă anumite mişcări, acţiuni. - 2. A redacta, a încheia un act.
Fr. dresser. - Der. dresaj, s. n., din fr. dressage.
3059
drezină (-ne), s. f. - Vagonetă.
Fr. draisine.	3060
dric (—curi), S. n. - 1. Centru, punct central. -
2.	Scheletul de sus al unui car. - 3. Car mortuar.
Origine incertă. Pare a proveni din mag, derek „centru" (Tiktin; Scriban; Gâldi, Dict., 89), care ar fi cuvînt identic cu tc. direk, cf. direc. Cf. şi sb. drek „încărcătura unei căruţe". - Der. dricar, s. m. (funcţionar de pompe funebre); dricar, s. n. (Banat, pătură), din mag. derekal; dricală, s. f. (Banat, plapumă), cuvînt identic cu cel anterior (cf. Gâldi, Dict., 125); îndrica, vb. refl. (a se aşeza peste), pe care DAR îl derivă de la ridica, şi Graur, BL, VI, 154, de la sensul 2, atribuindu-i acepţia de „a pune, a aşeza".	3061
dricui (~uesc, -it), vb. - 1. A brăzda, a săpa. - 2. A brăzda, a străbate.
Origine necunoscută. După Scriban, în legătură cu ceh. drkoliti „a lovi, a bate". în Trans. 3062
drîglu (-li), s. m. - 1. (Trans.) Vătrai. - 2. Dărăcitor, scărmănător. - Var. drîgl.
Probabil der. cu suf. -Io de la sl. drugati „a tremura"; caz în care sensul său primar ar fi fost cel de „agitator'1, cf. bg. drăglec (Candrea, Scriban). Dacă această teză este sigură, este dublet de la drehlă (var. drelă), s. f. (ciupercă comestibilă, Auricularia tremelloides), cf. nit. dtjachlij, ucr. drachlij „care tremură" (Tiktin), numită astfel datorită consistenţei sale, cf. numele ştiinţific şi posibil de aici drîglă, s. f. (mîrţoagă), cf. bg. draglă (Conev 57; Scriban). - Der. drîgîi, vb. (Mold., a scutura, a agita), cf. rut. drygaty (Candrea); drîgla, vb. (Olt., Banat, Trans., a scărmăna, a dărăci); drîglat, s. n. (scărmănare, dărăcit).	3063
dril (—Iuri), s. n. - Pînză de sac.
Germ. Drell, Drill(ich).	3064
drîmbă (-be), s. f. - 1. (înv.) Trompă marină.
-	2. Instrument muzical, drîng. - 3. (înv.) Bandă, grup, ceată. - 4. (Arg.) Penis.
Sl.,	cf. pol. drumbla, rut. drymba, drymla, mag. dorombflya), sb. drombulja (Cihac, I, 101; Tiktin; Pascu, Arch. Rom., VII, 559). Pentru sensul 3, cf. trîmbă (după Conev 104, drîmbă ar proveni din acesta din urmă). Se consideră în general că termenii sl. provin din germ. Trommel; ceea ce ar însemna că asemănarea Iui drîmbă cu drîng este întîmplătoare. - Der. drîmboi, s. n. (drîmbă, instrument muzical); dnmboaie, s. f. (drîmbă, instrument muzical); drîmboi, s. m. (botos; mucos; puşti); drîmboi(a), vb. refl. (a se îmbufna, a pune botul).	3065
drîng, interj. - Exprimă zgomotul produs de lovirea unei foi de metal. - Var. drînga, dranga, sdrîng(a). Mr. sdring.
Creaţie expresivă. Se întîlneşte cu drîng, s. n. (băţ încovoiat pentru bătut lîna), din sl. drogu „bîtă", astfel încît este greu de stabilit dacă drîng, s. n. (drîmbă) provine dintr-unul din aceste două cuvinte. Pentru posibila legătură semantică între „bîtă" şi „drîmbă", cf. lat. tignum „bîtă", cava tigna „trăsură"; fr. guimbarde „trăsură" şi „drîmbă"; şi sl. drqgu > rus. droga „targă" > droagă, s. f. (Mold., căruţă), droangă, s. f. (Mold., clopoţel). Totuşi, Cihac, II, 101 şi Candrea derivă acest cuvînt de la sb. dmda „oblînc", iar Conev 67 din bg. drănkam „a bate clopotele"; după Scriban ar fi doar var. de la drîmbă.
Der. (s)drăngăni (var. dringăi, mr. sdîngî-nescii), vb. (a răsuna, a zomăi; înv., a bate din palme; a cînta prost la un instrument muzical; a cînta la drîmbă); (s)drăngăneală (var. (s)drăn-gănitură), s. f. (dăngănit); sdrăngănel, s. m. (clopoţel); (sjdrăngălău, s. f. (crai, curtezan), cf. drăgălău. Cf. drîmbă.	3066
drişcă (-şte), s. f. - Mistrie.
Sb. drska, bg. drăzka „manivelă" (Candrea; Scriban). - Der. drişcui, vb. (a umple sau a netezi cu mistria).	3067
droaie, s. f. - Mulţime, gloată.
Origine necunoscută. Cihac, I, 250 (urmat de Korting 9120) pleca de la o var. sdroaie, puţin frecventă, pe care o derivă de la lat. strues; în vreme ce Cihac, II, 656, pleacă de la mgr. SpoTjyyoţ „gloată"; însă nici unul din aceste etimoane nu pare posibil (cf. împotrivă, Densusianu, Rom., XXXIII, 285). S-a indicat de asemenea ca etimon alb. droe „spaimă" (Scriban;
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
303
Rosetti, II, 115), folosit ca în expresia o groază de „o mulţime de“. Această ipoteză este destul de seducătoare; însă în rom. nu există nici o urmă a unui droaie „spaimă", iar pe de altă parte nu cunoaştem istoria cuvîntului alb. Este mai curînd vorba de un der. de la sl. (bg., sb.) roi „roi de albine", cf. roi, din sl. rojiti „tundere", de ex. de la un podiirojiti „subtundere", cf. sb. zarojiti se „a prinde un roi".	3068
drob (-bi), s. m. - 1. Bucată. - 2. Bulgăre de sare gemă. - 3. Măruntaie de pasăre, şi, în special, de miel. - 4. Fel tipic de mîncare, din măruntaie de miel învelit în prapur. - Mr. drob.
Sl. drobi, cf. bg., sb. drob, rus. drobi „bucată" (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 102; Conev 43 şi 90). Pentru semantism, cf. bg. drob „plămîn", sb., cr., slov., ceh. drob „intestine". Din sl. a trecut şi în mag. darab, de unde dubletul dărab, s. m. şi n. (Trans., bucată). - Der. drobină, s. f. (bulgăre de sare gemă), din sl. (bg.) drobina, sec. XVII; sdrobi, vb. (a sparge, a distruge; a toca, a pulveriza), din sl. s(u)drobiti (cf. megl. drubes
<	bg. drobiă); sdrobitor, adj. (care zdrobeşte); sdrobitură, s. f. (spărtură); sdrob, s. m. (fragment, rest).	3069
drob (-bi), s. m. - X. Varietăţi de arbust (Cytisus albuş, Cytisus Heufellii, Cytisus hirsutus, Cytisus nigricans, Genista tinctoria). - 2. Plantă (Neslea paniculata). - Var. drog.
Rut., rus. drok (Candrea; Scriban), cu finala alterată, probabil prin influenţa cuvîntului anterior.
-	Der. drobişor (var. drobuşor), s. m. (arbust, drob; Isatis tinctoria; Genista tinctoria); drobiţă, s. f. (Genista tinctoria); drobuşoară, s. f. (arbust, drob).	3070
drog (-guri), s. n. - Stupefiant.
Fr. drogue. - Der. drogherie, s. f., din fr. droguerie; droghist, s. m., din fr. droguiste; droga, vb. (a administra droguri).	3071
drojdie (-ii), s. f. - 1. Zaţ. - 2. Sediment. -
3.	Ferment, preparat industrial întrebuinţat ca ferment pentru dospirea aluatului. Megl. (dmj-deală).
Sl. drozdije (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 176; Cihac, II, 102; Conev 88), cf. bg. drozdie, sb. drozda, slov. drozdije, ceh., rus. drozdi. - Der. drojdios, adj. (dens, plin de drojdie, impur).	3072
dropică, s. f. - Hidropizie. - Var. mr. idropică.
Ngr. u’SjXikixaţ sau u’Spcununa (Tiktin; Candrea), cf. alb. dropiki, sb. tropika. - Der. dropios, adj. (care suferă de hidropezie).	3073
dropie (—ii), s. f. - Pasăre mare de stepă cu carnea comestibilă.
Bg., sb. droplja (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 102; Conev 54; Skok 68; Petrovici, Dacor., X, 139). - Der. dropioi, s. m. (bărbătuşul dropiei). Var. drop, indicată de Dame, este îndoielnică.	3074
droşcă (—şte), s. f. - Fiacru, biijă, trăsură de piaţă.
Rus., ceh. drozka, pol. doroszka (Cihac, II, 102).
-	Der. droşcar, s. m. (biijar); droşcărie, s. f. (magazine pentru trăsuri).	3075
drot (-turi), s. n. - 1. Sîimă. - 2. Arc de
sîrmă, folosit la scaune capitonate etc. - 3. Instrument metalic de ondulat părul.
Germ. Draht (Diez, Gramm., I, 129), prin intermediul pol., rut. drot, cf. mag. drot (Gâldi, Dict., 125). - Der. drota, vb. (a ondula, a încreţi părul); drotar, s. m. (Trans., persoană care repară capcanele rupte, legîndu-le cu sîrmă), cf. sb. drotar.	3076
druete (—eţi), s. m. - Par, bîtă.
Origine obscură. După Diculescu 482, din gr. 5p{ţ; Rosetti, II, 116, îl pune în legătură cu alb. dru „lemn".	3077
drug (—gi), s. m. - 1. Par, bîtă, bară. - 2. Loitre de car. - 3. Bîmă în general. - 4. Ştiulete de porumb. - Var. (Mold.) druc.
Sl. drqgu, probabil prin intermediul v.sb. şi sb. drug (Cihac, II, 102; Skok 68), cf. dring; var. din rut. druk. - Der. drugă, s. f. (băţ; fus; fir tors; ştiulete de porumb), cf. sb. druga, bg. deruga (> mr., megl. drugă, ngr. Spotfya, alb. druge); dîrg, s. m. (ciocan de lemn folosit de zidari); drug-hineafă, s. f. (Mold., băţ); drugălău, s. m. (Munt., ştiulete); dntgăleaţă, s. f. (fus); drughineaţă, s. f. (Mold., băţ, par); drăgare, s. f. (grindă principală); îndruga, vb. (a ţese urzeala; a ţese gros; a vorbi prea mult, a pălăvrăgi); îndrugătură, s. f. (cantitate de lînă toarsă).	3078
drujbă (—be), s. f. - Prietenie, intimitate, familiaritate.
Sl. (bg., sb., rut., rus.) druzba. - Der. druşcă, s. f. (prietenă a miresei, care o însoţeşte la ceremonia de nuntă, domnişoară de onoare), din sl. dnmka „prietenă" (Cihac, II, 103; Conev 58), cf. bg., rus. druzka „domnişoară de onoare"; dîrzar, s. m. (invitat al miresei, la nunţile din popor), cf. sb. drugar „tovarăş".	3079
drum (—muri), s. n. - 1. Cale de comunicaţie terestră, stradă, şosea. - 2. Călătorie, traseu, parcurs. - Megl. drum.
304
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Gr. Spono;, direct (cf. sicii, drom, calabr. dromii) sau prin intermediul sl. drumu (cf. bg., sb., cr. drum., alb. dhrom). Filiera sl. era general admisă (Miklosich, Fremdw., 8; Tiktin; Conev 81; Sandfeld 29; Puşcariu, Dacor., VIU, 283) şi pare posibilă, fără a fi necesară (cf. Mumu 19; Diculescu, Elementele, 420; Puşcariu, Lr., 260; Rosetti, II, 67). Cuvîntul sl. este rar astăzi (Vasmer, Gr., 54). Vocalismul din rom. s-ar putea explica prin forma ionică Spotinoţ (Diculescu).
Der. drumar, s. m. (Trans., călător, drumeţ); drumaş, s. m.; drumător, s. m. (Trans., drumeţ); drumeag (var. drumeac), s. n. (cărare); drumeţ, s. m. (Munt., călător); drumeţie, s, f. (călătorie, excursie); îndruma, vb. (a arăta drumul, a conduce; a călăuzi, a sfătui; refl., a se îndrepta, a o lua spre); îndrumător, adj. (care îndrumă; indicator). Ţig. sp, cunoaşte dubletele drom, direct din ngr., şi drun, din rom. (Besses 70).	3080
dubă (-be), s. f. -1. Ambarcaţie, luntre făcută dintr-un trunchi de copac scobit, - 2. Ciubăr de lemn. - 3. (Trans.) Vas pentru fructe, din coajă de cireş. - 4. Puşcărie, temniţă. - 5. Vehicul închis, cu gratii, cu care se transportă deţinuţii. -
6.	(Trans.) Instrument muzical rustic.
Sl. dyba „trunchi** (Cihac, II, 95), cf. rut,, rus. dub „stejar; luntre**, sb. dubak „dubă, vehicul**. Pentru evoluţia semantică, cf. drîng; la sensul de „temniţă** s-a ajuns plecîndu-se de la butucul de care erau legaţi deţinuţii, pol. dyby (cf Bogrea, Dacor., I, 263), sau sl. dyba, de unde dibă, s. f, (butuc). Cf. dîmb, dumbravă.
Der. dubăi, vb. (Trans., a cînta la dubă); dubas, s. n. (Mold., barcă pescărească; ponton), din rus. dubas, cf. tc. duba „ponton**; dubăsar, s. m. (Mold., pontonier).	3081
dubi (-besc, -it), vb. - A argăsi, a tăbăci.
Sl. (ceh., rus.) dubiţi (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 103), din sl. dqbu „arbore**, cf. dîmb, dubă, dumbravă. Miklosich, Lexicon, 162, derivă în mod ciudat cuvîntul rom. din sl. dlubsti „a scărpina**. - Der. nedubit, adj. ( netăbăcit); dubea lă, s. f. (substanţă care tăbăceşte); dubălar, s. m. (tăbăcar); dubălărie, s. f. (tăbăcărie); dubină, s. f. (substanţă care tăbăceşte), pentru a cărui der. cf. Iordan, ZRPh., LVI, 320. Cuvinte folosite aproape exclusiv în Mold. şi Bucov.	3082
dubiu, s. n. - îndoială.
Lat. dubium (sec. XIX). - Der. dubios, adj. (incert); dubitativ, adj. (care exprimă o îndoială); indubitabil, adj. (neîndoios).	3083
dublu (-lă), adj. - Care este de două ori mai mare, îndoit - Var. (înv.) duplu.
Fr. double. - Der. dublă, s. f. (măsură pentru cereale, egală cu 20 1), abreviere de la dublu decalitru; dubla; vb. (a face să devină de două ori mai mare, a îndoi); dubleu (var. duble) (metal placat cu aur, lovitură dublă, la jocul de biliard, în casă etc.), s. n., din fr. double; dublet, s. n. (al doilea exemplar al unui obiect); duplica, vb. (a face un duplicat), din lat. duplicare (sec. XIX); duplicat, s. n., din germ. Duplikat; duplicitate, s. f., din fr. duplicite. Var. duplu se explică prin încrucişarea cu ngr. SwiAotfi; > mr. duplu. 3084
duce (—C, -Us), vb. - 1. A lua cu sine pe cineva spre a-I conduce. - 2. A călăuzi, a orienta.
-	3. A trasa, a schiţa. - 4. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva şi a-1 pune în alt loc. - 5. A căra. - 6. A suporta, a îndura. - 7. A rezista, a dăinui. - 8. A face să reziste, a face să dăinuie. - 9. (Arg.) A înşela, a încurca. - 10. A trece. - 11. A trăi. - 12. (Cu pron. compl. o) A se descurca, a se aranja. -13. (Refl.) A pleca, a pomi. - 14. (Refl.) A merge.
-	15. (Refl.) A face drumul. - 16. (Refl.) A trece, a se scruge. - 17. (Refl.) A pieri, a dispărea, a se face nevăzut - 18. (Refl.) A muri. - Mr. duc, duşu, dusă, dufire; megl. ducu, duş.
Lat. ducere (Cihac, I, 83; Puşcariu 552; Candrea-Dens., 517; REW 2785); cf. it. durre, prov., v.fr. duire. în general în celelalte limbi romanice s-au conservat mai bine formele compuse, cf. aducir, conducir, seducir, reducir. Pentru semantismul romanic al formelor pronominale, cf. Densusianu, Hlr., I, 182. - Der. ducă, s. f. (plecare, mers); ducă-se pe pustii, s. m. (epitet popular al diavolului; epilepsie); dus, adj. (plecat, absent; desprins de realitate, îngîndurat; alienat, nebun); dus, s. m. (persoană absentă; mort, defunct); dus, s. n. (plecare). Cf. aduce.	3085
duce (—ci), s. m. - Titlu nobiliar. - Var. (înv.) ducă.
It. duca (sec. XVII), în parte prin intermediul ngr. Softcaţ, sl. duka. Forma actuală a fost readaptată lat. dux, -cem. - Der. ducal, adj. (care aparţine ducelui); ducat, s. m. (ducat, monedă); ducat, s. n. (ducat, provincie, teritoriu în stăpînirea unui duce); ducesă, s. f. (soţia unui duce); archiduce, s. m. (titlu dat prinţilor din casa imperială a Austriei). Este dublet de la doge, s. m. (titlu purtat de conducătorii politici ai unor vechi republici italiene), din ven. doge. 3086
ducului (—'UŞSC, — it), vb. - A conveni, a fi potrivit. - Var. duculi.
Mag. dukălni (Candrea). în Trans. 3087
dud (-uzi), s. m. - Arbore cu fructe mici,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
305
cărnoase, albe sau negre (Morus alba, Morus nigra). - Mr. dudă, megl. dud.
Tc. dud, dut, din per. tud (Miklosich, Tiirk. El.,
I,	287; Roesler 591; Şeineanu, II, 161; Lokotsch 2118; Bemeker 233), cf. alb., sb. dud. - Der. dudă, s. f. (fruct de dud); dudău, s. m. (buruieni, bălării), cf. mag. dudva (după Cihac, II, 496 şi Lowe 30, rom. provine din mag., it. duda (Battisti, II, 1399).
3088
dudă (-de), s. f. - (Olt., Trans.) Canal, fistulă.
Sb., mag. duda (Candrea; Scriban). - Der. dudoi, s. m. (Trans., com făcut din coajă de cireş); dudulean, s. m. (Trans., ştiulete de porumb; Olt., tulpină de ceapă); duduloi, s. n. (Olt., canal; tulpină de ceapă).	3089
dudue (-ui), S. f. - (Mold.) Domnişoară. -Var. duducă. Mr. dudie.
Tc. dudu „doamnă" (Şeineanu, II, 161; Lokotsch 2119; Ronzevalle 92), cf. bg. dudum.
3090
dudui (-uesc, —it), vb. - 1. A răsuna, a bubui, a produce un zgomot sacadat. - 2. A alunga, a da afară cu zgomot. - 3. A tremura, a se înfiora, a vibra pardoseala ca urmare a bătăilor din picioare. - Var. dudăi (numai sensul 2, în Trans.), durdui.
Creaţie expresivă, cf. dîrdîi, durui, bubui, etc. După Cihac, II, 496, în loc de durdui, şi acesta din mag. dordiilni, care la rîndul lui este tot creaţie expresivă. - Der. duduială, s. f. (zgomot sacadat); duduit, s. n. (zgomot sacadat); duduitură, s. f. (zgomot sacadat); duduruz, s. m. (ţărănoi, mojic); sgudui, vb. (a scutura, a cutremura, a face să tremure), care este în locul lui *sdudui, cu s-expresiv, cf. (s)jarîma (cuvîntul se consideră în general de origine necunoscută; în legătură cu scotoci după Cihac, II, 343, şi cu gepid. *skudo-jan, germ. schiitten, după Scriban; ambele ipoteze sînt neverosimile); sguduială, s. f. (scuturătură); sguduit, s. n. (scuturătură); sgudititură, s. f. (scuturătură); sguduitor, adj. (care înfîoară).	3091
duel (—Iuri), s. n. - 1. Luptă între două persoane înarmate. - 2. (Fig.) Polemică.
Fr. duel. - Var. duela, vb. (rar, a se bate în duel); duelist, s. m., din fr.; duelgiu, s. m. (duelist).
3092
dughiană (-ghene), s. f. - Prăvălie. - Mr. duchiane, megl. duchian.
Tc. diikkan (Roesler 591; Şeineanu, II, 162; Lokotsch 542; Ronzevalle 91; Iordan Dift., 80), cf. alb. dukian, bg. diugen, sb. ducan, mag. dogăny, cf. it. dogana, - Der. dughengiu, s. m. (băcan, negustor), din tc. diikkanci.	3093
dugliş (-şe), adj. - (Mold.) Leneş, trîndav.
Mag. dog „cadavru" şi „putoare", dogelni „a dormi" (Scriban). Pentru trecerea de la „puturos" la „leneş", cf. puturos. După Tiktin, aflat în legătură cu duh, ceea ce din punct de vedere semantic este acelaşi lucru.	3094
duh (—huri), s. n. - 1. Respiraţie, suflare. - 2. Suflet, spirit. - 3. Spirit, suflet fără trup. - 4. Spirit, inteligenţă, agerime. - 5. Intenţie. - 6. (Mold.) Reputaţie, faimă. - Mr. duh.
Sl. duchu (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Miklosich, Lexicon, 182; Cihac, II, 104), cf. bg. duh „spirit", slov. duh „miros". Ultimul sens este rezultatul unei confuzii cu buh. Este dublet de la duşi, s. m. pl. (dispoziţie). - Der. duhăi (var. duhli, duhlui, duhni), vb. (a mirosi urit, a puţi), prin intermediul suf. expresive, cf. sl. dychati, duchati, duchnqti „a respira", rus. tuchnutî „a putrezi"; duhl(u)it, adj. (Mold., puturos); duhliu, adj. (spiritual, pătrunzător); duhoare, s. f. (putoare, miros urit), der. cu suf. -oare (după Conev 98, din sl. duchorî; după Puşcariu, Dacor., VII, 469, şi Candrea, rezultat din încrucişarea cu putoare; dar semantismul este normal, fără a avea în vedere această posibilitate), cf. dihor; duhori, vb. (a puţi); duhonifă, s. f. (sac pentru seu), cf. dohotniţă; duhnet, s. n. (putoare); tihoare (var. tigoare), s. f. (lighioană, vietate), formaţie paralelă cu duhoare şi dihor, ca rus. tuchnutî „a putrezi", rut. tuchnuti „a mirosi urit", faţă de slov. duhneti; tihoarcă (var. tohoarcă), s. f. (cojoc de piele de miel, folosit de ciobanii din Mold. şi Trans.), pare cuvînt identic cu cel anterior. - Cf. dohot, duhovnic, duşcă.
3095
duhan, s. n. - (Trans., Banat). Tutun. - Var. dohan.
Sb. duhan, v.sb. duchanu, din tc., arab. duhân (Miklosich, Fremdw., 87; Cihac, II, 104; Meyer 76), cf. mag. dohăny, alb. duhan. - Der. duhăni, vb. (a fuma); duhăneală, s. f. (Trans., acţiunea de a fuma).	3096
duhovnic (-ci), s. m. - Confesor, părinte spiritual. - Megl. dovnic.
Sl. duchovîniku, bg. duhovnik, din sl. duchu „spirit", cf. duh. - Der. duhovnicesc, adj. (confesional; spiritual); duhovniceşte, adv. (spiritual); duhovnici, vb. (a spovedi, a confesa); duhovnicie, s. f. (misiunea de a spovedi).	3097
duios (-oasă), adj. - 1. Mişcător, - 2. Simţitor, sensibil. - 3. Tandru, blînd, gingaş. - 4. Dulce, mîngîietor, drăgăstos. - 5. (Trans. de Vest) Dornic, avid. - Var. (Trans.) doios.
Lat. *dolîosus (P. Papahagi, Notiţe, 20; Pus-
306
ALEXANDRU CIORĂNESCU
cariu 553; Candrea-Dens., 527; Graur, BL, V, 96). Ar putea fi şi o der. internă, plecîndu-se de la *doi < lat. *dolium, cf. it. (cor)doglio, doglia şi it. doglioso (după Tiktin, pe baza lui a durea, ceea ce este mai puţin evident). Primul sens, înv., este bogat atestat în sec. XVII-XIX. - Der. duioşie, s. f. (iubire, dulceaţă plină de melancolie); duioşime, s. f. (înv., duioşie); duinţă, s. f. (înv., duioşie); înduioşa, vb. (a mişca, a emoţiona); înduioşelor, adj. (care înduioşează).	3098
duium (-muri), s. n. - 1. (înv.) Pradă, captură. - 2. Grămadă, mulţime, cantitate mare.
Tc. doyum (Şeineanu, II, 162; Lokotsch 528).
3099
dulamă (—mc), s. f. - 1. Veche haină purtată de boieri şi apoi de burghezie. - 2. (Olt.) Haină lungă de postav alb. - Mr. dulumă, megl. dulmă.
Tc. dolama (Şeineanu, II, 163; Lokotsch 530), cf. ngr. VTOuXa|xâ;, bg., sb. dolama, mag. dolmăny, pol., rus. dolman. Din aceste ultime cuvinte provine dubletul dolman, s. n., cf. fr. dolman, sp. dormăn.	3100
dulandragiu (—ii), s. m. - Golan, haimana, derbedeu.
Tc. dolandirici (Candrea). în Mold., rar.
3101
dulap (-puri), s. n. -1. Scîndură. - 2. Lucrare din scînduri. - 3. Şifonier. - 4. Scrînciob din scînduri, care se roteşte în jurul unui ax. - Mr. dulape, megl. dulap.
Tc. (per.) dolab (Şeineanu, II, 164; Lokotsch 529), cf. ngr. VTcroXcmi, alb. doljap, bg., sp. dolap. Cu primul sens se foloseşte pl. m. dulapi. - Der. dulăpaş, s. n. (scrin); dulăpar, s. m. (persoană care învîrteşte scrînciobul). Mag. dulăb provine mai curînd decît din rom. (Edeispacher 13), din sb.
3102
dulău (—ăi), s. m. - 1. (înv.) Cîine de vînă-toare, copoi. - 2. Cîine de pază (Caniş pecuarius).
Probabil pol. doiow, din sl. loviţi „a vîna“ (Cihac, II, 104). După Şeineanu, Rom., XXX, 549, din mag. dullo, soluţie care pare dificilă sub aspect fonetic. - Der. doică, s. f. (căţea de pază), pe care Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, 173, îl considera de origine dacică.	3103
dulce (-e), adj. - 1. Care are gustul mierii sau zahărului. - 2. Blînd, gingaş. - 3. Plăcut, bun la gust. - 4. Moale, liniştit, molcom. - 5. (Trans.) Legitim. - 6. (Adv.) Cu blîndeţe, cu gingăşie. -Mr. dulfe, megl. dul/i, istr. dul’ţe.
Lat. dîdcis (Cihac, I, 84; Puşcariu 554; Candrea-Dens., 520; REW 2792), cf. it. dolce, prov.
dolz, dous, fr. doux, cat. dols, sp. dolce. - Der. dulce, s. m. (dulceaţă, însuşirea de a fi dulce, perioadă a anului cînd este îngăduit credincioşilor creştini să mănînce came şi produse lactate; produse lactate); dulce (pl. colectiv dulciuri) s. n. (preparat dulce care se mănîncă, cofeturi); dulceag, adj. (cu gust cam dulce), a cărui der. nu este clară; dulcegărie, s. f. (vorbă, purtare dulceagă); dulceaţă, s. f. (însuşirea de a fi dulce, plăcut; produs dulce de mîncare; acţiunea de a mînca produse lactate şi came; interzisă în perioadele de post; preparat alimentar făcut din fructe sau petale fierte în sirop de zahăr), cf. abruz. dulgiăzze; dulciu, adj. (pe jumătate dulce); dulceţar, s. m. (cofetar); dulcefăreasă, s. f. (cofetăreasă, care înainte era îndeletnicire obişnuită în casele boiereşti); dulcoare, s. f. (dulceaţă), cuvînt rar care, după Puşcariu 555 şi REW 2793, provine din lat. didcorem; dedulci, vb. (a mînca alimente interzise în periaoda de post; a se învăţa prost, a se năiăvi), format pe baza expresiei de dulce „interzis în post“ (Tiktin); îndulci, vb. (a face ceva să fie dulce; a alina, a domoli; refl., a se deprinde, a se obişnui), cf. mr. (îjndulţescu (după Puşcariu 833; Densusianu, Hlr., 169 şi Candrea-Dens., 521, ar reprezenta direct lat. *indulcîre); îndulcitor, adj. (care îndulceşte; calmant); îndulcilură, s. f. (bomboană). Din rom. provine rut. doljcyca (Candrea, Elemente, 403).	3104
dulgher (-ri), s. m. - Meseriaş care execută lemnărie, construcţii din lemn. - Mr. dulgher.
Tc. diilger (Roesler 591; Şeineanu, II, 165; Lokotsch 553), cf. alb. diiljger, bg. diulger(in), sb. dulger. - Der. dulgherie, s. f. (meseria dulgherului; atelierul dulgherului).	3105
dulmă (-ffle), s. f. - Vînătă.
Tc. dolma (Şeineanu, II, 165), cf. ngr. VToX|iâ;, bg., sb. dolma. Cuvînt rar.	3106
duluţă, s. f. - (în expresia a fugi duluţă). A fugi iute.
Origine necunoscută. După Şeineanu, Chien, 258 şi Puşcariu, Dimin., 77, de la dulău, „cîine". Pascu, Beitrăge, 40, pleacă de la vb. a tuli „a fugi“, pentru a forma un dim. *tuluţă. în sfîrşit, Scriban îl consideră ca un vocativ, de la un nume Duluţă care nu apare. Stabilirea unui etimon este şi mai dificilă dacă se are în vedere că nu se cunoaşte valoarea exactă a cuvîntului. Ar putea fi o der. umoristică de la du-l (cf. ia-l şi du-l), cu suf. dim. -uţă.	3107
dumbravă (-ăvi), s. f. - 1. Pădure tînăiă. -
2.	Pădure de stejar.
Sl. dqbrava, de la dqbu „arbore, stejar” (Mi-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
307
klosich, Slaw. Elem., 22; Miklosich, Lexicon, 189; Cihac, II, 104; Conev 51), cf. rus. dubrava. Cf. şi dîmb, dubă. - Der. dumbrăveancă, s. f. (varietate de cioară, Coracias garrula); dumbravnic, s. m. (roiniţă, Melittis melissophyllum); dobro-(m)nic(ă), s. f. (roiniţă).	3108
dumica (-C, -at), vb. - A sfărîma, a fărâmiţa, a tăia în bucăţele. - Mr. diriic, diriicari.
Lat. *demîcăre, de la mîca „bucăţică", cf. mică (Puşcariu 499; Candrea-Dens., 1095; REW 2551; Rosetti, I, 166, care greşeşte propunînd lat. demică re „a lupta"). Rezultatul normal, demicăre sau dimicare (atestat în sec. XVII) a fost disimilat. Cf. formaţia paralelă din fr. emietter < mie < lat. mica. După Cihac, II, 94, din slov., ceh. demikăt, mag. domika „terci"; este însă mai probabil ca aceste cuvinte să provină din rom. (cf. Scriban).
-	Der. dumicat, s. m. (fărîmă; îmbucătură).
3109
duminică (-ci), s. f. - Ultima zi a săptămînii.
-	Var. duminecă, (Olt.) duminică. Mr., megl. duminică, istr. dumireke.
Lat. (dies) domini ca (Cihac, I, 80; Puşcariu 557; Candrea-Dens., 506; REW 2738); cf. it. domenica (calabr., sicii, duminica), prov. domi-nica, fr. dimanche, cat. dominica, sp., port. do-mingo. Cf. duminicea. Pentru var. duminică, cf. Graur, BL, IV, 77.	3110
duminicea (-ele), s. f. - Plantă (Lysimachia numularia). - Var. duminicică, dumini(cu)(ă.
Sb. dumnjaca (Candrea), încrucişat cu duminică.	3111
dumitri ţă (-ţe), s. f. - Crizantemă (Chrysan-themum indicum).
De la (Sfinlid) Dumitru, fiind perioada ei de înflorire.	3112
Dumnezeu (—ei), s. m. - Fiinţă supremă, creator şi cîrmuitor al lumii. - Mr. dhumnidză(u), megl. dumnizesc.
Lat. domine deus (Puşcariu 558; REW 2734), cf. it. domeneddio, v.prov. domerdieus, v.fr. dam-nedieu. Cf. zău. - Der. dumnezeesc, adj. (divin; milostiv); dumnezeeşte, adv. (minunat, divin); dumnezei (var. îndumnezeî), vb. (a diviniza; a adora ca pe Dumnezeu); dumnezeire, s. f. (divinitate; divinizare; înv., religiozitate); nedumnezeire, s. f. (înv., impietate); dumnezeiţă (var. dum-nezeoaie, dumnezeoaică), s. f. (înv., zeiţă). 3113
dună (—ne), s. f. - Formă de relief cu aspectul unor coame paralele.
Fr. dune. - Der. dunetă, s. f. (partea mai înaltă de la pupa unei nave), din fr. dunette. 3114
dunanma (-ale), s. f. - l. Flota turcă. - 2. Petrecere, chermeză. - Var. dunalma.
Tc. donanma (Şeineanu, III, 49). Sec. XVIII, înv.	3115
dungă (—gi), s. f. - 1. Striaţie, cută. - 2. Linie, dîră. - 3. Colţ, muchie. - 4. Latură, coastă. - 5. (Olt.) Loitră.
Sl. dqga „arc" (Cihac, II, 96), cf. bg. dugă „arc", rus. dugă „curcubeu". - Der. dungat, adj. (vărgat, cu dungi); dungăfea, s. f. (varietate de lotus, Lotus tetragonolobus); de-a dunguşul, adv. (Trans., de-a berbeleacul); îndunga, vb. (a face cute). 3116 duo, s. n. - Compoziţie muzicală executată pe două voci.
It. duo. - Der. duet, s. n., din it. duetto; duetist, s. m., din fr. duettiste.	3117
dup, inteij. - Poc (exprimă zgomotul produs de
o	lovitură). - Var. sdup.
Creaţie expresivă, cf. buf, hop şi ngr. oounoţ. -Der. dup, s. m. (bilă; beţişor care înlocuieşte bilele la anumite jocuri de copii; smoc de păr), cuvinte care adesea sînt considerate de origine diferită, dar care provin din aceeaşi intenţie expresivă, de a desemna un obiect rotund şi greu. După Cihac, II, 105, ar trebui plecat de la dup ,joc cu bile", care ar proveni din sl. duplu „concav", cf. pol. dup „scorbură", ceh. dupa „gaură", bg. dup(c)iă „a găuri". Aceste paralele sînt evidente; însă sensul lui dup ,joc de bile" nu este atestat şi pare a fi rezultatul unei greşeli de interpretare a expresiei a juca în dupi „a juca popice (care trebuie să fie băgate într-o gaură)". După Conev 40, din bg. dupka.
Dublet de la dup „smoc de lînă" trebuie să fie dop, s. n. (bucată de plută cu care se astupă o sticlă; plută); se ştie că un smoc de lînă sau o bucată de cîrpă este cel mai simplu dintre dopurile primitive. Cuvîntul rom. a fost explicat prin cr. tapun (Cihac, II, 99), care cu greu s-ar putea admite, şi puţin sau deloc probabil pe baza gepidicul *dups (Gamillscheg, Rom. Gem., II,
251)	sau a săs. dop (Meyer-Liibke, Z. vergi. Sprachf, XXXIX, 597; Dacor., III, 734; Scriban, Rosetti, II, 80).
Der. dupac, s. m. (lovitură; palmă; pumn), der. cu suf. -ac (Pascu, Suf, 191; cf. Iordan, BF, I, 110; după Candrea, trebuie să se pună în legătură cu sb. dupac „lovitură"); dupăci, vb. (a lovi, a da cu pumnul; a călca în picioare; a lega); dupuros, adj. (Mold., păros, plin de smocuri); dupurlui, vb. (a jumuli, a curăţa), de la pl. dupuri cu un suf. expresiv; dupăi (var. dupui), vb. (a tropăi, a călca zgomotos); sducni, vb. (Banat, a scutura, a face
308
ALEXANDRU CIORĂNESCU
să tremure); (s)dupăit, s. n. (tropăit); (s)dupăială, s. f. (tropăit); îndupăca, vb. (a se ghiftui, a înfuleca), cuvînt înv., folosit de Cantemir, îndopa, vb. (a hrăni peste măsură, a ghiftui; a umple, a sătura; a hrăni o pasăre vîrîndu-i mîncare pe gît pentru a o îngrăşa; refl., a se sătura, a se ghiftui); doapă, s. f. (femeie dolofană); dopar, s. n. (tirbuşon). Din rom. provin mag. dop (Edeispacher 13) şi săs. dop.	3118
după, prep. - 1. în urma (exprimă succesiunea în timp). - 2. în urmă, în spate (exprimă succesiunea în spaţiu). - 3. Pentru (exprimă obiectivul acţiunii). - 4. Prin (exprimă mijlocul sau instrumentul). - 5. După, conform (exprimă o identitate). - Mr. după, dttpu, dipă, megl. dipu, istr. dupţ.
Lat. de post (Diez, I, 326; Puşcariu 559; Densusianu, Hlr., I, 172; Candrea-Dens. 1425), cf. it. dopo. în limbajul curent se confundă uneori cu de pe, ceea ce a produs forma hibridă dupre „de“ sau „de peste", cu var. incorecte dupe şi după. Cf. Moser, 424-25.	3119
dupcă (—ci), s. f. - (Mold.) Monedă de 50 de bani. - Var. dutcă.
Pol. duâek, pl. dutki (Cihac, II, 105). După Conev 78, din bg. dupka, care pare a proveni din rom. După Gâldi, Dict., 176, din mag. dutka, care provine din pol.	3120
duplecş (—C, — at), vb. - 1. A încovoia, a îndoi. - 2. (Banat) A răsfnnge, a sufleca. - 3. A supune. - 4. A ceda, a se supune, a admite. - Var. îndupleca. Mr. nduplic, nduplicari.
Lat. duplicare (Puşcariu 834; Candrea-Dens., 523; REW 2801; din lat. *induplicăre, după Densusianu, GS, V, 19), cf. ticin. dubigă, sp. doblegar. Var. este mult mai curentă decît forma primitivă, înv. - Der. neînduplecat, adj. (intransigent, tenace); înduplecător, adj. (care încovoiază); înduplecătură, s. f. (încovoiere).	3121
dur, inteij. - Exprimă zgomotul produs de rostogolirea unui obiect rotund.
Creaţie expresivă. - Der. dur(a)-vur(a) (var. tura-vura), adv. (inutil, de geaba); dură, s. f. (felie, bucată rotundă; Olt., dans popular); de-a dura, adv. (de-a rostogolul); durifă, s. f. (rotiţă, stea la pinteni); durigă, s. f. (roată, scripete); duriga, vb. (Trans., a arunca; a face să se rostogolească); durilă, s. f. (Olt., mîner de vîrtel-niţă); durui (var. durăi, durdui), vb. (a se rostogoli cu zgomot; Trans. de Vest, a tuna), a cărui ultimă formă indică o confuzie cu dudui; durăt (var. durăit, duruit), s. n. (Mold., larmă, harababură); durăitură, s. f. (harababură); duruitoare (var.
durăitoare), s. f. (morişcă; cascadă); durduca, vb. (a învîrti), rezultat din încrucişarea cu durdă; durdulica, vb. (Trans., a învîrti), cuvînt identic cu cel anterior, cu infixul expresiv -li; durligi, s. m. pl. (Mold., picioare), pare o încrucişare a lui durigă cu tîrlici (cf. Bogrea, Dacor., IV, 812).
3122
dur (-ră), adj. - Tare, aspru.
Lat. durus (sec. XIX). - Der. dura, vb. (a ţine, a fi, a dăinui); duritate, s. f. (tărie, rezistenţă); durabil, adj. (care durează); durabilitate, s. f. (trăinicie, rezistenţă); durată, s. f. (interval, răstimp), din it. durata, sau traducere din fr. duree.
3123
dura (-rez, -at), vb. - 1. A ciopli lemnul. -
2.	A edifica, a construi. - Mr. dor, durari.
Lat. dolăre (Cihac, I, 84; Puşcariu 560; Candrea-Dens., 524; REW 2718), cf..alb. duruem, calabr. dulare, sp. dolar. - Der. durătură, s. f. (surcele de cioplitură, aşchii).	3124
durbacă (-ăci), s. f. - 1. Cada teascului de struguri. - 2. Vas cu apă rece la alambic.
Tc. dibek (Şeineanu, II, 165), cf. alb. dubek „ciubăr".	3125
durd (-dă), adj. - Rotofei, rotund.
Mag. durda (Cihac, II, 105; Iordan, BF, VII,
252). Cuvînt rar. - Der. durdă, s. f. (femeie dolofană; buzdugan; puşcă); durduliu, adj. (rotofei). Cf. durduca.	3126
durea (dor, durşre), vb. - A chinui, a face rău. - Mr. dor, durută, dureare, megl. doari, istr. dqre.
Lat. dolere (Cihac, I, 78; Puşcariu 543; Can-drea-Dens., 525; REW 2721), cf. it. dolere (mii. dori), prov., sp. doler, v.fr. doloir, port. doer. Cuvînt general folosit (ALR, I, 1319).
Der. durere, s. f. (chin, suferinţă), cf. Şeineanu, Semasiol., 186; duroare, s. f. (înv., durere; înv., reumatism), din lat. doldrem (Puşcariu 562; REW 2724), cuvînt care supravieţuieşte în mr.; dureros, adj. (care provoacă durere), de Ia durere cu suf. -os (după Puşcariu 553 şi REW 2725, din lat dolorosus, al cărui rezultat normal, dururoş, a dispărut, dar apare în sec. XVII şi în mr.); îndurera, vb. f(a întrista, a mîhni, a produce durere).	3127
duş (-şuri), s. n. - Instalaţie sanitară care asigură ţîşnirea mai multor jeturi de apă.
Fr. douche. - Der. duşa, vb., din fr. doucher.
3128
duşag (-guri), s. n. - (Mold.) Saltea.
Tc. diişek (Scriban).	3129
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
309
duşcă (-şte), s. f. - înghiţitură, sorbitură.
Sl.,	cf. sb. za dusak „fără să respire", slov. dusek, ceh. duSkem, pol. duszkiem, rus. duska „răgaz" (Cihac, II, 104; Conev 91). Cf. duh. Din aceeaşi familie face parte duşnic, s. n. (Olt., răsuflătoare, valvulă; fiimar), din bg., sb. dusnik (Candrea; Conev 63).	3130
duşiş (-şuri), s. n. - Noroc, hazard.
Tc. diişiiş, dişiţ (Şeineanu, III, 49). Sec. XVII, înv.	3131
duşlag (-guri), s. n. - Dom, priboi de dulgher pentru găurit doagele.
Germ. Durchschlag (Candrea; Scriban). 3132 duşman (-ni), s. m. - Inamic, vrăjmaş. - Mr. duşman. '
Tc. (per.) diişmen (Roesler 591; Miklosich, Tiirk. Elem., I, 288; Şeineanu, II, 165; Lokotsch 554; Ronzevaile 90), cf. alb., bg., sb. duşman. -Der. duşmancă, s. f. (inamică, vrăjmaşă); duşmănesc, adj. (privitor la duşmani; duşmănos); duşmăneşte, adv. (cu duşmănie, ostil); duşmănos, adj, (ostil); duşmăni, vb. (a fi ostil; a urî; a învrăjbi); duşmănie, s. f. (vrăjmăşie); înduşmăni, vb. (a învrăjbi).	3133
duşumea (-şle), s. f. - Podea, pardoseală de scînduri. - Var. (Mold.) duşamea. Mr. duşăme.
Tc. diişeme (Şeineanu, II, 166), cf. alb. diiseme.
3134
duva (-ale), s. f. - Rugăciune a musulmanilor.
-	Var. dova.
Tc. duva, din arab. du 'a (Şeineanu, III, 50). Sec.
XVIII,	înv.	3135
duvalm (-mi), s. m. - Grăjdar.
Sl. dvalma (Tiktin; Scriban). Sec. XVII, înv.
3136
duzină (—ni), s. f. - Grup de 12 obiecte de acelaşi fel. - Mr. duzină.
It. dozzina, prin filieră oriental^, cf. ngr. vrouCiva, tc., bg. duzina, alb. duzine. 3137
dvşră (—re), s. f. - Poartă din trei părţi care ascunde altarul credincioşilor. - Var. dveară.
Sl. dveri (Tiktin; Candrea), pl. dveri, cu sing. analogic (Byck-Graur 36).	3138
dvorj (-rşsc, -it), vb. - 1. A servi. - 2. A sta la curte, a duce viaţă de curtean. - 3. A munci.
-	4. A aştepta.
Sl. dvoriti „a servi", de la dvoru „curte". - Der. dvorbă, s. f. (serviciu la Curte), din sl. dvoriba „adunare"; dvorean, s. m. (curtean; slujbaş al domnitorului). Sînt cuvinte înv., cf. vorbă, vornic.
3139
ea (ele), pron, - Pronume personal de pers. 3 sing. f.; ţine locul persoanei despre care se vorbeşte. - Mr. ea, ia, megl. ea, istr. io.
Lat. rUa (Puşcariu 764; REW 4266). Pl. ele < îllae, gen. ei < Xllaei (pl, lor < îllorum), acuz. o
<	*eaua < illam. Cf. el, iele.	3140
ecfonis (—suri), s. n. - Parte finală a unui imn liturgic.
Mgr. «(povricnţ.	3141
echer (-ruri), s. n. - Instrument în forma de triunghi întrebuinţat în desenul tehnic.
Fr. equerre.	3142
echi-. - Pref. care indică egalitate: echidistant, adj.; echidistanţă, s. f.; echilateral, adj.; echivalent, adj.; echivalenţă. Intră de asemenea în cîteva compuneri a căror elemente simple nu au viaţă proprie în rom.: echilibru, s. n.; echilibra, vb.; echilibrist, s. m.; echilibristică, s. f.; echinocfiu, s. n.; echinocţial, adj.; echivoc, adj.
Lat. aequi-, prin intermediul fr. equi-, 3143
echipă (—pe), s. f. - Grup de oameni care, sub ■ conducerea unui şef, îndeplinesc o acţiune comună.
Fr. equipe. - Der. (din fr.) echipaj, s. n. (echipă, formaţie; înv., trăsură; totalitatea personalului de conducere şi deservire a unei nave, a unui avion); echipament, s. n.; echipa, vb.	3144
eclesiarh (—hi), s. m. - 1, Cleric, sacristan. -2. Portar. - 3. (înv.) Călugăr care administra veniturile mănăstirii. - Var. (înv.) (e)clisiarh, (Trans.) clisar.
Mgr. oczXriCTiapztiţ, de la kzzXi)o(a „biserică" (Mumu 19). Sec. XVII. - Der. eclesiarhie (înv., eclesiarşie), s. f. (administrarea veniturilor unei t mănăstiri). - Fac parte din aceeaşi familie: eclesie, :ţ s. f. (Trans., parohie), din lat. ecclesia (sec. XIX); eclesiast, s. m. (parte a Bibliei atribuită lui Solomon), din mgr. ixxXr\a\6axr\c:, eclesiastic, adj. (bisericesc), din mgr. ixxXr\a\oxrz\xcţ.
3145
eclipsă (—se), s. f. - Dispariţie totală sau parţială a imaginii unui astru. - Var. (înv.) eclipsis.
Gr. ezXet^iţ (sec. XVII) şi modem din fr. eclipse. - Der. eclipsa, vb.; ecliptic, adj. Cf. Gâldi 176.	3146	•
econom (-mi), s. m. - 1. Administrator. - 2. Călugăr care administrează veniturile unei mă-
năstiri. - 3. (Adj.) Care face economii, strîngător.
-	Var. iconom (sensul 2).
Mgr. oizovo(ioţ; sensul 3, prin intermediul fr. econome. - Der. economisi (var. iconomisi), vb. (a face economii), din ngr. ovxovonw, aorist oixovojirioa, cf. sp. economizar, fr. economiser; şi (din fr.) economat, s. n.; economic, adj.; economie, s. f.; economist, s. m.	3147
ecou (—uri), s. n. - 1. Repetare a unui sunet datorită reflectării undelor sonore pe un obstacol.
-	2. (Fig.) Răsunet, vîlvă. - Var. eho.
Fr. echo. Var., din sec. XVIII, astăzi înv., direct din ngr.	3148
ecpaia (-iele), s. f. - 1. (înv.) Cortegiu. - 2. (Fam., Mold.) Mulţime, gloată, droaie. - Var. etpaia.
Tc. (arab.) etba (Şeineanu, III, 50).	3149
ectenie (-ii), s. f. - Şir de rugăciuni rostite în timpul slujbei.
Mgr. exteveia Sec. XVII.	3150
edec (—curi), s. n. - 1. Odgon, legătură. - 2. Povară, încărcătură.
Tc. edek (Lokotsch 948), cf. sb. jedek. 3151
edifica (—C, -at), vb. - A construi, a ridica.
Lat. aedificare (sec. XIX). - Der. edificant, adj.; edificator, adj.; edificiu, s. n.	3152
edita (—tez, — at), vb. - A publica.
Fr. editer. - Der. (din fr.) editor, s. m.; editorial, adj.; editură, s. f., cu suf. din corectură, tipăritură, etc.; ediţie, s. f.; reediţie, s. f.; reedita, vb.; inedit, adj., din fr. inedit.	3153
educa (—C, -at), vb. - A forma pe cineva prin educaţie.
Fr. eduquer. - Der. (din fr.) educabil, adj.; educativ, adj,; educaţi(un)e, s. f.; educator, adj.; needucat, adj.; reeduca, vb.	3154
efect (—te), s. n. - Fenomen care rezultă în mod necesar dintr-o anumită cauză.
Lat. effectus, prin intermediul fr. effet. - Der. (din fr.) efectiv, adj.; efectua, vb.	3155
efendi, s. m. - Domn (titlu turcesc dat demnitarilor civili). - Var. (înv.) afendi. Mr. afende.
Tc. efendi (Şeineanu, III, 51; Ronzevalle.35), şi acesta din ngr. oicpevrtv; < gr, ocuâevny;. Mr., direct din ngr.	3156
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
311
efor (-ri), s. m. - Epitrop, administrator. - Mr. efur.
Mgr. ecpopoq (sec. XVIII). - Der. eforie, s. f. (administraţie), din mgr. £ (popia (Gâldi 176).
3157
egal (-lă), adj. - Care este la fel cu altul.
Fr. egal. - Der. (din fr.) egala, vb.; egalitar, adj.; egalabil, adj.; egalitate, s. f.; egaliza, vb.; egalizator, adj.; inegal, adj.; neegal, adj. 3158 eghilet (—ţi), s. m. - Şnur, şiret. - Var. eghi-letă.
Fr. aiguillette.	3159
egiptean (-na), adj. - Din Egipt. - Var. eghiptean.
De la Egipt (var. este din sec. XVII). - Der. eg(h)iptenesc, adj. (egiptean); egipteneşte, adv. (ca egiptenii).	3160
eglendisi (-sesc, -it), vb. refl. - A se distra, a-şi petrece timpul. - Var. englendisi.
Ngr. eyXevTiţtti, aorist eyXevrrica, din tc. eglen-mak, aorist eglend; cf. alb. egljendisem, sb. eglendisati. Şeineanu, IIÎ, 167, propune der. direct din tc., dar der. verbale din tc. sînt puţine în rom. Este cuvînt înv. (sec. XVIII). - Der. eglingea, s. f. (distracţie), din tc. eglence (Lokotsch 560; Ronzevaile 35), cf. ngr. eyXEVTl£q, bg. eglenga, sb. ieglenge. Cf. Gâldi 176.	3161
egretă (-te), s. f. - Mănunchi de pene, moţ.
Fr. aigrette, cf. rus. jegret.	3162
egumen (-ni), s. m. - Superior al unei mănăstiri de călugări ortodocşi. Erau numiţi de episcopi (începînd cu Miron Bamovschi, 1627, de călugării înşişi) şi prezentaţi Domnului de Marele Sfetnic sau Logofăt. De la constituţia lui Constantin Mavrocordat (1734) au fost desemnaţi de mitropolit şi confirmaţi de Domnitor. - Var. igumen. Mr. igumin.
Mgr. TŢ/0U|i£V0ţ, cf. bg. igumen (Conev 108).
-	Der. egumenie, s. f. (demnitate de egumen), din mgr. tîyo'OjiEVia; egumensc, adj. (propriu unui egumen).	3163
ei, interj. - Hai, se foloseşte pentru a striga pe cineva sau a îndemna.
Creaţie expresivă. Există şi formele reduplicate, ehei, elei, inteij., care se întîlnesc cu alei. 3164
el (—ei), pron. - Pronume personal de pers. 3, sing. m.; ţine locul persoanei despre care se vorbeşte. - Mr. el, megl. iei, istr. ie.
Lat. iile (Diez, I, 161; Puşcariu 764; Candrea-Dens., 531; REW 4266), prin intermediul unei forme vulgare *illus; cf. it. el, ello, egli, fr.
i7, sp., port. el. - Gen. lui < Ului (pl. lor < illorum), dat. îi < illt (pl. le < illis), acuz. / < Ultim, nom. pl. ei < îlli. Vocala iniţială are, ca aproape toate e iniţiale, un timbru uşor palatal; ar fi însă o greşeală să fie transcrisă ie, cum face Scriban. Lui se foloseşte şi ca art. propriu al gen. la nume proprii (vulgar Iu) şi, prin extindere incorectă, la mai multe substantive comune care desemnează persoane. Acuz. I în poziţie tare a primit un î protetic (> îl), care apare numai în textele de la 1630 la 1650 (Găzdaru 30).	3165
elci (-i), s. m. - Emisar, însărcinat.
Tc. e/p/ (Şeineanu, III, 51; Lokotsch 561), cf. alb. eljtsi, bg., sb. elcija. Sec. XVIII, rar. 3166
ekovşn (-ni), s. m. - Pasăre legendară. - Var. ielcovan, alcovan.
Tc. yelkovan (Scriban). Sec. XVIII, împrumut literar, înv.	3167
eîectru, s. m. - Ambră. - Var. ilectru.
Gr. ri/.KTpov (sec. XVIII). înv. Se întîlneşte cu electric, adj., din fr., cu numeroşi der. 3168
elefant (-ţi), S. m. - 1. Animal mamifer, cel mai mare dintre cele terestre de astăzi, cu pielea groasă, trompă şi colţi de fildeş. - 2. (Arg.) Bilet de o mie de lei. - 3. (Arg.) Persoană care plăteşte mereu. - Var. alifant. Mr. elefandu.
Fr. elephant. Var., mai ales cu sensurile 2 şi 3; în mr., din ngr. EAtcpaviuc.	3169
elen (-nă), adj. - Din Grecia antică. - Var. (înv.) elin.
Gr. "EXArivoţ (sec. XVI). - Der. elenic, adj.; helenism, s. n.; elenist, s. m.; eleniza, vb.; elinesc, adj. (înv., elen, grec; păgîn); elineşte, adv. (în greceşte).	3170
elibera (-rez, -at), vb. - A elibera, a pune în libertate.
Lat. eliberare (sec. XDQ. - Der. eliberator, adj.
3171
eîocuent (-tă), adj. - Convingător, grăitor. -Var. elocvent.
Lat. eloquens, prin intermediul fr. eloquent. Var. se datorează pronunţării germ. a latinei. - Der. elocuenţă (var. elocventă, înv., elocinfă), s. f.; elocuţi(un)e, s. f., din lat. elocutio (sec. XDC).
3172
embatic (-curi), s. n. - Emfiteoză. - Mr. embatiche.
Mgr. oifkmxov (Gâldi 177). Sec. XVIII. - Der. embaticar, adj.; embaticar, s. m.	3173
emerge (-g, -rs), vb. - A ieşi. dintr-un mediu după ce l-a traversat.
312
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Lat. emergere (sec. XIX). - Der. emergent, adj.; emergenţă, s. f.; emersiune, s. f., din lat. 3174
etnicii C (-curi), s. n. - Raţie, porţie.
Tc.yemekh (Şeineanu, III, 51). Sec. XVIII, înv.
3175
encomiu (-ii), s. n. - Elogiu, laudă. - Var. (înv.) engomion, engomie.
Gr. eyxwfxiov. Sec. XVIII (Gâldi 179). - Der. encomiastic, adj.	3176
energie (—ii), s. f. - 1. Capacitate a unui sistem de a efectua un lucru mecanic. - 2. Forţă, tărie, putere. - Var. (înv.) energhie.
Gr. evEpyEta (sec. XVIII, cf. Gâldi 178), şi modem din fr. energie. - Der. energic, adj.; energetic, adj.	3177
englez (—ză), adj. - 1. Care aparţine Angliei.
-	2. (Arg.) Persoană care nu înţelege nimic. - 3. (Arg.) Persoană flegmatică şi nepăsătoare.
It. inglese (sec. XIX). - Der. englezesc, adj.; englezeşte, adv.	3178
engolpion (-oane), s. n. - Mică imagine sacră smălţuită, purtată la gît de anumiţi demnitari ai bisericii ortodoxe. - Var. (înv.) engolpiu.
Mgr. eyzoXmov, de la xâtaia; „sîn“ (Mumu 21).
3179
enorie (—ii), s. f. - Parohie. - Mr. enurie.
Mgr. evopta. Sec. XVIII (Gâldi 180). - Der. enoriaş, s. m. (persoană care ţine de o parohie); enorit, s. m. (înv., enoriaş), din mgr. evopitriţ.
3180
enunţa (-ţ, — at), vb. - A exprima.
Lat. enuntiare, prin intermediu] fr. enoncer. -Der. enunţ, s. n.	3181
eortologhion (-oane), s. n. - 1. Calendar al sărbătorilor religioase. - 2. Carte care conţine imnurile tuturor sărbătorilor de peste an.
Mgr. âopxoXoYiov.	3182
epactă (—te), s. f. - Număr de zile care trebuie adăugat unui an lunar pentru a-1 face să concorde cu anul solar.
Mgr. EJicbcTT| (sec. XVII).	3183
eparhie (—ii), s. f. - Dioceză. - Mr. eparhie.
Mgr. E7iap%ia (Mumu 21; Gâldi 180). Sec.
XVII.	- Der. eparhial, adj. (diocezan); eparhiot, s. m. (diocezan).	3184
epiec (-curi), s. n. - As, la jocul de zaruri.
Tc. epyek.	3185
epigonation (-oane), s. n. - Ornament sacerdotal care se poartă atîmat la nivelul genunchiului drept.
Mgr. emYovcmov.	3186
epilepsie (—ii), S. f. - Boală a sistemului nervos, caracterizată prin crize convulsive intermitente.
Gr. EmXti^ia (sec. XVIII, cf. Gâldi, 181), şi modem din fr. epilepsie. - Der. epileptic, adj.
3187
episcop (-pi), s. m. - Grad înalt în ierarhia bisericească, imediat inferior mitropolitului; persoană care are acest grad. De la începuturile organizării bisericii rom., a fost ales şi confirmat de mitropolit, cu acceptul Domnului. - Mr. episcop.
Mgr. km.oxonoq (Mumu 12). - Der. arhiepiscop, s. m., din mgr. apxtETncuojtoţ; episcopal (var. episcopesc), adj.; episcopie, s. f. 3188
epistat (-ţi), s. m. - 1. Paznic. - 2. Poliţai. -Mr. epistat.
Mgr. OTcmmiq (Gâldi 181), sec. XVIII. - Der. epistasie, s. f. (înv., misiunea unui epistat; pază).
3189
epistolă (—le), s. f. - Scrisoare. - Var. (pop.) epistolie.
Mgr. BnoToXrj (sec. XVII). - Der. epistolar, adj.
3190
epitaf (-furi), s, n. - 1. Inscripţie funerară cuprinzînd elogiul defunctului. - 2. Bucată de stoft brodată reprezentînd punerea în mormînt a lui Iisus, care acoperă un mormînt sau un altar. -Var. (înv.) mr. epitajiu.
Mgr. emtcapioţ. Sec. XVIII (Gâldi 182). 3191
epitrafil (-Ie), s. n. - Obiect din odăjdile bisericeşti în formă de fîşie lungă de stofă, cu motive religioase brodate, purtat de preoţi cînd oficiază slujba. - Var. epitrahil, epitrafir, patrafir, patrahir. Mr. pitrăhile.
Ngr. (e’)niTpaxE/.ri(ov). Sec. XVII. 3192
epitrop (-pi), s. m. - Administrator, efor. -Mr. pitrup.
Mgr. E’mTpcmog (sec. XVIII, cf. Gâldi 182), cf. alb. pitrup, bg. pitrop. - Der. epitropie, s. f. (tutelă; eforie; funcţie de epitrop), din mgr. ^nirpoma.
3193
epocă (-ci), s. f. - Perioadă, eră. - Var. (înv. epohă, epohi).
Mgr. e’tioct (sec. XVII, cf. Gâldi 183) şi modem din fr. epoque. - Der. epocal, adj. (memorabil).	3194
epoletă (-te), s. f. - Bandă de stofă pe umerii uniformelor cu însemnele gradului. - Var. epolet.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
313
Fr. epaulette, var. din germ. Epaulet, prin intermediul rus. epoleţii (Sanzewitsch 282; Bogaci).	3195
eprubetă (—te), s. f. - Tub de sticlă închis la un capăt, întrebuinţat în laborator. - Var. epruvetă.
Fr. eprouvette.	3196
erată (—te), s. f. - Listă la sfîrşitul unei cărţi în care sînt îndreptate greşelile de tipar sau de fond.
Lat. errata (sec. XIX).	3197
eres (-suri), s. n. - Erezie, greşeală. - Var. (înv.) eresă, ires.
Mr. al'pEOTţ (sec. XVII; cf. Iordan Dift., 145; Mumu 22). Este dublet de la erezie, s. f., din fr. heresie. - Der. ereziarh, s. m. (autor al unei erezii); eretic (var. înv. irit ic), adj. (adept al unei erezii); irează, s. f. (monstru, grozăvie), pentru a cărui der. cf. Scriban, Arhiva, 1921, 73.	3198
erete (—ţi), s. m. - Pasăre răpitoare asemănătoare cu uliul (Falco subbuteo). - Var. harete, (înv.) hăref, herete, harete, hereu, hărău.
Probabil de la arete „berbec de prăsilă", datorită modului său de a se repezi să împungă (Scriban). Mai puţin probabilă der. propusă de Diculescu Elementele, 488, din gr. lepaztoţ, prin intermediul unei var. ionice *iEprpeu>; (după Pascu, Suf, 39, din ngr. yEpocei, cf. mr. g’iraz. După DAR, din mag. harăcs „varietate de vultur").	3199
erija (jez, -at), vb. - A ridica, a înălţa. - Var. (înv.) erige.
Fr. eriger. Pentru var. cf. dubletele corija-co-rige, dirija-dirige, etc.	3200
ermime (—ii), s. f. - Interpretare, explicaţie.
Mgr. !p|ir|vna (sec. XVII).	3201
eroare (-ori), s. f. - Greşeală.
Lat. errorem (sec. XIX). - Der. eronat, adj., din fr. errone.	3202
erodiu (—ii), s. m. - Bîtlan (Ardea alba). - Var. irodiu, irodion.
Mgr. ipoSto;, cf. sl. erodij (sec. XVII). 3203
erou (-oi), s. m. - Persoană care se distinge prin vitejie, prin curaj.
Fr. heros, cu finala ca în ecou. - Der. (din fr.) eroic, adj.; eroină, s. f.; eroism, s. n. 3204
erupe (-p, -pt), vb. - A face erupţie, a ieşi afară, a izbucni.
Lat. erumpere (sec. XIX), conjugat ca rupe. -Der. (din fr.) eruptiv, adj.; erupţi(un)e, s. f.
3205
eşafod (—duri), s. n. - Platformă pe care erau executaţi condamnaţii la moarte.
Fr. echafaud. - Der. eşafoda, vb. (a construi, a combina), din fr. echafaudar; eşafodaj, s. n., din fr. echafaudage.	3206
eşec (—curi), s. n. - Înfrîngere, insucces, nereuşită. "
Fr. echec. - Der. eşua, vb., din fr. echouer.
3207
etate (-ăţi), s. f. - Vîrstă.
Lat. aetatem (sec. XIX).	3208
eteri e, s. f. - Mişcare revoluţionară greacă, ce a izbucnit în 1821, împotriva turcilor, în scopul cuceririi independenţei naţionale. - Mr. eterie.
Gr. erottpia „societate". Sec. XVIII (cf. Gâldi 184). - Der. eterist, s. m. (revoluţionar). 3209
etern (—nă), adj. - Veşnic, nepieritor.
Lat. aeternus (sec. XIX). - Der. eternitate, s. f., din fr. etemite; eterniza, vb., din fr. etemiser.
3210
etichetă (—te), s. f. - 1. Bucată de hîrtie care se aplică pe pachete, sticle etc. pentru a indica posesorul, conţinutul etc. - 2. Protocol, ceremonial.
Fr. etiquette. - Der. eticheta/ vb. (a pune etichete; a clasifica), din fr. etiqueter. 3211
etnic (—că), adj. - Referitor Ia apartenenţa la un popor.
Fr. ethnique. Var. etnicesc, adj. (păgîn), din mgr. e’dvuo;, este din sec. XVII, astăzi înv. (Mumu 23).	3212
ŞU, pron. - Pronume personal de pers. 1 sing. -Mr. eu, io(u), mine, megl., istr. io.
Lat. ego (Diez, I, 239; Puşcariu 771; Candrea-Dens., 533; REW 2830), cf. alb. u(ne), vegl. jo, it. io (sard. eo, Matera eu), prov. ieu, fr. je, sp. yo, port. eu. Gen. mie < mihi, dat. (i)mi < mî, acuz. mă < me sau mine < mene. Se foloseşte acuz. cu prep.: cu mine, fără mine, decît mine, pentru mine, etc. în Munt., în limbajul popular şi vulgar, se pronunţă io.	3213
european (—nă), adj. - Care aparţine Europei, privitor la Europa. - Var. (înv.) evropean.
De la Europa (sec. XIX) şi înainte de la Evropa, cu fonetism gr. (sec. XVII). - Der. europenesc (var. evropenesc), adj. (european); europeneşte (var. evropeneşte), adv. (ca europenii). 3214
ev (-vi), s. m. - Perioadă din istoria omenirii cu anumite trăsături specifice.
Lat. aevum. Este împrumut neol., este atestat din sec. XVII (Dosoftei); cf. L. Tamâs, Magyar Nyelvor, XXX, 243.	3215
evanghelie (—ii), s. f. - Parte a Bibliei care
314
ALEXANDRU CIORĂNESCU
cuprinde viaţa şi învăţătura lui Cristos. - Var. (pop.) vanghelie. Mr, ving’el’u.
Mgr. euocyyEXtov. Sec. XVI (Mumu 23). - Der. evangelic (var. înv. evanghelic), adj., din fr.; evang(h)elist, s. m.; evang(h)eliar, s. n.'; evan-g(h)eliza, vb.; 1etra(e)vanghel, s. n. (evangheliar), din gr. terpaeuayfE>aov.	3216
eveniment (—te), s. n. - Întîmplare importantă, fapt însemnat.
Rezultat din fr. evânement, încrucişat cu it. awenimento.	3217
evghenie (-ii), S. f. - Boierie, nobleţe.
Mgr. euyEvaa. Sec. XVIII (Gâldi 184). - Der. (din gr.) evghenicos, adj. (nobil, aristocratic); evghenisi, vb. (a înnobila, a da un titlu nobiliar); evghenist, s. m. (nobil, aristocrat).	3218
evhologhion (-oane), s. n. - Carte de rugăciuni. - Var. ejhologhiu.
Mgr. eu^oXoytov. Sec. XVII.	3219
evlavie (—ii), s. f. - Devoţiune, pietate. - Mr. evlavie.
Mgr. euXafieia. Sec. XVII (Mumu 24; Roesler 566). - Der. evlavios, adj. (cucernic). 3220
evoca (—C, -at), , vb. - A aduce în conştiinţă fapte, evenimente trecute.
Lat. evocare (sec. XIX). - Der. evocabil, adj. (care poate fi evocat); evocaţi(un)e, s. f. (acţiunea de a evoca); evocator, adj. (care evocă). 3221
evreu (-ei), s. m. - Persoană de religie mozaică, israelit. - Var. ebreu, ovrei.
Mgr. ’EPpatoţ. Sec. XVIL Var. din lat. (sec. XIX); şi ovrei, din ngr. ’OPpoaoţ. - Der. evreică (var. ovreică), s. f. (femeie care face parte din neamul evreilor); evreesc (var. ovreesc), adj. (ebraic); evreeşte (var. ovreeşte), adv. (ca evreii); evreime (var. ovreime); s. f. (totalitatea evreilor).
3222
evsevie, s. f. - Pietate
Mgr. eixjeflaa. Sec. XVII, înv. (Mumu 24). -Der. evsevios, adj. (pios).	3223
exarh (hi), s. m. - Vicar. - Mr. exarhu.
Mgr. e^apxoţ. Sec. XVII (Mumu 23). - Der. exarhie, s. f. (vicariat).	3224
exindar (—ri), s. m. - (înv.) Monedă turcească, valorînd un taler şi 90 de parale.
Mgr. e^ivrapta „şaizeci".	3225
exoflă (—le), s. f. - Carte falsă, carte fără valoare la anumite jocuri de cărţi.
Ngr. e^mcpuXAa (Graur, BL, IV, 78). - Der. exoflisi, vb. (a decarta), din ngr. E^oxpuWaţo), care ajunge să coincidă cu exoflisi, vb. (a plăti, a scăpa), din ngr. ei^xpÂrij, aorist e^otpXriaa (Gâldi 186; Scriban).	3226
ezita (—t, — at), vb. - A şovăi, a oscila.
Fr. hesiter. - Der. ezitant, adj., din fr. hesitant; ezitaţi(un)e, s. f., din fr. hesitation.	3227
fă, intej. - Formulă generică de adresare pentru femei; fato, femeie. - Var. fa, fai.
Origine incertă. După Puşcariu 588, Tiktin, REW 3273, DAR şi Scriban, ar fi abreviere de la fată, prin analogie cu mă. Pare mai probabilă der. de la fie, dialectal fîiă, cf. forma înv. fă-sa „fie-sa“ citată de Scriban. Iordan, BF, VII, 254, propune drept etimon foemina, care pare mai puţin probabilă. Cuvînt cunoscut în Munt., Mold. şi Bucov. (ALR, I, 199); în Mold. mai ales fa. Curent la ţară, se consideră vulgarism în limba literară. 3228
fabrică (—ci), s. f. - întreprindere industrială.
-	Mr.fabrică.
Lat. fabrica, prin intermediul it.fabbrica (după Sanzewitsch 202, din rus.făbrika). - Der. (din fr.) fabrica, vb.; fabricant, s. m.; fabricat, s. n., din germ. Fabrikat; fabricaţi(un)e, s. f. Forma mr. derivă de asemenea din it., ca ngr. <J)Ci<mpua, bg., tc. fabrika.	3229
fabulă (-Ie), s. f. - Scurtă povestire alegorică. hat fabula (sec. XIX). - Der. (din fr.) fabulist, s. m.; fabulos, adj.; fabulafi(un)e, s. f.; confabula, vb. refl. Cf. faulă.	3230
Oi	căli (—lese, — it), vb. - A bate, a amesteca terciul cu un băţ. - Var. făcălai.
Creaţie expresivă, după cum o indică terminaţia caracteristică -li (pentru valoarea expresivă a acestei terminaţii, cf. Graur, BL, VI, 91-97), cf. cocoli, mozoli, cu sensuri aproape identice. - Der. Jăcalef, s. n. (băţ cu care se mestecă, vergea; bleg, tont), pe care Tiktin, Drăganu, Dacor., III, 714 şi Scriban îl derivă din mag. fa-kalăn „lingură de lemn“ şi îl consideră drept bază a celorlalţi der., ceea ce nu pare posibil; fclcălitoare, s. f. (făcăleţ, vergea); facăluitură, s. f. (terci); facău, s. n. (cep de moară de apă), după ipoteza puţin probabilă a lui Cihac, II, 106, din ceh. valch „piuă“. 3231
face (-C, —ăcut), vb. - 1. A înfăptui, a produce. - 2. A crea, a izvodi. - 3. A da formă. -
4.	A construi, a dura, a edifica. - 5. A plăsmui, a imagina, a scrie, a picta. - 6. A naşte, a da viaţă, a aduce pe lume. - 7. A rodi, a da roade. - 8. A produce, a provoca. - 9. A transforma, a preface, a deveni. - 10. A însuma, a valora. - 11. A petrece, a parcurge un interval de timp. - 12. A săvîrşi, a făptui, a comite. - 13. A executa, a practica, a exercita. - 14. A se ocupa cu ceva. -15. A se afla, a se găsi. - 16. A pregăti, a aranja.
-	17. A curăţa. - 18. A întocmi, a elabora. - 19. A aprinde. - 20. A găti, a pregăti. - 21. A împărţi cărţile de joc. - 22. A proceda, a se comporta. -23. A se descurca. - 24. A stabili, a introduce. -25. A ţine, a efectua, a organiza. - 26. A vorbi, a rosti. 27. A vrăji, a fermeca. - 28. A pricinui, a cauza. - 29. A se îndrepta, a o lua spre. - 30. (Refl.) A deveni, a ajunge. - 31. (Refl.) A se preface, a se preschimba. - 32. A se produce, a se ivi. - 33. (Refl.) A creşte, a se forma. - 34. (Refl.) A se arăta. - 35. (Refl.) A părea, a da impresia. - 36. (Refl.) A se abate, a se îndepărta.
-	37. (Refl.) Cu prep. cu, a dobîndi, a căpăta. -38. (Refl., impersonal) Merită, se cuvine, se cade.
-	39. (Refl. cu dat.) A-şi căuta: îşi făcea de lucru pe lingă vatră (Rebreanu). 40. (Cu pron. dat. şi acuz.) A i-o plăti cuiva, a se răzbuna: eram în adevăr hotărîtă să i-o fac (Bassarabescu). - 41. (Imperativ) Du-te, mergi; exprimă un imperativ atenuat: pînă una alta, fă de te spală (Galaction).
-	Mr. fac, faptă, faţire; megl. fac, fat, istr. făcu, făcut.
Lat. facere (Diez 182; Puşcariu 566; Candrea-Dens., 534; REW 3128; DAR); cf. it. fa re (sard.fakere), prov., fx.faire, sp. hacer, port. fazer.
V.	şi Gust. Rudberg, Le developpement de facere dans Ies langues romanes, Paris 1873. Sensul de „a naşte, a da viaţă" (6) apare de asemenea în mai multe dialecte it. Sensul 41 este frecvent în v.it. (cf. Dante, Infemo, XVII, 93: Fa che tu m'ab-bracce).
Der. facere, s. f. (fapt, act; acţiune; înv., operă; creaţie; naştere);Jacaş, s. m. (înv., vrăjitor, vraci); făcător, s. m. (înv., creator, autor), der. cu suf. -ător, l-a înlocuit pe faptor şi este la rindul lui deplasat de făptuitor, păstrat numai în comp. binefăcător, adj. (care face bine); răufăcător, s. m. (criminal); făcătură, s. f. (vrajă, farmec); făcut, s. n. (muncă, activitate; naştere, vrajă); aface, adv. (în expresia a avea aface, a avea legătură), de la inf. a face, cf. afacere; contraface, vb., reconstituit pe baza fr. contrefaire; desface, mr. disfeafire, vb. (a desface; a deschide, a destupa; a anula; a dezdoi); preface, mr. prifac, prifaţire, megl. pru-fac, vb. (a modifica, a transforma, a reface; refl. a se transforma; refl., a simula, a se preface), după Puşcariu 1371 reprezintă un lat. *per-facere (în loc de perficere), cu ultimul sens împrumutat din rus. pritvorjati sja (mai probabil este o formaţie neologică, din sec. XIX, ca prefira, pregăti, etc.);
316
ALEXANDRU CIORĂNESCU
prefăcătorie, s. f. (simulare; ipocrizie); prefăcut, adj. (transformat, ipocrit); reface, vb. (a face din nou, a restaura), formaţie neol. Cf. fapt, făptură.
Der. neol .factaj, s. n. (distribuire la domiciliu), din fr. factage; factice, adj. (fictiv; artificial), din fr. factice; facţiune, s. f. (bandă; grupare politică), din fr. faction; facţios, adj. (care face parte dintr-o facţiune), din lat. factiosus, prin intermediul fr. factieux; factor, s. m. (poştar), din lat .factor, prin intermediul fr. facteur (se accentuează factor şi factor pentru sensul 2);factorie, s. f. (agenţie), din sp.; factotum, s. m., din lat, prin intermediul fr.; factură, s. f., din fr. facture; factura, vb., din fr. facturer; facturier, s. n., din fr. facturier. 3232
fachie (-ii), s. f. - Făclie.
Lat fac(7t)la (Puşcariu 567; Candrea-Dens., 539; REW 3137; DAR), cf. it fagola (abruz. fărchia), sp.faja (cf. Menindez Pidal, RFE, 1920, 9), santander. laja, port. facha. Este dublet de la făclie, cf. Hasdeu, Posteritatea lat. fax, Col. lui Traian, 1883, p. 112-21.	3233
fachiol (-oale), s. n. - (Trans.) Ţesătură fină de lînă albă, pentru basmale. - Var. fachiul, (Banat) fachiu, (Trans.) fotiol.
Van. faziol (it. fazzoletto, batista), prin intermediul mag. fătyol (Cihac, II, 497; Eguiluz 400; DAR; Gâldi, Dict., 126); cf. mgr. (paxu&riţ, ngr. (paxioXtov, de unde pare a-1 fi luat Bolintineanu, ca împrumut individual, cf. sb. facol, alb. fastsol. Cf. Battisti, III, 1610.	3234
faclă, (-le), s. f. - Torţă.
Ngr. (pcctXa, din lat.facula, cf. bg .fakla. - Der. făclie, s. f. (luminare; torţă), cu suf. -ie, cf. bg. faklija, sb. faklja, mag. făklya, it fiaccola (rom. provine din bg., după Cihac, II, 106 şi DAR; soluţia nu pare probabilă, fiind cuvînt care apare în rom. începînd din sec. XVI; după Mladenov, bg. provine din germ. Fackel, soluţie care nici ea nu pare convingătoare); făcliaş (var. rară faclaş), s. m. (purtător de torţă); făclier, s. m. (lumînar); faclieş, s. m. (Mold., licurici).	3235
faer (-re), s. n. - Dojană, mustrare, ceartă. -Var. faier.
Germ. Feier „sărbătoare", în sens ironic. După Borcea 185 şi Scriban, din germ. Feuer „foc“.
3236
faeş (—şe), adj.-(înv.)Nobil, generos, strălucit, ilustru.
, Mag. faj, poate prin intermediul unui der. neatestat *fajos (Puşcariu, Dacor., VI, 117; Scriban). Din mag. fajt(a) provine faitoş (var. haitoş, haidoş, faidoş, haiteş), adj. (de neam, de
vază). Fagliş, adj. (Mold., robust, frumos), pe care DAR îl consideră necunoscut, pare a fi acelaşi cuvînt; ca şi faidă, s. f. (Mold., gen, clasă), cf. mag. fajta „gen“. De la faidă provine faidoş, adj. (de neam; voinic, puternic), cu var. haidoş, haitoş (Scriban; DAR, haidoş provine din mag. hajtos „leneş".	3237
faeton (-oane), s. n. - Trăsură descoperită. -Var. faiton. Mr. paitone.
Fr. phaeton. în mr., din it. faeton.	3238
fag (-gi), s. m. - Copac înalt cu coaja netedă şi lemnul tare. (Fagus silvatica). - Mr., megl._/2zg-.
Lat. fagus (Puşcariu 568; Candrea-Dens., 540; REW 3145; DAR), cf. it. faggio (lom., piem., engad. fo), sicii., sard., prov. fau, v.fr. fou (> fr. fouet), sp. (haya), port. (faia). Alb. fag provine din calabr. fagu (Meyer 97) sau din rom. - Der. făget, s. n. (yai.făgiş), (pădure de fag), mr.fadzet, cf. it. faggeto.	3239
fag (-gi), s. m. - Fagure de miere.
Lat. favus (DAR; REW 3228). Cuvînt înv., înlocuit de der. fagur (var, fagure), s. m. Se consideră acest cuvînt ca un sing. reconstituit pe baza pl .faguri din cel anterior, sau ca der. din lat *favulus (Puşcariu 570; Candrea-Dens., 541; REW 3221a; DAR). Byck-Graur, BL, I, 28, preferă prima soluţie, considerînd inexplicabil rezultatul v > g; dar această confuzie este frecventă în rom., cf. barză şi în it., cf. parvulus
>	pargoletto, nuvolo > nugolo, etc. - Der.făguros, adj. (dulce, zaharat).	3240
făgădău (-daie), s. f. - Circiumă.
Mag.fogado (DAR; Gâldi, Dict., 127). în Trans. şi Maram. - Der. făgădar, s. m. (cîrciumar), cu suf. -ar (după DAR, din mag. fogados, cu schimbare de suf.); fagădărifă, s. f. (cîrciumă-reasă). Cf. făgădui.	3241
făgădui (-uesc, -it), vb. - 1. (înv.) A găzdui, a primi. - 2. (înv.) A consimţi. - 3. A promite, a-şi da cuvîntul, a se angaja.
Mag. fogadni „a primi" şi „a promite" (DAR; Gâldi, Dict., 89), cf. făgădău. - Der. făgadă, s. f. (promisiune); făgădaş, s. n. (promisiune, obligaţie); făgăduială, s. f. (promisiunea, angajament, obligaţie); făgăduianţă, s. f. (promisiune); făgă-duitor, adj. (promiţător); făgăduită, s. f. (înv., promisiune); făgăduitură, s. f. (înv., promisiune). Din rom. provine în bg. din Trans. fagaduva (Miklosich, Bulg., 121).	3242
făgaş (-se), s. n. - Urmă, brazdă, urmă de roată. - Var. (Mold., Trans.) vagas, ogaş, hogaş, (Trans.) hăgaş, hăgău.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
317
Mag. văgăs (Cihac, II, 537; Gâldi, Dict., 95; DAR). După Drăganu, Dacor., VI, 275, alterarea consoanei iniţiale se explică prin încrucişarea cu mag ./orga „cotitură", ipoteză puţin probabilă. Cf. sb., cr., rut. vagas. După DAR, var. hăgău ar proveni din mag. hâgo. - Der. hoagă, s. f. (groapă cu apă; pîrîu).	3243
fai, s. n. - Ţesătură subţire. - Var. faiu.
Fr. faille. ’	3244
faidă (-de), s. f. - (Trans. de Vest, Banat) Cîştig, profit.
Sb. fajda, din tc. faide (DAR).	3245
faimă, s. f. - Reputaţie, renume, celebritate. -Var. (înv.) faină.
'Lali.fama, dar der. directă pare incertă; este mai curînd cuvînt neol., format din latină pe baza modelului lui defăima (Candrea, Rom., XXXI, 308; Tiktin; Puşcariu 495; DAR, 3176; REW 3246). Sec. XIX. - Der. faimos, adj. (renumit, celebru).	3246
fain (-nă), adj. - Fin, distins, preţios.
Germ. fein (Borcea 185; Tiktin; DAR; după Gâldi, Dict., 176, prin intermediul mag.). Curent în Trans., considerat vulgar în Munt. 3247
fă|nă (—nuri), s. f. - Pulbere obţinută prin măcinarea boabelor de cereale. - Var. (înv.) fărină, (Banat) fănină. Mr., megl. fărină, istr. farirţ.
Lat.farina (Puşcariu 572; REW3\91; Candrea, Elements, 48; Rosetti, Rhotacisme, 20; DAR), prin intermediul fazelor atestate de var., rezultat al asimilării r-n > n-n şi al disimilării corespunzătoare; cf. vegl. faraina, it. farina, prov. farina, fr. farine, sp. harina, port. farinha.
Der. faina, vb. (a acoperi cu făină); făinar, s. m. (fabricant sau vînzător de făină), care, după Puşcariu 573 ar fi reprezentant direct al lat. farinarius, ipoteză abandonată în DAR; făinar, s. n. (ladă sau depozit de făină); făinăreasă, s. f. (făinar);făinărie, s. f. (magazin de ţ&m$);făineală, s. f. (dare prin făină; sulemenire; bătaie); făinos, adj. (ca făina), care, după Puşcariu 574 şi DAR provine direct din lat. farinosus; făinoşa, vb. refl. (a deveni făinos; a se pudra, a se sulemeni); înfăina (var. înfainoşa), vb. (a da prin făină; a pudra; a bate).	3248
faivodQC (-curi), s. n. - Sntîlnire după amiaza.
Engl. five o clook.	3249
fală, s.f.-l. Glorie. - 2. Pompă, fast, strălucire.
-	3. Splendoare, măreţie. - 4. Mîndrie, îngîmfare, trufie. - Var. (înv. hvală, hfală). - Megl. falbă.
Sl. chvala (Cihac, II, 107; Miklosich, Slmv. Elem., 51), cf. bg,fal(ba), sb. fala. în megl. direct din bg. Sec. XVII. - Der. fălef, adj. (mîndru, trufaş), cf. sl. hvalîcî, înv. şi în Trans. de Vest; făli, vb. (înv., a slăvi; refl., a se lăuda, a se mîndri), din sl. hvaliti, cf. sb. faliţi, bg. fălim; falie, s. f. (înv., fast, pompă; înv., orgoliu); falnic, adj. (glorios; fastuos, magnific; mîndru, trufaş); făl-nicie, s. f. (orgoliu, vanitate); fălos, adj. (fastuos; orgolios, mîndru; încrezut); făloşi, vb. refl. (a se lăuda); Jaloşenie, s. f. (lăudăroşenie); fulău, s. m. (lăudăros, fanfaron; romaniţă-puturoasă, Anthe-mis cotula), de la făli, cu -ău, -ca mîncău, fingăit, fugău, etc. (după Tiktin, din mag. fald „mîncău"; după Lacea, Dacor., V, 399, din mag. full „ureche"; DAR îl consideră necunoscut). Cf. pohvală.	3250
falaitar (—ri), s. m. - Servitor călare care mergea înaintea trăsurii. - Var. jălăitar.
Germ. Vorreiter, prin intermediul rus. foreitor (DAR) sau din mag. fellajtăr (Cihac, II, 497), cf. sb.feletar, din mag. (Danicic, III, 48). Pare identic cu falet, s. n. (atelaj din două perechi de cai, cu servitori (fr. piqueurs) călare pe aceştia). După Bogrea, Dacor., IV, 813, acest ultim cuvînt ar fi germ. Valet „servitoi“; pare mai curînd o formaţie retrogradă şi artificială de la falaitar, încrucişată cu Valet.	3251
falangă (fălăngi), s. f. - 1. Sul de lemn în care legau condamnaţii care erau bătuţi la tălpi; era pedeapsă aplicată în vechime şi elevilor la şcoală, desfiinţată înainte de 1850, - 2. Bătaie. -Var. (înv.) falagă. Mr. falangu, megl. fălăgă.
Ngr. (paXocyyaţ (Lokotsch 578), cf. tc. falaka (de unde var.), bg. falaga (> megl.). Este dublet de la falangă, s. f. (os de la degete), din gr. (paXocyij, prin intermediul lat. phalanga, fr. pha-lange, şi al lui paringă. - Der. falanster, s. n., din fr. phalanstere; falansterian, adj.	3252
falbala (-ale), s. f. - Fîşie lată de stofă etc. care împodobea partea de jos a unei rochii.
Fr., it .falbala (REW 3173), direct şi, în parte, prin intermediul pol., rus. falbala (Cihac, II, 107; Sanzewitsch 202) şi din ngr. (paX|ircaXoţ. 3253
falcă (-ălci), s. f. - 1. Mandibulă. - 2. Obraz, faţă. - 3. Menghină. - 4. Braţ al loitrei căruţei. -5. Talpă la sanie. - Mr., megl. falcă.
Lat. falx, falcem „seceră". Rezultatul normal, falce (cf. it. falce, prov. faus, fr. faux, cat. falx, fals, sp. falce, hoz, port. fouce) s-a păstrat numai cu sensul lat.med. falcata (Mold., suprafaţă egală cu 14323 m2); este însă evident că trebuie să fi circulat şi în trecut, cu sensul de „seceră".
318
ALEXANDRU CIORĂNESCXJ
Schimbarea semantică de la „seceră" la „falcă" se explică prin forma caracteristică a mandibulei (cf. sard. cavanu „mandibulă", cavana „seceră"); dar această schimbare apare numai în rom. şi în alb. feljkine < *falcinea. Diferenţierea fonetică între falce şi falcă se explică în general plecîndu-se de la un lat. *falca pentru ultima formă (Puşcariu 575; Candrea-Dens., 542; Densusianu, GS, II, 315; REW3175; DAR), cf. şi rezultatul prov. falco „bucă"; este însă posibil şi să fie vorba de un sing. reconstituit pe baza pl. Jalci < falce. Der. lui falce din mag.falka „bucată" (Dumke, Jb. XIX, 76) nu este posibilă, cf. Drăganu, Dacor., VII, 214.
Der .făleai-, s. n. (la ham, căpeţea); fălcariţă, s. f. (tetanos), numit datorită contragerii musculare care îl împiedică pe bolnav să închidă gura; falcată, s. f. (plantă, Dorycnium herbaceum); fălcău, s. m. (lăudăros), încrucişare a lui falcă cu fulău < *falău; falcea, s. f. (talpă de sanie; stinghii de lemn ce leagă seîndurile care formează fimdul carului; la războiul de ţesut, cele două braţe ale vatalelor; la car, piesă a piscului; la meliţă, cele două scîndurele în care intră meliţa; braţ lateral la afetul tunului); falcer, s. m. (Mold., cositor care lucrează în acord), de la falce; fălcos, adj. (cu fălci mari; mîncău); fălcuţă, s. f. (stinghie de pe fluidul carului). - Din rom. provin rut.falica „măsură de suprafaţă" şi faticari „muncitor" (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 404).	3254
falchi dion, s. n. - (înv.) Parte procentuală asigurată de lege moştenitorilor direcţi: după codul din 1814, constituia 33% din moştenire, dacă numărul copiilor era mai mic de patru, şi 50%, dacă era mai mare.
Ngr. tpaXxiSlov (sec. XVII), din lat. lex Fal-cidia.	3255
falconet (-te), s. n. - Tun de calibru redus.
It.falconetto (sec. XIX).	3256
fald (-duri), s. n. - Pliu, cută. - Var. faldur.
Pol .fald, ms.falda (Cihac, II, 107; Sanzewitsch 202), din germ. Falte. Var. este un sing. reconstituit pe baza pl. Se foloseşte mai ales pl., pentru a desemna ansamblul artistic de pliuri al unui material asemănător cu postavul.	3257
făli (-esc, -it), vb. - (Banat) A fi lipsit de.
Sb. faliţi, din it. fallire. - Der. falincă, s. f. (greşeală, eroare), din sb. fălinka.	3258
faliment (—te), s. n. - Situaţie de insolvabilitate declarată de o instanţă judiciară, bancrută. -Mr. falimentu.
It. fallimento, în parte prin intermediul ngr. (paWanevTO, sau al germ. Falliment, cf. bg.
faliment. - Der. falimenta, vb. (a da faliment); falimentar, adj. (în faliment); falit, s. m. (persoană care a dat faliment), din it. fallito.	3259
fălnogiu (-gi), s. m. - (înv., Trans.) Primar.
Mag.falnagy „om de vază dintr-un loc“ (DAR). Termen administrativ (sec. XIX).	3260
fals (—să), adj. - Care este contrar adevărului, mincinos. - Var. falş.
'LaX.falsus (sec. XIV). Pronunţarea falş (< germ. falsch, cf. ceh. fales, pol. falsz, rus. falis, Miklosich, Fremdw., 88; Bemeker 279) se consideră drept incorectă. - Der. fals, s. n. (neadevărat); falsar, s. m. (înv., falsificator), din lat. falsarius (sec. XIX); falset, s. m., din it. falsetto; falsifica, vb., din lat. falsificare (sec. XIX); falsificator, s. m., din ir. falsificateur; falsitate, s. f., din lat falsitas (sec. XIX).	3261
falţ (-ţuri), s. n. - 1. Ştraif de legătorie. - 2. Scobitură, şanţ la cotorul cărţii legate. - 3. Canelură, şanţ. - 4. Lamă pentru desprins carnea de pe piei. - Var. felf, s. n. (ştraif).
Germ. Falz (DAR), la sensul 4 cu cel al germ. Falzeisen. - Der. falţui, vb. (a îndoi colile cane alcătuiesc o carte), din germ.falzen (Borcea 186); falfuială, s. f. (îndoire); falţuitor, s. m. (persoană care execută operaţia de a fălţui); fălfuitoare, s. f. (unealtă cu care se fălţuieşte; rindea). Cf. ngr. cpaXTOSTTa „cuţit de cizmar".	'3262
famen (—ni), s. m. - 1. Bărbat castrat, eunuc.
-	2. Efeminat. - Mr. feamin, hamin, megl.femin.
Lat. (homo) *feminus (Puşcariu 577; Candrea-Dens., 458; Byhan 29; REW 3239; Meyer-Liibke, Rom. Gramm., III, 124), cf. alb. femere (Meyer 100), v.prov. feme „feminin", port. femeo „feminin". Cuvînt pierdut în limbajul curent, s-a salvat în literatură datorită unei celebre imprecaţii a lui Eminescu.	3263
familie (-ii), s. f. - Formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie, care constă din soţ, soţie şi descendenţii lor. - Mr. fiumeal’e, familie.
Lat. familia, prin intermediul fr. familie, cf. dubletul femeie. In mr., direct din lat., şi în a doua formă din it.famiglia. - Der. familiar, adj. (în care se adună sensurile cuvîntul fr. familiaire şi familial; familiarii, s. m. (cap de familie), din ngr. cpaHtXiapOTS (Gâldi 187), sec. XVIII, înv.; familiaritate, s. f., din fr.; familiariza, vb., din fr.; familiot, s. m. (care are familie), din ngr. (pantXuonv; (Gâldi 187), sec. XVIII, înv.; familist, s. m. (care are familie), formaţie vulg. şi improprie (suf. -ist indică îndeletnicirea sau adeziunea), însă reabilitată, mai mult decît era de aşteptat, de întrebuinţarea ei de către Caragiale.	3264
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
319
fanar (-re), s. n. - 1. Lanternă; felinar. - 2. Cartier grecesc din Constantinopole. - Var. (Mold.) finar. Mr. finare.
Ngr. (pocvâpi (Ronzevaile 125; Gâldi, Dict.,
187), din lat.fanarium, cf. tc., alb., bg.faner. Este dublet de la fanai, s. n. (felinar), din it.fanale, fr. fanai. - Der. fanaragiu, s. m. (angajat care aprindea felinarele din iluminatul public), din tc. fenarci (Şeineanu, II, 167);fînăraş, s. m. (Mold., licurici); fanariot, s. m. (grec din Constantinopole aparţinînd aristocraţiei din Fanar, care a ocupat funcţii pe cît de numeroase pe atît de importante în Munt. şi Mold., în sec. XVII şi XVIII), din ngr.
fanariot, adj. (referitor la fanariot sau la epoca de la 1711 la 1821, în istoria română); fanariotic(esc), adj. (înv., referitor la fanarioţi); fanariotism, s. n. (politică proprie exploatatorilor venetici); fanariotiza, vb. (a greciza). Cf. felinar.
3265
fanda (-dez, — at), vb. - 1. A face un pas mare înainte, în scrimă sau gimnastică. - 2. A se zbate, a se strădui.
Fr.fendre. Cu cel de al doilea sens este familiar.
3266
fantazie (—li), s. f. - 1. Imaginaţie. - 2. Capriciu, chef. - 3. Joc ecvestru. - Var. fantazie, (înv.) fandasie, fandaxie, fandacsie. Mr. făndăsie, fandăxire.
Gr. (pccvTaaia, prin intermediul fr. fantaisie, şi înainte (sec. XVII) direct din ngr. (Gâldi 187). Fandaxia s-a specializat, în argoul de cartier, cu sensul de „manie, ţicneală, aiureală".
Der.fandasios, adj. (ţicnit, maniac); fandosi, vb. refl. (a se îngîmfa; a face nazuri), din ngr. (pavra£o|xai „a imagina" (DAR; Scriban; REIV 6458; este improbabilă der. din ngr. ^ecpocvrovo) „a se distra", propusă de Graur, BL, IV, 79); fandoseală, s. f. (nazuri); fandaxi, vb. (Munt., a se lăuda), din ngr. (pavxaţonai, aorist (pccvraţa (Scriban). - Der. neol. fantastic, adj., din lat. phantasticus (sec. XVH); fantasc, adj., din fr. phantasque, împrumut literar; fantast, s. m. (himeric, vizionar), din germ. Phantast, împrumut literar; fantasmă, s. f., din it. fantasma (sec. XIX) şi înainte din ngr. (pavioajia (sec. XVIII, cf. Gâldi
188);	fantasmagorie, s. f., din fr.; fantasmagoric, adj., din fr.; fantomă, s. f., din fr. fantome. 3267
fante (—ţi), s. m. - 1. Valet la jocul de cărţi. -2. Curtezan, crai. - Mx.fande.
It fante (în mr., prin intermediul ngr. (pcxvxr)ţ). Sec. XIX.	3268
fapt (-te), s. n. - l. (înv.) Creaţie, facere. - 2.
Acţiune, înfăptuire. - 3. (înv.) Creatură. - 4. Întîmplare reală. - 5. (Cu noţiuni care exprimă timpul) Început, origine. - 6. Vrajă, farmec. - 7. Larvă a fluturelui, Acherontia atropos. - 8. Trifoi galben, Trifolium procumbens. - 9. Plantă, As-trantia mayor. - Mr. faptu, faptă, megl. fat.
Lat. factum (Puşcariu 579; Candrea-Dens., 535; REW 3135; DAR; cf. Şeineanu, Semasiol., 188), cf. it. fatto, prov. fach, fr. fait, sp. hecho, port. feito. Pl. este fapţi la sensurile 7-9. Era înainte part. de la a face, sec. XVI, înlocuit de făcut.
Der. faptă, s. f. (fapt; operă; acţiune; înv., creaţie, facere), sing. reconstituit analogic de la pl. fapte (după Tiktin şi DAR, din lat. facta, pl. n.); făptaş, s. m. (delicvent); faptnic(ă), s. f. şi n. (roibă, Rubia tinctorum), numită astfel fiindcă se crede că vindecă o boală greşit atribuită lui fapt 7; făptoriu, s. m. (înv., creator); făptui, vb. (a face, a săvîrşi, a comite); făptuitor, s. m. (delincvent, autor al unui delict); făptură, s. f. (înv., creaţie, facere; lucrare, operă; lume, univers; compoziţie, structură; aspect, formă, mod de a fi; fiinţă vie, creatură), din lat. factura, cf. alb. feture (Meyer 111; Philippide, II, 641), it. fattura, v.pmv.faitura, v.fr. faiture, sp. hechura, port. feitura (Puşcariu 580; Candrea-Dens., 537; REW 3136; DAR); înfăptui, vb. (a realiza, a verifica, a duce la bun sfîrşit).
în legătură cu sensul magic al lui fapt, cf. it. fatturare „a vrăji", fattura „vrajă", port. feitiţo „vrajă", de unde fr. fetiche > rom. fetiş. 3269
fară, s. f. - Castă, rasă. - Mr. fară.
Ngr. (papa, cf. alb.fare (Meyer 100; Philippide, II, 641), bg.fara (Bemeker 279). Pare să provină din longob. fara (Puşcariu, Dacor., VIII, 293; Giuglea, Dacor., II, 396; DAR), şi a fost citat ca element v.germ. în rom., nejustificat, se pare, întrucît este vorba de un cuvînt împrumutat dintr-un idiom balcanic, în epocă recentă. în acelaşi timp, este cuvînt incert, întrebuinţat de patru ori de Petru Maior, care foloseşte adesea cuvinte mr. (şi acesta pare a fi cazul lui fară) şi o dată într-un text popular din Haţeg, în care este posibil să fie şi o pătrundere a mr. După Mladenov 660, cuvîntul ar fi de origine tc.	3270
fără, prep. - 1. Lipsit de. - 2. în afară de, fără a ţine seama. - 3. (Conj.) Ci, dar. - V&r.făr'. Mr. fără, megl. far, fqr, fară, istr. făr de.
Lat. forăs (Puşcariu 581; Candrea-Dens., 549; REW 3431; DAR), cf. vegl .fure, it. fuora, fuori, prov. for(a)s, v.fr. fors, (fr. hors), sp.fuera, port. foras. Var. far ar putea reprezenta lat. foris. Cf. şi afară. - Intră în compunerea anumitor cuvinte, ca fărădelege, s. f. (nelegiuire), format pe baza sl.
320
ALEXANDRU CIORĂNESCU
bezakonije; fărălegi, vb. (înv., a comite un sacrilegiu sau o nelegiuire).	3271
farafastîc (-curi), s. n.	-	1.	Fleac,	bagatelă.
-	2. Moft, capriciu, fasoane.
Tc. falan-fistik (Iogu, GS, IV, 384), probabil încrucişat cu ngr. (papa<ţx3ţ „fanfaron" (Cihac, II, 576; DAR) sau cu vreo	intenţie	expresivă (cf.
Iordan, BF, II, 189).	3272
faraon (-ni), s. m. - 1. Titlu purtat de vechii regi ai Egiptului. - 2. Ţigan. - 3. Nume al unui joc de cărţi.
Gr. (pap0(3, prin intermediul sl. faraonu, şi modem din fr. pharaon (Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 370). Explicaţia sensului 2 este aceeaşi cu a cuvîntului ţigan; cu sensul 3 are pl. faraoane.
-	Der. faraoană, s. f. (ţigancă); faraonii, s. m.
(înv., egiptean).	3273
făraş (-şe), s. n. - Obiect casnic în care se stringe cu mătura gunoiul. - Mr. făraşe, megl. fraşă.
Tc. faraş (Şeineanu, II, 168; Ronzevalle 123), cf. ngr. (papam, bg. faras.	3274
farbă (-be), s. f. - Culoare.
Germ. Farbe. Trans., sec. XVII; cf. sb., cr. farba.	3275
farf-. - Rădăcină expresivă, bazată pe consonanţa f-r-f (şi la formele fîrf-, forf-), şi care pare a evoca ideea de a bolborosi, cf. Jîjîi. Cf. Iordan, BF, II, 190.
Der. firfăli, vb. refl. (Banat, a se lăuda, a se fuduli); firfală, s. m. (persoană inconstantă); fîr-fînatic, adj. (flecar); farfasit, adj. (pungaş, haimana, golan; bîlbîit); farfazoane, s. f. pl. (fasoane, nazuri); farfuză, s. f. (femeie neruşinată), cf. Iordan, BF, VII, 255; firfiriu, adj. (coate-goale, pîrlit), pare încrucişat cu pirpiriu (după Cihac, II, 499, din mag. fityfirity „golan"); firfiric, s. m. (mică de argint), datorită micimii sale, cf. firfirică, s. m. (sărac, nevoiaş; aiuirit, trăznit), după Roesler, 47, din tc.ferferet „uşurătate"; după Cihac, II, 108; din pol.firka „monedă" de 4 groşi, şi aceasta din germ. vier; după Capidan, în DAR, în loc de *firfenic, şi acesta din germ. vier Pfennig(e); după Scriban, din tc. firfiri „purpuriu", sau din germ. fiinfer „a cîte cinci", sau din germ. Pfifferling „ciupercă"); filfizon, s. m. (tînăr neserios), pentru al cărui suf. cf. farfazoane (după Candrea şi DAR, de la refrenul cîntecului revoluţionar La Carma-gnole: vive le son, ipoteză cu totul absurdă; după Scriban, în legătură cu filosof)-, foarfă (var. for-foandă), adj. (prost îmbrăcat; flecar); forfodii, s. f. (Trans. de Nord, minciuni); forfoi, s. n. (Trans.,
fast, pompă); înforfoia (var. mforfocd), vb. (Trans., a găti, a dichisi), cf. firfăli; forfoti (var. folfoti, filfoti, forfăi, forcoti), vb. (a fierbe; a mişuna; a pălăvrăgi; a umbla mult); forfota (var. forfa, fîlfota), adv. (repede, în mare vînzoleală); forfoteală (var.forcoteală), s. f. (vînzoleală, foială; zarvă), cf. ALR, II, 20 şi Iordan, BF, II, 191. Fîrlifus, s. m. (persoană slabă, mofturoasă sau lăudăroasă), face parte din aceeaşi familie expresivă (după Tiktin, din germ. Firlefanz „om desfrinat"; după Bogrea, Dacor., I, 276, din tc. feilesuf „filosof*). Der. acestei rădăcini se confundă uşor cu cei ai lui filf-, Cf. şi fof-, 3276
farfara, adj. - Guraliv, flecar, palavragiu. - Mr. fărfară.
Ic. farfara, din arab. farfăr (Şeineanu, II, 168; REW 3194; Lokotsch 589), în parte prin intermediul ngr. (pap(paptfţ, cf. bg. farfara. Aparţin aceluiaşi radical fanfară, s. f., din fr. fanfare şi fanfaron, adj., din fr. fanfaron, cf. mr. fanfaron, din it.	3277
farfurie (—ii), s. f. - 1. Porţelan. - 2. Obiect de formă rotundă, din porţelan, faianţă etc. în care se serveşte mîncarea. - Mr. fărfuriu.
Tc.farfuri, din per. faghturî (Şeineanu, II, 168; Meyer 98; Lokotsch 569; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 356), cf. ngr. (pafxpoupt, alb. farfuri, bg. farfor (Bemeker 279). Sec. XVIII (prima fabrică de porţelan a fost creată în Bucureşti, în 1806, de Constantin Filipescu). - Der. farfurigiu, s. m. (înv., vînzător de porţelan); farfurioară, s. f. (farfuriuţă). Din rom. pare a proveni pol. farfury (Miklosich, Wander, 14).	3278
farij (-ji), S. m. - Armăsar, bidiviu.
Sl. farizii (Bemeker 279; Conev 57; DAR). împrumut lit., fără circulaţie reală.	3279
fărîma (-in, -at), vb. - A sparge, a face bucăţi. - Var. (s)jăr(î)ma, (s)făr(î)mi.
Lat. *ex-formăre, cf. it. sformare „a desfigura", sformato „diform". Rezultatul sfărma este normal (pentru o > ă, cf. fără); formele cu î se datorează unei încrucişări cu dărîma, v. aici. în general se explică acest cuvînt prin farîmă „fragment", care se consideră identic cu alb. therime (< mr. sîrmă) „fragment", thefmon (< mr. sîrmare) „a sparge" şi derivat din lat. *farrimen, de la far „alac" (Puşcariu, Conv. lit., XXXV, 818 şi ZRPh.,
XXVII,	739; Puşcariu 582; Giuglea, Dacor., III, 598; Philippide, II, 712; Rosetti, II, 116), ipoteză dificil de admis din punct de vedere semantic (cf. REW 3202). Diez, Gramm., I, 281, urmat de Korting 3950, Meyer 90 şi Scriban, propusese lat.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
321
fragmen, care prezintă de asemenea dificultăţi. Alb. pare a proveni din rom. - Cf. în/arma.
Der. farîmă, s. f. (fragment; bucată; firimitură; rest); Jarimăcios (var. (s)jar(î)măcios, (s)far(î)mi-cios), adj. (care se fărîmă, inconsistent); fărimat (var. (s)Jar(î)mat, (s)/ar(î)mît), s. n. (spargere; fărîmare; oboseală, rău, ameţeală); Jaritnălor (var. (s)Jar(î)mător, (s)făr(î)milor), adj. (care (s)fărîmă); fărîmătură (var. (s)far(î)mătură, (s)far(î)mitură, fir(i)mitură), s. f. (fărîmare; distrugere; spargere, hernie; firimitură; resturi); în ultimele var. pare a fi intervenit o încrucişare cu fir; Jarimifa (var. sfăr(î)miţa, (s)far(î)mica, (s)făr(î)miţi, fir(i)mifi), vb. (a face bucăţele, a face firimituri), din dim. fărîmiţă.	3280
fariseu (—ei), s. m. - 1. Membru al unei grupări politico-religioase la vechii evrei. - 2. Om ipocrit, făţarnic.
Gr. (papioai’og, prin intermediul sl .farisei. Sec. XVI. - Der. fariseean, adj. (înv., de fariseu), din sl. farisejaninu; farisesc, adj. (de fariseu); fa-riseeşte, adv. (în chip ipocrit); fariseism, s. n., din fr. pharisăisme.	3281
farmazon (—ni), s. m. - Vrăjitor, vraci. - Mr. farmazon „înşelător*1.
Fr. franc-magon „mason" (Hasdeu, Col. lui Traian, 1883, 242), prin intermediul ngr. ipap-(xocaovoq „sacrilegiu" (Scriban), tc.farmasun, pol., rus. farmazon (Sanzewitsch 202). - Der. farma-zoană, s. f. (vrăjitoare); fannazonie, s. f. (vrăjitorie). Sec. XVIII.	3282
farmec (—ce), s. n. - 1. Vrajă, vrăjitorie. - 2. Calităţi care atrag, şarm. - Var. (înv.) farmăc. Mr. fărmăc „venin".
Gr. (pap|iaxov „venin", direct (Mumu 24; Diculescu 474), sau prin intermediul lat. phar-macum (Philippide, Principii, 18; Puşcariu 583; Candrea-Dens., 551; REW 6462; DAR; Rosetti,
I,	166; cf. Şeineanu, Semasiol., 188); mr., direct din ngr., cf. alb., bg. farmak „venin".
Der. fermeca, vb. (a vrăji; a încînta; a seduce, a fascina); fermecător, adj. (încîntător, seducător); fermecător, s. m. (vrăjitor, vmc\); fermecătoreasă, s. f. (vrăjitoare); fermecătoresc, adj. (ca vrăjitorii); fermecătorie, s. f. (vrajă, farmece); fermecătură, s. f. (vrajă, magie). - Der. neol. farmacie, s. f., din fr.; farmacist, s. m., din fr.	3283
fărşang (-guri), s. n. - (Trans.) Carnaval.
Mag. farsartg, din germ. Fasching (DAR; Gâldi, Dict., 126). - Der. farşăngar, s. m. (mască, paiaţă).	3284
fărtoi (-oesc, -it), vb. - A se înclina partea
din spate a unei căruţe sau a unei sănii. - Var. (Bucov.) fartălui, (Mold.) hartoi.
Mag. fartolni (Cihac, II, 497; DAR). - Der. Jartoaie, s. f. (pantă, povîmiş cu gropi şi primejdios pentru sănii); hartoi, s. n. (gheţuş, derdeluş).
3285
fascina (-nez, -at), vb. - A atrage irezistibil, a captiva.
Fr. fasciner, cu pronunţarea lat. fascinare. -Der. (din fr.) fascinant, adj.; fascinator, adj.
3286
făşcuţă (—ţe), s. f. - 1. Vas de lemn pentru lapte. - 2. Plantă, Orobus vemus.
Rut. faska (Cihac, II, 108; Candrea; DAR), din germ. Fass, dim. dialectal Fasken. în Mold.
3287
faşe (-ăşi), s. f. - 1. Bucată îngustă de pînză, bandă. - 2. Scutec. - Mr. faşe, megl. faşă, istr. foşa.
Lat. fascia (Puşcariu 585; Candrea-Dens., 553; REW 3208; Pascu, I, 83; DAR), cf. alb. fose (Miklosich, Alb., F„ II, 22; Philippide, II, 641 şi DAR citează numai alb. faskje), it. fascia (sard. fasa), prov. faissa, fr. faisse, sp. faja (astorg. facha), port. faixa.
Der. fîşie (var. fâşie), s. f. (faşă, bandă; scutec), prin încrucişare cu formaţia expresivă fişîi; faşi-oară, s. f. (fîşie mică) s-a întrebuinţat artificial în sec. XIX (şi în forma Jăscioară), cu sensul de „fascicul, broşură'1 (după REW 3212, direct din lat. fascîola); sfişia, vb. (a rupe cu ghearele; a face bucăţi); sfişietor, adj. (care sfîşie). - Din rom. provine bg. fasa, vasa „şiret" (Capidan, Raporturile, 195; Bemard 21), pe care Romanski 103 şi Mladenov 660 îl der. de la \at. fascis. Cf. înfăşa, înfăşură.	3288
fasină (—ne), s. f. - Mănunchi de nuiele folosit la întărirea terasamentelor.
Fr. fascine.	3289
făşiu, s. m. - Soţul cumnatei.
Cr.fasa (Bogrea, Dacor., III, 730). Totuşi, DAR preferă să plece de la faşe însă este puţin probabil (acest grad de înrudire ar fi imaginat în cruciş, ca fasa scutecelor; în acest caz ideea de bază ar fi cea de „încrucişat", nu cea de „scutec"). 3290
fasole, s. f. - 1. Plantă erbacee cultivată pentru păstăile ei comestibile (plantă şi păstaie). - 2. Mîncare de fasole. - 3. (Pop.) Dinţi. - Mr./asul 'u, megl. Jasul’.
Mgr. (paaoXi (Meyer 110; Bemeker 280; Philippide, II, 712; Ronzevaile 124; Vasmer, Gr., 58), cf. tc .fasulye, alb. fasulj, bg.fasul, calabr. fasolu.
322
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Numeroase var. locale; fasolă, fasulă (< ngr. tpooouU), fasule, (Trans., de Nord), fansule, (Banat, Olt.) făsui, (Trans. de Vest), fasaică, (Banat, Trans.) păsulă, păsui (< sb. pastdj, mag. paszulya).
Der. fasolişte, s. f. (plantaţie de fasol€);fasolică, s. f. (varietate de măzăriche sălbatică, Latyrus tuberosus); fasoli, vb. refl. (a face fasoane, a se fandosi), de la fasole 3, prin încrucişare cu fason (explicaţie dată de DAR; cf. însă pol. fasoiy „strîmbătură, schimonoseală", din germ. faseln „a ieşi de pe făgaş“);fasoleală, s. f. (fasoane)-, fasolit, adj. (fandosit).	3291
fason (-oane), s. n. - 1. Modul în care este făcut un lucru; cyoială, model. - 2. Moft, fason, nazuri.
Fr. fagon. - Der. fasona, vb. (a da unui obiect o anumită formă; vb. refl., a se fandosi). 3292
făt (-feţi), s. m. - 1. Fetus. - 2. Pui de animal.
-	3. Copil, prunc. - 4. (Trans.) Sacristan. - Mr. fetu, istr. fet.
Lat. fetus (Puşcariu 586; Candrea-Dens., 560; Densusianu, GS, II, 314; REW 3273 şi 3272; DAR), cf. sard. fedu, calabr. (fetazze), prov. (fedoun) „miel“, fr. (faon). Cf. şi fată, făta, fecior. Sensul 3 este înv., se păstrează mai ales în expresii fixe, ca făt logofăt „copil minune", Făt-Frumos. Cf. flăcău.	3293
fată (fete), s. f. - 1. Persoană de sex feminin.
-	2. Tînără, copilă. - 3. Fecioară. - 4. Fată nemăritată. - 5. Fată în casă, servitoare. - 6. Nume popular al constelaţiei Orion. - 7. (Arg.) Hîrtie de 500 de lei. - Mr.feată, megl. fştă, istr. fgt<ţ.
Lat. feta (Puşcariu 588; Densusianu, GS, II, 314), cf. îrivA.fede, lomb. feda, piem.fea, dauph. feia, toţi cu sensul de „oaie", sp. jeda „vacă cu viţel" (Garda de Diego, Bol. R. Acad. Esp., VII, 261). Sensurile 3, 5 şi 6 sînt însoţite de obicei de adj. mare; sensul 6 se explică plecîndu-se de la ideea de „nou, nefolosit". Este cuvînt general răspîndit (ALR, I, 192).
Der. fătoi, s. m. (fată bărbătoasă); fătălău (var. feteleu), s. m. (hermafrodit), cu suf. -lău; fetesc, adj. (de fată; înv., feciorelnic);_/fefe;/e, adv. (în chip feciorelnic); fetei, s. n. (adunare de fete); feti, vb. (a trăi nemăritată, a fi fată bătrină); fetie, s. f. (feciorie; virginitate); fetişcană, s. f. (fată tînără; bomboană de fată); fetiţă, s. f. (copilă). 3294
făta (—t, -at), vb. - A făta. - Mr. fitare, fet, megl. fet.
Lat. Jetare (Puşcariu 587; Candrea-Dens., 562; REW 3271; DAR), cf. sard. fedare, sicii, fitari, abruz. fetămarch.fetă, piem.fe (în sicii, şi abruz.
cu sensul special de „a face ouă"), Santander jedar.
Der. fătăciune, s. f. (fătat al oilor; înv., dobîndă luată pentru pămînt; ţarc rezervat pentru oi să fete; fătat; organ genital al vacii), suf. -ciune, ca mortăciune, spurcăciune (după Candrea-Dens., 563 şi REW, direct din lat. fetationem); fatăciunat, s. n. (înv., numărătoare a turmelor); fătat, s. n. (acţiunea de a făta); fătătoare, adj. (care fată); fătătoare, s. f. (care fată; organ genital al vacii).
3295
faţă (feţe), s. f. - 1. Chip. - 2. Figură. - 3. Persoană, individ. - 4. Aspect, înfăţişare. - 5. Frunte, parte anterioară. - 6. Suprafaţă, parte superioară. - 7. Cuvertură (husă; învelitoare; cuvertură de pat; faţă de masă; faţă de perna). -8. La ţesături partea de pe faţă. - 9. Avers. - 10. Pagină a unei file. - 11. Loc expus la soare, solariu. - 12. Loc expus la vînt. - Faţă de. -Faţă'nfaţă. - De faţă, - In faţă. - Pe faţă. - Mr., megl. faţă, istr. fqţţ.
Lat. facia în loc de facies (Diez 1,166; Puşcariu 589; Candrea-Dens., 565; REW 3130; Philippide,
II,	641; DAR); cf. alb.fakje, it. faccia, prov. facha, fr. face, sp. faz, haz, port. face, ngr. (patera. Sensul de „persoană" ar putea fi un calc după gr. Jipooawtov (Sandfeld 37).
Der. faţa, vb. (Trans., a se coace farfuriile la foc); Jaţoaie, s. f. (Maram., faţă de masă); faţos, adj. (frumos); feţie, s. f. (solariu, loc însorit); făţare, s. f. (faţă de masă; suprafaţa ariei; înv., ipocrizie), cu suf. -are (după DAR, ultimul sens s-ar explica printr-unul intermediar, de „mască"; făţări, vb. (înv., a se dovedi părtinitor şi nedrept; înv., a disimula); faţărie, s. f. (înv., părtinire; înv., ipocrizie), ambele cuvinte ce par de origine cultă (sec. XVII), fără circulaţie populară; făţarnic, adj. (înv., părtinitor, ipocrit); făţărnicie, s. f. (ipocrizie); Jafărniceşte, adv. (în mod ipocrit); făţămici, vb. (înv., a se arăta părtinitor; înv., a disimula); făţiş, adv. (înv., de faţă; în mod public; în mod deschis, sincer); înfăţişa (var. făţişa), vb. (a prezenta; a expune, a explica, a reprezenta; a compărea; refl., a se arăta); (în)făţişat, adv. (de faţă; în mod public); înfăţişetor, adj. (care prezintă; care reprezintă); înfăţa, vb. (a pune sau a schimba faţa de pemă, faţa de masă); a desfăţa, vb. (a scoate faţa de pemă sau faţa de masă); făţui, vb. (a egala, a netezi; a peria, a pili, a cizela; a pălmui), pentru al cărui ultim sens cf. fr. taloche „drişcă, făţui-toare" şi „palmă, lovitură"; făţuitor, s. m. (făţui-toare); făţuitoare, s. f. (perie, drişcă); feţi, vb. (a tăia lemnul în formă pătrată).
Der. neol. faţadă, s. f., din fr. fagade încrucişat
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
323
cu fată; faţetă, s. f. (aspect), din fr. facette, cu aceeaşi încrucişare. Cf. sb. faca „faţă“, pol. dial şi rut. facka „palmă" (Candrea, Elemente, 407; după Bemeker 277, din ven. fazza), rut. facernyi „ipocrit" (Candrea, Elemente, 407; Miklosich, Wander., 14).	3296
faulă (—le), s. f. - (Trans. de Vest) Mod de a fi, aspect, aparenţă. - Vat. faulă.
Lat .fabula „istorie", cf. subula > sulă, stabulum
>	staul; schimbarea de accent ca în audio > aud. Cuvîntul nu a fost studiat, şi circulă puţin; însă pare a însemna, mai curînd decît „aspect fizic", ceva în sensul de „dispoziţie, ţinută". Cf. citatul lui Frîncu-Candrea, în DAR: ian spune-mi faula lui. Tiktin şi DAR dau cuvîntul drept necunoscut. Este dublet de la fabulă. Cf. it. Joia priveşte" (Battisti, III, 1676).	3297
faur (-ri), s. m. - 1. Fierar. - 2. Varietate de gîndac (Elater segetum). - Mr. favm, favur, istr. fqwra.
Lat. făber (Puşcariu 590; Candrea-Dens., 569; REW 3231; DAR), cf. it. fabbro, prov. faure, fr. fevre, v.sp. fabro. - Der. faurar, s. m. (fierar); faurăreasă, s. f. (nevasta de fierar); faurărie, s. f. (fierărie); faurărit, s. n. (fierărie, meseria de fierar); făuri, vb. (a forja; a făuri, a crea, a inventa), care, după Puşcariu 592 şi Candrea-Dens., 570, reprezintă lat. fabrire; faurie, s. f. (forjă); făurişte, s. f. (forja); făurită, s. f. (nevastă de fierar). 3298
făurar, s. m. - Februarie. - Mr. flivrar, istr. faurqr.
Lat. februarius (Puşcariu 591; Candrea-Dens., 574; REW 3120; DAR), cf. alb.fruer, fljur (Meyer 108; Philippide, II, 641), calabr. frevaru, friul. frevar. Este formă populară, paralelă lui fevruarie (sl. fevruarie), înv., şi februarie, s. m. (lat. februarius). Prin analogie cu făurar „fierar" s-a ajuns şi la o formă regresivă, faur „februarie".
3299
favoare (-oruri), s. n. - Avantaj acordat cuiva, hatîr. - Var. (înv.) favor.
Fr. faveur. După Sanzewitsch 203, prin intermediul rus. favor, ipoteză care nu este necesară.
-	Der. favorabil, adj.; favorit, adj.; favorit, s. m. (barbă de o parte şi de alta a obrazului; favorit); favoriza, vb.; favoritism, s. n., toate din fr. Cf. defavoare, s. f.; defavorabil, adj.	3300
fazan (—ni), s. m. - Pasăre de mărimea unei găini, vînată pentru camea ei gustoasă. - Mr. faşano.
Fr. faisan, alterat prin încrucişare cu ngr. (paoiavoţ, cf. it. fagi ano, rus. fazan. - Der. fazăniţă, s. f. (femela fazanului); fezanda, vb., din fr. faisander.	3301
fecior (—ri), s. m. - 1. (înv.) Copil. - 2. Băiat, tînăr, flăcău. - 3. Servitor, valet. - Mr., megl.fiţor, istr. fefor.
Lat. *fetîolus, dim. de la fetus (Puşcariu 593; Candrea-Dens., 561; REW 3273; DAR), sau mai probabil der. intern de la făt > *fetcior sau *felşor. Folosirea sa este generală, cf. ALR, 187. - Der. fecioară, s. f. (fată virgină), istr. feforţ (după Puşcariu 594 şi DAR, din lat. *fetîola); fecioran-dru, s. m. (flăcău); feciorarifă, s. f. (rar, Trans., fată bărbătoasă); feciorelnic, adj. (virginal); fecioresc, adj. (virginal; Trans., propriu băieţilor); fecioreşte, adv. (în chip feciorelnic); feciori, vb. (înv., a trăi în mod cast; Trans., a duce viaţă de copil); feciorică, s. f. (plantă, Hemiaria glabra); feciorie, s. f. (virginitate; Trans., tinereţe); fecio-rime, s. f. (Trans., mulţime de feciori); desfeciori, vb. (a deflora, a dezvirgina). - Din roin. provin alb. ficor (Jokl, RF, II, 246), bg. ficor (Capidan, Raporturile, 195), mag. ficsor (Edeispacher 14; Candrea, Elemente, 407).	3302
fedeleş (-şe), s. n. - 1.	Vas acoperit.	- 2.
Ploscă. - 3. Dans popular	care se	dansează în
ajunul nunţii.
Mag .fedeleş „cu capac", de la fedel „cuvertură" (DAR; Gâldi, Dict., 89). Cihac, II, 497, îl punea greşit în legătură cu vadră, prin intermediul mag. veder. - Der. fedeleşi, vb. (Arg., a lega strîns, a lega de mîini). - Din mag. fcdo provine fedeu, s. n. (Trans., capac).	3303
fee (—e), s. f. - Zînă.
Fr. fee. Cuvînt literar folosit artificial de unii romantici (Nicoleanu). - Der. (din fr.) feeric, adj.; feerie, s. f. (magie, basm).	3304
fel (-Iuri), s. n.-l. Clasă, tip, gen, specie. -
2.	(înv., rar). Stirpe. - 3. Soi, teapă. - 4. Obicei, stil. - 5. Purtări, mod de a fi. - 6. Capriciu, chef.
-	7. Fel de mîncare. - De fel, în nici un caz.
Mag. -fele „asemănător", fel „parte", cu sensul de „soi, fel" în mai multe compuneri, cf. minden fele „de orice fel" (Cihac, II, 498; Scriban; DAR), cf. sb., slov. fela „clasă", bg. Trans. feli (Miklosich, Bulg., 121). Giuglea, Dacor., II, 637, respinge această der., care pare evidentă şi propune, prin intermediul alb. fjalje, lat. fabella „istorioară", cf. it. favella.
Der. falie, s. f. (Trans., înrudire), poate prin intermediul sb. (DAR); feliuşag, s. n. (Mold., soi, teapă); feluri, vb. (înv., a varia); felurit, adj. (variat); felurime, s. f. (varietate, diversitate). Din acelaşi cuvînt mag. provine fele, s. f. (măsură de
■	capacitate, folosită în trecut în Trans., în valoare de trei sferturi de litru).	3305
324
ALEXANDRU CIORĂNESCU
felcer (-ri), s. m. - Agent sanitar.
Germ. Feldscherer, în Trans. prin intermediul mag. felcser (Candrea; DAR; Gâldi, Dict., 176) şi în Mold. prin intermediul pol .felcser, rus .felîdser (Sanzewitsch 203; Cihac, II, 108).	3306
feleherţ (-ţuri), s. n. - Cruce de car. - Var. feliherf, felehearf.
Mag. felherc (DAR). în Trans.	3307
feleleat (-turi), s. n. - 1. Răspuns. - 2. Responsabilitate, solvenţă.
Mag.felelet (DAR). Rar, în Trans. - Der. felelui, vb. (a răspunde, a garanta), din m&g. felelni (DAR; Gâldi, Dict., 127).	3308
felendreş (-şuri), s. n. - Ţesătură fină de Flandra.
Germ. flăndrisch „din Flandra" (Candrea; DAR), prin intermediul pol. falendysz (Cihac, II, 108). Sec. XVII, înv. După Drăganu, Dacor., III, 715, din mag.fajlendis, care reproduce germ. fein Londisch „ţesătură fină de Londra".	3309
felezeu (-ee), s. n. - Mătură pentru a curăţa pleava.
Mag. felezo „mătură" (Tiktin; DAR). - Der. felez(u)itoare, s. f. (mătură); felezui, vb. (a mătura, a cuiăţi pleava; refl., a se fuduli), din mag.felezni (Gâldi, Dict., 89).	3310
fel|e (—ii), S. f. - Bucată tăiată dintr-un întreg.
-	Mr., megl. filie.
Ngr. (pEXXi, din lat. offella (Meyer, Neugr. St., IV, 69; REW 6042; Vasmer, Gr., 59; Gâldi 188), cf. bg. filija, sb. felija (Romanski 103; cf. Miklosich, Fremdw., 87). Sec. XVIII. - Der. feliufă, s. f. (felie mică; ferigă, Aspidium filix), probabil prin confuzie cu felie şi în loc de *feriuţă, cf. ferigă; înfelia, vb. (a tăia în felii).	3311
feligean (— şne), s. n. - Ceaşcă de cafea, fâiă toartă. - Var.fîligean. Mr.filgane, meg].flindzan.
Tc. filcan (Şeineanu, II, 169; Lokotsch 608; Ronzevalle 124), cf. ngr. (piXT^avo, alb. filjgăn (Meyer 100).	3312
felinar (-re), s. n. - 1. Lanternă. - 2. Dispozitiv pentru luminat prevăzut cu un glob de sticlă, folosit în iluminatul public, fanar. - 3. (Arg.) Ochi.
Origine obscură. Pare a fi rezultat al lui fanar, sau tc.fenar, prin intermediul unui der. cu suf. de agent *fenerar, disimilat posterior (Candrea; DAR).	3313
feliort (-turi), s. n. - (Trans.). în mine, capătul unei galerii.
Mag. felgaret (Treml, R. fctudes hongr.; XI,
112). Rar.	3314
felQn (—oane), s. n. - Pelerină scurtă de preot
-	Mr. fîlone.
Mgr. (peXovvov (Mumu 25), prin intermediul ngr. (peXovi şi în parte, din sl.felonu. 3315
felucă (-ci), s. f. - Corabie mică şi îngustă cu pînze şi lopeţi.
It. feluca (sec. XIX). împrumut literar 3316
femeie (şi), s. f. - 1. (înv.) Familie. - 2. Nevastă, soţie. - 3. Femeie căsătorită. - 4. Persoană de sex feminin. - Var. fomeie, (Mold.) fimeie, (înv.) fame(a)ie. Mr. fumeal’e, megl. fămel ’ă, fumel ’ă.
Lat. fămîlia (Puşcariu 595; Candrea-Dens., 575; REW 3180; DAR; Wagner, ZRPh., 1921, 586; Rohlfs, Differenzierung, 80), cf. alb. femilje „copil", v.lomb. fameja, gal., port.femia. Schimbarea semantică apare numai în dacorom. - Der. femeiesc, adj. (feminin); femeieşte, adv. (ca femeile); femeiet, s. n. (mulţime de femei); femeiuşcă, s. f. (muieruşcă; femelă a ţinui animal; regulator de presiune la războiul de ţesut de mînă); afemeiat, adj. (muieratic), reproduce fr. effemine, redus la forma din rom. femeie. Este dublet de la familie.	3317
ferăstrău (-aie), s. n. - 1. Unealtă prevăzută cu o lamă pentru tăiatul lemnelor. - 2. Joagăr. -
3.	Plantă (Helianthemum vulgare). - 4. Nume [ vulgar al constalaţiei Casiopeea.
Mag. fureszni „a tăia cu ferăstrăul", prin intermediul var. firisău, care presupune un prototip mag. *fiireszo (Puşcariu, Dacor., VII, 467; Puşcariu, ir., 31; DAR; cf. Cihac, II, 498; Gâldi, Dict., 90); numele mag. al: uneltei este furesz. Numeroase var.: feres(t)eu, feres(t)ău, heres(t)eu, herăs(tr)ău, fieres(t)eu, fierăs(tr)ăit, ultimele prin încrucişare cu fier. Sensul 4 pare a reprezenta alt cuvînt, mag. foraszto (Gâldi, Dict., 129). - Der. ferăst(r)ui (var. fierăst(r)ui, vb., a tăia cu ferăstrăul). Din mag. furesz „ferăstrău" derivă şi firesar, s. m. (insectă, Rynchites cupreus), şi firiz, s. n. (Trans., ferăstrău de mînă).	3318
fşrcheş (-şe), adj. - Elegant, dichisit
Mag. feherkes „albicios" (Drăganu, Dacor., V, 352); s-a spus probabil la început despre fanţii care obişnuiau să se pudreze. După Scriban, din mag. felekes „elegant"; însă fonetismul nu este clar. - Der. ferchezui, vb. (a dichisi; a găti; a curăţa), care, după Cihac, II, 498 şi Scriban, provine din mag .felkendozni „a se sulemeni", şi al cărui al doilea sens este rezultat al unei confuzii cu fercheteu.	3319
fercheteu (-eie), s. n. - Prăjină. - Var. fer-cătău, ferchedeu, ferchezău.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
325
Mag. fergetyu (Cihac, II, 498; DAR; Gâldi, Dict., 128). în Trans.	3320
ferdidşu (-şie), s. n. - Băţ pentru bătut laptele. - Var. berdedeu, berghedeu, brighideu, perdideu.
Mag. fordito „care răstoarnă" (DAR). în Bucov.
3321
fereastră (-estre), s. f. - Deschizătură lăsată în peretele unei clădiri, al unui vehicul etc., pentru a permite intrarea aerului. - Mr. fireastră.
Lat. fenestra (Puşcariu 596; Candrea-Dens., 576; Pascu, I, 85; REW 3242; DAR), cf. alb. fenestu, it. finestra, prov. fenestra, fr. fenetre). -Der. ferestruică, s. f. (fereastră mică); ferestrar, s. n. (rindea, gealău).	3322
fereca (-C, -at), vb. - 1. A pune obezi la roată. - 2. A pune garnituri de fier. - 3. A întări, a consolida. - 4. A pune în lanţuri. - 5. A incrusta, a face marchetărie. - 6. A placa. - Var. înfereca, înferica. Mr. făric, făricare „a potcovi calul", megl. firicari.
Lat. fabricare (Candrea-Dens., 571; REW 3294; Capidan, Meglen., 126; DAR; Buescu, RPF,
III,	352), cu semantism normal, deoarece „a fabrica" însemna la origine „a lucra fierul". Meyer, Neugr. St., II, 16 şi Puşcariu 597 preferau să plece de Ia lat *ferricare. Cuvîntul rom. lipseşte la A. Rehmann, Die Geschichte der technischen Begrijfe fabrica u. machina in der roman. Sprachen, Munster 1935. - Der. fere-cătură, s. f. (garnitură de fier, fiare, lanţuri; placă; montare); desfereca, vb. (a scoate lanţurile).3323
feredşu (-şe), s. n. - 1. Baie. - 2. înfHngere.
Mag.furdS prin intermediul linei var. dialectale feredo (Cihac, II, 498; Gâldi, Dict., 90). înv., astăzi numai în Trans. şi Mold. - Der, feredui, vb. (a îmbăia), din mag. feredni.	3324
feregea (-şle), s. f. - (înv.) Manta orientală din ţesătură fină. - Mr. frige.
Tc. ferece (Şeineanu, II, 169; Lokotsch 503; Ronzevaile 123), cf. ngr. (peperţeg, bg.ferege. Sec. XVI, înv.	3325
ferentar (-ri), s. m. - Soldat din corpul auxiliar.
Lat. ferentarius (sec. XIX). împrumut literar, înv.	3326
ferfeli (-Işsc, -it), vb. - 1. A murdări. - 2. A sfîşia, a zdrenţui. - Var. (numai sensul 2) ferfeniţi.
Creaţie expresivă (cf. Iordan, BF, II, 190). Mai puţin probabilă este der. de la terfeli (Lacea, Dacor., IV, 783), care aparţine aceleiaşi rădăcini
expresive; cf. şi morfoli. - Der. ferfen (var. ferfîn, farferi), s. m. (plantă, Tagetes erecta); ferfeniţă (var. ferfelifă), s. f. (zdreanţă; plantă, Tagetes erecta), cuvînt evident expresiv, pentru care s-au căutat zadarnic etimoane străine (ceh. frfen „muc“, după Cihac, II, 108; rut. ferfelicja „zăpadă deasă", după Tiktin şi Scriban; de la terfeli, după DAR; din mag.farfene, pentru Bogrea, Dacor., IV, 814); ferfeniţos, adj. (zdrenţăros). - Cf. fîl. 3327 feri (—reSC, — it), vb. - 1. A ţine, a respecta. -
2.	(înv.) A sărbători, a piăznui. - 3. (înv.) A păstra, a menţine. - 4. A prezerva, a asigura, a salva. - 5. A proteja, a ocroti. - 6. A evita, a scăpa. - 7. (Refl.) A se adăposti, a se proteja. -8. (Refl.) A se feri. - 10. (Refl.) A se îndepărta, a se retrage. - Mr. (a)firescu, megl. mi fires.
Lat. ferire, care apare cu sensul de „a ţine, a respecta" în limba clasică, mai precis la Cicero, De Fato, 17. Celelalte explicaţii sînt inutile: de la afară, prin intermediul unei forme *fări (Philippide, Principii, 148); din mag. orizni (Cihac, II, 498); de la un lat. *auferire, în loc de auferre (Candrea, GS, III, 424; REW 3642; Giuglea, Dacor., IV, 1554 şi X, 66); din lat *Jerire „a sărbători", der. de la feriae (DAR; Rosetti, I, 166). Trecerea semantică de la „a ţine, a respecta", la „a sărbători" se repetă ca la a serba. - Der. fereală, s. f. (acţiunea de a se feri; refugiu); ferinţă, s. f. (înv., gardă); feritor, adj. (protector);_/enfoare, s. f. (Trans., adăpost).	3328
ferice, adj, - 1. Mulţumit sufleteşte, plin de bucurie. - 2. (S. f.) Fericire, mulţumire sufletească.
Lat. Felîcem (Puşcariu 599; Candrea-Dens., 579; REW 3236; DAR). Formele it felice, sp.feliz sînt neol. Este cuvînt uşor înv., care înlocuieşte încetul cu încetul der. fericit. - Der. ferica, vb. (înv., a face fericit), pe care Candrea-Dens. 580 îl derivă de Ia un lat. *felicăre; fericăciune, s. f. (înv., fericire); fericat, adj. (înv., fericit); ferici, vb. (a face fericit; înv., a felicita); fetide, s. f. (înv., fericire); fericire, s. f. (mulţumire sufletească, intensă şi deplină); fericit, adj. (care se află într-o stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină; primul grad de sfinţenie acordat cuiva); fericitor, adj. (care umple de fericire); nefericit, adj. (care nu este fericit); nefericire, s. f. (nenorocire, nemulţumire). Der. lui a ferici plecîndu-se de la ferice pare normală; astfel încît nu se înţelege încercarea lui Puşcariu, Dacor., III, 679, de a pleca de la un lat * feliei care puţin probabil, cf. REW 3234b.	3329
ferie (-ii), s. f. - l. Măsură de capacitate, folosită în Trans., pentru băuturi alcoolice, în
326
ALEXANDRU CIORĂNESCU
valoare de aproximativ 10 litri. - 2. (înv.) Taxă pe care o plătea trezoreriei (sec. XV-XVII) partea care cîştiga un proces, pentru a transforma decizia unui tribunal în sentinţă definitivă, sau, dimpotrivă, partea care pierdea, pentru a putea deschide o nouă acţiune. - Var. herie, feriie, heriie.
Cu primul său sens, este fără îndoială mag. fero ,.măsură de capacitate" (Drăganu, Dacor., V, 354-58). Nu este sigur, deşi pare probabil, ca al doilea sens să aibă aceeaşi bază. Ar putea fi de asemenea pus în legătură cu pol. feruje, de la ferowac „a pronunţa sentinţa" (Bogrea, Anuarul Instit. Istorie Cluj, II, 350), sau cu tc. vereje, dat. de la vera „acord" (Bogrea, Arhiva, I, 631; cf. M. Emerit, Revista istorică, X, 31, care pleacă de la tc. uhrie). Pentru instituţie, cf. G.D. Longinescu, Feria, în Balcania, II (1939), p. 199-318. 3330
ferigă (-gi), s. f. - l. Specie de plantă crip-togamă cu frunze mari dinţate. - 2. Plantă, barba-caprei (Spiraea filipendula). - Var. feregă, (înv.) ferece, ferice. Mr. fearică.
Lat. filicem (Puşcariu 598; DAR; Candrea-Dens., 577), cf. sard. filige. - Der. firigea, s. f. (plantă, barba-caprei, Spiraea filipendula). Din rom. provine pol. ferecina (Candrea, Elemente,
406). Cf. feliuţă.	3331
fermenea (—ele), s. f. - Haină scurtă de catifea, cu mîneci lungi, folosită în trecut de boieri, iar astăzi de ţărani. - Mr. fermene.
Tc. fermene (Şeineanu, II, 169; Meyer 100; Lokotsch 604), cf. ngr. (pepueXri, a\b.fermelje, bg. fermene.	3332
ferţă (-ţe), s. f. - Anvergura unei pînze (de ambarcaţie).
Mag. fercz „caiet" (Bogrea, Dacor., IV, 814).
3333
fertiţă (—ţe), s. f. - Amic, complice, tăinuitor.
Origine necunoscută. Cuvînt de argou, poate legat de germ. Wărler „pază".	3334
fertun (—ni), s. m. - (înv.) Monedă ideală, egală cu 12 groşi (sec. XV-XVI).
Germ. Vierdung, prin intermediul lat.med.^/er/o,
—onis (DAR).	3335
fes (-Suri), s. n. - Acoperămînt al capului pentru bărbaţi, purtat mai ales de turci. - Mr.fese, megl. fes.
Tc. fes (Şeineanu, II, 170; Lokotsch 596; Ronzevalle 124), cf. ngr. (pem, alb .fese, bg .fes, fr., sp. fez. - Der. fesuşor, s. m. (varietate de coşenilă, Porphyrophora Polonica).	3336
fesfesea (-ele), s. f. - Bagatelă, fleac.
Tc. fesfese (Rudow, ZRPh., XVIII, 81; Şeineanu, II, 171). Sec. XIX, înv.	3337
festă (-te), s. f. - Glumă, păcăleală, farsă.
It .festa, sp.fiesta, cu sensul special de „glumă", intrat probabil pe filieră orientală, cf. ngr. (pscrta „sărbătoare" (DAR), sb. festa „banchet". 3338
feştilă (-Ie), s. f. - Fitil de lampă.
Sl. sveslilo (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Miklosich, Lexicon, 832; Cihac, II, 108; Conev 62), cf. cr. sveslilo „fitil".	3339
fetişchet (—te), s. n. - Şnur, şiret.
Rus. vetisket (Cihac, II, 108; Sanzewitsch 203). Mold., XIX, rar.	3340
fetru, s. n. - Filtru.
Fr.feutre, cf. rus. fetr.	3341
fetva (-ale), s. f. (înv.) Sentinţă, hotărîre a unui muftiu.
Tc. fetva. Sec. XVIII.	3342
fevruarie, s. m. - A doua lună a anului. - Mr. flivar.
Sl. fevruarie (sec. XVI). Forma mr., de la var. ngr. (pÂEfwpu;. în rom. se foloseşte astăzi de preferinţă forma februarie, din lat. (sec. XIX). Cf. Vasmer, Gr., 59.	3343
fi (sunt, fost), vb. - 1. A fiinţa. - 2. A sta. -
3.	A se găsi, a se afla. - 4. A exista. - 5. A trăi.
-	6. (Despre starea vremii) A se face (frumos, frig etc.). - 7. A dura, a se menţine. - 8. A fi de faţă.
-	9. A avea loc, a se ţine. - 10. (Cu prep. cu) A fi adept. - 11. (Cu prep. de) A merita, a fi demn de. - 12. (Cu prep. a) A avea chef de. - 13. (Cu conj. să) A trebui, a fi nevoie. - 14. (Cu inf.) A trebui. - Mr. eseu, fută, h ’ire; megl. săm, fost, ire, istr. eseu, fost, fi.
Lat. sum, fui, al cărui inf. esse a fost înlocuit de fieri (Puşcariu 597; Candrea-Dens., 581; REW 3288; DAR). Cf. fiinţă, firetic. A păstrat forma înv. a optativului, în formulele de imprecaţie fire-ai, fire-ar.
Comp. cu conjunctivul fie (cf. it. qualsisia, quando che sia); fiecare, pron.\ fiece, ad}.; fiecine, pron.; fiecind, adv.; fiecum, adv.; fietmde, adv. (rar). Fiindcă, conj. este un comp. de la că cu gerunziul fiind.
Der. fire, s. f. (mod de a fi, caracter; natură;
. capacitate, creaţie; înv., mentruaţie), al cărui sens de „natură" nu a fost bine explicat (cf. gr. (ptxnţ „natură", de la (jnxo „a creşte"); fireş (var. înv. hireş), adj. (natural; originar, natural; real, autentic), cuvînt înv.; firesc, adj. (natural); fireşie, s. f. (înv., natură); fireşte, adv. , ((în chip natural); nefiresc, adj. (care nu este firesc; artificial); fiilor, adj. (existent, viitor), creaţie artificială, înv. Fiinţă, s. f. (făptură; esenţă, natural; prezenţă; existenţă)
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
327
este un der. de la gerunziul fiind, cu suf. -inţă, cf. uşurinţă, cuviinţă, cerinţă, etc. (după Puşcariu 610 şi DAR, de la un lat. *fientia, echivalent popular de la essentia, ipoteză plauzibilă, dar nu şi necesară). - Der. fiinţa, vb. (a exista, a se afla); fiinţesc, adj. (înv., real); nefiinţă, s. f. (inexistenţă); desfiinţa, vb. (a suprima, a reduce la nimic, a anula); înfiinţa, vb. (a crea, a stabili, a funda; refl., a apărea, a se produce; refl., a se prezenta); înfiinţător, adj. (fondator).	3344
fiacru (—re), s. n. - Bitjă, trăsură de piaţă.
Fr.fiacre. înv., ca şi dubletul fiacăr, s. n., din germ. Fiaker.	3345
fiară (-re), s. f. - Animal sălbatic, bestie. -Mr. hiară.
Lat. fera (Puşcariu 601; Candrea-Dens., 582; REW 3264; DAR); cf. it., sp. fiera, fc.fier. - Der. fieros, adj. (feroce, crud), creaţie artificială (sec. XIX), pe baza fr. feroce; fieroşie, s. f. (ferocitate), termen literar; fioros, adj. (feroce; înspăimîntător, cutremurător), cuvînt identic cu fieros, însă popular şi modificat prin confuzie cu fior (ultimul sens este artificial şi literar; totuşi dicţionarele îl derivă pe fioros de la fior). Fieratec şi înfieratic, adj. (sălbatic, crud) par a fi der. personali ai lui Dosoftei (sec. XVH).	3346
fiasco, s. n. - Eşec, insucces.
It fiasco (sec. XIX).	3347
fiastru (-Ştri), s. m. - Fiu vitreg. - Mr. h’il’astru.
Lat. Jîliaster (Puşcariu 602; Candrea-Dens., 600; ^^3295; Philippide, II, 642; DAR), cf. alb. thiestre, it figliastro, sp. hijastro. înv. (Iordan, BF,
VI,	10, consideră că nu este vorba de un cuvînt popular, ci de un termn juridic, ceea ce nu pare sigur. - Der. fiastră, s. f. (fiică vitregă), care de asemenea poate reprezenta direct lat.filiastra.
3348
ficat (-ţi), s. m. - Organ situat în partea dreaptă a abdomenului, cu funcţii importante în organism.
-	Mr. h’icat, istr. ficql.
Lat ficâtum (Diez, I, 174; Puşcariu 603; Candrea-Dens., 601; REW 8494; DAR; Battisti, ni, 1613; Rohls, Differenzierung, 18), cf. sard. figău, ven. figă. Se ştie că formele romanice reprezintă în general un i tonic. Este cuvînt puţin frecvent în Basar. şi Bucov. (ALR, I, 46). Cf. G. Paris, Mise. Ascoli, Florencia 1901, 41-63.
Der. ficăteţ, s. m. (Banat, tobă); forma ficăţel, pe care o indică DAR,- bazată pe Dame, pare o eroare. - Din rom. provine sb. pikat (Candrea, Elemente, 407).	3349
fidea, s. f. - Pastă făinoasă, tăieţei.
Ngr. cpiSeţ, care pare der. din gr. cxpiq, ngr. oiptSiov „şarpe" (Flechia, Arch. glott. it., II, 345; Cihac, II,' 660; REW 3306; DAR; Gâldi 189); pentru semantism, cf. it. vermicelli. Din gr. derivă şi alb.fidhi (după Meyer 100, din it.), it.fedellini (după Schiaffini, Arch. Rom., VIII, 294 şi Prati 421, cf. REW 3306, de la *filleli < filo), genov. fide, sp. fiideos (după Corominas, II, 515, din sp. fidear „a creşte", şi acesta din arab. Jad). 3350
fidel (-lă), adj. - Credincios, leal, statornic în sentimente.
Fr. fidele. înv., se foloseşte numai cu o nuanţă comico-melodramatică ca şi der. săi (din fr.): fidelitate, s. f.; infidel, adj.; infidelitate, s. f.
3351
fie (—ţi), s. f. - Fiică, fată. - Var. fiie, fiiă, (Bihor), hie. Mr. hil’e, megl. iil'e.
Lat. fii ia (DAR), cf. it. figlia (v.lomb. fiiă), fr. fille, sp. hija, port.filha. Cuvînt înv. (cf.y4Z.-R 193), supravieţuieşte curent în expresia fie-mea, fie-ta, fie-sa; cf. şi Ja. - Der. fiică (var. fică, s. f., formaţie dim. cu suf. -ică, ca în fetică, mătuşica (analogia cu maică, sugerată de DAR. nu prezintă interes); este cuvînt care l-a înlocuit pe cel anterior. Cf. fiu, Ja.	3352
fier (-iare), s. n. - 1. Element chimic, metal greu, de culoare cenuşie care se foloseşte pe scară largă în industrie. - 2. Semn făcut cu metalul înroşit. - 3. Vîrf de lance sau de săgeată. - 4. (Pl.) Fiare, lanţuri. - Mr. h’eru, megl. ier, ir, Jl’er.
Lat.ferrum (Puşcariu 605; Candrea-Dens., 583; REW 3262; DAR), cf. it., port. feiro, fr., prov.fer, sp. hierro). După Pîrvan, metalul a fost cunoscut în Dacia începînd cu 700 sau 750 înainte de era creştină.
Der. fierar, s. m. (muncitor care se îndeletniceşte cu prelucrarea fierului), mr. hirar, megl. ierar (după Puşcariu 606; Candrea-Dens., 584; REW 3257 şi DAR, din lat. ferrarius, cf. it. din sud ferram, sp. herrero); fierărie, s. f. (atelier în care se prelucrează fierul; magazin unde se vînd obiecte din fier; înv., taxă pe obiectele din fier importate); fierăriţă, s. f. (nevastă de fierar); fierătaie, s. f. (instrumente de fier), care, după Candrea-Dens., 585 şi DAR, reprezintă un lat. *feiratalia, cf. port. ferratalha; fieros, adj., formaţie neol.;fierotină, s. f. (Banat, Olt., fier vechi); înfiera, vb. (a marca cu fierul roşu; a stigmatiza; rar, a fereca); înfierător, adj. (care stigmatizează); înfierătură, s. f. (dezonorare).	3353
fierbe (—b, -rt), vb. - 1. A trece un lichid în stare de vapori sub acţiunea căldurii. - 2. A coace.
328
ALEXANDRU CIORĂNESCU
-	3. A clocoti, a face băşici. - 4. A mişuna, a forfoti. - 5. A fermenta, a se altera. - 6. A se tulbura, a se chinui, a se nelinişti. - Mr. h'erbu, h’erşu, h’ertu, megl. ierb, ierş, iert.
Lat.fervere (Puşcariu 607; Candrea-Dens., 586; REW 3265; DAR), cf. it. fervere, sp. hervir (gal. ferber), port. ferver.
Der. fierbătoare, s. f. (fierbere; Ioc la stînă unde se fierbe laptele); fierbător, s. n. (ceaun pentru fiert); fiert, adj. (fiert; copt; deprimat; ratat); fiertoare, s. f. (fierbere); fiertură, s. f. (fel de mîncare; supă), cuvînt pe care Meyer, Alb. St., IV, 92, îl derivă în mod inutil de la un lat. *fertura; nefiert, adj. (care nu este bine fiert, crud). Cf. fierbinte.	3354
fierbinte, adj. - 1. Foarte cald, arzător. - 2. Aprins, înfocat. - 3. (Adv.) Arzător.
Lat. ferventem (Puşcariu 608; Candrea-Dens., 587; DAR). Este dublet de la fervent, adj., din fr. fervent.
Der. fierbintător, adj. (rar, încălzitor; Alecsandri întrebuinţează greşit acest cuvînt, cu sensul de ,,spumos“); fierbinţeală, s. f. (fervoare, căldură, ardoare; avînt, pasiune; înfierbîntare; febră); înfier-binta, vb. (a încălzi; a aprinde, a excita; refl., a se aprinde, a se înflăcăra); înfierbîntător, adj. (care înfierbîntă). Forma înfierbăza, vb. (a încălzi) se consideră a fi reprezentant al lat. *fervidîăre, de lafervidus (Capidan, Dacor., III, 758; DAR); apare însă numai la Dosoflei, unde abundă creaţiile personale, astfel îneît der. este oarecum îndoielnică. Înfierbîntă se consideră uneori (Byhan 22; Iordan, Difl., 171), ca der. de la lat. "inferventăre, ipoteză care pare gratuită.	3355
fiere, s. f. - 1. Lichid amar secretat de ficat, bilă.
-	2. Crin-de-pădure (Lilium martagon). - Mr. h 'are, megl. h'ieri.
Lat. *felem, formă populară în loc de fel, fellis (Puşcariu 607; Candrea-Dens., 588; REW 3234; DAR), cf. it .fele (sicii, fieri), prov., cat., port .fel, fr. fiel, sp. /i/e/. Este cuvînt general folosit (ALR,
I,	47). După Bogrea, Dacor., I, 337, numele plantei fierea pămîntului (Erythraea centaurum) trebuie înţeles ca deformare de la *jiara pămîntului, ceea ce nu pare sigur.	3356
fiestru (-iastră), adj. - Chipeş, arătos.
Origine incertă. După Giuglea, Cercetări lexicografice, 8 şi DAR, din lat.Jestus, cf. alb. thjeste „curat". Cuvînt rar, în sudul Trans.	3357
figură (-ri), s. f. - 1. Chip, faţă, obraz. - 2. Imagine plastică. - 3. Persoană, tip. - Mr. figură.
Fr.figure; în mr. din il. figura, cf. ngr. (piyoupa, alb. figure. - Der. figura, vb. (a fi prezent, a lua
parte); figurant, s. m. (persoană care participă la o piesă de teatru fără a rosti replici); figurat, adj. (metaforic);figurină, s. f. (statuetă); configura, vb. (a lua o anumită formă); configuraţie, s. f. (înfăţişare); desfigura, vb. (a strica forma); prefigura, vb. (a reprezenta dinainte); prefiguraţie, s. f. (acţiunea de a prefigura).	3358
fîicav (—vă), adj. - Bîlbîit, gîngav.
Sl. flîkavu (DAR). - Der. fiicăvi, vb. (a se bîlbîi). Sec. XVII, înv.	3359
fii (-li), s. m. - Elefant. - Var. pil. Mr. fii.
Tc. (arab.) fii, din per. pil (Meyer 100; Şeineanu, II, 171; Eguilaz 167), cf. alb.filj, sb., bg. fii, sp. alfil. Sec. XVTI, înv. Cf. fildeş. 3360 fii, inteij. - Exprimă zgomotul făcut de aripi în zbor.
Creaţie expresivă. Pentru valoarea expresivă a grupului f-l, cf. Iordan, BF, II, 170. - Der. fîlfii, vb. (a da din aripi; a flutura; a pîlpîi; a se bîlbîi), cf. sl. fuflati „a fi peltic", ca şi celelalte formaţii expresive din rom., bîlbîi, pîlpîi, mormăi, etc.; filfîială, s. f. (acţiunea de a fîlfii, fluturare; gîngăveală); filfiit, s. n. (filfîială; gîngăveală); filfîitor, adj. (care dă din aripi; care pîlpîie; care flutură; care se bîlbîie); folfăi, vb. (a bîigui, a molfăi, a bolborosi); folfăit, s. n.; folfăială, s. f.; folfaitură, s. f. (molfâială, bîiguială); fonf, s. m. (bîlbîit, gîngav), cf. sl. fufljq „a se bîlbîi"; fonfăi, vb. (a fi gîngav, a bîigui); falălăi, vb. (a bîzîi), cf. Iordan, BF, II, 173. Cf. farf-, ferfeli. 3361
filă (-le), s. f. - Foaie, pagină. - Mr. filă.
Ngr. qruAAov (DAR; Gâldi 189. în trecut s-a întrebuinţat şi forma filadă, s. f., din ngr. fpwXc&a.
-	Der. fila, vb. (a răsfoi încet în mînă cărţile de joc).	3362
fila (—lez, — at), vb. - 1. A întinde, a desfăşura (o parîmă etc.). - 2. A urmări pe cineva. - 3. (Despre lămpi cu gaz) A arde rău, scoţînd fum.
Fr. filer „a toarce". - Der. filatură, s. f. (fabrică de ţesături; urmărire); din fr. filature; fileu, s. n. (reţea, plasă; reţea de aţă pentru păr), din ir. filet.
3363
filaliu, s. m. - Pînză fină.
Tc. fileli (Şeineanu, II, 171; Lokotsch 606), de la Tafilalet „Tafilete". Sec. XIX, înv. 3364 filantrop (-oapă), adj. - Care face acte de caritate, generos. - Mr. filanthrop.
Gr. ipiXocw&piwoţ (sec. XVIII), în parte şi prin fr. philanthrope (Gâldi 189). - Der. filantropic, adj.; filantropie, s. f.	3365
filarghirie, s. f. - Avariţie, zgîrcenie.
Gr. ipiAocpyupi'a (sec. XVIII, înv.). 3366
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
329
fildeş, s. n. - Substanţă din care sînt alcătuiţi colţii de elefant. - Mr., megl. ftldiş.
Tc .fii dişi „dinte de elefant" (Şeineanu, II, 171; Lokotsch 607), cf. fii, cuman, fii tisi, sp. mărfii, şi de asemenea, ngr. (ptXStm, alb. filjdic, bg. ildisi, sb. fildis.	3367
fi Ier (—ri), s. m. - Centimă dintr-o coroană austriacă.
Mag.filler (DAR; Cihac, II, 499).	3368
filer (-ri), s. m. - Pantof, gheată.
Tc. filer (Şeineanu, II, 172; Lokotsch 624). Sec.
XIX,	popular.	3369
filigorie (—ii), S. f. - Pavilion, chioşc.
Mag. filegoria (Cihac, II, 499; DAR). Trans., rar.	3370
filigrană (-ne), s. f. - Lucrare de giuvaier-gerie cu aspect de dantelă. - Var. filigran.
It filigrana. - Der. filigranat, adj. (cu filigran).
3371
filimică (-ci), s. f. - Gălbenele (Calendula officinalis).
Origine necunoscută. Pare cuvînt identic cu hilimoacă, s. f. (plantă, Iuniperus nana). Ar putea fi deformare de la firimică, dim. de la Jarimă alterat de încrucişarea cu fir, ca firimiţă. 3372
Filipeşti, s. m. pl. - în expresia m ’ai umplut de Filipeşti „m-ai lăsat cu buzele umflate".
Filipeşti este o localitate din judeţul Prahova, care a fost moşia familiei Cantacuzino. Se pare că expresia trebuie explicată prin încercarea eşuată făcută de Mihnea III (1658) de a-i prinde pe Cantacuzini, pentru a-i omorî; ei au aflat de planul acesta şi au reuşit să fugă, astfel încît zbirii domnitorului au găsit casa de la Filipeşti goală.
3373
Filipi, s. m. pl. - Sărbătoare populară de iarnă (de la 25 ianuarie la 2 februarie); se prăznuieşte pentru a feri turmele de lupi.
De la Filip.	3374
filo-. - Prefix care indică iubire sau simpatie.
Gr. (ptXo- „iubitor'", în general prin intermediul fr. Ca în fr., se poate folosi uneori la sfîrşitul cuvintelor: filogrec sau grecofil, filorus sau rusofil.
3375
filodormă (-me), s. f. - Sumă de bani plătită pentru obţinerea cedării unor drepturi.
Ngr. (piXo&flpr|(HX (Candrea; Gâldi 190). 3376
filomelă (-le), s. f. - Privighetoare.
Gr. (ptXontiXri, prin intermediul fr. philomele. Sec. XIX, cuvînt poetic din epoca romantică.
3377
filonichie (—ii), s. f. - Dispută, ceartă. - Mr. filunichie.
Ngr. (piAoveuia (Gâldi 190). Sec. XVIII, înv.
-	Der. filonichisi, vb. (a se certa), din ngr.
(ptXovEtxeq), aorist (piAovetxriaa.	3378
filosof (-fi), s. m. - Persoană care se ocupă cu filosofia, gînditor. - Var. filozof, cu der. - Mr. filozuf.
Gr. (piAoacxpoţ, în parte prin intermediul fr. philosophe (Mumu 25). Apare din sec. XVII. Este posibil să fi intrat în rom. prin intermediul lat. philosophus, al cărui rezultat normal, *firosof nu s-a păstrat, dar care pare a fi atestat de calamburul firoscos (< *firosof încrucişat cu din fire scos), care se înţelege mai puţin dacă trebuie să plecăm de la filosof. Contactul literar cu mgr. a contribuit probabil la înlocuirea formei tradiţionale cu cea modernă.
Der. filosofie, s. f., din gr. (ptXocKxpia (sec.
XVII), şi modem din fr. philosophie; filosofa, vb.; filosofal, adjfilosofic, adj., din fr. philosophique; filosofesc, adj. (înv., filosofic); filosofeşte, adv. (înv., în chip filosofic); filosofisi, vb. (înv., a filosofa).	3379
filotim (-mă), adj. - Generos, darnic, galanton. - Mr. filotim.
Ngr. (piXonfio; (DAR; Gâldi 191). Sec. XVIII.
-	Der. filotim, s. n. (dar; filodormă), sec. XIX, înv.; filotimie, s. f. (generozitate, nobleţe), din ngr. (piXorijiia; filotimisi, vb. refl. (a da dovadă de generozitate, a se purta cu galanterie), din ngr. (piXonnew, aorist ipiXonVriaa (Graur, BL, IV, 79).
3380
filtru (-re), s. n. - l. Dispozitiv cu care se separă particulele solide dintr-un lichid. - 2. Băutură căruia i se atribuie virtuţi miraculoase.
îmbinare a fr .filtre şi a fr. philtre. - Der. filtra, vb.; filtrant, adj.; filtraţie, s. f.; infiltra, vb.; infiltraţi(un)e, s. f., toţi din fr.	3381
fin (-ni), s. m. - Băiat considerat în raport cu naşii săi (de botez sau de cununie). - Mr. h'il’in.
Lat. *filîănus (Puşcariu 611; Philippide, II, 642; Densusianu, GS, II, 314; REW 3296; DAR), format pe baza lui filius ca *patranus (> fr. parrain) pe baza lui pater, cf. sdb.fijan, it. figliano „copil alăptat de doică". Este cuvînt curent (ALR, II, 218). Cf. şi lat. *filenus > prov. felen „nepot, ginere". Nu au valoare vechile der. propuse de Lexiconul de la Buda, p. 28 (din lat. affinis) şi de Cihac, II, 717 (din alb.). Der. fină, s. f. (fată considertă în raport cu naşii ei);finie, s. f. (înrudire spirituală). Din rom. provin rut. fijn, fijna, jylyna
330
ALEXANDRU CIORĂNESCU
(Miklosich, Wander., 15; Candrea, Elemente,
407).	3382
fin (-nă), adj. - Delicat, gingaş, rafinat, mărunt, pur. - Mr. fin.
It. fino, probabil prin filieră orientală (cf. ngr. (pivoţ, tc. fino, sb. fin), şi în parte din fr. fin. -Der. finefe, s. f. (rafinament, delicateţe), format de la fr. finesse, pe baza paralelismului tristefe-tris-tesse.	3383
fîn (—nuri), s. n. - 1. Iarbă cosită şi uscată. -2. Plantă, Poa pratensis. - Istr. fir.
Lat. fenum (Puşcariu 612; Candrea-Dens., 589; REW 3247; DAR), cf. vegl. fin, it. fieno (sard. fenii), prov. fen, fr. foin, sp. heno, port. (feno). -Der. finărie, s. f. (fîneaţă); fineafă, s. f. (teren pe care creşte iarba pentru fin), cu suf. -eaţă (după DAR, de la un lat. *fenicia); finaf, s. f. (fîneaţă; fîn), care pare un sing. nou, refăcut de la pl. fineţe, al cuvîntului anterior (după Puşcariu 613; Candrea-Dens., 590; DAR şi Giuglea, LL, 37, de la un lat. y&iacium); fînos, adj. (cu mult fin). Cf. afina.	3384
fine, s. f. - Sfîrşit, final.
It. fine (sec. XIX), şi în parte şi din fr. fin. -Der. (din fr.) final, adj.; finalitate, s. f.; fimalist, s. m.; fini, vb. (înv., a termina).	3385
finic (-ci), s. m. - 1. Palmier, curmal. - 2. Fenix.
Mgr. (pomi;, prin intermediul sl. finiku (cf. Vasmer, Gr., 60). Sec. XVII, înv. - Der. finică, s. f. (înv., curmală); finicet, s. n. (înv., pădure de palmieri).	3386
finic (—ci), s. m. - Centimă dintr-o coroană austriacă. - Var. pfenig (sec. XVII).
Germ. Pfennig (DAR). Trans., înv. 3387 fîntînă (—ni), s. f. - 1. Izvor. 7 2. Puţ. - Mr. făntînă, megl. fantqnă, istr. făntărq.
Lat. fontăna (Diez, I, 185; Puşcariu 615; Candrea-Dens., 592; REW 3426; DAR), cf. ‘it.fontana, prov. fontana, fr. fontaine. - Der. fintînar, s. m. (persoană care face sau repară fîntîni); fintînea, s. f. (în medicina veche, deschidere, fonticulus).
3388
fiolă (—le), s. f. - Flacon mic închis ermetic în care se păstrează medicamente. - Mr. fială.
Fr. fiole (în mr., din it. fiala).	3389
fiong (-guri), s. n. - 1. Nod, laţ de panglici.
-	2. Saschiu (Vinca herbacea). - Mr. fionga.
Ngr. <pioyyo(ţ) (Tiktin; DAR; Gâldi 191), care provine din it. fiocco „slab“.	3390
fior (-ri), s. m. - Senzaţie uşoară de frig, însoţită de tremur.
Lat.febris (Puşcariu 616; Candrea-Dens., 593; REW 3230; DAR; Giuglea, LL, I, 172), cf. comei. fiora „febră". Rezultatul normal, *fiore, a primit un sing. analogic, format pe baza pl. fiori (după Puşcariu şi Candrea-Dens., ar trebui plecat de la un lat. *februm).
Der. înfiora, vb. (a scutura; a face să tremure, a speria; a agita, a scutura uşor; a nelinişti, a tulbura); înfiorător, adj. (cumplit, înspăimîntător, cutremurător). Pentru fioros, cf. fiară. Înfiora nu pare a fi cunoscut în Banat (ALR, I, 100), cf. mr. nhiuredz, nhiurare, pe care Pascu, I, 100, le explică printr-un lat. *infebrăre.	3391
fiorin (—ni), s. m. - Nume dat unor monede de aur şi de argint. - Mr. flurie.
It. fiorino, cf. ngr. (ptopna. Au circulat şi var. înv. florin, s. m. (din lat florenus, sl. fiorinii) şi fiorint, s. m. (prin încrucişare cu mag. forint, cf. sb. forint).	3392
fir (—re), s. n. - 1. Produs obţinut prin toarcerea unor fibre textile. - 2. Aţă. - 3. Fibră, filament.
-	4. Păr. - 5. Tulpină. - 6. Capăt. - 7. Fir de aur.
-	Mr. h 'ir, megl. ir.
Lat. filum (Puşcariu 617; Candrea-Dens., 598; REW 3306; Philippide, II, 642; DAR), cf. it. filo (sicii, finii), fr. fii, sp. hilo, alb. filj.
Der. firicică, s. f. (plantă, Filago germanica); firog, s. n. (Trans., muncă); firos, adj. (fibros); firui, vb. (a toarce; a coase, a broda); firuţă, s. f. (plantă, Poa pratensis; iarbă, furaj, nutreţ); desfira, vb. (a destrăma); înfira, vb. (a coase, a broda; a înşira, a înşirui); înfiera, vb. (Mold., a creşte părul, mai ales mustăţile; Bucov., a începe să fiarbă), cuvînt identic cu cel anterior, cu pronunţarea proprie Mold. cf. mira, > Mold. miera (după Capidan, Dacor., III, 759 şi DAR, direct de la un lat. *infilăre); prefira, vb. (a răspîndi, a împrăştia; a înşira); răsfira, vb. (a dezvolta, a desfăşura; a întinde, a dispersa), cu var. prin încrucişare cu răşchira.	3393
firet (-turi), s. n. - Broderie cu fir metalic, galon.
Ven. fereto, prin intermediul ngr. (pipero (Bogrea, Dacor., IV, 814), cf. sp. herrete. După DAR, der. colectiv de la fir, cu suf. -et, ceea ce pare mai puţin probabil şi nu este suficient pentru a explica ngr.	3394
firetic (-că), adj. - Coleric, furios.
Origine incertă. Dicţionarele nu sînt de acord în privinţa definirii sensului (Damă traduce ahuri; în Bihor îl găsim cu sensul lui damne). Pare a fi rezultatul unei încrucişări a lui iretic „eretic" cu fire „natură", sau cu fire-ai, începutul tututor
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
331
imprecaţiilor (după DAR şi REW 6471, din lat. phreneticiis, puţin probabil; după Pascu, Beitrăge, 11, din lat. ferus; după Scriban, de la fire).
3395
firidă (-de), s. f. - Nişă, adîncitură în zid. -Var. hiridă. Mr .firidă.
Ngr. dvpîda (Philippide, Principii, 148), cf. bg. firida.	3396
firmă (-me), s. f. - 1. întreprindere, raţiune socială. - 2. Inscripţie pe zid, pe o placă, pe un panou. - Mr. firmă.
Germ. Firma, cf. it., sp. firma, fr. firme, bg., rus. firma. în mr., din it.	3397
firman (—ne), s. n. - Decret imperial în Turcia. - Mr. firmane.
Tc. fennan (Şeineanu, II, 172; Lokotsch 594), cf. ngr. (peptxocvi, bg., sb.ferman. Sec. XVIII.
3398
firoscos (—şi), S. m. - Pedant, atotştiutor. Formaţie umoristică, pe baza lui filosof plecînd probabil de la o pronunţare *firosof cf. filosof), combinat cu (din) fire scos „dezechilibrat; nebun". După Hasdeu, Col. lui Traian, 1883, p. 242, direct din lat. philosophus, ipoteză gratuită.	3399
firtă (-te), s. f. - Măsură de suprafaţă egală cu un sfert de pogon.
Germ. Vieriel „sfert" (DAR). Sec. XVIII, Mold. La aceeaşi sursă duc indirect firtai şi firtal, s. n. (Trans., sfert, a patra parte), prin intermediul mag. fertăly (DAR; Gâldi, Dict., 126), cf. cr.fertalj, sb. frtalj; şi ferdelă, s. f. (măsură de capacitate egală cu 20 litri; cartier), în Trans., prin intermediul săs. fyrdel (Borcea 186).	3400
fîrtat (-ţi), s. m. - 1. Frate de cruce; legătură de rudenie spirituală contractată voluntar între prieteni, printr-un jurămînt, amestec de sînge şi alte ritualuri care, în credinţa poporului, îi face pe aceşti prieteni să devină rude de sînge. - 2. Tovarăş, ortac. - Var. (rare) fartat, flirtat. Mr. fîrtat, megl. fartat, furtat.
Part. de la lat. fratrăre, al cărui rezultat s-a pierdut în rom., dar cf. mr. mfartare. Obiceiul pare de origine sl. După Puşcariu 644 şi DAR, de la frate, cu suf. participial -at; după Schuchardt, ZRPh., 1, 481 şi Skok, Arch. Rom., VIII, 142, de Ia frate, pe baza unui model sl. care nu se indică. Cf. Hasdeu, Col. lui Traian. 1876, 466. - Der. fîrtăciune, s. f. (înv., frăţie de cruce); fîrtăţi, vb. refl. (a se face frate de cruce); fîrtăţie, s. f. (frăţie de cruce); nefirtatul, s. m. (dracul); înfîrtăţi, vb. (a înfrăţi).	3401
fîs, interj. - Exprimă sunetul produs de gaze sub presiune. - Var.fos.
Creaţie expresivă. - Der. fîsîi, vb. (a fluiera, a şuiera; a gîfti; despre gîşte, a sîsîi; a scăpa vînturi); fisnală, s. f. (şuierat); fîsîitor, adj. (şuierător); fîsîitură, s. f. (şuierat; vînt, băşină); fosăi, vb. (a sufla tare, a şuira, a fluiera);fosăială, s. f. (şuierat). Cf. piş, fiş. '	'	3402
fîş, inteij. - Exprimă şuieratul sau fluieratul. -Var. fîşt, inteij. (exprimă zgomotul unei mişcări rapide şi scurte); fliş, interj, (exprimă şuieratul).
Creaţie expresivă, cf. Puşcariu, Dacor., I, 86; Iordan, BF, VII, 257. - Der. fîşii (var. fiş(f)ăi, fiş(f)îi, fişcîi, foş(f)ăi, fojgăi, foşcălui), vb. (a şuiera, a vibra; a trosni; a mişuna); fişcîi, vb. (Mold., a vorbi printre dinţi); Jîşni (var. foşni, foşnăî), vb. (a şuiera); fîşiială (var. fîşîială, fişneală, foşcăială, fojgăială; fîşiitură, fîşcîitură, foşnitură.foşcăitură), s. f. (trosnet, şuierat);
(var. foşnitor, fojgăitor, foşcăitor), adj. (care foşneşte);fişcă, s. f. (nuia, bici);fişcăi, vb. (Trans., a şuiera); fişcău, s. n. (Bucov., iarbă); fiştigoaie, s. f. (trişcă); foşnet, s. n. (şuier, zumzet, trosnet), în loc de foşnit, alterat ca sunet, răcnet, etc.; fişnef, adj. (ager; cu sensul de „mîndru" pe care îl propune DAR nu ne este cunoscut). Fiştoc (var. sfiştoc), s. n. (mătăuz; mănunchi) este un der. de la fişcă, cu suf. -oc. Prin metateză s-a obţinut şfichiu, s. n. (pleasnă de bici), numit astfel fiindcă face să pocnească biciul (după Cihac, II, 338, din ceh. svih „lovitură de bici"; după Scriban, din sl. suvituku „tăietură, secţionare"); der. şfichiui, vb. (a biciui; a muşca, a răni); şfichiuială, s. f. (muşcătură).
De la var. fliş (cu l expresiv, cf, flacără, flămînd), provin: flişcă, s. f. (trişcă; palmă, lovitură; femeie vorbăreaţă); frişca, s. f. (nuia; palmă, lovitură; codobatură; smîntînă bătută; fată frumoasă, mîndreţe de fată), alterare a cuvîntului anterior (pentru sensul de „smîntînă bătută", cf. fr. creme fouettee; trecerea semantică la „fată frumoasă" este firească, prin intermediul noţiunii de „lucru excelent" cf. sp. guayabo, Iordan, BF, VII, 265); flişcui (var. flişcăi, flişchii), vb. (a şuiera; a biciui); flişcoaie, s. f. (trişcă); fliuşcă, s. f. (trişcă; femeie certăreaţă; măsurii de capacitate pentru băuturi alcoolice, în valoare de un sfert de litru), ultimul sens prin încrucişare cu germ. Flăschchen „sticluţă“;y7/i^car, s. m. (beţiv). Cf. fieur, fluştura.
3403
fişe (-şe), s. f. - Foaie pe care se fac însemnări pentru strîngerea de materia! în vederea elaborării unei lucrări.
Fr. fiche. Este dublet de la fisă, s. f. (plăcuţă), prin intermediul ngr. (Tiktin).	3404
332
ALEXANDRU CIORĂNESCU
fişic (-curi), s. n. - 1. (înv.) Cartuş. - 2. (înv.) Rachetă, artificii. - 3. Teanc de monede înfăşurate în pînză sau hîrtie. - 4. Cornet de hîrtie. - Mr. fuseche, megl. fişec.
Tc. fişek (Şeineanu; II, 172; Meyer 111; Lokotsch 601), cf. ngr. (puaeci, alb. fiisek, bg., sb. fisek. Fişag, s. n. (Trans., sul), din mag. fisek, provine din aceeaşi sursă.	3405
fisiu (—ie), s. n. - Basma, batic.
Fr. fichu.	3406
fistău (—ăi), s. m. - Baros, ciocan de fier pentru spart piatră.
Germ. Făustel, Fustei (Cihac, II, 499), prin intermediul mag. fiustely. în Trans.	3407
fistic (-ci), s. m. - 1. Arbore din ţările calde cu fructe conţinînd sîmburi comestibili. - 2. (S. n.) Fructul fisticului. - Var. (înv.) fistic.
Tc. fistik, aiab.fostuq, per. festuq (Şeineanu, II, 173; Lokotsch 620; Ronzevalle 124), cf. ngr. (pwTUt, alb. festek (Meyer 100), latmed. festechum, fr. fustei, sp. alfoncigo, port. fistico; cf. forma paralelă din per. pistaq, de unde ngr. marcoeti, lat.med. pistacia, fr. pistache, sp. pis-tacho, sl. pistiku. - Der. fistichiu, adj. (înv., verde gălbui; rar, extravagant); din tc. fistiki; fistici, vb. (a tulbura, a năuci, a zăpăci), probabil aluzie la culoarea palidă care caracterizează tulburarea, cf. sfecli; fîstîceală, s. f. (confuzie).	3408
fit, s. n. - în expresia a trage la fit: a chiuli. -Mr. fit.
Tc. fit, din fr. quitte (Papahagi, GS, VII, 294; Lokotsch 611). - Der. fitui, vb. (a achita, a plăti datoriile contractate; a deceda; a rămîne lefter).
3409
% inteij. - Exprimă ideea de mişcare rapidă. -Var. fiţa, fi(r)ţa-fi(r)ţa.
Creaţie expresivă, cf. bîf, hî(, fişt. - Der. fifă (var. fifă), s. f. plevuşcă, peşte mărunt; varietate de grindel, Cobitis taenia; băiat ager, descurcăreţ; femeie de serviciu); firţă, s. f. (copil, băiat; fată; tînără uşuratică; flecuşteţ, nimic); firfîgău, s. m. (persoană versatilă, volubilă, fără minte); fifîi, vb. (a mişca repede; refl., a fierbe, a se agita; refl., a se răsuci; refl., a se fandosi), cu var. rară firţîi, fiţcîi (după Cihac, II, 108, aflat în legătură cu ceh. frcati „a se mişca", sb. fereaţi „a zburătăci"); firfîitor, adj. (care se mişcă); fiţiială, s. f. (agitaţie, larmă; legănare; moft, nazuri);fiţă, s. f. (plevuşcă; Arg., moft, nazuri); fiţărae, s. f. (Arg., moft, nazuri); fartiţii, s. f. pl. (Arg., nazuri); fiţuică, s. f. (notiţe folosite de elevi pentru a copia la examene; ziar de categorie inferioară), probabil
prin confuzia fr. fiche cu fifă, datorită rapidităţii cu care trebuie consultată (după Tiktin, în legătură cu germ. Fitzel „bucată". - Din rom. provine rut. facygati (Miklosich, Wander., 14).	3410
fites, adv. - (în loc. pe fiteţ.) Fiecare pe socoteala lui.
Ţig. fiteshao (Juilland 164). S-a încrucişat cu fiecare în forma hibridă fiteşcare, în Munt. 3411
fitil (—Iuri), s. n. - 1. Fir de bumbac, sfoară etc. care se introduce în mijlocul luminărilor pentru a fi aprins. - 2. Detonator. 3. Intrigă, maşinaţie, uneltire. - Mr. fitil’.
Tc. fitil (Şeineanu, II, 173; Meyer 100; Lokotsch 600; Ronzevalle 123), cf. ngr. (jwnXi, alb., bg. fitil, sb. fitil]. Sensul de „intrigă" există şi în tc. şi în ngr., cf. Graur, BL, IV, 79.	3412
fiu (-ii), s. m. - Copil, băiat (considerat în raport cu părinţii). - Mr. h'il'u, megl. il’u, istr. fii’.
Lat. filius (Puşcariu 618; Candrea-Dens., 588; REW 3303; DAR), cf. it. figlio, fr. fils, sp. hijo, port. filho. Cf. şi fie.
Der. fiesc, adj. (filial); înfia, vb. (a adopta). -Der. neol. (din fr.) filial, adj.; filiaţi(un)e, s. f.; afilia, vb. Din rom provine rut. fii (Miklosich, Wander., 15).	3413
fiulare (—ări), s. f. - Partea de dedesubt a jugului.
Lat. * fibularia (Candrea, Elements, 80; Puşcariu 619; REW 3278; DAR). în Trans. şi Olt. Nu apare în alte limbi romanice (cf. Rosetti, I, 166). Cf. hiolă.	3414
flacără (—ăcări), s. f. - Parte luminoasă care se înalţă ca o limbă de foc dintr-un corp aprins, pară, văpaie.
Lat. faciila, cu l expresiv, care însoţeşte adesea un f iniţial, cf. flămînd, şi it. fiaccola < facula (Battisti, III, 1629), it. fieno < *flenum < fenum, it. fiocina < lat. fiuscina. Etimonul a fost general acceptat (Meyer 107; Puşcariu 620; REW 3137; Philippide, II, 659; Pascu, II, 85; DAR), dar se explică de obicei alterarea sa prin intermediul unei contaminări cu flamma sau cu *flacca.
Der. flăcăra, vb. (a arde, a scoate flăcări); flăcărie, s. f. (vîlvătaie); flăcăros, adj. (rar, care scoate flăcări); înflăcăra, vb. (a aprinde, a arde, a înfierbîntă).	3415
flăcău (-ăi), s. m. - 1. Tînăr, băiat. - 2. Bărbat necăsătorit, burlac.
De la făt, cu suf. -lău (ca fătălău de la fată). Rezultatul, *fatlău, a trecut normal la * făclău, cf. cotii > cocli, pantlică > panglică; iar forma
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
333
*făclău trebuie să fi suferit o metateză, nu numai fiind normală într-un astfel de caz (cf. potlog > plotog, poclon > plocon, picro- > prico-, etc.), ci şi datorită valorii expresive a grupului Jl. Celelalte explicaţii nu sînt satisfăcătoare: din sl. chlaku „burlac" (Cihac, II, 109; Conev 58; Philippide, Principii, 154), sau de la fleac (Puşcariu, Dacor., II, 600), ipoteză inadmisibilă; astfel încît DAR dă etimonul necunoscut.
Der. flăcăi, vb. (a duce viaţă de burlac); flăcăiandru, s. m. (făcău); flăcăie, s. f. (rar, burlăcie); flăcăime, s. f. (tinereţe). Din rom. provine rut. flekaw (Miklosich, Wander., 15).
3416
flagşl (— le), s. n. - Dezastru, calamitate.
Lat. flagellum (sec. XIX). - Der. (din fr.); flagela, vb.; flagelant, adj.	3417
flaimuc, s. m. - Om prost, neghiob, nerod.
Origine necunoscută. Cuvîntul a fost popularizat de Alecsandri, prin intermediul unui personaj numit Flaimuc (Şeineanu, Semasiol., 172). Numele poate veni de la vreo comedie germană din vremea aceea; în compunerea lui s-ar putea recunoaşte germ.frei mucken „a bîrfi neîngrădit". Nu este posibilă interpretarea lui Scriban, care pleacă de la germ. verflucher „blestemat" (cf. Iordan, BF, VII, 261).	3418
flămînd (-dă), adj. - Care simte senzaţia de foame, înfometat. - Mr. flămunt, megl. flămund, istr. flămănt.
Lat. famelicus, cu l propagat (*flamelicus) sau expresiv, cf. 3415 şi ulterior disimulat *fla-men(i)cus; consoana finală ca în sting.
Der. flămînjos, adj. (flămînd); flămînjune, s. f. (foame); flămînzare, s. f. (Trans., deşert, parte a corpului la un animal); flămînzenie, s. f. (starea unei persoane care posteşte); flămînzi, vb. (a-i fi foame; a provoca foamea); flămînzică, s. f. (plantă, Drama nemorosa); flămînzilă, s. m. (poreclă dată persoanelor veşnic flămînde).	3419
flamură (-ri), s. f. - Steag, drapel. - Mr. flambură.
Mgr. (pXonnoupov, cf. ngr. (pXaunaopov, de unde mr. (Meyer 107; Meyer, Neugr. St., III, 69; Gâldi 191), cf. alb.fljambur. După Puşcariu 623, direct din lat. flammula, cf. REW 3353, dar nu este cuvînt popular; greşeala a fost îndreptată în DAR.	3420
flanc (—curi), s. n. - 1. Fiecare din cele două părţi laterale ale peretelui abdominal, cuprinse între ultima coastă şi şold. - 2. Placă la matriţele de stereotipie. - 3. Pînză groasă de întărit gulerele.
Fr. flanc.	3421
flanelă (—le), s. f. - 1. Ţesătură uşoară şi moale. - 2. îmbrăcăminte de lînă, în formă de pieptar. - Mr. flanelă.
Fr. flanelle; în mr., din it. flanella, sau din ngr. (pXccvEto.	3422
flaşnetă (—te), s. f. - 1. Mică orgă mecanică portativă. 2. (Arg.) Gură, cioc.
Germ. Flaschnett (sec. XDC). - Der. flaşnetar, s. m.	3423
flata (-tez, -at), vb. - A măguli.
Fr. flatter. Este barbarism, chiar dacă apare în texte literare începînd cu primele creaţii romantice (Gr. Alexandrescu).	3424
flaur (-re), s. n. - Flaut.
Lat. flabrum (Bogrea, Dacor., I, 258; REW 3340a). Cuvînt rar.	3425
flaut (-te), s. n. - Instrument muzical de suflat alcătuit dintr-un cilindru îngust prevăzut cu găuri şi clape. - Mr. flaută.
It. flauto (sec. XIX), cf. ngr. cpXamjxov, tc. flaota.	3426
flec; (-cesc, -it), vb. - A mărunţi, a zdrobi, a tertiui; a reduce un corp solid la o masă inconsistentă. - Var. fleciui, jlecui.
Creaţie expresivă, făcînd parte din aceeaşi familie şi corespunzînd aceleaişi intenţii ca fleaşc; cf. şi lat. flaccus, flaccidus „fleşcăit", pol. flaczec „a fleşcăi" (după Cihac, II, 110, pol. ar fi etimonul cuvîntului rom.) Var. flecui are şi sensul de „a murdări, a umple de noroi", care derivă în mod evident din cel primar; totuşi, DAR îl pune în legătură cu germ. flecken, cu care are în comun numai intenţia expresivă. Cu schimbare de suf. s-a obţinut var. flecni, vb. (Trans., a închega; a bate, a face praf; a îmbăta), ale cărui sensuri pleacă toate de la acela de „a se înmuia", cf. fleşcăi. A dat naştere la o lungă serie de der. expresivi, a căror idee comună este cea de „obiect fără consistenţă".
Der. fleac, s. n. (bagatelă, nimicuri; moft), a cărui origine expresivă nu ridică probleme (cf. Iordan, BF, II, 174), trebuie să fi desemnat la început fie un „cuvînt fără consistenţă" fie un obiect flasc cum ar fi o cîrpă nefolositoare sau o fructă zdrobită, cf. semantismul sp. papandujo. Totuşi, DAR îl pune în legătură cu germ. Fleck „petic" (plecînd de la o confuzie cu flec, cf. aici); Korting 3804 şi Loewe 57 pleacă de la \at. flaccus, cf. Giuglea, Dacor., III, 1090 şi REW 3343; iar Scriban propune o relaţie cu rut. jljak, care pare der. din rom. Este cuvînt identic cu felegă, s. f. (cîrpă), cf. rut. felegi „zdrenţe" (după Tiktin şi
334
ALEXANDRU CIORĂNESCU
DAR, rut. este etimonul cuvîntului rom.); peletic, s. n. (pensulă de olar), cf. Iordan, BF, II, 186; felegos, adj. (zdrenţăros). - Der. flecar, adj. (vorbăreţ, palavragiu), cf. sl. flekavu „bîlbîit", tot formaţie expresivă (după Cihac, II, 109, rom. provine din sl.); flecari, vb. (a sta la taifas, a pălăvrăgi); flecărie, s. f. (bîrfă, vorbă de clacă); flecăti, vb. (Trans., a pălăvrăgi); flecăros, adj. (palavragiu); flecuşteţ, adj. (nimic, bagatelă); fleoancă, (var. fleancă, flioancă, fleoarcă, fleoarjă, fleandwă, fleanţă, fle(a)ură, fulendrijă, loandră, moleandra), s. f. (cîrpă; gură, cioc, limbă; femeie uşoară), pentru ale cărei asociaţii semantice cf. Iordan, BF, II, 167-72; fle(o)ncă(n)i, vb. (a pălăvrăgi); fle(o)ncăneală (var. fle(o)ncănitură), s. f. (bîrfă, vorbă de clacă); flencău, s. m. „băiat, tînăr'1, prin încrucişare cu flăcău, cf. trăncău şi, în general, paralelismul cu der. lui tranc; fleace, s. f. (noroi, glod);_/7eciu, adj. (flasc, zdrobit, moale, stricat); flencheş, adj. (cu coamele căzute); flen-duros, adj. (zdrenţăros); fleng (yar.flenc), adj. (cu urechile căzute); flenţoi, adj. (zdrenţăros); fleorfo-tină, s. f. (prostituată); fleoş, adj. (moale, flasc); fleuri, vb. (Trans., a pălăvrăgi);./feros, adj. (Trans., palavragiu); tranca-fleanca, interj, (exprimă ideea de flecăreală); fleţ, adj. (tont, prost); nătăfleţ, adj. (tont).
în general, şi cu excepţia articolului citat al lui Iordan, toate cuvintele menţionate aici se consideră că fac parte din familii diferite. Fleandură este pus de obicei în legătură cu germ. (săs.) flander „zdrenţăros" (Borcea 186; DAR), sau cu sl. (sb., ceh.) flandra „prostituată" (Cihac, II, 109; DAR), cuvinte care au la bază numele de Flandes, cf. ceh. flandra, pol. fladra „pînză" (Danicic, III, 60); însă istoria acestor cuvinte este neclară şi Miklosich, Fremdw., 88 şi Wander., 15, consideră că sb., pol., ral. flandra provin din rom. Este vorba mai curînd de o rădăcină comună expresivă. Fleoarţă, de origine necunoscută pentru DAR, ar avea o legătură cu săs. Flărre „ruptură", după Drăganu, Dacor., V, 273 şi ar fi identic cu fleură, după acelaşi autor, pe cînd Cihac, II, 660, pune în legătură acest cuvînt cu ngr. (p).uapoq „palavragiu"; Bogrea, Dacor., I, 258, îl consideră ca un rezultat al încrucişării lui flaut cu fluer, sau al lat. flabnim „şuier al vîntului".	3427
fleaşc, interj. - Exprimă zgpmotul produs de lovirea unui corp cu un obiect moale sau fără consistenţă.
Creaţie expresivă, cf. fleci, pleosc. - Der. fleaşcă, s. f. (palmă, lovitură; obiect moale, cu consistenţa unui terci; prost, tont); fleşcăi (var. fleoşcăi, fleoş ni), vb. (a clefăi prin noroi; a se
înmuia; a deveni moale, a fi prea copt, a se strica); fleşcăială, s. f. (rar, palmă; noroi, glod, mocirlă); fleşcăraie, s. f. (noroi); fleştenic (var. fleştenog), s. n. (cîrpă), cf. Iordan, BF, II, 176; _/7eşteri, vb. (Trans., a se veşteji); fleştură, s. f. (femeie de moravuri uşoare); foloştină, s. f. (tescovină; fulg de zăpadă; puf); felcştioc (var. folostioc, feleşteu), s. n. (cîrpă folosită la ungerea roţilor carului), cf. Drăganu, Dacor., I, 319 şi Iordan, BF, II, 173; feşteli, vb. (a murdări, a mînji), din cuvîntul precedent prin intermediul unei metateze; feş-teleală, s. f. (murdărie); beşteli, vb. (a murdări; a chinui, a călca în picioare, a maltrata); beşteleală, s. f. (murdărie; maltratare). Feşteli este evident creaţie expresivă, după cum o arată înrudirea lui din punct de vedere semantic şi fonetic cu feleştioc, terminaţia —li şi prezenţa var. beşteli. Asemănarea cu mag. festeni „a vopsi" (Cihac, II, 499; DAR; Drăganu, Dacor., I, 319; Bogrea, Dacor., IV, 853; Puşcariu, Dacor., XII, 467, care propune un mag. *festelnî), pare întîmplătoare; cf. şi ferfeli, terfeli. După Drăganu, Dacor., II, 263, beşteli ar fi der. de la un mag. * bestyâl-, de la bestya „animal"; şi după Graur 129, din ţig. bestele „aşezaţi-vă“.	,	3428
flec (—Cliri), s. b. - Petic, bucată de piele pentru a repara încălţămintea.
Germ. Fleck. Delavrancea îl confundă o dată cu fleac, ceea ce l-a determinat pe autorul DAR să considere cele două cuvinte identice. 3429
flegmă (-me), s. f. - 1. Mucozitate, expec-toraţie. - 2. (Arg.) Palmă, lovitură.
Gr. (pAiy|ia (sec. XVII), cf. Mumu 25. - Der. flegmatic, adj., din fr. flegmatique; flegmon, s. n., din fr. flegmon.	3430
fleică (-ci), s. f. - Bucată de came pentru grătar.
Germ. (săs.) Flecken (DAR).	3431
flintă (-te), s. f. - Puşcă, sîneaţă.
Germ. Flinte (Cihac, II, 110; Gâldi; Dict., 176), prin intermediul mag., pol., cr. flinta. 3432
floare (-ori), s. f. - 1. Parte a plantei care are o corolă frumoasă şi variat colorată. - 2. Ornament floral şi, de aici, ornament în general. - 3. Partea cea mai aleasă, frunte, elită, crea mă. - 4. Strat de mucegai care se formează la suprafaţa vinului. -
5.	Partea exterioară a pielii tăbăcite. - 6. (Pl.) Ciclu, soroc, menstruaţie. - 7. Vîrf de burghiu. -8. Parte a cheii care intră în broască. - 9. Extremitate a caracterelor tipografice. - 10. Parfum, savoare a băuturii. - 11. (înv.) Culoare. -Mr. floare, megl. floari.
Lat. florem (Puşcariu 623; Candrea-Dens., 604;
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
335
REW3390; DAR), cf. it. flore, prov., cat., sp., port. fior, fr. fleur. Sensul 6, rar, este romanic (după Capidan, Dacor., I, 331, din lat. fluores, cf. Spitzer, Archiv, CXXXIX, 89; cf. şi alb. IJulje „floare" şi „menstruaţie"). Sensul 11 este un calc lingvistic, fără circulaţie populară, din sl. cvetu (DAR).
Der .florar, s. n. (vază; luna mai; dreptar pentru linii curbe); florăreasă, s. f. (vînzătoare de flori); florărie, s. f. (magazin de flori); florian (var. florinte, florinfel), s. m. (pasăre, brotăcel, Liguri-nos chloris); floricică (var. floricea), s. f. (dim. al lui floare; boabă de porumb prăjită şi crăpată); Florii, s. f. pl. (sărbătoare creştină ce cade în duminica de dinaintea Paştelui, Duminica Floriilor), der. intern (Rosetti, I, 159), care este pus în legătură uneori cu lat. Floralia, prin intermediul unei forme vulg. *florilia (Candrea-Dens., 605; DAR); înflori (var. flori), vb. (a face floare; a se dezvolta, a progresa; a împodobi; a înfrumuseţa; a aranja, a găti; a face floare vinul); înfloritor, adj. (care înfloreşte); înfloritură, s. f. (ornament); înflora, vb. (a împodobi cu flori; Bucov., a pregăti culorile vegetale; a ciopli, a sculpta). Cf. fior. Din rom. provine sb. florecika „varietate de guvid“.
3433
floc (—ci), s. m. - 1. Moţ de păr, smoc. - 2. Păr pubian. - Mr., megl. floc.
Lat. flocus (Puşcariu 624; Candrea-Dens., 607; REW 3375; DAR), cf. alb. fljok, it.flocco, prov., fr., cat floc, sp. llueco, port. choco; cf. şi ngr. (pXoxccta, „specie de pelerină1*, care nu pare a proveni din rom. Este dublet de la flong. Se aude şi pl. floace.
Der. floacăn, s. n. (puf, firişoare de păr), care, după Candrea, Rom., XXXI, 311 şi Candrea-Dens., 609 cf. REW 3376, provine dintr-un lat. *floccinus; flocăi, vb. (a jumuli de pene; a zmulge părul; a ciufuli); flocan, adj. (păros; nume de cîine); flocos, adj. (păros; moale, catifelat); focoasă, s. f. (sorg, Sorghum vulgare); flocoţel, s. m. (varietăţi de ciuperci: Hydnum repandum, Hydnum suaveolens; Lactarius torminosus); jlo-coţică, s. f. (plantă furajeră, Holcus lanatus; Lychnis coronaria); flocoşele, s. f. pl. (nume de plante, Filago arvensis; Gnaphalium leontopo-dium; Lychnis coronaria); înflocoşa, vb. refl. (a se acoperi de păr); flocotos, adj. (păros); flotac (var. flotoc, flotog, flogotoi), s. n. (fulg de zăpadă). -Cf. fulg.	3434
fior (-oară), adj. - Blond, cu părul roşcat. -Mr. fior.
Lat. florus (Pascu, Beitrăge, 16; Pascu, I, 86). Cuvînt rar în rom., abia dacă a fost atestat în mr.
Constituie o explicaţie mai bună pentru toate numele de persoane şi de animale care în general se pun în legătură cu floare, cum sînt: Florea, Florin, Floarea, Florica pentru persoane, Floraia pentru vaci, Florean, Florilă, pentru boi, Floran pentru cîini. în general aceste nume se dau unor persoane sau animale cu părul galben; însă prin etimologie populară se dau adesea şi unor animale care se nasc în săptămîna Duminicii floriilor. -Der. _/7oriu, adj. (bălţat cu roşu).	3435
fluiera (—r, — at), vb. - 1. A scoate un sunt asemănător fluierului. - 2. A cînta din fluier. - 3, A chema scoţînd sunete asemănătoare fluierului,
-	4. A scoate sunete asemănătoare fluierului spre a-şi manifesta dezaprobarea.
Creaţie expresivă, bazată pe consonanţa f(l)iu, care redă fluieratul. Cuvîntul imitativ fiu (-fiu) este curent, cf. ţiu; pentru infixul expresiv /, cf. flifcui „a fluiera", fli(u)şcă „trişcă". De aici şi fliuira, redus la flui(e)ra, ca ţuera în loc de ş(i)uira. Fluier, s. n. (instrument muzical de suflat; trişcă; gambă, tibia; şuierătură); cf. mr. fluier, fluiară, fiflioară, megl. (s)friel, pare un der. postverbal. Sensul de „tibia“, comun întregului teritoriu limbii rom. (ALR, I, 58) apare şi în lat, tibia.
în general se preferă să se plece de la fluier, despre a cărui origine s-a discutat destul de mult, cuvînt obscur sau necunoscut, după Puşcariu 625; Philippide, II, 712 şi DAR, i-au căutat uneori diferite origini lat. (*flibula, după Creţu 322; fibula, după Subak, Arch. Triest., XXX, 425, cf. împotrivă REW 3278; *fluilum, der. imposibil de la flăre, după Pascu, I, 86; *flaulăre, după Pascu, Lat., 269), gr. (*<pXmnâpiov, de la tpXk'voţ „făcut din trestie", pe baza lui (pXao; „trestie"* după Giuglea, Dacor., III, 587-90) sau autohtone (Puşcariu, Lr., 179). Prezenţa alb. fljo(j)ere i-a determinat pe mai mulţi cercetători să caute aici etimonul cuvîntului rom. (Bemeker 285; cf. Meyer 108); dar alb. provine în mod sigur din rom., ca şi ngr. (pXoyEpoc, sb. frida, frulica, slov. fujara, ceh., pol. fiujara, rut fl’ojara, fl’ojera, fujera, mag. furulya (Candrea, Elemente, 403; după Cihac, II, 499, mag. ar fi originea cuvîntului rom.; cf. Miklosich, Wander., 10 şi Miklosich Fremdw., 88; Danicic, III, 75; Bemeker 285). Origine expresivă a lui fluier a fost intuită de puţini cercetători, cf. Iordan, BF, II, 177.
Der.fluierar, s. n. (na\); fluierar, s. m. (persoană care face fluiere; persoană care cîntă din fluier; nume dat mai multor păsări cu picioare lungi: Oedicnemus crepitans, Limosa aegocephala), ultimul sens bazat pe accepţia de fluier „tibia"; fluierărie, s. f. (îndeletnicirea de fluierar);/7uieraş,
336
ALEXANDRU CIORĂNESCU
s. m. (înv., fluierar, persoană care cîntă din fluier; grangur, Oriolus galbula); fluierător, adj. (care fluieră); fluierător, s. m. (fluierar; nume dat mai multor păsări cu picioare lungi, varietate de iarbă, Tamus communis); fluierătură, s. f. (şuierătură); fluieroi, s. m. (fluier mare, folisit în Banat).
3436
fluştuc (-curi), s. n. - Gustare, mezelic. -Var. fruţt(i)uc.
Germ. Friihstiick, poate prin intermediul mag. frustuk (Borcea 188; Gâldi, Dict., 176); însă filiera aceasta nu este o ipoteză necesară. Cf. şi cr. frustuk. Cf. ţtuc.	3437
flutura (—r, — at), vb. - 1. A zburătăci, a roi.
-	2. A fîlfii, a se legăna în văzduh. - 3. A mişca, a clătina. - 4. (înv.) A înnebuni. - 5. (Rar) A fluiera. - Mr. flutur, fluturare.
Creaţie expresivă, care reprezintă ideea de zbor clătinat, ca cel al fluturelui, cf.ftl, ca şi zrsb.futfur, germ. Fleder-, Flitter, it. fliitola (Battisti, III, 1661), it.farfalla, prov. parpaillot, şi de asemenea sp. farfullar, refunfunar. Nu se poate stabili dacă, în rom. der. verbal este anterior sau posterior lui fluture (mr. f(l)itur(ă), flutur, fratur), s. m. (insectă cu corpul alungit şi patru aripi de culori diferite; samară; paietă, bob de metal strălucitor); vb. s-a format, mai probabil, direct pe baza expresiei imitative *fîltura, cu suf. de asemenea expresiv vo -ura, cf. gudura, scutura, scăpăra, vîntura. Mai puţin probabilă este der. directă din lat., care a fost propusă adesea, plecîndu-se de la corespondenţa cu a\b. fljuturon „a zburătăci", fljuture, frutul „fluture" (cuvinte care par der. din rom.) şi it. fiutola „fluture de noapte" (poate în loc de frottola). Totuşi, s-au menţionat ca etimoane posibile lat. * fluctulăre „a fluctua" (Diez, II, 22; Meyer 100; REW 3384; DAR; Rosetti, I, 167; cf. în contra Graur, BL, V, 98), în care tratamentul lui cr ar fi greu de explicat; sau lat. * flutulăre, de la flutăre „a pluţi" (Candrea, Rom., XXXI, 310; Candrea, Elements, 96; Candrea-Dens., 610; Puşcariu 626; cf. Densusianu, GS, II, 321) a cărui soluţie ar fi posibilă, dacă nu ar fi atît de evidentă apartenenţa la familia expresivă, cu toţi der. săi. Scriban, Arhiva, XLI, 48, propunea o origine gepidică; numai Iordan, BF, II, 170, admite originea expresivă.
Der.fluţtura, vb. (a filfîi, a se legăna în văzduh; a se clătina; a agita, a mişca; a fluiera), cu infix expresiv, ca în fliţe; flu(ţ)turatic, adj. (uşuratic, neserios; frivol, inconstant; nebun, ţicnit), pentru al cărui ultim sens, astăzi înv., cf. sp. chiflado; fluturaţ, s. m. (dim. al lui fluture; paietă); înflu-tura, vb. (a împodobi cu paiete). După Puşcariu,
Dacor., IV, 683, fluţtura ar fi un der. din lat *floscalia „pleavă", de la flosculus, ipoteză imposibilă din toate punctele de verere. - Din rom. provin alb. fljuturori „a zburătăci", fljuture „fluture", bg. flutur, flotore „paietă" (Capidan, Raporturile, 221), cu var.furtulki, luturka (Bemard 43), şi ngr. (p^erowpoto „a sări", (pouXxpoio „a zbura".
3438
fluviu (-ii), s. m. - Apă curgătoare mare.
Lat. fluvius (sec. XIX). - Der. fluvial, adj. (fluvial), din fr.	3439
foac (-că), adj. - Cal şarg.
Mag.fako (DAR.) în Trans., rar.	3440
foaie (—oi), s. f. - 1. Frunză. - 2. Placă. - 3. Filă de hîrtie. - 4. Ziar, periodic. - 5. Bucată de ţesătură a cărui lărgime se foloseşte ca fustă, fără a fi nevoie să fie tăiată. - 6. Lărgimea unei stofe sau a unei pînze. - 7. Foitaj. - 8. (Arg.) Act sexual.
-	9. (Arg., pl.) Cărţi de joc. - Istr. fol’e.
Lat. folia (Puşcariu 628; Candrea-Dens., 611; REW 3415; DAR), cf. it.foglia (v.lomb. foia), fr. feuille, sp. hoja (astur. foya, %s\. folia), port.folha.
Der. foi, vb. (a mişuna), adesea considerat în mod greşit ca der. de la foaie sau de la un lat. * folltre, în loc de follere (Cihac, II, 618; Schuchardt, ZRPh., XXI, 203; Candrea-Dens., 618; DAR; cf. împotrivă Graur, BL, V, 61 )\foială, s. f. (mişunare; bătaie, pedeapsă); foios, adj. (frunzos), cu suf. -os (nu este probabilă der. directă din lat foliosus, propusă de Puşcariu 637 şi Candrea-Dens., 612, REW 3414); foios, s. n. (despărţitura a treia a stomacului rumegătoarelor), format pe baza fr. feuillet; foiţă, s. f. (frunzuliţă; foaie de hîrtie in octavo; bucată de hîrtie foarte subţire pentru făcut ţigări; carte de joc; Munt., covor; broşură); foiţar, s. m. (Arg., jucător pasionat); desfoia, vb. (a desfrunzi, a defolia); înfoia, vb. (a umfla; despre ţesături sau haine, a face adîncituri; a buhăi, a fleşcăi; a creşte, a se umfla; a afina pămîntul; a se încreţi; a se îmbiba), cf. mr. mful'are, mfol’u „a umple", din lat. * infolliăre (Cihac, I, 97; P. Papahagi, Notiţe etimologice, 36; Candrea-Dens., 619; Pascu, I, 86; DAR) sau mai probabil de la foi (Rosetti, I, 159), aşa cum o dovedeşte var. înfoi; răsfoi, vb. (a frunzări). - Din rom. provin rut.foja „foaie" (miklosich, Wander., 15; Candrea, Elemente, 406), şi sb. foja (după Danicic, III, 62, din it foglia, dar cf. rezultatul sb. din it.,fot).
Der. neol. in-folio, s. m. (in-folio), din lat.; foliant, s. n. (in-folio), din germ. Foliant; foileton, s. n., din fr. feuilleton; foiletonist, s. m. 3441
foaie, s. n. pl. - 1. Aparat care serveşte la
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
337
suflarea aerului. - 2. Burduf. - 3. Pîntece, burtă, stomac. - Mr. foaie, fol', megl. foaie, fol'uri, istr. fole, fol’.
Lat. follis (Puşcariu 629; Candrea-Dens., 614; REW 3422; DAR), cf. it., port. foile, prov., v.fr. fol, sp. fuelle. Sing., m., este rar şi înv. Cu sensul de „burtă" nu pare necesară ipoteza unei legături cu bg. mesina „burduf* şi „burtă** (G. Reichenk-ron, Z. slaw. Phil., XVII (1940), p. 156; Rohlfs, Differenzierung, 24).
Der.foaleş, adj. (burtos); folar, s. n. (pieptar din blană de miel); folar, s. m. (înv., perceptor al dării pe brînză de burduf); folărit, s. n. (dare pe brînză, sec. XVII); folcel, s. n. (înv., burduf mic), der. cu suf. -cel, cf. măricel (după Puşcariu 638; Candrea-Dens., 615; şi DAR, din lat. *follicellus); folcuţ, s. n. (burduf mic); foite, s. m. (burtos), a cărui der. nu pare clară (după Candrea-Dens., 614 şi DAR, format pe baza lui burtea)', foltic, adj. (Mold., mîncău); folticos, adj. (burtos; diform, slut), după o ipoteză riscantă a Iui Bogrea, Dacor.,
I,	260, provine din ngr. (popuxoţ „grosolan**; îrfoltit adj. (burtos). - Cf. fuior; înfuleca. 3442
foaltine, s. f. pl. - Micsandră (Mattheola in-cana).
Germ. Veilchen (DAR). în Trans.	3443
foame, s. f. - 1. Nevoia de a mînca. - 2. Dorinţă nestăvilită, poftă, lăcomie. - Mr. foame, istr. fome.
Lat. fames (Puşcariu 630; Candrea-Dens., 622; REW 3178; DAR), cf. it. fante, fr. faim, sp. hambre, port. fome. Rezultatul oa (în loc de a, care ar fi normal) a dat naştere multor discuţii. Densusianu, Hlr., 72, semnala că port. nu poate servi drept referinţă pentru rom., dar cf. vegl .fum, engad., lomb. fom (Schuchardt, Vok., I, 169), şi schimbarea identică a lui natare > it. notare, rom. (în)nota, corvcadă < corvadă, şi probabil doară
<	dară, şi în sens contrar afară < ad foras, sfărma
<	*exformare. S-a explicat schimbarea de timbru prin influenţa labialei (Tiktin; DAR); prin încrucişarea cu Jomes (Philippide, Principii, 40; Densusianu, Hlr., 72; Puşcariu 630; Candrea-Dens., 622); sau prin influenţa unei forme atone, ca fometos < *fămetos, unde schimbarea de timbru ar fi posibilă; însă autorii care susţin această influenţă (Graur, BL, III, 49; Rosetti, I, 57) sînt aceeaşi care resping, pe bună dreptate, posibilitatea unei influenţe a formelor secundare, ca frăsinet. de la frasin sau beată de la beat (Graur, BL, V, 119).
Prezenţa lui foamete; s. f. (foame; penurie, sărăcie, lipsă de alimente) alături de foame demonstrează că este vorba de un cuvînt impari-silabic, cum sînt cap-capete, noră-nurori, oaspe-
oaspefi, etc. Fames nu putea duce la acest dublu rezultat (DAR consideră greşit că foamete provine de la foame, ca foamene, formă extrem de îndoielnică). Este posibil, prin urmare, ca fames să se fi încrucişat în lat.pop. cu fomes, fomitem „materie inflamabilă** (de la foveo, „a ocroti**), cf. Puşcariu 631; Candrea-Dens., 623, datorită unui paralelism cu esca „aliment** şi „iască**.
Der. fometos, adj. (flămînd); înfomat, adj. (flămînd), creaţie artificială a Iui Delavrancea; înfometa, vb. (a face ca alţii să sufere de foame).
3444
foarfecă (-Ci), s. f. - Unealtă pentru tăiat. -Mr.foarfică, megl. foarftţi.
Lat. forficem (Puşcariu 633; Candrea-Dens., 624; REW 3435; DAR), cf. it. forbici (calabr. forfica, pudrfice, sard. forfige). La origine trebuie să fi fost un pluralia tantum, de la forfica; foarfecă este un sing. analogic modem.
Der. forfeca, vb. (a tăia; a zdrobi; a mesteca), ar putea reprezenta direct lat. foificăre (Puşcariu 632; Candrea-Dens., 625; DAR), cf. astur. afor-fegar (J. Malkiel, Rom. Phil., IX, 65); forfecar, s. m. (rădaşcă); forfecare, s. f. (rezistenţă tangenţială); forfecări, s. f. pl. (varietate de cam-panule); fotfecel, s. m. (insectă, Rhynchites cu-pK\is);foifecuţă, s. f. (dim. al lui foarfecă; pasăre mică, Loxia curvirostra).	3445
foarte, adv. - Determinativ pe lîngă un adjectiv sau adverb care ajută la formarea superlativului absolut. - Istr.forte.
Lat. forte „puternic, tare“ (Puşcariu 634; Candrea-Dens., 626; REW 3458; DAR), cf. alb .forte, it. forte, prov., fr. fort, sp. fuerte. Pentru semantism, cf. fr. fort, „foarte**, şi folosirea rom. tare cu acelaşi sens.
Der. neol .fort, s. n., din fc.fort; forfă, s. f., din fr.force, it. forza; (s)forfa, vb., din it. (s)forzare; fortăreaţă, s. f., din fr. forteresse; forte, adv., în muzică, din it. forte; fortifica, vb., din lat. fortificare; înforfa, vb. (vulgar, a forţa).	3446
foastăn (-ni), s. n. - Stîlp, ţăruş.
Germ. Pfosten (Borcea, 188). în Trans. 3447
foc (-curi), s. n. - 1. Ardere cu flacără şi căldură. - 2. Incendiu, rug. - 3, împuşcătură, salvă. - 4. Cămin, vatră. - 5. Strălucire. - 6. Arsură, usturime. - 7. Ardoare, violenţă, avînt. -8. Nenorocire, necaz, calamitate, chin. - 9. (Adv.) Cumplit, îngrozitor, teribil. - 10. (Arg.) Pistol. -Mr., megl. foc, focuri, istr. foc, focure.
Lat. focus (Diez, I, 192; Puşcariu 635; Candrea-Dens., 627; REW 3400; DAR), cf. it. fuoco, prov. foc, fr. feu, cat. fog, sp. fuego, port. fogo.
338
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Pentru sensul 8, cf. calabr. focu amaru „nenorocire, calamitate".
Der. focar, s. n. (rug; nenorocire, calamitate), cu suf. -ar (după Candrea-Dens., 628, REW 3398 şi DAR, din lat. focărium), înv., s-a readaptat modem după fr. foyer, cu sensul tehnic de „proiector, reflector"; focăr(a)ie, s. f. (rug, in-cendiu);focărife, s. f. pl. (Trans., chibrituri);_/oco.?, adj. (înflăcărat); focuit, adj. (Trans., nenorocit); înfoca, vb. (a da foc, a aprinde; a înflăcăra, a pasiona); înfocăciune, s. f. (înv., inflamare); focar, s. m. (fochist); fochist, s. m. (muncitor care asigură arderea combustibilului într-un focar), formaţie recentă cu suf. -ist. -Foca, s. m. (sărbătoare Sfîntului Foca, 22 iulie), din mgr. <J>co*ăţ, a fost asimilat prin etimologia populară cu foc; astfel îneît această sărbătoare este considerată ca propice pentru a se asigura împotriva incendiilor. 3448
fochiu (-oache), adj. - Bastard, ilegitim.
Mag. fattyu (DAR). în Trans.	3449
fodor (-ri), s. n. - (Trans.) Pliu, încreţitură la manşeta iei tipice.
Mag. fodor (DAR).	3450
fof-. Rădăcină expresivă care pare a reda ideea de „a mormăi, a bălmăji". Această idee trebuie să fie proprie consonanţei f-f pentru că apare şi în
•	formele cu infix farf- şi filf- (s. v.), ca şi în var. fonf.
Der. fofîrnă, s. f. (femeie fonfăită); fofîrlică, s. f. (în expresia a umbla cu fofîrlică); fofează, s. f. (aripă la moara de vînt; parte de uşă; vîrtelniţă; stativ la războiul de ţesut; Arg., gură, cioc; fluier; inel de sfeşnic); toate sensurile se bazează pe ideea de „zgomot continuu" pe care îl produce piesa astfel numită (ultimul sens pleacă de Ia cel anterior; încercările făcute de Cihac, II, 500, care porneşte de la mag. fokasz „scară", şi de Drăganu, Dacor., V, 359, din rut., nu sînt probabile); fofelniţă, s. f. (vîrtelniţă; femeie vorbăreaţă; cuţit de meliţă), cf. Iordan, BF, II, 177; foflînca, vb. (Trans., a mişca, a clătina), pe care DAR îl pune în legătură, în mod curios cu fr. flanc; foflea, s. m. (leneş), numit astfel datorită încetinelii mişcărilor lui; fofolog (var. fofoloc), s. m. şi n. (persoană greoaie; pui de raţă; Ia cai, bulet), pus greşit în legătură de Loewe 80 cu sl. fufati; înfofoli, vb. (a îmbrăca cu haine prea groase); înfoforoja, vb. (a bombăni); înfolfoţa, vb. (a înfofoli). Foflenchi, interj, (poc!; exprimă zgomotul unui obiect care cade), aparţine aceleiaşi serii de creaţii expresive; pare însă a fi o creaţie artificială a lui Creangă, şi nu apare în alte texte (cf. Iordan, BF, II, 178). Folomoc (var. folmotoc,
fălmătuc, folfotoc), s. n. (ghem, ghemotoc), pare a fi rezultatul unei încrucişări cu ghemotoc.
Der. cu infix nazal fonf adj. (gîngav), cf. sl. fufati „a se bîlbîi"; fonfăi, vb. (a gîngăvi); fonfani, vb. (a gîngăvi), cf. boncăni; fonfe, adv. (în expresia a la fonfe, de clasa întîi), prin imitaţie ironică a pronunţării nazale din fr. (cf. Iordan, BF,
IV,	193).	3451
fofengher, s. m. - Luceafăr.
Cuvînt incert, menţionat o singură dată de Odobescu, care îi dă etimologia; din gr. <ţâyq „lumină", (peyYEi „străluceşte". Nu apare în alt text, nici nu pare posibilă der. propusă.	3452
foişor (-oare), s. n. - 1. Tum. - 2. Mansardă, cameră amplasată în podul unei case. - 3. Chioşc, pavilion. - 4. Clopotniţă separată de biserică.
Mag. folyoso „coridor, galerie" (Cihac, II, 500; DAR). Este puţin probabilă der. pe care o propune Bogrea, Dacor., VI, 274, de la foaie, prin intermediul lui foiş „frunziş".	3453
foitaş (-şuri), s. n. - Vergea de armă de foc.
-	Var. făitaş.
Mzg.foitas (Cihac, II, 501; DAR). - Der. fuitui (yar.fultui), vb. (a umple cu cîlţi), cf. mag.fojtani; fuituială (var. fultuială, hultuială), s. f. (cîlţi; vergea); fuituitor, s. n. (Trans., băţ cu care se bat cîlţii), ale cărui var. indică o încrucişare cu foltic, folticos, ca şi fultuc, s. n. (perniţă; parazit al linei). După opinia greşită a lui Philippide, Principii, 90, aceste cuvinte pleacă de la lat. fulcio. 3454
foiufiu (—ii), s. m. - Saschiu (Vinca herbacea).
-	Var. foainfir, foaienfir, fahiu, fonfiu, fonchiu, foiumfie, foionfiu, foiufoi, etc.
Mag.folyofu (Drăganu, Dacor., VI, 274). Anumite var. se explică printr-o etimologie populară care Ie-a apropiat de foaie şi de fir. Din rom. provine bg.foienfir (Capidan, Raporturile 219).
3455
folclor, s. n. - Totalitatea creaţiilor artistice, a obiceiurilor şi tradiţiilor populare.
Engl. folklore.	3456
folos (—oase), s. n. - Profit, avantaj, beneficiu, utilitate.
Mgr. ocpeXog, redus la (p&oţ (Cihac, II, 660; Mumu 25; Puşcariu, Lr., 261). - Der. folosi, vb. (a fi util, a sluji; a ajuta; refl., a avea profit; a cîştiga, a beneficia; refl., a se întrebuinţa); folosinţă, s. f. (înv., profit, utilitate; folosire; uzufruct); folositor, adj. (util; înv., îndatoritor, săritor); nefolositor, adj. (inutil). - Din rom. provine rut fol’os, fol’osyty (Miklosich, Wander., 15; Candrea, Elemente, 408).	3457
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
339
foit (-turi), s. n. - Bucată, ffirîmă, fragment.
Mag. foit (DAR). - în Trans. - Der. foltan, s. n. (bucată); foltău, s. n. (Mold., bucăţi de coajă de pin, folosite ca scînduri negeluite). 3458
forăi (-ăesc, -it), vb. - A sforăi.
Creaţie expresivă, cf. hor. - Numeroase var.: forcăi, cf. horeai; forcoti (a fluiera); sforăi (după Cihac, II, 340, din sl. svara „tumult"); sforcăi; (s)fomăi; firnîi; cf. şi sfirii.
Der. (s)forăială, s. f. (acţiunea de a sforăi); (s)forăilă, s. m. (poreclă dată celui care sforăie); sforăitor, adj. (zgomotos, vanitos).	3459
formă (—me), s. f. - Categorie care desemnează structura internă şi externă a unui conţinut.
-	Var. (Trans.) furmă.
Lat. forma (sec. XVII). Var., din săs. Furm (Lacea, Dacor., III, 750). - Der. forma, vb. (a fac&)\formaţi(un)e, s. f. (alcătuire); neformat, adj. (crud, verde); format, s. n. (dimensiune); formal, adj. (privitor la formă); formulă, s. f. (expresie precisă a unei idei); formula, vb. (a da o formă precisă unei idei); conforma, vb. (a conforma); deforma, vb. (a strîmba; a denatura); informa, vb. (a înştiinţa, a anunţa); informa(i(un)e, s. f. (înştiinţare; veste); reforma, vb. (a modifica, a înnoi); reformator, s. m. (persoană care reformează); reformă, s. f. (transformare socială, politică etc. pentru a obţine un progres); performantă, s. f. (probă de campionat), toate din fr. - Cf. Jarima.
3460
formă (-me), s. f. - (înv., Mold.) Cuptor.
Bg. fuma (DAR), din tc.fmn. Este dublet al lui forună, s. f. (coş), din sb., bg.furuna. 3461
forostui (-uesc, —it), vb. - 1. (Trans.) A îndrepta. - 2. A vindeca, a cicatriza. - Var. forost(ro)i.
Mag. forrasztani (DAR; Cihac, II, 500). Cf. rostui.	3462
fotă (—te), s. f. - 1. (înv.) Şorţ. - 2. Fustă. - 3. Prosop. - Mr. fotă.
Tc. fota „prosop de baie care se încinge la brîu“ (definit astfel de Diego Galăn, Viajes, p. 110; Şeineanu, II, 174; Meyer 111; Lokotsch 622), cf. ngr. (pouxosţ, alb. fufe, bg., sb. futa, port. fota (Eguilaz 400), it. futa (Battisti, III, 1741). Este fusta tipică portului ţărănesc, formată dintr-un dreptunghi de stofă cu care se înconjoară trupul. Este dublet al lui fotaz, s. n. (înv., valtrap), din ngr. (după Bogrea, Dacor., III, 730, din tc. cotaz „podoabă". Din rom provine rut. fota, fotka (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 40Î2; Bemeker 287).	3463
fotografie (—ii), s. f. - Imagine pozitivă obţinută pe hîrtie prin fotografiere.
Fr. photogi'aphie. - Der. (din fr.) fotograf, s. m.; fotografia, vb. (refl., Arg., a se strica) pentru al cărui ultim sens cf. Graur, BL, VI, 146; fotografic, adj.	3464
fotoliu (—ii), s. n. - Scaun mare cu spătar şi rezemători pentru braţe.
Fr. fauteuil.	3465
foxtrot (-turi), s. n. - Fox-trot.
Engl. fox-trot. - Der. foxtrot a, vb. (a dansa fox-trot), barbarism, apare, între alţii autori la Cocea.	3466
fragă (-gi), s. f. -1. Fruct comestibil de plantă (Fragaria vesca, Fragaria elatior). - 2. (Trans.) Dudă (Morus alba, Morus nigra). - Mr. frângă, istr. frqş.
Lat. fragum (Puşcariu 639; Candrea-Dens., 630; REW 3480; DAR), cf. it., sp .fraga, fr. fraise. Tratamentul romanic demonstrează că pl. fraga a fost în general interpretat ca un sing. f.; însă în rom. există şi forma paralelă frag, s. m. - Der. frag, s. m. (plantă erbacee al cărui fruct este fraga); frăgar, s. m. (Trans., dud); frăget, s. n. (loc cu fragi); frăgulifă, s. f. (plantă, Adoxa moschatel-lina);frăgurel, s. m. (plantă, Potentilla micrantha).
3467
fraged (—dă), adj. - 1. Verde, proaspăt, care are multă sevă. - 2. Gingaş, delicat.
Lat.fracidus „foarte fraged"; pentru schimbarea cons., cf. lang(u)idus > linced. încrucişarea cu fiăgilis (Puşcariu, Conv. lit., XXXV, 82; Puşcariu 640; Candrea-Dens., 631; Herzog, Dacor., V, 496; REW 3465; Candrea, Elements, 32, Pascu, Suf, 64; Puşcariu, Dacor., IX, 178), nu pare necesară. - Der. frăgezi, vb. (a fi înfloritor; a deveni fraged); frăgezime, s. f. (prospeţime, gingăşie, delicateţe).	3468
fraht (—turi), s. n, - Document comercial, scrisoare de trăsură.
Germ. Fracht(brief, din oland. vrecht „preţ de transport", cf. fr. fret, rus. fracht.	3469
fraier (-ri), s. m. - 1. (Arg.) Om prost, care este furat sau de la care se obţine vreun avantaj.
-	2. (Arg.) Ins, tip.
Germ. Freier „pretendent, logodnic" (Graur, GS, VI, 335), cf. pol. frajerz „logodnic" (Graur, BL, IV, 82), ceh.frajer (Bemeker 283), cr. frajar. Semantismul pare să se explice prin ideea că logodnicul este totdeauna tras pe sfoară. După Vasiliu, GS, VII, 114, din germ. Freiherr „domn".
Der. fraieri, vb. (a înşela, a trage pe sfoară, a escroca); fraiereală, s. f. (escrocherie; lenevie); fraiereşte, adv. (ca pungaşii).	3470
340
ALEXANDRU CIORĂNESCU
frămîmta (-t, -at), vb. - 1. A preface aluatul într-o masă omogenă. - 2. A amesteca. - 3. A bate, a lovi. - 4. A chinui, a munci. - Mr. frimintu, frimintare, megl. frimint.
'Lai, fermentare (Byhan 48; Meyer, Alb. St., IV, 53; Giuglea, Dacor., III, 576; Rosetti, I, 167). Evoluţia semantică trebuie să se explice prin confuzia a două faze succesive în facerea pîinii, confuzie firească întrucît drojdia care produce dospirea se adaugă în timpul frămîntării. Puşcariu, ZRPh., XXXIII, 233; Puşcariu, Dacor., I, 415; Puşcariu 641; Candrea-Dens., 631; REW 3473; Capidan, Meglen., 130 şi DAR preferă să plece de la fragmentare; însă această soluţie pare mai puţin probabilă, căci frămîntatul nu încearcă să „fragmenteze" sau să separe în particule, ci, dimpotrivă să lege şi să unească aceste particule într-o masă.
Der. frămîntător, adj. (care frămîntă; neliniştitor); frămîntătură, s. f. (aluat; frămîntare). 3471 franzşlă (-le), s. f. - Pîine albă. - Var. fran-zolă. Mr. franzelă.
Ngr. (ppctVTaoXa (Pascu, Arch. Rom., VI, 230; Pascu, I, 235; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 381; Gâldi 192), din it. franc(ce)sella, cf. tc.francala (Miklosich, Tiirk. St., 56), bg. frangela. Cf. frînc.
Der. franzelar, s. m. (brutar); franzelărie, s. f. (brutărie).	3472
frapa (—pez, - at), vb. - 1. A atrage atenţia.
-	2. A răci, a pune la gheaţă.
Fr. frapper. - Der. frapant, adj.	3473
fras, s. n. - Gastralgie infantilă.
Sb. fras (Candrea; REW 3262a).	3474
frasin (-ni), s. m. - Arbore cu tulpina dreaptă, cu coroana rară, cu lemnul elastic folosit în industrie (Fraxinus excelsior). - Var. (Banat) frapsăn, frapsine. Mr. frapsin, megl. frasin, istr. frqsir.
Lat. fraxinus (Puşcariu 642; Candrea-Dens., 633; Meyer-Liibke, Studi rum., IV, I; REW 3489; DAR; Graur-Rosetti, BL, III, 70), cf. alb. fraser, it.frassino, prov.fraisse, ir. frâne, sp.fresno, port. freixo. Pierderea lui p (cf. rezultatul frapsăn) nu este clară; Candrea-Dens. o explică prin încrucişarea cu sl.jasenii, sau plecîndu-se de la o formă în care grupul ps era protonic, ca frăsinet.
Der. frăsinel, s. m. (plantă erbacee, Dictamnus fraxinella); frăsinet, s. n. (pădure de frasini) care, după Puşcariu 643, Candrea-Dens., 634, REW 3488 şi DAR reprezintă lat. fraxinetum, cf. mr. frăpsinet, it. frassineto, fr. frenaie, sp. fresneda; frăsinică, s. f. (varietate de frasin); frăsiniu, adj. (se spune despre unii arbori care seamănă cu
frasinul). - Din mr. provine ngr. Opotyouţ (Meyer, Neugr. St., 11,74).	3475
frăsuj (-uesc, -it), vb. refl. (Mold.) - 1. A-şi pierde răbdarea, a se agita. - 2. A se plînge.
Rut. frasuvaty sa „a se nelinişti" (DAR). 3476 frate (-ţi), s. m. - Persoană de sex masculin considerată în raport cu altă persoană născută din aceiaşi părinţi (sau numai din imul). - Mr. frate, megl. fraţi, istr. frqte.
Lat. frăter, frătrem (Puşcariu 644; Candrea-Dens., 635; REW 3485; DAR), cf. alb. frat, it. fra(te), prov. fraire, fr. frere. Cuvînt comun (cf. ALR, I, 159). Cf. frăţine, fîrtat. Pentru folosirea în doc. vechi, cf. Docan, Arhiva, XI, 422-44.
"Der. frăţesc, adj. (de frate, fratern; călugăresc); frăţeşte, adv. (în mod fratern); frăţie, s. f. (fraternitate; înrudire între fraţi; iubire ţr&\easc&); frăţime, s. f. (breaslă, confrăţie); frăţior, s. m. (dim. al lui frate; plantă, ciormoiag, Melampyrum cristatum); frătuţ, s. m. (poreclă dată romînilor din,Banat); înfrăţi, vb. (a se uni în calitate de fraţi spirituali; a se asocia, a se uni, a fraterniza; a da lăstari plantele).
Der. neol. fratern, adj., din lat. fratemus; fraternitate, s. f., din fr. fratemite; fraterniza, vb., din fc.fratemiser; confrate, s. m. pe baza modelului fr. confrere.	3477
frăfîn (-ni), s. m. - Frate. - Var. frăţine, frăfine.
Lai. fratemus, cu aceeaşi pierdere a lui r, prin disimilare, ca în frătrem > frate.
Este mai puţin probabilă der. analogică ca în tătîne (DAR). Se foloseşte mai ales la pl. şi urmat de itn posesiv; sing. frăţine este analogic, format pe baza lui frate. Pentru folosirea lui ca s., cf. fr. ton fraternei.	3478
freamăt (—emete), s. m. - l. înfiorare, fior.
-	2. Murmur, zvon. - 3. Zgomot, rumoare. - Var. (Mold.) hreamăt.
Lat. fremîtus (Puşcariu 645; Candrea-Dens., 636; REW 3492; DAR; Byck-Graur, BL, I, 19), cf. it., sp., port. (fremito), v.fr. friente, gaX.fremido.
-	Der. fremăta, vb. (a se înfiora; a vibra), care ar putea reprezenta şi lat fremîtăre (Puşcariu 646), cf. v.tosc. fremitare, cors. frumita „a necheza"; fremătător, adj. (agitat, care freamătă). 3479
freca (-C, -at), vb. - 1. A mişca forţat un corp pe suprafaţa altui corp. - 2. A şterge, a curăţa.
-	3. A frecţiona. - 4. A bate, a ciomăgi. - 5. A examina, a cerceta, a iscodi. - Mr. frec, fricare, megl. frec, fricari.
Lai. fricăre (Puşcariu 647; Candrea-Dens., 637; REW 3501; Philippide, II, 643; DAR), cf. alb.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
341
ferkori, it. fregare, fr.frayer, prov., cat., sp., port. fregar.
Der. frecător, adj. (care freacă); frecător, s. n. (spălător, chiuvetă); frecătură, s. f. (frecare; loc care poartă urma unei frecări; mustrare, dojană); frecuş, s. n. (frecare; mustrare, dojană); frecăţei, s. m. pl. (tăieţei; răzuire, radere); frecătoare, s. f. (cîrpă de şters; înv., pieptene, instrument de tortură; în tipografie, rulou care întinde cerneala); frecuciu, s. n. (loc unde peştii îşi depun icrele); frichini, vb. (vulg., a sîcîi, a deranja, a plictisi); frichineală, s. f. (vulg., frecare; sîcîială). 3480
frecvent (-tă), adj. - Care se întîmplă des. -Var. frecuent.
Lat. frecuentem (sec. XIX), cu pronunţarea germ. (var., cu pronunţarea it.). - Der. frecventa (var. frecuenta), vb. (a merge des într-un loc); frecvenţă (var. frecuenfă), s. f. (repetarea deasă a unei acţiuni).	34S1
frescă (—ci), s. f. - Tehnică de a picta culori dizolvate în apă pe un zid; pictură murală. - Var. (înv.) fresc.
Fr. fresque, it. fresco.	3482
freză (-Ze), s. f. - 1. Unealtă aşchietoare. - 2. Frizură, tunsoare bărbătească.
Fr.fraise „freză, unealtă". Sensul al doilea este
o	confuzie cu frizură.	3483
frjcă (-ci), s. f. - Teamă, spaimă. - Mr., megl. istr. frică.
Mgr. (ppuri (Mumu 26; Pascu, I, 193; DAR; Sandfeld, 30; Rosetti, II, 67). Prezenţa sa în istr. arată că este un împrumut foarte vechi. Cf. şi alb. firke (Meyer 110).
Der .fricos, adj. (care se teme, laş, sperios; înv., îngrozitor); înfrica, vb. (a speria, a înspăimînta); înfricoşa vb. (a speria, a înspăimînta); înfricoşetor, adj. (îngrozitor); neînfric(oş)at, adv. (imperturbabil, netulburat). - Din rom. provine rut.fryka.
3484
frig (-guri), s. n. - 1. Temperatură scăzută care dă senzaţia de rece. - 2. (Pl.) Febră. - Mr., megl. frig.
Lat. frîgus (Puşcariu 649; Candrea-Dens., 640; REW 3515; DAR), cf. sard. frius (Wagner 112), v.it. frigo (Battisti, III, 1718). Pentru semantismul cuvîntului la pl., atestat încă din lat. pop. cf. Densusianu, Hlr., 190.
Der. frigor, s. m. (plantă, Erythraea centa-urium), numită astfel datorită folosirii ei în medicina populară; friguros, adj. (rece; care se încălzeşte greu), care ar putea reprezenta de asemena în mod direct lat. frîgorosus (Puşcariu 651; Candrea-Dens., 641; DAR), cf. sard. fri-
orosu, fr. frileux; înfrigoşa, vb. (rar, a răci); înfrigurat, adj. (febril, cu călduri; care tremură, înfiorat; febril, grăbit), al cărui ultim sens este împrumut din fr. febrile, cf. montanesul afrigo-lado.	3485
friganea (-fie), s. f. - Felie de pîine albă muiată în lapte şi ou şi apoi prăjită în grăsime.
Ngr. (fipuyaviâ (Pascu, Etimologii, I, 49; Pascu, Beitrăge, 16; DAR; Gâldi, Dict., 192). Candrea-Dens., 642 îl considerau greşit drept der. de la frige.	3486
frige (-g, -ipt), vb. - 1. A prăji. - 2. A coace. - 3. A arde, a face scrum. - 4. A pune la foc (pentru a tortura). - 5. A bate, a altoi, a ciomăgi, a face praf. - 6. A arde, a fi fierbinte. -7. (Refl.) A se arde, a se prăji. - 8. (Refl.) A se păcăli, a rămîne păgubaş. - 9. (Refl.) A pierde. -Mr. frigu, fripşu, friptă; megl. frig, friş, fris.
Lat. frîgere (Puşcariu 648; Candrea-Dens., 642; REW 3510; DAR), cf. alb.fergon (Philippide, II, 643), it.frigere, prov., fr.frire, cat. fregir, sp. freir, port. frrigir.
Der. frigare, s. f. (vergea de fier în care se înfige carnea spre a se prăji), cu suf. -are, ca vînzare, crezare (analogia cu grătar, pe care o propune DAR, nu constituie o explicaţie suficientă; după Puşcariu 650, din lat. * frîgalis; după Can-drea-Dens., 643, de la un lat. * frîgaria)\ frigăruie, s. f. (came tăiată în bucăţi mici şi friptă în frigare); frigări, vb. (a înfige; refl., pop., a fi stăpînit de dorinţă); frigătoare, s. f. (frigare; Trans., plită de gătit); înfrigări, vb. (a înfige); friptoare, s. f. (Trans., Banat, • arşiţă, căldură excesivă), de la part. fript, cu suf. -oare; friptură, s. f. (came friptă), cu suf. -ură, cf. băutură, căutătură, corcitură etc. (după Meyer-Liibke, Rom. Gramm., II, 492; Puşcariu 654; Candrea-Dens., 654; REW 3508 şi DAR, din lat. frictura, cf. mr. friptură şi frîxura > fr. fressure; însă această ipoteză nu este necesară); fripturist; s. m. (persoană care profită de politică pentru interese personale); fripturism, s. n. (politică a propriului interes).	3487
frîmbiat (-tă), adj. - (Oaie) cu lîna creaţă.
Lat. fimbriătus „împodobit cu panglici" (DAR); cf. frînghie.	3488
frînc (-ci), s. m. - Gal, francez. - Mr.frangu, megl. frenc.
It. franco sau mgr. (ppcc/xo' (Tagliavini, Arch. Rom., XXI, 375). Der. din sl. frqgu (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Byhan 310; DAR) este mai puţin probabilă. Sec. XVII, înv. Este dublet al lui franc, adj., din fr. franc.
342
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Der. frincesc, adj. (înv., francez, gal); frinceşte, adv. (înv., în franceză, în latină); fringhie (var. frenghie), s. f. (înv., brocart), din tc. frengi ;Seineanu, II, 175); cf. sb. frenga; frenţe (var.
i	)frînţie, (s)frenţie, (s)frinfie), s. f. (sifilis), din mag. franc „(morb) galic" (DAR; Gâldi, Dict., 130); cf. sb. cr. franca; (s)frinfit, s. m. (sifilitic); ,rancez, s. m., din it. francese; franţuz, s. m., din germ. Franzose (Borcea 188), în parte prin intermediul sb., rus. francuz (Sanzewitsch 203); franţuzesc, adj. (francez); franţuzeşte, adv. (în franceză); franţuzi, vb. (a-i imita pe francezi); (s)franţuzit, adj. (care imită pe francezi); franţu-zism, s. n. (galicism); franţuzoaică, s. f. (femeie care face parte din populaţia Franţei); frincuşe, s. f. (varietate de struguri albi); franca, vb. (a plăti taxele de transport), din fr. franchir, dar refăcut după franc; francheţe, s. f. (sinceritate), din it. franchezza; franco, adv. (în care cheltuielile de transport sînt cuprinse în preţul de vînzare). Cf. franzelă, farmazon.	3489
frînge (-g, -nt), vb. - 1. A sparge. - 2. A rupe, a fractura. - 3. A înfiînge, a învinge. - Mr. frîngu, fredzu (sau frîmşu),frîmtu, frîndzire; megl. frqng, frqns, frqnt.
Lat. frângere (Puşcariu 652; Candrea-Dens., 647; REW 3482; DAR), cf. it. frângere, prov. franher, v.fr. freindre, v.sp. frangir, port. franger.
Der. fringăcios, adj. (care se fringe uşor); frîngător, adj. (care se rupe); fringătoare, s. f. (Trans., meliţă);yr;>!?, adj. (obosit, sleit de puteri); frintură, s. f. (ruptură, rupere; fractură; deschidere; boală, beteşug; pop., sifilis; fragment, bucată; înv., teren necultivat), din port. frint cu suf. -ură, cf. săritură, căutătură, scurtătură (după Candrea-Dens., 648, REW 3468a şi DAR, din lat. fractura, cu adaptarea ulterioară la frint)-, frînturi, vb. (Banat, a frămînta aluatul), al cărui semantism pare să contrazică tot ce s-a spus în legătură cu frămînta; frintoare, s. f. (chin, necaz); frînghiu, s. n. (Munt., echer reglabil), pare rezultat dintr-o încrucişare cu frînghie; înfringe, vb. (a rupe, a încălca, a viola; a învinge, a distruge; refl., înv., a ceda, a se umili), cu pref. factitiv în- (sau, după Puşcariu 844; Candrea-Dens., 649; REW 4412; Puşcariu, Lr., 18 şi DAR, din lat.pop. *infrangere, în loc de infringere, ipoteză care nu este necesară); înfrîntură, s. f. (blenoragie); răsfrînge, vb. (a sufleca; a reflecta), cu pref. răs-, Cf. cufrînge.
Frîngurele, s. f. pl. (fragment), cuvînt literar, pe care nu îl găsim menţionat în dicţionare (se foloseşte ca titlu de maxime răzleţe sau de citate de mică întindere), pare a fi o creaţie modernă, capricioasă şi fără autoritate; nu ştim dacă Vlahuţă
este cel care a folosit-o pentru prima daţii (Giuglea, LL, I, 164, o pune greşit în legătură • u prov. refranh).	3490
frînghie (—ii), s. f. - 1. (înv.) Ciucure, canaf.
-	2. (Banat) Centură, cingătoare. - 3. (Olt.) Scul de lînă. - 4. Sfoară. - Var. frimbie, frimbie, fimbrie, fringhie.
Lat. ftmbria (Puşcariu 653; Candrea-Dens., 650; REW 3308; DAR), cf. prov. fremnha, fr. frânge. După Byck-Graur, BL, I, 21, i din var. s-ar explica prin pl., ipoteză care ni se pare insuficientă. Pentru it. frangia, cf. Battisti, III, 1707.
Der. frînghier, s. m. (persoană care face sau vinde frînghii);^rmg/;/en7, s. n. (totalitatea frînghi-ilor necesare la pescuit); frînghiuţă, s. f. (dim. de la fringhie; plantă, Funaria hygrometrica); frîn-guială, s. f. (Trans., lovire, crăpare). - Din rom. provin slov. frembia, rut. frembija (Miklosich, Wander., 15; Candrea, Elemente, 404).	3491
frîu (-îne), s. n. - Totalitatea curelelor care se pun pe capul şi la gura unui cal pentru a-1 putea mîna. - Mr. frănu, fămu, megl. frqn.
Lat. frenum (Puşcariu 655; Candrea-Dens., 652; REW 3496; Philippide, II, 643; DAR), cf. alb. fre (pl. frenî), it., sp. freno, fr. frein, prov., cat. fre, port. freo. Pl. (înv.) frină, sec. XVI) sună şi friie şi friuri. Tratamentul lui n este neclar, cf. şi brîu, pl. brine şi grîu, pl. grîne.
Der. frină (-ne), s. f. (frîu), refăcut după pl., pe baza fr. frein; frinar, s. n. (muncitor feroviar care manevrează frîna de mînă); înfrina (var. frîna), vb. (a pune ftînă; a încetini, a modera; a se reţine, a se domina); neînfrmat, adj. (care nu se în-frinează); înfrînător, adj. (moderat); desfrîna, vb. (a se destrăbăla, a corupe; a vicia; a se prostitua). După Puşcariu 943; Candrea-Dens., 654 şi REW 4411; înfrina reprezintă un lat. *infrenăre. 3492
friz (—i ji), s. m. - Cal din rasa friză.
Pol. ‘fryz. Sec. XVII, înv.	3493
friza (-zez, — at), vb. - A ondula, a încreţi. -Var. freza (vulg.).
Fr. friser. - Der. frizer, s, m. (lucrător care se ocupă cu tunsul sau bărbieritul); frizerie, s. f. (atelier pentru tuns, bărbierit); frezură, s. f. (pieptănătură); înfrizurat, adj. (încreţit, ondulat). Cf. freză.	3494
front (—turi), s. n. - Loc unde se dau lupte militare.
Fr. front, cf. frunte. - Der. frontal, adj., din fr. frontal; frontavoi, s. m. (ofiţer care şi-a cîştigat gradele fără studii de bază, pe front), din rus. frontovoi (Graur, BL, IV, 83), astăzi înv.; fron-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
343
tieră, s. f., din fr. frontiere; frontispiciu, s. n., din fr.; fronton, s. n., din fr.	3495
fruct (-te), s. n. - Produs care apare din floare, rod.
\j&. fructus (sec. XIX). Este dublet al lui frupt.
-	Der. fructar, s. m. (persoană care vinde fructe);
fructărie, s. f. (prăvălie unde se vînd fructe); fructifer, adj., din fr.; fructuos, adj., din fr.; fructifica, vb. (a folosi), din lat. fructificare (sec. XIX); infructuos, adj., din fr.	3496
frumos (-oasă), adj. - 1. Care place, care trezeşte admiraţia. - 2. (S. m.) Categorie fundamentală a esteticii prin care se reflectă însuşirea omului de a simţi emoţie în faţa operelor de artă etc. - 3. (Adv.) în mod plăcut, armonios, estetic.
-	4. (Adv.) Bine, potrivit, perfect. - 5. (S. f. pl.) în mitologia populară, ielele.
Lat. formosus (Puşcariu 665; Candrea-Dens., 655; REW 3450; DAR), cf. it., port. formoso (calabr. fiumusu), prov. formos, sp. hennoso. în mr. şi megl., muşat (< *Jrumuşat).
Der. frumuşel, adj. (drăguţ; adv., bine, comod), cf. Pascu, Suf, 27; frumuseţe, s. f. (însuşirea a ceea ce este frumos), var. frum(u)sefă, frîm(u)-seaţă; înfrumuşa, vb. (înv., Trans. şi Mold., a face să fie frumos); (în)frîm(u)sefa, (în)frîmsefi, vb. (a face să fie frumos); infrumuseţitor, adj. (care înfrumuseţează). Din rom. trebuie să provină v.pol. frymusny, fiymu(s)zny „capricios, delicat, molfturos" şi, de asemenea, „ciudat, neobişnuit", pe care Bemeker 286 îl consideră de origine necunoscută.	3497
fruncea (—ele), s. f. - (înv.) Frunte. - Mr. frinţeauă „sprinceană".
Lat. *fironticella (Candrea-Dens., 658; DAR). Sec. XVII. Ci. frunte.	3498
frunte (-ţi), s. f. - 1. Partea superioară a feţei.
-	2. Partea superioară, cap. - 3. Parte anterioară.
-	4. Parte eminentă, cremă, elită. - Mr. frămte, frinte, megl. frrînte, frunţi, istr. frunte.
Lat. frons, frontem (Puşcariu 658; Candrea-Dens., 657; REW 3533; DAR) cf. it., port. fronte, prov., cat. front, sp. firente; cf. şi dubletul front.
Der. fiimtar, s. n. (scîndură care acoperă roata morii de grîu; legătură pentru frunte; curea peste fruntea calului; Trans., iconostas), cu suf. -ar (după Candrea-Dens., 658, direct din lat. *frontă riitm; după Pascu, Beitrăge, 16, REW 3534 şi DAR, din lat. frontale)', fruntarie, s. f. (înv., frontieră), cuvînt artificial, copiat după fr. frontiere; fruntaş, s. m. (persoană importantă; caporal); fruntăşie, s. f. (faptul de a fi fruntaş); firuntăşime, s. f. (adunare de fruntaşi); frunţiş, adv.
(direct; public); fruntos, adj. (cu fruntea mare); înfrunta, vb. (a arunca în faţă; a dojeni; a face un afront, a sfida), menţionat din sec. XVII, der. cu pref. în- (după Candrea-Dens., 661 şi DAR, direct din lat. *infrontăre, ipoteză puţin probabilă); înfrunt, s. n. (înv., afront), creaţie artificială de Negruzzi, pe baza fr. *affront; înfruntăciune, s. f. (înv., dojenire); înfruntător, adj. (violent, aspru); înfrunţi, vb. (a începe, a tăia prima bucată); înfrunţeală, s. f. (acţiunea de a tăia prima bucată); sfruntat, adj. (obraznic, îndrăzneţ, insolent), pe baza fr. effronte. - Din rom. provine rut. fruntaş „stăpîn" (Candrea, Elemente, 402). Cf. front, fruncea.	3499
frunză (—ze), s. f. - 1. Foaie (verde). - 2. (înv.) Foaie de hîrtie. - Mr. frăndză, frîndză, megl. frunză, istr. frunzş.
Lat. firondia (Puşcariu 659; Candrea-Dens., 662; REW 3530; DAR; Lausberg, Mundarten Siidlukaniens, 25), cf. it. fronza (Battisti, UI, 1723), ca\abx.frunda, sard.frundza, salm.fronda, gal. fronza, port. fronga, şi ngr. (ppowţoaov „pergolă".
Der. frunzar, s. n. (desiş, umbrar); frunzar, s. m. (luna mai; varietate de ciuperci comestibilă); fiimzărel, s. m. (buchet); frunzări, vb. (despre animale, a paşte rupînd vîrful crengilor, a ronţăi, a crănţăni; a răsfoi); frunzătură (var. frunzărie, frunzărime), s. f. (frunziş); frunziş (var. frunzet), s. n. (mulţime de frunze)\frunzos (var.frunzăros), adj. (cu frunze multe şi dese); frunzişoară, s. f. (dim. de la frunză; arii de nucşoară); înfrunzi, vb. (a da frunze, a înverzi), pe care Densusianu, Hlr., 147; Puşcariu 854 şi Candrea-Dens., 663 consideră a fi reprezentant al unui lat. *infrondire); înfrunzit, s. n. (anotimpul în care înfruzesc copacii, primăvara); desfrunzi, vb. (a pierde frunza; a desfrunzi).	3500
frupt (—turi), s. n. - 1. Produs lactat. - 2. în general, produse lactate şi came, alimente interzise în zilele de post. - 3. Zi de frupt. - 4. Carnaval.
-	Istr. frupt.
Lat. fructus, cu sensul general de „produs" (Şeineanu, Semasiol., 182; Puşcariu 660; Candrea-Dens., 664; REW 3537; DAR), cf. alb. friit (Meyer 111; Philippide, II, 643), it. frutto, prov. fruch, ft.fruit, cat. fruyt, v.sp. frucho, port. fruto. Cf. şi dubletul neol. fruct.
Der. înfrupta, vb. refl. (a mînca în zilele de post came; a gusta, a savura).	3501
fruşiţă (—ţe), s. f. - Margaretă (Bellis peren-nis).
Origine necunoscută. După Cihac, II, 500,
344
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Puşcariu, Diminutivsuffixe, 71 şi DAR, de la numele Frosa, Frusina „Eufrosine"; însă este dificil de explicat această der. După Tiktin, şi Pascu, Beitrăge, 40 de la frumuşifă, soluţie nu chiar imposibilă.	3502
ftori-, adj. - Al doilea. - Var. viori.
Sl. vutoryi. Sec. XVII, înv. Se folosea numai în compunere cu anumite nume de funcţii sau meserii, pentru a indica ucenicul, calfa. Nu a avut decît circulaţie pur administrativă.	3503
fucje (-ii), s. f. - Butoiaş. - Var. Jîcie, fusie.
Sb. fucija (Lacea, Dacor., III, 750; DAR). în Banat şi Olt.	3504
fudul (-lă), adj. - Orgolios, mîndru, trufaş, încrezut. - Mr., megl. fudul.
Ic.fodul (Şeineanu, II, 175; Lokotsch 613), cf. ngr. (pouvtotAriţ, alb.fodulj, bg. fuduliţi, sb.fodul, v.esp. fodoli (Eguilaz 399). - Der. fuduli, vb. refl. (a se mîndri, a se făli); fudulie, s. f. (orgoliu, mîndrie, îngîmfare; testicul de berbec); fudulache, s. m. (zăpăcit, aiurit). - Prin rom. se explică rut. fuduljia, fudelnyi şi fudulyty sja (Miklosich, Wander., 15; Candrea, Elemente, 408; Bemeker 282).
3505
fugă (-gi), s. f. - 1. Alergare, goană. - 2. Cursă. - 3. Părăsire grabnică, evadare. - 4. (Adv.) Iute, rapid, în goană. - Mr., megl .fugă, istr. fuge.
Lat. fuga (Puşcariu 663; Candrea-Dens., 667; REW 3548; DAR), cf. it., cat., sp., port. fuga. -Der. fuga, vb. (Trans. de Vest, a alunga), care ar putea reproduce şi lat. fugare (DAR), cf. mr. fugare, sp. fugar; fugaci, adj. (iute la fugă, rapid), care poate reprezenta şi lat. fugâcem (Candrea-Dens., 688; DAR; cf. împotrivă Graur, BL, II, 10), dar care este mai curînd un der. cu suf, -aci, ca trăgaci, stîngaci, etc.; fugar, adj. (fugitiv); fugar, s. m. (fugit, evadat; armăsar; potîmiche albă, Tetrao lagopus); fugarnic, adj. (fugitiv), creaţie poetică şi artificială; fugaţ, s. m. (fugitiv); fugare/, adj. (iute la fugă), prin transpunere a fr.fougueux, înv.; fugos, adj. (iute la fugă); fugău, s. m. (potîmiche albă, Tetrao lagopus; varietate de ţînţar, Hydrometra paludum), cu suf. -ău (după ipoteza puţin probabilă a lui Drăganu, Dacor., V, 362, din încrucişarea lui fugi cu mag. fogoly „prizonier"). Cf. fugi.	3506
f«g! ("g, -!t), vb. - 1. A alerga, a o lua la goană. - 2. A evada, a scăpa din. - 3. A curge, a se scurge, a trece. - 4. A evita, a ocoli. - Mr. fug, fudzu, fudzită, megl., istr. fug.
Lat. fugîre, în loc de clasicul fugere (Puşcariu 662; Candrea-Dens., 665; REW 3550; DAR), cf.
alb. fugori, it. fiiggire, fiiir, sp. huir, port. fugir. Cf. fugă.	3507
fuglu (-li), s. m. - Captiv, prizonier.
Mag. fogoly (DAR). Sec. XVII, înv. 3508 fuiQr (-oare), s. n. - 1. Mănunchi de cînepă sau de lînă gata de tors. - 2. Cînepă în general.
-	Mr., megl .ful’or.
Origine incertă. Probabil din lat. foliola, dim. de la folium „foaie". Rezultatul normal, fuioară, conservat în Mold., a fost înlocuit de un sing. analogic, format pe baza pl. Semantismul pare a se explica, fie prin forma caracteristică a sculului sau fuiorului, fie prin sensul de „ghirlandă" atestat pentru lai. folia, cf. sp. copo. Această ipoteză pare de preferat der. din lat. *folliolus, de la follis (Puşcariu 664 şi Conv. lit., XXXV, 821; Puşcariu, ZRPh., XXVII, 742; Candrea-Dens., 616; Pascu,
I,	86; REW 3421; DAR; Densusianu, GS, II, 317; Rosetti, I, 167), al cărui semantism este dificil de explicat, cel puţin tot atît cît cel al ipotezei anterioare. Scriban propune * fwiiolus, în loc de funîciilus, care ar lăsa fără explicaţie formele dialectale.	3509
ful (-Iuri), s. n. - Figură la jocul de pocker.
Engl. fitil „plin".	3510
fular (-re), s. n. - Fîşie de material care se poartă în jurul gîtului.
Fr. foulard.	3511
fulg (-gi), s. m. - 1. Mici cristale de apă care alcătuiesc zăpada. - 2. Pană subţire şi moale.
Identitatea semantică pare a indica faptul că este vorba de o var. de la floc (< lat. floccus), cu metateza (*folcus), şi cu aceeaşi schimbare a finalei ca în sting, vitreg. Nu par deloc probabile ipotezele emise de Puşcariu 665 şi DAR, cf. REW 3554a, care pune în legătură acest cuvînt cu lat. fulgere „a străluci"; de Korting 3864, din lat. fluxus; şi încă şi mai puţin opinia lui Giuglea, Dacor., III, 626, care pleca de la v.germ. vliigel (> germ. Fliigel). - Der. fiulgui, vb. (a ninge cu fulgi rari); fulguitură, s. f. (ninsoare cu fulgi rari).
3512
fulger (-re), s. n. - 1. Fenomen atmosferic care constă într-o decărcare electrică luminoasă produsă între doi nori. - 2. Străfulgerare, scăpărare. - 3. Varietate de cucută (Cuscuta epithy-mum). - Mr. (sfulgu).
Lat. fulger, în loc de fidgur, formă atestată (Puşcariu 666; Candrea-Dens., 669; Densusianu, Hlr'., 137; REW 3555; DAR; Graur, R. phil., 1937, 273), cf. it. (folgore), prov. folzer, fr. foudre, Cuvîntul mr. cere un lat, *Julgus.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
345
Der. fulgera, vb. (a produce fulgere), din lat. fulgerare (Puşcariu 667; Candrea-Dens., 671; REW 3556; DAR), cf. it fulgorare (< lat. fulgu-rare); sfulgera, vb. (a produce fulgere), probabil var. a cuvîntului anterior (după Candrea-Dens., 673, de la un lat. *exfîllgerăre); străfulgera, vb. (a produce fulgere); fulgerat, s. n. (pulsaţie, înţepătură; boală nedeterminată a vitelor) \ fulgerat, adv. (rapid, ca fulgerul); fulgerător, adj. (iute ca fulgerul); fulgerătoare, s. f. pl. (Banat, zilele de 16 la 18 ianuarie, numite şi Cercovii de iarnă); fulgerătură, s. f. (fulger; înţepătură; epilepsie); sfulgerătură, s. f. (boală a mieilor);fulgereşte, adv. (rapid).	3513
fulică (-ci), s. f. - Plantă (Anthemis cotula).
Sb. fuljika („Vibumum lantana" (DAR; cf. Danicic, III, 77).	3514
fulie (-ii), s. f. - :i. Narcisă (Narcissus po-eticus). - 2. Moţ d pene.
Tc.fulya (Şeineanu, II, 175).	3515
fum (-muri), s. n. - 1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos. - 2. Fumigaţie, dezinfectare. - 3. (înv.) Cămin, casă. - 4. (Pl.) Îngîmfare, trufie.. - Mr., megl. fum.
Lat. fumus (Puşcariu 668; Candrea-Dens., 674; REW 3572; DAR), cf. it, port. fumo, prov., cat. fum, fr. (fumee), sp. humo. Sensul de „cămin, familie", care se regăseşte şi în sp., apare în lat. medievală (Niermeyer 457).
Der. fuma, vb. (a scoate fum; înv., a arde; a fuma), probabil din lat. fumăre (Puşcariu 669; Candrea-Dens., 677; REW 3568; DAR), cf. mr. (a)fuma, megl. fum, istr. fumu; fumat, s. n. (obiceiul sau viciul de a fuma); fumător, adj. (înv., care fumegă); fumător, s. m. (persoană care fumează); nefumător, s. m. (persoană care nu fumează); fumar, s. n. (Trans., horn; Trans., foc care scoate mult fum); fumărie (var. fumăraie, fumâreaţă), s. f. (cantitate mare de fum);fumărifă, s. f. (plantă, Fumaria officinalis); fumedenie, s. f. (mulţime, gloată), prin încrucişare cu sumedenie, cuvînt înv.; fumos, adj. (plin de fum); fumuriu, adj. (de culoarea fumului, gri);fumur, adj. (Munt., gri), probabil var. a cuvîntului anterior (după Puşcariu, Conv. lit., XXXIX, 303, şi DAR, de la un lat. *fumidus; cf. împotrivă Graur, BL, V, 99); fumuros, adj. (înv., efemer, trecător; vanitos, încrezut); fumărit, s. n. (dare percepută în trecut pe fiecare coş de fum); fumărar, s. m. (persoană care încasa fumăritul); înfuma, vb. (rar, a afuma); înfumura, vb. (a fi încrezut); înfumurat, adj. (încrezut). Cf. afuma, fumega.	3516
fumega (—g, — at), vb. - 1. A scoate fum. -2. A face aburi,
Lat. fumîgăre (Puşcariu 670; Candrea-Dens., 678; REW3570; DAR), cf. fum. - Der. fumegător, adj. (care fumegă); fumegos (var. fumegăios), adj, (care fumegă); fumegai (var. fumigaî), s. n. (fumăraie). - Der. neol. fumiga, vb. (a fumiga); fumigafi(un)e, s. f., din fr.	3517
fund (—duri), s. n. - 1. Parte de jos a unui obiect. - 2. Parte de jos şi interior al unei concavităţi, adîncime. - 3. Depărtare, parte mai îndepărtată a unei perspective. - 4. Taler de lemn, cîrpător. - Mr., megl., istr. fund.
Lat. fîindus (Puşcariu 672; Candrea-Dens., 679; REW 3585; DAR), cf. alb. funt (Meyer 111; Philippide, II, 643), it. fondo, prov. fons, fr. fond, sp. hondo, port. fundo. Este dublet de la fond, s. n. (fund, mai ales în accepţiile sale abstracte), din fr. fond, pe care unii autori din trecut (Şincai, sec. XVIII), l-au folosit şi cu forma fund.
Der. afund, adv. (înspre fund; în profunzime, adînc; perfect; adj., profund, adînc), mr. afundu, cu a- caracteristic formaţiilor adv. (Candrea-Dens., 680; DAR); afund, s. n. (adîncime, profunzime); afunda, vb. (a adinei), format pe baza adv. (după Puşcariu 36 şi Candrea-Dens., 681, de la un lat. *affimdăre, cf. it. affondare, v.fr. afonder, sp. ahondar, port. afundar; REW are dreptate cînd consideră cuvîntul rom. drept der. intern, dar se îndoieşte nejustificat cu privire la autenticitatea celorlalţi termeni rom.); înfunda, vb. (a pune fund la o putină; a închide, a astupa; a înţesa, a îndesa; a adinei; a umple cu (de); a închide, a izola; a îngropa; a (se) adinei, a (se) astupa, a se duce la fund; a pune într-o situaţie grea, a încolţi; a zăpăci, a năuci; refl. şi cu pron. dativ, a se da învins, a se lăsa păgubaş), cu pref. în-, cf. lat infundăre; înfundat, adj. (astupat; îmbuteliat; sufocat, înecat; plin, înţesat; grăsuţ, dolofan; închis, astupat; cufundat, adîncit); în-fundător, adj. (atacator); (în)fundătoare, s. f. (partea din spate a carului); (în)fundătură, s. f. (stradă, uliţă care se înfundă; colţ, ungher, ascunzătoare; impas); desfunda, vb. (a scoate fundul la o putină; a destupa, a scoate dopul; a deschide, a desface; a strica ploaia un drum); fundac, adj. (grăsuţ, dolofan; s. n., nume dat mai multor păsări migratoare care se cufundă în apă: Podiceps cristatus; Podiceps negricollis; Colymbus septen-trionalis etc.); fundac, s. n. (Trans., aşternut de paie pus la baza unei căpiţe sau a unui stog; vestă de piele; (în)fundătură); fundar, s. m. (pasăre migratoare, Colymbus septentrionalis); fundar, s. n. (pînză de sac); fundei, s. n. (fundac, aşternut de paie; parte care rămîne dintr-un material; parte iniţială a intestinului gros); fundoaie, s, f. (temelia
346
ALEXANDRU CIORĂNESCU
casei; temelia pietrei de moară; cotitură, meandră); fundoare, s. f. (Trans., firidă, ocniţă); fundurei, s. n. (brînză făcută din ce rămîne de Ia zerul laptelui), numit astfel datorită acestor resturi sau funduri de lapte; fundurie, s. f. (culcuş, pat; bază de stog). Cf. cufunda.
Der. neo\. funda, vb., din fr.fonder, cu influenţa lui fund; nefundat, adj. (neîntemeiat); fundaţi(un)e, s. f. (fundament, bază, temelie); fundator, s. m. (fondator); fundal (var. fondai), s. n. (decor care acoperă fundul unei scene de teatru sau fond al unui tablou reprezentînd perspectiva); fundament, s. n. (bază, temelie), din lat. fundamentum (sec. XVIII); fundamental, adj. (esenţial).	3518
fundă (-de), s. f. - 1. (înv.) Ciucure. - 2. Panglică, nod sau legătură de panglici. - Var. funtă. Mr. fundă.
Ngr. (powxa (Meyer, Neugr. St., IV, 71; Pascu,
I,	89; Gâldi 192), cf. alb. funda, bg. funda (Bemard 44).	3519
fundarisi (-sesc,-it), vb. - (înv.) A ancora, a fixa cu ancore. - Var. funda.
Ngr. (powTapiţa), din ven. fondare, cf. sp. fondear. Sec. XVIII.	3520
funduc (-ci), s. m. - (înv.) Monedă turcească de aur, ce valora 12 taleri în 1821, şi 4 rublele sau 8,80 franci de aur în 1848.
Tc. fndik (Şeineanu, III, 53; Lokotsch 617; Ronzevalle 125). - Der. funducliu, s. m. (monedă turcească de aur, a cărei valoare nominală era de 7 piaştri, de fapt 4 piaştri şi 35 parale), din tc. fundukli. Sec. XVIII. ’	’	3521
funie (-ii), s. f. - 1. Sfoară, cablu, parimă. - 2. Sarcină de lemne sau de paie. - 3. împletitură, cunună de usturoi sau ceapă ce se păstrează împletite de tulpini, în formă de ghirlandă. - 4. Sfoară de măsurat terenurile. - 5. Suprafaţă de pămînt de cultură. - Var. (înv.) şi mr. fine, megl. funi, furiă.
Lat. funis (Puşcariu 673; Candrea-Dens., 684; REW 3689; DAR), cf. v.fr. şi Anjou. fune. Pentru ultimele sensuri, cf. lat.med. funis „porţiune de teren" (Niermeyer 458), v.logud. fune „măsură" (Wagner 114); prin urmare, nu se justifică încercarea lui Bogrea, Dacor., IV, 815, de a pune în legătură această întrebuinţare cu lat. fundus.
Der. funar (var. funier), s. m. (persoană care face funii); funire, s. f. (înv., suprafaţă măsurată cu sfoara); funitură, s. f. (înv., funie, măsură de dimensiune); înfunia, vb. (a face funii; a lega cu o fringhie; a fixa părîmele unei ambarcaţii). Cf. funigel. - Din rom. provine bg. funija (Capidan, Raporturile, 229).	3522
funigel (—ei), s. m. - 1. Fir de pînză de păianjen care pluteşte liber în aer. - 2. Piesă la războiul de ţesut pe care se întind firele.
Lat. *funicellus, dim. de la funis „funie". Semantismul primei accepţii se explică, întrucît este vorba de fire (cf. numele său francez,fil de la Vierge sau filandre). După ipoteza lui Puşcariu, Conv. lit., XXXIX, 67; Puşcariu 674; DAR; şi Rosetti, Rhotacisme, 20, din lat. *fulîgella, dim. de la fulîgo „funingine", care nu pare posibil sub aspect semantic. Cel de la doilea sens, rar, apare numai în dicţionarul lui Scriban. Pentru trecerea c> g, cf. formica > rom. dial., mr., meg\. furnigă.
3523
funingine (—ni), s. f. - Materie neagră rezultată din arderea incompletă a corpurilor organice.
-	Var. funigine, (Trans.) funi(n)gănă. Mr. furi(n)dzine.
Lat. fulîgo, fuligînem (Puşcariu 675; Candrea-Dens., 586; REW 3558; DAR), cf. it. fulig-gine, sp. hollin, port. fuligem. Rezultatul normal, *furigine, a fost modificat prin asimilare (cf. Candrea, Elements, 42; Rosetti, Rothacisme, 20).
-	Der. funinginat, adj. (negru), care, după Can-
drea-Dens., 687 şi DAR, reprezintă lat.fulîgînatus pare mai curînd der. intern; funinginiu, adj. (negru ca funinginea); furiinginos, adj. (ca funinginea; negru).	3524
funt (-ţi), s. m. - Livră. - Var.fund, (înv.) font.
Germ. Pfund, în parte prin intermediul mag. funt (Gâldi, Dict., 177). Sec. XIX, înv. 3525
fur (-ri), s. m. - Hoţ, tîlhar. - Mr., megl. fur.
Lat. jur (Puşcariu 676; Candrea-Dens., 689; REW 3590; DAR), cf. it., arag. furo, v.ven., v.fr. fur. înv. Cf. fura, furt. - Der. furişor, s. m. (varietăţi de viespe, Vespa vulgaris, Pompilus viaticus; abejorro, Bombus terrestris), dim. cu suf. -işor; furesc, adj. (înv., al hoţilor).	3526
fura (-r, — at), vb. - 1. A-şi însuşi pe ascuns sau cu forţa un lucru care aparţine altcuiva, a hoţi, a jefui. - 2. A fermeca, a vrăji, a fascina. - 3. A răpi. - 4. A se strecura, a se prelinge. - Mr., megl., istr. fur.
Lat. furare (Puşcariu 677; Candrea-Dens., 690; REW 3591; DAR), cf. it. furare, prov. fur ar. Cf. fur, furt.
Der. furat, s. n. (faptul de a fura, hoţie, îndeletnicire a hoţilor); furător, adj. (care te fură, seducător, răpitor); furătură, s. f. (hoţie, furat); furăciune, s. f. (Basar., furt, hoţie); furgăsi, vb. (a şterpeli), compunere hazlie de la fura şi găsi; furlua, vb. (a şterpeli), compunere hazlie cu lua; furgăseală, s. f. (furat); furiş, adv. (pe ascuns,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
347
tiptil; adj., clandestin); furişa, vb. (a se strecura pe nesimţite). - Din rom. provine săs. furisch.
3527
furcă (—ci), s. f. - 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn terminată cu doi sau trei dinţi încovoiaţi. - 2. Furcoi. - 3. Cantitate de fin care se poate lua cu furca sau furcoiul. - 4. Muncă agricolă făcută cu furca sau furcoiul. - 5. Spîn-zurătoare. - 6. Stîlp sau băţ de care se sprijină cumpăna puţului. - 7. Crăcană, par de susţinere a unei greutăţi, a unei crengi etc. - 8. Stem, os al pieptului. - 9. Stîlp, par, ţăruş. - 10. Suport al sulului de urzeală, la războiul de ţesut. - 11. Răscruce, bifurcaţie. - 12. La car, loitră. - 13. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. - Mr., megl. furcă, istr. furke.
Lat. furca (Puşcariu 678; Candrea-Dens., 693; REW 3593; DAR; Densusianu, GS, II, 317), cf. alb .furke (Meyer 111; Philippide, II, 643; ar putea proveni din rom.), it., prov., cat., port. forca, fr. fourche, sp. horea.
Der. furcărie, s. f. (Mold., şezătoare la care femeile torc lînă); furcătură, s. f. (bifurcaţie), cu suf. -tură (după Candrea-Dens., 696 şi DAR, de la un lat. *furcatura); furcea, s. f. (furcuţă; loitră de car), poate din lat. furcilla, cf. basc. murkila; furcer, s. n. (Trans., furcă cu dinţii de fier); furchiţă, s. f. (furcă de tors); (m)furcitură, s. f. (bifurcaţie; furcoi de fîn, căpiţă); furcoaie, s. f. (cuier); furcoi, s. n. (furcă mare); furculiţă, s. f. (Trans., furculiţă); înfurci (var. înfurca), vb. (a lua cu furca; a desface, a despica; a bifurca), pe care Puşcariu 874 şi Candrea-Dens., 694 îl derivau de la un lat. *infurcăre. - Din rom. provine ngr. (poupxouAvtaa; alb. furke, şi furkuljitse „furculiţă"; bg. furka, hurka, (Candrea, Elemente, 408; Ro-manski, Jb., XV, 107; Bemeker 286; Capidan; Raporturile, 195); bg.farkolica, fărkulica (Mladenov 660, care, totuşi, derivă bg. furka direct din lat.); şi mag. furko (Drăganu, Dacor., VII, 199).
3528
furda (-ale), s. f. - 1. Resturi, rămăşiţe. - 2. Persoană sau lucru fără valoare, fără însemnătate.
Tc. hurda (Şeineanu, II, 176), probabil prin intermediul sb. furda; der. acestuia din urmă din it. fodera „căptuşeală" (Danicic, III, 79) pare greşită, ca şi der. din rom. pe baza mag. (Cihac, II, 509).	’	3529
furie (-ii), s. f. - Mînie, violenţă.
Lat. furia (XVIII). - Der. furios, adj., din fr. furieux; furibund, adj., din fr. furibond; înfuria,
vb. (a mînia), pare der. modem de la furie, însă cunoaşte o circulaţie populară destul de amplă.
3530
furier (—ri), s. m. - Ostaş care îndeplineşte lucrări de birou într-o unitate militară.
Fr. fourrier. Unul din puţinele cuvinte fr. introduse în rom. în prima jumătate a sex. XVIII (figurează la N. Costin).	3531
furlandisi (-sesc, -it), vb. refl. - A se fuduli, a se făli, a se împăuna.
Tc. furlanmak, aorist furlandi (Iogu, GS, V, 182). Este greşită ipoteza lui Bogrea, Dacor., IV, 815, care pleca de la ven. forlana „femeie sau dans din Friul".	3532
furnal (-le), s. n. - Cuptor înalt în formă de turn pentru topirea minereurilor.
Fr. fourneau, tratat după paralelismul joumaux
<	joumal.	3533
furnică (-ci), s. f. - Insectă din ordinul hime-nopterelor (Formica nigra). - Mr., megl. fumigă, istr. frunigţ.
Lat. formîca (Puşcariu 681; Candrea-Dens., 697; REW 3445; DAR), cf. it. formica, prov., cat., port. formiga, fr. fourmi, sp. hoimiga (gal. for-miga, astur. fomiga, arag. furnica). Formele dialectale din sp. şi din fr. fourniga, fournigo par a demonstra că n, explicat de Candrea-Dens., prin influenţa labialei, este anterior rom. (cf. Meyer, Alb. St., IV, 84).
Der. furnica, vb. (a mişuna, a forfoti; a ustura, a înţepa), poate reprezenta direct lat. formicăre (Puşcariu 630; Candrea- Dens., 701; REW 3446; DAR); furnicătură (var. furnicăreală), s. f. (usturime, înţepătură); furnicat, s. n. (usturime, înţepătură); furnicar, s. n. (muşuroi; mulţime care mişună), megl. furmigar, cf. calabr. furmicaru (Puşcariu 683; Candrea-Dens., 698; şi DAR îl consideră der. de la un lat. *formîcărium; poate fi un der. intem al rom.); înfumica, vb. (înv., a mişuna); furnicar, s. m. (furnică, Formica rubra; mamifer care se hrăneşte cu furnici, Merops apiaster; pasăre, albinărel, Picus minor); furnicei (var. funicei), s. m. pl. (urticarie; cîrcel); furnicos, adj. (plin de furnici).	3534
furnicei (-ei), s. m. - Furuncul. - Var. (înv.) funecel, funigel, funi(n)cel, furincel.
Lat. * fumncellus, în loc de furunculus (Densusianu, Rom., XXXIII, 77; Candrea-Dens., 692; REW 3607; DAR). Este dublet al lui furuncul, s. n., din lat. (sec. XIX). Var. sale indică o confuzie cu funigel şi cu furnicei, explicabil acesta din urmă datorită ideii de înţepătură.	3535
348
ALEXANDRU CIORĂNESCU
furniza (-zşz, -at), vb. - A dota, a înzestra, a aproviziona.
Fr. foumir, adaptat la terminaţia -iza, cf. abrutir
>	abrutiza, amortir > amortiza, etc. 3536
fursant (-turi), s. n. - Ocazie, prilej.
Tc,firsa(n)t (Şeineanu, III, 54; Lokotsch 619). Sec. XIX, înv.	3537
fursşc (—curi), s. n. - Prăjitură mică şi uscată.
Fr. four sec.	3538
furt (-turi), s. n. - Hoţie, infracţiune. - Mr. furtu.
Lat. Jurtum (Puşcariu 685; Candrea-Dens., 691; REW 3606; cf. DAR), cf. it., port.furto, prov., cat. furt, sp. hurto. în rom. nu este atestat uzul său popular, decît prin intermediul der. său furtişag, s. n. (hoţie, furt), folosit din sex. XVI. Cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 279.	3539
furtan (—nuri), s. n. - 1. Tub flexibil pentru udat - Var. (înv.) hurtum, hortum. Mr. fortumă.
Tc. hortum (Scriban, Arhiva, 1912). Apare în sec. XVIII (Cantemir), cu sensul de „trompă de elefant". Cf. bg. ortuma.	3540
furtună (—ni), s. f. - 1. (înv.) Ghinion, necaz, nenorocire. - 2. Vînt puternic însoţit de ploaie, vijelie. - Mr., megl. furtună.
Lat. fortuna (Puşcariu 686; Candrea-Dens., 702; REW 3458; DAR), cf. it. fortuna, fr. fortune (de mer), sp. fortuna, cu acelaşi sens, care apare şi în lat.med. fortuna. Schimbarea semantică (cf. Şeineanu, Semasiol., 214), naturală şi mai mult sau mai puţin generală, pare anterioară limbilor romanice, cf. şi mgr. (pooprowa, de unde tc. furtuna, fortuna. Nu există, deci, motiv suficient pentru a considera că rom. provine din mgr. (Puşcariu; Meyer 111; DAR), cu atît mai mult cu cît în rom. apare şi sensul primitiv de „soartă (nefericită)", care indică provenienţa directă din lat
Der.furtunat, s. m. (naufragiat), înv.;furtunatic, adj. (impetuos; violent); furtunos, adj. (impetuos; violent). - Bg. fortuna poate proveni de asemenea din mgr. sau din rom.; sb. fortuna, frtîina, mai probabil din it. (Bemeker 283; cf. Miklosich, Fremdw., 88), pe cînd sb. furtuna reproduce consonanţa din rom. (Dcnicic, III, 80). Alb. furtune poate fi der. din mgr. în schimb provin cu certitudine din rom. rut. fortuna (Miklosich, Wander., 15) şi mag. furtina (Edelspacher 13), toate cu sensul de „furtună".	3541
fus (-Se), s. n. - 1. Unealtă de tors. - 2. Suport pentru mosor la suveică. - 3. Suport pentru lînă
la vîrtelniţă. - 4. Ax la maşina bătătoare. - 5. Ax la moara de griu. - 6. Ax, arbore (în general). -7. Braţ la candelabru. - 8. Porţiune sferică a unui ax sau a unei osii. - 9. Tulpină la fasole. - 10. Peşte (Aspro streber). - Mr., megl., istr. fus.
Lat. JUsus (Puşcariu 688; Candrea-Dens., 703; REW 3620; DAR), cf. it., port. fuso, cat. fus, sp. huso. Sensul 9 poate fi o confuzie cu fusei „fasole", - Der. fusar, s. m. (persoană care face fiise; ţipar, Cobitis fossilis; peşte, Aspro streber), pe care Puşcariu 689 îl derivă direct din lat. Jusărius.	3542
fus (—se), s. n. - Unitate de măsură folosită în comerţul cu piei, echivalînd cu un pătrat cu latura de 30,48 cm.
Germ. Fuss.	3543
fuscel (-ei), s. m. - 1. Vergea, nuia. - 2. Treaptă de scară. - 3. Vergea în general (la greblă, la loitra carului, la maşina de urzit). - 4. Tulpina de ceapă. - 5. Par, prăjină. - Var. fuşcel, fuştel, fuştei.
Lat. * fusficellus, dim. de la fustis (Candrea-Dens., 706; cf. Puşcariu 691; REW 3618; DAR). Fuşoi, s. m. (tulpină) este rezultatul unei reduceri de la *fuscioi, ca fuşeu, s. m. (şipcă, stinghie), de la *fusceu. Fîştiu, s. m. (tulpina de usturoi), pus în legătură de DAR cu fuşte, este o var. contaminată de încrucişarea cu fîş.
Der. foşălui, vb. (Bucov., a scărmăna lîna), probabil în loc de *fuscelui „a trece lîna printre dinţii (fuscei) dărăcitorului"; foşălău, s. n. (Bucov., dărăcitor). - Din rom. provine mag. fustely (Candrea, Elemente, 404). Cf. fuşte.	3544
fustă (—te), s. f. - Obiect de îmbrăcăminte femeiască, jupă. - Mr. Justă, fustană, megl. fuscă.
Ngr. (povara, de la (povmcm < it fustana, şi acesta din Iatmed. fustaneum „bumbac". Forma
* fusta nu apare în it., dar cf. calabr. fusta „parte de jos la bluze". Din ngr. provin şi alb. fuste şi fustan, bg. fusta şi fustan, tc. fistan; iar din ngr. (poimocve^Xaţ rom. fustanelă „îmbrăcăminte tipică a grecilor", mr. fustanelă (Gâldi, 193). Fustan, s. n. (înv., barhet), s-a folosit în sec.
XVIII,	din tc. (Şeineanu, III, 54).	3545
fuşte (—e), s. f. - 1. (înv.) Bîtă, par, prăjină. -2. (înv.) Suliţă, lance. - Var. fuştiu. Mr. fuşte, megl. fuşt.
Lat. fustis (Puşcariu 690; Candrea-Dens., 704; DAR), cf. it. fusto, fr. fut. Cf. şi fuscel. - Der. fuştaş (var. fustaş), s. m. (suliţaş, soldat de infanterie, înarmat cu spadă şi lance, care slujea la Sfat şi la Palat; proveneau din anumite locuri
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
349
obligaţi să îndeplinească acest serviciu şi slujeau timp de o lună).	3546
fute (-t, -tut), vb. - A copula. - Mr. futire, megl. fut.
Lat. fut(u)ere (Puşcariu 692; Candrea-Dens., 707; REW 3622), cf. it. fottere, prov., cat. fotre, fr. foutre, sp. hoder, port.foder. - Der.futai, s. n. (Arg., copulaţie, coit); futevînt, s. m. (codobatură;
leneş, trîndav), cf. it. fottivento „nume dat mai multor păsări, ca Caprimulgus europaeus, Hydro-chelidon nigra, etc.“ (G. R. Riegler, Miscellanea Schuchardt, 8, explică acest nume prin credinţa populară că anumite fiinţe se reproduc fără coit; ipoteză greu de aplicat pentru păsări). 3547
ga, inteij. - Exprimă gîngureala copiilor şi strigătul gîştelor. - Var. ga ga, giga.
Creaţie expresivă. - Der. gîgîi, vb. (despre gîşte, a striga), cf. sl. gagali, germ. gackern; gigîială (var. gigiitura), s. f. (strigăt al gîştelor); gîgă, s. m. (copil; Bulă, personificare a copilului care le ştie pe toate); gagă (var. gîgă, gaică), s. f. (mamă; soră mai mare); gîgîli (var. găgăli), vb. (despre raţe, a striga; despre copii, a gînguri); gîgîlice, s. f. (micuţ, mititel; obiect mic); ghirghilic, s. m. (copil, copilaş); gîgî/ele, s. f. pl. (anemonă, Anemona pulsati'.la); gîgău (var. găgăli), s. n. (Trans., terci); găgăuf(ă), s. m. (prost, tont); găgăuţie, s. f. (prostie). - Cf. gîng-, gogă, gaie.
3548
găbănaş (—şe), s. n. - Grinar, hambar.
Mag. gabonăs (Tiktin; Candrea). In Trans.
3549
gabardină (-ne), s. f. - l. stofa fină de lînă.
-	2. Trenci.
Fr. gabardine. - Der. galibardină, s. f. (Arg., pălărie), combinaţie hazlie cu numele de Gari-baldi, nu se ştie dacă din pricină că erau foarte la modă pălăriile de fabricaţie italiană; var. cali-barcă, galibarcă, prin confuzie voită cu libarcă.
3550
gabie (—ii), s. f. - Platformă orizontală în vîrful unui catarg.
It. gabbia. - Der. gabier, s. m. (marinar de cart pe gabie).	3551
gabrovean (-eni), s. m. - l. Locuitor- din Gabrovo. - 2. Cuţitar.
De la Gabrovo, oraş din Bulgaria. 3552
găbui (-uesc, - it), vb. - 1. A prinde, a apuca, a înhăţa. - 2. A găsi, a descoperi. - Var. (Mold.), găb(ă)ţi, găpşi, găbji, ghibui, (Munt.) dibui.
Sl. (rus.) gabati „a hăitui" (DAR), cf. pol. gabac „a prinde"; este însă evident că acest cuvînt a fost tratat ca o creaţie expresivă, după cum se poate vedea în var. sale. Celelalte explicaţii nu coincid. După Iordan, BF, II, 195, forma de bază ar fi găbji, din tc. kabz „acţiunea de a prinde" şi găbui ar proveni din încruşicarea lui găbji cu dibui. Miklosich, Slaw. Elem., pleca de la ghibui, din sl. gybati „a îndoi", al cărui semantism nu se înţelege. Dibui, vb. (a găsi, a descoperi, a afla; a reuşi, a nimeri; a tatona, a pipăi pe bîjbîite; a căuta pe
bîjbîite) este fără îndoială acelaşi cuvînt (cf. Tiktin şi Scriban), ale cărui sensuri le cuprind pe cele ale verbelor găbui şi pipăi. S-a explicat prin rut. dybaty (Bemeker 248; Skok 67); prin bg. deb(n)jă „a se strecura" (Candrea, GS, VI, 323; Candrea; Scriban); sau prin tc. debb „acţiunea de a tîrî" (Moldovan, 425).
Der. gabje, s. f. (Mold., mînă, pumn); gabor, s. m. (Arg., poliţist, agent), asociere ironică a ideii de „a prinde" cu numele propriu Gabor; dibuială, s. f. (acţiunea de a dibui); dibuitor, adj. (care dibuieşte); ghibosi, vb. (a hăitui; a strînge; a bate, a părui), cu var. ghigosi, formate cu suf. expresiv -osi. Cf. gîmba.	3553
gabur (-ri), s. m. - 1. (Trans.) Tont, prost. -2. (Trans.) Conte.
Mag. Găbor „Gabriel". Cf. gabor. După REW 3630, din săs. gabur „ţăran".	3554
gaci, s. m. pl. - Pantaloni lungi din pînză albă, propriu ţăranilor din nordul Trans.
Mag. gatya (Tiktin; DAR), din rus., rut. gaci, pol. gacie.	3555
gad, s. m. - (Trans.) Animal, gînganie, lighioană.
Sl. gadu (DAR). Cuvînt rar. - Der. gadină, s. f. (animal, lighioană), din sl. gadinu (Miklosich, Lexicon, 125; Cihac, II, 112), cf. bg. gadin, pol. hadina, rus. gadina; gădinete, s. f. (Olt., sărbătoare de iamă, care se ţine pentru a îndepărta primejdia venirii lupilor); gîdiufă, s. f. (rar, şoarece), dim. de la gad.	3556
găgăuţ (-ţi), s. m. - Nume al unei populaţii de origine cumanică, în sudul Basarabiei.
Cuman, (tc.) kok uz „uşă albastră", cf. rus. gagauz (Vasmer, I, 249). Nu are legătură cu găgăuţ „stupid", împotriva părerii din DAR.
3557
gagiu (-ii), s. m. - 1. (Arg.) Stăpîn, domn. -2. (Arg.) Iubit.
Ţig. gago, gagi „român" (Bogrea, Dacor., II, 441; Graur 152; Juilland 164). - Der. gagică, s. f. (Arg., iubită, amantă).	3558
gai (—iuri), s. n. - (Banat) Pădure, hăţiş.
’ Sb. gaj (DAR).	3559
gaică (-ăici), s. f. - Cheotoare; atîmătoare.
Rus. gajka (Tiktin; DAR); însă cuvîntul rus este de origine necunoscută (Vasmer, I, 252). Cf. sb. gajka „piuliţă".	3560
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
351
gaidă (—de), s. f. - 1. Cimpoi. - 2. Picior. -Var. (s)gaibă, gaibără, gadă, gaibarac.
Tc. gaida, cf. sb., bg. gaida. - Der. (s)găibăra, vb. (a se căţăra). Der. directă din bg. (Conev 104) nu este posibilă.	3561
gaie (-ăi), s. f. - Pasăre răpitoare, uliu (Milvus regalis, Milvus ater). - Var. caie, (înv.) gaică. Mr. gaie „cioară".
Creaţie expresivă pe baza lui ga, care exprimă croncănitul'acestei păsări. Coincidenţa cu lat. gaia „cioară" este întîmplătoare; rezultatul rom. nu corespunde nici semantic nici fonetic; pe de altă parte, semnificaţia din rom. arată că nu trebuie plecat de la un cuvînt care să se refere la specie, ci la vreo caracteristică în comun mai multor păsări. Totuşi, lat. este considerată drept etimon al cuvîntului rom. de Puşcariu 693; Candrea-Dens., 708; REW 3640; Pascu, II, 241 şi DAR; Pascu, Beitrăge, 17, preferă să plece de la lat. gavia. Var. caie poate să fi suferit influenţa sb. kanja „uliu" (Bemeker 483).
Der. gaiţă, s. f. („cioară", Garrulus glandarius; alunar, Nucifraga caryocatactes; uliu; persoană gureşă), probabil prin încrucişare cu galifă (după Cihac, II, 112; Şeineanu, Semasiol., 162; REW 3640 şi DAR, ar fi vorba de un der. direct din sl., dar pierderea lui l nu este clară).	3562
găină (—ni), s. f. - 1. Specie de pasăre domestică, crescută pentru came şi ouă. - 2. Constelaţia Pleiadelor, Cloşca-cu-Puii-de-aur. - 3. (Arg.) Pălărie. - Mr., megl. găl’ittă, istr. galirţ.
Lat. galliiia (Puşcariu 694; Candrea-Dens., 709; REW 3661; DAR), cf. it., cat., sp. gallina, prov. galina, fr. geline, port. gallinha. - Cf. găinaţ.
Der. găina, vb. (a Iîncezi; a boli; a se găinăţa păsările); găinar, s. m. (vînzător de găini; paznic la păsările de curte; uliu pestriţ, Astur palum-barius; hoţ, pungaş; Arg., jandarm); găinăreasă, s. f. (femeie care păzeşte păsările); găinări, vb. (a fura, a şmangli); găinărie, s. f. (ogradă; furtişag); găinuşe, s. f. (găină mică; Cloşca-cu-Puii-de-aur; urzică; Tetrao bonasia; nume dat mai multor insecte şi flori); găinuţă, s. f. (găină mică; varietate de potîmiche, Lagopus mutus; pasăre, Potentilla recta). Pentru semantismul lui găinuşe ca nume de insectă, cf. Bogrea, Dacor., IV, 815.	3563
găinaţ (-ţi), s. m. - Excrement de găină, şi de pasăre în general.
Lat. gallînăceum (Puşcariu 695; Densusianu, Hlr., 158; Candrea-Dens., 711; DAR), cf. it. gallinaccio, prov. galinat, sp. gallinaza. - Der. găinăţa, vb. (a-şi lepăda păsările găinaţul). 3564
găitan (—ne), s. n. - Şiret, firet, galon. - Mr., megl. găitan.
Tc. kaytan (Şeineanu, II, 176; Meyer 111; Lokotsch 644), cf. alb., bg. gaitan, sb. gaj/an. Provine din mgr. Ycd'eiavov (Vasmer, Gr., 60). -Der. găităna (var. găităni), vb. (a împodobi cu găitane); găitănar, s. m. (negustor de găitane); găitănărie; s. f. (ceaprazărie, pasmanterie); îngăi-tăna, vb. (a face pasmanterie).	3565
gaj (-juri), s. n. - Amanet, zălog.
Fr. gage. - Der. gaja, vb. (a amaneta), din fr. gager; gagist, s. m. (actor angajat; muzicant militar care nu este soldat), din fr. gagiste. 3566
găji (—jesc, —it), vb. - A deschide drum.
Sl. gaziti (DAR). în Olt, rar.	3567
gălăgi (-gesc, -it), vb. - (înv.) A face zgomot, a striga, a ţipa.
Sl.,	cf. rus. galaciii „a certa", pol. gaiaszyc (Cihac, II, 113), de la radicalul glasu, cf. glas. -Der. gălăgie, s. f. (zgomot, larmă); gălăgios, adj. (zgomotos; certăreţ).	3568
galant (—tă), adj. - Curtenitor, politicos, amabil. - Mr. galantu.
Fr. galant; în mr., din it. galante, cf. ngr. yc&avTOţ. - Der. galanterie (var. înv. gălăndărie), s. f. (curtoazie; cadou), din fr. galanterie; galantar, s. n. (vitrină de magazin); galantom (var. galanton), s. m. (galant, politicos, darnic), din fr. galant homme; galantomie (var. galantonii), s. f. (dărnicie). Galantom a intrat în rom. şi din it. galantuomo, ven. galantomo, de unde şi mr. galantom, ngr. yc<XavTO|ioq (Gâldi 193).	3569
gălbează (—eze), s. f. - 1. Boală a ovinelor. -
2.	Plantă (Marchetia polymorpha). - Var. căl-bează. Mr. gălbadză.
Lat. clăvella, cu metateza *calvella > *călbea şi cu suf. -ză, cf. fr. clavelee „boală, dropică", it. chiavello (Battisti, II, 896). Compunerea cu -ză este curentă în rom., cf. cinteză, pupăză, spetează, sfirlează, etc. Schimbarea c > g, care apare frecvent la iniţială, pare a indica o confuzie cu galben. în sfîrşit, numele plantei se datorează întrebuinţării ei în medicina populară cf. sp. hepatica.
Se consideră în general că etimonul cuvîntului rom. este alb. geljbaze sau keljbaze (Cihac, II, 717; Meyer 222; Puşcariu 696; Philippide, I, 265 şi II, 702; Pascu, II, 220; DAR; Capidan, Raporturile, 530; Candrea; Scriban; Rosetti, II, 113); însă alb. nu a fost explicat pînă în prezent şi rezultatul lui pare a indica un împrumut din rom. în aceeaşi situaţie se află ngr, zaXjJJiorraa Meyer, Neugr. St.,
352
ALEXANDRU CIORĂNESCU
II,	75; Mumu, Lehnworter, 26) şi săs. galbiaze. Legătura cu chelbe, sugerată de DAR, nu este evidentă. Pentru Lahovary 327, este vorba de un cuvînt anterior indoeurop.
Der. gălbeji (var. gălbezi, călbeji, călbezi, îngăl-beji), vb. (a se îmbolnăvi de dropică; a deveni palid, a se îngălbeni), în al cărui al doilea sens a intervenit o încrucişare cu galben; gălbenos (var. gălbăjos, gălbăcios, călbejos), adj. (bolnav de dropică; palid, galben); gălbejoasă (var. gălbe-jeală), s. f. (gălbeneală); gălbăşoară, s. f. (plantă, Lysimachia vulgaris). După Scriban, der. s-ar explica mai bine plecînd de la galben, cu schimbare de suf. gaIbînus > *galbîdus; însă această ipoteză nu pare corectă.	3570
galben (-nă), adj. - 1. De culoarea aurului, a lămîiei. - 2. Blond. - 3. Palid, decolorat. - 4. (S. m. şi f.) Nume dat unor animale domestice cu părul galben. - 5. Ducat, monedă veche de aur, de mărime şi valoare variabilă. - 6. (S. f.) Varietate de struguri de provenienţă din Odobeşti.
-	Var. (dial.) mr., megl. galbin.
Lat. galbinus (Puşcariu 696; Candrea-Dens., 713; REW 3646; DAR), cf. alb. gelbere (Meyer 119; Philippide, II, 643), it. gavinello „vindereu“ (Battisti, III, 1775), fr. jaune. Pentru numele monedei, cf. port. amarela, iud.port. amariio.
Der. gălbenaş, s. m. (ducat, monedă; persoană care strînge dările, înv.); gălbenare (var. gălbi-nare), s. f. (icter; rar, gălbenuş; cimbru, Serratula tinctoria); gălbinatec, adj. (rar, gălbui); gălbeneală, s. f. (paliditate, culoare gălbuie; vopsea galbenă; rar, dropică); gălbenel, s. m. (ducat, monedă; nume de plante, Nasturtim amphibium, Ranunculus aureus, Ranunculus pedatus, etc.); gălbenea, s. f. (hreniţă, Nasturtium); gălbinică, s. f. (muşeţel, Matricaria chamomilla); gălbenet, s. n. (galbeni, bănet); gălbeneţ (var. gălbinef), adj. (oacheş); gălbenicios, adj. (gălbui; palid); gălbe-nifă, s. f. (plantă, Galeobdolon luteum); gălbeniu, adj. (gălbui); gălbenuş, s. m. (plantă, Crepis setosa); gălbenuş, s. n. (partea centrală, sferică, de culoare galbenă, a oului); gălbenuf, s. m. (varietate de ciuperci comestibile); gălbior, adj. (gălbui); gălbior, s. m. (ducat; varietate de ciuperci, Can-tharellus cibarius; varietate de struguri); gălbiu (var. gălbui), adj. (gălbui); gălburiu, adj. (gălbui), provenind dintr-o încrucişare cu alburiu; gălbe-nime, s. f. (gălbejală); îngălbeni (var. gălbeni, (în)gălbini, etc.), vb. (a se face galben; a deveni palid, a-şi pierde culoare); îngălbenitor, adj. (care face să devină galben). - Din rom. provine ngrr vyâtauvoţ, bg, galbin „ducat“ (Capidan, Raporturile, 231).	3571
găleată (-eţi), s. f. - 1. Vas de lemn, căldare.
-	2. Vas, recipient: - 3. Veche măsură de capacitate, pentru lapte (15,12 litri), brînză (6,3 kg) şi cereale (80 litri). - 4. Dare la fisc, pe cereale, introdusă de Mihnea II, în 1585. - 5. (Arg.) Buzunar. - Mr. găleată, megl. găletă.
Lat. galleta (Candrea, Rom., XXXI, 311; Densusianu, Filologie, 447; Candrea, Jilements, 73; Puşcariu 697; Candrea-Dens., 715; REW 3656; DAR; Battisti, III, 1752). Cf. alb. galete, it. galletta, v.fr. jaloie. Der. din lat. calathus (Philippide, Principii, 66) pare greşită. Mag. galeta, ceh., slov. galeta (considerat de Cihac, II, 113, ca etimon al rom.), pol. gialeta, gielata (care, după Miklosich, Wander., 22, ar proveni din rom.), par bazate pe lat.med. galleta (Bemeker 292); Candrea, Elemente, 401 le consideră că provin din rom.
Der. găletar, (găleată de lemn); găletar, s. m. (muncitor care trasnportă găleţi cu apă sau cu var); găletărifă, s. f. (aparat de muls). - Galetă, s. f. (gogoaşă a viermelui de mătaşe) este dublet al cuvîntului anterior, din it. galletta, poate prin intermediul sb. galeta.	3572
galenţi, s. m. pl. - Papuci.
Ngr. yaXmcHX (Meyer, Neugr. St., n, 80; DAR; Gâldi 193).	3573.
galerie (—ii), s. f. - 1. Coridor. - 2. La teatru, ultimele locuri sus la balcon. - 3. Public, spctatori.
Fr. galerie.	3574
galeş (—se), s. n. (înv.) Varietate de pînză.
’ Germ ’gallisch	(DAR). Sec. XVIII.	3575
galeş (-şe), adj. - 1. Iubitor, drăgăstos, duios.
-	2. Melancolic.
Sl. (bg., sb.) galiti „a tînji“, confundat cu sb. gao, gal(esa) „negru", bg. kales „cu ochi negru", cf. mr., megl. caleş „(oaie) cu ochi negri", de unde ngr. zaXemot, alb. kaljes, cf. galiţă. Influenţa lui kales este evidentă mai ales prin faptul că acest cuvînt se foloseşte aproape exclusiv cu privire la ochi. Totuşi, der. directă de la kales (Bemeker 293; DAR) nu este probabilă; mai curînd este vorba de un der. de la vb. galiti, ca bg. galen, „fraged", cu schimbare de suf. ca urmare a
contaminării menţinate (cf. Lowe 50). - Der. îngălişat, adj. (rar, melancolic, trist).	3576
galeşe (-e), s. f. - (înv., rar) Branhie.
Mag. galles (DAR).	3577
galfed (-dă), adj. - Palid, veşted. - Var. găl-Jăd, gîlfed.
Origine necunoscută. Cuvînt folosit în Banat şi Trans. de Vest Ar putea fi pus în legătură cu lat
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
353
galbinus (prin intermediul unei schimbări de suf. *galbidus? cf. Puşcariu, Dacor., IV, 684); este însă posibil ca această legătură să fie tîrzie şi pur analogică, aşa cum este cazul lui gălbează. - Der. gîlfezit, adj. (palid, slab).	3578
galion (-oane), s. f. - 1. Navă cu pînze. - 2. Planşetă (de tipografie).
Ngr. yaXEiovi (DAR), tc. kalion (Şeineanu, III, 54), ambele din it. galeone. Este dublet al lui galaon, s. n. (Olt., dans tipic). - Der. galeongiu, s. m. (marinar de pe un galion), din tc. kalioncu; gălăongească, s. f. (Olt., dans tipic).	3579
galiţă (—ţe), s. f. - 1. Pasăre de curte. - 2. Cioară-de-cîmp (Garrulus glandarius).
Sl. (bg., sb., cr.) galica „cioară", din sl. galii „negru" (Cihac, II, 114; Miklosich, Lexicon, 126). DAR se îndoieşte de această der., care pare evidentă. Semantismul se explică prin uzul depreciativ, cf. bg. galica „lighioană", şi rom. cioară „pasăre de curte", boală „vite". După REW 3640, ar fi cuvînt identic cu gaiţă, ambele din sl. (rus.) galka, rut. gajka. Cf. gaie.	3580
galiţcă, s. f. - Vitriol verde, sulfat de fier. -Var. galişcă.
Germ. Galitzenslein, prin intermediul mag. galicko, sb. galicka.	3581
galQn (—oane), s. n. - Panglică, firet, şnur.
Fr. galon. - Der. galonat, adj.; galonat, s. m.
3582
galop (-puri), s. n. - l. Mersul cel mai rapid al calului. - 2. Dans rapid.
Fr. galop. - Der. (din fr.) galopa, vb.; galopadă, s. f.; galopant, adj.	3583
galoş (—si), s. m. - încălţăminte de cauciuc.
Fr. galoche, cf. ngr. '/aXoaa, tc. galoş, rus. galosa, kalosa (Bemeker 474).	3584
găluşcă (—şte), s. f. - Chiftea de came sau de făină.
Sl.,	cf. pol. gahtszka, rus. galuska, mag. ga-luska (Cihac, II, 113; DAR). Cf. gîlcă. 3585
gămălie (—ţi), s. f. - 1. Cocoloş, bulgăre, bulb.
-	2. Parte îngroşată în formă de sferă mică la capătul unui ac sau cui. - 3. (Arg.) Cap, minte, dovleac.
Sb., slov. cr. gomolj „bulb" (Cihac, II, 144; Bemejer 326; DAR), cf. mag. gomoly(a); „cocoloş", poate aflat şi în legătură cu mag. gomboly „ac cu gămălie". Este dublet al lui măgălie, s. f. (Trans. şi Mold., capsulă de mac', cu metateză, poate sub influenţa lui măciulie.	3586
găman (-ni), s. m. - Mîncăcios, mîncău.
Origine incertă. Pare un der. de Ia * gău „gol,
cavitate", cu suf. expresiv -man, ca în grecoman, gogoman, etc. Celelalte explicaţii sînt insuficiente: din gr. YEpivoţ „care a mîncat" (Cihac, II, 661); în legătură cu fr. gourmand (Tiktin); din sb. gamon (Skok 74). Scriban este singurul care a identificat la finală suf. -man. - Cf. gaură. - Der. gămănie, s. f. (lăcomie).	3587
gang (-guri), s. n. - Coridor, culoar, loc de trecere.
Germ. Gang. Sec. XVIII,	3588
găoace (-e), s. f. - 1. Gaură, loc gol. - 2. Coajă. - 3. Coajă de ou. - 4. Gogoaşă a viermelui de mătase. - Var. găoc.
Lat. cavum „gaură", al cărui rezultat normal, *gău (cf. sgău) a primit apoi suf. -oc (Papahagi, Notiţe, 23); găoace este un sing. analogic pe baza pl. Este dublet al lui ghioc, cf. şi gaură. Găoază (var. găoz), s. f. (anus) pare a proveni din acelaşi etimon lat., cu suf. -ză (după DAR din sl. *gqzii, neatestat, dar cf. bg. găz, sb. guz, pol. guzica, rus. guzno, care nu corespund sub aspect fonetic; der. din mgr. yocfkx; „groapă" Cihac, II, 661, este improbabilă.
Der. găozar, s. m. (Arg., homosexual); găuşel, s. m. (melc, căsuţa melcului), diminutiv format prin intermediul suf. dublu -uş şi -el. Cf. şi găman, găoace.	3589
gaplă (—le), s. f. - Troliu, cabestan.
Germ. Gapel, în loc de Gopel (DAR). 3590
gar, inteij. - Imită croncănitul ciorii.
Creaţie expresivă, cf cir. - Der. garoi, s. m.
■	(ţigan), ale cărui der. şi semantism reproduc cuvîntul cioroi (după DAR, de la garvan; însă der. este dificilă).	3591
gară (-re), s. f. - (Banat) Cenuşă de paie.
Sb. gara (Bogrea, Dacor., IV, 816). - Aceleiaşi familii îi aparţine gărînă, s. f. (Banat, Olt., hoceag), care a însemnat probabil la origine „loc ars în pădure", cf. sl. garanu „ars"; şi garişte, s. f. (Banat, cîmpie), cf. sb. găriste „loc ars". 3592
gară, s. f. - Protest zgomotos, tăgăduire.
Pol. gwar(a) „zgomot" (Cihac, II, 114; DAR). în Mold.	3593
gară (-ări), s. f. - Ansamblu de construcţii pe calea ferată unde opresc trenurile.
Fr. gare. Din aceeaşi familie fac parte gara vb. (a parca), din fr. garer; garaj, s. n., din fr. garage; aerogară, s. f. (aeroport); autogară, s. f. (gară de autobuze).	3594
garafă (-fe), s. f. - Sticlă cu gîtul lung. - Var. carafă. Mr. garafa.
354
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Ngr. yotpaipa (Meyer 119; DAR), cf. alb. ghar-raf. Var., din fr. carafe.	3595
gard (-duri), s. n. - 1. Construcţie care îm-prejmuieşte o curte. - 2. împletitură care împrej-muieşte o proprietate. - 3. (Rar, Trans.) Grădină, livadă. - Mr. gardu, megl. gard.
Sl. gradă „perete; livadă" (Miklosich, Lexicon, 141; Cihac, II, 115; Conev 79), cf. alb. garth (Philippide, II, 712 şi DAR par a prefera o der. directă din alb.). Ca baltă şi daltă, der. din sl. ridică o problemă fonetică greu de explicat: s-a încercat rezolvarea acestei dificultăţi presupu-nîndu-se că împrumutul rom. este anterior metatezei lichidelor în sl., deci, că termenul sl. trebuia să fie *gardă. Perfecta identitate semantică, precum şi corespondenţa exactă cu ceilalţi der. din sl. (cf. grădină, gi'ajd, îngrădi, ograda), nu lasă nici o îndoială în legătură cu originea sl. a cuvîntului rom. Scriban îl pune în legătură cu v.germ. gards „casj“, dar este puţin probabil. Rosetti, II, 116 şi Rosetti, BL, XIV, 115, neagă numai posibilitatea der. din sl.
Der. gardagiu, s. m. (pescar care foloseşte în loc de plasă o împletitură de răchită); gărdui, vb. (a împrejmui cu gard); gărdurăriţă, s. f. (pasăre nedeterminată); gărdurărit, s. n. (impozit special plătit de locuitorii din judeţele Saac (marelui armaş) şi Rîmnicul-Sărat (celui de al doilea spătar), pe băuturile vîndute şi pe porci; amendă plătită de aceştia pe animalele care intrau în vie). Din rom. provine sb. garda (Miklosich, Etym. Wb., 76; Petrovici, Dacor., X, 93) ca şi rut. gard „dig, stăvilar" (Candrea, Elemente, 402). Coresi foloseşte grădiş, s. n. (împletitură, gard), cu fonetismul din sl.	3596
gardă (—ărzi), s. f. - Pază, supraveghere. -Var. (înv.) g(v)ardie, gvardă.
Fr. garde. - Der. gardian, s. m., din fr. gardien; gardist (var. pop. vardist), s. m. (poliţist; membru al partidului politic numit Garda de Fier), cf. Iordan, BF, VII, 273.	3597
garderobă (-be), s. f. - 1. Dulap de haine. -
2.	Loc special la teatre, localuri publice etc. unde se lasă în păstrare paltoane, pălării etc. - Var. garderob, garderop, (vulg.) gardirop.
Fr. garderobe. - Der. garderobieră, s. f. (femeie care are în grijă o garderobă publică sau de teatru).
3598
gardină (—ne), s. f. - Şănţuleţ la doagele unui butoi în care se fixează fiindul sau capacul.
Origine obscură. După Tiktin şi DAR, din germ. Gargel, Gergel (REW 3586), dar der. nu este clară. Scriban se gîndeşte greşit la o der. de la
gard. - Der. gărdina, vb. (a face gardine de butoi); gărdinar, s. m. (unealtă de dogărie pentru făcut gardine); desgărdina, vb. (a desface un butoi).
3599
garg-. — Rădăcină expresivă, ale cărei der. desemnează insecte, ca gîng-; cf. şi bg. gurgulica „turturea", ngr. Yapyapi, sp. gorgojo, lat. curculio.
Der. gărgăriţă, s. f. (insectă, Calandra granaria; nume dat mai multor insecte, Bruchus pisi, Ţinea granella, Coccinella septempunctata), care uneori se derivă, probabil neîntemeiat, din lat. * gurgulus în loc de curculis (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 586); din ngr. yapyapt (Bogrea, Dacor., IV, 816); din bg. găgrica (Conev 52) sau din sb. găgrica (Cihac, II, 116), dar care trebuie să fie un der. de la tema expresivă reduplicată gărgăr-, cu suf. -iţă, cf. veveriţă, bivoliţă; originea expresivă este de asemenea evidentă, datorită numărului mare de var; gîrgără, gîrgăliţă, gărgăliţă, gîlgărifă, etc. Din aceeaşi rădăcină provine gărgăun, s. m. (insectă, trîntor, Vespa crabro; bondar, bărzăun, Bombus terrestris; molia-stupilor; îngîmfat, înfumurat, fanfaron), cu acelaşi suf. de la bărzăun, cf. şi găun (după DAR şi Scriban, din lat crabro, ceea ce pare dificil, cf. REW 2293). - Der. gărgăriţos, (var. gărgălifos, gărgăricios), adj. (viermănos); gărgăriţit (var. (în)gărgăriţat), adj. (viermănos); gărgăunos, adj. (viermănos). Din rom. provin bg. gargarica (Capidan, Raporturile, 215); sb. gagrica, rut gulgulyca, gergelyca, mag. gergelice, gergerice (Candrea, Elemente, 405; Bemeker 290).	3600
gargară (-re), s. f. - Clătite a gurii. - Mr. gargară.
Ngr. yapr/ctpa (DAR; Gâldi 193). - Der. gar-garisi, vb. (a face gargară), din ngr. YapyaptCco; gargariza, vb. (a face gargară), din fr. gargariser; gargariseală, s. f. (gargarism). Cf. REW 2414.
3601
garnisi (-sesc, -it), vb. - 1. A împodobi, a oma. - 2. (Arg.) A se contagia, a se molipsi de ' o boală.
Fr. gamir, cu terminaţia -isi aplicată mai multor vb. fr. care se conjugă cu infixul -iss-, - Der. garnitură, s. f., din fr. gamiture; gamiseală, s. f., din fr. gamison.	3602
garniţă (-ţe), s. f. - Cutie, bidon.
Pol. gamiec, rus. gamec (Scriban), din sl. gruriîcî.	3603
garoafă (-fe), s. f. - Plantă erbacee ornamentală, parfumată (Dianthus caiyophyllus). - Mr. garoaflă.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
355
Ngr. YOtpâpaXov, din ngr. ~apuâcpuM.ov (REW 1727), în parte prin intermediul sb. garofo, garo-ful. garofan; cf. tc. karqfîl (> caramfit), it. garofano (ven. garofalo), fr. giro/Ie, cuman. garanful (Kuun 92). După Dart'cic, III, 108, sb. provine din it.	3604
garoi (—i), s. m. - Ţigan.
Ţig. gero „om“ (Graur 154; Juilland 165); dar cf. 3591	3605
garoş (-şe), adj. - Pestriţ, bălţat
Sb. garusa „oaie neagră" (Bogrea, Dacor., III, 731). Semantismul necesita o explicaţie. 3606
garson (-ni), s. m. - Chelner, ospătar.
Fr. garqon. Este barbarism, chiar dacă apare în literatură de la Filimon. - Der. garsonieră, s. f., din fr. gargonniere.	3607
garvan (-ni), s. m. - Cioară.
Bg. garvan (DAR).	3608
gaşcă (—te), s. f. - 1. Colibă. - 2. Grup restrins, ceată.
Origine necunoscută. Cihac, II, 117, pleacă de la rus. gaika „piuliţă", ceea ce este lipsit de sens.
3609
găselniţă (—ţe), s. f. - Fluture, molia-stupilor, Galleria mellonella.
Sb. gusjenica, bg. găsenica (Tiktin). 3610
găsi (-sesc, -it), vb. - 1. A afla, a întîlni. -
2.	A afla, a descoperi. - 3. A afla, a observa, a constata. - 4. A considera, a crede, a socoti. - 5. (Refl.) A se afla, a fi prezent. - 6. (Impers.) A avea o idee.
Sl. gasili „a stinge" (DAR; Puşcariu, Lr., 282). Semantismul deosebit de ciudat, s-ar putea explica printr-un sens primitiv „a stinge suflînd" sau „a sufla", care ajunge astfel să coincidă cu afflare
>	afla. Este de asemenea posibilă o confuzie, din partea subiectului rom., între sl. gasili „a stinge" şi sl. desiti, dosiţi „a afla". Evoluţia semantică „a stinge" > „a potoli setea" > „a afla" (Skok, Dacor., IX, 217), nu pare probabilă. Nici der. din alb. gjeig „aflu" (Cihac, II, 717), din sb. gaziti „a trece prin vad" (Weigand, BA, III, 107) sau din gepidicul gasihts „acţiunea'de a zări" (Gamillscheg, Rom. Germ., II, 252) nu par probabile.
Der. găsitură, s. f. (descoperire); găselniţă, s. f. (invenţie, născocire stilistică), formaţie artificială modemă.	3611
gaşper (-ri), s. m. - Ţigan. - Var. gaşpar.
De la Gaspar, unul din cei trei magi (DAR;' Şeineanu, Semasiol., 174; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 179). - Der. gaşperiţă, s. f. (ţigancă); ghesperiţă, s. f. (vrăjitoare).	3612
gat (—turi), s. n. - Dig, stăvilar.
Mag. gat (DAR). în Trans. Cf. gătej. 3613
gata, adv. - 1. Pregătit, aranjat. - 2. Isprăvit, terminat. - 3. (Despre haine confecţionate) Care se pot cumpăra direct din magazin.
Sj. gotoVu „gata" (Miklosich, Lexicon, 140; Cihac, II, 118), interpretat în mod greşit, datorită terminaţiei, ca o formă flexionară de Ia *gotu, de unde rom. *gat, cu -a adverbial; cf. acelaşi rezultat în alb. gat (după Meyer 119; Philippide,
II,	713 şi Petrovici, Dacor., VII, 348, cuvîntul rom. provine din alb. cf. Rosetti, II, 116). Petrovici, Dacor., X, 129, şi-a corectat prima părere, admiţînd etimonul sl., pe care îl consideră introdus în rom. înainte de sec. IX, epocă în care s-a petrecut în sl. schimbarea lui a> o. Miklosich, Slaw. Elem., 9, credea că este vorba de un cuvînt autohton. Cf. sb. gotov (Danicic, III, 330).
Der. găti, vb. (a pregăti, a aranja; a prepara mîncare; a împodobi; a termina), cu var. gata, în care a putut influenţa sl. gatati „a acumula" (Miklosich, Lexicon, 126); găteală, s. f. (pregătire; împodobire); gătenie, s. f. (pregătire); gătitură, s. f. (fel de mîncare); pregăti, vb. (a prepara, a aranja), formaţie modemă, copiată pe baza lat. praeparare sau poate pe baza sl. (rus.) prigotoviti; pregătitor, adj. (care prepară); nepregătit, adj. (fără pregătire). - Din rom. provine alb. pregatori (Puşcariu, Dacor., VIII, 126), împrumut literar din sec.’XIX.	3614
gătej (-je), s. n. - Vreasc.
Sl. gatî „snop" (DAR); cf. gat; - Der. gătejel, s. n. (vreasc); gătejel, s. m. (pasăre, Sylvia atricapilla).	3615
gater (-re), s. n. - Ferăstrău mecanic, joagăr.
Germ. Gatter (sec. XIX).	3616
gaură (—ăuri), s. f. - 1. Scobitură, cavitate, groapă. - 2. (Arg.) Furt prin efracţie. - Mr. gavră, megl. gaură.
Lat. căvum, al cărui rezultat normal trebuie să fi fost *gău, cf. sgău şi găoace. Acest rezultat s-a pierdut, însă de la forma sa de pl. găuri s-a refăcut un sing. analogic gaură, ca în fagure < fag şi pătură < pat. Se consideră în general că etimonul este lat. *căvula (Densusianu, Hlr., 111; Candrea, Elements, XVI; Puşcariu, Diminutiv., 182; Puşcariu 701; Candrea-Dens., 720;- REW 1693; Philippide, II, 713; Pascu, I, 91; Rosetti, I, 73) sau lat. caula (Cipariu, Gram., 117; Puşcariu, Dacor.,
III,	671), ipoteză posibilă, fără a fi necesară. Der. din lat. caverna (Creţu 326) nu este posibilă. Alb. gavre provine din mr., iar rut. gav(o)ra din rom. (Candrea, Elemente, 404). - Der. găurar, s. n.
356
ALEXANDRU CIORĂNESCU
(sulă; regulator la războiul de ţesut; vas de lut cu fundul găurit); găuri, vb. (a perfora; Arg., a răni cu armă de foc); găuritor, s. m. (Arg., hoţ); găuricios, adj. (găurit); găuros, adj. (găurit). - Cf. găman.
De la *gău derivă, de asemenea, prin intermediul unui suf. expresiv, găun, s. m. (înv., gol., cavitate; gărgăune, Vespa crabro) cu var. găună, s. f. (Bucov., gol, cavitate). Semantismul se explică prin trecerea de la ideea de „gol“ la cea de „sunet sec". Caracterul expresiv al suf. -ăur. reiese şi din der. ca bărzăun, gărgăun, căscăun(d), cf. şi băuna, mieuna, scheuna. Totuşi se consideră în general (Candrea, Rom., XXXI, 312; Puşcariu, ZRPh., XXVIII, 618; Puşcariu 700; REW 1794; Candrea-Dens., 718 şi 719; DAR) că etimonul lui găun este lat. *căvonem, în loc de căvum, ipoteză incertă (cf. REW 1794; Battisti, II, 831). Văgăună, s. f. (groapă, cavitate, vizuină; ripă) este făiă îndoială un der. expresiv, poate prin intermediul unei reduplicări a lui găun > *găgăună, urmată de o disimilaţie (după Cihac, II, 537, din mag. vagany „brazdă, făgaş“, care pare mai neconvingătoare). - Der. găuni, vb. (a săpa); găunos, adj. (gol, găurit; fără miez); găunoşi, (var. găunoşa), vb. (a săpa, a scobi); găunoşeală (var. găunoşitură), s. f. (cavitate).	3617
oăvan (—fie), s. n. - 1. Scobitură, adîncituiă. -
2.	Strachină, blid. - 3. Lingură, polonic. - 4. Farfuriuţă. - 5. Mînerul furcii de tors. - 6. Prăpastie, hău. - Mr. găvane, megl. găvan.
Origine obscură. Este pus în legătură cu bg., sb. vagan „strachină" (Cihac, II, 118; DAR), bg. gavanka (Conev 64), şi prin intermediul acestuia cu mgr. ya^eva „vas“; însă explicaţia nu pare suficientă întrucît nu lămureşte legătura cu găun, văgăună şi eventual cu gaură; cf, şi gîf, s. m. (Trans., blid), găfană, s. f. (Trans. de Vest, partea scobită a lingurii). Este posibil să existe o intenţie expresivă în aceste cuvinte (după Diculescu, Elementele, 467, gîf este gr. xtxpoţ).
Der. găvănat, adj. (gol); găvăni, vb. (a săpa, a adînci); găvănătură, s. f. (cavitate; scobitură); găvănos, adj. (gol, scobit).	3618
gavanos (-oase), s. n. - Borcan, vas de lut.
Tc. kavanoz (Şeineanu, II, 177; Ronzevalle 136), cuvînt care, după M. Cohen, Bull. Soc. Linguistique, XXVII, 107, s-ar afla în legătură cu it. cofano, sp. cuevano; cf. bg. kavanoz. 3619
gavaon (-ni), s. m. - Ţigan. - Var. găvăun.
De la numele propriu Gabaân (Bogrea, I Congres filologic romîn, 55; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 174).	3620
gavăt (-te), s. n. - Lighioană, jivină.
Bg. gaved (DAR).	3621
găvozd (-oazde), s. n. - Cui. - Var. gă-
voazdă. Mr. guvojdu.
Sl. (bg., rus.) gvozdi (Miklosich, Lexicon, 126; Cihac, II, 119), cf. vîzdoagă. Sec. XVI, înv. - Der. găvozdi, vb. (înv., a înfige; Mold., a stringe), cf. sl. gvozditi.	3622
gaz (—ze), s. n. - 1. Nume generic dat corpurilor fluide cu densitate redusă. - 2. Petrol. - Mr. gaz.
Fr. gaz. - Der. găzar, s. m. (vînzător de gaz lampant); gazos, adj., din fr. gazeux; gazomiţă, s. f. (lampă de petrol; bidon).	3623
gală (-zii), s. f. - Voal de mătase.
Fr. gaze. Sec. XIX, înv.	3624
gazdă (—de), s. f. - 1. Stăpîn, proprietar. - 2. (Trans., Tar) Femeie, nevastă. - 3. Hangiu. - 4. Amfitrion. - 5. Găzduire.
Mag. gazda (DAR; Gâldi, Dict., 90). - Der. găzdac, s. m. (Trans., bogătan, om înstărit), din mag. gazdag; găzdaş, s. m. (înv., persoană care caută găzduire pentru alţii); găzdăşag, s. m. (Trans., bunăstare, bogăţie), din mag. gazdagsăg; găzdăşie, s. f. (Trans., bunăstare); găzdoaie, s. f. (Trans., stăpîna casei); găzdoi, s. m. (Trans., stăpînul casei); găzdui, vb. (a da găzduire); cf. sb., cr., ceh., rut. gazdovati, de asemenea din mag.; găzdălui, vb. (a găzdui), sec. XVII, înv.; găzdui-tor, s. m. (gazdă).	3625
gazetă (-te), s. f. - Ziar, jurnal. - Mr. găzetă.
It. gazetta (sec. XVIII), şi mai tîrziu din fr. gazette, cf. ngr. yaţeta, tc. kazeta, bg. gazeta. -Der. gazetar, s. m. (ziarist); gazetărie, s. f. (jurnalism).	3626
geaba, adv. - 1. Gratis. - 2. în zadar. - Mr. geaba.
Tc. caba (Şeineanu, II, 184; Meyer 79; Lokotsch 625; Ronzevalle 69), cf. ngr. T^anjta, alb. gabă, bg. dzaba. în prezent se foloseşte mai ales cu forma de geaba. Este dulet al lui heba, adv. (în zadar), în Trans., din mag. hiâba. 3627
gealat (-ţi), s. m. - 1. Călău. - 2. Pasăre, muscar. - 3. (Arg.) Tip, individ. - Var. (înv.) gelat. Mr., megl. gilat.
Tc. cellad (Meyer 79; Şeineanu, II, 177), cf. ngr. T^eXorriţ, alb. gelat, bg. dzelatin. Sec. XVII.
3628
gealău (-Uri), s. n. - Rindea. - Var. gelău, gileu, (Trans.) ghi(u)leu.
Mag. gyalo (Cihac, II, 501; DAR; Gâldi, Dict.,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
357
132). - Der. gelui, vb. (a netezi cu gealăul); geluială, s. f. (netezire cu gealăul); geluitor, s. m. (rindea); geluitură, s. f. (talaj, strujitură). 3629 gealep (-pi), s. m. - (înv.) Traficant turc care cumpăra vite în ţările romîne, pentru tîrgul din Constantinopol. - Var. gelep. Mr. gilep.
Tc. celep (Şeineanu, II, 177; Lokotsch 648), cf. bg. dzelep(in).	3630
geam (-muri), s. n. - 1. Placă de sticlă fixată la fereastră. - 2. Fereastră. - 3. (Arg.) Ochelari.
-	Mr., megl. geam.
Tc. cam (Roesler, 610; Şeineanu, II, 185; Lokotsch 650; Ronzevaile 69), cf. ngr. T^oţii, alb. gam, bg. dzam. - Der. geamgiu, s. m. (persoană care montează sau vinde geamuri), din tc. camci, mr. giamgi; geamlic, s. n. (coridor, verandă, încăpere închisă cu geamuri), din tc. camhk, cf. ngr. xCafiAui, mr. giamliche.	3631
geamală (—le), s. f. - Păpuşă uriaşă, mască de bîlci.
Tc. cemal (Şeineanu, II, 185; Lokotsch 653).
3632
geamăn (-nă), adj. - Care a fost născut odată cu altă fiinţă de către aceeaşi mamă. - Mr. geamin.
Lat. gemînus (Puşcariu 704; Candrea-Dens., 722; REW 3723; DAR), cf. it. gemino, fr. (jumeau), sp. (gemelo), port. gemeo. Uz general (ALR, II, 210). - Der. gemănar, s. m. (geamăn); gemănare, s. f. (furcuţă; la car, furculiţă; răspîntie; înv., deget copitat); gemănariţă, s. f. (orhidee, Orchis papilionacea); îngemăna, vb. (a cupla, a uni; a bifurca, a ramifica), ce ar putea proveni şi direct din lat. ingemînâre „a repeta" (Puşcariu 849; Candrea-Dens., 725; DAR); gemăna, vb. (a cupla) este cuvînt rar, cam îndoielnic, care apare numai la Candrea-Dens., 724; der. din lat. gemînă re; înge(mă)nat, adj.), (cuplat; bifurcat; crăpat); îngemănărat, adj. (bifurcat), încrucişare a lui îngemănat cu gemănare; gearmăn (var. gher-măn), s. n. (Trans., cumpăna puţului). 3633
geamandură (-ri), s. f. - Corp plutitor ancorat pe fundul unei ape. - Var. ceamandură, şamandră.
Tc. camandura (Graur, GS, VI, 331; Scriban), din ngr. crrmavnp „indicator", cf. simandicos; din tc. provin şi ngr. crriuccvSoupoc şi taa|iav5o\jpa „geamandură". Var., din tc. şamandra. 3634
geamantan (-ne), s. n. - Valiză. - Var. ge(a)mandan.
Tc. camadari (Meyer 79; Şeineanu, II, 186; Roesler 610; Lokotsch 652), în parte prin intermediul ngr. xCanavrovi, cf. alb. gamandan, rus. cemodan.	3635
geambaş (-şi), s. m. - 1. (înv.) înşelător, trişor. - 2.	Persoană	care	vinde cai. -	Mr.
geambaz.
Tc. cambaş (Roesler 610; Şeineanu, II, 186; Lokotsch 660), cf. ngr. iţanTtaijric, alb., sb. gambas, bg.	dzambazin. - Cf. geambăşie,	s. f.
(meseria de	geambaş;	înv.,	înşelătorie); geam-
başlîc, s. n. (geambăşie), din tc. cembaşhk.
3636
geamie (—ii), s. f. - Moschee. - Mr. gimie, megl. geamiiă.
Tc. cami	(Roesler	619;	Şeineanu, II,	187;
Lokotsch 655; Ronzevaile 69), cf. ngr. Tţa|ii, alb. gami, bg. dzamija, sb. gamija, sp. gima (Eguilaz
113).	3637
geampara (-ale), s. f. - Castanietă.
Tc. calpara (Roesler 610; Şeineanu, II, 187; Lokotsch 400), cf. alb. galpara, bg. campari.
3638
geană (-ene), s. f. - 1. (înv.) Pleoapă. - 2. Firişoare de păr de pe marginea pleoapei. - 3. Zare, orizont. - 4. (Inteij., Arg.) Atenţie, păzea, şase! - Mr. geană, megl. zţnă, istr. jqne.
Lat. gena, prin intermediul unei forme *genna, insuficient explicată (influenţa lui cennus, după Candrea-Dens., 726; a lui pinna, după Puşcariu, ZRPh., XXVIII, 682 şi DAR; cf. Puşcariu 702; REW3727), cf. calabr.yena „mal, margine", prov. gena „obraz". Cuvînt general folosit (cf. ALR, I, 20). Pentru semantism, cf. Iordan, BF, VI, 276. Sensul 4 este rezultatul unei confuzii umoristice cu gini „a observa" (după Graur 155, din ţig. gene, pl. de la geno „persoană", care pare mai puţin probabil). - Der. genat, adj. (cu gene lungi).
3639
geanabşt (-ţi), s. m. - Tont, prost, netot. -Var. genabet. Mr„ megl. geănăbet.
Tc. cenabet „om necurat" (Şeineanu, II, 187; Ronzevaile 70), cf. ngr. iţavaurtoric, alb., sb. genabet, bg. dienabet.	3640
geane, s. f. - Lume.
Origine necunoscută. Numai în Banat. După DAR, în legătură cu alb. giri „castă", calabr. jenia, din gr. yevecx „creaţie". Diculescu, Elementele, 491 şi Giuglea, Dacor., III, 621, pleacă de la gr. yewa „origine".	3641
geanfes (-suri), s. n. - Tafta.
Tc.'canfes (DAR). Sec. XIX, înv.	3642
geantă (-enţi), s. f. - Poşetă, servietă. - Mr. ceantă.
Tc. canta (Şeineanu, II, 188), cf. ngr. taccvrct, bg. canta.	3643
358
ALEXANDRU CIORĂNESCU
geantă (-enti), s. f. - Partea exterioară a unei roţi de autohevicul. - Var. jantă.
Fr. jante, cu influenţa cuvîntului anterior. Termen automobilistic, se foloseşte şi în expresia a fi pe geantă (Arg., a fi lefter). Cf. Graur, BL, V, 61.	3644
gear (-ruri), s. n. - Şal, batic.
Tc. car (Şeineanu, II, 177). Sec. XIX, înv.
3645
gebhanea (-ele), s. f. - Pulberărie, depozit de pulbere. - Var. ge(a)b(e)hanea.
Tc. cebhane (Şeineanu, III, 55; DAR). Sec. XVm, înv. Aceluiaşi radical geb „pulbere" îi aparţine gebegiu, s. m. (înv., artificier), din tc. cebeci (Şeineanu, III, 55).	3646
gebrea (-ele), s. f. - Cîrpă cu care se şterg caii.
Tc. cebre (Cihac, II, 579. Sec. XVIII, înv.
3647
gelos (-oasă), adj. - 1. Care suferă de gelozie.
-	2. Invidios.
It. geloso (sec. XIX), cf. zel. - Der. gelozie, s. f. (sentiment chinuitor că fiinţa iubită este necredincioasă; invidie); gelozi, vb. (a fi gelos), lipseşte din dicţionare, cu toate că este curent (apare la Bassarabescu). Este dublet al lui jaluzea, s. f., din fr. jalousie, şi al lui jaluzie, s. f. (gelozie), înv., de la acelaşi cuvînt fr.	3648
geme (-m, —mut), vb. - 1. A scoate sunete nearticulate ca urmare a unei dureri, a se plînge.
-	2. A fi plin, încărcat peste măsură. - Mr. gem, gimută, geamire.
Lat. gemere (Puşcariu 703; Candrea-Dens., 727; REW 3722; DAR), cf. it. gemere, prov., cat., sp, gemir, fr. geindre, port. gemer, alb. gemori (Philippide, II, 643). - Der. gemător, adj. (care geme); geamăt (var. gemăt, gemet), s. n. (sunet nearticulat de durere) poate fi la fel de bine der. intern cu suf. -et, ca freamăt, treacăt, sau reprezentant al lat. gemîtus (Puşcariu 705; Candrea-Dens., 728; REW 3724; DAR); ingemere, vb. (înv., a geme), ar putea reproduce lat. ingemere; gemut, s. n. (geamăt).	3649
gen (-nuri), s. n. - Fel, soi, tip.
Lat genus (sec. XIX). - Der. generic, adj., din fr. generique.	3650
general (-lă), adj. - Care este comun tuturor fiinţelor sau obiectelor din aceeaşi categorie.
Fr. general. - Der. general, s. m. (grad de ofiţer superior), din fr., cu multe var. înv. sau pop.; gheneral, ghenerar, ghineral, ghinărar(iu), intrare în limbă din sec. XVIII prin intermediul rus. -
Der. (din fr.) generalisim, s. m.; generalitate, s. f.; generaliza, vb.	3651
generos (-oasă), s. f. - 1. (înv.) Nobil, principal. - 2. Mărinimos, damic. - Var. (înv.) gheneros.
Lat. generosus (sec. XVII) şi mai tîrziu din fr. genereux. - Der. generozitate, s. f. (dărnicie), din fr. generosite.	3652
geniu (-ii), s. n. - l. Cea mai înaltă treaptă de înzestrare a omului. - 2. Spirit protector, duh.
Lat. genium (sec. XIX). - Der. genial, adj., din fr.; ingeniu, s. n., din lat. ingenium; ingenios, adj., din fr. ingenieux.	3653
gentil (-lă), adj. - 1. (înv.) Păgîn. - 2. Amabil, drăguţ. - Var. (înv.) ghentil.
Lat. gentilis (sec. XVII) şi mai tîrziu din fr. gentil. - Der. gentileţe, s. f., din fr. gentillesse; gentilom, s. m., din fr. genilhombre.	3654
gentili că (-ci), s. f. -Jachetă. -Var. jantilică.
Origine necunoscută. Asemănarea cu gentil pare a se datora unei apropieri ulterioare. Sec. XX.
3655
genuchi (-i), s. m. - 1. Parte a piciorului care cuprinde regiunea articulaţiei femurului cu tibia.
-	2. (înv.) Neam, spiţă. - Var. genunchi(u). Mr. genuncl’u, megl. zenucl’u, istr. jeruncl’u.
Lat. genuc(u)lum (Diez, I, 212; Puşcariu 706; Densusianu,-Wr., 161; Candrea-Dens., 161; REW 3937; DAR), cf. it. ginocchio, prov. genolh, fr. genou, cat. genoll, sp. hinojo, port. jeelho. Forma cu infix nazal, paralelă cu prima, este comună mai ales în est (ALR, I, 57); a dat naştere aceloraşi der. Sensul 2, pe care DAR îl explică prin influenţa sl. koleno, ar putea fi de asemenea primitiv.
Der. genucher, s. n. (pieptar lung pînă la genunchi; genunchieră; scîndură pe care lucrează cizmarii, ţinînd-o pe genunchi); îngenuchia, vb. (a se aşeza în genunchi; a înfringe, a umili, a supune), care ar putea fi de asemenea rezultat al lat. *ingenuculâre (Densusianu, Hlr., 165; Puşcariu 850; Candrea-Dens., 730; DAR); ingenu-chetură, s. f. (articulaţie).	3656
genune (-ni), s. f. - 1. (înv.) Mare. - 2. Ochi de apă liniştită, alinătură. - 3. Prăpastie. - 4. (înv.) Mulţime, puzderie. - Var. genună, gerune, (înv.) gerure, (înv.) geroe.
Lat. caerula „mare, albastrul mării" (var. geroe se explică prin var. lat. caerulea). Sensul 2 provine de la culoarea caracteristică, albastră-verzuie, a alinăturilor, cf. lat. caerulea fions; sensul 4 este o metaforă, ca în mare. Rezultatul normal, gerure, a fost disimilat în gerune, care se mai aude încă în Trans. de Nord; genune se datorează unei
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
359
asimilări sau, mai curînd, unui fals de-rotacism. Apare de la primele texte din sec. XVI şi a fost reactualizat poetic de Eminescu. - După Cihac, II, 580, din lat. tîrzie gehenna, ipoteză puţin probabilă. Candrea-Dens., 924 propunea lat. *gi-ronem „vîrtej", cf. REW 3938 şi DAR; Rosetti, Rhotacisme, 20. După Hasdeu, Cuv. din Bătrîni,
II.	201, ar fi cuvînt dacic.	3657
ger (-ruri), s. n. - Frig foarte mare. - Mr. ger.
Lat. gelum (Puşcariu 707; Candrea-Dens., 732; REW 3718; DAR), cf. it. gelo, prov., cat. gel, sp. hielo. - Der. Gerar, s. m. (ianuarie), pe care Hasdeu, CoL lui Traian, 1883, 224, îl considera rezultat al unei încrucişări a lat. lanuarius cu ger, şi Pascu, Beitrăge, 10, drept rezultat al lui ghenar
<	ngr. YEVopi; geros, adj. (glacial); gerui, vb. (a îngheţa, a se face frig); geruială, s. f. (frig; promoroacă). - Cf. degera.	3658
gerah (-hi), s. m. - Chirurg.
Tc. cerrah (Şeineanu, III, 55). Sec. XVIII, înv.
3659
geremea (-ele), s. f. - Amendă.
Tc. cereme (Şeineanu, II, 178; Lokotsch 683). Sec. XVIII, înv. - Der. geremetisi, vb. (a amenda), înv.	3660
gerid (-duri), s. n. - 1. Suliţă, - 2. Joc, turnir în care călăreţii aruncau adversarului o suliţă. -Var. geret, giret, girit. Mr. girit „suliţă", megl. gilit.
Tc. cirid (Şeineanu, II, 178; Lokotsch 681), cf. ngr. Tţtpm, bg. dzirid.	3661
german (-nă), adj. - Neamţ.
Lat. germanus (sec. XIX). - Der. germanic, adj.; germanism, s. n.; germanist, s. m.; germanistică, s. f.; germaniza, vb.; germanofil, adj.; germanofiob, adj.; antigerman, adj.	3662
germen (-ni), s. m. - 1. Sămînţă care dă naştere unei fiinţe vii. - 2. Principiu, element.
Lat. germen (sec. XIX). - Der. (din fr.) germina, vb.; germinaţie, s. f.; germinativ, adj. Germănar, s. m. (martie), indicat uneori drept cuvînt pop., pare o creaţie a lui Alecsandri, pe baza fr. Germinai.	3663
get-beget, adj. - Autentic, neaoş. - Var. (Munt.) eget-beget.
Tc. ced bi ced „de la un strămoş la altul" (Meyer 81; Şeineanu, II, 179; Lokotsch 634).
3664
geveli (-Iese, it), vb. refl. - A se plînge, a se lamenta.
Creaţie expresivă. în Mold.	3665
gevrea (-ele),
s. f. - Basma, batic de mătase fină brodată. -Var. cevrea.
Tc. cevre (Şeineanu, II, 179; Lokotsch 414), cf. ngr. TOHppa;, bg. dzevre. Sec. XIX.	3666
gheb (-buri), s. n. - l. Cocoaşă. - 2. Specie de ciuperci comestibile (Agaricus melleus). - Var. ghib, gheabă.
Lat. *glibba, probabil în loc de *gibbla < gibbida, cuvînt folosit de Vegecio (Battisti, III, 1837; cf. Puşcariu 708; DAR; REW 3754); cf. cat. gep, sp. giba, chepa, port. geba. Der. din sl. gQba „burete", cf. bg. găba „ciupercă" (Cihac, II, 502; Conev 42) nu este posibilă din punct de vedere fonetic. Graur, BL, V, 62, pune sub semnul întrebării der. din lat., fără motive suficiente. -Der. ghebos, adj. (cocoşat); gheboşi (var. (în)ghe-boşa), vb. (a cocoşa; a îndoi, a încovoia); înghe-beji, vb. (Olt., a goni, a hăitui). - Din rom. provine mag. gob „cocoaşă" (Edelspacher 13; Candrea, Elemente, 408).	3667
ghebă (-be), s. f. - Manta ţărănească de postav. - Var. cheb(e).
Tc. kebe (Şeineanu, II, 102). Pare dublet de la gubă.	3668
ghecet (—te), s. n. - Vad. - Var. ghecit.
Tc. geţii (Şeineanu, III, 56), cf. bg. gecid. Sec.
XVIII,	înv.	3669
gheenă, s. f. - Iad, infem.
Mgr. yEEWa, prin intermediul sl. geenna. Sec.
XVI.	3670
ghelă (—le), s. f. - Eşec, nereuşită, fiasco, lovitură greşită la jocuri.
Origine incertă. Ar putea fi în legătură cu germ. gellend „strident, nepotrivit".	3671
ghelai, inteij. - Hai, vino.
Tc. gel, imperativ de la gelmek „a veni" (DAR).
-	Der. ghelai, s. n. (Olt., venire); ghelir, s. n. (rentă, venit), din tc. gelir (Meyer 119; Şeineanu,
III,	179; Lokotsch 708), cf. alb. geler. 3672
ghelzi, s. m. pl. - (Arg.) Bani.
Germ. Geld. Se foloseşte numai în unele medii urbane. Cf. Paşca, Dacor., VII, 195.	3673
ghem (—me), s. n. - 1. Obiect de formă , rotundă, rezultat prin depănarea unor fire. - 2. Cocoloş, bulgăre. - 3. Al treilea compartiment al stomacului rumegătoarelor. - Mr. gl'om, gl’em, megl., istr. gl'em.
Lat. glomus, prin intermediul unei forme Dop. *glemus (Miklosich, Consonantismus, II, 59; Densusianu, Filologie, 447; Puşcariu 711; Candrea-Dens., 734; REW 3801; DAR; Philippide, II, 643; Iordan, ZRPh., LVI, 230; Graur, Revue de Phi-
360
ALEXANDRU CIORĂNESCU
lologie, XI, 267; Rosetti, I, 57), cf. alb. Ijems, it. ghiomo (ven. gemo). Totuşi, modificarea vocalis-mului s-ar putea explica şi ca rezultat specific limbii rom., pe baza lui *ghiom, cf. mr. gl’om, it. ghiomo, prin intermediul unei asimilări produse la pl. *ghiome > gheme. Cf. sl. glenii, pol. glon, pe care Bemeker 301 le derivă de la acelaşi etimon lat.
Der. ghemotoc, s. n. (ghem, cocoloş; obiect mototolit), cu var. etimologice ghiomotoc şi cele expresive ghemoltoc, glomotoc, ciomîltoc; ghemui, vb. (a ghemotoci, a face ghem); ghemoşat, adj. (strîns, ghemuit); ghemejat, adj. (ghemuit); ghemîrdîc (var. ghemîrdoc)-, s. m. (mucos, ţînc, puşti) cu suf. expresiv; înghemui, vb. (a ghemui; a îngrămădi), al cărui ultim sens, care apare la unii scriitori moderni, de ex. la Bassarabescu, pare urmarea unei coniuzii cu înghesui; (în)ghemuială, s. f. (acţiunea de a ghemui); ghibirdic (var. ghibizdoc), s. m. (pitic, năpîrstoc), formaţie paralelă lui ghimîrdic, cu o confuzie între ghem şi gheb; ghibiroancă, s. f. (cartof); ghibirdeci, s. m. (pitic, pigmeu).	3674
ghemţ, s. m. - Piele de căprioară.
Germ. Gemse (Iordan, BF, VIII, 227). Sec.
XIX.	3675
ghenarie, s. m. - Ianuarie. - Var. g(h)en(u)-ar(ie). Mr. g’inar.
Sl. genarii, din mgr. yevaprig (Cihac, II, 119). înlocuit modem de ianuarie, din lat. ianuarius.
3676
gherdan (-ne), s. n. - Şirag de mărgele, de galbeni. - Var. ghiordan. Mr. ghiurdane, megl. ghirdan.
Tc. (per.) gerdan „gît“, gerdanlik „şirag" (^e-ineanu, II, 179; Lokotsch 575); cf. ngr. yEpnm, yiopvrowi. Sec. XVII. - Din rom. provine rut. gerdan (Miklosich, Wander., 15).	3677
gherdap (-puri), s. n. - 1. Loc îngust şi stîncos de pe cursul unei ape. - 2. Abis, viitoare.
Tc. girdap (Şeineanu, III, 56; Lokotsch 724).
3678
gherştă (-te), s. f. - 1. Construcţie mică în care se poate adăposti un paznic. - 2. Chioşc, tonetă. - Var. (rar) gherită.
Fr. guerile.	3679 •
ghergheci (—i), s. m. - Varietate de muşcată (Geranium pratense). - 2. Plantă (Erodium cicu-tarium). - Var. gherghetin.
Bg. gergec „biban" (Scriban). Pentru semantism, cf. celălalt nume al plantelor, ciocul berzii sau pliscul cucoarei.	3680
gherghef (-furi), s. n. - Cadru de lemn pentru brodat.
Tc. gergef (Şeineanu, II, 180; Lokotsch 1091), cf. bg. gergev.	3681
gherghină (-ne), s. f. - 1. Dalie (Dahlia variabilis). - 2. Fruct de păducel.
Germ. Georgine (DAR), cf. it. georgina (Battisti, III, 1789), bg., rut. gergina (după Conev 39, din bg.). Este pop.	3682
gherghir (-ruri), s. n. - Cameră boltită, beci.
Tc. kargir „construcţie de piatră" (Şeineanu, II, 190; Lokotsch 1092). Sec. XVIII, înv. 3683
gheridon (-oane), s, n. - Măsuţă rotundă.
Fr. gueridon.	3684
gherlă (-le), s. f. - Carceră, închisoare.
De la Gherla, oraş din Trans., unde exista un penitenciar cunoscut. - Der. gherlan, s. m. (Trans., hoţ).	3685
ghermesut (-turi), s. n. - Ţesătură fină, voal. - Var. ghermesit.
Tc. germsud (Şeineanu, II, 180; Lokotsch 684). Sec. XVIII, înv.	3686
gheroc (-curi), s. n. - Levită, redingotă.
Germ. Gehrock (Bogrea 189; DAR). 3687
ghes (-suri), s. n. - 1. Brînci. - 2. Stimul, impuls.
Origine necunoscută. Nu pare a fi cuvînt identic cu ghes, s. n. (Arg., zi), din ţig. ges (Juilland 165); totuşi, originea ţig. este posibilă. Drăganu, Docor.,
V,	363, îl pune în legătură cu mag. gyitszu „degetar", cu care nu pare a avea nici o înrudire.
-	Der. înghesui, vb. (a împinge, a năvăli; a stoarce; a strînge; a grăbi; a îngrămădi) pe care Drăganu, Dacor., V, 908, îl derivă din mag. gyesziil „împinge"; înghesuială, s. f. (lume multă, aglomeraţie; apăsare, sufocare).	3688
gheşşft (-turi), s. n. - Afacere la care se cîştigă prin mijloace incorecte, specualţie.
Germ. Geschăft, prin intermediul argoului iudeo-german (Borcea 189). - Der. gheşeftar, s. m. (speculant); gheşeftărie, s. f. (speculaţie).
3689
gheura (-r, -at), vb. - A curăţa de boabe. -Var. gheora.
Origine incertă. După Candrea-Dens., 638; cf. REW 3770; DAR şi Rosetti, I, 167, din lat. glabrăre „a netezi", dar semantismul nu este clar. Trebuie să fie cuvînt identic cu a desgheura (var. desghiora, dejgheura), vb. (a scoate miezul de nucă), ce se consideră ca rezultat al lat. *dis-gluberăre (Candrea; Scriban), sau *disglabrăre
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
361
(Densusianu, Rom., XXXVI, 325; Candrea-Dens., 739; Rosetti, I, 165). Pare a fi vorba mai curînd de un cuvînt legat de ghiară, cf. ghera „a zgîria“; într-atît îneît cele două cuvinte se confundă uneori: cf. lasă mîţa, că te ghioară (Agîrbiceanu).
3690
ghiară (-re), s. f. - 1. Formaţie cornoasă ascuţită crescută la vîrful degetelor unor păsări şi mamifere. - 2. Cîrlig, cange. - Var. gheară.
Lat. *ung(u)lăris, al cărui rezultat normal este *înghiare, separat artificial în în ghiare din raţiuni de fonetică sintactică uşor de înţeles. Cf. unghie. Se cuvine să adăugăm că acest cuvînt lipseşte din dialecte, fapt pentru care pare posibil să fie vorba de o der. internă a limbii rom., pleeîndu-se de la unghioară, dim. de la unghie, pronunţat *înghiară (cf. umblu şi îmbhi). Totuşi, Puşcariu, ZRPh.,
XXVIII,	687 (cf. Puşcariu 713; REW 3690; DAR) propune un lat. *garra, de origine celtică, de unde sp. garra; pentru a evita dificultatea fonetică pleacă de la un dim. *garrula, cu metateză *glarra; însă această ipoteză a fost abandonată pentru sp. (Corominas, II, 687-92), şi nu poate fi valabilă pentru limba rom. Cihac, II, 101, pleca de la sgîria; şi Puşcariu, Dacor., III, 380, din germ. Kralle.
Der. înghera, vb. (rar, a apuca, a înhăţa); ghera, vb. (a zgîria); gheran, s. n. (braţ al cleştelui). -Cf. gheura.	3691
ghiată (ghete), s. f. - 1. (Mold., înv.) Jambieră. - 2. Cizmă, bocanc. - Var. (Mold.) ghetă, gheată.
It. ghetta, din fr. guetre (sec. XIX), cf. ngr. yx'ena. (REW 9577; DAR). Este dublet de la ghetră, s. f. (jambieră), din fr. guetre. - Din rom. provine bg. g’ată (Capidan, Raporturile, 222).
3692
ghiată (ghşţuri), s. f. - 1. Apă aflată în stare solida în urma îngheţării. - 2. (Trans.) Grindină.
-	3. Plantă, Mesembryanthemum crystallinum. -
4.	(Pl.) Gheţar. - Var. gheaţă. Mr. gl’afă, istr.
Lat. glăcia (Densusianu, Hlr., 133; Puşcariu 709; Candrea-Dens., 735; REW 3771; DAR), cf. it. ghiaccia, fr. glace. - Der. gheţar, s. m. (masă de gheaţă formată în regiunile alpine; răcitor); gheţărie, s. f. (gheţar, răcitor); gheţar, s. m. (vînzător de îngheţată); gheţişoară, s. f. (plantă nedeterminată); gheţoi, s. n. (ţurţure); gheţos, adj. (glacial, îngheţat); gheţuş, s. n. (gheaţă; îngheţ); gheţuşcă, s. f. (derdeluş); îngheţa, vb. (a congela; a încremeni, a înlemni; a amorţi), pe care Puşcariu 852; Candrea-Dens., 737; şi DAR îl derivă direct
din lat. *inglăciăre, cf. mr. ngl’eţfu), megl.
(a)ngleţ, istr. ăngl'oţ, care pare însă mai curînd o der. internă; îngheţ (var, înv. gheţ), s. n. (ger, frig intens; amorţire, înţepenire); îngheţată, s. f. (cremă de fructe, lapte etc. răcită pînă la solidificare; Bucov., gelatină de came); îngheţător, adj. (glacial, care îngheaţă); îngheţiş, s. n. (frig intens); desgheţa, vb. (a înceta de a mai fi îngheţat; a se dezmorţi; a deveni vioi, priceput); desgheţ, s. n. (topire naturală a gheţii sau zăpezii).	3693
ghiaur (-ri), s. m. - Creştin, necredincios (din punctul de vedere al musulmanilor). - Megl. căur.
Tc. caur (Şeineanu, II, 180; Iogu, GS, IV, 384), din per. gebr „păgîn", cf. fr. guebre, cf. şi ngr. Yxiaoup(iţ), bg. giavurin. Megl. de la var. tc. kaur. Cf. la Cervantes, Comedias y entremeses, II, 95, caur „creştin".	3694
ghiban (—ni), s. m. - Peşte de apă dulce (Perca fluviatilis).
Bg. giban (DAR). Este dublet al lui biban. -Var. ghigorţ, ghiborţ, s. m. (Acerina cemua, peşte de rîu) nu au fost lămurite.	3695
ghid (-cesc, -|t), vb. - A descoperi, a afla, a intui. - Var. (înv.) gîci, Mr. angucescu, an-gueire.
Origine obscură. Pare a fi în legătură cu sl. gadati „a ghici" (Cihac, II, 111; Bemeker 288), prin intermediul sl. gadacî „ghicitor" (DAR) sau al bg. gatka „ghicitoare" (Pascu, apud Philippide,
II,	714), de unde o formă rom. * gîd(d)ci sau gîtci, redusă ulterior. Cf. şi bg. gatkam „a propune o ghicitoare", gadam „a ghici". Der. de la ghioc, propusă de Laurian şi păstrată de Scriban, nu pare posibilă.
Der. ghicitor, s. m. (om care prezice viitorul); ghicitoare, s. f. (femeie care prezice viitorul; cimilitură; brinduşă-de-toamnă, Colchicum autumnale); ghicitură, s. f. (cimilitură); ghiceală, s. f. (cimilitură).	3696
ghid (—izi), s. m. - Călăuză, cicerone.
Fr. guide. - Der. ghid, s, n. (carte cu informaţii); ghida, vb. (a călăuzi).	3697
ghidi, inteij. - Ia te uită! Ce mai!
Tc. gidi (Şeineanu, II, 181; Lokotsch 718). Sec.
XVIII,	înv.; se folosea mai ales în insulte. 3698
ghiftui (-uesc, -it), vb. - A îndopa, a îmbuiba, a umple. - Var. (înv.) biftui.
Creaţie expresivă, cf. bufte, chifti (Scriban, Arhiva, XXIX, 240). Nu este probabilă apropierea de germ. Gift „otravă", propusă de Drăganu, Dacor., I, 316. - Der. ghiftuială, s. f. (acţiunea de a se ghiftui).	3699
362
ALEXANDRU CIORĂNESCU
ghigilic (-curi), s. n. - Căciuliţă de dormit.
Tc. gecelik (Şeineanu, II, 182; Lokotsch 704). Sec. XVni.	3700
ghije (—ji), s. ,f. - 1. Pănuşă de porumb. - 2. Coajă verde de nucă. - Var. ghij.
Origine necunoscută. - Der. ghijură, s. f. (ştiulete de porumb crud); ghija, vb. (a dezghioca, a curăţa de boabe); ghijos, adj. (care are multe foi). Cf. gheura.	3701
ghilan (-nă), adj. - (Mold.) Bou sau vacă avînd părul împestriţat cu alb.
Mag. gyilân (DAR). Tiktin îl punea în legătură cu sl. belii „alb“.	3702
ghilimele, s. f. pl. - Semn de punctuaţie în formă de virgule, semnele citării.
Fr. guillemets, prin intermediul unui sing. nefolosit, ghilimea.	3703
ghilosj (-sesc, -it), vb. - (Mold.) A spăla, a curăţa.
Probabil de la bili, cu pronunţarea mold. ghili şi cu un infix expresiv (Graur, BL, IV, 106). Nu este probabilă der. propusă de Capidan, în DAR, din ngr. yoaXiţo) „a cizela*'.	3704
ghimber, s. m. - Plantă erbacee tropicală, aromatică. - Var. (înv.) ghimbir, imbir.
Mag. gyomber (Cihac, II, 601; Gâldi, Dict., 91), cf. sb., cr. gjumber; var., din rut. imber (sec.
XVIII).	3705
ghimie (—ii), s. f. - Corabie, navă.
Tc. gemi (Şeineanu, III, 56; Lokotsch 709), cf. alb. gemi, bg. semna. Sec. XVIII, înv. - Der. ghimigiu, s. m. (înv., marinar), din tc. gemici.
3706
ghimpe (-pi), s. m. - 1. Spin, ţeapă. - 2. Os de peşte. - 3. Vîrf ascuţit, cui. - 4. Nume de plante spinoase (Cyrsium lanceolatum; Xanthium spino-sum; Centaurea calcitrapa; Ruscus aculeatus). -Var. (înv.) ghimp.
Lat. *pungulum, de unde provine şi it. pungolo (Arch. glott., Xin, 398; Prati 802) şi cu schimbare de suf,,pungello (REW 6851). De la *pung!u s-a ajuns prin metateză la *glumpu > *ghiumpu (ca în *quaglum > chiag), redus prin disimilaţie la ghimp(u). Se presupune în general că termenul rom. derivă din alb. gjemp, gljimp (Cihac, II, 717; Meyer 140; Philippide, II, 713; Jokl 26-28; Rosetti, II, 117); însă chiar var. consonantismului alb. dovedeşte că trebuie plecat de la un etimon romanic în gl-, al cărui rezultat ar fi trebuit să fie diferit în alb., cf. *glemus > alb. Ijems, glandis > alb. Ijende. Este evident că alb. provine din rom.
Der. ghimpos, adj. (spinos; picant, înţepător);
ghimpoasă, s. f. (plantă, Ciyspis aculeata); ghim-puros, adj. (spinos); (în)ghimpa, vb. (a înţepa; a incita, a stimula; a muşca, a înţepa; a răni); înghimpător, adj. (care înţeapă); înghimpătură, s. f. (înţepătură); ghimparifă, s. f. (Cryspis aculeata).
3707
ghimpe (-pi), s. m. - Călugăraş (Pyrrhula europaea).
Al. Gimpel (DAR).	3708
ghin (-nuri), s. n. - 1. Sapă, cazma. - 2. Daltă.
Origine incertă, dar probabil expresivă. Pare pînă la un punct formaţie paralelă lui cioc; este identică lui gin, s. n. (burghiu, sfredel). - Der. ghinărar, s. n. (daltă); ghinţ, s. n. (calapod, formă), numit astfel probabil datorită vîrfului său, cf. cioc; ghinui, vb. (Trans., a ciopli cu tesla); ghionoi, s. n. (tîmăcop); ghionoaie, s. f. (ciocănitoare, Picus maior, Picus minor), cf. celălalt nume, ciocănitoare, de la ciocan (identitatea cu ghionoi „tîmă-cop“, deşi evidentă şi semnalată încă de către Hasdeu, Cicv. din Bătrîni, 1,282, nu a fost admisă; după Tiktin, aflat în legătură cu gaură; Cihac, I, 119, se gîndeşte la sl. zlutii „blond", sb., cr. zunja „blond"; Philippide, II, 714 propune o legătură cu alb. gjon „cucuvea", cf. DAR şi Puşcariu, Lr., 265; DAR se gîndeşte la posibilitatea unei rădăcini expresive, dar se referă mai curînd la intenţia de a reproduce strigătul păsării; iar după Scriban, trebuie plecat de la vioi „ager“; nici una din aceste sugestii nu este convingătoare); ghiont, s. n. (brînci, lovitură cu cotul); (înjghionti, vb. (a împinge; a da ghionturi, a da pumni-); ghiontuială, s. f. (ghiont); ghiold, s. n. (ghiont), pare a rezulta dintr-o încrucişare a lui ghiont cu bold (DAR); (înjghioldi, vb. (a împinge); ghioldiş, adv. (pieziş).
3709
ghină (—ne), s. f. - Ghinion, nenoroc.
Fr. guigne, cf. ngr. yxivux; ca ghinion, s. n. (nenoroc), din fr. guignon; der. ghinionist, s. m. (care nu are noroc).	3710
ghindă (-de), s. f. - 1. Fructul stejarului. - 2. Treflă, la jocul de cărţi. - Mr., megl. gl'indă, istr. gl’inde.
Lat. * glanda, de la glans, cu schimbare de deci. (Puşcariu 714; Candrea-Dens., 740; REW 3778; DAR), cf. alb. Ijende (Philippide, II, 643). Este de asemenea posibil să se plece direct de la glandem, cf. var. înv. şi dial. ghinde.
Der. ghindar, s. m. (stejar, cioară-de-cîmp; Garrulus glandarius) pe care Puşcariu 716, Candrea-Dens., 741 şi REW 3774 îl derivă direct din lat. glandarius; ghindos, adj. (plin de ghindă);
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
363
ghindoc, adj. (persoană bondoacă), cf. bondoc. -Cf. ghindură.	3711
ghindură (-re), s. f. - Ganglion, umflătură.
-	Mr., megl. gl'indură.
Lat. glandula (Puşcariu 715; Candrea-Dens., 742; REW 3777; DAR), cf. alb. gjendere (Puşcariu, Lr., 266). - Der. ghinduros, adj. (umflat, cu ganglioni), pe care Puşcariu 717 şi Candrea-Dens., 743 îl derivă direct din lat. glandulosus. -Din rom. provine sb. glindura (Candrea, Elementele, 408).	3712
ghjnţură (—ri), s. f. - Genţiană (Genciana cruciata, punctata, excisa). - Var. (d)injură.
Din germ. Gentiana. - Din rom. provine rut. g'enzura (Miklosich, Wander., 15; ca şi sb. lineara (Candrea, Elemente, 406).	3713
ghioagă (-ge), s. f. - Măciucă. - Var. (înv.) ghigă, ghegă, ghioacă. Mr. cl’oagă, gl'ogă.
Origine obscură. Se pleacă de obicei de la lat. clăva (Hasdeu, Col. lui Traian, III; DAR), al cărui rezultat ar fi *ghie; pentru al doilea element nesatisfăcător explicat, cf. buturugă, bizdoagă, măciucă. Totuşi, explicaţia nu este convingătoare; pare preferabil să se presupună un *ghiob (< gheb?) cu varianta f,, ca mof, moacă, boţ, boacă; pentru variaţia consonantică, cf. ghiborf, ghigorf, precum şi ghidănac, s. n. (Olt., măciucă), probabil în loc de • *ghibănac. Der. din lat. *clâvica (Wcigand, Jb, XII, 109; cf. REW 1978 şi Pascu, Beitrăge, 9), din lat. *globica (Giuglea, Dacor.,
IV,	1554) sau din sl. glogu (Miklosich, Conso-nantismus, II, 57) nu pare posibilă. Alb. kljoke trebuie să provină din mr.; bg. gega (cf. Roman-sky 105) şi ngr. Y^.oyia. „lance“ depind evident de rom. - Der. ghigar, s. m. (înv., porcar, cioban); ghiogar, s. m. (bătăuş).	3714
glliob (-buri), s. n. - Vas de lemn pentru păstrat brînză, putină.
Mag. dobony (DAR). în Trans. După Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 97, cuvînt dacic. 3715 glliobşc (—curi), s. n. - (Munt.) Veşmînt larg.
Tc. gobek „buric" (Bogrea, Dacor., I, 276).
3716
ghioc (—ci), s. m. - Scoică marină a moluştei denumite Cypraea moneta, apreciată pentru albeaţa ei şi pentru folosirea pe care i-o dau ţigăncile ghicitoare, care pretind că află viitorul ascultînd zgomotul care se aude în interiorul scoicii. - Var. ghioacă.
Lat. cănim „gaură", al cărui rezultat *gău, cf. găoace, a primit apoi suf. -oc. Este dublet simplu al lui găoace. Alterarea fonetismului se explică
poate printr-o intenţie expresivă, care ar fi apropiat acest cuvînt de rădăcina ghiolc-, care indică zgomotul unui lichid într-un recipient închis, şi al cărui sens coincide în parte cu cel de ghioc, cf. ghiolcăi. A fost considerat der. din sl. glogu (Cihac, II, 129); din lat. gullioca „coajă verde de nucă" (Cihac, II, 333; Philippide, 99; Pascu, I, 95); sau din lat. cochlea, prin intermediul unei metateze *cloca (Puşcariu 718; REW 2011; DAR, cf. împotrivă Densusianu, Rom., XXXIII, 279), cf. it. chiocca, „ţeastă" (Battisti, II, 904), sassar. ciogga, logud. gioga.
Der. ghiocel, s. m. (scoică; floare, aişor, Galan-thus nivalis); desghioca, vb. (a scoate boabele, a curăţa de coajă); ghioţ, adj. (Mold., alb), de la ghioci, cu pronunţarea mold. Identitatea lui ghioc cu ghiocel este evidentă atît datorită culorii comune, cît şi folosirii lui ghiocel „scoică" (cf. Puşcariu, Diminutiv., 171); totuşi, Lexiconul de la Buda, urmat de Diez, Gramm., I, 197, pleca de la lat. glaucium, şi Philippide, Principii, 38, de Ia lat. *glaucellus. Pentru desghioca, a cărui der. este normală, pe baza lui ghioc „coajă" (sens neatestat, dar care apare pentru găoace), Hasdeu, Cuv. din Bătrini, I, 275 pleca de la lat. cauca, şi Candrea, Rom., XXXVI, 325, de la un lat. *disglubîcăre (cf. împotrivă REW 2011). - Cf. găoace, gaură, sgău.	3717
ghioci (—ciuri), s. n. - Căruţă care poate fi lungită.
Tc. goţ „transport" (DAR; Lokotsch 729; Graur, GS, VI, 331). - Der. ghiociar, s. m. (căruţaş).
3718
ghiojgorea, adv. - Public, în văzul tuturor.
Tc. goz-gore (Şeineanu, II, 182; DAR). Sec.
XIX,	înv.	3719
ghiol (—Iuri), s. n. - Lac, baltă. - Mr. ghiole.
Tc. gol (Şeineanu, II, 182; Lokotsch 729).
3720
ghiolcăi (-ăesc, —it), vb. - Despre maţe, a produce un zgomot.
Creaţie expresivă, cf. ghiorăi, chiorăi. - Der. ghioalcă (var. ghiolcură) adv. (plin-ochi); ghiorcă, s. f. (Bucov., viitoare). Probabil aparţine aceleiaşi rădăcini expresive ghilan, s. m. (Mold., vlăjgan), cf. ghiorlan, golan (după Lowe 12 şi Scriban, ar fi cuvînt identic lui bălan). 3721
ghionder (-re), s. n. - Prăjină.
Tc. gonder (DAR).	3722
ghionghionele, s. f. pl. - Fasoane, mofturi.
Tc. giina-giin „de orice fel" (DAR). Sec. XIX, înv. - Der. ghionghioni, vb. refl. (a se fandosi, a face nazuri).	3723
364
ALEXANDRU CIORĂNESCU
ghiordie (-ii), S. f. - Veşmînt larg.
Tc. Idirdiye (Şeineanu, II, 182). Sec. XVIII, înv.
3724
ghiordum (-muri), s. n. - Joc de cărţi. -Var. ghiurdum.
Tc. gordum (Şeineanu, II, 182).	3725
ghiorţ, interj. - Exprimă zgomotul produs cînd se înghite mîncarea sau băutura.
Creaţie expresivă. - Der. (înjghiorfăi, vb. (a înghiţi, a înfuleca, a îndopa; a ghiolcăi maţele), cf. ghiorăi; ghiorţăitură, s. f. (înghiţitură mare; chiorăială).	3726
ghiosoli (-lese, —it), vb. - (Rar) A chinui.
Mag. gyaszol „a fi în doliu" (Drăganu, Dacor.,
V,	364).	3727
ghiotura* s. f. - în expresia; cu ghiotura, în număr mare, cu grămada.
Tc. kdturii (Şeineanu, II, 182; Lokotsch 734), cf. bg. giotiore.	3728
ghiovăsi (-sesc, -it), vb. - 1. (înv.) A certa, a dojeni. - 2. (înv.) A citi.
Ngr. SiaPaţw (Gâldi 93), cf. alb. gabas (Meyer 82). Sec. XVm.	3729
ghiozdan (—ne), s. f. - Obiect de formă dreptunghiulară folosit de şcolari pentru a-şi transporta cărţile şi caietele; servietă.
Tc. giizdan, ldizdan (Şeineanu, II, 183; Lokotsch 758; Ronzevaile 70).	3730
ghirtqc (-ci), s. m. - Prună a cărei dezvoltare a fost oprită de parazitul Exoascus pruni.
Mag. birlok (DAR). în Trans.	3731
ghişşu (-şe), s. n. - Ferestruică prin care publicul ia contact cu funcţionarii unei instituţii.
-	Var. (înv.) ghiţet.
Fr. guichet.	3732
ghisman (-ni), s. n. - Plăcintă cu brînză. -Var. ghismană, ghifman(ă).
De la Ghetsemani, nume propriu, datorită faptului că s-a făcut la început pentru sărbătoarea Paştelui (Bogrea, Dacor., III, 724; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 188).	3733
ghistjnă (-ne), s. f. - (Trans.) Castană. - Var. aghistină.
Mag. gesztehye (Gâldi, Dict., 132).	3734
ghiudşn (-nuri), s. n. - Cîmat uscat, din came de vită. - Var. ghiudem.
Tc. goden (Şeineanu, II, 183; Lokotsch 726). -Der. ghiudemărie, s. f. (fabrică de ghiudenuri).
3735
ghiuj (-ji), s. m. - Bătrîn decrepit, ramolit. -
Var. ghij, ghijan, ghijoî, ghijoc, bijog, bijoagă, ghijoagă.
Probabil din sl. *gqzi „creangă subţire", cf. gînj. Semantismul se explică prin ideea de „îndoit, curbat", cf. gînjia „a îndoi", gînjui „a răsuci"; fonetismul pare a indica un împrumut de dată ulterioară lui gînj, cf. rus. guz „răchită"; dezvoltarea vocalică, aşa ca în ghegă > ghioagă, ghin
>	ghionoi, chirăi > chiorăi, etc. Alb. giis „bunic" (Meyer, 143; Philippide, II, 714; DAR) provine din aceeaşi sursă, sau poate din rom. După părerea lui Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 1, este vorba de un dacic *ghiuga; după Popescu-Ciocănel, 31, ar trebui plecat de la per. ghauz „curtezană", a cărui legătură nu se înţelege; iar după Lahovaiy 330, avem a face cu un cuvînt anterior indueurop. Legătură cu hîj, s. m. (Mold., ghiuj) şi vîj(oi), s. m. (Trans., ghiuj) nu este clară.	3736
ghiul (-Iuri), s. n. - Mulţime, cantitate mare.
Tc. kiil (Şeineanu, II, 183). Sec. XIX, înv.
3737
ghiul (—Iuri), s. n. - 1. Piatră preţioasă incrustată într-un inel. - 2. (Arg.) Inel, bijuterie.
Tc. giil „trandafir" (Şeineanu, II, 183). - Der. ghiular, s. m. (Arg., bijutier). Din aceeaşi familie face parte ghiurghiuliu, adj. (trandafiriu), din tc. giilguli (Tiktin). Toate aceste cuvinte sînt înv.
3738
ghiulea (—şle), s. f. - Proiectil de tun. - Mr., megl. ghiule.
Tc. gulie (Şeineanu, II, 183; Lokotsch 730), cf. alb. giilje, bg. giulle.	3739
ghiuluş (-şuri), s. n. - Adunare.
Maf.’gj-ti/as (DAR). Sec. XVIII, înv. 3740 ghium (-muri), s. n. - Lighean.
Tc. gum (DAR). Sec. XIX, înv.	3741
ghiumbruc (-curi), s. n. - Vamă. - Var. (gh)im(b)ruc.
Tc. giimriik (DAR), din mgr. xountpxiov. Sec.
XIX,	înv. - Der. ghium(b)rucciu, s. m. (vameş); ghiumurluc, s. m. (grănicer).	3742
ghiunie (-ji), s. f. - Echer, colţar.
Tc. gonie (Tiktin).	3743
ghiuvergilea, s. f. - Salpetru.
Tc. giivergile (Şeineanu, III, 56). Sec. XVIII, înv.	3744
ghiveci (-ce), s. n. - 1. Glastră. - 2. Oală. -
3.	Fel de mîncare tipic pregătit cu came prăjită şi diverse zarzavaturi. - Mr. ghivece.
Tc. gitveg (Şeineanu, II, 184), cf. ngr. yxKwfierai, bg. gevec. Sensul 3 se foloseşte la pl. ghiveciuri.	3745
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
365
ghivent (-turi), s. n. - 1. Şanţ elicoidal pentru înşurubare. - 2. Filet
Germ. Gewinde (Tiktin). Este dublet de Ia ghint, s. n. (şanţ elicoidal pentru înşurubare; şanţ în formă de spirală făcut pe suprafaţa internă a unei arme de foc; ţintă ornamentală) intrat prin intermediul pol. gwinl, rut. gvinl (Cihac, II, 120; Bemeker 365). - Der. ghintui, vb. (a perfora, a înşuruba, a fileta; a face şanţul Ia armele de foc; a incrusta).	3746
ghivizju (-ie), adj. - Violet, liliachiu. - Var. ghizăviu, ghivergiu.
Tc. giivez (Şeineanu, II, 184; Lokotsch 757).
3747
ghizd (-duri), s. n. - 1. Perete cu care se căptuşeşte o fintînă pe dinăuntru. - 2. Plantă (Medicago falcata).
Sl. gyzda „podoabă, ornament1' (Cihac, II, 120; DAR). - Der. ghizdui, vb. (a întări ghizdul unui puţ); ghizdei, s. n. (ghizd; plantă furajeră, Lotus comiculatus; plantă, Medicago falcata).
Gliizdă, s. f. (Banat, butonieră), din sb. gizda „podoabă", este dublet al cuvîntului anterior, der. ghizdav, adj. (frumos, elegant, drăguţ), din sl. gyzdavu (Miklosich, Lexicon, 150); înv.; ghiz-dăvie, s. f. (frumuseţe, eleganţă).	3748
ghizluc (—curi), s. n. - Costum bărbătesc.
Tc. guzh'ik (Şeineanu, II, 187).	3749
gîb (—buri), s. n. - (Banat) Cocoaşă, gheb.
Mag. gob (DAR).	3750
gîde (—îzi), s. m. - 1. Călău. - 2. Tiran. - 3. (Arg.) Judecător.
Sl. (bg.) gidija „nebun, extravagant, temerar", poate de origine orientală. Sec. XVII. Semtnatis-mul nu este foarte clar. După Cihac, II, 111, din .ceh., pol. kat „călău", ceea ce nu pare posibil. -Der. ghidan, s. m. (nume propriu de cîine), pentru a cărui variaţie vocalică cf. giză-ghiză; ghidănac, s. n. (ciocan; ciomag); ghidălan, s. m. (vlăjgan); ghiduş, s. m. (caraghios, bufon), cu suf. -uş; ghiduşele, adj. (caraghios); ghiduşie, s. f. (cara-ghioslîc). Ghiduş este considerat de Philippide, Principii, 64 şi DAR ca der., de la ghidi; de Lacea, Dacor., III, 750 şi la Scriban din mag. biidos „puturos", de unde provine şi săs. bidusch; şi de Drăganu, Dacor., VI, 276-80, din mag. gidos „păstor de capre", aluzie la un obicei popular de Crăciun. Nici una din aceste explicaţii nu ni se pare convingătoare.	3751
gîdila (-1, — at), vb. - 1. A produce, prin atingeri uşoare, o senzaţie care provoacă rîs. 2. A măguli, a peria. - Var. gîdili, ghidili. Mr. gâdil, gădilarc.
Tc. gidiklanmak, de unde ngr. (şi Brusa) yiSiAiCu) (Danguitsis 145), bg. gădelickam, alb. guduljis. S-au propus mai multe explicaţii: din dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 110); din lat. calulîre (Diez, II, 253); din bg. gădelickam (Cihac, II, 111; Bemeker 367; Skok 68; DAR); din bg. dridel (Conev 90); în legătură cu alb. (Philippide, II, 714; cf. Meyer 133); din lat. *gatellăre (Pascu, I, 91), sau cattellăre (Tiktin); sau anterior indoeurop. (Lahovary 330).
Der. gîdeluş (var. gîdiluş), s. n. (joc de copii); gîdileală (var. gîdililură), s. f. (acţiunea de a gîdila); gidilici, s. n. (faptul de a gîdila); gîdilici, s. m. (Arg., bărbier indolent); gîdilicios, adj. (care se gîdila). După Mumu, Lehnworter, 24, ngr. yxouvrouXâ ar proveni din rom.	3752
gîfîi (-i, -it), vb. - A respira des şi greu.
Creaţie expresivă. - Der. gifi, s. m. (Banat, poreclă dată persoanelor grase care respiră greu); gî/îil, s. n. (gîfîială); gîftială, s. f. (acţiunea de a gîfîi); gofăi, vb. (a gîfîi).	3753
gigant (-ţi), s. m. - Uriaş. - Var. (înv.) ghi-gant.
It. gigante (sec. XIX) şi înainte (sec. XVIII) din gr. yiyaţ. - Der. gigantic, adj. (uriaş). 3754
gigea, adj. - Frumos, drăguţ.
Creaţie spontană din limbajul copiilor, cf. tc. cici (Şeineanu, II, 188). - Der. giugiuli, vb. (a mîngîia, a răsfăţa); giugiuleală, (var. giugiulitură), s. f. (mîngîiere); giugea, s. f. (Mold., bulgăre, cocoloş), cuvînt care lipseşte din dicţionare; apare la V. I. Popa; pare a indica o înrudire a rădăcinii expresive cu gogă „bulgăre", ca şi gogoli (var. gomoli), vb. (a mîngîia), rezultat din încrucişarea lui gogă cu giugiuli, cf. cocoli; gaguli, vb. (a mîngîia, a răsfăţa); gugidea, s. m. (copilaş). 3755
gjgît (-tă), adj. - Frumos, chipeş.
Rus. dzigit „curajos". în Mold.	3756
gîl, inteij. - Exprimă zgomotul produs de bulbucii de apă, şi mai cu seamă de un lichid care curge din sticlă. - Var. gîl-gil.
Creaţie expresivă, cf. fr. glouglou, slov. gig (Skok 72). - Der. gilgli, vb. (a ţîşni, a se ivi, a izvorî; a curge cu zgomot), der. de la gîl ca fîlfii de la fii; gilgîială (var. gîlgiitură), s. f. (faptul de a gîlgîi; zgomot produs de un lichid care curge); gîlgîilor, adj. (care gîlgîie); gîlgiit, s. n. (gilgîială); gălgară, s. f. (Trans., foc, pălălaie). Cf. şi Puşcariu, Dacor., 1, 82.	3757
gilălui (-UfSC, -it), vb. - A urî, a duşmăni.
Mag. gyulolni (DAR). Sec. XVI, înv. 3758 gîlcă (-ci), s. f. - 1. Tumoare, umflătură, nod.
366
ALEXANDRU CIORĂNESCU
-	2. Araigdală. - 3. (PI.) Amigdalită. - Megl. golcă ,,nod“.
Sl. galka „umflătură" (Cihac, II, 113; Conev 92; DAR), cf. bg. gălka „inflamaţie a parotidei", pol. galka „umflătură". Din bg. glaka „fundul gurii", după Drăganu, Dacor., V, 337; anterior indoeurop. • după Lahovary 327. Cf. găluşcă. -Der. gîlcos, adj. (inflamat, umflat). Este dublet al lui galie, s. f. (înv., glob), din pol.; şi al lui gălie, s. f. (rolă la războiul de ţesut).	3759
gîlceavă (-evi), s. f. - 1. Zgomot. - 2. Ceartă, sfadă. - 3. (Rar) Plantă (Delphinium consolida).
-	Megl. gălceavă.
Sl.,	dar etimonul exact este incert. în sl. apare gluku „sunet" (Miklosich, Lexicon, 130), bg. gălc „zgomot" (Skok 72), slov. goleaţi „a vorbi". Der. cu -avă, ca în ispravă, iznoavă, pare a fi specifică rom., chiar dacă suf. este cu desăvîrşire sl. şi neproductiv în rom.; în acest caz bg. gălcava ar proveni din rom. (Capidan, Raporturile, 228; c£ şi Bemeker 367). După Conev 95 şi DAR, rom. provine din bg.
Der. gîlcevi, vb. (înv., a bîrfî; a se certa, a se ciorovăi); gîlcevos, adj. (certăreţ); gîlcevitor, adj. (certăreţ). - Din rom. provine mag. geresăva „ceartă", geresăvăs „arţăgos" (Candrea, Elemente,
408).	3760
gîlmă (—me), s. f. - 1. Colină, dîmb, coastă.
-	2. Umflătură, gîlcă. - 3. Tont, prost. - Var. hîlmă, holm, halm, hilm.
Sl. chlumii „colină" (DAR). Sensul al doilea pare propriu şi sl.; ultimul este poate rezultatul unei confuzii cu bg. glamav „tont".
Der. hîlmos (var. homuros), adj. (abrupt, accidentat); hîlmui, vb. (a îngrămădi); ghelmea, s. f. (mal abrupt); dîlm, s. n. (mal abrupt), rezultat din încrucişarea cu dîmb.	3761
gîmba (—b, — at), vb. - A surprinde, a lua prin surprindere. - Var. agîmba, ingîmba.
Pare a fi rezultatul unei interpretări expresive a lui găbui, care are acelaşi sens, prin intermediul unui infix nazal, sau al unei încrucişări cu rădăcina expresivă gîng- cf. sgîmboi. Der. din lat. *camba „picior" (Philippide, II, 714; REW 1539, DAR) este incertă. - Der. gîmbosi, vb. (înv., a înşela; a zăpăci, a năuci), este de asemenea un der. expresiv, cu suf. -osi, ca ghibosi de la ghibui (Graur, BL, IV, 106); gîmboase, s. f. pl. (înşelăciuni, tertipuri), cuvînt pe care DAR îl glosează greşit prin ,.resturi, reziduuri", punîndu-1 în legătură cu sl. gqba „ciupercă".	3762
gîmia (-fe), s. f. - Guşă.
Lat. *gamphae, din gr. yawai, var. de la
yanq)Ti>.oâ „falcă de animal", din aceeaşi familie cu zan7tr(â Ar fi putut de asemenea intra în rom. prin intermediul unui sl. *gqfu, care nu este atestat, dar care trebuie să explice sb. kuf „pelican".
Der. gîmfa, vb. (a umfla), pe care REW 2135 şi DAR îl jfierivă puţin probabil din lat. conjlare, cf. Puşcariu 855; gîmjătură, s. f. (umflătură); îngîmfa, vb. (a umfla; refl., a se face puhav; refl., a se îngîmfa, a se umfla în pene).	3763
gîmză, s. f. - Varietate de strugure.
Bg. gămza (DAR; Conev 47).	3764
gînd (-duri), s. n. - X. Idee. - 2. Meditaţie, reflecţie. - 3. Preocupare, grijă. - 4. Opinie, părere. - 5. Intenţie, hotărîre. - 6. Spirit, inteligenţă.
Mag. gond (Cihac, II, 500; Gâldi, Dict., 90; DAR). Sec. XVII. - Der. gîndi, vb. (a se gîndi, a medita, a reflecta; a fi de părere, a considera, a avea intenţia, a-şi propune); gîndire, s. f. (gînd, idee; reflecţie); negîndire, s. f. (înv., lipsă de gîndire); gînditor, adj. (meditativ, preocupat); gm-dului, vb. (a gîndi), în Mold., rar, direct din mag. gondolni; îngândura, vb. (a pune pe gînduri, a îngrijora).	3765
ginere (—ri), s. m. - 1. Soţul unei femei, în raport cu părinţii acesteia. - 2. Mire. - Mr. dzinere, megl. ziniri, istr. ziner.
Lat. gener (Puşcariu 720; Candrea-Dens., 745; REW 3730; DAR), cf. it. genero, prov. genere, fr. gendre, sp. yerno, port. genro. Cuvînt comun în toate regiunile (ALR, II, 259). Nu are sensul de „bărbat căsătorit" pe care Sandfeld 37 îl presupune, deducîndu-1 din ngr. yo^iflpo;; indică numai persoana căsătorită, din punctul de vedere al înrudirii sale spirituale cu socrii, sau în cursul ceremoniei de nuntă. - Der. gineri, vb. (a face pe cineva să-i fie ginere, a-şi da fata după cineva); ginerie, s. f. (gradul de rudenie al ginerelui cu socrii).	3766
gîng, s. n. - Zgomot.
Creaţie expresivă, care imită mai cu seamă zumzetul insectelor. Este cuvînt rar, care abia dacă figurează în unele dicţionare. Cf. aceeaşi intenţie expresivă în ga > gîgîi, şi în gr. yoyytţa), sl. gqgnati, ngr. youpyouXiţco „a fierbe" (> mr. gurgurare), mag. gogyok „a bîlbîi".
Der. gîngăni (var. gînguri, gunguri, gongăni, gungăni, gungura), vb. (despre copii, a gînguri; despre porumbei şi turturele, a gînguri), cf. megl. găngăres „a bîlbîi"; gînganie (var. gîngoană, gîngolie, gîngalie), s. f. (insectă), care ar putea şi să provină direct din sl. gqgnanije ,.zumzet"
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
367
(Cihac, II, 114; Conev 52); goangă (var. goambă, goand(r)ă, boangă, bonghifă), s. f. (insectă); gongălău, s. m. (gîndac); goande, s. f. pl. (gîngurit de copil); goangănă, s. f. (bulgăre, grunz, cocoloş), prin comparaţie cu forma generală a insectelor; goanjă, s. f. (cocoloş, obiect rotund), cf. gloanfă; gîndac, s. m. (insectă; Trans. de Nord, şarpe), cu suf. -ac (DAR presupune un prototip sl. *gqdaku, care pare inutil); gîndăci, vb. (despre copii, a gînguri; a fi nepăsător); gîndăcos, adj. (minuscul); gîngav, adj. (bîlbîit), reproduce direct sl. gqgnavu, care reprezintă aceeaşi rădăcină expresivă, cf. sb. gîngav; gîngăvi, vb. (a se bîlbîi, a gîngăvi; despre copii, a gînguri); gîngăvie, s. f. (bîlbîială), cf. Miklosich, Lexicon, 150; Byhan 312; Lowe 32; grîngoaşe, s. f. (insectă, Gym-. nopleurus pilularius), al cărui nume pare a indica încrucişarea cu grîne, cf. numele său gîndac de la grîne; gringuri (var. grunguni, grunguri, gur-gu(n)i, (în)gur(l)ui, vb. (a gînguri; a grohăi); guguş, s. ni. (porumbel); gitgaştiuc, s. m. (porumbel); guguştiucă, s. f. (porumbiţă), cf. bg., sb. guguska (după Cihac, 1, 130, Conev 53 şi Skok 73, din sl., ceea ce este adevărat numai pentru mr. gugufce, megl. gugufcu; după Şeineanu, II, 192, din tc. gogiislii „cu piept mare“.	3767
gingaş (-şe), adj. - 1. Delicat, fragil, care se fărîmă. - 2. Delicat, iubitor. - 3. Delicat, complicat, dificil. - 4. Răsfăţat.
Mag. dial. dsingăs, zsingăs, în loc de gyengyes (Miklosich, Fremdw., 89; Cihac, II, 501; Bemeker 300; Gâldi, Dict., 91; DAR), cf. sb., cr., slov. gingav „debil, leneş“. Sec. XVII. - Der. gingăşi, vb. refl. (a slăbi, a deveni firav; a se răsfăţa, a face nazuri); gingăşie, s. f. (delicateţe). 3768
gingie (-ii), s. f. - Ţesut care înveleşte rădăcinile şi o parte din corpul dinţilor şi al măselelor.
-	Mr. dzindzie, istr. (zinzire).
Lat. gingîva (Diez, I, 206; Puşcariu 721; ' Candrea-Dens., 745; REW 3675; DAR), cf. it., prov., port. gingiva (calabr. gringia), fir. gencive, sp. encia. în Trans. de Nord se foloseşte var. gingină, care explică şi istr. Cf. ALR, I, 31. Din rom. provine ngr. toi vroi a (Mumu, Lehnworter, 45). - Der. îngingia, vb. (a se face bobul de porumb; a prospera, a se îmbogăţi).	3769
gingirliu (-ie), adj. - (Cafea) cu spumă, cum o preferă orientalii.
Tc. cicili „drăguţ, bun“, cf. gigea (Şeineanu, IT,
188).	3770
gini (-nşsc, -it), vb. - (Arg.) A privi, a băga de seamă.
Ţig. gan- „a şti, a cunoaşte" (Graur 156;
Juilland 165). - Der. gineală, s. f. (observaţie); ginitor, s. m. (observator). Cf. geană. 3771
gînj (-ji), S. m. - Nuia care serveşte pentru a lega.
Sl. *gqn (Cihac, II, 447; cf. Vasmer, I, 318), cf. rus. guz; cf. şi cujbă şi vînj. - Der. gînjei, s. n. (bîtă; mîner al furcii de tors; sfincter al vezicii; butuc la roata morii de grîu); gînjui, vb. (a strîmba); (în)gînju(lu)i, vb. (a strîmba); gînjia, vb. refl. (a se îndoi). Cf. şi ghiuj.	3772
gînsac (—ci), s. m. - Gîscan. - Mr. gusac, megl. gînsac.
Sl. *gqsakii (Conev 54; DAR), cf. bg. găsak, sb. gusak, ceh., rut. husak. Cf. gîscă. 3773
gint (-turi), s. n. - (înv.) Rasă, neam, naţiune.
-	Mr. g’intă.
Lat. gens (Puşcariu 722; Candrea-Dens., 747; REW 3735; DAR), cf. it., sp. gente, fr. gent. Este dublet al lui gintă, s. f. (rasă), latinism din sec. X'X, astăzi puţin folosit.	3774
giol (—Iuri), s. n. - La jocul de arşice, cantitatea pe care trebuie să o pună fiecare jucător.
Tc. ciil „totalitate" (Şeineanu, II, 188). - Der. gioală, s. f. (arşice); giolar, s. m. (jucător bun la arş-ce); gioli, vb. (a cîştiga cantitatea pusă în joc de fiecare jucător).	3775
gionoate, s. f. pl. - Picioare. - Var. gionate.
Origine incertă. După Drăganu, Dacor., III, 696-98, de la *genate, şi acesta din lat. *genuata. Numai în Munt. Cf. 1999.	3776
gir (—ruri), s. n. - 1. Semnătură pe o cambie prin care proprietarul ei dispune plata sumei prevăzute. - 2. Mijloc, act prin care cineva garantează pentru acţiunile, cinstea etc. cuiva.
It. giro (sec. XIX). - Der. gira, vb. (a-şi da girul); girant, s. m. (persoană care girează); giratar, s. m. (persoană în favoarea căreia este girată o cambie); giratoriu, adj., din it. giratorio, fr. giratoire.	3777
gîrbă (-be), s. f. - Spinare. - Megl. gorb.
Sl. gurbu „spinare" (Miklosich, Slaw. Elem., 20; Cihac, II, 343; Conev 89), cf. bg. gărb „cocoaşă". - Der. gîrbi, vb. (înv., a se arunca; Trans. şi Bucov., „a lătra", literal „a sări pe cineva"; gîrbiţă, s. f. (la cai, greabăn; la vite, grumaz; plantă, Limodorum abortivum), der. intern de la gîrbă, sau direct din sb. grbica „cocoaşă". Cf. gîrbov, hrib.	3778
gîrbaci (—ce), s. n. - Bici. - Mr. gărbace, megl. grăbaci.
Tc. kirbag (Meyer 119; Şeineanu, II, 176; Bemeker 568; Lokotsch 1378), cf. ngr. zot)p-
368
ALEXANDRU CIORĂNESCU
(1710X01, alb. gerbac, bg. gărbac, sb., rut. korbac, pol. karbacz, mag. korbăcs, germ. Karbatsche (> fr. cravache), sp. corbacho (> fr. courbache), cf. Eguilaz 382. Din forma mag. provine var. corbaci, dublet folosit în Trans. (Gâldi, Dict., 121). Este dublet al lui cravaşe, s. f. (bici), din fr. cravache, cu der. cravaşa, vb. (a bate cu biciul). 3779 gîrbov (-vă), adj. - Adus de spate. - Mr. gîrbuv.
Sl. grubavu (Cihac, II, 115), cf. bg. gărbav, sb. grbav (Danicic, III, 392). - Der. gîrbovi, vb. (a îndoi; a se îndoi spatele sub povara anilor); (înjgîrbovit, adj. (gîrbov); gîrbovie, s. f. (bătrî-neţe); gîrbovitor, adj. (care îndoaie spatele); gîr-bovenie (var. gîrboveală), s. f. (bătrîneţe); gîr-boveană, s. f. (Trans., articulaţie a genunchiului); gîrjob (var. gîrjobat, (în)cîrjob(at), cîrlobat), adj. (adus de spate), încrucişare cu cîrje (DAR).
3780
gîrlă (-le), s. f. - 1. Braţ de rîu. - 2. Apă mică.
Bg. gărlo (Miklosich, Slaw. Elem., 20; Conev 9; DAR). - Der. gîrlan, s. m. (copil hoinar). - Cf. gîrlici, gtrliţă.	3781
gîrlan (-ne), s. n. - Gît, gîtlej.
Sl. grulo „gît“, cf. gîrlă şi bg. gortan, tc. girtlak. Der. din rom. ca în burlan. Rezultatul s-a încrucişat cu *gut, din lat. guttura, rezultînd pe de o parte gît, şi pe de altă parte var. gîrtlan, gîrclan (cf. bg. grăklian, sb. grtljan, grkljari), gîtlan, gîltan, gîrlan, etc. - Der. gîrtan, s. m. (bădăran); gîtlănos, adj. (cu gîtul lung; varietate de prune); gîtlan, s. m. (stîrc). Gîtlej, s. n. (gîtlej) pare a fi rezultat al unei schimbări de suf. (după Scriban, de la un sl. *glutezu)\ la gîrlan se poate să fi intervenit o încrucişare cu tc. gerdan „gît“, cf. gherdan, fără ca această ipoteză să fie necesară.
3782
gîrlici (-ciuri), s. n. - 1. Intrare, coridor, prispă, pridvor. - 2. Gît de sticlă. - 3. Orificiul pătrat al măselei. - 4. Gaură pe fundul năvodului.
Sb. gr/ic „beregată" (DAR), cf. gîrlă, gîrlifă.
3783
gîrliţă (-ţe), s. f. - 1. (înv.) Inel, lanţ în formă de colier. - 2. Inflamare a gîtului, al porci. - 3. Gîscă sălbatică (Anser albifrons, Anser minutus).
-	Mr. gurii fă).
Bg. ogărlica, sb. ogrlica (DAR). Ca gîrlă şi gîrlici, provine din sl. grulo „gît, gîtlej". 3784
gîrloafă (-fe), s. f. - Regulator la plug.
Germ. Vorlăufer „precursor". în Trans. După Cancel 17, ar fi de origine sl., dar sl. trebuie să fie, în cel mai bun caz, un intermediar al germ.
3785
gîrnjţă (-ţe), s. f. - Varietate de stejar (Quercus conferta). - Var. gîrnef, gîmeafă.
Bg., sb. granica (Cihac, II, 117; Conev 49; DAR), cf. gorun.	3786
gîscă (—şte), s. f. - 1. Pasăre domestică de talie mare, cu gîtul lung. - 2. Om, persoană greoaie sau proastă. - 3. Boabă de porumb pleznită. - 4. Mămăligă cu brînză. - 5. Temelie a casei. - 6. Piuliţă. - 7. Joc Ia priveghi. - Var. gînscă. Mr. gîscă, megl. gqscă.
Bg. găska (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac,
II,	117; DAR), cf. sb. gaska, pol. gţs, rus. gust, din sl. gqsi. Var. pare a proveni direct din sl. gqsii, cf. gînsac. - Der. gtscar, s. m. (păzitor de gîşte); gîscărifă, s. f. (plantă, Arabis hirsuta); gîscan, s. m. (bărbătuşul gîştei); gîscărie, s. f. (cîrd de gîşte). Este dublet al Iui huscă, s. f. (bucată de sare rafinată), din rut. chuska, numită astfel datorită culorii sale albe.	3787
gît (-turi), s. n. - l. Parte a corpului, la om şi la animale, care uneşte capul cu trunchiul. - 2. Gîtlej. - 3. înghiţitură, duşcă. - 4. Gît al sticlei. -
5.	Tub, ţeavă. - 6. Parte îngustă şi subţire a unui obiect. - 7. înfumurare, trufie, vanitate.
Origine incertă. Ar putea fi vorba de lat. guttura (cf. fr. goître, montaniez gotre „guşă"), de la al cărui rezultat gîturi s-ar fi refăcut un sing. analogic (Diez, Gramm., I, 440; Cipariu, Gramm., 13; cf. Densusianu, Hlr., 276; DAR). Ar putea fi de asemena un s. redus încă din lat. la tipurile de a doua deci., ca împărat < imperator, cf. băiat. în ambele cazuri, rezultatul î este problematic. Analogia cu guturai, unde u s-a păstrat, pare a indica faptul că în gît a avut loc o încrucişare cu sl. grulo „gît" sau, după părerea altora, cu cuvintele sl. der. de la *glutu, cf. slov. goli, cr. gut (> istr. gut). Der. din sl. este şi mai dificilă decît cea din lat., totuşi, a fost preferată de Miklosich, Lexicon, 130; Cihac, II, 117; Densusianu, Filologie, 447; Conev 89 şi Scriban. Este cuvînt comun (ALR, I, 35), în Criş. gîrt. Cf. gîrlan.
Der. gîtar, s. n. (curea la hamul calului de tracţiune); gîtos, adj. (cu gîtul lung); gîtui, vb. (rar, a înghiţi; a îneca, a sufoca, a stringe de gît); gîtuitură, s. f. (strîmtare, parte mai îngustă); gîtuială, s. f. (gîtuitură); îngîtui, vb. (a strînge de gît, a sugruma; a bîigui); gîtifă, s. f. (gîtlej, gît).
3788
giubea (-ele), s. f. - Haină lungă şi largă de postav. - Mr. giube.
Tc. ciibbe (Roesler 610; Şeineanu, II, 188; Lokotsch 737; Ronzevalle 70), din it. giubba „pieptar" cf. REW 3951, cf. şi ngr. T^oupte;, alb.
DICŢIONARUL ETIMOLOG C AL LIMBII ROMÂNE
369
gube (Meyer 81). Este dublet al lui jupârt, s. n. (fustă purtată pe dedesubt), din fr, jupon, şi al lui şubă, s. f. (haină căptuşită cu blană), din sb., rut., rus. suba, pol, szuba, mag. suba, şi acesta din germ.med. Schiibe „pieptar"; der. şubeică, s. f. (blană), din pol. szubeika (Cihac, II, 394; Pascu, Arch. Rom., VII, 560).	3789
giugillC, adj. - Drăguţ, frumos.
Tc. ciiciik (Şeineanu, II, 189).	3790
giulgiu (-uri), s. n. - 1. PÎEZă fină. - 2.. Linţoliu. - Var. (Trans.) jolj.
Mag. gyolcs (Cihac, II, 59; Gâldi, Dict., 93).
3791
giumbuş (—şuri), s. n. - Ghiduşie, caraghioslâc. - Mr. giumbuşe, megl. giămbuş.
Tc. ciimbiiş (Şeineanu, II, 190; Roesler 69; Lokotsch 752); cf. ngr. Tmjwioixn, bg. gumbius. Este dublet al lui gimbiş, s. n. (Munt. rar, haz, ghiduşie). - Der. giumbuţlîc, s. n. (ghiduşie, caraghioslîc), din tc. cambazlik „acrobaţie", confundat cu cuvîntul anterior.	3792
giurgină (—ne), s. f. - Dans comic. - Mr. giurgiună.
Tc. curtina, ţorgina (Şeineanu, II, 190), cf. bg. gurguna.	3793
giuvaer (-re), s. n. - Bijuterie, podoabă. -Var. juvaer. - Mr. giuvair, megl. giăvăier.
Tc. cevahir „diamant" (Şeineanu, II, 190; Lokotsch 694), cf. ngr. xaoflrapi, alb. gevaher (Meyer 81), bg. dzevair. - Der. giuvaerica, s. f (bijuterie, podoabă), din ngr. Taopaepwa, se foloseşte mai ales la pl.; giuvaergiu, s. m. (bijutier), din tc. cevahirci.	3794
giuvan (—ni), s. m. - Amant homosexual.
It. giovane „tînăr", prin intermediul tc. Sec.
XVII,	înv. Apare numai cu referire la obiceiurile turceşti; nu pare a fi avut circulaţie reală în rom. După Bogrea, Dacor., IV, 818, din per. gewan, gihvan.	3795
gîză (—Ze), s. f. - 1, Insectă. - 2. Lighioană, vietate. - Var. ghiză.
Creaţie expresivă, bazată pe imitarea zumzăitului, cf. bîză, şi sl. g(ii)myzi „insectă". După Cihac,
II,	120 şi Scriban, din pol. giez, care pare mai puţin probabil. Candrea, Elemente, 406, presupune că trebuie să se plece de la un vb. imitativ *gîzii, format ca bîzîi. - Der. gîzulie, gîjulie, gujulie, gîzoabă, s. f. (insectă). Din rom. provine rut. gadzulja „gîndac" (Candrea, Elemente, 406).
3796
gladiş (—şi), s. m. - Varietate de arţar (Acer tartaricum). - Var. gladeş, glădiş, glădici.
Bg. gladis (Conev 48), sau sb. glădis, cf. Danicic, III, 143.	3797
glaf (-furi), s. n. - Canelură, şanţ.
Bg. glav (Tiktin; DAR). - Der. glăfui, vb. (a scobi).	3798
glagQre, s. f. - Inteligenţă, isteţime, capacitate intelectuală. - Var. glagole, glagorie.
Sl. glagolu „cuvînt". Denumeşte de asemenea litera g, a patra a alfabetului sl. Semantismul din rom. nu este clar. DAR încearcă să-I explice pe baza sensului de „cuvînt"; trebuie plecat mai curînd de la sensul de „literă", generalizat ca în „litere" cu accepţia de „instrucţiune". 3799
glaje (-ăji), s. f. - 1. Sticlă, geam. - 2. Sticlă, recipient.
Germ. Glas, săs. gloez (Borcea 190). Se foloseşte numai în Trans. şi, cu sensul 2, în Arg. -Der. glăjer, s. m. (persoană care fabrică sau vinde geamuri); glăjerie, s. f. (sticlărie).	3800
glam, s. m. - 1. Stalagmită. - 2. Bucată, crîmpei.
Origine necunoscută. DAR oscilează între o relaţie posibilă cu gămălie sau cu gîlmă. - Der. glămîi, s. n. (bîtă, ciomag); glămîie, s. f. (grămăjoară); glămăcioacă, s. f. (cap de ciocan), rezultat dintr-o încrucişare cu măciucă. 3801 glanţ (—ţuri), s. n. - Lac, strat de lac.
Germ. Glanz „luciu" (Borcea 190); după Cihac,.
II,	121, prin intermediul pol. glanc.	3802
glas (-Suri), s. n. - 1. Cuvînt. - 2. Limbaj, cuvînt. - 3. (înv.) Veste. - 4. (înv.) Urare. - 5. Gamă la muzica orientală. - Megl. glas.
Sl. glasii (Miklosich, Lexicon, 129; Cihac, II, 121; Conev 95), cf. bg. glas, ceh. hlas, pol. glos, rus. golos. - Der. glăsi, vb, (înv., a vorbi, a spune; înv., a cînta; Trans., a plînge, a se jelui), din sl. glasiti; glasnic, adj. (înv., faimos, celebru; înv., vocal); neglasnic, adj. (înv., consonant); glăsui, vb. (a vorbi, a rosti, a spune; a cînta, a plînge, a se jelui); glăsuitor, adj. (sonor); conglăsui, vb, (a vorbi în acelaşi timp; a coincide), format pe baza fr. consonner; conglăsuitor, adj. (conform).
3803
glastră (-re), s. f. - Ghiveci, vas de flori. -Mr. glastră.
Ngr. yXompa (DAR).	3804
glătui (-uesc, -it), vb. - A pune la argăsit.
Germ. glătten. Sec. XIX.	3805
glavă (-ve), s. f. - 1. Cap. - 2. (înv.) Capitol.
Sl. glava (Cihac, II, 121; Conev 87), cf. bg., sb. glavă, pol. glowa, rus. golova, ngr. „căpăţînă". Primul sens are totdeauna o nuanţă
370
ALEXANDRU CIORĂNESCU
depreciativă. Din sb. pare a proveni glag, s. n. (Banat, colţ), prin intermediul unei asimilări. -Der. glăvăţînă, s. f. (căpăţînă, dovleac), prin încrucişare cu căpăţînă, cf. bg. glavetina; glovof, s. n. (căpăţînă); glarhnică, s. f. (şervet răsucit în formă de colac pe care se aşază greutatea purtată pe cap), din sl. glavniku „de cap“; glaviznă, s. f. (înv., capitol), din sl. glavizna, împrumut literar. Cf. sglăvoc.	3806
glenci (— CÎuri), s. n. - 1. Patinoar. - 2. Leagăn.
Bg. glec „chiciură" sau germ. Glitsch(bahn), după DAR. în Trans. şi Mold.	3807
gleznă (-ne), s. f. - Parte a piciorului care cuprinde articulaţia tibiei cu tarsul. - Megl. gleznă.
Sl. glezînu (Miklosich, Lexicon, 129; Cihac, II, 121; Conev 89; Iordan, Dift., 258), cf. sb., cr. glezarii, slov. glezen, pol. glozna, rus. glezna. Cuvînt comun (ALR, I, 59).	3808
glidă (—de), s. f. - Rînd, şir.
Germ. Glied „membru" (DAR). în Trans., termen militar, astăzi rar. Cf. sb. glida. 3809 glie (-ii), s. f. - l. Pămînt, ogor. - 2. Pămînt, cîmp.
Sl.,	din aceeaşi familie cu clisă; însă etimonul exact nu a fost încă identificat; cf. slov. glie „cocă, pap", rut., rus. glej „lut, argilă" (DAR). Cel de al doilea sens este pur literar. După Korting 4166 şi Tiktin, urmaţi de REW 3782, din lat. gleba, încrucişat cu rut. gliba.	3810
gligan (-ni), s. m. - 1. Porc mistreţ. - 2. Persoană ca un cal, uriaşă. - Var. găligan, găligan.
Bg. gligan (Conev 56; Candrea, Conv. lit., XXXIV, 1132; DAR); însă originea din bg. nu este cunoscută, cf. Mladenov, 101, care pleacă de la un sl. *kliku. Var. se folosesc numai cu al doilea sens.	3811
glo- Rădăcină expresivă, ce pare a indica ideea de „a bălmăji" sau „a clefăi", ca şi ideea de „obiect rotund". - Var. glog-, golo(g) -.
Creaţie spontană, pînă la un punct paralelă cu cele identice bulb-, cioc- (> colc-),fîlf-, etc. Prin intermediul repetiţiei (glog-, golg-), ajunge să coincidă cu rădăcina expresivă gog-, care apare adesea cu infixul nazal (gong-) sau expresiv (golg-). în loc de repetiţie se poate produce în anumite cazuri o alternanţă consonantică, cf. glod, glonf.
Der. glogozi, vb. (a încurca; a bălmăji), cuvînt care, după Cihac, II, 122 şi DAR, ar proveni din sl. glagolati „a vorbi"; glogozeală, s. f. (încurcătură, dezordine, larmă); golgotină (var. gor-gotină), s. f. (fruct necopt; verdeaţă); cf. bolbotină;
holoboacă, s. f. (femeie vorbăreaţă; Trans., ţuică); glojdan, s. m. (măcriş, Rumex acetosa); glojdeală, s. f. (Arg., crăpelniţă); glojdi, vb. (Arg., a înfuleca, a mînca); glojdean, s. m. (pănuşă de porumb), der. expresiv de Ia glod; goldan (var. gîldan, ghioldan, gorgană, holdan), s. m. (varietate de prun, Prunus insititia), cf. corcoduş de la colc- (după Pascu, Arhiva, XXV, 198 şi Bogrea, Dacor., IV, 819, din fr. (reine-)Claude, a cărui der. este puţin probabilă); golgoasă, (var. gorgoază, borboasă, grîngoaşe), s. f. (fruct necopt); golomof (var. golomoc, g(o)lomoz, gălămoz), s. n. (ghemotoc, bulgăre, cocoloş; grunz; larmă, dezordine; ceartă, scandal; tencuială), al cărui ultim sens pare a rezulta dintr-o confuzie cu moloz, şi a cărui legătură cu glonţ este evidentă (după DAR de aceeaşi origine ca gămălie; după Skok 68, din sb. glomazan „nesuferit"); g(o)lomozi (var. golomoşi, holomoci, gomolifi, etc.), vb. (a bălmăji; a amesteca; a ghemotoci); gălătuş, s. m. (cocoloş; chiftea; pietricică; buştean; lovitură de pumn); îngălmăci (var. îngăimăcî), vb. (a rătăci; a orienta greşit; a încurca, a încîlci), a cărui var. indică o încrucişare cu îngăima; mgălmăceală, s. f. (larmă, încurcătură); glămujdi (Mold., var. Trans., grămujdi, grămujda, grîmji), vb. (a bombăni, a bodogăni).
-	Cf. glod, glonf, gogă, gologan■.	3812
gloabă (—be), s. f. - 1. Amendă. - 2. Mîrţoagă.
-	Megl. gloabă.
Sl. (bg., sb.) globa „pedeapsă" (Miklosich, Lexicon, 129; Meyer 140; Bemeker 305), cf. alb. gjobe, ngr. yXo^uia. Sensul 2 se explică desigur prin obiceiul de a plăti amenzile în natură, fapt pentru care se alegeau caii cei mai proşti, cf. pui de bodaproste. - Der. globi, vb. (â pune amendă, a pedepsi); globnic, s. m. (înv., persoană care stringea amenzile), din sl. globîniku. 3813
gloată (-te), s. f. - 1. Mulţime. - 2. Droaie, puzderie. - 3. Adunătură; plebe. - 4. (înv.) Poliţie locală, trupe de infanterie formate din ţărani fără pregătire militară specială, a căror recrutare era decretată în cazuri de urgenţă. - 5. (Trans., Bucov.) Familie.
Sl. (bg., sb., cr., slov.) glota (Miklosich, Lexicon, 120; Cihac, II, 129; DAR), cf. pol. gotota (> holotă, s. f. (Mold., înv., „mulţime") şi sb. glota „familie". - Der. glotaş, s. m. (soldat din poliţia locală; copil, prunc); îngloti, vb. (a aduna, a concentra; a înrola; a îngrămădi; a publica), înv.
3814
glod (-duri), s. n. - 1. Noroi, mîl. - 2. Bulgăre de pămînt, cocoloş, masă rotundă. - 3. Ştiulete de porumb. - 4. (Trans. de Vest) Fructă.
Creaţie expresivă, bazată pe rădăcina glo-, care
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
371
exprimă ideea de „bălăceală" şi pe aceea de „obiect rotund". Este probabil o formă disimulată de la *glog-, cf. glogozi „a bălmăji"; pentru alternanţa cons., cf. gînganie şi gîndac. Cu ultimul sens se foloseşte la pl. gloade, cf. goldane. Explicaţiile care s-au căutat pe baza etimoanelor străine nu sînt satisfăcătoare; cuvînt identic cu gloată după Cihac, II, 122; în legătură cu mag. galăd „murdar" sau cu rus. gluda „cocoloş" după DAR; cu letonul ghid, după Scriban.
Der. glodos, adj. (plin de noroi, noroios); gloduros, adj. (noroios; frămîntat, accidentat, cu gloduri); glodăr(a)ie, s. f. (loc plin de mîl); gludie, s. f. (Trans., bulgăre de pămînt); îngloda (var. înglodi), vb. (a înnămoli, a împotmoli). 3815 glodi (-deSC, — it), vb. - 1. A freca, a rade. -2. A stringe.
Sl. glodati „a rade" (DAR).	3816
glonţ (—oante), s. n. - 1. Greutate, obiect greu.
-	2. Mic proiectil pentru armă de foc. - 3. Plumb la năvodul de pescuit.
Creaţie expresivă, pe baza rădăcinii glo-, v. aici. Identitatea fonetică şi semantică pe care o prezintă cu g(o)lom(o)j şi clonf este evidenţă. Primul sens apare numai în expresia a cădea glonf „a cădea greu la stomac". Originea cuvîntului a suscitat discuţii; după Cihac, II, 501 şi DAR, din mag. golydcs şi galacs, der. care nu este satisfăcătoare; după Scriban, de la grăunte sau grunf. Skok 73 pleacă de la sb. glonta „glonţ", pe care îl der. din germ. Flinte „puşcă mică"; însă etimonul germ. nu satisface iar cuvîntul sb. este mai curînd de origine rom.
Natura expresivă a lui glonţ devine de asemenea evidentă prin der. săi; gloanfă, s. f. (înv., proiectil de tun); glonţiş, s. n. (pietriş); glonfan, s. m. (pietriş, prundiş), cf. clonfan; glonfuros, adj. (pietros), cf. grunţuros. Din rom. provin sb. glonta şi mag. golonc „glonţ" (Edelspacher 14).	3817
glorie (—ii), s. f. - Onoare, mărire, slavă.
Lat. gloria (sec. XIX). - Der. glorios, adj.; glorifica, vb.	3818
glugă (— gi), s. f. - 1. Obiect de îmbrăcăminte cu care se acoperă capul. - 2. Grămadă, morman.
-	Var. (Munt.) clucg.
Bg. glugla, din ngr. xomXa „păpuşă" (Tiktin; DAR; Scriban; cf. Romansky 106), sau mag. gluga, din germ. Gugele. - Der. gluguş (var. înv. glugucî), s. n. (glugă). Din rom. provine rut. huhl'a sau gugl’a (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 402).	3819
glumă (—me), s. f. - Banc, poveste plină de haz. - Mr. ngl’img.
Sl. glumii (Cihac, II, 122; Conev 103; DAR), cf. bg., sb. gluma. Schimbarea de terminaţie se explică, fie printr-un caz flexionar ■de la glumu, fie prin confuzie cu sl. gluma „neruşinare", sau, mai curînd, printr-un sing. reconstituit pe baza pl. glume. După Capidan, Raporturile, 229, bg. gluma ar proveni din rom., ceea ce nu pare probabil.
Der. glumeţ, adj. (care glumeşte), cf. sl. glumici, bg. glumec; glumi, vb (a face glume; înv., a se ocupa; înv., a bîrfi), sensurile înv. fiind împrumu-
turi lit. din sl., fără cirulaţie reală.	3820
goarnă (—ne), s. f. - Trîmbiţă, trompetă.
Rus. gorn (DAR). Sec. XIX. - Der. gornist, s. m. (trompetist), din rus. gornist.	3821
gociman (-ni), s. m. - Administrator al bunurilor unei biserici.
Germ. Gottsmann (DAR). Sec. XVIII, înv. S-a folosit numai în sud-estul Trans., şi în vreunele locuri din Munt.	3822
godac (—ci), s. m. - Purcel de lapte.
Sl. godu „an“, cu suf. -ac (Puşcariu 1186; Cihac, II, 123; Puşcariu, Dacor., VII, 467; Puşcariu, Lr., 31). Este dublet al lui godănac, s. m. (purcel de lapte), din bg. godinak. - Der. godăciţă, s. f. (purcea); go(a)din, s. m. (purcel de lapte); godănac (var. codănac), s. m. (puşti, ţînc, mucos); godană (var. codană), s. f. (tînără, fată), cu influenţa lui coadă „împletitură de păr". 3823
godfn (-ne), s. n. - Sobă de fier.
De la o marcă de fabrică. Cf. Graur, Viaţa rom., 1940, nr. 3, p. 110.	3824
godină (-ne), s. f. - 1. (Munt.) Dovleac. - 2. (Trans.) Ciumăfaie, Datura stramonium.
Origine incertă. După Cihac, II, 501, din mag. gorog dinnye „pepene grecesc", a cărui der. pare dificilă.	3825
gogă (-gi), s. f. - 1. Nucă. - 2. Baubau, sperietoare.
Creaţie expresivă, cf. cocă. Coincide cu alte formaţii de acelaşi tip, ca alb. goge „baubau", mag. gogo „nucă"; este interesantă coincidenţa cu sp., unde coco are de asemenea dublul sens de „boabă, fruct rotund" şi de „fantasmă". Este dublet al lui gog, s. m. (tont, prost),- cf. coc faţă de cocă. După DAR, gog ar proveni de la Gogu, prescurtare fam. de la Gheorghe. Cihac, II, 717; Philippide, II, 715; DAR; Rosetti, II, 117 şi Puşcariu, Lr., 265 îl pun în legătură pe gogă cu alb. Caracterul expresiv al acestor formaţii a fost indicat încă de Spitzer, Mitt. Wien, 320-33. După Lahovary 330 sînt cuvinte anterioare indoeurop.
372
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Der. goagă, s. f. (popic, bilă); gogea, s. f. (bulgăre de sare gemă); goghe, s. f. (copil, prunc); goghie (var. gughie), s. f. (plevuşcă, peşte mărunt); gogi, vb. (a curăţa nuci); goglează (var. gogle(a)z), s. f. (coajă, pieliţă; talaj; bagatelă), pentru a cărui der. cf. cocleţ, (primul sens pare a fi în legătură cu gogi, al doilea cu gogoaşe „minciună"; DAR menţionează mag. goklesz „inutil", care ar putea deriva din rom.); goglef, s. m. (prost, tont), de la gog; găgăuf, s. m. (tont, prost), cf. mag. găgo (DAR crede că mag. e sursa cuvîntului rom.) ngr. YEytţ, alb. gege „albanez din nord"; gogoloş (var. boboloş), s. n. (grunz, bulgăre), cf. cocoloş; gogon, s. n. (boabă; bilă, obiect rotund în general); gogonat, adj. (rotund, sferic; umflat, exagerat); gogoneţ, adj. (gogonat; umflat; exagerat, ieşit din comun); gogoni (var. gogona), vb. (a umfla); gogonea, s. f. (fruct; varietate de roşie); gogomană, s. f. (Trans., bomboană); gogoriţă, s. f. (sperietoare, baubau); gogoloasă, s. f. (sperietoare, baubau); gorgună (var. gorgoana), s. f. (vrăjitoare bătrînă, femeie rea); gorgoane, s. f. pl. (spirite), care, după ipoteza improbabilă a lui Bogrea, Dacor., IV, 820, s-ar explica prin intermediul lui gorgon, s. n. (tril de muzică orientală) şi acesta de origine necunoscută (apropierea de numele de Gorgona, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 204, este extrem de incertă); gorgoni, vb. (a goni, a alunga), der. al cuvîntului anterior şi în acelaşi timp reduplicare expresivă de la goni, al cărui sens primar trebuie să fi fost „a da dracului"; gojgar, s. n. (groapă), a cărui der. nu este clară, dar cf. goagă, goţă, s. f. (Trans., sperietoare); goţoi, s. m. (Trans., mască ce se scoate în procesiune de Sfîntul Gheorghe). - Cf. gogoaşe, gogoman, gurgui.	3826
gogoaşe (-oşi), s. f. - 1. Obiect rotund sau sferic. - 2. Excrescenţă sferică pe stejar (Quercus infectoria). - 3. Varietate de ciuperci (Lycoperdon bovista). - 4. (Trans. şi Mold.) Cartof. - 5. Cocon, înveliş protector al larvei viermelui de mătase. -
6.	Crisalidă. - 7. Glob al ochiului. - 8. Vezica înotătoare la unii peşti. - 9. Produs de patiserie din aluat dospit. - 10. Minciună, braşoavă. - Var. (Trans.) gorgoaşe. - Mr., megl. gugoş „boboc de floare".
De la gogă, cu suf. -oş; de la pl. gogoşi s-a refăcut un sing. analogic (Schuchardt, ZRPh.,
XXVI,	321; Spitzer, Mitt. Wien, 320-22). Pentru der., cf. paralelismul cu cocoş—cocoaşe. Totuşi, DAR consideră originea ca incertă, pe cînd Puşcariu, ZRPh., XXXVII, 11; REW 2009 şi Capidan, Dacor., VII, 129, preferă să plece de la alb. gogele.
Der. gogoşea, s. f. (gogoaşă, produs de patiserie); gogoşar, s. m. (persoană care vinde gogoşi; mincinos; specie de ardei gras); gogoşerie, s. f. (prăvălie unde se vînd gogoşi); gogoşliu, adj. (Mold., rotund, umflat). - Din rom. provin alb. gogosh(e) „boboc", şi sb. bobosara „ardei".
3827
gogoman (-ni), s. m. - Tont, stupid, prost. -Var. guguman.
Creaţie expresivă, bazată pe *gog „tont", cu suf. expresiv -man (Şeineanu, Semasiol, 229; Iordan, BF, VII, 285), cf. gogă. Nu par posibile der. propuse de Cihac, II, 112 (de la gig- cu suf. -mari) şi Tiktin (de la gogu-mamei). - Der. gogomănie (var. gugumănie), s. f. (prostie, tîmpenie, nerozie).
-	Din rom. provine rut. gogoman (Candrea, Elemente, 408).	3828
gQÎ (-i), s. m. - Necredincios, din punctul de vedere al evreilor.
Ebr. goj „popor păgîn", cf. it. goi (Battisti, III, 1839).	3829
gol (-oală), adj. - 1. Dezbrăcat. - 2. Deşert, lipsit de conţinut. - 3. Autentic, exact. - Mr., megl. gol.
Sl. (bg., sb., cr., slov.) golu (Miklosich, Lexicon, 135; Cihac, II, 123; Conev 90; DAR). - Der. golan; s. m. (derbedeu), cu suf. -an (der. din sb. golem, propusă de Graur, Rom., LIII, 384, nu pare posibilă); golancă, s. f. (fată sau femeie neserioasă); golăneţ, adj. (îmbrăcat sărăcăcios); golaş, adj. (gol, despuiat, fără' îmbrăcăminte sau înveliş de protecţie), cf. sb. golac; golănime, s. f. (sărăcie; mulţime de golani); goli, vb. (a dezbrăca, a despuia, a descoperi, a da la o parte; a goli; înv., a prăda, a jefui, a fura), cf. sb. goliţi; goliciune, s. f. (starea omului gol; mizerie, sărăcie); golătate, s. f. (înv., goliciune); golime, s. f. (gol, lipsit de conţinut); desgoli, vb. (a dezbrăca, a despuia), rezultat din încrucişarea cu desveli.	3830
gol (-Iuri), s. n. - Punct marcat în favoarea unei echipe.
Engl. goal.	3831
gologan (-ni), s. m. - 1. Monedă de aramă de 10 bani. - 2. Bani.
Creaţie expresivă, bazată pe rădăcina gog-, s. v.; cf. şi gogoloi, gogoneţ, golomoz. Sensul primar, conform acestei explicaţii, trebuia să fie cel de „bulgăre" sau „bilă"; pentru trecerea semantică, cf. fr. bille „bulgăre" şi „monedă de aramă", sp. redondo „monedă", sp. din Cuba bolo „monedă de argint". Originea expresivă a fost indicată încă de Bogrea, Dacor., IV, 818; după Cihac, II, 121, urmat de Scriban şi cu îndoieli de
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
373
către DAR, trebuie plecat de la *golovan, din sl. glava „cap“, explicaţie insuficientă.
Der. gologănet, s. n. (mărunţiş; bănet); golo-găni, vb. (a înşela, a escroca, a fura). Din rom. provin mag. din Trans. gologany „monedă de aramă" şi bg. gologan (Capidan, Raporturile, 231).	’	3832
gomboş (-şe), s. n. - (Trans.) Ac cu gămălie.
Mag. gombos(tii). Cf. Cihac, II, 486.	3833
gomon (-nuri)," s. n. - 1. Ceartă, dispută. -
2.	Adunare.
Sl. (pol., rus.) gomon (Cihac, II, 124; DAR). -Der. gomoni, vb. (a vorbi, a discuta; refl., a se pune de acord, a se învoi), cf. rus. gomoniti „a face zgomot".	3834
gQndolă (-le), s. f. - Barcă lungă cu o singură vîslă folosită la Veneţia.
It gondola, prin intermediul fr. gondole. - Der. gondolier, s. m,, din fr. gondolier; gondola, vb. refl. (a se bomba; a izbucni în rîs), galicism.
3835
goni (-nesc, -it), vb. - 1. A alunga, a izgoni.
-	2. A urmări, a vîna, a hăitui. - 3. A vîna, a merge la vînătoare. - 4. A urmări, a sîcîi, a chinui.
-	5. A fugi după cineva, a urmări în fugă, a căuta.
-	6. A se grăbi. - 7. A se împreuna taurii cu vacile. - Mr. agunescu, agunire.
Sl. goniţi (Miklosich, Lexicon, 136; Cihac, II, 124; Conev 57), cf. bg. goniă, sb. goniţi. Se foloseşte şi în formele der. izgoni şi prigoni.
Der. goană, s. f. (urmărire; vînătoare; împreunarea taurului cu vaca; alergare); gonitură, s. f. (înv., urmărire); gonaci, s. m. (urmăritor; hăitaş; explorator; bidiviu; insectă, Hydrometra palu-dum); gonaş, s. m. (Mold., urmăritor); gonifă, s. f. (vacă în călduri; împreunarea taurului cu vaca; insectă, Grynus natator); gonifar, s. m. (insectă, Hydrometra paludum); gonitor, s. m. (umăritor; taur; vacă în călduri; cîine de vînătoare; constelaţia Taurului; insectă, Hydrometra paludum); gonito-rie, s. f. (epoca împreunării taurilor cu vacile).
3836
gordin (-nă), adj. - Varietate de struguri. -Var. gordean, g(o)ardină, gorgan, gordan.
Rus. gordina „coacăză" (Tiktin; DAR). Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 90, pleca de la dacică; Cihac, II, 123, de la sl. grozdovina „strugure".
3837
gordună (-ne), s. f. - Contrabas. - Var. gurdună.
Mag. gordon (Scriban). în Trans., introdus în literatură de Rebreanu.	3838
gorgan (-ne), s. n. - l. Movilă înălţată deasupra unui mormînt străvechi. - 2. Movilă.
Cuvînt oriental, provenind din per. gorkhânah „monument funerar" (Miklosich, Fremdw., 103), intrat în rom. prin tc. kurgan (Şeineanu, II, 191; Iordan, BF, I, 130; Bogrea, Dacor., III, 460), sau prin sl. (rus. korgan, Hasdeu, Cm. din Bătrini, I, 282; DAR, cf. rut., pol. kurhari).	3839
gorneac, s. m. - Vînt de miază-noapte, vînt rece. - Var. gorneag. .
Sb., bg. gomjak (DAR; Conev 37), din sl. gornij „înalt, superior". în Olt. Din aceeaşi familie fac parte gomiţă, s. f. (înv., balcon), din sl. gorinica „etaj superior", şi gorănă, s. f. (bîmă de acoperiş), din sl. goririt „parte de sus".	3840
gQrnic (-ci), s. m. - 1. Pădurar. - 2. Paznic, pîndar. - 3. Portar, uşier.
Mag; gomjik, pol. gomik (Cihac, II, 502), din sl. gora „pădure". în Trans. - Var. gomiceasă, s. f. (nevastă de paznic sau de uşier).	3841
gorun (-ni), s. m. - Varietate de stejar (Quer-cus pedunculata). - Var. goron.
Sl. (bg., sb.) gorun (Weigand; BA, III, 97; Conev 48; Skok 68); cf. gîmiţă. Este mai puţin probabilă der. din sl. grumu „desiş, tufiş" (Cihac, II, 125). - Der. goroniş, s. n. (pădure de stejari); gorunişte, s. f. (pădure de stejari).	3842
gospodar (-ri), s. m. - 1. Domn, titlu dat domnitorilor Munteniei şi Moldovei, în documentele sl., ca traducere pentru domn. - 2. Stăpîn. -
3.	Stăpînul casei, capul familiei. - 4. (Adj.) Harnic, priceput, care ştie să se chivernisească, econom.
-	Var. (rar) hospodar.
Sl. gospodari (Miklosich, Lexicon, 138; Cihac, II, 125), cf. ceh. hospodar „priceput", rus. gospodari „gospodar". - Der. gospod, adj. (domnesc), avreviere de la sl. gospodini, termen administrativ fără circulaţie reală,; gospodăreasă (var. gospodări fă), s. f. (stăpîna casei); gospodină, s. f. (femeie care se ocupă de treburile casei, casnică), cf.' sl. gospodynja; gospodăresc; adj. (economic, priceput; de calitate); gospodăreşte, adv. (serios, cum se cuvine); gospodăros, adj. (priceput); gospodări, vb. (a conduce o casă, a administra; a căsători, a deveni cap de familie; refl., a întemeia o familie); gospodărie, s. f. (menaj, activitate casnică; bunurile, averea unei case; pereche căsătorită, familie); gospodin, s. m. (domn), din sl. gospodină, înv., rar.	3843
gost (-Şti), s. m. - Oaspete, invitat.
Sb. gost (DAR). în Banat. - Der. gosti, vb. (a invita; a da de mîncare), din sb. gostiti. Cf. goştină.	3844
374
ALEXANDRU CIORĂNESCU
goştină (-ne), s. f. - Contribuţie din trecut, introdusă pentru prima oară în Muntenia de Petru Cercel (1583-85), şi care era plătită la început pentru oile ce păşteau pe imaşurile şi terenurile necultivate ale Statului. Mai tîrziu (sec. XVII) s-a plătit şi pentru porci. - Var. gorştină, goşt(i)niţă.
Sl. gostenije „ospitalitate" (Cihac, II, 126), cf. sb. gost „oaspete", rus. gostî „oaspete", pol. goscina „şedere". DAR pleacă de la sensul de „contribuţie pe porci", care pare tîrzie, derivîndu-1 de la groş lei. După Scriban, de la un sl. *gorstina „contribuţie pe păşunile de la munte", din cf. sl. gorscina „contribuţie pe vii"; acest ultim cuvînt pare a fi influenţat var. - Der. go(r)ştinar, s. m. (persoană care strîngea această contribuţie); goş-tinărit, s. n. (venit strîns din această contribuţie).
3845
gotcă (—ci), s. f. - 1. Urzică (Tetrao bonasia).
-	2. Varietăţi de raţe (Anas tadoma, Anas moschata).
Origine incertă. Ar putea fi o formaţie expresivă, ce ar imita strigătul păsării, cf. cotco(dac), după DAR; însă acest cuvînt diferă destul de mult de la raţă la urzică. După Scriban, de la got „neam germanic", ceea ce nu pare posibil. După Bogrea, Dacor., IV, 820, din rut. gotka „urzică", ce pare totuşi a proveni din rom. (Candrea, Elemente, 405). Cihac, II, 502, pleca de la mag. goca „raţă".
3846
govi (-vesc, —it), vb. - 1. A păzi, a sta cu mireasa în noaptea dinaintea nunţii. - 2. (Trans., Mold., Bucov.) A se topi, a se mistui, a suferi, a tînji. - 3. (Trans.) A plînge, a se jelui. - Var. (Trans.) gogi.
Sl. goveti „a posti" (DAR), cf. bg. govejă „a posti", sb. goveti „a tăcea". - Der. govie, s. f. (mireasă; petrecere); gogie (var. godie), s. f. (Trans., mireasă); govitor, adj. (înv., milostiv).
3847
gOZ (-oaze), s. n. - 1. Rest, reziduu. - 2. (înv.) Ticăloşie, fărădelege. - Var. goază, gozură.
Mag. gaz (DAR). - Der. gozărău, s. n. (gunoi); gozomete, s. m. (gunoi), din mag. gazamatya; gozorar, s. m. (gunoier); gozar, s. m. (Trans., persoană care face trafic cu reziduurile din minele de aur).	3848
grăbar (—ri), s. m. - (Banat) Varietate de carpen (Carpinus Duinensis).
Sb. grabar (DAR; Scriban).	3849
grăbi (—besc, —it), vb. - 1. A face pe cineva să acţioneze mai repede, a zori. - 2. (Refl.) A acţiona mai repede, a se zori, a da zor. - 3. A forţa, a face ceva în mod priprit.
Sl. grăbiţi „a răpi“ (Miklosich, Lexicon, 140; Cihac, II, 126; DAR). Sensul din rom. lipseşte la toţi der. din sl.; pare normal din punct de vedere semantic (cf. lat. rapidus de la rapere), însă este ciudată modificarea, specifică numai rom. Cf. grabă, greblă.
Der. grabă, s. f. (iuţeală, zor); degrabă, adv. .(rapid; mai degrabă, mai curînd); grăbită, s. f. (Trans., specie de pîine mare); grăbiţă, s. f. (aluat de pîine cu care se încearcă cuptorul); grăbitor, s. m. (struguri timpurii); grabnic, adj. (care se grăbeşte; precipitat; timpuriu; prematur; neprevăzut); negrabnic, adj. (înv., calm); grăbnicie, s. f. (zor).	3850
grad (-de), s. n. - Nume dat unor unităţi de măsură de mărimi variabile.
Fr. grade. - Der. (din fr.) grada, vb.; gradat, s. m. (soldat gradat, caporal), gradaţi(un)e, s. f. (acţiunea de a grada); degrada, vb.; degradant, adj.	3851
gradea (-ele), s. f. - Zăbrea, gratie.
It. gradella, prin intermediul sb. gradela (DAR), cf. alb. gredelje „grătar".	3852
gradel, s. n. - (Trans.) Pînză albă de bumbac, dril. - Var. cradel.
Germ. Gradel (DAR).	3853
grădină (-ni), s. f. - Suprafaţă de teren arabil pe care se cultivă legume, flori sau pomi fructiferi.
-	Mr., megl. gărdină.
Bg., sb. gradina (Cihac, II, 115; Meyer 119; DAR), cf. gard, şi alb. gradine. - Der. grădinar, s. m. (persoană care se ocupă de cultivarea unei grădini), cf. bg. gradinar (Conev 76), sb. gradi-nari; grădinăredsă (var. grădinăriţă), s. f. (femeie care se ocupă de cultivarea unei grădinii; soţie de grădinar); grădinăresc, adj. (de grădină); grădi-nări, vb. (a cultiva sau a îngriji grădini); grădinărie, s. f. (horticultură); grădinărit, s. n. (horticultură).	3854
grădişte (-şti), s. f. - 1. Fortăreaţă sau cetate în ruine. - 2. Deal, colină.
Sl. (bg., sb.) grădişte. Se conservă mai ales ca toponim.	3855
grăi (-ăesc, -it), vb. - 1. A vorbi. - 2. A spune, a rosti. - 3. (înv., refl.) A se numi, a se chema, - 4. (Mold., refl.) A se pune de acord, a se învoi. - Mr. grescti, gri(ş)i, grire; megl. gres, griri.
Sl. (sb.) grajati „a croncăni". Schimbarea semantică este ciudată, şi a fost explicată de Miklosich, Slaw. Elem., 20 şi Densusianu, Hlr., 267, ca specifică sl. Petrovici, Dacor., VII, 170,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
375
a fost primul care a făcut distincţia între sb. grajăti „a vorbi", etimon al rom., şi grăjati „a croncăni", cf. Puşcariu, Lr., 292.
Der. agrăi, vb. (Trans., a interpela), der. artificial, pe baza modelului germ. reden - anreden (DAR); grai, s. n. (vorbire; limbă, idiom; argou, limbaj; proverb, zicală; înv., discurs, alocuţiune; voce, accent; înv., învoială, tîrguială; înv., verb, cuvînt), cf. mr. grai, mr., megl. grei, din sl. bg. graj „cînt" (Miklosich, Slaw. Elem., 20; Miklosich, Lexicon, 141; Conev 95); negrăit, adj. (de nespus); grăitor, s. m. (vorbitor, la nunţile din Trans., persoană care improvizează strigăturile); negrăitor, adj. (mut).	3856
grajd (-duri), s. a - 1. Construcţie pentru adăpostirea animalelor domestice mari. - 2. Iesle.
Sl. grazdî (Miklosich, Lexicon, 151; Cihac, II, 115; Conev 79; DAR), cf. bg. grazd. - Der. grăjdar, s. m. (bărbat care se ocupă de îngrijirea animalelor dintr-un grajd).	3857
grămadă (-mezi), s. f. - 1. Cantitate mare de obiecte strînse la un loc, morman. - 2. Cantitate, mulţime. - 3. (Mold., Bucov.) Comunitate, obşte. - Mr., megl. grămadă.
Sl. (bg., sb.) gramada (Miklosich, Slaw. Elem., 20; Miklosich, Lexicon, 141; Bemeker 345; DAR), cf. pol. gromada, mag. garmada, alb. germadha „ruine" (Meyer 119). Totuşi, Lahovary 331 crede că este vorba de un cuvînt anterior indoeurop. -Der. (în)grămădi, vb. (a pune la un loc, a acumula, a aduna; a înghesui); îngrămădeală, s. f. (aglomeraţie, înghesuială).	3858
grămătic (-ci), s. m. - Secretar, scriitor de cancelarie. - Mr. grămătic.
Mgr. YpawMTveâ; (Mumu 27), cf. bg. gramatik. Sec. XVI, înv. - Der. gramatică, s. f. (ansamblu de reguli cu privire la modificarea cuvintelor), din mgr. Ypcwaiwri (sec. XVII); gramatical, adj., din fr.; gramaticesc, adj. (gramatical), sec. XVII, înv.
3859
granată (-te), s. f. - 1. Rodie. - 2. Silicat natural de calciu. - 3. Proiectil uşor. - Var. (înv.) granat, grenat, grănat.
Lat. (malum) granatum (sec. XVIII). Este dublet de la grenadă, s. f. (proiectil uşor), din fr. grenade. - Der. granatar, s. m. (înv., grenadier); grenadir, s. m. (înv., grenadier), din germ. Grenadier; grenadier, s. m., din fr. grenadier. 3860 grandios (-oasă), adj. - Măreţ, impunător.
Fr. grandiose. - Der. grandiozitate, s. f. (măreţie); grandoman, s. m. (încrezut, vanitos), cu suf. expresiv -man; grandomanie, s. f. (îngîmfare, vanitate).	3861
grangur (—ri), s. m. - 1. Pasăre cîntătoare cu penele galbene (Oriolus galbula). - 2. Ştab, om puternic. - Mr. galgur „galben verzui".
Lat. galgidus (Puşcariu 725; Candrea-Dens., 748; REW 3647; DAR; Rosetti, I, 167), cf. sp. gălgulo. Pentru sensul 2, cf. celălalt nume al păsării, domnişor.	3862
graniţă (—ţe), s. f. - Frontieră, hotar. - Mr. graniţă.
Sl. (bg., sb., cr., slov., pol., rus.) granica (Miklosich, Slaw. Elem., 18; Miklosich, Lexicon, 142; cf. Gâldi, Dict., 177). - Der. grănicer, s. m. (paznic de frontieră); grăniceresc, adj. (propriu grănicerilor).	3863
grant, s. m. - (Munt., Arg.) Rang, categorie socială.
Fr. grand (Scriban). Este dublet al lui grant, s. n. (furtişag, procedeu special aplicat de anumiţi pungaşi din Bucureşti), de la Grant, nume al unui cartier numit astfel de la Legrand; grăntaş, s. m. (Arg., pungaş).	3864
grapă (-pe), s. f. - 1. Greblă. - 2. (înv.) Steag.
Sl. (bg.) grapa „grelbă" (Cihac, II, 127; Scriban), cf. pol. grabie „greblă". Schimbarea b
>	p trebuie să fie sl. cf., bg. grapa „asperitate", urmă lăsată de „vărsatul-de-vînt“, sb. grabac „sfişiere", faţă de rapav „sfîşiat". S-a invocat adesea got. greipan > germ. greifen (REW 4760; Giuglea, Contribuţii, 8-10) şi, pentru a evita dificultatea unui împrumut vechi din germ., s-a presupus medierea alb. grep „cîrlig", grepth „clanţă" Philippide, II, 715; Puşcariu, Dacor., VIII, 293; DAR; Rosetti, II, 117); însă această soluţie pare mai puţin convingătoare decît cea dinainte. - Der. grapa, vb. (a grebla); grăpiş, adv. (dificil, anevoie).	3865
gras (—să), adj. - 1. Care are sub piele un strat gros de grăsime. - 2. Unsuros. - 3. Cărnos, zemos (despre fructe şi plante). - 4. Fertil, roditor (despre pămînt). - 5. (S. m., înv.) Grăsime. - Mr., megl. gras. istr. gros.
Lat. grasstis (Diez, I, 251; Puşcariu 726; Candrea-Dens., 749; Densusianu, Hlr., 111; REW 2299; DAR; Rosetti, I, 73), cf. it grasso, prov., fr. gras, sp. graso, port. graxo. - Der. grasă, s. f. (varietate de struguri); grăscean, adj. (gras, dolofan, rotofei); grăsime, s. f. (înv., îngrăşămînt; untură), cu suf. -ime; grăsun, s. m. (purcel de lapte, cu suf. -un (după Candrea-Dens., 750 şi DAR, din latpop. *grassonem); îngrăşa, vb. (a deveni gras; a pune îngrăşămînt, bălegar), care, după Puşcariu 856; Candrea-Dens., 751 şi DAR, ar proveni din lat. *ingrassiăre, cf. mr. ngraşu.
376
ALEXANDRU CIORĂNESCU
dar care pare mai curind un der. intern; îngrăşetor, adj. (care îngraşă); îngrăşemînt, s. n. (îngră-şămînt). .	3866
gratie (-ii), ' S. f. - 1. Zăbrea, bară de metal. -2. Vergea, grilaj. - 3. Grilă, grătar. - 4. (înv.) Grătar (de prăjit came). - 5. Spalier. - 6. Reţea.
Lat.pop. *gratis în loc de cratis (Densusianu, Hlr., 111; Puşcariu 728; Candrea-Dens., 725; REW 2304; DAR; Serra, Dacor., IX, 170), cf. it. grata, de unde sb. grata (Miklosich, Fremdw., 90). - Der. grătar, s. n. (obiect din vergele metalice pentru prăjit carnea), cu suf. -ar (din lat. *gratălis, după Puşcariu 727 şi DAR; din lat.
’ *gratărium, după Candrea-Dens., 753). Din rdm. provine rut. grata (Candrea, Elemente, 408).
3867
graţie (-ii), s. f. - Drăgălăşenie, fineţe, gingăşie.
Lat. gratia (sec. XIX). - Der. gratis, adv., din fr. gratis, lat. gratis; gratifica, vb., din lat. gratificare; gratificap(un)e, s. f., din fr.; gratitudine, s. f., din lat.; gratuit, adj., din fr.; gratuitate, s. f., din lat.; gratula, vb. (Trans., a felicita), din lat., cf. germ. gratulieren; gratulafi(un)e, s. f., din lat.; disgrafie, s. f., din fr. disgrice; disgrapa, vb., din fr.; congratula, vb., din lat.	3868
grăunţ (-ţe), s. n. - 1. Bob. - 2. Sămînţă, boabă. - 3. Glob, bilă, obiect mic şi sferic. - Var. grăunte, grăunţă. Mr. grăunţ, gămuf.
Lat. *granutium sau, după Densusianu, Rom., XXXIII, 279, Candrea-Dens., 765, Pascu, I, 95 şi DAR, lat. *granuceum (Puşcariu 730 propunea forma lat. *granuculum, care ar fi dus la alt rezultat), cf. grîu. Fonetismul nu este clar. Cum rezultatul din lat. trebuia.să fie în orice caz grănuţ, ca în mr., trebuie presupus că s-a adăugat un- infix nazal (cf. Puşcariu, Diminutiv., 148), *grănunţ, cu disimilare ulterioară. Această explicaţie este valabilă şi dacă plecăm de la grîu, în forma sa primitvă grănu (ca în mr.), cu suf. dim. -uţ. -Der. grăunfar, s. n. (regulator la piatra morii de grîu); grăunfos, adj. (granulos); grăunp, vb. (a granula; a face boabe); îngrăunfa, vb. (a rotunji; a da nutreţ animalelor), cuvînt rar.	3869
graur (-ri), s. m. - 1. Pasăre migratoare cu pene negre-verzui, Stumus vulgaris. - 2. Gri, cenuşiu. - 3. Ţigan.
Lat. graulus, forma vulg. de la graculus (Meyer-Liibke, ZRPh., X, 172;''Puşcariu 731; Candrea-Dens., 754; REW 3850; DAR; cf. şi Candrea, fclements, 19, care pleacă de la *gravu-lus), cf. romagn. gravolo, calabr. gravulu, lec. raulu, fr. grolle.	3870
greabăn (-ebene), s. n. - Regiune a corpului la cai şi la animale mari situată între gît şi spinare.
-	Var. grebăn, greben.
Sl. grebenî „căpută“ (Cihac, II, 128; Conev 75), cf. bg., sb., rus. grebenî „căpută“, sb., slov. greben „cruce“. - Der. grebănos, adj.. (încovoiat); sgre-beni (var. sgrebenţî), s. m. pl. (scame, reziduuri de la dărăcit), cuvînt folosit în Olt. şi Banat, cu sensul etimologic din sl.; (în)grebănoşi, vb. (a îndoi spinarea). Este dublet al lui hrebăn, s. n. (Bucov., greabăn la cai; darac), din rut. chrebin; der. hrebincă, s. f. (Maram., darac), din rut. hrebinka (Candrea).	3871
greaţă (-şţuri), s. f. - 1. (înv.) Greutate, apăsare. - 2. Lehamite, silă. - 3. Scîrbă, greaţă. -Mr. greaţă.
De la greu, sau mai curînd de la grea, cu suf. abstract -eafă (DAR). Der. directă din lat. gravîties (Byhan 353) saii grevîtîa (Puşcariu 732; Candrea-Dens., 758; REW 3855) este mai puţin probabilă. - Der. greţos, adj. (repugnant, scîrbos; mofturos, năzuros); îngreţa, vb. (a face silă); îngreţălui, vb. (a îngreţoşa); îngreţoşa, vb. (a face greaţă).	3872
greblă (-le), s. f. -1. Unealtă cu dinţi (de lemn sau de fier) şi cu coadă lungă pentru strîns fîn, paie etc. - 2. (Arg.) Pieptene. - Mr. griblă, megl. greblă.
Bg. greblo (Cihac, II, 126; Conev 73) sau sb. grebla, grablje (Meyer 119; Skok 70), cf. alb. grambele; din sl. grabja „răpire" (Miklosich, Lexicon, 140), cf. grăbi. - Der. grebla, vb. (a da cu grebla); grebleş, adj. (îndoit, încovoiat). 3873
grec (-ci), s. m. - Persoană care face parte din populaţia Greciei. - Mr. grec.
Lat. Graecus (Puşcariu 733; REW 3832), cf. it. greco, fr. grec, sp. griego. Apare din sec. XVI. -Der. grecesc, adj. (grec); greacă, s. f. (rar, grecoaică); grecoaică, s. f. (femeie din Grecia); grecotei, s. m. (grec, temen depreciativ); greco-man, s. m. (grec, termen depreciativ); grecie, s. f. (înv., limba greacă); greceşte, adv. (în greacă; asemeni grecilor); grecism, s. n.; greciza, vb., din fr.; greco-, în comp. ca greco-oriental, greco-romîn (grec; ortodox).	3874
greier (-ri), s. m. - Insectă cu picioare lungi care produc un sunet ascuţit (Gryllus campestris, Gryllus domesticus). - Var. gre(i)er(e), grier(e), greor(e), grior(e), greur(e), grei.
Lat. gryllus (Puşcariu 744; Candrea-Dens., 755; REW 3900; DAR), cf. it., sp. grillo, prov. grelh, grilh, port. grilho. Totuşi der. este dificilă din punct de vedere fonetic şi a fost exploatată în
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
377
multe feluri. După Candrea-Dens., trebuie pornit de la lat. "grylliolus. Creţu 327 pleacă de la o formă lat. puţin probabilă, *grycellus; Pascu, Beitrăge, 10 presupune o evoluţie *grellus > grei, cu suf. -ur, trecut la greiur, al cărui rezultat nu este posibil, în vreme ce Scriban propune trecerea de la *grillus la > *greru > greur. în sfîrşit, Graur, BL, III, 50 presupune o evoluţie a lui *grer la greer, prin intermediul unei „despicări" a doi r, cf. creer, proor, prooroc; acest ultim rezultat pare posibil, fără â fi o explicaţie suficientă deoarece chiar forma de bază, *grer, este anormală. Cf. şi Battisti, III, 1872.	3875
greşi (-şese, -it), vb. - 1. A păcătui. - 2. A face rău,'a face o faptă rea, a vătăma. - 3. Despre femei, a cădea în păcat. - 4. A se înşela, a greşi.
-	Var. (înv.) agreşi. Mr. agîrşescu, megl. grişos.
Sl. greşiţi (Milklosich, Lexicon, 147; Cihac, II, •
128; DAR), cf. bg. gresu, sb. greşiţi, rus. greşiti.
-	Der. greş, s. n. (greşeală; păcat; înşelare, abatere; brazdă greşită; aguridă), din sb. gres (Bogrea, Dacor., IV, 822; din sl. grechu „păcat", după Miklosich, Slaw. Elem., 20; Miklosich, Lexicon, 147 şi Cihac, II, 128; postverbal de la greşi, după
.DAR, care consideră în mod greşit că ultima întrebuinţare reprezintă un cuvînt diferit, provenind din lat. *agrestius); greşală, s. f. (faptă care constituie o abatere de la adevăr; păcat; înşelare; defect), cu suf. -eală; greşitor, s. m. (înv., delincvent); negreşit, adv. (cu siguranţă, fără îndoială); preagreşi, vb. (înv., a păcătui), pe baza sl. pregresiti.	3876
gresie (-ii), s. f. - 1. Rocă sedimentară foarte dură. - 2. Piatră de moară. - 3. Roată de căruţă.
-	Var. gre(a)să. Mr. greasă.
Origine incertă. Se consideră în general der. din alb. gerese „unealtă a olarului pentru nivelat" (Cihac, II, 718; Meyer 130; Pascu, II, 223; Philippide, II, 715; DAR; Puşcariu, Lr., I, 265; Rosetti, II, 117); însă această explicaţie nu pare
, suficientă, în ce priveşte semantismul; şi nu se cunoaşte, pînă în prezent, originea cuvîntului alb. După Scriban, din aceeaşi familie cu giiş şi grunf, opinie evident greşită; după Lahovary 330; cuvîrit anterior indoeurop. După părerea noastră, trebuie să reprezinte un sl. *kresi sau *gresî, cf. sb. kresalo, kresiyo „amnar" kresati.,,a aprinde cu amnarul", kresiti se „a scoate seîntei". Nu este clară legătura acestor cuvinte cu sl. grşda > sb. greda „bîmă", cf. grindă; însă în sb. acest cuvânt înseamnă şi „banc de nisip" şi totodată „carcasă, osatură", care ar putea avea o legătură cu sensul 3 din rom., cf. grindei.	3877
greu (-ea), adj. - 1. Grav, cu greutate. - 2. Grav, serios,, de temut. - 3. Important, mare, numeros. - 4. Dificil, anevoios. - 5. Supărător. -
6.	Adînc. - 7. Aspru, dur, tăios. - 8. (Adj. f.) însărcinată, gravidă. - 9. (Adv.) Anevoie, dificil, cu mare efort. - 10. (înv.) Rău, detestabil. - 11. (S. m.) Greutate, povară, chin. - Mr. greu, greao; megl. greu, grţo; istr. greu, grţ.
Lat. gravis, prin intermediul unei forme pop. *grevis (Diez, I, 223; Densusianu, Hlr., 504; Puşcariu 735; Candrea-Dens., 756; Philippide, Principii, 33; REW 3855; DAR; Rosetti, I, 57), cf. it. greve, prov., cat., gal. greu, fr. grief, sp., port. grave. Este dublet al lui grav, adj., din fr. grave; pentru semantismul sensului 8, cf. lat. gravida. Schimbarea de terminaţie se explică de către Candrea, fLlements, 19, prin paralelismul cu mea
-	meu, considerîndu-se, deci, grea ca punct de plecare; Pascu, Beitrăge, 17, preferă să plece de la un lat. *grevus.
Der. greoi, adj. (care se mişcă cu greu, lipsit de vioiciune, mocăit), cu suf. -oi; greutate, s. f. (însuşirea unui corp de a fi greu; povară; dificultate; importanţă, gravitate; putere, eficacitate; lest; halteră; asprime; gros, partea cea mai importantă, majoritatea), cu suf. -(t)ate, ca în puţinătate, singurătate, străinătate (der. directă dintr-un lat. *grevitatem, pe care o propun Puşcariu 736; Candrea-Dens., 757 şi DAR, pare mai puţin probabilă); greime (var. greuime), s. f. (înv., greutate, povară); greuinţă, s. f. (înv., greutate); greumînt, s. n. (înv., chin); greunătate, s. f. (Trans., greutate); îngreuia, vb. (a agrava, a încărca, a face mai greu; a copleşi, a împovăra; a încurca, a stînjeni; înv., a deranja; a lăsa grea o femeie), de la greu sau după DAR de la greoi (după Puşcariu 858 şi Candrea-Dens., 759, din lat. ingrevăre; după REW 4428, de la ingraviăre); îngreuietor, adj. (copleşitor, împovărător); îngreuna, vb. cu aceleaşi sensuri ca îngreuia, al cărui dublet expresiv pare a fi pe baza suf. -uni, -una, cf; miau > mieuna, schiau > scheuna (după Puşcariu 859; Candrea-Dens., 760 şi DAR, de la un lat. *ingrevînăre)\ îngreunător, adj. (Copleşitor; agravant); greunatic, adj. (Trans. de Vest, corpu-lent); îngreutăţi, vb. (a împovăra, a îngreuna), de \a. greutate; îngreca, vb. (a împovăra, a lăsa grea; a concepe, a zămisli), der. expresiv de la greu, cf. mr., megl. (a)ngrec, (a)ngricare (după Puşcariu 857; Candrea-Dens., 861 şi DAR, din lat. *in-grevîcâre). Drăganu, Dacor., IV, 741 îl cita pe grăcina, vb. (Olt., a suporta, a suferi), cuvînt rar, pe care îl derivă dintr-un lat. *ingrevîcînăre, a cărui explicare pare dificil de admis. 3878
378
ALEXANDRU CIORĂNESCU
grif (—fi), s. m. - Măsură veche, valorînd 1/16 dintr-un cot, adică 41,5 mm. în Munt. şi 40 mm. în Mold. - Var. gref.
Săs. Griff (Lacea, Dacor., III, 751). După DAR, din bg. greh. Cf. rifl	3879
grije (—ji), s. f. - 1. îngrijorare, nelinişte. - 2. Veghe, pază. - 3. Atenţie, migală, strădanie. - 4. (înv.) Slujbă de înmormîntare. - Var. grijă.
Sl. (bg.) griza (Miklosich, Slaw. Elem., 20; Miklosich, Lexicon, 147; Cihac, II, 128; DAR). -Der. negrije, s. f. (înv., neglijenţă, neatenţie); grijanie, s. f. (cuminecătură, împărtăşanie), cu suf. -anie; griji, vb. (înv., a se nelinişti; Trans., a avea grijă, a fi cu băgare de seamă; refl., a se nelinişti, a se îngrijora; a supraveghea, a avea grijă de; a face ordine, a aranja; a se cumineca; înv., a se ţine slujba de înmormîntare), cf. bg. griza se, sb. briziti se „a îngriji"; grijinţă, s. f. (înv., grijă); grijilor, adj. (grijuliu); negriji, vb. (înv., a îngriji), formă artificială din sec. XIX, paralelă cu neglija, din fr. negliger; negrijit, adj. (neîngrijit; neîmpărtăşit); negrijitor, adj. (neglijent); grijuliu (var. grij(u)liv), adj. (care are grijă, atent), din bg. grizliv, sb. brizliv (pentru schimbarea terminaţiei, cf. beţiu > beţiv, sglobiv > sglobiu, etc.); îngriji, vb. (a avea grijă de, a supraveghea; a asista; a avea grijă de sănătatea cuiva; refl., a se nelinişti, a se îngrijora; refl., a-şi căuta de sănătate; a se ocupa de, a face ceea ce trebuie); îngrijora, vb. (a preocupa, a nelinişti), probabil în loc de *îngrijura, plecînd de la un plural fictiv *grijuri, cf. înfăşură; îngrijorător, adj. (neliniştitor); îngrijitor, adj. (grijuliu; s. m., paznic); îngrijitoare, s. f. (femeie care îngrijeşte pe cineva); neîngrijit, adj. (neglijent).
3880
grilă (-le), s. f. - Grilaj, zăbrele, gărduleţ.
Fr. gr iile, cf. Graur, Viaţa rom., 1940, nr. 3, p.
110.	- Der. grilaj, s. n. (zăbrea, gratie, grilaj), din fr. grillage.	3881
grindă (-de), s. f. - 1. Bîrnă. - 2. Raft, poliţă.
-	Mr. grendă, megl. grindă.
Sl. grţda (Miklosich, Slaw. Elem., 20; Miklosich, Lexicon, 148; Cihac, II, 129; Iordan, Difi., 108; Conev 80; Byhan 313), cf. bg. gredă, sb., cr. greda, lituan. grinda, mag. gerend(a), ngr. YPEVTOt. Este dublet al lui grind, s. n. (banc de nisip; dună; colină, dîmb), din sl. grţdu, var. de la grţda. Ambele cuvinte apar numai în sl., cu sensul de „bîrnă", dar trebuie să-l fi avut şi pe cel de „banc de nisip", care s-a păstrat, pe lîngă grind, sb. greda (Bemeker 348; DAR; după Skok, 70, grind provine din sb. greda, al cărui fonetism nu
pare posibil; pentru Diculescu 183, din germ.me-die de sus grinte, cf. Scriban). Cf. şi gresie.
Der. grindar, s. n. (grindă principală); grindărie, s. f. (tîmplărie); grindiş, s. n. (osatură, schelet; schelărie; explanadă; îngrămădire de nisip); după Graur, BL, V, 83, trebuie distinse două cuvinte diferite, unul der. de la grind şi altul de la grindă. Această distincţie pare inutilă deoarece grind şi grindă apar şi ca un cuvînt unic în grind „ax" şi în grindei, s. n. (ansamblul grinzilor; inima căruţei; ax, arbore; esplanadă; dîmb), de la grind cu suf. -ei (după Cihac, II, 129, din mag. gerendely; după Cancel-17, sl., dar etimonul este necunoscut; după Conev 71, din bg. grendetî; pentru DAR, dintr-un sl. *grţndelî). Grindei, s. m. (peştişor, Cobitis barbulata) pare un sing. reconstituit pe baza pl. grindei (DAR; după Lacea, Dacor., III, 752, din săs. Grendsl). - Din rom. trebuie să provină formele sl., care reprezintă etimonul nazalizat, cum sînt bg. gri(e)nda (Capidan, Raporturile, 222) şi rut. grynda „raft" (Candrea, Elemente, 402).
3882
grindină (—ni), s. f. - Precipitaţie atmosferică, piatră. - Mr. grindină, megl. grindini.
Lat. grandînem (Puşcariu 738; Candrea-Dens., 762; REW 3840a; DAR), cf. it, grandine. - Der. grindina, vb. (a cădea grindina), care, după Candrea-Dens., 763 şi DAR, provine din lat. grandinăre.	3883
grinşpan (-nuri), s. n. - Cocleală.
Germ. Griinspan (DAR), cf. mag. grispăn.
3884
gripcă (-ci), s. f. - 1. Unealtă care serveşte la curăţarea doagelor. - 2. Roată cu zimţi. - Var. grifcă, hripcă, sgripcă.
Bg. ogribka (Conev 62; Candrea, GS, VI, 324; Scriban), din sl. greti, grebq „a răzui", dintr-un sl. gribka, după DAR; din sb., bg. zagribam „a răzui", după Skok 70).	3885
gripsor (—ri), s. m. - 1. Grifon, animal fantastic. - 2. Vultur (Aquila imperialis). - 3. Figură emblematică, reprezentînd un vultur cu două capete. - 4. Emblemă a imperiului austro-ungar.
-	5. Veche monedă austriacă de argint. - 6. (Olt., înv.) Monedă de argint de 5 lei. - 7. Inuman, crud, feroce. - Var. (s)gripţor, gripsur, (s)gripţur.
Mgr. sau ngr. ypujj „vultur" (Pascu, Suf, 56; Candrea; Scriban), cf. v.sb. gripisî (Vasmer, Gr., 62), it. grifa (Battisti, III, 1870). Pascu presupune că rezultatul rom. se datorează adăugării suf. -ur; este mai curînd vorba de un rezultat *grips, pl. gripsuri, cu un sing. analogic. - Der. sgrip-ţuroaică, s. f. (vrăjitoare bătrînă, femeie rea).
3886
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
379
griş, s. n. - Produs alimentar obţinut din boabe de grîu măcinate. - Var. grisă.
Germ. Gries (Borcea 191), cf. pol. gris, sb. kris.
3887
grîu (-îie), s. n. - 1. Plantă erbacee din ale cărei boabe se face făină (cu toate varietăţile sale). 2. (S. f. pl.) Cereale. - Var. (pentru sensul 2) grine.
-	Mr. grăn, găr(n), megl. grqn, istr. grăwu.
Lat. granum (Puşcariu 740; Candrea, Alements, 58; Candrea-Dens.’, 764; REW 3864; DAR), cf. alb. grim, grur(e), it., sp. grano, fr. grain, basc. garau. Fonetismul nu este clar, rezultatul normal trebuia să fie *grîn; în aceeaşi situaţie se află şi cuvintele briu şi frîu. Dificultatea fonetică pare a fi cauza care l-a determinat pe Miklosich, Slaw. Elem., 9 să considere acest cuvînt drept autohton. Explicaţiile neregularităţii fonetice sînt diferite, şi nu absolut convingătoare. După Meyer-Liibke, ZRPh., XL, 559, alteraţia se datorează timbrului velar al vocalismului î...u; însă acelaşi timbru, chiar dacă nu cu aceeaşi alteraţie, apare şi la sîn(u), bătrîn(u), etc. După Skok, A propos du nasalisme, în Arhiv za Arbanasku Starinu, II, 325-29, explicaţia ar trebui căutată în poziţia finală a vocalei nazale, ceea ce nu pare evident. Rosetti, II, 111, consideră că „prezenţa lui u final este o condiţie a inovaţiei", soluţie cu care pare a se combina cea a lui Meyer-Liibke şi a lui Skok. în sfîrşit, Graur, BL, III, 52, pleacă de la o formă rotacizată *brîrt
>	*brîr, în care ar fi intervenit o „fascie" *brîur(î), de unde un nou sing. brîu. Această laborioasă explicaţie se bazează pe ideea susţinută de autor a necesităţii unei „despicări" a 2 r, cf. greer, prooroc. Totuşi, explicaţia nu pare suficientă, fiindcă în celelalte cazuri de „fascie" apare redu-plicarea vocalei, pe cînd aici efectul este diferit; şi întrucît pl. brîuri, frîuri, grîuri, care constituie o verigă necesară a demonstraţiei, este excepţional şi anormal, deoarece forma curentă şi tradiţională este brî(n)e, fti(n)e, grî(n)e. Credem că este mai curînd vorba de o formă *griru, pl. *grîre, alterată fie ca efect al rotacismului fie al unei asimilări, unde r secundar ar fi dispărut ca efect al unei disimilări posteriore (*grîru > grîu ca *impăratru
>	împărat(u) sau frătrem > frate). Este remarcabil, într-adevăr, faptul că la cele trei vocale la care apare această particularitate, apare şi un r în silaba anterioară, a cărui prezenţă pare a condiţiona fenomenul. După cît se pare, aceeaşi schimbare a început să se schiţeze în bătrîn > bătriior (în loc de bătrînior), fără a se fi propagat însă la alte forme der. sau flexionare. - Cf. grăunţ.
Der. grînar (mr. grinar), s. n. (hambar), de la grine, cu suf. -ar, cf. it. granaio (calabr. granoru),
fr. grenier, sp. granero (după Puşcariu 737, Candrea-Dens., 766 şi REW 3839, direct din lat. granărium); grinar, s. m. (negustor de grîne); grînărie, s. f. (comerţ de grîne; hambar; cantitate de grîne).	3888
griv (—vă), adj. - Cenuşiu, pestriţ, gri cu alb. -Mr. gr/v.
Bg. griv (DAR; Conev. 97; Pascu, 1,196; Pascu, Beitrăge, 35; Ruffini 98), cf. sb. grivast, ngr. Ypifloţ. - Der. grivei, s. m. (nume de cîine); grivan, s. m. (şobolan).	3889
grivnă (-ne), s. f. - 1. Brăţară. - 2. Greutate şi valoare a unei mărci de argint, care apare de la începuturile sec. XV.
Sl. grivina „colier" (Miklosich, Slaw. Elem., 143; Miklosich, Lexicon, 18; Cihac, II, 129; Bemeker 352; DAR), cf. sb. grivna „brăţară", v.rus. grivna „greutate a unei mărci". 3890
groapă (-opi), s. f. - 1. Mormînt. - 2. Groapă comună. - 3. Şanţ, gaură, puţ. - 4. (înv.) Hambar în pămînt. - Mr., megl. groapă.
Origine necunoscută. Opiniile legate de istoria acestui cuvînt au variat mult; considerat autohton de Miklosich, Slaw. Elem., 9, şi der. din alb. grope de Meyer 131; Meyer, Alb. St., IV, 54; DAR; Philippide, II, 715; Capidan, Raporturile, 532; Rosetti, II, 117. După alţii, din sl. grobu, bg. grob (Pascu, II, 193; Conev 42), cf. bg. groba „ladă pentru gunoi", grobar „groapă". în sfîrşit, prezenţa calabr. grupa, (g)rubu, (g)rupu „gaură" a fost explicată de Rohlfs pe baza gr. xpurrr|, trecut la *xpoitov; această ipoteză a fost reluată din punctul de vedere al rom. de Skok, ZRPh., LIV, 483. Este posibil să fie vorba în rom. de un împrumut din sl., al cărui rezultat ar fi *grop, pl. gropi, cu sing. reconstituit. Cuvîntul sl., bazat pe germ. Grube, Grabe, (cf. sb. graba, sec. XV, la Danicic, III, 351), a dat şi alte rezultate în rom., cf. grobişte, pogrebanie. Alb. grope, care s-ar putea cu greu explica prin sl., ar proveni în acest caz din rom. Totuşi, ideea unei provenienţe romanice nu trebuie să fie exclusă, chiar dacă explicaţia din calabr. n-ar părea suficientă.
Der. gropiţă, s. f. (dim. al lui graopă; adîncitură în barbă sau obraji); gropană, s. f. (şanţ, groapă); gropiş, s. n. (teren abrupt); gropos, adj. (plin de gropi); gropănos, adj. (plin de gropi); gropar, s. m. (persoană care sapă gropi pentru morminte); gropăreasă, s. f. (nevastă de gropar); îngropa, vb. (a înmormînta; a ascunde; a acoperi ceva cu pămînt; a înfige); îngropător, s. m. (gropar); îngropătoare, s. f. (înv., înmormîntare); îngropăciune, s. f. (înmormîntare); îngropătură, s. f. (înv.,
380
ALEXANDRU CIORĂNESCU
înmormîntare); desgropa, vb. (a exhuma, a scoate din pămînt); gropită, s. f. (groapă); gropila, vb. refl. (despre drumuri, a se desfunda); gropilos, adj. (plin de gropi); gropniţă (var. grobnifă), s. f. (mormînt, boltă, criptă; groapă, depozit de cereale sub pămînt), din sl., bg. grobnica (Miklosich, Slaw. Elem., 18; Miklosich, Lexicon, 143); grob-nic, s. n. (mormînt, criptă; giulgiu), cf. sl. grobinu „sepulcral".	3891
groază (-ze), s. f. - 1. Teroare, spaimă. - 2. Mulţime, puzderie, cantitate mare.
Sl. (bg., sb.) groza (Miklosich, Slaw. Elem., 18; Cihac, II, 130); sensul 2 apare şi în slov. (cf. amar, şi sp. de miedo). - Der. grozav, adj. (cumplit; oribil; minunat, excelent; uriaş, nemaipomenit), cf. bg. grozav; grozliv, adj. (înv., îngrozitor), cf. rus. grozlivyi „ameninţător"; groaznic (var. Mold. groznic), adj. (oribil, înspăimîntător), cf. sl. groznyi; groznicie, s. f. (oroare); grazavnic, adj. (înv., înspăimîntător); grozniceşte, adv. (îngrozitor); grozăvi, vb. refl. (înv., a ameninţa; a privi cu ferocitate; a deveni cumplit sau excelent); grozăvie, s. f. (monstruozitate; ferocitte; oroare; teroare); grozăvenie, s. f. (oroare; fanfaronadă); îngrozi, vb. (a speria, a înspăimînta; a ameninţa); îngrozitor, adj. (cumplit, oribil); îngrozituri (var. îngroziciune), s. f. (înv., oroare).	3892
grobian (—ni), s. m. - Grosolan, bădăran.
Germ. grobian, în parte prin intermediul pol. grobian, rus. grubianu (Cihac, II, 130; Sanzewitsch 204; DAR). - Der. grobienie, s. f. (grosolănie).	3893
grobişte (-ti), s. f. - Cimitir.
Bg. grobiste (Scriban). în Olt. Cf. groapă.
3894
grof (-fi), s. m. - Conte.
Mag. grof (DAR; Gâldi, Dict., 133). în Trans. Este dublet al lui graf, s. m. (conte), din germ. Graf. - Der. grofiţă, s. f. (contesă, fiică de conte); grofoaie, s. f. (contesă, soţie de conte); grofesc, adj. (de conte; domnesc).	3895
grog (-guri), s. n. - Punci, băutură.
Engl. grog. Sec. XIX.	3896
groh, interj. - Imită grohăitul porcului.
Creaţie expresivă. Deşi nu este atestat acest uz al inteij., se pare că imită şi zgomotul produs de dărîmarea unui morman de pietre, după cum reiese din der. - Der. grohăi, vb. (despre porci, a scoate sunete caracteristice; a călca în picioare; a fărîma), cu var. grofăi, grogo(t)i, grohăni; grohot, s. n. (morman de pietre; ruine); grohotă, s. f. (morman de pietre); grohotiş, s. n. (pietriş); grohotar, s. n.
(mulţime de pietre); grohăială, s. f. (grohăit); grohăit, s. n. (sunet scos de porci). Coincide cu rădăcina sl., cf. slov. grohati „a grohăi", sl. grochotati „a izbucni în rîs“, rus. grochotatl „a răsuna" (după Cihac, II, 130 şi Conev 72, rom. provine din sl., după Miklosich, Slaw. Elem., din sl. grochotii „zgomot". - Aceleiaşi rădăcini expresive pare a-i aparţine groştei, s. m. (purcel de lapte), pe care DAR îl derivă neverosimil de la un lat. *grossicellus, cf. Puşcariu, Dacor., I, 328 şi REW 3882.	3897
gromQVnic (-ce), s. n. - Carte de astrologie, în care se prevedea viitorul pe baza cercetării tunetelor. - Var. gromolnic, gromomic.
Sl. gromovîniku, de la gromu „tunet" (DAR; Scriban). Ultima var. indică o încrucişare cu ornic.
3898
grop (-puri), s. n. - Sac pecetluit pentru expedierea valorilor declarate şi sigilate. - Mr. grup.
It. groppo (sec. XIX), cf. fr. group, ngr. Ypowioţ.	3899
gros (-oasă), adj. - 1. Gras, - 2. Dens. - 3. Voluminos. - 4. Adînc. - 5. Mare, important, numeros. - 6. Comun, ordinar, vulgar. - 7. (Adj. f.) Despre femei, însărcinată. - 8. (S. m.) Bîmă, grindă. - 9. (S. n.) Butuc, instrument. - 10. (S. n.) închisoare, temniţă. - 11. (S. n.) Parte mai importantă. - Mr., megl., istr. gros.
Lat. grossus (Puşcariu 741; Candrea-Dens., 768; REW 3881; DAR), cf. it., port. grosso, prov., fr., cat. gros, sp. grueso. Pentru der. uzului 10 din 9, cf. Bogrea, Dacor., III, 411. - Der. grosime, s. f. (circumferinţă; înv., gros, parte mai importantă; înv., grosolănie); groşar, s. m. (temnicer); grosărit (var. grosărie), s. n. (contribuţie cerută de obicei în sec. XVIII de către aşa numiţii ispravnici de judeţ delincvenţilor care doreau să scape de închisoare); grosoman, s. m. (mojic, bădăran), cu suf. expresiv -man; gros dor, adj. (potrivit de gros); groscior, s. n. (smîntînă); grosciori, vb. (a scoate caimacul); îngroşa, vb. (a face să fie gros; a creşte, a spori; a se îngrăşa; a deveni dens, a condensa; a lăsa grea o femeie; a da importanţă); îngroşetor, adj. (care îngraşă, care îngroaşă); îngroşetură, s. f. (acţiunea de a spori sau a deveni dens). - Din rom. provin rut. gros şi sb. grusati se „a se prinde laptele", grusevina „lapte prins" (Capidan, Dacor., II, 677).	3900
groş (-şi), s. m. - Veche monedă care valora la început 1/48 dintr-o marcă de argint. A fost bătută în Mold. la sfîrşitul sec. XTV.
Lat. grossus, intrat în rom. prin intermediul pol.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
381
grosz, germ.med. grosse, germ. Grosch(en), cf. ngr. ypoooo, bg., sb. gros, tc. guruş (Ronzevalle 122). - Der. groşiţă, s. f. (monedă divizionară de argint, de valoare variabilă), cf. pol. groszyk, sb., slov. grosic. Din tc. derivă dubletul înv. gruş, s. m. (monedă turcească de 40 de aspri). 3901
grosolan (-nă), adj. - Necioplit.
It. grossolano (sec. XDQ. - Der. grosolănie, s. f. (grosolănie).	3902
grozamă (-me), s. f. - 1. Varietate de arbust mic cu flori galbene (Cytisus sagittalis). - 2. Bucsău (Genista aligosperma).
Sb., însă nu cunoaştem etimonul exact. Cf. sb. grozcezmijnno, grozcemorsko, „coacăză spinoasă", etc., de la grozce „strugure". După Tiktin şi Scriban, din germ. Grausen.	3903
grubă (—be), s. f. - 1. Grămadă, puzderie. -2. Carte de joc de zece puncte.
Origine necunoscută. Cuvînt argotic. 3904
grudinap (-puri), s. n. - (înv.) Ţesătură de mătase. - Var. grodinap.
Fr. gros de Naples, cf. rus. grodenapli. 3905
grui (-i), s. m. - (Trans.) Cocor. - Var. grue.
Lat. grus, gruem (Puşcariu 742; Candrea-Dens., 770; DAR).	’	3906
grui (-i), s. n. - 1. Movilă, colină, deluşor. -2. Dulap de loitră la căruţă. - Var. (rar) gruriu. Mr. gruriu „bărbie".
Lat. grunnium „rît de porc“, cf. fr. groin (Candrea; Scriban); din lat. gmnnire „a grohăi". Semantismul prezintă un paralelism absolut cu bot şi rit. în privinţa fonetismului, var. (atestată în Revista critică, III, 156) şi mr., ca şi împrumuturile sl., indică limpede evoluţia cuvîntului. După Papahagi, Notiţe, 25, din lat. grumus „movilă", trecut la *grumeus. Pascu, I, 109 şi Arch. Rom., VI, 214, pleacă de la un tracic *goroneum, reprezentant al unei rădăcini gor-, ca în sl. gora „pădure". Spitzer, Archiv, CXXXIV, 134, propune un lat. *c(o)ronium, de la corona; J. Briich, Archiv, CXXXXV, 416, lat. *grunium; şi Joh. Hubschmidt, Alpenworter roman. u. vorroman. Urspnmgs, Bema 1951, p. 14, se gîndeşte la un cuvînt alpin, acelaşi care ar fi dat fr. groin. Cf. şi Bărbulescu, Arhiva, XLV, 291-3.
Der. gruief, s. n. (colină); gruios, adj. (povîmit).
-	Din rom. provine rut. gruny, chruny (Miklosich, Wander., 16), ceh. grun (Meyer, Alb. St., IV, 96).
3907
grum (—muri), s. n. - Grămadă, stivă, teanc.
Lat. grumus „movilă". Este un cuvînt care, în rom., apare numai în dicţionarele vechi (Cihac;
Miklosich, Slaw. Elem., 18; Meyer, Neugr. St., IV, 20; Dam6), dar pe care nu-1 cuprind nici DAR nici vreun lexicograf modem. Nu pare a avea circulaţie actuală. Existenţa sa este atestată şi de mr. grumur „grămadă" (REW 3887) şi de gru-mura, vb. (Trans., a umple), cuvînt rar, pe care îl menţionează şi îl studiază Lacea, Dacor., II, 624, considerîndu-1 der. de la un lat. *grumulăre, de la grumulus (mai curînd, de la pl. grumuri). - Der. sugruma vb. (a strangula), cf. mr. zgrum, cu pref. su(b)~, ca în suguşa (Puşcariu, Lr., 177; după Pascu, I, 96, de la un lat. * sugrumare)', sugrumător, adj. (care suprumă); sugrumătură, s. f. (strangulare, parte îngustă).	3908
grumaz (—zi), s. n. - 1. (înv.) Colină, deluşor.
-	2. Gît, beregată. - 3. Gîtlej. - 4. Gît, ceafă. -5. Parte mai îngustă a unor obiecte. - Var. (pl.) grumaji, (rar) grumazuri. - Mr. grumadz, gur-madz.
Lat. gruma, cuvînt atestat numai cu sensul de „sfirc de sîn“; dar care trebuie să fi însemnat şi „deluşor, colină" (CGL, II, 223), var. de la grumus „colină", cf. grum, cu suf. -ză (Papahagi, Notiţe, 24; cf. Puşcariu 743; REW 3888; DAR). Cf. şi it. digrumare „a rumega" şi sugruma. Celelalte ipoteze nu sînt suficiente; din fondul autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9); din alb. grumăs, gurmăs (Cihac, II, 718; Meyer, Alb. St., IV, 76; Meyer 133; cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 117); de la un lat. *grumătium, combinaţie a lui grumus ca palatium (Pascu, I, 196); anterior indoeurop. (Lahovary 328). Comun întregului teritoriu al rom. (ALR, I, 36). - Der. grumăjer, s. n. (parte a armurii care apăra gîtul); grumăzare, s. f. (boală de gît). - Cf. grunţ.	3909
grumb (—bă), adj. - Grosolan, necioplit, vulgar.
Sl. grqbu (Byhan 313; DAR), cf. bg., sb. grub.
-	Der. grumbav, s. m. (înv., calfă de proastă
speţă).	3910
grund (-duri), s. n. - Fond, culoare de fond.
-	Var. grunt.
Germ. Grund; var., prin intermediul rus. grunt (Scriban).	3911
grunz (-ji), s. m. - 1. Bucată dintr-o materie sfărîmicioasă. - 2. Grăunte, bob. - 3. Bulgăre. -4. Asperitate, zbîrcitură. - Var. (s)grunţ. Mr. grundă, pl. grundz, megl. grus.
Creaţie expresivă, bazată pe ideea de „rotunjime", cf. glonţ, bo(n)ţ şi lat. grumus, it., sp. grumo, fr. grumeau (REW 3877), it. grommare „a face crustă". Mr. prezintă un sing. analogic, reconstituit pe baza pl. Alb. grunde, krunde,
382
ALEXANDRU CIORĂNESCU
provine din mr. - Celelalte explicaţii sînt insuficiente; din mag. gorongy „colină1* (Cihac, II, 502; Weigand, Jb, XVI, 224); din bg. gruda „bulgăre" (Pascu, I, 194); din alb. (cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 118); din alb., încrucişat cu lat. grandia (Capidan, Raporturile, 532); din sl. gruda încrucişat cu grum (Skok 70); din gr. xov8poţ „boabă" (Giuglea, Dacor., III, 566-98); din v.germ. gruzzi „boabă" (Scriban). - Der. grurtzos, grunjos, grurt-zuros, (s)grunţuros, gronjuros, (s)gronfuros, adj. (cu bulgări). - Cf. grum, grumaz.	3912
grup (-puri), s. n. - Ansamblu de obiecte, animale sau plante asemănătoare, grupare. - Var. grupă, s. f. Mr. grup.
Fr. groupe. - Der. grupa, vb., din fr. grouper; grupet, s. n., din it. gruppetto. Cuvîntul mr. provine din it.	3913
gubă (-be), s. f. - (Trans.) Suman. - Var. gub.
Mag. guba (Cihac, II, 501; DAR). - Der. băbău (var. bobou, bubău), s. n. (Trans. şi Munt., sarică; manta de lînă).	3914
gubav (-vă), adj. - 1. (înv.) Lepros. - 2. Bubos, plin de bube. - 3. Bolnăvicios.
Sl. gqbavu „lepros" (Cihac, II, 131; Lowe 32), prin intermediul sb. gubav „rîios" (DAR). - Der. gubăvi, vb. (a se îmbolnăvi de lepră); cf. sb. gubati se; gubăv(en)ie, s. f. (înv., lepră; sifilis; Basar., decrepitudine).	3915
gudă (-de), s. f. - 1. (Trans. de Vest) Căţea.
-	2. Prostituată.
Pare a fi der. expresivă de la o interj. *gudu (-gudu), paralelă lui cuţu - cufu, şi despre care nu ştim dacă s-a folosit pentru a chema sau a mîngîia cîinii, sau dacă numai sugerează această idee. - Der. guduluş, s. m. (nume de cîine); gudrea, s. f. (nume de căţea); gudră, s. f. (Mold., şmecheră); cutră, s. f. (codoaşă), cuvînt care în DAR este considerat că provine din bg. kutra „sărac", care nu are nuanţă depreciativă, iar Scriban din ngr. %urpa „hîrcă", dificil din punct de vedere fonetic; gudărie, s. f. (înv., măgulire); gudura (var. guduri), vb. refl. (despre cîini, a se arăta mulţumit; a adula, a măguli, a linguşi), mr. gudurire, megl. (găudire), cu suf. expresiv -ura, cf. flutura (după Şeineanu, Chien, 268, de la *cudura, der. de la coadă; Gaster, Revista critică,
I,	31, propunea mag. gedely; după Meyer 133 şi DAR, din alb. gudulis „gîdil", după Şeineanu, Semasiol., 100, din lat. *catulîre şi identic cu gidila; după Philippide, Principii, 44; Pascu, I,' 192; Philippide, II, 663, din lat. *gaudulâre în loc degaudere; după Korting 2382, din lat. *conadulă re; după Scriban din lat. *codulăre, de la cauda;
după Giuglea, Dacor., II, 886, din got. god-„purcea", cu suf. germ. -k/o); gudurător, adj. (adulator); gudurătură, s. f. (adulare, linguşire).
’ 3916
gugiuman (—ne), s. n. - Căciulă de samur, purtată în trecut numai de domnitor (cu dublură albă) şi de boierii de rang (cu dublură roşie). -Var. gugi(u)man(ă).
Tc. giicemin (Şeineanu, II, 191). Sec. XVI. -Der. gugiu, s. n. (Mold., glugă), formă reconstituită, întrucît se consideră -man ca suf.; cujban, s. n. (costum), al cărui sens nu pare sigur (cf. Bogrea, Dacor., I, 227).	3917
guiţ» interj. - Imită strigătul porcului.
Creaţie expresivă, cf. covif. - Der. guiţa, vb. (despre porci, a scoate strigăte), cf. bg. gucam (după Conev 57, din bg. kvici); guiţătură, s. f. (guiţat). După cum g(r)unguni, gurlui, gunguri înseamnă totodată „a guiţa" şi „a gînguri", această rădăcină expresivă trebuie să reunească ambele sensuri, cf. guţ, s. m. (porumbel).	3918
gulă (-le), s. f. - (Trans.) Turmă, cireadă.
‘ Mag. gul(y)a (DAR).	3919
gulai (-iuri), s. n. - Ospăţ, masă bogată, crăpelniţă. - Var. guleai, huleai.
Rus. guljaj, imper. de la guljati „a petrece" (DAR).	3920
gulaş (—şuri), s. n. - Fel de mîncare tipic unguresc, tocană cu came şi găluşte de făină.
Mag. gulyăs-hus (Scriban), cf. fr. goulach.
3921
gulearnătă, adj. invar. - Enorm.
Bg. golem „mare, considerabil", cu art. f. din bg. (Graur, Rom., LIII, 384). Se foloseşte numai în sens ironic.	3922
guler (-re), s. n. - l. Fîşie de pînză care se pune în jurul gîtului, prinzîndu-se de cămaşă. -
2.	(Basar.) Parte a jugului care se sprijină pe gîtul animalelor. - 3. Parte cilindrică a cartuşului sau proiectilului.
Mag. gâller, din it. collare (Cihac, II, 502; DAR; Gâldi, Dict., 91). - Der. gulerat, adj. (cu guler alb; s. m., funcţionar, reprezentant al autorităţii).	3923
gulie (-ii), s. f. - l. Varietate de plantă legumicolă cu tulpina sferoidală comestibilă, Brasica oleracea. - 2. Nap, Helianthus tuberosus.
Bg. gulija (Conev 48; DAR) sau ngr. youXux (Cihac, II, 723).	3924
gulup (—pi), s. m. - Prună care se coace înainte de vreme ca urmare a unei boli. - Var. golop, gurlup, hurlup.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
383
Origine necunoscută. Poate de la gulu, var. de la hulub „porumbel". După Cihac, II, 722, aflat în legătură cu ceh. churlavy „bolnăvicios", care nu este altceva decît rom. hirlav.	3925
gumă (—me), s. f. - 1. Substanţă vîscoasă folosită în industrie. - 2. Radieră. - Var. gomă.
Lat. (germ.) gummi (sec. XIX). Var., din fr. gomme, este înv. cu uzul său general, şi se păstrează cu sensul de „afectare, pedanterie", de asemenea propriu fr. - Der. gomos, s. m., din fr. gommeux; guma, vb., din fr. gommer; gumos, adj., din fr.; gumilastic, s. n. (caucius), din ngr. yopjia Xacmxa.	3926
gunoi (—oaie), s. n. - 1. Baligă. - 2. Murdărie.
-	3. Resturi, rămăşiţe. - Megl. gnoi.
Sl. gnoi (Miklosich, Lexicon, 131; Cihac, II, 131; Conev 71), cf. bg. gnoj. - Der. gunoi, vb. (a murdări, a face baligă; a îngrăşa pămîntul; refl., a putrezi, a se strica), cf. sl., sb. gnojiti; îngunoi, vb. (Mold., a îngrăşa pămîntul); gunoier, s. m. (persoană care ridică gunoiul); gunoios, adj. (murdar, plin de jeg); gunoişte, s. f. (băligar), din sl. gnoiste. Mag. ganaj pare a proveni din rom. (Candrea, Elemente, 404).	3927
gunOSÎ (-SŞSC, —it), vb. refl. - A se plictisi, a se sătura.
Sl. gnqsiti sţ (DAR). Sec. XVI, înv. Pare a fi un împrumut literar, fără circulaţie.	3928
gură (-ri), s. f. - l. Cavitate din partea anterioară şi inferioară a capului omului şi animalelor.
-	2. îmbucătură, înghiţitură. - 3. Deschizătură prin care (se) intră sau (se) iese (ceva). - 4. Strimtoare, chei, pas. - 5. Gaură, orificiu. - 6. Gît, gîtlej. -7. Deschizătură, ochi. - 8. Margine, mal, vad. -
9.	Decolteu, răscroială. - 10. Parte a unui riu, fluviu pe unde acesta îşi varsă apele. - 11. La războiul de ţesut, parte de început a pînzei. - 12. Lamă, tăiş, buză. - 13. Ansamblul frînghiilor care asigură echilibrul zmeului. - 14. Organ al vorbirii.
-	15. Strigăt, ţipăt. - 16. Ceartă, harţă. - 17. Vorbă, cuvînt, declaraţie. - 18. Buză. - 19. Organ prin care se alimentează. - 20. Persoană care trebuie întreţinută. - Mr., megl. gură, istr. gurţ.
Lat. gîda (Puşcariu 745; Candrea-Dens., 772; REW 3910; DAR), cf. it., prov., cat., sp. gola (mii. gora), fr. gueule. Cea mai mare parte a sensurilor sale coincid cu cele ale lui bucca, şi sînt proprii limbilor romanice. Cf. lat.med. gala Augusti „initium mensis Augusti", pe care Breal, Mei. Soc. Ling., XI (1900), 360 îl interpretează drept „vigilia Augusti", deşi este vorba fără îndoială de sensul lui gala „intrare".
Der. guriţă, s. f. (dim. al lui gură; sărutare);
guraliv (var. guraliu), adj. (vorbăreţ), cu suf. -liu şi cu schimbare de suf. ca în sglobiu, beţiv, grijuliu, etc. (după Puşcariu, Dacor., VII, 468 şi DAR de la gură încrucişat cu bg. govorliv, opinie adoptată de Graur, BL, III, 107, care adaugă, pentru a-1 explica pe a din rom., altă încrucişare cu bg. mălcaliv „taciturn"); guri, vb. (a începe ţesătura, învîrtind urzeala pe sulul de la război); guritor (var. gurar), s. n. (beţişor cu care se fixează urzeala pe sul); gurar, s. m. (muncitor care păzeşte intrarea unei mine); gurar, s. n. (află, spuzeală la colţul gurii); gureş, adj. (vorbăreţ, palavragiu); gureşie, s. f. (vorbărie); guran, s. m. (şalău, Lucioperca sandra); gurilăţel, adj. (Bucov., cu gura mare); gură-cască, s. m. (prost, nătăfleţ).
-	Din rom. provine bg. gura „gura-leului, plantă
ornamentală", în rom. gura-leului (Capidan, Raporturile, 219),	3929
gurgui (—ie), s. n. - 1. Sfirc, mamelon. - 2. Gaura de la gura urciorului. - 3. Cioc de urcior.
-	4. Vîrf, culme. - Var. gurgoi, gîrgoi, gurgun, gurzui, gurlui. - Mr. gurgui ’u.
Creaţie expresivă, bazată pe gog „obiect rotund", cu r infix, cf. gorgoană, gorgoase, provenind din aceeaşi rădăcină. Sensul de „obiect rotund" este comun tuturor uzurilor sale; cel de al doilea se explică prin faptul că gaura urciorului tipic se află deasupra unui cioc care imită sfîrcul sînului (explicaţia dată de dicţionare, de „gît de urcior" nu este exactă). Legătura cu lat. gurgullus (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 284) sau gurgulio (REW 3922; DAR; Pascu, I, 196) pare mai curînd şocantă decît sigură. Mr. a păstrat, alături de sensul de „cioc de urcior" şi pe acela de „bulgăre, obiect rotund", care a trecut în ngr. yzoupYxo'uXia „cartofi" (Hoeg 149). - Der. gurguia, vb. (a ascuţi; refl., a se urca, a se înălţa; refl., a ieşi în evidenţă; refl., a se împăuna); gurguţa, vb. refl. (a se înfoia), cu suf. expresiv -fa sau -ţi, cf. cocoţa. 3930
guri (-resc, —it), vb. - (Trans. de Vest) A urca, a merge în sus.
Sl. gore „în sus" (DAR; Puşcariu, Lr., 291).
3931
guşe (—şi), s. f. - 1. Gît, gîtlej. - 2. La păsări, porţiune în formă de pungă unde se păstrează un timp alimentele. - 3. La oameni, bărbie dublă. -
4.	La oameni, umflătură patologică în partea de jos a gîtului. - 5. Boală a oilor. - 6. Nod făcut în caierul de lînă. - Mr., megl. guşă, istr. guşţ.
Lat. geusiae, probabil redus la *gusia, cf. alb. guse, it. gozzo (piem. goso, lom. goss), fr. gosier (Meyer-Liibke, ZRPh., XXI, 199; Puşcariu 747; REW 3750; Pascu, I, 97; Pascu, Beitrăge, 10).
384
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Celelalte explicaţii nu sînt satisfăcătoare: din fondul autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9); din lat. guttur (Cihac, I, 133); din bg. gust (Cihac, II, 131; Conev 55); din alb. guse (Miklosich, Fremdw., 91; Densusianu, Rom., XXXIII, 279; cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 118); din gr. •{zovaa, participiu de la ây/aj (Hoeg 125); de la gurguşe < lat. gurgustium, ca it. gorgozzo < gozzo (Puşcariu, Dacor., VI, 324); anterior indoeurop. (Lahovary 329).
Der. guşă vb. (a face guşă); guşat, s. m. (persoană care are guşă); guşui, vb. (Olt., Trans., a strangula, a se îneca); răguşi, vb. (a-şi îngroşa vocea), cu pref. ră(s)~ (după Cihac, II, 522, din mag. rekedni); răguşeală, s. f. (îngroşare a vocii); suguşa, vb. (Trans., a sugruma, a se îneca; a grăbi, a presa), cu pref. su(b); străguşi, vb. (Mold., a se îneca), cu pref. stră-, - Din rom. provin ngr. Y^owa (Meyer, Neugr. St., II, 23; Mumu, Lehnw., 25), bg. gus (a), sb. gusa (sec. XVIII, cf. Danicic, III, 513), sb. gusătt „varietate de porumbel", rut. guşi (Bemeker 363; Capidan, Raporturile, 202; Petrovici, Dacor., X, 144), alb. guse, mag. gusa, ţig. gusa (cf. Wlislocki 88).	3932
gust (-turi), s. n. - 1. Simţ, senzaţie produsă de o substanţă alimentară. - 2. Savoare. - 3. înclinaţie, predilecţie, pornire. - 4. Poftă, dorinţă, chef. - 5. Graţie, pricepere, eleganţă. - 6. Opinie, preferinţă. - Mr. gustu.
Lat. gustus (Puşcariu 748; Candrea-Dens., 775; REW 3927; DAR), cf. alb. gust, it., sp. gusto, fr. goiit, port. gosto. A fost întărit şi nuanţat în anumite întrebuinţări literare de paralelismul cu fr. gout. - Der. gusta, vb. (a lua puţin dintr-o mîncare sau Băutură, a savura, a degusta; a încerca, a experimenta, a afla; a aprecia, a simţi, a înţelege), cuvînt comun întregului teritoriu romanic, cu excepţia Crişanei (ALR, I, 82), cf. mr. gustu, megl., istr. gust (după Puşcariu 749; Candrea-Dens., 776; REW 3926 şi DAR, direct din lat. gustare), şi al cărui ultim sens se datorează exemplului fr. gouter; gustare, s. f. (înv., savoare, gust; mîncare rece între mese; Mold., Trans., Banat prînz); gustări, vb. (a gusta; a lua puţin dintr-o mîncare), cu suf. expresiv -ri; gustăref, adj. (înv., mîncăcios); desgusta, vb. (a se plictisi de), format pe baza fr. degouter, cf. mr. disgus-tare; desgustător, adj. (repugnant; scîrbos); pregusta, vb. (a gusta, a lua o gustare; refl., a se deda unui viciu, a se nărăvi); gustos, adj. (savuros). - Din rom. provine rut. gust, cu adj. gustovnyj (Candrea, Elemente, 408).	3933
gust, s. m. - August.
Lat. augustus, este simplu dublet de la agust. -
Der. gustar, s. m. (august), cu suf. -ar, sau posibil din lat. augustălis, cf. calabr. agustaricu; gustător, s. m. (august), prin încrucişare cu gusta, fiind perioada de coacere a fructelor.	3934
guşter (-ri), s. m. - 1. Varietate de şopîrlă, Lacerta viridis. - 2. Anghină difterică (pe laringe).
-	3. Gît, gîtlej, beregată. - 4. Omuşor. - 5. Anghină. - Mr. guştu, megl. guşter.
Sl. (bg., sb., cr.) guşter (Miklosich, Slaw. Elem., 20; Miklosich, Lexicon, 149; Cihac, II, 132; Bemeker 363), cf. sl. jasteru „şopîrlă", ngr. youoTEpa Pentru semantism, cf. Cihac. - Der. guşteroaică, s. f. (şopîrlă); guşteriţă, s. f. (parazit intestinal, la cai), din sl. jasterica, sb. gusterica, bg. gusterice (Conev 46), cf. ngr. youcrceptTao (Meyer, Neugr. St., II, 24); guşterarifă, s. f. (anghină).	3935
gută (-te), s. f. - 1. (Banat) Picătură, cantitate mică. - 2. (Trans.) Paralizie. - 3. Boală manifestată prin umflături ale articulaţiilor.
Lat. gutta (Puşcariu 750; REW 3928; DAR). Ultimul uz este neol.; pentru cel de al doilea, cf. sb., cr., slov., mag., rut. gota „paralizie" (Cihac, II, 132); totuşi, DAR crede că acest sens s-a putut dezvolta în cadrul limbii rom. - Der. gutos, adj. (care are gută).	3936
gutui (—i), s. m. - Pom fructifer cu fructe mari, galbene, acoperite cu puf (Cydonia vulgaris). -Var. gutăi, gutîi, (Banat) gutîn. Mr. guturiu, megl. gâturi, găduri.
Lat. cotoneus, din gr. zuSwtoţ, probabil prin intermediul unei forme *cottaneus, rezultate dintr-o încrucişare ce poate fi atestată cu cottana „smochină" (Graur, BL, IV, 84; Rosetti, I, 60; cf. Diez, I, 143; Cipariu, Gram., 113; Meyer, Alb. St.,
IV,	75; REW 2436; Pascu, I, 97; DAR); rezultatul rom. gutîi, a fost asimilat ulterior la gutui. Cf. it. cotogna (sicii, cutugna), prov. codoing, fr. coing, cat. codony, basc. kuduina. Der. din sl. gduna (< kuduna) este mai puţin probabilă, lăsînd la o parte cazul megl. (cf. Cihac, II, 132; Bemeker 299). Ca şi în cazul sl., coincidenţa cu alb.Jlua (Philippide, II, 639) se explică prin identitatea de origini. -Der. gutuie, s. f. (fructul gutuiului). Din rom. provin rut. guteja, rus. gutej.	3937
guturai (-ie), s. n. - Răceală, coriză. - Var. gutunar.
Lat. gutturălia, pl. de la gutturălis (DAR; REW 3930), cf. lat. guttumia „tumoris inflatio". Var. indică o încrucişare cu sb. guntura, gunturac, cr. guntunar (Scriban; după DAR, de la gutturălis > guturar, cu disimilare). - Der. guturăi, vb. (a avea
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
385
guturai); guturăios, adj. (care are guturai, răcit); gutunări, vb. (a răci).	3938
guverna (-nez, -at), vb. - A conduce un stat, un popor.
Lat. gubemare, ir. gouvemer, - Der. guvern, s. n., din it. govemo; gubernie, s. f. (înv., guvern; provincie din Rusia), din rus. gubernija; gu-vemămînt, s. n., din fr. gouvemement; guvemabil, adj.; guvernamental, adj.; guvernor, s. m.; guvernantă, s. f.; guvernant, s. m., toate din fr.
3939
guvid (-zi), s. m. - Varietate de peşte. - Var. guvidie.
Ngr. youpîSt (DAR; Gâldi, Dict., 194).	3940
gUZ (—zi), s. m. - Şobolan. - Var. guzi.
Mag. giizii (Cihac, II, 503; Philippide, Principii, 150; DAR). Sec. XVIII. - Der. guzan, s. m. (şobolan); guzui, vb. (a săpa, a scormoni); guzgan, s. m. (şobolan), de Ia guzan, cu repetiţie expresivă, cf. chifcan, gurlan, ghiorlan (Hasdeu, Cuv. din Bătrini, I, 287, crede că este un cuvînt dacic).
3941
H
ha, interj. - 1. Exprimă surpriza. - 2. Imită risul.
-	3. Subliniază o interogaţie.
Creaţie spontană. Se foloseşte şi în var. aha (sensul 1), hî (sensul 2), ho (sensurile 1 şi 2), oho (sensul 1), hai (sensul 3); cf. hei, hohot. Sensul 2 impune adesea repetiţia.	3942
habă (-be), s. f. - (Trans. de Nord-Vest) Priveghere.
Origine necunoscută.	3943
habaciu (—ii), s. n. - Manta. - Var. habagiu.
Origine incertă. Pare a ri în legătură cu aba; după Scriba, din tc. heba „pulbere", ipoteză neverosimilă. Sec. XVII, înv.	3944
habadie (—ii), s. f. - (Munt., Olt.) Bălării, buruieni, mărăciniş. - Var. hăbădie.
Sb. habotija (Candrea; Scriban). - Der. habadie (var. hăbădie, hapatic, hebe(l)ti(u)c, s. n. (frunze uscate); hăbădicar, s. n. (bălării, tufiş). 3945
habar, s. n. - 1. Veste, cunoştinţă, idee. - 2. Grijă, preocupare. - 3. Subiect. - Var. haber. Megl. aber „veste“, mr. hăbare.
Tc. habar, haber (Roesler 605; Şeineanu, II, 192; Lokotsch 763; Ronzevaile 84), cf. ngr. Xa^Jiopi, alb. haber, bg., sb. haber, iud.sp. haber (Crews, Vox rom., XIV, 303).	3946
hăbăuc (-că), adj. - Prost, tont, nătîng.
Mag. haboka, cu finalul alterat de încrucişarea cu năuc (DAR). După Cihac, II, 133, din sl. gybiiku „flexibil". - Der. hăbăuci, vb. (a prosti); hăbăucie, s. f. (prostie).	3947
habotnic (-ca), adj. - Bigot.
Rus. chabatnik „membru al unei secte pietiste de evrei ruşi“ (Şeineanu; DAR; Candrea). - Der. habotnicie, s. f. (bigotism). Se spune mai ales despre evrei.	3948
hac (—curi), s. n. - Retribuţie, remuneraţie, răsplată, salariu, leafă. - Mr. hache.
Tc. hakk „drept" (Şeineanu, II, 193; Meyer 145; Ronzevaile 81), cf. ngr. %ooci, alb. hak, sb., bg. hak (Bemeker, 383). Sec. XVIII, înv., astăzi se foloseşte numai în expresia a-i veni de hac, cf. ngr. Xe/ou eva %axx. Din rom. provine rut. hak (Bemeker 383).	3949
hac (-curi), s. n. - Cui de potcoavă.
Germ. Haken, prin intermediul pol., rut. hak (Cihac, II, 133; DAR).	3950
hac (—curi), s. n. - (Trans.) Surcele, vreascuri.
Germ. Hack(holz). - Cf. hăcui.	3951
hacana, adv. - 1. Mai la o parte. - 2. Neobişnuit, rar.
Ţig. akana „acum" (Graur 157; Juilland 166).
3952
hachiţă (-ţe), s. f. - (Mold.) Capriciu, chef, toane, încăpăţtnare.
Origine necunoscută.	3953
hăcui (-uesc, -it), vb. - A tăia în bucăţi, a sfîrteca, a toca.
Origine incertă. Pare a fi germ. hacken; trebuie să fi intrat însă în rom. pe o filieră sl., care nu este cunoscută. Sec. XVII, astăzi în Mold. şi Bucov.	3954
hadă (-de), s. f. - (Maram.) Castă, stirpe, neam.
Mag. had (Candrea).	3955
hădărag (—gi), s. m. - 1. Lemn scurt la îmblăciu. - 2. Par de care se fixează năvodul. -
3.	Piesă de lemn sprijinită pe pietre de moară. -
4.	Băţ în general. - Var. (Mold.) hadarag.
Mag. hadaro „îmblăciu" (Cihac, II, 503; DAR;
Gâldi, Dict., 91; Bitay, cf. Dacor., VII, 406), dar cf. hodorog. - Der. hodorog (var. hodorob), s. a (năvod).	3956
hadîmb (—bi), s. m. - Eunuc, castrat - Var. (înv.) hadîm.
Tc. hadim (Şeineanu, III, 58; Meyer 144), cf. alb. hadem, bg. hadum, sb. hădum.	3957
hăghieci (—ce), s. n. - Surcele, lemne.
Mag. âghegy „ramură" (Drăganu, Dacor., V, 364).	3958
hagiu (—li), s. m. - Pelerin, mai ales la Ierusalim sau, cu referire la musulmani, la Mecca. -Mr. hagiu, aghiu.
Tc. haci (Şeineanu, II, 194; Ronzevaile 80), cf. ngr. xotTţfk alb. hagi, bg. hadziia, sb. hagi(ja); cuvîntul tc. provine din mgr. âytoţ „sfint". - Der. hagealîc, s. n. (pelerinaj), din tc. hacilik; hagiică, s. f. (femeie care face pelerinaj).	3959
hahaleră (—re), s. f. - Pramatie, persoană fără scriipule.
Origine necunoscută. Pare a fi în legătură cu ngr.	..prost",	de	unde	hahău,	s.	m.	(prost,
tont), în Mold.	3960
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
387
haham (-mi), s. m. - Rabin. - Mr. haham.
Tc. haham (Şeineanu, II, 194; Lokotsch 788; Ronzevalle 83; DAR), din ebr. hacham „învăţat“; cf. ngr. xo-X°Wi- Sec. XVIII. - Der. haham-başa, s. m. (înv., mare rabin), din tc. haham baţi.
3961
hai (-iuri), s. n. - (Arg.) Hărmălaie, larmă, scandal.
Probabil din tc. hay-huy, interj, care exprimă ideea de zgomot, cf. haihui. După Graur 158, din ţig.	3962
hăi, inteij. - Se întrebuinţează pentru a îndemna şi mîna animalele.
Creaţie spontană. Se foloseşte numai pentru boi, vaci şi oi; pentru cai îi corespunde forma hi. -Der. hăi, vb. (a îndemna animalele cu strigăte; a speria vînatul cu ţipete); hăicăi, vb. (înv., a hăitui, a goni; a speria); hăit, s. n. (strigăt, îndemn); hăis (var. hăisa, hois(a), his), inteij. (se foloseşte pentru a mîna boii la dreapta), pare der. expresiv de la hăi (după Nandriş, RF, I, 185, în loc de aistfa), forma mold, de la acesta, ceea ce nu explică răspîndirea sa generalizată). Apare cu acelaşi sens în sb. ais, mag. hajsz, săs. hoits, rut. hojs, unde ar putea proveni din rom. -Hăi (var. hîi,), vb. (a apăsa; a se apleca; a se prăbuşi), pare de asemenea creaţie expresivă, şi este posibil să exprime aceeaşi intenţie (DAR îl pune în legătură cu mag. hajlani „a se înclina").
Din aceeaşi rădăcină, cu / expresiv, provin hălăcăi, vb. (Bucov., a striga); hălăciugă (var. hălăgiucă), s. f. (hăţiş care serveşte drept ascunzătoare vînatului, tufişuri, mărăciniş; păr încîlcit; hărmălaie), şi hăciugă, s. f. (surcele), de la hăicăi, ca hălăciugă de la hălăcăi (Scriban îl derivă pe hălăciugă din rus. olacuga „colibă"; pentru Cihac, II, 133, este vorba de sl. chalaga, cf. sb. haluga „iarbă", dar rezultatul acestui cuvînt sl. este halîngă, s. f. „bălării", cf. DAR); hălăi, vb. (a se certa); halagea, s. f. (Munt., zgomot; larmă); hălălăi, vb. (a face zgomot), cf. Iordan, BF, IX, 118; hălălaie, s. f. (larmă, zarvă); halău, s. n. (ceartă, bătaie); hălălău, adj. (Mold., greoi, nedibaci); hălăloi, adj. (Trans., leneş, puturos); haladuda, s. f. (femeie murdară şi neglijenţă; femeie bondoacă); hălăfugă, s. f. (femeie stricată); holcă, s. f. (larmă, zarvă, scandal), pe care Cihac, II, 140, îl explică prin sb. huka, şi DAR prin rus. golka „rebeliune".	3963
haidamac (-ci), s. m. - Derbedeu, haimana.
Tc. haydamak (Şeineanu, II, 195; Lokotsch 780), cf. sb. ajdamak „băţ" (de unde în Banat, haidamac, s. n. „băţ"), pol. hajdamaka. 3964
haide, inteij. - Vino, mai repede! (serveşte pentru a îndemna sau incita). - Var. hai, ai(de), (h)aidem, (h)aideţi, haida(-ha). Mr. hăi, megl. hăi.
Tc. hayde (Miklosich, Fremdw., 91; Roesler 606; Meyer 144; Ronzevalle 172; Bemeker 381), cf. ngr. â'iVre, alb. hai(de), bg., sb. hajde, rus. ajda. Interpretat ca un imperativ, a primit un început de conjugare în var. haidem, haideţi; aceste forme, proprii conjugării rom., sînt reproduse în var. bg. hajdete, sb. hajdemo, hajdete. Var. hai s-a confundat cu var. lui ha; de la haide provine şi hait(i), inteij. (exprimă surpriza).	3965
haiduc (—ci), s. m. - 1. Soldat de infanterie din armata ungară. - 2. (Trans.) Paznic, vardist. - 3. Om în afara legii care se ocupa cu jaful, mai cu seamă ca protest împotriva dominaţiei străine sau a nedreptăţii sociale, îndeosebi în perioada de la sfîrşitul sec. XVIII şi începutul sec. următor.
Mag. hajdu, pl. hajduk (Cihac, II, 503), de unde şi tc. haydud „muncitor ungur'1. Poate să fi intrat în rom. prin tc. (Lokotsch 781; Ronzevalle 82) sau sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; DAR; dar cf. Bemeker 375), cf. bg., sb. hajduk „tîlhar", alb. hajdut (din tc.), rus. gaiduk. - Der. haiducesc, adj. (de haiduc); haiduceşte, adv. (ca haiducii); haiducie, s. f. (viaţă sau îndeletnicire de haiduc); haiducime, s. f. (ceată de haiduci); haiduci, vb. (a duce viaţă de haiduc).	3966
haihui (—ie), adj. - 1. Neglijent, zăpăcit, aiurit.
-	2. Fără rost, fără ţinlă, razna. - Mr. haihui.
Pare a fi tc. hay - huy, inteij. care exprimă zgomotul (Bogrea, Dacor., I, 277). Evoluţia semantică nu este clară. S-ar potrivi mai curînd, din acest punct de vedere, mag. haja-huja „uşor" (Scriban); dar această explicaţie nu este valabilă pentru mr. Cf. hai.	3967
haimana (-ale), s. f. - Vagabond, om de nimic, golan.
Tc. haymana (Roesler 606; Lobel 246; Şeineanu, II, 196; Lokotsch 783; Iogu, GS, IV, 385), cf. alb. haymana, sb. ajmana. - Der. haimanalîc, s. n. (vagabondaj).	3968
hain (-nă), adj. - 1. (înv.) Trădător, necredincios. - 2. Perfid, râu la inimă, hapsîn. - Mr. hăin.
Tc. hayin (Rosler 606; Şeineanu, II, 197; Lokotsch 784; Ronzevalle 84); cf. ngr. xafvriţ, alb. hain „hoţ", sb. hain. - Der. haini, vb. refl. (înv., a trăda; a se răscula); hainie, s. f. (trădare; rebeliune, răzmeriţă); hainlîc, s. n. (trădare). Sec.
XVII,	toţi der. sînt înv.	’	3969
haină (-ne), s. f. - Obiect de îmbrăcăminte exterior.
388
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Sb. haljina (Diez, Gramm., I, 444; Cihac, II, 133; DAR). - Der. hăinar, s. m. (vînzător de haine de gata); hăinărie, s. f. (prăvălie de confecţii); hăinet, s. f. (cantitate de haine); înhăinura (var. înhăimura), vb. (a îmbrăca), cf. înfăşură. La Stoica Ludescu (sec. XVII) apare haină, s. f. (parolă, consemn), despre care nu ştim dacă este acelaşi cuvînt. Haibăr, s. n. (haină) este o încrucişare a lui haină cu laibăr (DAR), der. înhăibăra, vb. (a îmbrăca).	3970
haită (-te), s. f. - 1. Grup de vînători cu cîini şi gonaci. - 2. Grup de cîini de vînătoare. - 3. Căţea. - 4. Femeie stricată.
Mag. hajta „hăituire, gonire“ (Cihac, II, 505; DAR; Gâldi, Dict., 92), din mag. hajtani „a împinge, a hăitui" (Scriban). - Der. haitău (var. haiteu, hăitău, haidau), s. m. (gonaci, hăitaş; văcar; pungaş), a cărui ultimă var. specializată la ultimele sensuri, pare a indica o încrucişare cu haiduc (după DAR, mai curînd cu huidui şi haidamac)-, hăitaş, s. m. (gonaci); hăitaş, s. m. (hăituire; amendă pentru vitele găsite pe terenuri interzise), din mag. hajtăs, „hăituire"; hăitui, vb. (a stîmi, a goni vînatul spre vînători; a speria, a urmări, a încolţi; a străbate), din mag. hajtani (după Skok 73, din rut. hajtuvaţy); hăituială, s. f. (goană după vînat); hăituitor, s. m. (gonaci, hăitaş); hăitic, s. n. (ceată de lupi); hăitiş, adj. (cu picioare strîmbe) din acelaşi mag. hajtani, cu sensul special de „a îndoi" (după Lowe 60, din v.mag. hajtăs „cotitură"); înhăita, vb. refl. (a intra într-o bandă, a se însoţi, a se asocia; a se golăni).
-	Din rom. provine rut. hajdej (Candrea, Elemente, 404).	3971
hăiţă (—ţe), s. f. - (Arg.) Turtă de porumb.
Ţig. hăvitz.	3972
hal (—Iuri), s. n. - 1. Condiţie proastă, situaţie necorespunzătoare. - 2. (înv.) Nenorocire. - 3. (Rar) Posibilitate, mijloc. - Mr. hală, megl. al.
Tc. hal (Şeineanu, n, 198; Lokotsch 790; Ronzevaile 80), cf. ngr. yjA\, alb. hal, bg., sb. hal. în tc. lipseşte nuanţa depreciativă, care apare în toate limbile balcanice.	3973
hală (—Ie), s. f. - 1. Piaţă acoperită. - 2. Acoperiş, copertină.
Fr. halle. - Der. halagiu, s. m. (vînzător de piaţă), cu suf. -giu (Iordan, BL, IX, 53).	3974
hală (—le), s. f. - 1. Uragan, furtună, vijelie. -
2.	Groază, spaimă, teroare. - 3. Spirit rău. - 4. Monstru, fiară. - 5. (Pl.) Păsări de curte.
Sl. (bg., sb.) hala (Conev 37 şi 106; DAR). -Der. haliţă, s. f. (femeie stricată); hăluit, adj. -
damblagiu); hoală, s. f. (pasăre de pradă); holă, s. f. (Trans., cîine).	3975
hala-bala, adv. - Cuvînt fără sens cu care începe un joc de copii. - Var. hara-bara, halea-balea, halea-palea.
Creaţie spontană, care pare a imita zgomotul unei conversaţii, cf. sp. tiquismiquis, şi hon-dra-bondra. Se foloseşte mai ales în expresia ce mai alabala?	3976
hălădui (-uşsc, -it), vb. - 1. (înv.) A se refugia, a se adăposti. - 2. A scăpa, a se salva. -
3.	A trăi, a locui, a sălăşlui. - Var. (înv.) hălăstui.
Mag. haladni „a merge în faţă" (DAR). - Der. hălăduinţă, s. f. (lăcaş).	3977
halal, s. n. - 1. Dar, cadou. - 2. Mulţumire, recunoştinţă. - 3. Noroc, fericire. - Mr. halane.
Tc. halal (Şeineanu, II, 199; Lokotsch 794), cf. ngr. %o)jak\ „permis", alb. halalj, bg., sb. halal „fericire". Primele două sensuri sînt înv. (sec.
XVIII), ultimul mai ales ca adv., ngr. xccAaXt acru „să—ţi fie de bine", bg. halal da e „să fie cu noroc"; echivalează cu sp. „enhorabuena". 3978 halal|, s. m. - Ţesătură de mătase şi bumbac.
Tc. halali (Şeineanu, III, 69). Sec. XVIII, înv.
3979
hălămiiste, s. f. - Hărmălaie, scandal. - Var. hălămujd(i)e, (hă)lămustie, (hă)lămustă, (hă)lă-moste, etc.
Sl. chlomozdî „scrîşnet" (Scriban). în Basar. Scriban confundă aceste cuvinte cu alimojdii.
3980
halat (-te), s. n. - Capot.
Tc. halyat, forma vulg. de la hilat (Şeineanu, II, 199; Lokotsch 864), cf. rus. chalat. 3981 halat (-turi), s.' n. - (Mold.) Instrumente de lucru, unelte. - Mr. hălate.
Tc. alat (Şeineanu, II, 199), cf. alb. aljat, bg., sb.alat.	3982
halat (-turi), s. n. - Frînghie, funie. - Var. (Olt.) alat.
Tc. halat (DAR).	3983
halău (-laie), s. n. - Năvod, plasă de pescuit.
-	Var. hălău, aloavă.
Mag. hălo (DAR; Cihac, n, 504), cf. sb., cr. (h)alov (Miklosich, Fremdw., 74), de unde var. Diez, Gramm., I, 128, se gîndea la gr. (xXieueiv „a pescui".	3984
halbă (-be), s. f. - Pahar de bere cu capacitatea de o jumătate de litru.
Germ. Halbe (Borcea 192). Este dublet al lui olbă, s. f. (Banat, flacon, sticlă).	3985
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
389
halcă (-ălci), s. f. - Bucată, porţiune, mai ales de came.
Mag. halk „aşchie" (DAR). - Der. halcată, s. f. (Munt., bucată), probabil prin încrucişare cu bucată (după DAR, de la un mag. *ha!kott); hălcui (var. hălci), vb. (a ciopli, a şlefui); hălcitor, s. n. (rindea).	3986
halca (-ale), s. f. - 1. Inel, belciug. - 2. Joc vechi, asemănător cu jocul de arşice din Spania.
-	Mr. hălcă.
Tc. (h)alka (Şeineanu, II, 199; Lokotsch 801; Ronzevalle 82), cf. ngr. xaXxce;, alb. halke, bg., sb. halkă.	3987
haldşu (-şi), s. m. - Păgîn. - Var. haldău.
De la caldeo, prin intermediul ngr. xaA&xl'o; (Iordan, BF, IV, 179).	3988
halea, adv. - (înv.) în funcţie activă, în slujbă.
Tc. halya, hala. Sec. XVIII, termen de administraţie, fără circulaţie reală (Şeineanu, II, 200).
3989
hal| (-lese, — it), vb. - A mînca, a înfuleca, a se ghiftui.
Ţig. ha-, part. halo „a mînca“ (Vasiliu, GS, VII, 116; Graur 159; Juilland 166). - Der. haleală, s. f. (mîncare); halap, s. m. (mîncău); halie, s. f. (foame); haleaos, s. n. (mîncare); halos, adj. (mîncău); nehalit, adj. (flămînd). Cf. ţig. sp.jalar „a mînca“, jallipen „mîncare" (Besses 92; Claveria 126). Sînt cuvinte familiare sau de Arg.
3990
hăli (-lese, -it), vb. - 1. A lua, a pune mîna pe. - 2. A arunca (mingea).
Origine incertă. Dicţionarele, fără nici o excepţie pe care s-o cunoaştem, confundă acest cuvînt cu cel anterior, ceea ce nu pare posibil (hăli circulă numai în Mold. şi hali mai ales în Munt.; nu se spune niciodată hali pentru sensurile lui hăli, nici invers; şi, în sfîrşit, trecerea semantică de la „a mînca" la „a arunca" pare dificil de explicat). Pare a fi vorba de un cuvînt sl. (Cihac, II, 133; DAR; Candrea), cf. rut. chafyty sja „a se grăbi", pol. galic „a arunca mingea", din sl. galiti „a sări".
-3991
halima (—ale), s. f. - 1. Titlu al colecţiei de poveşti orientale, mai cunoscută ca O mie şi una de nopţi. - 2. Basm, poveste, snoavă. - 3. încurcătură, încîlceală, confuzie.
Arab. âlima „balerină" (> fr. almee, sp. almea), prin intermediul ngr.	(Şeineanu,	II,	200;
Lokotsch 800; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 220). Sensul 3 este firesc, dată fiind complicaţia poveştii. Se pare că Graur 161 se înşală inter-
pretîndu-1 ca „hărmălaie", pe care îl explică prin ţig. halema, de la ha- „a mînca".	3992
haloimăs (—suri), s. n. - Utopie, vis, fantezie.
Idiş haloimss, pl. de la hohm (Byck-Graur 35).
3993
halt (-turi), s. n. - (înv.) Bîrfă.
Ngr. %akn (DAR). Sec. XVIII.	3994
haltă (-te), s. f. - Oprire, staţie.
Germ. Halte(stelle), cf. Borcea 192, cf. fr. halte, it., sp. alto.	3995
halva (-ale), s. f. - Alviţă asemănătoare cu cea din Jijona. - Var. alva. Mr. hălvă.
Tc. halva (Şeineanu, II, 200; Lokotsch 804; Ronzevalle 82), cf. ngr. xaXpâţ, bg., sb., rus. chalvă. - Der. (h)alviţă, s. f. (alviţă asemănătoare cu cea din Alicante); halvagiu, s. m. (persoană
■	care face halva) din tc. halvaci, cf. bg. halvadziia,
•	sb. halvagija.	3996
ham (—muri), s. n. - Ansamblu de curele cu care se înhamă calul.
Mag. hâm (Miklosich, Fremdw., 92; Lambrior 375; Cihac, II, 504; Bemeker 383; DAR; Gâldi, Dict., 92), cf. sb., ceh. ham, pol., rut. hamy. Cuvîntul mag. provine din v.germ. chamo, cf. it. camo, sp. carnal. - Der. hămurar, s. m. (persoană care face hamuri); hămurărie, s. f. (şelărie); înhăma, vb. (a prinde la, a uni, a împerechea; refl., a se mulţumi cu o muncă istovitoare); înhămătură, s. f. (atelaj, prindere; apăsare, durere în piept); deshăma, vb. (a desface, a dezlega); hamut, s. n. (parte a hamului), din bg. hamut sau rus. chomut.
3997
ham, interj. - Exprimă lătratul cîinelui. - Mr. ham.
Creaţie spontană, cf. fr. (Cotes-du-Nord) hamer „a lătra" (Şeineanu, Chien, 113). - Der. hămăi, vb. (a lătra); hămăială, s. f. (lătrat); hămăit, s. f. (lătrat); hămui, vb. (a lătra).	3998
hamailîu (—îie), s. n. - Amuletă.
Tc. hamaili (Şeineanu, III, 60). Sec. XIX, înv.
3999
hamal (-li), S. m. - Muncitor care transportă poveri. - Var. (Mold.) mahal. Mr. hămal.
Tc. hamal, din arab. hammăl, cf. per. cuman. chamal (Şeineanu, II, 201; Lokotsch 806; Ronzevalle 82), cf. genov. camallo, sp. alhamel (Corominas, I, 125), ngr. yjJ.\iâXr\q, alb. hamal, sb. amal, bg. hamalin. - Der. hamalesc, adj. (de hamali); hamalîc, s. n. (îndeletnicirea de hamal), din tc. ham(m)alik, mr. hămăliche; măhălit, s. n.
390
ALEXANDRU CIORĂNESCU
(Mold., îndeletnicirea de hamal); măhălos, adj. (dezordonat), prin încrucişare cu mătăhălos.
4000
hambar (-re), s. n. - 1. Magazie de grîne, grînar. - 2. Covată, albie. - 3. (înv.) Cală. - 4. (Arg.) Tabacheră. - Mr. ambare, megl. ambar.
Tc. (per.) ambar (Hesseling 38; Şeineanu, II, 202; Lokotsch 777; Bemeker 28), cf. ngr. ăpiapi „cală", alb., bg., sb., rut., rus. ambar, mag. hambar (cf. Gâldi, Dict., 92).	4001
hamşi, s. n. - Plantă erbacee care se întrebuinţează la fabricarea berii (Humulus lupulus). -Var. hămei, hemei.
Sl. chumeli (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 137; Philippide, Principii, 38; Conev 47), cf. bg. hmel, pol. chmiel, rus. chmelî, ngr. %ot)H£Xl, tc. hemil. - Der. hemeiugă, s. f. (hamei), pentru a cărui formaţie cf. hălăciugă, hîltiugă; hămei (var. hemei), vb. (a zăpăci, a năuci, a prosti), datorită efectelor florii care se întrebuinţează în fabricarea berii, cf. rus. zachmeleti „a se îmbăta"; înhemeit, adj. (înv., tulburat, stricat); hămesi, vb. (a zăpăci, a slăbi, a enerva), var. de la hămei, cu suf. expresiv si; hămesit, adj. (prostit; flămînd); hămeseală, s. f. (zăpăceală, oboseală). Hămesi a dat loc la discuţii, fiind considerat în general ca imul din cuvintele care provin din alb. Cihac, II, 133, îl deriva de la hămăi „a lătra", şi Philippide,
II,	716, din gr.	»a	vărsa". în general
(Puşcariu, Conv. lit., XXXVIII, 464; DAR; Candrea; Scriban; Rosetti, II, 118) se consideră ca etimon alb. hames „mîncău", de la ha „a mînca". Această der. nu pare posibilă, deoarece diferenţa semantică este prea mare, şi pentru că vb. rom. nu conţine ideea de „foame" decît ca nuanţă secundară, ideea de bază fiind aceea de „a se sfîrşi, a se simţi slăbit". Dovadă a acestui fapt este folosirea, din sec. XVIII şi în mod frecvent, a expresiei hămesit de foame „slăbit de foame", ceea ce nu ar fi posibil dacă sensul cuvîntului ar fi acela de „a fi flămînd", pe care îl dau toate dicţionarele. Tc. hamaşat „prostit" (Moldovan 425) nu este posibil. Pentru hemei, vb., nu este posibilă der. pe care o propune Cihac, II, 663, din ngr. x«iV£V0ţ în loc de xa.V(i£VOţ „nenorocit". - Cf. humelnic.
4002
hamiş (-se), adj. - 1. Şmecher, şiret. - 2. Fals, prefăcut. - Var. hameş.
Mag. hamis (Lowe 60; DAR). în Trans. Hameş, pe care DAR îl derivă din alb. hames „mîncăcios", nu este decît o var. - Der. hămişag, s. n. (fraudă, înşelăciune), din mag. hamissag; hămăşi, vb. (a corupe, a vicia), în Trans.	4003
hamşiu (—ii), s. m. - Peşte, anşoa (Engraulis encrasicholus). - Var. (h)amsi(e), (h)ampsi(e).
Ngr. XOV’H (Candrea; Scriban), cf. bg. hamsija (DAR).	4004
han (-nuri), s. n. - Local cu ospătărie unde se poate înnopta. - Mr. hame, megl. an.
Tc. han (Roesler 606; Şeineanu, II, 204; Lokotsch 808; Ronzevaile 84), cf. ngr. xocvi, alb. han, bg., sb. han. Cuvîntul mr., de la var. tc. hane. -Der. hangiu (mr. hăngi), s. m. (persoană care ţine un han), din tc. hangi, cf. ngr. xovr^k, alb. hangi, bg. handziia, sb. hangija; hangiţă (var. han-gioaică), s. f. (nevastă de hangiu; femeie care ţine un han).	4005
han (-ni), s. m. - Titlu purtat de conducătorii tătari.
Tc. (tăt.) han (Şeineanu, II, 203), cf. rus. chan, fr. khan, sp. kan. - Der. hănie, s. f. (demnitate de han); hănesc, adj. (propriu unui han); hantătar, s. m. (han).	4006
handră (—re), s. f. - 1. Cîrpă, zdreanţă. - 2. Limbă, cioc. - 3. Hărmălaie, zarvă. - 4. Femeie stricată. - Var. hoandră, landră, loandră, langră.
Creaţie expresivă, simplă var. de la hanţă, cf. buleandră, fleandură faţă de treanţă. DAR se gîndeşte la o der. din mag. handra „cîrpă", a cărui coincidenţă se explică poate prin originea expresivă comună.
Der. handrălui (var. hondrălui, hondrăi, hon-drăni), vb. (a hoinări); handrălău (var. hăndrălău, hondrălău, nandrălau, nandroş), s. m. (flăcău care umblă după fete), cuvînt pe care Lowe 31 şi Scriban, urmîndu-1 pe Cihac, îl derivă din mag. văndorlâ; handralela (var. handravela, handro-vela); adv. (fără rost, aiurea), pe care Bogrea, Dacor., I, 260, îl derivă greşit din ngr. Xov~ SpoPe^ovov „ac de cusut saci"; hondromăni, vb. (a bîigui, a îndruga), cu suf. expresiv -man; handrabulea (var. mandrabulea), s. m. (poreclă dată ţiganilor), formaţie hazlie care aminteşte ţig. andro „înăuntru" şi bui „cur" (după Graur 122, direct din ţig.).	4007
hang (-guri), s. n. - l. Acompaniament muzical. - 2. Coarda sol, la vioară. - 3. Ţeavă la cimpoi cu un singur ton, pentru a servi drept acompaniament.
Mag. hang „ton" (Cihac, II, 504).	4008
hangă (-ăngi), s. f. - (înv.) Pădure, desiş;
Mag. hanga (DAR). Sec. XVII. - Der. hangan, adj. (varietate de porumb).	4009
hanger (-re), s. n. - Pumnal oriental. - Var. (înv.) hamger; (h)angear(iti). Mr. hăngear.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
391
Tc. hanger, din arab. al-hanchar, de unde sp. alfange (Roesler 606; Şeineanu, n, 205; Lokotsch 814; Ronzevalle 87), cf. ngr. xavztppi, alb., sb. hangar, bg. handzar.	4010
han; mă (-ne), s. f. - Turcoaică din aristocraţie.
Tc. hanim (Meyer 12; DAR), cf. ngr. Xccvcrunuroa, alb. anem, bg. hanăma. Sec. XIX, înv.	4011
hîns (-se), s. n. - Tufişuri, mărăciniş.
Origine necunoscută; ar putea fi un cuvînt expresiv. S-a propus o legătură cu sl. gqstii „des“ (Jb, V, 312) sau cu mag. homszek „pămînt dislocat" (DAR). Cf. hînsă.	4012
hînsă (-se), s. f. - 1. (Trans.) Aversă, ploaie torenţială. - 2. (Bucov.) Dor, nostalgie. - 3. (Trans., adv.) Fără încetare, în mod continuu.
Origine necunoscută. Nu este sigur că este vorba de un singur cuvînt. După Diăganu, Dacor., m, 706, urmat de Scriban, de la un sl. *hqsa, din germ. Hanse (cf. hînsar), ipoteză puţin convingătoare.	4013
hînsar (—ri), s. m. - Soldat de cavalerie. Apare în sec. XV ca un corp de călăreţi fără leafă, care trăiau prin jefuirea regiunilor pe care le străbăteau (de unde o anume confuzie între noţiunea de hînsar şi cea de ,,tîlhar“). în sec. XVII se organizează în Mold., ca două corpuri sub conducerea a doi vornici.
Sl. chqsarî (Bemeker 400; DAR; Bogrea, Lui N. lorga. Omagiu, Craiova 1922, p. 51-63; Capidan, LL, I, 115). Originea cuvîntului sl. nu este clară. Se consideră (Bemeker) că trebuie plecat de la sl. *chqsa „hoţie", din germ. Hanse, cf. sb. *husiti „a fura", sau, după Bogrea, din mgr. xoupcrapu; „corsar". Este evidentă înrudirea acestui cuvînt cu mag. huszâr „husar", care, la rîndul său, provine dm mag. husz „douăzeci", dat fiind că în trecut se recutra un husar la fiecare douăzeci de tineri din sat (după Miklosich, Slaw. Elem., 51 şi L£ger, Bull. Soc. Linguist Paris, XXIII, p. XCVIII, din acelaşi mgr. xuupaaptoq). Din mag. provine rom. husar, s. m. (soldat de cavalerie), dublet al celui anterior, intrat în limbă în sec.
XVIII,	cu der. husăresc, adj. (de husari); husă-reşte, adv. (ca husarii; fără menajamente); husă-
•	rime, s. f. (corp de husari).	4014
hanţă (-ţe), s. f. - l. Cîrpă, zdreanţă. - 2. Haină zdrenţuită. - 3. Gură, limbă. - 4. Femeie stricată. - 5. Căţeluş. - 6. Om zăpăcit, aiurit
Creaţie expresivă, cf. Jleoarţă, treanfă, hoandră, cu aceleaşi sensuri. După DAR, ar fi o contami-
nare a lui handră cu sdreanfă. Drăganu, Dacor.,
III,	708, pleacă de la săs. hănts „vedenie, arătare"; Candrea, de la rut. hanca „gloabă, mîrţoagă" cf. Scriban. Hanf, s. n. (cadavru; mîrţoagă; bucată; Trans., fişie) trebuie să fie doar o var. - Der. hănfui, vb. (a sfîrteca), pe care Cihac, II, 134, îl pune în legătură cu ceh. hantovati „a face pe măcelarul"; hănfălui, vb. (Bucov., a deranja, a impoituna); hănţău, s. n. (masa celui care face căruţe); hănfuşcă, s. f. (şmecheiă, golancă); ho-ancă (var. hoantă, hoanghină, hoarca), s f. (babă); hoarţă, s. f. (hîrb), cf. Jleoarţă; honţăni, vb. (a se agita). - Din rom. pare a proveni rut. hance (Miklosich, Wander., 16).	4015
haordea, interj. - (Arg.) Vino aici!, apropie-te!
-	Var. aorde(o).
Ţig. (h)au, imper. de la av- „a veni" şi arde „aici" (Graur 161; Juilland 166).	4016
haos (—Suri), s. n. - Stare primitivă, de dezorganizare, confuzie. - Mr. hau.
Mgr. %aoq (sec. XVII). - Der. haotic, adj. pe baza fr. chaotique.	4017
hap, inteij. - Exprimă ideea de a apuca repede, sau de a înghiţi.
Creaţie expresivă, cf. sl. chapati „a muşca", rut. chapati „a apuca", mag. happolni „a înghiţi", germ. happen, schnappen „a apuca", fr. happer, „a înhăţa, a prinde" ngr.	„a	înghiţi".	- Der.
hăpăi, vb. (a înghiţi); hălpăi (var. hălpăcăi), vb. (a înghiţi), cu l expresiv; hălpi, vb. (a se apleca griul); hîlpav (var. hulpav, hlupav, glupav), adj. (mîncău, lacom); înhăpa, vb. (a prinde, a înghiţi); înhulpa, vb. (a înghiţi); hăpui, vb. (înv., a supune, a subjuga), plecînd de la ideea de „a fi prins"; hapcă, s. f. (cîrlig de undiţă; forţă, violenţă), în Trans. hăjpocă, format ca japcă şi poate influenţat de hreabcă (der. din sl., bg. hapka „îmbucătură, muşcătură" sau rut. chapka „cursă de şoareci", propusă de Cihac, II, 135; DAR; Candrea; Iordan, BL, IV, 54, este posibilă fără a fi necesară dată fiind sursa expresivă comună); haple(ă), s. m. (prost, bleg), pe care Şeineanu, Semasiol., 229, îl deriva din gr. otTtXog „simplu", iar Cihac, II, 135, urmat de DAR, din bg. hapljo; hăpşi, vb. (Olt., a înghiţi); hopşi, vb. (Basar., a nu scoate o vorbă); hapuc (var. habuc, ha(r)puce), s. n. (Trans., Bucov., minge), pe care DAR îl pune în legătură cu mag. hapkalkodni „a apuca"; hapucă, s. f. (joc cu mingea); hăbucos, adj. (încîlcit, se spune mai ales despre lînă); hăbui, vb. (Mold., a se juca, a se zbengui). Nu este clar, dacă aparţine aceleiaşi rădăcini expresive hăbuc, s. m. (bucată, ciob), pe care DAR, urmîndu-1 pe Cihac, II, 133, îl pune
392
ALEXANDRU CIORĂNESCU
în legătură cu sl. chabiti „a strica", şi cu hăbuc, s. n. (Olt., zăduf), cu der. săi hăbuci,vb. (Trans., a rupe, a desface, a strica), hăbitceală, s. f. (Olt., zăduf). - Cf. horp.	4018
hap (-puri), s. n. - Pilulă. - Mr. hapă.
Tc. hap (Şeineanu, II, 205; Roesler 606; Ronzevaile 80), cf. ngr. yjjnx, alb., bg. hap. 4019 hap (-puri), s. n. - Minereu mărunt spălat.
Mag. hap (DAR). în Trans.	4020
hapsîn (-nă), adj. - Avar, zgîrcit, calic.
Mag. habszi „mîncău" (Cihac, II, 504; Lowe, 58; DAR), probabil contaminat cu hapcin, var. de la căpcin sau căpcăun (după DAR, apropiat de hain).	4021
har (-ruri), s. n. - Graţie divină. - Mr. hare.
Mgr. xaptţ (Roesler 578; DAR), în parte prin intermediul sl. chari. Sec. XVI. - Der. harnic, adj. (înv., recunoscător; capabil; activ, harnic), cu suf. -nic, ca puternic de la putere (după Cihac, II, 136, urmat de DAR; Densusianu, GS, I, 350; Candrea; Scriban, din sl. charinu, cf. bg. haren „frumos", neharen „leneş"; după ipoteza greşită a lui •Diculescu 180, în legătură cu suedezul amig „harnic"); neharnic, adj. (înv., nedemn; leneş); hărnici, vb. (a munci activ, a-şi da silinţa); hărnicie, s. f. (capacitate, activitate, hărnicie). Cf. hărăzi, haram.	4022
hara, inteij. - Exprimă mîrîitul cîinelui, ca şi ideea de a sfîşia.
Creaţie expresivă. Este simplă var. de la hîr, cf. aici; der. săi se confundă adesea cu cei de la hîr sau hor. - Der. harapara, s. f. (trîntire, scuturare; hărmălaie); hara-para (var. harta-parta, har-cea-parcea), adv. (în bucăţi, pe părţi), ultima formă încrucişată cu tc. parca-parca „în mii de cioburi" (Popescu-Ciocănel 32); haraiman, s. n. (hărmălaie, larmă), cu suf. expresiv -man, cf. chiloman; harchină, s. f. (bucată); harcăt (var. harhăt), s. n. (scîrţîit, scrîşnet, zgomot; larmă); hărcati (var. hărhăfi, hărhăti), vb. (a sta de vorbă, a pălăvrăgi; a se certa, a ţipa; a face zgomot); hărcăteală (var. horcoteală), s. f. (agitaţie), cf. forfoteală; harhotă, s. m. (vorbăreţ), cf. forfotă; harhar, s. m. (evreu), cf. rut. harhara „femeie stricată" care pare a proveni din rom.; harhălău, s. m. (june prim, cavaler), cf. sdrăngălău; harhagea, s. f. (cochetare, flirt); harhălaie (var. harmalaie, harmalaie, harhalie), s. f. (hărmălaie, scandal), cu disimilare la var. (după DAR, prin influenţa lui larmă; pentru Pascu, I, 194, din sl. kraloma „rebeliune"; hartan, s. n. (bucată ruptă, mai ales de came; parte, cîrpă, zdreanţă; picior de
pasăre), din harta f-parta), cu var. hartal, partal, partam (după Candrea, partal provine din mag. partalav); hărtăni (var. hărtăpăni, hărtăpăli), vb. (a sfîşia, a sfîrteca), var. cu influenţa lui harta -parta.	4023
haraba (-ale), s. f. - Car, căruţă mare.
Tc. araba (Şeineanu, II, 205; Lokotsch 790), cf. bg., sb. arabă, rus. arbă. - Der. harabagiu, s. m. (căruţaş), din tc. arabaci; harabagiesc, adj. (tipic pentru căruţaşi); harabagilîc, s. n. (înv., consum, impozit municipal pe căruţele care intră), din tc. arabacilik; harabagerie, s. f. (cărăuşie); hărăbuţcă, s. f. (Bucov., căruţă); hărăbaie, s. f. (casă mare, clădire mare), cf. Iordan, BL, IX, 56.
4024
haraci (—iuri), s. n. - Tribut; mai cu seamă cel plătit de Principate imperiului turc, din sec. XV pînă în sec. XIX, cu puţine întreruperi. - Mr. hărace.
Tc. harac (Roesler 606; Şeineanu, II, 206; Ronzevaile 85), cf. ngr. %apâz<n, alb., bf. harac, mag. harăcs. - Der. haracciu, s. m. (strîngător de biruri), din tc. haracci; hărăcer, s. m. (perceptor), ambele înv.	4025
haractir (-ruri), s. n. - Caracter.
Ngr. xapoaxiTp (Gâldi 194). Este dublet al lui caracter, s. n., din fr. caractere. Sec. XVIII, înv.
4026
haram (—muri), s. n. - 1. Lucru obţinut fără muncă, pleaşcă, dar (mai ales în expresia de haram, gratis, pe degeaba). - 2. Beneficiu ilicit.
-	3. Mîrţoagă, gloabă. - Mr. harame.
V.sb. haran „gratuit", de la har „graţie". în general se pleacă de la tc. haram „lucru interzis" (Roesler 606; Şeineanu, II, 207; Lokotsch 819; DAR); însă prezenţa cuvîntului sb. în sec. XIV (Danicic, III, 572) exclude această ipoteză. Graur, BL, IV, 87, încearcă să explice ultima întrebuinţare prin tc. haram „brav", care nu pare clar; în realitate, semantismul este normal, cf. de bogdaproste, de pomană, pentru a desemna obiecte de proastă calitate. Tc. poate să fi influenţat în privinţa sensului 2.
Der. harancă, s. f. (femeie rea); harangiu, s. m. (om crud, fără suflet); haramin, s. m. (bandit, tîlhar), din tc. harami (Şeineanu, II, 208; Bemeker 377), cf. mr. harami, bg. haramija, sb. harămija, mag. haramja; haramină, s. f. (tîlhar; ţigan); haramlîc, s. n. (găleată); haramgiu, s. m. (trişor); haramgioaică, s. f. (femeie care trişează); haram-başa, s. m. (căpitan de haiduci), din tc. haram baţi; harambaşie, s. f. (funcţia de căpitan de haiduci).	4027
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
393
harang (—ăngi), s. n. - (Trans., Banat) Clopot. - Var. (Olt.) harîng.
Mag. harang (DAR; Scriban; Gâldi, Dict., 134).
-	Der. barangă, s. f. (animal care serveşte de
călăuză celorlalte; gălăgios, palavragiu), prin contaminare cu mag. beregni „a mugi“. Pare fantastică ipoteza lui Philippide, Viaţa rom., 1 (1916), p. 216, care pleacă de la barangos, mgr. Papayyot, populaţie care a trăit în Evul Mediu în bazinul Dunării, pentru a-1 explica pe barangă, ca şi pe baragladină şi toponimul Bărăgan; cf. Bogrea, Lui N. lorga, Omagiu, Craiova 1922, p. 51-63. De la barangă sau de la mag. beregni provine bărăngi, vb. (a striga, a ţipa) şi bărăni, vb. (Trans., Mold., a insista, a pisa; a rîvni), pe care Cihac, II, 479, dorea să-l derive din mag. vămi, de la vărăs „aşteptare".	4028
harapnic (-ce), s. n. - Bici.
Pol. harapnik, rus. arapnik (Cihac, II, 135).
4029
hărăzi (-ZŞSC, -it), vb. - 1. A da, a acorda.
-	2. A dedica, a închina. - Mr. hărisire, hărzire.
Ngr. %apiCa> (Mumu 27), în parte prin intermediul sl. charizati. - Der. hărăzeală (var. hără-zitură), s. f. (înv., donaţie; închisoare); hărăzitor, adj. (care hărăzeşte). - Cf.- har, haram. 4030
harbuz (—ji), S. m. - Pepene verde, lubeniţă . (Citrullus vulgaris).
Tc. harbuz, karpuz (Roesler 606; Milosich, Fremdw., 75; Şeineanu, II, 209; Ronzevalle 126), din per. gharbusa; cf. sp. arbtisa „pepene de Astrahan", ngr. xapncnify, alb. karpus, bg., sb. karpuz. - Der. harbuzesc, adj. (varietate de pere); harbuzărie, s. f. (plantaţie de pepeni verzi). Din rom. provine pol. arbuz (Miklosich, Wander., 12) rut. arbuză.	4031
harea, s. f. - Mătase, moar.
Tc. hare (Şeineanu, III, 60). Sec. XVIII, înv.
4032
hareci, inteij. - Strigăt cu care în trecut se arăta că un obiect a fost adjudecat la o licitaţie. - Var. areci, arici.
Tc. hareg (Lobel 23; Şeineanu, II, 209). - Der. hareci, s. n. (licitaţie; adjudecare); (h)areciui (var.
(h)arecilui), vb. (a licita; a adjudeca), var. din tc. haraclamak.	4033
harem (—muri), s. n. - Totalitatea cadînelor unui mahomedan poligam. - Mr. hareme.
Tc. harem (Roesler 606; Şeineanu, II, 210; Lokotsch 819; Ronzevalle 81), cf. ngr. yjxptyl, alb., bg., sb. harem.	4034
harfă (—fe), s. f. - Instrument muzical format
dintr-o ramă mare triunghiulară pe care sînt fixate coarde puse în vibraţie prin ciupire. - Var. harpă.
Germ. Harfe; var. din fr. harpe. - Der. harpist, s. m., harpistă, s. f., din fr.	4035
harhal (-Iuri), s. m. - Colier.
Ngr. %uţr/oX\, din tc. halhal (DAR). Sec. XVIII, înv.	4036
hărjate, s. f. pl. - Joc de noroc.
Mag. hăzsărt (Tiktin; DAR; Drăganu, Dacor., VI, 282-4), din fr. hasard. Sec. XVII, înv. 4037
harminţie (-ii), s. f. - (Trans.) Contribuţie plătită de negustori.
Mag. harminc „treizeci" (DAR). Sec. XVIII, înv.	4038
hartă (-ărţi), s. f. - 1. Reprezentare grafică a suprafeţei pămîntului. - 2. (înv.) Document. - Mr. hartă.
Mgr. xoţm? (DAR). Sec. XVII. - Der. hărţulie (var. înv. hărtulie), s. f. (hîrtie, maculatură). Cf. hîrtie.	4039
harţă, s. f. - încăierare, ceartă. - Var. (înv.) harf.
Mag., pol. harc (Cihac, II, 505; Bemeker 377; DAR; Gâldi, Dict., 92), cf. arţag. - Der. hărţaş, s. m. (luptător, combatant); hărţui, vb. (a ataca; a începe lupta; a urmări, a sîcîi, a pisa); hărţeli, vb. (a deranja, a supăra, a chinui), cu suf. expresiv -li; hărţuială, s. f. (faptul de a hărţui); hărţuitor, adj. (care hăituieşte); hărăţi, vb. (a hărţui), care, după Scriban, Arhiva, 1912 şi DAR, ar proveni din mag. hergelni (herecelni) „a aţîţa", ipoteză ce pare inutilă; hărăţie, s. f. (înv., combativitate; vitejie); hărăţag, s. n. (rar, provocare), rezultat dintr-o încrucişare cu arţag; hărăţ, s. m. (persoană care hărţuieşte; viteaz), sec. XVII, înv.
4040
harţi, s. m. pl. - Săptămîni în care este permis să se mănînce came miercurea şi vinerea. - Var. arţ(i).
Ngr. %aţnCy, care, după Cihac, II, 136, ar proveni din tc. harg „cheltuială". Cf. arţibur, a cărui der. nu este clară.	4041
hartular (—ri), s. m. - Cleric folosit ca secretar sau copist.
Mgr. xcxpxouXaptcx; (sec. XVIII). - Cf. har-tofilax, s. m. (judecător şi administrator sinodal), din mgr. % apr apucai;.	4042
hasa (-ale), s. f. - Pînză subţire, percal. - Mr. hase.
Tc. kasa (Şeineanu, II, 211; Lokotsch 1147), cf. ngr. xacreţ, bg. hase. Sec. XIX, înv.	4043
haşcă (-ăşti), s. f. - Trunchi gol, scobit.
394
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Origine necunoscută. în Mold. Pare identic cu haşcă, s. f. (înv., tigaie la armele de foc). 4044
hasichiu (-ii), s. m. - Soldat turc din garda sultanului.
Tc. haseki (Şeineanu, III, 61). Sec. XVII, înv.
4045
haşmă (-rne), s. f. - Plantă erbacee cu bulb.
-	Var. (h)aj(i)mă, (h)agimă.
Mag. hagyma „iîapă" (Cihac, II, 504), cf. aţmaţuchi.	4046
hasnă, s. f. - Profit, utilitate.
Mag. haszon (DAR; Gâldi, Dict., 135). Sec.
XVII.	- Der. hăsnaş, adj. (înv., util, folositor); hăsnui, vb. (a fi folositor; a produce). 4047
hat (-turi), s. n. - l. Răzor, hotar. - 2. Cîmp nelucrat, pîrloagă. - Var. hatie.
Rut. hat „dig“ (DAR; Scriban), datorită formei specifice a hatului. După Moldovan 425; din tc. hatt ,,linie“). - Der. hăt aş, s. m. (vecin); hătui, vb. (a fixa limite, a delimita; a fi vecini); hait, s. n. (Mold., dig), a cărui der. nu este clară; hăti, vb. (Bucov., a zăvori; a îngrămădi), din rut. hatyty „a face dig“.	4048
hat (—turi), s. n. - Ordin, decret al sultanului.
Tc. hat (Şeineanu, II, 211; Lokotsch 843). înv., ca şi comp. hati-humaium, s. n. (decret imperial), din tc. hati humayun şi hatişerif, s. n. (decret), din tc. hati şerif „ordin sacru".	4049
hăt, adv. - Mult, tare, foarte.
Rut. het (Weigand, Dialekte der Bukowina, Leipzig 1904, p. 96; DAR). Este rar în Munt. Cihac, II, 505, pleacă de la mag. hăt „la fel".
4050
haţ, inteij. - Indică o mişcare rapidă, pentru a lua ceva prin surprindere. - Var. hăţ.
Creaţie expresivă, cf. hap. Hăţ, se spune şi pentru a obliga caii s-o ia la dreapta. - Der. hăţ, s. n. (fnu; laţ); hăţaş, s. m. (cal care ascultă de fiîu); hătui, vb. (a mîna cu ftîiele caii); înhăţa, vb. (a apuca, a prinde; a înşfăca). Cf. hoţ, hăţaş.
4051
hataia (-iele), s. f. - Ţesătură de mătase.
Tc. hatayi (Şeineanu, III, 62). Sec. XVII, înv.
4052
hatalău (-ăi), s. m. - (Mold.) Flăcău care face curte, june prim, crai. - Var. hătălău.
Origine incertă. După Drăganu, Dacor., V, 366, din mag. hătalo „călăreţ". Pare der. expresiv, cu suf. -tău, cf. handrălău, sdrăngălău; caz în care prima parte a cuvîntului ar putea fi pusă în legătură cu mag. hatalom „forţă", cf. hatalm. 4053
hatalm (-muri), s. n. - 1. Forţă, violenţă. -2. (înv.) Amendă. - Var. hatal, hătal.
Mag. hatalom, cf. hatalău.	4054
hăţaş (-şe), s. n. - Cărare, potecă. - Var. hăţiş, hăţiş, hataş, hâţag.
Origine incertă. Pare a fi formaţie expresivă, pe baza lui hăţ, care exprimă ideea de „a pleca, a devia", caz în care ar însemna „(drum) lateral" sau, „scurtătură". Totuşi, sensul special al lui hăţiş, s. n. (deşiş, tufişuri) se potriveşte doar în parte acestei ipoteze. Scriban propune germ. hetzen ,£. aţîţa“, care nu pare mai probabil. După Moldovan 426, de la hat, „drum", care nu apare cu acest sens; in afară de aceasta, der. de la hat nu îl au pe /. - Der. hăţaş, s. m. (Bucov., haiduc); hăţoagă, s. f. (cărare de animale, în pădure).	4055
haţcadău (—ăi), s. m. - (Mold.) Pasăre de curte, gîscan sau cocoş foarte mare.
Mag. heckedo (Drăganu, Dacor., III, 719). DAR îl pune greşit în'legătură cu mag. acogatâ „bătăuş".	4056
hatîr (—ruri), s. n. - 1. Favoare, serviciu. - 2. Favoarea necuvenită, protecţie ilicită. - Mr. hătîre, megl. atqr.
Tc. hatir (Roesler 607; Şeineanu, IT, 211; Lokotsch 842; Ronzevaile 83), cf. ngr. xanpi, alb. hater, bg., sb. hater. - Der. hatîrgiu, s. m. (care îşi protejează prietenii; care profită de favoruri).
4057
hatman (-ni), s. m. - 1. în Polonia, general în fruntea unei armate. - 2. în Moldova, începînd din sec. XVI, boier de divan, şef al armatei, pîrcălab şi portar al Sucevei. - 3. în Muntenia, începînd de la 1797, aprod al divanului domnesc, mai tîrziu şef peste zapcii şi aprozi.
Pol. hetman, din germ. Hauptman (Cihac, II, 137; Bemeker 378), cf. rut ataman, de unde ataman, s. m. (înv., căpetenie a cazacilor), rut vataman, de unde vătăman (var. vătămări), s. m. (Mold., aprod).	4058
hau, inteij. - Redă strigătele de chemare sau de bucurie, ca şi lătratul. - Var. hău, hu.
Creaţie expresivă, cf. aui. - Der. hăui (var. hăuli, hăuni, aoli), vb. (a ţipa; a chema în gura mare; a cînta; a urla); hăucăi, vb. (a lătra), cf. rut haukati; haulă, s. f. (casă mare pustie), numită astfel datorită ecoului pereţilor săi; haot, s. n. (Munt., zgomot, larmă); hău, s. n. (abis, prăpastie), din pricina ecoului (Cihac, II, 663 şi Philippide, Principii, 154 se gîndesc la o posibilă der. din mgr. x00?; DAR consideră etimonul necunoscut; Scriban porneşte de la mag. ho „zăpadă"). 4059
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
395
haubjţă (-ţe), s. f. - Piuliţă, mojar.
Pol. haubice, din germ. Hubitze (DAR). Sec.
XVII,	înv.	4060
haut, s. m. - Cambulă (Aspius rapax). - Var.
havut, (li)avat.
Tc. haut (Hasdeu 2153; DAR). Scriban îl pune în legătură cu gavăt.	4061
havadiş (-şuri), s. n. - Ştire, raport.
Tc. havadis (Şeineanu, III, 62). Sec. XVIII, înv.
4062
havaet (-turi), s. n. - Contribuţie pe leafă, venit plătit de cei cu funcţii publice. - Var. avaet.
Tc. avaid „venit" (Cihac, II, 544; Şeineanu, II, 29; Lokotsch 37). Sec. XVIII, înv.	4063
havai (-ie), adj. - Albastru.
Tc. havayi (Şeineanu, II, 212). Sec. XVIII, înv.
4064
havalea (-şle), s. f. - 1. Act, ţidulă a sultanului referitoare la primirea tributului. - 2. Tribut, contribuţie, dare.
Tc. havale „ordin de plată" (Şeineanu, II, 312; Lokotsch 974), cf. ngr. xofSaXa; „funcţie". - Der. havalagiu, s. m. (slujbaş la finanţele turceşti), sec.
XVIII,	înv.	’	4065
havan (-nuri), s. n. - 1. Mortier, obuzier. -2. Piuliţă, pisălog.
Tc. havan (Şeineanu, II, 212), cf. ngr. xctfkwi. Sec. XVIII; sensul 2 în Mold.	4066
havră (—re), s. f. - Sinagogă. - Mr. havră. Tc. havra (Roesler 606; Şeineanu, II, 213; Lokotsch 857), cf. bg. havra, sb. avra, alb. avre. De asemenea ar putea proveni direct din ebr. havra „comunitate".	4067
havuz (-zuri), s. n. - 1. Bazin de apă descoperit. - 2. Fîntînă arteziană. - Var. avuz. Mr. hăvuză.
Tc. havuz (Roesler 606; Şeineanu, II, 213; Lokotsch 846; Ronzevalle 82), cf. ngr. %afkn)^a, bg. havuz.	4068
haz (-zuri), s. n. - 1. Stare de bună dispoziţie, plăcere, veselie. - 2. Farmec, lipici. - 3. Vorbă de duh, nostimadă. - Mr. haze.
Tc. haz (Şeineanu, II, 213; Lokotsch 856; Ronzevalle 80), cf. ngr. %a£i. - Der. hazliu, adj. (nostim); hazos, adj. (ncstim; plin de haz, spiritual).	4069
hazaică (—ci), s. f. - Gospodină.
Rus. chozeiskii „de casă". în Mold. Trebuie să provină din aceeaşi sursă hozate, s. pl. (Trans., unelte), chiar dacă nu se cunoaşte etimonul
imediat (după Candrea, din mag. hozatal „transport").	4070
hazna (-ale), s. f. - 1. Tezaur, visterie. - 2. Depozit, rezervor. - Mr. haznă, megl. aznă.
Tc. haz(i)ne (Roesler 607; Şeineanu, II, 214; Lokotsch 857; Ronzevalle 86), cf. ngr. %afyeq, alb. hazne, sb. (h)azna, rus. haznă. - Der. haznagiu, s. m. (vidanjor); haznatar (var. haznadar, hazne-tar, hasnadar), s. m. (vistiernic), din tc. haznadar, cf. sb. haznadar.	4071
heamser (—ră), adj. - Concetăţean, compatriot.
Tc. (per.) hemşehri. Sec. XVIII, înv. 4072
hecatombă (-be), s. f. - Masacru, măcel. -Var. ecatombă, (înv.) ecatomvă.
Fr. hecatombe şi înainte (sec. XVII) direct din gr. exaxonpTi (Gâldi 176).	4073
hecelă (“le), s. f. - Darac, scărmănătoare. -Var. hehelă.
Mag. ecselo sau hehel, din germ. Hechel (Cihac, II, 505). - Der. hecela (var. hehelă), vb. (a dăiăci).	4074
hectică, s. f. - Consumare.
Germ. hektisch „ftizie". în Trans. - Der. hecti-cos, adj. (ftizie).	4075
hegheş (-şe), adj. - Care are coamele întoarse spre spate.
Mag. hegyes. în Trans. (Lowe 50; Mîndrescu, Elementele ungureşti, 79; Drăganu, Dacor., V, 367).	4076
hşi, interj. - Exprimă o postură subiectivă, de regret, dezamăgire, descurajare sau milă. - Var. hăi, hoi, hehe(i), ehe(i).
Creaţie expresivă, cf. bg. he(i). V. Carstensen 25-27.	4077
hei (—iuri), s. n. - 1. Teren de construit. - 2. Dependinţe, anexe.
Mag. hely „loc“ (Cihac, II, 723; cf. Gâldi, Dict., 135).	4078
hei (-Ii), s. m. - (Munt., Trans.) Ţipar. - Mr. uhele.
Ngr. %&x, din gr. EyxEXuţ (DAR).	4079
helbet, inteij. - Se înţelege! (exprimă siguranţa absolută sau încrederea). - Mr. elbete, megl. elbet.
Tc. elbet (Şeineanu, II, 215), cf. bg. elbete.
4080
heleşteu (-eie), s. n. - Bazin cu apă sau iaz pentru creşterea peştilor. - Var. eleşteu, hăleşteu, aleşteu.
Mag. halastâ (Cihac, II, 506; Gâldi, Dict., 92),
396
ALEXANDRU CIORĂNESCU
de la tă „bazin", cf. tău şi halas „care abundă în peşti".	4081
helge (-gi), s. f. - Nevăstuică (Mustela vulgaris). - Var. helgie, (h)elci.
Mag. holgy „tînără căsătorită" şi „nevăstuică" cf. nevăstuică (DAR).	4082
hem, conj. - Se foloseşte în formă reduplicată, pentru a indica o alternanţă; fie-fie, sau-sau.
Bg. hem (DAR).	4083
hep (-puri), s. n. - Cosor.
Origine necunoscută. în Olt.	4084
heragră, s. f. - Gută la mîini.
Mgr. xeiP«i'Pa. cf. podagră. Sec. XVII, înv. (Mumu 28).	4085
herb (—buri), s. n. - Stemă, blazon. - Var. (înv.) heghie, gherg(ie).
Pol. herb, din germ. Erbe (DAR), cf. bg. gerb.
-	Hereghie, s. f. (origine, stirpe, neam), sec. XVII, înv., pe care Drăganu, Cronica numismatică, III,
12,	(cf. DAR) îl reface din mag. eredni „a proveni din, a descinde", pare a fi doar o var. a cuvîntului anterior.	4086
hereghie (—ii), s. f. - Monetărie.
Ngr. xctpocyi, de la xapaţu „a grava, a imprima" (Scriban). Sec. XVII, înv.	4087
heretisi (-sesc, -it), vb. - l. A saluta, a da bineţe. - 2. A felicita. - Var. hiritisi, firitisi. Mr. hirifescu, hiritisescu.
Ngr. xaipeti^w, de la xoaperâ „a saluta" (DAR; Gâldi, Dict., 195). Sec. XVIII. - Der. hiritiseală (var. fîritiseală), s. f. (felicitare); heretismă, s. f. (felicitare), din ngr. /aipEUCT|ia, înv.; heretisanie, s. f. (înv., felicitare), din v.sb. heretisanije (cf. Vasmer, Gr., 63).	4088
herghelie (—ii), s. f. - 1. Crescătorie de cai. -2. Grup mare de cai. - Mr. irghelie, megl. arghel 'e.
Tc. hergele (Roesler 606; Şeineanu, II, 215; Lokotsch 826; Ronzevaile 85), cf. ngr. XEpyEJ^ „cal neîmblînzit", alb. ergelje (Meyer 97), bg. ergele. - Der. herghelegiu, s. m. (paznic de herghelie).	4089
hering (-gi), s. m. - Peşte marin asemănător cu scrumbia.
Germ. Hăring (DAR).	4090
herleş (—şe), adj. - Cu picioarele strîmbe.
Mag. herelos, de la heres „cu testicule mari" (Drăganu, Dacor., V, 367). în Trans. de S. 4091
hermină (—ne), s. f. - Animal asemănător cu nevăstuică, cu blana albă, fină şi lucioasă, helge (Mustela erminea). - Var. ermină.
Fr. hermine. Este dublet al lui ermelin(ă), s. m. şi f., înv., din it. ermellino (sec. XVIII). 4092
hşrţeg (-gi), S. m. - Duce, voievod. - Var. herţog.
Germ. Herzog, direct var. şi prin intermediul mag. herceg. Sec. XVII, înv.	4093
heruvim (-mi), s. m. - înger care urmează ierarhic după arhangheli. - Mr. heruvim.
Mgr. XEpouP1!*. în parte prin intermediul sl. cheruvimu, cf. sb. heruvim. - Der. heruvimesc (var. heruvimicesc), adj. (de heruvimi, înv.); heru-vic, s. n. (imn liturgic), din mgr. XEpo\>P«ov; heruvicar, s. n. (colecţie de imnuri).	4094
hervanea (—ele), s. f. - Mantie de ceremonie a domnitorilor, începînd din 1832. - Var. her-vaniu, şervanea, şarvan(e)a.
Tc. harvany (DAR). Ultimele var. indică o încrucişare cu şabana.	4095
hi, inteij. - Serveşte la mînat caii. - Var. hăi, hîi. Mr. i.
Creaţie expresivă, cf. hai. Puşcariu 772 şi Pascu,
I,	104 o consideră imper. al lat. ire.	4096
hibă (-be), s. f. - (Trans.) Cusur, defect
Mag. hiba (DAR). - Der. hibaş, adj. (defectuos). Din aceeaşi familie face parte hie, s. f. (lipsă, nevoie), din mag. hi.	4097
hîc, inteij. - Exprimă zgomotul unei căderi, ca şi al sughiţului şi, în general, respiraţia gîfîită.
Creaţie spontană, cf. sb., cr. hakati „a sufla" (Cihac, II, 133). - Der. hîcni, vb. (a plînge cu sughiţuri, a gîfîi), rezultat dintr-o încrucişare cu icni; hîcîi, vb. (a gîfîi); hîcă, s. f. (necaz, grijă, supărare), explicabil prin sensul de „cauză de greutate respiratorie" (după DAR, în legătură cu mag. hokolni „despre animale, a merge cu spatele").	.	4098
hi ci, adv. - în nici un caz, nici în ruptul capului.
-	Var. hici, hăci.
Tc. (per.) top (Şeineanu, II, 216; Lokotsch 860), cf. alb., bg., sb. hic.	4099
hîd (-dă), adj. - Urît, diform, pocit.
Sl. chudu .josnic" (Cihac, II, 138; Conev 97; cf. DAR), cf. sb., cr., slov. hud „Tău", rus. chudoi „rău", chudo „rău", pol. hydny „urît". - Der. hîzenie, s. f. (sluţenie); hidos, adj. (rar, oribil), formaţie artificială, în care se combină hîd cu hidos, adj., din fr. hideux. Rut. chyd „obiect respingător'* ar putea proveni din rom. (Candrea, Elemente, 408).	4100
hidră (-re), s. f. - Monstru fabulos.
Ngr. -iSpoţ. Sec. XVIII.	4101
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
397
highidiş (-şi), s. m. - (Trans.) Violonist.
Mag. hegediis (DAR).	4102
hîj (-juri), s. n. - (Mold.) Colibă, bordei.
Pol. hyz (DAR). Sec. XVII, înv.	4103
hîlbe, s. f. pl. - (Trans., Bucov.) Lături, zoaie.
Origine expresivă, ca în rădăcina bîlb-. - Der. hîlbări, vb. (a se bălăci); hîlboană, s. f. (vîrtej), cf. bulboană; var. hîlboacă, cf. bolboacă şi slov. chlboky, din sl. glqbuku „profund", de unde provin şi toponimele Glimbocata, Hliboca, Hîlboca, etc.; hîlbărie, s. f. (poţiune, leac), cuvînt rar, folosit de Rebreanu.	4104
hîlt-. Rădăcină expresivă, care redă zgomotul lichidului mişcat într-un recipient închis.
Creaţie spontană. - Der. hîllîc, inteij. (exprimă zgomotul lichidului); hîltîbîc, interj, (exprimă zgomotul unei căderi în apă); cf. bîldîbîc; hîltîcîi (var. hîltîci, hîltăcări), vb. (a mesteca, a agita un lichid); hîlţîna, vb. (a agita, a scutura), rezultat dintr-o încrucişare cu hîfîna; hîltiugă, s. f. (mîncare proastă), der. de la hîltîcîi ca hălăciugă de la hălăcăi (cf. pol. beltuga „amestec tulbure*1).
4105
himeră (—re), s. f. - închipuire, iluzie, fantomă.
Mgr. %i|iaipa. Sec. XVII. - Der. himeric, adj. din fir. chimerique.	4106
hindi chi (-iuri), s. n. - Şanţ, tranşee. - Var. hendechi.
Tc. hendek (Şeineanu, II, 216; Lokotsch 812), cf. bg., sb. hendek. Sec. XVIII, înv.	4107
hingher (—ri), s. m. - Persoană care se ocupă cu prinderea şi exterminarea cîinilor vagabonzi. -Var. hengher.
Germ. Henker (Borcea 193; DAR; Gâldi, Dict.,
178), prin intermediul săs. hoenger sau- al mag. henger. Instituţie municipală, creată în Bucureşti în 1810. - Der. hingherie, (cuşcă de cîini, îndeletnicirea de hingher).	4108
hinghi (-ghesc, —it), vb. - A defeca.
Ţig. xin-, part. xindo (Graur 161; Juilland 166). Cuvînt de Arg., ca der. hinghel (var. hindel, cîrtdel), s. n. (rahat, excrement).	4109
hinteu (-eie), s. n. - 1. Caleaşcă, trăsură. - 2. (Pl.) Unelte, scule, instrumente. - Var. hintău, hîltei, heltei, hentei, haitei.
îvlag. hinto (Cihac, II, 506; Gâldi, Dict., 135), cf. tc., slov. hintov, sb., cr. intov. - Din acelaşi cuvînt mag., cf. hintălni „a legăna", vine hinteţ, s. n. (Trans., leagăn, scrânciob).	4110
hiQlă, s. f. - în expresia: în hiolă, tîrîş. - Var. fiolă, fiiulă.
Origine necunoscută. După Bogrea, Dacor., I, 258, urmat de Scriban, din lat. fibiila (ca subula
>	sula), care nu se înţelege sub aspect semantic şi nici fonetic (formele cu f nu apar în DAR şi par incerte; accentul nu este clar). Pare formaţie expresivă, pe baza lui a se hăi, hîi, „a se nărui, a se prăbuşi". în Mold.	4111
hir, s. n. - Ştire, veste, noutate. - Var. hiriu.
Mag. hir (DAR). în Trans. - Der. hireţ, adj. (faimos, celebru), din mag. hires.	4112
hîr, inteij. - Exprimă ideea de scrâşnet. - Var. hor, hur.
Creaţie expresivă, cf. lat. hirrire „despre cîini, a mîrîi“, sp. chirriar. - Der. hîrîi, vb. (a scîrţîi, a scrâşni, a mîrîi), cf. cîrii, mîrîi, sfirîi (după Cihac, II, 504, din mag. herregni „a mîrîi"), hîriitor, adj.
.(care hîrîie); hîrîitoare, s. f. (jucărie, morişcă, zbîmîitoare); hîrîială, s. f. (mîrîit; tuse măgă-rească); hîriitură, s. f. (scrîşnet, mîrîit); hîrghi, vb. (a scrîşni); hîrgoi, s. n. (bîzoi al cimpoiului), care Aupă Diăganu, Dacor., III, 718, provine din mag. horgo „horcăială", hîrghe (var. hîrghie), s. f. (decrepitudine, horcăială); hîrcă, s. f. (cobe, ţîfhă; rablă, vechitură, hîrb; ţeastă, craniu), cu suf. -că, cf. dupcă, hapcă, japcă, sau formaţie regresivă de la vb. turcii (după Cihac, II, 135 din sl. chrakati „a tuşi"; pentru DAR, din sl. *chyrka, de la chyri „boală", cf. hîră; după Drăganu, Dacor., III, 1088, în loc de *hîrbcă, dim. al lui hîrb, după Diculescu, Elementele, 476, din gr. vpya „oală"; hîrcîi, vb. (a respira horcăit; a gîfîi; a scărpina, a freca), cf. hîrîi, hîrcîi, horcăi şi de asemenea bg. hărkam „a sforăi", sb. hrkati „a sforăi", rus. chorkatî „a freca" etc.); hîrcîială, s. f. (horcăit); hîrcîitură, s. f. (horcăit); hîrcotă, s. f. (prostituată); hîrlă, s. f. (scroafă bătrînă), cu / expresiv; hîrlog, s. m. (porc bătrîn); horăi, vb. (Mold., a sforăi); horăială (var. horăitură), s. f. (Mold., sforăit); horcăi, vb. (a sforăi; a respira horcăit), cf. hîrcîi (după Conev 91, din bg. hărkam, de unde mr. hărchescu, cf. megl. arcătesc); horcăială (var. horcăituri), s. f. (sforăit; horcăit); horcăitor, adj. (care horcăie); horcăită, s. m. (persoană care sforăie); horcăni (var. horconi, horcoti), vb. (a sforăi); horhăi (var. hărhăi, horhoti), vb. (a se foi, a se agita, a se mişca; a greşi), cf. fiorfoti (după Cihac, II, 506 şi DAR, din mag. horholni „a linia"); horhot, s. n. (larmă, zgomot); horhotină (var. horholină), s. f. (prostituată), pe care Pascu, Arch. Rom., VII, 559, îl der. din rut. hohol'; horholi, vb. (Trans., a împodobi, a înfrumuseţa), cf. -corcoli; hură, s. f. (ceartă, scandal; mulţime, forfotă), cf. hîră; hură-tui, vb. (Trans., a goni păsările din curte); hurc, s. n. (bătaie, gonire a animalelor, la vînătoare), cf. hîrcă (numele vine de la zgomotul presupus de
398
ALEXANDRU CIORĂNESCU
gonirea animalelor, la vînătoare; formal, trebuie plecat de la *hurcă, cu sing. refăcut); hurcui, vb. (a goni animalele la vînătoare); hurcuială, s. f. (gonire; vînătoare); hurui (var. urui, hurdui), vb. (a scîrţîi, a scrîşni); humitoare, s. f. (morişcă, zbîmîitoare); hur(d)uitură, s. f. (scrîşnet, zgomot); hurduca (var. hurducăi), vb. (a scrîşni; a face zgomot; a scutura, a zgîlţîi), pe care Cihac, I, 144, îl pune în legătură cu ceh. hurt „zgomot11; hurducătură, s. f. (scrîşnet); hurduc-burduc (var. hur-du(f)-burdu(j), hurduz-burduz), adv. (pe brînci); hardughie, s. f. (ruină, clădire mare şi dărăpănată), der. de la hurduca precum hirghie de la hîrii (după Scriban, din ngr. xapTCrupYia „fabrică de hîrtie11, ipoteză puţin convingătoare); hardughi, vb. refl. (a sta să cadă; a decădea; a slăbi, a îmbătrîni). -Cf. hîră.	4113
hîră (—re), s. f. - 1. Tuse. - 2. Babă. - 3. La
oi,	rîie.
Creaţue expresivă, cf. hîr „imitarea scrîşnetu-lui“, hîrii „a mîrîi11; încrucişat cu sl. chyri. - Der. hîrlav, adj. (corupt, stricat), cf. bg. hărljav „răpciugos11; hirav (var. firav, ghirav, firav), adj. (slab, sfrijit, neputincios), probabil de la un sl. *chyravu (Cihac, II, 139; DAR; Conev 90; Puşcariu, Dacor.,
V,	600).	4114
hîrb (-buri), s. n. - Ciob, ciuruc. - Mr. hrup, megl. ărb, herb.
Sl.,	cf. bg. hârb (DAR; după Miklosich, Slaw. Elem., 52 şi Cihac, II, 135, din sl. crepu). - Cf. hîrbar, s. n. (loc unde se aruncă cioburile); hîrbărie, s. f. (lucruri stricate); hîrbui, vb. refl. (a se preface în hîrburi, a se strica); hîrbar, adj. (băgăreţ), plecîndu-se de la ideea că „îşi bagă nasul prin toate oalele11; hîrbaref, adj. (băgăreţ, indiscret).	4115
hîrcav (—vă), adj. - Bîlbîit, gîngav.
Sl". chrakavit (DAR). Sec. XVII, înv. 4116
hîrdău (—daie), s. n. - Vas din doage de lemn, ciubăr. - Var. (Trans.) hurdoi.
Mag. hordo (Miklosich, Fremdw., 75; Cihac, II, 505; Gâldi, Dict., 91), cf. sb. ardov. - Der. hîrgău, s. n. (Mold., oală, cratiţă).
Din rom. provine rut. hergew (Miklosich, Wander., 16).	4117
hîrleţ (—ţe), s. m. - Cazma. - Var. hîrlez, (Trans.) rulef.
Sl. rylici, rylecu (Miklosich, Lexicon, 810; Cihac, II, 138; Conev 93; Iordan, Dift., 146).
4118
hirograf (-fe), s. n. - Autograf, document sub semnătură privată.
Mgr. xeipOYpoopov. Sec. XVIII.	4119
hirotesi (-SŞSC, -it), vb, - A pune mîinile peste ceva.
Ngr. XEipoOCTW. Sec. XIX. - Der. hirotesie, s. f. (acţiunea de a hirotesi).	4120
hirotonie (—ii), s. f. - Ridicare în rang a clericilor. - Mr. hirotonie.
Mgr. %apoxovia (Mumu 28). Sec. XVII. - Der. hirotoni (var. hirotonisi), vb. (a ridica în rang un cleric), din mgr. %£iporovrii	4121
hîrş, interj. - Imită zgomotul produs la frecare sau spintecare. - Var. hîr şt, harş(t).
Creaţie expresivă. - Der. hîrşîi (var. hirşii, hîrjii, horji, horţăi, hirşni, hîrşcîi, hîrşcăi), vb. (a scîrţîi, a scrîşni; a freca, a zgîria; a istovi, a slei, a epuiza; refl., a se familiariza, a se obişnui); arşe, s. f. (Mold., bici); hîrşiit (var. hîrjiit, hîrşcăit, hîrşcîit), s. n. (scîrţîit, scrîşnet); hîrşie, s. f. (blană de miel cu pârul uzat sau prost conservat); hîrsi, vb. refl. (a se obişnui, a se deprinde; a fi zgîrcit), în al cărui al doilea sens pare a se observa acelaşi semantism ca în sp. ronoso, fr. ladre (după DAR este cuvînt de origine diferită, în legătură cu tc. hirs „lăcomie11); hîrjoni, vb. refl. (a se lua la harţă în glumă, a vorbi glumeţ), der. de la hîrjii, cu suf. expresiv -ni (sensul de bază este acela de „a se atinge11; după Cihac, II, 505 şi DAR, din mag. borsolâdni „a se certa11; obscur, după Iordan, Dift., 213); hîrjoană (var. hîijoneala), s. f. (curtare a unei femei); hîrşim, s. n. (reputaţie, faimă), probabil plecînd de la ideea de „familiaritate11; hîrşti-oagă, s. f. (oaie bătrînă), cu suf. peiorativ -og; hreaşcă, s. f. (Mold.) „râzătoare11. Nu este sigur dacă horfi, vb. (a mişca un obiect făcîndu-1 să alunece) aparţine aceleiaşi intenţii expresive, de el depinde horfiş, adv. (pieziş).	4122
hîrţ (-ţi), s. m. - Şoarece.
Mag. herec „şobolan11 (DAR). în Banat. - Der. hîrciog, s. m. (şobolan; hamster, Cricetus frumen-tarius), din mag. horcsog (DAR; Gâldi, Dict., 91), cf. sb. hrcak (Miklosich, Slaw. Elem., 51). 4123 hîrtie (—ii), s. f. - l. Produs industrial special pentru scris, tipărit, desenat etc. - 2. Foaie de hîrtie. - 3. Act, document, înscris. - 4. Ban de hîrtie, bancnotă. - Mr. hîrtie.
Ngr. %aţm, pl. %apna (Mumu 28; DAR), în parte prin intermediul sl. (bg., sb.) chartija. Este dublet al lui hartă. Sec. XVII; prima fabrică de hîrtie din Moldova datează din 1583, şi din Muntenia din jurul anului 1640. - Der. hîrfoagă, s. f. (hîrtie, act fără valoare; mapă; cărţoi), cu suf. peiorativ -og; hîrţălog, s. n. (mapă), prin încrucişare cu teifelog (Iordan, BF, DC, 120); hîrfo-gărie, s. f. (birocraţie).	4124
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
399
hîrtop (-oape), s. n. - 1. Peşteră. - 2. Rîpă, groapă. - 3. Adîncitură; groapă pe un drum. -Var. hîrtoapă, vîrtop, vîrtoapă, hotrop, hotroapă. Mr. vîrtoapi.
Sl. vruiupu (Cihac, II, 450; DAR), cf. bg. vărtop, sb., cr., slov., ceh. vertep.	4125
hîrzob (-oabe), s. n. - 1. Funie, legătură. -2. Cabestan. - 3. Candelabru de biserică. - 4. Tipar de brînză. - 5. Coşuleţ, mai ales cel care se păstrează atîmat, pentru a usca păstrăvi. - 6. (Trans.) Patină. - Var. hîrzoabă, vîrzob, vîrzop, vîrzoabă. Mr. vurzom.
Bg. vărzop „legătură" (Cihac, II, 136; Tiktin). Se spune, îi\ general, despre toate obiectele care atîmă de o legătură. - Der. hîrzoabă, s. f. (sanda uzată); înhîrzobat, adj. (prevăzut cu patine).
4126
hî.Ş, interj. - Serveşte pentru a alunga păsările din ogradă. - Var. huş, uş.
Creaţie spontană. - Der. hîşii (var. cîşii, cîşăi, huşii, huşei, hîcii, hăcili, hîciui, hîşîi, hîşei, hucii, huşcăi, etc.), vb. (a goni, a speria, a alunga păsările); huşit, adj. (prostit, aiurit); hîtcîi, vb. (a speria, a goni).	4127
hîţ, interj. - Indică o mişcare ritmică de legănat.
-	Var. hîţa, hufa, uţa, iţa.
Creaţie spontană. - Der. hîţă, s. f. (Banat, sanie); hîţîi (var. haţi, hăfăi, iţa, huţăi), vb. (a scutura; a hurui; a agita, a mişca), cf. biţii; hîfîna (var. hîfina, hîţînî), vb. (a scutura, a hurducăi) cu suf. expresiv -na; hîlţîna (var. hîlfîni), vb. (a hurducăi), cu / expresiv, cf. sgîlţîna; hîrţ, interj, (exprimă efortul care se cere pentru a scutura sau deplasa un obiect greu); huţă, s. f. (leagăn, scrânciob); huiţ, s. n. (Trans., scrînciob); huifa, vb. (Trar.s., a legăna); hufuna (var. huţîna, huţind) vb. (a scutura; a legăna); huţuţ, s. n. (leagăn, scrînciob); huţuţa, vb. (a legăna); hufupi, vb. refl. (a se strădui, a face un efort); hutupi, vb. (a împinge, a alunga); heafă, s. f. (Trans. de Sud, vargă, joardă); hîfînătoare (var. huţunătoare), s. f. (scrînciob); (h)ofopină (var. huţupină), s. f. (mîrţoagă; femeie rotofeie).	4128
hitiQn (—Oană), adj. - Slab, uscăţiv. - Der. hileo(a)n, vition.
Mag. hitvany (DAR).	4129
hîtru (-ră), adj. - Viclean, şmecher, şiret -Megl. itru.
Sl. chytru (Cihac, II, 138; Conev 99), cf. bg. hităr, ceh. chytry, rus. chitryi. - Der. hîtrie, s. f. (şiretenie).	4130
hlamidă (-de), s. f. - 1. Mantie. - 2. Mantie împărătească.
Mgr.	în	parte prin intermediul sl.
chlamida (sec. XVII) şi modem din fr. chlamyde, cu primul sens.	4131
hlap (-pă), adj. - Libertin, desfnnat
Sl. chlapu „sclav" (DAR); semantismul nu este clar. - Der. hldpie, s. f. (libertinaj, desftîu). Sec.
XVII,	înv.	4132
hleab (—buri), s. n. - 1. (Mold.) Rest, fragment, ciob. - 2. Hîrb.
Sl. chlebii „pîine" (Cihac, II, 193). Trebuie să fi însemnat la început	„rest	de pîine, bucată" şi de
aici „rest". DAR pleacă	de	la rus. chljabatî	„a se
rablagi"; Scriban c.ede că este vorba de o metateză a lui bleah < bleau. - Der. hlibui vb. (a deteriora, a strica); hliban, s. n. (Mold., pîine); înhleba, vb. (Mold., a purta pantofi prea mari).
4133
hlipi (-pese, -|t), vb. - A plînge cu sughiţuri, a se boci.
Sl. ehlipati (DAR), cf. bg. hlipam, rus. ehlipatî. Sec. XVI, înv. - Der. hlipat, s. n. (înv., suspin, plînset); hlipit, adj. (istovit).	4134
hlj ză (-ze), s. f. - Ogor, ţarină, cîmp.
Origine necunoscută. în Mold. - Der. hlizi, vb. (a delimita).	4135
hlizi (—zesc, —it), vb. refl. - A avea chef de rîs, a sta să rîdă.
SL, cf. bg. hlezja „a glumi", rut hluzuvaty „a pune într-o situaţie ridicolă", ceh. iiziti se „a zîmbi" (Cihac, U, 139; DAR).	4136
hoancă (—ce), s. f. - (Trans., Banat) Vale, trecătoare.
Sb. hunka (Candrea).	4137
hobot (-te), s. f. - l. (Trans.) Nas exagerat de mare. - 2. Stinghia din spate de la sanie. - 3. Văl de mireasă. - 4. Văl în general. - Var. obot.
Sl. chobotu „bot" şi „coadă" (Tiktin; DAR), cf. bg. hobot, rus. chobot „trompă". - Der. înhobota, vb. (a pune vălul de mireasă).	4138
hochim (-muri), s. n. - Ordin scris al sultanului.
Tc. hukum (Tiktm; DAR). Sec. XVII, înv.
4139
hod (—duri), s. n. - Mers, umblet.
Rus. chod (Cihac, II, 139). în Mold., rar. Pare a fi dublet al lui hndă, s. f. (Mold., Trans., deschidere, trecere), de unde hudiţă, s. f. (Mold., stradă, uliţă), cf. Cihac, II, 139 şi Tiktin (după Philippide, II, 717, hudiţă ar fi în legătură cu alb. ude).	4140
hgdă (-de), s. f. - Lişiţă.
Mag. hâda (DAR).	4141
400
ALEXANDRU CIORĂNESCU
hodîc, interj. - Exprimă ideea de şchiopătat. -Var. hontîc, hojmîc.
Creaţie expresivă, cf. şontîc. - Der. hodîcăi (var. hotîcîi), vb. (a şchiopăta), pe care Tiktin îl punea în legătură cu pol. chodaki „picioroange" şi DAR cu sl. chodu „mers“, cf. hod; hobîc, s. n. (groapă), probabil în loc de hodic. De aceeaşi origine trebuie să fie hojmalău (var. hojmandrău, hajmandăii), s. m. (Mold., gogoman, nătăfleţ) al cărui semantism pare să se explice prin ideea de bază că „nu ştie să se ferească de gropi“, cf. definiţia populară a prostului, dă în gropi (Philippide, II, 726, explică hojmalău prin osmanliu; Scriban, prin hojma, ca şi cum ar însemna „totdeauna înalt"). Cf. şi honcăi, vb. (Munt., a se legăna, a şchiopăta), pe care Scriban, Arhiva, 1912 şi DAR, îl pun în legătură cu mag. hănkodni „a se agita". 4142
hodîr, inteij. - Serveşte pentru a speria sau goni cîinii. - Var. codîr.
Creaţie expresivă.	4143
hodoronc,' inteij. - Exprimă sunetul produs de o cădere zgomotoasă sau de hurducăitul unei căruţe grele. - Var. hodorosc, hodorog.
Creaţie expresivă, cf. fr. patatras, sp. cataplum. Se foloseşte adesea în compunere: hodoronc-tronc, horodosc-trosc, formă prin care desemnează o greşeală foarte mare. Pentru intenţia expresivă, cf. compunerea asemănătoare hurduca, hardughie, hudub-,
Der. hodorob (var. hodorog), s. n. (năvod), pe care îl pune în legătură cu sl. udorobî „oală"; horodog, adj. (învechit, stricat; neputincios, ramolit), pe care Cihac, II, 503, Tiktin şi DAR îl pun în legătură cu mag. hadaro „îmblăciu" (cf. hădărag); hodoroagă, s. f. (vechitură, hîrb; morişcă, hîriitoare; vorbăreţ, flecar); hodoroabă, s. f. (vechitură, lucru uzat); hodorogi, vb. (a hurui, a zdrăngăni; a face zgomot în mers); hodorogeală, s. f. (zgomot supărător, zdrăngănit); hodroage, s. f. pl. (boarfe, catrafuse); înhodoroba, vb. (a repara); hodrînc, s. n. (Trans., unealtă, sculă); hodrînca (var. hobrînca), vb. (a scutura, a zgîlţîi).
4144
hoge (-gi), s. m. - 1. Dascăl musulman. - 2. Imam. - Mr. hoge, megl. ogea.
Tc. hoca (Şeineanu, III, 65; Lokotsch 850; Ronzevaile 87), cf. ngr. %ot£oc, bg. hodza, sb. hoga. - Der. hogi, vb. (Munt., a striga, a ţipa). Din aceeaşi familie fac parte hogeghean, s. m. (înv., slujbaş turc), din tc. hocegian şi hoget, s. n. (document autentic), din tc. hoccet (sec. XVIII, înv.).	4145
hşher (-ri), s. m. - 1. Călău. - 2. Hingher care omoară cîinii vagabonzi.
Mag. hoher (Cihac, II, 506; Gâldi, Dict., 136). Sec. XVIII. în Trans. şi Mold. - Der. hoheri, vb. (a chinui).	4146
hohoti (-tesc, —it), vb. - 1. A izbucni în rîs.
-	2. A plînge zgomotos.
Creaţie expresivă, cf. hihoti, chicoti. Se consideră în general că este der. din sl. chochotati „a rîde“, cf. rus. chochot „hohot" (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 139; Tiktin; Bemeker 393, cf. 319; Conev 103; DAR). Această soluţie este posibilă, dar cuvîntul sl. este tot expresiv şi poate, fireşte, să coincidă cu rom. Pe de altă parte, cuvîntul sl. nu înseamnă decît „a izbucni în rîs", pe cînd în rom. ideea de „rîs" sau de „plîns", pare secundară, ideeea iniţială fiind cea de „în chip zgomotos"; cf. mr. huhutescu, huhutire „a striga, a urla". - Der. hohot, s. n. (hohot); hohoteală, s. f. (rîs), cf. chicoteală.	4147
hoit (-turi), s. n. - Cadavru.
Mag. hoit, în loc de halott (Cihac, II, 506; DAR). Fonetismul nu este convingător. 4148
hojma, adv. - în mod repetat, continuu.
Rut. hozma (DAR; Candrea; Scriban). Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 1, pleca de la un dacic *ghingama, iar Cihac, II, 139, de la sb. odma sau jed(a)nak. Candrea, Elementele, 408, considera rut. ca fiind de provenienţă rom., idee pe care a abandonat-o mai tîiziu. în Mold.	4149
holba (-bez, -at), vb. - A face ochii mari, a se zgîi. - Var. (în)holbi, înholba. Mr. volbu, vulbare.
Lat. volvere (Tiktin; DAR; Pascu, I, 188; Candrea; Scriban); cu o alterare care nu a fost suficient explicată; cf. volbură. Ar putea fi şi o creaţie expresivă, paralelă cu bulb(uc)a. Aşa cum este holboacă faţă de bolboacă şi holboană faţă de bolboană. - Der. holban, s. m. (persoană care se lasă surprinsă cu uşurinţă); ghiolbană, s. f. (femeie cu ochii mari).	4150
hQldă (-de), s. f. - Cîmp semănat, lan.
Mag. hold „măsuiă, baniţă" (Cihac, II, 506; Gâldi, Dict., 92).	4151
holeac (-că), adj. - Libertin, desfnnat.
Rut. cholek (Bogaci, BF, V, 235). Sec. XVII, înv.	4152
holşră (—re), s. f. - 1. Boală epidemică gravă.
-	2. Plantă spinoasă, Xanthium spinosum. - Mr.
■	’ huleră.
Ngr. ftoAipa, cf. bg. holera (după Cihac, II, 140, din sl. cholera).	4153
holşrcă (-ci), s. f. - Ţuică, rachiu. - Var. halercă, horilcă, holircă.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
401
Rus. chorilka, pol. horylka (Tiktin; DAR).
4154
holtei (-i), s. m. - Burlac.
Pol. hultaj, rut. hol’tjai „desfnnat" (Tiktin; DAR); după Cihac, II, 140, din rus. cholostyî „burlac". - Der. holteiesc, adj. (de burlac); holteie, s. f. (burlăcie); holtei, vb. (a trăi ca burlac).
4155
hondoală (-le), s. f. - (Trans.) Groapă pe o coastă. - Var. hăndal.
Săs. hăn, în loc de hauen „a tăia" şi Dai (< germ. Tal) „vale" (Drăganu, Dacor., V, 365).
4156
honipsi (—sesc, — it), vb. - A suporta, a îngădui.
Ngr. %coveuco, aorist exwveixia (Scriban, Arhiva, 1913; DAR; Gâldi, 195). Sec. XIX, înv. 4157
honţ (-ţi), s. m. - Poreclă dată saşilor din Transilvania.
De la Hans „Ioan", care sună în pronunţarea săs. Honnes, Hărmes (Borcea 193; Tiktin). Este posibil ca în alegerea acestui nume să fi intervenit o intenţie satirică, ce apropie cuvîntul de h(o)anţă „cîrpă", cf. hanţă sau de la honţ „pungaş", cf. hoţ, pahonţ.	4158
hop, inteij. - Exprimă efortul de a sări sau a ridica o greutate; serveşte ca îndemn în aceste împrejurări. - Var, hopa(i). Mr. hop.
Creaţie expresivă, cf. alb. hop, germ. hopsen, engl. to hop, tc. hoppaha (după Graur, GS, VI, 330, tc. este etimon al rom. hop aşa). - Der. hop, s. n. (salt, săritură; obstacol, groapă; dificultate, neplăcere); hopăi, vb. (a sări, a ţopăi); hopină, s. f. (denivelare, groapă); hopuros, adj. (plin de gropi). - Cf. ţop.	4159
horă (—ri), s. f. - 1. Dans în cerc. - 2. Melodie a acestui dans. - 3. (Trans. de Nord) Cîntec liric sau satiric. - 4. Adunare sărbătorească ce are loc de obicei în fiecare duminică în sate, şi la care se joacă hora. - 5. Cerc, grup aparte, bisericuţă. - 6. Cor (al unei biserici). - 7. Constelaţie neidentificată. - Var. hoară, hore. Mr. cor.
Ngr. xopo; (Roesler 578). Se presupune în general că a intrat în rom. prin intermediul bg. horo (DAR; Puşcariu, Lr., 280), însă această ipoteză nu pare necesară; cf. şi sb. horo, tc. hora.
-	Der. hori, vb. (a juca hora; a cînta sau a interpreta la instrumente melodii populare; a aduna cu grebla fînul pentru a forma baza căpiţei); horitor, s. m. (dansator; cîntăreţ); horitură, s. f. (baza căpiţei); horişte, s. f. (loc sau sală unde se dansează).	4160
horă (-re), s. f. - Oraş.
Ngr. %wpa (DAR; Gâldi, 196). Sec. XVIII, înv.
4161
horaiţă (—ţe), s. f. - Drum, cale.
Origine necunoscută. în Trans de Nord. După Scriban, în legătură cu rut. gorâ „munte". 4162
horbotă (-te), s. f. - (Mold.) Dantelă.
Pol.forbot (Cihac, II, 140; Tiktin; DAR); - Der. (în)horbotat, adj. (împodobit cu dantelă). 4163
horei ţă, s. f. - Muştar.
Rus. gorcica (DAR). Sec. XVII, înv. 4164
horeţ (—ţe), s. n. - Coş de răchită, mai ales pentru a usca păstrăvi.
Mag. halrăcs „năvod" (Scriban).	4165
horn (—nuri), s. n. - 1. Parte a coşului de fum.
-	2. Parte superioară la soba făcută din cărămizi.
-	3. (Trans.) Horn. - Var. hoamă.
Germ. Horn, prin intermediul rut. horn (DAR), cf. pol. homo, rut. gom (Tiktin). - Der. hornoi (var. horloi, (h)ur!oi), s. n. (coş, horn; ţeavă, conductă); homar, s. m. (coşar).	4166
horobăi (-iese, —it), vb. - A se strădui, a-şi căuta de lucru.
Creaţie expresivă, poate proprie lui Rebreanu (nu apare în dicţionare); cf. înhodoroba, cotrobăi.
4167
horodincă, s. f. - Dans tipic.
Rut. horodjanka „orăşancă" (DAR). 4168
horp, inteij. - Exprimă zgomotul produs cînd se bea.
Creaţie expresivă, cf. hap, leorp. - Der. horpăi (var. hărpăi, horpoti), vb. (a sorbi, a înghiţi cu zgomot); horpăială, s. f. (acţiunea de a bea).
4169
horş (-şuri), s. n. - (Trans.) Rindea pentru scînduri negeluite.
Mag. horgy (Candrea; Gâldi, Dict., 137). - Der. horji, vb. (a da la rindea).	4170
horsti, s. m. pl. - Plantă, Luzula maxima.
Origine necunoscută.	4171
hospi (-pese, —lt), vb. - A dormi mult.
Sl. usupiti (Graur, BL, VI, 147).	4172
hoţ (—ţi), s. m. - 1. Persoană care fiiră. - 2. Persoană ageră, isteaţă.
Origine obscură, probabil expresivă. Pare a aparţine aceleiaşi rădăcini expresive haţ, cf. hăţaş, s. m. (Bucov., hoţ). Variaţia vocalică nu e rară în cazuri de interpretare expresivă, cf. hală şi hoală, hanţă şi hoarţă. handră şi hoandră, hăis şi hois, etc. Pentru identitatea formală a numelui cu
402
ALEXANDRU CIORĂNESCU
inteijecţia cf. cioc, dop, hop. Originea expresivă a fost indicată încă de Hasdeu, Istoria critică, I,
2,	p. 294, dar nu pare să fi fost acceptată. Celelealte ipoteze sînt departe de a fi convingătoare: din sl. zlodei „malefic" (Cihac, II, 141); de la o rădăcină sl. *chop-, de unde şi rus. chopitî „a prinde", cu suf. sl. -ici, de unde *hopţ (Densusianu, GS, IV, 153); de la rădăcina sl. *hot-, cf. poftă (Scriban). De aici pare a proveni numele hufani sau huţuli, populaţie carpatică din Galiţia, care vorbeşte ruteana, dar care nu pare a fi de origine slavă. (După Rozwadowski, apud Vasmer, I, 324, acest nume ar fi got. guta „got", transmis prin intermediul rut.; însă acestă ipoteză nu pare probabilă).
Der. hoaţă, s. f. (femeie care fură); hoţoaică, s. f. (hoaţă; prăjină de scuturat fructele); hoţesc, adj. (de hoţi); hoţeşte, adv. (ca hoţii; pe ascuns); hoţiş, adv. (hoţeşte); hoţi, vb. (a duce viaţă de hoţ; a fura); hoţie, s. f. (furt, jaf; fraudă); hoţime, s. f. (bandă de hoţi); hoţoman, s. m. (hoţ), cu suf. expresiv -man; hoţomănie, s. f. (bandă de hoţi); hoţomănesc, adj. (de hoţi); pohoţ, s. m. (hoţ), în Mold., cu suf. po- ce indică excelenţa, cuvîntul pe care Cihac, II, 272, îl glosează prin „libertin" şi îl pune în legătură cu sl. pochotinii; pohoaţă, s. f. (femeie rea) pe care Pascu, Arch. Rom., VI, 231, îl pune greşit în legătură cu paţachină, prin intermediul unei forme incerte *poţoahă; pahonţ (var. pohonf), s. m. (termen de batjocură pentru soldaţii ruşi), cuvînt pus în legătură de către Tiktin cu rus. pehotinec „infanterist", şi de către Scriban cu rus. pogonecî „ştafetă", cf. honţ.	4173
hotar (—re), s. n. - 1. Limită, margine. - 2. Frontieră, graniţă. - 3. Capăt, extremă. - 4. Proprietate, teren delimitat. - 5. (înv.) Hotărîre.
Mag. hotar (Cihac, II, 507; Tiktin; Gâldi, Dict., 92). Nu este sigur că mag. a dat sl. chotaru (Bemeker, 386) sau că provine din acesta (Melich, Slavonie R., XI, 360; sb. hatâr începînd cu sec. XIV, cf. Danicic, III, 582); însă şi cuvîntul rom. poate proveni din sl., cf. sb. atar „regiune". - Der. hotărî, vb. (a delimita, a pune hotar; a stabili, a fixa; a hotărî; refl., a se mărgini, a se învecina), cf. mag. hatărozni „a discerne, a hotărî"; ne-hotărire, s. f. (lipsă de hotărîre); nehotărît, adj. (indecis); hotăraş (var. hotărîş), adj. (învecinat), din mag. hatăros (Lowe 20; Gâldi, Dict., 137); hotăritor, adj. (decisiv, determinant); hotărît, adv. (sigur, fără îndoială); hotăritură, s. f. (înv., delimitare); hotarnic, adj. (care se referă la hotarele unei moşii); hotărnici, vb. (a pune hotar, a delimita); hotărnicie, s. f. (demarcare); înhotărit, adj. (adj. (înv., limitrof).	4174
hotnog (-gi), s. m. - 1. Comandant, şef al unei oştiri. - 2. In Mold., la sfîrşitul sec. XVI, căpitan al unei companii de o sută de soldaţi. - Var. (înv.) hodnog(iu).
Mag. hadnagy (Tiktin; Gâldi, Dict., 136). Apare din 1446, cu primul sens.	4175
hrăbor (-oară), adj. - Viteaz, curajos, brav.
-	Var. hrabor.
Sl. chraburu (Philippide, Principii, 38; DAR). Sec. XVII, înv. - Der. hrăbori, vb. refl. (a-şi da curaj, a se însufleţi); hrăborie (var. hărborie), s. f. (vitejie, bravură), înv.	4176
hram (-muri), s. n. - 1. închinare a unui lăcaş de cult. - 2. Patron al unei biserici. - 3. Serbare a patronului unei biserici.
Sl. chramu „casă, templu" (Cihac, II, 142), cf. rus. chram „biserică".	4177
hram (—muri), s. n. - Pătură, învelitoare. -Var. hramă.
Tc. ikram „covor" (Tiktin; DAR).	4178
hrană (-ne), s. f. - 1. Aliment, mîncare. - 2. (înv.) Profesie, meserie considerată ca sursă dătătoare de hrană. - Mr. hrană.
Sl. chrana (Cihac, II, 142; DAR), cf. bg. hran, sb. hrana. PI. este rar. - Der. hrănaci, adj. (înv. şi Trans., mîncău; care mănîncă mult, cu folos); hrănace, s. f. (femeie care alimentează maşina de treierat); hrăni, vb. (a alimenta, a nutri; a creşte, a întreţine; a îndopa; refl., a se sătura; înv., a ocroti), din sl. chraniti, cf. mr. hrănescu, hrănire, megl. rănes, bg. hrania, sb. hrăniţi şi rus. chraniti „a păstra" (ultimul sens al cuvîntului rom. este un împrumut literar din sl.; var. populare hărăni, arănî); nehrănit, adj. (subalimentat); hrănitor, adj. (care hrăneşte; nutritiv); branişte, s. f. (înv., alimentare).	4179
hrapă (-ăpi), s. f. - (Bucov.) Povîmiş, repe-ziş.
Origine incertă. Cf. rut hrapa „bulgăre îngheţat", rapa „stîncă ascuţită" (DAR; Candrea). După Scriban, în legătură cu grapă.	4180
hrăpi (-pese, -it), vb. - l. A gîfîi, a sufla greu. - 2. A lătra, a urla.
Sl. cf. rus. chrapetî „a sforăi". în Trans. şi Bucov. Cf. hropot.	4181
hrean (-şni), s. m. - Ridiche sălbatică (Co-chlearia Armoracia). - Var. (Trans.) herean. Mr. hrean.
Sl. chrenu (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Conev 48), cf. bg. hren, rs. chren. - Der. hreaniţă, s. f. (plantă, Bunias Erucago); hreniţă (var. hrăniţă), s. f. (plantă, Lepidium draba, campestre, sativum);
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
403
hrenoasă, s. f. (varietate de muştar sălbatic, Sinapis arvensis); hrenui, (Mold., a amărî, a supăra).	4182
hreapcă (-epce), s. f. - 1. Greblă mică ce se aplică la coasă. - 2. Vrascuri. - 3. Pădure tînără.
Sl.,	cf. ceh. hrabka „întărire" (Tiktin), rut. hrabki „greblă" (Jb, XIX, 87, DAR). La celelalte sensuri pare a se fi produs o confuzie cu hreasc, var. de la vreasc. - Der. hrepcui, vb. (a cosi cu hreapca pusă).	4183
hrentui (-uesc, —it), vb. - (Mold.) A strica, a uza, a hodorogi. - Var. hrintui, hrenfui.
Origine incertă. Din mag. harăntolni „a strica" (Cihac, II, 507), sau dintr-un etimon sl. comun ambelor limbi (Scriban). Ultima var. indică o contaminare cu sdrenfui. - Der. hrentuitură, s. f. (stricare, uzare).	4184
hrib (—bi), s. m. - (Mold.) Ciupercă comestibilă (Boletus edulis). - Var. hribă.
Sl. chribu „spinare" (Miklosich, Slaw. Elem., 18; Cihac, II, 143; DAR), cf. rut. hryb „ciupercă", pol. grzyb, slov. hrib, mag. hirip; cf. şi gîrbă. Var. se foloseşte şi în Mold. şi Trans., cu sensul de „cartof1.	4185
hrjncă (-ci), s. f. - (Mold.) Bucată de mămăligă.
Rut. hrinka (DAR; Bogrea, Dacor., IV, 822).
4186
hrişcă, s. f. - Plantă erbacee meliferă, cu
• 9	7	*
seminţele comestibile (Fagopyrum esculentum).
Rut. hricka, pol. hryczka, în parte prin intermediul mag. haricska (Miklosich, Slaw. Elem., 20; Cihac, II, 143; DAR). - Der. hrişcar, s. m. (insectă, Rhizotrogus solstitialis).	4187
hrismă, s. f. - Mir, untdelemn sfinţit.
Mgr. xpi'on®- înv.	4188
hrismos (-suri), s. n. - Profeţie, predicţie.
Mgr. xpriCTiicţ (Gâldi, 196). Sec. XVIII, înv.
4189
hrisov (-oave), s. n. - Scrisoare, act ce servea ca titlu de proprietate, de privilegiu, pergament. Se numeau astfel toate documentele ce proveneau de Ia cancelaria domnească, şi care purtau sigiliul domnitorului. - Var. (înv.) hrisovul, (pop.) hristov.
Mgr. y.puaoftouXov „bulă de aur" (Roesler 579; DAR), cf. v.sb. hrisovoli. Sec. XVII. Pentru nume, cf. şi bula „sigiliu papal" şi „document papal". -Der. hrisovolit, s. m. (persoană care se bucura de un drept sau privilegiu, în virtutea unui document al domnitorului).	4190
hristoitie (—ii), s. f. - Viaţă creştinească.
Ngr. XpicrroiT0£ux (Tiktin; Gâldi 196). Sec. XIX, înv.	4191
hropot (—te), s. n. - (Trans.) Gîfîit, respiraţie grea.
Creaţie expresivă, cf. horcăi şi tropot, ropot, ca şi sb. hropiti „a gîfîi". - Der. hropoti, vb. (a gîfîi). Din sl., după Miklosich, Slaw. Elem., 51, Cihac, II, 143 şi Scriban.	4192
hrubă (—be), s. f. - 1. încăpere subterană, subsol. - 2. Colibă, bordei îngropat. - 3. Parte exterioară a hornului.
Mag. huruba „colibă îngropată" (Cihac, II, 507; DAR). Ultimul sens pare să fie în legătură cu rut. hruba „sobă" (Candrea; Scriban). Der. pe baza bg. koruba „scorbură într-un trunchi de copac", cf. alb. korube „stup" (Conev 80) nu este probabilă. Nu este clară nici legăura cu germ. Grube (Tiktin). Cf. ţig. hrobos „şanţ", poate din rom. 4193
hu, inteij. - Imită strigătul unor păsări cum sînt ciuful sau cucuveaua.
Creaţie expresivă, cf. fr. huer, chat-huant. -Der. huhăi, vb. (a striga bufniţa sau ciuful); huhura (var. huhureza), vb. (a ţipa; a necheza); huhurez, s. m. (ciuf, Asio otus) cu suf. -ez (DAR; din mag. huhogni „a ţipa" şi bagoly „cucuvea", după Cihac, II, 507; de la ciuhurez, după Tiktin şi Scriban) şi cu multe var., hurez, huhureţ, huhurete, buhurete, ciuhurete, aceasta din urmă prin încrucişare cu ciuf sau duh „moţ“. 4194
hu, inteij. - Exprimă ideea de zgomot, de frig sau de nemulţumire.
Creaţie expresivă. - Der. hui, vb. (a răsuna, a vui; a rage; a bombăni, a bodogăni; despre porci, a grohăi), coincide cu vui; huială, s. f. (zgomot, grohăit); huet, s. n. (zgomot, vuiet); huiduca, vb. (a face zgomot), încrucişat cu hurduca. 4195
huci (-iuri), s. n. - Pădure mică, crîng. - Var. hîci, hîngî, higi, hugi.
Sl.,	cf. rut. husca „desiş", ceh, husty, sb., cr. gusta „tufiş" (Cihac, II, 134; DAR; Scriban). -Der. hugeac, s. n. (crîng), din rut. huscak „bălării, hăţiş" (DAR); hăciugă, s. f. (desiş de pădure), cf. rut. hadzuga (Candrea); hălăciugă, s. f. (bălării, tufişuri), cu / expresiv. Din acelaşi etimon, rut. husca „desiş" provine hnşte (var. huşti, hoşte, hoce), s. f. pl. (resturi de tărîţe, după prepararea, borşului); iar de la această ultimă var. s-a refăcut un nou sing., huc, s. n. (Trans., Mold., resturi, reziduuri, gunoi), cf. hucărie, s. f. (bucăţele, obiecte mărunţite). Cf. Drăganu, Dacor., III, 705.
4196
hudub-. Rădăcină expresivă care evocă ideea unei căderi zgomotoase.
404
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Creaţie expresivă; nu este altceva decît o var. de la hodoronc, s. v. - Der. hudubîşt, inteij. (exprimă ideea unei căderi în apă), cf. bîţti, bîldibîc; hudubă, s. f. (pasăre de pradă), probabil datorită scufundării ei comparate cu aruncatul în apă; hndubleaje, s. f. (pasăre de pradă); hududoi, s. n. (vale strimtă, rîpă); hudubeie (var. hud(r)u-beţe, ho(n)drobeie), s. f. pl. (obiecte, vechituri); odobaie (var. hodobaie, (h)udubaie), s. f. (rablă, maşină veche; casă mare dărăpănată; persoană care seamănă cu un cal; vechitură, lucru uzat), cuvînt în mod evident egal cu cel anterior (după Scriban, de la dubă); odobeală, s. f. (temniţă, închisoare), cuvînt rar, folosit numai de Ispirescu (după Cihac, de la dubă; după Candrea, de la dubeala); huduroi, s. n. (pămînt necultivat).
4197
huideo, inteij. - Se foloseşte pentru a alunga porcii; de asemenea, pentru a reda condamnarea violentă a unui act reprobabil. - Var. huidea, hîido, huido.
Coincide cu bg., sb. ujdo, ar putea fi de origine orientală. - Der. huidui, vb. (a alunga porcii; a fluiera în semn de batjocură violentă; a condamna); huiduială, s. f. (acţiunea de a huidui); huiduitură, s. f. (huiduială); huidumă, s. f. (porc, canalie, ticălos), cuvînt care a fost glosat şi explicat în diverse moduri (de la huium, var. a lui duium, după DAR; de la hadîm, după Scriban); haidumă, s. f. (Arg., ţăran).	4198
hulă (-le), s. f. - 1. Calomnie, ponegrire. - 2. Blasfemie, ocară. - 3. (Adj.) Mizerabil.
Sl. chula (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 144; DAR; Conev 101), cf. bg. hui, sb., slov. hula, rus. chula. - Der. hulnic, adj. (înv., defăimător); huli, vb. (a calomnia, a ponegri; a blasfemia; a dispreţui), din sl. chuliti; hulitură, s. f. (înv., defăimare; înv., persecutare); hulenie, s. f. (înv., blasfemie); hulitor, adj. (calomniator); huligan, s. m. (om zdravăn, golan, derbedeu), primul sens prin confuzie cu găligan iar al doilea, împrumutat cu cuvîntul, din rus. chuligan; huliganism, s. n. (tulburare a ordinii şi moralei publice).	4199
hulă (-Ie), s. f. - (Munt., Trans.) Surpare, desprindere.
Mag. huila (DAR). - Der. hului, vb. refl. (a se surpa, a se nărui), din mag. hullani (DAR; Gâldi, Dict., 137).	4200
hulub (-bi), s. m. - Porumbel. - Var. golumb, gulup. Mr. gulup.
Rut. holub, var. din sl. golqbi (Miklosich, Lexicon, 135; Cihac, II, 144; Byhan 311; DAR),
cf. bg. golăb. - Der. hulubiţă, s. f. (porumbiţă), cf. sl. golqbica; hulubărie, s. f. (porumbar, adăpost pentru hulubi). - Cf. gulup.	4201
hulubă (-be), s. f. - Prăjină prinsă de crucea căruţei. - Var. hlobă, ulubă, h(o)loabă.
Rut. och(o)loblja, pol. hofoble (Cihac, II, 139; Tiktin; DAR), din germ. kloben. - Der. hlobăna, vb. refl. (a se legăna).	4202
huludeţ (-ţe), s. n. - 1. Fusul ţevii de la suveica războiului de ţesut. - 2. Dop. - Var. hludeţ, hudulef.
Sl. chludu „vergea" (Cihac, II, 144; DAR); ultima var. indică o încrucişare cu hudub-,
4203
humă (-me), s. f. - Argilă întrebuinţată la spoitul caselor.
Ngr. yup-a (Miklosich, Vokal., III, 6; Roesler 571; Densusianu, Filologie, 448; Tiktin), poate în parte prin intermediul bg. huma (DAR; Candrea), deşi această ipoteză nu este necesară, şi nici cu totul convingătoare (după Conev 42, cuvîntul rom. ar proveni din bg. glina, ceea ce nu este posibil). Cf. mr. urnă, pe care Puşcariu 1793 îl derivă direct din lat. humus, megl. umă care, după Capidan 314, provine din bg. - Der. humos, adj. (argilos; lipicios); humărie, s. f. (teren argilos, loc de unde se scoate humă); humui, vb. (a spoi cu humă); humoaie, s. f. (Mold., humă de spoit); humu(l)tui, vb. (a transplanta răsaduri).	4204
humehlic (-Ci), s. m. - Paznic al unui siloz.
Rut. hmel’nik „teren semănat cu hamei" (Scriban, Arhiva, 1912; DAR), cf. hamei. 4205 hunie (—ii), s. f. - Pîlnie. - Mr. hunie.
Bg., sb. hunija, din ngr. %ouvt < gr. ywoq (DAR; Conev 39), cf. tc. huni.	4206
hupi (-pese, -it), vb. - 1. A fi flămînd. - 2. Despre fructe, a nu se coace. - Var. huchi, hulpi.
Origine necunoscută. Paie a corespunde unei intenţii expresive, asemănătoare cu cea a lui hap.
-	Der. hupoare, s. f. (zăpuşeală), în legătură cu hupi ca hăbuceală cu hap.	4207
hurduzău (-zaie), s. n. - (Trans.) Funie, frînghie.
Mag. hordozo „purtător" (Bogrea, Dacor., I, 269; Gâldi, Dict., 138).	4208
hurie (—ii), s. f. - în religia musulmană, fecioară sau femeie foarte frumoasă promisă credincioşilor în paradis.
Tc. huri, probabil prin intermediul fr. houri. împrumut literar din sec. XIX.	4209
hurmuz (-zi), s. m. - 1. Mărgea de sticlă. -
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
405
2.	Arbore exotic, Symphoricarpus racemosus. -Var. urmuz, (h)ormuz.
Din tc. Hormuz, oraş la Golful Persic (Şeineanu, II, 216).	4210
hurta, s. f. - în expresia: cu hurta, cu grămada.
-	Var. vurtă.
Rut. hurt, pol. hurt „turmă", pol. hurtem „în ansamblu" (Cihac, II, 144; Tiktin).	4211
husăn (-ni), s. m. - 1. Alică. - 2. Om care poate fi înşelat. - 3. Ţăran.
Idiş germ. chossen „logodnic, iubit" (Vasiliu, GS, VI, 116; Graur, GS, VII, 334; Iordan, BF, IV,
179). Pentru evoluţia semnatică de la „logodnic" la „inocent" şi „prost", cf. fraier. Arg. 4212
husăş (-şi), s. m. - Monedă divizionară ce valora 20 creifari în Trans. - Var. husoş.
Mag. huszas (Cihac, II, 507), de la hus „două-zeci", cf. husar.	4213
huştiuluc, interj. - Redă căderea în apă a unui corp greu.
Creaţie expresivă, cf. hîş, hi(r)şt.	4214
huzăr (-ri), s. m. - (Bucov.) Parte de jos a trunchiului unui copac, ciot.
Rut. huzer (DAR).	4215
huzdup, interj. - Redă căderea unui corp. Creaţie expresivă, cf. zdup. - Der. huzdoapă, s. f. (gol, gaură).	4216
huzmet (—turi), s. n. - 1. Funcţie, slujbă, profesie. - 2. Venit - 3. Impozit. - 4. Dar, plocon.
-	Megl. huzmete, megl. izmet.
Tc. huzmet (Şeineanu, II, 217; Lokotsch 861; Ronzevaile 85). - Der. huzmetar, s. m. (locator al unui venit statal). Sec. XVIII, înv.	4217
huzur (-ruri), s. n. - Bunăstare, trai comod, lipsă de griji. - Mr. huzure.
Tc. huzur (Şeineanu, II, 217; Roesler 606; Lokotsch 877; Ronzevaile 81), cf. ngr. xou^oupi.
-	Der. huzuri, vb. (a trăi comod, în belşug şi
trîndăvie).	4218
I-î
i, conj. - Şi.
Sl. i. Slavism cultural, fără circulaţie reală, sec.
XVI.	- Comp. iproci, conj. (şi aşa mai departe), din sl. i proce, înv.	4219
i,	inteij. - Exprimă surpriza sau uimirea.
Creaţie expresivă, cf. hi. Se foloseşte şi în formele iha, ihi, iho, ii, cf. tii.	4220
ia, inteij. - Serveşte pentru a atrage atenţia.
Creaţie spontană. Coincide cu sl. ja „şi“, sb., cr. ja „aşa“ (Cihac, II, 145, credea că rom. provenea din sl.), mag. he (sursă a rom., după Pascu, II, 95), alb. ja, cf. sard. ea „iată“. După Philippide, II, 717, este o reducere de la iacă. Multe var.; ian(i), iane, ien(e), mai ales în Mold.; iacă, inteij. (de la ia-că, deoarece ia a fost interpretat ca un imperativ ia (uită-te) că, interpretare greşită care apare şi la haide, s.v. (după Diez, 1, 161, iacă provine din lat. ecce, ca it. ecco; după Philippide, Principii, 92; Iordan, Dift., 49; REW2822 şi Buescu, RPF, II, 331, din lat. eccam, cf. Pascu, I, 102, mr. iaca; după Philippide, II, 717 din lat. eccum; după Scriban, din sb. jako ,,imediat“); iacătă, inteij. (iată), în loc de iacă-te, cu aceeaşi interpretare a inteij. ca verb (după Candrea, prin încrucişarea lui iacă cu iată); iată, inteij. pare reducere a lui ia uite, cf. formele vulg. idile, iote, iete, ietă (după DAR, Candrea şi Scriban, din sl. eto, bg. jato, cf. alb. jate; cf. Procopovici, Dacor., X, 72-79). Interpretarea generalizată a lui iată, var. iacătă, ca vb. a condus la formarea unei serii de hibride gramaticale; ia(că)tă-mă, ia(că)tă-te etc. Această schimbare de categorie se explică uşor, mai ales dacă se are în vedere o mofonie cu ia, imperativ de la a lua.
4221
iabangiu (-ii), s. m. - Străin, venetic.
Tc. yabanci (Şeineanu, II, 218). Sec. XIX, înv.
4222
iabaşa (—ale), s. f. - Instrument în formă de cleşte folosit la stăpînirea animalelor. - Var. iavaşa.
Tc. yevaşa (Şeineanu, II, 218; Lokotsch 945). Var. se foloseşte şi în Arg., cu sensul de „ochelari".	4223
iaca (-ale), s. f. - Gît.
Tc. yaka (Şeineanu, II, 218; Lokotsch 927). Sec.
XIX,	înv., se foloseşte numai în expresia a feşteli
iacaua „a greşi lovitura". - Der. icăluţă, s. f. (Munt., vas pîntecos).	4224
iacint (-ţi), s. m. - 1. Zambilă. - 2. Narcisă (Hyacinthus orientalis). - Var. iachint.
Mgr. TXWtvOoţ (sec. XVII) şi modem din fr. hyacinthe. Var. este înv.	4225
iad (-duri), s. n. - Infern, gheenă.
Gr. â&nc, prin intermediul sl. jadu (Cihac, II, 145; DAR; Conev 107), cf. bg., sb., rus. ad. -Der. iedui, vb. (Trans., a tortura, a chinui). 4226
iadeş (-şuri), s. n. - 1. Gen de rămăşag (fr. philippine). - 2. Os al pipetului de pasăre, care serveşte la acest rămăşag. - Mr. iadeţ, megl. iadeş.
Tc. yades „pariu", din per. iadest (Şeineanu, II, 218; Lokotsch, 922; Graur, GS, VI, 330), cf. ngr. yiocvte;, bg. jadec.	4227
iagăr (-ri), s. m. - Vînător.
Germ. Jăger (DAR). In Trans., înv. 4228 iahnie (—ii), s. f. - Tocăniţă de came şi zarzavat. - Mr. y iahne, megl. ianiiă.
Tc.yahni (Şeineanu, II, 219; Lokotsch 926), cf. ngr. yiaxvi, bg. iahnija.	4229
iaht (-turi), s. n. - Navă mică şi elegantă pentru curse de plăcere.
Engl. yacht, prin intermediul fr.	4230
ialoviţă (-ţe), s. f. - Vacă îngrăşată pentru a fi sacrificată.
Sl. (bg., sb., rus.) jalovica „văcuţă", din sl. jalovu „sterp" (Cihac, n, 147; Conev 57; DAR). Este dublet al lui iloave, s. f. (fleacuri, nimicuri), în Trans. de Nord, din rut. jalovyi „sterp" (DAR).
4231
iama, s. f. - Invazie, incursiune. - Mr. yiamă, megl. iamă.
Tc. ya(g)ma (Şeineanu, II, 219; Lokotsch 923; Iordan, Dift., 80), cf. bg. jagmă. Se foloseşte numai în expresia ca. a da iama „a năvăli".
4232
iamac (—ci), s. m. - 1. Recrut, răcan. - 2. Aghiotant.
Tc. yamak (Şeineanu, III, 66). Sec. XVIII, înv.
4233
iamb (-bi), s. m. - Picior de vers compus din două silabe. - Var. (înv.) iambos.
Ngr. tanPoţ (Gâldi 196). Sec. XVIII. - Der. iambic, adj., din fr. iambique.	4234
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBO ROMÂNE
407
iamurluc (-curi), s. n. - Pieptar ţărănesc. -Var. imurluc.
Tc. yamurluk (Lokotsch 924; Tiktin). După Scriban, ar fi cuvînt identic cu iarmurcă, s. f. (bonetă tipică a evreilor din Mold.), cuvînt rar (Cesar Petrescu îl foloseşte), care pare a fi fost influenţat de iarmaroc.	4235
iangîn (-nuri), s. n. - Incendiu.
Tc. yangin (Şeineanu, III, 66; Lokotsch 942). Sec. XVIII, înv!	4236
ianuarie, s. m. - Prima lună a anului, gerar. -Var. (rară) ianuariu.
Sl. januarii. Este dublet de la ghenarie (var. ghen(u)ar), s. m., din sl. gen(v)am. Sec. XVII, înv.	4237
iapă (-iepe), s. f. - 1. Femela calului. - 2. Tălpig, la războiul de ţesut. - 3. Suport pe care se trage plugul, cînd nu este folosit la arat. - 4. Grindă mică. - Mr., megl. iapă, istr. iope.
Lat. equa (Puşcariu 755; Candrea-Dens., 795; REW 2883; DAR), cf. sard. ebba, prov. ego, cat., port. egita, sp. yegua. Pentru sensurile secundare, cf. cobilă. - Der. iepar, s. m. (paznic la iepe); iepărie, s. f. (herghelie de iepe); iepilă, s. f. (manetă, levier); pare traducere a sl. kobila (Puşcariu, Dacor., VII, 468); iepesc, adj. (de iapă); iepaş, s. m. (poreclă dată de moldoveni soldaţilor polonezi ai lui Ian Sobiesld, care le furau caii), cf. Iorga, R. istorică, V, 266.	4238
iaprac, s. m. - Somn de mărime mică.
Tc. yaprak „foaie" (Scriban).	4239
iar, adv. - I. Altă dată, din nou. - 2. La fel, de asemenea. - 3. (Conj.) Şi, pe de altă parte. - 4. (Conj., înv.) Totuşi, în ciuda. - 5. (Conj.) Dar, însă. - Var. iară, ar(ă). Mr. iar(ă), megl. ară.
Pare să provină dintr-un lat. *era (Schuchardt, ZRPh., XV, 240; G. Paris, Rom., XX, 333; Meyer-Liibke, Rom. Gramm., III, 495; Puşcariu 756; REW 2886; DAR; Pascu, I, 102), cf. engad. eir, prov. er(a), v.gal. ar, cu acelaşi sens; cf. şi ngr. ăpa, epa. - Der. iarăşi, adv. (altă dată), cu -şi, ca cineşi, totuşi.	4240
iarbă, s. f. - 1. Nume generic dat plantelor folosite pentru hrana animalelor. - 2. Pajişte, gazon. - 3. Plantă. - 4. Plantă medicinală, leac. -
5.	Praf de puşcă. Mr., megl. iarbă, istr. iorbe.
Lat. herba (Puşcariu 757; Candrea-Dens., 796; REW 4109; DAR), cf. it, prov. erba, fr. herbe, sp. hierba, port. herva). Forma de pl. este ierbi, în mod tradiţional şi ierburi, formaţie modemă care tinde să o substituie pe cea anterioară. Puşcariu 757 (urmat de Meyer-Liibke Schicksal
des lat. Neutrums, 58 şi Caragaţă, BF, III, 39), crede că ierburi este în realitate pl. *ervora, de la ervum; opinie greşită, întrucît astfel de formaţiuni sînt frecvente în rom., cf. treabă, pl. trebi şi treburi; ceafă, pl. cefe şi ce furi; tratament care se explică prin nuanţa colectivă de -uri (cf. şi Graur, BL, V, 64).
Der. ierbărie, s. f. (plante ierboase, buruieni; provizie de praf de puşcă); ierbot(ăc)ină, s. f. (bălărie); ierbar, s. n. (rumen, despărţitură la stomacul rumegătoarelor; colecţie de plante); ierbar, adj. (care are multă iarbă); ierbărit, s. n. (impozit pe locurile de păşune; impozit pe vîn-zarea de cai sau de vite); ierbos, adj. (cu iarbă; erbacee); înierba, vb. (a creşte iarba; a trata vitele bolnave cu spînz sau cu alte plante medicinale; refl., a mina). Ierbar are dubletul neol, erbar, s. n. (colecţie de plante), cf. erbivor, adj., din fr. herbivore.	4241
iarlîc (—curi), s. n. - Ordin dat de hanul tătarilor.
Tăt. (tc.) yarhk (Şeineanu, III, 66), cf. rus. jarlyk. Sec. XVIII, înv.	4242
iarma, s. m. - Somn de mărime mijlocie.
Tc. yarma „despicat, crăpat" (DAR). 4243
iarmaroc (-oace), s. n. - Tîrg ţinut la date fixe, bîlci.
Germ. Jahrmarkt, prin intermediul rut. jarma-rok (Cihac, II, 145; Sanzewitsch 204; DAR), cf. pol. jarmar(e)k, rus. jarmarka. în Mold. 4244
iarnă (ierni), s. f. - Anotimpul cel mai friguros, între toamnă şi primăvară. - Mr. iar(n)ă, megl. iarnă, istr. iqmş.
Lat. (tempora) hiberna (Diez, I, 239; Puşcariu 758; Densusianu, Hlr., 158; Candrea-Dens., 800; REW 4126; DAR), cf. it. (in)vemo, fr. hiver, sp. inviemo, port. invemo. Pl. ierne e înv.
Der. ierna, vb. (a petrece iama; a fi iarnă; a paşte vitele în timpul iernii), care poate de asemenea reprezenta direct lat. hibernare, cf. mr. amedz (Puşcariu 768; DAR); iernător, adj. (care iernează); iernat, s. n. (faptul de a ierna); iemăref, adj. (de iarnă); iemos, adj. (de iamă); iernatic, adj. (de iamă); iernatic, s. n. (adăpost de iamă); iemoşa, vb. refl. (a se apropia iama); înierna, vb. (a ierna; a începe să se facă frig); desiema, vb. (a se apropia primăvara).	4245
iasac, s. n. - Interdicţie.
Tc. yasak (Şeineanu, III, 67). Sec. XVIII, înv.
-	Der. iasacciu, s. m. (gardian, poliţist, care îi însoţea în Turcia pe călătorii străini), din tc. yasakţi.	4246
iască, s. f. - Nume dat mai multor ciuperci
408
ALEXANDRU CIORĂNESCU
parazite, uscate şi tari, care cresc pe trunchiul arborilor (Fomes igniarius). - Mr., megl. iască.
Lat. esca (Diez, I, 163; Densusianu, Hlr., 189; Puşcariu 759; Candrea-Dens., 804; REW 2913; DAR), cf. alb. eske, aske (Meyer 97; Philippide, II, 640), it., prov. esca, fr. eche, sp. yesca, mgr. rjaxa, iaza. Forma de pl. ieşti (DAR) este practic ieşită din uz. - Der. iescos, adj. (ca iasca, uscat). Din rom. provin sb. jeska „hrană" (Candrea, Elemente, 406), ţig. yeska (Wiislocki 92). 4247
iasmă (-me), s. f. - Spectru, fantasmă, strigoi.
-	Var. iazmă.
Origine incertă. Este posibilă să fie vorba de o simplă reducere de la aghiasmă „apă sfinţită", cf. forma aiasmă, întrucît aceasta este maniera tipică de a alunga apariţiile fantastice; ar fi, în acest caz, o formulă eufemică, aşa cum este cruce’n casă sau bată-l crucea „diavolul". Celelalte explicaţii nu sînt suficiente: din sl. jazva „plagă", cf. rus. jazva „flagel" (Cihac, II, 146; Scriban); din sl. jazka (Conev 106); din sb. jezna „îngrozitoare" (Skok, ZRPh., 1923, 193 şi Skok 60); din v.germ. ethma „spirit" (Diculescu, Dacor., IV, 1552); din sl. jasna „luminoasă" (DAR).	4248
iaşmac (-curi), s. n. - Văl cu care îşi acoperă faţa femeile din Orient.
Tc. yasmak (Tiktin). Sec. XIX, rar, înv. Cf. ngr. Ytaan<wi.	4249
iasomie (-ii), s. f. - Mic arbust cu flori albe parfumate (Iasminum officinale). - Var. iasmin, (înv.) asmonie. Mr. iasemin.
Ngr. ytaoein sau Yiaaou(« (Roesler 593; DAR), din tc. per. yasemin; var. din germ. Jasmin. După Lokotsch 942, Tiktin şi Ronzevalle 174, din tc.
4250
iaspis, s. n. - Piatră semipreţioasă. - Var. iasp, jasp.
Mgr. faamţ (sec. XVII), şi modem din fr.jaspe.
4251
iatac (-curi), s. n. - 1. (înv.) Pat. - 2. Dormitor, budoar. - 3. (înv.) Persoană care ascunde tîlhari. - Var. ietac. - Mr. yiatache.
Tc. yatak „pat" şi „tăinuitor de tîlhari" (Roesler 592; Şeineanu, II, 220; Lokotsch 995; Ronzevalle 173), cf. ngr. yioroca, bg. jatak.	4252
iatagan (—ne), s. n. - Sabie turcească cu lama curbă, cu două tăişuri. - Var. iartagan, ie(r)tagan. Mr. yiatagane.
Tc. yatagan (Roesler 593; Şeineanu, II, 221; Lokotsch 944), cf. ngr. Ytaxocyctvt, alb., bg. jata-gan.	4253.
iaurt (-turi), s. n. - Produs lactat cu gust acid obţinut prin fermentare. - Mr. yiaurte, megl. iourt.
Tc. yogurt, probabil prin intermediul bg. iaurt (Roesler 593; Şeineanu, II, 222; Lokotsch 960; Ronzevalle 177), cf. ngr. Yiaoupn, - Der. iaurgiu, s. m. (negustor de iaurt), din tc. yogurtcu; iaurgerie, s. f. (prăvălie unde se vinde iaurt).
4254
iavas, adv. - încet, binişor, fără grabă.
Tc. yavaş (Lowe; 21 Lokotsch 946; Graur, GS,
VI,	332), cf. ngr. YtaPoţ, alb. javas. Se foloseşte frecvent cu reduplicare, cf. agale.	4255
iaz (-zuri), s. n. - 1. Zăgaz. - 2. Lac artificial.
-	3. Canal, şanţ de irigaţie.
SX.jazu (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 145; Conev 82), cf. bg., sb., cr., pol. jaz, rus. jez.
-	Der. iazer (var. (i)ezer), s. n. (Iac artificial), din
sl. (bg., sb., cr., ceh.) jezero; iezi (var. iezeri, iezărî), vb. (a stăvili apa prin diguri, a zăgăzui; a săpa şanţuri; a inunda); iezitură, s. f. (dig; lac artificial). Cf. Bărbulescu, Iazer şi iezer; Arhiva, XXXII, 1-26.	’	4256
iazagiu (-ii), s. m. - Condeier, copist.
Tc. yazici (Şeineanu, III, 67). Sec. XVIII, înv.
4257
ibQvnic (-ci), s. m. - Iubit, amant. - Var. libovnic, (înv.) iubovnic, ibomnic.
Sl. Ijubovniku (Candrea 151; DAR; Conev 58), cf. bg. libovnik. - Var. ibovnică, s. f. (iubită, amantă). Cf. iubi.	4258
ibrjc (-ce), s. n. - Vas cilindric cu coadă lungă. - Mr., megl. ibric.
Tc. ibrik (Roesler 593; Şeineanu, II, 222; Lokotsch 894), cf. ngr. limpizi, alb. brik, bg., sb. ibrik. - Der. ibrictar, s. m. (înv., slujbaş la curte care dădea domnitorului ibricul), din tc. ibriktar.
4259
ibrişim (-muri), s. n. - Fir de mătase răsucit.
-	Var. ibrişin.
Tc. ibrişim (Roesler 593; Şeineanu, II, 222), cf. bg. ibrişim. - Der. ibrişimgiu, s. m. (negustor de mărunţişuri), din tc. ibrişimci.	4260
ic (-curi), s. n. - Pană de despicat lemne.
Mag. ik (Cihac, II, 508; Gâldi, Dict., 93). - Der. icui, vb. (a pune o pană, a înţepeni). 4261
ichi (-iuri), s. n. - Arşic plumbuit Ia jocul de arşice.
Tc. yek (Şeineanu, II, 223).	4262
ichilîc (—ici), s. m. - Monedă turcească de doi piaştri. - Var. ichilic, echilîc.
Tc. ikilik (Şeineanu, III, 67).	4263
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
409
icni (-nesc, —it), vb. - 1. A sughiţa, a suspina, a geme. - 2. A gîfîi, a respira greu în momentul în care se face un efort. - 3. A face un efort. - 4. A se sforţa să vomite. - Var. igni, hicni, hucni.
Probabil creaţie expresivă, pe baza lui (h)ic, care exprimă ideea de gîfîială sau de sughiţ, cu suf. de asemenea expresiv, -ni (Tiktin). Coincide cu bg. ikam, aorist iknah (după DAR şi Candrea, bg. este sursă a cuvîntului rom.), rus. iknutî „a sughiţa", cf. sl. lakati (Cihac, II, 151). Scriban presupune un sl. *iknqti, izvor al rom. şi al bg. Pare a fi cuvînt identic cu hegni, vb. (a se da înapoi). -Der. icneală, s. f. (sughiţ).	4264
icoană (-ne), s. f. - I. Imagine pictată care reprezintă un sfînt. - 2. Imagine, portret, reprezentare. - Mr. icoană.
Mgr. eizova (Mumu 29; Sandfeld 21), în parte prin intermediul sl. (bg., sb.) ikona. - Der. iconar, s. m. (pictor de icoane); iconărie, s. f. (pictură religioasă). Comp. iconoboreţ, s. m. (înv., iconoclast), din sl. ikonoborici, sec. XVII; icono-borenie, s, f. (luptă iconoclastă); iconoclast, adj., din fr. iconoclaste; iconografie, s. f., din fr.; iconografic, adj., din fr.; iconolatrie, s. f. (adorare excesivă a icoanelor), din fr.; iconologie, s. f., din fr.; iconomah, s. m. (iconoclast), din mgr. âxovojioyjiţ; iconomahie, s. f. (luptă iconoclastă), din mgr. Eizovop.axux; iconostas, s. n. (catapeteasmă), din mgr. Evxovocrtacnov, în parte prin intermediul sl. ikonostasi.	4265
icos (-oase), s. n. - Cîntare bisericească, în ritm de imn.
Mgr. otzoq, în parte prin intermediul sl. ikosti. Sec. XVIII.	4266
icosar (-ri), s. m. - Monedă turcească de 20 de piaştri. - Var. icusar. Mr. icusar.
Ngr. etxoaapt „de douăzeci", calc după tc. irmilik, V. irmilic (Tiktin; DAR; Gâldi 197).
4267
icram (-muri), s. n. - Dovadă de simpatie, atenţie.
Tc. ikram (Şeineanu, III, 68). Sec. XIX, înv.
4268
jcre, s. f. pl. - 1. Denumire generică pentru ovulele de peşte, caviar. - 2. Corp sau masă care prezintă consistenţa icrelor; se spune mai ales despre partea moale a pulpei piciorului. - 3. (Arg.) Bombă, bombardament.
Sl. ikra (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Miklosich, Lexicon, 255; Meyer 158; Conev 87), cf. bg., sb.,
cr., pol., rus., mag., alb. ikra. - Der. icros, adj. (cu multe icre); icr(e)ană, s. f. (femelă de sturion).
4269
idee (—ei), s. f. - 1. Noţiune, concept, gînd. -
2.	Cantitate mică, strop, fărîmă. - Mr. idee.
Fr. idee; în mr., din ngr. vSetx.	4270
idiomă (-me), s. f. - Limbă, unitate lingvistică. - Var. idiom. Mr. iSiumă.
Mgr. {StCDfiOC, şi modem din fr. idiome. Sec.
XVIII.	4271
idiQt (-oată), adj. - Cretin, tîmpit.
Fr. idiot. - Der. idioţie, s. f. (debilitate mintală maximă); idioţenie, s. f. (idioţenie; tîmpenie); idiotism, s. n., din fr., şi înainte (sec, XVIII) din gr. i’Suoxtano;. - Comp. idiomel, adj. şi s. n. (imn bisericesc cu melodie proprie), din mgr. l&ofiEXog.
4272
idol (-Ii), s. m. - 1. Divinitate păgînă. - 2. Demon. - Mr., megl. idol.
Mgr. ef&oXov (Mumu 29), în parte prin intermediul sl. idolii, cf. bg. idol, alb. idhulj. Este popular cu al doilea sens. - Der. idoloaică, s. f. (diavoliţă); idoliţă, s. f. (diavoliţă); idolesc, adj. (referitor la idoli; păgîn; diabolic); idolean, adj. (idolatru), sec. XVII, înv.; idolniţă, s. f. (templu păgîn), din sl. idolunica, sec. XVII; idolniciar, adj. (idolatru), sec. XVII, înv.; idoloslujer.ie, s. f. (idolatrie), împrumut literar înv., din sl. idolos-luzenije; idolatru (var. înv. idololatru), adj., din fr. idolătre şi var. din gr. Ei8a>XoXoxpr|C, cf. Gâldi 198; ido(lo)latrie, s. f. (adorare a idolilor; adoraţie exagerată); idolatr(iz)a, vb. (a venera ca pe un idol; a iubi în mod exagerat).	4273
ie, adv. - Da.
Germ .ja. în Trans. După Puşcariu, Lr., 280, în loc de e(ste), cf. fi.	4274
ied (-ezi), s. m. - Pui de capră sau de căprioară.
-	Mr. ed, megl., istr. ied.
Lat. haedus (Puşcariu 762; Candrea-Dens., 805; REW 3974; DAR), alb. eth (Meyer 92; Philippide, II, 641), v.it. eghio (Battisti, II, 1428), sard. edu, edile. - Der. iadă, s. f. (puiul de sex feminin al caprei), care ar putea proveni şi din lat. haeda.	4275
iedec (-curi), s. n. - 1. Cal de dar. - 2. Bunuri casnice, obiecte, mobile. - 3. Odgon.
Tc. yedek (DAR). - Der. iedecciu, s. m. (înv,, rîndaş la cai), din tc. yedekci; iedecliu, s. m. (înv., servitor la curte), din tc. gedekil (Lobel 249; DAR), poate prin confuzie cu tc. yedekli „cu rezerve".	4276
410
ALEXANDRU CIORĂNESCU
iederă, s. f. - 1. Plantă agăţătoare cu frunze verzi strălucitoare (Hedera helix). - 2. Varietate de rododendron (Rhododendron Kotschyi). -Varietate de saschiu (Vinca minor). - Mr. eadiră, megl. iadră.
Lat. hedera (Puşcariu 763; Candrea-Dens., 806; REW 4092; DAR), cf. it. edera, fr. lierre, prov. edra, sp. hiedra, port. hera.	4277
ieftin (-nă), adj. - 1. Care are un preţ mic, convenabil. - 2. (înv.) Generos, mărinimos. - Var. eftin, (i) eften.
Mgr. euGivo; (Roesler 568; DAR), cf. ngr. (pxrivo;, bg., sb. jevtin. - Der. ieflinătate, s. f. (calitatea de a fi ieftin); ieftini, vb. (a scădea preţul; înv., a fi milostiv); ieftenşug, s. n. (înv., milă; înv., ieflinătate); (i)eftinefe, s. f. (înv., milă); (i)eftinie, s. f. (milă), înv.	4278
ielcovan (-ni), s. m. - Pescăruş (Alcedo his-pida).
Tc. yel kovan (DAR). Sec. XVIII.	4279
iele, s. f. pl. - Fiinţe imaginare cu puteri nefaste; frumoasele, dînsele, drăgaicele. - Var. ele.
Este pl. al pron. pers. ea (DAR; Bogrea, Dacor., IV, 822; Candrea), eufemism care coicide cu dînsele „lemuri", şi cu iei, s. m. (dracul), în loc de el. Totuşi, Hasdeu, Col. Iui Traian, 1874, 176, credea că numele este dacic; după Diculescu 186, din germ. Elle. înainte, Cihac, II, 508, se gîndea la mag. lei „spirit" şi Lokotsch 950 la ic. jel „vînt", cf. vîntoasele. Din rom. provine probabil ţig. sp. ilo „spirit" (Besses 89).	4280
lene, s. m. - Personaj care reprezintă ideea de somn, echivalent popular al lui Morfeu. - Var. Ene.
Ngr. ’locwry; „Ion" (DAR). - Der. Ienache, s. m. (beţie), care este şi mune.de botez şi nume de familie, cf. ngr. ’lccwoariţ; enăci, vb. (a zăpăci).
4281
ienibahar, s. m. - Condiment, fruct al plantei Myrtus pimenta. - Var. enibahar, (i)nipa(ha)r.
Tc. yenibahar (Şeineanu, II, 224), cf. ienuper, şi bg. bahar „condiment".	4282
ienicer (—ri), s. m. - Soldat din corpul de elită
. al vechii cavalerii turceşti. - Var. ianicer. Mr. yianifar, megl. ianiciar.
Tc. yeni qeri „oştire nouă" (Şeineanu, II, 224; Lokotsch 954). - Der. ieniceresc, adj. (de ieniceri); ienicereşte, adv. (ca ienicerii; în chip crud, nemilos); ienicerime, s. f. (ceată de ieniceri). 4283
ienuper (—ri), s. m. -Arbust, jneapăn (Iunipe-ms communis). - Var. iuniper, ieniper(e), i(e)niipăr.
Lat. iuniperus (sec. XIX), probabil încrucişat cu tc. yenibahar, întrucît fructul lui se foloseşte şi drept condiment. Der. directă din lat. (Scriban) nu pare posibilă, cf. jneapăn.	4284
iepure (-ri), s. m. - 1. Mamifer rozător de cîmp cu urechile lungi, vînat pentru came şi blană (Lepus timidus). - 2. Varietate de casă a animalului anterior (Lepus cuniculus). - 3. Cotlet de porc.
-	4. Supapă la foalele fierarilor. - 5. Boală bucală a vitelor. - 6. (Arg.) Soldat de infanterie. - Mr. l’epure, megl. l’epuri, istr. l’epur.
Lat. leporem (Puşcariu 765; Candrea-Dens., 807; REW 4991; DAR), cf. alb. Ijepur (Meyer 240; Philippide, II, 646), it. lebre (calabr. liepuru, riepule), prov. lebra, fr. lievre, sp. liebre, port. lebre. Pentru semantismul sensului 3, cf. lat. musculus, de la mus, fr. souris. - Der. iepura, s. f. (nume tipic al animalului, datorită culorii blănii sale; iepuroaică, s. f. (femela iepurelui; varietate de struguri); iepuresc, adj. (de iepure); iepureşte, adv. (ca iepurii); iepurar, s. m. (cîine de vînătoare; varietate de vultur, Aquila fulva), pe care Can-drea-Dens., 808 îl derivă direct din lat.; iepurime, s. f. (mulţime de iepuri de cîmp sau de casă); iepurărie, s. f. (crescătorie de iepuri; laşitate); iepurarifă, s. f. (la cai, umflare a piciorului). -Din rom. provine ţig. yepuro (Wlislocki 92).
4285
iereu (—ei), s. m. - Sacerdot. - Var. (înv.) erei.
Gr. tepeu;, în parte prin intermediul sl. (bg.) jerei. - Comp. ierarh, s. m. (arhiereu), din gr. lepop/riţ sau sl. ijeraruchu; ierarhic, adj., din fr. hierarchique; ierarhie, s. f., din mgr. lepapxicc, cf. Gâldi 198; ierarhiceşte, adv. (în ordine ierarhică); arhierarh, s. m. (cel mai mare în rang dintre ierarhi); arhiereu, s. m. (prelat), din gr. opxtspsu; sau sl. archierej, cf. Mumu 6; arhieresc, adj. (de prelaţi); arhierie, s. f. (demnitate de prelat); protoiereu, s. m. (protopop, vicar al unui judeţ), din gr. Ttpartoiepeu; sau sl. protojerej; protoierie, s. f. (vicariat); ierodiacon, s. m. (diacon), din gr. lEpoSloocovoţ sau sl. ijerodijakonu; ieromonah, s. m. (călugăr cu funcţie de preot), din gr. veponovaxoq sau sl. ijeromonachu; ierosi, vb. (a consacra), din gr. tepoco, viitor igpuwco (sec. XVII); ierosilie, s. f. (sacrilegiu), din gr. lepo-cruXva (sec. XVII), cf. Mumu 30.	4286
iergălaş, s. n. - Larmă, zarvă, hărmălaie.
Mag. jargalăs (Drăganu, Dacor., V, 368; înainte, în Dacor., IV, 1553, însuşi autorul propusese mag. hyargalăs „galop". în Trans. de Nord.	4287
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
411
ierhă, s. f. - Piele tăbăcită.
Mag. irha sau sb., rut. irha (DAR). în Trans. şi Mold.	4288
ieri, adv. - în ziua precedentă. - Var. aieri. -Mr. a(i)eri, megl., istr. ieri.
Lat. heri (Puşcariu 707; Candrea-Dens., 809; REW 4115a; DAR), cf. it. ieri (sicii, ajeri), prov. er, fr. hier, cat. ahir, sp. ayer. Aier, considerat în general der. de la ad heri (Candrea-Dens., 810; Pascu, I, 28), poate să fi primit acel a- propriu formaţiunilor adv., cf. acasă aminte, etc. 4289
ierliu (—ie), adj. - Băştinaş, autohton.
Tc. yerli (Şeineanu, III, 69).	4290
ierta (-t, -at), vb. - 1. (înv.) A cruţa. - 2. A absolvi, a scuti de pedeapsă. - 3. A scuza. - 4. A permite, a îngădui, a accepta. - 5. (Refl.) A se împăca, a face pace. - 6. (Refl., înv.) A-şi lua rămas-bun creştineşte. - 7. (înv.) A abandona, a lăsa, a renunţa. - Mr., megl. l’ert, l’irtare.
Lat. lîbertăre „a cruţa" (Puşcariu 769; Candrea-Dens., 811; REW 5014; DAR; Densusianu, GS, II, 18; Rosetti, I, 167), păstrat numai în rom.
-	Der. iertăciune, s. f. (iertare; compoziţie poetică
ce se recită atunci cînd tînăra căsătorită se desparte de părinţi; despărţire, rămas-bun, mai ales cînd este vorba de un muribund); iertător, adj. (indulgent, care iartă uşor); neiertat, adj. (care nu poate fi iertat; care nu este iertat); neiertător, adj. (care nu iartă).	4291
ierugă (-gi), s. f. - Canal, jgheab de moară. -Var. (v)irugă. (v)iroagă.
Sb., rut., xus.jaruga (DAR; Conev 38), cuvinte ce par să provină din tc. yank. Dublet al lui ierec, s. n. (şanţ, canal de irigaţie), care provine direct din tc., cf. rus. erik, şi poate de la iar, s. n. (braţ al unui rîu care a secat), din tc. sau bg. jar, şi de la iare, s. n. (Banat, şanţ), din sb. jarak. 4292
ieruncă (-ci), s. f. - Urzică (Bonasia betulina).
-	Var. iruncă.
Origine incertă. Pare a fi în legătură cu sl. jarţbi, jarţbica „potîmiche“ (Cihac, II, 149; Scriban), însă der. directă este dificilă. Drăganu, Dacor., VI, 284, se gîndea la sb. jaruh „de primăvară" sau bg. jarka, jarica „puişor'1. 4293
ieş| (—S, —ş| t), vb. - 1. A părăsi un loc plecînd afară. - 2. A pleca de acasă, a se duce. - 3. A părăsi o poziţie, o situaţie dificilă. - 4. A se elibera, a scăpa. - 5. A se distinge, a se evidenţia.
-	6. A defeca. - 7. A apărea, a se ivi, a se manifesta. - 8. A se naşte, a răsări, a creşte. - 9. A proveni, a rezulta. - 10. A se publica, a se face cunoscut. - 11. A părăsi, a abandona, a pune
capăt. - 12. A avea o izbucnire neaşteptată. - 13. A întrece măsura, a depăşi limitele. - 14. (Despre pete) A se şterge, a dispărea. - 15. A ajunge la un rezultat, a obţine, a cîştiga ceva. - 16. A se întîmpla, a avea loc, a se produce. - 17. A amnifesta anumite calităţi. - 18. A juca la un joc de cărţi cînd vine rîndul cuiva. - 19. A interveni cu o declaraţie. - 20. La unele jocuri, a cîştiga. -Var. (înv.) eşi. Mr. es, iţii, iţită; megl. ies.
Lat. exi're (Diez, I, 164; Puşcariu 770; Can-drea-Dens., 815; REW 3018; DAR), cf. it. escire (calabr. ssi, escere), prov., v.fr. eissir, cat., v.sp. exir. - Der. ieşire, s. f. (acţiunea de a ieşi şi rezultatul ei; încetare; părăsire; rezultat); ieşitură, s. f. (parte ieşită în afară, proeminenţă); ieşitoare, s. f. (înv., ieşire, poartă; privată).	4294
iesle (-e), s. f. - Jgheab în care se dă de mîncare vitelor. - Mr. iaslă.
Sl. (bg., rus.) jasli (Cihac, II, 146; Conev 67), cf. sb., cr., slov. jasle, pol. jasla, mag. jăszol.
4295
ieteră (-re), s. f. - Vîrşă, vintir. - Var. eteră,
(i)et(e)re, iatră.
Rut. jater (Scriban).	4296
iezm, s. m. - Jasp alb.
Tc. yeşem (DAR). Sec. XIX, înv.	4297
iezuit (-ţi), s. m. - 1. Membru al ordinului de călugări catolici întemeiat în 1534 de Ignacio de Loyola. - 2. Epitet dat unui om ipocrit, intrigant.
-	Var. (înv.) iezovit, jezuit.
Lat. lesuita (sec. XVIII), cf. sb. jezovit. - Der. iezuitic, adj. (care aparţine iezuiţilor); iezuitism, s. n. (concepţie morală, religioasă şi politică a iezuiţilor).	4298
ififliu (-ie), adj. - Lefter, fără un ban.
Tc. hafîfti „uşor", cf. afif (DAR).	4299
ifos (-se), s. n. - 1. Rang, categorie. - 2. Pretenţie, fumuri.
Ngr. iipo? (DAR; Gâldi 198). Sec. XVIII.
4300
iftira (-ale), s. f. - Calomnie, ponegrire. - Var. eftira.
Tc. iftira (Şeineanu, III, 69). Sec. XIX. 4301
ighemon (-ni), s. m. - Guvernator. - Var. ghemon, ighimon.
Mgr. ttyejxojv, în parte prin intermediul sl. igiemonu. Sec. XVI, înv. - Der. ighemonicesc, adj. (aristocratic, distins), cf. Gâldi 199; ighemoni-cos, adj. (nobil, de neam), din ngr. TyyEHOVUOQ; ighemonicon, s. n. (demnitate, mîndrie); ighemo-nie, s. f. (demnitate de guvernator), din ngr.
412
ALEXANDRU CIORĂNESCU
lîyEHOVEia. Cf. dubletul neol. hegemon, s. f.; hegemonie, s. f., din fr.	4302
iglă (-le), s. f. - Croşetă, ac de croşetat.
Sl. (bg., sb., rus.) igla (DAR; Conev 60). Cuvînt rar, se foloseşte mai ales în forma dim. iglifă, s. f. (croşetă), din sl. (bg., sb.) iglica, cf. mag. iglicze.
4303
igrasie (—ii), s. f. - Umezeală a pereţilor. -Mr. igrasie.
Ngr. iV/poCTia (DAR; Gâldi 199). - Der. igrasios, adj. (umed).	4304
ţie (—ii), s. f. - 1. Parte inferioară a pîntecelui.
-	2. La cai, chişiţă. - Var. ie. Mr. ile.
Lat. tlia (Puşcariu 773; Candrea-Dens., 816; REW 4260; DAR), cf. alb. ije, v.fr. illes. Pentru semantism cf. sensurile sp. empeine. Cuvînt rar, aproape uitat, fără îndoială din raţiuni de omonimie.	4305
ţie (—ii), s. f. - Bluză ţărănească, un fel de cămaşă din pînză de in, cu pieptul brodat în şiruri colorate. - Var. ie.
Lat. lînea „de pînză" (Cipariu, Gram., 90; Densusianu, Hlr., 158; Puşcariu 774; REW 5064; DAR), cf. alb. Ijine (Philippide, II, 644), sard. lindza (Wagner 109), fr. linge.	4306
ijderi (-resc, -|t), vb. - 1. A afla, a descoperi, a inventa. - 2. A stîmi, a îmboldi, a aţîţa. -
3.	A se ivi, a proveni, a se naşte. - Var. ijdări, ijdăni, izdări, izdăni, jidări, jidări, zădări.
Sl. izdirati, cf. sb. izdirati se na koga „a trata pe cineva cu asprime", bg. dirjă „a scormoni", zadiram „a face să turbeze". Sînt cuvinte înv. la toate sensurile şi cu toate var., cu excepţia lui zădări, cu sensul lui bg. Explicaţile anterioare nu satisfac cuvîntul identic cu a îndîtji (Cihac, II, 147); din sl. izgnati „a expulza", cf. izgoni (Tiktin). Cf. Scriban, care pleacă de la un sl. izdirati. - Der. ijderitor, adj. (creator); ijderenie (var. ijdăranie, ijderanie), s. f. (provenienţă, origine); izdăritură, s. f. (proiect; creaţie); zădăritor, adj. (iritant); zădăreală, s. f. (aţîţare, incitare).
4307
ilaci (-ce), adj. - Cu coamele desfăcute. - Var. ilac.
Mag. villăs (Drăganu, Dacor., VI, 285). Tiktin şi DAR plecau de la Hău.	4308
ilam (-muri), s. n. - Sentinţă.
Tc. ilam (Şeineanu, III, 69). Sec. XVIII, înv.
4309
ilău (-lşie), s. n. - Nicovală. - Var. ileu.
Mag. ulo (Cihac, II, 508; Gâldi, Dict., 93). în Mold.	4310
ilşctru, s. n. - Chihlimbar, ambră galbenă.
Gr. TiXwxpov (DAR). împrumut literar din sec.
XVII,	înv.	4311
iler (—ruri), s. n. - Pojar, rujeolă.
Ngr. rjtepi (DAR). Sec. XIX, înv.	4312
ilic (-ce), s. n. - Pipetar fără mîneci.
Tc. yelek (Şeineanu, II, 225; Lokotsch 951), cf. ngr. yEXeci, alb. jeljek, bg. elek, sb. jelek, şi sp. jaleco, it. gile, giulecca (Battisti, III, 1807, 1820), fr. gilet (< jiletcă).	4313
ilichie, s. f. - Etate, vîrstă. - Mr. ilichie.
Ngr. iftuîa (DAR; Gâldi 199). Sec. XVIII, înv.
4314
iliş (-şuri), s. n. - Impozi pe pescuitul în apele statale, şi după cît se pare, pe diferite tranzacţii comerciale.
Tăt. iiliis „parte" (Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, II, 607). După Drăganu, Dacor.,
VII,	216, din mag. elest „articol". Pentru impozit, cf. Cercetări istorice, XIII, 140-3. Sec. XV, înv.
-	Der. ilişer (var. ilişar), s. m. (persoană care
stringe impozitul).	4315
iluzie (-ii), s. f. - închipuire, amăgire, himeră.
-	Var. iluziune.
Lat. illusio (sec. XIX). - Var. iluziona, vb., din fr. illusionner; iluzionist, s. m. (scamator); iluzionism, s. m. (profesiunea iluzionistului); iluzoriu, adj. (amăgitor, himeric), din lat illusorius. 4316
im (-muri), s. n. - 1. Noroi, mîl. - 2. Murdărie, jeg.
Lat. lîmus (Cipariu, Gram., II, 338; Puşcariu 775; DAR), cf. alb. Ijim, it., sp., port. limo, fr. (limon). - Der. imos, adj. (noroios; murdar), care ar putea proveni din lat. limosus (Candrea-Dens., 820); imoşa, vb. (a murdări); imoş(e)ală, s. f. (murdărie); ima, vb. (a. murdări), care ar putea proveni direct din lat. lîmăre (Candrea-Dens., 821; DAR); neimat, adj. (curat); imăciume, s. f. (înv., murdărie; pată); imală, s. f. (murdărie; noroi); imălos, adj. (murdar). - Din rom. provine mag. imolya (Edelspacher 14).	4317
imam (-mi), s. m. - Preot musulman. - Var. iman. Mr. imam, megl. iman.
Tc. iman (Şeineanu, II, 225; Lokotsch 925). Sec. XVIII.	4318
imamea (—ele), s. f. - Capăt de chihlimbar al unei pipe.
Tc. imame (Şeineanu, III, 70). Sec. XIX. - Der. imamele, s. f. (varietate de pere).	4319
imaş (—şuri), s. n - Izlaz, păşune.
Mag. nyomăs (Cihac, II, 508; Philippide, Prin-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
413
cipii, 64; Şeineanu, Rom., XXX, 549; DAR), cu n- dispărut, datorită unor compuneri sintactice, ca *în nimaş > în imaţ. ,	4320
îmbăgiua (-uez, -at), vb. - A amăgi, a momi, a înşela. - Var. îmbăgina.
Origine necunoscută. Nu pare posibilă der. de la un lat. *ambagella, în loc de ambages, propusă de Drăganu, Dacor., I, 297 şi acceptată de DAR. în Trans. şi Mold. de Nord.	4321
îmbălgina. (-ne^z, -a.t), vb. - (Trans.) A face ochii mari, a se holba.
Origine necunoscută. Este greu de admis der. propusă de Densusianu, GS, IV, 388, de la un lat. *invalginăre, de la valgus „convex". Pare mai curînd o der. expresivă de la holba, cu suf. expresiv -na. Cuvîntul este rar şi nu apare în nici un dicţionar. în lipsa unor mărturii mai explicite, nu înlăturăm ipoteza că ar fi identic cu îmbăgina, var. a cuvîntului anterior, şi, prin urmare, prost glosat.	4322
imberdosit, adj. - Copleşit, împovărat.
Ngr. (E)nJtep8Etico (Gâldi 177). Tiktin se referea la germ. Biirde „povară".	4323
îmbi (-be), num. - Amîndoi. - Mr. îmbi.
Lat. ambi, f. ambae (DAR; Candrea-Dens. 822; REW 411). înlocuit în mare parte de dubletul neol. ambii. Cf. îmbina.	4324
îmbia (-iu, -at), vb. - 1. A solicita, a cere.
-	2. A invita, a pofti. - 3. A oferi, a propune.
Lat. ambîre, al cărui sens propriu de „a înconjura" trecuse deja în limba clasică, ca cel de „a solicita", cf. la Tacit, Germ., 17, nuptiis ambiuntur „le propun căsătorie". Schimbarea de conjugare ambîre > *ambiâre) ca în accîre > aciua. Acest etimon, propus deja de Philippide, II, 718, nu pare să fi fost acceptat. Totuşi, pare mai sigur decît der. propusă de Puşcariu, Dacor., IV, 1319 şi DAR (cf. REW 9295 şiGraur, BL, V, 117), din lat. *inviăre „a obliga", de la vis „forţă", sau decît cea a lui Scriban, din lat. *inviăre „a îndruma". Din lat. invitare (Koerting 5136) nu este posibil. - Der. îmbieală, s. f. (invitaţie, rugăminte, solicitare); îmbietor, adj. (atractiv); imbietură, s. f. (invitaţie); îmbiecios, adj. (care se lasă rugat).
4325
îmbina (-n-, -at), vb. - A potrivi, a uni, a combina două părţi ale unui obiect sau două obiecte diferite. - Var. înghina.
Lat. *binâti, de unde mr. binats „gemeni", cf. it. binati „gemeni", binare „a naşte gemeni". Rezultatul rom. *binafi, f. *binafe, pare să fi fost considerat adj. verbal şi încrucişat cu îngemănat,
a cărui corespondenţă semantică e perfectă. Este de asemenea posibil să se plece direct de la un lat. *binăre, refăcut pe baza lui *binăti, cf. it. binare, friul. imbină „a uni". în general se consideră der. de la un lat. *imbinăre, de la bini „duplicate" (Lexiconul de la Buda; Puşcariu 778; Candrea-Dens., 823; REW 4280). DAR şi Graur, BL, V, 101, resping această ipoteză, bazîndu-se pe prioritatea, care nu este certă, a var. înghina, şi pe prezenţa lui desghina, vb. (a despărţi, a înlătura; a crăpa, a despica; a învrăjbi), mr. dizgl’ina, cu var. desbina, care se consideră un hiperurbanism. Astfel, pe cînd Densusianu, Hlr., 288; Densusianu, Filologie, 447; şi REW 4280 pleacă de la lat. *imbinare, Candrea-Dens., 482 pleacă de la *disglutinare, prin intermediul lui desghina, şi Giuglea, Dacor., III, 621, de la *disglinăre < gr. yXivr| „coadă"; Philippide, II, 640, presupune un lat. *disbinăre, şi DAR o legătură între aceste cuvinte şi ghin, ghionoi.
Explicarea lui îmbina pe baza lui desbina < desghina, nu este posibilă. Der. cu des- nu poate fi valabilă dacă lipseşte vb. simplu (des-lega, des-prinde), sau der. cu în- (des-chide, cf. închide; desfunda, cf. înfunda); iar cînd des-provine de la un der. romanic, ideea de „separaţie" s-a pierdut complet (cf. desfăta, desmierda); astfel încît, pentru desbina, mai întîi trebuie să fi existat un *bina sau îmbina. Ideea priorităţii cronologice a lui desghina faţă de desbina se explică prin prezenţa mr. dizgl’ina, a cărui origine nu o cunoaştem. Pentru lat. binati, cf. Puşcariu, ZRPh., XXIX, şi REW 1109. V. şi Philippide, Principii, 108, care îl der. pe îmbina din lat. inguen. - Der. neîmbinat, adj. (separat); înghinărat (var. înghino-rat), adj. (îmbinat).	4326
îmblăci (-iuri), s. n. - Unealtă agricolă, bătătoare. - Var. îmblătiu, mlăci, blăcie.
Sl. mlatu, omlatu „ciocan, mai" (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Miklosich, Lexicon, 372; Cihac, II, 146; Conev 72; DAR), cf. bg. mlat. Fonetismul pare să indice o încrucişare cu sl. blucî(cî) „spin", bg. vlacă „a scărmăna". Der. de la buculum (Giuglea, LL, II, 21) pare imposibilă. - Der. îmblăti (var. îmblăci), vb. (a bate cerealele, cu îmblăciul pentru a le scoate seminţele; a bate, a ciomăgi), din sl. mlatiti, cf. bg. mladă; îmblătitor, s. m. (persoană care îmblăteşte); îmblăteală, s. f. (bătaie).	4327
îmbrăca (-ac, -at), vb. - l. A (-şi) acoperi corpul cu veşminte. - 2. A acoperi, a înveli. - 3. A împărţi, a distribui. - 4. (Rar) A (se) întoarce, a (se) inversa.
Lat. *imbracăre, de la bracae, cf. brace, brăcire
414
ALEXANDRU CIORĂNESCU
(Puşcariu 780; Candrea-Dens., 147; REW 4281; DAR), cf. it. (im)bracare. Pentru sensul lat. bracăre „a-şi pune pantaloni", cf. Castro 178 (DAR crede că trebuie plecat de la sensul cuvîntului it. „a înfăşură în scutece"). - Der. îmbrăcăci-une, s. f. (înv., veşmînt); îmbrăcătură, s. f. (acţiunea de a se îmbrăca); neîmbrăcat, adj. (gol, fără haine); îmbrăcăminte, s. f. (haină, veşmînt; placentă); desbrăca, vb. (a scoate hainele, a despuia), pe care Candrea-Dens., 178, în derivă direct din lat.	4328
imbrohor (-ri), s. m. - Grăjdar al sultanului.
-	Var. imbrihor.
Tc. imbrihor (Şeineanu, III, 70). Sec. XVII, înv.
4329
îmbuca (-C, -at), vb. - 1. A înghiţi. - 2. A gusta ceva de mîncare. - 3. A înfuleca. - 4. A împreuna, a uni, a cupla. - 5. (înv.) A dispreţui.
-	6. (înv.) A săruta, a îmbrăţişa. - Mr. mbuc.
Lat. *imbuccăre, de la bucca, cf. bucă (Puşcariu
781; Candrea-Dens., 192; DAR), cf. it. imboccare, fr. emboucher, sp., port. embocar. Der. de la bucă, în interiorul limbii rom., pare mai puţin probabilă, întrucît toate sensurile lui îmbuca duc la semantismul lat. „gură", pe cînd în rom. bucă înseamnă numai „obraz". - Der. îmbucătură, s. f. (înghiţitură, dumicat; muştiuc; îmbinare; colţ de stradă); îmbucături, vb. (a vîrî cuiva îmbucăturile în gură).
4330
îmbuiba (-b, -at), vb. - l. A ghiftui, a îndopa cu mîncare. - 2. (Refl.) A mînca lacom, în exces. - 3. A creşte din abundenţă, a se înmulţi.
Origine necunoscută. Nici una din explicaţiile date pînă acum nu pare mulţumitoare. După Densusianu, Archiv lat. Lex., XII, 425, din lat. bubia, glosare incertă a lui „sfîrc", pe baza unui der. *imbubiăre, cf. Puşcariu 782 şi REW 4286a; însă autorul a renunţat mai tîrziu la această ipoteză, convingîndu-se că glosarea era incorectă. După Giuglea, Dacor., II, 632-37, din lat. im-buere, prin intermediul unei forme pop. *imbuviă re, cf. DÂR, şi Rosetti, I, 167, care stabileşte o legătură cu lat. bubîre „a umfla". Sub aspect semantic, cuvîntul oferă o identitate perfectă cu buieci, cf. buiac; însă explicaţia fonetică este dificilă cf. sl. buiti sţ „a trăi înconjurat de plăceri", cu care DAR admite că s-a încrucişat. 4331
îmburda (-dez, -at), vb. - A tiînti, a dobori.
Origine necunoscută. De la bord „pietricică", după Giuglea, Dacor., III, 595; din lat. *imburdă re < burdus „catîr“, după Puşcariu, Dacor., III, 838 şi DAR; din mag. borda „coastă", după
Drăganu, în DAR; din lat. abhorridus, după Skok, ZRPh., XLIII, 191, cf. REW 23; însă nici una din aceste explicaţii nu pare pertinentă. Pare a fi vorba mai curînd de un der. expresiv, de la burdu, interj, care apare numai în compuneri ca hurdu-burdu, hurduc-burduc, etc., ce exprimă ideea de hurducătură a unei căruţe, cf. hurduc.	4332
iminei, s. m. pl. - Bocanci, ciuboţele.
Tc. yemeni (Şeineanu, II, 226; Meyer 161), cf. ngr. yiojievi „pînză de Persia" alb. jamuli, bg. emenija, sb. jemenije. Sensul primar este „din Yemen", cf. imeni, s. m. (înv., pînză de sac). -Der. imingiu, s. m. (înv., pantofar), din tc. yemenici.	4333
imn (-nuri), s. n. - Poezie sau cîntec solemn de preamărire.
Fr. hymne. - Der. imnător, adj. (care proslăveşte), invenţie personală a lui Alecsandri; imnar, s. n. (culegere de imnuri).	4334
împăca (-ac, — at), vb. - 1. A restabili raporturi de prietenie, de înţelegere cu cineva. - 2. A linişti, a potoli, a calma. - 3. A mulţumi, a satisface. - 4. A pune de acord, a conveni. - 5. (Refl.) A face pace. - 6. (Refl.) A se învoi, a se conforma. - 7. (Refl.) A se înţelege, a trăi în bună înţelegere, a se avea bine.
Lat. pacăre (Puşcariu 783; Candrea-Dens., 1298; REW6132; DAR), cf. alb.paion, it.pagare, prov., sp., port pagar, fr. payer. Sensul etimologic se conservă numai în rom. şi în alb.; compunerea cu pref. în- trebuie să se fi făcut în cadrul limbii rom. Cf. pace.
Der. împăcăcios, adj. (care împacă); împăcător, adj. (care împacă); împăcătură (var. împăcătoare), s. f. (înv., împăcare); împăcăciune, s. f. (reconciliere); neîmpăcat, adj. (implacabil).	4335
împătra (-atru, -at), vb. - A rămîne cu buzele umflate, a fi dezamăgit. - Var. pătra.
Lat. patrăre „a executa", probabil cu sensul lui impetrăre „a obţine" (Bogrea, Dacor., I, 258; DAR; REW; 4306a; Rosetti, I, 167); pentru semantism, cf. a o căpăta „a da greş". Cuvînt rar (var. numai la Şincai, unde poate fi latinism), arareori folosit la moduri personale, poate fi astfel îneît conjugarea sa nu ni se pare sigură. 4336
împărat (—ţi), s. m. - Suveran absolut al unui imperiu. - Mr. ampirat.
Lat. imperator (Puşcariu 785; Candrea-Dens., 824; REW4305; DAR), cf. alb. mbret (Philippide,
II,	644), prov. emperaire, it. imperadore, fr. empereur, sp. emperador. Der. de la nominativ, ca în alb., apare şi în alte cazuri de nume de persoană, cf. băiat, drac, om.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
415
Der. împărăteasă, s. f. (soţie de împărat; femeie care conduce un imperiu; nume de plante, Bryonia alba, Atropa Belladonna; la albine, matcă), cu suf. -easă, ca bucătăreasă, cărturăreasă (nu are nici o legătură cu lat. tîrzie imperatrissa, Densusianu, Hlr., 160); împărăfel, s. m. (pasăre, auşel, Tro-glodytes parvulus), cf. numele său fr. roitelet, sp. reyezuelo; împărătesc, adj. (imperial); împărăteşte, adv. (ca împăiaţii); împărăfi, vb. (înv., a proclama pe cineva împărat; a domni); împărăţie, s. f. (imperiu, în mod tradiţional imperiul bizantin iar apoi cel turc); împărătiţă, s. f. (împărăteasă; fată de împărat), cu suf. -iţă; împărătuş, s. m. (auşel).
Der. neol. imperiu, s. n., din lat. imperium; imperial, adj.; imperialism, s. n.; imperialist, adj.; imperativ, adj.; imperios, adj.	4337
împiedica (—C, — at), vb. - X. A pune piedică, a lega picioarele unui animal. - 2. A înfrina o roată. - 3. A pune piedici. - 4. A interzice. - 5. (Refl.) A se lovi cu piciorul de ceva, a se poticni.
-	Mr. nchiedic, nchidicare, megl. (a)mpedic.
Lat. impedtcăre (Puşcariu 787; Candrea-Dens., 1377; REW 4296), cf. alb. pengon, v.it. impedi-care, prov. empedegar, fr. empecher, sp. em-pachar, port. empelgar. Cf. piedică. - Der. îm-piedicătură, s. f. (piedică, obstacol); împiedi-cătoare, s. f. (cală, pană, piedică); împiedicător, adj. (care împiedică); neîmpiedicat, adj. (liber, fără piedică); î.mpieleca, vb: (a lega picioarele unui cal), încrucişare între împiedica şi împila (Puşcariu, RE, II, 66; DAR).	’	4338
impiegat (-ţi), s. m. - Slujbaş, funcţionar.
It. împiegato (sec. XIX).	4339
impieta (-tez, -at), vb. - A uzurpa, a invada.
Fr. empieter.	4340
împila (-lez, -at), vb. - 1. A comprima, a presa, a zdrobi. - 2. A oprima, a asupri. - Var. împili, încila, închila.
Probabil din lat. *impillăre < pilăre, cf. pil, piuă (Cihac, I, 119; Tiktin; Puşcariu, RF, II, 66-71). După o părere mai puţin convingătoare, a lui Drăganu, Dacor., VI, 286-91, de la chilă > închila, cu modificare datorată hiperurbanismului. Pentru semantism, cf. ft.fouler, ngr. mXao. - Der. împilător, adj. (care oprimă).	4341
împîndura (-r, -at), vb. - A împrăştia, a răspîndi, a întinde. - Var. impîndăra, împăndra.
Origine incertă. După Laurian, din lat. *impen-dulo, de la impendere „a folosi". Pentru Tiktin (şi Scriban), în legătură cu răspîndi, dar der. este neclară. DAR crede că este vorba de o var. de la
împăna, pe baza unui lat. *impinnulăre, ca disimi-lare nn > nd; şi Densusianu, GS, V, 173, propune un lat. *impandulăre, de la pandere „a extinde". Nici una din aceste explicaţii nu pare convingătoare. Cuvîntul este rar, în Munt. 4342
împinge (-g, -ns), vb. - 1. A mişca, a deplasa din loc exercitînd o apăsare. - 2. A face să înainteze, să progreseze. - 3. A face favoruri. -
4.	A îmboldi, a incita, a mişca. - 5. (înv.) A respinge. - Mr. pingu, pimşu, pimtu.
Lat. impîrtgere (Puşcariu 788; Candrea-Dens., 1391; REW 4309; DAR), cf. it. (im)pingere (calabr. mpingere), prov. empenher, v.fr. empein-dre, cat. empenyer. Var. pinge, foarte rară, nu este reprezentantă directă a lat. pingere, ci a rezultat cu afereză de la (m)pinge. - Der. împingător, adj. (stimulant, incitant; instigator); împinsătură, s. f. (împingere; apăsare). DAR, urmîndu-1 pe Giuglea, Dacor., III, 734, cnsideră că împinge „a cheltui", „a face eforturi economice" reprezintă lat. impendere, cu aceeaşi confuzie ca la încinde-îrtcinge; însă ex. aduse nu sînt convingătoare, şi se explică mai bine prin lat. impîngere. 4343
împleti (—tesc, -it), vb. - 1. A strînge părul în cozi. - 2. A lucra diferite obiecte din fire textile răsucite. - 3. A face împletituri. - 4. A tricota. -
5.	A ura, a plănui, a unelti. - Mr. mplătescu, mplătire, megl. amplites, ampletiri.
Sl. plesti, pletQ (Cihac, II, 263; DAR), cf. bg. pletă, sb. plesti, ceh. pletati, pol. plelac. Cf. şi pleată. - Der. împletitor, s. m. (care împleteşte; coşar, care împleteşte coşuri); împletitoare, s. f. (stativ pentru împletit rogojini); împletitură, s. f. (şnur, şiret împletit; grilaj; obiect tricotat); despleti, vb. (a desface părul, a desface o coadă sau o împletitură); împletici, vb. (a încolăci, a răsuci; a îmbina, a amesteca; refl., a se încurca, a se încîlci; refl., a bîigui, a mormăi; a se clătina), cu suf. -ci ca îngăimăci faţă de îngăima, sau prin încrucişare cu încolăci, cf. încolătăci, care, după Tiktin, indică dimpotrivă o încrucişare a lui încolăci, cu împletici (după Puşcariu, Dacor., III, 677 şi DAR, de la un lat. *implectîcăre, în loc de implectere, a cărui der. pare puţin probabilă); împleticeală, s. f. (acţiunea de a se împletici); împletecitură, s. f. (înv., încurcătură).	4344
implica (—c, -at), vb. - A atrage după sine, a include, a amesteca.
Lat. implicare (sec. XIX). - Der (din lat.) implicaţie, s. f. (acţiunea de a implica); implicit, adj.	4345
împlînta (—t, -at), vb. - 1. A planta, a pune în pămînt o plantă. - 2. A aşeza, a fixa. - 3. A
416
ALEXANDRU CIORĂNESCU
înfige, a vîrî. - Mr. (m)plîntu, megl. plăntu, plantari.
Lat. plantare (Puşcariu 790; Candrea-Dens., 1411; DAR), cf. it. piantare, fr. planter, sp. plantar, port. prantar. Cf. plîntă.	4346
implora (-r, -at), vb. - A ruga stăruitor, cu disperare.
Lat. implorare (sec. XIX), fr. implorer. - Der. implorator, adj. (care imploră). Cf. deplora, vb., din lat deplorare; deplorabil, adj.	4347
împrejur, adv. - în jur, în locul înconjurător.
De la jur, prin intermediul unei forme înv. prejur, compusă cu prep. pre. Adăugarea pref. în-este modernă; prejur este forma curentă în sec. XVI-XVII. După DAR, împrejur, a rezultat din încrucişarea lui în jur cu pre jur. Uzuri speciale: a lua împrejur, a dojeni; a tăia împrejur, a circumcide. Cf. Moser 427.
Der. î,mprejuraş (var. împrejurean), s. m. (înv., vecin); împrejurime, s. f. (locul dimprejur); prejur-gură, s. n. (înv., răscroială, tăietură), ca gr. TtEpiarontov; împrejur-stare, s. f. (înv., circumstanţă), ca lat. circumstantia; împrejura, vb. (a înconjura, a împrejmui; a încinge), der. normal, ca împreună > împreuna (după Densusianu, Hlr., 170; Puşcariu 791; Candrea-Dens., 926 şi DAR, din lat.pop. pergyrăre)\ împrejurare, s. f. (circumstanţă; înv., împrejur); desprejura, vb. (a descinge, a desprinde).	4348
împresura (-Qr, -at), vb. - X. A apăsa, a face presiune. - 2. A copleşi, a împovăra, a strînge cu uşa. - 3. A sufoca. - 4. A asedia, a încercui.
-	5. A invada, a ocupa. - 6. A asupri, a umili.
Probabil din lat. pressus „greutate, apăsare", al cărui rezultat rom., *pres, nu s-a păstrat. De la pl. său, *presuri, s-a putut forma împresura, ca de la gînduri, îngîndura, sau de la fumuri, înfumura. După Cipariu, Gram., I, 140 (urmat de Puşcariu 792 şi DAR), din lat. pressura „apăsare", prin intermediul unui der. *pressurăre; după Candrea-Dens., 825, din lat. pressorium, prin intermediul unui der. *impressoriăre; după Koert-ing 4789, din lat. *impressulăre. - Der. împre-surător, adj. (grabnic, presant); împresurătură, s. f. (înv., asuprire, împilare); despresura, vb. (a ridica asediul; a desprinde; a face să înceteze presiunea).	4349
împreună, adv. - La un loc, laolaltă. - Var. (înv.) preună. Megl. priună.
De la un, prin intermediul compunerii preună (cf. sp. en uno). După Philippide, Principii, 92, de la o compunere lat. *in per una. A circulat şi în trecut (sec. XVI-XVII) cu formele depreună,
îndepreună, adepreuna. - Der. împreuna, vb. (a uni, a aduna, a strînge la un loc; a amesteca; a lega, a asocia; înv., a primi; refl., a se însoţi, a face companie; refl., a se împerechea, a face actul sexual); împreunăciune, s. f. (înv., act sexual); împreunătură, s. f. (conjuncţie; articulaţie); împre-unător, adj. (care împreunează); neîmpreunare, s. f. (separaţie); despreuna, vb. (a separa, a despărţi).
4350
împrumut, adv. - în calitate de împrumut.
Lat. promutuum (Diez, I, 235; Puşcariu 794; Candrea-Dens., 826; Cipariu, Gram., 368; REW 4319; DAR). Compunerea cu în- este firească în formaţii adv., cf. împrejur, împreună, etc. - Der. împrumut (var. înv. împrumuta), s. n. (faptul de a da cuiva sau de a lua de la cineva un bun care urmează să fie restituit), var. direct din lat. promutua; imprumuta (mr. mprumutare), vb. (a cere împrumut; a da cu împrumut; a imita, a reproduce), care de asemenea ar putea reprezenta direct un lat. *impromutuăre (Puşcariu 794; Meyer-Liibke, Rom. Gramm., I, 386), cf. it. improntare (mii. impriimeda), fr. emprunter; împrumută tură, s. f. (împrumut); împrumutător, adj. (persoană care împrumută).	4351
împulăi (“iez, — at), vb. - A striga, a alunga cu strigăte.
Sl. *po-lajati, -lajq „a striga" (Drăganu, Dacor., VI, 292). în Trans. de Nord şi Maram.
4352
impune (-n, —us), vb. - A constrînge, a obliga.
Lat. imponere (sec. XIX), pe baza lui pune. -Der. impunător, adj. (impozant), cu suf. -tor; impozant, adj., din fr. imposant; impoza, vb. (înv., a impune), din fr. imposer; impozabil, adj., din fr. imposable; impozit, s. n., din lat. impositum (sec.
XIX), cu fonetismul cuvintelor care provin de aici.
4353
împunge (-g, -ns), vb. - 1. A înţepa. - 2. A lovi cu coamele. - 3. A îmboldi, a stimula, a aţîţa. - Var. (rară) punge. Mr. pung, pundziri.
Lat. punge re (Puşcariu 795; Candrea-Dens., 1470; REW 6850; DAR), cf. it. ptmgere, prov. ponher, fr. poindre, sp., port. pungir. - Der. impungătură (var. împunsătură, împunsură, pun-sură, împunsoare), s. f. (înţepătură, junghi); îm-pungător, adj. (care împunge); (îm)pungaci, adj. (care loveşte cu coamele); împungăli, vb. (a coase prost), cu suf. expresiv -li; împungăleală, s. f. (cusătură prost făcută); străpunge, vb. (a trece dintr-o parte într-alta, a pătrunde), cu pref. stră-, a cărui comp. poate fi şi romanică, cf. trent.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
417
straponzer, friul. straponzi; străpungător, adj. (pătrunzător, cu vîrful ascuţit.).	4354
împuta (-t, -at), vb. - 1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. - 2. A reproşa. - 3. A insulta, a ocărî.
Lat. imputare (Puşcariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt înv., care abia dacă supravieţuieşte în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din fr. imputer. - Der. împutăciune, s. f. (înv., ceartă, dispută); imputător, adj. (înv., injurios), 4355
imun (—nă), adj. - Care nu poate contracta o boală infecţioasă, scutit de.
Lat. immunis (sec. XIX). - Der. (din fr.) imunitate, s. f.; imuniza, vb.	4356
in, s. n. - Plantă erbacee textilă (Linum usitatis-'simum). - Mr., megl., istr. l'in.
Lat. linum (Puşcariu 798; Candrea-Dens., 830; REW 5073; DAK), cf. alb. Iji (Philippide, II, 646), it., sp. lino, prov., fr. lin, cat. Iii, port. linho. - Der. irtar, s. m. (persoană care cultivă sau vinde in), cu suf. de agent -ar (după Candrea-Dens., 831 şi DAR, direct din lat. linarius); inărie, s. f. (teren cultivat cu in); inărică, s. f. (nume de plante, Linaria vulgaris, Najas minor); inărifă, s. f. (plantă asemănătoare cu inul; nume de păsări cîntătoare, Serinus hortulanus, Fringilla linaria); inişor, s. m. (plantă, inăriţă); iniţă, s. f. (tescovină din seminţe de in; plantă, Cuscuta europaea), ineaţă, s. f. (in sălbatic, Linum perenne); inufă, s. f. (plantă, Anagallis arvensis); inişte, s. f. (teren cultivat cu in).	4357
în, prep. - 1. Indică locul sau spaţiul în care se desfăşoară o acţiune. - 2. Indică scopul sau finalitatea unei acţiuni. - 3. Indică instrumentul, materia sau modul. - 4. Indică o cauză. - 5. Indică timpul. - 6. Indică preţul şi, în general, echivalenţa numerică. - Mr. (î)n, megl., istr. (ă)n.
Lat. in (Puşcariu 799; Candrea-Dens., 833; REW 4328; DAR), cf. it. in, prov., fr., cat., sp. en, port. em. Cf. Moser 427. - Comp. din, prep. (de la, indică originea, provenienţa, sursa; indică materia, instrumentul, modul sau cauza; de Ia, indică timpul), de la de şi în (înv. deîn, den); prin, prep. (indică spaţiul parcurs; indică mijlocul, modul sau cauza), de la pre şi în, sau din lat. per in (Candrea-Dens., 835), înv. pre în, pren.
4358
in—. Pref. lat. care serveşte pentru a da anumitor cuvinte o valoare contrarie sau negativă, indicînd lipsa ori obsenţa.
Lat. in—. Apare numai în cuvinte neol., introduse în principal prin filieră fr., ca inaccesibil faţă
de accesibil, inconsistenţă faţă de consistenţă, intolerant faţă de tolerant.	4359
în—. Prefix verbal, care adaugă noţiunii de bază o nuanţă factitivă.
Lat. in, cf. în. A intrat în rom. prin intermediul cuvintelor care aveau încă din lat. pref. in-, cf. împuta, începe, închide, etc.; a fost însă productiv în rom. întrucît serveşte pînă şi la derivarea unor cuvinte care nu fac parte din fondul lat., cf. uicîrliga, încorseta, încovriga, înduşmăni, însufleţi, etc. Este puţin probabil, prin urmare, ca la vb. de origine lat. să fie vorba de in- primitiv; verbigracia, a înăcri, considerat în general ca un der. din lat. *inacrire, poate fi privit, cu mai mari şanse de probabilitate ca der. de la acru, cu pref. rom. în-. Pentru aceste comp., cf. Iordan, Compuse romîneşti cu în-, BF, III, 1936, 57-116. înde-, de la în şi de, se foloseşte în puţine expresii fixe (înde seară, noaptea; înde noi, între noi), cf. DAR, şi îndemînă (după ipoteza greşită a lui Creţu 336, inde- ar fi lat. ante; după Candrea-Dens., 854, din lat. inde).	4360
înainte, adv. - 1. în faţă. - 2. Mai devreme, mai întîi. - 3. în locul dintîi, în frunte. - 4. (Prep.) în faţa, în prezenţa. - 5. (Adj., înv.) Anterior, precedent. - Var. nainte. Mr. nănte, ninte, ainte.
Lat. ab ante, al cărui rezultat normal, *aînte, a trecut la ainte, probabil prin analogie cu alternanţa vocalică cuvînt-cuvinte, mormînt-morminte. Ainte (considerat de DAR ca rezultat normal din punct de vedere fonetic; cf. it. avanti, prov. avan, fr. avant, cat. abantes), păstrat în mr., apare în texte din sec. XVI-XVII, numai în compuneri ca nainte, mainte (< mai ainte), mai deinte; compunerea cu în- este normală, cf. (îm)prejur, (îm)preună, (în)adins, etc. După REIV 4335, din lat. inante; de la in abante e inde, după Pascu, I, 129, cf. Pascu, Beitrâge, 10. După DAR, este vorba de o contaminare a lui ainte cu îninte < in ante. Lat. in ab antea este atestat pentru sec. IX, cf. J. Bastardas, Particularidades sintăcticas del latin medieval, Barcelona 1953, p. 85.
Der. înainta, vb. (a avansa, a progresa); înaintaş, s. m. (strămoş, predecesor; precursor; calul de dinainte al trăsurii; adj., care merge înainte; Arg., ochelari; Arg., pungaş în serviciul poliţiei). -Comp. (înv.) înainte cuvîntare, s. f. (prolog), format ca gr. JipoXoyoţ; înainte mergător, s. m. (precursor), ca gr. Jtpo5po|ioţ; înainte vreme, adv. (în trecut, în alte timpuri); dinainte, adv., cu prep. de; dinainte, s. n. (parte din faţă, mai ales la o haină).	4361
înalt (-tă), adj. - 1. Care se ridică mult în sus.
418
ALEXANDRU CIORĂNESCU
-	2. De statură mare. - 3. Superior, eminent. - 4. (înv.) Mîndru, trufaş. - 5. (S. n.) înălţime. - Var. nalt, înnalt. Mr. (a)naltu, megl. nalt.
Lat. altus (Puşcariu 802; Candrea-Dens., 836; REW 387; DAR), cf. alb. naljte, it., sp., port. alto, prov. aut, fr. haut, cat. alt. Prezenţa lui în- a fost explicată diferit, ca reprezentant al lat. in alto, adv. folosit ca adj. (REW; DAR) sau ca influenţă a vb. înălfa (Pascu, I, 34). S-ar explica poate mai bine din raţiuni de fonetică sintactică, pe baza unor expresii ca în altul (cerului), din alt, înţelese ca în nalt, din nalt; ceea ce ar explica şi preferinţa pop. pentru forma nalt, în loc de înalt. Cf. ALR,
I,	60.
Der. înălţa (mr. analţu, megl. nalţ), vb. (a ridica; a urca; a ridica în slăvi; a dura, a construi, a edifica; refl., a se împăuna), care poate fi la fel de bine der. intern de la înalt, ca şi un lat. *altiăre (Diez, I, 17; Puşcariu 803) sau *inaltiăre (Candrea-Dens., 837; REW 385; DAR), cf. it. alzare, sard. altsare, prov. aussar, fr. hausser, cat. alsar, sp. alzar, port. algar,; înălţător, adj. (sublim); înălţare, s. f. (ridicare; sărbătoare creştină care se ţine la 40 de zile după Paşti; mîndrie, trufie); înălţător, s. n. (dispozitiv de ochire la puşti, tunuri etc.); înălţat, adj. (luminat, strălucit, titlu onorific); înălţătură, s. f. (înălţime); înălţie, s. f. (înv., Alteţă); înălţime, s. f. (distanţă de la nivelul pămîntului pînă la un punct; Alteţă); preaînălţa, vb. (a slăvi), din sl. prevuznosti, sec. XVI, înv.; preaînălţat, adj. (luminat).	4362
inaş (-şi), s. m. - (Trans.) Flăcău.
Mag. inas (DAR). Cuvînt rar.	4363
inat (-turi), s. n. - Invidie, pizmă, ranchiună.
-	Mr. inate, megl. inat.
Sb. inat, din tc. inad „stăruinţă" (DAR). Numai în Banat. în mr. şi megl., direct din tc. 4364
înăuntru, adv. - în interior. - Var. (î)nuntru, (î)nontru, (în)l(ă)untru. Mr. năuntru, megl. an(a)-untru, istr. (ă)nuntru.
Origine obscură. Pare a se baza pe întru, pronunţat untru, pentru a cărui var. cf. umbla şi îmbla, în/la şi umfla, umple şi împle; der. se explică fie prin comp. cu în-, fie, ca în cazul lui înalt, prin fonetică sintactică (în untru > în nuntru). Prezenţa lui ă este mai puţin clară; se poate datora unei pronunţări în nuntru, cu aceeaşi rupere a vocalei ca în prooroc, greer, etc. sau comp. abintro, cf. abintro > abruz. davendrţ, sard. aintru. Cuvîntul rom. coincide în parte cu sl. vunqtri, unqtrî „înăuntru"; însă explicaţia pe baza sl. (Cihac, II, 147; Scriban) nu pare posibilă. După Tiktin şi DAR, din lat. in illac intro; după Candrea,
de la in ad intro. Cf. Moser 433. Lăuntru pare să fi rezultat în urma unei disimilări de la în năuntru; şi de aici der. foarte recent, lăuntric, adj. (interior).
-	Der. dinăuntru, adv. (în interior), cf. dinafară,
dinapoi.	4365
inc (—curi), s. n. - 1. Rîs, hohot. - 2. Poftă de ris, de zburdălnicie, de joc.
Creaţie expresivă, care traduce efortul de a-şi ţine risul, cf. icni (Tiktin). - Der. incot, s. n. (hohot de rîs), cf. chicot, hihot; (h)incoti, vb. (a hohoti); incaci, adj. (zîmbitor). Legătura cu sl. qkotii „cîrlig" (DAR) nu pare posibilă.	4366
încă, adv. - 1. Pînă acum. - 2. Din nou, iarăşi.
-	3. De asemenea. - 4. în plus. - 5. Chiar. - Mr. ningă, megl. ancă, istr. incă.
Probabil lat. unquăm, mai ales cu sensul său negativ cînd este însoţit de nec: o propoziţie ca încă nu s'a însurat a putut însemna la început „nu s-a căsătorit niciodată" şi apoi „încă nu s-a căsătorit". Fonetismul este natural; pentru schimbarea u > î, cf. umple, umbla, înăuntru; însă evoluţia semantică nu e clară. Etimonul indicat de Puşcariu 805 cu oarecare îndoială a fost admis de Candrea-Dens. 838 şi Spitzer, Dacor., V, 468, cf. DAR. Este strigătoare coincidenţa cu it. anche, anco, v.prov. ane, v.fr. ainc, gal. anque, cuvinte prost explicate (de la un lat. * anque, după Meyer-Liibke, Rom. Gramm., III, 495 şi REW 488; lat. *anqua, în loc de antequam, după G. G. Nicholson, R. Ling. rom., VI, 152; lat. hanc (reni), după G. Bonfanti, RFE, XXI, 158; it. ancora, după Prati); astfel îneît şi rom. încă a fost explicat uneori prin intermediul unui lat. *anqua (Pascu, Beitrăge, 8), sau lat. *anique, cum este cat anch „niciodată" (Briich, ZRPh., XLI, 583). Celelalte explicaţii au doar valoare de curiozitate (din lat adhuc sau hanc horam, după Diez, I, 21; de la hanc ad (horam), după Creţu 335).	4367
încăibăra (-rez, -at), vb. - l. A apuca, a aprinde, a înşfăca. - 2. (Refl.) A ajunge la păruială, a se lua la bătaie. - Var. îngăibăra, îmbăibăra, îngăidăra, încărăba.
Origine obscură. Pare să fie rezultat de la încăiera încrucişat cu carabă (cf. ultima var.), sau mai probabil cu un suf. expresiv -ura, cf. închei-băra. Nu pare probabilă explicaţia lui Puşcariu, Dacor., III, 671 (cf. REW 1790 şi DAR), care pleca de Ia un lat. *incaviolăre „a închide în colivie". Scriban admite o încrucişare a lui încăiera cu cherba.	4368
încăla (-lez, -at), vb. - A se îngrăşa, a face burtă. - Var. ingăla.
Origine obscură. Pare să fie un der. de Ia lat
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
419
callere „a face bătături, a se înăspri pielea", dacă se admite trecerea semantică de la „a se îngroşa pielea" la „a se îngrăşa" în general, cf. Tiktin; DAR; iar pentru părerea contrară, cf. Philippide,
II,	718). Celelalte explicaţii sînt insuficiente: din alb. gale „gras", ngal „a se îngrăşa" (Cihac, II, 718); de la cal (Philippide, Principii, 148; Scriban); de Ia călău „om gras", der. de la cal (Iordan, ZRPh., LVI, 230 şi BL, IX, 67). Var. se datorează unei confuzii cu îngăla „a murdări".
4369
încăleca (-alee, -at), vb. - 1. A se sui pe
cal. - 2. A călări, a merge călare. - 3. A se împerechea armăsarul cu iapa. - 4. A învinge, a domina, a supune. - 5. (Arg.) A o lua la sănătoasa.
-	Mr. (î)ncalic, megl. ancalic.
Lat.pop. cabăllîcăre (Puşcariu 805; Candrea-Dens., 213; REW 1439; DAR), cf. alb. (n)galjkori, it. cavalcare, prov., cat., port. cavalgar, fr. chevaucher, sp. cabalgar. Cf. cal, călare, descăleca. - Der. încălecat, adj. (suprapus, se spune despre literele chirilice care se scriau de obicei între două rînduri); încălecător, adj. (care este călare pe cal).	4370
în căiţa (—alţ, — at), vb. - 1. A pune Încălţări în picioare. - 2. A pune şină de fier pe o roată.
-	3. A înşela pe cineva, a-1 manevra după bunul plac. - Mr. ncalţu, megl. ancalţ, istr. ăncoţ.
Lat. incalciăre (Densusianu, Hlr., 169; Puşcariu 806; Candrea-Dens., 224; REW 1497; DAR); cf. it. (in)calzare, prov. (en)caussar, fr. chausser, sp. (en)calzar, port. (en)calgar; cf. şi descăl/a. - Der. încălţat, adj. (faptul de a se încălţa; prost, netot); încălţare, s. f. (faptul de a se încălţa), cf. mr. ncălţare (după Puşcariu 807, din lat. *calceare); încălţăminte (var. înv. călţămînt, călţăminte), s. f. (încălţări, pantofi), probabil din lat. calceamentum direct (Puşcariu 263; Candrea-Dens., 223; REW 1496), cf. it. calzamento, fr. chaussement, sp. calzamiento, port. calgamento; încălţie, s. f. (înv., încălţăminte); încălţel, s. m. pl. (pantofi); încăl-ţător, s. n. (lingură de pantofi); încălţelar, s. m. (Bucov., pantofar).	4371
încăpea (-ap, -put), vb. - 1. A fi cuprins într-un spaţiu. - 2. A ocupa locul adecvat, a se afla la locul lui. - 3. A se cuveni, a se cădea, a fi posibil (mai ales în propoziţii negative). - 4. A ajunge la un rezultat, a obţine, a dobîndi. - Mr. ncap, megl. (a) ncap.
Lat. capere, în loc de capere (Puşcariu 809; Candrea-Dens., 839; REW 1625; DAR), cf. it. capere, prov., sp., port. caber. Pentru semantism, cf. Şeineanu, Semasiol., 182 şi Corominas, I,
555-6. - Der. încăpere, s. f. (volum, cuprins al unui lucru; capacitate; concepţie; cameră, odaie); încăpător, adj. (spaţios); neîncăpător, adj. (strimt); încăpătoare, s. f. (înv., capacitate).	4372
încărca (-carc, -at), vb. - l. A umple cu ceva. - 2. A împovăra, a copleşi. - 3. A bate, a ciomăgi. - 4. (înv.) A însărcina. - Mr. (î)ncarcu, megl. (a)ncarc, istr. (ăn)cargescu.
Lat. carii care, cf. carcati în Glosele de la Reichenau (Puşcariu 810; Candrea-Dens., 257; REW 1719; DAR), cf. alb. ngarkori (Philippide,
II,	644), it. (injcarricare, prov., sp. (en)cargar, fr. charger (v.fr. enchargier), cat., port. encarregar.
-	Der. încărcat, adj. (umplut, plin cu ceva; f., rar, gravidă), pentru al cărui ultim uz, cf. grea, sp. cargada; încărcător, s. n. (dispozitiv care permite să se introducă mai multe cartuşe în magazia unei arme de foc); încărcător, s. m. (persoană care încarcă un recipient, servitor care încarcă o piesă de artilerie); încărcătură, s. f. (încărcare; ceea ce transportă un vehicul sau o persoană); încărcătoare, s. f. (rampă de încărcare). Cf. descărca.
4373
încări (-resc, — it), vb. refl, - A se încălzi.
Lat. incălescere, trecut la *incalire, ca toate vb. incoative (Tiktin; Candrea-Dens., 840; DAR). înv.
4374
începe (—p, —ut), vb. - 1. A realiza prima parte dintr-o lucrare, dintr-o acţiune. - 2. A întreprinde, a se apuca de. - 3. (înv.) A concepe.
-	Mr. nţep.
Lat. incîpere (Puşcariu 812; Candrea-Dens., 843; REW 4353; DAR; Rosetti, I, 168, cf. gris. anceiver. Sensul 3 indică o confuzie între lat. incipere cu concipere; Tiktin se gîndeşte că este vorba de un uz artificial, ceea ce nu este cert. -Der. început, s. n. (punct de plecare, moment iniţial); începută, s. f. (înv., început; înv., concepţie); începătură, s. f. (înv., început, origine); ceptură, s. f. (izvor al unui rîu), cf. Iordan, BL,
VI,	33; începenie (var. începătorie, începătoare, cepelniţă, cepătoare), s. f. (început); începător, adj. (care începe); neînceput, adj. (neatins).
4375
încet (-eată), adj. - 1. Lent, lin. - 2. (Adv.) Fără grabă, domol, binişor. - 3. (Adv.) Cu glas coborît, molcom. - Var. cet. Mr. înţet.
Lat. quetus, în loc de quietus (Puşcariu, 813; Densusianu, Hlr., 89; Candrea-Dens., 844; REW 6958; DAR; pentru fonetism, cf. Meyer-Liibke, Ital., 16), cf. alb. kjet, it. cheto (v.it. cetto), prov. quet, fr. coi, sp., port. quedo; pentru comp. cu în-, cf. împrejur, înainte, etc. - Der. înceta, vb. (a se
420
ALEXANDRU CIORĂNESCU
opri, a face o pauză, a se odihni, a domoli; a fi eliberat din funcţie; a termina; a dispărea; a scădea, a se micşora), der. intern, sau din lat. quetăre (Puşcariu 814; Candrea-Dens., 845; DAR); neîncetat, adv. (fără întrerupere, în mod continuu); încetini, vb. (a slăbi, a opri, a face mai lent); încetineală, adj. (lipsă de iuţeală); încetinitor, s. n. (care micşorează viteza); încetinel (var. încetişor), adv. (agale; uşurel).	4376
încheia (-ei, -at), vb. - 1. A îmbina, a uni, a asambla. - 2. A împreuna, a articula. - 3. A închide, a sfîrşi, a termina. - 4. A stabili un acord, a definitiva, a semna un tratat. - 5. A redacta, a alcătui un act oficial. - 6. A prinde în nasturi un obiect de îmbrăcăminte. - 7. A pune capăt. - 8. (Refl.) A se limita, a se rezuma la... - Mr. ncl'iare.
De la cheie (Tiktin; Candrea-Dens., 327; Scriban) sau direct dintr-un lat. *inclaviare (Pascu, Beitrăge, 15). Der. din lat. inclăvăre, de la clăvus (Puşcariu 815; REW 2392; DAR) este mai puţin probabilă, şi însuşi Puşcariu, Dacor.,
IV,	708-10, admite o încrucişare cu cheie. Cf. cheotoare.
Der. încheiere, s. f. (final, sfîrşit); încheiat, adj. (terminat; determinat, precis; prins în nasturi); încheietor, s. m. (montor); încheietor, s. n. (croşetă pentru încheiat nasturii); încheietoare, s. f. (crestătură, fantă; articulaţie; butonieră; plantă, Sideritis montana); încheietură, s. f. (articulaţie; loc unde se împreună două bîme; înv., articol; înv., concluzie), pe care DAR îl derivă de la un lat.pop. *clautura, care nu pare necesar; descheia, vb. (a desface nasturii); încheibăra (var. încherbăra, încherbăla, încheibăra, închiolba, încherba, în-chelba), vb. (a asambla, a îmbina), pare a fi un der. de la încheia cu un suf. expresiv neclar, cf. încăibăra, înhărbăla (după Puşcariu, Dacor., IV, 712-20 şi DAR, de la un lat. *incalvanăre, de la calvaria „hîrcă", soluţie ce nu pare convingătoare; după Tiktin şi Scriban, în legătură cu încăibăra).
4377
închide (-d, -is), vb. - 1. A mişca o uşă, o fereastră, un capac etc. pentru a acoperi deschizătura corespunzătoare. - 2. A împrejmui, a înconjura cu un gard. - 3. A interzice, a opri. -
4.	A termina, a sfîrşi, a pune capăt. - 5. A băga la închisoare. - 6. A vîrî, a ascunde într-un spaţiu închis. - 7. A astupa. - 8. (Refl.) Despre răni, a se cicatriza. - 9. (Refl.) Despre culori, a deveni mai închisă ori mai intensă. - Mr. ncl’id, ncl’işu, ncl'idire; megl. ancl’id, ancl’iş, istr. (ă)ncl'id, (ăn)cl’iş.
Lat. includere, cu sensurile lui cl(a)udere (Puşcariu 816; Candrea-Dens., 368; REW 1967;
DAR), cf. it. chiudere, prov. claure, fr. clore, cat. clourer, v.port. chouvir. - Der. închis, adj. (care acoperă o deschizătură; încuiat; de culoare închisă, întunecat; taciturn, abătut, trist); închis, s. m. (ostatic, prizonier); închizătoare, s. f. (dispozitiv de închidere); închizătură, s. f. (împrejmuire); închisoare, s. f. (detenţie; temniţă, carceră; împrejmuire). - Cf. deschide.	4378
închina (-n, -at), vb. - 1. A înclina, a apleca. - 2. (Refl.) A se pleca. - 3. (Refl.) A face
o	reverenţă. - 4. (Refl.) A se supune, a capitula, a se declara învins. - 5. (Refl.) A-şi face semnul crucii. - 6. (Refl.) A se dedica, a se consacra. -
7.	(Refl.) A face o ofrandă. - 8. (înv.) A întemeia şi înzestra o biserică, cedînd administrarea ei altui lăcaş religios de rang mai mare. - 9. A dedica. -
10.	A ridica paharul ciocnindu-1 cu paharul altora şi a bea, fâcînd o urare, a toasta. - 11. A supune.
-	Mr. (î)ncl’in, (î)ncl’inare, megl. and'in.
Lat. inclinăre (Puşcariu 818; Candrea-Dens., 848; REW 4359; DAR), cf. it. (in)chinare, prov. (en)clinar, fr. encliner, cat. enclinar „a saluta". Pentru semantism, cf. ex. gr. şi sl. aduse de DAR. Este dublet al lui înclina „a inclina" < fr. incliner.
-	Der. închinat, adj. (înclinat; dedicat; pelegrin);
închinător, adj. (adorator); închinător, s. m. (varietate de şoim, Falco tinnunculus); închirtădos, adj. (făţarnic, bigot); închinătură, s. f. (înv., adoraţie); închinăciune, s. f. (reverenţă; adoraţie; cult; supunere; salut; toast), care poate proveni din lat. inclinătidnem (Puşcariu 819), cf. mr. ncl'inăfune, megl. (a)ncl'inăţuni. Din rom. provine mag. entyinăl (Edelspacher 13).	4379
încinge (-g, -ns), vb. - 1. A aprinde, a lua foc. - 2. (Refl.) A arde, a se mistui. - 3. A încălzi.
-	4. (Refl.) Despre grîu, a se încinge, a fermenta.
-	Var. încinde.
Lat. incendere (Creţu, Col. lui Traian, IV, 246; Puşcariu 821; Candrea-Dens., 848; REW 4346; DAR), cf. it. incendere, prov. encender, sp., port encender. A ajuns să se confunde sub aspect fonetic cu a încinge „a înfăşură peste mijloc o cingătoare", din lat. cingere. - Der. încins, s. n. (înv., exaltare, pasiune).	4380
încoace, adv. - înspre mine. - Megl. ancoafi.
De la acoace, cuvînt păstrat în cîteva comp. ca în(tr') acoace, şi aceasta de la eccum hocce (Puşcariu, ZRPh., XXXII, 478; Candrea-Dens., 851; DAR; după Philippide, Principii, 92, de la in ecce hacce). încoa (mr. ncoa, megl. anco), adv. (înspre mine) pare să fie reducere a cuvîntului anterior (der. de la eccum illac propusă de DAR pare mai puţin probabilă, întrucît sensul ar fi
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
421
trebuit să fie cel de „încolo", astfel încît autorul trebuie să admită o încrucişare cu încoace). - Der. dincoace, adv. (de partea asta), cu prep. de, cf. dincolo.	4381
încolo, adv. - 1. în partea aceea, acolo. - 2. Deoparte. - 3. în afară de asta. - Var. încolea. Mr. (îjnclo.
De la colo, cu pref. în-. - Der. dincolo, adv. (în partea celalată; mai încolo; din punctul de vedere al Munt., în Transilvania), cu prep. de, ca dincoace.	4382
înconjura (-r, -at), vb. - 1. A face ocolul unui loc, unui obiect. - 2. A împrejmui, a străjui.
-	3. A asedia, a încercui. - 4. A evita, a eschiva.
-	5. A merge spre o ţintă pe un traseu ocolit.
Lat. congyrare (Puşcariu 826; Candrea-Dens.,
925; DAR). Rezultatul normal, încunjura, var. destul de frecventă, a suferit o disimilaţie; cf. jur, împrejur. - Der. înconjurător, adj. (care înconjură); înconjurime, s. f. (împrejurime). 4383
încotro, adv. - Unde, în ce direcţie. - Var. (înv.) încătruă, încătruo, încătro.
Lat. contra ubi (Philippide, Principii, 92; Tiktin; DAR), cu în- relativ tîrziu. - Der. încotrova, adv. (oriunde), cu suf. -va, cf. cineva, undeva; dincotro, adv. (de unde, din ce parte). - Din rom. care încotro, pretutindeni, provine mag. karen-kotro, karinkotro (O. Balogh, Magyar Nyelvor,
XXVII,	248).	4384
încuia (—i, — at), vb. - 1. A închide cu cheia.
-	2. A închide, a astupa. - 3. A constipa.
Lat. cuneăre, de la cîineus (Puşcariu 827; Candrea-Dens., 427; REW 2392; DAR), cf. sicii. incuriari, engad. inkurier, sard. kundzare (Wagner 110), inkundzare. Se consideră (Tiktin; DAR) că semantismul se explică prin uzanţa veche de a încuia cu cuie. Este de presupus mai curînd că lat. cuneus „cui" a ajuns probabil să însemne şi „cheie", ca clavus faţă de clavis. După Capidan, Dacor., II, 631, mr. ancutiare „a arde" este acelaşi cuvînt lat. - Der. încuietoare, s. f. (dispozitiv care încuie ceva); încuiere, s. f. (acţiunea de a încuia; constipaţie); încuietură, s. f. (constipaţie); încuietor, adj. (care încuie). Descuia, vb. (a deschide o uşă, o poartă etc. încuiate cu cheia) poate reprezenta la fel de bine un lat. dîscuneăre (Densusianu, Hlr., 169; Puşcariu 511; Candrea-Dens., 437; Tiktin; Candrea), cf. sard. diskun-dzare, sau să se fi format în rom., ca închide-deschide. - Der. descuietoare, s. f. (uşiţă, portiţă).
4385
încujlui (-uesc, -it), vb. refl. - A vorbi, a avea legături de dragoste.
Mag. guzslik „a încurca" (Drăganu, Dacor., VI, 293). în Trans.	4386
încumeta (-t, -at), vb. refl. - 1. A se întemeia, a se sprijini. - 2. A îndrăzni, a cuteza. -Var. încumete, (în)cumeţi.
Lat. committere (Philippide, Principii, 141; Tiktin; Candrea-Dens., 434; DAR); cf. sp. acome-ter. Este dublet al lui comite, vb., din fr. commet-tre. Part. circulă de asemenea, fiind mai ales înv., în forma încumes.	4387
încurca (-c, -at), vb. - 1. A încîlci. - 2. A opri de la o acţiune, a stînjeni. - 3. A complica, a tulbura. - 4. A confunda, a amesteca, a bramburi. - 5. (Refl.) A se zăpăci, a-şi pierde firul ideilor. - 6. (Refl.) A cădea în propria plasă, a se angaja într-o afacere de unde nu mai poate ieşi.
-	7. (Refl.) A zăbovi, a pierde vremea. - 8. (Cu compl. o) A vorbi stricat o limbă, a o rupe.
Origine incertă. Dacă sensul primitiv este acela de „a înşela" (cf. Coresi, hitlenia de încurcăm unul spre alaltu, ar putea fi un der. de la currere, de tipul *currîcăre, cf. curriculum (Domaschke 147). Se ştie că part. cursum a dat în rom. cursă „capcană" şi în lat.med. cursa „cursă", astfel că semantismul unui eventual *curricăre n-ar oferi dificultate. Evoluţia posterioară este de asemenea firească, întrucît ideea de „a întinde o cursă" se completează spontan cu cea de „a stînjeni" sau „a încurca". Este însă posibil şi să fie vorba de o origine expresivă, ca în îngurga, s.v. Celelalte explicaţii nu sînt suficiente: de la descurca, şi acesta din lat. *de-obscurîcăre „a lumina" (Puşcariu, ZRPh., XXVIII, 680; Puşcariu 514), opinie abandonată în DAR, şi care făcea ca un termen concret să provină dintr-unul abstract; din lat. inculcâre (Cihac, I, 35), dificil din punct de vedere fonetic şi semantic; din lat. *incolîcăre (Giuglea, Cercetări lexicale, 12; DAR; Rosetti, I, 168), şi acesta de la colus „furcă de tors", imposibil semantic vorbind; în loc de *încruca, şi acesta din gr. xpozco „a împleti" (Diculescu, Elementele, 466), dificil de admis.
Der. încurcală, s. f. (confuzie, amestec, încîl-ceală); încurcător, adj. (care produce confuzie); încurcătură, s. f. (confuzie, amestec, încîlceală); încurcă-lume, s. m. (persoană care încurcă pe alţii, care nu e bună de nimic); descurca, vb. (a descîlci; a lămuri, a limpezi; refl., a-şi aranja bine treburile; refl., a o rupe pe o limbă străină), format pe baza lui încurca, ca descuia faţă de încuia sau deschide faţă de închide; descurcăreţ, adj. (om care se descurcă).	4388
îndărăt, adv. - 1. în spate, în urmă. - 2. Mai
422
ALEXANDRU CIORĂNESCU
demult. - 3. (înv.) în chip ironic. - 4. (S. n.) Fund, parte posterioară. - Var. îndărăpt (Mold., Trans.).
Lat. de retro, cu în- posterior, ca la alte adv. (Cipariu, Gram. 78; Puşcariu 828; Candrea-Dens., 852; REW 2582; Giuglea, Dacor., IV, 371; DAR), cf. it. (in)dietro (lec. deretu, sard. a dareddu), prov. (de)reire, fr. derriere, sp. arredro. Pentru pierderea lui r prin disimilaţie, cf. şi sp. redopelo sau v.it. diretani „picioarele dinapoi". Der. de la indirectus (Weigand, Jb, II, 222; cf. Candrea, Elements, 89 şi DAR), bazată pe var., nu este certă: îndărăpt poate fi şi rezultat al unei încrucişări cu d(i)rept.
Der. de-a ’ndaratele(a), adv. (pe dos, sucit); îndărăpta (var. îndărăt(n)a), vb. (Mold,, Trans., a respinge, a sili să se dea înapoi); dindărăt, adv. (din spate); îndărătnic, adj. (încăpăţînat, stăruitor); îndărătnici, vb. refl. (a fi îndărătnic, a se încă-păţîna); îndărătnicie, s. f. (încăpăţînare); îndărătnicilor, adj. (înv., stăruitor, încăpăţînat); îndărătniceşte, adv. (înv., cu încăpăţînare). Der. lui îndărătnic din lat. *inderetncus (DAR) nu este probabilă.	4389
îndelete, adv. - 1. Alene, cu încetul, fără grabă.
-	2. La îndemînă, comod. - 3. (înv.) Timp potrivit, moment oportun.
Sl. leto „timp", cf. leat, cu pref. înde- (Puşcariu, Dacor., I, 232-4; DAR). Mai puţin probabilă este der. din alb. lete „uşor" (Weigand, BA, III, 218). Este de asemenea posibil să se aibă în vedere o compunere a lui leto cu de-, şi ca adăugarea tîrzie a lui în-, căci circulă încă der. deletnic, adj. (pregătit; iscusit), cu var. mai rară îndeletnic; cf. (în)deletnici, vb. refl. (a se ocupa, a-şi trece vremea; a se dedica).	4390
îndemînă, adv. - 1. Care poate fi obţinut uşor, accesibil. - 2. Comod, uşor, lesnicios. - 3. Oportun, potrivit, prielnic. - 4. (S. f., înv.) Favoare, hatîr.
De la mînă, comp. cu în- şi de, cf. amînă. -Der. neîndemînă, adv. (greu accesibil; s. f., înv., dificultate, descumpănire); îndemînos, adj. (accesibil, uşor); îndemînă, vb. (a netezi calea, a face posibil; a uşura, a înlesni; a ajuta, a sprijini; a împrumuta); îndemînatîc, adj. (iscusit; comod; favorabil); neîndemînatic, adj. (lipsit de dibăcie, greoi).	4391
îndemna (-n, -at), vb. - l. (înv.) A invita, a 'pofti. - 2. (înv.) A obliga, a pricinui. - 3. A împinge, a da un impuls. - 4. A stîmi, a incita, a mişca. - 5. A exorta, a înflăcăra. - 6. (Refl.) A se hotărî. - 7. (Refl.) A se mulţumi, a se simţi bine. - Mr. îndemn.
Origine incertă. Se consideră în general (Puşcariu 830; REW 4371; Tiktin; DAR; Iordan, Dift., 50; Candrea; Scriban) rezultat al unui lat. *inde-minăre, cf. mîna „a conduce" sau fr. emmener. Această explicaţie, ce s-ar putea admite din punct de vedere semantic, este dificilă din acela al fonetismului, întrucît nu se poate accepta pierderea lui i, care s-ar afla în poziţie forte în prezent eu *indemîn, cf. paralelismul cu îndemînă (Lambrior 375 crede că îndemna este doar var. a lui îndemînă, ceea ce nu pare a fi mai probabil). Dacă primele două sensuri, care astăzi apar înv., sînt originare este posibil să fie vorba despre lat. dignări „a binevoi", sau „a face vrednic, a face apt", de unde apoi „a pune în situaţia de a face" ceea ce indică vb. următor (cf. Coresi, îndemnă Hristos ucenicii să între). Rezultatul fonetic este normal, cf. signum > semn; în- trebuie să fie pref. factitiv adăugat tîrziu.
Der. îndemn, s. n. (invitaţie, incitare; exortare; stimul); posverbal; îndemnătură, s. f. (înv., stimul); îndemnător, adj. (animat, stimulant).
4392
îndesa (-S, -at), vb. - 1. A presa, a apăsa. -
2.	A înghesui, a burduşi. - 3. A strivi, a stîlci.. -
4.	A bătători, a îndesa. - 5. A înfige. - 6. A hăitui, a hărţui, a prigoni. - 7. (Refl.) A se înghesui, a se îngrămădi. - 8. (Refl.) A se condensa, a se face cît mai compact. - 9. A înmulţi, a repeta. - 10. (Refl.) A se sătura. - Mr. (î)ndes, ndisare, megl. andes, andisari.
Lat. densăre (Puşcariu 831; Candrea-Dens., 486; DAR), cf. des. Ar putea fi şi der. intern al lui des; pare însă mai curînd că acest der. e var. îndesi, care se foloseşte mai ales cu sensul 9 şi care, în acest caz, ar fi mai curînd un dublet neol. (DAR îl consideră var., cu schimbare de suf.; după Densusianu, Hlr., 150, din lat. densîre, cf. Puşcariu 831). - Der. îndesat, adj. (cu conţinutul presat; foarte plin; înfipt; apăsat, rostit cu insistenţă; dens; mic şi gros, rotofei), cf. mr. ndisat; îndesătură, s. f. (înv., insistenţă).	4393
indian (—nă), adj. - Care face parte din populaţia Indiei.
De la India (sec. XIX). - Der. indienesc, adj. (indian), sec. XVII, astăzi înv.; indic, adj. (indian); indian, s. m. (locuitor din India); indian, s. n. (ţesătură de bumbac fină, pentru lenjerie); indiană, s. f. (prăjitură cu frişcă acoperită cu ciocolată); indiancă, s. f. (locuitoare din India); indieneşte, adv. (ca indienii).	4394
indicţion (-oane), s. n. - 1. Convocare (bisericească). - 2. Perioadă de 15 ani.
Gr. ivSwtucv. Sec. XVII.	4395
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
423
îndrăzni (-nesc, -it), vb. - l. (înv.) A prinde curaj, a se însufleţi. - 2. A îndrăzni, a se încumeta, a avea curajul de a întreprinde ceva. -Var. îndrăsni.
Sl. druznati, de la druzu „îndrăzneţ", cf. dîrz (Tiktin; DAR; cf. Puşcariu, Dacor., VID, 349, unde cuvîntul este considerat, împotriva tuturor aparenţelor, drept un termen de cultură). - Der. îndrăznilor, adj. (cutezător, curajos); neîndrăznef, adj. (timid); îndrăzneală, s. f. (cutezanţă, curaj).
4396
îndrea, s. m. - Decembrie.
Lat. Andreas, din gr. ’AvSpkn; (Puşcariu 832; Tiktin; DAR), cf. v.sard. sant-andria „noiembrie", alb. sen-endre „decembrie" etc. (Hasdeu 1172).
4397
îndrepta (-t, — at), vb. - 1. A face drept ceea ce era îndoit sau strîmb. - 2. A rectifica, a corija.
-	3. A reface, a aranja, a restabili. - 4. A călăuzi, a îndruma, a indica direcţia. - 5. (Mold.) A arăta, a semnala. - 6. (Refl.) A se justifica. - 7. (Refl.) A îmbunătăţi, a ameliora. - Var. (înv.) drepta, înderepta, îndirepta. Mr. ndreptu, ndreptare, megl. andrept, andriptari.
De la drept, înv. derept, cu pref. factitiv în-, ca drum > îndruma, semn > însemna, etc. Der. directă de la un lat. *directâre sau *derectăre (Candrea-Dens., 515; DAR; Candrea), sau din lat. *îndirectăre, cf. alb. ndertori (Philippide, II, 645), este posibilă, fără să pară probabilă. Directîâre apare la Virgilio Maron, cf. *addirectiăre > fr. adresser. Sensul 7 apare şi în calabr. ndirizzari „a se ameliora (timpul)". Există tendinţa de a conjuga eu îndreptez. - Der. îndreptător, adj. (care îndreaptă; călăuzitor); îndreptătură, s. f. (înv., corectare; îmbunătăţire).	4398
indrişaim (-mi), s. m. - Muşcată (Pelargo-nium odoratissimum). - Var. (in)drişai(m), (in)-druşai(m), endrişaim.
Tc. yntrişahi (Şeineanu, II, 226).	4399
indura (-r, — at), vb. - 1. A se face tare, a se întări. - 2. A suporta, a rezista. - 3. A suferi, a pătimi. - 4. (Refl.) A consimţi, a îngădui, a tolera.
-	5. A-i fi milă, a se milostivi.
Lat. indurare „a se întări" (Puşcariu 825; Candrea-Dens., 857; REW 4386; DAR), alb. durori, it. indurare „a se întări", fr. endurer „a suporta", sp. endurar. Explicaţia lui Philippide, Principii, 99, pe baza lat *indolescere, este greşită. Evoluţia semantică a fost prost explicată. Tiktin considera că sensul 2 se explică prin fr. DAR crede că o expresie ca nu te îndura „nu fi neîndurător*' trebuie să fi fost interpretată ca
îndură-te „ai milă" şi, de aici, printr-o evoluţie care pare contradictorie, sensul de „a se întări", alături de cel de „a avea milă". Aceeaşi opinie la Iordan, BL, IX, 67; în vreme ce Graur, BL, V, 66, crede că este vorba de o evoluţie pur balcanică.
De fapt, semantismul oferă un perfect paralelism cu tratamentul romanic, cf. fr. endurer, sp. endurar, şi cu răbda. Plecînd de la forma refl., „a se întări", înseamnă fireşte „a rezista mai bine", adică „a suporta fără să cedeze" (endurer, endurar). Trecerea de la „a suferi" la „a consimţi" apare în toate limbile. Se cuvine doar să adăugăm că evoluţia lui îndura merge mai departe decît cea din fr. sau sp., ca şi cea a lui răbda, s.v. Sensul
1	apare numai în propoziţii negative, şi este înv.
Der. neîndurat, adj. (fără milă); îndurător, adj. (tolerant, răbdător, indulgent; milostiv, bun); neîndurător, adj. (intolerant); îndurătate (var. îndură tură, îndurăminte), s. f. (înv., milă, bunătate).
4400
îneca (-C, — at), vb. - 1. A sufoca, a omorî fără vărsare de sînge. - 2. A strangula, a sugruma.
-	3. A sufoca prin scufundare. - 4. A inunda. -
5.	A sufoca, a asfixia. - 6. (Refl.) A dispărea. -
7.	(Refl.) A nu mai putea înghiţi, a i se pune un nod în gît. - Var. neca. - Mr. nec, necare; megl. nec, nicari „a omorî".
Lat. necăre „a ucide fară vărsare de sînge" (Puşcariu 836; Candrea-Dens., 1213; REW 2873; DAR; Pascu, Beitrăge, 9), cf. it. annegare, prov. negar, fr. noyer, cat., sp., port. anegar. în rom., ca şi în celelalte limbi romanice, sensul fundamental este cel de „a omorî prin scufundare", cf. lat. enecăre (Corominas, I, 211). Această evoluţie se explică poate datorită obiceiului curent de a omorî puii de cîine şi de pisică prin înecare, şi, de asemenea, datorită vechiului obicei de a-i omorî pe condamnaţi prin acelaşi procedeu (cf. numeroasele ex. citate în Bienandanzas de Lope Garda de Salazar). Dacă acest procedeu a fost general, cum presupunem, nu este cazul să explicăm prin rom. dublul sens de „a omorî" şi „a îneca" ce apare la mai multe cuvinte balcanice (Candrea-Dens., 1263; DAR). Pentru tratamentul lui e, cf. inel.
Der. înecător, adj. (care îneacă); înecăcios, adj. (asfixiant, sufocant; care stă în gît, greu de înghiţit, tare; varietate de pere şi de prune); înecătură, s. f. (înv., asfixie, sufocare; înv., naufragiu; înv., inundaţie); înecăciune, s. f. (înv., asfixie; înv., inundaţie); înec, s. n. (moarte prin scufundare; sufocare, inundaţie; diluviu).	4401
inel (-le), s. n. - 1. Cerc mic de metal care se poartă ca podoabă pe deget. - 2. Cerc mic. - 3.
424
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Zuluf, cîrlionţ. - Mr. nel, ninel, megl. ninel, istr. arel.
Lat. anellus (Puşcariu 833; Candrea-Dens., 858; REW 452; DAR), cf. it. anello, prov., cat. anei, fr. anneau, sp. anillo, port. elo. Rezultatul lui e, care ar fi trebuit să se diftongheze şi să treacă la ie, sl fost explicat prin influenţa lui n anterior (Rosetti, Melanges de linguistique, Bucarest 1947, p. 171) şi, cu mai mari şanse de probabilitate, prin analogia cu formele atone (Lombard, Studia neophil., II, 59). - Der. ineluş, s. n. (inel; joc de copii); inelar, s. n. (degetul pe care se pune inelul), cu suf. agente -ar (după REW 451, din lat. anellârius).	4402
infanterie (-ii), s. f. - Una din armele de bază, care duce lupta pe jos, pedestrime.
Fr. infanterie, prin intermediul rus. infanterija, sec. XIX (Sanzewitsch; DAR). - Der. infanterist, s. m. (soldat de infanterie).	4403
înfărma (-m, -at), vb. - 1. (înv., rar) A îmbrăca, a împodobi. - 2. A apuca, a prinde.
Origine incertă. Pare der. din lat. formare, cf. făr(î)ma. Sensul originar ar fi, în acest caz, „a înfăşură", cf. sp. componer „a forma" şi „a împodobi, a înfrumuseţa"; însă cel de al doilea sens este mai puţin clar. După Capidan, Dacor.,
III,	758; Drăganu, Dacor., VII, 134; Giuglea, Dacor., X, 58; şi DAR, din lat. in-firmăre „a întări", cu evoluţie semantică la „apuca strîns, a înhăţa", care pare mai puţin probabil. Cuvînt rar, se foloseşte numai în Banat. Dacă ipoteza noastră este corectă, este dublet al lui informa, vb. (în Timoc, a îmbrăca, a împodobi); de la informa, vb. (a forma, a constitui, a compune), cuvînt vechi, din sec. XVIII, din lat. informare, cu der. înv. informăluire, s. f. (informare); şi informa, vb., din fr. informer.	4404
înfăşa (-ăş, -at), vb. - 1. A înfăşură în scutece. - 2. A bandaja. - 3. A înfăşură, a acoperi strîns de jur împrejur. - Var. faşa, înf3ş(u)ia. Mr. nfaş, nfaş are, megl. anfaş, anfaş ari.
Lat. fasciâre (Puşcariu 839; Candrea-Dens., 554; REW 3209; DAR), cf. alb. faskjori, it. (in)fasciare (sard.fasare), prov.faissar, fr. faisser, sp. fajar, port. enfaixar. Pref. în— trebuie să fie tîrziu; ar putea fi vorba şi de un der. intern de la faşe, s.v. Este cuvînt comun, cf. ALR, I, 228.
Der. înfăşetură, s. f. (acţiunea de a înfăşa; legătură, scutec); înfăşură, vb. (a înfăşură, a acoperi; a ascunde, a acoperi pînă la ochi; a răsuci), der. de la un pl. ipotetic sau colectiv *făşuri < faşe, ca gînd > gînduii > îngîndura; fum
>	fumuri > înfumura, cf. îngrijora etc. (după
Puşcariu, 840; Tiktin; Candrea-Dens., 558; DAR, din lat. *in-fasciolăre, etimon a cărui utilitate nu este evidentă şi care nu este confirmat nici de dialecte şi nici de celelalte limbi romanice); înfaşurător, adj. (care înfăşoară); înfaşurătură, s. f. (înfăşurare); desfaşa, vb. (a scoate scutecele); desfăşura, vb. (a descolăci, a întinde, a desface; a dezvolta).	4405
infern (-nuri), s. n. - Iad, gheenă.
It. inferno (sec. XIX). - Der. infernal, adj., din fr. infernal.	4406
înfige (-g, -ipt), vb. - 1. A împlînta, a vîrî.
-	2. A fixa. - 3. A străpunge, a traversa. - 4. (Refl.) A se amesteca, a se băga, a se interpune.
-	Mr. (n)hig, hipşu, (n)hiptă, (n)hidzire.
Lat. înfige re (Puşcariu 841; Candrea-Dens., 780; REW 4402; DAR), cf. it. (in)figere. Part. înfipt (lat. *infictum, în loc de infixum, prin analogie cu vb. ca dicere sau facere) a produs var. înfipta, vb. (rar, Mold., a înfige, a împlînta, a străpunge). - Der. înfipt, adj. (fixat, împlîntat; băgăreţ, neruşinat); înfigăreţ, adj. (băgăcios, inoportun).	4407
înfiripa (-pez, -at), vb. - 1. A forma, a compune. - 2. A ameliora, a restabili. - 3. (Refl.) A se realiza, a se transforma în realitate. - Var. (Mold., Bucov. înciripa).
Origine necunoscută. După Giuglea, Dacor., II, 825 şi LL, II, 42, de la un lat. *imperfilâre, care nu pare posibil. Puşcariu, Dacor., TV, 710-2 şi DAR pleacă de la var., considerînd că forma de bază este un hiperurbanism, şi o derivă din sl. (rus., rut., bg.) cerep „ghiveci, oală"; semantismul ar pleca, deci, de la sensul din sl., pentru a trece la acela de „a repara un recipient spart", şi de aici „a repara". Această der. nu pare probabilă, deoarece este ciudat ca vasele sparte să se poată repara, şi încă şi mai ciudat să se repare atît de bine îneît să se poată ajunge la ideea de „a îmbunătăţi". Pare evident, aşa cum semnalează Tiktin şi Scriban, că acest cuvînt provine de la fire „caracter, fel de a fi", cf. a-şi veni în fire = a se înfiripa „a se reface"; însă suf. nu este clar.
4408
infortuniu (-ii), s, n. - Nenorocire, nefericire.
It. infortunio. împrumut literar din poezia romantică (Nicoleanu), înv.	4409
înfulica (-c, -at), vb. - 1. A împovăra, a copleşi, a covîrşi. - 2. A înghiţi, a înfuleca. - Var. înfuleca, (rar) înfuli.
Lat. fullîcăre „a scutura, a bate", de Ia fullo „bătătoare, piuă". Pentru trecerea semantică, cf. sp. cargar. Explicaţia tradiţională, pe baza lat.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
425
foliicăi-e, de la follis (Puşcariu 846; Candrea-Dens., 620; REW 3417; DAR), pare mai puţin convingătoare, întrucît lat. înseamnă „a sufla, a pufni" (pentru a explica semantismul, Tiktin admite influenţa lui foaie), şi că primul sens, care trebuie să fie cel originar, rămîne neexplicat. Ultima var., pentru care se citează un singur ex., este neclară.	4410
îngădui (-i, -it), vb. - 1. A permite, a lăsa.
-	2. A admite, a accepta, a se învoi. - 3. A îndura, a suporta. - 4. A slăbi, a diminua, a domoli. - 5. A ierta, a absolvi, a scuti de (o pedeapsă). - 6. A aştepta, a avea răbdare. - 7. (Refl.) A se înţelege, a se avea bine.
Mag. engedni (Cihac, II, 50; Tiktin; DAR; Gâldi, Dict., 93), cf. bg. din Trans. enieduva (Miklosich, Bulg., 121). - Der. îngăduială (var. îngăduinţă), s. f. (permisiune, voie; concesie; toleranţă; cedare; răbdare; păsuire, răgaz); îngăduitor, adj. (tolerant, răbdător); neîngăduitor, adj. (intolerant); neîngăduinfă, s. f. (intoleranţă).
4411
îngăima (-aim, -at), vb. - 1. A bîigui, a bălmăji, a rosti cu greutate. - 2. A zăpăci, a încurca, a stîmi confuzie. - 3. A zăbovi, a şovăi, a sta la îndoială. - 4. A face de mîntuială, a da rasol. - 5. (Refl.) A se zăpăci, a se tulbura.
Deşi formaţia nu este clară, pare evident că este vorba de o formaţie expresivă, ca în cazul tuturor cuvintelor care înseamnă „a bîigui". Pentru intenţia expresivă, cf. cuvintele semnalate pentru rădăcina glo-, golo-. Explicaţiile avansate pînă în prezent nu satisfac: din alb. generi (Cihac, II, 718; Philippide, II, 718); din lat. *ingannăre (Lambrior 373; Philippide, Principii, 68; cf. împotrivă Densusianu, Filologie, 448); din rut. gaj sau gal’ima „frînă, pană“ (Bogrea, Dacor., IV, 825); în legătură cu mag. galiba „greutate" (DAR). Identitatea semantică este evidentă cu îngăla, vb. (a bîigui, a bălmăji; a da rasol; a murdări), care trebuie să provină din aceeaşi rădăcină expresivă (pentru ultimul sens, cf. cîrcăli, feşteli, terfeli). Totuşi, se consideră în general că îngăla provine din lat. *ingallâre, de la galla „gîlcă" (Densusianu, Hlr., 191; Puşcariu 848; Pascu, Etimologii, 65; Bogrea, Dacor., IV, 825) sau din sl. galii „murdar" (Capidan, Dacor., IV, 1551; DAR), prin care nu se explică decît unul din sensurile sale.
Der. îngăimător, adj. (care îngaimă); îngăi-meală, s. f. (faptul de a îngăima; confuzie; nehotărîre); îngăimăci, vb. refl. (Trans., a se încurca), var. de la îngăimăci, care este tot de origine expresivă; îngălăciune, s. f. (murdărie); îngălmăceală, s. f. (încurcătură, confuzie). 4412
îngîna (—n, — at), vb. - 1. A imita, a reproduce glasul cuiva. - 2. A vîna cu momeală. - 3. A repeta, a răspunde, a face ecou. - 4. A înşela, a amăgi. - 5. A bîigui, a rosti cu greutate. - 6. A cînta încet, a murmura. - 7. A acompania, a însoţi.
-	8. A parodia. - Mr. (a)nginescu, ăngănare „a geme; a chema strigînd"; megl. angan, angănari „a amăgi"; istr. gănesc „a sta la taifas".
Lat. gannăre sau *ingannăre (Diez, I, 35; Lambrior 393; Densusianu, Hlr., 191; Puşcariu 854; Candrea-Dens., 861; REW 4416; Pascu, I, 127; cf. Şeineanu, Semasiol., 98), cf. lat.med. gannatura „batjocură" (Niermeyer 461), alb. ngenen (Philippide, II, 645), it. ingannare „a înşela", sp. engaiiar. Rezultatul rom. trebuia să fie *îngăna, datorită prezenţei lui nn, cf. dialectele; rezultatul î se explică, fie prin asimilarea la î iniţial, fie printr-un tratament expresiv care a apropiat probabil acest cuvînt de cele cu rădăcina gîng- „a bîigui, a bălmăji". - Der. îngînător, adj. (care imită; care bîiguie); îngînătură (var. înv. îngînăciune), s. f. (imitaţie, batjocură). 4413 îngena (-n, -at), vb. - A slăbi, a domoli, a reduce viteza.
Origine necunoscută. După Bogrea, Dacor., III, 723, din lat. *ingemtâre „a îngenunchia", explicaţie incertă din punct de vedere semantic şi fonetic (cf. DAR). Cuvînt rar, în Olt, şi Munt.
4414
ingeniu (-ii), s. n. - Geniu.
Lat. ingenium (sec. XIX). - Der. ingenios, adj., din lat. ingeniosiis, fr. ingenieux; ingeniozitate, s. f., din fr. ingeniosite.	4415
înger (-ri), s. m. - 1. Fiinţă spirituală, cu aripi, mediator între creştini şi Dumnezeu. - 2. Garoafă (Dianthus barbatus). - 3. Caracter, fel de a fi, soi.
-	Mr., megl. (ăngil).
Lat. angelus (Puşcariu 851; Candrea-Dens., 859; REW 458a; DAR), cf. alb. engel, it. angelo, prov., cat., sp. angel, fr. ange, port. anjo. Ultimul sens se explică prin creaţia populară că firea fiecăruia depinde de îngerul său păzitor. în mr. şi megl., direct din ngr. ăfl&oq. - Der. îngerea, s. f. (plantă, Selinum carvifolia); îngeresc, adj. (angelic); îngereşte, adv. (în chip angelic, divin).
4416
înghiţi (-t , —it), vb, - 1^ A face să treacă mîncarea, băutura etc. prin faringe şi esofag în stomac. - 2. A mînca, a înfuleca. - 3. A absorbi, a face să dispară. - 4. A suporta, a se abţine, a se înfrîna. - 5. A răbda, a îndura, a încuviinţa. -Mr. (î)ngl’it, megl. (a)ngl’it.
Lat. ingluttîre (Puşcariu 853; Candrea-Dens.,
426
ALEXANDRU CIORĂNESCU
860; REW 4423; DAR), cf. it. inghiottire, prov. (en)glotir, fr. engloutir, cat., v.sp. englutir. Cuvînt comun (ALR, I, 83). Pentreu reducerea de la *înghiufi la înghiţi, cf. ghimpe.
Der. înghiţitor, adj. (care înghite); înghiţitoare, s. f. (laringe, gîtlej); înghiţitură, s. f. (îmbucătură, sorbitură).	4417
inginer (-ri), s. m. - Specialist cu pregătire tehnică şi teoretică în urma absolvirii unei facultăţii.
It. ingegnero (sec. XIX). - Der. inginereasă, s. f. (nevastă de inginer; femeie inginer); inginerie, s. f.; ingineresc, adj.; inginereşte, adv. 4418
îngrădi (-dese, —it), vb. - l. A închide, a astupa. - 2. A împrejmui, a îngrădi. - 3. A pune limite, a stăvili. - 4. A stăpîni, a subjuga. - 5. A împleti, a face cozi. - 6. (Refl.) A se pune la adăpost, a se apăra. - 7. (Refl.) A se înţelege, a se avea bine. - Mr. ngărdire, megl. angărdes, angărdiri.
Sl. graditi (Cihac, II, 115; DAR), cf. bg. gradjă, sb. graditi, rus. goroditî, şi de asemenea gard, grădină. - Der. neîngrădit, adj. (fîră îngrădire, deschis; nelimitat); îngrăditor, adj. (care îngrădeşte); îngrăditură, s. f. (gard, împrejmuire; înv., fortificaţie); îngrădeală, s. f. (separare); îngrădiş, s. n. (înv., gard); desgrădi, vb. (a scoate gardul, a desface o împrejmuire).	4419
îngurga (-g, -at), vb. - l. A bălmăji, a bîigui. - 2. A da rasol. - 3. (Refl.) A se încurca, a se zăpăci. - 4. (Refl.) A se însoţi, a se înţelege, a-şi ţine companie.
Creaţie expresivă, ca îngăima, îngălmăci, şi în general cuvintele care exprimă ideea de „a bălmăji"; cf. şi încurca, al cărui semantism şi fonetism sînt cu totul paralele. Der. de la un lat. *ingurgăre, de Ia gurges „gît, gîtlej" (Puşcariu, Dacor., VI, 317-27; REW 3923N; DAR), nu pare posibilă. Pare cuvînt identic, în privinţa intenţiei expresive, cu a îngurzi (var. îngruzi, îngorzi, îngrunzi), vb. (a zbîrci, a şifona; a încreţi, a face cute; a îndoi, a plia), cf. grunz, şi glomozi „a mototoli" (după Cihac, II, 148, din sb., cr. guri ti se „a se contracta"; după Densusianu, Hlr., 166 şi Puşcariu 862, din lat. *ingurdîre, de la gurdus, cf. fr. engourdir; după Puşcariu, Dacor., VI, 317; REW 3923N şi DAR, din iat. *ingurgăre), cu der. îngurzeală (var. îngurzitură), s. f. (încreţitură, cută). Aceleiaşi rădăcini îi aparţine îngurlui, vb. refl. (a se zăpăci, a se încurca; a avea legături, a trăi în concubinaj), ale cărui sensuri coincid cu cele ale lui îngurga, şi care trebuie să provină de la el, prin intermediul lui / expresiv infix (după
Capidan, Dacor., V, 572 şi DAR, din sl. gurlju „gît", cf. bg. zagurluvam se „a se îmbrăţişa luîndu-se după gît"; după Scriban, din sb. grliti se, cu acelaşi sens).	4420
îngust (—'tă), adj. - Care are lăţime mică, strimt. - Mr. ngustu, istr. ăngust.
Lat. angustus (Puşcariu 860; Candrea-Dens., 863; REW 471; DAR), cf. alb. nguste, sp. angosto.
-	Der. îngusta, vb. (a strînge; a diminua), cf. mr.
ngustu, alb. nguston, sp. (ens)angostar (după Puşcariu 861; Candrea-Dens. 864 şi REW 467, direct din lat. anguslăre); îngustime, s. f. (strîm-toare; zgîrcenie, calicie).	4421
inie (—ii), s. f. - Sloi, gheaţă care se formează iama pe suprafaţa apelor curgătoare.
Sl. inije „grindină" (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Miklosich, Lexicon, 257; Cihac, II, 148), cf. bg., rus. inej, sb., cr. inje.	4422
îniepta (-t, -at), vb. - A arunca, a lansa.
Lat. iniectăre (Candrea-Dens., 865; DAR); după Tiktin şi Pascu, Beitrăge, 17, de la aiepta, cu schimbare de pref. Cuvînt rar, înv.	4423
inimă (—mi), s. f. - 1. Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stîngă a toracelui. - 2. Acest organ considerat ca sediu al sentimentelor, suflet.- 3. Bunătate, sensibilitate. - 4. Organ central, mijloc, parte internă.
-	5. Partea din mijloc a căruţei, care leagă osia de dinainte cu cea de dinapoi. - 6. Bărbăţie, curaj, îndrăzneală. - 7. Principiu vital, spirit. - 8. As de cupă. - 9. Grup central de patru bobi sau boabe folosit de vrăjitoare. 10. Stomac, pîntece, burtă. -Mr. inimă, mag. inimă.
Lat. anima (Diez, I, 26; Candrea-Dens. 866; REW 475; Densusianu, GS, II, 6; Rosetti, I, 173), cf. it. anima, prov. cat. arma, fr. îme, sp., port. alma. Trecerea de la „suflet" la „inimă" apare numai în rom., cf. totuşi animus „inimă" într-o glosă de la Toledo (Castra 162). Sensul de „pîntece" coincide cu cel al fr. coetir, bg. sărce, gr. xctpSia „parte superioară a stomacului".
Der. inimioară, s.f. (dim. al lui inimă: mosor, bobină); inimuşcă, s.f. (vergea din fier care susţine mosorul suveicii); inimos, adj. (curajos, îndrăzneţ; hotărît, întreprinzător; bun); inimoşie, s.f. (curaj, vitejie, bărbăţie); inimoşa, vb. (a da curaj, a însufleţi); inima, vb. (a însufleţi), formaţie hibridă după fr. animer.	4424
înjerdălui (-uesc, -it), vb. refl. - A se însănătoşi, a-şi reveni, a se restabili.
Mag. serdiil- „a creşte" (Drăganu, Dacor., VII, 135).	4425
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBH ROMÂNE
427
inorog (-gi), s.m. - 1. Unicom. - 2. Rinocer.
Sl. inorogii, traducerea gr. (iovcaefxoq „unicorn" (Miklosich, Sfaw. Elem., 24; Cihac, II, 148).
4426
înota (-t, -at), vb. - X. A se mişca ritmic pentru a pluti şi înainta în apă. - 2. A pluti. - 3. A avea ceva din abundenţă. - 4. A fi cufundat într-un lichid. - 5. A vîsli, a naviga. - Var. înnota, (înv.) nota. - Mr. (a)not, (a)notare.
Lat. *notăre în loc de natare (Diez, I, 291; Densusianu, Hlr., 89; Puşcariu 868; Candrea -Dens., 1263; REW 4443; DAR-, Rosetti, I, 159), cf. alb. notori (Meyer 311; Philippide, II, 648), it. nuotare, prov. nodar, v.fr. noer (it. natare, prov. cat., sp., port. nadar provin direct din clasicul natare). Pentru schimbarea a > o din latină şi justificarea ei indoeurop., cf. Skok, Arch. Rom.,
III,	130. Ultimul sens este înv.-
Der. înot, adv. (înotînd), posverbal de la var. înv.; înot, s.n. (nataţie); înotător, adj. (care înoată); înotătoare, s.f. (aripioară a peştilor; colac de înotat); notărifă, s.f. (pasăre acvatică, Phalaropus hiperboreus); notătoare, s.f. (plantă acvatică, Po-tamogeton natans).	4427
îns (—să), pron. - însuşi. - Var. (înv.) nus. Mr. nis, năs megl. ons, istr. ăns.
Lat. îpse, f. ipsa (Diez, I, 163; Puşcariu 870; Candrea - Dens., 869; REW 4541; DAR), cf. it. esso, prov. eis, v.pg. eiso. Fonetismul indică prezenţa unui infix nazal din lat., cf. forma atestată inpsuius (după Densusianu, Hlr., 144, prin fonetică sintactică, în cazuri ca in ipso, cum ipso). Pron. de identitate, folosit ca adj. (îns împăratul la Coresi; înv., astăzi înlocuit de însumi), ca s. (înv.) sau ca pron. pers. de I.a persoană (la cazuri prepoziţionale, înv.; astăzi se păstrează acest uz numai în construcţia printr’însul, cf. înv. într’îns, cătr’îns, spr'ins = spre îns, cunus = cu îns). Cf. adins.
în general ieşit din uz cu forma sa primitivă, îns se foloseşte astăzi mai ales cu una din cele patru forme următoare:
Ins, s.m. (individ, persoană, tip), suna îns pînă la jumătatea sec. XIX; fonetismul modem pare a se explica prin legături sintactice. Cf. însă, s.f. (persoană, tip).
Dînsul (f. dînsa, pl. dinţii, dînsele), pron. (el însuşi), cu prep. de (după Diez, II, 24, din lat. idem ipse), cf. it. desso „el însuşi", comei, densu, denso „omonim", friul. zenso „omonim" (Taglia-vini, Arch. Rom., X, 107). Folosit fără restricţie în Mold., în Munt. se aplică exclusiv persoanelor, şi s-a ajuns chiar să se diferenţieze de „el“, ca
formulă de politeţe proprie persoanei a treia: mă duc cu el „merg cu el" faţă de mă duc cu dînsul „merg cu Domnia sa". Cf. dînsele, s.f. pl. (duhuri rele, iele), cf. iele.
Insă, conj. (la fel; adică, şi anume; totuşi, dar), pentru a cărui der. de la pron. cf. it. medesima-mente de la medesimo, fr. de la rnerne, memement, ca şi explicaţia lui Meyer-Liibke, Rom. Gramm.,
III,	551 şi DAR.
însumi, pron. (eu singur), pron. de identitate, folosit cu forma pron. personal pe care îl însoţeşte (f. însămi; II, însuţi, însăţi; III, însuţi, însăţi; pl. I, înşine; II înşivă; III înşişi, însele; formele f. I însene, II însevă sînt înv.; III însele pare să piardă progresiv teren). Cf. adins. - Der. însuşi, vb. (a-şi lua, a-şi atribui), formaţie artificială de la începutul sec. XIX, pentru a traduce fr. approprier (DAR), se formează cu pron. dativ; însuşire, s.f. (acţiunea de a-şi însuşi; calitate, caracteristică).
4428
înşfăca (-ac, — at), vb. - A apuca brusc, a înhăţa. - Var. înjăşca.
Bg. hvastam, făstam (Cihac, II, 148; DAR), cu pref. în-. După Giuglea, Dacor., III, 622, din gr. a((»r|xoco „a strînge", ceea ce pare mai puţin probabil.	4429
însura (-sor, -at), vb. - A se căsători, a se lega prin căsătorie un bărbat cu o femeie. - Mr. nsor, megl. (a)nsor, (a)nsurari, istr. ănsor.
Lat. uxorări (Cipariu, Elemente, 72; Otto, Rom. Forsch., VI, 427; Philippide, Principii, 108; Puşcariu 874; Candrea - Dens., 870; REW 9107; DAR), cf. calabr. nzurare. Cuvînt comun (ALR,
I,	251), indică numai din punctul de vedere al bărbatului căsătoria, cf. mărita. - Der. însurător, adj. (de însurat); însurat, s.n. (căsătorie); însurătoare, s.f. (căsătorie); însurăciune, s.f. (înv., căsătorie); însurăţel, s.m. (persoană căsătorită de curînd); dessura, vb. (rar, a divorţa, a se despărţi).
4430
însura (-or, — at), vb. - A repara încălţămintea, a pingeli.
Lat. *solăre, de la solum „talpă" şi cu pref. în-(Tiktin, ZRPh., XXIV, 320; Candrea - Dens., 871; DAR).	4431
intabula (-Iez, — at), vb. - A înscrie în registrul de proprietate.
Lat. intabulare (sec. XVIII), cf. germ. intabu-lieren. în Trans. şi Mold., înv.	4432
întărită (—t, at), vb. - A aţîţa, a zădări, a incita, a îmboldi. - Var. întărta.
Lat. interrităre, păstrat într-o glosă din sec.
VIII,	de la irritare contaminat cu territâre „a
428
ALEXANDRU CIORĂNESCU
speria" (Schuchardt, ZRPh., XXIII, 419; Puşcariu 879; Candrea - Dens., 872; REW 4491), cf. napoi. nderreta, v.fr. (en)tarier, prov. torridă. - Der. întăritător, adj. (iritant, provocator); întărităcios, adj. (care provoacă din plăcere).	4433
înţelege (-g, -Ies), vb. - 1. A-şi face o idee clară despre ceva, a pricepe. - 2. A cunoaşte, a-şi da seama de ceva. - 3. A afla, a şti. - 4. A profita, a se alege cu ceva. - 5. A admite, a accepta. - 6. (Refl.) A se împăca, a convieţui în bună învoială cu cineva. - 7. (Refl.) A ajunge la învoială, a cădea de acord, a bate palma, a se învoi. - 8. (Refl.) A avea sens, a se pricepe. - 9. (Refl.) A se subînţelege, a se avea în vedere. - Mr. nţăleg, megl. anţileg, istr. anţeleg.
Lat. intelUgere (Puşcariu 880; Candrea-Dens., 873; REW4482; DAR), cf. alb. delgori. în celelalte limbi romanice a fost înlocuit de intendere şi comprehendere. - Der. neînţeles, adj. (fără sens; care nu poate fi înţeles); înţeles, s.n. (sens; semnificaţie; motiv; raţiune); subînţelege, vb. (a presupune, a fi înţeles de la sine), pe baza fr. sousentendre; înţelegere, s.f. (acord; învoială, comuniune de idei; raţiune, inteligenţă, pătrundere, facultatea de a înţelege; cunoaştere, sens, semnificaţie); neînţelegere, s.f. (dezacord, conflict); înţelegut, adj. (înv., ştiut, cunoscut); înţelegut, s.n. (înv., cunoaştere, inteligenţă); înţelegător, adj. (inteligent; care are înţelegere); neînţelegător adj. (lipsit de înţelegere; neascultător). - Der. neol. inteligent, adj., din fr. intelligent, neinteligent, adj. (prost); inteligenţă, s.f., din lat. intelligentia; inteligibil, adj., din fr. intelligible; subînţeles, s.n., pe baza fr. sous-entendu.
înţelepciune, s.f. (ştiinţă, capacitate de înţelegere, chibzuinţă, prudenţă; cunoaştere, ştiinţă, doxă) reproduce lat. intellectionem (Puşcariu 881; Candrea - Dens., 875; DAR); înţelept, adj. (care este înzestrat cu înţelepciune; înv., cunoscător; înv., cumpătat, socotit, aşezat; prevăzător, chibzuit; adv. cu înţelepciune) provine din part. intellectus, în al cărui uz a fost înlocuit de forma înţeles, analogică lui drege, dres sau merge, mers (Puşcariu 880; Candrea - Dens., 874; DAR). -Der. neînţelept, adj. (imprudent, nebun); înţe-lepţesc, adj. (înţelept, chibzuit); înţelepţeşte, adv. (cu înţelepciune); neînţelepţeşte, adv. (în chip imprudent); înţelepţi, vb. (a cuminţi, a face chibzuit); înţelepţie, s.f. (înţelepciune, judecată, chibzuinţă); preaînţelept, adj. (înţelept), pe baza sl. premqdru; preaînţelepciune, s.f. (înv., înţelepciune), pe baza sl. premadrosti.	4434
inter— Pref. care adaugă unor cuvinte sensul sp. entre.
Lat. inter-, cf. între. Apare într-o serie de neol. împrumutate limbii fr., dintre care unele circulă şi în rom. în forma lor simplă (intercontinental, cf. continental; interlocutor, cf. locutor; internaţional); în alte cazuri, s-a adăugat unui cuvînt rom., prin analogie cu cuvîntul fr. corespunzător (interpune, ca fr. interposer; interveni, ca fr. intervenir; interzice, ca fr. interdire). în sfîrşit, adesea apare şi în cuvinte care nu se folosesc cu forma lor simplă (interferenţă, interjecţie, interlop, intermitent, interpela, interpola, interpreta, interval etc.)	4435
interes (—se), s.n. - 1. Preocupare de a obţine ceva. - 2. Avantaj, folos, cîştig, profit. - 3. Dobîndă. - 4. înţelegere, grijă., solicitudine. - 5. Calitatea de a trezi atenţie, atracţie. - Mr. intires.
Fr. interet şi înainte (sec. XVIII) din it. interes so, mr., cf. ngr. {vxepEoaov, alb. nderes, bg. interes (după Gâldi, Dict., 200, rom. provine din ngr., ipoteză puţin probabilă, deoarece grupul ngr. -vt- trebuia să dea rezultatul nd, ca în alb.). -Der. interesa, vb. (a stîmi interes; refl., a arăta interes; refl., a se informa, a cere informaţii), din fr. interesser; interesător, adj. (înv., interesant); interesant, adj., din fr. interessant; dezinteres, s.n. (lipsă de interes; abnegaţie); dezinteresa, vb. (a compensa, a despăgubi; refl., a manifesta lipsă de interes), din fr. desinteresser; neinteresant, adj. (lipsit de interes).	4436
înţesa (-S, -at), vb. A umple, a ticsi, a îndesa.
Lat. incessăre, „invada, a pătrunde", intensiv de la incedere. Rezultatul normal, *încesa, a suferit o disimilaţie c..s > ţ..s, ca în cesală > ţesală; şi, apropiat astfel fonetic de fese, a căpătat un sens confuz secundar de „a se amesteca", cf. DAR. Celelalte explicaţii nu sînt suficiente: din lat. *intensăre (REW 8693; Ţicăloiu, ZRPh., XLI, 589); din lat. *intexâre în loc de intexere (Puşcariu, Dacor., IV, 705; DAR), bazat pe sensul secundar menţionat, care nu ajunge pentru a explica semantismul, din lat. "insitiăre (Giuglea, Dacor., II, 823); din lat. insatiătus, printr-o metateză de la *însăţat (Pascu, Arch. Rom., VIII, 556); de la *înţesta, bazat pe ţeastă „vîrf, culme" (Iordan, BF, II, 198).	4437
înteţi (—ţese, -it), vb. - 1. A face mai puternic, mai intens. - 2. A grăbi, a accelera. - 3. A mări, a spori. - 4. A incita, a stimula. - Var. înteţa.
Origine necunoscută. După Puşcariu, Lat. ti, 42, din lat. incitare, prin intermediul unei disimilări *înceţi > înteţi; însă Puşcariu 882 consideră etimonul necunoscut; DAR respinge legătura unei
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
429
legături cu intensus, avînd în vedere dificultăţile formale. Der. de la *attîtîăre, cu schimbare de pref. (Weigand, Jb, XIX, 136; REW 769) nu este mai sigură. Scriban identifică acest vb. cu întişti, vb. (înv., a împinge, a urmări) din sl. tistati.
4438
întîi, num. - 1. Primul, care ocupă primul loc. -
2.	(Adj.) Primul, cel mai important, primordial. -
3.	(Adv.) în primul rînd. - 4. (Adv.) La început.
-	Var. înv. întîniu. - Mr. ntiriu.
Origine obscură. Prima parte a cuvîntului pare a fi lat. ante. în general se admite un etimon de tipul *antaneus, metateză de la anteanus, şi propeanus (Mussafia, Vokalismus, 141; Densusianu, Rom., XXX. 113; Puşcariu, Dacor., IV, 1570; Candrea - Dens., 885; Graur, BL, V, 67; Rosetti, I, 168); însă compunerea lat. pare incertă, cf. REW 493. Este mai curînd vorba de un der. vulgar de la antevenire, înlocuit de anteveniens, de tipul *antevenium > întîniu, ca în textele din sec. XVI şi astăzi în Banat. Der. de la ante iniens (Skok, Rom., L, 517) pare mai puţin probabilă. Întîi se foloseşte invariabil ca adv.; ca pron. şi adj., se folosesc formele art. întîiul, f. întîia; în aceste cazuri, forma fără art., citată de DAR (clasa întîi) este greşită şi se datorează unei confuzii cu adv.
Der. dinţii, adv. (de dinainte, mai întîi); cel dintîi, num. (primul); întîiaşi, adj. (prima), rar, se foloseşte numai în comp. cu dată, format pe baza lui aceeaşi; întîietate, s.f. (prioritate, anterioritate, precedenţă); întîietor, adj. (înv., precedent, preeminent).	4439
întîlni (-nesc, -it), vb. - 1. A da de cineva sau de ceva. - 2. A afla, a găsi, a da peste. - 3. (Refl.) A se vedea cu cineva, a coincide undeva cu cineva. - 4. (Refl., Maram.) A i se întîmpla ceva cuiva. - Var. (înv.) întâlni, (Bucov.) tîlni.
Mag. talălni „a întîlni“ (Cihac, II, 509; Tiktin; Gâldi, Dict., 97), cu pref. în-, Der. nu pare normală: rezultatul, *întălălni, pare a se fi disimi-lat prin dispariţia lui lă: cf., din acelaşi etimon, tălălui (var. întălălui, tălăli), vb. refl. (a se întîlni, a se aduna), cuvînt rar, în Trans. Totuşi, Drăganu, Dacor., VI, 159 şi DAR resping această der. şi îl explică pe întîlni prin intermediul mag. talan „poate", ipoteză inadmisibilă. Apare din sec. XVI.
-	Der. întîlnit, adj. (găsit, aflat; care a suferit o boală brusc; în medicina populară se spune despre apa aflată la confluenţa a două surse); întîlnitor, adj. (care găseşte); întîlnire (var. tîlnire), s.f. (acţiunea de a întîlni; contact, întrevedere; meci); întîlniş, s.n. (întîlnire); întîlnitură, s.f. (confluenţă; paralizie, atribuită în medicina populară întîlnirii cu duhuri rele); întîlneală, s.f. (paralizie). 4440
întîmpina (-n, -at), vb. -1. A i se ivi cuiva un obstacol sau un duşman. - 2. A preveni, a prevedea. - 3. A replica, a răspunde. - 4. A ieşi cuiva înainte pentru a-1 primi. - 5. A afla, a găsi.
-	6. (Refl.) A se întîlni, a da faţă în faţă. - Var. înv. tîmpina, (în)tîmpina.
De la timpi „a toci", cu suf. -ina, ca clăti > clătina, smuci > smăcina, roşi > ruşina etc. Pentru semantism, cf. ostîmpi „a da la o parte" sau sb. stupiti „a toci" şi „a merge"; evoluţia pare a fi urmat fazele „a toci" > „a opri". Celelalte der. propuse par mai puţin probabile: din gr. unccvroH) „a întîlni" (Cihac, II, 666); de la un lat. *tempinăre (Byhan 32); din lat. *in-tropăre, cu înlocuirea suf. inăre (Creţu 339). Mai acceptată în general, der. de Ia tîmpină (Candrea, fclements, 26; Jb, V, 337; Puşcariu, Dacor., II, 762; DAR; Scriban) nu este satisfăcătoare, deoarece sensul etimologic („a primi cu muzică de tobiţe") nu pare firesc, nepotrivindu-se cu condiţiile istorice ale rom., şi nu apare cu nici un	sens	înv.	sau	actual al
cuvîntului, în ciuda afirmaţiei contrare	din DAR.
Etimonul sl. tqpanu (Rosetti, III, 56) nu e probabil.
Der. întîmpinare, s.f. (întîlnire; primire; prevenire; obiecţie, observaţie; epilepsie); întîmpinat, s.n. (boală nedefinită a oamenilor şi vitelor); întîmpinătură (var. întunchinătură), s.f. (reumatism poliarticular acut), numit astfel datorită caracterului său brusc, cf. întîlnitură; tîmpiş, adv. (înv., de ajutor), der. neclară, folosit rar în sec. XVII; preîntîmpina, vb. (a preveni, a anunţa), der. modem, format pe baza fr. prevenir.	4441
întîmpla (-lu, -at),	vb.	refl.	- 1.	A se petrece, a se produce, a	avea	loc.	- 2.	A se ivi
prilejul, a se nimeri. - 3. A se afla întîmplător.
Origine incertă. Se consideră în general der. din lat. *templăre, de la templum „spaţiu desenat ideal pe cer de prezicător" (Sulică, Antropomorfisme, Braşov 1900, 77; Puşcariu '884; DAR; Rosetti, I, 168; Puşcariu, Lr.; 356). Acel templum era, deci, spaţiul în cadrul căruia prezicătorul îşi făcea observaţiile, şi de aici contemplare. Se presupune că zborul păsărilor care intrau în templum arăta ceea ce avea să se întîmple, de unde vb. *(in)tem-plăre. Această explicaţie nu este cu desăvîrşire imposibilă; ne este însă greu să admitem sensul de „întîmplare, hazard" tocmai pentru acele evenimente care fuseseră prezise şi anunţate de augur. Dosoftei (sec. XVII) foloseşte o singură dată acest vb., cu un sens foarte special: tîmplîndu-l la mijloc de cale o boală, „surprinzîndu-1 (sau cople-şindu-1) o boală în mijlocul drumului. Dosoftei este un scriitor la care apar din belşug improprietăţile; dacă aceasta n-ar fi una din ele, s-ar
430
ALEXANDRU CIORĂNESCU
putea presupune că întîmpla provine efectiv din lat. templum, dar nu din limbajul tehnic al augurilor, ci din sensul său etimologic, care pare a fi cel al unui dim. al lui tempus, ca în extemplo; în acest caz, sensul primitiv al lui întîmpla trebuie să fi fost cel de „a se petrece, a se produce cu timpul". Der. de la intemperăre (Creţu 339) sau de la *temporăre (Koerting 5065; Byhan 32) nu pare posibilă.
Der. întîmplare, s.f. (hazard; ceea ce se întîmplă, fapt, eveniment, accident; aventură; circumstanţă); întîmplător, adj. (incidental, accidental). 4442
întina (-nez, -at), vb. - 1. A tăia incomplet trunchiul unui copac, pentru a-1 putea dobori apoi cu uşurinţă. - 2. A lăsa un obiect în echilibru instabil, micşorîndu-i baza sau puncul de sprijin.
Lat. tenuăre (Tiktin; Candrea - Dens., 876; REW 8654; DAR; Rosetti, I, 168). Conjugarea este înv., actualmente se foloseşte mai ales part. cu funcţie adj.	4443
întinge (—g, -ns), vb. - A muia, a îmbiba.
Lat. fingere (Puşcariu 886; REW 4504; DAR), cf. it. tingere, fr. teindre, sp. tenir, port. tingir. în parte omonim al lui întinde, datorită omonimiei part. întins (ca în cazul lui încinge cu încinde); totuşi, nu pare atît de rar cum presupune DAR, în limba actuală. - Der. întinsoare, s.f. (mîncare cu sos sau grăsime, care se mănîr.că întingînd).
4444
întiri (-resc, -it), vb. - 1 A da la o parte, a arunca. - 2. A izgoni, a urmări. - 3. A înţărca mieii, iezii etc. - Var. înteri.
Sl. terjati „a despărţi" (Cihac, II, 149; Tiktin; DAR), cf. bg. tirjam, sb. tjerati, slov. tirati.
4445
în tort (-oartă), adj. - 1. Strîmb, răsucit. - 2. Încăpăţînat, îndărătnic.
Lat. intortum, de la intorquere (Puşcariu 888; Tiktin; DAR), cf. întoarce. - Der. întortochia, vb. (a încurca; a face ocoluri cu un suf. neclar care pare de origine expresivă (după Puşcariu 889; Puşcariu, Dacor., VII, 478 şi DAR, din lat *intorticulăre, ca fr. entortiller, sp. entortijar; după Tiktin, mai puţin probabil, de la var. puţin folosită întortoca, prin intermediul prez. întorto-chez); întortochetură, s. f. (labirint, ocoliş).
4446
intra (-ru, -at), vb. - 1. A trece dinafară înăuntru, a pătrunde. - 2. A încăpea. 3. A adera, a se înscrie, a ajunge să facă parte dintr-o grupare.
-	4. A se angaja într-o slujbă. - 5. (înv.) A se asocia, a se însoţi. - 6. A începe, a se iniţia o anumită perioadă de timp. - 7. A se apuca (să
danseze, să joace etc.). - 8. La cărţile de joc, a-i veni cuiva cărţi bune. - 9. A pătrunde, a străbate.
-	11. A -şi micşora un material dimensiunile la muierea în apă. - Mr., istr. întru, megl. antru.
Lat. intrare (Puşcariu 893; Candrea-Dens., 867; REW 4501; DAR), cf. it. intrare, fr. entrer, prov., sp., port. entrar. - Der. intrare, s. f. (acţiunea de a intra şi rezultatul ei); intrător, adj. (înv., care intră); intrătură, s. f. (înv., intrare; nod în lemn).
4447
între, prep. - în locul dintre, în mijlocul a. - Mr. (n)tră, megl. antri, istr. ăntre.
Lat. inter (Puşcariu 890; Candrea-Dens., 878; REW 4485a; DAR; cf. Moser 434), cf. it. tra, prov., fr., sp., port. entre. în trecut, s-a confundat cu lat. ante; s-a folosit pînă în sec. XVII cu sensul „în faţa, în prezenţa cuiva". - Der. dintre, prep., comp. cu de (diferenţa de sens constă în aceea că între indică poziţia, iar dintre provenienţa: între toţi; dintre toţi; printre, prep; comp. cu prin (după Candrea-Dens., 880, din lat. per inter). Se foloseşte de asemenea ca pref. neol., înlocuind fr. entre-.	4448
întreba (—b, — at), vb. - 1. A pune întrebări spre a afla un răspuns. - 2. A cerceta, a examina.
-	3. A cere informaţii, lămuriri despre, a se interesa. - Mr. ntreb, ntribare, megl. antreb, antribare, istr. ăntreb.
Lat. interrogăre (Puşcariu 891; Tiktin; DAR), cf. v.fr. anterver, prov. antervar, astur. entrugar (Menendez Pidal, RFE, 1920, 35). Este dublet al lui interoga, vb., din lat. interrogăre (sec. XIX). Rezultatul g> b, care apare şi în lingua > limbă, i-a iăcut pe unii cercetători să se gîndească la necesitatea unei forme lat *interguăre (Meyer-Liibke, Rom. Gramm., I, 439; Rosetti, I, 76), presupunîndu-se că numai -gu- putea trece la b; dar această supoziţie nu pare întemeiată. - Der. întrebător, adj. (interogativ); întrebare, s. f. (acţiunea de a întreba; problemă, chestiune; cercetare, informare); întrebăciune, s. f. (înv., întrebare, cercetare).	4449
întreg (—eagă), adj. - 1. Teafăr, sănătos. - 2. Neatins, din care nu lipseşte nimic. - 3. Ferm, integru. - 4. Complet, tot, din care nu s-a luat nimic. - 5. (S. n.) Număr întreg. - 6. (S. n.) Totalitate, ansamblu. - Mr. (î)ntreg, megl. antreg. istr. ăntreg.
Lat. integrum (Diez, I, 238; Puşcariu 892; Candrea-Dens., 886; REW 4479; DAR), cf. it. intern (piem. intrţk, ligur. intriegu, v.sard. intreu), v.fr. entre „robust" (Morawski, Melanges A. Thomas, Paris 1927, p. 305), fr. entier, sp. entero,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
431
port. enteiro. Pentru schimbarea de accent, cf. Rosetti, I, 51. Este dublet al lui integru, adj., din acelaşi etimon lat. (sec. XIX).
Der. neîntreg, adj. (incomplet; fricos); întregime, s. f. (totalitate, integritate); întregie, s. f. (înv., integritate); întregime (var. întregăciune, întregătate), s. f. (înv., integritate, plenitudine); întregi, vb. (a completa; a sfîrşi, a termina); întregitor, adj. (care întregeşte).	4450
întrema (-mez, -at), vb. - 1. A mişca, a agita. - 2. (Refl.) A se înzdrăveni, a se face bine.
-	Var. (Mold., Bucov.) întrarma.
De la arm „picior'*, cu pref. întru- (Puşcariu, Dacor., I, 235; DAR; Puşcariu, Lr., 358); sensul ar fi, deci, „a pune pe picioare, a scula". Este mai puţin probabilă der. din lat. trama (Creţu 376; Tiktin). - Der. întremător, adj. (care întremează).
4451
intrigă (—gi), s. f. - 1. Uneltire. - 2. Schemă care reprezintă subiectul unei opere literare. - Var. (pop.) intrică. Mr. intrigă.
Fr. intrigne; var., prin intermediul ngr. îvrptyxa (Graur, BL, VI, 154), cf. bg. intriga. - Der. intriga, vb. (a face intrigi); intrigant, s. f. din fr. 4452
întru, prep. - în, înăuntru. - Mr. tru, megl. antru, istr. întru.
Lat. intră (Puşcariu 894; Candrea-Dens., 887; REW 4514; DAR), cf. it., sp., port. (d)entro. La început se folosea în rom. în concurenţă cu în, ca în fr. en şi dans; a pierdut teren în faţa lui în (pe care, totuşi, l-a înlocuit complet în mr.). Astăzi se foloseşte cu acelaşi sens ca în, dar numai în expresii, şi mai ales înainte de un, o, îns, şi de adv. şi adj. care încep cu vocală: într'un ceas (în un ceas nu se foloseşte), într'o zi, într’atît, într'aiurea etc.
Comp. dintru, prep. (din, de), cu de, ca dintre de la între (indică provenienţa plecîndu-se de la un moment sau dintr-un spaţiu dat, în timp ce dintre indică provenienţa plecîndu-se de la mai multe obiecte de acelaşi fel: dintru început, de la început, faţă de dintre toţi, din toţi); pentru, prep. (ca să, indică scopul sau finalitatea; din, indică motivul sau cauza; faţă de, indică o comparaţie), cf. mr. pi(n)tru, cu p(r)e, sau direct din lat per intrâ (Candrea-Dens., 890; Pascu, I, 172); pentru
ce,	adv. (de ce?); pentru că, conj. (fiindcă); pentru să, conj. (înv., ca să); lăuntru (var. năuntm, mr. năuntru, nuntru, lîntru), s. n. (interior, parte internă), folosit mai ales în comp. (din lăuntru, dinăuntru, in lăuntru, înăuntru, înv., în străinătate); lăuntric, adj. (intem, interior; intim).
4453
întuneca (—C, — at), vb. - 1. A (se) face întunecos, a (se) lipsi de lumină. - 2. A (se) umori, a face să nu mai vadă. - 3. A (se) posomori, a (se) întrista. - 4. A (se) închide la culoare. - 5. (Refl.) A se acoperi cerul de nori, a se înnora. -6. (Refl.) A se însera, a se înnopta. - Mr. antunic(are), megl. antunic(ari).
Lat. *inturiîcăre de la tunica (Densusianu, Rom., XXXIII, 280; Byhan 25; Weigand, Jb., III, 26; Puşcariu 895; Candrea-Dens., 892; Densusianu, GS., V, 19; Spitzer, Dacor., IV, 650; Graur, BL. V, 102), cf. it. intonicare, sp. entunicar, cu semantism diferit. Evoluţia semantică a rom. nu prezintă dificultăţi, cf. sp. encapotarse < capote „pelerină" şi „îngrămădire de nori", en-toldarse, şi celelalte ex. aduse de DAR. S-au dat alte soluţii, care nu par convingătoare: din lat. *innoctîcăre (Giuglea, Cercetări lexicografice, 10; cf. Puşcariu, Dacor., I, 413), printr-o metateză care pare dificilă; din lat. *intonîcăre „a începe să tune" (Drăganu, RF, II, 291; REIV 4504a); sau din turco-tăt. tunek < tun „noapte" (T. Hotnog, Arhiva, XXXIV, 206).
Rămîne, totuşi, o problemă care pînă acum n-a fost explicată satisfăcător, şi anume legătura lui întuneca cu vb. întunerica, avînd acelaşi sens, şi cu întuneric (var. întunerec, înv. (un)tune(a)ric; mr. (î)ntunearic, megl. antuneric), s. n. (negură; înv., mulţime, puzderie). Acest ultim cuvînt se consideră der. de la tenebrîcus (Puşcariu 896; Candrea-Dens., 893; REW 4484; Pascu, I, 129; Iordan, Dift., 114; Lowe 56; DAR) astfel încît întunerica ar proveni de la intenebricâre, care este atestat în texte lat.med. Pare surprinzător, în acest caz, că întunerica nu coincide decît întîmplător cu întuneca, aşa cum presupun majoritatea filologilor; din aceste raţiuni, autorii Lexiconului de la Buda, Tiktin; Pascu, I, 130; şi G. Ivănescu, BF., II, 143 au preferat să considere că întuneca nu este decît o formă redusă de la întunerica, prin intermediul unei haplologii a lui *întunenecare > întunerecare. Această ipoteză nu pare naturală: forma *intuneneca nu putea asimila pe r > n, întrucît se sprijinea pe altă formă neasimilată, întuneric; iar, pe de altă parte, trebuie să admitem şi un tratament anormal al grupului lat. br. din intenebricâre (rezultatul său normal trebuia să fie tir).
Der. întunecător, adj. (care întunecă); întunecos, adj. (lipsit de lumină; încurcat, încîlcit); întunecime, s. f. (lipsă de lumină, umbră; eclipsă; ignoranţă); întunecăciune, s. f. (înv., întuneric); întunerecime (var. întimereceală), s. f. (întuneric); întunericos, adj. (întunecos).	4454
432
ALEXANDRU CIORĂNESCU
învărnici (-cesc, -it), vb. - (Olt., Banat). -A înfrăţi.
Sb. vernik „prieten,", apropiat de văr prin etimologie‘populară (Puşcariu, Dacor., VII, 123; DAR).	4455
învăţa (-ţ, -at), vb. - 1. A deprinde, a obişnui. - 2. A instrui, a transmite cunoştinţe. -
3.	A se instrui, a studia. - 4. A învăţa pe de rost, a şti pe dinafară. - 5. A catehiza, a îndoctrina. -6. A disciplina, a cuminţi. - 7. (înv.) A porunci, a ordona. - 8. A sfătui. - Mr. (a)nve(, (a)nveţare, megl. anveţ, anviţari, istr. (an)meţu.
Lat. *invitiăre, de la vîtium (Leziconul de la Buda; Puşcariu 898; Candrea-Dens., 895; REW 4536; Densusianu, GS, II, 10; DAR), cf. it. irtvezzare, awezzare „a deprinde" (calabr. ambiz-zari „a învăţa"), prov. envezar, v.fr. envoisier, v.cat. aves'ar (sp. anviso „înţelept, prudent", cf. Berceo, Milagros, 14); pentru lat. *vîtiâre, cf. port. vezar şi Gamillscheg, s. v. apprivoiser.
Der. învăţat, adj. (instruit; s. m., savant, erudit, om cult); învăţăcel, s. m. (discipol, elev; ucenic), dim. de la cuvîntul anterior (ipoteza unui model germ. Lehrling < Lehrer, sugerată de DAR, nu pare necesară); învăţămînt, s. n. (învăţătură; domeniul şi activitatea de instruire şi educare) format ca fr. enseignement de la enseigner; învăţător, adj. (instructiv, care instruieşte); învăţător, s. m. (instructor, pedagog, institutor; astăzi, persoană care predă în primele clase şcolare; înv., sfetnic); învăţătoare, s. f. (femeie care predă în primele clase şcolare); învăţătoresc, adj. (de învăţător, didactic); învăţătorie, s. f. (rar. învăţătură); învăţ, s. m. (nărav, viciu; instrucţie, învăţătură;' rar, sfat), deverbal de la învăţa; învăţătură, s. f. (instrucţiune; studiu, cultură, ştiinţă, înţelepciune; lecţie, povaţă; morală (de fabulă), concluzie moralizatoare; sfat; înv., poruncă); des-văţa, vb. (a dezobişnui); desvăţ, s. n. (acţiunea de a dezvăţa de uri obicei prost),	4456
înveli (-lese, —it), vb. - 1. A înfăşură. - 2. A acoperi, a pune ceva deasupra. - 3. A umple.
-	4. A înfăşură urzeala pe sulul războiului. - 5. A da la piuă. - Var. învăli. Mr. anvălescu, anvalire, megl. anvăles, anvăliri.
Sl. valiti (Cihac, II, 106; DAR), cf. val, şi bg. valjam. Accepţiile apar şi în sl. şi se explică toate pleeîndu-se de la ideea de bază, aceea de „sul". Der. din lat. *invelăre (Meyer, Alb. St., IV, 105), nu este posibilă.
Der. învelitoare (var. învelitură), s. f. (ceea ce serveşte la învelit sau acoperit; husă; cuvertură, pătură; capac; acoperiş); înveliş, s. n. (obiect care
serveşte la învelit; capac; husă; acoperiş); învelit, adj. (acoperit; pieptănat; căptuşit; bătut în piuă; rotofei).	4457
învelici (-cesc, —it), vb. - A înjura, a blasfemia.
Origine incertă. După DAR, din bg. velicaja „a elogia"; însă explicţia semantică nu este clară.
4458
învesti (-tşsc, -it), vb. - A îmbrăca, a acoperi, a înveli, a înfăşură. - Var. înveşte, part. învăscut. Mr. învescu, megl. anvescu, istr. mnescu.
Lat. (in)vestîre (Candrea-Dens., 898; REW 4531; DAR; cf. Şeineanu, SemasioL, 188). înv., se păstrează încă în vorbirea pop. din Trans. de Nord (Pop, Dacor., VIII, 68) şi Bucov. Conj. oscilează între formele învăsc, învesc, înveştesc. Este dublet al lui investi, vb. (a face o investiţie; a bloca, a asedia), din fr. investir.	4459
învia (—iu, -at), vb. - A reveni sau a readuce la viaţă. - Var. (înv.) învie, înviere. Mr. înviedz.
Lat. vi vere, pref. verbal în- (Tiktin; DAR). Rezultatul normal, înviere, astăzi dispărut (apare în texte din sec. XVI-XVII), şi-a schimbat conjug., ca în Banat scriare < scriere (Tiktin), cf. şi confuzia între curere şi curare (după DAR, învia e reprezentant direct al unui lat. *invîvăre, cf. Puşcariu, Dacor., VI, 704, ipoteză ce pare inutilă). Este cuvînt comun (ALR, I, 175); part. învis, de la conjug, primitivă, se conservă încă în Trans. de Nord (Drăganu, Dacor., II, 611). - Der. învietor, adj. (care reînvie); înviere, s. f. (acţiunea de a învia).	4460
învinge (-g, -ns), vb. -1. A înftînge, a birui.
-	2. A domina, a stăpîni, a supune. - 3. A trece peste, a depăşi. - Var. (în)vince, (în)vence, (în)vinci, toate înv. Mr. azvingu, asvimşu, azvin-gere; megl. (an)ving, (an)vinş.
Lar. vîncere (Puşcariu 901; Tiktin; REW 9338; DAR); cf. it. vincere, prov. cat. sp., port. vencer, fr. vaincre. Schimbarea c > g se datorează analogiei cu vb. aceleiaşi conjug, (stinge, linge, încinge) al căror part. coincid cu cele de la învince (învins, ca stins, lins, încins).
Der. învins (înv. învîncut), adj. (biruit; eşuat); neînvins, adj. (invincibil); învingător, adj. (care învinge); învincătură, s. f. (înv., victorie); (th)vinceală, s. f. (înv., victorie). Cf. previnge.
4461
înviora (—rez, — at), vb. - A face mai vioi, a dezmorţi, a însufleţi.
De la viu, prin intermediul unui pl. ipotetic *viuri, ca în paralelismul fumuri > înfumura, gînduri > îngîndura. Pentru prezenţa acestui pl.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
433
ipotetic, cf. cărturar, înfăşură, înhăinura. în general se admite ca etimon un lat. *invîvîtlăre (Puşcariu, Corn. lit., XXXIX, 325; Drăganu, Dacor., II, 617; Puşcariu 903; DAR), ipoteză ce nu pare convingătoare. Puşcariu, Dacor., IV, 704 şi DAR sugerează de asemenea un lat. *invibrăre, tot inacceptabil. - Der. înviorător, adj. {care înviorează, răcoritor). Cf. vioară, învioşa. 4462
învîrti (-tesc, —|t), vb. - 1. A mişca în cerc, a face să se rotească. - 2. A răsuci. - 3. A roti.
-	4. A încolăci. - 5. A învolbura, a învîrteji. - 6. A mişca, a întoarce. - 7. A guverna, a stăpîni. -8. (Refl.) A face vîrtejuri. - 9. (Refl.) A se roti.
-	10. (Refl.) A urmări pe cineva, a se ţine scai de cineva. - 11. (Refl.) A hoinări, a se foi. - 12. (Refl.) A se descurca, a profita. - 13. (Refl.) A avea baftă, a cîştiga. - Mr. (î)nvîrtescu, megl. anvărtes.
Sl. vruteti, vnistq, vrutisi (Cihac, II, 465; Tiktin, DAR), cf. bg. izvărtam. Miklosich, Slaw. Elem., 33, pleca în mod greşit de la sl. obriiteli; der. din lat. vertere (Philippide, Principii, 148) nu este posibilă. Cf. vîrtej.
Der. învîrtită, s. f. (plăcintă; dans popular); învîrtitor, adj. (care se învîrteşte); învîrtitoare, s. f. (manetă, manivelă); învîrtitură, s. f. (răsucire, întoarcere); invîrteală, s. f. (răsucire, întoarcere; chilipir, pleaşcă; afacere lucrativă nu tocmai curată); învîrtici, s. n. (osia morii de grîu); învîrtecuş, s. n. (ocoliş; învîrteală, întoarcere; vîrtej); vîrtecuş, s. n. (vîrtej); vîrtecap, s. m. (pasăre, sucitoare), var. de la capîntortură, v. aici.	4463
în vita (—tez, —at), vb. - 1. A incita, a stimula.
-	2. A provoca, a aţîţa. - 3. (Refl.) A se reuni, a se întruni.
Lat. invitare (Puşcariu 903; Candrea-Dens., 898; Tiktin; DAR). înv., se aude încă în unele regiuni; a fost înlocuit aproape complet de dubletul său invita, vb. (a pofti), din fr. inviter. -Der. învitător, adj. (instigator); învitătură, s. f. (înv., instigare).	4464
învolba (—b, —at), vb. - 1. A ■ Înfăşură, a răsuci. - 2. (Refl.) A se învolbura, a se învîrteji.
-	3. (Refl.) A se învîrti. - 4. (Refl.) A se desface, a se deschide (mai ales ochii şi florile). - Var. învoalbe, volba, învolbi. Mr. mvolbu (mvulbedz), mvolbere, megl. volbu.
Lat. involvere (Puşcariu 904; REW4540; Tiktin; DAR), cf. holba, şi it. involvere, involgere, sp. envolver. - Der. învoit, adj. (deschis, mărit, perfect alcătuit; umflat, rotunjit), reprezintă un lat. voltum, cf. it. (in)volto; învoita, vb. (despre flori, a se deschide, a creşte în bune condiţii; a fi ceva din belşug), format pe baza lui învoit; dezvolba, vb.
refl. (a se dezvolta), format pe baza paralelismului închide-deschide sau înfunda-desfunda, etc. (după Scriban, de la un lat. *dîsvolvere, care pare inutil); desvolta, vb. (a dezvolta), format pe baza lui învoit, cu sensurile fr. developper. 4465
io - Formulă care precedă, în documentele şi înscrisurile oficiale, numele domnitorilor Ţării Româneşti, şi apoi ai Moldovei.
Mgr. vIco, cf. sl. io, în documentele bg. din sec. XIV (Bogdan, Conv. lit., XXIII, 721-38; DAR). Apare de la primele documente munteneşti (sec. XIV). Originea sa nu este precizată cu claritate; se pare că este vorba de o abreviere de la ’loxxwriţ. în rom. trebuie să se fi confundat cu io, pronunţare vulg. a lui eu, pron. pers. de pers. 1 sing. Fără circulaţie reală.	4466
iobag (-gi), s. m. - Serv, persoană care, după dreptul din trecut, nu se bucura de libertate personală nici de dreptul de proprietate, şi care trăia ca muncitor agricol pe pămînturile marilor moşieri. Această situaţie juridică s-a perpetuat în Ungaria şi Transilvania, din 1514 la 1848. - Var. (înv.) iobagiu.
Mag. jobbagy (Cihac, II, 509; Tiktin; DAR), sing. actual reconstituit pe baza pl. iobagi (Byck-Graur, BL, I, 24). Der. din lat. homagium (Laurian) nu este posibilă. - Der. iobăgie, s. f. (şerbie); iobăgiţă, s. f. (soţie sau fiică de iobag); iobăgime, s. f. (mulţime de iobagi); iobăgesc, adj. (servil); iobăgi, vb. (a trăi ca iobag).	4467
ioc, adv. - Nimic, defel, cîtuşi de puţin. - Megl. ioc.
Tc. yok (Ronzevaile 177; DAR), cf. cuman, yok (Kuun 68).	4468
iofca (-ale), s. f. - Pastă făinoasă, tăieţei. -Var. (i)efca.
Tc. yufka (Şeineanu, II, 224; Lokotsch 962).
4469
ioldaş (-şi), s. m. - Fîrtat, tovarăş. - Var. ghioldaş.
Tc. yoldaş (Şeineanu, III, 71). Sec. XVIII, înv.
4470
iordan, s. m. - Ceremonia religioasă a sfinţirii apei, pe 6 ianuarie, întru comemorarea botezului Domnului.
De la Iordan, şi acesta din mgr. ’Iop8ovr|g, sl. Iordanu (Tiktin; DAR; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 188). - Der. iordăni, vb. (a stropi cu apă sfinţită, de Bobotează; este obicei religios şi totodată popular, care conform tradiţiei se ţinea cu mare fast la Curtea domnească); iordănit, s. n. (obicei popular ce constă în a stropi cu apă
434
ALEXANDRU CIORĂNESCU
sfinţită), iordănitor (var. iordănaş), s. m. (persoană care stropeşte cu apă sfinţită).	4471
iorga, adv. - Febril, nerăbdător.
Tc. yorga „la trap“ (Bogrea, Dacor., IV, 178; DAR). Cuvînt rar, în Bucov.	4472
iorgan (-ne), s. n. - Plapumă, cuvertură. -Megl. iurgan(e).
Tc. yorgan (Şeineanu, II, 227), cf. bg., sb. jorgart. - Der. iorgangiu, s. tn. (înv., plăpumar); iorgangerie, s. f. (înv., plăpumărie).	4473
iorgovan (—ni), s. m. - Liliac (Syringa vul-garis). - Mr. argăvan, megl. răgăvam.
Tc. erguvan (Şeineanu, II, 227), prin intermediul sb. jorgovan; în dialecte, din bg., alb. argavan. - Der. iorgovană, s. f. (varietate de struguri).	4474
iosag (-guri), s. n. - (Trans.) Avere, bunuri, bogăţie.
Mag. jâszâg (Tiktin; DAR).	4475
iotă, s. f. - Deloc, nimic, cîtuşi de puţin.
Din gr. icota, cu acelaşi sens ca jota „nimic", din sp.	4476
iova (-ale), s. f. - Contribuţie.
Tc. y'ova (Loebel 250). Sec. XVIII, înv. 4477
iovă, (-ve), s. f. - Varietate de salcie (Salix capraea).
Sl. (bg., sb., rut.) iva (Conev 49; DAR). 4478
ipac, adv. - La fel, aşijdererea.
Sl. i păky „şi încă o dată" (Cihac, II, 149; DAR). Sec. XVI, înv. slavism cultural.	4479
ipat (-ţi), s. m. - Consul.
Gr. tkaxoţ (DAR). Sec. XVII, înv.; pare simplu împrumut lit. - Der. ipatic, s. m. (consul), din gr. waxuo;; ipatie, s. f. (consulat), din gr. WKXJteia.
4480
ipingea (-ele), s. f. - Manta ţărănească, avînd mîneci şi glugă. - Var. (i)epingea, i(a)pîngea.
Tc. yapunca „pătură de pus pe cal" (Cihac, II, 588; Şeineanu, II, 227; Roesler 593; Meyer 164; Lokotsch 934), cf. ngr. yianouv^e;, alb. jopandze, bg., sb. japunge. Este dublet al lui ibîncă (var. iebîncă), s. f. (pătură de pus pe şa).	4481
ipochimen (-ni), s. m. - Persoană, individ. -Mr. ipuchimen.
Ngr. wioxei|xevov (DAR; Gâldi 200). Sec.
XVIII,	înv.	4482
ipocrit (-tă), adj. - Prefăcut, făţarnic. - Mr. ipucrit.
Gr. UTtoxprtrf; (sec. XVIII, cf. Gâldi 200) şi
modem din fr. hypocrite. - Der. ipocrizie (mr. ipucrisie), din gr. wioxptaia şi fr. hypocrisie.
4483
ipodiacon (—ni), s. m. - Diacon adjunct.
Gr. tjjioSuwovo; (DAR; Gâldi 200). Sec. XVIII.
4484
ipodidascăl (—li), s. m. - învăţător de şcoală primară, învăţător pentru începători. - Var. ipodi-
dascal.
Ngr. tkoStSâaxaXoţ (Gâldi 200). Sec. XVIU, înv.	4485
ipohondru (-ră), adj. - Care are o stare psihică morbidă caracterizată prin nelinişte continuă.
Fr. hypochondre, cu pronunţarea din ngr. - Der. ipohondrie (mr. ipuhondrie), s. f. (boală psihică morbidă, caracterizată prin nelinişte continuă), din ngr. wio/ov5pîa (sec. XIX); ipohondriac, adj. (hipocondriac), din gr. •unoxovSpioxoţ (sec.
XVIII).	4486
ipolipsis (—suri), s. n. - Consideraţie, stimă, apreciere.
Ngr. râa^u; (DAR; Gâldi 201). Sec. XVIli, înv.	4487
ipopsie (—ii), s. f. - Bănuială, îndoială. - Mr. ipupsie.
Gr. iko<Jjia (DAR). Sec. XVIII, înv. - Der. ipopt, adj. (suspect), din gr. uionioţ. 4488
ipopsifîu (—ii), s. m. - Episcop propus.
Gr. wtofipioţ „candidat" (DAR). Sec. XVI, înv. - Der. ipopsifia, vb. (a propune). 4489
ipostas (—suri), s. n. — Stare, situaţie; aspect, înfăţişare.
Gr. wioaraaiţ (sec. XVIII). Este dublet al Iui hipostază, s. f., din fr., care l-a înlocuit complet (DAR; Gâldi 202).	4490
ipotecă (-ci), s. f. - Drept pe baza căruia ereditarul poate vinde bunul imobil primit în garanţie.
Gr. wioOtţct| (sec. XIX), şi apoi din fr. hy-potheque. - Der. (h)ipoteca, vb. (a pune ipotecă); (h)ipotecar, adj. (care are drept de ipotecă).
4491
ipoteză (—ze), s. f. - Presupunere formulată pe baza unor fapte cunoscute. - Var. (înv.) ipotes, s. n. Mr. ipothise „afacere".
Gr. wicfiemţ (sec. XVIII, cf. Gâldi 202), şi apoi din fr. hypothese. - Der. ipotetic, adj. (presupus, prezumtiv), din fr. wioGeruo;, folosit de Cantemir în 1705 (Gâldi 202). Aceste cuvinte se scriu uneori cu A, ca în fr.	4492
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII. ROMÂNE
435
iproci, adv. - Şi aşa mai departe, etcetera.
Sl. i proce (sec. XVII, înv.) Slavism cultural.
4493
ipsos (-suri), s. n. - Praf alb obţinut din ghips măcinat. - Mr. vipsu.
Ngr. yu|>o<; (Tiktin; Gâldi 203). Este dublet al lui ghips, s. n., din gr. prin intermediul germ. Gyps, şi al lui gips, s. n. (ghips), probabil din cuvîntul anterior, cu influenţa pronunţării italieneşti gesso, datorită faptului că meseriaşii care se ocupau de ipsos au fost aproape întotdeauna italieni (după DAR, gips reprezintă fr. gypse). -Der. ipsosi, vb. (a lucra în ipsos); ipsosar, s. m. (vînzător de ipsos).	4494
ir (-ruri), s. n. - Pomadă, unguent.
Mag. ir (Cihac, II, 509; Gâldi, 93). în Trans. şi Mold.	4495
iradea (—ele), s. f. - Rescript al sultanului.
Tc. irade „voie, voinţă" (Şeineanu, III, 71). Turcism cultural, înv.	4496
irat (—turi), s. n. - Venit al domnitorului.
Tc. irad (Şeineanu, III, 71; DAR). Sec. XVIII, înv.	4497
ireu (—ei), s. m. - Berbec de prăsilă.
Mag. urii (Cihac, II, 509). în Trans. 4498
iriţă, s. f. - l. Varietate de grîu timpuriu. - 2. Cuscută, cuscuta-inului (Cuscuta europaea). -Var. ieri/ă.
Sl. jarica, erica (Cihac, II, 149; Conev 47; Drăganu, Dacor., V, 328), cf. bg., slov., cr., rus. jarica, pol. jarzyca. Sensul al doilea este rezultat al unei confuzii cu iniţă. Aceleiaşi rădăcini sl. îi aparţine ghircă (var. hircă, irca), s. f. (varietate de grîu timpuriu, Triticum durum), din sl. jarica, rus., rut. girka. Ariuş, adj. (timpuriu, se spune în Olt. şi Banat despre anumite varietăţi de mere), pe care Drăganu, Dacor., V, 328, îl derivă din sb. jaruch „timpuriu", pare a fi suferit în fonetism influenţa mag. eros „tare", de unde provine şi iriş, adv. (Trans., mult, considerabil).	4499
irmilic (-ci), s. m. - înv., monedă turcească de argint, care valora la început 20 de piaştri. -Megl. irmiloc.
Tc. irmilik (Şeineanu, II, 228; Lokotsch 958), . din tc. irmi „douăzeci", cf. bg. irmilik. Este cuvînt identic cu icosar. Sec. XDC, înv.	4500
irmos (-oase), s. n. - Antifon, versicul iniţial din oricare imn bisericesc.
Gr. eipnog, în parte prin intermediul sl. irmosu. Sec. XVIII. - Der. irmologhion, s. n. (referitor la imn), din gr. efpiioXoj'iov.	4501
irod (—zi), s. m. - Fiecare din personajele dramei populare a vicleimului, care reprezintă naşterea lui Cristos şi uciderea pruncilor.
De la Irod, şi acesta din gr. ’HpcoSriţ, sl. Irodu (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 178; Densusianu, GS, VI, 363; DAR). - Der. irodie, s. f. (ană, zîna-zînelor), probabil de la Irodiada (DAR)\ irodifă, s. f. (zînă rea, duh rău).	4502
irosi (—sesc, — it), vb. - A consuma, a cheltui, a prăpădi, a risipi. - Var. (f)i(e)rosi.
Probabil de la ajierosi „a risipi", cu pierderea lui a- ca în (a)coperi, (ajmeninţa, (ajmesteca etc. Pierderea lui f-, prin intermediul unei faze h-, este normală în faţa lui i, cf. ji > hi, Jier > hier, fireş
>	hireş etc. Cihac, II, 660 (urmat de DAR şi Scriban) pleacă de la ngr. (pupaivio, aorist (pupoaaa „a se micşora", care pare a se potrivi şi mai puţin, formal şi semantic. Der. propusă de Tiktin, de Ia ierosi „a consacra" < ngr. {epcovco (care este forma simplă de la ajierosi) nu pare probabilă, întrucît acest cuvînt nu a avut nici o circulaţie populară.
-	Der. (fjiroseală, s. f. (risipă).	4503
irumpe (-p, -pt), vb. - A ieşi la iveală dintr-o dată, a năvăli.
Lat. irrumpere (sec. XIX), adaptat la conjugarea lui ru(m)pe. Part. nu se foloseşte. - Der. irupţi(un)e, s. f., din fr. irruption.	4504
işala, inteij. - Bravo! - Mr., megl. işala.
Tc. iţ allah „de vrea Domnul" (DAR). 4505
isca (—c, -at), vb. refl. - 1. (Cu pron. în dat.) A i se năzări cuiva, a-i trece prin minte. - 2. A se produce, a se întîmpla, a se ivi. - 3. (Tranz.) A produce, a provoca.
Sl. iskati „a dori", prin intermediul bg. iska mi se „am chef de“ (Candrea; DAR; cf. Cihac, II, 149), Este greşită părerea Iui Tiktin, care pleacă de la iască > *iesca „a aprinde".	4506
iscăli (-IeSC, -it), vb. - A semna, a-şi pune numele, semnătura.
Origine incertă. După Tiktin (cf. Candrea; DAR; Scriban), de la formula de acceptare juridică azi» iskalii „eu vreau" (din sl. iskati, cf. isca). După Cihac, II, 149 (cf. Şeineanu, Semasiol., 15), din sl. iskaljati „a păta", cf. bg. iskaljam „a murdări", datorită faptului că cea mai mare parte a iscăliturilor din vechime erau doar amprente ale degetului sau pete de cerneală. Ambele explicaţii par posibile. - Der. iscălitură, s. f. (semnătură), din part. iscălit (sec. XVII); iscălitor, adj. (semnatar), înv.	4507
ischiuzar (—ri), adj. - Viclean, şiret. - Var. işchiuzar.
436
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Tc. işgiizar (Şeineanu, II, 228). - Der. işciuzar-lîc, s. n. (viclenie, ingeniozitate), din tc. işgiizarhk.
4508
iscodi (-dşsc, -ţt), vb. - 1. A cerceta, a investiga, a examina. - 2. A întreba, a chestiona.
-	3. A spiona. - 4. A descoperi, a afla, a născoci. Sl. ischoditi „a ieşi“ (DAR), cu sensul sl.
suchoditi „a explora, a spiona" (Cihac, II, 150; Iordan, Dift., 206; Scriban; Candrea). Totuşi fonetismul nu pare clar. Este posibil să fi avut loc o încrucişare cu radicalul sl. isku „cercetare, reclamaţie". - Der. iscoadă, s. f. (spion; înv., cercetare, căutare; pîndă; născocire); iscodeală, s. f. (căutare; spionare; născocire); iscoditor, adj (explorator; curios; cercetător); iscodnic, s. m. (spion), înv., din sl. ischodîniku; iscodaci, adj. (cercetător), înv. Cf. ishod, s. n. (înv., Exod), din sl. ischodu (sec. XVI).	4509
iscusat (-tă), adj. - Scutit de impozite.
Mgr. iţzovomoq, din lat. excusatus (Bogrea, Lai N. lorga, omagiu, Craiova 1922, p. 51-63; Drăganu, Dacor., III, 726; DAR). Popular, rar.
4510
iscusi (-SŞSC, -jt), vb. - 1. A cerceta, a mina.
-	2. A instrui, a educa. - 3. (Refl.) A se forma, a se instrui, a ajunge să stăpînească o disciplină.
Sl. iskusiti „a încerca" (Miklosich, Slaw Elem., 24; Cihac, II, 150; Tiktin). înv. cu toate sensurile, astăzi se folosesc numai formele iscusire, s. f. (capacitate, iscusinţă) şi iscusit, adj. (dibaci, capabil). - Der. iscusitor, adj. (demon); iscusie (var. iscuseală, iscusime, iscusenie), s. f. (dibăcie, îndemînare), toate înv.; iscusinţă, s. f. (dibăcie).
4511
isihie (—ii), S. f. - Odihnă, linişte, răgaz, timp liber. - Mr. isihie.
Ngr. îpuxia (Gâldi 203). Sec. XVIII, înv.
4512
isimerie (—ii), s. f. - Ecuator.
Gr. forinepux „echinocţiu" (DAR). Sec. XVIII, împrumut cultural, înv.	4513
işl|c (—ce), s. n. - Căciulă de blană sau de postav. Işlicul din zibelină era rezervat domnitorului; ceilalţi boieri îl purtau de mărimi diferite, după rangul pe care îl aveau. Pînă la urmă, la jumătatea sec. XIX, ajunsese să fie însemnul distinctiv al lăutarilor. - Var. şlic.
Tc. işlik, başlik (Loebel 250; Roesler 593; Şeineanu, II, 229; Tiktin), cf. pol. szlyk, rus. slik.
-	Der. işlicar, s. m. (fabricant de căciuli; boier retrograd); işlicărie, s. f. (prăvălie de căciuli).
4514
ismă (-me), s. f. - 1. (înv.) Miros, parfum. -2. Mentă. - Var. izmă. Mr. a'viazmu.
Ngr. (d)yi6atxoi; „mentă", de unde şi alb. dhiozme, bg. giozum. Cuvîntul ngr., din gr. lî&uoonov, pare să fi suferit o apropiere de âyiaana, cf. aghiasmă, poate datorită folosirii acestei plante (cf. sp. hisopo „plantă" şi „mătăuz"). Din gr. o aur) „miros" după Tiktin; de la ocr^r| prin intermediul uneo forme eolice vour) > *iusmă, după Diculescu, Elementele, 482; de la mag. izme, după Gâldi, Dict., 178; din mag. izmat „parfum" < germ. Schmack, după Puşcariu, Dacor., VII, 117; Puşcariu, Lr., 105 şi DAR.	4515
isnaf (-furi), s. n. - Breaslă, corporaţie. - Var. iznafi esnaf. Mr. isnafe.
Tc. esnaf, din arab. sinf „clasă" (Şeineanu, II, 230; Byck-Graur 35), cf. bg. esnaf. Sec. XVIII, înv.	4516
ison, s. m. - Acompaniament muzical, sunet prelung.
Ngr. toov (ton) „egal" (Tiktin; Gâldi 203). -Der. isonar, s. m. (acompaniator, persoană care ţinea isonul).	4517
isQp (-pi), s. m. - 1. Hisop, arbust (Hyssopus officinalis). - 2. Săpunăriţă (Saponaria officinalis).
-	Mr. isop.
Gr. ixjoomov, în parte prin intermediul sl. isopu. Sec. XVI.	4518
isopie (-ji), s. f. - 1. Carte ce conţine viaţa şi fabulele lui Esop. - 2. Fabulă, parabolă.
De la Isop (Esop“, cf. v. fr. Ysopet. Sec. XVII.
4519
ispiSQC (-oace), s. n. - Document, titlu, ţidulă, decret.
Din sl. ispisati „a scrie" cf. rus. spisok „copie" (Cihac, II, 151; Tiktin; DAR).	4520
ispită (-te), s. f. - 1. Cercetare, investigaţie, studiu, examen. - 2. Efort, sforţare. 3. Probă, încercare, experiment. - 4. Experienţă, cunoaştere directă. - 5. Ademenire, seducere, tentaţie.
Sl. ispyti, cf. bg. ispit (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Miklosich, Lexicon 267; Cihac, II, 151; DAR) sau postverbal de la ispiti (Tiktin). Toate uzurile sînt înv., cu excepţia ultimului. - Der. ispiti, vb. (a căuta, a cerceta, a examina; a întreba; a spiona; a încerca, a căuta să; refl., a se încumeta, a fi tentat; a pune la încercare; a tenta, a seduce), din sl. ispitati (toate uzurile sînt înv., cu excepţia ultimului); ispiteală, s. f. (probă, încercare), înv.; ispititor, adj. (ademenitor); ispitaci, adj. (capabil, iscusit), format ca iscodaci.	4521
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
437
ispol (-oale), s. n. - Căuş, linguroi.
Bg. izpol. sl. izpolu (Tiktin; DAR). 4522
isprăvi (-VŞSC, -it), vb. - 1. A îndrepta, a rectifica, a corecta. - 2. A judeca, a da o sentinţă.
-	3. A obţine, a dobîndi. - 4. A executa, a înfăptui.
-	5. A sfîrşi, a termina, a mîntui.
Sl. isprăviţi „a îndrepta, a corecta; a alcătui, a forma", de la pravu „drept" (Miklosich, Lexicon, 266; Cihac, II, 286; Tiktin; DAR)\ cf. bg. izpravjam „a sfîrşi". Ca şi în cazul lui iscodi (<ischoditi + suchoditi), trebuie adăugat sensul etimonului sl. şi pe acela al lui sutroviti, „a consuma", cf. istrăvi. Toate sensurile sînt înv., cu excepţia sensului 5 şi în parte a sensului 4.
Der. ispravă, s. f. (ordin, hotărîre, sentinţă; rezultat, succes; act, ordin scris; înfăptuire, acţiune; faptă; sfîrşit), din sl. isprava „corecţie", dar cu sensurile, în parte înv., ale vb. isprăvi; neisprăvit, s. m. (pocitanie, stîrpitură); ispravnic, s. m. (administrator, dregător, guvernator, împuternicit, reprezentant; agent executiv; înv., prefect al poliţiei din Bucureşti, sec. XVII-XVIII; prefect, guvernator al unui judeţ, funcţie creată de Constantin Mavrocordat în 1761, în locul aşa numiţilor vornicei; în trecut existau cîte doi în fiecare judeţ, în afară de Mehedinţi şi Rîmnic, unde nu era decît unul), din sl. (bg. rus.) ispravniku; isprăvniceasă, s. f. (soţie de ispravnic)-, isprăvnicel, s. m. (vătaf); isprăvnicie, s. f. (administraţie, guvernare); is-prăvnicat, s. n. (înv., guvernare); isprăvnici, vb. (a guverna, a administra, a executa); isprăvicesc, adj. (administrativ).	4523
Israil (-li), s. m. - (înv.) Izraelit. - Var. Iz(d)rail, Izrael, Israel.
Gr. ’lopaiy., în parte prin intermediul sl. Iz(d)rail. Sec. XVI. - Der. israilime, s. f. (înv. poporul lui Israel): israiltean, s. n. (înv., israelit); israelit, s. m., din fr. israelite; israiltenesc, adj. (înv., israelit).	4524
iştalău (-aie), s. n. - Grajd.
Mag. istăllo (DAR), care pare să provină din it. stalla.	4525
isţeli (-lese, -it), vb. - 1. A vindeca. - 2. A îmbunătăţi.
Sl. iscţljati „a vindeca" (DAR). Sec. XVII, înv.; împrumut cultural. - Der. isţelitor, adj. (care vindecă); isţe(a)lenie, s. f. (vindecare). 4526 isterie (—li), s. f. - Boală nervoasă manifestată prin accese de rîs sau de plîns, convulsii etc. -Var. histerie.
Fr. hysterie. - Der. isteric, adj., din fr. hysteri-que; istericos, adj. (isteric), din ngr. \5crcEpwog,
sec. XIX, înv.; isterică, s. n. (isterie), din ngr. ■uorepucov (Gâldi 203); istericale, s. f. pl. (isterie), din ngr. ucrtepua	4527
isterisi (—sesc, -it), vb. - A deposeda, a prăda, a jumuli.
Ngr. ijcrepu (DAR; Gâldi 204). Sec. XVIII, înv.	4528
isteţ (—eaţă), adj. - Ager la minte, deştept, iscusit, priceput.
Sl. istici „inculpat", cf. bg. istec „reclamant", rus. istec „creditor" (Tiktin; DAR; Puşcariu, Lr., 358); pentru evoluţia semantică, cf. hoţ. Der. din sl. istu „sigur'* (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Miklosich, Lexicon, 271; Cihac, II, 151), pare mai puţin probabilă. - Der. istefie (var. isteţime, înv. isteţeală, isteciume), s. f. (iscusinţă, agerime);
, isteţi, vb. (a deveni isteţ).	4529
istorie (-ii), s. f. - 1. Ştiinţă care studiază dezvoltarea complexă a societăţii, a unui popor etc. - 2. Poveste, relatare. - 3. Conflict, încurcătură, necaz. - 4. Organ genital. - Mr. isturie.
Lat. historia sau gr. ictopia (sec. XVII). Accentul istorie, înv., se aude actualmente numei pentru sensurile 3 şi 4. - Der. istorioară, s. f. (anecdotă, povestire distractivă, banc); istomic, adj. (istoric), sec. XVIII, înv.; istoric, adj., din fr. historique; istoricesc, adj. (istoric,), sec. XVII, înv., istoric, s. m. (specialist în istorie), din lat. historicus, sec. XVII, istorisi (var. rară istori), vb. (a povesti, a relata), din gr. toropii, faropioaj; istoriograf, s. m. (cronicar, istoric), din gr. ioto-pio/poapog (sec. XVIII); istoriografie, s. f. (ştiinţă auxiliară istoriei care se ocupă cu studiul evoluţiei concepţiilor şi operelor istorice); presitorie, s. f., din fr. prehistoire; preistoric, adj.	4530
istQV, adv. - Cu totul, complet.
Sl. istovii „adevărat" (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Miklosich, Lexicon, 269; Cihac, II, 151; Tiktin; DAR). Sec. XVII, înv. - Der. istov, s. n. (sfîrşit, extremitate, capăt; lichidare, sold; scadenţă; deces, sfîrşit); istovi, vb. (a termina, a sfîrşi; a epuiza, a copleşi; a omorî; a cheltui, a risipi; a lichida); istoveală, s. f. (epuizare, oboseală); istovitor, adj. (care istoveşte).	4531
istrăvi (-vesc, —it), vb. - A cheltui fără rost, a risipi, a irosi, a toca banii.
Sl. sîitraviti (Cihac, II, 151; Tiktin; DAR). Probabil a influenţat asupra semantismului lui isprăvi, care are dublul sens „a termina" şi „a cheltui fără rost", ca istovi. Sec. XVII, astăzi rar, în Mold. şi Bucov. - Der. istravă, s. f. (risipă); istrăvitor, adj. (cheltuitor).	4532
438
ALEXANDRU CIORĂNESCU
italian (-nă), adj. - 1. Care face parte din populaţia de bază a Italiei. - 2. Care aparţine Italiei. - Var. (pop.) talian, (înv.) ital.
It. italiano, şi înainte (sec. XVII) din lat. italus.
-	Der. italian, s. m.; italiancă, s. f.; italienesc, adj. (italian); italieneşte, adv. (în limba italiană); (i)ta-lienie, s. f. (înv., limba italiană); italienism, s. n.
4533
ită (-te), s. f. - Fiecare din fierele care alcătuiesc urzeala la războiul de ţesut - Mr., megl. l’ifă.
Lat. licia (Puşcariu 906; Candrea-Dens., 899; REW 5020; DAR), cf. it. licicio, prov. lissa, fr. lice, lisse, sp. lizo, port. ligo. - Der. iţar, s. m. (sul de urzeală; pl. pantaloni tipici din postav alb). Legătura acestui ultim cuvînt cu iţe nu este clară; cf. cioareci.	4534
itii, inteij. - Cuvînt cu care se atrage atenţia copilului care caută, în jocul de-a v-aţi ascunse-lea.
Origine expresivă. După' Tiktin, de la aici-i „uite-1 aici“. Cf. iţi, vb. refl. (a se arăta, a se ivi), pe care Tiktin (urmat de DAR şi de Scriban) îl consideră der. de la inteij. (cf. var. iţii, iţii, care pare a-i da dreptate), şi pe care Cihac, II, 151, o punea greşit în legătură cu sl. Ui „a merge", iar Philippide, II, 718, cu alb. etseri „a da“. Este cuvînt folosit aproape exclusiv în Mold.	4535
itlac (—curi), s. n. -Graţiere, punere în libertate a unui deţinut.
Tc. itlak (Şeineanu, III, 71). Sec. XVIII, înv.
4536
itrOS, s. m. - Utrenie.
Gr. opOpoq „utrenie", probabil încrucişat cu sl. (j)utro „dimineaţă", cf. utrenie (Tiktin; DAR).
4537
iubi (—besc, —it), vb. - A fi îndrăgostit. -Var. (înv.) liubi.
Sl. Ijubiti (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Cihac, II, 151; DAR), cf. bg. Ijubă, sb. Ijubiti, rut. Ijubyty, rus. Ijubiti. Este cuvînt comun (ALR, I, 249). -Der. iubire, s. f. (dragoste); iubit s. n. (dragoste); iubit, s. m. (persoană iubită, drăguţ, amant); iubită, s. f. (amantă, ibovnică, drăguţă); iubitor, adj. (care iubeşte); iubeţ, adj. (pasionat); iubăreţ, adj. (pasionat); (l)iuboste, s. f. (înv., dragoste), cu var. iboste, s. f. (dragoste), din sl. *ljubostî; libov, s. n. (înv., dragoste), din sl. Ijubovi, cf. bg. libov; libovi, vb. refl. (Bucov., a se desfăta, a se distra, a trîndăvi), din sl. Ijubovati, cf. rus. Ijubovatî sja; ibovnic (var. libovnic), s. m. (amant, iubit), din sl. Ijubovnikii, cf. bg. libovnik; ibovnică, s. f. (amantă, concubină, ţiitoare); preaiubi, vb. (înv., a face dragoste), format pe baza sl. preljubiti. 4538
iuc (—curi), s. n. - Balot, povară.
Tc. yuk (DAR), cf. bg. juk. Rar.	4539
iucsucea (-ele), s. f. - Bulgăre de zăpadă (Vibumum opulus).
Tc. yiiksukge (Şeineanu, II, 231).	4540
iudă (-de), s. f. -1. Cămătar. - 2. Om trădător, făţarnic, prefăcut - 3. Om fără milă. - 4. Duh rău. - 5. (Arg.) Agent, curcan. - 6. Vînt. - 7. Copaci doborîţi de vînt.
De la Iuda (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 184; DAR). Cihac, II, 152, explică sensul 7 din sl.judu „membru", care nu pare clar. Ar putea fi mai curînd o extindere a sensului 6, care se explică, la rîndul lui, printr-o confuzie cu iugă, s. f. (vînt de sud), din bg., sb. jug. - Der. iudalîc, s. n. (Arg., trădare; misiunea agentului de poliţie); iudi, vb. (a ademeni, a seduce, a face să păcătuiască), cf. Iordan, BL, IX, 65 (după DAR, în legătură cu rut juditi).	4541
iudeu (—ei), s. m. - Evreu.
Gr. •’louSaioţ, în parte prin intermediul sl. Ijudej. Sec. XVI. - Der. iudeesc, adj. (iudaic); iudeian, adj. (înv., evreu).	4542
iuft (-turi), s. n. - Piele groasă de bovine întrebuinţată pentru feţe de încălţăminte.
Rus. juft (Cihac, II, 152; Tiktin; DAR), cf. pol. jucht.	4543
iugăr (—re), s. n. - Măsură de suprafaţă, egală cu 0,57 hectare.
Lat. iugerum (sec. XVIII). în Trans., înv. 4544
iulie, s. m. - A şaptea lună a anului; luna lui cuptor. - Var. iuliu. Mr, iul’u.
SI. Ijulij, şi var. din ngr. iouuog. Sec. XVI.
4545
iuncăr (-ri), s. m. - Cadet.
Germ. Junker, prin intermediul rus. janker. Sec.
XIX,	înv. .	4546
iunie, s. m. - A şasea lună a anului; cireşar. -Var. iuniu.
Sl. Ijunij. Sec. XVI. Var., din ngr. {owiog.
4547
iuo, adv. - Unde. - Var. iuă, io, (Bihor) iu. Mr. iu(va), megl. uă.
Lat. ubi „unde" confundat cu ibi „acolo" (Candrea-Dens. 900; REW 9028; Tiktin; DAR), cf. vegl. yo, it ove, fr. ou, prov. o, v.port. u. Apare în texte din sec. XVII, astăzi numai în Trans. de Vest.	4548
iureş (-şuri), s. n. - Asalt, năvală, goană. -Var. iuruş. Mr. iuruşe, megl. iruşi.
Tc. yurii(yii)ş (Roesler 593; Cihac, II, 588;
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
439
Pascu, Beitrăge, 52), cf. bg. jună, sb. juris, ngr. yicrufxnxn. - Der. iuruşi, vb. (a invada, a asalta).
4549
iusti, inteij. - Imită zgomotul făcut de plesnitul biciului.
Creaţie expresivă, cf. biţti, fuşti. - Der. iuşcă, s. f. (pleasnă de bici; lovitură de bici; femeie neastîmpărată; poşircă), al cărui ultim sens ar proveni, după Bogrea, Dacor., IV, 825 şi DAR, din rut. jiikka „supă“; iuşti (var. iuşnî), vb. (a lovi cu biciul); iuşniţă, s. f. (bici). Cf. şi Iordan, BL, DC, 65.	4550
iute, adj. - 1. Picant, cu gust înţepător. - 2. Puternic, tare. - 3. Violent, coleric, furios, impetuos. - 4. Dibaci, descurcăreţ, agil. - 5. Care acţionează repede, prompt. - 6. Care aleargă repede. - Megl. 1 'ut.
Sl. Ijutu (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Miklosich, Lexicon, 356; Cihac, II, 152; Tiktin; Conev 93; DAR), cf. bg., sb. Ijut, pol. luto, rus. Ijuti, cu sensuri similare rom. - Der. iutac, adj. (rapid, descurcăreţ); iuţar, s. m. (ciupercă, Lactarius piperatus); iuţi, vb. (a deveni picant sau înţepător; a irita; a accelera, a grăbi; refl., a se înfuria); iuţeală, s. f. (gust picant; rapiditate; viteză; violenţă); iuţime, s. f. (gust picant, rapiditate). 4551
iuzbaşe (—şi), s. m. - Căpitan al unei companii de o sută de infanterişti.
Tc. yiizbaşi (Şeineanu, III, 72). Sec. XVII, înv. Este dublet al lui izbaşa, s. m. (secretar al Sfatului), sec. XVffl, înv.	4552
iuzluc (—ci), s. m. - Monedă turcească de argint, care valora iniţial o sută de parale.
Tc. yiizluk (Şeineanu, II, 231). Sec. XIX, înv.
4553
|văr (—vere), s. n. - încuietoare, zăvor. - Var. ivor, verver.
Fr. levier „mîner", prin intermediul rut., pol. livar, rus. liver. Pierderea lui /-, anormală, se explică, poate, printr-o confuzie cu sb., bg., rut. iver „aşchie", deoarece se întrebuinţează adesea ca ivăr un fragment de băţ (după Cihac, II, 152; Tiktin; Conev 79, direct de la iver). Der. din germ. Wirbel „piuliţă" prin intermediul săs. virol (Lacea, Dacor., III, 745; DAR), nu este probabilă. Este dublet al lui livăr, (var. livără), s. n. (mîner; manivelă; flaşnetă), cf. Cihac, II, 175 şi Tiktin (Tiktin îl derivă pe livără „flaşnetă" din gr. Xupa, şi Meyer 244 din alb.).	4554
ivi (-vesc, —it), vb. - 1. (înv.) A arăta, a demonstra. - 2. (Refl.) A se arăta, a apărea, a ieşi la iveală. - Megl. iaves.
Sl. javiti (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 152; Tiktin; DAR), cf. aieve. - Der. iveală, s. f. (apariţie; prezenţă).	4555
ivră (—re), s. f. - Femeie de moravuri uşoare.
Ngr. t)5pa (Graur, BL, V, 68).	4556
iz (—ZUti), s. n. - Miros şi gust particular.
Mag. iz (Cihac, II, 509; Tiktin; DAR), sau mai probabil tc. iz „urmă" (Bogrea, Dacor., IV, 826).
-	Der. izi, vb. (a mirosi).	4557
izbă (-be), s. f. - Casă tipică din stepa rusească.
Rus. izba (sec. XIX), cf. fr. izba.	4558
izbăvi (-VŞSC, -it), vb. - A salva, a scăpa dintr-o primejdie, a elibera, a răscumpăra.
Sl. izbăviţi (Tiktin; DAR), cf. bg. izbavjam. -Der. izbavă, s. f. (salvare), din sl. izbava; izbăvitor, adj. (salvator); izbăvinfă, s. f. (înv., salvare).
4559
izbi (-besc, -it), vb. - 1. A lovi cu putere. -2. A ciocni, a se repezi cu violenţă. - 3. A cădea, a se proiecta. - 4. A arunca, a lansa. - 5. A ataca, a asalta. - 6. A atrage atenţia. - 7. (Refl.) A se lovi puternic de ceva, a se poticni de un obstacol.
-	8. (Refl.) A semăna cu cineva.
Sl. izbiţi (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 153; Tiktin; DAR), dar cu schimbare semantică, deoarece în sl. izbiţi (der. de la biti „a lovi") înseamnă „a omorî în bătaie". Probabil semantismul este cel din subiţi „a lovi", cf. aceeaşi confuzie semantică în iscodi şi posibil în isprăvi. Cf. Şeineanu, Semasiol., 224.
Der. izbă, s. f. (Bucov., Mold., izbitură, lovitură), postverbal; izbitură, s. f. (lovitură, ciocnire); izbeală, s. f. (ciocnire); izbelişte, s. f. (loc sau poziţie expusă, la voia întîmplării).	4560
izbîndi (-dese, -it), vb. - 1. A depăşi, a întrece. - 2. A birui, a cîştiga o victorie, a triumfa.
-	3. A răzbuna. - 4. A înfăptui, a realiza. - 5. A reuşi, a izbuti.
Sl. izbyti. izbqdq „a depăşi" (DAR), cf. dobîndi. Toate sensurile sînt înv., cu excepţia sensului 2.
-	Der. izbîndă, s. f. (victorie; răzbunare; succes,
satisfăcător); izbînditor adj. (biruitor). De la inf. izbyti (der. din sl. byti „a fi“) trebuie să provină izbuti, vb. (a reuşi), care este, prin urmare, simplu dublet al lui izbîndi (Cihac, II, 153; Tiktin), cf. sl. izbytije „succes".	4561
izbrăni (-nesc, -it), vb. - A solda, a achita, a lichida.
Sl. izbrati, part. izbiranu (Cihac, II, 153). împrumut cultural, înv. (sec. XVIII). - Der. zbranca, s. f. (în expresie a da zbranca, a prăda, a jefui).	4562
440
ALEXANDRU CIORĂNESCU
izbucni (-nesc, -it), vb. - 1. A se pomi brusc şi cu putere. - 2. A izvorî, a ţîşni. - 3. A bufni în, a pufni în. - Var. sbucni, sbugni.
Bg. izbuc/muvam (DAR), care pare de origine expresivă, cf. pocni, bufni, şi ngr. |i7iou/xiţoj, rus. buchnuti, sb., cr. buknuti. Ultima var. pare specializată cu sensul de „a o rupe la fugă", poate prin încrucişare cu sbughi. După Miklosich, Slaw. Elem., 16, din sl. buchnoti. - Der. postverbal izbuc, s. n. (Trans., izvor, fîntînă).	4563
izda (-dez, -at), vb. - A se îmbolnăvi, a suferi de ceva.
Sb. izdati „a elimina" (DAR; Graur, BL., VI, 152). !n Olt. şi Banat. - Der. izdat, s. n. (boală de stomac); izdat, s. m. (diavol); iujdă, s. f. (chin, suferinţă); iujdănit, adj. (blestemat).	4564
izgoni (-nesc, -it), vb. - 1. A alunga, a goni. - 2. A speria, a sili pe cineva să plece, a surghiuni. - Mr. azgunescu, azgunire.
Sl. izgoniţi (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Tiktin; Conev 99), cf. bg. izgonjam, sb. izgoniţi „a vîna“.
-	Der. izgon, s. n. (detaşament), înv., deverbal;
izgoană, s. f. (surghiun), înv.; izgonitor, adj. (care surghiuneşte); izgnanie, s. f. (înv., surghiun), din sl. izgnanije. - Din rom. provine mag. izgăna (Edeispacher 15). Cf. goni.	4565
izgorî (-resc, -it), vb. refl. - Despre cereale, a fermenta.
Sl. izgoreti (Tiktin; DAR), cf. sb. izgorjeti, rus. izgoreti. Cf. dogori, prigoare.	4566
izid; (-dşsc, -it), vb. refl. - 1. A se strica. -2. A muri.
Bg. izjazdam „a se consuma" (DAR), cf. sl. izujadati (Tiktin).	4567
izină (—ne), s. f. - 1. Slăbiciune, moliciune, lîncezeală. - 2. Murdărie, jeg.
Sb. jezina (Drăganu, Dacor., VII, 134; DAR).
-	Der. izini, vb. (a slăbi; a murdări). 4568
izlaz (-zuri), s. n. - Păşune, imaş. - Megl. izlaz.
Sl. (bg., sb., cr., slov.) izlazu „ieşire" (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 153; Tiktin; DAR).	4569
izrnană (-mene), s. f. - Indispensabili. - Mr. zmeană, megl. izmeani.
Sl. izmena „schimb" (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 144; Tiktin; Conev 83 şi 99; Densusianu, GS, II, 316; DAR); pentru semantism, cf. it. mutande, rom. schimburi. Cf. primeni. Sing. este rar. - Der. izmeni, vb. (a schimba, a altera; refl., a se schimba, a se înrăutăţi; refl., a face nazuri, a se răsfăţa), din sl. izmeniţi „a schimba"; izmeneală (var. înv. izmenitură), s. f. (moft, afectare).	4570
iznoavă (-ve), s. f. - 1. Noutate. - 2. (Mold.) Glumă, banc.
Sl. izu nova „din nou". Cuvînt rar, se foloseşte mai ales în expresia iznoavă (var. de la iznov) „altă dată" (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Tiktin; DAR). Probabil de aici snoavă, s. f. (glumă, banc), var. znoavă, şi poate şi snoabă (var. znoabă), s. f. (Banat, poznă).	4571
izumit (-tă), adj. - Uimit, uluit.
Sl. izumiti „a înnebuni" (DAR). Sec. XVII, înv.; împrumut literar.	4572
izvod (-oade), s. n. - 1. Izvor, origine. - 2. Izvor, original. - 3. Text, versiune. - 4. Schiţă, plan. - 5. Inventar, listă, însemnare.
Sl. (bg., rus.) izvodu (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 154; DAR). - Der. izvodi, vb. (a inventa, a născoci, a făuri; a alcătui, a compune; a copia, a traduce), din sl. izvodiţi; izvoditor, s. n. (autor); izvoditură, s. f. (înv., invenţie). Aproape toate aceste cazuri sînt înv.	4573
izVQr (—oare), s. n. - 1. Fîntînă, apă subterană care ţîşneşte. - 2. Pîrîu. - 3. Origine, început, obîrşie, provenienţă. - 4. Sursă, document original. - 5. (Arg.) Apă de colonie. - Mr., megl. izvor.
Sl. (bg., sb., cr., slov.) izvorit (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 154; Tiktin; DAR). - Der. izvorî, vb. (a ţîşni apa din pămînt; a proveni; a se arăta), cf. sl. izvirati.	4574
izvrăti (-tesc, -it), vb. - A tergiversa, a interpreta în felul său.
Sl. izvratiti (DAR), cf. răsvrăti. Sec. XVII, înv.
4575
I
ir
I
jabă, s. f. - Boală a oilor şi cîinilor, un fel de află.
Bg. zaba „borască; boală, află" (DAR). Der. au fost trataţi din punct de vedere expresiv. - Der. jebos, adj. (bolnav, moleşit). Aceleiaşi surse sl. îi aparţin jabie, s. f. (muşchi, Polyirichum perigoni-ale), din sl. zablija „de broască", datorită asemănării sale cu ouăle de broască; jalbă, s. f. (plantă, Pyrola secunda; boală, află), pe care DAR îl pune în legătură greşit cu jale „salvie"; jabrină, (var. jebrină, mr. jaghina), s. f. (algă), din bg. zabina „ouă de broască", cf. rut. zaburina „algă"; jabrac, s. m. (leneş, haimana); janghină, s. f. (mîrţoagă), cu pronunţarea regională bi > ghi (semantismul, plecînd de la ideea de „boală, află"
>	„animal bolnav" > „animal inutil"); janghinos, adj. (om bolnav, sfrijit; îngîmfat); japşe (var. japcă, japină), s. f. (iaz, baltă), cf. bg. zabiste „loc cu multe broaşte; baltă"; jap, s. m. (bătrîn ramolit); japiu, s. m. (zgîrcit, venetic, om de curînd îmbogăţit); japiu, s. n. (perniţă de cele două părţi ale şeii de călărit); japchin (var. japchină), s. n. (tumoare, furuncul, rană); jepchinos, adj. (jegos, nios); japifă, s. f. (parte a plugului; zăpăcit, aiurit), din bg. zapica „broască" şi ,japiţă de plug" (Weigand, Jb, XIX, 137); jughină, s. f. (jegos); javră (var. jabră, javlff), s. f. (căţel, potaie; om zăpăcit), pare var. de la jabă, cu infixul r, ca în jabrină (în fonetism este posibil să fi influenţat tc. yavru „căţel, pui"); jevri, vb. (a lătra; a trăncăni). Pentru javră, a cărei legătură cu jabă a fost indicată numai de Scriban, s-au propus alte soluţii; din sl. zebrati „a cerşi" (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 156); de la jevri şi acesta din sl. zirovati „a trăi", cu semantismul lui jivină (Philippide, Principii, 297); creaţie spontană, care imită sunetele scoase de cîine, cf. poitev. jabrailler „a urla" (Şeineanu, Chien, 224); din rut. zavra „cîine jigărit" (Tiktin; DAR; Candrea). Totuşi, Candrea, Elemente, 405, credea că rut. provenea din rom.
Aceleiaşi familii îi aparţin: jarpăn (yax.jerpan), s. m. (mîrţoagă), reducere de la jerpănos, adj. (jegos), cf. jepchinos; japcă (var. jepciu), s. f. (costum); jarcă, s. f. (piele uzată sau de calitate proastă; babă ramolită; animal bătrîn şi inutil), probabil în loc de *jarpcă (DAR), cf. sb. zavka „piele"; jarcalete, s. m. (haimana, vagabond); jarcalău, s. n. (zdreanţă); jerchinos, adj. (zdrenţăros); jerpeli, vb. (a roade, a uza, a deteriora), cu suf. expresiv -li, pe baza lui jerpan (după Cihac,
II, 156 şi Bogrea, Dacor., IV, 825, din pol. szarpanina „acţiunea de a sfîşia", care pare mai puţin probabilă. Toate aceste cuvinte indică un tratament expresiv, care i-a făcut pe autorii DAR să admită prezenţa unei rădăcini expresive jarp-, cf. jart.	4576
jacă (jeci), s. f. - Săculeţ, traistă.
Mag. zsăk „sac". Este dublet al lui jaf şi al lui sac. Aceleiaşi familii îi aparţin jaşcău, s. n. (Trans., Mold., sac), din mag. zsăcsko, dim. al cuvîntului anterior; jechilă, s. f. (săculeţ, traistă; obiecte ale ciobanului), probabil cu suf. -Hă (der. propusă de DAR, din germ. Săckel, pare puţin probabilă).	4577
jachetă (—te), s. f. - Haină încheiată în faţă. -Mr. jachetă.
Fr. jaquette, cf. ngr. ^caeta, tc, gaket, bg. zaketa.	4578
jaf (-furi), s. n. - Jaf, prădăciune. - Var. (înv.) jac, jah.
. It. sacco, prin intermediul mag. zsăk vPhilip-pide, Principii, 297; DAR) sau al pol. zak (Cihac, II, 155; Tiktin), cf. jacă. Der. nu este clară, întrucît cuvîntul pol. este rar şi cel mag. înseamnă numai „sac", însă cf. mag. zsăkolni „a prăda". Nu este normală nici alterarea c > h > fi pe care Tiktin încearcă să o explice printr-o veche pronunţare germ. cu k aspirat şi DAR printr-o încrucişare cu rut. zah „groază"; dar este vorba fără îndoială de o transformare în interiorul limbii rom., deoarece cele trei forme sînt amplu reprezentate: cf. doctor
>	doftor.
Der. jăcaş, adj. (înv., jefuitor); jefui, vb. (a prăda), cu var. mv.jecui, jăcui; jefuitor, adj. (care jefuieşte); jefuială, s, f. (jaf; stoarcere de impo-zite); jecmăni (yai.jăcmăni), vb. (a jefui, a prăda), din mag. zsăkmăny .jefuire" < it. saccomanno (Cihac, II, 155; DAR); jecmăn, s. n. (jefuire), deverbal al cuvîntului anterior; jecmăneală, s. f. (jaf; stoarcere de impozite). Jac apnre de la începutul sec. XVII, jecmăni de la începutul sec. XVIII.	4579
jagardea (-ele), s. f. - (Arg.) Om zăpăcit, aiurit.
Origine necunoscută. Ar putea fi o combinaţie expresivă a lui javră cu jigodie, care au acelaşi sens.	4580
jalbă (jelbi), s. f. - X. Plîngere, reclamaţie. -2. Cerere, petiţie. - Var. (Mold.) jalobă.
442
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Sl. zalîba (Miklosich, Lexicon, 191; Cihac, II, 155; Tiktin), cf. bg. zalba. Var. din sl. zaloba (Ivănescu, BF, VI, 104), cf. ceh., pol., rus. zaloba.
-	Der. jelbui, vb. (a reclama, a se plînge); jelbar, s. m. (persoană care se ocupa cu scrisul jalbelor; reclamant, solicitant).	4581
jale (jeli), s. f. - Chin, durere, mîhnire, amar, necaz. - Mr. jale, megl. jal\
Sl. zali „durere" (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, 155; Tiktin; DAR; Conev 101), cf. bg. zalja. Se foloseşte în Arg. cu un sens mai mult sau mai puţin echivalent celui de „treabă proastă". Sensul înv. de „dorinţă, dor" indicat de DAR nu pare să fi existat în realitate; ex. citat, din Codicele Voroneţean, pare o stîngăcie a traducătorului, care a folosit jale „dorinţă" în loc de dor, ce are într-adevăr cele două sensuri de „durere" şi „dorinţă".
Der. jalet, s. n. (durere); jelie, s. f. (chin); jaloste, s. f. (înv., chin), din sl. zalosti; jelcui, vb. refl. (a se lamnta), din rut. zalkuvati; jalnic, adj. (trist, dureros, chinuitor; care stîmeşte milă; de doliu), cf. bg. zalnik; jelalnic, adj. (rar, necăjit); jelnici, vb. (a se lamenta, a se jelui); jelanie, s. f. (dorinţă; durere, chin, necaz; plîngere, lamentaţie), din sl. zelanije „dorinţă", confundat în parte cu sl. zelenije „doliu, durere" (DAR), cf. bg. zelanie „dorinţă"; jeli (mr. jilescu, jilire), vb. (a plînge; a deplora; a se milostivi; refl., a se plînge, a se jelui), din sl. zaliti, cf. bg. zalja; jelilor, adj. (mîhnit, întristat); jelit, s. n. (jeluire, plînset); jelui, vb. (a compătimi, a simţi compasiune, a regreta, a deplora; înv., a dori, a-i fi dor; refl., a se plînge), din sl. zalovati; jeluitor, adj. (plîngăcios); jeluitor, s. m. (reclamant); jalovanie, s. f. (bocet; recla-maţie), din sl. (rus.) zalovanije, înv.	4582
jale, s. f. - Salvie (Salvia officinalis).
Mag. zsălya, din lat. salvia (Tiktin; DAR; Gâldi, Dict., 139), cf. sb. zalj, zaljija (> jalfie). Este dublet de la salvie, s. f. - Der. jaleş, s.m. (salvie; plantă, Stachys germanica), a cărei der. este puţin clară (după DAR, din mag. zsâlyas „infuzie de salvie"); joaie, s. f. (salvie), în loc de jaie (Drăganu, Dacor., IX, 210); joian, s. m. (plantă, Oenanthe silaifolia), cu var. joină, s. f. 4583
jambon (-oane), s. n. - 1. Şuncă de porc. -2. (Arg.) Pulpă, picior.
Fr .jambon. Nu se foloseşte prea mult cu primul sens.	4584
jamşe, s. m. - Piele de căprioară.
Germ. Sămisch, prin intermediul pol. zamsza sau rus. zamsa (Tiktin).	4585
janc (—curi), s. n. - Şiret, panglică, legătură.
Germ. SenkeI, prin intermediul pol. zankiel. Sec. XVII, rar şi înv. - Der. jencui, vb. (a transplanta, a răsădi), înv. numai la Dosoftei.	4586
jandarm (—mi), s. m. - Militar, agent al poliţiei rurale. - Var. (pop.) jandar, jendar(iu), jăndar. Mr. geandar.
Fr. gendarme; în mr., din it. gendarme, cf. tc. candanna, alb. gandarme, bg. zandarm, sb. zan-dar. Este cuvînt popular, datorită uzului său administrativ. - Der. jandarmerie, s. f. (post de jandarmi); jandarmeresc, adj. (de jandarm).
4587
janilie, s. f. - Catifea, pluş. - Var. janil.
Fr. chenille (Candrea; DAR), însă der. nu este clară.	4588
janţ, s. n. - Zer scurs din caşul stors. - Var. janţă.
Origine incertă. Pare a fi un deveTbal al sl. zţti, zimq, zimesi „a presa", care nu a lăsat reprezentant direct în rom. Der. nu este clară; şi nu se poate afirma cu siguranţă că este cuvînt identic cu janf, s. n. (Olt., ţanc, stîncă), jantă, s. f. „femeie de moravuri uşoare",'pe care DAR îl pune în legătură cu mag. zsana „gaiţă", jantifă, s. f. (peşte mărunt). Tiktin îl pune în legătură pe janţ cu germ. Sahne, care nu pare convingător. Dacă depinde de sl. zţti, aparţine aceleiaşi familii ca jintui, vb. (a presa, a stoarce brînză; a stoarce; a amesteca, a bate), din sl. *2ţtovati; jintuită (var. jintuit), s. f. şi n. (zer de lapte); jintuială, s. f. (acţiunea de a stoarce caşul); jintuitoare, s. f. (storcătoare); jintălău, s. a (storcătoare). Cf. jintiţă.	4589
jap, interj. - Cuvînt care exprimă zgomotul produs de o lovitură, mai ales de o palmă. - Var. jart, jnap.
Creaţie expresivă. - Der. japă, s. f. (Trans., nuia); jepăi (var. jepi, jăpăi, jopăi, jopoti, jupăi), vb. (a lovi; a biciui; a trosni); jepşi, vb. (a umple, a înţesa), cu acelaşi semantism al lui bucşi sau al fr. bourrer (după DAR, în legătură cu japşe „iaz"); jnăpăi, vb. (a lovi, a sparge).	4590
japcă (jepci), s. f. - Extorsiune, spoliere, jefuire.
Bg. zapka (DAR). - Der. jepcan (var. jăpcan), s. m. (care spoliază); jepcăneală, s. f. (furt, hoţie); jepcănitor, s. m. (hoţ). Este posibil ca acest cuvînt să depindă de grupul expresiv jerpan, jerpeli.
4591
japonez (—ză), adj. - Nipon.
Fr. japonaise, cu extindere la m. a consoanei caracteristice f. (după DAR, din it. giapponese, ceea ce pare incert); pentru der., cf. amorez.
4592
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
443
jar (-furi), s. n. - Cărbuni care ard. - Mr., megl. jar.
Sl. zării (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Miklosich, Lexicon, 191; Tiktin; Conev 62), cf. pojar şi sb., cr., slov., pol. zar. Este dublet al lui jar, s. n. (ţăruş, jalon), din sb. zar. - Der. jarişte, s. f. (jar, cenuşă; zgură; resturi de la ardere; ardere; porţiune de pădure arsă); jerui, vb. (a răscoli jarul; a înteţi, a înviora; a îndoi pînza făcută în casă pe jumătatea lăţimii), ultimul sens de la jeruitor, s. n. (vătrai; dispozitiv de îndoit); jeratic, s. n. (jar), din sl. zaratuku sau zeratiiku, cu var. jeratec, jăratec; jeregai (var. jărăgai) s. n. (jar; arsură, usturime), a cărui der. nu este clară (după Tiktin, cu suf. din mucegai, putregai; după DAR, din sl. zegati „a arde“ încrucişat cu jar), cf. jigărae, care îl explică poate mai bine, prin intermediul unei metateze provocate de ideea asemănării acestui cuvînt cu jar. Der. rom. provine ngr. £tapi (Mumu, Lehnw. 25; Meyer, Neugr. St., II, 28 îl derivă direct din sl., însă cf. împotrivă Miklosich, Slaw. Elemente im Neugr., 16). Cf. jeg, jigăraie.	4593
jder (—ri), s. m. - 1. Mic animal carnivor asemănător cu dihorul, cu blana preţioasă (Mustela martes). - 2. Blana acestuia.
Sb. zdera „Gulo borealis", cf. sb., cr. zdero „lacom" (Cihac, II, 157; Miklosich, Slaw. Elem., 22; DAR; Tiktin).	4594
jeb (-buri), s. n. - Buzunar. - Var. jep.
Mag. zseb (Tiktin; DAR). Trans. de Nord.
4595
jeg (-guri), s. n. - l. Jar, spuză. - 2. Murdărie, rapăn.
Sl. zegii (Cihac, II, 157; Tiktin; Conev 62; Puşcariu, Dacor., VIII, 122), cf. rus. zeg „căldură". Primul sens, rar, se păstrează încă în Banat şi Trans. de Vest; cel de al doilea, este comun în Munt. - Der. jegos, adj. (murdar, răpănos). Este dublet de la jig (var. Olt. ojig, ojic), s. n. (fier, marcare a vitelor, marcă făcută cu fierul; arsură, piroză; anghină), din slov., sb. zig, cf. sl. zegati şi zigati „a arde“ (Cihac, II, 510, crede că sensul de „piroză" şi cel de „anghină" provin din mag. gyik, ceea ce nu pare posibil fonetic); j/p (ysx.jep), s. n. (jeg, murdărie), probabil prin încrucişarea lui jep sau jig cu lip (după Gâldi, Dict., 140, din mag. gyep);jigală (yai.jivală, jihală, juvală, juhala), s. f. (vătrai), din rus. zigalo, rut. zihalo (Puşcariu, Dacor., VIII, 124); jiganie, s. f. (insectă; lighioană), probabil din sb. ziganja „înţepătură", cf. rus. zigalka „muscă ce înţeapă" din sl. zuzelica, după Miklosich, Lexicon, 201; din sl. zizek „insectă, după Miklosich, Slaw. Elem., 22; din sl.
ziviti „a trăi", cu finala de la dihanie, ginganie, după Tiktin şi Scriban; de la jig cu suf. sl. -anie adăugat în rom., după Puşcariu, Dacor., VIII, 125; de la un sl. *zeganije „usturime", după DAR); jigadină, s. f. (lighioană), încrucişare a lui jiganie, cu gadină, este cuvînt folosit de V. Voiculescu; jigăraie (var. jigăranie, jigoare, jighi-reală), s. f. (piroză, senzaţie de arsură; boală a cîinilor, ftizie), de la jig „piroză" cu diverse suf. (din sl. zigati „a arde", după Tiktin; din bg. zegori „cîine ce suferă de căldură" şi din mag. zsigora „ardere", după Puşcariu, Dacor., VIII, 123 şi DAR); jigări, vb. refl. (a slăbi, a se sfriji), de la jigăraie sau jigoare, fiind efectul firesc al ftiziei (din mag. szigar „slab", szigorodni „a slăbi", după Cihac, II, 510 şi DAR, cf. Philippide, Principii, 297); jigăreală, s. f. (slăbiciune fizică, lipsă de vlagă); figărit, adj. (slab, jigărit), prin încrucişare cu ngr. Toiyapi^co „a prăji, a arde", cf. mr. Jigărită „slabă"; jegăl, s. n. (piroză), din bg. zeglo; jigodie, s. f. (piroză; lighioană, termen depreciativ întrebuinţat pentru animale în special pentru cîini), de la jig, prin intermediul unei der. puţin clare, probabil cu un suf. sl. (după Cihac, II, 510; Tiktin; DAR şi Gâldi, Dict., 178, din mag. zsigora „ftizie a cîinilor", explicaţie ce pare insuficientă fonetic); jigodit, adj. (ftizie); jigni, vb. (refl., despre grîu, a se încinge, a fermenta; refl., despre grăsimi, a rîncezi; a răni; a ofensa, a jigni), din sl. *zignuti „a arde", cf. sb. zignuti „a înţepa" (var. jicni este un hiperurbanism care a interpretat pronunţarea jigni drept greşeală similară celei de a pronunţa ognă în loc de ocnă sau togmi în loc de tocmi); jigneală, s. f. (ofensă, insultă; usturime, mîncărime. Din rom. provin rut. dzigeraj (Miklosich, Wander., 14) şi probabil mag. zsigora, de la forma trans. jigoare. 4596
jeler (-ri), s. m. - Iobag, şerb.
Mag. zseller (Cihac, II, 509; DAR), din germ. Siedler, cf. sb. zelir (Miklosich, Slaw. Elem., 22). în Trans., înv.	4597
jenă (—ne), s. f. - Neplăcere, sîcîială.
Fr. gene. - Der. jena, vb. (a deranja, a impor-tuna), din fr. gener; jenant, adj. (neplăcut), din fr. genant.	4598
jerbă (-be), s. f. - Mănunchi. - Var. (înv.) jerbie.
Fr. gerbe. Var. este rezultat al unei încrucişări cu jirebie.	4599
jertfă (—fe), s. f. - 1. Sacrificiu, ofrandă. - 2. Ofrandă, dar, prinos. - 3. Sacrificiu, jertfire. - 4. Victimă. - Var. (înv.) jertvă.
Sl. zriitva (Miklosich, Lexicon, 200; Cihac, II, 157; Tiktin; DAR), cf. bg., rus., pol. zertva, sb.
444
ALEXANDRU CIORĂNESCU
zrtva. - Der. jertfi, vb. (a sacrifica; a aduce o jertfă), der. intern; jerfitor, adj. (care sacrifică); jertfelnic, s. n. (altar păgîn; masă lîngă altar), din sl. zrutvîniku, cf. bg., rus. zertvennik, sb. zrtvenik.
4600
jestoc, adj. - Aspru, dur, crud.
Sl. zestoku (DAR). Sec. XVII, înv., slavism cultural.	4601
jerseu (-uri), s. n. - Obiect de îmbrăcăminte împletit din lînă, deschis în faţă.
Fr. jersey.	4602
jeţ (-ţuri), s. n. - 1. Scaun înalt, fotoliu. - 2. Tron. - Var. jeţiu, jăţiu, jilţ, jîlţ.
Lat. *iacium, de la iacere „a sta tolănit", cf. it. diaccio „ţarc pentru oi“, sicii, jazzu „vizuină". Sub aspect semantic trebuie plecat de la sensul de „culcuş, pat", ca în laviţă. Der. din germ. Sitz, prin intermediul săs. săts (Mîndrescu, Influenţa germană, 63; Drăganu, Lui I. Bianu, Bucureşti 1927, p. 137; Borcea 194; DAR; Gâldi, Dict., 193) nu pare posibilă fonetic şi nu explică var. jeţiu. Der. din lat. sessus (Hasdeu, Istoria critică, I, 2, 256) nu este probabilă. L din var. nu este clar (din germ. Sessel, după Tiktin şi DAR; din sl. sedelo, cf. ceh. zidlice, după Cihac, II, 159; din tc.jelse, „mod de a se aşeza", după Moldovan 426). - Der. jilţuit, adj. (în formă de jilţ).	4603
jghiab (-buri), s. n. - 1. Canal, conductă deschise în partea superioară, ce permit scurgerea unui lichid. - 2. Streaşină. - 3. Canal de irigaţie.
-	4. Şanţ de scurgere, rigolă. - 5. Albie, copaie.
-	6. Crestătură, scobitură, adîncitură. - 7. Trecătoare, chei, pas îngust între doi munţi. - 8. (Trans.) Sicriu. - Var. sghiab.
Sl. zlebu (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 157; Conev 82), cf. bg., sb., cr. zleb, ceh. zlab, pol. zlob, rus. zolob. Din acelaşi cuvînt sl. provine mag. zsilip, zselep, de unde jilip, s. n, (jgheab de moară; jgheab ce foloseşte pentru scoaterea, prin alunecare, a buştenilor tăiaţi la munte), dublet al cuvîntului anterior (Cihac, II, 510; Gâldi, Dict., 140; după Miklosich, Slaw. Elem., 22, direct din sl).
Der. jghebui, vb. (a face jgheab); înjgheba, vb. (a asambla; a alcătui, a face ceva; a aranja, a repara). Aceleiaşi familii pare a-i aparţine jlapiţă, s. f. (Banat, lapoviţă), cf. sb. zljebica „adîncitură a buzei de sus".	4604
jib (-bă), adj. - (Trans. de Nord) Puternic, voinic, robust.
Origine necunoscută. După DAR, din mag. zsib „actor comic"; după Drăganu, Dacor., IX, 209, din rut., rus. ziv „viu". Ambele soluţii par impro-
babile şi dificile din punct de vedere fonetic. Ar putea fi mai curînd o alterare, deşi dificil de explicat, a lui jid, cu sensul de „gigant". 4605
jid (-izi), s. m. - Evreu.
Sl. zidu, cf. rut., pol. zyd, bg. zid „gigant" (DAR). Cu această formă este cuvînt iar, în Tians. de Nord şi Mold. - Der. jitcă, s. f. (evreu), cu suf. -că; jidău, s. m. (Trans., evreu), prin intermediul mag. zsido; jidaucă, s. f. (Mold., evreică); jidan, s. m. (evreu), din sl. cu suf. -an, cf. sl. zidinu, zidomu, zidochu (Miklosich, Fremdw., 137; Cihac, II, 158; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 365; DAR); jidancă, s. f. (evreică); jidănesc, adj. (evreesc); jidăneşte, adv. (în felul evreilor); jidănime, s. f. (mulţime de evrei); jidov, s. n. (evreu; uriaş; Bucov., Meloe proscarabaeus, insectă), din sl. zidovinu (pentru al doilea sens, cf. bg. zid; se explică prin ideea că cei dintîi oameni au fost giganţii, îmbinată cu ideea că evreii au fost primii oameni); jidoavcă (var. jidoafcă), s. f. (evreică); jidoveancă, s. f. (dans popular); jidovesc, adj. (evreiesc); jidovetic, adj. (fricos, laş); jidoveşte, adv. (în felul evreilor); jidovi, vb. (a converti la iudaism); jidovime, s. f. (adunare de evrei); jidovină, s. f. (prăpastie, abis), conside-rîndu-se la origine că sînt resturi ale unei locuinţe de giganţi (după Scriban, din bg. *duzdovnica „apă de ploaie"; în dicţionare glosările acestui cuvînt diferă considerabil, după aspectul particular al locuiţii astfel numit). Jidov se foloseşte mai ales cu sensul de „evreu, evreu din Vechiul Testament"; jidan a ajuns să fie considerat în epoca modernă drept termen ofensiv.	4606
jilav (-vă), adj. - 1. Umed, reavăn. - 2. (Banat) Puternic, zdravăn.
Bg. zilav „elastic, lipicios", cel de al doilea sens din sb. zilav „gros" şi ambele din sl. zila „venă" (Miklosich, Lexicon, 198; Cihac, II, 158). Indicaţia din DAR, conform căreia cuvîntul este puţin folosit în Munt, nu este exactă. Pe de altă parte, jilav nu-1 substituie pe umed, întrucît primul cuvînt conţine ideea de „îmbibat, pătruns de umezeală pe toate părţile". Der. din bg. vlazen „umed" (Conev 37) este greşită.
Der. jilavă, s. f. (loc umed); jilăvie, s. f. (umezeală); jilavi, vb. (a îmbiba, a umezi); jilăveală, s. f. (umezeală); jilavele (var. jiloveaţă), s. f. (bîtă, par), în Banat, din al doilea sens al lui jilav.	4607
jilştcă (-Ci), s. f. - Vestă.
Fr. gilet, prin intermediul rus., bg. ziletka (Sanzewitsch 204; Tiktin; DAR). Folosirea lui, înv. în Munt., se menţine în Mold.	4608
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
445
jimblă (-Ie), s. f. - Pîine albă, franzelă. - Var. (Trans.) jemblă, (Mold.) jemlă, jemnă.
Germ. Semmel „pîine albă“ (Diez, I, 447), prin intermediul mag. zsemlye, pol. zemla (Cihac, II, 157; Tiktin; DAR). Sec. XVI. Legătura cu fr. gimblette (Bogrea, Dacor., IV, 826) este numai aparentă.
Der. jimblar, s. m. (brutar); jimblăreasă, s. f. (brutăreasă); jimblărie, s. f. (brutărie). Jemlugă, s. f. (somon), considerat în general reprezentant al germ. Sălmling, prin intermediul mag. zsemling sau, mai corect, szemling (Lexiconul de la Buda; Tiktin; Cihac, II, 510; Gâldi, Dict., 140; DAR), pare mai curînd un dim. de la jemlă, prin aluzie la forma peştelui, cf. Trans. jemluţă, s. f. (franzelă). Jimişcă (var. jem(n)işcă), s. f. (pîine franţuzească) reprezintă sb. zimiska (Scriban). 4609
jimi (-mese, -it), vb. - A fierbe, a mişuna.
Origine necunoscută. Ar putea fi în legătură cu sl. zţti „a stoarce", a cărui temă la prez. este zimq, cf. jintui, jintiţă; sensul de „a fierbe“ ar proveni în acest caz, de la procedeul ce constă în a stoarce grăsimea jumărilor în foc, cf. bg. zumerki, sb. zmire, rom. jumări; însă toate acestea par incerte. DAR se referă, desigur greşit, la alb. dhemez „vierme“. Cf. jumuli.
Der. jumet, s. f. (gloată), cu suf. -et; jumedie, s. f. (gloată), probabil în loc de *jumet-ie (după DAR, prin încrucişare cu sumedenie)', jumegai (var. jumigai, jimigaî), s. n. (resturi, fârîmituri).
4610
jind (-duri), s. n. - Dorinţă adîncă, poftă.
Sl. *zţzdi, zşzda „sete“, cu disimilarea z...z. Se consideră în general că este vorba de un postverbal de la jindui, vb. (a dori, a-i fi dor, a pofti, a avea chef), care ar reprezenta un sl. *zţdovati, der. de la zţdati „a dori“ (Cihac, II, 159; Conev 88; Byhan 341; DAR), care de asemenea pare posibil.
-	Der. jinduitor, adj. (rîvnitor, însetat); jinduială, s. f. (chef; privaţiune; dorinţă neîmplinită). 4611
j|ntiţă (-ţe), s. f. - 1. Produs lactat preparat din zer. - 2. Reziduuri de la fagurele de miere.
De la un sl. *zţtica, der. de la *zţti „a presa, a stoarce11, cf. janţ, jintui (DAR). Der. pe baza sl. zinka „sită pentru cereale", prin referirea la operaţia de a strecura laptele (Cihac, II, 159; Weigand, Jb, XVI, 225; Scriban) nu este posibilă, avînd în vedere sensul 2. Slov. zincica, zintica, ceh. zincica, rut. zentyca, cintyca, pol. zyntyca, zynczica, zentyca, zetyca, mag. zsinezieza, zsen-dieze, germ. dial. Schentitze, pare a proveni din rom. (Candrea, Elemente, 401; Wşdkiewicz, Mit-teil. Wien, 281; Skok, Z. slaw. Phil, XXXV, 348).
4612
jip (-P»), s. m. - 1. Snop, legătură. - 2. Arbust, tufiş. - 3. Par, bîtă.
Mag. zsup „snop“ (Scriban). în Banat. - Der. jipan, s. m. (arbust; par).	4613
jip (-puri), s. n. - Pajişte.
Mag. gyep (DAR). în Trans.	4614
jir, s. m. - Fructul fagului.
Sl. ziru „hrană“ (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 159), fiind hrana obişnuită a porcilor; cf. bg., sb. zir „ghindă", rut, zir „aliment", rus. zir „grăsime". - Der. jirişte, s. f. (pădure de fagi); jirovină, s. f. (închiriere de jirişte pentru porci; teren cu ghindă).	4615
jirebie (-ii), s. f. - 1. Jurubiţă, scul. - 2. Fîşie îngustă de pămînt de lucrat. - Var. jerebie, jurebie.
SI.,	cf. pol. zerebie, rus. zerebeja „prăjină", rut. zerebij „fîşie de pămînt" (Cihac, II, 157; DAR), din sl. zrebij „parcelă, lot, bucată de pămînt". Primul sens este mai puţin clar. Prezenţa sa în mr. jireagl'ă, megl. jireagă, pare să indice că este vorba de acelaşi cuvînt sl. cu un sens neatestat „mănunchi de fire", poate prin aluzie la tragerea la sorţi, cf. sfoară, funie, cu acelaşi sens dublu de „fir" şi „parcelă de pămînt". Totuşi, DAR crede că este vorba de două cuvinte diferite. Cf. şi bg. zrebij „parcelă", sb. zdreb „parcelă", mag. zsereb „scul". Se foloseşte mai ales în Mold. şi mai puţin în Trans..
Der. jurubiţă, s. f. (scul), cu var. jurebifă, jirbiufă, jirghifă, jighiufa; jirebi, vb. (a îndoi, a plia). Cf. jerbie, jerui.	4616
jjţă (-ţe), s. f. - 1. Filon, vînă. - 2. Sfoară, legătură.
Bg., sb. zica (Cihac, II, 160; Conev 60; DAR). în Munt. şi Banat; cf. nojiţă, Trebuie să fie cuvînt identic cu jijiţă, s. f. (lăstar, ramură ce se caţără), a cărui der. este neclară; şi de asemenea cu ghifă (var. gî/ă), s. f. (coadă de păr, scul, legătură de prins părul), var. mold. (cf. ghinţură-jinţură), pe care Scriban o pune în legătură în mod greşit cu ngr. zotaoţ „coadă"; der. ghifos, adj. (Mold., păros).	4617
jitar (-ri), s. m. - Persoană angajată să păzească semănăturile.
Sl. (bg., rus.) zitan, din sl. zito „grîu" (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Miklosich, Lexicon, 198; Cihac, II, 160; Conev 68).- Der. jităreasă, s. f, (nevastă de jitar); jitărie, s. f. (locuinţa jitarului; impozit); jitărit, s. n. (consum, drept); jitniţă (var. jignifă), s. f. (hambar), din sl. zifînica, cf. bg., rus. zitnica (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 160;
446
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Conev 81); jitnicer (var. jignicer), s. m. (înv., dregător care avea grijă de magaziile cu grîne ale armatei sau ale ciuţii domneşti); jitnicereasă (var. jitniceroaie), s. f. (nevastă de jitnicer). Jetui, vb. refl. (Trans., a se umfla, a se ghiftui), pus în legătură de Drăganu, Dacor., IX, 209, cu cuvintele precedente, pare mai curînd o var. de la ghiftui, ca jilău faţă de gealău sau jirav faţă de ghirav, firav.	4618
jitie (-ii), S. f. - 1. Viaţă, biografie. - 2. Istorie, cronică, poveste. - 3. Beteşug, boală cronică.
Sl. zitije „viaţă“ (Puşcariu, Dacor., VIII, 349). Sec. XVII, înv. cu primul sens.	4619
jivină (-ne), s. f. - Lighioană, animal. - Var. juvină, jivenie, juvenie.
Sl. (bg., sb., cr., slov.) zivina, pol. zywina, din sl. zivu „viu“ (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 160; Tiktin; Conev 51). Din acelaşi etimon sl. provin juveturi, s. f. pl. (păsări de curte), în loc de *jiveturi; juvete, s. m. (peşte de mărime mijlocie), în loc de *jivete, cu suf. -e/e; juvac, s. n. (năvod); juvelnic, s. n. (năvod), în loc de *jivelnic, din bg. zivelnik (Candrea, GS, VI, 324; Conev 74).	4620
jneapăn (-nepeni), s. m. - l. Ienupăr (Iuniperus communis). - 2. Nume dat mai multor plante care seamănă cu ienupărul (Iuniperus nana; Pinus Pumilio; Pinus Mughus). - Var. jneap, jin(e)apăn, jireapăn, jneapăr, jnepen(e), şnea-p(ăn), etc. Mr. giuneapine, megl. juneapin.
Lat. ienîperus, var. pop. de la iuniperus (Puşcariu 908; Candrea-Dens., 903; REW 4624; DAR), cf. it. ginepro, sp. enebro. Este dublet al lui ienuper. Var. jneap, pl. jnepi este un sing. analogic pe baza lui jneapărfl) considerat ca pl. (Byck-Graur 28). Jep, s. m. (ienupăr) este de la forma anterioară (după Puşcariu, Lr., I, 257, ar fi cuvînt celtic, şi preindoeurop. după Lahovary 332). Din rom. provine rut. zenepyr (Candrea, Elemente, 406).	4621
joagăr (-re), s. n. - 1. Ferăstrău mare care funcţionează acţionat de forţa apei curgătoare. -
2.	Ferăstrău mare acţionat de doi lucrători, beschie.
Germ. Săger, prin intermediul săs. *sager (Borcea 194; Tiktin; DAR). -Der. jogărar, s. m. (lucrător Ia joagăr).	4622
joardă (-de), s. f. - Nuia lungă, vargă, băţ. -Var. jordie, jorghie, jerghie.
Sl. zrudî (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Miklosich, Lexicon, 200; Cihac, II, 156; Conev 65) în parte prin intermediul mag. zsorda (DAR; Gâldi, Dict., 179), cf. rus. zerdî (Vasmer, I, 419).
4623
joben (-ne), s. n. - Pălărie bărbătească înaltă, cilindru.
De la Jobin, pălărier francez stabilit în Bucureşti la jumătatea sec. XIX (DAR; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 221). - Der. înjobenat, adj. (cu joben).
4624
joc (-curi), s. n. - 1. Acţiunea de a se juca, activitate distractivă. - 2. Acţiunea de a juca pentru a cîştiga ceva. - 3. Dans. - 4. Despre actori, acţiunea de a interpreta pe scenă un rol. - 5. La materiale textile, ape. - Mr. (a)gioc, megl., istr. joc.
Lat. iocus (Puşcariu 909; Candrea-Dens., 904; REW 4588; DAR), cf. it. giuoco, prov. joc, fr.jeu, cat. jog, sp. juego, port. jogo. Cf. juca. - Der. joacă, s. f. (joc, jucărie; distracţie), ca dop-doapă, fep-ţeapă, etc. (după Tiktin şi DAR, postverbal de la a juca). Din rom. provin rut. zjok (Candrea, Elemente, 408), rus. dzok (Vasmer, I, 349).
4625
jocheu (-ei), s. m. - Călăreţ specializat în conducerea cailor la jocurile de curse.
Engl. jockey, prin intermediul fr.	4626
j oi, s. f. - Ziua a patra a săptămînii. - Mr. gioi(a), megl. joi.
Lat. (dies) Iovis (Diez, I, 213; Puşcariu 911; Candrea-Dens., 906; REW 4594; DAR); cf. it. giove(di), prov. jous, fr. jeu(di), sp. jueves.
Der. joian (var. jo(i)cari), s. m. (nume dat de obicei boilor care se nasc într-o joi); joică, s. f. (nume de vacă); joimări/ă, s. f. (fiinţă imaginară cu puteri malefice care le ameninţă pe femeile leneşe; obicei popular, conform căruia un flăcău merge din casă în casă, prefăcîndu-se că este un duh rău), de la joia mare sau joimari. 4627 jold (-duri), s. n. - 1. Salariu, leafă. - 2. Prestaţie sau tribut feudal.
Germ. Sold (< lat. solidus), prin intermediul pol. zotd (Miklosich, Fremdw., 137; Cihac, II, 160; Tiktin) sau al mag. zsold (Gâldi Dict., 93). Apare pentru prima oară în sl. din 1444. înv.
Der.joldunar, s. m. (înv., mercenar), din germ. Soldner, prin intermediul unui cuvînt sl. neidentificat; joimir, s. m. (mercenar polonez), din acelaşi etimon germ., prin intermediul pol. zofnir, zo/nierz (Miklosich, Fremdw., 137; DAR citează forma greşită zotnierz).	4628
jolnă, s. f. - Scrofulă, gîlci, la animale.
Rut. zolna (Tiktin; DAR).	4629
jolteală (—eli), s. f. - Bucsău (Ginesta tincto-ria). - Var. joldeală, şoldeală.
Bg. zaltilo, zaltelo (Scriban, Conv. lit., 1911,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
447
937; Conev 46; DAR), cu sensul de „colorant galben".	4630
jos, adv. - 1. Aproape de pămînt, în loc mai puţin ridicat (decît altul). - în jos, în partea inferioară.
-	2. La nivelul pămîntului, pe sol. - Pe jos, mcrgînd cu picioarele. - 3. în ton grav. - 4. (Adj.) Scund, care este puţin ridicat de la pămînt. - 5. (S. n.) Parte inferioară, bază. - Var. (Mold.) gios.
-	Mr. (d)gios. megl. (an)jos, istr. jos.
Lat. deorsum, prin intermediul var. pop. deo-sum, diosum (Diez, I, 216; Puşcariu 912; Candrea-Dens., 907; REfV 2566), cf. it. giuso (calabr. jusu, sard. giossu), v.fr. jus, sp. ayuso. După Cipariu, Gramm., 103 şi Scriban, din lat.pop. jussum, jossiim. Dacă se admite primul etimon, care pare cel mai probabil, rezultatul di > j este acelaşi ca adiungcre > ajunge sau adiutare > ajuta, cf. şi jumătate; şi în acest caz, mr. gios, pe care Meyer, Alb. St., IV, 64, îl consideră inexplicabil, este normal, cf. mr. agiunge, agiuta.
Der. josean, s. m. (locuitor al unui sat situat mai jos decît altul; în general, locuitor din Moldova de Sud);josime, s. f. (plebe, strat inferior al societăţii; josnicie, mîrşăvie); josnic, adj. (scund; scurt, cîm; mîrşav, abject, lipsit de demnitate); josnicie, s. f. (mîrşăvie, ticăloşie); înjosi, vb. (a umili, a dezonora); înjositor, adj. (care înjoseşte); înjosora, vb. (a umili, a înjosi); înjosa, vb. (a înjosi); înaljos, s. n. (prăpastie, abis; nedreptate, umilire), de la formaţia adverbială în al josului „în jos; iute, precipitat" (Tiktin, DAR); prejos, adv. (în expresia mai prejos, în inferioritate, mai puţin).	4631
joştărj (-resc, -it), vb. - A lovi.
Mag. adjusztiroz, din germ. adjustieren (Drăganu, Dacor., IX, 210). în Trans. de Vest.
4632
jubră (-re), s. f. - Erupţie, spuzeală.
Mag. zsebre „într-o pungă" (Drăganu, Dacor., IX, 210). Sînt greşite der. propuse de Hasdeu, Istoria critică, I, 2, 256 (gr. oompcţ „murdar") şi Cihac, II, 161 (sl. swiibii ,jeg“).	4633
juca (joc, -at), vb. - 1. A-şi petrece timpul cu un anumit joc. - 2. A intra, a deschide, a face o mutare proprie jocului. - 3. (Refl.) A-şi petrece timpul cu un joc, fie pentru a se distra, fie din interes. - 4. A dansa. - 5. Despre actori, a interpreta un rol pe scenă. - 6. A mişca, a deplasa.
-	7. A încurca, a duce de nas, a-şi bate joc de cineva. - 8. A nu sta bine fixat, a fi instabil. -Var. (Mold.) giuca. Mr. (a)gioc, giucare. megl., istr. joc.
Lat.pop. 'iocăre, în loc de Iocări (Puşcariu 910;
Candrea-Dens., 905; REW 4585; DAR), cf. it. giocare, prov. jogar, fr. jouer, sp. jugar, port jogar. Sensul de „a dansa", pe care Puşcariu, Lr., 242 şi DAR. îl explică drept un calc după sl. igrati „a juca" şi „a dansa", ar putea fi de asemenea rezultat al unei evoluţii inteme, plecîndu-se de la sensul „a mînui, a mişca", cf. it. ballare „a mişca" şi „a dansa". - Der. jucător, s. m. (persoană care practică un joc; dansator); jucăuş, adj. (cartofor, care joacă, dansează; glumeţ, hîtru; instabil, mobil); jucărie, s. f. (obiect cu care se joacă copiii; glumă, banc); jucărier, s. m. (vînzător de jucării); jucătorie, s. f. (trişare).	4634
jude (—uzi), s. m.- 1. în vechea organizare socială, judecător municipal care îndeplinea uneori şi funcţia de primar cu puteri limitate. Apare în Moldova, cu acest nume, din 1409; funcţia sa era pe viaţă şi se transmitea. - 2. în Munt., în sec.
XVII,	om liber. - 3. în textele religioase, domn, domnitor. - 4. Judecător, magistrat. - 5. (Trans.) Primar. - 6. Conducător, căpetenie a unei companii sau a unei bresle. - Var. judec.
Lat. iudex (Puşcariu 913; Candrea-Dens., 908; REW 4599; DAR), cf. alb. dziik, it. giudice, prov., cat. jutge, fr. juge, sp. juez, port. juiz. Pl. vechi era judeci, din lat. iudices (cf. cap-capete, om-oameni), de unde s-a refăcut sing. analogic judec. Primele 3 sensuri sînt înv. - Der.judeceasă, s. f. (Trans., nevastă de primar); judeci, vb. (înv., a elibera);yWec/e, s. f. (înv., libertate; înv., funcţie de judecător; înv., judecătorie). - Cf. judeţ, judeca.
4635
judeca (—C, -at), vb. - 1. A examina o cauză, a da sentinţa într-o cauză. - 2. (înv.) A condamna, a da o sentinţă. - 3. A guverna, a cîrmui, a conduce. - 4. A-şi forma o opinie, a chibzui. -
5.	A examina, a cerceta. - 6. A aprecia, a valora, a cîntări. - 7. A exprima o părere, a critica, a dojeni, a condamna. - Var. (Mold.) giudeca. Mr. giudic, giudicare, megl. judic, istr. judec.
Lat. iudîcăre (Puşcariu 914; Candrea-Dens., 910; REW 4600; DAR), cf. alb. dztikon (Philippide, II, 645), it. giudicare, prov. jutgar, fr. juger, sp. juzgar, port. jtilgar.
Der. judecată, s. f. (înv., sentinţă, hotărîre judecătorească; justiţie; raţiune, bun simţ; proces), care ar putea de asemenea să fie reprezentant al lat. (res)iudicâta (după Candrea-Dens., 911 şi DAR, de la pl. de la iudicătum); judecător, s. m. (funcţionar de stat care soluţionează procesele, magistrat; arbitru), de la judeca cu suf. -tor; judecătoare, s. f. (tribunal, judecătorie), cu suf. -toare (după DAR. din lat. iudicatdria sedes); judecătorie, s. f. (tribunal; profesiunea de
448
ALEXANDRU CIORĂNESCU
judecător); judecătoreasă, s. f. (soţie de judecător); judecătoresc, adj. (judicial); desjudeca, vb. (înv., a hotărî, a da o sentinţă); răsjudeca, vb. (a-şi schimba prima hotărîre, a-şi schimba părerea; a da din nou o sentinţă); prejudecată, s. f., pe baza fr. prejuge; prejuăeca, vb., pe baza fr. prâjuger; prejudef, s. n. (înv., prejudecată) pe baza lat. praeiudicium; prejudiciu (var. prejudifiu), s. n. (prejudecată; pagubă, daună, extorsiune), dublet al cuvîntului anterior, prin intermediul fr. prejudice; prejudicia, vb., din fr. prejudicier.	4636
judşţ (-ţe), s. n. - 1. Judecată, cercetare a unei cauze judiciare. - 2. Tribunal, for. - 3. împărţire administrativă, ţinut. - 4. (S. m.) Judecător, magistrat. '- 5. (S. m.) Guvernator, conducător, căpetenie. - Mr. giudef, megl. judeţ.
Lat. iudicium (Puşcariu 915; Candrea-Dens., 909; REW 4601; DAR), cf. it. giudizio, sp.juicio. Ipoteza lui Byck-Graur 34, care îl explică pe judeţ, prin jude, pl. judeci, pare improbabilă; cf. şi S. Pop, Dacor., VIII, 62. - Der. judeţean, adj. (provincial). Cf. der. neol. judiciar, adj., din fr. judiciaire; judicios, adj., din fr. judicieux. 4637 jug (-guri), S. n. - l. Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor comute care trag la car, la plug etc. - 2. Suprafaţă pe care o poate ara o pereche de vite într-o zi. - 3. Povară, tiranie, robie. - 4. Gîtar, hamut. - 5. Jujeu. - 6. Cadru la ferăstrăul acţionat de forţa apei. - 7. Grindă. - 8. Dispozitiv de prindere la războiul de ţesut. - 9. Suport de lemn pentru năvod. - Var. (Mold.) giug. Mr. giug, megl., istr. jug.
Lat. iugum (Puşcariu 916; Candrea-Dens., 913; DAR; REW 4610), cf. it. giogo, prov.jo, fr.joug, cat. jou, sp. yugo, port. jugo.
Der. jugan, s. m. (bou; cal castrat), în sensul de „devenit bun de jug“, întrucît taurii şi caii necastraţi nu sînt buni ca animale de povară (după Tiktin, de la procedeul castrării, care se făcea cu ajutorul unui cleşte în formă de jug; însă acest uz nu pare să poată fi documentat); jugăni, vb. (a castra); jugăneală, s. f. (castrare); jugănitor, s. m. (persoană care castrează animale); jugănar, s. m. (persoană care castrează animale); jugar, adj. (bun de jug), cu suf. -ar (după Puşcariu 917, REW 4604 şi Candrea-Dens., 916, din lat. iugărius); jugărit, s. n. (preţ al lemnului pe care îl pot căra din pădure o pereche de boi înjugaţi); jugărel (var. jugurel, jugureţ), s. m. (dumbeţ, sclipeţ, Teucrium Chamaedrys), jugului, vb. (a pune la jug, a înjuga); înjuga, vb. (a pune la jug, a înjuga, a subjuga, a înrobi; refl., a se dedica în exclusivitate; refl., a se uni; Arg., a fugi, a scăpa), cf. lat. iugăre; înjugătură, s. f. (pereche de animale înjugate);
înjugător, adj. (bun de jug, bou destinat aratului); desjuga, vb. (a scoate din jug); subjuga, vb. (a oprima, a împila), format pe baza fr. subjuguer; jugastru, s. m. (arbore cu lemnul alb şi tare, Acer campestre), mr. giugastru, megl. jugastru, de la jug cu suf. -astru, sau poate de la un lat. *iugăster (Puşcariu 918; Candrea-Dens., 917; REW 4605; DAR), deoarece se folosea la confecţionarea jugurilor (este greşită der. propusă de Cihac, II, 511, din mag. javor < sl. javoru; după Diculescu, Elementele, 482, din gr. ţu/acrrpov, de la Cuyov „ulm"; cf. Rosetti, I, 168).	4638
jugleie, s. f. pl. - Picioare, labe.
Bg. zegli (DAR); cf. bg. zegla, zegal, de unde jiglă, s. f. (stinghie la jug), cf. Conev 80, DAR; şi bg. zuglan „picior“, de unde juglan, s. m. (flăcău, tînăr; cerşetor), cf. Bogrea, Dacor., IV, 818.	.	4639
jujşu (-şie), s. n. - 1. Bucată de lemn atîmată la gîtul cîinilor pentru a-i împiedica să alerge după vînat. - 2. Carcasă prevăzută cu o funie răsucită, unde se leagă şi se bat cîinii, în prima zi de luni a postului. - Var. jijeu, jugău.
Sl. zţzelt „zgardă" (Cihac, II, 161; Tiktin; DAR). Ultima var. indică o încrucişare cu jug.
4640
julă (—le), s. f. - Femeie, muiere.
Ţig. zuli, guli (Graur, BL, V, 68). Legătura pe care o stabileşte DAR cu mag. suli „rău" pare greşită. - Der. julan, s. m. (bărbat afemeiat); juleaică, s. f. (femeie), pe care Bogrea, Dacor.,
II,	899, îl punea în legătură cu numele Zuleica, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 173; juleandră (var. ţuleandră, ciuleandră), s. f. (femeie, muiere), cu suf. expresiv -andră, cf. buleandră, jleand(u)ră (după Graur, BL, IV, 198, la un ţig. *guvlengero, de la guvli „femeie"); ciuleandra, adv. (hoinărind, umblînd creanga).	4641
julfă (-fe), s. f.-l. Sămînţă de cînepă. - 2. Mîncare din sămînţă de cînepă făcută terci. - Var. jolja, jufa.
Mag. zsufa „zeamă" (Drăganu, Dacor., IX, 210; DAR). Cihac, II, 161, pleca de la sl. jucha „zeamă". în Mold. şi parţial în Trans. De la var. jufa pare să provină juveală, s. f. (Trans., mămăligă cu untdelemn), cuvînt pe care DAR îl pune greşit în legătură cu jigală.	4642
juli (-lese, -it), vb. - A răni uşor, a zdreli. -Mr. julesc, julire, megl. dejules.
Sl. *zuliti, cf. sl. suzuliti „a tăia", bg. zuljă, sb., cr., slov. zuliti (Cihac, II, 161; DAR). - Der. julitură, s. f. (rană uşoară, zdrelitură). 4643
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
449
jumară (-ări), s. f. - 1. Resturile rezultate din topirea slăninii porcului. - 2. Ouă bătute, papară.
-	Var. (Banat) jumarcă.
Germ. din Austria Schmarren „mîncare cu ouă bătute prăjite în untură" (Philippide, Principii, 38; Tiktin; DAR), cf. mag. zsumorka. morzsoka „ouă bătute“, sb., cr. zmire ,jumări; ouă bătute", bg. dzumerki ,jumări“, pe care DAR îl pune în legătură poate incorect, cu rus. zimera, zomera „reziduuri". Din sb. după Conev, 88. Cu al doilea sens, se foloseşte numai în Munt. şi la pl. 4644 jumătate (-tăţi), s. f. - 1. Fiecare din cele două părţi egale în care se poate divide un întreg.
-	2. Fiecare din cele două părţi egale dintr-un litru, dintr-un kilogram. - 3. Claie mică din 7 pînă la 20 snopi, considerată jumătate de căpiţă. - 4. Soţ, consort. - Var. vulg.jumafte). Mr. giumitate, megl. jimitate.
Lat. medietătem, probabil printr-o metateză *diemitatem şi cu rezultatul dj > gi (mr.) > ji (megl.), ca ajunge, ajuta, jos. înainte fusese propus lat. dimidietătem. Această der., semnalată încă de Cipariu, Elem., 61, a fost adoptată într-o formă modificată de Philippide, O rămăşiţă din timpuri străvechi, 11; Koerting 2977; Densusianu, Rom. XXXIII, 281; Tiktin; şi Pascu, I, 133, care pleacă de la medietătem, prin intermediul unei forme *jimitatem, rezultată din încrucişarea cu gr. rj|Xiav> după Philippide; prin intermediul unei metateze, după Tiktin. Der. din lat. a fost abandonată de către toţi cercetătorii moderni, care admit totuşi, o încrucişare cu dimidietătem, pentru a explica finala cuvîntului.
în general se admite că jumătăte reprezintă în prima sa parte alb. gjymes, gjymese ,jumătate" (Miklosich, Rum. Unters., I, 269; Miklosich, Consonant, II, 12; Spitzer, Mitt. Wien, 322; Capidan, Raporturile, 528; Philippide, II, 718; Rosetti, II, 118). Explicaţia este laborioasă şi nu pare a fi probabilă: conform ei, alb. gjyme (< gr. riiiiaoţ cu o spirantă secundară, după Meyer 153), reprezintă un primitiv *gjumete (ceea ce se opune der. pe care am citat-o); şi de aici rom. jumătate, prin der. cu suf. -ale, sau prin încrucişare cu dimidietătem. Etimonul alb. nu pare posibil, deoarece, pe lîngă dificultatea s > t, este ciudat paralelismul între alb. gj (ghi) faţă de rom. g > j (cf. alb. gemp, rom. ghimpe, alb. giis, rom. ghiuj, etc.).
Der. jumătăţi (var. înjumătăţi, jumătăţa), vb. (a tăia în două, a despica; a reduce la jumătate).
4645
jumi (-mese, —it), vb. - (Trans.) A închide ochii.
Bg. iumja (DAR), cf. ajumi, miji.	4646
jumuli (—Iese, — it), vb. - 1. A smulge fulgii de la o pasăre, a curăţa de pene. - 2. A escroca, a jefui, a jecmăni. - 3. A ciomăgi, a face praf.
Mag. gyomlălni „a smulge" (DAR; Scriban). Sînt greşite relaţiile pe care le stabilesc Cihac, II, 161, cu juli, şi Philippide, II, 719, cu alb. humeljon „a distruge". Din acelaşi etimon provine jimui, vb. (Trans., despre porci, a scurma pămîntul cu ritul).
-	Der. jumuleală, s. f. (acţiunea de a jumuli; furt;
jupuire, jecmănire); jumulilor, adj. (care jumuleşte; care vinde scump); jumulitură, s. f. (jumuleală). Cf. jimi.	4647
june (-ei), s. m. - Bou sau taur tînăr. - Mr. giuncu, megl .june, istr. jungu.
Lat. iwencus (Puşcariu 919; REW 4641; DAR), cf. it. giovenco, sicii., napoi. jenku. - Der. juncă, s. f. (vacă tînără), care poate fi şi reprezentant al lat. iuvenca (Puşcariu 920; Candrea-Dens., 921); juncan, s. m. (june mai mare), cu suf. -an. Cf. june, junice.	4648
june (-ni), s. m. - 1. Tînăr, flăcău. - 2. Bărbat neînsurat, burlac. - 3. (Adj.) Tînăr. - Mr. gione „puternic, viteaz", megl. june, istr. jure.
Lat. juvenis (Puşcariu 921; Candrea-Dens., 920; REW 4642; DAR; Diez, Gramm., I, 155), cf. it. giovine, prov. jovne, fr. jeune, sp. joven, port. jovem. Uzul adj. este neol., împrumutat din fr. jeune.
Der. juneţe, s, f. (tinereţe), cu suf. -e/e, der. neologic, imitînd it. giovinezza, fr. jeunesse; juni, vb. (a trăi ca burlac); junie, s. f. (tinereţe; feciorie), cu suf. -ie; junime, s. f. (tineret, tinerime), cu suf. colectiv -i'me; junimist, s. m. (membru al unei celebre asociaţii literare fondate la Iaşi, în 1867, cu numele de Junimea).	4649
junghia (-ghiu, -at), vb. - 1. A înjunghia, a pune cuţitul la gît. - 2. A tăia gîtul. - 3. A sacrifica, a jertfi. - 4. A înţepa, a simţi un junghi.
-	Var. înjunghia. Mr. giungl’are, megl.jungl’u.
Lat. iugulăre, cu infix nazal (Lexiconul de la
Buda; Diez, Gramm., I, 197; REW 4607; DAR; Pascu, I, 93). După Candrea-Dens., 918; s-ar datora unei încrucişări cu iungere, ipoteză puţin probabilă; Lambrior 373 pleca de la un popular *junglâre. Var. este în prezent mai folosită decît cuvîntul de bază, care pare înv.
Der. junghiu, s. n. (înţepătură; înjunghietură; jungher), postverbal de la junghia; jungher, s. n. (pumnal) în loc de *junghiar, cu suf. -ar; junghelor, s. n. (înv., altar); junghetor, s. m. (persoană care sacrifică; parlagiu); înjunghetor, adj. (care înjunghie; care sacrifică); junghetură, s. f. (victimă, animal sacrificat; înjunghietură; sacri-
450
ALEXANDRU CIORĂNESCU
ficare, omorîre; ceafă, baza craniului), cu suf. -tură (după Puşcuiu 922; Candrea-Dens., 9l9; REW 4607 si DAR, de la un lat. *iugulatura).
4650
juni ce (-ci), s. f. - Viţea, vacă tînără. - Var. juni(n)că).
Lat. iunîx, -îcem (Puşcariu 924; Candrea-Dens., 921; REW 4626; DAR), cf. calabr. janizza, fr. genisse. Cf. june.	4651
jup (-pi), s. m. - Snop. - Var. jip.
Mag. zsitp (Cihac, II, 519; DAR). în Trans.
4652
jupîn (—ni), s. m. - 1. Domn; titlu onorific ce se dădea la început marilor dregători cîtă vreme erau în funcţie, şi apoi, prin extindere, tuturor boierilor. - 2. Domn, titlu de reverenţă în general.
-	Var. (Mold., înv.) giupîn.
Origine incertă. Se consideră în general că reprezintă sl. zupanu „stăpîn al unei anumite întinderi de pămînt" (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 161; Şeineanu, Semasiol., 238; Rosetti, GS, V, 158; Rosetti, BL, V, 222; Tiktin; Candrea), soluţie care nu este imposibilă (se consideră că principala dificultate a acestei der. este rezultatul an > în, tipic pentru fondul lat., fapt în virtutea căruia Lambrior 103 atribuia împrumutul lui zupanu unei epoci anterioare sec. X, în vreme ce Rosetti, BL, V, 222, crede că este vorba de un fonetism comun împrumuturilor din sl. meridională. în realitate, acest rezultat este posibil şi în epoci mai tîrzii cf. cîntar, frînc, mîndru). Totuşi, soluţia sl. nu este cu totul satisfăcătoare, fiind vorba, în cadrul sl., de o formaţie neclară (Bemeker 368), probabil împrumut din alt idiom (Skok, Jugoslavenski istoriski casopis, 1936, 1). Pe de altă parte, sl. zupanu a dat în rom. rezultatul normal jupan, s. m. (domn), termen administrativ din sec. XVII-XVIII, fără circulaţie reală, pe cînd jupîn, prin tratamentul său general (pronunţarea dial. giupîn; formă înv. rotacizată giupîr, jupîr), pare să aparţină fondului lingvistic anterior sl. Din aceste raţiuni, s-a încercat să se explice jupîn printr-un lat. *gypanus, din gr. yunr| „casă", cu suf. -anus (Giuglea, Dacor., III, 606-10; cf. împotrivă Skok, Arhiv za Arbanasku Starinu, II, 338), printr-un împrumut din avară (Skok; DAR; Puşcariu, Lr., 257), sau, în sfîrşit, ca cuvînt autohton (Philippide, II, 15). Atrage atenţia şi coincidenţa lui jupîn cu Diupaneos (alte ori Diurpaneus), titlu ce i se dă lui Decebal, rege al dacilor, şi a cărui semnificaţie este necunoscută: dacă se admite că acest titlu înseamnă , .Domnul", der. nu prezintă mari dificultăţi fonetice (pentru di
>	ji, cf. jos, jumătate, ajuta; pentru a explica păstrarea lui n, ar trebui plecat de la o formă *Diupanus). Să adăugăm, totuşi, că acesta ar fi, în acest caz, singurul exemplu de cuvînt dacic care s-ar fi păstrat în rom.
Der. jupîneasă, s. f. (doamnă); jupînifă, s. f. (domniţă, fiică de mare boier); jupînime, s. f. (adunare aleasă, înv., boierime).	4653
jupui (-uesc, —it), vb. - 1. A îndepărta pielea de pe corp. - 2. A juli. - 3. A lua cuiva totul, a vinde scump. - 4. A bate, a ciomăgi. -Var. jupi.
Bg. zupja „a curăţa un arbore de coajă" (DAR). Este probabilă der. din sl. (izjlupiti „a prăda" (Cihac, II, 162). - Der. jupuitor, adj. (care jupoaie); jupuială, s. f. (jupuitură); jupuitură, s. f. (rană produsă prin jupuirea pielii; acţiunea de a jupui); jupeli, vb. (a opări), cu suf. expresiv -li (Graur, BL, VI, 146).	4654
jur (—ruri), s. n. - înconjurare, ocol, împrejmuire. - Var. (Mold.) giur. Mr. giur.
Origine incertă. Se consideră reprezentant al lat gyrus < gr. yupoţ (Philippide, Festgabe Mussafia, 46; Densusianu, Hlr., 80; Cipariu, Gram., 145; Candrea-Dens. 923; REW 3938; DAR; Rosetti, I, 63), cf. it., sp., port, giro, prov. gir; însă der. este dificil de explicat (cf. Graur, BL, V, 100). Rezultatul y > iu indică faptul că împrumutul ar trebui să fie posterior sec. X (Rosetti, II, 65) şi prin urmare, nu poate proveni direct din lat.; caz în care rămîne fără o explicaţie satisfăcătoare rezultatul yu > S- Dacă se admite că var. giur e primitivă, s-ar putea presupune că rezultatul gyrus
>	*gir s-ar fi schimbat ca jimitate > j(i)umătate sau bucin > bucium. Totuşi, această alterare este incertă la vocala tonică, şi nu este necesară o asimilare sau disimilare.
Comp. prejur, prep. (înv., în jur de); împrejur, adv. (în locul înconjurător); împrejura, vb. (a înconjura, a încinge), derivat de DAR direct din lat. pop. pergyrăre; împrejurare, s. f. (înconjurare; circumstanţă, condiţie; situaţie, poziţie); împre-jurător, adj. (care asediază); împrejuraş (var. împrejureari), s. m. (înv., vecin); împrejurime, s. f. (locul sau ţinutul dimprejur); desprejura, vb. (a descinge; a pune în libertate, a da drumul). - Cf. înconjura.	4655
jura (-r, -at), vb. - 1. A întări, a promite prin jurămînt. - 2. A afirma, a declara ceva sub juiămînt. - 3. A blestema, a afurisi. - 4. A obliga sub jurămînt. - 5. A implora, a ruga fierbinte. -
6.	(Refl.) A afirma, a declara solemn. - 7. (Refl.) A se angaja, a-şi lua asupră. - Var. (Mold.) giura. Mr. giur, giurare, megl., istr. jur.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
451
Lat. iw-âi'e (Puşcariu 926; Candrea-Dens., 927; REW 4630; DAR), cf. it. giurare, prov., cat., sp., port. jurar, fr. jurer. Este dublet al lui înjura (mr. ngiur, megl. anjur), vb. (a blestema), cu pref. verbal în- (după Puşcariu 866; Candrea-Dens., 868; Puşcariu, Dacor., VIII, 109 şi DAR, acesta ar proveni din lat. iniuriări, cf. fr. injurier > rom. injuria. Această ipoteză nu pare probabilă; în celelalte limbi romanice, vb. este neol., iar exemplul sard. ndzurdzare, dat de Puşcariu, nu are valoare, cf. Wagner 112).
Der. jurat, s. m. (cetăţean ales să ia parte la judecarea unor cauze penale); jurător, s. m. (martor; funcţionar care a depus jurămîntul); jurămînt, s. n. (afirmare, promisiune solemnă), cf. megl. jurămint, din lat. iiiramentum (Puşcariu 928; Candrea-Dens., 929; REW 4628; DAR), sau mai probabil der. intern, cu suf. -mînt, cf. crezămînt, legămînt; jurui, vb. (a promite solemn, a se angaja, a făgădui, a face o promisiune: a promite căsătorie), cuvînt folosit în Mold. şi Trans., pe care Drăganu, Dacor., IV, 759-62 şi DAR îl
derivă din mag. gyiirii „inel“, gyt'iruzni „a promite căsătorie" (ipoteză care lasă neexplicat primul sens, curent din sec. XVI, şi care nu pare necesară, avînd în vedere sp. prometer „a se obliga", prometido „logodnic"); juruită, s. f. (promisiune, obligaţie); juruinţă, s. f. (promisiune). - Din rom. provin mag. zsurăl „a blestema" şi rut. zuraty „notabil" (Candrea, Elemente, 408).	4656
just (-tă), adj, - Conform cu adevărul, drept, echitabil.
Fr. juste. - Der. justeţe, s. f. (însuşirea a ceea ce este just), format pe baza fr. justesse; justifica, vb., din lat. iustijicare; justiţie, s. f., din lat. iustitia (sec. XIX); justificabil, adj.; justificativ (var. justificator), adj., din fr.	4657
juvanea (-ele), s. f. - Ţeavă de narghilea.
Tc. zivane (Tiktin).	4658
juvăţ (-veţe), s. n. - 1. Laţ de prins cîinii. -
2.	Laţul spînzurătoarei, ştreang.
Sl. zivîcî (Conev 130), cf. rut. zivec (DAR).
4659
L
la, prep. - 1. Spre, către, în direcţia (indică mişcarea). - 2. Pînă, înspre, aproape de (indică mişcarea şi poziţia). - 3. în, în apropiere (indică mişcarea şi poziţia). - 4. în. - 5. Acasă la, în casa lui... - 6. în privinţa, cu privire la; urît la faţă (Beldiman); se pricepea la cazane (Galaction). -
7.	(Indică timpul); la nouă (Rebreanu). - 8. în timpul, pe durata (arată o coincidenţă temporală); nopţile sunt mai grele la boală (Alecsandri). - 9. Cu prilejul, cu ocazia, pentru; nu iei şi-un curcan fript la drum? (Alecsandri). - 10. Pe parcursul, în timpul (indică un obiectiv temporal). - 11. în faţa, faţă de (indică finalitatea); bun la Dumnezeu. -
12.	(Formează dativul); să ne fie traiul bun la toţi romînii (Alecsandri). - 13. în jur de, aproximativ (în loc de ca la); sint la opt ani de cînd i sint detoriu (Doc. 1610). - 14. A (fonnează genitivul, cînd este însoţit de un numeral); ibovnică la doi veri (pop. Jamik). - 15. Mult, de multe ori (exprimă în parte aceeaşi idee cu partitivul fr.); începură să-şi care la pumni (Rebreanu). - Mr., megl., istr. la.
Lat. illac ad, forma întărită a prep. (Meyer-Liibke, Rom. Gramm., III, 364; Puşcariu 929; REW 4265; Candrea-Dens., 933; Weigand, Jb., X, 437; Pascu, I, 105; cf. Moser 436). întrebuinţările sînt în general cele ale prep. a, pe care a înlocuit-o aproape complet. Formarea dativului cu la (ca în rom. cu a) este paralelă formării cu art. encl., fără să se poată preciza regula de întrebuinţare; îţi spun ca la un frate (Creangă) este Ia fel de corectă, deşi poate mai puţin frecventă decît îţi spun ca unui frate. Se poate doar nota că dativul cu la pare să fie preferat cînd urmează după un alt dativ sau genitiv de acelaşi număr; chestiunea acordării drepturilor civile la femei (J. Bart), nu femeilor; şi că acest dativ cu la pare să indice o idee mai generală decît cealaltă formă. Pentru genitivul cu la, cf. a. Ultima folosire a lui la diferă de partitivul fr., întrucît indică o repetare frecventă a acţiunii verbale.
4660
Ia (—au, -ăut), vb. - A spăla. - Mr. Iau, lată, Iare.
Lat. lavăre (Puşcariu 954; REW 4951; DAR), cf. it. lavare, prov., sp., port. lavar, fr. laver. înv., se pare că ar fi pierdut teren din sec. XVI, în faţa der. său a spăla; azi se foloseşte în regiunea muntoasă din Munt., în Mold. şi, în parte, în
Trans., unde inf. său sună uneori a lăia. Cf. lături, lăun.
Der. lăutoare, s. f. (spălat, spălătorie; Trans., spălător); lăutor, s. n. (înv.); lăutură s. f. (spălat; baie; apă caldă pentru a se spăla); nelăut, adj.; nelăuţi, vb. (Trans.). - Der. neol. lavabo(u), s. n., din fr. lavabo; lavoar, s. n., din fr. lavoir; lavabil, adj., din fr. lavable.	4661
labă (-be), s. f. - l. Partea de jos a piciorului, picior de animal şi, prin extensie, de om. - 2. Picior. - 3. Mînă, gheară. - 4. Paletă, camă Ia bătătoare. - 5. (Arg.) Pantof. - 6. (Arg.) Masturbare. - 7. (Arg.) Carte de joc de 5 puncte: fratele labei, carte de joc de 4 puncte.
Mag. lăb „picior“ (Cihac, II, 511; DAR; Gâldi, Dict., 93), din sl. Iapa, cf. bg., rus. Iapa, pol. tapa.
-	Der. lăbos, adj.; lăbuş, s. m. (nume propriu de cîine); labagiu, s. m. (Arg., onanist), cu suf. -giu; laboş, s. n. (Trans., cratiţă), din mag. lăbas „cu labe" (DAR; Gâldi, Dict., 140); lăbănat, adj. (cu picioare lungi).	4662
lăbădui (-uesc, -it), vb. - (Trans.). A locui, a trăi.
Mag. lăbadni „a se restabili, a se restatomici" (Drăganu, Dacor., IX, 211).	4663
Iaban (-ni), s. m. Specie de chefal (Mugii Artedi).
Rus. loban (DAR).	4664
lăbărţa (-ţez, -at), vb. refl. - A decădea, a se prăbuşi, a ceda, a-şi pierde forma îmbrăcămintea sau încălţămintea purtată prea mult.
Origine expresivă. Pare a fi o var. a lui dăbălăza, prin intermediul unei var. (de)-lăbăzaj cu infixul r, ca şi în alte cazuri de creaţii spontane (cf. hîţa-hîrţa, hanţă-handră.fleaţă-fieoarţă etc.). Cf. sb. labrcnuti „a valora puţin“, care, de asemena, pare de origine expresivă. După Cihac, II, 163, pus în legătură cu sb. labmja „rît“. DAR propune un der. puţin probabil de la bîrţă cu pref. re- (cf. Dacor., III, 818); şi Scriban leagă pe lăbărţa cu bălţi. - Der. lăbărţătură.	4665
labirint (-turi), s. n. - Dedal. - Var. (înv.) lavirint.
Fr. labyrinthe, şi înainte (sec. XVII) direct din gr. XaPupivSoţ (Gâldi 205).	4666
lac (-uri), s. n. - Apă stătătoare. - Mr., megl. lac, istr. Iqc.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
453
Lat, lacus (Puşcariu 630; Candrea-Dens., 937; REW 4836; DAR), cf. it., sp„ port. lago, prov., fr. lac). Din rom. pare să provină mag. lăk (Edelspacher 18). - Der. lăcărie, s. f.; lăcos, adj.; lacovişte, s. f., cu suf. -işte (după Skok, 71 şi DAR, din bg., sb. lokva „băltoacă").	4667
lac (-uri), s. n. - Vopsea, glazură etc.
Fr. laque, sau germ. Lack. - Der. lăcui, vb.; lăcuitor, s. m.; lachirui, vb. (înv., a da cu lac), din germ. lakieren (Borcea 195).	4668
lacăt (-te), s. n. - Mecanism de închis cu toartă. - Var. (Trans., Mold.) lăcată.
Mag. lakat (Cihac, II, 511; DAR; Gâldi, Dict., 93), cf. sb., cr., slov. lokot, pus în legătură cu it. lucchetto (Bemeker 729), fr. loquet. - Der. lăcătuş, s. m., din mag. lakatos, cf. rut. Ijokotos; lăcătui, vb.; lăcătuşerie, s. f.	4669
lachşrdă (-de), s. f. - Pălămidă (Pelamys sarda). - Mr. lăcherdă.
Ngr. XaxEpSa, din lat. lacerta (Skok, ZRPh., LVII, 475; DAR; Gâldi 204), cf. bg., tc. lakerda.
4670
lachşu (-şi), S. m. - Valet.
Fr. laquais, cf. it. lacche, rus. lakej (Sanzewitsch 205).	4671
lacom (-mă), adj. - 1. Mîncăcios, gurmand, nesătul. - 2. Vorace, devorator. - Megl. lacum.
Sl. (bg.) lakomu (Miklosich, Lexicon, 331; Cihac, II, 163; Conev 86; DAR). - Der. lăcomos, adj.; lăcomeşte, adv.; lăcomi, vb., din sl. lakomiti sţ, bg. lăkomja se; lăcomie, s. f., din sl. lakomije, bg. lakomija. - Din rom. provine mag. lăkom (Edelspacher 24) şi săs. lăkom, lăkomisch. 4672
lacrimă (-mi), s. f. - Strop de lichid secretat de ochi. - Var. lacrămă. Mr. lacrimă, lacîrmă, megl. lacrimă.
Lat. lacrima (Puşcariu 931; Candrea-Dens., 938; REW 4824; DAR), cf. it., sp., port. lagrima, prov. lagrema, fr. larme. - Der. lăcrima (mr., megl. lăcrămare), vb. (a scoate lacrimi, a avea lacrimi în ochi, a plînge; pop., a reclama), cu ultimul sens prin confuzie cu a reclama (după Puşcariu 933; Candrea-Dens., 939 şi DAR, lăcrima reprezintă direct lat. lacrimăre); lăcrimător, adj. (înv., jalnic); lăcrimătură, s. f.; lăcrimioară, s. f. (lacrimă mică; mărgăritărel; Convallaria maialis); lăcrimifă, s. f. (dim., planta Maianthe-mum bifolium); lăcrimos (mr. lăcrimos, lăcăr-mos), adj., cf. it., sp., port. lagrimoso, prov. lagremos (după Puşcariu 933 şi Candrea-Dens., 940, direct din lat. lacrimosus); lăcrămicios, adj. (care produce lacrimi); înlăcrima, vb.; înlăcrimat, adj. (cu lacrimi; împestriţat cu lînă); lăcrimătură, s. f.; lăcrămaţie, s. f. (reclamaţie), prin confuzie
cu reclamaţie. - Der. neol. lacrimal, adj.; lacri-matoriu, s. n.; lacrimogen, adj.	4673
lacşe (-e), s. f. - (Banat). Un fel de tăieţei.
Mag. laksa (Candrea; DAR).	4674
lăcustă (-te), s. f. - 1. Cosaş (Pachytylus migratorius). - 2. Mîncău. - 3. Muc de ţigară, chiştoc. - 4. (Arg.) Concubină. - Mr. lăcustă.
Lat. *lacusta, în loc de locusta (Puşcariu 934; Densusianu, Hlr., 94; Candrea-Dens., 941; REW 5098; DAR; Rosetti, I, 50; Giuglea, LL, I, 164); cf. it. locusta, sp. langosta, port. lagosta, v. fr. laouste, cat. llangosta. Sensul 3 se explică prin forma mucului de ţigară, cf. sp. cigarro; sensul 4, poate prin presupusa lăcomie a concubinelor. -Der. lăcustar, s. m. (pasăre, Pastor roscus).
4675
ladă (-ăzi), s. f. - 1. Cufăr de lemn. - 2. Sipet, casă de bani. - 3. (Trans. de S.) Sicriu, coşciug.
-	4. (Trans., Banat) Sertar.
Germ. Lade, prin intermediul mag. lada (DAR) sau al sl. (cr., slov., pol., rut.) lada, cf. sb. Iad (Miklosich, Fremdw., 104; Cihac, II, 163; Conev 82). - Der. lădiţă, s. f.	4676
ladan, s. n. - O răşină aromatică.
Gr. XaSavov. împrumut cult (sec. XVII). 4677
lado, inteij. - Cuvînt care se adresează miresei, în epitalamurile populare mold.
Vocativ al unui ladă, neuzitat, din sb. lada „soţie", rut. Ijado „soţie" (Tiktin; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 205).	4678
laf (-furi), s. n. - Vorbărie, taifas. - Mr. lafe, megl. laf.
Tc. laf (Roesler 587; Miklosich, Tiirk. Elem., II, 117; Bemeker 683; Şeineanu, II, 232), cf. ngr. Xatpa, alb. Ijaf bg., sb. laf. - Der. lafa, s. f. (trăncăneală; bagatelă, moft); lăfăi, vb. refl. (a o duce bine), pentru a cărui der. din laf cf. Philippide, II, 719 (după Cihac, II, 164, din sl. legaţi „a zăcea"; după DAR, din mag. leffenni „a atîma"; pentru Scriban, legat de slov. lăjhati „a hoinări"); lafagiu, s. m. (limbut, şarlatan).	4679
lagăr (-re), s. n. - 1. Campament, tabără. - 2. îmbucare, legare, potrivire. - Var. (înv.) lagher.
Germ. Lager (Borcea 195; Cihac, II, 163), cf. bg., rus. lager, pol. lagier. - Der. lăgări, vb. (Banat, a împreuna, a adăuga), din germ. lagem „a depozita".	4680
lagiverde, adj. - Măsliniu.
Tc. laciverd (Cihac, II, 589; Şeineanu, II, 232). Sec. XIX, înv.	4681
lagum (-muri), s. n. - Mină, galerie sau pasaj subteran. - Var. lagîm. Mr. lăgăme.
454
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Tc. lagiim, lagim (Şeineanu, II, 232; Cihac, II, 589; Lokotsch 1288), cf. ngr. Xccfouni, alb. lagem, bg. lagărn. Sec. XVII, înv. Lagoniţă, s. f. (înv., depozit, boltă), pe care Cihac, II, 163, îl deriva din sl. legalînica „sfert, pătraty, este un simplu dim. de la lagum. - Der. lagumgiu, s. m. (înv., miner), din tc. lagumci.	4682
lahaniu (-ie), adj. - Verde.
Ngr. \6%ax'a sau tc. lahana „varză" (Şeineanu,
IH,	72). Sec. XVII, înv.	4683
lai (-ie), adj. - 1. Sur, brumăriu, gri. - 2. De culoare închisă, negru. - Var. lău. Mr. lain „negru".
Origine necunoscută. Explicaţiile încercate pînă acum nu par suficiente. A fost considerat ca provenind din alb. Ijaj „roşcat, blond-auriu" (P. Papahagi, Jb., XII, 103), care au putea reprezenta lat. jlavus; dar, pe lîngă dificultăţile fonetice şi semantice, nu există alt ex. de cuvînt lat. intrat în rom. prin intermediul alb. După Pascu, Beitrăge, 35 şi Pascu, I, 71, stă în locul lui *gălai, din lat. galla „gogoaşă de ristic". Der. din gr. Xa/evx, „iepuraş" (Diculescu, Elementele, 440) este foarte neverosimilă. După Puşcariu, Dacor., IV, 720-35; Giuglea, Dacor., V, 547-50 şi DAR, din lat. labes „pată", explicaţie puţin probabilă, deoarece în lat. acest sens este secundar (labes aparţine aceleiaşi familii cu labor), şi că şi în rom. sensul de „negru" este secundar (lai este culoarea gri natural a anumitor tipuri de lînă sau culoarea neagră amestecată cu alb sau cărunt). Anterior indoeurop., după Lahovary 332. Dacă se ţine cont de faptul că acest cuvînt se aplică numai la lînă, şi că indică o culoare naturală, aşa cum rezultă de la spălarea lînii (cf. fr. ecrti, sp. crudo, care de asemeni a ajuns să indice o culoare), ne-am putea gîndi la verbul la „a spăla"; dar der. nu este clară, şi rămîne neexplicată relaţia obscură cu bălai. Cf. lăun.
Din rom. provin ngr. Xoaovţ (Mumu, Lehnw., 30), probabil alb. Ijaj (Tiktin; DAR), sb. laja, slov. laja, lajka, ceh. lajka, rut. Ijajistyi (Candrea, Elemente, 408).	4684
laibăr (-re), s. n. - l. Vestă, jiletcă. - 2. Veşmînt lung, caracteristic unor evrei din Orient.
Săs. leibel (Borcea 195). - Der. laibărac, s. n. (veston, scurtuc), din germ. Leiberrock, prin substituire cu suf. -ac (Puşcariu, Jb., VIII, 118).
4685
laie (—ăi), s. f. - 1. Haită de cîini, mulţime de cîini. - 2. Şleahtă, ceată, hărmălaie. - 3. Şatră sau grup de ţigani care umblă sau trăiesc împreună.
Sl.,	cf. ceh. laje, rut., pol. -laja „haită", din sl. (sb.) lajati „a lătra", bg. lajă „a lătra" (Cihac, II, 164; Tiktin; DAR). - Der. lăieş, s. m. (ţigan
nomad); lăieţ, s. m. (ţigan nomad; turnător în metal), rezultat dintr-o confuzie a cuvîntului anterior cu bg. leec „topitor, turnător", de la leja „a topi, a turna"; lăefesc, adj. (ţigănesc); lăeţească, s. f. (dans ţigănesc); lainic, adj. (nomad, vagabond, hoinar), cu suf. -nic (după Cihac, din mag. lajha „leneş", slov. lajnati „a umbla cîntînd la vioară"; după DAR, în legătură cu rut. lan „leneş"; cf. Iordan, BF, IX, 147); lăinici, vb. (a rătăci, a hoinări); lăinicie, s. f. (lene).	4686
lalanghită (-te), s. f. - Un fel de uscăţele.
Ngr. XaXccyytxa, din tc. lalagit (Şeineanu, II, 233; Lokotsch 1301; DAR). în Mold. 4687
lalea (-ele), s. f. - Tulipă (Tulipa silvestris).
Tc. laie (Cihac, II, 589; Miklosich, Tiirk. Elem., II, 117; Roesler, 597; Şeineanu, II, 233; Bemeker 688; Lokotsch 1300; Ronzevaile 154), cf. ngr. XaXeţ, bg. laie, sb. laie.	4688
lamă (-me), s. f. - 1. Tablă, foaie, placă de metal. - 2. Partea metalică tăioasă a unui instrument. - 3. Foiţă fină metalică (de ras).
Fr. lame, parţial prin intermediul ngr. Xoţia. Este omonim cu lama, s. m. (conducător religios), din fr. lama; şi cu lamă, s. f. (zool.) din fr. lama.
4689
Iamb (-uri), s. n. - 1. Un fel de rindea, lambare. - 2. Deschizătură, scobitură, tăietură în lung. - 3. Fiecare dintre stinghiile de lemn sau de metal care fixează crucea căruţei (trăsurii). - Var. lambă, (sensul 1-2) lambă.
Tc. lamba (Bogrea, Dacor., I, 288; Lokotsch 1303; Tiktin; DAR). în general se consideră că al treilea sens reprezintă un cuvînt diferit, pe care Cihac, II, 164, îl derivă din sl. lubinu „de scoarţă de copac" şi DAR din rut, pol. lanwa (<germ. med. Lanne), în timp ce Tiktin, Candrea şi Scriban îl consideră de origine necunoscută. Fără îndoială, pare a fi vorba de acelaşi cuvînt; numele său se explică prin faptul că este introducere a unei vergele într-o scobitură sau într-un locaş, cf. bg. lamba „scobitură, cornişă dinţată". - Der. lămbar, s. n. (un fel de rindea); lămbui, vb. (a scobi, a ansambla, a îmbuca); lămbuitor, s. n. (un fel de rindea); lămbuială, s. f. (îmbinare).	4690
lămîie (-îi), s. f. - 1. Fructul lămîiului. - 2. (Pop.) Numele pomului, lămîi. - 3. Varietate de fasole. - 4. Dans tipic. - Var. alămîie, s. f. (lămîie; varietate de pere).
Ngr. Xeinovi (Roesler 597; DAR), cf. tc. (per.) limun, it. limone, sp. limon, bg. limon, sb. limun, pol. limonia, mag. lemonya. - Der. lămîi, s. m. (pomul); lămîiu, adj. (galben citron); lămîios, adj.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
455
(acru); lămîier, s. m. (vînzător de lămîi); lămîifă) (var. lămîioară), s. f. (bot., Lippia citriodora); lămîioară, s. f. (bot., Thymus vulgaris); limonadă, s. f. (citronadă), din fr. limonade; limonadier, s. m. (vînzător de băuturi răcoritoare), din fr. limonadier; limongiu, s. m. (vînzător de băuturi răcoritoare), din tc. limonci.	4691
lamoste, s. f. - Diaree infantilă.
Sl. *lamosii, din lamati „a rupe“ (Cihac, II, 165; DAR), cf. rus. lamota „boală". Der. propusă de Conev 72 (bg. mlamosnici „vierme de făină“), nu pare probabilă. - Der. lămosti, vb. (a se îmbolnăvi de diaree).	4692
lampă (— ămpi), s. f. - 1. Obiect, aparat care produce lumină. - 2. Lanternă, felinar. - 3. Tub de radio. - 4. (Arg.) Ochi. - Var. (pop.) lambă. Mr. lampă, lambă, megl. lambă.
It. lampa, intrat pe căi diferite: germ. Lampe, fr. lampe, mag. lampa, rus. lampa, ngr. Xajiîia, tc., bg. lamba. - Der. lampagiu, s. m.; lampist, s. m. (fanaragiu); lampadă, s. f. (torţă, făclie), din lat. lampas (sec. XVIII), împrumut cult; lampadar, s. n. (candelabru), din fr. lampadaire; lămpaş, s. n. (lampă [de petrol]), din mag. lămpăs; lampion, s. n. (felinar), din fr. lampion. 4693
lampas (-suri), s. n. - Fîşie colorată care se întinde în lungul cracului, la anumiţi pantaloni de uniformă.
Fr. lampas, germ. Lampasse, prin intermediul rus. lampas (Tiktin) sau al mag. lămpăs (Gâldi, Dict., 141).	4694
lamură (-ri), s. f. - 1. Metal preţios pur, masiv, autentic. - 2. Cremă, elită.
Lat. lamina „bară de metal preţios" (Lexiconul de la Buda; Tiktin; Bogrea, Dacor., III, 411; DAR). Rezultatul pl., *lamene, a trecut la lamuri prin analogie cu pl. terminate în -uri, cf. vergură, lăture, ţărm; sing. lamură este o reconstituire analogică. Giuglea, Cercetări lexicografice, 14, porneşte mai curînd de la un lat. *lamula, şi Candrea de la *lamnula; Graur, BL, V, 103, afirmă că nici una dintre explicaţii nu este acceptabilă; dar nu pare să aibă dificultăţi în admiterea etimonului lamina, care corespunde semantic şi se poate explica şi prin fonetism. Mai înainte, Puşcariu, ZRPh., XXVIII, 681, şi Puşcariu
935,	REW 4869, se gîndiseră la lat. *remo!a, din re-molere, care pare mai puţin probabil, şi Roesler 572 în gr. Xa^Tipa; „strălucit(or)“.
Der. lămuri, vb. (a purifica, a depura metalele; a explica, a desluşi, a elucida, a netezi; a distinge), pe care Creţu 342 îl explica pornind de la lat. luminare; nelămurit, adj. (neclar, confuz, indis-
tinct); lămuritor, adj. (curăţitor, purificator; explicativ, clarificator). Koerting 5614 îl explica pe lămuri prin lat. limullre, cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 281.	4695
lan (—nuri), s. n. - 1. Lanţ, cablu. - 2. Semănătură, pămînt arabil.
Sl. (pol., rut., rus.) lan „lanţ“ (Cihac, II, 165; Tiktin; DAR); pentru sensul al doilea, cf. curea, Jimie, prăjină, lanţ. Cf. lanţ.	4696
lance (-ănci), s. f. - 1. Suliţă. - 2. Bîtă de cioban.
It. lancia (sec. XVIII), prin intermediul mag. lancsa, sau al sl., cf. slov. lanca (Tiktin; Miklosich, Slcnv. Elem., 39; Byhan 318; REW 4878; DAR). - Der. lăncier (var. lancer), s. m. (purtător, fabricant de lănci), din fr. lancier; lansa, vb. (a arunca, a proiecta; a descărca; a face cunoscut), din fr. lancer; lanţetă, s. f. (instrument chirurgical), din fr. lancette, sau germ. Lanzette. 4697
landgraf (-fi), s. m. - Titlu de principe german. - Var. landgrav.
Germ. Landgraf. - Der. landgraviat, s. n. (domeniul landgrafului).	4698
landou (—uri), s. n. - Cărucior de copil.
Fr. landau; finala ca în carou, erou etc. 4699
lăngălău (-ăi), s. m. - Pîine de casă.
Mag. lăngolâ „trecut prin flacără" (DAR). în Trans. de V.	4700
langavie (—ii), s. f. - Feston, laţ.
Tc. iilan-kavi „şerpuitor" (Cihac, II, 589; Lokotsch 969; DAR). Sec. XIX, înv. - Der. langavi, vb. (a festona).	4701
lanţ (-ţuri), s. n. - 1. Şir de verigi. - 2. Şir, rind. - 3. înrobire, sclavie. - 4. (Trans.) Măsură de suprafaţă, aproximativ un pogon. - 5. Măsură de lungime, conţinînd 19,67 m în Munt. şi 22,30 în Mold. - 6. Şipci, stinghii care formează scheletul acoperişului.
Sl. lamei, prin intermediul mag. lănc (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 155; Tiktin; Drăganu, Dacor., VII, 136; Rosetti, III, 93; Gâldi, Dict., 93; împotriva der. directe din sl., cf. Procopovici, Dacor., X, 145), cf. bg. lanec, sb. lanac, slov., rut. lanc, ţig. lăncos. Pentru sensul de „măsură", cf. lan şi sb., cr. lanac. - Der. lăhţug (var., înv. lănţuh, lanţuh), s. n. (lanţ), din sl. laniciichit (Miklosich, Lexicon, 332), cf. pol. ■fancuch, rut lancjug, rus. lancug (Vasmer, II, 13); lănţui (var. înlănţui), vb. (a pune în lanţuri, a fereca; a încătuşa; a lega, a înveriga); lănteţ, s. m. (stinghie de acoperiş), probabil prin disimilare din *lănţet.	’	4702
456
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Iăor (-ri), s. m. - Fuior de in sau de cînepă. -Var. lior.
Origine îndoielnică. După Tiktin şi Scriban din lat. liber (bot.), tratat ca febris > fior, cf. REW 5011.	4703
lap, interf. - Exprimă zgomotul produs de a lipăi sau zgomotul produs de două corpuri care se lipesc, cum ar fi solul şi piciorul gol sau mîna pălmuind o faţă. - Var. leap, leop, lip, Hop.
Creaţie expresivă, cf. hap, fr. lapper. - Der. lăpăi, vb. (a se bălăci, a plescăi), cf. bg. lapam „a înghiţi", lăpăit, s. n. (acţiunea de a bea cu zgomot); Iapă, s. f. (terci), pe care Cihac, II, 668 şi DAR îl derivă din gr. Xandq; lepşi, vb. (a pălmui; a turti), cu suf. expresiv -şi (cf. Iordan, BF, II, 188); lepşit, adj. (turtit; prostit, zăpăcit, nătîng); leapşe, s. f. (palmă, scatoalcă; baba-oarba); leoapă, s. f. (scatoalcă); leopăi (var. liopăi, lipăi), vb. (a pălmui; a plescăi; a merge cu zgomot cu picioarele goale; a tropăi; a trăncăni), cf. rut. Ijopaty „a flecări" (după Cihac, II, 169, din slov. lapiti, sb., cr. hlapiti „a plescăi"; după Scheludko, BA, I, 165, din rut.); liopăit (var. lipăit), s. n. (bălăceală, plescăit; tropăit); lioapă (var. liopă, leo(a)pă, (h)leoap(c)ă), s. f. (gură, plisc); leoam-pă, s. f. (poşircă, supă apoasă); lempăi, vb. (a mînca pe apucate, a ciuguli); liompoti (var. liopoti, leo(m)poti), vb. (Bucov., a sorbi, a hălpăi); leoarbă, (var. lioarbă), s. f. (gură, plisc); leorbăi (var. liorbăi, leorhăi, leorpăi), vb. (a trăncăni; a bate cîmpii; a se bîlbîi; a hălpăi; a croncăni); leorbău, s. m. (flecar, golan, urlător); leorpăi (var. liorpăi), vb. (a flecări). Se întîlnesc cu der. expresive de la licăi şi liorc; cf. şi lipa. 4704
lapoviţă (-ţe), s. f. Ploaie amestecată cu zăpadă. - Mr. lăpuvifă.
Bg., sb. lapovica (Cihac, II, 165; Conev 38).
4705
Iăptaş (-şuri), s. n. - Unealtă de pescar. -Var. lăptaci, luptaci.
Bg. laptas (DAR).	4706
lapte, s. m. - 1. Lichid alb secretat de glandele mamare. - 2. Suc alb din anumite plante sau seminţe. - Mr. lapte, megl. lapti, istr. Iqpte.
Lat. lac, lactem (Densusianu, Hlr., 123; Puşcariu 939; Candrea- Dens., 943; REW 4817; DAR), cf. it. latte, prov. lach, fr. lait, cat. llet, sp. leche, port. leite. Se foloseşte numai la sg., totuşi are două forme de pl., specializate: lăpturi, s. f. pl. (produse lactate) şi lapţi, s. m. pl. (produse sexuale ale peştilor masculi), din lat. lactes, cf. şi fr. laitance, germ. Milchen, it. latti di pesce (Puşcariu 940; Candrea-Dens., 948; REW 4828).
Der. lăptişor, s. m. (plantă, Androsace Chamae-jasme); lăptar, s. m.; lăptăreasă, s. f.; lăptărie, s. f. (magazin de lapte; Arg., sîni); laptagiu, s. m. (lăptar); lăptos, adj. ( care are lapte mult; Arg., avantajos), lăpta, vb. (a alăpta), cf. alăpta; lăptare, adj. (cu lapte), din lat. lactăria (REW 4827).
4707
lăptOC (-curi), s. n. - Scoc de moară de apă.
-	Var. lătoc.
Sl. latuka „oală" (Cihac, II, 165; DAR), cf. rut. lotoky, pol. iotok, rus. latok. Sunetul p se poate explica printr-o falsă analogie cu lapte, deoarece apa se precipită în scoc fâcînd o spumă albă ca laptele (altă explicaţie, mai puţin plauzibilă, în DAR).	4708
lăptucă (-ci), s. f. - 1. Salată verde (Lactuca sativa). - 2. Nume de diverse specii de ciuperci (Lactarius volemus; Cantharellus cibarius; Corti-narius iliopodius). - 3. Bot. (Euphorbia platiphyl-los). - Mr. lăptucă, istr. lătucă.
Lat. lactuca (Puşcariu 941; Candrea-Dens., 947; REW 4833; DAR); cf. it. lattuga, prov. lachuga, fr. laitue, sp. lechuga, port. leituga. Sensul 2 şi 3 arată că se simte încă înrudirea acestui cuvînt cu lapte, deoarece e vorba de plante bogate în suc alb, cu aspect de lapte. 4709 lăpuş (-şi), s. m. - Brusture (Telekia speciosa).
-	Mr. lîpuş, megl. lăpu(ş).
Sl.,	cf. bg. lopus, rus. lepucha (DAR), alb. Ijapus, mag, lapu, de unde dubletul lapuc, s. m. (brusture). După P. Papagahi, Analele Acad. Rom., XXIX, 128 şi REW 4903, din lat. lappa, cf. împotrivă Graur, BL., V, 103. - Der. lăpuşnic, s. m. (plantă nedeterminată); lăptuc, s. m. (brusture) prin încrucişare cu lăptucă.	4710
lard (—duri), s. n. - Slănină. - Istr. Iqrd.
Lat. lardum (Puşcariu 942; Candrea-Dens., 949; REW 4915; DAR), cf. sp., it. lardo, fr. lard. Numai în Trans. şi Banat. - Der. lărdos, adj. (unsuros, cu osînză); lărdar, s. m. (insectă, Der-niestes lardarius), al cărui nume nu pare popular.
4711
larg (-gă), adj. - 1. Lat. - 2. Spaţios, extins. -
3.	Liber, vast, comod, încăpător. - 4. Amplu, maiestuos. - 5. Liberal, generos. - 6. (Adv.) în mod amplu, cu lărgime, comod. - 7. (S. n.) Lărgime, lăţime. - 8. (S. n.) Loc deschis, spaţiu, distanţă. - 9. (S. n.) Spaţiu liber, libertate, latitudine. - 10. (S. n.) întinsul mării. - Mr., megl. largu, istr. Iqrg.
Lat. largus (Puşcariu 943; Candrea-Dens., 950; REW 4912; DAR); cf. it., sp., port. largo, prov. larc, cat. llarg, fr. large, alb. large (Philippide, II,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
457
645). Sensurile 4, 5 şi 10 sunt împrumuturi literare din fr. large.
Der. lărgime, s. f. (lăţime, amploare; spaţiu liber, latitudine, libertate); lărgămînt, s. n. (înv., lărgime, amplitudine); largheţe, s. f. (liberalitate, generozitate), din it. larghezza; lărgi, vb. (a mări; a extinde, a dilata), cf. mr. lărgescu, istr. lărjesc (după Puşcariu 943 şi Candrea-Dens., 951, dintr-un lat. *largîre, în loc de lărgiri)-, lărgitor, adj. (măritor); lărgitoare, s. f. (măritor pentru mănuşi sau încălţăminte); prelarg, s. n. (extensiune, lărgime), cuvînt creat de Odobescu, drept paralelă la prelung. Cf. alerga.	4712
larmă (-ărmuri), s. f. - l. (înv.) Alertă, alarmă, - 2. Gălăgie, tărăboi, zogmot mare.
Germ. Alarm ( < iL all'arme), prin intermediul sl. (pol., sb., cr. larma) sau al mag. lărma (Cihac, II, 165; Gâldi, Dict., 179). Este un dublet al lui alarmă, s. f., din fr. alarme. Sec. XVIII. - Der. lărmălău, s. n. (Trans., gălăgie), sing. reconstituit din pl. lărmălaie, cf. hărmălaie; lărmui, vb. (înv., a alarma; a face zgomot); lărmuitor, adj. (zgomotos).	4713
laş (—şe), adj. - Fricos, poltron.
Fr. lăche. - Der. laşitate, s. f., format după fr. lăchete.	4714
lăsa (-as, -at), vb. - 1. A părăsi, a da drumul unei lucru, a se îndepărta de ceva. - 2. A face să rămînă. - 3. A da din mînă, a da drumul, a pune în libertate. - 4. A permite, a consimţi. - 5. A abandona, a renunţa la ceva. - 6. A părăsi, a se despărţi, a divorţa. - 7. A omite, a exclude, a trece cu vederea. - 8. A reduce, a scădea (un preţ sau o pretenţie). - 9. (înv.) A ierta, a scuti. - 10. A amîna (se construieşte cu prep. pe). - 11. A părăsi, a abandona un loc. - 12. A trînti la examen, a declara căzut la examen pe cineva. - 13. A rămîne în urmă, a imprima dîre, urme. - 14. A dispune, a porunci cu limbă de moarte. - 15. (Despre Dumnezeu) A porunci, a ordona, a stabili. - 16. A însărcina, a încredinţa. - 17. A numi, a desemna. - 18. A slobozi, a produce, a emana. -19. A produce, a renta. - 20. (Refl.) A se destinde, a se înmuia. - 21. (Refl.) A ceda, a renunţa, a se da convins. - 22. (Refl.) A ceda, a admite, a consimţi, a permite. - 23. (Refl.) A se înfrina, a se abţine (se construieşte cu prep. de). - 24. (Refl.) A se încrede, a se sprijini, a avea încredere (se construieşte cu prep. în sau pe). - 25. (Refl.) A ceda, a şovăi, a se mlădia, a se potoli, a se domoli.
-	26. (Refl.) A cădea, a se culca. - 27. (Refl.) A cobori, a scădea. - 28. (Refl., Trans. de S.) A descăleca; a se face noapte. - 29. (Refl.) A
surveni, a se apropia o intemperie. - 30. (Refl.) A ameninţa, a făgădui (Arg., se construieşte cu prep. cu). - Mr. (a)las, megl. las, istr. Itfsn.
Lat. laxăre (Diez, I, 243; Puşcariu, 945; Candrea-Dens., 953; REW 4955; DAR), cf. it. las-ciare, prov. laissar, fr. laisser, alb. lesori (Philippide, II, 646). - Der. lăsător, adj. (neglijent); lăsătoare, s. f. (cărare de oi); lăsiu, adj. (neglijent); lăsat, s. n. (abandon; părăsire; carnaval); lăsătură, s. f. (lăsare; omisiune; deprimare); lăsăciune, s. f. (iertare; separare; divorţ, înv.); lăsămînt, s. n. (Trans., legat, testament, moştenire).	4715
Iască, s. f. - (înv.) Graţie, favoare, hatîr.
Pol., rut., rus. laska (Tiktin). - Der. lascav (var. lascăv), adj. (generos, darnic), din bg., rut. laskav, pol. laskawy, rus. laskovyj.	4716
laşcă, s. f. - Tăieţei.
’ Mag. laska (DAR). în Trans., cf. lacşe. 4717
lăscaie (-ăi), S. f. - Para, aspru, monedă divizionară de cupru, valoare, înv. paritate. - Var. lescaie, leţcaie.
Rut. Ijackyj „polonez", pol. lakci „polonez" (Tiktin; DAR). Se foloseşte puţin la pl., principalul său înţeles fiind acela de termen de comparaţie, pentru a indica un obiect fără valoare, ct\ sp. pito, pizca. - Lăscăiaţă, s. f. (Olt., Banat, oală cu două toarte) pare să se explice prin ideea de „oală fără valoare, hîrb" (Candrea).	4718
lăstăviţă (-ţe), s. f. - (Banat) Bucată de pînză sau de postav.
Sl.,	cf. rus. lastovica „buzunaf"; dar lipseşte etimonul direct. Legătura cu sb. lastavica „rîn-dunică", indicată de DAR, nu este certă. 4719
lăsti (—tesc, — it), vb. - A înşla, a păcăli.
Sl. listiti (DAR). împrumut cult, sec. XVI, înv.
-	Der. lăstitoriu, adj. (înv., înşelător); lăstiv, adv. (înşelător, înv.), din sl. lîstivu.	4720
lastic (—curi), s. n. - Un fel de stofă. - Var. lastric.
Engl. lasting (Tiktin; DAR), prin intermediul rus. lastik (Vasmer, II, 17), sec. XIX. Relaţia cu ngr. Xacmxi, tc. lastik „cauciuc" (Graur, GS, VI,
332)	nu este evidentă. Var. indică o încrucişare cu lastră. - Halastîncă (var. alastîncă), s. f. (un tip de stofă), înv., în Mold., pe care Cihac, II, 133, urmat de DAR şi Candrea, o pune în legătură cu rus. cholstinka, este doar o var. a lui lastic.
4721
lastră (-re), s. f. - Postav de lînă, de provenienţă orientală.
Origine necunoscută. După Tiktin şi Scriban, din it. lastra „piatră de pavaj, placă", caz în care
458
ALEXANDRU CIORĂNESCU
sensul iniţial ar fi de „împărţit în pătrate'1; dar această ipoteză nu merge cu originea orientală a cuvîntului şi cu produsul. Sec. XVII, înv. 4722 lăstun (-ni), s. m. - Pasăre, Hirundo rustica.
Sl. lăstunii, lastuna (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 166; Conev 54; DAR; Tiktin) era . numele unei specii de rindunică, cf. sl. lastovica „rindunică", bg., rus. lastovica, sb., cr. lastavica, Hasdeu, Cuv. din Betrîni, I, 287, credea că acest cuvînt ar fi dacic, cf. alb. los (cf. şi Philippide, II, 720).	’	4723
lat (-tă), adj. - 1. Larg, spaţios. - 2. Amplu, întins. - 3. Plan, plat. - 4. (Arg.) Grav, serios (mai ales în expresia e lată „treaba-i serioasă"). - 5. Emfatic, bombastic, umflat. - 6. (Adv.) Ca o piatră, ca o greutate moartă. - 7. (S. n.) Lăţime.
-	8. (S. n.) Partea plană a unui obiect. - 9. (S. n.) Lăţimea săbiei. - 10. (S. m.) Lăţimea unei ţesături.
-	11. (S. m.) Plastron de cămaşă, piept. - 12. (S. m., Arg.) Orz. ,
Lat. lotus (Puşcariu 964; Candrea-Dens., 955; REW 4935; DAR), cf. it. lato, prov. lat, sp. lado, cu uz subst. (cf. totuşi Dante, I, XIII, 13: aii hanno late; v.sard. lata „lăţime" (Atzori 212); beam., lat. „larg"). E sinonim şi concurent cu larg. Pentru sensul 11, care se foloseşte mai ales la pl., Bogrea, Dacor., IV, 826 şi DAR pornesc de la germ. Latz „corset, piept"; dar e evident că-i vorba de o aplicare specială a sensului 10, cf. fr. largeur, sp. ancho, ca termeni de croitorie. Pentru semantismul de sub 12, cf. sp. ladilla.
Der. lătîi (var. Banat lăţimi), adj. (turtit, plat); lătăreţ, adj. (turtit, plan; bîlbîit); lătăreţ, s. m. (varietate de scrumbie, Scomber pelamys); lătă-reaţă, s. f. (Trans., măsură de un sfert de litru); latiţă (plantă nedeterminată, cu frunze late); lăteaţă, s. f. (varietate de şobolani de cîmp, Myoxus glis); lateş, adj. (cu coame desfăcute); lătăuş, s. m. (nimfa ţînţarului Culex pipiens); lătete, s. n. (Banat, scîndură); lăţiş, adv. (oblic, în sensul lăţimii); lătîng, adj. (rar, interminabil, fără sfîrşit), cu un suf. neuzual, cf. nătîng; lăţi, vb. (a lărgi; a turti, a netezi; refl., a se extinde, a se propaga, a se răspîndi), de la lat, dar cf. lat. latesco (Puşcariu 48; Candrea-Dens., 956); tăţie, s. f. (înv., extensiune); lăţime, s. f. Cf. latură. în compusele bucălat, codălat, -lat nu este adj. (cf. Spitzer, Dacor., V, 332 şi REW 4934), ci suf. -at cu infix expresiv.	4724
laţ (-ţuri), s.n.-l. Lasou, arcan. - 2. (Mar.) Nod alunecător. - 3. Nod alunecător pentru spînzurat sau gîtuit. - 4. Ochi de sfoară pentru prins păsări. - 5. (Arg.) Cravată. - Mr. alaţ, megl. laţ.
Lat. laqueus (Diez, I, 240; Puşcariu 947; Candrea-Dens., 957; REW 4909; DAR), cf. alb. Ijak (Philippide, II, 645), it. laccio (calabr. lazzii), prov. latz, fr. lacs, cat. llas, sp. lazo, port. lago.
4725
laţ (-ţi), s. m. - Leaţ, şipcă, par. - Var. leţ, leaţ.
Germ. Lat te, prin intermediul săs. laz (Borcea 196; DAR), cf. mag. lec (Gâldi, Dict., 141). - Der. lăţiţi (var. leţui), vb. (a face o palisadă sau o estacadă); lăţuitor, s. m. (tăietor de pari); lăţuitor, s. n. (burghiu, sfredel).	4726
laţe, s. f. pl. - 1. Plete, chică. - 2. Smoc, moţ.
-	Var. (lo)loaţe.
Origine necunoscută. Giuglea, Dacor., II, 394 pornea de la var. loaţe pe care o considera reprezentantă din germ. Locke „buclă". DAR se gîndeşte la un lat. *lacia „petic", din aceeaşi rădăcină cu lacerăre. - Der. lăţos, adj. (pletos, cu păr lung; Trans., zdrenţăros, murdar); loloţi, vb. refl. (a face noduri, a se încurca); loloţată, s. f. (varietate de struguri).	4727
latin (-nă), adj. Locuitor din Latium.
Lat. latinus (sec. XVII). Este dublet al lui letin, s. m. (străin; eretic), din mag. latin, sb. latin şi al lui latină, s. f. (străinătate; lume străină), cf. REW 4927. - Der. latinesc (var. înv. lătinesc, letinesc), adj. (latin); latineşte, adv. (în latină); latinie (var. lătinie), s. f. (înv., latină), toate din sec. XVII; latinism, s. n.; latinist, s. m.; latinitate, s. f.; latiniza, vb. (a romaniza, a face latin), toate din sec. XIX.	4728
lătiţă (-ţe), s. f. - (Banat) Plastron, piept de cămaşă.
Sb. latica (Candrea). - Der. lătiţar, s. n. (Banat, colier de mărgele de sticlă), cf. DAR. 4729
lătra (latru, -at), vb. - A scoate sunete specifice cîinilor. Mr. alatrii, ălătrare, megl. latru, istr. Iqtru.
Lat. latrâre (Puşcariu 949; Candrea-Dens., 958; REW 4928; Pascu, I, 30; DAR), cf. it. latrare, cat. lladrar, sp. ladrar. - Der. lătrat, s. n.; lătrător, adj. (care latră); lătrător, s. m. (cîine); lătrătură, s. f.; alătra, vb. (Olt., Banat, a lătra), cu a-, cf. acoperi, sau direct din lat. allatrare (Sci.iban).
4730
latură (—ri), s. f. - 1. Coastă, rină, flanc. - 2. Bord, margine, ţărm. - 3. Extremitate, cap, parte laterală sau terminală a unui obiect. - 4. (înv.) Regiune, provincie. - Var. lăture, pl. lături.
Din lat, s. n., din al cărui pl. laturi s-a reconstituit un sing. analogic, cf. fagure, gaură (Caragaţă, BF, III, 39). Ar putea reprezenta de
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
459
asemeni şi pl. lat. latera (Puşcariu,. 950; Candrea-Dens., 961; REW 4934; DAR; Candrea; Tiktin), cf. v.it. latora. în sfîrşit, Ascoli, Arch. glott. it., II, 529 şi Scriban se gîndesc la lat. latiis, lateris, ceea ce pare mai puţin probabil. Pl. laturi pare că s-a specializat în epoca modernă cu sensul de „părţi, coaste", în timp ce pl. lături, se foloseşte aproape exclusiv în expresii fixe; in lături, adv. (la o parte; aparte, afară; în afară); pe de lături, adv. (de ambele părţi; indirect); alături (var. alăturea), adv. (lîngă, aproape de).
Der. lăturalnic, adj. (lateral; indirect; ascuns, nedemn), cu suf. -nic; lăturai, adj. (lateral), creaţie artificială a lui Odobescu, după fr. lateral, neuzitată; lăturean, adj. (Trans., periferic; Trans., străin, venetic, de afară); lăturinf, adj. (Banat, străin); lăturiş, adj. (lateral); lăturaş, adj. (lateral); lăturaş, s. m. (locuitor al periferiei sau al unui cartier; înv., locuitor care plătea numai dările la un feudal, fără să aibă obligaţii faţă de principe; înv., străin, din afară; muncitor la minele de sare; cal de alături; cal de ajutor; nimfă de ţînţar; ultimii dinţi ai calului); lăturar (var. lăturaş, lăturinţa), s. n. (scîndură care se adaugă la căruţă, pentru a fi încărcată mai mult); alătura, vb. (a pune alături, a compara; a reuni, a adăuga); delătura, vb. (a despărţi), de la expresia de lături; înlătura, vb. (a despărţi, a separa; a da deoparte, a suprima); lătunoaie (var. lătunoi, lăturoî), s. f. (răritură, bucată de pînză neapretată şi scămoşată; bucată de lemn, scîndură tăiată de lîngă scoarţă), de la latură cu suf. augmentativ -oi; lătunoios, adj. (plin de scame; plin de rărituri).	4731
lătură (-ri), s. f. - Zoi, apă murdară. - Mr. lătură.
Lat. *lavatiira (Puşcariu, 951; Candrea-Dens., 935; REW 4953; DAR), cf. alb. Ijatire (Philippide, II, 646), it. lavatura, prov., sp., port. lavadura, fr. lavare. Cf. la. - Der. lăturar, s. n. (Trans., Banat, copaie sau vas pentru lături); lături, vb. (Olt., a spăla superficial, a spăla cu apă murdară). 4732
lăuda (laud, -at), vb. - 1. A elogia, a admira. - 2. (Refl.) Â se făli. - 3. (Refl.) A se crede, a fi încrezut. - Mr. alavdu, alăvdare.
Lat. laudăre (Puşcariu 953; Candrea-Dens., 962; REW 4938; DAR; Pascu, I, 31), cf. alb. levdon (Philippide, II, 645), it. lodare, prov. lauzar, fr. louer, cat. lloar, sp. loar, port. louvar.
-	Der. laudă, s. f. (elogiu, lăudare, îngîmfare), postverbal sau direct din lat. laudem, cf. alb. la/l, sp., port. loa; lăudoare, s. f. (înv. elogiu, laudă), din lat. pop. laudorem (Candrea-Dens., 966); lăudărie, s. f. (înv., îngîmfare); lăudăroş(en)ie, s. f. (îngîmfare); lăudăciune, s. f. (înv., elogiu), din
lat. laudationem; lăudător (var. înv. lăudătoriu), adj. (elogios), din lat. laudatorius (REW 4939); lăudăros (var. Banat lăuduros), adj. (îngîmfat); lăudabil, adj., după it. laudabile; prealăuda, vb. (înv. a se lăuda), după sl. pohvaliti.	4733
lăun (-ni), s. m. - Plantă, Myriophyllum ver-ticillatum.
Origine obscură. Pare cuvînt înrudit cu vb. la „a spăla" (după Bogrea, Dacor., II, 667, prin intermediul unui lat. *lavonem „spălătorie"; mai curînd cu ajutorul suf. expresiv -un, cf. băuna, găunos etc,). Este plantă care creşte în ape stătătoare; dar formarea cuvîntului e puţin clară.
-	Der. lăunos, adj. (murdar); Lăunele, s. f. pl. (rîu în Olt.), al cărui nume este vizibil identic cu cuvintele anterioare (după Iordan, Rum. Topono-mastik, 141, cf. DAR, din lat. leonem). 4734 laur (—ri), s. m. - 1. Plantă, Datura stra-monium. - 2. Dafin (Laurus nobilis).
Lat. laurus (Candrea-Dens., 967; REW 4943; DAR), cf. it. alloro, prov. laur, fr. (laurier), sp., port. (laurel). Al doilea sens este împrumut cult.
4735
lăuruscă (-Şte), s. f. - 1. Viţă sălbatică. - 2. Agriş sălbatic. - Var. rouruşcă.
Lat. labrusca (Puşcariu, 956; Candrea-Dens., 968; REW 4814; DAR), cf. it. lambrusca, fr. lambruche, lambrusque, sp. labrusca, alb. lerrusk (Philippide, II, 645). Var. arată o încrucişare cu rouă.	4736
lăută (-te), s. f. - Instrument muzical. - Var. alăută.
Tc. lauta, din arab. al 'ud (T. Papagahi, GS, VII, 294), cf. ngr. Xaofiro, bg. lauta, alb. lavut, it. liuto (calabr. lautu), fr. luth, sp. laud, port. alaude, germ. Lăute.
Der. lăutar, s. m. (muzicant ţigan, violonist etc.; trîntor, bărzăun), cu var. alăutar, (a)lăittaş; lău-tăreasă, s. f. (nevastă de muzicant; dans specific); lăutăresc, adj. (caracteristic lăutarilor); lăutăreşte, adv. (ca lăutarii; după ureche, fără să fi învăţat muzică). Din rom. provin ţig. labutaris „muzicant, violonist" şi probabil bg. lautar (Capidan, Raporturile, 232).	4737
lăuză (—ze), s. f. - Femeie care tocmai a născut. - Var. lăhuză, le(h)uză, cu der.
Ngr. Xexoijaa, din gr. Xe%(i), -ove, „lăuză" (Roesler 571; Tiktin; DAR), cf. tc. loguşa, bg. lehusa, mr. lihoană < ngr. }jEy<jh/o. (după Conev 59, rom. ar veni din bg.). - Der. lăuzie, s. f. (naştere, stare postnatală), din ngr. Xe/oxtovx, lăuzi, vb. (a se scula după naştere).	4738
460
ALEXANDRU CIORĂNESCU
lavdan, s. n. - Ţesătură de mătase.
Tc. lavdan (Şeineanu, III, 73).	4739
laviţă (-ţe), s. f. - Pat de scînduri, culcuş. -Var. laiţă.
Sl. (bg.) lavica (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 166; Conev 62; DAR), cf. sb. lavic, ceh. lavice, pol. iawica, ţig. lavica. - Var., din bg. lajca (Scriban). - Der. la(v)icer, s. n. (covor mic pentru mobilă sau bănci).	4740
lavră (-re), s. f. - 1. Comunitate sau mănăstire de călugări de rit oriental, care trăiesc în chilii individuale. - 2. Adunare zgomotoasă, hărmălaie, harababură.
Ngr. Xavpa, parţial prin intermediul sl. (bg., rus., sb.) lavra (Tiktin; DAR; cf. Vasmer, Gr., 38). Sensul al doilea se datorează unei confuzii cu havră. - Der. lavriot, s. m. (călugăr care aparţine la o lavră).	4741
lavrentină (-ne), s. f. - Plantă, Ajuga rep-tans.
Lat. Laurentina, sec. XIX (Tiktin). Pare un der. artificial.	4742
laz (-zuri), s. n. - Pămînt desţelenit
Sl.,	cf. sb., cr. laz, rut. (jaz (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 166; Conev 41), cf. alb. las, mag. laz. - Der. lăzişoară, s. f. (răchită, mlajă); lăzui, vb. (a desţeleni); lăzuit, s. n. (desţelenire).
4743
laz (-zi), s. m. - Populaţie din regiunea Caucaz.
Tc. laz (DAR). - Der. lăzească, s. f. (dans tipic).
4744
lăzărşl, s. m. - Sărbătoare populară în ajunul Duminicii Floriilor.
De Ia Lazăr. - Der. lăzăriţă, s. f. (fată care merge din casă-n casă, cîntînd cîntece ocazionale, în sărbătoarea numită Lăzărel). Cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 186.	4745
lazaret (—turi), s. n. - 1. Leprozerie. - 2. Infirmerie.
It. lazzaretto, prin intermediul germ. Lazarett; pare să fi fost introdus în timpul ocupaţiei austriece din Oltenia, în prima jumătate a sec.
XVIII.	4746
lazur s. n. - Lazulit, lapislazuli.
Germ. Lasur(stein), lat.med. lazurius, din arab. (per.) lazaward, cf. lagiverde (Tiktin; DAR); cf. pol., rus. lazur.	4747
leac (-curi), s. n. - 1. Medicament, remediu.
-	2. Tratament. - Megl. leac.
Sl. leku (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 349; Cihac, II, 166), cf. bg., cr., slov.,
rut. lek, sb. Ijak, pol. lek. - Der. lecui, vb. (a trata; refl., a-şi reface sănătatea, a se pune pe picioare; a se îndrepta, a se ameliora), din sl. lekovati, lekujq, sau din leac; nelecuit, adj. (iremediabil); lecuitor, adj. (care lecuieşte, care vindecă); lecui-tor, s. m. (doctor); lecuinfă, s. f. (înv., remediu, tratament); lecuială, s. f. (vindecare, îndreptare).
-	Cf. leacă.	4748
leacă, s. f. - Pic, cîtime mică, fărîmă, pişcătură, fir, bob, strop. (Se foloseşte numai cu art. indef. oleacă ,,puţin“).
Ngr. oXiycwi dim. al lui oXiyo (Cihac, II, 680; Philippide, Principii, 107; Scriban). Ngr. se pronunţă şi oXiaxi; cf. abruz. licca „un pic“. A ajuns să se confunde cu leac ,remediu", prin obişnuinţa de a administra medicamentele în cantităţi foarte mici; din această confuzie rezultă leac, s. n. (pic), de leac (încrucişat cu de loc) „complet, total, fără limite". Pentru separarea lui o, considerat greşit ca art., cf. strachină şi, în sens contrar, omidă.
4749
leafă (-lşfi), s. f. - 1. Soldă, remuneraţie a soldaţilor plătiţi. - 2. Salariu. - Var. (înv.) lefea, (pl.) lefuri.
Tc. iilefe, olefe (Şeineanu, II, 233; Cihac, II, 539; Bemeker 683), cf. ngr. Xotxpeq, bg. /e/e, alb. Ijufe, sb., rut. lefa, pol. lafa. Sec. XVII. - Der. lefegiu, s. m. (înv., mercenar, soldat de origine străină; salariat), din tc. lefeci; lefar, s. m. (Bucov., funcţionar, subaltern); lefaş, s. m. (salariat).
4750
leafă (-efe), s. f. - 1. Partea scobită a unei linguri, găvan. - 2. Polonic de lemn, lingură de lemn. - 3. Mai de lemn, paletă, rachetă. - 4. Lamă, tăişul unor instrumente. - 5. Capătul daracului. -Var. (Bucov.) leaşcă.
Germ. Ldffel „lingură", prin intermediul săs. leifel (Lacea, Dacor., IV, 779; DAR). 4751 leagăn (—ne), s. n. - 1. Pătuţ care se balansează pentru copiii mici. - 2. început, origine. -
3.	Scrînciob, dulap. - 4. (înv.) Caleaşcă, şaretă. -5. Scăunel, capra vizitiului la trăsurile cu suspensie. - 6. Vîrşă, instrument de pescuit de formă conică. - Var. leangăn, leagănă. Mr. leagînă, megl. legăn, istr. leagăr.
Der. legăna, vb. (a da în leagăn un copil); „a adormi" cu cîntece un copil; a dezmierda, a desfăta; refl. a se da în leagăn, a merge legănat, a se balansa; refl. a se clătina, a oscila, a se bălăbăni; refl. înv., a se îndoi, a şovăi); legănător, adj. (care încîntă); legănătoare, s.f. (servitoare care leagănă); legănătură, s.f. (legănare).
Origine nesigură. Pare să provină dintr-un lat
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
461
*lecane, *lecanis, din gr. Xexdcvr} (şi, de asemeni, Xcxxavri sau Xdcocwov) „taler, găleată, jgheab", cf, rus. locham „lighean" (Vasmer, II, 62). De fapt, forma tradiţională a leagănului este cea a unei copăi făcute dintr-un trunchi de copac tăiat în două, în direcţia înălţimii, şi scobit, cf. albie, copaie. După Boissacq 568, cuvintele gr. provin, prin intermediul lui Xexoţ „taler", dintr-o rădăcină indoeurop. *leq- „a se încovoia", cf. lat. lanx „taler, terezie de balanţă". Semantismul pare normal: nu şi fonetismul, care prezintă o oarecare dificultate. Ar trebui să se admită o schimbare de accent, facilitat poate de vb. legăna (cf. piep-tene-pieptăna, cumpănă-cumpăni, geamănă-în-gemăna etc.). Şi aşa, rezultatul ar trebui să fie leagînă (ca în mr.), unde î s-ar fi deschis sub infleunţa lui e anterior şi al lui e final de la pl. Forma de pl. a oscilat de la leagene (sec. XVII, înv.) > legene la leagăne, care este forma acceptată astăzi, poate datorită unei repugnanţe instinctive de a admite schimbarea lui g > g în interiorul cuvîntului. Este un cuvînt comun (ALR, I, 287); şi prezenţa formei rotacizate (cf. istr.) arată fără putinţă de tăgadă o apartenenţă la fondul lingvistic primitiv.
Der. din gr. Xecocvri sau XccyEva ? fost deja propusă de Roesler 571, dar nu a fost acceptată, şi nici n-ar putea fi, căci Roesler pornea de la gr. modernă. Laurian şi Massim se gîndeau la gr. Xkvov „leagăn"; şi Candrea presupune că acest ultim cuvînt ar fi trecut în lat. în forma *liginus, a cărei der. nu pare corectă (căci dificultatea rezultatului gi > gă, se explică, neconvingător, prin paralelismul cu cearcăn şi mesteacăn). Toate celelalte ipoteze pleacă de la vb. legăna, considerat ca originar, în timp ce leagăn ar fi un postverbal.
Părerea cea mai acceptată astăzi, din cîte se pare, este cea a lui Puşcariu, care se bazează pe un lat. *UginSre, der. din ligare. Explicaţia semantică se găseşte în faptul că anumite leagăne se leagă de o grindă din tavan pentru a le uşura balansul (Puşcariu, Lat. ti, 172; Puşcariu 957; REW 5028; Tiktin; Puşcariu, Dacor., I, 228; Rosetti, I, 58 şi 168; Iordan, BF, IX, 149; cf. Rohlfs, Differenzierung, 57; Drăganu, Dacor., III, 509-14, explica lat. *lîgînăre printr-un radical *lig- „a mişca"). - Dar obiceiul leagănelor legate de tavan există doar în Trans. şi nu e sigur că-i cel iniţial; fonetismul nu încetează să prezinte dificultăţi; şi nici evoluţia semantică propusă nu pare probabilă, deoarece "liginăre leagăne ar trebui să însemne, după acelaşi Puşcariu, „a lega leagănul", adică faza de pregătire a lui legăna, care
se dă o singură dată; aşa că *tiginăre doar în mod forţat ar putea ajunge să însemne „a legăna" (după cum în iter facere nu putem conchide că facere ar putea ajunge să însemne „a călători"). Cu atît mai puţin pare convingător etimonul *leviginare, de la levis compus cu aginăre (Candrea-Dens., 943; Densusianu, GS, II, 317), cu sensul de „a se mişca încet". în fine, nu sunt probabile explicaţiile încercate pe baza împrumuturilor modeme din mag. lengetni, logatni (Cihac, II, 511); din alb. lekunt „a legăna" (Miklosich, Rum. Unters., II, 22); din bg. legalo „cuib" (Byhan 264); din mag. lengeni „a undui, a face valuri" (Scriban). 4752
leah (—huri), s. n. - Dependinţe, accesorii. -Var. leau.
Sb. lecha „scîndură, arie".	4753
leah (lehi), s. m. - Polonez. - Var. (înv.) leav, leş.
Sl. lechu (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Byhan 317), cf. rut. Ijach, tc. leit. - Der. leaşcă, s. f. (poloneză); leşesc, adj. (polon); leşeşte, adv. (ca polonezii); Lehia, s. f. (Polonia, înv.); Lehliu, nume propriu, din tc. lehli „polonez". - Cf. lăscaie.	4754
Ieşi (-lă), adj. - Credincios, cinstit.
It. leale. Este dubeltul lui loial, adj. (leal), din fr. loyal, mai puţin folosit. - Der. lealitate (var. loialitate), s. f. (faptul de a fi leal), din it. lealtă, fr. loyaute.	4755
leamă (-eme), s. f. - Băţul de la năvodul de pescuit.
Rut. Ijama (DAR).	4756
leancă (-enci), s. f. - 1. Manta. - 2. Haină uzată. - 3. Femeie neglijentă.
Rut. Ijanka „haină de pînză de in“, din sl. lininu „de in“ (Cihac, II, 167; Iordan, Dift., 78; DAR), cf. pol. Injanka. Scriban derivă ultimul sens din numele de femeie (I)leana; cf. totuşi, pentru evoluţia semantică, buleandră, treanfă, hanţă etc. Leancă, s. f. (urzitoare) pare să fie acelaşi cuvînt (sensul ar fi de „alergătoare", femeie desfnnată, cf. numele său popular alergătoare şi expresia a umbla leanca „a hoinări"). Skok 71 şi DAR pleacă de la sb. lijenka „prăjină de întins rufele spălate"; dar semantismul nu este convingător. 4757
leandru (-ri), s. m. - Plantă cu flori (Nerium oleander). - Var. oleandru.
Germ. Oleander sau it. oleandro, cf. tarent. lendru, rut. olijander, sb. leandra.	4758
leasă (—şse), s. f. - 1. împletitură de nuiele. -
2.	Rogojină. - 3. Tipar de brînză. - 4. Hambar.
-	5. Cuşcă, coteţ de nuiele pentru bătut porumbul.
462
ALEXANDRU CIORĂNESCU
-	6. Instrument de pescuit. - 7. Zăgaz, baraj. -Mr., megl. leasă.
Sl. (bg., slov., rus.) lesa (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Cihac, II, 167; Iordan, Dift., 145; Conev 65 şi 75), cf. sb. Ijesa, mag. lesza. Din sl. lesu „pădure", cf. slov., rus. Ies „pădure", de unde şi leasă, s. f. (desiş).	4759
leat (-turi), s. n. - 1. An, dată. - 2. Recrutare, contingent. - 3. Recrut, răcan. - 4. Soldat care aparţine aceluiaşi contingent cu altul, camarad.
Sl. leto (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Miklosich, Lexicon, 351; Cihac, II, 167). Din forma de „a data documentele", sl. vii leto „în anul", provine veleat (var. înv. văleai), s. n. (dată; loc, termen; viaţă). - Comp. letopiseţ, s. n. (cronică, anale), din sl. letopisîcî. Cf. îndelete.	4760
Işbădă (-bţde), s. f. - Pasăre (Cygnus mu-sicus).
Sl. (bg., rus.) lebedl (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 166; Conev 55), cf. sb., cr., slov. labud. - Der. lebădoi (var. lebedoî), s. m. (masculul păsării).	4761
leciu, s. m. - (Sens adverbial) Şiroind, ud leoarcă.
Mag. locs „mlaştină" (Cihac, II, 511); după Drăganu, Dacor., IV, 1553 şi DAR, din mag. lecs „zeamă lungă". - Der. lecitti (var. leduri, liciuri), vb. (a plescăi; a sorbi zgomotos).	4762
lectică (—ce), s. f. - Litieră. - Var. (înv.) leftică, leptică.
Lat. lectica (sec. XVII). Candrea, Elemente, 404, presupune, nu ştim cu cîtă dreptate, că mag. laptika „car cu două roţi" provine din rom. 4763
lecţie (—ii), s. f. - Oră de învăţămînt; temă. -Var. lecţiune.
Lat. lectionem, cu pron. din germ. Lektion (sec.
XIX), cf. pol. lekcja, rus. lekcija. - Cf. lector, s. m., din fr. lecteur; lectură, s. f., din fr. lecture.
4764
Ieduncă (-ci), s. f. - Cartuşieră. - Var. (înv.) lăduncă.
Rus. ladtmka, din germ. Ladung, cf. tc. ladinga (Cihac, II, 163; DAR). Sec. XVIII.	4765
left (-ţi), s. m. - 1. Monedă de aur de cinci ducaţi. - 2. Medalie, medalion. - 3. Colier, salbă.
Ngr. Xoprov, formă populară a lui Xejitov „centimă" (Cihac, II, 668; DAR; Gâldi 205). Nu este posibilă der. din bg. levce „monedă" (Pascu, Arch. Rom., VII, 559). Sensul 3 se explică prin uzul comun al medaliilor de aur cu mărgele în şirag.	4766
lefter (-ră), adj. - Fără bani. - Mr. elefter „liber".
Ngr. eXeuGepoţ „liber" (Tiktin; DAR; Gâldi
205), interpretat glumeţ, cf. alb. Ijefter „liber", bg. levter „celibatar". - Der. lefteri, vb. (a curăţa, a lăsa fară bani); leftereală, s. f. (cheltuială mare; acţiunea de a rămîne fără bani); lefter ie, s. f. (credit), din £Xei)9ep{a „libertate" (DAR se îndoieşte fără motiv de această explicaţie, bazată pe o dificultate semantică; trebuie să fie o aluzie la închisoarea pentru datornici, instituţie care făcea din pierderea creditului un sinonim cu pierderea libertăţii).	4767
lega (-g, -at), vb. - 1. A prinde cu o sfoară etc. - 2. A uni, a adăuga, a înlănţui cu noduri sau legături. - 3. A amara, a fixa, a propti. - 4. A îmbuca, a îmbina, a umple. - 5. A strînge, a împiedica mişcarea, a înţepeni. - 6. A cartona, a broşa (o carte). - 7. A vorbi coerent. - 8. A încinge, a înfăşură. - 9. A înflori, a rodi. - 10. A întări, a solidifica un sos. - 11. A îngroşa o marmeladă. - 12. A fixa, a stabili, a decide, a institui. - 13. A obliga, a constrînge, a sili. - 14. A impune precepte morale sau bisericeşti. - 15. A uni prin căsătorie. - 16. A prohibi, a interzice.
-	17. A face pe cineva neputincios prin intermediul vrăjilor. - 18. A comunica, a pune în legătură. - 19. (Refl.) A intra în contact, a se împrieteni. - 20. (Refl.) A se dedica. - 21. (Refl.) A se încăiera cu cineva. - 22. (Refl.) A se compromite, a se obliga. - Mr. leg, ligare, megl. leg, ligari, istr. lega.
. Lat. lîgâre (Puşcariu 958; Candrea-Dens., 969; REW 5024; DAR), cf. it. legare, prov., sp., port. liar, fr. lier. Sensul 17, explicat greşit de Iordan, BF, IX, 140, plecînd de la obiceiul de a castra tăuraşii legîndu-le testiculele (cf. M. L. Wagner, BF, X, 158), este o evoluţie normală a sensurilor 14 şi 16.
Der. legat, adj. (unit, fixat, înţepenit; broşat, coerent; gros, dens; robust, voinic; obligat; îngrădit; neputincios; împlinit, format perfect, se zice despre persoane); legător, adj. (care leagă); legător, s. m. (cel care leagă cărţi, paie etc.; încărcător de snopi); legătorescă, s. f. (cea care leagă cărţi, snopi); legătoare, s. f. (legătoreasă; bandă, faşă; aliaj, amestec; cravată; grindă); legătorie, s. f. (atelier de legare a cărţilor, serviciul legătorului; Arg., razie); legămînt (mr. ligămîntu), s. n. (legătură; relaţie; convenţie, pact, obligaţie, compromis; farmec, descîntec, vrajă), cu suf. -mînt (după Puşcariu 959; Candrea-Dens., 972; REW 5023; DAR, direct din lat. lîgamentum); legătură, s. f. (unire; broşare de carte; coardă,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
463
curea; lanţ, fiare; copulă; legare de pămînt; înv., fundament, ciment; bandaj, pansament; mănunchi, snop; boccea, pachet; relaţie, tratat; unire, alianţă; uniune liberă, relaţii amoroase; convenţie, acord; compromis, obligaţie; mandat, obligaţie religioasă sau morală; decret ecleziastic; descîntec menit să îndepărteze lupii; vrajă care împiedică pe proaspătul căsătorit să realizeze unirea trupească), cu suf. -tură (după Puşcariu 960; Candrea-Dens., 970; REW 5026; DAR, direct din lat. lîgatura, cf. mr. ligătură, it. legătură, sp. ligadura); legătui, vb. (a obliga; refl. a se obliga, a se compromite; refl., a se înţelege, a cădea de acord), cu suf. -ui; legătuială, s. f. (învoială, acord; obligaţie); legă-tuirfă, s. f. (legătură, laţ; obligaţie, pact). Cf. dezlega.	4768
lega (-g-, -at), vb. - A lăsa prin testament, a porunci, a cere, a lăsa.
Lat. legare (sec. XIX), fr. leguer. Nu se obişnuieşte să se conjuge. - Der. leg, s. n. (înv., legat, poruncă), din fr. legs; legat, (var. înv., legată, legatum, legaton), s. n. (danie, mandat), din lat. legatum, în parte prin intermediul ngr. Xeymrov (sec. XVII, figurează în îndreptarea legii); legatar, s. m., din fr. legataire, şi mai înainte din lat. legatarius; legat, s. m. (delegat papal), din lat. legatus (sec. XVII); legaţi(un)e, s. f., din fr. legation; delega, vb., din fr. deleguer; dele-ga(i(un)e, s. f., din fr. delegation; relega, vb., din fr. releguer.	4769
lege (—gi), s. f. - 1. Putere, autoritate. - 2. Normă, regulă. - 3. Regulă divină. - 4. Religie, credinţă, confesiune. - 5. Drept. - 6. Justiţie, tribunal. - 7. Sentinţă, decizie judecătorească. -Mr. leage.
Lat. legeni (Densusianu, Hlr., 192; Puşcariu 961; Candrea-Dens., 974; REW 5008; DAR), cf. alb. lidze (Philippide, II, 646), it. legge, prov., port. lei, fr. loi, cat. lley, sp. ley. Sensul de „religie" este vechi rom., cf. sp. ley „religie, credinţă", gal. lei „fidelitate", fr. loi „religie"; de aceea nu se susţine ipoteza lui Şeineanu, Semasiol, 77, care explică acest sens din rom. prin sl. zakonu.
Der. legiui, vb. (a stabili prin lege; a judeca, a da sentinţe), cu suf. -ui; legiuire, s. f. (legislaţie; dispoziţie legală, normă; justiţie; litigiu); nelegiuire, s. f. (injustiţie; crimă, sacrilegiu, impietate; delict, ilegalitate); legiuit, adj. (legal; legitim, drept; condamnat); nelegiuit, adj. (ilegal; injust; criminal; nelegitim, bastard); legiuitor, adj. (legislativ); legiuitor, s. m. (legislator).
Der. neol. legal, adj., din fr. legal; nelegal (var. ilegal), adj.; legalitate, s. f.; ilegalitate, s. f.; legalmente, ar'v.; legaliza, vb.; legifera, vb.; leg-
islaţi(un)e, s. f.; legislativ, adj.; legislator, s. m.; legislatură, s. f.; legist, s. m.; legitim, adj,; nelegitim (var. ilegttim), adj.; legitimitate, s. f.; legitima, vb.; legitimafi(un)e, s. f.; legitimist, adj., toate din fr.	4770
legendă (—de), s. f. - 1. Mit. - 2. Inscripţie pe o monedă sau pe o medalie, explicaţie la baza unei plăci.
Fr. legende. - Der. legendar, adj., din fr. legendaire; legendar, s. n. (Trans., înv., enciclopedie, manual de învăţămînt elementar), din germ. Legendar.	4771
leghe (-ghe), s. f. - Măsură de lungime.
It. lega (DAR); este un sing. refăcut după pl. leghe.	4772
leghjn (-ni), s. m. - Băiat, tînăr. - Var. leghen.
Mag. legeny (Tiktin; DAR). în Trans. - Der. legheneşte, adv. (ca tinerii).	4773
legumă (-me), s. f. - 1. Produs vegetal de grădină, verdeaţă. - 2. Mîncare, aliment. - 3. Merinde, provizii.
Lat. legumen (Puşcariu 962; Candrea-Dens., 975; REW 4972; DAR), cf. it., port. legume, prov. legum, v.fr. leun, cat., sp. legumbre. - Der. legumos, adj. (des, gros, se zice despre supele de zarzavat); legumărie, s. f. (grădină de zarzavat); legumi, vb. (a ciuguli, a mînca şi a bea puţin; a cruţa, a economisi); legumeală, s. f. (acţiunea de a ciuguli); legumitor, adj. (care mănîncă sau gustă puţin).	4774
lehăi (-ăesc, -it), vb. - 1. A fura. - 2. (Refl.) A se lipsi de...
SI. lisiti „a lipsi" (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 341). în Trans., înv., azi neuzitat; se păstrează în var. a se lei, vb. (Olt., a se lipsi), leomi (liomî), vb. (Olt., a se lipsi), a cărui terminaţie aminteşte de lehămiti. - Cf. leşui.
4775
lehăi (-ăesc, -it), vb. - A vorbi repezit, a sporovăi.
Creaţie expresivă, o simplă var. a lui blehăi (Scriban) şi a lui lihăi, vb. (Trans., a gîfîi; Maram., a striga, a vocifera). E puţin probabilă legătura făcută de Cihac, II, 168, cu sl. lichu „gol, de prisos" sau cea sugerată de Tiktin şi Philippide, II, 719, cu alb. leh „a behăi". - Der lehăilă, s. m. (şarlatan); lehău, s. m. (Mold., limbut); lehăială, s. f. (Mold., flecăreală); lehăit, s. n. (taifas, trăncăneală). Cf. lehamite, s. f. (oboseală, dezgust, repulsie), care ar putea deriva din aceeaşi rădăcină expresivă (Cihac, II, 168; Scriban), dacă se admite că aceasta ar putea avea şi sensul de „a scîrbi",
464
ALEXANDRU CIORĂNESCU
ca cihăi (după Tiktin, mai bine pusă în relaţie cu lihni, leşina; după DAR, din mag. leha „gol“; finala ca în pasă-mi-te, dară-mi-te etc.); der. lehămeti (var. lehămetisi, lehămetui, lehametisî), vb. (a scîrbi, a-i fi greaţă, a inspira repulsie), cf. leomi.	4776
leică (-ci), s. f. - Pîlnie. - Megl. leică.
Sl. (bg., rus.) lejka (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 169; Conev 63; Iordan, Dift., 102), din sl. lijati, lejq „a vărsa", cf. leit. .	4777
leit (-tă), adj. - 1. Poleit, lustruit, strălucitor. -
2.	Care vine ca inelul pe deget, care corespunde perfect. - 3. Potrivit, asemănător.
De la un verb care nu se conjugă, provenit din sl. lijati, lejq, lejesi „a topi“ (Cihac, II, 168; Conev 76). Sensul ar fi de „făcut după model'1, cf. fr. moule, cf. Iordan, BF, IX, 149.	4778
lela, adv. - Hoinărind, fără scop.
Creaţie expresivă, care pare să indice ideea de clătinare, de bălăbăneală, ca şi cea de gîngăveală şi de prostie, cf. sb. lola „a umbla creanga", pol. lele „prost", ceh. lyla „neghiob", sb. lolati se „a hoinări", napol. lollo „prost", calabr. lellu „tont", sp. lelo „prost"; v. şi Iordan, BF, IX, 151 şi REW 4860.
Der. leleu, s. m. (prost); teleleu, s. m. (haimana, trîntor); lălîu (var. lălîi), adj. (prost, dezordonat), cf. Battisti, III, 2199; lălăi, vb. (a vorbi aiurea; a îngîna, a cînta încet şi monoton), pentru a cărui formulă expresivă cf. lat. lallare, gr. XaXeco, XaXoţco, germ. lallen; lălăială (var. lălăitură), s. f. (îngînare, fredonare); loloti, vb. (Trans., a face zgomot); lolof (var. pl. loloţi, loloafe) s. n. (smoc de lînă smulsă de scai la trecerea oilor); loloţi, vb. refl. (Trans., a se încîlci). - Cf. lele, tala(lăi), laţe.
4779
lele, s. f. - Denumire care se dă mătuşilor, surorilor mai mari şi, în general, tuturor femeilor, dar să nu fie bătrine. - 2. Titlu pe care uneori îl dă îndrăgostitul tinerei căreia îi face curte. - 3. Femeie stricată, desfrînată. - Mr. lele, lală, mod de adresare pentru unchi sau văr.
Creaţie expresivă din limbajul copiilor (DAR; Iordan, BF, IX, 150), comună unui mare număr de indiomuri: cf. gr. )jaXâ „bunică", XaXâţ „bunic" alb. lala „mătuşă", laie „unchi", Ijalje „titlu de curtoazie, în general"; tc. lela „doamnă", lolo „prostituată"; sl. (bg.) lelja „mătuşă", bg. lelek „unchi"; genov. lalla „mătuşă"; sp. lela „doamnă; stăpînă". E puţin probabilă der. din sl., susţinută de Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 169; şi Conev 58; şi mai puţin chiar cea din numele Leila
(Roesler 597). Este un cuvînt de uz comun (ALR,
I,	164).
Der. lelică, lică, leliţă s. f. (dim. al lui lele)', lea, s. f. (haplologie din lelea), se foloseşte nUmai cu numele propriu, cf. bg. le, Ijo „exclamaţie pentru a se adresa unei femei"; leică, s. f. (dim. de la lele), cu suf. -că, cf. maică, sau direct din sl., cf. bg. lelka „cumnată", rut. leljka „mătuşă". - Din rom. pare a proveni ţig. lele (Wlislocki 100).
4780
lemn (—ne), s. n. - 1. Buştean. - 2. Arbore. -
3.	Trunchi, buturugă, ciot. - 4. surcea, ţandără, retezătură. - 5. Vreascuri, trunchiuri (de foc). - 6. (înv.) Crucea lui Iisus. - 7. (Rar) Coşciug, sicriu.
-	Mr. lemnu, megl. lemu, istr. Iţmnţ.
Lat. Itgnurn (Puşcariu 963; Candrea-Dens., 976; REW 5034; DAR), cf. it. legno, sp. leno, port lenho. Sensul de „arbore" există şi în lat. tîrzie şi în it.; explicarea acestui sens prin influenţa sl. drevo (Şeineanu, Semasiol., 80; Rosetti, III, 99) este lipsită de fundament.
Der. lemnuş, s. n. (beţişor de tac sau puşcoci de copil, întinzător al ferăstrăului de mînă; scoarţă folosită drept colorant; Trans., fosfor); lemnuşcă, s. f. (plantă, Lythrum salicaria); lemnos, adj. (de lemn, tare), cu suf. -os (după Puşcariu 965; Candrea-Dens., 978; REW 5033 şi DAR, din lat lîgndsus, cf. mr. limnos); lemnoasă, s. f. (varietate de struguri); lemniu, adj. (culoarea lemnului crud); lemnie, s. f. (plantă, Lythrum salicaria); lemnar, -J s. n. (tăietor de lemne; tocător; daltă), cu suf. -ar (după REW 5032 şi DAR, din lat. lîgnărium); lemnar, s. m. (dulgher, tîmplar), cu acelaşi suf. (după Puşcariu 964; Candrea-Dens., 977 şi DAR, din lat. lignărius, cf. mr. limnar); lemnăreasă, s. f. (nevasta dulgherului); lemnărie, s. f. (tîmplărie, depozit de lemne; cherestea, lemne de construcţie); lemnărit, s. n. (meşteşugul lemnarului; impozit pe dreptul de a tăia lemne); lemriamă, s. f. (mulţime de lemne), care pare să reproducă lat. Itgnamen (DAR), se foloseşte în Banat; lemnet, s. n. (Olt., Banat, lemnărie, lemne multe), cu suf. -et; lemnitură, s. f. (Trans., armătură care susţine galeria unei mine); înlemni (var. lemni), vb. (a înţepeni, a ajunge ţeapăn; a rămîne stupefiat, a rămîne paf); lemnoşa (var. lemnoşi), vb. refl. (a se face fibros). - Cf. untdelemn.	4781
lemniţă (-ţe), s. f. - Răcitor. - Var. legniţă.
Bg. lednica „gheţărie" (Scriban). în Munt.
4782
Işnchi, s.m. - Lovituri Ia ţintă în jocul de arşice.
-	Var. lenghi.
Tc. lenki, lengi „şchiop" (Tiktin; DAR). 4783
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
465
Işne, s. f. - 1. Indolenţă, delăsare. - 2. Insectă (Pompilus viaticus). - Mr. leane, megl. leani,
Sl. lent (Miklosich, Slaw. Elem., 29, Miklosich, Lexicon, 349; Cihac, II, 169; Conev 100); cf. bg., rus. lent. - Der. alene, adv. (cu trîndăvie, cu calm), cu -a caracteristic formaţiilor adv.; leneş, adj. (trîndav; inert, somnoros; animal, Bradypus), lenos, adj. (trîndav, lent, calm); leniv, adj. (trîndav), din sl. lenivu; leni, vb. (a trîndăvi; a lăsa pe seama altuia), din sl. leniti sg, s. f. bg. lenjă se; lenie, s. f. (înv., trîndăvie); leneală, s. f. (Mold., lene); lenevi, vb. (a trîndăvi), din leniv; lenevie, s. f. (lene); lenevos, adj. (trîndav); lenevitor, adj. (Trans., leneş).	4784
lentă (—te), s. f. - Şnur al unei decoraţii sau ordin.
Rus. lenta (Tiktin).	4785
leoarfă (-fe), s. f. - (Trans., Banat) Mască. -Var. liorfă.
Germ. Larve (BF, II, 188; DAR), probabil încrucişat cu der. expresive de la rădăcina lap.
4786
leochiu (-je), adj. - Roşu aprins.
Tc. lok „lac" (Şeineanu, II, 238), cf. bg. Ijoki. Sec. XVIII, înv.	4787
leorbă (-be), s. f. - 1. Dafin, Laurus nobilis.
-	2. Usturoiţă, Alliaria officinalis. - Var. lurbăr, lurbăn.
Germ. Lorbeer, prin intermediul săs. lurber (Borcea 197). în Trans.	4788
lepăda (-d, -at), vb. - 1. A arunca, a azvîrli.
-	2. A lua, a scoate, a descărca. - 3. A respinge, a înlătura. - 4. A alunga, a expulza. - 5. (Trans., Banat) A vărsa, a vomita. - 6. A avorta. - 7. A părăsi, a lăsa. - 8. (Refl.) A nega, a se apăra, a se dezvinovăţi. - 9. (Refl.) A renega. - Mr. me aleapidu „mă grăbesc".
Lat. lapidare (Lexiconul de la Buda; Puşcariu
936,	cu dubii; Tiktin; Iordan, Dift., 152; Capidan, Aromînii, Bucureşti 1932, p. 220; Candrea). Dificultatea care se opune acestei derivări este de ordin semantic, deoarece e greu să se pornească de la sensul din lat. „a lapida". Dar pe lîngă sensul curent, cuvîntul trebuie să fi avut în limba populară acelaşi sens cu dilaptdăre, cum ar fi „a arunca cu pietre; a azvîrli (ca pe un lucru inutil)". Sensul de „a azvîrli" este în mod sigur primar, deoarece explică şi pe cel din mr. şi coincide cu cele mai vechi exemple: lepădară griul în mare (Cod. Voroneţean); să lepădăm tot răul (Coresi); leapădă icoanele de în biserică (Moxa).
Der. din lat. *liquidâre (E. Herzog, Dacor., I, 220-22 şi Dacor., V, 483-96; REW 5076a; cf.
împotrivă Rosetti, I, 160) nu pare posibilă. Cu atît mai puţin este convingătoare ipoteza care porneşte de la un lat. *lepidăre, de la lepis „scamă", cu sensul primitiv (despre şopîrle) „a năpîrli anual" (Drăgan, Dacor., VI, 295-9 şi VII, 139) explicaţie preferată, se pare, de DAR, cf. REW 5076 a N. Nu au nici o probabilitate explicaţiile date de Cihac, II, 512 (din mag. lapedăl „respins, aruncat") şi de Creţu 341 (lat. vilipendere).
Der. lepădat, s. n. (avort); lepădătoare, s. f. (cucurbeţică, Aristolochia clematitis); lepădătură, s. f. (avort; stîrpitură; prostituată; deşeu, rebut). -Din rom. provine mag. lapedăl şi săs. lepedăn „a arunca".	4789
lepedeu (-uri), s. n. - Cearşaf.
Mag. lepedo (Cihac, II, 512; Tiktin; Gâldi, Dict., 141). în Trans.	4790
lepră (-re), s. f. - 1. Boală. - 2. (Arg.) Denunţător. - Megl., mr. lepră.
Mgr. Âertpa (sec. XVIII), cf. alb. Ijepre, bg. lepra (Tiktin; Iordan, Dift., 95). - Der. lepros, adj. (cu lepră); leproserie (var. leprozerie), s. f., din fr. leproserie.	4791
leş (-şuri), s. n. - Cadavru, rămăşiţă pămîn-tească. - Mr. leşe, leşă.
Tc. leş (Miklosich, Tiirk. Elem., II, 119; Bemeker 703; Lokotsch 1306; Tiktin; Philippide, II, 719), cf. ngr. Xiai, alb. Ijes, bg. Ies. Mikloscih, Slaw. Elem., 10, crede că ar fi un cuvînt indigen; Philippide, Principii, 148, pornea în mod echivoc de la lat. lixium.	4792
leşie (—ii), s. f. - Soluţie alcalină. - Mr. (ali-sivă).
Lat. lixiva (Diez, I, 251, Puşcariu 967; Candrea-Dens., 982; REW 5084), cf. it. lisciva (piem. lessia, calabr. lissia), fr. lessive, sp. lejia. Mr., ca şi alb. aljsive, din ngr. fpacrîfkx < it. - Der. leşia, vb. (a spăla cu leşie); leşier, s. n. (Trans., cenuşar); leşietic, adj. (gri, cenuşiu; palid). - Din rom. provin bg. lesija, lisija (Capidan, Raporturile,
223), sb., cr. lusija, liksija (Candrea, Elemente, 408).	4793
lesne, adv. - 1. Uşor. - 2. (Banat, Trans.) Ieftin.
-	Mr. (lesnic).
Bg. lesen, lesno, lesnin, v.sb. lesny, sb. lasno, din sl. lîstinu „uşor" (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 170); Der. lesnicios, adj. (uşor, comod); lesniciune, s. f. (uşurinţă); înlesni (var. lesni), vb. (a facilita, a aplana; a proporţiona; a uşura).
4794
leşnică (-ce), s. f. - 1. Ambuscadă, cursă. - 2. Plasă, năvod. - Var. leşnic.
466
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Mag. Ies „cursă" (Tiktin; Scriban), cf. aleş.
4795
lespede (-zi), s. f. - 1. Dală, placă, piatră plană. - 2. Mormînt.
Sl.,	cf. rus. lepest „bucată, foaie", dialectal Iespet(ok), din lepestitî „a rupe în bucăţi" (Vasmer, II, 32). Alte ipoteze sînt insuficiente; din sl. Ieşti „a zăcea" (Cihac, II, 170); din lat. lapidem (Tiktin; Scriban); dinţr-un lat. *lispus < gr. Xionoţ „neted, plan" (Diculescu, Elementele, 490). - Der. lespedui, vb. (a pava cu dale de piatră). 4796
lesui (-uesc, —|t), vb. - A slăbi, a lua puterea, a Tămîne fără putere.
Sl. lisiti „a lipsi", cf. lehăi. - Der. leşuială, s. f. (slăbire, leşin); leşin, s. n. (slăbiciune, pierderea cunoştinţei), probabil în loc de *leşin(i)e, cf. bg., rus. lisenie „pierdere, privare"; leşina, vb. (a pierde cunoştinţa; a pierde puterea), cf. sb. Ijesivati „a pierde puterea"; leşinat, adj. (slăbit, fără cunoştinţă; fad, searbăd); leşinătură, s. f. (slăbiciune; stîrpitură). Părerile variază destul cu privire la originea acestor cuvinte. După Cihac, II, 669, leşina (mr. lişinare) ar veni din gr. oXiyojvo|xat, fiind un cuvînt identic cu a ligni. Pentru Philippide, Principii, 148 şi Iordan, BF, IX, 153 este un der. din leş „cadavru"; după Tiktin, există o legătură între leşin şi lehamite, care pare certă, însă nu pe calea indicată de el. în sfîrşit, după Candrea-Dens., 983; Pascu, I, 108; Densusianu, GS, II, 19; Rosetti, I, 168; Buescu, RPF, III, 356, e vorba de un reprezentant al lat. *laesionâre, din laesionem, greu de admis din punct de vedere semantic.	4797
letcă (-ci), s. f. - Mosor, depănătoare.
Sb., cr. letka, din sl. leteti „a zbura" (Cihac, II, 170; Tiktin; Conev).	4798
leu (—i), s. m. - 1. Animal. - 2. Monedă românească. Circula cu acest nume în sec. XVII, cînd valora 120 de bani.
Lat. leo, împrumut cult, probabil din sec. XVII. Der. nemijlocită din lat. (Puşcariu 968; Pascu, I, 107; Diculescu, Elementele, 427) nu pare posibilă fonetic (leo ar fi dat *ieu, ca leporem > iepure). Nu e sigur, aşa cum consideră Diculescu şi Scriban, că Lăune ar fi reprezentantul cazului oblic, cf. lăun. Cu atît mai puţin este probabilă der. din sl. livu (Conev 56). Sensul al doilea este o traducere din tc. arslanh „leu" şi „piastru" (Tiktin). - Der. leoaie, s. f. (înv., leona) pe care Puşcariu 966 îl derivă din lat. *leonia, este tot echivocă; leoaică, s. f.; leiţă, s. f. (înv., leoaică).
-	Din rom. pare să provină rut. lew (Miklosich, Wander., 17).	4799
leucă (—ci), s. f. - Fuscel de loitră, parte a carului care se sprijină cu un capăt în osie cu celălalt în loitiă.
Germ. Leichse, prin intermediul mag. locs (Cihac, II, 170; Tiktin; Scriban). Forma leucă este o reconstrucţie analogică, pornind de la pl. leuci, leoci. Cf. slov. levca, sb. lijevca, bg. levka (acesta din urmă probabil din rom.) - Der. leucaş, adj. (încovoiat, răsucit); leucit, adj. (bătut cu băţul).
4800
leurdă, s. f. - Varietate de usturoi sălbatic (Allium ursinum).
Origine necunoscută. S-a încercat explicarea acestui cuvînt prin intermediul alb. hudere „usturoi" (Cihac, II, 718; Philippide, II, 719; Rosetti, II, 118); dar această ipoteză pare insuficientă. După Diculescu, Elementele, 434, dintr-un gr. *XePt)pri5Ti;, cu suf. -ida; după Scriban, în legătură cu lat. luridus. Der. par să arate că sensul primar nu este cel de „usturoi", ci cel de „pădure mlăştinoasă", cum sînt cele în care creşte în mod spontan această plantă; din această cauză e posibil să ne gîndim la o origine expresivă: leurdă ar putea fi o var. a lui leopă, leoarbă, leoarcă, cu sensul de „loc unde bolboroseşte". - Der. leur-deasă, s. f. (pădure); leurdar, s. m. (tîlhar). - Din rom. provine rut. levurda.	4801
leuştean (—eni), s. m. - Plantă umbeliferă, Levisticum officinale.
Origine îndoielnică. Provine fără îndoială din lat. ligusticum, poate prin intermediul mag. lestvân, lestyăn (Cihac, II, 511; Scriban, Gâldi, Dict., 179); dar fonetismul nu e clar. Poate a influenţat în rom. prezenţa ngr. Xv/oarei*). 4802 levantă (—te), s. f. - Levănţică, Lavandula vera. - Var. levant, livant, levănţică, livănţică. -Mr. (livandă').
Ngr. Xepâvxa, XaPccvra, din lat.med. lavandula (Cihac, II, 174; Tiktin; Candrea), cf. tc. lavanda, alb. Ijevande, bg. levanta. - Mr. pare să provină din it.	4803
levată (-te), s. f. - Manevră la jocul de cărţi.
Fr. levee, sau mai curînd it. levata. 4804 levent (—ţi), s. m. - 1. Soldat turc din marină.
-	2. în sec. XVII, soldat mercenar din cavalerie, cavalerist. - 3. (Adj.) Viteaz. - 4. (Adj.) Cavaleresc, atent. - Var. livent. - Mr. livendu.
Tc. levend „levantin" (Miklosich, Tiirk. Elem.,
II,	119; Şeineanu, II, 235; Bemeker 704; Lokotsch 1016; cf. ngr. XefievTTiţ, bg. levent.	4805
lexic (-ce), s. n. - Vocubular. - Var. (înv.) lexicon.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
467
Fr. lexique şi mai înainte (sec. XVIII din mgr. Af^ixov (Găldi 205).	4806
ljba, inteij. - Se foloseşte pentru a chema gîn-sacii.
Mag. liba „gînsac“ (Bogrea, Dacor., I, 78; cf. Tiktin).	4807
libadea (-ele), s. f. - Mantou, pardesiu oriental.
Tc. libade (Şeineanu, II, 236; Lokotsch 1317), cf. bg., sb. lebade. Sec. XVIII, înv.	4808
libarcă (-ărci), s. f. - Insectă (Periplaneta orientalis).
Bg. hlebarka, de la hleb „pîine" (Conev 52; Scriban).	4809
liber (-ră), adj. - Slobod.
Lat. liber (sec. XIX). - Der. libera, vb., din fr. (e)liberer; liberal, adj.; liberalism, s. n.; liberali-îate, s. f.; liberator, adj.; libertate, s. f., toate din fr.; liber-schimbist, s. m. (partizan al libertăţii de schimb), după fr. libre echange. Cf. I. Guţia, Libera, cu derivatele sale, Bul. Bibi. romme Freiburg, II, 7-20.	4810
libră (-re), s. f. - (Trans., înv.) Monedă austriacă.
Lat. libra (sec. XVIII).	4811
librar (-ri), s. m. - Vînzător cu cărţi.
Fr. libraire, cu adaptarea suf. - Der. librărie, s. f. (magazin de cărţi), din fr. librairie; librăreasă, s. f. (proprietăreasa unei librării).	4812
ljbuţ (-ţi), s. m. - Nagîţ (Vanellus cristatus). -Var. libuc, libec.
Mag. libuc (Cihac, II, 512; Gâldi, Dict., 142).
4813
Iicăi (-ăesc, —it), vb. - A linge, a linchi. -Var. lincăi, linchi, linciuri.
Creaţie expresivă. Alte explicaţii par echivoce (din v.germ. lecchon, Diez, I, 246; din sl. lokati, Miklosich, Lexicon, 343 şi Cihac, II, 171; acelaşi Cihac, II, 511, pune în legătură pe linciuri cu leciu, şi Scriban, cu mag. lecsegni „a plesni, a trosni". Lui linchi îi corespunde limpi, vb. (a linge), cu var. limbi (sec. XVIII), prin confuzie cu limbă.
Der. li(n)căit, s. n. (lipăit, lingere); lincăială, s. f. (linsoare); linciureală, s. f. (plescăială, bălăceală). Se întîlneşte cu der. expresive de la lap şi liorc.	4814
licări (-resc, -it), vb. - A luci, a scînteia. -Var. licuri, licura.
Probabil din lucoare; rezultatul *!ucuri s-ar fi disimilat, în formă mai puţin clară, cf. licurici. După Pascu, Arhiva, 1905, 130 şi Pascu, I, 111,
din lat *luculîre; după Tiktin şi Scriban, legat de lat. lucere. Conform ipotezei improbabile a lui Puşcariu, Dacor., IV, 735-8, cf. REW 5079a, dintr-un lat. *liquorâre, pentru liquere; după Herzog, Dacor., V, 493, din sl. likît „roată". - Der. licărit (var. licăriş, licuriş), s. n. (scînteiere); licăritor, adj. (scînteietor); licăr, s. n. (scînteiere), pare o creaţie personală a lui Cezar Petrescu.
4815
liceu (—ee), s. n. - Colegiu, gimnaziu. - Mr. lichiu.
Fr. lycee (mr. din ngr. Xuxaov). - Der. liceal, adj. (secundar); licean, s. m. (elev de liceu).
4816
lichea (—ele), s. f. - Pungaş, ticălos, şmecher.
-	Mr. liche.
Tc. (per.) leke „murdărie" (Şeineanu, III, 78, Meyer, 239; Lokotsch 1292), cf. ngr. Xexe;, alb. likje, bg. leke. - Der. lichelism, s. n. (ticăloşie).
4817
lichid (-dă), adj. - Fluent, curgător.
Fr. liquide. - Der. (din fr.) lichida, vb.; lichidator, s. m; licheface, vb. (rar, a topi, a lichefia), după fr. liquefier.	4818
lichior (—ruri), s. n. - Băutură alcoclică dulce.
Fr. liqueur. E dublet al lui licoare, s. f. (lichid), introdus artificial de literatura romantică, din it. liquore. Se scrie uneori cu ortografie greşită licheur.	4819
lictar, s. n. - Marmeladă de prune.
Lat. electuarium (sec. XIX), introdus în Trans. prin farmacie (Candrea; Tiktin).	4820
licurici (-i), s. m. - 1. Insectă (Lampyris noc-tiluca). - 2. (Arg.) Lanternă, lampă de buzunar. -Mr. licuriciu.
Probabil der. din licuri (în loc de licări), cf. Tiktin; Pascu, I, 111; Candrea. După Diculescu, Elementele, 489, dintr-un gr. ‘‘Xuxoupîxto'u, der. doric din gr. Xuxoup/ţ.	4821
licurin (-ni), s. m. - Varietate de chefal.
Ngr. Xuxoppto (Cihac, II, 669; Tiktm), cf. tc. likorinoz.	4822
liftă (—te), s. f. - 1. Lituanian. - 2. Străin, venetic. - 3. Păgîn, necredincios. - Var. (înv.) litvă, litjă.
Pol. litwa „lituanian" (Cihac, II, 173; Tiktin); pentru evoluţia semantică, cf. Şeineanu, Semasiol., 235.	4823
lighean (-ene), s. n. - Vas de spălat. - Mr. lighen.
Tc. legen (Şeineanu, II. 236; Meyer 234;
468
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Bemeker 699; Lokotsch 1290; Vasmer, II, 24), cf. ngr. XeyEVl, alb. Ijegen (Philippide, II, 720), bg. legen, sb. ledjen, rus. legin. Originea pare să fie gr. Xezavri, cf. leagăn.	4824
lighioană (—ne), s. f. - Bestie, animal, dihanie. - Var. lighioaie.
Deformare populară a lui leghion, s. n, (înv. legiune), din mgr. Xe/ECtiv (Tiktin; Candrea), parţial prin intermediul sl. legeonu. Pl. leghioae „legiuni" există încă de la Dosoftei (sec. XVII); de la el s-a format sing. regresiv reprezentat de var. Alte explicaţii sînt fantastice: din ngr. ăXoyot d’va „vietăţi mici" (Cihac, II, 669) sau în loc de *lighian < libian „din Libia" (Bogrea, Dacor., IV, 828). Semantismul se explică prin înţelesul intermediar de „demon", plecînd de la expresia leghioane de draci, frecventă în literatura religioasă.	4825
lihni (-nesc, -it), vb. - A debilita, a face să leşine, a provoca slăbiciune, mai ales de foame.
-	Var. ligni.
Ngr. Atxveuonat, cu var. Xtyvawo), Aiyveuo, care explică var. rom. (cf. Tiktin; Candrea; Scriban), cf. şi aligni. Se foloseşte mai ales part. lihnit (mort de foame). - Der. lihneală, s. f. (leşin, sfîrşeală).
4826
lihod, adj. - 1. (Trans.) Livid, flămînd. - 2. (Mold., Trans.) Anost, searbăd. - Mr. lihud „flămînd".
Ngr. Ai%ou5r|q „flămînd" (Pascu, II, 57). Pentru transferul semantic, cf. cele două sensuri în leşinat.
-	Der. lihodeală, s. f. (vorbă, faptă anostă); lihozi,
vb. (Trans., a produce slăbiciune, a omorî prin foame).	4827
liliac (-ieci), s. m. - Animal. - Mr. lelic.
Sl. liliku „cufundar" (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 337; Cihac, II, 171; Tiktin), cf. sb. Ijiljak „liliac", rut. lilik „liliac", înrudirea acestor cuvinte cu ceh., rus. lelek „varietate de rîndunele", sb. lelek „barză", bg. lilek „barză", ngr. >Aotaţ „barză", alb. Ijeljek „barză", încă admisă în general, ar putea fi iluzorie; e vorba probabil de cuvinte der. din tc. leylek „baiză" (Lokotsch 1294), independent de cuvintele anterioare. Din rom. se pare că provine mag;, liliăk (Edeispacher 18).	4828
liliac (—ieci), s. m. - Plantă cu flori mov (Syringa vulgaris). - Mr. lilic, megl. liliac.
Tc. (arab.) leylak, din per. lilach „culoare violet" (Eguilaz 439; Roesler 597; Şeineanu, II, 246; Conev 49), cf. ngr. Aeitaxxi, bg. liljak, pol. lilak, mag., sp. lila, it. lillă, fr. lilas. Fonetismul arată că forma cuvîntului rom. s-a confundat cu liliac
, (animalul). - Der. liliachiu, adj. (violet); lulachi, adj. (rar, violet), din ngr. XouXazi.	4829
ljlom (-mi), s. m. - (Trans.) Iris, stînjenel.
Mag. liliom. Este dublet al lui lilie, s. f. (Trans., stînjenel), din germ. Lilie, cu der. liliufă, s. f. (plantă, Anthericum ramosum).	4830
liman (-nuri), s. n. - 1. Port, radă, loc de ancorat. - 2. Refugiu, adăpost. - Mr. limane.
Tc. liman (Roesler, 571; Şeineanu, II, 237; Meyer, 244; Lokotsch 1321; Bemeker 721; Vasmer, II, 42), din gr.	cf. ngr. Xljiocvi, bg.,
rut., rus. liman. Der. directă din gr. (Mumu 31; Roesler) nu este posibilă. - Der. înlimăni, vb. (a pune în siguranţă, a ancora). Din rom. provine mag. limăny (Scriban, Edeispacher 18).	4831
limbă (-bi), s. f. - 1. Organ anatomic. - 2. Limbă, idiom. - 3. (înv.) Naţie, popor. - 4. (înv.) Informaţie, ştire. - 5. Bucată de pămînt. - 6. Partea interioară a clopotului. - 7. Ac de ceasornic. - 8. încălţător. - 9. Epiglotă. - 10. Ac de balanţă. -
11.	Ţumburuş (la cataramă). - 12. Lamă de cuţit.
-	13. Lamă de spadă sau parte a meliţei. - Mr., megl. limbă, istr. limbţ.
Lat. lingua (Puşcariu, 969; Candrea-Dens., 984; REW 5067), cf. it. lingua, prov., sp. lengua, fr. langue, port. lingoa. O var. populară * limba ar fi putut exista încă din lat., cf. sard. limba, it. (limbello), fie ca efect al unei încrucişări cu lambere, fie printr-un proces spontan, ca în nebula
>	negură. Sensul de „naţiune" este sl. (Şeineanu, Semasiol., 75; Rosetti, III, 99), dar există şi în v.it. Cel de „ştire" se folosea înv. (sec. XVII) numai în expresia a prinde limbă.
Der. limbareţ (var. limbăref), adj. (guraliv, bîrfitor); limbariţă, s. f. (unghişoaiă; patlagină de apă, Alisma plantago); limbău, adj. (flecar); lim-buruş, s. n. (omuşor), în Banat, Olt. şi Trans. de
S.,	cf. ALR, I, 33; limbut, adj. (guraliv), cu suf. participial, prin analogie cu forma ca tăcut, comut (după Puşcariu 971; Candrea-Dens., 985 şi REW 5069; dintr-un lat. linguutus, cf. calabr. linguto, v.prov., cat. lengut, alb. Ijingut „mîncăcios", care pare să vină din it.); limbuţie, s. f. (vorbărie, trăncăneală); limbuţi, vb. (a trăncăni); limboată, s. f. (Olt., străin, venetic). - Der. neol. limbaj, s. n., format după fr. langage; linguistică (var. limbis-tică), s. f.; linguist (înv. limbist), s. m.; lingual, adj., din fr. - Din rom. provine bg. limba „nume de plantă" (Capidan, Raporturile, 49); mag. limba (Edeispacher 18); sb. limba „falcă".	4832
limbric (-ci), s. m. - Vierme intestinal. - Mr. limbric.
Lat. lumbrîcus (Puşcariu 970; Candrea-Dens.,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
469
986; REW 5158), cf. it. lombrico, prov., fr. lombric, sp., port. lombriz. - Der. limbricos, adj. (cu mulţi limbrici); limbricarifă, s. f. (iarbă de limbrici, Santolina chamaecyparissus). 4833
limonadă (-de), s. f. - Băutură de lămîie. -Mr. limunadă.
Fr. limonade (în mr., din it. limonata, ven. limonadă), cf. tc. limonata, ngr. XenovaSa. - Der. limonadier, s. m. (vînzător de limonadă), din fr., cu var. înv. limongiu, lemongiu, limonagiu, s. m. (vînzător de limonadă), sec. XVIII, din tc. lemonci; limoniu, adj. (gălbui, ca lămîia), din tc. limoni.	4834
limpede, adj. - Clar, curat. - Mr. limbid, limbit.
Lat. Umpidus (Puşcariu 972; Candrea-Dens., 987; REW 5056; cf. sard. limpiu, sp. limpio, Undo.
-	Der. limpejor, adj. (aproape limpede); limpezi, vb. (a face clar, curat; a purifica; a depura; a clarifica, a lămuri; a spăla a doua oară cu apă curată); limpezeală, s. f. (clarificare; purificare; clăteală); limpeziciune, s. f. (limpezire, claritate); limpezie (înv., puritate, claritate); limpezime, s. f. (puritate, claritate, curăţenie); limpeziş, s. n. (seninătate, lumină); limpezitor, adj. (purificator); lim-peziu, adj. (senin, transparent); limpiditate, s. f. (limpezime), din fr. limpidite.	4835
lin (-nă), adj. - Liniştit, senin, paşnic.
Lat. iSnis (Puşcariu 973; Candrea-Dens., 988; REW 4977; Iordan, Dift., 169; Rosetti, I, 107), poate prin intermediul unei var. populare *l2nus, cf. it. lene, leno (Battisti, III, 2201), prov. le, sp. len.
Der. linişte, s. f. (calm, pace, tăcere), cu suf. sl. -işte (probabil der. cult, nu este cuvînt pur popular); linişti, vb. (a potoli, a calma); liniştitor, adj. (care linişteşte); neliniştit, adj. (fără linişte); nelinişti, vb. (a îngrijora, a conturba); nelinişte, s. f. (îngrijorare, alarmă, lipsă de calm); neliniştitor, adj. (îngrijorător, alarmant).	4836
lin (-ni), s. m, - Peşte (Tinca vulgaris). - Mr. (inar).
Sl. Urii (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 337; Cihac, II, 171; Conev 63), <Jf. sb. linj, ceh. lin, pol. Un, rus. Uni.	4837
lin (-nuri), s. n. - Teasc, călcătoare.
Ngr. Xr|vo; (Tiktin, Conev 53; Candrea; Gâldi
206), cf. bg. lin. Der. directă din gr. (Roesler 571; Diculescu, Elementele, 460) nu este posibilă.
4838
lînă (—nuri), s. f. - 1. Păr de animal. - 2. Lînă de oaie (tunsă). - 3. (Arg.) Păr (încîlcit). - Mr. lînă, megl. Iqnă, istr. lărţ.
Lat. lana (Puşcariu 974; Candrea-Dens., 991; REW4875; DAR), cf. it., prov., sp. lana, fr. laine, port. lăa. Pl. are valoare colectivă.
Der. lîneafă, s. f. (lînă de proastă calitate); lînică, s. f. (lînă colorată pentru brodat); lînar, s. m. (negustor de lînă); lînărie, s. f. (magazin şi marfă); lînărică (var. lînărifă), s. f. (plantă, Filago germanica); lînos, adj. (cu aspect de lînă, păros); lînoşi, vb. refl. (a se jumuli pluşul sau o ţesătură de lînă); deslînat, adj. (scămoşat; rău redactat).
4839
Iînced (-dă), adj. - 1. Galeş, debil. - 2. Bolnav. - 3. Melancolic, abătut. - Megl. lîngit, lîngid.
Lat. languidus (Puşcariu 976; Candrea-Dens., 994; REW 4890; DAR), păstrat numai în rom. (în celelalte idiomuri romanice sînt derivări neol., cf. Rosetti, I, 168). Rezultatul g > c este modem (totuşi se aude var., rară, lînged). A fost explicată prin analogie cu muced; dar pare mai cirind efectul unei disimilări g...d.
Der. lîncezi, vb. (a zăcea; a fi bolnav, a avea o suferinţă, a vegeta, a se istovi); lîncezeală (var. lîncezime, înv. lîngejune), s. f. (boală, suferinţă). Cf. lingoare.	4840
lîncotă (-te), s. f. - înşelăciune, păcăleală, minciună.
Sl. Iqkota „undiţă" (Scriban). Sec. XVI, înv. -Der. lîncoti, vb. (a amăgi, a înşela, a minţi), cf. sl. lankovati.	4841
Iindic (-ce), s. n. - Clitoris.
Lat. landîca (Philippide, Principii, 148; Can-drea-Dens., 995; Homing, ZRPh., XXX, 366; REW 4886), cf. v.fr. landie. Schimbul de suf., *landicula (Puşcariu, Dacor., III, 390), nu pare necesar. Pentru conservarea lui d înainte de i, cf. ridica. - Din rom. provine mag. lindik (Edelspacher 18).	4842
lindine (-ni), s. f. - Ou de păduche. - Var. lindină. - Mr. lindină, istr. lindire.
Lat. lendînem (Densusianu, Hlr., 139; Diez, I, 247; Puşcariu 977; Candrea-Dens., 996; Iordan, Dift., 168; REW 4978); cf. it. lendine, fr. lente, sp. liendre, port. lendea, Der. din sl. Iţdina (Byhan 316) nu este probabilă. - Der. lindinos, adj. (păduchios).	4843
Ungă, prep. - Alături de, aproape de, în apropiere de. - Pe lîngă, aproape de; afară de; în comparaţie cu. - Mr. (ningă), megl. lăngă (prin-gă), istr. (pringţ).
Lat. longo (Candrea-Dens., 999; REW 5119; Pascu, I, 111; Candrea). Der. din lat. longum ad (Puşcariu, 979; Tiktin; DAR) pare mai puţin
470
ALEXANDRU CIORĂNESCU
probabil, din motive fonetice. Pentru evoluţia semantică, cf. it. longo, prov. lonc. - Der. dingă, prep. (Trans., de aproape de), comp. cu de; p(r)ingă (var. p(r)mgă), prep. (aproape de), comp. cu pe sau pre.	4844
lingav (-vă), adj. - (Munt.) Scîrbit, fără poftă de mîncare. - Var. ligav.
Sl. Iţgavii „băbos“ (Byhan 317); var., din bg. ligav. Legătura cu sl. (sb., cr.) Ijohav „bolnăvicios" (Cihac, II, 171) nu e posibilă; iar cu lingoare, prin intermediul unei forme * lingav (Loewe 31) cu atît mai puţin.	4845
linge (-g, -ns), vb. - 1. A atinge cu limba. -
2.	A linchi. - 3. A măguli, a peria, a adula. - Mr. (ajlingu, (a)limşu, (a)lindzire, megl. ling, istr. ling, lins, linje.
Lat. Ungere (Puşcariu 978; Candrea-Dens., 999; REW 5066; Pascu, I, 32), cf. v.it. Ungere (friul. lenzi, sicii, lingiri, sard. Unghere, cf. Battisti,
III,	2238).
Der. lingăii, s. m. (linge-blide, parazit); linge-talere, s. m. (lipitoare, parazit); lingăi, vb. (Trans., a linguşi); lingăref, adj. (lacom, hulpav); lingări, vb. (a fi parazit, a mînca pe spinarea altuia; a păcăli, a linguşi); lingăritură, s. f. (înv., linguşi-tură, măgulitură); linguşi, vb. (a peria, a înşela, a adula), cu suf. expresiv -şi; linguşeală, s. f. (linguşire, adulaţie, josnicie); linguşitor, adj. (mincinos, care linguşeşte); prelinge, vb. (a linge; a se scurge, a curge un lichid care scapă dintr-un recipient poros sau spart, refl., a aluneca), cu pref. pre-.	4846
lingoare, (-ori), s. f. - 1. Boală, suferinţă. -
2.	Tifos, febră tifoidă. - Var. lingoare, lungoare.
-	Mr. lingoare, lungoare, megl. lăngoare.
Lat. languorem (Puşcariu 980; Candrea-Dens., 1001; REW 4891; DAR), păstrat numai în rom. (Rosetti, I, 169). Pentru semantism, cf. Şeineanu, Semasiol., 189. Este cuvînt comun (ALR, I, 111); var. se explică prin încrucişare cu lingere sau cu lung. Cf. şi lînced. - Der. linguros, adj. (bolnăvicios, slab), dublet al neol. languros, adj. (galeş), din fr. langoureux. Linji, vb. (a lîncezi), cuvînt rar, pe care Puşcariu 982 îl crede der. de la un lat. *languîre, pare să rezulte dintr-o confuzie cu tinji. Lungarică, s. f. (plantă, Galeopsis Tetrahit), stă în loc de *lingurică (Tiktin).	4847
lingură (-ri), s. f. - 1. Obiect cu care se mănîncă. - 2. Conţinutul obiectului de sub-1. -
3.	Instrument de sfredelit. - 4. Plantă, Asarum europaeum. - 5. (Banat) Mormoloc. - 6. Sondă, sfredel de sondare. - Mr., megl. lingură, istr. lingurţ.
Lat. lingi/la, formă atestată de Marcial, rezultată din încrucişarea dintre ligula „lingură" cu Ungere „a linge" (Keller, Lat. Volksetymologie, 85; Puşcariu 981; Candrea-Dens., 1002; REW 5036), cf. sp. legra (Corominas, III, 60; Rosetti, 1,169, crede că s-a păstrat numai în rom.).
Der. lingurar, s. m. (cel ce face linguri şi alte obiecte de lemn; era o specialitate a unor grupuri de ţigani nomazi, care purtau acest nume); lin-gurică (var. linguric, lingurea), s. f. (epigastru, partea superioară a abdomenului; plantă, Co-chlearia officinalis); tinguraş, s. n. (Mold. de S., epigastru); linguriţă, s. f.; linguroi, s. n. (polonic); linguruş, s. m. (Banat, mormoloc). Din rom. provine bg. Ungur „ţigan care face linguri de lemn" (Capidan, Raporturile, 132).	4848
linie (—ii), S. f. - 1. Dreaptă, dungă. - 2. Şir, rînd. - 3. Formaţie de trupe în ordin de bătaie. -
4.	Legătură de comunicaţii. - 5. Rînd. - 6. Riglă.
-	7. Stirpe, descendenţă. - 8. (înv.) Măsură de dimensiuni, valorează 1/10 dintr-un deget (0,00246 m) în Munt. şi 1/12 dintr-un palmac (0,00290 m) în Mold. - 9. Obiect cu care se băteau şcolarii la palmă.
Lat., it. linea (sec. XVIII). - Der. liniuţă, s. f. (riglă mică; cratimă); linia, vb. (a trage linii), folosit mai ales la part., cf. it. lineato; alinia, vb., format după fr. aligner; liniar (var. linear), adj., din fr. lineal; sublinia, vb., după fr. souligner.
4849
linşa (-SŞZ, — at), vb. - A ucide pe cineva fără judecată (de către o mulţime).
Fr. lyncher. - Der. linşaj, s. n. (acţiunea de a linşa), din fr. lynchage.	4850
linte, s. f. - Plantă leguminoasă. - Mr., megl. linte.
Lat. lentem (Puşcariu, 984; Candrea-Dens., 1003; REW 4979), cf. it lente. - Der. lintiţă, s. f. (plantă acvatică; pistrui), cu suf. dim. -iţă (Densusianu, Rom., XXXIII, 281). E dublet a lui lentilă, s. f., din fr. lentille.	4851
linţoliu (-ii), s. n. - Giulgiu.
It. lenzuolo (sec. XIX), cuvînt de circulaţie literară.	4852
liochiu (-ie), adj. - Roşu-aprins.
Tc. lok „şerlac" (Tiktin). Sec. XVIII, înv.
4853
liorc, inteij. - Exprimă zgomotul bălăcelii.
Creaţie expresivă, rară. - Der. leoarcă (var. lioarcă), s. f. (femeie stricată; broască; gură, cioc, plisc; poşircă), se foloseşte mai ales în expresia ud leoarcă „foarte ud“ (după Cihac, II, 174, din
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
471
pol. liura, lura „poşircă“ ’ după Diculescu, Elementele, 492, dintr-un lat. *libricus care ar proveni din gr. Xtf5poţ ,,umed“), cf. şi leoarbă, lioarbă; bleoarcă (var. /leoarcă) s. f. (gură, plisc), cf. bleancă, /leancă, /leoarţă; leorcăi (var. Horcăi, liorciori, liocei), vb. (a fi ud leoarcă; a stoarce; a asuda,; a se bălăci; a hălpăi, a înghiţi), cf. liorpăi, licăi; leorcăială, s. f. (bălăceală); liopotaie (var. liopardac), s. m. (Trans. de E., venetic, străin care nu cunoaşte limba); lefetiţă, s. f. (Trans., gură, plisc), poate prin încrucişare cu lea/ă „satîr“; lefîrdău, s. m. (Trans., flecar, limbut; intrigant); lefirdaie, s. f. (femeie flecară), pe care Bogrea, Dacor., IV, 826, îl lega de alb. Ijaperdhi „ciu-gulire" şi DAR de mag. lehordâ „persoană care înjură". Toate aceste cuvinte se întîlnesc cu rezultatele expresive ale lui lap şi licui. 4854 liotă (-te), s. f. - Bandă, trupă, mulţime. - Var. lea(h)olă.
Origine îndoielnică. După Candrea şi Scriban, din bg., sb., rut. lihotâ, pol. lichota „lucru inutil" sau „lucru rău", din sl. lichu „inutil" (cf. Bemeker 718); dar der. nu este clară. După Tiktin, din germ.med. Ijute ( > germ. Leute) „oameni", care e şi mai puţin sigur. Probabil trebuie pornit de la rădăcina expresivă leo-, cf. leorbă, li(o)păi, leurdă, cu finala ca în pihotă.	4855
lip, s. n. - Murdărie, slin. - Var. lep.
Ngr. Xinoq „grăsime", cf. it. S. lippu (Battisti,
III,	2206). După Tiktin, Candrea şi Scriban, din sl. lepu „clei de lipit", pol., rut. lep, singurul care poate explica var. în Mold.	4856
lipa, inteij. - Exprimă zgomotul de tropăială.
Creaţie expresivă, cf. liop, care exprimă zgomotul bătăii din palme, şi lap. Relaţia cu a lipi (Tiktin) este puţin probabilă. - Der. lipăi, vb. (a tropăi; a face zgomot cu încălţămintea); lipăială, s. f. (tropăială).	4857
lipan (-ni), s. m. - Plantă (Lappa major).
Sl. leparii „frunză" (cf. Miklosich, SlaW. Elem., 28; Cihac, II, 172); cf. bg. lepjan, sb. Ijopeno, slov. lepen (Bemeker 733). - Der. lipăni, vb. (Olt., a răbda de foame), poate rezultat din încrucişarea cu lihni.	4858
lipan (-ni), s. m. - Peşte asemănător cu somonul, Salmo thymalus. - Var. lipean.
Sl.,	ceh. lipan, sb. lipen (Cihac, II, 172; Tiktin), cf. mag. lepeny.	4859
lipcan (-ni), s. m. - 1. Lituanian. - 2. Corp de călăreţi în vechea organizare militară din Mold.
-	3. Sol, ştafetă, emisar.
Tc. lipkan „lituanian" (Lokotsch 1324; Candrea), cf. pol. Lipek (Cihac, II, 172). Cf. liftă.
4860
lipi (—pese, -it), vb. - 1. A prinde, a cola, a încleia. - 2. A adera, a reuni, a aduna. - 3. A tencui. - 4. A pălmui. - Mr. alichescu, megl. lipes.
Sl. lepiti sau lîpeti (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Miklosich, Lexicon, 350; Cihac, II, 172; Iordan, Di/t., 138), de la lepu „clei", cf. bg. lepjă, sb. lepiti. Cf. lip.
Der. alipi, vb. (a reuni, a împreuna; refl., a se dedica); lipaci, s. m. (căprior alipit, nadă de lemn), în Mold.; lipeală, s. f. (lipitură); lipcă, adv. (lipit de...), din rut. lipkii (Bogrea, Dacor., IV, 829), pol. lipki, în Mold. (legătura cu bg. lepka, sugerată de Tiktin şi Conev 63, nu este convingătoare); lipicios, adj. (care lipeşte; adeziv, aderent; contagios; tandru, afectuos); lipicioasă, s. f. (nume de plante: Lychnis viscaria; Silene nemoralis; Aspe-rugo procumbens, Gallium aparine); lipici, s. n. (atracţie, farmec), cu suf. -ici, cf. gîdilici; lipici, s. m. (nume de plante: Lappula myosotis, Cuscuta apithymum, Gallium aparine, Xanthium spino-sum); lipică, s. -f. (Trans., molie); lipiciune, s. f. (blefarită); lipie, s. f. (pîine rotundă şi turtită), pe care'Cihac, II, 172, Tiktin şi Candrea o pun în legătură cu sb. lepinja, mag. lepeny (mai probabil e vorba de un der. interior, deşi nu foarte clar); lipitoare, s. f. (animal care suge sînge, Hirudo officinalis, nume de plantă, vinariţă, Asperula arvensis, Asperula tinctoria; omit. păpăludă, Ca-primulgus europaeus); lipitură, s. f. (lipire; tencuială; apatie atribuită spiritelor rele)', -lipitor, adj. (care lipeşte); deslipi, vb. (a descleia, a separa). Lipăr, s. n. (foc, ardoare), în Trans., are putea proveni din lipi („locul unde soarele «se lipeşte» cel mai tare").	4861
lipovean (—eni), s. m. - Sectant rus, adept al ereziei rascolnicilor.
Rus. (fi)lipovanin, de la numele şefului sectei Filip Pustovjat (Scriban). - Der. lipovenesc, adj. (propriu lipovenilor); lipovenime, s. f. (colectivitate de lipoveni).	4862
lipscan (-ni), s. m. - Vînzător de mărfuri cu amănuntul.
De la Lipsea ( < sl. Lipsku) „Leipzig" (Cihac, II, 173; Tiktin). Este numele străzii din Bucureşti, în care se concentra acest negoţ mai înainte. -Der. lipscănie, s. f. (comerţ cu mărfuri, mercerie); lipscănesc, adj. (negustoresc); lipscănoaică, s. f. (plantă, Coreopsis tinctoria); lipiscat, s. n. (stofă de Lipsea), din tc. Lepiska „Lipsea", cf. tc. lepisca „mătase verde" (Tiktin).	4863
472
ALEXANDRU CIORĂNESCU
lipsi (-sesc, -it), vb. - X. A nu fi, a nu se
găsi. - 2. A suprima, a scoate. - 3. A absenta. -
4.	A separa, a despărţi. - 5. (înv.) A se lăsa de.
-	6. (Refl.) A părăsi, a renunţa la, a se priva de.
-	Mr. lipsesc, lipsire.
Gr. Xzxmn, aoristul eXei^a (Mumu 31; Meyer 247; Sandfeld 19), poate în parte prin intermediul sl. lipsati (cf. Miklosich, Etym. Wb., 170; Bemeker 723) care este din sec. XIV (Mazon, Melanges Vendtyes, 266); cf. alb. lipsem, bg. lipsuvam. Sec. XVII.
Der. lipsă, s. f. (carenţă; absenţă; necesitate); postverbal (după Roesler 571; din gr. X£l4>ic); e dubletul lui lipsis, s. f. (lipsă, carenţă), sec. XVIII, înv., direct din mgr. XEÎil'tţ (Gâldi 207); lipsit, adj. (nerod, prost); lipsinfă, s. f. (înv., lipsă); nelipsit, adj. (care se află pretutindeni). Miklosich, Bulg., 126 crede că bg. lipsuvam provine din rom., ceea ce nu e sigur.	4864
liră (-re), s. f. - Instrument muzical.
Lat. lyra, it. lira (sec. XIX). - Der. (din fr.) liric, adj.; lirism, s. n.	4865
liră (-re), s. f. - Monedă turcă şi apoi italiană.
-	Var. rilă. - Mr., megl. liră.
It. lira (sec. XIX). E dubletul lui livră, s. f. (monedă şi greutate), din fr. livre. Cf. litră. 4866
lis (-să), adj. - (Cîine sau cal) cu păr alb.
Bg. lis „animal care are o pată albă în frunte1*, sb. lisa „pată albă pe cap“ (Weigand, Krit. Jb., DC, I, 76; REW 5081). Der. din lat. *lisius „neted11 (Puşcariu, 985; REW5081) sau din ven. lis (Pas;u, Etimologii, 51; Pascu, Beitrăge, 10) nu e probabilă. - Der. lisei, s. m. (Banat, nume de cîine).
4867
lisă, s. f. - Dulceaţă de chitre.
Origine dubioasă. După Cihac, II, 168, din sl. liti „a topi11; dar der. nu este clară. Cuv'nt rar.
4868
lisiţă (-ţe), s. f. - Pasăre (Fulica atra). - Var.
ieşiţă.
Probabil din leaşiţă, f. normal al lui leah „polonez11, cf. alt nume al său raţă leşească. Intermediarul rut., propus de Scriban, care însă nu există, pare inutil. Numele bg., sb., cr. liska, pol. lyska (Cihac, II, 173; Tiktin; Candrea) nu constituie o explicaţie suficientă.	4869
lişiţă (-ţe), s. f. - Bucată de lemn arcuită care fixează cuiul inimii la oiştea din spate a căruţei.
Sb. lisice „legătură11 (Candrea), sau bg. lesici (Conev 69).	4870
Iiştai, adv. - 1. (Olt.) îmbibat, muiat. - 2. (Mold.) Aidoma, bucăţică ruptă. - Var. Mold., Munt. lişteav, Olt. leşteav, Trans. lejdeu.
Origine îndoielnică, probabil expresivă. Trebuie să aparţină la familia lui Jleşcăi, cu pierderea iniţialei, ca în Jleandură > loandră, cf. jlişvăi, vb. (a se bălăci, a tropăi), cuvînt rar, Jlişcă etc. Echivalenţa semantică între „topit11 ( < turnat, topit) şi „asemănător'1, ca în leit. Legătura cu sb. lice „faţă11 (Cihac, II, 173) sau sb. bliskav „strălucitor*1 (Scriban) nu e sigură. Cf. lişcotă, s. f. (mulţime de copii), pe care Scriban o pune în legătură cu lişiţă; liticaş, s. m. (plevuşcă). 4871
liţă (-ţe), s. f. - Cablu electric.
Germ. Litze (Candrea). Sec. XX.	4872
litanie (-ii), s. f. - Totalitatea rugăciunilor. -Mr. litănie.
Mgr. Xvtccvaa, în parte prin intermediul sl. litanija (Tiktin). Sec. XVII.	4873
litavră (-re), s. f. - Tobă.
Pol. litawry, rus. litavra (Tiktin). Sec. XVIII, înv.	4874
literă (—re), s. f. - Slovă, buche.
Lat. littera (sec. XIX). - Der. (din fr.) literal, adj.; literar, adj.; literat, s. m. (scriitor), din lat. litteratus; literator, s. m. (înv., scriitor), din lat litterator; literatură, s. f.	4875
litie (-ii), s. f. - 1. (înv.) Procesiune. - 2. Rugăciune făcută în ajunul anumitor sărbători. -
3.	Azimă, anafură.
Mgr. XiTri, prin intermediul sl. (v.sb., bg., sb., cr., rus.) litija (Tiktin; Vasmer, Gr., 90). - Der. litier, s. n. (tablă de metal pentru ofrande). 4876
litră (-re), s. f. - 1. Măsură veche de greutate egală cu un sfert de oca (318 g în Munt., 323 g în Mold.). - 2. Veche măsură de capacitate, egală cu un sfert de oca (380 ml în Munt., 320 ml în Mold.). - 3. Sfert de kg sau de litru. - Mr. litră.
Mgr. Xupa (Meyer 247; Tiktin; Vasmer, Gr., 90), cf. v.sb. litra, tc., bg. litra, alb. Ijitre. Sec. XVII, pop. cu ultimul sens. Este dublet al lui litru, s. m., din fr. litre. Cf. liră.	4877
litrosi (-sesc, -it), vb. - 1. A pune în libertate. - 2. A face să dispară. - 3. A separa, a despărţi, a scutura pămîntul de pe o rădăcină.
Ngr. Aurpfflvco, aoristul Xwpoocsa (Cihac, II, 670; Gâldi 206), cf. v.sb. litrositi (Vasmer, Gr., 90).
4878
Iiturghfe (-ii), s. f. - 1. Slujbă, mesă. în biserica ortodoxă, fiecare din cele trei slujbe diferite, uzuale în prezent: cea a Sf. Vasile cel Mare, de zece ori pe an (duminicile din postul mare, Joia Mare, sîmbăta din Săptămîna Patimilor, în ajunul Crăciunului, de Bobotează şi de Sf.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
473
Vasile); cea a Sf. Grigore, în 25 martie şi în toate zilele de post, afară de duminici; şi cea a Sf. Ioan Gură de Aur, în restul zilelor. - 2. Liturghier. -
3.	Pîine sfinţită în formă de colac; se dă preotului şi dacălului. - Var. leturghie. - Mr., megl. liturghie „anafură".
Mgr. Xatoupyia (Mumu 33; Sandfeld 21), parţial din sl. liturgija (Vasmer, Gr., 89), cf. sb. leturgija. - Der. leturghioară, s. f. (prescură); liturghisi, vb. (a face slujbă), din ngr. XEvroupyco, sl. liturgisati; liturgic, adj., din fr.; liturghier, s. n. (cartea care conţine liturghia).	4879
liudă (-de), s. f. - 1. Contribuabil, bimic. - 2. Soldat înrolat în cavalerie care lupta ca pedestru, deoarece nu mai avea cal. - Var. ludă.
Sl. Ijudu „lume“, Ijudije „oameni" (Cihac, II, 174; Tiktin), cf. sb., cr., slov. Ijudi, pol. lud ( > ludă), germ. Leute, de unde sp. leude. Astăzi rar.
4880
liuliu, inteij. - (Mold., Trans.) Interjecţie alin-tătoare în cîntecele de leagăn.
Creaţie spontană, cf. rut. Ijuli-ljuli (Bemeker 759; Scriban). - Der. Imliuţ, s. n. (Maram., leagăn); lului, vb. (a adormi cu cîntece de leagăn), pare o creaţie inventată de N. Crainic. 4881
liur, s. n. - Poşircă, must. - Var. liură, liurcă.
Origine îndoielnică. După Cihac, II, 174 şi Scriban, din rut. Ijura (după Gâldi, Dict., 142, din mag. lore), ceea ce pare posibil, fiind cuvînt uzual numai în N. ţării. Fără îndoială, coincide cu leoarcă, care este în mod evident expresiv, cum .pot fi şi cuvintele indicate ca izvoare. 4882
livadă (-vezi), s. f. - Imaş, păşune, pajişte. -Var. livadg, (Munt.) livede. - Mr. livade.
Mgr. XiPaSl(ov), prin intermediul sl. livada (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 336; Cihac, II, 174; Puşcariu, Lr., 260), cf. v.sb. livada, livadije (Bemeker, 771; Vasmer, Gr., 91), bg., sb., cr. livada, rus. levada. Der. direct din mgr. (Roesler 571; Mumu 33; Pascu, II, 58) este, şi ea, posibilă.	4883
livan (-nuri), s. n. - Tămîie, oliban.
Mgr. Xtpotvoq, parţial din sl. livanii (Cihac, II, 671). Sec. XVI.	4884
livqj (-juri), s.n. - (Trans., Munt.) Poşircă. -Var. aleveş.
Mag. leves „suc, zeamă" (Tiktin; Drăganu, Dacor., VI, 245).	4885
livrea (-ele), s. f. - Haină cu fireturi.
Fr. livree.	4886
lobidrag (-gi), s. m. - (Olt.) - Plantă, Tropeolum maius. - Var. lobizdrag.
Sb. Ijubidrag (Candrea; Tiktin).	4887
lobodă (-de), s. f. - Plantă, Atriplex hortensis, Atriplex nitens. - Mr., megl. lobudă.
Sl. (bg., sb., slov., rut.) loboda (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 341; Cihac, II, 175; Conev 47), cf. ngr. Xo|Utarrţ mag. laboda. Căutarea în idiomuri anterioare istr. (Lahovary
333)	este nelalocul său. După Lokotsch 1284, din tc. labada.	4888
loc (-curi), s. n. - 1. Aşezare, situaţie, poziţie.
-	2. Populaţie; tîrg. - 3. însărcinare, serviciu, funcţie. - 4. Cauză, motiv. - 5. Timp, oportunitate.
-	6. Parte. - 7. Capacitate, suprafaţă. - 8. Ordin, rang. - 9. Teren, regiune. - 10. Imobil, casă. -11. Localitate, aşezare. - Deloc, de fel. - în loc, în schimb. - La loc, ca mai înainte. - La un loc, împreună. - Pe loc, imediat. - Mr., megl., istr. loc.
Lat. locus (Diez, I, 253; Puşcariu 986; Candrea-Dens., 1004; REW 5097; cf. it. luogo, prov. loc, fr. //eu, cat. lloc, sp. luego, port. logo. Pentru expresia deloc, cf. cat. enlloc (Iordan, BF, DC, 155).
Der. înloca, vb. (rar, a plasa, a situa); înlocui, vb. (a substitui); înlocuitor, s. m. (substitut); întruloca (var. întroloca, întruluca, înturlucă), vb. (a reuni, a aduna; a culege; refl., a se asocia), comp. cu întru (după Scriban, cu într’un); alocuri (var. alocurea) în expresia pe alocuri (din loc în loc); alocurea, adv. (în afara locului; în apropiere de); cf, locui, locaş. - Der. neol. local, adj., din fr. local; local, s. n. (restaurant, casă); localnic, adj. (indigen), din pol. lokalny, rus. lokalinyj (Tiktin); localitate, s. f. (loc, tîrg), din fr. localite; localiza, vb., din fr. localiser; locatar, s. m. (chiriaş), din fr. locataire; locativ, adj., din fr. locatif; locaţiune, s. f. (taxă), din fr. location, termen juridic; sublocafiune, s. f. (subînchiriere, subarendare); sublocatar, s. m. (subchiriaş), din fr.; loco-, prefx, din fr. loco (locomobilă, s. f., locomotivă, s. f.; locomotor, adj.; locomofiune, s. f.; locotenent, s. m., din it. locotenente; lo-cotenenţă, s. f.); sublocotenent, s. m, din fr. souslieutenant; locţiitor, s. m., traducere a fr. lieutenant; prealocui, vb. (a locui), după sl. prebyvati, înv.
Din rom. provin rut. Ijok (Miklosich, Wander., 17) şi mag. lok (Edelspacher 18).	4889
locandă (—de), s. f. - Cîrciumă, restaurant. -Var. locantă. - Mr. lucantă.
It. locanda, prin intermediul ngr. Xoxavxa (Tiktin; Gâldi 206), cf. bg., tc. lokanta, sb.
474
ALEXANDRU CIORĂNESCU
lokanda. - Der. locandier, s. m. (hangiu, gazdă), din it. locandiere.	4890
locma (-ale), s. f. - 1. Prăjitură orientală semănînd cu uscăţelele - 2. Sfflecură; mîncare bună. - Mr. locmae.
Tc. (arab.) lokma (Şeineanu, II, 239; Meyer 231; Lokotsch 1335), cf. ngr. Xoxjuîţ, bg., sb. lokma, alb. lokme.	4891
locui (—UŞSC, — it), vb. - A trăi, a avea reşedinţa. - Var. lăcui.
Mag. lakni (Cihac, II, 511; Tiktin; Gâldi, Dict.,
93). Rezultatul normal, lăcui, azi înv., a fost apropiat de loc. Cf. sl. lakuvati, care apare numai în acte de provenienţă română, şi în bg. din Trans. lakuva (Miklosich, Bulg., 126).
Der. locaş (var. lăcaş), s n. (locuinţă), din mag. lakăs; locuinţă, s. f. (casă de locuit), cu suf. -inţă; locuitor, s. m.; conlocui, vb. (a trăi împreună), format după fr. cohabiter; conlocuitor, adj., cuvînt forţat de regimul comunist.	4892
locum, s. m. - Rahat. - Var. (înv.) lichium.
Tc. lokiin (Miklosich, Etym. Wb., 175; Lokotsch 1328), cf. sb. lokuma.	4893
lodbă (-be), s. f. - Lemn, trunchi de copac, lemn brut. - Var. loadbă, lobdă, lodvă.
Rut. lodva (Tiktin; Scriban; Candrea). Este mai puţin sigură legătura cu pol. hipka „butuc" (Cihac, II, 175).	4894
loghiotat (—ţi), S. m. - înţelept, persoană cunoscută prin cultura ei.
Ngr. Xoyuorctroţ (Tiktin). Sec. XVIII, înv. Este superlativul lui loghios, s. m. (erudit), cuvînt înv., puţin folosit, din ngr. Xoyioţ (Gâldi 206).	4895
logică, s. f. - Raţionament corect. - Var. (înv.) loghica.
Fr. logique şi mai înainte (sec. XVIII) din ngr. Xo'ywri - Der. logic, adj., din fr. logique; nelogic, adj. (ilogic).	4896
logocel (—şi), s. m. - (Banat) Sticlete (Cardu-elis elegans).
Origine necunoscută. Poate legat de sb. logoska „lăstar"; în acest caz, relaţia semantică ar fi ca în lat. carduelis faţă de carduus, germ. Distel „spin, scai", Distelfmk „sticlete".	4897
logodi (-dese, —it), vb. - 1. (Refl.) A se lega, a contracta o căsătorie. - 2. A lega prin logodnă pe cineva.
Sl. lagoditi „a se înţelege, a trata ceva" (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 339; Cihac, II, 175), cu asimilarea vocalei atone (*lăgodi), cf. rus. lagoda „învoială". Roesler 572
deriva în mod echivoc acest cuvînt din gr. SiStt) Xoyov „a promite". - Der. logodnă, s. f. (calitate de logodnic, perioada de timp cît doi tineri sînt logodiţi), cf. sl. lagodinu „potrivit, convenabil", cuvînt ce se foloseşte în Munt., Mold. şi Trans. de E. (ALR, II, 158); logodnic, s. m. (tînăr logodit); logodnică, s. f. (fată logodită); logodită, s. f. (înv., logodnică); logoditor, s. m. (înv., logodnic); lo-godinţă, s. f. (înv., logodnă).	4898
logofăt (-feţi), s. m. - 1. în vechea organizare socială, nobil de prim rang, preşedinte al sfatului şi păstrător al sigiliului principatului; cancelar. -2. (înv.) Ministru în diferite ramuri administrative: logofătul dreptăpi, ministru de justiţie; logojătul Credinţei, ministru al cultelor; logofăt de obiceiuri, maestru de ceremonii. - 3. Secretar, scrib. -
4.	(Munt.) Administrator de moşie. - 5. (Mold.) Lacheu. - 6. Titlu ironic dat tinerilor intelectuali sau celor cu pretenţii intelectuale. - Mr. logothet.
Mgr. XoyoOeTriţ, parţial prin intermediul sb. logoteti, logofeţi (Mumu 33; Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 91), cf. tc. logofet. Sec. XIV. - Der. logo-feteasă, s. f. (nevastă de logofăt); logofeţel (scrib, copist); logofeţie, s. f. (demnitatea de logofăt).
4899
logor (—ruri), s. n. - Drojdie (de vin, de măsline etc.)
Sb. logor „depunere", din germ. Lager (Candrea). în Banat.	4900
logos (—suri), s. n. - Discurs, predică.
Ngr. Xo/oq (Gâldi 206). Sec. XVIII, azi ironic.
4901
logoş (-şe), adj. - Foarte mic, pitic.
Oiigine necunoscută. Sec. XVII, înv. - Der. logoşi, vb. (înv., a micşora).	4902
loitră (-re), s. f. - 1. (înv.) Scară lungă şi lată, scară de asalt - 2. Partea laterală a căruţei, a dricului etc.
Cr., slov. lojtra, din germ. Leiter (Miklosich, Fremdw., 106; Cihac, II, 176), cf. sb. lotra, mag. lajtorja.	4903
loje (-ji), s. m. - Despărţitură, compartiment.
Fr. loge.	4904
lojniţă (-ţe), s. f. - Leasă de nuiele, coşer pentru uscat sau afumat fructele. - Var. lozniţă.
Sl. lozinica „pat", cf. bg., sb. loznica „pat, culcuş", der. din sl. loziti „a pune" şi nu (cum gîndesc Cihac şi Tiktin) din sl. loza „lăstar".
4905
lom (—muri), s. n. - 1. (Banat, Maram.) Rest, fragment, bucată. - 2. (Dobr.) Palancă.
Sb., rus. lom (Candrea, Scriban).	4906
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
475
lompău (-uri), s. n. - (Trans.). Mîner, manivelă.
Mag. lopo „hoţ" (Cihac, II, 512; Loewe 30).
4907
lopată (-peţi), s. f. - 1. Unealtă pentru ridicat pămîntul. - 2. Paleta vîslei. - 3. Paletă de roată hidraulică. - 4. (Arg.) Dinte. - Mr. lopată, megl., mr. lupată.
Sl. (bg., sb., slov., rut., rus.) lopata (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 176; Bemeker 733; Conev 67), cf. alb. Ijopate, pol. lopata, mag. lapăt. - Der. lopătar, s. m. (fabricant de lopeţi; barcagiu; pasăre, Platalea leucorodia); lopăta, vb. (a trage la vîsle, a vîsli); lopăţea, s. f. (plantă, Lunaria rediviva); lopăţică, s. f. (lopată mică; spatulă, paletă; spumieră; întinzător la ferăstrăul de mînă; frînă la războiul de ţesut casnic); lopătiţă, s. f. (Trans., Banat, spinare).	4908
loptă (-te), s. f. - (Trans.) Minge, balon.
Mag. lapta (Cihac, II, 553), cf. sb., cr., ceh. lopta.	4909
lornion (-oane), s. n. - Binoclu, ochelari prinşi de nas.
Fr. lorgnon. Cf. lomietă, s. f. (binoclu), din fr. lorgnette.	4910
lostopan (—ni), s. m. - Bulgăre, cocoloş. -Var. lostopană.
Origine necunoscută. în Moldova. Der. din rus. loskut „bucată" (Cihac, II, 176) nu este convingătoare.	4911
lostriţă (—'ţe), s. f. - Peşte (Salmo hucho). -Var. lostiţă, lostoţă, lostică, Iqstufă, lostov.
Sl. lososî (Cihac, II, 176; Tiktin); cf. pol. iosos, sb., rus. losos. Der. nu e clară.	4912
lot (-uri), s. n. - 1. Parte, bucată. - 2. Teren pentru construcţii. - Mr. lot.
Fr. lot (în mr., din it. lotto). - Der. loterie, s. f., din ir. loterie; loton, s. n. (loterie, joc de noroc care imită loteria), din fr. loto, germ. Lotto (Graur, BL. IV, 107).	4913
lotcă (—ci), s. f. - Barcă de pescuit. - Var. leotcă, lutcă.
Rus., bg. lodka (Cihac, II, 179; Conev 82; Vasmer, II, 52).	4914
lotru (-ri), s. m. - Hoţ, bandit
Sl. lotrii (Miklosich, Fremdw., 106; Cihac, II, 176; Tiktin), cf. sb. lotar, slov. loter, ceh,, pol. lotr. - Der. lotroman, s. m. (Trans. de V., bandit), cu suf. -man. Mag. lator poate să provină din rom. (Candrea, Elemente, 408).	4915
lovele, s. f. - Bani.
Ţig. lovo, pl. Iove (Bogrea, Neamul romînesc,
24.7. 1916; Juilland 166; Graur 165). Cuvînt de argou.	4916
Iovi (-VŞSC, - it), vb. - 1. A ataca, a se năpusti. - 2. A izbi, a da lovituri. - 3. A biciui, a bate cu, a pedepsi. - 4. (Refl.) A se ciocni. -
5.	(Refl.) A coincide, a se armoniza. - 6. (Refl.) A se pune de acord, a se învoi.
Sl. loviţi „a prinde, a apuca" (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 342; Cihac, II, 177; Bemeker 735; Conev 94), cf. bg. lovjă „a apuca". Pentru semantism, cf. Şeineanu, Semasiol., 167 şi Skok, Dacor., IX, 216.
Der. loavă, s. f. (Olt., noroc, coincidenţă fericită); loveală, s. f. (înv., lovitură); lovişte, s. f. (vîrtej, cuvînt înv., din sl. Iov iste „îngrăditură, parc de vînătoare"; sensul rom., numai la Dosoflei, pare să fie o improprietate); lovitură, s. f. (izbitură; chilipir). După Conev 37, loavă provine direct din bg. Iov „vînătoare".	4917
loz (-uri), s. n. - 1. Bilet de loterie. - 2. Cîştig la loterie. - 3. (Arg.) Bani.
Germ. Los „lot" (Candrea).	4918
lozie (—ii), s. f. - Mlajă, răchită (Salix cinerea, Salix purpurea). - Var. loză.
Sl. lozije (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 177; Tiktin); var., prin confuzie cu sl. loza „viţă de vie", cf. bg., sb., slov., rus. loza „lăstar". De aici dubletul loază, s. f. (lăstar; pungaş, ticălos). -Der. lozi, vb. (Olt., a face şmecherii); loznicior (var. loznişor, lăsnicior, lasnişor), s. m. (um-bra-nopţii, Solanum dulcamara), cf. bg. lozna „de vie", sb. lozica „lăstar", loznica „viţă sălbatică".
4919
lozincă (-ci), s. f. - Parolă.
Germ. Losung (Borcea 197; Tiktin), prin intermediul rus. lozung, cf. bg., sb. lozinka. 4920
lua (iau, luat), vb. - 1. A apuca, a prinde cu mîna. - 2. A prinde, a apuca într- un fel oarecare.
-	3. A primi, a accepta, a admite. - 4. A duce cu sine, a primi în compania sa. - 5. A cuceri, a ocupa. - 6. A mînca, a absorbi. - 7. A contracta, a închiria, a cumpăra, a obţine. - 8. A scoate; a fura. - 9. A ataca, a lua prin suprindere. - 10. A scoate, a extrage. - 11. A încasa, a primi. - 12. A se servi de ceva ca de un instrument. - 13. A primi, a accepta în serviciul său. - 14. A trata. -15. A absolvi un examen. - 16. A interpreta, a înţelege. - 17. A paraliza, a damblagi, a orbi. -18. A se căsători cu. - 19. (Cu pron. o) A se îndrepta, a merge pînă la. - 20. Auxiliar, exprimă ideea de acţiune incoativă, prin intermediul unui s. (sau al unui adv., cînd se cosntruieşte cu o); a
476
ALEXANDRU CIORĂNESCU
lua la bătaie; a lua la purtare; a lua foc; a o lua la fugă; a o lua razna. 21. (Cu prep. drept). A confunda, a greşi. - 22. (Refl.) A se apuca, a se prinde. - 23. (Refl.) A se căsători. - 24. (Refl.) A se contagia, a se transmite. 25. (Refl., cu prep. cu). A se adînci în, a se cufunda în. - 26. (Refl., cu prep. după) A urma, a imita. - 27. (Refl.) Auxiliar, exprimă o acţiune incoativă: a se lua la ceartă. - Var. (Banat) luva. Mr. l’au, loai, loată; megl. leau, lai, lat, lari; istr. l'au, Iqt, Iq.
Lat. levăre (Densusianu, Hlr., 192; Puşcariu, 760; Candrea-Dens., 1007; REW 5000), cf. it. levare, (lec. luare, sard. leare), prov., port. levar, fr. lever, sp. llevar. Cuvînt de uz general (ALR, I, 105). Pentru întrebuinţarea ca auxiliar, cf. ngr. jnocvcfl „a lua“ şi „a începe să“ (Graur, BL, V, 68); cf. şi Iroaie, A lua în funcţie auxiliară, BF, VI, 189-97. Sensul de „a se căsători" există şi în ngr. Jtotîpvco. Cf. aluat.
Der. lotură, s. f. (pală de fin), în loc de luătură; luătură, s. f. (înv., rapacitate); luător, adj. (rapace); luat, s. n. (căsătorie); prelua, vb. (a preleva), după fr. prelever.	4921
lubeniţă (—'ţe), s. f. - Pepene verde (Cucurbita citrullus). - Megl. l'ubinifă.
Sl. (sb., bg., cr., slov.) lubenica (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 177; Conev 48).4922
lubiţ (-ţi), s. m. - Plantă (Camelina sativa).
Sb. Ijublca „melică" (Cihac, II, 152; cf. Conev 43).	4923
lucanică (-Ci), s. f. - Un fel de cîmat. - Mr. culucancu.
Ngr. Xouxccvuov (Cihac, II, 671), cf. alb. lukanika, mii., ven. lugănega, sp. longaniza. Cuvînt rar, citat numai în Trans., unde ar putea fi adus din mr.	4924
luceafăr (-feri), s. m. - l. (înv.) Lucifer, prinţul demonilor. - 2. Nume de stea. - Mr. lufeafir(e).
Lat. lucîfer (Puşcariu 987; Candrea-Dens., 1012; REW 5141; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 171), cf. sp. (lucifero). - Der. luceflengher (var. luceflender), s. m. (dracul), cu suf. -engeros, de origine ţig. (Bogrea, Dacor., I, 261) sau -endru, cf. fleandură.	4925
Iuced (-dă), adj. - Strălucitor.
Lat. luă dus, după Bogrea, Dacor., IV, 830 (REW 5140). Cuvînt rar, nu figurează în dicţionare.	4926
lucernă (-ne), s. f. - Plantă (Medicago sativa). - Var. lufernă.
Fr. luzeme, var. germ. Luzem.	4927
luci (-CŞSC, -it), vb. - A străluci. - Mr. lu-fescu, luţire, istr. (rezlufescu).
Lat. lucire, var. a lui lucere (Densusianu, Lr., 147; Puşcariu 988; Candrea-Dens., 1009; REW 5136); cf. prov., port. luzir, v.fr, luisir (fr. luire), sp. lucir. - Der. luciu, adj. (strălucitor; lustruit); luciu, s. n. (strălucire; sclipire; suprafaţă lustruită sau netedă), deverbal, a cărui întîlnire cu sl. luci „lumină", sb., cr., slov. luc „lumină" pare întîm-plătoare; luceală, s. f. (înv., luciu); lucioară, s. f. (varietate de pere); lucios, adj. (lucitor, strălucitor, neted); lucitor, adj. (strălucitor). - Der. neol. lucid, adj., din fr. lucide; luciditate, s. f., din fr. lucidite; translucid, adj., din fr. translucide; luciolă, s. f. (licurici), din it. lucciola, împrumut literar al romantismului, fără circulaţie reală. - Cf. lucoare, lumină, străluci, luced.	4928
Iucină (—ne), s. f. - Izlaz, imaş, păşune.
Rut., ceh. lucina (Bemeker 739; Drăganu, RF, II, 77. în Bucov. Der. din bg. luc (Conev 41) pare mai puţin probabilă.	4929
lucoare (-Qri), s. f. - Strălucire.
Lat. *lucorem (Puşcariu 989, Candrea-Dens., 1010; REW 5144; Battisti, III, 2278), cf. it lucore, prov. lugor, fr. lueur, cat. llugor. Cf. luci. - Der. strălucoare, s. f. (înv., strălucire), cuvînt rar, întrebuinţat numai de Dosoftei.	4930
lucra (—rţz, -at), vb. - 1. A produce, a elabora, a face. - 2. A munci, a opera. - 3. A broda, a coase. - 4. (Cu complement direct personal). A purta intrigi contra cuiva, a mistifica. - Mr. lucredzu, megl., istr. lucrez.
Lat. lucrăre „a cîştiga" (Puşcariu, 951; REW 5145; Puşcariu, Lr., 243), cf. prov., sp. lograr. Evoluţia semantică de la „a cîştiga" la „a munci" este normală şi comună tuturor idiomurilor, cf. fr. travailler „a lucra" şi „a produce avere", în expresii ca l’argent qui ne travaille pas; cf. şi latmed. lucrări „a (pre)lucra“. Der. din lat lucubrăre (Densusianu, Bui. Soc. fii, II, 17; Candrea-Dens., 1013, Densusianu, GS, II, 19) nu pare posibilă.
Der. lucru, s. n. (muncă, treabă; activitate, acţiune; obiect, afacere), probabil din lat. lucrum (Puşcariu 990; REW 5146), cf. mr., megl., istr. lucru; lucrăreţ, adj. (înv., muncitor, activ); lucrare, s. f. (lucru, operă); lucrător, adj. (muncitor, laborios); lucrător, s. m. (muncitor); lucrătoare, s. f. (Banat, atelier); lucrătură (fel, mod de a munci; intrigă, mistificare); lucroi, adj. (înv., muncitor); prelucra, vb. (a retopi, a recompune; a pregăti); conlucra, vb. (a colabora), format după
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
477
lat. collaborare; conlucrător, s. m. (colaborator).
-	Der. neol. lucrativ, adj., din fr. lucratif. - Din rom. provine alb. lukre „oaie“ (Philippide, II, 646), pentru al cărui semantism, cf. sp. ganado. 4931
lud (-dă), adj. - 1. Prost, nerod, nătărău. - 2. (Olt.) Copil.
Sl. ludu (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 178; Bemeker, II, 744), cf. bg., sb., slov. lud. Cf. zălud.	4932
ludaie (-ăi), S. f. - (Banat, Trans.) Dovleac, bostan.
Sb. ludaja (Candrea).	4933
lufar (-ri), s. m. - Peşte (Thynnus pelamis).
Ngr. Xovcpâpi (Scriban), cf. tc. liifer. 4934
luft, s. n. - Curent de aer.
Germ. Luft. în Trans. şi în mediul urban. 4935
lugaci (-i), s. m. - 1. (Banat) Varietate de spin, Dipsacus silvestris. - 2. (Bucov.) Piţigoi, Pyrrhula vulgaris.
Bg. lugacka, din bg., sb. lug „imaş“ (Candrea; Scriban).	4936
lujer (-re), s. n. - Tulpină, vrej, cocean. - Var. hluj(er), luger, hlujan.
Sb. luzanj „praz“, hîzan „narcisă", luzanjica ,zambilă". Pentru tranziţia semantică, cf. sp. puerro şi porreta. Der. din sl. hladu „beţişor" (Cihac, II, 139; Byhan 314) este mai puţin probabilă. Din hlujan s-a obţinut hlujer prin schimb de suf. şi apoi hluj, sing. refăcut (Byck-Graur 28).	4937
lulea (—ele), s. f. - Pipă. - Var. (Banat) lulă. -Mr. lule, megl. lulă.
Tc. lule (Roesler 597; Şeineanu, II, 239; Miklosich, Tiirk. Elem., II, 120; Bemeker 744; Lokotsch 1336), cf. ngr. XouXeq, alb., bg., sb. lula.
4938
lume (—mi), s. f. - 1. Lumină. - 2. Univers, creaţie. - 3. Oameni. - Mr., istr. lume, megl. lumi.
Lat. lumen „lumină" (Puşcariu, 993; Candrea-Dens., 1014; REW 5161; Densusianu, GS, II, 324), cf. it., prov., port. lume, cat. llum, sp. lumbre. E dubletul lui lumină. Se presupune că semantismul se explică printr-un calc al sl. svetu „lumină; lume" (Rosetti, III, 99); dar ipoteza nu-i necesară, deoarece evoluţia poate fi spontană, cf. mag. vilăg, care are şi el cele două sensuri. - Der. lumesc, adj. (laic; de lume; veneric); lumeţ, adj. (lumesc, frivol); lumeşte, adv. (laic).	4939
lumină (—ni), s. f. - 1. Claritate, transparenţă.
-	2. Strălucire, splendoare. - 3. Ştiinţă, cunoaştere.
-	4. Făclie, corp luminos. - 5. Luminare. - 6. Vedere. - Mr. lumină, lunină.
Lat. lumina, pl. lui lumen (Puşcariu 994; REW 5161; Tiktin). Schimbarea de accent se explică poate prin confuzia terminaţiei, cu suf. -ină, ca în albină, sulftnă, tulpină etc. Candrea-Dens., 1016 şi Candrea propune un intermediar lat. *luminina, care nu pare convingător. Sensul de lumină „pupilă" este aproape general (ALR, I, 19).
Der. lumina, vb. (a da lumină; a străluci; a clarifica; a ghida, a sfătui), din (sec. XVII şi forma de conjug, pare der. în rom. (după Tiktin şi Candrea, din lat. luminare; după Candrea- Dens., 1017, din lat. *alluminăre; conservarea lui i arată şi o dependenţă directă de lumină) ; luminăciune, s. f. (înv. iluminare; înv., titlu de demnitate: înălţime, alteţă); luminat, adj. (iluminat; cult; strălucitor; înv., înalt, calificativ oficial, în sec. XVII-XIX, cînd e vorba de voievod); luminăţie, s. f. (înv., înălţime, titlu de demnitate); luminător, adj. (care luceşte, care luminează; care iradiază; care clarifică); luminător, s. n. (ferestruică, lucarnă); luminiş, s. n. (rarişte, poiană; spaţiu descoperit într-o pădure); luminiţă, s. f. (lumină mică; plantă, Oenothera biennis); luminos, adj. (strălucitor, splendid, cult, instruit); luminoasă, s. f. (plantă, Clematis erecta), pe care Scriban îl derivă din rus. lomonos încrucişat cu luminos; strălumina, vb. (a ilumina); străluminat, adj. (mărit, slăvit). Cf. lume, luminare.
Der. neol. ilumina, vb., din fr. iluminer; ilumi-naţi(un)e (var. pop. luminăţie), s. f. (iluminaţie; sărbătoare nocturnă); înlumina, vb. (a ilumina; a prinde culoare), din fr. enluminer; luminozitate, s. f., din fr. luminosite. - Din rom. provine ngr. Xoum'vi „candelă, lumînărică".	4940
luminare (-ări), — 1. Lumină. - 2. Făclie, faclă. - Var. mr. luminare, megl. luminare, megl. luminări.
Lat. luminare (Puşcariu 992; Candrea-Dens., 1015; REW 5162); ar putea fi şi der. intern, din lumina. - Der. lumînărar, s. m. (fabricant de lumînări); lumînărărie, s. f. (magazin de luminări); lumînărică, s. f. (luminare; un joc de copii; plantă, Verbascum thapsus). Cf. lume, lumină. 4941
lună (-ni), s. f. - 1. Astru ceresc. - 2. Perioadă de timp. - 3. Menstruaţie. - Mr., megl. lună, istr. lurţ.
Lat. luna (Puşcariu 995; Candrea-Dens., 1018; REW 5163), cf. it., prov., sp. luna, fr. lune, cat. lluna, port. lua. Sensul temporal există din lat. pop. (CIL, III, cf. Puşcariu, Lr., 248), cf. fr. lune de miel (Şiadbei, Problemele vocabularului romîn
478
ALEXANDRU CIORĂNESCU
comun, Iaşi 1934, 12; exemple it. în Iroaie, BF,
VI,	195). ’
Der. lunai (-ia), s. m. şi f. (nume de bou sau de vacă); lunatică, s. f. (nume de vacă); lunatic (var. lunatec), s. m. (somnambul; prostănac), din lat. lunadcus (Puşcariu 996; Candrea-Dens., 1020; der. din bg. lunatek, pentru Domaschke 100, nu e posibilă); hmătăci, vb. (înv., a avea crize de somnambulism); hmătăcie, s. f. (somnambulism); lunăiifă, s. f. (iarba-lunii); Iunie, s. f. (somnambulism), înv., la Coresi; luni, vb. refl. (înv., a avea crize de somnambulism); lunaş, s. m. (persoană angajată cu luna); lunav, adj. (înv., somnambul), cu suf. sl. -av. - Der. neol. lunar, adj., după lat. lunaris; semilună, s. f., din fr. semilune. 4942 luncă (-ci), s. f. - 1. Pădure pe marginea unui rîu. - 2. Teren inundabil. - Megl. loncă.
Sl. Iqka „mlaştină" (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Miklosich, Lexicon, 358; Cihac, II, 178; Byhan 317; Densusianu, GS, VI, 362), cf. v.slov. lonka, bg. lăka „vale", sb., cr. luka, slov. loka. Semantismul este normal, cf. şi lat. palus > pădure. Pare inutilă ipoteza unui *lanka preromanic (Hubschmidt, Praeromanica, 39-49; cf, Lahovary 332). - Der. luncet, s. n. (Munt., pădure la malul rîului); luncos, adj. (se zice despre terenuri mlăştinoase, de lîngă apă). Cf. prelucă.	4943
luneca (-C, -at), vb. - 1. A curge, a glisa. -2. A se scurge, a scăpa. - 3. A greşi. - Var. aluneca (cu der.). Mr. ălunic, arunic, megl. lurec, luricari.
Lat. lubrîcăre (Philippide, Principii, 98; Puşcariu 997; Candrea-Dens., 1021; Pascu, I, 38; REW 5132); dar această ipoteză nu este sigură, deoarece nu s-a dat o explicaţie suficientă prezenţei lui n. Ipoteza lui Meyer, Alb. St., IV, 36 (lat. *lunicăre, de la lună) nu apare mai convingătoare. - Der. lunecătură, s. f. (alunecare, derapare); alunecătoare, s. f. (piesă culisantă la tun); lunecos, adj. (care alunecă); lunecuş, s. n. (gheţuş).	4944
lung (-gă), adj. - 1. întins în lungime. - 2. (Adv.) In mod lung. - 3. (S. n.) Lungime, longitudine. - Mr. lungu, megl., istr. lung.
Lat. longus (Puşcariu 998; Candrea-Dens., 1022; REW 5119), cf. it. lungo, prov. lonc, fr. long, sp. luengo, port longo. Cf. lingă.
Der. lungan, s. m. (zăplan, vlăjgan); lungăreţ (var. lunguef), adj. (prelung); lungi, vb. (a întinde; a prelungi, a continua; a se trînti la pămînt, a se culca); lungime, s. f. (întindere, durată, longitudine), cu suf. -ime (ipoteza unui lat. *longîmen, Meyer, Alb. St., IV, 81, nu este necesară); lungiş,
adv. (în lungime); lungitură, s. f. (înv., lungime);
(în)delung, adv. (mult timp); (în)delunga (var.
(in)delungi), vb. (înv., a separa; a lungi; a amîna, a tărăgăna); dehmgat, adj. (lung, îndepărtat); îndelungareţ, adj. (înv., durabil, trainic; îndelungat, rebel); prelung, adj. (lung, întins; continuu; adv., pe îndelete), cu pref. pre- sau, după alţii, din lat. perlongus (Puşcariu, 1372; Candrea-Dens., 1025; REW 6416; Candrea), cf. mr. spir-lungu; prelungi, vb. (a lungi, a mări; refl., a se continua); prelungitor, s. n. (fir care prelungeşte); pelungoasă, s. f. (iederă, Glechoma hederacea), în loc de *prelungoasă (Tiktin).	4945
luni, s. f. - Prima zi a săptămînii. - Mr., megl. luni, istr. lur.
Lat. lunis, în loc de lunae (dies), cf. Diez, I, 265; Densusianu, Lr., 504; Puşcariu, 999; Candrea-Dens., 1019; REW 5164; cf. sard. luni, lunis, calabr. luni, sp. lunes, cf. Bruppacher, Die Namen der Wochentage im It., 1948.	4946
luntre (-e), s. f. - Barcă. - Mr. lăndură.
Lat. lynter (Meyer 247; Puşcariu 1000; Candrea-Dens., 1027; REW 5071). cf. alb. Ijundre, vegl. lundro, ngr. Xowtpa. - Der. luntrac, s. n. (prăjină pentru condus barca); luntraş, s. m. (barcagiu); luntri, vb. (a vîsli).	4947
lup (—pi), s. m. - Animal sălbatic asemănător cu un cîine (Caniş lupus). - Mr., megl., istr. lup.
Lat. lupus (Puşcariu 1001; Candrea-Dens., 1028; REW 5173), cf. it. (lupo), sicii, lupu, prov. lop, fr. loup, cat. llob, sp., port. lobo. - Der. lupan, adj. (roşcat); lupan, s. m. (lupuşor; nume de animale domestice cu părul roşcat); lupesc, adj. (de lup); lupeşte, adv. (ca lupii); lupărie, s. f. (loc plin cu lupi); lupei, s. m. (lup mic); lupoaică, s. f. (femela lupului); lupoaie (var. lupariţă), s. f. (plantă, Orobanche ramosa). Lupare, pe care Bogrea, Dacor., IV, 830, îl derivă dintr-un lat. *lupalis, pare un cuvînt suspect.	4948
luptă (—te), s. f. - Bătălie. - Mr. (luflă').
Lat. luc ta (Meyer 247; Puşcariu 1003; Candrea-Dens., 1031; REW 5147; Tiktin), cf. it. lotta, fr. lutte, sp. lucha, port. Iuta, alb. Ijufte (Philippide, II, 645), de unde mr.
Der. lupta, vb. (a se bate), din lat. luctăre (Puşcariu 1002; Candrea-Dens., 1030; REW 5148), cf. mr. alumtu, alumtare, it. lottare, prov., sp. luchar, fr. lutter, cat. lluytar, port. lutar; luptaci, adj. (înv., care luptă); luptător, s. m. (militar); înlupta, vb. (Trans. de S., a învinge).
4949
lurid (-dă), adj. - întunecos, mohorît.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
479
It. Itirido. Italienism folosit numai de D. Zam-firescu.	4950
lustru, s. n. - Strălucire, luciu. - Mr. lustru.
It. lustro, parţial prin intermediul tc. lustro „cremă de ghete", cf. ngr. Xotorpo „strălucire". Der. în lat. lustrum (Puşcariu 1004) nu e posibilă.
-	Der. lustragiu, s. m. (cel ce curăţă pantofii), din tc. lustraci; lustragerie, s. f. (loc unde se lustruieşte încălţămintea); lustrui, vb. (a da pantofii cu cremă; a curăţa, a da luciu); lustruială, s. f. (acţiunea de a lustrui); lustrină, s. f. (ţesătură lucioasă), din fr. lustrine.	4951
lut (-uri),
s. n. - 1. Argilă. - 2. Pămînt. - Mr., megl., istr. lut.
Lat. lutum (Puşcariu 1005; Candrea-Dens. 1032; REW 5189), cf. it. loto, sp., port. lodo. -Der. lutărie, s. f. (loc unde se extrage argila); lutişor, s. m. (roşu aprins, ocru); lutos, adj. (argilos), care poate proveni şi direct din lat. lutosus (Puşcariu 1006; Candrea-Dens., 1033; REW 5186); lutui, vb. (a tencui, a lipi). Ngr. XoOro; pare să se explice din rom. (Meyer, Neugr. St., II, 76).	4952
lux (—xuri), s. n. - Fast, eleganţă.
Fr. luxe. - Der. luxos, adj., din fr. luxueux.
4953
M
mabein (-nuri), s. n. - Cabinetul unui prinţ.
Tc. mabeyn (Şeineanu, II, 74; Tiktin). Sec.
XVII,	înv. - Der. mabeingiu, s. m. (înv., funcţionar într-un cabinet), din tc. mabeynci. 4954
mac, inteij. — Imită glasul raţei.
Creaţie expresivă. - Der. măcăi, vb. (despre raţe, a face mac, mac); măcăit, s. n. (acţiunea de a măcăi); măcăială, s. f. Cf. mec, interj, (imită glasul caprei), der. mecăi (a behăi), cu var. mehăi, cf. sl. mekati, germ. meckem.	4955
mac (-CÎ), s. m. - Plantă (Papaver somni-ferum). - Mr. mac.
Sl. makit (Miklosich, Lexicon, 359; Cihac, II, 179; Bemeker, II, 10; Conev 47), cf. bg., sb., cr., slov., ceh., rut., rus. mak (Vasmer, II, 89), mag. măk.	4956
maca (-ale)j s. f. - Joc de cărţi.'
Fr. macao, de la numele Macao.	4957
măcăleandru (-lendri), s. m. - Albinărel (Acanthis cannabina).
Origine îndoielnică. în general e considerat der. din rut. makoljandra (Tiktin; Candrea), pol. mako-lagwa; dar aceste cuvinte par provenite din rom. Scriban propune un %a|ica xocXccvpSoţ „o specie de „ciocîrlie", care este puţin probabil (der. directă din ngr. xaXavSpog, Philippide, Principii, 151, nu explică fonetismul). Numai în Mold. 4958
măcar, adv. - 1. Chiar, pînă şi. - 2. Cel puţin, chiar dacă. - 3. (în comp.) Indiferent de. - Var. (Mold.) macar, mr. măcar, megl. macar.
Mgr. nctxotpi „măcar", şi „chiar dacă", din gr. (icacxpioţ „fericit" (cf. Corominas, III, 190, unde se stabileşte că der. din per. magar, general acceptată, nu este posibilă; pentru această ultimă ipoteză, cf. Miklosich, Tiirk. Elem., II, 125; Bemeker, II, 8; Lokotsch 1456; REW 5224), cf. it. magari, sp. maguer (sec. X), tc. magar, alb., bg., sb., cr., slov. makar.	4959
macara (-ale), s. f. — Aparat, unealtă de ridicat. - Mr. măcară.
Tc. makara (Miklosich, Tiirk, Elem., II, 122; Roesler 572; Meyer 255; Şeineanu, II, 240; Bemeker, II, 9; Lokotsch 1371), cf. ngr. natcapăţ, alb. makare, bg. sb. makara. Măcărău, s. n. (Olt., manivelă de puţ cu scripete) este acelaşi cuvînt
4960
macaroane, s. f. pl. - Un fel de paste făinoase.
-	Mr. macaroni.
It. maccheroni (ven. macaroni), cf. ngr. Haxapouvia, bg. makaroni. - Der. macaronadă, s. f. (stil macaronic), din it. maccheronata, ma-caronic, adj., din fr. macaronique; macaronar, s. m. (italian).	4961
macat (-turi), s. n. - Cuvertură. - Mr. mă-cate.
Tc. macad (Şeineanu, II, 240; Lokotsch 1370; Ronzevalle 163), din arab. mak’ad „loc de stat", pentru a se familiariza, în Orient se primeşte un loc pe patul turcesc; cf. ngr. (iaxocu, bg., sb., pol. măkat.	4962
macaz (—zuri), s. n. - Ace, schimbător de cale. - Megl., măcaz „căprior".
Tc. makas, „foarfecă" (Miklosich, Tiirk. Elem., II, 122; Meyer 255; Şeineanu, II, 240; Bemeker, II, 9), cf. ngr. [laxacn „traversă", sb. makaze „tăietor". - Der. macagiu, s. rri. (acar), din tc. makasci.	4963
măcşl (—Iuri), s. n. - Masacru, omor.
Origine îndoielnică. Ar putea reprezenta lat. macăllum (Puşcariu 1007), cf. it. macello, prov. masei, v.fr. maisel; dar nu apare în texte vechi şi nu este popular. După Tiktin şi Candrea, împrumut literar, din it. macello; această ipoteză ar fi plauzibilă, dacă s-ar presupune că cuvîntul următor, cu suf. de agent, s-ar menţine datorită cuvîntului simplu.
Der. măcelar, s. m. (casap), din lat. macellarius (Puşcariu 1008; Candrea-Dens., 1035; lipseşte în REW 5200), cf. ngr. naxeXXâpriq, de unde alb. makjeljar, it. macellaio;' măcelăresc, adj. (de măcelar), atestat la Radu Popescu, la începutul sec. XVIII; măcelăreasă, s, f. (nevasta măcelarului); măcelări, vb. (a omorî, a extermina); măcelărie, s. f. (magazin de came).	4964
măcşş (—şi), s. m. - Trandafir-sălbatic (Rosa canina). - Var. măcieş. Megl. măceş.
Origine îndoielnică. Poate dintr-un bg. meceska (sipka), plantă. Arbustul se numeşte în bg. diva sipka „trandafir sălbatic"; dar cf. numele lat. şi sp. Cf. şi slov. maces(en) „zadă". Alte explicaţii sînt insuficiente: de la mărăciniş (Creţu 345); din sb. mekusa „măr sau pară moale" (Cihac, II, 180), legat de măci; din mag. Mătyăs „Matei", ipoteză care nu explică megl. (Tiktin; Scriban). - Der. măceşe (var. măceaşă), s. f. (fructul măceşului).
4965
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
481
machetă (-te), s. f. - Model, tipar.
Fr. maquetle.	4966
machiavelic (-ică), adj. - Perfid.
It. machiavellico (sec. XIX). - Der. machiavelism, s. n.	4967
măci (-CŞSC, —it), vb. - A strivi, a zdrobi.
Sl. meci ti „a (se) muia“ (Cihac, II, 180), cf. sb. meciti „a zdrobi, a presa". Cuvînt rar, înv. - Der. măceală, s. f. (strivire).	4968
măcina (-acin, -at), vb. - l. A pisa, a sfSrîma. 2. A mărunţi, a pulveriza. - 3. A strivi, a zdrobi. - Mr., megl. mafin, măţinare, istr. mqjiru.
Lat. machinSre sau macinăre, din clasicul ma-chînări (Densusianu, Hlr., 192; Puşcariu 1009; Candrea-Dens., 1036; REW 5206), cf. it. maci-nare, sp. maznar, vagi. maknur. - Der. măcinat, s. n. (acţiunea de a măcina); măciniş, s. n. (măcinare); măcinătură, s. f. (măcinare), cf. it. macinatura.	4969
măciucă (-ci), s. f. - 1. Ciomag, bîtă. - 2. Aparat de gimnastică. - Var. (Trans., Banat) mocioacă. Mr. măţucă, megl. măcioc, măciucă, ceamugă.
Formaţie expresivă, bazată pe rădăcina măc-, cf. moacă şi celelalte ex. adăugate acolo; format ca şi căciulă din coc (cf. măciulie faţă de căciulie, şi pentru alternanţa suf., năpîrcă faţă de şopîrlă. Forma iniţială trebuie să fi fost măciugă, cf. măiug, svîrlugă şi megl. Pentru valoarea expresivă, cf. sp. machuca „mai", machucar „a lovi cu ciomagul", bazate pe aceeaşi idee de „obiect rotund" (Corominas, III, 393). în mod tradiţional se admite că e vorba de un lat. *matteuca, cf. v.port. massuca, fr. massue, picard. machuque (Philippide, Principii, 63; Puşcariu 1011; Candrea-Dens., 1036; Tiktin; REW 5426); această der. este greu de admis, bazîndu-se pe un lat. mateola, rar şi puţin atestat, şi pe suf. -uca, socotit de origine galică.
Der. măciucaş (var. măciucar), s. m. (bătăuş); măciucat, adj. (care are la capăt o sferă); măciu-cos, adj. (în formă de măciucă); măciulie (var. Banat, mociolie), s. f. (sferă, cap, bulb); cf. it. maciulla (var. Trans. băciulie, bociulie, pare să se explice prin încrucişarea cu mag. botok „bumb, boboc", cf. Tiktin); maşcat (var. măşcat, megl. măcicaf), adj. „grăunţos", în loc de măci(u)cat (Densusianu, GS, VI, 364; REW 5426; după Cihac, II, 514 din mag. magvas „granulat". - Din rom. provin bg. macuk, macak (Capidan, Raporturile, 208), sb., cr., slov. macuga (Candrea, Elemente, 403), rut. mactig, pol. macsuga
(Bemeker, II, 1; Wşdkiewicz, Mitt. Wien, I, 265), ngr. nocTcoraa (după Roesler 573 şi Cihac, II, 671, rom. provine din ngr.), mag. macsuka, matyuka.	4970
macorteaţă (-Şţe), s. f. - Strachină. - Var. mărcoteţ.
Rut. makorteti (Candrea; Scriban). în Bucov. şi Basar.	4971
măcriş, s. m. - Plantă (Rumex acetosa).
Bg. mokres, din mokăr „umed" (Conev 43; Pascu, Beitrăge, 53). Der. de la macru nu e probabilă (Puşcariu, Dim., 117); după ipoteza neverosimilă a lui Scriban, ar fi vorba de un cuvînt dacic sau germanic. - Cf. macrină, s. f. (umiditate), din bg. mokrina (Pascu, Beitrăge, 17), pe care Candrea-Dens., 1037 îl derivau în mod greşit din macru.	4972
macru (-ră), adj. - Slab, fără grăsime. - Mr. macru.
Lat. macer (Puşcariu 1012; Candrea-Dens., 1037; REW 5202), cf. it., sp., port. magro, fr. maigre, prov., cat. magre. Se spune numai despre came. Var. macră, s. f. (but) se foloseşte în Bucov., cf. ALR, I, 56. - Der. macrime (var. măcriciune), s. f. (rar, slăbiciune).	4973
macula (-lez, -at), vb. - A păta, a murdări.
Fr. maculer. - Der. maculatură, s. f., din fr. maculature; maculator, s. n. (caiet de notiţe).
4974
madamă (-rne), s. f. - 1. Duducă de origine străină. - 2. Menajeră, slujnică. - Var. madam. Mr. madamă.
Fr. madame, cf. it. madama (REW 2733). Var. se foloseşte curent cu sensul de „doamnă", dar nu a fost admisă în limba literară. - Der. mădămi, vb. (a trata ca pe o doamnă; refl., a o face pe doamna). Pentru mr., cf. ngr. |xotvxo(ioc, tc. madama.	4975
mădări (-resc, -it), vb. - A mima, a momi.
Origine incertă, probabil expresivă, cf. nineri. Relaţia cu sl. mudleti „a întîrzia" (Cihac, II, 180) este foarte îndoielnică, ca şi cea cu germ. maddem (Scriban). în Mold. şi Trans. - Der. mădăran, s. m. (încrezut, înfumurat); mădăritură, s. f. (înv., alintare). Aceleaşi intenţii expresive pare să-i aparţină şi mărdăşi (var. mărdăgi, mărdăci), vb. (a murdări, a păta), cf. modîrlă.	4976
madea (-ele), s. f. - Problemă, chestiune. -Mr. made, megl. măide.
Tc. madde (Roesler 598; Şeineanu, III, 74). Sec.
XVIII,	înv.	4977
482
ALEXANDRU CIORĂNESCU
madem (-muri), s. n. - Mină. - Mr. ma-deme, megl. mădemi.
Tc. maden, din arab. măden (Eguilaz 207; Şeineanu, II, 240; Bemeker 0, 2; Lokotsch 1341), cf. ngr. na&pi, alb., bg. sb. madem, sp. almaden. Sec. XVin, înv.	4978
madipolon (—nuri), s. n. - Un tip de pînză.
-	Var. madepolon.
Fr. madapolam, cf. rus. madepolam. 4979
madonă (—ne), s. f. - Fecioară, Maica Domnului.
It. madonna (sec. XIX). Se foloseşte numai ca termen de artă.	4980
mădular (—re), s. n. - 1. Parte a corpului, organ, la fiinţe. - 2. (înv.) Organ genital. - 3. Membru, asociat. - 4. Burghiu, sfredel. - 5. (Banat) Par. - Mr. mădular.
Lat. medullaris (Puşcariu 1014; Candrea-Dens. 1115; Tiktin; cf. REW 5463), poate prin intermediul unui *medullarium (Densusianu, GS, II, 315), chiar dacă această ipoteză nu ar fi necesară. Sensul 3 este calchiat după fr. membre. Sensul de „membru" exista deja în lat.med., cf. Tiktin. -Der. mădulări, vb. (a dezmembra), rar, în Bucov., înmădulare, s. f. (reuniune, uniune).	4981
măduvă, s. f. - Miez, esenţă. - Var. (Trans., Ban.) mădu(h)ă. Mr. măduă, megl. miduă.
Lat. medulla (Puşcariu 1013; Candrea-Dens., 1114; REW 5463), cf. it. midolla, v.fr. meolle, (fr. moelle), prov. mezola, sp. meollo, port miola. Pentru fonetism (măduă, cu sprimarea hiatului prin intermediul lui v), cf. văduvă - Der. mădu-vos, adj. (care are multă măduvă).	4982
măestru (-eastră), adj. - 1. (înv.) înţelept, cult, învăţat. - 2. Încîntat, vrăjit, uimitor. - Var. măiestru.
Lat. magister (Puşcariu 1016; Candrea-Dens., 1043; REW 5229; Tiktin), poate prin intermediul unei forme vulgare *maistrum (Candrea, Elements, 35; Candrea; cf. it., sp. maestro, port, v.fr. maestr e, fr. maître, port. mestre). Istoria cuvîntului nu este clară. E dublet al lui maestru, s. m., din it. maestro; al lui maistor (var. maistur), s. m. (meseriaş, meşteşugar), din ngr. (laToropag, cf. sb., bg. majstor (megl. majstur), mr. ma(i)stur, al lui meşter şi al lui magistru, s. m. (profesor), din lat magister.
Der. măiastră, s. f. (zînă); siastră, s. f. (zînă) a cărei der. nu este clară (după Drăganu, Dacor.,
IV,	1080, din lat. sagus, cf. împotrivă REW 5229); măestref, adj. (înv., viclean, şiret, prefăcut); măestri, vb. (a executa artistic); măestrie, s. f.
(înv., înţelepciune, ştiinţă; artă, tehnică; iscusinţă; maşină, mecanism, invenţie); nemăestrit, adj. (natural); magistral, adj., din fr.	4983
mag (-gi), s. m. - 1. Magician. - 2. Astrolog, sol., (religie) rege din Orient. - Mr. mag.
Ngr. na/oţ, cf. bg. mag; şi, în parte, din lat. magus. - Der. magie (var. înv. maghie), s. f., din lat. magia, gr. |xayEia (sec. XVH) şi, modem, din it magia, fr. magie; magic, adj., din fr. magique; maghicesc, adj. (înv., magic).	4984
măgădan (—ni), s. m. - Vlăjgan, bărbat mare la trup. - Var. măgădău.
Probabil creaţie spontană, cf. măgăoaie (var. măgăoană), s. f. (Olt, măgădău; sperietoare) şi coşcodan.	4985
măgar (—ri) s. m. - 1. Asin (Equus asinus). -2. Creastă de acoperiş Ia casele ţărăneşti. - 3. Lichea, secătură. - Megl. măgar.
Lat. onăgrărius, disimilat în *onagarius, al cărui rezultat *unăgariu a trebui să sufere altă disimilare de ordin sintactic un *năgar > un măgar; cf. fr. onagrier (Rabelais, I, 12). Despre prezenţa măgarilor sălbatici în România în vechime, cf. Giurescu, Istoria Romînilor, I, 7 şi Iordan, BF, III, 165. Mai înainte se menţinuse aproape peste tot der. din ngr. yonapi (Miklosich, Fremdw., 107; Cihac, II, 180; Skok, Archiv. slaw. Phil., IV, 124; Philippide, II, 721; Pascu, Arch. Rom., VI, 224; Vasmer, Byz. Z, XVII, 108; Vasmer, Gr., 93; Puşcariu, Lr., 278), cf. alb. gomar (după Tiktin, ngr. şi alb. duc la arab. himar). Numai Bemeker, II, 2, consideră originea acestui cuvînt drept necunoscută; după Lahovary 333, ar trebui căutată în limbile preindo-europene.
Der. măgăreafă, s. f. (măgăriţă); măgăriţă, s. f. (femela măgarului); măgărar, s. m. (păzitor de măgari); măgăresc, adj. (de măgar); măgăreşte, adv. (ca măgarii); măgări, vb. (a maltrata, a umili); măgărie s. f. (murdărie, nedelicateţe); măgăroi s. m. (măgar mare); măgăroi, s. n. (stog, grămadă). Din rom. provin alb. magar, f. magarits, bg. magare „asin“, magareski „măgăresc", maga-restina ,.măgărie", magarica ,.măgăriţă", magarija „măgărie", magarosvam „a certa", sb., cr., slov. magarac, f. magarica (sec. XVII), magaricar „varietate de stejar", magarcev „măgăresc", ma-garciti „a insulta, a-1 face măgar".	4986
magazie (-ii), s. f. - 1. (înv.) Prăvălie. - 2. Depozit - 3. (Munt.) Grînar, hambar. - 4. (Arg.) Pungă, valiză. - Mr. măgăzie.
Ngr. nccyaţî, din fr. magasin (Meyer 225; Ronzevalle 183; Gâldi 207), cf. alb. magazi, bg. magazija. E dubletul lui magaza (var. mahaza), s.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
483
f. (înv., depozit de mărfuri), din tc. magaza ( < arab. mahzen, de unde it. magazzino, fr. magasin, sp. almacen), cf. bg. sb. magaza; şi al lui magazin, s. n. (prăvălie), din fr. magasin şi magazin, s. n. (revistă), din engl. magazine (cf. Şeineanu, II, 241; Bemeker, II, 3; Lokotsch 1362).
Der. magazagiu, s. m. (angrosist); magazinaj. s. n. (depozitare), din fr. magasinage; magaziner (var. incorectă magazioner), s. m. (şef, paznic de depozit), din fr. magasinier; înmagazina, vb. (a depozita), după fr. emmagaziner.	4987
magher (-ri), s. m. - Bucătar la o mănăstire.
Mgr. ucr/sipoţ, parţial prin intermediul sl. mageru (Tiktin). Sec. XVII, împrumut cult, înv.
-	Der. magherniţă, s. f. (înv., bucătărie; baracă,
dugheană; colibă), cu suf. sl. -niţă, cf. coşnijă, vamiţă etc., cf. ngr. (layEpixo „birt, cîrciumă" (sl. *magemica, citat de Candrea, nu există; după Hasdeu, Cav. din Bătrîni, I, 222 şi Mumu 34, din ngr. nocyElptov „bucătărie").	4988
măghiran (—ni), s. m. - Plantă (Origanum majorana). - Var. magheran.
Lat.med. maiorana, prin intermediul it. maggio-rana, şi de aici pe cale necunoscută, poate ngr. (cf. («XT^oupava) sau sl. (cf. rut. mageran), cf. fr. marjolaine, sp. mejorana (REW 398), germ. Majoran, Meieran. Der. directă din it. (Pascu, Beitrăge, 8; Candrea) sau din germ. este puţin probabilă, cea din rut. (Scriban) nu este suficientă pentru a explica extensiunea cuvîntului rom.
4989
magiun (-nuri), s. n. - Pastă dulce de fructe, marmeladă. - Mr., megl. măgiun.
Tc. (arab.) macun (Roesler 599; Şeineanu, II, 244; Miklosich, Tiirk Elem., II, 120; Bemeker, II, 2; Ronzevaile 163), cf. ngr. (iavT^ouvi, bg., sb. magun.	4990
magmuză (—ze), s. f. - 1. Pinten. - 2. Femeie uşoară.
Tc. magmuz (Şeineanu, II, 241), cf. sb. mag-muza „pinten". Semantismul nu este clar. 4991
magnet (-ţi), s. m. - Metal care atrage alte metale. - Var. (înv.) magnit. Mr. magnit.
Lat. magnes, -etis (sec. XIX), şi, mai înainte, (sec. XVII) din gr. n.ayvrfrr|g. Der. din rus. magnit (Sanzewitsch 205) nu pare posibilă. - Der. (din fr.) magnetic, adj., magnetism, s. n.; magnetită, s. f.; magnetiza, vb.; magnetizator, s. m.; magneto, s. n.	4992
magopeţ (—ţi), s. m. - Ţăran, mojic, bădăran.
-	Var. magopăţ.
V.sb. magjupicî „bucătar, sclav ţigan", cf. sb.
magupac „bucătar" (Cihac, II, 131; Tiktin). - Der. magopafă, s. f. (femeie stricată).	4993
măguli (—Iese, — it), vb. - A flata, a linguşi.
Creaţie expresivă, cum o demonstrează suf. -li, şi corespondenţa cu guguli, giugiuli, cocoli, fofoli, şoşoli etc., cu acelaşi sens. Trebuie să se pornească de la o rădăcină *măc- sau *moc- „obiect rotund", cf. moacă şi alte derivate menţionate acolo. Fără îndoială, în general se consideră că-i vorba de un mgr. *|ioyouXi^U), format după jKxyouXov „obraz" (Cihac, II, 672 şi II, 181; Meyer, IF, III, 69; Bemeker, II, 4; Tiktin); dar această der. este îndoielnică, deoarece nu se poate concepe un vb. rom. care să provină dintr-un s. gr.: în mod normal, vb. trebuie să fi existat în gr., sau s. ar fi lăsat vreo urmă în rom. E adevărat că se menţionează şi un sl. măguliţi se: dar Miklosich, Lexicon, 359, se îndoieşte că acest cuvînt ar fi realmente sl. şi că nu se poate cita decît un singur ex., al cărui sens este conjunctural, şi care probabil provine din rom.
Der. măguleală, s. f. (linguşire, flatare); măgulitor, adj. (linguşitor), măgulitură, s. f. (înv., linguşire); măglisi (var. mîglist), vb. (a linguşi), în loc de *măgulisi (după Cihac, II, 181, din pol. mahlowac, rezultat imposibil din punct de vedere fonetic); măglisitor, adj. (linguşitor). Din rom. provine bg. din Trans. magula (Miklosich, Bulg., 126).	4994
magună (—ne), s. f. - Barcă. - Var. mahoană, mahună.
Tc. maguna (Tiktin). Sec. XVIII, înv. 4995 măgură (-ri), s. f. - 1. Munte. - 2. Deal, colnic.
Creaţie expresivă, plecînd de la rădăcina *măc-sau *moc-, care indică ideea de „obiect rotund, măciulie", cf. moacă, măciucă. Sing. *măg sau *mog s-ar fi reconstituit în măgură, pe baza pl. măguri. Pentru semantism, cf. bot, sp. morro „obiect rotund" şi „muncel" şi, la fel, ngr. HCCl'ouXov „urmă de roată", faţă de nccyouXtx „deal" (de unde mr. măgulă, „deal", alb. magulje „colnic"). Ngr. şi alb. nu ajung pentru explicarea cuv. rom., deoarece trecerea lui / > r se produce numai în elementele care aparţin fondului tradiţional: în consecinţă, se poate admite doar că cuvîntul ngr. este total independent de cel rom., cum credem, sau că ambele provin dintr-un cuvînt anterior.
Ultima ipoteză pare să fi sedus pe majoritatea cercetătorilor: cuvînt dacic (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 280), tracic (Pascu, Arch. Rom., VI,
224); balcanic (Hubschmidt, Sard., I, 105); pre-indo-european (M. L. Wagner, Arch. Rom., XV,
484
ALEXANDRU CIORĂNESCU
228; S. Pop, Românce Philology, III, 117-34. Lahovaty 333), ipoteze care presupun toate un *magula pe atît de obscur pe cît e de nesigur. Semnalăm că s-a gîndit şi la lat. macula (Diez, I, 256); la un lat. *magulum (Meyer, Neugr. St., III, 40; P. Papahagi, Notiţe, 33; Pascu, II, 62); la un sl. *magula, care ar explica şi sl. mogyla, v. movilă (E. Schwarz, Arch. slaw. Phil., XLI, 134; cf. Wşdkiewicz, R. de Slavistique, VI, 111), dar care nu explică rotacismul din rom.; la sl. (sb.) gomila (Cihac, II, 182) sau bg. mogila (Conev 39), ambele la fel de imposibile; la un gepid *mogila (Diculescu; Scriban), total dubios; şi că, adesea, filologia se limitează să semnaleze corespondenţa cu alb. magulje, fără să tragă de aici nici o concluzie (Densusianu, Hlr., 352; Philippide, II, 721; Meyer 119; Rosetti, II, 118) sau, dimpotrivă, dînd ca sigură der. din albaneză (Bemeker, II, 69; Densusianu, GS, I, 351).
Der. măgurea, s. f. (colnic), conservat în toponimul Tumu-Măgurele. - Din română provin ceh. mahura, pol. magora.	4996
măhăi (-ăesc, -it), vb. - A gesticula, a face semne.
Sl. machati (Cihac, II, 182; Tiktin). Sec. XVI, înv.	4997
mahala (—ale), s. f. - Suburbie, periferie. -Mr. măhală, megl. maală.
Tc. (arab.) mahalle (Miklosich, Tiirk. Elem., II, 121; Roesler 599; Şeineanu, II, 242; Bemeker, II, 5; Lokotsch 1350; Ronzevalle 159), cf. ngr. \iaycQMC,, alb. mahalje, bg., sb. mahala. - Der. mahalagiu, s. m. (personaă care trăieşte la mahala; vulgar, grosolan); mahalagesc, adj. (de mahala); mahalagioaică, s. f. (femeie vulgară); mahalagism, s. n. (cuvînt sau expresie trivială). Mală, s. f. (stradă), folosit în Banat, este dubletul lui mahala, din sb. mala (Candrea).	4998
mahăr (-ri), s. m. - 1. Persoană şireată, pişicher. - 2. Persoană importantă, grangur.
Germ. Macher „autor, făptaş" (Candrea; Scriban). Cuv. de argou, cf. rus. machir „escroc".
4999
mahler (—ri), s. m. - Escroc, înşelător. - Var. (înv.) mahlear(iu), majler(iu).
Pol. machlerz (Cihac, II, 181; Tiktin). In Mold.
5000
mahmudea (—ele), s. f. - Monedă turcească de aur, bătută de sultanul Mahomed II (1785-1839), de unde i se trage şi numele; valora 40 de taleri (mahmudea tare) sau 35 (mahmudea moale), dar s-a depreciat rapid (în 1848 valora
16,24 şi respectiv 6,67 franci). - Mr. mahmude, megl. mămudie.
Tc. mahmudiye (Roesler 599; Şeineanu, II, 242), cf. ngr. ixaxjiovueţ, sb. mahmudija. 5001 mahmur (-ră), adj. - 1. Cu capul tulbure după beţie. - 2. Indispus, posomorit. - 3. (S. n.) Indispoziţie după o beţie. Mr. mahmur.
Tc. mahmur, din arab. mahmur (Miklosich, Tiirk Elem., II, 121; Şeineanu, II, 243; Lokotsch 1359; Ronzevalle 159), cf. ngr. n 07.n0 upri?. bg. mahmuren, sb. mahmuran. - Der. mahmurie, s. f. (indispoziţie).	5002
mahQn, s. m. - Acaju (arbore).
Tc. magun (Şeineanu, II, 243; Candrea), dintr-o limbă americană, cf. engl. mahogany, germ. Ma-hagoni, pol. mahony.	5003
mahorcă, s! f. - Tutun prost.
Rus., rut. machorka (Tiktin; Candrea; cf. Vasmer, II, 107). în Mold.	5004
mahut (-turi), s. n. - Pîine neagră.
Tc. mahut (Tiktin). Sec. XVIII, înv. 5005
mai, adv. - 1. Indică superioritatea într-o comparaţie; cine ce are mai bun (Neculce). - 2. Mai mult, mai bine; noi mai iubim binele împărăţiei tale (Varlaam); nu unul să-l mai iubească iară pre altul să-l mai urască (Pravila Mică), în acest sens absolut, înv., echivalează cu mai mult). - 3. încă, şi: aţi mai vrea (Eminescu. - 4. Altădată, înainte: n-am mai văzut (Alecsandri). - 5. Deja: nu-i mai era frig (Macedonski). - 6. Aproape, într-un anumit fel: carnea era mai crudă (Sbiera); un ofiţer, aţa, ca dînsul, mai că i-ar plăcea (Gib. Mihăescu). Mai... mai arată o alternanţă de acţiuni: mai nu vrea, mai se lasă (Eminescu). - 7. Puţin mai mult: te-i mai încălzi mergîrtd (Creangă). -
8.	Expletiv, în fraze exclamative: ciudată făptură omenească mai eţti! (D. Zamfirescu). - Mr. ma, megl, istr. mai.
Lat. magis (Candrea, Elements, 35; Puşcariu 1015; Candrea-Dens., 1041; REW 5228), cf. it mai, ma, prov., fr. mais, cat. may, sp., port. mas. Mr. nu trebuie confundat cu ma „dar, însă“ (Weigand, Jb, XII, 91), care provine din it (Bartoli, Studi Fii. rom., VIII, 174) sau din ngr. (REW 5228). Evoluţia fonetică a lui mai nu este clară. Probabil trebuie să se pornească de la o formă populară *mas ( > sp.), cu aceeaşi evoluţie ca de la das > dai sau rar > voi etc. Sensul expletiv (8) coincide cu cel sp. - Cf. cam, numai.
Din rom. provin bg. maj „aproape" (Candrea, Elemente, 408; Bemeker, II, 5), rut. şi pol. din Bucov. maj „mai", în comparaţii (Miklosich,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
485
Wander, 17; BL, VI, 240), ţig. mai „mai“, comparativ (D. Sampson, The dialect of the Gypsies ofWales, § 321).	5006
mai (—iuri), s. n. - Pisălog. - Mr. mal’u, megl. mal'.
Lat. malleus (Diez, I, 258; Puşcariu 1057; Candrea-Dens., 1038; REW 5268), cf. alb. maj (Meyer 235), it. maglio, prov. malh, fr. mail, cat. mall, sp. majo, port. malho. - Der. măior s. n. (mai mic), der. în rom. (după Candrea-Dens., 1039, direct din lat. malleolus); măiug, s. n. (mai, pisălog). Sb. malj poate proveni din rom. (Candrea, Elemente, 403) sau din it; sb. maljuga poate proveni din rom. sau să fie der. în interiorul sb. (după Cihac, II, 133 ar fi sursa rom.). 5007
mai, s. m. - Numele lunii florar. - Mr., megl. maiu, istr. mai.
Mgr. Modoţ, din lat. Maius (Philippide, O rămăşiţă, 13; Pascu, Beitrăge, 10), în parte prin intermediul sl. maj (Tiktin; Vasmer, Gr., 93), cf. tc. maios, alb., bg. maj. Der. directă din lat. (Puşcariu, 1018; Candrea-Dens. 1040; REW 5250) pare îndoielnică.	5008
mai (-iuri), s. n. - Ficat.
Mag. mâj (Tiktin; Gâldi, Dict., 143). în Mold. şi Trans. (ALR, I, 46). - Der. măior, s. m. (Trans., caltaboş cu ficat de porc); măietic, s. m. (rar, caltaboş); măieş, s. m. (Trans., caltaboş). 5009 măi, inteij. - Serveşte la adresare şi mirare. -Var. (Munt.) mă.
Lat. modo, redus la *mo, cf. it. mo, sard. moi, immoi; cf. amu şi, pentru dezvoltarea vocalei finale, cazul paralel al lui post > poi > păi. Explicaţiile anterioare consideră acest cuvînt inseparabil de măre (Cihac, II, 718; Tiktin; Şe-ineanu, Istoria filologiei, 345; Philippide, II, 722; Pascu, II, 65); dar această identitate nu apare evidentă. Cu atît mai puţin sigură este afirmaţia dicţionarelor în general, că este inteij. de adresare către un bărbat, căci în Mold. se foloseşte şi pentru femei şi că peste tot este foarte folosită în imprecaţie fără obiect definit; măi, să fie-al dracului. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 198).
5010
maia (—iele), s. f. - 1. Drojdie, ferment. - 2. Ferment în general. - 3. Germen, embrion, început. - 4. (înv.) Varietate de pîine. - 5. Furcuţă (la cai). - Mr. măiauă.
Tc. (per.) maya (Şeineanu, II, 243; Miklosich, Tiirk. Elem., II, 122; Bemeker, II, 5; Lokotsch 1367) cf. ngr. liocyiâ, bg. sb. maja.	5011
maică (—ci), s. f. - 1. Mamă. - Maica Dom-
nului „Fecioara Maria“. - 2. Titlu dat călugăriţelor. - Mr., megl. maică.
Bg. majika, sb., cr. măika (Cihac, II, 103; Bemeker, II, 8; Tiktin).	5012
maidan (-ne), s. n. - 1. (înv.) Piaţă. - 2. (înv.) Domeniu, teren, moment sau loc propice. - 3. (Mold.) Tîrg, obor. - 4. Cîmp, teren pe raza unei localităţi. - Var. me(i)d(e)an. Mr. migdane, megl. migdan.
Tc. (arab.) maidan, meidan (Miklosich, Tiirk Elem., II, 155; Eguilaz 452; Roesler 598; Şeineanu, II, 243; Bemeker, II, 6; Lokotsch 1364; Ronzevaile 167), cf. ngr. flri'vTCa’i, alb., pol., rus. mejdan, bg., sb. medan, v.port. midan. 5013
maier (-ri), s. m. - Proprietar, fermier. - Var. maer.
Germ. Meier (Borcea, 198; Gâldi, Dict., 193). în Trans. - Der. mă(i)erean, s. m. (fermier); măierişte, s. f. (casă de ţară, fermă).	5014
maimar (—ri), s. m. - (înv.) Conducător de lucrări, subinginer. - Mr. maimar.
Tc. (arab.) meimar (Şeineanu, III, 74), cf. ngr. nai’notpriş, bg., sb. maimar. - Der. maimărie, s. f. (biroul maimarului).	5015
maimuţă (-ţe), s. f. - 1. Animal tropical. -2. Persoană care gesticulează ca o maimuţă. - 3. Femeie uşoară. - Var. (Mold.) momiţă, (înv.) moimifă, moniţă, (Banat) măimuc, (Trans.) măi-mucă, măimuţă, (înv.) maimun, moimă. Mr. maimun, megl. măimun.
Tc. (arab.) maimun (Miklosich, Tiirk. Elem., II, 122; Eguilaz 442; Şeineanu, II, 243; Bemeker, II, 6; Lokotsch 1365), cf. ngr. (tai'noO, bg. maimuna, sb. maimun, it. mammone, v.fr., prov. maimon, sp., port. mono. Cuvîntul adoptat definitiv în limba literară, după multă şovăire, este maimuţă, care pare der. din ngr. Atestat din sec. XVII. Sensul 3, probabil prin confuzie cu magmuză.
Der. maimuţi, vb. (a imita); maimuţări, vb. (a imita); maimuţărie (var. maimuţăreală), s. f. (imitaţie ridicolă, contrafacere, simulacru); momiţi (var. moniţări), vb. (Mold., a imita), măimui, vb. (înv., a imita); momiţărie (var. moniţărie), s. f. (Mold., imitaţie); maimuţesc, adj. (ca de maimuţă).
5016
maiolică, s. f. - Specie de faianţă. - Var. majolică.
It. maiolica, şi var. din fr. majolique. 5017
maionşză (-ze), s. f. - Un fel de sos rece.
Fr. mayonnaise.	5018
maiQr (-ri), s. m. - Ofiţer superior.
Germ. Major, în parte prin intermediul rus.
486
ALEXANDRU CIORĂNESCU
maior, cf. major. - Der. maiorie, s. f. (grad de maior), maioreasă, s. f. (nevasta maiorului).
5019
maje (măji), s. f. - Chintal. - Var. majă.
Mag. măzsa (Cihac, II, 513; Tiktin; Gâldi, Dict.,
94), cf. sb., cr. maza. Varianta, pur ortografică, este înv. - Der. măjar (var. Mold. măjer), s. m. (pescar, vînzător de peşte), al cărui semantism nu este clar (probabil se aplica numai angrosiştilor, care vindeau peşte cu chintalele); măjerie, s. f. (pescărie); măjerit, s. n. (contribuţie care se plătea pentru negoţul de peşte, în Bucureşti şi Galaţi); măji, vb. (Trans., a cîntări).	5020
majestate (-tăţi), s. f. - Alteţă. - Var. maiestate.
Lat. maiestatem, cu pronunţarea din fr. majeste (sec. XIX). - Der. majestuos, adj., din fr. majes-tueux; maiestos, adj., din it. maestoso. 5021
major (-ră), adj. - (Mai) mare.
Lat. maior (sec. XIX) cu pronunţarea din fr. majeur, cf. major. - Der. (din fr.) majorat, s. n.; majoritate, s. f.; majoritar, adj.; majora, vb. (a mări); majordom (var. maiordom), s. m.; majusculă (var. maiusculă), s. f.	5022
mal (-Iuri), s. n. - 1. (Munt.) Deal, colină. -2. Ţărm, rivieră - Mr. mal „morman", meal „ţărm".
Origine necunoscută. Coincide cu alb. malj, „munte", dar nu poate fi explicat cuvîntul rom. prin alb. S-a considerat cuvînt autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 10; Hasdeu, Cuv. din Bătrîni,
I,	288; Meyer 256; Philippide, II, 720; Densusianu, Hlr., 17; Pascu, I, 190; Rosetti, II, 59; A. Badra Mărgărit, Mal „roca" en la toponimia pirenăica catalana, în Actas I reunion toponimica pirenăica, Zaragoza 1949, 35-58; H. Rrahe, Die Sprache der Illyrier, I, Wiesbaden 1955, 101) şi s-a pus în legătură cu toponimul dac Malva, cf. Dacia Malvensis, cu iliricul Dimallum şi cu let. mala. Originea sl. (melu „teren argilos", cf. Cihac,
II,	183) este improbabilă. Sensul de „colină", pe care îl menţionează cu rezerve Tiktin, este curent în Muscel şi Dîmboviţa, în ciuda absenţei lui din dicţionare.
Prezenţa lui l final, înainte intervocalic, arată clar că nu se poate considera un cuvînt moştenit. E posibil să ne gîndim la o rădăcină expresivă; în acest caz ar fi cuvînt identic cu maldac, s. n. (Mold., morman, grămadă, teanc) a cărui der. din mgr. nocvSozriţ (Cihac, II, 672; Philippide, Principii, 107) este nesigură; der. măldăci, vb. (a aşeza un morman în aşa fel îneît să pară mai bogat decît este); şi cu maldăr (var. Mold. maldur), s. n.
(grămadă, morman), care s-a încercat să fie legat, cu puţină probabilitate, de germ. Malter „măsură de capacitate pentru cereale", prin intermediul pol. maldr (Cihac, II, 184; Bemeker, II, 11; Pascu, Arch. Rom., VII, 559) sau de tc. maldar „bogat" (Popescu-Ciocănel 37; T. Papahagi, GS, VII, 295).
Der. măluros, adj. (muntos); mălurean, s. m. (muntean); măluştean, s. n. (Munt., deal); măldă-rar, s. m. (unul din cei 40 de servitori care aprovizionau cu fîn grajdurile domneşti), sec. XVIII; măldări (var. mălduri), vb. (a îngrămădi). Mag. măi pare să provină din rom. (Drăganu, Dacor., VII, 206; cf. împotriva lui L. Treml, R. Etudes hongr., VI, 375).	5023
mala (-ale), s. f. - Netezitoare, mistrie, răzui-toare de zidar.
Tc. mala (Tiktin). - Der. mălălui, vb. (a netezi tencuiala).	5024
malac (-ci), s. m. - Bivol mic.
Ngr. SanaXccci, juncan", din 8cqicft.i „viţel", cf. bg. maldk. Der. din gr. [îaXaxâ^ „fraged, tînăr" (Cihac, II, 672; Bemeker, II, 11; Tiktin) sau din bg., pusă în legătură cu sl. malu „mic" (Tiktin; Candrea) pare mai puţin probabilă.	5025
malacov (-vuri), s. n. - Crinolină.
De la Malakof, fortăreaţă din Sevastopol cucerită de francezi în 1851, al cărei nume a fost dat rochiei atunci la modă. - Der. înmalacofa, vb. (a se îmbrăca cu crinolină).	5026
malahie (-ii), S. f. - Onanism, masturbare.
Ngr. naXcuxa (Cihac, II, 672; Tiktin). Sec. XVII. - Der. malahist (var. înv. malahian), s. m. (onanist); malastrop, s. m. (Arg., onanist), formaţie glumeaţă, de la malahist şi strop; mloc, s. n. (onanism), din rus. moloki (Dragoş, BF, IX, 112).	’	5027
mălai (-iuri), s. n. - 1. (Mold., Trans.) Mei (Panicum miliaceum). - 2. (Trans.) Teren cultivat cu mei. - 3. (Mold., Trans.) Făină de mei. - 4. Făină de porumb, porumb măcinat. - 5. (Mold.) Pîine de mei sau de porumb. - Var. (Mold.) malai, (sensul 2, pl.) mălaie.
Origine necunoscută. S-a încercat explicarea acestui cuvînt ca moştenire dacă (Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, 52); ca urmaş al sl. mleti, meljq (Cihac, II, 184; Tiktin; Scriban); cu un cuvînt mei lai (Weigand, Jb, XVI, 78; Bogrea, Dacor., IV, 831; REW 5572); sau prin lat. amylum (< gr. cţiuXoţ), cu suf. -alium (Giuglea, Dacor., HI, 599). Nici una din aceste ipoteze nu este satisfăcătoare. Apare evidentă înrudirea cuvîntului cu
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
487
mămăligă, cu atît mai mult, cu cît ambele lipsesc din dialecte. Dacă-i vorba de o formaţie internă şi expresivă, ne-am putea gîndi la o formă primitivă *mămălaie, cu aceeaşi reduplicare ca în mămăligă şi cu suf. expresiv diferit, cf. hărmălaie, hărăbaie, vîlvătaie etc. Baza expresivă ar fi, într-una astfel de caz, reduplicarea m-m, cu sensul de „aliment", ca în mamă şi mămăligă; şi forma actuală, mălai, ar fi reconstituită după pl. mălaie, cu pierderea reduplicării ca în măligă.
Der. mălăoi, s. n. (turtă din sămînţă de cînepă); mălăoi, s. m. (floarea-soarelui, Helianthus an-nuus; plantă, Helianthemum alpestre). Din rom. provin rut. maljaj, pol. malaj (Miklosich, Wander., 10; Bemeker, II, 10), rus. malai (Vasmer, II, 90), bg. malai (Capidan, Raporturile, 225), mag. male (Edeispacher 18).	5028
malic (—curi), s. n. - Inflamaţie a beregatei. Var. melic.
Sb., slov. malik „spiriduş" (Tiktin). Mai puţin probabilă der. propusă de Cihac, II, 514, din mag. mirigy „glandă".	5029
mălin (—ni), s. m. - Arbust (Prunus padus).
Sl. (bg., sb., cr., slov., ceh., pol., rus.) malina „zmeură" (Cihac, II, 185; Bemeker, II, 12; Pascu, II, 220; Conev 44). Confuzia semantică se explică prin prezenţa plantei în aceleaşi desişuri în care creşte zmeura. - Der. mălină, s. f. (fructul mălinului); măliniş s. n. (munte în care există mulţi arbuşti din această specie); mălinifă, s. f. (tulichină, Ligustrum vulgare).	5030
maliţie (—ii), s. f. - Viclenie, răutate.
Fr. malice. - Der. maliţios, adj., din fr. ma-licieux; maliţiozitate, s. f. (răutate).	5031
malotea (—ele), s. f. - Haină de lînă cu gulerul şi mînecile căptuşite cu blană. - Mr. malot.
Tc. (arab.) malluta, din mgr. («iXam) (Meyer, Tiirk. St., I, 53; Şeineanu, II, 245; Eguilaz 446; Lobel 60; Bemeker, II, 27; Lokotsch 1380; cf. Vasmer, Gr., 94), cf. sb., cr. mavluta, sp. marlota (Corominas, III, 268; R. Ricard, Bull. hisp., LIII, 131-56).	5032
malţ (—ţuri), s. n. - Slad; produs din cereale.
-	Var. malt.
Germ. Malz (Tiktin; Candrea). Var., din fr. malt. E dubletul lui mălată (var. malotă), s. f. (Trans., înv., malta), din mag. malăta (Tiktin; cf. Miklosich, Lexicon, 372).	5033
mălură (-ri), s. f. - Tăciune, ciupercă parazită a griului (Tilletia tritici).
Probabil ngr. neXepi, (leXoupi „gărgăriţă" (Scriban). - Der. mălurit, adj. (atacat de mălură);
mălurici, s. m. (plantă, Orobus niger), numită aşa pentru că la uscare devine neagră, ca acoperită de mălură; măluros, adj. (cu mălură).	5034
mamă (—me), s. f. - Femeie considerată în raport cu copiii ei. - Mr., megl. mamă.
Creaţie expresivă, probabil continuarea directă a lat mamma (Diez, I, 260; Puşcariu 1019; Candrea-Dens., 1044; REW 5307). Este cuvînt infantil, de uz foarte general, bazat pe ideea de „hrană" sau „persoană care procură hrana"; în aşa fel că ajunge să semnifice atît „mamă" cît şi „ţîţă"; cf. v.gr. noq4ia, ngr. |icţux, alb. meme, sl. (bg., sb., cr., rus.) mama, mag. mama, it. mamma, fr. maman, sp. mama etc. Continuarea lat. mamma pare să se demonstreze prin mr. mămos „care are guşă". Fără îndoială, există unii care-1 pun în legătură cu alb. (Philippide, II, 646) şi cu sl. (Cihac, II, 185; Conev 57; cf. Puşcariu, Lr., 281). E cuvînt de largă circulaţie (ALR, I, 155). în limbaj vulgar, în Munt., se abreviază unit cu adj. posesiv: mă-ta ( < mamă-ta), mă-sa ( < mamă-sa), cf. it. mammata, mr. mă-ta. Cf. muma, mămăligă.
Der. mamaie, s. f. (mamă); mămică, s. f. (mamă); mămucă, s. f. (Mold., mamă); mamef-mare, s. f. (bunică); mucă, s. f. (Olt., mamă), reducere din mămucă; muică, s. f. (Olt., mamă), încrucişare a cuvîntului anterior cu maică. 5035
mămăligă (-gi), s. f. - 1. Terci sau pastă de făină de porumb fiartă, formează baza alimentaţiei ţăranului în majoritatea regiunilor ţării, înlocuind pîinea. - 2. Prostănac. - Var. (Munt.) măligă. -Mr. mumalig.
Creaţie expresivă, bazată pe consonanţa mama „hrană" (P. Papahagi, Notiţe, 31; Capidan, Dacor.,
VII,	131; cf. Graur, BL, IV, 97), cf. mamă şi mr. mamă, „terci pentru copii", sau, mai probabil, pe lat. mamilla cu suf. diminutival -ică sau -igă. Apare în toate idiomurile balcanice: tc. mămăligă, ngr. nafioAiv/a, alb. mamalinge, mag. mămăligă, bg. mămăligă, sb., cr. mamaljuga, rut. mamalyg, pol. dialectal mamatyga, rus. de S. mamalyga, cuvinte explicabile suficient prin rom. Fără îndoială, s-a semnalat ca sursă pentru rom. ven. melega „hrişcă" (Cihac, II, 185; Meyer, Tiirfc. St.,
I,	2), der. care nu pare probabilă. Cf. mălai, mămăruţă.
Der. mămăligar, s. m. (ţăran; nătîng; valah); mămăligos, adj. (moale, răscopt). Pentru împrumuturile străine, cf. Miklosich, Wander., 17; Miklosich, Fremdw., 108; Candrea, Elemente, 403; Bemeker, II, 15; Weigand, Jb., XVIII, 365; Capidan, Raporturile, 225, 232; Vasmer, II, 93. -Der. neol. mamelă, s. f. (ţîţă), din fr. mamelle;
488
ALEXANDRU CIORĂNESCU
mamifer, s. n. , din fr. mammifere; mamelon, s, n. (sfîrc), din fr. mamelon.	5036
mămăruţă (-ţe), s. f. - Buburuză (Coccinella septempunctata). - Var. măriufă.
Creaţie spontană, cf. celălalt nume al său, buburuză (Scriban), şi sb. mumuruz „porumb". Der. din lat. eruca, „omidă" (Puşcariu, Jb., XI, 47; REW 2907) nu pare posibilă. Legătura cu Mariuţa, dim. de la Maria (Tiktin; Candrea; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 186) se dă numai ca încrucişare la var. - Cf. mamomiţă, momifă.
5037
mameluc (-ci), s. m. - l. Soldat - 2. Om prost. - 3. Om de paie.
Fr. mamelouk, din arab. mamluk „sclav". 5038
mamoiî (-ni), s. m. - 1. Demonul lăcomiei. -
2.	Diavol. - Var. mamona.
Mgr. najxcovâc, în parte prin intermediul sl. mamona (Tiktin; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 171). Probabil că marmon, s. m. (Arg., evreu), trebuie explicat prin acelaşi cuvînt, cu infix expresiv.	5039
mamoş (-şi), S. m. - Ginecolog. - Var. ma-
mos.
Ngr. nann°?> (Roesler 572; Tiktin; Gâldi 207); -ş în loc de -s, prin apropiere de moaşe. 5040
mămular (-ri), s. m. - Negustor de mărunţişuri. - Var. (Trans.) momular.
Tc. mamelo < arab. muamele (Şeineanu, II, 245), cu schimb de suf. - Der. mămulărie, s. f. (tarabă de mărunţişuri).	5041
mană (-ne), s. f. - 1. Lichen comestibil. - 2. Beneficiu, profit. - 3. Abundenţă, productivitate.
-	4. Secreţie vîscoasă a mor plante. - 5. Oidium (Perenospora viticola). - Mr. mană.
Mgr. nccwa, (sec. XVII), în parte prin bg. mana (Tiktin; Candrea). - Der. mănos, adj. (fertil, bogat; folositor, rentabil); înmănoşa, vb. (Trans., rar, a fertiliza); mănoşie, s. f. (abundenţă, fertilitate).
5042
manaf (-fi), s. m. - 1. Soldat turc din trupele neregulate ale şefului rebel Manav Ibrahim (1802)
-	2. Sălbatic, fiară.
Tc. manav „postăvar'" (Şeineanu, III, 75). Sec.
XIX,	înv.	5043
mancă (-ci), s. f. - Doică.
Sl. (sb., cr., ceh., pol., rus.) mamka „mămică" (Cihac, II, 185; Conev 59; Tiktin). - Der. măncie, s. f. (serviciu de doică).	5044
mandanea (-ele), s. f. - Bandă de la masa de biliard.
Tc. mandane (Candrea; Scriban). După Loebel
61 şi Lokotsch 1390, din tc. mandar „zăvor", care pare mai puţin probabil.	5045
mandea, pron. - Eu, eu însumi.
Ţig. mande (Graur 166; Juilland 167), care este dativul lui me „eu“; cf. ţig. sp. man, mende „eu“ (Besses 104; Claveria, NRFH, III, 267; Claveria 165), Cuvînt de argou.	5046
mandolină (-ne), s. f. - Instrument muzical.
-	Mr. mandolina.
Fr. mandoline, it. mandolina. - Der. mandolinist s. m. (cîntăreţ la mandolină; dandi; crai, donjuan).
5047
mandră (-re), s. f. - (Dobr.) îngrăditură de nuiele sau de şipci de-a curmezişul unei ape. -Mr. mandră „gard".
Ngr. [idwtpa, „gard", cf. tc., bg., sb. mandra, sp. mandria (Corominas, III, 221).	5048
mandulă (-le), s. f. - (Trans.) Migdală.
Mag. mandola. - Der. mandalac (var. măn-dălac), s. m. (varietate de migdale, Bunium bulbocastanum), din acelaşi cuvînt mag. (Cihac, II, 513) sau din sb. mandala (Tiktin), cu suf. sl. -ak.	5049
manea (-ele), s. f. - Melodie turcească.
Tc. mane (Şeineanu, II, 246; Tiktin), cf. bg. mane.	5050
manechin (—ne), s. n. - 1. Figură artificială înfăţişînd corpul omenesc. - 2. Model.
Fr. mannequin.	5051
manelă (-le), s. f. - 1. Manivelă. - 2. Zăvor.
Ngr. iaoveXcx (Scriban).	5052
manercă (-ci), s. f. - Bidon, vas.
Rus. manerka (Scriban), în Mold. 5053
manevră (—re), s. f. - Luptă, manoperă.
Fr. manoeuvre, cf. it. manovra. E dubletul lui manoperă, s. f., format artificial după fr., ca sp. maniobra. - Der. manevra, vb.	5054
mangafa (-ale), s. f. - Prostănac, neghiob.
Tc. mankafa, mangafa (Şeineanu, II, 246; Ronzevalle 157).	5055
mangal (-Iuri), s. n. - 1. Vas cu cărbuni. -
2.	Cărbune uşor. - Mr. mmgal, megl. mangal.
Tc. mangal (Miklosich, Tiirk. Elem., II, 122; Roesler 572; Şeineanu, II, 246; Bemeker, II, 16; Lokotsch 1392; Ronzevalle 166), cf. ngr. (iOcyxaXt, bg., sb. mangal.	5056
măngălău (-laie), s. n. - 1. Sul, tăvălug. - 2. Fălţuitor.
Mag. măngallo (Philippide, Principii, 4; Cihac,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
489
II, 514; Gâldi, Dict., 143). în Trans., Mold. şi Bucov. - Der. măngălui, vb. (a călca rufe).
5057
mangan (-ne), s. n. - Dispozitiv, instalaţie.
Mgr. |i(X|7avov. Sec. XVII, înv. - Der. măn-gănie s. f. (vrajă, farmec), sec. XVII, din mgr. (JCrffavEta. E dubletul lui mangealîc, s. n. (înv., balistă; înv., macara; Olt., pîrghie, palancă, proptea), din tc. mancalik, der. din gr. \uxfj(MCN, cf. sp. almajaneque şi menghine.	5058
mangăr (-ri), s. m. - 1. (înv.) Monedă turcă de cupru, de mică valoare. - 2. (Arg.) Bani. -Var. mangir. Mr. mangăre.
Tc. mangir (Şeineanu, II, 246), cf. ngr. Hocyxoipi, bg., sb. mangura.	5059
manget (-turi), s. n. - Volan, garnitură înv. a rochiei de damă.
Probabil fr. manchette (Tiktin; Candrea). Cf. manşetă.	5060
mangli (-lese, -jt), vb. - 1. (Arg.) A cere de pomană, a cerşi. - 2. (Arg.) A fura.
Ţig. mang- „a cerşi" (Graur 166; Juilland 167).
-	Der. mangleală, s. f, (cerşetorie), cf. Graur, BL, XV, 198; manglitor, s. m. (cerşetor); mangosit, adj. (inutil, inapt) pare să aparţină aceleiaşi familii, cf. bg. mango „ţigan", ngr. nccyxa „pungaş, derbedeu", ngr. iiayxotxpTv; „haimana, pungaş" (der. din cr., slov. manjkav, „imperfect", propusă de Cihac, II, 185 este insuficientă; cea din gr. [locyyovco >>a goli, a consuma", aorist enaj'YOXja, de Graur, BL,
IV,	nu pare convingătoare). De asemenea trebuie să se menţioneze aici mangoliţă (var. mangaliţă), s. f. (porc de o anumită rasă), care trebuie pus în legătură cu porecla bg. a ţiganilor, mango (Bemeker, II, 4), şi provine din sb., cr. mangulica (Cihac, II, 514), cf. mag. mangallca. 5061
manicură, s. f. - îngrijire a mîinilor. - Var. manichiură.
Fr. manicure, în loc de manucure. - Der. manicura, vb. (a îngriji mîinile); mahicuristă (var. manichiuristă, manichiureză), s. f. (femeie care îngrijeşte mîinile şi unghiile).	5062
manită, s. f. - Postav de lînă.
’’ /
Ngr. (Kxvuaa „manşon" (Scriban). Sec. XDC, înv.	’	5063
manivelă (—le), s. f. - Un fel de mîner cu care se face mişcarea de rotaţie.
Fr. manivelle, poate parţial prin intermediul tc. manivela, cf. it. manovella, de unde ngr. |J.a-vofieXa.	5064
manşetă (-te), s. f. - Partea terminală (întoarsă) a mînecii.
Fr. manchette, de la manche „mînecă", de unde şi manşon, s. n., din fr. manehon. E dubletul lui manişcă, s.f. (manşetă; plastron), din rus. maniska (Cihac, II, 185). Cf. manget.	5065
mansup (-puri), s. n. - însărcinare, serviciu.
Tc. mansup (Şeineanu, 246; Ronzevaile 165), cf. ngr. |j.avomm, sb. mansub. Sec. XVIII, înv.
5066
manta (—ale), s. f. - Mantie, mai ales pentru militari.
Fr. manteau, printr-un intermediar puţin sigur, poate oriental, cf. ngr. |mvrî (direct, precum carreau > cara, după Tiktin, e îndoielnic, deoarece cunoaştem şi mai puţin drumul parcurs de car(e)a; din pol. manta „mantilă" după Cihac,
II,	168 e dificil semantic şi fonetic; rut. mantă, adus de Scriban, ar putea proveni din rom.). E dubletul lui mantă, s. f. (mantou), din fr. maite, al lui mantei, s. n. (mantie de damă), din it. mantello, înv.; al lui mantou, s. n. (palton de damă), direct din fr. manteau; al lui mantilă, s. f. (înv. mantou; şal), din sp., prin intermediul fr. mantiile; şi al lui mantie, s. f. (mantou), din sl. manutija, sb., rus. mantija (Cihac, II, 186; Vasmer, Gr., 95; Conev 108). Toate aceste cuvinte duc la lat.med. mantum, mgr. navu'ov, cf REW 5326. Mantană, s. f. (fustă, jupon), cuvînt folosit de OIIănescu-Ascanio şi ignorat de toate dicţionarele, pare să aparţină aceleiaşi familii.	5067
mantică, s. f. - Grăsime, unt.
Cuvînt dubios, citat numai de Dam6. Dacă a circulat într-adevăr, trebuie să se explice prin it. manteca (REW 5326; Corominas, III, 242).
5068
mănuchi (-iuri), s. n. - 1. Snop, legătură, fascicul. - 2. Buchet, culegere. - Var. mănunchi. Mr. mînucl’u.
Lat. manuculus (Puşcariu 1021; Candrea-Dens., 1125; REW 5306), cf. it. manocchio, prov. ma-nolh, v.fr. manoil, cat. manoll, sp. manojo (gal. monllo), port. molho. - Der. inmănuchia, vb. (a face mănunchiuri).	5069
manuscris (—se), s. n. - Text scris de mînă.
-	Var. (înv.) manuscript.
Format după fr. manuscrit încrucişat cu scris, participiul lui a scrie.	5070
mănuşe (-şi), s. f. - 1. îmbrăcăminte pentru mîini. - 2. Toartă, mîner. - 3. Coadă de unealtă.
-	4. Clanţă, ivăr. - 5. Snop, mănunchi de cînepă.
-	6. Fiare (pentru deţinuţi). - Var. mînuşe.
490
ALEXANDRU CIORĂNESCU
De la mînă, cu suf. dim. -uş; sing. s-a reconstituit după pl. mănuşi. - Der. mănuşar, s. m. (fabricant, negustor de mănuşi); mănuşat (var. înmănuşat), adj. (cu mănuşi); mănuşerie s. f. (fabrică, magazin de mănuşi); înmănuşa, vb. (a pune, a purta mănuşi).	5071
manutanţă (-ţe), s. f. - Intendenţă, loc unde se face pîinea cazonă.
Fr. manutention; rezultatul normal ar fi *manu-tanţie (ca şi compozifi(un)e din composition).
5072
mapă (—pe), s. f. - 1. Obiect de birou. - 2. Servietă plată.
Germ. Mappe (Candrea). - Der. mapamond, s. n. (planiglob), din fr. mappemonde.	5073
măr (meri), s. m. - Arbore fructifer (Pirus maius). - Megl., mr., istr. mer.
Lat. melus, în loc de maius, cf. gr. (Densusianu, Hlr., 71; Puşcariu 1023; Candrea-Dens., 1048; REW 5272; Meyer-Lubke, Ital. Gr., 27; Rosetti, I, 57), cf. alb. molje (Philippide, II, 647), it. melo. - Der. măr, s. n.; mere s. f. pl. (Banat, fructe); merişor (var. merişoară), s. m. (arbust; Pirus baccata; afin, Vaccinum vitis idaea); merar, s. m. (vînzător de mere); meret, s. n. (livadă cu meri); meriş, s. n. (livadă cu meri); meriu, adj. (verde ca mărul).	5074
mărăcine (-ni), s. m. - 1. Rug de mure, păducel. - 2. Spin (Crataegus). - 3. Porumbar (Prunus spinosa). - Var. mărăcin, mărăciune. Mr. mărăţine, megl. mărţin, mărăfină.
Origine nesigură. Pare să provină din lat. mălîtia (răutate), cu semantismul ca în sp. maleza (REW 5265a; Corominas, III, 206), cf. mr. mariţire „a se înrăutăţi" (Capidan, Dacor., II, 627); suf. ar fi -ciune, ca în var. Se consideră în general că reprezintă un lat. *marrucîna (Can-drea-Dens., 1046; Battisti, III, 2374) sau *mar-ricîna (Puşcariu 1025) din lat. marra „spin“ (Schuchardt, ZRPh., XXIII, 189; Tiktin; REW 5370), cf. alb. mertsine (Philippide, II, 722; însă pare să provină din rom.), alb. murris „spin“, it. marruca „mur"; dar der. este dificilă (prin încrucişare cu mătăcină, după Candrea-Dens.; din marrubium, după J. Briich, ZRPh., LVI, 629). Der. din lat. e probată de fonetismul din mr. Lat. *myricina (Pascu, Etimologii, 47) este mai puţin probabil şi încă şi mai puţin der. dintr-un idiom anterior indoeurop. (Lahovary 334).
Der. mărăcinar, s. m. (pasăre, Pratincola rube-tra); mărăciniş, s. n. (desiş de mărăcini); mărăci-nos, adj. (spinos).	5075
marafet (-turi), s. n. - 1. (înv.) Îndemînare,
dibăcie. - 2. (înv.) Intermediere, mijloc, organ. -
3.	Truc, vicleşug. - 4. Capcană, cursă, prefăcătorie, intrigă. - Mr. murafete, megl. murafet.
Tc. marifet, din arab. mă rifa (Roesler 598; Şeineanu, II, 247; Lokotsch 1418), cf. ngr. |iot~ pcuţixi „mijloc", alb. marifet, bg. murafet şi rus. marafety podpuskatî „a-şi bate joc“, pe care Vasmer, II, 98 îl consideră de origine obscură şi care pare a proveni din rom. - Der. marafetos, adj. (viclean, înşelător); marafetui, vb. refl. (a se purta).	5076
maramă (—me), s. f. - Văl. - Var. mahramă, năframă.
Tc. (arab.) mahrama (Miklosich, Tiirk. Elem.,
II,	121; Şeineanu, II, 248; Bemeker, II, 5; Lokotsch 1361), cf. ngr. (iccxpafiâ;, alb. maram, bg., sb. marama, pol. machram. Pentru var., cf. sb. maframa.	5077
marangoz (-zi), s. m. - Cioplitor.
Tc. marangoz (Scriban), cf. ngr. naporpca;. Rar, în Mold. de S.	5078
mărar, s. m. - Plantă (Anethum graveolens).
Legat de gr. |xapa0pov, dar der. e obscură. Der. directă din gr. (Thumb 15; Philippide, Principii, 107; Philippide, II, 744; Pascu, II, 60; Diculescu, Elementele, 460) e puţin probabilă. Poate din ngr. Hapa0piov (Bemeker, II, 73; Philippide, II 647), cf. alb. marai, meraje, sb., cr. morac. Cf. molotru.
-	Der. mărăraş, s. m. (plantă, Phellandrium aquaticum).	5079
mărăsin, s. n. - (Trans.) Semn rău.
Origine îndoielnică. Der. din lat. male sanum „bolnav" (Drăganu, Dacor., IV, 741; REW 5257 şi 7584; Candrea) este puţin convingătoare; mai curînd ar trebui să reprezinte lat. mala signa.
5080
mărat (—tă), adj. - Sărac, amărît, nenorocit. -Var. (Banat) mărac. Mr. mărat.
Probabil în loc de *amărat, din amar, cf. amărît (REW 406), Der. din lat. male habitus > it. malato, fr. malade (Tiktin; Candrea) pare dubioasă, ca şi cea din gr. nfiXaţ, cu suf. -atus (Capidan, LL, I, 285). Întîlnirea cu sl. mărati „a se îngrijora" (Scriban) pare întîmplătoare. Var. se explică prin încrucişare cu sărac.	5081
măraz (-zuri), s. n. - 1. (înv.) Invidie, silă. -
2.	(Pl.) Fleacuri, fandoseli, mutre. - Var. maraz. Mr. măraze, megl. măraz.
Tc. maraz (Miklosich, Tiirk Elem., II, 123; Şeineanu, II, 249; Bemeker, II, 19; Lokotsch 1404), cf. ngr. nctpofy, alb., sb., bg. maraz.
5082
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
491
marcă (mărci), s. f. - Marcă, sigiliu. - Mr. marcă.
It. marca, fr. marque, cf. ngr. (iapxa bg., sb., rus. marka). - Der. marca, vb., din fr. marquer, it. marcare; marcant, adj. (notabil), din fr. mar-quant; marcher, s. m. (marcator), din fr. mar-queur; marchetărie, s. f., din fr. marqueterie; remarca, vb. (a observa), din fr. remarquer; remarcă, s. f., (notă, observaţie), din fr. remarque; remarcabil, adj. (însemnat), din fr. remarquable; mar(c)graf (var. mar(c)grav), s. m., din germ. Markgraf. 5083 marchitan (-ni), s. m. - Negustor de mărunţişuri, mămular. - Var. marchidan.
Pol. marki(e)tan, cf. ceh. markytăn, rus. marki-tant (Cihac, II, 186; Tiktin; Sanzewisch 205; Vasmer, II, 99), din germ. Marketender şi acesta din it mercatante. - Der. marchitănie (var. marchidănie), s. f. (tarabă de mărunţişuri). 5084
marchiz (—zi), s. m. - Titlu nobiliar între duce şi conte.
Fr. marquis, cu fonetismul reconstituit pe baza f. - Der. marchiză, s. f. (nevasta marchizului; antreu), din fr. marquise; marchizat, s. n. 5085
marcoavă (—ve), s. f. - Lichea, femeie uşoară.
Origine necunoscută. în Munt. S-ar putea lega cu sb. mrkva „morcov", cf. sp. lechuguina; sau în loc. de *marţoaJă, cf. marfa/oi.	5086
marcotcă, s. f. - (Bucov.) Tutun de calitate proastă.
Rus. markotka (Candrea).	5087
mărcuşe, adj. f. - (Oaie) cu capul negru.
Sb. mrkusa „animal cu blană neagră“ (Candrea).
5088
marda (-ale), s. f. - Rămăşiţă, rebut, lucru fără valoare.
Tc. marda „suprapreţ" (Şeineanu, II, 249), cf. var. nap Soţ, alb. marda. Tiktin se îndoieşte de etimonul propus de Şeineanu, considerînd evoluţia semantică dificilă; aceasta se explică în lumina ngr., care înseamnă „înşelăciune" sau „preţ exagerat pentru un lucru fără valoare". - Der. mardalîc, s. n. (înv., sold, rest).	5089
mardi (-dese, -it), vb. - A bate, a chelfăni.
Ţig. mar-, participiul mardo „a lovi" (Bogrea, Dacor., I, 280; Graur 168; Juilland 167). Cuvînt de argou, ca şi der. mardeală, s. f. (bătaie); mardeiaş, s. m. (bătăuş). Din acelaşi participiu provine ţig. mardo, pl. marde „căldăruşă", de unde argoticul mardei, s. m. pl. (bani) cu sing. reconstituit mardeu, s. m. (monedă de un leu). 5090
mare, adj. - 1. De vîrstă majoră. - 2. Cu dimensiuni şi proporţii însemnate. - 3. însemnat, notabil, de categorie socială ridicată. - 4. (S. m.) Om de vază, persoană remarcabilă. - Mr. mare, megl. mari, istr. mqre.
Lat. măs, mărem, „mascul" (Diez; Miklosich, Rum. Unters., II, 23; Puşcariu 1027; Candrea-Dens., 1048; Tiktin; Candrea; Rosetti, I, 169). Schimbarea de sens a fost explicată de Tiktin, printr-o încrucişare, puţin probabilă, cu magnus; şi de Bourciez 180 prin faptul că masculul e în general mai mare ca femela. Mai probabil, trebuie să se pornească de la confuzia normală între mare ca vîrstă şi mare ca dimensiune, specifică în toate idiomurile, cf. s-a făcut mare (a crescut sau s-a făcut bărbat). Fără îndoială, această der. a fost respinsă de REW 5231, cf. Philippide, II, 720: Alte explicaţii sînt şi mai puţin convingătoare: dintr-un cuvînt anterior lat., pus în legătură cu v.irlandez măr (Meyer, Alb. St., IV, 83); de origine celtică (Skold, IF, XLIII, 188); din v.germ. mari (Scriban); sau din lat. mare „mare" (Spitzer, Mitt. Wien., 1, 294; G. Bonfante, II problema dell' aggettivo e il rom. mare, în Boli. Istituto di Lingue esiere, Genova, V, 3-9).
Der. măreţ, adj. (superb, mîndru; maiestuos, impunător, grandios), pentru a cărui der. cf. Densusianu, GS, II, 9 (după Puşcariu 1027, dintr-un lat. *maricius, mai probabil cu suf. rom. -eţ), măreţie, s. f. (maiestuozitate, splendoare; mîndrie); mări, vb. (a face mare; a augmenta, a creşte; a glorifica); mărie, s. f. (înv., mărime; Alteţă, Maiestate); mărime, s. f. (amplitudine; dimensiune; importanţă; cantitate; persoană importantă); mărire, s. f. (creştere, dezvoltare; om de vază); preamări, vb. (a înălţa, a glorifica); măros, adj. (Trans., trufaş).
Comp. maimare, s. m. (căpetenie, şef), cf. Candrea-Dens., 1048 (după părerea echivocă a lui Pascu, Beitrăge, 17, din ngr. |Kxi'|Kxpr|5 „arhitect",
cf.	maimar); maimărie, s. f. (demnitate, preeminenţă); mărinimos, adj. (generos), compus artificial după lat. magnanimus; mărinimie, s. f. (generozitate).	5091
mare (mări), s. f. - întindere mare de apă sărată. - Mr. amare, megl. mari, istr. mqre.
Lat. mare (Puşcariu 1026; Candrea-Dens., 1047; REW 5349), cf. it mare, fr. mer, prov., cat., sp., port. mar. Pentru expresia a făgădui marea cu sarea, cf. Puşcariu, Etudes linguistique roum., Cluj 1937 şi, împotrivă Spitzer, BL, V, 190 şi VI, 238.	’	5092
măre, inteij. - Ei, pst, stai! - Var. (Mold.) mări. Mr. more, megl. mar a, istr. murie.
492
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Ngr. n<3p£ (Scriban), cf. alb. more, bg., sb. more, ven. more. Puţin probabilă der. din lat. măs ,^nascul“ (Philippide, II, 722); şi mai puţin încă din lat. amorem (Şeineanu, Istoria filologiei, 345).
5093
mareşal (-li), s. m. - Cel mai înalt grad în armată, în unele ţări.
Fr. marechal. - Der. mareşalat, s. n. 5094
marfă (mărfuri), s. f. - 1. (Trans., Maram.) Vite. - 2. (înv.) Provizii. - 3. Obiecte de negoţ.
-	Var. (înv. Trans.) marhă, (Banat) marvă.
Sl. (sb., cr., rut.) marha (Miklosich, Slaw, Elem., 30; Cihac, II, 186) şi mag. marha (Gâldi, Dict., 144), din v.germ. mariha „cal“. - Der. mărfar (var. matfagiu), s. m. (negustor). Din rom. provin rut. marfa (Miklosich, Wander., 17; Candrea, Elemente, 408; Bemeker, II, 19), mag. marfa (Edelspacher 18).	5095
mărgărit (-te), s. n. - 1. Perlă. - 2. Plantă (Loranthus europaeus). - Var. mărgărint.
Ngr. napyapvrrig (Candrea; Scriban), cf. bg., sb. mărgărit. Este cuvînt identic cu mărgăritar, s. n. (perlă; plantă: Loranthus europaeus, Convallaria maialis), mr. mărgăritarfe), din ngr. |xapYapitdpi (Mumu 35; Meyer 260), cf. alb., bg. margaritar.
-	Der. mărgăritărea, s. f. (iris). Mărgărită (var.
mărgărită), s. f. (margaretă, Chiysanthemun leu-canthemum), din fr. marguerite, a fost apropiat fonetic de mărgărit. Cf. mărgea.	5096
mărgea (-ele), s. f. - Boabă de sticlă, mărgică. - Mr., megl. mărdzeauă.
Lat. margella (Densusianu, Hlr., 200; Puşcariu 1029; Candrea-Dens., 1029; Candrea-Dens., 1052; REW 5353; cf. Rosetti, I, 69 şi II, 68). Mai puţin probabilă der. din gr. napy&Aiov (Cihac, II, 673) sau noipyotpov (Rohlfs, EWUG 1330). - Der. mărgică, s. f. (bobiţă de sticlă; plantă, Melica nutans; cioplitură, şanţ pentru asamblarea lemnelor unei plute); mărgeluşe, s. f. (mărgea; plantă, Lithospermum arvense); mărgelat, adj. (împodobit cu mărgele); mărgelată, adj. (oaie cu excrescenţe cornoase pe gît); mărgelare s. f. (îmbinare, şanţ).	5097
mărgean (-ene), s. n. - Coral. - Mr. mir-geane, megl. mirgean.
Tc. mercan (Miklosich, Tiirk. Elem., II, 126; Şeineanu, II, 249; Bemeker, II, 37; Lokotsch 1416; Ronzevalle 160), din arab. margăn, cf. ngr. HEpT^ocvt, alb., bg., sb. mergan, it. (fata) morgana (Battisti, II, 1604).	5098
mărghilă (-Ie), s. f. - Mlaştină, teren mlăştinos.
Germ. Mergel „mamă" (Candrea). în Trans.
5099
marghiloman (-ne), s. n. - Cafea cu rom.
De la Marghiloman (Mihai), prefect de poliţie în Bucureşti în anii 1861-63. Cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 222.	5100
marghiol (—Ii), s. m. - 1. Impostor, şmecher.
-	2. Donjuan, crai. - Mr. maiyiol.
Ngr. p.apyia'.oţ (Roesler 572; Meyer 260; Cihac, II, 673), cf. tc. mariol, din it. mariuolo. Sec. XVII. - Der. marghioli, vb. refl. (a se fandosi), cf. ngr. |iapytoX£\xo; marghiolie, s. f. (fandoseală), cf. ngr. |j.apyioXÎa.	5101
margine (-ni), s. f. - 1. Mal, ţărm. - 2. Limită, extremitate. - 3. Frontieră, hotar. - 4. Chenar, bordură. - Mr. mardzine, megl. mardzini.
Lat. margo, marginem (Puşcariu 1031; Candrea-Dens., 1053; REW 5355), cf. dalm. mrgan, sp. (margen). - Der. mărginaş, adj. (limitrof; de hotar); mărginaş, s. m. (vecin la frontieră; mahalagiu; Arg., gură-cască, chibiţ); mărginean, s. m. (locuitor de la frontieră); mărgini, vb. (a limita; a pune semne de hotar; refl., a se învecina); nemărginire, s. f. (infinit); nemărginit, adj. (nelimitat, infinit). Der. neol. marginal, adj., din fr. marginal.
-	Din rom. provine sb. mrginj (Candrea, Elemente, 404).	5102
marin (—nă), adj. - De mare.
Fr. marin. - Der. marină, s. f., din fr. marine; marinar, s. m. (soldat la marină; Arg., avort, făt avortat), din it. marinaro, cf. ngr. napivaprig; marinăresc, adj. (de marină, de marinar); ma-rinăreşte, adv. (ca marinarii); marina, vb. (a conserva came sau peşte), din fr. mariner; marinată, s. f. (sos condimentat cu peşte), din fr. marinade; submarin, s. n., după fr. sous-marin.
5103
mărin, s. n. - Balonare, meteorism la oameni şi la animale, atribuit de credinţa populară faptului de a fi uitat de sărbătoarea de Sf. Marina (17 iulie).
De la Marina. - Der. marini, vb. refl. (Bucov., a suferi de dureri de burtă).	5104
mariaş — (şuri), s. n. - (înv.) Joc de cărţi. -Var. (Mold.) mărieş, mariaj.
Fr. mariage, mai ales prin intermediul pol. marjasz, mag. mărjăs (Tiktin).	5105
mariaş (-şi), s. m. - Monedă austriacă de argint, de 17 creiţari.
Mag. măriăs, de la Mana (Tereza). în Trans., sec. XVIII, înv. (Gâldi, Dict., 144).	5106
mărit (-ţi), s. m. - Soţ, bărbat. - Mr. mărit.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
493
Lat. maritus (Candrea-Dens., 1050). Sec. XVI, înv., pare să se fi conservat în expresia de mărit „de măritat" (Tiktin crede că este un postverbal de la a mărita). - Der. mărita, vb. (a (se) căsători
o	fată), mr. mărit, mărtare, megl. mărit, măritori, istr. mărit, din lat. marităre (Puşcariu, 1032; Candrea-Dens., 1051; REW 5361), cf. alb. martori, it, maritare, fr. marier, prov., cat., sp., port. maridar (e cuvînt de uz general, cf. ALR, I, 250), măritiş, s. n. (căsătorie). Der. neol. marital, adj., din fr. marital; maritalmente, adv., din fr. mari-talement.	5107
marmaziu, s. n. - Vin de Malvazia.
Din Malvazia. Sec. XVII, înv. S-a păstrat în forma marma(r)ziu, adj. (purpuriu), se spune mai ales despre vinuri (relaţia cu irmiziu Tiktin, şi cu naramziu, Scriban, pare ca îndoielnică). Fonetismul nu este clar; poate există o încrucişare cu tc. mor (Lokotsch 1482).	5108
marmură (-ri), s. f. - Rocă cristalină divers colorată. - Var. marmoră, (înv.) marmure. Mr. marmar, mr., megl. marmură.
Lat. marmor (Puşcariu 1033; Candrea-Dens., 1054; REW 5368), cf. it. marmo, prov. marme, fr. marbre, sp. mârmol, port. marmore. Der. din gr. napnapoţ (Pascu, Beitrăge, 10), pare mai puţin probabilă. Nu e cuvînt popular, dar apare din sec.
XVII.	- Der. (în)mărmuri, vb. (a se împietri, a se întări), cf. megl. mărmurisi, calabr. ammarmu-rare; mărmuriu, adj, (marmorean); marmoreu, adj. (marmorean), din it. marmoreo.	5109
marochin (-nuri), s. n. - Saftian, cordovan.
Fr. maroquin. - Der. marochinerie, s. f. (atelier, obiecte de marochin).	5110
marpici (-iuri), s. n. - Spirală de narghilea.
-	Var. marcuci.
Tc. marpig (Şeineanu, III, 73; Tiktin). 5111
marş (-şuri), s. n. - Mers.
Fr. marche. Cf. marş, inteij. (hai, înainte; afară), din fr. marche, se întrebuinţează ca ordin pentru soldaţi sau pentru cîini, cf. Graur, BL, VI, 155. -Comp. marşrută, s. f. (rută, itinerar), din germ. Marschrute, cf. rus. marsrut; mărşălui, vb. (a merge în marş), după germ. marschieren, rus. marsirovati.	5112
marşandă (—de), s. f. - Modistă, femeie care ţine un magazin de modă.
Fr. marchande(de modes). Sec. XIX, înv.5113
marţ, s. m. - La anumite jocuri, a lăsa pe cineva „falit". - Var. (înv.) marţi.
It. mardo, marzo, prin intermediul tc. mars (T. Papahagi, GS, VII, 296; cf. Tiktin).	5114
marţ, s. m. - 1. Martie. - 2. Mărţişor. - Mr. Marţu.
Lat. Martius (Puşcariu 1034; Candrea-Dens., 1056). Cuvînt rar cu ambele sensuri (al doilea în Munt.), a fost înlocuit de martie (megl. marta), s. f. (numele lunii), din mgr. napnoţ, parţial prin intermediul sl. marţii, v.sb. mart (Vasmer, Gr., 95). - Der. mărţişor, s. m. (martie); mărţişor, s. n. (podoabă, medalion de 1 martie), pe care Puşcariu, Dimin., 127, îl deriva în mod echivoc din martie, este dim. a lui marţ (Pascu, Beitrăge, 53).	5115
martac (-ci), s. m. - Par, ţăruş.
Tc. mertek „lemn fasonat" (Şeineanu, II, 249; Bemeker, II, 38; Tiktin; Lokotsch 1458), cf. bg. martak. - Der. mărtăci, vb. (a pune bîme la acoperiş).	5116
marţafşi (-i), s. m. - Şmecher, potlogar.
Origine necunoscută. Din pol. marcovy „flăcău tomnatic" (Cihac, II, 189), pare puţin probabil, dată fiind extensiunea cuvîntului. Relaţia cu mag. mărcafank „gogoaşă" (Scriban) e întîmplătoare. Poate ar trebui legat de sl. mreti „a muri“, cf. sb. mrtca „cadavru", mrtvan „om fără putere". - Der. marţafoaică, s. f. (vagaboandă).	5117
martalog (-gi), s. m. - 1. (înv.) Soldat creştin, mai ales grec, în slujba sultanului. - 2. (înv.) Grănicer. - 3. (Olt.) Intendent. - Var. (înv.) martolog.
Tc. martoloz, din ngr. oi|iapTM>.o; (Tiktin; cf. Bărbulescu, Arhiva, XLIII, 251).	5118
marţi, s. f. - A doua zi a săptămînii. - Mr. marţi, megl. marţ.
Lat. Martis (dies), cf. it. martedi (calabr. marţi), prov. dimartz, fr. mardi, cat. dimars, sp. martes, alb. marte (Diez, I, 265; Puşcariu 1035; Candrea-Dens., 1055; REW 5382; Philippide, II, 647). Cf. marţ, — Der. Mărţica (var. Marţuică), s. f. (nume de vacă născută într-o marţi); Morfolea, s. f. (nume de vacă; fantomă care se arată în noaptea de marţi spre miercuri, cu ultimul sens poate prin încrucişare cu mîrţină, mîrţoagă, marţafoi (de la marţi, după Candrea-Dens., 1055 şi Tiktin; din sb. maculja, „vacă roşcată", după Pascu, Suf, 272 şi Pascu, Beitrăge, 17). Marţolea a fost considerat şi ca der. din martie, cf. expresia ca Marţolea cu fasolea, care echivalează Iui ca martie ’n post „la fix, nemişcat".	5119
Martin (-ni), s. m. - 1. Sărbătoare populară (1-3 februarie): se respectă pentru a dobîndi protecţie contra lupilor. - 2. Urs.
De la Martin, nume de persoană; cf. REW 5381.
5120
494
ALEXANDRU CIORĂNESCU
marţolin (-nuri), s. n. - Ţesătură de mătase pentru căptuşeli. - Var. marţolină, marţelină.
Fr. marceline, Sec. XIX, înv.	5121
martor (-ri), s. m. - Persoană care asistă sau a asistat la ceva. - Var. martur.
Gr. |Kxprup, prin intermediul lat.vulg. martur (Densusianu, Hlr., 88; Mumu 35; Roesler 572; Puşcariu 1036; Candrea-Dens., 1057; REW 5385), cf. alb. martur, v.it. martore (Battisti, III, 2378), sard. mărturu „invalid"; calabr. marture „martir", lomb. mărtul „sfint". E dubletul lui martir, s. m., din mgr. naprop (sec. XVIII), uneori pronunţat accentuat, ca în fr. martyr, cf. mr., megl. martir.
Der. mărturie, s. f. (înv., spovedanie; depoziţie; înv. şi pop., martor; medalie comemorativă a unui botez; probă, semn), din gr. (iOcprupia; mărturisi, vb. (înv., a predica; a spovedi; a recunoaşte; a atesta, a depune mărturie), din gr. noprupw, aorist ^apropriaţi), în parte prin intermediul sl. martur-isati, cf. alb. martiiris; mărturiseală, s. f. (spovedanie); mărturisitor, adj. (duhovnic; martir; martor). - Der. neol. martir (var. înv. martiriu), s. n., din fr. martyre sau it. martir(i)o; martiric, adj. (de martir), cuvînt forţat la Gala Galaction; martiriza, vb., din fr. martyriser; martirologiu, s. n., din ngr. |xaprupoXoyiov sau lat.med. martyrolo-gium.	5122
marulă (—le), s. f. Salată verde. - Var. (Mold.) marotă. Mr. mărule.
Tc. mărul, parţial prin mijlocirea mgr. (ia-pouUov, ngr. (iapoAi (Şeineanu, II, 250; Meyer 260; Meyer, Neugr. St., III, 42; Bemeker, II, 21; Lokotsch 1430; Ronzevalle 156). Se consideră că-i vorba de un cuvînt de origine gr. ânopotAiov, der. din amarus; dar există şi în cuman, mărul „lăptucă" (Kuun 126), astfel că ar trebui să fie cuvînt turcic; cf. bg. maruli, alb. marulj, sb. marulja (Vasmer, Gr., 96).	5123
mărunt (—tă), adj. - Mic. - Var. (Banat, Mold.) mănunt. Mr., megl. minut.
Lat. mînutus (Puşcariu 1037; Candrea-Dens. 1058; REW 5600), cf. it. minuto, prov. menut, fr. menu, sp. menudo, port. miudo. în rezultatul normal, cu n propagat, primul n s-a disimilat. Cf. minut.
Der. măruntaie, s. f. pl. (viscere; mărunţişuri; Arg., mărunţiş), din lat. minut alia (Puşcariu 1038; Candrea-Dens., 1060; REW 5596), cf. it. minu-taglia, cat. menudall; măruntă, s. f. (rar, rămăşiţă, rest; dans tipic cu paşi mărunţi); mărunţică, s. f. (Arg., bîtă, par, ciomag); mărunte, s. f. pl. (Arg.,
bani); mărunţel, adj. (micuţ); mărunţel, s. m. (varietate de struguri); mărunţi (var. rară, mă-runţă), vb. (a fărimiţa, a ciuguli); mărunţeii, vb. (a ciuguli, a fărimiţa), cu suf. expresiv -li, sau direct din mărunţel; mărunţime, s. f. (micime); mărunţiş, s. n. (lucru fără importanţă, fleac, nimic; detaliu; bani în monede mici); mărunţişar, s. m. (negustor de mărunţişuri). - Din rom. provine bg. măruncuku „contribuţie de mică importanţă" (Capidan, Raporturile, 229).	5124
masă (mese), s. f. - Mobilă pe care se mă-nîncă. - 2. Mîncare. - 3. Bancă, tarabă. - Mr. measă, megl. mţsă.
Lat. mensa (Puşcariu 1040; Candrea-Dens., 1066; REW 5497), cf. fr. moise, sp., port. mesa.
-	Der. măsar, s. m. (Trans., dulgher, tîmplar), cu suf. -ar; măsaniu (var. Trans. de S. măsai), s. n. (Banat, faţă de masă), care pare der. intern de la masă (după Puşcariu 1043, din lat. *mensalium; după Candrea, din bg. mesal); măsăriţă, s. f. (Trans., faţă de masă), de la măsar cu suf. -iţă (după Puşcariu 1043 şi Tiktin, din lat. mensalis); mescioară, s. f. (măsuţă); mesi, vb. (a chefui, a benchetui); mesean, s. m. (invitat la masă); me-selnic, s. m. (Olt., mesean); comesean, s. m. (invitat la masă). - Din rom. provine bg. masa (Capidan, Raporturile, 225), tc. masa (Miklosich, Slaw. Elem. im Tiirk., 14; Meyer, Tiirk. St., I, 46).
5125
masă (-se), s. f. - Volum.
Fr. masse. - Der. masa, vb. (a concentra), din fr. masser; masaj, s. n., din fr. massage; masiv, adj., din fr. massif; masivitate, s. f., din fr. massivete; masor, s. m., din fr. masseur; meseuză, s. f., din fr. masseuse.	5126
maşala (-ale), s. f. - Torţă, făclie.
Ngr. |iaaaXo?ţ, din tc. (arab.) maşala (Tiktin; Gâldi 206; cf. Şeineanu, II, 250; Roesler 598; Lokotsch 1432; Ronzevalle 158), cf. bg., sb. măsala. Sec. XIX, înv. - Der. masalagiu, s. m. (purtător de făclie), din ngr. [iaxjaXaxQnfc > tc. maşalaci.	5127
maşala, inteij. - Bravo!
Tc. (arab.) maşalla (Loebel 62; Tiktin; Lokotsch 1433). Sec. XIX, înv.	5128
masat (-te), s. n. - Cuţit, briceag. - Mr. măsat.
Tc. masat (Şeineanu, II, 250), cf. ngr. [lococm, sb. masat.	5129
mască (—ăsti), s. f. - Obrăzar, machiaj.
Fr. masque, ca şi cască din fr. casque, cf. rus. maska. E dubletul lui mascara. - Der. masca, vb. (a ascunde, a disimula), din fr. masquer; mascat,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
495
s. n. (în teatru, mică cortină care reprezintă spaţii îndepărtate văzute în culise); mascaradă, s. f., din fr. mascarade; măscuit, adj. (Mold., de mască, de deghizat); demasca, vb. (a dezvălui), din fr. demasquer.	5130
mascara (-ale), s. f. - 1. Paiaţă. - 2. Zeflemea, indecenţă, obscenitate. - Var. măscară, (Banat) mascără. Mr. măscără, megl. mascara.
Tc. maskara, din arab. mashara (Şeineanu, II, 250; Bemeker, II, 23; Lokotsch 1436; Ronzevaile
161), cf. ngr. liacxapds;, alb., bg. maskara, sb. maskara. Battisti, III, 2381, socoteşte cuvîntul arab diferit de it. maschera, sp. mascara. Schimbarea de accent e dificil de explicat în var. măscară, în afară de cazul în care ar fi un deverbal de la măscări. Atît măscară cît şi măscări există în sec. XVII, mascara în sec. XIX.
Der. măscări, vb. (înv., a-şi bate joc, a ze-flemisi; Banat, a se murdări; refl., a se insulta), cf. sb. maskariti; mascaragiu, s. m. (bufon; saltimbanc, cabotin), din tc. maskaraci, sec. XVIII; mascaralîc, s. n. (bufonerie), din tc. maskarahk, cf. ngr. (.uxozapaXlxt; măscărici, s. m. (paiaţă, bufon); măscăriciune, adj. (înv.) bufonerie), sec. XVII; măscăricesc, adj. (înv., de măscărici); măscomicie, s. f. (bufonerie), înv., sec.
XVII.	5131
mascur (—ri), s. m. - Porc castrat. - Mr., megl. mascur „masculin".
Lat. masculus (Puşcariu 1044; Candrea-Dens; 1049; REW 5392), cf. alb. maskul „dop" (Meyer 262; Philippide, II, 647), it. maschio, prov., v.fr. masele ( > fr. măle), sp. macho. E dubletul lui mascul, s. m., din lat. masculus, sec. XIX, der. masculin, adj., din fr. masculin. - Der. măs-curoaie, s. f. (scroafă).	5132
măsea (-ele), s. f. - 1. Dinte, molar. - 2. Dinte de roată. - Mr., megl. măseauă.
Lat. maxilla (Puşcariu 1045; Candrea-Dens., 1067; REW 5443), cf. ngr. ţiaasXXa „maxilar", it. mascella, prov., v.fr. maisselle, sp. mejilla. Cuvînt de uz general (ALR, I, 30). - Der. măselar (var. măsălar), s. m. (măselariţă neagră, Hyoscianus niger, august); măselariţă, s. f. (plantă); măselat, adj. (varietate de porumb). Denumirea de măselariţă se explică prin întrebuinţarea populară, contra durerilor de măsele, datorată proprietăţilor sale narcotice (după Conev 46, din bg. maslar(n)ica „fabrică de ulei"). Numele lunii august e mai puţin clar şi a fost pus în legătură cu lat. messis „recoltă" de Puşcariu 1042, cf. Tiktin.	’	5133
maşină (-ni), s. f. - 1. Sistem tehnic. - 2.
Automobil. - 3. Primus, spirtieră. - Var. (înv.) ma(c)hină. Mr. machină, megl. maşină.
Fr. machine şi anterior (sec. XVIII) din lat. machina. - Der. maşinal (var. înv. machinat), adj. (mecanic), din fr. machinal; maşinaliceşte, adv., după fr. machinalement; maşinărie, s. f. (mecanism), din fr. machinerie; maşinist, s. m. (mecanic); maşinism, s. n. A maşina, vb. din fr. machiner este un galicism.	5134
maslad, s. m. - Plantă (Anamirta cocculus). -Var. măslad, maslag, mislac.
Mag. maszlag (Cihac, II, 514; Tiktin), cf. tc. maşlak (Lokotsch 1438).	5135
măslin (—ni), s. m. - Arbore (Olea europaea).
-	Var. (Mold.) măslin.
Sl. măslină (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Miklosich, Lexicon, 363; Cihac, II, 188); cf. maslu.
-	Der. măslină, s. f. (fructul măslinului), cf. mr.
mas(i)nă, megl. măslincă ( < bg. maslinka); măslinar, s. m. (culegător, negustor de măsline; poreclă dată grecilor în general); măsliniş, s. n. (loc cu măslini); măsliniu, adj. (de culoarea măslinei).	5136
maslu (—uri), s. n. - Miruit, împărtăşanie.
Sl. maslo „unsoare, ulei" (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Miklosich, Lexicon, 363; Cihac, II, 188; Bemeker, II, 23), cf. bg., sb. maslo „ulei", sb., cr. masla „maslu". E dubletul lui maslă, s. f. (semn la cărţile de joc, culoare), cf. rus. masii „culoare la cărţile de joc" faţă de sl. mastiti „a unge". -Der. măslui, vb. (a trişa, a însemna cărţile de joc), cf. bg. masljă „a unge"; măsluitor, s. m. (trişor).
-	Cf. măslin.	5137
mason (—ni), s. m. - Francmason.
Fr. (franc-)magon. Sec. XIX (loja cea mai veche din Bucureşti a fost Steaua Dunării, 1857; de la 1880 la 1914, marea lojă din Bucureşti le-a condus pe cele din Austria şi Grecia). - Der. masonic, adj.; masonerie, s. f. Cf. farmazon. Se foloseşte şi în formele autentice, francmason şi der. lui.	5138
maşteh (—hi), s. m. - Tată vitreg. - Var. maştih, (Bucov.) maştie.
Sl. (bg.) mastecha (Cihac, II, 188; Miklosich, Slaw. Elem., 29; Bemeker, II, 27; Conev 58), cf. rus. macecha, mag. mastoha. înv., azi numai în Banat, Trans. şi Mold. de N. (ultima regiune lipseşte din ALR, I, 154). - Der. maştehă (var. maştihă), s. f. (mamă vitregă).	5139
mastic, s. n. - 1. Sacîz, răşina arborelui Pistacia lentiscus. - 2. Chit pentru sticlari. - Mr. măstihă.
Fr. mastic, din gr. licxcm^, de unde, prin
496
ALEXANDRU CIORĂNESCU
intermediul arabei şi sp. almăciga. E dublet al lui mastică, s. f. (ţuică de mastic), din ngr. ucamxa (Gâldi 207), cf. tc., bg. mastika, alb. mastik.
5140
măsură (-ri), s. f. - 1. Determinare. - 2. Tact, cadenţă. - 3. Cumpătare, prudenţă. - 4. Prevedere, pregătire. - Mr. misură, megl. misur.
Lat. menşura (Puşcariu 1047; Candrea-Dens., 1068; REW 5502), cf. it. misura, fr. mesure, sp. mesura. Mr. are şi dubletul misură, din it. - Der. măsura, vb; (a determina; a merge; a calcula, a examina; a se lua la bătaie; refl., a se modera, a se înfrina; a se compara, a intra în concurenţă), cf. mr. misur, misurare (după Candrea-Dens., Tiktin şi REW 5503, direct din lat. mensurare); măsurătoare, s. f. (măsură); măsurător, s. m. (cel care măsoară ceva); măsurătură, s. f. (măsurare); măsuriş, s. n. (Trans., măsurarea laptelui la stînă).
5141
mat, s. n. ■- Final la jocul de şah.
Tc. mat (T. Papahagi, GS, VII, 295), în parte prin intermediul fr. mat.	5142
maţ (-ţe), s. n. - 1. (Pl., înv.) Viscere. - 2. Intestin. - 3. Tub flexibil. - Mr. maf(u), megl. maf(ă), istx. mqfţ.
Lat. matia (Candrea, Revista Ist. Archeol., VII, 83; Puşcariu 1048; Candrea-Dens., 1070; REW 5412), cf. napoi. matsse, sard. matssa; sing. refăcut după maţe, pl. normal din matia > *mafă, cf. megl. (Byck-Graur 36). - Der. măţar, s. m. (vînzător de maţe); măţi, vb. refl. (Trans., a se sforţa).	5143
mătăcină (-ni), s. f. - Melisă, roiniţă (Melissa officinalis). - Var. (Mold.) mătăciune.
Bg. matecina, maticina, din sl. matica „regina albinelor11 (Cihac, 182; Tiktin; Conev 44). 5144
matahală (—le), s. f. - Colos, persoană sau animal de proporţie exagerată. - Var. mătăhală, (Mold.) mătăhanie, (Trans., Bucov.) mătăhuie, mătăhulă, (Mold.) mahală.
Creaţie expresivă, bazată pe consonanţa m-t, cf. motoc, butuc; terminaţie ca în Păcală, Tindală (cf. un Radu Mutăhală, într-un doc. din 1609). Forma primitivă pare să fi fost *motohală, cf. motocoşi, mototol, cu dublă asimilaţie vocalică. Der. general admisă, din mag. matoha „spectru, fantomă" (Cihac, II, 189; Candrea; Scriban) se bazează pe presupunerea inexactă că acest cuvînt înseamnă şi „sperietoare*1, sens pe care dicţionarele trebuie să-l fi dat, graţie acestei false etimologii. Cf. şi metehău, meteahnă.
Der. mătăhălos (var. Mold. măhălos), adj. (mărit enorm); mătăhăli (var. mătăhă(n)i, me-tehă(n)i, mătănăi, mătălăi), vb. (a se bălăbăni, a
se clătina), pentru relaţia sa semantică cf. sp. bambolear faţă de bamboche; mătalnic, adj. (extravagant); mătălnici(r)e, s. f. (extravaganţă; potlogărie). Der. lui mătalnic din mag. motâla „vîrtelniţă11 (Loewe 79) nu are nici o probabilitate.
5145
mătanie (-ii), s. f. - 1. Genuflexiune, aplecare. - 2. Respect, ascultare. - 3. (Pl.) Rozariu. -Var. metanie. Mr. mitane, megl. mitariă.
Mgr. hetovoux, în parte prin intermediul sl. (bg., sb., cr.) metanija (Mumu 36; Tiktin, Conev 110; Bemeker, II 40; Vasmer, Gr., 97). Sec. XVII.
5146
matara (-ale), s. f. - Carafă, ploscă.
Tc. matara (Şeineanu, II, 252; Tiktin). Sec. XIX, înv. - Der. mataragiu, s. m. (sacagiu în armata turcă; funcţionar la curtea principelui), din tc. mataraci, înv.; mătrăcar, s. m. (negustor de oale), în loc de *mataracar.	5147
mătase (-tăsuri), s. f. -1. Ţesătură fină. - 2. Smoc la ştiuletele de porumb. - Var. (Mold.) matase. Mr. mătase, megl. mătaşi.
Lat. metaxa, mataxa, din gr. ncxa^a (Diez, I, 268; Roesler 573; Tiktin; REW 5403), cf. it. matassa, prov. madaisa, sp. madeja, port. madeixa, cu semantism divergent; şi, de asemeni, ngr. nera^t, alb. methafse (Philippide, II, 647). Pl. este colectiv. - Der. mătăsar, s. m. (lucrător sau vînzător de mătase; pasăre, Ampelis garrulus); mătăsărie, s. f. (fabrică, magazin de mătăsuri); mătăsică, s. f. (ţesătură de mătase amestecată cu altă fibră); mătăsos, adj. (ca mătasea). - Din rom. provine mag. matăsz (Edelspacher 18).	5148
mătăuz (-ze), s. n. - 1. Sfeştoc. - 2. Perie. -Var. (Trans.) mătăhuz.
Sl. motvqzu „legătură" (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Miklosich, Lexicon, 381; Cihac, II, 189; Byhan 322), cf. rus. motovjaz „fir11, pol. motowqz „şirul de Ia depănătoare11; sau mai probabil din rus. metuza „pai	de	secară11.	5149
matcă (-ătci),	s.	f. - 1.	Matrice, uter.	- 2.
Albia unui rîu.	-	3. Regina albinelor.	- 4.
Stupul-mamă. -	5.	Cotorul,	partea care se păs-
trează la un chitanţier. - 6. Năvod, fundul plasei de pescuit. - Megl. matcă „regina albinelor11.
Sl. (bg., ceh., rus.) matka, din sl. mati „mamă11 (Miklosich, Slaw Elem., 29; Cihac, II, 182; Bemeker, II, 26; Conev 40). Cf. mati/ă. - Der. mătcuţă, s. 'f. (Banat, prietenă intimă, soră spirituală), din slov. matka, prin intermediul mag. matka „iubită11; mătcălău, s. n. (Banat, sărbătoare folclorică, în marţea de după Paşti), din mag.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
497
mătkălâ „căsătorie" (Drăganu, RF, II, 75); măicuţa, vb. refl. (Banat, a se înfrăţi).	5150
materie (-ii), s. f. - 1. Substanţă, material. -2. Ţesătură, stofă. - 3. Puroi. - Mr. materie.
» 7
Lat. materia (sec. XVIII). Sensul 2 traduce germ. Stoff „materie" şi „ţesătură", cf. rus. ma-terija, cu ambele sensuri; sensul 3 este cel al germ. Materie, cf. sp. materia. Mr. provine din it. materia.
Der. material, s. n. (materie; Arg., bani), din fr. materiei; material, adj. (referitor la materie); materialic, adj. (material), sec. XIX, înv.; materi-alicesc, adj. (înv., material); materialiceşte, adv. (din punct de vedere material); materialism, s. n., din fr. materialisme; materialist, s. m., din fr. materialiste; materialitate, s. f., din fr. materialite; materializa, vb., din fr. materialiser; imaterial, adj., din fr. immateriel, cu der. sale.	5151
matineu (-uri), s. n. - 1. Spectacol de teatru ziua. - 2. îmbrăcăminte de interior.
Fr. matinee. - Der. matinal, adj. (de dimineaţă), din fr. matinal.	5152
matiţă (—ţe), s. f. - 1. Sîn, focar, sursă, parte interioară. - 2. Garnitură. - 3. (Mold., Trans.) Fundul plasei de pescuit. - 4. (Banat) Răboj, beţigaş marcat care serveşte la măsurat. - 5. Registru, înregistrare. - Megl. maf.ţă „regină a albinelor".
Sl. (bg., sb., cr.) matica „mamă" (Cihac, II, 182; Tiktin; Conev 74). Cf. matcă.	5153
matol (-oală), adj. - Beat, îmbătat.
Ţig. mato (Graur 169; Juilland 168). Cuvînt de argou, ca der. matoli, vb. (a se îmbăta), a cărui var. matosi este rezultată dintr-o confuzie cu matufî.	5154
mator (—ră), adj. - Bătrîn, încărcat de ani. -Var. matur. Mr. matur.
Sl. matoru (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Cihac, II, 190; Romansky 124; Conev 59), cf. bg., sb., cr., slov. mator. Originea cuvîntului sl. nu este sigură: din lat. materia după Bemeker, II, 25, mai probabil din lat. maturus, ca în mr. (după Puşcariu 1052, rom. provine direct din lat.). E dubletul lui matur, adj. (copt; în toată firea), sec. XIX, cu der. maturitate, s. f. , din fr. maturite. - Der. matori, vb. (rar, a îmbătrîni); matorie, s. f. (înv., vechime).
5155
matostat (-turi), s. n. - Comalină.
Ngr. iioaoaraxriq, în loc de (nVorcocrccmiţ (Tiktin).	5156
matracucă (—ci), s. f. - Femeie şleampătă, femeie stricată.
Tc. matrakuka „penis", din matrak „ciomag" (M. L. Wagner, BF, X, 14); cf. ngr. notvtpcaowa „spirit rău" (după Bogrea, Dacor., I, 263; Taglia-vini, Arch. Rom., XII, 256 şi Gâldi 208, rom. provine din ngr.).	5157
mătrăgună (-ne), s. f. - Mandragoră (Atropa belladona). - Mr. mătrăgună.
Gr. |xav8payopa (Philippide, Principii, 17; Diculescu, Elementele, 485), cf. alb. mandragure, it. martagone, sp. martagon. Der. este dificilă (după Puşcariu 1049, prin intermediul unui lat. *mandragona; după Puşcariu, Lr., 265, prin intermediul alb. matergone, care poate proveni şi el din rom. sau din mr.). Cf. REW 5291 şi contra acestei der., Densusianu, Rom., XXXIII, 281.
5158
matrapaz (—zi), s. m. - Angrosist, negustor care revinde articole alimentare.
Tc. matrabaz (Şeineanu, II, 252; Lokotsch 1445), cf. ngr. |i(XTpoatd£r|ţ. Sec. XVIII, înv. (intermediari suprimaţi prin decret în 1776, de principele Grigore Ghica). - Der. matrapazlîc, s. n. (comerţ ilicit; incorectitudine, ilegalitate), din tc. matrabazlik.	5159
mătreaţă (—eţe), s. f. - 1. Epidermă des-cuamată de pe pielea capului. - 2. Lintiţă (Peplis portula). - 3. Plantă acvatică. - 4. Lichen (Usnea barbata). - Var. matriţă, s. f. (Trans., plantă, Zannichellia palustris). Megl. mătriţă.
Origine necunoscută. Nici una dintre der. propuse nu este convingătoare. A fost considerat drept der. al lui mătură cu suf. -eaţă şi cu sensul de „ceea ce se scoate, se separă la curăţat" (Cihac,
II,	190; Philippide, Principii, 63; Iordan, Dift., 56; Scriban). Der. de la un lat. *matricia (Candrea-Dens., 1071; Spitzer, Dacor., IV, 641; REW 5406; Candrea), atrăgătoare prin paralelismul cu mătrice, nu este clară semantic. Nu sînt posibile următoarele ipoteze (legat cu it. materasso < arab. matrah, cf. sp. almadraque, după Tiktin; din lat. tarmes „car (entom.)", cu ajutorul unei metateze a lui *trămeafă după Giuglea, Dacor., III, 603; din gr. naSapoq, după Diculescu, Elementele, 479). E cuvînt de uz comun (ALR, I, 11). 5160
mătrice (-ci), s. f. - 1. (înv.) Uter, sîn matem.
-	2. Crampe la noii-născuţi. - 3. (Trans., Maram.) Reumatism. - 4. (Banat) Oaie cu lapte. - 5. Muşeţel (Matricaria chamomilla). - 6. Plantă, Pyrethrum parthenium. - 7. Parachemiţă (Parie-taria officinalis). - 8. Bobomic (Veronica officinalis). - Mr. mătrică.
Lat. matricem (Puşcariu 1051; Candrea-Dens., 1072; REW 5422). E dubletul lui matrice, s. f.
498
ALEXANDRU CIORĂNESCU
(uter), din fr. matrice şi al lui matriţă, s. f. (tipar, formă), din germ. Matrize. Der. mătrîcer, s. m. (Banat, cioban care păzeşte oile cu lapte). 5161
matroană (-ne), s. f. - Stăpînă, femeie respectabilă cu o anumită vîrstă.
Lat. matrona (sec. XIX).	5162
matroz (-zi), s. m. - Marinar.
Germ. Matrose, cf. rus. matros.	5163
mătrună (-ne), s. f. - (Banat) Talpa-ursului (Acanthus longifolius).
Sb. matrun „colică" (Tiktin).	5164
matuf (-fi), s. m. - Hodorog, ghiuj.
Tc. matuf, din arab. ma 'tuf (Şeineanu, II, 252; Loebel 62; Lokotsch 1447). - Der. matufi (var. matofi, matosi), vb. refl. (a se ramoli; a se moleşi), a cărui ultimă var., derivată în mod echivoc de Gâldi 208 din ngr. naxciMi) „a însîngera", se confundă cu matosi „a îmbăta" der. din matol.
5165
mătură (-ri), s. f. - 1. Obiect cu care se curăţă. - 2. Sorg (Sorghum vulgare). - 3. Spanac porcesc (Chenopodium scoparia). - Mr. metură, megl. m(i)etură, istr. meture.
Origine obscură. La baza lui trebuie să stea lat. matta „covoraş", de unde sard. malta „tufă, arbust", abruz. mattţlţ „mănunchi", Lucania mattgrrţ „mătură de nuiele", Lipari mattulu „vreascuri", calabr. măttulu „mănunchi de fîn“, sicii, măttula „scul", cat., sp. mata (Corominas,
III,	287, cf. REW 5424). Lat. matta şi-a schimbat genul. Rezultatul *mat explică pl. mături şi, prin falsă regresiune, mătură, cf. pătură, măgură, latură. S-ar putea pleca şi de. Ia un lat. *mattula; însă fonetismul din rom. prezintă o anumită dificulatate. Pentru a-1 explica pe ă, trebuie presupusă o încrucişare cu lat. metere „a lua, a culege", în a cărui conjugare ar fi intervenit o schimbare analogică, destinată s-o reducă la un tip mai mult sau mai puţin regulat, meto, *metitum (în loc de messum), ca peto, petitum, cf. parco, parcitum (faţă de parsum), patior, *patitum (faţă de passum). Din încrucişarea lui matta cu meto putea să rezulte *metula, cf. alb. metulle.
Alte ipoteze sînt mai puţin convingătoare. Din lat. metula „piramidă mică" (Candrea, Elements, 29; Puşcariu 1053; Candrea-Dens., 1074; REW 5554; Candrea; Tiktin) este dificil din punct de vedere semantic. Din sl. metla „nuieluşă", cf. bg., rus. metlă „mătură", sb., cr., ceh. metla „mătură" (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 109; Bemeker, II, 41; Pascu, Beitrăge, 18; Conev 46) nu este posibil din punct de vedere fonetic. De
origine daco-tracică după Puşcariu, Lr., 286; anterior indoeurop. după Lahovaiy 335.
Der. mătura, vb. (a curăţa cu mătura; a expulza; a elimina); măturător, s. m. (om care mătură); măturătoare s. f. (maşină de măturat); măturătură, s. f. (acţiunea de a mătura şi rezultatul ei); măturar, s. m. (măturător); măturică (var. măturică), s. f. (plantă, Centaurea cyanus); măturifă, s. f. (verbină, Verbena officinalis); - Cf. mătreafă.
5166
mătuşe (-e), s. f. - 1. Tanti, ţaţă, tuşă. - 2. Adresare populară respectuoasă faţă de o femeie.
-	Var. (fam.) tuşe.
Lat. mita în loc de amita „mătuşă" (Puşcariu 1054; Candrea-Dens., 1075; REW 424), cu suf. -uşe, ca auş, cf. comei, amdă, engad. amda, ticinezul anda, v.fr. ante, alb. emte (Meyer 92; Philippide, II, 631). Pentru forma redusă mita, cf. Castro 160. Der. din sl. mati „mamă", prin mijlocirea rus. mătuska „mămică" (Cihac, II, 182; Scriban) este dificilă fonetic. E cuvînt de uz general (ALR, I, 167). Rut. matusa, pe care Pascu, Beitrăge, 8, îl consideră greşit ca etimon al rom., provine din acesta (Candrea, Elemente, 408). -Der. mătuşo(n)iu, s. m. (Banat, unchi). 5167
mau, s. m. - Forţă, putere.
Sb. măh (Petrovici, Dacor., VI, 367). Folosit în Banat şi Olt., în Munt. numai în expresia a lua maul „a lăsa fără puteri".	5168
maur (-ri), s. m. - Arab, musulman din nordul Africii.
Lat. Maurus (sec. XIX). - Der. mauresc, adj. (maur), din fr. mauresque.	5169
maus (-suri), s. n. - Un anumit joc de cărţi.
Germ. Maus (Candrea).	5170
mavroftjr (—ri), s. m. - Soldat din batalionul sfint al Eteriei greceşti de la 1821.
Ngr. nctupocpopoţ „îmbrăcat în negru" (Tiktin; Gâldi 208).	5171
maz (—zuri), s. n. - Miză, cantitate pontată într-un joc de cărţi.
Rus. maz, din germ. Mass (Tiktin). Rar. 5172
măzac (-ci), s. m. - 1. Mîzgălitor. - 2. Persoană murdară, slinoasă.
Bg. mazaci, pol. mazacz (Tiktin). Sec. XVIII, Mold. - Der. măzăcie, s. f. (murdărie). 5173
mazăre, s. f. - Legumă (Pisum sativum). - Mr. madzîre.
Origine necunoscută. S-a identificat cu dacicul jio^ouXa menţionat de Dioscorides (Hasdeu, Col. lui Traian, 1877, 522; Tocilescu, Dacia înainte de
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
499
Romani, Bucureşti, 1880, 569; Philippide, II, 720; Capidan, Raporturile, 537; Weigand, BA, III, 236); dar, pe de o parte, acest nume desemnează cimbrul, a cărui asemănare cu mazărea nu este convingătoare; şi, pe de altă parte, Jokl, Litteris,
IV,	200, cf. Sandfeld 95, a demonstrat că trebuie să se citească ni^ouXa. S-a presupus un tracic *mazala (Pascu, I, 190) sau *mazela (Diculescu 207); o sursă anterioară indoeurop. (Lahovary 123 şi 336). în fine, der. din tc. (per.) maţ nu pare posibilă fonetic (Roesler 598). Legătura cuvîntului rom. cu alb. modhulje „mazăre" (Meyer 284; Tiktin; Rosetti, II, 119) pare evidentă, dar nu lămureşte mult originea cuvîntului (der. rom. din alb. nu e posibilă; mai sigur este că ambele cuvinte conduc la o sursă comună). Ar putea fi vorba de un cuvînt balcanic, din aceeaşi familie cu sl. zruno, zemo „boabă", lituan. zimis „mazăre"; dar trebuie stabilită mai întîi originea plantei şi a cultivării ei.
Der. măzărar, s. m. (insectă parazită, Bruchus pisi); măzărat, adj. (granulos); măzărică, s. f. (măzăriche, Vicia sativa; plantă leguminoasă, Lathyrus tuberosus; Banat, varietate de fasole); măzăriche (Vicia sativa, Vicia dumetorum, Vicia lathyroides, Vicia silvatica; grindină; trichină, trichinoză); măzăroi, s. m. (Trans., mazăre). Din rom. provine bg. măzarik (Capidan, Raporturile, 232).	5174
mazdrac (—ci), s. m. - 1. Ghioagă, măciucă. 2. Par, ţăruş.
Tc. mtzrak, din arab. mizrak (Miklosich, Tiirk. Etern., II, 128; Meyer 277; Şeineanu, II, 253; Lokotsch, 1476; Bemeker, II, 63), cf. ngr. nta-Spcai, alb. mazdrak, bg. măzdrak, sb. mizdrak. De aici parc a proveni mazdrop, s. m. (Arg., flăcău voinic, om tare).	5175
mazctă (—te), s. f. - Ageamiu (la joc de cărţi).
Fr. mazette.	5176
mazil (—Ii), s. m. - 1. (înv.) Destituit, dat afară din funcţie sau serviciu. Se spunea despre principii destituiţi de sultani, ca şi despre demnitarii concediaţi; aceştia din urmă formau o clasă aparte, de boieri supuşi unui regim special de dări. - 2. Boier. - Var. (Mold.) mazil.
Tc. mazul, din arab. ma'ziil (Şeineanu, II, 253; Roesler 598; Lokotsch 1450). Sec. XVII. - Der. mazilesc, adj. (nobil); mazili, vb. (a destitui, a da afară; a expulza); mazilie, s. f. (destituire, exil); mazilime, s. f. (reuniune de mazili). Rus. de S. mazil „proprietar", pe care Vasmer, II, 88 îl consideră de origine mai puţin clară, provine din rom.	5177
mazurcă (-ci), s. f. - Dans polonez.
Pol. mazurka. - Der. mazarist, s. m. (înv., persoană care dansează mazurca).	5178
mear (-re), s. n. - Taxă, tarif.
Sl. mera „măsură". Cuvînt înv., lipseşte în dicţionare; cf. în doc. de la 1766: ucenicul să dea mearul un ort starostelui. Cf. merţă.	5179
mecet (-turi), s. n. - Moschee, geamie. - Mr. micele.
Tc. meţid, din arab. masgid (Miklosich, Tiirk. Elem., II, 127; Şeineanu, II, 255; Eguilaz 451; Bemeker, II, 29; Lokotsch 1435), cf. sp. mezquita, fr. mosquee, ngr. |iEvr£m,	bg.	mecit,
mag. mecset, sb. mecet, rus. mecetî. Sec. XVII.
5180
meci (-CŞSC, —it), vb. (Olt.) A zdrobi, a strivi fructele.
Sb. meciti „a apăsa" (Scriban).	5181
medalie (-ii), s. f. - Decoraţie.
It. medaglia, cf. fr. medaille, - Der. medaliat, adj. (premiat cu o medalie); medalion, s. n., din fr. medaillon (mr. medal'ione, din it. medaglione, cf. Ruffini 103).	5182
medelean (-eancă), adj. - Se zice despre o anumită rasă de cîini.
Rut. medeljan (Candrea; Scriban). în Mold. Pare să fie cuvînt identic cu melean (var. melian, melenaţ), s. m. (Trans., Mold. găligan, vlăjgan).
5183
medelniţă (-ţe), s. f. - Lighean.
Sl. medenica, din medi „cupru" (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 191), cf. mag. medence „spălătorie". Sec. XVII, înv. - Der. medelnicer, s. m. (boier de rangul al treilea, numit astfel pentru că la început îi oferea domnului ligheanul de spălat pe mîini înainte de masă; mai tîrziu a devenit o sarcină onorifică, asimilată de Regulamentul Organic cu gradul de locotenent); medelnicereasă, s. f. (nevasta medelnicerului); medelnicerie, s. f. (funcţia de medelnicer).	5184
medic (-ci), s. m. - Doctor.
It. medico. - Der. medical, adj., din fr. medical; medicină, s. f., din fr. medecine; medicinal, adj., din fir. medicinal; medicament, s. n., din fr. medicament; protomedic, s. m. (primul medic al Curţii, şeful serviciilor sanitare, funcţie desfiinţată în 5 septembrie 1859), cu pref. proto-, 5185
mţdiu (-ii), s. n. - Ambianţă, mijlocire.
Lat. medium (sec. XVIII). - Der. medial, adj., din fr. mediat; imediat, adj., adv., din fr. immediat; median, adj., din fr. median; mediatiza, vb., din
500
ALEXANDRU CIORĂNESCU
fr. mediatiser; mediator, s. m., din lat. mediator, apare la Radu Popescu (sec. XVIII); mediafiune, s. f., din fr. mediation; medie, s. f. (valoare mijlocie), din lat. media (sec. XIX).	5186
medita (-tez, -at), vb. - 1. A gîndi. - 2. A prepara, a da lecţii în particular.
Fr. mediter; şi pentru sensul al doilea lat. meditaţi cu sensul de „a exercita, a pregăti", comun în limba clasică (observaţiile lui Graur, BL, XIV, 109 nu sînt izbutite). - Der. meditativ, adj; meditaţi(un)e, s. f. (gîndire profundă; lecţie particulară), din fr. meditation; meditator, s. m. (profesor particular); premedita, vb., din fr. pre-mediter.	5187
rnegiaş (-şi), adj. - 1. Vecin, alăturat. - 2. (S. m.) Proprietar, vecin. - Var. (Mold.) megieş.
Sb., cr., slov. medjas, din sl. mezdu „între" (Cihac, II, 191; Bemeker, II, 32; Tiktin), în parte prin intermediul mag. megyes (Rosetti, BL, IX, 80), cf. bg. mezdă „frontieră". - Der. megieşesc, adj. (de vecin, de proprietar); megieşi, vb. refl. (a se învecina); megieşie, s. f. (Mold., vecinătate). -Cf. meje.	5188
mehenghi (-iuri), s. n. - 1. Piatră de încercare. - 2. (S. m.) Viclean, făţarnic, hoţoman. -Var. mehenchi, mehengler.
Tc. mehetik, din arab. muhakk (Şeineanu, II, 256; Lokotsch 1498), cf. ngr. neeyyi, bg. mehetik.
-	Der. mehenghe, s. f. (făţarnică).	5189
mehlem (-muri), s. n. - l. (înv.) Unguent. -2. (Arg.) Spermă, sămînţă. - Mr. migleme, megl. miilem.
Tc. mehlem, din arab. merhem (Meyer 269; Bemeker, II, 11; Tiktin), cf. alb. meljhem, bg., sb., cr. mehlem, toate cu sensul de „unguent". 5190
mehmendar (-ri), s. m. - Intendent, administrator. - Var. mihmandar, maimandar.
Tc. mihmandar, din per. (Şeineanu, III, 75). Sec. XVIII, înv.	5191
mehter (-ri), s. m. - Muzicant dintr-o orchestră militară turcă.
Tc. mehter, din per. mihter „şef ‘ (Şeineanu, III, 77). Sec. XVIII, înv. - Comp. mehterbaşa, s. m. (dirijor de muzică militară), din tc. mehterbasi, înv.; meterhanea (var. mehterhanea), s. f. (orchestră turcă), din tc. mehterhane.	5192
mehtup (—puri), s. n. - Adresă, înscris oficial.
Tc. mektub (Şeineanu, III, 78). Sec. XVIII, înv.
-	Der. mehtupciu, s. m. (scrib, secretar), din tc.
mektubci.	5193
mei (-uri), s. n. - O anumită graminee (Pani-
cum miliaceum). - Var. meiu. Mr. mel’u, megl., istr. mei'.
Lat. mîlium (Puşcariu 1056; Candrea-Dens., 1079; REW 5572), cf. alb. mei (Meyer 263; Philippide, II, 648), it. miglio, prov. meilh, fr. milflet), cat. mill, sp. mijo, port. milho. - Der. meiat, s. n. (căderea florii la viţa de vie), al cărui semnatism nu este clar; meişor, s. m. (plante, Panicum capilare, Panicum sanguinale, Milium effusum); meişte, s. f. (cultură de mei). 5194
meje (-ji), s. f. - Limită, margine, hotar. - Var. mejdă.
Bg. meza (Candrea); var., care apare la Coşbuc, din sl. mezdă. - Der. mejdină, s. F. (Olt., hotar, răzor), din sl., bg. mezdina; mejdinaş, s. m. (vecin); mejdini, vb. refl. (Olt., a se învecina). Cf. megiaş, miezuină.	5195
melancolie (-ii), s. f. - Tristeţe (uşoară). -Var. (înv.) melanholie. Mr. milancolie.
Mgr. HE^ocyx°^a (Tiktin; Gâldi 209) în sec. XVIII şi mai tîrziu din fr. melancolie (în mr. din it.). - Der. melancolic, adj., din fr. melancolique.
5196
melc (-ci), s. m. - 1. Bourel, culbec (Helix). -2. Orbita ochiului. - 3. Labirintul urechii. - 4. Cavitatea- interioară a cornului. - Var. (înv.) melciu. Mr. smelciu.
Origine îndoielnică. Dacă se porneşte, cum ar trebui, se pare, de la var. melciu considerată ca formă primitivă (Byck-Graur, BL, I, 23), ar fi de presupus că-i vorba de sb. mela „vîsc“, cu suf. dim. -ce > *melce, ca moma > momce; sensul ar fi de „vîscos", ca în lat. viscosus < viscum „vîsc". Celelalte ipoteze sînt insuficiente: de la o temă sl. care ar însemna „moale" (Cihac, II, 192); de la un dacic *miliku sau *kadmiliku, ca în alb. kremili, kethmili (Hasdeu, Col. lui Traian, 1883, 193); din lat. Umax, prin intermediul unei metateze *milax (Philippide, Principii, 295); dintr-un cuvînt înrudit cu lat. murex, zend. muraka (Tiktin); abreviat în cobelci, în loc de culbec (Scriban); din bg. meluk (Conev 22).
Der. mealcă, s. f. (Munt., peşte de rîu nedeterminat), probabil denumit astfel din cauza viscoz-ităţii lui; melcie (var. melciurie), adj. f. (oaie cu coame răsucite); înmelci, vb. (rar, a se încolăci, a se răsuci). - Din rom. provine bg. melcev (Candrea, Elemente, 405; Miklosich, Etym. Wb., 187; Bemeker, II, 33; Capidan, Raporturile, 216).
5197
meleag (-guri), s. n. - Loc, regiune, împrejurime.
Mag. mellek (Tiktin; Candrea). Par echivoce interpretările lui Cihac, II, 196 (din sb. miljak
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
501
„proprietate") şi ale lui Lokotsch 1509 (din tc. muliik). Se foloseşte mai ales la pl.	5198
melestui (-uesc, -it), vb. - (Trans.) A da cu parul.
Mag. melleszteni (Densusianu, GS, I, 352; Drăganu, Dacor., III, 721; Candrea). - Der. melesteu, s. n. (Mold., băţ, prăjină; fâcăleţ), care pare să presupună un mag. *melleszto, paralel cu meneszto „băţ", din melleszteni şi to „băţ" (după Cihac, II, 192, din sl. mţti „a comprima"; după Byhan 319, din sl. mleti „a măcina"). 5199
melegar (-re), s. n. - (Trans.) Strat de băligar sau de îngrăşămînt.
Mag. melegâgy (Cihac, II, 514; Gâldi, Dict., 144); este evidentă încrucişarea cu bălegar.
5200
melşz, s. n. - Ţesătură de mătase amestecată cu bumbac.
Tc. melez, din arab. meles „amestec" (Şeineanu, II, 256), cf. sb. melez. Sec. XIX, înv. 5201
melic, s. n. - Inflamare a beregatei. - Var. malic.
Origine îndoielnică. După Cihac, II, 514, din mag. mirigy „glandă". în Munt.	5202
mşliţă (—'ţe), s. f. - 1. Unealtă de meliţat. - 2. Flecar, palavragiu. - Megl. mei 'iţă.
Bg. melica, sb. maljica, din sl. mleti, meljq, meljesi „a măcina" (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 192; Byhan 318; Conev 75). - Der. melifa, vb. (a mărunţi cu meliţa; a trăncăni); melifălor, s. m. (cel care meliţă); meliţat, s. n. (meliţare); meliţoi, s. n. (meliţă mare); melifuică, s. f. (meliţă mică).	5203
mşlos (-suri), s. n. - Melodie, arie.
Mgr. \izkcţ (Gâldi, 509). Sec. XVIII, înv. - Der. melodie (mr. miludie), s. f., din ngr. heXwSkx şi, modem, din fr. melodie; melodic, adj., din fr. melodique; melodios, adj., din fr. milodieux; melodramă, s. f., din fr. milodrame; melodramatic, adj., din fr. melodramatique; meloman, s. m., din fir. mâlomane; melomanie, s. f., din fr. melomanie.	5204
memorie (—ii), s. f. - Ţinere de minte.
Lat. memoria (sec. XIX). - Der. memoriu, s. n. (cerere, petiţie; dare de seamă, disertaţie), din fr. memoire; memorabil, adj., din fr. mimorable; memorandum, s. n., din fr. memorandum; memorial, s. n. (memorii; jurnal); memorialist, s. m. (autor de memorii), din fr. memorialiste; memoriza, vb. (a reţine, a fixa în memorie); comemora, vb., din fr. commemorer; imemorial, adj., din fr. immemorial.	5205
mendre, s. f. pl. - Capricii, toane, pofte.
Origine expresivă, cf. mandră, s. f. (terci de mălai), handră, buleandră, Jleand(u)ră, şan-dra-mandra etc. S-a propus ca etimon alb. mendur „manieră, fel" (Cihac, II, 718; cf. Philippide, II, 723); lat. mendulum (Philippide, Principii, 151); germ. dialectal Mănnerle (Tiktin). Pentru mandră (pl. mendre, cf. Scriban), pare dubioasă der. sugerată de Bogrea, Dacor., IV, 832, din ţig. mandră.	5206
menghine (-ni), s. f. - Unealtă de strins. -Var. minghine(a), menghene(a). Mr. menghine.
Tc. mengene, din mgr. notyyocvov (Şeineanu, II, 256; Meyer, Tiirk. St., I, 48; Bemeker, II, 16; Vasmer, Gr., 96), cf. ngr. |i£YyEV6ţ, alb., bg., sb. mengene. Cf. mangan.	5207
meni (—nesc, — it), vb. - 1. A proroci, a dori.
-	2. A femeca, a vrăji. - 3. A destina, a predestina.
-	4. A deochea, a aduce nenoroc prin fapte de magie. - 5. A ameninţa, a gesticula.
Sl. meniţi „a aminti, a zice", mai curînd decît sl. mineti „a gîndi" (Tiktin). Der. din gr. |ir)v\xo „a anunţa" (Cihac, II, 675) este improbabilă.
5208
menzil (-Iuri), s. n. - Poştă (organizaţie, local şi distanţă). - Var. mezil, mizil.
Tc. menzil, din arab. manzil (Miklosich, Etym. Wb., 94; Şeineanu, III, 79; Loebel 64; Lokotsch 1401; Bemeker, II, 37), cf. ngr. |j.evr0a, bg., sb. menzil. - Der. menzilesc, adj. (de poşte); menzil-giu, s. m. (poştaş) din tc. menzilci; menzilhanea, s. f. (localul poştelor), din tc. menzilhane, toate înv. (sec. XVII).	5209
merchşz (-zuri), s. n. - Vicleşug, şiretlic, truc.
Tc. merkez „centru" (Şeineanu, II, 256; Loebel 63; Lokotsch 1423).	5210
merşa (-ţie), s. f. - (Dobr.) Pajişte, imaş.
Tc. mera (Scriban). - Der. meregiu, s. m. (Dobr., pădurar), din tc. meraci. Cf. mirişte.
5211
meredşu (-eie), s. n. - (Trans.) Plasă de peşte.
Mag. mereggyu (Drăganu, Dacor., VII, 137). Mai înainte, Tiktin şi Candrea propuseseră mag. merită „vas de scos apă"; iar Scriban, Arhiva, XXX, 282, un mag. meroedeny, din meritni „a scoate apă" şi edeny „vas". Cf. sb. meredov „undiţă", care provine tot din mag.	5212
meredui (-uesc, —it), vb. - (Trans.) A amorţi, a înţepeni.
Mag. meredni „a amorţi" (Candrea). 5213
meremet (-turi), s. n. - Reparaţie, preparare,
502
ALEXANDRU CIORĂNESCU
punere la punct, reglare. - Mr. mirimete, megl. mirimet.
Tc. meremet (Şeineanu, II, 257; Meyer 263; Lokotsch 1407; Ronzevalle 159), cf. ngr. HEpE^ETi, alb., bg. meremet. - Der. meremetisi, vb. (a repara, a regla), cf. ngr. (lEpEneuţco (din ngr. după Gâldi 209); meremetiseală, s. f. (reparaţie).
5214
mereu, adv. - 1. (Trans., adj.) Continuu, fără întrerupere. - 2. Încontinuu, neîntrerupt. - 3. Totdeauna, fără încetare. - 4. (Banat, Olt.) Calm, liniştit.
Origine necunoscută. Cuvînt puţin studiat. Unica ipoteză cunoscută, care-1 pune în legătură cu mag. mero „curat" (Bogrea, Dacor., I, 270; Scriban), nu pare potrivită. Se foloseşte în toate provinciile rom., dar nu se află în dialecte. Ar putea fi un der. de la mere, forma dialectală a lui a merge „a păşi; a continua"; dar der. cu suf. -eu, nu este curentă. Pentru sensul adj., cf. Pasca, Dacor., X, 315.	5215
merge (-g, -rs), vb. - 1. A umbla, a se îndrepta spre, a pleca. - 2. A călători, a se deplasa.
-	3. A se extinde într-o direcţie determinată. - 4. A frecventa. - 5. A continua, a dura, a urma. -
6.	A circula, a da curs. - 7. A funcţiona (o maşină). 8. A se realiza un negoţ. - 9. A progresa, a înainta. - 10. A opera, a proceda. - 11. A intra în anumite jocuri de cărţi. - 12. A veni, a se conforma, a se ajusta, a asorta. - 13. A conveni, a fi oportun. - 14. A fi posibil, a fi permis. - 15. A se folosi, a se uza, a se consuma. - 16. A trece.
-	17. (în expresii). A cădea, a se desprinde, a se rostogoli. - 18. (Cu pron. în dativ) A-i prii, a fi.
-	19. (Cu după) A se mărita, a se căsători. - 20. (Cu pe) A avea un oarecare număr de ani, neîmpliniţi. - Var. (Trans.) mere. Mr. nergu, nerşu, megl. mierg, merş, istr. meg, mes, mere.
Lat. mergere „a se scufunda" (Candrea, Bul. Soc. fii, II, 12; Puşcariu, 1056; Candrea-Dens., 1080; Densusianu, GS, II, 20; REW 5525), cf. alb. mergon „a îndepărta" (Meyer 274; Philippide, II,
647), sard. imbergere „a împinge" < lat. inmer-gere (Wagner 111). Cf. şi Daicovici, Dacor., V, 477; Rosetti, I, 175; Cortes 131. Semantismul presupune un sens intermediar, „a cădea" ca cel care apare (17) în fraze ca vă croiesc de vă merg petecele (Creangă). Var. mere e puţin clară. Poate-i vorba de un proces de asimilare al conjug., datorat participiului mers, ca în curs, cure sau cura (care apoi a evoluat în sens contrar, pînă a ajuns la curgere). Prezenţa acestei forme în Trans. şi în istr. este dovada unei schimbări foarte vechi. Trebuie să existe şi în Mold. (cf. poezia populară:
după dăscălaş n 'oi mere, că mă ţine cu pomene), şi probabil în tot domeniul rom., cf. mereu.
Der. mergător, s. m. (înv., călător); înain-te-mergător, s. m. (precursor), după sl. predteca şi apoi după lat. praecursor; mers, s. n. (umblat; mişcare; progres, dezvoltare; umblet); mersură, s. f. (umblet); demers, s. n. (diligenţă, solicitare), format după fr. demarche, pe baza paralelismului marche-mers; premerge, vb. (a preceda), se foloseşte în Trans., format după germ. vorgehen; premergător, adj. (precedent, antepus; vestitor; s. m. precursor), după fr. precurseur.	5216
meridă (-de), s. f. - Hostie.
Ngr. nepi'Sa „parte" (Tiktin). Sec. XVII, înv. Cuvînt cult, fără circulaţie reali	5217
merindă (-de), s. f. - Provizii. - Var. merinde. Megl., mr. mirinde „ora de gustare", istr. merinde.
Lat. merenda (Puşcariu 1059; Candrea-Dens.; 1081 ;REW 5521), cf. it. merenda, prov. merendo, sp. merienda. - Der. merindare, s. f. (pînză, şervet în care se duc proviziile); merinzar, s. m. (furnizor). Cf. megl. mirindz, mirindari „a lua o gustare; a se odihni". - Din rom. provin rut. merendja, merendaty, pol. dialectal mierenda, mierend(z)ac (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 403; Bemeker, II, 37) şi mag. meringya (Edelspacher 19).	’	5218
meria (-ii, — at), vb.refl. - (Olt.) A se cosi la picioare (despre animale de călărie).
Sb. merati „a lovi (rufele pentru a le spăla)". După Scriban, din sb. meriţi „a măsura". Poate relaţionat cu meriu, adj. (Munt., greoi, amorţit), merintic, adj. (Munt, greoi, amorţit), pe care Cihac, II, 192, îl lega de sl. mrutvu „mort".
5219
merţzi, s. f. pl. - Miezul zilei. - Var. meriză, merez, mirez. Mr. amiridz.
.Lat. meridtes (Candrea-Dens., 1109; REW 5531). - Der. meriza, vb. (a se odihni la miezul zilei - despre turme -), din lat. mendiăre; merizătoare (var. merizişte, meriziştină, merîziş, mirez), s. f. (loc de odihnă pentru vite). Cuvinte rare; numai în Trans. de N. şi Maram. 5220
merţă (—ţe), s. f. - (Mold.) Măsură de capacitate pentru solide, egală cu 215 litri. - Var. mierfă.
Sl. (sb., cr.) mjerica, din sl. mera „măsură" (Cihac, II, 193; Bemeker, II, 50; Iordan, Dift., 95; Conev 78), cf. mag. merce (Gâldi, Dict., 144). Cf. mear.	5221
mertic (-ce), s. n. - 1. Măsură de capacitate
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
503
pentru solide, cu valoare variabilă, echivalînd între 1 şi 7 litri. - 2. Uium. - 3. Raţie, porţie.
Origine neclară. Pare să provină din mgr. Hepmxov, ngr. (iEprwov „parte", de unde a trecut în v.sb. mertik (sec. XTV, cf. Vasmer, Gr., 97), sb., cr., slov. mertuk, mag. mertek. Cuvîntul se explică în mgr. prin (ieptStov „parte", (ieptţw „a împărţi". Fără îndoială, se poate explica prin mag. mertek, considerat ca der. din merni „a măsura" şi acesta din sl. meriţi „a măsura", cf. merfă (Cihac, II, 515; Miklosich, Fremdw., 110; Bemeker, II, 38; Gâldi, Dict., 94). Der. din mgr. merge mai bine cu sensul al treilea şi cu der. mertici, vb. (a rupe în bucăţi, a bucăţeli). 5222
meş (—şi), S. m. - 1. Un fel de încălţăminte purtată de turci în interiorul pantofilor. - 2. Papuc.
-	Var. meşt, mestie. Mr. mestrăf, pl. meşti.
Tc. mest (Miklosich, Tiirk. Elem., II, 127; Şeineanu, II, 257; Loebel 63; Bemeker, II, 39; Lokotsch 1459), cf. ngr. neon, alb. mest, sb., cr. mestva, rut mesty, pol. meszta.	5223
mf sa, adv. - 1. Bătut la unele jocuri de cărţi. -2. (în expresii) înşelat.
Ngr. pioa „înăuntru" (Graur, BL, IV, 100); cf. expresia l-au băgat mesa, din ngr. xov EjîaXav |i£aa Cf. misit.	5224
mesaj (-je), s. n. - 1. Adresă, trimitere. - 2. Comunicare. - 3. Comunicat oficial al Suveranului către puterea legislativă. - Var. mesagiu.
Fr. message şi var. din it. messagio. - Der. mesajer (var. mesager), s. m. (trimis, sol), din lr. messager, it. messaggiero, al cărui var. pare preferată formei de bază; mesajerie (var. mesagerie), s. f. (transport de mărfuri pe calea ferată), din fr. messagerie.	5225
meschin (-nă), adj. - Cărpănos.
It. meschino, cf. fr. mesquin. - Der. meschi-nătate, s. f.; meschinărie, s. f., din fr. mesquinerie.
5226
mşser (—ră), adj. - Sărac, nenorocit. - Var. measer.
Lat. mîser(um) (Tiktin; Candrea; REW 5608a), cf. v. fr. mezre. Sec. XVI-XVIII, înv., ca şi der.
-	Der. meseră, s. f. (mizericordie), meserătate, s.
f. (sărăcie, mizerie); meserere, s. f. (mizericordie), din lat. miserSre; meserernic, adj. (îndurător); meseri, vb. (a fi sărac, a trăi în sărăcie). Cf. dubletele neologice mizerie, s. f., din fr. misere; mizerabil, adj., din fr. miserable. Cf. şi mişel şi meserie.	5227
meserie (—ii), s. f. - Profesiune, ocupaţie manuală.
Der. din a meseri „a fi sărac", cu semantismul ca în it. mestiere „serviciu" şi „nevoie" (Tiktin). Nu apare înainte de sec. XIX. - Der. meseriaş, s. m. (lucrător, slujbaş); meserieşesc, adj. (muncitoresc); comeseriaş, s. m. (slujbaş din aceeaşi breaslă).	5228
mesşrciu (-ii), s. m. - Măcelar.
Bg., sb. mesar „măcelar" cu suf. tc. -ci (Scriban). Mai puţin probabilă der. din sb. mesar-
ce,	dim. al lui mesar (Tiktin; Candrea). - Der. mesemifă (var. din Banat mesamiţă), s. f. (măcelărie), din sb. mesamica.	5229
meşină (-ni), s. f. - Piele tăbăcită. - Mr. mişine, megl. mişin.
Tc. meşin, din per. mîs „oaie" (Şeineanu, II, 258; Loebel 63; Lokotsch 1469a), cf. ngr. neom, bg. mesin, rus. mesina.	5230
meşniţă (—ţe), s. f. - Grîu fiert, specialitate culinară de lapte cu orez sau cu mei. - Var. mleşnifă.
Sl. (bg.) mlecnica „vas, oală de lapte", mlecniku „farfurie cu lapte" (Scriban). în Mold. 5231
meşte (—SC, —scut), vb. - A tuma în pahar, a da de băut. - Mr. mescu, meaştire,
Lat. miscere (Tiktin; REW 5604). Sec. XVII-XVIII, înv. Cf. mişca.	5232
mesteacăn (-eceni), s. m. - Arbore cu scoarţa albă (Betula alba).
Lat. mastichinus, din gr. (mcmxivoţ (Candrea, Conv. lit., XXXIX, 1128; Candrea-Dens., 1089; Iordan, Dift., 116; Tiktin; REW 5398b; Diculescu, Elementele, 480; Rosetti, I, 169), datorat sevei sale dulcege, care a fost comparată cu masticul, gr. (laoriXTl. Dificultatea trecerii -ci- > -că-, care s-a explicat printr-o analogie cu cearcăn şi leagăn, dispare dacă se porneşte de la un *meste-cen, după al cărui pl. mesteceni, s-a reconstituit sing. actual, prin analogie cu seamăn, semeni, ţeapăn, ţepeni etc. Etimoanele sl. mustii „must" (Cihac, II, 193) sau mesteca (Domaschke 78) nu par posibile, ca şi originea anterioară indoeurop. (Lahovary 338).
Der. mestecănaş, s. m. (varietate de mesteacăn, Betula pubescens); mestecăniş, s. n. (pădure de mesteceni).	5233
mesteca (—C, — at), vb. - A amesteca în gură.
-	Megl. mestic, misticari.
Lat. mastîcăre (Diez, I, 268; Philippide, Principii, 98; Puşcariu 1062; REW 5398), cf. it. masticare, prov. mascher, fr. măcher, sp., port. masgar. - Der. mestecător, s. m. (cel care mestecă).	5234
504
ALEXANDRU CIORĂNESCU
mesteca (-c, -at), vb. - A amesteca.
Lat. *mixticăre (Puşcariu 1063; Candrea-Dens., 1085; Iordan, Dift., 123; REW 5398a), cf. alb. mestekuem, it. mestare, abruz. (am)misteka, Cf. amesteca. - Der. mestecător, adj. (înv., răsculat; care amestecă); mestecător, s. n. (bătător, mai); mestec, s. n. (înv., amestec) mestecătură, s. f. (amestec, dezordine); mestecuş, s. n. (bătător; băţ pentru a amesteca porumbul fiert); mestecău, s. n. (Trans., făcăleţ; Arg., gură, plisc).	5235
meşter (-ri), s. m. - 1. Maestru, maistru. - 2. (Adj.) Expert, cunoscător.
Germ. Meister, prin intermediul sl. mestru (Cihac, II, 194) sau mai sigur din mag. meşter (Tiktin; Candrea; Gâldi, Dict., 94), cf. ngr. Haoropaţ, alb. mjestre, tc. mehter, slov. meşter. Cf. şi măestru. Meşter-grindă, s. f. (grinda principală), folosită în Trans., este calc din mag. Cuvîntul apare în doc. slavorom. din 1404.
Der. meşteră, adj. f. (expertă, dibace); meş-tereasă, s. f. (femeie practică, experimentată); meşteri, vb. (a lucra; a se întreţine); meşterie, s. f. (meserie, disciplină); meşteriţă, s. f. (femeie dibace); meşteresc, adj. (de meşter, artistic); meşteşug (var. meşterşug), s. n. (ocupaţie, profesiune; industrie, disciplină, îndemînare; tertip, vicleşug), din mag. mesterseg (Cihac, II, 515; Gâldi, Dict., 94), cu r păstrat în sec. XVII; meşterşugui, vb. (a lucra), sec. XVII, înv.; meşteşugar, s. m. (muncitor; artizan); meşteşugăref, adj. (muncitor, dibaci); meşteşugi, vb. (a lucra artistic; a învăţa, a deprinde, a inventa, a urzi, a unelti); meşteşugos, adj. (dibaci, iscusit).	5236
metahirisi (-sşsc, -it), vb. - 1. A folosi, a întrebuinţa, a se servi de. - 2. A-i plăcea, a dori.
Ngr. HEraxeiptCo|ioci (Tiktin; Gâldi 209). Sec. XIX, înv.	5237
meteahnă (-şhne), s. f. - 1. (înv.) Stricăciune, cusur, neplăcere, neajuns, supărare. - 2. Imperfecţiune, defect, lipsă, daună, pată.
Creaţie expresivă, bazată pe ideea de „imperfecţiune" exprimată prin aceleaşi mijloace ca în metehău, cf. şi mătăhală, metearcă; finala ca în bahnă, caie este posibil să fie de asemeni cuvînt expresiv. Der. din sb., cr. mahana (Cihac, II, 194) nu pare posibilă; cea de la beteag „bolnav" (Tiktin; Scriban) se bazează pe o var. beteahnă, folosită de Dosoflei; dar cum inventivitatea verbală a acestui autor e cunoscută, e vorba mai curînd de o indicaţie în plus asupra originii sale expresive.	5238
metehău (—ăi), s. m. - Pocitanie, sluţenie; bădăran.
Creaţie expresivă, cf. mătăhăi, motîrcă. în Mold., sensul de „prost, nătîng" care apare în toate dicţionarele, nu este decît secundar, cf. poezia populară: de la noi a treia casă este-o nevastă frumoasă şi bărbatu-i metehău, aude şi vede rău. Pentru sens, cf. meteahnă. Nu are feminin, poate pentru specializarea sa în sensul propriu de mătăhală. E dubletul lui meteleu, s. m. (Trans., pocitanie, prost), meteloaie, s. f. (bădărancă, prostituată).	5239
meterez (-ze), s. n. - 1. Fortificaţie, zid de apărare. - 2. Fantă de observare, deschizătură. -Mr. mitirize, megl, mitiriz.
Tc. meteris (Şeineanu, II, 258; Miklosich, Tiirk. Elem., II, 127; Bemeker, II, 40; Lokotsch 1475), cf. ngr. HETEpi^l, alb. meteris, bg., sb. meteriz. Sec.
XVIII.	5240
metoc (-curi), s. n. - 1. Mănăstire dependentă de alta. - 2. Reşedinţă călugărească în afara mănăstirii. - Var. metoh, mitoc, (pl.) metoace. Mr. mitohe.
Ngr. hetoxi (Roesler 572; Mumu 37), parţial prin intermediul sl. metochî (Vasmer, Gr., 98; Conev 108). - Der. mitocan, s. m. (bădăran, nerod, nătărău; mojic, grosolan), după Filimon de la un metoc sau reşedinţă din Bucureşti, din cartierul Dealul Spirii, pentru al cărui sens cf. sp. arra-balero; mitocancă, s. f. (mahalagioaică); mitocănesc, adj. (vulgar, necioplit); mitocăneşte, adv. (mîrlăneşte); mitocănie, s. f. (grosolănie, necuviinţă); mitocănime, s. f. (adunătură de mitocani).
5241
meu (-ea), adj. şi pron. pos. - Mr. neu, meu, megl., istr. meu.
Lat. meus (Puşcariu 1074; Candrea-Dens. 1091; REW 5556), cf. it. mio (sard. meu), prov. mieu, cat., port. meu, sp. mio. Rezultatul normal, mieu, a pierdut diftongul, prin analogie cu f. mea (Rosetti, BL, V, 34; Rosetti, Melanges, 173), sau, mai curînd, cu pl. mei. Fără îndoială, datorită unui obicei neîntemeiat, introdus de actorul C. Nottara, dicţiunea teatrală obişnueşte să pronunţe mieu.
5242
mezat (-turi), s. n. - Licitaţie publică.
Tc. mezat, din arab. mezăd (Şeineanu, II, 258; Lokotsch 1454; Ronzevalle 160), cf. ngr. neţcm, bg. mezat.	5243
mezdri (-resc, -it), vb. - l. (Trans.) A curăţa pielea de came. - 2. A răzui. - 3. (Despre animale) A roade iarba şi frunzele, a coji ramurile.
-	4. A se strica, a consuma, a risipi. - Var. mizdri.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
505
Sl. (cr., slov., rus.) mezdriţi „a descărna", din sl. mezo „carne" (Cihac, II, 194; Tiktin; Conev 66), care pare să se fi confundat cu sl. mezdra „membrană" (Bemeker, II, 45). - Der. mezdrea (var. mezdreală), s. f. (Trans., cuţit, lopată).
5244
mezel (-Iuri), s. n. - 1. Antreu, gustare. - 2. Salam, cîmat. - Var. (înv.) mezea. Mr. mize, megl. meze.
Tc. meze, din per. măză (Roesler 599; Şeineanu, II, 258; Loebel 63; Lokotsch 1453), cf. ngr. |J£^Eţ, alb. meze. Forma primitivă este cea a variantei, de la al cărei pl. mezele s-a reconstituit noul sing. -Der. mezelic, s. n. (gustare), din tc. mezehk, cf. megl. miziloc, ngr. he^eXui; mezelărie, s. f. (prăvălie de mezeluri).	5245
mezin (-ni), s. m. - Fiul cel mai mic.
Sl. mezinii (Candrea, II, 194; Tiktin, Bemeker, II, 55; Conev 59). Der. din lat. medianus (Puşcariu 1065) e improbabilă.	5246
mia (-ale), s. f. - Mioară. - Mr. riauă, istr. mig.
Lat. agnella (Puşcariu 1056; Capidan, REB, I, 217), cf. it. agnella. Mială, s. f. (mioară; brîu de miel) este o simplă variantă, formată după pl. miale.	5247
miambal, s. n. - Zeamă de lemn-dulce.
Tc. m'lan bal (Şeineanu, II, 259). Sec. XIX, înv.
5248
miasmă (-me), s. f. - Duhoare.
Fr. miasme. - Der. miasmatic, adj., din fr. miasmatique; înmiasma, vb. (a răspîndi mirosuri urîte).	5249
miaţă, s. f. - Febră, fierbinţeală. - Mr. niaţă.
Probabil de la un lat. *ignitia, der. din ignis „foc". Apropierea de sp. miedo (Giuglea, LL, I, 171) nu-i de luat în seamă. Cuvînt înv. (sec. XVI), supravieţuieşte în Banat şi Maram.; cf. REW 4257a, care menţionează doar mr. - Din rom. provine sb. micina „abces".	5250
miau, inteij. - Reproduce glasul pisicii. - Mr. meao.
Creaţie expresivă, cf. miorlau, şi alb. miauljis, ngr. ţaaomiCfo, it. miaulare, gnao, fr. miaou, miauler, sp. mau, marramao, maullar. Se foloseşte şi pentru a exagera ideea de micime sau de scurtime a timpului. - Der. miauna (var. mieuna, mieuni. Banat, mioni), vb. (a miorlăi); miaut, s. n. (miorlăit), cuvînt rar care pare creaţie personală la Eminescu; miaunat (var. mieunat), s. n. (miorlăit); mieunătură, s. f. (miorlăit). 5251
mic (-că), adj. - 1. (înv.) Puţin, redus: Bogdan
Vodă domni mică vreme (Dosoftei). - 2. De mărime redusă, - 3. De ani puţini. - 4. (Arg.) Monedă de 20 de lei. - 5. (Fam., Bucureşti) Specialitate de came la grătar. - Mr. riic, mic, megl., istr. mic.
Probabil origine expresivă, dar anterior rom. Trebuie să se pornească de la un lat. *micctts, cf. pic şi lat. mica, gr. doric nucţ, it. miccino, sicii. nicii, calabr. miccu. Pentru a explica lat. *miccus, se pleacă de obicei, fie de la gr. [iix(p)o; (Cipariu, Elemente, 128; Densusianu, Hlr., 201; Koerting 6147; Puşcariu 1067; Candrea-Dens., 1092; REW 5559; Pascu, I, 133; Rohlfs, EWUG, 1382; Rosetti, II, 68), fie de la lat. mica (Diez, I, 126; Koerting 5279; Gougenheim, Rom., LXIX, 97-101). Mai sigur pare să fie că toate aceste cuvinte duc către aceeaşi sursă expresivă. Cf. mică, niţel.
Der. micşor, adj.; micşora, vb. (a reduce, a face mai mic); micşorime, s. f. (micime); micuşor, adj. (mititel); micuţ, adj. (mititel); micuţei (var. mi-tutel), adj. (Banat, Trans., mic); mititel, adj. (mic; s. m., specialitate de came la grătar), formă asimilată din var. anterioară (după Dacor., I, 326, de la un dim. *micicel; după Candrea, de la *michitel)\ mititică, s. f. (fetiţă, copiliţă; Arg., închisoare); miciculat, adj. (Banat, micşorat, redus), cu finală expresivă; micime, s. f. (meschinărie, fleac); Michiduţă, s. m. (nume popular pentru diavol). - De la micuţ provine ngr. |J.uootcjo (Danguitsis 154).	5252
mică (-CÎ), s. f. - Fragment,-fărimă, parcelă, parte.
Lat. mîca (Puşcariu 1068; Candrea-Dens., 1093; Tiktin; REW 5559), cf. it. mica, fr. mie, sp. miga. Der. din sl. migu „clipă, moment" (bg., pol. mig, sb., rus. miga), propusă de Graur, BL, VI, 156 şi de Scriban, se bazează pe expresii ca o mică de ceas, în care mică dobîndeşte sensul special de „parte dintr-o oră" şi pare posibilă doar ca încrucişare semantică. E dubletul lui mică, s. f. (mineral în foiţe), din fr. (lat.) mica. Probabil acelaşi cuvînt este cel care s-a păstrat în expresia mici fărime (var. mii Jărîme, mii şi Jărîme), cu sensul de „bucăţele", în care mici „bucăţi" s-a confundat cu mici „de mărime redusă". - Cf. dumica, nimic.	5253
micsandră (-re), s. f. - Plantă (Matthiola incana).
Origine nesigură. Pare să existe o anumită legătură cu micşunea (Philippide, Principii, 151; Tiktin), dar der. nu e clară.	5254
micşunea (-ţie), s. f. - 1. Viorea (Viola
506
ALEXANDRU CIORĂNESCU
odorata). - 2. Varietăţi de violete (Viola declinata,
V.	hirta, V. saxatilis, V. Jooi, V. tricolor). - 3. Miscandră (Matthiola incana).
Tc. mehekşe, din per. benejse (Şeineanu, II, 259; Meyer 263), cf. ngr. (iEVE^Eţ, alb., bg. menekse. - Der. micşitniu, adj. (violet). 5255 midie (-ii), s. f. - Moluscă comestibilă (Myti-lus).
Ngr. jjajSi (Tiktin; Bemeker, II, 55), cf. bg. mida, tc. midie (după Cihac, II, 675, rom. provine din tc.).	5256
mie, pron. pers. în dativ.
Lat. mlhi (Candrea-Dens., 1099). Se foloseşte în patru feluri diferite: mie în poziţie tare, ca în sp. a mi, şi totdeauna împreună cu una dintre celelalte trei forme; mie nu mi-au spus; mi (cu i vocalic), înaintea altor pronume: mi s-a spus, mi l-a dat; mi (cu i consonantic) în poziţie enclitică sau proclitică: mi-a adus, dindu-mi; îmi în următoarele cazuri: îmi pare, îmi aduc aminte, valoare emfatică, faţă de mi-aduc aminte, pronunţare familiară.	5257
mie (—ii), s. f. - Numeral cardinal după 999; miar. - Mr. riil'e, megl. mil'ă, istr. mit’e.
Lat. milia, pl. lui miile (Puşcariu 1069; Candrea-Dens., 1100; REW 5573), cf. alb. mi ie (Philippide, II, 648), it. miile, fr., sp., port. mit. -Der. miar, s. n. (Arg.), format după decar, sutar; miaş, s. m. (căpitan peste o mie de soldaţi); înmii, vb. (a înmulţi cu o mie); miime s. f. (a mia parte).
5258
mied, s. n. - Hidromel. - Var. med, mid.
Sl. medii (Cihac, II, 191; Bemeker, II, 31; Conev 74), cf. bg., sb., cr., slov., rus. med. Var. se folosesc puţin.	5259
miel (-ei), s. m. - Puiul (mascul) al oii. - Mr. riel, megl. (m)riiel, istr. ml ’e.
Lat. agnellus (Puşcariu 1070; Candrea-Dens., 1100; REW 284), cf. it. agnello, prov. agnel, fr. agneau, cat. anyell, v.sp. ariei (gal. ario). Fonetismul prezintă dificultăţi, cf. Puşcariu, Dacor., I, 424-5 şi Rosetti, I, 85. Explicaţie oferită de Candrea-Dens., şi admisă de Tiktin, care se bazează pe o formă intermediară *(a)mnel, cu disimilarea grupului mn > m, a fost considerată inacceptabilă de Meyer-Lubke, Dacor., II, 2, pe motive discutabile. Ipoteza lui Rosetti, BL, V, 33 (şi Rosetti, Melanges, 171) cu privire la un rezultat rom. *riel trecut la miel prin fonetism analogic, pentru a evita pronunţarea ri, care în rom. s-ar considera „patoise", e destul de puţin probabilă, fiindcă propune pentru dacorom. un rezultat gn >
ri, care nu apare în alte exemple. Mr. riel (cf. milia
>	mr. riil’e, melem > mr. riere etc.) şi, pe de altă parte, rezultatul similar mia, miţă şi mior şi probabil miaţă, indică destul de clar pentru rom., trecerea lui gn iniţial > mn > m.
Der. mielar, s. m. (păstor de miei); mielărea, s. f. (lemnul-lui-Avram, Vitex agnus castus); mieluşel, s. m. (mieluţ; gogoaşă); mieluşea, s. f. (mioară); mielărifă, s. f. (păduche parazit al oii).
-	Vasmer, II, 122 socoteşte că rus. merlucha
„piele de miel“ se explică prin rom. mieluşa; mai curînd e voita de un der. în rusă care porneşte de la rus. mech „piele", cu rezultatul *mechlucha disimilat.	5260
miercuri, s. f. - A treia zi a săptămînii. - Mr. riercuri, megl. (m)riercuri.
Lat. Mercurii (dies) (Diez, I, 274; Puşcariu 1071; Candrea- Dens., 1102; REW 5519), cf. it mercoledi, prov. dimercre, fir. mercredi, sp. mier-coles. - Der. miercan(-nă), s. m. şi f. (nume de bou sau de vacă născută într-o miercuri). 5261
miere, s. f. - Substanţă dulce produsă de albine.
-	Mr. riere, riare, megl. (m)riari, istr. ml ’qre.
Lat. *melem, în loc de mellem, de la mei
(Puşcariu 1072; Candrea-Dens., 1103; Iordan, Dift., 114; REW 5469), probabil datorat analogiei cu fel, sal; cf. alb. mjal (Meyer 280; Philippide, II, 647), it. m(i)ele (sicii, mieri), prov., cat., port mei, sp. miel. - Der. mieriu (var. meriu, mierei), adj. (de culoarea mierii, auriu); mieros, adj. (dulceag); mi(e)rufă, s. f. (limba mielului, Anchusa officinalis). Mierliu, adj. (cam tulbure), cuvînt folosit în Olt., pentru a arăta că apele unui rîu nu sînt chiar limpezi după o ploaie, este o var. a lui mieriu, cu l expresiv (după Puşcariu, Dacor., VI 406 şi Candrea, din lat. *merulus ,,curat“).
5262
mişrlă (-le), s. f. - Pasăre cîntătoare (Turdus merula). - Mr. rierlă, riirlă, megl. (m)riierla, istr. merlţ.
Lat. merula (Puşcariu 1073; Candrea-Dens., 1104; Iordan, Dift.', 95; REW 5534; Bărbulescu, Arhiva, XXX, 62 şi XXXIX, 61), cf. it., prov., cat. merla, fr. merle, sp. mirla, port. miero. Fonetismul normal ar cere un rezultat *miarlă, cf. herba > iarbă; reducerea lui ia > ie s-a explicat diferit, prin influenţa formelor cu diftong aton, ca mierloi (Candrea-Dens., 1104), din pl. mierle (Pascu, Beitrăge, 18) sau de la un alb. *mierle (Pascu, Arch., Rom., IX, 320). - Der. mierloi, s. m. (bărbătuşul mierlei); mierlesc, adj. (Olt, varietate de struguri). .	5263
mierli (-lese, —it), vb. - A muri.
Ţig. mer- „a muri", viitor merla (Graur 170;
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
507
Juilland 168), cf. ţig. morb „asasinat", murlio „înmormîntare". - Der. mierleală, s. f. (asasinat; moarte). Cuvînt de Arg.	5264
miez (-zuri), s. n. - 1. Mijloc, centru, punct central. - 2. Inimă, buric, gălbenuş. - 3. Pulpă, măduvă. - 4. Esenţă; partea moale a pîinii. - Mr. riedzu, megl. (mjriez, istr. mez.
Lat. medius (Diez, I, 276; Puşcariu 1075; Candrea-Dens., 1105; REW 5462). - Der. miază, adj. (medie), din lat. media, păstrat numai în comp.; miază Păresi (înv., apoi Miezi-Păresimî), s. f. (jumătatea postului mare), din lat. media quadragesima; miazănoapte, s. f. (înv., miezul nopţii; înv., larvă nocturnă; nord); substituită la primul sens de miezul nopţii; miazăzi, s. f. (înv., amiază; sud), substituită la primul sens de amiază, v. aici; miezos, adj. (cu mult miez, cărnos); miezură s. f. (lînă de proastă calitate, resturi de la darac; Bucov., tărîţe), sing. reconstituit din pl. miezuri; miezuină, s. f. (Trans., hotar, hat, răzor), cu suf. -ină ca viezuină, păscuină (relaţia cu mejdină, cf. Candrea, Cihac, II, 191, Tiktin, e dubioasă); primez (var. primiez), s. n. (despărţi-tură; scîndură sau băţ care desparte doi cai într-un grajd), în Olt., Banat şi Trans., poate direct din lat. per medium (Candrea-Dens., 1103; Tiktin); împremieza, vb. (a separa cu un perete despărţitor; a împărţi în două).	5265
migăl| (-lese, -it), vb. - A-şi da silinţa, a se concentra asupra, a face ceva încet şi cu grijă.
Creaţie expresivă (Graur, BL, IV, 93), cf. cîrcăli, mocoşi, sucăli etc. Legătura cu sl. migati „a închide ochii" (Cihac, II, 195), cu mic (Tiktin) sau cu miji (Scriban) este improbabilă. Var. Mold. migăi, Olt. migoroşi, Munt. pigăli, piguli, ultima şi cu sensul de „a ciuguli", cf. ciuguli.
Der. migală, s. f. (meticulozitate, amănunt, chiţibuş), postverbal; migăleală (var. piguleală, folosită numai de Caragiale), s. f. (amănunţime, fleac; lucru îngrijit); migălos, adj. (meticulos, minuţios); migăială, s. f. (meticulozitate); migăli-tură s. f. (meticulozitate); migoroşeală, s. f. (Olt., minuţiozitate).	5266
migdal (-li), s. m. - Pom fructifer mediteranean (Prunus amygdalus). - Mr. mighdală.
Mgr. <Vuy8ata)v, prin intermediul sl. migdalii (Bemeker, II, 55; Tiktin; Vasmer, Cr., 98), cf. ngr. (iuySaXo, alb. midhalje, bg. mindal. - Der. migdală, s. f. (fructul migdalului). Cf. pricomigdală.
5267
mîglă (-le), s. f. - Ceaţă.
Sl. *migla (Tiktin; Candrea; Graur, Rom., LIII, 384); cf. rus. mygla (Vasmer, II, 109).	5268
mîglă (-le), s. f. - (Trans., Mold.) Grămadă, morman.
Mag. măgl(y)a (Candrea). Legătura cu măgură (Tiktin; Scriban) pare dubioasă. - Der. mîglaş, s. m. (luciător care taie sare în minele de sare gemă).
5269
migmă, s. f. - Ceară veche.
Ngr. niyjia „amestec". Termen ecleziastic.
5270
mihalţ (-ţi), s. m. - Varietate de grindel (Lota vulgaris, Gadus lota). - Var. mihoală.
Bg. mihalica (Scriban), cf. mag. menyhal (Cihac, II, 515; Candrea; Gâldi, Dict., 94).	5271
rnîhn| (-nesc, -jt), vb. - 1. (înv.) A îndepărta, a despărţi; episcopul ce va ji negrijnic de biserică şi se va mîhni de rugăciune (Pravila Mică). - 2. A întrista, a supăra, a apăsa.
Bg. mahnuvam „a despărţi", din sl. machati „a agita" (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Cihac, II, 182; Tiktin), cf. bg. maham „a agita", sb. maimuţi „a mişca". Sensul înv. al Iui mîhni nu apare în dicţionare. - Der. mîhneală, s. f. (înv., întristare, supărare, chin); mîhnicios, adj. (dureros, întristător); mîhniciune, s. f. (înv., chin).	5272
mihoho, inteij. - Reproduce nechezatul calului.
Creaţie expresivă. - Der. mihoti (var. mihona), vb. (a necheza).	5273
mţine, adv. - Ziua imediat următoare. - Var. (Mold., Trans.) mîne. Mr. mîne megl. mqini, istr. măre.
Lat. măne (Diez, I, 261; Puşcariu 1083; Candrea-Dens., 1116; REW 5294), cf. it. (di)mani, prov. (da)man, fr. (de)main. Rezultatul normal este mîine, cf. cî(i)ne, pî(i)ne. Infixul vocalic se întîlneşte şi în it., unde, fără îndoială, reprezintă o evoluţie diferită, poate o fază de tranziţie a evoluţiei de la a la e (Rohlfs, Gram., 87): v.genov. graindi (mare), cristiain (creştin) faţă de genov. ken (cîine), men (mînă), ca şi abruz. maina „mînă", kambaina „clopot" (Rohlfs, Gram., 91).
-	Comp. mînezi, adv. (Banat, Trans., ziua următoare); poimîine (mr. păimîne, megl. poimonî), adv. (după mîine), cu poi < lat. post, cf. păi, apoi şi it. posdomani.	5274
mijj (-jesc, -jt), vb. - 1. A clipi, a între-deschide ochii, a-i închide pe jumătate. - 2. A dormita. - 3. A închide ochii în jocul de-a baba oarba. - 4. A se ivi, a se lumina de ziuă. - 5. (Refl.) (Despre mustaţă, plante) A începe să crească. - Var. amiji, umezi. Megl. mijqs.
Sl. mizaţi „a închide ochii" (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 195; Bemeker, II, 56; Graur,
508
ALEXANDRU CIORĂNESCU
BL, VI, 172), cf. bg. m&jă, zamizavam ( > amiji), sl. omeziti ( > umezi), sb., cr. minţi, rus. smeziti (Vasmer, II, 113). Cf. mică. - Der. mija, s. f. (cloşcă); mijoarcă, s. f. (Bucov., cloşcă); mijitor, adj. (care se iveşte); mijos, adj. (care clipeşte); miză, s. f. (sens nesigur; ceva ce abia mijeşte, ceva nesemnificativ), sec. XVII, înv., folosit o singură dată de Dosoflei.	5275
mijlQC (-oace), s. n. - 1. Miez, centru. - 2. Talie, cingătoare, brîu. - 3. Intermediu, formă, metodă. - 4. (Pl.) Posibilităţi, avere, bogăţie. -Var. (Munt.) miljoc. Mr. noldzuc, rioldzică, megl. mejluc, istr. mejloc.
Lat. medius locus (Cipariu, Gram., 95; Puşcariu 1076; Candrea-Dens., 1112; REW 5462) sau, mai curînd, în interiorul românei, din miez loc, cf. fr. milieu. Der. direct din lat. "mediulocu ar prezenta dificultatea lui l intervocalic, pe care Puşcariu încerca s-o soluţioneze prin intermediul unei forme *mediolus locus, care pare inutilă. Rezultatul miez- > mij- se datorează, după Densusianu, Filologie, 447 şi Candrea, influenţei sl. mezda; mai curînd se datorează dificultăţii de pomunţare a grupului zl, puţin obişnuit în rom., care ar fi dezvoltat un iot, de unde mij-, ca şi breaz > breji.
Der. mijlocaş, adj. (de mijloc); mijlocaş s. m. (locuitor cu o situaţie economică de mijloc; calul de la mijloc la un vehicul tras de trei cai); mijlocel, adj. (median); mijloci, vb. (a intermedia, a interveni, a se interpune; a obţine, a procura); mijlocitor, adj. (care intermediază); mijlociu, adj. (mediu; mediocru, curent); mijlocie, s. f. (medie, termen mediu); nemijlocit, adj. (imediat). ■	5276
xnîl (-Iuri), s. n. - (Mold.) Nămol, clisă.
Sl.,	cf. pol., rut., slov. mul, sb. mulj (Miklosich, Slaw Elem., 30; Cihac, II, 183; Tiktin). Cf. nămol, podmol - Der. mîli, vb. (Mold., Trans., a înnămoli); milos, adj. (Mold., Trans., cu nămol); mîlitură, s. f. (noroi).	5277
milă (-le), s. f. - 1. Compasiune, pietate. - 2. Graţie, ajutor divin. - 3. Pomană. - Mr. nilă.
Sl. milă, f. mila „demn de compasiune11 (Miklosich, Lexicon, 368; Cihac, II, 196; Bemeker, II, 58; Tiktin). - Der. milos, adj. (cu milă); rriilog s. m. (care cerşeşte), cu suf. -og, ca olog, slăbănog, şontorog; milogi, vb. refl. (a cere de pomană; â se ruga, a se umili); milogeală, s. f. (cerşetorie); milogie, s. f. (cerşetorie); milogime, s. f. (mulţime de milogi); milui, vb. (a avea milă, a compătimi; a da de pomană); nemiluit, adj. (care nu a primit de pomană; nemilos, neomenos; excesiv, enorm); milosîrdie, s. f. (înv., milă), din sl. milosrudije; milosîrd, adj. (milos), din sl. milosrudu; milosirdi, vb. refl. (a avea milă), din
sl. milosruditi; miloste, s. f. (înv., milă), din sl. milosd; milostenie, s. f. (pomană, caritate), din sl. milostyni; milostiv, adj. (clement, caritativ), din sl. milostivă; milostivă, s. f. (avrămeasă, Gratiola officinalis; duh rău); milostivenie, s. f (clemenţă, milă), încrucişare între milostenie şi milostiv; milostivi, vb. refl. (a avea milă, a compătimi pe; refl., a binevoi, a catadicsi); milostivnic, adj. (milos); nemilos, adj. (inuman, fără milă); nemilostiv, adj. (fără milă); înmiloşa, vb. refl. (înv., a i se face milă, a catadicsi); milcui, v. refl. (a cere; a cerşi), din bg. milkam se, care apare numai cu sensul modem de „a se răsfăţa11; milcuitură, s. f. (înv., implorare), din milcui cu suf. expresiv -şi. Cf. umili.	5278
milă -le), s. f. - Unitate de măsură. Mr. milă.
Lat. millia, prin intermediul mgr. cf. alb., tc. mii. Sec. XVI.	5279
milacop (-pi), s. m. - Peşte (Umbrina cir-rhosa).
Origine necunoscută.	5280
mîlc, interj. - Pst! Tăcere! (întăreşte ideea de tăcere). - Var. mire, mîlcă, mîrcă.
Sl. (bg.) mluku. - Der. mole, adj. (tăcut); molcom (var. mîlcom, mulcom, mîlcum, molcum, cu der., mr. mălcum), adv. (fără a crîcni, fără a zice pîs; adj., tăcut), din sl. mlukomu (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 200); molcomi, vb. (a linişti; refl., a tăcea); molcomiş, adv. (pe tăcute); molcumitor, adj. (liniştitor); mîlcomişare, s. f. (înv., liniştire, calm); milei, vb. (a tăcea; a-şi muşca limba, a amuţi; a trage pe sfoară), din sl. mlucati „a tăcea11, cf. sb. mucati, bg. mălci (Cihac, II, 200; Conev 96), rus. molcati.	5281
rniliQn (-oane), s. n. - O mie de mii. - Mr. miliune.
Fr. million, parţial prin intermediul pol. milion (sec. XVII). - Der. milionar, adj., din fr. million-naire. Mr., din it. miglione, prin intermediul ngr. HtAXiowi.	5282
milita (-tşz, -at), vb. - A lupta.
Fr. militer. - Der. militant, adj., din fr. militant; militar, adj., din fr. militaire; milităresc, adj. (cazon); milităreşte, adv. (ca militarii); militărie, s. f. (viaţă, carieră de militar); militărime, s. f. (reuniune, grup de militari); militarism, s. n., din fr. militarisme; militariza, vb., din fr. militariser; demilitariza, vb., din fr. demilitariser; milităros, adj. (războinic, curajos, hotărît, mîndru); miliţie, s. f., din fr. milice, în parte prin rus. milicija; miliţian, s. m.	5283
mină (-ne), s. f. - Sursă, filon, Zăcămînt.
Fr. mine. Este omonim cu mină, s. f. (aparenţă,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
509
aspect, prezenţă, faţă), din fr. mine. - Der. miner, s. m., din fr. mineur; mina, vb., din fr. miner.
5284
mînă (-ni), s. f. - 1. Parte anterioară a braţului. - 2. Braţ, membru superior al omului. - 3. Latură, parte. - 4. Pumn (conţinutul). - 5. Strat, înveliş. - 6. (în jocurile de cărţi) Persoană căreia-i vine rîndul să joace sau să dea cărţile. - 7. Categorie, rang, clasă. - 8. Dibăcie, abilitate. -Mr. mînă, mănă, megl. mqnă, istr. măr(ţ).
Lat. mănus (Puşcariu 1079; Candrea-Dens., 1120; REW 5339), cf. it., sp. mano, fr. main, cat. ma, port. măo. După pl. mîni s-a format un sing. analogic, mînă, cf. pl. înv. mînule (ipoteza unui lat. *mana, cf. Puşcariu 1079, nu pare necesară). Este cuvînt de circulaţie generală, numai în Crişana a fost înlocuit cu brîncă (ALR, I, 49). Cf. mîner, mînecă, mănuşe, mănuchi.
Der. mînufă, s. f. (mînă mică), cf. it. manuccia; mînui, vb. (a mania, a conduce), format după fr. manier; mînuitor, adj. (care mînuieşte); înmîna, vb. (a remite, a pune în mînă), formaţie literară din sec. XDC; îndemînă, adv. (la mînă, uşor; adj., uşor, accesibil, favorabil); îndemînatic, adj. (abil, înzestrat); neîndemînatic, adj. (stîngaci, greoi); îndemănos, adj. (accesibil, uşor, comod); în-demîna, vb. (a facilita, a pune la dispoziţie; a ajuta, a înlesni; refl., a fi oportun; refl., a da încredere); amînă, adv. (înv., în apropiere); sumînă, s. f. (subsuoară), cu pref. sub-; mînătură, s. f, (vrajă, farmec); mînăştergură, s. f. (Trans., Bucov., prosop), format artificial din mînă şi şterge.
Der. neol. mania, vb. (a manipula), din fr. manier; manej, s. n., din fr. manege; remania, vb. (a recompune; a reconstitui un guvern), din fr. remanier; manipula, vb., din fr. manipuler; manipulator, s. m., din fr. manipulateur; cf. manevră, manivelă.	5285
mîna (-n, -at), vb. - 1. (înv.) A urmări. - 2. A izgoni. - 3. A trimite. - 4. A conduce turmele, carul. - Mr. min, minare, istr. mir.
Lat. mînăre „a ameninţa" (Diez, I, 270; Puşcariu 1077; Candrea-Dens., 1119; REW5585), cf. it. menare, prov., cat., v. sp. menar, fr. mener (pentru sp., cf. A. Carballo Picazo, RFE, XXXVI, 100-112).
Der. mînaci, s. m. (rar, cioban, păstor); mînător, s. m. (cioban).	5286
mînăstire (—ri), s. f. - Instituţie religioasă, unde trăiesc călugări(ţe). - Var. mănăstire, (înv.) monastire. Mr. mînăstir, megl. mănăstir.
Mgr. nocvacmpiov (Mumu 34), parţial prin intermediul sl. manastyrî (Tiktin; Graur, BL, VI,
155; cf. Vasmer, Gr., 94), cf. alb. monostir, tc., bg. manastir, v.rus. manastyr. Cuvînt de uz general (ALR, I, 187). Var. monastire este artificială, formată după mgr. novocmpiov. - Der. mînăstiresc, adj. (de mănăstire); mînăstioară, s. f. (mănăstire mică; joc de copii).	5287
minaret (-turi), s. n. - Turn de moschee. -Var. (înv.) minarea.
Tc. minare (Şeineanu, III, 80; Lokotsch 1463a; Ronzevaile 165), cf. ngr. nivapeţ, bg. minare; forma actuală, prin fr. minaret.	5288
mînătarcă (—ărci), s. f. - Ciupercă (Boletus edulis). - Var. mănătarcă, (Trans., Munt.) mi-tarcă. Megl. măntari.
Ngr. (XCXviTopi, din gr. cqxavnca (Tiktin) cu suf. -că la fel ca în bg. manatarka (după Conev 42, din bg.). Fonetismul a fost alterat prin falsa asociere cu mînă.	5289
minău, s. n. - Miniu.
Ngr. nivto sau, după Tiktin, din lat. minium. Termen de cultură, sec. XVII, înv.	5290
minavet (-te), s. n. - Flaşnetă.
Origine nesigură. După Tiktin (urmat de Candrea şi Scriban) din fr. menuet, prin intermediul pol. menwet, care pare să corespundă cu sensul cuvîntului, cunoscut numai în Mold. Ar putea fi vorba şi de un der. din ngr. noevafÎEAXa „caterincă, flaşnetă", cf. liver. Scriban menţionează sensul de „menuet", care nu apare la noi.	5291
mîne (-Curi), s. n. - (Banat) Concavitate formată de talpa piciorului.
Lat. mancus „şchiop" (Densusianu, Rom., XXIII, 91; Candrea; Scriban). Mane, adj. (imperfect, defectuos), cuvînt moldovenesc menţionat de Scriban şi pus în legătură cu mancus de Puşcariu 1080, pare îndoielnic.	5292
mînca (mănţnc, mîncat), vb. - l. A se hrăni. - 2. A prinzi, a lua cina. - 3. A se alimenta cu, a se menţine cu. - 4. A coroda, a strica. - 5. A roade, a măcina. - 6. A consuma, a folosi. -
7.	A delapida, a defrauda patrimoniul public. - 8. A uzurpa, a doborî. - 9. A se nelinişti, a se osteni.
-	10. A o apuca pe căi greşite, a duce la pierzanie.
-	11. A ciupi, a produce mîncărime. - 12. A suporta, a răbda o insultă. - 13. A cîştiga o piesă a adversarului, în anumite jocuri. - 14. A ţine mult la cineva, a muri după o persoană. - 15. (Refl.) A se devora, a se distruge reciproc. - Var. (Trans.) mîne. - Mr. mî(n)c, măc(u), mîncată, mîcare, megl. m(ăn)qnc, măncari, istr. mărăncu.
Lat. *manucăre, forma redusă a lui manducăre, cf. it. manucare, calabr. manekâ, mai probabil
510
ALEXANDRU CIORĂNESCU
decît de la *manicăre (Diez, 1,262; Puşcariu 1022; Candrea-Dens., 1127; REW 5592). Cuvînt de uz general (ALR, I, 80). Sing. prezentului mănînc pare că ar trebui să se explice prin *mănuc cu infix nazal *mănunc (după G. Ivănescu, BF, I, 161, printr-o încrucişare între mînc cu *mănduc).
Der. mîncăcios, adj. (lacom); mîncare, s. f. (bucate, feluri); demîncare, s. f. (alimente, provizii); mîncărică, s. f. (came înăbuşită); mîncă-rime, s. f. (usturime, iritaţie, frecare a pielii); mîncat, s. n. (faptul de a mînca, masă); mîncător, s. m. (înv., uzurpator, persoană care mănîncă); mîncătoare, s. f. (Arg., gură); mîncătorie, s. f. (abuz, prevaricaţiune, fraudă); mîncătură,, s. f. (înv., fraudă, abuz; rozătură; adîncitură); mîncău, s. m. (lacom, hulpav); nemîncat, adj. (cu stomacul gol; s. m., flămînd; lihnit de foame). 5293
mincioc (—curi), s. n. - Vîrşă de pescuit. -Var. micioc, mi(n)ciog.
Rut. misok „sac“ (Scriban). Der. din sl. mesti „a agita" (Tiktin) pare mai puţin probabilă. în Mold.	5294
minciună (-ni), s. f. - 1. Neadevăr. - 2. Gogoaşă. - Mr. minfună, minfune, megl. minciună.
Lat. *mentitionem, redus la *mentionem (Cipariu, Principii, 96; Meyer, Alb. St., IV, 126; Puşcariu 1082; Candrea-Dens., 1136; Pascu, I, 116; REW 5508); cf. lat. *mentionăre > mr. minciunedzu, minciunare, megl. minciun, minciu-nari. Der. de la a minţi, prin intermediul lui *minţiciune redus ca putrezi > putrejune, repezi
>	repejune, pare mai puţin sigură, pentru că reducerile sînt numai secundare şi tîrzii (cf. putreziciune, repeziciune) şi nu au eliminat în nici un caz formele întregi (cf. împuţi > împuficiune; dar nu este urmă de *minţiciune). - Cf. minţi, desminţi.
Der. mincinos, adj. (care spune minciuni); minciuna, vb. (Trans., a ticlui, a însăila); minciunea, s. f. (gogoaşă); minciunos, adj. (Mold., care minte); minciuni, vb. (Mold., a minţi, a înşela).
’ 5295
mindţr (-re), s. n. (Mold.) Saltea de paie. -Mr., megl. minder.	i
Tc. minder (Roesler 599; Şeineanu, II, 260; Bemeker, II, 59; Lokotsch 1464a; Ronzevalle 165), cf. ngr. (ievrept, alb., sb. minder, bg. mender. - Der. mindirigiu s. m. (plăpumar, tapiţer).	5296
rnţndru (—ră), adj. - 1. (înv.) înţelept, prudent. - 2. Falnic, orgolios. - 3. Frumos, drăguţ. -Megl. mqndru.
Sl. mqdru „înţelept" (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 197; Byhan 320; Şeineanu, Se-masiol., 206; Conev 58), cf. ceh. moudriti se „a se înfumura". - Der. mîndră, s. f. (iubită, prietenă); mîndrenie, s. f. (Trans., frumuseţe); mîndreţă (var. mîndreaţă), s. f. (frumuseţe, splendoare; orgoliu, mîndrie); mîndri, vb. refl. (a se crede, a fi orgolios; a se făli); mîndrie, s. f. (înv., îhţelepeciune; orgoliu); înmîndri, vb. (a iniţia, a deschide ochii), înv., din sl. umqdriti se; poşmîn-dri, vb. (Banat, a socoti), a cărui der. nu este clară; preamîndru, adj. (înţelept), din sl. premqdru; preamîndrie, s. f. (înţelepciune), sec. XVI, înv.
5297
mine, pron. pers. - Formă a cazurilor prepoziţionale a pron. de persoana întîi, eu. - Mr. mine „eu".
Lat. me, într-o compunere mai puţin clară (după Philippide, Principii, 78 şi Candrea-Dens., 533, din lat. *me ne; după Scriban, din *mene, prin analogie cu *quene > cine). Probabil e vorba de aceeaşi formă flexionară care indică acuzativul, în *tatanem > tătîne, v. aici. înv. se folosea pentru acuzativul fără prepoziţie: cine urăşte mine (Coresi). Cf. sine.	5298
mînea (—n, mas), vb. - A înnopta, a-şi petrece noaptea undeva. - Mr. amîn, amas, amînare.
Lat. mânere (Densusianu, Hlr., 193; Puşcariu, 1078; Candrea-Dens., 1128; REW 5296), cf. alb. menori (pare să provină din rom.), it. mânere, prov. mâner, v.fr. manoir, sp. manir, port. maer; cf. rămînea. - Der. mas, s. n. (acţiunea de a înnopta; loc pentru înnoptat), mr. mas, (după Puşcariu 1079 şi Candrea-Dens., 1129, direct din lat. mansum).	5299
mîneca (-C, — at), vb. - A se scula devreme.
-	Megl. mănicat „timpuriu".
Lat. manîcâre (Densusianu, Hlr., 167; Puşcariu 1084; Candrea-Dens., 1118; REW 5300; Rosetti,
I,	169), cf. alb. mengori> v.umbr. manecare, (Gius. Mazzatinti, Poesie religiose del s. XIV, Bologna 1881, 15). - Der. mînec, s. n. (rar, zori de zi); mînecare, s. f. (zori); mînecat, s. n. (zori; acţiunea de a mîneca); mînecătoare, s. f. (obicei folcloric în ajunul sărbătorii de Sf. Gheorghe). 5300
mînecă (—ci), s. f. - Parte a îmbrăcămintei care acoperă braţul. - Var. mînică. - Mr. mînică, megl. mqnică.
Lat. mănîca (Candrea-Dens., 1124; REW 5300; Pascu, I, 119), cf. alb. menge, it. manica, prov., sp., port. manga, fr. manche. - Der. mînecar, s.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
511
n. (tunică, veston, bluzon; manşon); mînecuţă, s. f. (mînecă; manşetă detaşabilă).	5301
minegoci, s. n. - Urcior, tumoare a pleoapei. -Var. negoci.
Origine necunoscută. Nici der. din neg (Tiktin); ■ nici cea de Ia un gr. *ni)vtxoxxiov, în loc de Hovozoxxoţ (Diculescu, Elementele, 478) nu par convingătoare. Numai în Banat.	5302
minei (—ie), s. n. - Minologhion. - Mr. mineu.
Mgr. nivaiov (Mumu 37), în parte prir intermediul sl. mineja, cf. bg., sb. minei. A circulat puţin şi forma minologhion, s. n. (înv.), dii mgr. HT|voXoyiov (Gâldi 210).	5303
mîner (—re), s. n. - Toartă. - Mr. mîneare, megl. mănar.
De la mînă, cu suf. -er sau, mai puţin probabil, din lat manuarius (REW 5332).	5304
minge (-gi), s. f. - Balon. - Var. (Bucov.) mince.
Sl. nişei (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Miklosich, Lexicon, 393; Cihac, II, 197; Byhan 318; Bemeker, II, 42; Conev 104), cf. sb. mecak, rus. mjaci, mag. mancs.	5305
mingeac (-curi), s. n. - 1. Vagin. - 2. Damă Ia jocurile de cărţi.
Ţig. ming (Graur 170; M. L. Wagner, BF, X, 15; Juilland 168), cf. tc. minca. Cuvînt de argou.
5306
mîngîia (—i, — at), vb. - 1. A consola, a încuraja. - 2. A dezmierda, a alinta.
Gr. nccyYOCVEUG) „a folosi băuturi fermentate", probabil prin intermediul unui lat. *manganiăre (Cihac, Principii, 146; Şeineanu, Semasiol., 13; Mumu 34; Candrea-Dens., 1131; Diculescu, Elementele, 474; Rohlfs, EWUG 1291; REW 5297; Rosetti, II, 68), cf. calabr. manganlare „a sparge, a toci“. Der. din sl. mqzati sţ „a se consola" (Cihac, II, 197) nu e posibilă. Cuvînt de uz general, afară de Trans. de N. (ALR, I, 235).
Der. mîngîiere, s. f. (dezmierdare; consolare); mîngîietor, adj. (care mîngîie, consolează); mîn-gîios, adj. (consolator; delicat, afectuos); nemîn-gîiat, adj. (neconsolat); mîngănietură, s. f. (consolare), înv., apare în Palia de la 1581.	5307
mînie (—ii), s. f. - Supărare, furie.
Lat.pop. mania, din gr. |iccvia (Puşcariu 1087) cf. alb. meni (Meyer 283; Philippide, II, 647). E dubletul lui manie, s. f., din fr. manie, cu der. maniac, adj., din fr. maniaque.
Der. mînia, vb. (a irita, a înfuria); mîniac, s. m. (dansator, echilibrist), din ngr. nocviaxo; „nebun", cu fonetismul apropiat de mînie (Tiktin), sec.
XVTII, înv.; mîniecie, s. f. (şarlatanie), înv.; mînios, adj. (supărat, înfuriat).	5308
ministru (—Stri), s. m. - Membru al guvernului.
Lat minister (sec. XVIII), şi apoi, din fr. ministre. - Der. minister, s. n., din fr. ministere; ministerial, adj., din fr. ministeriel; ministeriabil, adj. (susceptibil de a ajunge ministru). 5309 mînji (-jesc, -it), vb. - A mîzgăli, a unge, a murdări, a păta.
Origine îndoielnică. Se consideră der. din sl. maiati, mazq „a unge" (Miklosich, Lexicon, 359; Cihac, II, 185; Miklosich, Slaw. Elem., 29; Tiktin; Conev 96), cf. sl. maia „unsoare", rus. maiatî, mainud „a unge cu grăsime"; dar fonetismul e greu de explicat (cf. der. sl. pomaziti > pomăzui).
-	Poate ar trebui să se pornească de la mîzgă, cum a sugerat Tiktin, prin intermediul unui der. verbal. *mîzgi. - Der. mînjală, s. f. (unsoare, zugrăveală; var amestecat cu pămînt; clei; apretare, un anumit clei de apretat cînepă); mînzală, s. f. (Mold., scrobeală), unde apare mai clar legătura cu sl.; mînjoală, s. f. (Trans., unsoare, grăsime); mînjălău (var. mînzălău), s. m. (Mold., băiat de spălătoreasă), încrucişare între mînji „a săpuni" cu măngălăw, mînzăli, vb. (a se mînji); mînzăleală, var. mînzălitură, mînjitură, s. f. (pată, murdărie, grăsime); pămînzalcă, s. f. (Munt., scrobeală pentru firele de bumbac; Munt., curea care leagă fuiorul de furcă), în loc de *pomînzalcă; tămînji, vb. (Mold., a mînji), cu pref. tă- puţin clar, cf. tămînda; tămînjer, s. n. (băţ), poate prin încrucişare cu tău(n)jer, cf. mînjălău. - Cf. mîsgăli.
5310
mintă (-te), s. f. - Plantă (Mentha piperita, Mentha cripsa). - Mr. mentă.
SI. mţta, în Ioc de mţtva (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Byhan 319; Tiktin; Conev 44; Candrea; Bemeker II, 44). Mai puţin probabil der. din lat. menta (Koerting 6190; Puşcariu 1089), din gr. |!iv0oc (Diculescu, Elementele, 482) sau din mag. menta (Puşcariu, Dacor., VII, 117). E dubletul lui mentă, s. f., din fr. menthe.	5311
minte (—ţi), S. f.— înţelegere, spirit inteligenţă, raţiune. - Mr. minte, megl. minţi.
Lat. mentem (Puşcariu 1090; Candrea-Dens., 1132; REW 5496), cf. alb. ment (Philippide II,
647), it., sp., port. mente, prov., fr., cat. ment. -Der. mintos, adj. (inteligent înţelept, cu minte); aminte, adv. (în minte, în memorie), mr. aminte; aminti, vb. (a-şi aduce în memorie; a menţiona); amintire, s. f. (aducere-aminte; memorie); amintitor, adj. (care aminteşte); cuminte, adj. (înţelept
512
ALEXANDRU CIORĂNESCU
agil, prudent; avizat), cu prep. cu; cuminţi, vb. (a fi cuminte);'- cuminţenie (var. cuminţie), s. f. (prudenţă, înţelepciune, înţelegere); mintesc, adj. (înv., mintal); cuminţesc, adj. (înţelept). 5312
mintean (-ene), s. n.— Surtuc, haină. - Mr. mindan.
Tc. mintari (Şeineanu, II, 260; Lokotsch 1571; Ronzevaile 165); mai puţin probabilă der. din mag. mente (Cihac, II, 515).	5313
minten, adv. - Imediat, ca urmare. - Var. minteni, mintenaş.
Mag. menten (Cihac, II, 515; Gâldi, Dict., 145). în Trans.	5314
minţi (-t, -it), vb. - A spune minciuni. -Megl. mint, istr. mintu.
Lat. mentîre (Puşcariu 1088; Candrea-Dens., 1135; REW 5510), cf. it mentire, prov., fr., cat., sp., port. mentir. Cf. minciună. - Der. neminţit, adj. (care nu a fost dezminţit nici contrazis); desminţi, vb. (a contrazice), format după fr. dementir; minţitor, adj. (mincinos), cuvînt rar, formaţie internă a rom., pe care REW 5511 o derivă din lat. mentitor.	5315
mîntuţ (-uşsc, -it), vb. - 1. A salva. - 2. A răscumpăra, a elibera. - 3. A termina, a sfîrşi. -4. (Refl.) A se salva, a se lecui. - 5. (Refl.) A se elibera, a se izbăvi. - 6. (Refl.) A se termina, a se sfîrşi.
Mag. menteni, din ment „liber“ (Miklosich, Fremdw., 110; Cihac, II, 515; Weigand, Jb., XIII, 111; Tiktin; Iordan, Dift., 138; Bemeker, II, 37; Gâldi, Dict. 94), poate prin intermediar sl., cf. sb., cr., slov. mentovati.
Der. mîntuială, s. f. (bun sfîrşit, izbăvire; adv., fără grijă, dat rasol); mîntuinţă, s. f. (izbăvire, răscumpărare);, mîntuilor, adj. (salvator). 5316
minune (-ni), s. f. - Miracol, minunăţie.
Origine îndoielnică. Se consideră der. din lat. mirări, prin intermediul unei forme *miridnem (Candrea-Dens., 1138; Candrea; Spitzer, BL, XIV, 48); dar această formă nu a fost confirmată de nici un alt rezultat rom. şi nici nu e sigur că rezultatul rom. ar fi corect. După Puşcariu 1094, din a mira, prin intermediul unui der. *mirune. Creţu 348 se gîndea la lat mirabilia, imposibil din punct de vedere fonetic, şi Koerting 6205 la *mirabilionem. Poate deverbal din *miruna, der. expresiv de la mira, ca clăti(na), roşi (na), tîmpi(na).
Der. minuna, vb. (a se mira; refl., a se uimi, a fi uluit); minunat, adj. (miraculos; de mirare, grozav); minunăţie, s. f. (miracol, minune). 5317
minut (—te), s. n. - Unitate de timp formată
din 60 de secunde. - Var. (înv.) minunt, minută. Mr. minut(ă).
Lat. minutus (sec. XVII), cf. ngr. nwoţJto, fr. minute. - Der. minutar, s. n. Cf. mărunt. 5318
mînz (-nji), s. m. - 1. Căluţ, măgăruş, cîrlan.
-	2. Băiat, flăcău. - 3. Fibrele de la urzeală care nu intră în pieptenele războiului. - Mr. mîndzu, megl. mqndz.
Probabil de la un iliric *mandus sau *manzus, corespunzător lat. mannus „căluţ, ponei“, cf. mesap. Jupiter Menzana căruia i se sacrificau caii, alb. mes, pl. meze, sard. mandzu, it manzo „viţel" (Meyer 276; Philippide, II, 723; Tiktin; REW 5298; Rosetti, II, 58 şi 119; H. Krahe, Die Sprache der Illyrier, I, Wiesbaden 1955, 103; Battisti, HI, 2357). Pentru originea ilirică a lat. mannus, cf. Meillet (înainte se considera de origine celtică, cf. Treimer, Mitt. Wien, I, 311; după Thumeysen, Keltoromanisches, 32, schimbul nn > nd ar fi celtic, ipoteză puţin sigură). Origine dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1877, 522), anterior in-doeurop. (Lahovaiy 334) sau lat. (*mandus, din mandere „a mesteca", Puşcariu 1092), nu par probabile. Sensul primitiv al lui *mandus pare să fi fost „înţărcat", cf. basc. mando „catîr" şi „steip", sp. mafiero „sterp" (Corominas, III, 251).
Der. mînză, s. f. (iapă, măgăriţă); mînzat, s. m. (tăuraş); mînzată, s. f. (Maram., vacă fără viţel de lapte); mînzăţi, vb. (despre vaci, a rămîne fără viţel); mînzăţiş, s. n. (turmă tînără); minzălău, s. m. (tăuraş; s. n., fibră care nu intră în pieptenele războiului); mînzare, s. f. (oaie mulgară); mîn-zărar, s. n. (despărţitură a tîrlei, în care se închid oile cu lapte; s. m., cioban); mînzesc, adj. (propriu mînjilor); mînzeşte, adv. (ca mînjii, se zice despre un rîs forţat în care se arată dinţii); mînzoc (var. Bucov., mînzac), s. m. (cal tînăr); mînzulică, s. f. (joc de ajun); mînzărărit, s. n. (raţie de caş ce se include în plata anuală a unui mînzărar). - Din rom. mînzare provine bg. mandzara (Capidan, Raporturile, 208); şi probabil din mînzat, alb. mezat (Philippide, II, 723).	5319
mior, s. m. - Miel de doi ani. - Mr. miliur, megl. mii'or.
Din miel, cu suf. -or (Tiktin; Rosetti, BL, V, 56; Rosetti, Melanges, 174). Der. de la un lat *agnelliolus (Puşcariu 1093; Candrea-Dens., 1101; Candrea), deşi posibilă, nu pare o ipoteză necesară. - Der. mioară, s. f. (oiţă, mieluşea); miorar, s. m. (păstorel, ciobănaş); strămior, s. m. (miel de doi ani). - Din rom. provin ngr. nnAuopa sau niAiopi (Meyer, Neugr. St., II, 76), alb. miljore, miljuar, milljora (Meyer 278), ngr. din
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
513
Sarakatchan mbl'or(a) (Hoeg 111), mag. miâra, millora (Edelspacher 19; Candrea, Elemente, 405).	5320
miQrc, inteij. - Imită orăcăitul broaştei, precum şi scîncetul copiilor mici. - Var. miorf; miorlau, inteij. (mieunat).
Creaţie expresivă, cf. miau. - Der. mioarcă (var. Banat mioarcă), s. f (broască); miorcăi, (var. miercăi, miorţăi, mierfăi), vb. (a orăcăi, a scînci); miorcăială (var. miercăială, miorţăială, mier-făială), s. f. (scîncet); miarjă, s. f. (ţîngău, copil plîngăcios); miorlăi (var. mierlăi), vb. (a mieuna; a plînge cu glas subţire; a se alinta, a se fandosi); miorlăit, s. n. (mieunat); miorlăială (var. miorlăi-lură), s. f. (mieunat); miorlăitor, adj. (care miorlăie); miorcoti, vb. (a scînci); miorcoteală, s. f. (scînceală).	5321
mir (—ruri), s. n. - 1. Balsam de uns. - 2. Untdelemn sfinţit. - 3. Frunte. - Mr. mir.
Mgr. |xvpov (Roesler 572; Mumu 37), în parte prin intermediul sl. miro, cf. bg., rus. miro, - Der. mirui, vb. (a unge cu mir), din sl. mirovati < mgr. (iupoavu; mirodie, s. f. (înv., aromă) din mgr. [iUpoSia „parfum", sl. (bg.) mirodija; mirodenie, s. f. (aromă; vioară-de-noapte, nopticioasă, Hes-peris tristis), din cuvîntul anterior; mironosiţă, s. f. (femeie care a uns cu smirnă corpul lui Iisus; fandosită, ipocrită), din sl. mironosica, Cf. mireasmă, miros, mire.	5322
mir, s. n. - Lume, societate (în opoziţie cu viaţa monahală).
Sl. mirii (Cihac, II, 197; Tiktin; Conev 86). -Der. mirean, adj. (lumesc, de societate; s. m., laic), din sl. mire/linii; mirenesc, adj. (de lume); mirenie, s. f. (lume, statut de laic).	5323
mîr, inteij. - Reproduce lătratul cîinelui.
Creaţie expresivă. - Der mirii, vb. (a lătra), cf. gr. onapayetv; mîriială, s. f. (lătrat); mîrîit, s. n. (lătrat); mîriitor, adj. (care latră); mîriitură, s. f. (lătrat).	5324
mira (-r, at), vb. refl. - 1. (Trans.) A vedea de, a avea grijă. - 2. (înv.) A considera, a se îndoi, a crede, a socoti. - 3. A fi uimit, a se minuna. -Var. (Mold.) miera. Mr. mir, mirare, megl. m(n)ir, m(n)irari, istr. mir.
Lat. mirare, formă vulgară în loc de mirări (Puşcariu 1094; Candrea-Dens., 1137; REW 5603), cf. it. mirare, prov., cat., sp., port. mirar, fr. mirer, alb. merej (Philippide, II, 648). Ipoteza după care forma reflexivă din rom. se datorează unei încrucişări cu sl. cuditi se (Puşcariu, Lr., 277) este inutilă, cf. sp. admirarse. Explicaţia lui miera
pornind de la un lat. *meror (Graur, BL, V, 70) este dubioasă. - Der. mir, s. n. (rar, uimire, mirare); miraz, s. n. (Olt., Trans., mirare, uimire), probabil datorită confuziei cu miraz „moştenire"; mirăzenie, s. f. (Trans., mirare, uimire). 5325
mirac (—ci), s. m. - Băiat, flăcău.
Mgr. iiEtpriaiov (Tiktin). Sec. XVII, înv.; pare cultism.	5326
miraz (-zuri), s. n. - Ereditate. - Mr. miraze, megl. miraz.
Tc. miras, din arab. mîrăţ (Miklosich, Tiirk. Elem., II, 128; Lokotsch 1467a; Bemeker, I, 60), cf. ngr. |ltpO!cn, bg., sb. miraz.	5327
mîrced (—dă), adj. - Veştejit, ofilit.
Lat. marcidus (Puşcariu 1095; Candrea-Dens., 1129; cf. REW 5346; Rosetti, I, 160), cu fonetismul alterat datorat tratamentului expresiv, ca efect al unei false analogii cu mîlc, mîrc. - Der. mîrcav, adj. (Trans., moale; epuizat), cu schimb de suf.; mîrcezi, vb. (a se veşteji); mîrcaviţă (var. mîl-caviţă, mălcaviţă), s. f. (Banat., Olt., reumatism); mălcoz, s. n. (Trans., o anumită boală a turmei).
-	Cf. vîlced.	5328
mire (-ri), s. m. - Bărbat în ziua sau în preajma căsătoriei.
Origine îndoielnică. Trebuie să se ţină cont că acest nume se obişnuieşte a se da bărbatului numai în timpul ceremoniei nupţiale. Presupunem că-i vorba de un cuvînt derivat din mgr. (iupov „unsoare, mir", cf. mir, de ex., de la nupoeiţ „miruit" f. (ropoecroa > mireasă: Este ştiut, de fapt, că ceremonialul nunţii ortodoxe diferă de cel al bisericii catolice, mai ales în privinţa impunerii unei coroane; şi că, pe de altă parte, încoronarea nu se concepe fără mir sau ulei sfinţit. în timpul încoronării matrimoniale nu există ulei, dar se obişnuieşte să se schiţeze cu degetele, pe fruntea mirelui, gestul ungerii, care probabil era real în biserica primitivă; de aici echivalenţa semantică de „uns" - „încoronat" - „însurat", cf. ngr. crtEtpotvcjvco „a încorona" şi „a căsători".
Der. general admisă, din lat. miles „soldat" (P. Papahagi, Notiţe, 36; Tiktin; REW 5568; Spitzer, REB, I, 270; Rosetti, I, 169) este dificilă semantic (cf. Graur, BL, V, 105), dar cf. voină. Celelalte ipoteze nu sînt mai convingătoare: din dacă (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 110); din tc. amir „şef‘, cf. mr. amiră „împărat" (Pascu, II, 108); din cuman, mir „principe" (Philippide, II, 378), care reprezintă aceeaşi ipoteză; din lat. miles, şi calc semantic din bg. voino (Skok, Arch. slaw. Phil., XXXVII, 83); dintr-un lat. *milex < gr. |i£l'pa^ „adolescent" (Diculescu, Elementele, 492);
514
ALEXANDRU CIORĂNESCU
anterior indoeurop. (Lahovary 336). Cuvînt care lipseşte numai în Banat şi Olt. (ALR, I, 254).
Der. mirel, s. m. (Trans. de S., mire); mireasă, s. f. cuvînt rar în Banat (ALR I, 255). Din rom. provine mag. myirăsza (Edelspacher 20).	5329
mireasmă (-esme), s. f. - 1. Parfum, miros bun. - 2. Aromă, substanţă aromatică. - Var. (înv.) mirizmă. Mr. anurismă, megl. mirizmă.
Mgr. (lopiana, în parte prin intermediul sl. mirizmă. - Der. miroznă (var. miroasnă), s. f. (Mold., parfum), încrucişare a lui mireasmă cu miros; miresmi (var. îrtmiresmi, înmiresma), vb. (a parfuma). Cf. mir, miros.	5330
mirie (—ii), s. f. - Fisc.
Tc. miri (Şeineanu, III, 81; Tiktin). Sec. XVUI, înv.	5331
mirişte (-ti), s. f. - Teren după recoltare. -Var. (Trans.) miriştină.
Bg. meriste (Bemeker, II, 37; Conev 68; Candrea) din tc. mera, cf. merea. Mai puţin probabilă der. din sl. mirii (Capidan, RF, II, 280).	5332
mîrîi (—lşsc, — it), vb. refl. - A se împreuna, a se împerechea (numai despre oi şi capre). - Mr. mîrlire, megl. mărles, mărliri.
Bg. mărlja (Conev 57; Candrea; Capidan, Dacor., V, 473), cf. slov. mrlit (Bogrea, Dacor., IV, 832). Ideea de la un lat. *mellîre, în loc de *agnellîre (Lambrior 107; Philippide, Principii, 147) este imposibilă, ca şi cea de la un sl. mrukati (Miklosich, Slaw. Elem., 30). - Der. mîrlaci, s. m. (berbec de sămînţă), din bg. mărlac (Conev 57); mîrlan, s. m. (dobitoc, grosolan, necioplit) pe care Giuglea, LL, I, 166, îl pune în legătură în mod echivoc cu lat. măs şi sp. maron, cf. bg. mîrlenie „copulaţie" (după Scriban, de la nur, cu sensul de „persoană care bodogăneşte"); mîrîit s. n. (copulaţie a oii sau a caprei); mîrlifă, s. f. (oaie aptă de împerechere).	5333
mirosi (—S, —it), vb. - 1. A exala miros. - 2. A percepe mirosul. - 3. A adulmeca. - Var. amirosi, (a)mirosesc. Megl. mirises, mirisiri.
Mgr. nupoittfl, aorist Enupcxra „a parfuma" (Graur, BL, IV, 102; Puşcariu, Lr., 260), cf. v.sb. mirisati (Vasmer, Gr., 99), bg. mirisati, mirosati (sec. XVII). Der. din sl. (Tiktin; Candrea) nu e o ipoteză necesară. Completat de amirosi, este un cuvînt de uz general (ALR, I, 77). - Cf. mir.
Der. miros, s. n. (odor, parfum; olfacţie), postverbal, sau direct din mgr. nupoxjtţ „ungere" (Roesler 573; Mumu 37); miroseală, s. f. (înv., mir; odor, parfum); mirosenie, s. f. (înv., mir; înv.,
parfum); mirosea/ă, s. f. (parfum); mirositor, adj. (parfumat, odorant).	5334
mîrşav (-vă), adj. - 1. Debil, slab, neputincios. - 2. Josnic, mîrşav, ticălos.
Sl. mri&avu (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac,
II,	187; Şeineanu, Semasiol., 209), cf. bg. mărsav, sb. mrsav, ceh. mrsavy. - Der. mîrşevie, s. f. (ticăloşie, josnicie); mîrşevesc, adj. (ticălos, josnic); mîrşeveşte, adv. (josnic; prin trădare); mîrţină (var. mărţină), s. f. (cadavru, măruntaie), din sl. mrucina, cf. sb. mrgina, cr., slov. mercina şi bg. mărsa ( > mr., megl. mărşă „cadavru"); mîrţoagă, s. f. (gloabă), cu suf. -og (Cihac, II, 187; Conev 57; Densusianu, GS, I, 349), cuvînt pe care Diculescu 176 îl lega de v.germ. mariha, marha
>	germ. Măhre „gloabă, mîrţoagă", şi pe care Lahovary 335 îl duce spre o epocă anterioară indoeurop.	5335
mirt (—ţi), s. m. - Arbust ornamental (Myrtus communis). - Var. mirtă.
Lat. myrtus (sec. XIX). Cf. mirsină, s. f. (mirt), înv., din ngr. nupxnvr) (Tiktin).	5336
mirui (-uesc, —it), vb. - (Trans.) A cîştiga, a profita. - Var. merui.
Mag. nyemi (Cihac, II, 515). - Der. mirişug, s. n. (Trans., cîştig, profit, utilitate), din mag. ny-ereseg.	•	5337
mîrzac (-ci), s. m. - Nobil sau şef al tătarilor.
Tc. mirza (Şeineanu, II, 260). - Der. mîrzăciţă, s. f. (nevastă de şef tătar); mîrzăcie, s. f. (nobleţe tătară). Sec. XVII, înv.	5338
mîş-. — Radical care pare să exprime ideea de bîzîială, sau de mişuneală sau cea de pîlpîială.
Creaţie expresivă, paralelă cu fîş, hîş. - Der. mîşăi, vb. (Olt., despre cîini, a adulmeca); mîşcîi, vb. (Munt., a se bălăbăni); mişui, vb. (a furnica, a pui); mişuna (var. mişina), vb. (a furnica, a fierbe), a cărui identitate cu cuvîntul anterior este evidentă (fără îndoială, Cihac, n, 198, îl explică prin sl. mesiti „a amesteca", cf. Tiktin; Drăganu, RF, II, 298, prin sl. mysî „şoarece"; şi Puşcariu 1098; Candrea-Dens., 1141; Candrea; Scriban; Spitzer, BL, IV, 48, prin lat. *messionăre „a recolta"); mişuială, s. f. (furnicare); rnişină (var. mişună, Mold. de S. mişnă), s. f. (abundenţă; furnicare; grămadă, morman; provizii, rezerve; furnicar), cuvînt pe care Puşcariu 1098 îl deriva în mod echivoc dintr-un lat. *mistionem şi Candrea-Dens., 1140, din messionem; cf. REW 5620; mişun (var. mişunei), s. m. (hîrciog, Cricetus frumentarius); mişenifă, s. f. (Mold., furnicare; furnicar). Cf. muşuroi.	5339
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
515
misadă (—de),	s. f. - Căptuşeală de	blană.
Ngr. }iukx5i	,jumătate" (Cihac,	II,	672;
Scriban).	5340
mişca (—C, — at), vb. - 1. A muta, a agita. - 2. A impresiona, a înduioşa. - 3. A se pune în mişcare. - Megl. micicari.
Origine îndoielnică. Pare să provină din lat. miscîre „a agita" ( > sp. mecer, cf. Corominas,
III,	315), prin intermediul unui der. de 'tipul *mîscîcăre, al	cărui rezultat normal	ar	fi
*mişccare, cf. megl. Der. directă din lat. miscere (Philippide, Principii, 48), din * mici care în loc de micăre (Candrea, Rom., XXXI, 313), sau din sl. mykati sţ „a parcurge, a străbate" (Cihac, 177) nu pare posibilă. - Der. mişcăcios, adj. (mobil); mişcare, s. f. (agitare; emoţie); mişcător, adj. (mobil). Cf. nişcorici.	5341
mişcă (—şte), s. f. - Batistă legată cu care se dau lovituri la mîini, într-un joc de copii.
Bg. mîska „şoarece" (Candrea).	5342
mîschşt, s. n. - Varietate de struguri tămîioasă.
-	Var. mişchet.
Tc. misket, din per. miikk (Şeineanu, II, 261; Bemeker, II, 62), cf. bg. misk.	5343
mischie (—Ii), s. f. - Oţel. - Var. mischiu, muşchi(u).
în loc de *demischie, din sb. demiskija şi acesta din gr. Stutcmov, tc. demiski „din Damasc" (Bogrea, Dacor., I, 264). Relaţia cu tc. miskal „oţel tare pentru ascuţit" (Şeineanu, II, 261; Candrea; Scriban) pare dubioasă.	5344
mişculă (-Ie),	s. f. - Scoruşă.
Ngr. liotxrxouAov „moşmon" (Cihac, II, 676). Sec. XIX, înv.	’	5345
misei (—ea), adj. - 1. Sărac, mizer, nenorocit.
-	2. Mizerabil, josnic, mîrşav. - 3. Laş.
Lat. mîsellus (Puşcariu 1097; Candrea-Dens.; 1078; REW 5607), cf. it. misello, prov., v.fr. mesei „lepros", cat. mesell, v.sp. mesillo. Pentru semantism, cf. sp. miserable şi Şeineanu, Semasiol., 202.
Der. mişeii (var. mişeld), vb. (a se plînge; a defăima, a ponegri, a terfeli); mişelame, s. f. (înv., sărăcime); mişelătate, s. f. (înv., ticăloşie, mizerie); mişelesc, adj. (mîrşav, laş); mişeleşte, adv. (josnic); mişelie, s. f. (înv., sărăcie, mizerie; josnicie; laşitate); mişelnic, adj. (josnic); mişelos, adj. (înv., josnic, mîrşav).	5346
mîsgăli (—Iese, — it), vb. - A mînji; a murdări, a păta. - Var. mîzgăli, smîngăli, măsgăli, (Trans. de N.) mozgoli.
Creaţie expresivă, cf. mînzăli „a mînji", migăli „a se chiori, a se uita mult la ceva", morfoli „a
murdări" etc. S-a presupus o relaţie cu pol. mazgăc „a unge", din sl. mazati „a unge" (Cihac, II, 185; Candrea); cu rut. markaliti (Bogrea, Dacor., IV, 833); cu rut. mazguljati (Scriban), care trebuie să provină din rom.; sau un der. din lat. *exmaculăre cu infix (Buescu, RPF, III, 256). -Der. mîsgăleală, s. f. (pată); misgălitură, s. f. (mînjeală; pată); mîsgălici, s. m. (conţopist, po-etastru).	5347
Misir, s. m. - Egipt. - Mr. Misirire, megl. Măsqr.
Tc. Misir, din ebr. mişri (Miklosich, Tiirk. Elem., II, 126; Şeineanu, II, 261; Meyer, Neugr. St., II, 40; Lokotsch 1473; Bemeker, II, 61). -Der. misir, s. m. (cal arăbesc; înv., monedă turcă, în 1821 valora 7 taleri); misirliu, s. m. (guguştiuc). Cf. sp. mezari (Corominas, III, 310).	5348
misit (—ţi), s. m. - 1. Agent de schimb. - 2. Intermediar, traficant.
Ngr. |i£orrr)ţ (Bemeker, II, 39; Tiktin), cf. bg., alb. mesit. - Der. misitie, s. f. (ocupaţia misitului; trafic, mai ales de influenţă), din ngr. neoraa; misiti, vb. (a interveni, a face trafic), din ngr. HEcrtTeixo.	5349
mişiţă (-te), s. f. - Braţ.
Sl. mysîca. Legătura cu mişină stabilită de Drăganu, RF, II, 297 este îndoielnică. Sec. XVI, înv.	5350
mişmaş (-şuri), s. n. - 1. Talmeş-balmeş, bălmăjeală, amestecătură. - 2. Vin amestecat cu sifon.
Germ. Mischmasch (Tiktin).	5351
mişto, adj. - (Arg.) Drăguţ, frumos.
Ţig. mişto „bun" (Graur 171; Juilland 168), cf. ţig. sp. mişto „bun" (Clavena 159).	5352
mistragancă, s. f. - Varietate de oaie. - Var. mistrugancă.
Probabil deformaţie a rus. Astrachanskii „din Astrakan". După Candrea, ar fi un der. din mistreţ.
5353
mistreţ (-eaţă), adj. - Ambiguu, promiscuu.
Lat. mîxtîcius ^Candrea, Conv. lit., XXXIX, 1132; Candrea, Elements, 16; Candrea-Dens., 1087; Tiktin), cf. sp. mestizo. Se zicea şi se mai zice încă despre tot ce aparţine în acelaşi timp la două rase sau naturi diferite (timp mistreţ, timp nedeterminat, între bun şi rău); sau despre plante ori despre animale sălbatice care aparţin unei specii cultivate sau domestice (măr mistreţ, măr pădureţ; porc mistreţ, „porc sălbatic" sau „de pădure"). Pentru infixul r, cf. abruz. ammistricari faţă de rom. amesteca. Ipoteza unui lat. 'mir-
516
ALEXANDRU CIORĂNESCU
turicius (Puşcariu, Dacor., VII, 478) nu e necesară. Der. din alb. mistrec „pitic" (Şeineanu, Creation metaphorique, II, 1905, 92) nu e admisibilă; din contră, alb. trebuie să provină din rom. (Capidan, Dacor., VII, 154). - Der. mistricioniu, adj. (Banat, hibrid); mistrifat, adj. (Olt., hibrid; amestecat).	5354
mistrie (—ii), s. f. - 1. Unealtă de zidărie. - 2. (Arg.) Briceag de bărbierit. - Mr. mistrie, megl. mistriiă.
Mgr. nuorpi, din gr. nixrtpov „lingură" (Bemeker, II, 62; Tiktin; Vasmer, Gr., 99; Rosetti, II, 65); cf. alb. mistri, bg., sb., cr. mistrija. 5355
mistui (-uesc, —it), vb. - 1. A digera. - 2. A consuma, a devora. - 3. A suprima, a anihila. -
4.	A ţine ascuns, a face să dispară. - Var. amistui.
Mag. emeszteni (Cihac, II, 516; Tiktin; Mîn-drescu 173; Gâldi, Dict., 83). - Der. mistuitor, adj. (devorator, vorace).	5356
misurcă (-ci), s. f, - Coif.
Pol. misiurka (Tiktin). Sec. XVII, înv. 5357
mită (-te), s. f. - Şperţ, bani care servesc pentru a da şperţ.
Sl. myto „recompensă" (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 198), cf. sb., cr. mit(o), pol., rus. myto. - Der. mitariu, s. m. (înv., persoană coruptă); mitui, vb. (a da mită); mituială, s. f. (şperţuire); mitărnicie, s. f. (înv., şperţ). 5358
mită (-ţe), s. f. - 1. Smoc de lînă sau de păr.
-	2. Lînă de miel netunsă. - 3. Smoc de păr la pintenul călăreţilor. - Var. mif. Mr. riif.
Origine îndoielnică. Se consideră în general drept der. de la un lat. *agnicius „de miel" (Candrea-Dens., 1142; Candrea; Pascu, Beitrăge, 11; Pascu, I, 134), der. care pare posibilă, dar nu suficientă pentru a explica toate accepţiile cuvîntului. Poate că este în loc de *nifă şi vine din lat. inituum, cf. reg. nizulu „fir", catan. nizzulu „fir" (Rom. Forsch., LXIV 417). Der. din pol. jagniţcy „de miel“ (Cihac, II, 199), din lat. mica „fragment" (Tiktin) sau din mîfă „pisică" (REW 5557) pare îndoielnică.
Der. miţui (var. miţi), vb. (a tunde mieii pentru prima oară); miţuit, s. n. (tunsul mieilor); miţos, adj. (cu multe miţe), care nu are nici o legătură cu mîfă (Puşcariu, Jb., XI, 54; REW 5557).
5359
mîţă (—ţe), s. f. - Pisică. - Megl. mată.
Creaţie expresivă, comună multor idiomuri, cf. it. micio, v.fr. mite, sp. miz(o), germ. Mieze, bg., sb., cr. maca (de unde megl., ngr. |iaroiov, alb. matse), v. Diez, 1,276; Cihac, II, 190; Meyer 263;
Şeineanu, Semasiol., 177; Bemeker, II, 1; REW 5557.
Der. mîţ, s. m. (pisoi); mîţesc, adj. (de pisică); mîfan, s. m. (pisoi, cotoi); mîţeşte, adv. (ca pisicile); mîţişor, s. m. (creangă de salcie în floare, serveşte drept ramură de palmier în Duminica Floriilor); mîfos, adj. (capricios). - Din rom. provine mag. moca (Edeispacher 19).	5360
mitră (-re), s. f. - Tocă purtată de prelaţi.
Gr. (iixpa, parţial prin intermediul sl. mitra (Mumu 38; Tiktin; Conev 108). - Der. mitrofor, adj. (cu mitră), din mgr. uvrpapopoţ (Gâldi 211).
5361
mftră (-re), s. f. - Matrice, uter. - Mr. mitră.
Ngr. n^rpa. - Der. mitral, adj., din fr. mitral; mitropolie, s. f. (biserică ortodoxă cu rang superior episcopiei), mr. mitropule, din mgr. nryrponoXtţ, parţial prin intermediul sl. mitropolija (Vasmer, Gr., 100); mitropolit, s. m. (arhiepiscop în ierarhia ortodoxă), din mgr. ntyrponoXmiţ (Mumu 38); arhimitropolit, s. m. (arhiepiscop principal); cu gr. dpxi- „super"; metropolă, s. f. (capitală), din fr. metropole; metropolitan, adj. (al capitalei). 5362
miză (-ze), s. f. - Suma depusă de jucător.
Fr. misp, cf. ngr. (il£a - Der. miza, vb. (a ponta), din f:. miser.	5363
mîzdă (-de), s. f. - l. Recompensă, salariu, retribuţie. - 2. Mită, cîştig necinstit. - 3. Aidămaş, bacşiş, dare. - Var. măzdă, măzdea.
Sl. mizda „recompensă" (Miklosich, Lexicon, 388; Cihac, H, 191). Sec. XVII, înv. - Der. mîzdelnic, adj. (înv., corupt); mîzdi (var. măzdi, măzdui), vb. (a corupe), înv.	5364
mîzgă, s. f. - 1. Sevă, suc. - 2. Sacîz, răşină secretată de lemn. - 3. Substanţă vîscoasă în general. - 4. Nămol, glod. - 5. Flegmă, mucozi-tate. - 6. Mucegai. - Mr. mîzgă „nămol".
Sl. mezga „sevă" (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 191; Bemeker, II, 54; Conev 51), cf. bg. măzgd, cu sensul de „sevă". - Der. mîzgos, adj. (plin de sevă, de suc; vîscos, lipicios). 5365
mlacă (-ăci), s. f. - Mocirlă, mlaştină.
Sb., rut. mlaka (Tiktin). în Olt. şi Banat. - Der. mlăcos, adj, (mocirlos); mlaştină, s. f. (mocirlă), probabil în loc de *mlaciştină, din pl. sau mai curînd de la un dim. *mlacka (după Scriban, de la un sl. *mlascina; după Puşcariu, Conv. lit., XXXVIII, 463, din alb. mlask, cf. Philippide, II, 724; după Conev 40, din sl. mlaştina, care nu ne e clar); mlăştinos, adj. (mocirlos); mlaştinifă, s. f. (plantă, Epipactis palustris).	5366
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
517
mladă (-ăzi), s. f. - Dumbravă.
Sl. maldu „tînăr“ (Cihac, II, 199; Tiktin), cf. sb., cr. mlad „tînăr“. - Der. mlădiu, adj. (flexibil, elastic), cu suf. -iu (după Conev 49, din bg. mlazdî); mlădios, adj. (flexibil); mlădia (var. înmlădiă), vb. (a se undui, a se pleca); inmlădiere, s. f. (unduire); mlădoacă (var. mlădoagă), s. f. (Olt., vargă), din bg. mladoka (Iordan, Dift., 215; Pascu, Suf., 226); mlădiţă, s. f. (vlăstar, lăstar, odraslă), din sl. (bg., sb., slov.) mladica (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Diez, I, 444; Bemeker, II, 72; Conev 51; Vaillant, BL, XIV, 10); mlaje, s. f. (varietate de salcie, Salix viminalis; nuia de răchită), din bg. mldzja (Candrea; Scriban), sau din pl. lui mladă, prin intermediul unui nou singular regresiv.	5367
moacă (-ce), s. f. - 1. Măciucă, ghioagă. - 2. Căpăţînă, devlă. - 3. Cap de dovleac, persoană ignorantă. - 4. Domnişoară, tinerică. - 5. Zglă-voacă. - 6. Mormoloc. - 7. Barbun (Cottus gobio).
Creaţie expresivă, pornind de la *moc, formă neatestată, care indică ideea de „obiect rotund", cf. coc (Iordan, Dift., 208; Philippide, Principii, 61; Iordan, BF, IV, 183). Legătura care s-a încercat să se stabilească cu sb., cr. muk „tăcere" (Loewe 71) nu pare posibilă. - Der. moche, s. f. (toantă, proastă); moachifă, s. f. (proastă, neroadă); mochiu, s. m. (prost, imbecil); măcău, s. n. (Bucov., Mold., ghioagă); mocan s. m. (ţopîrlan, nătîng; om de munte ardelean, cioban din Transilvania), cu suf. -an (der. din mag. mokăny „ţăran"; propusă de Cihac, II, 516, nu e posibilă); mocancă, s. f. (ţărancă din Transilvania, tran-silvăneancă); mocăncuţă, s. f. (un dans popular; Arg., hîrtie de 500 de lei), la care ultimul sens se explică prin efigia acelei emisiuni; mocănesc, adj. (rustic; pastoral); mocănos, adj. (nerod, nătărău); mocîrţan, s. m. (nerod); mocofan, s. m. (nerod); mogîrlan, s. m. (bădăran, necioplit); modirlan, s. m. (nerod); mocirţă (var. mogîrlă), s. f. (nerod); mogîrdan (var. mogildan, mogîldăii), s. m. (bădăran, nerod; măscărici); mogîndă, mogîrdă, mogîl-deaţă, mogîrdeaţă, Trans., mohoandă, mohin-deaţă, mohondeafă, Mold., măgăiaţă, mogoiafă), s. f. (pocitanie, necioplit); moglan, s. m. (ţăran); modoran (var. modoroi), s. m. (Mold., Trans., ţăran); mohoandă, s. f. (Trans., toantă, proastă); modilcă, s. f. (tumoare, gîlcă); modilcos, adj. (cu umflături). Pentru unele din aceste cuvinte s-au căutat etimologii străine. Modirlan a fost pus în legătură cu sb. mucurli (Cihac, II, 201); modoran cu ţig. (Graur, 173); modoroi cu mag. mogor(vă)
„morocănos" (Cihac, II, 516) sau cu modur (Candrea); şi modilcă ar fi în loc de *mogîlcă, din rut. mogilka „gorgan" (Cihac, II, 204; Bogrea, Dacor., IV, 834). - Cf. mocăi.
Din rom. provin mag. mokăny „ţăran" şi tc. mukan „cioban din Transilvania" (Meyer, Tiirk St., I, 2).	5368
moagăr (—ră), adj. - Slab, descărnat.
Germ. mager (Candrea). în Trans.	5369
moale, adj. - 1. Blînd, blajin, suav, plăcut. - 2. Slab, destins, flasc. - 3. Debil, lăsător. - 4. Leneş, trindav, greoi. - Mr., megl. moale, istr. mole.
Lat. mollis (Puşcariu 1101; Candrea-Dens.,
1143; REW 5649), cf. it., port. molie, prov., v.fr. mol, fr. mou, cat. moli, sp. muelle. - Der. moale, s. f. (fontanelă); moaleş, adj. (flasc, fleşcăit); molan, s. m. (leneş, puturos, om molatic; peşte, Cobitis barbatula), în Banat, Olt. şi Munt.; molănete, s. m. (Olt., trîndav, leneş); molaş, s. m. (Trans., peşte, varietate de mihalţ, Lota vulgaris); molătate, s. f. (înv., moliciune); molatic (var. molatec), adj. (moale, suav; delicat, plăcut; leneş, insolent); molău (var. molhi), adj. (moale, leneş); molătui, vb. refl. (Maram., a se distra); moleşală, s. f. (indolenţă, lenevie); moleşi, vb. refl. (a se înmuia); moleşitor, adj. (care moleşeşte); molete (var. molef) s. m. (peşte, Cobitis barbatula); moliciune (var. înv. molăciune), s. f. (moleşală, delicateţe, suavitate; indolenţă, lene; voluptate); moloman, s. m. (Olt., leneş, puturos); moloşa, vb. refl. (a se înmuia); moloşag (var. moleşag), s. n. (Mold., Trans., dezgheţ, timp umed şi călduros la începutul primăverii); mălăeţ, adj. (molişor, fleşcăit, răscopt), în loc de *molăeţ, cf. moleţ, molău (după Cihac, II, 184; Weigand, Jb., XVI, 78; Loewe 53; Candrea şi Scriban; din mălai, imposibil semantic); moleaţă, s. f. (moliciune), cf. sp. mollez (Giuglea, LL, I, 178; Candrea-Dens., 1145, îl explică prin lat. mollitia, cf. REW 5650); rnolcel, adj. (molişor), pe care Candrea-Dens., 114 îl derivă din lat. mollicellus. Cf. muia, moină.
5370
moară (—ori), s. f. - 1. Clădire unde se macină cereale. - 2. (Arg.) Ceas. - 3. Jocul de ţintar. -Mr., megl. moară.
Lat. mo la (Candrea-Dens., 1148; Tiktin; REW 5641), cf. it., prov., cat. mola, fr. meule, sp. muela, port. mo. - Der. morar, s. m., cu suf. -ar (după Puşcariu 1108 şi Candrea-Dens., 1148, din lat. molărius)', morăreasă (var. morăriţă), s. f.; moră-resc, adj.; morărie (var. morărit), s. f. şi n. (ocupaţie de morar); morări, vb. (a face serviciul
518
ALEXANDRU CIORĂNESCU
de morar); morişcă, s. f. (moară de mînă; jucărie; guraliv).	5371
moare, s. f. - 1. (Mold., Bucov.) Un fel de saramură în care se pun murăturile. - 2. (Olt.) Lături. - Mr. moare.
Lat. muries, măria (Puşcariu 1103; Philippide, Principii, 40; Candrea-Dens., 1151; REW 5756), cf. it. moia, prov. muire, v.fr. muire, sp. muera.
-	Der. mura, vb. (a pune legume la conservat în moare; a uda, a îmbiba cu apă); murătoare, s. f. (saramură); murătură, s. f. (legumă conservată în saramură sau în oţet). - Cf. saramură. 5372
moare, s. f. - (Mold., Bucov.) Natură, temperament, mai ales în sens defavorabil; irascibilitate, nelinişte. - Mr. moru.
Lat. mos, morem (Candrea; V. Grecu, Codrul Cosminului, I, 569). Pentru mr., cf. Papahagi, GS.,
1,	569.	5373
moarte (-orţi), s. f. - 1. Sfîrşit, deces. - 2.
Omucid, omor. - Mr. moarte, megl. moarti.
Lat. mortem (Puşcariu 1104; Candrea-Dens., 1175; REW 5688), cf. alb. morte (Philippide, II,
648), it., port. morte, fr., cat. mort, sp. muerte. -Cf. mort, muri. - Der. neol. mortal, adj., din fr. mortal; mortalitate, s. f., din fr. mortalite; inmor-talitate, s. f., din fr. immortalite; mortifica, vb., din fr. mortifier; mortijica(i(un)e, s. f., din fr. mortification; mortuar, adj., din fr. mortuaire.
5374
moaşte, s. f. pl. - Relicve. - Megl. moaşte.
Sl. mosti (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 199; Bemeker, II, 70; Conev 112), cf. bg., sb., rus mosti.	5375
mocăi (-ăesc, -it), vb. - 1. A da din cap. -
2.	A munci din greu. - 3. A lucra încet şi fără spor. - Var. mogăi.
Creaţie expresivă, pornind de la rădăcină moc-, cf. moacă. - Der. mocoşi, vb. (a se speti; a munci fară spor), cu suf. expresiv -şi (după Tiktin, legat de sl. mqka, cf. muncă; după Bogrea, Dacor., IV, 834, din rut. Makosa „zeiţa odihnei"); morcoşi, vb. (Trans., a pune buceaua la butucul roţii), cu r epentetic; morcoaşe, s. f. (Trans., bucea); morcoti, vb. (înv., a bolborosi), cf. Iordan, BF, 194 (după Tiktin, din pol. markotac; după Candrea, din rut. morkotati; după Scriban, din rut. murkotiti); mo-goroji (var. mogorogî), vb. (a căra; a bolborosi, a mormăi), pe care Cihac, II, 516, îl pune în legătură cu mag. mocorogni „a se bîlbîi" şi Scriban cu mag. megmorogni „a grohăi"; mogorog, s. m. (Mold., persoană nemulţumită); morocăni, vb. (a bombăni, a dojeni), pe care Cihac, II, 516 îl lega de mag. morgolodni, Tiktin cu sl. mrîtknqti „a
întuneca" şi Scriban cu mag. morogni; mo-rocăneală, s. f. (bombănit); morocănos adj. (nemulţumit; ursuz, posac), modoşi, vb. (Banat, a lenevi).	5376
mocrotă (-te), s. f. - Umoare, secreţie.
Sl. mokrota, din mokru „umed". Sec. XVI, înv. Cf. moceră.	5377
moceră (-re), s. f. - (Maram.) Mlaştină, smîrc.
Rut. mocar (Candrea), sl. moca, din sl. mokru „udat". - Der. moceriţă (var. mociorifă), s. f. (mlaştină), din bg. mocor; mocirlă, s. f. (mlaştină, smîrc; gunoi, mediu corput), mr. mucirlă, cu suf. expresiv -irlă, cf. ciocîrlă (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Miklosich, Lexicon, 381; Cihac, II, 200; Bemeker, II, 70; Conev 40), cf. pol. moczyia, mag. mocsolya, bg., sb., cr. mocar; mocirlos (var. Maram. mociros), adj. (mlăştinos); morşilă, s. f. (Banat, mocirlă). Cf. mocrotă.	5378
mocni (-nesc, -it), vb. - l. (Mold.) A se uda, a se muia, a se umezi. - 2. (Despre foc, jar) A arde înăbuşit. - 3. (Despre idei, sentimente) A rămîne ascunse. - 4. A cădea pe gînduri, a medita.
-	5. A tăcea, a nu se manifesta.
Sl. moknqti „a se uda" (Candrea; Scriban). Der. din sl. mlîiknqti, cf. mile (Cihac, II, 200) e mai puţin probabilă.	5379
mocru (-oacră), adj. - (Trans.) Varietate de cireşe.
Mag. makra „varietate de struguri" (Scriban).
5380
mod (—duri), s. n. - Fel. manieră.
Lat. modus (sec. XVII). Apare pentru prima oară la Radu Greceanu. Este dubletul lui modru, s. n. (Trans., mod), din mag. modus, modor, modra (Cihac, II, 516; Tiktin; Candrea; Scriban; der. din lat. modulus , sugerată de Philippide, Principii, 49 şi 148 e improbabilă).
Der. modă (mr. modă), s. f., din fr. mode, sau it. moda, cf. ngr. (loSa, tc., bg. moda; modalitate, s. f., din fr. modalite; model, s. n., din fr. modele; modela, vb. (a forma), din fr. modeler; modelaj, s. n., din fr. modelage; modera, vb. (a tempera), din fr. moderer; moderator, adj., din fr. mode-rateur; moderafi(un)e, s. f., din fr. moderation; modest, adj., din fr. modeste; modestie, s. f., din fr. modestie; modic, adj., din fr. modique; modici-tate, s. f., din fr. modicite; modifica, vb., din lat modificare (sec. XIX); modificaţi(un)e, s. f., din fr. modification; modistă, s. f. (femeie care confecţionează pălării de damă).	5381
modur (-ră), adj. - Gri, brun.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
519
Bg. modăr, sb. modar (Candrea). în Banat şi Trans.	5382
mofluz (-ză), adj. - 1. Falit. - 2. Cu banii pierduţi. - Mr. mufluz.
Tc. mufluz (Roesler 599; Şeineanu, II, 262; Lokotsch 1491), cf. ngr. |KW(pAoT%ri<;, alb. miiflis „sărac“, bg. mîuhluz, sb. mufluz. - Der. mofluzi, vb. (a da faliment); mofluzie (faliment); mofluzite (var. mofluzluc), s. n. (faliment), din tc. mufluzlik.
5383
moft (—turi), s. n. - 1. Fleac, bagatelă. - 2. Scorneală, balivernă. - 3. Fason, sclifoseală.
Tc. mufl, din per. mufl „fără importanţă" (Loebel 204; Şeineanu, II, 262; Lokotsch 1492), cf. sb. mufîe „gratuit". La ultimul sens e posibilă intervenţia unei încrucişări cu ngr. |iqx0oţ „dificultate" (Cihac, II, 677). - Der. moftangiu, s. m. (palavragiu, şarlatan); moftangioaică, s. f. (şarlatancă, escroacă; sclifosită, fandosită); moftologie, s. f. (neseriozitate); moftolog, s. m. (grandoman, snob); mofturos, adj. (năzuros, fandosit).	5384
mohair (—ruri), s. n. - Varietate de lînă de capră, postav din lînă de capră. - Var. (înv.) muhai(e)r.
Tc. (arab.) muhaye (Scriban; Şeineanu, II, 264), cf. ngr. nouxai'api, fr., engl. mohair.	5385
mohor (—ri), s. m. - Părîng (Setaria glauca, Setaria viridis).
Mag. mohar (Cihac, II, 516; Tiktin; Gâldi, Dict., 94), cf. sb., cr. muhar, bg. mohor (Conev 46). - Der. mohorît, adj. (înv., roşu-închis; sumbru, întunecat; întristat, melancolic), pentru culoarea spicului; mohori, vb. (a întrista, a întuneca); mohorală (var. mohoreală), s. f. (obscuritate; nelinişte, regret; monotonie); mohorîu, adj. (înv., roşu-închis); mohorifi, vb. (înv., a vopsi în roşu); muhurel, adj. (cu pielea brună). 5386
moină (—ne), s. f. - 1. Vreme umedă şi călduţă care urmează frigului de iamă, dezgheţ. - 2. Teren arabil, lăsat necultivat un an pentru a odihni pămîntul. - 3. Peşte de rîu (Cobitis barbatula).
De la moale, adj., prin intermediul pl. moi sau de la vb. muia, dar der. prezintă dificultăţi (poate printr-o formă anterioară *moină, cu suf. -ină). Der. din moale e general admisă; dar pare inutilă încercarea repetată de a ajunge pînă Ia latină (din mollis, după Iordan, BF, III, 243; din *mollinăre, după Drăganu, Dacor., III, 514; din *mollimen, după Giuglea, Dacor., IV, 1553; din *mollio, -onis, după Spitzer, BL, XIV, 48; din *mollius, printr-un *moiu pierdut, după Candrea). Pentru suf., Tiktin sugerează un paralelism cu doină. Der.
dintr-un sl. mociti „a umezi" (Cihac, II, 200), ca sb., cr. mocina, e improbabilă. Pentru sensul 3, cf. molan şi, la fel, moişcă, s. f. (guvid), moiţte, s. f. (Trans., Banat, dezgheţ), pe care Cihac, II, 200, îl derivă din *mocişte, din sl. moca „băltoacă".
Der. moina (var. înmoina), vb. (a dezgheţa); moinos, adj. (umed, propriu dezgheţului). 5387
mojar (—re), s. n. - Piuliţă, vas pentru mă-runţit. - Var. mo(a)jer.
Mag. mozsar, din germ. Morser (Cihac, II, 516; Candrea; Gâldi, Dict., 146); în Trans. 5388
mojdan (-ne), s. n. - Măduvă.
Sl. mozdanu (Tiktin). Sec. XVI-XVII, înv. Cf. mojdrean.	5389
mojdi (—dese, —it), vb. - A pisa, a meliţa.
Sb. mozditi. - Der. mujdei (var. mojdei), s. n. (pastă de usturoi cu ulei sau cu apă), cf. sb. mezdenik, „pastă de fasole" (după Cihac, II, 204, din sl. mostîzî „untdelemn"; după Tiktin, din sl. mozga, cf. mîzgă; după părerea ciudată a lui Creţu 338, din lat. muria de allium); mojdier, s. n. (pilug).	5390
mojdrean (—eni), s. m. - Varietate de frasin (Fraxinus omus).
Sl. (sb., cr.) mezdriţi „a (se) decortica", cu suf. -ean. Se explică prin mană care desprinde de pe trunchi coaja, ce se foloseşte ca purgativ. După Tiktin, pus în legătură cu mîzgă; după Scriban, din bg. myzdren. Cf. mojdan.	5391
mojic (—ci), s. m. - 1. Ţăran, om simplu. - 2. Bădăran, ţopîrlan. - 3. (Adj.) Josnic, obraznic, neruşinat.
Rut., rus. muzik (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 201), cf. pol. muzyk, ceh. muzik. Este dubletul lui mujic, s. m. (ţăran rus), cultism din sec. XIX.
Der. mojicesc, adj. (grosolan); mojiceşte, adj. (cu mojicie); mojicie, s. f. (grosolănie, obrăznicie); mojicime, s. f. (ţărănime, plebe); mojicos, adj. (ţărănesc).	5392
mol, s. n. - Vin.
Ţig. mol (Graur, 173; Juilland 169). Cuvînt de Arg., ca şi der. molan, s. n. (vin), molete, s. m. (vin).	5393
mola, interj. - Lasă, dă drumul!
It. molia, prin intermediul tc. mola (Scriban). Termen marinăresc.	5394
mola, s. f. - Titlu onorific pentru demnitarii turci.
Tc. mola, din arab. maula (Eguilaz 465; Şeineanu, III, 81; Lokotsch 1448). Sec. XIX, înv.
5395
520
ALEXANDRU CIORĂNESCU
moldă (-de), s. f. - Copaie, covată, albie. -Var. muldă.
Germ. Mulde (Tiktin). în Trans. şi Olt. 5396 modovean (-eni), s. m. - Locuitor din Moldova. - Var. (Mold.) moldovan, (ironic) şol-dovean.
De la Moldova. - Der. modoveancă, s. f.; moldovenesc, adj., modoveneşte, adv.; moldo-venie, s. f. (dialectul moldovenesc); moldovenism, s. n. (particularitate lingvistică din Moldova; patriotism local moldovenesc).	5397
molebnic (-ci), s. m. - Preot.
Sl. molîbnikk Sec. XVII, slavism cult, ca şi molenie, s. f. (înv., rugăciune), din sl. moljenije. Cf. moliftă.	5398
molfăj (-ăesc, -it), vb. - A clefâi, a morfoli.
-	Var. morfăi, molfeca.
Creaţie expresivă, cf. var. lui morfoli, fonfăi, jîlfîi, corfoţi. Der. din sl. mliiriti „a se frămînta" (Cihac, II, 202) este improbabilă. - Der. mol/ă, s. f. (tumoare), prin încrucişare cu bolfa; molfăit, s. n. (clefăială),	5399
molie (-ii), s. f. - Nume dat mai multor specii de fluturi mici.
Sl. moli (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 202; Conev 52), cf. slov., cr., rus. molj, mag. moly.
-	Der. molete, s. m. (vierme care trăieşte în făină,
Tenebrio molitor), reconstituit din pl. moleţi, din bg. molec „molie" (Candrea).	5400
molimă (-rne), s. f. - Epidemie, contagiune.
-	Mr. molimă
Ngr. notenna (Tiktin; Gâldi 211). - Der. molimos, adj. (contagios); molipsi, vb. (a contamina), din ngr. noXeuo, aorist noXe^co, cf. bg. molepsa (Conev 93), mr. mulipsire; molipseală, s. f. (contaminare); molipsitor, adj. (contagios).
5401
moliftă (-te), s. f. - Slujbă, serviciu religios celebrat în afara slujbelor obişnuite. - Var. (înv.) molitvă moliţfă. Megl. moliftă
Sl. (bg.) molitva (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Miklosich, Lexicon, 379; Cihac, II, 201; Bemeker, II, 66), din sl. molîba, „rugăciune", moliti „a ruga". - Der. molitve(l)nic (var. moliftelnic), s. n. (liturghier, ritual), din sl. molitviniku, cf. bg., sb. molitvenik. Cf. molebnic.	5402
molotru (-ri), s. m. - Sulfină (Melilotus co-erulea). - Mr. malathru.
Mgr. napadpov, prin intermediul sl. molotri (Cihac, II, 202; Tiktin; Conev 48). Der. directă
din gr., printr-o var. *|ioXo0pov (Diculescu, Elementele, 469), pare mai puţin probabilă. 5403 moloz (-zuri), s. n. - Piatră spartă, dărimături.
Tc. moloz (Şeineanu, n, 263); Loebel 64; Lokotsch 1481), cf. bg. molos.	5404
molton, s. n. - Ţesătură groasă de bumbac.
Fr. molleton.	5405
molură (-ri), s. f. - Varietate de chimion (Foeniculum vulgare).
Origine necunoscută. Legătura cu mălură (Scriban) este îndoielnică.	5406
momi (-mese, —it), vb. - A seduce, a atrage, a ademeni. - Megl. mumes.
Sl. mamiti „a înşela" (Miklosich, Lexicon, 362; Cihac, II, 202; Tiktin; Bemeker, II, 15; Conev 98), cf. bg. mamjă, cr. mamiti, pol. momic.
Der. momeală, s. f. (ademeneală, tentare; nadă); momelnic, s. m. (înv., prestidigitator); smomi, vb. (a înşela, a seduce), cu j- expresiv (după Geheeb 39, cu -j sl., cf. sl. izmamiti).	5407
momîie (-i), s. f. - Sperietoare, gogoriţă, baubau.
Creaţie expresivă (REW 5277), coincide cu alte cuvinte străine, fără să se poată stabili o legătură directă, cf. ngr. (loqiaOvaţ (etimon din rom. după Cihac, II, 672), arab. mumîya (Eguilaz 745), slov. mamona. Der. din mamă (Giuglea, Dacor., II, 825) nu e posibilă. - Var. mămîie, mămuie, (înv.) mamuie; momîiaţă, mămăiaţă, cu acelaşi suf. din mogîldeafă; momîrlan, s. m. (ţopîrlan; pocitură; sperietoare; dărîmătură), cf. mîrlan, ţopîrlan; ma-miţă, mămină, manină, momilă, namilă, cf. acest cuvînt; mamomiţă, s. f. (sperietoare); mamomic, s. m. (insectă, Meloe proscarabaeus), pe care Candrea îl pune în legătură cu bg. mramoren „marmorean" (pentru semantism, cf. larvă)-, mor-niţă, s. f. (Bucov., ţînţar, Ceratopogon pulicarius), prin afereza lui mamomiţă; momiţar, s. m. (Bucov., ţînţar). - Cf. mămăruţă.	5408
momită (-te), s. f. - Ganglioni de animale din care se pregătesc mîncăruri.
Bg. momici (Candrea; Conev 90). Der. din sb. micina „tumoare" (Cihac, II, 202) nu pare posibilă.	5409
monah (—hi), s. m. - Călugăr, frate.
Mgr. (xovaxo;, parţial prin intermediul sl. mona-chu (Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 100), cf. it. monaco, fr. moine, sp. monje. - Der. monahal, adj. (de monah); monahicesc, adj, (monahal); ieromonah, s. m. (călugăr preot), din mgr. iepo(iovaxoţ, sl.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
521
jeromonachu; monahie, s. f. (călugăriţă), din sl. monachija, cultism; monahism, s. a (călugărie).
5410
monarh (-hi), s. m. - Suveran.
Mgr. |iovap%oq, parţial prin intermediul lat. monarchus (sec. XVII, cf. Tiktin; Gâldi 211), şi apoi din fr. monarque. - Der. monarhic, adj., din fr. monarchique; monarhi, vb. (înv., a domni); monarhie, s. f., din mgr. jxovcepxia; monarhină, s. f. (înv., regină, suverană), din germ. Monarchin, sec. XVIII; monarhism, s. n., din fr. monarchisme; monarhist, s. m., din fr. monarchiste. 5411 mondir (-ruri), s. n. - Uniformă, haină militară. - Var. mundir.
Fr. monture > germ. Montur, şi de aici rus. mundir (Sanzewitsch 205; Tiktin; Bogrea, Dacor.,
1,	292; Vasmer, II, 173), cf. pol. mundur. - Der. înmundira, vb. (a se îmbrăca în uniformă).
5412
monştă (-te), s. f. - Ban de metal. - Var. monedă.
Lat. (it.) moneta (sec. XIX); var,, din ven. moneda, prin intermediul ngr. |iOV£8a (Graur, BL,
IV,	103; Gâldi 211). - Der. monetar, adj.; monetărie, s. f. (locul unde se fabrică monedă); moneliza, s. f. (a bate monedă; a mercântiliza).
5413
monoclu (-Iuri), s. n. - Un tip de lentilă pentru un ochi.
Fr. monocle. - Der. monoclat, adj. (prevăzut cu un monoclu).	5414
monolog (-guri), s. n. - Soliloc.
Fr. monologite. - Der. monologa, vb. (a vorbi singur), din fr. monologuer; monologhist, s. m. (persoană care recită un monolog).	5415
monstranţă (-ţe), s. f. - Custodie.
Germ. Monstranz (Candrea). Se foloseşte numai în cultul catolic.	5416
monstru (—ştri), s. m. - 1. Dihanie, colos. -
2.	(Adj.) Monstruos, ieşit din comun. - Mr. mostm.
Fr. monstre. Mr. pare să provină direct din lat. (cf. REW 5565a). - Der. monstruos, adj., din fr. monstnteiix; monstruozitate, s. f., din fr. monstru-osite.	5417
mont (—turi), s. n. - 1. Capăt al unui obiect, mai ales a unui membru scurtat; ciot. - 2. Vîrf, . buric de deget. - 3. Rest, reziduu, rebut.
Var. expresivă din bont (Scriban). Der. din mag. mont „tescovină, foloştină" (Drăganu, Dacor.,
VIII, 136) s-ar putea da numai pentru ultimul sens al cuvîntului. Cf. mot-.	'	5418
mops (-şi), s. m. - Buldog.
Germ. Mops.	5419
mor, inteij. - Imită vocea ursului.
Creaţie expresivă, cf. mîr, hor, sforăi. - Der. morăi, vb. (despre urşi şi alte animale - a scoate sunete caracteristice); morăit, s. n. (mîrîit); mormăi, vb. (a face ca ursul; a mîrîi, a bombăni, a bodogăni), pe bază de repetiţie (der. din sb. mermljati, Cihac, II, 203, sau din bg. mormorjă, Conev 96, este suspectă); momăi, vb. (a bombăni), prin disimilare (Puşcariu, Dacor., I, 95); mormăială s. f. (mormăit; bombănit); mormăit, s. n. (acţiunea de a mormăi); mormăitor, adj. (care mormăie).	5420
moral (—lă), adj. - Etic.
Fr. moral. - Der, morală, s. f. (etică; dojană), din fr. morale; moraliecsc, adj. (moral), înv., sec. XVIII; moraliceşte, adv. (moralmente); moralitate, s. f., din fr. moralite; moraliza, vb., din fr. moraliser; moralizator, adj., din fr. moralisateur; moralmente, adj., din fr. moralement; moralist, s. m., din fr. moraliste.	5421
morav (-vuri), s. n. - Obicei, obiceiuri bune, moralitate.
Creaţie artificială, din nărav încrucişat cu lat. mos, fr. moeurs (Philippide, Principii, 107). - Cf. moare.	5422
morb (—buri), s. n. - Infirmitate.
Lat. morbus (sec. XIX). - Der. morbid, adj., din fr. morbide; morbidefe, s. f., din it. mor-bidezza; morbos, adj., din lat. morbosus (sec. XIX).	5423
morcoaşe (-e), s. f. - Bucea, obadă la roata carului.
Mag. marokvas (Cihac, II, 517; Gâldi, Dict., 144), în parte prin intermediul sb. morokvasa (Tiktin; Candrea). în Trans., Banat şi Olt. - Der. morcoşi, vb. (a pune obezi la roată).	5424
morcov (-vi), s. m. - Carotă (Daucus carota).
Bg., rus. morkov (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Tiktin; Conev 48). - Der. morcoveancă, s. f. (plantă, Pleurospermum austriacum); morcovia, adj. (roşu portocaliu).	5425
mordă (-de), s. f. (Trans.) Bot, rit.
Rut., rus. morda (Cihac, II, 203).	5426
morfoli (-lese, -it), vb. - 1. A bălmăji, a bîigui, a mesteca greu. - 2. A se mînji, a se murdări. - Var. morcioli, marceli (Trans., Banat, Olt., a clefăi, a se îngloda).
522
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Creaţie expresivă, cf. mol/ai, mozoli. - Der. morfoleală, s. f. (acţiunea de a morfoli; lucru de mîntuială); morfolit, s. n. (molfăială); mormînji, vb. (Mold. a lucra de mîntuială), prin încrucişare cu mînji; mormînjeală, s. f. (Mold., lucru de mîntuială, neterminat). Rut. morfeliti, pe care Bogrea, Dacor., IV, 835, îl indica drept sursă a rom., trebuie să provină de la el. - Cf. morinci.
5427
morico, adj. - Violet.
Ngr. |iopixoţ (Tiktin). Sec. XIX, înv. 5428
morînci (-cesc, -it), vb. - 1. (Olt.) A sfâ-rîma, a zdrobi. - 2. (Olt.) A lucra prost, de mîntuială. - 3. (Mold.) A copleşi, a împovăra, a mîhni. - Var. (Mold.) moronci.
Creaţie expresivă, cf. morocăni, morfoli. Pentru var. moldovenească s-a propus o der. din rut. morocyty (Candrea; Scriban); dar identitatea cu morînci este evidentă. - Der. morînceală, s. f. (lucru de mîntuială); morindău, s. n. (talmeş-bal-meş, bălmăjeală), cf. borîndău; morînglav, adj. (varietate de porumb), comp. cu glavă „căpăţînă"; cf. morococean, s. m. (varză de calitate proastă), cuvînt atestat numai la Stoica Ludescu (sec. XVII), comp. cu cocean; morofleac, s. m. (leneş), în Olt., comp. cu fleac.	5429
morman (-ne), s. n. - Grămadă, stivă.
Origine suspectă, dar sigur expresivă, cum o indică suf. -man. Poate se datorează unei confuzii între rădăcina expresivă mot „bot“ cu mor-, cf. morînci. Ipoteza unei origini prer. (Rusu, Dacor., XI, 148) nu pare sigură.	5430
mormînt (—minte), s. n. - Groapă, cavou.
-	Mr. murminte, mărmintu, megl. murmint.
Lat. monumentum sau moriîmentum (Densusianu, Hlr., 193) Puşcariu 1109; Candrea-Dens., 1153; REW 5672; Bonfanti, Cah. S. Puşcariu, II, 125); r, prin disimilare, sau şi prin încrucişare cu mor, cf. sard. morimentu (Atzori 237), prov. morimen. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 299), dublet al lui monument, s. n., din fr. monument.
Der. mormîntal, adj. (funerar), format după monumental, adj.; înmormînta (var. rară mor-mînta), vb. (a îngropa); înmormîntare, s. f. (îngropăciune; Arg., plictiseală).	5431
mormoloc (—ci), . s. m. - Larvă de batracian.
Ngr. nopuoXiicEiov „sperietoare", poate prin intermediul sb. mrmoljak sau bg. mramorok de unde megl. (Tiktin; Candrea). Der. directă din v.gr. (iop(toXwr| (Diculescu, Elementele, 486) este mai puţin probabilă.	5432
moroagă (— Ogi), s. f. - (Olt.) Mîncare foarte sărată. - Var. morugă.
Sb. more „apă de mare" (Candrea). - Der. morogi, vb. (a săra exagerat).	5433
moroi (-i), s. m. - Vampir, fantomă în care se incarnează copilul mort nebotezat.
Sl. mora „vrăjitoare", cf. sb., cr., slov., pol. mora „coşmar", alb. more, ngr. (topa (Cihac, II, 203; Pascu, Arch. Rom., VII, 563), bg. marok (Conev 106). Der. din ngr. jiupov „copil" (Bogrea, Dacor., 1,265) ni se pare mai puţin convingătoare.
-	Der. moroaie, s. f. (fantomă, spiriduş, duh rău).
5434
mort (-oartă), adj. - Decedat. - Mr. mortu, megl., istr. mort.
Lat. mortuus (Puşcariu 1110; REW 5695), cf. it., port. morto, prov., fr., cat. mort, sp. muerto. -Cf. moarte, mortăciune. - Der. morţărie, s. f. (Banat, cimitir); morţiş, adv. (în mod tenace); morţiu, adv. (cu îndărătnicie); morţiu, adj. (ca pentru mort).	5435
mortăciune (-ni), s. f. - Candavru, leş. -Var. înv. mortăciună. Mr. murtuţină, megl. mur-tăciuni.
Lat. mortîcîna (Puşcariu 1111; Candrea-Dens., 1177; REW 5694), cf. calabr. mortecinu, sp. mortecina, port. mortezinho. Cf. mort, moarte.
5436
mortadelă, s. f. - Un fel de salam.
It. mortadella.	5437
mortar (-ruri), s. n. - Material de construcţie.
Lat. mortarium (sec. XIX). E dubletul lui mortier, s. n. (piesă de artilerie), din fr. mortier şi al Iui mojar, v. mai sus.	5438
mortasip (-pi), s. m. - Inspector, controlor.
Ngr. nouproOTTrr^, din tc. (arab.) miihtesib (Şeineanu, n, 81; Gâldi 212). Sec. XVIII, înv. -Der. mortasipie, s. f. (serviciu de măsuri şi greutăţi; impozit pe greutate).	5439
morun (—ni), s. m. - Varietate de sturion (Acipenser huso).
Ngr. noupowa (< gr. |itîpcava) în parte prin intermediul bg., slov. moruna, sb., cr. murruna (Cihac, II, 203; cf. Vasmer, Gr., 101), cf. tc. morona, mag. moruna. - Der. morunaş, s. m. (peşte de Dunăre, Abramis vimba). Nu e clar dacă moruna, s. f. (muşeţel) are legătură cu acest cuvînt. - Cf. mreană.	5440
moş (—şi), s. m. - 1. Bătrîn. - 2, Bunic. - 3. Strămoş. - 4. Fondatorul, predecesorul unei familii, străbun comun. - 5. (înv.) Avere, proprietate, parte dintr-o moşie care provine dintr-o
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
523
singură moştenire. - 6. Titlu de respect care se dă bărbaţilor în etate; bunic, unchi. - 7. (Mold.) Unchi. - 8. Ziua morţilor. - 9. (Munt.) Tîrg, iarmaroc care se ţine de obicei în Ziua morţilor.
-	Mr. moaşe, megl., istr. moş.
Origine suspectă. Prezenţa cuvîntului în toate dialectele, uzul său general (ALR, I, 189; sensul de „bunic" care apare în ALR, I, 169, numai pentru Banat şi Trans. este în realitate mult mai extins) şi compunerea cu stră- (v. strămoş'), care nu apare decît în elemente tradiţionale, arată sigur că-i vorba de un cuvînt latin. Este probabil annosus „încărcat de ani“, cu consoana finală modificată prin analogie cu pl., ca în cossus > coş. Afereza lui a- nu este imposibilă, cf. amita > măt(uşe), şi care a fost susţinută de prezenţa lui strămoş. Schimbul *noş > moş este mai greu de explicat, fără îndoială cf. măgar, şi pînă la un anumit punct miel, miţă.
în general este considerat drept cuvînt autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 10; Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 294), identic cu alb. mose „vîrstă“ (Philippide, II, 724; Pascu, II, 223; P. Papahagi, Jb., XII, 539; cf. Iordan, Dift., 208; Rosetti, II,
118). După P. Papahagi, Notiţe etim., 38, din mamă, cu suf. -oş, ipoteză care nu se susţine.
Comp. moş Martin, s. m. (numele ursului), cf. REW5381; moşteacă, s. m. (ofiţer leneş), din Moş Teacă, personaj literar creat de Anton Bacalbaşa (1893).
Der. moaşe, s. f. (bătrînă; bunică; mătuşă, titlu de respect; femeie care asistă la naştere), cuvînt de uz general (ALR, I, 212), mai ales cu ultimul sens; moşean, s. m. (înv., moştenitor; înv., proprietar; rar, coproprietar); moşi, vb. (a da ajutor la naştere; a se foi); moşit, s. n. (asistenţa moaşei la naştere); moşie, s. m. (bătrînel); moşie, s. f. (înv., origine, spiţă; înv., patrie, ţară; înv., patrimoniu; proprietate, moştenire); moşier, s. m. (proprietar funciar); moşieresc, adj. (de moşier); moşinaş, s. m. (Bucov., înv., agricultor, proprietar), pentru al cărui suf. cf. boiernaş; moşneag, s. m. (bătrîn, bătrînel), în loc de moşneac, pentru al cărui suf. cf. nisneac, cuvînt moldovenesc adoptat de la literatură (după Candrea, în loc de *moşteneag, dim. al lui moştean; după Scriban, în loc de *moşineac, cf. şi Bogrea, Dacor., III, 733); moşnegeşte, adv. (ca bătrînii); moşoaică, s. f. (Mold., oală, ulcior), numită aşa pentru că se obişnuieşte să se dea de pomană în ziua morţilor (Candrea); moşuţ, s. m. (ciocîrlie, Alauda cristata), poate în loc de *moţuţ > moţ „smoc"; strămoş, s. m. (străbunic; antecesor), cu pref. stră-; stră-, moaşe, s. f. (străbunică); strămoşesc, adj. (ances-
tral); strămoşie, s. f. (calitatea de strămoş). - Cf. moşnean.
Din rom. provin rut. moşul „bunic“, mosa, „bunică" şi „moaşă" (Candrea, Elemente, 408); mosija „teren, domeniu" (Candrea, Elemente, 404); bg. mos, mosija (Capidan, Raporturile, 232), mosierin (Candrea, Elemente, 404), mag. mosuly „bătrîn" (Edeispacher 19).	5441
mosc (-şti), s. m. - 1. Mamifer rumegător din Asia (Moschus moschiferus). - 2. Miros secretat de acest mamifer. - Mr. moscu.
Ngr. (iocraoţ (Cihac, II, 677), din per. mitsk, cf. arab. al misk > sp. almizcle. - Der. moscuşor, s. m. (frăguliţă, Adoxa moschatellina).	5442
moscovit (-ţi), s. m. - Locuitor din Moscova.
Din Moscova ( < rus. Moskva), sec. XVIII. Oraşul se chema înainte Mosc, de unde şi muscal (var. înv. moscal), s. m. (moscovit; rus; rus castrat aparţinînd sectei scopeţilor; vizitiu; Arg., douăzeci de lei), din pol. moskal, de unde şi rus. moskalî; moschicesc, adj. (înv., moscovit)', muscălesc, adj. (moscovit; rus.; rău, ticălos); muscăleşte, adv. (pe ruseşte); muscălime, s. f. (mulţime de ruşi). Din rom. provine tc. musikar (Bogrea, Dacor., IV, 835).	5443
moşmol (-li), s. m. - Plantă (Mespilus germanica). - Var. moşmon. Mr. muşmulă, megl. muşmul.
Tc. maşmula (Tiktin; Lokotsch 1518; Bemeker,
II,	39), din mgr. heotoAov, cf. ngr. nownouÂov, alb. musmulje, bg. musmula, rus. muşmulă. - Der. moşmoală (var. moşmoană, moşmulă, muşmulă), s. f. (fructul moşmolului).	5444
moşmoli (-lese, —it), vb. - 1. A rasoli, a lucra de mîntuială. - 2. A mişuna, a furnica, a zumzăi.
Creaţie expresivă, cf. cioşmoli, foşgăi etc. Numeroase var.: moşcoti, moşcondi, moşmondi, moşmîndi, moşmani, moşmoi, moşmăi, moşogăi etc. - Der. moşmoleală (var. moşmon(d)eală, moşcondeală), s. f. (forfotă, talmeş-balmeş); moşmîndău, s. m. (prostănac); moşmoane (var. moşmoande), s. f. (pl. harababură, galimatie). -Cf. miş-, muşlui.	5445
moşnean (-eni), s. m. - 1. (înv.) Moştenitor.
-	2. (Munt.) înv., Agricultor, proprietar pe pămîntul lui pe temeiul eredităţii. Moşneni, care corespund răzeşilor din Mold., formau o clasă de mijloc între aristocraţie (boieri) şi robi (rumîni); în 1850 existau în Munt. cea 70.000 de ţărani moşneni.
De la moş, deşi der. nu-i clară, cf. der. corect
524
ALEXANDRU CIORĂNESCU
moşan; n (cf. moşneag) nu a primit nici o explicaţie satisfăcătoare (după Candrea, trebuie să se pornească de la *moşin, cf. moşinaş, dar *moşin pare şi mai puţin clar). Der. din sl. mosti „a putea", prin intermediul lui mostinu „puternic", cu suf. -eninu (Rosetti, BL, IX, 79; Scriban), pare îndoielnică, deoarece nici în sl., nici în rom., nu apare asociată ideea de „a putea" cu cea de „bunuri ereditare" sau de „proprietate", ca în it. podere sau în'germ. Vermogen.
Der. moştean, s. m. (moştenitor; proprietar, stăpîn ereditar), cuvînt înv., folosit alături de moşnean şi poate derivat din acesta prin simplă disimilare, mai ales pornind de la vb. (după Tiktin, din moşan; după Candrea, din moşnean încrucişat cu sl. mosti „a putea"); moşneancă (var. moşteancă), s. f. (moştenitoare); moşnenesc (var. moştenesc), adj. (de ţăran liber); moşneni, vb. (înv., Mold., a moşteni); moşteni, vb. (a primi o moştenire); moştenie (var. moşnenie), s. f. (înv., proprietate; moştenire); moştenitor, adj. (urmaş; înv., ereditar).	5446
moSQr (-oare), s. n. - Bobină, canetă.
Tc. masur < arab. ma 'şura (Eguilaz 449; Loebel 65; Şeineanu, II, 264; Lokotsch 1442), cf. ngr. HOOO'upi, alb., bg., sb. masur.	5447
mosorî (-răsc, -ît), vb. - A umfla, a mări.
Origine necunoscută. Relaţia cu mosor (Candrea) e îndoielnică. Poate are legătură cu posomori. Cuvînt destul de rar, în Mold. şi Trans. -Der. mosoritură, s. f. (înv., umflătură, tumoare).
5448
mQStişte (-ti), s. f. - Rîu mlăştinos. ■
Cuvînt forţat la Arghezi, după numele riului Mostiştea, care este într-adevăr mocirlos; dar etimonul nu are nimic în comun cu această idee, dat fiind că vine din sl. mostu „punte". 5449
mot—. Rădăcină expresivă care arată ideea de „măciulie" sau de „obiect rotund" în general.
Creaţie spontană, cf. bot. - Der. motan, s. m. (pisoi, cotoi), pentru al cărui semantism cf. sp. morro (de la miţă, după Cihac, II, 204; de la un lat. *maritanus, după Creţu 338; imitator al glasului pisicii, după Tiktin; de la motoc cu schimb de suf., după Candrea şi Scriban); motîn-tan (var. motîntoc), s. m. (nătăfleţ); motoc, s. m. (motan), pe care Cihac, II, 189 îl confundă cu motcă, cf. cotoc (după Iordan, Dift., 214 şi Scriban, din rut., rus. motok, dim. de la mot „fuior"); motocel s. m. (pisoi; minge, moţ; plantă); mofochină, s. f. (baros, ciocan); mofochinos, adj. (căpăţînos); motocol, s. n. (Bucov., minge); mototol, s. n. (minge; ghemotoc; nătăfleţ); mototoli.
vb. (a boţi, a cocoloşi); motofleaşcă, s. f. (Arg., gură, plisc); motolog, s. m. (tont, nătăfleţ); moto-flete, s. m. (tont, nătărău); motoşcă (var. motoaşcă, motîlcă, modilcă), s. f., (minge; umflătură), ultimele var., probabil prin încrucişare cu gîlcă; motroaşcă, s. f. (Trans., umflătură); motroc, s. m. (Trans., prost); motrună, s. f. (Mold., femeie încotoşmănată, varietate de pere şi de prune), pe care Scriban îl leagă în mod echivoc de lat. ' matrona; motocoşi, vb. (Trans., a boţi, a răvăşi, a perturba); motroşi (var. mitroşi, mătrăşi), vb. (a zvîrli în dezordine; a se strica, a şterpeli, a fura). Legăturile încercate între aceste cuvinte şi termeni străini nu sînt concludente: mototol, legat de sl. motiti sţ „a se agita" (Cihac, II, 189) sau motati „a depăna" (Tiktin); motîlcă, cu bg. motaja „a depăna" (Conev 97). Pentru motîlcă, cf. motîrcă, metearcă. Cf. moţ, moacă, morman, mozoc, mont
5450
moţ (— oaţe), s. n. - Vîrf, smoc, panaş. - Var. (pl.) moţuri.
Creaţie expresivă, pusă în legătură cu mot-, ca boţ faţă de bot. Intenţia expresivă pare să fie cea de „obiect care se balansează", cf. moţăi, bîţ, fîţ.
I	s-a atribuit o origine dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32) sau din sl. motu „smoc" (Tiktin; Byck-Graur; după această ipoteză, / s-ar explica prin pl. moţi, care nu apare).
Der. moţa, vb. (a da formă de vîrf); moţat, adj. (cu moţ; încrezut, fudul); moţoc, s. n. (vîrf, conci, nod de păr); mofochină, s. f. (vîrf; nod; umflătură, tumoare); moţăi, vb. (a da din cap, a mişca din cap; a dormita), a cărui relaţie cu moţ apare evident (Tiktin; Candrea); moţăială, s. f. (donni-tare, balansare; toropeală, somnolenţă); moţăilă, s. m. (somnoros); moţăitură, s. f. (picoteală); muţuţui, s. m. (Banat, creştet, vîrf); muţuţuiat, adj. (Banat, clonţos, ţuguiat). - Din rom. provine bg. moc (Capidan, Raporturile, 227). - Cf. mot-,
5451
motcă (-ce), s. f. - Scul, jurubiţă.
Din sl. motati „a depăna" (Cihac, II, 189; Conev 60; Scriban), cf. rut., rus. motok „scul", sb. motka „băţ", bg. mătka „băţ", de unde mătcă, var. mîtcă, s. f. (mai de bătut lapte, cf. Conev 65; Candrea). în Trans. şi Olt.	5452
moţpan (—ni), s. m. (Mold.) Golan, trîntor.
Pol. mospan (Şeineanu, Semasiol., 242; Tiktin; Candrea).	5453
movilă (—le), s. f. - 1. Monticul, gorgan, măgură. - 2. Morman, maldăr. - Var. (înv.) moghilă.
Origine îndoielnică. Coincide cu sl. mogyla, păstrat în bg., rus. mogila, sb., cr. mogila, ceh.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
525
mohyla, rut. mohylja, pol. mogila, şi de asemeni sb., cr. gomila, alb. gamulje. A fost considerat drept cuvînt sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Miklosich, Lexicon, 378; Cihac, II, 204; Danicic,
III,	264); dar e cuvînt străin în sl. (Bemeker, II, 69; Vasmer, II, 143). Der. din alb. nu pare posibilă (Baric, Alb. St., I, 51), dată fiind extensiunea cuvîntului; şi cu atît mai puţin este explicaţia sb. gomila prin gr. „a fi plin“ (Mladenov 105).
E mai probabil că-i vorba de un cuvînt rom. de natură expresivă. Atît familia lui moc-, cf. moacă „căpăţînă", cît şi cea a lui mot- „măciulie" ar fi putut produce un *mogîlă, cf. mogîldă, modîlcă, sau mai înainte vb. moghili, prin intermediul suf. expresiv -li. Movilă în loc de moghilă este efectul destul de recent al unui hiperurbanism mold. Numai un cuvînt rom. poate explica larga extensiune a unui cuvînt neslav în mediul sl.; cu atît mai mult, cu cît gorganele numite aşa sînt caracteristice regiunii Dunării de Jos şi Ucrainei de S.
Der. gomilă, s. f. (Banat, ridicătură de pămînt), din sb.; movili, vb. (a face grămezi). 5454 mozavir (-ri), s. m. - Defăimător. - Var. muzavir. Megl. muzivir.
Tc. (arab.) muzavir (Şeineanu, III, 81; Lokotsch 1526a), cf. ngr. |iou^aPipr|ţ- Sec. XVII, înv. -Der. mozavirie (var. muzavirie), s. f. (calomnie); mozaviri, vb. (a calomnia); mozavimic, adj. (calomnios). Cf. sp. manzobre (Corominas, III, 258).	5455
mozoli (-lese, —it), vb. - 1. A molfăi, a morfoli. - 2. A mînji.
Creaţie expresivă, după cum o demonstrează suf. său -li şi semnificaţia sa. Der. din mag. majzolni (Cihac, II, 205), din ceh. mozoliţi „a obosi" (Şeineanu, Dict.}, din rut. mozoljuvati (Candrea) sau din rus. mazolitî „a produce bătături" (Scriban) nu convinge.
Probabil că la aceeaşi rădăcină expresivă se referă mozoc (var. mosoc, mozac), s. m. (cîine; mucos, copil; persoană bosumflată), format ca motoc din mot- sau mofoc din moţ (după Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 174, ar fi cuvînt dac; după Cihac, II, 204, din rus. mosXka „cîine"; pentru Densusianu, GS, IV, 388, e legat de alb. madh „mare"). Cf. mozomaină, s. f. (Banat, pocitanie) şi probabil mosoi, vb. (Trans., a molfăi, a rasoli).	5456
mraniţă (-ţe), s. f. - Băligar, pămînt îngrăşat.
Origine îndoielnică. Pare der. din sl. (bg.) chrana „aliment" cf. hrană şi bg. hranen „îngrăşat". Der. dintr-un sl. *mranica (Scriban) nu
este convingătoare. în Munt. - Der. mrănifa, vb. (a îngrăşa, a pune bălegar); mrăniţos, adj. (îngrăşat).	5457
mreaje (-şji), s. f. - 1. Vîrşă, plasă, năvod. -
2.	Cursă, capcană, laţ. - 3. (Olt.) Ţesătură. - Var. mreje. Mr., megl. mreajă.
Sl. mreza (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac,
II,	205; Bemeker, II, 38; Conev 64), cf. bg. mreza, sb., cr. mreza, slov. mreza, ngr. |J£p^a, alb. mreze.
-	Der. mreji (var. înmrejuî), vb. (a fabrica plase; a repara plase; a azvîrli mreaja; a prinde în plasă); mrejer, s. m. (pescar care trage la năvod). 5458
mreană (-ene), s. f. - Peşte de rîu (Barbus fluviatilis). - Var. breană, umbreană, mireană. Mr. breană, megl. mreancă.
Sb., cr. mrena (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 203; Machek, Z. slaw. Phil., XIX, 56; REW 5754; Conev 53), din mgr. fiupaiva, cf. morun. Relaţia directă cu lat. muraena (Koerting 6382) nu e posibilă.	5459
mubaia (-iele), s. f. - Cumpărătură pe contul sultanului, pe baza preţurilor fixate de cumpărător.
-	Var. mumbaia.
Tc. miibaya (Şeineanu, III, 85); sec. XVIII, înv.
-	Der. mubaiegiu, s. m. (comisar care cumpără în
contul sultanului), înv.	5460
muc (-ci), s. m. - 1. Substanţă gelatinoasă, scurgere din nas. - 2. Fitil de lumînare aprinsă. -
3.	Bucată de lumînare topită. - 4. Capăt de ţigară, chiştoc. - Var. pl. mucuri (sensurile 2-4). Mr. muc(ă), muf, megl. muc, muţi.
Lat. mucus (Puşcariu, 1112; Candrea-Dens., 1155; REW 5709), cf. it. moccio, moccolo (sicii. mukku), prov., cat. moc, v.fr. moche, sp. moco, port. monco, alb. miile, basc. muku. Ideea unui sing. reconsituit după pl. (Byck-Graur 36) nu pare potrivită.
Der. mucări, s. f. pl. (mucamiţă); mucări, vb. (a tăia mucul ars; a lăstări; a curăţa copacii de crengi uscate); mucărie, s. f. (rar, răpciugă); mucarnifă, s. f. (Olt., unealtă de tăiat mucul candelei sau luminărilor); mucos, adj. (cu muci), megl. mucos, măcos, care poate reprezenta şi lat. miiccosus (Puşcariu 1116; Candrea-Dens., 1157; REW 5708), cf. sard. mukkozu, prov., cat. mocos, sp. mocoso, port. moncoso; mucoasă, s. f., format după fr. muqueuse; mucoşie, s. f. (rar, mucozitate); mucoare, s. f. (Trans., mucegai), mr. mucori,' probabil reprezentant direct al lat. mucorem (Puşcariu 1116; Candrea-Dens., 1156; REW 5712), cf. abruz. mukore, astur. mugor. - Cf. mugur.
Der. neol. mucilagiu, s. n., din fr. mucilage;
526
ALEXANDRU CIORĂNESCU
mucilaginos, adj., din fr. mucilagineux; mucoză, s. f., din fr. muqueiise, dublet al lui mucoasă; mucozitate, s. f., din fr. mucosite. - Din rom. provin ngr. nouxoupa „alge care se strîng pe plaje" (după Meyer, Neugr. St., IV, 45, direct din lat. muculus, der. imposibil din punct de vedere fonetic), şi mag. mukuc, mukucka (Edelspacher 19).	’	5461
mucadim, s. n. - Ţesătură de mătase.
Tc. (arab.) mukadem (Şeineanu, III, 82). Sec.
XVIII,	înv.	’	5462
mucaiesea (-ele), s. f. - Dijmă plătită sultanului pe produsele solului.
Tc. (arab.) mukayese (Şeineanu, III, 82). Sec.
XIX,	înv.	’	5463
mucalit (-tă), adj. - Glumeţ, băşcălios.
Tc. (arab.) mukalid (Şeineanu, II, 264; Loewe 63; Lokotsch 1505), cf. ngr. nouxaXmy;. - Der. mucalitlîc, s. n. (ironie, băşcălie), înv., din tc. mukalidhk	5464
mucarer (-ruri), s. n. - Confirmarea anuală a domnitorului de către sultan şi darul oferit de domn cu aceeaşi ocazie. - Var. mucarel.
Tc. (arab.) mukarrer „confirmat" (Şeineanu, HI, 82). Sec. XVIII, înv. Dubletul lui mucaremea, s. f. (cu acelaşi sens), din tc. mukareme „onoare", sec. XVIII, înv.	5465
mucava (-ale), s. f. - Carton. - Mr. mucăvă.
Tc. mukava, din arab. mukawwâ (Şeineanu, II, 264; Lokotsch 1508; Ronzevalle 164), cf. ngr. H0UxaP<3ţ, bg. mukava.	5466
muced (—dă), adj. - Mucegăit. - Var. (înv.) mucid.
Lat. mucidus (Puşcariu 1113; Candrea-Dens., 1158; REW 5711), cf. v.it. muzzo, prov. muide, fr. moite. - Der. mucezi, vb. (a face mucegai); mucezeală, s. f. (mucegai); mucegai (var. mucigai), s. n. (un fel de ciupercă, Mucar mucedo; boşorog), din mucezi ca putregai din putrezi, cf. ucigaş din ucide (Tiktin; după Puşcariu 1115 şi Puşcariu, Dacor., VII, 478, der. ca it. moccicaglia; după Pascu, Suf., 200, din muced cu suf. -a/e); mucegăios, adj. (plin de mucegai); mucegăi, vb. (a prinde mucegai).	5467
mucenic (-ci), s. m. - 1. Martir. - 2. (S. m.
pl.) Sărbătoarea celor 40 de martiri din Sevastia, • la 9 martie. - 3. Un fel de convrigi care se servesc de sărbătoarea Sf. Mucenici.
Sb. mucenik (Tiktin; Candrea), din sl. mqceniku (Cihac, II, 205), cf. bg. măcenik, cf. muncă. - Der. muceni, vb. (înv., a martiriza); mucenicie (var.
mucenie), s. f. (martiriu), din sb. mucenje; mucenicesc, adj. (de mucenic); mucenifă, s. f. (martiră), din sb. mucenica.	5468
muche (—cili), s. f. - 1. Colţul unei piese. - 2. Şale, spinare. - 3. Intersecţia a două planuri. - 4. Vîrf, culme. - Mr. mucl’e, megl. mucl'ă.
Origine îndoielnică. Pare să reprezinte lat cumulus, într-o formă *muciilus, cf. it. mucchio (Cipariu, Archiv., 470; Arch. glott. it., IV) şi,'prin urmare, ideea de „proeminenţă" sau „ieşitură". E posibil ca acest cuvînt să se fi confundat cu mîUulus, „modilion" (Puşcariu 1114; REW 5797; Graur, BL., V, 70; Tiktin; Candrea) şi chiar că provine direct din acest ultim cuvînt; fără îndoială, pare să fie vorba de un termen tehnic, care cu greu s-ar fi păstrat în rom. Der. din lat. mîailus, „schilodit, vătămat" (Candrea-Dens., 1159; Pascu,
I,	120) nu este convingătoare. - Der. mucher, s. n. (instrument de îndreptat).	5469
muchelef, adj. - Chipeş, elegant.
Tc. miikelef (Tiktin). Sec. XIX, înv. 5470
mucii (—Iese, —it), vb. - 1. A abandona, a închina armele, a fi învins. - 2. A tăcea.
Ţig. muk-, part. muklo „a renunţa" (Graur 171; Juilland 169). Cuvînt de arg., ca şi der. mucles, inteij. (tacă-ţi gura!) din ţig. muk Ies „las-o baltă". Se conjugă cu pron. neutru, a o mucii. 5471
mudmel, s. m. - (Olt.) Făină albă fină. - Var. (Mold.) mutmel.
Germ. Mudmehl (Scriban).	5472
muezin (—ni), s. m. - Preot musulman care anunţă ora rugăciunii. - Mr. muezin.
Fr. muezzin, din tc. muezzin; în mr., direct din tc., cf. ngr. noue^tvoţ, bg. mjuezin. Cf. Lokotsch 1485.	5473
muftiu (—ii), s. m. - Şef. religios al unei comunităţi musulmane. - Mr. mufii.
Tc. (arab), mufli (Eguilaz 455; Şeineanu, III, 83; Lokotsch 1493); cf. ngr. (iotxprn, bg.mjuftija.
5474
mug! (-gşsc, -it), vb. - A rage, a zbiera, a urla. - Mr. mudzescu, mudzire.
Lat. mugire (Puşcariu 1118; Candrea-Dens., 1160; REW 5719), cf. it. muggire, v.fr. muire. -Der. muget, s. n., ca răget, sunet, pocnet etc. (după Puşcariu 1119 şi Candrea-Dens., 1161, direct din lat. mugitum), cf. Byck-Graur, I, 20; mugitor, adj. (care mugeşte).	5475
mugur (—ri), s. m. - Boboc. - Megl. mugur.
Probabil de la muc, pl. mucuri, cu sing. reconstituit după pl. Semantismul se explică prin asemănarea mugurului cu fitilul de luminare;
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
527
pentru alterarea consonantismului, cf. sting, vitreg. După Philippide, Principii, 49, direct din lat. *muculus. Pare mai puţin probabilă der. din dacă (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 294), din alb. mugulj (Philippide, II, 724; Tiktin; Rosetti, II, 119) sau dintr-un idiom anterior indoeurop. (Lahovary 338). - Der. muguros, adj. (cu mulţi muguri); mugura (var. înmuguri), vb. (a face muguri). Din rom. provin ngr. notiyxpoţ (Meyer, Neugr. St., II, 76; Mumu, Lehmv., 32 şi probabil cel din albaneză).	5476
muhafîz (-zi), s. m. - Comandant de fortăreaţă sau de închisoare.
Tc. (arab.) muhafiz „gardă“ (Şeineanu, III, 84). Sec. XVIII, înv.	’	5477
muhaserea (-le), s. f. - Blocadă.
Tc. (arab.) muhasare (Şeineanu, III, 84). Sec. XVIII, înv.	5478
muhemat (—turi), s. n. - Provizii, rezerve. -Var. muhi(u)mat, mihimat.
Tc. (arab.) miihimmat (Şeineanu, III, 84). Sec. XVffl, înv.	’	5479
muhur (-ruri), s. n. - Sigiliu.
Tc. (per.) muhur (Şeineanu, III, 84). Sec. XVIII, înv. - Der. muhurdar, s. m. (înv., păstrătorul sigiliului domnitorului sau al sultanului), din tc. muhurdar.	5480
muhzur-aga (-ale), s. m. - Şeful pazei Marelui Vizir.
Tc. muhzir aga (Şeineanu, III, 84). Sec. XVIII, înv.	5481
muia (moi, -iat), vb. - 1. A umezi, a îmbăia, a se uda. - 2. A se face mai moale. - 3. A (se) înduioşa, a (se) emoţiona. - 4. A slăbi, a ceda. -
5.	(Despre fructe) A se sparge, a se crăpa; a se face zob, a mărunţi. - 6. A pune rufele în apă înainte de spălat. - 7. A fi plin, încărcat de. - Var. înmuia. Mr. mul'at, mol’u, megl. anmol.
Lat. molliăre (Puşcariu 1105; Candrea-Dens., 1146; REW 5646), cf. prov. molhar, fr. mouiller, cat mollar, sp. mojar; cf. moale. - Der. amoi, s. n. (Banat., muiat, înmuiere).	5482
muie, s. f. - (Arg.) Gură, plisc.
Ţig. mui (Graur 174; Juilland 169). Se foloseşte aproape exclusiv în forma art. şi în expresii.
5483
muiere (—ri), s. f. - 1. Femeie măritată. - 2. Femeie, soţie. - Mr. mul'are, megl. mul'ari, istr. muiere.
Lat. mulier (Densusianu, Hlr., 66; Puşcariu 1120; Candrea-Dens., 1162; REW 5730), cf. v.it. mogliera (v.Iomb. muier, logud. mugleri), v.fr.
moillier, prov., port. molher, cat. mulier, sp. mujer. Pentru schimbarea accentului, cf. Rosetti, I, 59. De uz comun, are o nuanţă depreciativă în limba literară.
Der. muieratic, adj. (muieresc, feminin; afemeiat, desfrînat); muiercană, s. f. (femeie chipeşă); muiercea, s. m. (poreclă pentru bărbaţii muieratici); muierelnic, adj. (înv., muieresc); muieresc, adj. (femeiesc); muiereţte, adv. (fe-meieşte); muieret, s. n. (adunare de femei); muieri, vb. refl. (a fi în societatea femeilor, a se efemina); muierie, s. f. (înv., menstruaţie, period); muieros, adj. (înv., afemeiat); muierotcă, s. f. (Banat, bărbat dominat de nevastă); muieruşcă, s. f. (femeiuşcă, mai ales la păsări; dozator la războiul de ţesut).
5484
mujdea (-ele), s. f. - 1. Recompensă de 50 de lei din aur, care se plătea în mod tradiţional celui care aduce la Curtea din Bucureşti vestea că Dunărea a îngheţat; obicei suprimat de Grigore Ghica, în 1827. - 2. Veste bună.
Tc. (per.) miizde (Şeineanu, III, 84; Lokotsch 1527). înv.	’	5485
mul (-Iuri), s. n. - (Mold.) Muselină.
Germ. Mull (Scriban).	5486
mul (—li), s. m. - Catîr.
Lat. mulus (sec. XIX), introdus în literatură de G. Mumu. - Der. mulă, s. f. (Banat, catîrcă), din sb. mula (Candrea).	5487
mulăti (-tesc, -it), vb. - A se distra.
Mag. mulatni (Mîndrescu 91; Tiktin). în Trans., rar.	5488
mulge (-g, -Îs), vb. - 1. A stoarce laptele din uger. - 2. A tapa de bani. - Mr. mulgu, mulşu, muldzire, megl. mulg, mulziri.
Lat. mulgere, forma populară în loc de mungere (Densusianu, Hlr., I, 147; Puşcariu 1112; Can-drea-Dens., 1164; REW 5729), cf. it. mungere, v.fr. moudre, prov. molzer, cat. muriyir, astur. mufiir, gal. moger, port. mungir. - Cf. smulge.
Der. mulgare, s. f. (oaie cu lapte); mulzare, s. f. (oaie cu lapte), prin încrucişare cu mînzare; mulgaş, s. m. (mulgător); mulgătoare s. f. (oaie sau vacă cu lapte); mulgător, s. m. (cel care mulge); mulgecapre, s. f. (lipitoare, Caprimulgus europaeus), muls, s. n. (mulgere); mulsoare s. f. (acţiunea de a mulge), cu suf. -oare, cf. unsoare; mulsură, s. f. (muls), cu suf. -ură, cf. strînsură (după Puşcariu 1113; Candrea-Dens., 1166 şi REW 5737, direct din lat. mulsiira, cf. Rosetti, II, 159).	5489
mult (-tă), adj. - 1. Abundent. - 2. (Adv.) Destul, considerabil, enorm, în cantitate mare. -
528
ALEXANDRU CIORĂNESCU
3.	(Adv.) Timp îndelungat, un interval mare de timp. - Mai mult, încă, în plus. - Cel mult, numai, atît. - De mult, altădată, cu lung timp în urmă. -Prea mult, peste măsură, în exces. - 4. (Adv.) Numai, abia, doar. - 5. (S. n.) Cantitate mare, lucruri numeroase. - Mulţi, lume, nenumăraţi oameni. - Multe, nenumărate lucruri. - Şi mai multe nu, neapărat, cu orice preţ. Multul cu mult, oricît de rrţult, foarte mult. - Mr. multu, megl. mult, istr. munt.
Lat. multus (Puşcariu 1124; Candrea-Dens., 1168; REW 5740), cf. it. molto, prov., cat. molt, v.fr. moult, sp. mucho, port. muito. - Der. multicel (var. multişor), adj. (destul); mulţime (var. înv., mulţie), s. f. (oameni mulţi, multitudine, abundenţă); înmulţi (var. înv., mulţi), vb. (a multiplica; a augmenta; refl., a se reproduce); înmulţire, s. f. (multiplicare); înmulţitor, s. n. (multiplicator); deînmulţit, s. n. (primul factor al unei înmulţiri).
Mulţumi (var. înv., mulţemi, Trans., mulţămi), vb. (a satisface, a sătura; a premia, a gratifica, a plăti, a-şi exprima satisfacţia prin cuvinte de graţie; refl., a fi satisfăcut; refl., a fi, a se arăta sătul, a nu putea mai mult), este, fără îndoială, un der. de Ia mulţime ( > *mulţimi > mulţemi), ca îndestula de la destul. Der. general admisă, din la mulţi ani (Creţu 349; Tiktin; REW 487; Candrea; Scriban; Bărbulescu, Arhiva, XXXIII, 47; Sand-feld 42) nu pare posibilă, fiindcă astfel de compuse nu sînt curente în rom. (Trans., mulţam nu este un rezultat al lui mulţi ani, ci o var. dialectală a lui mulţumesc; paralelismul cu ngr. eîţ nolXă err| „să trăiască mulţi ani“ > cmoXXoxr| „mulţumesc" este sugestiv, fără să constituie un argument hotărîtor, fiindcă acest etimon nu explică celelalte sensuri ale cuvîntului). - Der. mulţămeală, s. f. (gratitudine), înv.; mulţumită (var. mulţămită), s. f. (premiu, recompensă; recunoştinţă); mulţumitor (var. mulţămitor), adj. (satisfăcător, suficient, recunoscător); nemulţumire, s. f. (neplăcere); nemulţumit, adj. (nesatisfâcut, mofturos); nemulţumitor, adj. (care nu dă satisfacţie). - Der. din fr. multiplu, adj., multiplica, vb.; multiplicator, adj., multiplicat, s. n.; multiplicitate, s. f.; submultiplu, s.n.	5490
mumă (-me), s. f. - 1. Mamă. - 2. Regina albinelor. - Muma pădurii, femeie căpcăun; vi-nariţă (Asperula odorata); alte plante (Lathraea squamaria; Spiraea aruncus). - Var. î(n)mă, imă.
-	Mr., megl. mumă.
Creaţie expresivă din limbajul infantil, cf. mamă, momîie. Der. din mamă prin intermediul unei forme cu a aton, ca mamă tă (Tiktin; REW
5277), este suspectă, fiindcă această formă nu suferă nici o reducere (mă-sa există, fără îndoială, pentru masa, atestat în sec. XVI, în loc de ma(mă)sa). Mumîni, pl. înv. de la mumă, pare o formaţie analogică, precum tătîni, frăţîni (după Tiktin, din lat. mammanis). REW 5277 îl derivă pe îmă din lat. amma; pentru folosirea lui imă, cf. Ghibănescu, Arhiva, VII, 651-7 şi VIII, 367. -Din rom. provine ngr. notiţa „vrăjitoare" (Mumu, Lehnw., 32).	5491
mumbaşir (-ri), s. m. - Agent de poliţie, comisar. - Var. bumbaşir.
Tc. (arab.) miibaşir (Şeineanu, III, 85). Sec.
XVIII,	înv.	5492
mumie (—ii), s. f. - Cadavru conservat.
It. mummia, fr. momie, de unde şi accentul dublu. - Der. mumifica, vb., din fr. momifier.
5493
muncă (-ci), s. f. - 1. Martiriu, chin, supliciu.
-	2. Lucru, treabă. - Megl. moncă.
Sl. mqka „chin“ (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Conev 66), cf. bg. măka „muncă", sb. muica; cf. mucenic. - Der. munci, vb. (a tortura, a martiriza; a se necăji, a se chinui; a lucra); muncitor, s. m. (înv., chin; lucrător; adj. laborios, activ); muncel-niţă, s. f. (înv., martiriu), din sl. mqcenica; muncitoresc, adj. (lucrător); muncitorime, s. f. (adunare de muncitori).	5494
muncşl (—ei), s. m. - Colină, înălţime, muşuroi.
Lat. monticellus (Puşcariu 1126; Candrea-Dens., 1170; REW 5670), cf. it. monticello, vegl. mtmcal, fr. monceau, prov. moncel, sp. montecillo, calabr. munziollu. E dubletul lui muşcel (var. muscel), s. m.	(Munt.,	Olt., colină),	a	cărui
derivare e mai puţin clară (poate prin încrucişare cu rădăcina expresivă mot- „măciulie", cf. motocel, caz în care	ar trebui	să se pornească	de la
*moţcel; după Tiktin, din	*munţicel).	5495
mungiu (—ii), s. m. - Lumînărar.
Tc. munci (Şeineanu, III, 86; Lokotsch 1510), din per. mum „lumînare". - Der. mungerie, s. f. (lumînărie). Sec. XIX, înv.	5496
muniţie (-ii),	s. f. -	Provizii (pl.)	-	Var.
muniţiune, amuniţie.
Fr. munition şi var. din rus. amunicija (Sanzewitsch 197).	5497
munte (-ţi), s. m. - Ridicătură de pămînt mai mare decît dealul; lanţ montan. - Mr., istr. munte, megl. munţi.
Lat. montem (Puşcariu 1128; Candrea-Dens., 1169; REW 5664), cf. it., sp., port. monte, prov.,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
529
fr. mont, cat. munt. Se foloseşte în Trans. cu sensul special de „păşune", cf. sp. monte „pădure". - Der. Muntenia, s. f. (Valahia); muntean, adj. (de la munte); muntean, s. m. (locuitor al Munteniei); muntenesc, adj. (muntean, valah); munteneşte, adv. (ca în Valahia); muntenism, s. n. (particularitate lingvistică din Muntenia); munticel, s. m. (colină), cf. muticei; muntar, s. m. (Trans., mulgător de vaci şi oi care pasc); muntos, adj. (de munte), pe care Puşcariu 1229 îl derivă direct din lat. montuosus. - Din rom. provine pol. multanka „flaut", din numele propriu Muntenia (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Candrea, Elemente, 403). 5498
munună (—ni), s. f. - (Trans., Maram.) Coroană de flori purtată pe cap de fete.
Origine necunoscută. Dacă-i o deformare din cunună, nu se înţelege mecanismul ei. 5499
mur (—ri), s. m. - Rug şi fruct al arbuştilor din specia Rubus. - Mr. mur.
Lat. mdrus (Puşcariu 1132; Candrea-Dens., 1173; Muşlea, Dacor., V, 619 şi VIII, 212; REW 5696a), cf. it. moro. Rezultatul u < o n-a fost explicat satisfăcător; der. din gr. ionic |io0pov (Diculescu, Elementele, 481) sau din ngr. |iOUpia (Roesler 573) nu e probabilă. - Der. mură, s. f. (fructul murului), mr. (a)mură, cf. it., prov., cat., sp., port. mora, fr. mure (REW 5696); muret (var. muriş), s. n. (tufiş de muri). Din rom. provin mag. mur (Edeispacher 19) şi ţig. sp. muri „frag" (Besses 111).	5500
mur (—ri), s. m. - Perete, zid (de apărare). -Mr. mur.
Lat. murus (sec. XIX), cultism din epoca romantică. Este cuvînt moştenit în mr. 5501
mura (-re), s. f. - Prapur, mezenter. - Mr. (a)mură.
Probabil dintr-un lat. *mula (Meyer, Neugr. St.,
III,	45; Pascu, I, 34; Candrea; cf. Muşlea, Dacor., VIII, 212), cf. alb. mulje (după Capidan, Raporturile, 515, din alb.), ngr. |J.ouXa, fr- muie. Der. din gr. nuXr| (Giuglea, LL, II, 46) este mai puţin probabilă. - Din rom. provine bg. mura (Roman-sky 121; Capidan, Raporturile, 209).	5502
murahaz (—zi), s. m. - Stăpîn, plenipotenţiar.
Tc. (arab.) miirahas. Sec. XVIII, înv. 5503
murdar (—ră), adj. - Soios, slinos, jegos. -Mr. murdar.
Tc. (per.) murdar (Roesler 599; Şeineanu, II, 265; Loebel 66; Lokotsch 1516; Ronzevaile 160), cf. ngr. noupvtâpriţ, alb., sb. murdar. - Der. murdărite, s. n. (înv., murdărie), din tc. murdahk;
murdări, vb. (a face murdar); murdărie, s. f. (calitatea de a fi murdar; porcărie, măgărie); murdărişi, vb. (înv., a murdări), din ngr. |Kmpv-xapetxo, aorist |j.oupvxape\jaa.	5504
murg (-gă), adj. - 1. (Cal sau bou) brun. - 2. Negru, negricios. - 3. (S. m.) Cal brun. - 4. (S. m.) Cal în general. - 5. (S. n.) Crepuscul, apus, auroră. - Mr. murgu, megl. murg.
Origine necunoscută. E unul dintre cuvintele cele mai discutate din vocalubarul rom. Pare să coincidă cu sl. (bg., rus.) mraku „întunecime", bg., sb., cr., ceh. mrak „apus", pol. mrok „obscuritate", rus. morok „obscuritate", bg. murg(av) „brun", sb., cr. murgast „brun", rus. muryi „brun", ceh. moura „vacă brună" (cf. Bemeker, II, 78; după Vasmer, II, 175, -g final se poate explica prin intermediul sl., dar explicaţia lui pare insuficientă pentru rom.). Istoria cuvintelor sl. nu este clară. Un etimon sl. pentru rom. (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 206; Conev 97; Cortes 125) este greu de admis din punct de vedere fonetic. Gr. *|iouptxo;, „ca mura" (Diculescu, Elementele, 457), direct sau prin lat. *moricus, în loc de morulus (Weigand, Jb. XII, 103; Pascu, I, 121; Pascu, Arch. Rom.,
VI,	224; Pascu, Beitrăge, 8; cf. REW 433) este improbabilă, deoarece în astfel de cazuri i aton nu se reduce de obicei în rom., cf. limpede, muced etc.; de asemenea, pare puţin probabilă der. din gr. |iopuoq „maur" (Roesler 573). Nu convinge mai mult der. din gr. <x|i6pyr| „resturi de măslină", direct (Meyer 292); nici prin mijlocirea lat. anmrca (Capidan, Raporturile, 478; cf. Philippide, II, 631), nu este mai convingătoare. în sfîrşit, nu a fost acceptată explicaţia care se bazează pe gr. dţxoXyoq „timpul mulsului" (Philippide, Principii, 141; Diculescu, Elementele, 447; cf. Tiktin).
Relaţia cu alb. muk, murgu „brun", muk, mugu „crepuscul", mugete, „asfinţit" este evidentă, cf. Philippide, II, 725 şi Rosetti, II, 119; dar cuvîntul alb., greşit explicat (după Treimer, Mitt. Wien., 375, dintr-o rădăcină care ar însemna „strălucitor, luminos") ar putea proveni din rom. (Capidan, Raporturile, 478). în fine, E. Lange-Kowal, Rum. murg und amurg, zwei Zeugen des illyro-thra-ko-dakorum. Uebereinanderleben, în Sprach-kunde, 1941, nr. 6, p. 9-11, crede că-i vorba de un cuvînt autohton. Deşi indiciile sînt insuficiente pentru a fi posibil să se ajungă la concluzii definitive, pare că originea ereditară este mai probabilă decît un împrumut din sl. sau din alb. Prezenţa lui amurg, cu a- protetic care apare de obicei numai în elemente lat. (cf. acasă, afund.
530
ALEXANDRU CIORĂNESCU
aminte etc.) pare să pledeze în favoarea acestei ipoteze.
Der. amurg (mr. amurziş, amurzită) s. n. (crepuscul, apus), cu a- protetic, fiind la început un adv.; amurgi (var. murgi), vb. (a se întuneca, a se înnopta); murgă, s. f. (noapte, întuneric; iapă brună; varietate de pere); murgan, s. m. (nume de bou); murgană, s. f. (nume de vacă); murgilă, s. m. (nume de bou); Murgilă, s. f. (personaj din mitologia populară care personifică noaptea); murgit, s. n. (crepuscul); înmurgi, vb. (a se înnopta). ‘
-	Deşi legătura cuvintelor aici prezentate este greu
de stabilit, este de presupus că mag. murga provine din rom. (Edelspacher 19); şi probabil şi bg. murg(a) (Capidan, Raporturile 210); sb., cr. murgast „murg" (în opoziţie cu sb. mrk(lo)mrkov „murg", şi mrgodan, mrgodno „întunecat", care pare să provină din sl. mrku, cf. Vasmer, II, 177), alb. murk, murgu, ngr. no’Upyoţ (Mumu, Lehnw.,
32), ngr. noupxiţei „a înnopta" şi noopxiqia „crepuscul" (după Meyer, Neugr. St., II, 42, aceste cuvinte provin din sl!).	5505
murgui (-esc, -it), vb. - A murmura.
Probabil din mag. murrogni (Scriban). Sec.
XVI,	înv.	5506
muri (mort, murit), vb. - l. A deceda, a se sfîrşi din viaţă. - 2. A simţi o pasiune vehementă.
-	3. A se epuiza, a se extenua. - Mr. mor, murire, megl. mor, muriri, istr. mor.
Lat. morior, redus la o conjug, analogică *morire (Puşcariu 1107; Candrea-Dens., 1174; REW 5681), cf. it. morire, prov., cat., sp. morii-, fr. mourir. Cuvînt de uz general (ALR, I, 286). -Cf. mort, moarte, mortăciune, amorfi.
Der. muricios, adj. (înv., mortal); murind, s. m. (călugăr care îngrijeşte muribunzii), cuvînt neuzual, creat de Caragiale, după modelul fr. mourant; muribund, adj., din fr. moribond; muritor, s. m. (mortal, efemer); nemurire, s. f. (imor-talitate); nemuritor, adj. (imortal); nemuri (var. îhetf.urî), vb. (a imortaliza), neuzual, creaţie a scriitorilor romantici; nemuritorie, s. f. (înv., imortalitate).	5507
murmura (-r, -at), vb. - A susura. - Mr. murmuredz, murmurare.
Fr. murmurer (în mr., probabil din it. mor-morare). Puşcariu, 1134 îl considera drept reprezentant direct din lat. munnurăre, cf. REW 5761; dar aparenţele pledează în favoarea unei der. neologice, înclinînd spre alb. murmuron (Philippide, II, 648), bg. mărmorjă. - Der. murmui, vb.
(a murmura) încrucişare între murmura şi mormăi (Tiktin); murmurisi, vb. (a murmura), sec. XVIII,
înv., din ngr, naupjioop{£(o; murmur (var. murmur, murmură), s. n. (susur) din fr. murmure (var. din it. mormore şi ngr. jurupucrOpa); mumiurător, adj. (care murmură); murmuitor, adj. (care murmură); murmuială, s. f., ca mormăială. 5508
mursă (-se), s. f. - 1. Hidromel, melasă cu apă. - 2. Dulceaţă, partea dulce a unui lucru. - 3. Pulpă de fructe.
Origine îndoielnică. Dacă ideea iniţială e cea de „dulce", ar trebui legat de sb. mrs, „zi de dulce", cf. rom. „dulce" cu acelaşi sens, sb. mrsiti „a mînca came“; bg. mărsjă „a mînca came în zi prohibită", rom. a se îndulci. Der. din lat. mulsă „hidromel" (Tiktin; Candrea; Scriban) nu e posibilă fonetic (cf. Graur, BL, V, 106); explicaţia schimbării lui l > r prin intermediul unei influenţe gr., cf. sicii, ammursatu „vin dulce" (Diculescu, Elementele, 436), nu pare convingătoare. Dacă acest cuvînt este identic cu mursă, s. f. (benghi, mişină, scobitură pe dinţii cailor), după cum pare, atunci se poate presupune că înv., pentru a . se obţine aluniţe artificiale pe faţă, se folosea pulpa unui anumit fruct; cel de-al doilea sens se explică uşor prin analogie (după Candrea şi Scriban, din lat. morsa „muşcătură").	5509
murseca (-e, - at), vb. - A muşca (se zice numai despre animale). - Mr. mursicare.
Lat. morsicăre, din morsum (Puşcariu 1135; Candrea-Dens., 1179; Tiktin), cf. it. morsicăre, sp. amusgar, gal. amosgar. - Der. mursecătură, s. f. (muşcătură); mîrsecăciune, s. f. (înv., stimul, tentaţie), pe care Tiktin încerca s-o explice prin sl.	5510
murui (-uesc,-it), vb. - l. A tencui, a zugrăvi, a drişcui. - 2V A (se) unge. - 3. A mînji, a murdări.
Sb. mura „noroi" (Cihac, II, 206; Tiktin; Candrea). - Der. muruială, s. f. (tencuială, lipit cu lut).	5511
musaadea (—ele), s. f. - Licenţă, permis.
Tc. mtisaade (Şeineanu, III, 86). Sec. XVIII, înv.	5512
musaca (—ale), s. f. - Mîncare de vinete cu came tocată.
Tc. mitsaka, cf. ngr. novaazGg (Ronzevalle 161; Tiktin).	'	5513
musafir (-ri), s. m. - Invitat, oaspete. - Var. mosafir. Mr. musafir.
Tc. (arab.) musafir (Roesler 599; Lokotsch 1510a; Ronzevalle 161), cf. ngr. nouocxcpipriţ, alb. musafir. - Der. musafirlîc, s. n. (înv., vizită), din tc. miisarfirlik.	5514
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
531
musai, adv. - Obligatoriu, necesar.
Mag. muszăj, din germ. miissen „a trebui" (Cihac, II, 517; Tiktin; REW 5766e). în Trans.
5515
musajp (—pi), s. m. - Consilier personal al sultanului.
Tc. (arab.) musahib (Şeineanu, III, 87). Sec.
XVIII,	înv.	5516
muşama (—ale), s. f. - 1. Ţesătură cerată sau cauciucată. - 2. Mod de a da o aparenţă onestă sau de a ridica în slăvi un abuz sau o greşeală. -Mr. muşama, megl. muşămă.
Tc. (arab.) muşemma „muşama" (Şeineanu, II, 265; Lokotsch 1512a), cf. sp. mojama, ngr. (iouaanot;, alb. miisman, bg. muşama. - Der. muşamat, s. n. (Arg., portofel), a cărui der. nu este clară (după Graur, BL, VI, 156, din ţig. mus „braţ“, prin intermediul unui *musimata „poşetă de mînă“); muşamaliza, vb. (a îngropa, a face uitată o problemă dezagreabilă).	5517
muşat (-tă), adj. - Frumos, drăguţ. - Mr., istr. muşat.
Din frumos, prin intermediul lui frumuşat şi dinlr-o deformaţie infantilă de tip expresiv, ca mumuşat (Tiktin; REW 3450; Graur, BL, V, 70), cu reducţie ca în (ma)mă-ta, (mă)măligă, (ma)-morniţă etc. Der. din lat. musteus „tînăr“ (Giuglea, Dacor., III, 767; REW 3450N) nu este probabilă, în Trans. şi înv. în toată dacor., cf. numele Muşat.
-	Der. muşeţel, s. m. (romaniţă, Matricaria chamomilla). Din rom. provine mag. musacol (Edeispacher 19).	5518
muscă (-Şte), s. f. - 1. Insectă (Musca domestica). - 2. Albină. - 3. Păr lăsat să crească sub buza inferioară. - 4. Cavitate înnegrită pe dinţii calului. - Mr., megl. muscă, istr. muşke.
Lat. musca (Puşcariu 1137; Candrea-Dens., 1180; REW 5766), cf. it., prov., cat., sp., port. mosca, fr. mouche. - Der. muscar, s. m. (insectă, Telephorus fucus; gelat, Muscicapa griseola); mUscărie (var. muscăraie), s. f. (mulţime de muşte); musctiră, adj. (oaie cu pete negre pe cap), cuvînt pe care Giuglea, Cercetări lexicografice, 18, îl derivă din lat. *musculiis < muscidus, cu probabilitate redusă, şi care a trecut la bg. muskur (Capidan, Raporturile, 210).	5519
muşca (—C, -at), vb. - A apuca cu dinţii. -Var. înv. mutica. Mr. mişcu, muşctt, muşcare, megl. mucicu, mucicari, istr. muticii.
Origine îndoielnică. Dacă se porneşte de la forma înv. şi dialectală mucicare, trebuie să se presupună un lat. *muticâre < mtitîre „a mormăi“, formaţii paralele lat. mussâre > *mussicăre > sp.
amusgar (Corominas, I, 196; REW 5776a). Trecerea semantică de la „mormăi" la „muşca" se verifică şi în ex. sp., deşi numai pe jumătate, căci nu ajunge să exprime decît ideea de „a se pregăti de muşcat“. în general, este preferată pornirea de la un lat. *muccicăre, în loc de "mitcculăre < miiccus (Candrea, Rom., XXXI, 313; Puşcariu 1136) sau din lat. mucceus încrucişat cu morsîcăre (Puşcariu, Jb., XI, 61; REW 5767), cf. sicii. multsikari, napol. muttsţkare, abruz. muccţkd
Der. muşcător, adj. (care muşcă; coroziv); muşcătură, s. f.; remuşcare (căinţă) format după fr. remords.	5520
muscal (-le), s. n. - Nai.
Tc. (arab.) miskal (Şeineanu, II, 266). - Der. muscalagiu, s. m. (cîntăreţ la nai), din tc. miskalci. Fonetismul pare să indice o încrucişare cu muscal „moscovit".	5521
muşcată (—te), s. f. - Pelargonie (Pelargonium odoratissimum). - Var. muşcat, muşcăţel.
Germ. Muskat, în parte prin intermediul mag. muskâta (Cihac, II, 517). Din acelaşi cuvînt, prin intermediul rus. muskatnyî, provine muşcatin, s. n. (înv., nucşoară).	5522
muschetă (—te), s. f. - Armă de foc cu fitil.
It. moschetta (sec. XIX). - Der. muşchetar, s. m. , din fr., mousquetaire; muschetărie, s. f., din it. moschetteria, fr. mousqueterie.	5523
muşchi (—i), s. m. - 1. Ţesut fibros şi cărnos.
-	2. Fileu, ramstec. - Mr. muşcl'u, megl. muşchi.
Lat. musculos (Puşcariu 1138; Candrea-Dens., 1181; REW 5772), cf. it. muscolo, prov., fr. muscle, cat. musclo, sp. muslo, alb. musk „umăr" (Philippide, II, 648). - Der. muşchios, adj. (musculos); muşchiulos, adj., încrucişare între cuvîntul anterior cu musculos; muscular, adj., din fr. musculaire; musculatură, s. f., din fr. muscula-ture; musculos, adj., din fr. musculeux. - Din rom. provine mag. musty (Edeispacher 19).	5524
muşchi (—i), s. m. - Plantă (Bryophita). - Mr. masei’u.
Lat. *musculus, dim. neatestat de la muscus (Puşcariu 1139; Candrea-Dens., 1183; REW 5771), cf. it. muschio, musco (calabr. muschiii), sp., port. musgo (gal. musco). Ngr. |io\xrxXia „muşchi" pare să provină din mr.	5525
muşcoi, (—i), s. m. - Catîr. - Var. mîşcoi. -Mr. muşcă, s. f., megl. moaşcă, s. f.
Sl. misku (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Miklosich, Lexicon, 389; Cihac, II, 206), cf. bg. măska, alb. musk (Philippide, II, 725; Rosetti, II,
119). Der. din lat musculos (Lambrior, Carte de cetire. Iaşi, 1882, p. LVIII; Skok, cf. Dacor., VII,
532
ALEXANDRU CIORĂNESCU
362), nu pare posibilă. Sec. XVI, înv. - Der. muşcoaie (var. mîşcoaie), s. f. (catîrcă). 5526
muselină (-ne), s. f. - Ţesătură fină din bumbac, lînă sau mătase.
Fr. mousseline, din tc. mosuli, de la Moşul, de unde şi dubletul moşul (var. musul), s. n. (înv., muselină), cf. Şeineanu, III, 87; Lokotsch 1484.
5527
muşiţă (-ţe), s. f. - 1. (înv.) Ţînţar, muscă mică. - 2. Ouă de muscă. - Mr. muşiţă, megl. muşiţă.
Sl. mystca (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 206), cf. bg., sb., cr. musica (Conev 52). - Var. muşină, s. f. (ţînţar; ouă de muscă), prin încrucişare cu muşină, mişină (furnicare, mişunare).
5528
muşlui (-uesc, —it), vb. - A cerceta, a iscodi, a fi curios.
Creaţie expresivă, cf. moşmoli. Numeroase var.: amuşlui, (a)muşului, buşlui, mujlui, muşina, acesta din urmă prin încrucişare cu mişuna. Der. din sb. njusiti „a respira" (Cihac, II, 206) nu pare probabilă.	5529
must (-turi), s. n. - 1. Suc de struguri. - 2. Cidru. - 3. Suc, zeamă. - Mr. mustu, megl. most.
Lat. mustum (Puşcariu 1140; Candrea-Dens., 1184; REW 5783), cf. alb. must (Philippide, II,
648), it., sp., port. mosto, prov., cat. most, fr. mout.
-	Der. musti, vb. (a avea lichid din abundenţă; a lăsa zeamă sau sevă, a stoarce, a extrage sucul); mustit, s. n. (acţiunea de a musti); niustitor, s. n. (zdrobitor, lin, călcătoare); muştar, s. m. (vînzător de must); mustărie, s. f. (prăvălie de vinuri); mustăreaţă, s. f. (zeamă eliminată de trunchiul de mesteacăn; sevă), cu suf. -eaţă (după Candrea, dintr-un lat. *mustaricia); mustometru, s. n. (al-coolmetru); mustos, adj. (zemos), pe care REW 5782 îl derivă direct din lat. mustosus; mustuială (var. musteală, mustuiturS), s. f. (tescovină, boş-tină). - Din rom. provine bg. must (Romansky 122).	5530
muştar, s. m. - 1, Plantă (Sinapis alba, Sinapis nigra). - 2. Condiment şi seminţe de muştar.
Mag. muştar (Tiktin; Gâldi, Dict., 94). Der. din rus. mustarda (Sanzewitsch 205) nu este probabilă. - Der. muştamiţă, s. f. (recipient pentru muştar).	5531
mustaţă (-ăţi), s. f. - l. Părul care creşte la bărbaţi deasupra buzei superioare. - 2. Radicelă, radiculă. - 3. Ţeapă, aristă. - 4. Vlăstar de plantă agăţătoare. - Mr., megl. mustaţă.
Lat. mustacea (Puşcariu 1141; Candrea-Dens., 1187; REW5803a), din gr. jiuorai; (Cihac, II, 678;
Rosetti, II, 65), cf. bg. mustak (Domaschke 90), alb. mustakje, sb., cr. mustac, it. mostacchio, sp. mostacho. - Der. mustăcios, adj. (cu mustaţă); mustăcioară, s. f. (mustaţă mică), pe care REW 5803 îl derivă de la un lat. mustaciolum; mustăci, vb. (a ambi; a da semne de nemulţumire); mustăcealcl, s. f. (probă de nemulţumire). - Din rom. provine bg. mustăcuri (Capidan, Raporturile, 228).	5532
muştea (-şle), s. f. - 1. (Rar) Pumn. - 2. Ciocan de cizmar.
Tc. (per.) muşte „pumn" (Şeineanu, II, 266), cf. bg., sb. musta.	.	5533
muşteriu (-ii), S. m. - Client. - Mr. muştiri, megl. muştiriiă.
Tc. (arab.) muşteri (Miklosich, Etym. Wb., 205; Loebel 67; Lokotsch 1522), cf. ngr. novozEprifc, bg. musterija.	5534
mustopită (-te), s. f. - Dulceaţă de pastă de fructe cu suc. - Var. mostochină.
Ngr. pxmronriTa (Cihac, II, 678). în Mold. şi Trans. Var., pe care Scriban o explică prin it. mistocchino, pare să rezulte din pronunţarea mold. a lui p.	5535
mustră (-re), s. f. - 1. Mostră, eşantion.'- 2. (Trans.) Exerciţiu militar.
It. mostra > germ. Muster şi, de aici, mag. mustra, cu sensul al doilea (Cihac, II; 517; Borcea 199, Gâldi, Dict., 146). Cu primul sens este dubletul lui mostră (mr. mostră), s. f. (probă), direct din it. sau prin intermediul tc. mostra, ngr. (iocrtpa (Graur, GS, VI, 330; Gâldi 212). Sensul al doilea (vâr. mustru şi muştr, din rus. mustra, Sanzewitsch 205), cf. sp. muestra „inspecţie; trupe gata de inspecţie". - Der, mustrului (var. muştru-lui), vb. (a face exerciţii), din mag. mostrâlni; mustreală, s. f. (înv., exerciţiu); mustruluială, s. f. (exerciţiu).	5536
mustra (-ru, -at), vb. - A certa, a dojeni, a admonesta.
Lat. monstrăre (Puşcariu 1143; Candrea-Dens., ” 1188; REW 5665), cf. it. mostrare, cat., sp., port. mostrar. Pentru semantism, cf. Şeineanu, Se-masioi., 183. - Der. mustrător, adj. (reprobativ).
5537
muştuc (-curi), s. n. - 1. Ambuşură, - 2. (Arg.) Gură - Var. muştiuc.
Germ. Mundstiick (Tiktin; Candrea), cf. pol. musztuk, rus. mundstuk (Vasmer, II, 173). 5538
muşuroi (-oaie), s. n. - 1. Furnicar. - 2. Ridicătură de pămînt. - Var. moşoroi, moşunoi, moşinoi. - Mr. şumuronu.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
533
Creaţie expresivă, pornind de la miş- „ideea de furnicar*1, cf. mişuna „a furnica, a forfoti", mişună „furnicare", cu suf. -oi. Cihac, II, 198, a intuit legătura cu a mişui, dar pleca de la sl. mesiti „a amesteca"; în acelaşi fel, Puşcariu 1098 şi REW 5620 pornesc de la mişuna, dar îl explică prin lat. mixtidnem. Celelalte explicaţii sînt fără valoare: din mausoleum, cu ajutorul unei metateze *mau-seolum (Giuglea, Dacor., I, 497), sau din lat. mus araneus (Candrea; Scriban), corectat în *musa-roneus (Graur, BL, V, 86). - Der. muşuroi, vb. (a acoperi cu pămînt, a face muşuroi); muşuroit, s. n. (muşuroire).	5539
mut (-tă), adj. - Silenţios, tăcut, care nu vorbeşte. - Mr., megl., istr. mut.
Lat. miitus (Puşcariu 1144; Candrea-Dens., 1189; REW 5798), cf. v.it. muto, friul., prov., cat. mut, v.fr. mu, sp., port. mudo. - Der. mutul, s. m. art. (Arg. lacăt); mutălău, s. m. (prost, nătîng); mutulică, s. m. (prost); muţi, vb. (a rămîne mut), cf. amuţi (după Puşcariu 1147 şi REW 5786, din lat. *mutîre, în loc de mutescere, cf. prov. mudir); muţeşte, adv. (ca muţii; prin semne); muţeală (var. muţie, muţenie), s. f. (calitatea de a fi mut); mutism, s. n., din fr. mutisme. - Din rom. provin bg. mut (Capidan, Raporturile, 230), bg. din Trans. mutien (Miklosich, Bg., 127) mag. muta (Edeispacher 19) şi ngr. nouroţ (Mumu, Lehnw.,
33).	’	5540
muta (—t, —at), vb. - 1. A deplasa, a mişca din loc. - 2. A schimba casa de locuit. - 3. A schimba destinaţia, a primi numire în alt loc. - 4. (Refl.) A se întoarce, a schimba poziţia. - Mr. mut, mutare, megl. mut, mutări.
Lat. mutare (Puşcariu 1145; Candrea-Dens., 1192; REW 5785), cf. it. mutare, prov., cat., sp., port. mudar, fr. muer. - Der. mutăcios, adj. (variabil, schimbător); mutat, s. n. (schimbare de domiciliu; înv., locuinţă, şedere); mutătoare, s. f. (împărăteasă, Byronia dioica); mutător, adj. (schimbător); strămuta, vb. (a transporta în alt loc, a schimba locul, a deplasa; a schimba; a transpune), cu pref. stră- (după Candrea, din lat.vulg. *extramutăre, în loc de transmutare)-, nestrămutat, adj. (neclintit).	5541
mutefaraca (-ale), s. f. - Soldat din suita sultanului. - Var. matafar(i)aca, muteferica.
Tc. muteferrika (Şeineanu, III, 87). Sec. XVIII, înv.	5542
mutelcă (—ci), s. f. - Piuliţă. - Var. mutercă.
Pol. muterka, din germ. Mutterclian „mămică" (Cihac, II, 207; Iordan, Dift., 95; Scriban; Iordan, BF., VI, 169). în Mold.	5543
muteveliu (—ii), S. m. - Administrator, intendent.
Tc. (arab.) mutevelli (Tiktin). Sec. XVIII, înv.
5544
mutila (-lez, -at), vb. - 1. A schilodi. - 2. (Arg.) A bate, a lovi, a da cu parul.
Fr. mutiler.	5545
mutpac (-curi), s. n. - Bucătărie, - Var. matpah, matbah, mutpah.
Tc. matbah, muţfitk (Tiktin). Sec. XVIII, înv.
5546
mutră (—re), s. f. - 1. Faţă, mină, chip. - 2. Strimbătură, grimasă, schiminoseală. - 3. Fasoane, nazuri. - Mr. mutră.
Ngr. noOtpov (Tiktin; Gâldi 212), cf. bg. mutra, sl. motriti (a privi) > mr. mutrescu, megl. măntres, mutriri (a privi). - Der. mutros, adj. (năzuros).
5547
muţunache, s. m. - 1. (înv.) Miniatură. - 2. (Mold.) Ţafandache, sclivisit.
Ngr. nooTcrouvribci, dim. al lui (iowaoOva „mască" (Tiktin; Gâldi 212), nouTcrowioţa) „a se schimonosi", bg. mucuna, „bot, rit". 5548
muză (-ze), s. f. - Zeiţă a poeziei.
Fr. muse. - Der. muzeu, s. n., din fr. musee.
5549
muzică (-ci), s. f. - 1. Creaţie artistică cu ajutorul sunetelor. - 2. Muzicuţă, armonică. - 3. (Arg.) Gură, plisc. - Mr. muzica.
Fr. musique, şi în mr. din it. musica, cf. tc., bg. muzika. Este dubletul lui musichie, s. f. (muzică; muzică gregoriană), înv., din mgr. |iououri (Gâldi 212), cf. sl. musikija. Ortografia musică (şi der.) este înv. - Der. muzic, s. m. (înv., muzician), din it. musico; muzical, adj., din fr. musical; muzicant, s. m., din germ. Musikant; muzicesc, adj. (înv., muzical); muzicuţă, s. f. (armonică; Arg., gură).
5550
N
na, inteij. - 1. Ia, ţine (constituie o invitaţie reală sau ironică cînd se dă ceva). - 2. Bine, asta lipsea (arată surpriza). - Mr. na.
Sl. (bg., sb., cr., slov., pol., rus.) na (Cihac, II, 207; Tiktin), cf. ngr. va, alb. na. De origine obscură, după Philippide, II, 725.	5551
năbădaie (-ăi), s. f. - 1. Atac de epilepsie. -2. Atac, criză. - Var. năbădaică.
Sl. (sb., bg., rus.) napadanije „atac“ (Cihac, II, 211; Tiktin). - Der. năbădăios, adj. (epileptic; coleric; neliniştit). Cf. năpădi.	5552
năboi (-oesc, —it), vb. - 1. A inunda. - 2. A invada, a izbucni.
Bg. napojavam „a inunda". Der. din rus.naboj < sl. biti „a ciocni" (Cihac, II, 207; Tiktin; Candrea; Scriban) e mai puţin probabilă. - Der. năboi s. n. (inundaţie; invazie).	5553
năbuşi (-şese, —it), vb. - 1. A sufoca. - 2. A reteza, a suprima. - Var. înăbuşi cu der.
Sb. năbuşiţi „a fi umflat" (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Tiktin; Candrea)! - Der. năbuşeală, s. f. (sufocare; zăpuşeală); năbuşitor, adj. (care sufocă; dogoritor).	5554
nacealnic (-ci), s. m. - Conducător, comandant. - Var. nacelnic.
Sl. macelîniku (Cihac, II, 200; Tiktin). Sec. XVffl, înv.	5555
naclad (—Sjzi), s. m. - (Trans., Olt.) Buştean.
Sl.,	cf. sl. naklasti, nakladq „a îngrămădi" (Cihac, 1160; Tiktin). - Der. năcladă, s. f. (grămadă, morman), cf. claie.	5556
năclăi (-ăesc, - it), vb. - A se unge, a se păta cu grăsime, a se mînji.
Bg. naklewam, cf. rus. nakleiti, din sl. klei „clei" (Cihac, II, 208). - Der. năclăios, adj. (unsuros). Cf. clei.	5557
nadă (-de), s. f. - 1. Momeală, hrană pentru animale. - 2. Atracţie, imbold, stimulent. - 3. Adaos, adăugare. - 4. Coc artificial. - 5. Legătură, pretext. - Var. (pl.) năzi.
Sl. *nada, cf. sl. prinada „înnăditură", prinaditi „a înnădi", bg. nadam „a lungi", sb. nada „aşteptare" (Miklosich, Slaw. Elem., 31). Der. din mag. ndd (Gâldi, Dict., 147) este şi ea posibilă. DAR, s. v. înnădi face din nadă două cuvinde diferite.
Der. (îjnădi, vb. (a adăuga; a alungi; refl., a
răspunde la apel; refl., a fi atras, sedus; refl., a se obişnui, a se vicia); (î)năditură, s. f. (adaos).
5558
nădejde (-di), s. f. - 1. Speranţă. - 2. (înv.) Aşteptare.
Sl. (bg.) nadezda (Miklosich, Lexicon, 401; Cihac, II, 208), cf. ceh. nadeze. - Der. nădăjdui, vb. (a spera, a avea speranţă); nădăi, vb. (Trans., a aştepta, a presimţi, a prevedea), din sl. nadejati; nădăjduitor, adj. (care speră); desnădăjdui, vb. (a despera).	5559
nadişancă (-şenci), s. f. - Cabrioletă. - Var. natişancă, nădăşancă, nadiceancă, (Bucov.) nai-ticeancă.
Rut. najticanka (Bogrea, Dacor., IV, 835), din Neu-Titschein, oraş din Moravia. în Mold. 5560
nadoleancă (-ence), s. f. - Rasă de găini din Anatolia.
Tc. Anadolu ,Anatolia" (Tiktin; Şeineanu, II, 267). Legătura cu sl. nadoiti „a creşte animale" (Cihac, II, 208) este iluzorie. Gîrleanu nu folosea var. odoleancă, prin confuzie cu odolean. 5561
nadpis (-suri), s. n. - Apostilă, rezoluţie.
Rus. nadpis (Tiktin). Sec. XIX, înv. 5562
nădrag (-gi), s. m. - Pantaloni.
Sl. nadragy (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac,
II,	208; Tiktin; Conev 83; Vasmer, II, 194), cf. pol., rut. nadragi, mag. nadmg(după Gâldi, Dict., 95, rom. provine din mag.). - Der. nădrăgilă, s. m. (ţînc cu pantaloni).	5563
năduf (-furi), s. n. - 1. Sufocare, greutate la respirat. - 2. Zăpuşeală. - Var. (înv.) năduh.
Sb. neduh, slov., rut. naduha (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 104; Conev 91; Vasmer, II, 209), cf. rus. nedug „suferinţă" şi duh. - Der. (i)năduşi, vb. (a transpira, a asuda; refl., a se sufoca); năduşeală, s. f. (sudoare, transpiraţie; asfixie); năduşitor, adj. (care te face să transpiri); nată, s. f. (Trans., înv., răceală, guturai), din mag. mătha < slov. nadiha (Cihac, II, 517).	5564
nafaca (-ale), s. f. - 1. Raţie, porţie, dietă. -2. Necesitate, nevoie. - 3. Soartă, noroc. - Var. nacafa.
Tc. (arab.) nafaka (Şeineanu, II, 267; Lokotsch 1532), cf. ngr. ăvatpaxâţ. Sec. XVIII, înv. cu primele două sensuri.	5565
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
535
nafea (-ele), s. f. - Piele scoasă de pe burta unui animal.
Tc. (per.) nafa (Şeineanu, II, 267; Lokotsch 1531), cf. sb. nafa.	5566
naftă, s. f. - Petrol brut. - Var. nafî.
Sl. mafia < mgr. vcapra, lat. naphta, din per. neft (sec. XVI) şi var. prin intermediul tc. neft; reactualizat prin fr. naphte.	5567
nagara (-ale), s. f. - Tobă, tamburină.
Tc. (per.) nakara (Şeineanu, III, 488). Sec. XVII, înv. Cf. sp. năcar (Corominas, III, 488), it. nacchera.	5568
nagîţ (-ţi), s. m. - Cionică (Vanellus cris-tatus).
Origine necunoscută, posibil expresivă (Tiktin). Este dificilă der. din mag. libuc (Cihac, II, 517) sau din rut. Nogaiec „tătar“ (Scriban). 5569
nagodă (—de), s. f. - 1. Minciună, fleac, bagatelă. - 2. Vietate, dihanie, lighioană. - 3. Necesitate, strîmtoare. - Var. Munt. nacotă.
Sb. nagodba, rut. nagoda „caz" (Candrea; cf. Tiktin), cf. bg. nagoda „bagaj", rus. negod „necaz".	5570
nahia (—ele), s. f. - Regiune, district.
Tc. (arab.) nahiya (Lokotsch 1540). Sec. XIX, înv.	5571
nahlap (-pi), s. m. - Tălăzuire, contracurent.
Origine suspectă. Pare legat de sl. chlapati „a face valuri mici“ (Tiktin) sau mai curînd var. a lui năvrap.	5572
naht, adv. - Cu plata în numerar, cu bani gheaţă.
-	Mr. nahte.
Tc. (arab.) nakt (Şeineanu, II, 268; Lokotsch 1544), în parte prin intermediul ngr. va^ti (Gâldi 212). Sec. XIX, înv. Cf. cuman, nagt „monedă" (Kuun 106).	5573
nai (-iuri), s. n. - Un fel de fluier.
Tc. (per.) nai (Şeineanu, II, 268; Roesler 600; Lokotsch 1541). - Der. năiaş, s. m. (rar, cîntăreţ la nai); nă(i)er, s. m. (cîntăreţ la nai); nai(n)giu, s. m. (cîntăreţ la nai), cu suf. -giu; naizan, s. m. (cîntăreţ la nai), din tc. naizen (Tiktin). 5574
naiba, s. m. art. - Dracul.
Probabil din tc. (arab.) naibe „nenorocire" (Loebel 68; Şeineanu, Semasiol, 61), prin intermediul ţig. naibah „ghinion" (Graur 175); e mai curînd o imprecaţie generică decît nume propriu al demonului. Der. propusă de la n 'aibă (parte de noi) nu pare normală (ducă-se pe pustiu sau ucigă-l toaca sînt alte denumiri ale demonului; dar ducă-se sau ucigă-l, separat, nu au sens). Din
arab. la'ib, cf. sp. naipe (Lokotsch 1389) este puţin probabil. - Der. năibui, vb. (a trimite la dracul).	5575
naie (—ăi), s. f. - Navă.
Lat. nâvem (Puşcariu 1149; REW 5863), cf. sard. nae, engad., fr. nefi prov., cat. nau, sp. nave. înv., este dubletul lui navă, s. f., din lat. (sec. XIX). - Cf. naftic, s. m. (navigator), sec. XVI, înv., din mgr. vawtuo;, dublet al lui nautic, adj., din fr. nautique şi al lui naval, adj., din fr. naval.
5576
naim (-muri), s. n. - 1. Contract, compromis.
-	2. Salariu, plată. - Var. năi(e)m).
Sl. năimit „conducere" (Miklosich, Lexicon, 404; Cihac, II, 209; Conev 78). - Der. năimi (var. nă(ie)mi, (î)nă(i)mi), vb. (a contracta, a lua în serviciu; a închiria); din sl. najmati, cf. bg. naemam, sb., cr. najmiti; năimeală, s. f. (angajare); năiemnic, s. m. (înv., salariat); năimitor, s. m. (persoană care angajează, năimeşte). 5577
naiv (-vă), adj. - Ingenuu.
Fr. năif, cu fonetismul f. naive. - Der. naivitate, s. f., din fr. naivele.	5578
najdac, s. n. - Şmirghel.
Rus. nazdak (Cihac, II, 209). Sec. XIX, înv.
5579
năjit (-turi), s. n. - Otită, inflamaţie a urechii.
Sl. nezitii (Cihac, II, 209; Conev 92), cf. sb., ceh. neat.	5580
nalbă (-be), s. f. - Plantă din familia mal-vaceelor (Malva silvestris). - Mr. nalbă.
Lat. malva (Densusianu, Hlr., 103; Puşcariu 1150; Candrea-Dens., 1199; Candrea, Revista critică, VII, 85; REW 5274), cf. it., prov., cat., sp., port. malva, sard. narba. - Der. nălbar, s. m. (fluture, Pieris crataegi), pe care Tiktin îl dă ca der. din alb.	5581
nălban (-ni), s. m. - 1. Potcovar. - 2. Veterinar. - Var. nalbant. Mr. nălban, megl. nalbanti.
Tc. (arab.) nalband(Miklosich, Etym. Wb., 211; Loebel 68; Şeineanu, II, 269; Lokotsch 1549), cf. ngr. vaXuTtctyTriq, alb. naljban, bg., sb. nalbant.
5582
năluci (-cesc, -it), vb. - 1. A-şi închipui, a-şi reprezenta. - 2. A-şi imagina, a visa, a avea o viziune.
Sl. năluciţi „a afla" (Miklosich, Lexicon, 406; Cihac, II, 209; Conev 96, 106), cf. bg. nalucam „a ghici". Se foloseşte cu pron. în dativ şi mai des în forma reflexivă. - Der. nălucă, s. f. (fantasmă, viziune, arătare; închipuire, vis); nălucitură, s. f.
536
ALEXANDRU CIORĂNESCU
(viziune); năluceală, s. f. (viziune); nălucilor, adj. (fantastic); nălucos, adj. (rar, sperios, fricos).
5583
nămaie (-ăi), S. f. - (Banat) Oaie. - Mr. nămal’u, numal'u, megl. nămal’u.
Lat. ănîmălia (Puşcariu 1151; Candrea-Dens., 1200; REW 476), cf. parm. nimal, fh'ul. nemal „bou“, v.fr. aumaille, sp. alimana, port. alimanha, almalho „taur tînăr". Pentru păstrarea cuvîntului în toponimie, cf. Puşcariu, Dacor., VIII, 324. E dubletul lui animal, s. n., din fr. animal. 5584
namaz (-zuri), s. n. - 1. Rugăciunea musulmanului. - 2. (Mold.) Obicei prost, viciu.
Tc. (per.) namaz (Lokotsch 1552; Tiktin)5585
namea (-ele), s. f. - Adresă, comunicare oficială.
Tc. (per.) name (Şeineanu, III, 83; Lokotsch 1551). Sec. XVIII, înv.	5586
nămestie (-ii), s. f. - Subordonare, oportunitate. - Var. nemestie.
Sl. namestije, din mjesto „loc" (Cihac, II, 209; Bemeker, II, 52). - Der. nămeslenie, s. f. (accesoriu), cf. sb. namestenie „instalaţie" (Scriban); namesnic (var. namestnic, nemes(l)nic), s. m. (substitut, ajutor, vicar), din sl. namestîniku (Miklosich, Slaw. Elem., 31).	5587
nămete (—şţi), s. m. - 1, Troian, morman de zăpadă. - 2. Uriaş, gigant. - Var. nămet, neme(t)e. Mr. nămet.
Sb. namet „amplasament" şi „impozit", din sl., sb. nametati „a amplasa" (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Miklosich, Lexicon, 406; Cihac, II, 210; Conev 37), cf. omăt, podmet. Sensul al doilea arată o asociere a acestui cuvînt cu creaţiile expresive de tipul mamină sau namilă „pocitanie": de la o var. neatestată *namură s-ar fi format un sing. regresiv nam, s. m. (obiect voluminos), cf. Scriban; şi prezenţa acestui cuvînt ar fi facilitat o greşeală de interpretare, prin care s-ar fi considerat nămete ca un der. de la nam cu suf. -ete,
Der. nămetenie (var. nemetenie, nemetanie), s. f. (pocitanie, fantoşă; uriaş); nămeţi (var. nemeţi), vb. (a bloca, a închide; a acumula zăpadă pînă la blocarea intrărilor); nămomic, adj. (colosal, enorm), cf. mamorrtiţă; nemeţ (var. nămeteţ, nimiteţ), s. m. (minge, cucui; Mold., fular), cu suf. ~eţ, cf. rut. nametka „fular"; nimăt, s. n. (Mold., îngrăditură, gard).	5588
namilă (-le), s. f. - Gigant, uriaş. - Megl. namilă.
Creaţie expresivă, cf. momîie şi der. sale. Der. propusă de Cihac, II, 192, din sl. namira „culme",
nu este convingătoare. Legătura cu rădăcina expresivă mam- a fost indicată deja de Tiktin, Candrea şi Scriban. Numeroase var. mamilă, momilă, mamină, mamifă, manină etc. - Natimă, s. f. (monstru, sperietoare, pocitanie; vrajă, descîn-tec împotriva unui duşman), în Olt., este un rezultat al lui anatimă încrucişat cu aceste cuvinte.
5589
nămol (-Iuri), s, n. - Noroi, mîl, clisă. - Var. nomol şi der.
Sl.,	cf. pol. namul, rut. namul (Cihac, II, 183; Tiktin), cr. namuliti „a înnămoli"; bg. nămol (Conev 41) nu pare sigur. Cf. mîl. - Der. (î)nămoli, vb. (a se împotmoli, a se înnorai); nămolniţă, s. f. (mocirlă, baltă de noroi); nămolos, adj. (mîlos).	5590
nani, interj. - 1. Cîntec de leagăn, bebeluş. - 2. (S. m.) Cuvînt cu care se îndeamnă copiii la somn.
Creaţie expresivă, cf. ngr. vawi, it. (ninna) nanna, sp. nana, sb. ninati „a adormi". - Der. nană, s. f. (mamă, mătuşă, titlu de reverenţă pentru femeile mai în etate), cf. ngr. vawr|, alb. nene, sb., bg. nana, rus. njanja „doică" (după Candrea, din sb., soluţie care nu este imposibilă, fiind vorba de cuvinte comune mai ales în Banat şi Trans.); nănăi, vb. (Trans., a îngîna, a fredona); nănăială, s. f. (îngînare, fredonare); nene, s. m. (Mold., tată; Munt., tată, unchi, titlu de reverenţă, adesea rezervat pentru fratele mai mare; Arg., netrebnic, peşte, codoş), cf. gr. vewoţ „unchi", vawce „mătuşă", ngr. veve „mamă", tc. nene „soră sau frate mai mare", bg. nene, mag. nene, sp. nene (după Lokotsch 1553 şi Ronzevalle 169, rom.'ar proveni din tc.; după Cihac, II, 210 şi Conev 58, din bg.); nea, s. m. (unchi), formă abreviată din nenea, se foloseşte numai urmat de numele de persoană; neică, s. m. (unchi; prieten); neneacă (var. Mold. nineacă), s. f. (mamă), format după babacă (după Candrea din tc. nene „mamă"); neneri (var. nineri, ninera), vb. (Mold., a adormi cu cîntec un copil; a se preface, a momi), probabil legat de ngr. vocvcrupt^Q) „a legăna" (după Puşcariu 1182, dintr-un lat. *nînnTnăre, care pare mai puţin probabil). Pentru nene, cf. ALR, I, 162. Din rom. provine rut. nene (Miklosich, Wander., 17).
5591
nansuc, s. n. - Ţesătură foarte subţire.
Engl. nainsook, prin intermediul fr. nansouck.
5592
naos (-suri), s. n. - Nava unei biserici.
’ Mgr. vaoţ (Gâldi 212). Sec. XVIII. - Der. pronaos, s. n. (atriu), din mgr. îtpovaoq. 5593
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
537
nap (-pi), s. m. - Plantă şi rădăcina ei (Bras-sica napus esculenta). - Istr. nqp.
Lat. napus (Puşcariu 1192; Candrea-Dens., 1201; REW 5821), cf. it. napo, prov., cat. nap, v.fr. nafi sp., port. nabo.	5594
năpădi (-dese, -it), vb. - A invada, a irupe.
Sl. napadati, der. de la napasti, napada (Mi-klosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 211; Tiktin), cf. sl. năpădii „invazie", bg. napadam şi prăpădi.
-	Der. năpadă, s. f. (invazie; oprimare, atac);
năpăditor, adj. (invadator); năpastă (var. nă-pasl(i)e), s. f. (înv., impozit suplimentar, contribuţie adiţională, introdusă pentru prima oară în Muntenia de Mihnea Vodă, în 1586; înv., nedreptate injustiţie, opresiune; nenorocire, calamitate, necaz), direct din sl. napasfi „calamitate" (Miklosich, Lexicon, 408; Cihac, II, 211); năpăstui, vb. (a oprima; a acuza pe nedrept, a calomnia); năpăstuitor, adj. (asupritor; nedrept); năpatcă, s. f. (Mold., plasă de pescuit), din rut napadka (Candrea, Scriban).	5595
năpîrcă (-ci), s. f. - l. Viperă (Vipera berus).
-	2. Bici. - Var. (rar) nopîrca. Mr. nipirtică, megl. năprotcă.
Creaţie expresivă. Coincide cu alb. neper(t)ke, dar nu e probabil să se explice prin el, cum se susţine de obicei (Cihac, II, 719; Meyer 303; Pascu, II, 221; Philippide, II, 221; Rosetti, II, 119). Trebuie să fie o var. expresivă a lui *năpîrlă, cf. riăpîrli; pentru alternanţa expresivă a ambelor terminaţii, cf. şopîrlă şi şopîrcăi, şfîrlă şi şfîrc, mîrlan şi mîrc etc. Atît năpîrcă, cît şi năpîrli şi şopîrlă nu au fost explicate satisfăcător pînă acum; provin, fără dubiu, din aceeaşi sursă expresivă, a cărei idee de bază pare a fi cea de „şerpuire" sau de „mişcare rapidă", ca în ciocîrlie, cf. şi ţopîrlan (ca şi ciocîrlan); această explicaţie este singura care merge în acelaşi timp pentru năpîrcă „bici", ca şi pentru înrudirea sa evidentă cu şopîrlă. Der. din lat. *viperana (Creţu 350) sau dintr-o combinaţie între natrix şi pertica (Capidan, Raporturile, 542) este inacceptabilă.
Der. năpîrcos, adj. (veninos); năpîrli, vb. (despre reptile, a-şi schimba pielea; despre mamifere, a-şi schimba părul; despre păsări, a-şi schimba penele), cu suf. expresiv -li (după Cihac,
II,	251, legat de sl. pero „pară", cf. împotrivă Tiktin; după Conev 87, din sl. napruliti sau naprliti ,,a pîrli", după Drăganu, Dacor., VI, 517); năpîrleală, s. f. (primenire, năpîrlire). Alb. trebuie să provină din rom.	5596
năpîrstoc (-oace), s. n. - Degetar. - Megl. năprostoc.
Sl. *naprustuku, din prîstît „deget" (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 211; Tiktin), cf. bg. naprustnik, sb. naprstak, rus. naperstok. 5597
năplăi (-ăesc, —it), vb. — A apăsa, a sufoca.
Sl. napluti „a inunda" (Tiktin). în Olt. - Der. năplăială, s. f. (Olt., oprimare; Olt., apăsare, grijă).
5598
năplaţ (-ţi), s. m. - (Banat, Olt.) Obadă.
Bg. naplat, sb. naplatak (Tiktin; Conev 70).
5599
năprasnă, adv. - Deodată, pe neaşteptate, pe nepusă masă. - Var. năpraznă şi der.
Sl. naprasîno (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 212; Tiktin). - Der. năprasnic, adj. (neaşteptat, subit; fulminant, îngrozitor; uimitor, înspăimîntător), cf. sl. naprasînu; năprasnic (var. năprasnică), s. m. şi f. (varietate de muşcată, Geranium Robertianum; varietate de clocoţel, Clematis erecta); năprăsnicie, s. f. (repeziciune).
5600
năprojnie (-ii), s. f. - Pîine de pomană în formă de cruce cu patru pîinişoare rotunde în fiecare din colţurile sale. - Var. năp(o)rojn(i)e, nap(o)rojn(i)e, năp(o)roşnă etc.
Bg. naprazdno „degeaba", de la prazden „gol". Der. din bg. nabrăsen „presărat cu făină" (Scriban) pare mai puţin probabilă.	5601
năpusti (-tesc, -it), vb. - 1. Â părăsi, a lăsa, a abandona. - 2. (Refl.) A se repezi, a se arunca asupra. - 3. (Maram.) A slobozi, a lăsa liber.
Sl. năpustiţi „a porunci" (Tiktin). - Der. năpust, s. n. (abandon; Trans., spiriduş, stafie). 5602
nare (-ări), s. f. - 1. Deschizătură a nasului. -2. (Trans. de V.) Nas. - Var. nară. Mr. nare, nari.
Lat. năris (Puşcariu 1153; Candrea-Dens., 1203; REW 5826); cf. v.it., sard. nare, rar nara, prov. nar, cat. nars. Semantismul din Trans. coincide cu sp. - Der. nărtos, adj. (năsos, cu nasul mare), prin confuzia suf. (-tos pentru -os, ca în spătos, sănătos, fruntos etc., după Candrea-Dens., 1204; de la un lat. *năritosus, după Pascu, Suf., 76 şi Pascu, Beitrăge, 10, cu suf. -tos); nărticios, adj. (năsos); nărtifă, s. f. (fosă nazală). 5603
naracliţă (-ţe), s. f. - Mînecă la costumul preoţesc.
Sl. narqkvica (Tiktin). Sec. XVI, înv. 5604
naramză (-ze), s. f. - Portocală. - Mr. ni-range. - Var. năramză.
Tc. narenci din per. nărăng (Eguilaz 463; Şeineanu, II, 269; Lokotsch 1555), cf. sp. naranja, it. arancia (REW 5822), ngr. vepccvr^i, alb. narenc, bg. neranza, sb. naranga. - Der. naramz.
538
ALEXANDRU CIORĂNESCU
s. m. (negustor de portocale); riaramzat, adj. (portocaliu; rotund); naramziu, adj. (portocaliu).
5605
nărav (-vuri), s. n. - 1. Obicei, uz. -2. Obicei prost, viciu.
Sl. nravu (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Miklosich, Lexicon, 456; Cihac, II, 212), cf. bg. nărav, sb. narav şi Vasmer, II, 230. - Der. nărăvaş, adj. (învăţat prost, vicios); năravnic, adj. (înv., vicios, desfiînat); nărăvi, vb. (a învăţa cu nărav, a se vicia); înărăvi, vb. (a se vicia); nărăveală, s. f. (viciere); nărăvos, adj. (învăţat prost; capricios). - Din rom. provine mag. nerăvăs (Edelspacher 20).	5606
nard (-uri), s. n. - Plantă erbacee din reg. Himalaia, esenţă parfumată din rădăcina acestei plante. - Var. (înv.) nardos.
Mgr. vopSoţ. Sec. XVI.	5607
nardinchi (-iuri), s. n. - (Mold.) Dulceaţă de fructe.
Tc. nardenk (Scriban).	5608
narghilea (-ele), s. f. - Pipă turcească. - Mr. narghile.
Tc. (per.) nargile (Eguilaz 463; Şeineanu, II, 269; Lokotsch 1556), cf. ngr. vapyEXeg, bg. nargele, sb. nargila. - Der. narghelegiu, s. m. (înv., slugă la palat care prezenta domnitorului narghileaua).	5609
nart (-turi), s. n. - Tarif. - Mr. narche.
Tc. nark, din per. narh „valoare" (Şeineanu, II, 269; Lokotsch 1557), cf. ngr. vapia, bg. nark.
5610
nărui (-uesc, —it), vb. - 1. A cădea, a se prăbuşi. - 2. A se ruina.
Origine suspectă. Pare să fie în loc de noroi „a se umple de noroi", caz în care sensul primitiv ar fi cel de „a egala", cf. megl. nuruies „a nivela solul pardosit". Cf. şi fraze ca du murit mulţi oameni, cît nu-i puteau îngropa, şi-i aruncau prin gropi de-i năruiau (Neculce) sau nănda munţii în mînă de-i făcea ţarină (Creangă), unde sensurile glosate mai sus nu par să se potrivească (în primul ex. se poate înţelege „a nivela" sau „a acoperi cu pămînt", iar în al doilea, „a fărimiţa"). Der. din sl. rinati „a împinge" (Cihac, II, 305), din sl. nyrqti „a se scufunda" (Scriban) sau din lat. ruere (Tiktin) nu pare posibilă. - Der. năruială, s. f. (prăbuşire a unui zid); năruitură, s. f. (ruină).	5611
nas (-suri), s. n. - 1. Organ al mirosului. - 2. Neruşinare, neobrăzare. - Megl. nas, istr. nqs.
Lat. năsus (Puşcariu 1154; Candrea-Dens.,
1205; REW 5842), cf. it. rtaso, friul., prov., cat. nas, fr. nez. - Der. năsos, adj. (cu nas mare); năsut, adj. (năsos), cuvînt suspect, pe care Puşcariu 1157, Candrea-Dens., 1206 şi REW 5843 îl derivă din lat. năsiitus, cf. it. nasuto.	5612
năsădi (-dese, —it), vb. - 1. A face clăi de snopi, a strînge recolta în grămezi. - 2. A aduna, a strînge, a îngrămădi. - 3. (Refl., Trans.) A se închega.
Sl. nasaditi „a planta" (Miklosich, Lexicon, 412; Cihac, II, 323; Conev 72), cf bg. nasazdam. -Der. năsad, s. n. (materie în descompunere); năsadă, s. f. (claie, recoltă pregătită pentru treieriş), cf. sl. nasadu.	5613
năsălie (-ii), s. f. - Coşciug, sicriu, targă folosită la înmormîntare. - Megl. nusila.
Sl. (bg.) nosilo, din nesiti „a duce" (Cihac, II, 212; Conev 111), cf. sb., cr. nosila, mag. noszolya.
5614
năsbîtie (-ii), s. f. - Zburdălnicie, poznă, ştrengărie. - Var. năsbutie, năzbîtie, năzbutie.
Origine suspectă. Pare că s-ar putea pune în legătură cu sb. zbitije „succes", în compunere negativă *nezbitije. După Tiktin, în relaţie cu sl. izbytie ^eliberare"; după Scriban, din sl. subytije „realizare".	5615
născoci (—cesc, —it), vb. - A inventa, a-şi bate capul, a-şi închipui.
Bg. naskacam „a afla", din sl. naskociti „a sări" (Cihac, II, 332; Conev 98). - Der. născocitor, adj. (inventiv, fertil, ingenios); născocitură, s. f. (invenţie, descoperire). •	5616
năsdrăvan (—nă),, adj. - 1. Nebun, aiurit. -2. Magic, supranatural. - Var. năzdrăvan, (Olt., Trans.) năsdravăn.
Din sdravăn „sănătos" sau din sl. sudravinu „sănătos", cf. nesdravăn, adj. (smintit). Semantismul e ciudat şi nu a fost explicat satisfăcător (după Cihac, II, 335 s-ar putea înţelege năsdrăvan cu „persoană care face vindecări miraculoase", ipoteză îndoielnică). - Der. năsdrăvănie, s. f. (magie, putere magică; ispravă; excentricitate). 5617
năsli (—lese, — it), vb. - A fi vorba, a-şi propune.
SI. nasiliti „a obliga" (Tiktin). Sec. XVII, înv.
-	Der. năslitură, s. f. (pretenţie); năsliciune, s. f. (intenţie).	5618
nasol (—oală), adj. - (Arg.) Urît.
Ţig. nasvalo (Graur 176; Juilland 170); probabil că vocalismul se explică pornind de la f. nasoală. S-a confundat cu nasul, adj. (rău, nemernic), din ţig. nasul (Vasiliu, GS, VII, 120; Juilland 170).
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
539
Der. nasoală, s. f. (femeie; ţigară); nasuliu, adj. (urît); nasuli, vb. (despre un negoţ, a eşua); nasulie, s. f. (ghinion, situaţie proastă); nasulii, s. f. pl. (cărţi de joc).	5619
năstav (-vuri), s. n. - X. întemeiere. - 2. Impuls, inspiraţie.
Sl. nastavu „întemeiere; dirijare" (Cihac, II, 723). Sec. XVIII. - Der. năstăvi, vb. (a dirija, a conduce, a inspira), din sl. nastaviti; năstavnic, s. m. (şef, director), sec. XVII, înv.; năstăvitor, s. m. (conducător, şef.), înv.	5620
naşte (-sc, născut), vb. - 1. (înv.) A făta. -2. A aduce Ia lumină, a apărea. - 3. (Refl.) A se ivi, a veni pe lume. - 4. A ieşi, a se produce. -Mr. născu, megl. nasc, istr. nqscu.
Lat. nascere (Puşcariu 1155; Candrea-Dens., 1207; REW 5832), cf. it. nascere, prov. naisser, fr. naître, cat. naixer, sp. nacer, port. nascer. -Der. născare, s. f. (naştere); născător, adj. (generator, care dă naştere; s. m., tată); născut, s. n. (înv., naştere; înv., Naşterea Domnului); naştere, s. f. (faptul de a naşte; Crăciun; început; organ genital femeiesc); renaşte, vb., format după fr. renaître; Renaştere, s. f., după fr. Renaissance. Cf. nat.	5621
năstrapă (-pe), s. f. - Cană, potir. - Mr. măstrapă.
Tc. maşrapa, din arab. mesrebe (Eguilaz 238; Şeineanu, II, 260; Lokotsch 1439; Ronzevaile
162), cf. ngr. naorpanâ;, alb. mastrapa, bg. mastrapa.	5622
năstimi (-mese, —it), vb. refl. - (Trans., Olt.) A ieşi, a apărea, a se produce.
Origine suspectă. Pare legat de sb. nastati, nastajem (Candrea; Scriban).	5623
nasture (—ri), s. m. - 1. (înv.) Şiret, panglică.
-	2. Buton. - Mr. nastur(e).
It. nastro „panglică", cf. pav. nastol, valtel. nâstola. Rezultatul normal, *nastra, pl. *nastruri, l-a disimilat pe r, de unde nasturi, cu noul sing. reconstituit ca fagure, mugure etc. Sec. XVI. Der. din lat. *nastula (Pascu, I, 124; cf. Puşcariu 1157 şi Candrea-Dens., 1209), din gr. vomouXov (Skok, ZRPh., LIV, 487) sau din got. nostilo (Giuglea, Dacor., I, 382), nu e probabilă. Pentru relaţia cu it., cf. Tiktin, Meyer-Liibke, ZRPh., XXXII, 462, REW 5840 şi Rosetti, II, 80. - Der. înăsturat, adj. (împodobit cu nasturi); năsturel, s. m. (margaretă, Bellis perennis; creson, Nasturtium officinale), la care sensul al doilea este o imitaţie modemă a numelui ştiinţific al plantei (Candrea).
-	Din rom. provine bg. nastur (Capidan, Raporturile, 223).	5624
nat, s. m. - 1. Individ, persoană. - 2. Rudă, rudenie. - Mr. nat. „copil".
Lat. nâtus „născut" (Puşcariu 1158; Candrea-Dens., 1208; REW 5851), c'f. lat. nati „progenituri, urmaşi", în opoziţie cu părinţi, şi prov. nat. şi nada „fată". Cf. naşte. în Trans., Banat şi izolat în Olt.
-	Der. nată, s. f. (lume). Der. neol. natal, adj., din fr. natal; natalitate, s. f., din fr. natalite; prenatal, adj,	5625
nătă—. — Prefix care arată ideea de incapacitate sau prostie.
Creaţie expresivă, pare să se bazeze pe imaginea de vorbire anormală, cf. sp. tonto, bobo, chocho, memo etc. - Der. nătăflef, adj. (prost, gogoman), comp. teflu şi fief, v. aici; năfletec, adj. (Trans., neghiob, nătărău), metateză a cuvîntului anterior; nătăfleaţă, s. m. (poreclă pentru persoanele zăpăcite); nătărău, s. m. (gogoman, nătăfleaţă), cu suf. expresiv (după Cihac, II, 213; legat de cr. tartati „a bîlbîi, a gîngăvi"; după Lambrior, Rom., 350, din lat. natura; după Şeineanu, Semasiol., 229; Philippide, Principii, 97; Tiktin; Candrea şi Scriban, din netare < tare, explicaţie greu de admis fonetic); nătăraucă, s. f. (proastă, neghioabă); nătărăie, s. f. (prostie, nerozie); hătăvălos, adj. (Munt., greoi, stîngaci, leneş), prin asociaţie cu mătăhălos (după Scriban, cu tăvăli)', nătimană (var. nătimală), s. f. (fantoşă, sperietoare), prin încrucişare cu namină sau namilă, sau cu natimă; năting, adj. (prost, neghiob, nebun), prin încrucişare cu sl. netţgîi „leneş", din tţgii „muncă" (după Cihac, II, 213, sl. ajunge pentru a explica rom., dar rezultatul nă- indică tratamentul expresiv; după Tiktin şi Scriban, din sl. tqgîi „puternic, viteaz"); nătingi, vb. refl. (a se tîmpi, a se prosti); nătingie, s. f. (prostie); nătintoc, adj. (prost, imbecil), pentru a cărui der. cf. sărîntoc; nătintol, adj. (prost), prin încrucişare cu mototol, cf. şi motintan, motîntoc; neder, adj. (Munt., gogoman, nătăfleaţă), probabil în loc de *neter, cf. nătărău; netot, adj. (prost, naiv), prin încrucişare cu tot (după Tiktin, Candrea şi Scriban, din tot; după Cihac, II, 518, din mag. tot „slav"); netoţie, s. f. (prostie); năsărimb, adj. (tont, prost), în loc de *nătărimb (cf. var. năstărimb), probabil prin încrucişare cu sărîntoc (după Cihac, II, 215, din sl. nesramînu „neruşinat"); năs(t)ărîmbă, s. f. (prostie, minciună); năsărîngă, s. f. (Trans., nerozie, prostie, obrăznicie).	5626
naţie (-ii), s, f. - 1. Popor. - 2. (Trans., Banat) Popor de jos. - 3. (Arg.) Prieten, camarad. - Var. năţiune.
Fr. nation, lat. naţio, cf. rus. nacija. - Der. (din
540
ALEXANDRU CIORĂNESCU
fr) naţional, adj.; naţionalism, s. n.; naţionalist, adj.; naţionalitate, s. f.; naţionaliza, vb. 5627 natră (-re), s. f. - Urzeală.
Sb., cr. natra (Cihac, II, 213; Tiktin; Conev 61). După ipoteza mai puţin sigură a lui Diculescu, Elementele, 421, din doricul vfttpov, în loc de vrfrpov „fus".	5628
natură (-ri), s. f. - Fire, caracter.
Lat. natura (sec. XVIII), şi apoi din fr. nature. Apare pentru prima oară (I. Neculce) în forma nătură. - Der. (din fr.) natural, adj.; naturaleţe, s. f.; naturalist, s. m.; naturaliza, vb.; naturalism, s. n.; denatura, vb.; supranatural, adj., după fr. sumaturel.	5629
năuc (-că), adj. - Zăpăcit, bezmetic, greu de cap.
Sl. neuku „neştiutor", din uciti „a învăţa" (Cihac, II, 214; Tiktin; Conev 99), cf. sb., cr., slov. neuk, pol. nieuk şi ucenic. - Der. năuci, vb. (a zăpăci; a înnebuni), din năuc, dar poate cu o interpretare glumeaţă a sl. năuciţi „a învăţa, a studia"; năuceală, s. f. (zăpăceală); năucie, s. f. (zăpăceală); năuceşte, adv. (prosteşte). 5630
năut, s. m. - Mazăre turcească (Cicer arietinum).
-	Var. (înv.) năhut, (Mold.) nohot. Megl. năut.
Tc. nohut, din per. nuhud (Şeineanu, II, 268; Lokotsch 1577; Ronzevaile 168), cf. tăt. nochut, cuman, noghut (Kuun XXXI), ngr. voxor, bg. nohut, alb., sb. naut. Der. rom. prin ngr. (Graur, GS, VI, 332) nu este o ipoteză necesară. - Der. năutiu (var. năhutiu, nohotiu), adj. (colorat ca năutul).	.	5631
năvădi (-dese, -it). vb. - A urzi, a dispune urzeala. - Var. năvedi, nevedi. Mr. năvădire, megl. năviies. ,
Sl. navesti, navedq „a duce" (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 460; Miklosich, Lexicon, 398), cf. dovedi, izvodi. - Der. năvădit, s. n. (urzeală); năvăditură, s. f. (urzit). Megl. provine direct din bg. navijă.	5632
năvăli (-lese, -it), vb. - 1. A invada, a intra.
2.	A se repezi, a asalta. - Mr. năvălire „a cobori".
Sl. navaljati „a tîri", (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Miklosich, Lexicon, 398; Cihac, II, 443), cf. val şi bg. navalen „atîmat", bg. navalfsu „a aduna", rus. năvăliţi „a îngrămădi". - Der. năval, s. n. (rar, avalanşă); năvală, s. f. (invazie; atac, asalt; adv., repede); năvălitor, adj. (agresor); năvalnic, adj. (impetuos, irezistibil; s. m. plante, Scolopendrium vulgare, Polystichum filix mas, Pteridium aquilinum), cu suf. -nic (după Conev 43, din bg. navalince; după Cihac, se cheamă aşa
pentru că i se atribuie în popor puterea de a face să alerge pretendenţii după tinerele care poartă cu ele această plantă).	5633
năvidi (-dese, —it), vb. - A urî. - Var. nevă-vidi.
Sl. (ne)navideti (Tiktin). Sec. XVI, înv. 5634
năvîrlie (-ii), s. f. - (Munt.) Nebunie, sminteală, capriciu, glumă.
Bg. vărlu „turbat", vărluvam „a turba", cf. ngr. PoupXta „glumă"; nă- poate fi sl., cf. rut. naverle „pe dos", sb. navrlje „răsucit" (Tiktin), sau expresiv, ca în nătă- sau năvleg. - Der. năvîrlios, adj. (capricios).	5635
năvleg (-eagă), adj. - Prost. - Var. nevleg, (Olt.) năvlig.
Origine necunoscută. Pare a fi în legătură cu sl. nevolja „necesitate"; cf. nevolnic şi sb. nevoljno, nevoljan „infirm"; dar lipseşte veriga intremediară. Legătura cu vlagă şi cu mag. nevleg „nominal" (Scriban) este suspectă. în Munt. şi Olt. 1 5636
navlu (—uri), s. n. Taxă de închieriere a unei nave. - Mr. navlu.
Ngr. vcctiXov (Tiktin; Gâldi 213), cf. alb. navle, tc. navlun. Sec. XIX.	5637
năvod (-oade), s. n. - Un tip de plasă de pescuit.
Sl. nevodu (Miklosich, Lexicon, 421; Cihac, II, 214; Conev 74), cf. sb. năvod, ceh., rus. nevod, pol. niewod. - Der. năvodar, s. m. (pescar).
5638
năvoloacă (—ce), s. f. - (Mold.) Semănătură făcută fără a ara, răscolind pămîntul numai cu grebla.
Rut. navolok „greblă" (Tiktin; Scriban), cf. rus. navolok „cîmp rîpos" (Cihac, II, 462). Cf. voloc.
5639
năvrap (-pi), s. m. - Jefuitor, prădător.
Sl. navrapu „pătrundere, incursiune" (Tiktin), cf. rus. navoropu. - Der. năvrăpi, vb. (a jefui; a se repezi, a se năpusti); năvrăpitură, s. f. (incursiune). Toatş sînt cuvinte înv. (sec. XVII). 5640
naz (-uri), s. n. - 1. (înv.) Pretenţie. - 2. Capriciu, moft. - Mr. naje, pl. năzi.
Tc. (per.) naz (Şeineanu, II, 270; Lokotsch 1563), cf. ngr. va£i, alb. nas (Meyer 298). - Der. năzuros, adj. (capricios, mofturos, nemulţumit).
5641
nazar (-uri), s. n. - Bunăvoinţă, favoare.
Tc. (arab.) nazar (Roesler 600; Şeineanu, II, 271; Lokotsch 1564), cf. ngr. vaţapt. Sec. XVIII, înv.	5642
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
541
năzări (-resc, -jt), vb. - 1. (Rar) A întrezări, a descoperi. - 2. (Rar) A apărea, a se arăta. - 3. (Refl.) A i se părea, a avea impresia.
Sl. nazreti „a întrezări" (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Miklosich, Lexicon, 404; Cihac, II, 469), cf. sl., sb. nazirati. La ultimul sens poate exista o încrucişare cu sl. nazoru „bănuială". - Der. năzăritură, s. f. (închipuire); năzamic, adj. (cu toane); năzăreală, s. f. (viziune).	5643
nazir (-ri), s. m. - Şef, comandant.
Tc. nazir (Şeineanu, II, 271; Ronzevalle 168). Sec. XIX, înv. - Der. nazîrliu, s. m. (favorit, protejat), prin confuzie cu nazar; nazirie, s. f. (conducere, şefie).	5644
năzui (-uesc, —it), vb. - 1. A se adăposti, a se refugia. - 2. A se îndrepta către, a se adresa.
-	3. A-şi îndrepta privirile, a aspira, a pretinde. -
4.	A solicita, a implora.
Sl. nazyvati „a invoca" (Cihac, II, 214; Tiktin), cf. sb., cr. naz(i)vati „a dori". - Der. năzuinţă, s. f. (aspiraţie, pretenţie; dorinţă); nizui, vb. refl. (Trans., a se osteni, a se strădui), prin intermediul mag. nezni; nizuinţă, s. f. (Trans., aspiraţie, ţel).
5645
ne—. - Prefix care adaugă cuvintelor simple un sens negativ sau privativ.
Sl. ne. Corespunde lui in- romanic; se ataşează la aproape toate categoriile de cuvinte, inclusiv la neologisme: neatent < atent, necontrolat < controlat (în acest caz aproape totdeauna adj). în comp. ne mai înseamnă „niciodată": ne mai auzit. Cf. Rosetti, III, 69.	5646
nea, s. f. - Zăpadă. - Var. neauă. Mr. neao, megl. nţuă, istr. nţwu.
Lat. nîvem (Puşcariu 1160; Candrea-Dens., 1211; REW 5936; Unbegaun, Orbis, II, 347-51), cf. vegl. nai, it., port. neve, prov., cat. neu, v.fr. noif, sp. nieve. - Der. îneua, vb. (a se umple cu zăpadă); neios, s. m. (decembrie), din lat. nîvosus (Pascu, Arch. Rom., VI, 261; REW 5935), cf. it., sp., port. nevoso.	5647
neam (-muri), s. n. - 1. Popor, naţiune. - 2. Rasă, castă, gen, clasă. - 3. Generaţie. - 4. Rudă, rudenie. - 5. (Mold.) Reuniune de boieri fără sarcini publice, boierie. - 6, Clasă, tip, categorie.
Mag. nem (Cihac, II, 518; Tiktin), fără îndoială în relaţie cu sl.nemu „barbar", cf. neamţ; e posibil ca rom. să provină direct din sl. - Der. nemeş (var. neameş, ne(a)miş), s. m. (Trans., nobil, aristocrat), din mag. nemeş; nemeşesc, adj. (aristocratic, nobiliar); nemeşie, s. f. (nobleţe); ne-meşug, s. n, (înv., nobleţe), din mag. nemesseg; nemeţ, s. n. (generaţie, genealogie; familie, casă);
nemenie, s. f. (rasă, castă, soi); nemotenie, s. f. (rudă); înemuri, vb. refl. (Mold., a se înrudi); nemureală (var. nemurenie), s. f. (Mold., înrudire).
-	Neam, adv. (deloc), pe care dicţionarele obişnu-
iesc să-l confunde cu cuvîntul anterior, pare legat de mag. nem „nu" (Graur, GS, VI, 35; Gâldi, Dict., 95).	5648
neamţ (-emţi), s. m. - 1. German. - 2. Străin.
Sl. nemîci, din nemu „barbar", cf. neam (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Tiktin), cf. ngr. ve^tCn?. bg. riemec, alb. nemets, mag. nemet, pol. niemiec.
-	Der. nemţoaică, s. f. (germană; dădacă, guver-
nantă; călţunaş, Tropaeolum maius; plantă, Del-phinium elatum); nemţesc, adj. (german); nemţeşte, adv. (în germană); nemţie, s. f. (mulţime de germani; înv., limba germană); nemţime (var. nemţărie), s. f. (colectivitate de germani); nemţi, vb. (a germaniza); nemţişor, s. m. (plantă, Del-phinium elatum); nemţean, s. m. (locuitor al regiunii Neamţ din Moldova; călugăr al mănăstirii Neamţu).	5649
neaoş (-şe), adj. - 1. Indigen, aborigen. - 2. Pur, autentic.
Origine necunoscută. Der. din aoş < avus (Weigand, Jb., XIII, 108; REW 839) este imposibilă fonetic şi dificilă semantic. Cihac, II, 215, se gîndea la sl. naşi „al nostru", care merge tot aşa de puţin. Sugestia lui Scriban, care porneşte de la nea „zăpadă" (sensul iniţial „curat ca zăpadă") este interesantă, fără a fi convingătoare.	5650
neara (-ale), s. f. - Lege nouă. - Var. nearea.
Mgr. veapa (Mumu 37). Sec. XVII, înv. 5651
nează (-ze), s. f. - Oroare, dezgust.
Sb. jeza, din sl. jţdza (Petrovici, Dacor., IX, 212). Cuvînt rar, ignorat de dicţionare. 5652
necaz (-zuri), s. n. - 1. Chin, dezgust, neplăcere. - 2. Ciudă, supărare. - 3. Invidie. - Var. (Mold.) năcaz.
Sl. nakazu „instrucţie" din nakazati „a pedepsi" (Miklosich, Slaw Elem., 31; Cihac, II, 208), cf. bg. năkaz „nenorocire", sb. nakaz „avorton", ceh. nakaz „epidemie". - Der. necăji, vb. (a întrista, a mîhni; a se supăra; a contraria, a înfuria); necă-jicios, adj. (irascibil); necăjos, adj. (rar, supărător).
5653
nefer (-ri), s. m. - Soldat turc.
Tc. (arab.) nefer (Şeineanu, II, 272; Lokotsch 1533; Ronzevalle 169), cf. bg., sb. nefer. Sec.
XIX,	înv.	5654
neftiu (—ie), adj. - Verde închis.
Tc. nefti (Şieneanu, II, 272).	5655
neg (-gi), s. m. - Verucă.
542
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Lat. naevus (Candrea-Dens., 1216; REW 5807; Tiktin) cf. senes. niego, v.it. niego, it. neo; pentru modificarea consonantismului, cf. fagure, rug. După Puşcariu 1162, formaţie regresivă, pornind de la negel, părere greu de susţinut. Uz general (ALR, I, 51).
Der. negos, adj. (cu negi); neagă, s. f. (flagel, calamitate), probabil prin asociere cu ideea de „tumoare", cf. neagă rea „tumoare malignă" > „calamitate" (după Cipariu, Principii, 272 şi Tiktin, din lat. negare; după Miklosich, Slaw. Elem., 32 şi Cihac, II, 214 şi Conev 100, din sl. nega „voluptate", glosarea „încăpăţînat, îndărătnic", care apare în dicţionare, se datorează primei explicaţii schiţate aici).
Negară (var. năgară, nagara), s. f. (varietate de neghină; plantă Stipa capillata) pare un der. cu suf. -ar (negară ar fi fost la început numele fructului). Numele se explică prin aspectul fructului, cf. sp. verruguera, fr. herbe aux verrues (după Cihac, II, 209, din sl. nagu „gol“; după Conev 48, de la un sl. *nagara; după Scriban, din rus. nagar „fitil ars"). Der. înăgări, vb. (a creşte neghină).
Negel, s. m. (verucă), considerată ca der. din lat. nigellus (Puşcariu 1162; REW 5916), cf. logud. nieddu, prov. niel, it. niello, de asemenea ar putea fi simplu dim. de la neg, cu suf. -el. -Cf. neghină. - Der. negelariţă, s. f. (rostopască, ChelidOnium maius); negelos, adj. (cu negi).
5656
nega (-g, -at), vb. — A tăgădui.
Lat. negare (sec. XIX). - Der. (din fr.) nega-ţi(un)e, s. f.; negativ, adj.	5657
neghină (—ne), s. f. - Plantă (Agrostemma githago). - .Megl. migl’ină.
Origine suspectă. E greu de separat acest cuvînt de neg şi negară, dar der. e greu de explicat; probabil cu suf. —ină, cf. pescuină, ciorchină, ştirbină, stupină, vizuină etc. Nu e mai uşoară nici explicaţia prin intermediul lat. *nigrîna (Koerting 6540; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 282) sau *nigellîna (Puşcariu, Conv. lit., XXXIX, 71; Puşcariu 1163; Pascu, Beitrăge, 22; REW 5917; cf. Graur, BL, V, 107). - Der. neghiniţă, s. f. (chimion, obiect foarte mic); neghinos, adj. (invadat de neghină). Din rom. provine rut. nehyn (Candrea, Elemente, 406).	5658
neghiob (-oabă), adj. - Prost; nătîng.
Origine necunoscută. Ne- pare să fie element expresiv, ca în nătă-, cf. năvleg, năvîrlie; dar al doilea element e greu de identificat. Der. din sl. negodinu „ingrat", cf. rus. negodnyî „nerod" (Cihac, II, 215), sau din mag. negyobb „mai mare,
major" (Scriban) nu pare posibilă. Tiktin îl interpretează pe ne- drept prefix negativ.
Der. neghiobesc, adj. (prostesc); neghiobeşte, adv. (prosteşte); neghiobi, vb. (a prosti); neghiobie (prostie).	5659
negoţ (-ţuri), s. n. - Comerţ.
Lat. negotium (Puşcariu 1164; Candrea-Dens., 1216; REW 5881), cf. it. negozio. Se poate presupune o origine it. (Pascu, Beitrăge, 11), dar prezenţa din sec. XVI a unui pl. negoafe, diftongat, pare să confirme tratamentul tradiţional.
Der. neguţa, vb. (a tîrgui; a cumpăra; a vinde), de la negoţ (după Puşcariu 1165 şi Candrea-Dens., 1217, din lat. negotiări); neguţător, s. m. (comerciant), cu suf. -tor (după REW 5880 şi Rosetti, I, 169, din lat. negotiător; după Pascu, Beitrăge, 11, din it.); neguţătoresc, adj. (de negoţ); neguţătoreşte, adv. (în chip negustoresc); neguţători, vb. (a face comerţ); neguţătoiie, s. f. (comerţ); neguţitor (mr. neguţitor), s. m. (înv., cupeţ); negustor, s. m. (comerciant; Arg., înşelat), reducere a formei anterioare); negustoreasă (var. înv., neguţitoreasă), s. f. (soţie de negustor); negustoresc (var. înv. neguţitoresc), adj. (comercial); negustoreşte, adv. (în chip negustoresc); negustori (var. înv., neguţitorî), vb. (a face negoţ); negustorie (var. înv., neguţitorie), s. f. (comerţ, trafic); negocia, vb., din fr. negocier; negociator, s. m., din fr. negociateur; negociaţi(un)e, s. f. din fr. negociation.	\	'	5660
negru (-eagră), adj.	-	1. De culoarea funin-
ginii. - 2. Brun, întunecat. - 3. Murdar. - 4. Nefast, funest. - 5. (S. m.) Arap, negroid. - Mr. negru, negur, megl., istr. negru.
Lat. nigrum (Puşcariu 1167; Candrea-Dens., 1219; REW 5917); cf.	it:	nero,	prov. negre, fr.
noir, sp., port. negro.	-	Der.	negreală, s. f.
(calitatea de negru; vopsea neagră; nuanţă de negru; Mold., Trans., cerneală); negreaţă, s. f. (negriciune), pe care Puşcariu 1166 şi REW 5919 îl trimit la lat. nîgritia; negri (var. înegri), vb. (a da culoare neagră; a întuneca; a detracta); negricios, adj. (aproape negru; brunet); negriciune, s. f. (negreaţă); negrilică (var. negruşca), s. f. (chica-voinicului, Nigella arvensis), pentru sufix, cf.. arăpuşcă, femeiuşcă, muieruşcă (după Puşcariu, Dacor.; VII, 468, negruşca! ar indica o încrucişare cu cemuşcă); negroaică, s. f. (femeie neagră); negrioară, s. f. (brună); ' negriu, adj. (aproape negru); negritură, s. f. (îmbrăcăminte murdară); ponegri, vb. (a denigra), încrucişare a Iui înegri cu sl. pocruniti (Tiktin); ponegreală, s. f. (denigrare); ponegritor, adj. (denigrator). - Din rom. provin mag. nyegra „oaie neagră" (Edel-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
543
spacher 20), ngr. vtâyxpov „berbec negru“ (Mumu, Lehmvorter, 37).	5661
negură (—ri), s. f. - Ceaţă. - Mr. negură.
Lat. nebula (Puşcariu 1168; Candrea-Dens., 1222; REW 5865), cf. it. nebbia, prov. neula, sp. niebla, port. nevoa, alb. negiilj. Pentru schimbul b > g, cf. nivit > ninguit (cu infix nazal) sau naevus > neg, rubus > rug. Explicaţia plecînd de Ia lat. *nigru!a (Candrea, Elements, 5) nu e probabilă. - Der. (i)negura, vb. (a se înceţoşa, a se întuneca; a se încrunta); negureală, s. f. (ceaţă); neguros, adj. (ceţos, întunecos).	5662
neleapcă (-lepce), s. f. - (Mold., Trans.) Vacă fâtătoare înainte de a împlini trei ani.
Rut. nelipka (Candrea, Scriban).	5663
nemeri (-resc, —it), vb. - 1. A lovi la ţintă, a ţinti. - 2. A lovi unde trebuie. - 3. A afla, a întîlni. - 4. A veni din întîmplare. - 5. (Refl.) A se petrece, a avea loc. - 6. (Refl.) A coincide, a concorda, a cădea de acord. - Var. nimeri, înimeri.
Sl. nameriti „a măsura" (Miklosich, Slmv. Elem., 31; Cihac, II, 193), cf. bg. namiram „a afla", sK namjeriti „a nimeri", sl. namerjenije „alb“. - Der. nemerit, adj. (ţintit); nemereală, s. f. (întîmplare); nemernic, adj. (înv., străin; vagabond, mizerabil), din nemeri (4) cu suf. -nic, sau din sb. nemenik „persoană sosită din întîmplare"; nemernici, vb. (a hoinări, a trîndăvi, a cerşi); nemernicie, s. f. (înv., condiţie de străin; hoinăreală, trîndăveală). Pentru semantismul lui nemernic, cf. Şeineanu, Semasiol., 204.	5664
nepot (—ţi), s. m. - Persoană considerată în raport cu bunicii săi sau cu unchii şi mătuşile sale.
-	Mr., megl., istr. nepot.
Lat. nepOtem (Puşcariu 1171; Candrea-Dens., 1225; REW 5890), cf. it. nievo, nipote (logud. nebode), fr. neveit, cat. nebodo. Confuzia „văr" şi „nepot", ca în it. nipote, este indoeurop., cf. Meillet, Mei. Soc. Ling., IX, 141. Cuvînt de uz general (ALR, I, 171).
Der. nepoată, s. f. (şi cu sensul de „verişoară"), probabil der. intern (ipoteza unui lat. *nepota, Candrea, filements, 11; Pascu, Beitrăge, 11 sau *nep6tia, REW 5891, nu pare necesară; nepoţie, s. f. (înrudire de nepot sau de văr); nepotism, s. n., din fr. nepotisme; strănepot, s. m.; strănepoată, s. f. - Din rom. provine mag. nepotya (Edeispacher 20).	5665
nepristan, adv. - 1. Continuu fără încetare. -
2.	îndată, imediat. - Var. napristan.
Sl. neprestanî no (Tiktin).	5666
nerod (-oadă), adj. - Prost, tîmpit.
Sl. neroditi „a neglija, a (se) delăsa", cf. sl. nerodivu „neîngrijit" (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Tiktin), slov. neroden „neîngrijit", sl. nerodinu „neîngrijit". După Cihac, II, 215, din sl. nerodu „dispreţuit". - Der. nerozie, s. f. (prostie, neghiobie), nerozeşte, adv. (prosteşte). Din rom. provine magh. nerod (Edeispacher 20).	5667
nerv (—vi), s. m. - Organ anatomic de transmitere a impulsurilor.
Lat. nervus (sec. XIX). - Der. nervos (excitat), din fr. nerveux; nervozitate, s. f., din fr. nervosite; nervură, s. f., din fr. nervure; enerva, vb., din fr. enerver; nevricale, s. f, pl. (criză de nervi, atac), din ngr. vevpvca, cf. Gâldi 231; nevricos, adj. (nervos), din ngr. veupixog.	5668
nesăbuit (-tă), adj. - Exagerat, disproporţionat, nechibzuit.
Origine necunoscută. Scriban indică var. nesă-băduit şi mag. szabadni „a fi îngăduit"; ambele indicaţii sînt puţin sigure. Apare deja din sec.
XVII.	- Der. nesăbuire, s. f. (nechibzuinţă, lipsă de consideraţie); nesăbuinţă, s. f. (nechibzuinţă).
5669
nestimat (-tă), adj. - Preţios, valoros. - Var. nestemat.
Din pref. negativ ne-, cu participiu lat. aesti-mare (Tiktin; Pascu, Arch. Rom., VI, 261; cf. REW 246). Se spune numai despre pietrele preţioase. - Der. nestimată, s. f. (piatră preţioasă).
5670
netam nesam, adv. - Cu de-a sila, cu silă, fără voie, nici una, nici două. - Var. nitam nisam, nesam netam.
Bg. ni tam ni sam „nici acolo nici aici" (Tiktin; Candrea), cf. rom. nici una nici două. 5671
neted (-dă), adj. - Lis, lustruit, şlefuit.
Lat. nîtldus (Puşcariu 1177; Candrea-Dens., 1227; REW 5929), cf. it. netto, logud. nidu, prov., fr., cat. net, port. nedeo. - Der. netezi, vb. (a poliza, a şlefui; a egala; a dezmierda); neteziş, s. n. (suprafaţă şlefuită, oglindă); netezitoare, s. f. (mistrie).	5672
nevastă (-veste), s. f. - 1. (înv.) Logodnică.
-	2. Soţie, femeie măritată. - 3. Femeie. - Megl. niveastă, mr. nveastă.
SI. nevesta (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac,
II,	216), cf. bg., slov, ceh., rus. nevesta, sb. nevjesta, pol. niewiesta. Uz general (ALR, I, 270).
-	Der. nevăstuică, s. f. (Zool., Mustela vulgaris), cf. sl. nevestuka (Miklosich, Lexicon, 424), nume care s-ar explica drept un eufemism superstiţios, cf. bg. nevestulka ( > mr. nivistul'e, megl.
544
ALEXANDRU CIORĂNESCU
f
nivistul’ca), sb. nevjestica, ngr. vuntpiTcra (> mr. nifiţă), mag. memjet, it. domola, fr. bellette, sp. comadreja, port. doninha, v.engl. fairy; nevesti, vb. (înv., a (se) căsători).	5673
nevoie (—i), s. f. - 1. Necesitate, trebuinţă. - 2. Obligaţie, urgenţă. - 3. Sărăcie, mizerie. - 4. Ananghie, ;strîmtorare. - Mr. nevoi ’e megl. nivol’ă.
Sl. nevolja, nevolje (Miklosich, Lexicon, 421; Cihac, II, 462), cf. sb., cr., slov., rus. nevolja, alb. nevoje, mag. nevolya, cf. voie. - Der. nevoi, vb. (a forţa, a obliga; a-şi da silinţa, a se strădui; a căuta, a se; sili; refl., a se sforţa); nevoiaş, adj. (sărac; incapabil, arierat), cf. mag. nevolyăs „nenorocit, ticălos"; anevoie, adv. (cu greu); anevoi, vb. (a se stTădui); (a)nevoinţă, s. f. (muncă, chin, dificultate); -(a)nevoios, adj. (dificil, greu); nevoitor, adj. (înv., muncitor, harnic).	5674
ni, conj. - Nici. - Istr. ni.
Sl. ni (Tiktin). Der. din lat. nec (Candrea-Dens., 1228) este îndoielnică. Sec. XVIII, azi rar. 5675
nicăieri, adv. - în nici o parte, niciunde. - Var. (înv.) necăire(a), nicăi(u)re(a). Mr. necal’urea, megl. nicăl'ura.
Lat. nec urmat de o combinaţie de tipul. * alibi volet, cf. aiurea. După Puşcariu 1178 şi Pascu, I, 33, din nec aliubi.	5676
nici, conj.Exprimă negaţia. - Var. (înv.) nece, nice. Mr. nifi, ninţi, megl. niţi.
Lat. neque (Puşcariu 1179; Candrea-Dens., 1229; REW 5868), cf. prov., fr., cat., sp. ni, port. hem. - Comp. niciun, adj. negativ, cf. megl., mr. niţiun, istr. niciur, care presupun un lat. neque unus (Diez,1 I, 290; Densusianu, Hlr., 164; Puşcariu 1179; Candrea-Dens., 1230; REW 5896), cf. v.fr. neisune, it. nessuno, sp. ningun; nicicînd, adv. (niciodată); nicicum, adv. (în nici un fel); niciodată, adv. (în nici o vreme); niciunde, adv. (în nici un loc). - Cf. nicăieri.	5677
nicocheră (-re), s. f. - Stăpînă a casei. - Var. nicochera(-ale).
Ngr. voiKOtcepâ (Scriban). Rar.	5678
Nicolae, s. m. 1. Nume propriu. - 2. (în expresia: sfinţi;/ Nicolae) Vărguţă, liniuţă cu care se pedepsesc copiii. - Var. Neculae, (Mold.) Neculai, (Trans.) Micula(e), dim. Nae, Nicu(şor).
Sl. Nikolaje din mgr. Nuotaxoţ. Var. Nicoară, din lat. Nicolaus; Miculae, prin încrucişare cu mag. Miklos. Sensul al doilea se datorează obiceiului de a păstra liniuţa în spatele imaginii sfîntului.	5679
nicoreaţă (-şţe), s. f. - Varietate de ciuperci (Lentinus cochleatus).
Origine necunoscută. Cihac, II, 216, îl pune în legătură cu sl. niknoti „a încolţi". - Var. nicorete, s. m. (ciuperci comestibile, Thicholoma Georgii, Clitopilus prunus).	5680
nicovală (-Ie), s. f. - Ilău.
Sl. nakovalo (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 78; Conev 67), cf. covaci şi bg. kovalo (>megl. cuvalnă).	5681
nimeni, pron. - Niciunul. - Var. nimene(a), nime, nimenilea, (Banat, Olt.) nima. Megl. nimen, nimea, nimini.
Lat. nemo, neminem, (Puşcariu 1130; Candrea-Dens., 1231; REW 5886). cf. it. nimo, sard. nimus, cors. nimo. Var. nime provine din nominativ (cf. om, oameni), sau reprezintă o formă disimilată. Gen. nimănui, nimărui, nimunui, nimălui.	5682
nimic, adv. - Deloc. - Var. nimica, nemic(a), înv.
Lat. nemica (Diez, I, 276; Densusianu, Hlr., 164; Puşcariu 1181; Candrea-Dens., 1094\ REW 5885), cf. v.ven. nemiga, v.fr. nemie, it. ne mica. în limba veche, păstrează sensul etimologic de „cîtuşi de puţin"; nemica de arme nu s 'au apucat, ce de fugă (Gr. Ureche); n-au rămas nemică verdeaţă (Dosoflei). Cf. mică.
Der. nimic, s. n. (bagatelă, micime, fleac); nimici, vb. (a anihila, a distruge, a suprima); nimicitor, adj. (distrugător); nimicnicie, s. f. (vanitate, nulitate); nimiccie, s. f. (înv., nulitate). 5683 nimuric (-ci), s. m: - (Trans.) Pitic, stîrpitură.
-	Var. nimurig.
Mag. nyomorek (Candrea).	5684
ninge (-g, -ns), vb. - A cădea zăpadă. - Mr. (înv.) mîndzire.
Lat. ningere (Puşcariu 1183; Candrea-Dens., 1232; REW 5926), cf. calabr. ningi „zăpadă". -Der. ningău, s. m. (decembrie, ninsoare); nins, adj. (cu zăpâdă; alb ca zăpada); ninsoare, s. f. (nămete, viscol, zăpadă); ninsoriu, adj. (nins, alb ca zăpada).	5685
niprală (-le), s. f. - Plantă (Lupinus luteus).
Origine necunoscută.	5686
nisadir, s. n. - Amoniac.
Tc. nişadir (Tiktin). Sec. XVIII, înv. 5687
nişam (-muri), s. n. - Ordin, decoraţie turcă.
Tc. (per.) nişan (Şeineanu, III, 89), înv. - Der. nişangiu, s. n. (înv., funcţionar turc care picta diplomele, colorist), din tc. nişanci.	5688
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
545
nişaştea (-şle), s. f. - Făină de patiserie. -Var. nişeştea, nişiştea.
Ţc. (per.) nişaste (Şeineanu, II, 272), cf. ngr. vioEcrreţ, bg., sb. niseste.	5689
nişcorici, s. m. pl. - Mîncărime.
Origine îndoielnică. De asemenea, îndoielnică este şi glosarea. E cuvînt mold., care pare folosit în expresii ca cea de la Cezar Petrescu: ai nişcorici, de nu mai stai locului. Ar putea fi un der. de la a mişca. Nu e atestat în dicţionare.
5690
nişe (-e), s. f. - Firidă.
Fr. niche.	5691
nisetru (-ri), s. m. - Sturion (Acipenser Guel-denstaedtii Brandt).
Sl. jesetru, probabil prin intermediul bg., rus. esetr (Cihac, II, 150; Tiktin), cf. sb., cr. jesetra (bg. nesetra, Conev 53, pare dubios sau der. din rom.). Fonetismul este curios. S-a explicat (Tiktin) ca rezultat dintr-un *isetru, cu aglutinarea articolului.	5692
nisfia (-iele), s. f. - Monedă turcească de argint, valorează patru taleri la începutul sec. XIX.
-	Var. nes/ia, nes/ea.
Tc. nisfye, din arab. nisf .jumătate" (Roesler 600; Şeineanu, II, 273), sec. XIX, înv. 5693
nisjp (—puri), s. n. - Granule fine de rocă.
Sl. nasiipu (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Miklosich, Lexicon, 415; Cihac, II, 213) din vb. sypati „a împrăştia", cf. risipi, bg., sb. nasip „dig". Der. din bg. pesuk (Conev 41) nu e posibilă.
Der. nisipariţă, s. f. (peşte, Cobitis taenia); nisipamiţă (var. nisipemiţa), s. f. (clepsidră, nisi-par); nisipi, vb. refl. (a se pulveriza; a se acoperi cu nisip); nisipar, s. m. (persoană care vinde nisip); nisipiş, s. m. (teren nisipos); nisipiu, adj. (de culoarea nisipului); nisipos, adj. (cu nisip); înisipa, vb. (a umple cu nisip).	5694
nişter (-re), s. n. - Lanţetă.
Tc. nişter (Lokotsch 1576; Tiktin), cf. ngr. vt] crapi. Sec. XIX, înv.	5695
niştotă (-te), s. f. - Scumpete, penurie.
Sl. nisteta (Tiktin), cf. bg. nistetâ (Candrea).
5696
nit (-turi), s. n. - Cui bont.
Germ. Niet(e). - Der. nitui, vb. (a bate nituri); nituiaiă, s. f. (nituire); nituitor, s. m. (muncitor care nituieşte).	5697
niţel (-ţică), adj. - Puţin, în cantitate mică.
Origine îndoielnică. Circulă numai în Munt. şi, parţial, în Trans. F. niţică (normal ne-am aştepta
la *nifeă) indică un dim. Trebuie să se pornească de la nitic(ă), fiindcă acest cuvînt corespunde unor formaţii expresive comune teritoriului romanic: sp. chico „mic“ (v. Corominas, ed. a 2-a, 1980, p. 351), Cf. ciccum „nimic" în Plaut; nec ciccum „nihil" într-o glosă placidiană; Lazio na ci(ca)de „puţin"; it. cica „nimic"; logud. ticcu „puţin" (unde t- echivalează cu z sard. it.); calabr. zica „picătură", nazica „puţin"; Cilento tsiku „mic". Celelalte explicaţii sînt insuficiente: de la nişchiţel (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 295; Philippide, Principii, 37; Scriban; cf. împotrivă Puşcariu 1175; din alb. ne cike „puţin" (Densusianu, Rom., XXIII, 79); din puţinei > *ţinel, cu metateză (Tiktin).	5698
nivel (-Iuri), s. n. - 1. înălţimea unui punct, a unei suprafeţe etc. faţă de un plan orizontal dat.
-	2. Nume a mai multor instrumente care măsoară diferenţe de înălţime. - 3. Stadiu, grad, indice.
Fr. niveau, adaptat fonetismului derivatelor (din fr.) nivela, vb. (a egala); nivelator, s. m., adj. (buldozer; care nivelează).	5699
nixis (-suri), s. n. - 1. Durere intercostală, junghi. - 2. Grijă, preocupare.
Ngr. vu!& (Candrea). Sec. XIX.	5700
nizam (-muri), s. n. - 1. Ordin, organizaţie.
-	2. Armată regulată turcă. - 3. Soldat turc din armată.
Tc. (arab.) nizam (Şeineanu, III, 89). Sec.
XVIII,	înv.	5701
niznai, adv. - în expresia a se face niznai: a se preface că nu înţelege.
Rus. ne znaju „nu ştiu" (Tiktin; Candrea)5702
noa, interj. - (Trans., Banat) Bine, să mergem!
Sb., slov. no (Tiktin).	5703
noapte (-opţi), s. f. - Opusul zilei. - Mr. noapte, megl. noapti, istr. nopte.
Lat. noctem (Puşcariu 1185; Candrea-Dens., 1233; REW 5973), cf. it. notte, prov. neuit, fr. nuit, sp. noche, port. noite. - Der. (î)nopta, vb. (a cădea noaptea, a petrece noaptea); (î)noptat, s. n. (înserare, cădere a nopţii); noptatic (var. noptatec), adj. (nocturn, sumbru, abscur), cuvînt literar, fără circulaţie populară); nopticoasă, s. f. (varietate de violete, Hesperis matronalis); noptifă, s. f. (barba-împăratului, Mirabilis jalapa); noptos, adj. (nocturn, sumbru); nopturn, adj. (nocturn), creaţie artificială la Odobescu. - Der. neol. nocturn, adj., din fr. nocturne; noctambul, s. m., din fr. noctambule; noctambulism, s. n., din fr. noctambulisme; noptieră, s. f. (măsuţă de noapte), cu suf. fr. -iere, ca pudrieră.	5704
546
ALEXANDRU CIORĂNESCU
noatin (-nă), adj. - (Oaie) de peste un an. -Var. noaten. Mr. noaten, megl. noatin, istr. notir.
Lat. annotinus (Puşcariu 1186; Candrea-Dens., 59; REW 485), cf. lat. anndtîmis > fr. antenois (G. Paris, Rom., XXI, 597). Din rom. provine mag. nâtin.	5705
nobet (—turi), s. n. - Schimb. - Var. nubet.
Tc. nobet (Tiktin). Sec. XVIII, înv. 5706
nobil (-lă), adj. - Ilustru, preţios, generos.
Lat. nobilis (sec. XIX). Der. nobiliar, adj., din fr. nobiliaire; nobilime, s. f. (nobleţe, aristocraţie); noblefe, s. f. (distincţie); mobila, vb., după fr. anoblir.	5707
nod (—duri), s. n. - 1. Loc de legătură a două fire, a două fişii de pînză etc. - 2. Legătura dintre ram şi trunchi. - 3. Umflătură, tumoare. - 4. Articulaţie. - 5. Milă marină. - 6. Intrigă, centru de acţiune. - 7. (Arg.) Portofel. - Mr., megl. nod.
Lat. nodus (Puşcariu 1187; Candrea-Dens., 1235; REW 5948), cf. it. nodo, fr. noeud, cat. nou, sp. nudo, port. no, alb. mie. - Der. noadă, s. f. (coccis), ca neg-neagă, ţol-ţoală, ţep-feapă etc., cf. mr. noadă „membru viril" (de la un lat *noda, după Candrea-Dens., 1236 şi Pascu, I, 128; din lat. nodus încrucişat cu coadă, după Iordan, Dift., 189; din lat. nates „fese, buci" încrucişat cu coda, după Tiktin), ideea unei asocieri cu coadă fiindă evidentă, cf. cuvîntul următor; Nodea, s. m. (nume propriu pentru demon), cf. şi alt nume popular al său, Codea; nodeî), s. n. (înv., articulaţie; rotulă), cu suf. -ei, cf. grindei (din lat. nodellus, după Scriban); nodil, s. n. (Olt., rotulă); nodolan, s. n. (Banat, fluierul piciorului), prin încrucişarea cu şodolan; nodos, adj. (cu noduri); noduros (var. nodoros), adj. (nodos), cf. it. nodoroso, nodoso; nodulef, s. m. (mucos, ţîngău); noduţ, s. m. (ghiocel, Galanthus nivalis); înoda, vb. (a face un nod; a lega; a improviza; a rasoli; refl., a se ataşa, a îndrăgi, a lega prietenie; (despre cîini) a se cupla), der. intern sau lat. innodare (Mon. Germ. hist., XXXIV), după Candrea-Dens., 1238 şi DAR, din lat. nodare; desnoda, vb. (a dezlega, a desface; a bate pe cineva, a părui).	5708
noembrie, s.m. - A 11-a lună a anului. - Var. no(i)emvrie.
Sl. nojţbri, din mgr. NoEjxPptoţ. Var. din ngr. (Pascu, Beitrăge, 11); der. din lat. (REW 5969) nu e posibilă.	5709
noi, pron. - Pers. I pl. a pron. personal. - Mr., megl. noi.
Lat. nos (Puşcariu 1188; Candrea-Dens., 1239; REW 5960), cf. it. noi, prov., cat., v.sp., port. nos,
fr. nons. Dativul are o formă tonică, nouă < lat. nobls, şi 6 formă atonă, ne < lat. rus. Finala în -i nu este clară: cf. Rohlfs, It., 498, care se gîndeşte la un reflex al formelor oblice (nobls > noi, vobîs
>	voi); după ipoteza mai puţin probabilă a lui Pascu, Beitrăge, 18, ar fi terminaţie de plural.
5710
noian (-nuri), s. n. -1. (înv.) Golf. - 2. Mare, largul mării; puzderie.
—Origine necunoscută. Relaţia cu alb. ujarte „ocean", din H/„apă“ (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni,
I,	295; Philippide, II, 726; Puşcariu, Dacor., III,
387; Puşcariu, Lr., 265; Rosetti, II, 120) nu pare probabilă (cf. Tiktin), deoarece, dacă ambele cuvinte provin din aceeaşi sursă, rom. nu ar conserva terminaţia -an (> -în). După ipoteza puţin sigură a lui Densusianu, GS, III, 423, în loc de *loian < sl. loj- „a curge"; după Giuglea, Dacor., X, 108, din alb. llohe „ploaie". Legat de ceh. nor'e „abis", după Cihac, II, 217, sau anterior indoeurop. (Lahovary 339). Sensul de „mare" ar putea fi secundar. Nuanţa înv. pare să fie cea de „coastă de mare, golf‘; cel modem de „larg al mării", ar putea fi rezultatul unei interpretări echivoce, căci cuvîntul nu are circulaţie populară. Dacă ar fi aşa, s-a: putea pomi de la naie „navă", *năian „Ioc pentru nave" (ca ochian „instrument pentru ochi").	5711
noimă (-me), s. f. - Sens, logică, bun-simţ. -Mr. noimă, megl. noimă „semnal".
Ngr. vorina (Cihac, II, 679; Gâldi 213), cf. alb. noime. Sec. XVIII.	5712
noiţă (—ţe), s. f. - Albeaţă, pată albă (la unghii).
Lat. novîtia, de unde şi ■ venet. novitso, nuis (REW 5970); relaţia cu nou, întrevăzută deja de Philippide, Principii, 147 (cf. Tiktin), este doar indirectă. Der. din sl.: nogud „unghie" (Cihac, II, 217) sau din lat. nubes, cu suf. -iţă (Giuglea, LL,
II,	48) e mai puţin convingătoare.	5713
nojiţă (-ţe), s. f. - 1 Şiret pentru legat opincile.
-	2. (Mold.) Capsă, gaură la opinci. - Mr. nujiţă, megl. nujoafă, najoafa.
Bg., sb., cr. nozica (Cihac, II, 217; Tiktin; Pascu, II, 202); sensul primitiv din sl. este cel de dim. al lui noga „picior", dar pare că s-a confundat cu sl., bg., sb. Sica „şiret" (cf. jifă); în aşa fel încît sb. nozica „picioruş" a ajuns să însemne în rom. „şiret". - Der. noaje, s. f. (coardă, legătură; bandă), înv., probabil formaţie regresivă din nojiţă (Iordan, Dift., 286). Oajdă, s. f. (înv. şi Trans., coardă), cu der. înhojda, vb. (Trans., a lega), pare să aparţină la aceeaşi familie. Ngr.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
547
vouţixaa trebuie să provină din sl. (Meyer, Neiigr. St., II, 47).	5714
nor (-ri), s. m. - Masă de vapori, de picături de lichid, de fum etc. aflate în suspensie în atmosferă. - Var. (Mold.) nour, (Olt.) noor, (Banat) nuor, nuvăr, (înv.) nuar. - Mr. nior, năur, megl. nor, istr. n(u)or.
Lat. niibilus (Puşcariu 1189; Candrea-Dens., 1240; REW 5975), cf. it. nuvolo, prov. nivol, cat. nuvol, sp. (nube), astur. nublo. Baza *nibulum (Pascu, Beitrăge, 18) nu pare necesară. Conservarea lui ou, oo în var. se datorează, poate, prezenţei lui r (Graur, BL, III, 53). - Der. no(u)ros, adj. (înnorat); (î)no(u)ra, vb. (a se acoperi cu nori); nourată, s. f. (oaie cu lînă gri).	5715
noră (nurori), s. f. - Soţia fiului. - Var. (înv.) nor. Mr. nor(ă), megl. noră.
Lat. noras, forma populată a lui nwns (Densusianu, Hlr., 78; Puşcariu, 1190; Candrea-Dens., 1244; REW 6000), cf. it. nuora, prov. nor o, v.fr. nuere (saintong. nore), sp. nuera, pott. nora. Var. supravieţuieşte în legături sintactice: noni-mea, noru-sa; pl. indică un paralelism cu soră. Pentru absenţa diftongării, cf. Rosetti, I, 60. E cuvînt de uz general (ALR, I, 260).	5716
noroc (—oace), s. n. - 1. Şansă, fericire. - 2. Întîmplare, hazard.
Sl. naroku (Miklosich, Slaw. Elem., 32), cf. sb., cr., pol. narok. - Der. noroceală (var. norocire'), s. f. (soartă, noroc); noroci, vb. (a face fericit); norocos, adj. (fericit, cu noroc); nenoroc, s. n. (nenorocire); nenoroci, vb. (a pierde, a distruge, a ruina; a silui); nenorocos, adj. (fără noroc).
5717
norod (-oade), s. n. - 1. Popor, naţie. - 2. Mulţime, gloată.
Sl. narodu, din rodiţi, „a zămisli" (Miklosich, Slaw., Elem., 32; Cihac, II, 218), cf. rod. - Der. norodos, adj. (înv., plin de lume, populat). 5718 noroi (—oaie), s. n. - Glod, clisă, nămol.
Sl. naroj „elan, impuls" (Tiktin), din riti „a mişca", cf. paroi. Der. din sl. nora „ascunzătoare" (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Miklosich, Lexicon, 455; Cihac, II, 218) nu e probabilă. Bg. noroj (Conev 40; Scriban) pare să provină din rom., deoarece ne-am fi aşteptat la naroj, ca în sl. -Der. (î)noroi, vb. (a înămoli, a înglodi; a tencui); noroială, s. f. (nămol, glod); noroios, adj. (cu noroi).	5719
nostim (—mă), adj. - Preţios, drăguţ, frumuşel.
-	Mr. nostim.
Ngr. vocrnuoq (Cihac, II, 679; Gâldi 215). -
Der. nostimadă, s. f. (drăgălăşenie; glumă); din ngr. voanfioSa, mr. nostimadă.	5720
nostru (—oastră), adj. pos. pers. I pl. - Var. nost. Mr. nostru, nost(u), megl., istr. nostru.
Lat. nostrum (Puşcariu 1191; Candrea-Dens., 1245; REW 5961), cf. it. nostro, prov. nostre, fr. notre, sp. nuestro, port. nosso.	5721
notă (-te), s. f. - însemnare; evaluare a rezultatelor şcolare; vază.
Fr. note. - Der. notar, s. m. (scrib; secretar de municipiu sau de primărie), din germ. Notar; notărie, s. f. (secretariat, notariat); notariat, adj., din fr. notarii; notarial, s. n., din fr. notariat; nota, vb., din fr. notifier; notifă, s. f. (însemnare, schiţă; articolaş); notoriu, adj., din fr. notoire; notorietate, s. f.; din fr. notoriete; noţiune, s. f., din fr. notion.	5722
nou (—uă), adj. - Recent, proaspăt, tînăr. - Mr. nou, noauă, megl. nou, nouă, istr. now, nowe.
Lat. novus (Puşcariu 1192; Candrea-Dens., 1246; REW 5972), cf. it. nuovo (sard. noii), prov. nueu, fr. neuf, sp. nuevo, port. nono. - Der. noutate, s. f. (ştire proaspătă, inovaţie, schimbare), care poate fi în egală măsură der. intern cu suf. -tate sau reprezentant al lat. novitătem (Puşcariu 1194; Candrea-Dens., 1247); înoi, vb. (a renova, a împrospăta; a repune; a repeta; a reface; înv., a purifica, a reface o biserică; refl., a îmbrăca pentru prima oară ceva); înoitură, s. f. (înv., restaurare, reabilitare, inovaţie); înoitor, s. m. (înv., inovator); reînoi, vb. (a renova, a repeta), creaţie improprie; pre(î)noi, vb. (a renova); pre(î)noitor, adj. (renovator, reformator). Novitale, s. f. pl. (noutăţi de ultimă oră), din it. novită, probabil prin intermediul ngr., este înv. (sec. XIX).	5723
nouă, num. - Numărul de după opt. - Mr. noauă, nao, megl. noauă, nou.
Lat. novem (Puşcariu 1193; Candrea-Dens., 1249; REW 5968), cf. it., port. nove, prov. nou, fr. neuf, sp. nueve. - Der. nouăzeci, num. (de nouă ori zece).	5724
novac (-ci), s. m. - Gigant, uriaş.
Sl. novakii „nou sosit" (Cihac, II, 218; cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 216), cf. sb., cr., slov. novak „novice", pol. nowak.	5725
nu, adv. - Ba. - Mr., istr. nu.
Lat. non (Puşcariu 1196; Candrea-Dens., 1251; REW 5951), cf. it. no(n), prov., cat., sp. no, fr. non, port. nao.
Comp. numai (mr. mima, istr. numai), adv. (doar, nimic mai mult), din lat. non măgis (Puşcariu 1202; Densusianu, Hlr., 171; REW
548
ALEXANDRU CIORĂNESCU
5228; Găzdaru, Espanol no mâs y rum. numai en su desarrollo paralela, Filologia, I, 23-42), cf. comei, noma, sp. no mâs (Tagliavini, Arch. Rom., X, 147); numai atît, doar atît; numai cît, doar cît; numai decît, imediat. - Din rom. provine bg. din Trans. numai (Miklosich, Bulg., 129).	5726
nuanţă (-ţe), s. f. - Varietate cromatică.
Fr. nuance. - Der. nuanţa, vb. (a da nuanţă), din fr. nuancer.	5727
nuc (-ci), s. m. - Pom fructifer cu fructe rotunde cu coajă tare. - Mr. nuc, nucă, megl., istr. nuc.
Lat. nux, nucis (Puşcariu 1197; Candrea-Dens., 1252; REW 6009), cf. it. noce, prov. notz, fr. noix, cat. nou, sp. ruez, port. noz, toate numele fructului, în rom. şi la alte nume de arbori, m. a fost asimilat pentru arbore, iar f. pentru fruct, cf. măr, păr, prun etc. - Der. nucă, s. f. (fructul de nuc); nucar, s. m. (gaiţă-de-munte, Nucifraga caryocatactes); nucet, s. n. (mulţime de nuci), cu suf. -et (sau de la nucetum după Puşcariu 1198; Candrea-Dens., 1254; REW 5981); nucşoară, s. f. (un condiment asemănător cu nuca, Myristica moschata; plantă, Staphilea pinnata; pasăre, Ruticilla phoenicura).
5728
nud (-duri), s. n. - Trup dezbrăcat.
It. nudo. - Der. (din fr.) nudism, s. n.; nudist, s. m.; nuditate, s. f.	5729
nufăr (-feri), s. m. - Nenufar (Nymphaea alba).
Tc. nufer din per. nilufar (Eguilaz 464; Şeineanu, II, 273), cf. it. nenufero, fr. nenuphar, sp. nenufar, mgr. voixpapa (după Philippide, Principii, 17, rom. provine din ngr.).	5730
nuia (-iele), s. f. - 1. Băţ, vargă. - 2. Lovitură de vargă.
Lat. novella (Philippide, Principii, 33; Puşcariu 1200; Candrea-Dens., 1248; REW 5967). E dubletul lui nuvelă, s. f. (povestire scurtă), din fr.
, nouvelle, der. nuvelist, s. m., din fr. nouvelliste. Cf. v.sard. nuella, logud. noella, „vie tînără“, it. novellame „plante tinere".	5731
număr (-mere), s. n. - 1. Cantitate de elemente de acelaşi fel care intră într-o înşiruire. -
2.	Categorie gramaticală care opune sg. pluralului.
-	3. Cifră. - 4. Parte dintr-un spectacol.
Lat. numerus (Puşcariu 1203; Candrea-Dens., 1256; REW 5949), cf. it. numero, prov., fr., cat. nombre. - Der. număra, vb. (a enumera, a calcula etc.), care poate şi el să reprezinte lat. numerăre (Puşcariu 1204; Candrea-Dens., 1257), cf. mr. numir, megl. numir, istr. numer; numărătoare, s.
f. (înv., plată în numerar; calcul; enumerare); numărător, s. n. (abac; deîmpărţit); numărătură, s. f. (înv., calcul); nenumărat, adj. (în număr infinit); numeros, adj. (mult, în cantitate mare), format după lat. numerosus; număruş, s. n. (Trans., talisman); prenumăra, vb. (a include într-un număr sau într-o cantitate; refl., a se număra printre..., a se iscăli), după germ. prănu-merieren; prenumerant, s. m. (înv., abonat, semnatar), din germ. Prănumerant (Scriban). Număra, vb. refl. (Banat, a se numi), indică o confuzie curioasă cu nume.
Der. neol. (din fr.): numeral, s. n.; numerar, s. n.; numeraţi(un)e, s. f.; numeric, adj.; numerota, vb.; numerotator, s. n.; supranumerar, adj., după fr. sumumeraire. - Alb. numer ar putea proveni din rom.	5732
nume (-e), s. n. - 1. Denumire. - 2. Faimă, reputaţie. - Mr. numă, megl. numi, istr. lume.
Lat. ndmen (Puşcariu 1206; Candrea-Dens., 1558), cf. it., port. nome, fr., cat. nom, sp. nombre. Der. este cam neregulată, făcută pe baza nominativului, ca şi în alte idiomuri romanice (cf. totuşi sard. lumene) şi cu un schimb o > u care se explică în general prin influenţa lui număr. Mai curînd e vorba de o confuzie deja din lat., între ndmen „nur.'ic" şi numen „voinţă divină", cf. în nume de bine „sub auspicii bune", unde nume pare să reprezinte lat. numen.
Der. anume, adv. (adică, după nume; în detaliu; intenţionat, înadins); anumit, adj. (cert, determinat), formaţie neologică; numi, vb. (a chema, a pune nume; a desemna); numire, s. f. (desemnare); numitoare, s. f. (înv., nominativ); numitor, s. m. (mat.); denumi (a pune nume), după fr. denom-mer; supranume, s. n. (poreclă), după fr. sumom; supranumi, vb. (a porecli), fr. sumommer. - Cf. pronume.	5733
nun (-ni), s. m. - Naş de nuntă. - Mr., megl. nun.
Lat. nonnus (Puşcariu 1207; Meyer-Liibke, Mitt. Wien, 5; REW5817), cf. alb. nun (Philippide,
II,	649), ngr. voovcn; „naş", v.sard. nonnu „naş" (Atzori 246), apul. nunnu „naş", it. nonno „bunic". Der. din ngr. (Cihac, II, 679; Roesler 573) e mai puţin probabilă.
■ Der.'nună, s. f. (naşă de nuntă); nunească, s. f. (dans tipic de nuntă); nunaş, s. m. (Trans., Banat, naş de nuntă); năn 'aş, s. m. (naş de nuntă), alterare a cuvîntului anterior; naş, s. m. (persoană care cunună sau botează), abreviere a cuvîntului anterior (Puşcariu 1207; Puşcariu, Donum natalicium Schrijver, Utrecht 1929, 432; împotrivă, Den-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
549
susianu, GS, V, 186, dar fără argumente convingătoare); naşe, s. f. (soţia naşului; femeie care cunună sau botează); năşească, s. f. (dans); năşi, vb. (a fi naş sau naşă); năşit, s. n. (actul de a fi naş(ă)). Naş circulă în Vechiul Regat, restul preferă forma nănaş (ALR, I, 216). - Din rom. provine mag. nanăs (Edelspacher 20); rut. nanasko (Candrea, Elemente, 408); bg. nunko (Capidan, Raporturile, 233).	5734
nuntă (-ti), s. f. - Ceremonia de căsătorie, cununie. - Mr. numtă, lumtă, megl. nuntă, istr. nuntţ.
Lat. nuptiae (Puşcariu 1208; Candrea-Dens., 1260; REW 5999), cf. it. nozze (sard. nuntaş, nunsas, cors. nonza), prov. nossas, fr. noces. Fonetismul nu este normal. S-a căutat să se explice rezultautl rom. prin încrucişarea cu lat. nuntiăre (Densusianu, Hlr., 127) sau plecînd de la pl. *nupfi > nunji (Puşcariu; Byck-Graur 25). Cipariu, Arhiv., 469, urmat de Pascu, Beitrăge, 11; Philippide, II, 660 şi Scriban ar prefera să pornească de la lat. nupta, ipoteză care nu înlătură problema. Oricum, trebuie să se admită un infix nazal *nunptiae, fie prin încrucişare cu nuntiăre (cf. v.sard. nunţa „întîlnire"), fie prin simplă propagare; şi de la pl. *numpţi s-a putut trece la numfi, mr. nunji. Uz general (ALR, I, 254).
Der. nuntaş, s. m. (invitat la nuntă); nunfi (var.
nunti), vb. (a face nuntă); nuntit, s. n. (nuntă). -Din rom. provine mag. nunta (Edelspacher 20).
5735
nur (-ri), s. n. - Atracţie, farmec.
Tc. (arab.) nur „lumină" (Roesler 600; Loebel 70; Şeineanu, II, 273; Lokotsch 1580), cf. ngr. voupv, alb. nur „strălucire". Se foloseşte mai ales la pl. - Der. nurliu, adj. (seducător, încîntător), din tc. nurii.	5736
nurcă (-ci), s. f. - Nutrie (Mustela Iutreola). -Var. norcă.
Pol., bg. nttrka, rus. norka (Cihac, II, 217; Tiktin; Conev 56), cf. ngr. vcOpxa (Meyer, Neugr. St., II, 47).	5737
nut (-turi), s. n. - 1. Scobitură, crestătură. -
2.	Gealău, rindea.
Germ. Nute.	5738
nutreţ (-ţuri), s. n. - Furaj (verde).
Lat. nutricium „nutritiv, alimentar" (Şeineanu, Semasiol., 183; Puşcariu 1210; Candrea-Dens., 1264; REW 6004), păstrat numai în rom. (Rosetti,
I,	169); din lat. nutrîre, din care s-a format în sec.
XIX,	nutri, vb. (a hrăni), vb. pe care Puşcariu 1209 îl semnala în mod greşit ca tradiţional. -Der. nutritiv, adj., din fr. nutritif; nutriment, s. n. (aliment), din lat. nutrimentum, sec. XIX; nutritor, adj. (hrănitor), după fr. nourrissant; nutrifi(un)e, s. f., din fr. nutrition.	5739
o
O, inteij. - Oh! - Mr. uă.
Creaţie expresivă, cf. of. Sec. XVII, întărit în limba modernă de ft. oh. Der. din sl. (Tiktin) nu e probabilă. Cf. R. Carstensen, Die Interj, im Rom., Tubingen 1936, 28-31.	5740
O, pron. - Acuzativul sing. al pron. pers. f., forma atonă.
Lat. illam, cf. ea. Probabil la origine se distinge de o, pron. neutru (ace(a)st(a), acela), cu care astăzi se confundă complet (cf. prin mari furtuni trecut-ai, o ştiu, Alecsandri; fără să mi-o ceară nimeni, Camil Petrescu) şi care pare să provină din lat. hoc, cf. poitev. o (elle etait belle, elle o savait, cîntec popular din Parthenay). După Hasdeu, Col. lui Traian, 1877, 461, acest pron. ar fi de origine dacică. Der. din lat. ullam (Creţu, R. pentru Istorie, VI, 72-88) nu e probabilă. 5741
oac, interj. - Imită orăcăitul broaştei. - Var-oacaca, oatata.
Creaţie expresivă, cf. orac. - Der. ocăcăi, vb. (a orăcăi); ocăcăială, s. f. (acţiunea de a orăcăi şi rezultatul ei).	5742
oacăr (-ră), adj. - (Oaie) albă cu pete negre pe bot. - Mr. oacăr(n)ă.
Origine necunoscută. S-a presupus gr. ctjcpa; sau oxpicaoţ „palid" (Cihac, II, 679; Diculescu, Elemente, 441); sau oacheş (Tiktin); sau bg. okrena (Capidan, Elementul slav în dialectul aromîn, 76); sau bg. vakălu „cu ochi negri" (Candrea); sau lat. *obaquilus, în loc de aquilus „brunet" (Densusianu, GS, VI, 317-19; Scriban); dar nici una dintre aceste ipoteze nu e convingătoare. Trebuie să existe o legătură ca oacheş.
5743
oacheş (-şe), adj. - 1. (Oaie) cu părul din jurul ochilor mai închis decît pe restul trupului. - 2. Brunet. - Mr. oacliş.
Din ochi cu suf. -eş, cf. frunteş, coameş, gureş (Puşcariu 1217; Tiktin; Candrea). în Banat, Olt. şi Munt. (ALR, II, 5). S-a încercat să se explice acest cuvînt prin bg. *vakles (Pascu, II, 183) sau vaklii „brunet" (Scriban); sau printr-o rădăcină oc- care ar însemna „brunet", cf. oacăr (Pascu, Beitrăge, 35).
Der. ocheşică, s. f. (bruneţică; oaie brumărie); ocheşea, s. f. (plantă, Tagetes patula). Din rom. trebuie să provină mag. bakisa (Drăganu, Dacor.,
VII,	199), slov. vakesa, pol. bakieska. 5744
oagăr (-ri), s. m. - (Arg.) Agent, politişt.
Germ. Jăger „vînător", probabil prin intermediul săs. (Iordan, BF, IV, 185).	5745
oaie (oi), s. f. - 1. Mioară (Ovis aries). - 2. Membru al turmei de credincioşi. - Mr. oae, megl. oaiă, istr. oie.
Lat. ovem (Puşcariu 1211; Candrea-Dens., 1265; REW 6127). S-a păstrat numai în rom. (Rosetti, I, 169), fiind eliminat în alte idiomuri rom. din cauza confuziei cu ovum (Wartburg, Zur Benennung des Schafes, în Abh. Akad., Berlin, X, 1918). Fonetismul pare corect; explicaţia prin intermediul unui sing. reconstituit după pl. în Ioc de *oauă (Densusianu, Hlr., II, 30; Byck-Graur 22), nu este exactă.
Der. oier (mr. uear), s. m. (cioban), pe care Pascu, I, 134 îl derivă din lat:*oviărius; oierie, s. f. (tîrlă, stînă); oaie-seacă, s. f. (taxă introdusă de domnitorul Alexandru, în 1573); oierit, s. n. (impozit pe păşuriat, de 3 parale, şi de 6 începînd din 1748 pentru fiecare oaie; suprimat de boieri în 1741, restabilit în 1748, ihicşorat la o treime de clasa boierească în 1775); oiesc, adj. (de oaie, ovin); oieşte, adv. (ca oile); oieşea, s. f. (varietate de urzică, Urtica urens); oiţă, s. f. (cintezoi, Fringilla montifringilla, anemonă, Anemone sil-vestris); oină, s. f. (came de berbec), cuvînt folosit numai de Cantemir, din lat. ovina (REW 6126), cf. mr. uin „lapte de oaie".	5746
oală (-le), s. f. - 1. Vas de lut. - 2. Urcior, chiup. - 3. (înv.) Canal, ţeavă de scurgere. - 4. (Mold.) Olan, ţiglă. - Mr., megl. oală, istr. olţ.
Lat. olla (Puşcariu 1212; Candrea-Dens., 1267;
-	REW 6059), cf. it., cat., sp. olla, prov. ola. Sunetul
11	s-a păstrat, probabil sub influenţa pl. (Tiktin; Byck-Graur 31). - Der. ol, s. n. (Mold., Trans., oală; canal), reconstituit după pl. oale; olan s. n. (ţiglă; conductă); olar, s. m. (producător de oale), probabil din lat. ollărius (Puşcariu 1218; Candrea-Dens., 1269; REW 6060); olărie, s. f. (atelier de oale, magazin); ulcea (var. ulcică), s. f. (oală mică, urcior), pe care Candrea îl derivă din lat. *ollicella, dar care poate fi creaţie dim. interioară; ulceluşe, s. f. (bărdacă). Cf. ulcior. - Din rom. provine săs. oulendekel „capac de oală", comp. cu germ. Deckel. '	5747
oară (—re), s. f. - (Trans., Munt.) Pasăre de curte. - Var. hoară.
Probabil din lat. *ovăria „care dă ouă“ (Can-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
551
drea-Dens., 1295; REW 6128 preferă ipoteza unui der. rom. de la ou). E mai puţin probabilă der. din lat. *avula (Giuglea, Dacor., V, 897; cf. REW 836a) şi încă şi mai puţin cea din lat. ala (Tiktin). Se foloseşte mai ales la pl. - Der. orătanie (var. orătenie), s. f. (Olt., Munt., pasăre de curte; stîrpituiă).	5748
Oară (-ori), s. f. - 1. (înv., rar) Oră, ceas. - 2. Dată. - Mr., megl. oară.
Lat. hora (Densusianu, Hlr., 223; Puşcariu 1213; Candrea-Dens., 1270; REW AM6), cf. alb. here (Philippide, II, 644), it., prov. ora, fr. heure, sp., port. hora. Expresia a-şi veni în ori (Bucov., Trans., Banat, a-şi veni în fire) pare să aibă la bază acelaşi cuvînt. - Der. ao(a)re(a) (var. ao(a)ri), adv. (înv., o dată; cînd), cu a- adverbial, cf. alb. ahere.
Comp. bunăoară, adv. (de exemplu); (a)de-seori, adv. (de multe ori), cu adj. des; alteori, adv. (alte dăţi); (a)rareori, adv. (din cînd în cînd); uneori, adv. (cîte o dată). Cf. odinioară.
Oră, s. f. (ceas) a substituit în limba modemă forma tradiţională oară, sub influenţa lat. - Der. orar, s. n., din fr. horaire.	5749
Oare, adv. - Serveşte pentru a întări interogaţia: atunci, aşadar, deci. - Var. ori. Mr. ori.
Lat. *volet, formă populară în loc de vuit „vrea“ (Tiktin, Scriban). Der. din oară „dată" (Candrea) e mai dificilă semantic. Var. ori, identică semantic în interogaţie, se preferă acum în alternanţă ori... ori (sau... sau) şi pare să se nuanţeze diferit în compunere.
Comp. doară (var. doar, fam. dor), adv. (atunci, deci, serveşte pentru a întări interogaţia; poate, întîmplător; măcar, cel puţin; posibil; numai; la urma urmei), în loc de de oare (după Cihac, I, 183; Candrea-Dens., 1270 şi Candrea, din lat. de hora; după Philippide, Principii, 93, din lat. dolet; după Procopovici, Dacor., III, 629-42, în loc de a doua oară; după Scriban, din lat. *devolei)\ oarecine pron. indef. (o persoană nedeterminată); oricine, pron. indef. (cineva); oiişicine, pron. indef. (cineva); oarece, pron. indef. (un anumit lucru); ori(şi)ce, pron. indef. (un lucru oarecare); oarecare (var. ori(şi)care), adj. indef. (cineva); oarecînd, adv. (într-un timp nedeterminat, odată); oti(şi)cînd, adv. (în orice moment, totdeauna); oarecît, adj. (o anumită cantitate); ori(şi)cît, adj. (orice cantitate); oarecum, adv. (într-un anumit fel); ori(şi)cum, adv. (de orice fel); oareunde, adv. (într-o anumită parte); ori(şi)unde, adv. (în orice loc). Nuanţele indicate nu sînt perfect delimitate; oareşi- este ceva mai rar decît orişi-. Pentru comp. cf. lat. -vuit, sp. quiera, sl. aste. - Din rom.
provine iud.sp. or „sau“ (Wagner 75) şi rut. vare (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente,
408).	5750
oarzăn (—nă), adj. - 1. (Trans.) Se zice despre fructe, precoce, prematur. - 2. (Banat) Brunet. -
3.	(Olt.) Uşuratic, neruşinat. - 4. (Trans., adv.). Clar, pe faţă.
Origine necunoscută. Legătura cu orz (Tiktin) nu pare sigură.	5751
oaspe (-peţi), s. m. - 1. Persoană care primeşte găzduire. - 2. Musafir. - Var. oaspete. Mr. oaspe, megl. oaspiţ.
Lat. hospes, pl. hospîtes (Diez, I, 298; Puşcariu 1215; Candrea-Dens., 1275; REW 4197), cf. it., prov. oste, v.fr. ost (fi.-hote), sp. huesped, port. hospede. Pentru dubla der. oaspe şi oaspete, cf. om şi sp. sierpe şi serpiente.
Der. ospăta, vb. (a da mîncare; a mînca, a petrece), mr. ospetu, ospetare, care ar putea proveni de asemenea din lat. hospîtâre (Puşcariu 1231; Candrea-Dens., 1277; REW A\99\ Tiktin);
cf.	alb. spetori „a salva“ (Philippide, II, 644); ospătat, s. m. (birtaş, hangiu); ospătătoare, s. f. (înv., hangiţă); ospătător, s. m. (hangiu, birtaş); ospătărie, s. f. (cîrciumă, birt); ospătos, adj. (primitor); ospătareţ, adj. (primitor); prospăta (var. împrospăta), vb. (Trans., a invita), pare o confuzie locală a lui ospăta cu proaspăt, cf. prospătură „mîncare proaspătă" (după Puşcariu, Dacor., III, 685 şi REW4199, din lat. perhospîtă re; după Graur, BL, V, 101 din pre şi ospăta). -Cf. ospăţ.	5752
oaste (oşti), s. f. - 1. Armată. - 2. (înv.) Război. - Mr. oaste, megl. gsti, istr. oste.
Lat. hostem (Diez, I, 297); Puşcariu 1216; Candrea-Dens., 1278; REW 4201), cf. it. oste, prov., v.fr. ost, sp. hueste, port. hoste. - Der. ostaş, s. m. (soldat, combatant); ostăşesc, adj. (militar); ostăşeşte, adv. (milităreşte); ostăşi, vb. (a servi în armată); ostăşie, s. f. (serviciu militar); ostăşime, s. f. (mulţime de ostaşi); oşti, vb. (a servi în armată; a lupta); oştire, s. f. (oaste; înv., expediţie militară); oştean, s. m. (soldat); oştenesc, adj. (militar); oşteneşte, adv. (milităreşte); oştenie, s. f. (militărie); oştime, s. f. (oaste); oştilor, s. m. (înv., soldat); oştitură, s. f. (înv., ordin de bătălie).
5753
oază (-ze), s. f. - Loc cu apă şi vegetaţie în pustiu.
Germ. Oase.	5754
obadă (-bezi), s. f. - 1. Bandaj de jantă. - 2. PI. Fiare, cătuşe; piedică la cal. - Var. obeadă, (pl.) obede.
552
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Pare să rezulte din confuzia sl. obedu, obodu „cerc“ (Miklosich, Slaw, Elem., 32; Cihac, II, 218; Graur, BL, III, 38) cu sl. obţzu „legătură", din obţzati „a lega“ (după Byhan 322, din sb. obvez „legătură"); pentru primul sens, cf. pol., rus. obod „obadă". Este dubletul lui obod, s. n. (Olt., lanţ, cătuşă; cerc de sită; cerc care mărgineşte piatra morii; Banat, copaie săpată într-un singur trunchi de arbore), din sb. obod. - Der. obăda (var. obeda), vb. (a pune obadă); obădat, adj. (reni-form); obezi, vb. (înv., a încătuşa, a fereca).
5755
obahtă (—te), s. f. - Gardă, santinelă.
Germ. Hauptwache, prin intermediul rus. gaup-tvachta (Sanzewitsch 206). Sec. XIX înv. 5756
oberliht (-turi), s. n. - Ferestruică rotundă.
Germ. Oberlicht (Candrea).	5757
obez (—ză), adj. - Foarte gras.
Fr. obese. - Der. obezitate, s. f. din fr. obesite.
5758
obială (—iele), s. f. - 1. (Rar) Pătură. - 2. Bucată de pînză sau de postav, folosită de ţărani în loc de ciorapi sau şosete. - 3. Otreapă, cîrpă, zdreanţă. - Var. (Mold.) oghială. Mr. bghială, megl. ubel’.
Sl. (bg.) objalo, din obiti, obijq „a înveli" (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Miklosich, Lexicon, 466; Cihac, II, 219; Conev 60, 84), cf. sb., cr. obojak „pantaloni", ceh. ob(v)al „înveliş". Cf. oghial. - Der. obilos, adj. (zdrenţăros). 5759
obicei (-iuri), s. n. - 1. Uz, practică, stil. - 2. (înv.) Tradiţie, obiceiul pămîntului. - 3. (înv.) Privilegiu. - 4. (înv.) Contribuţie, impozit. - Var. obfl)icer(iu).
Sl. obycaj, din uciti „a învăţa", cf. ucenic, năuc (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 219), cf. bg., sb., cr., slov. obicaj. Var., rare, arată o încrucişare cu oblici (Tiktin). - Der. obiceinic, adj. (înv., uzual, de stil); obicină, s. f. (înv., obicei), din sl. obycinu „obişnuit", sec. XVII; obicinui (azi redus la obişnui), vb. (a se deprinde, a se familiariza; a avea obiceiul; a practica); obicinuel-nic, adj. (înv., obişnuit, uzual); obicinuinfă (var. modernă obişnuinţă), s. f. (obicei, uz, uzanţă; familiaritate); obicinuit (var. obişnuit), adj. (uzual); obicinit, adj. (înv., obişnuit); neobişnuit, adj. (insolit); desobişnui, vb. (a se dezvăţa). 5760
obicni (-nesc, —it), vb. - 1. A învăţa să, a primi. - 2. A admite, a tolera.
Sl. obyknqti (Tiktin). Sec. XVI, înv. 5761
obidă (-de), s. f. - l. (înv.) Nedreptate, injurie, jignire, inechitate. - 2. Chin, durere, zbucium.
Sl. obida (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac,
II,	219; Conev 103.— Der. obidi (var. rară obida), vb. (a jigni, a vexa; a chinui), din sl. obideti; obidos, adj. (mîhnit, necăjit), înv.; obidnic, adj. (nenorocit, ticălos), Mold., rar; obijdui (var. obiduî), vb. (a chinui, a nedreptăţi), din sl. obizdati.	5762
obiect (-te), s. n. - Lucru.
Lat. obiectum (sec. XIX). - Der. (din fr.) obiecta, vb.; obiectiv,.s. n.; obiectiva, vb.; obiectivitate, s. f.; obiecţi(un)e, s. f.	5763
obinzea (-ele), s. f. - (Trans.) Cusătură decorativă pe gulerul cămăşilor ţărăneşti. - Var. obi(e)nz(e)ală:
Sb. obveza „legătură", cf. sb. vez „brodat“, veza „ligă; aliaj", obvezati „a lega". Var. este reconstituită după pl.	’	5764
obîrşie (-ţi), s. f. - 1. Izvor, naştere, începutul unui rîu. - 2. Origine, început, provenienţă.
Sl. obrusî „înălţime, parte superioară" (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II,'448; Conev
40), cf. ceh. brsina „pădure montană". - Der. obîrşi, vb. (a termina, a sfîrşi), din sl. obrusati; obîrşenie, s. f. (sfîrşit,'capăt). Semantismul der. (ambele învechite) este'ciudat, dar depinde de sl., unde obrusi „parte superioară" se percepe cu „parte finală", de unde obrusati „a termina, a isprăvi".	.	‘	■	5765
oblădui (-uesc, —it), vb. - A gjvema, a administra.
Sl. obladovati, din oblasti, obladq (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 220), der. din vlasti, vladq, cf. vlădică. - Der. oblăduire, s. f. (guvernare, administrare, regim, autoritate); oblăduitor, s. m. (guvernator, administrator, conducător); oblastie, s. f. (guvern, provincie), din sl. oblastî. Cuvinte înv.	5766
oblamnic (-ce), ş. n. - Un fel de colac de pînză pe care-1 poartă femeile,pe cap sub greutăţi.
-	Var. obla(i)nic, blamnică.
Probabil din sb. oblaz, oblaznica „rotunjime", în Olt. şi Trans. Var. oglabnic şi etimonul bg. glavnik „legătură de cap" (Scriban) sînt dubioase.
5767
obleagă (-egi), s. f. - Ţarină, ţelină, pîrloâgă.
-	Var. obleag.
Sl. oblegati „a se culca", din Ieşti, lega, cf. obloji (Cihac, II, 220; Conev 68). ;	5768
oblic (—că), adj. - Pieziş.
Fr. oblique, din lat. obliquus. Accentul se poate datora influenţei lui oblu. - Der. oblicitate, s. f. , după fr. obliquite.	5769
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
553
oblici (-CŞSC, -it), vb. - 1. A manifesta. - 2. A descoperi, a revela. - 3. A se informa, a-şi da seama, a se impune. - 4. (Mold., Trans.) A adulmeca, a urmări, a cerceta.
Sl. obliciţi „a manifesta" (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Miklosich, Lexicon, 469; Tiktin). Sec.
XVI,	înv., în afară de ultimul sens. - Der. oblicilor, s. m. (înv., denunţător).	5770
obliga (-g, -at), vb. - A sili.
Lat. obligare (sec. XIX). - Der. (din fr.) obligativitate, s. f; obligatoriu), adj.; obliga-ţi(un)e, s. f.	5771
obligeană (-ene), s. f. - Trestie-mirositoare (Acorus calamus).
Origine necunoscută.	5772
oblînc (-curi), s. n. - Partea de dinainte a şeii, mai ridicată şi încovoiată. - Mr. blîncu, megl. ublonc.
Sl. oblqku, din Iqku „arc" (Miklosich, Slaw, Elem., 32; Cihac, II, 220; Conev 73; Vasmer, II, 241), cf. bg. oblăk, sb., cr., rus. obluk, slov. oblok, ceh. oblouk, pol. ob/ţk. Este dubletul al lui obloc, s. n. (Trans., fereastră), din cr., slov. oblok, prin intermediul mag. ablak. - Cf. oblon.	5773
obloji (-jesc, -it), vb. - 1. A bandaja, a pansa, a pune comprese. - 2. (Refl.) A se înfofoli, a se îmbrăca gros. - Var. îmbloji.
Sl. obloziti „a impune" (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Conev 92), cf. bg. oblozvam; din sl. lesti, Iţgq „a se culca", cf. obleagă, zălog. - Der. oblojeală, s. f. (bandaj, compresă, cataplasmă).	5774
oblon (-oane), s. n. - 1. Obiect de lemn, metal etc. care apără o uşă sau o fereastră. - 2. încuietoare metalică. - 3. (Arg.) Ochi. - 4. (înv.) Uşiţă, portiţă.
Origine, îndoielnică. Pare să rezulte dintr-o confuzie a sl. oblqku „arc, oblînc", cf. oblînc, cu blană „scîndură"; cf. bg. oblon „apărătoare de fereastră", care ar putea proveni din rom. Der. numai din sl. oblqku (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 220) nu pare posibilă. - Der. obloni, vb. (a pune obloane, a închide).	5775
oblu (oablă), adj. - 1. (înv.) Rotund. - 2. Plan, lis. - 3. (Adv.) Direct, drept.
SI. oblii „rotund" (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 220; Conev 97), cf. sb., cr. obli „rotund", pol. obfy „rotund", rus. oblyî „îndesat". - Der. oblef (var. oblete), s. m. (peşte, Albumus lucidus); obli, vb. (a netezi, a egala; a gelui), unde a intervenit la ultimul sens oblu, s. n. (rindea), cuvînt trans., din germ. Hobel.	5776
oboi (-iuri), s. n. - Instrument muzical de suflat. - Var. pl. oboaie.
Fr. hăut-bois, prin intermediul germ. Hoboe. -Der. oboist, s. m. (cîntăreţ la oboi).	5777
obor (—oare), s. n. - 1. Ţarc de vite, loc îngrădit. - 2. Tîrg de vite. - Mr., megl. ubor.
Bg., sb., slov. obor, din sl. obora (Miklosich, Slaw. Elem., 92; Cihac, II, 221; Conev 81), cf. pol. obora „grajd", ngr. cfiopoq, alb. obor. E dubletul lui obor, s. n. (plumb de plasă) din rus. obora.	5778
oborî (-r, —ît), vb. - A prăvăli, a dărima.
Sl. (sb., cr., slov.) oboriti (Miklosich, Slaw. Elem., 33, Cihac, II, 221). Sec. XVII, înv., se foloseşte azi numai în forma doborî, der. dobo-ritor, adj. (nimicitor).	5779
obosi (-SŞSC, -it), vb. - A se osteni, a se plictisi, a i se urî de...
Sb., slov. obosiţi „a ajunge desculţ", din sl. bosî „desculţ" (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 221; Tiktin; Puşcariu, Lr., 282. în Olt. şi Munt. (ALR, I, 102); în Mold. este preferat osteni. - Der. oboseală, s. f. (osteneală); obositor (care oboseşte).	5780
obrăcf (—CŞSC, —it), vb. - A promite căsătorie. - Var. obroci.
Sl. obrqciti (Tiktin). Sec. XVI, înv., împrumut cult.	5781
obraţ (-ţe), s. n. - (Mold.) Teren care are o prăjină lăţime şi patru lungime.
Sl. obratu „hotar", din obratiti „a (se) vărsa, a se răsturna", (Cihac, II, 222; Tiktin; Conev 78). Probabil bazat pe capacitatea de a ara al unei perechi de boi, ca în sp. arada. - Der. obrafie, s. f. (îngrăditură, loc îngrădit); obrăfi, vb. (a parcela un teren); obrăfeşte, adv. (în parcele de un obraţ fiecare).	,	5782
obraz (-aji), s. m. - 1. (înv.) Individ, persoană. - 2. Faţă, figură. - 3. Fiecare din cele două părţi laterale ale feţei. - 4. Rang, categorie. - 5. Importanţă, consideraţie, influenţă. - 6. îndrăzneală, cutezanţă, vioiciune. - 7. Aplomb, neruşinare, impertinenţă. - Var. (1, pl.) obraze. Megl. ubraz.
Sl. obrazîi (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac,
II,	222; Conev 88), cf. bg., sb., cr. obraz. De uz general (ALR, I, 22). - Der. obrază, s. f. (ochelari de cal); obrăzar, s. n. (mască; văl cu care se acoperă faţa morţilor); obraznic, adj. (insolent, impertinent, neruşinat), cu suf. —nic (Bogrea, Dacor., III, 416; Spitzer, Dacor., IV, 563-8) sau din sl. obrazînîku (Graur, Rom., LIII, 384);
554
ALEXANDRU CIORĂNESCU
obrăznici, vb. (a certa, a dojeni; refl. a se face obraznic); obrăznicie, s. f. (insolenţă, aroganţă, impertinenţă, prostie); obrăznicesc, adj. (impertinent); obrăzniceşte, adv. (în mod neruşinat); obră-zui (var. obrăzi), vb. (înv., a înfăţişa), cf. sl. obraziti „a forma"; neobrăzare, s. f. (neruşinare); neobrăzat, adj. (neruşinat); preobrăzi (var. pro-băzi, (im)probozi, pobrozi), vb. (a certa, a dojeni), înv. şi Mold.; (Pre)obra]enie (var. Pobre(a)jeni, Bobre(a)jeni), s. f. (Schimbarea la faţă), din sl. preobrazenije „schimbarea la faţă"; obrazovanie, s. f. (înv., orînduire), din rus. obrazovanije, sec. XIX.	5783
obreaje (eji), s. f. - (Olt., Trans.) Pantă, mal.
-	Var. obrejie.
Sb. obrezje (Candrea; Scriban). Der. din bg. obriisî „parte înaltă", cf. obîrşie (Conev 41) pare mai puţin sigură.	5784
obrezui (—uesc, — it), vb. - A circumcide.
Sl. obrezovati (Tiktin). Sec. XVII, înv. - Der. obrezanie, s. f. (circulaţie), din sl. obrezanije, înv.
5785
obrinti (—tesc, -it), vb. refl, - A se inflama un abces sau o rană. - Var. obrinti şi der.
Sl. obţtriti sţ „a arde", cu var. obujţtriti. Der. din sl. obruditi sţ „a (se) înroşi" (Cihac, II, 222) sau din bg. obrinato (Conev 93) nu este posibilă.
-	Der. obrinteală, s. f. (inflamaţie, flegmazie); obrintitor, adj. (înv., care dă inflamaţie). 5786
obroc (—oace), s. n. - Porţie, raţie, tain.
SI. obrokii „leafă" (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 223), cf. sb., cr., slov., ceh., pol. obrok „raţie", mag. abrak „furaj". S-a confundat cu obroc (var. înv. oboroc), s. n. (măsură de capacitate pentru cereale; coş; stavilă, ecluză), din sl. (v.rus.) uboruku (Cihac, II, 221; Byhan, 322; Tiktin), cf. rus. oborog, rut. uborok, ceh. uborek, sb., cr. uborak. - Der. obroci, vb. (a se prosti, a se zăpăci), în loc de *oboroci; obrici, vb. (Olt., a opri, a interzice), probabil pornind de la sensul de „a raţiona, a limita"; obricariţă, s. f. (raţie); obroceală, s. f. (zăpăceală, derută).	5787
obsechios (-oasă), adj. - Excesiv de politicos, umil, plecat.
Fr. obsequieux.	5788
observa (-V, -at), vb. - 1. A remarca. - 2. (Arg.) A avea bani.
Fr. observer. - Der. (din fr.) observaţi(un)e, s. f.; observator, s. m.; neobservat, adj. (nevăzut).
5789
obşigă (-gi), s. f. - Plante furajere (Bromus secalinus, Bromus sterilis, Brachypodium pin-natum). - Var. o(p)sigă.
Bg. obsiga (Conev 46), sb. ovsika (Candrea), din sl. ovsa „ovăz", cf. ovăz.	5790
Obşit (—turi), s. n. - Permis militar.
Germ. Abschied. Trans., înv.	5791
obşte (-ti), s. f. - 1. Comunitate, colectivitate, public. - 2. Asociaţie, cooperativă, devălmăşie. -Var. obştie.
Sl. obîstî „colectivitate" (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 223), cf. sl. obîstije „comunitate", bg., sb. obşti. - Der. obştesc, adj. (comun, public, general); obşteşte, adv. (în comun); obşti, vb. (a face public, a divulga); obştime, s. f. (public); ob(e)ştnic, adj. (public, general), înv., din sl. obestîniku; obştuitor, s. m. (înv.; participant); obştire, s. f. (comunitate; dare în vileag), înv.; obeştui, vb. (înv., a trăi în comunitate), din sl. obîstevati; obştui, vb. (a participa), înv. - Din rom. pare că provine mag. hopsa, pl. hopsâk, de unde opşag, s. n. (Trans., bîrfâ), cf. Drăganu, Dacor., VI, 300. Hopşe, s. f. (Trans., şezătoare pentru a lucra lîna în comun; Mold., came care se mănîncă în comun Ia ţară), pare der. din acelaşi cuvînt sl. în mod indirect, prin intermediul sl. hopsăba (Drăganu, Dacor., III, 720); de aici opsar, s. m. (Mold., măcelar, casap care vinde carnea tranşată), cf. Tiktin.	5792
Obuz (-zuri), s. n. - 1. Campament, tabără. -
2.	Forţă militară, armată.
Pol., rut. oboz (Tiktin). Sec. XVII, înv. - Der. obuznic, s. m. (înv., sergent major de garnizoană).
5793
obuz (—ze), , s. n. - Proiectil de artilerie.
Fr. obtis. - Der. obuzier, s. n. (gură de foc de artilerie), din fr. obusier.	5794
oca (-ale), s. f. - 1. Greutate înv., egală cu 1271 g în Munt. şi 1201 g în Mold. - 2. Măsură înv. de capacitate pentru lichide, valorind 1,25 I în Munt. şi 1, 288 1 în Mold. - Var. (Mold.) ocă. Mr., megl. ocă.
Ţc. oka (Roesler 600; Şeineanu, II, 273; Lokotsch 1590), cf. ngr. oxd, alb. oke, bg., pol. oka; are la bază arab. ukia < gr. ouyxta, cf. sp. onza.
5795
ocaianic (-că), adj. - Mizer, nenorocit.
Sl. okajariiniku (Tiktin). Sec. XVII, înv. 5796
ocărî (-răsc,-ît), vb. -A insulta, a înjura.
Sl. okarjati „a mustra", ukarjati „a acuza" (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 223), cf. sb. okarati, pol. ukarac. - Der. ocară, s. f. (injurie, insultă, oprobriu, ruşine); ocărilor, adj. (care înjură); ocărit, adj. (înv., ruşinos); ocarnic, adj. (înv., ruşinos).	5797
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
555
ocarină (-ne), s. f. - Instrument muzical de suflat.
It. ocarina. De aici ocarină (var. carină), s. f. (Arg., nas), cf. G. M. Dragoş, BF, XI, 108.
5798
ocean (-ne), s. n. - Vastă întindere de apă sărată. - Var. (înv.) ochean.
Fr. ocean, şi mai înainte din gr. âxEava; (sec.
XVII). - Der. oceanic, adj., din fr. oceanique.
5799
OCei (-ceiesc, -it), vb. refl. - A despera.
Sl. otucejati (Tiktin). Sec. XVII, înv. - Der. (înv.) oceianie (var. o(t)ceaianie), s. f. (desperare), din sl. otucejanije; oceinţă, s. f. (desperare).
5800
ochelari, s. m. pl. - Dispozitiv optic pentru corectarea vederii.
Origine îndoielnică. Probabil din it. occhiali, cu suf. de agent -ar. Der. din lat. ocularius (Koerting 6662) sau din pol. okulary încrucişat cu ochi (Densusianu, Rom., XXXIII, 282; Tiktin), nu pare sigură. Săs. okelăr, indicat ca etimon al rom. (Drăganu, Dacor., VI, 299), provine mai curînd din acesta din urmă. După Capidan, apud REW
6038	N, din sb. okelar. - Der. ochelarist, s. m. (persoană care poartă ochelari); ochelarifă (var. chelărea), s. f. (plantă, Buscutella laevigatd), numită aşa datorită formei samarei sale. 5801
ochi (-i), s. m. - 1. Organ al văzului. - 2. Vedere. - 3. Butonieră, cheutoare. - 4. Adâncitură de apă. - 5. Deschizătură, gaură. - 6. Corp luminos, lumină. - 7. Spaţiu între doi stîlpi de pod. - 8. Ferestruică, oberliht. - 9. Sticlă, geam.
-	10. Poiană, luminiş. - 11. Verigă, za de lanţ. -
12.	Guleraş de capsă. -13. Rotunzimea unei litere.
-	14. Laţ de plasă, de împletitură. - 15. Laţ, nod slab, uşor de desfăcut. - 16. Ou prăjit cu gălbenuşul întreg. - 17. Pată colorată pe coada păunului. - 18. Nuanţă, strălucire. - 19. Cristal de sare gemă. - 20. Gură de vas pentru lichide. - 21. Vîrtej, volbură, viitoare. - 22. Punct pe zaruri, pe cărţi. - 23. Foaie de hîrtie (in-octavo). - Mr., megl., istr. ocl’u.
Lat oc(u)lus (Puşcariu 1217; Candrea-Dens., 1279; REW 6038), cf. it. occhio, prov. uelh, fr. oeil, sp. ojo, port. olho. Cu excepţia sensurilor 1, 7 şi 22, în celelalte sensuri se foloseşte pl. n. ochiuri. Pentru sensul 21, cf. M. L. Wagner, Oje de agita, NRFH, IV, 40-3; pentru 16, ngr. dfţycx HOcn (Graur, BL, V, 71, semnalează corespondenţa dintre ngr. n).wo) td |iana şi a spăla pe ochi. Aceste expresii comune ambelor idiomuri se pot
înmulţi cu uşurinţă, cf. de ochii lumii, yid td nana toiS zoct^ou; cu ochii în patru, Td (ioma cot) TEaaepa; a vedea cu ochi răi, jiaipvo) ano xaxo nana; pe ochii mei, ord (xctua nou etc.). Legătura dintre 3 şi 4 cu sl. okno „fereastră" (Puşcariu 1217) nu este o ipoteză necesară. - Cf. oacheş.
Der. ochi, vb. (a se uita, a reprivi, a trage cu ochiul; a ţinti; Trans., a arde soarele); ochiadă, s. f. (privire intensă, semn cu ochiul), după it. occhiata, fr. oeillade; ochian, s. n. (telescop), cu suf. -an (după ipoteza improbabilă a lui Graur, BL, IV, 104, din it. occhiale), cf. cuvîntul următor; ochiană, s. f. (peşte, Leuciscus rutilos, Scardinius erythrophthalmus), numit aşa din cauza ochilor săi mari; ochiar, s. m. (Bucov., insectă, Drosophila graminum); ochenat, adj. (cu ochi mari), prin încrucişare cu sprincenat (Candrea); ochete, s. m. (ochi de plasă, împletitură etc.; inel de zale, verigă de lanţ; sticlă de geam), în Olt. şi Banat; oceri, s. m. pl. (Trans. de N., ochelari), cu der. neclară; ochiat, adj. (Trans., cu găurele, spongios); ochilă, s. m. (ciclop din anumite poveşti populare); ochios, adj. (cu ochi mari); ochişor, s. m. (dim.; plantă, Anagallis arvensis; Arg., monedă de aur); ochitor, s. m. (ţintaş, servant de tun); deochi, s. n. (boală provocată de privirea cuiva); deochia, vb. (a provoca un rău, a nenoroci cu privirea), cuvînt cunoscut peste tot (ALR, I, 242), cf. cal. aduc-chiare; deochiat, adj. (nenorocit datorită deochiu-lui; discreditat).	5802
ocină (—ni), s. f. - Patrimoniu, moştenire.
Sl. oticina (Miklosich, Slaw. Eleni., 34; Cihac, II, 233), cf. otef. - Sec. XVI, înv., ca şi toate der.
-	Der. ocinaş, s. m. (moştenitor, proprietar rural); ocina, vb. (a moşteni); ocinătoare, s. f. (înv., teren); ocinător, s. m. (înv., coproprietar). 5803 ocinaş (-şe), s. n. - Tatăl nostru, rugăciune duminicală. - Var. înv. ocenaş.
Sl. otce nasu (Tiktin). Sec. XVI, azi în Trans. (îl foloseşte Rebreanu).	5804
ocîrmui (-uesc, -jt), vb. - A guverna, a administra.
Sl. okrumiti, cf. cîrmui. E dubletul lui ocîrmi, vb. (a menţine, a păstra), sec. XVII, înv. (după Candrea, din sl. okrumljati). - Der. ocîrmuire, s. f. (guvern); ocîrmuitor, s. m. (conducător). 5805
odei (-i), s. m. - Obleţ (Albumus lucidus).
Pol. oklej, rus. ukleja (Tiktin).	5806
ocnă (-ne), s. f. - 1. Salină, mină de sare. - 2. Muncă silnică pe viaţă, care se făcea odinioară în saline cu ocnaşii (sec. XVII-XIX).
Sl. okno „fereastră" (Miklosich, Slaw. Elem.,
556
ALEXANDRU CIORĂNESCU
33; Cihac, III, 224; Conev 42), cf. bg., sb. okno „puţ de mină", pol. okna, ngr. oxva „salină" ( < rom.). - Der. ocnaş, s. m. (condamnat; muncitor în salină); ocniţă, s. f. (nişă, firidă), din sl. okuriice „fereastră". Der din ngr. pornind de Ia sl. (Meyer, Neugr. St., II, 49), nu pare probabilă. 5807
ocol (-Iuri), s. n. - 1. Circuit, contur, circumferinţă. - 2. Loc îngrădit, ţarc de vite. - 3. înconjur, întorsătură. - 4. Strîngere în turmă a vitelor. - 5. Deviaţie, digresiune. - 6. District judiciar. - 7. Tribunal pentru prima instanţă.
Sl. okolu „cerc", din kola „roată", cf. colb, colac (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 224; Conev 70), cf. bg. okol, mag. akol. - Der. ocoli, vb. (a da ocol, a înconjura; a se abate; a se suci; a împrejmui; a evita); din sl. okoliti, ukoliti; ocolaş, s. m. (înv., şef administrativ al unui district judiciar); ocoliş, s. n. (deviere, abatere), cf. sb., cr. okolis „cerc"; ocolitor, adj. (care se abate de la ceva); ocolitură, s. f. (deviaţie); ocolnică, s. f. (înv., hotărnicie); ocoleală, s. f. (deviere). 5808
ocop (-puri), s. n. - Tranşee.
Pol. okop (Tiktin). Sec. XVIII,'înv. 5809
OCOŞ (-şe), adj. - (Trans.) Deştept, isteţ; viclean, şiret.
Mag. okos. A pătruns în argoul bucureştean. -Der. ocoşi, vb. refl. (a o face pe deşteptul), în Trans.	5810
ocropi (-pese, —it), vb. - A uda, a stropi.
Sl. okropiti (Tiktin), cf. încropi, uncrop. Sec. XVII, înv.	5811
ocroti (-tesc, — it), vb. - A proteja, a apăra.
Sl. okrotiti, ukrotiti „a se calma" (Cihac, II, 224). - Der. ocroteală, s. f. (protecţie, apărare); ocrotitor, adj. (protector).	5812
octoih (-huri), s. n. - Culegere de imnuri care conţine cîntece scrise în cele opt tonuri ale muzicii orientale.
Mgr. ozxoirixoţ, parţial prin intermediul sl. oktoiku, cf. Vasmer, Gr., 104.	5813
octombrie, s. m. - Luna a zecea a anului. -Var. octomvrie, octobre.
Sl. oktţbri, oktovriî (Cihac, II, 224). Infixul nazal, cf. bg. oktomvrii (Candrea), poate fi de origine sl. sau prin analogie cu noiembrie (Tiktin; Graur, BL, IV, 77).	5814
odagaci, s. m. - 1. Aloe (Croton eluteria). - 2. Săpunariţă (Saponaria officinalis). - Var. odogaci, rar udagaci.
Tc. od agaci (Şeineanu, II, 276; Roesler 500; Lokotsch 1585).	5815
odaie (-ăi), s. f. - 1. Locuinţă, sălaş. - 2. Cazarmă, tabără. - 3. Cameră, încăpere. - 4. Fermă, gospodărie. - 5. (Trans.) Casă izolată. -Var. (Munt.) hodaie. Mr. odă, udă, udae.
Tc. oda (Roesler 600; Şeineanu, II, 274; Lokotsch 1584), cf. ngr. ovxâ;, alb. ode, bg., sb. odaja. - Der. odăiţă, s. f. (cămăruţă; casă mai mică); odagiu, s. m. (fecior, valet; argat), din tc. odaci; odăiaş, s. m. (valet; fecior); odăiaşe, s. f. (servitoare, fată în casă); odăielnic, adj. (hoinar, linge- blide); odalîc, s. n. (tîrlă cu tot ce ţine de ea), din tc. odalik; odaliscă, s. f. (femeie de serviciu în haremul unui sultan; cadînă), dublet al
■	cuvîntului anterior prin intermediul fr. odalisque; odabaşa (var. odobaşa), s. m. (căpitan), din tc. odobaş. - Din rom. provine mag. hodâly „baci" (Candrea, Elemente, 402; Edelspacher 14). 5816
odajdie (— ăjdii), s. f. - Podoabe liturgice.
Sl. odezda „mantie", din odejati „a se îmbrăca" (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 224).
5817
odgon (-oane), s. n. - Parîmă, frînghie.
Origine îndoielnică. Pare să fie vorba de sb. gumina „odgon" ( < it. gomena, gomona), cu prep. od „de“ interpretat ca un singur cuvînt, *odgumina sau confundat cu sb. odgon „brînci". Der. din acest ultim cuvînt (Tiktin; Conev 71; Candrea) nu pare posibilă. - Der. odgoni, vb. (a amara). 5818
odihni (—nesc, —it), vb. - A fi în repaus. -Var. hodini.
Sl. oduchnati „a respira" (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 104), cf. duhni. - Der. odihnă (var. hodină), s. f. (repaus); odihneală (var. hodineală), s. f. (odihnă); odihnitor, adj. (reconfortant, care linişteşte).	5819
odinioară, adv. - 1. Odată. - 2. Demult, în timpuri străvechi. - Var. (înv.) dănăoară, dină-oară; (a)dinioare(a), adineaore(a), adineauri-(lea).
Lat. de una hora (Tiktin), cu sensul de „o dată"; cf. de două ori (explicaţia comp. pomindu-se de la rom. a lui de una oară, sugerată de Candrea, pare mai dificilă, căci rom. ar presupune forma redusă a art. f., o în loc de una). Cf. nici odinioară, (var. înv. nice dănăoară) „niciodată", a cărei comp, a fost reprodusă în niciodată. Var. modeme cu sensul „de curînd, acum o clipă". - Cf. oară.
5820
odios (—oasă), adj. - Demn de ură, detestabil.
, Lat. odiosus (sec. XIX).	5821
odîrni (-nesc, —it), vb. - (Olt.) A înţărca.
Sb. odrehuti „a alunga" (Candrea).	5822
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
557
odoacă, adv. - Chiar (şi), pînă şi.
Origine necunoscută. Cuvînt rar, apare numai la Dosoftei (sec. XVII).	5823
odolean (-eni), s. m. - Valeriană (Valeriana officinalis).
Sb. odoljan, din sl. odoleti „a învinge", datorită proprietăţilor sale medicinale (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 225).	5824
odor (—oare), s. n. - 1. Giuvaer, bijuterie, podoabă. - 2. Podoabe liturgice, argint lucrat. -3. Comoară, dragoste (termen de alintare).
Sb., cr. odora „pradă" (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 225).	5825
odorî (-răsc, —ît), vb. - (Olt.) A termina treaba.
Sb. odorati (Candrea). - Der. odoranie, s. f. (Olt., sfîrşitul muncilor agricole).	5826
odos, s. m. - Varietate de ovăz sălbatic (Avena fatua, Avena Strigosa).
Origine necunoscută. Relaţie cu mag. vadzab (Tiktin) nu este evidnetă.	5827
odovăi (-văesc, —it), vb. - 1. (Olt.) A termina. - 2. (Mold., Trans.) A consuma, a uza.
Sl. otudavati „a da“ (Cihac, II, 225), sb. odavati „a da“. - Der. odavanie (var. odovanie), s. f. (a opta zi după o sărbătoare mare), din sl. otudavanije, sec. XVI, înv.	5828
odraslă (-le), s. f. - 1. Vlăstar, lăstar. - 2. Mlădiţă, fiu.
Sl. otrasll „germen" (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 225; Conev 50). - Der. odrăsli, vb. (a germina, a lăstări, a da mlădiţe).	5829
of, inteij. - Ah (exprimă tristeţea, durerea, dorul).
-	Mr. oh, uh.
Creaţie expresivă, cf. o, uh, şi tc. of, ngr., sb. oh. - Der. of, s. n. (suspin, tînguire; chin, supărare); oafa, s. f. (Arg., femeie stricată, prostituată); oft, s. n. (plîngere, suspin, vaiet); ofta, vb. (a suspina, a se jelui), mr. uhtedz, a cărui der. nu face dificultăţi (după Cipariu, Elemente, 40, din lat. optare; după Cihac, II, 235, din sl. ochu); oftat, s. n. (suspin, plîngere); oftătură, s. f. (plîngere, regret).	5830
ofensă (-se), s. f. - Injurie, insultă.
Fr. offense. - Der. ofensa, vb., din fr. offenser; ofensator, adj. (insultător); ofensiv, adj., din fr. offensif ofensivă, s. f., din fr. offensive; inofensiv, adj., din fr. inoffensif. 5831
oferi (—r, —it), vb. - A dărui, a prezenta.
Lat. offerre, fr. offrir, asimilat cu conj. de la
feri, suferi, cf. referi, conferi. - Der. ofertă, s. f., din it. offerta; ofrandă, s. f.; din fr. offrande.
5832
oficiu (-ii), s. n. - Serviciu; birou; meserie; funcţie; slujbă religioasă. - Var. înv. oficie.
Fr. office, lat. officium (sec. XIX), Este dubletul Iui ofts, s. n., din fr., prin intermediul rus. ofîs, sec. XIX, înv., şi al ojichie, s. f. (sarcină, misiune), din ngr. âcfxpmov, sec. XVIII, înv. - Der. oficia, vb., din fr. officier; oficial (var. sec. XVIII ofichial), adj., s. m., din fr. officiel şi mai înainte din ngr. 6qxpixiaXr|<;; oficialitate, s. f., din fr. officialite; oficină, s. f., din fr. ojjicine; oficios, adj., din fr. officieux; oficinal, adj., din fr. officinal; cf. ofiţer.	5833
ofili (-Iese, —it), vb. - 1. A se veşteji. - 2. A slăbi, a se usca pe picioare. - Var. (Mold.) ovili, ugili.
Sl. vţliti, fără îndoială în forma *uvţliti, cf. sl. uvţnqti (Cihac, II, 235), uvţdati (Tiktin), rut. uvialii (Byhan 340), rus. ochileti (Candrea), cu acelaşi sens.	5834
ofitşr (-ri), s. m. - Militar cu grad superior.
Fr. officier, prin intermediul germ. Offizier şi probabil al rus. oficer (Sanzewitsch 206; Tiktin). Apare pentru prima dată la Axinte Uricariul (înainte de 1766). - Der. ofiţeresc, adj. (de ofiţer); ofiţereşte, adj. (ca ofiţerii); ofiţerime, s. f. (corp ofiţeresc); subofiţer, s. m. (grad superior sergentului şi inferior sublocotenentului). Cf. oficiu.
5835
Qftică (—ci), s. f. - Ftizie, tuberculoză. - Mr., megl. oftică.
Ngr. oxtuaţ, cf. alb. ohtike, bg, ohtika (Philippide, Principii, 107; Tiktin). Schimbul h > /pare ngr., cf. cproiov. - Der. oftica (var. oftici, oftigi), vb. (a contracta tuberculoză; a-şi pierde sănătatea; a (se) otrăvi, a (se) supăra); ofticos (var. Mold. oftigos), adj. (ftizie).	5836
ogar (-ri), s. m. - Cîine de vînătoare iute la fugă.
Sl.,	cf. bg., sb., cr., pol. ogar (Miklosich, Lexicon, 487; Cihac, II, 225; Conev 56), sl. zagaru, mag. agăr. - Der. ogaratic (var. ogoratic), adj. (cu corpul asemănător celui de ogar); ogarcă, s. f. (femela ogarului); ogăreşte, adv. (ca un ogar); ogărime, s. f. (haită de ogari); ogamic, adj. (asemănător ogarului).	5837
Ogeac (-Curi), s. n. - 1. Cămin, familie, ansamblu de persoane care trăiesc în casă. - 2. Corp, corporaţie, grupare. - 3. (Mold.) Horn. - 4. (Olt.) Vestibul în care se află de obicei vatra. - Var.
558
ALEXANDRU CIORĂNESCU
(Mold.) hogeac, (ii)ogeag. Mr. ugeache, megl. ogeac.
Tc. ocak (Şeineanu, II, 276; Lokotsch 1587), cf. ngr. omorina, alb., bg., sb. ogak.	5838
Oghial (-Iuri), ş. n. - Cuvertură, plapumă.
Sl. odelo. în Mold.; s-a confundat cu oghială
<	obială.	5839
Ogîrji (-jesc, —it), vb. refl. - A slăbi, a se usca. - Var. ogîrci, ocîrci, ocîrji, odîrji, odîrli, odîrni, ogîrşi.
Creaţie expresivă, cf. cocîrja, sgîrci. La origine ar putea fi sl. kurciti, cf. cu ci şi ocîrci vb. (Banat, a suci, a schimba), cf. Scriban; dar tratamentul expresiv este evident.	5840
oglaşenie (-ii), s. f. - Catehism.
Sl. oglasenije (Tiktin). Sec. XVII, înv. - Der. oglaşenie, adj. (de catehism), oglăşui, vb., (a catehiza), din sl. oglasati.	5841
Oglavă (-Vi), s. f..- Curea care menţine băţul îmblăciului. - Var. (Trans.) oglaje. ;
Sl. oglavu „cap, căpătîi" (Tiktin).	5842
oglindi (-dese, —it), vb. - l. (înv.) A privi, a contempla. - 2. A reflecta. - 3. (Refl.) A se uita într-o oglindă sau ca într-o oglindă.
Sl. oglţdati (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 222; Byhan 310; Conev 62). - Der. oglindă, s. f. (obiect cu suprafaţa netedă şi lucioasă care reflectă imaginea); oglindar, s. m. (fabricant de oglinzi).	5843
ogod (-duri), s. n. - 1. Obicei, uz. - 2. Plăcere, gust. - Var. (înv.) ogoadă, ugod (şi der.).
Sl. ugodu (Cihac, II, 176). - Der. ogodnic, adj. (înv., agreabil, Trans., iubit, drăguţ); ogodi, vb. (Trans., a fi plăcut, a plăcea); ogodilor, adj. (Trans., amator, iubitor); ogodniţă, s. f. (înv., gust, plăcere), din sl. ugodinica.	5844
Ogoi (—iese, -it), vb. - A linişti,, a împăca. -Var. ogoia.
51.,	dar lipseşte veriga cea mai apropiată, cf. v.sb. goi „pace", sb. ugoiti „a creşte". - Der. ogoi, s. n. (linişte, calm); neogoi(a)t, adj. (neconsolat).
5845
Ogor (-oare), s. n. - 1. Ţarină, ţelină, pîrloâgă.
-	2. Pămînt cultivabil, arătură.
51.,	cf. bg., sb. ugar (Miklosich, Slaw. Elem., 33, Cihac, II, 227; Conev 71), pol. ugâr, din sl. ogoreti „a arde (pădurea pentru a obţine teren cultivabil"). - Der. ogorî, vb. (a face ogor).
5846
Ogradă (— ăzi), s. f. - Curte, împrejmuire.
Sl. (bg.) ograda (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Conev 79), cf. gard.	5847
Ogrăza, s. f. - (Trans.), Colac ce se dă de pomană la înmormîntare, peste sicriu, preotului, rudelor, vecinilor mortului etc.
Origine necunoscută. Legătură cu sl. ogrysti, ogryzq „a muşca" (Tiktin) nu este evidentă.
5848
ogrinji, s. m. pl. - Resturi de paie,pe care caii
. nu vor să le mănînce, paie putrezite. - Var. grinzăi.
Sl. ogrysti, ogryzq „a muşca" (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 227; Conev 73), cf. bg. ogrizki „resturi de lucruri uzate"; sb., cr. grizine „resturi de paie".	5849
ogrişteană (-tene), s. f. (Trans.) Plantă,
■	Calendula officinalis.
Origine necunoscută. E cuvînt identic cu ogrişteană, adj. (oaie cu dungi galbene sub ochi).
5850
ogur (—ruri), s. n. -Noroc, fericire.
Tc. oghur (Lokotsch 1589), din mgr. dr/crupi < lat. augurium. Sec. XVIII, înv. - Der. ogurliu (var. ugurliu), adj. (care are noroc), mr. ugurliu, din tc. oghurlti. - Cf. ursuz.	5851
ohabă (-be), s. f. - Proprietate inalienabilă.
Sl. ochaba. Termen juridic (sec. XV, înv. - Der. ohabnic (var. ohavnic, (o)hamnic), adj. (în deplină posesie).	5852
oiagă (-iege), s. f. - (Trans.) Flacon, sticluţă.
Mag. iiveg (Cihac, II, 518; Byck-Graur 40; Gâldi, Dict., 166). - Der. oiegar, s. m. (Trans., vînzător de sticle).	5853
oiem (-muri), ' s. n. - Cantitate procentuală “de făină sau de giăunţe reţinute ca plată la moară, la treierat etc. - Var. oem, oim, ui(u)m. Megl. uiem.
Sl. uimati „a reţine", cf. slov., ceh. iijem, sb., cr. ujam (Miklosich, Lexicon, 1044; Cihac, II, 723).	■	5854
oină (—ne), s. f. - Un anumit joc cil minge între două grupuri de băieţi. - Var. (Mold.) hoină.
Cuman, oyn, tc. oyun ,joc“ (Bogrea, Dacor., I, 289); legătura cu rus. vojna „război" (Tiktin) e mai puţin probabilă. - Der. hoinar ■ adj. (uliţarnic, haimana); hoinări, vb. (a vagabonda, a umbla hoinar); hoinăreală (vagabondaj, haimanalîc). -Der. lui hoinar din ngr. oxviapioţ (Loewe 15) nu e posibilă.	,	5855
oişte (-ti), s. f. - Bară de lemn fixată în crucea carului, care stă între cei doi cai sau boi.
Sb., cr. ojiste (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 226; Meyer 316; Conev 70), din sb., cr., slov., ceh. oje „oişte", cf. bg. ti&le, alb. oste.
5856
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
559
ojic, s. m. - (Olt.) Mîncărime, arsură pe tubul digestiv. - Var. ojig.
Sb. ozig „flacără" (Puşcariu, Dacor., VII, 124), cf. jig. - Der. ojiji, vb. (Trans., Banat, Olt., a arde, a lua foc), din sb. ozeci, ozezem.	5857
ojină (—ni), s. f. - (Mold., Trans.) Gustare. -Var. ujină.
Sl. (sb., bg.) uzina (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 226), cf. mag. ozsona. - Der. ojini (var. ujini), vb. (a lua o gustare).	5858
ojog (-oage), s. n. - Perie cu coadă. - Var. ojoc, ijoc, orjoc.
Sl. ozegu, din zesti, zegq „a arde“ (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 226; Conev 62), prin intermediul mag. azsag (Tiktin; Drăganu, Dacor., VI, 285), cf. pol. ozog şi jeg.	5859
olac (—ce), s. n. - Poştă, oficiu poştal.
Tc. ulak (Roesler 600; Şeineanu, II, 277), cf. ngr. oXoarig, ng., sb. olak. - Der. olăcar, s. m. (sol, trimis); olăcătie, s. f. (înv., expediere, poştă); olăceţte, adv. (rapid); olăcări, vb. (Mold., a îndeplini slujba de olăcar); olăcaş, s. m. (însoţitor al mirelui la nunţile tradiţionale).	5860
olandă, s. f. - Ţesătură fină.
It. Olanda. - Der. olandez, adj., din fr. hollan-dais, it. olandese.	5861
olat (-turi), s. n. - Ţinut, regiune.
Cuman, oleat; cf. tc. eyalet (Tiktin). Mold. şi Trans., înv.	5862
olio,	inteij. - Vai! - Var. olea, oleu, oleleu, oleoleo.
Creaţie expresivă, cf. aoleu. - Der. olălău, s. n. (gălăgie, larmă, scandal); olicăi (var. olicări, olecăt), vb. refl. (a se plînge, a se jelui); olecăitură, s. f. (înv., plîngere). Pentru formarea ultimelor der., cf. aolică (după Cihac, II, 227 şi Tiktin, din bg. olelikam, sb. lelekatî).	5863
olm (—muri), s. n. - Miros, parfum. - Mr. olmu.
Origine necunoscută, dar legată de adulmeca şi urmă, v. aici. După Scriban se poate presupune un lat. *olmen. Sec. XVI, înv.	5864
olmaz (—zuri), s. n. - Diamant. - Var. almas.
Tc. (arab.) almas (Bemeker 27), cf. bg., rUs. almaz.	5865
oloflr (—re), s. n. - Purpură.
Mgr. o\.cf3r|pov, direct sau prin intermediul sl. oloviru (Tiktin; cf. Vasmer, II, 264),	5866
olog (-oagă), adj. - 1. Paralitic, damblagiu de picioare. - 2. Defectuos, incomplet - 3. (Planta)
pitică în comparaţie cu celelalte din specia ei. -Mr. ulog.
Sl.,	cf. rus. ulogij (Tiktin; Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 227; Conev 90), bg. ulogarka, sb. ulogi „podagră", alb. uljok, uljogu. Der. direct din rusă nu e posibilă, avînd în vedere mr. şi alb. - Der. ologi, vb. (a paraliza, a împuţina, a răni); ologie (var. ologeală), s. f. (paralizie, dambla).	5867
olograf (-13), adj. - (Despre testament) Scris de mîna persoanei care lasă moştenirea.
Fr. olographe şi anterior (sec. XVIII) din mgr. âXoypcupoţ (Gâldi, 215).	5868
olovină (-ne), s. f. - (Trans.) Bere.
Sl. (bg., rus.) olovina (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 227; Conev 88).	5869
oltarnic (-ci), s. m. - Preot.
Sl. oltariniku, cf. oltar, altar. Sec. XVII, înv.
5870
oltean (—eni), s. m. - 1. Locuitor din Oltenia.
-	2. Vînzător ambulant de zarzavaturi şi alte alimente. - 3. (Arg.) Lefter, fără bani.
De la Olt, numele de rîu şi înv. de ţinut. - Der. olteancă, s. f. (locuitoare din Oltenia); oltenesc, adj. (propriu Olteniei); olteneşte, adv. (ca în Oltenia); oltenism, s. n. (cuvînt, expresie tipică din Oltenia).	5871
olum (-muri), s. n. - Tîrlă, stînă.
Tc. olum (Şeineanu, II, 278).	5872
om (oameni), s. m. - 1. Fiinţă superioară care gîndeşte. - 2. Bărbat, adult. - 3. Soţ. - 4. Lucrător.
-	5. (Pl.) Persoană de vază, de seamă. - Mr. om, oamini, megl. (u)om, oamini, istr. om, qmiri.
Lat. homo, pl. homines (Diez, I, 425; Puşcariu, 1220; Candrea-Dens., 1280; REW 4170), cf. vegl. yomno, it. uomo, log. omine, v.prov. om, fr. homme, sp. hombre, port. homem; pentru formarea pl., cf. calabr. qmu, uomini. Cuvînt general (ALR, I, 188).
Der. omenesc, adj. (uman, de om; decent; de ţară); omeneşte, adv. (ca oamenii; decent; ţărăneşte); înomeni, vb. refl. (înv., a se incarna); omeni, vb. (a trata cuviincios; a ospăta; a invita, a primi bine); omenie, s. f. (urbanitate, curtoazie; bunătate, caritate), cf. Densusianu, GS, II, 6; omenire, s. f. (lume; umanitate); omenos, adj. (amabil, politicos); neomenos, adj. (inuman, nepoliticos); neomenie, s. f. (fără omenie); omoaie, s. f. (femeie cu apucături bărbăteşti); ometeu, s. m. (uriaş); omuşor, s. m. şi n. (pitic; uvulă), în Munt. şi Dobr. (ALR, I, 33), cu semantism balcanic (alb. njer „om“, njerith „uvulă“; bg. maz „om“, măzec „uvulă").
560
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Der. neol.' omucidere, s. f. (omor), după lat. homicidium; uman, adj. (omenesc); neuman (var. inuman), adj.; umanism, s. n., din fr. humanisme; humanist, s. m., din fr. humaniste; umanitate, s. f., din fr. humanite; spraom, s. m., traducere a germ. Uebermensch, cuvînt forţat la Nietzsche, prin intermediul fr. surhomme; supraomenesc (peste puterea omenească). - Din rom. provine săs. omenin „a trata".	5873
oman (—ni), s. m. - Iarbă-mare (Inula Helenium). t Var. homan.
Bg., sb., slov., pol. oman (Tiktin; Conev 47).
5874
omagiu (—iî), s. n. - Manifestare de respect; prinos, ofrandă.
It. omaggio. - Der. omagia, vb. (a aduce omagiu); omagial, adj. (de omagiu).	5875
omăt (-mşţi), s. m. - Zăpadă.
Sl.,	cf. sl. omesti, ometq „a arunca", rus. omet „morman", sb. omet „măturat" (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 210; Conev 37), cf. nămete.
-	Der. omăta, vb. (a ninge); omătos, adj. (cu zăpadă); oniătufă, s. f. (plantă, Leocoium ver-num); (în)omefi, vb. (a acoperi cu zăpadă); ome-ti(ă, s. f. (fulg de zăpadă; praf de făină), din sb. umetica (Candrea).	5876
omeag (—Şgi), s. m. - Plantă (Aconitum napellus). - Var. omag.
Sl. omegii (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 227; Bylian 323; Conev 43), cf. slov. omej, pol. omiţg, rus. omeg.	5877
omidă (-zi), s. f. - Larvă de insecte, - Mr. uriidă.
Mgr. |Xi5aţ „vierme" (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni,
I,	259; Meyer, Alb. St., IV, 61; Mumu 39; Tiktin; Diculescu, Elementele, 489), cu aglutinarea art. o, sau includerea art. gr. o, cf. onanie., Bg. omida pare a proveni din rom. (Capidan, Raporturile, 217). - Der. omizi, vb. (a curăţi de omizi).
5878
omilie (-ţi), s. f. - Predică. - Mr, omilie.
Mgr. qnXia (sec. XVIII). - Der. omiliar, s. n. (carte de predici).	5879
omizi (-zesc, -it), vb. - (Trăns.) A se face ziuă.
Sl. omeziti (Candrea), cf. miji.	5880
omizi (-zesc, -it), vb. - A zîmbi,
Rut. myzaty „a-şi ciuli urechile, a-şi încorda privirea", cf. Bemeker, II, 63.	5881
omîrzi (-zesc, —it), vb. - A deprecia.
Sl. omruziti (Tiktin). Sec. XVI, înv. Apare cu
grafia sl., omrăzi; probabil împrumut cult, fără circulaţie.	5882
omletă (—te), s. f. - Mîncare de ouă bătute prăjite.
Fr. omelette.	5883
omofor (-oare), s. n. - Podoabă sacrală la preoţii ortodocşi în formă de eşarfă,
Mgr. ftino(popiov (Mumu 40), cf. sl. omoforu. Sec. XVII.	5884
omorî (—r, —ît), vb. - A ucide. - Var. (înv.) umori. Mr. mor(omurescu), (o)murire.
Sl. umoriti (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 227), cf. bg. umorjavam. Cuvînt de uz general (ALR, I, 289-90). - Der. omor, s. n. (moarte, omucidere, asasinat); omoritor, adj. (ucigaş, asasin); omoriciune, s.'f. (înv., moarte). 5885
onagru (-ri), s. m. - Măgar sălbatic.
Mgr. ovceypoţ (sec. XVI), cf. măgar. 5886 onşnie (-ii), s. f. - Stîrpitură, avorton. - Var. nanie.
Probabil din ngr. vawoţ „pitic", cu aglutinarea art. o, cf. omidă (Philippide, Principii, 107; Scriban). Der. de la personajul biblic Onan (Bogrea, Dacor., IV, 836; Tagliavini, Arch. Rom.,
XII,	171) este mai incertă din punct de vedere semantic şi istoric.	5887
Qnghie (-ii), s. f. - Uncie.
Mgr. oyzoţ „greutate". Sec. XVII, înv. Cf. ug, oca.	5888
onor (-ruri), s. n. - Cinste.
It. onore. E dubletul lui onoare, s. f. - Der. onora, vb. (a cinsti), din fr. honorer; onorabil, adj., din lat. horiorabilis, sec. XIX; onorabilitate, s. f., din fr. honorabilite; onorar, adj., din fr. honoraire; onorar, s. n. (recompensă); onorat, adj., folosit numai ca titlu de distincţie; onorific, adj., din lat. honorificus.	5889
op, s.n. - Necesitate, nevoie.
Lat. opus (Diez, I, 436; Puşcariu 1221; Can-drea-Dens., 1282; REW 6079), cf. it. uopo, logud. obus, prov., cat. ops, v.sp. huebos (Corominas, III, 541). înv., este dublet al lui op, s. n. (operă, carte), din acelaşi cuvînt lat. (sec. XIX). Se folosea şi în formele obsă ( < opsă, op să) şi opt „e precis" < opus est, cf. J. Jud, v.fr. estuet, în Vox Rom., IX, 29-56.	.	5890
Opacă (—Şei), s. f. - 1. (Pl. Trans.) Detenţie, arestare. - 2. Furchet, cuzinet. - 3. Vîslă, lopată.
Sl. opako „înapoi", slov. opak „pe dos, invers" (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 228), cf. sl. opacica „legătură". - Der. opăci, vb. (a
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
561
împiedica; a tulbura; a molesta, a deranja), din sb., slov. opaciti; opăceală, s. f. (molestare, supărare); opacină, s. f. (vîslă), din sl. cpacina „legătură", cf. ceh. opacina „vîslă'1, rut. opacyna „vîslă".
5891
opaiţ (-ţe), s. n. - Lămpiţă, candelă. - Var. opaeţ, opaiţă.
Sl. opjaeci (Cihac, II, 229).	5892
opări (-resc, -it), vb. - 1. A încinge, a înfierbînta. - 2. A săpuni, a dojeni. - 3. A se coace, a se inflama, a se înroşi, a se spuzi pielea.
-	Mr. upărescu, upurescu, upărire, megl. (pupă-res).
Sl. (sb., slov.) opăriţi (Miklosich, Slaw. Elem 34; Cihac, II, 243), cf. bg. oparjam, poparjam (> megl.), ceh. opăriţi. - Der. opăreală, s. f. (încingere; spuzeală); opăritură, s. f. (înfierbîn-tare).	5893
opcină (—ni), s. f. - Culme, linie separatoare de ape. - Var. obcină.
51.,	cf. ceh. obcina „hotărnicie comunală", din sl. obisti, cf. obşte. în Mold. şi Trans. 5894
operă (-it), s. f. - 1. Lucrare. - 2. (Muz.) Operă.
It. opera. - Der. (din fr.) opera, vb.; operabil, adj.; operant, adj.; inoperant, adj.; operativ, adj.; operaţi(un)e, s. f.; operator, s. m.; operatoriu, adj.; operetă, s. f.; cf. capodoperă, manoperă. 5895
opincă (-ci), s. f. - 1. încălţăminte ţărănească făcută dintr-o bucată de piele dreptunghiulară legată cu fîşii de piele. - 2. Clasă ţărănească, ţărănime.
Sl. opînîiku „încălţăminte", din sl. opţti, opînq „a acoperi" (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Mi-
■	klosich, Lexicon, 513; Cihac, II, 228; Meyer 315; Conev 84), cf. sl. opanica „talpă", bg. opinak, opinci, sb., cr., slov. opanak, ceh. opanky, rus. opanka, alb. opinge. Ipoteza unui sl. *opţka (Byhan 324) nu pare necesară. - Der. opincar, s. m. (producător de opinci; ţăran), cu suf. -ar (der. din bg. opincari, sugerată de Conev 75, nu-i posibilă); opincărime, s. f. (clasa ţărănească); opincărie, s. f. (atelier, prăvălie de opinci); ochin-cea, s. f. (genţiană, Gentiana cruciata), pornind de la pron. palatalizată a lui -pi- > -chi-, proprie Mold. (Philippide, Principii, 97; după Tiktin, ar fi o deformare populară a lui genţiană).
5896
opinti (—tesc, —it), vb. - 1. A se forţa, a face un efort. - 2. (Vb. refl.) A (se) sili, a-şi da silinţa.
-	3. A pomi, a se urni, a mişca.
51.,	dar lipseşte veriga imediată. E vorba pro-
babil de un der. din sl. pţti, pinq „a pune cruciş", de tipul *opţtiti (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 228; Tiktin), cu sensul „a se împotrivi" sau „a se opune", cf. opţti „a acoperi, a pune deasupra" > opincă. - Der. opinteală, s. f. (efort).
5897
Opintic (-ci), s. m. - Varietate de ciuperci comestibile (Armillaria mellea; Clavaria botrytis).
Mag. pentok (Scriban). în Mold.	5898
opis (-suri), s. n. - Inventar, rezumat.
Rus. opisi (sec. XIX), din sl. opisati „a descrie" (Cihac, II, 228). Termen administrativ. 5899
oplean (-ene), s. n. - Fiecare din cele două lemne transversale care leagă şi susţine tălpile săniei; scaun, slai. - Var. opleană.
Sb., slov., ceh. oplen, rut. opleno (Tiktin). Cf. pleană, s. f. (Bucov., pană, ic; grindei; Banat, cusur), care pare a fi acelaşi cuvînt, poate încrucişat cu peană, „ic".	5900
oploşi (-şese, —it), vb. - 1. A adăposti, a găzdui, a apăra, a proteja. - 2. (Vb. refl.) A se refugia, a se ascunde.
Origine incertă, dar sigur sl. Pare a fi o simplă var. a lui obloji „a bandaja, a pansa", din sb. obloziti „a acoperi", caz în care a se oploşi ar însemna „a se acoperi, a se adăposti". Totuşi, Cihac, II, 229 preferă să se pornească de la sl. oplotiti, oplostq „a împleti", oplotu „gard"; şi Tiktin, de la sl. plochu „cîmpie" sau de la sl. pluchu „şobolan de cîmp", ţinînd cont de dificultăţile evidente. - Der. oploşeală, s. f. (adăpost, apărare).	5901
opor (-oare), s. n. - Umărul osiei de car.
Bg. opora, sb., pol., rus. opor „sprijin, reazem" (Tiktin). - Der. opomifă, s. f. (verigă de fier care leagă osia de perinocul carului), cf. bg. oporen (Candrea).	5902
opreg (-ge), s. n. - Şorţ, jupon, poale de costum popular.
Sb. opreg (Tiktin; cf. Conev 84). în Banat şi Olt.	5903
opri (-resc, — it), vb. - 1. A deţine, a para. -
2.	A reţine, a conţine, a supune, a constrînge. -
3.	A interzice. - 4. A invita, a găzdui. - 5. A deduce, a conchide. - 6. A închide, a pune în închisoare. - 7. (Vb. refl.) A înceta, a zăbovi, a se întrerupe.
SI. opreti (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 229), cf. ceh. opreti „a susţine" şi opor. - Der. opreală, s. f. (oprire, popas; încetare, sfîrşit; închisoare); oprelişte,' s. f. (înv., oprire, detenţie; înv., prohibiţie); oprea, interj, (stai, opreşte-te!);
562
ALEXANDRU CIORĂNESCU
oprelnic, adj. (represiv); opritor, adj. (înv., protector, susţinător); opritoare, s. f. (piedică, obstacol); opritură, s. f. (interdicţie; pădure în care e oprită tăierea copacilor).	5904
opsas (-suri), s. n. - Toc de încălţăminte. Germ. Absatz (Tiktin). !n Mold.	5905
opt, num. - Cifra dintre şapte şi nouă. - Mr. optu, megl. uopt, istr. opt.
Lat. octo (Puşcariu 1222; Candrea-Dens., 1283; REW 6035), cf. vegl. guapto, it. otto, prov. uech, fr. huit, cat. vuyt, sp. ocho, port. oito. - Der. optar, s. m. (carte de opt puncte), după ngr. axxapi; optime, s. f. (a opta parte).	5906
opune (-n, -ys), vb. - A (se) împotrivi.
Lat. opponere (sec. XIX), adaptat la conj. lui pune. - Der. opozant, s. m., din fr. opposant; opozifi(un)e, s. f., fr. opposition; opozifionist, adj., din fr. oppositionniste.	5907
opust (-turi), s. n. - 1. Dezlegare, partea finală a jertfei la liturghie. - 2. Stăvilar la moara de apă. - Var. (înv.) opust, (Mold.) apust.
Sl. otupustu „trimitere", cf. rut. opust (Tiktin).
5908
orac, interj. - Imită vocea broaştei.
Creaţie expresivă, cf. oac. - Der. orăcăi, vb. (a face ca broasca; despre copii, a plînge, a scînci); orăcăit, s. n. (a scoate sunetul broaştei); orăcăială, s. f. (orăcăit).	5909
oracol (-le), s. n. - Prezicere, profeţie,
It. oracolo.	5910
oraniţă (-ţe), s. f. - Plută, canoe. - Var. vranifă.
Sb. oranica (Tiktin). în Olt. şi Munt. 5911 orar (-re), s. n. - stolă, etolă.
Mgr. (opapiov ( < lat. orarium), parţial prin mijlocirea sl. orarii (Cihac, II, 230; Conev 108).
5912
Oraş (-şe), s. n. - Urbe, tîrg, cetate.
Mag. văros (Miklosich, Fremdw., 134; Cihac, II, 519), cf. sb., cr. varos, alb. varros, ngr. fkxpocn.
-	Der. orăşan, s. m. (locuitor al oraşului), apare în doc. slavorom. din 1439; orăşenesc; adj. (de oraş); orăşeneşte, adv. (ca la oraş); orăşancă, s. f. (locuitoare a oraşului); orăşenime, s. f. (lume de la oraş); orăsnic (var. orăjnic), s. m. (titlu dat odinioară, în sec. XVII, armaşului în Mold.), probabil pentru că avea în sarcină poliţia urbană.
5913
orăstică (—ci), s. f. - Plantă leguminoasă (Orobus niger). - Var orăştică, orăşnifă, oreşnifă.
Sb. orasiti „a produce rădăcini cu tuberculi", cf. sb. orasica, din sl. orechu „nucă" (Tiktin).
5914
oraţie (-ii), s. f. - 1. Discurs, cuvîntare. - 2. Epitalam, poezie populară care se rosteşte la nunţile tradi-ţionale. - Mr. urâciune.
Lat. oratio (sec. XVIII), poate prin inteimediul pol. oracja; mr. reprezintă direct cuvîntul lat. Este dubletul lui oraţiune, s. f. (discurs). - Der. orator, s. m., din fr. orateur; oratoriu, s. n., din lat oratorium, it. oratorio; oratoric, adj. (retoric); oratorie, s. f. (elocvenţă).	5915
orb (oarbă), adj. - 1. Fără vedete. - 2. (Banat, Trans.) Chior. - 2. (S. m.) Cecitate, orbire.
Lat. orbus (Diez, I, 295; Densusianu, Hlr., 193; Puşcariu 1223; Candrea-Dens., 1284; REW 6086), cf. alb. verb, vegl. vuarb, it orbo (it. de N orp, calabr. orvu), v.fr., cat. orb. Pentru răsptndi-rea rom., cf. Gamillscheg, Differenzierung, 34 şi Cah. S. Puşcariu, I, 10; pentru sensul 2 din rom. cf. ALR, I, 67.
Der. orbecăi (var. orbăcăi, orbeca), vb. (a merge pe dibuite), cu suf. expresiv -căi (după Scriban este doar un cuvînt expresiv; după Puşcariu 1224, Candrea-Dens. şi Candrea, din lat *orbicare); orbecăială (var. orbăcăială), s. f. (căutare pe dibuite); orbeşte, adv. (ca orbii-); orbeţ, s. m. (orb, cerşetor orb; Mold., cîrtiţă) cu suf. -e/e, sau -eţ, cf. fr. orvet; orbi, vb. (a pierde văzul; a fascina); orbie, s. f. (lipsă de vedere); orbiş, adv. (ca orbii); orbitor, adj. (care ia văzul, fascinează); orbitură, s. f. (înv., lipsă de vedere); orbiciune, s. f. (înv., orbire).	5916
orbalţ (-ţuri), s. n. - 1. Erizipel. - 2. Boz (Actaea spicata).- - Var. (Banat) orbanţ.
Mag. orbancz (Cihac, II, 519; Gâldi, Dict., 148). în Trans. şi Bucov. - Der. orbalţit, adj. (umflat de erizipel).	5917
orcan (-ne), s. n. - Uragan.
Germ. Orkan (Candrea; Scriban). Termen literar, fără uz curent.	5918
orcic (-curi), s. n. - Fiecare din cele două bucăţi de lemn prinse de crucea căruţei unde se agaţă hamul. - Var. orşic, urcic.
Germ. Ortscheit, prin intermediul pol. orczyk (Cihac, II, 230). în Mold. - Der. orcicar, s. a (laţul ştreangului de la ham care se prinde de orcic). v	5919
ordie (—ii), s. f. - Hoardă, mai ales, de tătari.
-	Var. (înv.) urdie, (!i)oardă. Mr. urdie. '
Tc. ordu, urdu (Eguilaz 423; Loebel 71; Şeineanu, II, 373; Lokotsch 1594), cf. ngr. opvn. bg.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
563
ordija, it. orda, fr. horde ( > hoardă), sp. horda, germ. Horde. Sec. XVII, înv.	5920
ordin (—ne), s. n. - Poruncă, comandament.
IL ordine. E dubletul lui ordine, s. f. (rinduială),
. din lat. ordinem (sec. XIX). - Der. (din fr.) ordinal, adj.; ordinar, adj. (curent, vulgar); ordi-nanţă, s. f., din pol. ordynans (Tiktin), sec. XVIII1, înv.; ordona, vb.; ordonanţă, ,s. f., din germ. Ordonnanz, cf. rus. ordonanc; ordonator, s. m.; ordonanţa, vb. (a da, a emite un act); coordona, vb.; dezordine, s. f.; dezordona, vb.; subordina (var. subordona), vb., din fr. subordonner. 5921
orez, s. m. - Plantă graminee (Oryza sativa). -Var. (Banat) oriz (Trans.) urez. Mr. uriz.
Ngr. opuţt, parţial prin intermediul sl. orizu (Tiktin, cf. Vasmer, Gr., 106), cf. alb. oris, bg., sb., cr. oriz (Conev 86). Sunetul e este surprinzător după Tiktin, poate s-a simţit -ez ca suf., cf. chinez, francez.	5922
orfan (—nă), adj. - Copil fără (unul din) părinţi. - Var. (înv.) şi mr. oaifan.
Ngr. opcpavoţ (Cihac, II, 630; Roesler 573; Gâldi 215) var. şi mr. din lat. *orphanus (Can-drea-Dens., 1274, REW 6105), cf. it. otfano, v.fr. orfene, cat. orfe, port. orfao. - Der. orfană, s. f. (fată fără părinţi); orfanotrofiu (var. orfanotrofie), s. n. (orfelinat), din mgr. op<pavorpo<pri'ov, sec. XVII, înv.; orfelinat, s. n. (casă de copii orfani), din fr. orphelinat.	5923
organ (—ne), s. n. - 1. Mădular, parte a corpului. - 2. Orgă. - 3. Harfă, lăută. - Mr. organ.
Mgr. opvocvov, parţial prin intermediul sl. oruganu (Mumu 40). Sec. XVI, înv. cu ultimul sens, în cel de al doilea substituit în general de orgă, s. f., din fr. orgue. - Der. organic, adj., din fr. organique; organism, s. n., din fr. organisme; organist, s. m., din fr. organiste; organiza (var. înv. organisi), vb., din fr. organiser şi anterior din ngr. opyaviţcD (Gâldi 216); organizator (var. înv. organisitor), adj.; organizaţi (un) e, s. f., din fr. organisation; neorganizat, adj. (dezorganizat, fără organizare); dezorganiza, vb., din fr. desorgan-iser; reorganiza, vb. (a organiza din nou), din fr. reorganiser; anorganic (var. neorganic), adj., din fr. anorganique.	5924
orie (-ii), s. f. - (Munt.) Plasă de pescuit.
Origine incertă. Ar putea fi sb. oruhe „dispozitiv, instalaţie". Relaţia propusă de Scriban, cu lat. horia „barcă" şi cu tc. oria „pătrat", nu e posibilă.
5925
orîndă (-de), s. f. - 1. Soartă, ursită, destin.
-	2. Ordin, stil, mod. - Var. orind.
Sl. urţdu „ordin" (Cihac, II, 313; Conev 88), cf. rind şi slov. ured(a). - Der. orindui, vb. (a ordona, a regla, a dispune), din sl. urţditi, cf. rindui; orinduială, s. f. (ordin, dispoziţie); orin-duitor, adj. (organizator).	5926
orizont (-turi), s. n. - Zare. - Var. înv.
orizon.
It. orizonte şi var. din fr. horizon. - Der. orizontal, adj., din fr.	5927
orlişte (—ti), s. f. - Casă părăsită, loc pustiu.
Origine necunoscută. E cuvînt vechi, în Olt. Legătura cu sl. ore Iii „vultur" (Scriban) nu este certă. Poate e un der. local de la urla „a răcni", cu sensul de „loc unde urlă vîntul".	5928
ornic (-ce), s. n. - Ceas.
Cuvînt artificial, folosit de unii scriitori mold. şi impus prin etimologie populară, pornind de la ceasornic, considerat drept comp. din ceas-omic şi acesta din urmă ca der. din oră cu suf. -nic.
5929
oroare (-ori), s. f. - Groază.
Fr. horreur sau it. orrore.	5930
orologiu (-ii), s. n. - Ceas mare.
Lat. horologium (sec. XIX). E dublet al lui orologhiu (mr. orologhe), s. n. (breviar), din mgr. cupoXoyiov (Gâldi 216).	5931
oropsi (-SŞSC, —it), vb. - 1. A azvîrli, a respinge, a alunga. - 2. A deprecia, a dispreţul, a defavoriza. - Var. (Mold.) horopsi.
Origine necunoscută. Der. din ngr. e^opiţu „a exila" (Cihac, II, 681) sau optf/ti „a limita" (Scriban) nu e probabilă; dar e vorba neîndoielnic de un cuvînt ngr.	5932
ort (-ţi), s. m. - Ban,	mai	ales	cu	privire la
monede vechi.
Germ. Ort (Tiktin; Borcea 200), cf. mag., pol. ort (Gâldi, Dict., 180).	5933
orta (—ale), s. f. - 1.	Regiment,	grupare mili-
tară. - 2. Grup, adunare, clasă.
Tc. orta „centru" (Şeineanu, II, 278; Lokotsch 1597), cf. ngr. opriS;, sb., alb. orta. - Der. ortac, s. m. (tovarăş, camarad), din tc. ortak (Roesler 600; Lokotsch 1598; Ronzevalle 38), cf. mr. urtac, alb., bg. ortak; ortăci, vb. refl. (a se întovărăşi, a se împrieteni); ortăcie, s. f. (asociere, tovărăşie, prietenie), în Banat şi Trans.	5934
ortodox (—csi), s. m. - 1. Persoană de religie creştină răsăriteană. - 2. (Arg.) Prost, neghiob.
Fr. orthodoxe. - Der. ortodoxie, s. f. (religie creştină răsăriteană).	5935
ortoman (-nă), adj. - 1. Bogat, de seamă,
564
ALEXANDRU CIORĂNESCU
opulent. - 2. Viteaz, puternic. - Var. iortoman, hartoman.
Origine necunoscută, dar, probabil, expresivă, după cum o arată suf. -man, cf. gogoman, hoţoman etc. Ar putea fi doar var. lui lotroman „hoţ“, caz în care ar avea semantismul lui hoţ „viclean, şiret". Ideea sau, în cazul lui, provenienţa primei părţi a cuvîntului nu a fost descoperită pînă acum. Totuşi ipotezele abundă: cuvînt dacic (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 85) sau din zend. arethamant „drept" (Hasdeu, Istoria critică, I, 2, p. 261); din ort „ban" (Cihac, II, 230); din cuman. yurt „proprietate" (Şeineanu, I, 227; Loewe 75); din tc. yortmak „a fUgi" (Tiktin; Densusianu, GS, VI, 313-18); din otoman încrucişat cu ort (Philippide, II, 726); din lat. libertus, prin intermediul unei forme *iertoman (Giuglea, Dacor., V, 542-47). Nu are circulaţie, apare numai în poezii populare.	5936
orz, s. m. - Plantă erbacee din familia graminee-lor. - Mr. ordzu, megl. (u)orz.
Lat. hordenm (Puşcariu 1225; Candrea-Dens., 1286; REW 4180); cf. vegl. vuarz, it. orzo, prov., cat. ordi, fr. orge, gal. orjo. - Der. orzar, s. m. (negustor de grîne); orzărie, s. f. (lan de orz); orzişor, s. m. (arpacaş); orzoaică, s. f. (varietate de orz); orzăreţ (var. urzăref), adj. (varietate de pere).	5937
OS (-oase), s. n. - 1. Ciolan. - 2. (Olt., Banat) Sîmbure, sămînţă. - 3. Neam, viţă, familie. - 4. (Pl.) Oseminte, schelet, resturi de mort. - Mr., istr. os, megl. uos.
Lat. ossum (Puşcariu 1226; Candrea-Dens., 1290; REW 6114), cf. vegl. vuas, it., port. osso, prov., fr., cat. os, sp. hueso. - Der. osamă, s. f. (Banat, oseminte), din lat. ossamen (Candrea); osi, vb. (rar, a osifica, a petrifica, a durifica); osiac, s. m. (Olt., ramură uscată), pe care Tiktin îl leagă, poate greşit, de osie; osos, adj. (ciolănos), poate formaţie neol. (după Puşcariu 1229, direct din lat. ossuosus).
Der. neol. osatură, s. f. (schelet, armătură), din fr. ossature; osifica, vb., din fr. ossifier, oseminte, s. n. pl., din fr. ossements (der. din lat. ossamenta, cf. Puşcariu 1227; Pascu, Beitrăge, 22 şi Scriban nu pare posibilă).	5938
osebi, adv. - în locuţiunea în deosebi: în special, mai ales.
Sl. osobî „aparte" (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 231. - Der. osebi (var. usebi), vb. (a separa, a despărţi), din sl. osebiţi se „a trăi singur, retras"; deosebi, vb. (a separa, a distinge; refl., a fi diferit, a se distinge); (de)osebit, adv. (înv., aparte, afară de).	5939
osfinti (-ţşsc, —it), vb. - A aghesmui.
Sl. osvţtiti „a sacrifica" (Tiktin), cf. sfint. Sec.
XVII,	înv. E dubletul lui osfestui, vb. (a aghesmui), înv., din bg. osvestavam; şi poate a lui osfinti, vb. (a asista, a ajuta), înv.	5940
Qsie (-ii), s. f. - Ax, axă.
Sl. ost (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac,'II, 231; Conev 69; Petrovici, Dacor., X, 139), cf. bg., sb., cr., ceh., pol. os, rus. ost. ,	5941
osîndi (-dfSC, -it), vb. - A condamna, a pedepsi.
Sl. osţditi, osţzdq (Miklosich, Slaw. Elem., 59; Cihac, II, 231; Byhan 231). - Der. osîndă, s. f. (pedeapsă, condamnare); osîndit, s. m. (condamnat).	5942
osînză (—ze), s. f. - Grăsime de porc neprăjită.
-	Mr. usăndză.
Lat. axungia (Puşcariu 1228; Candrea-Dens., 1292; REW 846), cf. it. sugna, logud. assundza, campan. assonza. Provenineţa lui a iniţial s-a încercat a fi explicată prin intermediul unei var. lat. *oxungia (Puşcariu; Candrea-Dens.); prin var. atestată auxungia (Graiir, Rom., LVI, 105); prin încrucişare cu gr. oţu; (flxk, Byzantion, VI, 371) sau prin gr. oî^' itv (Diculescu, Elemente, 436). Totuşi o aton rezultat nu poate fi rom., ci recent; încît e mai probabilă o pierdere a iniţialei, ca în it. sugna, v.fr. soignee, cu aglutinarea posterioară a lui o, cf. omidă, onanie.	5943
osîrdie (-ii), S. f. - Zel, rîvnă, aplicaţie, asiduitate. - Var. înv. usîrdie.
Sl„usrudije (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 231), cf. rus. userdie. - Der. osîrdios, adj. (grijuliu, atent); osîrdnic, adj. (zelos, grijuliu); osîrdui, vb. refl. (a se sili, a se forţa). Toate aceste cuvinte sînt înv. Cf. milosîrdie.	5944
osluh (-huri), s. n. - Amendă.
Sb. osluhivati „a asculta". Termen administrativ, înv., cf. Pîntea, Cercetări istorice, XIII, 143-5.
5945
osmanliu (-ţi)» adj. - Otoman.
Tc. osmanii. Sec. XIX.	5946
ospăţ (-pşţe), s.n. - Masă, banchet. - Mr. uspeţ.
Lat. hospîtium (Puşcariu 1230; Candrea-Dens., 1276; REW 4200), cf. rigr. omTl, alb. stepi „casă" (Rosetti, I, 170 crede că numai în rom. s-a păstrat cuvîntul lat.). Pentru semantism, cf. Todoran, Dacor., XI, 128. Cf. oaspete. - Der. ospefie, s. f. (ospitalitate); ospeţime, s. f. (adunare de musafiri). Der. neol. ospiciu, s. n., din fr. hospice; ospitalier,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
565
adj., din fr. hospitalier; ospitalitate, s. f., din fr. hospitalite.	5947
ostafcă (-Ce), s. f. - Retragere, situaţie de militar în retragere.
Rus. ostavka (Cihac, II, 232). Sec. XIX, înv.
5948
ostatic (-ci), s. m. - Persoană reţinută drept zălog.
It. ostatico (sec. XIX).	5949
osteni (-nşsc, -it), vb. -1. A obosi, a vlăgui, a stînjeni. - 2. A se obosi. - 3. (Vb. refl.) A se deznoda, a se strădui, a se căzni.
Origine îndoielnică, dar probabil sl. Se citează în general etimonul sl. ustati, ustanq „a termina" (Cihac, II, 232; Tiktin; Candrea), cf. rus. ustanie (oboseală, ceh. ustati „a se osteni", ceh. ustani „oboseală"; dar der. directă nu pare posibilă fonetic. Poate să fi fost o confuzie cu sl. istîniti „a se obosi". Der. din lat. abstinere (Diez, Gramm., I, 3, 283) sau din ngr. âoQevoţ „debil" (Roesler 573; Schuchardt, Vok, III, 87) nu e posibilă. Uz general (ALR, I, 102).
Der. osteneală (var. usteneală), s. f. (oboseală; trudă, efort; muncă istovitoare); ostenicios, adj. (obositor, supărător); osteninţă, s. f. (oboseală, trudă); ostenitor, adj. (obositor, supărător); neostenit, adj. (neobosit).	5950
oştşz (-ze), s. n. - (Trans., înv.) Mahala, periferie. - Var. oşteză.
Germ. Hofstadt, prin intermediul mag. hâstât (Gâldi, Dict., 148). - Der. oştezean, adj. (de mahala).	5951
QStie (-ii), s. f. - Furcă de pescuit.
Sl. ostl „osie" (Cihac, II, 232; Tiktin), cf. sb., slov. ostl, rus. ostie.	5952
OStîmp) (-pşsc, -jt), vb. - A retroceda, a ceda, a se retrage.
Sl. otustqpiti (Tiktin; Candrea), care se folosea şi în var. ostqpiti, ostqpati, ustqpiti. Sec. XVI, înv. Cf. postimpi, vb. (a se apropia, a veni în grabă), din sl. postqpiti, tot înv.	5953
ostoţ (—işsc, -it), vb. - A calma, a linişti. -Var. ostoia, ostei(a), ostia, ustoia, nst(e)ia.
Sl. ustojati „a domina" (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 364). - Der. ostoi, s. n. (odihnă, răgaz), deverbal construit modem.	5954
ostrşţ (-ţe), s. n. - l. Par, ţăruş, leaţ. - 2. împletitură, leasă, gard de nuiele. - 3. îngrăditură pentru prins peşte într-un riu. - 4. Ochi de plasă.
-	Var. ostreafă.
Sl. ostrii „cu vîrf ascuţit" (Philippide, Principii, 63; Cihac, II, 232), cu sf. —e[, cf. bg. ostrec „tăiş,
crestătură", sb. ostrica „tăietură", pol. ostrz „tăietură".	5955
ostropăţ (-ţuri), s. n. - (Mold.) Fel de mîncare din came de pasăre sau de vînat cu sos picant cu oţet şi usturoi. - Var. (Munt.) ostropel.
Comp. din sl. ostro- „picant, înţepător", cu bg., sb. peceno „friptură", pentru comp., cf. bg. ostro vrăh „ascuţit la vîrf1, ostroglav „cu cap ascuţit" etc. Cf. Cihac, II, 232 (după Tiktin, din ostrop < sl. ostrii şi sl. drobu „potroace"; după Scriban, din sl. *ostropîcT).	5956
OStrQV (-oave), s. n. - Insulă.
Sl. ostrovu (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Miklosich, Lexicon, 522). - Der. ostrovean, adj. (insular). înv., se foloseşte numai pentru a desemna insulele Dunării.	5957
ot, prep. - De la, din, de.
Sl. otii. Sec. XVI-XIX, înv. Termen de cancelarie, fără circulaţie reală.	5958
Otac (-curi), s. n. - 1. (înv.) Tabără, cazarmă, cantonament. - 2. Refugiu. - 3. Stînă.
Tc. otak < arab. otagh (Loebel 71; Şeineanu, II, 278; Lokotsch 1592). Sec. XVII. 5959
OţapQC (—oace), s. n. - Aşchie, ţandără.
Rut. otcupok, rus. oscepok (Tiktin), din sl. cepati „a împărţi". Sec. XVII, înv.	5960
Otaştină (-ne), s. f. - 1. (înv.) Dijmă pe vii; reprezenta 1/5 din recoltă şi se plătea în general în natură. - 2. Taxă plătită proprietarului unei vii luate în arendă,
Sb. otistina „must" (Tiktin). Der. din sl. desţtistina „dijmă" (Cihac, II, 233) nu e probabilă.
-	Der, otăşnicer, s, m. (arendaş de vie). 5961
Otşvă (-ăvi), s. f, - 1. Fîn cosit toamna, a doua iarbă. - 2. Al doilea cosit al ierbii.
Bg,, sb., cr., slov., ceh., rus. otava, pol. otawa (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 233; Conev 68; Vasmer, II, 289). - Der. otăvi, vb. (a cosi păşunea pentru a doua oară; a reveni); otăvişte, s. f. (păşune de toamnă),	5962
Qtcă (-ci), s. f. - (Olt.) Ultima ţuică care iese de la distilare. - Var. otoşcă.
Sl. otok, din sl. tociti (Miklosich, Slaw. Elem., 34).	5963
OtCQŞ, s. n. - (Banat, Olt.) Brazdă de fîn cosit, polog.
Sb. otkos (Candrea), cf. bg. otkos (Conev 69).
5964
Otcup (-puri), s. n. - Arendarea veniturilor publice.
Rus. otkiip „chirie" (Miklosich, Slaw. Elem., 34;
566
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Cihac, II, 234) din sl. kupiti „a cumpăra*'. Sec. XIX, înv. - Der. otcupcic, s. m. (persoană care lua în arendă bunurile publice), din rus. otkupstik.
5965
otel (-Iuri), s. n. - Aliaj de fier cil carbon.
Sl. ocelu (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 234; REW 183), cf. sb., cr. ocal, slov., Ceh. ocel, mag. acel. - Der. oţele, s. f. pl. (cocoş la armele de foc); oţeli, vb. (a transforma fierul în oţel; a căli; refl., a trage Ia măsea); oţelărie, s. f. (turnătorie); oţelos, adj. (de oţel).	5966
o	teri (-resc, -it), vb. refl. -1. A strica gustul unei mîncări, a irita, a strepezi dinţii. - 2. A se dezgusta, a se încrunta. - 3. A se supăra, a se bosumfla. - Var. oţărî, oţări.
Origine îndoielnică. Trebuie să aibă legătură cu sb. ceriti se „a rîde sarcastic" (Scriban), bg. ocervam „a-şi arăta colţii" (Candrea), bg. cerjă se „a lua un medicament", rus. sceritî (Rosetti, Studii ling., 28); dar baza comună a acestor cuvinte nu este clară. Oricum, nu e posibilă der. din sl. ostriti „a ascuţi", (Cihac, II 235), nici din lat. obterrere (Capidan, Dacor., III, 762). Der. oţerime, s. f. (Mold., dezgust); oferos, adj. (Mold., înv., groaznic).	5967
ţrteţ (-ţi), s. m. - (înv.) Părinte al Bisericii.
Sl. otîci „părinte". Sec. XVI. - Der. otecirtic, s. n. (colecţie cu vieţile Sfinţilor), din sl. oticiniku. Termen de cultură, fără circulaţie. Cf. ocină.
5968
Oţşt (-turi), s. n. - Lichid cu gust acru folosit în alimentaţie; acid acetic diluat.
Sl. o ci tu (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 235; REW 98; Conev 88) din lat. acetum (Roman-sky 123; der. din gotică, propusă prin sl. de REW, nu pare sigură), cf. bg., cr., slov., rut., rus. ocet, mag. eczet. Der. din lat. acetum (Cipariu, Elemente, 10; Schuchardt, Vok., III, 87) nu e posibilă.
Der. oţetar, s. m. (producător sau negustor de oţet; arbore ornamental, Rhus typhina); oţetar, s. n. (serviciu de masă pentru oţet şi untdelemn; vas pentru oţet); oţetărie, s. f. (fabrică de oţet); oţeţi (var. Mold. oţeti), vb. refl. (a se înăcri); ofetos, adj. (acru).	5969
oteşi (—şese, —\t), vb. - A calma, a linişti. -Var. înv. uteşi.
Sb. utjesiti (Tiktin). înv., numai în Mold. 5970 Otic (—ce), s. n. - Strămurariţă, curăţitoare pentru plug. - Var. oticău.
Sb., cr. otik, slov. otika (Cihac, II, 234; Candrea 20).	5971
Oticnj (-nesc, it), vb. - A se sili din răsputeri să respire sau să expectoreze; a icni. - Var. otihni.
Sb. otegnuti (Candrea). Der. din *otduhni (Scriban) nu e probabilă. - Der. oticneală (var. otihneală), s. f. (efort).	5972
otîng (-guri), s. n. - Pîrghie care se pune la jugul plugului pentru a avantaja boul mai slab. -Var. otînc.
Sl. otqgu (Conev 61); nu e probabilă der. din sl. tiniku „slab, delicat" (Scriban). - Der. otînci (var. otîngi, otînji), vb. (a pune o pîrghie mică la jug; a pune în mişcare cu o pîrghie; a deschide, a rupe; a pedepsi, a bate), ultimul sens pornind de la ideea de „a lovi cu o pîrghie" (nu e admisibilă der. din sl. otîriîcati „a extenua", propusă de Cihac, II, 234 şi nici cea din sl. *otutqziti „a prigoni", sugerată de Tiktin); otînjeală, s. f. (Mold., bătaie, chelfăneală).	5973
otnosenie (“ii), s. f. - Raport, comunicat. Rus. otnosenie (Tiktin). Sec. XIX, înv. 5974
otova, adj. - Plan, egal, uniform.
Origine necunoscută. Numai Cihac, II, 234 presupune o origine sl. fără să poată indica etimonul. Legătura cu rus. ot tog „de asta" (Tiktin) sau cu bg. ot tova „al ei“ (Scriban) e dubioasă.
5975
otrătel (-şi), s. m. - 1. Limba-cîinelui (Cyno-glossum officinale). - 2. Plantă acvatică (Utricu-laria vulgaris). - 3. Limba-mielului (Borrago officinalis). - 4. Plantă (Anosma arenarium). -Var. otroţel.’ ■
Mag. atracel e dubletul lui atrăţel. Der. de la lat. utricellus (Scriban) e incertă, ca şi cea din sl. jatrocelu (Miklosich, Slaw. Elem., 54).	5976
otravă (-ăvi), s. f. - 1. Venin. - 2. Harpie. -
3.	(Arg.) Femeie de stradă, prostituată. - Megl. utroavă.
Sl. otrava (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 151; Conev 93), cf. bg., sb. otrov, bg. otrav, ceh. ' otrava. ' - Der. otrăvi, vb. (a învenina, a intoxica), din sl. otraviti; otrăvicios, adj. (veninos); otrăvitor, adj. (veninos, toxic); contraotravă, s. f. (antidot), format după fr. contre-poison. 5977
otreapă (-epe), s. f. - Cîrpă, zdreanţă, om de nimic. - Var. otrep.
Sl. otrepî „cîlţi" (Cihac, II, 405; Conev 62), cf. bg. ittrepkă, rus. otrepie.	5978
otrocol (-Oale), s. n. - înconjur, ocol.
Bg. tărkolo > lîrcol, probabil prin încrucişarea cu rotocol (Tiktin); simpla der. prin metateză din rotocol (Philippide, Principii, 140; Scriban) nu pare convingătoare.	5979
oturac (-ce), , s. n. - Popas, oprire, haltă.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
567
Tc. olurak (Şeineanu, III, 92), cf. alb. oturak. Sec. XVII, înv. - Der. oturac, s. m. (înv., veteran).
5980
otuzbir (-ruri), s. n. - X. Un anumit joc de cărţi. - 2. Violenţă, abuz de putere, lipsă de consideraţie.
Tc. otuz bir „31“ (Lokotsch 1600; Bogrea, Dacor., IV, 836; Candrea; Graur, GS, VI, 333).
5981
QU (-uă), s. n. - 1. Celulă care conţine germenul unei fiinţe din aceeaşi speţă. - 2. Nod, maleolă. - 3. (Arg.) Testicul. - Mr. ou, megl. uou, istr. owu.
Lat. ovum (Puşcariu 1232; Candrea-Dens., 1294; REW 6128), cf. vegl. yuv, it. uovo, logud., cat. ou, prov. uou, fr. oeuf, sp. huevo, port. ovo. Pentru sensul al doilea, cf. ALR 1, 59. - Der. oua, vb. (a face ouă), mr. oauă, uare, probabil direct dintr-un lat. *ovăre (Puşcariu 1233; Graur, BL,
V, 107); ouat, s. n. (acţiunea de a oua); ouătoare, adj. f. (care produce ouă). Cf. oară. - Der. neol. (din fr.) oval, adj.; ovar, s. n.; ovul, s. n. 5982
Ovăz (-zuri), s. n. - Numele unor plante erbacee din familia gramineelor (Avena). - Var. ovăs. Megl. uves.
Sl. ovisu, ovesii (Miklosich, Lexicon, 487; Cihac, II, 235), cf. bg. ovisi (Conev 47), slov., ceh. oves, pol. owies. Z final, care nu este în sl., e greu de explicat, dar cf. lituan. aviza, let. ăuza. - Der. ovăscior, s. m. (plantă furajeră, Arrhenatherum elatius).	5983
ovîrşi (-şese, —it), vb. - A executa.
Sl. uvrusiti (Tiktin). Sec. XVIII, înv. 5984
OZQr (—oare), s. n. - (Mold., Bucov.) Model, desen pentru brodat.
Rus. ozor (Cihac, II, 469).	5985
pac, interj. - Poc, buf, tronc (exprimă ideea de lovitură sau de acţiune bruscă). - Var. paf.
Creaţie expresivă, cf. poc şi it. pacchiare „a pocni", ir. paf. - Der. paca-paca, interj, (arată zgomotul ritmic al unui mecanism în funcţiune), cf. tic-tac; păcănit s. n. (zgomot ritmic); păcăni-toare, s. f. (castanietă); păcăli, vb. (a înşela, a amăgi), cu suf. expresiv -li (pentru tranziţia semantică de la „plesnitură" la „capcană", cf. sp. chasquear; der. admisă mâi înainte, de la numele propriu Păcală, este insuficientă, căci nici acest nume nu are o explicaţie cunoscută; relaţia sugerată de Puşcariu, Dacor., I, 237-9 cu sl. pokaljati „a încălzi uşor'*, cf. căli, nu este satisfăcătoare din punct de vedere semantic); păcală, s. f. (înşelare, vicleşug); Păcală, s. m. (personaj din mitologia populară care incarnează gluma şi toate vicleniile care rezultă dintr-o simplitate prefăcută, ca Patelin sau Till Eulenspiegel); păcăleală, s. f. (înşelăciune); păcălici, s. m. (înşelător, trişor); păcălitor, adj. (înşelător); păcălituri, s. f. (festă, renghi). - Din rom. provine săs. pokelin „a păcăli".	5986
pac (-curi), s. n. - Pachet, legătură.
Germ. Pack (Tiktin), Se zice mai ales despre pachetele de ţigări şi despre gheme (de aţă, de bumbac etc.). Este dubletul lui paşcă, s. f, (Mold., pachet de ţigări), din germ., prin intermediul rus. packa, şi al lui pacioc, s. n. (Mold., pachet de tutun), probabil prin rut.; paclă, s. f. (Banat, pachet de ţigări), cu suf. dim. germ. -el, în loc de -lein, caracteristic săs. şi bavarez (W. Henzen, Deutsche Wortbildung, Tiibingen 1957, p. 146); patvagon, s. n. (vagon de marfă), din germ. Packwagen.
5987
păcat (-te), s. n. - 1. Abatere de la norma religioasă sau de la morală. 2. Nenorocire care pedepseşte păcatul. - 3. Slăbiciune, patimă, defect.
-	Mr., megl. picat, istr. pecqt.
Lat. peccatum (Puşcariu 1234; Candrea-Dens., 1296; REW 6323), cf. it. peccato, prov., cat.pecat, fr. peche, sp., port. pecado. - Der. păcătos, adj. (cu păcate; nenorocit; râu, inutil, bun de nimic); păcătoşi, vb. refl. (a decădea, a se ticăloşi); păcătoşie, s. f. (viciu, ticăloşie); păcătui, vb. (a face păcate, a greşi).	5988
pace (-aci), s. f. - Situaţie, stare fără război.
Lat. pacem (Puşcariu 1235; Candrea-Dens., 1297; REW 6317), cf. alb. pakje, it. pace, prov.
patz, fr. paix, cat. pau, sp., port. par. - Der. nepace, s. f. (înv., nelinişte); păciui (var. îm-păciui), vb. (a face pace, a pacifica); păceluit, adj. (înv., pacific); pacefăcător, s. m. (înv., pacificator); paşnic (var. pacinic), adj. (pacific); păşnicie (var. păcinicie), s.f. (linişte). - Der. neol. (din fr.) pacific, adj.; pacifica, vb.; pacificator, adj.; pacifism, s. n.'
După Buescu, R. fctudes rqum., III, 158-63, folosirea lui pace ca inteij. trimite la lat. pax, dr. nai;, inteij., distincţie care ni se pare prea subtilă. Mai probabil este formula de salut sau de rămas bun, folosită pentru a indica ideea de „problemă tranşată" sau „să nu mai vorbim de asta“, ca în cazul lui sănătate.	5989
pacea (-ele), s. f. - 1. (înv.) Pielea, blana de pe picioarele animalului. - 2. Fel de mîncare preparat din picioare de viţel. - Mr. păcea, megl. pacea.
Tc. paga (Şeineanu, II, 279; Lokotsch 1601), cf. ngr. nat£<%, alb., bg. paca, sb. pace. 5990
pacear|z (-iji), s. m. - (Olt., Banat) Persoană urîtă, pocită; neserios.
Sb. pacariz (Candrea).	5991
paceaură (-re), s. f. - 1. Zdreanţă, otreapă. -2. Femeie stricată, - Megl. pacivură.
Tc. pagavra (Loebel 72; Şeineanu, II, 279; Lokotsch 1602), cf. ngr. naiţapoOpa, alb. paca-vure, bg. pacavra, sb. pacaura.	5992
pacşşi, s. f, pl. - Cîlţi de cînepă. - Var, pacişe.
Pol. paczesi, rus. pacesl, din sl. cesati „a pieptăna" (Cihac, II, 236), cf. cesală. - Der. pacişele, s. f. pl. (Trans., cîlţi).	5993
pacfQn, s. n. - Aliaj de cupru, zinc şi nichel.
Germ. Packfong.	5994
pachebQt (-turi), s. n. - Navă (de călători).
Fr. paquebot. '	5995
pachşşti, • s. f. ,pl. - (Mold.) Bretele pentru pantaloni. - Var. pateşti, pateşcă.
Rut. pidtjazka (Candrea).	5996
pachet (-te), s. n. - Legătură, pac, boccea; balot.
Fr. paquet, cf. tc., rus. paket. - Der. împacheta, vb. (a ambala); despacheta, vb. (a dezambala).
5997
pacientă (-ţe), s. f. - Răbdare.
DICpONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
569
Lat. patientia (sec. XIX). Este dubletul lui pasenţă (var. pasienţă, pasianţ, înv. pasians), s. f. (combinare a cărţilor de joc pentru a vedea dacă se împlineşte o dorinţă a jucătorului sau a altei persoane). - Der. (din fr.) pacient, s. m.; impacient, adj.; impacienţă, s. f.; impacienta, vb. refl. (a se nelinişti).	5998
paciuli (-ii), S. f. - Plantă (Pogostemon patch-ouli).
Fr. patchouli.	5999
păclie (-ii), s. f. - (Banat) Haină ciobănească, din piele de oaie cu lîna în afară.
Sb. opaklija (Candrea).	6000
pacoste (-e), s. f. - Calamitate, nenorocire, supărare, pagubă.
Sl. pakosd (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 237). - Der. pacostnic, adj. (vătămător, dăunător), din sl. pakostîniku, înv.	6001
păcuină (-ni), s. f. - Oaie cu lapte.
Lat. pecuîna (Candrea), sau, după Puşcariu 1236, Candrea-Dens., 1301 şi REW 6327, din lat. *pecorina. în Banat, Trans. şi Maram. 6002 păcură (-ri), s. f. - 1. Petrol. - 2. (Bihor) Ceaţă, negură. - 3. Iad.
Lat. pîcula „bitum", dim. al lui pix (Puşcariu 1237; Candrea-Dens., 1300; REW 6483), cf. vegl. pekla, it, prov. pegola „bitum". Sensul de „ceaţă" se datorează unui semnatism aparent normal, cf. lat. picea caligo, fr. purie de poix, iar din sensul de „întuneric" s-ar putea explica cel de „întuneric veşnic" sau „iad". Cu atît mai mult, dacă ne gîndim că imaginaţia populară aşază infernul sub pămînt şi că din adîncime s-ar vedea izvorînd acel lichid negru, care desigur s-ar fi asociat cu ideea de infern. Pare, aşadar, inutil să se recurgă la explicaţia semantismului rom. cu ajutorul sl. piklu „smoala" şi „iad" (Sandfeld 36; REW 6483). Explicarea cuvîntului rom. prin acelaşi etimon sl. (Cihac, 236; Weigand, BA, III, 111) nu este posibilă.
Der. păcurar, s. m. (muncitor care extrage petrol); păciiros, adj. (bituminos); împăcura, vb. (â mînji cu petrol); păcorniţă, s. f. (vas în care se păstrează petrolul pentru a unge osiile carului), cu suf. -niţă. Din rom. provin bg. pakura (Capidan, Raporturile, 223), mag. pakura (Edelspacher 24), săs. pokert.	6003
păcurar (-ri), s. m. - 1. Cioban. - 2. Ciocîrlie. - Mr. picurar, picular, megl. picurar, istr. pecuror.
Lat. pecorarius (Densusianu, Hlr., 159; Puşcariu 1238; Candrea-Dens., 1301; REW6326), cf.
it. pecoraio, calabr. pecuraru, sicii, picuraru, gal. pegueiro, port. pegureiro. Datorită concurenţei cu păcurar „muncitor care extrage petrolul", a fost înlocuit în mare parte de cioban (Caracostea, Mitt. Wien, 106; Puşcariu, Lr., 201); se păstrează mai ales în Trans. - Cf. păcuină.
Der. păcurăresc, adj. (ciobănesc); păcurăreşte, adv. (ciobăneşte); păcurăriţă, s. f. (păstoriţă). -Din rom. provine mag. pakular (Candrea, Elemente, 400; Edelspacher 21).	6004
padină (-ni), s. f. - Colnic, măgură mică.
Sl. (bg., rus.) padina (Tiktin; Conev 39). Nu ştim dacă padeş, s. n, (Trans. de N., zmeuriş) aparţine aceleiaşi familii.	6005
padişah (-hi), s. m. - Sultan al Turciei.
Tc. padişah (Şeineanu, III, 93; Lokotsch 1604) din per. pad „protector" şi sah „suveran", cf. fr. padichah şi şah.	'	6006
păducel (-şi), s. m. - 1. Scaiete (Crataegus oxyacantha). - 2. Rîie a oilor. 3. Mîncărime sau furnicătură pe tălpile picioarelor. - Mr. piducl'aş, megl. piduţel.
Lat. *peducellus „sarcopt", în loc de pedudXlus (Puşcariu 1239; Candrea-Dens., 1305; REW 6349; Puşcariu, Dacor., VII, 479), Cf. it. pedicello „viermişor". Numele de spin se explică prin usturimea produsă de fructul său. Scriban îl explică prin credinţa populară că ar provoca furnicătură; dar e vorba de o etimologie populară.
,, - Cf. păduche. .	6007
păduche (-chi), s. m. - Insectă parazită (Pediculus capitis), - Mr., megl. piducl’u, istr. peducl'u.
Lat. pediiciilus (Puşcariu 1240; Candrea-Dens., 1302; REW 6361), pe care Petronius îl folosea deja în forma peduclus; cf. vegl. pedoklo, it, pidocchio, prov. pezolh, fr,pou, cat.'poli, sp. piojo, port. piolho. - Der. păducherie, s. f. (mulţime de păduchi); păduchernifă, s. f. (colţul-babei, Tribu-lus terrestris; plantă contra păduchilor, Lepidium ruderale); păduchia, vb. (a se căuta de păduchi), pe care Puşcariu 1241 îl duce pînă la lat. peduculăre, este probabil un der. interior; păduchios, adj. (cu păduchi), mr. piducl’os derivă, după Puşcariu 1242, din lat. peduculdsus. - Cf. păducel.	6008
pădure (-ri), s. f. - Teren cu arbori, codru. -Mr. pădure, megl. păduri (toponim).
Lat. padîdem în loc de paludem (Diez, II, 51; Schuchardt, Vok., I, 29; Puşcariu 1243; Can-drea-Dens., 1306; REW 6183), cf. alb. piilj (Philippide, II, 650), tosc. padule, v.sard. padule, v.sp., arag., v.port. paul (Garcia de Diego, Bol.
570
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Acad. Esp., VII, 259; Corominas, III, 695) basc. padura „mlaştină"; cf. P. Aebischer, Homenatje Rubioy Lluch, I, 161-74. Originea anterioară indoeurop. (Lahovaiy 339) este fantastică.
Der. pădurar, s. m. (gomic); pădurărie, s. f. (ocupaţia pădurarului; administraţie silvică); pă-durărit, s. n. (ocupaţia pădurarului; impozit pe păduri); păduratic, adj. (păduros, împădurit); pă-durean, s. m. (locuitor al pădurii); pădureţ, adj. (de pădure; sălbatic); pădurice, s. f. (pădure mică); păduros, adj. (acoperit cu pădure; împădurit), pe care REW 6183 îl duce pînă la lat. paludosus, fără să fie nevoie; împăduri, vb. (a planta o pădure); despăduri, vb. (a tăia o pădure).	6009
pafta (-ale), s. f. - încuietoare ornamentală, cataramă, broşă. - Mr., megl. paftă.
Tc. pafta (Şeineanu, II, 280), din per. bafta, cf. bg., sb. pafta.	60X0
pag (-gă), adj. - Tărcat, pestriţ, bălţat. - Var. peag.
Sl. pegu (Cihac, II, 237; Conev 97), cf. sb.pjega „pată“, v.slov., cr. pega.	60XX
păgîn (-ni), s. m. - Necredincios. - Mr. pîn-gîn, megl. păngqn.
Lat. păgănus (Diez, I, 300; Puşcariu 1244; Candrea-Dens., 1308; REW 6141), cf. alb. pegere (Philippide, II, 649), it., sp. pagano, prov., cat. pagă, fr. pa'iett, port. pagâo. Pentru semantism, cf. J. Zeiller, Paganus, Fribourg 1917. Uzul adj. este îrtv. E dubletul lui pogîn (var. pogan), adj. (păgîn; ticălos) din sl. poganii (bg., sb., slov., ceh:, pol., rus. pogan), care, la rîndul lui, provine din lat. (E oarecum posibil ca sl. să provină din rom., căci un intermediar mgr. trebuie exclus, cf. Miklosich. Etym. Wb., 254 şi Vasmer, Gr., 119), Cuvînt rom. nu poate proveni din sl. (cum pretindeau Miklosich, Slaw. Elem., 36 şi Cihac, II, 237).
Der. păgînătate, s. f. (păgînism; ticăloşie); păginăţie, s. f. (înv., păgînism); păgînesc, adj. (de păgîn); păgîneşte, adv. (ca păgînii); păgîni, vb. refl. (a îmbrăţişa păgînismul); păgînie, s. f. (stare de păgîn); păgînime, s. f. (adunătură de păgîni); păgînism, s. n. (credinţă păgînă); împăgîna, vb. refl. (a îmbrăţişa păgînismul). Cf. pîngări. 60X2
pagină (-ni), s. f. - Fiecare dintre cele două feţe ale unei foi de hîrtie.
Lat. pagina (sec. XIX). - Der. pagina, vb. (a aranja în pagini; a numerota), din fr. pagiher; paginaţi(un)e, s. f., din fr. pagination; paginator, s. m. (muncitor tipograf care face paginaţia).
60X3
pagubă (-be), s. f. - Daună, prejudiciu, pierdere.
Sl. paguba (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 238). - Der. păgubi, vb. (a aduce daune, a prejudicia; a pierde), din sl. păgubiţi „a pierde"; păgubaş, s. m. (victimă, om care pierde, prejudiciat); păgubitor, adj. (care aduce pagubă); păgubos, adj. (dezavantajos; nefast); păgubnic, adj. (înv., dăunător, vătămător); despăgubi, vb. (a compensa, a indemniza; a se revanşa), format după fr. dedommager.	60X4
pahar (-re), s. n. - Vas de băut, cupă.
Sl. (sb., cr., slov.) pehar (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 238), cf. alb.pehar, ceh., rut, mag. pohăr. - Der. paharnic, s. m. (cupar, ceaşnic; stringător de impozite de la cîrciumi); mare paharnic, s. m. (boier care avea grijă de băutura domnului; boiernaş din Mold. care era în acelaşi timp pîrcălab de Cotnari şi de Hîrlău), din sl. pachariniku (Drăganu, Dacor., VI, 247; mai puţin probabilă der. din mag. pohămok, propusă de L. TremI, Hung. Jb., IX, 282); păhămicească, s. f. (nevastă de: paharnic); păhămicel, s. m. (slujbaş la crama domnească); păhărnicie, s. f. (slujba de paharnic; înv., impozit, dreptul de ' cîrciumă); păhăruţ, s. m. (lăcrimioară, Convallaria maialis). - Din rom. provin bg. pahar (Capidan, Raporturile, 223) şi bg. din Trans. paharo (Miklosich, Bulg., 129).	60X5
păhui (—i), s. m. - Copac înalt.
Origine necunoscută, poate expresivă. în Olt. şi Trans. Aceleiaşi familii aparţin păhuie, s. f. (Olt, căpiţă); păhaie, s. f. (Mold., javră).	60X6
pai (-ie), s. n. - Tulpină uscată de cereale. -Mr., megl. pal’u.
Lat. pălea. (Diez, I, 301; Puşcariu, 1248; Candrea-Dens., 1310; REW 6161), cf. it. paglia, logud. padza, prov., port. palha, fr. paille, cat. palia, sp. paja. Cuvîntul rom. este un sing. refăcut după pl. paie (Byck-Graur 36). Cf. şi Labhardt, Le latin palea, Romanica Helv., XX, 222-9. Der din lat. pallium (Giuglea, Cercetări, 19), este o ipoteză inutilă pe care Puşcariu, Dacor., VII, 476, a reactualizat-o în parte.
Der. păios, adj. (cu paie multe); păia, vb. (a dezmirişti); păioşi, vb. (a dezmirişti; refl., a se face fibros); păioşie, s. f. (mirişte); păiş (var. păiuş), s. m. (mirişte; plante graminee, Aira caespitosa, Stipa capillata, Agrostis alba, Festuca ovina); păişte, s. f. (grămadă de paie, stog); păişi/ă, s. f. (plantă, Nardus stricta); păiuţ, s. n. (Banat, chibrit); împăia, vb. (a umple cu paie pielea jupuită de pe un animal), format după fr. empailler; împăia, vb. (a creşte o lînă nouă pe oi), probabil datorită culorii brune a lînii (Iordan, BF, IX, 132;
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
571
după ipoteza improbabilă a Iui Giuglea, urmat de DAR şi Puşcariu, Dacor., VTI, 476, de la un lat. *impalliăre, din pallium, cf. păioară). 6017
păi, adv. - Sigur că da; atunci; acum; uite aşa; apoi. - Var. poi.
Lat .post (Puşcariu 1348; Candrea-Dens., 1422; REW 6684), cf. apoi şi prov., port. pos, it. poi, fr. puis, sp. pues.	6018
paia (-iele), s. f. - Titlu onorific, care în vechea organizare socială, era legat de o slujbă, dar se acorda nominal, fără exerciţiul efectiv al slujbei corespunzătoare.
Tc. (per.) paye (Şeineanu, III, 93). Sec. XVIII, înv.	6019
paiantă (-te), s. f. - Bară de lemn care sprijină un perete despărţitor. - Megl. paiantă.
Tc. payanda, din per. payende (Şeineanu, II, 280; Lokotsch 1611), cf. ngr. Ttocyiavrâ;, sb. paiante.	6020
paiaţă (—ţe), s. f. - Măscărici, saltimbanc. -Var. paiaf.
It. pagliaccio, fr. paillasse. - Der. paiaţerie, s. f. (clovnerie, bufonerie).	6021
paie (-ci), s. m. - 1. Uşier, portar. - 2. Gardă de corp, garda personală a domnitorului, formată din boieri tineri. - Var. peic.
Tc. (per.) peik (Şeineanu, II, 95; Loebel 72; Lokotsch 1688). Sec. XVIII, înv.	6022
paidos (-oase), s. n. - Repaus.
Tc. paidos (Tiktin).	6023
pamg (-gi), s. m. - Arahnidă (Tegenaria domestica). - Var. paingăn, (Munt.) painjin(e), păia(n)jen. Mr. pangu, megl. puiangu.
Sl. paqkîi (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac,
II,	238; Byhan 324), cf. sb., cr., rus. pauk, bg. pajuk, slov. pajenk, pol. pajak; finalul var. -in(e), pare să se explice (Tiktin) prin sl. paqcina „pînză de păianjen". - Der. painjină, s. f. (pînză de păianjen), din cuvîntul sl. citat; painjeniş (var. păienjeniş, păi(e)njiniş, păingăniş) s. n. (pînză de păianjen); păinjinel, s. m. (liliuţă, Anthericum ramosum); păienjeni (var.) (îm)păi(e)njeni), vb. (a se întuneca, a se acoperi cu ceaţă); păi(e)njinar, s. m. (Olt., pînză de păianjen).	6024
păioară (—re), s. f. - Giulgiu, văl cu care se acoperă faţa morţilor.
Lat. palliola (Puşcariu 1247; Candrea-Dens., 1311; REW 6167a). Der. din pai (Weigand, Krit. Jb., XII, 1, 99) nu pare posibilă, cf. Rosetti, I, 79.
6025
paivan (—ne), s. n. - (Banat, Trans.) Funie, pripon, oprelişte. - Var. poivan.
Sb., bg. paivan (Tiktin). - Der (im)păivăni, vb. (a priponi, a împiedica un cal).	6026
paj (-ji), s. m. - Tînăr nobil din serviciul unui rege, al unui senior etc.
Fr. page.	6027
pajişte (—ti), s. f. - Păşune mare. - Var. (Trans.) pavişte.
Sl. pasiste (Cihac, II, 230; Tiktin), poate prin încrucişare cu pazitî „fîneaţă", cf. sb., cr. pasiste. Der. directă din sl. pazitî (Conev 30) prezintă dificultăţi. - Der. împăjeşti, vb. (a acoperi cu iarbă); păjurit, adj. (acoperit de flori, împodobit), a cărui der. nu pare să fi fost explicată convigător.
6028
pajură (—re), s. f. - Acvilă (Aquila imperi-alis). - Var. pajeră, pajoră.
Origine obscură. Pare să fie legat de rus. pozrati „a devora", cf. rut. pazera „rechin" (Densusianu, Rom., XXIII, 81; Tiktin), probabil datorită reputaţiei de mîncău de care se bucură pajura în poveştile populare. Legătura cu pol. pazur „labă" (Cihac, II, 239) e mai puţin sigură.	6029
pal (-lă), adj. - Palid.
Fr. păle; folosit numai în poezie. E dubletul lui palid, adj. (galben la faţă), din it. pallido. - Der. păli, vb. (a se face palid), din fr. pălir (cf. mr. pălescii, din lat.paliere, P. Papahagi,^., XII, 101; Pascu, I, 140); paliditate, s. f, din it. pallidită; paloare, s. f., din fr. păleur.	6030
pală (-le), s. f. - Hanger, iatagan. - Mr. pală.
Tc. pala (Şeineanu, II, 230; Lokotsch 1615), cf. ngr. nâXa, alb. pale, bg. pala. Nu e clară legătura dintre acest cuvînt şi paloş, s. n. (spadă), care poate proveni din tc. paloş (după Meyer, Tiirk. St., I, 2, cuvîntul tc. provine din rom.), din mag. pallos (Gâldi, Dict., 95) sau din sb., cr., slov. paloş (Cihac, II, 241), cf. rus. palas, pol. palasz, it. paloscio, v.fr. palache, germ. Pallasch (Schuchardt, ZRPh., XV, 95; REW 6157).	6031
pălăj (—ăesc, — it), vb. - 1. (Mold.) A arde cu flacără. - 2. A fîlfii, a flutura. - Var. pălui.
Creaţie expresivă, care se bazează în acelaşi timp pe ideea de „a arde" şi pe cea de „a lovi", proprie lui a păli ca şi pe cea de mişcare ritmică, exprimată prin repetiţia pă-lă. Se foloseşte mai ales în formă triplată pălălăi, vb. (a arde; a flutura; a tremura; Olt., a turui, a bîrfi), cuvînt evident expresiv (Iordan, BF, II, 185), cf. tălălăi, bănănăi etc., pe care Pascu, Suf., 200 îl reducea la pală. -Der. pălălaie, s. f. (flăcăraie; obiect exagerat de înalt); pălălău, s. n. (obiect foarte înalt; băţ, prăjină); pălăpăi, vb. (Olt., a arde), încrucişare cu
572
ALEXANDRU CIORĂNESCU
pîlpîi; pălăuYdi, vb. (Mold., a fugi, a scăpa, a se risipi ca fumul), cu un suf. care pare de origine ţig., pălăfoandră, s. f. (femeie stricată), cu suf. -oandră, cf. buleandră, fleandură, hoandră (Cihac, II, 239, îl explica prin ceh. palanda „pat“ şi Philippide* Principii, 151, prin palat, fără îndoială înşelat de analogia aparentă cu curtezană < curte), cuvînt rar, care apare numai în vechile dicţionare; pălăurat, adj. (prost, ţicnit), în Banat; pălăvatic, adj. (ţicnit, trăznit; prost; bădăran), var. palavatic, coincide cu ngr. naXaPâţ, bg .palav (Scriban), rut. pulevatik (Candrea), fără să se poată hotărî pînă la ce punct depinde de ele. - Cf. păli. 6032 pălămar (—ri), s. m. - Paracliser. - Var. palamar; pălimar.
Ngr. napanovapioţ, sl. paramonari, prin intermediul rut. palamar (Cihac, II, 240). în Mold. -Der. pălămărie, s. f. (funcţie de paracliser). 6033 palamar (—re), s. n. - Cablu, funiei - Var. (Munt.) pălimar, pălămar. Mr. pălămar.
Cat. palomer > it. palamaro, palamarre prin intermediul ngr. TiaXa^âpi (Şeineanu, ZRPh., XXX, 311; Şeineanu, II, 280; Lokotsch Î616; REW 6181; Vasmer, Gr., 106), cf. tc., alb., sb„ cr., bg. palamar. - Cf. parimă.	6034
pălămţdă (-de), s. f. - Bonită (Pelamys sarda). - Var. palamidă. Mr., megl. pălămidă.
Ngr. TtaXajttS&x (Tiktin; Gâldi 216), cf. tc. palamud, bg., sb. palamida (Conev 46), it. pala-mida, sp, palmeta (Corominas, III, 628),
6035
pălămţdă (-)zi), s. f, - 1. Crăpuşnic, scaiete (Cirsium arvense). - 2. Peşte de rîu (Gasterosteus platygaster).
Sb., cr, palamida (Cihac, II, 239; Tiktin), din tc. palamud „ghindă" şi acesta, probabil, din ngr. PaXocvvâi „ghindă" (Vasmer, Gr., 107), A existat probabil din ngr. ,o încrucişare cu ngr. JtaX<Vn „palmă", cf. ngr. TtaXanoviSa „osul-iepurelui"; dar numai 7ldtaqj.r| nu pare să constituie o explicaţie suficientă. Poate are legătură cu cuvîntul următor.	6036
pălămidă (-de), s. f. - (Mold.) Despărţi tură mică în interiorul unei lăzi.
Origine necunoscută, probabil ngr. 6037 palancă (pălănci), s. f. - Loc îngrădit, împrejmuire, estacadă, palisadă. - Var. palangă, ţarc.
It. palanca, prin intermediul pol. palanka, tc. palanka, palangă (Cihac, II, 239). Sec. XVII. E dubletul lui palan (var. pălan(g), palant, palane) s. n. (Trans., ţarc, împrejmuire), din mag. palănk
(REW 6455; Gâldi, Dict., 148). Palangă, s. f. (pîrghie, bară) este rezultatul unei confuzii cu palanfă.	6038
palanşţ (-ţe), s.n. - (Trans.) Brînzoiacă, plăcintă cu brînză.
Rut. polnica (Candrea). Trebuie să fie dubletul
' lui palancă, s. f. (Mold., pîine mare), formă datorată încrucişării cu palancă „teren îngrădit".
6039
pălărje (-ii), s. f. - Obiect de îmbrăcăminte cu boruri folosit pentru acoperirea capului.
Probabil din it. cappelleria (P. Panaitescu, BL,
XIII,	155. Celelalte explicaţii sînt nesatisfâcătoare: din rom. păr (Tiktin); din gr. cpaXapiov (Diculescu, Elemente, 470); din lat. pariolum > it paiuolo „ceaun" (Scriban). - Der. pălărier, s. m. (persoană care confecţionează, repară sau vinde pălării); pălărierie (atelier de pălării). Din rom. provine bg. palarija (Capidan, Raporturile, 223; Bemard 34).	6040
palaşcă (pălăşti), s. f. - 1. Com de praf de puşcă. - 2. Cartuşieră. - 3. Taşcă, geantă incrustată. - Var. păleaşcă. Mr., megl. pălaşcă.
Mag. palaszk (Gâldi, Dict., 149) sau tc. palaska (Tiktin), cuvinte care duc la sl. ploskva > ploscă, cf. ngr. JiaXaoxa, bg. palaska, sb., cr. palacka.
6041
palat (-te), s. n. - Castel. - Var. pl. palaturi. Mr. pălate.
Lat. palatium, probabil prin intermediul mgr. rcaXccu (Meyer, Neugr. St., III, 51; Candrea, Noua R. rom., III, 23; Densusianu, Rom., XXXIII, 282), cf. tc. balat, alb. paljat, bg. palat, ceh., rus. paiaţa. Este dubletul lui păraţ, v. aici; al lui poiată, s. f. (Ţrans., palat), mr. pulată, din bg., sb. poiata (Conev 81); al lui palută, s. f. (Trans., palat), din mag., sb, polota; al.lui paleaf, s/n. (palat), din it. palazzo, poate prin intermediul pol, palac, sec.
XVII,	înv. şi al lui palat, s. n. (cerul gurii), traducere din fr. palais. Der. directă din lat. (Koerting 6792) nu e posibilă. - Der. pălătui, vb.
? (a locui într-un palat). Der. neol. (din fr.) palatal, adj.; palatin, adj.; palatinat, s. n.; paladin, s. m.
6042
palavră (-re), s. f. - Bîrfă, balivernă, bra-şoavă, minciună. - Mr. palavră.
Sp. palabra, prin intermediul tc. palavra (Meyer, Tiirk. St., I, 37; Şeineanu, II, 281), cf. ngr. naXafîpa, sb. palavra. Cuvînt introdus probabil prin iud.sp.; pentru semantism, cf. fr. palabre. Legătura cu gr. 7iapaj3oXT) (Philippide, Principii, 140) nu e posibilă în mod direct - Der. palavragi
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
573
(var. pălăvrăgi), vb. (a trăncăni, a flecări); pălăvrăgeală, s. f. (trăncăneală); palavragiu, s. m. (flecar, limbut); palavragioaică, s. f. (femeie flecară); pălăvri, vb. (Olt., a trăncăni). 6043
palcă (-ce), s. f. - (Mold.) Băţ, vargă, nuia.
Rus. palka (Tiktin).	6044
pălciană (-ne), s. f. - (Mold.) Viţelar (An-thoxanthum odoratum).
Origine necunoscută.	6045
paler (-ri), s. m. - (Trans., Mold.) Contra-maistru, şef de lucrări.
Germ. Palier, prin intermediul mag. paler (Cihac, II, 519).	6046
păli (-lese, —|t), vb. - 1. A arde. - 2. (Refl.) A se arde, a se pîrli. - 3. (Refl.) A se încinge, a se usca, a se consuma. - 4. A se veşteji, a se ofili.
-	5. A emite căldură. - 6. A trage cu arma, a lovi, a ţinti, a ochi. - 7. A surprinde. - 8. A surveni, a veni pe neaşteptate. - Mr. pălescu, pălire, megl. pales, păliri.
Sl. paliti, paljq „a arde“ (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Miklosich, Lexicon, 553; Cihac, II, 249), cf. bg. palja, sb., cr. paliti. - Der. pală (mr. pală), s. f. (adiere, val; şir, rind, serie; postată, porţie de iarbă care se coseşte o dată; porţie de paie care se apucă cu furca; strat de cărămizi, de tencuială; capriciu, toană), cf. ceh. pala „arşiţă", alb. palje „serie", mag. palia „şir de iarbă cosită" (der. din lat. *palula, Giuglea, Dacor., II, 819 nu e posibilă, cf. REW 6154); palie, s. f. (suflare, adiere), cuvînt folosit de D. Zamfirescu, poate în mod greşit, în loc de pală; Pălie, s. f. (sărbătoarea de Sf. Ilie, 20 iulie, respectată datorită fricii de foc şi de ardere a recoltelor); palici, s. n. (ardere; Mold., pahar de ţuică); palincă, s. f. (Trans., ţuică); din slov. palinka, cf. mag. pălinka, bg. palink, pol. palenka; păliciune (var. pălitură), s. f. (ardere) păliş, adv. (Olt., oblic); pălişat, adj. (Olt., oblic); paliz, s. n. (înv., apoplexie). Scriban, Arhiva, XV, 445 şi REW 6166 par să confunde pe păli „a arde" cu păli „a se face palid", care este neol. Cf. pălăi şi der. sale expresive. 6047
palicar (-ri), s. m. - 1. Soldat grec al mişcării de independenţă, din 1821. - 2. Viteaz.
Ngr. 7iaM.Tixo!pr|.	6048
pălim ar (-re), s. n. - 1. Balcon, foişor. - 2. Balustradă, parmalîc. - 3. Balustru. - Var. (înv.) polimar, (Munt.) palimac.
Ngr. 7ioXi)|iEpi>; „multilateral", din cauza orientării sale în diferite direcţii. Forma primitivă, polimar, a fost asimilată cu pălămar „frînghie" şi „paracliser". Sec. XVIII.	6049
palinodie (—ii), s. f. - Retractare a ideilor anterioare.
Gr. naXivcoSta (Gâldi 216), folosit de Cantemir în 1695, şi în limba modemă din fr. palinodie.
6050
palisadă (-de), s. f. - Element de fortificaţie, parapet
Fr. palissade. Cu privire la ipoteza din rus. palisad (Sanzewitch 206).	6051
PŞliţă (-ţe), s. f. - Par, nuia, vargă. - Var. (Olt.) păleafă, (Munt.) păleacă, peleacă.
Sl. palica (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac,
II,	241; Conev 65), cf. sb., cr., slov., ceh., rus. palica, pol. paliczka, mag. pdlcza. Var. arată o încrucişare cu a păli „a lovi". E dubletul lui palţău, s. n. (Trans., băţ) din mag. pălea (Mîn-drescu 95).	6052
palmă (-me), s. f. - 1. Partea interioară a mînii de la încheietura cu antebraţul pînă la vîrful degetelor. - 2. Lovitură dată cu palma. - 3. Măsură înv. de lungime, valorînd 0,2458 în Munt. şi 0,27875 în Mold. sau 1/8 dintr-un stînjen. -Mr., megl. palmă, istr. pqmţ.
Lat. palma (Puşcariu 1249; Candrea-Dens., 1312; REW 6171), cf. alb. pelame, it., cat., sp., port. palma, prov. pauma, fr. paume. Este dubletul lui palmă, s. f. (ram de palmier), din fr. palme, înv. şi în forma palm. - Der. palmac, s. n. (Mold., 1/8 dintr-o palmă), probabil din ngr. Tio&ncai, it. palmo (Hesseling 37) sau din tc. parmak „deget" (Tiktin), cf. cuman, barmac „deget" (cf. Puşcariu, Dim., 118), încrucişat cu palmă; pălmaş, s. m. (muncitor care dispune doar de braţele sale, ziler); pălmui, vb. (a da palme); pălmuială, s. f. (lovitură cu palma). - Der. neol. (din fr.) palmat, adj.; palmier, s. m.; palmiped, s. m. - Din rom. provine ţig. palma (cf. Wlislocki 107).	6053
paltin (-ni), s. m. - Varietate de arţar (Acer pseudoplatanus). - Mr. paltin.
Lat. plătănus (Puşcariu 1250; Candrea-Dens. 1313; REW 6582; Philippide, Principii, 67; Byhan 27), probabil prin intermediul unei var. *plătirms şi a unei metateze. - Der. păltinet (var. păltiniş), s. n. (pădure de paltini); păltinică, s. f. (coacăză, Ribes rubrum); păltior, s. m. (varietate de coacăză, Ribes petraeum).	6054
palton (-oane), s. n. - Haină groasă de iarnă care se poartă peste alte obiecte de îmbrăcăminte.
-	Mr. palto.
Fr. paletot (Tiktin; Graur, BL, IV, 107), cf. ngr. 7IoXto ( > mr.), tc., bg. palto, it. palto(n). 6055
574
ALEXANDRU CIORĂNESCU
pămătuf (-furi), s. n. - 1. Feleştioc, mătăuz, pensulă de ras, periuţă. - 2. Fard, ruj.
Sl. pometuchu, din porneşti, pometq „a mătura" (Cihac, II, 519; Tiktin); der. din mag. pemetfu „mătură", care aparţine aceleiaşi familii, e mai puţin probabilă. Bg. pomatuh (Conev 111) nu ne este sigur; ar putea proveni din rom., ca şi bg. pometusa.	6056
pambriu (-uri), s. n. - 1. (înv.) Postav de lînă. - 2. (Munt.) Basma, testemel.
Origine îndoielnică. Pare o deformaţie populară a lui Cambrai, celebru în evul mediu prin ţesăturile sale, cf. chembrică şi sp. cambray.
6057
pamente (—ţi), s. f. - Amintire, memorie, comemorare. - Var. pamete, pamî(n)te.
Sl. pamţtî (Tiktin), cf. bg., sb. pamet. Sec.
XVII,	înv. E dubletul lui pamet (var. pamăt), s. n. (Olt., Trans., minte, inteligenţă), din sb. 6058
pămînt (-turi), s. n. - 1. Ţărînă, tină, sol. -
2.	Lume. - 3. Teren. - 4. Ţară. - Mr. pimintu, megl. pimint, istr. pemint.
Lat. paumentum, formă populară indicată de Iulian, în loc de păvîmentum (Puşcariu 1251; Candrea-Dens., 1314; REW 6312), cf. v.it. palmiento, logud. pamentu „pardoseală, pavaj". Var. păvămentum, postulată de Pascu, I, 143 a fost menţionată de Du Cange. - Der. pămîntean, s. m. (locuitor al pămîntului; indigen; laic; înv., plugar); pămînteancă, s. f. (indigenă); pămîntesc, adj. (terestru, lumesc, plugar); pămîntenesc, adj. (indigen); pămîntiu, adj. (oacheş, brun, negricios); pămxntos, adj. (cu pămînt, pămîntiu); (îm)pămîn-teni, vb. (a se stabili; a da pămînturi în proprietate); pămînţel, s. m. (argilă, lut); subpămîntean, adj. (subteran).	6059
pămucă, s. f. (Banat, Trans.) Bumbac.
Sb. pamuk (Candrea).	6060
pan (-ni), s. m. - Nobil, magnat, domn (ca formulă de adresare).
Pol. pan (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 205); titlu de reverenţă, înv. - Cf. mofpan. 6061
pană (pene), s. f. - 1. Formaţie epidermică de consistenţă cornoasă care acoperă corpul păsărilor.
-	2. Penuş, instrument de scris din pană (1). - 3. Pănuşă de porumb. - 4. (Trans.) Bucheţel. - 5. Căpăstru. - 6. Ic, grindei. - 7. Şină de roată, opritoare. - 8. Slămină pentru împănat carnea. -
9.	Partea abdominală a somnului. - 10. (Maram.) Marginea pălăriei. - Mr., megl. peană, istr. pţnţ.
Lat. pinna (Puşcariu, ZRPh., XXVIII, 682; Puşcariu 1252; Candrea-Dens., 1315; REW
6514), cf. alb. pende, it. penna, prov., port. pena, fr. penne. Forma normală, peană, este înv.
Der. peniş, s. n. (penaj); peniţă (pană mică); împenat, adj. (cu pene); pănuşe, s. f. (fiecare dintre foile care înfăşoară ştiuletele de porumb; peri-toneu, burtă, pentru ultimul său sens cf. pană 9 (se explică semantic drept „parte care acoperă organele interne", după cum foaia acoperă ştiuletele); pănuş, s. n. (Banat, burtă); pănuşifă, s. f. (plantă, Stipa capillata), probabil formaţie artificială după germ. Federgrass; împăna, vb. (a da penele; a împodobi cu pene; a orna, a împodobi, a se găti; a bate pene; a băga bucăţele de slănină în came; a umple, a îndopa) pe care Candrea-Dens., 1316 şi DAR îl reduce la lat. *impinnă re; împănuşa, vb. (a face pănuşi); penal (var. penar), s. n. (cutiuţă cu ustensile de scris), din lat. Pennal (Candrea); panaş, s. n. (mănunchi de pene), din fr. panache; penişoară, s. f. (ciupercă, Agaricus cinnamomeus). - Din rom. provine bg. pana „puf ‘ (Capidan, Raporturile, 223).	6062
panacot (-oate), , s. n. - Formă pentru comun şi chifle. - Megl. pănăcot.
Ngr. Ttivccxon. < it. pane cotto (Scriban), cf. alb. panikote, bg. panakoda.	6063
panaghie (—ii), S. f. - Prescură care se dă de pomană la patruzeci de zile după o înmormîntare.
-	Mr. panaghie.
Ngr. mxvayux, epitet al Fecioarei (Mumu 41), cf. sb., cr. panagija. - Der. pănaghiar, s. n. (taler de argint în care se serveşte panaghia). 6064
panahidă (—de), s. f. - Slujbă religioasă care
•	se face la patruzeci de zile de la înmormîntare.
Mgr. jtocwux^Soc „veghe" (Cihac, II, 681), cf. sl. panichida, sb. panăhida (Vasmer, Gr., 109). Der. din ngr. mvouciSt „alfabet" (Puşcariu, Conv. lit., XXXIV, 1037; Graur, BL, V, 72; cf. Gâldi, 207) e mai puţin probabilă. E dubletul lui pani-hidă, s. f. (înv., veghe).	6065
panair (-re), s. n. - (Dobr.) Tîrg, iarmaroc.
Tc.panair (Scriban), din ngr. nocvriYupi. 6066
pănăta (—..., — at), vb. - A suferi, a pătimi.
Lat. poenîtere (Candrea-Dens., 1319; Tiktin; REW 6630). Sec. XVI.	6067
pancă (-ănci), s. f. - (Banat) Masă de cizmar.
Germ. Bank (Candrea), cf. bancă.	6068
pancovă (-ve), s. f. - 1. Gogoaşă. - 2. Omletă. - Var. pancov, pancoş.
Germ. Pfannkuchen (Cihac, II, 241), în parte prin intermediul mag. panko. în Trans., cf. REW 6188.	6069
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
575
pandalie (-ii ), s. f. - Criză nervoasă, năbă-daie, capriciu, toană.
Origine incertă. Plecînd de la var. înv., ne-am putea gîndi la un ngr. nmn’ oVa „tot“: îl apucă pandaliile, cf. îl apucă toate alea, fr. il est dans tous ses etats. Der. din ţig. pandalo „confuz" (Graur, BL, VI, 167) nu e posibilă; din ngr. (pocvrama prin intermediul unei forme pandasie (Gâldi 217) sau din ngr. JiavToX|iia „îndrăzneală, obrăznicie" (Scriban) nu este convingătoare. Trebuie să aibă o anumită relaţie cu rut. pantalyk „raţiune", care este de origine necunoscută (Vasmer, II, 310), probabil tc. prin intermediul rom.
6070
panderă (-re), s. f. - Bandieră, pavilion. -Var. pandelă.
Ngr. pjtotVTiEpa, din it. bandiera. E dubletul lui bandieră.	6071
pandişpan (-nuri), s. n. - Prăjitură. - Mr. pandispană.
It. pan di Spagna, prin intermediul tc. pande-span (Şeineanu, II, 201), cf. ngr. jravramccvi.
6072
pandur (—ri), s. m. - înv. Soldat de infanterie.
Mag. pandur (Cihac, 519), din sb., cr., slov. pandur „gardă" < sl. pqdari, cf. pîndar. 6073
paner (—re), s. n. - 1. Coş mic. - 2. Trăsură cu coşul făcut din nuiele. - Mr. păner.
It paniere, ven. paner, prin intermediul ngr. JtavEpi (Gâldi 217; Graur, BL, V, 72). Sensul al doilea, în Mold., din fr. panier.	6074
pangea (-şle), s. f. - Sfeclă roşie.
Tc. pancar (Şeineanu, II, 281; Lokotsch 1621).
6075
panghi (-ghesc, -it), vb. - (Arg.) A fora.
Origine îndoielnică. Probabil din ţig. pangi „cinci" (Juilland 170), Der. din ţig. phand- „a apuca" (Graur, BL, VI, 166) nu pare să convină.
6076
panglică (—ci), s. f. - 1. Cordea, bantă, faşă.
-	2. Decoraţie. - 3. Tenie. - Var. (Trans.) pantlică, (Munt.) pamblică, (Banat) plăntică. - Mr. panglică.
Germ. Bandei, prin intermediul mag. păntlika (Miklosich, Fremdw., 116; Gâldi, Dict., 149; Bemard 35), cf. ngr. 7iovtXfţxa, sb., rut. pantlijka, ceh. pantlicka. - Der. panglicar, s. m. (fabricant sau vînzător de panglici; scamator, prestidigitator, iluzionist); panglicărie, s. f. (fabrică sau prăvălie de panglici; scamatorie, şarlatanie).	6077
panqil (-uri), s. n. - Planşă, tablă, tăblie.
Fr. panneau.	6078
pansea (—ele), s. f. - Trei-fraţi-pătaţi (Viola tricolor).
Fr. pensee, cf. it. panse, panzea.	6079
pantă (—te), s. f. - Clină, coastă.
Fr. pente.	6080
pantă (—te), s. f. - Bandă de fier.
Săs. pant, e dubletul lui bantă.	6081
pantahuză (—ze), s. f. - Colectă, cerere de donaţii care se face cu încuviinţare ecleziastică,
Ngr. jravTCţtofoa „enciclică" (Gâldi, 217).
6082
pantalon (—ni), s. m. - îmbrăcăminte bărbătească de la brîu în jos; nădrag. - Mi. pantalone (<it-).
Fr. pantalon. - Der. pantalonar, s. m. (bonjurist; croitor de pantaloni).	6083
panţir (-ri), s. m. - Dragon; platoşă. - Var. panţîr, panfur.
Germ. Panzer „cuirasă", prin intermediul sl. pansyru (Miklosich, Lexicon, 554; Cihac, II, 242), cf. pol. pancerz, rus. pancyr, sb. pancijer. Mold., sec. XVII, înv. - Der. panţiresc, adj. (de dragoni); panfarolă, s. f. (un anumit joc de cărţi), din pol. pancerola < it. panzeruola (Candrea). 6084
pantocrator, s. m. - Chipul lui Iisus ca rege al universului, care este reprezentat de obicei în cupola bisericilor ortodoxe.
Gr. 7tocvTozpdrcop.	6085
pantof (—fi), s. m. - încălţăminte de stradă, papuc. - Mr. pandoflă, megl. pandofli.
It. pantofola, germ. Pantoffel, în dialecte prin intermediul ngr. jtotvxotpXa. - Der. pantofar, s. m. (cizmar); pantofărie, s. f. (cizmărie).	6086
pănură (-ri), s. f. - Aba, dimie.
Lat. paenula „mantie", din gr. <poava\.T}<; (Scriban). Der din lat. *pannula, dim. al lui pannus (Puşcariu 1255; Tiktin) sau din lat.pinnula „pană mică" (Candrea-Dens., 1317), pare mai puţin probabilă, cf. Graur, BL, V, 108 şi REW 6514.	6087
panzehru (-ruri), s. n. - Bezoar, piatră formată în organele unor animale considerată de medicii orientali ca un antidot.
Tc. panzehir, din per. badzehr (Tiktin), de unde sp. bezoar, fr. bezoard. Sec. XVII, înv. 6088
paos, s. m. - Obicei funerar, vin amestecat cu apă şi miere, care se duce la înmormîntare împreună cu un colac şi o luminare; cu vinul se stropeşte mortul; colacul şi luminarea se dau de pomană. - Var. (a)paus, apaous. Mr. pafsă „sfîrşit".
576
ALEXANDRU CIORĂNESCU
ProbabilUat. *pausum din pausăre, ca repaus (Tiktin; Candrea), cf. gr. nonxnţ. E dubletul lui pauză, s. f. (odihnă), din fr. pause.	6089
pap, s. m. - Clei folosit de cizmari.
Germ. Pappe.	6090
papă (-pi), s. m. - Şeful bisericii romano-ca-tolice.
Lat. pappa (sec. XVII). - Der. papistaş, s. m. (catolic), din mag. păpislas (Cihac, II, 520; Gâldi, Dict., 152),- cf. ngr. najiicm^, bg. papistas; papal, adj., din fr, papal; papalitate, s. f., format după fr. papaute; papistăşi, vb. refl. (a trece la catolicism); papistăşie, s. f. (catolicism); papistăşesc, adj. (catolic).	6091
papă, s. £ - 1. Mîncare în limbajul infantil. - 2. Terci, păsat. - Mr. papă.
Creaţie expresivă, care, eventual, ar putea proveni direct din lat. pappa (Puşcariu 1258; Candrea-Dens., 1321; REW 6214; Puşcariu, Lr., 281), unde este, de asemena, formaţie expresivă, sau s-ar fi format în interiorul rom, - Der. păpa, vb. (a mînca; a irosi, a toca averea), pe care Puşcariu 1257 şi Candrea-Dens., 1322 îl raportează la lat. pappare, cf. gal., port. papar; papălapte, s. m. (nătăfleţ, găgăuţă); păpălău, s. m. (curcubeţică, Physalis Alkekengi), care se mai cheamă şi papele, s. f. pl., în Mold. (după Tiktin, care-1 urmează pe Cihac II, 520, legat de mag. păponya, din pap „cură", dificil din punct de vedere fonetic); papalungă, s. f. (Trans., păpădie, Taraxacum officinale); papanaş, s. m. (Mold., preparat culinar din aluat şi brînză); paparadă, s. f. (Trans., ouă la capac); păpăludă, s. f. (pasăre, Caprimulgus europaeus); păpărugâ (var. păpă-ruie, păpăruză, papăluză), s. f. (Trans., buburuză, Coccinella septempunctata), cf. buburuză; papă-tot, s. m. (mîncău); papacioc, s. n. (Mold., păhărel de ţuică), comp. cu cioc „plisc" (după Scriban, în legătură cu rus. popoika „exces de mîncare", der. care nu pare posibilă); papaciocar, s. m. (leneş, haimana); papaciufă, s. f. (Munt., matracucă), comp. cu ciuf (după Scriban, în legătură cu alb. patacujle „chiftea", soluţie improbabilă); papai-nog, s. n. (minciună, bagatelă; cataligă; stîlp, pilon), pe care Tiktin îl leagă de slov., rut. panoga „lîngă picioare", .dificil din punct de vedere semantic; papalete, s. m. (Munt., marionetă, fantoşă); Pepelea, s. m. (personaj mitic care reprezintă un fel de păcălitor comic cu aspect nevinovat), cf. fr. patelin şi Păcală (după părerea de nesusţinut a lui Cihac, acest nume ar proveni din sl. pepelu „cenuşă"). - Cf. paparudă, păpuşe, parpalec.	6092
păpădie (-|i), s. f. - Floarea-găinii (Tara-xacum officinale). - Var. înv. păpădie. Megl. păpudie.
Ngr. nocTtaSux „nevastă de preot ortodox" (Roesler 601; Meyer, Tiirk. St., I, 33), cf. tc. papadia „muşeţel", bg., sb. papadija (Conev 45).
6093
papagal (-li), s. m. - 1. Nume.de pasăre viu colorată care poate imita limbajul uman. - 2. (Arg.) Gură, plisc. - Mr. papagal.
It. pappagallo, ven. papagal, prin intermediul ngr. 7tajtotyaAAo<;, cf. alb., bg., sb. papagal, tc. papagan, mag. papagaly. - Der. papagalic, adj. (de papagal); papagaliceşte, adv. (mecanic); papagalicesc, adj. (de papagal); papagaliza, vb. (a învăţa mecanic, fără a asimila); papagalism, s. n. (psitacism), cf. it. pappagallismo.	6094
papară (—re), s. f. - 1. Friganea, felie de pîine prăjită cu brînză şi cu unt. - 2. Ciomăgeală, bătaie.
Bg., sb. popara (Miklosich, Lexicon, 625; Tiktin; Conev 86), din sl. popariti „a (se) opări", cf. ngr. ncroiapa, tc. papara. Der. din it (Meyer, Neugr. St., IV, 68) sau din ngr. nana „mîncare" (Roesler 601) pare mai puţin probabilă! - Der. păpărău, s. n. (Banat, terci, păsat).	6095
paparoană (-ne), s. f. - Mac (Papaver Rhoeas). - Var. paparună.
Ngr. noototpoOva, din it papavero (Cihac, II, 682).	6096
paparudă (-de), s. f. - 1. Fată, mai ales ţigancă, care bate drumurile în'timpul secetei, îmbrăcată ciudat şi cîntînd invocaţii pentru a aduce ploaia. - 2. Femeie împopoţonată, ridicolă sau trivială. - Var. papaludă, papalugă, păpălugă, păpărudă, păpăruză.
Creaţie expresivă, cf. cuvintele der. din papă, cu care coincide perfect, unele cuvinte în ce priveşte semantismul, altele din punct de vedere fonetic. Coincide şi cu numeroase cuvinte străine, , cum se întîmplă adesea în cazul formaţiilor spontane, cf. ngr. dialectal naiEpoOSa (Scriban), care ar putea proveni din rom., ngr. notnappotX'a (Mumu, Lehnw., 33), nepnepcrOva, bg., sb. pepe-ruda, peperuga „fluture", calabr. papparutu, abruz. paparotta, prov. papalaudo „sperietoare", cat. ■ babarota „sperietoare de păsări", iud.sp.
•	bambaruto „sperietoare de copii, baubau". Ideea fundamentală pare să fie cea de „sperietoare" sau de „persoană fără formă determinată", ca în sp.
>	mamarracho sau în mătăhală. Cum acestă idee se explică suficient prin posibilităţile expresive ale rom., pare inutil să căutăm etimoane străine. Cele
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
577
propuse pînă acum nu sunt convingătoare: din lat. papula, cu suf. -ză (Densusianu, Bausteine, 479); din lat. *pupulanda (Pascu, Etimologii, 30) sau papaver (Pascu, Lat. Elem., 262); dintr-un cuvînt necunoscut _cu sensul de „fluture", ca în bg. (Bogrea, Dacor., V, 837-9); din sb.prporusa, care ar reprezenta ngr. nepTiupoiVa (Tiktin); din TtompoXt^ri, numele unei zeităţi marine (Diculescu, Elementele, 208); dintr-un idiom anterior indoeurop. (Lahovary 340).	6097
papină (-ne), s. f. - Femeie desfrînată.
Bg. papinja (Candrea).	6098
paprică, s. f. - (Trans.) Ardei, boia roşie de ardei.
Mag. papnka (Cihac, II, 242). - Der. papricaş, s. n. (tocană cu mult ardei, după obicei unguresc), din mag. paprikăs.	6099
păprişte (—ti), s. f. - Unitate de lungime egală cu 100 de stînjeni.
Sl. pupriste (Tiktin). înv.	6100
papuc (-CÎ), s. m. - Pantof uşor (de casă), cipic. - Mr., megl. păpufă.
Tc. papuţ, din per. papus (Eguilaz 328; Roesler 601; Şeineanu, II, 282; Lokotsch 1625), cf. ngr. Itanoirtcn, fr. babouche, it. babuccia, sp. babucha. Rezultatul normal ar fi *papuci; sing. actual a fost reconstituit după pl. (Byck-Graur, BL, I, 23). -Der. papucar, s. m. (cizmar, producător şi vînzător de papuci); papucărie, s. f. (meseria papucarului; atelier şi magazin de papuci); papugiu, s. m. (cizmar, potlogar, pişicher), din tc. papuci, nume de servitor care se îngrijea de pantofii lăsaţi din picioare la intrarea într-o casă, de unde evoluţia semantică, cf. ngr. jiajiourarf;; papugerie, s. f. (potlogărie, înşelătorie).	6101
papucă (-ci), s. m. - Bunic.
Ngr. JiajtjtoQ; (Tiktin). Cuvînt infantil, în\6102 papură (-re), s. f. - Stuf, trestie (Typha angustifolia). - Megl. papră, păpură.
Gr. rccarupoţ > lat. papyrus, probabil prin intermediul unei forme *papura (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 403; Candrea, fclements, 10; Puşcariu 1259; Candrea-Dens., 1353; REW 6218; Diculescu, Elementele, 484; Graur, Rom., LIII, 543; Rosetti, II, 65). Bg. papura provine din rom. (Capidan, Raporturile, 220). - Der. păpuri, vb. (a acoperi, a astupa cu papură); păpuriş, s. n. (rogoziş); păpurică, s. f. (varietate de ghiocel, Butomus umbellatus); papomifă, s. f. (coş, coşarcă; Arg., pălărie). E dubletul lui papirus, s. n., din fr.	6103
păpuşe (—şi), s. f. - 1. Jucărie reprezentînd de obicei o fetiţă. - 2. Marionetă. - 3. Nimfă, larvă.
-	4. Cosiţă împletită. - 5. Mănunchi, legătură. -
6.	Funie, şir (de ceapă, de usturoi). - 7. Ştiulete tînăr de porumb. - 8. Ciocan de dogar.
Formaţie expresivă, cf. papă, pup, cu suf. dim. -uş. Sensul iniţial este cel de „persoană sau obiect fără formă definită", ca în papă (> papaciufă, papalete, paparudă). Căutarea altor etimologii nu a dat rezultate: din lat. pupa (Diez, Gramm., I, 438); din lat. pappus (N. Sulică, Gazeta Trans., 1900, no. 198; Puşcariu 1256); din pupă < lat. pupa (Pascu, I, 148); din rus. papusa (Candrea). Pentru sensul 4, cf. fr. poupee. Cf. REW 6213.
Der. păpuşar, s. m. (artist de păpuşi; şarlatan); păpuşerie, s. f. (spectacol de păpuşi; ipocrizie, prefăcătorie); păpuşi, vb. (a se dichisi; a face mănunchiuri, mai ales de tutun); împăpuşa, vb. (a lega; a se împopoţona, a face pănuşi porumbul); păpuşoi (var. popuşoi), s. m. (Mold., porumb; porumbişte; scul, ghem), cu suf. augmentativ -oi; păpuşoişte, s. f. (porumbişte); păpuşică, s. f. (diminutiv al lui păpuşă; mănunchi de fire). - Din rom. provin bg., rut. papusa, pol. papusza „mănunchi de foi de tutun" (Cihac, II, 243; Candrea, Elemente, 406; Capidan, Raporturile, 224, rus. dial. păpuşoi (Weigand, Jb., XVII, 365), rus. pampusa „pachet de hîrtie pentru ţigări" (Vasmer, II, 307).	6104
par (-ri), s. m. - Băţ, vargă, stîlp, nuia. - Mr., megl. par.
Lat. pălus (Puşcariu 1260; Candrea-Dens., 1324; REW 6182),' cf. alb. pale, it., sp. palo, fr. pieu, cat. pal, port. pao, ngr. naAouxt. - Der. împăra, vb. (a bate pari; a trage în ţeapă; refl., a se lovi, a se înţepa cu un par), pe care Candrea-Dens., 1325; Densusianu, Rom., XXXIII, 70 şi DAR îl derivă direct din lat. impălăre; părui, vb. (a bate pari).	6105
păr (peri), s. m. - Pom fructifer (Pirus com-munis). - Mr., megl. per.
Lat. pirus (Puşcariu 1263; Candrea-Dens., 1326; REW 6525), cf. it. pero, logud. piru. - Der. pară, s. f. (fructul părului), megl. pţră, istr. pşrţ, probabil reproduce lat. pîrum (Puşcariu 1264; REW 6524), cf. vegl. paira, it., prov., cat., sp., port. pera, fr. poire; perei, s. n. (grădină cu peri); peruşcă, s. f. (Trans., cartof).	6106
păr,' (peri), s. m. - 1. Fir comos de pe corpul omului şi al animalelor. - 2. Păr (1) de pe cap. -
3.	Puf de pe plante sau fructe. - 4. Puf de pe ţesături. - 5. (Trans.) Lînă. - 6. (Mold.) Panariţiu, sugel. - Mr., megl., istr. per.
578
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Lat. pîlus (Puşcariu 1262; Candrea-Dens., 1327; REW 6508), cf. vegl. pail, it., sp. pelo, prov., cat. pel, fr. poil. Cuvînt de uz general (ALR, I, 8).
-	Der. păros, adj. (cu păr, pufos); păroşie, s. f. (calitatea de păros); părui, vb. (a se lua de păr; a argăsi); păruială, s. f. (depilare, ciomăgeală); păruit, s. n. (acţiunea de a părui); împăroşa (var. împăroşi), vb. (a se acoperi cu păr); răspăr, s. m. (varietate de biban, Acerina Schraetser), numit aşa din cauza aripioarei sale dorsale; în răspăr, adv. (contra direcţiei părului), cu pref. răs-, 6107
para (-ale), s. f. - 1. Veche monedă divizionară turcă, cu valore de 2 aspri, 3 bani sau 1/40 dintr-un piastru. - 2. Monedă divizionară rom., valorînd 1/40 dintr-un leu vechi. - 3. Centimă. -
4.	(Pl.) Bani. - Mr., megl. pară.
Tc. para (Roesler 601; Şeineanu, II, 283; Loebel 74; Lokotsch 1626), din per.pară, cf. ngr. Ttapâ, alb., bg., sb. para. - Der. părăleşte, adv. (în numerar); părălet, s. n. (bănet); părăleală, s. f. (extorcare, pagubă); părăli, vb. (a jecmăni); paralîc, s. n. (bănet; mărunţiş); părăluţă, s. f. (centimă, ban; bănuţ, Bellis perennis). 6108
para—, pref. - Subliniază ideea de repetiţie obositoare: legi, paralegi (Jipescu); leşinuri, paraleşinuri (Stăncescu).
Ngr. roxpa „mai mult“. Nu se foloseşte decît în repetarea cuvîntului simplu, ca în cazurile citate.
6109
pară, s. f. - Flacără, flamă. - Mr. piră.
Sl. para „fum, abur“ (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 243), cf. bg., sb., cr., pol. para „abur“, cf. şi opări. Schimbul semantic, destul de ciudat, nu a fost explicat; dar pare să fie sl., cf. pîrli. De asemeni, este posibilă o încrucişare cu păli „a arde", cf. ceh. pala „flacără". 6110
părăclău, s. n. - (Trans.) Ciocan pentru spart piatră.
Probabil din germ. Priigel „par“.	6111
paraclis (-se), s. n. - Capelă. - Var. pl.
paraclisuri.
Mgr. 7tapezx^CTiov (Tiktin). - Der. paracliser (var. para(e)clisiarii), s. n. (dascăl, ţîrcovnic).
6112
paraclis (-se), s. n. - Slujbă votivă. - Mr. paraclise.
Ngr. noţpâxXricnţ (Mumu 41), parţial prin intermediul sl. paraclisii (Vasmer, Gr., 110).
6113
paradi (-dese, —it), vb. - (Arg.) A strica, a distruge, a deteriora.
Ţig.parav, part. parado (Vasiliu, GS, VII, 122;
Graur 178; Juilland 171). Pentru sens cf. Iordan, BF, IV, 185. E greu de despărţit acest cuvînt de părădui, vb. (a distruge, a risipi, a toca), care pare, semantic şi fonetic, o simplă var. şi care se foloseşte în Mold. Unicul etimon care s-a indicat pentru acest cuvînt, sl. prati, porjq „a separa" (Cihac, II, 244), nu pare sigur. Mai probabil este ngr. JBXpatdS „a pă/ăsi, a lăsa", care de asemeni pare a fi etimonul celui ţig.	6114
paradigmă (-me), s. f. - Model, exemplu, tip. - Mr. paradigmă.
Mgr. jtapaSeiYiia. Sec. XVIII, cf. Gâldi, 518.
6115
paradis (-suri), s. n. - Rai.
Fr. paradis. - Der. paradaisă, s. f. (Trans., Olt, tomată), din germ. Paradeis(apfel).	6116
paradosi (-sesc, —It), vb. - 1. A preda, a învăţa pe cineva. - 2. A învăţa. - Mr. părădusire.
Ngr. 7tapo8tfxfl, aorist itapaSoxja (Gâldi 218). Sec. XVIII, înv.	6117
parafşrnă (-ne), s. f. - Bunuri extradotale.
Ngr. jtopdtprpva	6118
păragină (-ni), s. f. - 1. Ruină, dărîmătură. -2. Părăsire, abandonare. - 3. Ţarină, ogor negru, ţelină, pîrloagă. - 4. (Adj.) Viran, nepopulat. -Var. paragină.
Origine îndoielnică. Poate în loc de *părajină
<	părădui. Se pune de obicei în legătură cu mag. parrag, parlag „pîrloagă", cf. pîrlog (Cihac, II, 246; Tiktin; Candrea); dar der. este dificilă din punct de vedere fonetic (Tiktin presupune că finala
o	reproduce pe cea din felină, compoziţie care e puţin probabilă) şi nu explică toate sensurile cuvîntului rom. Giuglea, Dacor., I, 495, prefera etimonul lat *voraginem, încrucişat cu pîrlog sau părăsi şi Conev 39 pornea de Ia sl. prazdtnu, ambele improbabile. Pare bătătoare la ochi coincidenţa cu lucan. prasana, pe care Rohlfs, Ital., 359, îl explică pritnr-un lat. *piraginem.
Der. părăgini, vb. (a părăsi; a lăsa ogorul pîrloagă; a (se) degrada, a (se) ruina); părăginos, adj. (ruinat, părăsit); parangină, s. f. (viţelar, Anthoxanthum odoratum).	6119
paragrafie (-ii), s. f. - Prescripţie.
Ngr. napaypoopTi. Sec. XVIII (Gâldi 219).
6120
paralaghie (—ii), s. f. - Solfegiu.
Ngr. jiapaM.ccyrî (Tiktin). Sec. XIX, înv. - Der. paralaghisi, vb. (înv., a solfegia).	6121
paraleu (-şi), s. m. - în poveşti, epitet pentru eroi; viteaz ca un leu.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
579
Origine îndoielnică. Se consideră de obicei ca un comp. al lui leu, cu para- (Tiktin; Candrea; Scriban); dar această comp. nu e normală, fiindcă para- nu indică altceva decît o repetiţie agasantă şi nu ideea de „arhi-“ sau de „stră-“ (cum presupunea Damâ). Mai sigur e vorba de o etimologie populară; în acest caz, cuvîntul ar putea sta în loc de *faraleu, din ngr. GappaXsoţ „viteaz, curajos".	6122
parapanghelos, interj. - Gata, amin. - Var. parpanghelos.
Origine necunoscută. Tiktin crede într-un etimon ţig. şi Scriban într-unul ngr. Ultima ipoteză pare mai probabilă, dar lipseşte cuvîntul corespunzător. Cf. parpanghel (var. parpandel), s. m. (băiat de ţigan). Poate are legătură cu ngr. TiapaYYEÂAto „a comanda", jiapocyYEXovrca „se ordonă". 6123
parapet (—te), s. n. - Balustradă, parmaclîc.
It. parapetto, prin intermediul ngr. ncxpeitexo, cf. fr. parapet. - Der. parapeta, vb. refl. (a se întări).
6124
parapon (—oane), s. n. - Supărare, ceartă, motiv de discordie. - Mr. parapun.
Ngr. napociovov (Cihac, II, 683; Gâldi 220). -Der. paraponisi, vb. refl. (a se plînge, a se supăra), din ngr napanovoS, aorist napanovricra (Graur, BL,
IV,	107).	6125
Paraschiva, s. f. - Nume de femeie.
Ngr. jiapaaKEur). - Der. chivuţă, s. f. (Bucureşti, femeie care se angajează mai ales pentru văruit pereţii); părăscufă, s. f. (Trans., ploşniţă).
6126
părăsi (—sesc, —it), vb. - A abandona, a lăsa.
Ngr. ncxpeao), aorist Tiotpeaaaa (Tiktin; Candrea; Puşcariu, Lr., 261), cf. sb. părăsiţi „a lăsa" (după Candrea, Elemente, 408, sb. ar proveni din rom.). Uneori au fost date alte etimoane ngr.: JtapaiT(3, aorist 0OTapvr|(ja, de unde şi mr. păr-năsire (Pascu; Scriban); sau napem, aorist Jtapriaa (Philippide, Principii, 17). - Der. părăsitură, s. f. (ou avortat); nepărăsit, adv. (fără odihnă, continuu), înv.	6127
părăşin (—ni), s. m. - Tremurătoare (Briza media).
Bg. penisina „penaj" (Cihac, II, 253).	6128
parastas (-se), s. n. - Recviem, slujbă pentru morţi.
Mgr. napacrraoiţ, parţial prin intermeidul sl. parastasî (Cihac, II, 683; Vasmer, Gr., 111).
6129
parastisi (-sesc -it), vb. - A reprezenta, a expune. - Var. parastui.
Ngr. 7tapaaroavco, aorist jiapoarncrco (Tiktin; Gâldi, 221).	6130
păraţ (—ţuri), s. n. - Cerul-gurii, palat. - Mr. pănat.
Lat. pălătum (Candrea-Dens., 1330; REW 6160), cu sing. reconstituit după pl. (după Tiktin, din lat. palatium, confundat cu palatum). - Der. (im)părătuş (omuşor, uvulă), cuvînt care lipseşte numai în Munt. (ALR, I, 33).	6131
parataxis, s. n. - Procesiune, cortegiu, ceremonie.
Ngr. napamfyjq. Sec. XVIII, înv. (Gâldi 221).
6132
paravalisi (-sesc, -it), vb. - A compara, a confrunta un text cu altul.
Ngr. napapâAAm (Tiktin). Sec. XIX, înv. 6133 paravan (-ne), s. n. - Perete despărţitor, piesă de mobilier care separă o porţiune dintr-o încăpere.
Fr. paravent.	6134
paraxin (—nă), adj. - Ciudat, curios, bizar. -Var. paraxin.
Ngr. napri^EVog (Gâldi 221). - Der. paraxenie, s. f. (ciudăţenie, raritate), din ngr. TiapaJjevia; parascovenie, s. f. (prostie, aberaţie, ciudăţenie), probabil în loc de *paraxovenie, cu suf. ca în drăcovenie (după Cihac, II, 245 şi Tiktin, din sl. kovati „a foija", cf. sb. skovati „a fotja", pol. kowanie „invenţie".	6135
parbriz (—zuri), s. n. - 1. Apărătoare transparentă în partea din faţă a autovehiculului. - 2. (Arg.) Ochelari.
Fr. pare-brise.	6136
parcan (—ne), s. n. - Fortificaţie, zid de apărare. - Var. părcan.
Sl. (ceh., pol., rut., rus.) parkan (Cihac, II, 245; cf. Miklosich, Fremdw., 116). E dubletul lui părcan (var. păream, parcană), s. n. (Trans., Banat, ramă, cadru, ciubuc concav, mulură concavă, bîrnă semirotundă), din mag. părkăny. -Der. părcăni, vb. (înv., a proteja cu ajutorul unor palisade sau fortificaţii).	613?
parc (—curi), — s. n. - Grădină de agrement, rezervaţie, loc de staţionare a vehiculelor.
Fr. parc. - Der. parca, vb. (a închide animalele sau oamenii într-un ţarc mare; a aşeza autovehiculele într-un loc), din fr. parquer; parchet, s. n. (pardoseală de lemn în forme geometrice; instituţie judiciară; curătură), din fr. parquet,
580
ALEXANDRU CIORĂNESCU
popular în Olt. şi Munt. cu ultimul sens, datorită folosirii lui în silvicultură.	6138
parcea (-ele), s. f. - Parte, piesă, bucată. -Mr. parcea.
Tc. parga (Şeineanu, II, 284; Lokotsch 1628; Tiktin; Pascu, Beitrăge, 19), cf. ngr. naţaadq, sb., bg. parca. Der. din lat. particella (Candrea-Dens., 1340) nu e probabilă. :	6139
parcurge (-g, -rs), vb. - A străbate, a merge.- Var.parcurge.
Fr. parcourir, adaptat la conjug, lui a curge. -Der. parcurs (var. percurs), s. n. (distanţă străbătută).	6140
pardesiu (-uri), s. n. - Mantou' de toamnă sau de primăvară, - Mr. paldesu.
Fr. pardessus, cf. bg. pardesiu.	6141
pardos (-şi), s. m. - Panteră.
Mgr. napSoq, parţial prin intermediul sl. parudosu (Cihac, II, 246; Conev 56; Vasmer, Gr.,
111). Sec. XVII, înv.	6142
pardosi (-sesc, —it), vb. - A pava, a bate podea, a pietrui. - Var. înv. părtăsi.
Origine îndoielnică. S-a crezut în ngr. naTUVO), aorist Ttctrcoaa (Cihac, II, 683), care se potriveşte semantic, dar care prezintă dificultăţi fonetice. -Der. pardos, s. n. (rar, caldarîm, pavaj), formaţie regresivă a cuvîntului următor, pardoseală,, s. f. (caldarîm, pavaj); pardositor, s. m. (parchetar, meseriaş care execută pardoseli).	6143
părea (par, -rut), vb. - A da impresia, a crea iluzia, a avea aerul. - Mr. (am) par, (am)părui, păreare.
Lat. părere (Puşcariu, 1261; Candrea-Dens., 1331; REW 6235), cf. it. părere, prov. parer, v.fr. paroir, sp., port. parecer. - Der. părere, s. f. (opinie, aviz; iluzie, viziune, fantasmă); părelnic, adj. (imaginar, fictiv); parcă (var. ortografică par’că), adv. (s-ar zice, s-ar crede, într-o măsură, cam), în loc de pare că, cf. , calabr. parca; dispărea, vb. (a pieri), format după fr. disparaître; dispariţie, s. f. (pieire), din fr. disparition; compărea, vb., după fr. comparaître; comparent, adj. (care compare); compariţi(un)e, s. f. (prezentare).
6144
pareatcă (-etce), s. f. - (Mold.) Rutină, practică.
Rut. porjadk, rus. porjadok (Tiktin). Der. păret-car, s. m. (tipicar).	6145
păresimi, s. f. pl. - Postul Paştelui care durează patruzeci de zile. - Mr. păresîne, păreasini.
Lat. quadrăgesîma (Candrea, ilements, 35;
Puşcariu 1267; Candrea-Dens., 1333; REW 6911; Drăganu, Dacor., IV, 746), cf. it. quaresima, prov. caresma, fr. careme, sp. cuaresma, port. quaresma. în Munt. circulă în forma miez-părefi, miez-păresimi, cf. fr. mi-careme, şi cu asimilare la perete.	-	6146
paretis, s. n. - Demisie (a unui prelat). - Var. paretisis,
Ngr. 7taparrr|cnţ (Tiktin; Găldi 221). - Der. paretisi, vb. (a demisiona, a părăsi o funcţie), din ngr. napaiToiJuai, viit. 7iapam|0(îi	'6147
parhal (—li), s. m. - Rîios, poreclă pentru evrei. - Var. parliar. hărhal, harhar.
, Sl. (rus., rut.) parchu „rîie“ (Tiktin). în Mold.
6148
parigină (-ne), s. f. - Sobă de fier.
It. parigina „pariziană" (Candrea). E dubletul lui parizian, adj., din fr. parisien; şi ăl lui parizer, s. m. (un sort de mezel), din germ. Pariser (Borcea 201).	.6149
parigorie (—ii), s. f. - 1. Consolare. - 2. Iluzie, himeră. - Mr. părigurie.
Npr. itaprivopia (Gâldi 222), cf. alb. parigori.
-	Der. parigorisi, vb. (a consola), din ngr. napriYopdV viit. napriYOpivm	6150
parîmă (-me), s. f. - Cablu, odgon!
It. paroma, prin intermediul tc. parima, cf. palamar. - Der. parima, vb. (a lega cu parîme); parîmărie, s. f. (cantitate mare de parîme). 6151
parimie (—ii), s. f. - Proverb, zicătoare, maximă, sentinţă. - Var. paremie. Mr. parimie.
Ngr. napotnia Sec., XVII, înv. - Der. parimiar, . s. n. (carte bisericească conţinînd texte alese din . Proverbele lui Solomon).	6152
părinc, s. m. - Mei. - Var. păring, păring(ă).
Lat. pSnîcum (Philippide, Principii, 17; Puşcariu, 1269; Candrea-Dens.,' 1335; REW 6196), cf. it. panico, fr. panic.	6153
parîngă (-gi), s. f. - Prăjină. - Var. păringă.
Lat. pălanga, forma pop. a lui phălanga, din gr. (paXocy!; (Puşcariu 1270; Candrea-Dens., 1337; REW 6455; Rohlfs, EWUG, 2291; Rosetti, II, 64), cf. it., prov., sp. palanca, fr. palanche. Nu pare probabilă der. din sl. prqgîi „pai“ (Byhan 328) cf. mag. porong. Coincide cu Parîng, toponim de munte, cf. it. calanca, sp. barranco şi ngr. Tiapocyxo „prăjină", cuvinte greşit explicate (după Hesseling 27, ngr. ar proveni din it). Cf. palancă.
6154
părjnte (-ţi), s. m. - 1. Tată. - 2. Titlu de
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
581
reverenţă pentru clerici. - 3. (Pl.) Strămoşi; tata şi mama. - Mr. p(ă)rinte.
Lat. parentem (Puşcariu 1271; Candrea-Dens., 1338; REW 6233), cf. alb. prinţ, pl. perinthe (Philippide, II, 650), it., port. parente, prov., cat. paren, fr. parent, sp. parienle. Uz general (ALR,
1,	151). - Der. părintesc, adj. (patern; familial);
părinteşte, adv. (ca un părinte; cu dragoste); părinfie, s. f. (înv., paternitate).	6155
parip (-pi), s. m. - Cal tînăr, bidiviu.
Mgr. nâpui7iog (Cihac, II, 684), ngr. 7tapiniu, cf. sl. paripu „mîrţoagă", sb., cr., slov. parip, mag. paripa. Der. din sl. (Miklosich, Lexicon, 555) sau din mag. (Gâldi, Dict., 150) e mai puţin probabilă. Sec. XVII, înv.	6156
parlagju (—ii), s. m. - Măcelar (care tranşează carnea).
Tc. parlaci (Şeineanu, II, 283), din par(a)lamak „a rupe în bucăţi".	6157
parmac (—ci), s. m. - 1. Grilaj, balustradă. -
2.	Stîlp. - Mr. părmache, megl. părmaţ.
Tc. parmak „deget" şi „bară de fier" (Roesler 601; Şeineanu, II, 283; Lokotsch 1636; Ronzevalle 57), cf. ngr. Tiapnooci, alb., bg., sb. parmak şi de asemeni palmac. - Der. părmăcui, vb. (a întări cu parmaci, a îngrădi); parmaclîc, s. n. (balustradă, parapet), din tc. parmaklik, cf. ngr. napiiaxXtzia, bg., sb. parmakluk. E dubletul lui pîrmac, s. n. (Olt., par), din sb. parmak 6158
parqh (-hi), s. m. - Preot care conduce o comunitate de credincioşi.
Ngr. napowoţ. - Der. parohie, s. f. (cea mai mică unitate administrativă bisericească), din ngr. Jiapowia; parohial, adj. (de parohie). 6159
paroi (-iuri), s. n. - Roi mic produs de un stup.
Bg., sb., slov. paroj (Tiktin; Candrea; Conev 74), cf. roi. - Der. paroi, vb. (a roi a doua oară în aceeaşi vară),	6160
parolă (—lc), s. f. - 1. Legămînt, angajament.
-	2. Cuvînt de onoare. - Mr. parolă.
It. parola, fr. parole, cf. tc., bg. parola „legămînt". Cu acest sens, de la începuturile sec.
XVIII.	- Der. parolist, s. m. (om de onoare, cavaler).	6161
părpără, s. f, - 1. Febră, fierbinţeală, patimă.
-	2. Lovitură, apăsare. - Var. pîrpără. Banat, Olt. pîrpor.
Sb. prpor (Candrea). - Der. părpăriţă (var. pîrpăriţJ. pîrpăliţă. prepeliţă), s. f. (piesă metalică fixată în piatra alergătoare a morii), din sl.
pruprica (Cihac, II, 82; Conev S2), cf. bg. perperica, sb., cr. paprica.	6162
parpian (—ni), s. m. - Plantă (Gnaphalium dioicum).
Origine necunoscută. Der. din mag. parlagy gyopar (Cihac, II, 520) e greu de susţinut. 6163
parsechi (-iuri), s. n. - (Banat) Dulap de bucătărie.
Origine necunoscută.	6164
parşiv (—vă), adj. - Ticălos, şmecher.
Rus. parsivyî „chelbos" (Cihac, II, 247). - Der. parşivenie, s. f. (ticăloşie); parşivi, vb. (a maltrata, a umili; a (se) murdări; a (se) deprava), cf. rus. parsiviti.	6165
partă (—te), s. f. - 1. Panglică, colier de mătănii sau de medalii. - 2. Cingătoare.
Mag. părta (Candrea). în Banat.	6166
partal (-Iuri), s. n. - 1. Un sfert dintr-un animal sacrificat. - 2. Lot, parcelă de pămînt.
Bg. partalavu (Candrea). Der. din lat. quartă rius (Puşcariu 1273) nu e probabilă. Tiktin se gîndea Ia o încrucişare dintre parte şi germ. Viertel, cf. Jir tal. - Der. partam, s. n. (parte, bucată), probabil prin încrucişare cu hartan. După Jokl, RF, II, 246, din rom. ar proveni alb. shpartallon.	6167
parte (părţi), s. f. - 1. Bucată, porţiunea. - 2. Diviziune, secţiune. - 3. Raţie. - 4. Loc. - 5. Grup, clică; apărare. - 6. Contractant, interesat. - 7. Interevenţie, hîrtie. - 8. Direcţie, latură. - 9. Raport, relaţie. - 10. Gen, sex. - 11. Clasă, castă, categorie. - 12. Soartă, destin. - 13. (Adv.) Parţial.
-	Mr. parte, megl. parti, istr. pqrătu.
Lat. partem (Puşcariu 1274; Candrea-Dens., 1339; REW 6254), cf. it,, sp., port. parte, fr. part. După Meyer-Lubke, Rom. Cr., III, 221, sensul adverbial ar reproduce lat. partim. Weigand, Jb., XVI, 79, explica sensul 12 prin influenţa bg. cestu, care de asemenea, are două sensuri, dar Densusianu, GS, 1, 312 a demonstrat că evoluţia semnatică este spontană.
Der. părtaş, s. m. (participant; partizan, adept; coposesor, coproprietar); părtăşie, s. f. (parţialitate, părtinire; participare; coproprietate); păr-lăşire, s. f. (înv., participiu); părticea (var. părticică), s. f. (diminutiv al lui parte), pe care Puşcariu 1275 şi REW 6257 îl derivă din lat. particella, fără îndoială în mod echivoc; părţi, vb. (înv., a favoriza); partnic, adj. (partizan, părtinitor), cu suf. -mic; părtini, vb. (înv., a participa; a fi de partea cuiva, a favoriza, a avantaja), din cuvîntul anterior sau, după Densusianu, Rom.,
582
ALEXANDRU CIORĂNESCU
XXXIII, 283 şi Tiktin dintr-un *părtean dispărut; (după Koerting 6881, din lat. partem tetiere)-, părtinitor, adj. (parţial, care se poartă cu parţialitate); nepărtinitor, adj. (imparţial); împărţi, vb. (a distribui; a divide, a rupe; a separa; a face o diviziune), pe care Candrea-Dens., 1343 îl trimit la lat. imparttre; împărţire, s.- f. (diviziune); împărţeală, s. f. (diviziune, distribuire); împărţitor, s. m. (poştaş; s. n., divizor) deîmpărţit, s. n. (primul termen al unei împărţiri); copărtaş, s. m. (coproprietar, acţionar); împărtăşi, vb. (a comunica, a da de ştire; refl. a lua parte, a participa; a lua cuminecătură), din părtaş, câ împărţi din parte (pentru ultimul sens, Şeineanu, Semasiol., 49, propune un paralelism cu sl. pricţstiti sţ, din cţsti „destin"; mai curînd s-ar părea că trebuie să se pornească de la sensul de „a comunica", la fel ca în celelalte limbi romanice); despărţi, vb. (a separa; a divorţa; înv., a deosebi), pe care Candrea-Dens., 1344 îl trimit la lat. *dispartire; despărţeală (var. despărţenie), s. f. (separare); despărţămînt (var. despărţimînt), s. n. (departament), format după fr. departement; despărţire, s. f. (separare; înv., sector, cartier; comisariat); despărţitor, adj. (care separă); despărţitură, s. f. (separator, departament; diviziune, secţiune); nedespărţit, adj. (inseparabil).
Der. neol. partaj, s. n., din fr. partage; partener, s. m., din fr. partenaire; participa, vb., din fr. participer; participant, adj., din fr. participant; participiu, s. n., din fr. participe; pariicipial, adj., din fr. participial; particular, adj.,' din fr. particu-lier; particularism, s. n. ; particularitate, s. f.; particulariza, vb.; partidă (var. partid) s. f. şi n. (întrecere sportivă; cont; cantitate de mărfuri; diversiune în comun; persoană susceptibilă de a contracta o căsătorie; înv., partid, facţiune), din it. de N. (ven.) partida, prin intermediul ngr. napriSa, sec. XVIII (Gâldi 222); partid, s. n. (facţiune), din fr. parti, ngr. îiafmSov; partitiv, adj.; partitură, s. f., din it. partitura; partizan, s. m., din fr. partisan; parţial, adj., din fr. pârtiei; parţialitate, s. f.; imparţial, adj.; imparţialitate, s. f. - Din rom. provine rut. parti „ursită" (Candrea, Elemente, 404).	'	6168
parusie (-îi), s. f. - Prezenţă.
Ngr. mxpoucna (Gâldi 223). Sec. XVIII, înv.
6169
parveni (-vin, -it), vb. - A se ajunge; a . izbuti, a reuşi. - Var. înv. perverti.
Fr. parvenir şi var. din lat. pervenire (la Alecsandri), adaptat la vb. verii. - Der. parvenit, s. m. (ajuns, îmbogăţit de curînd), din fr. parvenit.
6170
pas (-şi), s. m. - 1. Distanţa dintre piciorul din faţă şi cel din spate în mers. - 2. Posibilitate, mijloc de a obţine ceva. .	i '
Lat., passus (Puşcariu 1276; Candrea-Dens., 1345; REW 6271), cf. it., port. passo, fr., prov., ,cat. pas, sp. paso, alb. pas (Philippide, II, 650). -Der.,păsa, vb. (înv., a merge), probabil direct din lat, passare (Puşcariu 1278; Candrea-Dens., 1346), cf. it .passare, prov., sp. pasar, fr. passer, port. passar, azi doar în expresia pas(ă) de „în nici un fel, în nici un chip", cf. fr; pai negativ; păsui, vb. (a da răgaz, a amîna); păsuială, s. f. (aşteptare, amînare); păşi, vb. (a face paşi, a merge; a avansa, a progresa); propăşi, vb. (a progresa), format după lat. progredi; propăşire, s. f. (progres); propăşitor, adj. (progresiv); depăşit vb. (a trece de, a exceda), după fr. depasser.
Der. neol. pas, s. n., (trecătoare), din fr. pas; pasă, s. f., din fr. passe; pasaj, s. n., din fr. passage; pasa, vb., din fr. passer; pasager (var. pasajer), s. m.; paspoal, s. n., din fr. passe-poil; paşaport, s. n., din fr. passeport, cf. mr. pasaporte (< it.), ngr. TtaacmopTO, tc. paşaport (y nu e clar; influenţa rus. păsport nu e sigură, avînd în vedere accentul); paşaportar, s. m. (supus străin); paşuş, s. n. (Trans., Olt., înv., paşaport), din mag.passzus (Gâldi, Dict., 150). - Cf. răspas.	6171
pas (-suri), s. n. - Compas de dogar sau de zidar.
Origine incertă. Tiktin crede că-i vorba de o abreviere' a it. compasso sau de sb. pas „centură" sau de ambele în acelaşi timp. Cea de a doua explicaţie este mai probabilă, avînd în vedere pe paşnic, s. n. (compas), din sb. pasnik „compas".
-	Der. păsui, vb. (a trasa cercuri).	6172
păs (-suri), s. n. - Greutate, nelinişte, povară.
Lat. pensum „povară" (Puşcariu, 1279; Candrea-Dens., 1348; REW 6394), cf. it., sp., port. peso, prov., cat. pes. Semantismul este normal, cf. sp. şi Bogrea, Dacor., IV, 411. - Der. păsa, vb. (a cîntări, a împovăra, a copleşi; a durea, a supăra; a avea importanţă, a îngrijora), direct din lat. pensăre (Puşcariu 1277; Candrea-Dens., 1347; REW 6391), cf. it. pesare, prov.,' sp., port. pesar, fr. peser (pentru ultimul sens, cf. calabr. mi pisa „îmi displace"); nepăsare, s. f. (indiferenţă, apatie); nepăsător, adj. (indiferent, impasibil); pasă-mi-te, adv. (după cîte se vede), formaţie obscură, pe care Candrea o deduce din îmi pasă „mă priveşte", cu suf. bg. -mi-te, explicaţie aparent insuficientă. - Cf. apăsa. .	6173
păsare, s. f. - Locuinţă, casă.
Lat. pausare, al cărui rezultat normal ar fi
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
583
păsare, dar care a piedut sensul său verbal (Giuglea, Dacor., II, 638-42), cf. răposa. Sec.
XVI,	înv.	6174
pasăre (—ri), s. f. - 1. Vertebrat ovipar cu corpul acoperit cu pene; zburătoare. - 2. Organ genital masculin. - Istr. pqsăre.
Lat. passarem, forma vulgară a lui passerem (Puşcariu 1280; Candrea-Dens., 1350; REW 6268), cf. it. passero, prov. paser, cat. passara, sp. păjaro, port. păssaro. Pentru sensul al doilea, cf. pulă şi can. păjaro. - Der. păsăresc, adj. (de pasăre; confuz, încurcat); păsăreşte, adv. (încurcat, confuz); păsăret, s. n. (mulţime de păsări); păsărică, s. f. (pasăre mică; organ genital); păsărime, s. f. (mulţime de păsări); păsăroi, s. m. (pasăre mare; Trans., vrăbioi); păsărar, s. m. (vînător, vînzător sau crescător de păsări; uliu, erete).
6X75
pască, s. f. - 1. (înv.) Miel pascal la evrei. - 2. Hostie pascală. - 3. Cocătură pentru sărbătoarea de Paşti. - Var. înv. pashă.
Mgr. Ttaoxcq der. prezintă dificultate fonetică, dar există şi în păscălie (var. pascalie), s. f. (zodiac, calendar pe durată lungă), din mgr. TtaoxaXia Der. din lat. pascha (Tiktin; Candrea) sau din sl. pascha (Cihac) este dubioasă; din sl. provine numai var. înv. - Der. păscăli, vb. (a prezice timpul şi viitorul pe bază de zodiac, a ghici, a profetiza); păscălitor, s. m. (astrolog); păscuţă, s. f. (covrigel dat de pomană în Săp-tămîna Patimilor). - Cf. Paşte.	6176
păşcăvi (-vesc, -it), vb. refl. - (Banat) A se mucegăi, (despre lichide) a face floare.
Origine necunoscută.	6177
paşe (-şi), s. m. - Titlu dat în Imperiul Otoman unor înalţi funcţionari. - Var. paşă, înv. paşa, pl. paşale. Mr. păşe, paşă, megl. paşă.
Tc. paşa, pl. paşalar (Şeineanu, II, 285; Lokotsch 1640), cf. ngr. jtaoia, naaoq, alb., bg., sb. pasa, it. pasciă, fir. pacha, sp. bajă. - Der. paşalîc, s. n. (provincie guvernată de paşă), din tc. paşalik, cf. ngr. JioraaXuti; păşie, s. f. (demnitate de paşă); păşoaie, s. f. (nevastă de paşă). - Cf. bulibaşe, delibaşe.	6178
paşe, s. f. - Varietate de stuf (Carex riparia).
Bg. pasa „păşune" (Candrea).	6179
păşin (—nă), adj. - (Mold.) Îngîmfat, mîndru, trufaş. - Var. pîşin.
Sl. pysanu (Candrea).	6180
păşii (-lese, -it), vb. - 1. A fugi, a o şterge.
-	2. A fura. - Var. paşii.
Rut. posljati sja (Candrea). în Mold. 6181
pasmant (-turi), s. n. - Ceapraz, firet.
Fr. passemain. - Der. pasmantier, s. m., din fr. passementier (după Cihac, II, 480, din mag. paszoman); pasmanterie, s. f., din fr. passemen-terie. E dubletul lui posomant, s. n. (pasmant), în Trans., din mag. paszomănt (Gâldi, Dict., 153).
6182
pasmati, s. m. pl. - Pantof fără călcîi.
Tc. paşmak (Tiktin). Sec. XVII, înv. 6183
paşnic (—ci), s. m. - Măsurător de terenuri cu pasul.
Din sl. paşti „a paşte" (Tiktin). în Mold., rar, din cauza confuziei cu paznic.	6184
paşol, interj. - Du-te, marş.
Rus. posel (Scriban).	6185
pastă (-te), s. f. - 1. Materie vîscoasă, aluat, cocă. - 2. (Mold.) Plăcintă.
It. pasta, prin intermediul ngr. namCL - Der. pastea, s. f. (prăjitură, dulce), din ngr. tiocoteAXi (Scriban); păstos, adj. (ca pasta); pastel, s. n. (culoare pentru pictură; pictură cu această culoare; poezie descriptivă), din fr. pastel, ultimul sens e datorat titlului unui volum de poezii de Alecsandri; pastelist, s. m.; pastilă, s. f., din fr. pastille, germ. Pastille (rus. pastila, Sanzewitsch 207, este puţin probabil); paştet, s. n. (pateu) din fr. pâte (> pateu, s. n.), prin intermediul germ. Pastele, rus. pastet (Tiktin).	6186
păstaie (—ăi), s. f. - Teacă, coajă. - Var. păstare, păstău, înv. postaie. Mr. păstal'e, pis-tal'e.
Origine îndoielnică. Mr. pare să indice prezenţa unui etimon lat. terminat în -alia; s-a propus *pistalia, din pistăre „a urlui" (Candrea-Dens., 1351; Pascu, I, 143; Graur, BL, V, 109); *quas-sitalia, din quassăre „a rupe" (Puşcariu, Dacor.,
III,	679); *pyxitalia, din pyxis „capsulă" (Giuglea, Dacor., X, 60); sau din alb. pistaie (Candrea). Nici una din aceste explicaţii nu pare suficientă.
-	Der. păstăios, adj. (cu păstăi, cu coajă). Din rom. provine rut. pastaja.	6187
Paşte (—ti), s. m. - Sărbătoarea învierii. - Mr. Paşte, Paşti, megl. Paştu, Paşti, istr. Pqştţ.
Lat. Paschae (Puşcariu 1283; Candrea-Dens., 1352; REW 6264), cf. it., cat. pasqiia, logud. paska, prov. pasca, fr. pâques, port. pascoa, alb. paske, ngr. nonja.. Rezultatul normal, Paşte, a fost considerat ca un pl. f., de unde un sing. n. Paşte şi de aici pl. Paşti. - Der. păşticar, s. m. (Trans., persoană care dă de pomană în biserică, în ziua de Paşte); păştifă, s. f. (anemonă, Anemone ranunculoides).	6188
584
ALEXANDRU CIORĂNESCU
paşte (—SC, păscut), vb. - 1. A păşuna. - 2. A păzi vitele la păscut. - 3. (Rar) A hrăni, a alimenta. - 4. A păstori o turmă de credincioşi. -
5.	A ameninţa, a pîndi, a urmări. - Mr. pascu, păscut, paştire, megl. pascu, păscut.
Lat. pascere (Puşcariu 1282; Candrea-Dens., 1353; REW 6263), cf. vegl. puoskro, it. pascere, logud. paskere, prov. paiser, cat. paixer, sp. pacer, port. pascer. După Şeineanu, Semasiol., 69, ultimul sens s-ar datora unei influenţe ebraice, ipoteză inutilă, dat fiind că, din punctul de vedere al păstorului, a paşte animalele nu înseamnă altceva decît „a aştepta supraveghind".
Der. păscare, s. f. (păscut; păşune; loc în care se aşteaptă şi se prinde mingea, în anumite jocuri), 4upă păscut, ca născare din născut (Tiktin); păscut, s. n. (păşunat); păscătoare, s. f. (Bucov., păşune); păscui, vb. (a presimţi, a bănui), din vb. paşte 5. - Cf. păstor, păşune.	6189
păstîrnac (-ci), s. m. - Plantă legumicolă cu rădăcina fusiformă, alb-gălbuie (Pastinaca sativa).
-	Var. păstămac, păstrănac, postîmac.
Bg. pastărnak (Conev 48; Candrea), pol.,'rus. pasternak (Cihac, II, 248), din lat. pastinaca, cf. mag. pasztinak, fr. panais, sp. biznaga ( < arab. b&tinăqa).	6190
păstor (-ri), s. m. - 1. Cioban. - 2. Pastor, prelat. - Megl. păstir, istr. pastor.
Lat. pastor (Puşcariu 1284; Candrea-Dens., 1355; REW 6279), cf. prov. pastre, cat., sp., port. pastor. Rezultatul normal ar fi păstore, dar a fost redus la tipul de deci. II, ca în cazul lui păun, tăun etc. (după Puşcariu, trebuie să se pornească de la un lat. *pastorius; după Tiktin, ar fi fost influenţat de substantivele în -or). E dubletul Iui pastor, s. m. (preot protestant), din germ. Pastor.
Der. păstorel, s. m. (ciobănaş; codobatură galbenă, Motacilla flava); păstori, vb. (a paşte vitele, a ciobăni; a păstori o turmă de credincioşi); păstorie, s. f. (ocupaţia de păstor); păstoresc, adj. (de păstor, pastoral); păstoreşte, adv. (ca un păstor); păstorit, s. n. (creşterea vitelor); păstoriţă, s. f. (ciobăniţă); păstoricesc, adj. (rar, pastoral, de păstor spiritual); arhipăstor, s. m. (prelat). - Din rom. provine mag. păsztor (Candrea, Elemente, 400).	6191
păstra (-rez, — at), vb. -1. A ţine, a se îngriji de... - 2. A conserva, a reţine, - 3. A rezerva, a depozita. - Mr. spăstrescu, spăstrire, megl. păstres, păstriri.
Ngr. naorpeuco „a curăţa", din Ttompa „curăţenie" (Meyer, 3231; Tiktin), cf. alb. pastron „a curăţa" (Philippide, II, 726). Semantismul nu
este clar;,poate trebuie să fie admisă o confuzie a Iui TtotorpEtxo „a curăţa" cu ticcotomo „a săra, a conserva". Der. din lat. *parsitare (REW 6255) nu pare posibilă, cf. Rosetti, I, 161.
Der. păstru, s. n. (conservare; economisire); păstrător, adj. (care păstrează). Bg. pastrja „a păstra“, pastrenije „conservare" par să provină din rom. (Candrea, Elemente, 408; Capidan, Raporturile, 233).	6192
pastramă (păstrămuri), s. f. - Came conservată prin sărare şi uscare. - Mr. păstrămă.
Tc. pastirma (Roesler 601; Şeineanu, II, 285; Meyer, Alb. St., IV, 94; Ronzevaile 45), din ngr. nacTOMi) „a săra“ (> mr. păstosescu, păstosire „a săra"), rotară; „presărat"; cf. ngr. na/jzcqipuq, TtCKTCOUpufic,, alb. pastermă, bg.. pastrăma, sb. pastrma. - Der. pastramagiu, s. m. (vînzător de pastramă; derbedeu).	6193
păstrăv (-vă); adj. - 1. Pestriţ, plin de pete. -
2.	(S. m.) Peşte (Salmo fario). - 3. (S. m.) Diferite ciuperci care cresc în trunchiul arborilor (Polypho-rus cynnabarinus; Memlius niveus; Pleurotus os-. treatus). - Var. păstru. Mr. pestravă.
Sl. pistru „pătat" (Cihac, II, 253; Conev 42, 53), cf. bg. pestrăva, slov. postrva, sb. pastrva, ceh. pstruch, pol. pstrag, mag. pisztrang, ngr. 7tEcrrpo<pa. Primul sens apare în Trans. de V..,şi în Basar. (ALR, I, 26); cf. păstrugă, pestriţ, pistru.
i	6194
păstrugă (-gi), s. f. - Varietate de sturion (Acipenser stellatus). Var. postrti(n)gă.
Sb: pastruga, slov. postruga (Cihac, II, 253; Tiktin), din sl. pistru „pătat", cî. păstrăv. 6195 păstură (-ri), s. f. - Partea din spate a ca-trinţei.	.	^
Origine necunoscută. Der. din pînzătură nu e posibilă (Tiktin; Candrea), iar cea din lat. expassus (Giuglea, RF, II, 56) este la fel de dificilă. După
V.	Buescu, R. Etudes roum., III, 163-166, din lat. *postura < post, formaţie care pare dificilă (-ura se ataşează de obicei la teme verbale). 6196 păstură (-ri), s. f. - Sediment, depunere de miere. - Var. (Banat) prestură.
'■ Origine îndoielnică. Dicţionarele glosează foarte diferit acest cuvînt: „lăptişor alb cu care se hrănesc larvele de albină" (Damă); „excremente de albine moarte de dizenterie" (Tiktin); „miere de calitate inferioară, care se culege din fiori mai puţin adecvate" (Scriban). Aceste interpretări diferite au condus la explicaţii diferite: din lat. pastura „aliment" (< pascere „a paşte") după P. Papahgi, Notiţe, 41; Pascu, I, 139; Scriban; (cf. împotrivă
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
585
REW 6282); sau din lat. *pestiila, din pestis „pestă", după Tiktin, Pascu, Sufixe, 57 şi Pascu, Beitrăge, 11 (după Philippide, II, 727, în legătură cu alb. busture). Probabil e vorba de un der. din lat. pislura „măciniş", luat iniţial în sensul de „resturi, pleavă de la măciniş".	6197
păsule, s. f. - Fasole. - Var. păsui.
Sb. pasulj (Candrea; Graur, Rom., LVI, 108). în Banat şi Olt. - Der. păsulică, s. f. (Banat, curcubeţică).	6198
păşune (-ni), s. f. - Loc unde pasc vitele. -Mr. păşune, istr. păşure.
Lat. pastionem (Puşcariu 1285; Candrea-Dens., 1354; REW 6278), cf. şi paşte, păstor. - Der. păşuna, vb. (a paşte); păşuneală, s. f. (păscut); păşunat, s. n. (păscut).	6199
pat (-turi), s. n. - 1. Strat, bază, sol. - 2. Mobilă de dormit; aşternut. - 3. Partea de lemn a puştii sau a tunului. - Mr., megl. pat.
Lat. pactum, din pangere „a stabili", cf. it. patto „aşternut de paie", pattume „pat", impatto „aşternut pentru vite", impattare „a aşterne la vite" (H. Meyer, Vox Rom., X, 73-86; cf. REW 6138a). Rezultatul normal, *papt, trebuie să fi pierdut un p, prin disimilare, ca în botez, sau prin încrucişare cu gr. tictta; „fund", „strat de adîncime", cf. gr. tioto; „drum pietruit" (Meyer, Alb. St., IV, 73 Candrea-Dens., 1356; Tiktin; Philippide, II, 726; Capidan 217; Graur, BL, V, 73; Rohlfs, ZRPh., LXVII, 300), cf. sb. pătos „laviţă" şi de asemeni sb., cr. pat „sul de căpătîi", ven. pato, pe care Vasmer, Gr., 112, îl reduce totuşi la gr. Jiaxepov „căpătîi la pat" (pentru relaţia semantică a lui „căpătîi" cu „pat", cf. fr. sommier, traversin). în realitate, atît etimonul lat., cît şi cel gr. par să constituie în sine explicaţii suficiente pentru rom. Pentru ideea de „pat" derivată din cea de „a întinde", cf. plapumă, plocat.
Următoarele ipoteze nu par să aibă rezultat: din mag. pad „bancă" (Cihac, II, 723); din dacică (Hasdeu, Cot. lui Traian, 1873, 112); din lat. pătu(u)m, în loc de pătîdum (Tagliavini, Studi rum., III, 86); din lat. *păvatum în loc de pavitum (Candrea, Elements, 10; Pascu, Beitrăge, 19, Pascu, Lat. Elem., 276).
Der. supat, adv. (dedesubtul patului), în loc de sub pat; pătui, vb. (a tortura); pătuc (var. pătulean, pătucel, pătuiac) s. n. (pătuţ); pătuiag, s. n. (pătul), dim. al lui pătui; pătul, s. n. (construcţie rudimentară fixată pe pari; un fel de placă de lemn aşezată într-un copac pentru paznici sau pentru păsări de curte; un fel de podeţ aşezat în mijlocul apei pe care stă pescarul; grinar, hambar), din pătui
(Byck-Graur, BL, I, 23; cf. Tiktin) sau mai probabil formaţie regresivă de la pătuleţ (pat mic); pătuli, vb. (a depozita bucatele în hambar), pe care Scriban îl pune în legătură în mod echivoc cu sl. potuliti „a rindui"; pătulaş, s. n. (porumbar aşezat între crengile unui copac); pataşcă, s. f. (targă, năsălie), cu suf. sl. -aşcă (relaţie propusă de Cihac, II, 248, cu rus. tacka, sau de Tiktin cu fr. patache, este dubioasă). - Cf. pătură. - Din rom. provine bg. pat (Capidan, Raporturile, 224).
6200
păta (-tez, -at), vb. - 1. A se murdări, a se mînji. - 2. A prihăni, a profana.
Lat. *pictăre „a picta", cf. it. pittare „a şterge" (Pratti 775). Pentru rezultatul ct > t, cf. Puşcariu, Jb., XI, 9; Meyer-Lubke, Mitt. Wien, 8; Graur-Rosetti, BL, III, 65-84; în acest caz, pierderea lui p se explică suficient prin disimilarea cu iniţiala, cf. baptizăre > boteza. Pentru semantism, cf. sp. pirita „pată". în general s-a preferat ca punct de plecare pată, pe care au vrut să-l explice prin sl. pşta „călcîi" (Cihac, II, 148); prin rut. pe/no „pată" (Byhan 325); prin sl. pţffno (Miklosich, Slaw. Elem., 41); prin alb. pete „lamă de metal" (Meyer, Alb. St., IV, 86); prin lat. *pitta < gr. îttrax „bitum" (Candrea, Conv. lit., XXXVIII, 874; Candrea, Elements, 65; Puşcariu 1287; Can-drea-Dens., 1357; REW 6546; Tiktin); sau prin ngr. mixa „turtă", cf. pită (Rosetti, II, 66).
Der. pată, s. f. (urmă, porţiune colorată diferit de rest, nuanţă diferită; stigmat, ruşine); pătat, s. m. (dediţel de pădure); petifă, s. f. (pată mică; măliniţă; peteşie). Din rom. pare să provină sb. petigi, petici „peteşie".	,	6201
paţachjnă (-ne), s. f. - 1. Roibă (Rhamnus fragula). - 2. Prostituată, tîrfâ.
Pentru primul sens cf. sb. pasjakovina (Candrea, GS, VI, 324); sensul al doilea, dificil din punct de vedere semantic, ar putea fi o apropiere întîmplătoare, pornind de la o formaţie expresivă, ca mofochină.	6202
patatir (-re), s. n. - Teasc.
Ngr. natrimpi.	6203
pateric (-ce), s. n. - Cartea cu vieţile sfinţilor părinţi.
Mgr. 7iccr£pixov, parţial prin sl. pateriku. Cf. paterifă (mr., megl. pătărifă), s. f. (cîrjă de prelat), din ngr. naiepitoa, cf. bg., rus. patetica, sb. pâlarica (Vasmer, Gr., 112).	6204
păţi (-ţese, -it), vb. - 1. A pătimi, a suferi, a se chinui. - 2. A i se întîmpla ceva (neplăcut). -Mr. pat, păfăscu, păfîre; megl. păfos, păfori,
586
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Lat. patrre (Candrea-Dens., 1359; REW 6294), cf. it. patire, sp., port. padecer. - Der. păţanie (var. păţenie), s. f. (întîmplare neplăcută, experienţă neaşteptată); pătăranie, s. f.'(var. pataranie, patarama), s. f. (nenorocire); păţeală, s. f. (aventură, păţanie); păţitanie, s. f. (rar, păţanie). - Din rom. provine bg. diri Trans. patern (Miklosich, Bulg., 130).	6205
patimă (-mi), s. f. - 1. Pasiune, suferinţă, chin, martiriu. - 2. Maladie, boală. - 3. Pasiune, viciu. - Mr. pathimă.
Mgr. 7ia0ri|xa (Mumu 42; REW 6291). Der. din ngr. nu e posibilă fonetic (Pascu, Beitrăge, 11). -Der. pătimaş, adj. (pasionat; bolnav); pătimi, vb. (a suferi); împătimi, vb. refl. (a trezi o pasiune; a se vicia); pătimitor, adj. (care suferă); pătimitor, s. n. (înv., pasiv); compătimi, vb., din fr. compatir adaptat la rom. pătimi; compătimitor, adj. (care compătimeşte).	.	6206
pătlăgea (—ele), s. f. - 1. Tomată (Solanum Lycopersicum). - 2. Vînătă (Solanum melon-gena). - Var. (Mold.) platagea, (Olt;) platagea, (înv.) pătlăgeană, pătlăgică. Mr. pătlăgeană, megl. pitligeani.
Tc. patlican, din per. badingan „vînătă" (Şeineanu, II, 287), cf. ngr. naxfoLpsta, alb., bg., sb. patligan, cat. albergina ( > fr. aubergine), sp. berenjena, rus. baklazan. - Der. pătlăginiu, adj. (brun, vînăt).	6207
pătlagină (—ni), s. f. - Iarbă-mare (Plantago maior). - Var. (Mold.) patlagină, platagină, Oaş plătanger.	i
Lat. plantaginem (Puşcariu 1288; Candrea-Dens., 1360; REW 6577), cf. it. piantagine, fr. plantain, sp. llanten.	6208
patos (—suri), s. n. - Pasiune, înflăcărare, emfază.
Ngr. rafeoţ (Gâldi 223). Sec. XVIII. - Der. patetic, adj., din fr. pathetique.	6209
patrafir (-re), s. n. - Varietate de casulă purtată de preoţii ortodocşi. - Var. patrafil, patrahil, patrahir, epitrahil, epitrajil.
Mgr. emTpaxrjXiov (Mumu 43), ngr. jie-TpaxrpU, cf. sl. jepitrachilî.	6210
patriarh (-hi), s. m. - 1. Şeful bisericii ortodoxe. - 2. Personaj venerabil din Biblie. - Mr. pătriarhu.
Mgr. 7i(XTpuxpxTK (Mumu 43), parţial prin inteimediul sl. patrijarchu (cf. Vasmer, Gr., 113).
-	Der. patriarhie, s. f. (funcţia de patriarh; catedrală patriahală), din mgr. TtocrpiapxEioc, cf. sl. patrijarchia; patriarhal, adj., din fr. patriarcal;
patriarhalitate, s. f. (aspect patriarhal); patri-arşesc, adj. (înv., de patriarh).	'	6211
patrician (—ieni), s. m. -1. Aristocrat roman.
-	2. Un fel de cîmat.
Fr. patricien.	,	6212
patrie (—ii), s. f. - Ţaţă, pămînt, loc de baştină.
-	Mr. patrie.
Fr. patrie, it. patria (Muşte, jumătatea sec.
XVIII). E dubletul lui patridă, s. f. (înv. şi ironic, patrie; Grecia), din ngr. 7taTpl8a, sec. XVIII (Gâldi 223). - Der. patriot, s. m., din ngr. Ttaxpuouiţ; patriotic, adj., din fr. patriotique; patriotism, s. n., din fr. patriotisme.	6213
patron (—ni), s. m. - 1. Sfînt protector; stăpîn.
-	2. ”(S. n.) Tipar. - 3. (S. n.) Cartuş.
Fr. patron şi, cu ultimul sens, din germ. Patrone. - Der. patroană, s. f. (stăpînă); patrona, vb., din fr. patronner; patronaj, s. n., din. fr. patronage; patronal, adj., din fr. patronal; patronat, s. n. (drepţ: de a numi o persoană într-o funcţie ecleziastică; patronaj); patrontaş, ,s. n. (cartuşieră), din germ. Patrontasche (Borcea 201), cf. rus. patrontaş; împatroni, vb. refl. (a pune stăpînire), din it. impadronirsi (Tiktin), sec. XVIII, înv.	6214
patru, num. - Cifra de după trei. - Mr., megl. patru, istr. pqtru.	,
Lat. quattuor (Puşcariu 1289; Candrea-Dens., 1361; REW 6945), cf. it. quattro, fr. quatre, sp. cuatro. - Der. al patrulea, num.; patruzeci, num.; împătri, vb. (a înmulţi cu patru); pătrar (var. pătrărel), s. m. (cal de patru ani); pătrar, s. a (sfert); pătrare, s. f. (Moli, sfert; Trans., măsură de capacitate de circa patru litri), pe care Pascu, Beitrăge, 22, îl derivă din lat. *quartâria; pătrat (var. patrat), s. n. (formă geometrică cu laturi egale); pătrăţele, s. f. pl.'(pătrate mici); pătrime, s. f. (a patra parte); pătrişor, s. m. (pătrat de tipar); patrulater, s. n. (poligon cu patru laturi), după fr. quadrilatere, de unde şi Cadrilater, s. ni. (regiune din S. Dobrogei, aparţinînd României între 1913 şi 1940).	V‘	6215
patrulă (-le), s. f. - Grup de militari care fac de pază sau cercetează. - Var. înv. patrolă.
Fr. patrouille, prin intermediul germ. Patrutte, pol. patrol; rus. patrulj. - Der. patrula, vb. (despre militari, a merge în misiune). -	6216
pătrunde (-d, -ns), vb. - 1. A intra, a se băga. - 2. A străbate/ a străpunge. - 3. A găuri, a înţepa. - 4. A-şi face loc, a-şi croi drum, a se face cunoscut. - 5. A scruta, a descoperi. - 6. A impresiona. - Mr. pitrundu, pitrumşu, pitrundere.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
587
Lat. pertundere (Puşcariu 1290; Candrea-Dens., 1362; REW 6435), cf. it. pertugio „gaură strimtă", logud. pertungere „a găuri" (Wagner
112). După părerea abandonată a lui Diez, Gramm., I, 444, din lat. pertrudere, cu n ca în mărunt, cărunt. - Der. pătrunzător, adj. (penetrant; perspicace); nepătruns, adj. (impenetrabil).
6217
pătrunjel (-ei), s. m. - Legumă rădăcinoasă (Apium petroselinum).
Gr. nerpoaEXivov, lat. petroselinum, prin intermediul sl. (ceh. petrzel sau din mag. petrezselyem (Cihac, II, 253; REW 6448; Tiktin). Der. din gr., încrucişat cu a pătrunde (Philippide, Principii, 107) nu e posibilă. Cf. şi alb. pjetroseli, it. petrosello, prezzemolo, v.fr. petrosil (Rabelais, II, 6), fr. perşii, sp. perejil.	6218
pătură (-ri), s. f. - 1. înveliş, strat. - 2. Pled, cergă, cuvertură. - 3. Valtrap, cioltar. - 4. (Trans. de S.) Pliu de ie. - Mr. petur „plăcintă de foi“.
Din pat „sol, înveliş", pl. pături, de unde s-a refăcut un sing. analogic, în conformitate cu tipul mături-mătură, cf. latură < laturi < lat., fagure
<	faguri < fag etc. Alte ipoteze nu satisfac: din lat. *pittula, dim. de la *pitta „pată", cf. pată (Candrea, Conv. lit., XXXVIII, 874; Puşcariu 1287; Candrea-Dens., 1358; REW 6548); din gr. nexaXov „foaie" (Diculescu, Elementele, 471); din lat. *coactile; prin intermediul unei forme *quac-tula (Giuglea, Dacor., II, 819; cf. REW 2001a).
Der. pături (var. împături, (îm)pătura), vb. (a suprapune, a pune strat peste strat; a plia, a dubla), cf. Bogrea, Dacor., IV, 878; păturică, s. f. (covoraş, scîndurică, preş, ştergător). Din rom. sau din mr. trebuie să provină alb. petule „min-ciunică", bg. petura „plăcintă de foi“, ngr. jreroupov „plăcintă de foi" (Capidan, Raporturile, 225; Candrea-Dens., 1358).	6219
paueă (—ce), s. f. - Tîmpină, tobă.
Germ. Pauke (Tiktin). Pare să fie dubletul lui peucă, s. f. (Mold., fluier), cf. Scriban. 6220
păula (-lez, -at), vb. - (Trans.) A suferi, a pătimi.
Origine necunoscută. Der. din lat. *păbulăre „a mînca" (Drăganu, Dacor., I, 301; REW 6131), nu pare posibil. Poate expresiv, cf. dăula. 6221
păun (-ni), s. m. - Pasăre cu coada lungă pe care o poate răsfira ca un evantai. - Mr., megl., istr. păun.
Lat. păvonem (Puşcariu 1292; REW 6313; Tiktin), cf. it. pavone, calabr. patine, sicii, păuni, prov. pan, fr. paon, sp. pavon, port. pavăo. Der.
din sl. paunu (Miklosich, Slaw Elem., 34; Miklosich, Lexicon, 558), din bg., sb. paun (Do-maschke 143), sau din lat. prin intermediul sl. (Candrea), nu e sigură, fiindcă sl. ar putea proveni din rom. (cf. Romansky 124; Capidan, Raporturile, 217; după Vasmer, II, 325, din mgr. nooouvi. Pentru fonetism, cf. tăun.
Der. păună, s. f. (femela păunului; nume de femeie); păunar, s. m. (paznic sau vînzător de păuni); păunar (var. păunărie), s. n. (curte cu păuni); păunaş, s. m. (pui de păun; tînăr voinic); păunifă, s. f. (femela păunului, nume de plantă, fată drăguţă; libelulă, Libellula depressa); păuni (var. împăuna), vb. refl. (a se îngîmfa); păunior, s. m. (Banat, florinte, Fringilla chloris); păunat, adj. (cu penaj în ape).	6222
paure (—ri), s. m. - Ţăran, lucrător agricol. Germ. Bauer (Candrea). în Banat, ca şi der. păurifă, s. f. (ţărancă); păurie, s. f. (plugărie); păuresc, adj. (ţărănesc). Cf. sb. paor „ţăran".
6223
păuză (-ze), s. f. - Par, prăjină. - Var. (Olt.) păuş, (Mold.) pazie.
Sb. *pauz, cf. pauznica „şipcă, leaţ", din uz „legătură", sl. qza „legătură". în Munt. şi Olt.
6224
pavă (—ve), s. f. - Clin la subsuoara mînecii de la ie. - Var. pahă.
Pol. pacha, rut., rus. paha (Tiktin), cf. mag. păhac (Cihac, II, 520), mag. pălha (Candrea).
6225
pavăză (-veze), s. f. - 1. Scut. - 2. Protecţie, apărare. - 3. Plantă (Stachys germanica). - Var. înv. pavezef.
It. pavese, prin intermediul pol. pawez(a) (Cihac, II, 249; Miklosich, Slaw. Elem., 34; REW 6311), ceh. paveza (Densusianu, GS, VI, 363). -Der. pavă laş (var. pavesar), s. m. (soldat înarmat cu scut).	6226
pavea (-ele), s. f. - Piatră de pavaj.
Fr. pave. - Der. pava, vb., din fr. paver; pavaj, s. n., din fr. pavage; pavela (var. paveluî), vb. (Mold., a pava, a pietrui), de la pl. pavele; paviment, s. n., din lat. pavimentum (sec. XIX), cf. pămînt.	6221
pavecerniţă (-ţe), s. f. - Slujbă ţinută după vecernie.
Sl. pavecerinica (Miklosich, Lexicon, 550), cf. vecernie.	6228
păzi (-ZŞSC, -it), vb. - 1. A străjui, a observa.
-	2. A face de gardă. - 3. A proteja, a apăra. -Mr. păzire, megl. păzqs.
588
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Sl. paziti „a urmări atent" (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Miklosich, Lexicon, 551; Tiktin), cf. bg.pazja „a alimenta", slov. paziti „a avea grijă".
-	Der. pază, s. f. (gardă; supraveghere; protecţie);
păzitor, s. m. (paznic, gardian, strajă); păzitură, s. f. (Trans., aliment, mîncare), pentru semantismul căruia cf. bg.; paznic, s. m. (gardă, strajă). - Din rom. provine bg. păzitor (Miklosich, Bulg., 130; Miklosich, Fremdw., 117).	6229
pazvan (-ni), s. m. - Gardă, strajă. - Var. pazavan.
Tc. pazvand (der. din per. bazou bend „brăţară", propusă de Bogrea, Dacor., III, 734, pare greşită).
-	Der. Pazvante (var. Pazvanoglu), s. m. (paşa
din Vidin răsculat contra sultanului turc în ,1797; simbol de învechit şi perimat), din tc. Paz-vant-Oglu „fiu de ostaş de gardă"; pazvangiu, s. m. (soldat din trupele lui Pazvant-Oglu; tîlhar, hoţ).	6230
pe, prep. - 1. Peste, deasupra; pe bolta alburie (Eminescu); cum şade? bolnav în pat? Nu, sănătos, pe pat (Alecsandri). - 2. La, în; sărută fata pe frunte (Sadoveanu); pe gînduri cad (Eminescu). - 3. Peste (indică ideea de repetiţie): scrisori pe scrisori (N. Costin). - 4. Indică o relaţie bidimensională: camera secretarului, mare de vreo trei metri pe patru (Cocea). - 5. Spre, înspre (sens local): uşa se deschidea pe-afară (Fundescu); hai să ne’ntoărcem pe-acasă (Alecsandri). - 6. în (sens temporal): pe o frumoasă zi de vară (Odobescu). - 7. Pînă (sens local şi temporal): o sticluţă de spiţerie plină pe sfert (Bassarabescu). - 8. Pînă la (indică anii neîmpliniţi ai vîrstei): una-i de 16 pe 17 (Alecsandri). - 9. Circa, mai mult sau mai puţin (arată aproximaţia): plecă de acasă pe la răsăritul soarelui,(Gane). -
10.	Cu, pe timpul (sens, temporal): pe toamnă (Ghica). - 11. Prin intermediul, cu ajutorul (sens modal): au strîns oaste pe bani (Urechiă): găseşte uşa sălii pe pipăite (Caragiale). - 12. Pentru (arată scopul): eu n-am venit pre bătaie, ce pre pace (Neculce): zaharicale pe deseară (Alecsandri); jucau uneori pe cîte-o prăjitură (Bassarabescu).
-	13. Contra, împotriva: aţi trimis cu pîră pre Urechiă (Doc. Mold. 1617). - 14. Fiecare (sens distributiv): am un bucătar cu zece galbeni pe lună (Alecsandri); mînca pe zi cîte trei care de pîne (Sbiera). - 15. Formează acuzativul numelor de persoană: aştept pe soră-mea (Alecsandri). -16. Introduce adv. şi locuţiunile adv. (sens ex-pletiv): cum ai ajuns pe aici? (Ispirescu); pe la noi, în provincie (Alecsandri). - Var. (înv.) pre, (Mold.) pi, (Munt., vulgar) pă. - Mr., megl. pri, istr. pre.
Lat. per (Puşcariu 1293; Candrea-Dens., 1396), cf. alb. per, it. per (calabr. pe), fr. par, sp., port. por. în mod general, reproduce sensurile rom. ale lui per şi super; în anumite sensuri, totuşi, pare să reproducă ngr. xavx. Pentru acuzativul personal, cf. sp. a şi Meyer-Liibke, Rom. Gramm.,
III,	351 (explicaţia lui Gr. Nandriş, Melanges M. Roques, Paris 1952, III, 1599-65, care se bazează pe sl. na, nu este convingătoare). întrebuinţarea acestui acuzativ nu este generală. Se evită folosirea lui pe cu s. articulat şi fără atribut: cunosc omul, cunosc pe om, cunosc pe omul bun, dar niciodată cunosc pe omul. Paralelismul cu sp. nu e întîmplător. Sensul lui pre > pe folosit pentru a indica acuzativul este, ca şi în sp., cel al lui ad lat., ca în multe dintre sensurile 5-11, din acelaşi înţeles se explică folosirea lui expletivă, cînd introduce un adv.
Comp. presus, adv. (pe deasupra; superior); prejos, adv. (dedesubt, inferior), ambele folosite doar la comparativ; precum, adv. (cum, aşa cum). Cf. peste.	,	,	6231
peasnă (—esne), s. f. - Cîntec, imn religios. -Var. pesnă.
Sl. pesnî (Tiktin).	6232
pecştie (-ii), s. f. - 1. Ştampilă, sigiliu, timbru.
-	2. (înv.) Hîrtie ştampilată. - Var .pecete, (Mold.) peceată.
Sl. pecatî (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 250),. cf. sb. pecat, mag. pecset. Sec. XVI. -Der. pecelnic, s. m. (înv., păstrător al peceţilor statului, cancelar); pecetar, s. m. (înv., păstrător al peceţilor); pecetlui, vb. (a ştampila), din sl. pecatîleii; pecetluitură, s. f. (hîrtie cu pecete); pecetluit, s. n. (hîrtie cu pecete), sec. XVII, înv.; pecetnic, s, n. (înv., ştampilă).	6233
pecie (—ii), s. f. - Came de fript.
Sl.,	dar lipseşte etimonul exact, care depinde de sl. peşti, petq, pecesi (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 250; Tiktin), cf. slov. peci „friptură". E dubletul lui peci, s. n. (înv., autorizaţie matrimonială), numită aşa pentru că poartă sigiliul episcopal aplicat la fum, cf. pecetie. - Der. pecenie (var. pecine, pecină), s. f. (came de fript), cf. bg. peceno „friptură", sb., cr. pecenije „friptură", mag. peczenye „friptură".	6234
pecingine (-ni), s. f. - Eczemă, boală de piele.
Lat. petîgînem, formă populară a lui impetîgo (Puşcariu 1294; Candrea-Dens., 1364; REW 4306; Graur, Rom., LIII, 201). - Der. pecingina, vb. (a contracta o pecingine); pecinginos, adj. (cu pecingine).	6235
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
589
pecioică (—ci), s. f. - Cartof. - Var. picio(i)că, picio(r)că, pic(h)eucă.
Mag. pityâka (Tiktin).	6236
pecmez (-zuri), s. n. - (Banat) Marmeladă. -Var. înv. petmez.
Tc., bg., sb.pekmez, petmez (Candrea; Scriban).
6237
pedea (-ele), s. f. - Lipie, turtă.
Tc. pide (Tiktin). Sec. XIX, înv.	6238
pedepsi (-sesc, —it), vb. - 1. (înv.) A instrui, a disciplina, a educa, a forma. - 2. A condamna, a osîndi. - 3. (Refl.) A se chinui, a se tortura, a suferi. - Mr. pidipsescu, pidipsire, megl. pidipses, pidipsiri „a munci".
Mgr. rtoaSeixo, aorist ETioa&ijja (Mumu 44; Sanfeld 19), cf. sb., cr. pedepsati (sec. XTV, cf. Vasmer, Gr., 113), bg. pedepsvam „a pedepsi". în evoluţia semantică, Tiktin vedea un calc după sl. nakazati „a învăţa" şi „a pedepsi"; ipoteza este inutilă, fiindcă evoluţia este normală, cf. disciplinar şi v.fr. chastiier „a instrui".
Der. pedeapsă (megl. pideapsa), s. f. (osîndă; înv., educaţie, instrucţie), cf. ngr. TtoctSEumţ, sl. pedepsija; pedepsie, s. f. (Mold.) „epilepsie", probabil din sl. pedepsija (după Philippide, Principii, 107, prin încrucişarea cu epilepsie); pedepsitor, adj. (care pedepseşte).	6239
pedel (-li), s. m. - Aprod; portar.
Germ. Pedeli, cf. sp. bedel, rus pedeli. 6240
pedestru (-ră), adj. - 1. Care merge pe jos.
-	2. (Trans. de S şi V) Schilod, invalid. - Mr. pedestru.
Probabil direct din lat. pedestrem (Puşcariu 1295; Meyer, Alb. St., IV, 95; Candrea). în general e considerat un împrumut tîrziu (Tiktin; REW 6346) pentru că l-a conservat pe d şi pentru că nu a diftongat f., *pedeastră (nu cunoaştem f. de la sensul 2). în ciuda acestor dificultăţi, prezenţa în mr., sensul popular din Trans. şi expresiile cum ar fi cărare de om pedestru (Doc. Munt. 1650), exclud ideea unui împrumut tîrziu, care ar fi trebuit să păstreze nuanţa militară.
Der. pedestri, vb. (a cere să descalece; refl., a descăleca); pedestraş, s. m. (drumeţ, persoană care merge pe jos; soldat de infanterie); pedestrime (infanterie).	6241
pehlivan (-ni), s. m. - 1. (înv.) Acrobat, jongler, scamator. - 2. Şiret, şmecher, şarlatan. -Mr. pihlivan, megl. pilivan.
Tc. pehlivan, din per. pahlawân (Roesler 602; Şeineanu, II, 288; Lokotsch 1607), cf. ngr. jie-xXefiavriţ, alb., sb. pelivan, bg. pehlivanin. - Der.
pehlivănie, s. f. (şarlatanie)pehlivănesc, adj. (şmecheresc); pehlivăneşte, adv. (ca pehlivanii).
6242
pejmă (-me), s. f. - Scăişori (Centaurea sua-veolens). - Var. peşmă.
Mag. pezsma, din sl. pizma (Cihac, II, 250).
6243
peleag (—gă), adj. - Chel, fără păr. - Var. peleg.
Origine necunoscută. Se foloseşte în Banat. Der. dintr-un sl. *plechii (Tiktin) este incertă, chiar şi legătura cu felegos „zdrenţăros" (Scriban). Cf. pilug?	6244
peleş (—şi), s. m. - 1. (înv.) Ciucure, franj. - 2. (Olt.) îndoitura de sus a pantalonilor prin care se trece brăcinarul.
Sb. peles „moţ" (Tiktin). - Der. peleşel, s. m. (ghiocel-bogat, Leucoium aestivum). 6245
pelican (—ni), s. m. - Pasăre mare acvatică (Pelecanus onocrotalus). - Var. înv. pelecan. Mr. pilican, „barză".
Mgr. ne)xxm (Tiktin).	6246
pelin (—ni), s. m. - 1. Plantă cu frunze şi flori amare (Artemisia absinthium). - 2. (S. n.) Vin preparat în stil de vermut. - Mr. pilonu, megl. pilin.
Sl. pelynu (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 250; Conev 47), cf. bg., sb., slov., alb. pelin, pol. piofyn, rus. polin, ngr. raXivoţ. - Der. împelina, vb. (a pune la macerat frunze de pelin în vin); pelinat, adj. (preparat în stil de vermut); pelinarifă, s. f. (varietate de pelin, Artemisia vulgaris); pelinifă, s. f. (varietate de pelin, Artemisia pontica).	6247
pelincă (-ci), s. f. - (Mold.) Scutec.
Sl. pelenica, peleno „faşă" (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 250), cf. slov. plenica, rus. pelenka, mag. pelenka.	6248
peltea (—ele), s. f. - Jeleu de fructe. - Var. beltea. Mr. pelte, megl. pelti.
Tc. pelte (Şeineanu, II, 289; Lokotsch 1645; Ronzevalle 60), cf. ngr. JieXtEţ.	6249
peltic (—că), adj. - Sîsîit, cepeleag. - Mr., megl. peltec.
Tc. peltek (Şeineanu, II, 288; Lokotsch 1646; Ronzevalle 60), cf. ngr. heXtextii;, bg. peltek. -Der. pelticie, s. f. (defectul omului peltic); peltici, vb. (a vorbi peltic); pelticărie, s. f. (vorbire peltică).	6250
pembţ, adj. - Roz, trandarifiu.
Tc. pembe, din per. pămbă „bumbac" (Şei-
590
ALEXANDRU CIORĂNESCU
neanu, II, 289; Lokotsch 1617; Ronzevalle 60), cf. pambriu şi ngr. nefine, sb. pembe. (	6251
penchi (-i), s. m. - Piţigoi (Fringilla coelebs),
-	Var. pincbi.
Mag. pinty (Cihac, II, 521).	6252
peneag (-guri), s. n.(Mold.) Căpută de cizmă.
Sb. panoga „partea superioară a piciorului". Nu apare în dicţionare; îl foloseşte Pamfile. 6253
pening (-gi), s. m. - Veche monedă divizionară de cupru, gros. - Var. pfeni(n)g.
Sl. penţgii, din germ. Pfenning (Tiktin), cf. sp. penique. Sec. XVII.	6254
pensie (-ii), s. f. - Ajutor bănesc, rentă.
Fr. pension, cf. rus. pensija (după ipoteza care nu e necesară a lui Sanzewitsch 207, rom. provine din rusă). - Der. pension, (var. pensionat), s. n. (colegiu), din fr. pension, dublet-al lui pensiune, s. f. (casă de oaspeţi); pensiona, vb. din fr. pensionner; pensionar, s. m., din fr. pensionnaire.
6255
pensulă (-Ie), s. f. - Pămătuf, penel.
Germ. Pinsel.	6256
penticostar (-re), s. n. - Carte de cult, care conţine slujbele din perioada dintre Paşti şi Rusalii. - Mr. pendicustar.
Mgr. n£VTr|JcoaTapiov (Mumu 45; cf. Vasmer, Gr., 114), parţial prin sl. penîtikostari. 6257
pepene (-ni), s. m. - 1. Zemos (Cucumis melo). - 2. Harbuz, lubeniţă (Cucumis citrullus).
-	3. (Mold. şi Trans., rar) Castravecior (Cucumis
sativus). - Mr. peapine, piponu, megl. pipon, pipoană.	'
Lat. *pepînem, în loc de peponem (Densusianu, Hlr., 139; Puşcariu 1298; Candrea-Dens., 136; REW 6395), cf. it.pepone, fr. pepin „os", sp., port. pepino, alb. pjeper (Philippide, II, 774). Lipsa diftongării lui o nu a fost explicată. Der. rom. pornind de la ngr. nenmwi, cf. bg.pipun, sb., slov. pipon şi dial. (Miklosich, Fremdw., 118; Do-maschke 138; Iordan, Dift., 114) nu prezintă mai puţine dificultăţi.
Der. pepenar, s. m. (vînzător de pepeni); pepenărie, s. f. (bostănărie, harbuzărie); pepenea, s. f. (plantă, Spiraea ulmaria); pepene!, s.m. (papanaş; Olt., varietate de prune); pepenos, adj. (cărnos, îndesat).	6258
percepe (-p, -put), vb. - 1. A simţi. - 2. A încasa, a primi.
Lat. percipere (sec. XIX), dubletul neol. al lui pricepe. - Der. (din fr.) perceptibil, adj.; imper-
ceptibil, adj.; perceptibilitate, s. f.; imperceptibili-tate; perceptiv, adj.; percepţiune, s. f.; percepţie (oficiu pentru impozite); perceptor, s. m. 6259
percheziţie (-ii), s. f. - Cercetare, scotocire.
-	Var. perchezifiune.
Fr. perquisition. - Der. percheziţiona, vb. (a cerceta), din fr.	6260
perciune (-ni), s. m. - 1. Favorit. - 2. Un fel de favoriţi tipici pentru anumiţi evrei. - Var. perciun. Mr. percea „cosiţă".
Tc. (per.) pergem (Loebel 75; Miklosich, Et. Wb., 241a; Şeineanu, II, 289; Lokotsch 1629), cf. ngr. nepzCpţ, alb. perce, bg. percem, sb., bg., cr., slov. percin. Der. din bg. (Conev 86) este improbabilă. - Der. percică, s. f. (smoc), cu schimb de suf.; perciunat (var. perciunos), adj. (cu perciune; evreu); (îmfperciuna, vb. (Mold., a îndoi un cui după ce a străpuns o scîndură pentru a-1 fixa mai bine).	6261
perdaf (-furi), s. a - 1. Lustru, luciul unei stofe. - 2. Radere în răspăr. - 3. Dojană, ocară.
-	Mr. pirdahe.
Tc. (per.) perdah (Roesler 601; Şeineanu, II, 289; Lokotsch 1637), cf. bg. perdah, sb. perdaf.
-	Der. perdăfui, vb. (a da luciu unei stofe; a certa,
a dojeni).	6262
perdea (-ele), s. f. - 1. Obiect de dantelă, de pînză etc. care se atîmă la ferestre şi la uşi. - 2. Cortină. - 3. Brizbriz, draperie, văl. - 4. Tulburare a vederii sau â înţelegerii. - 5. Albeaţă, cataractă.
-	6. (înv.) Ton muzical. - 7. Gard via - Mr. perde, pirde, megl. perdi.
Tc. (per.) perde (Loebel 75; Şeineanu, II, 290; Roesler 601; Lokotsch 1630; Ronzevalle 58), cf. ngr. unepSeţ, alb., bg., sb. perde, - Der. perde(le)giu, s. m. (înv., portar de palat), din tc. perdeci; perdelui, vb. (a învălui, a acoperi); perdeluţă, s. f. (perdea mică).	6263
perşche (-chi), s. f. -1. Grup de două obiecte sau persoane. - 2. Tovarăş; soţ. - 3. Obiect alcătuit din două părţi identice şi simetrice. - 4. (Adj.) Par, multiplu de doi. - Var. păreche. Mr. păreacl'e, megl. părecl'ă.
Lat. păricula (Diez, I, 306; Puşcariu 1266; Candrea-Dens., 1332; REW 6240; cf. it. parec-chio, prov. parelh, fr. pareil, sp. parejo, port. parelho. - Der. nepereche, adj. (impar); împere-chia, vb. (a forma un cuplu; înv., a opune, a înfrunta; a uni/ a combina); împărechetură, s. f. (înv., discordie, vrajbă); desperechia, vb. (a decupla, a lăsa fără pereche).	6264
peregrin (—ni), s. m. - Pelerin; drumeţ;
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
591
Lat. peregrinus (sec. XIX). E dubletul lui pelerin, s. m., din fr. pelerin. - Der. peregrina, vb. (a călători în locuri depărtate, a face hagialîc); peregrinaj, s. n. (călătorie); pelerinaj, s. n. (hagialîc); pelerină, s. f., din fr. pelerine. 6265 perete (—ţi), S. m. - Zid. - Var. părete. Istr. părete.
Lat. păretem, forma pop. în loc de părietem (Puşcariu 1268; Candrea-Dens., 1334; REW 6242), cf. it părete, prov. paret, fr. paroi, sp. pared, port. parede. Pentru fonetism, cf. Rosetti,
I,	51. - Der. păretarfiu), s. n. (tapiţerie, draperie); supărete, s. m. (Trans., balcon, terasă), în loc de sub părete.	6266
pereu (—uri), s. n. - Zid de susţinere din piatră, fără ciment.
Fr. perre. - Der. pereia, vb. (a întări cu ziduri).
6267
pereviz (—ze), s. n. - Curea de puşcă sau de cartuşieră.
Rus. perevjaz (Tiktin). Sec. XIX, înv. 6268 perfect (-tă), adj. - Desăvîrşit, fără defecte.
Lat. perfectus (sec. XIX). - Der. (din fr.) perfec(i(un)e, s. f.; perfecţiona, vb.; perfectibil, adj.; imperfect, adj.; imperfecţiune, s. f. 6269
pergamşnt (—te), s. n. - Piele de scris; document scris pe piele.
Germ. Pergament.	6270
pergamută (-tă), s. f. - Varietete de pară. -Var. bergamută, bergamota.
Tc. beg armud „varietate de pară“, probabil prin intermediul ngr. jtepyanott), cf. it bergamotto, fr. bergamote (Şeineanu, II, 291).	6271
perghel (-Iuri), s. n. - 1. Cerc, circumferinţă.
-	2. Arc, zidărie în formă de arc. - 3. (înv.) .Compas. - Megl. pirghel.
Tc. pergel < per. perkăr (Şeineanu, II, 291; Lokotsch 1635), cf. ngr. jiepyeXi, alb., bg. pergel.
-	Der. perghelui, vb. (a trasa arcuri: a arcui, a da
formă de boltă).	6272
pericol (—Ie), s. n. - Primejdie. - Var. mr. pericul.
It. pericolo. - Der. periculos, adj., din it. pericoloso.	6273
pşrie (—ii), s. f. - 1. Unealtă de uz casnic formată dintr-un suport pe care sînt fixate fire de păr, de sîrmă etc. - 2. Probă de tipar scoasă de mînă cu ajutorul unei perii.
Sl. perije „penaj" (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 251), cf. perină. - Der. peria, vb. (a curăţa cu peria; Trans., a pieptăna; a linguşi);
perier, s. m. (vînzător, producător de perii); periuţă, s. f. (perie mică; linguşitor); perietură, s. f. (faptul de a peria; linguşeală).	6274
perierghie (—ii), s. f. - Interes, curiozitate.
Mgr. neptEpYEta (Tiktin; Gâldi 224). Sec.
XVIII,	înv. - Der. periergos, adj. (curios, investigator), din ngr. nepiEpyoţ.	6275
perifan (-nă), adj. - Ilustru, celebru.
Ngr. TtEpupavi); (Tiktin). Sec. XVIII, înv.
6276
perigrafie (-ii), s. f. - Descriere. - Var. perigraji.
Ngr. JtEpiypcKpri (Gâldi 225). Sec. XVIII, înv.
6277
perilipsis, s. f. - Rezumat, prescurtare.
Ngr.	(Tiktin;	Gâldi	225). Sec. XVIII,
înv.	6278
perinda (-dez, -at), vb. - l. (Trans.) A parcurge, a străbate, a veni unul după altul. - 2. (Refl.) A se succeda, a alterna, a se înlănţui. -Var. perinda, (Trans.) părinda.
Origine îndoielnică. Se consideră ca der. al lui pe rînd „în serie, unul după altul". (Tiktin; Candrea; Scriban), dar această der. nu pare spontană în rom. (unde mai există de la rînd şi der. verbal rînduî). Totuşi ar putea fi un calc lingvistic al cărui model nu a fost semnalat. E cuvînt modem (sec. XIX). Der. din mag. perrend „ordinea unui proces" (Bogrea, Dacor., IV, 840) nu pare mai simplă.	6279
periorisi (-SŞSC, —it), vb. - A limita, a circumscrie.
Ngr. jtEpiopiţa) (Gâldi 226). Sec. XVIII, înv.
6280
peristasis, s. f. - Circumstanţă. - Var. peristas.
Ngr. rtEpiaxoraiţ (Tiktin; Gâldi 226). Sec.
XVIII,	înv.	6281
periusje, s. f. - Bunuri, avere. - Var. pereusie.
Ngr. Ttepioucua (Tiktin). Sec. XVIII, înv.
6282
pşrje (-e), s. f. - Prună. - Var. perjă.
Mag. parăzs „prună". Der. din a prăji (Cihac, II, 252), din pol. perz „pufuleţul plantelor" (Tiktin), din săs. Pfirsich „piersic" (Lacea, Dacor., V, 400), din mag. perzsa „piersică" (Scriban) sau din parje (Byck-Graur 16) e mai puţin probabilă. în Mold. - Der. perj, s. m. (prun, Prunus domestica), formaţie regresivă; perjar, s. m. (producător de prune); perjerie, s. f. (livadă de perji). 6283
permite (-t, is), vb. - A îngădui.
Lat. permittere (sec. XIX). - Der. (din fr.)
592
ALEXANDRU CIORĂNESCU
permis, s. n.; permisi(un)e, s. f. nepermis, adj. (prohibit, interzis).	6284
pernă (-ne), s. f. - 1. Căpătîi, obiect pe care se pune capiii la culcare. - 2. Obiect de tapiserie (de sofa, de automobil etc.). - Var. perină.
Sl. perina, din pero „pană" (Cihac, II, 251; Conev 61),' cf. perie şi sb. perina, bg. pemica (> mr. perniţa). - Der. perniţă (var. perinuţă), s. f. (pernă mică); perinoc, s. n. (piesă de lemn de la podul osiei carului, piesă pe care se sprijină broasca de la roata morii); împerina, vb. (a pune perne).	6285
perpeli (-lese, -it), vb. - 1. A pîrli, a prăji.
-	2. (Refl.)-"A se frige, a se încălzi (la soare). -
3.	(Refl.) A se nelinişti, a se consuma. - Var. părpăli, pîrpăli, pîrpoli, pirpori.
Sb. pripăliti (Tiktin; Candrea), tratat drept creaţie expresivă, datorită terminaţiei sale în -li. -Der. perpeleală, s. f. (nelinişte); perpelici, s. m. (Olt., copil zburdalnic); parpalec, s. m. (poreclă dispreţuitoare dată grecilor), probabil combinaţie glumeaţă cu gr.	cf. palicar, calabr.
paddecu „ţăran grec, nătîng“; perpelit, adj. (bolnăvicios, găţbejit). Cf. prepeleac.	6286
perper (-ri), s. m. - 1. Monedă bizantină, valorînd 18 aspri în sec. XV. - 2. Contribuţie suplimentară la aşa numitul gărdurărit, reprezen-tînd 12 bani pentru butea de vin. - Var. (2) părpăr.
Mgr. mepmjpov, prin intermediul sb. perper, cf. sp. parpdlla, parpallota (Corominas, III, 670).
: 6287 perpetă (-ţe), s. f. - (Trans.) Partea din faţă a fotei.
Origine necunoscută. Poate legat de sb. peti „a întinde, a lungi“, în forma *prepeti; pentru semantism, cf. pestelcă „şorţ“ din sl. prestilati „a întinde". După Buescu, R. Etudes roum., III, 166-7, din lat. praepetem, cuvînt din limba prezicătorilor care însemna „a zbura pe dinainte" şi pe care autorul îl glosează „care se poartă pe dinainte".	6288
persesc, (-ească), adj. - Persan.
Din Persia < ngr. epcna Sec. .XVII, înv. E dubletul lui persian, adj. (înv., persan); persiană, s. f., din fr. persienne; persan, adj., din fr. persan; persienesc, adj. (înv., persan); piersică, y. aici.
6289
persoană (—ane), s. f. - Fiinţă umană, individ.
Fr. personne. - Der. personaj (var. personagiu), s. m., din fr. persorinage, var. din it. personaggio; personal, adj. (de persoană, al persoanei; s. n. tren
de persoane), din fr. personnel; personalitate, s. f.; personifica, vb.; impersonal, adj., toate din fr.
6290
pertracta (-tez, -at), vb. - A trata, a dezbate, a discuta.
Lat. pertractare (sec. XIX). Mai ales în Trans.
6291
perucă (-ei), s. f. - Acoperămînt al capului confecţionat din păr, diferit coafat.
It. perrucca, parrucca, fr. perruque. - Der. peruchier, s. ni. (fabricant de peruci). 6292 peruzea (-ele), s. f. -Turcoază.
Tc. (per.) piruze (Şeineanu, II, 292; Loebel, 76; Lokotsch 1638), cf. cuman, peroxa (Kuun 109), ngr. îtepou^s;, alb. perusana, sb. piruze, rus. birjuză.	6293
perv (-vă), adj. - (Mold.) De primă calitate, . fin.
Rus. pervyj (Tiktin). Se spune numai despre făina fină. E dubletul lui pîrv, adj. (se spune despre oile cu lîna scurtă), din sl. pruvu „primul". - Der. pîrvac, s. n. (stup nou), în Olt., din bg. părvac (Conev 74), slov. prvec (Tiktin).	6294
pervanea (—ele), s. f. - Specie de fluture de noapte.
Tc. pervane (Tiktin). Cihac, II, 252, citează forma pervenea şi o leagă de sb. prvina „din nou" în mod echivoc.	6295
pervaz (-zuri), s. n. - 1. Ramă, cadru de uşă sau de fereastră. - 2. Ramă ide tablou. - 3. Şliţ. -
4.	Braţ de ferăstrău. - Var. privaz. Mr. pirvază, megl. pirvaz.
Tc. (per.) pervaz (Roesler 601; Şeineanu, II, 292; Loebel 76; Lokotsch 1639), cf. ngr. Ttepfkîţl, alb., bg., sb. pervaz.	6296
peş, s. m. - în expresia într-un peş, înclinat, pieziş. - Mr. peş.
Tc. peş „partea din spate" (Candrea; Scriban).
6297
pescaj (-je), s. n. - Deplasament, calaj al unei nave.
It. pescagione (Candrea).	6298
pescar (-ri) s. m. - 1. Cel care pescuieşte. -2. Negustor de peşte. - 3. Pescăruş (Larus). - Var. păscar. - Mr. piscar.
Din peşte, prin inteimediul unei var. teoretice *pescu, ca pescos, pescui, cu suf. de agent -ar. în general se admite că e reprezentantul direct al lat. piscărius (Puşcariu 1299; Candrea-Dens., 1368; REW 6527), cf. port. peixeiro; dar chiar şi aşa, fonetismul arată o apropiere de peşte. Influ-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
593
enţa sl. rybari „pescar" (Tiktin) nu constituie o ipoteză utilă. - Der. pescărel (var. pescăraş), s. m. (pescăruş); pescăruş, s. m. (alcion, martin, Alcedo ispida; păsări acvatice, Cinclus aquaticus, Stema, Hydrochelidon nigra); pescăreasă, s. f. (vînzătoare de peşte, femeie care pescuieşte); pescăresc, adj. (de pescar, al pescarului); per-scăreşte, adv. (ca pescarii); pescărie, s. f. (pescuit; Ioc de pescuit; magazin de peşte; Arg., curtare; Arg., codoşlîc, tăinuire); pescări, vb, (a face oficiul de pescar sau de vînzător de peşte; Arg., a curta); pescărime, s. f. (banc de peşte; mulţime de pescari) rar; pescărit, s. n. (pescuire; vînzare de peşti). - Cf. peşte.	6299
peşcheş, (-şuri), s. n. - 1. Plocon, dar, cadou.
-	2. Tribut datorat sultanului în chip de dar. - Mr. piskeşe, megl. pişcheş.
Tc. (per.) peşkeş (Şeineanu, II, 292; Loebel 76; Roesler 601; Lokotsch 1663), cf. ngr. Tiecxecn, alb. peskes, bg., sb. piskes.	6300
peşchir (-re), s. n. - 1. Ştergar, şervet. - 2. (Olt.) Maramă. - 3. (Arg., înv.) Bancnotă de o sută de lei. - Mr. pischire.
Tc.peşkir < per. pîsgîr (Roesler 601; Şeineanu, II, 293; Lokotsch 1660; Ronzevalle 59), cf. ngr. îtEOTipt, alb., bg., sb. peskir. - Der. peşchirgiu (var. peşchergiu), s. m. (slujbaş la palat care prezenta domnului şervetul), din tc. peşkirci.
6301
peşin, adv. - 1. în numerar. - 2. îndată, nu-maidecît. - Var. înv. peşim. Mr. pişim.
Tc. (per.) peşin „anticipat" (Şeineanu, II, 293; Lokotsch 1662; Ronzevalle 59), cf. ngr. rceaiv, iud.sp. pisin „numaidecît". - Der. peşingea, adv. (înv., în numerar), din tc. peşinci.	6302
pesmet (—ţi), s. m. - 1. Biscuit, pîine prăjită. 2. Pîine măcinată. - Var. pezmet. Mr. piximete, puximade.
Ngr. 7iaţrinaSi, prin intermediul mag. peszmet (Tiktin), tc. peksimet (Miklosich, Et. Wb., 236; Meyer, Tiirk. St., I, 58; Vasmer, Gr., 114; REW 6319; Lokotsch, 1642), cf. vegl. paksimada, alb. peksimath, bg., sb., cr. paksimat, peksimit. E dubletul lui paximat (var. peximed), s. n. (înv., biscuit, pesmet), din mgr.; cf. posmag. - Der. pesmefar, s. m. (fabricant de biscuiţi; ofiţer de intendenţă).	6303
peste, prep. - 1. Pe deasupra. - 2. Pe, în. - 3. Dincolo de. - 4. Mai mult decît. - 5. Afară de, pe lîngă că. - 6. Contra. - 7. De-a curmezişul, prin. - 8. După, în termen de. - 9. în timpul. -Var. preste, pestre, p(r)esp(r)e, toate înv. Mr. p(r)iste, megl. priste.
Lat. per super, direct (Cipariu, Analecte, 11) sau prin intermediul comp. interior p(r)e spre (Tiktin). Probabil s-a confundat cu per extra (Pascu, I, 161; Densusianu, GS, VI, 363). 6304
peşte (-ti), s. m. - 1. Vertebrat acvatic inferior, de obicei cu solzi, care respiră prin branhii. 2. Came de peşte 1.-3. Semn de zodiac. - 4. Codoş, proxenet. - Mr. peaşte, pescu, megl. pţşti, istr. peşt.
Lat. piscem (Puşcariu 1300; Candrea-Dens., 1367; REW 6532), cf. alb. pesk (Philippide, II, 651), it. pesce, prov. peis, cat. peix, sp. pez, port. peixe. Atît mr. şi alb. cît şi der. indică prezenţa unui sing. *pescu, a cărui absenţă ar face inexplicabile cea mai mare parte a der. care urmează; se poate admite că forma semnalată de noi ar fi avut numai o existenţă teoretică, ca *hăinuri în în-hăinurat.
Der. păscoi, s. m. (peştele mascul); peştoaică, s. f. (femela peştelui; şmecheră, întreţinută); peştişoară, s. f. (plantă acvatică, Salvinia natans); pescos, adj. (bogat în peşte), care ar putea reprezenta direct şi lat. piscosus; pescui, vb. (a prinde peşte); pescuit, s. n. (acţiunea de a pescui); pescuitor, adj. (care pescuieşte); pescuf, s. m. (peştişor); pescuină, s. f. (Bucov., iaz, heleşteu), cu suf. din vizuină (după Tiktin, formaţie cultă, din lat, piscina încrucişat cu a pescui). - Cf. pescar.	6305
pestelcă (-ci), s. f. - Şorţ. - Var. înv. prostelcă.
Bg. prestilka, sb. prostirka (Cihac, II, 296; Tiktin; Conev 84), din sl. prestilati, prostirăţi „a întinde", cf. prostire şi ngr. 7ipocrrEAxa. 6306
peşteră (-ri), s. f. - Cavernă, grotă. - Mr. piştireauă, megl. peaştiră.
Sl. (bg.) peştera, din sl. pest „cuptor" (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Miklosich, Lexicon, 562). - Der. peşterean, adj. (care trăieşte în peşteră).	6307
peştiman (-ne), s. n. - 1. Basma. - 2. Ca-trinţă, şorţ. - Var. peştimal, peştemal. Mr. pisti-male, megl. piştimal.
Tc. peştimale, peştamel < per. pustmal (Şeineanu, II, 295; Lokotsch 1674), cf, ngr. heotc^eXi, alb. pestemal, bg., sb. pestimal.	6308
pestref (—furi), s. n. - Preludiu în muzica orientală.
Tc. peşrev (Tiktin). Sec. XVIII, înv. 6309
pestr|ţ (—ţă), adj. - Pătat, bălţat, pistruiat.
Sl. pistru (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Cihac, II, 252; Conev 77), cf. păstrăv, pistrui. - Der.
594
ALEXANDRU CIORĂNESCU
pestricat, adj. (pestriţ); pestriciune (var. pestriţie), s. f. (înv., amestec de diferite culori); (îm)pestriţa, vb. (a face pestriţ; a amesteca, a face variat); (îm)pestriţătură, s. f. (bălţătură).	6310
petec (-Ce), s. n. - 1. Bucată, fîşie de material, cîrpă, zdreanţă. - 2. Plasture, astupătură. - 3. Slăbiciune, defect predominant. - Var. petică, petic. Mr. peatic, megl. petic.
Origine necunoscută. Pare cuvînt identic calabr. pettica „fîşie de piele", care este trimis la gr. mxxaxiov > lat. pittacium „bucată de piele", cf. pitac, it. petecchia, sp. petequia (Corominas, III, 713), ca şi sp. pedazo, cat., prov. pedaţ, fr. piece (Puşcariu 1287; REW 6547); dar der. e dificilă (Philippide, Principii, 18), a vrut s-o explice pornind de la vb. a peteci, iar Byck-Graur 19 pornind de la pl.; dar, pe lîngă că nu par convingătoare, aceste explicaţii trec sub tăcere problema accentului. Alte explicaţii nu sînt nicicum suficiente: din gr. jarax „bitumen", ca pată (Candrea, Corn. lit., XXXVIII (1904), 874); dintr-un prerom. *paltika, cf. alb. petke „mic" (Philippide, II, 726; K. Treimer, Beitrăge zur alb. Sprachgeschichte, p. 350; Capidan, Raporturile, 545). Lat. *picticus?
Der. peticar (var. petecar), s. m. (adunător de petice; telal; cizmar care pune petice); peticărie (var. petecărie), s. f. (mulţime de petice, de haine vechi); petici (var. peteci), vb. (a cîrpi; a rupe, a zdrenţui); peticos (var. petecos), adj. (plin de petice); (îm)petecat (var. (îm)peticat, (îm)peteci(), adj. (cîrpit, plin de petice); peticuţ, s. n. (petic; Munt., covor fin); peticări (var. petecărî), vb. (a petici).	6311
peţi (—ţese, — it), vb. - A cere mîna, a cere în căsătorie.
Lat. petere (Philippide, Principii, 44; Densusianu, Hlr., 149; Puşcariu 1202; Candrea-Dens., 1370; REW 6444), prin intermediul unei var. populare *petîre, cf. v.nap. pezzire „a cere de pomană", it. pezzente „cerşetor", sp., port. pedir.
-	Der. peţit, s. n. (cerere în căsătorie); peţitor, s. m. (pretendent; mijlocitor de căsătorii); peţitoare, s. f. (mijlocitoare de căsătorii); pefitorie, s. f. (peţit; îndeletnicirea de a peţi).	6312
petilă (-le), s. f. - Fiecare dintre sforile car-macului.
Sb. petlja „laţ" (Scriban). - Der. petliţă, s. f. (distincţie militară la gulerul uniformei), din rus. petlica „cheotoare" dim. al aceluiaşi cuvînt sl., cf. sb., bg. petlica, pol. petlica, mr. petliţă, „nasture".
6313
petimbroasă (-se), s. f. - Plantă cruciformă, Senecio crucifolius.
Probabil din it pettimborsa (Candrea), care nu e sigur.	6314
petiţă (-ţe), s. f. - Capsă la armele de foc. Bg., sb .petica „călcîi" (Candrea). - Der.peticer (var. petiţar), s. n. (locaşul petiţei).	6315
petrece (-C,-cut), vb. - 1. A trece, a străbate. - 2. A introduce, a face să treacă, a pătrunde. - 3. A conduce, a însoţi. - 4. A vinde, a desface o marfă. - 5. A-şi duce viaţa, a trăi, a-şi umple timpul. - 6. A se menţine, a dăinui. -
7.	A se distra, a se desfăta. - 8. (Refl., înv.) A se sfîrşi, a muri. - 9. (Refl.) A se întîmpla, a avea loc. - Mr., megl. pitrec.
Lat. pertraicere (Tiktin; REW 8842) cu disimi-larea primului r. - Der. petrec, s. n. (joc de copii, în care un grup încearcă să pătrundă într-un loc apărat de grupul advers), deverbal; petrecanie, s. f. (petrecere, sărbătorire; chef, ospăţ; moarte); petrecător, s. m. (însoţitor, escortă), înv., petre-care, s. f. (înv., mod de trai, viaţă; petrecătoare, s. f. (cheotoare).	6316
P?veţ (-ţi), s. m. - Dascăl, cîntăreţ.
Sl. pevîcî (Tiktin). Sec. XVII, slavism cultural, ca şi der. peveţi, vb. (a cînta la biserică); peveţie, s. f. (cîntare bisericească), toate înv.	6317
pezevenghi (-i), s. m. - Codoş, şarlatan, pungaş. - Var. pezevenchiu.	'
Tc. pezevenk > per. pîsăhăng „ghid", (Şeineanu, II, 295; Lokotsch 1658), cf. ngr. 7iE£e0eiaTiţ, alb., bg., sb. pizavenk. - Der. pezevenghe, s. f. (co-doaşă); pezevenglic s. n. (proxenetism, şarlatanie).
6318
pi, inteij. - Exprimă dispreţul. - Var. piu, ptiu. Creaţie expresivă.	-	6319
piastru (-ştri), s. m. - Monedă turcească. Valoarea lui iniţială de 6 drahme a fost redusă la 5 şi jumătate de Mahomed al II-lea, la 5 de Mustafa, la 4 şi jumătate de Abdul Hamid şi la 4 de Selim al III—lea; valorează 40 de parale sau 120 de aspri.
Ngr. mâorpa.	6340
piatră (-ietre), s. f. - 1. Fragment de rocă dură. - 2. Calcul, litiază. - 3. Grindină. - Mr.', megl. katră.	,
Lat. petra (Puşcariu 1303; Candrea-Dens., 1371; REW 6445), cf. it. pietra, prov. peira, fr. pierre, sp. piedra, port. pedra. - Der. pietrar ,(var. petrar), s. m. (cioplitor în piatră; peşte de rîu, Aspre zingel; pasăre, Saxicola oenanthe); pietrean, s. m. (locuitor al oraşului Piatra-Neamţ; pasăre,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
595
Saxicola oenanthe); pietrărie, s. f. (carieră de piatră; meseria pietrarului; bijuterie cu pietre preţioase); pietricele, s. f. pl. (joc de copii), pietriş (var. petriş), s. n. (piatră măruntă, prund); pietroi, s. m. (piatră mare, stîncă); pietros (var. petros), adj. (cu piatră; dur, tare; rece, nemilos; varietate de cireşe); pietroşel, s. m. (cînepar, Cannabina linota; peşti de rîu, Cyprinus albumus, Umbra Krameri); pietmi, vb. (a pava); pietruri, s. f. pl. (produse chimice în general; unguent); împietri, vb. (a hotărnici; a uimi, a ului); împietroşa, vb. (a întări). Pietros (mr. kitros) poate reprezenta direct lat. petrosus (Puşcariu 1317; Candrea-Dens., 1372), cf. it. pietroso.	6341
piaţă (—işţe), s. f. - 1. Scuar. - 2. Tîrg. - Mr. piaţă.
It. piazza, parţial prin ngr. nvctxCfx. (Iordan, Dift., 145), cf. sb., cr. pijaca, mag. piac, REW 6583.
6342
pic, inteij. - Imită zgomotul produs de o picătură în cădere.
Creaţie expresivă, cf. poc, pac, plici şi rădăcina romanică picc- (Koerting 7131; REW 6494. -Der. pic, s. n. (picătură, strop; puţin, cantitate mică), cf. mr. k 'ic, megl. chică, alb. pike, calabr. picca; pica, vb. (a picura; a face să picure; a cădea; a surveni; a veni pe neaşteptate), cf. alb. pikon, mr. k’icu, k’icare, megl. pic, picaţi; picat, adj. (pestriţ, pătat); picat, s. m. (picurat; cădere); picăţea, s. f. (bulină pe stofe; nostim,'atrăgător); picătoare, s. f. (Trans., vas pentru untură care se pune sub grătar); picătură, s. f. (strop; gută), format din pica ca sburătură de la sb'ura; picura, vb. (a cădea strop cu strop; a asuda; a dormita), de la pl. picuri, ca pica de Ia sing. pic; picur, s. n. (picurare); picură, s. f. (burniţă); picurătoare (Var. picătoare), s. f. (rar, pipetă); picuriş, s. n. (picurat; loc unde se prelinge apa); picuş, s. n. (strop; vin, băutură; cîştig neaşteptat, remunerare neaşteptată a unui funcţionar); picui, vb. (a picura); picoti, vb. (a dormita); picoteală, s. f. (toropeală); întrumpic, adv. (Trans., amănunţit); întrumpica, vb. refl. (a se înţelege), cf. D. Maniu, Cah. S. Puşcariu, I, 188-93.	6343
pîc, interj. - 1. Imită zgomotul unui pocnet sau al unei rupturi. - 2. Imită zgomotul produs de fumatul cu pipa.
Creaţie expresivă. - Der. pică, s. f. (Mold., pipă, lulea); pîcîi, vb. (a fuma din pipă).	6344
pică (—ci), s. f. - 1. Vîrf de lance, la jocul de cărţi. - 2. Resentiment, ciudă, necaz. - Mr. pică „resentiment".
Fr. pique, sensul al doilea poate prin intermediul
ngr. mxa şi numai indirect din it. picca (Cihac, II, 254; Meyer, Neugr. St., IV, 71), ven. pica. -Der. picador, s. m. (la luptele cu tauri, asistent al toreadorului), din sp. prin intermediul fr.; picant, adj. (condimentat), din fr. piquant; picher, s. m. (vînător călare; cantonier), din fr. piqueur; pichet, s. n. (ţesătură de bumbac), din fr. pique, cf. rus piket; pichet, s. n. (joc de cărţi; par, ţăruş; clădire de grăniceri), din fr. piquet, it. picchetto, ultimul sens cu var. bechet, din tc., rus. beket; picheta, vb. (a marca prin picheţi, a trasa), din fr. piqueter; pichetaş, s. m. (soldat de la un post de frontieră).
6345
pichire (—ri), s. f. - Bibilică (Numida melea-gris). - Var. piche, pichere, picură.
Origine îndoielnică, dar sigur legată de ngr. TiomXoţ „pestriţ", cf. numele sp. Originea imitativă (Scriban) pare mai puţin probabilă. 6346
pichirisi (-sesc, —it), vb. refl. - A se simţi .jignit, a se supăra. - Var. picarisi.
Ngr. 7tiKpîCfi), aorist ejuKptaoc (Graur, BL, IV, 108; Gâldi 227); în var. este evidentă încrucişarea cu fr. se piquer.	6347
pici (—i), s. m. - Avorton, stîrpitură.
Tc. pig „bastard" (Lokotsch 1653; T. Papahagi, Etimologii, Bucureşti 1940). Relaţie cu rădăcina romanică *picc- (Puşcariu 1304; Tiktin) pare incertă.	6348
picior (—oare), s. n. - 1. Membru inferior la om şi fiecare dintre membrele care ajută la deplasare la celelalte vieţuitoare, labă. - 2. Gambă, but, coapsă. - 3. Bază, sprijin. - 4. Măsură de lungime. - 5. Metru poetic. - 6. Normă, stil. - 7. Dîmb, deluşor. - 8. Coadă sau mîner de coasă. -9. (Olt.) Claie de 13 snopi. - Mr. (ci)cior, megl. picior, istr. picioru.
Lat. petiolus (Diez, II, 53; Puşcariu 1300; Candrea-Dens., 1371; REW 6324a), cf. sp. pezuelo. Cuvînt de uz general (ALR, I, 55). - Der. picioroangă (var. piciorong), s. f. (înv., cîrjă; cataligă, papainog; pasăre cu picioare lungi); picioruş, s. n. (picior mic; un anumit fel de a tricota; beţigaş de literă); picioruşe, s. f. (Banat, trepied); împicioronga, vb. refl. (a se pune pe picioare).	6349
pîclă (—le), s. f. - 1. (înv.) Mlaştină, băltoacă.
-	2. Zăpuşeală, zăduf. - 3. Ceaţă, negură.
SI. pîklu, „ceaţă, întunecime; iad" (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Cihac, II, 236; Conev 36), cf. bg. paklu, sb. paklo, rus., rut. peklo, mag. pokol.
-	Der. pîclos, adj. (ceţos); împîclit, adj. (umezit, brumat); pîclisit, adj. (Mold., diabolic, infernal).
6350
596
ALEXANDRU CIORĂNESCU
piclui (-UŞSC, -it), vb. - A cerne. - Var. pitlui.
Rut. pytljuvaty (Tiktin; Candrea), cf. pol. pyt-lowac, ceh. pytlovati. - Der. piclă, adj. (fină), se zice despre făină.	6351
picni (-nesc, —it), vb. - 1. (înv.) A fixa, a determina. - 2. A ajunge, a atinge, a ţinti.
Slov. pikniti „a înţepa", sb. piknuti „a puncta", din sl. piku „vîrf* (Tiktin).	6352
picolo, s. m. - Ajutor de ospătar.
It. piccolo „mic".	6353
picta (-tez, -at), vb. - A zugrăvi, a face o pictură.
Lat. *pictare (sec. XDC), dubletul lui păta. -Der. pictor, s. m., din lat. pictor (sec. XIX); pictură, s. f., după it. pittura; pictural, adj., din fr. pictural.	-	6354
piculină (-ne), s. f. - Flaut mic.
It. piccolina (Candrea), cf. pol. pikkulina, rus. pikytika.	6355
piedică (-ci), s. f. - 1. Frînghie sau lanţ cu care se leagă picioarele dinainte ale cailor pentru a-i opri să fugă. - 2. Obstacol, stăvilar. - 3. Dificultate, nevoie. - 4. Oprire a cuiva cu piciorul.
-	5. Panglică, sau cordon cu care se leagă picioarele morţilor. - 6. Frînă. - 7. Siguranţă la armele de foc. - 8. Cureaua cizmarului. - 9. Ftîna de la războiul de ţesut. - Var. pedică, piedecă. Mr. k’adică, megl. pţdică.
Lat. pedica (Puşcariu 1306; Candrea-Dens., 1176; REW 6347), cf. it. piedica (calabr. pedica, pedacchiă), prov. petge, fr. piege, gal. pega, astur. pielga, alb. penge, ngr. (neSotoXa). - Der. pie-dicuţă, s. f. (talpa-ursului, Lycopodium clavatum).
-	Cf. împiedica.	6356
piediri (—ni), s. m. - Primele fire de urzeală neţesute. - Var. piedin, s. n., chiedin. Mr., megl. piadin.
Lat. *pedînus, de la pedem (Candrea, Cottv. lit. XXXVIII, 881-5; Puşcariu 1307; Candrea-Dens., 1378; REW 6354), cf. it. pedano, pedene, periero, sicii., pedinu. Alb. pedim pare să provină din rom. (Jokl, RF, II, 246).	6357
piele (—ei), s. f. - 1. Ţesut care acoperă corpul animalelor; epidermă. - 2. Pieliţă; piele de animal jupuită şi prelucrată. - 3. Curea, iuft. - Var. (Mold.) chele. Mr. chiale, niegl. chialie.
Lat. pellem (Puşcariu 1309; Candrea-Dens.,: 1379; REW 6377), cf. it., port. pelle, prov. pel, fr. peau, sp. piei. Cuvînt de uz general (ALR, I, 3).
-	Der. pielar, s. m. (meseriaş care prelucrează piei), pielărie, s. f. (mulţime de piei; atelierul,
meseria de pielar); pielcea (var. pielcică, pielcufă), s. f. (piele, mai ales de miel), cu suf. -cea (după Candrea-Dens., 1380 şi Iordan, Dift., 59, din lat. *pellicelld)\ pieliţă, s. f. (piele; membrană; ten); pielos, adj. (Trans., neted, alunecos); pieli, vb. (a jupui); împielifa, vb. (a incarna); impieliţat, adj. (îndrăcit, neastîmpărat), în loc de drac împielifat.
6358
pişmn (-nuri), s. n. - Făină de grîu care se amestecă cu mălai sau serveşte la piăjitul cărnii.
-	Var. pielm, ch(i)elm, chiim(ă).
Lat. pegma, din gr. 7t%«x „consistenţă; materie coagulată", cf. sp. pelmazo (REW 6364; Corominas, III, 919). Legătura cu sl. piseno „făină" (Cihac, II, 255), cu gr. jieX^ux „talpă" (Tiktin) sau cu alb. mjel „făină" (Scriban) este îndoielnică. -Der. împielma (var. închelmă), vb. (a amesteca făina de grîu cu cea de porumb; a îndesi, a face mai consistent); chelmeci, vb. refl. (Trans., a se îmbăta), tratament expresiv al aceluiaşi cuvînt.
6359
piept (-turi), s. n. - 1. Torace. - 2. Sîn, mamelă, ţîţă. - 3. Coastă, pantă. - 4. Plastron, pieptar de cămaşă sau de bluză. - Mr. chieptu, megl., istr. chiept.
Lat. pectus (Puşcariu 1310; Candrea-Dens., 1382; REW 6335), cf. it. petto, fr. pir, sp. pecho, port. peito. Cu sensul 4 este m., pl. piepţi (cf. Caragaţă, BF, III, 35). Cuvînt de uz general (ALR,
I,	39). - Der. pieptar, s. n. (vestă, ilic; platoşă; partea din faţă a cămăşii; curea lată care se trece peste pieptul unui cal înhămat); pieptăraş, s. a (ilicel; obiect de îmbrăcăminte pentru sugari); pieptiş, adv. (direct, faţă în faţă); pieptos, adj. (robust, puternic; arogant, înfumurat); pieptoşa (var. pieptoşi), vb. refl. (a se îngîmfa, a se făli).
-	Din rom. provin bg. keptar (Capidan, Rapor-
turile,' 205), rut. kyptăr (Miklosich, Wander, 17; Candrea, Elemente, 402).	6360
pieptene (-ni), s. m. - Obiect de toaletă pentru păr, darac. - Mr., megl. chiaptine, istr. coptir.
Lat. peciînem (Puşcariu 1312; Candrea-Dens., 1383; REW 6328), cf. it. pettine, prov. penche, fr. peigne, sp. peine, port. pente. - Der. pieptăna, vb. (a da cu pieptenele prin păr; a dărăci; a curăţa, a cizela, a îngriji), care ar putea reprezenta lat. pectînăre (Puşcariu 1311; Candrea-Dens., 1384; REW 6329), cf. mr., megl. chiaptin; pieptănariţă, s. f. (creasta-cocoşului, Cynosurus cristatus); pieptănătură, s. f. (coafură, frizură), cf. lat.med. pectinatura; pieptănaş, s. m. (pieptene mic); pieptenel, s. m. (darac); pieptănar, s. m. (fabricant de piepteni); cheptene, s. m. (Arg., bou). 6361
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
597
pişrde (-d, -dut), vb. - 1. A rămîne fără, a nu mai avea. - 2. A risipi, a irosi. - 3. A se rătăci.
-	4. A distruge, a extermina. - 5. A duce la pierzanie. - 6. A fi înfrînt. - 7. A avorta. - 8. (Refl.) A fi năucit, cuprins de emoţie. - Var. înv. piarde. Mr. cherdu, chiardire, megl., perd, peardiri, istr. pierd.
Lat. perdere (Puşcariu 1314; Candrea-Dens., 1385; REW 6403), cf. it. perdere, prov., fr., cat. perdre, sp., port. perder. - Der. pierzare (var. pierzanie), s. f. (moarte năprasnică); pierzător, adj. (nimicitor); răspiarde, vb. (a duce la pieire), sec.
XVII,	înv.; pierde-vară, s. m. (vagabond, golan).
6362
pieri (—r, — it), vb. - 1. A dispărea. - 2. A muri. - 3. A muri năprasnic, a sucomba. - Var. mold. peri. Mr. cher, chirire, megl. per, periri.
Lat. penre (Puşcariu 1313; Candrea-Dens., 814; REW 6415), cf. it. perire, prov., cat. perir, fr. perir, sp., port. perecer. Cuvînt de uz comun (ALR, II, 286-87). - Der. piericiune (var. peri-ciune), s. f. (dispariţie, moarte), pe care Candrea îl trimite, probabil fără motiv, la lat. peritionem; pericios (var. piericios), adj. (vătămător, stricător), pe care Tiktin îl consideră în mod echivoc ca format după lat. pemîciosus; pieire, s. f. (pierdere, moarte), infinitiv fals în loc de pierire, cu pierderea lui r ca în pieri > piei; pierit (var. perit), adj. (dispărut, sfîrşit; palid); pierit, s. n. (sifilis); pieritor, adj. (mortal, caduc); nepiertior, adj. (imortal); pieritură, s. f. (căzătură, mortăciune; Trans., semănătură cu plante pipernicite, rare); răspieri, vb. (a dispărea), rar.	6363
piersic (-ci), s. m. - Specie de pom fructifer (Prunus persica). - Var. înv. chiarsic, chiarsăc, mold. persic (şi der.). Mr., megl. chiarsic.
Lat. (maius) persîcus (Diez, I, 314; Candrea-Dens. 1387. REW 6429), cf. it.pesca, calabr. p(i)ersica, prov. persega, fr. peche, sp. prisco (varietate de piersică), port. pecego, basc. mersika.
-	Der. piersică, s. f. (fructul piersicului), cf. alb.
pieske (Philippide, II, 651); piersiciu, adj. (de culoarea piersicii). Rut. persyk provine din rom. (Candrea, Elemente, 406), ca şi, probabil, rus. persik (părerea lui Sanzewitsch 207, cum că rom. ar proveni din rusă, nu e posibilă).	6364
piersica (-C, -at), vb. - A lovi, a bate tare.
-	Var. pierseca.
Lat. persecăre, „a extermina" (Bogrea, Dacor.,
I,	249; REW 6425a; Rosetti, I, 170), Der. din piersică (Tiktin; Spitzer, Dacor., III, 654; cf. Bogrea, Dacor., IV, 841) nu e probabilă. 6365
piesă (-Se), s. f. - Bucată, parte.
Fr. piece.	6366
pietşte, s. f. - Milă, evlavie, veneraţie, devotament.
Lat. pietatem (sec. XIX). - Der. impietate, s. f. (lipsă de pietate); pios, adj., din fr. pieux; pietos, adj., fără întrebuinţare, cuvînt forţat la Odobescu după it. pietoso.	6367
piez (-zi), s. m. - 1. (înv.) Picior. - 2. (în expresia în piez). în curmeziş, peste. - Var. chezi, cheji. Mr. peză „glumă".
Lat. pedem (Puşchilă, Anuar de Geografie, II, (1911), 159; Puşcariu, Dacor., I, 415; Scriban, Arhiva, XXIX, 49; Drăganu, Dacor., II, 611; Puşcariu, Lr., 199), cf. REW 6439. Sensul de „picior", propriu tuturor der. romanice, există şi în rom., cf. va grăi omului cuvinte bune, şi le va grăi cu hiclenşug, de-l va batjocori, adică va grăi peste piezi (îndreptarea Legii); unde peste piezi stă în locul expresiei actuale peste picior, cf. fr. par-dessus la jambe (Tiktin traduce rău acestă exprimare, cum că ar însemna „a vorbi cu dublu înţeles"). Pentru a înţelege evoluţia semantică, trebuie să pornim de la ideea banală, că ziua cuiva ar fi bună sau rea după cum se iese din casă cu
i	piciorul drept sau cu cel stîng înainte; de aici în piezi „după cum se iese bine sau rău, nesigur"; în piezi buni „cu piciorul drept, sub auspicii bune"; în piezi răi „fără noroc, în ceas rău". Var. cheji, s. m. pl. (Mold., dispoziţie, chef, stare de spirit) este normală fonetic şi semantic.
Der. pieziş, adv. (în curmeziş); împiezişat, adj. (întretăiat, oblic); piază, s. f. (şansă, noroc, dispoziţie, chef, gust), sing. refăcut după pl. piezi;
' piezos, adj. (nefericit, de rău augur; nenorocit, fără noroc).	6368
piftie (—ii), s. f. - Gelatină de came, răcituri. -Var. Banat pifiui.
Ngr. nryxp], din ngr. m\xrr\ „gelatină" (Cihac, II, 686), cf. tc. pihti, bg. pihtija, sb. pitija. După Lokotsch 1670) din per. ptihti „gelatină" care pare să fie acelaşi cuvînt.	6369
pihotă (—te), s. f. - Infanterie. - Var. piotă.
Rus., ceh. pechota, pol. piechota (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Cihac, II, 254; Conev 122). Probabil cuvînt identic cu pi/ai, s. f. (infanterie), der. pifian, s. m. (infanterist), cu schimbarea lui h
>	fi, ca vîrfi praf etc. (după Iordan, BF, IV, 188, din pif, interj, care imită zgomotul de împuşcătură). - Der. pi(h)otaş, s. m. (infanterist).
6370
pîine (-ni), s. f. - 1. Produs alimentar de panificaţie, pită. - 2. (Mold.) Grîne, cereale. - 3. (înv.) Lan de grîu, holdă. - 4. Serviciu, slujbă, post. - Var. mold. pîne. Mr. pîne, megl. poini, istr. păre.
598
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Lat. panetn (Puşcariu 1320; Candrea-Dens., 1388; REW 6198), cf. it. pane, prov., cat. pa, fr. pain, sp. pan, port. păo. - Der. pîinar, s. m. (brutar); pîinărie, s. f. (bm&ns.y,pî(i)nişoară, s. f. (varietate de ciuperci, Russula integra). 6371
pîj (-juri), s. n. - Canea, robinet.
Rus. pyn (Tiktin). în Mold.	6372
Pil, interj. - Cuvînt cu care se îndeamnă cîinii de vînătoare.
Fr. pille < it. piglia.	■ 6373
pil (-Iuri), s. n. - 1. Vargă, băţ. - 2. (Olt.) Bici, cravaşă.
Origine incertă. Ar putea fi vorba de un lat. *pillum, cf. pilla > piuă, în loc de pila „stîlp“ şi pilum „suliţă"; în acest caz ar fi însemnat la început „piuă". Nu e constatată o pronunţare palatalizată, care ar proba acest etimon; în plus, se mai consideră ca der. de la pil, cuvintele pilos (var. chilos), adj. (puternic, rezistent; încăpăţînat, îndărătnic) şi pilug (var. chilug, v. aici). 6374
pilă (-le), s. f. - 1. Raşpă. - 2. Protecţie, recomandare. - 3. (Banat) Joc de copii. - Mr. pilă.
Sl. pila „ferăstrău" (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 255; Conev 66), cf. bg., sb., cr., ceh., rus. pila. - Der. pili, vb. (a fasona cu pila); pilitură, s. f. (pilit; ceea ce cade de la pilit).	6375
pilă (—le), s. f. - 1. Grămadă, teanc. - 2. Dispozitiv ce transformă energia chimică în energie electrică (pilă electrică).
Fr. pile.	6376
pilaf, (—furi), s. n. - Orez fiert cu unt, mîncare orientală. - Mr. pilaf, megl. pileaf.
Tc. pilav (Roesler 601; Şeineanu, II, 295; Lokotsch 1656; Ronzevalle 59), cf. ngr. JuXcopi, bg. pilav, it. pilao, fr. pilaf pilaw. - Der. pilafgiu, s. m. (mîncător de pilaf; turc), din tc. pilafc6371
pilar, (-ri), s. m. - (Banat) Negustor ambulant de zarzavaturi şi alte mărfuri comestibile.
Sb. piljar (Candrea). - Der. pilăriţă, s. f. (precupeaţă).	6378
pîlc (—curi), s. ri. - Trupă, gloată, mulţime. -Var. polc.
Sl. pluku „grămadă" (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 239), din germ. Volk (Miklosich, Fremdw., 118), cf. pol. polek, pufk, rus. polk. -Der. pîlcui, vb. refl. (înv., a se grupa, a se aşeza în ordine); polcovnic, s. m. (înv., colonel, comandant de regiment), din pol. poikownik, rus. pol-. kovnik, mai ales în Mold. Din rom. provine ngr. noXxo'Pvixoq (Meyer, Neugr. St., II, 77).	6379
pildă (-de), s.f.- i . Parabolă, alegorie, fabulă.
-	2. Proverb, zicătoare. - 3. Exemplu, model.
Mag. pelda (Cihac, II, 520; Bogrea, Dacor., III,
409), din germ. Bild. Sec. XVII. - Der. pild(u)i, vb. (a da ca exemplu; a certa, a dojeni; refl., a lua exemplu, a imita); nepilduit, adj. (fără exemplu); pilduitor, adj. (exemplar).	,	6380
pili (-lese, —it), vb. - 1. A bea, a trage la măsea. - 2. (Refl.) A se chercheli, a se afuma. -Var. chili.
Ţig. pi-, part. pilo „a bea" (Vasiliu, GS, VII,
, 122; Graur 180; Juilland 171). - Der. pileală, s. f. (băuturi, beţie); pilangiu, s. m. (beţiv); chilaci, s. m. (Mold., beţiv), cf. ţig. sp. pile „beţiv" (Besses 130).	6381
pîlnie (-ii), s. f. - 1. Leică. - 2. Pavilion al instrumentelor muzicale de suflat.
Sl. pluniti „a umple" (Miklosich, Slaw. Elem., ,36; Cihac, II, 241; Tiktin), cf: bg. pălno „plin", pălnenie „umflare".	6382
pilot (-ţi), s. m. - Stîlp, pilon.
Fr. pilotis. Omonim aţ \m pilot, s. m. cîrmaci, din fr. pilote.	6383
pilotă (-te), s. ,,f. (Mold.) Plapumă de puf. -Var. chilotă. ■
-	Ngr. xoîlov „gol", xoiXony;, xoiXa>na „cavitate", fiindcă plapuma este exagerat de groasă şi de moale. Legătură cu germ. Pfiihl „pemă" (Cihac, II, 255; Scriban) şi cu ngr. it&unoc, „de fetru" (Tiktin) este nesigură.	6384
pîlpîi (-i, —it), vb. - A arde cu flacără.
Creaţie expresivă (Iordan, BF, II, 176), cf. fîlfii, gilgîi, dîrdîi, bîlbîi etc. - Der. pîlpîială (var. pîlpîitură), s.' f. (acţiunea de a arde). Cf. plăpînd.
6385
pîlş (—şi), s. m. - Hîrciog (Myoxus avella-narius). - Var. pis, pîluci.
Sl. pluchu (Tiktin; Byck-Graur 27).	6386
pin (-ni), s. m. - Arbore (Pinus silvestris). -Mr. chin, megl. pin.
Lat. pînus (Puşcariu 1318; Candrea-Dens., 1389; REW 6519), cf. it./ sp. pino, prov., cat., pi, fr. pin, port. pinho. - Der. pinos, adj. (de pin).
6387
pînă, prep. - 1. Exprimă ideea de limită în timp sau în spaţiu. - 2. (Conj.) Cîtă vreme, atîta timp cît. - Var. părtă. Mr. pînc(ă), megl. pănă, pon, istr. pire, pir.
Probabil din lat. paene(ad), cf. Cipariu, Gram., . 39; Puşcariu 1319; Tiktin; REW 6669, dar der. nu este Clară. Etimonul lat. *pro ad (Creţu 355) este improbabil. Se foloseşte împreună cu alte prep. (pînă la, pînă spre, pînă în etc.), cînd nu este înaintea unui adv. Cu rol de conj. se foloseşte şi
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
599
în combinaţie pînă ce, pînă cînd, pînă unde. Cf. Moser 439.	6388
pincă (—ci), s. f. - (Arg.) Bani, parale.
Germ. Pinke „cutia de bani Ia jocurile de cărţi" (Vasiliu, GS, VII, 122).	6389
pindi (—dese, — it), vb. - A urmări, a spiona, a iscodi.
Sl. pqditi „a împinge, a îmboldi" (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Miklosich, Lexicon, 764; Cihac, II, 255; Byhan 326). - Der. pîndă, s. f. (urmărire), deverbal; pîndaci (var. pîndef, pînditor), adj. (urmăritor); pîndar (var. pîndaş), s. m. (urmăritor, paznic, supraveghetor) din sl. pqdarî, cf. mr., megl. păndar, bg. pădar, pudar, sb. pendar; pîndărit, s. n. (slujba şi salariul pîndarului); pîndiş, s. n. (pîndă).	6390
pingăli (-Iese, -it), vb. - (Trans.) A picta, a zugrăvi, a mîzgăli.
Mag. pingălni (Candrea).	6391
pîngărj (-rşsc, -it), vb. - A profana, a murdări. - Mr. pîngînescu, pîngînire, megl. (spugănes, spugăniri).
Din păgîn, „necredincios", prin intermediul unei forme *păngîn, cu n propagat (Philippide, Principii, 44; Philippide, II, 649; Meyer, Alb., St., IV, 80; Tiktin; REW 761; Iordan, Dift., 65; Densusianu, GS, II, 20), cf. sl. (u)puganiti „a profana", de la poganii „păgîn". Der. din sl. sau din alb. pegere (Puşcariu 1244) nu pare convingătoare. -Der. pînganie, s. f. (Olt., cîine, răutăcios, infam); pîngară, s. f. (sacrilegiu, infamie; răutăcios, necredincios); pîngăriciune, s. f. (înv., profanare); pîngăritor, adj. (profanator).	6392
pingea (—şle), s. f. - Talpă de Încălţăminte.
Tc. (per.) pence (Şeineanu, II, 295; Loebel 76; Lokotsch 1620), cf. alb. pandze (Meyer 318), bg. pence, sb., cr. pendze (Cihac, II, 250). - Der. pingeli, vb. (a bate pingele; ă înşela, a escroca; a trage pe sfoară) pentru sensul al doilea cf. papugiu. potlogar, potcovi; pingelui, vb. (a pune pingele), rar; pingeluială, s. f. (dresul pingelelor).
6393
pintă (—te), s. f. - Măsură de capacitate de circa un litru.
Mag. pint, pol., slov. pinta (Cihac, II, 255), din germ. Pinte. Rar, în Trans.	6394
pinţă (—ţe), s. f. - Rozător de cîmp (Alactaga saliens). - Var. chinţă.
Origine îndoielnică. în Munt. Trebuie să fie cuvînt expresiv, bazat pe chiţ „interjecţie emisă de şoarece", cu infix nazal; sau mai sigur, pornind de la *piţ- „mic", cf. pi/ă, pănţăruş.	6395
pinţăl (-le), s. n. - (Trans.) Briceag.
Origine nesigură; din mag. pengeel, după Candrea.	6396
pîntece (-e), s. f. - Abdomen, burtă. - Var. pîntec, pîntic(e). Mr. pîntic(ă), pîntiţe, megl. pqntiţi.
Lat. pantîcem (Diez, I, 302; Puşcariu 1321; Candrea-Dens., 1392; REW 6207), cf. it panda, (calabr. păntici), prov. pansa, fr. panse, cat. panxa, sp. panza, port. panga, alb. plendes (Philippide, II, 650). Uz general, rar în Munt (ALR, I, 42). -Der. pîntecare (var. pîntecăr(a)ie, s. f. (diaree); pîntecos (mr. pînticos), adj. (cu burtă mare), poate direct din lat. pantîcosus (Puşcariu 1322; Candrea-Dens., 1393). Cf. spinteca.	6397
pinten (—ni), s. m. - 1. Obiect de metal la cizmele călăreţilor. - 2. Formaţiune cornoasă la piciorul cocoşului. - 3. Dig, zăgaz, contrafort -
4.	(Trans.) Năframă pe care mireasa o dăruieşte mirelui la nunţile populare. - Var. pintene, Mold. pintin.
Sl. pţtino „călcîi" (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Cihac, I, 223; Byhan 325), cf. pol. piţta, „călcîi", lituan pentinnas „pinten". - Der. pintenaş, s. m. (nemţişor, Delphinium consolida); pintenat (var. împintenai), adj. (prevăzut cu pinteni); împintena, vb. (a da pinteni, a îmboldi); pintenel, s. m. (nemţişor, plantă; Trans., văl de mireasă). Din rom. provine sb. pintjena (Dacor., X, 34). 6398
pintenog (-oagă), adj. - (Despre cai) Cu pete (albe) în jurul gleznei.
Sl. pţtonogu (Cihac, II, 228; Tiktin; Conev 83), din sl. pgto „piedică" şi noga „picior", cf. sb., cr. putonoga. - Der. pintenog, s. m. (cal cu pete pe glezne; fam, ofiţer); pintenoagă, s. f. (oaie cu pete albe pe picioare; şofiănaş, Carthamus lanatus).
6399
pînză (—ze), s. f. - 1. Ţesătură. - 2. Ţesătură cu care se acoperă faţa morţilor. - 3. Giulgiu. -
4.	Ţesătură de păianjen. - 5. Velă (la nave). - 6. (Mold.) Plasă de pescuit. - 7. Albeaţă pe ochi. -
8.	Strat, rînd, văl. - 9. Extindere, suprafaţă. - 10. Tablou, pictură. - 11. Lamă de ferăstrău. - 12. Lamă de topor. - Mr. pîndză, megl. pqndză, istr. pănzţ.
Lat. *pandea „ţesătură", probabil rezultat din încrucişarea lui pannus cu brandeum, cf. brînză, brîu. Etimonul este admis în general, dar explicaţia lui diferă de la autor la autor: der. din pondere „a întinde" (Puşcariu 1373; Tiktin; REW 6190; Densusianu, GS, II, 320); sau în loc de *pannea < pannus (Skok, Arhiv za arbanăsku Starinu, I, 15, cf. Rosetti, I, 161). Der. din tracul
600
ALEXANDRU CIORĂNESCU
penza (Pascu, I, 191) legată de gr. mivr| este dubioasă, ca şi legătura cu gr. 7!£Vlţo|!oa „a ţese".
Der. pînzar, s. m. (fabricant sau vînzător de pînză); pînzărie, s. f. (atelier, prăvălie); ptnzălură, s. f. (ţesătură, pînză; fular; lenjerie, rufârie); pînzea, s. f. (bucată de pînză fixată la gherghef); pînzet, s. n. (rufărie, albituri) se foloseşte mai ales la pl., pînzeturi; pînziş, s. n. (înveliş, strat); pînzui, vb. (a înfăşură un mort în giulgiu; a ascuţi securea; a echipa o ambarcaţie); împînzi, vb. (a întinde, a răspîndi, a desfăşura; a acoperi, a ocupa, a invada).
6400
pipă (-pe), s. f. - Lulea.
Mag., pol., ceh.pipa (Miklosich, Fremdw., 116; Cihac, II, 256; REW 6522a; Gâldi, Dict., 151). -Der. pipa, vb. (a fuma pipă); pipător, s. m. (Trans., fumător).	6401
pipăj (-ij -jt), vb. - 1. A atinge, a palpa. - 2. A dibui, a căuta pe dibuite. - 3. A tatona, a explora. - 4. A mîngîia o persoană. - 5. (Refl., înv.) A se atinge. - Var. (pers. I) pipăesc.
Sl. pipaţi (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 256; Conev 94), cf. bg. pipam, sb. pipaţi. Uz general (ALR, I, 91). - Der.pipăială, s.f. (acţiunea de a pipăi; sondare, tatonare); pipăit, s. n. (pipăire); pipăituri, s. f. (acţiunea de a pipăi); pipăibil, adj. (palpabil), format după fr. palpăble; achipui, vb. (Mold., a căuta pe dibuite).	6402
piper (-ri), s. m. - Plantă tropicală cu fructele folosite drept condiment (Piper nigrum). - Mr., megl. piper.
Sl. piperi (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Miklosich, Fremdw., 121; REW 6521; cf. Vasmer, Gr., 116), cf. sl. pipru, bg. piper, ngr. mnept. -Der. piparcă (mr. pipercă), din mag. piperka (după Tiktin, Candrea şi Gâldi, Dict., 151, din mag. păprika); pipăruş (var. piperuş), s. m. (Mold., ardei; piperul-lupului, Asarum europae-um; dans tradiţional); pipera (var. pipăra), vb. (a pune piper); piperat, adj. (cu piper; picant, excitant; foarte scump, exorbitant); pipemifă, s. f. (piperul-lupului; cimbru, Satureia hortensis; vas pentru piper măcinat), din pol.pipemicza (Cihac,
II,	256), bg. pipemica (Conev 64) sau din piper cu suf. -ni/ă. Din rom. provine ngr. Ttutepăţo; (asezonat cu piper).	6403
pipiric (-ci), s. m. - Corcitură, stîrpitmă. -Var. pipiriit, piperig.
Creaţie expresivă, cf. cicili, giugiuli, rut. pid-pirka „stîrpitură" (după Candrea, rut. este etimonul rom.) ngr. mampiYxoţ „stîrpitură", sp. pipirigallo, pipiripao, pipiritana etc. în Bucov. Este cuvînt
identic cu pipirig (var. fipirig), s. m. (stuf, Juncus etfusus, Scirpus lacustris; rogoz, Heleocharis pal-ustris; plantă ecvisetacee, Equisetum hiemale), pe care Cihac, II, 242 şi Tiktin le trimit la papură, cu mică probabilitate, şi \& pirpiriu, adj. (plăpînd, slăbănog), cu r infix, a cărui corespondenţă cu tc. pirpiri „grosolan" (Loewe 69; Tiktin; Candrea) trebuie să fie întîmplătoare.
Der. pipiriguf, s. m. (rogoz); pipirigufă, s. f. (păiuş, Aira cespitosa); pipigioi, s. m. (Trans., măzăriche sălbatică, Orobus vemus); pipernici, vb. refl. (a se zgîrci, a se contracta; a se atrofia, a slăbi), în al cărui prim sens pare să fi intervenit
o	încrucişare cu piper, condiment (de la pir, plantă, după .Tiktin; de la piper după Scriban); pipemicie, s. f. (zgîrceală, atrofie); pimici, vb. (a slăbi); pimiceală, s. f. (aspect pipernicit); pierd (var. chirci, închirci), vb. (a se opri din creştere), cf. sgîrci, sbîrci. Pentru familia lui pirpiriu, cf. firjiriu, firfiric.	6404
pipit (-te), s. n. - Ţesătură cu pătrăţele sau romburi în două culori diferite care alternează între ele. - Var. pipită, pepit(ă).
Germ. Pepita(stoff) (Candrea).	.6405
pipotă (—te), s. f. - Stomac de pasăre, rînză. -Var. chipotă, Trans. picotă. ; ,
Ngr. ''EtpTjTtara, din gr. rptap, rpatoţ „ficat", ca ngr. âpiraioq din gr. înnog, sau ngr. e<pdotXcona din gr. râtXuna Ca în ultimul caz (ecprircXtDjm > 7idtJiXa>na), ‘'eipi'paxa ar fi trecut la "'minaret, prin asimilare. Rezultatul normal, *pipătă s-a modificat datorită influenţei consoanei, ca sl. domaliti > domoli, sl. mamiti > momi. Alte explicaţii nu par suficiente: din ceh. pipaţi „a privi" (Cihac, II,
256), cf. rut. pipotî „cobe, ţîfnă" (Scriban); din gr. TţTtocp încrucişat cu ficatum (Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 435; REW 4108); în legătură cu sl. pqpuku „buric" (Tiktin).	6406
pir, s. m. - Plantă (Agropyrum repens).
Sl. pyro „alac“ (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Cihac, II, 257; Conev 47), cf. sb., cr. pir „secară".
6407
pîr, interj. - Imită trosnetul, zgomotul unei lovituri, pocnitura unui lemn uscat etc.
Creaţie expresivă, cf. hîr, mîr, bîr, cîr, pîr/. -Der. pîrii, vb. (a pocni, a trosni, a arde cu seîntei); pîrîit, s. n. (pocnet, trosnet); pîrîitoare, s. f. (morişcă; specie de lăcustă, Psophus stridulus), cf. cîrîitoare; pîrîitură, s. f. (trosnet); pîrii, vb. (a trosni, a pocni).	6408
piramidă (-de), s. f. - Monument funerar pentru faraoni.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
601
Mgr. nupajiiţ (sec. XVIII, cf. Gâldi 227) şi apoi din fr. pyramide. - Der. piramidal, adj. din fr.
6409
pirandă (-de), s. f. - Amantă, combină. -Vax.-chirandă.
Ţig. pir ano, pirandă, pirani (Tiktin; Graur 182; Juilland 171), din pirav- „a se împreuna", cf. ţig. sp. pirandă „adulter" (Besses 132). Der. din ngr. xupoc nou „doamna mea" (Pascu, Etimologii, 49) sau din gr. XEtpavGoţ (Bogrea, Dacor., IV, 179; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 226; Gâldi 102) nu e posibilă.	6410
pîrcălab (-bi), s. m. - 1. în Mold., boier, administrator al unei cetăţi sau al unei fortăreţe, căpitan şi guvernator al unei provincii, atestat de la 1448. - 2. în Munt. şi Trans., strîngător de biruri.
Germ. Burggraf (< burcgrăve), prin intermediul mag. porkolăb (Miklosich, Fremdw., 119; Cihac, II, 520; Gâldi, Dict., 95). - Der. pîr-călăbeasă (var. pîrcălăboaie, pîrcălăbifă), s. f. (soţia pîrcălabului); pîrcălăbie, s. f. (funcţia de pîrcălab; instituţia condusă de pîrcălab); pîrcălă-besc, adj. (de pîrcălab).	6411
pîrci (—i), s. m. - Ţap. - Mr. pir ci, megl. părci. Sb. pre, cr. pere, cf, ceh. prk, bg. părc, alb. pere (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 245). -Der. pîrci, vb. refl. (a se împerechea ţapul cu capra), din sb. preati, cr. percati se; pîrcit, s. n. (împerecherea caprelor); pîrcelivă, adj. f. (oaie cu bot mare); pîrciui, vb. (a tunde oile); pîrciuială (var. pîrciuitură), s. f. (Olt. tunsoare); pîrcioaică (ţuică inferioară), probabil din cauza mirosului său urît; pîrţag, s. n. (capriciu, toană; supărare), probabil după arţag, cf. ceh. prehnouti „a turba", pol. pierzehanie „furie" (Cihac, II, 355), it. ca-priccio < capra, sp. estar como una cabra „a fi ca o capră" (relaţia cu pîrf, indicată de Scriban, este întîmplătoare).	6412
pîrdalnic (—că), adj. - 1. Blestemat, îndrăcit.
-	2. (S. m.) Diavol. - Var. purdalnic.
Sl. prodaliniku „vînzător", dar probabil cu sensul existent deja în sl. de „trădător", cf. sb. prodati „a vinde" şi „a trăda". Relaţia cu a pierde (Philippide, Principii, 147, cu pol. pierdel „pîrţ" (Cihac, II, 246) sau cu pradă ,jaf‘ (Tiktin; Candrea) nu e sigură.	6413
pirg (-guri), s. n. - Turn, fortăreaţă.
Ngr. jnjpyoţ (Gâldi, 228). Sec. XVIII, înv., împrumut cult.	6414
PÎrgă (-gi), s. f. - 1. Trufanda, produs timpuriu. - 2. Bir, dare în fructe.
Sl. pruga „grîu timpuriu" (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Cihac, II, 285; Conev 72), din pnmti „a coace, a prăji"; cf. prăji. - Der. pîrgav, adj. (Trans., abia copt); pirg, s. n. (timpul coacerii fructelor); pîrgui, vb. refl. (a începe să se coacă); pîrguială, s. f. (începutul coacerii).	6415
pîrgar (-ri), s. m. - în vechea organizare municipală, consilier; vătăşel. - Var. bulgar.
Germ. Biirger (< burgări), prin intermediul mag. polgăr (Borcea 201). Sec. XV, înv. 6416
pîrghie (-ii), s. f. -Bară rigidă cu care se ridică greutăţi.
Lat. pergula „ieşire", care mai înseamnă şi „grindă mică", cf. Du Cange (Pascu, I, 142; Scriban). Explicaţia care porneşte de la rom. prăjină (Tiktin) este nesigură.	6417
pîrî (-răsc, -ît), vb. - A denunţa, a acuza, a inculpa.
Sl. preti, prjq, prisi „a se certa" (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Cihac, II, 244), cf. sb., cr. preti „a acuza", mag. per „ceartă"; trebuie să se pornească de la un sl. * pi reti, cf. tîri. - Der. pîră, s. f. (acuzaţie, inculpare; delaţiune, denunţ); pîrîş, s. m. (înv., acuzator, turnător, denunţător), cf. mag. peres (Gâldi, Dict., 181); pîrît, s. m. (acuzat); pîrîtor, s. m. (turnător).	6418
pîrîu (-îuri), s. n. - Mică apă curgătoare. -Var. Mold. pîrău, -aie, Bucov. părău, -aie, -ăie, Munt., pl. pîrîe. Megl. păroi.
Sl. (bg.) poroj „torent" (Miklosich, Fremdw., 119; Tiktin), cf. puroi, alb. perrua. Limba literară a asimilat rezultatul normal, *păroi (ca în megl.), cu rîu, de unde şi pl. artificial pîrîuri; limba populară ignoră aceste forme şi lexicografi ca Densusianu, GS, VI, 364, Candrea şi Scriban le consideră incorecte. Sing. pîrău, în loc de *păroi, provine din pl. pîraie, ca în paralelismul bulfeie -bulfeu. E adevărat că istoria cuvîntului bg. nu este clară; poate-i vorba de un cuvînt din aceeiaşi familie cu roi, noroi, şi identic cu puroi.
După o părere foarte răspîndită, cuvîntul este de origine alb. (Cihac, II, 719; Meyer 335; Philippide, II, 729; Skok, Arhiv za Arbanasku Starinu, II, 327; Jokl, IF, XLIX (1931), 282-6; Rosetti, II, 120; E. Petrovici, Dacor., VII, 347), părere greu de admis pentru noi pe baza unei simple asemănări. Alţi cercetători se gîndesc la o sursă autohtonă (Miklosich, Slaw, Elem., 10; Lahovary 340); la un tracic *parau(t), de unde ar proveni şi numele de Prut (Pascu, Arhiva, 1921, 133; Pascu, Arch. Rom., VII, 567); la un gr. *7tappori în loc de Ttapappori (Diculescu, Elemente, 491); la un lat. aquae rivus (Philippide,
602
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Principii, 40), ipoteză evident neinteresantă. Toate aceste intenţii de explicare par să păcătuiască prin faptul că se bazează pe un sens de „apă curgătoare" care trebuie să fie secundar, sensul primitiv trebuie să fi fost cel de „şuvoi", cf. pîraie de lacrimi, ca în sb. ronili suze „a vărsa lacrimi", faţă de poron „loc unde un rîu se pierde în pămînt".	6419
pîrjolj (-lese, -jt), vb. - A pîrli, a pîrpăli.
Mag. porzsolnl (Cihac, II, 286), perzselni (Tiktin), în legătură cu sl. pruziti (Miklosich, Slaw. Elem., 40), cf. prăji, pirg. - Der. pîrjol, s. n. (pîrlire, incendiu, foc), deverbal, cf. mr. pîrjală „loc însorit", slov. prăzola „pîrlire" (originea tc., cf. Graur, BL, VI, 167, pare îndoielnică); pîrjoată, s. f. (chiftea; came la grătar), unde pare să fie o încrucişare cu it. braciuola, ven. bresuola „viţel la grătar", ngr. nnptţoXo, tc. pirzola, mr. brujolă (Pascu, I, 226).	6420
pîrli (- Iese, -it), vb. - 1. A pîijoli, a arde uşor. - 2. A se bronza, a se înnegri. - 3. A înşela, a amăgi. - 4. A da notă proastă unui elev. - 5. (Refl.) A pierde, a face o afacere proastă. - Megl. părles, părliri.
Sb. prljili, bg. opărljam (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 243), cf. ceh. priiţi, şi pară, pîrjoli. - Der. pîrlaci, s. m. (escroc, şarlatan), pc care Philippide, II, 729, îl leagă greşit de alb. perlaj „a fura"; pîrlăcie, s. f. (Mold., pungăşie); pîrlea, s. m. (nume carc se evocă pentru a exprima ideea unei fugi Ia fel de rapide sau de precise ca pentru a scăpa de un incendiu), cf. focului, cu acelaşi sens, cr. u porlu zemlju „în ţara pîijolului = nu se ştie unde"; Pîrlea-Vodă (poreclă dată domnitorului Alexandru Mavrocordat, în timpul căruia, în 1783, a fost un mare incendiu în Iaşi); pîrllt, adj. (pîijolit, ars; dezbrăcat, golan); pîrlitură, s. f. (pîijol; arsură); pîrlă, adj. (oaie cu lîna încreţită pc jumătate), probabil pentru că lîna se încreţeşte cînd începe să fie arsă de soare. 6421
pîrleaz (-zuri), s. n. - Scară sau treaptă de trecere peste un gard.
Sl.,	cf. bg. prelez, sb., cr. prelaz, slov. prilaz (Cihac, II, 291; Conev 74), din sl. prelaziti „a traversa, a străbate".	6422
pîrtyg (-oage), s. n. - Ţarină, ogor negru. -Var. pîrloagă, Trans., prllog. Olt. priloăgă. Megl. părloagă.
Sl. prelogu „schimb" (Cihac, II, 246; Conev 41), cf. sb. prijelog, slov. prelog, mag. parlag. -Der. împîrlogi, vb. (a lăsa ogor negru). 6423
pîrlui (-ucsc, -jt), vb. - (Trans.) A muia rufele înainte de spălat. - Var. pîrloi.
Mag. parlani (Candrea). - Der. pîrlău, s. n. (ciubăr de rufe), din mag. pârli5 (Gâldi, Dict., 148); pîrnale, s. f. (butoi, oală mare; Arg., închisoare, puşcărie; varietate de struguri), în loc de pîrlaie, pl. cuvîntului anterior (după ipoteza improbabilă a lui Diculescu, Elementele, 450, în loc de *părănaie, din gr. neXwc&.iov < 7teXtvr| „butoi" şi ultimul sens din gr. *7t£pxvaXea < Tiepzvo; „albastru-închis"; după Scriban, din sb. parni „de abur“).	6424
piron (-oane), s. n. - 1. Cui mare. - 2. Minciună. - Var. plroi. Mr. perortă „ac".
Ngr. 7O|po0vi, 7tepovi (Cihac, II, 686; Meyer 326; REW 6366; Tiktin). - Der. pironi, vb. (a bate în cuie, a fixa; a imortaliza).	6425
pirop (-puri), s. n. - Varietate de granat.
Gr. îrupono; Sec. XVIII, cultism.	6426
pirQŞCă (-şte), s. f. - Un fel de pateu cu came sau cu brînză.
Pol. pirozek, pirozka, rus. pirozok (Cihac, II,
257).	6427
pirostie (—ii), s. f. - 1. Trepied. - 2. Coroană care se aşază pe tîmplele mirilor la cununia religioasă. - Var. pirostrie, plrosteie, pilostii. Mr. pirust(r)ie, megl. pirustiie.
Ngr. 7rop<ocma (Tiktin), cf. bg. pirostija. 6428
pirotj (-tesc, -it), vb. - A dormita, a fi adormit pe jumătate.
Origine incertă, poate expresivă. După Tiktin, din gr. 7ir|poco „a amorţi". - Der. piroteală, s. f. (somnolenţă).	6429
pîrşcău (-uri), s. n. - Fulguială.
Sb. priiţi „a fulgui" (Candrea).	6430
pîrsni (-nesc, -it), vb. - 1. A sforăi, a mîrîi.
-	2. A murmura, a critica. - Var, prîsni.
Sb. prsnuti (Tiktin).	6431
Pîrţ, inteij. - 1. Imită zgomotul unei bâşini. - 2. Arată dispreţul.
Creaţie expresivă, cf. pîr, şi Liebrecht, Germania, XVIII, ,456. - Der. pîrţîi, vb. (a da pîrţuri); pîrfîială, s. f. (serie de băşini); pîr/uică, s. f. (diaree).	6432
pîrtic (—curi), s. n. - (Trans.) Fleac, lucru de nimic.
Mag. portâka (Candrea),	6433
pţrtie (—ii), s. f. - 1. Cărare, potecă. - 2. Drum sau potecă deschisă în zăpadă. - 3. Urmă de sanie.
-	Mr. părtică.
Sb., slov. prt (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 247), cf. bg. părtina (Conev, 42), din sl. prati „a călca în picioare".	6434
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
603
pis, inteij. - 1. Se foloseşte pentru a chema pisica. - 2. Arată minimumul ce se poate pronunţa. - Megl. pis.
Creaţie expresivă, cf. sp. miz(-miz), rus. kis(-kis); se foloseşte adesea cu reduplicare. Ideea de bază trebuie să fie aceea de mers silenţios, cf. pîş. - Der. pisoi, s. m. (pisic; Arg., înv., monedă de argint de 5 lei), cu suf. -oi; pisică, s. f. (mîţă; Olt., frîna căruţei; numele celor trei persoane care precedă şi anunţă brezaiă), cu suf. -ică, cf. megl. pisă, alb. piso, sb., cr. pis (din sb. după Cihac, II, 258), ngr. niaua, poate din rom., tc. pisik(ă), pisi (din tc. după Lokotsch 1661 şi Graur, GS, VI, 333, cf. Ronzevaile 59), ţig. pisik(a) (Graur 182), iran. pusek (Densusianu, GS, I, 54), breton, pisik, engl. puss; pisic, s. m. (pisoiaş); pisicesc, adj. (de pisică); pisiceşte, adv. (ca pisicile); pisicufă s. f. (rămurele cu flori de salcie). Cf. Bărbulescu, Arhiva, XXX, 387-8.	6435
piş, inteij. - Se foloseşte pentru a îndemna copiii să urineze; pipi.
Creaţie expresivă, care pare să se bazeze pe ideea de susur, cf. ceaş, sp. pis, pija. - Der. pişa, vb. (a urina), mr. chiş(are), megl. chişfari), istr. piş, cuvînt general (ALR, I, 97), care poate proveni direct din lat. pissiăre < pisciare (Puşcariu 1324; Tiktin; REW 6544), cf. it. pisciare, prov. pissar, fir. pisser, dar cf. şi ngr. infantil macra (Melanges Soc. Ling., XIII, 67), sb., cr. pisaţi, sp. pija; pişat (mr. chişat), s. n. (urină; urinat), cf. fr. pissat; pişecios (var. pişăcios), adj. (care urinează în pat); pişetoare, s. f. (vespasiană); pişetură (urinare; burniţă); pişoarcă, s. f. (urină; poşircă; copil pişorcos); pişorcos, adj. (care urinează în pat).
6436
pîş, inteij. - Reproduce sunetele mersului silenţios. - Var. pişa.
Creaţie expresivă, cf. Jîş, pis, hîş. Relaţie cu păşi „a merge" (Candrea) este improbabilă şi se bazează numai pe încrucişarea ambelor cuvinte în var. pîşi „a merge". - Der. pîşcîi, vb. (a reproba, a dezaproba, a fluiera), cf. hîşcîi; pîşcîială, s. f. (demonstraţie de dezacord), ambele cuvinte înv., folosite de Dosoftei (sec. XVII) şi pe care Scriban le pune în mod greşit în legătură cu pîrsni; pîşpîi, vb. (a murmura, a şopti); pîşpîială, s. f. (şoaptă); pîşpîitor, adj. (şoptitor; înv., băgăcios, turbulent).
6437
pisa (—Sez, —at), vb. - 1. A strivi, a zdrobi. -2. A sparge, a sfărima. - 3. A molesta, a persecuta.
-	Mr. chisedz(u), chisare.
Lat. pisare, forma pop. în loc de pinsare (Diez, Gramm., I, 19; Meyer, Alb. St., IV, 110; Puşcariu
1325; Candrea-Dens., 1395; REW 6517), cf. it. pigiare (calabr. pisare), prov. pizar, fr. piser, sp., port. pisar. - Der. pisoca, vb. (Olt., a tritura, a urlui), cu suf. expresiv -ca; pisoacă, s. f. (Olt., pisare, pisat); pisălog, s. n. (obiect de pisat; plictisitor, supărător, obositor), cf. calabr. pisaluru şi, pentru semantism, sp. majadero; pisălogi, vb. (a pisa; a molesta, a sîcîi); pisălogeală, s. f. (sîcîială, vorbă lungă); pîsat (var. Banat pisat, Mold. păsat, pasat,), s. n. (griu pisat, mei sau porumb zdrobit, grîu fiert; grîu, porumb fiert cu lapte), a cărui relaţie cu lat. quassatum „meliţat" (Puşcariu, Dacor., II, 716) e posibilă, fără a fi necesară; pisătură (var. chisătură), s. f. (Trans., păsat); pisăza, vb. (Banat, a meliţa); pisăgi (var. pisogi), vb. (a meliţa), prin încrucişare cu chesăgi; pisăgeală, s. f. (meliţare; argăsit); pisoi, s. n. (pisălog).	6438
pisar (-ri), s. m. - Scriitor, copist.
Sl. pisari (Miklosich, Slaw. Elem., 35), cf. sb., slov. pisar. Sec. XVII, înv. - Der. pisanie, s. f. (inscripţie), din sl. pisanije; pisărie, s. f. (birou de acte).	6439
pisc (-curi), s. n. - 1. Cioc de păsări. - 2. Vîrf ascuţit de munte. - 3. Proră. - 4. Partea de dinainte a căruţei.
Sl. piskit, care apare numai cu sensul de fluier, dar care ar trebui să însemne şi „pisc", ca slov. pisk, ceh., pol. pisk (Cihac, II, 557; Tiktin). E dubletul lui plisc, s. n. (cioc), cu l expresiv; atît acest tratament cît şi înrudirea evidentă cu pif(igoi) arată că în rom. cuvîntul a fost tratat drept expresiv, ca şi cioc. Din acelaşi etimon sl. provine şi piscoaie (var. piscoace, piscoci), s. f. (fluier de trestie), cf. piţigoaie; piscoi (var. piscoaie), s. n. (deschizătură prin care curge măcinişul); piscui, vb. (Trans., Mold., a pilii), din sl. piskati. 6440
pişcă (—C, -at), vb. - 1. A ciupi, a înţepa. -2. A rupe din ceva cîte puţin. - 3. A mînca puţin, a ciuguli. - 4. A muşca, a răni. - 5. A şterpeli, a fura. - Mr. chişcu, chişcare, megl. pişc(ari).
Origine îndoielnică. Probabil de la o rădăcină expresivă picc- (Puşcariu 1304; REW 6535; cf. Corominas, III, 724), lat. *piccicare (Candrea, Rom., XXXI, 314; Philippide, II, 651; Pascu, I, 63; Tiktin), cf. alb. pitskon, it. pizzicare, sp. pellizcar. E posibil să fi intervenit o apropiere cu pisc „cioc", dar acest cuvînt nu ajunge pentru a explica vb. - Der. pişcura, vb. (Banat., a pişcă); pişcănjloare, s. m. (grangur, Oriolus galbula), literal „ciupeşte florile"; pişcat, adj. (cherchelit); pişcător, adj. (înţepător; fiirăcios); pişcătură, s. f. (ciupitură, înţepătură; muşcătură; urmă lăsată acolo unde lipseşte o parte dintr-un obiect).
604
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Piţ, s. m. (pitulice), pare să aparţină aceleiaşi familii; der. pifiga, vb. (Trans., a pişcă); piţigăia, vb. (a vorbi cu voce subţire, ascuţit), probabil prin forma care se dă buzelor; piţingău, s. m. (insectă, Calopterys splendens; filfizon, lichea, secătură); piţigoi (var. chi/igoi, Trans., pifiguş, Banat piţi-ganie), s. m. (ţiglău, Parus; Arg., lacăt); piţigoaică (var. chiţigoaică), s. f. (femela piţigoiului); piţărău (var. Trans. pizărău), s. m. (Olt., Trans., colindător; colac pentru colindători; băţ de colindător). Legătura lui piţigoi cu picc- este evidentă şi se explică bine prin sunetul cîntecului său (piţigăiat) sau mai probabil plecînd de la sensul de „cioc“, cu suf. augmentativ -oi, cf. cors. pizzigone, sard. pizzugrossu (Bogrea, Dacor., IV, 842). Relaţia cu piciu „mic“ (Tiktin) sau cu ideea de „a ciuguli" (Scriban) pare îndoielnică. E neîndoielnic înrudit cu pisc „cioc“, cf. piţigaie, s. f. (fluier) faţă de piscoaie, piţigoi faţă de piscoi.
Piţă, s. f. (Banat, came), cuvînt rar, identificat cu un lat. *pettia (Puşcariu 1326; REW 6450; Philippide, II, 651; Zauner, Rom. Forsch., XIV, 354; Wagner 112), este probabil acelaşi cuvînt ca piţ şi pare să însemne „bucăţică de came“. De aici piţur(i)că, s. m. (stîrpitură, poreclă care se dă de obicei în Munt. copiilor şi flăcăiandrilor), cf. ngr. mxooupwog.
în sfîrşit, pănţăruş (var. panţăniş, pancearuş, parantuş), s. m. (pasăre, Troglodytes parvulus) aparţine familiei expresive a lui piţigoi, piţărău şi apare neîndoielnic în loc de *pi(n)ţăruş (după Tiktin, din sb. caric „pitulice"); cf. panţură (var. panchiţă), s. f. (prostituată), pe care Cihac, II, 242
o	punea în legătură fără a fi necesar cu ceh. pancava.	6441
pişcar (-ri), s. m. - Ţipar (Cobitis fossilis). -Var. chişcar. -Rus. piskari, sb., cr. piskor (Cihac, II, 258; Tiktin).	6442
pîşen (-nă), adj. - încrezut, înfumurat. - Var. pîşin, păşiri.
SI. pysanu, part. de la pysati sţ „a se înfumura" (Tiktin). înv. şi Mold. - Der. pişenie, s. f. (înv., mîndrie).	6443
pişicher (-ră), adj. - Viclean, şiret.
Tc. pişkiar „chelner, ospătar" (Tiktin; Candrea); pentru semantism, cf. papugiu. Der. din tc. pişekiar „scamator" (Şeineanu, II, 296) este şi ea posibilă. - Der. pişicherlic, s. n. (potlogărie, escrocherie).	6444
pîslă (-le), s. f. - Fetru.
în loc de *pistlă, din sl. plusff (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 247; Conev 60), cf. sb.,' cr.
pust, ceh. plst, rus. polsti. - Der. pîslar, s. m. (muncitor care face pîslă); pîslit, adj. (de fetru; pluşat); pîslos, adj. (moale; des; încîlcit); impîsli, vb. (a încîlci).	6445
piştă (-te), s. f. - Mîncare, hrană.
’ Sl. piste (Tiktin), Sec. XVI-XVII, înv. 6446
pişti (-tesc, -it), vb. - A ţîşni; a se prelinge.
Sl. (sb.) pistati „a fluiera, a ţistui" (Cihac, II,
258), cf. ceh. pisteti „a pişti". Originea imitativă (Tiktin) nu e probabilă. - Der. piştelniţă, s. f. (băltoacă); piştitor, adj. (care pişteşte). 6447
pistil (—Iuri), s. n. - Pastă de fructe.
Tc. peştii (Şeineanu, II, 297; Ronzevalle 59), cf. ngr. tieoteXi, bg. peştii, sb. bestili. 6448
pistol (-oale), s. f. - Armă de foc.' - Mr. piştoală, megl. pistol.
Fr. pisiole, prin intermediul pol. pistol, rus. pistoli, ngr. moroXcx, bg. pistol ( > mr., megl.).
6449
pistornic (-ce), s. n. - Sigiliu de lemn care se imprimă pe prescuri. - Var. pristomic, p(r)istol-nic.
Sl. pesta, probabil prin intermediul unei forme *pestovîniku „sigiliu" (Tiktin). Der. din sl. prestoliniku (cf. pristol), propusă de Candrea, pare mai puţin certă. Pristomic (var. pristenior), s. n., pe lîngă „sigiliu" mai denumeşte şi planta (Abu-tilon Âvicennae).	6450
pistosi (-sesc, —it), vb. - 1. A seca, a deseca,
, a scoate apa. - 2. A pisa, a meliţa. - 3. A sparge, a zdrobi.
Ngr. îhxotovco, aorist nomaxja „a săra peştele", cf. mr. păstosesc, păstosire „a săra şi a presa carnea". Primul sens lipseşte în dicţionare şi e înv., cf. isvoare de apă s’au pistosit (Zilot); sensul al doilea, rar, trebuie să reprezinte o confuzie cu pisa, pisăgi. Der. de la un ngr. *num£co < it. pestare (Gâldi 258) nu poate fi probabilă.	6451
pistreală (-ele), s. f. - 1. Distanţă egală cu o aruncătură de arc, se socotea cam 1/6 de milă sau circa 308 m. - 2. Tir, loc de unde se trăgea la ţintă.
Sl. prestrelu, din strela „săgeată" (Tiktin; Conev 73).	6452
pistrela (—lfz, — at), vb. - A scînteia, a arde cu scîntei.
Slov. prestriliti (Tiktin). - Der. pistrelătură, s. f. (scînteiere). înv.	6453
pistru, s. m. - Berbec alb cu pete negre pe cap.
Sl. pistru „pestriţ", cf. păstrăv, pestriţ. - Der. pistrui (var. pestrui), s. m. (pată mică pe faţă);
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
605
pistrui, adj. (pestriţ, pătat); pistruiat, adj. (cu pistrui), cuvinte folosite în Munt. şi Mold. (ALR,
1,	26); pistră, s. f. (Mold., pînză goasă); pistruef,
adj. (pătat, cu pistrui); pistruială, s. f. (varietate); împistrui, vb. (a picta, a orna; a broda; a împodobi; a picta ouăle cu ceară şi vopsele), probabil prin confuzia lui pistru „pestriţ" a sl. pistriti „a varia" cu sl. pristroiti „a împodobi"; împistritură, s. f. (pictură; podoabă).	6454
pită (-te), s. f. - Pîine; slujbă. - Mr., megl. pită.
Mgr. mia cf. tc. pite (Miklosich, Et. Wb., 248a; Loebel 77; Lokostsch 1654), alb. pite (Meyer, Alb. St., IV, 97), bg .pita (Conev 86), sb. pita (Vasmer, Gr., 117), iud.sp. pita, calabr. pitta „pîine" (REW 6546; Rohlfs, EWUG, 1714), mag. pita. - Der. pitan (var. chitan), s. m. (Mold., pîine de casă; înv., pîine proastă); pitar, s. m. (Banat, brutar; boier, membru al Divanului, însărcinat cu brutăria Palatului şi cu intendenţa armatei, mai tîrziu şi cu trăsurile domnului), cf. sl. pitari, care pare a proveni din rom.; pitărie, s. f. (Banat şi Trans., brutărie; slujba de pitar); pităreasă, s. f. (nevastă de pitar; brutăriţă); pituşcă, s. f. (pîinişoară); pitoancă, s. f. (ciupercă, Boletus edulis); pitoaşcă, s. f. (ciupercă, Boletus granulatus), cf. Iordan, Dift., 215 şi Pascu, Suf. 271. - Din rom. provine ngr. mxapiţ (Meyer, Neugr. St., II, 77).	6455
pitac, (-ce), s. n. -1. Pergament, document. -
2.	Ordin, poruncă scrisă. - 3. Cartă pastorală. Ngr. 7IITTDOCIOV, parţial prin intermediul sl.
pităku (Cihac, II, 687; cf. Vasmer, Gr., 117), calabr. pittaci „act notarial", it. petazza „bagatelă", napol. petaccia „fîşie de pînză". - Der. pităci, vb. (înv., a ridica la rang boieresc prin ordin scris).
6456
pitac (-ci), s. m. - Monedă veche de 5 bani. Bg., sb., slov. petak „de cinci" (Cihac, II, 258; Tiktin; Conev 78). Circulă şi var. petac, patac, patacă; fonetismul ultimelor forme nu este clar şi ar putea avea o anumită legătură, greu de stabilit, cu sp. pataca.	6457
piti (—tesc, — it), vb. - A (se) ascunde, a (se) pitula.
Origine îndoielnică, probabil expresivă (Puşcariu, Dacor., I, 76; REW 6544a), cf. chiti, a cărui origine este şi mai puţin sigură, şi piţ, pişcă.
-	Der. pitula (var. pituli), vb. (a (se) ascunde), cu suf. expresiv -li (Cihac, II, 259, se gîndeşte la un sl. prituliti (a se linişti); pituliş (var. pituluş), s. n. (ascunziş); pitulice, s. f. (nume de păsări: Sylvia curruca şi Troglodytes parvulus); pitulici, s. m. (bărbătuşul pitulicii); pitiş, adv. (pe ascuns); pititel.
adj. (mic), prin încrucişare cu mititel. Pentru legătura cu chiti cf. Puşcariu, RF, I, 271.	6458
pitic (-că), adj. - 1. Foarte mic, minuscul. - 2. (S. m.) Om foarte mic. - 3. Plevuşcă, peştişori. -Var. chitic (mai ales cu ultimul sens).
Origine îndoielnică, probabil din piti „a ascunde", etimologic „a face mic, a face invizibil", în general se consideră că ar fl vorba de gr. juStiKoq „maimuţă", cf. sl. pitiku „maimuţă" (Miklosich, Fremdw. 118; Cihac, II, 687), dar această apropiere pare întîmplătoare. - Der. pitică, s. f. (femeie foarte mică; varietate de iris pitic) piticesc, adj. (pitic); pitici, vb. (a micşora, a închirci); cicic, s. m. (plevuşcă), formă asimilată din chitic (Drăganu, Dacor., VI, 131); piticenie, s. f. (stîrpitură); piticos, adj. (pitic); pitcoace, s. f. (pitică).
6459
pitonog (-oage), s. f. - Sapă pentru făcut gropi. - Var. fhitonog, chitonag, cotonoagă.
Origine necunoscută; ultimul element trebuie să fie sl. noga „picior".	6460
pitpalac, interj. - Imită glasul prepeliţei. - Var. pitpedeche, Mold. pătpăduchi. Megl. pătpălog.
Creaţie expresivă. - Der. pitpalac, s. m. (prepeliţă, Cotumix communis); pitpalacă, s. f. (femeiuşcă pitpalacului), cf. bg. pădpăduk (după Hiecke 133, originea ar fi rom.) bg. pitpălak (pare de origine rom., cf. Capidan, Raporturile, 217), alb. potpoljoske, mag. pitypalatty (Gâldi, Dict., 181), gal. paspallăs, port. paspalhăo (J. M. Piei, R. de Portugal, XIV, 58-64).	6461
piţulă (-le), s. f. - Monedă de zece creiţari. -
2.	Ban, gologan.
Mag. picula (Tiktin). în Trans., s-a extins şi în celelalte regiuni.	6462
piu, inteij. - Imită glasul puilor şi al unor păsări.
-	Megl. piu.
Creaţie expresivă, cf. fiu, chiu, it. pio, pigolare, sp. pio. - Der. piui, vb. (a ciripi); piuit, s. n. (sunetul scos de pui); piuitor, adj. (care piuie); piuială (var. piuitură), s. f. (piuit); pinii, vb. (a cînta în triluri, a ciripi); piruit, s. n. (ciripit); piura, vb. (Trans. de S., a se lamenta); cf. mr. chiurare, pe care Pascu, I, 63, îl lega de un lat. *pipiulăre, ipoteză fără necesitate. Cf. Puşcariu 1328. 6463
piuă (-ue), s. f. - 1. Vas de pisat. - 2. Dîrstă.
-	3. înv. Tun primitiv. - 4. Parte a şteampului, scobitură în instalaţii, broască, piuliţă. - Var. pivă.
Lat. pilla în loc de pila (Puşcariu 1327; Candrea-Dens., 1387; REW 6496). Forma cu 11 apare la Du Cange; var., ca în măduvă. Pl. piue, piuă nu se foloseşte în prezent. - Der. piuar, s.
606
ALEXANDRU CIORĂNESCU
m. (dîrstar); piuliţă, s. f. (vas de pisat; piesă cu filet).	6464
pivniţă (-ţe), s. f. - 1. Subsol. - 2. Beci. -Var. Munt. pimniţă.
Sl. pivlnica, din pivo „băutură" (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 260; Conev 83), cf. sb., cr., slov., rus. pivnica, pol. pivnice, mag. pincze. - Der. pivnicer, s. m. (chelar); pivnicerit, s. n. (înv., impozit asupra vinurilor stocate în scopuri comerciale).	6465
pizdă (-de), s. f. - Organul genital femeiesc.
-	Mr. chizdă.
Sl.,	cf. bg. dialectal, slov., ceh., pol. pizda, sb. pizda, rus. pizdă (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 260; Vasmer, II, 355). - Der. pizdi, Vb. (a o încurca, a o păţi).	6466
pizmă (—me), s. f. - Invidie, ciudă. - Var. pismă. Mr., megl. pizmă.
Mgr. 7t£îana „ciudă" (Mumu 45), parţial prin intermediul sl .pizma (Vasmer, Gr., 117), cf. sb. pizma, bg. pizm. - Der. pizmaş, s.m. (invidios), pizmătaref (var. pizmătar), adj. (invidios), cf. ngr. Jteianaxaprig; pizmătamic, adj. (invidios), cu suf. dublu; pizmos, adj. (invidios); pizmui (var. înv. pizmălui), vb. (a invidia); pizmuitor, adj. (invidios). Rut. pizma trebuie să provină din rom. (Miklosich, Wander., 18).	6467
placă (-ăci), s. f. - 1. Tablă, planşă. - 2. Tăbliţă de ardezie. - 3. Disc. - 4. Firmă, semn, insignă. - 5. Decoraţie, decorare.
Ngr. 7iXcoca (Miklosich, Fremdw., 118; Cihac,
II,	688; Graur, BL, V, 74), întărit ulterior de fr. plaque. - Der. placa, vb. (a aplica, â lipi; a părăsi), din fr. plaquer, galicism; placard; placaj, s. n., din fr. placage; plachetă, s. f., din fr. plaquette; platcă, s. f. (tăbliţă).	6468
plăcea (—ac, — ăcut), vb. - A-i conveni, a fi bucuros de, a fi pe gustul cuiva. - Mr. plac, plăcere.	•
Lat. plăcere (Puşcariu 1329; Candrea-Dens., 1398; REW 6557), cf. it. piacere, prov., port. plazer, fr. plaire, sp. placer. Observaţiile semantice ale lui E. Seidel, BL, DC, 24 nu par nimerite. Uz general (ALR II, 246). - Der. plăcere, s. f. (gust, drag, bucurie); neplăcut, adj. (dezagreabil); neplăcere, s. f. (dezgust); displăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după lat. displicere; complăcea, vb., după fr. complaire; complezant, adj., din fr. complaisant; complezenţă, s. f., din fr. complaisance. - Din rom. trebuie să provină sb. plakijer (Candrea, Elemente, 408).	6469
plachje (-ii), s. f. - Mîncare de peşte cu ceapă şi untdelemn.
Ngr. i0.axi (Tiktin; Gâldi 229). Este dubletul lui plăchie, s. f. (Mold., pilaf).	6470
plăcintă (—te), s. f. - Turtă, produs culinar cu umplutură de brînză, mere etc. - Mr., megl. plăţintă.
Lat. plăcenta (Puşcariu 1330; Candrea-Dens., 1399; REW 6556; Rosetti,-I,. 170), păstrat numai în rom. Der. este confirmată de fonetismul dialectelor. E dubletul lui placentă, s. f., din fr. placenta.
-	Der. plăcintar, s. m. (persoană care face sau vinde plăcinte); plăcintărie, s. f. (patiserie). Din rom. provin rut. paljacyinta (Candrea, Elemente, 403), mag. palacsinta (Miklosich, Fremdw., 116; Edeispacher 21), germ. Palatschinken. 6471
plagă (—ăgi), s. f. - 1. Rană. - 2. Flagel, calamitate. - Mr. pleagă.
Lat. plaga (Puşcariu 1331; REW 6562), dar caracterul popular al cuvîntului este cam îndoielnic; cf totuşi mr., alb. pljage. - Der. plăguit (var. pleguit), adj. (rănit), înv., în Banat.	6472
plai (—iuri), s. n. - 1. Platou, podiş, parte mai înaltă a unui teritoriu. - 2. Regiune, ţinut. - 3. Diviziune administrativă, subprefectură. - 4. (Bucov.) Drum de munte, potecă. - Mr. plai.
Gr. 7iXoyiov, probabil printr-un lat. *plagium, cf. lat. plagia „ţărm" şi „cîmpie", cu sensurile din rom. şi alb. (Candrea-Dens., 1400; REW 6564; Pascu, I,-144; Pascu, Suf., 406; Philippide, II, 729; Diculescu, Elementele, 490; Graur, BL, VI, 108; cf. S. Pop, Geopolitica şi geoistoria, II, 54-61). Der. din sl. pianina „munte" (Cihac, II, 260), sl. planu „şes" (Tiktin) este dificil din punct de vedere fonetic; cf. sb., cr. plaj „coastă muntoasă", pe care Vasmer, Gr., 118 îl consideră de origine dubioasă, şi care nu se explică bine nici prin gr., nici prin it., este probabil un împrumut din alb. ptaie, care, la rîndul lui, ar putea proveni din mr.
-	Der. plăieş (var. plăiaş), s. m.... (muntean;
grănicer, străjer Ia munte); splai, S; n. (esplanadă, drum pe malul unui rîu), probabil forţat ca fr. esplanade sau it. spiaggia „mal" faţă de piaggia „coastă, povîmiş" (după Graur, BL, IV, 108, din ngr. a(xo)7iX(xi', a cărui abreviere pare puţin comună). Din rom. provin rut plaj (Miklosich, Wander., 18, Candrea, Elemente, 403), săs. plăj şi probabil alb., sb., ca şi mag. palajas „miliţian" (Edeispacher 21).	6473
plaivas (-se), s. n. - Creion. - Var. plaivaz.
Germ. Bleiweiss, prin intermediul sb. plajvaz (Borcea 179).	6474
plămădj (-dese, —it), vb. - 1. A amesteca aluatul cu drojdia. - 2. A urzi, a unelti. — 3. A ' concepe.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
607
SI. pomladiti (Tiktin). Acest verb apare numai cu sensul de „a întineri", dar trebuie să-l aibă şi pe acela de „a înmuia", cf. slov. mladina „maia, drojdie". Der. din sb., cr. plamati „a arde" (Cihac,
II,	240) nu pare posibilă. - Der. plămadă, s. f. (maia); plămădeală, s. f. (maia; aluat). 6475
plămîn (-ni), s. m. - Pulmon, bojog. - Var. plumină, plămîi. Mr. pălmună (plimună), istr. plumăre.
Lat. pulmonem (Puşcariu 1344; REW 6833), cf. it. pulmone, prov. polmo, fr. poumon. Rotacismul din istr. arată că-i vorba de un cuvînt tradiţional; pentru metateza *plumonem cf. rivog. piamon, sicii, primuni, calabr. premune. Mai puţin probabil der. din gr. 7tA£U(K0V (Diculescu, Elementele, 449 şi 475) sau din ngr. hXehovi (Tiktin; Candrea). Uz general (ALR, I, 45).	6476
plan (—nuri), s. n. - Nivel; proiect; scop. Mr. plan.
Fr. plan. - Der. plănui, vb. (a proiecta, a face planuri); plănuială, s. f. (plan, proiect). 6477
planetă (-te), s. f. - 1. Corp ceresc. - 2. Horoscop, oracol.
Ngr. 7tXavr|Tr|5 (sec. XVIII) şi, modem, din fr. planete. - Der. planetar, adj., din fr. planetaire.
6478
planisi (-sesc, — it), vb. - A ademeni, a înşela.
Ngr. 7iAav(3, aorist 7tXavr|a(x (Tiktin; Gâldi 229).
6479
plăpînd (-dă), adj. - 1. Debil, firav. - 2. Fragil.
Origine expresivă. Der. din lat. *palpaburidus
<	palpăre „a mîngîia" (Cihac, I, 223; Candrea, Rom., XXXI, 309; Loewe 14; Candrea-Dens., 1401; Candrea, Elements 7; Puşcariu 1332; REW 6174; Rosetti, I, 170), sau din palpandus (Tiktin), este greu de admis din motive fonetice şi formale. Mai probabil trebuie să se pornească de la o rădăcină expresivă plăp-, ca pîlp(îi), ,filf(îî), care ar arăta aceeaşi idee de „a bate, a se mişca slab": plăp- nu este fără îndoială altceva decît pîlp- cu metateză. Terminaţia e mai puţin clară şi s-ar putea datora unei analogii cu blînd, jlămînd; dar este de remarcat că nu există certitudinea unei folosiri cu adevărat populare a acestui cuvînt, care apare la autori, din a doua jumătate a sec. XIX şi că, prin urmare, ar putea fi creat artificial, ca tremurindă, surîzîndă, aparţinînd aceleiaşi epoci.
Aceleiaşi rădăcini expresive aparţin plăpău, adj. (Mold., neghiob, nătîng), pe care Cihac, II, 260, îl punea în legătură cu ceh. plepe „moale, delicat", şi pleoapă (var. pleopă, plopă, înv. plehupa), s. f.
(membrana mobilă a ochiului; capacul de la sicriu), cuvînt care, ca şi plăpînd, se foloseşte mai ales în Munt. (ALR, I, 17) şi care a primit pînă acum diferite explicaţii, toate insuficiente: din lat. palpebra, cu o puternică modificare fonetică (Diez, I, 302; Tuttle, Rom. R., I, 439; Tiktin; cf. împotrivă Densusianu, Rom., XXXIII, 283); lat pupula, cu metateză *pluppea (Puşcariu, ZRPh., XXVni, 689; Puşcariu 1335; REW 6616; Scriban); sl. *prechlupa „capac", cf. bg. pohlupka (Densusianu, GS, I, 143); sau dintr-un cuvînt anterior indoeurop. (Rusu, Dacor., XI, 148). Prin aceeaşi intenţie expresivă trebuie să se explice sp. plepa „persoană care are multe defecte", pe care Corominas, III, 822, îl consideră de origine incertă; cf. şi lat. palpebra < palpare (Walde-Pokomy 445).	6480
plapumă (-ăpumi), s. f. - învelitoare, pătură, acoperitoare umplută cu lînă, vată etc.
-	Var. plapomă, plapămă. Mr. paplumă.
Ngr. TtotJtXtojia (Cihac, II, 602; Miklosich, Fremdw., 119; Densusianu, GS, VI, 362), în loc de &parcX(0|ia, cf. slov. poplon, rus. paplin, mag. paplan. - Der. plăpumar, s. m. (producător de plăpumi); plăpumărie, s. f. (meseria şi atelierul plăpumarului).	6481
plas (—Suri), s. n. - Grămadă de fîn, claie mică.
-	Var. plastă.
Bg. plastî, sb. plast (Candrea).	6482
plasă (—Se), s. f. - 1. împletitură pentru vînat.
-	2. împletitură de pescuit. - 3. (înv.) Limbă de cuţit. - 4. Reţea, gratii. - 5. Diviziune administrativă, subprefecturi. - 6. (Rar) Tip, clasă. - Mr. plase „clasă".
Sl. plasa „bandă, fîşie" (Cihac, II, 261; Conev
41). - Der. plăsele, s. f. pl. (mîner) se zice mai ales despre mînerele de sabie, formate din două părţi de metal sau de lemn între care este aşezată lama (sing. plăsea, var. prăsea, este rar); plăsela, vb. (a pune plăsele). Odobescu foloseşte pe plăsele cu sensul de „şild, siguranţă la gura cheii", dar e exemplu unic.	6483
plasa (-sez, -at), vb. - A aşeza într-un anumit loc.
Fr. placer. - Der. plasament, s. n., din fr. placement; deplasa, vb., din fr. deplacer; deplasat, adj. (în afara locului, inoportun), plasator, s. m. (persoană care plasează spectatorii la locurile lor în sălile de spectacol).	6484
plăsa (-sez, -at), vb. - A aplauda.
Lat. plausus, probabil prin intermediul unei forme verbale *plausăre (Drăganu, Transilvania,
608
ALEXANDRU CIORĂNESCU
XLIII, 157;;Puşcariu, Dacor., I, 411; REW 6587; Rosetti, I, 67). Der. din sb. plesati „a dansa“ < sl. plţsati (Tiktin; Candrea) nu e probabilă; în acest caz, Coresi nu putea scrie: să plăsem cu mîinile. Sec. XVII, înv.	6485
plaşcă (-ăşti), s. f. - 1. Mantie, veşmînt lung.
-	2. (Trans., Olt.) Plasă, fileu de pescuit. - 3. Plantă (Alchemilla vulgaris). - Var. înv. pleaşcă.
Sl. plăsfi-- „mantie" (Cihac, II, 261; Conev 83), cf. sb., cr. i plast, slov. plase, pol. plaszcz, rus. plastî. Sensul 2 arată că în rom. s-a simţit ca un diminutiv al lui plasă. - Der. plăşcar, s. m. (Olt., pescar); împlăţea, vb. (a pune o haină pe umeri, a purta).	6486
plasmă (-me), s. f. - 1. Invenţie, creaţie. - 2. Lichid intercelular. - Mr. plasmă.
Gr. nXacrucx, sec. XVIII, înv. (Gâldi 230) şi modem dini fr. plasma. - Der. plăsmui, vb. (a inventa, a crea, a produce; înv., a falsifica); plăsmuitor, s. m. (creator; înv., falsificator); pro-plăsmui, vb, (a transforma, a reface), înv., creaţie verbală a lui Dosoftei; plastografie, s. f. (falsificare a scrisului), mr. plastografie, din ngr. jtXtxaxo-Ypoupia; plastograf, s. m. (falsificator), din gr. nXacrtaypoipog; plastic, adj., din fr. plastique; plasticitate, s. f. (uşurinţă la modelare; faptul de a fi sugestiv); plastur (var. plasture, plastor(e), plastru), s. n. (cataplasmă), din ngr. ennXacrrpov, cf. blasture, dublet al lui pleaşter, s. n. (cataplasmă), din germ. Pflaster. Sl. plastyryî provine din rom. (Vâillant, BL, XVI, 11).	6487
plat (-tă), adj. - Plan, întins.
Fr. plat. - E dubletul lui plat, s. n. (Trans., sobă, plită), din germ. Platte. - Der. platitudine, s. f., din fr. platitude; platou s. n., din fr. plateau; platformă, s. f., din fr. plate'-forme; ploatăn, s. n. (Trans., sobă, plită), din germ; Platten (Candrea).
'	6488
plaţ (-ţuri), s/n. - (Banat, Olt.) Loc de casă.
Germ. Platz (Scriban), cf. sb. plac. 6489
platan (-ni), s. m. - Arbore ornamental exotic (Platanus occidentalis, Platanus orientalis). - Mr. platan, megl. plătan.
Gr. nXotrocvoţ, parţial prin intermediul fr. platane; cf. Gâldi 230. Cf. paltin.	6490
platcă (— ătci), s. f. - Partea de sus a unei cămăşi.
Sl. plaţii „bucată de pînză", dim., cf. rus. platka, pol. platek, sb., cr. plahta (Cihac, II, 261). 6491
platcă (-ătci), s. f. - Pierdere, derută Ia jocul de cărţi.
Sb., pol. platka (Cihac, II, 261), cf. a plăti.
6492
plăti (-tesc, -jt), vb. - 1. A da bani (în schimbul unui bun..- 2. A recompensa, a atribui.
-	3. A lichida, a scăpa de o obligaţie. - 4. A (se) răzbuna. - 5. A ispăşi. - 6. A valora. - 7. (Trans. de S.) A costa. - 8. (Refl.) A fi chit. - Mr. plătescu, plătire, megl. plătis, plătiri.
Sl. platiti „a lichida" (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 261), cf. rus. platitî. - Der. plată, s. f. (salariu, remunerare, recompensă; pedeapsă), mr. plată, din sl. (bg., sb., pol., rus.) plata; neplată, s. f. (lipsă de plată); plătitor, adj. (care plăteşte); neplătit, adj. (fără a fi plătit; inapreciabil); platnic, adj, (dator, care trebuie să plătească; cu datoriile plătite); neplatnic, adj. (insolvabil); plătnicie, s. f. (solvabilitate); răsplăti, vb. (a recompensa; a plăti, a se răzbuna), cu pref. răs-, cf. bg. rasplatam; răsplată, s. f. (recompensă). Cf. platcă. 6493
plătică (—ci), s. f. - Peşte de apă dulce cu corpul lat (Abramis brama).
Bg. platika (Cihac, II, 261; Tiktin; Conev 53), cf. ngr. TtXamoa, slov. platica > plătifă, var. înv. (Miklosich, Slaw. Elem., 36; cf. Meyer, Neugr. St., II, 50). Ideea de „turtit" e vizibilă în acest cuvînt, cf. sp. platija; de aici plătică, s. f. (arbore, Gleditschia triacanthos), numit aşa din cauza formei caracteristice a frunzelor sale. - Der. plăticufă, s. f. (peşte, Rhodeus amarus). 6494
platoşe (-e), s. f. - Cuirasă, plastron, carapace.
Origine incertă. Baza cuvîntului este lat.med. plata „placă", germ. Platte, cf. ceh. plăt „placă", platy „cuirasă" (Cihac, II, 262). Probabil se datorează der. cu suf. -oş (*platoş „făcut din plăci") sau poate pronunţării mag. a latinei platus. — Der. împlătoşa, vb. (a acoperi cu platoşe).	6495
plaur, s. m. - Insuliţă mişcătoare formată în mlaştini cu ierburi putrezite.
Probabil din lat. pabulum „furaj, păşune", cf. it pabbio „plante"; se poate presupune o formă intermediară *plabulum, cu / propagat sau expresiv, cf. flacără; se poate explica şi printr-o încrucişare cu plavie, v. aici. • Scriban îl explică prin plavie, dar explicaţia asta pare insuficientă.
1	6496
plăvan (-nă), adj. - Bălaii. - Var. plăvîi, plăviu, plăviţ.
Sl. plavu „alb", plavinii „bălan" (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 262), cf. slov. plavec „bou bălan". Se foloseşte mai ales ca nume de bou; doar plăviţă se zice şi despre femeile blonde şi înv. despre orice obiect auriu sau gălbui; cf.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
609
Coresi: căutaţi pămînturile, că sînt plăviţe, spre seceriş sînt. Cf. plăvaie, s. f. (varietate de struguri), format ca bălaie din bălan.	6497
plavie (—ii), s. f. - Morman, grămadă de crengi şi ierburi amestecate cu pămînt, care plutesc pe suprafaţa anumitor riuri. - Var. plaghie.
Sl. plavî „navă“, din plaviti „a pluti" (Cihac, II, 267; Conev 38). E dubletul lui plavă, s. f. (Olt., plasă de pescuit); cf. şi plaur. - Der. plavină, s. f. (Bucov., limbă de foc; pală de fîn); plavnă, s. f. (regiune mlăştinoasă); plavcă, s. f. (loc unde se usucă năvoadele).	_	6498
plaz (-zuri), s. n. - 1. Talpa plugului. - 2. Baza războiului de ţesut. - Megl. plaz.'
Sb., slov., ceh. plaz (Cihac, II, 261; Cancel 21), cf. plasă, zăplaz. Trebuie să fie cuvînt identic cu plaz, s. n. (anunţ, aviz), probabil fiindcă se fixa în trecut într-un grilaj, cf. împăra. - Der. plăzui, vb. (înv., a anunţa, a publica); plăzuitură, s. f. (înv., indicaţie, revelaţie, publicaţie).	6499
pleamă (-eme), s. f. - 1. Pată, benghi. - 2. Rasă, castă.
Sl. *pleme (Bogrea, Dacor., III, 734), cf. pol. plama (Tiktin; Graur, BL, III, 43), bg. pleme „sămînţă".	6500
plean (-nuri), s. n. - (înv.) Pradă de război.
-	Megl. plean.
Sl. plenî (Tiktin), cf. bg. plen, slov. plen, pol., ceh. plen. - Der. plenic, adj. (Basar., prizonier); plenui, vb. (înv. a jefui).	6501
pleaşcă (-eşti), s. f. - 1. Pradă. - 2. Chilipir.
-	Mr. pleaşcă, pleacică.
Dublet al lui plaşcă; pentru semantism cf. it. sacco „sac" şi ,jaf‘. Mai puţin probabil din sb., cr. pljacka (Cihac, II, 262; Skok, REB, II, 31-42), tc. plagka (Lokotsch 1665), ngr. TtXaxcovco „a oprima" (Vasmer, Gr., 119). - Der. pleşcan (var. pleşcar), s. m. (oportunist; persoană care umblă după chilipiruri); pleşcui, vb. (a jefui; a umbla după chilipiruri); pleşcuitor, adj. (înv., jefuitor).
6502
pleaşe (-eşe), s. f. - Chelie, calviţie.
Sl. plesî (Miklosich, Lexicon, 578; Cihac, II, 262), cf. slov. ples, ceh. ples. - Der. pleş, adj. (chel); pleşuv (var. pleşug, pleşiv), adj. (chel), cf. sl. plesivu, slov. plesiv; pleşi (var. pleşuvi), vb. (a pierde părul, a cheli); pleşuvie (var. pleşugie), s. f. (chelie). Cf. ALR, I, 12; circulă numai în V, NV şi Mold.	6503
pleată (—ete), s. f. - 1. Mănunchi de fuior. -
2.	Părul capului lăsat pe spate (în cozi).
Sl. pielii, pieii „împletitură", din sl. plesti, pletq,
pletesi „a împleti" (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Candrea, II, 263; Conev 89), cf. sb., cr. pletenica „pleată" şi împleti. Se foloseşte mai ales la pl. -Der. pleteancă, s. f. (Trans., Mold., fir, panglică pentru cozi); pletos, adj. (cu plete); pleteică, s. f. (plăsuţă?), cuvînt pe care nu-1 găsim glosat şi care trebuie să se folosească în Mold. (cf. Dragoslav: cu mîncarea în pleteică)\ pletoşie, s. f. (păr mult); împletoşat, adj. (cu plete); pleter, s. n. (îngrăditură de nuiele, zăgaz), din sb. pleter; pleşnicar, s. n. (şopron, acoperiş pentru unelte), probabil în loc de *pletnicar, poate pentru că se face uneori cu împletitură de răchită.	6504
pleavă, s. f. - 1. Rămăşiţe de spice sau de păstăi, tărîţe. - 2. Drojdie, sediment. - Megl. pleavă.
Sl. (bg.) pleva „paie" (Miklosoch, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 263; Conev 72), cf. mag. polyva, sb. pleva, şi plivi. - Der. plevaiţă (var. pleviţă), s. f. (plantă, Xeranthemum annuum); plevniţă, s. f. (magazie de pleavă), din sl. plevinica; plevos, adj. (tărîţos); plevuşcă, s. f. (peşte, Leucaspius delinea-tus; alevin; peşti mici; gloată, plebe); pleviţă, s. f. (plevuşcă), în Munt., prin schimb de suf. al cuvîntului anterior (după Scriban, din sb. pijavica „lipitoare"); plimnicer(iu), s. n. (Trans., şopron), probabil în loc de *plevnicer, cf. pleşnicar. 6505
pleca (—C, -at), vb. - 1. A se îndoi, a se încovoia. - 2. A îndupleca, a sili. - 3. (Rar) A trimite, a transporta, a duce. - 4. A pomi, a ieşi, a se duce. - 5. (Refl.) A se înclina. - 6. (Refl.) A ceda, a se supune. - Mr. plec, plecare; megl. plec, plicari.
Lat. plicăre (Diez, I, 319; Cipariu, Gram., 30; Densusianu, Hlr., 194; Puşcariu 1334; Candrea-Dens., 1402; REW 6601; V. Buescu, Boletim mensal da Soc. da linguaport., III (1952), 107-8), cf. it. piegare „a îndoi", prov. plegar, fr. plier „a îndoi", sp. llegar, port. chegar. în general se consideră că semantismul se explică printr-o expresie de tipul plier la tente sau plier bagage (Puşcariu 134; Wagner 123; Scriban; după Tiktin; plecare ar însemna „a se apleca pînă la ceva"; după Corominas, III, 161, trebuie să se pornească de la applicare „a se îndrepta spre", care ar explica atît rom. cît şi sp.). Mai probabil se porneşte de la ideea de „a întoarce"; plicare înseamnă a învîrti un obiect, pînă cînd extremităţile lui se unesc. La fel s-ar fi zis depre o persoană care se întoarce la punctul de plecare, ca în it. piegare „a se da înapoi", fr. se replier, beam. s'aplega (REW548), cat. (a)plegar „a lăsa lucrul" sau mai curînd „a se întoarce de la lucru". Pleca, prin urmare, ar fi însemnat mai întîi „a se întoarce, a veni înapoi"; unde pleci? „unde te întorci" ar fi fost interpretat
610
ALEXANDRU CIORĂNESCU
firesc „unde mergi?“ ca se duce „se poartă" = merge; merge „coboară" = merge. Explicaţiile semantice ale Iui Puşcariu, Dacor., VIII, 143, nu par izbutite.
Se cuvine să adăugăm că Buescu, R. Eludes rom., II, 102-13, reduce rom. (ajpleca „a alăpta" la lat. *(ap)placăre „a linişti"., Această ipoteză prezintă dificultăţi fonetice (*app!aco nu putea da aplec şi, oricum, autorul trebuie să admită o încrucişare cu apleca pentru a justifica rezultatul rom.) şi nu pare mai naturală decît explicaţia tradiţională, din punct de vedere semantic: cf. şi supune „a pune dedesubt" şi „a alăpta".
Der. plecăciune, s. f. (înv., înclinaţie, aplecare; reverenţă, salut; supunere, obedienţă, umilinţă); plecat, adj. (dus, absent; încovoiat; înclinat; ascultător; supus; amator, dispus); plecătoare (megl. plicătoara), s. f. (oaie cu lapte), cf. aplecătoare; plecător, adj. (dispus, înclinat); plecate, s. f. pl. (înv., înclinaţie, pornire; greaţă). Cf. apleca. - Din rom. provin rut. plekati „a alăpta", rut. plekotora „oaie mulgătoare", mag. pleketor „oaie fără miel" (Candrea-Dens., 1403).	6506
pled (-duri), s. n. - Pătură scoţiană.
Fr. ( < erigl.) plaid, cf. rus. pled.	6507
pleda (-dez, -at), vb. - 1. A apăra o cauză, un litigiu. - 2. A interveni, a mijloci. - 3. A perora, a discuta.
Fr. plaider. - Der. pledant, adj. (care pledează); pledoarie, s. f. (apărare), din fr. plaidoirie confundat cu fr. plaidoyer.	6508
plen (—nuri), s. n. - Totalitatea membrilor unei asociaţii, organizaţii; adunare constituită.
Lat. plenum (sec. XIX). - Der. plenar, adj., din lat. plenarius, sec. XIX. Cf. plin.	6509
pleOSC, inteij. - Imită zgomotul produs de baterea din palme, de bici sau de bălăcit. - Var. pliosc; pleosc (imită zgomotul făcut de limbă).
Creaţie expresivă, cf. fleaşc, trosc, sl. pljusku „zgomot", sl. pleskati „a bate din palme" (Cihac,
II,	264), bg. pljaskam. - Der. pleoscăi, vb. (a bate din palme; a plesni, a pocni); plescăi, vb. (var. plescăni, mr. plăscănescu, plăscănire), vb. (a pocni din limbă), cf. sb. pljeskati, bg. pljuskam, pleskam (după Miklosich, Slaw. Elem., 36 şi Conev 86, rom. ar veni din bg.); ple(o)scăit, s. n. (aplaudare, bălăceală, plesnit din limbă); pleos-căniţă, s. f. (rostopască, Chelidonium); pleoşti, vb. (a se lăbărţa, a se turti, a se strivi; a se deprima), cf. bleojdi, sb. pljostiti, rus. pljustiti (după Cihac,
II,	264, rom. provine din sl.), lat plautus, plotus „cu urechile căzute"; pleoştit, adj. (turtit; decăzut; scund, de mică înălţime, abătut); pleoşteală, s. f.
(depresiune); pleaşcă, s. f. (pălărie moale); pleşti, vb. (Bucov., Maram., a se turti; Banat, a se piti). Pentru familia expresivă, cf. Iordan, BF, II, 186.
6510
plescaviţă (-ţe), s. f. - 1. Eczemă, erupţie. -
2.	Diferite plante: Malachium aquaticum, Cyno-glossum officinale, Cucuballus baccifer etc. - Var. plesca(gh)ifă.
Bg., sb. pljuskavica (Tiktin).	6511
plesni (-nesc, -it), vb. - 1. A se crăpa, a se despica. - 2. A trosni, a plescăi. - 3. A se sparge, a se rupe. - 4. A se prăpădi, a muri. - 5. A pocni (din bici). - 6. A pălmui, a izbi, a bate.
Sl. plesnqti „a bate din palme" (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 265; Conev. 95). -Der. plesnet, s. n (trosnet, pocnet); plesnitoare (petardă; şfichiul biciului); plesnitură, s. f. (pocnitură; crăpătură, despicătură; trosnet, lovitură de palmă); plesnitor, s. n. (Arg., ochi) pleasnă, s. f. (şfichi).	6512
plev (—ve), s. n. - (Bucov.) Vas de tablă.
Germ. Blech „tinichea". E dubletul lui pleu (var. bleu, plef, blej), s. n. (Trans., tinichea), din mag. pleh (Candrea). - Der. pleuar, s. m. (Trans., tinichigiu); pleviţă, s. f. (placă metalică din josul leucei; întăritură din metal la o piesă crăpată), a cărui legătură cu sl. plenica „lanţ" (Miklosich, Lexicon, 571; Cihac, II, 265) este dubioasă. Cf. privită.	6513
plic (—curi), s. n. - Obiect din hîrtie în care se închide o scrisoare. - Mr. plic.
It. plico „plic“, prin ngr. TiXwoţ (Cihac, II, 688; Gâldi 230). - Der. plicui, vb. (înv., a închide un plic).	6514
plici, inteij. - Imită zgomotul bălăcitului sau al baterii din palme.	,
Creaţie expresivă, cf. pleosc (Iordan, BF, II,
186). - Der. pliciui, vb. (a pocni din bici, a plesni”).
6515
plicsis (-suri), s. n. - Plictiseală. - Var. plixis. plictis.
Ngr.	(Gâldi	232).	Ultima	var.,	prin
f încrucişare cu cuvintele der. (Graur, BL, IV, 109).
-	Der. plicticos, adj. (enervant, agasant), din ngr. 7cXt|xtuco;; plictisi, vb. (a fi sătul de ceva; a supăra, a enerva); din ngr. jiXtvctm; plictisitor, adj. (plicticos); plictiseală, s. f. (lîncezeală, monotonie; neplăcere, necaz).	6516
plimba (-b, -at), vb. - A umbla în voie dintr-un loc în altul. - Var. primbla, preumbla. Mr. priimnu, priimnare, megl. priamnu, priam-nari. ~	.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
611
Lat. perambulăre (Puşcariu 1336; Rosetti, I, 170), cf. umbla. Cuvînt de uz general (ALR, I, 96), s-a păstrat numai în rom. - Der. plimb, s. n. (balustradă, parmalîc); plimbă, s. f. (Munt., stinghie în curte pe care se culcă găinile); plimbare (var. primblare, preumblare), s. f. (umblet în voie); plimbet, s. n. (rar, plimbare); plimbăreţ, adj. (care se plimbă mult); plimbătoare, s. f. (closet).
6517
plin (-nă), adj. - 1. Umplut, ocupat. - 2. Compact, masiv. - 3. (S. n.) Întîlnire întîmplătoare cu o persoană care duce un vas plin cu apă; se consideră de bun augur, iar dacă vasul este gol, de rău augur. - Cu plin, în mod fericit; în plin, perfect; din plin, întocmai, exact. - Mr. plin, megl. (am)plin, istr. pl 'ir.
Lat. plenus (Puşcariu 1337; Candrea-Dens., 1405; REW 6596), cf. it.pieno, prov.ple, fr. plein, sp. lleno, port. cheio. - Der. plinătate, s. f. (plenitudine), format după fr. plenitude; plineală, s. f. (înv., îndeplinire, executare silită); plinuţ, adj. (aproape plin; durduliu); împlini (var. plini), vb. (a umple, a face plin; a completa; a satisface; a executa, a îndeplini; a atinge o vîrstă sau o cantitate; refl., a se realiza, a se verifica; refl., a ajunge la soroc, la scadenţă; refl., a-şi găsi naşul, a i se înfunda), se consideră îndeobşte ca der. din lat. (im)plenîre (Densusianu, Hlr., 150; Candrea-Dens., 1407; Puşcariu 789), în timp ce Cihac, II, 265, îl deriva din sl. (na)pluniti; neîmplinit, adj. (neexecutat; imperfect); împlinitor, s. m. (înv., executor); deplin, adv. (împlinit; adj., complet); deplinătate, s. f. (plenitudine); îndeplini, vb. (a executa). - Cf. suplini.	6518
plînge (— g, —ns), vb. - 1. A vărsa lacrimi. -
2.	A compătimi, a deplînge. - 3. A jeli (un mort).
-	4. (Refl.) A se tîngui, a se văita. - Mr. plîngu, plînşu, plînzire; megl. plqng, plqns, plqngiri; istr. plîng, plîrts.
Lat. plângere (Puşcariu 1339; Candrea-Dens., 1409; REW 6572; Rolhfs, Differenzierung, 33), cf. it. piangere, prov. planher, fr. plaindre, cat. planyer, sp. planir. Uz general (ALR, II, 231). -Der. plîngăcios, adj. (plîngător, gata să plîngă); plîngător (var. rară plîngaci), adj. (care plînge, trist); plîngere, s. f. (acţiunea de a plînge sau de a se jelui; reclamaţie; cerere); plîngătoare, s. f. (bocitoare); plîns (var. plînset), s. n. (plîngere, tînguire); plînsoare, s. f. (plîns, scîncet); deplînge, vb. (a compătimi, a deplora), format după fr. deplorer, cf. deplora.	6519
plîntă (-te), s. f. - Talpă piciorului.
Lat. planta (Tiktin). Apare numai la Dosoftei,
sec. XVII. Ar putea fi cultism, dar cf. împlînta. E dubletul lui plantă, s. f., din fr. plante, der. planta, din fr. planter; plantator, s. m. (cultivator); plantaţie, s. f. (teren cultivat).	6520
pliroforie (-ii), s. f. - Raport, informaţie. -Mr. plirufurie.
Ngr. 7tXripcKpopiV (Tiktin; Gâldi 231). - Der. pliroforisi (mr. plirufurisire), vb. (a informa, a clarifica), din ngr. ji?jpo<popâi Sec, XVIII, înv.
6521
plit (—turi), s. n. - Rît de porc. - Var. flit.
Origine necunoscută. în Trans.	6522
plită (—te), s. f. - 1. Tablă de fontă la maşinile de gătit. - 2. Maşină de gătit.
Sl. (rus., ceh.) plita (Cihac, II, 265; Miklosich, Fremdw., 118; Conev 62), din sl. plinuta < gr. 7tXiv0oţ, cf. ngr. nXiGa.	6523
pliuhă (-he), s. f. - (Trans.) Scuipat.
Rut. pljuvati „a scuipa" (Drăganu, Dacor., VI, 302).	6524
plivi (—vesc, —it), vb. - A curăţa de buruieni, a curăţa via, pomii. - Var. înv. plevi.
Sl. pleti, plevq, plevesi (Miklosich, Slaw., Elem., 36; Cihac, II, 263; Conev 73). - Der. pliveală (var. plevilă, pleghilă, înv. plavilă), s. f. (plivire,) din bg. plevilo (Conev 74); plivit, s. n. (plivire). Cf. pleavă.	6525
plocat (-te), s. n. - Cuvertură, pătură, macat, care serveşte şi ca valtrap. - Var. poclad(ă), plocad(ă).
Sl. pokladu „depus" (Miklosich, Slaw., Elem., 37; Cihac, II, 60; Conev 61), cf. clădi, năclad; pentru metateză, cf. plocon. Forma placat, folosită în limbajul modem (Gib Mihăescu), este greşită, şi datorată fără îndoială confuziei cu fr. plaquer. Plocău (var. poclău), (Bucov., plasă de pescuit) pare var. aceluiaşi cuvînt (după Scriban, din mag. pokhălo „pînză de păianjen"). - Cf. poclit. 6526
plocon (-oane), s. n. - Cadou, dar. Se spunea înainte despre daniile făcute, mai mult sau mai puţin silit, domnului sau marilor dregători; în epoca modemă mai ales despre darurile oferite cu o anumită solemnitate (Trans., dar de botez). -Ploconul steagului, contribuţie pretinsă de fiecare schimbare de domnitor; se percepea şi de la cei scutiţi şi de la marii boieri; pentru oamenii de rînd se micşora la două sferturi. - Plocon domnesc, impozit adiţional în favoarea stringerilor de biruri asupra oilor, grinelor şi vinurilor; legiferat de Constantin Mavrocordat în medie pentru zece oi.
-	Var. înv. poclon. Megl. puclon.
Sl. poklonu „reverenţă" (Miklosich, Lexicon,
612
ALEXANDRU CIORĂNESCU
609; Cihac, II, 269; Conev 58), cf. bg., sb.poklon.
-	Der. ploconi, vb. refl. (a se înclina, a face
temenele, a saluta respectuos; a se umili), din sl. po(du)kloniti, poklanjati; ploconeală, s. f. (aplecare, ploconire).	6527
plod (-duri), s. n. - 1. Embrion, germen. - 2. înv. Rod. - 3. (S. m.) Copil, ţîngău. - 4. Organul genital al vacii. - Megl. plod.
Sl. plodii (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac,
II,	266; Conev 59), cf. bg., sb., cr., slov. plod. Cu sensul al treilea se foloseşte şi pl. plozi. - Der. plodan, s. m. (Mold., copilaş, băieţel); plodi, vb. (a zămisli, a produce; refl., a se reproduce, a se înmulţi), din sl. (sb., cr.) plodiţi; plodos (var. plodicios, înv. plodnic), adj. (prolific); plodnicie, s. f. (înmulţire rapidă).	6528
plop (—pi), s. m. - Arbore înalt cu ramuri subţiri (îndreptate în sus). - Mr. plop, plup.
Lat. populus, prin intermediul unei var. pop. *ploppus (Diez, I, 323; Puşcariu 1341; Candrea-Dens., 1412; REW 6655), cf. alb. pljep (Philippide, II, 651), it. chioppo (Battisti, II, 907), cat. dop, sp. chopo, port. choupo (Garcia de Diego, RFE, IV, 205), cf. v.fr. peuple > peuplier.
-	Der. plopişte, s. f. (pădure de plopi); plopar, s.
m. (insectă, Saperda carcharias); plopiş s. n. (pădure de plopi).	6529
plşscă (-şti), s. f. - 1. Vas rotund şi turtit de metal sau de lemn. - 2. Corneei, vas cu praf de puşcă. - 3. Vas pentru urinat. - 4. (Arg.) Poşetă de damă. - 5. (Arg.) Ţîţă. - Mr. ploscă, megl. ploască.
Sl. plosku „turtit", ploskva „ploscă" (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 266; Conev 64), cf. bg., sb., ceh. ploska, mag. palaczk, ngr. nXoaxa, alb. ploske, tc. palaska (Miklosich, Fremdw., 118), cf. şi palaşcă, plaşcă, ploşniţă. - Der. ploscar, s. m. (fabricant de ploşti din lemn; persoană care la nunţi vizitează invitaţii ofe-rindu-Ie de băut; flecar, palavragiu; Trans., par cu care se bate finul în căpiţă; Arg., borfaş, hoţ de buzunare); ploscaş s. m. (şarlatan, potlogar); ploscaşe, s. f. (intrigantă; tîrfâ); ploscoană, s. f. (Trans., ploscă; căpiţă). Ploscaş este explicat de Cihac, II, 263, ca o deformare din *plolcaş, cf. ceh. pletkar „intrigant", sb. pletkds „intrigant"; dar cuvîntul sl. nu e sigur în rom. şi sensul se înţelege uşor plecînd de la ploscar „persoană care merge din casă în casă să ducă veşti", cf. a umbla cu plosca „a pîrî, a ţese intrigi".	6530
ploşniţă (-ţe), s. f. - (Mold.) Păduche-de-lemn (Acanthia lectularia).
Sl. plosku „turtit", cf. ploscă şi pol. ploszczyca.
ceh. plostice, rus. ploscica (Cihac, II, 266; Tiktin), rut. bloscica (Pascu, Arch. Rom., VII, 559). Cihac explică fonetismul rom. cu ajutorul unei încrucişări cu plesni „a pocni", cf. bg. pljusnica „bătut din palme". Mai curînd e vorba de un der. propriu rom., din sl. plosku, cu suf. -niţă, cf. beşniţă, stelnifă, - Der. ploşniţărie, s. f. (mulţime de ploşniţe); ploşnicar, s. m. (plantă, Ranunculus orthoceras); ploşniţare, s. f. (plantă, Actaea cimi-cifuga); poluşcă, s. f. (Trans., ploşniţă), din mag. poloska (Tiktin).	6531
ploştină (-ne), s. f. - Mlaştină.
Sb., cr. plostina (Cihac, II, 264; cf. Conev 40).
6532
ploton (-oane), s. n. - Subunitae militară. -Var. pluton.
Fr. peloton, parţial prin intermediul pol. ploton (Cihac, II, 267), cf. it. plotone, sp. peloton. 6533
ploua (-uă, -at), vb. impers. - 1. A cădea ploaie. - 2. A cădea ceva din abundenţă. - 3. A plictisi, a supăra. - Var. ortogr. ploa. Mr. ploae, istr. plou.
Lat. plovere, forma populară a lui pluere (Puşcariu 1342; Candrea-Dens., 1413; Densusianu, Hlr., 78; REW 6610), cu schimb de conjug., cf. it. piovere (senes. piovare, cf. Max Steffens, Die Ausdrucke Jur Regen, Ziirich 1935, 5), prov., cat. ploure, fr. pleuvoir, sp. llover, port. chover. Mai există urme de conjug. în -ere: să plouă, în Trans. să ploaie; plouă, în Olt. ploaie. Var. ploa este înv. şi incorectă.
Der. ploaie, s. f. (precipitaţie atmosferică; abundenţă, încărcătură de alice), mr. ploae, megl. ploaiă, istr. ploie, din lat. *ployia < pluvia (Diez,
1,	322; Diez, Gramm., I, 155; Densusianu, Filolo-
gie, 448; Tiktin; REW 6620), cf. it. pioggia, prov. ploja, fr. pluie, sp. lluviâ, port. chuva (reducerea ploja în lat., propusă de Puşcariu 1340; Candrea-Dens., 1415, nu putea conduce la rezultatul rom., cf. Pascu Beitrăge, 19); ploicică (var. ploiţă), s. f, (răpăială); ploier, s. m. (pasăre, Squatarola squatarola); plointe, adj. (Olt., timp ploios), pe care Candrea îl leagă de lat. pluentem, nu pare o ipoteză necesară; ploios, adj. (cu ploaie); plouat, adj. (ud; obosit, fără chef).	6534
plug (-guri), s. n. - 1. Unealtă pentru arat. -
2.	Obicei folcloric din ajunul Anului Nou, în care se merge pe la case, adesea cu un plug în miniatură, cîntîndu-se cîntece legate de muncile cîmpului. - 3. Vehicul de deszăpezit. - 4. Constelaţia Orion. - Mr., megl. plug.
Sl. plugu (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Miklosich, Fremdw., 118; Cihac, II, 267; Cancel 23;
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
613
Conev 68; Pascu, II, 205), cf. bg., sb., cr. plug, ceh. pluh, pol. plug, rus. pltigi, din germ. PJlug.
-	Der. plugar, s. m. (muncitor agricol; urător); plugăraş, s. m. (flăcău care umblă cu uratul în ajunul Anului Nou); plugari, vb. (a munci pămîn-tul, a ara; a se ocupa cu muncile cîmpului); plugărie (var. plugărit), s. f. (ocupaţia plugarului); plugăreasă (var. plugăriţa), s. f. (ţărancă); phi-guleţ (var. plugiişor), s. n. (obicei folcloric în ajunul Anului Nou; cîntecul care se cîntă cu acest prilej).	6535
plumb (-buri), s. n. - 1. Metal lucios, cenuşiu albastru. - 2. Fir de plumb (1), dreptar; disc de plumb, bici cu plumb etc. - 3. Muniţie, glonţ. - 4. Sigiliu, pecete. - 5. (Mold.) Creion, unealtă de scris pe tăbliţă. - Mr.pl'umbu „glonţ".
Lat. plumbum (Puşcariu 1343; Candrea-Dens., 1418; REW 6615), cf. alb. pljump (Philippide, II,
651), it. piombo, prov. plom, fr.plomb, sp.plomo, port. chumbo. - Der. plumbos, adj. (greu); plum-bar, s. m. (lucrător în plumb, fîntînar, puţar); plumburiu, adj. (cenuşiu); plumbul, vb. (a acoperi cu plumb; a sigila cu plumb; a plomba o măsea); plumbuitor, s. m. (sigilator); plomba, vb. (a astupa
o	carie dentară), din fr. plomber.	6536
plural (-Iuri), s. n. - 1. Categorie gramaticală care arată că este vorba de mai multe obiecte, fiinţe etc. - 2. (Adj.) Care indică o pluralitate.
Lat. pluralis (sec. XIX). Ca adj. nu se foloseşte la f. - Der. pluralitate, s. f., din fr.	6537
plus, adv. - 1. Mai mult. - 2. (S. n.) Semnul adunării.
Lat. plus (sec. XIX). - Comp. plus-valută, s. f. (plusvaloare), din fr. plus-value; pluscuamperfect, s. n., din lat. plusquamperfectum.	6538
pluş (-şuri), s. n. - Catifea groasă. - Mr. piluş.
Fr. peluche, parţial prin intermediul germ. Pltisch, pol. plusz, rus., bg. pljus, it. plusce. E dublet al lui plisă, s. f. (tip de catifea), prin intermediul pol. plizs, rus. plis (Cihac, II, 265; Sanzewitsch 207).	6539
pluti (—tesc, —it), vb. - 1. A se menţine deasupra unui lichid, a înota, a sta la suprafaţă. -
2.	A zbura în vînt. - Mr. mplătescu, mplătire.
Sl. pluti, plovq (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 267), cf. sb., cr. plutati, ceh. plouti. -Der. plută, s. f. (stratul exterior, elastic al unor specii de stejar, varietate de plop, Populus pyrami-dalis; plutitor, flotor; bucăţică de material plutitor legată de sfoara undiţei; ambarcaţie uşoară; varietate de nufăr, Nymphaea alba, Nuphar luteum), deverbal, sau din sl. pluti „plută“ (Cihac, II, 267; Conev 82), cf. bg. pluta, sb., cr. plutva, ceh. p/f.,
rus. plot; plutaş, adj. (care pluteşte; Mold., ne-hotărît, indecis); plutaş s. m. (producător sau conducător de plute); plutăşie, s. f. (îndeletnicirea de plutaş); plutări, vb. (a merge cu pluta pe apă, a transporta ceva cu pluta); plutărit, s. n. (transport cu pluta); pluteţ (var. plutelnic), adj. (înv., navigabil); plutică, s. f. (plantă acvatică, Villarsia nymphoides); plutitor, adj. (care pluteşte); plutitoare, s. f. (rourică, Glyceria fluitans); plutniţă, s. f. (nufăr alb, Nymphaea alba).	6540
poală (-le), s. f. - X. Fustă, partea inferioară a unor veşminte. - 2. Sîn. - 3. Partea inferioară a unui munte. - 4. Faţă de masă, covor fin. - 5. Ţesătură scumpă care se aşază în partea de jos a unei icoane. - Mr., megl. poală.
Sl. polu „mijloc, margine, sîn“ (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 268; Conev 115), cf. bg., pol., sb., ceh., pol., rus. pola, pol. polka „pulpană". E dubletul lui pol, v. aici. - Der. împolat adj. (cu poale largi, amplu); poloană, s. f. (fustă mare, pulpană), cuvînt rar, citat numai de Dame; pulpană (poală,) s. f. probabil în loc de *po!cană, cf. pol. polka, încrucişat cu pulpă „coapsă" (Cihac, II, 267; der. din fr. pourpoint „un fel de pieptar", propusă de Bogrea, Dacor., I, 291 şi admisă de REW 6424, Pascu, Arch. Rom.,
VI,	231 şi Scriban, pare îndoielnică). 6541
poamă (-me), s. f. - 1. Fruct, rod. - 2. Fruct comestibil. - 3. (Trans.) Conservă de fruct uscat.
-	4. (Mold.) Strugure; viţă-de-vie. - 5. Castă, rasă, specie. - Mr. poame.
Lat. poma, pl. de la pomum, interpretat ca sing. f. (Puşcariu 1345; Candrea-Dens., 1419; REW 6645), cf. it. poma, fr. pomme, alb. perne.
-	Der. pomiţă, s. f. (fructă, bobiţă de fruct);
pomuşoară, s. f. (bobiţă; coacăză, Ribes rubrum); pomar s. m. (vînzător de struguri); pomar, s. n. (uscător de fructe), pomărie, s. f. (cantitate de fructe); pomoroage, s. f. pl. (Banat, cantitate de fructe).	6542
poantă (-te), s. f. - Vorbă de duh, glumă rafinată.
Fr. pointe. Cf. pont.	6543
poară, s. f. - (Mold., Trans.) Dezacord, discordie, neînţelegere.
Sl. pora „violenţă" (Cihac, II, 244; Tiktin), cf. bg., slov. opora „opoziţie", sb. odpor „ceartă". -Der. întrapora, vb. refl. (a se supăra), cuvînt artificial la Coşbuc, cf. Puşcariu, Dacor., VII, 121.
6544
poartă (-orţi), s. f. - 1. Deschizătură şi Ioc de trecere într-un loc împrejmuit. - 2. Imperiul otoman. - Mr., megl. poartă, istr. poarte.
614
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Lat. porta (Puşcariu 1347; Candrea-Dens., 1421; REW 6671), cf. it., prov., cat., port. porta, fr. porte, sp. puerta. - Der. portar (mr. purtar), s. m. (paznic; Munt., şambelan, boier însărcinat cu protocolul, cel care introduce trimişii Porţii; Mold., comandantul cetăţii Suceava, capitala ţării, şeful armatei), ar putea reprezenta direct lat. portărius (Puşcariu 1358; REW 6673); portăreasă, s. f. (femeie care păzeşte poarta); portărel, s. m. (înv., slujbaş domnesc subordonat marelui portar; executor judecătoresc); portărie, s. f. (meseria de portar). - Der. neol. portic, s. n., din fr. portique; portieră, s. f., din fr. portiere, portal, s. n., din fr. portail.	6545
pobedi (-dese, —it), vb. - A învinge. - Var. povedi.
Sl.pobediti (Miklosich, Lexicon, 582; Cihac, II, 219). Sec. XVII, înv. - Der. podidi, vb. (a învinge, a întrece, a cîştiga), probabil prin asimilare (din sl. podudati „a supune", după Tiktin; din sl. poduiti, după Candrea).	6546
pobir, s. m. - (Banat) Porumb necopt.'
Slov. pobir, pober „recoltare", cf. poberek „fruct necules în timpul recoltei", dar care se culege mai tîrziu. - Cf. pogîrci.	6547
Pobreajen, s. m. - Schimbarea la faţă. - Var. (Pre)obrajenie, Pobr(e)ajen(i), Probajin(i), Bo-breajen(i).
Sl. Preobrazenije, din preobraziti, de unde preobrăzi, vb. (a metamorfoza, a transforma), sec.
XVII,	înv.	6548
poc, interj. - Imită zgomotul produs de o lovitură sau de un trosnet.
Creaţie expresivă, cf. boc, cioc, toc. - Der. pocni (var. pocăi, pocăni, megl. pucănes), vb. (a plesni, a trosni; a face explozie; a lovi), cu suf. expresiv -ni, ca boc(ă)ni, cioc(ă)ni, tocăni, (după Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 269; Byhan 327 şi Tiktin, din sl. poknati „a se rupe", cf. slov. pdkniti, sb., rut. puknuti, rus. puknutî; dar legătura pare întîmplătoare); pocneală, s. f. (plesnire, trosnet); pocnet, s. n. (explozie, detonare; trosnire); pocnit, s. n. (trosnet, pîrîit); pocnitoare, s. f. (şfichi; petardă); pocănitoare, s. f. (un fel de morişcă); pocănea, s. f. (titirez, hădărău la moară); pocnitură, s. f. (lovitură).	'	6549
pocăi (-esc, —it), vb. refl. - 1. A se căi, a face penitenţă. - 2. (Vb. activ). A duce la căinţă.
Sl.pokajati (Miklosich, Slaw. Elem., 37). - Der. pocăinţă (var. înv. poca(i)anie, pocanie), s. f. (regret, căinţă).	6550
pochihşci (-ciuri), s. n. - (Mold.) Tindeche ia războiul de ţesut.
Rut. popyhaty „a împinge" (Tiktin). 6551
pocîlti (-tesc, -it), vb. - A se deşela, a se speti.
Probabil din sl. pochilu „încovoiat", dacă nu ne înşelăm glosîndu-l aşa. Se foloseşte aproape exclusiv în expresia pocîltit de foame, pe care dicţionarele o glosează de obicei „sleit de foame". După Cihac, II, 268 şi Scriban, din sl. poklati „a ucide", dar der. este greoaie. - Der. pocîlteală, s. f. (anemie, demobilizare).	6552
pocinog (-guri), s. n. - 1. Saftea, prima vînzare din zi. - 2. început. - 3. Bucluc, boroboaţă.
Sl. pocinuku „început" (Cihac, II, 269; Conev
78), cf. ceh. pocinek.	6553
pocînzel (-ei), s. m. - însoţitor al mirelui la nunţile ţărăneşti, trebuie să poarte darurile şi să ajute la mutarea miresei. - Var. poeînzeu, pochin-zer.
Mgr. dnoxptcnapioţ 1 „trimis", cf. v.rus. pok-lisan‘ „trimis". Nu se foloseşte în Mold. 6554 pocitanie (-ii), s. f. - Povestire, naraţiune, citire.
Sl. pocitanie, cf. citi, citanie. Sec. XVII, înv. Dicţionarele îl confundă adesea cu pocitanie „monstru".	6555
poclit (-turi), s. ri. - Apărătoare de soare, prelată.
Probabil din poclad, cf. plocat, contaminat cu ' sl. pokryti „a acoperi". Celelalte explicaţii par insuficiente: din sl. pokrovu după Cihac, II, 269, cf. procov; din sl .pokrytu „acoperiş", după Tiktin. în Mold. Cf. pocriş, s. n. (capac), din rut pokryska (Candrea; cf. Conev 64).	6556
pocoş (-şuri), s. n. - Cutremurat, spasm. Mag. pâkos (Cihac,TI, 521; Gâldi, Dict., 152). în Trans., rar. - Der. pocosi (var. pocozi), vb. (Trans., Banat, a se mira, a se prosti). ■	6557
pocosti (-tesc, -it), vb. - A auri.
Slov. pokostiti, pol. pokoscic (Tiktin). 6558
pocrov (-vuri), s. n. - 1. Pătură, pled. - 2. Pînză pentru întrebuinţări liturgice. - Var. procov. Mr. pucrov „covoraş".
Sl. pokrovu (Cihac, II, 269; Conev 84), cf. bg. pokrov, ngr. nopxcofkx. - Der. Pocroavă (var. Procoavă), s. f. (nume popular al sărbătorii de 1 , octombrie, . Acoperămîntul Maicii Domnului); pocrovăf (var. procovăf), s. n. (antimis), din sl. pokrovicî; procoviţă, s. f. (Trans., scoarţă, cuver-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
615
tură), var. Banat pricoifă, cf. Miklosich, Slaw. Elem., 37.	6559
pod (—duri), s. n. - 1. Platformă de scîndură, planşeu. - 2. Punte. - 3. (înv.) Drum pietruit cu scînduri, obişnuit în oraşele rom. - 4. Cale, drum, şosea. - 5. Ponton. - 6. Tavan. - 7. Spaţiu închis între acoperiş şi plafonul casei. - 8. Pardoseală. -9. Palma mîinii. - 10. Talpa plugului. - 11. Zăcătoare (lp moară). - 12. Bucăţi de pînză care se întind; în calea cortegiului funerar, cu ideea de a uşura mortului trecerea pe puntea raiului. -Megl. pod.
Sl. padu „platformă" (Miklosich, Slaw., Elem., 37; Cihac, II, 270; Conev 81; Spitzer, Mitt. Wien, 326), cf. bg., sb., cr., slov. pod „platformă de scînduri", mag. pad „podul casei". - Der. podar, s. m. (înv., încasator de podărit; paznic la pod; pontonier; Mold., măturător); podărit s. n. (slujba pontonierului; taxă pe poduri); podeţ, s. n. (po-dişcă); podi, vb. (a bate podea), din sl., sb. podiţi; podeală (var. podea), s. f. (duşumea, pardoseală, parchet); podeag, s. n. (platou, movilă, colină); podereu (var. podireu, poderei), s. n. (Trans., platou, movilă); podeu, s. n. (Trans., pod de şură); podină, s. f. (pardoseală, suport; scîndură; acoperiş; baza stogului), din sb. podina; podiş, s. m. (platou, movilă; punte de lemn); podişcă s. f. (pod mic; ponton); podişor, s. n. (Trans., blidar, dulap); pondeală (Trans., var. Olt. pondilă), s. f. (pardoseală, sol), din podeală cu infix nazal sau contaminat cu podină. - Din rom. provine slov. podisiar (Candrea, Elemente, 402).	6560
podagră (-re), s. f. - Gută. - Var. înv. podagrie, podalghie.
Ngr. 7to6ccypa (Mumu 46), var. din gr. jio-SaXyta. - Der. podăgrios, adj. (bolnav de gută). Sec. XVII, înv. După Rosetti, Studii ling., 29, ar fi împrumut din pol. podagra.	6561
podan (—ni), s. m. - Bimic.
Sl. podudanu „supus", cf. pol., ceh. poddany (Cihac, II, 270). Sec. XVII, înv. - Der. podanie, s. f. (înv., dare pe pod).	6562
podbeal (—eli), s. m. - Plantă, Tussilago far-fara, Amica montana. - Var. podbal.
Sl.,	cf. bg. podbel, sb. podbjel, slov. podbel (Cihac, II, 270; Miklosich, Slaw. Elem., 37; Conev 46).	6563
podghiaz (—zuri), s. n. - Incursiune, expediţie de pradă. - Var. polghiaz, poghiaz.
Mag. podgyăsz, poggyăsz (Cihac, II, 521), cf. pol. podjazd (Tiktin). Sec. XVII, înv. 6564
podgorie (—ii), s. f. - 1. Regiune de deal,
colină subalpină. - 2. Viţă-de-vie, plantaţie de viţă-de-vie.
Sl. podiigorije „vale" (Miklosich, Lexicon, 598; Cihac, II, 273; Conev 42), cf. pogorî, slov. podgorje. - Der. podgorean, adj. (rar, subalpin; s. m., viticultor); podgoriu, adj. (bogat în podgorii), creaţie forţată la Alecsandri.	6565
podhorniţă (-ţe), s. f. - Stinghie inferioară la jug. - Var. pohorniţă, pohodnicioară, pohor-nicioară.
Probabil dintr-un rut. *podhorlica, din pod „sub" şi horlo „gît“ (Scriban). Legătura cu sl. pohoditi „a circula" (Tiktin) este mai puţin sigură, în Mold.	6566
podmet (-turi), s. n. - Nadă, momeală.
Sl. podumelu, atestat numai cu sensul de „plasă", dar care trebuie să fi însemnat şi „ceea ce este depus", din podiimesti „a sta întins", cf. rus. podmet „acţiunea de a arunca" (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 189; Conev 98). De aici şi pogmată, s. f. (Maram., fir care închide gîtul cămăşii), în loc de *podmată, cf. sb. pod-metaca „zăvor, ivăr".	6567
podnojie (-ii), s. f. - Scăunel.
Sl. podunozije (Tiktin). Sec. XVI-XVII, înv. E dubletul lui podnoje, s. f. (tălpig), din acelaşi cuvînt sl., al lui podnoşcă, mai frecvent în formă de pl. podnoşti, s. f. (tălpig), din rus. podnozka sau bg. podnozki (Conev 61); al lui potnog, s. n. (pedală la războiul de ţesut), din sl. podunogu; şi al lui pîrnojie, s. f. (pămînt nelucrat), din bg., sb. podnozie „cîmp la poalele munţilor" (Candrea).
6568
podoabă (—be), s. f. - Ornament, bijuterie.
Sl. podoba (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 271; Conev 85). - Der. (îm)podobi, vb. (a orna, a găti; a se asemăna), din sl. podobiti; podobie, s. f. (înv., comparaţie; cîntare liturgică servind drept model), din sl. podobije; podobnic, adj. (înv., asemănător, comparabil); despodobi, vb. (a scoate podoabele, a se dezbrăca) preapodobie, s. f. (sanctitate), din sl. prepodobije, înv.; preapodobin (var. preapodobnic, preapodobit) adj. (înv., sfînt), din sl. prepodobinu; spodobi, vb. (a face demn, meritoriu), din sl. supodobiti.	6569
podoimă (-rne), s. f. - Pretext, scuză.
Sb. podoima, cf. doimiti se „a răsplăti cu vorbe". în Trans.	6570
podoiniţă (-ţe), s. f. - Mînzare.
Sb., bg. podojnica (Candrea).	6571
podorojnă (—ne), s. f. - Ordin pentru a pune la dispoziţie cai de poştă.
616
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Rus. podoroznaja (Cihac, II, 271).	6572
podrum (-muri), s. n. - (Trans.) Bodegă, cramă. - Var. podrom.
Sl. podrumu (Tiktin), cf. sb. podrum, din ngr. TiouSpo^u (Miklosich, Fremdw., 118).	6573
poduţ (-ţi), s. m. - Peşte de rîu (Chondros-toma nasus).
Mag. paduc (Gâldi, Dict., 152; cf. Cihac, II, 271).	6574
podval (-Iuri), s. n. - Pană, suport de lemn sau de piatră.
Sb. podval (Tiktin; Conev 81). Cf. podvală, s. f. (mîner la ferăstrăul de mînă), din sb. podvala.
6575
podvig (—guri), s. n. - Penitenţă, mortificare. Sl. podvigu „luptă" (Miklosich, Slaw. Elem., 37). - Der. podvigui, vb. refl. (a se mortifica).
6576
podvoadă (-de), s. f. - 1. Serviciu feudal, obligaţie de a transporta gratuit bunurile domneşti.
-	2. Donaţie constînd într-un cal, datorat de orice boier noului domn. - 3. Transport. - 4. Rechiziţie.
-	Var. podvadă (-vezi), po(d)voz.
Sl. poduvoda „transport" (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 271) cf. pol. podwoda (apare Ia Du Cange), rus., ceh. podvoda, sb. podvoz. Pentru fonetism, cf. Graur, BL, III, 47; pentru organizarea serviciului, cf. V.Pintea, Cercetări istorice, Xm, 149. - Der. podvodar, s. m. (persoană obligată să facă transport); podvodări, vb. (a căra).	6577
poet (-ţi), s. m. - Autor de poezii.
Fr. poete. - Der. poetic, s. m. (înv., poet), din mgr. TioiriTUo;, sec. XVIII; poetic, adj., din fr. poetique; poetastru, s. m., din it. poetastro; poetiza, vb., din fr. poetiser; poezie, s. f., din fr. poesie.	6578
pofală (-ăli), s. f. - 1. Pompă, fast. - 2. Elogiu, laudă. - Var. pohfală, pohvală.
Sl. pohvala, bg., sb. pofala (Tiktin). Sec. XVII-XIX, înv., ca şi der pohfalenie, s. f. (laudă), din sl. pohvaljenije; pohvăli, vb. (a lăuda), din sl. pohvaliti. - Cf. fală.	6579
pofidă (—de), s. f. - Ciudă. - Var. Mold. pohidă, prohită.
Origine nesigură. După Cihac, II, 238, din pol. pochyba „greşeală", cf. sb. himba „vicleşug". Relaţia cu hîtru (Scriban) nu este convingătoare.
-	Der. împrobita, vb. (a dispreţui), Mold., înv.
6580
pofil, (-Iuri), s. n. - Taftur.
Sl. pochilu „încovoiat", contaminat cu sb., cr.
povi „taftur", de unde pofl, s. m. pl. (Trans., taftur). Explicaţia numai prin sb. (Cihac, II, 273; Tiktin) pare insuficientă fonetic. Cf. pocîltit, popi. 6581
poftă (-te), s. f. - 1. Plăcere, apetit, dorinţă, rîvnă. - 2. (Banat) Dar, de mîncat care se oferă de obicei proaspetelor lăuze. - Var. înv. pohtă.
SI. pochotî (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 272; Conev 86) cf. bg. pofta, sb. pohot Der. din gr. ncBoq (Philippide, Principii, 147) nu e posibilă. - Der. poftalnic, adj. (înv., doritor); poftăref, adj. (cu poftă); pofteală, s. f. (invitaţie); pofti (var. înv. pohti), vb. (a dori, a jindui, a rîvni; a cere, a solicita; înv., a ruga; a invita, a felicita, a închina (paharul), a oferi), cf. sl. pochoteti; pofticios (var. poftitor), adj. (ahtiat, doritor); nepoftit, adj. (neinvitat; neaşteptat; inoportun);
6582
poftori (-resc, —it), vb. - 1. A repeta. - 2. A pisălogi.
Sl. povutoriti, din vuloryî „secund" (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 272), cf. flori. înv. -
6583
pogace (-e), s. f. - Turtă. - Var. pogaci, pohace, bogace, pohaci. Mr., megl. pugace.
It. foccacia, prin intermediul sb., bg. pogăca (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Miklosich, Fremdw., 118; Cihac, II, 272; Densusianu, Rom., XXXIII, 283; Conev 86; Battisti, III, 1672), sau al mag. pogăcsa (Gâldi, Dict., 152), cf. ngr. no/dct^a.
6584
poghibală (-le), s. f. - (Mold.) Lepădătură, monstru.
Rus. pogibal, „ruinat", bg. pogibeli „ruină" (Tiktin), sb. pogibao „ruină".	6585
pogîrci (-cesc, —it), vb. - 1. (Refl.) A se strînge, a se zgîrci, a se boţi, a se plisa. - 2. A spicui, a culege spicele căzute. - Var. poghirci, Mold. pogîrji, pobîrci.
Sl. griiciti „a strînge", cu suf. po-. Ultima var. s-a contaminat cu sl. pobiriiku „culegere", pa-biriiku „strugure necules", sb. pabirciti „a spicui". Explicaţia din rom. numai pentru ultimul etimon (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 272), este insuficientă. - Der. poghircă, s. f. (Mold., stîrpi-tură, lepădătură; pleavă de cînepă). Cf. sgîrci, pobir.	6586
pogodi (—dese, — it), vb. refl. - A se înţelege, a se pune de acord.
Sb. pogoditi (Tiktin). - Der. pogoadă, s. f. (acord, ordine). în Banat.	6587
pogon (-oane), s. n. - Măsură agrară, egală
i	cu 5011,79 m2. - Megl. pogon.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
617
Sl. pogonu, de la pogoniti „a mîna boii", însemna la început întinderea pe care o arau doi boi într-o zi, cf. sp. arada, yugada, yunta (Miklosich, Slaw. Elem. 37; Cihac, II, 124; Conev 70), cf. bg. pogon. - Der. pogonărit, s. n. (impozit pe vii, creat de Dabija în 1662, suprimat tot de el în 1664, reintrodus de Nicolae Mavrocordat (1714), şi din nou desfiinţat în 1744. în 1803 valora doi taleri de fiecare pogon; pogonar (var. pogonaş, pogonicî), s. m. (Mold., ziler care lucra într-o vie); pogonesc, adj. (Mold., care formează o bucată întreagă de un pogon); pogoni, vb. (înv., a goni), din sl. pogoniti; pogonici, s. m. (Trans., persoană care mînă vitele), cf. Miklosich, Slaw. Elem:, 36. Pogonici este şi numele care se dă ariciului în unele cîntece de copii; după Diculescu, Elementele, 493, ar fi cuvînt diferit, din gr. Ttojpv „barbă", părere nu foarte convingătoare.	6588
pogradie (-ii), s. f. - (înv, şi Trans.) Cimitir.
-	Var. Banat progradie, Munt. progadie.
Sb. prograde (Scriban).	6589
pogrebanie (-ii), s. f. - Înmormîntarea. -Var. pogribanie.
Sl. pogrebenije (Miklosich, Slaw. Elem., 37).
6590
pogrom (-muri), s. n. - Act de vandalism popular, răzmeriţă, mai ales în Rusia contra evreilor.
Rus. pogrom, cf. fr. pogrom.	6591
pohod, (-duri), s. n. - Ocazie, motiv, raţiune.
-	Var. po(d)vod.
Sl. povodu (Cihac, II, 284), cf. pol. powod, rus. povod. - Der. pohodnic (var. podhodnic, po(d)-vodnic), s. m. (dublură, cal de rezervă; cal de paradă) pare a fi der. de la acelaşi cuvînt, cf. sb. povodnik „hăţ", pol.powodnik „cel care mînă cai", contaminat cu sl. pochoditi „a umbla". Cuvinte înv.	6592
pohor (—oare), s. n. - Cuvertură, faţă de masă, covor.
Origine incertă. După Tiktin, din sl. vreţi „a închide", cf. rus. povora „gratii."	6593
poiadă (—iezi), s. f. - Incursiune, intrare. -Var. po(i)ed(i)e
Rus. poiezd (Scriban). Sec. XVIII, înv. 6594
poiană (-ieni), s. f. - Luminiş, cîmp deschis. Megl. pul'ană.
Sl. poljana (Miklosich Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 268; Conev 40), cf. bg. polen, sb., slov., rus. poljana.	6595
poias (-suri), s. n. - (înv.) Cingătoare a preotului care slujeşte.
Sl. pojasu (Tiktin).	6596
poiată (—işţi), s. f. - 1. (Mold.) Adăpost în curte. - 2. (Trans.) Grajd. - Mr., megl. puiată.
Sl. pojata „colibă" (Miklosich, •Lexicon, 654; Conev 81; Puşcariu, Dacor., VII, 356), cf. bg., sb., cr., slov. pojata.	6591
pojar (-ruri), s. n. - 1. (înv.) Incendiu, foc.
-	2. Rujeolă. - 3. în poezie, înflăcărare, ardoare, patos. - Megl. pujar.
Sl. pozam (Miklosich, Lexicon, 683; Cihac, II, 156; Conev, 42), cf. bg., slov., pol. pozar, şi jar.
-	Der. pojarnic, s. m. (înv., pompier), din rus.
pozarnyj; pojernicie, s. f. (cazarmă de pompieri); pojarnifă, s, f. (alambic; Olt., jăratic; sunătoare, Hypericum perforatum); pojeri (var. pojări), vb. (înv., a aprinde).	6598
pojijie (-ii), s. f. Lucruri, catrafuse.
Rut., rus. poziva „cîştig" (Cihac, II, 273). în Mold. Cf. pojivăi, vb. (a se folosi de), din rus. pbzivaUsja „a se folosi" (Tiktin), sec. XVII înv.
6599
pojiţă (-ţe), s. f. - Piele de oaie argăsită şi fără păr, pe care o poartă ciobanii iama, între obialâ şi opincă.
Sl. (bg., sb.) zica ( > jiţă) cu pref. podii „pe sub". Este probabil dubletul lui pojghiţă, s. f. (membrană, pieliţă; strat subţire), pe care Scriban îl lega greşit de ceh. posvice „teacă". 6600
poker (-re), s. n. - Joc de cărţi. - Var. ortogr. pocher.
Fr. poker, din engl. - Der. pocherist, s. m. (jucător de poker).	6601
pol (-li), s. m. - 1. (înv.) Jumătate, - 2. Monedă de aur de 20 de franci şi apoi de 20 lei. - 3. Douăzeci de lei.
Sl. poli (Cihac, II, 274), invariabil cu prirrvll sens. Cel de al doilea se explică de obicei p.!., rus. poluimperial „napoleon" (Tiktin; Scriban), explicaţie care nu ia în seamă că napoleonul trebuia să valoreze zece franci. După Puşcariu, Dacor., I, 602, din Napoleon, prin intermediul ngr. eva (va)noXeovi; dar tot aşa se numeau şi ludovicii de aur. Mai probabil s-a numit aşa la început o monedă de aur diferită, cf. engl. half crown, rus. polîtcha , jumătate de monedă". - Der. polidor, s. m. (Arg., douăzeci de lei), formaţie glumeaţă în care pare prezentă ideea de „aur" (după ipoteza de nesusţinut a lui Pasca, Dacor., IX, 328, de la Polidor, fiul lui Priam, cf. Graur, BL, V, 224); polcă, s. f. (dans), din ceh. polka, pulka, parţial prin intermediul fr. polka; cf. polturac. 6602
poleac (-eci), s. m. - Polonez.
Sl. poljakv._ cf. sb., cr., slov., rus. poljak. înv.,
618
ALEXANDRU CIORĂNESCU
modem polon, adj. (polonez) din lat. polonus, sec. XIV, şi polonez, s. m. - Der. polcă, s. f. (Mold., jachetă, pieptar), din pol. polka „poloneză", cf. rut. poljka „haină lungă" (Tiktin); polcuţă, s. f. (Mold., vestă); polecesc, adj. (înv., polon); poloşe (var. poluşe), s. f. (oaie de rasă polonă). - Cf. leah.
6603
polegniţă (—ţe), s. f. - Brumă; polei. - Var. polejniţă, poleghiţă, polighifă, poliviţă.
Sb., cr. poledica (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Tiktin). în Trans.	6604
polei (-iese, — it), vb. - A auri, a acoperi cu un strat subţire de metal. Megl. puliăes, puliăiri.
SI. polijati „a risipi" (Tiktin). Legătura cu gr. i|n>XXEfov printr-o var. ionică OTruXXiîiov (Diculescu, Elementele, 484), e improbabilă. Cf. lei. - Der. poleială, s. f. (aurire; lustru superficial; foiţă de metal, strălucire); poleitor, s. m. (cel care poleieşte); poleitură, s. f. (poleire; obiect poleit); polei, s. n. (strat subţire de gheaţă), cf. sl. polediti sţ „a se acoperi cu polei" şi polegniţă. 6605
polei (—i), s. m. - Busuiocul-cerbilor (Mentha pulegium). - Var. polai.
Lat. pulegium, prin intermediul sl., cf., slov., ceh., pol., rus. polej (Cihac, II, 274; Tiktin), mag. polaj.	6606
poleşnic (-că), adj. (Olt.) întins.
Sb. polezati „a se întinde" (Candrea). 6607
poli—. - Prefix care indică pluralitatea.
Gr. noÂu-, prin intermediul fr. poly-, 6608
policandru (-re), s. n. - Candelabru.
Mgr. TtoAwccvSriAov (Mumu 46), cf. candelă, rus. panikandilo.	6609
policar (-ri), s. m. - Degetul gros de la mînă.
-	Mr. pulicar.
Lat. pollicăris (sec. XIX), cf. REW 6638. Părerea lui Philippide, II, 651, că acest cuvînt aparţine fondului tradiţional, este valabilă numai pentru mr.	6610
polieleu (-eie), s. n. - Nume special dat psalmilor 134 şi 135. - Var. polileu.
Mgr. JtoXa)EXeoţ „foarte milostiv".	6611
polieleu (—eie), s. n. - Candelabru.
Mgr. 7io)o)e?.aia;.	6612
poligni (—nesc, — it), vb. - A dărîma, a abate, a da jos, a face să cadă.
Sl. polegnqti (Cihac, II, 274; Tiktin; Conev 71).
6613
polihroniu (-ii), s. n. - Formulă înv. de felicitare.
Ngr. TtoXuxpwiov „mulţi ani (de viaţă)". Sec. XVIII, înv.	6614
polilog, (-gă), adj. - Guraliv, limbut, ,
Ngr. 7toXljXoyoţ (Gâldi, 232). sec. XVIII, înv. -Der. poliloghie (var. polologhie), s. f. (vorbărie, flecăreală, pălăvrăgeală), din ngr. TtoXuXoyHX.
6615
poliţă (-ţe), s. f. - 1. Consolă, placă. - 2. Raft, blidar. - 3. Stinghia inferioară a jugului. - 4. Cormană. - Mr., megl. pulifă.
Sl. (sb., cr., pol.) polica, bg. policîi (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 274; Conev 62), cf. ngr. nakiiaCL, alb. police, mag. polcz. - Der. policioară, s. f. (blidar; cormană, apărătoare de urechi; Banat, jugastru).	6616
poliţă (-ţe), s. f. - 1. Cambie, trată; ordin de plată. - 2. Contract de asigurare. - Mr. poliţă, pulifă.
It.polizza, prin intermediul ngr. ro&vraa (Gâldi 233; cf. REW 528).	6617
politje (—ii), s. f. - 1. Stat, republică. - 2. Oraş.
-	3. Conductă. - Mr. pulitie „oraş".
Mgr. TtoXixaa. Sec. XVII, înv. E dublet al lui poliţie, s. f., din it. polizia, fr. police, prin intermediul rus. policija. (Cihac, II, 274; Tiktin).
Der. politic, adj., s. m., din fr. politique, şi mai înainte din ngr. noXirucţ; politică, s. f. (ideologie, doctrină; activitate), din ngr. JtoXituri (Mumu, 46; Gâldi 233); politicale, s. f. pl. (intrigi sau discuţii politice), din ngr. noXirac*; politicastru, s. m. (om fără orizont); politicesc, adj. (politic), înv.; politiceşte (var. politicamenie), adv. (din punct de , vedere politic); politician, s. m., din fr. politicieni politicianism, s. n. (orientare exclusivă şi abuzivă către politică); politicos, adj. (civilizat), din ngr. 7toXmxo: (Gâldi 234), cf. sp. politicon; nepoliticos, adj. (necivilizat); politevsi, vb. (a măguli, a ademeni), din ngr. jtoXiT£ix>H(xi (Tiktin), sec. XVIII, înv.; politefsi, vb. (înv., a fi în uz, a se folosi), dublet al cuvîntului anterior, politeţe, s. f., din fr. politesse; nepolitete (var. impolitefe), s. f. (lipsă de curtoazie); politr(i)uc, s. n. (comisar politic bolşevic), din rus. politruk.
Der. de la poliţie: pioliţai, s. m. (copoi, poliţist), din germ. Polizei; poliţienesc, adj. (propriu poliţiei), prin intermediul unui adj. *poliţian, ca politician, gardian; poliţist, adj. (poliţienesc; s. m. agent de poliţie); poliţaimaistru, s. m. (înv., comandant, şef de poliţie), din germ. Polizeimeis-ter, cf. rus. policijmejster.	6618
politrică (-ci), s. f. - Varietate de muşchi (Polytrichum). - Var. politrichie.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
619
Probabil pornind de la numele ştiinţific al plantei sau cultism din gr. noXutpixov. 6619
poloboc (-oace), s. n. - 1. Butoi, bute. - 2. Nivel de apă. - Var. (Munt.) boloboc.
Bg. polobok (Conev 64), cf. rus. polubocka Jumătate de butoi“ (Tiktin).	6620
polog (-oage), S. n. -1. Pală de iarbă; postată.
-	2. Mănunchi de fin sau de grîu uscat căzut la pămînt înainte de a fi cules. - 3. (Pînză de) cort.
-	4. Baldachin, draperie de pat. - Megl. pălog.
Sl. pologu „depozit" (Miklosich, Slaw. Elem.,
37; Cihac, II, 275; Conev 61 şi 72), de la poloziti „a aşeza", cf. bg., sb. polog, „cuib", rus. polog „draperie de pat" şi dîrlog, potlog, răzlog, zălog.
-	Der. (îm)pologi, vb. (a cosi finul; a semăna;
refl., a se răsuci, a se îndoi); pologar, s. m. (cosaş); polojenie, s. f. (glumă, anecdotă), din sl.polozenije „aşezare".	6621
polomeac (-ece), s. n. - Butoi, poloboc. -Var. polomeacă, polomiţă, poloveac.
Sb. polovnjăk (Candrea). în Olt.	6622
polonic (—ce), s. n. - Linguroi.
Sl. poloniku „uriaş", cf. pol. pafonik, bg. polovnik „linguroi" (Cihac, II, 275; Conev 64).
6623
polturac (-ci), s. m. - Monedă înv., care valora jumătate de gros în 1700.
Pol. poltorak (Scriban).	6624
polunoşniţă (-ţe), s. f. - Utrenie. - Var. polonoţ(t)nifă, poluloş(t)nifă.
Sl. polunostînica „miezul nopţii" (Cihac, II, 274).	6625
polză, s. f. - Folos, cîştig.
Sl. poliza (Tiktin). Sec. XVII, înv., ca şi der. polzui, vb. (a cîştiga), din sl. polizevati; polzuinţă, s. f. (folos).	6626
pom (—mi), s. m. - 1. Arbore fructifer. - 2. Brad de Crăciun. - 3. Creangă care la înmormîn-tările tradiţionale reprezintă arborele-vieţii şi trecerea pe lumea cealaltă. - Mr., megl. pom.
Lat. pomus (Puşcariu 1349; Candrea-Dens., 1419; REW 6645), cf. poamă. - Der. pomet (var. pomăt, mr. pomet), s. n. (cantitate de fructe; livadă), care poate reprezenta direct lat. pometum (Puşcariu 1350; Candrea-Dens., 1420; REW 6642), cf. it. pometo; împomat, adj. (plantat); pomuşel, s. m. (muşchi, Bryum argenteum); pomărit, s. n. (arboricultură). Der. neol. pomicul-tor, s. m., din fr. pomiculteur; pomicultură, s. f. (arboricultură); pomolog, s. m. (arboricultor); po-mologie, s. f. (arboricultură).	6627
pomadă (-de), s. f. - Pomadă, unguent. - Mr. pomadă.
Fr. pommade, it. pomada ( > mr.), cf. ngr. TtonotSa, bg. pomada. - Der. pomăda (var. pomă-diti), vb. (a unge).	6628
pomană (-meni), s. f. - l. (înv.) Memorie, amintire, comemorare. - 2. Mîncare oferită în memoria unui mort, după înmormîntare şi după slujba de pomenire. - 3. Pîine împletită sau colac care se dă la înmormîntări. - 4. Colivă de înmormîntare care serveşte ca suport pentru pomul de înmormîntare. - 5. Obiect dăruit pentru iertarea păcatelor unui mort. - 6. Milostenie, binefacere.
-	7. Chilipir, pleaşcă. - înv. pomeară. Mr. pumean, megl. pumeană.
Sl. pomenii „memorie" (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 275; cf. Schneeweiss, REB, 1, 166), cf. bg., sb, pomen „memorie". Bg., sb., cr., rut. pomana „milostenie, binefacere" provine din rom. (Miklosich, Wander., 118; Bemeker, II, 49: Capidan, Raporturile, 193).
Der. pomină (var. înv. pomena), s. f. (memorie, faimă, zgomot), probabil din bg. pomjen (Scriban; după Tiktin şi Cihac; deverbal de la pomeni)-, pomelnic, s. n. (listă cu numele morţilor; numele morţilor pomenite de preot în timpul slujbei de pomenire; litanie, înşiruire, poliloghie), din sl. pomenîniku, bg. pomenik cu l expresiv; pomeni, vb. (a aminti, a comemora; a menţiona, a pronunţa; a cita; a-şi aminti; a-şi deprinde auzul; a apuca o epocă trecută, a ţine minte, a avea în minte; refl., a se păstra, a se şti, a avea memorie; refl., a avea cunoştinţă, a fi de la sine înţeles, a şti de cînd lumea; refl., a se lovi de, a da de, a surveni; refl., Trans. şi Olt., a se trezi), din sl. pominati, pomlneti (Miklosich, Lexicon, 621; Conev 111); pomeneală, s. f. (amintire; menţionare; urmă, trăsătură); pomeneată (var. pomeneală. pom(i)nete), s. f. (bucată de pînză cu o lumînare şi o monedă, care se dă de pomană la înmormîntări; colac de pomană), probabil din sl. pamţtî „amintire" (Tiktin); pomenitor, s. f. (persoană care pomeneşte), sec. XVI, înv.; ne(mai)-pomenit, adj. (fără asemănare, nemaiauzit); pomi-noc, s. n. (înv., dar, danie), din sl. pominiku „înmormîntare"; pomanagiu, s. m. (chilipirgiu, pleşcar); pomanagioaică s. f. (chilipirgioaică); pomănui, vb. (a da de pomană); pomonoci, vb. (înv., a dedica).	6629
pomăzui (-uesc, —it), vb. - 1. A unge. - 2. A consacra, a unge.
Sl. pomazati (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 88), cf. maslu. - Der. pomazanic, adj. (înv.,
620
ALEXANDRU CIORĂNESCU
închinat), din sl. pomazanikîi; pomazanie, s. f. (consacrare), din sl. pomazanije; pomăzuitură, s. f. (înv., pămătuf de bumbac pentru uns). 6630
pomeselnic (-ce), s. n. - 1. (înv.) Pînză, ştergar. - 2. (Trans.) Broboadă specifică unor anumite regiuni. - Var. pomiselnic, polmesenic.
Origine necunoscută. Legătura cu pol. polmi-esiecznik „semilună" (Scriban) pare îndoielnică.
6631
pomojnic (—ci), s. m. - Ajutor de subprefect.
Sl. pomostîniku, rus. pomoscnik (Miklosich, Slaw. Elem., 37).	,	6632
pomost (-turi), s. n. - 1. Ridicătură de pămînt, rambleu. - 2. Domeniu, proprietate agricolă.
Sl. pomostu „podea" (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 276; Conev 80), din mostu „platformă", cf. rus. pomost „podea". - Der. po-moşteală, s. f. (terasament); pomosti (var. porneşti), vb. (a egala solul, a nivela), din sb. pomostiti; pomostină (var. pomoştină), s. f. (pardoseală; Mold., platforma unui vehicul). 6633
pompă (-pe), s. f. - 1. Lux, fast. - 2. Cişmea.
Fr. pompe şi cu primul sens, din lat. pompa (sec. XVIII). - Der. pompier, s. m. (tulumbaş), din fr. pompier; pompos, adj., din fr. pompeux.
6634
ponc (-oancă), adj. - 1. (Banat) Pieziş, cruciş. - 2. (Olt.) Ţicnit, zăpăcit. - Var. Mold. ponei.
Origine îndoielnică. Pare un der. din sl. pşti, pinq, „a încrucişa", în forma *ponca, cf. sponcă, din siipşti (Cihac, II, 268). Legătura cu mag. ponk „colină" (Drăganu, Dacor., III, 722) este incertă.
-	Der. poancă, s. f. (înclinaţie/ poziţie oblică; Banat., ghiont); ponciş, adv. (cruciş); (îm)poncişa, vb. (a străbate; a încrucişa); împonci, vb. refl. (a certa, a se lupta).	6635
ponei (-uri), s. n. - Băutură, punci.
Fr. (engl.) punch.	6636
poneavă (-evi), s. f. - (Banat) Preş,
Sb. ponjava (Candrea). - Der. ponivos (var. ponevos), adj. (miop; greoi), probabil de la ideea „care are un văl pe ochi" (după Cihac, II, 276, din sl. poniknqti „a-şi pierde vederea"). 6637
ponoavă (-ve), s. f. - (Banat, Olt.) Recoltă. -Var. ponov.
Sb. ponova „înnoire" (Candrea).	6638
ponor (—oare), s. n. - Stîncă ascuţită; văgăună, groapă, rîpă.
Sl. ponoru „Ioc unde un rîu se pierde sub pămînt" (Cihac, II, 276; Conev 39). - Der.ponorî,
vb. (a se prăbuşi, a se surpa); ponoritură, s. f. (surpătură); ponoros, adj. (plin de povîmişuri).
6639
ponos (-suri), s. n. - Infamie, discreditare, reputaţie proastă, notă rea.
SI .ponosii (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 276; Conev 101) cf. slov., ceh., rus. ponos. -Der. ponosi, vb. (a defăima, a discredita; a (se) uza, a (se) degrada), din sl. ponosiţi; ultimul sens, propriu în Mold., există şi în sl.; pohoslu, s. n. (înv. Mold., dojană), prin intermediul mag. pa-naszol (Gâldi, Dict., 95); ponoslui, vb. (a mustra; înv., a defăima), din mag. panăszlani; donosi, vb. (a pîrî; a defăima), din sl. donositi (Cihac, II, 99); donosenie, s. f. (înv., pîră).	6640
pont (-turi), s. n. - 1. (înv.) Paragraf, articol, capitol. - 2. Moment oportun, punct fix. - 3. Aluzie personală, insinuare. - 4. (Arg.) Loc de unde se poate fura ceva.
Lat. punctum, phn intermediul mag .pont (sec. XVII). - Der. ponta, vb. (a miza la jocuri), din fr. ponter; pontator, s. m. (pontagiu, pontaş); pontui, vb. refl. (Mold., a se ciorovăi); pontoarcă, s. f. (Arg., cheie), pare formaţie glumeaţă din pont şi întoarce „a se răsuci"; împontori, vb. (Bucov., a jigni).	6641
pop (-pi), s. m. - 1. Grămadă de ştiuleţi de porumb puşi la uscat. - 2. Stîlp de lemn în pridvorul caselor ţărăneşti. - 3. Axă a vîrtelniţei.
-	4. Proptea, reazem.
Creaţie expresivă, cf. pup, dop, păp(uşe); ca în cazul acesta din urmă, pare să indice un obiect relativ nedefinit prin contururile sale sau o marionetă. Raportul cu popă „preot" (Tiktin; Candrea; Scriban) este dubioasă. - Der. din gr. ■unonou; „înzestrat cu picioare" (Diculescu, Elementele, 469) e improbabilă.
Der. popic (Mold. popică), s. n. (bucată mică de lemn cu diferite întrebuinţări; pop de vioară), cu suf. dim. -ic, (după Conev 60, din bg. pop); popicar, s. m. (jucător de popice); popicărie, s. f. (pistă de popice); popiei, s. n. (Olt., axul vîrtelniţei); popou, s. n. (şezut, fund), cuvînt folosit de copii; poponeţe (var. poponeţ), s. m. (şezut; hopa-mitică; marionetă, om de paie; sperietoare; lămpiţă; volbură, Convolvulus arvensis; şobolan de cîmp, Mus silvaticus), a căror idee comună este cea de „marionetă şezînd pe fund" (numele volburei vine din sb. poponac, care nu poate explica celelalte sensuri din rorri.,1 cf. Cihac, II, 278; după Conev 56, din bg. papunec)', popondoc, s. m. (parmac); popîndoc, s. m. (şobolan de cîmp; Mold., copil, puşti); popîndău (var. popînzoi,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
621
popînzac), s. m. (şobolan de cîmp; sperietoare); popîndac, s. n. (Mold., plavie, muşuroi la suprafaţa apei în terenurile mlăştinoase); popi, s. m. pl. (Mold., taftur), cf. pofi; popenchi (var. popinci), s. m. (ciupercă comestibilă, Coprinus atramen-tarius, Coprinus comatus, Pholiota mutabilis, Pluteus cervinus, Armillaria mellea), pe care Candrea îl lega de sb. popic „ciupercă" şi Scriban de rut. podpenka; popoja, vb. refl. (a se cocoţa), cf. coco)a; împopoţ(on)a, vb. refl. (a se găti), pe care Capidan, Dacor., II, 626, îl lega de pupă(za), pornind de la o formă primitivă împupăza, cf. DAR; popîc, inteij. (exprimă ideea unei apariţii neaşteptate).	6642
popă (—pi), s. m. - 1. Preot. - 2. Rigă, la jocurile de cărţi. - 3. Popicul mare. - 4. (Trans.) Snop care desăvîrşeşte stogul. - 5. (Bucov.) Post.
-	Megl. popă.
SI. popii (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, '277), din mgr. nânaq, cf. bg., sb., cr., slov., ceh., pol. pop. - Der. popă, s. f. (înv., călugăr); popesc, adj. (sacerdotal); popeşte, adv. (preoţeşte); popi, vb. (a se face preot, a intra în biserică, a se hirotonisi); popiei, s. m. (Olt., preot tînăr); popie, s. f. (preoţie); popime s. f. (preoţime); popîrfac, s. m. (popoiac; par; stîrpitură); popoiac, s. m. (preot tînăr); protopop, s. m. (protoiereu) din mgr npcoroTtcuifi;, în parte prin intermediul sl. protopopii; protopopeasă s. f. (nevastă de protopop); protopopie, s. f. (protoierie); răspopi, vb. (a părăsi preoţia), cf. sb. răspopiţi; răspopă, s. m. (preot dat afară din sau care a abandonat preoţia).
6643
popas (-Suri), s. n. - 1. Oprire, odihnă. - 2. Pauză în procesiunile mortuare.
Sl. popasu „păşune" (Miklosich, Slaw., Elem., 38; Cihac, II, 150; Conev 68), cf. pol., sb. popas „oprire pentru a hrăni turma". - Der. poposi, vb. (a opri pentru odihnă, a face popas), în loc de *popăsi, datorat labialei precedente, cf. zăbovi.
6644
popaz (-aji), s. m. - Plantă (Sabadilla officinalis).
Origine necunoscută. Der. din tc. papaz „popă" (Scriban) nu este explicată îndeajuns. Este plantă exotică şi numele ei nu este popular. 6645
popîlni (-nesc, -nit), vb, - A umple pînă la refuz.
Sl. popliiniti, bg. popălnjam (Candrea; Graur, BL, VI, 168). în Olt. şi Trans.	6646
popivnic (—ci), s. m. - Pipăruş (Asarum europaeum). - Var. pochivnic, popilnic.
Probabil din sb. kopitnik „pipăruş" (Candrea), apropiat de rădăcina expresivă pop.	6647
popor (-oare), s. n. - 1. Popor, naţie. - 2. Norod, plebe. - 3. Parohie, enoriaşi. - 4. Mulţime, gloată.
Lat. populus (Puşcariu, ZRPh., XXVI, 741; REW 6654), cf. it. popolo, prov., cat. poble, fr. peuple, port. povo. Caracterul de cuvînt moştenit din rom. nu este sigur. Apare din sec. XVII, şi pare cultism, cel puţin cu primele două sensuri; oricum, a fost întărit prin- contactul cu it. şi fr. (sec. XIX).
Der. poporan, s. m. (enoriaş), din lat. popidănus, cf. it. popolano „enoriaş" (după Tiktin, rom. ar fi împrumutat din it.), pare cuvînt moştenit (cf. într-un doc. mold. din 1631 poporenii ce-au fost la acea biserică)', poporan, adj. (popular); poporime, s. f. (popor; gloată); (im)popora, vb. (a popula); popida, vb. (a umple cu oameni), din lat. populare, sec. XIX; popular, adj. (popular), din fr. populaire; impopular, adj. (nepopular); popularitate, s. f.; impopularitate, s. f.; populariza, vb.; popularizator, s. m.; populaţi(un)e, s. f., toate din fr.	6648
popri (—resc, -it), vb. - 1. A reţine, a opri.
-	2. A interzice. - 3. A confisca, a sechestra. -
4.	(Mold.) A sprijini, a propti, a rezema. - Var. propri.
Sl. popreti (Cihac, II, 229), cf. opri. - Der. popreală (var. prop(r)eală), s. f. (oprire; detenţie, arest; prohibiţie); popritoare (var. propritoare), s. f. (pană, piedică; proptea, reazem); poprişte (var. păprişte), s. f. (stadiu, măsură de distanţă), din sl. poprişte „drum", sec. XVII, înv.	6649
por (-ri), s. m. - 1. Praz (Allium porrum). -
2.	Usturoi sălbatic (Allium scordoprasum, Allium ascalonicum). - Var. pur.
Lat. porrus (Puşcariu 1352; REW 6670). Uz popular, se foloseşte în Dîmboviţa şi este în mod sigur cuvînt moştenit.	6650
porav (—vă), adj. - (Trans.) Violent, acerb. -Var. purav.
Sl. porivu (< pora „violenţă", cu schimb de terminaţie (Miklosich, Lexicon, 628; Cihac, II, 299). Cf. poară, poroinic.	6651
porc (—ci), s. m. - Rîmător, rîtan. - Mr. porcu, megl., istr. porc.
Lat. porcus (Puşcariu 1353; Candrea-Dens., 1426; REW 6666), cf. vegl.puark, it., port.porco, prov., fr., cat. porc, sp. puerco. - Der. poarcă (mr., megl. poarcă, istr. porke), s. f. (rar, scroafă; Olt., cep de butoi; joc de copii), din lat. porca (Puşcariu 1346; REW 6656), cf. it., prov., cat.,
622
ALEXANDRU CIORĂNESCU
port. porca, sp. paerca; porcari, s. m. (porc; Mold., grămadă de paie; ciupercă comestibilă, Hydnum imbricatum; persoană murdară şi neglijentă); porcar (var. purcar, mr., megl. purcar), s. m. (păzitor de porci), ar putea proveni direct din lat. porcărius (Puşcariu 1354; Candrea-Dens., 1428; REW 6659), cf. it. porcaio, prov. porquier, fr. porcher, cat. porquer, sp. porquero, port. porqueiro); porcăraş, s. m. (purcărel; ploier, Charadrius pluvialis; pasăre, Calidris arenaria); porcărie, s. f. (turmă de porci; murdărie, mîrşăvie, lucru prost); porcesc, adj. (de porc); porceşle, adv. (ca porcii); porci, vb. (a insulta, a porcăi; Mold., a mînca grăsime sau came în zi de post), pentru ultimul sens cf. spurca; porcie, s. f. (rar, porcărie); porcime (var. porcărime), s. f. (turmă de porci); porcină, s. f. (Mold., came de porc), probabil reprezentant al lat. porcina (Candrea-Dens., 1430); porcos, adj. (murdar; trivial, imoral); porcuşor (var. porcan, porcaş, porcoi(aş), por-cul(le)ţ), s. m. (guvid, Gobio fluviatilis; ploier de munte, Charadrius morinellus); porşor (Trans., var. Banat părşor), s. n. (grămadă, morman), în loc de porcşor (după Conev 51, din bg. părşor, care trebuie să provină din rom.); porcăreaţă, (mr. purcăreadză), s. f. (cocină), poate direct din lat. porcaricius (Puşcariu 1355; REW 6658), cf. it. porchereccia. Cf. purcel, porcoi. ‘	6652
porcină (—ne), s. f. - Iarbă-grasă (Portulaca oleracea). - Var. porcin.
Mag. porcsin (Tiktin; Cihac, II, 521). ,. 6653
porcoi (—Oaie), s. n. - 1. Muşuroit, grămadă de pămînt cu care se acoperă baza plantelor cultivate. - 2. Grămadă, morman. - Var .purcoi.
Lat. porca „muşuroire", care pare să fi fost cuvînt diferit de la porca „scroafă", cf. it. porca „brazdă", sp. aporcar; cu suf. augmentativ -oi. Nu există dovadă documentară a folosirii cuvîntului primitiv fără suf.; totuşi, este posibil ca rus. porka „vas de lemn" (origine necunoscută după Vasmer, II, 407), să provină din rom. 6654
poreclă, (-Ie), s. f. - Supranume. - Var..pori-clă, polecră.
Sl. (sb., cr.) poreklo (Miklosich,vŞlaw. Elem., 38; Cihac, II, 278; Iordan, Dift. 97). - Der. porecli (var. porocli), vb. (a supranumi).	6655
porfiră (-re), s. f. - 1. (înv.) Purpură. - 2. Rocă vulcanică dură.
Mgr. Jioptpupcx, în parte prin intermediul sl. porufira; cu al doilea sens, prin fr. porphyre. Este dubletul, lui profir (var. profiriu), adj. (roşu-deschis, se zice despre vinuri), din ngr. 7tpo<pupa; profiră (var. prohiră), s. f. (varietate de struguri).
■	6656
poricale, s. f. pl. - (Mold.) Fructe.
Ngr. âncopua (Tiktin).	6657
pornj (—nesc, -it), vb. - 1. Â mişca, a pune în mişcare. - 2. A se mişca, a se pîine în mişcare.
-	3. A începe, a iniţia. - 4. A conduce, a comanda.
-	5. A incita, ă îndemna. - 6. A pleca. - 7. (Refl.) A da frîu liber. - Megl. părăies, părăiri „a zbura".
Sl. porinati „a îndemna" (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 318), cf. sb., cr. prinuti „a îndemna". Semantismul se explică plecînd de la sensul tranzitiv, de „a da apă la moară, a da frîu, a îndemna pentru a pune în mişcare". Der. din gr. (mopvujjca (Diculescu, Elementele, 493) pare îndoielnică. - Der. pomeală, s. f. (plecare, ieşire; început; mişcare); pornit, adj. (plecat; început; aplicat, dispus; vehement, furios); pornitură, s. f. (ieşire, deplasare;' început; violenţă, avalanşă); poarnă, s. f. (cascadă, cădere), sec. XVIII, pare creaţie personală a lui Dosoftei. - Din rom. provin rut. purnjaty „a păşuna turma noaptea", rut. pornjala, mag. pomyălni „a păşuna turma pe pîrloage" (Candrea, Elemente, 400).	6658
poroboc (-ci), s. m. - Copil.
Sl. parobîikii, cf. rut. parobok, pol. parobek înv., azi în Trans. - Der. porobocie, s. f. (pruncie).
6659
poroinic (—ei), s. m. - Specie de orhidee (Orchis speciosa, Orchis fiisca). - Var. porănic(i), poranic(i), puroinic.
Probabil din sl. pom „forţă" cu suf. -nic (Cihac, II, 299), datorită întrebuinţării tuberculilor săi ca , fortificant, cf. salep; v. şi poară, porav. Der. din bg. poroi „torent" (Conev 45) sau din roi (Scriban) este improbabilă. Formele cuvîntului arată o apropiere de roi şi puroi.	6660
porozău (-uri), s. n. - (Trans.) Nisip.
Mag. porzo (Cihac, II, 521).	6661
port (—turi), s. n. - Loc amenajat pentru nave.
Fr. port, it. porto. - Der. portuar, adj.; port(o)-franc, s. n. din fr. port franc, it. porto franco; portulan, s. n., din fr. portulan. 6662 porţelan (—nuri), s. n. - Material ceramic,
■	translucid, alb. - Var. porfolan. Mr. pur/ilane.
It. porcellană, prin intermediul ngr. nopraeXccva sau din germ. Porzellah. Pentru var., cf. sb. porculan.,	6663
porţie (—ii), s. f. - Raţie, cotă, cotă-parte. -Var. porţiune.
Fr. portion, it. porzione. Este dubletul lui porfie, t s. f. (Trans., Olt., impozit, contribuţie); der. porţieş, s. m. (Maram., bimic).	6664
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
623
portocal (—li), s. m. - Naramz. - Mr. purdi-cale, purtucală, megl. purtucală.
Ngr. 7iopTOXct\Xi (Tiktin; Ronzevalle 60; Gâldi 234), cf. tc., bg. portokal, alb. portokalje, calabr. portugallu. - Der. portocală, s. f. (naramză); portocaliu, adj. (de culoarea portocalei). 6665
portret (-te), s. n. - Imagine care reprezintă chipul unei persoane.
Fr. portrait. - Der. portretist, s. m. (pictor de portrete), din fr. portraitiste; portretiza, vb. (a realiza un portret, a face portretul literar). 6666 porucic (—ci), s. m. Locotenent al armatei ruse.
Rus. porucik (Cihac, II, 278). Sec. XIX, ant.
6667
porumb (-bi), s. m. - 1. Porumbel (Columba palumbus). - 2. Păpuşoi, cucuruz (Zea mais). -
3.	Varietate de scorombar (Prunus spinosa). - 4. (Adj.) Cenuşiu, porumbiu. - 5. (Arg.) Lanţ de aur, lanţ de ceas: - Var. mold. porîmb. Mr. părumbu, purumbu.
bat. palumbus (Puşcariu 1359; Candrea-Dens., 1431; Tiktin, ZRPh '., XL, 713; Spitzer, ZRPh., XXXIX, 108; REW 6181), cf. alb. peljum (Philippide, II, 649), it. palombo, sp. paloma, port. pombo. Numele păpuşoiului vine de la asemănarea ştiuletelui cu un porumbel, cf. lat.med. arundo „lance" (Silos, 46), sp. catrizo. Ipoteza că ar fi vorba de un calc din bg. gălăb „porumbel", gălăbi „porumb" (Rosetti, Influenţa limbii slave, 42) nu pare oportună; un împrumut cu sens opus pare mai uşor de admis. Cultura porumbului, introdusă destul de tîrziu (pe la 1680 în Munt. şi pe la 1690 în Mold.; data care se citează de obicei e falsă, cf. Nicolae Costin, în 1694) a progresat repede, înlocuind cultura grîului, care era obiectul unui monopol comercial turcesc.
Der. porumbă (var. mold. porîmba), s. f. (porumbiţă) a fost considerat reprezentant direct al lat. palămbida (Candrea-Dens., 1432) sau palîimba (Candrea), ipoteză care nu este necesară; porumbac, adj. (cenuşiu, murg; fluture de noapte, Sphinx euphorbiae), cf. lat.med. palumbacius; porumbar, s. m. (crescător de porumbei; scorombar, Prunus spinosa; s. m., hulubărie; s. n. coşar, pătul), poate direct din lat. palianbarium (Puşcariu 1361; Candrea-Dens., 1433; cuvîntul apare la Du Cange); porumbea, s. f. (porumbiţă); porumbel, s. m. (hulub; porumbar; plantă liliacee, Muscari botryoides; păsărică de hîrtie); porumbărie, s. f. (hulubărie); porumbeşte, adv. (ca porumbeii); porumbişte, s. f. (lan de porumb); porumbiţă, s. f. (hulubiţă; iubită); porumbrea (var. porumbrică),
s. f. (porumbă); porumbrel, s. m. (scorombar); porumbie, s. f. (varietate de strugure). - Bg. gălăbi „porumbiţă" a ajuns să însemne „porumb", probabil prin calc din rom. (Tiktin; Mladenov, Spisanie za bălg. Ăkademija, XLIII, 93).	6668
porunci (-cesc, —it), vb. - A ordona, a cere, a da ordin. - Var. înv. poronci, porinci.
Sl. porqciti, porqcq (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 278; Byhan 329), cf. rus. poniciti, mag. parancsolni. - Der. poruncă, s. f. (ordin, însărcinare), postverbal, sau din sl. porqci, cf. sb. poruka „ordin", rus. poruka „garanţie"; porun-ceală, s. f. (acţiunea de a porunci; Munt., joc de copii care constă în a da ordine celorlalţi tovarăşi de joacă); poruncitor, adj. (imperativ; s. m., persoană care comandă, şef).	6669
poş (-şuri), s. n. - Plantă.
Origine necunoscută. După Scriban, din part. lui a pune. Cuvînt folosit numai o dată, de Barac (1838).	6670
pos (-suri), s. n. - Batic. - Var. Banat poşe.
Tc. (bg.) poş, sb. posa (Tiktin; Candrea).
6671
posac (-că), adj. - Taciturn, morocănos, prost dispus.
Sl. posekati „a tăia", posekă „incizie", cf. sb. poseka „doborîre". Pentru semantism, cf. fr. abat-tre „a abate", abattu „lipsit de putere". Legătura cu sl. posupiti „a se bosumfla", (Cihac, II, 289), sau cu mozoc (Scriban) nu este convingătoare.
6672
posadă (-ăzi), s. f. - 1. Cartier, periferie, suburbie. - 2. Post de graniţă. - 3. Contribuţie specială pentru menţinerea unei fortăreţe. - 4. Dispozitiv care reglează grosimea măcinişului. -Var. posad.
Sl. posadă „cartier", posada, „aşezare", de la posaditi „a aşeza" (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 323), cf. sad, răsad. Pentru contribuţie, cf. Pintea, Cercetări istorice, XIII, 145. - Der. posădi, vb. (Banat, a aşeza), din sl., sb. posaditi; posadnică, s. f. (amantă), din sl. posadînica.
6673
posconiţă (-ţe), s. f. - (Trans., Olt.) Pleavă, scame, mirişte, resturi, deşeuri. - Var. p(l)os-co(l)niţă.
Sb. poskon, rus. ploskon, ceh. poskonice (Tiktin).	6674
poseda (-d, -at), vb. - A avea.
Fr. posseder. - Der. posesie, s. f. (Mold., arendă), din lat. possessio, prin intermediul pol. posesye (Tiktin), rus. posesija (Sanzewitsch 207);
624
ALEXANDRU CIORĂNESCU
posesi(un)e, s. f., din fr. possessioh; posesiv, adj., din fr. possessif; posesor, s. m. (deţinător; Mold., arendaş); deposeda, vb., din fr. deposseder. 6675 poşetă (—te), s. f. - Geantă de damă.
Fr. pochette.	6676
poşidic (-Curi), s. n. - 1. Plevuşcă, peşte mic.
-	2. Droaie de copii, copilăret. - 3. Făt, mormoloc.
-	Var. poji(r)dic, pojo(r)dict poşirdic, poşildic, poşiridic, boşandic.
Creaţie expresivă, unde poş- exprimă ideea de „forfot", cf. foş-, Legătura cu mag. fosedek (Drăganu, Dacor. III, 716), mag. posodek (Scriban) pare să se explice prin acelaşi scop expresiv. Cf. poşircă, s. f. (apă chioară), care pare să aparţină aceleiaşi familii (după Cihac, II, 280, din sl. pozesti „a arde", ipoteză improbabilă, care se explică parţial prin silinţa exagerată că din acest cuvînt autorul ar face alcoolul de proastă calitate; în realitate . se zice şi pentru supe şi băuturi nealcoolice)'.	6677
poslanie (—ii), s. f. - Scrisoare.
Sl. posulanije (Tiktin). Sec. XVII, înv. - Der. poslanie, s.V m. (înv., trimis, mesager), din sl. posulaniku. ■	6678
poslede, adv. - în expresia înv. de poslede: obişnuit, de rind.
Sl. posledi „pe urmă" (Tiktin); - Der. posledui, vb. (a confrunta, a verifica, a colâţiona), din sl. posledovati,’ cultism din sec. XVII, înv.; posleţ (var. poslete), s.-m. (ultima ţuică din distilare, cea mai proastă; apă chioară); poslefi, vb. refl. (despre ţuica din distilare - a începe să-şi piardă calităţile). Cf. Cihac, II, 279; Conev 64,.	6679
poşlină (-ni), s. f. - Taxă vamală pentru export.
Rus. poslina (Tiktin). Sec. XIX, înv. - Der. poşlinar, s. m. (înv., vameş). '	6680
posluşj (-şese, —it), vb. - A sluji.
Sl. poslusiti, cf. sluji. - Der. posluşanie, s. f. (serviciu), din sl. poslusanije; posluşnic, s. m. (servitor, slujitor), din sl. poslusiniku; posluşnicie, s. f. (funcţie, calitate de posluşnic).	6681
posmag (-gi), s. n. - Pesmet, pîine uscată.
Mag. peszmeg sau v.rus. posmagii (Ciha.c, II, 277; Conev 87), cf. pesmet. - Der. posmăgi, vb. refl. (a se ofili, a se usca, a se stafidi, a se prăji); posmăgeală, s. f. (prăjire).	6682
posoacă, s. f. - Puroi.
SI.,	cf. pol. posoka (Tiktin; Scriban). Sec. XVII, azi în Trans. şi Olt.	6683
posomorî (-răsc, -ît), vb. - A se întrista, a se întuneca, a se mohorî.
Sl.,	cf. rus! pasmuretî, ceh. posmouriti, sb. nasumoriti (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 279; Tiktin). Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 299, credea într-o provenienţă dacică. - Der. cosomor, adj. (Trans., mohorît, încruntat); posomorâtă, s. f. (amărăciune, tristeţe).	■	6684
poşovaică (-ci), s. f. - 1. Glumă, distracţie. -2. Un anumit dans.
Sb. posva „acţiunea de â-şi petrece noaptea", probabil fiind vorba de distracţii de ajun, cf. vorbe de clacă. în Banat.	6685
pospai (-iuri), s. n. - 1. Praf (de făină). - 2. Aparenţă, lustru. - Mr. păspalu, megl. păspal'.
Gr., şi ngr. Tiaanakf\ (Miklosich, Etym. Wb., 233; Vasmer, Gr., 112; Scriban), cf. sb., cr., paspalj; paspalja. Der. din sb. po'sypati „a stropi" (Cihac, II, 213; Tiktin), din sb. (Candrea) sau din bg. paspali (Conev 87) pare mai îndoielnică. -Der. pospai, vb, (a acoperi cu. făină la mori; a acoperi superficial, a presăra; a străluci la suprafaţă, a se preface), în care ar putea să fi intervenit sl. posypati, posypajn „a presăra"; pospăială, s. f. (lustru).	;	6686
pospolită (-te), s. f. - Corp de armată format de vechea aristocraţie poloneză.
Pol. pospolită (Tiktin). Sec. XVII, înv. 6687
post-. —; Pref. care indică aşezarea în urmă sau în spate.
Lat. pas?, prin intermediul fr. post-; post-dată, ş. fi, din fr: post-date; post-palatal, adj. (velar) etc.	6688
post (rturi), s. n. - 1. Ajunare, sec. - 2. Perioadă în care se ţine post. - 3. Mîncare de post.
-	Megl. post.
Sl. posta (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 280; Conev 111), cf. bg., sb. ceh., pol., .rut.; rus. post. - Der. posti, vb. (a ţine postul, a mînca de post; a nu mînca, a răbda de foame), din sl. postiţi sş postitor, adj. (care posteşte); postnic, adj. (care posteşte), din sl. postiniku. •	>■	6689
post (—turi), s. n. - Funcţie, slujbă.
pr. păr/e, în sens militar prin intermediul rus. post. Este'dubletul lui poştă, s. f. (haltă pentru a schimba caii de voiaj; călătorie cu diligenţa; casă
! pentru odihna călătorilor şi schimbul cailor şi al diligenţei; distanţa de la o staţie la alta, care se socotea cam la zece km; diligenţă, poştalion; instituţie pentru distribuirea corespondenţei; poştaş; Mold., alică; distracţie constînd în a pune o hîrtie aprinsă între degetele de la picioare ale unei persoane adormite), cuvînt care ar fi putut proveni din fr. poşte sau din it. posta, prin intermediul rus.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
625
pocta (Cihac, II, 281; Sanzewitsch 207; Tiktin), din mag. posta (Gâldi, Dict., 152), sau mai probabil din ngr. 7toara, cf. sb., cr. ceh. posta, pol. poczta.
Der. poştal, adj., din ir. postai; poştalion, s. m., din fr. postillon, cf. rus. poctalion; poştalion,,s. n. (diligenţă); poştar (var. poştaş), s. m. (factor poştal); post-restant, s. n., din fr. poste-restante.
6690
postată (—te), s. f. - 1. Polog. - 2. Porţiune de teren.
SI. postaţi „parte“ (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 280; Conev 72).	6691
postav (-vuri), s. n' - Dimie.
'Sl. postavii „bara pe care se aşază urzeala" (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 280; Conev 81), cf. sb., cr., ceh. postav „dimie", pol. postaw „dimie". - Der. postăvar, s. m. (fabricant sau negustor de postav); postăvărie, s. f. (fabrică, atelier de postavuri; magazin de postavuri); postă-vior, s. n. (Olt., postav subţire).	6692
postavă (-ve), s. f. - 1. Albie, covată. - 2. Beci, - Melg. pustav.
Sl. podiistava „depozit" (Cihac, II, 280; Conev 61), cf. bg. postav, sb., cr. postava. Este dubletul lui posteucă, s. f. (proptea care ridică osia carului în timpul ungerii), din sl. podstavka (Tiktin).
6693
postelnic (—Ci), s. m. - Boier mare în vechea organizare. Era şeful! canci'ariei de afaceri ex-' teme, semna corespondenţa cu trimişii şi agenţii din Constantinopol, organiza audienţele, era şeful interpreţilor şi în Mpld. era pîrcălab de Iaşi; căpetenia lipcanilor şi a călăraşilor, asimilat la gradul de general de Regulamentul Organic.
Sl. posteliniku „cubicular" (Miklosich, Lexicon, 638; Cihac, II, 28), de la postelja „pat“, cf. ngr. JtoaxeXvuoq (Meyer, Neugr. St., II, 77). - Der. postelniceasă, s. f. (soţie de postelnic)', postelnicel, s. m. (slujbaş la curte sub comanda postelnicului; din sec. XVIII, desfiinţat); postelnicie, s. f. (funcţia de postelnic).	6694
postoroancă (-ce), s. f. - Bară de fier care leagă osia carului de hulubă.
Rut. postoronok „latură" (Tiktin). în Mold.
6695
postrjg (-guri), s. n. - 1. Ceremonia călugăririi. - 2. Mănăstire. - 3. Rang.
Sl. postrigii „foarfecă" (Tiktin). - Der. postri-gaş, s. m. (călugăr). Cuvinte înv.	6696
pot (—turi), s. n. - Sumă, miză care se pontează la un joc de cărţi.
Fr. pot „vas, oală".	6697
potaie (-tăi), s. f. - 1. Cotarlă, javră, jigodie.
-	2. Haită de lupi. - 3. Căţel.
Origine necunoscută. Soluţiile propuse sînt insuficiente: din sl. testi, tekq „a fugi", cu pref. po-(Cihac, II, 281); expresiv, cf. mayen. poutaud „broască" (Şeineanu, Chien, 326); dintr-o rădăcină pot-, necunoscută, cu suf. -uie (Pascu, Suf.,
200); din sb. potaja „ascunzătoare" (Scriban).
6698
potanţă (-ţe), s. f. - (Trans.) Poznă, năzbîtie.
Probabil deformare a lui boanţă.	6699
potaş, s. m. - Potasă, carbonat de potasiu.
Germ. Pottasche. înv., introdus în sec. XVIII, cînd se exportau mari cantităţi în Anglia şi Olanda, sub formă de cenuşă de stejar. Este dubletul lui potasă, s. f., din fr. potasse şi al lui potasiu, s. m., din fr. potassium.	6700
potcă (-ci), s. f. - 1. Atac, durere subită care, după imaginaţia populară, este provocată de deochi. - 2. Supărare, necaz, ceartă. - 3. Plantă, Chenopodium murale. - 4. Momîie, pocitanie. -
5.	(Trans.) Băţ, par.
Sl. potuka „luptă" (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 269; Conev 93), cf. pol. potka „pagubă".
-	Der. potcaş, s. m. (viclean, greoi; certăreţ,
arţăgos); poci (var. înv. potci), vb. (a suci, a îndoi; a deforma; a desfigura, a sluţi), cuvînt pe care Iordan, BF, VII, 372, îl consideră anterior lui potcă; poci (var. impocia), vb. (Trans., a pune pari; Bucov., a lega via pe araci); pocie, s. f. (Olt., arac); pocind, s. m. (Trans., par); pociumb, s. m. (băţ, arac), puţin folosit în Munt., probabil rezultat dintr-o contaminare cu carîmb; pociumpos, adj. (grosolan); pocitanie, s. f. (baubau, stîrpitură); pocitor, s. m. (fantomă, duh rău); pocitoare, s. f. (arătare); pocitură, s. f. (durere bruscă, atac; monstru, arătare; duh rău; Trans., ţăruş); poceală, s. f. (atac, paralizie, atribuită duhurilor rele numite Sfinte).	6701
potcap (-puri), s. n. - Un fel de pălărie cilindrică a preoţilor ortodocşi. - Var. potcapiu, potcapoc, potcapic.
Sl. podiikapu (Cihac, II, 281; Conev 84), var. prin intermediul rus. podkapok. - Der. potcapier, s. m. (producător şi vînzător de potcapuri).
6702
potcoavă (-ve), s. f. - 1. Piesă de fier în formă de semicerc. - 2. (Arg.) Portmoneu.
Sl. podiikovu (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 78; Conev 73), cf. bg., sb., ceh. podkova, mag. patko, alb. potkua. - Der. potcovi, vb. (a bate, a fixa potcoave; a păcăli, a înşela); potcovar, s. m. (producător de potcoave, mareşal); pot-
626
ALEXANDRU CIORĂNESCU
covărie, s. f. (atelier, meserie de potcovar); pot-coveală, s. f. (acţiunea de a potcovi). 6703
potecă (-ci), s. f. - Cărare, drum îngust. - Var. Mold. potică, Banat poteacă.
Bg. pătek (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 281; Pascu, Arch. Rom., IX, 303), din sl. testi, „a alerga", cf. slov. potek „curs, mişcare". - Der. potecuţă, s. f. (diminutiv al lui potecă); potecaş, s. m. (grănicer, corp organizat în Munt. în 1834).
6704
poteră (—re), s. f. - Patrulă, rond, grup de urmăritori ai unui evadat.
Sl. potera „persecuţie" (Miklosich, Lexicon, 648; Cihac, II, 281), cf. bg. poter, sb. potjera, slov. potir, megl. putires „a prinde". - Der. poter aş, s. m. (poliţai, ipistat).	6705
potgalţ (-ţuri), s. n. - Guler.
Rus. podgalstusnik, din germ. Halstuch „cravată" (Cihac, II, 281; Sanzewitsch 207),- cf. galstuc. Sec. XIX, înv.	6706
potică (—ci), s. f. (Trans.) Farmacie. - Var. apotecă.
Germ. Apotheke; cf. sp. botica. - Der. poticăraş (var. potecăraş, apotecar), s. m. (farmacist).
6707
poticală (-ăli), s. f. - Obstacol, piedică, neajuns.
SI. potykalo. Sec. XVII, înv. - Der. poticăli, vb. (a abate; a înşela, a păcăli). Cf. poticni, potricală.
6708
poticni (—nesc, — it), vb. A se împiedica, a se ciocni de ceva, a călca prost.
Sl. potîiknqti „a împinge" (Miklosich, Slaw., Elem., 38; Cihac, II, 269), cf. rus. potknuti „a se încurca". - Der. poticneală, s. f. (împiedicare, pas greşit). Cf. zăticni, poticală.	6709
potilat (—ate), s. n. (Trans.)	Voal,	pînză
subţire.
Mag. potyolat (Tiktin).	6710
potîng (—guri), s. n. - Legătură,	împletitură
de nuiele sau de fire vegetale.
Sl. potţgu, din potţgati „a trage" (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Miklosich, Lexicon, 634; Cihac, II, 282; Cancel 25; Conev 70), cf. sb., cr., slov. poteg „vargă", mag. poting „legătură". Este dubletul lui petoacă (var. peteucă, peteică), s. f. (legătură de fire vegetale; zăvor; butonieră), dintr-o formă sl. nenazalizată, ca cea sb. - Der. potîngos, adj. (Mold., grosolan, noduros); potînji, vb. (Trans., a coase prost); potînjiţă, s. f. (Trans., gaură Ia opinci pentru nojiţe), contaminat cu (no)jiţă.	-	6711
potir (-re), s. n. - Caliciu. - Mr. put ir.
Mgr. ncmpiov în parte prin intermediul sl. potiri (Cihac, II, 690; Mumu 47), cf. alb., bg., rus. potir, sb., cr. put ir.	6712
potîrniche (-chi), s. f. - Pitpalac (Perdix cinerea). - Var. Mold. pătumiche. Mr. pituniic 'le, pitrunicl'e.
Lat. *coturnicula, dim. al lui coturnix „prepeliţă" (Puşcariu 1364; Candrea-Dens., 1434; Schuchardt,, ZRPh., XL, 326). Fonetismul nu este normal. Rezultatul co- > po- a fost interpretat diferit; cu o pronunţare a lui *quotumix (Densusianu, Hlr., 112; cf. contra Meyer-Liibke, Lit-eraturblatt, XXII, 301); cu rezultatul unei contaminări cu *pemicula, de la pernix (Candrea-Dens., 1434), sau cu perdix > *perdricula (Candrea, £lements, 39; Candrea); ca influenţă a sl. (Roh\h„ Differenzierung, 64). Mr. pare să indice că schimbarea este anterioară rom., cf. paralelismul colombus-palumbus.	6713
potlog (—oage), s. n. -1. Petic| bucată de piele sau de talpă pentru cîrpit. - 2. Bucată de piele în general. - Var. plotog, plotoagă, potloagă. -Megl. pudlog.	, ,
Sl. podulogu (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Miklosich, Lexicon, 599; Cihac, II, 281; Conev 85), cf. bg., sb., cr. podlog. - Der. potlogar, s. m. (Trans. cîrpaci, golan, borfaş, şarlatan; şmecher, hoţ), pentru al cărui semantism cf. papugiu, încălţa, potcovi; potlogări, ,vb. (a pungăşi); potlogărie, s. f. (pungăşie); potlogăresc, adj. (de potlogar); potlogărit, s. n. (hoţie).	6714
potmol (-Iuri), s. n. - Noroi, tină, clisă. -Var. podmol. •
Bg., slov. podmol „loc spălat de ape“ (Tiktin). Este dubletul lui podmol (var. posmol, pomnol, postomol), s. n. (dună; grind de nisip), în Trans.
-	Der. (îm)potmoli, vb. (a se opri, a se mocirli).
6715
poţoc (—ci), s. m. - (Trans.) Şobolan.
Mag. păczak (Candrea).	6716
potoli (—Iese, — it), vb. - 1. A calma, a tempera, a linişti. - 2. A stinge, a reduce. - 3. A stăvili, a domoli, a încetini. - 4. (Refl.) A se stăpîni, a se reţine.
Sl. potuliti „a pune de acord, a împăca" din toliti „a se potoli" (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 426). - Der. potoleală, s. f. (liniştire, calm); potolitor, adj. (liniştitor, calmant); nepotolit, adj. (neliniştit).	1	'	6717
potop (—puri), s. n. - Diluviu. - Var. pl. potoape.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
627
Sl. potopii (Miklosich, Slaw., Elem., 38; Cihac, II, 414; Conev 38), cf. sb. potop. - Der. polopenie, s. f. (diluviu, inundaţie; dezastru, calamitate); potopi, vb. (a inunda, a îneca; a nimici, a distruge, a anihila), cf. sl. potapiti, potopiti; potopitor, adj. (distrugător, nimicitor).	67X8
potor (— ri), s. m. - Monedă veche de cupru.
SI. poluvutora „unu şi jumătate" (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 282; Tiktin), cf. pol. poltorak, slov. poltora. - Der. potoroancă, s. f. (Trans., monedă divizionară de cupru); potronic, s. m. (monedă de argint de 6 aspri; monedă de cupru, a douăsprezecea parte dintr-un leu), probabil dintr-un sl. *poltoroniku (Tiktin); potură, s. f. (Olt., monedă de cupru; Olt., oală). Cf. polturac.
6719
potou (—uri), s. n. - Ţintă, punct final al unei curse.
Fr. poteau.	6720
potrebi (-besc, -it), vb. - l. A distruge, a anihila. - 2. A se cumineca.
Sl. potrebiti (Tiktin). Sec. XVI-XVII, înv. ca şi der. nepotrebnic, adj. (inutil).	6721
potricală (-ăli), s. f. - Priboi, sulă.
SI. protykati „a găuri" (Cihac, II, 282; Tiktin), cf. slov. pretikalo, rus. protykalo. - Der. potricăli, vb. (a găuri).	6722
potrivă, s. f. - Seamăn, pereche. - De o potrivă, Ia fel, - împotrivă (< în potrivă), contra. -Dimpotrivă ( < din potriva), din partea opusă. -Var. înv. protivă.
Sl. protivu „contra" (Cihac, II, 297). - Der. potrivi, vb. (înv., a confrunta, a compara; a proporţiona, a egala; a adapta, a fasona, a regla; a pune în ordine, a compune; a da gust, a doza; a alătura, a împerechea; refl., a conveni, a coincide; refl., a-i veni bine; refl., a ajunge din urmă, a dori egalitate; refl., a da importanţă); potriveală, s. f. (asemănare; coincidenţă, conformitate); ne-potriveală (var. nepotrivire), s. f. (diferenţă, nepotrivire, dezacord); potrivit, adj. (corespunzător; conform; oportun; mijlociu); nepotrivit, adj. (inoportun, inadecvat, nelalocul său); potrivnic (var. protivnic), adj. (înv., egal, asemănător; rival, adversar, opus), din sl. protiviniku „opus"; protivnie, s. f. (înv., opoziţie, duşmănie); împotrivi, vb. (a se opune; refl. a se înfrunta, a rezista), cf. sl. potritivi, protiviti „a rezista"; împotriveală, s. f. (rezistenţă); împotrivitor, adj. (care se opune).	6723
potroacă (-ce), s. f. - 1. Ciorbă acră cu măruntaie de pasăre. - 2. Acru, sărat, exagerat de
picant. - 3. Albăstriţă (Erythrea centaurum). - 4. Veninariţă (Gratiola officinalis). - Var. Mold. potroc.
Rus. potroch „ciorbă de burtă" (Cihac, II, 282).
-	Der. potrocea (var. potrocuţă), s. f. (albăstriţă).
6724
potromoci (-cesc, —it), vb. A ascunde, a masca, a muşamaliza.
Creaţie expresivă, cf. cocoloşi, îngălmăci, mo-gorogi.	6725
poturi, s. m. pl. - Pantaloni orientali de postav alb cu fireturi. - Mr. puţuri, megl. potur.
Tc. potur (Şeineanu, II, 288; Loebel 77; Lokotsch 1678), cf. bg. potura (Conev 83), sb. potur.
6726
poucenie (-ii), s. f. - 1. învăţătură. - 2. Predică. - 3. Document. - Var. paucenie, pău-cenie.
Sl. poucenije (Tiktin). Sec. XVII, înv. Cf. ucenic.	6727
povară (—veri), s. f. - 1. încărcătură, greutate.
-	2. Obligaţie, datorie supărătoare. - 3. (înv.) Cantitate de zece mii de monede de aur.
Sl. tovaru „încărcătură" (Cihac, II, 283; Tiktin; Conev 70), probabil contaminat cu sl. poduvora „targă" (Candrea; Scriban), cf. sb., cr. tovar „povară", rus. tovari „marfă" şi tovarăş. - Der. povăraş, adj. (de povară); împovăra, vb. (a încărca; a îngreuna); împovărător, adj. (copleşitor).	6728
povarnă (-verne), s. f. - Alambic, Ioc unde se distilează alcoolul.
Sl. povarinja „bucătărie" (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 283). - Der. povarnagiu, s. m. (proprietar al unui alambic).	6729
povaţă (-veţe), s. f. - 1. (înv.) Călăuzitor, persoană care conduce. - 2. (înv.) Acţiunea de a îndruma. - 3. Sfat, îndemn, orientare.
Sl.,	cf. pol. powodca „călăuză", rus. povodec „călăuză", bg. povodica, din sl. povesti, povedq „a conduce" (Miklosich, Slaw., Elem., 36; Cihac, II, 284; Weigand, BA, III, 109). Pentru fonetism (povaţă), cf. Graur, BL, III, 47. Legătura cu sl. pavîcî „drum" (Creţu 358) este improbabilă. -Der. povăţ, s. n. (Mold., sfat); povăţui, vb. (a sfătui; a conduce, a călăuzi); povăţuitor, s. m. (înv., comandant; sfetnic).	6730
poveli (-Iese, -it), vb. - A porunci.
Sl. poveleti (Tiktin). Sec. XVI, înv. - Der. povelenie, s. f. (ordin), înv., din sl. povelenije.
6731
poveste (-şti), s. f. - 1. Naraţiune. - 2. Is-
628
ALEXANDRU CIORĂNESCU
torisire, fabulă, povestire fantastică. - 3. Faimă, reputaţie.
Sl. povesti (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 454), cf. veste. - Der. povesti, vb. (a istorisi, a nara); povestaş (var. povestitor), s. m. (persoană care spune sau scrie poveşti). Din rom. provin săs. poweste „poveste", powestin „a povesti". 6732 povidlă (-le), s. f. - (Mold.) Marmeladă.
Pol. powidto (Cihac, II, 284).1	'	6733
povîrni (-nesc, —it), vb. - X. A se înclina, a se lăsa într-o parte. - 2. A se prăvăli, a se prăbuşi.
-	3. (Refl.) A îmbrătrini, a se trece, a expira.
Sl.,	cf. sb., cr. povrnuti „a răsuci" (Miklosich,
Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 284; Conev 72), sau poate din sl. vriniti (< rinqli) „a împinge", cu suf. po-, - Der. povîmiş, s. n. (pantă; coastă); povîrni-tură, s. f. (povîmiş, loc prăpăstios).	6734
povîrti (-tesc, —it), vb. - A înfăşură o funie, o sfoară.
Sb. povrtati (Candrea), cf. învîrti.	6735
poză (-ze), s. f. - I. Postură, poziţie, atitudine.
-	2. Fotografie. - 3. Gravură, ilustraţie.
Fr. pose. - Der. poza, vb., din fr. poser. 6736
poznă (-ne), s. f. - I. Boroboaţă, trăsnaie. -2. Belea, bucluc.
Origine incertă. Pare legat de sl. poznovati „a cunoaşte", poznanije „cunoştinţă", dar evoluţia semantică nu este clară. Alte explicaţii nu sînt mai bune: din sl. posmechu „rîs" (Cihac, II, 289); din germ. Possen „glume" (Tiktin; Scriban). - Der. poznaş, adj. (hazliu, glumeţ; ştrengar; rar, ciudat; primejdios, periculos). Rut. pozna provine din rom.	6737
pozvoli (-lese, —it), vb. - A autoriza.
Rus. pozvoliti (Tiktin). Sec. XVIII, înv. - Der. pozvolenie, s. f. (permis, autorizaţie), din rus., bg. pozvolenije.	'	6738
prăbuşi (-şese, -jt), vb. - 1. A se prăvăli, a da jos. - 2. A ruina, a demola. - 3. A trînti, a cufunda.	,
Sb. probusiti, bg. probi&am „a-perfora" (Tiktin; Miklosich, Slaw. Elem., 39). - Der. prăbuşiţură, s. f. (ruină; loc.pietros).	6739
practic (-că), adj. - Util, priceput, versat.
Lat. practicus (sec. XIX). - Der. practică, s. f., din fr. pratique, şi mai înainte (sec. XVIII) din ngr. rcpoatua (Gâldi 234); nepractic, adj., (puţin practic, impracticabil); practicabil, adj., din fr. praticable; impracticabil, adj. (impracticabil); practica, vb., din fr. pratiquer; practicant, adj. şi s. m., din fr. pratiquant şi ca s. din germ. Praktikant; practician, s. m., din fr. praticien;
practicos, adj. (expert, experimentat), din ngr. npocc-cuco;, sec. XIX, înv. Cf. praxis. 6740
pradă (-ăzi), s. f. - X. Jaf, furt, prădăciune. -2. Captură, lucruri furate. - 3. Victimă; jucărie. -Mr. pradă.	■	i	,
Lat. praeda (Puşcariu 1367; Candrea-Dens., 1436; REW 6174), cf. il. preda, prov., sp. presa, fr. proie, cat., port .prea. - Der. prăda, vb. (a jefui, a fura), mr. (m)prad\ (m)prădare, poate reprezentant direct al lat. praedăre (Puşcariu 1366; Can-drea-Dens., 1435; REW 6715), cf. it. predare, port. prear, v.fr. preer; prădăciune, s. f. (jaf), din lat. praedacionem (Puşcariu 1368; Candrea-Dens., 1437; REW 6716), sau mai probabil der. intern (Rosetti, I, 159); prădător, adj. (jefuitor), din lat. praedator (Puşcariu 1369; Candrea-Dens., 1438; REW 6717), sau mai probabil der. intern, prădalnic, adj. (jefuitor). - Din rom. provine rut. prejda, prejdowaty (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 408). Cf. prădui.	6741
prădu; (-uesc, —lt), vb. - 1. A schimba. - 2.
■	A denunţa. - 3. A risipi, a cheltui fără rost.
Origine îndoielnică. Cuvînt de Arg., dar nu neapărat de provenienţă ţig. (dacă ar fi, ar reprezenta singurul vb. ţig. în -ui). Din sl.pradati „a trăda" (Graur, BL, V, 225), din ţig. purd- „a şopti" (Vasiliu, GS, VIII, 123); din ţig. paruv- „a schimba" (Graur 182; Juilland 172); sau mai
■	probabil din pradă contaminat cu' preda şi, cu
ultimul sens, cu părădui. - Der. prăduială, s. f. (delaţiune; risipă).	6742
praf (-furi), s. n. - X. Pulbere, colb. - 2. Prăfăraie. - 3. Medicament în formă de pulbere.
-	4. Iarbă de puşcă (corect praf de puşcă, praf pentru arme). - Var. înv. prah, sprav, Mold., Trans. prav, Banat prau. Megl. prau.
Sl. prachu (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 285; Conev 37), cf. bg., sb., cr. prah, ceh. prach. - Der. prăfărie (var. înv. prăvărie), s. f. (praf mult); prăfos, adj. (cu praf); prăfui (var. praftură, ple(a)ftură), s. f. (pămătuf al fierarului; Arg., rege la cărţile de joc; Arg., popă), ultimele sensuri prin sinecdocă, din cauza barbei sale; prăftui, vb. (a stropi cu agheasmă; a da din coadă, pentru a se apăra de muşte); prăfuriu, adj. (de . culoarea prafului); prăfuros, adj. (plin de praf); sprehui (var. şprehui, sprăhui), vb. (a scutura de praf, a scoate praful), în Mold. - Cf. prahaiţă.
6743
prag (-guri), s. n. - X. Partea de jos, orizontală a tocului uşii. - 2. Consolă, treaptă. - 3. (înv.) Stîlp de pod. - 4. Banc, grind. - 5. Şuvoi, adînc, cădere de apă. - 6. Cordar. - 7. Pubis. - Mr:, megl. prag.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
629
SI. pragu (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 385; Conev 80); cf. bg. prag, alb. prak. Pentru sensul 5, cf. Bărbulescu, Arhiva, XXIX, 123. -Der. prăgar, s. m. (Olt., prag de sus sau de jos, grindă pe temelia unei case).	6744
prahaiţă (—ţe), s. f. - Ciupercă (Bovista plumbea). - Var. prahaviţă.
Bg. prahavica (Tiktin), de la prah „praf1, datorită prafului de spori pe care îl eliberează la maturitate. Cf. praf. Este dubletul lui prohaviţă, s. f. (buretele-cerbilor, Lycoperdon), cf. celălalt nume sp., pedo de lobo.	6745
prăji (-jesc, -it), vb. - 1. A frige. - 2. A (se) arde. - 3. A (se) înşela. - Mr. părjescu, părjire, megl. prăjqs, prăjiri.
Sl. praziti (Miklosich, Lexicon, 656; Cihac, II, 285; Graur, BL, VI, 167), cf. bg. părza, slov. praziti, cr. perziti, alb. perzis, mag. perzselni. -Der. prăjeală (Munt., var. Olt. prăjilă), s. f. (prăjire, rîntaş, aliment prăjit); prăjitoare, s. f. (aparat de prăjit cafea); prăjitorie, s. f. (prăjire); prăjitură, s. f. (plăcintă, aliment dulce din făină; prăjeală).	6746
prăjină (—ni), s. f. - 1. Par, bîmă. - 2. Măsură de lungime, valora 5,899 m în Munt. şi 6,69 m în Mold. - 3. Lungan, sperietoare.
Bg. prazina, părzina (Cihac, II, 286; Tiktin; Conev 50 şi 66). Rut. prâzyna pare să provină din rom. (Candrea, Elemente, 404). - Der. prăştină, s. f. (Mold., prăjină), probabil prin contaminare cu prăştilă.	6747
pramatie (-ii), s. f. - 1. Soi, specie, tip. - 2. Lichea, puşlama. - Mr. prămătie „ marfă", megl. primătiiă „marfâ“.
Ngr. Jtpanncaeioc „marfă" (Gâldi 235).	6748
prămîndă (-de), s. f. - (Trans.) Parte din pomeni cuvenită dascălilor. - Var. premîndă.
Lat. praebenda, prin intermediul sl. prebqda (Miklosich, Slaw. Elem., 30). Este dubletul lui prebendă, s. f. (venit fix acordat unui cleric catolic).	6749
prangă (-ăngi), s. f. - Funie, lanţ. - Var. şprangă.
Tc. pranga „fiare" (Scriban), din it spranga. în Mold. de S.	6750
pranic (-ce), s. n. - Mai de bătut rufele.
Rut. pranyk (Candrea). în Trans.	6751
prăpădi (-dese, -it), vb. - 1. A distruge, a anihila, a extermina. - 2. A (se) strica, a (se) deteriora. - 3. (Mold.) A pierde, a rătăci. - 4. (Refl.) A dispărea, a muri, a pieri. - 5. (Refl.) A izbucni, a nu mai putea să.
Sl. propasti, propadq „a se crăpa" (Miklosich, Lexicon, 702; Cihac, II, 211), cf. rus. propadati „a pieri" şi prăpastie. - Der. prăpăd, s. n. (exterminare, distrugere; catastrofă); prăpădenie, s. f. (distrugere); prăpădit, s. m. (istovit, lefter); prăpăditor, adj. (distrugător). Din rom. provine bg. din Trans.prapodenie (Miklosich, Bulg., 131).
6752
prăpastie (-ăstii), s. f. - 1. Hău, abis, genune. - 2. Gol, imensitate. - 3. Prostie, fleac.
Sl. (rus.) propasti (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 211), cf. prăpădi. - Der. prăpăstui, vb. (a rostogoli; refl., a se năpusti; refl., a se tulbura); prăpădere, s. f. (înv., prăpastie), creaţie personală a lui Dosoftei; prepestenie, s. f. (Olt., prăpastie; dezastru).	6753
prapur (—re), s. n. - 1. (înv.) Steag, stindard. - 2. Steag bisericesc. - 3. Peritoneu. - Var. prapor.
Origine îndoielnică. Din sl. praporii (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 286; Conev 90), cf. rus. prapor; dar istoria cuvîntului sl. nu este clară (din ngr. cpAaji(3oupov, după Miklosich, Fremdw., 119, ipoteză improbabilă; din sl. pero „pană", pariti „a zbura", după Vasmer, II, 425, soluţie puţin convingătoare). S-ar putea pomi de la gr. 71 perne, „diafragmă" (Diculescu, Elementele, 476), al cărui rezultat rom., *prap, ar da pl. prapuri, înv. prapure; în acest caz ar trebui să se admită că sl. este împrumut din rom. - Der. praporcic (var. prapurcic), s. m. (port-drapel), din rus. praporcik, sec. XIX, înv.	6754
prăsi (—SŞSC, -it), vb. - A reproduce, a înmulţi, a naşte.
Sb., slov. prăsiţi, bg. prasjă se „a se înmulţi porcii" (Tiktin). Legătura cu rodi (Cihac, II, 317) nu este probabilă. - Der. prăsilă, s. f. (reproducţie, generaţie; descendent, progenitură); prăsilos, adj. (prolific); prăstură, s. f. (înv., iapă), în loc de prăsitură; împrăsili, vb. (a reproduce); prăseală, s. f. (înv., reproducere).	6755
prăşi (—şese, — it), vb. - A săpa, a curăţa de buruieni. - Megl. prăsqs, prăşiri.
Sl. prăsiţi „a se face praf* (Cihac, II, 285), cf. sb., cr., slov., ceh. prăsiţi şi praf. - Der. praşilă (var. prăşilă, praşe), s. f. (săpare, curăţare de buruieni), dintr-un sl. *prasilo (după părerea improbabilă a lui Byhan 328, într-un sl. *prqstilo)', prăşit, s. n. (praşilă); prăşitor, s. m. (cel care prăşeşte); prăşitoare, s. f. (maşină de prăşit). După Miklosich, Wander., 18, rut prasu-waty provine din rom.	6756
630
ALEXANDRU CIORĂNESCU
praştie (-ii), s. f. - 1. Veche armă de aruncat bolovani. - 2. Distanţă străbătută de o piatră aruncată cu praştia. - 3. Ceatlău prins la capătul osiei pentru a permite înhămarea a trei cai. - 4. Căpăstru, ftînghie cu care se dresează caii la manej. - Mr. proaşte, megl. prăşii.
Sl. prastd (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 261; Conev 122), cf. bg. prastka, cr., slov. praca, rus. prăsii. - Der. prăşcău (var. praşcău), s. m. (Mold., Trans., haimana, pierde-vară); prăş-tiaş, s. m. (luptător cu praştia, cal lăturaş); prăştier, s. m. (cal lăturaş); împrăştia, vb. (a răspîndi, a risipi, a dispersa).	6757
prăştilă (-le), s. f. - Şindrilă.
Bg. prastilo (Candrea).	6758
praştină (—ni), s. f. - Tescovină, boştină. -Mr. praştină.
Bg. prastina (Conev 63).	6759
prat, s. m. - Fîneaţă.
Cuvînt citat în vechile dicţionare şi pe care Puşcariu 1369 şi REW 6732 îl indică drept reprzentant al lat. pratum. Trebuie să fi fost creat de autorii latinişti din sec. XIX (chiar Puşcariu declara că nu cunoaşte cuvîntul). - Der. Pratar, s. m. (luna mai), pare şi el creaţie artificială, după fr. prairial.	6760
prăvăli (-lese, —it), vb. - 1. A se rostogoli, a se învîrti. - 2. A doborî, a pune jos. - Var. sprăvăli.
Sl. provăliti (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 443; Conev 38). - Der. prăval,' s. n. (rîpă, coastă; gîrlă; şuvoi); prăvălac, s. n. (coastă, pantă); prăvălatec (var. prăvălatic), adj. (abrupt); pră-văliş, s. n. (povîmiş, pantă); prăvăluc, s. n. (versant).	6761
prăvălie (—ii), s. f. - Magazin mic, dugheană.
Origine incertă. După Tiktin, legat de prăvăli „a se învîrti, ă se rostogoli", cf. sb. provalija „prăpastie" (Scriban), dar der. nu este convingătoare semantic. în Pravila lui Matei Basarab (1640), se vorbeşte de prăvălie de vînzare de vin, carea se chiamă prost circiumă; de unde pare că s-ar putea presupune că în sec. XVII cuvîntul era simţit mai puţin vulgar decît circiumă, lucru imposibil dacă se porneşte de la prăvăli. Der.' din sl. pravljenije „administraţie" (Candrea) nu este posibilă fonetic. Ar trebui să ne gîndim la prăvălie „magazin de praf de puşcă" (cf. praf), de unde s-ar fi trecut uşor la sensul de „prăvălie în general, depozit"; cu atît mai mult cu cît în limba veche se obişnuia să se arate şi felul vînzării: prăvălie de vin.	6762
pravăţ (-veţe), s. n. - 1. (înv.) Direcţie. - 2. (înv.) Obiectiv, scop, finalitate. - 3. Drum, cărare.
Sl. pravicî „drum drept" (Cihac, II, 287). Este dubletul Iui pravăţ, s. n. (Banat, puţ de mină), din sb. pravac (Candrea), ambele din sl. pravu „drept". - Der.pravednic, adj. (înv., drept, direct), din sl. pravidiniku; pravilă, s. f. (lege; cod), sl. pravilo; pravilnic, adj.1 (înv., legitim, legal); pravil-nicesc, adj. (înv., legal). Comp. pravoslavie, s. f. (ortodoxie), dinsl.pravoslavije, după gr. o’p0o-So^ia; pravoslavnic, adj. (ortodox; pios), din sl. pravoslavinu.	6763
praxis, s. m. - 1. Practică, experienţă. - 2. Document. - Var. praxă.
Ngr. npâfyt; (Gâldi 235). Sec. XVIII. - Der.
, praxapostol, s. n. (carte care conţine Faptele apostolilor), din ngr. jipaţeiţTffiv ’AnooroXtov, abreviat în praxiu, s. n., cf. Vasmer, Gr., 122.
6764
praz (-aji), s. m. — Horceag (Allium porrum).
-	Mr. praş, megl. praz;
Sl. prăzii (Cihac, II, 285; Tiktin; Capidan 231), cf. bg. pras, sb. prăs, praz, din mgr. npaaov (Vasmer, Gr., 122); sau mai probabil direct din mgr. (prin schimbarea lui s final > z, cf. ovăz). Der. de la un lat. *prasum (Pascu, I, 194) pare mai puţin probabilă. — Der, prăzuliu, adj. (verde), ar putea fi o interpretare populară a lui prăsiniu, adj. (verde), pe care l-am auzit uneori în Munt., din ngr. Ttpaoivoţ.	6765
praznic (—ce), s. n. - 1. Sărbătoare, comemorare religioasă. - 2. Comemorare a unui mort, printr-un parastas.
Sl. prazdiniku „sărbătoresc" (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Skok, Slavia, VII, 786). - Der.prăznui, vb. (a sărbători; a petrece), din sl. prazdinovati.
6766
pre-. — Pref. verbal care indică repetiţia sau insistenţa.
Lat. per-, cf. de ex. săra „a pune sare", faţă de a presăra „a împrăştia" sau „a risipi" linge „a da cu limba" faţă de a prelinge „a picura". S-a confundat formal cu pre- < lat. prae-, frecvent în formaţii neologice şi mai rar în formaţii tradiţionale, care arată anterioritatea: cf. seară „amurg", preseară „ajun". Din cauza asemănării, a substituit uneori pref. sl. pre-, cf. pribeag, primejdie, prisacă (Nandriş, R. istorică rom., II, 407; Rosetti, II,45).; ,,	'	,	•„	6767
prea, adv. - 1. Foarte, execesiv. - 2. (Cu negaţie) Mult, suficient. - Var. Mold. pre.
Lat. prae (Densusianu, Hlr., 176; Puşcariu
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
631
1370; Candrea-Dens., 1439; REW 6101). Der. din sl. pre „foarte" (Tiktin; Candrea, Scriban) nu se potriveşte semantic; totuşi sl. a produs în rom. pref. prea-, cu acelaşi sens din sl.: preacurat, foarte curat. în general, pref. prea- nu a fost productiv în rom., şi se foloseşte numai în der. artificiale, calchiate din sl. şi de uz exclusiv literar: preacîntat, adj. (lăudat), după sl. prepetu; prea-covîrşi, vb. (a întrece), cf. sl. previiziti; preacuvios, adj. (foarte pios), după sl. prepodobinu; etc. Toate aceste cuvinte sînt înv. şi cultisme, fără circulaţie reală.	6768
preacurvie (—ii), s. f. - Destrăbălare; se zicea în vechiul, drept despre toate păcatele carnale comise cu o femeie care nu era prostituată (caz în care se zicea curvie).
De la curvie, cu pref. sl. pre-, după modelul sl.
. preljubodejstvo. - Der. preacurvă, s. f. (femeie adulteră); preacurvar, s. m. (adulter, destrăbălat); preacurvi, vb. (a se destrăbăla).	6769
preajmă, s. f. - Apropiere, împrejurimi. In preajma, aproape de; în jur de; circa. - Var. prejmă, prejmet.
Origine necunoscută. S-a gîndit la sl. premo „din regiune" (Cihac, II, 288), cu j de Ia jur (Iordan, Dift., 78); la sl. prezâa „înainte" (Miklosich, Etym. Wb., 241),prezdinu „înainte" (Weigand, Jb., XIV, 111), sau la sl. su prezda „dinainte"; dar nici una dintre aceste explicaţii nu este satisfăcătoare fonetic. - Der. împrejmui, vb. (a încercui); împrejmuire, s. f. (cerc; gard; regiune); împrejmuitor, adj. (vecin cu).	6770
preastîpnic (-ci), s. m. - Apostat. - Var. prestîpnic.
Sl. prestqpîniku (Tiktin). Sec. XVI, înv. 6771
preatcă (-etce), s. f. - Ac, beţişor care susţine fagurele în stup. - Var. pretcă.
Sb. pritka < sl. pritlku (Tiktin; Conev 67). Este dubletul lui pritcă, s. f. (Banat, spiţă la roată); preotcâ (var. preutcă), s. f. (urdiniş); preoacă, s. f. (roi); pretcar, s. n. (sfredel).	6772
prebîndf (-dese, —it), vb. - A trăi, a dura. -Var. (Trans şi înv.) premîndi, prămîndi.
Sl. prebyti, prebqdq (Tiktin). Sec. XVI, înv. -Der. preabăt, s. n. (Trans., incintă), cuvînt rar, folosit de Coşbuc, cf. Drăganu, Dacor., V, 370.
6773
Precista, s. f. - Fecioara. - Megl. Preacista.
Sl. precista „preacurata" (Miklosich, Slaw. Elem., 41).	6774
precupeţ (-ţi), s. m. - 1. Vînzător ambulant de verdeţuri şi produse de casă. - 2. Negustor, comerciant. - Var. înv. precupici.
Sl. prekupici sau bg. prekupec (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Conev 77); cf. cupef. - Der. precupeaţă, s. f. (vînzătoare); precupi, vb. (înv., a negustori, a face comerţ), din sl. prikupiti, sb. prekupiti; precupeţi, vb. (a face negoţ;, a specula; a vinde scump; a economisi; a se tocmi); precu-peţeală, s. f. (tocmeală; speculă).	6775
preda (—au, — at), vb. - 1. A remite, a încredinţa. - 2. A explica o lecţie sau un obiect de studiu. - 3. (Refl.) A se da în mîna duşmanului.
-	Mr., megl. pridau.
Sl. predaţi (Cihac, II, 90), conjugat ca a da. -Der. predanie, s. f. (trădare; tradiţie), înv., din sl. predanije. Cf. prididi.	6776
predica (-C, -at), vb. - A explica un text biblic.
Lat. praedicare (sec. XIX). - Der. predică, s. f. (propovedanie, didahie), din ngr. npEVTwa < it. predica; predicaţie, s. f. (predică), din lat. prae-dicatio, prin intermediul mag. predikatio (sec. XVII); predicat, s. n., din fr. predicat; predicator, s. m., din fr. predicateur.	6111
predmet (—turi), s. n. - Problemă, afacere.
Rus. predmet (Tiktin).	6778
preduci (-cesc, — it), vb. - A străpunge cu ceva ascuţit sau a cresta urechea la vite.
Bg. predupcam, var. lui produpcam (Scriban), cf. produf. Der. din lat. perdiicere (Giuglea, Dacor., II, 822; REW 6405a) este îndoielnică. -Der. preducea (var. preducică), s. f. (sulă, priboi; perforator, unealtă de cizmărie).	6779
prefect (-ţi), s. m. - Guvernator, inspector.
Lat. praefectus sec. XIX. Nume introdus, împreună cu funcţia, de Alexandru Cuza, în 24 ianuarie 1859. - Der. prefectură, s. f.; prefectoral, adj.; subprefect, s. m.; subprefectură, s. f., toate din fr.	6780
prefera (—r, -at), vb. - A considera mai bun.
-	Var. preferi.
Fr. preferer; var., mai puţin frecventă, a avut în vedere paralelismul cu oferi, suferi, conferi etc. -Der. preferabil, adj., din fr. preferable; preferent, adj. (care preferă); preferenţă (var. preferinţă), s. f., din fr. preference; preferanţă (var. preferans(ă), preferanţ), s. f. (un anumit joc de cărţi, azi înv.).
6781
pregeta (-t, — at), vb. - 1. A se îndoi, a ezita, a pierde timpul, a şovăi. - 2. A întîrzia.
Lat. pîgritări, prin intermediul unei forme cu metateză, *prigitare (Candrea-Dens., 1440; Candrea, Rom., XXXVI, 325; REW 6492). Der. din lat. *prae-ăgîtăre (Scriban) este mai puţin pro-
632
ALEXANDRU CIORĂNESCU
babilă. - Der. preget, s. n. (îndoială, şovăire; lene); pregetător, adj. (încet, întîrziat, leneş). 6782 prelată (-te), s. f. - (Mold.) Pînză groasă, foaie de cort.
. Fr. prelart „închis" (Scriban).	6783
prelegere (-ri), s. f. - Lectură publică, lecţie.
După germ. Vorlesung contaminat cu lat. praelegere (Tiktin).	6784
prelucă (-ci), s. f. - Rarişte, poiană.
Bg. proluka (Candrea), cf. luncă, şi rut. preluka.
6785
premiu (-ii), s. n. - Distincţie, recompensă.
Lat. praemium (sec. XIX). - Der. premiant, s. m. (elev care se plasează pe unul din primele locuri din clasă); premia, vb. (â recompensa, a da un premiu); premier, s. m. (primul ministru), din fr. premier (ministre); premieră, s. f. (spectacol de început), din fr. premiere.	6786
preot (-ţi), s. m. - Prezbiter, sacerdot. - Var. mold. preut, Trans., preot. Mr. prefta, istr. prewt.
Lat. prebîter, văr. vulgară a lui presbyter (Densusianu, Hlr., 126; Puşcariu 1375; Candrea-Dens., 1441; REW 6750), cf. alb. prift (Philippide, II, 651), vegl. prat, it. prete (abruz. preute), prov., v.fr. preire, cat. prevere. - Der. (toate cu var. mold.) preoteasă, s. f. (nevastă de preot); preoţi, vb. (a sluji ca preot);.preoţie, s. f. (sacerdoţiu); preoţesc, adj. (sacerdotal); preoţeşte, adv. (ca preoţii); preoţime, s. f. (adunare de preoţi). Este dubletul lui presbiter, s. m., din lat.,.var. presviter, din ngr. npeaPurEpoq, der. protopres-biter, s. m. ■ (prototop), din ngr. Ttpcoro-7ipeaPwepoq.	6787
prepanaţie (-ii), s. f. - 1. Permis pentru fabricarea şi desfacerea alcoolului. - 2. Comerţ cu băuturi alcoolice. - Var. prepenaţie.
Germ. Propination (Candrea). în Trans. 6788 prepara (-r, -at), vb. - A pregăti.
Fr. preparer. - Der. preparandie, s. f. (Trans., şcoală normală), din lat. praeparanda; preparan-dist, s. m. (elev al unei şcoli normale); preparativ, adj. (preparator); preparative, s. f. pl. (preliminarii, acţiuni pregătitoare), din fr. preparaţif; preparator, adj. (care prepară; asistent; profesor particular); preparaţi(un)e, s. f., din fr.	6789
prepeleac (-eci), s. n. - ,1. Par cu crăcane, pentru a servi drept suport. - 2. Stîlp, scară! - Var. prepeleag, perpeleac, Trans. prepelici.
Origine incertă. După Cihac, II, 289, din rut. prypyljaka; dar cuvîntul nu a fost identificat, cf. Tiktin. După acesta, dintr-un sl. *prepeljaku
„mobilă pe care se aşază prepeliţele", cf. prepeliţă;' dar această ipoteză nu este convingătoare. Ca obiect serveşte pentru a aşeza pe crăcile sale diferite obiecte, ca haine, vase, fîn, pentru a le usca la soare, poate s-ar putea pleca de la var. perpepeac < perpeli „a se;arde, a se prăji".
6790
prepeliţă (-ţe), s. f. - Pitpalac (Cotumix com-munis). - Mr. perpeliţă. :
Bg. prepelica, sb., cr. prepelica (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Cihac, II, 289; Conev 55), din sl. plepelica. - Der. prepelicar, s. m. (cîine de vînătoare).	.	■	6791
prepinge (-g, -ns), vb. - A echilibra, a face contragreutate.
Lat. perpendere (Densusianu, GS, V, 173; cf. Bogrea, Dacor., III, 734). Cuvînt ;rar, în Olt.
6792
prepozit (-ţi), s. m. 7 Superior, şef.
Lat. praepositus (sec. XIX).	6793
prepune (-n, -us), vb. - 1. A antepune. -.2.
A prezenta, a supune. - 3. A suspecta, a bănui, a se îndoi. - 4. A traduce, a tălmăci. - 5. A copia.
Lat. praepona-e (Puşcariu 1376; Candrea-Dens., 1464; Tiktin). Cuvînt înv., ' , se , foloseşte azi cu sensul 3.-- Der. prepus,- s. n.
. (suspiciune, îndoială); prepuelnic (var. prepuitor), adj. (suspicios). Cf. pune. ...	.	6794
preş (-şuri), s, n. - Covor lung şi îngust. Origine incertă. Probabil în 1 loc de *prej, dintr-un cuvînt sl.neidentificat, dar cf. sb. prezina „şorţ", şi opreg (Cihac, II, 285; Byhan 327; Tiktin). Cf. pregetoare (var. prigitoare, prijitoare, prejitoare), s. f. (fustă), în Trans., Bucov., care pare a fi acelaşi cuvînt.	v	6795
presă (—se), s. f. - 1. Tipar, gazetărie. - 2. (Ârg.) Poliţie.
Fr. presse. - Der. presa, vb., din fr. presser; presar, s.m. (Arg., poliţai), i	6796
prescură (-ri), s. f. - 1. Hostie, pîine sfinţită
-	pentru sacrificiul euharistie. - 2. Pîinişoară pentru pomană. -, ,Mr. piscitră.	v
. Sl. (bg., sb., cr., pol.) proskura, din gr. 7ipoa-iţopâ „ofrandă" (Cihac, II, 289; Vasmer, Gr., 124; Conev 111). - Der. prescornic, s. n. (sigiliu de lemn pentru prescură), prin contaminare cu pis-tornic.	6797
preşedinte (-ţi), s. m. - Persoană care con-
■	duce o instituţie, un organ, o adunare etc.; şef de stat. - Var. prezident	■)
Lat. praesidentem (sec. XIX), var. ca fr. presi-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
633
dent. - Der. prezidenţie (var. prezidenţie), s. f.( preşidenţial, adj.; prezida; vb., din fr. presider.
6798
presjn (-ne), s. n. - Pieptar de ham. - Var. preasenă, presen(ă), presină, presun.
Sb. prsina (Candrea), cf. presură.	6799
presta (-tez, -at), vb. - A îndeplini o muncă, a desfăşura o activitate.
Lat. praestare (sec. XIX). Numai în formula a presta jurămînt „a jura", din fr. preter sennent. -Der. prestanţă, s. f., din fr. prestance; pre-staţi(un)e, s. f., din fr. prestation.	6800
presupune (-n, -us), vb. - A crede, a socoti.
Fr. presupposer, adaptat la conjugarea lui a supune.	6801
presură (-ri), s. f. - 1. Gen de păsări cîntătoare (Emberiza citrinella, hortulana, miliaria). -
2.	Par care se aşază deasupra stogului, pentru a-i mări rezistenţa la vînt.
Origine îndoielnică. După opinia mai plauzibilă (Cihac, II, 286; Tiktin), legat de sl. prusi „piept", datorită petelor de culoare purtate pe piept, cf. presin. S-ar putea pomi de la un *pres, pl. *presuri, de unde noul sing. analogic. Legătura cu gr. 7iuppouXaţ, prin intermediul unui doric *7rop-oouXaţ (Diculescu, Elementele, 487), cu lat. pressula (Densusianu, GS, V, 173) sau cu lat. praesîil (Scriban) este dubioasă.	6802
preţ (-ţuri), s. n. - 1. Sumă de bani dată pentru un bun. - 2. Valoare. - 3. Echivalent.
Lat. pretium (Puşcariu 1377; Candrea-Dens., 1442; REW 6746), cf. it. prezzo, prov. pretz, cat. preu, sp. prez. - Der. preţui, vb. (a valora, a aprecia; a costa);preţuitor, adj. (apreciator, amator de lupte cu tauri); preţuială, s. f. (valoare, estimare); preţălui (var. preţelui), vb. (Mold., a valora, a estima); preţăluitor, s. m. (evaluator, estimator); preţios, adj.,1 din fr. precieitx; preţiozitate, s. f. (caracter al preţioaselor din sec. XVII), din fr. preciosite. Miklosich, Slaw. Elem., 41, îl lega pe a preţălui cu sl. preceniti.	6803
preti (-tesc, -it), vb. - (Trans.) A avertiza, a aviza. - Var. priti.
Sb. pretiti (Candrea).	6804
pretutindeni, adv. - Peste tot. - Var. pretu-tindene(a), tutindeni, tutinderefa), (pre)tutindi-ne(a).
Origine îndoielnică. Pare cuvînt comp. din pre tot, cu un element obscur, cf. aiurea. După Miklosich, Sitzungsber. Akad. Wien, C, 235, acest element ar fi lat. inde, cf. REW, 328. Din lat. per
totum inde, după Puşcariu 1378; per tot inde, după Candrea; per tot unde, cu -re după Candrea-Dens., 856.	6805
prevala (-lez, -at), vb. refl. - A predomina; a face uz de ceva.
Lat. praevalere (sec. XIX).	6806
prevesti (-tesc, -it), vb. - 1. (Trans.) A întrece. - 2. (Bucov.) A se ofili. - 3. (Mold.) A tivi, a nu închide complet. - Var. priveşti, privişti.
Lat. viescere, într-un der. *perviescere (Candrea). - Der. preveşteală, s. f. (caimac pe laptele fiert; ceaţă pe ochi), în Trans.	6807
previnge (-vene, -ns), vb. - A învinge.
Lat. pervincere. Sec. XVI, înv., cf. învinge.
6808
prezent (-tă), adj. - 1. De faţă, existent. - 2. (S. n.) Timp actual. - 3. (S. n. rar) Cadou, dar.
Fr. present. - Der. prezenta, vb., din fr. presenter; prezenţă, s, f., din fr. presence; prezentabil, adj., din fr. presentable.	6809
pribeag (-gă), adj. - 1. Rătăcitor, hoinar. - 2. Dezrădăcinat, exilat. - Var. Mold. pribag.
Sl. prebegu (Miklosich, Slaw. Elem., 40), cf. slov., mag. pribeg „fugar". - Der. pribegi, vb. (a rătăci, a emigra); pribegie, s. £ (exil, părăsire voită a locului natal).	6810
priboi (-oaie), s. n. - 1. Găuritor, perforator.
-	2. Repeziş, vîltoare, taluz pe malul fiului, care deviază curentul. - 3. (S. m.) Varietate de geraniu (Geranium macrorrhizum). - Var. briboi.
Sb. priboj, slov. preboj (Cihac, II, 290; Conev 67; Candrea; Bologa, Dacor., V, 479-82). Sensul
2	se explică prin lovirea apei de stînca gata să se găurească. - Der. priboi, vb. (a găuri, a perfora).
6811
priboli (-lese, -it), vb. - (Mold.) A imuniza.
Sl. preboleti (Tiktin), cf. boli. ..	6812
pricaz (-zuri), s. n. - Necaz, nenorocire, pagubă.
Sl. prikazu „poveste" (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 208), cf. necaz. Pentru semantism, cf. fr.j'ai eu une histoire „am avut un necaz". Cuvânt nefolosit în Munt. - Der. pricăji, vb. (a face sau a zice lucruri care aduc necaz; a se mînji, a se molipsi; a se chinui), ca necăji de la necaz (din sl. prikazati, „a demonstra", după Cihac; din sl. prokaziti „a se strica", după Tiktin); pricază, s. f. (înv., lepră); pricaznic, adj. (înv., nenorocit, funest).	6813
price, s. f. - 1. Cauză, ocazie, pretext. - 2. Litigiu, proces. - 3. Ceartă, gîlceavă. - 4. Opoziţie, contradicţie.
634
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Sl. pritica „cauză" (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 290), cf. slov. pritcati se „a se certa", cr. prica „obstacol". Rezultatul rom. arată o reducere normală, cf. *potci > poci, şi pritce, s. f. (parabolă), înv., din acelaşi cuvînt sl. Tiktin combate această der., din considerente care par insuficiente. - Der. prici, vb. refl. (a se certa, a se bate); pricelnic, adj. (înv., certăreţ); pricitor, adj. (arţăgos, scandalagiu); pricină, s. f. (cauză, motiv; pretext, ocazie; ceartă, gîlceavă; litigiu), din sl. (bg., sb., slov., rus.) pricina; pricinui (var. pricini), vb. (a cauza, a da prilejul; a pretexta, a se disculpa; refl., a se certa); pricinaş, s. m. (certăreţ; parte dintr-un litigiu; acuzat); pricinuitor, adj. (care pricinuieşte); pricinuitoare, s. f. (înv., acuzativ); împricina, vb. (a inculpa); împricinat, s. m. (acuzat).	6814
pricepe (-p, -put), vb. - 1. A înţelege, a se dumeri, a-şi lua răspunderea. - 2. A savura, a aprecia. - Var. înv. precepe (şi der.).
Lat. percîpere (Philippide, Principii, 44; Puşcariu 1379; Candrea-Dens., 1443; REW6399), cf. v.it percevere, prov., cat. percebre, port. perceber.
-	Der. pricepere, s. f. (inteligenţă, judecată); priceput, adj. (inteligent, deştept; îndemînatic, dibaci; expert); nepriceput, adj. (greoi, neîndemânatic); precepătură, s. f. (înv., îndemînare).
6815
pricestui (-uesc, -it), vb. - A se împărtăşi.
-	Var. priceştui.
Sl. pricţstvovati sau pricţstiti (Cihac, II, 290; Tiktin). - Der. pricestanie (var. priceştanie, pri-ceştenie), s. f. (cuminecare), din sl. pricjastanije.
6816
prichici (-ciuri), s. n. - (Mold.) Poliţă, raft de horn. - Var. Trans. prepici, Maram. priptici.
Sl.,	cf. sb. pripecak „marginea din faţă a hornului", ceh. pripecek „bancă de cărămizi lîngă vatră" (Cihac, II, 249; Tiktin), din sl. peşti, pekq „a frige". - Der. din rut. prykydka „înnăditură" (Candrea) nu este probabilă.	6817
pricolici (—i), s. m. - Strigoi, duh rău care ia înfăţişarea de lup. - Var. tricolici, pricolic.
Origine necunoscută. Aparţine unei mitologii populare foarte răspîndite, cf. germ. Werwolf, fr. loup-garou, care ajunge pentru a convinge că în ultima parte a cuvîntului trebuie să vedem ngr. Xvaoţ „lup". Prima parte rămîne nesigură; gr! Opif, „păr" (Scriban) este improbabilă fonetic şi dificilă semantic; 7tpwdţ „amar, trist" convine fonetic, dar nu şi în privinţa sensului. Legătura cu rom. vîrcolac (Tiktin) nu este sigură. Din rom. provine mag. pirkorics (Edeispacher 24).	6818
prididi (-dese, -|t), vb. -1. (înv.) A înmîna, a da. - 2. (înv.) A supune, a ocupa, a domina. -
3.	A asalta, a năpădi, a învinge. - 4. A stăpîni, a opri. - 5. A înfrunta, a rezista. - Var înv. pridădi.
Sl. predaţi, imperf. - dadjechii (Tiktin), cf. preda. Candrea, II, 219, pornea greşit de la podidi.
'	'	6819
pridvor (-oare), s. n. - 1. Cerdac, balcon. -2. încăpere la intrarea în biserică, atriu. - Var. pritvor, priv(d)or.
Sl. pritvoru, de la pritvoriti „a înnădi" (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 291; Conev 80), cf. sb. pritvor, prevor, slov. pridvor, ceh. pritvor.
6820
prier, s. m. - Aprilie. - Megl. prii’.
Lat. aprilis (Puşcariu 1381; Candrea-Dens., 1444; REW 562), cf. aprilie. Pentru fonetism, cf. Graur, BL, III, 50.	6821
prieten (-ni), s. m. - Amic. - Var! înv. priiaten, Mold. prietin, Trans. pretin. Olt. preten.
Sl. prijateli (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 291), cf. bg. prijatel (> mr. priiatil), sb., cr. prijatelj. Alterarea consoanei finale, pe care Tiktin
o	explică prin analogie cu ieftin, se datorează mai curind unei confuzii cu sl. prijţtinu „plăcut". -Der. prietenă, s. f. (amică); prietenesc, adj. (amical); prieteneşte, adv. (ca un prieten); prietenie, s. f. (amiciţie); prietenos, adj. ' (amical, afabil); prieteşug, s. n. (prietenie); împrieteni, vb. (a se face prieten; refl., a lega prietenie); neprieten, s. m. (duşman); neprietenos, adj. (vrăjmaş). <6822 prifont (-turi), s. n. - (Trans., Banat) Pîine cazonă. - Var. profont.
Mag. profont, din germ. Proviant (Candrea).
6823
prigoadă (-de), s. f. - (Banat) Caz, situaţie.
Sb. prigoda (Candrea). '	6824
prigoare (-ori), s. f. - 1. Albinărel (Merops apiaster). - 2. Guşă-roşie (Rubecula familiaris). -Var. prigor(ie), Banat prigoruie, prihor.
Gr. 7ipriYopd5v „guşă"; guşă-roşie are guşa de altă culoare decât restul penelor. Se consideră în general că este vorba de un der. de la a prigori „a (se) pîrii", datorită culorii aprinse a penajului (Tiktin; Candrea, Scriban); însă cel al albinărelului este destul de variat.	'	6825
prigoni (—nesc, —it), vb. - Â persecuta, a oprima, a chinui.
Sl. prigoniţi (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 237; Conev 102). - Der. prigoană, s. f. (persecuţie), cf. sl. prigonii; prigonitor, adj. (asupritor); prigon, s. n. (perechea de vite din
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
635
mijloc la atelajele de trei perechi de boi), din sl., rus. prigon; prigonar, adj. (care aparţine perechii din mijloc).	6826
prigori (-resc, —it), vb. - 1. A arde, a dogori, a frige, a se mistui. - 2. (Refl.) A suferi de sete.
Sl.prigoreti (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac,
. II, 226; Conev 37), cf. bg. prigoream (Pascu, Suf., 52). Cf. prigoare. - Der. prigoriile, s. f. (înv., loc însorit).	6827
prihană (-ăni), s. f. - 1. (înv.) Acuzaţie, vină.
\ - 2. Pată, defect, cusur, meteahnă.
SI. dar lipseşte etimonul exact, cf. ceh. prihana, pol. przygana, rut. prigana (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 237; Tiktin), cf. prigoni. Trecerea lui g > h nu a fost explicată. - Der. prihăni, vb. (a păta); prihănie, s. f. (pată, de-
•' zonoare); neprihănit, adj. (pur, curat, cast).
6828
pri| (iese, -it), vb. - A conveni, a folosi, a se simţi bine.
Sl. prijati „a prevedea" (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 291; Iordan, Dift., 139) cf. sb., cr. prijati „a prospera". - Der. prielnic, adj. (favorabil); prielnicie, s. f. (amabilitate, blîndeţe); neprielnic, adj. (defavorabil); priincios, adj. (favorabil); nepriincios, adj. (potrivnic); priinfă, s. f. (amabilitate, folosire, prosperitate; profit); nepri-infă, s. f. (rea-voinţă); priitor, adj. (favorabil).
6829
priji (-jesc, -it), vb. - (Trans.) A vizita, a frecventa.
Origine necunoscută. Poate în loc de priviţi.
6830
prileji (-jesc, —it), vb. - 1. A da ocazie, a cauza, a da naştere, a da loc. - 2. (Refl.) A se folosi de ocazie. - 3. (Refl.) A se afla întîmplător, a coincide. - 4. (Refl.) A se întîmpla, a se petrece.
Sl. prilezati, prilezq „a fi alături" (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 292). - Der. prilej, s. n. (ocazie, motiv, cauză; pretext, nuanţă; înv. Mold., resurse, bunuri).	6831
prilestj (—tesc, — it), vb. - A înşela, a amăgi.
-	Var. prilăsti, prilosti, prelăsli, prelesti, cu der.
i	Sl. prelistiti (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 292). înv.	6832
prim (-mă), adj. - Întîi.
Lat. primus. Este posibil să fie cuvînt moştenit, căci apare în Palia de la Orăştie (1582); s-a păstrat şi în Bihor (îm)primă „mai întâi, înainte de toate" (REW 6756), megl. prima „înainte, odinioară". Cu celelalte sensuri este neologism. - Der. primă, s.
f. (premiu; Arg., buzunar din faţă), din fr. prime; prima, vb., din fr. primer; primat, s. m., din fr. primat. Primăriu, adj. (se zice despre anumite varietăţi de fructe), cuvînt rar folosit de Slavici, pare rezultat dintr-o confuzie cu brumăriu. -Comp. primadonă, s. f., din it. primadonna; primogenitură, s. f., din fr. primogeniture; primordial, adj., din fr. primordial. - Cf. primar, primăvară.	6833
prim (-muri), . s. n. - Bordură, ceapraz, firet.
-	Var. primă „panglică".
Mag. prem (Cihac, II, 292). în Trans. 6834
primar (~ră), adj. - 1. în expresia: văr primar. - 2. (S. m.) Reprezentant al conducerii centrale în oraşe şi comune. - 3. (S. m., Arg.) Client care nu dă bacşiş. - Mr. (ver) primar.
Lat. primărius (Puşcariu 1385; Candrea-Dens., 1446; REW 6749), cf. v.it. primaio. Cuvînt moştenit cu primul sens, cu al doilea a fost impus de instituţie, în 1874, şi se sprijină pe fr. maire. -Der. primăreasă, s. f. (nevastă de primar, primăriţă); primărie, s. f. (localul, sediul unde lucrează primarul); primariat, s. f. (slujba de primar).	6835
primăvară (-veri), s. f. - Al doilea anotimp al anului. - Mr. primăveară, prumuveară, megl. primăveară, istr. primavere.
Lat. primavera (Diez, I, 441; Puşcariu 1386; REW 6754 şi 9765), cf. alb. prendevere (Philippide, II, 652), it., prov., cat., sp., port. primavera, fr. primevere. - Der. primăvăratic, adj. (de primăvară); primăvărifă, s. f. (ghiocel, Galanthus nivalis); primăvăros, adj. (de primăvară); îm-primăvăra, vb. (a veni primăvara); desprimăvăra, vb. (a veni primăvara).	6836
primejdie (-ii), s. f. - Pericol. - Megl. primeajdă.
Sl. (bg.) premeidije (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 191; Bemeker, II, 32). - Der. primejdios, adj. (periculos); primejdui, vb. (a fi, a pune în pericol; refl., a se expune unui pericol).
6837
primeni (-nesc, —it), vb. - 1. A schimba, a
. substitui, a renova. - 2. A se schimba, a-Şi pune alte haine. - Var.primini, premeni, cu der. - Megl. primenes, priminiri.
Sl. premeniti (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 154; Şeineanu, Semasiol., 193; Bemeker, II, 49; Conev 80). - Der. primeneală, s. f. (schimb, înnoire; rufe albe). - Cf. izmeni.
6838
primeti (-tesc, —it), vb. - l. A mătura. - 2. A curăţa, a vîntura. - Var. premeti.
636
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Sl. (bg.) premetati (Tiktin). în Trans. - Der. primeteală, s. f. (Trans., băţ).	6839
primi (-mese, -it), vb. - A lua, a accepta, a admite. - Var. înv. priimi.
Sl. prijşti, priimq (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 291; Iordan, Dift., 139) cf. sb., cr., slov. primiţi. - Der. primire, s. f. (recepţie); primitor, adj. (ospitalier; s. m., destinatar); priiminfă, s. f. (înv., recepţie).	6840
primicer (-ri), s. m. - 1. Dascăl. - 2. Conducătorul căluşarilor. - Var. înv. primichir.
Mgr. Tipinuciîpioţ (V. Bogrea, Urme bizantine în romîneşte, în Lui N. Iorga omagiu, Graiova 1922, p. 541-63). Var. este din sec. XVII. 6841
prinde (-d, -ns), vb. - 1. A apuca. - 2. A lua, a captura. - 3. A surprinde, a lua prin surprindere. - 4. A înhăţa, a înşfăca. - 5. A ademeni, a înşela. - 6. A percepe, a înţelege. - 7. A ajunge diri uimă. - 8. A obţine, a dobîndi, mai ales un preţ. - 9. A conţine, a cuprinde (în braţe).
-	10. A ocupa, a ţine ocupat (mai ales la part.).
-	11. A începe. - 12. A da rădăcini, a se înrădăcina. - 13. A se solidifica un lichid, a îngheţa apa, a se închega laptele. - 14. A atîma, a agăţa, a fixa. - 15. A repara, a completa. - 16. A pune bine, a conveni, a prefera. - 17. (Cu adv. bine). A cădea bine, a fi oportun. - 18. (Refl.) A avea succes, a reuşi. - 19. (Refl.) A se încleşta, a se lipi, a se încurca, a fi arestat. - 20. (Refl.) A se obliga, a promite. - 21. (Refl.) A paria. - 22. (Refl.) A se angaja, a se lega de. - 23. (Refl.) A intra într-o combinţaie, a interveni, a se asocia. -Mr. prindu, primşu, prindire, megl. prind, preş, istr. prind, prins.
Lat. prehendere (Puşcariu 1388; Candrea-Dens. 1447; REW 6736) cf. it. prendere, prov. prenre, fr.prendre, sp., port. prender şi aprinde, cuprinde, deprinde. - Der. prinde-muşte, s. m. (vagabond, haimana); prindoare, s. f. (Trans., bunăstare, confort); prins, s. m. (captiv, prizonier; s. n., joc de copii de-a hoţii şi vardiştii); prinsoare, s. f. (înv., carceră, închisoare; înv., avere, bunuri; pariu; Trans., cusătură, legătură a două bucăţi cusute); desprinde, vb. (a desface, a detaşa, a separa; a dezlega, a dezlipi; a deduce, a presupune); prinzător, adj. (care prinde); prinzătoare, s. f. (cursă, capcană; laţ, legătoare); împrinde, vb. (a prinde, a lua; ă captura, a deţine; refl., a se îndrăgosti), cuvînt trans., pe care DAR îl deduce dintr-un lat. *imprendere; surprinde, vb., traducere a fr. surprendre; surprinzător, adj. (uimitor); surpriză, s. f., din fr. surprise.	6842
prinos (-oase), s. n. - Ofrandă, tribut, omagiu. - Megl. prenos.
, Sl. prinosti (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 292), cf. bg., sb. prinos.	6843
prinţ (-ţi), s. m. - Principe, domnitor.
Germ. Prinz, fr. prince. Este dubletul lui principe, s. m., din it. principe, der. principesă, s. f., din it. principessa. - Der. prinţesă, s. f., din fr. princesse, germ. Prinzessin; princiar, adj., din fr. princiaire; principat, s. n., din lat. principatus.
6844
prînz (-zuri), s. n. - 1. Masa de la mijlocul zilei. - 2. Ora 12 la miezul zilei. - Mr. prîndzu.
Lat. prandium (Puşcariu 1389; Candrea-Dens., 1451; REW 6730), cf. vegl. prints, it. pranzo (logud. prandzu). - Der. prinzi (mr. prîndzu, prîndzăscu, megl. prundzos), vb. (a mînca < de prînz >), din lat. prandere cu schimb de conjug. (Densusianu, Hlr., 148; Puşcariu 1390; Candrea-Dens., 1452; REW 6728), cf. vegl., prendar, calabr. prănziare „a mînca bine“, logud. prandere; prînzare, s. f. (masa de prînz); prinzişor, s. n. (micul dejun, masa de dimineaţă; Banat, pomana de nouă zile după moarte). '	6845
priod (-duri), s. n. - (Banat) Drum de munte.
Sb. prihod (Candrea).	6846
pripas (-suri), s. n. - 1. (Rar) Pui de animal.
-	2. (în expresia de pripas). Fără stăpîn, rătăcitor, se zice mai ales despre animale; abandonat, părăsit. - Var. Banat, Traris., pripaş.
Sl. pripasu „făt“ (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 211; Conev 68). - Der. pripăşi, vb. (a adopta, a, creşte un copil abandonat; refl., a se adăposti, a se oploşi; refl., a se stabili, a se fixa). Cf. Pintea, Cercetări istorice, XIII, 155.	6847
pripeală ,(-eli), s. f. - (înv.) Refren de muzică religioasă. ;
Sl. pripelo (Tiktin).	6848
pripi (-pese, —it), vb. - 1. A se grăbi, a se zori. - 2. A se coace, a se încălzi, a (se) pîrii, a (se) pîrpăli. - 3. (Mold.) A surprinde. - Var. Mold. prichi.
Cuvînt probabil rezultat din confuzia a două cuvinte sl., pripeşti „a arde, a pîrli“ şi prispeti „a se grăbi", de unde un *pripeti, cf. bg. pripirăm „a se grăbi" (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 292; Tiktin). - Der. pripac, s. n. (înv., văpaie, dogoare);, pripeală (var. Banat pripală), s. f. (grabă; dogoare, fierbinţeală); pripec, s. n. (căldură sufocantă); cf. bg. pripek, sb. pripeka; pripelnic, adj. (grăbit, precipitat); pripie, s. f.,(înv., precocitate).	6849
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
637
pripoi (-oaie), s. n. - Lipitură, metal pentru sudură.
Sb. rus. pripoj (Tiktin). Sec. XVII, înv. - Der. pripoi, vb. (a lipi), din sb. pripojiti.	6850
pripon (-oane), s. n. - 1. Odgon, funie cu care se leagă un animal la un ţăruş. - 2. Stîlp, ţăruş care serveşte la legat. - 3. Cîrmac, undiţă, paragat.
Sl. preponu „obstacol" (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Cihac, II, 293; Conev 57), cf. sl. pripona, cuvînt cu sens obscur (Miklosich, Lexicon, 677), bg., sb., cr. pripon. - Der. priponi, vb. (a lega un animal la un ţăruş, mai ales un cal sau o capră; Arg., a încătuşa); priponeală, s. f. (acţiunea de a lega).	6851
pripor (-oare), s. n. - Povîmiş, pantă abruptă.
51.,	cf. rus. pripor, rut. prypir (Tiktin), poate
din sl. priporinu (Conev 39). - Der. priporos, adj. (povîmit).	6852
prisacă (—ăci), s. f. - 1. Runc, pădure tăiată.
-	2. Rarişte, poiană. - 3. Stupină. - Var. Mold. priseacă.
51.,	cf. bg. presek, cr. preseka, din sl. prisekati
„a tăia“ (Cihac, II, 293; Conev 41; Iordan, Dift.,
79). - Der. prisăcar, s. m. (apicultor); prisăcărie, s. f. (apicultură); prisăcărit, s. m. (înv., impozit pe stupi). Mai ales în Mold.	6853
prişcală (—ăli), s. f. - Beţişor care se foloseşte într-un anumit joc de ajun. - Var. drişcală.
Sb. drska „băţ“.	6854
prişleşi (-şese, —it), vb. - 1. A se stabili în altă parte. - 2. A emigra.
Sl. prisîlu, part. lui priiţi „a veni“ (Tiktin). Sec.
XVII,	înv., ca şi der. prişleţ, s. m. (venetic), din sl. prisîlîcî.	6855
prislop (-pi), s. m. - Rarişte, luminiş, poiană.
Sl. preslopu (Candrea).	6856
prislugă (-gi), s. f. - Fitil.
Sl. (sb.) prisliăiti „a servi" şi „a aprinde" (Cihac, II, 293), cf. slugă. în Trans.	6857
prjsnă (—ne), s. f. - (înv.) Lumină veşnică.
Sl. prisno „veşnic" (Tiktin; Cihac, II, 293).
6858
prjsne, adj. - (înv.) Curat, legitim.
Sl. prisînu (Tiktin).	6859
prisnel (-ele), s. n. - 1. Vîrful fusului. - 2. Partea interioară a fusului morii, care transmite pietrei de moară mişcarea roţii hidraulice. - 3. Sfîrlează, titirez. - 4. Coada-şoricelului (Myrio-phyllum). - 5. Persoană isteaţă, ageră. - Var. prisnel, pristen, pristelnic. - Megl. prăslen.
Sl.,	cf. slov. preslen, sb. prsljen, ceh. prslen, din sl. prţsti „a toarce" (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Cihac, II, 293; Conev 60), cf. mag. pereszlen. Legătura cu bg. părsten „inel" (Tiktin) nu este evidentă. Probabil este acelaşi cuvînt cu prîslea (var. prîsnea, pîrslea), s. m. (cel mai mic dintre fii sau dintre feţi), care trebuie să exprime ideea de „copil isteţ" şi pe care Cihac, II, 317, îl lega de a prăsi „a reproduce" şi Scriban de sl. pristu „deget".	6860
prisos (—oase), s. n. - Surplus, îndestulare, excedent. - Var. pristos.
Ngr. neptaao;, „abundent" (Cihac, II, 691; Mumu 47; Puşcariu, Lr., 261). - Der. prisosi, vb. (a fi în plus), cf. ngr. nEptaaeuo „a prisosi"; prisoseală (var. prisosinţă), s. f. (belşug); prisosel-nic (var. prisositor), adj. (care este de prisos, excedentar).	6861
prispă (-pe), s. f. - Un fel de terasă îngustă de-a lungul faţadei caselor ţărăneşti.
Sl. (bg.) prisupa, „terasament" cf. bg. prespa „avalanşă", ceh. prispa „dună" (Cihac, II, 213; Tiktin; Conev 80).	6862
pristanda, s. f. - Dans moldovenesc.
Probabil din ngr. repiTpavra^w „a scutura, a agita".	6863
pristăni (-nesc, —it), vb. - 1. A locui. - 2. A consimţi.
Sl. pristati, pristanq (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 294). - Der. pristanişte, s. f. (port, liman), din sl. prislaniste. Sec. XVIII, înv. Cf. pristini, vb. (Olt., a consimţi), din sb. pristati, pristanem.	6864
pristav (-vi), s. m. - 1. Crainic. - 2. Ordonanţă, poruncă. - 3. Intendent, vătaf.
Sl. pristavîi „uşier" (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Conev 60). - Der. pristăvi, vb. (înv., a instala în funcţie, a preda postul), din sl. pristaviti; pristăvoaie, s. f. (soţia pristavului); pristavlisi, vb. (a înmîna), din rus. pristavlivati, toate înv. 6865
pristăvj (-VŞSC, - it), vb. refl. - A muri.
Sl. prestaviti sţ (Cihac, II, 291; Miklosich, Slaw. Elem., 41). - Der. pristăvie, s. f. (moarte), înv.	6866
pristoi (-oesc, -it), vb. - A zăbovi, a sta, a înceta.
Cuvînt în care se confundă două verbe sl., pristojati şi prestajati (Tiktin). Sec. XVI, înv.
6867
pristol (-Iuri), s. n. - Altar, masă din altar. -Var. prestol, înv. preastol.
Sl. prestolîi (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Cihac, II, 294), cf. bg., rus. prestol, sb. prjestol. 6868
638
ALEXANDRU CIORĂNESCU
pritoci (-cesc, -it), vb. - A transvaza, a deşerta. - Var. Mold\ pitroci. - Mr. pitrocire.
Sl. pritociţi, cuvînt citat de Miklosich, Lexicon, 685, fărăisens,cunoscut, dar care trebuie să-l aibă pe cel din rom., din sl. tociti „a agita", cf. bg. pretoci, slov. pritociti, cu acelaşi sens (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Conev 63), şi bg. tocam > megl. lufgs, tuţiri „a scoate moare de varză" (Capidan 306). Pascu, I, 62, derivă în mod greşit mr. din piatră. - Der. pritoacă, s. f. (vas pentru transportul strugurilor); piitoc, s. n. (pritocire); pritoceală, s. f. (transvazare).	6869
priu (-ie), adj. - (Bou) pătat cu alb.
Origine incertă. Ar putea fi vorba de lat. prîvits „caracteristic" (Tiktin), dar semnatismul nu este clar. - Der. prian (var. prior), adj. (tărcat cu alb), pe care Cihac, II, 290 îl punea în legătură în mod puţin convingător cu slov. prizan „pestriţ" şi Scriban cu sb. prijan „prieten". Pric, adj. (Olt., pătat cu altă culoare), pare a fi var. a aceluiaşi cuvînt; a fost pus în legătură de Diculescu, Elementele, 457, cu gr. 7101x1X05 „pestriţ". Pentru prior, Pascu, Arch. Rom., VI, 264, propunea un lat. *priulus.	6870
priva (-vez, -at), vb. - A (se) lipsi.
Fr. priver. - Der. privat, adj., din fr. prive; privată, s. f., din fr. prive; privafi(un)e, s. f., din fr. privation; privatist, s. m. (înv. Trans., persoană care-şi face studiile în particular).	6871
privai (-Iuri), s. n. - Viitură, viroagă, fSgaş produs de curentul de apă. 1
Sl. * privaţii, din privaliti „a împinge"; cf. slov. privai (Tiktin; Conev 40; Candrea); cf. prăval.
6872
priveghia (-ghez, -at), vb. -1. A sta treaz, a sta de veghe. - 2. A veghea, a' păzi. - Mr. privegl ’u. Var. privighia şi der.
Lat. pervîgîlăre (Puşcariu 1391; Philippide,’ II, 652). - Der. priveghere, s. f. (veghe, pază; supraveghere; slujbă în ajunul unei sărbători); priveghetor, s. m. (supraveghetor; gardă; băr-bătuşul privighetorii; Mold., subprefect, funcţie stabilită prin decretul lui Alexandru Cuza, în 24 ianuarie 1859); privighetoare, s. f. (femeie care priveghează; Trans., lumînare care se aprinde la căpătîiul unui mort; pasăre cîntătoare, Erithacus luscinia); priveghiu, s. n. (veghe, pază, pază de noapte; veghere a unui mort, înainte de înmormîntare). Din rom. provine rut. prewetje (Candrea, Elemente, 408), ca şi sb. privek „serbare nocturnă".	6873
privi (-vesc, -it), vb. - 1. A se uita la ceva.
-	2. A considera, a judeca. - 3. A se referi la, , a fi în legătură. - Var. înv. previ, prăvi.
Origine incertă. Pare să derive din sl. priviţi „a (se) (ră)suci“ (Tiktin), cf. bg., sb., slov. priviţi „a (se) (ră)suci", caz în care s-ar înţelege că expresia este eliptică, în loc de „a întoarce privirea". Celelalte explicaţii nu sînt mai clare: din sl. privideti „a se uita" (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 294), dificil fonetic; din. sl. praviti „a dirija" (Candrea); din sl. prijaviti „a (se) arăta" (Scriban).
Der .priveală (var. Mold. priva la), s. f. (uitătură; aruncătură' «le ochi, vedere; evidenţă, spectacol, vedenie); privelişte s. f. (spectacol, vedere, perspectivă); privinţă, s. f. (punct de vedere, consideraţie, relaţie, înv., intenţie); privire, s. f. (vedere, uitătură; înv., punct de vedere; înv., spectacol); privitor, adj. (care priveşte; relativ; s. m., spectator); pnVtorâ, s.f. (uitătură).	6874
privită (—te), s. f. - 1. Legătură de nuia. - 2. Colet, pachet. - 3. Piesă metalică ce îmbracă leuca de la car. - Var. (3) privifă.
Sl. previti „a lega", cf. sb. previjati „a lega" (Candrea). în Olt. şi Trans. Cu ultimul sens indică o contaminare cu plevijă.	"	6875
priviţi (-tez, —it), vb, - A saluta.
Pol. przywitac (Tiktin). Sec. XVII, înv. - Der. privitiş, s. n. (înv., rămas bun). - Cf. priji. 6876
priză (—ze), s. f. - 1. Pradă. - 2. Praf de tutun.
-	3. Ştecăr, dispozitiv electric de legătură. - Mr. preză.
Fr. prise; mr. din it. presa, cf. ngr. - Der. priza, vb. (a aspira tutun pe nas), din fr. priser.
6877
prizări (-resc, -it), vb. refl. - A se pipernici, a se sfriji, a se atrofia. - Var. prezări.
Sl. prezreti „a dispreţui" sau prizirati „a observa" (Tiktin). Probabil de aici prizărit, adj. (sfrijit), literal „vrednic de dispreţuit din cauza micimii, abia vizibil"; vb., care se foloseşte mai puţin, pare să se fi format după adj.	6878
pro-. - Pref. care arată repetiţia.
Sl. pro-. Apare în multe cuvinte împrumutate din sl., dar a fost productiv numai în Banat, unde se ataşează la cuvinte de provenienţă variată: procoase „a coase din nou"; profierbe „a, re-fierbe"; prostrînge „a reculege"; proface „a reface". ,	6879
proaşcă (—Şte), s. f. - 1. Fuituială, praştie. -2. Ţintă. - 3. Distanţă de ,1a care se trage. -,4. Pompă de incendiu. - Var. proşcă, înv.
Sl. *procikati „a ţîşni, a izbucni" cf. sb. proicka
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
639
„acţiunea de a împroşca" (Puşcariu, Dacor., III, 681-5). S-a mai crezut în sl. prysnati „a împrăştia" (Cihac, II, 257); în sb. prockati „a iscodi" (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 440); într-un sl. *prokii (Tiktin); în bg. prăskalka (Conev 74). -Der. improşca, vb. (a arunca, a azvîrli; a ţîşni, a ieşi; a stropi, a împrăştia; a spumega), var. înv. improcica, cf. rus. procikatî „a se deschide un abces"; împroşcătură, s. f. (aruncare; lansare; stropire).	6880
proaspăt (—tă), adj. - 1. Recent, nou, de curînd. - 2. Natural, nepreparat. - Mr., megl. proaspit, istr. proaspăt.
•	Gr. npoCTcpaxoq (Cihac, II, 690; Mumu 47; Cipariu, Gram., 84; Pascu, I, 194; Sandfeld 30).
-	Der. prospătură, s. f. (aliment proaspăt; persoană recent înnobilată); împrospăta, vb. (a face să fie proaspăt); prospeţime, s. f. (noutate, frăgezime).	6881
probă (—be), s. f. - Dovadă, încercare. - Mold. prubă. Mr. provă.
Lat. proba (sec. XIX), prin intermediul pol., mag. proba, germ. Probe. în mr., din it. prova, cf. ngr. 7tp6fkx. - Der. proba, vb. (a dovedi), din lat. probare; probabil, adj., din fr. probable; probabilitate, s. f., din fr. probabilite; probatoriu (var. probant), adj., din fr. probatoire, probant, contraprobă, s. f., din fr. contre-epreuve; pro-bălui, vb. (a proba; a examina), din mag. probălnî (Gâldi, Dict., 153); probăi, vb. (a proba), sec.
XVIII,	înv.; probistă, s. f. (actriţă cu contract temporar); probui, vb. (a proba), din pol. probowac, sec. XVII, înv.	6882
problemă (—me), s. f. - Chestiune; enigmă.
Fr. probleme. Este dubletul lui provlimă, s. f. (propunere; chestiune), înv., din ngr. îipoPXrina (Gâldi 245). - Der. problematic, adj., din fr. problematique.	6883
probozi (-zesc, -|t), vb. - A certa, a mustra, a dojeni. - Var. (îm)probozi, pobrozi, probăzi, pobrăzi.
Sl.,	cf. sb. preobraziti „a reforma, a transforma"; după Tiktin din sl. poobrazati „a reprezenta". în Mold., rar. - Der. probozeală, s. f. (mustrare, dojană); probăzitură, s. f. (insultă).
6884
procator (-ri), s. m. - (Trans.) Avocat. - Var. procatăr.
Mag. prokâtor (Tiktin).	6885
prochimen (-ne), s. n. - Chestiune, problemă.
Ngr. 7ipoxet|!£VOV „plan" (Cihac, II, 690; Gâldi 236). Sec. XIX, înv.	6886
prociti (-tesc, -it), vb. - l. A citi. - 2. A repeta. - 3. A recita. - 4. A examina un elev. -
5.	A certa, a cicăli. - Var. proceti.
Sl. procitati (Tiktin). - Der. procitanie (var. prociteală), s. f. (lectură; repetiţie), din sl. procitanie, înv.	6887
proclet (—tă), adj. - Blestemat, afurisit.
Sl. proldţtu, din klţti „a blama, a detesta" (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Byhan 314; Băr-bulescu, Arhiva, XLII, 204). - Der. procleţi, vb. (a afurisi); triclet (var. treclet), adj. (afurisit), din sl. triklţtu „de trei ori afurisit"; procleţ(en)ie, s. f. (înv., blestem).	6888
procopsi (-sesc, —it), vb. - 1. A instrui, a educa, a forma. - 2. A îmbogăţi. - 3. (Refl.) A profita, a trage folos, a se căpătui. - Var. pricopsi. Mr. procupsescu, prucupsire, megl. pricupţes, pricupţiri.
Ngr. TtpoxOTTUCO, viitor îtpoxo^u, în parte prin intermediul bg., sb., cr. prokopsati (Miklosich, Fremdw., 120; Mumu 47; Vasmer, Gr., 124). -Der. procopseală, s. f. (instrucţie, educaţie, pregătire; ştiinţă, cunoştinţe; bogăţie); nepricopsit, adj. (limitat, nepriceput, imbecil).	6889
procurator (—ri), s. m. - împuternicit; înalt magistrat.
Lat. procurator (sec. XVIII), cf. pol.prokurator (Tiktin).	6890
prodosj (-sesc, —it), vb. - A trăda. - Var. înv. prodi.
Ngr. jtpoSiSoi, viitor jrpo&oaco (Tiktin). - Der. prodosie, s. f. (trădare), din ngr. tipoSocua; prodot, s. m. (trădător), din ngr. npoSonj;. Cuvinte înv.
6891
prodrom (-mi), s. m. - 1. (înv.) Precursor. -2. (S. n. ) Indispoziţie, semn de boală.
Ngr. TipoSpojio;, sec. XVIII (Gâldi 237), şi din fr. prodrome.	6892
produce (-C, -us), vb. - A (se) face.
Fr. produire, adaptat la conjug, lui a duce. -Der. producător, s. m. (persoană care produce); product (var. produs), s. n., după fr. produit; productiv, adj., din fr. productif; improductiv (var. neproductiv), adj. (care nu produce); productivitate, s. f., din fr. productivite; reproduce, vb. (a
■	produce din nou).	6893
produf (-furi), s. n. - Copcă. - Var. produh, produv, produşcă.
Sl. produchu „răsuflătoare" (Tiktin; Conev 42). Trebuie să fie dublet al lui produf, s. n. (vrană la butoi). Mai ales în Mold., cf. preduci. 6894
640
ALEXANDRU CIORĂNESCU
proeres (-suri), s. n. - Intenţie bună, bunăvoinţă. - Var. proeresis.
Ngr. npoaipEoiţ (Tiktin). Sec. XIX, înv. 6895
proestos (—şi), s. m. - Superior, şef. - Var. proistos. - Mr. proesto „preşedinte".
Ngr. npoeoroţ (Tiktin; Gâldi 237).	6896
profir (-ruri), s. n. - Paspoal, bordură.
It. profila (Tiktin), contaminat cu fir (Candrea), sau poate cu / final asimilat. Este dubletul lui profil, s. n., din fr. profil.	6897
profora (-.ale), s. f. - Pronunţare, dicţiune.
Ngr. Tifxxpopa (Gâldi 238). Sec. XVIII, înv. -Der. profori, vb. (a pronunţa), din ngr. npocpepo).
-	6898
proftaxi (-xesc, -it), vb. - A pregăti, a regla.
Ngr. Ttpoaraooco, viitor Tipoara^co (Tiktin; Gâldi 238).'	6899
prohab (-buri), s. n. -1. Fantă, deschizătură.
- 2- Şl* ,
Origine incertă. Este fără îndoială cuvînt sl. S-ar putea pomi de la sb. vabiti „a (se) încreţi", de unde un *provab „cusătură încreţită" ca strizati „a tăia" faţă de prostrlz „fantă, deschizătură la îmbrăcăminte".	6900
prohod (—duri), s. n. - Slujba morţilor.
Sl. provodu „moarte", prochodu „moarte" (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 297). -Der. prohodi, vb. (a face slujba morţilor; a îngropa), din sl. prochoditi.	6901
prohorisi (-sesc, -it), vb. - A progresa, a înainta. ~
Ngr. Ttpoxcopffi, viitor 7ipo%(Dpiaco (Tiktin; Gâldi 239).	6902
proidi (-dese, —it), vb. - A străbate.
Sl. proiziii (Tiktin). Sec. XVI-XVII, înv. 6903 proiect (-te), s. n. - Plan.
Lat. proiectum (sec. XIX), fr. projet. - Der. proiecta, vb., din lat. proiectare; proiectil, s. n., din fr. projectil; proiector, s. n., din lat. proiector; proiec(i(un)e, s. f., din lat. proiectio; anteproiect, s. n., din fr. avant-projet.	6904
proimion, s. n. - Prolog, prefaţă.
Ngr. Tiporţj^iov (Gâldi 239). Sec. XVIII, înv.
6905
proin, adv. - Altădată, mai înainte.
Ngr. Jtpcor|v (Tiktin). Sec. XVIII, se foloseşte pentru un fost' demnitar sau însărcinat. Fără circulaţie.	6906
proizvolenie (-ii), ş. f. - Bunăvoie.
Sl. proizvoljenije (Tiktin). Sec. XVII, înv.
.6907
prolipsis, s. n. - Prejudecată, superstiţie.
Ngr. TipoXricJiiţ (Gâldi 239).. Sec. XVIII, înv., este dubletul lui prolepsă, s. fi	;6908
prolog (-oage), s. n. - Viaţa sfinţilor.
Ngr. npoXoyoţ, în parte prin intermediul sl. prologii. Este dubletul lui prolog (pl. -uri), s. n. (prefaţă), der: prologa, vb. (a scrie un prolog). '
'	6909
promişlenie (-ii), s. f. - Providenţă.
SI. promysljenije (Tiktin): Sec. XVII, înv.'
6910
promite (-t, -is), vb. - A făgădui.
Fr. promettre, conjug, ca a trimite. - Der. promisiune, s. f., din fr.promesse tratat ca mission faţă de mettre, admission faţă de admettre etc.; promiţător, adj. (care promite); compromite, vb., din fr. compromettre; compromis; s. n., din fr. compromis. '	6911
promoroacă (-oace), s. f. - Chiciură. - Var. pomoroacă. .	■	■.
Sl.,	cf. sl. mraku „ceaţă", sl. primruzati „a îngheţa", sl. primraku „întuneric", rus. pomorok „ceaţă densă", rut. prymorozok „promoroacă" (Cihac, II, 295; Tiktin). în rom. se pare că a existat o confuzie între pref. sl. pri-, po- şi pro- - Der. promorar, s. m. (noiembrie), der. puţin clară, probabil în loc de *promorocar.	6912
pronie (-ii), s. f. - Providenţă.
Ngr. Ttpovoia (Gâldi 239).	'	‘6913
pronomie (-ii), s. f. - Privilegiu. - Var,'pro-nomion. 11	'	'
Ngr. 7ipovo|ilov (Tiktin). Sec. XVIII, înv.
6914
pronume (-e), s. n. - 1. Parte de vorbire care ţine locul unui substantiv. - 2. Nume (de familie).
Fr. pronom, tratat după paralelismul nom -nume (după opinia neverosimilă a lui Tiktin, rom. ar Fi un calc din rus. prozvanie). Cel de al doilea sens este rezultatul unei duble confuzii, a fr. pronom cu prenom, şi sensul de „nume de botez" cu cel de „supranume"; pentru care unii purişti recomandă formaprenume, s. n/, care se foloseşte numai pentru prenumele latine.	;	6915
proor, s. n. - 1. Zori de zi. - 2. Ajunul sărbătorii de Sf. Gheorghe. - Var. prour, împroor, amproor, năprăor, amprour.
Ngr. Ttpocopoţ „foarte devreme" (Bogrea, Dacor., 1,266; Diculescu,Elementele, 448; Candrea).
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
641
S-au propus alte explicaţii, care par mai puţin convingătoare: din lat. per rorem (Hasdeu 1108); de la per şi roura (Spitzer, RF, II, 284-87); din lat. provolăre (Procopovici, Dacor., V, 383-90; REW 6793c); de Ia un lat. *priulus (Pascu, Arch. Rom., XXV, 197); din ngr. 7tev{op0pov „de dimineaţă" (Diculescu, Elemente, 448); din lat. pro hora (Graur, BL, III, 50). Dacă der. pe care o propunem este exactă, nu-şi au locul explicaţiile lui Graur, privitoare la dezvoltarea o > oo, cf. prooroc.	6916
prooratec (—că), adj. - Cu darul profeţiei.
Ngr. npooparuâ; (Bogrea, Dacor., III, 735). Cuvînt rar, înv., folosit de Cantemir.	6917
prooroc (—ci), s. m. - Profet. - Var. proroc şi der. Mr. pnmroc.
Sl. proroku (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 295). Rezultatul oo < o a fost explicat de Graur, BL, III, 50, drept „brisure" a vocalei între doi r; dar situaţiile invocate nu sînt toate convingătoare, cf. creer, greer, proor. Pentru ca „brisure" să fie efectivă, ca în cazul de faţă, ar trebui să se adauge condiţia unui o posterior; astfel ar fi vorba mai curînd de o disimilare vocalică, cf. prolog, care se pronunţă vulgar proolog. - Der. prooroci, vb. (a profetiza, a prezice); proorocie, (profeţie); proorocită, s. f. (profetesă), din sl. prorocica; proorocesc, adj. (profetic); proorocea, s. f. (Olt., ultima recitare pe care o fac colindătorii de la Crăciun după ce au colindat): prorocestvui, vb. (înv. a prezice), din sl. prorocistvovati. 6918
propovădui (-uesc, —it), vb. - A predica.
-	Var. propovedui.
Sl. propovedati (Cihac, II, 395). - Der. pro-povedanie, s. f. (predică; oraţie funebră), din sl. propovedanije, înv.; propovednic, s. m. (propovăduitor; predicator), din sl. propovedînikii, înv.
6919
propriu (—ie), adj. - Personal, specific.
Fr. propre. - Der. impropriu, adj., din fr. impropre; proprietar (var. vulgară propietar), s. m., din fr. proprietaire; prop(r)ietăreasă, s. f. (stăpînă); prop(r)ietate, s. f., din fr. proprieti; improprietate, s. f., din fr. impropriile; împroprietări, vb. (a se face proprietar; a da ţăranilor proprietăţi agricole). Toate var. fără r sînt vulgare.	6920
propti (-tesc, —it), vb. - 1. A sprijini, a rezema. - 2. A pune, a fixa, a se rezema. - 3. A proteja, a favoriza. - Var. Mold. propi, Trans. împropti.
Sl. podupreti (Tiktin; Candrea). - Der. proptă,
s. f. (proptea; sprijin, protecţie; opoziţie, rezistenţă); proptea, s. f. (stîlp de sprijin; ajutor; protecţie; pană, piedică, fiînă); propteală, s. f. (sprijin,- susţinere); proptiş, s. n. (barieră, stavilă); proptiş, adv. (pieptiş); proptitor, s. n. (oişte).
6921
proră (-re), s. f. - Partea de dinainte a unei nave. - Var. provă, înv. pruă.
Lat. prora (sec. XIX), var. din ngr. 7ipo(3a, fr. proue.	6922
proscalisi (-sesc, -it), vb. - A invita.
Ngr. npocrxaAcD, viitor TipoaxaXÎ^w (Tiktin; Gâldi 240). Sec. XVIII-XIX, înv.	6923
proschinitar (-re), s. n. - Iconostas. - Var. proschinitariu.
Ngr. npoazwrixapi (Tiktin).	6924
proscomidie (-ii), s. f. - 1. Ofertoriu. - 2. Jertfelnic. - Mr. proscomidhie.
Mgr. TipoaxoptSri (Mumu 48), în parte prin intermediul sl. proskomidija. - Der. proscomidi, vb. (a sfinţi pîinea şi vinul).	6925
prosie (—ii), s. f. - Pămînt desţelenit refolosit la culturi.
Sl.,	cf. slov. prosje „cultură de mei" (Cihac, II, 295; Tiktin); meiul se semăna de obicei pentru a odihni pămîntul. în Mold.	6926
prosop (—oape), s. n. - Ştergar. - Mr. prosop „faţă".
Mgr. npooamov „faţă" confundat cu Tipoaotyt „prosop", cf. Gâldi 241.	6927
prost (-oastă), adj. - 1. Simplu, curent, ordinar. - 2. Simplu, pur, curat. - 3. Simplu, plebeu, sărac. - 4. Ordinar, vulgar, trivial, grosolan, necioplit. - 5. Nătîng, neghiob, tont, tîmpit. - Mr. prostu.
Sl. prostu „simplu" (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 296; Şeineanu, Semasiol., 226), cf. sb. prost „simplu", rus. prostyî „ticălos", mag. paraszt „ţăran". Primele sensuri sînt înv. - Der. prostac (var. prostălău, prostan, prostănac, prostovan, prostovatic, prostănău, prostatic), adj. (tont, neghiob, prost); prostesc, adj. (de prost); prosteşte, adv. (ca proştii); prosti, vb. (a se timpi; a se sustrage de la ceva, a scăpa; a insulta, a face pe cineva prost; a înşela), dubletul lui prosti, vb. (înv., a îngădui; înv., refl. a renunţa la o slujbă, a-şi da demisia), din sl. prostiţi „a ierta"; prostie, s. f. (nătîngie, nerozie; prolixitate; fleac, moft); prostime, s.' f. (înv., nerozie; popor de jos, vulg); prosteală, s. f. (neîndeplinire, nerealizare; amă-
642
ALEXANDRU CIORĂNESCU
geală); prostitură, s. f. (haine de toată ziua, îmbrăcăminte obişnuită).	6928
prostire (-ri)j s. f. - (Mold.) Cearşaf.
Rut. prostyra, sb. prostirac, din sl. prostirati „a întinde" (Cihac, II, 206). La aceeaşi familie pare să aparţină prostovol, s. n. (Olt., unealtă de pescar), a cărui der. nu este clară, cf. sb. prostrica (Candrea), sb. pristor „plasă". (Tiktin, urmat de Scriban, îl pune în legătură cu sb. strovalili „a dobori"). Cf. rostogol.	6929
protac (-ce), s. n. - Ciur, sită, dîrmon.
Sb. protak (Candrea). în Banat.	6930
proţap (-pi), s. m. - 1. Crăcană, băţ, par cu două sau mai multe braţe. - 2. Crăcană care serveşte ca sprijin pentru crengile încărcate. - 3. Ţăpuşă, frigare. - 4. Prăjină lungă. - 5. Oişte, tînjală. - 6. Proptea, reazem, stîlp. - 7. Băţ, par, ţeapă.
Bg. procep, sb. procjep, slov. procep (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Conev 69). - Der. profăpel, s. f. (japiţă la car); proţăpi, \b. (a fixa, a înţepeni; a sprijini, a întări; a sili, a obliga).
6931
proteja (-jez, -at), vb. - A ocroti. - Var. protege, protegui.
Fr. proteger. - Der. protecţi(un)e, s. f., din fr. protection; protector (var. proteguitor), adj., din fr. protecteur; protecfionism, s. n. (protejare a drepturilor economice indigene); protecţionist, adj., din fr.	6932
protimje (-ii), s. f. - Bunăvoinţă.
Ngr. npo0u|iia (Gâldi 242). Sec. XVIII, înv.
6933
protimisi (-sesc, —it), vb. - A prefera, a da prioritate.
Ngr. npOTipxS, viitor nporturjoco (Tiktin; Gâldi 242). - Der. protimisis, s. f. (preferinţă), din ngr. jifxm^riatţ. Sec. XVIII, înv.	6934
protipendadă (-de), s. f. - Marea aristocraţie, clasa privilegiată. - Var. protipenda.
Ngr. rfţ; 7tpcorn<; nevroSoţ „primul din cinci", pentru că vechea aristocraţie se împărţea în cinci clase (Tiktin). - Der. protipendat, s. m. (boier de protipendadă); protipendist, s. m. (boier de rangul întîi).	6935
proto—. - Pref. care indică prioritatea.
Gr. npono-, intrat direct din mgr., sau prin inermediul fr. proto-, cf. protomedic, protopop, prototip, etc.	6936
protocol (—Iuri), s. n. - Ceremonial, proces-verbal.
Fr. protocole. - Der. protocolar, adj., din fr. protocolaire; protocoli (var. (îm)protocola), vb. (a include într-un protocol), din germ. protokal-lieren.	-	6937
protos, s. m. - Cel care deschide jocul de cărţi.
Ngr. npdftoţ (Gâldi 244). Este dubletul \u\ prot, s. m. (corector la o tipografie sau editură), din fr. prote. - Der. protie, s. f. (prioritate, preferinţă, prioritate la jocurile de cărţi), din ngr. nportEia.
6938
provalisi (-sesc, —it), vb. - A prezenta, a aduce probe.
Ngr. 7ipoP<xUxi), viitor 7tpo[iaXXrpM (Tiktin; Gâldi 244). Sec. XIX, înv.	6939
proviant (-turi), s. n. - Provizii, băuturi, alimente.
Pol. prowiant (Tiktin).	6940
providşnţă (-te), s. f. - Voinţă supremă, dumnezeire. - Var. înv. providenţie.
Lat. providentia (sec. XVIII). - Der. providenţial, adj., din fr. providenţie!.	6941
provţdeţ, adj. - Prezicător.
Sl. providicT (Tiktin). Sec. XVII, înv. 6942
provincie (-ii), s. f. - Ţinut, regiune. - Var. înv. provinfiie.
Lat. provincia (sec. XVIII). - Der. provincial; provincialism, s. n.	6943
pruji (-jesc, —it), vb. - (Mold.) A glumi, a face pozne, a flecări. "
Rut. pruzyty (Candrea; Scriban). - Der. pruje (var. prujă, prujitură), s. f. (glumă, anecdotă); prujalnic (var. prujitor), adj. (glumeţ). 6944
prun (-ni), s. m. - Peij (Prunus domestica). -Mr., megl. prun.
Lat. prunus (Puşcariu 1392; Candrea-Dens., 1453; REW 6800), cf. calabr. prunu, sp. pruna. -Der. prună (mr., megl. prună), s. f. (fructul prunului), poate direct din lat pruna (REW 6798, unde se' indică forma * primea, care nu se potriveşte pentru rom.), cf. sard. pruna; prunar, s. m. (cultivator de prune; insectă, Rhynchites cupreus); prunet, s. n. (livadă de pruni); prunărie, s. f. (livadă de pruni). Din rom. provine rut. pruni (Candrea, Elemente. 406), ngr. ncrupvo. 6945 prunc (-ci), s. m. - Copil mic.
Origine incertă. Pare să ducă spre un sl. *prqtce, dim. al Iui prqtu „nuieluşă", cf. bg. prăcica, prăcka, sb. prutfka) „nuia". în acest caz, rezultatul iniţial din rom. ar fi *prunci, cu sing. reconstituit după pl. Pentru semantism, cf. mlădiţă, vlăstar, ■ sp. văstago. Celelalte explicaţii nu sînt con-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
643
vingătoare: din mag. poronty „cuibar“ < sl. porodu „naştere" (Cihac, II, 522; Tiktin); din lat. privignus (Philippide, Principii, 148); din lat. *puerunculus redus Ia *puenincus (Puşcariu, Dacor., I, 602; Drăganu, Dacor., VI, 260; REW 6808a; cf. contra Rosetti, I, 161), a cărui der. şi scurtare par la fel de improbabile); din sl. prqka (Conev 59); din lat. provenim (Scriban).
Der. pruncă, s. f. (copilă); pruncie, s. f. (copilărie); pruncesc, adj. (copilăresc); prunceşte, adv. (copilăreşte); pruncolean, s. m. (Trans., băieţan-dru); pruncucidere, s. f. (infanticid), format după lat.; pruncucigaş, s.m. (persoană care îşi ucide propriul copil).	6946
prund (-duri), s. n. - 1. Pietriş, prundiş. - 2. Albie cu prund. - 3. Mal, ţărm prundos, matcă de rîu subalpin.
Sl. prqdu „dună, banc de nisip" (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Cihac, II, 297; Byhan 328; Conev 40); cf. sb., cr. prud „dună", pol. prqd „curent", rus. prud „heleşteu". - Der. prundar, s. m. (alcion, Alcedo ispida); pnmdăraş, s. m. (alcion; pasăre, Cinclus aquaticus); prundărel, s. m. (alcion); prundaş, s. m. (pasăre, Calidris arenaria); pmndi, vb. (a acoperi cu pietriş); prundiş, s. n. (pietriş mărunt); prundos, adj. (pietros); prundui, vb. (a acoperi cu prund, a pietrui).	6947
prus (-şi), s. m. - Prusiac, persoană din Prusia.
Sl. prusinii (Tiktin). Sec. XVIII, înv. Este dubletul lui prusian, s. m. şi adj,, din fr. prussien, şi al lui prusac, s. m. şi adj., din pol., rus. pnisak.
6948
psalm (—mi), s. m. - Imn religios. - Var. înv. psalom.
Mgr. <JiaA|j.o; (Mumu 48), în parte prin intermediul sl. psalwnit, psalomu. - Der. psalmist, s. m., din lat. psalmista, sec. XVIII; psălmui, vb. (a cînta psalmi); psalt, s. m. (cantor) din ngr. 'J'CfArriţ, mr. psallu; protopsalt, s. m. (primul cantor), din ngr. îtpono+aXTrf; (Gâldi 224); psalmodie, s. f. (cîntare monotonă a psalmilor), din fr. psalmodie; psalmodia, vb., din fr. psalmodier; psalterion, s. n. (vechi instrument muzical), din mgr. <JjocXTripiov, cf. sl. psalîityrja; psălfie, s. f. (slujba de cîntăreţ); psaltire, s. f. (colecţie de psalmi), din ngr. iţ’OX'nptov; psaltichie, s. f. (muzică vocală orientală) din ngr.	6949
psif (-furi), s. n. - Alegere.
Ngr. ipiŢcpoţ (Tiktin). Sec. XVIII, înv. 6950 psifoi (—i), s. n. - Mozaic. - Var. psifoaie.
Ngr. (Tiktin). Sec. XVIII, înv. 6951
ptiu, inteij. - Reproduce zgomotul de scuipat şi exprimă ideea de dispreţ.
Creaţie expresivă, cf. ngr. ti roti) „a scuipa".
6952
ptru, interj. - Serveşte la strunirea cailor.
Creaţie expresivă.	6953
public (—că), adj. - Obştesc, general.
Fr. publique. - Der. publică, s.f. (republică), din lat. res publica, cf. pol. publika (Tiktin), sec.
XVIII,	înv.; publica (var. înv. publicarisi), din lat. publicare, var. cu suf. ngr. -ir/; publicui, vb. (înv., a publica); publicaţi(un)e, s. f., din fr. publication; publicist, s. m., din fr. publiciste; publicitate, s. f., din fr. publicite; republică, s. f., din fr. republique; republican, adj., din fr. republicam.	6954
puchini (-nesc, -it), vb. - A migăli, a-şi strica ochii muncind. - Var. buchini, bu(n)ghini, bongheni, bungăni, bugini, bongăni, buchisi.
Origine expresivă, după cum rezultă din finala expresivă -ni şi din varietatea de forme. Unele var. au şi sensul de „a bombăni", cf. bodogăni.
-	Der. puchin (var. puchină), s. m. (urdoare), deverbal (din *puchin < lat. *piitulus, după Puşcariu 1393 şi REW 6889; din lat. * put (u) lina
<	*putulus, după Pascu, Beitrăge, 12 şi Puşcariu, Dacor., I, 415); puchiţei, s. m. pl. (picăţele, buline), probabil rezultat dintr-o contaminare cu picăfele; împuchiţat, adj. (cu picăţele; pestriţ).
6955
pudel (—li), s. m. - Cîine de vînătoare pentru păsări acvatice.
Germ. Pudel.	6956
puf, inteij. - Imită forăitul.
Creaţie expresivă, cf. buf, uf. - Der. pufai (var. pufui), vb. (a (s)forăi; a pufni; a fuma pipă); pufai, s. n. (prahiţă, Lycoperdon communis); pufaios, adj. (puhav); pufni, vb. (a pufăi; a izbucni în rîs); cf. bufni; pihăi, vb. (a forăi); pifăi, vb. (a fuma); pufnitură, s. f. (forăit, bufnet); pufăit, (var. pufuit), s. f. (bufnit, suflu); pufnet, s. n. (bufnit). 6957
puf (-fi), s. m. - 1. Pene mici şi moi. - 2. Perişor. - 3. Obiect care serveşte la pudrat. - Mr. puh.
Sl. puchu (Cihac, II, 298), cf. bg., slov. puh. Se confundă cu rădăcina expresivă a lui puf, inteij. -Der. pufos, adj. (moale, afinat), pufarie, s. f. (saltea de puf); pufuli/ă, s. f. (plantă, Epilobium hirsu-tum); împufat, adj. (afinat).	6958
puhă (—he), s. f. - 1. (Mold.) Biciuşcă. - 2. (Trans.) Joc de Ajun.
Pol. puha (Cihac, II, 299; Tiktin).	6959
644
ALEXANDRU CIORĂNESCU
puhace (-e), s. f. - Bufniţă. - Var. buhoci.
Tc. buhag (Tiktin).	6960
puhoi (-oaie), s. n. - Torent, şuvoi. - Var. pohoi, povoi.
Sl. povonî (Tiktin; Candrea; cf. Cihac, II, 284).
-	Der. puhoială (var. pohoială, povoială), s. f. (torent); puhoier, s. m. (uliu, Milvus regalis). 1:
6961
pui (-i), s. m. - 1. Progenitură de pasăre, rriai ales de găină. - 2. Căţeluş. - 3. Nevîrstnic, tînăr.
-	4. Vlăstar, mlădiţă. - 5. (Trans.) Sămînţă, bob.
-	6. Fiu, odraslă de... - 7. Perniţă. - 8. Model de cusătură pe ii şi pe cămăşi. - 9. (Banat, Trans.) Lădiţă, cutiuţă. - 10. Petic între picioare, bazon, tur de indispensabili. - 11. Bulină, picăţea. - 12. Acţiune dintr-o nouă emisiune avînd un curs mai scăzut. - Mr. pu(i)Vu, megl. pul’u, istr. pul’.
Lat. pullus, probabil prin intermediul formei vulgare *pulleus (Puşcariu 1395; Candrea-Dens., 1454; REW 6826), cf. mii. pui, pili, alb. pulje, beam. pul’. Se poate pleca şi direct din pullus (> it. sp., port. pollo, prov., pol., fr. poule)-, > rom. *pul, cu pierderea finalei la pl., ca în copil, pl. copii; în acest caz, sing. pui, ar fi o formă reconstituită după pl.
Der. pui, inteij. (serveşte pentru a chema găinile); pu(i)eţ, s. m. (mlădiţă, pomişor); pu(i)ezi, vb. refl. (a se înmulţi, a prolifera), probabil de la a puia, plecîndu-se de la prezentul puiez, (după Tiktin, suf. nu este clar; după Candrea şi Scriban, vb. provine din poedie „mulţime", soluţie îndoielnică); puia (var. împuid), vb. (a făta, a naşte, a face; a face ouă, mai ales despre insecte; refl., a se înmulţi, a prolifera; a mîzgăli; a ameţi, a asurzi); pui, vb. (a copiii porumbul; refl., a se împreuna, despre cîini şi lupi; a prolifera); puiac, s. m. (căţelandru; arpagic); puiag, s. n. (Trans., podul grajdului); puia-gaia, s. f. (joc de copii '.care prezintă lupta cloştii cu uliul); puiandru, s. m. (pui mare, căţelandru, mlădiţă); puiat, s. n. (reproducţie, perioadă de împerechere la animale); puică, s. f. (pui de sex feminin, găină tînără, găină pînă la un an; boabă de porumb rămasă neînflorită după ce s-au făcut floricele; copileţ, bobocel, tînără cu aspect plăcut; iubită, termen de adresare către femeia iubită; prietenă, fetiţă, bobocel), cu suf. dim. -că, cf. mr., megl. pul’ca; puicuţă (var. puiculiţă, puiculeană, puichiţă), s. f. (puică, iubită); puiete, s. m. (răsad, plantă tînără); cf. pueţ; puios, adj. (prolific); puişor, s. m. (pui; puică; pemuţă; Mold., muşchiuleţ de porc; Trans., Mold. cusătură decorativă pe ii, cămăşi etc.); puit, s. n. (împerechere); puiţă, s. f. (Mold., haită de cîini
care urmăresc o căţea în călduri); puifa, vb. refl. (a se înmulţi, a se reproduce).
Dirirom. provin bg. puika, sb. pujka, mt.puljka, alb. puljke, toate cu sensul de „curcă" (Meyer 356; Candrea, Elemente, 405; Candrea-Dens., 1454; Capidan, Raporturile, 217), mag. puj, pulyka, puykuca, săs. pujka. - Cf. pulă.	6962
puişor (—ri), s. m. - Monedă austriacă de cupru.	.	,
Din pui, cuvînt puţin folosit cu acest sens, şi acesta din sb. pulja (Candrea) tc. < pul, cf. bg., rus. pul. Mai ales în Trans.	6963
pulă (-Ie), s. f. - Membru viril, - Mr., megl. pulă.
Lat. pulla, f. de la pullus „pui" (Creţu, R. pentru Istorie, VI, 83; Candrea-Dens., 1455). Pentru semantism, cf. Arg. din Madrid polla „membru viril", it. uccello „membru viril", bg. patka „raţă" şi „penis", rus. potkâ „pasăre" şi „penis", rus. petych „cocoş" şi „penis" etc. - Der. din lat. pubes, prin intermediul unei forme *pubula (Puşcariu 1396; REW 6806; Pascu, I, 147), este improbabilă, cf. Tiktin şi Graur, BL, V, 110. - Der. din lat. pupula (Creţu 360) este fantastică. - Der. pulărău, s. m. (desfiînat), pentru al cărui suf. cf. bătălău, jatălău. Este de presupus că it. pollacco „codoş", portare i polii „a codoşi" pornesc de; la acelaşi cuvînt.	6964
pulbere (-ri), s. f. - Praf.> Mr. pulbire.
Lat. pulverem (Puşcariu 1397; Candrea-Dens., 1456; REW 6842), cf. vegl. pulvro, it. polvere, prov. poldra, fr. poudre, sp., port. polvora; dintr-o formă metatetizată *pluverem, alb. pljuhur, sard. piuer. - Der. pulberărie, s. f. (fabrică, depozit de muniţii); împulbera, vb. (a se prăfui). Cf. spulbera.
6965
pulpă (—pe), s. f. - 1. Ansamblu anatomic format din muşchii posteriori , ai gambei.. - 2. Coapsă. - 3. Came macră. - 4. Ţesut moale şi cărnos al fructelor. - 5. Ţesut conjunctiv dentar.
-	6. Uger. - Mr., megl. pulpă, istr. pupţ.
Lat. pulpa (Puşcariu 1399; Candrea-Dens., 1458; REW 6834), cf. alb. puljpe (Philippide, II, 652), it., prov., cat., port. polpa, v.fr. poupe. Sensul 2, incorect dar destul de răspîndit în Munt., se explică prin extinderea sensului 1, cel de „parte musculară a gambei". Sensurile 4 şi 5 sînt împrumuturi neol., din fr. pulpe. - Der. pulpar, s. n. (apărătoare a pulpelor purtată de războinici; jambieră, obială); pulpos, adj. (cu pulpe groase; cu uger mare); împulpa, ' vb. refl. (Trans., a se forţa; a recăpăta forţe; a se însufleţi), pe care DAR îl trimite la un lat. *impîdpăre. - Cf. pulpană.
6966
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
645
închisă. - Mr. pulnu, pulrii, megl. pulm, istr. pumnu, pumăn.
Lat. pugnus (Puşcariu 1400; Candrea-Dens., 1460; REW 6814), cf. it. ptigno, prov. porth, fr. poing, cat. puny, sp. pnrto, port. punho. - Der. pumnaş (var. pumnicef), s. m. (manşetă cusută la ii), în Trans.; pumni (var. pumnul), vb. (a da pumni); pumnal, s. n. (stilet), traducere din fr. poignard sau it. pugnale. Din rom. provine săs. pun,	6967
punct (-te), s. n. - 1. Semn (grafic). - 2. Figură geometrică, valoare. - 3. Parte, moment, etapă. - 4. Unitate de măsură.
Lat. punctum (sec. XVIII). Este dubletul lui pont. - Der. punct(u)a, vb., din fr. ponctuer; punctual, adj., din fr. ponctuel; punctualitate, s. f., din fr.; punctua/i(un)e, s. f., din fr.; puncţiune, s.f., din fr.; contrapunct, s. n., din fr. contrepoint.
6968
pune (-n, -us), vb. - 1. A aşeza, a amplasa
-	2. A dispune, a pregăti. - 3. A (se) situa, a (se) plasa. - 4. A numi, a instala, a preda. - 5. A introduce, a fixa. - 6. A impune, a stabili. - 7. A comanda, a sili, a îndemna. - 8. A recurge la... -
9.	A obliga, a forţa. - 10. A expune, a risca. -11. A (sc) folosi, a (se) întrebuinţa. - 12. A îmbrăca, a purta. - 13. A presupune, a admite. -14. A socoti, a calcula. - 15. (Refl.) A se aşeza.
-	16. (Refl.) A ieşi afară, a avea scaun. - 17. (Refl.) A se băga, a intra în, a se întinde. - 18. (Refl.) A se opune, a rezista. - 19. (Refl.) A se certa, a se bate. - 20. (Refl.) A intra în serviciu.
-	21. (Refl.) A începe, a se aşterne, a se produce o intemperie. - Mr„ megl. pun, puţ, istr. pur, pus.
Lat. ponere (Puşcariu 1401; Candrea-Dens., 1461; REIV 6647), cf. it. porre (logud. ponnere), prov. ponre, fr. pondre „a depune ouă“, sp. poner, port. por. Persoana a doua a prezentului, pui < ponis, a influenţat-o pe prima, eu pun, care se pronunţă adesea eu pui; la fel să pun, să pui; gerunziul punînd şi puind, cu suf. de agent punător şi puitor. La fel se pot conjuga şi derivatele lui (apune, depune, supune, răpune, despune, spune, prepune), ca şi veni şi fine. S-au adaptat la conjug, lui toate der. împrumutate din fr. poser; compune, vb.; impune; dispune; presupune; repune; contrapune etc.
Der. puitor, s. m. (persoană care pune ceva; lucrător care alimentează presa de imprimat); puitoare, s. f. (lucrătoare care alimentează presa de imprimat); puitură, s. f. (semănat; cusătură de ie); pus, s. n. (acţiunea de a pune); pusătură, s. f. (înv., aşezare, poziţie; boală rezultată din vrăji; farmece); pusoare, s. f. (situaţie, poziţie; viţă-
de-vie sădită recent; Trans., aşteptare, pîndă. post de vînătoare). Cf. apune, depune, prepune, răpune, supune.
Der. neol. compune, v. mai sus, contrapune, vb.; expune, vb.; interpune, vb.; justapune, vb.; opune, vb.; propune, vb.; suprapune, vb. 6969
pungă (-gi), s. f. - 1. Săculeţ de bani. - 2. Unitate monetară înv., care reprezenta la început conţinutul unei pungi, cam 500 de piaştri sau 1781 bani de aur. - 3. Comet, fişic. - Mr. pungă.
Mgr. JtouyYTl. cf. ngr. Jtouyyî (Meyer, Neugr. St., IV, 55; REW 6849; Tiktin), cf. lat.med. punga. Se consideră în general că împrumutul din mgr. s-a produs prin intermediul sl. pqgva (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Miklosich, Lexicon, 764; Densusianu, Rom., XXXIII, 284; Densusianu, Hlr., I, 260; Byhan 327; Conev 65; Rosetti, II, 92), dar această ipoteză nu pare necesară.
Der. pungoci (var. pungoi, punghiţă, punguliţă), s. n. şi f. (pungă); pungidiţă, s. f. (plantă, Thlaspi arvense); pungi; vb. (a cîştiga bani, mai ales la jocuri; a şterpeli, a fura; a se strînge, a se încreţi); pungaş, s. m. (hoţ < de buzunare >; hoţoman, şmecher); pungăşi, vb. (a fura); pungăşie (var. pungăşeală), s. f. (furtişag); pungăşoaică, s. f. (hoaţă); pungăşesc, adj. (hoţesc); pungăşeşte, adv. (ca pungaşii); pungui, vb. (a (se) încreţi; refl., a se strînge, a se micşora); pungăli, vb. (Munt., a coase prost), deoarece pare să se fi contaminat cu împunge; pungăleală, s. f. (lucru prost cusut).
6970
punte (—ţi), s. f. - 1. Pod îngust. - 2. Plută de candelă. - 3. Platforma unei mori de apă. - 4. Platforma unei ambarcaţii. - 5. Traversă care susţine cele două braţe ale ferăstrăului de mînă. -
6.	In mitologia populară ultima vamă a morţilor, situată pe un pod deasupra iadului, în care cad sufletele păcătăşilor. - Mr. punte, megl. punţi.
Lat. pbntem (Puşcariu 1402; Candrea-Dens., 1474; REW 6649), cf. vsg\. puant, it., port. ponte. prov., fr., cat. pont, sp. puente. S-a specializat pentru a desemna podurile care servesc numai pietonilor formate în general doar dintr-un trunchi de copac care uneşte cele două maluri ale unui riu sau ale unei prăpăstii; trecătorile pentru căruţe se numesc pod. - Der. puntaş, s. m. (înv., timplar constructor de punţi).	6971
pup (-pi), s. m. - 1. Boboc, mugure. - 2. Pîine coaptă în spuză. - 3. Zbîrciog (Morchella). - 4. Pistrui, aluniţă. - 5. Model de cusătură în cerc.
Creaţie expresivă, var. a lui pop, cf. coc. Der. din sl. pqpîi „buric, mugure" (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 299; Byhan 326; Tiktin), cf.
646
ALEXANDRU CIORĂNESCU
din sl. pqpu „buric, mugure" (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 299; Byhan 326; Tiktin), cf. bg., rus. pup, sb., cr. pup(a), ar explica numai primul sens. Der. din lat. piippa „ţîţă, mugure" (Puşcariu 1403; REW 6854) nu pare mai convingătoare; coincidenţele se explică prin izvorul comun expresiv, cf. ngr. namt] „cocoaşă", alb. pupe „moţ".
Der. pupa, vb. (a săruta; familiar, a obţine, a căpăta), cuvînt infantil şi familiar, a cărui der. din lat. *puppăre, „a suge" < puppa „sîn“ (Puşcariu, Conv. lit., 1905, 299; Puşcariu 1403; Candrea-Dens., 1475; REW 6854; Pascu, Arhiva, XVI, 1905), cf. it. poppare, pare improbabilă; pupat (var. familiară pupic, pupui), s. n. (sărut); pupăcios (var. pupător), adj. (care sărută mult); pupătură, s. f. (sărut); împupi, vb. (Trans.,, a încolţi, a înmuguri); pupuică, s. f. (vlăstar, puicuţă), contaminare a lui pup cu puică; popui, s. n. (Trans., cocoaşă), pe care Tiktin şi Candrea îl puneau în legătură cu mag. pup; pupăi,, vb. (a face ca pupăza; a flecări, a cleveti); pupui, vb. (a şopti). Cf. pop, pupăză.	6972
pupăză (-peze), s. f. - 1. Pasăre migratoare (Upupa epops). - 2. Colac în formă de cuib. - 3. Specie de măzăriche (Orobus vemus). - 4. Ciocan de cioplitor. - 5. (Olt.) Cicatrice. - 6. (Olt.) Semnul dogarilor. - 7. Femeie fandosită, sclivisită.
-	8. (Arg.) Prostituată. - Mr. pupăză,meg\. pupcă, pupează.
De la pupă, cuvînt care apare numai în mr. (cf. megl. pupca) şi care este o var. a lui pup, creaţie expresivă. S-a dat acest nume pupezei atît pentru moţul său (cf. alb. pupe „moţ", pupui „cocoaşă" şi fr. huppe „moţ" şi „pupăză"), cît şi pentru glasul ei (Tiktin), cf. gr. ETto<f>, lat. upupa, fr. huppe şi pupăi „a cînta pupăza", pupui, „a pupăi". Oricum, formaţia pare să se fi creat în rom. prin ataşarea la un element expresiv iniţial a suf. -ză, care, în ciuda unanimităţii filologiilor, nu este alb., căci a fost productiv în rom., cf. cinteză, fofează, sfir-lează, bogză < boaghe, etc.
Se consideră în general că primul element reprezintă lat. upupa, prin intermediul Unei reducţii *pupa, şi că suf. indică un împrumut din alb. (Puşcariu 1403; Candrea-Dens.', 1476; Den-! susianu, Bausteine, 475; Pascu, I, 149; Weigand, Jb, XVI, 74; Philippide, II, 730; Bogrea, Dacor., IV, 843; Puşcariu, Lr., 265; Rosetti, II, 121; cf. Graur, BL, V, 116). Der din lat. *upupacea (Koerting 9910) este neverosimilă, cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 284. Diculescu, Elementele, 473, reduce sensul 2 la gr. ncmoq, -o&oq, fără prea multă probabilitate. - Der. pupăzoi, s. m. (masculul pupezei); pupăza, vb. refl. (Trans.,
despre vedere, a se voala); împupăza, vb. (a se dichisi). Din rom. provin bg. pupuza (Capidan, Raporturile, 218), şi probabil alb.	6973
pur (-ră), adj. - Curat, clar.
Fr. pur. - Der. (din fr.), impur, adj.; puritate, s. f.; impuritate, s. f.; purifica, vb.; purificator, adj;; purism, s. n.; purist, s. m.	6974
puradel (-ei), s. m. - Copil de ţigan. - Var. puradeu, purdeu.
•	Ţig., dar etimonul exact nu este sigur. S-a propus ţig. purde „nu“ (Bogrea, Dacor., IV, 813; Juilland, 172), care pare îndoielnic. Coincidenţa cu mag. purde (Cihac, II, 522) se explică prin sursa ţig. comună. După Gâldi, Dict., 153, din mag. purgye.	6975
purcede (-d, -es), vb. - 1. A pomi, a se mişca. - 2. A proveni, a rezulta, â decurge. - 3. (înv.) A trimite, a expedia. - 4. A rămîne.
Lat.procedere (Puşcariu 1405; Candreâ-Dens., 1477; REW 6165a.) păstrat numai în rom. (Rosetti,
I,	170). Conjug, şovăielnică între formele purced, purcez, purceg, datorată contactului cu pers. a
. doua, purcezi, cf. încinge. - Der. purces, s. n. (plecare); purcezător, adj. (care purcede). 6976
purcel (-ei), s. m. - 1. Godac. - 2. Pată de cerneală. - Mr. purfel, megl. purfoi, istr. porce.
Lat. porcellus (Puşcariu 1406; Candrea-Dens., 1527; REW 6660), cf. it. porcello, prov., cat. porsel, fr. pourceau. - Der. purcea, s. f. (scrofiţă; scroafă; Arg., ladă de bani); cică (var. cicio), interj, (serveşte la chemarea porcilor); purceluşe, s. f. (scrofiţă); purceii, vb. refl. (a se împerechea porcii). - Cf. porc.	6911
purice (—ci), s. m. - 1. Insectă parazitară (Pu-lex irritans). - 2. Joc care constă în a prinde din zbor o minge. - 3. Culoare la cărţile de joc, reprezentată la scară redusă la colţul cărţilor. - 4. Cuişor, ţintă de bătut pingele. - Var. puric, purec(e). Mr. puric, megl. puric, purife, istr. purec.
■	Lat. pulîcem (Puşcariu 1408; Candrea-Dens., 1479; REW 6816), cf. vegl. pulko, it pulce (mii. piires, logud. pulige), port. piuse, fr. puce, cat. pussa, sp., port. pulga. - Der. purica (var. pureca, mr. puric), vb. (a curăţa de purici; a examina a recunoaşte), din lat. pîtlîcăre (Densusianu, Hlr., 165; Puşcariu 1407; Candrea-Dens., 1479; REW 6817), cf. logud. puligare, şi probabil it. piluccare, cat. pellucar, fr. eplucher; puricărie, s. f. (mulţime de purici); puricarifă (var. puricică, puricioasă), s. f. (plantă, Pulicaria vulgaris); puricaş, s. m. (insectă, Podura nivalis); puricătură, s. f. (bătaie); puricei, s: m. (cuişor; pl., terci de mălai cu grăsime
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
647
sau unt); purici, vb. (a bate ţinte; Mold., a aşeza bîmele care, după tencuială, formează peretele casei ţărăneşti); puricos, adj. (cu purici). - Din rom. provine mag. purecsa (Candrea-Dens., 1479).	6978
purim, s. m. - Sărbătoare a evreilor care comemorează salvarea israeliţilor de către Estera.
Ebr. purim.	6979
puriu (-ii), s .m. (Arg.) Tată.
Ţig. puro, puri „bătrîn" (Vasiliu, GS, VII, 124; Juilland 172). - Der. purie, s. f. (Arg., mamă).
6980
puroi (—oaie), s. n. - Coptură, materie gal-ben-verzuie. - Var. punoi, puroaie. Mr. proriu, proarie.
Origine obscurii. Pare legat de lat. pus, piiris, prin intermediul unui der. *pw-dnium (Puşcariu 1410; Candrea-Dens., 1482; Tiktin; Candrea; Rosetti, I, 170). Cuvînt de uz înv. (sec. XVI) şi general (ALR, I, 130). în fonetismul lui poate să fi intervenit o contaminare cu familia sl. roi „mulţime de albine, furnicar", cf. bg. poroi „puhoi", sb. porojati „roi", sb. poriti „a tăia, a defrişa". - Der. puroi, vb. (a supura); puroios, adj. (cu puroi, infectat).	6981
purpură (-re), s. f. - Materie roşie.
Lat. 'purpura (sec. XIX), cf. porflră. - Der. purpuriu, adj. (roşu); împurpura, vb. (a înroşi), după fr. empourprer.	6982
purta (port, -at), vb. - 1. A duce. - 2. A transporta, a conduce. - 3. A dirija, a administra, a guverna. - 4. A trage după sine, a ţine, a poseda.
-	5. A pune pe sine, a folosi, a îmbrăca. - 6. A îmbrăca pe altcineva, a întreţine (un fiu, o femeie etc.), - 7. A împinge, a determina. - 8. A susţine, a sprijini. - 9. (Refl.) A merge, a se mişca. - 10. (Refl.) A se comporta. - Mr. portu, purtare, megl., istr. port.
Lat. portăre (Puşcariu 1357; Candrea-Dens., 1483; REW 6672), cf. it. portare, prov., cat., sp., port. portar, fr. porter. - Der. purtare, s. f. (acţiunea de a se purta; conduită); purtare), adj. (uşor de purtat; înv., mobil, nestatornic; de toate zilele, curent); purtat, adj. (dus, transportat; uzat; experimentat, învechit); purtător, s. m. (aducător), pe care Candrea-Dens., 1484 şi REW 6674 îl derivă direct din lat. portător; nepurtat, adj. (nefolosit); prepurta, vb. refl. (Banat, a plimba).
-	Der. neol. porto, s. m., din germ. Porto; port-altoi, s. n. (plantă care poartă altoiul), după fr. porte-greffe; port-drapel, s. m. (stegar), din fr. porte-drapeau; por(t)moneu, s. n., din fr. porte-monnaie; portofel, s. n., după fr. porte-feuille, prin intermediul ngr. noprcxpoAi, dublet al
lui portofoliu, s. n. (funcţie ministerială, titlu); port-figar, s. n., înv., din fr. porte-cigares; port-figaretă, s. f., din fr. porte-cigarettes; port-vizit, s. n., din fr. porte-visite; importa, vb., din fr. importer; important, adj., din fr. important; importanţă, s. f., din fr. importance; deporta, vb., din fr. deporter; comporta, vb.; suporta, vb.; reporta, vb.; transporta, vb. etc.	6983
pururi, adv. - Totdeauna, veşnic. - Var. (de-a) pumre(a).
Origine necunoscută. Lat. porro „înainte", cu elementul -re obscur, care apare şi în aiure(a) sau altminteri (Cipariu, Gram., 127; Meyer 346; Tiktin; Candrea), este dificil fonetic. S-a presupus şi originea sl. (Cihac, II, 300); şi lat. perpetuălis (Koerting 7070), care nu este posibil (Densusianu, Rom., XXXIII, 284); şi lat. per hora, prin intermediul alb.perhere (Skok, Arch. Rom., VIII, 157; Capidan, RF, II, 282), care pare insuficient; şi lat *pororsus, în loc de prorsus (Scriban); şi lat. purus (Puşcariu 1411; REW 6864).	’	6984
puşcă (—şti), s. f. - 1. (înv.) Tun. - 2. Armă.
-	3. Fuituială. - 4. (înv.) Pompă de incendiu.
Sl. pusika (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Miklosich, Fremdw., 120; Conev 122); cf. alb. puske, bg., rus. puska, pol. puszka, sb., mag. puska, ţig,, sp. puşca (Besses 136). - Der. puşca (var. împuşcă), vb. (a trage cu puşca; a ucide cu foc de armă); (îm)puşcă’n lună, s. m. (haiamna, golan; hoţ, bandit); (îm)puşcătură, s. f. (foc de puşcă); puşcar, s. m. (înv., tunar, artilerist); puşcări, vb. (a trage, a descărca o armă de foc); puşcărire, s. f. (împuşcătură); puşcaş, s. m. (înv., tunar, înv. corp de 500 de soldaţi infanterişti sub comanda marelui armaş; trăgător; vînător înarmat cu o puşcă); puşcoci, (var. pişcoci, puşcoace, pişcoace), s. n. şi f. (puşcă veche, jucărie ca o puşcă); puşcărie, s. f. (înv., artilerie; închisoare, ocnă); puşcăriaş, s. m. (deţinut); puşcufă, s. f. (puşcă; cuşcă); puşculiţă, s. f. (puşcă mică; vas mic cu bani). Nu e sigur dacă puşcărie „temniţă" trebuie explicat prin faptul că vreun depozit sau cazarmă de artilerie ar fi servit la închisoare (Tiktin); mai probabil în acest cuvînt se păstrează, ca în puşcuţă şi puşculiţă, semantismul primitiv din sl. cf. v.germ. buhsa „cutie", gr. tmfy.c, „cutie, ţarc". Bg. puskaria provine din rom. (Capidan, Raporturile, 234).	6985
puşche, s. f. - Veziculă dureroasă (pe limbă). -Var. puşcheă, puşte(a), puscea. Mr. puşcl'e „ciumă".
Lat. pustula (Puşcariu 1412; Candrea-Dens., 1486; REW 6867). Rezultatul puşche, normal (ca aurîcula > ureche), a fost indicat de Candrea ca formă ipotetică, dar circulă în mod curent în Munt.
648
ALEXANDRU CIORĂNESCU
(nu apare în ALR, II, 39, care menţionează cuvîntul numai în Trans. şi Mold.). Necesitatea unui lat. *pustella (Puşcariu, Dimin., , 172), *pustulella (Tiktin) sau *pustulilla (Iordan, Dift., 59) nu este evidentă.	6986
puşti (-i), s. m. - 1. (înv.) Pederast, sodomit.
-	2. Tînăr, flăcău, copil. - Var. puşchi. Mr. puştu
_ „golan", megl. puşt.
Tc. puşt „desftînat" (Şeineanu, II, 298; Tiktin, Ronzevaile 60), cf. ng. îtaucmiq, alb., bg., sb. pust (după Cihac, II, 301, rom. ar proveni din sb., căci autorul îl consideră drept cuvînt autentic sl.). Cu sens injurios s-a pierdut aproape complet în limba actuală, dar mai este evident la Alecsandri. - Der. puştan, s. m. (tînăr, copil); puştancă, s. f. (fată); puştime, s. f. (mulţime de copii); puşlău, s. m. (leneş, puturos), probabil în loc de *puştlău, cu suf. expresiv, ca în fătălău, bătălău; puşlanie, s. f. (lenevie, trîndăvie); puşlama, s.f. (leneş, puturos; golan), a cărui der. nu este clară, probabil direct dintr-un cuvînt tc. neatestat.	.	6987
pustiu (-ie), adj. - 1. Deşert, gol, - 2. Părăsit, nepopulat. - 3. Nefericit, amărît. - 4. (S. n.) Deşert, loc necultivat. - Megl. pust.
Sl. pustu, pustyni (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Tiktin; Conev 40). Pentru sensul de imprecaţie, cf. ngr. eprino (Graur, BL, VI, 168). - Der. pustie, s. f. (deşert, loc neîngrijit; nume popular pentru diavol), în loc de înv. pustinie < sl. pustynî; pustă, s. f. (teren agricol, cîmpia Ungariei), din mag. puszta, cu aceeaşi provenienţă; pustietate, s. f. (deşert, regiune necultivată şi nelocuită); pustii, vb. (a devasta, a transforma în deşert; vb. refl., a deveni deşert); pustiitor (var. pustiicios), adj. (distrugător); pustiiciune, s. f. (înv., devastare, distrugere); pustnic, s. m. (sihastru, anahoret), din sl. pustymniku (Miklosich, Lexicon, 755; Tiktin; Conev 109), poate confundat cu sl. postîniku „postitor"; pustnicesc, adj. (de sihastru); pustnici, vb. (a trăi ca un pustnic); pustnicie, s. f. (sihăstrie).
-	Din rom. provine mag.posztia (Edeispacher 21).
6988
puţ (-ţuri), S. n. - Fîntînă. - Mr. puţ, istr. put.
Lat. puteus (Puşcariu 1415; Candrea-Dens., 1490; REW 6877), cf. it. pozzo (sard. puzzii), prov. pous, fr. puits, cat. pou, sp. pozo, port. poţo, alb. pus (Philippide, II, 652). - Der. pufar, s. m. (fîntînar; muncitor la o sondă de ţiţei), pe care
. REW 6873 îl derivă direct din lat. putearius.
6989
puţă (-ţe), S. f. - 1. Penis, cuvînt din limbajul copiilor. - 2, Puşti, mucos. - Mr., megl. puţă, istr. puţţ.
Creaţie expresivă, aparţine familiei piţ-, care
indică un obiect mic (cf. pipiric, piţigoi, pitic, puţin). Cel mai probabil' este că această creaţie trimite la lat. cf. praeputium „prepuţ“, sălăputium „mormoloc", cafe indică existenţa unui *piitium „mic"; cf. şi putus şi pittinus, pisinnus (= meritula, la Marcial). Lat. *putium a fost propus şi de P. Papahagi, Analele Acad. Rom., XXIX, 246; Tiktin; REW 6881; Rosetti, I, 171.	'	■	'
Celelalte explicaţii nu sînt suficiente: din cr. puca < it.pulcella (Miklosich, Fremdw., 121); din pol., ceh. pica „vulvă" (Cihac, II, 301); de la un lat. *pupucea (Creţu ,360); de la un lat. *pubucea
<	pubes (Meyer, Neugr. St., II, 12; Pascu, I, 147); de la un lat. *putea < putus (Puşcariu, Jb, XI, 40; Puşcariu 1416); din lat. potta „buză" (Jud, Bull. Dialectol. Rom., III, 12); anterior indoeurop. (Lahovary 340).
Det: puţişoare', s. f.- pl. (paste); pufoi, s. m. (tînăr, flăcău; vas de sticlă de formă caracteristică, din1 care se poate bea ţuică); cu vâr. mult mai răspîndită, ţoi, s. m.', abreviată fără îndoială din motive oe (decenţă. Cf. puţin.	6990
putea (pot, putut), vb. - 1. A fi în stare. -2. (Refl.) A fi posibil. - 3. (Cu negaţia nu mai). A muri de, a arde în, a crăpa; ironic, a nu-i păsa de nimic. - Mr! pot, putut, puteare, megl., istr. pot.	.	...
Lat. *potere, forma vulgară analogică a lui posse (Diez, Gramm., I, 331; Puşcariu 1362; Candrea-Dens., 1491; REW 6682), cf. vegl. polare, it. potere, prov., cat., sp., port., poder, v.fr. pooir (> fr. pouvoir). Pentru conjug., cf. Lombard, Cah. S. Puşcariu, II, 147-50.
Der. poate, adv. (probabil, eventual), în loc de se poate, cf. calabr. pozza; putere, s. f. (tărie; forţă, vigoare; stăpînire, conducere; înv., armată, forţă militară; înv., mulţime; înv., minune, miracol; autoritate, împuternicire, mandat; una din cele trei . autorităţi ale statului; putere executivă, guvern; stat suveran; mijloc, inimă; partea centrală a trunchiului) ale cărui ultime sensuri se explică prin localizarea ideii de putere în inimă şi prin echivalenţă cu ea, cf. sp. corazon „parte centrală"; de-a puterea fi, adv. (Mold., exact, întocmai); puteri (yax. imputeri), vb. (înv., a întări, a fortifica); putinţă, s. f. (posibilitate, facultate; mijloc), din lat. poteritia (Tiktin; Candrea; Scriban), sau mai probabil cu suf. -w/ă, cz. stăruinţă, adeverinţă etc.; putirinţă (yar. puterinţă), s. f/ (putere, posibilitate, formaţie glumeaţă şi familiară, rezultată din con-
■	taminarea lui putere cu putinţă; neputinţă, s. f. (impotenţă, incapacitate; imposibilitate); putincios, adj. (înv., puternic; înv., demn de, vrednic de; posibil); neputincios, adj. (impotent; înv., imposibil); puternic, adj. (tare, robust, potent; prepotent);
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
649
neputernic, adj. (înv., debil, incapabil); prea-puternic, adj. (atotputernic); atotputernic, adj. (prepotent), atribut exclusiv pentru Dumnezeu; puternici, vb. (înv., a-şi exercita puterea); puternicie, s. f. (forţă, tărie); atotputernicie, s. f. (omnipotenţă); puternice, s. f. pl. (duhuri rele); împuternici, vb. (a da puteri; refl., a se fortifica); împuternicire, s. f. (mandat, procură); împuternicit, s. m. (delegat; plenipotenţiar); răsputea, vb. (a face ceva cu toată puterea); răsputere, s. f. (toată forţa). - Din rom. provin bg. puteren (Capidan, Raporturile, 230), bg. din Trans. putere, puternica (Miklosich, Bulg., 131; Miklosich, Fremdw., 121), rut. puter(j)a, rus. puternyi, adj., puteruvaty, vb. (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 409).	6991
puţi (-t, -ţit), vb. - A mirosi urît. - Megl. put(puţqs), ambufiri.
Lat. *putîre în loc de putSre (Puşcariu 1414; REW 6876), cf. it. putire (Prati 803), prov., cat. pudir; fr. puer (< v.fr. puir). - Der. apufit, s. n. (înv., miros); pucios, adj. (urît mirositor), probabil în loc de *puţicios, cf. v.it., pist. puzzoso; pucioasă, s. f. (sulf), în loc de piatră pucioasă (după Puşcariu 1394 şi Candrea de la un lat. *pute6sa; puciocnă (var. pucio(a)gnă), s. f. (plantă, Bifora radians); împuţi, vb. (a răspîndi un miros greu; refl., a începe să miroase urît, a se putrezi; refl., a se băşi); împuficiune, s. f. (duhoare, putoare; lene); împuţit, adj. (puturos; stricat; leneş). - Cf. putoare.	6992
puţin (-nă), adj. - Insuficient, redus. - Mr, p(u)ţîn, psîn, megl. puţqn, istr. puţin.
Origine obscură. Provine fără îndoială din rădăcina expresivă piţ-, cf. pufă, dar der. nu este clară. Cf. lat.med. pusinnu, pittinus „mic“, şi toate cuvintele romanice care exprimă această idee şi care în general sînt puţin clare. Pentru comparativul mai puţin, cf. sard. prus pagu < plus pauctm. în general se încearcă să se explice acest cuvînt în două feluri; pornind de la paucus, prin intermediul unui der. *paucinum (Cipariu, Gram., II, 347; Pascu, I, 150), sau pornind de la putus, prin intermediul Iui *putinus (Meyer, IF, VI, 122; Candrea, Rom., XXXI, 314; Puşcariu 1418; Loewe 57; REW 6550).
Der. puţintel (f. puţintea, puţintică), adj. (niţel), probabil formă disimilată a lui *pufincel (Puşcariu, Dacor., I, 326); puţinătate (var. puţinime, puţin-time), s. f. (cantitate mică); împuţina, vb. (a reduce, a micşora).	6993
piţtină (-ni), s. f. - Bute, poloboc. - Mr., megl. butin, megl. putină.
Origine obscură. Pare să trimită la gr. jruuvri „damigeană" (Philippide, Principii, 147; Candrea,
Conv. lit., XXXIX, 431), dar provenienţa nu este clară; după Candrea, prin intermediul unui lat. *puUna; după Tiktin, prin v.germ. butinna, cf. germ. Butte; după Diculescu, Elementele, 450, direct din gr. Pascu, 55 (şi Pascu, Beitrăge, 35), preferă să pornească de la un lat. *buttina, de la buttis, cf. butnar. Der. din sl. (Cihac, II, 301) nu este probabilă, şi cu atît mai puţin dintr-un idiom anterior indoeurop. (Lahovary 320).
Der. putinei, s. n. (vas de lemn pentru a bate laptele), probabil sing. s-a refăcut după pl., în locul dim. *putinet (după Diculescu, Elementele, 460, dintr-un gr. jruuvr|iov). Din rom. provine sb. putunja, ceh. putina, rut. putyno, putna, putena, pol. putnia, putyra, mag. putina, putton (Miklosich, Wander., 18, 22; Candrea, Elemente,
401).	6994
putoare (-Qri), s. f. - 1. Miros urît, duhoare.
-	2. Băşină. - 3. Leneş, trîntor. - 4. Prostituată, tîrfă. - Mr. (m)putoare, butoare, megl. putoari.
Lat, putdrem (Puşcariu 1419; REW 6883), cf. v.it., prov., cat., v.sp. pudor, fr. pueur ca şi puţi.
-	Der. puturos, adj. (rău mirositor; leneş); puturos,
s. m. (dihor); puturoasă, s. f. (coriandru), cf. puciocnă; puturoşie, s. f. (lene).	6995
putred (-dă), adj. - Stricat, descompus. -Mr., megl. putrid.
Lat. putridus (Puşcariu 1420; REW 6877), conservat numai în rom. (Rosetti, I, 171). - Der. putrezi (var. înv. putredi, Maram. putrădesc), vb. (a se descompune); putrejune (var. putreziciune), s. f. (putrefacţie); putregai (var. putrigai), s. n. (lemn putred, putreziciune); unde g apare ca în mucegai (Tiktin), în locul lui j din putrejune, cf. repezi > repejune > repeguş (după Puşcariu 1421, dintr-un lat. *piitricus, explicaţie care ar fi insuficientă); putregăi, vb. (a se putrezi); putregăios, adj. (putrezit pe jumătate, mîncat de carii); putrez-itor, adj. (care putrezeşte); putrezitură, s. f. (putrefacţie). - Der. neol. (din fr.) putrefacţi(un)e, s. f.; putrescibil, adj.; imputrescibil, s. f. 6996
puţului (-uesc, -it), vb. - A se găti, a se dichisi.
Germ. putzen (Candrea). - Der. puţuluială, s. f. (podoabă, curăţenie). în Trans., şi ironic în alte părţi.	6997
puzderie (-ii), s. f. - 1. Resturi de la meliţare, rămăşiţe de in sau de cînepă. - 2. Pleavă, codină, praf, scame. - 3. Mulţime, infinitate.
Sl. pozderije (Miklosich, Lexicon, 605; Candrea, II, 284; Conev 75), cf. bg. pazder, sb. pozder, rus. pazderie, mag. pazdorja. 6998
R
rabat (-turi), s. n. - Reducere de preţ.
Germ. Rabatt (Candrea).	6999
răbda (-abd, —at), vb. - 1. A rezista, a îndura. - 2. A suporta, a tolera, a admite, a suferi.
-	Var. înv. şi Trans. rebda. Mr. aravdu, arăvdare.
Lat. *re-e(n)mendăre „a îmbunătăţi", cf. sp. remendar „a întări cu un petic", ca şi mr. amindari „a îmbunătăţi, a cîştiga". Tranziţia semnatică de la „a face rezistent" la „a rezista" este aceeaşi cu a lui îndura. Fonetic, rezultatul *remda a dezvoltat o consoană auxiliară, *rămbda, cf. fr. chambre, sp. hombre şi rom. cam dogit > cambdogit, exemplu citat de Ţicăloiu, ZRPh., LI, 280-91.
Nu lipsesc alte explicaţii, care nu par convingătoare: din sl. raditi, razdq „a avea grijă de“ (Cihac, II, 302); din lat. *re-obdurăre (Cihac, I, 224; Koerting 7958; Weigand, BA, II, 260; cf. împotrivă Densusianu, Rom., XXXIII, 284; din lat. rigidăre (E. Herzog, Dacor., I, 222-4 şi Dacor., V, 495-97; cf. împotrivă Graur, BL, V, 111 şi Rosetti, 175); din lat. rega-e „a conduce" (Giuglea, Dacor., IV, 380); din lat. *răbîdăre „a turba" (Puşcariu, Dacor., VIII, 127-31) sau *rubidăre „a turba" (Puşcariu, Lr., 122); din lat. repedăre „a se retrage" (Scriban).
Der. răbdare (mr. răvdare), s. f. (calm; resemnare, îndurare); răbdător, adj. (calm, suferitor); răbduriu, adj. (blînd, încercat); nerăbdător, adj. (neliniştit); nerăbdare, s. f. (nelinişte). -	7000
rabin (-ni), s. m. - Haham.
Ebr. rabbenu, prin filiera pol. rabin. - Der. rabinat, s. n.; rabinic, adj.; rabinism, s. n., din fr.
7001
rablă (-le), s. f. - 1. Hîrb, obiect stricat. - 2. Gloabă, mîrţoagă.
Origine incertă. Trebuie să fie pus în legătură cu sb. rabatno „în stare proastă", rabljenje „uz"; dar lipseşte veriga apropiată. Legătura cu săs. Rabel „pleavă, praf1 (Drăganu, Dacor., IV, 773) pare mai puţin probabilă. - Der. răblări, vb. (a se ponosi; a se uza); rablagiu, s. m. (hodorog), cu suf. -giu; rablagi, vb. (a se strica, a se deteriora), de Ia cuvîntul anterior (după Graur, BL, XIV, 110, prin contaminare cu damblagi).	7002
răboaşcă (-şte), s. f. - (Arg.) Cămaşă. - Var. rubaşcă.
Rus. rubaska (Vasiliu, GS, VII, 124).	7003
răboj (—oaje), s. n. - Tăbliţă de lemn în care
se însemnau cu crestături părţile unei socoteli. -Var. Munt. răboş, Mold., Trans., răbuş. Mr. arăbuş, megl. răbuş. Sl., cf. bg.; sb., cr. rabos, sb. rabus, slov, rabi&a, pol. rabuse (Cihac, II, 319; Conev 78), mag. rovas, cf. răvaş. Der. din sl. rabu „sclav", cu suf. -oş (Lacea, Dacor., V, 401) nu pare probabilă fiindcă, după cum bine a văzut Cihac, trebuie să se pornească de la sl. rovu „crestătură", cf rofii.	7004
răbufni (-nesc, -it), vb. - A răsuna, a bubui.
Din bufni, v. aici. Tiktin consideră pref. greu de explicat: re- este pref. neologic (cuvîntul nu are uz popular), alterat ca în rebegi > răbegi. Apropierea de răsbufni „a bufni tare" (Candrea) nu prezintă interes, căci răsbufni nu are o viaţă proprie şi se foloseşte numai ca repetiţie şi intensificare a lui bufni. - Der. răbufneală, ,s. f. (bubuială); răbufnit (var. răbufnet), s. n. (bubuit).
7005
răbui (-uesc, -it), vb. - (Mold.) A gresa, a unge, a da cu ceară.
Probabil din germ. reiben „a freca" (Candrea).
-	Der. răbuială, s.f. (grăsime, ceară). 7006
răbuni (-nesc, -it), vb. refl. - l. A sta
întins, a se lungi. - 2. A se calma, a-şi reveni.
Mag. răborulni (Scriban). în Banat şi Olt.
7007
rac (-ci), s. m. - 1. Crustaceu de nu (Astacus fluviatilis). - 2. (înv.) Cancer, tumoare malignă.
-	3. Cancer, constelaţie. - 4. (înv.) Ancoră. - 5. (Mold.) Tirbuşon. - 6. Extractor. 7. Grebă, pieptene. - Mr. (ajrac, megl. rac.
Sl. raku (Milklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 302; Conev 42), cf. bg., sb., cr., pol., rus. rak, mag. răk. - Der. răcar, s. m. (pescar de raci); răculeţ, s. m. (plantă, Polygonum bistorta), cf. numele său ştiinţific: răciişor, s. m. (insectă, Nepa cinerea); racovină (var. răcovină, răcoină, roco-ină), s. f. (plantă, Stellaria media; Alsine vema; Anagallis arvensis), din sl., (sb., rus.) rakovina; rocofea, s. f. (plantă, Stellaria graminea), probabil de la cuvîntul anterior, prin contaminare cu rotoţea, cf. roată; rocofel, s. m. (plantă, Holos-teum umbellatum); răciuină, s. f. (plantă, Galium angustifolium); răciul, s. n. (Mold., plasă de prins raci de rîu), probabil var. de la răcilă, s. f. (Munt, plasă de pescuit raci), din sb. racilo (Candrea);
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
651
racilă, s. f. (boală cronică, indispoziţie), cu suf. sl. -ilo, cf. rotilă; rociu, s. n. (plasă de pescuit raci), din mag. răcsa (Cihac, II, 524).	7008
răcam (-muri), s. n. - Calcul, socoteală.
Tc. (arab.) rakam, cf. sb. rakam. Sec. XIX, înv.
7009
răcan (—ni), s. m. - X. Brotac. - 2. Recrut.
Origine incertă, dar sigur expresivă. După Spitzer, Dacor., IV, 668, de la o rădăcină *rac de origine onomatopeică ca orac în orăcăi. Această explicaţie se potriveşte pentru primul sens; dar al doilea pare că presupune în sursa expresivă un al doilea sens, de „grosolănie, obiect necizelat“, care apare şi în unele cuvinte înrudite, dintre cele ce urmează. Der. de la un lat. raccanus, din raccăre „a răcni" (Puşcariu, Dacor., III, 687-9; REW 7019; Candrea), cf. it. raganello „brotac", sau din rac „cancer" (Scriban) este îndoilnică. Cf. it. răcano, „şopîrlă", racola „broască", cuvinte tot expresive (Prati, 808).
Der. răcănel (var. Bucov. răcăteţ, racateţ, Trans. racachici), s. m. (brotac); rachet, s. n. (cîntecul broaştei); răchiţel, s. m. (Maram., brotac); răcădui, vb. (Mold., a se răsti la cineva), pe care Tiktin şi Candrea îl leagă în mod greşit de răgădui; răgălie (var. răgăţină, răgăţină), s. f. (îngrămădire de lemne, buşteni etc., tufă noduroasă), var. probabil prin contaminare cu rădăcină (după Tiktin din sl. rogii „corn"); radină (var. ratină), s. f. (Olt., tufă), cu acelaşi schimb din răgace > rădaşcă; rătăcană (var. rătăcanie), s. f. (Mold., mărăciniş urît), cu metateză; rătăcănos, adj. (Mold., neregulat); rancote, s. f. pl. (Olt., Trans., rămuriş, crengi), de la aceeaşi rădăcină expresivă, cu infixul nazal; rascole, s. f. pl. (rămuriş), var. cuvîntului anterior, răscoage, s. f. (răchiţică, Epilobium angustifolium). Cf. rătăci.
7010
răcăsteu (—eie), s. n. - (Trans.) Ţarc. - Var. lăcăsteu.
Mag. rekeszto (Drăganu, Dacor., DC, 211).
7011
rachetă (—te), s. f. - Obiect de joc în tenis.
Fr. raquette.	7012
răchită (—te), s. f. - Numele mai multor specii de salcie (Salix fragilis, S. incana, S. viminalis, S. purpurea. - Var. richită,
Sl. rakyta (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 302; Conev 49), cf. bg., sb., cr., slov. rakita, ceh. rakyta, pol. rokita, mag. rakottya. - Der. răchitan, s. m. (plantă, Lythrum salicaria); răchi-tar, s. m. (fluturele lui Cossus ligniperda); răchitiş, s. n. (mulţime de răchite); răchiţea, s. f. (plantă,
Vaccinium oxycoccos); răchiţică, s. f. (nume de arbuşti, Epilobium angustifolium, Elaeagnus an-gustifolia). Arichiţă, s. f. (zer), hapax atestat în Oltenia, poate fi acelaşi cuvînt cu răchită, richită şi se explică prin obiceiul de a pune brînză pe o împletitură sau pe un tipar de răchită, cf. it. giunco „răchită", giuncata „brînză", fr. jonchee „rogojină de răchită" şi „brînză" (după Hasdeu 1643, din lat. *aliciila < alica „secară-albă; alac“, cf. P. Papahagi, Notiţe etim. 1 şi DAR; după Diculescu, Elementele, 453, din lat. *alicula < gr. *dÂJUxuVr|, din âAAif; „tunică").	7013
rachiu (-uri), s. n. - Vinars. - Var. Trans. rachie. Mr. arăchie, megl. răchiie.
Tc. raki < arab. araq (Roesler 601; Cihac, II, 302; Şeineanu, II, 298), cf. bg., sb. rakija, ngr. paxi, rus. raki, şi direct din arab., fr. arak, it. arac(ca), sp. arac, engl. arrack. - Der. rachier, s. m. (producător de ţuică, distilator); rachiereasă (var. rachieriţă), s. f. (nevastă de răchier); rachigiu, s. m. (înv., producător de ţuică); din tc. rakici; rachierie, s. f. (distilerie); rachiiţă, s. f. (înv., bodegă).	7014
raclă (—le), s. f. - 1. Cutie, ladă. - 2. Sicriu, coşciug. - 3. Relicvariu. - 4. Copaie, covată. - 5. Pînză, parte de perete sau de gard. - Var. lacră.
Bg. rakla, din sl. raka „mormînt" (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 303; Conev 68), cuvînt identic cu lat. arca, cf. sb., cr. raka „înmormîntare", ceh. raka „sicriu", rus. raka „relicvariu".
7015
răcni (-nesc, -it), vb. - A striga, a ţipa, a rage. - Var. răgni.
Sl. ryknqti (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 303), cf. sb. riknuti. - Der. răcnet, s. n. (ţipăt, strigăt); răcnitură, s. f. (strigăt).	7016
răcoare (—ori), s. f, - 1. Temperatură uşor scăzută. - 2. închisoare. - 3. Frison. - Mr. arcoare.
De la rece cu suf. -oare, ca dulcoare de la dulce, cf. unsoare, putoare etc. (Puşcariu 1454; REW 7109). Der. din lat. recens, direct (Cipariu, Gram., 30) sau prin intermediul unui *recor (Pascu, I, 37; Pascu, Beitrăge, 12) este improbabilă, ca şi cea din lat. rigorem, cf. sard. arragore „îngheţ" (Schuchardt, RF, I, 20; Wagner 88).
Der. răcori, vb. (a fi mai rece; a se calma); răcorea, s. f. (volbură, Convolvulus tricolor); răcoreală, s. f. (temperatură mai rece, boare); răcoritor, adj. (care răcoreşte); răcoros, adj. (răcoritor, înviorător).	7017
răcodelie (-ii), S. f. - Lucru manual, obiect făcut de mînă. - Var. rocodele, rogodele, rogoade.
652
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Sl. rqkodelije (Tiktin). Sec. XVII, înv. Ultimele var. se folosesc şi cu sensul de „fructe, poame", probabil datorită confuziei cu roade. Cf. Bogrea, Dacor., IV, 844. - Cf- şi rîrtcă, rucavifă. 7018
radă (-de), s. f. - Consiliu, adunare.
Pol. rada (Tiktin). Sec. XVII, înv. 7019
rădăcină (-ni), s. f. - Parte a plantei aflată în pămînt. - Mr. (a)rădăţină.
Lat. radîcîna (Puşcariu 1423; Densusianu, Hlr., 159; REW 6995), cf. logud. raigina, v. razina, fr. racine. - Der. rădăcinos, adj. (cu multe rădăcini);
. înrădăcina, vb. (a prinde rădăcini); desrădăcina, vb. (a fi smuls din rădăcini, a extirpa). 7020
rade (-d, -as), vb. -1. A răzui. - 2. A şterge, a îndepărta un strat, a elimina. - 3. A se bărbieri.
-	4. A tăia, a bara cu o linie. - 5. A smulge, a extirpa, a suprima. - 6. A despuia pe cineva de bani. - 7. A condamna pe cineva. - 8. A respinge, a trînti Ia un examen. - 9. (Cu pron. o) A o şterge, a-şi lua tălpăşiţa. - 10. (Refl.) A minţi, a exagera.
-	Mr. (a)rad(ere).
Lat. radSre (Puşcariu 1422; REW 6987), cf. prov. raire, v.fr. rere, cat. raure, sp. raer. Este dubletul lui radia, vb. (a anula, a suprima), din fr. radier, cf. radier, s. n. (gumă de şters), din germ. Radier(gummi). Cf. raz şi der. sale. Sensul 9, care s-a încercat să fie explicat prin intermediul ţig. (cf. art. următor), are un semantism normal, cf. a
o	tunde, a o şterge. Pentru semantismul sensului
10,	cf. bărbier „frizer şi mincinos". - Cf. raz.
Der. ras, adj. (şters, bărbierit; smuls; ruinat; suspendat; s. n. bărbierit; adv., a ras); răsătură, s. f. (bărbierit; răzuire; răzătură); neras, adj. (nebărbierit); răsură, s. f. (răzătură; răsătură de aluat şi pîine făcută cu ea; cocoloşi de brînză care se formează în zer; dureri de naştere; înv., contribuţie suplimentară din care se plăteau slujbele publice, reprezenta în 1783 35% din impozitul de bază), poate direct din lat. rasura, (Puşcariu 1449; REW 7081) cf. fr. rasure, sp. rasura; răsunoi, s. n. (Banat, Trans., aluat ras de pe vas). Răsură, s. f. (măceş, Rosa canina) trebuie să fie cuvînt identic cu cel anterior, dar nu din cauza mîncărimii produse de fructul său (Tiktin), ci poate pentru că creşte Ia marginea pădurilor sau lîngă ziduri (după Scriban, din lat. rosiila „trandafir"). ,	7021
rade, interj. - Afară, pleacă!
Ţig. rad-, imperativ rade (Graur 183; Juilland 172), favorizat de contaminarea cU a o rade „a fugi". Cuvînt de argou.	7022
rădvan (-ne), s. n. - Caleaşcă.
Germ.medie Reitwagen, prin intermediul pol.
rydwan (Miklosich, Fremdw., 123, Cihac, II, 303), rus. rydvan (Sanzewitsch 208). Sec. XVIII.
7023
raf (-furi), s. n. - Şină.
Germ. Reif, prin intermediul mag. răf sb. raf (Tiktin; Scriban). în Trans.	7024
raft (-turi), s. n. - Poliţă, etajeră. - Var. înv. raf. Mr. arafa.
Tc. raf(t) (Tiktin), cf. ng-r. pcâpi, alb, bg. raft.
7025
raft (—turi), s. n. - Hamaşament, hamuri.
Tc. raht < per. raht (Şeineanu, II, 299), cf. ngr. (5oxna, sb. raht. - Der. rahtivan (var. rară raftivan), s. m. (slujbaş care se îngrijea de rafturile cailor de la curte), din tc. rahtevan; înrăfturat, adj. (înşeuat).	7026
răgace (-e), s. f. - Rădaşcă (Lucanus cervus).
-	Var. răgaci, Trans. rugaci, rugace.
Sl.,	cf. bg., sb., slov., rus. rogaci, ceh. rohăc, din sl. rogu „corn" (Cihac, II, 303; Conev 52), sl. rogatu „comut". Este dubletul lui rădaşcă (var. rodaşcă, rudaşcă, caradaşcă), s. f. (boul-lui-Dumnezeu), cu schimb cons. greu de explicat -Der. radăşcat, adj. (cu coame ca de rădaşcă).
7027
răgădui (-uesc, -it), vb. (Cit) A prinde, a apuca.
Mag. ragadni (Drăganu, Dacor., III, 723; Candrea).	7028
răgaz (—zuri), s. n. - Repaus, odihnă, aşteptare, amînare. - Var. regaz.
Origine incertă. Poate fi un der. din sb. gaz „vad"; cf. zăgaz şi sb: (za)gaziti „a trece prin vad", sb. razgaziti „a fixa separat", care permite să presupunem un *răzgaz (cf. răstimp faţă de zăstimp), cu disimilare posterioară. Pentru semantism, cf. sp. vado ,.repaus". Relaţia cu sl. roku „soroc" sau lituan. răkas „soroc" (Cihac, II, 303; Tiktin) este dificilă fonetic.	7029
rage (-g, —răgit), vb. - A mugi, a răcni, a behăi.
Lat. ragere (Densusianu, Hlr., 197; Puşcariu 1427; REW 7077), cf. v.fr. raire. Din sec. XVII, tendinţa este de a asimila conjug, cu cea a vb. în -ire: formele part. ras şi ale gerunziului răgind, pe care le citează Tiktin, sînt puţin folosite. - Der. răget, s. n. (behăit, muget), cu var. răget, ragăt, rare; rangăt, s. n. (zbierat, muget), var. cu infix nazal; ramăt, s. n. (muget), negreşit altă var., deşi dificil de explicat fonetic (după Tiktin, din fiedmăt, care nu este nici el mai uşor). 7030
ragilă (-le), s. f. - 1. Darac, pieptene pentru
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
653
dărăcit cînepă. - 2. Zgardă cu ţepi de fier care se pune Ia gîtul cîinilor. - Var. raghilă, ravilă, cu der.
Germ. dialectal raffel, germ. Riffel, prin intermediul sl., cf. ceh. rafala, pol. rafia (Cihac, II, 310; Tiktin). - Der. răgila, vb. (a dărăci cînepă sau inul); rahilă, s. f. (Munt., râzătoare). 7031
rahat (-turi), s. n. - 1. (înv.) Confort, huzur, tihnă, îndestulare. - 2. Preparat dulce oriental pe bază de sirop de zahăr amestecat cu puţină făină.
-	3. (Vulgar) Murdărie, fecale. - Mr. rihate „tihnă“.
Tc. (arab.) rahat (Roesler 601; Şeineanu, II, 299; Lokotsch 1684: Ronzevalle 98), cf. ngr. paxocn, bg., sb. rahat. Cu sensul 2, în locul tc. rahat - lokum; sensul 3 este m. - Der. rahagiu, s. m. (vînzător de rahat)-, rahagerie, s. f. (cofetărie).	7032
rai (-iuri), s. n. - 1. Paradis. - 2. Colac ce se dă de pomană la înmormîntări. - Megl. rai.
Sl. (bg., sb., ceh., pol., rus.) raj (Miklosich, Slaw. Elem., 42).	7033
raia (-ale), s. f. - 1. Creştin care plătea impozit la turci şi care trăia sub protecţia legilor lor. - 2. Protectorat, teritoriu locuit de creştini, dar guvernat după legea turcă. - Mr. arăe.
Tc. raya < arab. re’aya (Şeineanu, II, 96; Ronzevalle 95), cf. ngr. pcti'oCţ, alb. raie, bg. raja, it. raja. - Der. raelicesc, adj. (înv., propriu raialelor).	7034
raia (-iele), s. f. - (Mold.) Şipcă.
Pol. r'eja (Cihac, II, 303).	’	7035
raihuzi, s. m. pl. - (Trans.) Pantaloni.
Germ. Reithosen (Scriban).	7036
raină (-ne), s. f. - Cratiţă.
Origine îndoielnică. După Scriban, din germ. reine „curăţare". în Trans., şi Banat.	7037
raion (—oane), s. n. - 1. Secţie a unui magazin. - 2. District, circumscripţie.
Fr. rayon, prin intermediul rus. raion. 7038
raita, interj. - Atenţie! strigăt în timpul rondului.
Mag. raj ta (Cihac, II, 522). - Der. raită, s. f. (incursiune; vizită, excursie).	7039
raităr (—ri), s. m. - Călăreţ. - Var. raiter.
Germ. Reiter, prin intermediul pol. rajtar, rus. rejtar (Tiktin). Sec. XVIII, înv.	7040
răjghina (—n, — at), vb. - A separa, a degaja.
-	Var. răşghina.
Din desghina, cu schimb de suf. (Candrea).
7041
ram (-muri), s. n. - Creangă.
Lat. rămus (Puşcariu 1428; Tiktin); pentru pl. n., cf. v.it. ramora (Caragaţă, BF, III, 47). După el, s-ar fi putut forma prin sing. analogic ramură (megl. ramură), s. f. (creangă), cf. Byck-Graur 29; Rosetti, II, 159; Graur, BL, V, 75; deşi s-ar putea pomi şi de la lat. rămula (REW 7033; Scriban). - Der. (în)rămura, vb. refl. (a se ramifica); rămurea, s. f. (ciupercă, Clavaria botrytis); rămuriş, s. n. (crengărie); rămuros, adj. (cu multe ramuri), pe care REW îl explică prin lat. rămulosus. - Der. neol. ramifica, vb.; ramifi-caţi(un)e, s. f., din fr.	7042
ramă (-me), s. f. - Cadru.
Germ. Rahmen (Tiktin; REW 7012; Candrea), cf. pol., rus. mag. rama (Cihac, II, 304; Gâldi, Dict., 154); der. din lat. (Koerting 7727) nu este posibilă. - Der. rămar (var. ramagiu), s. m. (fabricant de rame); înrăma, vb. (a pune în ramă); ramcă, s. f. (rama plăcii tipografice), cf. bg. ramka.	7043
ramazan (-nuri), s. n. - 1. Postul cel mare, a noua lună a mahomedanilor. - 2. (Arg.) Stomac, burtă. - Var. (sensul 1) ramaăan. Mr. rămăzane.
Tc. ramazan < arab. ramaăan. Semantismul celui de-al doilea sens se explică prin faptul că stomacul este cel care suferă în timpul postului de ramazan. Cf. prov. ramaăan „zarvă" (REW 7024).
7044
rambleu (—uri), s. n. - Terasament.
' Fr. remblai, cf. Graur, Viaţa rom., 1940, no. 3, p. 110.	7045
rămînea (-n, -mas), vb. - l. A sta pe loc.
-	2. A prisosi. - 3. A subzista, a se menţine. - 4. A rezulta. - 5. (Cu prep. cu) A ţine, a păstra. -
6.	(înv.) A condamna, a osîndi, a pedepsi. - 7. A învinge, a cîştiga. - 8. A cîştiga un joc sau o prinsoare. - 9. (Cu prep. de) A pierde pe cineva, a ajunge orfan sau văduv. - Var. rămîne. Mr. (a)r(ă)mîn(eare), armas, megl. rămqn, rămas, istr. rămăr(esc)u, rămas.
Lat. remanere (Puşcariu 1430; REW 7194), cf. it. rimanere, prov. remanre, v.fr. remaindre, v.sp. remaner. în conjug., pers. II a prez. rămîi, a influenţat pers. III subj. să rămînă > să rămîie. Perf. simplu rămaş (mr., megl., istr. rămaş) a fost înlocuit de rămăsei.
Der. rămas, s. n. (ereditate, moştenire; rest; prinsoare; înv., sentinţă, hotărîre); rămaş, s. n. (prinsoare); rămăşi, vb. refl. (a paria); rămăşag, s. n. (prinsoare), cu suf. -şag; rămăşiţă, s. f. (rest, reziduu; relief; deşeuri, gunoi, resturi, cenuşi; înv., moştenire), pe care Puşcariu 1429 îl derivă din lat. *remansicia. Din rom. provine mag. ramasz (Edelspacher 21).	7046
654
ALEXANDRU CIORĂNESCU
ramoli (-lese, -it), vb. refl. - A se rablagi.
Fr. se ramollir. - Der. ramoleală, s. f. (rabla-gire); ramolisment, s. n., din fi", ramollissement.
i	7047
rams (-suri), s. n. - Joc de cărţi.'
Germ. Rams (Tiktin).	7048
rană (-ăni), s. f. - Bubă, plagă. - Mr. rană, megl. rână. "
Sl. (bg., sb., cr., slov., rus.) rana (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 304; Conev 92). - Der. răni, vb. (a face răni), din sl. raniti; rănitură, s. f. (înv., rană).	7049
răncălui (-uesc, -it), vb. - A rage, a mugi.
Creaţie expresivă, cf. boncălui.	7050
randament (-te), s. n. - Capacitate de producţie. - Var. rendiment.
Fr. rendement, var. rară, a it. rendimento.7051
raniţă (-ţe), s. f. - Rucsac.
Germ. Ranzen, prin intermediul rus. ranec (Sanzewitsch 208), cf. sb. ranac, ranca. 7052
ranjir (—ruri), s. n. - Şir de soldaţi în ordinea înălţimii lor.	!
Germ. rangieren „a aranja", prin intermediul rus. ranb'r (Scriban).	7053
ranţ (—ţuri), s. n. - Cută, zbîrcitură.
Mag. rânc (Gâldi, Dict., 154). în Trans., înv.
7054
rantie (—ii), s. f. - (Mold.) Mantie, haină lungă.
Pol. rantuch (Scriban).	7055
răntui (-uesc, —it), vb. - A despărţi, a separa.
Mag. rănt (Gâldi, Dict:, 154). în Trans., şi înv., dacă este acelaşi cuvînt cu răntuna, rîniuna, vb. folosit în sec. XVII în Mold., glosat „a înfăşură" şi explicat de Tiktin şi Candrea prin re - înlunia.
7056
răpăi (—ăesc, -it), vb. - A ropoti, a plescăi, a tropoti. - Var. ropăi, răpăni.
Creaţie expresivă, cf. dupai, tropăi. - Der. răpăială, s. f. (zgomot produs de ploaie); răpăni-tor, adj. (zgomotos); răpăitură, s. f/(răpăit).
,	7057
rapăn (—nuri), s. n. - 1. Rîie la cal, cîine sau porc. - 2. Erupţie, pustulă, chelbe. - Var. arap.
Sb. rapa „bubă, escară", rapun „cu bube, cu escare". Mai puţin probabilă der. din sl. svrdbu „rîie" (Cihac, II, 305), sl. svrabinti „care dă mîncărimi" (Scriban, Conv. lit., 1911, 936), din germ. Rappe „coji" (Puşcariu, Dacor., II, 605; REW 7059) sau din germ.medie. Rapje „rîie", gepid. *rappons (Puşcariu, Lr., 273). Sb. rapa,
sau pl. rape „denivelări" a dat în rom. rap, s. n. (coş, denivelare), cuvînt rar folosit de Ţichindeal, al cărui pl. rapuri a dat un sing. analogic rapure (var. rapură, răpuri, răpureî), s. f. (Banat, bubu-liţă; Banat, Trans., erupţie, pustulă), cf. ALR, I, 25 şi 129. - Der. răpănos, adj. (cu rapăn). 7058
răpciugă (-gi), s. f. - Respiraţie grea, morvă.
Origine obscură. Fără îndoială de origine sl., probabil în loc de *răpştiugă, de la răpşti „a murmura"; pentru semantism, cf. sb. hropati „a sufla greu" faţă de hropotnija „gripă", bg. hropot-nica „catar“, rus. sapeii „a sforăi", faţă de sap „răpciugă" (Cihac, II, 306). Der. răpciugos, adj. (cu răpciugă).	7059
răpciune, s. m. - Septembrie. - Var. răpciun.
Origine îndoielnică. Se consideră reprezentant al lat. raptionem „şterpeleală" interpretat drept „culesul viei" (Puşcariu 1433; Tiktin); din lat arreptionem (Pascu, Viaţa rom., X, 226); din lat. *rapationem < rapa, cu sensul de „recoltă de ridichi" (Drăganu, St. rum., 1-6; REW 7074a). Toate aceste explicaţii sînt forţate. Puşcariu, Lat. ti, 12, s-a gîndit la o creaţie artificială a latiniştlor, soluţie şi mai puţin probabilă. Prezenţa suf. -ciune nu este o probă suficientă că acest cuvînt este moştenit, fiindcă acest suf. se poate ataşa şi la elemente sl. (cf. slăbiciune). Poate se leagă de cuvîntul anterior.	7060
răpi (-pese, —it), vb. - A lua cu sila, a duce, a fura. - Mr. arachiu, arăchire, arap, arăpire; megl. răpes, răpiri.
Lat. raptre (Puşcariu 1434; REW 7049; Pascu,
I,	37), cf. it. răpire, fr. ravir. - Der. răpitor, adj. (care răpeşte, fermecător); răpitură, s. f. (pradă); rapt, s. n., din fr. rapt.	7061
rapiţă (-ţe), s. f. - Plantă (Brassica napus, B. rapa).
Sl. repica, sau bg. rapica, sb., cr., slov. repica (Cihac, II, 306; Tiktin; Conev, 48), din sl. repa „nap", cf. mag. repeza.	7062
răposa (-sez, -at), vb. - i. (înv.) A se odihni. - 2. A muri, a deceda. - Var. înv. răpăosa. Mr. răpăsedzu, răpăsare, megl. răpos, răpusaii.
Lat. repausăre (Tiktin; REW 7218), cf. it. riposare, prov. repausar, fr. reposer, sp. reposar.
-	Der. răposat, s. m. (defunct); apusat, s. m. (defunct), probabil prin contaminare cu apus (după Drăganu, Dacor., III, 726, dintr-un lat. *appausătus).	7063
Răpotini, s. m. pl. - Sărbătoare populară care corespunde cu a treia marţi după Paşti. - Var. Răpotin, Ropotin(i), Răpotenii.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
655
Origine incertă. Probabil din sb. rabotno „muncitor" din rabota „muncă". După Cihac, II, 306, din v.rus. ropati „templu".	7064
răpşti (-tesc, — it), vb. - 1. A murmura. - 2. (Refl.) A certa, a mustra.
Sl. rupiitati, rupuştq (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 306; Conev 102), cf. ceh. rep(o)tati „a face zgomot", rus. roptatî „a face zgomot". -Der. răpţte, s. f. (înv., ceartă); răpştitor(iu), s. m. (înv., cîrtitor).	7065
răpune (-n, -us), vb. - X. A învinge, a întrece. - 2. A pierde, a face să piardă. - 3. A extermina, a anihila, a suprima. - 4. A ucide. -
5.	(Refl.) A muri.
Lat. reponere (Puşcariu 1436; Candrea-Dens., 1466; REW 7225), cf. it. riporre, prov. repondre, sp. reporter, port. repor. - Der. răpuitor, adj. (care ucide).	7066
rar (-ră), adj. - 1. Puţin, redus, limitat. - 2. Depărtat, distanţat. - 3. Neobişnuit, excepţional. -
4.	(Adv.) De puţine ori. - 5. (Adv.) Domol, lin.
-	Mr. area, rar.
Lat. rarus (Puşcariu 1437; REW 7067), cf. it., sp., port. raro, fr. rare, prov. rar. - Der. arar, adv. (de puţine ori); (a)rareori, adv. (de puţine ori); rara, adv. (încet, fără grabă), se foloseşte mai ales cu reduplicare; rări, vb. (a spaţia; a frecventa mai puţin; refl., a se împuţina); rărime, s. f. (raritate, singularitate); răriş, s. n. (chelie, răritură); rarişte, s. f. (chelie); răritură, s. f. (chelie; loc liber între obiecte); rarefacţi(un)e, s. f., din fr. rarefac-tion; rarisim, adj., din fr. rarissime; raritate, s. f., din lat. raritas, (sec. XIX). Rareş, adj., folosit mai ales ca poreclă, azi înv., pare să fi indicat o persoană mică de statură (după Tiktin, o persoană cu pâr puţin).	7067
rariţă (—ţe), s. f. - I. Unealtă mică, folosită mai ales pentru săpat - 2. Constelaţia Orion. -Var. ralifă. Megl. ralijă, larifă,
Bg. ralica (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac,
II,	306; Conev 29), cf. sb., cr., slov. ralica, din ralo, „plug"; fonetism modificat prin analogie cu rar. Numele constelaţiei este de asemenea sl., cf. Miklosich, Lexicon, 783. - Der. rărifă, vb. (a prăşi cu rariţa).	7068
rărunchi (-i), s. m. - I. Rinichi. - 2. Măruntaie. - Var. răruchi, rămmchi.
Lat. *rSiturtcuhts (Puşcariu 1439; REW 7213), cf. sicii, ranuggiu, engad. nirunkel. Fonetic s-a confundat cu rărunchi, s. m. (plantă, Ranunculus pedatus, R. aureus), din lat. rammcidus (Candrea). Cf. rinichi.	7069
răs—. - Prefix care arată că acţiunea unui verb revine la situaţia dinainte (răspopi, răsgindi), se diversifică (răstălmăci) sau se intensifică (răs-puted). Cînd se foloseşte cu repetiţia vb. la forma sa simplă, echivalează cu „o dată şi încă o dată".
Sl. ram- „des-“. în unele cazuri s-a presupus posibilitatea de a reprezenta un lat. re-ex-, care poate n-ar fi necesară, deşi pref. sl. e productiv în rom. Trebuie scris răz- înainte de b şi m, v, ca în sl. Cf. Miklosich, Lexicon, 781; Tiktin; Rosetti,
III,	70. Nu mai menţionăm der. cu repetiţie, care nu au circulaţie independentă şi al căror număr poate creşte nelimitat.	7070
rasă (—se), s. f. - Veşmînt călugăresc. - Mr. rasă.
Mgr. paaov, parţial prin intermediul sl. (sb., cr., rut., pol.) rasa (Miklosich, Fremdw., 121; Cihac, II, 307; Mumu 49; Conev 83; Vasmer, Gr., 127), cf. bg. ras, it., sp. raso. - Der. rasofor, s. m. (călugăr), din ngr. (kwrotpopoţ (Gâldi 246). 7071
rasă (—se), s. f. - Grup biologic; spiţă, soi; castă.
Fr. race.	7072
răsăjdui (-uesc, -it), vb. - A considera, a aprecia.
Sl. rasqditi, rasqzdq (Tiktin). Sec. XVII, înv., împrumut cult.	7073
răsări (—ar, — it), vb. - X. A încolţi, a miji, a creşte (o plantă, părul, coamele). - 2. A ieşi stelele şi luna. - 3. A-şi croi drum, a se arăta. - 4. A se dezvolta, a creşte (despre copii). - 5. A se ivi, a se arăta pe neaşteptate. - 6. A se. trezi speriat. -
7.	A-i trece prin cap. - 8. (Familiar) A se asemăna, a avea asemănare. - Mr. arsar, arsarire; megl. răsar, răsăriri.
Lat. *resalîre (Puşcariu 1440; REW 7540; Densusianu, GS, II, 322), cf. it. risalire, sp. resalir, port. resair. Sensul 8 se explică prin expresia glumeaţă seamănă, dar nu răsare, în care intră în joc cele două sensuri ale lui seamănă „este asemănător'1 şi „a pune sămînţă în pămînt". - Der. răsărit, s. n. (ivirea soarelui; Levant, Est); răsărită, s. f. (înv., apariţia soarelui); răsăritean, adj. (oriental); răsărituri, s. f. (tresărire). - Cf. sări.
7074
răsbi (-besc, -it), vb. - 1. A trece, a traversa, a perfora, a deschide drum. - 2. A ajunge pînă la... - 3. A ajunge la ceva, a-şi croi drum, a răzbate. - 4. A învinge, a răpune. - Var. răzbi.
Sl. răzbiţi „a rupe" (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 154). Din rom. provine săs. resbin. Din contaminarea lui răsbi cu abate a rezultat răsbate.
656
ALEXANDRU CIORĂNESCU
vb. (a pătrunde, a perfora, a traversa; a ajunge pînă, a ajunge la, a parcurge), der. răsbătător, adj. (descurcăreţ).	7075
răsbici (-cesc, -it), vb. - X. A străpunge, a perfora. - 2'. A goli o creangă de soc pentru a face o puşcă. - Yar. răzbici.
Sb. razbuciti (Candrea) în Olt. - Der. răsbici, s. n. (beţigasul cu care se curăţă puşca de soc).
7076
răsboi (-oaie), s. n. - 1. (înv.) Luptă, bătălie, încăierare. - 2. Conflict armat. - Var. război. Mr. arăsboi, megl. răsboi.
Sl. război „homicid", cf. sl. boju „moarte, luptă" (Miklosich,'5/aw. Elem., 42), cf. bg., slov. razboj.
-	Der. răsboi, vb. refl. (a face război, a lupta); răsboinic, adj. (luptător), din sl. razbojniku; răs-boinicie, s. f.' (combativitate, agresivitate); răs-boinicesc (var. răsboiesc), adj. (de război), înv.; răsboitor, adj. (beligerant); resbel, s. n. (război), cuvînt format artificial pe la 1860-70, prin contaminarea lui răsboi, cu lat. bellum (Philippide, Principii, 107).	7077
răsboi (—oaie), s. n. - 1. Unealtă de ţesut. -2. Carul ferăstrăului mecanic. - 3. Parte a ferăstrăului de mînă. - 4. Parte a morii de vînt care ţine coşul. - Var. război. Mr. arizboi,
Bg., sb. '.'razboj „unealtă de ţesut" (Tiktin), probabil cuvînt identic celui anterior. 7078
răsboli (-lese, -it), vb. - A se îmbolnăvi. -Var. războli. ,
Sl. razboleti. înv. Cf. boli.	7079
răscăcăra (-acăr, -at), vb. - A se despărţi, a se desface, mai ' ales picioarele. - Var. răscrăcăna, băscăcăra. Mr. discăcărare.
Din crăcăna „a desface picioarele", cf. bg. raskrak „pas", raskracjavam „a desface" cu pref. răs-,	~	7080
raschetă (-te), s. f. - Răzuitoare.
It. raschietto (Candrea).	7081
răşchia (-iez, -at), vb. - A depăna. - Var. rîşchia, pers. I răşchii.
Bg. rassivam „a descoase, a depăna", de unde şi megl. răşies „a depăna"; forma rom. este rezultatul unei disimilări din *răsşia, ca în cazul lui răşchira. Etimologiile propuse nu par probabile: din lat. *rasclăre (Puşcariu 1441; Tiktin; REW 7072; Candrea); din lat. *resticulăre, din resticula „funie" (Densusianu, GS, II, 320). - Der. răşchitor (var. răşchitoare, rîşchitor), s. n. (u-nealtă de depănat), pe care Pascu, I, 67, o derivă din lat. *re-ex-clăvătdrium.	7082
răşchira (-r, -at), vb. - 1. A se dispersa, a
se dilata, a se întinde. - 2. A se risipi, a se împrăştia. - Var. răschira, răsfira. Mr. drăs-chir(are).
Dintr-un sl. *rassiriti < siriti „a se dilata", cu disimilare consonantică la fel cu răşchia. Der. de la Jir (Tiktin; Candrea) este greoaie semantic (după aceşti autori ar trebui să se pornească de la noţiunea de „destrăma", de unde trecerea spre „dilata") nu este simplă şi nu poate să explice forma răşchira, care este cea mai veche; în schimb, este sigur că var. răsfira se datorează unei contaminări cu fir. Relaţia cu sl. raskriljati „a se întinde", din krilo „aripă" (Cihac, II, 83) este la fel de improbabilă. După Pascu, I, 67, din răschia contaminat cu Jir.	7083
răscoli (-lese, —it), vb. - 1. A scormoni, a scotoci, a răvăşi. - 2. A iscodi, a căuta. - 3. A despărţi oile care aparţin la diferiţi proprietari. -. 4. A (se) răscula, a (se) revolta.
Sl. raskoliti „a despărţi" (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Tiktin; Conev 70), - Der. răscol, s. n. (despărţirea oilor după apartenenţa lor; cuşcă pentru păsări de curte; vas de scos . apa dintr-o ambarcaţie; bară de lemn care uneşte loitrele carului), din sl. raskolu „despărţire";, răscoală, s. f. (rebeliune, răzvrătire, tumult, dezordine), din sl. raskola „schismă", considerîndu-se, schisma drept rebeliune (după Tiktin deverbal de la răscoli)] rascolnic, s. m. (schismatic rus), din rus. ras-kolînik; răscolitor, adj. (agitator, neliniştit). în semantismul lui răscoli pare să fi intervenit o contaminare, uşor de înţeles, cu răscula „a se revolta": răscoală „revoltă" coincide cu răscoală „el se răscoală".	7984
răsfâţa (-ţ, -at), vb. - 1. A alinta, a dezmierda. - 2. A linguşi, a peria. - 3. (Refl.) A se desfăta, a huzuri, a se bucura de ceva.
Origine incertă. Se consideră drept der. de la un lat. *re-€x-faciâre (Puşcariu 1442; REW 3130), sau direct de la fafă (Tiktin; Candrea), cu sensul iniţial de „a mîngîia faţa"; dar această der. nu este posibilă, dacă se are în vedere sensul lui ex-, cf. it. sfacciato. Mai probabil ar fi o var. de la desfăta, care are acelaşi sens, după paralelismul
■	răsface = desface, răspica = despica etc.; pentru rezultatul t > f cf. a înjăfa.
Der. răsfăţ, s: n. (desfătare, plăcere, orgie, desfrâu; alintare); răsjaţătură (var. înv. răsjăfă-ciune); s. f.: (dezmierdare, alint). Din rom. provine săs. resfetsăn.	7085
răsfug (-guri), s. n.- 1. Inflamaţie a ugerului la oi. - 2. Mestecă (Chondrilla juncea). - 3. Dalac (Paris quadrifolia). - Var. răsfulg.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
657
Origine îndoielnică. Tiktin pune în legătură acest cuvînt cu mr. sfulg „fulger", it. sfolgorare „a fulgera". E greu de aflat originea cuvîntului, atîta timp cît boala pe care o indică este nedeterminată (Damă o traduce prin: „ameţeală a oilor"; după Scriban, se crede că este o boală datorată alergării oilor). Nu trebuie eliminată legătura cu fugi. - Der. răsfu(l)gi, vb. (a se îmbolnăvi oile).
7086
răsgîia (-gîi, -at), vb. - A alinta, a răsfăţa.
-	Var. rizgîia, răzgîia.
Bg. razgaljam „a dezmierda" (Puşcariu, RF, II, 171), sb. razgaliti, razgaljivati. Puşcariu presupune o contaminare cu mîngîia.	7087
răşină (-ni), s. f. - Smoală, catran. - Mr. (a)mşină.
Lat. resîna (Puşcariu 1443; REW 7244), cf. alb. rsine (Philippide, II, 652). - Der. răşinos, adj. (cu răşină), a cărui der. directă din lat. resinosus (Puşcariu 1444) este incertă.	7088
răsleţ (-eaţă), adj. - Separat, izolat. - Var. răzleţ.
Sl. razlicî „diferit", bg. razluci „separat" (Cihac, II, 308), cf. sl. razlqciti „a separa". Der. din *răsneţ < rasna (Tiktin; Candrea), este nesigură.
-	Der. răsleţi (var. răslăţi, răslăţa, resleţî), vb. (a separa, a despărţi, a împărţi; a risipi, a răspîndi), ale cărui var. indică o contaminare cu lăţi. 7089
răslog (-gi), s. m. - Scîndură negeluită folosită la îngrădituri. - Var. răzlog.
Sl. razlogti, din razloziti „a desface" (Cihac, II, 308). în Mold.	7090
răsmeriţă (-ţe), s. f. - Rebeliune, răscoală. -Var. răsmiriţă, răzmeriţă.
Sl. razmirica „război" (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 197; Bemeker, II, 61), din sl. rasmirije „vrajbă" < mirii „pace" cf. mir. - Der. răsmeriţi, vb. refl. (înv., a se răscula); răsmericios, adj. (înv., agitat).	7091
rasna, adv. - 1. Aparte, separat, pe cont propriu.
-	2. Cu orice chip, cu orice preţ. - Var. razna.
Sl. razîno (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac,
II, 311). - Der. răsni, vb. (a separa, a despărţi, a izola; a risipi), cf. sl. razniti; rasnă, s. f. (bucată, fărîmă).	7092
rasol (—Iuri), s. n. - X. Un anumit tip de came, came fiartă. - 2. Fel de mîncare de came, de peşte sau de legume fierte. - 3. Mîncare prost gătită, mîncare sau lucru de mîntuială. - Megl. răsol.
Sl. razsolu „saramură" (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 308; Conev 87; Graur, BL, VI, 169), cf. bg., slov. razsol. - Der. rasoli, vb. (a găti prost;
a face un lucru de mîntuială); rasoleală, s. f. (mîncare prost gătită; tencuială).	7093
raşpă (—pe), s. f. - Pilă. - Var. hraşpă. Trans. raşpă(lă)u, raşpoi, raspel, raşpel, raţpil.
Germ. Raspel, parţial prin intermediul sb., slov. raspa (Cihac, II, 525; Borcea 204), cf. mag. răspo, sp. raspa. Ultima var. are şi sensul de „ţuică tare".
-	Der. răspălui, vb. (Trans., a pili).	7094
răspica (-C, -at), vb. - 1. (înv.) A crăpa, a despica. - 2. A separa, a pronunţa desluşit, a silabisi.
De la despica cu schimb de pref. (Puşcariu 524; Tiktin). După părerea puţin sigură a lui Tiktin, sensul 2 ar fi un împrumut făcut din it. spiccare.
-	Der. răspicat, adv. (clar).	7095
răspîndj (-dese, -jt), vb. - I. A împrăştia, a extinde, a risipi. - 2. A propaga, a dezvălui.
-	Mr. arăspindescu, arăspîndire.
Sl. raspqditi (Cihac, II, 255). Der. de la un lat. *re-expandîre < expandere (Pascu, I, 38) este improbabilă. - Der. răspînditor, adj. (care răspîn-deşte, care dezvăluie).	7096
răspîntie (-ii), s. f. - încrucişare. - Var. înv. răspintene.
SI. raspqtije (Cihac, II, 308; Conev 42), cf. sb. rasputje, slov. raspotje, rus. rasputie. - Der. răspîntiaş, s. m. (paznic de drumuri, jandarm).
7097
răspunde (-d, -ns), vb. - X. A contesta, a replica. - 2. A corespunde, a avea aceleaşi deprinderi. - 3. A fi conform cu ceea ce se aşteaptă. - 4. A replica, a riposta. - 5. A fi obligat, a garanta. - 6. A încredinţa, a certifica. - 7. A plăti, a da socoteală. - 8. A privi spre, a fi situat, a comunica. - 9. A trece, a străbate. - Mr. respun(ere), istr. respundesc.
Lat. respondere (Densusianu, Hlr., 147; Puşcariu 1446; REW 7400), cf. rispondere, port. respondre, fr. repondre, sp., port. responder. Prez. sing. are două forme răspund (răspunz), răspunzi, cf. să răspundă (să răspunză). Uz general (ALR, II, 26).
Der. răspuns, s. n. (ripostă, replică; înv., socoteală), din lat. responsum; răspundere, s. f. (responsabilitate); răspunzător, adj. (responsabil); nerăspunzător, adj. (iresponsabil). - Cf. corespunde.	7098
rast (—turi), s. n. - Inflamaţie a splinei.
Sl. răstii (Tiktin), cf. mag. răszt (Cihac, II, 523; Gâldi, Dict., 154), săs. rast (Borcea 204). - Der. răstos, adj. (Trans., bolnav de rast).	7099
răstav (—vuri), s. n. - 1. Distanţa între rin-durile a două culturi. - 2. Cheie, pană de tipar.
658
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Sl. *rastavu, de la rastaviti „a separa", cf. bg. razstav „separare", sb. slav „distanţă între două culturi", pol. rozstaw „amplasare". Sensul 2 se datorează asemănării unei culturi cu o compoziţie de tipar prin felul de dispunere a materialului. Cf. răstalnifă, s. f. (pătuţ, targă), probabil datorită separării tăbliilor, cf. sb. rastavnica „care desparte" (Tiktin).	7100
rastel (-Iuri), s. n. - Suport, întăritură. - Var. răstel.
It. raslello, cf. sp. rastel (Scriban).' Nu este posibilă der. direct din lat. rastellus (Philippide, Principii, 49), cf. Densusianu, Filologie, 448.
7101
răsti (-tesc, -it), vb. refl. - A răcni, a se stropşi, a vorbi dur.
Origine îndoielnică. Pare var. a lui rosti „a vorbi", sau der. directă de la rost „cioc". Pentru evoluţia semantică, cf. sp. enrostrar „a arunca în faţă". Celelalte explicaţii par insuficiente; din sl. resti „a zice" (Cihac, II, 308), soluţie dificilă fonetic; pus în legătură cu rast „splină" (Tiktin); în loc de răpşti (Scriban). - Der. răsteală, s. f. (asprime, mustrare); răstitură, s. f. (asprime).
7102
răstigni (-nesc, -it), vb. - A crucifica.
Sl. rastţgnqti „a sili" (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 368). - Der. răstignitor, s. m. (crucificator); înv., răstignitură, s. f. (crucificare), înv.	7103
răstimp (-puri), s. n. - Perioadă, interval de timp. - Var. răstimp, zăstimp, zăstîmp. ;/
Sl. rastqpu „interval" (Cihac, II, 308; Philippide, Principii, 61; Byhan 333), contaminat cu timp în forma de bază.	7104
răstoci (-cesc, -it), vb. - A devia apele unui rîu.	"
SI. rastecati „a împrăştia", cf. sb. rastociti (Candrea). - Der. răstoacă, s. f. (canal, braţ artificial de rîu; dig, îngrăditură), cf. sl. rastoka (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 414; Conev 40).	7105
răsvală (—Ie), s. f. - Răscoală, rebeliune. -Var. răzvală.
Sl. (bg.) razvala (Tiktin). înv.	7106
răsvedi (—dese, —it), vb. - A desluşi, a clarifica. - Var. răzvedi.
Sb. razviăeti (Candrea).	7107
răsvrăti (-tesc, -it), vb. - A se răscula, a se ridica, a se revolta. - Var. răzvrăti.
Sl. răzvrătiţi „a răvăşi" (Miklosich, Slaw. Elem., 772).- Der. răsvrăti tor, adj. (instigator, incitator).
7108
rată (—te), s. f. - Termen, soroc, parte dintr-o sumă care se plăteşte în mai multe rînduri.
Germ. Rate (Candrea), cf. it rata > ngr. păta (Meyer, Neugr. St., IV, 75).	7109
rată (—te), s. f. - Pasăre înotătoare cu ciocul lat şi turtit. - Mr. rosă.
Sl. (sb., slov. raca, bg. reca, sb. race), cf. alb. rose (> mr.), mag. rece (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 310; Conev 54). Der. din dacă (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, II, 16) sau din alb. (Philippide, II, 730) este improbabilă. - Der. răfoi, s. m. (masculul raţei); răfoi, vb. refl. (a se răsti la cineva, a ridica vocea; a se făli, a face pe); răfoială, s. f. (umflare în pene, lăudăroşenie).
7110
rătăc| (-cesc, -it), vb. - 1. A pierde; a răzleţi. - 2. A greşi drumul, a sie abate din cale. - 3. A înstrăina, a aliena. - 4. A hoinări, a vagabonda.
Origine îndoielnică, dar probabil expresivă, cum
o	arată suf. -ci. Trebuie să ţină de; familia expresivă a lui răcan, cf. rătăcahie. Der. din lat errăScus (Puşcariu 1450; REW 2905; Tiktin; Candrea) sau *errătîcăre (Puşcariu, Dimin., 141) este neconvingătoare. - Der. rătăceală, s. f. (pierdere a drumului); rătăcitor, adj. (hoinar, pribeag).	7111
rătăli (-Iese, -it), vb. refl. - A se retrage. -Var. rătări.	.	■
Germ. retirieren (Mîndrescu 77; Tiktin). în Trans.	7112
rateş (-şe), s. n. - Han, posadă. - Var. ratuţ. Germ. Rathaus, prin intermediul pol. ratusz, rut ratus (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 310). în Mold.	7113
raţiune (—ni), s. f. - Judecată, gîndire.
Lat. rationem (sec. XIX). Este dubletul lui rafie, s. f. (porţie), care se foloseşte doar în matematică cu sensul de .judecată" (media ţi extrema rafie).
-	Der. (din fr., dar adaptate Ia baza lat); rafiona, vb.; raţional, adj.; rafionalism, s. n.; rafionament, s. n. Cf. şi alt dublet, rezon, s. n., din fr. raison, der. rezonabil, adj., din fr. raisonnable. 7114
rătui (-esc, —jt), vb. - (Mold.) A salva.
Pol. ratowac (Tiktin). Sec. XVII, înv. . 7115 rău (rea, pl. rşi, rele), adj. -1. Prost, ham, ticălos. - 2. Vătămător, dăunător, nefolositor, reprobabil, neruşinat - 3. Crud, nedrept,,cîinos.
4.	(Adv.) Nefavorabil, neplăcut - 5. (Adv.) Mult.
-	6. (S. n.) Neajuns, pricină de neplăcere. - 7. (S. n.) Răutate, maliţiozitate. - 8. (S. n.) Prejudiciu,
, stricăciune, violenţă, perturbare. - 9. (S. n.) Boală.
-	Mr. reu, arao, arău, megl. rqu, raită, istr. rewu.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
659
Lat. reus „acuzat" (Puşcariu 1452; Şeineanu, Semasiol., 183; REW 7274; Puşcariu, Dacor., III, 393), cf. vegl. ri, it. rio, prov., cat. reu, sp., port. reo. Formează numeroase expresii şi construcţii, în care indică sensul opus lui bun şi bine.
Der. răutate, s. f. (maliţie; acţiune rea), cf. it. retă, retade; răutăcios, adj. (rău, desfrînat, pervers); înrăutăţi, vb. (a (se) face rău); înrăi, vb. (a face rău, a aţîţa); răufăcător, s. m. (cel care face rău); răuvoitor, adj. (care vrea rău); reavoinţă, s. f. (aversiune, înclinaţie spre rău).	7116
răvac (—curi), s. n. - 1. Miere naturală. - 2. Primul must, care curge fără a zdrobi strugurii. -Var. ravac.
Tc. ravak (Şeineanu, II, 300; Lokotsch 1710), cf. sb. ravak. - Der. răvăci, vb. (a pritoci vinul), probabil cuvînt identic cu a răvăşi, vb. (a pritoci vinul; a descompune, a răscoli, a zăpăci), pentru al cărui semantism cf. cele două sensuri ale sp. trasegar; răvăşeală (var. răvăceală), s. f. (dezordine, zăpăceală).	7117
răvar (—re), s. n. - 1. Masă de stors zerul, scîndură cu jgheab pentru a presa brînză. - 2. Strecurătoare de brînză, vas de lut cu fundul găurit. - 3. Ghiveci de flori. - 4. Bucată de lemn cu crestături pentru presat brînză.
Sb. rovar (Candrea), din sl. rovu „crestătură", cf. răboj, răvaş.	7118
răvaş (-şe), s. n. - 1. (înv.) Recipisă mai ales pentru impozite, care se obişnuiau să se plătească în rate (plata răvaşului). - 2. Scrisoare, bilet, mesaj scris.
Mag. rovâs, înv. ravâs (Lacea, Dacor., V, 401; Gâldi, Dict., 95), din sb., cr., slov., ceh. rovăs „crestătură" (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac II, 319), cf. rofii, răboj, răvar. Ngr. pa$aai „bilet" provine din rom. (Meyer, Neugr. St., II, 78).
7119
raz (—zuri), s. n. - 1. Unealta cioplitorului de piatră. - 2. Răzuitoare.
Sl. razii „tăiş" (Tiktin), cf. sb. raz. S-a contaminat cu a rade „a răzui", schimbînd într-un anumit fel semantismul cuvîntului sl., în aşa fel îneît der. exprimă mai curînd ideea de „a răzui" sau „a nivela" decît cea de „a tăia".
Der. răzui, vb. (a îndepărta un strat; a nivela); răzuitoare, s. f. (unealtă de ras); răzuitură, s. f. (radere); râzătoare, s. f. (unealtă cu care se rade); răzuş, s. n. (daltă, otic, răzuitoare, frînă la războiul de ţesut; sapă); răzuşe, s. f. (Trans., răzuitor); răzălui, vb. (a răzui), din mag. reszelni (Cihac, II, 623; Gâldi, Dict., 154); răzălău (Mold., Banat, răzător).	7120
rază (—ze), s. f. - 1. Fascicul de lumină. - 2. Radiaţie. - 3. Cornul unui astm. - Mr. radză.
Lat radia (Densusianu, Hlr., 130; Puşcariu 1453; REW 6999), cf. alb. reze (Philippide, II,
652), it razza, raggio, prov., fr. rai, cat raig, sp. rayo (salmant raza), port raio. - Der. derăza, vb. (a iradia), cuvînt creat artificial de Alecsandri. Cf. radia, vb., din fr. radier; radios, adj., din fr. radieux; iradia, vb., din fir. irradier, şi toate der. neol. cu radio-. Din rom. provine bg. din Trans. rassa (Miklosich, Bulg., 132).	7121
razachie, s. f. - Varietate de struguri de masă.
Tc. (arab.) razaki (Şeineanu, II, 300; Lokotsch 1715), cf. ngr. pctCcal, alb. rezaki, sb. razaklija.
7122
răzeş (—şi), s. m. - înv., în Mold., ţăran proprietar, boiernaş care aparţinea unei colectivităţi de oameni liberi care nu plăteau impozite şi datorau numai sprijin militar. în 1850 erau cam 50 000. - Var. rezeş, rezaş, răzaş şi der.
Mag. reszes „coproprietar", de la resz „parte" (Cihac, II, 523; Rosetti, BL, IX, 72-9; Rosetti, Melanges, 381-8). Alte explicaţii sînt mai puţin convingătoare: din sl. reza „parte" (Densusianu, GS, IV, 409), care este acelaşi cuvînt mag.; din tc. erzeş „copărtaş Ia un teren" (Philippide, II, 378); din lat radius „hotar'1 (Giuglea, Dacor., I, 496); din pol. rycerz < germ. Ritter „călăreţ" (Nandriş, RF. I, 325-29).
Der. răzeşie, s. f. (proprietate); răzeşesc, adj. (de răzeş); răzeşime, s. f. (mulţime de răzeşi); răzeşi/ă, s. f. (nevastă de răzeş).	7123
răzor (-oare), s. n. - 1. Hotar, hat. - 2. Cărăruie între două ogoare. - 3. Loc arabil, ogor cu formă regulată şi deliminat de cărări. - 4. (înv.) Teren adaptat pentru o moară de apă. - Var. rozor.
Bg., sb. răzor (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 311; Conev 68), din sl. razorati „a ara", cf. ceh. rozor, pol. rozora. Der. din lat. radiolus (Giuglea, Dacor., I, 496) este improbabilă. - Der. răzori, vb. (a face răzor, a despărţi, a separa; a marca).	7124
re—. - Pref. care indică repetarea unei acţiuni verbale.
Fr. re-. Se ataşează atît la cuvintele împrumutate deja cu pref. (reconstitui, din fr. reconstituer), ca şi cuvintelor moştenite (realege „a alege din nou“ < alege). în general, în acest ultim caz, este de asemeni un calc din fr.: reculege „a se concentra" < culege „a aduna", ca fr. recueillir < cueillir. Cum acest pref. se poate ataşa la un număr indefinit de vb., se citează numai cuvintele care merită o menţiune specială.	7125
660
ALEXANDRU CIORĂNESCU
rebegi (-gesc, -it), vb. - A amorţi de frig, a se zgribuli, a se chirci.
Origine incertă. Poate din mag. rebegni „a tremura11 (Tiktin; Candrea). Der. din sl. zţbsti „a îngheţa" (Cihac, II, 3.11) nu este probabilă; cf. Byhan 341. - Der. rebegeală, s. f. (frig). 7126
recăl (—Ie), s. n. - (Trans.) Haină, vestă.
Germ. Rocklein, prin intermediul săs. rdckli (Scriban), mag. rekli (Candrea), cf. sb. rekla.
7127
rece, adj. - Lipsit de căldură, îngheţat. - Var. Mold. race. Mr. (a)raţe, megl. raţi, istr. rqce.
Lat. recens (Densusianu, Hlr., 196; Puşcariu 1454; REW 7109), probabil redus la *reces (Tiktin), cf. it., port. recente, v.fr. roisent, sp. recien. - Der. reci, s. f. pl. (Trans., gelatină de came, galantină); răci, vb. (a face să fie rece; a răcori; a căpăta o răceală, a provoca o răceală); răceală, s. f. (răcoare, frig; indiferenţă; răcire; gripă); răcitoare, s. f. (gheţar, frigider); răcitor, s. n. (frigider); răcilură, s. f. (galantină; hrană rece).
-	Cf. răcoare.	7128
rechie (—ii), s. f. - Rezedă (Reseda lutea).
Origine necunoscută. Cuvînt rar şi îndoielnic, pe care Tiktin îl transcrie rehee.	7129
rechin (-ni), s. m. - Peşte marin răpitor.
Fr. requin.	7130
recrut (-ţi), s. m. - Răcan! - Var. pop. răcut(ă), Trans. răgută.
Fr. recrue, cu finala prin analogie cu recruter. Var. trans., din germ. Rekrut, popular Regrut (Borcea 204). - Der. recruta (var. răcuta), vb. (a deveni recrut).	7131
reculege (—g, -es), vb. refl. - A medita, a se adînci în meditaţie.
Fr. recueillir, adaptat la conjug, lui culege.
7132
redacta (-tez, -at), vb. - A compune, a elabora.
Format după lat. redactum, ca şi contracta după contractum, cf. sp. redactar. Este dubletul lui redija, vb., din fr. rediger. - Der. redactor,s. m.; redacţi(un)e, s. f.	7133
redan (-nuri), s. n. - Zid, lucrare simplă de fortificaţie. - Var. rădan.
Fr. redan.	7134
rediu (—ii), s. n. - Pădurice, crîng. - Var. răd(iu), redie, rediş, rădiac.
Sl. redy „în întuneric" (Tiktin), cf. desiş, sp. /osca. Der. din mag. ret, cf. rit (Scriban) pare mai' puţin sigură.	7135
reduce (-c, -us), vb. - A diminua.
Fr. reduire adaptat la conjug, lui a duce.
7136
refeca (-C, —at), vb. - A coase cu refec, a tivi.
-	Mr. arufec(are).
Origine necunoscută. Der. din sl. (Cihac, n, 311) este cît se poate de improbabilă (Byhan 329). Din lat. refricăre (Puşcariu 1426; REW 7159) sau *orifîcăre < orificium, cf. port. refegar (Candrea, GS, III, 426; Candrea; REW 7159N), sau din lat. *reficcăre „a întări", cf. it.Jiccare (Tiktin) nu sînt convingătoare. - Der. refec, s. n. (cusătură de îmbinare, tiv; ceartă, dojană); refecătură, s. f. ^însăilare, tiv).	7137
refenea (-şle), s. f. - 1. (înv.) Sumă reprezen-tînd contribuţia individuală la o cheltuială comună.
-	2. Petrecere la care invitaţii contribuie în mod egal. - 3. Festin, chef, chiolhan. - Mr. arifine.
Tc. refene (Şeineanu, II, 300), cf. ng. pap ev e;, bg. erfene.	7138
referi (-r, -it), vb. - A raporta. - Var. refera.
Fr. referer. - Der. referat, s. n., din fr. refere; referendar, s. m. (referent; cleric trimis de un patriarh în misiune pe lîngă un domnitor), din mgr. peipEpevxapioţ, şi modem din fr. referendaire; referentă, s. f.,’ din fr. reference; referitor, adj. (care se referă la ceva sau la cineva). 7139
refren (-nuri), s. n. - Cuvînt, vers, strofă care se repetă.	..	.
Fr. refrain.	7140
rege (-gi), s. m. ± Monarh.
Lat. regem (sec. XIX). Bste dubletul lui rigă, s. m. (rege), sec. XVII, înv., din mgr. prr/aţ, cf. mr. rigă, alb. reg, v.sb. riga. - Der. regal, adj., din lat. regalis (sec. XIX); regală, s. f. (cană de bere; ţigară populară în trecut); regalist, s. m. (partizan al regelui), format după fr. royaliste;
■	regalitate, s. f. (monarhie); regat, s. n. (stat guvernat de un rege), var. înv. rigat, de la rigă; regăfean, adj. (din România înainte de unirea din 1918); regent, s. m., din fr. regent; regenfă, s. f., din fr. regence; regenfă, s. f., din fr. regence; regesc, adj. (de rege, regal); regeşte, adv. (ca regii); regină, s. f., din lat. regina (sec. XIX).
7141
regea (-ele), s. f. - 1. Rugăminte, cerere. - 2. Cel care intervine, avocat. - Var. răgea, rigea.
Tc. reca, din arab. riga „speranţă" (Şeineanu, II, 301), cf. ngr. pixţfi;, alb., bg. riga. - Der. regeal (var. rigeal, răgeai), s. m. (demnitar turc, ministru), din tc. rical; regealîc, s. n. (intervenţie). Toate aceste cuvinte sînt înv.	7142
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
661
regiment (-te), s. n. - Unitate armată. - Var. reghiment.
Fr. regiment, var. din germ. Regiment. - Der. regimentar, adj. (al regimentului), din fr. regimen-taire; reimentar, s. m. (înv., comandant de regiment), din pol. regimentarz (Tiktin); înregimenta, vb. (a se înrola, a recruta), din fr. enregimenter.
7143
regulă (—le), s. f. - Normă. - Var. pl. reguli.
Lat. regula (sec. XIX). Este dubletul lui riglă, s. f. (linie), din ngr. ptyXa (Gâldi 246). - Der. regula, vb. (a reglementa; a ordona, a determina; familiar, a pedepsi; Arg., a se copula); regulament, s. n. (normă; Arg., copulaţie); regularisi, vb. (a regulariza; a corecta, a îmbunătăţi, a pedepsi); regulator, s. m., din fr. regulateur; neregulat, adj. (iregular; adv., fără nici o regulă). Răgulă, s. f. (clasă, castă), cuvînt folosit numai de Dosoftei, poate un latinism, înţeles de el ca „ordin". 7144
reiz (—zi), s. m. - Căpitan. - Var. raiz, reis.
Tc. reis (Şeineanu, III, 97), cf. ngr. paiţry;, it. răis. - Comp. reiz-efendi, s. m. (ministru turc de Afaceri Externe). Sec. XVIII, înv.	7145
remf (-11), s. m. - Curcubeţică (Aristolochia clematitis). - Var. renf rimf.
Origine incertă. Ar putea proveni din săs. Rimf (Drăganu, Dacor., V, 371). Legătura cu gr. ponqma, originea dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 221) sau tracică (Philippide, II, 731), cf. alb. rrufe, este îndoielnică.	7146
renghi (-iuri), s. n. - 1. Farsă, bufonadă. - 2. Mişcare greşită, festă. - Var. renchi. Mr. renghia.
Tc (per.) rengy (Şeineanu, II, 301; Lokotsch 1700), cf. ngr. peyxi, sb. renk.	7147
repantir (—ruri), s. n. - Cosiţe, bucle purtate de femei pe faţă.
Fr. repentir „căinţă", cf. it. repentirs. Cuvînt înv. folosit de Negruzzi, lipseşte în dicţionare.
7148
rşpede, adj. - 1. Rapid, iute. - 2. Abrupt, pieziş.
-	3. (Adv.) Curînd, degrabă, rapid. - 4. (S. m.) Insectă, Cicindella campestris. - Var. Mold. răpede. Trans. de V. rapăd. Istr. răpede.
Lat. rapîdus (Puşcariu 1455, REW 7054) cf. it. ratto. Schimbarea finalei trebuie să fie modemă, cf. rapăd (Todoran, Dacor., XI, 128), aşa că ipoteza unui lat. *rapîdis (Puşcariu) nu pare necesară; cf. limpede. Sensul 2 ar putea fi rezultatul unei contaminări cu lat. rîpidus „abrupt", de unde it. ripido şi probabil fr. raide „abrupt", confundat cu raide „rigid" < lat. rigîdus.
Der. repezi, vb. (a arunca, a răspîndi; a alunga, a da afară; a expedia, a trimite repede; a pregăti în grabă; a reproşa, a mustra; refl., a se grăbi; refl., a se năpusti, a tăbărî; refl., a fugi); repezeală, s. f. (repeziciune; mustrare, ceartă); repezit, s. m. (grăbit; agitat); repezitură, s. f. (pornire, impuls); repeziş, s. n. (pantă, povîmiş); repeziciune, s. f. (promptitudine); repejune (var. repegiune), s. f. (Mold., repezeală); repejor (var. repegior), adv. (prompt, în grabă); repega (var. răpăgd), vb. (a aluneca, a cădea), este cu repezi (> repegiune) în aceeaşi relaţie ca putregai cu putrezi > putregiune sau mucegai < mucezi (de la un lat. *rapîcăre, după Puşcariu, Conv. lit., XXXIX, 300; din lat.
*repîcăre < repens, după Giuglea, Dacor., IV, 381; din lat. *repigăre < repere, după Buescu, R. ktudes roum., III, 168; legătura cu mag. repegetni „a se crăpa", sugerată de Scriban, nu e posibilă); rapăg, s. n. (Banat, alunecuş, patinoar); repeguş (var. răpăguş), s. n. (lunecuş; povîmiş); repezină, s. f. (abis, tău, repeziş) cf. Densusianu, Rom., XXXVIII, 73. Din rom. provine săs. repezin, vb.
7149
repeta (-t, -at), vb. - A spune, a produce din nou. - Var. repeţi.
Fr. repeter, var. prin adaptare la pefi. - Der. repetent, s. m. (elev care repetă clasa); repetenfie (var. rară repetenţă), s. f. (situaţia elevului repetent); repetitor, s. m., din fr. repetiteur; repeti-tor(iu), s. n. (sală de studiu în licee); repetifi(un)e, s. f., din fr. repetition.	7150
reporta (—tez, -at), vb. - A transfera, a face un report.
Fr. reporter. Este dubletul lui repurta, vb. (a obţine), din lat. reportare (sec. XIX), cf. fr. remporter. - Der. report, s. n. (sumă anterioară), din fr. report; reportaj, s. n., din fr. reportage; reporter, s. m., din fr. (engl.) reporter; reportericesc, adj. (de reporteri).	7151
reps (-suri), s. n. - Ţesătură de mobilă. - Var. rips.
Fr. reps, var. din germ. Rips. - Der. ripsat, adj. (cu aspect de reps).	7152
resemna (-nez, -at), vb. refl. - A accepta o situaţie defavorabilă. - Var. resigna, rezigna.
Fr. resigner, adaptat la conjug, lui a însemna.
7153
resm (-muri), s. n. - Ceremonial, etichetă. -Var, rezm.
Tc. resm (Tiktin). Sec. XIX, înv.	7154
respect, s. n. - Stimă.
Lat. respectus (sec. XIX). - Der. respecta, vb.,
662
ALEXANDRU CIORĂNESCU
din lat. respectare; respectabil, adj., din fr. res-pectable; respect(u)os, adj., din fr. respeclueiix.
' 7155
respinge (-g, -ns), vb. r i A refuza, a îndepărta, a refula.
It respingere (Tiktin; Candrea) sau mai probabil de la (tm)pinge, cu pref. răs-. Sec. XVIII. -Der. respingător, adj. (dezgustător).	7156
resteu (—eie), s. n. - Cui cu care se închide jugul. - Var. răsteu, restei, restel.
Mag. ereszto „care dă drumul" (Scriban; Gâldi, Dict., 95). Legătura cu sl. rastaviti „a separa", bg. razstav „separare" (Cihac, II, 364; Conev 70) sau cu lat. rastellus (Tiktin) este dubioasă. 7157
reţea (—ele), s. f. - Plasă. - Var. răfea.
Lat. *retella, dim. de la retis (Tiktin, ZRPh., XI, 57; Puşcariu 1456; REW 7255a), cf. it. rezza, abruz. ritedda, fr. reseau. Contaminarea cu mag. rece (Drăganu, Dacor., VII, 191-4) nu pare o ipoteză necesară.	7158
reţetă (—te), s. f. - Formulă, prescripţie medicală.
It ricetta, prin mijlocirea ngr. peroETta (Tiktin).
7159
retevei (—eie), s. n. - Par, resteu, scurtătură.
Origine necunoscută. Etimonul sl. (Cihac, II,
311)	pâre dubios. După Bogrea, Dacor., I, 271, din mag. retesz-fej, cf. retez. Ar putea fi în loc de *restevei, dim. de la resteu, dar der. nu pare normală.	7160
retez (—zuri), s. n. - 1. închizătoare primitivă de lemn. 2. Titirez la moaiă. - Var. ratez.
Sl. retţzi „lanţ" (Cihac, II, 312; Byhari 240), cf. slov., rut. retjaz, pol. rzeciqdz, mag. retesz. în Mold.	7161
reteza (—Z, —at), vb. - 1. A scurta, a tăia, a tranşa. - 2. A curăţa stupul. - Var. răteza.
Origine îndoielnică. Nici una din multele ipoteze prezentate hu este acceptabilă. Din sl. rezati „a scurta" (Cihac, II, 310) nu este posibil din punct de vedere fonetc; din sl. otrezati (Creţu 362; Weigand, BA, II, 258; Pascu, Beitrăge, 12) nu este mai simplu. Din lat. *recaediăre < caedere (Puşcariu, Conv. lit., XXXIX, 305; Puşcariu 1457; REW 7106; Puşcariu, Dacor., I, 325; Rosetti, I, 171) nu are nici o probabilitate, cf. Tiktin; lat. *recidiăre < recidere (Giuglea, Dacor., II, 221) prezintă aceeaşi problemă fonetică, care pare insolubilă. Alţii au pornit de la lat *retundiâre, cf. fr. rogner (Candrea, GS, III, 227; Candrea); din lat *retizăre „a tăia crengile care atîmă deasupra apei", de la retae (Graur, BL, IV, 110);
din gr. capexi^w „a alege" (Scriban), a cărui explicaţie semantică pare deficientă; din sl. retţzu „zăvor“ (Conev 80); toate acesţe ipoteze sînt neverosimile. Explicaţia lui P. Papahagi, Dunărea,
IV,	122-4 (Lozovan 250) nu este accesibilă.
în cercetarea originii acestui cuvînt, trebuie să se ţină seamă de sensul lui foarte special, acela de „a tăia potrivind" sau „a tăia alegînd", cum se face de exemplu la tăierea părului, la curăţirea unui copac etc. Dacă se ia în consideraţie această nuanţă, ne putem gîndi că nu este decît o var. a lui *neteza, din lat *nitidiâre „a curăţa nivelînd"; cf. netezi, care este un der. interior, pornind de la neted. Schimbarea iniţialei nu este clară; dar coincide cu cea de la rîncheza > nincheza.
Der. retez, s. n. (tăiş, custură; diametru); retezătură, s. f. (tăiere, tăietură; unealtă de marcat vitele). ,	7162
retor (-ri), s. m. - Orator. - Var. înv. ritor.
Fr. rheteur, şi anterior (sec. XVIII, cf. Gâldi 246), din ngr. prjrtflp. - Der. retoric, adj.; retorică, ş. din fr.; ritos, adv. (clar, deschis), din ngr. prixffiţ (Cihac, II, 693; Gâldi 246); ritoricesc, adj. (înv., retoric); ritorie, s. f. (înv., retorică, discurs).
7163
reuş| (—şese, —|t), vb. - A izbuti, a izbîndi, a avea succes.
Fr. reussir combinat cu it. riuscire. - Der. reuşită, s. f., din fr. reussite; nereuşită, s. f. (insucces).	7164
revelion (—oane), s. n. - Noaptea de ajun al Anului Nou.
‘ Fr. reveillon.	7165
reveni (-nesc, -it), vb. - 1. A se macera, a se înmuia, a ftămînta. - 2. A se jilăvi, a se umezi.
Var. răveni.
Mag. revedni „a putrezi", de la rev „putreziciune" (Cihac, II, 623). După Tiktin şi Candrea, ar trebui să se pornească de la reavăn, care ar indica umezeala pămîntului şi ar proveni din sl. ravinu „plan, neted". Dar, pe lîngă dificultatea semantică, sensul de „putreziciune" este sigur în cuvîntul rom., cf. Coresi: mirul are oarece tărie şi usucă şi răveneala trupului suge-o.,
Der. reavăn (var. ravăn, reven), adj. (umed), mai curînd decît de la vb., poate direct din mag. (cf. şi sb. ravenica „scurgere a unei mlaştini într-un rîu“); reveneală (var. răveneală), s. f. (umezeală, briză, răcoare).	7166
revent, s. m. - Rubarbă (Rheum officinale, Rheum palmatum). - Var. ravent, ravend. Mr. răvente.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
663
Tc. ravend (Şeineanu, II, 300; Lokotsch 1711; Ronzevalle 94), cf. ngr. pafievn, bg., sb., rus. revent.	7167
reverşnd (—dă), adj. - Demn de respect
Lat reverendus (sec. XIX). - Der. reverendă, s. f. (sutană, anteriu; redingotă), din germ. Reverende, cf. pol. rewerenda (Tiktin); reverenţă, s. f., din fr. reverence.	7168
revistă (—te), s. f. - 1. Publicaţie periodică. -
2.	Spectacol de varietăţi.
It rivista.	7169
revoltă (—te), s. f. - Rebeliune, răscoală.
Fr. revolte. - Der. revolta, vb., din fr. revolter; revoltant, adj., s. m., din fr. revoltam; revoltător, adj. (care provoacă indignare).	7170
rezema (-eazem, -at), vb. - 1. A se sprijini, a fi susţinut. - 2. A (se) asigura, a se propti, a se fixa. - 3. A se odihni, a sta comod. - 4. (Refl.) A se baza, a se bizui. - Var. răzema, răzima, rezăma şi der.
Gr. (xţoo|iat, perf. dppîţwfioa „a se baza, a se propti, a se întări", din fxţ(t>jia „înrădăcinare", cf. gr. iscunţonoa „a sprijini". Se poate presupune un intermediar lat. vulgar *rhizomăre. Celelalte explicaţii par insuficiente: din sl. (Cihac, II, 310); din lat. rădica (Puşcariu, Conv. lit., 1904, 260; Philippide, II, 730; alb. redzim „prăpastie" provine mai curînd, ca şi mr., din acelaşi ngr. fki/0|ia „poală de munte"); din lat remedium „întărire", remediâre „a întări" (Scriban, Arhiva, 1925, 532; Giuglea, Dacor., II, 643-5; REW 7194).
Der. reazem, s. n. (sprijin, susţinere; proptea; toiag; bază); rezemătoare, s. f. (parapet, grilaj, pervaz); rezemătură, s. f. (înv., bază, fundament).
7171
rezil (—Iuri), s. n. - Fileu pentru păr. - Var. rizil.
Fr. resille (Candrea).	7172
rîcă, s. f. - Ceartă, dispută.
Sl. ryfdt (Conev 94). - Der. ricîi (var. răcăî), vb. (înv., a răcni, a urla), din sl. rykati (Tiktin).
7173
ricav (—vuri), s. n. - Carton special pentru căptuşit cotoarele cărţilor legate.
Germ. Riicken „spinare".	7174
rîcîi (—i, — it), vb. - A scormoni, a roade. -Var. ricălui.
Origine expresivă, cf. sl. rkati „a sforăi" (după Scriban, sl. ar fi etimon pentru rom.), gr. puxapiţto „a răzui", fr. racler „a roade". Der. din sl. ryti, ryjq „a scormoni" (Cihac, II, 312), nu pare
posibilă. - Der. ricîit (var. rîcîitură, rîcîială), s. n. (răzuială).	7175
rîde (-d, -îs), vb. - 1. A-şi manifesta veselia prin mişcarea feţei şi a gurii. - 2. A se distra, a face haz. - 3. (Cu prep. de) A-şi bate joc, a lua în rîs. - 4. (Cu de şi pron. îţi) A viola, a silui o femeie. - Mr. arîd(ere), arîţu, arîs, megl. rqd, rqţ, rqs, istr. ărdu, ărs.
Lat. fîdere (Densusianu, Hlr., 147; Puşcariu 1459; REW 7302), cf. it ridere, prov., fr. rire, sp. reir, port rir. - Cf. rîs.
Der. rîzător, adj. (vesel, rîzăreţ), formaţie literară după fr. riant; surîde, vb. după fr. sourire; deridere, s. f., traducere a fr. derision, dubletul lui deriziune, s. f. (zeflemea), der. derizoriu, adj., din fr. derisoire; surizător, adj., după fr. souriant.
7176
ridica (—C, — at), vb. - 1. A înălţa, a pune un lucru mai sus. - 2. A pune în poziţie dreaptă. -
3.	A construi, a edifica. - 4. A creşte, a forma, a educa. - 5. A duce, a transporta. - 6. A trasa un plan. - 7. A înlătura, a suprima. - 8. A recruta, a înrola. - 9. A răscula. - 10. (Refl.) A se înălţa. -11. (Refl.) A se restabili, a se însănătoşi. - 12. (Refl.) A pleca, a ieşi. - 13. (Refl.) A se mări, a creşte. - 14. (Refl.) A prospera, a ajunge bogat.
-	15. (Refl.) A surveni o intemperie. - 16. (înv.) A declara război, a face război. - Var. rădica, ridica, ar(i)dica. Megl. rădic, ardic(ari).
Lat. ridicare „a lega via", cuvînt citat de Du Cange, de la ridica „arac" (Meyer-Lubke, ZRPh..
XIX,	574; REW 7303), cf. sp. rodrigon (Coromi-nas, IV, 49). Pentru a înţelege evoluţia semantică trebuie să se ţină cont de condiţiile de cultivare a viei specifice în România. Fiecare butuc trebuie să aibă un par care-i serveşte de arac. Butucii se aplecă în jos şi se acoperă cu un strat de pămînt iama, pentru a-i apăra de frig; iar primăvara se ridică iar pe araci - de unde confuzia dintre ideea de „a arăci" cu cea de „a ridica". Der. de la un lat erădîcăre „a smulge cu rădăcini" (Tiktin; Candrea; Graur, BL, V, 111), de Ia *rigîdicăre < rigîdus (Puşcariu, în memoria lui V. Pîrvan, Bucureşti, 1934, 291-95 şi Dacor., VII, 477) sau din lat *adrecticăre (Cihac, I, 83) pare puţin convingătoare.
Der. ridicat, s. n. (acţiunea de a ridica, ridicare; înv., ieşire, plecare); ridicată, s. f. (angro); ridicătură. s. f. (înălţime; înv., înălţare în rang; înv., plecare); ridicător, adj. (care ridică). - Din rom. provin slov. redikat', redikovat’, ceh. ogradi-kavat, pol. redikac „a pleca" (Candrea, Elemente,
402).	7177
664
ALEXANDRU CIORĂNESCU
ridiche (-chi), s. f. - Plantă (Raphanus sati-vus). - Var. rădiche.
Lat. radîcula „radiculă" (Puşcariu 1425; Tiktin), cf. it. radicchio > ngr. paSwi „un tip de buriană" >, tc. radikia, alb. radhikje „cicoare". Der. din ngr. (Candrea) sau din sl. ruduky „lăptucă" (Miklosich, Lexicon, 808), este, mai puţin probabilă. - Der. ridichioară, s. f. (cerenţel, Geum urbanum).	7178
rif (-fi), s. m. - (Mold.) Măsură de lungime înv., egală cu 777 mm.
Tc. rif (Tiktin).	7179
rîgîi (-i, -it), vb. - A scoate un zgomot caracteristic, provocat de gazele din stomac.
Sl. rygali (Miklosich, Slaw. Elem., 43;'Cihac, II, 312; Conev 92), cf. sb., cr., slov. rigaii, rus. rygnati. - Der. rîgîil, s. n. (eructaţie); rîgîială, s. f. (eructaţie). Din rom. provine ngr. pouyxatţco (Meyer, Neugr. St., 78; Mumu, Lehnw., 39).
7180
rîie, s. f. - Scabie. - Mr. răhe, (a)rîne, megl. rână.
Lat. aranea (Diez, I, 356; : Meyer-Liibke, ZRPh., VIII, 215; Densusianu, Hlr., 186; Puşcariu 1460; REW 593), lat. *aronea > it. rogna, prov., port. ronha, fr. rogne, sp. rona (gal. rana). - Der. rîia, vb. (a căpăta rîie); rîios (mr. arinos, arănos), adj. (cu rîie; încrezut şi calic).	7181
rîjnică (-ce), s. f. - Plantă de pădure cu flori mici albe (Cardamine impatiens). ..
Origine îndoielnică. Poate are legătură cu sb. năica, rizinica „trandafir, margaretă". 7182 rîjniţă (-ţe), s. f. - l. Moară mică în general acţionată de un cal pentru a măcina grîu, porumb, sau sare. - 2. Maşină mică de mînă pentru rîşnit boabe. - 3. Piuliţă, pisălog. - 4. (Arg.) Ceas. - 5. (Arg.) Stomac, pipotă. - 6. (Arg.) Maşinărie. -Var. rtşniţă.
Sl. zrîiny „moară" (Giuglea, Dacor., V, 769-71), probabil prin intermediul unui dim. zrunica, cu metateză, cf. sl. zrunuvinica „roată de moară" (Cihac, II, 309). Der. din. sl. rqcinica „mîner" din rqka „mîna" (Tiktin), pare mai dificilă semantic. - Der. rijni (var. rişni), vb. (a măcina); rîjnifar, s. m. (vînzător de rîşniţe de cafea). 7183
Rîm, s. m. - Roma. - Var. Rim.
Sl. Rimu, din v.germ. Ruma, Roma (Miklosich, Fremdw., 122). Sec. XVI-XVII, înv. - Der. rimlean, s. m. (roman), din sl. rymljaninu; rimle-nesc, adj. (roman), cf. Miklosich, Slaw. Elem., 42.
7184
rîma (—m, -at), vb. - 1. (Despre porci) A
scurma pămîntul cu ritul. - 2. A scurma. - Mr. răm(are) arim(are), megl. rqm, rămari.
Lat. rimăre (Puşcariu 1461; REW 7320; Paul Remy, Rom., LXXVI, 374-83), cf. tosc. rumare, prov., cat., sp. riniar, v.fr. rimee „crăpătură, spărtură", alb. remofi (Philippide, II, 652). Legătura cu curma şi dărima este dubioasă/ - Der. rimălor, s. m. (porc, dobitoc); rimătură, s. f. (scurmătură; loc de rimat). Rîmă, s. f. (vierme care trăieşte în pămînt), care se consideră în general drept deverbal de la a rima (Tiktin; REW 7320; Candrea), este mai curînd gr. po|ioţ „vierme, rimă", fără îndoială apropiat formal verbului. Cf. şi REW 1434.	\	7185
rîmnic (-ce), s. n. - Iaz, heleşteu. .,.
Sl. rybîniku „loc de.pescuit" (Tiktin; Conev 41).
-	7186
rînă (—ne), s. f. - 1. Coastă, latură, şold. - 2. Flanc, parte. - Var. Mold. rilă.
, Pro.labil lat. ren (Philippide, Principii, 147; Puş;ariu, ZRPh., XXVIII, 685; Puşcariu 1462; S. Pop, Dacor., VI, 394; Byck-Graur 41; Candrea), cf. it., sp. rene, fr. rein, port. rim. Celelalte ipoteze sînt insuficiente: din sl. runo „piele de miel" (Cihac, II, 312, care face din rilă un cuvînt separat, der. din pol. rynna „canal", cf. Conev 60); din lat. *olana „cot", cf. alb. Ijere (Giuglea, Dacor., III, 562-67); din gr. (&r|vfj, lat. ulna (Giuglea, Dacor., XI, 106).	.	7187
rîncă, s. f. - Inel, cerc, postoroncă, gînj.
Sl. rqka „mînă", (Cihac, II, 278). Cf. rîncaci. Este dubletul lui rochinţă, s. f. (sprijinul loitrei), în Trans., prin intermediul mag. rakonca (Scriban). - Cf. răcodelie, rucaviţă.	7188
rîncaci, adj. - (Banat, Olt.) Cu un singur testicul. - Var. rinc(ău), rîncaş. Mr. arungaf, megl. răncaci, runcaci.	"
Sl. rqka „mînă". Li se spune animalelor cu-un singur testicul, în urma unei castrări incomplete; şi cum aceasta se făcea printr-o operaţie de tăiere foarte grea, rîncă (v. aici), este uşor ca animalul prost castrat să fie numit rîncaci sau rîncaş (Tiktin). Celelalte explicaţii nu sînt suficiente: din lat. *reriîcus < rSn, cf. sp. rengo (Puşcariu 1463; Puşcariu, Lat. ti; REW 7290a); în loc de *mîrcaci, din sl. mrkati sţ „a se împerechea" (Miklosich, Slaw. Elem., 30, Cihac, II, 187); din germ. Ranke „penis" (Puşcariu, Dacor., II, 604; REW 7044); din lat. rămex „hernie" cu suf. -aci (Giuglea, Dacor., III, 786; cf.. contra REW 7209a); din lat. rămicosus „bolnav de hernie" (Candrea; Scriban); din lat. runcăre (Rusu, Dacor.. XI, 218); din sl. rqkavu „ciung" (Tailliez, Cah. S. Puşcariu, II,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
665
201). Rut ryngac trebuie să provină din rom. (Candrea, Elemente, 409).	7189
rîncăj (-ăesc, -it), vb. - A mugi, a boncălui.
-	Var. rincălui.
Sl.,	cf. sb. rakati „a mugi“. Der. de Ia rincău, rincaci (Candrea) este improbabilă. Var. a fost tratată expresiv, cf. boncălui.	7190
rînced (-dă), adj. - Stricat, alterat.
Lat. rancîdus (Puşcariu 1464; REW 7040), cf. sicii, răncitu, calabr. grăncitu, logud. rankidu, fr., cat. rance, sp., port. rancio. Cuvînt puţin folosit în Mold., Bucov., Basar. (ALR, II, 19). - Der. rîncezi, vb. (a deveni rînced); rîncezeală, s. f. (gust rînced; Trans., slănină).	7191
rîncheza (-z, -at), vb. - A necheza.
Creaţie expresivă, cf. gr. (xryxtţu, pOY%a/Uţw, „a sforăi", lat. rhonchăre, sp. roncar, sl. rqkati, „a mugi“, rîizati „a necheza"; pentru formă, cf. corchezi, glogozi. Der. din gr. (Cihac, II, 693; Puşcariu, Conv. lit., XLVI, 142; Diculescu, Elementele, 458; Rohlfs, EWUG, 1870; REW 7293; Rosetti, II, 68), direct sau prin intermediul unui lat. *rhonchizăre, este mai puţin probabilă. Datorită efectului unei asimilări s-a obţinut var. nincheza, vb. (a necheza), şi apoi, prin disimilare necheza (mr. nicl'ezare), vb., care s-ar putea explica şi prin valoarea expresivă a lui ne-, cf. năvîrlie.
Der. nechez (var. nechezat, nechezătură, rîn-chezat, rînchezătură), s. f. (acţiunea de a necheza şi rezultatul ei). Der. lui necheza pornind de la lat. *hinnitulăre (Puşcariu, Conv. lit., XLVI, 141) nu pare convingătoare. Din rom. provine mag. nyekezsil (Edeispacher 20).	7192
rînd (-duri), s. n. - 1. Şir, linie. - 2. Serie, grup. - 3. Ordine, în şir, dată. - 4. Ordine, clasă, categorie. - 5. Plebe, devălmăşie. - 6. Regulă, normă, jalon. - 7. Menstruaţie. - 8. Temperament, tip. - 9. Pereche, serie de obiecte care formează un tot. - 10. Linie, şir de cuvinte. - 11. Strat. -De rînd, comun, vulgar. - De-a rîndul, în şir. Pe rînd, în ordine.
Sl. rşdit „ordine" (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 313; Byhan 329), cf. bg., alb. red. ngr. âpâ&a „rang“, mag. rend „ordine". - Der. rîndui, vb. (a ordona; a determina, a stabili; a destina, a numi), din sl. rţditi, cf. orindui; rindaş, s. m. (tînăr, argat pentru treburile cele mai umile); rînduitor, s. m. (ordonator, organizator); rîndului, vb. (Maram., a ordona), din mag. rendelni (Candrea); rînduială, s. f. (ordine; aşezare, stabiliment; normă, regulă; ritual, ceremonial); neorînduială, s. f. (dezordine).	7193
rindea (-ele), s. f. - Făţuitor, gealău. - Var. Mold. rindea. Mr. rendă.
Tc. (per.) rende (Şeineanu, II, 301; Lokotsch 1699); cf. alb. rende, bg. rende, sb. erende. - Der. rîndui (var. rîndui), vb. (a făţui cu rindeaua).
7194
rîndunea (—ele), s. f. - Pasăre călătoare (Hirundo rustica). - Var. rindunică, rînduniţă, rîndurea, rîndurică. Mr. (a)lîndură, (a)rîndură, lindunişe.
Lat. hirundinem, de la forma dim. *hirundinella (Diez, I, 357; Pascu, I, 32; Philippide, II, 659; REW 4146), cf. it. rondinella, fr. hirondellţ; pentru pierderea lui hi- în dialectele din S, cf. S. Pieri, Arch. Rom., XII, 157. Ipoteza din lat. *harundula (Candrea, âlements, 43; Puşcariu 1465) nu pare necesară. în uzul actual, este un hibrid morfologic, deşi se obişnuieşte folosirea sing. rindunică (care înlocuieşte tot mai mult pe rindunea) alături de pl. rîndunele.
Der. rindunică, s. f. (ultima din cele cinci pînze de catarg; furcuţă la cai); rîndunel, adj. (agil, rapid).	7195
ringlă (—le), s. f. - Zăvor, cheie de tipar.
Germ. Ringel „brăţară, inel“.	7196
ringlotă (—te), s. f. - Varietate de prune. -Var. renglotă.
Fr. reine-Claude.	7197
rîni (-nesc, —it), vb. - A curăţa, a înlătura gunoiul sau resturile de la construcţii. - Mr. amescu, arnire, megl. rines.
Bg. rină (Cihac, II, 305; Tiktin; Conev 73), din sl. rynqti.	7198
rinichi (-i), s. m. Organ care excretează urina.
-	Mr. amicl’u.
Lat. renîculus (Puşcariu 1466; REW7029), dim. al lui rin, cf. rărunchi. Circulă în Munt. şi Dobr. (ALR, I, 48), în celelalte regiuni este înlocuit de rărunchi.	7199
rînji (-jesc, -it), vb. - 1. A-şi arăta dinţii. -
2.	A avea un rîs sardonic. - Megl. rănges, răngiri.
Bg. rămză, din sl. rţgnqti (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 313; Byhan 329; Conev 56; cf. Densusianu, Hlr., 258, 269). Der. din lat. ringere (Koerting 8091) nu este posibilă. - Der. rînjet (var. rînjit, rînjitură), s. f. (rictus); rînjeală, s. f. (rictus); rînjitor, adj. (crispat).	7200
rînjj (-jesc, -jt), vb. - A dispreţui.
Sl. rţgati (Tiktin). Sec. XVI, înv. - Der. rînjitor, s. m. (înv., dispreţuitor).	7201
rîntaş (—şuri), s. n. - Sos făcut cu făină prăjită în grăsime.
666
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Mag. răntăs (Cihac, II, 522; Philippide, Principii, 64; Gâldi, Dict., 154).	7202
rînză (-ze), s. f. - X. Ament, mîţişor, mugur etc. - 2. (Bucov.) Franjuri care ornează punga de tutun. - 3. Pipotă. - 4. Cheag. - 5. Stomac în general. - Var. Olt, Trans. rinsă (sensul 1). Mr. arinză.
Cuvînt foarte discutat, la care se consideră în general că sensurile 1 şi 2 reprezintă un cuvînt diferit de celelalte sensuri. Această separare este puţin convingătoare; cel mai probabil ar fi să se pornească 'de la un cuvînt de bază-care să reprezinte ideea de „ciucure", aplicabilă în acelaşi timp la mîţişor şi la pipotă, cf. fr. glande „glandă" din gland „ciucure, franj". Aşa fiind, pare că trebuie să se pornească de la sl. rţsa „mîţişor, mugure" (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 313; Philippide, Principii, 159; Rosetti, III, 92; Conev 89; origine admisă pentru primele sensuri ale cuvîntului de Tiktin şi Candrea; combătută pentru cele din urmă de Petrovici, Dacor., X, 144), cf. bg. resa „ament", sb. resa „ament; ciucure; omuşor", pol. rzţsa „spic". Explicaţia semantică pare evidentă, căci pipota seamănă cu un ciucure. Fonetismul este mai dificil de explicat, deoarece rezultatul normal rinsă, ar fi trebuit să se păstreze în general; e posibil să fi intervenit o analogie cu cuvintele compuse cu suf. -ză (cf. cinteză, pupăză, coacăză) sau terminate în -ză {barză, brînză, pînză), sau să fie datorat unei alte circumstanţe pe care o ignorăm, ca în ovăs > ovăz. Cîntărind îndoielile, această soluţie pare preferabilă celei care se bazează pe alb. rehdes „cheag" (Pascu, II, 216; Philippide, II, 731; Capidan, Raporturile, 516; Rosetti, II, 121), pentru că drumul de la „cheag" la „pipotă" este mai greu de explicat decît cel de la „ament" la „pipotă" şi la „cheag"; fiindcă nu ştim originea cuvîntului alb.; şi fiindcă soluţia nu pare posibilă fonetic, decît pe baza derivării *rende-ze > *rendze, care pare forţată. Giuglea, Dacor., II, 643, propune soluţia unui alb. rra-ni „cheag", cu suf. -ză, care nu este nici mai simplă nici mai logică.
Der. rinzişoară, s. f. (untişor, Ranunculus pedatus, R. aureus; cretuşcă, Spiraea ulmaria), probabil datorită formei florilor; rinzos, adj. (arţăgos, ticălos). Din rom. provine rut. ryndza, rynd(z)ja, (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 409), pol. ryndza.	7203
riolţ, s. m. - Reliefare, strălucire.
It. rialzo, probabil prin intermediar germ. şi rus. Nu sîntem siguri de glosare, fiindcă acest cuvînt nu apare în nici un dicţionar. Se foloseşte în Mold., cf. Iorga; înaintea oglinzii de riolţ. 7204
rip (-puri), s. n. - (Olt., Banat) Jeg, murdărie.
Ngr. punoq (Scriban). - Der.ripos, adj. (murdar, soios). Cf. răpănos.	7205
rîpă (-pe), s. f. - Abis, prăpastie, hău. - Var. Trans. de S ripă. Mr. aripă, megl. rqpă, istr. ărpţ.
Lat rîpa (Puşcariu 1467; REW 7328), cf. alb. rip (Philippide, II, 652), v.it. ţipa, prov., cat,.sp., port. riba, fr. rive. - Der. ripos (var. rîpănos), adj. (plin de rîpe, abrupt). Din rom. provine rut rypa (Miklosich, Wander., 19; Candrea, Elemente, 404).	7206
ripidă (-de), s. f. - Paravan sau apărătoare, obiect de cult cu care se protejează preotul.
Mgr. puuStov, în parte prin intermediul sl. ripida (Miklosich, Fremdw., 123; Vasmer, Gr., 128).	7207
rîs (—sete), s. n. - 1. Acţiunea de a rîde. - 2. Bătaie de joc, zeflemea. - Mr. aris.
Lat. risus (Puşcariu 1462; REW 7336), cf. it riso, prov., fr., cat ris, sp., port riso. Pl. este un hibrid morfologic, luat de la rîset, s. n., cf. Puşcariu, Lr., 22. - Cf. rîde. - Der. suris, s. n., după fr. sourire.	7208
rîs (—şi), s. m. - Linx (Felix lynx).
Sl. rysT (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 314; Conev 56), cf. sb., cr., slov. ris, ceh. rys, pol. rys.	7209
risc (—curi), s. n. - Pericol posibil.
Fr. tisque. Este dubletul lui rizic, s. n. (primejdie), din ngr. ptţuco „soartă", şi acesta din it risico, var. a lui rischio. - Der. risca, vb. (a merge la risc). - Cf. rişcă.	7210
rişcă, s. f. - Joc de cap sau pajură cu o monedă.
Origine îndoielnică. Scriban indică rus. aresok, gea areska „nucă", care nu pare convingător. Poate în loc de *crijcă, din sl. krm, sb. kriz, „cruce"; sau mai probabil, în Ioc de *rizică > *rijcă, cu sensul de ,joc de noroc", cf. rizic.
7211
rişcaşă, s. f. - (Trans.) Orez.
Mag. rizskâsa (Gâldi, Dict., 154).	‘	7212
rîşcov (-vi), s. m. - CiUpercă comestibilă (Agaricus deliciosus, Lactarius volemus). - Var. rîşcovel, roşcov(an).
Sl. ryzdî „roşcat" (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 314), dar lipseşte etimonul apropiat; cf. rut ryzok (Candrea), rus. ryzik (Tiktin). - Der. roşcovan, adj. (bălai, cu ten roşcat), contaminare dintre rîj-cov şi roşu.	7213
risipi (-pese, —it), vb. - 1. A dispersa, a împrăştia. - 2. A izgoni, a fugări. - 3. A cheltui,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
667
a toca. - 4. A face praf, a distruge. - 5. A irosi, a prăpădi. - Var. risipi, răsipi.
Sl. rasypali (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac,
II,	213; Conev 79). Der. risip, s. n. (înv., ruină); risipă, s. f. (ruină; stricăciune, desfacere; dezordine; prăpăd); risipitor, adj. (cheltuitor, distrugător). Din rom. provin ucr. prisipati (Bogaci), săs. rissipin.	7214
ristic (-curi), s. n. - 1. Antimoniu. - 2. Tăciune, vopsea neagră, folosită în trecut ca fard.
-	Var. înv. răstic, ristic.
Tc. rastyk (Şeineanu, II, 301), cf. ngr. pacmxi, sb. rastok. Legătură cu sl. chvrastu (Conev 49) este îndoielnică.	7215
rit (-turi), s. n. - Botul porcului.
Sl. rutu „bot" (Cihac, II, 314; Conev 89). Este dubletul lui rit, s. n. (Trans., fînaţ, păşune), care se consideră der. din mag. ret, din aceeaşi rădăcină sl. (Gâldi, Dict., 153), dar care poate proveni şi direct din sl., cf. bg. răt „colină", slov. rot „păşune pe o colină", şi în plus are dublul sens al lui bot.
-	Der. ritan (var. rătan), s. m. (grosolan, necioplit), cf. botos; ritos, adj. (insolent, obraznic7216
rîu (—uri), s. n. - 1. Apă curgătoare mare. - 2. Feston, broderie, cusătură verticală. - Mr. ariu, megl. rou.
Lat rivus, ritis, (Puşcariu 1469; REW 7341; Bărbulescu, Arhiva, XXXVII, 245); cf. it., sp., port rio (logud. riu, campan. arriu), prov., cat. riu. - Der. rîurean, adj. (riveran); riura, vb. (a undui; a coase rîuri); riuri, vb. (a undui, a curge, a forma un rîu); înriuri, vb. (a influenţa, a avea influenţă), format prin traducerea fr. injluer, cf. germ. Einfluss.	7217
rîvnă (—ne), s. f. - 1. Pasiune, ardoare. - 2. Ambiţie, pretenţie. - 3. Zel, osîrdie. - Var. rimnă, înv. rihnă.
Sl. rivinije, rivîni (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 315; Conev 100). - Der. rivnaci, adj. (zelos, harnic); rîvni (var. rimni, înv. revni. răhni), vb. (a dori, a năzui, a aspira); rîvnitor (var. rîmnitor), adj. (doritor, avid, zelos).	7218
rîză (—Ze), s. f. - Cîrpă, zdreanţă.
Sl. riza „îmbrăcăminte" (Cihac, II, 315), cf. sb., cr., rus. riza „îmbrăcăminte", bg. riz „cămaşă", alb. rize „batistă, cîrpă". în Trans. - Der. rîzos, adj. (zdrenţăros).	7220
riza-pazar, s. m. - Piaţă liberă.
Tc. riza „acord", pazar „comerţ" (Tiktin). Sec. XVII, înv.	7221
rizeafcă (—efce), s. f. - Varietate de scrumbie (Alosa Nordmanni).
Origine incertă. După Scriban, din rus. rjezvjak „viu".	7222
rizilic (—curi), s. n. - Batjocură, rîs.
Tc. rezillik (Şeineanu, II, 302; Lokotsch 1681).
7223
roade (—od, —OS), vb. - A rupe cu dinţii, pentru a mînca. - Mr. arod, aroş, aroadere, megl. rod, roş, rqdiri.
Lat. rodere, (Puşcariu 1471; REW 7358), cf. it. rodere, prov. roire, v.fr. rotire, sp., port. roer. -Der. ros, adj. (mîncat; uzat); rosătură, s. f. (loc ros, rană); rosură, s. f. (roadere, rosătură). 7224
roată (-te), s. f. - 1. Cerc de lemn sau de metal care se învîrte în jurul unei osii. - 2. Instrument de tortură. - 3. Cerc, gaşcă. - 4. Instrument unealtă asemănătoare cu roata. - 5. Rotaţie, învîrtire. - 6. Depănătoare, vîrtelniţă. - 7. Unealta olarului. - 8. Maşină de filat. - 9. (Trans.) Pînză care se face pe măsura mortului şi cu care se dă roată sicriului. - Megl. roată.
Lat. rota (Puşcariu 1470; REW 7387), cf. alb. rote (Philippide, II, 652), it. ruota, prov., port roda, fr. roue, sp. rueda. Este dubletul lui roată, s. f. (companie), din pol. rota < germ. Rotte (Cihac, II, 315), cf. mag. rota, rus. rota (der. din rusă nu este posibilă, fiind cuvînt din sec. XVII, cf. Sanzewitsch 208), der. rotmistru (var. rohmis-tru), s. m. (căpitan de cavalerie), înv., din pol. rotmistrz < germ. Rittmeister.
Der. rotan, s. n. (roata depănătoarei de mosoare), în loc de rodan; rotană, s. f. (varietate de pere); rotar, s. n. (persoană care face roţi; înv., persoană care dă vînt roţii de la presa tipografică); rotăreasă (var. rotăriţă), s. f. (nevasta rotarului); rotărie, s. f. (slujba şi atelierul rotarului); rotaş, s. m. (cal înhămat la oişte; fam., pesoană care poartă ochelari); rotat, adj. (rotund, circular; pag); roti (var. înroti, înrotd), vb. (a se învîrti; refl., a-şi înfoia coada păunul; refl., a se făli, a se îngîmfa); rotilă, s. f. (roată), cu suf. sl. -ilo, care odinioară trebuie să fi fost productiv în rom., cf. prăşilă, racilă (după Tiktin, de la roti, după paralelismul toci-tocilă)\ rotili, vb. (a se învîrti), pe care Graur, BL, VI, 146, îl derivă de la roti cu suf. expresiv -eli; rotilat (var. roticălat), adj. (rotund, circular, varietate de mere), cf. bucălat; rotălie, s. f. (Olt, vîrful fusului); rotitor, adj. (giratoriu); rotitură, s. f. (roată, ocol); rotiş, adv. (în cerc); rotiţă, s.f. (roată mică); rotocol (var. rotogol), s. n. (cerc; disc; rotunjime; roată, rotiţă; inel), a cărui der. nu este clară, dar probabil este expresivă (după părerea îndoielnică a lui Puşcariu 1470 şi cea a lui Candrea, de la roată comp. cu sl. kolo „roată");
668
ALEXANDRU CIORĂNESCU
rotocoli, vb, (a se învîrti); rotocolime, s. f. (înv., rotunjime); rotofei, adj. (îndesat, bondoc); probabil tot printr-o der. expresivă (după Cihac, II, 319, în legătură cu rus. rotozei ,,mojic“); rotoţea, s. f. (plantă, Achillea ptarmica), pe care Scriban o leagă, desigur în mod greşit, de otrăfel, cf. rocofea. - Der. neol. (din fr.) rotaţi(un)e, s. f.; rotatoriu, adj.; rotativă, s. f.	7225
rob (-bi), s. m. - 1. Captiv, prizonier de război.
-	2. Sclav. - 3. (Bihor) Hoţ. - Mr. rob.
Sl. rabu (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 315), cf. sb., cr., ceh., pol., alb., mag. rab. - Der. roabă, s. f. (sclavă; tărăboanţă), la care sensul al doilea este tot sl., cf. sb. raba „căruţă" (după Lacea, Dacor., III, 745, din săs. Rabbsr); robaci, adj. (Mold., asiduu, harnic); robi, vb. (a captiva, a face sclav; a se duce; a trăi ca sclav), cf. sl. rabiti; robie, s. f. (sclavie, captivitate), cf. sb., cr. robia; robcă, s. f. (înv., sclavă); robime, s. f. (înv., sclavi); roboti, vb. (Mold., a munci, a trudi), din sl. rabotiti „a face robi", cf. rus. rabotatî „a munci"; robotă (var. robot), s. f. (Trans., clacă; muncă), din sl. rabota „captivitate", cf. ceh., pol., rus. rabota, bg. rabot; roboteală, s. f. (muncă, activitate); robotaş, s. m. (Trans., clăcaş), din sb. rabotai, mag. rabotos; robşag, s. n. (Maram., sclavie), din mag. rabsag; desrobi, vb. (a elibera, a da libertate); desrobitor, adj. (liberator); robot, s. m. (robot, automat), din ceh. robota prin intermediul ir. robot.	7226
rober (-re), s. n. - Cele două jocuri din care se compune o partidă de bridge sau de vist.
Engl. rubber.	7227
TOC (-curi), s. n. - (Banat) Soroc, termen.
Sb. rok (Candrea).	.	7228
rocadă (-de), s. f. - Mutare combinată la şah.
Germ. Rockade (Candrea), sau mai curînd din fr. rocade.	7229
rochie (-ii), s. f. - îmbrăcăminte femeiască.
-	Var. roche.
Sb. roklja (Cihac, II, 316), din germ. Rock, de unde şi roc, s. n. (redingotă, veston). 7230
rocmşn (-ni), s. m. - (Bucov.) Locuitor al unei regiuni orientale nedeterminate, cunoscut în mitologia populară prin bunătatea lui. - Var. rohman.
Sl. rachmanu din arab. rahman „brahman" (Scriban).	7231
rocoşi (-şese, -it), vb. refl. - A se răzvrăti, a se răscula. - Var. răcoşi.
Pol. rokosz „ridicare, răscoală" (Cihac, II, 316), rokoszyc sţ „a se răscula", cf. rut. rakas, rus.
rokos. - Der. rocoţan, s. m. (rebel); rocoşelnic, adj. (rebel); rocoşitură, s. f. (răscoală). Toate aceste cuvinte sînt înv., sec. XVII-XVIII. 7232
rod (-oade), s. n. - 1. Reproducere. - 2. Fruct.
-	Mr., megl. rod.
Sl. rodu „specie" (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 316), cf. bg. rod „fruct". - Der. roadă, s. f. (fruct, produs, recoltă); rodi, vb. (a da naştere; a produce, a fructifica), din sl. rodiţi; rodini, s. f. pl. (zi de naştere, reproducere; generare; creaţie; vizită care se face unei lăuze şi cadoul care i se duce), din sl. rodiny; roditor, adj. (fructifer); rodnic, adj. (fructifer; prosper, fecund); rodnicie, s. f. (fecunditate); nerodnic, adj. (care nu face fructe); rodos, adj. (productiv).	7233
rodan (—ne), s. n. - 1. Sucală. - 2. Roată de tortură.
Ngr. poSocvi. înv. - Der. rodăni, vb. (a trage pe roată).	7234
rodiu (—ii), s. m. - Granat (Punica granatum).
Ngr. po5ux „granat", po5i „granată" (Cihac, II, 693). - Der. rodie, s. f. (granată), cf. sl. rodije;rodier, s. m. (granat).	7235
rododafin (-ni), s. m. - Leandru.
Ngr. po5o8«pvr| (Cihac, II, 693), din poSov „trandafir"; cf. rodozahar, s. n. (dulceaţă de petale de trandafir), din ngr. poSo^a^api (Gâldi 247); rododendron, s. m. (smirdar), din gr. po8o5ev5pov prin intermediul fr. rhododendron.	7236
rofii, s. f. pl. - Bubuliţe care apar la copii îndată după naştere. - Var. rohii.
Sl. rovu „groapă, gaură" (Cihac, II, 318), cf. sb. rohav „ciupitură (de vărsat)", şi răboj, răvar, în care se porneşte de la sensul special de „crestătură, cioplitură". - Der., cu sensul special, răjui, vb. (a plăti o datorie); răfuială, s. f. (plată a unei datorii); raftă, s. f. (Trans., Banat, cotă care revine după o împărţeală), cuvînt care, după Scriban, ar trebui pus în legătură cu raft „hamaşament de lux".
7237
rogQZ (-ţji), s. m. - 1. Mohor (Carex riparia, Carex vulpina). - 2. Scirpus maritimus. - Mr. rugoz.
Sl. rogozît (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac,
II,	317; Conev 47), cf. bg. rogoz, sb., cr., ceh. rohoz, alb. rogos „rogojină", mag. rogosz. - Der. rogozos, adj. (fibros); rogojină, s. f. (un fel de covor făcut din împletitură din tulpini sau frunze de plante, Arg., pălărie de paie; Arg., cal jigărit), mr. aruguzină, megl. ruguzină, din sl. (bg., sb., cr.) rogozina (Conev 62); rogojinar, s. m. (persoană care face şi vinde rogojini); rogojinărie, s. f. (meseria rogojinarului).	7238
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
669
rohatcă (—ătci), s. f. - (Mold.) Poartă, vamă, barieră.
Sl.,	cf. ceh. rohatka, rus. rogatka (Cihac, II,
312). - Der. rohătcar, s. m. (vămuitor). 7239
roi (—iuri), s. n. - Grup, familie de albine.
-	Megl. (roiac).
Sl. roi (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 318; Conev 74), cf. bg., sb., slov. roj. - Der. roi, vb. (a pleca în roi; a mişuna, a furnica; a dispărea, a zbura), mr. (a)ruescu, (a)ruire, megl. ruies, ruiri, cf. bg. rojă; roinic, adj. (mobil, care se mişcă de colo colo, care roieşte); roiniţă, s. f. (stup mic în care se prinde roiul; melisă, Melissa officinalis), pe care Conev 46 îl trimite inutil la un bg. *roinica; roişte, s. f. (roire; melisă); roit, s. n. (roire).	7240
roib (roaibă), adj. - Şarg. - Mr. aroibu.
Lat. rubeus (Cipariu, Elemente, 72; Puşcariu 1473; REW 7408; Graur, Rom., LV, 472), cf. v.it. robbio (v.sard. rubiu), prov. roi, fr. rouge, cat. roig, sp. rubio. Din rom. provine mag. rojb (Edelspacher 21).	7241
roj di (-dese, -it), vb. - A sparge, a juli, a roade, a dezghioca. - Var. rujdi, hrojdi.
Origine necunoscută. în Mold. Poate din rijni, prin intermediul unei var. *rijdni, neatestate.
7242
rol (-Iuri), s. n. - 1. Listă de nume. - 2, Parte dintr-o piesă interpretată de un artist. - 3. Misiune, atribuţie. - Var. înv. rolă.
Fr. râie. - Der. înrola, vb. (a înregimenta, a înscrie), după fr. enrâler.	7243
rolă (-le), s. f. - (Mold.) Cuptorul maşinii de gătit. - Var. rulă.
Germ. Rohre (Scriban), cu disimilare, cf. mag. rula.	7244
rom (—muri), s. n. - Băutură alcoolică din tresie de zahăr.
Fr. rhum.	7245
rom (-muri), s. n. - (Trans.) Nisipuri aurifere.
Mag. rom „moloz" (Candrea).	7246
românită (—ţe), s. f. - 1. Muşeţel (Matricaria chamomilla). - 2. Crizantemă de cîmp (Anthemis arvensis). - 3. Muşeţel-prost (Anthemis cotula).
-	Var. romănifă, romonifă.
De la roman „romaniţă puturoasă, crizantemă" (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 318), cf. sb. ramenka „muşeţel", sb. ramenak, rut. ro-manecî „crizantemă", rus. romannik „vetrice".
7247
romîn (—ni), s. m. - 1. Locuitor al României; valah. - 2. Persoană, creştin. - 3. Ţăran. - 4. (înv.)
Iobag, vecin. - Var. înv. şi pop. rumîn. Mr. ar(u)mîn, istr. rumăr.
Lat. romanus (Puşcariu 1474; Şeineanu, Se-masiol., 231; REW 7371; Th. Gartner, Ueber den Volksnamen der Rumănen, Cernăuţi 1893). Este dubletul lui roman, s. m., neol.; al lui roman, s. n. (nuvelă), din fr. roman; al lui roman, s. m. (muşeţel-prost, Anthemis cotula; crizantemă Chrysanthemum leucanthemum), prin filieră sl., cf. sb. raman, rus. roman (Tiktin), cf. romaniţă; şi al lui rom, s. m. (ţigan), probabil din mgr. ’P(0jJ.l0ţ „grec", cf. fr. romanichel „ţigan".
Fonetic, forma rumîn este corectă, în timp ce romîn se datorează analogiei cu roman, fiind forma neol. de la sfîrşitul sec. XVI. Cf. şi Cancel, Despre Rumîn şi unele probleme lexicale slavo-romîne, Bucureşti 1921. Rumîn „iobag" (cu acest sens nu se foloseşte forma romîn) s-a spus numai în vechea organizare socială din Munt. (în Mold. vecin, în Trans. iobag)\ obligaţiile lui erau legarea de pămînt, dijma şi slujba la proprietar, cf. Giurescu, Despre rumîni, Bucureşti 1916. Nuanţa de inferioritate socială legată de noţiunea de romanus apare încă din legile francilor, cf. Julien Havet, R. hist., II, 120-36. în limba modernă s-a şovăit mult în scrierea lui romîn cu î, şi s-a preferat sistematic român, chiar şi de către acei autori care au adoptat suprimarea lui â.
Der. romîncă, s. f.; romînesc, adj. (român); romîneşte, adv. (în română; clar, creştineşte); romînică, s. m. (român), cuvînt care se pune numai în gura ţiganilor; romînime, s. f. (neam românesc); rofnînism, s. n. (ceea ce e tipic românesc); romîniza, vb. (a deveni român); romîni (var. rumîni), vb. (a se boteza); străromîn, adj. (preromân), format după germ. ur-; rumînie, s. f. (iobăgie). Din rom. provin alb. remer „păstor", ţig. sp. rumano „argou" (Besses 145) şi natural numele etnic al românilor în toate limbile.
Der. neol. (din fr.) romanic, adj.; romanesc, adj.; romancier, s. m.; romanist, s. m.; romanitate, s. f.; romaniza, vb.; romantic, adj.; romantism, s. n.; romanţ, s. n. (nuvelă), înv., din it. romanzo; romanţă, s. f.; romanţios, adj.	7248
rond (-duri), s. n. - 1. Cerc, rotund. - 2. Strat (rotund) de flori. - 3. Inspecţie, pază. - Var. (sensul 2) ront.
Fr. rond confundat cu fr. ronde. - Der. rondă, s. f. (mantou, palton; adj., ([literă] rotundă); rondel, s. n., din fr. rondeau.	7249
ropot (-te), s. n. - Răpăială, tropăială, bătaie din palme. - Mr. (a)roput.
Sl. ropotu, ruputu (Cihac, II, 306; Conev 94); cf. slov., ceh., rus. ropot. - Der. ropoti, vb. (a
670
ALEXANDRU CIORĂNESCU
păcăni, a ţăcăni), din sl. ruputati; ropăi, vb. (a ropoţi), rezultatul contaminării lui ropoti cu răpăi; ropotit (var. ropăit, ropăială, ropoteală), s. f. (ropot); ropotitor, adj. (sonor, care ropoteşte).
7250
rosbif (-furi), s. n. - Friptură din muşchi de vacă în sînge;	i
Fr. rosbif. 7251
roşcovă (—ve), s. f. - Comul-caprei (Cera-tonia siliqua). - Mr. roşcuvă.
Sl. rozikovu „silicvă", din rogu „com“ (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 304; Conev 49), cf bg. rozkov. - Der. roşcov, s. m. (arbore mediteranean care face roşcove).	7252
rosmarin (-ni), s. m. - Arbust mic, plăcut mirositor, cu flori colorate (Rosmarinus officinalis). - Var. rozmarin, rojmarin, rojmalin. Mr. rismărină.
It. rosmărino, prin intermediul mag. rozmarin (Gâldi, Dict., 155), cf. ngr. poonapi, apianapi (> mr.).	7253
rosolie (—ii), s. f. (Trans.) Rachiu roşu, îndulcit. - Var. rozolie.
Fr. rossolis, probabil prin filieră germ. 7254
rost (-turi), s. n. - 1. (înv.) Gură. - 2. (înv.) Limbă, vorbire. - 3. Spaţiu lăsat între firele de urzeală prin care trece suveica. - 4. Legătură, articulaţie, unire. - 5. ■ Sens, semnificaţie, scop, raţiune. - 6. Ordine, regulă, normă, rînduială. - 7. Plan, proiect. - 8. Mod, modalitate, manieră. -Mr. rost.
Lat. rostnim (Diez, Gramm., I, 20; Puşcariu 1476; REW 7386; Şeineanu, SemasioL, 194; Densusianu, GS, II, 315; Weigand, Jb, XII, 95), cf. cat., port. rosto, sp. rostro. - Der. rosta, vb. (a năvădi); rosti, vb. (a pronunţa, a se exprima, a zice; a ordona, a rîndui; a schimba iţele; a prepara); rostui, vb. (a netezi, a uniple cu material golurile între cărămizi); rostuială, s. f. (rostuire); rostuitor, s. m. (zidar care rostuieşte); rostitor, adj. (care rînduieşte, aranjează). - Cf. răsti. 7255
roştei (-ie), s. n. - (Trans.) Gratie, zăbrea.
Mag. rostely, slov. rostelj (Cihac, II, 319).
7256
rostogol (-Iuri), s. n. - 1. Plasă de pescuit. -
2.	întoarcere, rotire. - 3. Răsturnare în aer. - 4. Plante (Echinops sphaerocephalus, E. commu-tatus). - Var. răstogol, răstăgol, sensul 1 prosto-gol, prostovol, rostofol.
Origine incertă. Probabil din rotocol, der. expresiv de la roată, contaminat cu răstăvăli < tăvăli; cu sensul 1 s-a contaminat cu o rădăcină
sl., cf. prostire. Der. din sl. (ras- şi bg. tărkaljam, după Weigand, Jb, XIII, 109 şi Tiktin) pare mai puţin probabilă. - Der. rostogoli, vb. (a se întoarce; refl., a se roti), cf. mr. arustugulescu, arustugulire; rostogoleală, s. f. (întoarcere, rotire).
7257
rostopască (-şte), s. f. - Măselariţă (Cheli-donium maius). - Var. rostopastă.
Rut. rostopast (Cihac, II, 319), cf. pol. ros-topasc.	7258
roşu (-şie), adj. - 1. Arămiu, purpuriu. - 2. închis, de culoarea vinului. - 3. Incandescent,
i	încins, ca fierul. - 4. încins la faţă. - 5. (înv.) De cupru. - 6. (înv., sec. XIX) Aparţinînd partidului liberal. - 7.' Comunist. - 8. (Arg.) De aur. - 9. (înv.) Soldat într-un corp de cavalerie în Munt., sec. XVI-XVII. - 10. (S. n.) Fard, dres. - 11. (S. n.) Cupă la cărţile de joc. - Var. roş. Mr. aroş, megl. roş, istr. roiş.
Lat. russus (Diez, I, 358; Tiktin), cf. it. rosso, sard. ruju, fr. roux, sp., port rojo; sau, mai . puţin probabil din lat roseus (Puşcariu 1475; REW 7378; Candrea). Ambele soluţii sînt posibile, şi rezultatul ar fi corect (pentru' russus, cf. coş; pentru roseus, cf. caş); pledează în favoarea primei soluţii identitatea semantică.
Der. roşi (var. înroşi), vb. (a face roşu; a deveni roşu; a se încinge; a vopsi ouă de Paşti); roşeală (var. roşală), s. f. (roşeaţă, culoare roşie; spuzeală; vopsea roşie); roşeaţă (var. roşafă), s. f. (culoare roşie; pată roşie; erizipel); roşe/ea (var. roşăţea, roşefică), s. f. (crin-de-baltă, Butomus, umbella-tus); roşcă, s. m. (persoană cu păr roşu sau cu faţa roşcată) cu sf. -că, cf. jlişcă, ţuşcă; roşcat, adj. (roşiu; rumen, roşcovan); roşcovan (var. roşcodan, roşcoban), adj. (roşiatic, rumen), cf. rîşcov; roşiatic (var. Mold. roşietic), adj. (roşiu); roşie, s. f. (tomată), în loc de pătlăgică roşie; roşior, s. m. (husar), cf. roşu 9; roşioară, s. f. (peşte, Scardinius eiythrophtalmus, Rhodeus amarus; filimică, Calendula officinalis; varietate de prune, de mere şi de struguri). - Din rom. provine rut roia „capră cu păr roşcat", mag. ros, roska (Candrea, Elemente, 400; Edelspacher 21).
7259
rotund (—dă), adj. - în formă de cerc. - Var. rătund.
Lat. rotundus, cf. it. rotondo, tondo, sard. tundu. Var. retundus care se propune în general pentru rom. (Densusianu, Hlr., 92, 94; Puşcariu 1451; Tiktin; REW73; Candrea), nu este necesară pentru a explica rezultatul rom., rătund, cf. foras > fără, locusta > lăcustă, etc. Forma rotund nu este un
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
671
hipercultism, cum insinuează Tiktin şi Scriban, ci pare rezultatul final al evoluţiei lui ră- în Munt., cf. palumbus > porumb, răcodelie > rocodelii, răpotini > ropotini, etc. Rălund nu se aude în Munt., din păcate, acest cuvînt nu figurează în ALR.
Der. rotunji (var. rătimji, înv. rătunzi), vb. (a face rotund); rotunjime, (var. rătunzime), s. f. (calitatea de a fi rotund); rotunjitură, s. f. (rotunjime); rotunjor, s. m. (monedă, ban); rotunjoară, s. f. (plantă, Homogyne alpina).	7260
rouă, s. f. - Apă provenită din condensarea vaporilor din atmosferă, care se depune pe pămînt, pe plante etc. - Var. înv. ro(a)o, ro(a)ă. Mr. aroauă, arao, megl. rauă.
Lat. ros, rorem (Puşcariu 1477; REW 1314), cf. prov., cat. ros; dar mecanismul de transmitere este discutabil. S-a sugerat o var. *rol!a (Candrea, fclements, 75), care nu pare justificată. Un *ros, n., cu rezultatul rom. *ro > rouă ca zi > ziuă (Philippide, Principii, 66; Puşcariu 1477; Iordan, Dift., 189) este dubios, dacă se ia în consideraţie paralelismul cu nos > noi, dos > doi, post(t) > poi etc. S-a crezut într-o modificare de deci. ros, *rovem ca bos, bovem (Meyer, Alb. St., IV, 45); sau într-un rezultat *rore (cf. logud. rore, Wagner 112), cu disimilarea celui de-al doilea r (Tiktin; Skok, Arch. Rom., VIII, 158; Graur, BL. III, 51).
Nici una dintre aceste explicaţii nu este suficient de clară. Dacă „la brisure“ între cei doi r ar fi o certitudine (cf. prooroc),, s-ar putea pomi de la *rore > *roore > *rouri, care, desigur, s-ar fi simţit ca un pl., de unde sing. regresiv rouă. în realitate nici „la brisure“ nu ne pare sigură, nici sing. n-ar trebui să fie f.; cf. totuşi toate der. acestui cuvînt, care nu pleacă de Ia rouă, ci postulează un rouri.
Der. roura (var. înroura, înroua), vb. (a acoperi cu rouă; a umezi; a burniţa), din lat. rdrăre (Puşcariu 1478; Tiktin; Candrea) dacă se admite o „brisure" ror- > roor- (Graur, BL, III, 50), sau mai probabil de Ia un pl. rouri, ca haină > în-hăinura, corn > încornora, faşe > înfăşură etc.; rourică, s. f. (firuţă, Glyceria fluitans); rouros, adj. (plin de rouă; umed). Cf. rouruşcă	7261
rovină (—ne), s. f. - Groapă, ripă, adîncitură.
Sl. rovu „groapă" (Cihac, II, 318), cf. rofii, şi bg. rovina (Conev 40), care nu ne este clar, bg. rovenie „săpătură".	7262
roz (—za), adj. - Roşu deschis. - Var. înv. ros.
Fr. rose. - Der. roză, s. f. (trandafir), din fr. rose; rozalb, adj. (roz deschis, vorbind despre ten; vin roz), creaţie literară; rozatic, adj. (trandafiriu),
cuvînt format de Alecsandri; rozetă, s. f., din fr. rosette, cu sensul de rezedă ca efect al unei confuzii cu fr. reseda; rozeală. s. f. (culoare de trandafir). - Cf. ruje.	7263
ruaj (-je), s. n. - Mişcare de roţi, mecanism.
Fr. rouage.	7264
rubia (—ele), s. f. - înv. monedă turcă, care valora un sfert de irmilic. - Mr. mbie.
Tc. rubfye (Roesler 601; Şeineanu, II, 302), cf. bg., sb. rubija.	7265
rubin (—ne), s. n. - Varietate de corindon. -Mr. rubine.
It. rubino, prin intermediul ngr. poujmvi. - Der. rubinia, adj. (culoare de rubin, roşu). 7266
rublă (—le), s. f. - Monedă rusească.
Rus. rublj.	7267
ruca (—ale), s. f. - Cerere, petiţie.
Tc. (arab.) riika (Candrea). Sec. XVIII, înv.
7268
rucaviţă (—ţe), s. f. - Mînecuţă la costumul preoţesc. - Mr. racavifă „manşetă".
Sl. rqkavica „mănuşă" (Cihac, II, 320), din rqka „mînă", cf. răcodelie, rîncă.	7269
rudă (—de), s. f. - 1. (Mold., Trans.) Par, prăjină, prepeleac. - 2. Oişte, proţap.
Sb. ruda (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Tiktin; Rosetti, II, 82).	7270
rudă (-de), s. f. - l. Viţă, rasă. - 2. Naţiune, popor. - 3. Familie, casă. - 4. Rubedenie, neam.
Sl. rodii, bg. roda, cf. rod (Cihac, II, 316; Şeineanu, Semasiol., 195; Candrea), dar rezultatul o > u este greu de explicat. Din această cauză, Tiktin a preferat să pornească de la sl. ruda „minereu", care pare greu de admis semantic. Poate roadă, care convine cu privire la sens, s-a contaminat cu rudă „par", dacă acest cuvînt înseamnă uneori „ramură", fiindcă ideea de „ramură" e legată strîns de cea de „familie". Oricum, der. lui rudă pornind de Ia rod este evidentă, mai ales în der. ca rudaci, rudă [ea.
Der. rudi (var. înrudi), vb. (a deveni rudă); rudenie (var. rubedenie), s. f. (rudă, înrudire; relaţie strînsă, membru de familie), a cărui der. pare să fi suferit influenţa sb. rodbina „rudă" (Scriban); rudaci, adj. (berbec de prăsilă); rudă/ea, adj. (oaie de prăsilă).	7271
rudar (—ri), s. m. - 1. Ţigan căutător de aur.
-	2. Ţigan nomad care lucra obiecte de lemn.
Bg., sb. rudar, din ruda „minereu" (Cihac, II, 320; Conev 76). Probabil denumirea s-a menţinut, după ce s-a schimbat meseria primitivă, datorită
612
ALEXANDRU CIORĂNESCU
t
consonanţei cu rudă „par'*. - Der. rudăresc, adj. (ţigănesc; grosolan); rudărîe, s. f. (meseria de ţigan mdar; zăcămînt, mină).	7272
ruşn (—ni),' s. m. - Plantă (Succisa pratensis),
-	Var. ruin.
Sb. rujan „galben închis" (Tiktin). 7273
rufă (—fe),’ s. f. - 1. Haine, ţesături albe, lenjerie. - 2. (Mold.) Cîrpă, zdreanţă.
Sl. rucho (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac,
II,	320; Co'nev 83), cf. bg., sb., cr. ruho „îmbrăcăminte", slov. ruha „cearşaf, ceh. roucha „cearşaf*, rîgr. po\3/ov „îmbrăcăminte** (Meyer, Neugr. St., II, 55). - Der. rufarie, s. f. (lenjerie); rufos, adj: (Mold., zdrenţăros); rufană, s. f. (Mold., cîrpă; Mold., curvă), pentru ultimul sens, cf. buleandră, hanţă, tîrfa etc.; rufean, s. m. (Mold., rufiân), care.iconcordă din întîmplare cu rufiăn, cf. Dragoş, BF..XX, 113.	7274
rufet (—turi), s. n. - Breaslă, corporaţie.
Tc. (arab.) rufet (Şeineanu, II, 302), cf. ngr. poixpEtt, bg':, sb. rufet. - Der. rufetaş, s. m. (breslaş; lucrător într-o mină de sare). 7275
rug (-guri), s. n. - Lemne pe care se ardeau morţii sau condamnaţii la moarte.
Lat. rugus (sec. XIX). Candrea, âliments, 5, şi Tiktin consideră că cuvîntul poate fi moştenit, lucru complet improbabil.	7276
rug (-guri), s. n. - l. Mur (Rubus caesius). -
2.	Arbust sau tufă spinoasă în general. - Mr. (a)rug, megl. rug.
Lat. rubus (Diez, II, 58; Pascu, I, 141), cf. it. rovo, rogo; pentru schimbarea b > g, cf. neg, negură. - Der. ruget, s. n. (loc cu rugi). 7277
ruga (-rog, -at), vb. - 1. A implora. - 2. A cere, a solicita. - 3. A invita. - Mr., megl., istr. rog.
Lat. rogâre (Puşcariu, 1472; REIV 7361; Densusianu, GS, II, 310), cf. it. rogare, prov., cat, sp., port. rogar, v.fr. rover. - Der. rugă, s. f. (rugăciune, implorare; petiţie, cerere; Trans., Olt., hram; Mold., Trans., cruce, troiţă); rugăciune (megl. rugăciuni), s. f. (închinare, rugă), probabil direct din lat. rogătionem (Puşcariu 1479; REW 7362), cf. prov. roazo, fr. rovaison, port. pogagoes; rugăminte, (megl. rugămînf), s. n. (mgă, cerere), probabil pl. n. de la rugămînt, interpretat ca sing. f., cf. încălţăminte (după Puşcariu 1480, direct din lat. rogămentum); rugător, adj. (care cere). - Din rom. provine săs. rugan, vb.	7278
rugî (-gesc, -it), vb. - A rage. - Mr. arujire „a necheza**.
Lat. riigire (Puşcariu 1481; REW 7428) cf. it.
ruggire, prov., sp., port. rugir, v.fr. ruir. Folosit în sec. XVII de Dosoftei, azi rar.	7279
rugţnă (—ni), s. f. - 1. Oxidare a fierului. - 2. Rablă, obiect uzat. - 3. Hodorog. - 4. Pipirig (Juncus effusus). - 5. Tăciune, mălură (Puccinia graminis). - Mr. arudzină.
Lat. rubîgînem (Diez, I, 361; Philippide, Principii, 33; cf. REW 7348), cf. prov. royilh, fr. rouille, sp. robin. Se merge mai în detaliu la un lat. aeruginem, uneori în formă ipotetică *aeru gîna (Puşcariu 1482; REW 243; Pascu, I, 41; Pascu, Beitrăge, 7; Tiktin; Candrea), posibilă şi ea fonetic. Pentru rezultatul fonetic al lui rubî ginem, cf. iuvencus > june. Schimbarea de accent este dificilă (Ivănescu, BF, I, 161, o explică pornind de la vb. rugini)', dar cu aeruginem există aceeaşi dificultate.
Der. ruginare, s. f. (arbust, Andromeda polyfo-lia); rugini, vb. (a oxida; refl., a creşte mălura, a se tăciuna; refl., a decădea); ruginitură, s. f. (lucru ruginit); ruginiu, adj. (roşiatic); ruginos, adj. (oxidat; învechit). Din rom. provine bg. rudzina (Capidan, Raporturile, 234) şi ţig. ruginav „a deteriora".	7280
ruină (-ne), s. f. - Surpătură.
Fr, ruine. - Der. ruina, vb. (a surpa); ruinător, adj. (distrugător).7281
ruje (—ji), s. f. - 1. Trandafir. - 2. Rosăcică (Rhodiola roşea). - 3. Măceş (Rosa canina). - 4. Nume de flori mai mult sau mai puţin asemănătoare cu trandafirul: Paeonia, Aster amel-lus, Papaver Rhoeas, Helianthemum etc. - 5. Fard.
-	Var. 1 ruj (înv.) rujă.
Bg., sb. ruza (Miklosich, Fremdw., 123; Tiktin; Conev 45), din it. rosa, cf. roză; în Trans., şi prin mag. ruzsa (Gâldi, Dict., 155). - Der. rujan, adj. (roşiatic, roşcovan); rujalină, s. f. (nalbă); ru-jioară, s. f. (bujor); rujnică (var. rujnicea), s. f. (lilimică, Calendula officinalis); rujincin, s. m. (coacăz); rujincină, s. f. (coacăză).	7282
rula (-lez, -at), vb. - A proiecta o peliculă.
Fr. rouler. - Der. ruladă; s, f, (tril; prăjitură în formă de sul), din fr. roulade; rulant, adj. (care rulează; propriu căilor ferate); ruletă, s. f., din fr. roulette; rulou, s. n., din fr. rouleau. 7283
rumega (g-, -at), vb, - (Despre animale) A mesteca a doua oară mîncarea întoarsă din stomac.
-	Var. Bucov. ruguma. Mr. aroamig, aromigare, megl. rumig(ari).
Lat. rumîgăre (Puşcariu 1483; REW 7440), cf. it. rugumare (ven. rumegar, sard, arrumigare, versil. romicare), prov, romier, v.fr. rungier, sp., cat. rumiar, port. romiar. - Der, rumegător, adj.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
673
(care rumegă); nimegătură (var. ivgumătură), s. f. (pilitură de ferăstrău); rumeguş, s. n. (Munt., particule de lemn care cad Ia tăiere). Din rom. provin rut. rumegaty, remegaty, remenuvaty (Miklosich, Wander., 11; Candrea, Elemente, 401).
7284
rumeji (-jesc, —it), vb. - (Olt.) A se umezi, a fi burat de ploaie.
Sb. rominzăti (Scriban). - Der. mmejină, s. f. (Olt., ploaie).	7285
rumen (-nă), adj. - Trandafiriu, roşcat. - Mr. arumin.
Sl. rumenă „roşu“ (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 491; Conev 97), cf. sb., cr., slov. rumen.
-	Der. nunelor, adj. (dim. al lui rumen); rumeni,
vb. (a se înroşi; a se face rumen, a se frige uşor), din sl. rumeniţi, sb., cr. nimeniti; ntmeneală, s. f. (roşeaţă, îmbujorare; fard; căldură, dogoare), din sl. rumenilo, sb., cr., slov. nimenilo; rumeniu, adj. (trandafiriu); rumenifă, s.	f. (fard).	7286
rumoare (-ori), s. f.	- Zgomot	surd de	voci.
Fr. rumeur.	7287
runc (-curi), s. n. - Desţelenire, munte despă-durit. - Mr. arunc, runcu.
Lat. nincus (Popovici, Conv. lit., XXV, 705-16; REW 7444; Pascu, I, 42; Tiktin), cf. lat. runcatio (Isidoro de Sevilla, XVII, II, 5) şi Varron VI, 96: „ntncinare a runcina, cuius origo graeca pupcoţ".
-	Der. runculi, vb. (Bucov., a defrişa). 7288
rup (-pi), s. m. - Măsură de lungime, egală cu a opta parte dintr-un cot.
Tc. rub (Şeineanu, II, 303), cf. rubia şi ngr. pomi, sp. arroba. Sec. XVIII, înv.	7289
rupe (-p, -pt), vb. -	1. A despărţi	un	obiect
în mai multe bucăţi, a face bucăţi. - 2. A despica, a desface. - 3. A tăia, a smulge. - 4. A strica, a sfărîma. - 5. A suprima, a suspenda, a anula. -
6.	A întrerupe, a curma. - 7. A da la o parte, a separa. - 8. A se despărţi, a abandona. - 9. A vorbi stricat o limbă, a o stîlci. - 10. A cădea la învoială, a stabili preţul de vînzare. - Var. înv. rumpe. Mr. arup, ampşu, aruptă, megl. rup, rupş, nipt, istr. mpu, rupt.
Lat. rumpere (Puşcariu 1485; REW 7442), cf. it. rompere, prov., fr., cat. rompre, sp., port. romper. - Der. rupt, adj. (despărţit, desfăcut; s. n„ rupere, întrerupere); ruptă, s. f. (înv., impozit global, contribuţie personală stabilită pentru prima dată în Mold. la începutul sec. XIX şi plătibilă în patru rate anuale); ntptaş, s. m. (contribuabil care plătea impozitul după sistemul numit ruptă); niptoare (var. înv. ruptoară), s. f. (început, primul
pas; învoială asupra preţului de vînzare-cum-părare; stabilire a contribuţiei individuale); ntp-tură, (mr. amptură), s. f. (rupere; distrugere; crăpătură, fisură; hernie; bucată ruptă, fragment; zdreanţă, cîrpă), care ar putea proveni direct din lat. ntptăra (Puşcariu 1486; REW 7455), cf. it. rottura, prov., cat., sp., port. rotura, fr.. roture); ntptănos (var. rupticos), adj. (zdrenţăros, rupt); rupturi, vb. (a rupe în bucăţi); prerupe, vb. (înv. şi Trans. de S., a întrerupe), care pare să provină direct din lat. praerumpere. Rus. ruptas „contribuabil" provine din rom. (Vasmer, II, 549).
7290
rus (—să), adj. - Roşu. - Mr. a rus, megl. rus.
Sl. rusă (Cihac, II, 321; Tiktin; Graur, BL, VI, 170). Der. din lat. russus (Puşcariu 1487; Capidan, Dacor., IV, 850; REW 1466) pare mai puţin probabilă, cf. roşu. - Der. rus, s. m. (rus; gîndac, Blatta germanica); rusav, adj. (roşu), din rut. rusjavyj (Tiktin), sec. XVII, înv.; ruscă, s. f. (femeie rusă; oaie roşcată); ruscea (var. ruşcea), s. f. (brînduşă, Colchicum autumnale); ruscuţă, s. f. (plante, Adonis flamea, A. vemalis; monedă de argint);. rusesc, adj. (rus; îndrăcit, blestemat); ruseşte, adv. (în rusă, ca ruşii); rusifica, vb. (a face pe cineva rus, a se asimila ruşilor); rusneac (var. rusnac), s. m. (rutean); ruşeţ, adj. (roşcat); ruşifă, s. f. (vacă roşcată); ruşulică (var. ruş(c)uliţă, s. f. (plantă, Hieracium aurantiacum).
Ruşchiu, s. n. (Trans., loc pietros, arid) s-ar spune, în loc de ruschiu (cf. ruscea, ruşcea), datorită culorii roşietice a unora din aceste locuri, ca şi în cazul lui ruşeţ, foarte folosit ca toponim; explicaţia lui Puşcariu, Dacor., III, 680, care porneşte de la lat. ruscălum, nu este convingătoare.
7291
Rusalii, s. f. pl. - 1. Sărbătoare religioasă la 50 de zile după Paşti. - 2. Săptămîna de dinaintea Rusaliilor, în care se sărbătoreşte primăvara şi se comemorează morţii. - 3. Duhuri rele. - Var. Rusale, înv. Rosalii. Mr. Rusale, megl. Rusal’ă.
Lat. Rosălia, indirect. Der. din lat., direct sau prin intermediul unei var. rosâria (Puşcariu, Dacor., VIII, 334), nu pare probabilă; rămîne totuşi discutabilă calea urmată de împrumut. Din sl. rusalija (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Miklosich, Fremdw., 123; Cihac, II, 321; Romansky, Jb, XV, 127; Vasmer, Gr., 129; Philippide, II, 732; Weigand, BA, II, 279; REW 7376; Tiktin), şi acesta din mgr. pouaaĂia. Există totuşi îndoiala că rezultatul rom. ar fi putut păstra pe / muiat din sl. (bg. rusalja, sb. rusalje), care în mod normal se pierde în rom. Pe de altă parte, forma mai veche a cuvîntului rom. este cu o (cf. Pravila Mică:
674
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Rosalii, ce iasle venirea a sjîntului Duh), şi aceasta nu se explică nici prin sl., nici prin mgr. (după Capidan, Dacor., III, 142, u din mgr. se explică prin rom.; şi tot după el, Raporturile, 184-90, bg. provine din rom.). Probabil cultism.	7292
rusfet (-turi), s. n. - 1. Cadou făcut unui slujbaş pentru a-1 mitui. - 2. Mită, şpetţ. - Mr. ruşfete, megl. ruşfet.
Tc. (arab.) riişvet (Şeineanu, II, 303; Lokotsch 1722), cf. alb. rusvet, bg. rusvet.	7293
ruşina (—nez, — at), vb. - 1. A se sfii, a se simţi încurcat - 2. A se umple de ruşine, a-i fi ruşine. - 3. A umili, a înjosi. - Mr. aruşnedz.
De la roşi „a face pe cineva să devină roşu“ cu suf. expresiv -ina, ca clăti > clătina, timpi
>	(în)tîmpina, hîţîi > hîfina, împopoţa > im-popofona etc. Această explicaţie a fost dată de Spitzer, BL, XIV, 49 şi pare cea mai bună. Celelalte ipoteze se bazează de obicei pe ruşine, care trimit la un lat *rosînus „trandafiriu" (Puşcariu 1488; REW 7382); la lat. *russionem (Pascu, I, 43; Pascu, Beitrăge, 12), sau *rosionem (Candrea); sau la *ruşiciune, de la roşi (Tiktin).
Der. ruşine (mr. ar(u)şine, megl. ruşohi, istr. ruşire), s. f. (sfială, timiditate; jenă; ocară, batjocură; dezonoare, umilinţă); ruşinat, adj. (jenat; umilit); neruşinat, adj. (fără ruşine); neruşinare, s. f. (impudoare, necuviinţă); ruşinător, adj. (ruşinos); ruşinos, adj. (sfios); nenişinos, adj. (înv., obraznic).	7294
ruşui (-uesc, -jt), vb. - (Mold., înv.) A uzurpa, a pune stăpînire. - Var. ruşii.
Sl. n&iti „a se da Ia o parte, a se muta"; la origine, s-ar fi zis despre acţiunea de a schimba pe ascuns pietrele de hotar de pe un teren. De aici, cu / expresiv, răşlui, vb. (a uzurpa, a lua cu forţa). Explicaţia lui Tiktin, prin intermediul lui răzluşi, vb. refl. (înv., a se separa, a se îndepărta) < sl. razluciti, nu este convingătoare. Cred că etimologia corectă este numai cea arătată deja de Ghibănescu; dar îmi lipseşte posibilitatea de a o confirma.	7295
rusumat (—turi), s. n. - Contribuţie indirectă.
Tc. rusumat (Şeineanu). Sec. XIX, înv. 7296 rută (—te), s. fi - Vimanţ (Ruta graveolens).
Lat. ruta, cultism din sec. XVII. Nu este cuvînt moştenit, în ciuda părerii lui Puşcariu 1489, nici probabil sl. (cf. Miklosich, Slaw. Elem., 43) sau mag. (cf. Gâldi, Dict., 155). - Der. rutişor, s. m. (plante, Thalictrum angustifolium, T. minus, T. flavum).	7297
rutea (-ele), s. f. - Moment favorabil la jocurile de căiţi.
Tc. rute (Şeineanu, II, 303).	7298
rutez, adv. - Din nou, iarăşi.
Origine necunoscută. Este cuvînt înv. (sec.
XVI)	care a vrut să fie interpretat prin intermediul lat rursus + item (Giuglea, Dacor., I, 250); prin retrorsum (Bogrea, Dacor., III, 736), sau prin rursus + te(n)sus (Densusianu, GS, VII, 277).
7299
să, conj. - 1. (înv.) Dacă (funcţie condiţională); să eşti tu (Coresi). - 2. Pentru a (indică finalitatea); unde-i miţa, să ne vadă? (Alecsandri). - 3. Semn al conjunctivului. - Mr., megl. să, si, istr. se.
Lat. sî (Puşcariu 1491; Tiktin; V. Grecu, Arhivele Olteniei, IV, 18). Cu al doilea sens, se poate substitui prin ca să. Funcţia condiţională a dispărut în sec. XVII. Cf. să va.	7300
şa (şei), s. f. - 1. Piesă de hamaşament. - 2. Curmătură. - 3. Os din spinarea găinii. - 4. (Pl.) Parte a spinării din regiunea lombară. - Var. şea.
-	Mr., megl. şauă, şao, pl. şali.
Lat. sella (Puşcariu 1490; REW 7795), cf. it., prov., cat. sella, fr. selle, sp. silla. Pl. poate fi şi şele, pentru primele trei sensuri; pentru al patrulea, se foloseşte numai şale.
Der. şelar, s. m. (persoană care face şi vinde şei), cu suf. -ar (după REW 7796, din lat. sellărius); şelărie, s. f. (loc unde se fac şi se vînd şei); şeuaş (var. şăuaş), s. m. (cal înşeuat); înşeua, vb. (a pune şaua pe cal); înşela, vb. (a înşeua; a amăgi; a trăda, a fi infidel; refl., a greşi); înşe-lătură, s. f. (amăgire, trişare); înşelăşag, s. n. (Mold., amăgire); înşelăciune, s. f. (amăgire, fraudă); înşelător (var. înşelăcios), adj. (care înşală, amăgitor). Mulţi cercetători fac două cuvinte distincte din înşela „a înşeua" şi înşela „a amăgi" şi-l derivă pe ultimul din sl. muselu „cîştig" (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 148; Weigand, Jb, XIII, 110; Puşcariu, Dacor.,
VI,	327-32; DAR); cf. v.bg. msel „amăgire"; dar trecerea semantică pare explicabilă, căci în rom. numeroşi termeni exprimă ideea de „a înşela" prin cea de „a-şi pune ceva nepotrivit", cf. potcovi, încălţa, pune ipingeaua, papugiu, potlogar etc. (mai multe ex. la Spitzer, Mitt. Wien, 139; Skok, Archiv sl. Phil., XXXVII, 83; Spitzer, Dacor., III, 651), şi la fel sb. nasamariti, cu cele două sensuri (Rosetti, III, 99).	7301
şabacă (—ce), s. f. - Broderie în ajur. - Var. şabac, ceabac.
Tc. muşabak (T. Papagahi, GS, VII, 296). Der. din tc. sebeke „plasă" (Tiktin) < it sciabica (Candrea) este improbabilă. După Lokotsch 1740, din tc. (arab.) şabaka „plasă, fileu".	7302
şabana (—ale), s. f. - Livrea, haină de uniformă. - Var. şa(r)vana.
Tc. şebane (Tiktin). Sec. XVm.	7303
săbărel (-le), s. n. - Dans tipic din Munt.
De la Sabar, rîu din Munt.	7304
sabaş (-şe), s. n. - (Mold.) Bacşiş.
■Tc. sabaş (Tiktin).	7305
săbaş (-şe), s. n. - (Trans., Olt.) Purtare, aspect, înfăţişare.
Mag. szabăs (Candrea; Gâldi, Dict., 156).
7306
săbăşag (—guri), s. n. - (Maram.) Libertate.
Mag. szabadsăg (Candrea).	7307
sabat, s. m. - 1. Sîmbătă la evrei. - 2. Adunare de vrăjitoare. - 3. Zarvă, gălăgie. - Var. sabaş, şabăţ.
Fr. sabbat; var., direct din ebr. sabbăth, iud. germ. schabbes, de unde şi pol. szabas, rus. sabăs „odihnă, repaus" (Vamser, III, 362), it sciabă (Battisti, V, 3393).	7308
săbău (—ăi), s. m. - (Trans., Banat) Croitor.
Mag. szabd (Tiktin; Gâldi, Dict., 155).	7309
sabie (—ăbii), s. f. - Armă tăioasă cu mîner.
Mag. szăblya de la szab „a tăia“ (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Miklosich, Fremdw., 123; Cihac, II, 322; Meyer 370), cf. sl. (sb., slov., rus.) sablja, bg. sabiju, pol. szabla, alb. sablje, germ. Săbel, it sciabola, fr. sabre, sp. sabie. - Der.. săbia, vb. (a tăia cu sabia); însăbiat, adj. (ascuţit); săbii, vb. refl. (Olt, a subţia, a îngusta); săbier, s. m. (fabricant de spade); săbierie, s. f. (atelier şi magazin de spade); săbioară (var. săbicioară, săbiiţă, sabifă), s. f. (peşte, Pelecus cultratus), ultima var. din sb. sablijca „sabie mică“ (Tiktin); săbiuţă, s. f. (gladiolă, Gladiolus imbricatus).
7310
săblaznă (—ne), s. f. - 1. Greşeală, păcat. - 2. Scandal, zarvă. - 3. Poluţie. - 4. Masturbare.
SI. sublaznu (Tiktin), cf. blaznă. Sec. XVI, înv. ca şi der. săblăzni, vb. (a greşi; a scandaliza, a şicana; a avea poluţii); săblăznitor, adj. (scandali-zator).	7311
sabrştaş (—şe), s. n. - Geantă de brîu, purtător ' de sabie.
Fr. sabretache.	7312
sabur, s. m. - Aloe. - Var. înv. sabri.
Tc. (arab.) sabr (Şeineanu, II, 303; Lokotsch 1745), cf. cuman, sabur, per. sabor, ngr. aap.-ncrupt, rus. sabur şi REW 7478b.	7313
676
ALEXANDRU CIORĂNESCU
sac (-ci), s. m. - 1. Obiect din pînză, hîrtie etc. pentru păstrat sau transportat produse. - 2. Geantă, raniţă. - 3. Poşetă, pungă. - 4. Unealtă de pescuit.
-	Mr., megl. sac, istr. sqc.
Lat. saccus (Puşcariu 1492; REW 7489) cf. it. sacco, prov., cat., fr. sac, sp., port. saco. Toate der. sînt dim. sau augmentative: săcoi, săcotei, săcăteu, săc(u)şor, săculeţ, săculeţe, săcui (după Candrea, de la un lat. *sacculeus), săcuieţ. Der. neol. sacoşe, s. f., din fr. sacoche. Este dubletul lui sacos, s. n. (veşmînt preoţesc, propriu prelaţilor ortodocşi), din mgr. aâxxoq (Cihac, II, 693; Mumu 49), cf. sl. sakosu; şi al lui sacou, s. n., din it. sacco, cf., germ. Sakko (Candrea). Pentru sac „unealtă de pescuit", cf. bg., slov., ucr., rut. sak.	7314
saca (-ale), s. f. - 1. Butoi pe două roţi, pentru transportat apa. - 2. (Arg.) Trăsură de închiriat.
Tc. (arab.) saka „sacagiu" (Roesler 601; Şeineanu, II, 304; Ronzevalle 99), cf. sb. saka, ngr. actxxQc,, sp. azacăn. - Der. sacagiu, s. m. (apar); sacabaş, s. m. (şeful sacagiilor), din tc. saka başi.
7315
şacal (-li), s. m. - Mamifer carnivor sălbatic, asemănător cu lupul (Caniş aureus). - Var. înv. ceacal.
Fr. chacal, var. (sec. XVIII) direct din tc. ţakal.
'	7316
săcăluş (-şe), s. n. - Tun mic. - Var. săcălăş. Mag. szakallăs, din sl. sokolu „tun" (Cihac, II, 322; Tiktin). Sec. XVII, înv.	7317
sacat, adj. - Rănit, vătămat; damblagit. - Var. mr. săcat.
Tc. (arab.) sakat (Şeineanu, II, 304), cf. ngr. aaxarriţ, alb., bg., sb. sakat. - Der. săcatifisi, vb. (a schilodi), din ngr. aaxaTEixo, sec. XVIII, înv. (Gâldi 247); sacatlîc, s. n. (invalidate), din tc. sakathk.	'	7318
sacfiu (—ii), s. m. - Garoafă (Dianthus caryo-phyllus). - Var. Mold. sanhiu.
Mag. szegfu (Drăganu', Dacor., VI, 275; Candrea, Gâldi, Dict., 156).	7319
sachelar (-ri), s. m. - Inspector ecleziastic al mănăstirilor. - Var. înv. sachelariu.
Mgr. acaeXXdpioţ, din lat. sacellum (Cihac, II, 693), cf sl sakelariî.	7320
sacîz (—zuri), s. n. - Colofoniu. — Mr. sam-
sacîz.
Tc. sakiz, samsakiz, (Şeineanu, II, 305; Lokotsch 1801), de origine turanică, cf. cuman. sachex (Kuun 92), sb. sakaz, alb. sakes. 7321
sacru (-ră), adj. - Sfint.
Lat. sacrum (sec. XIX). - Der. sacrificiu, s. n.; sacrifica, vb.; sacrificator, s. m.; sacrilegiu, s. n.; sacrileg, adj.; sacru, s. n. (osul sacru); sacrosanct, adj.; consacra, vb., din fr.	7322
sad (-duri), s. n. - 1. Răsad. - 2. Pepinieră. -3. Viţă nouă. - 4. Cultură, plantă de cultură. -Var. Trans. sadă.
Sl. sadîi „plantă" (Miklosich, Slaw. Elem., 44;
. Cihac, II, 322; Conev 42), cf. sb., cr. sad „răsad". Der. din lat. sa ta (Diez, Gramm., I, 211) nu este posibilă. - Der. sădi, vb. (a planta), din sl. saditi; sadină, s. f. (plantă, Andropogon gryllus), din sl. sadina „plantaţie"; sadniţă, s. f. (Banat, răsad), din , sb. sadnica; răsad, s. n. (marcotă, lăstar, mlădiţă, vlăstar), din bg., sb. ra(z)sad (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Conev 74); răsădi, vb. (a transplanta, a marcota), din bg., sb. ra(z)saditi; răsadniţă, s. f. (loc cu răsaduri, pepinieră), cf. sb. razsadnica; presădi, vb. (a marcota, a planta), din sl. presaditi; prisădi, vb. (a planta), din sl. prisaditi. 7323
sadacat (-te), s. n. - Fidelitate.
Tc. (arab.) sadakat (Tiktin). Sec. XVIII, înv.
7324
sadea, adj. - Legitim, pur. - Var. înv. sade. Mr. sade „doar, numai", megl. sa(l)di „numai".
Tc. (per.) sade (Şeineanu, II, 305; Meyer 371; Lokotsch 1749; Ronzevalle 99), cf. alb., bg., sb. . sade, ngr. ootvrenxo; (> sadeticos, adj., legitim).
7325
sădelcă (—ci), s. f. - Pemuţă la hamaşamentul cailor. - Var. sedelcă, sidelcă.
Rus. sedelka, din sedlo „scaun" (Cihac, II, 322; Iordan, Dift., 95; Conev 95), cf. bg. sedjalka. în Mold.	7326
şadirvari (-ne), s. n. - Jet de apă.
Tc. (£er.) sadirvan. Sec. XIX, înv. 7327 sadrazan (-ni), s. m. - Vizir. - Var. satrazan. Mr. satrazam.
Tc. sadr(i)azam (Şeineanu, III, 101). Sec. XIX, înv.	7328
saegiu (—ii), s. m. - Băiat la cai, rîndaş. - Var. saigiu.
Tc. sayici (Şeineanu, II, 307).	7329
şafer (-ri), s. m. - 1. (înv.) Samsar, intermediar. - 2. (Mold.) Proxenet, pungaş. - Var. şafăr, şofiar, schifar, şufăr.
Germ. Schqffer „realizator", prin intermediul pol. szafiar, rut., rus. safier (Cihac, II, 383; Tiktin; Sanzewitsch 209; Panaitescu, Infiuenţa polonă, 42) sau al mag. săfiăr (Gâldi, Dict., 158). Cum
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
677
acest cuvînt se aplică de obicei evreilor, este posibil să se fi contaminat cu ebr. safer „cartea (legii)". - Der. şujari, vb. (a fura, a şterpeli).
7330
saftea (—ele), s. f. - Prima vînzare a zilei într-o prăvălie. - Var. se/tea. - Mr. sifte.
Tc. (arab.) se/ie (Roesler 602; Şeineanu, II, 306; Ronzevaile 100), cf. ngr. aecpra^ bg., sb. se/te.
7331
saftian (-nuri), s. n. - Piele subţire de capră, de oaie, de viţel pentru marochinărie. - Var. săftian, mr. săftiartă.
Tc. sahtian (Şeineanu, II, 306; Lokotsch 1769), cf. ngr. aa%Tiavi, alb. saftian.	7332
şagă (sşgi), s. f. - Glumă, poznă.
Sl. sega, suga (Cihac, II, 384; Byhan 334; Tiktin; Iordan, Dift., 73; Ivănescu, BF, VI, 104), cf. bg., sb. sega, sag, alb. sake. - Der. şagaci, adj. (glumeţ); şăgalnic, adj. (hazliu), var. şegalnic; şeganie, s. f. (înv., glumă); şegui (var. şugui), vb. (a glumi), din sl. segovati, segiijq.	7333
şagărt (-ţi), s. m. - (Banat) Elev, discipol.
Tc. şagird, prin intermediul sb. segrt (Tiktin).
7334
săgeată (—şţi), s. f. - 1. Vergea de lemn cu vîrf de fier. - 2. Distanţa maximă dintre un arc de curbă şi coarda care uneşte extremităţile lui. -
3.	Cordar de ferăstrău. - 4. Vîrf în care se termină acoperişurile. - 5. Braţ de scrînciob. - 6. Vîrf de brad care se plantează pe mormintele tinerilor. -7. Sagitaria (Sagittaria sagittifolia). - Mr. săd-zeată.
Lat. sagitta (Puşcariu 1495; REW 7508; Skok, ZRPh., LIV, 490; Jokl, REW. II, 44), cf. it. saetta, prov., sp. saeta, v.fr. saete, cat. săgeta, port. setta.
-	Der. săgeta, vb. (a lovi, a răni, a ucide cu săgeata; a arunca săgeţi; a împunge, a înjunghia), care ar putea proveni din lat. sagittăre, direct (Puşcariu 1496; REW 7509), cf. mr. sădzitedz, it. saettare; săgetar (var. săgetaţ), s. m. (arcaş); săgetător, adj. (care săgetează; pătrunzător; s. m., arcaş; s. m., nume de constelaţie şi de zodie); săgetătură, s. f. (tragere cu arcul, săgetare; rană făcută de săgeată; junghi; paralizie, congestie cerebrală); săge/ea, s. f. (săbiuţă, Gladiolus imbri-catus); săgefică, s. f. (greghetin, Geranium pra-tense).	7335
sagnă (—ne), s. f. - Rosătură, rană superficială a cailor sau a boilor. - Var. sacnă.
Sb., cr. sadno (Cihac, II, 322). - Der. săgni, vb. refl. (a se freca); săgnitttră, s. f. (frecare, rosătură).
7336
sagriu, s. n. - Piele zgrunţuroasă.
Tc. sagn (Tiktin), cf. fr. chagrin, sp. chagrin (REW 7513). Sec. XVIII, înv.	7337
sah (—hi), s. m. - Suveran al Iranului.
Tc. şah, cf. ngr. acc/_r]q, sp.jaque. Este dubletul lui şah, s. n. (joc oriental), din germ. Schach, cf. rus. sah. - Der. şahist, s. m. (jucător de şah). -Comp. sacnasiu, s. n. (verandă, geamFc, balcon acoperit), din tc. (per.) şahnişin „tron" (Şeineanu, II, 305), cf. ngr. aaxvtcnvi; safterea, s. f. (fumăriţă, Fumaria officinalis), var. sefterea, din tc. (per.) şahtere „sudoarea regelui", cf. ngr. aoKprepa;; şahmara(nd), s. n. (brocart), din tc. şah meram „miracol regesc"; şahzadea, s. m. (principe, fiu de şah), din tc. şahzade.	7338
şah (-huri), s. n. - Alineat.
Tc. sah (Tiktin). Sec. XDC, înv.	7339
sahaidac (—ce), s. n. - Teacă, tolbă de săgeţi.
-	Var. săhăidac.
Tc. saydak (Şeineanu, II, 101), prin intermediul pol., rut. sahajdak (Tiktin), rus. sagaidak. Săhăi-dan, s. n. (Trans., leagăn portabil) este o simplă var. - Der. saidacar (var. sahaidacar, săidăcar), s. m. (curelar), pe care Cihac, II, 322, îl pune în legătură cu pol. siodeiko „scaun".	7340
Sahan (—ne), s. n. - (Mold.) Platou adînc, castron. - Var. săhan.
Tc. (arab.) sahan (Roesler, 602; Şeineanu, II, 307; Lokotsch 1767; Ronzevaile 110), cf. ngr. aa%avi, alb., bg., sb. sahan.	7341
să; (—ăesc, —jt), vb. - (Trans. de V.) A fi, a sta, a rămîne.
Origine necunoscută. Cuvînt rar, pe care Den-suşianu, GS, IV, 153, îl leagă, cu puţină probabilitate, de avest. sav- „a se afla".	7342
saia (—iele), s. f. - 1. Pînză groasă de bumbac cu ţesătură rară. - 2. îmbrăcăminte din saia. - 3. Gard, împrejmuire de zăbrele pentru ţarc. - 4. Aţă de însăilat.
Tc. saya (Cihac, II, 694; Şeineanu, II, 307; Lokotsch 1778; Conev 80; Ronzevaile 105). Dicţionarele disting trei cuvinte diferite: saia „gard", din tc. saya < mgr. aayio, cf. it. saia, sp. sayo, bg., sb. saja (Tiktin); saia „gard", din tc. saya < per. saye „umbră" (Şeineanu); şi saia „aţă de însăilat", de origine necunoscută pentru majoritatea cercetătorilor, legat de Cihac, II, 324, cu un a săi „a însăila", neatestat, din sl. sili. sijq „a coase", care pare dificil fonetic. Este de presupus că cele trei accepţii provin din aceeaşi idee comună de „ţesătură rară". Din pl. saiele s-a reconstituit un sing. săială > sailă, s. f. (aţă de
678
ALEXANDRU CIORĂNESCU
însăilat), deşi schimbarea de accent apare iar (după Scriban, din germ. Seil „funie"); şi de aici însăila (var. înseila), vb. (a coase rar), pe care Scriban, Arhiva, 1923, 284, îl derivă din mag. szăl „fir“, şi Drăganu, Dacor., V, 368, din mag. szelelni „a întări marginea" din szel „margine"; însăilătură, s. f. (saia). Pentru semantism cf. perdea.
Saiac (var. şi(i)ac), s. n. (dimie), din tc. şayak, cf. ngr. aayicca, bg. saek, sb. sajak, este un der. de la acelaşi cuvînt.	7343
săiastră (-re), s. f. - (Maram.) Zînă.
Origine necunoscută. După Diculescu, Elementele, 475, de la măiastră contaminat cu gr. aefkxcrro; „sfînt“. Cf. săi.	7344
şşică (şeici), s. f. - Barcă, barjă. - Var. Mold. şeică.
Tc. şaika (Miklosich, Fremdw., 128; Lokotsch 1780), cf. bg., sb., rus. sajka. - Der. şaicar (var. şeicar), s. m. (luntraş).	7345
saidecar (-ri), s. m. - Bijutier, argintar.
Tc. (per.) sade-kiar (Şeineanu, II, 307). Sec.
XVIII,	înv.	7346
saigiu (-ii), s. m. - 1. Geambaş, furnizor de oi pentru sultan. - 2. (Dobr.) Tînăr care umblă din casă în casă în ajunul zilei de Sfintul Dumitru. -Var. sa(i)egiu, saingiu.
Tc. sayici (Şeineanu, II, 307). - Der. saigi, vb. (a îndeplini funcţia de saigiu); saigie, s. f. (slujba de saigiu).	7347
sain (—nuri), s. n. - Came de porc. - Mr. săin.
Lat. suinus (P. Papagahi, Notiţe, 43; Rosetti, IV,
74), cf. sp. sain. Sec. XVIII, înv.	7348
Sain, s. n. - în bilete de bancă.
Germ. Schein (Tiktin). în Trans.	7349
saită (—te), s. f. - Aba, dimie.
It. saietta (Tiktin). Sec. XIX, înv.	7350
şaitău (-uri), s. n. - Cric, presă, teasc.
Mag. sajto (Cihac, II, 527; Gâldi, Dict., 157). Trans., înv.	7351
saivan (-ne), s. n. - l. Coit. - 2. (Mold., Dobr.) Şopron. - Var. săivan, seivan.
Tc. sayvan (Şeineanu, II, 308), din per. sayeban, cf. bg. saivan.	7352
Saje, s. f. - (Mold.) Funingine.
Sl. sdzda (Cihac, II, 324), cf. iut., rus. saza.
7353
şal (—Iuri), s. n. - 1. (înv.) ŢesătUlă fină din păr de cămilă, ţesătură fină de lînă. - 2. Broboadă, fular mare. - Mr. şal.
Tc. (per.) şal, din hind. shal (Tiktin; Lokotsch 1802; Ronzevalle 104), şi cu al doilea sens prin
intermediul fr. chăle, cf. ngr. aotXt, alb., bg. sal.
-	Der. şaliu (var. Munt. şaiu), s. n. (ţesătură de
lînă), înv., din tc. şali; şalon, s. n. (înv., ţesătură deasă de bumbac).	7354
sală (-Şi), s. f. - încăpere mare. - Var. Mold. şală. Mr. sală.
Fr. salle, mr. din it, cf. ngr. aaXa. Fonetismul var. mold. este curios şi se explică probabil prin analogie cu multe cuvinte orientale, care au pe ş în tc. şi s în ngr. cf. şal, ngr. aaXl, şah, ngr. aogpŢiţ etc. - Der. salon, s. n., din fr. salon, mr. salone, din it. salone, cf. ngr. oa^ovt.	7355
salahor (-ri), s. m. - 1. (înv.) Slujbaş la curte.
-	2. (înv.) Ţăran scutit de dări, care avea drept unică obligaţie întreţinerea anumitor cetăţi sau drumuri. - 3. Ziler, muncitor cu ziua.
Tc. (per.) salahor „scutier" (Şeineanu, II, 409; Lokotsch 1841), cf. ngr. aapaxopiSeş. - Der. salahori, \b. (a munci din greu, a trudi); salahorie, s. f. (muncă de salahor); salahoresc, adj. (de salahor).	7356
salam (—muri), s. n. - Mezel, cîmat - Var. Mold. saleam.
i It. salame, cf. germ. Salami, fr. salami, ngr. oaXaţu.	7357
salamandră (-re), s. f. - Guşter (Salamandra maculosa). - Var. sălămîzdră, solomîzdră, şulemendrifă, şulumîndriţă. Mr. salamendră.
Gr. aaXajidcvSpa (Tiktin; Diculescu, Elemente, 486; Puşcariu, Dacor., III, 819; REW 7523), probabil prin mgr., cf. bg. salamandra. Salamas-tră, s. f. (Dobr., curea, funie) trebuie să fie acelaşi cuvînt, cf. pentru semantism cele două sensuri ale lui năpîrcă.	7358
şalamangea (-fie), s. f. - Ţesătură orientală fină. - Var. şamalagea.
Tc. şam-alacasi „mătase de Damasc" (Bogrea, Dacor., I, 286). înv.	7359
sălaş (—şuri), s. n. - 1. Locuinţă, locaş, casă.
-	2. Adăpost, refugiu. - 3. (Trans. de N.) Sicriu.
-	4. Grup de familii de ţigani robi, format din zece pînă la 15 capi de familii care aparţineau aceluiaşi proprietar. - Var. Mold. salaş.
Mag. szăllăs (Miklosich, Fremdsv., 124; Cihac, II, 524; Gâldi, Dict., 96), cf. sb. salas „cătun", pol. szalasz, rus. salas. - Der. sălăşlui, vb. (a găzdui, a adăposti; a se aciua; a locui, a trăi); sălăşluinţă, s. f. (sălaş, domiciliu); sălăşitoare, s. f. (Trans., osul-iepurelui, Ononis spinosa).	7360
salată (—te), s. f. - Preparat culinar din legume sau verdeţuri crude. - Var. saladă, Trans., şalată. Mr., megl. sălată.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
679
It salata, var. din fr. salade şi mag. salata (Gâldi, Dict., 157), cf. ngr. aaXcrca, alb salate, tc., bg. salata. - Der. saladieră (var. salatieră), s. f., din fr. saladier.	7361
şalău (-ăi), s. m. - Oaspete, invitat.
Mag. szăllo (Tiktin; Gâldi, Dict., 156).	7362
şalău (-ăi), s. m. - Peşte (Lucioperca sandra).
Mag. sullo (Cihac, II, 527; Tiktin; Gâldi, Dict., 159).	7363
Şalău (—ăi), s. m. - Monedă veche de cupru ’ (Mold., Sec. XVII).
Pol. szalawa (Bogrea, Anuarul Inst. Istorie naţională, III, 517; Candrea).	7364
salavat (-turi), s. n. - Rugăciune a musulmanilor.
Tc. salavat, pl. din arab. salat (Şeineanu, II, 310). Sec. XVII, înv.	7365
salbă (—be), s. f. - 1. Colier, colan. - 2. (Trans.) Panglică împodobită de pus pe cap. - 3. Salbă-moale, s. f. (caprifoi, Evonymus pratensis).
Origine incertă. Prezenţa lui salbă-moale, care nu se poate explica prin primele două sensuri, arată că trebuie să se pornească de la salbă „salvie" al cărui sens nu a fost dovedit, fiind înlocuit de salvie, v. aici. în acest caz este vorba de lat salvia (Puşcariu 1498; REW 7558), cf. alb. sabi, it., cat., sp. salvia, fr. sauge, port. salva (forma port. pare să indice că se poate presupune un lat * salva). Schimbarea semantică, deloc uşoară, a fost explicată de Cihac, II, 324, pornind de la faptul că ţărăncile obişnuiau să facă salbe din caprifoi şi salba-dracului, totuşi Cihac îşi pornea explicaţia de la etimonul pol. szalba „lumînăricâ“, ceea ce nu e sigur. Cu atît mai puţin, der. din lat subalba (Candrea, fclements, 3; Candrea; cf. în contra Densusianu, GS, VI, 364); din lat. salva < salvăre, fiind vorba la început de un talisman (Tiktin); sau din lat.med. *ex-alba „mărgică" (Scriban). Din rom. provin rut. salba (Candrea, Elemente, 402), săs. sâlbe, şi probabil pol. szalba, pomenit mai sus.	7366
sălbatic (—că), adj. - Neîmblînzit, necultivat, natural, frust, rău. - Var. sălbatec. Megl. sălbatic.
Lat. salva ticus (Diez, I, 365; Puşcariu 1497; REW 7922; Rosetti, I, 59), cf. it salvatico, prov. salvatge, fr. sauvage. - Der. sălbătici (var. însăl-bătici, (în)sălbătăci), vb. (a <se> face sălbatic); sălbăticie (var. sălbatăcie), s. f. (stare de sălbatic; Trans., fiară); sălbăticime (var. sălbătăcime, sălbăticiune, sălbătăciune), s. f. (fiară; animal sălbatic); sălbăticos, adj. (sălbatic); sălbăfie, s. f. (plantă, Lolium temulentum), numită poate astfel
datorită proprietăţilor sale narcotice. Din rom. provine rut. silvatici „spiriduş" (Candrea, Elemente, 409).	7367
salce, s. f. - Sarsaparilă. - Var. salcie.
Sp. zarzaparrilla, poate prin filieră orientală, cf. it. salsapariglia, germ. Salsaparille, şi saparină.
7368
salcie (-Şeii), s. f. - Nume de arbori din familia salicaceelor (Salix alba, S. triandra, S. Pentadra, S. babylonica). - Var. salce, Banat salcă. Mr. salte, megl. sulcă.
Lat. salicem (Puşcariu 1499; REW 7542) cf. alb. selk (Meyer 400; Philippide, II, 653), it salcio, prov. sautze, v.fr. sauce, sp. sauce. Ramurile de salcie se duc la biserică în Duminica Floriilor, ca în Spania ramurile de palmier, de aici Dumineca Sălcii, înv. - Der. sălcet, s. n. (loc cu sălcii), din lat. salicetum (REW 7532; P. Aebisc-her, RPF, III, 700), cf. it salceto, prov. sauzeda, fr. saussaie; sălcioară, s. f. (răchiţică, Elaeagnus angustifolia); sălciş, s. n. (loc cu sălcii); sălciu, adj. (cu gust de leşie; insipid, fad), a cărui legătură cu salce pare evidentă, datorită gustului amar al frunzei de salcie (Puşcariu; Tiktin; Candrea preferă să trimită la un lat. *satîcineus), sau pentru că salcia este caracteristică pentru apele stătătoare
. (după Pascu, Beitrăge, 53, ar fi în loc de *sărciu, de la sare; etimonul propus de P. Papahagi, Dunărea, II, 12, ne este necunoscut, cf. Lozovan
250).	7369
salcie (-ii), s. f. - Sos. - Var. salţă.
It., sp. salsa, prin mijlocirea ngr. aaXxaa. Sec. XIX, cuvînt rar, folosit de Alecsandri. 7370
salcîm (-mi), s. m. - Acaţ (Robinia pseuda-cacia). - Mr. sălcîm.
Tc. salhm (Şeineanu, II, 310; Roesler 601; Lokotsch 1809; Ronzevaile 100), cf. ngr. aaXx{|ii, bg. salkăm.	7371
saldo, s. n. - Sold.
*	It. saldo.	7372
salep, s. m. - 1. Poroinic. - 2. Băutură de salep.
-	Mr. sălepe.
Tc. saleb (Şeineanu, II, 310; Ronzevaile 99), cf. ngr. aaXott, sb., rus., fr., sp. salep. - Der. salepgiu (var. salepciu, salipgiu), s. m. (persoană care fabrica şi vindea salep).	7373
şalgău (-ăi), s.m.-(Trans., Mold.) Miner care scoate sare. - Var. ţaugău, şavgău.
Mag. sovăgo (Cihac, II, 528; Drăganu, Lui I. Bianu, Bucureşti 1927, p. 137; Graur, BL, III, 47).
7374
680
ALEXANDRU CIORĂNESCU
sălie (-ii), S. f. - 1. Văl, voal. - 2. Giulgiu.
Mag. szăl „fir“ (Candrea).	7375
salman (-ni), s. m. - (Arg.) Carte de joc de şase puncte.
Origine necunoscută. Poate un der. cu suf. -man.	7376
salmie (—ii), s. f. - Mîncare de came de vînat.
Fr. salmis. Cuvînt rar, folosit de Sadoveanu.
7377
salop (-puri), s. n. - (Mold.) Pieptar, vestă.
-	Var. salup.
Fr. salope, prin intermediul pol. salopa, rus. salop (Cihac, II, 324; Sanzewisch 208). Este dubletul lui salopetă, s. f., din lr. salopette.
7378
salt, adv. - Singur, neînsoţit.
Tc. salt (Tiktin). Sec. XVII, înv.	7379
sălta (-alt, — at), vb. - 1. A ţopăi, a zburda.
2.	A tresări. - 3. A se înălţa, a se ridica. - 4. A sări, a veni în ajutor. - 5. (Refl.) A scăpa de necaz.
-	6. (Refl.) A se mări, a creşte.
Lat. saltare (Puşcariu 1503; REW 7551) cf. it. saltare, prov. sautar, fr. sauter, cat., sp., port. saltar. - Der .salt, s. n. (săritură, hop), deverbal, fără circulaţie populară (ALR, II, 45; Iordan, BF,
VII,	391); săltăreţ, adj. (care saltă, sprinten; ritmat, vioi); săltător, adj. (săltăreţ); săltătură, s. f. (salt, hop).	7380
saltanat (—te), s. n. - Pompă, fast. - Mr. săltănată, megl. săltănat.
Tc. (arab.) saltanat (Şeineanu, II, 311). Sec.
XIX,	înv.	’	7381
saltea (-ele), s. f. - Mindir.
Tc. şelte (Meyer 406; Şeineanu, II, 311; Lokotsch 1908), prin ngr. cO.i'b; (Gâldi 247), cf. alb. siljte, bg., sb. silta.	7382
şalupă (—pe), s. f. - Ambarcaţie, barcă cu motor.
Fr. chaloupe, cf. şlep.	7383
salva (—vez, -at), vb. - A scăpa, a se elibera.
Lat. salvare (sec. XIX). - Der. salvă, s. f., din fr. salve; salvator, s. m., din lat. salvator (sec. XIX); salv-conduct, s. n., după fr. sauf-conduit; salvare, s. f. (scăpare; mîntuire; casă de ajutor).
7384
şalvari, s. m. pl. - Pantaloni bufanţi folosiţi de turci şi în anumite regiuni rom. - Var. Trans. şolovari. Mr. şilvari.
Tc. (per.) şalvar (Roesler 609; Şeineanu, II, 334; Ronzevalle 104; J. Deny, Melanges Paul Boyer, Paris 1925, p. 100), cf. ngr. aaA(5apt, alb.
sarvar, bg., sb. salvare, pol. szarawary, rus. sarovary, mag. salavări (> Trans.), sp. zara-giielles. - Der. şalvaragiu, s. m. (fabricant de şalvari; turc); şalvaragie, s. f. (atelier sau magazin de şalvari); înşalvarat, adj. (îmbrăcat cu şalvari).
7385
salvie (—ii), s. f. - Jale (Salvia pratensis). - Var. Mold. sălvie, şălvie, şalvie, salbie.
Lat. salvia prin intermediul sl., cf. sb. zalbija, rus. salvija, pol. szabvija (Miklosich, Fremdw., 126; Cihac, II, 284), cf. şi salbă, şi mag. zsălya
>	jaleş, şi Trans. şalie. Sl. explică mai bine var.; forma salvie, care nu apare popular, poate fi un împrumut din lat. ştiinţifică, în sec. XIX. 7386
şalvjr (-ri), s. m. - (Mold.) Trişor.
Rut. saljvir, pol. szalbierz, rus. salber (Cihac, II, 384; Tiktin), care pare să conducă la germ. Schembart.	7387
şam, s. n. - Pînză orientală de bumbac şi in.
-	v^ar. şamă.
Tc. Sam „Damasc" (Şeineanu, II, 334). - Cf. salamangea.	7388
samachişe, s. f. - Cheag, chişleag. - Var. sămăchişe.
Sb. samokis (Candrea), cf. ceh. samokiska (Cihac, II, 324; Tiktin) şi chişcă, chişleag. în Mold. şi Trans.	7389
şamaniU (—ie), adj. - Galben-pai.
Tc. sămani, de la şaman „pai" (Şeineanu, II, 311; Roesler 602; Lokotsch 1812). ’	7390
samar (—re), s. n. - 1. Şa de povară, tamiţă.
-	2. Creastă, culme de casă. - Mr. sumar, sămar, megl. sămar.
Sl. samară „încărcătură" (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 324), cf. bg., sb., cr., slov., alb. samar, tc. semer, mag. szamar „măgar", din mgr. aoc(Y)napiov (Meyer, Tiirk. St., I, 40; Vasmer, Gr., 129; cf. REW 7512). Der. din mgr. (Roesler 576) sau din tc. (Lokotsch 1883; Ronzevalle 101) este improbabilă, ca şi originea rom. a bg. (Capidan, Raporturile, 210). - Der. în-sămăra, vb. (a pune samarul).	7391
samarinean (—eni), s. m. - Samaritean, persoană din Samaria. - Var. samarit(e)an.
Sl. samarjaninii, var. din fr. samaritain. 7392
samavolnic (-că), adj. - Arbitrar, abuziv.
-	Var. samovolnic.
Sl. samavolinu „care procedează după propria-i voinţă", cf. rus. samovoljnyj (Tiktin). - Der. samavolnicie, s. m. (arbitrarietate); samavolni-ceşte, adv. (arbitrar). Cf. volnic.	7393
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
681
samcă, s. f. - 1. Nume popular al diavolului. -
2.	Boală de copii, atribuită unei intervenţii malefice.
Origine incertă. Pare să fie sl. (bg.) samii, sama, samo „acelaşi, aceeaşi" în forma dim., caz în care ar fi un eufenism, cf. iele, dînsele. Der. din sl. samuka „femeie" (Scriban) nu pare convingătoare. Cf. Samodiva, s. f. (duh rău, drăgaică), din acelaşi cuvînt sl., şi bg. diva „zînă"; pentru comp., cf. samavolnic, samodîrjef. - Der. sămcuţă, s. f. (năsturel, Nasturtium officinale).	7394
sămînţă (seminţe), s. f. - 1. Organ de reproducere la plante. - 2. Sîmbure. - 3. Semen. -
4.	Rasă, generaţie. - 5. Origine, cauză. - 6. Fleac, cantitate minimă. - Mr., megl. siminfă, istr. săminţe.
Lat. *sementia (Puşcariu 1608; REW 7804; Iordan, Dift., 108), cf. it. semenza, prov., cat. semenqa, ir. semence. Are şi pl. sămînţuri, cu valoare colectivă. - Der. semincer, s. m. (copac salvat de la tăiere, pentru reproducere; ştiulete de porumb ţinut pentru sămînţă); seminţie, s. f. (rasă, castă, generaţie); însămînţa, vb. (a semăna). Din rom. provine mag. szimuncia (Edeispacher 22).
7395
samodîrjeţ (-ţi), S. m. - Autocrat.
Sl. (rus.) samoderzecu. Sec. XVIII, înv. 7396
samovar (-re), s. n. - Ceainic de metal.
Rus. samovar (Cihac, II, 325), din sl. samo „acelaşi" şi variei „a fierbe", cf. ceh., slov. samovar, pol. samowar, ngr. cajioPapt. 7397
şampanie (-ii), s. f. - Vin spumant.
Fr. champagne.	7398
şampişn (-ni), s. m. - Campion.
Fr. Champion. - Der. şampionat, s. n., din fr. championnat.	7399
sampson (-ni), s. m. - Buldog. - Var. sam-son.
Tc. samsun (Şeineanu, II, 312; Tiktin). înv., se folosea mai ales ca nume de cîine.	7400
samsar (-ri), s. m. - Misit, mijlocitor, intermediar. - Var. simsar. Mr. sîmsar, megl. sămsar.
Tc. simsar, din arab. simsar (Roesler 602; Şeineanu, II, 411; Lokotsch 1836; Ronzevaile 101; REW 7930a), poate prin intermediul sb. samsar, cf. bg. simsar, it. sensale. - Der. samsar-lîc, s. n. (intermediere; codoşlîc), din tc. simsarhk; samsăresc, adj. (de samsari); samsăroaică, s. f. (femeie care face rost de oameni de serveiu); sămsări, vb. (a face pe samsarul).	7401
şamşurcă, s. f. - Varietate de joc de cărţi numit şi preferans.
Origine incertă. După Tiktin şi Candrea, din fr. sans joner, prin intermediul rus. Sec. XIX, înv.
7402
samur (-ri), s. m. - 1. Zibelină (Mustela zibellina). - 2. Blană de zibelină. - Mr. samure.
Tc. (per.) samur (Roesler 602; Şeineanu, II, 312; Lokotsch 1820; Ronzevaile 101), cf. bg., sb. samur, ngr. aa^oupi, sp. zamarra (REW 7563a).
7403
samuraslă, s. f. - Plantă de cultură care creşte spontan din seminţele pierdute în timpul recoltării.
-	Var. samoraslă, samulastră, samurastră.
Sl. samoraslu (Cihac, II, 325; Conev 71), de la samo „acelaşi" şi raslî „germen", cf. sb., cr. samorast.	7404
şan (-nuri), s. n. - Calapod pentru încălţăminte.
Mag. săm (Tiktin).	7405
sănătate (—tăţi), s. f. - l. Stare generală bună a organismului. - 2. Sănătate (1) publică. - 3. Salut, formulă de salut. - 4. Toast. - 5. Gata, nimic mai mult! (funcţie de inteij.). - Mr. sînătale, megl. sănitati.
Lat. sariitatem (Puşcariu 1509; REW 7580), cf. alb. sendet (Meyer 405; Philippide, II, 653), it. sanitâ, prov. santat, fr. sânte. Pentru ultimul sens, cf. pace. - Der. sănătos, adj. (teafăr; salutar, salubru; întreg, fără defect; intact, incorupt; teribil, respectabil), mr. sînătos, megl. sînitos, din lat. *sanîtosus (Meyer, Alb. St., IV, 35; Puşcariu 1519; REW 7580a), cf. nap. sanetuse, campid. sanidozu, cuvînt de uz comun (ALR, I, 131); nesănătos, adj. (fără sănătate, morbos, bolnav); sănătoasa, s. f. (fam., fugă, scăpat), poate prin aluzie la proverbul Jiiga-i ruşinoasă dar e sănătoasă; însănătoşi (var. sănătoşa), vb. (a se face bine, a se vindeca); sunătoare (var. sănătoare, sănitoare), s. f. (pojamiţă, inimioară, Hypericum perforatum; numele altor plante, Crepis foetida, Helianthemum mobile, Hyoscia-mus niger, Gnaphalium dioicum), datorită virtuţilor sale curative, alterată fonetic prin etimologie populară considerîndu-se der, de la a suna (Puşcariu, Lr., 17; după Tiktin şi Candrea, din lat. sanatoria, cu aceeaşi modificare). - Der. neol. sanatoriu, s. n., din fr. sanătorium; sanitar, adj., din fr. sanitaire; sănicioară, s. f. (iarba-frîntului, Sanicula europaea), probabil interpretarea neol. a numelui ştiinţific al planetei, cf. mag. szaniezor (Tiktin).	7406
şancăr (-re), s. n. - Ulceraţie a pielii. - Var. şancru.
Germ. Schanker, var. din fr. chancre. 7407
682
ALEXANDRU CIORĂNESCU
sanchi, adv. - Ca să zic aşa, cum s-ar zice. -Var. sanche.
Tc. sanki „crede că“ (Şeineanu, II, 313; Lokotsch 1832),	7408
sanchi u (-ie), s. f. - 1. Tăcut; posac. - 2. Zăpăcit, aiurit.
Origine necunoscută. în Munt.	7409
sandal (-le), s. n. - Barcă.
Tc. (arab.) sandal (Şeineanu, II, 313), cf. ngr. aocvSaXi, bg., sb., rus. sandal.	7410
sandal (-Iuri), s. n. - Ţesătură de mătase.
,Tc." (arab.) sandal. Sec. XVII, înv. 7411
sandal (-li), s. m. - Arbore tropical (Santalum album).
Tc. sandal, cf. ngr. amrcOiOV.	7412
sandală (-le), s. f. - încălţăminte uşoară.
Fr. sandale, cf. ngr. accvSaXiov, din per. sandal „încălţăminte11.	7413
Sandomircă, s. f. - Varietate de grîu.
Din Sandomir, oraş din Polonia (Tiktin). 7414 şandra-mandra, s. f. - (în expresia): a umbla cu şandra-mandra, a umbla cu şiretlicuri.
Creaţie expresivă, cf. sb. andara-mandara „vorbe mieroase". Alecsandri îl foloseşte în glumă cu sensul de „modistă", ca traducere a fr. mar-chande de modes. Cf. mandră, s. f. (Banat, mămăligă; Trans., Mold., terci) şi geandră, s. f. (Mold., cir), în tec de şandră, pentru al cărui semantism cf. talmeş-balmeş.	7415
şandrama (-ale), s. f. - l. Şopron, refugiu.
-	2. Baracă, colibă, cocioabă. - Mr. săndărmae.
Tc. sundurma (Şeineanu, II 335; Tiktin; Lokotsch 1948), dar der. este dificilă fonetic. 7416
sănduc (-curi), s. n. - Cufăr, ladă. - Var. sandîc, sînduc, sunduc.
Tc. sanduk (Şeineanu, II, 313), cf. ngr. aev-xouoci, bg, sb. sanduk, pol., rus. sanduk Săndulie, s. f. (lădoi), cuvînt mold. folosit de V. I. Popa, probabil în loc de *sănduclie.	7417
Sandvici (—iuri), s. n. - Tartină. - Var. sand-wich.
Fr. (engl.) sandwich.	7418
sangeac (-curi), s. n. - l. Drapel turc. - 2. Provincie, diviziune administrativă turcă. - 3. (S. m.) Guvernator de provincie. - Var. sangiac. Mr. singeache.
Tc. sancak (Şeineanu, II, 313; Ronzevalle 12), cf. ngr. owztpxx, alb., bg. sandzak. - Der. sangeactar (var. sangeagaş), s. m. (înv., portdrapel), din tc. sancakdar.	7419
sangulie (-ji), s. f. - Ţesătură subţire, voal.
Origine incertă. Poate de la un ngr. *auy-yXcruAta, de Ia yauXa „gît“ (după Scriban, din ngr. auyYaXiWa „înveliş").	7420
sanie (—ănii), s. f. - Vehicul de zăpadă.
Sl. (bg., sb., slov., tus.) sâni (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 325; Conev 70), pol. sanie, cf. ngr. oovia (Meyer, Neugr. St., II, 56), alb. saje, mag. szăn. - Der. săniuş (var. săniiş), s, n. (loc alunecos, de sanie; sport cu sania); săniat, s. n. (Trans., sportul cu sania).	7421
şansă (—se), s. f. - Noroc, probabilitate favorabilă.
Fr. chance.	7422
sansiu (—ii), s. m. - (Maram.) Garoafă.
Mag. szegfu (Candrea).	7423
şansonştă (—te), s. f. - Scurtă compoziţie muzicală vocală.
Fr. chansonnete. Aceleiaşi familii din fr. chanter, aparţin şantan, s. n. (tavernă, bodegă, cabaret), din fr. caje-chantant şi şanteză, s. f. (cîntăreaţă de local); şanticler, s. n. (Arg., lucru preţios, rafinament, obiect excelent), din fr. chan-leclair, probabil datorat modei lansată de comedia lui Rostand (cf. Iordan, BF, IV, 192); şantaj, s. n., din fr. chantage; şantajist, s. m. (persoană care şantajează).	7424
şanţ (-ţuri), s. n. - 1. Tranşee. - 2. Săpătură, groapă, canal. - 3. Rigolă. - 4. Jgheab, crestătură, adîncituiă. - 5. (înv.) Miracol, minune.
Germ. Schartze, prin intermediul pol. szănc (Cihac, II, 385; Tiktin), cf. săs. schanz (Borcea
207), mag. sănc (Gâldi, Dict., 96), rus. sanec (Sanzewitsch 209). Semantismul ultimului sens nu este clar şi ar putea să se bazeze pe un cuvînt diferit, cf. totuşi Iordan, BF, VII, 234. Sec. XVII.
Der. şenfui (var. şănfui), vb. (a face un şanţ); deşanf, s. m. (Mold., Trans., ciudăţenie, surpriză); deşen/at (var. deşănţat), adj. (rar, ciudat, curios; ieşit din comun; nepotrivit, dezordonat); şăncălef, (var. şancălău, şancălos), adj. (Trans., hazliu, nostim); şăncălie, s. f. (Trans., glumă). 7425
şantier (-re), s. n. -1. Fabrică, loc de muncă:
-	2. Loc de construcţie a navelor.
Fr. chantier.	7426
sapă (-pe), s. f. - 1. Unealtă agricolă. - 2. Praşilă, prăşire. - Mr., megl. sapă, istr. sope.
Lat.vulg. sappa (Roensch, ZRPh., I, 414; Densusianu, Hlr., 197; Puşcariu 1512; Candrea, Elemente, 404; REW 9599), cf. it zappa, fr. sape, sp. zapa, ngr. -roccia (Cihac, II, 694), tc. capa
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
683
(Popescu-Ciocănel 41). - Der. săpa, vb. (a prăşi, a lucra cu sapa; a excava, a scobi, a scrileji; a roade, a mînca; a găuri, a sfredeli), mr., megl. sap, poate direct din lat.vulg. sappăre (Puşcariu 1511; Tiktin); săpăcios, adj. (care se năruie, sfărîmicios); săpător, s. m. (muncitor cu sapa; soldat care sapă tranşee; sculptor, tăietor); săpătură, s. f. (prăşire, muncă cu sapa; groapă, adîncitură; tăietură, sculptură); săpoi, s. n. (sapă mare, tîmăcop); săpăligă, s. f. (sapă mică, greblă). Din rom. provin rut. sapa, s., sapaty, vb., sapanie, s., obsapaty, vb. (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 404), mag. szâpoly, s., szăpaly, s., şi probabil alb. sepate „topor“.	7427
sapă (-pe), s. f. - Crupă.
Sb., slov. sapi (Cihac, II, 284), cf. tc. sap (Şeineanu, II, 314).	7428
saparjnă (-ne), s. f. - Salce.
Ngr. oomapiva. Sec. XIX, înv., cf. salce.
7429
şapcă (şepci), s. f. - Capelă, caschetă. - Mr., megl. şapcă.
Sl. sapuka, bg., sb., cr., rus. sapka (Miklosich, Fremdw., 128; Cihac, II, 385; Conev 84; Ivănescu, BF, VI, 104), cf. pol. czapka (> ceapcă, s. f., înv., coif, cască), mag. csapka (Treml, Hung. Jb., IX, 302), tc. şabka. - Der. şepcar, s. m. (cel care confecţionează şepci); şepcărie, s. f. (fabrică, magazin de şepci); şapcaliu, s. m. (persoană care poartă capelă), din tc. şapkali (Graur, Rom., LIII, 384; Scriban).	7430
săpie (-ji), s. f. - (Banat) Ciubărul tăbăcarului.
Sb. sepija (Candrea).	7431
saplaic (—curi), s. n. - (Olt) Polonic de lemn folosit la alambicuri.
Sb. saplak (Candrea); legătura cu mag. szapoly „sapă“ (Cihac, II, 385) nu este sigură. 7432
săptărnînă (—ni), s. f. - Perioadă de şapte zile consecutive. - Mr. s(ip)tămînă, megl. sâptămqni.
Lat. septîmăna (Diez, I, 382; Puşcariu 1513; REW 7834), cf. it. settimana, port., cat. setmana, fr. semaine, sp., port. semana. - Der. săptămînal, adj. (care se petrece în fiecare săptărnînă). 7433
şapte, num. - Număr între şase şi opt. - Var. Mold. şepte. Mr. şapte, megl. şapti, istr. sqple.
Lat. septem (Puşcariu 1514; REW 7830) cf. vegl. sapto, it. sette, prov., cat. set, fr. sept, sp. siete, port. sete. - Der. şeptar, s. m. (carte de joc de şapte puncte); înşeptit, adj. (multiplicat cu şapte); şeptime, s. f. (a şaptea parte).	7434
săpun (-nuri), s. n. - Produs obţinut prin saponificarea acizilor graşi sau a grăsimilor. - Var.
Mold., Banat sopon, Trans. săpon. Mr. săpune, megl. săpun, istr. săpun.
Lat. saponem, direct (Puşcariu 1515; REW 7589), sau prin sl. sapunu (Densusianu, Rom., XXXIII, 235), ngr. ccoiowi (Candrea) sau it. sapone (Tiktin). Der. directă este probabilă, judecind observaţiile, nu întru totul sigure, ale lui Tiktin şi Graur, BL, V, 112; natural că prezenţa cuvîntului în toate idiomurile îngreunează diferenţierea provenienţelor distincte (istr. este totuşi din sb., cr., slov. săpun; var. reprezintă mag. szoppan, cf. Gâldi, Dict., 160). Domaschek 127 soluţiona dificultăţile afirmînd că este vorba de un cuvînt „balcanic". Originea rom. a bg. săpun (Capidan, Raporturile, 211) nu pare evidentă.
Der. săpunar, s. m. (producător şi vînzător de săpun); săpunărie, s. f. (fabrică sau atelier de săpun); săpunărit, s. n. (impozit pe fabricile şi pe comerţul de săpun la începuturile sec. XIX); săpuni, vb. (a da cu săpun); săpuneală, s. f. (săpunire, clăbuc; dojană, ceartă); săpunel (var. săpunarifă), s. f. (ciulin, văcăriţă, Saponaria offi-cinalis); săpunel, s. n. (supozitor); săpunit, s. n. (săpunire); săpunos, adj. (păstos, care are consistenţa săpunului); săpungiu, s. m. (înv., săpunar).
-	Der. neol. saponifica, vb., din fr. saponifier.
7435
sar (-ruri), s. n. - 1. (înv.) Culoare. - 2. (Bucov.) Arsenic. - 3. (Mold.) Linie, dungă, hotar.
-	4. (Mold.) Renură, canelură, şanţ.
Sl. sării „culoare" (Tiktin), cf. mag. sar. Ultimul sens se explică probabil prin linia de culoare cu care se indică traseul canelurii.	7436
şarabană (-ne), s. f. - (Mold.) Şaretă, car cu bănci.
Fr. char ă bancs, cf. rus. saraban (Candrea), it. sciarabă (Battisti, V, 3396).	7437
sărac (—că), adj. - 1. Nevoiaş, sărman. - 2. Amărit, nenorocit. - 3. Redus, meschin. - 4. Orfan. - Var. sireac.
Sl. sirakii (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 326; Philippide, II, 732; C. C. Giurescu, R. istorică, XIII, 23-43), cf. bg., sb. sirak „orfan". -Der. sărăcan, s. m. (sărac); aracan (var. ăra, ira), inteij. (vai), formă abreviată de la sărac (de mine), cf. Graur, BL, IV, 110-2; sărăcăcios, adj. (sărac, umil); sărăcesc, adj. (sărăcăcios); sărăceşte, adv. (ca săracii); sărăci, vb. (a deveni sărac, a se ruina; a lăsa pe cineva fără resurse, a priva; a compătimi); sărăcie, s. f. (mizerie; lipsă, amărăciune; cu prep. de, în funcţie adj., nenorocit, prăpădit); sărăcită, s. m. (poreclă pentru un sărac; calic); sărăcime, s. f. (mulţime de săraci). Din rom. provine rut saraka (Miklosich, Fremdw., 124).
7438
684
ALEXANDRU CIORĂNESCU
sărăcustă (-te), s. f. - 1. (înv.) Interval de 40 de zile. - 2. Slujba morţilor, care se oficiază la 40 de zile de la moarte.
Ngr. oapazocmi, din gr. Teoaapccxocmi „păresimi" (Cihac, II, 684; Mumu 49).	7439
sărad (-duri), s. n. - 1. (înv.) Ghirlandă. - 2. Şiret, cordon, firet.
Ngr. aeipaSiov „cordon" (Scriban). Legătura cu germ. Zierat „podoabă" (Tiktin) pare mai puţin probabilă. Sec. XVII. - Der. sărădui, vb. (a garnisi, a împodobi).	7440
şaradă (—de), s. f. - Un fel de ghicitoare; enigmă.
Fr. charade.	7441
Saragea (-ele), s. f. - Corp înv. de voluntari, în Munt. - Var. sarigea, sărăcel.
Tc. sănca „galben" (Şeineanu, II, 103) numiţi aşa poate din cauza culorii steagului sau a uniformei lor; var. indică o contaminare cu sărac. Sec. XVII, înv.	7442
Sarai (-iuri), s. n. - Palat la turci. - Var. serai. Mr. sărae.
Tc. (per.) saray (Eguilaz 493; Şeineanu, II, 314; Lokotsch 1842), cf. ngr. oepoyi, alb., bg., sb., rus. sarai, it. serraglio, fr. serail (> var.), sp. serrallo. (REW 7595b).	7443
sarailie (-ji), s. f. - Prăjitură orientală pe bază de miere şi nuci. - Megl. sirliia.
Tc. saraili (Şeineanu, II, 314).	7444
şarampoi (-i), s. m. - (Mold.) Stîlp, ţăruş, bulumac. - Var. Banat şărămpău.
Mag. sarmapo (Tiktin), cf. sb. sarampov „şanţ".
7445
saramură (-ri), s. f. - Apă sărată. - Var. salamuri, Banat sărămură.
Lat. salimuria, prin ven. salimora > ngr. oaXajxoDpa (Candrea), bg., sb., cr., slov. salamura (Cihac, II, 234; Densusianu, Rom., XXXIII, 285; Tiktin; REW 7545). Der. directă din lat. pare probabilă pentru ultima var. şi nu este imposibilă pentru celelalte forme, deşi prezenţa Iui a aton prezintă o dificultate (poate s-ar fi păstrat prin apropierea forţată de sare, fiindcă Anton Pann scrie sare-mură; cf. totuşi săritură). Oricum, supoziţia general acceptată că salamuri, cu l, este forma primitivă, este destul de îndoielnică. 7446
şaran (-ni), s. m. - Crap (Cyprinus carpio).
-	Var. sazan.
Sl.,	cf. sb., cr., slov., rut, saran „crap" din sl. sării „culoare", cf. ţar (Cihac, II, 387); var. din tc., rus. sazan, cf. v.gr. oaţcwi (Tiktin). în Mold.
7447
Sarce (-i), s. f. - Lişiţă (Fulica atra).
, Mag. szărcsa (Tiktin).	,	7448
Sarcină (-ni), s. f. - 1. încărcătură, greutate, povară. - 2. Obligaţie, îndatorire, misiune. - 3. Graviditate. - Mr. sarţină, istr. sqrcirţ.
Lat. sarcina (Puşcariu 1523; REW 7598) cf. v.it. sarcina (calabr. sarcina, apul. sarcene). -Der. însărcina, vb. (a încărca; a împovăra, a încredinţa; a fecunda, a lăsa gravidă); însărcinare, s. f. (misiune, mandat); însircinat, s. m. (trimis, responsabil); desărcina, vb. (a destitui); sărciner, s. n. (Mold., Trans., Olt., par cu ramificaţii, folosit ca suport).	7449
sărdac (-ce), s. n. - (Mold.) Surtuc.
Rut., pol. serdak (Tiktin).	7450
Sardea (—ele), s. f. - Sardină. - Var. mr. sardelă.
It. sardella, prin intermediul ngr. aapSeVM (Tiktin; Gâldi 237), cf. tc., bg. sardela; sing. format după pl. ca în paralelismul stelestea, rîndunele-rindunea etc.	7451
sare (săruri), s. f. - Clorură de sodiu. - Mr. sare, mr., megl. sari, istr. sore.
Lat. sale, forma vulgară de la sil (Puşcariu 1524; REW 7521), cf. it sale, prov., cat., sp., port. sal, fr. sel. Pl. are valoare colectivă şi uz în general ştiinţific. - Der. săra, vb. (a pune sare), mr. ansar, ansărare, megl. sar, sărari, din lat. sălăre (Puşcariu 1517); sărat, adj. (cu multă sare; excesiv de scump); sărărit, s. n. (înv., impozit plătit de locuitorii regiunilor învecinate cu ocnele de sare pentru a le putea folosi); săritură, s. f. (calitatea de a fi sărat; apă sărată, apă de mare; pămînt sărat, impropriu culturilor), mr. nsărătură; sărăturos, adj. (înv., sărat); sărar, s. m. (vînzător de sare); sărărie, s. f. (depozit de sare); sărărifă, s. f. (Trans., rar, solniţă); sărui, vb. (Banat, a săra); desăra, vb. (a îndepărta sarea; a înmuia); nesărat, adj. (fără sare; insipid, searbăd, fad; greoi, molîu, dizgraţios); presăra, vb. (a împrăştia); sănină, s. f. (loc în ocol unde se pune sare la oi), din lat sălîna (Candrea), sau în loc de *sărină, cu suf. -ină, ca pescuină, vizuină; sărune (var. sănune), s. f. (Trans., loc unde se pune sarea oilor), din lat *sal6nae (Candrea); săricică, s. f. (arsenic; Mold., acid tartric); samifă, s. f. (solniţă; plantă, Salsola kali); salin, adj., din fr. salin; salină, s. f., din fr. saline; salinitate, s. f., din fr. salinite. Din expresia rom. a jăgădui marea cu sarea provine expresia ngr. rj aâpa xox ii (tapa.	7452
şarf (-furi), s. n. - Eşarfă, fular, lovitură cu dosul palmei.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
685
Fr. echarfe, prin intermediul pol. szarfa, rus. sarf (Cihac, II, 386; Sanzewitsch 210).	7453
sarg (-gă), adj. - Tărcat, roşcat deschis.
Mag. sârga „galben" (Cihac, II, 627; Tiktin).
7454
sări (-ar, -it), vb. - 1. A ieşi, a se prezenta, a apărea; se zice mai ales despre animalele care apar în faţa vînâtorului. - 2. A ţîşni, a erupe, a se naşte. - 3. A sălta, a se înălţa, a se ridica. - 4. A ţopăi, a face salturi. - 5. A trece peste, a depăşi un obstacol. - 6. A omite un pasaj în lectură. -
7.	A alerga, a veni în goană. - 8. A veni în ajutor.
-	9. A interveni, a se interpune. - 10. A fecunda, a goni. - Mr. sar, sărire, megl. sar, săriri.
Lat. satire (Puşcariu 1516; REW 7540), cf. it. salire, prov., cat. sallir, fr. saillir, sp. salir, port. sahir. Evoluţia semantică este normală, cf. lat. saltăre < salire; ultimul sens, care nu pare popular, trebuie să fie o traducere din fr. saillir.
Der. sare-garduri, s. m. (donjuan; crai); sărită, s. f. (salt; ţîţînă); săritor, adj. (care sare; serviabil); săritoare, s. f. (cascadă); săritură, s. f. (salt); saitoc, s. n. (Munt., salt), probabil de la forma locală sai < sari. Cf. răsări, tresări. 7455
saric (-ce), s. n. - Turban.
Tc. sarik (Şeineanu, III, 104), cf. ngr. actpixt, bg. sarik.	7456
sarică (—ci), s. f. - Manta de lînă. - Mr. sar(i)că.
Lat. sarica, în loc de serica (Densusianu, Hlr., 74; Puşcariu 1525; REW7848), cf. calabr. săraca, sarica, v.fr. sarge, sp. sarga, ngr. aaputa (Rohlfs, EWUG, 1913; Rosetti, II, 66), alb. sarke (Philippide, II, 654) Der. din doricul *oocpuov, în loc de oripuov (Diculescu, Elementele, 422), nu pare probabilă. Din rom. provine mag. szărika (Candrea, Elemente, 403).	7457
sărindar (-re), s. n. - 1. Slujba morţilor care se oficiază la 40 de zile de la deces. - 2. Slujbă în general. - Mr. sărăndare.
Ngr. oapavtopi, din aapâvxa „patruzeci" (Cihac, II, 695; cf. Vasmer, Gr., 129), cf. bg. sarandari, sb. sarăndar, salandar şi sărăcustă.
7458
sărîntoc (—ci), s. m. - (Trans., Banat) Sărac, calic. - Var. sărăntoc.
Mag. szar&ndok „pelegrin" (Bogrea, Dacor., I, 272); pentru semantism, cf. calic. Der. din sl. sirotukii „orfan" (Tiktin; Pascu, Arch. Rom., VII, 573) este numai indirectă. Este dubletul lui sărîndic, s. m. (Maram., orfan).	7459
şarje (— e), s. f. - încărcătură, atac, asalt.
Fr. charge. - Der. şatja, vb., din fr. charger.
7460
şarlă (-le), s. f. - Cîine, potaie.
Origine necunoscută. Der. din fr. Charles (Tiktin; Candrea) este improbabilă, mai sigur este vorba de o creaţie expresivă, cf. cotarlă. 7461
şarlatan (—ni), s. m. - Pungaş, escroc. - Mr. şarlatan.
Fr. charlatan. - Der. şarlatanie, s. f. (escrocherie, pungăşie); şarlatanism, s. n., din fr. char-latanisme. Mr., prin intermediul ngr. xaocp-Xarowcx;.	7462
sarma (-ale), s. f. - Găluşcă înfăşurată în foaie de varză sau de viţă. - Mr. sărma, megl. sarma.
Tc. sarma (Şeineanu, II, 315; Lokotsch 1857; Ronzevalle 107), cf. ngr. aotpuăţ, bg., sb. sarma.
7463
sărman (—ni), s. m. - 1. Sărac, proletar, amărît. - 2. Orfan. - Var înv. săriman, sîrman, suruman, Mold. sîr(u)man, siriman, suriman, Trans. sără(i)man.
Sl. siromachu < gr. %eipO(iâ%cx; (Cihac, II, 326; Giurescu, R. istorică, XIII, 23-43), cf. bg., sb., cr. siromah, cu schimb de suf. -man. - Der. sărmă-nesc, adj. (înv., de sărman); sărmănie, s. f. (înv., sărăcie). - Cf. siromah.	7464
şarpe (şerpi), s. m. - Reptilă tîrîtoare cu corpul cilindric. - Var. Mold. şerpe. Mr. şarpe, megl. şarpi, istr. ştfvpe.
Lat. serpes în loc de serpens (Diez, I, 380; Puşcariu 1527; REW 7855), cf. it., port. serpe. -Der. şerpoaică (var. şerpoaie) s. f. (femela şarpelui; harpie, femeie perfidă); şerpamă, s. f. (Banat, mulţime de şerpi); şerpar, s. m. (anghilă, Cobitis fossilis; varietate de acvilă, Circaetus gallicus); şerpar, s. n. (brîu lat de piele); şerpesc, adj. (de şarpe); şerpeşte, adv. (ca şerpii); şerpiu, adj. (de şarpe); şerpînţă, s. f. (genţiană, Gentiana cruciata); pe care Puşcariu 1583 şi REW 7856 îl derivă de la un lat. *serpentia; şerparifă, s. f. (plantă, Polygala vulgaris); şerpos, adj. (de şarpe); şerpui, vb. (a merge ca şarpele); şerpuitor, adj. (care şerpuieşte); şerpuitură, s. f. (sinuozitate).
-	Der. neol. serpentin, adj.; serpentină, s. f., din fr.	7465
sărpun (-ni), s. m. - Cimbrişor (Thymus serpyllum). - Var. sărpunel.
Lat. serpullum (Densusianu, Rom., XXXIII, 285; REW 7860; Tiktin), cf. prov. serpol, cat. serpoll. Caracterul de cuvînt moştenit şi popular
686
ALEXANDRU CIORĂNESCU
pare îndoielnic. Puşcariu 1584 citează pe şerpunel, s. m. (cimbrişor), pe care-1 consideră drept reprezentant al lat. *serpullellum.	7466
Sarsajlă, s. m. - Nume popular al diavolului.
Sl. Sarasaelu, numele lui Lucifer în literatura religioasă slavo-bizantină (E. Turdeanu, R. fitudes sl. XXXIII, 151-3).	7467
sart (-te), ; s. n. - Odgon.
It. sarte (Candrea).	7468
şart (—turi), s. n. - 1. Rînduială, regulă, tradiţie. - 2. Sens, logică.
Tc. (arab.) şart (Roesler 609; Şeineanu, II, 335; Meyer 399; Lokotsch 1861), cf. alb., sb. sart.
7469
şart, inteij. - Imită zgomotul produs de o lovitură cu palma. - Var. jart.
Creaţie expresivă.	7470
Săruta (-t, -at), vb. - 1. (înv.) A saluta. - 2. A pupa. - Mr. sărut (are).
Lat. salutare (Puşcariu 1528; REW 7556; Şe-ineanu, Semasiol., 188; Densusianu, GS, II, 20). De uz general, mai puţin Banatul (ALR, I, 79).
-	Der. sărut, s. n. (sărutare); sărutat (var. săru-tătură), s. n. (înv., salut; pupat).	7471
sas (-şi), s. m. - Saxon din Transilvania.
Sl. sasu (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 327), din v.germ. sahso > germ. Sachse, cf. pol., ceh. sas, mag. szăsz (Gâldi, Dict., 96). - Der. săsoaică (var. sască), s. f. (saxonă); săsesc, adj. (saxon); săseşte, adv. (în dialectul saşilor); săsime, s. f. (comunitate de saxoni); sasău (var. saschiu, sasiu), s. m. (Trans., cununiţă, Vinca minor), din mag. szăszfu „floarea sasului" (Tiktin; Drăganu, Dacor., VI, 274), a cărui relaţie cu sb. sasa „anemonă" pare îndoielnică (Cihac, II, 327).
7472
şase, num. - 1. Numărul de după cinci. - 2. (Arg.) Atenţie, ai grijă! - Var. Mold. şese. Mr. şase, megl. şasi, istr. ;ţ>se.
Lat. sex (Tiktin, ZRPh., XII, 456; Puşcariu 1529; REW 7885; Pascu, Arhiva, XV, 447), cf. it. sei (v.mil. sexe), prov. sieis, lr. six, cat. sis, sp., port. seis. Fonetismul este greu de explicat. E final se consideră de obicei drept analogic, ca în cinque, septem; dar există şi posibilitatea unui e epentetic, comun în gr. din Italia de Sud (cf. Kapsmann, Byz. Z., XLVI). în compunere, şase se reduce de obicei la şai- (şaisprezece, şaizeci, în loc de şasesprezece, şasezeci, care nu se folosesc). Acest rezultat a fost considerat identic cu cel din it. (Tiktin), sau produs prin analogie cu doisprezece, treisprezece (Puşcariu), sau ca rezultatul normal
al lui sex (Pascu). Pare mai curînd efectul unei disimilări: şasesprezece > *şaesprezece, datorat repeziciunii cu care se numără, ca în patrusprezece > paisprezece (unde disimilarea se produce între tr şi pr, cf. patruzeci, care nu are formă abreviată), ca şi în limbajul familiar din Munt, treispce, paispce, cinspce etc. în fine, uzul argotic este greu de explicat, dar cf. fr. vingt-deux „atenţie la“ şi rom. zexe „ei, aşi!“ din germ. sechs „şase". Pentru această der. cf. Iordan, BF, IV, 194; Vasiliu, GS, VII, 124; Graur, BL, VI, 170 (după Vasiliu, de la şest, v. aici). - Der. şesime, s. f. (a şasea parte).	7473
şasiu (—uri), s. n. - Cadru, carcasă, batiu.
Fr. chassis.	7474
şaşiu (-ie), adj. - încmcişat. - Var. saşiu.
Tc. şaşi (Şeineanu, II, 335; Lokotsch 1866).
7475
şaşma (-ale), s. f. - (Mold., Dobr.) Plasă, mala.
Tc. şagma (Scriban).	7476
şaştac (—ei), s. m. - Monedă care valora la început şase groşi. - Var. şuştac. Mr. şiştac.
SI.,	cf. bg., sb., slov. sestak (Tiktin); var., din mag. sustăk (Gâldi, Dict., 159).	7477
sastisi (—sesc, — it), vb. - A năuci, a buimăci.
Ngr. actonCw, aorist aotonaio „a surprinde" (Cihac, II, 695; Gâldi 247), cf. alb. sastis. 7478
sat (-te), s. n. - 1. (înv.) Cîmp, ogor. - 2. (înv.) Proprietate, fermă, gospodărie. - 3. Aşezare rurală.
-	4. (Arg.) Puşcărie. - Var. înv. fsat. Mr. fsat.
Origine îndoielnică. Prezenţa var., a mr. şi a alb. fsat pare să indice lat. fossatum „şanţ“, direct (Bogrea, Dacor., I, 253-7; Tiktin; Daicovici, Dacor., V, 478; Candrea; Scriban; Rosetti, Melanges, 354), sau prin intermediul alb. (Cihac,
II,	719; Meyer 112; Densusianu, Filologie, 449; Domaschke 126; Battisti, III, 1698; REW 3461). Der. din alb. este dificilă fonetic şi istoric; cea din lat. nu pare mai uşoară, căci fonetismul prezintă o serie de dificultăţi şi termenul, pur militar (> ngr. cpouaaocrov „campament, armată" > mr. fusate „şanţ"), s-ar fi păstrat cu greu într-o regiune caracterizată prin absenţa totală a fortificaţiilor medievale. Mai degrabă trebuie să se pornească de la lat. sătum, de la sero „a planta, a semăna", a cărui explicaţie se potriveşte cu primul sens al lui sat, constant în sec. XVI, şi cu cel de al doilea. Istoric, pare evident că trebuie să se pornească de la ideea de „seniorie" sau „moşie", pe care s-a, fixat mai tîrziu un anumit număr de supuşi ai seniorului, care formează
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
687
unitatea juridică numită sat. Asta era la început o simplă plantaţie, ca în vechile colonii; cf. şi sl. sadu „plantă" > selo „sat". Această explicaţie dată deja de Cipariu, Gram., 205, ar fi suficientă, dacă n-ar exista dovada formei înv. fsat, dificil de explicat. S-ar putea presupune o confuzie încă din lat. între sătum şi fossatum; dar şi aşa se menţin dificultăţile fonetice. Der. din lat. fixatum (Giuglea, Dacor., X, 112) este improbabilă, şi mai mult chiar cea din lat. *massatum (Meyer 111).
Der. sătesc, adj. (comunal, de sat); sătean, s. m. (ţăran); săteancă, s. f. (ţărancă); consătean, s. m. (locuitor din acelaşi sat).	7479
saţ, s. n. - Abundenţă, saţietate, suficienţă. - Var. saţiu.
Lat. sătîs, cf. v.fr. sez „abundenţă"; var., din lat. *sătius, cuvînt neatestat, dar pe care Meillet, DEL, îl consideră necesar pentru a-1 explica pe sătietas.
-	Der. nesaţ(iu), s. n. (insaţietate); săţios, adj. (care
satură); nesăţios, adj. (insaţiabil); săţia, vb. (a se ghiftui, a se sătura); saţietate, s. f., din fr. satiete. Cf. REW 7619.	7480
Satana, s. m. - 1. Numele diavolului. - 2. (Arg.) Agent fiscal. - Var. Satan. Mr. sătina.
Mgr. aaravă;, în parte prin sl. satana (Tiktin).
-	Der. sătănesc, adj. (înv. satanic); satanic, adj.,
din fr. satanique.	7481
satara (—ale), s. f. - Necaz, bucluc, supărare.
Tc. sitare „stea rea" (Tiktin), sau tc. (arab.) miişadere „execuţie" (Şeineanu, II, 315; Lokotsch 1589a).	7482
şatşn (—nă), adj. - Castaniu.
Fr. chatain.	7483
satin (-nuri), s. n. - Ţesătură lucioasă.
Fr. satin. - Der. satintur, s. n. (varietate de satin), din fr. satin turc.	7484
satîr (—re), s. n. - Cuţit mare, secure. - Mr. sătire.
Tc. (arab.) satir (Şeineanu, II, 316; Lokotsch 1873; Ronzevalle 99), cf. ngr. aanpi, alb. sater, bg. satăr.	7485
satîr (—ri), s. m. - Gardă, slugă înarmată, scutier. - Var. satîr, satirgiu, satîraş.
Tc. ţa tir (Tiktin), confundat cu cuvîntul anterior.	7486
satisface (—c, —ăcut), vb. - A mulţumi, a corespunde.
Fr. satisfaire, adaptat la conjug. Iui a face. -Der. satisfăcător, adj. (mulţumitor); satisfac-ţi(un)e, s. f, din fr. satisfaction.	7487
şatră (şştre), s. f. - 1. Cort. - 2. Cort, sălaş
portabil al ţiganilor nomazi. - 3. Familie de ţigani.
-	4. Baracă, magherniţă. - 5. (Maram.) Foişor.
Sl. satirii, bg., cr. sator (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 386; Ivănescu, BF, VI, 104), poate din tc. (per.) ţadir (Miklosich, Fremdw., 128; Roesler 609), sau chirchizul satyr (Vasmer,
III,	379), cf. ceadîr. Der. din gr. E^eSpa (Diez, Gramm., I, 128) sau dintr-un idiom anterior indoeurop. (Lahovary 341) este foarte ipotetică. -Der. şetrar (var. şătrar), s. m. (ţigan monad; slujbaş al Palatului însărcinat cu organizarea taberelor); şetrărie, s. f. (slujba de şetrar). 7488
şatrange, s. f. - Şah. - Var. şetrănci.
Tc. (per., arab.) şatranc (Şeineanu, II, 336; cf. REW 7961a), cf. sp. ajedrez. Pare cuvînt identic cu şotron (var. şodron), s. n. (un anumit joc de copii), cf. var. arabă sotrong (după Tiktin şi Candrea, din fr. chaudron „căldare", dificil de admis semantic; var. şodron, literară, pare forţată în urma acestei ipoteze.	7489
sătul (-lă), adj. - 1. Săturat, ghiftuit, plin. - 2. Obosit, istovit. - Mr., megl. sătul, istr. satu.
Lat. satullus (Puşcariu 1531; REW 7620) cf. vegl. satoil, it. satollo, prov. sadol, fr. saoul, cat. sadoll. - Der. destul, adv. (suficient), în loc de de sătul; indestula (var. destula, destuii), vb. (a satisface, a mulţumi, a sătura; a aproviziona, a asigura); îndestulător, adj. (suficient)- neîndestulător, adj. (insuficient). - Cf. sătura. Din rom. provine bg. destur (Capidan, Raporturile, 228), cuvînt destul de rar.	7490
sătura (-atur, -at), vb. - 1. A satisface, a mulţumi. - 2. A obosi, a vlăgui. - Mr. satur, săturare, megl. satur, săturari, istr. sotur.
Lat. satiirăre (Puşcariu 1532; REW 7622), cf. napoi. satorarţ, lom. sagia (Battisti, V, 3347). Este dubletul lui satura, vb., din fr. saturer. - Der. săturător, adj. (care satură); nesăturat, adj. (nesatisfăcut); saturaţi(un)e, s. f., din fr. saturation. Din rom. provine săs. szeturîn.	7491
sau, conj. - Ori.
Lat. seu. Fonetismul nu este clar. Poate s-ar putea explica pornind de la sive, care nu este o var. a lui seu, şi al cărui rezultat, *seaue, l-ar fi redus pe ea > a, cf. levo > iau. Cf. Meyer-Lubke, Rom. Gr., III; Cihac, I, 233; Scriban. De la seu cu aut, după Puşcariu 1533, Tiktin şi Candrea.
7492
său (sa, pl. săi, sale), adj. pos. - Care aparţine persoanei despre care se vorbeşte. - Var. enclitică -su. Mr. seu, su, megl. seu, sa, istr. seu, s<>.
Lat. suus, sua, disimilat în ’sous, *sa (Den-
688
ALEXANDRU CIORĂNESCU
susianu, Hln, 145; Puşcariu 1534; REW 8493a; Candrea), sau mai probabil în *seus, *sa prin analogie cu meus (Graur, Rom., LV, 473; Rosetti,
I,	60).	7493
saulă (-Ie), s. f. - Parimă, coardă.
Origine necunoscută; termen marinăresc. 7494
săva, conj, - Chiar, deşi. - Var. săvai, sevai.
Din să cu ya, ca şi cîndva, undeva etc. (Tiktin).
■	7495
savşnt (-ţi), s. m. - înţelept, erudit.
Fr. savanţ. - Der. savantlîc, s. n. (erudiţie).
7496
săvîrşi (-şfsc, -it), vb. - 1. A împlini, a termina. - 2. A executa, a duce la bun sfîrşit. -
3.	(Refl.) Adeceda, a muri.
Sl. suvrusiti (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Tiktin; Puşcariu, Dacor., VIII, 349). - Der. săvîrşenie (var. sâvirşie), s. f. (sfîrşit, terminare); săvîrşitură, s. f. (capăt, termen); desăvirţi, vb. (a termina, a finisa; a perfecţiona, a îmbunătăţi), din sl. dosuvrusiti, cu schimb de pref., ca în sl. dostoinu
>	destoinic (după Tiktin şi Candrea, din supinul de săvtrşii); desăvîrşit, adj. (perfect, exact; adv., perfect).	7497
saxana (-ale), s. f. - Boccea, încărcătură. -Var. sacsan(e)a, sarsana.
Tc. (per., arab.) seksana (Şeineanu, II, 316; Lokotsch 1777). - Der. (înjsăxăna, vb. (a încărca).
7498
saZ (-zuri), s. n. - Instrument oriental de coarde.
Tc. saz (Tiktin). Sec. XVIII, înv.	7499
săzdanie (—ii), s. f. - Creaţie, creatură.
Sl. suzdariije (Tiktin). Sec. XVII, înv., cultism,
7500
shancă (-ănci), s. f. - (Mold.) Ventuză. -Var. zbancă.
Pol., rus. banka „vas“ şi „ventuză" (Tiktin), cf. rut. zbanocok, de unde sbancioc, s. n. (Bucov., cană). Este dubletul lui sbanţ, s. n. (ventuză), din pl. sl. al aceluiaşi cuvînt, banei.	7501
sbanghiu (-je), adj. - (Arg.) Saşiu. - Var. zbanghiu, spanchiu.
Ţig. bango „sucit" (Graur 195; Juilland 179, bangi, cf. bunghi. Der. de la sbeg (Loewe 71) este improbabilă, ca şi legătura directă cu lituan, spangius „saşiu" (Cihac, II, 355). - Der. spanchie, s. f. (sperietoare)^	7502
sbate (-t, -ătuţ), vb. - 1. A lovi mereu, a clătina. - 2. A agita, a amesteca. - 3. (Refl.) A se forţa, a se lupta. - 4. (Refl.) A se strădui, a se chinui, a se preocupa. - Var. zbate. Mr. zbat(ire).
Lat. *ex-battere (Densusianu, Hlr., 169; Puşcariu 1930; Pascu, I, 50), cf. it. sbattere, fr. ebattre, sau de la bate, cu s- expresiv. - Der. sbătae, s. f. (luptă), rar.	7503
sbătuci (-CŞSC, -it), vb. - A călca cu picioarele.
De la bătuci, cu s- expresiv.	7504
sbea (-eau, -ăut), vb. - A bea - Var. zbea.
Lat. exblbere (Tiktin; Candrea), sau mai probabil, de la bea cu s- expresiv.	7505
sbeg (-guri), s. n. - (Trans.) Buruiană. - Var. zbeg.
Origine necunoscută. Nu pare că ar trebuie confundat cu cuvîntul următor; poate sbăg, s. n. (Bihor, ceaţă, pîclă).	7506
sbeg (-guri), s. n. - Joacă, săritură. - Var. zbeg, şi der.
Sb. zbjeg „alergare", din sl. begu (Cihac, II, 326; Tiktin), cf, cr., slov. sbeg, pol. zbieg. - Der. sbe(n)gui, vb. (a juca, a sări); sbigui (var. sbihui, sghihui, sbrehui), vb. (Mold., a sări, a zburda); sbe(n)guială, s. f. (hîijoană, joacă); sbughi, vb. (a o şterge, a o tuli). Pentru tratamentul acestor der., evident expresiv, cf. der. lui smîc, sbanţ şi sbilţ.
7507
sbţci (—ce), s, n. - (Banat, Trans.) Bici. - Var. zbici.
De la bici, cu expresiv. - Der. sbicer, s. n. (bici); sbiciuşcă, s. f. (bici); sbiciui, vb. (a da bice).
7508
sbici (-cesc, — it), vb. refl. - A usca la soare sau la vînt. - Var. zbici.
Sb. zbjeci se „a se strînge" (Candrea). - Der. sbiceală, s. f. (acţiunea de a usca). Legătura cu sl. suchu „uscat" (Cihac, II, 327) este improbabilă.
7509
sbiera (-r, -at), vb. - A mugi, a rage, a răcni, a orăcăi. - Var. zbiera. Mr. azghir(are), megl. zber(ari).
Lat. *verrăre, de la verres „vier" (Puşcariu 1392; Tiktin; Candrea; Puşcariu, Dacor., I, 414; cf. Corominas, I, 448), cf. sp. berr(e)ar, port. berrar. Este mai puţin probabilă der. din lat. bllăre (Cipariu, Arhiv, 82; Cihac, I, 244; Philippide, Principii, 39; Pascu, I, 49; Scriban), deşi trecerea lui e > ie nu pare posibilă.
Der. sbierat (var. sbierăt, zbieret, zbierăt), s. n. (răcnet); sbierător, adj. (care zbiară); sbierătură, s. f. (ţipăt).	7510
sbilţ (—ţuri), s. n. - Laţ, coardă pentru prins animale. - Var. zbilţ, bilţ, (s)ghilf, Trans. belţ.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
689
Creaţie expresivă, care presupune ideea unei mişcări dezordonate ca cea a unei păsări sau a unui animal care se luptă să iasă din capcană; legătura semantică este la fel cu cea din smîrc, inteij. cu smîc „laţ“. Pentru explicaţia fonetică a lui *bîlf, sau *bilf, inteij. imitativă, cf. bîţ, sgîlf, (go)gîlf, hîlţ(d) etc. Singura explicaţie care s-a dat pînă azi acestui cuvînt este puţin probabilă (din mag. bele „cocean" după Scriban).
Der. sbilfui (var. bilţui, (s)ghilţui, înghilţăi, înghilfa), vb. (a îmbrăţişa, a strînge tare); sbalf (var. zbalţ, sbanf, zbanţ), s. n. (laţ, belciug; brăţară, virdă, inel; placă) a cărui legătură cu germ. Band (Geheeb, JB, IV, 31), cu bantă (Candrea) sau cu balf (Scriban) este incertă (balf poate, totuşi, să fi influenţat vocalismul acestor var.); sbănţui, vb. (a prinde, a fixa cu un cerc; a întări cu o şipcă sau cu o şină de fier; refl., a zburda, a face şotii), al cărui ultim sens, cel mai răspîndit, depinde mai puţin de cele anterioare, decît de ideea expresivă de bază (relaţia cu it. sbalzare „a sări", sugerată de Scriban, nu este probabilă); sbănţuială (var. ' sbănfuitură), s. f. (joacă, hîrjoană). Cf. sbengui, sburda.	7511
sbîr, inteij. - Sugerează ideea de frison. - Var. zbîr.
Creaţie expresivă, de la bîr, cu j- expresiv; pentru formare, cf. şi s/ir, svîr. - Der. sbîrci, vb. (a se clătina, a face să tremure o suprafaţă netedă, ca de ex. oglinda apei; a brăzda, a încreţi; refl., a se sfriji, a se rida), prin contaminare cu bg. bărcă „a încreţi" (der. directă din bg., cf. Geheeb, Jb,
IV,	31, Tiktin, Conev 84, Candrea, este dificilă fonetic); sbîrceală, s. f. (încreţitură); sbîrci, s. n. (rid, cută); sbîrciog, s. m. (ciupercă, Morchella conica) rezultatul unei contaminări cu rus. smor-cok „ciupercă"; sbîrcitură, s. f. (încreţitură, brazdă; cută; ramolit); desbîrci, vb. (a descreţi); sbîrci, vb. (a greşi, a rata lovitura, în jocurile de copii), probabil datorat obiceiului de a striga sbîr sau sbîrci, pentru a intimida pe jucătorul care este la rind; sbîrcăci, vb. (a răvăşi, a lăsa într-o stare jalnică); ,sbîrli, vb. (a tremura, a încreţi, a (se) ridica părul, ţepii; refl., a se supăra, a se necăji), cu sf. expresiv -li, cf. mr. zbîrlescu (relaţia cu rus. burlitî „a face zgomot", propusă de Cihac, II, 34, nu este probabilă); sborşi, vb. (a se ridica în sus; refl., a se supăra),' în loc de *sbîrşi (după Cihac, II, 484, din mag. borsos „ridicat în sus“); sborş, s. m. (Mold., peşte, Gasterosteus platygaster), numit aşa datorită spinilor dorsali foarte ridicaţi, cf. numele fr., epinoche; sbîrgi, vb. refl. (Mold., a se strica vremea, a se face urît); sbîrgoi, s. n. (înrăutăţire). Cf. sbîrn, îmbîrliga.	7512
sbîrn, inteij. - Imită bîzîitul. - Var. zbîm şi der.
Creaţie expresivă, simplă var. al lui sbîr. - Der. sbîmîi, vb. (a bîzîi, a fişîi, a foşni; a vibra; a agita, a zgudui), a cărui asemănare cu slov. brneti, ngr. afkmpvacL) (Cihac, II, 327; Scriban) se datorează sursei comune expresive; sbîmîitor, adj. (care zbîmîie); sbîrnîitoare, s. f. (bîzîitoare, hîriitoare); sbîmăială, s. f. (bîzîială); sbimîit, s. n. (bîzîială); sbîmîitură, s. f. (bîzîială); bornăi, vb. (Trans., a bîzîi, a murmura, a grohăi), este faţă de sbîmîi ca sborşi faţă de sbîrli; boarnă, s. f. (Trans., muscă); svîrnaică, s. f. (Trans., zbîmîitoare).	7513
sbor (—ruri), s. n. - 1. Reuniune, şedinţă. - 2. (Banat) Adunare, culegere. - 3. Tîrg, piaţă. - 4. (Mold.) Veghe.
Sl.,	cf. bg., sb., rus. sbor, pol. zbor, (Tiktin; Candrea). Este dubletul lui sobor, s. n. (reuniune, şedinţă; sinod, conciliu, comunitate), din sl. suboru (Cihac, II, 235). - Der. sborî, vb. (Banat, a vorbi, a discuta); sbornic, s. n. (culegere), din bg. sbornik; sobornic(esc), adj. (sinodal; ecumenic); sborişte, s. f. (înv., piaţă publică, for), din sl. suboriste; stobor, s. n. (Olt., reuniune), confundat cu stobor „loc îngrădit".	7514
sbranca, adv. - (în expresia): a da sbranca, a face praf, a pustii, a prăpădi. - Var. zbranca.
Probabil de la isbrăni „a lichida". în Mold.
7515
sbroatec (-ce), s. n. - (Trans. de N.) Boală a oilor.
De la broatec, cf. brotac, cu s- expresiv; pentru semantism, cf. sp. rănula, sapillo.	7516
sbura (—bor, — at), vb. - A se mişca, a pluti în aer. - Mr. azboair, azburare.
Lat. *exvolăre (Puşcariu 1833; REW 3115; Pascu, I, 49), cf. v.it. svolare. - Der. sbor, s. n. (planare, mişcare în aer); sburatic, adj. (uşor); sburător, adj. (care zboară; s. m. duh rău); sburătoare, s. f. (pasăre); sburătăci (var. sburătăi, sburătui, sburători), vb. (a zbura scurt, a învăţa să zboare; a se emancipa, a deveni independent; a alunga păsările; a trage, a azvîrli; a arunca cu pietre sau a lansa alte proiectile); sburătură, s. f. (zbor; aşchie, ţandără, bulgăre; fragment de obiect care se poate folosi ca proiectil; parte anterioară a tunului).	7517
sburat (-tă), adj. - Se spune despre o varietate de brînză sau de jintiţă făcută din lapte degresat.
It. (cacio) sburrato, de la burro „unt". Traseul împrumutului este greu de determinat; dar nu este singurul ex. de cuvînt pastoral împrumutat din it., cf. caşcaval. După Tiktin şi Candrea, de la a sbura
690
ALEXANDRU CIORĂNESCU
a cărui der. ar cere o explicaţie semantică; după Spitzer, Dacor., III, 655, legat de boare sau abur.
7518
sburda (-d, — at), vb. - A se zbengui, a se juca. - Var. zburda.
Origine necunoscută, probabil expresivă, ca în sbănfui, sbengui, sbrehui etc. Explicaţiile încercate pînă acum nu sînt convingătoare: din sl., cf. pol., ceh. barda „pachet, bagaj" (Cihac, II, 328); din lat. exvoHtăre (Geheeb, Jb, IV, 32); din lat. abhorrîdus (Skok, ZRPh., XLIII, 191; cf. REW 23); de la bord (Giuglea, Dacor., III, 592); din germ. Biirde „încărcătură" (Scriban). Apare din sec. XVII.
Der. sburd, s. n. (jucat, zbenguit), rar; sburdă-ciune, s. f. (nebunie, ştrengărie; desmăţ); sburdal-nic, adj. (jucăuş, vesel); sburdălnicie, s. f. (jucat, ştrengărie); sburdatic (var. sburdatec), adj. (ştrengar, jucăuş); îmburda, vb. (Trans., a răsturna, a întoarce), pe care Puşcariu, Dacor., III, 838 şi DAR îl derivă de la un lat. *imburdăre, din burdus „catîr“.	7519
scădea (-ad, -ăzut), vb. - 1. A coborî, a reduce, a diminua, a descreşte. - 2. A împuţina.
-	3. A descreşte luna. - 4. A decădea, a se strica.
-	5. A lega, a îngroşa un sos. - 6. A sustrage, a scoate. - 7. A ajunge la scadenţă. - Mr. scad, scîdzui, scîdeari.
Lat. *excadere (Densusianu, Hlr., 169; Puşcariu 1536; REW 2944), cf. it. scădere, prov. escazer, fr. echoir (v.fr. escheer), v.sp. escaecer, port. esquecer. Ultimul sens este un împrumut modem din it. - Der. scădere, s. f. (reducere, diminuare; sustragere; lipsă, lacună); scăzămînt, s. n. (reducere; rabat, ieftinire); scăzător, s. m. (număr care se scade din altul); descăzut, s. m. (primul termen al unei scăderi). Der. neol. scadenţă, s. f., din it. scadenza; scadenţar, s. n. (registru în care se înscria scadenţele).	7520
scadron (-oane), s. n. - Escadron.
It. squadrone. Sec. XIX, înv., subtituit de escadron, din fr.	7521
scafă (-fe), s. f. - 1. (înv.) Ceaşcă, cupă, vas.
-	2. (Mold.) Strachină. - 3. Polonic, căuş, vâs de lemn. - 4. Hîrcă. - Mr., megl. scafa.
Mgr. (gr.) azojpri „orice obiect turnat" (Roesler 575; Mumu 49; Diculescu, Elementele, 468), cf. it. scafa „barcă" (REW 7653). - Der. scăfîrlie (var. scăfalie), s. f. (hîrcă, craniu), cu suf. expresiv -Mă, cf. cocîrlă, ciocîrlie; scăfau, s. n. (polonic de lemn); scăfiţă, s. f. (Mold. strachină). 7522 scai (-i), s. m. - 1. Nume generic al plantelor cu spini sau ţepi, asemănătore cu ciulinul. - 2.
Numele diferitelor plante: Cirsum lanceolatum, Onopordon acathium, Eryngium planum, E. cam-pestre, Carduus nutans, C. Acanthoides etc. - Mr. scăliu, megl. scai’.
Origine incertă. Probabil din lat. *squaleus „dur, incult, sec", din squaleo, formă cerută şi de sp. escajo, port. escalheiro (REW 8197a). Rom. presupune o reducţie de tipul *scalius, care pare normal. Der. din sb. ckalj, general admisă (Cihac, II, 328; Tiktin; Candrea; Scriban) nu pare posibilă fonetic; şi, în afară de aceasta, e vorba de un cuvînt izolat în sb., care ar putea fi împrumut din nom. Der. din gr. azaXiac, (Diculescu, Elementele, 484) nu pare convingătoare. - Der. scăiecior, s. m. (ciulin; Trans., sticlete), pentru al cărui ultim sens cf. fr. chardonneret, sp. cardelina; scăier, s. m. (Bucov., sticlete); sca(i)ete (var. scă(i)ete), s. m. (ciulin); scăiuş, s. m. (plantă, Dipsacus pilosus); scăieţos, adj. (plin de scaieţi).	7523
SCală (—Ie), s. f. - Escală, port.
It. scala, prin intermediul ngr. axdka (sec.
XVII). Este dubletul lui escală, s. f., din fr. escale; de la schelă (mr. schele), s. f. (scară; port, chei; platformă, estacadă), din acelaşi cuvînt it prin intermediul tc. işkele (Roesler 602; Şeineanu, II, 316), cf. alb. skele, bg., sb. skelă, sec. XVII, cu der. schiler, s. m. (înv., vameş, puznic în port); şi de la scară, v. aici.	7524
scală, s. f. - Febră aftoasă.
Origine necunoscută. Legătura cu sl. skala „aşchie" (Cihac, II, 329), nu este probabilă. Această boală care provine din cauza murdăriei, ar putea să-şi lege numele întru cîtva de lat. squalidus ,.murdar", mai ales că denumirea ei nu pare să fie moştenită.	7525
scălda (-ald, —at), vb. - A face baie. - Mr. (a)scaldu, scladare, megl. scald(ari), istr. scqd.
Lat. excaldăre (Diez, Gramm., I, 12; Puşcariu 1537; REW 2946; Rosetti, I, 173), cf. it. scaldare, prov. escaudar, fr; echauder, sp., port. escaldar.
-	Der. scaldă, s. f. (baie; cadă de baie); scăl-dătoare, s. f. (baie; apă pregătită pentru baie; loc de scăldat); scăldătură, s. f. (acţiunea de a se scălda; apa care rămîne de la baie); scălduşcă (var. scălduşe), s. f. (Mold., baie).	7526
scăiuş (-şi), s. m. - 1. Langustă (Locusta viridissima). - 2. (S. n.) Scăunel de vioară. - 3. (S. n.) Căluş.
De Ia căluş, cu s- expresiv. La fel scăloi, s. m. (persoană cabalină), apare în loc de căloi, fără să fie posibil de a-1 pune în legătură cu lat. escalonia (Puşcariu, Dacor., III, 660; REW 694).	7527
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
691
scamă (-rne), s. f. - Fibre de pînză uzată. -Mr. scamă.
Lat. squama (Puşcariu 1540; REW 8199), cf. it. squama, prov., cat., sp., port. scama. - Der. scămos, adj. (fibros), ar putea reprezenta direct lat. squamdsus (Puşcariu 1541; REW 8202); scămoşa, vb. (a destrăma, a deşira o ţesătură), din adj. precedent; scăma, vb. (a destrăma), cuvînt rar, puţin atestat, pe care Puşcariu 1539 şi REW 8200 îl consideră derivat direct din lat squamăre; descărna, vb. (a destrăma, a deşira), pe care Puşcariu 506 îl derivă din lat. *desquamăre. - Din rom. provine rut. skam (Miklosich, Wander., 19).
7528
scamator (—ri), s. m. - Prestidigitator, magician.
Fr. escamoteur (Candrea; Tiktin; Graur, BL, V,
75); poate în vocalism a influenţat rus. skomuroh „acrobat". - Der. scamatorie, s. f. (prestidigitaţie).
7529
scandal (—Iuri), s. n. - Zarvă, tărăboi. - Var. înv. scandal(ă), scandelă.
Mgr. CTzavSaXov (Mumu 49, sec. XVII), şi modem din fr. scandale. - Der. scăndăli, vb. (a scandaliza), sec. XVII, înv.; scandalagiu, s. m. (persoană scandaloasă); scandaliza, vb., din fr. scandaliser; scandalos, adj., din fr. scandaleux.
7530
scăpa (-ap, -at), vb. - 1. A se elibera, a evada. - 2. A scuti, a descărca. - 3. A spune ceva din greşeală. - 4. A evita, a eluda. - 5. A lăsa, a se elibera de o persoană sau de o obligaţie sau obicei. - 6. A nu împlini, a nu reuşi ceva. - 7. (Refl., înv.) A pierde, a înceta să cîştigi. - 8. (Refl.) A aluneca, a lăsa să se ducă. - 9. (Refl.) A comite o greşeală, a greşi. - 10. (Refl., fam.) A se murdări, a face pe el. - Mr. ascap, ascăpare, megl. scap, scăpări.
Lat. *excappâre (Diez, I, 368; Puşcariu 1542; REW 2952), cf.it. scappare, prov., cat., sp., port. escapar, fr. echapper. Din rom. provin rut. ska-paty (Candrea, Elemente, 408), mag. szkepăl (Edeispacher 22).	7531
scăpăra (-apăr, -at), vb. - 1. A scoate foc din cremene. - 2. A scoate scîntei. - 3. A străluci, a sclipi scurt. - Mr. ascapir, ascăpirare, megl. scapir, scăpirari.
Origine îndoielnică. Ar putea fi lat. *excapulăre „a pune în libertate", cf. it. scapolare „a elibera" (REW 2955) şi de aici ngr. azancruXt^u, sb. skapulati, cu acelaşi sens, cf. calabr. scapulare „a elibera". Semantismul este uşor de explicat, deşi a scăpăra este la propriu „a scoate scîntei". Totuşi,
fonetismul din dialecte se opune acestei ipoteze. Celelalte explicaţii sînt insuficiente; din gr. crcponTEW „a face raze" (Cihac, II, 695); din lat. caperăre „a se încreţi" (Tiktin, cf. împotrivă REW 1624b): pus în legătură cu alb. skrep (Meyer 408; Philippide, I, 265; Rosetti, II, 122).
Der. scăpărămînt, s. n. (ceea ce e necesar pentru a face foc), se foloseşte mai ales la pl.; scăpărător, adj. (fulgerător); scăpărătoare, s. f. (cremene, amnar); scăpărătură, s. f. (sclipire, scînteiere, licărire).	7532
scăpăta (-apăt, — at), vb. - 1. A descreşte, a se micşora, a se împuţina. - 2. A luneca în jos, a coborî. - 3. A apune, a asfinţi. - 4. A scoborî, a descinde - 5. A cădea, a se nărui. - Mr. ascapit, ascăpitare, megl. dăscapit, dăscăpitari, scapitari „a depăşi un nivel".
Lat. exacapltâre (Puşcariu 273; REW 1635; Pascu, I, 56; Spitzer, Mitt. Wien, 324), cf. căpăta, şi it. scapitare, „a pierde" > ngr. azanenţco „a se întuneca", v.fr. deschater < *discapităre (cf. megl.) prov. descaptar „a se întuneca", alb. skupetori. Semantismul pare să se explice pornind de la sensul de „a ajunge la ceva", propriu it. (it. scapitare este la fel ca capitar male). - Der. scăpătăciune, s. f. (decadenţă, mizerie); scăpătat, s. n. (apusul soarelui; crepuscul), cf. mr. scăpitată „apus". Scopot, s. n. (rată, înghiţitură), cuvînt din Trans., pare să aibă aceeaşi provenienţă. 7533
scară (—ări), s. f. - 1. Obiect care serveşte la urcat sau coborît. - 2. Şir de trepte. - 3. Pîine de formă specială, care se dă de pomană. - 4. Scăriţă de trăsură. - 5. Scăriţă de şa. - 6. Grad, eşalon, rang. - 7. Gradaţie. - 8. Sumar, indice. - 9. (înv.) Gamă. - Mr., megl. scară.
Lat. scala (Puşcariu 1543; REW 7637), cf. alb. skale (Philippide, II, 653), it. scala, prov., cat., sp. escala, fr. echalle; cf. scală. - Der. scărar, s. m. (lemnar care face scări şi scăriţe; plantă, Pole-monium caeruleum); scărilă, s. f. (scară de trăsură); scăriţă, s. f. (scară mică; scară de şa, de trăsură; osul urechii); scăriş, adv. (gradat). 7534
scarandivi (-vesc, -it), vb. refl. - A se plictisi, a se dezgusta, a i se urî. - Var. scărăndivi.
Sl. skarţdovati sţ „a urî" (Tiktin). Sec. XVII, înv. - Der. scarandiv (var. înv. scărăndiv, sca-randiu, scărăndăv(ici)os), adj. (delicat, dificil, mofturos); scărăndăvitură, s. f. (înv., dezgust).
7535
Scaraoţchi, s. m. - Nume popular al diavolului. - Var. Scaraoschi.
Sl. (bg., rus.) Iskariotski, poreclă a lui Iuda (Şeineanu, Semasiol., 61; Tiktin; Conev 107).
7536
692
ALEXANDRU CIORĂNESCU
scărmăna (-armăn, -at), vb. -1. A smulge şi a răsfira lîna sau alte materiale. - 2. A carda, a dărăci. - 3. A scutura, a zgîlţîi. - 4. A cerceta, a examina, a nota. - Var. rară cărmăna. Mr. scarmin, scărminare, megl. rascarmin, ras-cărmi-nari.
Lat. excarmînăre (Puşcariu 1544; Candrea-Dens., 265; REW 2958), cf. sp. escarmenar, calabr. scarminare, Capodistria me scremeneo „îmi smulg părul". - Der. scărmănător, s. m. (dărăcitor); scărmănătoare, s. f. (dărăcitoare); scărmănătură, s. f. (darac; dărăcit; pedeapsă); scărmăneală, s. f. (bătaie, chelfăneală). 7537
scarpă (-pe), s. f. - X. Escarpen, papuc. - 2. Pantof vechi.
It. scarpa. Sec. XIX, înv. - Der. scarpete (var. scarpeî), s. m., din it. scarpetta; scarpin, s. m., din it. scarpino prin ngr. crxapmvi (Cihac, II, 696; Scriban), sec. XIX, înv., cf. mr. scarpinia; sgar-bură (var. zgarbură), s. f. (încălţăminte), sec. XVI, înv., format după un pl. n. *scarpuri (Tiktin; Bogrea, Dacor., III, 748) şi probabil intrat în rom. indirect.	7538
scărpina (-arpin, -at), vb. - l. A se rîcîi, a se freca. - 2. A ciupi, a simţi mîncărime. - Var. Banat, scărpăna, scărpeni. Mr. scarchin, scărchi-nare, megl. scarpin, scărpinări.
Lat. scarpînăre „a răzui" (Puşcariu 1545; REW 7663; Bartoldi, R Linguist. rom., II, 157), cf. engad. skarpiner, it. de N skarpinari, calabr. scarpinnare „a rupe". Păstrarea lui i indică în rom. presenţa unui î (Tiktin). Ipoteza unui lat. *scalpinăre (Meyer, Alb. St., IV, 90; Byhan 30; Creţu 365) nu este necesară. Uz general. (ALR, I, 95).
Der. scărpinătoare, s. f. (ţesală, răzuit or); scăr-pinătură, s. f. (răzuire); scărpiniş, s. n. (mîncărime).	7539
scata (-ale), s. f. - Căcat, murdărie.
Ngr. oxaxov. în Munt.	7540
scatju (-ii), s. m. - 1. Pasăre (Fringilla spinus).
-	2. (Arg.) Agent, poliţist.
Ngr. cncaOt (Tiktin; Gâldi, 248).	7541
scatolcă (-ci), s. f. - 1. Ladă, cufăraş. - 2. Palmă puternică. - Var. scatoalcă, Mold. scatulcă.
It. scatola, prin rus. skatulka (Cihac, II, 330; Sanzewitsch 209). Semantismul celui de-al doilea sens nu este clar. Este dubletul lui şcătulă, s. f. (Trans., ladă), rar, din mag. skatulya (Gâldi, Dict., 157).	7542
scaun (—ne), s. n. - 1. Mobilă pe care poate sta o singură persoană. - 2. Masa dogarului şi a
rotarului şi, în general, bancul de lucru. - 3. Butucul măcelarului, măcelărie. - 4. Suport, postament, picior. - 5. Punte, căluş la vioară. - 6. Cuzinet la cuiul inimii de la car. - 7. Cleşte dublu care prinde talpa săniei. - 8. Tont. - 9. Sediu, reşedinţă, capitală. - 10. Regat, domnie. - 11. (înv.) Jurisdicţie, circumscripţie. - 12. Sediu al inteligenţei, judecăţii, cugetării, înţelepciunii. - 13. Diaree, evacuare a intestinelor. - Var. Banat, Trans., scamn. Mr. scamnu. Megl. scand, istr. scqnd.
Lat. scamnum (Puşcariu 1546; REW 7649), cf. it, (calabr.) scanno, prov. escan, sp. escano, port. escanho. Rezultat rom. este discutabil, cf. Proco-povici, RF, II, 185; Ivănescu, BF, II, 154; Rosetti,
I,	86. Se presupune că ar trebuie să se pornească de la o var. lat. *scabnum, ca efect al unei contaminări cu scabellum (Tiktin) sau prin a fi un b primitiv (Graur, BL, IV, 113); dar ar fi de presupus că scamnum s-ar fi folosit alături de *scabnum, dacă se ia în consideraţie var. Mai probabil scaun este un rezultat intern, pornind de la scamnu, chiar dacă trebuie recunoscut că explicaţia acestei evoluţii nu este simplă. Este de remarcat că grupul mn, deşi curent în rom. (lemn, semn, amnar, toamnă), pare să se confUnde uneori cu vn, bn, cf. rîvni > rîmni, rîmnic < sl. rybîniku, schimnic > schivnic, pivniţă > pimniţă etc. Rezultatul dialectal, scand, pare să provină dintr-o disimilare de tipul scamnu > *scamdu.
Der. scăuel (var. scăueş), s. n. (scaun mic), poate din lat. scabellum (cf. REW 7633) sau mai probabil din scăunel, ca cetioară < cetinioară < cetină; scăunaş, s. n. (scăunel; s. m., geambaş, negustor de vite); scăuneci, s. n. (Olt., Trans., scaun mic); scăunoaie, s. f. (masă de dogar); înscăuna, vb. (a întrona); descărna, vb. (a detrona).	7543
Scenă (-ne), s. f. - 1. Platformă, estradă. - 2. Scandal, spectacol.
Fr. scene. - Der. scenariu, s. n., din it. scenario, cf. fr. scenario; scenetă, s. f., din sp. sainete prin fr. sayneie, considerat, din cauza pronunţării, drept der. din fr. scene; scenic, adj., din fr. scenique; scenografie, s. f., din fr. scenographie; înscena, vb. (a pune în scenă), din germ. inszenieren.
7544
sceptru (-re), s. n. - Baston, simbol al autorităţii. - Var. înv. schiptru. Mr. schiptru.
Lat. sceptrum (sec. XIX), şi var. din mgr. azrptxpov (Mumu 50), cf. sl. skiptru (Vasmer, Gr.,
133). Sec. XVII.	7545
schelet (-te), s. n. - Sistemul osos.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
693
Fr. squelette. - Der. scheletic, adj., din fr. squelettique.	7546
schelma (-mez, -at), vb. - (Mold.) A fugi, a scăpa.
Origine necunoscută.	7547
schfpsis, s. n. - 1. (înv.) Analiză, investigare.
-	2. Sens, semnificaţie.
Ngr. ax&fiiq „observaţie". Sec. XVIII (Gâldi 248).	7548
schesis, s. f. - Relaţie.
Ngr. cr/.Ecnţ (Gâldi 248). Sec. XVIII, înv.
7549
scheuna (schiaun, -at), vb. - 1. A lătra, a chelălăi. - 2. A ţipa, a se văieta. - Var. chema, chiauna, schiauna, şcheuni, schiona.
Creaţie expresivă, bazată pe *chiau, care imită glasul plîngăreţ al cîinelui, cf. chiu şi chefni, mieuna < miau. Tiktin a intuit caracterul imitativ al creaţiei, dar a pornit de la o bază *sklab, imposibilă în rom. După părerea greşită a lui Cihac, II, 330, din sl. skomati „a geme“. - Der. scheunătură, s. f. (lătrătură).	7550
schevofjlax (—xi), s. m. - Ecleziarh însărcinat cu păstrarea obiectelor de cult sau sacristan al unei catedrale.
Gr. axewcpvAaE, (sec. XVIII).	7551
şchiau (şchei), s. m. - Bulgar. - Mr. şcl’au.
Lat. sclavus (Puşcariu 1457; REW 8003a; Skok, Melanges Ant. Thomas, P. 1927, p. 413-6), din mgr. axXa(3rjvoţ < sl. sloveninu, cf. it. schiavo (calabr. schiau), prov., cat. esclau, fr. esclave, sp. esclavo, port. escravo. Sec. XVII, înv. - Der. şchienesc, adj. (slav), înv. - Este dubletul lui sclav, s. m., din fr. esclave, der. sclavie, s. f. (robie); sclaviza, vb. (a robi). Se ştie că numele etnic (în mgr. din sec. VI) a căpătat un sens social, într-o perioadă nedeterminată, care pare a fi sec. X (cf. Ch. Verlinden, L'origine de sclavus „esclave“, Arch. Lat. Med. Aevi, XVII, 97-128).	7552
sch|je (-e), s. f. - 1. Fontă, tuci. - 2. Bucată de bombă sau de grenadă. - Var. spije.
Pol. spiza „aliaj, topire" (Tiktin; Candrea). Ultimul sens, ca şi fonetismul, a putut fi influenţat de ngr. „aşchie, ţandără", fără îndoială legat de tosc. schezza, it. scheggia.	7553
schilă (-le), s. f. - Cîine, căţel.
Ngr. cwuXa „căţea" (Bogrea, Dacor., I, 267; Graur, BL, IV, 114). Cuvînt rar, neînregistrat în dicţionare. Legătura cu (s)chelălăi „a lătra", propusă de autorii citaţi, este improbabilă. 7554
schilav (-vă), adj. - Schilod, invalid.
Din chilav contaminat cu sb. iskilaviti „a schilodi". Der. din sl. kilavii (Diez, Gramm., I, 445), contaminat cu schilod (Candrea) nu constituie o explicaţie satisfăcătoare). - Der. schilăvi, vb. (a schilodi), cf. chilăvi; schilăvitură, s. f. (deformaţie); schilăvos, adj. (bolnav, invalid; şchiop; imperfect). Cf. schilod.	7555
scîlcia (-iez, -at), vb. - 1. A strica ştaifurile.
-	2. A strica, a desfigura, a strîmba. - 3. (Trans.) A scutura. - Var. (Trans., Olt.) scălda, scîlcii.
Var. a lui stîlci „a strica", pornind de la pronunţia primitivă, conformă sl., *stlci sau *stlîci: schimbarea lui stl > scl este normală, cf. sclifosi. Der. din sl. sukluciti „a încreţi" (Cihac, II, 723, cf. cîlţi), din lat. calcare (Tiktin), de la un *calce „călcîi" < lat. calcem (Candrea) sau din bg. izkulcam „a se deplasa rapid" (Puşcariu, Dacor., III, 689), nu este probabilă şi nu explică der. Sensul 3 ar putea fi efectul unei confuzii cu sgîlţîi.
Der. scîlcea (var. scîlcează, scălcează), s. f. (lemn cu care se bate ţesătura în război, pentru a o îndesi; lopată; unealtă de pescuit).	7556
schilod (-oadă), s. f. - 1. Beteag, paralitic. -
2.	Diform, desfigurat, slut. - Var. schilog, schinol.
Schilog este o simplă var. a lui schilav, cu schimb de suf.; de aici s-a trecut la schilod, printr-o evoluţie fonetică inversă ca cea din putred
>	putrezi > putregai sau din repede > repezi > repeguş. Der. directă din chilă (Geheeb 33), sau din ngr. *axeA(o5T)5, de la oz&.oq „coapsă" (Bogrea, Dacor., III, 736), nu este probabilă. Rus. skiljaga „cerşetor, vagabond", pe care Vasmer, II, 637, o consideră de origine necunoscută, provine din rom. schilog.
Der. schilodi (var. schilogi, schidoli), vb. (a beteji, a mutila, a ciunti); schilodeală (var. schi-logeală, schilozeală, schilodenie, schilozenie), s. f.
'' (invaliditate, paralizie).	7557
SChimă (-me), s. f. - 1. Formă, figură. - 2. Gest, grimasă, mină. - 3. înfăţişare, asepct, aparenţă. - 4. Nălucă, stafie, duh rău, drăgaică. -
5.	Ţinută, îmbrăcăminte, veşmînt. - Var. înv. shimă, Mold. (sensul 4) ştimă.
Mgr. cotkx (Cihac, II, 696; Roesler 675; Gâldi 248). Este dubletul lui schemă, s. f., din fr. schema, der. schematic, adj., din fr. schematique; schematism, s. n., din germ. Schematismus, cu var. Trans., şematism, s. n. (schemă); schematiza, vb., din fr. schematiser.
Der. schimnic (var. schivnic şi der.), s. m. (eremit, pustinic, anahoret), din sl. skimîniku < skima „rasă călugărească" (Cihac, II, 331; Conev
694
ALEXANDRU CIORĂNESCU
109); schimnică, s. f. (pustnică); schimnici, vb. (a trăi ca un schimnic); schinmicie, s. f. (viaţa de anahoret); schimnicesc, adj. (de schimnic); schimonosi (var. Mold. schimosi), vb. (a deforma, a desfigura; a imita, a parodia), cu suf. expresiv -si, poate ataşat direct la ngr. ooxtinco, aorist âoxîinowco „a se purta urît“ (Mumu 50; după Rosetti, Studii ling,, 30, schimosi este ngr. acxtini^co); schimonoseală (var. schimonositura), s. f. (imitaţie, parodie, reproducere proastă; avort, monstru; strîmbătură, grimasă); şteamătă, s. f. (fantasmă, viziune, arătare), în Trans., şi Bucov., probabil din pl. gr. crxrpaia (Puşcariu Dacor., V, 411), cf. ştimă şi aşteamăt; scheamătă, s. f. (Trans., trăsătură, umbră), var. a cuvîntului anterior (glosată greşit de Scriban: „rest, fragment"). Relaţia acestor cuvinte din urmă cu sb. stimati „a crede" (Iordan, RF, II, 272), pare îndoielnică.
7558
schimba (—b, — at), vb. - 1. A înlocui ceva, a permuta. - 2. A modifica, a transforma. - 3. A ceda, a lăsa un obiect pentru contravaloarea Iui. -
4.	A înlocui, a substitui. - 5. A denatura, a altera.
-	6. (Refl.) A înlocui, a substitui. - 7. (Refl.) A se primeni. - Megl. schimb(ari). - Var. înschimba.
Lat. *axcambiăre (Puşcariu 1548; REW 2949), cf. it. scambiare, prov. escambiar, lr. echanger. Fonetismul din rom. se explică printr-o metateză *scîmbia > *scîimba, ca în habeat > aibă, rubeum
>	roib. etc.
Der. schimb, s. n. (mutare; înlocuire; renovare; trasformare; modificare; rufe curate); postverbal; schimbăcios, adj. (instabil, inconstant, nestatornic); schimbaş, s. m. (în trecut, miliţian în serviciu regulat o săptărnînă pe lună); schimbător, adj. (variabil, volubil, versatil); neschimbat, adj. (fără schimbări, fără modificări, inalterat); preschimba, vb. (a schimba, a face schimb, a trasforma); schimbiş, adv. (alternativ); schimboaie, s. f. (Mold., regulator la plug); schimbăciune (var. schimbătură), s. f. (înv., schimb).	7559
schimbea (-ele), s. f. - 1. Stomac al rumegătoarelor. - 2. Ciorbă de burtă, fel de mîncare oriental din burtă sau măruntaie de miel. - Var. Mold. şchiombea. - Mr. schimbeit „stomac".
Tc. işkembe (Şeineanu, II, 137), cf. bg. skembe.
7560
schimen (-ni), s. m. - Pui de leu.
Mgr. ox{)|j.voţ, prin intermediul sl. skimînu (Tiktin). Sec. XVII, înv.	7561
schimni-agasi, s. m. - Comisar al sultanului.
-	Var. schemni-aga(si).
Tc. iskemni-agasi (Şeineanu, III, 104). Sec. XVIII, înv.	7562
SCÎnei (-cesc, -it), vb. - 1. A se smiorcăi, a geme, a se tîngui. - 2. A lătra. - Var. schinci, înv. scîncez. Trans. ocînci, Munt. schincăni.
Creaţie expresivă. Der. din sl. skucati „a lătra" (Cihac, II, 329; Şeineanu, Chien, 239; Tiktin), cf. pol. skuczăc, „a geme", este dificilă semantic şi nu pare posibilă în ce priveşte fonetismul. - Der. scincet, s. n. (geamăt; tînguit); scînceală, s. f. (scîncet).	7563
schindină (-ne), s. f. - Pericol.
Ngr. ztvSwoţ. Sec. XVIII înv. (Gâldi 248).
7564
schinduf (-fi), s. m. - Cimbrişor (Thymus serpyllum). - Var. schindujă.
Bg. sminduh „Trigonella caerulea" (Conev 46); schimbul fonetic e destul de ciudat. - Var. schinduc, s. m. (Mold., plantă, Conioselinum tataricum).	7565
scîndură (—ri), s. f. - Bucată de lemn cu formă dreptunghiulară, obţinută prin tăierea longitudinală a buştenilor. - Mr. scîndură, megl. scqndură.
Lat. scandula (Puşcariu 1552; REW 7652), cf. calabr. scăndalu, cat. escandia, sp. escanda (arag. escalla), port. escandea. - Der. scîndurea, s. f. (scîndură mică; bulfeu la jug); scîndurice, s. f. (scîndură mică; piedică la războiul de ţesut); scîndurărie, s. f. (scînduri multe; depozit de scînduri).	7566
schjngi (-iuri), s. n. - Tortură.
Tc. (per.) iskence, şikence (Şeineanu, II, 318), cf. ngr. azevr^Eţ. - Der. schingiui, vb. (a tortura; a mutila); schingiuitor, s. m. (călău, zbir). 7567
SCÎnteie (-i), s. f. - Particulă incandescentă care sare din foc; licăr. - Mr. scînteal’e.
Lat. scintilla, prin intermediul unei forme ipotetice *scantilia (Puşcariu 1533; Pascu, Beitrăge, 12; Philippide, II, 653; cf. REW 7220 şi Graur, BL, V, 113), care a fost explicat printr-o anumită contaminare sau analogie cu excandere (Puşcariu) sau cu alb. skendilje (Densusianu, Rom., XXXIII, 285). Lat. *scinta, forma primitivă a lui scintilla (Cihac, I, 244), pare îndoielnică. Scant- în loc de scint- nu pare greu de admis, cf. formele paralele scîndu lascandula, sJIvatlcus-salvalîcus, serica-*sarica etc., etc.
Der. scînteia, vb. (a scoate scîntei; a luci, a străluci); scînteiuţă, s. f. (focşor, văcariţă, Anagal-lis arvensis; bănuţ, Bellus perennis; plante, Gagea
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
695
arvensis, Gagea pratensis); scînteioară, s. f. (foc-şor, văcariţă).	7568
şchiop (-oapă), adj. - Olog, cotonog, cu un picior mai scurt, şontorog. - Mr., megl. şcl’op, istr. şliop.
Lat. cloppus (Puşcariu 1550; REW 1997; Tiktin), cf. v.fr., prov. clop. Rom. presupune *sclop-pus, cf. alb. skjep (Philippide, II, 643), fr. ecloper; s- s-ar putea explica prin lat. ex-, sau poate printr-o contaminare cu lat. stloppus „zgomot", cf. v.it. schioppo „plescăit, trosnet", care s-ar fi zis pentru zgomotul ritmic al mersului, cf. cat. esclop „copită". Uz general (ALR, I, 71).
Der. şchiopa, vb. (a merge, a rămîne şchiop; a ciomăgi), cuvînt de uz general (ALR, I, 95), pe care Tiktin şi Candrea îl derivă din lat. *excloppă re; şchioapă, s. f. (palmă), numită aşa, căci măsurînd ceva cu degetul mare şi arătătorul deschis, repetarea mişcării seamănă cu o şchio-pătare); şchiopăta, vb. (a umbla şontîc; a proceda greşit), probabil prin intermediul unei der. expresive din lat. *excloppităre, după Puşcariu 1549 şi Candrea; din *cloppicăre, cu schimbul de suf., după Tiktin şi REW 1996); şchiopă(tă)tură, s. f. (şchiopătare); şchiopesc, adj. (de şchiop); şchiopeşte, adv. (ca şchiopii); şchiopî(r)c, inteij. (imită şchiopătatul); şchiopîrlan, s. m. (şchiop), cu un suf. expresiv, cf. ţopîrlă, ciocîrlă. 7569
scîrbă (—be), s. f. - 1. (înv., Mold., Trans.) Supărare, chin, amar. - 2. (Mold.) Nenorocire, năpastă, - 3. Dezgust, repulsie, plictis. - 4. Greaţă, silă.
Sl. skrubî (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Şeineanu, Semasiol., 215), cf. bg. skrăb, slov. skrb.
-	Der. scîrbavnic (var. scîrbelnic), adj. (Mold., respingător); scîrbi (var. înv. oscîrbî), vb. (înv., a mîhni, a necăji; refl., înv., a se întrista; refl. a se plictisi, a i se urî); scîrbos, adj. (respingător; nesuferit, iritabil), în Munt.	7570
schirlet (—turi), s. n. - Numele unei stofe de culoare stacojie; culoare roşie.
It. scarlato, prin intermediul tc. iskerlet (Candrea). Este dubletul lui şocîrlat, s. n. (înv., Mold., ţesătură stacojie), prin intermediul mag. sakarlăt.
7571
scîrnă, s. f. - Excrement. - Megl. scrămă „urdoare".
Sl. skvruna „poluare" (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 329; Conev 71), cf. sb. skvm, cr. skrunja. - Der. scîmav, adj. (murdar, fetid), din sl. skvrunavîi, bg. skărnav (Conev 97); scîmăvi, vb. (a murdări); scîrnăvie, s. f. (murdărie, mîrşăvie).	7572
SCÎrţ, inteij. - Imită hîrşîitul sau pîrîitul. - Var. scîrţă.
Creaţie expresivă, cf. pîrţ. - Der. scîrţîi (var. scîrţii, Banat, (s)cîrţăi; mr. cărţinescu, cărţinire), vb. (a pîrîi, a trosni, a scrîşni; a ricîi), cf. bg. (s)kărcam (Conev 95), ceh. skreceti, ngr. xpix-aaviţco (> mr.), it. scricciolare, germ. kratzen; cherfăni, vb. (a ţipa); scîrţîială (var. scîrţiilură), s. f. (faptul de a scîrţîi, zgomot ascuţit); scîrfîi-toare, s. f. (duruitoare, huruitoare).	7573
schjsmă (—me), s. f. - Sciziune. - Var. înv. shismă. Mr. shizmă.
Mgr. oxWa (Mumu 50; Gâldi 250) şi modem din fr. schisme. - Der. schismatic, adj., din fr. schismatique; schismi, vb. (înv., a forma), probabil prin confuzia lui schismă cu schimă „formă" (Tiktin).	7574
schit (—turi), s. n. - Mănăstire mică izolată.
Ngr. oxiTiri < mgr. âcrxTitrg „ascet" (Mumu
50), prin intermediul sl. skilii (Tiktin; Conev 108).
-	Der. schitean, s. m. (călugăr care aparţine unui schit).	7575
schjţă (—ţe), s. f. - Reprezentare sumară.
It. schizzo (Candrea). - Der. schiţa, vb., din it. schizzare.	7576
scilitaci (—ce), adj. (Banat, Trans.) Dichisit, gătit.
Din a chiti (Candrea), probabil contaminat formal cu sb. skitac „vagabond", cf. Miklosich, Lexicon, 853.	7577
scladă (-de), s. f. - Rug.
Bg., sb., pol. sklad (Tiktin). Sec. XVII, înv.
7578
sclepţ (-ţi), s. m. - Tăun (Hypoderma bovis).
Sb. slepica „păduche". Legătura cu gr. (a)xvi4< (Tiktin) este improbabilă. Sec. XVII şi Mold. Candrea se gîndea la sb. sklopac „înţepătură".
7579
sclifă (—fe), s. f. - (Trans.) Sanie.
Germ. schleifen „a aluneca şi a ascuţi". Este dubletul lui scleqfa, s. f. (Trans., aşchie). 7580 sclip (-puri), s. n. - (Mold.) Boltă.
Pol. sklep (Tiktin). - Der. sclipiţi, vb. (înv., a bolti; Mold. a asambla, a reuni) al cărui ultim sens a fost pus în legătură de Candrea cu bg. sklepvam, şi de Scriban cu a sclipi.	7581
sclipi (-pese, -it), vb. - A luci, a străluci, a seînteia, a licări.
Gr. sau mgr. cmXfki), aorist âmXtJja „a luci", prin intermediul unui rezultat *stlipi; prin schimbarea sil, < scl, cf. scîlcia. Legătura cu sl. klepati
696
ALEXANDRU CIORĂNESCU
„a închide", cf. clipi (Cihac, II, 331; Tiktin; Candrea) este improbabilă. Este dubletul lui sclivisi, vb. (a lustrui; a se găti), din ngr. cmAfkD, aorist cmAPr|aa) „a lustrui" (Cihac, I, 697; Gâldi 249; Graur, BL, IV, 114), der. scliviseală, s. f. (lustruială, şlefuire), şi sclivisitoare, s. f. (lustruitoare); şi a lui sclifosi, vb. refl. (a se' spilcui, a se găti; a se smiorcăi), din ngr. oxtXPuwco, aorist cttiAPpxko (Gâldi 249; legătura cu gr. xXauo, aorist seXajjja „a plînge", sugerată de Cihac, II, 696 şi Geheeb 34 nu este probabilă), der. sclifoseală, s. f. (moft, capriciu).
Der. sclipeală, s. f. (strălucire); sclipeţ (var. Maram. *sclipel), s. m. (scrintitoare, Potentilla tormentilla); sclipiş, s. n. (licăr, fulger); sclipicios, (var. sclipitor), adj. (care sclipeşte); sclipitură, s. f. (lucire).	7582
scoabă (-be), s. f. - I. Nişă, firidă. - 2. Adîncitură, zănoagă. - 3. Daltă, cosor. - 4. Gură de broască la uşă, belciug, parte de broască în care intră zăvorul. - 5. Cîrlig, crampon. - 6. (Arg.) Brici de bărbierit.
Sl. skoba (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 332; Conev 63), cf. bg. skob, sb., slov., rus. skoba, mag. szkaba. - Der. scobi vb. (a găuri, a săpa; a goli, a curăţa; a decolta; a grava, a sculpta; refl., a-şi curăţa nările, dinţii, urechile; refl., a se scărpina în cap); scobitoare, s. f. (beţişor de scobit în dinţi; Arg., baston; beţişor de curăţat pipa); scobitură, s. f. (gaură); scobîrli (var. Banat scor-beli), vb. (a scurma, a scormoni); scob, s. n. (canal prin care trece măcinişul), probabil prin confuzie cu scos. Cf. scofală.	7583
scoace (-OC, -Opt), vb. - (Mold.) A arde, a se răscoace, a se opări, a se pîijoli.
Lat. excoquere (Tiktin; Candrea; cf. REW 2985), cf. prov., v.port, escozer, sp. escocer şi coace.	7584
şcoală (-oii), s. f. - Instituţie de învăţămînt. -Mr. sculie, scul'â, megl. sculo.
Lat. schola, prin intermediul sl. skola (Densusianu, Rom., XXXIII, 285; Densusianu, GS, VI, 363), cf. bg., sb. skola, pol. szkola, mag. iskola > var. Trans. işcoală (Treml, Magyar nyelvdr, XXIX, 25; Gâldi, Dict., 167). Dialectele, din ngr.
Der. şcolar, adj. (privitor la şcoală); şcolar, s. m. (elev); şcolăriţă, s. f. (elevă); şcolăresc, adj. (şcolar); şcolăreşte, adv. (ca elevii); şcolări, vb. (a studia, a învăţa la şcoală); şcolăret, s. n. (grup de elevi); şcoler(iu), s. m. (Trans., elev), cf. germ. Schiiler. Din rom. provine bg. skolar (Capidan, Raporturile, 234).	7585
scoare, s. f. - (Trans.) Zgură.
Lat. scoria (Puşcariu 1556; REW 7739; Candrea; Rosetti, I, 171). Este dubletul lui scorie, s. f., din fr. scorie şi din sgură.	7586
scoarţă (-ţe), s. f. - 1. Coajă. - 2. Crustă. -3. Loitră, corlată. - 4. Cuvertură, învelitoare, preş.
-	5. Covor, tapet. - 6. Copertă. - 7. (Olt.) Portofel.
-	Istr. scorţţ.
Lat. scortea, „de piele" (Diez, I, 374; Densusianu, Hlr., 158; Puşcariu 1557; REW 7742), confundată cu cortex „coajă", cf. it. scorza, prov., cat. escorsa, fr. ecorce, sp. escuerzo. Pentru evoluţie, cf. coaje-cojoc.
Der. scorţar, s. m. (bocănitoare, Sitta caesia); scorţar, s. n. (covor); scorţăraş (var. scorţărel), s. m. (cojar, cojaiţă, Certhia familiaris); scorţişor, s. m. (arbore, Cinnamonum zeylanicum); scorţişoară, s. f. (scoarţa scorţişorului; varietate de pere); scorţos (var. scorţoros, scorţuros), adj. (tare, uscat; aspru, dur; morocănos, iritabil); scorţoşa (var. înscorţoşa), vb. refl. (a se întări, a se înăspri); scorţolină (var. scorţotină), s. f. (prostituată); înscorţi, vb. refl. (a creşte scoarţa; a se usca, a se înăspri).	7587
scoate (scot, scos), vb. - 1. A extrage, a lua, a îndepărta. - 2. A face să iasă. - 3. A conduce, a face să pornească, a purta. - 4. A însoţi, a ieşi împreună. - 5. A arunca, a despărţi, a alunga. -
6.	A înlătura, a suprima, a face să dispară. - 7. A jefui, a deposeda. - 8. A desface, a dezlega. - 9. A produce, a da, a restitui, a valora. -10. A obţine, a cîştiga. - 11. A produce, a concepe; a apărea, a creşte. - 12. A copia. - 13. A fotografia. - 14. (înv.) A traduce. - 15. A broda, a lucra. - 16. A procura, a obţine. - 17. A elibera. - 18. A concedia, a destitui. - 19. A inventa. - 20. A aplica, a atribui (un nume sau o poreclă). - 21. A institui, a stabili, a crea. - 22. A deduce, a conclude, a conchide. - 23. A dovedi, a demonstra. - Mr. scot, scos, scoatire, istr. scot, scos.
Lat. excutere „a scutura", prin intermediul unei forme vulgare *excotere, dificil de explicat (Puşcariu 1562; Meyer, Alb. St., IV, 50; Meyer-Liibke, /fa/., 41; REW 2998; Puşcairu, Dacor., II, 715; Graur, BL, V, 96), dar care se confirmă şi prin it. scuotere „a scutura" faţă de sard. iskudere < lat. excutere. Schimbul semantic se explică prin acţiunea de a scutura paiele sau pomul, pentru a scoate griul sau fructele: cf. lat. excutere „a treiera" (Niermeyer 390), calabr. scotulare „a scutura" şi „a ieşi afară". - Der. scos, s. n. (scoatere); scosătură, s. f. (scoatere); nescos, adj. (fără a scoate). Cf. scutura.	7588
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMANE
697
scobar (-ri), s. m. - Peşte de rîu (Chondro-stoma nasus). - Var. Mold. scobai.
Bg. skobari, sb., cr. skobalj (Cihac, II, 332; Tiktin).	7589
SCOC (-curi), s. n. - Jgheab de moară. - Megl. scoc.
Sl. skoku „salt“ (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 332; Conev 81), cf. bg., slov. skok.
7590
scofală (-feli), s. f. - Perlă, comoară, praf de aur, obiect de valoare.
Creaţie expresivă, probabil bazată la început pe a scobi „a face o gaură". S-ar fi zis iniţial cu sensul de „felie" cînd era tăiată dintr-un fruct, în rotund, cf. scofleaje, s. f. (felie de dovleac) şi scofală „deformare" în Dam6. însemna, prin urmare „lucru fără importanţă" sau „fleacuri, nimicuri" şi s-a folosit cu sens opos numai ca ironie, care ar fi urmat să fie sensul actual. Legătura cu fală „glorie" (Scriban) nu este posibilă.
Der. scofeli, vb. (a scormoni, a scruta; Olt., a asambla, a reuni; a economisi), care presupune un sens primitiv, neatestat, de „a găuri", pentru a cărui evoluţie semantică, cf. sclipui şi Graur, BL, VI, 146; scofîlci, vb. refl. (a se dărîma, a se ruina; a se trage la faţă, a se zbîrci, a se rida), pe care Tiktin îl lega greşit de falcă şi Scriban de rus. kovylcati „a şchiopăta"; scofîlcitură, s. f. (cavitate, scobitură); scofleaje, s. f. (felie de dovleac sau de pepene); scofaină, s. f. (Banat, adîncitură, depresiune); scobîlţi, vb. (Trans., a diminua, a reduce), prin contaminare cu cobîlf; scomîrlă, s. f. (Trans., om slab, vlăguit).	7591
Scoică (-ci), s. f. - 1. Specie de moluşte, cochilie. - 2. Os mort, tumoare pe tendon. - 3. Ureche, pavilion al urechii. - 4. Ţintă cu cap de metal strălucitor, drept ornament.
Sl. skolîka (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 332; Conev 53), cf. bg., pol. skojka, sb., cr., slov. skoljka.	7592
sconcenie (-ii), s. f. - Sfîrşit, extremitate.
Sl. sukonicanije (Tiktin), cf. conceni. Sec. XVI-XVIII, înv.	7593
SCOngS, s. m. - Pielea animalului numit şi puturos.
Engl. skitnk, prin intermediul germ. Skunk, cf. rus. skongs, skiings.	7594
scont (-turi), s. n. - Reducere, scăzămînt. -Mr. scondu.
It. sconto, parţial prin intermediul germ. Skonto.
-	Der. sconta, vb. (a efectua un scont, a conta).
7595
scop (—puri), s. n. - 1. (înv.) Intenţie, proiect.
-	2. Ţel, finalitate. - 3. (înv.) Melodie, cîntec. -Var. înv. scopâs. Mr. scupâ.
Ngr. axoncc, (Roesler 575; Mumu 50), sec. XVII.	7596
SCOpi (-peSC, —lt), vb. - A castra, a jugăni.
-	Mr. (scupat), megl. scupes, scijpiri.
Sl. skopiti (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 333; Conev 70). - Der. scop, s. m. (înv., castrat, eunuc), din sb., pol., rus. skop; scopef, s. m. (înv., eunuc), din sl. skopîcî; scapef (var. scapet), s. m. (eunuc), din rut skopec (pentru var. cf. Byck-Graur 26).	7597
scorbură (-ri), s. f. - 1. Scobitură în trunchiul unui arbore. - 2. Cavitate, gaură, văgăună. - Var. scorboră. Mr. scrobu.
Lat. scrobis, printr-o metateză *scorbis (Puşcariu 1561; REW 7747); cf. it. scroba „groapă" (Battisti, V, 3426); finala se explică, printr-un dim. latin *scorbula (Candrea, Elements, 44; Pascu, Beitrăge, 12; Bogrea, Dacor., I, 257; Candrea), sau mai bine printr-un rezultat rom. *scorb, pl. scorburi, cu sing. analogic (Tiktin; Byck-Graur 29). Der. din corbis, prin intermediul unui dim. corbula (Giuglea, LL, II, 24) sau al unei rădăcini preromanice *karabo- „scorbitură" (Hubschmidt, Praeromanica, Berna 1949, 93) pare îndoielnică.
Der. scorburos, adj. (plin de... scorburi, cu scorburi); scorburoşi (var. scorburoşd), vb. refl. (a face scorburi). Legătura cu bg. komba „gaură" (Scriban) este problematică.	7598
scordolea (-ele), s. f. - Sos tradiţional, pe bază de usturoi şi nuci. - Mr. (scurdhame).
Ngr. axopSotXia, din gr. axopoSov „usturoi" (Cihac, II, 697; Gâldi, 249), mr., din ngr. axopSoţil.	7599
scorni (-nesc, —it), vb. - l. A provoca, a excita, a stîmi. - 2. (Refl.) A se produce, a se prezenta. - 3. A inventa, a făuri, a imagina. - 4. A crea, a stabili, a introduce. - Mr. sgurriescu „a iscodi, a scormoni", megl. *scornes „a trezi".
Origine necunoscută. S-a crezut în lat. cornu, ca termen de vînătoare (Hasdeu, Col. lui Traian, 1883, 48; Philippide, Principii, 99; Geheeb, 34), părere de nesusţinut, în mod evident; în sl. siikrţnqti „a devia", sb. skrenuti „a excita" (Cihac,
II,	44), care nu se potriveşte fonetic; în bg. skorivam, skoma „a stîmi, a scorni" (Weigand, Jb, XIX, 141), rut. skomjaty „a scorni" (Candrea) dar este vorba de cuvinte obscure (Tiktin) şi puţin folosite, care ar putea neîndoielnic să provină din rom. Legătura cu stîmi este posibilă şi chiar
698
ALEXANDRU CIORĂNESCU
probabilă, fără să i se poată stabili explicaţia. Ar putea avea o anumită legătură cu sl. (sb.) iskoreniti „a dezrădăcina", plecînd de la echivalenţa ,Rădăcină" - „origine" ca în sb. korenil „radical" şi „originar". Probabil în loc de *scoroni, var. expresivă a Iui scoroci, scotoci.
Der. scomitor, adj. (făuritor, inventator); scorneală (var. scornitură), s. f. (invenţie, idee, fabulă); scomoci, vb. (a inventa), cu suf. expresiv: scomici, s. m. (friganea, mămăligă prăjită, pîine prăjită în ulei); sgorni vb. (a expulza, a goni), prin contaminare cu goni (contaminare cu un sl. *zagoniti, bg. zagonjam „a vîna", cf. Graur, BL,
IV,	118 şi Graur, Viaţa rom., 1940, no. 3, 110, nu pare probabilă; sensul lui sgorni „a vîna, a goni vînatul", care se citează acolo, nu pare corect).
7600
scorpie (—ii), s. f. - 1. Scorpion. - 2. Dragon.
-	3. Constelaţia Scorpionului. - Mr. scorpia.
Mgr. axopmoţ, prin intermediul sl. skorpija (Miklosich, Fremdw., 125; Densusianu, Rom., XXXIII, 285; Mumu 50; cf. REW 7741a şi Vasmer, Gr., 134). Este dubletul lui scorpion, s. m., din fr. scorpion şi a lui scorpenă, s. f. (porc-de-mare, Scorpaena scrofa), din ngr. cxopnoava. Din var. sl. skoropei, skoropeja cu suf. -nifă pare să provină coropişniţă. 7601
scoruşe (—e), s. f. - Fruct comestibil roşu, brun sau galben, ca o cireaşă.
Sl. (sb., cr., slov.) oskorusa (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 333), cf. bg. skorusa, văskrusa, rut. skorus. - Der. scoruş, s. m. (sorb, Sorbus domestica), a cărui legătură cu lat sco-ruscius < scoruscus (Philippide, ZRPh., XXXI, 308; Pascu, I, 90) este improbabilă.	7602
SCOtă (-te), s. f. - Parimă folosită la manevrarea velei.
It. scotta (Candrea), cf. ngr. axcrra 7603
SCOţian (-ieni), s. m. - Locuitor din Scoţia.
De Ia Scoţia (< it. Scozia).	7604
SCOtOCl (-CŞSC, -it), vb. - A scormoni, a scruta, a cerceta, a căuta. - Var. scoroci, scociori, scociorî.
Creaţie expresivă, cf. cotroci, cotrobăi. Legătura cu sl. skutiti „a scormoni" (Cihac, II, 333), sau cu a scoate „a extrage" (Tiktin) nu este probabilă; trebuie să se pornească mai curînd de la cotroci cu s- expresiv, ca în (sjborşi, (s)coroji etc. - Der. scotoceală, s. f. (căutare, cercetare); scotocitor, adj. (căutător, scormonitor). 7605
scovardă (-verzi), s. f. - Gogoaşă. - Var. scovargă, scove(a)rgă.
Sl. skovrada „tigaie" (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 333; Conev 67); poate var. a fost influenţată de ngr. ^oPepya „amestec" sau „grăsime". - Der. scovîrda, vb. refl. (a se distruge, a se nărui; a slăbi); scovîrlie, s. f. (orbită), prin contaminare cu scăjîrlie.	7606
scrabă (-be), s. f. - Pantof vechi. - Var. şcrabă, scroa(m)bă.
Origine incertă. Ar putea avea legătură cu rut. skrab (Bogrea, Dacor., IV, 849); mai probabil este o deformare a sl. skvara > sfară, v. aici; în acest caz ar fi o simplă var. a lui şfîrloagă şi ar exprima ideea de „obiect în formă de barcă". Pare cuvînt identic cu scrab(ă), s. f. (condroniu, Melampyram nemorosum); scradă, s. f. (o anumită plantă); toate sînt cuvinte mold.
Der. scrombăi, vb. (Mold., a scîlcia); scredi, vb. refl. (Olt, a se scîlcia); sfriji (var. sfreji), vb. refl. (a se zbîrci, a se usca, a slăbi), probabil în loc de *screzi, de la scradă, pl. scrăzi (după Cihac, II, 342, din sl. chyra „debilitate"; după Scriban, din vrej).	7607
scramură (-ri), s. f. - (Olt.) Picătură, fir de praf, parte infimă.
Sb. skrama „coajă" > *scram, cu sing. reconstituit după pl. scramuri. Lgătura cu lat squamula (Puşcariu Dacor., V, 420) nu este probabilă7608
screme (-m, -mut), vb. refl. - 1. A împinge (se zice despre eforturile făcute pentru a elimina excrementele sau pentru a naşte). - 2. A se extenua, a asuda, a căra. -. Mr. mi sprem, sprimeare.
Lat. exprimere (Densusianu, Rom., XXXIII, 285; Puşcariu, ZRPh., XXVII, 728; Puşcariu 1563; REW 3057), cf. it. spremere, prov., cat espremer, fr. epreindre. Fonetismul rom. s-a vrut să se explice printr-o contaminare, puţin probabilă, cu excrementum, sau mai probabil printr-o disimilare (Tiktin). Explicaţia cu ajutorul v.germ. krimman (Giuglea, Dacor., II, 402) este neverosimilă. - Der. scremet (var. scremăt), s. n. (efort, încordare).	7609
scrje (—iu, —is), vb. - 1. A aşterne pe hîrtie cu ajutorul unor semne grafice cuvinte, texte etc.
-	2. A compune. - 3. A coresponda, a comunica prin scrisori. - 4. A desena, a picta, a reprezenta.
-	5. A înscrie, a înregistra. - Mr. scriu, scrişu, scriat, scriire.
Lat. scrîbere (Puşcariu 1564; REW 7745; Densusianu, GS, II, 12), cf. it. scrivere, prov., cat escriure, fr. ecrire, sp. escribir, port. escrever, alb. skruan (Philippide, II, 654). - Der. scriere, s. f. (acţiunea de a scrie; scris, compoziţie); scriitor, s.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
699
m. (persoană care scrie, autor, publicist, diac); scriitoraş, s. m. (scriitor fără valoare, gazetăraş; caligraf, grefier); scriitoricesc, adj. (de scriitor, literar); scriitură, s. f. (scris, grafie); scris, adj. (redat prin scriere; predestinat, fatal; desenat, reprezentat; frumos, drăguţ); scris, s. n. (faptul de a scrie; grafie, poruncă, ordin; pl., acţiuni, efecte bancare); scris, s. m. (bărbat predestinat drept soţ, logodnic, mire); scrisă, s. f. (destin, soartă); scrisoare, s. f. (scris; epistolă; act, document scris; înv., descriere). Cf. scriptură.
Der. neol. script, s. n., din lat. scriptum (sec. XIX); scriptic, adj. (scris, se zice despre examene), din germ. Skriptum (Candrea); scrib, s. m., din fr. scribe; adscrie, vb.; circumscrie, vb.; descrie, vb.; înscrie, vb.; prescrie, vb.; proscrie, vb.; subscrie, vb., din lat., cu adaptare la conjug, lui a scrie.	7610
SCrijea (-ele), s. f. - Felie, bucată, tăietură. -Var. scrijeală, scrijetură.
Sb., cr. skriska, krizka (Cihac, II, 334; Tiktin), din sb. krizati „a tăia“. - Der. scrijeli (var. scrijela, scrijila, scrijilî), vb. (a zgîria, a rîcîi; a sfîşia, a rupe; a inciza; a grava), poate legat şi de sl. skrizalî „scîndură, tablă"; scrijelitură (var. scri-jelătură, scrijălătură, scrijitură etc.), s. f. (zgîrie-tură, tăietură; ruptură; fisură, plesnitură). 7611
scrimă (-me), s. f. - Sport cu spada, floreta sau sabia.
Fr. escrime.	7612
scrin (—ne), s. n. - Comodă, mobilă cu rafturi.
-	Mr. scrină.
Sl. skrina, skrinija, prin intermediul bg., rus. skrin (Miklosich, Fremdw., 126; Tiktin; Densusianu, Rom., XXXIII, 285), cf. alb. skrine (Meyer 385), mag. szekreny; este dubletul lui sicriu (var. înv. secriu, săcriu), s. n. (înv., cutie, ladă; coşciug), din mag. (Cihac, II, 575; Gâldi, Dict., 97). Der. directă din lat. scrinium (Diez, Gramm., I, 281; Cihac, I, 248; Koerting 8525) nu este posibilă. - Der. scrinier(iu), s, m. (înv., arhivar).	7613
scrînciob (-be), s. n. - Leagăn. - Var. Munt. scîrcium.
Origine incertă, probabil expresivă, cf. cocioabă, cociorbă, şi pe de altă parte, scîrf, scripet. Legătura cu vb. a scrinti „a se răsuci" (Scriban) nu este verosimilă. - Der. scrinciobar, s. m. (Mold., persoană care închiriază scrîncioburile la sărbători).	7614
SCrinte, s. f. - (Trans.) Liliac (Syringa vulgaris).
Origine necunoscută. Legătura cu lat. syringa, indirect, cf. mag. szelence, germ. Zirinken (Tiktin),
este posibilă, fără a fi convingătoare. Der din sl. krqt- (Conev 44) nu pare clară. Mai probabil, deformarea lui *sclinte, din a sclipi, cf. sclipeţ şi scrintitoare.	7615
scrinti (-tesc, -|t), vb. - 1. A răsuci, a disloca, a luxa, a se dezarticula. - 2. (Refl.) A se ţicni, a-şi ieşi din minţi, a înnebuni. - 3. (Cu pron. o) A greşi, a face o gafă. - Var. scrinti, Banat, sclinti.
Sl. iskrţtati „a rupe", cf. sb., slov. (s)kretati, pol. skrţcic. Mai puţin probabilă der. din sl. sukrenati sţ „a devia" (Cihac, II, 41), (su)krqtiti (Tiktin; Candrea) sau sukrqtati (Procopovici, Dacor., X, 70). Uz general (ALR, I, 148). - Der. scrinteală, s. f. (răsucire; nebunie, manie); scrintitură, s. f. (răsucire); scrintitoare (var. scrintee), s. f. (sclipeţ, Potentilla tormentilla), probabil în loc de *sclinti-toare, deformare a celuilalt nume al său sclipeţ, poate prin intermediul unei var. sclipitoare (după Tiktin, traducere a numelui ştiinţific, ipoteză care pare improbabilă).	7616
scripcă (-ci), s. f. - Vioară.
Rus. skripka (Tiktin), din sl. skripati „a scîrţîi". Este dubletul lui scripete (var. scripet, scrip(e)f), s. n. (palan, muflă, macara), megl. scripeati, din bg., slov. skripec, sb. skripac.
Der. scripcar, s. m. (violinist; insectă, Saperda carcharias); scripcăraş, s. m. (greier, Gryllus campestris).	7617
scripisi (-sesc, -jt), vb. - A parafa.
Rus. skrepitj (Tiktin). Sec. XIX, înv. 7618
scriptură (-ri), s. f. - Scriere. - Mr. scriptură.
Lat. scriptura (REW 7746a), cf. it. scriitura, prov., cat., sp., port. escritura, fr. ecriture, şi scrie.
7619
scrîsni (—nesc, — jt), vb. - A crişca, a scîrţîi.
-	Var. crişni, (s)cîrşni. Megl. crăsnes, crăsniri.
Creaţie expresivă, cf. (s)cîrşca, şi sl. skruzitati (Cihac, II, 329), bg. skrăsna (Conev 91). Der. din sl. (cf. şi Miklosich, Slaw. Elem., 45; Tiktin) este posibilă fără a fi o ipoteză necesară. Var. crişni, este forma cea mai folosită în limba vorbită (ALR,
I,	89). - Der. scrişnet, s. n. (scrîşnire). 7620
scroafă (—fe), s. f. - 1. Femela porcului, poarcă, purcea. - 2. (Arg.) Casă de bani.
Lat. scrofa (Puşcariu 1565; REW 7748), cf. it. scrofa, ngr. ax papa. - Der. scrofifă, s. f. (silvie, Sylvia curruca), în Banat.	7621
SCrob (-buri), s. n. - 1. Terci, păsat. - 2. (Mold.) Ouă bătute. - 3. (Olt.) Crustă de gheaţă formată deasupra zăpezii. - Var. Olt. (3) scrociob.
700
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Sb., slov. skrob „amidon" şi „terci" (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 334; Conev 67). - Der. scrobi, vb. (a apreta), din sb., slov. skrobiti, bg. skrobevam, cf. rus. skorbiti; scrobeală, s. f. (amidon; Arg., spermă), cu suf. -eală, cf. rus. skorbilo; scrobos, adj. (gros, tare, aspru); scroboţi, s. m. pl. (Olt., încălţăminte de piele). Din rom. trebuie să provină bg. skrobela „scrobeală".
7622
scrum (—muri), s. n. - Cenuşă, coajă arsă, resturi de Ia ardere. - Mr., megl. scrum. Var. înv. scrumb.
Origine incertă. Explicaţia prin tc. cuman. kurum „funingine" (Meyer 409; Şeineanu, II, 318; Densusianu, Hlr., 383; Pascu, II, 161; Capidan, Raporturile, 458; Puşcariu, Lr., 258), cf. mag. korom, nu pare suficientă. Legătura cu alb. skrumb (Philippide, II, 733; Rosetti, II, 122) este evidentă: dar nu şi explicaţia ei. Mai probabil e vorba de o formaţie expresivă, ca în (s)grunf sau sdrum(ica), explicaţie care serveşte şi pentru scruntar; ideea de bază este cea de a „a se face praf1.
Der. scruma (var. scrum(u)i), vb. (a arde, a incinera); scrumelniţă (var. scrumieră), s. f. (cenuşieră); scruntar, s. n. (l°c nisipos şi pietros la marginea unei ape; Mold., insuliţă, dună), pornind probabil de la *scrunt „ţăndări, fârîme" (după părerea de nesusţinut a lui Giuglea, Dacor.,
III,	627, din v.germ. scrunta > germ. Schrund „crăpătură"); scrunfar, s. n, (teren accidentat), din acelaşi, cuvînt, probabil contaminat cu sgrunf; scrupos, adj. (Mold., sfârîmicios), fără îndoială în loc de *scrumpos, de la scrumb (legătura cu sl. krupa „griş“, propusă de Tiktin, nu pare convingătoare). - Din rom. provin bg. skrum (Capidan, Raporturile, 211), ngr. oxoupucx;, (Mumu, Lehnw., 42) şi desigur alb. skrumb, skrump. - Cf. scurma.	7623
scrumbie (-ii), s. f. - 1. Un anumit peşte marin (Scomber scombrus). - 2. O specie de hering (Alosa pontica). - 3. (Arg., înv.) Gagică, muiere. - 4. (Arg.) Briceag. - Var. scumbrie, scrimbie. Mr. scumbrie.
Mgr. axov>H7ipî, din gr. axcţuipo; (Cihac, II, 698; Gâldi 249), cf. alb. scumbri, bg. skomrija, tc. uskumru. - Der. scrumbioară, s. f. (varietate de scrumbie, Ciupea cultrivensis); scrumbifă, s. f. (varietate de scrumbie, Alosa Nordmanni). 7624
Scud (—Uzi), s. m. - Monedă preţioasă veche.
It. scudo.	7625
Sculă (—fe), s. f. - Bonetă, tichie.
Ngr. crzotxpoţ (Candrea). - Der. scufie (mr. scufie), s. f. (scufă), din ngr. oxoupioc (Miklosich,
Fremdw., 126; Cihac, II, 697; Gâldi 249), cf. alb. skufie, tc. iskufie şi REW 2024. Este dubletul lui coif. 7626 Scuipa (-p, -at), vb. - A elimina salivă. -Var. scuipi, sch(i)u(o)pi, st(i)ui, Banat şchi(o)pi, ştipi, ştipa, Mold. stupi, stuchi, scupi. Mr. as-cuchiu, ascuchire, megl. scupes, scupiri.
Lat. conspuere, prin intermediul unor Tezultate populare care se pare că nu au variat încă din epoca romană. Cu reducerea normală a lui ns > s, rezultatul *cospuere (montands, port. cuspir) ar fi ajuns la o metateză *scupuere > *scupire (v.fr. escopir, sp. escupir), care explică şi rezultatul rom. Totuşi interpretările variază mult. S-a propus o evoluţie *exconspuere > *excuppere (G. Paris, Rom., XVI, 153); *esconspîre (Comu, Rom., IX, 130; Puşcariu 1556; Tiktin); *expuere (Cihac, I, 249; Koerting 3374); *scuppîre, de origine imitativă (Meyer-Liibke, ZRPh., X, 173; REW 8014); *stupire (Densusianu, Hlr., 197);	*sputăre
(Meyer, 336); *conspăre (Pascu, 1,43). Forma cea mai veche este scuipi, Ia Coresi; dacă se ţine cont de var., este de uz general (ALR, I, 87).
Der. scuipat (var. scuipit, scuipătură, stupit, stupitură), s. n. (faptul de a scuipa); scuipătoare, s. f. (vas în care se scuipă; Arg., gură). 7627 Scul (-Iuri), s. n. - Legătură de fire în formă de colac.
Ngr. oxouXt „furcă", oxcmXiSi „scul" (Cihac, II, 697; Roesler 575; Gâldi 249).	7628
sculă (-le), s. f. - 1. Bijuterie, giuvaier. - 2. (Pl.) Lucruri, obiecte, catrafuse. - 3. Instrument, unealtă, ustensilă. - 4. Organ sexual masculin.
Origine incertă; Pare a fi ngr. ctjcoXti „festiv", cf. ngr. oxouXaputl „cercei". Legătura cu gr. csxv&ov, eol. *cxvW>.ov „deposedare" (Diculescu, Elementele, 469), sau cu scul (Scriban) nu este convingătoare.	7629
scula (scol, — at), vb. - I. A ridica, a înălţa, a urca. - 2. A îndrepta, a desface, a pune drept -
3.	A deştepta, a trezi. - 4. (Refl.) A se trezi, a se deştepta. - 5. (Refl.) A se ridica, a se pomi. - 6. (Refl., înv.) A se ridica din morţi, a învia. - 7. (Refl.) A se excita, a fi încins. - Mr. scol, sculare, megl. scol, sculări, istr. scolu.
Origine obscură. Nu încape îndoială că este cuvînt identic cu it. collare „a urca şi a coborî cu ajutorul unei sfori, sicii, kuddari „a traversa", prov. colar „a ridica vela“ (cf. REW 2041), care sînt considerate ca provenind dintr-un lat. *collăre, din gr. xoXafyo. Probabil trebuie să se pornească de la lat collum „gît" în sensul de „înălţime,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
701
eminenţă", ca în lat. collis, cf. succollăre „a se urca în cîrcă" (der. directă din succollăre, Candrea, Elements, 74, nu este posibilă şi a fost abandonată chiar de autorul ei). Lat. *collăre > alb. skul „a elibera" (Weigand, BA, III, 112; cf. REW 2990) nu pare clară. în general, se porneşte de preferinţă de la un lat. *excubulăre „a scoate din vizuină", termen de vînătoare (Puşcariu, Conv. lit., XXXV, 16; Puşcariu 1559; Puşcariu, Studii şi notiţe filologice, 74; Philippide, I, 357; Pascu, I, 154; Rosetti, I, 171), imposibil din punct de vedere semantic şi fonetic (ideea semantică nu este cea de a „scoate", ci de a „ridica"; *excubulo nu putea da scol). Celelalte explicaţii sînt la fel de imposibile: din lat. *excollocăre (Cihac, I, 146; Koerting 3366; Creţu 365; cf. contra Densusianu, Rom., XXXIII, 285); din lat. *excollevăre (Diculescu, Originile limbii romine, Bucureşti 1907, 54; Pascu, Beitrăge, 11); din lat. extollere (Geheeb 34); din sl. raskoliti, cf. răscoli (Philippide, Principii, 107).
Der. sculat, s. n. (trezit); sculătoare, s. f. (orhidee, Orchis papilionacea, Orchis morio); sculă/el, adj. (săltăreţ, vioi); sculăreţ, adj. (priapic); sculătură, s. f. (înv., înviere).	7630
sculament (-te), s. n. - Blenoragie.
It. scolamento (fr. ecoulement), prin mijlocirea ngr. oxouXoc|J£Vto (Tiktin; Gâldi 249).	7631
Scump (—pă), adj. - 1. (Trans. de V.) Avar, zgîrcit. - 2. Care scumpeşte, care vinde scump. -
3.	Costisitor. - 4. Preţios, de mare valoare. - 5. Iubit, drag. - Mr. scumpu, scumbu, megl. scqmp.
Sl. skc{pu „avar" (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Byhan 330; Conev 77), cf. bg. skup, slov. skop, ceh. skoupy, pol. skqpy. - Der. scumpătate, s. f. (înv., avariţie, scumpete); scumpenie (var. scumpete), s. f. (înv., zgîrcenie; creştere a preţurilor); scumpet, s. n. (bijuterii, lucruri de preţ); scumpi, vb. (a urca preţul; refl., a economisi); scumpeală, s. f. (creştere a preţurilor); scumpie, s. f. (înv., zgîrcenie; sirinderică, oţetar, Rhus cotinus), din pol. skqpia (numele pare să se explice prin calitatea sa astringentă).	7632
scund (-dă), adj. - Mărunt, de înălţime redusă.
Sl. skqdii (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 335). - Der. sctmdac, adj. (cam scund); scundatec, adj. (înv,, mărunt); scunda, vb. (Trans. de V., a amputa, a tăia).	7633
scurma (—m, — at), vb. - A zgîrma, a scormoni. - Var. scruma, scirma. Olt scîrmîi.
De la scrum „cenuşă", care mai demult trebuie
să fi însemnat „praf în general"; animalele care scurmau pămîntul în bucăţele mici. Ideea de „a face praf' este denumirea semantică generală pentru scrum, scurma şi sdrumica; forma primitivă este scruma, care apare şi cu sensul de „a arde". Explicaţia pornind de la lat. *excorrimăre (Giuglea, Cercetări lexicografice, 26; Tiktin; REW 2254; Candrea, GS, VII, 196), cf. rima, nu pare izbutită.
Der. scurmător, adj. (care scurmă); scurmătură, s. f. (ţărînă; scormonire); scormoni, vb. (a săpa, a scurma), cu suf. expresiv -ni, cf. var. scromoli cu suf. -li, tot expresiv (după Scriban, Arhiva, XXV, 134, din mag. karmolni; după Puşcariu, Dacor.,
I,	239-41, din cormană)', scormoneală, s. f. (scurmat); scormonitor, adj. (care scormoneşte); sdrumica, vb. (a pulveriza, a sfărima), probabil în loc de *scrumica, cf. mr. sdrumin(are), sdru-mig(are), pe care Pascu, Arch. Rom., VI, 26 şi REW 7440a îl reduc Ia lat. ruminăre (după Koerting 3389 şi Cihac, I, 163, din lat. *exdemică re, cf. contra Densusianu, Rom., XXXIII, 286; după Tiktin, Puşcariu, Dacor., VIII, 107 şi Candrea, de la dumica contaminat cu sdrobi). 7634 scurt (-tă), adj. - 1. De lungime mică. - 2. De durată mică. - 3. Concis, rezumat. - 4. Mic, jos, de înălţime mică. - Mr. şcurtu, istr. scurt.
Lat. citrtus sau *excurtus (Densusianu, Hlr., 169; Puşcariu 463; REW 2421), cf. it. (s) cort o, alb. skurte, prov. cort, fir. court, cat. curt, sp. corto, port. curto. Sunetul j- este, de obicei, explicat pornind de la excurtăre; dar ar putea fi şi de origine expresivă, cel puţin în rom: în mr. pare să depindă de alb.; cf. alb. Skortull, toponim (Jokl, BA, IV, 195), care provine în mod sigur din rom.
Der. scurtă, s. f. (varice la subţioară, inflamaţie, tumoare; capă, matou scurt; Trans., pai mic; pai pentru a trage la sorţi); curta, vb. (Banat, a tăia lemne); scurta, vb. (a tăia, a face mai scurt; a micşora, a concentra; a merge direct), din excurtă re, cuvînt vulgar şi tîrziu (Niermeyer 390), cf. alb. skurtori (Meyer 217; Philippide, II, 640), calabr. scurtare (cf. REW 2994); scurtătură, s. f. (lemn, băţ scurt, retevei); scurtime, s. f. (însuşirea de a fi scurt); scurteică, s. f. (caţaveică, scurtă de blană, haină de stofă pentru femei); prescurta, vb. (a abrevia), după germ. verkurzen. - Din rom. provin bg. skurtejka (Capidan, Raporturile, 224; Bemard 38), sb. skurteljka, stuteljka.	7635
SCut (-turi), S. n. - Pavăză, apărătoare de piele.
Lat. scutum (Puşcariu 1568; REW 7759); cf. alb. skjut (Philippide, II, 654), logud. iskudu, prov., cat. escut, fr. ecu, sp., port. escudo. - Der.
702
ALEXANDRU CIORĂNESCU
saitar, s. n. (înv., scut); scutar (var. scutaş), s. m. (scutier); scuti, vb. (înv., a proteja, a pune la adăpost; înv., a cruţa, a menaja, a păstra; a salva; a ierta, a dispensa, a scăpa, a elibera; a se dispensa, a se păstra), a cărui formaţie este normală (cf. sp. escudar), fără să fie nevoie să se recurgă la sl. (Candrea); scuteală, s. f. (Trans., protecţie, adăpost, iertare, dispensă, scutire, privilegiu); scutel-nic, s. m. (ţăran scutit de bir; soldat care slujea în miliţie pentru a fi scutit de biruri), de la cuvîntul anterior (legătura cu sl. skotu „oaie“, propusă de Miklosich, Slaw. Elem., 45; şi Miklosich, Lexicon 849, este greşită); scutire, s. f. (iertare, dispensă);
.scutitor, adj. (protector); scutier, s. m., din fr. ecuyer adaptat la scut.	7636
scut (—turi), s. n. - Ţurţure, ciucure de gheaţă.
Poate legat de sl. skutu „marginea, bordura unei haine" (Scriban).	7637
SCUtar (—ri), s. m. - Baci, sameş.
Sl. skotari (Cihac, II, 335; Conev 60), cf. pol. skotarz, rus. skotar, alb. skuter, ngr. axoirtapt.
7638
scutec (-ce), s. n. - Cîrpă, pelincă. - Mr. scutic „dimie".
Origine îndoielnică. Ar putea fi, cum se presupune în general, sl. skutu „poală, fustă, partea din faţă a unui veşmînt femeiesc" (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 335; Tiktin; Conev 83), cf. sb., cr. skut „poală", rus. skutatî „a înfăşură", alb. skutine „îmbrăcăminte", ngr. cncoim „îmbrăcăminte"; dar rezultatul din rom. nu se explică formal, fiindcă -ec nu este un suf. productiv în rom. (bg. skutăk, citat de Candrea nu se potriveşte fonetic cu cel rom.). Forma se potriveşte mai bine lat scuticum, scutica, folosit în epoca clasică cu sensul de „bici din piele" (cf. San Isidoro, V, 27, 15; Plummer, II, 26), şi care s-a confundat, desigur, cu urmaşii, lui cutis, cf. lat. cutica „pieliţa unui fruct, coajă", de unde it. cotica, calabr. cutica (Battisti, II, 1147). Pornind de la * scuticum „curea de piele" sau „piele", s-ar putea explica şi cuvîntul rom.; pentru trecerea semantică de la ideea de „piele" la cea de „ţesătură", cf. scoarţă şi pentru der. tosc. scoticare „a se jupui".	7639
scutura (-r, -at), vb. - 1. A balansa, a zgudui. - 2. A bate un copac pentru a-i culege fructele. - 3. A se zgîlţîi, a se răvăşi. - 4. A se ciomăgi, a se snopi în bătaie. - 5. A stoarce de bani. - 6. A părăsi, a se descotorosi de cineva. -
7.	A curăţa interiorul unei case. - 8. (Refl.) A se zdruncina, a se agita. - 9. (Refl.) A se cutremura, a se înfiora. - 10. (Refl.) A-i cădea frunzele sau
florile. - 11. (Refl.) A respinge, a dezaproba. -Mr. seu tur (are), megl. scutur(ari).
Lat. *excutulăre, în loc de excutere (Meyer, Alb. St., IV, 115; Candrea, fclements, 44; Puşcariu 1562; Tiktin; REW 3000), cf. it. scotulare, abruz. (s)kutelă, calabr. (s)cotulare, ca şi scoate.
Der. scutur, s. n. (agitare, cutremuiătură), deverbal literar; scuturătoare s. f. (măturică de praf; titirez la moară; scrumieră); scuturătură, s. f. (faptul de a scutura; frunze moarte; fructe căzute).
7640
scuză (-ze), s. f. - Dezvinovăţire.
It. scusa, fr. excuse. - Der. scuza, vb., din it. scusare, fr. excuser; scuzabil, adj., din fr. excus-able.	7641
sdelcă (-ci), s. f. - Contract, act de vîn-zare-cumpărare. - Var. zdelcă.
Rus. sdelka.	7642
sdrahon (—ni), s. m. - Găligan, vlăjgan. -Var. zdrahon.
De la dragon, cu pronunţarea rut. (Tiktin). în Mold.	7643
sdravăn (—nă), adj. - 1. Robust, puternic, voinic. - 2. Aspru, rezistent. - 3. Mare, impunător.
-	4. (Adv.) Cu putere, tare. - Var. zdravăn, şi der.
Sl. siidravinu „sănătos" (Miklosich, Slaw.
Elem., Cihac, II, 336), cf. sb., cr., slov. zdravo „sănătos". - Der. sdrăveni (var. însdrăveni, (în)zdrăveni), vb. (Banat, Trans. de V., a strănuta; refl., a se însănătoşi, a deveni sănătos, a se pune pe picioare), la care primul sens (ALR, I, 78), se explică prin formula sdravăn „sănătos" care li se zice celor se strănută, cf. sp. Jesus; sdrăvenie, s. f. (forţă, robusteţe); sdraviţă, s. f. (salvie, Salvia officinalis), cf. sl. zdravica „sănătate"; sdravăf, s. n. (mlajă, Salix viminalis), cf. bg. sdravec, sb. sdravac (Candrea); sdrăvui, vb. (înv., a respecta), din sl. zdraviti. Cf. năsdrăvan.	7644
sdreanţă (—ţe), s. f. - Cîrpă ruptă, haină ruptă.
-	Var. zdreanţă şi var.
Creaţie expresivă, bazată probabilă pe o rădăcină imitativă *sdranf, care ar reproduce zgomotul unei pînze care se rupe, cf. sdrang. sdrîng. cranţ, cronf. Numeroase var.; str(e)anţă, str(e)amţă, (co)tr(e)anţă, cotreampă, cotoroanţă, ultima cu sensul special de „femeie rea, harpie", cf. catrinţă, cotrincioară, dr(e)anfă etc. Legătura care s-a vrut să se stabilească cu sl. *sudranica, de la sudrati „a rupe" (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 101; Iordan, Dift., 87; Tiktin; Drăganu, Dacor.,
V,	339 şi VII, 216), cf. dranifă, este posibilă fără a fi necesară.	;
Der. sdrenţar, s. m. (rupt, flenduros); sdrenţătos
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
703
(var. sdrenfos), adj. (flenduros); sdrenjui, vb. (a se rupe, a se sfişia); sdrenţuros (var. trenfuros, trenfăros, cotrenţos etc.), adj. (jerpelit); sdreafă, s. f. (linte de apă, Lemnea), cu pierderea na-zalităţii; sdreală, s. f. (zgîrietură), cu schimb de suf.; sdreli (var. sdrili, streli), vb. (a scrijeli), se află semantic faţă de sdreanţă ca rasgar faţă de rasgunar (der. din sl. streliti „a trage săgeţi", propusă de Cihac, II, 336 şi Conev, nu se explică semantic; din sb. drliti „a descoperi", după Scriban, pare dificil); sdrelitură, s. f. (zgîrietură).
7645
sdruncina (-n, -at), vb. - l. A perturba, a altera, a mişca. - 2. A scoate din ţîţîni, a sparge, a ftînge. - 3. A şubrezi, a debilita. - 4. A scutura.
-	Var. zdruncina. Mr. zdruncin(are).
SI. drqciti „a perturba", sudrqciti „a îmblînzi", cu suf. expresiv -ina, ca clăti(na), lîmpi(na) etc. Totate încercările de a explica acest cuvînt prin lat. par să fi dat greş: de Ia un *trucîre rezultat din trucidăre, printr-o formă, *extrucînăre (Candrea, Elements, 85-8; REW 3105); din *extortionă re „a tortura" (Tiktin; Candrea, GS, VII, 203; Candrea); din *extrancionăre (Bogrea, Dacor., II, 780), din *exdenmcinăre (Pascu, I, 42; Scriban); din *extortidnem (Spitzer, BL, XIV, 49).
Der. sdruncin, s. n. (scuturătură), sdruncinătură, s. f. (scuturătură).	7646
Sdup, inteij. - Imită zgomotul produs de o cădere. - Var. zdup, zup.
Creaţie expresivă, cf. hop, dup. - Der. sdup, s. n. (Arg., închisoare); sdupui, vb. (a da cu cineva de pămînt).	7647
Se, pron. refl. - Arată că persoana care îndeplineşte o acţiune este şi aceea care o suferă. -Var. Munt. să. Mr. se.
Lat. se (REW 7761), conservat în toate limbile romanice. Ca şi în sp. are şi valoare de pron. nehotărît: se spune — fr. ou dit; şade cum se şade: „şade ca toată lumea".	7648
seamă (serni), s. f. - 1. Cantitate, număr. - O seamă, cîţi va. - Fără seamă, fără număr. - 2. Cont. - A băga de seamă, a ţine cont, a observa.
-	De bună seamă, în mod sigur. - Mai cu seamă, mai ales. - 3. Ordin, regulă, linie. - 4. Pază, vigilenţă, grijă. - 5. Importanţă, categorie, rang. -6. Etate, leat.
Mag. szdrn (Lambrior 375; Cihac, II, 525; Hasdeu, Col. lui Traian, 1883, 22-30; Gâldi, Dict., 96). - Der. semui (var. asemui, sămui), vb. (a compara, a confrunta; a confunda); sămădău, s. m. (Trans., casier, contabil), din mag. szămodă (Candrea); sămădas, s. n. (Trans., socoteală), din
mag. szămadăs (Gâldi, Dict., 157); sămăduşag, s. n. (Trans., contabilitate), din mag. szămadosăg; sămălui (var. (a)semălui), vb. (Trans., a face socoteli, a calcula; Trans., a compara, a confunda, a-şi găsi asemănarea), din mag. szămolni; să-măluitor, adj. (socotitor); sameş, s. m. (înv., intendent, stringător de biruri); sămeşie (var. sămişie), s. f. (administraţie); sămeşoaie, s. f. (nevastă de intendent); însemui (a însemna), probabil prin confuzia dintre semui şi însemna. 1649
seară (-eri), s. f. - Parte a zilei care corespunde cu sfirşitul după-amiezii. - Var. Mold. sară. Mr. seară, megl. sţră, istr. sţre.
Lat. sera (Diez, I, 379; Puşcariu 1518; REW 7841), cf. it. sera, prov. ser, fr. soir. - Der. aseară, adv. (în timpul serii de ieri) cu -a adverbial (cu ad, după Jamik, ZRPh., XXVII, 499; cu illa, după Iordan, Arhiva, XXX, 57); deseară (var. diseară), adv. (în seara de azi); deunăseară, adv. (cealaltă seară); astară, adv. (înv., în noaptea asta); de astă seară; iaseară, adv. (la noapte), în Bucov.; însera, vb. (a se lăsa întunericul, a fi surprins de întuneric, a înnopta), cf. v.fr. anserir. - Der. neol. serată, s. f., din it. serata.	7650
searbăd (-dă), adj. - 1. Fără gust, neplăcut, flasc. - 2. Insipid, nesărat, fad. - 3. Palid, decolorat, pricăjit. - Var. sarbăd, s(e)arbed.
Origine incertă. Ar putea fi vorba de Ist. fervîdus „cald", deoarece mîncarea se strică sub efectul căldurii, cf. încins. Schimbarea lui / > 5 nu este normală şi pare greu de explicat; poate se datorează unei forme intermediare; *sfearbăd, cu j- expresiv, redus ca în sfii > sil. Ultimul sens este normal, cf. sp. desazonado, „flasc" şi „îndis-pus", dar nu este de uz popular şi ideea de culoare este şi nepotrivită, absolut secundară astfel că e o greşeală de metodă să se caute originea cuvîntului pornind de la această idee. Cu toate astea, aşa au încercat să-l explice diferiţi cercetători, pornind de Ia lat. *subalbidus „albicios" (Candrea, Elements; REW 2934, art. suprimat) sau *exal-bidus (Puşcariu 1521; Densusianu, Rom., XXXIII, 285; Iordan, Dift., 153; Rosetti, II, 122). - Der. din lat. *salvidus, de la salvia (Loewe 39) nu este mai uşoară. Legătura cu alb. tharped nu este clară: dar trebuie să fie remarcat că th alb. poate reproduce întocmai un /lat.
Der. serbezi (var. sărbezî), vb. refl. (a deveni searbăd; a fi indispus), cf. înfierbăza, care se explică tot prin fervîdus (Capidan, Dacor., III, 758; REW 3265 aN); sărbuşcă, s. f. (Mold., terci pregătit cu lapte acru).	7651
sec (—eacă), adj. - 1. Uscat, fără apă. - 2. Gol,
704
ALEXANDRU CIORĂNESCU
deşert. - 3. Privat de, lipsit de. - 4. Prost, obtuz, tont. - S. (Trans.) Slab, descărnat. - Mr., istr. sec, megl. seac.
Lat. sîccus (Puşcariu 1569; REW 7897), cf. it. secco, prov., fr., cat. sec, sp., port. seco. Pentru ultimul sens, cf. ALR, I, 62. - Der. sec, s. n. (post, mîncare de post); seca, vb. (a usca; a deseca; a goli, a evacua; a se epuiza), mr. sec, sicare, istr. sec, din lat; sîccăre (Puşcariu 1570; REW 7894); secăciu (var. secăfiv), adj. (uscăţiv), var. ca uscăţiv; secăciune, s. f. (uscăciune, secetă), pe care Candrea îl derivă din lat. sTccatidnem; secătui, vb. (a epuiza); secătură, s. f. (fleac, moft, plantă; tont; meseriaş, netrebnic); secetă, s. f. (uscăciune), probabil de la *secet < seca, ca tunet < tuna, urlet < urla etc. (der. din lat. sîccitas, susţinută de Cihac, I, 251; Candrea, (ilements, 27; Puşcariu 1576; REW 7896, este improbabilă deoarece ne-am fî aşteptat la un *secetate; secetos, adj. (sec, arid). ~ Din rom. provin în mag. szek „vad“ (Drăganu, Dacor., VII, 199), szecita „secetă" (Edeispacher 23).	7652
seca (-C, -at), vb. - A secera, a tăia.
Lat. secare (Candrea, GS, VI, 325; cf. REW 7764). S-a confundat aproape total cu seca „a usca", atît datorită omonimiei cît şi sensului destul de asemănător, este posibil să-l mai găsim în expresii ca mă seacă Ia ficat, la stomac. - Der. secătui, vb.: (a defrişa, a despăduri), contaminare a lui secătui „a epuiza" cu a seca „a tăia"; secătură s. f. (runc, teren defrişat), utilizat mai ales ca toponim (Buescu, Un nouveau toponyme latin du defrichement en Roumanie, în Ades IV Congres Sc. onomast., Upsala 1952, p. 203-4); secator, s. n., din fr. secateur; secantă, s. f., din fr. secante; sector, s. n., din fr. secteur; secţi(un)e, s. f., din fr. section; secţiona, vb., din fr. section-ner.	7653
secară, s. f. - Plantă graminee (Secale cereale).
-	Var. săcară. Mr., megl. sicară, istr. secgrţ.
Lat. secăle (Diez, I, 373; Puşcariu 1493; REW
7763; Aebischer, ZRPh., LVI, 392-402), cf. ven. segăla şi lat. secăle > alb. thekere, it. segale, prov. seguel, fr. seigle, cat. segle. - Der. secărea, s. f. (plantă furajeră, Bromus secalinus; chimen, Carum Carri); secărică, s. f. (chimen; rachiu de secară); secări/ă, s. f. (chimen; plantă, Ramischia secunda); secăros, adj. (se zice despre griul amestecat cu secară).	7654
seceră (-ri), s. f. -1. Unealtă agricolă manuală pentru recoltat cereale. - 2. Seceriş, recoltă. - 3. Timpul recoltei. - 4. Semilună, lună în creştere.
-	Var. secere. - Mr. seafire, megl. sţţări.
Lat. sîcilis (Puşcariu 1573; REW7900), cf. ven. sezola. - Der. secera, vb. (a tăia cu secera, a cosi; a anihila, a devasta; a trage cu arma automată; a recolta, a culege; a ucide, a elimina, a suprima); secerător, s. m. (om care seceră); secerătoare, s. f. (maşină de secerat); secerătură, s. f. (recoltă, secerat); secerar, s. m. (august); seceriş, s. n. (recoltare, secerat); secerea, s. f. (plantă; Gladiolus imbricatus); secerăciune, s. f. (înv., secerat); secerue, s. f. (Banat, plantă).	7655
sechestru (-re), s. n. - Sigilarea bunurilor debitorului, confiscare. - Mr. sucrestu.
Fr. sequestre, în mr. din it. sequestro, cf. tc. sekuestro. * Der. sechestra, vb. (a pune sechestru, a confisca), din fr. sequestrer.	7656
sechin (-ni), s. m. - Veche monedă de aur. -Var. ţechin.
Fr. sequin, var. din it. zecchino.	7657
sechiraş (-şi), s. m. - (înv.) Vizitiu.
Mag. szekeres (Tiktin).	7658
seci (-iuri), s, n. - Teren despădurit.
Sl. seci (Cihac, II, 336; Conev 41), de la sesti, sekq „a tăia", cf. sb. sec(a). - Der. seciui, vb. (a defrişa); sişcă (var. înv. secică), s. f. (păiş, paie mărunte; satîr de mărunţit paie), în Mold., din sl. secka.	7659
secrşt (-eată), adj. - 1. Deşert, abandonat. -
2.	Retras, izolat. - 3. Afurisit, blestemat. - 4. Ascuns. - 5. (S. n.) Pustiu, loc frecventat de duhurile rele. - 6. (S. n.) Taină. - 7. (S. n., înv.) Parolă. - Var. săcret.
Lat. secrltus (Puşcariu 1575; REW 7765; Tiktin; Candrea), cf. alb. skrete. Este popular numai în Trans., sensurile 4 şi 6-7 reproduc fr. secret. Sensul de „blestemat" care se explică suficient pornind de la ideea de „gol" cf. pustiu, poate a fost înţeles ca o continuare a seriei proclet, treclet.
Der. (din fr.) secreta, vb.; secretar, s. m.; secretariat, s. n.; secreţiune, s. f.	7660
secui (-i), s. m. - Locuitor din SE Trans., de limbă maghiară şi de origine necunoscută. - Var. săcui.
Mag. szekefy. - Der. secuiesc, adj. (de secui); secuime, s. f. (comunitate de secui).	7661
Secure (-ri), s. f. - Topor. - Var. înv. săcure. Mr., istr. secure, megl. şicuri.
Lat. seciiris (Diez, II, 66; Puşcariu 1494; REW 7775), cf. vegl. scor, it. scure, sp. segur, port. segure. Din dim. securice provine mag. szekerce (Candrea, Elemente, 404); ngr. toExoupt pare şi el de origine rom.	7662
şedea (-d, şezut), vb. - l. A fi aşezat, a
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
705
ocupa un loc, a sta. - 2. A se aşeza, a lua loc, a se pune. - 3. A se instala, a trăi, a locui. - 4. A sta, a rămîne, a se stabili pentru un timp. - 5. A sta liniştit, a se odihni, a se reface. - 6. A fi inactiv, a sta cu mîinile încrucişate. - 7. A conveni, a se potrivi. - 8. A se aşeza bine sau rău, a se adapta.
-	Mr. şed, şidzui, şideare; megl. şgd, şădzui, şăderi, istr. şed, şezut.
Lat. şedere (Puşcariu 1576; REW 7780), cf. it. şedere, prov. sezer, fr. seoir, cat. seure, sp., port. seer. Deşi este clar diferit de a sta, se confundă vulgar cu el, cf. stai jos (corect şezi), ostenită de lunga şedere în picioare (I. Teodoreanu). Se conjugă şed > (şez), şezi, şade (Mold. şede), să şadă (> să şază). Cf. aşeza, şes.
Der. cuşedea, vb. (a conveni, a sta), cu cu-expresiv (Philippide, ZRPh., XXXI, 308; DAR); şedere, s. f. (oprire, rămînere, rezidenţă); şedinţă, s. f., din fr. seance adaptat la şedea; şezător, adj. (locuitor, rezident); şezătoare, s. f. (petrecere, serată, adunare); şezut, s. n. (rezidenţă, domiciliu; sediu; dos, fund), mr. şidzut.
Der. neol. sedentar, adj., din fr. sedentaire; sediment, s. n., din fr. sediment; sedimenta, vb., din fr. sedimenter; sediu, s. n., din it. sede, cf. asediu; sesiune, s. f., din lat. sessionem (sec. XIX).
7663
sedilă (-Ie), s. f. - Semn diacritic care se pune sub unele consoane pentru a le da altă valoare.
Fr. cedille.	7664
şef (-fi), s. m. - 1. Conducător, cap. - 2. (Arg.) Nene, bade.
Fr. chef. - Der. şefie, s. f. (conducere); şe-fuleasă, s. f. (nevastă de şef; Arg., femeie, fato!), curios der. cu suf. f. -easă, pornind de la forma art. şeful, sau mai probabil cu l expresiv infix; subşef s. m., după fr. sous-chef.	7665
şeic (—ci), s. m. - Şef musulman.
Fr. cheik.	7666
seid (—izi), s. m. - Rîndaş. - Mr. seid, seiz.
Tc. sayid (Roesler 602; Şeineanu, II, 318), cf. ngr. OEt'ţriţ, bg., sb. seiz, fr. seide.	7667
seim (-muri), s. n. - Parlament în Polonia.
Pol. sejtn (Tiktin). Sec. XVII.	7668
seimen (-ni), s. m. - 1. Corp de infanterie turc. - 2. Infanterie, în Munt. şi Mold. - Var. înv. s(i)me(a)n. Mr., megl. seimen.
Tc. seymen (Şeineanu, III, 105), cf. ngr. ael'nEvric, alb., bg. seimen. - Der. seimenesc, adj. (propriu seimenului).	7669
sejn (—nă), adj. - Cenuşiu, gri, culoare naturală a lînii. - Var. săin, Mold. sain.
Sl. sirii „livid, vînăt“ (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 336; Tiktin; Conev 97), care pare că s-ar fi aplicat tuturor culorilor şterse, cf. slov. sejni kamen „piatră gri = cremene" şi probabil siv. Cf. şi sineală. Legătura cu it. zaino (Giuglea, LL, II, 50) pare îndoielnică.	7670
selamet (-turi), s. n. - 1. Salvare. - 2. Ruină, faliment. - Var. selimet, selemet, silimet. Mr. sălimete.
Tc. (arab.) selamet „sănătate" (Roesler 602; Şeineanu, II, 319), cf. ngr. aeXoc|iCTt, sb., alb. selamet, sp. zalema. - Der. selamlic, s. n. (plecăciune, linguşeală; salon în casele turceşti unde se primesc oaspeţii; alaiul sultanului cînd merge la moschee), din tc. selamhk (este dubletul lui salamalec, s. n. „plecăciune", din tc. selamalekim şi în parte al fr, salamalec); selam-aga sau selam-ceauş, s. m. (slujbaş al Porţii, care primea ambasadorii), din tc. selam agasi sau selam fauş.
7671
selbă (-be), s. f. - Pădure tînără. - Var. silvă.
It. selva. Cultism din epoca romantică, fără întrebuinţare. Var., direct din lat. - Der. silvic, adj.; silvic, s. m.; silvicultură, s. f., din fr.; silvicultor, s. m., din fr.	7672
selidă (-de), s. f. - Pagină.
Ngr. aeXÎSa (Tiktin). Sec. XVII, înv. Seligea s. f. (căptuşeală pentru piei), înv. pare să provină din acelaşi cuvînt, poate prin intermediul tc. 7673
selimie (—ii), s. f. - Ţesătură de mătase.
Tc. selimi (Tiktin). Sec. XIX, înv.	7674
semăna (-eamăn, -at), vb. - l. A însă-mînţa. - 2. A împrăştia, a risipi. - 3. A răspîndi, a propaga. - Var. Mold. sămăna. Mr. seamîn, siminare, megl. sţmin(ari), istr. semiru.
Lat. sSminăre (Puşcariu 1505; REW 7807), cf. it. seminare, prov. semenar, fr. semer, sp. sem-brar, port. semear. - Der. semănat, s. n. (în-sămînţare; obicei folcloric de Anul Nou care constă în a arunca înspre oameni grîu sau orez, în semn de abundenţă); semănător, s. m. (muncitor agricol care seamănă); semănătoare, s. f. (femeie care seamănă, maşină agricolă care seamănă); semănătură, s. f. (însămînţare, loc semănat). Cf. sămînţă.	7675
semăna (-eamăn, -at), vb. - l. A se asemui, a avea asemănare. - 2. A părea, a arăta. -Var. Mold. sămăna. Mold. seamin, siminare.
Lat. similare (Puşcariu 1504; REW 7925), cf. it. (somigliare), prov., cat. semblar, fr. sembler, sp. (semejar), port. (semelhar). Cf. şi Sneyders de Vogel, Les mots d'identite et d’egalite dans Ies langues rom. Groningen 1947, 113-18.
706
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Der. seamăn, s. n. (asemănare), deverbal (după REW 7928 din lat simîlis); semen, s. m. (aproapele), sing. reconstituit după pl. semeni al cuvîntului anterior; semănător, adj. (la fel, comparabil). Cf. asemăna. - Din rom. provine rut. samanaty (Miklosich, Wander, 19; Candrea, Elemente, 409).	7676
semeţi (-ţese, -it), vb. - 1. A încuraja, a îndrăzni. - 2. (Refl.) A se mîndri, a se făli. - 3. (Refl.) A face pe grozavul, a-şi lua nasul la purtare. - Var. sămeţi, sumeţi, sîmeţi, şi der.
Sl. sumeti „a îndrăzni" (Cihac, II, 336; Tiktin; Bemeker, II, 47), cf. sb. smeti; probabil contaminat cu formaţia expresivă, sau cel puţin cu tratamentul expresiv al lui sumuţa, asmufa, deoarece ar explica greu fonetismul rom. - Der. semeţ, adj. (mîndru, arogant); semeţeşte, adv. (cu îngîmfare); semeţie, s. f. (mîndrie, fală, trufie, insolenţă).	7677
semi-. — Pref. care indică ideea de .jumătate".
Lat. semi-, prin intermediul fr. Se aplică uneori comp, proprii rom., cf. semicărturar, s. m. (semidoct), semizeu, s. m. (zeitate de rang inferior).
7678
şemizetă (-te), s. f. - 1. Cămaşă cu mîneci scurte. - 2. Bluză.
Fr. chemisette. La Filimon cu forma şimizet, înv.	7679
semn (-ne), s. n. - 1. Tot ceea ce arată ceva.
-	2. Semnal. - 3. Simpton, indiciu. - 4. Anunţ, pronostic, prezicere. - 5. Minune, miracol. - 6. Simbol de zodiac. - 7. Marcă, simbol. - 8. Urmă, vestigiu, dîră. - 9. Cicatrice, escară, urmă de cusătură urîtă. - 10. Stea, ţintă albă la animale. -11. (Arg.) Gaj, zălog, cauţiune. - Mr. semnu, megl. semn.
Lat. sîgnum (Puşcariu 1577; REW 7908), cf. it. segno, prov. senh, v.fr. seing, cat. senya, sp. sena, port. senha. - Der. semna, vb. (înv., a marca, a semnala, a înfiera); însemna, vb. (a marca, a înfiera, a nota, a cataloga, a semnala; a reprezenta, a semnifica, a simboliza; a avea înţelesul de; a reprezenta, a picta, a grava; înv., a consemna, a îndrepta; a nota, a-şi lua notiţe, a înscrie; a arăta, a indica; înv., a fixa, a stabili; refl., înv., a revela, a face cunoscut), de la semn sau de la lat sîgnâre CDAR,■ REW 7905; Rosetti, I, 173), cf. fr. en-seigner, sp. ensenar, port ensenhar; însemnat, adj. (marcat; figurat, reprzentat; semnalat, menţionat, cotat; indicat, stabilit, fixat, care contează; important, notabil, de clasă); neînsemnat, adj. (insignificant); însemnare, s. f. (semnificaţie, sens; raţiune de a fi; importanţă, interes; notă, obser-
vaţie); însemnătură, s. f. (înv., semn, semnal, notă); însemnătate, s. f. (importanţă); însemnător, adj. (care semnifică; înv., important, considerabil); neînsemnător, adj. (fără importanţă).
Der. neol. (din fr., cu reducţia grupului ign la emu, prin analogie cu semn) semna, vb. (a iscăli); semnal, s. n. (semn convenţional); semnătură, s. f. (iscălitură); semnifica, vb. semnificativ, adj. (important); semnificaţi(un)e, s. f. (înţeles); consemna, vb.; desemna, vb.; resemna, vb., irtsemn, s. n.	7680
senamichie (—ii), s. f. - Plantă (Cassia angus-tifolia). - Var. senamechie, siminichie. Mr. si-mănichie.
Tc. (arab.) senameki (Şeineanu, II, 322), cf. ngr. cnva|iUTV	7681
senat (—turi), s. n. - Sfatul bătrînilor în Roma antică, parlament.
Fr. senat. - Der. senator, s. m., din fr. senateur; senatorial, adj., din fr. senatorial; senatoreasă, s. f. (nevastă de senator); senatorie, s. f. (funcţia de senator).	7682
senic (-ce), s. n. - 1. Pînză în care se prepară cenuşa pentru leşie. - 2. Cîrpă, bucată de pînză.
-	Var. selnic.
Origine îndoielnică. Cum serveşte la înălbirea rufelor, ar veni din sineli „a albi rufele cu amidon", bg. sinjă, cf. sineală. Se foloseşte în Olt. Legătura cu bg. sîennik „umbrar" (Scriban) pare dubioasă.	7683
Senin (-nă), adj. - Limpede, clar. - Var. Trans. serin, sărin. Mr., megl. sirin.
Lat. serenus (Puşcariu 1579; REW 7843), cf. vegl. saran, prov., cat. sere, fr. serein. Asimilarea rin > nin este recentă. - Der. seninare, s. f. (Trans., stîncă de piatră lustruită sau strălucitoare); seninătate (var. senineţe), s. f. (claritate), pe care Puşcariu 1580 îl reduce la lat. serenitas; (însenina, vb. (a se face senin).	7684
Senior (-ri), s. m. - Persoană mai în vîrstă; tată.
Lat. senior (sec. XIX). - Der. seniorial, adj., din fr. seigneurial; seniorie, s. f., din fr. seig-neurie; monsenior, s. m., din fr. monseigneur.
7685
senlic (-curi), s. n. - Sărbătoare, jubileu, petrecere.
Tc. şenlik (Tiktin). Sec. XVII, înv. 7686 sepie (—ii), s. f. - 1. Moluscă marină (Sepia officinalis). - 2. Vopsea, culoare cafeniu-închis.
-	3. Desen colorat cafeniu-închis.
Lat. sepia (sec. XIX).	7687
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
707
septemvrie, s. m. - A noua lună a anului. -Var. septemvre, septembr(i)e. Mr. septembriu.
Ngr. aETixEţippioţ, parţial prin intermediul sl. septqbrî (Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 130) ultima var. din lat. September (sec. XIX).	7688
ser (-ruri), s. n. - Partea lichidă a sîngelui. -Var. serum.
Lat. serum (sec. XIX). - Der. seros, adj., din fr. sereux; serozitate, s. f., din fr. serosite. 7689
seră (-re), s. f. - Construcţia pentru adăpostit plantele care nu suportă frigul.
Fr. serre.	7690
serafim (-mi), s. m. - înger de rang superior.
-	Mr. serafim.
Ngr. aepatpin, cf. sl. serafimii. Sec. XVIII.
7691
seraschier (—ri), s. m. - Comandat general. -Var. serascher. Mr. seraschier.
Tc. (per.) serasker (Şeineanu, III, 107; Lokotsch 1847), cf. ngr. aepaaxEpi, alb., pol. seraskier, sb. serasker. Sec. XVIII, înv. - Der. serascherlic, s. n. (înv., comandă), din tc. seraskerlik. 7692
serasir (—ruri), s. n. - Brocart de aur. - Var. sarasir.
Tc. (per.) ser a ser „de la un capăt la celălalt" (Şeineanu, III, 107; Lokotsch 1846). Sec. XIX, înv.	7693
şerb (—bi), s. m. - 1. Sclav, rob. - 2. Iobag.
Lat. servus (Puşcariu 1581; REW 7876), cf. it., port. servo, prov. ser, fr. seif sp. siervo. - Der. şerbi, (megl. sirbes, sirbiri), vb. (a se găsi în situaţia de şerb), din lat. servire (Puşcariu 1582; cf. REW 7874); şerbie (var. şerbire), s. f. (sclavie; servitute); ş(e)arbă, s. f. (femeie iobagă). Şerbi este dubletul lui servi, vb., din fr. servir, cu der. (din fr.) servantă, s. f.; serviabil, adj., serviciu, s. n.; servietă, s. f., servil, adj.; servilism, s. n.; servitor, s. m.; servitoare, s. f.; servitudine, s. f. Serv (var. servus), s. m. „servitorul dumneavoastră", ca formulă de curtoazie vine din germ. Servus. Deservi, vb. (a servi, a face serviciul de comunicare; a aduce prejudicii, a defavoriza), din fr. dessen’ir, der. desert, s. n., din fr. dessert; deservant, s. m. (econom). Şervet, s. n. (prosop; bucată de pînză), dubletul lui servietă, cf. mr. şătyetă „batistă", alb. şervete, indică o evoluţie fonetică greşit explicată, cf. it. salvetta > mag. szalveta > Trans. sal vet (Gâldi, Dict., 156), ngr. aeppCTa.	7694
serba (—bez, — at), vb. - A celebra, a comemora, a sărbători. - Var. sărba.
Lat. servâre (Puşcariu 1582; REW 7872), cf. it. serbare, prov., cat., v.sp. servar. - Der. serbare, s. f. (festivitate, petrecere); sărbătoare (mr. sărbătoare, megl. sîrbătoare), s. f. (zi festivă, petrecere), din participiul serbat cu suf. -oare ca scăldătoare, cîntători etc. (după Pascu, I, 151 şi Densusianu, GS, II, 310, din lat. * servatoria); sărbători, vb. (a celebra); sărbătoresc, adj. (festiv).	7695
şerbet (—turi), s. n. - 1. îngheţată, răcoritoare.
-	2. Preparat dulce din fructe cu zahăr. - Mr., megl. şirbet.
Tc. (arab.) şirbet (Roesler 609; Şeineanu, II, 336; Ronzevalle 106), cf. ngr. (repuneri, alb., bg. sb. şerbet, it. sorbetto, fr. sorbet, sp. sorbite (REW 7594b). - Der. şerbegiu, s. m. (servitor care serveşte şerbetul), din tc. şerbetci. Este dubletul lui şorbet, s. n., din fr., puţin folosit.	7696
serdar (-ri), s. m. - 1. General turc, de cavalerie. - 2. (Mold.) Comandant militar de la frontiera Nistrului. - 3. (Munt.) Boier de rang mijlociu, primul din categoria lui, şeful armatei, inspector general al poştelor şi comunicaţiilor. -
4.	în sec. XVIII-XIX, titlu nobiliar, boier de rangul al treilea, asimilat de Regulamentul Organic cu gradul de căpitan. - Var. sărdar.
Tc. (per.) serdar (Roesler 603; Şeineanu, II, 319; Lokotsch 1851). - Der. serdăreasă, s. f. (nevastă de serdar); serdăresc, adj. (de serdar); serdărie, s. f. (funcţia de serdar); cîrcserdar, s. m. (în primele decenii ale sec. XIX, căpitan de jandarmerie rural), din tc. kirkserdar. 7697
serhat (—turi), s. n. - Fortificaţie de frontieră.
Tc. (per., arab.) serhadd (Şeineanu, III, 108). Sec. XVIII, înv. - Der. serhatliu, s. m. (ostaş la frontieră), din tc. serhadli.	7698
şerjf (—fi), s. m. - Prinţ arab.
Fr. cherif. 7699
serios (-oasă), adj. - Sobru, grav.
Fr. serieux, it. serioso. - Der. seriozitate, s. f. (gravitate, însemnătate); neserios, adj. (puţin serios, fără seriozitate).	7700
şerlai (—i), s. m. - Varietate de salvie (Salvia sclarea).
Germ. Scharlei (Tiktin).	7701
sermaia (-iale), s. f. - Capital, afacere.
Tc. sermaye (Tiktin). Sec. XVIII, înv. 7702
serpingea (-ele), s. f. - Antrax, viespar. -Var. sărpengea.
Tc. (per.) serpence (Şeineanu, II, 320).	7703
serta-ferta, adv. - De colo pînă colo, fără rost.
708
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Ngr. oTjpTa-cpEpxa (Tiktin; Horvâth, Archivum Europae centro-orient., IV, 336; Gâldi 249), cf. tc. serta-ferta (Popescu-Ciocănel 41).	7704
sertar (-re), s. n. - Cutie, parte a unei mobile care se trage afară. - Var. sărtar, săltar. Mr. sirtare.
Ngr. crupwpi (Cihac, II, 694; Densusianu, Rom., XXXIII, 286; Graur, BL, V, 77).	7705
sertisa (-sez, -at), vb. - 1. A monta, a fixa o piatră preţioasă. - 2. A împodobi.
Fr. sertir, pornind de la part. prez. sertissant.
7706
serui (-esc, —it), vb. - A picta, a reprezenta.
Sl. serovati „a colora" (Tiktin). Sec. XVII, înv.
-	Der. şeruitură, s. f. (pictură; portret), înv. 7707 şerui (-uesc, -jt), vb. - A rade părul de pe
o	piele neargăsită.
Germ. scheeren.	7708
şes (-easă), adj. - Plan, neted. - Var. şef.
Lat. sessus (Puşcariu 1586; REW 7882), cf. alb. ses (după REW rom. ar veni din alb., opinie nefondată); cf. şi şedea. - Der. şes, s. n. (cîmpie); şest, s. n. (parte netedă a unui obiect; Banat, şes), a cărui explicaţie pare dificilă (după Candrea, dintr-un lat. *sessîtum)', şestină (var. şeştină), s. f. (Olt., Trans., şes, cîmpie).	7709
şest, interj. - (Arg.) Atenţie, grijă.
Rus. sest „şase" şi „atenţie" (Unbegaun, BL, IX, 105), cf. şase, zexe, fr. vingt-deux. Mai înainte se presupunea un sst (Ciureanu, BF, II, 207) sau şase (Graur, BL, IV, 115).	7710
setcă (—ci), s. f. - Plasă de pescuit.
Rus. setka (Tiktin).	7711
sete, s. f. - 1. Dorinţa de a bea. - 2. Pasiune, ardoare. - Mr., megl. seate, megl. sşti, istr. sşte.
Lat. sîtis (Puşcariu 1587; REW 7961), cf. vegl. sait, it. sete, prov., cat. set, fr. s'oif sp. sed, port. sede. - Der. seteciune, s. f. (înv., sete); setos, adj. (care are sete; pasionat); setilă, s. f. (poreclă pentru cel care bea mult); înseta, vb. (a avea sete; a face sete; a fi lipsit de apă; a lăsa fără apă; a dori); însetoşa, vb. (a face sete; a avea sete; a lăsa fără apă).	7712
seu (-uri), s. n. - Grăsime animală. - Mr., megl. seu, istr. sew.
Lat. sebum (Diez, I, 382; Puşcariu 1553; REW 7762), cf. it. sego, logud., prov., cat. seu, v.fr. siu (> fr. suij), sp., port. sebo. - Der .soios, adj. (cu seu, murdar, gras), în loc de *seuios; soi (var. soaie) s. n. şi f. (jeg, grăsime, murdărie), formaţie regresivă (după Tiktin, legat de zoaie; după
Giuglea, LL, II, 53, din lat. suillus „purcel"); soi, vb. (a murdări, a unge). Cf, soili.	7713
sevai (-iuri), s. n. - Ţesătură orientală. - Var. suvai.
Tc. sevayi (Şeineanu, III, 109).	7714
şevalet (-te), s. n. - Suport pentru pictură.
Fr. chevalet.	7715
sevas, s. n. - Reverenţă, consideraţie, respect.
Ngr. CTEfkxţ (Candrea, Gâldi 249).	7716
sevrQ (-ouri), s. n. - Piele de capră.
Fr. chevreau.	7717
sex (-xuri), s. n. - Ceea ce distinge masculii şi femelele.
Fr. sexe. - Der. sexual, adj., din fr. sexuel; sexualitate, s. f., din fr. sexualite; sexapil, s. n., din engl. sex-appeal; sexapilos, adj. (Arg., fermecător).	7718
sezon (-oane), s. n. - Anotimp, perioadă propice pentru ceva.
Fr. saison.	11\9
sfadă (-fşzi), s. f. - Ceartă, dispută, neînţelegere, zîzanie. - Var. înv. svadă.
Sl. svada (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 337; Conev 94). Nu se foloseşte în Munt. -Der. sfădi, vb. refl. (a se certa, a se dojeni, a se hărţui), din sl. suvaditi sţ; sfădălie, s. f. (ceartă); sfadalnic (var. sfadicios, sfadnic, sfadăuş), adj. (certăreţ, gîlcevitor), ultima var. prin contaminare cu bătăuş.	7720
sfanţ'(-ţi), s. m. - 1. (înv.) Monedă austriacă de 20 de bani. - 2. Bani. - Var. înv., sfanţig, sfanţih, svanfih. Mr. sfanfic.
Germ. Zwanziger (Borcea 205), cf. ngr. aipav-xfyci, it. svanzica. - Der. sfănfoaică, s. f. (monedă de 10 creiţari); sfdnţui, vb. (a mitui); sjanfuială, s. f. (mituire).	7721
sfară, s. f. - 1. Fum, fum înecăcios. - 2. Miros greu, miros de came sau de grăsime încinsă. - 3. (înv.) Sacrificiu. - 4. Anunţ, ştire. - Var. Mold. şfară.
Sl. skvara (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 337). Sensul 4, azi aproape exclusiv sfoară, în expresia a da sf(o)ară'n ţară „a face cunoscut", fără îndoială din sensul înv. de a comunica ştirile importante prin focuri de strajă. - Der. sfarog, s. n. (obiect ars sau uscat), cu suf. -og (după Candrea, din rus. svarok; după Scriban, din sl. tvarogu „brînză"); sfarogi (var. sfărogi, sjîrlogî), vb. (a se face sfarog, a se scoroji), negreşit în relaţie expresivă cu (s)corogi; sjîrloagă, s. f. (încălţăminte uzată); sfamic, s. n. (înv., altar
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
709
pentru jertfă). - Din rom. provine ţig. suvara „veste" (Graur, BL, III, 186). Cf. scradă. 7722
sfară, s. f. - Ceartă, gîlceavă, altercaţie.
Sl. svara (Tiktin). Sec. XVI, înv.	7723
sfaşcă (—Ste), s. f. - Femeie care ajută mireasa în organizarea nunţii.
Rut. svaska (Tiktin). în Bucov.	7724
sfat (-turi), s. n. - l. Povaţă, îndemn, opinie.
-	2. Consiliu, consfătuire, adunare deliberativă. -
3.	(înv.) Intenţie, planuri. - 4. Conversaţie, taifas.
-	5. (Arg.) Palmă, scatoalcă. - Var. înv. svat.
Sl. suvetu (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac,
II, 337). Este dubletul lui soviet, s. n., din rus. sovjet. - Der. sjatui, vb. (a da sfaturi; a îndemna; a tăifâsui; refl., a delibera, a se sfătui, a se consulta); sfătos, adj. (care povăţuieşte bine, prudent; vorbăreţ); sfătuitor, s. m. (povăţuitor, mentor); stătoş(en)ie, s. f. (elocvenţă, talent de povestitor); sfetnic (var. înv., sfeatnic, sve(a)tnic), s. m. (consilier), din sl. suvetîniku.	7725
sfeclă (-le), s. f. - Nap (Beta vulgaris).
Mgr. oewXov, probabil prin intermediul sl. sveklu (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 382; Vasmer, Gr., 139; Conev 48), cf. slov., ceh. svekla, rus. cvelklja, mag. czekla, ngr. ocpexXi. -Der. sfecli, vb. (a o păţi, a se speria, a fi surprins) pare a fi cuvînt de origine diferită, confundat cu sfeclă (după Cihac, II, 337 în loc de *sfetli, din sl. svetliti „a luci", care nu se explică semantic, der. din sfeclă > „a deveni roşu ca sfecla", general admisă, nu este probabilă, căci a se înroşi nu este semn caracteristic al fricii).	7726
sfert (-turi), s. n. - l. A patra parte, pătrime.
-	2. Dare stabilită în 1739 şi plătibilă în 4 sferturi; în realitate a fost mărită la 5 în 1741 şi la 6 în 1774. - Var. Mold. şfert.
Sl. cetvrutu (Cihac, II, 387), cf. ciosvîrtă. - Der. sfîrteca (var. sferteca, sfirtica, sfartică), vb. (a sfîşia, a rupe în bucăţi), pentru a cărui comp. cf. sp. descuartizar (după Candrea, din lat. *ex-fractlcâre).	7727
sfeterisi (-sesc, —it), vb. - A şterpeli.
Ngr. acpErepîţpnai (Tiktin; Gâldi 250). - Der. sfeteriseală, s. f. (delapidare).	7728
sfeti (-tesc, —it), vb. - 1. A lămuri, a descoperi, a clarifica. - 2. (Refl.) A se întrezări, a se întrevedea. - Var. sfiti. Megl. sfites, sjitiri „a lumina".
Sl. svetiti, sviteti (Miklosich, Lexicon 830; Cihac, II, 337). - Der. sfeşnic (var. înv. sveş(t)nic, s. n. (suport de luminări; Olt., ram), din sl. svetilinikii, svestinikii (Miklosich, Slaw. Elem.,
44); sfeşnicar, s. m. (copac rămuros); sfetilnă, s. f. (înv., cînt liturgic), din sl. svetiti na, trad. a gr. (pcoTOcycoyizov (Tiktin). ,	7729
sfida (-dez, -at), vb. - A desfide.
It. sfidare. - Der. sfidător, adj. (provocator).
7730
sfii (-iese, — it), vb. refl. - 1. A fi jenat, a se intimida, a se teme. - 2. A se ruşina, a se zăpăci.
-	Var. Mold. sîi, sii şi der.
Sl. sveniti sţ, svenjq sţ (Tiktin; Candrea), cf. bg. svenjă se. - Der. sfială, s. f. (timiditate, teamă, ruşine); sfiicios (var. sfielnic, sfieţ), adj. (timid, retras, rusinoş); sfiiciune, s. f. (timiditate); sfiinţă, s. f. (înv., timiditate); sfiicios, adj. (timid). 7731
sfincter (-re), s. n. - Ornament ecleziastic, tunică ajustată a dirijorilor de cor.
Gr. atpiyxrrip (sec. XIX). Este dubletul lui sfincter, s. n. (muşchi inelar), prin intermediul fr. sphincter.	7732
sfineac (-eci), s. m. - (Banat) Varietate de carpen (Carpinus orientalis).
Sl. svinjaku „de porc" (Tiktin), pentru că fructul său este păscut de porci.	7733
sfint (-tă), adj. - 1. Divin. - 2. Sacru. - 3. Respectabil, venerabil. - 4. Preafericit. - 5. Epitet popular dat lunii, soarelui şi zilelor săptămînii personificate. - 6. Impunător, grozav. - 7. (S. m.) Preacuvios, sanct. - 8. (S. m.) Căpetenie, ştab, pesoană cu putere. - 9. (S. f.) împărtăşanie. - 10. (S. f. pl.) Iele, duhuri rele.
Sl. svţtii (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 340; Şeineanu, Met Soc. Linguist:, XII, 331-4). Este dubletul lui sfeti (var. sfete, sveta, adj. (înv., sfint), din sb. sveti, bg. sfet, cu der. sfetitel, s. m. (ierarh), din sl. svţtitelî înv., se păstrează în numele unei biserici din Iaşi, Trisfetitefli), a cărui reducere se explică prin considerarea sa greşită drept f. pl. articulat, Trisfetitele; sfeştanie (var. înv., osfeştanie), s. f. (consacrare, binecuvîntare), din sl. (o)svţstenije; sfeştenic, s. m. (înv., preot), din sl. svţsteniku.
Der. sfinţi (var. înv. sfenti, sfenţi, osfinţi), vb. (a consacra, a binecuvînta; a hirotonisi; a sanctifica; a învinge, a triumfa; a duce la glorie), din sl. (o)svqtiti; sfinţenie, s. f. (calitatea a ceea ce este sfint; pietate, religiozitate; înv., consacrare); sfinţie, s. f. (pietate; sanctitate, titlu dat tuturor preoţilor); sfmţişori, s. m. pl. (mucenici de aluat, în Mold.); sfinţituri, s. f. pl. (mîncare sfinţită, la Paşti); sfinţit, adj. (cu har divin; titlu onorific al preoţilor); preasfinţii, adj. (sfint, titlu onorific al prelaţilor); sfintuleful. s. m. (nume popular al
710
ALEXANDRU CIORĂNESCU
diavolului), cf. Aghiuţă (Candrea interpetează greşit drept „Dumnezeu"), rus. svjatosa „diavolul".	7734
Sfîr, inteij. - Imită zgomotul unui obiect lansat în aer sau al unui obiect care arde. - Var. svîr, şi der.
Creaţie expresivă, cf. sfor, hor, hîr, cîr, mîr. -Der. sfirii, vb. (a vibra, a şuiera, a bîzîi, a zumzăi), cf. ngr. «pupilei), aqjapayi^to, sl. sviriti, germ. schwirren, cu aceleaşi sensuri (după Cihac, II, 340, rom. ar proveni din sl.); sfîrîiac, s. n. (zbîmîitoare); sfîrîitoare, s. f. (zbîmîitoare); sfî-riială, s. f. (sfîrîit); sfîrlă, s. f. (bobîmac), cu suf. expresiv -lă, cf. cocîrlă, (după ipoteza improbabilă a lui Cihac, din sl. svirelî „flaut"); sfîrleză, s. f. (titirez), de la sfîrlă cu suf. -ză (Densusianu, Bausteine, AII; după Pascu, I, 156; din lat. sphaerula, ipoteză neverosimilă); sjîrlag (var. sfîrlac), s. n. (roi mic; băltoacă), la care sensul al doilea nu este clar. - Cf. sperlă, şfîrc.
De la var. svîr derivă svîrli (var. asvîrli), vb. (a arunca, a trage, a lansa; a lepăda; a lăsa, a se desprinde de ceva; a cheltui, irosi; a lovi cu copita, a da copite; refl., a se arunca, a se precipita, a se pomi, a se repezi), cu suf. expresiv -li, cf. sfîrlă, sperlă (der. din bg. hvărljam, sb. vrljiti, cr. verljiti, propusă de Cihac, II, 392, cf. Bemeker 410, este posibilă formal, dar cuvintele sl. sînt tot de origine onomatopeică, după DAR şi Candrea, dintr-un sl. *vruliti < vriilu „repede" cu s- de la svîr, explicaţie care nu este convingătoare, după Miklosich, Slaw. Elem., 51, din sl. chvruliti; după Lambrior 107, din lat. *exvelllre < exvellere); (a)svîrlită, s. f. (tragere; joc de copii; bătaia unei aruncări cu piatră); (a)svîrlitor, adj. (care aruncă); (a)sîrlitură, s. f. (tragere; distanţa unei aruncări cu piatra); svîrlugă (var. vîrlugă), s. f. (peşte mic foarte iute, Cobitis taenia), din cauza rapidităţii mişcărilor lui, cf. sb. cvrljuga „ciocîrlie"; vîrlan, s. m. (guvid, Cobitis gobio, C. barbatula), considerat în general drept der. din sl. vriilu „rapid" (Tiktin; Candrea); vîrlav (var. vîrlogan), adj. (robust), în Olt., legat în mod greşit de Candrea de sb. vrljav, vrljok „care suferă de ochi"; vîrli-goanţă, s. f. (zvîrlugă), în Trans. - Cf. bîrliga.
7735
sfîrnar (-ri), s. m. - Comerciant. - Var. sfîr-nariu.
Origine necunoscută. Legătura cu \3X.fenerarius (Giuglea, Dacor., VI, 1551; REW 3241; cf. în contra Rosetti, I, 161), nu pare probabilă; explicaţie pornind de la sfîrlă nu este clară. Ar putea avea o legătură cu sl. (sb.) svarati „a amăgi", căci se foloseşte în general cu nuanţa de „negustor fără
scrupule". - Der. sfîrnărie, s. f. (comerţ, negoţ). Mai ales în Trans.	7736
sfîrsi (-şese, -it), vb. - 1. A termina, a isprăvi. - 2. (Refl.) A se termina, a lua sfîrşit. -
3.	(Refl.) A se prăpădi, a muri. - Var. săvîrşi. Megl. sfăşqs.
Sl. suvrusiti (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 449). - Der. sfîrşenie, s. f. (înv., tenninare, moarte); sfîrşală, s. f. (slăbiciune, leşin, terminat, isprăvit; s. n., final moarte); nesfîrşit, adj. (infinit); săvîrşilor, adj. (înfăptuitor, făuritor); desăvîrşi, vb. (a isprăvi; a finişa; a perfecţiona); desăvîrşit, adj.
(perfect, exact).	7737
sfită (—te), s. f. - Ornament la hainele preoţeşti. ’ Sl. svita (Tiktin). Sec. XVIII.	7738
sfitoc (-oace), s. n. - Sul, rulou.
Sl. suvituku, rus. svitok (Tiktin).	7739
sfoară (—ori), s. f. - 1. Coardă,	fir.	-	2.	(înv.)
Laţ, şnur, împletitură. - 3. Lamă la ferăstrăul de mînă. - 4. Bucată (de teren). - 5. Truc, şiretenie, secret, partea invizibilă a unui negoţ. - Var. Mold. şfară.
Sl. siivora (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 341; Conev 94), cf. cr., slov., ceh., rus. svora, pol. sfora, ngr. o (popa (Roesler 576; Meyer, Neugr. St., II, 60). Var. mold. reproduce vocalis-mul rut., dar ş- nu este clar; cf. şfară. Sensul 4 există şi în funie.
Der. sfor, s. n. (sensul curent de apă, curent central al rîurilor), din sb. svor (Candrea), cf. sp. hilero; sforar, s. m. (meseriaş care face sfori; intrigant, uneltitor); sforărie, s. f. (frînghierie; uneltire); şjărui, vb. (Mold., a lega cu sfoară sau cu şnur); însfora, vb. (a lega, a uni două scule de pescuit). - Din rom. provine rut. swara (Miklosich, Wander., 21).	7740
sfoiag (—iegi), s. m. - 1. Larvă a unei specii de gîndac (Terebrio molitor). - 2. (Trans.) Mucegai. - Var, (s)faiog. sfoiog.
Origine îndoielnică. Pare să derive de la foi „a mişuna", cu suf. -og. S-a mai pus în legătură cu sb. svud „miros de arsură" (Cihac, II, 341); cu lat. folium cu suf -ac (Pascu, Suf, 190); sau cu bg. svojak „cumnat" (Candrea, cf. Scriban). - Der. sfo(i)egi, vb. refl. (Olt., a se mucezi). 7741
sfrancioc (-ei), s. m. - Pasăre (Lanius collu-rio, L. excubitor). - Var. (s)franciog, (s)frincioc, (s)frînciog, sfîrcioc, Banat sprinciog.
Sb., cr. svracak (Cihac, II, 341).	7742
sfredel (-le), s. n. - 1. Burghiu. - 2. Spirală.
-	3. Larvă de fluture Cossus ligniperda. - Mr. sfreadine, megl. frădel, (s)fqrdel(S).
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
711
Sl. svrudlit (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 341; Conev 66), cf. bg. svredel, sb. svrdao, ceh. svide, pol. swider. - Der. sfredeleac, s. n. (Mold. burghiu); sfredeli, vb. (a găuri, a perfora cu sfredelul; a pătrunde, a intra; refl., a se răscoli, a se întoarce); sfredelitor, adj. (pătrunzător); sdre-delitură, s. f. (găurire); sfredeluş, s. m. (pitulice, Troglodytes parvulus; larva răchitarului, Cossus ligniperda).	7743
sgaibă (—be), s. f. - 1. Rană, rosătură, bubă superficială. - 2. Crustă, coajă. - 3. Demon, termen de ocară. - Var. mr. zgaibă.
Lat. scăbia, de la scăbere „a se freca" (Cipariu, Elem., 72; Densusianu, Hlr., 133; Puşcariu 1936; REW 7634; cf. în contra Graur, BL, V, 113), cf. alb. zgebe „rîie" (Philippide, II 653), it. scabbia „rîie". Provenienţa în rom. pornind de la alb. (Weigand, Jb, XIX, 144) pare o ipoteză inutilă, ca şi sursa anterioară indoeurop. (Lahovary 327). Pentru formă, cf. habeat > aibă. Etimonul lat. nu a fost acceptat din cauza dificultăţii semantice, dacă se porneşte de la sensul de „rîie", propriu lui scabies; dar este de presupus că cuvîntul lat. conservat şi sensul său etimologic, de „mîncărime, lucru care provoacă scărpinatul", care este cel al cuvîntului rom. - Der. sgăibos, adj. (ulceros).
7744
sgalţ (-ţuri), s. n. - (Arg.) Cravată. - Var. zga’lf.
Germ. Halstuch, de unde şi rus. galstuk > galstus, s. n. (cravată), cf. Cihac, II, 281 şi polgalf.
7745
sgancă (—ănci), s. f. - Bubă, zgaibă, abces. -Var. zgancă, gance, gînci.
Mag. gdncs (Scriban), cf. rut. ganc, cu s-expresiv şi cu sing. reconstituit după pl. în Mold. var. în Trans., şi Banat. - Der. gînceluit, adj. (Banat, molipsit de sifilis); sgîncili (var. sgînciori), vb. (a se scărpina); sgăncos, adj. (cu cicatrice).
7746
Sgardă (-ărzi), s. f. - 1. Salbă, colier. - 2. Curea sau cerc de metal de la gîtul cîinilor. - 3. (Arg.) Cravată. - Var. zgardă.
Origine necunoscută. Explicaţiile prin gard (Geheeb 37), din rut. garda „podoabă" (Puşcariu, Dacor., II, 610), din alb. skardhe (cf. Rosetti, II, 122), sau din gherdan (Scriban) nu sînt satisfăcătoare. Rut. pare să provină din rom. (Miklosich, Wander., 20); acelaşi lucru se poate spune şi despre cuvîntul alb.	7747
Sgău (—uri), s. n. - X. Gaură, concavitate. - 2. Uter, matrice, sîn. - Var. zgău, şi der.
Lat. căvum, cf. gaură. Alb. zguie (Philippide,
II, 742) ar putea proveni din rom. S- ar putea fi expresiv sau urmaş al lat. ex-, cf. Creţu 384. -Der. sgăura, vb. (Trans., a căsca ochii, a se holba), format pornind de la pl. (după Pascu, I, 91 şi Candrea, din lat. *excăvulăre); sgîi (var. sgăi), vb. (a căsca ochii; refl., a se holba), cf. Candrea (după Cihac, III, 342; din sl. zijati, zijaiq „a deschide"; după Pascu, Arch. Rom., VI, 267, de la un lat. *excăvîre); sgîit, s. m. (persoană cu ochi holbaţi); bîzgoia (var. bîzgăi), vb. (Trans., Banat, a se holba); stăura (var. astăura, vb. (Trans., a căsca ochii, a se holba), în loc de sgăura.	7748
Sgîmboi (-i), s. m. - 1. Copil, puşti, mucos. -2. Penis. - Var. zgîmboi.
Origine îndoielnică, probabil expresivă, pornind de la *zgîmb „sucit" care ar putea reprezenta eventual gr. axcq^po;, axtufîo; „sucit" cf. it. sghembo „sucit" (în contra REW 8027) şi lat. stlembus, strambus. Der. din sl. gqba „ciupercă" (Byhan 311; Drăganu, Dacor., I, 307) nu este convingătoare. Semantic se explică prin referire la strîmbăturile copiilor rău crescuţi. Aparţin aceleiaşi familii: năsgîmb, s. m. (copil poznaş; prostănac), cu pref. expresiv; năsărîmb, s. m. (prost, tont), pe care Miklosich, Slaw. Elem., 46 şi Cihac, II, 215 îl leagă de sl. sramii „ruşine", nesraminu „neruşinat"; scălîmb, adj. (răsucit), a fost pus în legătura cu gr. ozoArivcţ contaminat cu lat. strambus (Puşcariu, Conv. lit., XXXIX, 306; Schuchardt, ZRPh., XXIX, 623; REW 7638; Puşcariu, Dacor., VIII, 113), cf. it. scalembro, dar nu poate fi cuvînt moştenit, dacă se are în vedere
l	intervocalic.
Der. sgîmboia (var. sgrîmboid), vb. refl. (a se holba, a privi cu înverşunare), a cărui der. din sl. *sugqbovati, de la gqba „bot" (Byhan 311) nu pare probabilă; năsărîmbă (var. năsărîngă), s. f. (Trans., Olt., prostie, tîmpenie, stupiditate); scălîmba (var. scălîmboiă), vb. refl. (a gesticula, a se strîmba, a se urîţi); scălîmbă(ie)tură, s. f. (schimonositură).	7749
sgîndări (-resc, -it), vb. - l. A rîcîi o rană nevindecată. - 2. A irita, a excita. - Var. zgîndări.
Origine necunoscută, dar probabil expresivă. Legătura cu sl. zigati „a arde" (Cihac, II, 158) nu pare posibilă; cu sgănciuli (Scriban) nu se potriveşte.	7750
Sgîrci (—cesc, —it), vb. - 1. A contrage, a se strînge. - 2. (Refl.) A fi meschin, a se scumpi. -Var. zgîrci, circi, şi der.
Sl. sugriiciti sţ (Miklosich, Lecivon, 146; Cihac, II, 41; Tiktin; Bemeker 369), cf. ceh. skrciti. -Der. sgîrci (var. sgîrc), s. n. (cartilaj; unealtă de
712
ALEXANDRU CIORĂNESCU
dogar; extremitate cartilaginoasă, sfîrc; şfîchi de bice); sgîrcit, adj. (avar, meschin; strîns, chircit); sgircenie, s. f. (avariţie, calicie); sfîrc, s. n. (extremitate cartilaginoasă; mamelon; şfîchi de bici), cuvînt de uz general (ALR, II, 68), este fără îndoială deformare de la sgîrc, apropiat de rădăcina expresivă sfîr, cf. spîrc.	7751
Sgîria (-ii, -at), vb. - A rîcîi cu unghiile sau cu ghearele. - Var. zgîria. Megl. zgair, zgăirari.
Lat. excoriăre „a strivi", de la corium (Nier-meyer 389), cf. it. scuoiato, prov. escoriaiz (Rom., II, 341). Celelalte explicaţii par insuficiente: de la *sdîria < sl. sudrati „a rupe" (Cihac, II, 101; Bogrea, Dacor., IV, 845, unde se citează formele din sec. XVII, dăria, sderia, din sl., dar probabil diferite de vb. sgîria)', din lat. *excariăre, de la caries (Puşcariu, XRPh., XXVIII, 687; Puşcariu 1938; cf. împotrivă Philippide, II, 658); în relaţie cu *excarminăre (Tiktin); de la un lat. *scabilăre, în loc de scablre (Pascu, Arch. Rom., VI, 267); din v.germ. skerati, cf. calabr. sgarrare, milan. zgară (Puşcariu, Dacor., I, 604); din lat. scarifi-care (Giuglea, Dacor., V, 897; cf. REW 7662); din lat. *scaberăre < scaber (Candrea).
Der. sgîrie-brînză, s. m. (avar, zgîrcit); sgîriac (var. sgîrieci), s. n. (compas de tîmplar); sgîrie-nori, s. m. (bloc înalt), traducere din fr. gratte-ciel; sgîrietură, s. f. (tăietură superficială); sgîrios, adj. (care zgîrie).	7752
sgîţ-. — Rădăcină expresivă care pare să indice ideea de vivacitate sau de agitaţie.
Creaţie spontană, cf. hîţ, bîţ, jîţ. - Der. sgîtie, s. f. (poreclă pentru fetele zglobii) probabil cuvînt identic cu sgatie, s. f. (şarpe), a cărui formă pare greşită şi pe care Geheeb 37 o leagă în mod eronat cu sl. gadu „animal"); sgîlf(a), inteij. (imită mişcarea de clătinare); sgîlfîi (var. zgîlţîi, sgîfîi, sgî(l)ţîna, sgţ(l)ţîni, vb. a scutura, a zgudui), a cărui legătură cu sl. kliicati „a palpita" sau bg. skălcistjam (Conev 60) este improbabilă; sgîlfîială (var. sgîlfîitură, sgîlţînătură), s. f. (scuturătură, clătinare).	7753
Sglăvoc (-ci), s. m. - 1. Moacă, babă (Cottus gobio). - 2. Albăstrea (Centaurea cyanus, Cen-taurea phrygia). - Var. z(g)lăvoc, sglăvoacă.
Sb. glâvoc „zglăvoc", cf. Danicic, III, 183 (Cihac, II, 121; Conev 53), cf. pol. giowacz, ceh. hlawouch, şi glavă. Legătura sensului al doilea cu rut. gliba „bulgăre de pămînt" (Byhan 314) nu este probabilă.	7754
sglobiu (-ie), adj. - 1. Rău, ticălos. - 2. Ştrengar, zburdalnic, poznaş. - 3. Vesel, jucăuş, vioi. - Var. zglobiu, z(g)lobiv.
Sl. zlobivu (Cihac, II, 342; Şeineanu, Semasiol., 220; Tiktin; cf. Hasdeu, Col. lui Traian, 1882, p. 245-9, 478-90), cf. bg. zlobiv „răutăcios", v.pol. zglobiwy „rău". Primul este înv.	7755
sgoadă (-de), s. f. - 1. Cazualitate, întîmplare, hazard. 2. Poveste. - Var. sgoandă, zgoa(n)dă.
Sb. zgoda (Candrea). în Banat şi Olt. - Der. sgodi, vb. (a nimeri); sgondi, vb. (a povesti; a face glume, a glumi); sgondos, adj. (hazliu, glumeţ).
7756
SgQHlot (-te), s. n. - 1. Sunet, rumoare. - 2. Zarvă, scandal. - Var. zgomot, înv. scomot, şi der.
Slov. gomot, sb., cr. glomot (Cihac, II, 343); este dubletul lui gomon, s. n. (Mold., Trans., zgomot), din pol. gomon, der. gomoni, vb. (a trăncăni, a flecări). - Der. sgomota (var. gomoti), vb. (a face zgomot); sgomotos, adj. (care produce zgomot).	7757
Sgrăbunţă (-ţe), s. f. - 1. Grăuncior, granulă.
-	2. Bubuliţă, coş. - Var. sgrăbunţ, zgrăbunf(ă).
Creaţie expresivă, probabil bazată pe grăunţ, cu
s- expresiv. Legătura cu lat. carbunculus (Puşcariu, Jb, XI, 129; Puşcariu 1939; REW 1677; Tiktin) este improbabilă. Scriban apropie cuvîntul de brobinfă şi sgrunf, aproape sigur. Uz general, dar rar în E (ALR, I, 129). - Der. sgrăbunfică, s. f. (plantă, Lampsana communis); sgrăbunfos (var. sgrobunfos), adj. (granulos, grăunţos). 7758
sgrepţăna (-eapţăn, at), vb. - l. A se
căţăra agăţîndu-se. - 2. A se scărpina, a rîcîi. -Var. sgrepţ(ăn)a, (s)gripsăna, grăpfăna, grăp-săna.
Creaţie expresivă (Tiktin), cf. sl. greti, grebsti „a rîcîi" ngr. Ypaiaouvu/o „a zgrepţăna", germ. grapsen. Legătura cu lat. excarptiăre (Giuglea, LL, II, 34) nu este probabilă.	7759
sgribuli (-Iese, -it), vb. refl. - A se strînge, a se ghemui, a se încovriga de frig sau de teamă.
-	Var. zgribuli, scriburi, screbuli, screburi. - Mr. gribuire, „a se încovoia".
Creaţie expresivă' (Meyer-Lubke, ZRPh., 1923, 228). S-a mai explicat prin sb. skrebetati „a plesni" (Cihac, II, 343), prin slov. zgrbiti „a se încreţi" (Tiktin), prin slov. zgrbljen „încreţit", rut. dryguliti „a tremura" (Densusianu, GS, I, 164), prin bg. skribicam (Conev 95), prin mag. gorbiSni (Giuglea, Dacor., III, 625), germ.med. griuwel „frică" (Giuglea, Dacor., II, 380). - Der. sgriburici, s. m. (varietate de ţînţar, Chironomus leucopogon), numit aşa pentru că tremură pe picioare; sgriboi, s. m. (peşte, Acerina cemua), datorită mobilităţii aripioarei sale dorsale; sguli.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
713
vb. refl. (Trans., Mold., a se strînge, a se pipernici), a cărui der. nu pare clară.	7760
Sgură (-ri), s. f. - Reziduu, mineral, funingine.
-	Var. zgură. Mr. zgură, zgurie.
Ngr. era crupa, axoupia (Cihac, II, 698), din gr. oxtopia, cf. scoare şi sb., cr. skorija (Vasmer, Gr.,
134), bg. zgorija, zgurija, zgurja, alb. zgiire. -Der. sguros, adj. (plin de zgură); sguruit, adj. (murdărit cu zgură).	7761
sgurav (-vă), adj. - Slab, descărnat.
Sb. (z)gurav „cocoşat". - Der. sgurdvi, vb. refl. (a slăbi).	7762
si, adv. - 1. La fel, tot aşa. - 2. Chiar, în plus, însă. -Şi mai. - Şi mai şi. - 3. Deja, îndată. - 4. (Conj.) Plus, cu. - Mr., megl., istr. şi.
Lat. sîc (Puşcariu 1588; REW 7892), cf. it., prov., fr., cat., sp. si, port. sim. înv. folosit şi enclitic pentru a întări pron. sau adv., cf. atunceşi, acelaş, totuşi etc. (Tiktin).	7763
şiboi (-i), s. m. - Floare asemănătoare cu mieşuneaua (Cheiranthus cheiri). - Mr. şiboe.
Tc. (per.) şebboy (Şeineanu, II, 337; Lokotsch 1743), cf. bg. siboi, sb. seboj.	7764
SÎC, inteij. - Bine făcut, bine înfăptuit, mă bucur.
Creaţie expresivă. Nu pare să aibă nimic în comun cu sb., cr. sik, ceh. sik „zgîlţîială" (Cihac, II, 388), slov. sik, ceh., pol. syk „fluierat" (Tiktin), tc. sik „supărător" (Philippide, Principii, 148; Şeineanu, II, 320), ci pare să amintească de hîc, bîc, smîc. - Der. sîcîi, vb. (a scutura, a deşela, a deregla; a stînjeni, a molesta), a cărui der. expresivă este evidentă (totuşi, Şeineanu, II, 320, Lokotsch 1960 şi Ronzevaile 113 se referă la tc.); sîcală, s. m. (prost, neghiob, pisălog); sîciială, s. f. (supărare, cicăleală).	7765
sic (—curi), s. n. - (înv.) Foiţă de alamă, paietă.
Mag. sik (Tiktin; Gâldi, Dict., 158), cf. sb., slov., ceh. sik. - Der. şicui, vb. (înv., a auri, a acoperi cu aur).	7766
şic, s. n. - 1. Distincţie, eleganţă. - 2. (Adj. invar.) Elegant.
Fr. chic.	7767
sică, s. f. - Plantă (Statice Gmelini).
Origine necunoscută.	7768
sicamenă (-ne), s. f. - Dud.
Gr. CTUXoqxl’voţ (Tiktin). Sec. XVI, înv., cultism.
7769
şicană (-ne), s. f. - Agasare, tertip.
Fr. chicane. - Der. şicana, vb. (a agasa). 7770
sicheră, s. f. - Cidru. - Var. sighir, cighir.
Gr. cruEpa (Tiktin). Sec. XVII, înv. 7771
sici (—iuri), s. n. - 1. Parte rotunjită a arşicului.
-	2. Armaş, ministru al poliţiei, slujbă care se obţine la jocul de arşice, la tragerea cu faţa în sus.
Origine îndoielnică. După Tiktin, din tc. sic» „închisoare", seccan „temnicer"; mai puţin probabil din tc. stk „masiv" (Şeineanu, II, 321).
7772
Siclşt (-te), s. n. - Gîrbovire, năduf, necaz, greutate.
Tc. (per.) siklet (Şeineanu, III, 108), cf. ngr. oexXen, alb. siklet. Sec. XVIII, înv. şi Mold.
7773
sicomqr (-ri), s. m. - Arbore exotic cu fructe ca smochinele. - Var. înv. sicomoriu.
Ngr. cwonopoq (sec. XVI. Apare la Coresi; nu este menţionat în vocabularele speciale). 7774
sictir, inteij. - Exprimă vulgar repulsia.
Tc. sikdir, imperativ pasiv al lui sikmek „a se împerechea" (Şeineanu, II, 321; Lokotsch 1060), cf. ngr. ai%Tip „blestem". - Der. sictiri, vb. (a înjura).	7775
şicui (-uesc, -it), vb. - (înv.) A pune în ordine de bătaie.
Pol. szykowac (Tiktin).	7776
sidef (-furi), s. n. - Nacru. - Var. înv. sedef. Mr. sidefe, megl. sidef.
Tc. sedef din arab. sadef „scoică" (Şeineanu, II, 321; Roesler 602; Lokotsch 1750; Ronzevaile
110), cf. ngr. mvtapt, bg., sb. sidef - Der. sidefiu, adj. (ca sideful); sidefat, adj. (ca de sidef, se zice despre hîrtie).	7777
sidilă (-le), s. f. - Tipar de brînză din ţesătură inferioară, în formă de sac. - Var. sădită, sedilă.
Sb., slov. cedilo (Tiktin; Candrea), bg. cedilo (Conev 65), cf. ngr. TOOtvStXa (Danguitsis 163). Fonetismul nu este normal.	7778
şif (-furi), s. n. - Galion, în tipografie.
Germ. Schiff. - Este îndoielnic dacă şifan, s. n. (cîrlig, cîrlig al barcagiilor) are aceeaşi origine.
7779
şifon (-oane), s. n. - Ţesătură de bumbac.
Fr. chiffon. - Der. şifona, vb., din fr. chiffonner; şifonier (var. şifonieră), s. n. (dulap de haine), din fr. chiffonnier.	7780
sigă, s. f. - Mineral alb sau roşu folosit la zugrăveli.
Sg. siga (Tiktin).	7781
sigiliu (-ii), s. n. - Semn, marcă imprimată. -Var. sigil.
Lat. sigillum (sec. XIX). - Der. sigila, vb., din lat. sigillare. Cf. sugel.	7782
714
ALEXANDRU CIORĂNESCU
sigur (-ră), adj. - 1. Neîndoielnic, cert, indubitabil. - 2. (Adv.) în mod cert. - Mr. sigiir.
Ngr. oiYOupoţ, din ven. siguro (Cihac, II, 698; Densusianu, Rom., XXXIII, 286). - Der. nesigur, adj. (incert); siguranţă, s. f. (securitate); nesiguranţă, s. f. (insecuritate); sigureală (var. siguri-tate), s. f. (înv., securitate); siguripsi, vb. (a asigura), din ngr. cnyoupeixfl, aorist cnyoupeuaco (Tiktin), sec. XVIII, înv.; asigura, vb. (â căpăta garanţii); asigurător, adj. (care asigură). Există tendinţa de a conjuga asigurez „semnez o poliţă de asigurare" şi asigur „fixez, întăresc". 7783
sihastru (-ştri), s. m. - Eremit, anahoret. -Var. sehastru, Mold. săhastni, sahastru.
Mgr. •q<Tu%acm7; „care trăieşte liniştit" (Mumu 15), cf. isihie şi sl. (v.sb.) sihasti (Vasmer, Gr.,
131). Modificarea terminaţiei se datorează dificultăţii grupului final -slu (cf. buiestru) şi analoigiei cu der. - Per. sihăstrie, s. f. (pustnicie; viaţă de sihastru), din mgr. T\auxos3Tpia sau licruXacsTTpiov, sl. sichastrija; sihastri, vb. (a trăi ca sihastrii); sihăstreşte, adv. (ca sihastrii). 7784
sihlă (-le), s. f. - (Trans., Mold.) Desiş, pădure tînără şi deasă. - Var. sihlă, fihlă, ţîhlă, Trans. silhă, stthă.
Sl. suchli „rămurişte" (Candrea). Legătura cu lat. silva (Philippide, Principii, 140; Şeineanu, Semasiol., 148; Tiktin) este improbabilă. - Der. silhui (var. sîlhuietic), adj. (Trans., des, plin de hăţişuri); silhiş, s. n. (hăţiş); sihlos, adj. (des). Din rom. provine rut. syhlja (Miklosich, Wander., 19; Candrea, Elemente, 403; cf. Bogrea, Dacor., IV, 846).	7785
silă (-le), s. f. - 1. (înv.) Forţă, putere, potenţă.
-	2. (înv.) Forţe armate. - 3. (înv.) Minune, miracol. - 4. Forţă, violenţă. - 5. Constrîngere. -
6.	Dezgust, aversiune, scîrbă. - Mr., megl. silă.
Sl. (bg.) sila „putere" (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 344). - Der. sili, vb. (a obliga, a constrînge, a forţa; a presa; a viola, a asupri; a se strădui, a-şi da silinţa; a face tot posibilul), din sl. siliţi, bg. siljă; silinţă, s. f. (forţare; sîrguinţă; rivnă); nesilit, adj. (voluntar, spontan); silitor, adj. (sîrguincios, harnic); silnic, adj. (înv., puternic; înv., autoritar, violent; constrîns, obligat; dezagreabil, penibil), din sl. siliniku;.silnică, s. f. (plantă, Glechoma hederacea); silnicesc, adj. (înv., impus, obligat); silniceşte, adv. (prin forţă); silnici, vb. (a constrînge, a violenta); silnicie, s. f. (violenţă); silui, vb. (a viola), din sl. silovati, silujq; siluitor, s. m. (violator); nesiluit, adj. (liber, voluntar); năsălnic, adj. (Mold., violent, brutal, nepoliticos); năsălnicie, s. f. (Mold., violenţă).	7786
silabă (-be), s. f. - Grup de foneme pronunţat într-un singur efort expirator. - Mr. silavie.
Fr. syllabe, mr. din ngr. cruAAafirv - Der. silabisi, vb. (a pronunţa rar, pe silabe), format după ngr. cru?iAcc{3iţG) (Tiktin; Gâldi 251) cu finala -si provine vb. împrumutate din gr., cf. mr. silavisire; silabic, adj., din fr. syllabique. 7787
şilboc (-ci), s. m. - (Trans.) Santinelă.
Germ. Schildwache (Tiktin), cf. sb. silbok.
7788
sild (—duri), s. n. - Apărătoare la încuietori.
Germ. Schild (Candrea).	7789
silea f (-furi), s. n. - Brîu, centiron pe care se înfigeau arme. - Var. seleaf, sileg, sileah. Mr. şileahe, megl. silea/i.
Tc. (arab.) silah (Şeineanu, II, 321), cf. ngr. aika/j., alb., bg. siljah. - Der. silihtar, s. m. (dregător turc, purtătorul spadei sultanului), din tc. silihdar (Şeineanu, III, 109), cf. ngr. ai>.UTapr|q.
7790
şiling (-gi), s. m.. - Monedă englezească şi austriacă.
Engl. shilling, germ. Schilling.	7791
silişte (-ti), s. f. - 1. Vatra satului. - 2. Pustiu, loc pe care s-a aflat altădată o populaţie. - Var. selişte, sălişte. Megl. selişti.
Sl. (bg., sb., cr.) seliste (Tiktin; Conev 60; Iordan, BL, VI, 39).	7792
silitră, s. f. - Azotat de potasiu. - Var. salitră, salitru.
Pol. salitra (sec. XVII), cf. rus. selitra, sb. saiit'ra.	7793
silogism (-me), s. n. - Tip de raţionamet deductiv. - Var. înv. siloghism.
Fr. syllogisme şi mai demult ngr. cnjAAoyia^oţ (Gâldi 251)..	7794
siloz (—zuri), s. n. - Depozit. - Var. silos.
Fr. silo.	7795
SÎlţă (-ţe), s. f. - Laţ.
Rut. sylice (Candrea). Mai puţin probabilă legătura cu sl. siilţsti „a îndoi" (Miklosich, Lexicon 934), sl. sulşcati „a îndoi" (Tiktin). în Mold., sec. XVII-XVIII.	7796
silur (—ri), s. m. - Plantă (Euphrasia stricta).
Origine necunoscută.	7797
simandicos (-oasă), adj. - Notabil, important, distins, rafinat.
Ngr. aT||iavTixo;, „semnificativ" (Tiktin; Gâldi
251). Este dubletul lui semantic, adj., din fr. semantique.	7798
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
715
sîmbătă (-bete), s. f. - l. A şasea zi a săptămînii. - 2. Femeie care personifică această zi în mitologia populară. - 3. (înv.) Săptămînă. -Var. înv. sîmbotă.
Lat. sambatum, în loc de sabbalum (Lambrior 104; REW 7479), cf. engad. samda, fr. samedi, germ. Samstag. Der. din sl. sqbota (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 325; Byhan 331; Candrea) nu este probabilă (cf. Skok, BL, XIII,
51)	decît prin var. înv., cf. sîmbotin, deoarece acelaşi cuvînt sl. este de origine neclară şi trebuie trimis la germ. sau mai probabil la lat. (Vasmer, Gr., 195), sau poate inclus rom., căci nu există în sl. nici un alt nume de zi influenţat de lat. Despre sambatum > *sambata (dies) cf. engad. samda, cf. J. Jud, Zur Geschichte der biindnerroman. Kirchensprache, Chur 1919; 26; Leo Fuchs, Die Juden Aegyptens, Viena 1924, 140-1; D. S. Blondheim, Melanges A. Thomas, Paris 1927, 35, unde se citează şi gr. crcqifkxTo;, aa)t(îa9o<;, care ar putea şi el explica cuvîntul rom.
Der. sîmbătaş, s. m. (înv., evreu); sîmbotin (var. sîmbolea, sîmboteî), s. m. (bou născut într-o sîmbătă), din sl. sqboţim; sîmbecioară, s. f. (Banat, colac de pomană în Săptămînă Mare).
Sîmbătă este o zi nefastă pentru imaginaţia populară; şi femeia care o personifică este o zînă rea (niciodată nu i se zice sfîntă, ca zilei de Miercuri, Vineri, Duminică). De aici a purta sîmbetele (a urî), a-i lipsi o sîmbătă (a-i lipsi ceva, a nu fi în toate minţile).	7799
simbatriot (—tă), s. m. şi f. — Compatriot. -Var. simpatriot.
Ngr. ovuncapianriq. îşi spun ironic grecii între ei. Cf. Gâldi 251.	’	7800
sjltlbol (—Iuri), s. n. - Semn. - Var. înv. simvol. Mr. simvulie.
Fr. symbole, var. din gr. aqifk>Aov (sec. XVIII, Gâldi 252). Der. (din fr.) simbolic, adj.); simbolism, s. n.; simbolist, s. m.; simboliza, vb. - Cf. sîmbure.	7801
sîmbovină (-ne), s. f. - Arbust (Celtis aus-tralis).
Origine necunoscută.	7802
sîmbră (—re), s. f. - Asociaţie, societate, companie.
Sl. sumbru „tovarăş" (Miklosich, Fremdw., 125; Tiktin; Byhan 230), cf. mag. szimbra „socie-. tate". - Der. simbrie (var. simbrie), s. f. (Trans., Mold., asociaţie de ţărani, pentru lucrarea pămîn-tului în comun; salariu, plată), cf. ngr. aepjipia „muncă în dijmă", oepipoţ „dijmaş"; sîmbrălui,
vb. (înv., a se asocia); sîmbraş, s. m. (înv., tovarăş de muncă, asociat); însîmbra, vb. refl. (Trans., a se asocia); simbriaş (var. sîmbriaş), s. m. (salariat, ziler).	7803
sîmbure (-ri), s. m. - 1. Sămînţă moale, nucleu, partea moale a fructelor cu coajă tare. -2. Miez, sămînţă, partea moale a fructelor cărnoase. - 3. Centru, parte interioară. - 4. Nucleu, element primordial. - 5. Nucleu din cometă. -Var. simbure, sumbure. Mr. sîmbură.
Lat. sumbola, symbola, din gr. cru|i{}oA.T|. Sensul curent al gr. crunPoXov era cel de „emblemă, semn distinctiv" şi se aplica la obiectul a cărui posesie permitea identificarea purtătorului. Un astfel de obiect era jumătatea unei oale sau fruct cu coaja dură, a cărui unire cu cealaltă jumătate permitea judecarea autenticităţii sale (cum se face cu contramărcile); şi de aici (TOnPoXiî „apropriere" şi odh|3oAov „semnul care permite recunoaşterea". Se poate presupune că sensul s-a extins de la ideea de .jumătate de fruct", la cea de „sîmbure, nucleu, partea moale din mijloc" a fructului. Celelalte explicaţii sînt insuficiente: de la un cuvînt dacic (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 309), din sl. zruno (Cihac, II, 344); de la un tracic *sumbula (Pascu,
I,	191); din alb. thumbulje (Philippide, II, 733; P. Papahagi, Jb, XII, 546; Tiktin; cf. Rosetti, II, 122), din lat. sabulum (P. Papahagi, Dunărea, II, 79); anterior indoeurop. (Lahovary 341).
Der. sîmburar, s. m. (pasăre conirostră, Co-cothraustes vulgaris); sîmburos, adj. (cu mult sîmbure).	7804
sîmcea (—ele), s. f. - 1. Dom, priboi. - 2. Cioc, clonţ, vîrf, culme. - 3. (Olt., Trans.) Briceag, brişcă. - 4. (Olt.) Zori de zi, auroră. - Var. simcea.
Lat. *summîcella (Candrea, Bul. Soc. Fii., I, 28; Candrea; Rosetti, I, 171), de la summa „vîrf". Mai înainte a fost legat de un dacic aa|a4'rlPa (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 239), şi de lat. *sentîcella (Cihac, I, 254; Koerting 860; Puşcariu 1589; REW 6823). - Der. sîmcela, vb. refl. (a se ivi zorile); sîmcelat, adj. (ascuţit, subţire); sîmcelos, adj. (ţuguiat); sîmci, vb. (Olt., a se toci).	7805
simfonie (-ii), s. f. - 1. Compoziţie muzicală amplă. - 2. (înv.) Acord. - Mr. sinfunie.
Fr. symphonie şi mai înainte din ngr. crojupovia (Gâldi 251). - Der. simfonic, adj., din fr. sym-phonique.	7806
siminoc (—ci), s. m. - Plantă (Gnaphalium arenarium). - Var. siminic, semenic.
Sb., cr. smilje „Gnaphalium" (Cihac, II, 344), confundată cu bg. semennik, sb. semenjuk „ramură
716
ALEXANDRU CIORĂNESCU
păstrată pentru sămînţă" (Candrea), pentru că florile ei nu se veştejesc (se foloseşte mult ca podoabă la icoane).	7807
simit (-ţi), s. m. - Un fel de covrig. - Mr. simită, megl. simit.
Tc. (arab.) simit (Roesler 602; Eguilaz 23; Şeineanu, II, 322; Lokotsch 1814; Ronzevaile 102), cf. ngr. ai|xvn, alb., bg., sb. simit, sp. acemite. - Der. simigiu (mr. simigi), s. m. (persoană care face simiţi), din tc. simitci, cf. ngr. CTi|m^T£, bg. simidzija; simigerie, s. f. (local unde se fac şi se vînd covrigi, plăcinte etc.). 7808
simţj (-mţ, -jt), vb. - 1. A avea senzaţia de, a percepe. - 2. A experimenta, a nota. - 3. A-şi da seama, a înţelege, a prinde de veste. - 4. A mirosi. - 5. (Refl.) A-şi da seama de propria stare fizică. - 6. (Refl.) A se găsi, a fi în stare. - 7. (Refl.) A fi stăpîn pe sine, a fi la înălţimea situaţiei.
-	Mr. simtu, simţire, megl. sint, sinţqri.
Lat. sentîre (Puşcariu 1590; REW 7824), cf. vegl. seneter, it. sentire, prov., fr., cat., sp., port. sentir. Uz general (ALR, I, 104). Pers. I are şi var. simţ, prin analogie cu a Il-a. - Der. simţ, s. n. (instinct, senzaţie), deverbal format artificial după lat. sensus; simţiciune, s. f. (înv., sensibilitate, sentiment); simţămînt (var. simţimînt), s. n. (sentiment), creat artificial după fr. sentiment; simţire, s. f. (trăire afectivă; sentiment; sensibilitate); simţitor, adj. (sensibil); nesimţire, s. f. (insensibilitate, bestialitate); nesimţit, adj. (grosolan, fără bun-simţ); nesimţitor, adj. (insensibil); consimţi, vb., din fr. consentir; consimţămînt, s. n. (aprobare, consentiment); presimţi, vb., după fr. pres-sentir; presentiment, s. n., după fr. pressentiment; resimţi, vb., după fr. ressentir.
Der. din fr. sens, s. n.; senzaţi(un)e, s. f.; senzaţional, adj.; sensibil, adj.; insensibil, adj.; sensibilitate, s. f.; sensibiliza, vb.; sensitiv, adj.; sensitivă, s. f.; sensual, adj.; sensualism, s. n.; sensualist, adj.; sensualitate, s. f.; sentiment, s. n.; sentimental, adj.; sentimentalism, s. n.; sentimentalitate, s. f.	7809
sin, s. iii. - Fiul lui. - Var. sîn.
Sl. synu (Cihac, II, 344), cf. bg., sb. sin. Termen de cancelarie, înv. (sec. XVII-XIX), fără uz oral.
7810
Sin (—nuri), s. n. - Piept, mamelă. - Mr., megl. sin, istr. sir.
Lat. sinus (Puşcariu 1591; REW 7950), cf. it., sp. seno, fr. sein, port. seio. Ţăranul poartă de obicei cămaşa deschisă şi încinsă la talie; astfel sînul cămăşii serveşte ca buzunar. De aici expresii ca a umple sînul „a face provizii".	7811
şină (-ne), s. f. - Linie, cale de fier, cerc, obadă.
Germ. Schiene, prin intermediul pol. szyna (Cihac, II, 388; Borcea 207). Sec. XVII. - Der. şinar, s. m. (cui de fier cu care se fixează şinele); ţinui, vb. (a pune cercuri, şine); şineu, s. n. (Trans. de N, băţ cu care se strînge o sfoară sau un lanţ sau un fier-balot).	7812
sinagogă (-gi), s. f. - Templu, havră.
Fr. sinagogue, şi mai înainte (sec. XVII) direct din gr. cruvccyMYti (Mumu).	7813
sinălău (-laie), s. n. - (Trans., Banat) Cuţit de ţăbăcar.
Mag. szinelo (Tiktin). - Der. sinălui, vb. (a curăţa pieile), din mag. szinelni.	7814
sinaxar (-re), s. n. - Versiune abreviată a vieţilor sfinţilor.
Mgr. crova^apiov (Mumu 51; cf. Vasmer, Gr.,
132). Sec. XVII.	7815
sinchisi (-SŞSC, -Jt), vb. - 1. A supăra, a incomoda. - 2. (Refl.) A se preocupa, a ţine seama de. - Var. înv. sinhisi. Mr. sinhisire.
Ngr. duyxiiţa), aorist axsfivaa. (Tiktin; Bogrea, Dacor., I, 451; Gâldi 252). - Der. sinchiseală, s. f. (preocupare).	7816
şindi (-dese, —it), vb. -1. A tăia. - 2. A lovi cu un cuţit. - Var. şindri, şundri.
Ţig. sin-, participiul sindo (Graur 186; Graur, BL, IV, 199; Vasiliu, GS, VIII, 125; Juilland 173). Pentru r infix, cf. şind(r)ilă. Cuvînt de Arg., ca şi der. findeală, s. f. „briceag, cuţit", din ţig. sindealo.	7817
şindrilă (—le), s. f. - Şiţă, şindră, scîndurică.
-	Var. Mold., Trans. şindilă, Banat şindră şi var.
Germ. Schindel, prin intermediul mag. zsindely (Cihac, II, 388; Borcea 208; cf. Miklosich, Fremdw., 125), ceh. sindel, sb. sindra (> Banat). Der. din lat. scindîlla (Cipariu, Elem., 60) nu este probabilă. - Der. şindrili, vb. (a acoperi cu şindrilă); şindrilar, s. m. (cel care bate şindrila pe acoperiş).	7818
sindrofie (-ii), s. f. - Reuniune socială, sărbătoare de familie.
Ngr. cruvTpocpux (Tiktin; Gâldi 253).	7819
sine, pron. - El însuşi.
Lat. se, modelat ca mine, tine, pentru a evita prezenţa unui cuvînt monosilabic în poziţie tonică, cf. lat. sese, sp. consigo. Se foloseşte ca mine (pron. pers. de persoana a IlI-a, la cazurile prepoziţionale; înv., acuzativ fără prep.); dar a ajuns să însemne „cuget lăuntric", sens cu care se
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
717
foloseşte ca s.: în sinea lui < în sine „înlăuntrul său“ în sinea mea „pentru mine“ etc.; şi, de asemeni, cu posesivul enclitic în sine-mi, în sine-fi, în sineşi. în sec. XIX s-a folosit pentru a traduce pref. auto-: sineiubire (egoism); sine-stătător (autonom) etc. Dintre aceste formaţii s-au păstrat în limbă numai sinucidere şi sinucigaş.
7820
şineac (-şei), s. n. - (Banat, Olt., Trans.) Măsură de capacitate egală cam cu 10 litri. - Var. şineag, şinic.
Sb. sinik (Candrea).	7821
sineală (-şli), s. f. - Vopsea albastră, indigo.
Bg., rus. sinilo, din sl. sini „negru" (Cihac, II, 336; Tiktin; Iordan, Dift., 82), cf. sein. - Der. sineli (var. sinili), vb. (a clăti rufele cu albăstreală); sineliu (var. siniliu), adj. (albăstriu). în Mold.
7822
sineaţă (-eţe), s. f. - Puşcă. - Var. săneaţă, săneţ, sinef, înv. svineafă.
Sl. sviriici „plumb“ (Tiktin). Sec. XVII-XVIII, Mold. - Der. sineţar, s. m. (fabricant de puşti); sineţaş, s. m. (puşcaş).	7823
sîneca (—C, — at), vb. refl. - A se vindeca, a se restabili.
Lat. *sanicăre, de la sanus (Buescu, R. ÎLtudes roum., I, 109-15). înainte s-a explicat prin lat. *signicăre „a-şi face cruce" (Puşcariu, Conv. lit., XLIV, 540; REW 7906; Drăganu, Dacor., IV, 742); prin sl. sunicati „a înclina" (Bogrea, Dacor.,
I,	473); prin *senicum, de la senex (Scriban). Aceste şovăieli se explică prin semantismul nu foarte sigur; este cuvînt rar, care s-a păstrat numai în formule de descîntec.	7824
sinet (-turi), s. n. - 1. Document, act. - 2. Adeverinţă, chitanţă. - Mr. simte, megl. sinet.
Tc. (arab.) sened (Şeineanu, II, 322; Lokotsch 1823), cf. ngr. OEVErt, sb. senet.	7825
sînge, s. m. - 1. Substanţă lichidă roşie din vene şi artere. - 2. Obîrşie. - Sînge amestecat, înv. (incest). - Mr. sîndze, megl. sqndz, istr. sănje.
Lat. sanguis, *sanguem, în loc de sanguinem (Puşcariu 193; REW 7574), cf. it., port. sangue, prov., cat. sanc, fr. sang, sp. sangre. - Der. sîngera (var. însîngera), vb. (a pierde sînge; a umple de sînge; a se chinui, a suferi), mr. sîndzinedz, sîndzirare, megl. sqndriz(arî), din lat. sanguinare (Puşcariu 1593; REW 7571); sînger (var. sîngerel, Maram. sînginel), s. m. (arbust cu ramuri roşii, Comus sanguinea), postverba! de la sîngera (după Candrea, din lat. sanguineus); sîngerarifă, s. f. (plantă nedeterminată, care se
presupune că vindecă rănile); sîngerat, s. n. (boală la animale); sîngeratic, adj. (sîngeros); sînge-rătură, s. f. (boală la animale); sîngerete, s. m. (cîmat cu sînge); singeriu, adj. (de culoarea sîngelui); sîngerie, s. f. (plantă, Sanguisorba offi-cinalis); sîngeros (var. Mold. sîngios), adj. (crud, fioros; cu mult sînge; de culoarea sîngelui); sîngeroasă, s. f. (plantă, Hieracium aurantiacum); sîngerică (var. sîngerie, din greşeală sincerică), s. f. (sorbestres, Sanguisorba officinalis); sîngeroşie, s. f. (sete de sînge); sîngerînd, adj. (formaţie literară artificială după fr. sanglant; consîngen, s. m. (consangvin); sanguin, adj., din fr. sanguin; sanguină, s. f., din fr. sanguine.	7826
sîngeap (-gşpi), s. m. - Veveriţă siberiană şi blana ei. - Var. sîngeap.
Tc. (per.) sinceb (Roesler 602; Şeineanu, II, 323; Lokotsch 1912), cf. ngr. aivx^OTt. - Der. singepiu (var. singipiu), adj. (cenuşiu), din tc. sincepi.	7827
sîngeapă (-şpe), s. f. - (Mold.) Cinzeacă, vas de formă specială din care se bea rachiu. - Var. sîngeap.
Origine îndoielnică. Se consideră în general ca der. de la cinzeacă, datorită unei deformări greu de admis şi pe care Candrea o explică drept etimologie populară sau mai curînd o asociere glumeaţă a lui sînge şi apă. Această explicaţie e şi mai puţin acceptabilă, deoarece o apropiere nu se poate face decît între sînge şi „vin", ultimul nefiind consumat niciodată în vasul numit sîngeapă. Sl. sqsqdu „vas" (Cihac, II, 325) nu este probabil, cf. Byhan 332. Pare cuvînt oriental.
7828
singhel (-Ii), s. m. - 1. (înv.) Cleric care însoţea un episcop sau pe superiorul unei mănăstiri. - 2. Secretarul unui prelat.
Gr. au;xe)J.oq (sec. XVIII). - Der. protos-inghel, s. m. (primul secretar al unui prelat), din gr. 7ipa>TOcru,aeAjloţ; singhelie, s. f. (înv., permisiunea de a spune liturghia). .	7829
singif (-furi), s. n. - Margine, capăt.
Tc. sincef (Şeineanu, III, 109). Sec. XVII, înv.
7830
singir (-ruri), s. n. - Lanţ, legătură a acuzaţilor expuşi la stîlpul infamiei.
Tc. zincir (Tiktin). Sec. XVIII, înv. 7831
singlit (-turi), s. n. - Senat.
Gr. ctu/zXtito; (Tiktin). Sec. XVII, înv. - Der. singlitic, s. m. (înv., senator, consilier), din gr. croyxXriTixo;.	7832
718
ALEXANDRU CIORĂNESCU
sjngur (-ră), adj. - 1. Solitar, neînsoţit. - 2. Unic. - 3. Acelaşi. - 4. (Adv.) Numai, doar. -Var. înv. singur. Mr., megl. singur.
Lat. singulus (Puşcariu 1596\ REW 7945), cf.
, vegl. sanglo, calabr. siengro, campid. singra, v.fr. sangle, prov., cat. sengles, sp. port. sendos, gal. senllo. - Der. singurătate, s. f. (izolare); singuratic (var. singuratec), adj. (solitar, izolat, retras, separat); (in)singura, vb. (a se izola); singurii, adj. (rar, solitar). Poate din rom. provine ngr. aeffpa. „celibatară" (Meyer, Neugr., St., II, 78).	7833
sinie (—ii), s. f. - 1. Măsuţă rotundă şi joasă. -
2.	Tavă, platou rotund. - Mr. sinie.
Tc. sini (Şeineanu, II, 323); Lokotsch 1913), cf. ngr. ctiviov (Mumu 51), alb. sini, sb., bg. sinija.
7834
sinod (—oade), s. n. - Conciliu.
Gr. cruvoSoţ, în parte prin intermediul sl. sinodii.
-	Der. sinodal (var. înv. sinodalnic), adj. (de
sinod, privitor la sinod).	7835
sinorisi (-sesc, —it), vb. refl. - A se asocia.
Ngr. cruvupiţco, aorist cnjvmpujw (Tiktin; Gâldi 254). Sec. XIX, înv.	7836
sînt (-tă), adj. - Sfînt. - Var. sîn, sîm. Mr. sînt.
Lat..sanctus (Tiktin; REW 7569), cf. it., sp. sanfto), prov., fr. saint, cat. sant, port. săo. A fost înlocuit în rom. de sl. sfînt; se păstrează aproape exclusiv în comp. ca nume de sfinţi; Simedru (var. Sumedru, Sămetru), din sanctus Demetrius; Sînt-ilie (var. Sîntilii), din lat. Sanctus Helias; Sînt-io(a)n, din lat. Sanctus Iohannes; Sîngior(d)z, din lat. Sanctus Georgius; Sîmpietru, din lat. Sanctus Petrus; Sîntoader, din lat. Sanctus Theodorus; Sînvăsii, din lat. Sanctus Basilius; Sî(m)nicoară, din lat. Sanctus Nicolaus; Sîntă-Mărie, din lat. Sanda Maria. Cf. Densusianu, GS, III, 433; Pascu, R. critică, III, 47. - Cf. sînziene; sîntămări-esc, adj. (varietate de mere), de la Sîntă-Mărie (sec. XVII).	7837
sinteză (—ze), s. f. - Generalizare, combinare.
-	Var. înv. sintesi.
Fr. synthese şi mai înainte (sec. XVIII) din gr. cruvGecnţ (Gâldi 254). - Der. din fr. sintetic, adj.; sintetiza, vb.	7838
şip (-puri), s. n. - Sticlă, butelcă.
Mag. sip „pipă“ (Tiktin); schimbul semantic nu este clar. în Mold.	7839
şjpcă (—ci), s. f. - Lemn subţire şi lung de formă paralelipipedică.
Bg., sb., slov. sipka, sibka (Tiktin; Candrea), din sl. siba. - Der. ţipcui, vb. (a scoate şipci
dintr-un trunchi; a umple cu şipci spaţiile libere ale unei armături).	7840
şipcă (—ei), s. f. - Varietate de sturion (Acipen-ser sturio). - Var. ţip.
Rus. sip (Candrea).	7841
sipet (—te), s. n. - Cufăr, ladă.
Tc. sepet (Şeineanu, II, 323), cf. ngr. croim, sb. sepet.	7842
sip; că (-ci), s. f. - Plantă (Scabiosa ochro-leuca).
Bg. sipka „variolă" (Conev 49), cf. numele ştiinţific al plantei. Legătura cu sl. sipiku „trandafir" (Cihac, II, 345) nu este probabilă. 7843
şir (—ruri), s. n. - 1. Linie, rînd, şirag. - 2. Funie, cunună. - 3. Serie, succesiune. - 4. înşiruire, pomelnic. - 5. Mulţime, cantitate. - 6. Linie, rînd de cuvinte. - 7. Legătură.
Creaţie expresivă, care vrea să reprezinte ideea de „şiroi", cf. sp. chorro, şi de asemeni ciur, ţur, fîr. Dubla ideea semantică există şi în sp. chorro „cădere de apă“ şi „serie de obiecte identice". Celelalte explicaţii nu sînt suficiente: din lat. series (Philippide, Principii, 148), fonetic greu de admis din ngr. creipa „şir“ (Densusianu, Hlr., 374, 376); din mag. sor (Tiktin; Gâldi, Dict., 96); din series prin intermediul lui a înşira (Pascu, Suf, 265); în legătură cu bg. sir „lăţime", sb. sirom „îngrămădit" (Candrea); din tc. syra (Lokotsch 1961).
Der. şiră, s. f. (stivă de paie de formă lunguiaţă; coloană vertebrală), al cărui ultim sens se foloseşte în Munt. şi Mold., (ALR, I, 40; după Diculescu, Elementele, AII, din gr. creipa); şirag (var. şireag), s. n. (linie, rînd; şir format de soldaţii din linia întîi; funie, cunună), cu suf. -eag (după Cihac, II, 528 şi Gâldi, Dict., 97, din germ. Schar, prin intermediul mag. sereg „linie", a cărui der. pare puţin probabilă); înşira, vb. (a alinia, a aşeza în ordine; a forma; a pune în rînd; a face şirag; înv., a compune; înv., a agăţa, a prinde; refl., a se întinde, a se continua; refl., a se înscrie, a se înrola), pe care Procopovici, Dacor., V, 390-5, îl deriva din lat. inserere; înşirui, vb. (a alinia, a forma; a pune în ordine; a face şirag; refl., a se continua, se multiplica); deşira, vb. (a descompune; a desface, a destrăma); deţirat, adj. (de o înălţime ieşită din comun); ţinti (var. şiroi), vb. (a curge şiroi; a ordona, a alinia), care s-a explica prin sl. struiti, strajq „a topi" (Cihac, II, 388), prin sl. poroi (Conev 38), printr-un sl. *suroJit (Skok, ZRPh., LIV, 465) sau’prin mag. sirni „a plînge" (Puşcariu, Dacor., VII, 118; Candrea); ţurui (var. ţir(l)oi, ţuroi, ţurlui, ţir(l)uî), vb. (a curge şuroi),
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
719
cf. furlui, fîrlîi (după Cihac, II, 529 şi Puşcariu, Dacor., VII, 118, din mag. surolnf); şiroi (var. şuroi, şirloi, şirlău), s. n. (şuvoi), care s-a explicat prin lat. rivuscellus (Creţu 327) sau prin şivoi contaminat cu pîraie (Candrea); şiringă (var. şiiincă, şurincă), s. f. (fîşie de pînză alungită, bandă; bucată de teren), pentru care, la sensul al doilea, cf. funie, sfoară (după Byhan 335 din sl. *serşgiî; după Tiktin şi Candrea, din rut. sirinka, syrynka, care ar putea tot aşa de bine provine din rom.).
Mag. sereg, sb., cr., slov., rut. sereg, pol. szerţg, rus. serenga „rind de soldaţi" se consideră ca reprezentant din v.germ. scara > germ. Schar, cf. it schiera (Miklosich Fremdw., 129; Cihac, II, 628). Cum această der. pare dificilă fonetic, este mai probabil că provin din rom. şirag, în sens militar; este ştiut că armata romînă a avut în vechime mulţi mercenari mai ales slavi. 7844
SÎrb (—bi), s. m. - Locuitor din Serbia.
Sl. srubinu (Miklosich, Slaw. Elem., 46), cf. şerb. - Der. sîrbă, s. f. (varietate de oi; dans popular); sîrboaică, s. f. (femeie din Serbia); sîrbesc, adj. (propriu sîrbilor); sirbeşte, adv. (în limba sîrbă; ca sîrbii).	7845
şirea (—ele), s. f. - Serie. - Mr. sireauă.
Ngr. cretpa (Gâldi 254). Sec. XVIII, înv. 7846
sireap (-eapă), adj. - 1. Crud, rău. - 2. Sălbatic, neîmblînzit, fioros.
Sl. sverepii (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 345; Conev 100; Iordan, Dift., 81). - Der. sirepie, s. f. (ferocitate, sălbăticie); sirepi, vb. refl. (înv., a se sălbătici, a se înrăi).	7847
şirşghie (-ii), s. f. - Codîrlă la car. - Var. şireche, şîreghe, şireglă, şiriglă, şeriglă.
Mag. saroglya (Candrea; Gâldi, Dict., 158) sau sb. sareglje, sarage, din germ. Schragen, dial. Schrăgel (Tiktin), cf. şiroadă:	7848
şiret (—turi), s. n. - Cordon, laţ. - Mr., megl. şirit.
Tc. şerit (Roesler 609; Şeineanu, II, 337; Lokotsch 1886), cf. ngr. mpm.	7849
şirşt (—eată), adj. - Viclean, perfid. - Mr. şiret.
Tc. (arab.) şirret (Roesler 609; Şeineanu, II, 327; Lokotsch 1916; Ronzevalle 106), cf. ngr. mpExr£. - Der. şiretenie, s. f. (viclenie, perfidie); şiretlic (var. Mold. şireclic, şiriclic), s. n. (vicleşug, şmecherie), din tc. şirretlik; şire ţie, s. f. (înv., viclenie).	7850
SÎrg, s. n. - Silinţă, străduinţă.
Probabil din sl. usriidije „străduinţă", cf osîrdie,
prin intermediul sb., cf. sb. srgati se „a se îngrămădi", srg „prăjină pentru uscat rufele", srdacka „mosorelul suveicii". Pare a fi dubletul lui sîr, s. n. (Banat, grijă), der, nisîruirtţă, s. f. (Banat, neglijenţă). Explicaţia bazată pe mag. siirgos „grăbit", care derivă {tot din sl. usrudije (Cihac, II, 321; Gâldi, Dict., 96), este incertă.
Der. sirgui, vb. (înv., a forţa, a constrînge; înv., a se zori; refl., a-şi da silinţa, a se forţa); sirguinfă (var. sîrguiala), s. f. (silinţă, străduinţă); sîrguitor (var. sîrguincios), adj. (activ, harnic). 7851
sirinderică (-ci), s. f. - Plantă (Philadelphus coronari us).
Pare în legătură, printr-o cale pe care o ignorăm, cu numele sp. celinda, latmed. ciliandrum „coriandru", sp. celiandro, celindrate. 7852
sîrjiţă (-ţe), s. f. - Semănătură de grîu amestecat cu orz. - Var. sîrjoacă.
Sb. surzica (Tiktin).	7853
sţrrnă (-me), s. f. - 1. (înv.) Fir de metal preţios. - 2. Fir metalic. - 3. (Olt.) Fir de mătase.
-	Mr. sirmă „mătase", megl. sârmă „fir metalic".
Ngr. erupea (Roesler 576; Cihac, II, 699; cf. Vasmer, Gr., 133), posibil prin intermediul tc. strma, cf. alb. serme, bg. sarma, sb. srma. - Der. sîmiar, s. m. (fabricant de obiecte de sîrmă); shmuliţă, s. f. (peşte, Leucaspius delineatus)7854
sîrmea, s. f. - Antimoniu.
Tc. siinne (Tiktin). Sec. XVIII, înv. 7855
şiroadă (—de), s. f. - (Trans.) Pirostrii, crăcană, suport.
Germ. Schragen (Candrea), cf. şireghie. 7856
şirof (-oafe), s. f. - Piuliţă.
Mag. srof (Candrea). în Trans.	7857
siromah (—hi), s. m. - Muncitor. Indica (sec. XV-XVII) o categorie fiscală de locuitori din Munt. şi din Mold., care nu plăteau dări în chip de proprietari, ci numai ca muncitori manuali, agricultori sau negustori. Sensul lui juridic şi administrativ este paralel cu cel de sirac sau sărac.
Gr. XEipoiiajccx;, prin intermediul sl. siromachu (Giurescu, R. istorică, XIII, 23-43). Cf. sărman.
7858
siş (-suri), s. n. - Spadă, spadă pusă într-un baston. - Mr., megl. şiş.
Tc. (per.) şiş (Şeineanu, II, 337; Lokotsch 1917), cf. bg., sb. sis „frigare, vătrar". 7859
şişanea (-ele), s. f. - Muschetă. - Var. şu-şanea.
Tc. (per.) şeşhane (Şeineanu, II, 338; Lokotsch 1864), cf. ngr. mocxve;, bg. sisane. Sec. XVIII, înv.	7860
720
ALEXANDRU CIORĂNESCU
.
şişcă (-ci),’ s. f. - (Trans.) Vrăjitoare.
Sb. siska, din sb. suskati „a bombăni" (Cihac, II, 389; Tiktin). - Der. şişcoi, s. m. (Trans., vrăjitor); şişcărie, s. f. (Trans., vrăjitorie); şişcav, adj. (Trans., Olt., sîsîit); şişcăvi, vb. (a sîsîi). Sişlav, adj. (atrofiat, ofilit), der. şiştăvi, vb. refl. (a se atrofia; a se strînge, a se reduce) ar putea fi acelaşi cuvînt, deşi semantismul nu este clar (după Scriban, din bg. siskav „corpolent", spunîndu-se la început dăspre grîul cu paie multe şi spic sărac); cf. silav, adj. (micşorat, împuţinat), în Dela-vrancea, scriitor uneori destul de incorect; sitivi, vb. (a striga'în gura mare), pe care Cihac, II, 345, îl lega de sl. sipnqti „a răguşi".	7861
sîsîiac (-işce), s. n. - (Mold., Trans.) Hambar, pătul de formă circulară. - Var. sisiac(ă), săsiac.
Sl. sqseku (Byhan 332; Tiktin; Conev 80), cf. bg. săsek, rut. susik, mag. szuszăk. Este dubletul lui susai, s. n. (Trans., hambar), din mag. szuszăk (Candrea), sau al lui susei, formă înv. atestată, cu schimb de suf.	7862
sisinel (-fi), s. m. - (Banat, Olt.) Anemonă (Anemone pulsatilla, A. Alpina, Pulsatilla praten-sis).
Origine necunoscută. Poate din sb. sused „vecin", cu ,suf. dim., cf. celălalt nume al său dedifel.	7863
sîst, inteij. - Tăceţi! (ajută pentru a cere sau a impune tăcerea). - Var. sst, şit, şşt.
Creaţie expresivă, cf. Jîs. - Der. şişii, vb. (a chema; a consola, a legăna un copil cate plînge); sîsîi, vb. (a pronunţa un s prelungit; a gîgîi ca gîştele; a vorbi peltic), cf. sl. sysati „a sîsîi", lat. susurrare, fr. chuchoter, germ. zischen, mag. susogni, sp. cecear etc., sîsîitură, s. f. (sîsîit).
7864
şiştar (—re), s. n. - Căldare, vas pentru muls.
-	Var. Trans. ţuştar.
Lat. sextarius, prin intermediul sl. sestaru (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 398; Conev; Tiktin; cf. REW 7887).	7865
sistşm (-me), s. n. - Ansamblu de elemente organizate. - Var. înv. sistimă. Mr. sistimă.
Fr. systeme şi mai înainte (sec. XVIII), din ngr. truorrina (Gâldi 254). - Der. din fr. sistematic, adj.; sistematiza, vb.	7866
sistisj (-sesc, -it), vb. - A sfătui.
Ngr. cnxrrrivco (Tiktin; Gâldi 255). Sec. XVIII, înv.	7867
siştQare (-ori), s. f. - 1. Centură, bandă, faşă.
-	2. Una din cele şapte tije dispuse în cerc care formează volantul roţii de moară. - Var. şitoare, şîştoare, şuştoare.
Sb. sestar „cerc". Legătura cu lat. cinctorium (Creţu 338) sau cu sl. siti „a coase" (Scriban) este improbabilă. După Cihac, II, 389, din sl, siska „con".	7868
sită (-te), s, f. - Ciur, dîrmon. - Mr. sită.
Sl. (bg., sb., cr., slov., pol., rus.) sito (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Cihac, II, 345; Meyer, Neugr. St., II, 58; Densusianu Rom., XXXIII, 286; Conev 64), cf. ngr. cnia, calabr. sita. - Der. sitar, s. m. (meseriaş care face site), cf. sb., cr., slov. sitar; sitişcă, s. f. (strecurătoare).	7869
ş|ţă (-ţe), s. f. - Un fel de şindrilă folosită la acoperitul caselor. - Var. Trans. fisă.
Sb., cr. stica (Cihac, II, 389; Conev 85). - Der. şi/ui, vb. (a acoperi cu şiţă); şi/ar, s. m. (Trans., şindrilar).	7870
sjtar (-ri), s. m. - Pasăre călătoare (Scolopax rustica).
Origine incertă. Der. din sl. sitije „stuf1, cf. pol. sitowiec „codobatură" (Miklosich, Lexicon, 841; Cihac, II, 345; Conev 55) este dificilă fonetic. Legătura cu sită „ciur" a fost sugerată în mod repetat, explicîndu-se prin forma cozii (Hiecke, Neubildung, 118), zgomotul produs cu aripile (R. Rieger, Miscellanea Schuchardt; 4) sau prin găurile pe care le face cu ciocul în căutare de viermi (Tiktin; Candrea). Ultima explicaţie pare posibilă, dar este mai probabilă legătura cu ngr. ovcâpi „grîu", oitcoto; „grăsime", anaprfipa „ciocîrlie", din gr. ovreuo „a se îngrăşa". Gr. <|ilTTa£o) „a sîsîi" este improbabil (Scriban).
7871
Siv (-vă), adj. - Gri.
Sl. sivii (Tiktin; Conev 77), cf. bg., sb., cr. siv şi sein.	7872
slab (-bă), adj. - 1. Uscat, macru, fără grăsime. - 2. Debil, firavi plăpînd. - 3. Indulgent, blînd, fricos. - 4. Insuficient, defectuos, deficitar.
-	5. Fragil, friabil. - Mr., megl. slab.
Sl. slabii (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 346), cf. bg., sb., cr., slov. slab, ceh. slaby. Uz general (ALR, I, 62). - Der. slăban, adj. (slab, delicat); slăbănog, adj. (slab, uscăţiv, paralitic), din sl. slabu şi noga „picior" (bg. slabonog, Conev 90); slăbănogi, vb. (a paraliza; a-şi pierde vlaga, a se debilita); slăbătură, s. f. (momîie, sperietoare; persoană sau animal fără putere, slab); slăbănogie (var. slăbănogeală), s. f. (lipsă de putere); slăbi, vb. (a deveni slab; a pierde puterile; a debilita; a micşora, a reduce; a relaxa; a lăsa, a lăsa în pace; a se debilita; a se micşora; a se relaxa), mr. slăghire, din sl. slăbiţi; slăbiciune (var. Mold.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
721
slăbăciune), s. f. (debilitate, slăbire; defect, punct slab); slăbie, s. f. (înv. şi Trans., debilitate,
•	decadenţă); slăbind, s. f. (Banat, coapsă, şold), din sb. slabina (Candrea); slăbuţ (var. slăbulean, slăbuşor, Maram. slăbotean), adj. (cam slab); slăbitor, adj. (care slăbeşte).	7873
slad (-duri), s. n. - Malţ.
Sl. sladu (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 346; Conev 74), cf. sb., cr., slov., ceh., slad, pol. slod, mag. szalad. Sec. XVII. - Der. sladniţă, s. f. (depozit de malţ).	7874
slădun (-ni), s. m. - Varietate de stejar (Quercus pedunculatus). - Var. şlădun; şledun.
Sb. sladun (Tiktin), din germ. Schlechdom (Candrea).	7875
slamac (-ce), s. n. - (Mold.) Paie putrezite. -Var. zlamac.
Bg., sb. slamak (Scriban), din sl. slama „paie“. De aici slaniţă, s. f. (rogojină, împletitură de paie pentru a usca fructe), probabil în loc de *slamiţă (după Scriban, în Ioc de sladniţă). Legătura acestor cuvinte cu ceh. zlamati, pol. zlamac „a face bucăţi" (Tiktin) este dubioasă.	7876
slănină (-ni), s. f. - Grăsime de porc. - Var. slăină.
Sl. (bg., sb., slov., ceh.) slănină, din sl. slană „sărat" (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 347; Conev 87), cf. ngr. aXaviva (Meyer, Neugr. St., II, 58). - Der. slăninos, adj. (cu slănină).
7877
şlap (-pe), s. n. - Pălărie.
Germ. SchlappQxut). Nu apare în dicţionare, fiind folosit de Macedonski. Este dubletul lui şleap(c)ă, s. f. (tricorn), din rus. sljap(k)a. 7878 slastă, s. f. - (Banat) Grăsime.
Sb. slast (Candrea).	7879
slatină (—ne), s. f. - Salină, apă sărată.
Sl. (sb., cr., slov., ceh., rus.) slatina (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 347; Conev 41), cf. slănină. Se păstrează mai ales ca toponim. - Der. slătinos, adj. (salin, sărat); slătioară, s. f. (băltoacă).	7880
slavă (—ăvi), s. f. - 1. Glorie, onoare, exaltare, preţ. - 2. Fericire. - 3. Văzduh, cer.
Sl. slava (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II,
347). - Der. slăvi, vb. (a glorifica, a exalta, a înălţa), din sl. slăviţi; slăvitor, adj. (cîntec de glorie, te Deum), din sl. slavoslovije, după gr. SoţoXoyia; slavoslovi, vb. (a cînta imnuri), din sl. slavosloviti, înv.; proslăvi, vb. (a glorifica; a preamări; refl., Mold., a se preamări), din sl. proslăviţi; pravoslavie, s. f. (înv., ortodoxie), din
sl. pravoslavije; pravoslavnic, adj. (ortodox), din sl. pravoslavinu.	7881
slăvină (-ne), s. f. - (Banat, Olt.) Canea.
Sb. slavina (Candrea).	7882
şleahtă (-te), s. f. - 1. Nobilime poloneză. -
2.	Ceată, camarilă, grup.
Pol. szlachta, din v.germ. slahta > germ. Geschlecht, cf. it. schiatta (Miklosich, Fremdw., 129; Cihac, II, 398). - Der. şleahtici, s. m. (aristocrat polonez), din pol. szlachcic, înv.; şle-hticie, s. f. (înv., nobleţe).	7883
şleampătă (-pete), s. f. - Scroafă, femeie murdară.
Germ. Schlampe. După Bogrea, Dacor., IV, 849, din rut. slampati.	7884
sleancă, s. f. - (Banat, Trans.) Zgură, scorie.
Germ. Schlacke (Candrea).	7885
şleau (-uri), s. n. - 1. Urmă, dîră lăsată de roţi pe sol. - 2. Drum natural, nepregătit, indicat numai de urmele lăsate de vehicule. - 3. Drum, rută. -Pe şleau, fără înconjur. - Var. Mold. şleah, înv. şleav.
Pol. szlach, sznak, rut. sljak (Tiktin; Candrea; cf. Cihac, II, 390).	7886
şleau (-uri), s. n. - Trăgătoare, ştreang tras de cai. - Var. şleah.
Pol. szla, szleja, rut. slyjă, din sl. silo „laţ" (Cihac, II, 390; Tiktin). Der din săs. Schlîf (Lacea, Dacor., III, 745) este mai puţin probabilă. 7887 şlefui (-uesc, —it), vb. - 1. A netezi un perete. - 2. A pili, a poliza. -.3. A lustrui, a glănţui. - Var. şlifui.
Germ. schleifen, prin intermediul pol. slifowac (Cihac, II, 390; Borcea 208). - Der. şlefuială, s. f. (lustruit); şlefuitor, s. m. (lustruitor). 7888
slei (-iese, —it), vb. - 1. A goli, a deseca o fîntînă pentru a o curăţa. - 2. A evacua apa. - 3. A secătui, a istovi. - 4. A epuiza, a consuma, a uza. - 5. (înv.) A filtra, a topi. - 6. A bate, a amesteca mazărea sau fasolea pentru a face o pastă. - 7. (Refl.) A se închega, a se coagula.
Sl. suliti, sălijati „a topi" (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 168, cf. leit. sloi. 7889
slem (-muri), s. n. - Capot, avantaj la jocul de bridge.
Engl. slam, prin intermediul fr. chelem. 7890 şlengher (-re), s. n. - 1. Batistă. - 2. Cravată.
Germ. Schlinge „fundă" (Vasiliu, GS, VII, 125). Cuvînt de argou.	7891
şlep (-puri), s. n. - Remorcă, barcaz care navighează la remorcă.
722
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Germ. Schlepp(dampfer) „remorcher'1 (Borcea
208), cf. oland. sloep şi şalupă.	7892
şliboviţă (-ţe), s. f. - Ţuică de prune. - Var. şligoviţ.
Sb. sljivovica (Scriban), din sl. sliva „prune", de unde şi germ. Sliwowilz > it. slivoviz. 7893
slim (—muri), s. n. - Sfat, adunare de tătari.
Origine necunoscută, dar probabil tătară. Sec. XVII. - Der. slimui, vb. (înv., a sfătui, a aviza).
7894
slin (-nuri), s. n. - Murdărie, jeg. - Var. slim(ă).
V.germ. > germ. Schleim „mucozitate", prin intermediul slov., sb. slina. - Der. slinos (var. slimos) adj. (murdar, jegos); slinui, vb. (a murdări).	7895
slit (-turi), s. n. - Crestătură, despicătură.
Germ. Schlitz (Candrea).	7896
sloagă (—ge), s. f. - (Banat) Acord, înţelegere.
Sb. sloga (Candrea).	7897
sloată (—te), s. f. - Fulguială, ploaie măruntă amestecată cu zăpadă. - Var. zloată. Mr. sloată.
SI. slota (Tiktin), cf. ngr. aXma. - Der. slotos, adj. (umed).	7898
slobod (-dă), adj. - Liber. - Megl. slobod.
Sl. svobodu, prin intermediul bg., slov. slo-boden, sb. slobodan (Miklosich, Slaw. Elem., 44), cf. mag. szabad. - Der. slobozi, vb. (a elibera, a pune în libertate; a dezlega, a lăsa; a autoriza, a permite; a ierta, a absolvi; a descărca o armă de foc; refl., a se elibera; refl., a da drumul, a lăsa să cadă; refl., a se pripi, a se năpusti; refl., a ejacula), cf. sl. svoboditi, sb. sloboditi; slobozenie, s. f. (libertate; autorizaţie, licenţă, permis; iertare); slobozie, s. f. (libertate; permis; scutire de taxe, sistem fiscal stabilit în Munt. şi Mold. pentru a încuraja formarea unor sate de colonişti, cu ajutorul scutirii de taxe pe un anumit număr de ani; sat, cătun, comună înfiinţată pe baza scutirii de taxe); slobozean (var. sloboziari), s. m. (locuitor al unui sat scutit de bir); slobozilor, adj. (eliberator; fiînă sau piedică la războiul de ţesut). Toate aceste cuvinte sînt mai mult sau mai puţin înv.
7899
slog (-guri), s. n. - (Olt., Banat) Piatră, stîlp de hotar.
Sb. slog (Candrea), sl. slogu (Conev 42). 7900
sloi (-iuri), s. n. - 1. Bulgăre, coagul (se zice despre bucăţi dintr-o materie care se solidifică sub efectul frigului ca grăsimea, ceara). - 2. Bloc de gheaţă. - 3. (Trans.) Mîncare de came de oaie în seul ei.
Sl. sloj, din vb. suloziti „a pune" (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 348), cf. slei şi slov. sloj „seu", ceh., rus. sloj „strat". - Der. sloi, vb. refl. (a se închega, a se solidifica).	7901
slon (—nuri), s. n. - 1. Vestibul de biserică. -
2.	(Olt.) Şopron. - Var. înv. slomnu.
Sb. sleme „fronton, faţadă", var. probabil din sb. slemena. Legătura cu sl. sloniti, sloneti „a sprijini" (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Miklosich, Lexicon, 858; Cihac, II, 348; Conev 80; Tiktin; Candrea) nu este probabilă.	7902
slovă (—ve), s. f. - Literă, mai ales din înv. albafet chirilic.
Sl. slovo (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II,
348). - Der. slovar, s. n. (înv., abecedar); sloveni (var. slovni, slomni, slogni), vb. (a silabisi; a murmura, a bolborosi; a desluşi, a înţelege, a interpreta; a se arăta), a cărui legătură cu sl. sulognja (var. slovednic), adj. (înv., elocvent), din sl. slovesîniku; predoslovie, s. f. (înv., prefaţă), din sl. prediislovija.	7903
slovean (-eni), s. m. - 1. Slav. - 2. Sloven.
Sl. slovenind (Miklosich, Slaw. Elem., 45), cf. schiau. înlocuit treptat, cu primul său sens, de slav, s. m., din fr. slave şi cu al doilea de sloven, s. n. - Der. slovac, s. m. (locuitor din Slovacia); slovenesc (var. slavonesc), adj. (slav); sloveneşte (var. slavoneşte), adv. (în limba slavă); slovenie, s. f. (înv., limba slavă).	7904
slugă (-gi), s. f. - l. Servitor, argat. - 2. Descălţător, trăgătoare. - 3. Suport, capră de susţinere al capătului liber de Ia tăblia aşezată pe tejgheaua tîmplarului. - Var. Trans. sclugă.
Sl. sluga (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Conev 59), cf. mag. szolga. - Der. slugarnic (var. slugar, slugăresc), adj. (servil); slugărnicie, s. f. (servilism); slugămici, vb. (a munci ca slugă; a se purta servil); slugoi, s. m. (servitor; om slugarnic); slugări, vb. (a fi slugă, a munci ca slugă); slugărie, s. f. (condiţie de slugă, ploconeală); slugărime (var. slugăret), s. f. (slujitorime). Cf: sluji, sol-găbirău.	7905
sluger (-ri), s. m. - 1. Dregător, slujitor la curte, intendent principal al curţii şi al armatei, boier de rangul al treilea, titlu rămas onorific după 1738. - 2. Titlu de nobleţe asimilat de Regulamentul Organic gradului de locotenent şi sublocotenent. - Var. sulger, sulgear.
Origine îndoielnică. Pare să provină de Ia slugă, cu suf. de agent -ar, fiind vorba într-un anumit fel de şeful servitorilor de la curte, cf. sb. sliăar „slugă"; var. ca la clucer, culcer. Der. de Ia sulgiu ! (Tiktin; Scriban) nu pare verosimilă şi nu se
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
723
justifică semantic. - Der. slugerie (var. sulgerie), s. f. (demnitate de sluger); slugereasă (var. sul-gereasă), s. f. (nevastă de sluger). Din rom. provin sl. sluzarî şi ngr. aXowcjiapu; (Meyer, Neugr. St., II, 78).	’	7906
sluj, inteij. - Se foloseşte pentru a îndemna cîinele să stea în două labe.
Pol. silă (Tiktin).	7907
sluji (-jesc, -it), vb. - 1. A servi pe cineva; a fi în serviciul cuiva. - 2. A fi angajat, a munci.
-	3. A oficia o slujbă religioasă. - 4. A servi la ceva, a fi util. - 5. A ajuta, a favoriza. - 6. A-şi face serviciul militar. - 7. A servi de, a lua locul.
-	8. (Refl.) A se servi, a se folosi, a se întrebuinţa.
-	Mr. slujqs, slujiri.
Sl. sluziti (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Conev
•	59; Tiktin), cf. slugă. - Der. slujbă, s. f. (serviciu, muncă de servitor; funcţie, însărcinare; serviciu militar; serviciu religios; serviciu, favoare, ajutor, privilegiu), din sl. sluziba; slujbaş, s. m. (angajat, lucrător mai ales angajat la stat); slujitor, s. m. (slugă, servitor; înv., soldat; preot, oficiant; servant la tun); slujitoare, s. f. (servitoare); slujitor esc, adj. (servil; înv., militar); slujitorie, s. f. (înv., serviciu în armată); slujitorime, s. f. (mulţime de slujitori); slujnic, s. m. (slugă), înv. din sl. sluziniku; slujnică, s. f. (servitoare); slujnicar, s. m. (amant de slujnice), cuvînt lansat de N. Filimon; sluj-nicărie, s. f. (condiţie de parvenit care vrea să progreseze datorită relaţiilor sale cu slugile). - Cf. sluger.	7908
slut (-tă), adj. - Urît, monstruos, diform, oribil.
Sb. sluta (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Scriban). Der. din bg. splut „putred" (Cihac, II, 360), nu este probabilă. Rut. sluta, slutyj ar putea să nu provină din rom. (cf. Candrea, Elemente, 409). -
■	Der. sluţi (var. sluti), vb. (a urîţi, a desfigura); sluţenie (var. slutenie), s. f. (urîţenie; pocitanie, lighioană); slufitură, s. f. (hîrcă, hîzenie). 7909
smag (-guri), s. n. - l. Savoare, gust. - 2. (Arg.) Feciorie. - Var. smah, şmac, şmah.
Germ. Geschmach, prin intermediul pol., rut. smak (Candrea; Scriban, Arhiva, 1913; cf. Pasca, Dacor., VII, 407).	7910
şmal (—le), s. n. - Literă tipografică subţire şi îngustă.
Germ. Schmal „strimt" (Candrea).	7911
smalţ (—ţuri), s. n. - Email. - Var. zmal(, smalţ, zmalt. Mr. smaltu.
Germ. Schmalz (Tiktin) şi ngr. cj|iaXTOV < it. smalto, cf. pol. smalta, mag. zsomălc (Trans. jumalf, cf. Gâldi, Dict., 140). - Der. smălţa, vb.
(a emaila, mai ales în sens poetic), din ngr. (Bogrea, Dacor., IV, 846); smaltină, s. f., din fr. smaltine; smălţui, vb. (a da cu smalţ); smălfuitor, s. m. (emailor). Cf. REW 8040.	7912
smaragd (—de), s. n. - Piatră preţioasă verde.
-	Var. smarand, smarald, zmaragd.
Ngr. a|iotpay8i, it. smaraldo (Tiktin), cf. v.sb. zmaragdu (Vasmer, Gr., 135; REW 8041). - Der. smărăldiu, adj. (verde, verzui).	7913
smead (—dă), adj. - Culoarea tenului unei persoane cu piele maronie. - Var. smad.
Sl. smedu (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 351; Conev 97), cf. ceh. smedy „brunet", sb. smegj „brunet".	7914
şmecher (-ră), adj. - Viclean, şiret.
Germ. Schmecker „om cu gust" (Tiktin). - Der. şmecherie, s. f. (truc, şiretenie, viclenie; vorbă de şmecher, argou); şmecheresc, adj. (de şmecher); teşmecherie, s. f. (Mold., truc), a cărui der. nu este clară.	7915
smeri (-resc, -it), vb. refl. - A se umili, a fi supus.
Sl. sumeriti (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 197). - Der. smerenie, s. f. (umilire, supuşenie; umilinţă), din sl. siimerenije; smericiune, s. f. (înv., umilinţă); smerelnic, adj. (înv., umil); smeren, adj. (înv., umil), din sl. sumeriniku.
7916
smetie (-ii), s. f. - (Mold.) Par, prăjină. - Var. zmetie.
Sl. sumetije, rus. smetie (Scriban).	7917
smeu (—ei), s. m. - 1. (înv.) Şarpe. - 2. (înv.) Dragon. - 3. Căpcăun, monstru din mitologia populară. - 4. Boală atribuită intervenţiei unui duh rău care persecută femeile. - 5. (S. n.) Cometă, jucărie de hîrtie. - Var. zmeu, smău, zmău şi der.
-	Mr., megl. zmeu.
Sl. zmii „balaur" (Miklosich, Lexicon, 230; Cihac, II, 474; Conev 106; cf. Byck-Graur 21), cf. bg. zmei, zmija, sb., cr. zmaj. - Der. smeoaică, s. f. (căpcăună; somnoroasă, Laserpitium latifo-lium); smeoaie, s. f. (căpcăună; plantă, Libanotis montana), în Trans. şi Olt.; smeesc, adj. (de căpcăun); smeios, adj. (năvalnic, violent). 7918
smeură (-ri), s. f. - Fructul roşu, aromat al unui arbust din familia rozaceelor. - Var. zmeură şi der. Mr. asriură.
Origine necunoscută. Forma primitivă trebuie să fie *smeu, pl. s. smeuri, de unde sing. actual; legătura cu smeu „căpcăun" (Tiktin) este posibilă, dar nu pare clară şi nu explică mr. Etimonul *meulum < meum „?“ (Scriban) nu pare deloc
724
ALEXANDRU CIORĂNESCU
convingător; originea ngr. (Tiktin; Roesler 575; Candrea) nu este probabilă. Poate e vorba de o rădăcină sl. sm(t)-, care indică un fruct sau un obiect încreţit, cf. rus. smorodiria „coacăză", smorcok „zbîrciog", smorstennyî „încreţit", sb. smigj, smrec, smreka „ienupăr"; bg. smrăstjam „a cuta, a încreţi". - Cf. smorodin.
Der. smeur (var. smeurar), s. m. (arbustul de zmerură, Rubus idaeus); smeuriş (var. smeurică), s. f. (Trans., Bucov., rezedă, Reseda odorata). -Din rom. trebuie să provină ngr. aneoupov, tc. izmavula.	7919
smîc, interj. - Exprimă ideea de mişcare grăbită.
-	Var. zmîc, smac, zmac şi der.
Creaţie expresivă, cf. hîc, bîc, svîc, sgîf. - Der. smîc, s. n. (laţ, coardă de prins animale; jucărie pentru copii în formă de arc), pentru al cărui prim sens cf. sbilţ; smîci (var. smăci, smînci, smu(n)ci, vb. (a smulge, a lua cu forţa, a trage de ceva; a goni, a alunga, a scutura), megl. zmuţqs, zmuţiri, coincide cu sl. sumucati, smykati (Cihac, II, 350; Tiktin; Candrea), bg. smăcam, smăkvam, sb. smugjkati; simcea (var. Trans., smîncea), s. f. (nuia, vargă), probabil cu sensul de bază de „(creangă) smulsă", cf. Jîşcă, smuncea (după Cihac, II, 350, din sl. smykit „coardă"; după Scriban, metateză a lui simcea); smuceală (var. smînceală, smucitură), s. f. (smuls; zguduială; agitare); smîcni, vb. (Trans., a trage, a scoate, a tîrî), cf. svîcni; smăcina, vb; (a scutura, a agita, a ceme; a desface, a descompune); cu suf. expresiv -na, cf. hîfîna, sgîlţîna (după Tiktin, din lat. machînăre, cf. măcina; după Candrea, din lat. *exmâcerăre); smăcinătură, s. f. (zguduială, scuturat, cernut); smicura, vb. (a dejghioca porumbul, a bate, a scutura; a călca cu picioarele), în loc de smicula, ca sgribuli > sgriburi (după Puşcariu, 1943, Candrea-Dens., 1098; Tiktin şi Candrea, dintr-un lat. *exmiculăre < mica); smicui, vb. (înv., a biciui); smicăraie (var. Trans., smicăruie, Banat, smicurătură), s. f. (fragment, bucată); smiciula (var. sbiciulă), vb. (a biciui; a zgudui, a mişca repede, a agita; a sparge, a rupe),, prin contaminare cu bici (în general se consideră drept der. direct de la bici, ipoteză insuficientă pentru a explica semantismul); sbuciuma, vb. (a agita, a zgudui; refl., a se zbate, a se mişca, a se frămînta; refl., a se chinui, a se tulbura), prin intermediul unei evoluţii smăcina > *sbăcina > *sbucina şi contaminat formal evident cu bucium (după Philippide, Principii, 99; Candrea-Dens., 194; REW 1369; Tiktin; Candrea, din lat. bucinăre sau de la bucium, ipoteză care nu pare posibilă semantic); sbucium, s. n. (agitaţie, nelinişte, chin),
deverbal; sbuciumătură, s. f. (agitaţie, zdruncinătură). - Din rom. provine ngr. [wiouxoncă (Mumu, Lehnw., 36).	7920
smidă (-de), s. f. - Grindină.
Origine necunoscută. Legătura cu pol. smiad „furtună" (Scriban) nu este evidentă. Sec. XVII, înv.	7921
smidă (-de), s. f. - 1. Hăţiş, desiş de pădure tînără. - 2. Despădurire, pădure tăiată.
Origine necunoscută. Nu este probabilă der. din sl. sviteti „a scăpăra, a fulgera" (Cihac, II, 338, îl interpretează ca „pădure incediată de trăsnet"). Cu atît mai puţin convingătoare este explicaţia bazată pe ngr. crrmuSa „mesteacăn" (Bogrea, Dacor., III, 736; cf. Scriban). Nu e sigur dacă-i vorba de un cuvînt identic cu cel anterior, poate are legătură cu smirdar. - Der. smidărie, s. f. (Trans., desime); smidos, adj. (des, dens).	7922
sminti (-tşsc, -jt), vb. - 1. A tulbura, a perturba, a deranja. - 2. A împiedica, a stînjeni, a jena. - 3. (înv.) A înşela, a induce în eroare. -
4.	A aliena, a înnebuni. - 5. A distruge, a descompune, a strica; a anihila. - 6. A produce pagube, a păgubi. - 7. A bate, a ciomăgi, a snopi în bătaie. - 8. (Banat) A greşi, a se înşela. - 9. (Refl., Trans.) A se înşela. - 10. (Refl.) A deveni nebun, a se scrinti. - Mr. mintescu, mintire „a tulbura". Megl. (sjmintes, (s)mintiri. ■
Sl. sumşsti, sumqtati, siimţtiti „a tulbura" (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 352; Şeineanu, Semasiol., 211; Byhan 319; Bemeker, II, 44; Rosetti, III, 58), probabil favorizat de coincidenţa ( cu minte. - Der. smintă (var. înv., smîntă), s. f. (Banat, Trans., greşeală; defect; pierdere); sminteală, s. f. (greşeală; defect; pierdere; obstacol; inconvenient, necaz; nebunie; bătaie, ciomăgeală); smintit, s. m. (nebun, s. n. Trans., terci de făină de porumb pentru pui); nesmintit, adj. (negreşit; adv. sigur). - Cf. smîntînă.	7923
Smîntînă, s. f. - Spumă, cremă de lapte.
Sl. *sumţtana, de la sumţtati, sumţstq „a amesteca, a agita" (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Lambrior 100; Cihac, II, 352; Tiktin; Byhan 319; Bemeker, II, 44; Rosetti, GS, V, 158), cf. bg. smetan, slov. smetena, pol. smietana, ceh., rus. smetana, lituan. smantas. Numai rom. presupune
o	formă sl. cu f, celelalte limbi sl. presupu *siimetana, cf. Vasmer, II, 672. S-a opus acestei der. îndoiala în ce priveşte trecerea an < în, care nu există în elementele sl., cf. jupîn, stînă; pentru a depăşi dificultatea, s-a atribuit împrumutului o . dată mai veche anterioară sec. X, explicaţie ce nu pare cea mai bună, cf. stăpîn. Der. de la un lat.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
725
*	montana < mantum (Puşcariu, Dacor., III, 386; Puşcariu, Lr., 286) sau *mattana < matta (Giuglea, Dacor., III, 616; Skok, Arhiv za Arbanasku Starinu, II, 339) este încă şi mai îndoielnică. Philippide, II, 15, crede că ar putea fi cuvînt autohton. Cf. REW 5424N.
Der. smîntini, vb. (a lua smîntînă de pe lapte); smîntînică, s. f. (plantă, Galium cruciatum); smîn-tînos, adj. (cu multă smîntînă).	7924
smîrc (-Curi), s. n. - 1. (Trans.) Căuş, tigvă de scos apa. - 2. Ochi de apă, loc mocirlos. - 3. (înv.) Vîltoare. - Var. zmîrc, smorc, zmorc şi der.
Sl. smruku „tub, canal", de la smrucati „a goli, a scoate" (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Candrea, II, 350; Conev 75). - Der. smtrcîi, vb. (a smiorcăi, a-şi trage mucii; a se miorlăi), din sl. smriikati,
■	sb. smrkati, pol. smerkac, rus. smorkati; smîrci, vb. (a se smiorcăi, a se miorlăi); smîrcîială, s. f. (scîncet), cf. sb. smrkanje.	7925
smîrd (-dă), adj. - 1. (înv.) Grosolan. - 2. Murdar, scîrbos. - 3. (Trans.) Urît, mişel. - Var. zmîrd, Tras. de V. zmărd.
Sl. smrudu „plebeu" contaminat cu smradu „duhoare" (Miklosich, Slaw. Elem., 865; Cihac,
II,	351). - Der. smîrdă, s. f. (înv., murdărie); smîrdoare, s. f. (Mold., pată de grăsime, împuţit, persoană scîrboasă); smirdar, s. m. (rododendron, Rhododendron Kotschi; afin roşu, Vaccinium vitis idaea), var. rară smîrdar, aparţine aceleaşi familii, cf. sb. smrdac „ciumăfaie", smrdelj „coriandru" (Candrea; după Tiktin şi Scriban, legat de rus. smoroda „coacăză"; după Conev 49, din bg. smărdar; după Diculescu, Elementele, 481, de la un gr. *ojtt)ppvţ, < -l8oţ < jxuppiţ; după Puşcariu, Dacor., III, 690, de la rosa) *myrrhida; după Puşcariu, Lr., 176, de origine dacică). 7926
smirna, adv. - Drepţi, în poziţie de drepţi.
Rus. smimo (Tiktin).	7927
smirnă, s. f. - Benzoe, răşină a arborelui Styrax benzoi. - Var. zmirnă.
Gr. aixupia, parţial prin sl. smirna, zmiruna (Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 135).	7928
smoală, s. f. - Gudron, catran. - Var. zmoală, Mold. şmoală şi der.
Sl. (bg., sb., pol.) smola (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 352; Conev 42). - Der. smoli, vb. (a unge cu smoală, a cătrăni; refl., a se prăji, a se pîrii), din sl. smoliţi; smolit, adj. (uns cu smoală; oacheş, brunet); smolniţă, s. f. (loc, pămînt argilos), din sb. smolnica (Scriban). 7929
smoc (-curi), s. n. - 1. Mănunchi, cantitate care se poate smulge o dată cu mîna. - 2. Buchet, mănunchi de flori. - 3. Şuviţă. - Var. zmoc.
Sb. smotka „şuviţă" (Candrea), neîndoielnic contaminat cu smîc. Legătura cu motoc (Cihac, II, 189) sau cu rus. zemok „bulgăraş de ceară"
. (Scriban) este neconvingătoare.	7930
smochină (—ne), s. f. - Fruct comestibil cărnos închis într-un receptacul.
Sl. smokvina (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 353; Conev 49), cf. bg. smokin, sb. smokva. - Der. smochin, s. m. (arbore, Ficus carica); smochini, vb. refl. (a se zbîrci, a se încreţi); smochinet, s. n. (mulţime de smochini). 7931 smorodin (-ni), s. m. - (Bucov.) Varietate de coacăz (Ribes negrum).
Rut., rus. smorodina (Tiktin).	7932
smotru, s. n. - Exercţiu, instrucţie militară. -Var. şmotru.
Rus. smotru (Cihac, II, 353; Miklosich, Slaw. Elem., 48; Tiktin). - Der. smotri, vb. (a face exerciţiu, a exercita; a instrui, a pregăti, a învăţa), din rus. smotretî. în Mold.	7933
smrad (-duri), s. n. - Duhoare, miros greu.
Sl. smradu (Tiktin). Sec. XVI, înv. - Der. smredui, vb. (a infecta, a contagia), cf. rus. smerdetT, sb. smrdeti; smreduitor, adj. (infecţios, contagios).	7934
smucă, s. f. - (Olt., în expresia) a face smucă, a începe ceva, a începe să consumi ceva.
Probabil din sb. smociti „a înfige dintele“.7935
smulge (-g, -Îs), vb. - A trage cu putere, a scoate, a extrage. - Var. zmulge şi der. Mr. zmulgu, zmulşu, zmuldzire, megl. smulg(iri).
Lat. *exmulgere (Cihac, I, 172; Philippide, Principii, 44; Puşcariu 1944; Candrea-Dens., 1167; REW 2864), cf. it. smungere „a suge", astur. esmucir „a mulge" şi mulge. Legătura cu *exvellere, prin intermediul formei *exvulsum (Creţu 369) este o ipoteză inutilă. - Der. smultură, s. f. (şuviţă, smoc de lînă; persoană pletoasă); smuntură, s. f. (Trans., lînă tunsă); smuncea, s. f. (Mold., vargă, nuia), prin contaminare cu smicea.
7936
snagă, s. f. - Putere, forţă.
Sb., bg. snaga (Tiktin). în Banat şi Olt. 7937
snamă (-me), s. f. - Monstru, lepădătură, stîrpitură. - Var. znamă.
Sb. znamenje „semn, semnal" (Candrea). Este dubletul lui znamenie, s. f. (înv., semnal), din sl. znamenije; de la znamăn (var. zneamăn, znemene. Banat zleamări), s. n. (placă, lespede, mormînt), din sb. znamenje, zlamenje; şi din znamen, s. n. (ecuson, insignă militară), din rus. znamem (Candrea).	7938
726
ALEXANDRU CIORĂNESCU
şnapan (-ni), s. m. - Şarlatan, pungaş, potlogar.
Fr. chenapan.	7939
şneap (-epi), s. m. - Sitar (Scolopax rustica). Germ. Schnopfe (Diez, Gramm., I, 446; Borcea
209), săs. snoep. în Trans. şi Banat.	7940
sneap (-epuri), s. n. - (Olt.) Bucată, parte.
Origine necunoscută.	7941
snit (-turi), s. n. - La berărie, jumătatea recipientului numit halbă.
Germ. Schnitt (Candrea).	7942
snitel (-le), s. n. - Un tip de escalop.
Germ. Schnitzel (Borcea 209).	7943
snop (-pi), s. m. - Legătură de cereale sau de iarbă. - Var. znop şi der.
Sl. snopii (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac,
II,	353; Conev 72), cf. bg., sb., slov., ceh., pol., rus. snop. - Der. snopi, vb. (a face snopi; a bate, a lovi); snopeală, s. f. (bătaie, chelfăneală); snopitură, s. f. (umflătură în urma unei lovituri).
7944
şnur (-ruri), s. n. - Cordon, laţ, bantă.
Germ. Schnur (Borcea 209), cf. pol. sznur, rus. şnur (Cihac, II, 390). - Der. şnurtii, vb. (a împodobi cu galoane, cu şnururi; a coase, a forma registre cu hîrtiile destinate arhivei). Este dubletul lui şinor (var. şînor), s. n. (Trans., Olt., cordon, galon), din germ. prin intermediul mag. sinur (Diez, Gramm., I, 281; Gâldi, Dict., 158); der. înşinora, vb. (Trans., a galona).	7945
şoacăţ (-ţi), s. m. - 1. Şoarece. - 2. German, neamţ (nume injurios, dat şi altor străini din Europa de V). - Var. şoacăfă, (1) şocîf.
Origine incertă, poate expresivă cf. sb. solcac „sîrb catolic", pe care Candrea îl propune ca etimon al rom., dar care nu poate explica primul sens din rom. Legătura cu slov. stakor „şoarece" (Cihac, II, 391) este îndoielnică. .Pentru var., cf. Byck-Graur 26. - Der. şocăţesc, adj. (nemţesc; occidental; ciudat); şocăfie, s. f. (limbă pocită). Cf. şogan, şonţ.	.	7946
soage (—Og, —os), vb. - A modela, a da formă aluatului de pîine. - Var. soga, sogi, (în)so(l)ga.
Lat. subigere (Puşcariu, ZRPh., XXXIII, 232; Pop, Dacor., VIII, 82-93; REW 8372), cf. sp. sobar. în Trans., participiul nu se întrebuinţează.
7947
soalbă (-be), s. f. - Arşic de ţap. - Var. solbă. Probabil din lat. subalba (Capidan, REB, I, 217; Candrea).	7948
şoaldă (—de), s. f. - înşelăciune, vicleşug.
Probabil din germ. Schuld „vină", prin mijlocirea săs. scholt (Lacea, Dacor., III, 745). - Der. şoldiu, adj. (urît, dezagreabil, care a ajuns să se confunde cu şoldiu „deşelat"; şoltic, s. m. (ştrengar, şmecher); şolticărie, s. f. (minciună, înşelătorie).	7949
şoangher (-ri),; s. m. - Ungur (nume depreciativ).
, Creaţie expresivă, care pare să se combine cu boanghen, poate şi cu şogor „cumnat", sau cu oricare alt element. - Der. şoangheră (var. şoan-gherifă), s. f. (unguroaică); şogan, s. m. (poreclă dată de ţăranii din Mold. de N. celor din Bucovina), cu pierderea infixului nazal. Cf. şoacăţ.
7950
soare (-ori), s. m. - Corpul ceresc principal al planetei noastre. - Mr. soare, megl. soari, istr. sqre.
Lat. solem (Puşcariu 1601; REW 8059), cf. vegl. saul, it. sole, v.prov., cat., sp., port. sol. - Comp. soare-apune, s. n. (occident, vest); soare-răsare, s. n. (răsărit); soare-scapătă, s. n. (apus); soaresec (var. soare’n cap), s. n. (insolaţie); soarea-soarelui, s. f. (plantă, Helianthus annuus), deformaţie de la jloarea-soarelui, contaminată cu sorasoarelui.
Der. sorean, s. m. (obleţ, Albumus lucidus); soreafă, s. f. (obleţ); sori, vb. (a încălzi, a expune la soare); asori, vb. refl. (Maram., a se expune la soare), dintr-o expresie adv. a soare (DAR)) însorit, adj. (cu soare, luminos); sorin, adj. (însorit); solar, adj., din fr. solaire. Din rom. soare-apune provin în ngr. ao'upowm’ei, aoupowiMaE „soarele apune" (Meyer, Neugr. St., II, 78), aoupotmuvco „a-1 prinde noaptea", ao\)powt(0(ja „crepuscul".	7951
şoarice (-ei), s. m. - Mic animal rozător de culoare gri (Mus musculus). - Var. şoarece şi der.
-	Mr., megl. şoaric, istr. şorecu.
Lat. soricem (Diez, I, 389; Cihac, I, 275; Puşcariu 1602; REW 8089), cf. vegl. surko, it. şorcio (berg. sorek, calabr. suoriciu, cors. soragu), sp. sorce. - Der. şoricar, s. m. (specie de şoim, Buteo vulgaris), cf. calabr. suricaru; şoricărie (var. soric(ăr)ime, şoricărit), s. f. (mulţime de şoareci); şoricel, s. m. (şoarece mic; umflătură la cal sau la vite); şoricesc, adj. (privitor la şoareci); şoricioaică (var. şoricică, şoriceasă, şorecie), s. f. (arsenic; otravă de şoareci,'în general), rezultatul unei contaminări cu săricică; şoriciu, adj. (gri); sorocină, s. f. (Banat, coada-şoricelului, Achillea millefolium), probabil în loc de *şorecină (după Candrea, din lat. soricîna).	7952
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
727
soarte (-orţi), s. f. - 1. Destin, ursită. - 2. Ipostază, circumstanţă, stare, condiţie. - 3. Parte rezervată de destin fiecăruia. - 4. Operaţie magică pentru a ghici viitorul. - 5. Sistem de recrutare pentru serviciul militar. - 6. Probabilitate favorabilă. - 7. Placentă. - Var. soartă. Mr. soarte „placentă", megl. sorţi.
Lat. sortem (Puşcariu 1603; REW 8107), cf. it., port. sorte, prov., fr., cat. sort, sp. suerte. Cu sensurile 4-6 se foloseşte mai ales la pl. Der. din lat. *exorta, de la exorîri (Giuglea, Cercetări, 23; Pascu, I, 158) este improbabilă. Cf. alb. sort (Philippide, II, 556).
Der. sorti, vb. (a destina, a predestina; refl., Munt., despre un copil - a face pe el); sorţi (var. însorţi), vb. (a arunca sorţii; a face vrăji); sorţar, s. m. (persoană care a tras la sorţi pentru serviciul militar); sorţaş, s. m. (persoană ursită). - Din rom. provine bg. soarta „placentă" (Capidan, Raporturile, 228).	7953
sobă (-be), s. f. - l. Instalaţie pentru încălzit încăperile sau pentru gătit. - 2. (Trans., Olt.) Cameră, locuinţă. - Mr., megl. sobă.
Tc., bg. soba (Roesler 602; Tiktin; Ronzevalle
111), cf. mag. szoba, ngr. acţino. - Der. sobar, s. m. (fabricant sau instalator de sobe). 7954
sobol (—li), s. m. - 1. Cîrtiţă (Talpa europaea).
-	2. (Mold., înv.) Samur (Mustela zibellina). - 3. (Banat, Olt.) Şobolan.
Sl. sobolii (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac,
II,	353; Conev 56; cf. REW 8049), cf. slov., ceh., pol. sobol, rus. soboli, mag. szoboly, toate cu sensul de „samur". - Der. şobolan, s. m. (guzgan, Mus rattus, Mus decumanus). Din rom. provine bg. şobolan (Capidan, Raporturile, 218).	7955
SOC (-ci), s. m. - Arbust cu flori hermafrodite care au proprietăţi sudorifice (Sambucus nigra, S. racemosa). - Mr. sug.
Lat. sabucus, forma înv., fără infix nazal, în loc de sambucus (Cihac, I, 256; Koerting 8241; Puşcariu 1605; Spitzer, Mitt. Wien, 330; REW 7561; Rohlfs, Differenzierung, 14; P. Aebischer, VoxRom., XII, 82-94), cf. alb. stok (Skok, ZRPh., XLIV 332-7), sicii, savuku, prov. saiuc, cat. sauc, port. sabugo.	7956
socac (-ace), s. n. - (Banat) Stradă.
Sb. sokak (Candrea), cf. tc. sokak (TiktinJ7957 SOcaci (-i), s. m. - (Trans.) Bucătar.
Mag. szakâcs (Tiktin; Gâldi, Dict., 160), cf. sl. sokaci (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 353). - Der. socăciţă, s. f. (bucătăreasă); socăci, vb. (a găti); socăcioaie (var. sucăcioaie), s. f. (bucătăreasă).	7958
SOCOti (—tesc, — it), vb. - 1. A număra, a calcula, a face calcule. - 2. A avea în vedere, a considera. - 3. A reflecta, a se gîndi bine, a privi.
-	4. A fi de părere, a gîndi. - 5. A crede, a presupune, a presimţi, a bănui. - 6. A considera drept, a lua drept..., a asemăna cu..; - 7. (înv.) A îngriji, a asista. - 8. (Refl.) A-şi plăti notele, facturile. - 9. (Refl., înv.) A se păzi, a se adăposti.
-	Var. pers. I socot.
Origine incertă. Se consideră der. din mag. szokotălni, din sl. skotu „vită mică" (Roesler, Rom. Studien, Leipzig 1871, 351; Cihac, II, 526; Şeineanu, Semasiol., 190; Tiktin; Candrea); dar istoria cuvîntului mag. nu este clară şi Edelspacher 22 îl consideră der. din rom. Numai ca o curiozitate poate menţiona der. propusă de Creţu 368 din se şi căuta.
Der. socoată, s. f. (Trans., calcul); socoteală, s. f. (calculare; calcul; adunare; cont, notă de plată; plan, proiect; deliberare, reflecţie, motiv, explicaţie, grijă, sarcină; înv., raţiune, inteligenţă, înv., opinie, aviz, părere); socotinţă, s. f. (reflecţie, opinie, intenţie; înv., consideraţie, preţuire, stimă); socotit, adj. (calculat; moderat, măsurat); socotitor, adj. (calculator; înv., paznic, supraveghetor); nesocoti, vb. (a nu ţine cont, a subestima, a deprecia); nesocotinţă, s. f. (nechibzuinţă; uşurinţă, imprudenţă, inconştienţă); nesocotit, adj. (lipsit de judecată, îndrăzneţ, grăbit; infinit, fără a socoti). Din rom. pare să provină rut. sokotyty „a păstra", sokotak „supraveghetor", sokotno „prevăzător" (Miklosich, Wander., 10; Miklosich, Fremdw., 126; Candrea, Elemente, 400), bg. sokotiti „a îngriji, a păzi", săs. sokotin, gesoketit. 7959
socru (—ri), s. m. - Tatăl unuia dintre soţi, în raport cu celălalt soţ. - Mr., megl., istr. socru.
Lat. socrum în loc de socerum (Cihac, I, 256; Puşcariu 1606; REW 8054), formă care apare la Consentius, cf. calabr. socru, nap. suogre, logud. sogru, prov., cat. sogre, sp. suegro, port, sogro. Uz general (ALR, I, 261). - Der. soacră, s. f. (mama unuia dintre soţi în raport cu celălalt soţ), mr., megl. soacră; socri, vb. (a stărui, a obosi, a cicăli, a bate la cap); socrie, s. f. (înrudirea socrilor cu ginerii sau nurorile); socriţă, s. f. (femeie care pregăteşte mîncarea, la nunţile tradiţionale).
7960
şod (-oadă), adj. - (Trans., Banat) Curios, ciudat, excentric.
Mag. sod (Drăganu, Dacor., IV, 158 şi VI, 277; Gâldi, Dict., 158). Este îndoielnică legătura cu sl. şutit „fanfaron" (Cihac, II, 391). - Der. şoadă, s. f. (Trans., glumă); şodenie (var. şozenie), s. f. (zeflemea, batjocură, băşcălie).	7961
728
ALEXANDRU CIORĂNESCU
sodă, s. f. - Carbonat de calciu. - Mr. sodă.
It. soda, prin intermediul ngr. ao8a, cf. tc., bg. soda.	7962
sodăs (-si), s. m. - Garant, chezaş. - Var. so(!)duş.
Mag. szovados (Drăganu, Lui I. Bianu, Bucureşti 1927, 137; Treml, BL, II, 40). Sec. XVII, înv. şi Trans.	7963
sodom (-muri), s. n. - 1. Nenorocire, prăpăd, pustiire. - 2. Calamitate, catastrofă. - 3. Cantitate mare, mulţime. - Var. sudom, sudum şi der.
Sl. Sodomii (Tiktin; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 175). - Der. sodomi, vb. (a distruge, a nimici, a prăpădi); sodomie, s. f. (perversiune sexuală), din gr. aoSopia (sec. XVII); sodomlenesc, adj. (sodomit), sec. XVII, înv.; sodomit, s. m. (persoană care practică sodomia), din fr. sodomite. 7964
sof (—furi), s. n. - Camgam, ţesătură de lînă. -Var. zof, zuf
Tc. (arab.) sof, suf (Tiktin). Sec. XVIII,’ înv.
7965
sofa (—ale), s. f. - Divan. - Mr. sufae.
Tc. (arab.) sofa (Şeineanu, II, 324; Ronzevalle
112), cf. ngr. crcxpă;, alb. sofa, bg., sb., it., fr. sofa.
7966
şofei (-ie), s. n. - (Trans.) Căldare.
Germ. Schaff (Tiktin).	7967
şofeur (—ri), s. m. - Conductor auto. - Var. şofer.
Fr. chauffeur.	7968
sofit (-te), s. n. - Intrados. - Var. sufit.
It. soffito (Candrea), în parte prin intermediul ngr. aocpua.	7969
sofra (-ale), s. f. - Măsuţă joasă pentru mîncare. - Mr. sufră.
Tc. sofra, din arab. siifret „provizii de drum“ (Şeineanu, II, 324; Lokotsch 1937), cf. ngr. aocppă;, alb., bg., sb. sofra. - Der. sofragiu (var. sufragiu), s. m. (om de serviciu, ospătar), din tc. sofraci, cf. ngr. ocxppotvrCrK, bg., sb. sofradzija; sufragerie (var. sofragerie), s. f. (cameră unde se serveşte masa). Cf. sufertaş.	7970
şofrac (-ci), s. m. - (Bucov.) Pasăre (Troglo-dytes parvulus). - Var. Banat şofrag.
Sl.,	cf. sb. cvorak „graur“, svraka „coţofană" (Candrea; Scriban); dar lipseşte veriga de legătură. Trebuie să fie cuvînt identic cu şofran, s. m. (Banat, varietate de şoim, Lanius collurio), care pare că s-ar fi contaminat cu şofran (planta).
7971
şofran (-ni), s. m. - 1. Plantă din care se extrage o substanţă galbenă (Crocus sativus). - 2. (S. n.) Substanţă extrasă din această plantă. - Mr. şăfrane, megl. şăfran.
Per. za’fran, arab. zafarăn, prin intermediul sl. safranu (Miklosich, Fremdw., 128; Cihac, II, 383; Conev 46), cf. sb., cr., slov., rus. safran, ceh. safran, pol. szaftan, ngr. acwppavi, tc. safran. -Der. şofrănaş, s. m. (plantă, Carthamus tinctorius); şofrănel, s. m. (plantă, Crocus banaticus); şo-frăniu, adj. (galben); şofrăni, vb. (a vopsi cu şofran).	7972
şogor (-ri), s. m. - (Trans., Maram.) Cumnat.
Mag. sogor (Tiktin). - Der. şogărijă, s. f. (Maram., cumnată). .	7973
sohan, adv. - Niciodată. - Var. şuhan, şohănit.
Mag. soha (Tiktin; Gâldi, Dict., 159). în Maram.	■	7974
soi (-iuri), s. n. - 1. Rasă, castă. - 2. Speţă, tip, generaţie. - 3. Clasă, specie, gen. - 4. Caracter, model, natură. - Mr. so(i)e, megl. soi.
Tc. soy (Şeineanu, II, 325; Lokotsch 1923; Ronzevalle 113), cf. ngr. ckS', alb., bg. soi. - Der. soi, vb. (a încrucişa, a îmbunătăţi rasa); soios, adj. (de rasă bună).	7975
soili (—lese,-it), vb. - (Arg.) A dormi. - Var. suili.
Origine incertă. Se consideră der. din ţig. sov, part. suto „a dormi" (Graur 187; Juilland 174); dar această explicaţie este insuficientă cf. Vasiliu, GS, VII, 125. Cuvîntul ne apare cu sensuri foarte diferite şi în general prost definite, ca de pildă „a se îmbăta" sau „a se îndrăgosti" sau „a pierde timpul". Ar putea fi vb. soi „a murdări", cu suf. expresiv -li şi cu sensul special de „a ejacula".
i	’	7976
şoim (-mi), s. m. - Pasăre răpitoare (Falco laniarius, F. peregrinus).
Mag. soly(o)m (Cihac, II, 528; Tiktin; Gâldi, Dict., 97). Nu este probabilă der. din per. sahin, cf. şah (Lokotsch 1764). - Der. şoiman, s. m. (şoim; viteaz); şoimană, s. f. (drăgaicâ, duh rău); şoimăni, vb. (a ciomăgi, a bate); şoimar, s. m. (crescător de şoimi, vînător cu ajutorul şoimilor); şoimesc, adj. (de şoim); şoimeşte, adv. (ca un şoim; rapid); şoimoaică (var. şoimoaie), s. f. (femela şoimului).	7977
soitariu (-ii), s. m. - Măscărici, şarlatan. -Mr. suitari.
Tc. soytari (Şeineanu, II, 325): în Mold. 7978 sol (-Ii), s. m. - Trimis, mesager, ambasador.
Sl. siilu, solii (Cihac, II, 353), bf. slov. sol. -
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
729
Der. soli, vb. (înv., a trimite, a comunica); solie, s. f. (trimitere, misiune; mesaj); solilor, s. m. (înv., parlamentar, trimis, delegat).	7979
sol (-Iuri), s. n. - Pămînt.
Fr. sol. - Der. subsol, s. n., după fr. sous-sol.
7980
şol (-Iuri), s. n. - (Banat) Ceaşcă.
Germ. Schale, prin săs. schol (Scriban). 7981
solar (-ri), s. m. - (înv.) Sărar, vînzător de sare.
Sl. solari (Tiktin). - Der. solărifă, s. n. (bir pe sare), sec. XVII, înv.; solărifă, s. f. (Banat, solniţă).	7982
sold (-duri), s. n. - Diferenţă între debitul şi creditul unui cont; rest de plată; marfă cu preţ redus.
Fr. solde. - Der. soldă, s. f. (salariu în armată); solda, vb. (a calcula soldul unui cont; a lichida o socoteală; a vinde o marfă cu preţ redus), din fr. solder; soldat, s. m., din fr, soldat; soldăţesc, adj. (militar); soldăţie, s. f. (serviciul militar; carieră de soldat); soldăţime, s. f. (mulţime de soldaţi).
7983
şold (—duri), s. n. - Coapsă, crupă.
Germ. Schuller, prin intermediul sl. cf. ceh. solda, pol. szoldra, mag. sodar (Cihac, II, 391; Tiktin) sau mai probabil din pl. şolduri. - Der. şoldea, s. m. (poreclă pentru şchiopi); şoldi, vb. (a se deşela, a se speti, a se lăsa într-o parte); şoldină (var. şoaldină), s. f. (durere în şold; plantă, Sedum acre); şoldiş, adv. (şchiopătînd); şoldil, adj. (se zice despre un cal care are un şold mai proeminent); şoldiu, adj. (cu şoldul vătămat; crăcănat, cu picioare scurte); şolduros, adj. (cu şolduri mari); şoldan, s. m. (persoană voluminoasă; păduche); şoldăni, vb. (a se deşela, a se lăsa într-o parte).	7984
şoldan (—ni), s. m. - Iepuraş, pui de iepure.
Mag. siildo (Cihac, II, 528).	7985
solinariu, s. m. - Canal.
Gr. awXr|vapiov (Mumu 51). Sec. XVII, înv. Azi solinar, s. m. (par, stîlp, trunchi drept şi rotund; canal, tub, conductă), care apare şi în mr., cf. bg. sulinar „ţurţur", sb. sulundar „tub“. 7986
SQlniţă (-ţe), s. f. - Vas mic cu sare.
Bg., sb., slov. solnica (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 347; Conev 64).	7987
solomonar (—ri), s. m. - Vrăjitor, vraci. -Var. şolomonar.
De la Solomon, datorat mai ales tradiţiei reprezentate de cartea populară Salomon şi Marculfo
4
(Şeineanu, Semasiol., 177; Tiktin), cf. ngr. coXon-amxT| „carte de descîntece". - Der. solomoni, vb. (a descînta, a vrăji, a face vrăji); solomon(ăr)ie, s. f. (magie). Legătura cu pol. szafamanic „a orbi“ (Cihac, II, 354) pare îndoielnică.	7988
şoltuz (-uji), s. m. - Conducătorul unui oraş, primar în Mold.
Germ. Schultheiss, prin intermediul pol. szoitys, mag. soltesz (Cihac, II, 391), cf. it. sculdascio (Battisti, V, 3430).	7989
solz (-zi), s. m. - 1. Placă mică tegumentară; scuamă. - 2. Lamă, placă de metal a unei armuri.
-	3. Pulbere pe aripile fluturilor. - 4. (Arg.) Bani.
Origine necunoscută. Der. din lat. solidum (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 302; Philippide, Principii, 148; Puşcariu, Dacor., VII, 480; Puşcariu, Lr., 187) sau din sl. sluzu „muci“ (Cihac,
II,	354; Candrea), care apare o singură dată cu sensul de „solz", neconsolidat în sl., nu pare posibil, în primul rind pentru că asemenea caz pl. ar trebui să fie *solji, ca mînz, piez sau, ca în cazul lui viteaz, breaz etc. Prezenţa lui -zi pledează în favoarea unei creaţii expresive, deşi ideea sa nu este clară. Cf. bulz. - Der. solzi, vb. (a acoperi cu solzi); solzos, adj. (acoperit cu un strat ca de solzi).
7990
şomîc (-ci), s. m. - 1. (înv.) Varietate de cîrtiţă (Spalax typhlus). - 2. (Banat) Sobol (Talpa europaea). - 3. (Trans.) Şoarece. - 4. (Mold.) Tumoare, băşică.
Origine îndoielnică. După Scriban, legat de rut. homyk, pol. chomik „hamster". Pare cuvînt expresiv.	7991
SOmină (-ne), s. f. - 1. (Banat) Traversă. - 2. (Mold.) Acoperiş mic, streaşină, ieşitură, acoperiş de protecţie, şopron. - 3. Bîrlog, vizuină, ascunzătoare. - Var. somenă.
Probabil rezultatul confuziei diferitelor cuvinte sl., cf. sb. somin „ieşitură", sominj „cotlon", soigj „fumar deschis în acoperiş" (Candrea).
7992
somn (-nuri), s. n. - 1. Actul de a dormi. -
2.	Toropeală, tendinţă de a dormi. - Mr. somn(u), megl. son, istr. somn.
Lat. somnus (Cihac, I, 256; Puşcariu 1607; REW 8086), cf. vegl. samno, it. sonno, prov. som, fr. somme, cat. son, sp. sueno, port. somno. - Der. somna (var. însomnd), vb. (înv., a dormi); som-nişor, s. m. (mac, Papaver somniferum; plantă, Clinopodium vulgare, Leonurus cardiaca; ouăle insectei Gastropacha neustria); somnorea, s. m. (specie de păsărică); însomnorat, adj. (înv., ador-
730
ALEXANDRU CIORĂNESCU
mit); somnoros (var. somnuros), adj. (somnolent, fără vlagă; căruia îi place somnul; leneş); a cărui der. din lat. somnolentus (REW 8085) nu pare probabilă, cf. Graur, BL, V, 113; somnoroasă, s. f. (plantă, Laserpitium prutenicum; pidosnic, Cer-inthe minor); somnoroşie, s. f. (somnolenţă, buimăceală); somnie, s. f. (somnolenţă); nesomn, s. n. (insomnie). - Der. din fr. somnambul, s. m.; somriămbulism, s. n.; somnifer, adj.; somnolenţă, s. f.; insomnie, s. f.	7993
somn (-ni), s. m. - Peşte răpitor (Silurus glanis). - Var. înv. som. Megl. som.
Sl. (rus.) somn (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 354; Sanzewitsch 209; Conev 53), cf. bg., sb., cr., slov. som. Fonetismul indică o apropiere de somn „faptul de a dormi". - Der. somotei, s. m. (somn mic), dim. al var. 7994
şomoiag (-iegi), s. m. - 1. Mănunchi de paie.
-	2. Smoc, ghemotoc. - Var. şumuiag, şumuiog, şomoiog, şomuiog, şumoiog, şumuiac, şumuioc etc.; şomolăoc, şomîltoc, şomultoc, şomoltoc etc.
Origine incertă. Se consideră drept der. din mag. csomo (Tiktin; Candrea; Scriban), sau din mag. csormolya, cf. ciormoiag (Gâldi, Dict., 97) sau din mag. szâma „paie" (Cihac, II, 528). Mai probabil e vorba de o creaţie expresivă, după cum o demonstrează corespondenţa cu şomîc şi tratamentul var. - Der. şomoiegi şi var., vb. (a freca, a şterge cu un pumn de paie); înşomoltoci, vb. (Mold., a înfofoli).	7995
Somon (—ni), s. m. - Peşte marin (Salmo salar). - Var. salmon.
Fr. saumon, var. din it. salmone.	7996
somon (-oane), s. n. - Pîine, bucată de pîine.
-	Mr. sumună.
Tc. somun (Şeineanu, II, 326; Lokotsch 1926), cf. alb., bg., sb. somun.	7997
somot, s. n. - (Banat, Trans.) Catifea.
Germ. Sammet, prin intermediul sb. somot.
7998
sondă (—de), s. f. - 1. Gaură cilindrică în scoarţa terestră pentru exploatarea unui zăcămînt.
-	2. Pahar înalt, pahar de bere.
Fr. sonde. - Der. sonda, vb., din fr. sonder; sondaj, s. n., din fr. sondage.	7999
şonţ (-ţi), s. m. - (Mold.) Şchiop. - Var. şont.
Creaţie expresivă, cf. bont, ciont, mont, tont, care exprimă ideea de „ciut". Var. este un sing. analogic, format după pl. Cf. şi şonţ „neamţ", cu evoluţia semantică la fel ca în ţopîrlan. Der, din mag. sânta „şchiop" (Şeineanu, Semasiol., 171; Loewe 56; Tiktin; Candrea; Gâldi, Dict., 183),
care ar depinde de sb. santav „şchiop", slov. santati „a şchiopăta" (Miklosich, Fremdw., 128), este mai puţin probabilă.
Der. şonţi, vb. (Mold., a şchiopăta, a deşela); foni, vb. (Olt., a deşela); şoneală, s. f. (Olt., şchiopătare); şontîc, interj, (exprimă ideea de şchiopătare), cf. hîltîc, bîldîbîc; şontîcăi, vb. (a şchiopăta); şontorog, adj. (şchiop; paralizat; impotent, hodorogit), format ca boşorog, hodorog etc. (mag. dialectal csontorag, indicat de Tiktin şi Candrea ca sursă pentru rom., provine din rom. cf. Edelspacher 12); şontorogi, vb. (a deşela).
8000
şop (-uri), S. n. - Şopron, adăpost.
Germ. Schoppen (Cihac, II, 392). în Trans. şi Olt. Var. şopru (probabil formaţie regresivă, pornind de la pl. şopruri cu r propagat), Mold. şopref, Trans. şopruţ, Trans. de S şopran, şi în forma sa acceptată în general şopron (probabil din pl. de Ia forma anterioară, şoprane, cu asimilaţia şoproane). Din rom. provine rut. sopra (Miklosich, Wander., 19).	8001
şop, interj. - Indică ideea de şuşoteală.
Creaţie expresivă, se foloseşte mai ales în forma şopa-şopa, uneori şi şopîc(-şopîc). - Der. şopăi (var. şopoi, şopocăi, şopăcăî), vb. (a şuşoti); şopăit (var. şopocăit), s. n. (şuşotit); şopăială (var. şopîcăială), s. f. (şuşotit); şopîrcăi, vb. (Mold., a fraieri, a linguşi); şopîrcăială, s. f. (linguşeală); şopoti, vb. (a şuşoti), probabil contaminat cu sl. siputati, slov. sepetati, rut. sepotaty, sopotity, bg. supotja, deşi unele din aceste forme ar putea proveni din rom.; şopot, s. n. (susur, murmur), mr. şoput „şiroi", megl. şopit, cf. sl. saputu, sopotu (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 387; Tiktin, Rosetti, III, 52), bg. sepot, sb. sopot; şipot, s. n.
. (şuvoi, izvor), var. de la cuvîntul anterior; şopti, vb. (a şuşoti, a murmura), var. de la şopoti care se întîlneşte cu sl. sop(s)ti „a sufla în flaut", sb. saptati „a şuşoti", rus. septati; şoaptă, s. f. (murmur), deverbal; şopteală, s. f. (şuşoteală); şoptit, s. n. (murmur); şoptitor, adj. (murmurător); şoroboti, vb. (Mold., a şuşoti), de la şopoti, cu r infix (după Scriban, legat de rus. sorositi „a gîfîi"); şoroboteală, s. f. (şuşotit).-	8002
sopă (-pe), s. f. - Buzdugan.
Tc. sopa (Şeineanu, II, 326; Lokotsch 1925). Sec. XIX, înv.	8003
şopîrlă (-le), s. f. - Năpîrcă (Lacerta muralis).
Creaţie expresivă, cf. năpîrcă şi şopîrcăi. în acord cu rădăcina expresivă şop, pare să indice ideea de mişcare tăcută sau care abia se aude. în general se admite că este cuvînt identic cu alb.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
731
sapi „şopîrlă" (Cihac, II, 720; Meyer 399; Tiktin; Schuchardt, ZRPh., XXVII, 612; Weigand, BA,
III,	111; Philippide, II, 735; Rosetti, II, 123), care se presupune că provine din gr. ot|<)j sau, după Weigand, din lat. *sepinula; dar aceste explicaţii sînt insuficiente. Der. directă din gr. crr)^ (Diculescu, Elemente. 487) este improbabilă.
Der. şopîrla(r)iţă, s. f. (anghină difterică, difterie; plante, Veronica orchidea, Pamassia pal-ustris, Brunella vulgaris); şopîrlar, s. m. (egretă, Buteo vulgaris); şopîrliţă, s. f. (plante, Veronica Bachofeni, V. chamaedrys, V. teucrium, Pamassia palustris, Polygala vulgaris). Din rom. provine bg. sopărlă (Capidan, Raporturile, 218).	8004
sor (—ruri), s. n. - Piele rasă de porc.
Origine incertă. Probabil trebuie admisă o formă vulgară sus, *suris „porc“, (în loc de sus, suis), ca mus, muris, os, oris etc. Der. din lat. siiber „plută“ (Candrea; Scriban) nu pare posibilă. Se foloseşte în Trans. şi Maram. - Der. ţorici (var. şoric, Mold. cioric(i), Banat sor(l)ic),‘ s. n. (piele rasă de porc), care trebuie să provină din lat. vulgar suericulum, cuvînt ce apare în notele tironiene, fără explicaţie, între diferitele feluri de produse porcine (după Cihac, II, 341, din pol. skwarek, sb., cr. cvarek „jumări"; după Graur 188, din ţig. cor „barbă).
8005
soră (surori), s. f. - Persoană de sex feminin considerată în raport cu copiii aceloraşi părinţi. -Var. înv. sor rar suroră. Mr. sor(ă), megl. soră.
Lat. soror (Puşcariu 1608; REWS102), cf. vegl. saur, v.it. suora, (calabr. suora, sora, sorura), sard., prov. sorre, fr. soeur, cat., sp., v.port. sor. Uz general ALR, I, 163). Rezultatul normal sor, a fost adaptat posterior la deci. s. f., dar se mai foloseşte în Trans. de V şi în anumite expresii, cum ar fi sor cu frate, s. m. (plantă, Melampyrum nemorosum), sor(u)-mea, sor(u)-ta, sor(u)-sa. Pentru pl. imparisilabic, cf. şi noră, om.
Der. sorică, s. f. (Maram., Bucov., sora mai mică); surată (mr. surata), s. f. (soră de suflet; soră, titlu de prietenie; prietenă, camaradă), format ca fîrtat, v. aici (de la un lat. *sororiăta, < *sororiăre, după Pascu, I, 158; legătura cu sl. sestra > posestrima, sugerată de Candrea, nu prezintă interes); surăfie, s. f. (frăţie de suflet); însurăfi, vb. refl. (a se înfrăţi; a lega prietenie); surioară, s. f. (dim. de la soră); însorări, vb. (Mold., a asocia, a uni două gospodării ţărăneşti).
-	Din rom. provine mag. szurăta (Candrea, Elemente, 409; Edeispacher 23).	8006
sorb (—bi), s. m. - Nume de arbore (Sorbus torminalis).
Lat. sorbus (Cihac, I, 257; Tiktin; REW 8095), cf. it. sorbo, prov. sorba, fr. sorbe, sp. serba, port sorva. Caracterul popular al cuvîntului nu pare stabilit cu siguranţă.	8007
sorbestrea (-ele), s. f. - Plantă erbacee din familia rozaceelor (Sanguisorba officinalis).
It. sorbastrella (Candrea).	8808
sorbi (—b, -it), vb. - 1. A bea cîte puţin, a suge. - 2. A înghiţi, a înfuleca, a trage în piept.
-	3. (înv.) A goli. - Mr. sorbu, sorbşu, surghită.
Lat. sorbere (Cihac, I, 257; Puşcariu 1609;
Pascu, I, 164; REW 8094), cf. it. sorbire, prov., fr., cat. sorbir, sp. sorber (gal. sorbir), port. sorber. - Der. sorb, s. n. (vîltoare, bulboană, vîrtej; sorbitură, duşcă; piston); ’sorbeală (var. sorbitură), s. f. (sorbire, duşcă, zeamă); sorbitor, adj. (care soarbe); sorbancă, s. f. (Trans. de N, strachină); sorbuşcă, s. f. (Mold., supă); sorbăcăi (var. sorbocăi), vb. (a sorbi, a suge); absorbi, vb., după fr. absorber.	8809
sorcovi (-vesc, —it), vb. - Obicei folcloric de Anul Nou, care constă în a ura noroc atingînd oamenii cu sorcova.
Bg. survakam (Conev 170; Candrea; Scriban), de la survaki „Anul Nou“. - Der. sorcovă, s. f. (rămurică împodobită cu flori de hîrtie; femeie împopoţonată), postverbal (după Cihac, II, 354, din sl. sroka „punct", aluzie la aspectul său mîzgălit; după Tiktin, în relaţie cu soroc); sorcoveală, s. f. (obicei folcloric de Anul Nou).
8010
sorgă (-gi), s. f. - (Trans. de V) Grijă, necesitate.
Germ. Sorge. - Der. sorgoş, adj. (Trans. urgent, presant), prin intermediul mag. szorgos (Cihac, II, 526; Gâldi, Dict., 160).	8011
sorginte, s. f. - Sursă, izvor.
It. sorgente.	8012
şorliţă (-ţe), s. f. - 1. Gaie (Milvus regalis).
-	2. Vultur (Gypaetus barbatus). - Var. sorliţă, şorlită.
Bg. usorlica „gaie“, cf. sb. i&ara „cucuvaie". Legătura cu rut. sulika (Candrea) sau cu surlă (Scriban) este incertă. - Der. şurligaie, s. f. (specie de şoim, Cerchneis tinnunculus); şurlicar, s. m. (gaie, Milvus regalis); şuşugaie, s. f. (gaie).
8013
soroacă (-ace), s. f. - 1. Punct. - 2. Vers (în Biblie).
Sl. sroka (Tiktin). Sec. XVII, înv.	8014
soroc (-oace), s. n. - 1. Termen, timp, zi prestabilită. - 2. Rată, scadenţă. - 3. Dată, timp
732
ALEXANDRU CIORĂNESCU
special. - 4. Interval, răstimp. - 5. Date stabilite pentru comemorarea morţilor. - 6. Menstruaţie.
Sl. surokti (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac,
II,	354; Conev 79), cf. ceh., rus. srok. - Der. soroci, vb. (a fixa un termen; a lua o hotărîre, a determina); soroceală, s. f. (hotărîre, ursită).
8015
sorocovăţ (-veţi), s. m. - (Mold., înv.) Monedă de plată de 20 de creiţari. - Var. sorcovăf. Rus. sorokovecî (Miklosich, Slaw. Elem., 46).
8016
sorţ (-ţuri), s. n. - îmbrăcăminte de protecţie care se poartă dinainte. - Var. Munt., Trans. şurţ.
Germ. Schurze (Diez, Gramm., I, 129; Mîn-drescu, 93; Cihac, II, 392; Borcea 214), prin intermediul pol. szorc, ceh. sorc, mag. sure.
8017
SOS (-suri), s. n. - Preparat culinar cu care se servesc mîncărurile.
Fr. sauce, cf. salcie. - Der. sosieră, s. f. (vas de sos), din fr. sauciere.	■	8018
şoşăi (-ăesc, -it), vb. - A şopti, a vorbi în taină. - Var. şoşoi, şuşui, şoşoti.
Creaţie expresivă, bazată pe consonanţa şş, cf. sîst, şop; pentru var. cf. ALR, II, 11.- Der. şosele (var. şusele), s. f. pl. (linguşeli, vorbe amăgitoare), pentru semantism cf. şopîrcăială (după Philippide, Principii, 139, în loc de *şoplele, de la a şopti; după Densusianu, GS, VII, 281, în loc de şuteală); şoşet, s. n. (şoptit, murmur); şoşoi, s. m:(iepure), pentru al cărui semantism cf. şopîrlă (după Graur 188, din ţig. sosoi); şoşoit (var. şoşăit, şuşuit), s. n. (murmur); şoşoitor (var. şoşăitor, şuşuitor), adj. (care şoşoteşte); şoşoială (var. şuşuială), s. f. (susur, murmur); şuşta, vb. (a murmura, a vorbi de rău), cf. pol. szust „zgomot", ceh., sb. suskati „a vorbi în şoaptă" (după ipoteza improbabilă a lui Drăganu, Dacor., III, 700, din lat. suscîlăre).
8019
şosea (-fie), s. f. - Drum interurban asfaltat. Fr. chaussee. - Der. şoselui, vb. (a construi o şosea; a asfalta).	8020
SOSI (-SŞSC, —jt), vb. - 1. A ajunge undeva. -
2.	A fi în situaţia să..., a fi destul să...
Ngr. cjgmd, aorist aitooa (Miklosich, Fremdw., 126; Cihac, II, 700; Mumu 51; Philippide, II, 733; Puşcariu, Lr., 261), cf. alb. sos, bg. sosa. - Der. sosit, s. n. (venit, ajuns); sositor, s. m. (în ghicitul în bobi, cel care indică o sosire apropiată); nesosinţă, s. f. (înv., insuficienţă).	8021
ŞOŞQn (-ni), s. m. - încălţăminte impermeabilă pentru iarnă.
Fr. chausson „cizmuliţă". Bg. soson (Bemard 50) pare să provină din rom.	8022
SOStea (-ele), s. f. - (Arg.) Izmene, chiloţi bărbăteşti.
Ţig. sosti.	8023
soţ (-ţi), s. m. - 1. (înv.) Copărtaş. - 2. Bărbat căsătorit. — 3. Camarad, prieten, asociat. - 4. Pereche. - Mr., megl. sof.
Lat. socius (Cihac, I, 257; Puşcariu 1610; REW 8056), cf. alb. sots (Philippide, II, 655), it. soccio „arendaş de turme". - Der. soţie, s. f. (înv., tovarăşă; înv., căsătorie, uniune; înv., camarad, asociat; înv., asociaţie, societate; nevastă) cuvînt folosit actualmente mai ales în Munt. şi Mold. (ALR, 1,271); soţesc, adj. (conjugal, matrimonial); soaţă, s. f. (camaradă; nevastă); însoţi, vb. (a asocia, a uni; a împerechea; a se alipi, a se alătura; a se căsători, a escorta, a acompania); însoţitor, adj. (care însoţeşte); însoţime, s. f. (înv., societate, grup); însoţitură, s. f. (Trans., companie); cusoţi, vb. (Bucov., a ţine companie, a întreţine), cu pref. expresiv cu-; soţiire, s. f. (înv., asociaţie). 8024
ŞQtie (-ii), s. f. - Poznă, farsă, ghiduşie. - Var. Mold. şoată.
Origine incertă. Pornind de la şoată, se poate presupune că este o deformaţie a lui şoadă „glumă", de la şod. Der. din sl. şutii „glumeţ", sutiti „a spune glume" (Tiktin) nu satisface fonetic; cea care se bazează pe sotea „numele diavolului" (Bogrea, Dacor., IV, 848) pare mai mult decît dubioasă.	8025
SOtnie (-ii), s. f. - Escadron de soldaţi ruşi.
Rus. sotnja. - Der. sotnic, s. m. (căpitan; Mold., paznic de turn), din rus. sotnik	8026
şovăi (-ăesc, -it), vb. - 1. A se clătina, a se împletici. - 2. A ezita, a se codi, a fi nehotărît -Var. înv. şuvăi, Bucov. şovoi şi der.
Creaţie expresivă, ca majoritatea vb. în ăi, cf. şopăi, ţopăi, moţăi, cucăi etc. Ideea expresivă trebuie să fie cea de clătinare, comună tuturor der.
-	Der. şovăială, s. f. (nesiguranţă, ezitare); şovăielnic (var. şovăitor), adj. (nesigur, ezitant); şovăi-tură, s. f. (nesiguranţă; sinuozitate, ocoliş, cotitură); şuvoi (var. şivoi, Mold., Trans. fioi), s. n.
' (flux, debit mare de apă), var. cf. şiroi; şuviţă, s. f. (smoc de păr; pîrîiaş; fîşie, bandă), cu schimb
, de suf. şi prin contaminare cu bg. seve, sevica „şuviţă" (după Cihac, II, 447, în Ioc de *juvifă, din sl. suvşza „legătură"). - Cf. şovîlc. 8027
şovar (-ri), s. m. - Rogoz (Typha angustifo-Iia). - Var. ştivar.
Sl.,	cf. sb., cr. sevar, rut suvar, pol. szuvara (Cihac, II, 392; Conev 45), mag. savar. 8028
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
733
ŞOVÎIe, inteij. - Exprimă ideea de şchiopătare sau de scufundare. - Var. şobîlc, ştiobîlc, ştiopîlc, ştiulbic, ştiuldic.
Creaţie expresivă, cf. bîldîbîc, hîltîc, cobîlf, şontîc. - Der. şovîlcăi, vb. (Mold., a şchiopăta); şovîrcăi, vb. (a şovăi, a ezita); şovîrnog, adj. (şchiop); ştiobîlcăi, vb. (a se bălăci); ştiuldica, vb. refl. (Trans., a se cufunda); ştiulbica, vb. (Trans., a căuta pe sub apă); ştiulbic (var. ştiuldic, ştirbic, ştiulbuc), s. n. (Trans., prăjină cu care se scot peştii din ascunzători).	8029
şovin (-nă), adj. - Patriotard extremist.
Fr. chauvin. - Der. şovinist, adj. (şovin); şovinism, s. n., din fr. chauvinisme.	8030
sovîrf (-fi), s. m. - Savur (Origanum vulgare).
-	Var. solovîrf, so(lo)vîrv.
Sl. suchovruchu „vîrf uscat“ (Candrea; Scriban), sb. suhovrh, cf. vîrf. - Der. sovîrvariţă, s. f. (plante, Hypericum quadrangulum, Inula britan-nica, Betonica officinalis).	8031
sovon (-oane), s. n. - 1. Văl. - 2. (Trans., Bucov.) Giulgiu. - Var. săvon, zovon, zăvon.
Origine îndoielnică. Din ngr. aafkxvov „giulgiu" (Cihac, II, 713), cf. alb., bg, rus. sâvan pare dificilă fonetic. Ar putea fi contaminat cu zăbun, mai ales că Scriban dă diferite sensuri cu înţelesul de „îmbrăcăminte". - Der. (în)sovoni, vb. (a se voala, a se acoperi cu un văl).	8032
şpagă (-ăgi), s. f. - 1. Spadă. - 2. Baionetă.
-	Var. spa(n)gă.
Sl.,	cf. sb., rus. "spaga (Cihac, II, 392; Tiktin; Sanzewitsch 210), var. cu n poate prin intermediu] ngr., cf. ngr. OTtoycx; şi cma/yo; „funie". 8033
şpagă, s. f. - Bacşiş, mită.
Origine incertă. Legătura cu şpagă „spadă" nu este sigură, cf. Chelaru, BF, IV, 128; şi cu atît mai puţin apare clar legătura semantică cu fr. epingles, sp. alfileres. După Scriban, din sb., rus. spag „buzunar". Ar putea fi vorba de o confuzie între spa(n)gă „spadă" şi spenge, var. a lui spenfă „suprasarcină", v. aici.	8034
spahie (—ii), s. m. - (Banat) Proprietar, deţinător de terenuri. - Var. spăie.
Sb. spahija (Candrea).	8035
spahiu (-ii), s. m. - Cavaler turc.
Tc. (per.) sipahi (Şeineanu, II, 326), cf. ngr. cmocii;, bg., sb. spahija, fr. spahi, cipaye. 8036
spaimă (—me), s. f. - Teamă, frică, groază.
Origine incertă. Se consideră drept der. de la un lat, *expavîmen, din expavere (Cipariu, Gram., 87; Puşcariu 1611; Tiktin) care corespunde se-
mantic, dar prezintă dificultăţi formale. Der. din lat. (gr.) spasma (Candrea) pare mai îndoielnică.
-	Der. (în)spăima, vb. (a înfricoşa, a îngrozi);
spăimit, adj. (înnebunit, zăpăcit); spăimos, adj. (fricos, sperios). Cf. spăimînta. - Din rom. provine săs. spiime.	8037
spăimînta (-t, -at), vb. - A speria. - Var. înspăimînta, înv. şi Banat spămînta, speminta.
Origine incertă. Se consideră der. din lat. *expavîmentăre (Philippide, Principii, 99; Densusianu, Rom., XXXIII, 286; Puşcariu 1612; Candrea, DAR) sau expaventăre. (Creţu 369; Tiktin; REW 3035); dar der. este dificilă şi sard. spamenta, prezentat ca argument cu acest prilej, nu constituie un paralelism (Wagner 112). Alterarea rezultatului se atribuie prezenţei lui spaimă.
-	Der. (în)spăimîntător, adj. (oribil, teribil).
8038
spăla (-1, -at), vb. - A curăţa cu apă. - Mr. aspel, spilare, megl. spel, spilari, istr. spelu.
Lat. perlavăre, cu s- lat. sau expresiv (Cipariu, Gram., 314; Cihac, I, 141; Meyer, Alb. St., IV, 99; Candrea, Elements, 73; Creţu 369; Puşcariu 1613; Candrea-Dens., 936; REW 3044; Meyer-Liibke, ZRPh., XXVIII, 618), conservat numai în rom. (Rosetti, I, 171) şi în alb. shpeljan (Philippide, II, 641). Această etimologie a fost respinsă de Densusianu, Rom., XXVI, 100, care propune lat *expellâre, de la pellis, puţin convingător.
Der. spălat, adj. (curăţat cu apă; îngrijit, dichisit); spălat, s. n. (spălare); nespălat, s. m. (murdar, soios); spălător, adj. (care spală; s. n., cîrpă de bucătărie; s. n., lavabou); spălătoare, s. f. (lighean, vas de spălat); spălătoreasă (var. spălătoriţă), s. f. (femeie care spală rufe); spălătorie, s. f. (încăpere de spălat rufe); spălătură, s. f. (spălat; lături); spală-varză, s. m. (fanfaron); spălăci, vb. (a spăla prost, de mîntuială; refl., a-şi pierde culoarea, a se decolora), cu suf. expresiv -ci (după Puşcariu, Dacor., III, 678, de la un lat. *experlavicăre); spălăcitură, s. f. (obiect decolorat; lături); spălăcioasă, s. f. (plantă, Senecio vemalis), transpunere a it. spellicciosa (Candrea), sau a numelui ştiinţific.	8039
spalişr (-re), s. n. - Suport, scară fixă. - Var. spalir.
It. spalliere, prin intermediul germ. Spalier.
8040
şpalt (-turi), s. n. - Zaţ tipografic, probă de tipar netăiată.
Germ. Spalte (Borcea 209). - Der. şpăltui, vb. (a egala grosimea pielii tăbăcite, a răzălui). 8041
şpan (-ni), s. m. - Viceguvernator al unui comitat maghiar, subprefect.
734
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Mag. spân, ispăn (Candrea; S. Pop, Dacor.,
VIII,	66). - Der. fişpan, s. m. (Trans., prefect, guvernator), din mag. fo-ispăn.	8042
spanac, s. m. - Plantă (Spinacia oleracea). - Mr. spanac. .
Per. aspanakh, prin intermediul ngr. OTtavaxi (Roesler 576; Densusianu, Rom., XXXIII, 286; cf. Eguilaz 391; REW 706; Vasmer, Gr., 135), cf. cuman., tc. ispanak, alb., bg. spanak 8043
spaniol (—lă), adj. - Care ţine de Spania sau de locuitorii ei.
It. spagnuolo. - Der. spaniolesc, adj. (spaniol); spanioleşte, adv. (în spaniolă); spancă, s. f. (varietate de oi provenind din Spania), din rus. spanka.	8044
sparanghel (—Ii), s. m. - Plantă leguminoasă (Asparagus officinalis). - Var. Bucov. sparangă; Trans. spergă, sperghe. Mr. spăragă.
Ngr. anapayyi, din gr. âarcapccya;, cf. bg. sparangi, alb. spereng, pol. szparag, mag. spărga (> Trans. spergă).	8045
Spargă, s. f. - (Trans.) Funie.
Mag. spărga (Candrea; Gâldi, Dict., 159).
8046
sparge (-g, -rt), vb. - 1. A împrăştia,' a risipi, a dispersa. - 2. A dizolva, a lichida. - 3. A rupe, a distruge o armată. - 4. A deschide, a face
o	deschizătură. - 5. A rupe, a fnnge, a face bucăţi.
-	6. A desfiinţa, a distruge, a sfîşia. - 7. A încălca, a viola, a nu respecta. - 8. A se deschide, a plesni un abces. - 9. (Refl.) A se izbi, a se deslănţui. -Mr. (a)spargii, (a)sparşu, (a)spardzire, megl. sparg(iri), istr. spqrg, spqrt.
Lat. spargere (Cihac, I, 259; Şeineanu, Se-masiol., 162; Puşcariu 1614; REW 8120), cf. it. spargere, prov. esparzer, cat, port espargir, sp. esparcir. - Der. spărgăcios, adj. (fragil, casant); spărgător, adj. (care sparge; s. m. hoţ prin efracţie; s. n., instrument de spart); spărgălui, vb. refl. (Olt., a se împrăştia, a se risipi); spargere, s. f. (acţiunea de a sparge sau de a rupe; furt prin efracţie); spărtură, s. f. (ruptură, crăpătură; fragment, bucată; înv., împunsătură, gaură).	8047
sparos (-şi), s. m. - Specie de peşte (Sargus annularis).
Ngr. anapoş (Candrea).	8048
spas (-suri), s. n. - Parte a ţesăturii nerulată încă pe sul. - Var. spaf.
Lat. spatium (Tiktin; REW 8129), cf. v.it. spazzo. - Der. răspas, s. n. (răgaz, repaus, odihnă), probabil contaminat cu a păsui „a amîna“, cf. Puşcariu, ZRPh., XXVIII, 685; Weigand, Krit.
Jb., VIII, 1,98; Puşcariu 1445 (după Cihac, II, 308, din sl. *raspasti sţ „a se despica"; după Capidan, Dacor., III, 754, din lat. *respissus; după Giuglea, RF, II, 56, din lat. expa(n)sus; din gr. cmafhov, după Diculescu, Elementele, 465. Cf. spaţiu.	8049
spăşi (-şese, —it), vb. - A plăti, a purifica. -Var. spăji, ispăşi şi der.
Sl. supasili (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac,
II,	356). - Der. spăsenie, s. f. (ispăşire), din sl. supasenije; spăsitor, adj. (expiator); Ispas, s. m. (sărbătoarea înălţării Domnului), din sl. supasu; ispaşe, s. f. (despăgubire pentru daunele provocate de vite în semănături), cf. pol. ispasz. 8050
spată (-te), s. f. - 1. Scapulă, omoplat. - 2. Labă la patrupede. - 3. Spătarul scaunului. - 4. Pieptene la războiul de ţesut - 5. Spadă. - 6. Spinare. - 7. Partea din spate, dos, revers. - Var. spate, pl. spete. Mr., megl. spată, istr. spqte.
Lat. spatha (Diez, Gramm., I, 21; Puşcariu 1616; REW 8128), cf. alb. spathe (Philippide, II, 655) şi it. spada, spadola, sp. espada, espadilla, ca şi lat. spatula (REW 8130). Pentru sensurile 6-7 se foloseşte numai sing. spate. Der. directă din gr. C7id0ri (Diculescu, Elementele, 464) nu pare preferabilă. Sensul 4 apare şi în gr.
Der. spăcel, s. n. (bluză; vestă; corset), în Trans. şi Banat, în loc de *spătcel (Tiktin); spătar, s. m. (fabricant şi vînzător de spade); spătar, s. n. (spetează; curea de ham); spătos, adj. (lat în spate, robust); spetează, s. f. (rezemătoare; scîndură de legătură între părţi de obiecte; tijă; obligeană, Acorus'calamus; stuf, Typha angustifolia; pipirig, Juncus effiisus; specie de papură, Gladiolus im-bricatus; Arg., îmbrăcăminte), cu suf. -ză (Densusianu, Bausteine 477; după Diculescu, Elementele, 465 din gr. cmaSiStov); speti, vb. (a se deşela;
, a se dăula; a se obosi, a se istovi muncind); speteală, s. f. (oboseală, osteneală, epuizare).
Este dubletul lui spadă, s. f., din it. spada, der. spadasin, s. m., din fr. spadassin; şi al lui spaţiu (var. spatie), s. m. (treflă, la cărţi de joc), din ngr. CTTtaOi. - Cf. spătar. - Din rom. provine bg. spetează (Capidan, Raporturile, 224).	8051
Spătar (-ri), s. m. - Boier de rangul întîi, şef : al armatei; în Mold. era şi pîrcălab de Cernăuţi. Spătarul al doilea, boier de rangul doi, locţiitorul spătarului.
Mgr. cmaOapioş (Roesler 576; Mumu 52). -Der. spătăreasă, s. f. (nevastă de spătar)-, spătărel, s. m. (militar în subordinea spătarului)-, spătări, vb. (a exercita slujba de spătar), spătărie, s. f. (slujba şi sediul spătarului; sala tronului; închisoare); spătăresc, adj. (al spătarului). 8052
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
735
spaţir (-ruri), s. n. - (Trans.) Plimbare. -Var. spaţir şi der.
Germ. Spazier(gang). - Der. spaţiri, vb. (Trans. a se plimba), din germ. spazieren.	8053
spaţiu (-ii), s. n. - întindere cu trei dimensiuni.
Lat. spatium (sec. XIX), dublet al lui spas. -Der. spafia, vb. (a rări); spaţiona, vb. (a spaţia), din germ. spationieren (Candrea); spaţios, adj. (larg, încăpător), din fr. spacieux.	8054
specie (-ii), S. f. - Clasă, categorie de obiecte, animale, plante de acelaşi fel. - Var. speţă.
Lat. species (sec. XIX), var. din it. spezie. -Der. (din fr.); special, adj.; specialist, s. m.; specialitate, s. f.; specializa, vb.; specific, adj.; specifica, vb.; specificativ, adj.; specimen, s. n.; specios, adj. - Cf. spiţer.	8055
spectacol (—le), s. n. - Reprezentaţie teatrală, cinematografică etc.
Fr. spectacle, cu terminaţia din it. spettacolo. -Der. spectacular, adj., din fr. spectaculaire; spectator, s. m., din fr. spectateur.	8056
Spegmă, s. f. - (Trans.) Fir, bucată de fir. - Var. Mold. specmă.
Ngr. T\}£{\xa „plasă, grilaj". Legătura cu ngr. anafoţ (Cihac, II, 700) este improbabilă. - Der. specma, vb. (Mold., a umbla repede). 8057
speie (-i), s. f. - Coş, coşniţă. - Var. Banat spene.
Origine necunoscută. Nu pare sigură legătura cu mag. hej „scoarţă" (Cihac, II, 527), nici cu gr. cmnpa (Scriban).	8058
spelb (-bă), adj. - Fără culoare, spălăcit.
Origine incertă. Pare să fie it. scialbo „alb“. Lipseşte din toate dicţionarele, apare numai la scriitorii contemporani (de ex. la Matei Caragiale: spelba floare de ceară). Nu există probe de uz popular.	8059
spelcă (—ci), s. f. - 1. Ac de păr, agrafă. - 2. Ac cu gămălie. - Var. spilcă.
Sl.,	cf. sb. spilka, pol. szpilka, rus., rut. spilika (Miklosich, Fremdw., 127; Cihac, II, 356; Iordan, Dift., 97). - Der. spilcui, vb. (Mold., a prinde cu bolduri; a se găti, a se dichisi); spilcuţă, s. f. (crizantemă, Chiysanthemum parthenium). 8060
Speluncă (—ci), s. f. - Peşteră, cavernă.
Lat. spelunca (sec. XIX).	8061
spenţă (-ţe), s. f. - Suprataxă de încasat după impozite. - Var. spinfă, spenge.
Lat. expensa, cf. v.sb. spenîza, sb. spence, spenza (Cihac, II, 357; Tiktin). Sec. XVIII, înv. Este dubletul lui spese (var. speze), s. f. pl. (cheltuieli), din it. spese.	8062
spenţer (—re), s. n. - Redingotă, levită. - Var. sp(r)enţ(ăl), şpenfal, spenfăr, sp(r)enţur.
Germ. Spenzer (Tiktin; Byck-Graur 28). Uz popular, afară de Munt.	8063
spera (-r, — at), vb. - A nădăjdui, a avea nădejde.
Lat. sperare (sec. XIX). - Der. speranţă, s. f., din it. speranza; dispera (var. despera), s. f., din it. disperare.	8064
speria (-ii, — at), vb. - A înspăimînta, a înfricoşa, a uimi, a fi surprins. - Var. spăria, pers. I, speriu, spariu, spai(u). Mr. aspar, aspăreare, megl. spar, spânii, spăreari.
Origine incertă. Pare să fie vorba de lat. expavere (Tiktin, REW 3036, art. suprimat), dar der. este dificilă (se presupune un rezultat spaiu
>	spariu ca în habet > are, sau o disimilare expavere > *exparere, care pare inadmisibilă). Fazele intermediare propuse de Pascu, I, 44 (lat. *expavilâre) şi de Candrea (lat. expavorere) par şi mai puţin convingătoare. Mai probabil e vorba de o confuzie între mai multe cuvinte lat., ca *expărere < părere „a părea", sau experiri „a experimenta". Uz general (ALR, I, 99), dar cu numeroase var. locale.
Der. sperietoare, s. f. (momîie; paiaţă, pocitanie); sperietură, s. f. (speriat, uimire); sperios, adj. (fricos, timid); speriuş, s. n. (spaimă, frică).
8065
sperjur (—ră), adj. - Care calcă un jurămînt.
It. spergiuro. - Der. perjur, s. n. (jurămînt fals).
8066
sperlă (-le), s. f. - Funingine, negreală, spuză.
-	Var. şperlă.
Origine incertă. Dacă acest cuvînt este expresiv, cum pare să indice suf., trebuie pornit de la ideea de „producere de scîntei", cf. sftrii, pîrii (se numeşte sperlă spuza care acoperă focul cu mult fum). Legătura cu sl. para „fum", mag. pemje „cenuşă fierbinte" (Cihac, II, 243) este dubioasă.
-	Der. şperli (var. şparii), vb. (a fugi, a o întinde;
a fura), se leagă mai puţin de sensul actual al lui şperlă, decît de rădăcina lui expresivă (după Conev 61, din bg. spărijam, care pare să provină din rom).	8067
spermanţet, s. n. - Alb de balenă. - Var. sperma(n)fet(ă).
Lat. sperma coeti, prin intermediul rus. sper-macet (Sanzewitsch 209), cf. tc. ispermeget, ngr. cmapnaTcrEro.	8068
spic (-ce), s. n. - 1. Inflorescenţă a plantelor graminee. - 2. Vîrf, pisc, parte înaltă. - Mr. schic, megl. spic.
736
ALEXANDRU CIORĂNESCU
C
Lat. spîcum (Puşcariu 1617; REW 8148) cf. it. spigo, prov. espic, fr. epi, sp. espiga. - Der. spicui, vb. (a face spice; a aduna spice; a extrage, a culege); spicuitor, s. m. (persoană care spicuieşte); înspica, vb, refl. (a da în spic; a creşte plantele; a-i da mustaţa; a i se face părul măciucă). 8069
spicălui (-uesc, it), vb. - (Trans.) A împăna.	.
Germ. spicken, prin intermediul mag. spekelni (Gâldi, Dict., 157).	8070
spichinat (-ţi), s. m. - Levănţică (Lavandula spica). - Var. şpichinat.
Mag. spikinărd < germ. Spiekanard (Tiktin). în Trans.	8071
spiler (-ri), s. m, - Trişor.
Germ. Spieler , jucător". Arg.	8072
spin (-ni),L s. m. - 1. Ghimpe. - 2. Ţepuşă, aşchie. - 3. Ciulin (Carduus acanthoides, C. Kemeri, C. nutans). - 4. Plante spinoase (Prunus spinosa, Xanthium spinosa, Eryngium planum, E. campestre).’ - Mr. schin, megl. spin.
Lat. spîn'us (Puşcariu 1619; REW 8155), cf. it. spino, prov.’ espin, sp. espino, port. espinho. - Der. spinărie, s. f. (desiş de spini); spinet (var. spiniţ), s. n. (loc cu spini); spinos, adj. (cu spini); înspina, vb. (a înţepa, a împunge cu un spin); spinui, vb. (a îngrădi cU gard de spini); spinufâ, s, f. (bănică, Phyteuma orbiculare, P. Wagneri); schinel, s. m. (plantă, Cnicus benedictus).	8073
spîn (—ni), adj. m. - Glabru, fără păr. - Mr.
spîn.	;
Gr. onocvoţ, de la otavuţ „lipsă de densitate" (Densusianu, Hlr., 345; Philippide, II, 14 şi 733; Bezdechi, Dacor., IV, 1282; ^£^8118b; Rohlfs, EWUG 2012; Rosetti, II, 68; Sandfeld 29), cf. alb. spenk, sl. spaniL Prezenţa unui intermediar lat. *spanus nu pare o ipoteză posibilă şi nici necesară (calabr. sicii, spanu este împrumut direct din gr.). Der. din sl. este posibilă, dar se loveşte de dificultatea trecerii lui an > în, care este aceeaşi din cuvintele mult discutate, jupîn, smîntînă, stînă şi stăpîn. - Der. spînatic (var. spînatec), adj. (glabru).	8074
spinare (-ări), s. f. - l. Spate. - 2. Dos, şale.
-	Mr. schinare.
Lat. spînalis (Densusianu, Hlr., 158; Puşcariu 1619; REW 8151),	8075
spinteca (-C, -at), vb. - 1. A scoate măruntaiele, a eviscera, a despica, - 2. A tăia, a crăpa.
-	3. A străbate. - Mr. spîntic(are).
Lat. *expantîcăre (Puşcariu 1622; Candrea-Dens., 1394; REW 3032, cf. Lambrior 100;
Philippide, Principii, 99), cf. pîntece şi ven. spantegar „a desface", abruz. spandeka „a chinui", calabr. spantecare „a deschide". - Der. spintecător, adj. (care spintecă); spintecătură, s. f. (tăietură, crăpătură, despicătură).	8076
spînz, s. m. - 1. O anumită boală la cai. - 2.
, Elebor (Helleborus purpurascens, H. odorus). -Mr. spingiu. Var. spînf.
Lat. spongia, de unde sp. espundia „rană la cai“ (REW 8173), cf. şi germ. Schwamm „burete" şi „tumoare", logud. ispundzola „boală a cailor". Numele plantei se explică prin folosirea ei ca remediu al bolii. Pentru rezultatul ong > îng, cf. lîngă, adînc; iar pentru modificarea finalei, cf. rezultatul spaniol espundia (Corominas, II, 400-1), şi lat. axungia > rom. osînză. Alb. spender, considerat cîteodată ca etimon al rom. (Rosetti, II, 122), pare să provină dintr-un pl. n. *spînzuri. După Cihac, II, 357, în loc de *sprinz
>	sl. prqziti „a se destinde"; după Byhan 333, dintr-un sl. *suprţzi, cf. sb., slov. sprez „spînz" (cf. împotrivă Tiktin). După Pascu, I, 171, dintr-un tracic *spenzus, legat de gr. cmXify. - Der. spînzui, vb. (a trata caii bolnavi cu spînz). Din rom. provin rut spyndz, spin(d)z (Miklosich, Wander., 19;, Candrea, Elemente, 406) şi, după sursa menţionată, alb.	8077
spînzura (-r, -at), vb. - 1. A atîma, a agăţa.
-	2. A-şi pune ştreangul de gît. - 3. A sta atîmat, suspendat. - 4. A depinde. - 5. (Refl.) A se agăţa, a se prinde, a se apuca de un obiect mai înalt. -
6.	(Refl.) A cheltui fără rost. - Mr. (a)spind-zur(are), megl. spinzur(ari).
Lat. pendere, prin intermediul unei der. mai puţin clară; *pendiăre (Puşcariu 1623), care pare dificil; * pendulare (Meyer, Alb. St., IV, 74), care nu ar fi posibil; *expendîolăre (Pascu, I 159; Candrea; Scriban; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 286 şi Tiktin), cf. it. penzolare, care se potriveşte fonetic dar pare greu de admis în lat. Uz general (ALR. I, 288).
Der. spînzurat, adj. (atîmat, agăţat; s. m., poznaş, ştrengar); spînzurătoare, s. f. (instrument de spînzurat furci).	8078
Spion (-ni), s. m. - Iscoadă. - Var. ţpion. Mr. spion.
Fr. espion, it. spione, cf. ngr. omowoţ, alb. spiun; var. din germ. Spion. - Der. spiona, vb. (a iscodi, a pîndi), din fr. espionner; spionaj, s. n., din fr. espionnage.	8079
spîrc (—curi), s. n. - 1. Bucată, tranşă, mai ales de piele sau de cartilaj. - 2. Mucos, puşti.
Origine incertă, probabil expresivă, cf. sjîrc, cu
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
737
care are o strînsă legătură fonetică şi semantică.
-	Der. spîrcui, vb. (a sfîşia, a sfîrtica, a rupe în
bucăţi; înv. a distruge, a nimici; Trans., a fura; refl., înv., a se da învins, a se împrăştia); spîrcîi (var., spîrcăi), vb. refl. (a avea diaree, a fi deranjat la stomac), var. a cuvîntului anterior; spîrcaci (var. spurcaci), s. m. (pasăre, Otis tetrax), cf. numele său fr. canepetiere, var. prin contaminare cu a spurca; spîrcîitor, adj. (bolnav de diaree); spîr-cîială, s. f. (excremente).	8080
spi rea, s. m. - (Arg.) Carte de joc de trei puncte.
Origine necunoscută. Spirea este nume propriu de persoană, dar nu se vede legătura. 8081
spirince, s. f. - Plantă (Erigeron canadiense).
Origine necunoscută.	8082
spirit (-te), s. n. - 1. Minte, raţiune, inteligenţă, părere; semn grafic. - 2. Glumă, banc.
Lat. spiritus (sec. XIX); sensul al doilea după fr. mot d’esprit. Este dubletul lui spirituş (var. spiriduş), s. m. (familiar, duh rău în serviciul unui vrăjitor), din lat., cu pronunţarea mag. (Tiktin), cf. pol. spiritusek; şi al lui spirt (var. megl. şpirt, mr. şpirtu), s. n. (alcool; înv., esenţă; zvîrlugă, om neastîmpărat), din it. spirito, cf. ngr. cmipiTO, rus. spirt (Cihac, II, 357; Sanzewitsch 209), tc. ispirto; der. spirtos, adj. (alcoolic).
Der. (din fr.) spiritism, s. n.; spiritist, s. m.; spiritual, adj.; spiritualism, s. n.; spiritualist, s. m.; spiritualitate, s. f.; spiritualiza, vb.	8083
şpis (—suri), s. n. - Pată tipografică formată de
o	literă ridicată din rind.
Germ. Spiess (Candrea).	,	8084
spiţ (-ţuri), s. n. - 1. Băţ cu vîrf. - 2. Lucrătură din puncte. - 3. Gravură tipografică. -Var. spiţ.
Germ. Spitz(e) „vîrf‘ (Borcea 206). - Der. spiţărat, adj. (brodat, cusut cu ajur).	8085
spiţă (-ţe), s. f. - l. Stinghie, spetează de roată. - 2. Eşalon, treaptă. - 3. Grad de rudenie.
-	4. Arbore genealogic. - Mr. spiţă, megl. spiţă „spin“.
Germ. Spitze, prin intermediul bg., sb., rus. spica „spiţă" (Miklosich, Fremdw., 126; Cihac, II, 358; Conev 83); pentru explicaţie semantică a sensului 3, cf. sp. grado şi grada. Cf. şpiţ. - Der. spifelnic, s. n. (sfredel, mai ales pentru a băga şpiţele de la roată); înspiţa, vb. (a pune spiţe, a forma o roată).	8086
spital (—le), s. n. - 1. Instituţie medicală pentru îngrijirea bolnavilor. - 2. (Arg.) Palton, haină. -Var. spital, Trans. ţpital. Mr. spital.
It. ospitale, prin intermediul ngr. otutoU, cf. tc.
ispitalia, bg. spital şi var. din germ. Spital, cf. sb., cr. spitalj, pol. szpital, mag. ispităly (Cihac, II, 392; Borcea 206; după părerea greşită a lui Graur, BL, XVI, 110, spital ar fi o falsă regresiune a lui şpital). - Der. spitalagiu, s. m. (infirmier); spitala-gioaică, s. f. (infirmieră); spitalicesc, adj. (de spital).	8087
spiţer (-ri), s. m. - Farmacist. - Mr. spiţar.
It. speciale (var. specier), prin intermediul ngr. CTJtET^iepriţ (Densusianu, Rom., XXXIII, 286; Tiktin), cf. sp. especiero, tc. ispinţar. Der. directă din lat. (Cihac, 1,260; Koerting 8927) nu este posibilă.
-	Der. spiţereasă, s. f. (nevastă de spiţer); spiţerie, s. f. (farmacie), din ngr. onerţiapia.	8088
splahnă, s. f. - Suflet, simţire.
Ngr. uiikâyya. Sec. XVIII, înv.	8089
splină (-ne), s. f. - 1. Organ anatomic, lien. -2. Contrafişă, tirant. - 3. Partea anterioară a unui vehicul. - Mr., megl. splină, ir. splirţ.
Lat. splenem < gr. cmXr)v (Cihac, I, 260; Philippide, Principii, 148; Puşcariu 1625; REW 8164; Diculescu, Elementele, 476), cf. sl. splina, alb., bg. splin (Miklosich, Fremdw., 127). Der. din ngr. anXrţja. (Cihac, II, 701; Mumu 52; Tiktin) sau din sl. (Conev 90; Rosetti, III, 92) nu este posibilă, dacă se are în vedere rotacismul istr. şi din Trans. (cf. Petrovici, Dacor., X, 32).
Der. splina (var. splini, însplina, însplinoşa), vb. (a suferi de splină anumite animale); splinuţă, s. f. (plantă, Solidago virga aurea). Din rom. provin , mag. szplina (Edelspacher 22) şi bg. splină (Capidan, Raporturile, 212).	809C
spogîrniceală (—eli), s. f. - (înv.) Cataramă.
Origine necunoscută. Cf. sponcă. . 8091
spoi (-OŞSC, — it), vb. - 1. A vărui, a da cu var pereţii. - 2. A cositori, a acoperi un vas cu un metal protector. - 3. A mîzgăli, a boi, a unge, a mînji. - 4. (Refl.) A se boi, a se farda, a se sulemeni. - 5. (Refl.) A se cizela, a se rafina, a se civiliza.
Sl. spoiţi „a lipi" (Cihac, II, 358; Conev 63), cf. sb. spojiti „a cositori". - Der. spoială, s. f. (văruit, spoit; cositorit; superficialitate, lustru fără consistenţă); spoi, s. n. (fard, pictură); spoit, s. n. (văruit; cositorit; zugrăveală); spoitor, s. m. (cel care spoieşte; piatră acră; vineţea, Centaurea moschata); spoitoreasă, s. f. (chivuţă). 8092 spolocanie (—ii), s. f. - Prima zi din postul Paştilor. - Var. spălăcanie.
Sl.,	cf. rus. poloskanije „a spăla, a curăţa", rut. spolokaty „a spăla mormîntul" (Tiktin; Candrea), în legătură cu obiceiul de a spăla toată piatra de
738
ALEXANDRU CIORĂNESCU
mormînt pentru a o ţine curată în postul care vine. Var. este evident apropiată de a spăla; dar der. directă de la a spăla (Bogrea, Dacor., I, 267) pare incertă. - Din rom. provine ngr. onoXoxcm „lături".	8093
sponcă (—ci), s. f. - Copcă, agrafă, cataramă.
-	Pe sponci, în cantitate mică.
Pol. szponka, sb., cr., slov. sponka (Cihac, II, 268; Conev 85). Expresia pe sponci (de a cărei identitate cu sponcă se îndoiesc Cihac şi Tiktin) trebuie să se explice prin sensul de „ajustat, apretat", ca la hainele care abia pot fi încheiate.
8094
spor (—ruri), s. n. - 1. Prosperitate, progres, abundenţă, belşug. - 2. Majorare. - Megl. spor.
Sl. sporii „uger'*, sporinu „abundent" (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Cihac, II, 359), cf. bg., sb. spor, mag. szapor. - Der. spori, vb. (a mări, a creşte, a majora, a se întinde; a se intensifica, a se mări; a se înmulţi, a se multiplica, a se lărgi, a se derula; a trăncăni; a flecări; a prospera; a înainta, a progresa; a folosi); sporiş, s. m. (verbină, Verbena officinalis) din sb., cr., slov. sporis; sporitor, adj. (prosper, care sporeşte); spornic, adj. (care are spor, care progresează; bogat, abundent; folositor, util; activ, eficace); spomicie, s. f. (eficacitate); nespomic, adj. (fără folos). 8095
sporovăi (-ăesc, —it), vb. - A vorbi, a trăncăni, a flecări. - Var. sporăvăi, sporovoi, sporoji şi der.
Creaţie expresivă, cf. ciorovăi, dorovăi. Legătura cu spor „folos, cîştig" (Cihac, II, 359), cu sl. suporu „luptă" (Tiktin) sau cu bg. sboruvam (Conev 94) nu pare evidentă. - Der. sporovăială, s. f. (flecăreală, trăncăneală); sporovăitor, adj. (flecar, trăncănitor).	8096
spovedi (-dese, —it), vb. - 1. A confesa. -2. (Munt.) A trăncăni, a da bacalaureatul. - Var. (i)spoved(u)i, (i)spovăd(u)i şi der.
Sl. ispovţdeti, supovţdeti (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Cihac, II, 359); var. sînt înv. - Der. spovadă, s. f. (confesiune); spovedanie, s. f. (confesiune); nespovedit, adj. (nemărturisit). 8097
sprafcă (—ăfci), s. f. - Informaţie, investigaţie, anchetă.
Rus. spravka, pol. sprawka (Tiktin). 8098
sprat (—ţi), s. m. - Varietate de sardele (Ciupea Sulinae).
It. spratto (Candrea).	8099
spre, prep. - 1. (înv.) Pe (indică poziţia): zise gloatelor să ţază spre iarbă (Coresi). - 2. Către (indică direcţia mişcării): Turcii fug spre răsărit
(Bălcescu). 3. Către (indică o tranziţie): miercuri spre joi (Urechiă). 4. Către, aproape de (indică proximitatea în timp): sosi spre seară (Rebreanu).
-	5. Pentru (indică finalitatea): e făcută spre iubire (Popular Jamik). - 6. Şi (serveşte la compunerea numeralelor de la 11 la 19).
Lat. super (Puşcariu 1626; Meyer-Liibke, ZRPh., XXII, 492; REW 8456), cf. it. sopra, prov., cat., sp., port. sobre, fr. sur. Numărarea ca spre se consideră de origine sl., cf. sl. duva na desţte „doisprezece"; dar ne putem îndoi de această explicaţie atîta timp cît lipseşte un studiu mai amănunţit. - Comp. despre, prep. (înv., din partea, de la; în ce priveşte pe; cu privire la). 8100
sprijini (—n, —it), vb. - 1. A propti, a rezema.
-	2. A susţine, a asigura. - 3. A se baza, a se întemeia, a se bizui. - 4. A ajuta, a ocroti, a proteja. - 5. A opri, a para, a împiedica, a jena.
-	6. (Refl.) A se apăra, a se proteja. - Var. (s)prijoni, prijuni, sprejuni, sprijeni, sprejeni.
Origine necunoscută. Suf. -ni indică de obicei formaţii expresive. Legătura cu sl. sprţsti „a reuni", participiul suprezenu (Candrea) nu este certă; chiar şi mai puţin der. de la opri (Cihac, II, 229) sau de la prăjină (Puşcariu, Dacor., I, 241-3). Poate de la spre jur > *sprejuri „a înconjura" > sprejuni.
Der. sprijin (var. Trans. sprijoană), s. n. (susţinere, reazem, stîlp); sprijineală, s. f. (susţinere; ajutor, protecţie); sprijiniş, s. n. (înv., susţinător); sprijinitor, adj. (care sprijină; protector). 8101
sprinceană (-ene), s. f. - l. Fire de păr crescute în linie arcuită deasupra ochiului. - 2. Muche, contrafort - 3. Bombeu, vîrf de încălţăminte. - Var. sprinceană. Mr. suprăceană.
Lat. *supercenna în loc de *supergenna, cf. geană şi sp. sobreceiio (Battisti II, 953; cf. Cipariu, Gram., 48; Cihac, I, 107). Urmaşul rom., *spriceană (cf. mr.), a primit un infix nazal, ca în port. sobrancelha; î în Ioc de i este recent, puţin răspîndit şi pare să răspundă unei preocupări de armonie vocalică, ca de ex. în obrinteală > obrinteală.
în general se propune etimonul lat. supercîlium (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 111; Puşcariu 1629; Tiktin; REW 8459; Candrea), care pare mai dificil fonetic şi care, în orice caz, necesită ipoteza unei contaminări cu geană. Confuzia cu sufruncea (Şeineanu, Semasiol., 105; Meyer, Alb. St., IV, 120; Tiktin) nu pare posibilă. După Byck-Graur, 21, i din sprinceană se explică prin influenţa pl. Uz general (ALR, I, 21). - Der. sprincenat, adj. (cu sprîncene mari).	8102
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
739
springlă (-le), s. f. - Laţ (pentru păsări).
Germ. Sprenkel (Candrea).	8103
sprinţar (-ră), adj. - 1. (înv.) Van, inutil. -2. Volubil, zglobiu, nebunatic. - Var. înv. sprinţar.
Origine necunoscută. Legătura cu sprinten (Tiktin; Scriban) pare incertă. Ar putea proveni din rădăcina expresivă pif-, cf. pănţăhiş şi alte der. care indică ideea de volubilitate.	8104
sprinten (-nă), adj. - 1. Agil, vioi, iute, rapid. - 2. îmbrăcat lejer. - Var. înv. sprintin.
Sl. *suprţtinîi (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 359; Tiktin; Conev 100), de la suprţtati „a se strînge", cf. slov. spreten „abil", sb., cr. spretan „abil, iscusit". - Der. sprinteni, vb. (a da agilitate; refl., Trans. a se lupta); sprintenior (var. sprinte(i)or), adj. (militar înarmat uşor); sprin-tenime, s. f. (trupă uşor înarmată); sprinteneală (var. sprintenie), s. f. (agilitate, uşurinţă). 8105
şpriţ (—ţuri), s. n. - 1. Vas de vin cu sifon. -
2.	(Arg.) Glumă.
Germ. Spritz. - Der. şpriţui, vb. refl. (a bea zdravăn).	8106
Spudeu (—ei), s. m. - Notabil, personalitate.
Ngr. cmouSai'oţ (Gâldi 256). Sec. XVIII. înv. -Der. spudaxi, vb. (a studia), înv., din ngr. cmouSâţci), viitor cmouSa^ai.	8107
spulbera (-r, -at), vb. - l. A ridica praful.
-	2. A risipi, a dispersa, a împrăştia. - 3. A dezagrega, a desface, a îndepărta. - 4. (Trans.) A se indigna. - Mr. spulbir(are).
Lat. *expulverăre (Puşcariu 1631; Candrea-Dens., 1457; REW 6842), cf. it. spolverare. - Der. spulber, s. n. (dispersie, dispariţie), postverbal folosit artificial în literatură; spulberat, adj. (împrăştiat, risipit; s. m., cap-de-mort, hîrcă), la care, sensul al doilea pare un calc din fr. dissipe; spulberatic (var. spulberatec, înv. spulberos), adj. (inconstant, nestatornic, uşuratic; uşor); spul-berătură, s. f. (cantitate de praf, zăpadă, pleavă etc., care se ridică în vînt; plantă, Teucrium chamaedrys). - Cf. pulbere.	8108
spumă (—me), s. f. - 1. Strat albicios de pe suprafaţa unui lichid agitat. - 2. Clăbuci. - 3. Zgură, partea cea mai fără valoare dintr-un amestec. - 4. Spumă-de-mare = piatră ponce. -Mr., megl. spumă.
Lat. spuma (Cihac, I, 261; Puşcariu 1633; REW 8189), cf. it. spuma, sp., port. espuma, alb. skumbe. Sensul 4 nu vine din fr., deşi apare la Budai-Deleanu. - Der. spuma (var. aspumd), vb. (a face spumă; a face spume, a spumega; a scoate spuma), poate din lat. spumăre (Puşcariu 1632;
REW 8190); spumar, s. n. (Trans., clăbuc); spumătoare, s. f. (lingură de spumă); spumiţă, s. f. (Trans., boboc); spumos, adj. (cu spumă); spumega, vb. (a face spume, a face clăbuci; a scoate spuma), probabil de la spuma cu un suf. expresiv, cf. it. spumeggiare, sp. espumear (contaminarea cu fumega, sugerată de Puşcariu 1634, Tiktin şi Candrea, pare incertă); spumegător, adj. (spumos), al cărui sens de „pirat", la Ion Ghica, este traducerea fr. ecumeur des mers; spumegos, adj. (spumos); înspumat; adj. (spumos), se zice mai ales despre cai.	8109
spune (—n, —us), vb. - 1. (înv.) A expune, a exprima, a indica. - 2. A zice. - 3. A povesti, a nara, a recita. - 4. A acuza, a reclama, a denunţa.
-	Mr. (a)spun(ere), spuş, spus; megl. spun(iri), spuş, spus; istr. spur, spus.
Lat. exponere (Puşcariu 1636; Candrea-Dens., 1467; REW 3054; Popinceanu, ZRPh., LXIX, 236-66), cf. it. esporre, prov. esponer (calabr. spunere), v.fr. espondre, sp. exponer, port. expor, alb. spun „a învăţa, a instrui" (Meyer 415; Philippide, II, 641). Uz general (ALR, I, 107). -Der. spus, adj. (zis); nespus, adj. (inexprimabil; adv., nemaipomenit, extraordinar); spusă, s. f. (zisă).	8110
spurca (—C, — at), vb. - 1. A păta, a mînji, a murdări. - 2. (înv.) A silui, a viola. - 3. A atinge mîncarea de post cu ceva de dulce. - 4. A pîngări, a profana. - 5. A deschide un abces. - 6. în jocurile de copii, a greşi lovitura. - 7. (Refl.) A se mînji, a se murdări, a-şi evacua excrementele.
-	8. (Refl.) A mînca de dulce în zi de post. - 9. (Refl.) A se corupe, a se dedulci, mai ales la lucruri interzise. - Megl. spurc(ari).
Lat. spurcare (Puşcariu 1637; REW 8193), cf. it. sporcare. - Der. spurc, s. n. (furuncul, abces, tumoare infecţioasă; reumatism articular), dever-bal, sau din lat. spurcus (REW 8194; Candrea); spurcăciune, s. f. (murdărie, lucru spurcat, scîr-năvie; dihanie, lighioană, animal murdar, se zice în general despre animalele sălbatice a căror came nu se mănîncă; persoană de altă religie decît cea ortodoxă; pl., bube-dulci, impetigo); spurcat, adj. (murdar, respingător; s. n., dracul). Din rom. provine mag. szpurkăt (Puşcariu, Dacor., VII, 474).	’	'	8111
spuriu (-ii), s. m. - (Trans. de N) Bastard, fiu natural. - Var. şpuriu, Bucov. spur.
Lat. spurius, fără îndoială indirect. Drăganu, Dacor., II, 611-7,, certifică caracterul popular al cuvîntului; dar pron. şpuriu, cu ş (BL, VI, 199), indică o provenienţă mag. sau germ. - Der.
740
ALEXANDRU CIORĂNESCU
şpureancă (var. Bucov. spuroaică), s. f. (fiică naturală).	8112
spuză (-ze), s. f. - 1. Cenuşă fierbinte. - 2. Gîlmă, umflătură, erupţie. - 3. Mulţime, droaie, infinitate. - Mr., megl. spuză, megl. spruză.
Origine incertă. Der. din lat. spodium < gr. cmoSiov, aproape general acceptată (Philippide, Principii, 66; Philippide, II, 655; I, 160; REW 8166; Capidan, Raporturile, 549; Tiktin), prezintă dificultăţi fonetice. Trecerea lui o > u a fost explicată insuficient, prin influenţa lui prună (Romansky, Jb, XVI, 129) sau printr-o formă ionică orcouSiov (Diculescu, Elementele, 420 şi 427). Legătura cu alb. spuze este evidentă; dar j rom. nu poate proveni din s alb., în vreme ce contrariul ar fi posibil. Graur, BL, V, 114, combate etimonul lat., bazat pe megl. spruză; dar nu e sigur că r este primitiv. Sensul 3, pe care Tiktin îl găsea obscur semantic, se explică pornind de la al doilea, sens ignorat de Tiktin şi alături de el de majoritatea dicţionarelor, deşi este curent în Munt., şi în ciuda der.
Der. spuzi, vb. refl. (a avea o erupţie, a se umple de bubuliţe); spuzeală, s. f. (erupţie; mulţime, cantitate infinită); spuzime, s. f. (înv., mulţime). Din rom. provin bg. şi rut. spuza (Miklosich, Wander., 19; Candrea, Elemente, 409; Romansky 129; Capidan, Raporturile, 212).	8113
şrapnel (-le), s. n. - Proiectil. - Var. şrapnea.
Fr. shrapnell, din engl.	8114
Sta (-au, -at), vb. - 1. A fi, a se afla într-un loc, poziţie sau condiţie determinate. - 2. A rămîne, a se menţine. - 3. A se opri, a nu mai funcţiona. - 4. A zăbovi, a aştepta, a păsui. - 5. A nu mai continua Ia jocul de cărţi. - 6. A nu lucra, a nu face nimic. - 7. A fi, a ajunge să fie.
-	8. A trăi, a locui, - 9. A dura, a continua. - 10. A se afla cu, a poseda. - 11. A consista, a fi format din. - 12. A insista, a pisa, a stărui. - 13. A rezista, a se opune, a lupta. - 14. A interveni, a produce. - 15. A conveni, a se simţi bine sau rău. - A sta de, şi, să a fi (cu gerunziu). - A sta să, a fi pe punctul. - Var. înv. asta. Mr. stau, statui, stătută, stare, megl. stau, stări, istr. stowu.
Lat. stare (Puşcariu 1639; REW 8231), cf. vegl. stur, prov., cat., sp., port. estar, v.fr. ester. - Der. stare, s. f. (şedere; trîndăvie, huzur; pace, paradă a cortegiului funerar; poziţie, situaţie, mod, stadiu, dispoziţie; facultate, capacitate; bogăţie, avere; clasă, categorie socială; în stare, capabil de); stat, s. n. (şedere; rămînere, situaţie, aşezare, poziţie, condiţie, stadiu; clasă, categorie; statură), din lat. status (Puşcariu 1638; după Cihac, II, 364, din
rus. statî „aspect plăcut"), dublet al lui stat, s. n. (ţară); stătător, adj. (stabil, fire; durabil, permanent/ peren); nestătător, adj. (inconstant, schimbător); statornic, adj. (stabil, ferm, durabil, permanent), formaţie cultă din sec. XVIII, cf. datornic (Tiktin); nestatornic adj. (inconstant, volubil); statornici, vb. (a stabili, a determina, a pune; a fixa, a asigura, a consolida; refl., a se stabili, a-şi fixa domiciliul); statornicie, s. f. (constanţă); nestatornicie, s. f. (inconstanţă); stătut, adj. (înv., oprit; stricat, viciat; istovit, vlăguit); înstări, vb. (a îmbogăţi; refl., a prospera). - Cf. stărui.
Der. neol. stabil, adj., din lat. stabilis; nestabil (var. instabil), adj.; stabili, vb., din lat. stabilire; stabiliment, s. n., diri it. stabilimento; stabilitate, s. f., din fr. stabilite; stabiliza, vb., din fr. stabiliser; stanţă, s. f., din it. stanza; static, adj., din fr. statique; statist, s. m. (figurant); statistic, adj., din fr. statistique; statistică, s. f.; statistician, s. m. (aUtor de statistici); statură, s. f., din lat. statura; statut, s. n., din fr. statut; statutar, adj., din fr. statutaire; staţi(un)e, s. f., din fr. station; staţiona, vb., din fr. stationner; staţionar, adj., din fir. stationnaire.	8115
ştab (-buri), s. n. - 1. (înv.) Stat Major. - 2. (S. m.) Ofiţer din Statul Major.
Germ. Stab, prin intermediul rus. ştab (Candrea). Este dubletul lui şteap, s. m. (spin, mărăcine), prin intermediul săs. stap (Drăganu, Dacor., III, 709; cf. Graur, Bl, III, 43), cf. sb. stap, rus. stepa (în Munt. mai curînd în forma ştep).
8116
stacană (-ne), s. f. - (Mold.) Vas. - Var. stacan.
Sl. stokanu (Cihac, II, 359), cf. rus. (dojstokanu.
8117
stachet (-ţi), s. m. - Ţăruş. - Var. tachet.
Germ. Stacket (Tiktin).	.8118
Stăci (-CŞSC, -it), vb. - (Banat) A economisi.
Sb. staciti (Candrea).	8119
stacoj (-ji), s. m. - Homar, rac. - Var. stacoş. Mr. astaho.
Ngr. (noxa; (Cihac, II, 701), cf. tc. istakos, bg. astakos. - Der. stacojiu, adj. (roşu).	8120
ştaer (-re), s. n. - Vechi dans, originar din Stiria.
Germ. Steier(mark), prin intermediul mag. stăjer (Cihac, II, 529).	8121
ştafştă (-te), s. f. - 1. Trimis, mesager. - 2. Mesaj, scrisoare. - 3. (Fam.) Bîrfitor, clevetitor. -Var. ştafetă.
It. stajjetta, parţial prin intermediul germ.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
741
Stafette, pol. sztafeta (Tiktin; Iordan, Dift., 100; cf. Roesler 576). - Der. ştafetar, s. m. (rar, mesager).	8122
stafidă (-de), s. f. - Boabă de strugure uscată.
-	Var. strafidă (Mold.). Mr. stafidă, megl. stăfigă.
Ngr. crratpiSa (Roesler 576; Tiktin; Sandfeld 18), cf. calabr. stafida, bg. stafida, alb. stafidhe. -Der. stafidi, vb. refl. (a se usca, a se descărna), cf nşr. (TtCKptSiaţo) „a se usca strugurii", eyive crrcapiSa „s-a sfrijit" (cf. Gâldi 256).	8123
Stagiu (—ii), s. n. - Perioadă de lucru, practică, interimat.
Fr. stage. - Der. stagiar, adj., din fr. stagiaire; stagiune, s. f., din it. stagione.	8124
ştaif (-furi), s. n. - 1. întări tură interioară a călcîiului la pantofi. - 2. (Arg.) Guler.
Germ. ste/y„băţos; apretat" (Tiktin). 8125
ştalQg (-oage), s. n. - (Banat) Grajd, staul. -Var. ştală.
Sb. stalog (Candrea), var. directă din germ. Stalle. Este dubletul lui stal, s. n. (fotoliu, în sălile de spectacol), mr. stală, din fr. stalle, it. stallo; der. instala, vb., din fr. installer; instalaţi(un)e, s. f.; instalator, s. m.	8126
Stambă (-be), s. f. - 1. Ţesătură uşoară de bumbac. - 2. (înv.) Teasc de tipografie. - 3. Teapă, natură, caracter.
It. stampa, prin intermediul ngr. OT(4(.i7ta (Cihac, II, 701; Tiktin; Gâldi 257), cf. alb. stambe. Primul sens se explică fiind vorba de ţesătură cu desene imprimate. Pentru a da în stambă „a imprima, a publica", cf. Bogrea, Dacor., III, 737. - Der. stămburi, s. f. pl. (varietate de ţesături de stambă); stămbărie, s. f. (magazin de stămburi).
Este dubletul lui stampă, s. f. (imagine gravată), direct din it., der. stampilă (var. ştampilă), s. f. (pecete, parafă), din fr. estampille, var. din germ. Stempel; stampila (var. ştampila), vb. (a pune ştampila), din fr. estampiller; stampat, adj. (imprimat).
Stemplu, s. n. (matriţă pentru turnarea literelor de tipografie) este altă var. a germ. Stempel.
8127
Stambul, s. m. - Constantinopol. - Var. mold. Istambul.
Tc. Istambol < mgr. El’ţ rr|v tiqXiv. - Der. stambul (var. stambol), s. m. (monedă turcească de aur, cîntărind 10,5 gr. de aur pur, cu valoare nominală de 5 piaştri); stamboală, s. f. (măsură de capacitate pentru solide, baniţă), în loc de stambol - chilă, din tc. istambol kila (Şeineanu, II, 327).	8128
Stan, s. m. - Stanislav.
Sl. Stanislavii. Se foloseşte pentru a exprima ideea de „un oarecare, unul în plus": Stan şi Bran; Stan Păţitul. - Der. Stana (var. Stanca), s. f.; stâncă, s. f. (ceucă, Corvus monedula), în ce priveşte numele comun pentru ţigănci, cf. cioacă, cioară.	8129
Stană (—ne), s. f. - Bloc de piatră, bolovan, stîncă. - Var. stan, Trans. stean, megl. steană.
■	Sl. stanu „şedere; oprire", participiul lui stati „a fi“ (Tiktin; Candrea), probabil confundat cu sl. stena „zid" cf. slov. stena „stîncă", cr. stina „stîncă", bg. stena „perete" (Cihac, II, 360; Conev 39; cf. Miklosich, Slaw. Elem., 46). Este dubletul lui stan (var. stean), s. n. (partea superioară a iei), din sl. (bg., sb., slov., pol., rus.) stan; şi poate de la stînă. - Der. stanişte, s. f. (ocol, ţarc; cantonament, tabără), din sl. staniste; stănog (var. stanog), s. n. (barieră care separă doi cai în grajd), din rus. stanoku (Candrea).
Stei, s. m. (colţ de stîncă), var. sten în Trans. de S, este acelaşi cuvînt ca stean, în var. sa sb. stenje.	8130
standoală (-le), s. f. - (Mold.) Hambar, coşar. - Var. stodo(a)lă.
Germ. Stadel, prin intermediul pol., rut. stodola (Tiktin).	8131
Stângă (-ăngi), s. f. - Bară de fier.
Germ. Stânge (Iordan, Dift., 87).	8132
Stăpîn (—ni), s. m. - 1. Suveran, domn. - 2. Proprietar, posesor. - 3. Patron. - Megl. stăpqn.
Origine incertă. Este considerat de obicei drept der. din sl. stopanu (Miklosich, Fremdw., 127; Miklosich, Lexicon, 885; Cihac, II, 361; Lambrior 103; Tiktin; Conev 59; Candrea; Rosetti, GS, V, 158), cf. bg. stopan(in), sb. stopanin, alb. stopan „baci, sameş". Pentru această ipoteză există două obiecţii; prima se referă la dificultatea trecerii lui an > în într-un element sl., nu este de netrecut, cf. smîntînă, stînă. A doua, destul de serioasă, constă în faptul că aceste cuvinte sînt izolate în sl. şi că lipseşte corespondenţa cu familiile cunoscute, ceea ce duce la presupunerea că nu sînt la origine sl., ci împrumuturi, după unii din alb. sau poate din rom. Această circumstanţă este destul de îngrijorătoare; şi corespondenţa formală cu jupîn permite orientarea spre un cuvînt autohton (cf. Miklosich, Slaw. Elem., 10; Philippide, II, 14).
Ipotezele emise pînă acum nu par mai fericite: din alb. stepe „casă" (Papahagi, Notiţe etimologice, 43); în loc de *istopanus, metateză improbabilă de la un lat. *hospitanus < hospes (Laurian şi Maxim; Baric, Albanorum. Studien, 13;
742
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Puşcariu, Dacor., III, 379; Capidan, Raporturile, 149; cf. Philippide, II, 733 şi Tagliavini, Arch. Rom., XII, 213); dintr-un lat. *stipanus < stips (Giuglea, Dacor., III, 610-6; cf. observaţiile lui Skok, Arhiv za Arbanasku Starinu, II, 339); din numele Stephanus, rege al Ungariei (B. Migliorini, Dai nome propio al nome commune, Ginebra 1927, 311; cf. împotrivă Tagliavini, Arch. Rom., XII, 213); dintr-un lat. * stephanus < gr. orapocvoţ (Puşcariu, Dacor., VII, 456; Puşcariu, Lr., 286); de origine balcanică (Sandfeld 94).
Der. stăpînă, s. f. (patroană, suverană); stă-pînesc, adj. (de stăpîn); stăpîni, vb. (a avea în proprietate, a poseda; a guverna, a domni, a exercita puterea supremă; a domina, a supune; a struni, a împiedica, a reprima, a tempera; refl., a se domina, a se înfrîna); stăpînie, s. f. (înv., dominaţie, seniorie); stăpînire, s. f. (domnie, seniorie; proprietate, poziţie; guvern, administraţie, autoritate); stăpînitor, adj. (care posedă, care domină; s. m. proprietar, domn); înstăpîni, vb. (a da în posesie); nestăpînit, adj. (de nesupus, neîm-blînzit, irezistibil).	8133
Star, s. m. - Stea a ecranului.
Engl. star. Folosit pentru prima dată de Sa-doveanu.	>	8134
stareţ (-ţi), s. m. - Superior al unei mănăstiri de călugări. - Var. starif.
Sl. stanei „bătrîn“ (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Cihac, II, 362; Conev 109). - Der. starifă (var. stareţa), s. f. (călugăriţă care conduce o mănăstire), din sl. starica „bătrînă"; stăreţie, s. f. (locuinţa stareţului; funcţie de stareţ); staroste, s. m. (conducător, şef al unei bresle; primar, guvernator al unui oraş; peţitor), din sl. (pol.) starosta „bătrîn"; stărostesc, adj. (de staroste); stărosti, vb, (înv., a exercita funcţia de staroste; a peţi); stărostie, s. f. (calitatea de staroste sau de peţitor); stărostit, s. n. (peţit).	8135
Starter (— ri), s. m. - Persoană care dă semnalul de plecare în curse.
Engl. starter.	8136
stărui (-uesc, —it), vb. - i. (înv.) A se baza, a consista. - 2. A persevera, a continua. - 3. A permanentiza, a dura, a dăinui în aceleaşi condiţii.
-	4. (înv.) A-şi îndrepta privirea, a avea în vedere.
-	5. A insista, a persista, a se încăpăţîna. - 6. A sprijini, a recomanda, a aprecia, a ocroti;
Pare formaţie cultă, pornind de la stare, pentru a obţine cu ajutorul suf. nuanţele pe care limbile romanice le indică prin intermediul pref. (Tiktin; Candrea), cf. dare şi dărui, tîrg şi tîrgui etc. Apare pentru prima oară la Cantemir. în evoluţia sa
semantică ar fi putut să se sprijine pe pol. starowac „a insista", cf. ceh. starati „a insista" (Cihac, II, 363, Conev 98); dar această coincidenţă ar putea fi întîmplătoare.
Der. stăruinţă,- s. f. (permanenţă, persistenţă; insistenţă; perseverenţă; favoare, protecţie); stăruitor, adj. (insistent).	8137
stater (-ri), s. m. - Monedă la vechii greci şi macedoneni. - Var. înv. statir.
Fr. statere, şi mai înainte (sec. XVII) din gr. (TTOrtrp.	8138
Stative, s. f. pl. - Război de ţesut manual.
Sb., cr. stative (Cihac, II, 364),	8139
staul (—le), s. n. - Grajd. - Var. stau(r).
Lat. stablum, formă populară, în loc de stabu-lum (Puşcariu 1640; REW 8209), cf. it. stabbio, prov. estable, fr. etable, cat. establa, sp. establo, port. estrabo, ngr. orotu^oţ. Var. staur, din pl. lui stau, stauri (Candrea). - Der. stauină, s. f. (Munt., loc potrivit pentru ţarc), din lat *stabulîna (Lacea, Dacor., II, 624), sau mai probabil de la stau, cu suf. -ină, cf. pescuină, vizuină. - Din rom. provin în mag. stăl, istăl, stăr (Drăganu, Dacor., VII, 199).	8140
Stăura (-r, -at), vb. - (Trans.) A privi cu teamă sau cu mirare, a se minuna.
Origine necunoscută. Ar putea fi cuvînt identic cu a astăura, vb. (Banat a pîndi, a urmări), pe care DAR îl derivă de la staur „grajd", presu-punînd că înseamnă „a urmări din grajd", ipoteză greu de admis. Poate în loc de sgăura < sgău, cf. sgîi.	8141
Stăvi (—vesc, -it), vb. refl. - i. A se stabili, a se aciua. - 2. A rămîne cu ceva, a păstra, a conserva. - Var. astăvi.
Sl. staviti (Cihac, II, 364; cf. Miklosich, Slaw. Elem., 46), cf. năstav, stative. - Der. stavăr, s. n. (înv., Mold., constanţă, perseverenţă), pe care Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 303, îl considera de origine dacică şi Tiktin, legat de lat. stabilis; stavă, s. f. (herghelie, islaz de cai, paradă, montă), din sl. stava „poziţie, stat"; stăvar, s. m. (păzitor de cai); stavilă (megl. stăvilă), s. f. (baraj, stăvilar; obstacol, barieră), din sl. (bg.) stavilo (Conev 81); stăvilar, s. n. (baraj); stăvili, vb. (a pune stăvili, a zăgăzui; a opri, a împiedica).	8142
stavri dă (-de), s. f. - Peşte de mare (Trachu-rus trachunis).	'
Ngr. crrocupi8i, de la or au pa; „cruce" (Candrea). La aceeaşi familie aparţin stavrofor, s. m. (titlu onorific al clericilor ortodocşi), din gr. crraupocpopoq; stavrofilax, s. m. (titlu onorific), din
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
743
gr. aT0copcxpiAa4; stavopighie, s. f. (slujbă cu ocazia instalării unei cruci trimise de patriarh într-un loc în care urmează să se ridice o casă de rugăciune; crucea însăşi; actul patriarhal care aprobă construirea sfînţului locaş), din gr. arocupojrnyiov.	8143
Stea (-fie), s. f. - 1. Astru. - 2. Soartă, destin, ursită. - 3. Obiect de hîrtie cu formă de astru (1), frumos împodobit, care se foloseşte în obiceiurile folclorice de Crăciun şi care simbolizează steaua magilor. - 4. Asterisc. - 5. (înv.) Pistrui. - 6. Paste făinoase. - 7. Pată albă în păr. - 8. Actor sau actriţă celebră. - 9. Plantă (Trapa natans). - 10. (Arg.) Furt. - Var. înv. steală. Mr. steao, megl. stţuă, istr. stţwu.
Lat. stella (Puşcariu 1641; REW 8242), cf. vegl. stala, it. stella, prov., cat. estela, fr. etoile, sp. estrella; pentru fonetism cf. Densusianu, Studii de filologie romînă, I, (1898) şi Fr. Schiirr, Mitt. Wien, 43-54.
Der. stelar, s. m. (colindător); steli, vb. (a fulgera); stelifă (var. stelişoară), s. f. (plantă, Aster amollus); stelesc, adj. (stelar); stelos, adj. (cu stele; sclipitor); steluţă, s. f. (stea mică, asterisc; pastă făinoasă; obiect de cult cu care se acoperă anafura; plante, Stellaria nemorum, S. graminea, Erigeron acris, E. canadiense, E. alpinus, E. racemosus); înstela, vb. (a se acoperi cu stele). - Cf. stei.
8144
steag (-guri), s. n. - 1. Drapel, stindard. - 2. (Trans., Bucov.) Un fel de drapel care însoţeşte pe tînără căsătorită de la casa părintească la cea a soţului. - 3. (Trans.) Drapel care semnalează un deces. - 4. (înv.) Semn de învestitură a domnitorilor din Munt. şi Mold. - 5. Trupă, companie militară. - 6. (înv.) Grup, ceată, gaşcă. - Megl. steag.
Sl. stegu (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 365; Conev 65; Byhan 332), cf. sb. stjeg, cr., slov. steg, rus. stjag. - Der. stegar, s. m. (portdrapel).	8145
steajer (—re), s. n. - Par înfipt în mijlocul ogorului de care se leagă caii care treieră. - Var. stejer, steajăr.
Sl. stezeru (Tiktin).	8146
şteamp (-puri), s. n. - l. Mai, pisălog, pilug, ciocan de lemn. - 2. Baros. - 3. Maşină de spart pietre, asemănătoare dîrstelor. - 4. Presă de bătut monede.
Germ. Stampfie (Mîndrescu 89; Borcea 210; Graur, BL, III, 43; Gâldi, Dict., 195). Intervenţia sl. stqpa (Cihac, II, 393) este improbabilă. - Der. ştempar, s. m. (Trans., muncitor care sparge
pietrele scoase din mină); ştempărijă, s. f. (Trans., nevastă de ştempar); ştempări, vb. (a sparge minereu).	8147
şteand (—duri), s. n. - Putină, mai ales pentru păstratul produselor lactate.
Germ. Stand, prin intermediul săs. stînd (Mîndrescu 89; Borcea 210; Drăganu, Dacor., III, 709; Graur, BL, III, 32; Gâldi, Dict., 195) sau germ. Stănder (Candrea).	8148
ştearţ (-erţuri), s. n. - 1. Candelă de seu. -
2.	Lampă de miner. - 3. Sucitor, vergea. - Var. ştert, Olt. ştirea.
Probabil din germ. Sterz „coadă", cu sensul special de „mîner" (Tiktin). Nu se foloseşte în Munt.	8149
ştează (—eze), s. f. - Nuia cu care se ţin separate ochiurile plasei.
Lat. schidia „aşchie" (Diculescu, Elementele, 467; Puşcariu, Dacor., V, 754; REW 7689), cf. it. scheggia, fr. esquille. Pentru rom. e mai bine să se pornească de la lat. scida < gr. oxi5r| „fîşie smulsă".	8150
ştează (-eze), s. f- (Trans.) Piuă.
Origine necunoscută. Der. în gr. cr^eSia „coş" (Diculescu, Elementele, 466), pare îndoielnică. Dacă este cuvînt identic celui anterior, rămîne de explicat schimbarea semantică. - Der. şteza, vb. (a da Ia piuă); ştezar, s. m. (piuar).	8151
Steblă (-Ie), s. f. - 1. Lujer. - 2. Ramură. - 3. Mănunchi.
Sl. stîblije, stîblo (Cihac, II, 365; Conev 50; Puşcariu, Dacor., VIII, 113).	8152
stei (-ie), adj. - Breaz, cu pată albă în frunte.
Origine incertă. Ar putea fi un lat. *stelleius (Diculescu 176) sau *stelleus (Graur, GS, VI, 335). Mai probabil direct de la stea, chiar dacă Tiktin găseşte der. „surprinzătoare"; trebuie să se pornească de la stei, pl. lui *stel, cu suf. dim.
8153
stejar (-ri), s. m. - Gorun (Quercus sessili-flora). - Var. stăjer(iu), st(r)ăjar, strejar.
Sl. stezeru „băţ", cf. bg. stozar „băţ, lemn", sb., cr. stezer „trunchi" (> steajer), stozer „ax, arbore" etc. (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Cihac, II, 366; Tiktin; Conev 48). Pentru numele de lemn extins la arbore, cf, sp. palo. Unii s-au gîndit la un dacic *sthagara (Hasdeu, Col. lui Traiana, 1873, 244) sau la un cuvînt balcanic (Rohlfs, Differenzierung, 55). - Der. stejeriş (var. stejăriş), s. n. (pădure de stejari); stejerişte, s. f. (pădure de stejari). 8154
steji (-jşsc, -it), vb. - A grăbi, a zori. - Var. stăji.
744
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Sl. sutţzati (Tiktin). înv. şi Trans. - Der. steje, s. f. (înv., grabă).	8155
stelniţă (-ţe), s. f. - Ploşniţă (Acanthia lectu-laria).
Sl. stenica (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 367; Conev 52), cf. sb. stjenica, slov. stenica.
-	Der. stelnicariţă, s. f. (păduchemiţă, Lepidium
ruderale).	8156
Stemă (—me), s. f. - 1. (înv.) Coroană. - 2. Blazon, scut. - 3. Giuvaier.
Mgr. OTE^ia (Roesler 576; Mumu 52; cf. Vasmer, Gr., 136), cf. sl. stema. Sensul 3 este impropriu, datorat unei confuzii cu nestimată. -Der. înstemat, adj. (încoronat), înv.	8157
stenahorie (-ii), s. f. - 1. Necaz, perplexitate.
-	2. Nelinişte, nemulţumire, indispoziţie, apăsare. Ngr. crrevoxwpia (Tiktin; Gâldi 256). - Der.
stenahorisi, vb. (a goni, a încolţi; a oprima), din ngr. oTEVOXwpc^ aorist OTEVOXCupiaa; stenos, s. n. (înv., opresiune), din ngr. crrevcoaiţ.	8158
Stepenă (—ne), s. f. - 1. Treaptă, scară, rang.
-	2. Grad, clasă, categorie.
Sl. steperii (Cihac, II, 367). Sec. XVII, înv.
8159
şterc (-curi), s. n. - Murdărie, rapăn.
Lat. stercus (Cihac, I, 263; Puşcariu 1642; Tiktin; REW 8245), cf. it. stereo, sp. (estiercol), port. esterco. Sec. XVI-XVIII, înv. - Der. şter-cumă, s. f. (Trans., Bucov., înv., closet). 8160
şterge (-g, -rs), vb. - 1. A curăţa, a usca, a zvînta. - 2. A curăţa de praf, a freca, a scutura. -
3.	A rade, a tăia, a bara, a anula. - 4. A elimina, a distruge, a anihila. - 5. A fura, a şterpeli. - 6. A face să dispară din minte, din amintire. - 7. (Cu pron. o) A pleca repede, a ieşi în grabă. - 8. A atinge uşor, a linge. - Mr. aştergu, aştersu, aştergere, megl. şterg(iri).
Lat. extergere (Puşcariu 1643; REW 3088), cf. prov. esterzer, v.fr. esterdre, cat. estargir, sp. estarcir; probabil confundat cu abstergere. - Der. ştergar, s. n. (prosop, şervet; batistă, batic); ştergător, adj. (care şterge); ştergătoare, s. f. (cîrpă); ştergură, s. f. (Trans., prosop); cf. mînă-ştergură; şters, adj. (curăţat, frecat; ras; decolorat; ros; uitat); neşters, adj. (neuitat); ştersătură (var. ştersură), s. f. (pasaj scris şi şters). '	>■
8161
Steriţă, s. f. - (Mold.) Direcţie a vîntului.
Pol. ster „cîrmă“ (Cihac, II, 367).	8162
sternă (-ne), s. f. - Cisternă, tanc.
It. cisterna, prin intermediul ngr. crt^pva (Tiktin). Sec. XVII, înv.	8163
sterp (-earpă), adj. - Steril, neroditor. - Mr., megl. sterp.
Lat. *exstirpus (Puşcariu 1644; Iordan, Dift., 48; Pascu, I, 160; Philippide, II, 641; E. Herzog, ZRPh., XXVI, 732; REW 3072; Rohlfs, Arch. Rom., IX, 159; Rosetti, II, 68), cf. alb. sterpe, slov. stirpa, it. de S stirpa, sterpa, streppa, ven. sterpa, friul. sterpe. Der. din gr. orepupoţ (Weigand, Jb., XVI, 228; Drăganu, Dacor., II, 616; Diculescu, Elementele, 443; Rohlfs,- EWUG, 2059; cf. Cihac, II, 702) este dificilă fonetic, cf. Tiktin. Der. din ngr. crreptpoţ (Scriban) ar impune
o	explicaţie pentru alteraţia finală.
Der. sterp, s. n. (canal de scurgere la moară), numit aşa pentru că este uscat ‘pînăla funcţionarea morii; sterpar, s. m. (cioban de oi sterpe); sterpătură, s. f. (femelă stearpă); sterpet, s. n. (turmă de oi sterpe); sterpos, adj. (steril); stîrpi (var. înv. sterpi, stărpii), vb. (a lăsa sterp, a steriliza; a avorta, a-şi pierde sarcina; a pierde laptele, a înţărca; a se usca, a deveni arid, a se zvînta; a distruge, a elimina, a' smulge din rădăcină); stîrpiciune (var. stîrpăciune, înv. ster-piciune), s. f. (sterilitate; pămînt steril); stîrpie (var. sterpie, stărpie), s. f. (înv. sterilitate); stîrpitură (var. stărpitură), s. f. (avort; avorton; femelă stearpă). - Din rom. provine săs. stirpe. 8164 şterpeli (-lese, -it), vb. - 1. A fura, a sustrage ceva. - 2. (Cu compl. o) A scăpa, a o rupe de fugă. - 3. A atinge ceva uşor şi în treacăt.
Creaţie expresivă, după cum o indică suf. -li; coincide semantic cu a şterge, 5, 7 şi 8 şi formal cu tearfa, cf. terfeli. Legătura cu germ. stibitzen „a fura" (Tiktin) sau' cu mag. terpedni „a se întinde" (Scriban) este îndoielnică. - Der. şterpe-leală, s. f. (furt); şterpelici, s. m. (borfaş). 8165
ştevie (—ii), s. f. - 1. Măcriş (Rumex). - 2. Plantă (Astrantia maior).
Sl. stavije (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 366; Conev 44) cf. bg. steva, sb. stablje. - Der. înştevia, vb. (a colora, a vopsi în galben, cu rădăcină de ştevie).	8166
Sti (-iu, -iut), vb. - A avea. cunoştinţă, a cunoaşte. - Mr. ştiu, ştiut, ştire; megl. ştiu, ştiri, istr. ştiwu.
Lat. sclre (Diez, I. 365; Puşcariu 1648; REW 7722), cf. logud. iskire (Wagner 112) şi ştiinţă. -Der. ştire, s. f. (ştiinţă, cunoştinţă; notiţă, aviz; cunoaştere, preocupare); ştirici, vb. (a căuta, a cerceta, a iscodi; a comunica, a face să se ştie) în Trans. şi Banat de la ştire cu suf. expresiv; ştiut, adj. (cunoscut; faimos; expert, experimentat); neştiut, adj. (ignorat); ştiutor, adj. (care ştie);
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
745
neştiutor, adj. (ignorant); atotştiutor, adj. (care le ştie pe toate); ştiutură, s. f. (cunoaştere), înv.; neştire, s. f. (inconştienţă).
Expresia nu ştiu, cînd nu poartă accent stilistic se abreviază de regulă nuş’, cel puţin în Munt,, nuş cu cine < nu ştiu cu cine. De aici nişte, pron. indef. (unii, unele, anumiţi, anumite, cîţiva, cîteva) în loc de nuş’ce, REW5899; neştine (var. neşcine, nuşcine), pron. indef. (oarecine); nescit (var. neschit), adv. (ceva); niscai (var. niscaiva, nescai, nescare, niscare), pron. indef. (ceva, unii). Toate aceste comp., sau cel puţin unele dintre ele ar putea conduce direct la lat., respectiv la nescio quid, nescio quem, nescio quantum, nescio qualem; dar această ipoteză poate nu este nece- • sară.	8167
Ştie (-curi), s. n. - (înv.) Baionetă.
Germ. Stich, prin intermediul rus. styk (Cihac, II, 393). - Pare dublet al lui stici, s. n. (prăjină).
8168
sticlă (-le), s. f. - 1. Substanţă solidă casantă, transparentă sau opacă. - 2. Butelie, flacon. - 3. Ochelari. - Var. Mold. steclă, şi der.
Sl. stiklo (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 365; Conev 62) cf. bg. stăklo, sb. staklo, rus. steklâ. - Der. sticlar, s. m. (fabricant de sticlă; Arg., hoţ de bijuterii şi pietre preţioase); sticlărie, s. f. (obiecte de sticlă; fabrică sau magazin de sticlă); sticli, vb. (a luci, a scili, a seînteia; a aţinti, a pironi ochii), cf. sb. stakliti „a luci“; sticlos, adj. (lucios; neted, cizelat; stins, despre ochi); sticlui, vb. (a pune geamuri).	8169
sticlete (—ti), s. m. - 1. Pasăre cîntătoare (Car-duelis elegans). - 2. (Arg.) Gardian, poliţai, agent.
-	Var. stiglete, stiglet, Trans. ştiglit.
Germ. Stieglitz, prin intermediul sb. steglic, sl. stiglec (Miklosich, Fremdw, 130; Candrea, II,
368).	8170
stidi (-dese, —it), vb. refl. - A se îndoi, a se ruşina, a nu îndiăzni.
Sl. stydeti sţ (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 368). înv., azi rar, uneori folosit greşit (cf. intră popa în altar şi citeşte şi citeşte, cu ochii ’n femei stideşte, Popular Munt.). - Der. stideală, s. f. (înv., timiditate); stidinţă, s. f. (înv., timiditate, ruşine).	8171
stifos (—Oasă), adj. - Aspru, picant, acerb.
Ngr. onxpcţ (Tiktin; Gâldi 257).	8172
ştift (-turi), s. n. - Tijă metalică, cui de cizmărie.
Germ. Stift (Tiktin).	8173
Stih (-huri), s. n. - 1. Vers. - 2. Verset. - 3. Poezie. - Mr. stih.
Mgr. onxoţ (Roesler 576; Mumu 53; cf. Vasmer, Gr., 137), cf. sl. stichiL - Der. stihoavnă, s. f. (cîntare bisericească la sfirşitul vecerniei) din sl. stichovîna; stihui, vb. (a compune versuri, a versifica); stihuitor, s. m. (versificator); stihiră, s. f. (cîntare la slujba de dimineaţă), din mgr. tmxripw; stihotvoreţ, s. m. (înv., poet), din rus. stichotvorec.	8174
Stihar (-re), s. n. - Veşmînt, ornament liturgic.
Mgr. tmxapiov, ngr. cm/api (Mumu 53; cf. Vasmer, Gr., 136), cf. sl. sticharu.	8175
Stihie (-ii), s. f. - 1. Element. - 2. (Rar) Fantasmă, viziune. - Mr. stih iu „fantasmă".
Mgr. oroi/eiov, parţial prin intermediul sl. stichija (Roesler 576; Mumu 53; Conev 105; Graur, BL, IV, 117; cf. Vasmer Gr., 137). Este dubletul lui stafie (var. Mold. stafie, stahie), s. f. (fantasmă, viziune, nălucă).	8176
ştiinţă (-ţe), s. f. - 1. Cunoaştere. - 2. Cunoştinţă.
Lat. scientia (Tiktin; lipseşte în REW 7718a), cf. şti sau rezultatul intern de la şti, ca voinţă < voi, năzuinţă < năzui, etc. - Der. ştiinţific, adj., după fr. scientifîque; ştiinţificeşte, adv. (din punct de vedere ştiinţific); neştiinţă, s. f. (ignoranţă); neştiinţific, adj. (fără metodă ştiinţifică); înştiinţa, vb. (a informa, a aviza, a face cunoscut; a anunţa, a preveni; refl., înv., a lua cunoştinţă, a-şi asuma); înştiinţător,- adj. (informator, anunţător). 8177
stîlci (-cesc, -it), vb. - 1. A strivi, a zdrobi.
-	2. A deforma, a poci. - 3. A deşela, a lovi.
Sl. sutlaciti, sutlacq sau sutlesti, sutlekq, sau
sutlusti, siitlukq „a lovi“ (Cihac, II, 359), sau poate din sl. istlaciti „a lovi“, cf. bg. tlăca „a strica" (> megl. tălţqs „a ucide"). - Der. stîlceală, s. f. (ciomăgeală, bătaie).	8178
stîlp (-pi), s. m. - 1. Coloană, bară. - 2. Par, pripon. - 3. Cruce aşezată pe mormînt. 4. Sprijin, reazem. - 5. Stea, şef, personalitate de prim plan.
-	6. Evanghelie care se citeşte la priveghi.
Sl. stlupu (Miklosich, Slaw. Elem., 46, Cihac, II, 369), cf. slov. stolp, ceh. sloup, sb., cr. stup (> stup). - Der. stîlpar, s. m. (veche monedă de aur), numită „dublă spaniolă" care reprezenta cele două coloane ale lui Hercule; stîlpare, s. f. (ramură cu frunze, ramură verde; ram de salcie din Duminica Floriilor), probabil rezultat din confuzia lui stîlp cu lat. stirps sau *stirpalis „ram" (Puşcariu 1645; Puşcariu Dacor., I, 409; Tiktin; Bărbulescu, Arhiva, XXXV, 118; Candrea); stîlpi, (var. în-stîlpi), vb. (a stivui, a îngrămădi); stîlpnic, s. m. (pustnic), din sl. stlupinîku. ,	8179
746
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Ştim, s. m. - Canură, deburaj.
Sb. stim (Candrea).	8180
stimă (-me), s. f, - Preţuire, apreciere, consideraţie.
It. stima. - Der. stima, vb., din it. stimare; stimabil, adj., din it. stimabile, fr. estimable.
8181
stînă (-ni), s. f. - Aşezare păstorească de vară.
-	Mr. stînă, stane.
SI. stana, „oprire", de Ia stati, stanq. „a sta", cf. sb., cr. stan „colibă de păstor" stanar „păstor", rus. stan „staţie" (Lambrior, 103; Cihac, II, 361; Densusianu, Hlr:, 282; Tiktin; Weigand, 76.,XVI, 228; Rosetti, GS, V, 158; Conev 60; Sandfeld 95). Cuvintele sl., perfect explicabile prin procedeele sl., nu pot proveni din rom.; şi este greu de crezut că întîlnirea lor cu rom. este întîmplătoare. Totuşi, s-a accentuat dificultatea trecerii lui an > în, care se petrece numai în elementele moştenite din lat. şi care nu apare la elementele sl., în afară de jupîn, stăpîn, smîntînă şi stîncă, toate cuvinte considerate de origine incertă (cf. Puşcariu, Dacor., III, 278-94 şi numerele noastre 4653 şi 8133). S-a încercat depăşirea dificultăţii, presupunînd împrumutul din sl. la o dată mai veche (Lambrior, Densusianu), sau o asimilare care pare ciudată, cu -în din romîn, bătrîn şi alte elemente lat. (Skok, Arhiv za Arbanasku Starinu, II, 339; ar fi trebuit să existe şi în ţăran). în realitate ideea că în < an există numai în elemente lat. este falsă, cf. tc. kantar > cîntar, mgr. (ppayyoţ > fiinc; astfel că evoluţia arătată nu este pur şi simplu o imposibilitate, ci o circumstanţă a cărei explicaţie ne scapă.
Alte explicaţii sînt mai ipotetice: din dacicul *stana (Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 105; cf. Pascu, I, 191; Philippide, II, 15; Puşcariu, Lr., 176); din indoeurop. *sthana, prin intermediul persanului stana „şedere" (Densusianu, GS, 1,238; Puşcariu, Dacor., III, 382; Cancel, Despre Romîn 77-9), deşi un astfel de împrumut nu pare posibil istoriceşte; dintr-un lat. *saeptana (Giuglea, Dacor., II, 360; cf. REW 7497).
Der. stînaş, s. m. (păstor care are o stînă). Din rom. pare să provină mag. esztena şi săs. stine; în schimb, ngr. crravr| şi alb. stan, care au fost prezentate uneori drept împrumuturi din rom., trebuie să vină din sl.	8182
Stincă (—ci), s. f. -. Rocă, piatră mare. - Var. înv. stincă.
Origine îndoielnică. Ar putea fi sl. stena, prin intermediul unui dim. *stenka, cf. ceh. stenka (Miklosich, Lexicon, 880; Cihac, II, 361;
Petrovici, Dacor., I, 139; Rosetti, GS, V, 171); această ipoteză pare valabilă cîntărind obiecţiile Iui Puşcariu, Dacor., III, 379 şi Puşcariu, Lr., 286. Totuşi, coincide cu it. stinca „coastă de munte", cf. Le Stinche, Val di Stinche en Toscana, cuvînt care a fost explicat, în, aparenţă insuficient, prin longob. skinko > germ. Schinken „osul piciorului" şi .jambon" (REW 7995; Rohlfs, Ital., 371; Rohlfs, Archiv, CLXXXV, 101; Battisti, V, 3636). Stincus a existat în lat., dar apare numai la Isidoro de Sevilla, XVII, 4, 43, unde a fost definit greşit „incendium amoris" (cu privire la această greşeală, cf. Amatucci, Bull. Du Cange, IV, 58).
Der. stîncărie s. f. (mulţime de stînci); stîncie, s. f. (rar, mulţime de stînci); stîncos, adj. (de stîncă, cu stînci).	8183
Stindard (-de), s. n. - Drapel, steag.
It. stendardo.	8184
stîng (-gă), adj. - în partea unde se află inima. -''Mr. (a)stînga, megl. sttpng.
Lat. *stancus „obosit", cf. it. stanco „obosit" (Battisti, V, 3617), v.it. mano stanca „mîna stingă" (Tiktin; REW 8225; Kisch. Dacor., IV, 774-76; Candrea), alb. stenk. '- Der. stîngaci, adj. (care scrie sau lucrează cu stînga; greoi, neîn-demînatic); stîngăcie, s. f. (calitatea de a fi stîngaci; neîndemînare).	8185
Stinge (-g, -ns), vb. - 1. A face să nu mai ardă, a opri focul. - 2. A calma, a linişti, a domoli.
. - 3. A nimici, a pustii, a distruge, a stîrpi. - 4. (Refl.) A se epuiza, a se extenua, a se perima. -Var. înv. stinge. Mr. astingu, astimşu, astindzire, megl. sting, stinş, stinziri, istr. stingu, stins.
Lat. extinguere (Cihac, I, 264; Puşcariu 1646; REW 3070), cf. prov. estenher, fr. eteindre. - Der. stingător, adj. (care stinge); stingătoare, s. f. (stingător de luminări); stingere, s. f. (acţiunea de a stinge; semnal de culcare la militari; dezastru, calamitate); stins, adj. (carenumai arde); nestins, adj. (inextingibil).	8186
stinghie (-ii), s. f. - 1. Bară, traversă. - 2. Regiune inghinală. - Var. stinghe.
Sl. sutţgu „traversă", de la sutţgliti „a reuni" (Tiktin; Byhan 332; Conev 80; Candrea). Der. de la un lat. *stangula, din v.germ. stengil (> germ. Stânge), propusă de Giuglea, Dacor., II, 400, nu este posibilă.	8187
Stînjen (—ni), s. m. - 1. Veche unitate de măsură egală cu 1,9665 m. în Munt. şi 2,23 m. în Mold. - 2. Măsură de capacitate, folosită mai ales pentru lemne şi reprezentată printr-un cub de un stînjen de fiecare latură. - 3. Iris (Iris ger-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
747
manica, I. pseudacorus, I. variegata). - Mr. stînjin. Megl. stonjin.
Sl. sţzîni (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Tiktin), probabil contaminat cu sutţzenîi „întins", cf. slov. sezenj, rus. sezerii. - Der. stînjenel, s. m. (iris); stînjeniu, adj. (violet). Cf. stînjeni. Bg. stănzen provine din rom. (Jagic, Archiv slaw. Phil., XI, 264; Capidan, Raporturile, 224).	8188
stînjeni (-nesc, —it), vb. - A incomoda, a stingheri, a deranja, a jena, a împiedica. - Var. stjnjini, stîngăni, stingheri, şi der.
Sl. sutţgrufti, participiul sutţzenu „a comprima, a oprima" (Tiktin; Byhan 335; Candrea); sau mai curînd din sl. sutţziti „a fi stingherit", care aparţine aceleiaşi familii de la vb. tţgnqti „a întinde" (Cihac, II, 411; Byhan 337); ultima var. nu este clară. - Der. stînjeneală, s. f. (stinghereală, neplăcere); stînjenitor, adj. (care stinghereşte), stîn-jie, s. f. (Trans., obadă care acoperă capătul osiei carului); stingher, adj. (desperecheat, fără pereche; izolat, solitar), postverbal de la stingheri, al cărui semantism este anormal, dar care este o creaţie literală, fără curs în limba populară (după Giuglea, Dacor., II, 901, din lat. singularis contaminat cu stinghie; după Densusianu, GS, IV, 290, din lat. *extraiugularium care s-ar fi zis la început boilor fără pereche).	8189
ştioalnă (-ne), s. f. - 1. Baltă, bulboană. - 2. Galerie de mină. - Var. ştiolnă.
Germ. Stollen, prin intermediul mag. stolna, rut. stolnja (Drăganu, Dacor., III, 709).	8190
stir (-ruri), s. n. - (Bucov.) Prosop, cîrpă. Rus. stirati, stereti „a şterge, a scutura". 8191
stir (—ri), s. m. - Amarant (Amarantus blitum, A. retroflexus, A. sanguineus). - Mr. ştir.
Sl. ştirii (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 393; Conev 44), cf. bg., sb., ceh. stir, tc. iştir. -Der. ştiri, vb. refl. (Mold., a avea gîtul uscat); ştiros, adj. (acid, acerb).	8192
ştiră, adj. f. - Stearpă.
Gr. sau mgr. otEi'pa (Philippide, II, 736; Diculescu, Elementele, 443; Rosetti, II, 123; Candrea), cf. alb. stierre, bg. stir, sb. stirka. Der. din lat. sterilis (Tiktin) pare mai puţin probabilă, înv., azi în Mold. Cf. Drăganu, Romînii în veac. DC-XIV, 90 şi Tamâs, Arch. Eur. Centro-Orieni., II, 269. Se consideră de obicei drept împrumut din alb., datorită rezultatului, anormal în rom., j > ş; dar este mai probabil un intermediar sl. sau o contaminare cu ştir, cf. ştiri, „a usca".	8193
Stirax, s. m. - Storax.
Gr. crcDpot^ (Tiktin). Sec. XVII, înv. 8194
ştirb (-bă), adj. - 1. Căruia îi lipseşte unul sau mai mulţi dinţi. - 2. Ciobit, cu marginea spartă.
-	Megl. strîb.
Sl. striibu „incomplet" (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 393; Conev 97), cf. bg. străb, ceh. sterb. Uz general (ALR, I, 69). - Der. ştirbi, vb. (a-şi pierde dinţii, a se ciobi; a micşora, a reduce); ştirbină, s. f. (ciobitură, ştirbire), din sl. strubina, cf. pol. szczerbina, rus. sterbina; ştirbitură, s. f. (ştirbire, pierdere, împuţinare; loc gol lăsat de căderea dinţilor; persoană ştirbă): neştirbit, adj. (integru, întreg).	8195
Stîrc (—ci), s. m. - 1. Bîtlan (Ardea alba, A. cinerea, A. purpurea, A. garzetta). - 2. (Banat, Olt.) Barză (Ciconia alba). - Mr. stircu „barză".
Sl. struku (Cihac, II, 362; Conev 55), cf. bg. stărk şi cocostîrc. - Der. stîrci, vb. refl. (a se ghemui); stîrciog, s. m. (Olt., stîrc; axul depă-nătoarei).	8196
stîrlici, s. m. - Hematom, purpură. - Var. sterlici, strelice.
Probabil în loc de *sdrelici, de la sdreli „a se stîlci, a produce contuzii". După Cihac, II, 363, din sl. strela „săgeată", dacă socotim că sdreli a avut aceeaşi origine. Este cuvînt identic cu strelici, s. m. (mariposa nocturna), numit aşa pentru că ar lăsa dintre degete un prăfuşor care, după concepţia populară, ar produce o inflamaţie.	8197
stîrmină (-ne), s. f. - (Trans., Olt.) Rîpă, prăpastie.
Sb. stnnina (Tiktin). - Der. stîrminos, adj. (stîncos), var. înv. (sec. XVI) sterminos. 8198
stîrni (-nesc, -it), vb. - 1. A scorni vînatul.
-	2. A excita, a provoca. - 3. A trezi, a deştepta.
-	4. (Refl.) A se produce, a se dezlănţui, a izbucni.
-	Var. înv. stirgni.
Probabil din sl. strumiti (sţ) „a ţîşni" (Cihac, II,
369), cf. rus. strmumitisja, slov. strmeti, ceh. strmeti „a întrece". - Der. din sl. sutrugnqti „a trezi" (Candrea), pare mai puţin probabilă, dar cf. var. Din rom. tîm „mătură" (Puşcariu, Dacor., III, 691) este neverosimilă. - Der. stîrneală, s. f. (provocare; ridicare).	8199
stîrv (-vuri), s. n. - Cadavru.
Sl. struvo (Cihac, II, 363; Conev 88).	8200
ştiubeci, s. n. - Alb de plumb.
Tc. istiibec (Şeineanu, II, 338). înv. 8201
stiuc (-ci), s. m. - Bucată, fărîmă.
Germ. Stiick (Mîndrescu 91; Gâldi, Dict., 196).
8202
ştiucă (-ci), s. f. - 1. Peşte răpitor (Esox lucius). - 2. (Arg.) Pantof.
748
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Sl.,	cf. bg., rus. stuka (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 394).	8203
ştiulete (-ti), S. m. - Fructul matur al porumbului.
Slov. stulec (Tiktin), cf. bg. stulec (Conev 51). Forma normală ştiuleţ, a căpătat un nou sing. analogic (Byck-Graur 26).	8204
Stivă (—ve), s. f. - Grămadă de obiecte ordonate.
It. (ven.) stiva, prin intermediere orientală, cf. ngr. OTOiPa, bg. stiva. - Der. stiva, vb. (a face stive); stivaj, s. n. (operaţie de încărcare a unei nave), din it. stivaggio.	8205
stoarce (-orc, -ors), vb. - l. A presa, a scoate, a extrage. - 2. A obţine. - 3. A epuiza, a extenua. - Mr. storcu, storşu, stoarcere.
Lat. extorquSre, cu schimb de conjug, ca toarce (Puşcariu 1649; REW 3094), cf. it. storcere, prov. cat. estorcer, v.fr. estordre, sp. estorcer. - Der. stors, s. n. (acţiunea de a stoarce); storsură, s. f. (lichid stors, suc); storcoşi, vb. (a strivi, a face terci), cu suf. expresiv -oţi.	8206
stobqr (-ruri), s. n. - 1. Gard, ulucă. - 2. Ulucă, par, scîndură de gard. - Var. stobol.
Sl. stoboru „coloană" (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, n, 369; Conev 80). - Der. stoborî, vb. (a împrejmui cu gard). în Trans.	8207
Stoc (-curi), s. n. - Depozit, cantitate de bunuri existente într-un depozit. - Var. stock.
Engl. stock.	8208
Stoci (-CŞSC, -jt), vb. - 1. A stoarce, a goli, mai ales o tumoare de puroi. - 2. A epuiza, a extenua. - Var. Trans. storci, Bucov. stopci.
Sl. istociti (Tiktin), cf. toci.	8209
Stofă (-fe), s. f. - 1. Postav, ţesătură. - 2. Fire, natură, caracter. - Var. ştofă. - Mr. stofă.
Germ. Stojf, parţial prin intermediul it. stoffa > ngr. oropa (Cihac, II, 394; Borcea 206), cf. rus. stof (Sanzewitsch 210). Pentru sensul al doilea, cf. cumaş.	8210
Stog (-guri), s. n. - Grămadă de fin sau de paie.
Sl. stogu (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Cihac, II, 370; Conev 73), cf. bg., sb., cr., slov. stog. - Der. stogoman (var. stogoş(at). Banat stogoşari), adj. (varietate de lînă); stogoşat, adj. (ţuguiat). 8211
Ştoi (-i), s. m. - (Arg.) Penis. - Var. ştoagă.
Origine necunoscută, probabil ţig.	8212
Stoicşţ (-ţi), s. m. - Obleţ (Albumus lucidus).
De la Stoiko, nume tipic la bulgari (Tiktin).
8213
stol (—Iuri), s. n. - 1. (înv.) Coloană de soldaţi în ordine de mers sau de bătaie. - 2. Grup de păsări. - 3. Mulţime, grămadă, gloată, partidă.
Mgr. oto^o; (Roesler 575; Cihac, II, 703; Mumu; Densusianu, Rom., XXXIII, 286; cf. REW 8276). - Der., stoli, vb. (a reuni, a grupa, a pune în ordine).	8214
stol (—Iuri), s. n. - 1. Masă. - 2. Reşedinţă, capitală. - Megl. stol „scaun".
Sl. stolu „bază", din v.germ. stols (> germ. Stuhl), cf. cr., slov., rus. stol „masă" (Cihac, II,
370). înv. - Der. stoler, s. m. (tîmplar, dulgher), din sl. stolarl, rut., rus. stoljar (Tiktin; Conev 76); stolerie, s. f. (tîmplărie); stoleriţă s. f. (nevastă de tîmplat); stolifă, s. f. (înv., capitală, reşedinţă), din sb., rus. stolica; stolnic, s. m. (înv., servitor care se ocupa de masă; înv., băiat la bucătărie; dregător domnesc, şeful bucătăriei palatului; din sec.
XVIII,	titlu onorific de boierie, asimilat de Regulamentul Organic cu gradul de căpitan), din sl. stolîniku (Miklosich, Slaw. Elem., 46); stol-niceasă, s. f. (nevastă de stolnic); stolnicie, s. f. (slujba de stolnic); stolnicel, s. m. (băiat care servea masa). - Din rom. provine ngr. oro^vtxo; (Meyer, Neugr. St., II, 79).	8215
StQlă (—le), s. f. - 1. Un anumit fel de rochie purtată de matroanele romane. - 2. Un veşmînt preoţesc.
It. stola din gr. crtoAr| „podoabă". De la aceeaşi rădăcină provin stolisi (var. stolui, stoli), vb. (a orna, a împodobi), din ngr. fftoXiţco (Gâldi 257) şi stolui, vb. (a înmuia pielea cu mijloace mecanice).	8216
Stolohan (—ni), s. m. - (Maram.) Cocoloş, bulgăre.
Origine expresivă, cf. bolovan. - Der. stolohăni, vb. (a face ghemotoc, a face cocoloaşe); storogăni (var. storont), vb. (Mold., a ciomăgi, a altoi).
8217
Stomac (—curi), s. n. - Parte a aparatului digestiv. - Var. înv., stomah.
Fr. estomac, şi mai înainte (sec. XVIII) din ngr. (JTOHogci, cf. sl. stomachu (Vasmer, Gr., 137). -Der. stomacal, adj., din fr.	8218
Stor] (-răsc, —jt), vb. - (Banat) A dispărea, a pieri.
Origine îndoielnică. După Candrea, din lat *extorrSre.	8219
stQrişte (-ti), s. f. - 1. Ţarc. - 2. Refugiu, adăpost
Bg. toriste (Candrea).	8220
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
749
Stqrno, s. n. - Transfer, poziţie într-o operaţie financiară a unei cantităţi intrate sau ieşite.
It. stomo. - Der. sloma, vb. (a înregistra), din it. stomare.	8221
stos (-suri), s. f. - Un anumit joc de căiţi.
Germ. Stoss „lovitură", prin intermediul pol. sztos, rus. stos (Sanzewisch 209). - Der. slosar, s. m. (jucător de stos).	8222
stră—. Pref. care indică ideea de superioritate, iar în alte cazuri cea de tranzit sau de trecere dintr-o parte în cealaltă.
Lat. extra-, cf. it. stra- (Tiktin; REW 3095).
8223
străbate (-t, -ătut), vb. - 1. A parcurge. -
2.	A traversa, a trece dintr-o parte în cealaltă. -
3.	A pătrunde, a intra, a ajunge la. - Mr. străbatere).
De la bate cu pref. stră-. - Der. directă de la un lat. *extrabattere (Pascu, I, 50) este improbabilă. - Der. străbătător, adj. (pătrunzător; deştept).	8224
strachină (-ăchini), s. f. - Vas de lut ars, ceramică etc., blid.
Mgr. âorpcaivcx; „scoică" (Cihac, II, 704; Mumu 54), cu pierderea lui o considerat drept art. f. Sl. strakina „vocabulum dubium" (Miklosich, Lexicon, 887) trebuie să provină din rom. 8225
stradă (—ăzi), s. f. - Drum, cale. - Var. pl. strade, rar.
It. strada. - Der. stradelă, s. f., din it. stradella.
8226
strădanie (-ii), s. f. - 1. (înv.) Chin, suferinţă, calvar. - 2. Efort, silinţă.
Sl. stradanije (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Cihac, II, 371). - Der. strădalnic, adj. (laborios, activ, harnic), din sl. stradilînu „care îndură", cu suf. -nic (după Tiktin şi Candrea, dintr-un sl. *s!~adamniku); strădănui, vb. refl. (Mold., a se căzni, a se strădui); strădui, vb. refl. (înv., a îndura, a suferi; a se forţa, a se căzni), cf. sl. stradati „a îndura"; străduinţă, s. f. (efort); străduitor, adj. (sîrguincios, silitor).	8227
ştraf (-furi), s. n. - Amendă.
Germ. Strafe „pedeapsă", prin intermediul rus. straf (Borcea 212; Sanzewitsch 210).	8228
străfige (-g, -?), vb. - A strănuta.
Origine necunoscută. (ALR, I, 78) şi după Scriban, în Banat şi Mold.	8229
străgălie (—ii), s. f. - Disc, rotiţă, care are diferite întrebuinţări şi aplicaţii, Ia capătul osiei carului, la masa olarului, la maşinile de gătit cu cărbune etc. - Var. stragalie, rastagalie.
Ngr. tpoxaXia „scripete" (cf. Diculescu, Elementele, 462, care se gîndeşte, totuşi, la gr.), probabil alterat de contactul cu alte cuvinte care exprimă ideea de „rotunjime", cf. ngr. axpoyywxDţ „rotund" (Cihac, n, 704), ngr. (TrpocfyaXta „laţ" (Scriban).	8230
străghiaţă, s. f. - Caş, brînză de vaci. - Var. stereghiafă, Banat străghiată. Mr. străgl'ată, megl. strigl’ată.
Origine incertă. După, Pascu, I, 68 şi Arch. Rom., VI, 265, din lat. (lac) *extracoagulatum > *extracaglata > *extraglată, der. care pare dificilă. După Candrea, GS, III, 428 şi Giuglea, Dacor., III, 617, în loc de lac strangulatum. Mai probabil der. de la stereghie, v. aici; dar formele dialectale nu sînt clare. - Der. străghefa, vb. (Olt, a coagula).	8231
Strai (-ie), s. n. - 1. Manta. - 2. Cuvertură. -
3.	Haină, veşmînt. - 4. (Mold.) Laibăr, mintean.
-	Mr. straiiu.
Slov. srajca „îmbrăcăminte", din sl. sraka, sracica, probabil că cuvîntul sl. a fost considerat ca un dim., cf. dim. rom. străife „hăinuţă", de unde prin regresiune, forma actuală. Mr. ar putea fi cuvînt diferit, dar oricum sl., cf. sb. tranja, tralje „zdrenţe". Der de la un lat. *stemium (Tiktin) sau din lat. stramen (DAR, s. v. grui) pare incertă. Cf. şi triest., friul. straja „aşternut de paie pentru turmă" pe care Serra, Dacor., IX, 192, îl derivă din lat. stragulum, dar care ar putea fi la fel de bine cuvînt sl. - Der. străios, adj. (înv., zdrenţăros), care pare să indice aceeaşi sursă sl., sb. tranja.	8232
străin (-nă), adj. - 1. Venetic, din altă parte.
-	2. Necunoscut. - 3. Care nu este familiar. - 4. Al altuia, diferit. - Var. înv. strein, stri(i)n şi der.
Lat. extraneus (Miklosich, Cons., I, 58; Cihac,
I,	264; Koerting 3526). Acest etimon admis de filologia mai veche a fost respins de moderni, din cauza dificultăţii fonetice: rezultatul normal pare că ar trebui să fie *strîi. Totuşi este evident că acest cuvînt a suferit o alterare încă din lat., cf. rezultatele aberante din it. straino (Rohlfs, /ta/., 464), tosc., umbr. straino, calabr. strainu „fără stăpîn". Deşi nu ştim să explicăm mecanismul acestei modificări, se poate admite o metateză a lui i (extraneus > *extrainu), ca în rubeus > roib, habeat > aibă etc. în fine, proba irefutabilă că avem de a face cu un element moştenit este prezenţa der. astrina „a înstrăina" cu forma rotacizată astriirat în sec. XVI (cf. DAR). Este necesar, prin urmare, să pornim de la o fază intermediară a lat. extraneus; dar cele care s-au
750
ALEXANDRU CIORĂNESCU
arătat pînă acum nu par sigure (lat. exterraneus, Creţu 371; lat. *exterrinus, Densusianu, Rom.,
1	XXXIII, 286 şi R. critică, V, 134; lat. *extral-ienus, Puşcariu, Dacor., VIII, 105). Oricum, der. din sl. straninu „pelegrin" (Weigand, Jb, III, 214; Puşcariu 1651; Procopovici, Dacor., IV, 1157; REW 3098) sau sl. stranii „regiune" (Skok, Arch. Rom., VIII, 159) pare şi mai dificil şi nu se potriveşte cu alte împrumuturi, cf. strană.
Der. (îh)străina (var. înv. astrina), vb. (a trimite în străinătate, a despămînteni; a aliena; a întoarce simpatia în ostilitate); înstrăinător, adj. (care înstrăinează); străinătate, s. f. (ţară care nu este patria); înstrăinătate, s. f. (înv., exil, surghiun); străineşte, adv. (ca străinii); străinism, s., n. (xenofilie; cuvînt străin).	8233
straje (-ăji), s. f. 1. - Gardă, santinelă, străjer.
-	2. Patrulă, pază. - 3. (înv.) Avangardă. - 4. (înv.) A patra parte în care se împarte noaptea din punctul de vedere al serviciului de gardă. - 5. Vamă, inspectorat. - t>. Balustradă, parapet, grilaj de protecţie. - Var. str(e)ajă. Mr. strajă.,
Sl. (bg.) straza (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Cihac, II, 371), cf. sb. streza, mag. sztrazsa. -Der. strajameşter, s. m. (Trans., plutonier de cavalerie), din mag. sztrăzsamester, sb. strazmes-ter, traducere a germ. Wachtmeister; străjar (var. străjer), s. m. (gardă, santinelă; supraveghetor, tînăr care aparţine la străjerie); strajnic, s. m. (înv., gardă, paznic), din sl. straziniku; strajnifă, s. f. (pază, turn, post de observaţie), din sl. (v.rus.) straznica, înv.; străjui (var. strejui), vb. (a păzi, a veghea); străjerie, s. f. (organizaţia premilitară a tineretului, formată de regele Carol II în 1936-40, în parte după modelul organizaţiei fasciste italiene); străjeresc, adj. (relativ la străjerie); străj, s. m. (înv., gardian), din sl. străzi (Tiktin); storoş, s. m. (Mold., rar, gardă), din rus. storoz. 8234
Străluci (-cesc, —it), vb. - A luci puternic, a sclipi, a scînteia.
De la luci, cu pref. stră- (Puşcariu 988) sau dintr-un der. lat. de la lucere (*tralucTre, după Candrea-Dens.,' 1011; cf. REW 5136) cf. beli. straluce, rovign. stralusir, engad. strai’iizir, calabr. străluciri. - Der. străluc, s. m. (insectă, Cerambyx moschatus), deverbal; strălucit, adj. (ilustru, splendid); strălucitor, adj. (splendid, lucitor).	1	8235
stramă (-ămi),' s. f. - Destrămătură.
Lat. trama, prin intermediul unui der. *extramă re (Tiktin), cf. logud. istramare „a destrăma"; stramă ar fi deci un deverbal de la a *străma, cf. destrăma. - Der. strămătură, s. f. (destrămătură; lînă vopsită).	8236
strămurare (-ări), s. f. - Băţ lung şi ascuţit, prăjină cu vîrf de fier. - Var. strămur(arifă), străminare. Mr. strimurare, strimulare, megl. strămutări.
Lat. *stimulăria, de la stimulare „a incita" (Tiktin; REW 8261; Capidan 276; Candrea; cf. Cihac, I, 265). Var. strămur pare să reprezinte lat. stimulus; Tiktin crede că este o formă artificială, latinistă; dar nu există indicii că strămur ar putea fi calc latinizant al lui stimulus. Alb. strumullar provine din rom. (Capidan, Dacor., VII, 152). -Der. strămura, vb. (a înţepa, a excita; Bucov., a ameninţa).	8237
Strană (—ne), s. f. - 1. (înv.) Teren, cîmp. -2. Scaun, jilţ pentru demnitari în biserică. - 3. Scaunul dirijorului. - 4. Locul ocupat de cîntăreţi în biserică. - 5. Ţarc de noapte pentru turmă.
Sl. strana „parte, regiune" (Miklosich, Slaw., Elem., 46; Cihac, II, 372), cf. bg. stran, sb., cr., slov., ceh. strana. - Der. stranie, adj. (înv., străin), cf. Coresi, limba stranică şi striinată, unde se vede că stranie nu este din aceeaşi familie cu străin, (var. înv. strainic), din sl. stranînikîi; stră(i)nic, s. m. (străin, venetic) înv.; stră(i)nici, vb. (a hoinări, a umbla), înv.	8238
strangula (-lez, -at), vb. - A sugruma.
Lat. strangulare (sec. XIX).	8239
straniu (-ie), adj. - Neobişnuit.
It. stranio. 1	8240
Strănut (-tă), adj. - Cu o pată albă pe nas sau pe bot. - Var. stămut, strenut.
Origine incertă. După Tiktin şi Candrea, din a strănuta „a elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas şi pe gură", dar legătura lor semantică nu este clară. Ar putea fi pus în legătură cu sl. sruna „căprior", cf. bg. săma, sb. sma „căprior" (Densusianu, GS, I, 348 şi VII, 279; Rosetti, II, 82); deşi destul de greu cu got. stairno > germ. Stern „stea" (Gamillscheg, Rom. Germ., II, 254; Puşcariu, Lr., 273). După Skok, ZRPh., L, 272, cf. REW 8242N, din lat. stella, cu infixul r, ca bol. strela, sp. estrella.	8241
Strănuta (—t, — at), vb. A elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas şi pe gură. - Var. stămuta, strenuta. Mr. stămut(are).
Lar. stemulăre (Meyer, Alb. St., IV, 120; Pascu,
I,	161; REW 8250), cf. it. stamutare, (v.it stranutdre, sicii, stranutari, friul. stranudă), prov., cat., sp. estomudar, fr. eternuer. Lipseşte în Trans. de V (ALR, I, 78). - Der. strănut (var. strănutat, strănutătura), s. f. (acţiunea de a strănuta, zgomotul produs).	8242
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
751
Strapazan (—ne), s. n. - Cuiul de care se leagă vîsla.
Probabil în legătură cu ngr. Tponeţa „masă“ sau „bancă".	8243
Straşină (—ni), s. f. - 1. Marginea care iese în afara acoperişului. - 2. Husă, apărătoare, copertină. - 3. Acoperiş. - 4. Bor de pălărie. - Var. stre(a)şină şi der.
SL, cf. bg., slov. stiesina, din sl. strecha, ostresije (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 232; Tiktin; Iordan, Dift., 150; Conev 80). - Der. străşini, vb. (a pune streaşină); înstrăşinat, adj. (acoperit).	8244
Straşnic (—că), adj. - 1. Teribil, de temut. - 2. Violent, sever, dur.
Sl. strasinu (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Cihac, II, 373; Puşcariu, Dacor., VII, 466), cf. pol. strasznik (monstru). - Der. straşnic, s. m. (specie de ferigă, Asplenium trichomanes), din bg. strasnik; straşnici, vb. (a trata cu asprime, a maltrata); străşnicie, s. f. (severitate, asprime; tenacitate; groază); năstruşnic, adj. (violent, teribil), cu pref. expresiv.	8245
straste, s. f. - Chin, supliciu.
Sl. strasti (Candrea. Sec. XVII, înv, ca şi der. străstui, vb. (a chinui), din sl. strastovati (Tiktin); străstuială, s. f. (chin).	8246
Strat (—turi), s. n. - 1. Pat, culcuş. - 2. Pat de paie, resturi de paie. - 3. înveliş, glazură. - 4. Pătrat, fîşie de pămînt în grădină sau în livadă. -5. Ba2ă, fundament. - 6. (înv.) Suport. - 7. (Banat) Organul genital al vacii.
Lat. stratum (Tiktin; REW 8292), cf. v.it. strato, prov. estrat, sp., port. estrado. - Der. neol. stratifica, vb.; stratificaţi(un)e, s. f.	8247
ştraţă (-ţe), s. f. - Registru cu însemnări cotidiene.
Germ. Strazze „ciornă" (Candrea). 8248
Strateg (—gi), s. m. - Comandant de oşti.
Fr. stratege. Este dubletul lui stratig, s. m. (general), din gr. crTparnYOţ, sec. XVII, înv., der. arhistratig, s. m. (generalisim), înv. din gr. dtp— XiarpanŢi'a;. - Der. strategie, s. f., din fr. strategie; strategic, adj., din fr. strategique; stratagepiă, s. f., din it. stratagemma, sec. XVIII, la Şincai.	8249
Strătorică (-ci), s. f. - Ventrilică (Veronica officinalis).
Sb. strator, bg. stratur „amarant".	8250
ştreang (-guri), s. n. - 1. Funie, coardă. - 2. Funie de spînzurat. - 3. Frînghie pentru înhămat calul la căruţă. - 4. (Arg.) Cravată. - Megl. ştrang.
Germ. Strâng, prin intermediul sl., cf. sb. stranjga, ca şi sp. estrenque, it siringa (Cihac, II, 394). - Der. directă din germ. (Borcea 212) sau prin intermediul mag. istrăng (Tiktin; Candrea; Gâldi, Dict., 196) este mai puţin probabilă, avînd în vedere megl.
Der. ştrengar, s. m. (înv., zburdalnic, poznaş; vagabond, haimana), mai înainte cu sensul „bun de pus în furci", cf. spînzurat (pentru formă, cf. it. stringaio, roman, strengaro „sforar"); ştrengări, vb. (a se ţine de pozne, a hoinări); ştrengărie, s. f. (poznă, năzbîtie); ştrengăresc, adj. (de ştrengar); ştrengăreşte, adv. (ca ştrengarii); ştrengărifă, s. f. (fată .zglobie, poznaşă).	8251
streaz (-zuri), s. n. - (Olt., Bucov.) Cadă, vas.
Sb. straz (Candrea).	8252
Streche (—chi), s. f. - 1. Varietate de tăun (Hypoderma bovis, Oestrus ovis). - 2. Nebunie, ■aiureală. - Megl. streaclă.
Lat. *oestriculus < oestrus (Giuglea, Dacor., II, 824; REW 6040a; Rosetti, I, 171). - Der. din s'., strekati „a înţepa", streku „ţînţar", cf. sb. strk „tăun" (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 373; Conev 52), eventual prin intermediul unui sl. *streklja (Tiktin; Candrea), nu pare posibil, căci în rom. grupul cl este în mod sigur primitiv (cf. megl.) şi că numai elementele lat. prezintă trecerea lui cl > chi. - Der. strechia, vb. (a fugi, a pomi în goană, despre animalele înţepate de tăuni; a fugi; a înnebuni.	8253
strecura (-cor, -at), vb. - l. A trece prin sită, printr-o ţesătură etc. un lichid. - 2. A limpezi, a purifica, a rafina. - 3. A intra, a pătrunde, a introduce. - 4. (Refl.) A se fofila, a se furişa, a se băga. - Var. străcura. Mr. stricor, stricurare.
Lat. colăre, prin intermediul *transcolăre (Cipariu, Gram., 368; Meyer, Alb. St., IV, 110) sau extracolăre (Puşcariu 1650). Rezultatul stre- (în loc de stră-) este normal, şi nu trebuie explicat prin intermediul lat. stercorăre „a îngrăşa cu bălegar" (Candrea; cf. Tiktin). Mai curînd se datorează unui contact semantic cu între, printre, deoarece strecura înseamnă „a trece". - Der. strecurătoare, s. f. (obiect prin care se strecoară un lichid); strecătoare, s. f. (strecurătoare), probabil prin confuzie cu trece, cf. trecătoare (altă opinie la Graur, Rom., LIII, 384).	8254
Strede, s. f. - Miere pură. - Var. stredie.
Sl. striidu „miere" (Tiktin). Sec. XVI-XVII, înv.	8255
Streliţ (-ţi), s. m. - Soldat dintr-un corp de infanterie rusă.
Sl. strelicî (Tiktin). Sec. XVIII.	8256
752
ALEXANDRU CIORĂNESCU
strşpede (-zi), s. m. - Vierme de brînză, larva de la Piophila casei. - Megl. strepiî.
Origine incertă. Pare un der. din lat. trepîdus, cf. treapăd (Tiktin). Este de presupus că pl. strepezi ar fi dus la un sing. analogic, *strepeză, de la care;* prin regresiune, s-ar putea explica rezultatul din megl. şi alb. strep, considerîndu-se -ză drept slif. Semantic, se explică prin ideea de mîncărime sau de mişcare agitată. - Der. din sl. cruvî „vierme" (Cihac, II, 373), direct sau prin intermediulialb., nu este posibilă. Cf. Byck-Graur 26; Rosetti; II, 122.	8257
strepezj (-zşsc, -jt), vb. - A produce o senzaţie de'iritare a dinţilor. - Var. sterpezi.
Origine incertă. Ar putea proveni din strepede, ca sp. hormiguear „a avea mîncărime“, de la hormiga; sau din lat. interpedîre „a se prinde" (cf. REW 4494) prin intermediul unei forme *exter-pedîre şi poate printr-o apropiere cu a serbezi. Alte explicaţii sînt la fel de îndoielnice; din sl. strupititi „a deveni aspru" (Cihac, II, 372; Conev 86); din \a,i*stupidire (Creţu 371); din strepede, dar prin intermediul ideii de „a înţepa, ca insectele strivite" (Tiktin); din lat. *extorpîdire „a înţepeni" (Candrea); din "serpidus < lat, serpere, prin intermediul alb. strep (Philippide, II, 734); din it. strapazzare1 „a maltrata", cf, alb. strapizori (Scriban). Uz general (ALR, I, 90), - Der. stre-pezeală, s. f. (iritare a dinţilor).	8258
stretenie, s. f. - Sărbătoarea de Întîmpinarea Domnului. - Var. Strătenie, Stratenie.
Sl. Stretinije.	8259
ştric (-curi),' S. n. - (Banat) Funie.
Germ. Strick.	8260
strica (-c, -at), vb. - 1. A rupe, a frînge, -2. A desface, a descompune. - 3. A distruge, a deteriora, a face nefolositor. - 4, A prejudicia, a dăuna. - 5. A jefui, a fura. - 6. A ucide, a omorî.
-	7. A viola, a silui, a	dezonora,	-	8,	A	deprava,
a corupe. - 9. A	nimici,	a	prăpădi,	a	zdrobi, a
terfeli, a vătăma. - 10. A dezbina, a învrăjbi, -11. A rupe un pact, a încălca, a contraveni. - 12. A consuma, a cheltui fSiă rost. - 13. A fi de vină, a constitui cauza. - 14. (Refl.) A se altera, a se putrezi. - Megl. stri(cari).
Lat. extrîcăre ,',a eviscera" (Tiktin; Capidan 277; Puşcariu, Lr., 199), cf. calabr. stricare „a freca", sp. estregar. Pentru semantismul din rom,, trebuie să se pornească de la sensul primitiv al lui tricae „contrarietate, neplăcere", tricări „a face dificultăţi", de unde extrîcăre „a desface (ceea ce rezistă)". După Battisti, V, 3655, it. striccare „a-1 durea spatele în urma ostenelii", umbr. strica „a
distruge", v.it. stricare, strigare „a desface" a cărui identitate cu cuvîntul romanic nu ridică îndoială, s-ar explica prin longob. strikkan „a închide cu o ţintă"; dar această explicaţie nu poate servi pentru rom., şi nu pare suficientă pentru it.
Der. stricăcios, adj. (care strică; coruptibil; dăunător, vătămător); stricăciune, s. f. (daună; corupţie); stricător, adj. (dăunător, nociv). 8261
stricnj (-nşsc, -it), vb. - 1. A sîngerâ, a lua sînge de la un animal. - 2. A înţepa, a împunge.
-	3. (Banat) A zgudui. - 4. A striga, a răcni.
Sl. struknqti „a înţepa" (Tiktin). - Der. stricnea (var. stricneală), s. f. (trocar, cuţit special pentru a lâsa sînge la cai); stricnitură, s. f. (împunsătură; înjunghietură, înţepătură).	8262
strict (-tă), adj. - Riguros.
Fr. strict. - Der. stricteţe, s. f. (rigurozitate).
8263
strjdie (-ii), s. f, - Specie de moluscă (Ostrea).
Ngr. orpiSt (Roesler 576; Cihac, II, 704).
8264
strjgă (-gi), s.f.-i. Cucuvea (Stris flammea).
-	2. Fluture (Acherontia atropos). - 3. Vrăjitoare,
duh rău. - Mr. strigă.	i
Lat. striga (Diez, Gramm., I, 21; Cihac, I, 266; Tiktin; REW 8308; cf. Cihac, II, 705; Pascu, I, 161; Philippide, II, 655), cf. alb. strige „vrăjitoare", it. strega. - Der. strigoi, s. m. (apariţie fantomatică); strigoaică (var. strigoaie), s. f. (sufletul unei femei moarte care se transformă în fantomă); strigoaie (var.; stirigoaie, ştirigoaie, steregoaie), s. f. (plantă, Veratrum album); strigoiaş, s. m. (fluture mic, Botys margaritalis). Din rom. trebuie să provină slov. striga, strigno, pol. strzyga, strzygonia (Candrea, Elemente, 409).
'	8265
striga (-g, -at), vb, - 1. A ţipa, a răcni. - 2. A chema. - 3. A recita strigături. - Megl. strig(are).
Probabil der. lat. *strigâre „a ţipa ca o cucuvea", de la strix, cf. numele său fr. chat-huant, din huer „a striga" (Meyer, IF, VI, 120; Den-susianu, Rom., XXXIII, 286; Meyer, Alb. St., IV, 73; Tiktin; Puşcariu 1657; REW 8319; cf. Graur, Rom., LIV, 507). - Der. din lat. *stridulâre (Pascu,
I,	161; Pascu, Arch. Rom., VI, 265) este mai îndoielnică; şi din cea lat. *exquiritSre (Cihac, I, 266; Koerting 3478) nu pare posibilă.
Der. strigăt, s. n. (ţipăt; chemare; sunete emise de animale); strigător, adj. (Care strigă; care se remarcă; crainic, vestitor); strigătură, s. f. (strofă satirică care se strigă în timpul jocurilor populare); strigare, s. f. (înv., vînzare prin licitaţie). 8266
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
753
Strîjnic (-ci), s. m. - Mînz de unul sau doi ani. - Var. strîşnic, înv. strijac, struşnic.
Sl. strizîniku, de la strizati „a tunde oile“ (Cihac, II, 374); pentru semantism, cf. costreş. 8267
strîmb (-bă), adj. - 1. Sucit, pieziş, care nu este drept. - 2. Nedrept, injust. - Mr. strimbu.
Lat. strambus, forma vulgară de la strabus (Cipariu, Arhiv, 209; Diez, I, 402; Tiktin; REW 8281; Pascu, I, 160), cf. it. strambo „cu picioare scurte", alb. stremp (Philippide, II, 655). - Der. strîmba, vb. (a suci, a îndoi; a imita, a copia, a contraface; refl., a se schimonosi, a face grimase; refl., a se prăpădi de rîs; refl., înv., a insulta); strîmbătate, s. f. (nedreptate, inechitate); strim-bătură, s. f. (obiect sucit; grimasă, schimonoseală); Strîmbă-Lemne, s. ni. (personaj fabulos care apare în unele poveşti).	•	8268
Strimp (-pi), s. m. - (Trans. de N) Şosetă. -Var. strimf.
Germ. Strumpf, săs. Striimpfl.	8269
strîmt (-tă), adj. - îngust, strîns, bine legat. -Var. strîmpt, strimt. Mr., megl. istr. strimt.
Lat. *strinctus, în loc de strictus < stringere, cu infixul nazal propagat pornind de la tema prezentului (Cihac, I, 267; Puşcariu 1659; Philippide, II, 655; REW 8305), cf. v.it. strinto, ven. strento, logud. istrintu, fr. etreint, alb. streite (Meyer, Alb. St., IV, 109). Pentru forma cu i, cf. Byck-Graur 21. Cf. stringe.
Der. strimta, vb. (a strînge, a îngusta); strîmtaş, s. m. (laţ, ochi la hamuri prin care trec şleaurile); strîmtoare, s. f. (îngustime, strîmtime, necaz; loc îngust, defileu, trecătoare, braţ de mars);strimtură, s. f. (înv., defileu, trecătoare; înv., îngrădire); strimteală, s. f. (înv., strîmtoare); strîmtora, (var. strîmtori), vb. (a constringe, a forţa, a limita, a restrînge; a lăsa fără bani, a stoarce, a secătui); strîmtoreală, s. f. (jenă financiară, necaz). 8270
strînge (-g, -ns), vb. - 1. A strimta, a îngusta. - 2. A închide, a recupera, a îndesa. - 3. A îmbrăţişa, a lua în braţe. - 4. A rămîne prea mic un obiect de îmbrăcăminte. - 5. A merge pe urmele cuiva. - 6. A comprima, a concentra. - 7. A încuia, a închide. - 8. A face clăi, a aşeza laolaltă. - 9. A culege, a recolta. - 10. A economisi, a pune bine. - 11. A orîndui, a pune la loc. - 12. Refl. A se micşora. - Mr. stringu, strinşu, strimptu, strindzire, megl. string, strinş, strins.
Lat. stringere (Puşcariu 1661; REW 8315), cf. vegl. ştrengar, it. stringere, prov. estrenher, fr. etreindre, cat. estrenyer, sp. estrenir, alb. strengoh (Philippide, II, 655). - Der. astrînge, vb. (a aduna,
a culege), înv. şi Banat, Trans., cu a- protetic, sau direct din lat. astringere (DAR); strîns, s. n. (o anumită boală de copii, probabil crampe, colică; recoltă, cules); strînsătură, s. f. (stringere, apăsare); strinsoare (var. înv., strinsoare), s. f. (stringere; înv., recoltă; înv., bogăţie, avere; înv., dificultate, îngrădire; înv., caznă, tortură; înv., necaz); strînsură, s. f. (acţiunea de a strînge; recoltă; avere, bogăţie; adunare, mulţime, înv., armată improvizată cu oameni neinstruiţi); strinsă, s. f. (înv. bogăţie, avere); strîngător, adj. (econom, care agoniseşte; adunător, culegător); constringe, vb. (a sili, a obliga), traducere din fr. contraindre; restrînge, vb. (a reduce), traducere din fr. restre-indre.	8271
strivi (-vesc, -it), vb. - A turti, a stîlci.
Sl. sutryvati (Cihac, II, 374; cf. Miklosich, Slaw. Elem., 48). - Der. strivitor, adj. (zdrobitor, apăsător).	8272
stroh (-huri), s, n. - Resturi de paie. - Var. ştroh.
Germ. Stroh „paie". Tiktin respinge acest etimon, bazîndu-se pe pronunţarea aspirată a finalei rom.; dar cf. şuh < germ. Schuh. Probabil că trebuie să se pornească de la o pronunţare germ. dialectală du h aspirat. - Der. din sl. *sutrochu < sutreti „a mărunţi" (Tiktin; Candrea) este mai puţin probabilă. în Mold. şi Bucov. - Der. strohăi, vb. (a se curăţa de stroh); străiac, s. n. (Mold., Trans., saltea), din germ. Strohsack (Candrea).
8273
stroi (-iuri), s. n. - înv. pedeapsă militară, bătaie.
Sl. (rus.) stroî „ordin de bătălie" (Cihac, II, 375; Bogaci, BF, V, 237).	8274
stropi (—pese, -it), vb. - A uda uşor, a împroşca cu apă.
Sl. *sîitropiti, în loc de kropiti (Cihac, II, 375; Tiktin), cf. sb. kropiti, pol. skropic. - Der. strop, s. m. (picătură; cantitate infimă), deverbal; stro-pelniţă, s. f. (Banat, praftură de fierar); stropeală, s. f. (udare, umezeală); stropitoare, s. f. (udătoare); stropitură, s. f. (udare, umezire).	8275
stropoli (—Iese, -jt), vb. - A se ocupa cu ceva, a roboti. - Var. stroboli.
Creaţie expresivă, după cum o indică suf. -li; legătura cu bg. tropolja „a tropăi" (Candrea) nu este convingătoare. - Der. stropoleală, s. f. (roboteală prin jurul casei). Aceleiaşi rădăcini trebuie să-i aparţină stropşi (var. Trans. strocşi), vb. (a călca în picioare, a turti, a stîlci; a pisa, a deforma; a strica, a distruge; refl., a certa, a dojeni), fără îndoială în loc de *tropoşi (după
754
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Cihac, II, 422 şi Candrea, din sl. sutrasiti „a călca în picioare", bg. strosvam „a mărunţi"); slropşală (var. stropşitura), s. f. (strivire; ceartă). 8276
ştrudel (—Ie), s. n. - Prăjitură cu mere. - Var. strudel.
Germ. Strudel.	8277
strugure (-ri), s. m. - I. Ciorchine. - 2. Fructul viţei de vie. - Var. strugur, Basar. strug.
Origine incertă. Pare cuvînt identic cu strug „raşpel", cf. strung, struji; evoluţia semantică de la struji la strugure ar fi, într-un astfel de caz, ca cea a sp. raspar la raspa „ciorchine" (Cihac, II, 376), cf. ir. grapper „a prinde" şi grappe „inflorescenţă", sp. gancho şi gancha. Din pl. struguri s-ar fi format sing. analogic actual. Probabilitatea unei der. din lat. *trugus, de la gr. Tpu/oţ, Tpuyr) „fruct; folos" (Tiktin) pare destul de redusă.
Celelalte explicaţii nu par mai bune. Din lat. surciilus (Creţu, 371), nu se explică fonetic şi semantic. De la un lat. *slribulus sau *strubulus, de la o rădăcină *streb- „(ră)sucit“ (Densusianu, GS, V, 174) pare îndoielnică. Din lat. *uvula, (Puşcariu, Dacor., VI, 13; REW 9105) nu pare posibilă fonetic. De la gepidicul *thrubilo sau *stru\vilo, care ar corespunde germ. Trăublein (Diculescu, ZRPh., XLI, 424; Diculescu 178; Gamillscheg, Rom. Germ., II, 266) este inacceptabilă fonetic şi istoric. Originea lat. a cuvîntului fusese propusă de Puşcariu, Dacor., VI, 310 şi de Rosetti, II, 82.
Der. struguraş, s. m. (ruşuliţă, Hieracium auran-tiacum; coacăză); strugurel, s. m. (plantă, Saxi-fraga adscendens; coacăză). - Cf. struji, strung.
8278
struji (-jesc, —it), vb. - 1. (înv.) A rade, a răzui. - 2. A ciopli, a tăia, a dăltui. - 3. A strunji.
-	4. A dezghioca. - Megl. stnijqs, strujiri.
Sl. struiiti „a răzui" (Tiktin; Conev 76), cf. bg. stram, rus. struzitî. - Der. struj, s. n. (Mold. rosătură la copitele cailor); stmjan, s. m. (cocean de porumb); pe care Conev 51 îl derivă din sl. struzenu; strujea, s. f. (aşchie); strujitură, s. f. (obiect răzuit sau dezghiocat, talaş, şpan); strujac s. n. (Trans. de N, saltea); strujniţă, s. f. (rindea, cuţitoi; strungul rotarului), din sb. stniznica; nestrujit, adj. (brut). - Din rom. provine mag. sztruzsăl (Edelspacher 22). Cf. strung. 8279
struluibat (-tă), adj. - Nebun, ţicnit, trăznit.
-	Var. strulu(i)bat(ic), sturlu(i)bat(ic).
Origine incertă, probabil expresivă, cf. (de)străbălat, care este o simplă var. Der. din sl. strela „săgeată", rus. strelîba „lovitură" (Cihac, II, 377) nu pare probabilă. - Der. din lat.
*astrolabîătus (Tiktin; REW 745). este fantezistă. Legătura cu tulburat (Scriban) nu este convingătoare.	8280
strună (-ne), s. f. - 1. Coardă. - 2. Botar, zăbăluţă. - 3. Flictenă.
Sl. (bg., sb.) struna (Cihac, II, 377; Miklosich, Slaw. Elem., 46; Conev 73). - Der. struni (var. înstriini), vb. (a întinde o coardă; a întinde pînza ferăstrăului de mînă; a acorda un instrument de coarde; a întinde arcul; a înftîna calul; a subjuga, a înfrîna); struneală, s. f. (pană, strunire). 8281 strung (—guri), s. n. - Maşină-unealtă care îndeplineşte diferite operaţii prin aşchiere. - Var. Mold., Trans., strug, şi der. Mr. strug.
Sl. strugu (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Tiktin; Conev 66), de la strugati „a Tăzui", var. a lui stnmti, cf. struji, şi bg., cr. slov., rus. strug. Nazala nu a fost explicată; ar putea fi o influenţă din gr., cf. ngr. orpotryymoi; „rotund", cu atît mai mult cu cît YY sau fx în loc de y, x este destul de frecventă în ngr. - Der. strungar, s. m. (strujitor), cf. bg. slrugari, sb. strugar; strungări, vb. (a strunji); strungărie, s. f. (strung, atelierul strungarului).
8282
strungă (-gi), s. f. - 1. Deschizătură de ieşire din ţarcul oilor, portiţă prin care poate trece numai cîte o oaie. - 2. Ţarc, ocol de oi. - 3. Defileu, chei. - 4. Gaură, deschizătură. - 5. Strungăreaţă.
-	Mr., megl. strungă.
De la strung. în sensul de „dispozitiv care execută frecare", fiindcă strungă face ca oile să treacă frecînd stîlpul portiţei sau pe ciobanul care aşteaptă lîngă el. Pentru semantism, cf. sp. tomo „instrument pentru prelucrarea prin aşchiere" şi tomo „instrument care face să treacă obiectele printr-un spaţiu închis", chiar dacă nucleul semantic al sp. este diferit. Sensul lui strung şi strungă este acelaşi de „lucru care roade" şi este natural, dacă ne gîndim că sursa comună este sl. strugati „a răzui", cf. struji.
Totuşi pentru acest cuvînt s-au propus etimoane foarte diferite. Din a strînge „a închide" (Miklosich, Slaw. Elem., 47), dificil fonetic. Din alb. strunge (Miklosich, Slaw. Elem. im Magyar., 35) e acelaşi lucru, deşi alb., în opinia lui Miklosich, depinde de stragori < lat. stringere. Dintr-o rădăcină indoeurop. *stmg- (Jokl, Sb. Wien, CLXVIII, 1, 89; Baric, Albanorum. St., I, 105); dintr-o rădăcină *sru- „a fugi" (Philippide, II, 735); din gr. crrEVUyd „îngustime" (Diculescu 198) sau *crrpcryYa (Drăganu, Romînii în veac. 1X-XIV, 60; cf. Tamds, Archiv. Europ. Centro-Orient, II, 269); dintr-o rădăcină tracică *s.’ruma „curgă-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
755
toare“ (Pascu, I, 191; cf. Scriban; din lat. ruga contaminat cu v.germ. stranga (Giuglea, Dacor., II, 340-3). în general se admite că este cuvînt foarte vechi şi că din rom. s-a răspîndit în alte idiomuri balcanice şi orientale, cf. Tiktin şi Candrea, şi Rosetti, II, 122. Uz general (ALR, I,
31).
Der. strungar, s. m. (cioban care mînă oile prin strungă); strungăreaţă, s. f. (răritură la dinţi; ciubăr de muls oile). Din rom. provin negreşit toate formele cu infixul n, ca ngr. arpou/ya, crrpoui'xa (Meyer, Neugr. St., II, 79; Mumu, Lehnw., 43), alb. strunge (Meyer 418), ceh., slov., rut. strunga, pol. strqga, mag. esztrenga (Candrea, Elemente, 401), ven. strunga (Tiktin). Formele fără infix nazal (bg. străga, sb. struga) pot proveni şi ele dintr-o formă rom. anterioară nazalizării, cf. strug faţă de strung, sau din sl.	8283
strup (-puri), s. n. - 1. Fringhie. - 2. Curea de ham. - Mr. strop „prăjină".
Lat. struppus, stroppus (Pascu, I, 162; Candrea, cf. REW 8321), poate indirect pentru rom. 8284
struţ (—ţi), s. m. - Pasărea cea mai mare din ordinul alergătoarelor (Struthio camelus). - Var. ştruţ. Megl. struş.
Lat. struthius, poate direct în megl. (Capidan 278), şi în rom. prin it. struzzo, sb. struc (Puşcariu 1662; Tiktin). în sec. XVIII, strufocamil, s. m. (struţ), din gr. arpoii0oxanriXoţ.	8285
struţ (~ţuri), s. n. - (Trans.) Buchet.
Germ. Strauss (Candrea). - Der. înstrufa, vb. (a oma cu flori, a împodobi).	8286
Stuc (—curi), s. n. - Material folosit în decoraţii arhitectonice; decoraţie arhitectonică. - Var. ştuc, şi der.
Fr. stuc. - Der. stuca, vb. (a oma cu stuc); stucatură, s. f., din it. stuccatura. - Var. din germ. Stuck (Borcea 213).	8287
stucni (-nesc, —lt), vb. - (Banat). A da îndărăt.
Sb. stukniti (Candrea).	8288
studeniţă (-ţe), s. f. - 1. Scorbut. - 2. Plante (Arenaria serpyllifolia, Scleranthus uncinatus, Chenopodium botrys).
Sb. studenica „frig", cf. bg. studenio „şopîrlă alpină" din sl. student „frig" (Cihac, II, 378). Tudelijă, s. f. (floarea-reginei, Gnaphalium leon-topodium) trebuie să fie acelaşi cuvînt. 8289
Studia (—iez, -at), vb. - A cerceta, a observa.
It. studiare. - Der. studiu, s. n., din lat. studium, dublet al lui studio, s. n. (cabinet, mică locuinţă independentă), din it. studio; studios, adj., din fr.
studieux; student, s. m., din it. studente; studentă, s. f.; studenţesc, adj. (de student); studenţime, s. f. (mulţime de studenţi).	8290
stufat (-turi), s. n. - Mîncare cu came şi verdeaţă.
It. stufato, prin intermediul ngr. orcRxpocra (Tiktin).	8291
stup (-pi), s. m. - Ştiubei, roi, matcă. - Mr. stup.
Sb. stup „stîlp", din sl. stlupii, stlubii (> stîlp), cf. sb. stublina, stuga „trunchiu gol de arbore", stub „coloană" (Cihac, II, 359). Sensul de „trunchi" trebuie atribuit la origine cuvîntului sl. (cf. sb. stub „coloană" faţă de rut. stub „trunchi găunos"), căci un trunchi gol era forma curentă a stupului primitiv. Totuşi acest etimon a fost respins şi s-a preferat în general lat. *stupus < gr. OTWOţ (Meyer, IF, VI, 121; Puşcariu, Conv. lit., XXXIX, 50; Diculescu, Elementele, 463; REW 8334; Candrea), care nu pare mai convingător.
Din aceiaşi rădăcină sl., prin intermediul rut. deja citat, provine ştiob, s. n. (vas de lemn pentru lături), şi de aici, cu suf. dim., ştiubei, s. n. (Mold., stup; Olt., Trans., albie, troacă). înrudirea între stup şi ştiubei, ă fost pusă la îndoială, datorită diferenţelor de consonantism (Tiktin); dar aceste diferenţe existau deja în sl.
Der. stupar, s. m. (prisăcar); stupărie, s. f. (stupină; apicultură); stupărit, s. n. (apicultura); stupină, s. f. (prisacă); stupiniţă, s. f. (plantă, Platanthera bifolia, P. chlorantha).	8292
Stupă (-pe), s. f. - Cîlţi, canură.
Lat. stuppa (Puşcariu 1663; Philippide, II, 655; REW 8332), cf. it. stoppa, prov., cat., sp., port. estopa, fr. etoupe, alb. stupe.	8253
Stupai, interj. - Să mergem, înainte.
Sl. stupaj (Bogrea, Dacor., III, 737).	8294
stur (-ri), s. m. - 1. Ţurţure, ciucure de gheaţă, promoroacă. - 2. Funingine. - 3. Stivă de sare de proastă calitate care se aruncă. - 4. (Trans.) Zgură.
-	Mr. stur „coloană".
Origine îndoielnică. Ar putea fi vorba de lat. stylus (Puşcariu 1664; Candrea), cf. alb. sttilj. Cuvînt rar. Cf. tureatcă.	8295
sturz (-zi), s. m. - Păsări din genul Turdus (Turdus musicus, T. viscivorus). - Mr. sturdzu.
Lat. turdus (Puşcariu 1665; REW 8999). Ipoteza unei contaminări cu stumus, pentru a explica pe (REW), nu pare necesară; şi mai puţin forma *turd.eus (Puşcariu), pentru a-1 explica pe z, care vine de la pl. (Byck-Graur 26; cf. Geheeb 41).
8296
756
ALEXANDRU CIORĂNESCU
sub, prep. - 1. Dedesubtul (indică o relaţie de inferioritate sau de dependenţă). - 2. în timpul (indică o corespondenţă în timp). - 3. (Prefix) Indică un grad inferior. - Var. 1 şi 2 subt., sup. Mr. suin, suplu, su, megl. sup, istr. su.
Lat. subtOs (Diez, I, 390; Puşcariu 1668; REW 8402), cf. it. sotto, prov., cat. sots, fr. sous, sp. so, port. sob. Ca pref., se ataşează atît la cuvintele împrumutate deja în forma lor compusă (subaltern
<	fr. subalterne), ca şi la cuvintele proprii rom. (subîmpărfi, subînţelege). - Comp. dedesubt, adv. (în partea de jos); subtoaie, s. f. (Trans., grindă).
8297
subaşe (—şi), s. m. - Primar în Turcia. - Var.
subaş.
Tc. subaşi (Şeineanu, III, 111; cf. Byck-Graur 14).	8298
şubet (-te), s. n. - (Munt.) Joc de ajun, care constă din sărituri peste un foc.
Origine necunoscută.	8299
subiect (—te), s. n. - Temă, problemă. - Var. înv. sujet.
Lat. subiectum (sec. XIX), var. din fr. sujet. -Der. din fr. subiectiv, adj.; subiectivitate, s. f.
8300
şubred (-dă), adj. - Fragil, debil, delicat, friabil.
Poate din lat. hybrîdus < gr. iSPpiSoţ, cu ş < ex-; pentru schimbarea şi- > şu-, cf. şuera; la relaţia semantică „hibrid" = „degenerat" este normală, cf. bastard. Oricum, terminaţia -ed nu
. poate fi decît lat. -idus, care nu a fost productivă în rom., cf. lînced, muced, rînced. r- Der. din sl. supli „debil”, cu suf. -ed (Cihac, II, 395; Loewe 40; Weigand, Jb, XVI, 78) nu pare posibilă. -Der. şubrezi, vb. (a slăbi); şubrezeală (var. şu-brez(en)ie), s. f. (fragilitate, debilitate). 8301
subretă (-te), s. f. - Servitoare.
Fr. soubrette. Aproape numai în limbajul teatral.
8302
subţia (-iez, -at), vb. - 1. A face subţire, a slăbi, a se trage. - 2. A cizela, a rafina. - 3. A dilua, a face mai deschisă o culoare. - Var. supfia.
Lat. subtîlîăre (Densusianu, Hlr., 166; Puşcariu 1669; REW 8398), cf. it sottigliare. Cf. subţire.
8303
subţioară (-ori), s. f. - Subraţ. - Var. sup-fioară, subsioară, subs(u)oară, su(pt)suoară. Mr. (sumjsoară, megl. suptăsoară, soară.
Lat. subSla „subraţ" (Cihac, I, 268; Cipariu, Gram.; Philippide, Principii, 33 şi 97; Densusianu, Rom., CXXIII, 286 şi GS, II, 315;
Puşcariu 1667; Candrea, Âlements, 8; REW 8346; Rosetti, I, 171), comp. la o dată ulterioară cu sub. Var. se explică prin aceleaşi vâr. ale lui sub. Uz general (ALR, I, 54).	8304
subţire, adj. - 1. Delicat, suplu, zvelt. - 2. Fin, vaporos, lejer. - 3. Fin, delicat, rafinat cult. - Var. supţire, şi der. Mr. subţire, supţire, megl. sup(ţ)sqri, istr. supfir(e).
Lat. subtîlis (Puşcariu 1670; REW 8399) cf. it. soţiile, prov. cat., port. sotil. - Der. subţiratic (var. subţiratec, subţietic, subţietec), (delicat, zvelt; slab, uscat); subţirime, s. f. (delicateţe; fineţe). Cf. subţia.	8305
suc (-curi), s. n. - Must, sevă.
Fr. suc. Apare greşit ca element lat. la Puşcariu 1671. Ngr. aoCxzoţ, pe care Mumu, Lehmv., 43, îl consideră der. din rom., trebuie să provină din it. succo.	8306
SUC (—ci), s. m. (Trans.) Măsură de lungime, echivalînd cam 33 cm. - Var. Banat şuh, şuf.
Germ. Schuh (Tiktin; Candrea).	8307
sucă (-ci), s. f. - 1. Obicei rău, viciu. - 2. Supărare.
Mag. szokăs „obicei" (Cihac, II, 527; (Gâldi, Dict., 160). în Trans. - Der. sucaş, adj. (vicios, nărăvaş); sucui, vb. (Trans., rar, a se vicia).
8308
şucada, adj. - (Mold.) Ditamai.
Tc. şol kadar (Tiktin).	8309
sucală (-Ie), s. f. - 1. Depănătoare, vîitelniţă.
-	2. Frigare. - 3. Coarbă. - Megl. sucală.
Bg., sb., slov. sukalo (Tiktin; Conev 60). - Der. sucălete, s. m. (sul); sucăli, vb. (a coase prost, a însăila; a sîcîi, a deranja, a pisa), considerat ca expresiv datorită finalei -li şi asociat cu vb. ca cicăli,, sîcîi, cîrcăli, etc. (după Drăganu, Dacor.,
V,	372, din mag. szurkâl „a împunge"). 8310
sucar (-ră), adj. - (Arg.) Drăguţ, preţios, frumuşel.
Ţig. sukar (Graur 188; Juilland 174-6; cf. Wlislocki 121), cf. sp.juncal (Claveria 224 şi Bol. R. Acad. Esp., XXXIII, 92). Legătura cu şugar (Cihac, II, 528) este improbabilă. Cf. şucări.
8311
şucăr, s. n. - (Arg.) Scandal, ceartă, intrigă. -Var. şuhăr.
Germ. Schacher „comerţ cu vechituri, pungăşie"; rezultatul a > u indică o intervenţie a limbii idiş (Iordan, Stilistica limbii romîne, Bucureşti 1944, 373). Pentru rezultatul ch > c, cf. dubletul şahăr-mahăr (var. ciacăr-macăr), în expresia a umbla cu şahăr-mahăr „a înşela" din
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
757
germ. schachern „a face trafic“ şi machen „a face“, cf. pol. szachermacher (Tiktin; Iordan, ZRPh., LIV, 370; Iordan, BF, IV, 197). Der. din ţig. suklar- „a înăcri" (Vasiliu, GS, VII, 126; Juilland, 174-6) pare mai puţin probabilă.
Der. şucări, vb. (a observa, a remarca; a vorbi, a discuta; a înfrumuseţa; a prospera; a face spic; a se îmbogăţi; a face tărăboi; a fiira, a se descurca), se foloseşte de obicei numai în Arg. ca verb paspartu, datorită desigur sensului său primitiv de „a face trafic", cf. fr. trafiquer „a face" şi s-a contaminat parţial cu şucar „drăguţ"; şujări, vb. (a fura).	8312
şuchi (—che), adj. - Năucit, buimăcit, fluştu-ratic. - Var. şuchet, şuchiat.
Origine îndoielnică, cf. deşuchiat. După Puşcariu, Dacăr., 1,243-4 şi Scriban, din mag. siike(t) „surd". - Der. şuchiană, s. f. (deşucheată, zănatică); şuchefi, vb. refl. (a se zăpăci, a se deregla); şuchefenie, s. f.. (nesăbuire, nesocotinţă, şmecherie). Cuvinte folosite în Mold.	8313
suchite, s. f. pl. - Bandaj pentru pulpe.
Fr. sous-cuisses (Graur, BL, XIV, 111); contaminarea cu suci nu pare o ipoteză necesară.
8314
sucj (—cesc, -it), vb. - 1. A învîrti, a roti. -
2.	A înşuruba. - 3. A întoarce, a face să se întoarcă. - 4. A scrinti, a luxa o articulaţie. - 5. A face sul, a bobina. - 6. A schimba direcţia, poziţia. - 7. (Cu pron. o) A tergiversa. - 8. (Refl.) A se grăbi, a se agita. - Mr. şuţăscu, şuţire, megl. sucitjs.
Sl. sukati, sucq (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 378), cf. bg. sucă, sb., slov. sukati, rus. suciţi. - Der. suceală, s. f. (întorsătură); sucit, adj. (întors; capricios, nemulţumit; ciudat, bizar); suci-tor (var. ciucitor), s. n. (vergea, sul de lemn pentru întins aluatul; rulou); sucitoare, s. f. (sucitor, capîntortură, Junx torquilla); sucitură, s. f. (faptul de a suci; întorsătură; cotitură; cablu, funie; entorsă; capriciu), din sl. rasukati, sau din suci, cu pref. râs-; răsucea (var. Trans. răsucă, răsu-cătoare), s. f. (un fel de fus); răsuceală, s. f. (sucire); răsucitor, adj. (care răsuceşte); răsuci-toare, s. f. (opritoare la ferăstrăul de mînă); presuceală, s. f. (bucată de lemn cu cîrlig metalic care ajută la împletirea nojiţelor). - Din. rom. provine bg. rasucală „batic" (Capidan, Raporturile, 224).	8315
suci (-i), s. m. - (Trans.) Blănar.
Mag. sziics (Tiktin).	8316
SUcnă (—ne), s. f. - (Trans.) Fustă din stofă de lînă. - Var. sugnă, sumnă.
Sl. sukno „postav", de la sukati „a răsuci", cf. suci, sucală, suman (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 379; REW 8441), şi sb., cr., slov., suknja, mag. szoknya (Gâldi, Dict., 161).	8317
sud, s. m. - Departament, provincie.
Sb. sud (Tiktin). Sec. XVII-XIX, înv., termen administrativ.	8318
suda (-dşz, -at), vb. - A lipi.
Fr. souder. - Der. sudor, s. m., din fr. soudeur; sudură s. f., din fr. soudure.	8319
sudac (—ci), s. m. - Şalău (Lucioperca sandra).
-	Var. suduc.
Rus. sudak (Cihac, II, 379).	8320
Sudalmă (-ălrni), s. f. - Injurie, înjurătură, ofensă, ocară.
Mag. szidalom (Cihac, II, 527; Gâldi, Dict., 97). La aceeaşi familie aparţine sudui, vb. (a înjura, a ocări), din mag. szidni. - Der. suduitor, adj. (care suduie); suduitură, s. f. (injurie, ofensă). 8321
sudar (—re), s. n. - Giulgiu, mai ales al lui Cristos.
Mgr. crouSapiov (Tiktin), în parte prin intermediul sl. sudări. Sec. XVII, înv.	8322
sudit (-ţi), s. m. - Supus străin. - Mr. sudit.
It. suddito. Sec. XVII, înv.	8323
sudoare (-ori), s. f. - 1. Transipaţie. - 2. Plantă (Pulmonaria officinalis). - Mr. (a)sudoare.
Lat. sudorem (Puşcariu, 1673; REW 8427), cf. vegl. sudaur, it. sudore, prov. suzor, fr. sueur, cat. suhor, sp. sudor, port. suor. - Cf. asuda. Uz general, mai puţin în Olt., Munt., Dobr. (ALR, I, 14). - Der. sudoros (var. înv. suduros), adj. (care transpiră mult).	8324
şuera (—r, — at), vb. - A fluiera, a vîjîi. - Var. şuiera şi der. - Mr. şitir, şiur, şuirare.
Lat. sîbilăre (Cihac, I, 276; Puşcariu 1674; REW 7890), trecut la sîbulăre (Du Cange: cf. sivorare, sec. XIV, în Kuun 56 şi Pascu, I, 168, Pascu, Arch. Rom., VII, 266 care dă această formă ca ipotetică), cf. friul. sivilă, prov., cat. siular, sp. silbar. - Der. şuer, s. n. (fluierat, fluierătură), deverbal; şuerător, adj. (care şuieră); şuerătură, s. f. (şuierat, şuier); şuerătoare, s. f. (fluier). - Cf. şui.	8325
şuetă (—te), s. f. Problemă, temă de conversaţie într-un cerc, într-un grup.
Fr. chouette.	8326
suferj (-r, — it), vb. - 1. A suporta, a pătimi.
-	2. A tolera, a admite, a susţine. - 3. A experimenta.
Lat. sufferre (Puşcariu 1675; REW 8428), cf. it.
758
ALEXANDRU CIORĂNESCU
soffrire, prov. soffrir, fr. souffrir, cat., sp. sufrir, port. soffrer. - Der. suferind, adj. (care suferă), după fir. souffrant, suferinţă, s. f.; după fr. souf-france; suferitor, adj. (care suferă, tolerant); nesuferit, adj. (intolerabil). - Din rom. provine bg. din Trans. ssuferi (Miklosich, Bulg., 136). 8327
sufertaş (—şe), s. n. - Ansamblu de vase cu care se transportă mîncarea. - Var. sefertaş.
Tc. sefer tasi, din arab. sefer „călătorie" şi tas „ceaşcă" (Şeineanu, II, 318; Lokotsch 1879), cf. tas.	8328
sufla (—lu, — at), vb. - 1. A bate vîntul. - 2. A expira. - 3. A respira, a gîfîi. - 4. A înteţi focul, a aprinde focul cu aerul din plămîni. - 5. A stinge.
-	6. A goli vasul. - 7. A insufla, a inspira, a sugera. - 8. A şopti actorilor rolul. - 9. A şterpeli, a lua pe furiş. - 10. A auri, a acoperi cu aur. -Mr. suflu, suflare, megl. suflu, suflări.
Lat. sufflâre (Puşcariu 1673; REW 8430), cf. it. soffiare, prov. soflar, fr. souJJler, sp. sollar (în Montana asuellar). - Der. suflare, s. f. (respiraţie; faptul de a fi; fiinţă vie); suflat, adj. (aurit); suflător, adj. (care suflă; s. n. vînturar); suflătoare, s. f. (muştiuc de fluier); sufloi, s. n. (foaie; vînturar); suflu, s. n. după fr. soufjle; suflet (mr. suflet); s. n. (respiraţie, răsuflare; viaţă; principiu vital, inimă; facultate psihică, conştiinţă, bunătate, caritate, valoare; animal, fiinţă; persoană, individ), cu suf. -et (după Pascu, I, 163, din lat. sufflătus, cu schimb de suf.; după Meyer, Alb. St., IV, 226 şi Candrea, din lat. *sufflitus, format ca hălitus de la hălăre; cf. Densusianu, GS, II, 4); sufletesc, adj. (spiritual, de suflet); sufleteşte, adv. (moralmente); sufleţel, s. m. (Banat, Anemona pulsatilla; Trans., Convallaria majalis); sufleţi, vb. (Olt., a trăi); însufleţi, vb. (a anima, a insufla curaj; a reanima, a readuce în simţiri; a entuziasma, a pasiona, a înflăcăra); însufleta, vb. (înv., a reînvia); însufleţitor, adj. (animator, care însufleţeşte); neîn-sufleţire, s. f. (lipsă de viaţă sau de suflet); neînsufleţit, adj. (inanimat).
Der. din fr. sufler, s. m.; sufleu, s. n.; insufla (var. insufla), vb. (a inspira, a sugera). 8329
şuflă (-Ie), s. f. - (Trans.) Linguroi.
Germ. Schaufel, dial. Schufel (Candrea). 8330
Sufleca (—C, -at), vb. - A îndoi mînecile sau poalele, a sumete. - Der. Mold. supleca, suplica, Maram. suflucat, Trans. sufulcat, suvulcat, Munt., Olt. suvelcat, zuvelcat.
Origine incertă. Der. admisă în general din lat. *suffolltcăre „a se plia ca foalele" < follis (Puşcariu, ZRPh, XXVII, 742; Puşcariu 1678; REW 8432; Tiktin; Candrea) nu satisface semantic
şi prezintă dificultăţi fonetice, cf. înfulica. - Der. din lat. supplîcăre (Cihac, I, 209; Ascoli, Arch. glott it. X, 7, 467; G. Meyer, IF, III, 72; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Philippide, Principii, 158) este mai potrivită semantic, cf. duplică re, dar prezintă inconvenientul provenienţei fl < pl. Var. suplica, citată de Scriban ca provenind din sudul Mold., ar arăta că acest schimb este modem, şi datorat negreşit unei analogii, la fel cum ultimele var. indică clar o contaminare cu zavelcă „fotă", v. aici (Giuglea, LL, II, 54, derivă suvulca din lat. *subvolvîcăre). Supleca apare la Dosoftei şi Cantemir cu sensul de „a înjosi, a supune", care se potriveşte cu ideea de „a sufleca", cf. sumete „a sufleca" faţă de sp. someter. După Iordan, ZRPh., XVII, 717 (cf. REW 8432), din lat suffulcîre.	8331
sufruncea (-ele), s. f. - (înv.) Geană. - Mr. sufrimţeao, sufrîndzeao.
Lat. *subfronticella (Candrea-Dens., 660; Pascu, I, 151), cf. sprinceană.	8332
şugar (—ră), adj. - (Trans.) Zvelt suplu.
Mag. sugar (Cihac, II, 528). - Der. şugărel, s. m. (plantă, Teucrium montanum).	8333
suge (-g, -upt), vb. - 1. A sorbi, a aspira un lichid. - 2. A absorbi. - 3. A bea, a trage laptele din sîn. - 4. A bea, a se ameţi. - 5. (Refl.) A se trage la faţă, a slăbi. - Mr. sug, supşu, suptu, sudzire; megl. sug, supciu, supt, suziri; istr. sugu, supt.
Lat. siigere (Puşcariu 1680; REW 8438), cf. it suggere, port. sugir, gal. sugar. - Der. sugaci, adj. (care suge; neînţărcat), cuvînt literar, fără circulaţie populară (ALR, II, 146; sugar, adj. (care suge; neînţărcat; s. n., căpriorul mijlociu la casele ţărăneşti); sugător, adj. (sugar, sugaci); sugătoare, s. f. (sugativă; mănunchi de stuf care se pune la geam ca să absoarbă apa de ploaie; plantă, Monotropa hypopytis); supt, s. n. (faptul de a suge, beţie); suptură, s. f. (supt, sugere). Din rom. provin bg. sugar (Capidan, Raporturile, 212) şi ngr. aiouyzopi (Mumu, Lehnw., 40).	8334
sugel (-ei), s. m. - 1. Panariţiu. - 2. Urzică-moartă (Lamium purpureum, L. album). - Var. sugiu.
Lat. sugîllum, rezultatul unei contaminări a lui sîgillum „pecete" cu sugillăre „a face vînătăi" (Puşcariu, Dimin., 172; REW 7903), cf. it. sugello „sigiliu" şi, pentru confuzia ambelor cuvinte, Vitt Pisani, IF, LIII, 22-3. Contaminarea cu suge
i	(Tiktin; Candrea), nu pare o ipoteză necesară. Sugiu apare în loc de *sugeu, sing. reconstituit după pl. sugei (după Candrea, de la sugel considerat drept dim.).	8335
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
759
Sughiţa (—t, — at), vb. - A scoate zgomote prin contractarea diafragmei. - Mr. sugliţ(are), megl. suglif(ari).
Lat. subgluttîăre (Cihac, I, 126; Densusianu, Hlr., 170; Puşcariu 1682; Densusianu, Filologie, 448; REW 7943; Tiktin), cf. sicii, suggyttsari, calabr. sogliuttu, suggiuttu, roman, sulluttsare, sp. sollozar, port. soluqar. Legătura cu singultîăre (Philippide, Principii, 108), este anterioară rom. Uz general (ALR, I, 84). - Der. sughiţ, s. n. (contracţie a diafragmei însoţită de zgomot; hohot).	8336
sugiuc (—curi), s. n. - Produs de cofetărie oriental, pe bază de nuci învelite în pastă de zahăr cu must. - Mr. sugiuc.
Tc. sucuk (Şenineanu, II, 328; Ronzevalle 112), cf. ngr. crouT^ouxi, alb. bg. sudmk.	8337
sugrundă (-de), s. f. - (Olt.) Streaşină, margine a acoperişului.
Origine incertă. După Bogrea, Dacor., I, 259 (cf. REW 8438a), din lat. *subgrunda; poate mai bine în loc de *sugrindă < sub grindă, cf. grindă. Cuvînt puţin folosit, lipseşte în dicţionare şi pare rezultatul unei deformaţii locale.	8338
şugubăţ (-eaţă), adj. - 1. Asasin. - 2. Periculos. - 3. Poznaş.
Sl. dusegubîcî (Şeineanu, Semasiol., 216; Tiktin), cf. deşugubină, apropiat prin etimologie populară de a ţugui „a glumi".	8339
suhărie (—ii), s. f. - (Mold.) Răceală, catar.
Rut. suhlia „febră" (Candrea).	8340
suhariu (-ii), s. m. - (Trans.) Pîine cazonă.
Rus. sucharj, pl. suchari (Tiktin; Candrea).
8341
suhat (-turi), s. m. - Păşune.
Sb., cr. suvat (Cihac, II, 379). - Der. suhăţie, s. f. (păşune).	8342
SUÎ (—i, —it), vb. - 1. A urca, a escalada. - 2. A ridica, a înălţa. - 3. (Refl.) A se ridica, a se urca, a se instala într-un loc mai ridicat. - Megl. sui(ri).
Lat. sitbîre (Cipariu, Gram., 368; Cihac, I, 270; Puşcariu 1687; Candrea-Dens., 811; REW 8364), cf. sp. subir. - Der. suiş, s. n. (urcare, coastă); suit, s. n. (urcuş, acţiunea de a sui); suitor, adj. (ascendent).	8343
şui (-uesc, —it), vb. - A fluiera, a bîzîi.
Creaţie expresivă, probabil în loc de *şiui, cf. chiui, ţiui. - Der. şuet, s. n. (susur, murmur).
8344
şui (-ie), adj. - Subţire, zvelt, mlădios.
Origine incertă, probabil sl., cf. slov. sujati „a subţia". Legătura cu ceh., slov. suhaj „zvelt" (Cihac, II, 396) nu este sigură. - Der. şuia, vb. refl. (a subţia); şuieţ, adj. (delicat); şuiat, adj. (subţire, se zice despre fierul de marcat); şuietură, s. f. (fier de marcat); şuifă, s. f. (varietate de marmotă, Spermophilus citillus), probabil prin aluzie la aspectul ei sau din slov. svisec (Cihac, II, 395; legătura cu bg. suek (Candrea), slov. suica (Scriban), este mai puţin sigură).	8345
şui (-ie), adj. - Zăpăcit, fluşturatic.
Origine incertă. Poate din sl. sui „sinistru" (Cihac, II, 396; Şeineanu, Semasiol., 104), cf. pol. szuja „mizerabil". După Bogrea, Dacor., IV, 849, din rut. suja „neisprăvit", care este acelaţi cuvînt pol.	8346
şui (—iuri), s. n. - (Trans., Mold.) Astmă.
Mag. siily „artrită" (Candrea; Gâldi, Dict., 159).
8347
Suitaş (—şuri), s. n. - Cordon, şnur, şiret. -Var. sutaş.
Mag. sujtăs, cf. fr. soutache (REW 8440a) var. din fr.	8348
suiulgiu (—ii), s. m. - (înv.) Fîntînar, puţar. -Var. suingiu.
Tc. suyolci (Şeineanu, III, 111).	8349
suiuz (—zuri), s. n. - (Mold.) Bucată de piele pentru cîrpit.
Rus. sojuz „uniune" (Tiktin).	8350
Sul (-Iuri), s. n. - 1. Piesă la războiul de ţesut.
-	2. Rol, rulou. - 3. Cilindru. - Mr., megl. sul.
Lat. *subulum, în locul clasicului insubulum (Candrea, Elements, 80; Puşcariu 1688; Philippide, II, 656; REW 4474; Pascu Beitrăge, 10), cf. sulă, şi alb. sulj, it. subbio, fr. ensouple, sp. enjullo. Der. din ceh. sul „brad" (Cihac, II, 379; cf. Conev 61) nu este probabilă. - Der sulete, s. m. (parte a jugului care se sprijină pe ceafă; drug sau balustră de parmalîc); suloi, s. n. (Trans., băţ de brad).	8351
Sulă (-le), s. f. - 1. Dom, priboi. - 2. (înv.) Lance. - 3. Organ genital masculin. - Mr. megl. sulă, istr. sule.
Lat. siibula (Cipariu, Gram., 95; Cihac, I, 265; Puşcariu 1689; REW 8403), cf. logud. sula, it. suggia, friul. suble, gal. solia, ngr. aoflfiXa „vătrai"; în celelalte cazuri ar urma să ne referim la lat. subella (REW 8356). Sensul 3 este un eufemism, în loc de pulă.
Der. stilac, s. n. (Arg., penis; organ genital al calului); sulhac (var. suhac, suvac, s. m. (dom; vargă), în Trans. şi Mold., contaminat cu rut.
760
ALEXANDRU CIORĂNESCU
suvac „par“ (Candrea; după Philippide, Principii, 149, suvac ar fi ngr. aouflXoai „vătrai'1); sulac (var. sulă, suloi, sulinar), s. m. (varietate de crap, Cyprinus carpio hungaricus), probabil datorită formei sale lunguieţe (după Candrea in legătură cu rut. sulă „şalău“, sb. sulac ,,grindel“); sular, s. m. (peşte, Aspro streber), cf. celălalt nume al său fusar; sulhar (var. sulhariu), s. m. (Trans., Mold., băţ, buştean,); sulastru, s.m. (grindel, Lota vulgaris); sulatic (var. suletic), adj. (subţire, lunguieţ); sulea, s.m. (nimeni); sulednic, adj. (ascuţit, se zice despre o varietate de crap); suleget (var. suleged, suleagăn), adj. (înv., zvelt, delicat), a cărui der. este puţin clară (der. din lat. *sublictdus, de la sublicîus „de băţ“ propus de Puşcariu, ZRPh., XXVIII, 618, Puşcariu 1690, Tiktin este improbabilă, cf. REW 8376), probabil de la suletic, sulednic, prin intermediul unei forme *sulejnic şi prin asociaţie cu deget; suli, vb.(a coase prost, a însăila).	8352
şular (-re), s.n. - însăilare. - Var. şulai.
Origine incertă, probabil de la sulă. După Scriban, din sl. silo „sulă". în Munt. şi Mold. de
S.	8353
şuleandră (-endre), s.f. - Femeie stricată, prostituată.
Creaţie expresivă, bazată pe un element iniţial puţin clar (poate de Ia rădăcina expresivă şut) şi suf. -andră, cf. buleandră, fleandră, hoandră etc. După Cihac, II, 396, din germ. schlendern „a interveni" prin intermediul ceh. slondra, soluţie insuficientă. După Philippide, Principii, 151, der. din şuier „trişor" cu suf. -andră. Este vâr. lui ciuleandra, s.f. (dans popular din Munt.), 8354
şuier (-ri), s.m. - Escroc, trişor.
Pol. szuler, rus. suler, ceh. sular (Cihac, II, 396; Sanzewitsch 210), probabil de origine germ. -Der. şulerie, s.f. (înşelătorie, escrocherie, pungăşie).	8355
sulf, s.n. - Pucioasă.
Lat. sulphur, it. zolfo (sec. XIX), v. sulflnă. Der. din vocabularul chimiei, din fr. sulfat, sulfură etc.
8356
sulfină (-ne), s.f. - Iarbă-de-piatră (Melilotus officinalis, M. albuş). - Var. sttlcină, sulvină, sufulf
Lat. sidfina, plantă nedeterminată, cf. A. Thomas, Bull. Du Cange, V, 159; acest nume, care derivă de la sulphur „sulf‘, se explică prin culoarea florilor (Scriban, R. critică, 1933, 28; cf. Candrea, GS, 429, unde se postulează *sulfina, fără a-i cunoaşte existenţa). Legătura cu sl. zlutu „galben", pol. ~zottina „galben" (Cihac, II, 380)
este improbabilă Var. sulcină este ciudată, dar cf. şuf şuc şi şucări, şti/ari. Sufulf trebuie să rezulte dintr-o contaminare cu mag. szitlfu „cimbru" (Cihac, II, 527).	8357
Sulgju (-uri), s.n. - Dare percepută pentru tăierea vitelor mari.
Origine necunoscută. Legătura cu tc. sălcii „lăptar" (Scriban) este improbabilă. în general se glosează ca „impozit pe lapte", definiţie ce este inexactă. Sec. XVII, înv.	8358
suliman (—nuri), s.n. - 1. Fard, sulimeneală.
-	2. Plantă (Ajuga genevensis). - Var. soliman.
Tc. (arab.) siiliimen „arsenic", din lat. sublima-tum (Eguilaz 494; Roesler 602; Şeineanu, II, 328), cf. ngr. cou/a^ioi;, bg. sulimen. - Der. sulemeni (var. sulimeni, sulimini şi der.), vb. refl. (a se farda, a se boi); sulemeneală, s.f. (fard, suliman).
8359
suliţă (-ţe), s.f. - 1. Lance. - 2. (Olt.) Săgeată.
Sl. (slov., cr., pol., rus.) sulica (Miklosich, Lexicon, 903; Cihac, II, 380), cf. mag. szuca. -Der. sulifar (var. sulifaş), s.m. (lăncier): suliţică, s.f. (plantă, Dorycnium herbaceum); insuliţa, vb. (a împunge, a răni cu suliţa).	8360
sultan (—ni), s.m. - Monarh musulman.
Tc. siiltan, din arab. sultan „putere" (Şeineanu,
II,	328; Lokotsch 1945), cf. ngr. aouXxctvog, bg., rus. sultan etc. - Der. sultană, s.f. (soţie sau fiică de sultan); sultănea, s.f. (conduraş, Tropaeolum maius); sultănesc, adj. (de sultan); sultănică, s.f. (dans popular din Munt. şi Dobr.); sultanin, adj. (imperial), din tc. sultani.	8361
sumă (-me), s.f. - 1. Cantitate, mulţime. - 2. Cantitate de bani. - 3. Rezultatul adunării. - Var. înv. somă, şumă.
Lat. summa (Puşcariu 1691). Se consideră drept împrumut tîrziu (Tiktin), prin intermediul pol. suma (Candrea); dar existenţa alb. sume (Philippide, II, 656), caracterul popular al der. sumedenie şi prezenţa lui somă din textele sec. XVI pledează în favoarea transmiterii directe din lat. Este sigură, pe de altă parte, că acest cuvînt a dispărut din uzul popular şi că azi circulă ca un cuvînt cult. Var. somă nu poate fi it. somma, dacă se are în vedere datarea lui; şumă reprezintă pron. din mag.
Der. sumuliţă (var. sumuşoară), s.f. (cantitate ' mică); sumenenie, s.f. (cantitate, mulţime, grămadă), cu un suf. rar., dar cf. prăpădenie (Şeineanu), fumedenie (Puşcariu, Conv. lit. XXXV, 821), rubedenie (Tiktin; după Petrovici, Dacor.,
VI,	338, în loc de *sudumenie, din sudum, sodom, explicaţie care apare ca insuficientă); sumar, s.n.,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
761
după fr. sommaire; sumarisi, vb. (înv., a aduna); însuma, vb. (înv., a culege, a aduna; a totaliza; a încorpora).	8362
suman (-ne), s.n. - 1. Ţundră, zeghe. - 2. Pănură, aba. - Var. sucman.
Sl.,	cf. bg., rus. sukman, din sl. sukno „postav" (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 379), sau poate din tc. siikmăn (Şeineanu, II, 327), cf. mag. szokman. - Der. sumănar, s.m. (vînzător de sumane); sumănărie, s.f. (meseria de sumănar, atelier de sumane).	8363
sumăn (-nă), adj. - Beat, beţiv. - Var. şumen.
Sl. sumînu (Cihac, II, 397). în Mold. şi Trans.
-	Der. ţumeni, vb. refl. (a se îmbăta). 8364 şumar (-ri), s.m. - (Banat, Olt.) Pădurar. -
Var. şumariu.
Sb. sumar (Candrea).	8365
sumbru (-ră), adj. - întunecat, posomorit. -Var. sombru.
Fr. sombre, cu vocala schimbată după paralelismul ombre, umbră.	8366
sumete (-t, -mes), vb. - 1. A-şi ridica mî-necile sau poalele. - 2. A suci, a răsuci.
Lat. submittere (Cipariu, Gram., 368; Puşcariu 1692; REW 8382), cf. it. sommettere, prov. sometre, sp., port. someter.	8367
suna (-n, -at), vb. - 1. A produce un sunet.
-	2. A cînta la un instrument. - 3. A marca timpul (cu privire la ceas). - 4. A spune, a răsuna. - 5. A se face auzit, a umbla vorba. - 6. A apăsa pe sonerie, a chema. - 7. A insinua, a sugera. - 8. (Refl.) A se spune, a se şti, a se cunoaşte. - Mr. asun(are), megl. sun(ari).
Lat. sonăre (Cihac, I, 271; Puşcariu 1694; REW 8087), cf. vegl. sonuar, it. sonare, prov., cat., sp. sonar, fr. sonner, port, soar. - Der. sun, s.n. (înv., sunet), probabil din lat. sonus (Tiktin; Candrea; cf. REW 8090), sau deverbal; sunător, adj. (care sună, sonor; varietate de mere); sunătoare, s.f. (pojamiţă, Staphylea pinnata), omonimul lui sunătoare < sănătoare; sunet s.n., din lat sonitus (Puşcariu 1695; REW 8089; Rosetti, I, 159), sau cu suf. -et, cf. tunet, muget, răcnet etc.; răsuna, vb., după fr. resonnner; răsunător, adj. (care răsună); răsunet, s.n. (sunet puternic, bubuit; zgomot rumoare).
Der. din fr. sonată, s.f. sonerie, s.f.; sonet, s.n.; sonor, adj.; sonoritate, s.f.; sonoriza, vb. 8368
şuncă (—ci), s.f. - Jambon.
Germ. Schinken, dial. Schunke (Cihac, II, 397; Borcea 213; Gâldi, Dict., 183), cf. mag. sonka, sunka, sb., cr. stmka.	8369
Supă (-pe), s.f. - Fiertură de came. - Mr. supa.
Fr. soupe, it. suppa, cf. ngr. aouna - Der. supa, vb. (a cina foarte tîrziu), din fr. souper; supeu, s.n., din fr. souper; supieră, s.f., din fr. soupiere.
8370
supăra (-r, -at), vb. - 1. (înv.) A întrece, a obosi, a învinge: pe unii i-au supărat cu pedeapsă (N. Costin); supărat de străinătate (S. Ludescu).
-	2. A împovăra, a îngreuna. - 3. A stingheri. -
4.	A necăji, a amărî. - 5. A plictisi, a uri. - 6. (Refl., înv.) A se plictisi, a se obosi, a nu mai putea. - 7. (Refl.) A se înfuria, a se întărită, a se înverşuna. - Mr. ţupăr(are) „a-şi rîde de“.
Lat. superâre „a depăşi, a întrece" (Cipariu, Gram., 33; Cihac, I, 19; Philippide,.Principii, 48; Şeineanu, Semasiol., 126; Puşcariu 1096; Pascu,
I,	164; REW 8458; Bogrea, Dacor., III, 415), cf. it. soprare, prov. cat., sp. port,,sobrar. Din sensul de „a întrece" s-a dezvoltat cel de „a lua prea mult în seamă" sau „a avea mai mult decît se poate suporta"; cf. pentru evoluţia semantică fr. outrer „a trece mai departe" şi „a insulta" (Candrea), fr. exceder „a întrece" şi „a obosi", ca şi asupri.
Celelalte explicaţii nu sînt convingătoare din sl. sqpri „adversar" (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 380); din rut. supra „ceartă" (Do-maschke 114); de la un rut. *suprati «care din nefericire nu a putut fi întîlnit» (Byhan 341); de la asupra (Creţu 372).
Der. supăr, s.n. (înv., oboseală, trudă, necaz, chin); supărăcios, adj. (care se supără; stingheritor) supărăciune, s.f. (boală la oi, cf. cotonogeală); supăralnic (var. supărelnic), adj. (iritabil, irascibil); supărare, s.f. (necaz, neplăcere, belea; amărăciune, contrarietate; tristeţe, Trans., epilepsie); supărător, adj. (care supără, neplăcut, stingheritor); nesupărat, adj. (liber, nestînjenit). 8371
suplica (—C, -at), vb. - A se ruga de cineva.
Lat. supplicare (sec.XIX), it. supplicare. - Der. suplică, s.f. (cerere, jalbă), din fr. supplique; suplicant, s.m., din it. supplicante.	8372
suplini (-nesc, -it), vb. - A substitui, a înlocui.
It. supplire adaptat la conjug, lui a împlini. -Der. suplinitor, adj. (care suplineşte). Cf. supleant, s.m., din fr. suppleant, der. supleantă, s.f., din fr. suppleance.	8373
supra—. - Pref. care indică ideea de exces.
Lat. supra-. în general traduce fr. sur-, su-praalimenta, vb., fr. suralimenter; supranatural, adj., fr. sumaturel; suprataxă, s.f., fr. surtaxe etc. în mod excepţional au rămas cu forma din fr.
762
ALEXANDRU CIORĂNESCU
surexcita, vb., fr. surexciler; surmena, vb., fr. surmener; surprinde, vb., fr. surprendre. 8374
suprafaţă (-feţe), s.f. - Exterior, întindere.
Traducere din lat. supetficies sau din fr. surface, adaptat la faţă. - Der. superficial, adj., din fr. superficiel; superficialitate, s.f., din fr. superfi-cialite.	8375
supune (-n, -pus), vb. - 1. (înv.) A pune dedesubt, a aşeza sub. - 2. (înv.) A omite, a ascunde. - 3. (înv.) A se prostitua. - 4. A aplana, a pacifica, a pune sub ascultare. - 5. A înge-nunchia, a încovoia. - 6. A înrobi, a subjuga, a aservi. - 7. A învinge, a înfrînge, a bate. - 8. A constrînge, a expune. - 9. (Refl.) A da ascultare, a se apleca, a-şi pleca grumazul, a se resemna. -
10.	(Banat) A alăpta un miel.
Lat. spponere (Puşcariu 1697; Candrea-Dens., 1468; REW 8469), cf. it. supporre; în celelalte idiomuri romanice s-a preferat submittere, cf. sumete. Pentru ultimul sens, cf. apleca. Sadoveanu foloseşte subpus „aşezat dedesubt", invenţie personală care pare inutil, deoarece acelaşi sens există în supus.
Der. supuitoriu, s.m. (înv., proxenet, codoş); supuitoare, s.f. (înv., codoaşă); supus, adj. (ascultător; învins, plecat; expus; s.n., boală provenită din vrăjitorie; s.m., persoană aflată sub protecţia unui stat); supuşenie, s.f. (calitate de supus, cetăţenie, naţionalitate; supunere, ascultare); nesupus, adj. (neascultător, care nu se supune). 8376
şupuri (-resc, -it), vb. refl. - (Mold.) A se scurge, a se prelinge, a se fofila. - Var. înv. şipuri, şubuli.
Origine incertă, dar probabil expresivă. Părerea lui Philippide, Principii, 140, care porneşte de la *şurupi < şurub, pare inacceptabilă. După Scriban, ar fi cuvînt de origine mag. 8377
sur (-ră), adj. - Gri.
Sl.,	cf. bg., sb., cr., sur, rus. ser (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 380; Conev 97). După Tiktin, din lat. syrtts „sirian", legat de it. soro, fr. saure; dar nu este sigur că cuvintele it. şi fr. au această origine şi nici nu se cunoaşte o culoare gri specifică Siriei. Der. suraia, s.f. (nume de vacă); suran, s.m. (nume de bou); suriu, adj. (gri, cenuşiu, încărunţit, înspicat); surchea, s.f. (nume de animal, din mag. sziirke „gri" (Ruffini 101); suri, vb. (a colora în gri); surilă, s.m. (nume de bou); însuri, vb. (a încărunţi).	8378
ŞUră (-ri), s.f. - 1. Grinar, hambar. - 2. Adăpost, refugiu.
Gemi. Scheuer, prin intermediul rut. sura (Diez, Gramm., I, 129; Tiktin; Bogrea, Dacor., IV, 849),
săs. Schyren (Mîndrescu 92; Borcea 214), mag. csur (Cihac, II, 529; Gâldi, Dict., 196).	8379
Surcea (-ele), s.f. - Aşchie, vreasc, gătej. -Var. surcel. Mr. surţel, surţeao, megl. surţql.
Lat. sitrcellus, var. vulgară a Iui surculus „creangă" (Cihac, I, 271; Koerting 9280; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Puşcariu 1699; Iordan, Dift., 134; REW 8472), păstrat şi în it. din N sursei, sciorscel (Battisti, V, 3556). Rezultatul normal este surcel, de la al cărui pl. s-a format sing. actual. - Der. surceli, vb. (a tăia lemne, a strînge surcele).	8380
surchidi (-dese, -t), vb. - 1. A înţepa, a împunge, a irita. - 2. A arunca arşice, zaruri.
Mag. szurkălodni „a înţepa" (Scriban, Arhiva, XXX, 284; Drăganu, Dacor., V, 371). Der. din tc. siirkedik„vagabond" (Bogrea, Dacor., IV, 849) este mai puţin probabilă. - Der. surchideală, s.f. (arşice; iritaţie, excitaţie; ciomăgeală, bătaie).
8381
surd (—dă), adj. - 1. Care nu aude. - 2. Slab, care nu se aude. - Mr., megl. istr. surd.
Lat. surdus (Puşcariu 1700; REW 8474); cf. it., sp. sordo, prov., cat. sort, fr. sourd, port, surdo, alb. surdh; (Philippide, II, 656). - Der. de(-a) surda, adv. (degeaba, inutil), cu o evoluţie asemănătoare lat. absurdus, cf. fr. dialogue de sourds (contaminarea cu degeaba, Gamillscheg, Olt., 111, nu pare să prezinte interes), mr. na surda; surdă, s.f. (becaţă, Gallinazo gallinula), după fr. sourde; surdomut, s.m., după fr. sourd-muet; surditate, s.f., după fr. surdite; surzi (var. asurzi), vb. (a face să-şi piardă auzul; a rămîne surd; a amortiza, a atenua zgomotul), din lat. surdescere, vulgar *surdîre; stirzie (var. sur-denie), s.f. (surditate); surzilă, s.m. (poreclă pentru un surd); surdină, s.f., din fr. sourdine. 8382
SUrdomaş' (-şi), s.m. - 1. O anumită boală de copii. - 2. Larva viermelui Tenebrio molitor. -Var. surdumaş, Banat strădomaş.
Sb. srdomasi (Candrea).	8383
surduc (-curi), s.n. - Rîpă, hîrtoapă, prăpastie.
Tc. surduk (Şeineanu, II, 329), cf. sb. surduk, mag. szurdok. în Mold.	8384
surducă (—ci), s.f. - (Banat, Trans.) Minge.
Origine necunoscută.	8385
suret (—te), s.n. - Copie, traducere. - Mr. surete.
Tc. (arab.) suret (Şeineanu, III, 112), cf. sb. suret „figură", bg. surat „imagine".	8386
surghiun (-nuri), s.n. - Deportare, exil. -
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
763
Var. Mold. surgun. Mr. surghiune, megl. surghiun.
Tc. surgun (Roesler 603; Şeineanu, II, 329; Lokotsch 1950), cf. ngr. aoupyowia, alb. surgun, bg. sjurgjun. - Der. surghiuni, vb. (a exila); surghiunie, s.f. (deportare); surgunlîc, s.n. (înv., exil), din tc. siirgiinlik.	8387
surguci (-uri), s.n. - 1. Panaş împodobit, mănunchi de pene. - 2. Plantă (Delphinium Ajacis). .
Tc. sorguc ^Şeineanu, II, 350; Lokotsch 1926), cf. ngr. OEpyourţi, sb. sorguc.	8388
şuriu (-ie), s.n. - Cuţit, briceag. - Var. şurliu.
Ţig. suri (Wagner, BF, X, 160); var. a lui ciuriu.
8389
surlă (-le), s.f. - l. Trompetă, goarnă. - 2. Rîtul porcului. - 3. Grămadă de lemne aşezată în formă de piramidă. - 4. Colibă de formă conică.
-	Var. 2 zumă. Mr. surlă, zumă, megl. surlă.
Tc. suma, zurna (per. suma, cuman, suruna), prin intermediul sl., cf. sb., cr. surla „flaut", pol. surma, rus. suma (Miklosich, Fremdw., 128; Cihac, II, 381; Şeineanu, II, 331; Lokotsch 1952), ngr. ^oupvoţ, aoupAa, bg. zurla „rit", alb. zur ne. Formele cu l (ngr., bg., sb.) ar putea proveni din rom., cf. Candrea, Elemente, 403. - Der. surlar (var. surlaş, surmaci, sîrmaci), s.m. (trompetist, cîntăreţ din surlă), ultimele var. direct din tc.
8390
SUrotcă (—ci), s.f. - (Banat) Zeamă lungă.
Sb. surotka „zer" (Candrea)	8391
Surpa (-p, -at), vb. - 1. A prăbuşi, a prăvăli, a arunca jos. - 2. A ruina, a distruge. - 3. (Refl.) A se ruina, a se prăbuşi, a se nărui. - 4. (Refl.) A suferi de hernie. - Var. înv. surupa. Mr. surpu, surpare, megl. sărup(ari), istr. surpu.
Lat. *subriipâre (Cihac, I, 371; Meyer, Alb. St.,
IV,	74; Puşcariu 1702; Pascu, I, 42 REW 7451), cuvînt păstrat numai în rom. (Rosetti, I, 171), dar cf., cu alte pref., it. dirupare, sp. derribar. Formele surripîăre (Philippide, Principii, 148), subrum-pere (Cerţu 372), sau *surpere (Pascu, Beitrăge,
12,	nu sînt de preferat; der. din sb., cr. survati (Cihac, II, 381) este improbabilă.
Der. surpăcios, adj. (care şe surpă; abrupt); surpat (var. Olt surupat), adj. (cu hernie); surpă tură, s.f. (ruină, grămadă de moloz; aluviune, teren căzut; hernie); surpuş, s.n. (teren dărîmat); surupină (var. surupişte), s.f. (scufundare, prăbuşire, lăsătură; groapă, gaură), în Olt. şi Banat.
8392
sursă (-se), s.f. Izvor.
Fr source. - Der. resursă, s.f., din fr. ressource.
8393
Surtuc (-curi), s.n. - Haină bărbătească din postav. - Mr. siurtuc.
Fr. surtout, prin intermediul ngr. aoupxouto, mai puţin probabil prin cel al rus. sjurtuk (Sanzewitsch 209; Bogrea, Dacor., I, 292), cf. sb. surtuka, alb. surtuke. - Der. surtucar, s.m. (tîr-goveţ, orăşean).	8394
şurub (-buri), s.n. - 1. Tijă filetată. - 2. Truc, şiretlic. - Var. şurup.
Germ. Schraube, dial. Schrube (Cihac, II, 394; Philippide, Principii, 38), cf. rus. scump, pol. szmb. - Der. şurubi, vb. (a înşuruba; a înşela); înţumba (var. înşumpa), vb. (a prinde în şuruburi, a răsuci); deşumba, vb. (a desface un şurub); şumbar, s.m. (intrigant); şumbărie s.f. (intrigă, şmecherie); şumbelniţă (var. şumpelnifă), s.f. (unealtă cu care se pun sau se scot şuruburi).
8395
Surugiu (-ii), S.m. - 1. Vizitiu de poştalion.
-	2. Biijar. - Mr. sumgiu.
Tc. suriicii (Roesler, 603; Şeineanu, II, 331; Lokotsch 1956), cf. ngr. CT0up0W^r>;, sb. su-rudzija. - Der. sumg(i)esc, adj. (de surugiu); sumg(i)eşte, adv. (ca surugii).	8396
SUS, adv. - 1'. Deasupra, în înălţime. - 2. în direcţia munţilor. - 3. în direcţia izvorului unei ape. - 4. în locul anterior. - în sus, spre deal, spre înălţime. - Pe sus, în înălţime; cu un mijloc de transport; cu forţa. - Mai (pre)sus, peste, deasupra.
-	Cel de sus, Dumnezeu. - 5. (Interj.) Hai, înainte.
-	6. (Prefix) înainte, în locul anterior; sus-amin-titul. - 7. (S.n.) Parte superioară sau anterioară. -Mr. (n)stts, megl. (an)sus istr. sus.
Lat. susiim (Puşcariu 1703; REW 8478), forma vulgară de la siirsum, cf. vegl. sois, it. su(so), calabr., prov., v.fr., cat. sus, sp., port. suso. - Der. susean, s.m. (muntean, locuitor de pe platou).
8397
susai (—i), s.m. - Plantă (Sonchus oleraceus, S. Asper, S. arvensis, S. palustris).
Sl. susati, susq „a suge", susu, „ţîţă", pentru că produce un suc alb asemănător laptelui, cf. şi numele său fr., laiteron. Legătura cu rus. susak „plantă" (Cihac, II, 381) este incertă. în schimb, rus. susaj )Pascu, R. critică, 1938, 110; Scriban) pare să provină din rom. După Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 303, urmat de Philippide, II, 735, este cuvînt dac, legat de alb. susalje „zurro". După Candrea, din sb. sisaljka „mamelon". 8398
susan (-ni), s.m. - 1. Plantă cu seminţe comestibile (Sesamum indicum). - 2. Sămînţa acestei plante. - 3. Preparat dulce pe bază de seminţe de susan (1). - Mr. susame.
764
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Tc. (arab) susam (Roesler 603; Şeineanu, II, 331; Lokotsch 1958; Ronzevaile 112), cf. ngr. aouaoţu, oT|CK4U, alb., bg., sb. susam. 8399
suseăj (-ăesc, -jt), vb. - (Banat) A suspina.
Sb. suskati (Candrea).	8400
SUSe (-e), s.f. Talon, matrice.
Fr. souche.	8401
şuşenjţă (-ţe), • s.f. - (Mold.) Fîşie, bandă. -Var. şuşănifă.
Sl. (sb.) sasiti „a usca“, bg. susja „a usca"; s-a spus la început şi continuă să se spună de preferinţă pentru fîşii de piele uscată, de came uscată, cf. bg. susenica „came uscată", sb. susenica „smochină uscată", sb. stisica „piele uscată". Cf. şuşnic s.n. (Mold., Trans., uscător de fructe), din sb. susnjak, rus. susnica.	8402
ŞUŞOrcă (—ci), s.f. - (Mold., Trans.) Pănuşă de porumb.
Mag. susorka (Candrea).	, 8403
suspina (—n, — at), vb. - A ofta din greu. -Mr. suschir(are).
Lat. suspîrăre (Puşcariu, 1704; REW 8489), cf. it. sospirare, prov. sospirar, fr. soupirer. De uz cvasi general, e cuvînt rar în SV (ALR, I, 85). -Der. suspin, s.n. (oftat, suspinare), deverbal, poate anterior rom., cf. it sospiro, logud. suspiru, prov. sospir, fr. soupir, cat. stispir, suspinător, s.m. (adorator, pretendent).	,	8404
suşta (-tesc, -jt), vb. refl. - A se răscula.
Lat. suscîtăre (Drăganu, Dacor., III, 700; REW 8482N). Cuvînt neconfirmat de texte. 8405
şuştăr (-ri), s.m. - (Trans. de N). Cizmar.
Germ. Schuster.	8406
SUSUra (-r, -at), vb. - A murmura.!
Fr. susurrer. - Der. susur, s.n. (murmur). Prezenţa mr. şuşuredz, şuşurare, i-a făcut pe Puşcariu 1706 şi Pascu, I, 168, să se gîndească că aceste cuvinte reprezintă direct lat. susurrâre. Această ipoteză este foarte puţin probabilă; cuvîntul nu este popular şi mr. trebuie să fie o creaţie expresivă care aparţine familiei Iui şoşoi. 8407
Sută -(te), s.f. - Numărul care urmează după nouăzeci şi nouă. - Mr. megl. sută:
Sl. suto (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 381), cf. bg., sb., cr., ceh., pol., rus. sto. Trecerea lui u > u este greu de explicat, cf. Meillet, Bull. Soc. Linguist., XIX, 9Îşi Skok, Slavia, IV, 132, şi i-a determinat pe unii cercetători să gîndească la o provenienţă persană a cuvîntului rom. şi nu sl. (G. Meyer, Alb. St., IV, 47). Este singurul numeral rom. de origine nelatină.
Der. sutar, s.n. (sută, centenar, Arg., bilet de o sută de lei); sutaş, s.m. (centurion); sutălea (var. sutelea), num. ord.; sutime, s.f. (a suta parte; centenar); însuti, vb. (a multiplica cu o sută).
8408
ŞUtilj (-lşsc, -it), vb. - A linguşi, a se băga pe sub pielea cuiva. - Var. şuteli, şutuli.
Origine incertă este cuvînt înv. (sec. XVI), care se mai foloseşte încă; pare der. din sl. sutiti ,£ glumi", cf. ceh. sutiti „a glumi", rus. sutiti, cu suf. expresiv -li (cf. şotie). Legătura semantică este evidentă, cf. burla „glumă" şi „înşelare", chanza „glumă" şi „viclenie" etc. Rezultatul iniţial trebuie să fie şuti, după cum se vede din der. şuteală, s.f. (linguşeală, înşelătorie faţă de) şutilitură, s.f. (înv., linguşeală, periere).
Dacă această ipoteză este exactă, atunci şuti, vb. (a fura) cuvînt de Arg., nu poate fi decît acelaşi termen; explicaţia prin intermediul ţig. sau-, participiul suto „a pune“ (Graur 109; Vasiliu, GS,
VII,	127; Juilland 177) nu pare suficientă şi oricum nu l-ar explica pe Coresi. - Der. şut, s.m. (hoţ); şuteală, s.f. (furt); şuţilor, s.m. (hoţ). 8409
suvejcă (—ci), s.f. - Piesă la războiul de ţesut
-	Var. suvelnifă. Mr. suval’că, megl. săvaică,
suvalcă.	\
Sl.,	cf. sb. sovilja, bg. sovelka (Cihac, II, 381; Pascu Suf., 233; Iordan, Dift., 102; Conev 61).
8410
suvenjr (—ruri), s.n. - Amintire. - Var. suvenire. Mr.	,
Fr. souvenir, în mr. din it. sowenire. 8411
suvoalbe (-Qlb, -olt), vb. - (Olt.) A învinge, a supune, a domina. - Var. suvolbi.
Lat. *subvolvere (Candrea), sau învoalbe cu schimb de pref.	8412
şvab (-bi), s.m. - 1. German originar din Suabia, colonizat în Trans. şi Banat în sec. XVIII.
-	2. Gîndac (Blatta germanica). - 3. Insectă (Periplaneta orientalis).
Sl. svabinu „din Suabia". - Der. şvăboaică, s.f. (femeie originară din Suabia); şvăbesc, adj. (propriu şvabilor).	8413
şvarţ (-ţuri), s.n. - Cafea.
Germ. schwarz „negru" (Borcea 214).	8414
şvaiţăr (-re), s.n. - Brinză de tipul Emmen-thal.
î Germ. Schweitzer (Kăse), cf. Borcea 214.8415
svelt (—tă), adj. - Suplu. - Mr. sveltu.
Fr. svelte, it. sveito,	cf.	ngr.	cfP&Vto;.	8416
SVÎC, inteij. - Exprimă	ideea	de	start	sau de
zvîcnet. - Var. zvîc şi der.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
765
Creaţie expresivă, cf. sjîr, sgîf, smîc. - Der. svîcni, vb. (a bate, a palpita; a vibra; a se lansa, a se avînta), cu suf. expresiv -ni, cf. smîcni (după Cihac, II, 383, din sl. zveknqti „a suna“); svîcneală (var. svîcnilură), s.f. (zvîcnet, lovitură); svocoti, vb. (a zvîcni, a palpita); svoacă, s.f. (Trans., vărguţă, vergea); (s)vîrcoli, (var. Trans. (s)virgolî), vb. refl. (a se agita, a se zbate, a se zbuciuma; a se întoarce de pe o parte pe alta, a se încolăci o reptilă), de la o var. *svîrc, care nu se foloseşte (cf. sgîf- > sgîlf-, Jîf- > Jîrf-, hîc- > hîrc- etc.), cu suf. expresiv -li (după Cihac, II, 557, din sl. kolo „roată"; după Weigand, Jb, XDi, 142 şi Candrea, din bg. vărkolest „rotund", bg. văr-galjam „a înfăşură" din mag. vergelni, după Drăganu, Dacor., VI, 303; după Tiktin, din sl. zvreli, svrkniti „a se zvîrcoli"; dar, pe lîngă dificultăţile fonetice, ideea de „a se întoarce" sau
de „rotunjime" este secundară în cuvîntul rom.); svîrcoleală (var. svîrcolitură), s.f. (agitaţie, fră-mîntare).	8417
svidui (-uesc, —it), vb. - A vindeca, a însănătoşi. - Var. zvidui.
Sb. izvidati (Candrea). în Olt. şi Trans. 8418
svon (-nuri), s.n. - 1. Sunet. - 2. Zgomot, rumoare, vuiet. - 3. Ştire, veste, vorbă care circulă.
-	Var. zvon, şi der., Mold. svoană.
Sl. zvonu (Miklosich, Lexicon, 221; Cihac, II, 383; Tiktin), cf. sb. zvon, bg. zvăn. - Der. svon, s.n. (Banat, clopot), din sb. zvono (Candrea); svoni, vb. (a răspîndi o veste, a publica, a bate toba; refl., a se spune, a umbla vorba; Banat, a bate clopotul); svonit (var. svonişor), s.n. (Banat, clopoţel).	8419
T
T
tabac (-ci), s.m. - Muncitor care tăbăceşte pieile, argăsitor. - Mr. tăbac.
Tc. (arab.) tabak (Şeineanu, II, 338), cf. alb., bg., sb., megl. tabak, ngr. tojiîk»ct|S- - Der. tăbăci, vb. (a argăsi, a dubi; a usca pielea la soare), cf. megl. tăbăfqs, tăbăţiri; tăbăcar, s.m. (argăsitor); tăbăcărie, s.f. (meseria şi atelierul tăbăcarului); tăbăceală, s.f. (argăseală); tăbăcit, s.n. (argăsit); tăbăcăreasă, s.f. (Mold, un anumit joc de cărţi).
8420
tabac (-curi), s.n. - Tutun. - Var. Trans. tabac. Mr. tabac.
Sp. tabaco (REW 8508a), prin intermediul it. tabacco, fr. tabac, germ. Tabak, cf. ngr. zopjicucc,, rus., rut. tabak etc. - Der. tabachere (var. tabab-cheră, mr. tabacheră), s.f. (cutiuţă pentru tutun sau ţigări), din it. tabacchiera, prin intermediul ngr. TOfinaxiEpcc; tabachere, s.f. (luminator, lucarnă), din fr. tabatiere asimilat la cuvîntul anterior, tabagie, s.f., din fr. tabagie; tabagism, s.n., din fr. tabagisme; tabacioc, s.n. (Mold., puţin tutun), din rus. tabauok.	8421
taban, s.m. - Oţel fin de Damasc.
Tc. taban (Şeineanu, II, 339), cf. sb. taban. Sec.
XIX,	înv. ’	8422
taban (—ne), s.n. - 1. Branţ. - 2. Talpă, suport.
-	3. Funie, împletitură. - 4. Talpă a plugului.
Tc. taban „talpă" (Tiktin).	8423
tabără (—bere), s.f. - 1. Cantonament, cam-pare. - 2. Armată, forţă. - 3. Partidă, grupare. -
4.	Mulţime, cantitate mare. - 5. Convoi, grup de care. - Mr. tăbure „batalion", megl. tăbur.
Tc. sau mai probabil tăt. tabur (J. Melich, Ung. Jb., XV, 529 - 40; Vasmer, III, 66), parţial prin intermediul sl. taboru (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Tiktin; Candrea), cf. bg., sb., cr., slov., ceh., pol., rus. tabor, mag. tăbor. - Der. tăbăraş, s.m. (soldat care aparţine unei tabere); tăbărî, vb. (a face tabără; a împresura, a asedia; a se repezi la, a se năpusti).	8424
tabardos, s.n. - Ţuică de prune. - Var. tabaroş, tapamos, topardos.
Ţig. tabardo (Vasiliu, GS, VII, 127; Graur 190; Juilland 177).	8425
tabare (-e), s.f. - Covor.
It. tabarro (Capidan, Dacor., IV, 263; REW 8563). .	8426
tabie (-ii), s.f. - Redută. - Mr. tabvie.
Tc. tabia, din arab. ta ’bija (Şeineanu, III, 115; Lokotsch 1969), cf. ngr. TCţinta. Sec. XVII înv.
8427
tabiet (—turi), s.n. - 1. Obicei, stil, deprindere.
-	2. Viaţă confortabilă, comoditate, satisfacţie. -Var. tabel. Mr. tabiete, megl. tabiet.
Tc. (arab.) tabiat (Ronzevalle 116; Şeineanu, II, 339; Lokotsch 1967), cf. ngr. xajinEn, alb., sb. tabiat, bg. tabîiat. - Der. tabietliu, adj. (cu tabieturi, maniac, pedant), din tc. tabiatli. 8428
tabinet (—te), s.n. - Un anumit joc de cărţi.
Fr. table nette.	8429
tablă (-le), s.f. - 1. Placă, piesă plană. - 2. Tăbliţă de scris, placă pe care se scrie la şcoală.
-	3. Placă acoperită cu cositor. - 4. Indice, sumar, catalog. - 5. (Mold., Trans.) Bucată de pămînt agricol. - 6. (Pl.) Joc de noroc. - Mr. tavlă, megl. tablă.
Lat. tabula, prin intermediul sl. tabla (Miklosich, Fremdw., 131; Cihac, II, 398) sau al mag. tabla (Gâldi Dict., 161), cf. ngr. xa(3Xa, tc. tabla. Este dublet al lui tabla, s.f. (tavă, măsuţă), din tc. tabla, tavla < it. tavola (Şeineanu, II, 340), cf. ngr. TapXcţ, bg., sb. tavla; de la toblă, s.f. (Banat, scîndură groasă), din mag. tabla-, şi de la tavlie, s.f. (înv., table), sec. XVII, din ngr. to(3Xl Aceleiaşi familii aparţin tabelă, s.f. (tablă, indice; tăbliţă), din lat tabella, prin intermediul germ. Tabelle, sec. XIX; labei, s.n. (tablă, indice) dublet al cuvîntului anterior, din rus. tabelî, sec. XIX înv.; tabletă, s.f. (pastilă), din fr. tablette; tăblie, s.f. (placă, tablă), din ngr. xafW.1 sau din sl. tablija; tăbliţă, s.f. (tablă de scris), din sl. (rus., pol.) tablica; tablac, s.n. (piesă de lemn care serveşte de suport); tablier, s.n. (sistemul de grinzi al unui pod; gealău pentru tăblii), din fr. tablier; tablou, s.n. (cadru, pictură; scenă; stampă, imagine), din fr. tableau. - Der. tablagiu, s.m. (jucător pasionat de table); tăblui, vb. (a acoperi casa cu tablă); tăbluitor, s.m. (tinichigiu).	8430
tabla (-ale), s.f. - Grajd, staul.
Tc. tavla, din lat. stabulum, prin intermediul mgr. aTOCuXoţ, cf. staul. înv., a circulat mai ales în forma comp. tabla-başa, s.m. (cal de paradă; adv., confortabil), din tc. tabla-başa „şeful grajdului".	8431
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
767
tabon (—oane), s.n. - (Mold.) Turmă, cîrd. -Var. tabun.
Pol., rus. tabun (Tiktin).	8432
tăbueţ (-ţe), s.n. - l. Săculeţ, traistă. - 2. Poreclă dată persoanelor îndesate. - 3. (Trans.) Husă.
Origine incertă. Poate în legătură cu tărbuc; după opinia lui Tiktin, care mi se pare mai puţin sigură, din sl. tobolici, poate prin intermediul sb. tobo(l)ca. în Mold. şi Trans. - Der. tăbeică (var. tebeică), s.f. (Munt., săculeţ); tăbîltoc (var. tăbul-toc, tăboltoc, lobîltoc), s.n. (sac, tăbeică), cu suf. expresiv (după Lacea, Dacor., IV, 781, din săs. Doppeltuch).	8433
tabulhana (—ale), s.f. - Fanfară de muzică orientală. - Var. tabulhanea, da(b)ulhan(e)a.
Tc. tab(i)lhane, dab(i)lhane (Şeineanu, II, 115, REW 8513) cf. sb. dambulhana, din arab. tabl > tc. daul (> daul, s.n., înv., fanfară; daulgiu, s.m., înv., muzicant). - Der. tabulhanagiu, s.m. (muzicant).	8434
taburel (-ele), s.n. - Scăunel fără spătar. -Var. taburet.
Fr. tabouret, cu schimb de suf.	8435
tac (-curi), s.n. - Baston de biliard.
Ngr. xcaoţ (Candrea), probabil din it. tacca sau creaţie expresivă, ca sp. taco.	8436
tac, interj. - Exprimă zgomotul produs de o lovitură sau de o bătaie. - Var. taca, tîc(a).
Creaţie expresivă, cf. ţac, pac; se foloseşte mai ales în comp., tic-tac. - Der. tăcăi (var. tîcîi), vb. (a ţăcăni, a palpita; a bate; a zvîcni); tăcăială (var. tîcîială), s.f. (faptul de a tăcăi; bătaie); tăcăitoare, s.m. (sfrîncioc mare, Lanius excubitor); tăcăitură, s.f. (ticăit, palpitaţie); ţăcăni, vb. (a tăcăi, a scoate zgomote caracteristice), cu suf. expresiv -ni; tăcănitură, s.f. (bătaie, ticăit).	8437
tac, inteij. - Imită zgomotul produs de pocnet sau de ţăcănit. - Var. faca(-Jaca), fanc.
Creaţie expresivă, cf. tac. toc, tic. - Der. ţăcăni, vb. (a pocni, a păcăni, a răpăi, a ciocăni), cf. ţăcăni, clănţăni; ţăcăneală, s.f. (lovituri cadenţate; Arg., foarfeci); ţăcănitură (var. Jăcăraie), s.f. (ţăcănit); ţăcănit, s.n. (zornăit, pocnet). Legătura acestor cuvinte cu sb., cr. ciknuti „a foşni" (Cihac,
II,	428; Conev 95) este îndoielnică.
Ţaclă (var. ţaglă, ţiglă) s.f. (Trans., vîrf de săgeată; par, băţ, ciomag; frigăruie de lemn) aparţine aceleiaşi intenţii expresive, cf. cioaclă faţă de cioc; numele i se datorează zgomotului de lovire produs de vîrf la izbirea de un obstacol. Legătura cu germ. Zacke, mag. csak (Cihac, II,
534; Scriban) nu este probabilă. - Der. înţigla (var. înţegla, înţigli), vb. (a scoate vîrful; a înfige; a înţepa); înţiglat, adj. (ascuţit, înfipt; picant, acerb, înţepător; acut, cu ton înalt); ţiglă (var. ţîclă(u), ţiclău), s. f. şi n. (culme, pisc), în Mold. şi Trans. (după Philippide, II, 738, în legătură cu alb. tsikele, care pare să provină din rom.; după Lacea, Dacor.,
III,	747, din mag. szikla ,,tum“); ţăcălău s.n. (turmă mică), a cărui explicaţie nu este clară; ţingălău (var. ţîngălău, Olt. ţicărău), s.n. (clopoţel), cu infix nazal (după Candrea, în legătură cu sb. cingara, mag. csengo); ţîngăni, vb. (a răsuna), var. a lui zăngăni; ţiglean (var. ţiglete, ţfclete), s.m. (piţigoi, Parus maior), numit aşa din cauza timbrului ascuţit al glasului său (după Cihac, II, 525, din mag. cinke); ţoangă, s.f. (Trans. clopoţel); ţuclăa (var. ţiclău), s.n. (Mold., vîrf, culme); ţuglui (var. ţuclui), s.n. (Mold., vîrf, culme) prin contaminare cu ţugui; ţăcălie, s.f. (cioc, barbişon), cf. cioc (după Lacea, Dacor., III, 748, din mag. szakâll). - Cf. ţanc, ţigău, ţicni, ţugui.	8438
tăcea (-ac, -ăcut), vb. - A nu vorbi. - Mr. tac, tăţeare, megl. tac, tăţeari, istr. tqcu.
Lat. tăcere (Puşcariu 1708; REW 8517), cf. vegl. takar, it. tăcere, prov. tazer, fr. taire. - Der. tăcere, s.f. (linişte); tăcut, adj. (silenţios); tacit, adj., din fr. tacite; taciturn, adj., din fr. taciturne; taci—şi ’nghite, s.m. (varietate de gogoşi). 8439
tachina (-nez, — at), vb. - A necăji pe cineva în glumă.
Fr. taquiner.	8440
ţachismet (—te), s.n. - Un fel de gogoaşă.
Ngr. Tacczianaxa, pl. de la Tcoctiana (Scriban).
8441
tacîm (—muri), s.n. - 1. Accesoriu, echipament, dotaţie. - 2. Lucruri, obiecte casnice. -
3.	Obiectele de metal care se pun la masă. - 4. Serviciu de masă. - 5. Bandă de muzicanţi. - 6. Categorie, soi. - Mr. tăcîme, megl. tăcqm „îmbrăcăminte".
Tc. takim (Roesler 603; Şeineanu, II, 340; Lokotsch 2000; Ronzevaile 114), cf. ngr. Taxiul, alb. takem, bg. takăm, sb. takum.	8442
tăciune (-ni), s.m. - 1. Lemn ars pe jumătate.
-	2. Mălură (Ustilago carbo). - Mr. tăciune, tucine, megl. tăciuni.
Lat. tîffonem (Puşcariu 1709; REW 8758), cf. it. tizzone, prov., cat. tiză, fr. tison, sp. tizân, port. tiţăo. Pentru sensul 2, cf. calabr. tizzune, sp. tizon şi fr. charbon, it. carbone. Numele tăciune pentru planta iarba lui Tatin (Symphitum officinale, cf. Bogrea, Dacor., I, 338) nu pare frecvent şi nici
768
ALEXANDRU CIORĂNESCU
corect. - Der. tăciuna, vb. refl. (a creşte tăciunele); tăciunos, adj. (cu tăciune; ars, carbonizat). 8443
tacla (-ale), s.f. - (Mold.) Taifas, discuţie neimportantă.
Sl. (sb.) tlaka „adunare de seară pentru lucrul în comuni cf. clacă] trebuie să se admită o metateză *taclă, dar schimbarea accentului este greu de explicat. Semantismul este normal, cf. vorbe de clacă, sb. tlapiti „a sta de vorbă". Se foloseşte aproape exclusiv la pl. - Der. taclagiu, s.m. (Mold., palavragiu).	8444
taclit (-te), s.n. - 1. Ţesătură orientală de mătase dungată. - 2. Fîşie, cingătoare de mătase.
Tc. takhht < arab. taklid (Şeineanu, II, 341; Lokotsch 1198), cf. bg. taklit. Sec. XIX, înv.
8445
tacrir (-ruri), s.n. - 1. Proces-verbal. - 2. Raport, memoriu. - Mr. tăcrire.
Tc. takrir (Şeineanu, II, 341), cf. sb. takrir. Sec. XVIII, înv.	8446
tacsim (-muri), s.n. - Cîntec popular. - Var. taxim.
Tc. taksim (Candrea). Cuvînt rar.	8447
tact (-turi), s.n. - 1. Simţul pipăitului. - 2. Măsură, ritm. - 3. Cadenţă.
Fr. tact] sensul 3 ca în germ. Takt > rus. takt.
-	Der. tactică, s.f., din fr. tactique; tactician, s.m.,
din fr. tacticien; tacticos, adj. (ordonat, cadenţat, ritmat; cumpănit, calm), din ngr.	TOOCTUOţ	(Gâldi
258); tactil, adj., din fr. tactile.	8448
ţafandache, s.m. - Caraghios,	măscărici,
bufon.
Origine necunoscută; după consonanţă pare a fi ngr. Tratat gramatical ca nume propriu. 8449
tafta (-ale), s.f. - Ţesătură lucioasă de mătase.
-	Var. mr. tafta.
Tc. (per.) tafta (Şeineanu, II, 341; REW 8525), cf. ngr. TOtpxă;, it. taffetă, fr. taffetas, sp. tafetăn, bg., pol., rus. tafta. Sec. XVI.	8450
taftur (-ri), s.n. - Chingă la cai.
Tc. tapkur (Şeineanu, II, 343; Lokotsch 2021); după Pascu Arch. Rom., VII, 560, din pol. taftâi.
8451
tăgădui (-uesc, —it), vb. - A nega, a dezminţi.
Mag. tagadni (Cihac, II, 529; Gâldi, Dict., 97).
-	Der. tăgadă, s.f. (negaţie; contestaţie), deverbal
sau din mag. tagad; tagă, s.f. (negaţie), sec. XVII, înv.; tăgăduială, s.f. (negaţie); tăgăduicios, adj. (îndoielnic), înv.; tăgăduitor, adj. (care tăgăduieşte).	8452
tagăr (-re), s.n. - (Banat) Arătător de ceas.
Germ. Zeiger (Candrea).	8453
tăgîrţă (-ţe), s.f. - Sac, traistă. - Mr. tăgăr-gică, megl. tăgărcică, tăgărjic.
Tc. tagarcik, tagar (Tiktin), cf. ngr. TOCj'Ctprţtza, bg. tagarec (Conev 65). - Der. (a)tăgirţa, vb. (a se atîma, a se agăţa de ceva).	8454
tagmă (-me), s.f. - Clasă, corporaţie, breaslă, categorie. - Mr. tagmă.
Ngr. TOtftia „ordine", gr. modem „promisiune" (Tiktin; Gâldi 258). Sec. XIX.	8455
ţagră (-re), s.f. - Trepied.
Probabil din ngr. Tcrot/pa „cursă".	8456
tahîn (-nuri), s.n. Aliment oriental, terci de făină de susan. - Mr. tăhîne.
Tc. tahîn, din arab. tahin (Şeineanu, II, 243), cf. ngr. TOtxivt, bg. tahăn.	8457
tahmin, s.n. - Socoteală, deviz. - Mr. tahmine.
Tc. (arab.) tahmin (Şeineanu, III, 116), cf. alb., bg. tahmin. Sec. XIX, înv.	8458
taht (-turi), s.n. - Sediu, reşedinţă. - Var. taft, tact.
Tc. (per.) taht (Şeineanu, II, 344; Lokotsch 1987), cf. ngr. zâ/TX.	8459
tăia (tai, tăiat), vb. - 1. A diviza ceva cu un obiect tăios. - 2. A fi ascuţit, tăios. - 3. A divide, a separa. - 4. A ciopli, a şlefui, a da formă. - 5. A despărţi un grup de cărţi de joc cu o altă carte.
-	6. A simţi nevoia defecării. - 7. A reţine, a împiedica, a întrerupe. - 8. A scurta drumul. - 9. A bate cu o carte mai mare la jocurile de cărţi. -
10.	A amesteca cu apă, a boteza. 11. A curăţa de ramuri uscate, a emonda. - 12. A suprima. - 13. A ucide, a executa, a sacrifica. - 14. A hotărî, a stabili. - 15. A valora, a costa. - 16. (înv.) A falsifica monedă. - 17. (Refl.) A se brînzi (laptele). - 18. (Refl.) A se încrucişa. - 19. (Refl.) A se slăbi, a i se şterge efectul. - Mr. tal’u, tăi'are, megl. tal’u, tăi'ari, istr. tal'u.
Lat. taliăre (Cipariu, Gram., 33; Puşcariu 1711; REW 8542), cf. vegl. tal'uor, it. tagliare, prov., port. talhar, fr. tailler, cat. tallar, sp. tajar.
Der. tăiat, s.n. (acţiunea de a tăia); tăiere, s.f. (acţiunea de a tăia; ucidere, sacrificare); tăietor, s.m. (persoană care taie ceva; pădurar, călău); tăietor, s.n. (făgaş, tăiş; buştean de tăiat lemne; stivă, magazie de lemne); tăi(e)toare, s.f. (topor, secure); tăi(e)tură, s.f. (săpătură, incizie; decupaj, retezătură; ştersătură; înţepătură, zvîcnet; curătură, teren despădurit); tăi(e)fei, s.m. pl. (paste făinoase, tocmagi); tăios, adj. (care taie, ascuţit); tăi(u)ş, s.n.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
769
(partea ascuţită a unei unelte; Arg., briceag); taimălai, s.n. (joc de copii); taie-babă (var. taie-paie, taie-fugă), s.m. (lăudăros, fanfaron); strătăia, vb. (a tăia, a întrerupe), invenţie nefericită a lui Vlahuţă, după ir. entrecouper (Tiktin).
8460
taică, s.m. - 1. Tată. - 2. (Arg.) Birlic.
Bg. tajko, sb. tajko, tajka (Tiktin; Conev 98).
8461
taică, s.f. - (Mold.) Drojdie. - Var. Munt. ţaic.
Origine necunoscută. Legătură cu germ. Teig „aluat" (Scriban) pare îndoielnică.	8462
taifa (-ale), s.f. - Alai, şir de oameni, grup de însoţitori. - Mr., megl. taifa.
Tc. (arab.) tayfe (Şeineanu, II, 344), cf. bg., alb. taifa, ngr. TOMpăţ. Este dubletul lui taifas, s.n. (taclale, bîrfă, conversaţie), din ngr. (Gâldi 258), der. tăifasui, vb. (a sporovăi, a pălăvrăgi). 8463
tain (—nuri), s.n. - Raţie, porţie. - Mr. tăine, megl. tain.
Tc. (arab.) tayin (Şeineanu, II, 345; Roesler 603; Lokotsch 1994), cf. ngr. xal'vi, bg., sb. tain. - Der. taingiu, s.m. (furier), înv., din tc. tayinci. 8464
taină (-ne), s.f. - 1. Secret, mister. - 2. Reţinere, pudoare. 3. Mister, sacrament. - 4. Secret, confidenţă. - 5. Conversaţie secretă, sporovăială, discuţie. - 6. Loc ascuns, ascunzătoare, Ioc subteran.
Sl. (sb., cr.) tajna (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 399; Conev 98). - Der. tainic, adj. (secret, misterios, ocult), din sl. tainiku; tainiţă, s.f. (ascunzătoare, criptă, subteran), cu suf. -nişă, cf. botniţă, scrumelnifă (după Tiktin şi Candrea, dintr-un sl. *tajnica); tăinos, adj. (înv., misterios, secretos); tăinui, vb. (a ascunde, a nu da pe faţă; a sta la taifas, a sta de vorbă); tăini (var. tăina), vb. (a sta la taifas, a sta la taclale); tăineală, s.f. (taifas, sfat); tăinit, s.n. (taifas, sfat); tăinicie, s.f. (mister, secret); tăinuitor, adj. (care tăinuieşte); destăinui, vb. (a dezvălui, a confesa), cu pref. des-.	8465
ţal, inteij. - Nota de plată: serveşte pentru a solicita plata într-un local de consumaţie.
Germ. zahlen (Borcea 216). - Der. ţal, s.m. (şeful ospătarilor).	8466
tala, intej. - încet! (se zice despre mers sau despre expuneri făcute în grabă şi prolix). - Var. tala-tala.
Creaţie expresivă, cf. lela, hala-bala, tura-vura. - Der. ta/ă, s. f. (trăncăneală); tălălai (var. Olt. tălăi), vb. (a sporovăi); talaf s. n. (discuţie,
şuetă), contaminare cu laf; tălălău (var. teleleu, Banat tolălău, Mold. tololoi) s. n. (zarvă, larmă, hărmălaie; s. m., palavragiu; zăpăcit, zănatic, smintit, vagabond), explicat de Cihac, ca pornind de la telal; de Bogrea, Dacor., IV, 173-81 şi Tagliavini, Arch. Rom., XII, 197, ca pornind de la numele de martir Talaleo; de Densusianu, GS, II, 350, din mag. tel „iarnă", telelo „de iarnă"; şi de Drăganu, Dacor., IV, 765-67, din mag. taldlo. Este dubletul lui tiuliuliu (var. triuliuliu(c), adv. (cu nas mare; adj., nebun, smintit). - Alte der. teleleică, s. f. (femeie mincinoasă, vagaboandă), pe care Candrea îl lega de telal; Tălăşman, s. m. (nume de bou), cu suf. -man (după Tiktin, din tc. talaşmak „a certa"); tălimb, adj. (mocăit); teleap-teleap (var. talap-talap), inteij. (exprimă ideea de mers greoi şi apăsat), pe care Bogrea, Dacor., IV, 853 îl explică prin rut. taljap-taljap; tararai, s. n. (Banat, cîntec monoton); tărăraie, s. f. (poveste lungă, odisee); tărăşi, vb. (Olt., a relata pe larg); tărăşenie (var. tirişenie), s. f. (povestire, relatare). Rus. dialectal teleljuj „leneş" (cf. Vasmer, III, 90) şi rut. tal(j)ap trebuie să provină din rom. 8467
talan (-nuri), s. n. - Pustulă malignă, antrax.
Origine incertă. Pare să fie tc. talak, var. a lui dalak (cf. dalac, Tiktin); dar finala nu este clară. Apropierea de tc. talan „pradă" (Scriban) nu este convingătoare. Poate s-ar putea pomi de Ia o formă cu infix nazal, *talanc, sub influenţa lui talancă, talangă.	8468
talangă (-ăngi), s. f. - Balangă, clopoţel. -Var. talancă.
Creaţie expresivă, cf. bălăngăni, tilincă. Uneori se foloseşte ca inteij., talang, pentru a imita sunetul tălăngii. - Der. tălăngi (var. tălăngăni, tălăncănî), vb. (a agita, a bate talanga). 8469 talani ţă (—ţe), s. f. - Tîrfă, prostituată. - Var. înv. tălaniţă, talaimiţă.
Origine incertă. Probabil ar trebui pornit de la gr. sau ngr. 0aXa|J.oţ „alcov", cf. OaÂ.a(xr|nâXo<; „camîristă", cu suf. -iţă sau prin transpoziţia suf. gr. - (acra. Rut. talănnica, propus ca etimon de Tiktin şi Candrea, trebuie să provină din rom.; legătura cu talan (Scriban) este dubioasă. Sec.
XVII,	înv.	8470
talant (—ţi), s. m. - Monedă veche.
Mgr. TdXavrov, cf. sl. talanutu (Cihac, II, 705; Mumu 54; Vasmer, Gr., 139). Sec. XVI. Este dubletul lui talent, s. n., din fr. talent, der. talentat, adj. (cu talent).	8471
talaş (-şi), S. m. - Strujitură de lemn. - Var. talaji.
770
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Tc. talaş (Şeineanu, II, 346). - Din rom. trebuie să provină pol. talăsz (Miklosich, Wander., 22).
8472
talaz (-zuri), s. n. - X. Val. - 2. Hulă. - Mr. talază, megl. talaz.
Tc. talaz (Roesler 603; Şeineanu, II, 346; Ronzevalle 115), din gr. OdXaaaa, cf. alb., sb. talas, bg. talaz. - Der. tălăzul, vb. (a se undui, a se agita, a se frămînta, despre mare). 8473
taler (—ri), s. m. - Veche monedă germană. -Mr. taler.
Germ. Thaler (Borcea 214). Sec. XVI. 8474 taler (-re), s. n. - 1. Farfurie de lemn, castron, tavă. - 2. Platou, disc de balanţă. - 3.-Piesă de protecţie cu diverse utilizări. - Var. talger. Mr. talir.
It. tagliere sau germ. Teller (Miklosich, Fremdw., 131; Cihac, II, 399; REW 8542), cf. pol. talerz, rut. talir, ngr. mXipi, sb. taljer (> Trans., tăer(iu), Olt. taer), sb. tanjir (> Banat tăneriu). Var. talger nu a fost explicată.	8475
talhîs (-suri), s. n. - Raport, referat.
Tc. telhis (Tiktin). Sec. XVIII, înv. - Der. talhîsciu, s. m. (înv., demnitar turc care prezenta rapoarte sultanului), din tc. telhisci.	8476
talian (-ne), s. n. - Năvod.
Tc. talian (Scriban), cf. ngr. TaXidcvi, rus. talijan (Candrea).	8477
talie (—ii), s. f. - 1. Mijloc, brîu. - 2. Statură.
Fr. taille, cf. pol. talia, rus. talija (Candrea).
8478
talim (-muri), s. n. - 1. Ceremonial, plecăciune. - 2. Linguşeală. - Mr. tilime „instrucţie", megl. tălim.
Tc. talim „îndeletnicire" (Roesler 603; Şeineanu, II, 346; Lokotsch 2008; Ronzevalle 65), cf. ngr. toXi'h.i, bg. talim, sb. talum. Sec. XIX, înv.	8479
talion (-oane), s. n. - Plasture.
Ngr. SuxxuXov (Cihac, II, 705; Şeineanu), probabil influenţat de tc. talyun „nalbă" (Bogrea, Dacor., II, 738).	8480
tălmăci (-cesc, -jt), vb. - 1. A interpreta, a traduce. - 2. A explica, a comenta. - 3. (Refl.) A se lămuri cu cineva, a clarifica. - Var. tîlmăci (şi der.).
Sl. tlumaciti (Cihac, II, 400), cf, sb., cr. tol-maciti, pol. tlomaczyc, mag. tolmăcsol. Este cuvînt oriental, cf. cuman, telmac (Kuun 105). - Der. tălmaci, s. m. (interpret, traducător), din sl. tlumăcu, cf. rus. tolmac, germ. Dolmeţsch;
tălmăciar, s. m. (înv., interpret); tălmăcitor, s. m. (interpret); tălmăcituri, s. f. (înv., explicaţie, interpretare); tanaci, s. m. (interpret), din mag. tanăcs (Drăganu, Omagiu lui I. Bianu, Bucureşti 1927, 137).	8481
talpă (-ălpi), s. f. - 1. Partea inferioară a labei piciorului. - 2. Partea de dedesubt a încălţămintei.
-	3. Branţ. 4. Partea de dedesubt a ciorapului.
-	5. Bîrnă, placă de bază, fundament. - 6. Fiecare din cele două suporturi pe care alunecă sania. -
7.	Baza războiului de ţesut. - 8. Culată, suport la patul puştii. - 9. Plaz, călcîi de plug. - 10. Laviţă joasă la casele ţărăneşti. - 11. Parte inferioară, bază. - 12. Clasă inferioară (mai ales în expresia talpa ţării „clasa ţărănească"). - 13. Ceea ce este caracteristic, fundamental.
Origine incertă. Se pune de obicei în legătură
1	cu mag. talp, sb., bg. talpa (Cihac, II, 530; Tiktin; Candrea; REW 8545a; Gâldi, Dict., 97); dar cf. friul. talpe, comei, talpa, care pare să postuleze un lat. *talpa.
Der. tălpar, s. m. (Bucov., pantofi); tălpăloagă (var. tă(l)păl(o)agă), s. f. (pantof vechi şi deformat; papuc; galoş; înv., butuc de ocnaş; instrument de tortură; labă, picior), cu suf. expresiv -o(a)gă (după Candrea, din mag. talpallo); talpaş (var. talpoş), s. m. (infanterist, soldat al unui corp de infanterie organizat în Munt. în 1688), din mag. talpăs; tălpălaş, s. n. (crestătură în partea inferioară a unui trunchi), din mag. talpalăs (Candrea); tălpui (var. tălpălui), vb. (a pune tălpi, a pingelui), var. din mag. ialpalni (Pasca, Dacor., X, 151); tălpălar, s. m. (Mold., pielar de tălpi); tălpiţă (var. tălpică, tălpigă, tălpăriţă), s. f. (pedală la războiul de ţesut; laviţă joasă; schi); tălpef, s. n. (Olt., pedală); tălpoaie, s. f. (suport, bază; branţ, talpă interioară); tălpoi, s. n. (suport, talpă, placă de bază); tălpăşi, vb. refl. (a o şterge, a-şi lua tălpăşiţa); tălpăşiţa, s.: f. (fugă, cărăbăneală); tălbăcie (var. tărbacie), s. f. (Trans., lemne cu care se leagă finul în căruţă).	8482
taluz1 (—zuri), s.n. - Teren în pantă, povîmiş.
Fr. talus, probabil influenţat de talaz. 8483
tărnăduj (-uesc, -it), vb. - A vindeca, a face sănătos.
Mag. tămadni (Cihac, 531; Gâldi, Dict., 97). -Der. tămăduială, s. f. (vindecare); tămăduitor, adj. (curativ, lecuitor).	8484
taman, adv. - Precis, exact. - Mr., megl. tamam.
Tc. taman (Roesler 603; Şeineanu, II, 347; Lokotsch 2010; Ronzevalle 67), cf. ngr. TO|id|iOl>, alb., mag., sb. taman. Der. de ,1a tocmai > tocman (Lambrior 109) nu este probabilă	8485
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
771
tamaş (-şe), s. n. - (Mold.) - Piedică, proptea, ic.
Mag. tâmasz (Candrea).	8486
tamazlîc (-curi), s. n. - Cireadă, turmă, păşune de îngrăşat vitele. - Mr. dumuzluche, megl. dămuzloc.
Tc. tamazlik, damtzlik (Şeineanu, II, 347), cf. sb. damazluk, bg. damazlăk.	8487
ţambal (—le), s. n. - 1. Instrument muzical cu coarde, clavicord. - 2. (Arg.) Barbă aspră greu de bărbierit - 3. (Arg.) Telegramă.
Lat. cymbalum, prin intermediul germ. Zimbal, mag. cimbalom (> var. ţimbal), cf. ngr. xi)nfic(Xov, sl. kimvalii (> var. înv. chimval, s. n., timpan, tobă), fr. cymbale (> var. cimbal, s. n., timpan).
-	Der. ţambalagiu, s. m. (cîntăreţ la ţambal).
8488
tămbălău (-uri), s. n. - Zgomot, gălăgie, zarvă.
Mag. tombolă (Cihac, II, 531; Tiktin). 8489
ţambră (-re), s. f. - Dulap, scîndură.
Pol. cembry, cembra (Cihac, II, 428). - Der. ţămbrui, vb. (a face tîmplărie); ţămbruitură, s. f. (tîmplărie, lemnărie). în Mold.	8490
tambuchi (-chiuri), s. n. - Tambuchi.
Sp. tambucho; este termen de marină. Der. din it. stambugio „cămăruţă" (Scriban), este mai puţin probabilă.	8491
tambură (—re), s. f. - Lăută. - Var. tambur. Mr. tămbără, megl. tambură.
Tc. (per.) tambur (Şeineanu, II, 347; Lokotsch 2015; Ronzevaile 67), cf. ngr. xo^mcrupă;, bg., sb. tambura, it. tamburo, fr. tambour, sp. atambor. -Der. tamburină, s. f., din fr. tambourin; tambur, s. n., din it. tamburo; tambur-major, s. m., din fr. tambour major.	8492
tămîie, s. f. - 1. Substanţă răşinoasă, oliban. -2. Linguşire. - 3. (Arg.) Plictiseală, urît, lehamite.
-	Var. Banat tămîne. Mr. Qimnamă, megl. tămqnă.
Gr. Sujildjia (Miklosich, Fremdw., 133; Roesler
577; Mumu 54; REW 8722, prin intermediul lat. thymiama (Tiktin) probabil trecut la *thym(i)anea (Candrea), cf. v.sard. timangia (Azlori 322), logud. timanza, v.fr. timoine. Der. directă din gr., sau din sl. timijanu, cf. bg., slov. temjan, sb., cr. tamjan, mag. tdmjen (Cihac, II, 400; Conev 109), nu este posibilă fonetic.
Der. tămîier, s. m. (ienupăr, Iuniperus commu-nis); tămîier, s. n. (vas de tămîiat); tămîiemifă, s. f. (vas de tămîiat); tămîietoare, s. f. (vas de tămîiat, femeie care tămîiază, bocitoare); tămî-
ioară, s. f. (violetă, Viola Jooi, Viola odorata); tămîios, adj. (cu gust aromat; parfumat, muscat); tămîioasă, s. f. (viţă de vie care produce struguri aromaţi; vin muscat); tămîifă, s. f. (plantă, Che-nopodium ambrosioides; Ch. botrys); tămîia, vb. (a răspîndi fum de tămîie; a linguşi); tămîiat, adj. (afumat cu tămîie; cherchelit, băut); tămîietor, s. m. (linguşitor).	8493
tamje (—e), s. f. - Problemă, afacere.
Sb. tamaza „glumă" (Vasiliu, GS, VII, 127; Candrea; Scriban). - Der. tămăşag, s. n. (Mold., glumă, banc), poate prin contaminare cu rămăşag; tămăşalnic, adj. (Mold., glumeţ, şăgalnic). 8494
tanana (—ale), s. f. - Dans ţigănesc.
Origine necunoscută, probabil ţig.	8495
Tănase, s. m. - Tip popular de neghiob.
Gr. AOavcxoioş, parţial prin intermediul sl. Aihanasij, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 191. Nu este clară legătura cu tănău (var. tanăii), s. m. (Mold., neghiob, tont), pe care Scriban îl leagă de tălălău.	8496
tanc (—curi), s. n. - 1. Rezervor. - 2. Car de luptă.
Fr. (engl.) tank. - Der. tanchist, s. m. (militar într-o unitate de tancuri).	8497
ţanc (—curi), s. n. - 1. Pisc, culme. - 2. Punct, moment exact. - 3. Ţintă, obiectiv. - 4. Miră, cătare. - 5. Gradaţie pentru a măsura butoaie. -
6.	Măsurare, cotit, cotărit. - Var. înv. ţenchi.
De la ţanc, var. lui fac, cf. celelalte der. de la această rădăcină expresivă. Pentru prezenţa infix-ului nazal, cf. bo(n)t, cio(n)c. ciu(n)t. Legătura cu sl. znaku „semn""(Cihac, II, 429) este improbabilă; nici cea presupusă cu germ. Zinke, Zacke (Tiktin; Candrea) sau mag. czenk (Lacea, Dacor., III, 744) nu este mai puţin improbabilă.
Der. ţencuşe (var. ţăncuşe, ţincuşe), s. f. (vîrf, ascuţiş, colţ; bucată de răboj pentru control; un anumit joc de copii cu pietricele sau cu boabe de porumb), cu suf. dim.; ţanţoş, adj. (mîndru, fălos, încrezut), probabil în loc de *fancoş, cf. sp. encumbrarse (după Cihac, II, 534, din mag. dacos; după Scriban, din mag. cincos „perfid"); ţanţoşa, vb. refl. (a se mîndri, a se făli). 8498
ţandără (ţăndări), s. f. - Aşchie, bucăţică. -Var. Mold. ţandură, Banat ţandră şi der.
Origine incertă. Probabil e vorba de o formaţie expresivă, ca fleandură', în acest caz, ar fi un simplu dublet al lui fundră, foandră „bucată". Se consideră der. din slov. condra sau mag. candra, cond(o)ra (Cihac, II, 429; Tiktin); dar aceste cuvinte ar putea proveni din rom., cum în mod
772
ALEXANDRU CIORĂNESCU
precis provin din rut. cyndra (Candrea, Elemente, 409) şi ngr. mâvxpa (Meyer, Neugr. St., II, 78). Der. din săs. Zander < germ. Zunder „meşă" (Lacea, Dacor., III, 709; Scriban) este improbabilă.
Der. ţăndări, vb. (a face să sară ţăndări); ţăndărică, s. f. (aşchie; s. m., Pinochio, personaj celebru al lui C. Collodi); ţăndăros, adj. (cu ţăndări; iritabil, sensibil).	8499
tanda-manda, adv. - Confuz, dezordonat.
Sb. tandara-mandara „confuzie" (Cihac, II, 401).	8500
tandru (-ră), adj. - Afectuos.
Fr. tendre. - Der. tandreţe, s. f., din fr. tendresse.	8501
tandur (-re), s. n. - 1. Scaun sau masă cu mangal dedesubt. - 2. Adăpost care serveşte ca stînă sau ca ocol. - Var. tandîr.
Tc. (arab.) tandur (Şeineanu, II, 348), cf. ngr. Tocvtoupi, bg. tandr, sb. tandur.	8502
tanti, s. f. - 1. Mătuşă. - 2. (Arg.) Munte-de-pietate. - 3. (Arg.) Codoaşă.
Fr. lante, prin intermediul germ. Tante. 8503 tap-. - Rădăcină expresivă, puţin clară, care pare să evoce ideea de obiect diform sau relativ rotunjit.
-	Var. taf-.
Creaţie expresivă, cf. rădăcina romanică tapp-(REfV 8564) şi lap- (lăpăi), dup-, - Der. tăpşi (var. tepşi), vb. (a egala, a netezi, a nivela, a răzui), cf. germ. tappsen, fr. taper (după Candrea şi Scriban, din mag. taposni „a călca în picioare", sb. tapsati „a bate din palme"); tapşe (var. teapţe), s. f. (polonic de lemn, sucitor; palmă), în Mold.; tăpşan, s. n. (mamelon, movilă, colină rotunjită; răzor, strat; pat, platformă), în Mold. tapşan, tepşan, topşan (după Cihac, II, 619, din tc. tepe „munte"; după Bogrea, Dacor., IV, 851, din rut. tapcan „platformă", care vine probabil din rom.; după Drăganu, Dacor., V, 372-75, din mag. taposni „a călca în picioare"); taponiş, s. m. (nemţişor, Delphinium consolida); tapoşnic, s. m. (plantă, Galeopsis ladanum); tăpălog (var. Mold. tăpălăgos), adj. (greoi la mers, neîndemînatic), cf. tălpăloagă; tăfăroagă, s. f. (brînză dulce, brînză abia făcută), probabil var. a cuvîntului anterior (după Bogrea, Dacor., II, 659 şi Candrea, din sl. tvarogir, după Diculescu, Elementele, 452, din gr. *TpoKpdXoaa, în loc de ipoupaXiţ „brînză proaspătă"). - Cf. terfâ, terfeloagă.	8504
ţap (-pi), s. m. - 1. Masculul caprei. - 2. Constelaţia Capricornului. - 3. Vas pentru bere. -
4.	(Mold.) Unul din arşicele mai grele. - 5. Poreclă dată grecilor. - 6. (Arg.) Popă. - Mr. cap.
Origine obscură. Dintre multele ipoteze care s-au emis în jurul acestui cuvînt, cea mai probabilă pare să fie cea de creaţie expresivă (REW 9599; Pedersen, Z. vergi. Sprachwiss., XJOCVI, 347), poate anterioară rom. Cf. Corpus gloss. lat.,
V,	503, 27: „Hircus caper zappu dicitur" şi dalm. zapo, alb. skjap, cap (Bartoli, II, 258; Capidan, Raporturile, 551; Graur, Rom., LVI, 265; Rohlfs, Differenzierung, 67). Totuşi, der. directă a rom. pornind de la ilirică este dificilă fonetic; mai probabil nu este vorba de o continuare directă a cuvîntului moştenit, ci de o creaţie nouă, bazată pe aceleaşi intenţii expresive. în ce priveşte această intenţie, se consideră îndeobşte că este vorba de o dezmierdare pentru a chema un animal, germ. Lockruf. Mai sigur ar trebui să se pornească de la ideea de „ascuţit, ţuguiat", ca în ţeapă, a cărei familie expresivă ţine de ţap. Acest nume a
-	trebuit apoi să însemne „(animal cu) 'coame lungi", cf. it. zappa „tîmăcop". Celelalte ipoteze sînt puţin sigure; din sl. capii (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 429); din alb. (sap (Meyer 387; Pascu, II, 223; Bemeker 121; cf. Philippide, II, 738); din iranianul capis (Roswadowski, Mitt. Inst. Wien, 278; Vasmer, Grekoslaw. Etym., III, 222; Rozwadowski, R. Etudes sl., II, 109; Densusianu, GS, I, 242). Sensul 3 este traducerea modernă a germ. Bock. Cf. şi Rohlfs, ZRPh., XLV, 664; Rosetti, II, 123; Puşcariu, Lr., 180.
Cuvîntul a trecut din rom. la limbile cu care a avut contact: alb. ts(i)ap, (t)skjap, ngr. Tocmoj, sb., cr., slov., ceh., pol., rut., ucr., rus. cap, mag. căp (Bemeker 121; Vasmer, III, 281; Edelspacher 11). Cf. ţeapă.	'8505
tapa (-pez, -at), vb. - A obţine bani sub formă de împrumut cu intenţia de a nu-i înapoia.
Fr. taper.	8506
tapangea (-ele), s. f. - 1. Ciomăgeală, bătaie.
-	2. (Olt.) Pistol.
Tc. tapance (Şeineanu, II, 348). Este probabil cuvînt identic cu rapanghel, s. n. (lovitură, bătaie), format după pl. tapang(h)ele (schimbarea iniţialei nu este clară; der. din ngr. napocfl&Xa „ordin", propusă de Bogrea, Dacor., III, 735, nu pare posibilă, cf. Gâldi 246).	8507
tapşt (—te), s. n. - 1. Hîrtie desenată. - 2. Covor. - 3. Covor fin, carpetă.
It. tappeto, prin intermediul ngr. tcoi£tto sau al germ. Tapete. - Der. tapiţa, vb., din it. tapezzare, germ. iapezieren; tapiţer, s. m., din germ. Tapez-ier; tapiţerie, s. f., din fr. tapisserie contaminat cu cuvintele anterioare; tapeta, vb. (a acoperi cu tapet).	8508
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
773
ţapină (-ne), s. f. - Cîrlig, cange. - Var. sapin(ă), ţapin.
Slov. capin (Candrea), legat de it. zappa, cf. tirol. zappîn (Miklosich, Fremdw., 80).	8509
tar (-ruri), s. n. - 1. Greutate, încărcătură. -2. Plută, bac.
Mag. tar, din sl. tovaru (Tiktin). înv. şi Trans., cf. tărhat.	8510
tar (-ri), s. m. - 1. (înv.) împărat. - 2. Monarh slav.
Sl. cari, din mgr. xalaap. - Der. ţarevici, s. m. (fiu de ţar), din rus. carevic; ţarină, s. f. (nevastă de ţar, împărăteasă rusă), din rus. carica; Ţarigrad, s. m. (Constantinopol), înv., din sb. Carigrad.	8511
ţară (ţări), s. f. - 1. Stat. - 2. Patrie. - 3. Cîmp.
-	4. Popor, lume. - Var. înv. ţeară. Mr. ţară „pămînt", megl. ţară.
Lat. terra (Puşcariu 1712; REW 8668), cf. vegl. tyarra, it., port., prov., cat. terra, fr. terre, sp. tierra. Pentru evoluţia semantică izolată din rom., cf. Şeineanu, Semasiol., 184 şi Balotă, R. hist., 1937, p. 61-9. - Der. ţăran, s. m. (sătean); ţărancă, s. f. (săteancă); ţărăncuţă, s. f. (ţărancă tînără; Arg. bilet de 500 lei), ultimul sens, datorită efigiei sale; ţărănatic, adj. (înv., rustic); ţărănesc, adj. (de ţară, rustic); ţărăneşte, adv. (rustic); ţărăni, vb. refl. (a trăi ca la ţară); ţărănie, s. f. (stare de ţăran); ţărănoi, s. m. (ţărani, mulţime de ţărani); ţărănism, s. n. (mişcare şi partid politic, fondat de Ion Mihalache în 1918); ţărănist, adj. (membru al partidului ţărănesc român); fărină (var. făr(i)nă, ferină), s. f. (pămînt, ogor, arătură), de la fară cu suf, -ină < sl. -ino (Tiktin; der. din lat. terrlna, propusă de Puşcariu 1714; Iordan, Dift., 115 şi REW 8672, este mai puţin probabilă).
-	Din rom. provine rut. cara „mulţime" (Mi-
klosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 403), pol. cara (Miklosich, Wander., 13), rut., rus. caranin „cultivator" (Vasmer, III, 282).	8512
tarabă (tărăbi), s. f. - Tejghea, masă de expus mărfurile.
Tc. tarab, din arab. darabah (Şeineanu, II, 348).
-	Der. tarabagiu, s. m. (negustor de la tarabă);
tărăbufă, s. f. (bagaje, catrafuse) se foloseşte mâi ales la pl.	8513
tărăboanţă (-ţe), s. f. - Roabă.
Mag. tarbonca, torbonca (Cihac, II, 531; Scriban, Arhiva, XXX, 285; Gâldi, Dict., 163). -Der. tărăbonfaş (var. tărăbunfaş), s. m. (cărător cu roaba la minele de sare).	8514
tărăbQi (-oiuri), s. n. - Zarvă, gălăgie, larmă.
Origine incertă, probabil expresivă. S-a propus ceh. tarabiti se „a face zgomot"’ (Cihac, II, 401); tarabă (Tiktin); alb. terboj „a turba“ (Capidan, Dacor., III, 763). Nici una din aceste soluţii nu pare posibilă.	8515
tarabuluş (—şe), s. n. - Ţesătură orientală care se folosea ca turban.
Tc. tarabuluş „Tripoli" (Tiktin).	8516
tarac (-ei), s. m. - Prăjină, stîlp, pilon. - Var. mold. tar aş, tăraş. Mr. tăracă.
Tc. tarak „pieptene" (Tiktin; Lokotsch 2826), cf. ngr. TOtpdbei „bridă", bg. tarak „greblă", rus. tarak „prăjină" (Vasmer, III, 77). Var. mold. se explică prin rut. tarăs (Candrea), pol., ceh. taras „terasare" (Cihac, II, 401; după Tiktin şi Byck-Graur, BL, I, 24, de la pronunţarea mold. a pl. taraci). Otărac, s. m. (Olt., crevace, piesă încovoiată la scheletul luntrei) pare a fi acelaşi cuvînt.
8517
taraf (-furi), s. n. - l. (înv.) Partid, grupare.
-	2. Formaţie de muzică populară şi uşoară. - Mr. tarafe „partid".
Tc. taraf (Şeineanu, II, 349; Lokotsch 2023), din arab. taraf „parte", cf. ngr. Tapcapi, alb. taraf.
8518
taram a, s. f. - Icre sărate şi tescuite.
Ngr. xapcqaă;.	8519
tarapana (-ale), s. f. - Monetărie. - Mr. trăphănă, megl. tarapana.
Tc. (arab.) tarabhana (Roesler 603; Şeineanu, II, 349), cf. ngr. Tcxpcmxocvos;, bg. taraphani.
8520
tărbăci (-cesc, —it), vb. - 1. A certa, a săpuni. - 2. A bate, a chelfăni, a ocări. - 3. A se murdări, a se umple de noroi.
Creaţie expresivă puţin clară, poate pornind de la tăbăci „a argăsi", cu r expresiv; pentru semantism, cf. sp. zurrar „a argăsi“ şi „a da bice". -Der. tărbacă, s. f. (obicei vechi, care constă în a chinui cîinii bătîndu-i) pe care Tiktin îl lega greşit de it. trabucco şi Popescu-Ciocănel 42 de tc. debek „piuliţă"; tărbăceală, s. f. (bătaie; ceartă; chinuire); tăbîrci, vb. (a opinti, a purta ceva greu, a se osteni), în Mold.; tăbîrceală, s. f. (istovire); tîrbosi, vb. (a tulbura, a murdări; a mesteca în cafeaua turcească); tîrboseală, s. f. (zaţul de la cafeaua turcească), în Munt. Rut. terbiciti, pe care Bogrea, Dacor. IV, 850, îl propunea ca etimon al cuvîntului rom., provine probabil de la tărbăci. -Cf. tava, tearfa, tăbuef.	8521
tărbuc (-ce), s. n. - Plasă de pescuit în formă
774
ALEXANDRU CIORĂNESCU
de sac, minciog mare. - Var. tărbuf, tărboc, tîrtioc, tîrbuc, tîrbog, tărăbuf, tărăbuţă.
Bg. tărbuh „burtă, stomac", sb. trbok, trbuk (Candrea; Scriban); este dubletul lui tîrban, s. n. (Banat, stomac), din sb. trba, der. tîrbănos, adj. (cu pîntece mare).	8522
ţarc (-curi), s. n. - Ocol, îngrăditură, loc îngrădit. - Mr. ţarcu.
Origine necunoscută. Trebuie să aibă legătură cu alb. thark (Spitzer, Mitt. Wien, 293; Treimer, ZRPh., XXXVIII, 391; Baric, Albanorum. Studiezi, 104; Pascu, II, 222; Philippide, II, 738; Tiktin; Rosetti, II, 123); dar această relaţie lămureşte prea puţin istoria cuvîntului. Legătura cu iranianul *cark > per. cart „cerc" (Densusianu, GS, I, 245) nu este evidentă. - Der. ţărcălău (var. ţărcuş), s. n. (ţarc mic); fărcui, vb. (a închide într-un ţarc); înţărca, vb. (a lua mielul de Ia oaie; a nu mai da să sugă; a priva, a frustra); înţăr-cătoare, s. f. (locul sau timpul de înţărcat), cf. Giuglea, Dacor., V, 550-53. Din rom. provine în rut carok, carka „ţarc", cerkati „a mulge" (Candrea, Elemente, 402).	8523
ţarcă (ţărci), s. f. - Coţofană (Pica caudata).
Mag. szarka, din sl. svraka (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, n, 429; Gâldi, Dict., 165), cf. slov. sraka, nis. soroka. în Trans. şi Mold. 8524
ţărcălan (—nuri), s. n. - 1. Cerc, circumferinţă. - 2. Halo, parhelie. - 3. Cearcăn. - Var. ţărcălam, fîrcălam.
Mag. cirkalom (Tiktin; Gâldi, Dict, 165). -Der. ţărcălău, s. n. (compas), coincide curios cu ţărcălău „ţarc", coincidenţă care nu pare a fi întîmplătoare. în Trans. şi Mold.	8525
tărcat (-tă), adj. - Pestriţ, pătat cu două culori.
-	Var. Mold. tarcat.
Mag. tarka (Miklosich, Fremdw., 131; Cihac,
II,	532; Tiktin; Drăganu, Dacor., V, 338). - Der. tărcătură, s. f. (pată de culoare; combinaţie de două culori).	8526
tărciniu (-ie), adj. - De culoarea scorţişoarei.
Tc. (per.) targin „scorţişoară" (Scriban). Cuvînt rar, în Mold.	8527
tare (— e), adj. - 1. Puternic, robust, viguros. -2. De temut, influent. - 3. Rezistent, dur, solid. -
4.	Aspru, sălbatic, rău, primejdios. - 5. Viteaz, voinic. - 6. Care produce o senzaţie intensă. - 7. Bun, bine pregătit, care ştie mult. - 8. (Adv.) Puternic, cu putere. - 9. (Adv.) Foarte. - 10. (Adv., înv.) Mult, enorm. - Megl. tari, istrJ tore.
Lat. talis (Puşcariu 1713; REW 8543; Rosetti,
I,	173), cf. it. tale, prov., cat., sp., port. tal, fr. tel.
Evoluţia semantică este curioasă, şi a fost explicată prin echivalenţa, puţin vizibilă dintre „un anume cineva" cu „atît de important" (Tiktin), sau prin influenţa sl.jak „astfel" şi „tare" (Skok, Arch. slaw. Phil., XXXVII, 87; Densusianu, GS, II, 324). De asemenea se poate pomi de la comparativul mai tare, care poate ajunge să însemne „mai important", cf. mai aşa, mai acătării. Cf. atare.
Der. tărie, s. f. (forţă, putere, vigoare, autoritate; înv., armată, forţe; rezistenţă; soliditate; înv., fortăreaţă, fortificaţie; severitate, rigoare, duritate; gust înţepător, usturime, usturătură; energie, curaj, temperament; capacitate; mijloc, centru; esenţă, extract; cer, boltă), ultimul sens numai poetic; întări, vb. (a fortifica, a consolida; a deveni robust, a prinde putere; a confirma; a ratifica); întăritor, adj. (tonic, fortifiant); întăritură, s. f. (fortificaţie); tărire, s. f. (înv., forţă); tărime, s. f. (soliditate, rezistenţă, forţă, putere).	8528
targă (tărgi), s. f. - Pat, brancardă, năsălie.
Origine incertă. Se consideră în general drept der. din germ. Trage, prin intermediul pol. tragi „tomberon", slov. traglje „targă", mag. taraglya (Cihac, II, 402; Philippide, Principii, 141; Tiktin; Candrea); dar această ipoteză prezintă dificultăţi fonetice. Este posibil it. targa „scut mare", fiind scutul singur sau susţinut de două lemne sau lănci, forma cea mai simplă a tărgii vechi. Der. din gr. *TdpyT| în loc de xapoiYvri (Diculescu, Elementele, 469) sau din lat. tragula (Giuglea, Dacor., II, 820) este şi mai dificilă.	8529
tarhan (—ni), s. m. - Libarcă (Blatta germanica). - Var. tărhan, torhan, tarhon, turhan.
Rut. tarhan (Tiktin). în Bucov. şi Mold. 8530
tărhat (-turi), s. n. - Povară, catrafusele ciobanului. - Var. tir hat, (Bihor) tărhatiu „sarcină.
Mag. terh, acuz. terhat (Cihac, II, 532; Tiktin; Puşcariu, Lr., 105), cf. rut. terh, slov. Din acelaşi cuvînt mag. care înseamnă , „încărcat, greu" provine tărhită, s. f. (Trans., potâmiche), datorită felului său de a merge (după ipoteza improbabilă a lui Cihac, II, 402, din sl. tetrevî „fazan"), din mag. terhes „supraîncărcat", de unde vine şi tăr(h)oasă, s. f. şi adj. (însărcinată), cf. grea şi ceh. terchavy „grea" şi „însărcinată". - Cf. tar.
8531
tarhon (—ni), s. m. - Plantă folosită drept condiment (Artemisia dracunculus).
Tc. (arab.) tarhun (Şeineanu, II, 349; Lokotsch 2034), din gr. 8poa6vTiov, cf. bg., pol. tarhon, mag. tarhonya.	8532
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
775
tarhotit, s. n. - Cheag, lapte prins şi acru.
Mag. tarho (Candrea). în Trans.	8533
tărîm (-muri), s. n. - 1. Regiune, meleag. -
2.	Regiune îndepărtată, lumea cealaltă. - 3. Teren, domeniu.
Cuvînt oriental, cf. mag. terem „salon" (Cihac,
II,	532; Meyer, Tiirk. St., I, 45), tc. tarim (Şeineanu, II, 350; Lokotsch 2039), din arab. tarima, cf. sp. tarima. Explicaţia prin lat. terranus (Lambrior 107) nu are valoare. Ultimul sens este artificial şi înv., datorită influenţei fr. terrain.
8534
ţarină (-ni), s. f. - Cîmp, ogor, arătură.
Sb. carina „vamă" şi „cîmp". Sensul iniţial este cel de „dare", de la car „împărat". Trecerea semantică se bazează pe ideea de „ceea ce este dincolo de impozite", cf. în rom. poarta ţarinii, poarta sau intrarea prin care comunica satul cu cîmpul Iui, şi care era păzită de obicei de un slujbaş numit jitar. Cf. Tiktin şi Densusianu, GS,
I,	352; legătura cu bg. celina (cf. felină), propusă de Conev 68, nu este posibilă. Rut.caryna, rus. carina par să fie sl., în contradicţie cu Miklosich, Wander., 13, Candrea, Elemente, 403; şi Vasmer,
III,	282.	'	8535
tărîţe, s. f. pl. - Coajă măcinată de boabe de cereale.
Sl. tricţ (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Philippide, Principii, 38; Cihac, II, 402), cf. bg. trici, sb., cr. trice. - Der. tăriţos, adj. (care conţine multă tăriţă; care are consistenţa tăriţei).	8536
tarla (—ale), s. f. - Cultură, solă, tablă, fîşie de teren cultivată cu aceeaşi specie de plante. - Megl. torlă.
Tc. tarla (Şeineanu, II, 353; Lokotsch 2040; Ronzevaile 62).	8537
tarlatan, s. n. - Muselină de bumbac.
Fr. tarlatane, cf. rus. tarlatan (Sanzewitsch 210).	8538
ţărm (-muri), s. n. - Mal, coastă, rivieră. -Var. înv. fărmure.
Lat. termen (Lambrior, Rom., VTI, 92; REW 8665; Puşcariu, Dacor., VIII, 306). Modificarea se datorează unei var. *termonem (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 306), ipoteză improbabilă; unui acuz. vulgar temiînem (Ascoli, Arch. glott., II, 430), ipoteză insuficientă; unui dim. *termulus > fărmur (Puşcariu 1715; cf. Puşcariu, Lr., 248); sau mai probabil pl. termina asimilat cu pl. în -ora
>	-uri prin intermediul unei asimilări n > r. Forma modemă este un sing. regresiv, după pl. fămuri (Byck-Graur 28).
Der. fărmuri, vb. (a limita); neţărmurit, adj. (infinit, fără limite); ţărmuros, adj. (stîncos, abrupt).	8539
tarniţă (-ţe), s. f. - 1. Şa de călărie. - 2. Depresiune într-o înălţime.
Sb., cr. tamice, rut. tamica „care de poveri" (Tiktin; Candrea), în loc de *tovamica < tovaru „povară", cf. mag. tâmok „şa". - Der. întămiţa, vb. (a înşeua). Tarliţă, s. f. (Banat, targă) pare a rezulta dintr-o contaminare a lui tarniţă cu mag. taraglya „targă".	8540
taroc, s. n. - Cărţi de joc cu aranjament diferit de cel uzual.
Fr. tarots, prin intermediul germ. Tarock (Candrea).	8541
tărpan (—ne), s. n. - Un fel de coasă. - Var. torpan, tîrpan.
Tc. teipan (Bogrea, Dacor., III, 738).	8542
tărpuz (—ze), s. n. - Acoperămînt, scufiţă purtată de grecoaice.
Tc. (per.) tarpoş (Şeineanu, III, 117), cf. sb. tarpos (Cihac, II, 403). Sec. XVIII, înv. 8543
tărsej (—ji), s. m. - Tovarăş, camarad.
Mag. tărs (Tiktin). în Trans., înv. - Der. tărşejie, s. f. (înv., tovărăşie, prietenie). 8544 tartaj (-je), s. n. - Caiet, foaie de tipăritură. -Var. înv. trătazi, trătaji.
Mgr. TEtpccStov (Tiktin), care a dat *tetrad, ce a fost alterat prin analogie cu pl. Supravieţuieşte în Mold. cu sensul special de „copertă, scoarţă". După Byck-Graur, 26, din sl. totrasu. 8545
tartalac (-ei), s. m. - Auşel (Regulus cris-tatus).
Sb. trtak (Candrea), poate contaminat cu pitpalac.	8546
ţarţam (-muri), s. n. - Ciucure, franj. - Var. sarsam, sersam.
Mag. szerszâm (Cihac, II, 526; Gâldi, Dict., 157).	8547
tartor (-ri), s. m. - 1. Şeful demonilor şi al duhurilor rele în general. - 2. Demon. - 3, Instigator, autor, protagonist al unor fapte rele. -Var. înv. şi Mold. tartar.
Gr. Tdprapoq (Mumu 55), parţial prin intermediul sl. tartarii. Modificarea vocalismului pare a se datora unei analogii cu martor (ar trebui să se pornească de la *tartăr, căci tartar reprezintă pronunţia mold.). - Der. tartoriţă, s. f. (diavoliţă; autoarea unei fapte rele). Tartacot, s. m. (spiriduş pitic şi rău din basme) poate fi şi el o deformare a lui tartar, ca cea din ta tar, cf. tatarcă
776
ALEXANDRU CIORĂNESCU
„tătăroaică". Bg. tartor, pe care Conev 107 îl dă drept etimon al rom., ar putea proveni din rom.
8548
ţăruş (-şi), s. m. - Par, prăjină, băţ.
Origine necunoscută. Apropierea de sl. ceru, cf. cer (Cihac, II, 432; Conev 49), saii de lat. terreus (Giuglea, Dacor., II, 327; REW 8673a) nu prezintă interes. Apare din sec. XVII. Ar putea fi un der. de Ia tarac, taraş „par", dar fonetismul este dificil.
8549
tas (-suri), s. n. - X. Ceaşcă. - 2. Farfurioară pentru ceaşcă. - 3. Terezie. - 4. Farfurie, castron, tavă. - 5. Lighenaş, lighenaş de bărbier. - 6. Talger, intrument muzical de percuţie. - 7. Capac, carcasă de ceas. - Var. teasc; pl. t(e)ase. Mr. tas(e), megl. tas.
Tc. (arab.) tas (Şeineanu, II, 357; Lokotsch 2044; Ronzevalle 114), cf. ngr. xdm, it. tazza, fr. tasse, sp. taza.	8550
taşcă (tăşti), s. f. - Traistă, tolba, sac, raniţă.
-	Var. teaşcă, teşcoi, te(c)şilă, tecşoi, înv. ticseu, tixeu.
Germ. Tasche, prin intermediul mag. tăska, pol. taszka, rut., rus., slov. tăska (Cihac, II, 403; Miklosich, Fremdw., 132; REW 8592).	8551
tasma (-ale), s. f. - (Mold.) Panglică, fundă.
-	Var. tasma.
Tc. tasma (Şeineanu, II, 350; Lokotsch 2043).
8552
tată (-ţi), s. m. - Părinte. - Var. tătîne, pl. tătini. Mr. tată, pl. tătîni, megl. tată, pl. tătqni, istr. tqtş.
Lat. tata (Diez, I, 413; Puşcariu 1718; REW 8596; Densusianu, Hlr., 139; Puşcariu Lr., 281), cf. vegl. tuota, alb. tate, it. de S. tata, it. dial. tato „tată, bunic", tata „stăpînă", v.fr. taie, sp., port. tata. Der. din sl. tata, cf. sb., ceh., pol. tata, mag. tata (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Miklosich, Lexicon, 983) nu este probabilă; coincidenţa se explică prin izvorul expresiv comun, cf. şi gr. to.to, ngr. Taxă:. Uz general (ALR, I, 152). Are deci. dublă, datorată aspectului său formal; art. tata şi tatăl, genitiv tatei şi tatălui. Această ultimă formă pare să se explice prin nevoia de a împiedica întîlnirea unei terminaţii f. cu posesivul m. spune tatălui tău, nici o dată tatei tău; din acelaşi motiv se preferă uneori folosirea fără flexiune spune tată- tău, sau cu art. antepus, ca Ia numele proprii spune lui tată-tău. Var. tătîne se explică de obicei prin forma vulgară a lat. lata (Densusianu 139, Rosetti, I, 104), cf. barba, barbanis „unchi dinspre tată"; dar această decli-
nare este de origine germanică şi ne putem îndoi că a influenţat latina din Dacia. Este vorba probabil de -ne paragogic, ca în it. (Rohlfs, It., 432), cf. cine, sine, sau susţinută de echilibrul tată-tătîni cu fraie-frăţîni sau cu om-oameni (ca noră-nurori, faţă de soră-surorî). - Der. tătînesc, (înv., patern).	8553
ţaţă (—ţe), s. f. - 1. Titlu de respect pe care îl dau tinerii surorilor mai mari, mătuşilor şi, în general, femeilor mai în etate. - 2. Namilă de femeie, femeie voinică. - Var. Mold. (fi)facă. Olt., ţaică, ţafae.
Creaţie expresivă, cf. fiţă. Se foloseşte în Munt. şi în Mold. de S (ALR, I, 164). Ngr. icdaca „mamă", care se consideră ca etimon al rom. (Cihac, II, 709; Ronzevalle 75; Tiktin; Gâldi 259), ar putea proveni din acesta.	8554
tătăişe (-e), s. f. - 1. Dădacă, numele dat de copii unei femei care îngrijeşte un copil. - 2. Titlu afectuos care se dă unei mătuşi sau unei cumnate, mai ales în Trans. - 3. Plante (Pulicaria dysen-terica, Carlina acaulis, Chrysanthemum leucanthe-mum).
Creaţie expresivă, ca tată sau sp. tata (Tiktin). Der. directă de la tată (Puşcariu, Diminutiv., 126) nu este probabilă.	8555
tătăjt (—1tă), adj. - (Mold.) Peltic.
Creaţie spontană.	8556
tătar (-ri), s. m. - 1. Persoană care făcea parte din triburile mongole; tatarin. - 2. Mătură (Sor-ghum vulgare). - 3. Cocoş-de-munte (Tetrao urogallus). - Megl. tătar.
Tc. tăt tatar (Şeineanu, II, 351; Lokotsch 2045), cf. sl. tatarinu, mag. tatar. Ultimul sens (Candrea) pare a. fi o interpretare artificială a numelui ştiinţific Tetrao. - Der. tătarcă, s. f. (tătăroaică; mătură; hrişcă, Polygonum fago-pyrum; tichie turcească; varietate de tigvă, Coc-cinia indica), din sl. tatarka, cf. mag. tatarka (Gâldi, Dict., 162); tătărcuţă (var. tărtăcufS), s. f. (tichie turcească, tigvă); tătăroaică, s. f. (femeie tătară); tătăresc, adj. (de tătari); tătăreşte, adv. (în limba tătară; ca tătarii); tătărie, s. f. (desime, asprime); tătărime, s. f. (mulţime de tătari); tătarnică, s. f. (varietate de spin, Echinops).
8557
tătineasă (-ese), s. f. - Iarba-tatălui (Sum-phitum officinale). - Var. tătăneasă, iarba lui Tatin.
Sl. tatinu „de hoţi", de la tatu „hoţ" (Candrea, GS, VII, 589).	-	8558
tău (ta, pl. tăi, tale), adj. pos. - Indică
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
777
posesia la pers. II sing. - Mr. tău, tăi, -tu, megl. tqu, ta.
Lat. tîmm, probabil disimulat în *toum (Candrea, tilements, 26; Puşcariu 1719, REW 9020), ca suum > soum, sau în *teum (Grau, Rom., LV, 473; Rosetti, I, 60), ca meum; cf. vegl. to, it tuo, prov. to, fr. tort, cat., port. teu, sp. tu. S-a redus la -tu în poziţie enclitică: fiu-tău > fiu-tu; tale se pronunţă şi tele în Munt., prin analogie cu mele. Gen. f. sună tale > tele, ca pl. şi -tii, cînd este enclitic.	8559
tău (-uri), s. n. - Lac, iezer, baltă, mocirlă.
Mag. to (Cihac, II, 532; Gâldi, Dict., 162), cf. heleşteu. în Mold. şi Trans. - Der. tăuit, adj. (băltos); toaie, s. f. (Olt., Trans., mocirlă). 8560
tăujer (-re), s. n. - Băţ, nuia; epitet dat unui om de nimic. - Var. tăujăr(iu), teujer, tăunjer.
Mag. tozser (Gâldi, Dict., 163). - Der. tăunji, vb. (a bate, a lovi).	8561
taulă (-Ie), s. f. - Spirea, arbust exotic (Spiraea callosa, S. opulifolia, S. salicifolia, S. crenata).
Pol. tawula (Tiktin). Este dubletul lui tavalga, s. f. (Spiraea crenata), formă atestată slab , din rut., rus. tavolga (Candrea).	8562
tăun (-ni), s. m. - Trintor (Tabanus bovinus).
-	Var. tăune. Mr. tăun, megl. tăun, tăun.
Lat. tăbânus, prin intermediul unei forme vulgare *tăbânem (Diez, I, 406; Puşcariu 1720; REW 8507; Tiktin; Meyer-Liibke, Dacor., III, 643; Graur, BL., V, 114) sau mai probabil direct din forma clasică, printr-un intermediar *tăîn, modificat ca *înăintnt > înăuntru.	8563
taur (-ri), s. m. - 1. Bic, buhai, gonitor. - 2. Al doilea semn al zodiacului. - 3. Rădaşcă (Lucanus cervus). - Mr. tavru.
Lat. taurus (Puşcariu 1721; REW 8602), cf. alb. Ier (Philippide, II, 656), it., Cat., sp toro (calabr. tăuni), prov. taur, v.fr. tor, port. touro. 8564
tavă (-ăvi), s. f. - 1. Talger, tipsie, platou. -
2.	Vas plat de metal pentru copt la cuptor prăjituri, mîncăruri etc. - Var. Mold. tavă, tăvă. Mr., megl. tavă.
Tc. tava (Şeineanu, II, 352; Lokotsch 2751), cf. ngr. vra^ă;, alb. tăvii, bg., sb. tavă.	8565
tava, adv. - Prin tăvălire, muşcînd pămîntul.
Origine îndoielnică, probabil expresivă, ca dura, tumba şi legată de rădăcina expresivă tăb- „obiect rotund'1, cf. tăbueţ, tăbîltoc. - Der. tăvăli, vb. (a răsturna, a răsuci, a da de-a dura, a rostogoli în ceva; a scălda, a unge; a murdări, a păta, a mînji; a strica, a uza; a pisa, a mototoli, a-şi bate joc), cu suf. expresiv -li, cf. mr. antăvălescu, an-
tăvălire, megl. (an)tăvăles, (an)tăvăliri (după Cihac, II, 243 şi Tiktin, din sl. valiti „a învîrti", cu un pref. tă- greu de explicat cf. tămînda, tămînji; după Candrea, din sb. tavoljiti „a trăi greu'1); tăval (în expresia de-a tăvalul, prin răsturnare, de-a rostogolul); tăvală, s. f. (tăvălug, cilindru care se învîrte); tăvăleală, s. f. (acţiunea de a se tăvăli; trîntă, bătaie; uzură, deteriorare, mai ales a hainelor); tăvălitură, s. f. (loc unde iarba a fost călcată sau tăvălită; urmă, dîră, călcătură); tăvălug (var. tăvăluc, tefelug, mr. tăvăluc), s. n. (sul, rolă, cilindru), cu suf. expresiv -ug(ă), cf. hălăciugă, măciucă, buturugă; tăvălugi (var. tăvăluci), vb. (a mărunţi pămîntul cu tăvălugul; a strivi, a netezi); prăstăvăli, vb. (a răsturna); prăstăvala, adv. (Olt., de-a rostogolul). Tiva, adv. (Mold., repede, fuga, în goană), pare să fie var. lui tava (după Scriban, din bg. otiva, „s-a dus"). - Cf. şi tărbăci, tearfă, vălătuc, tivi.	8566
tavan (-ne), s. n. - Plafon, pod. - Var. pl. tavanuri. Mr. tăvane, megl. tavan.
Tc. tavan (Roesler 603; Şeineanu, II, 352; Lokotsch 2052), cf. ngr. ta|km, alb., bg., sb. tavan. - Der. tăvăni, vb. (a face tavanul unei încăperi).	8567
tavnică (—ci), s. f. - Plantă (Xeranthemum annuum).
Origine necunoscută. După Scriban, în legătură cu tavnika „întunecime".	8568
taxid (-duri), s. n. - 1. Vizita unui negustor la furnizorii săi. - 2. Transport de mărfuri, încărcătură.
Ngr. TO^lSl (Gâldi 159), Sec. XIX, înv. 8569 taxil (-Iuri), s. n. - încasare a banilor, percepere de impozite.
Tc. (per.) tahsil (Şeineanu, III, 118). Sec. XVII, înv. - Der. taxildar (var. taxidar, taxindar, mr. taxidar), s. m. (stringător de biruri), din tc. tahsildar; taxidărie, s. f. (slujba taxildarului).
8570
teacă (-eci), s. f. - Păstaie, coajă a unor legume. - 2. înveliş, toc, apărătoare. - Mr., megl. teacă.
Lat. theca (Puşcariu 1722; REW 8699), din gr. 6^xr|, cf. abruz. teke, fr. taie, prov. teca. Der. din ngr. (Cihac, II, 705; cf. Roesler 577) nu este posibilă. - Der. tecar, s. n. (Trans., teacă). Cf. teucă.	8571
teafăr (-ră), adj. - 1. Intact, nevătămat întreg.
-	2. Cuminte, înţelept.
Origine necunoscută. Ar putea fi ngr. araSefxi; „constant, statornic, stabil". Der. propuse pînă
778
ALEXANDRU CIORĂNESCU
, acum, din sl. *lechinu > bg. tehen „al lor“ (Tiktin), de la un gr. "'ipâ/pepoţ (Giuglea, RF, II, 63) sau din sl. tvrudu „puternic" (Scriban) nu sînt mai convingătoare. Nu ştim dacă are vreo legătură cu teferici.	8572
teanc (-curi), s. n. - Grămadă, morman. -Megl. denc.
Tc. denk, tenk (Tiktin; Candrea). Diftongarea nu este clară; poate ar trebui considerat teanc ca der. din tencui ca teasc din tescui. - Der. tencui, vb. (a îngrămădi, a împacheta).	8573
teapă (—epe), s. f. - 1. Temperament, fire, caracter. - 2. Neam, soi.
Sl. teti, tepq „a bate (monedă)" (Tiktin). Pare dublet al lui tapă, s. f. (tăietură în partea de jos a copacului pentru a-i marca direcţia de cădere la tăiere; margine, tiv; cep), a cărui der. din v.germ. tappa > germ. Zapfen (Giuglea, Dacor., III, 680; REW 8565) este improbabilă. Legătura dintre teapă şi sl. cepu (Conev 65) nu este posibilă; cu lat. stipa (Scriban) este la fel de improbabilă.
8574
ţeapă (ţepe), s. f. - 1. Spin, ghimpe. - 2. Vîrf, ascuţiş. - 3. Băţ, par. - 4. Par, instrument; de tortură. - 5. Ac de insectă. - 6. Suliţă. - 7. Barbă, mustaţă de spic. - 8. Surcea, ţandără. - Var. ţep, Mold. ţapă. Megl. ţapă.
. Origine incertă. Dacă e sigur că [ap „masculul caprei" este de origine expresivă feapă trebuie să aparţină aceleiaşi familii expresive. Coincide fonetic cu sl. cepa, cuvînt cu sens nedeterminat (Miklosich, Lexicon, 1108) şi care s-ar explica eventual prin rom., sl. cepati „a despica", sb. cepiti „a acoperi" (Cihac, II, 430; Tiktin; Ivănescu, BF,
VI,	102); dar semantismul este greu de admis. Pe de altă parte, coincide şi cu alb. thep (Philippide, II, 718; Rosetti, II, 124), şi cu it. zeppa „faţetă, teşitură", inzeppare „a găuri, a înfige, a bate cuie". Totuşi, intenţia expresivă nu apare clar; poate înrudit cu pif-, puţ-, v. aici.
Der. ţepos (var. ţăpos), adj. (ascuţit, spinos, înţepător); ţepuşe (var. ţăpuşfe), ţepuş), s. f. (băţ, vargă, ascuţiş; ac; vîrf sau dinte de furcă; spin, aşchie); ţepuşcă (var. ţăpuşcă), s. f. (Trans., beţişor, scobitoare); ţăpligă, s. f. (Olt., aşchie, ţandără); ţăpăruie, s. f. (Trans., par, ţăruş); ţăpoi, s. n. (furcă de paie); ţăpoaică, s. f. (unealtă de pescuit), ţapoş, adj. (înţepător; cu coame drepte), care ar putea proveni din ţap şi din ţeapă; ţăpoşică, s. f. (plante, Nardus stricta, Tordylium maximum); ţepuşar, s. m. (lăncier, soldat înarmat cu lance); înţepa (var. înţăpd), vb. (a împunge; a îmboldi, a stimula; a excita, a irita; înv., a trage
în ţeapă); înţepător, adj. (care înţeapă; caustic, usturător); înţepătură, s. f. (împunsătură); înţepos, adj. (înţepător); înţepoşa, vb. refl. (a se înţepa); ţăpar, adj. (Olt., ascuţit). ,	8575
ţeapăn (—nă), adj. - 1. Rigid, inert. - 2. Rezistent, solid, tare. - 3. Straşnic, grozav, puternic. - Var. ţapăn.
SI. cepenu (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 430; Conev 93). - Der. înţepeni (var. ţepeni), vb. (a se întări, a se împietri, a deveni rigid; a pironi, a fixa, a ţintui; a propti, a prinde; a rămîne nemişcat, a sta locului), din sl. cepeniti sţ; ţepenie, s. f. (rigiditate; putere, vigoare). Istoria cuvintelor sl. nu este clară.	"	8576
teară (-eri), s. f. - Urzeală depănată pe sul. -Var. Mold. tară. Mr. teară „caimac".
Lat. tela (Burlă, Conv. lit., XIV, 281; Puşcariu 1724; REW 8620), cf. it., prov., cat. sp. tela, fr. toile. Der. din per. tar „fir, fibră" (Lokotsch 2022) nu pare probabilă.	8577
tearfă (-erfe), s. f. - l. Cîrpă, zdreanţă, otreapă. - 2. Sanda stricată. - 3. Femeie stricată.
Creaţie expresivă. Aparţine aceleiaşi rădăcini cu tărbăci „a murdări", de unde şi var. tarbă, s. f. (Mold., prostituată); probabil în loc de *ta(r)vă, cf. tava „tăvălindu-se". Este dubletul lui tîrja, s. f. (prostituată). Der. din rus. trjapica „cîrpă" (Cihac, II, 405), cf. otreapă, sau din gr. T^pcpoţ „piele" (Diculescu, Elementele, 471) nu este probabilă; după Lacea, Dacor., IV, 781-85, din mag. terh, sl. terhu „încărcătură" cf. tărhat.
Der. terfar (var. Bucov. cherfariu), s. m. (rudă a miresei care ajută la dus zestrea în casa viitorului soţ); terjcîroaie (var. terfariţă), s. f. (femeie din familie care ajută mireasa); terjărie, s. f. (petrecere Ia casa mirelui), cuvinte din Trans.; terfeli (var. terveli, derveli), vb. (a murdări, a mînji; a păta, a prihăni; a defăima, a discredita, a dezonora), cu suf. expresiv -li (Tiktin; Candrea; Graur, BL, VI; 146; după Scriban, Arhiva, 1912, 190, din mag. tereferelni „a trăncăni"; după Bogrea, Dacor., IV, 853, din mag. trefal „a glumi"); terfelog (var. teifeloagă, ţăifalog, tîifalog), s. n. (carte fără valoare, maculator, ruptură; document foarte uzat); terfelegos, adj. (Mold., zdrenţăros, murdar, unsuros); terfos, adj. (Mold., înv., zdrenţăros); ter-feleală, s. f. (murdărie, noroi); ştoarfa (var. ştoalfă), s. f. (femeie murdară, otreapă), poate prin contaminare cu a şterge „a freca" (Iordan, BF, IV, 195); tofai, vb. (a se bălăci, a se murdări), în Mold., cu pierderea lui r. - Cf. tohoarcă, care probabil este în relaţie cu aceeaşi rădăcină expresivă.	8578
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
779
teasc (-curi), s. n. - 1. Presă, lagăr. - 2. Presă, maşină de tipărit. - 3. Presă, instrument de tortură.
Sl. teskii (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 405), cf. sb. tijesak, ceh. tesak, rus. tiski. - Der. tescui, vb. (a presa, a stoarce; a comprima, a turti; a strivi, a zdrobi), din sl. teskovati; tescovină (var. tiscovină), s. f. (foloştină, pieliţa strugurelui stors; ţuică extrasă din foloştină); tescuitură, s. f. (înv., chin, tortură); ticsi (var. tixi), vb. (a presa, a comprima, a strînge, a îndesa), probabil din sl. tiskati (pentru alterarea cons., cf. teşcoi > tecşoi). Din rom. provin sb. tjaska (Dacor., X, 34).
8579
ţeastă (—este), s. f. - 1. Hîrcă, craniu, - 2. Carapace.
Lat. testa (REW 8682), cf. it, prov., cat., sp. testa, fr. tete. Tiktin se îndoieşte că ar fi moştenit; dar apare în vorbirea populară, chiar dacă circulaţia lui este în prezent foarte redusă (ALR, I, 7). S-a păstrat mai bine sub forma ţest, s. n. (înv., craniu; înv., carapace; înv., capitel; castron sau vas de pămînt folosit drept cuptor, se ţine cald peste aluatul care se pune - la copt), din lat. testum (Puşcariu 1728; REW 8686), cf. mr. (est, megl. fost. - Der. festos, adj. (care are carapace, încăpăţînat îndărătnic).	8580
teatru (—re), s. n. - 1. Spectacol. - 2. Instituţie de cultură care organizează spectacole. - Mr. 9 eatru.
Fr. theătre, şi mai înainte (sec. XVIII) din ngr. G^axpov. - Der. teatral, adj., din fr. theătral; teatricesc, adj. (înv., teatral), după ngr. Geatpud;.
8581
ţeavă (ţevi), s. f. - Tijă, tub. - Var. Bucov. favie. Mr. fae, megl. (avă.
Sl. cevi (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 431; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Iordan, Dift., 79; Conev 61; Ivănescu, BF. VI, 102), cf. bg. ceva, cr., slov., cev, pol. cewie.	8582
tecărău (-ăi), s. m. - (Trans.) Sucitor, ceatlău, băţ cu diferite întrebuinţări.
Mag. tekero (Candrea; Gâldi, Dict., 262). - Der. tecări, vb. (a strînge cu un tecărău).	8583
techer—mecher, adv. - Vrei nu vrei, aşa şi aşa, de voie, de nevoie.
Tc. teker meker (Şeineanu, II, 353).	8584
ţechin (—ni), s. m. - Monedă veche.
It. zecchino.	8585
ţşchiră (—re), s. f. - (Trans.) Coş mare.
Germ. Zecker (Tiktin).	8586
teclif (-furi), s. n. - Petiţie, cerere.
Tc. (arab.) teklif (Şeineanu, III, 118). Sec.
XVIII,	înv.	’	8587
tefarjc (-curi), s. n. - Giuvaer, obiect preţios.
-	Var. tifarichi.
Tc. tefarik (Tiktin). Sec. XVIII, înv. 8588
teferici (-cesc, —it), vb. - A se desfăta, a trăi în voie.
Tc. teferriic „vesel" (Tiktin). - Der. tefericie, s. f. (distracţie, desfătare). Sec. XVIII, înv. Cf. sb. teferic „casă ţărănească".	8589
teflu (—Iuri), s. n. - Bot, rit de porc. - Var. Munt. tef.
Creaţie expresivă, cf. nătăfleţ, şi toate creaţiile verbale care sugerează ideea de „obiect rotund". După ipoteza improbabilă a lui Bogrea, Dacor., V, 852, în relaţie cu tc. (arab.) lefi „salivă". Var. circulă în Dîmboviţa. - Der. tu/li, vb. (a înfunda, a pune o pălărie pe cap şi a o turti în acelaşi timp), cuvînt citat în dicţionare pentru Mold., dar care se foloseşte şi în Munt (îl întrebuinţează Mumu; legătura cu sb. tuviti „a face socoteala" sugerată de Scriban sau cu ceh. tjukati „a turti", propusă de Cihac, II, 425, nu este posibilă); tuflă, s. f. (Arg., portofel, portmoneu); mfuflica, vb. (a se ghiftui, a se sătura); tuflu, s. n. (Ârg. portofel), în loc de tuflă, sau poate din germ. Zuflucht „recurs".
8590
ţeft (-turi), s. n. - 1. Sîn, breaslă. - 2. Centru, punct central. - 3. Par în centrul ariei. - Var. fef (eh.
Sb., rus., ceh. „corporaţie", din germ. Zeche (Sanzewitsch 211; Scriban), săs. tsechen (Borcea 216). Pentru semantism, cf. cele două sensuri ale lui gremio „sîn" şi „corporaţie". Cuv[nt înv.
8591
tefter (-ruri), s. n. - Condică, registru.
Tc. tefter, din per. defter (Şeineanu, III, 118). -Der. tefterdar (var. deflerdar), s. m. (ministru de finanţe la turci; persoană care strîngea dările); tejlergiu, s. m. (ministru de finanţe). Sec. XVIII, înv.	8592
teglici (-iuri), s. n. - 1. Zăvor, cui de lemn.
-	2. Unealtă de întins pielea crudă; întinzător. -Var. tiglici.
Bg. teglic, sb. teglic, teglec (Tiktin). 8593
ţehni (-nesc, -it), vb. - A lătra, a hămăi. -Var. (ihni.
Mag. csehelni (Cihac, II, 434).	8594
tehui (—ie), adj. - (Mold.) Nebun, lunatic, smintit. - Var. tăhui, terhui, căhui, chiahui, riăhui.
Creaţie expresivă puţin clară. - Der. lehitială, s. f. (nebunie, (icneală); tehui, vb. (a zăpăci, a prosti).	8595
780
ALEXANDRU CIORĂNESCU
tei (-i), s. m. - Arbore cu frunze în formă de inimă (Tilia). - Mr. tel 'u.
Lat. Uita, redus la modelul deci. m., ca toate numele de arbori (Puşcariu 1725; REW 8735), cf. it. tiglio, prov. lelh, fr. Hl, cat. leii. - Der. teios, adj. (dur, rezistent; fibros; se zice despre o varietate de struguri); teişor, s. m. (arbust exotic, Kerria japonica; aglică, cununiţă; Spiraea ulmifo-lia); teifă, s. f. (odogaci, Saponaria officinalis); teiş, s. n. (pădure de tei); înteioşa, vb. refl. (Olt., a se face fibros).	8596
tejghea (-ele), s. f. - 1. Masă pe care se expune marfa. - 2. Masă de lucru pentru meseriaşi. - 3. Ladă, cutie. - Var. tijghea, teşghea.
Tc. (per.) tezgiah (Şeineanu, II, 357; Ronzevalle 65), cf. alb., bg. tezgiah, sb. lezgia. - Der. tejghetar, s. m. (vînzător la tejghea; casier), din tc. tezgiahtar.	.8597
tel (-Iuri), s. n. - 1. Sîrmă. - 2. Resort, arc, spirală. - 3.'Coardă muzicală. - Mr. tel’u, megl. tel’.	'
Tc. tel (Şeineanu, II, 353; Lokotsch 2060; Ronzevalle 66), cf. ngr. t£Xi, alb., bg. tel. 8598
ţel (-Iuri), s. n. - l. Ţintă. - 2. Scop, intenţie, obiectiv. - 3. Cătare, miră. - Var. făl.
Germ. Z/e/, prin intermediul pol. cel (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 432; Bemeker 124), mag. cel; mai puţin probabil prin rus. celî (Sanzewitsch 211), deoarece rus. provine din pol. (Vasmer, II, 288). - Der. (elui (var. ţălui, Jeli), vb. (a ochi).	-	8599
telal (—Ii), s. n. - 1. Crainic. - 2. Vînzător ambulant. - 3. Peticar, rufar. - Mr. tileal, til’an, megl. tilal.
Tc. tellal, din arab. dellal (Şeineanu, II, 353; Roesler 603), cf. ngr. vxeXdiXriţ, alb., bg., sb. telal.
-	Der. telal-baţa, s. m. (înv., şeful telalilor), din tc. telal-başi; telaliţă (var. teleliţă,, teleloaică), s. f. (vînzătoare ambulantă de haine vechi); telalîc, s. n. (îndeletnicirea telalului), din tc. tellahk.
. , ■ . 8600
tele-. Pref. care indică ideea de distanţă mare.
Gr. TriXe-, prin intermediul fr. lele-. 8601
teleagă (-egi), s. f. - Căruţă mică, căruţă uşoară cu două roţi. - Var. telegă, teligă, tileagă. Mr. tăl’igă.
Sl. lele ga, cuvînt de origine dubioasă (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 406; Conev 71; cf. Vasmer, III, 89), cf. bg; taleg, sb. teljiga, pol., rus. telega, slov., mag. taliga. - Der. telegar, s. m. (cal de trăsură); telegări, vb. (Olt., a obosi
caii peste măsură, a extenua); teleaşcă, s. f. (căruţă . mică), din rus. teljezka (Scriban).	8602
telefon (—oane), s. n. - 1. Aparat care permite convorbirile Ia distanţă. - 2. (Arg.) Auz, ureche.
Fr. telephone. Instalat în Bucureşti în 1885, în Iaşi în 1886. - Der. (din fr.) telefonic, adj.; telefona; telefonie, s. f.; telefonist, s. m-> etc.
8603
telegraf (-fe), s. n. - 1. Aparat de tranasmis telegrame. - 2. (S. m.) Plantă, Boussingaultia baseloides.
Fr. telegraphe. - Der. (din fr.) telegrafia, vb.; telegrafic, adj.; telegrafie, s. f.; telegrafist, s. m.; telegramă, s. f.	8604
telemea (-ele), s. f. - Varietate de brînză albă.
Tc.1 telleme (Scriban), mai curînd decît tc. telme (Şeineanu, II, 354; cf. Tiktin).	8605
teletin (-nuri), s. n. - Piele fină de bovine.
Tc. teletin (Şeineanu, II, 355), cf. ngr. TeXarivi,
, sb. teletina (Candrea).	8606
ţelină (-ne), s. f. - Plantă rădăcinoasă (Apium graveolens). - Var. înv. selina. Mr. selin.
. Mgr. ct^Xivov (Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 130), ' prin intermediul sl. selina; alterarea consonantis-mului se datorează poate falsei analogii cu următorul cuvînt. Este dubletul lui feler, din sb. seler
<	germ. Sellerie, cf. săs. Zăller. ,	8607
ţşlină (-ni), s. f. - Pîrloagă, ogor necultivat -Var. fălind.
Sl. celi(z)na (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 432; Conev 41), cf. bg., slov. celina, sb. cjelina. - Der. felinos, adj. (deşert, sălbatic).
8608
telpiz (-ză), adj. - Viclean, prefăcut, şiret.
Tc. (arab.) telbiz (Şeineanu, III, 119), cf. alb. telbis,. sb. telbiz. - Der. telpizie, s. f. (viclenie, făţărnicie); telpizlîc, s. n. (viclenie), din tc. tel-bizhk. Sec. XVII, înv.	8609
teltea (—ele), s. f. - Pătură care se pune sub şa.
-	Var. teltie.
Tc. telti (Şeineanu, II, 355).	8610
tembel (-lă), adj. - Nepăsător, inert. - Mr.., megl. timbel.
Tc. (per.) tembel (Şeineanu, II, 355; Lokotsch 2064; Ronzevalle 67), cf. ngr. TEnn£Xri<;,. bg., sb. dembel. - Der. tembelîc, s. n. (indolenţă, apatie); tembelism, s. n. (indolenţă).	8611
tşme (-m, -mut), vb. r l. A fi îngrijorat. -
2.	A avea frică de... - 3. (Refl.) A-i fi frică, a simţi teamă. - 4. (Refl.) A bănui, a suspecta, a
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
781
pune la îndoială. - 5. (Refl.) A presimţi, a prevedea. - Istr. temu.
Lat. tîmere, prin intermediul unei forme populare *tîmlre (Puşcariu 1726; REW 8737), cf. it. temere, prov., sp., port. temer, cat tembre. Sensul tranzitiv este rar în prezent. Puşcariu, Lr., 277, explică forma refl., prin influenţa sl. bojati se; dar cf. construcţia sp. me temo que.
Der. temător, adj. (timid, bănuitor); netemător, adj. (îndrăzneţ; încrezător); teamă, s. f. (frică, nelinişte, temoare), postverbal de la teme (după Puşcariu 1723 şi Tiktin, din lat. tima; după ipoteza improbabilă de Roesler 577, din gr. 8el'na); teamăt, s. n. (înv., teamă); temoare, s. f. (înv., teamă), cf. REW 8738; temut, adj. (care inspiră teamă); temut, s. n. (teamă, gelozie).	8612
temei (—iuri), s. n. - 1. (înv.) Temelie, fundament. - 2. (Trans.) Suport, soclu. - 3. Esenţă, bază, fundament. - 4. Importanţă, esenţă. - 5. (înv.) Grosul, partea principală a unei armate. -Mr. Qimel'u.
Mgr. GepiXtov (Roesler 577; Mumu 55; Iordan, Dift., 134), poate parţial prin intermediul sl. (bg., sb., cr.) temelj. - Der. temeinic, adj. (fundat, bazat, autorizat, solid, trainic); netemeinic, adj. (nesigur, îndoielnic, inconstant); temeinicie, s. f. (soliditate, seriozitate); netemeinicie, s. f. (lipsă de soliditate); întemeia, vb. (a funda; a institui, a crea; refl. a se baza, a se clădi pe); întemeietor, adj. (fondator); neîntemeiat, adj. (nefondat). Cf. temelie. 8613
temelie (-ii), s. f. - Temei, fundament. - Mr. 0imel’u, megl. timel’ă.
V.sb. temelije (Candrea; Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 141); este dubletul cuvîntului anterior. - Der. temeli (var. temelii, temeliicî), vb. (a fonda, a crea), înv. Der. de la tc. temei (Meyer, Alb. St., IV, 55; Lokotsch 2062) este improbabilă.	8614
temenea (-ele), s. f. - Ploconeală, reverenţă.
-	Var. înv. temena. Mr. timinee, megl. timină.
Tc. temenna (Şeineanu, II, 355; Ronzevaile 67); cf. ngr. TE|!Evă;, alb., bg., sb. temena. - Der. temeni, vb. refl. (a face temenele, a se ploconi).
8615
temeteu (—ee), s. n. - (Trans.) Cimitir.
Mag. temeto (Tiktin).	'	8616
temleac (-ece), s. n. - 1. Dragon, epolet. - 2. (Dobr.) Cange de pescuit.
Rus. temljak (Cihac, II, 407).	8617
tşmnic (—ce), s. n. - Adăpost în pămînt în care se ţin stupii iama.
Sl. tîmînu „întunecat", cu suf. -nic, cf. tainic, dornic (Cihac, II, 407; Tiktin; Candrea). - Der.
temniţă, s. f. (închisoare), din sl. fiminica, (Miklosich, Slaw. Elem., 50), cf. bg. tămnicii, sb., cr. tamnica, slov. temnica, pol. ciemnica, mag. tom-locz; temnicer, s. n. (paznic de închisoare, gardian), cf. sl. timînicaru „deţinut"; întemniţa, vb. (a încarcera).	8618
ten (-nuri), s. a - Pielea obrazului.
Fr. teint.	8619
tenac (—ce), s. n. - Suport pentru manuscrisul utilizat de zeţar.
Germ. Tenăkel (Candrea).	8620
tenchi (-iuri), s. n. - Greutate înv., egală cu 0,795 g în Munt şi 0,8088 g în Mold. - Mr. tenghe.
Tc. tenk (Şeineanu, II, 356), cf. ngr. T^yyt, bg. denk Sec. XIX, înv.	8621
ţenchi (—i), s. m. - 1. Porumb. - 2. Plantă graminee, Triticum monococcum.
Mag. tengeri „porumb" (Tiktin; Candrea).
8622
tencui (-uesc, -it), vb. - A acoperi zidul cu un strat de mortar. - Var. înv. tincui.
Germ. tiinchen „a albi“ prin intermediul pol. tynkowac (Cihac, II, 407; Tiktin). - Der. tencuială, s. f. (strat de mortar); tencuitor, s. m. (meseriaş care tencuieşte).	8623
tender (—re), s. n. - 1. Vehicul de cale ferată.
-	2. (Arg.) Cur, bucă.
Germ. Tender.	8624
tendinţă (—ţe), s. f. - înclinaţie, pornire. -Var. tendenfă.
Fr. tendance, tratat ca puissance-putinţă, cro-yance-credinţă etc. - Der. tendenţios, adj., din fr. tendenciux.	8625
tengheliţă (-ţe), s. f. - Sticlete (Fringilla car-duelis).
Mag. tengelice (Cihac, II, 532).	8626
teologie (-ii), s. f. - Studiul dogmelor unei religii, doctrină a bisericii. - Var. înv. teologhie şi der.	i
Gr. OeoXoyia (sec. XVII) şi modem din fr. theologie. - Der. teolog, s. m., din fr. theologue; teologic, adj., din fr. theologique; teologal, adj., din fr. theologal.	8627
teorie (—ii), s. f. - Sistem, doctrină!
Gr. 0aop(a (sec. XVIII, cf. Gâldi 260) şi modem din fr. theorie. - Der. teoremă, s. f., din fr. theoreme; teoretic, adj., după germ. theore-tisch; teoreticon, s. n. (manual de muzică religioasă), din gr. 0E£operu6v; teoretician, s, m., după fr. theoricien.	8628
782
ALEXANDRU CIORĂNESCU
teracotă (-te), s. f. - Produs ceramic pentru sobe, obiecte ornamentale etc.
It. terra cotta.	8629
terasă (—se), s. f. - 1. Taluz, platformă. - 2. Balcon, pridvor, foişor. - Mr. tăraţă.
Fr. terrasse, în mr. din it. terrazza, cf. ngr. TEptitrcra.	8630
terbentină (-ne), s. f. - Lichid mirositor obţinut din răşina coniferelor. - Var. ter(e)-pentin(ă), terebentină, termentin, trementin.
Fr. terebenthine, contaminat cu germ. Ter-pentin, cf. it., sp. trementina.	8631
terchea-berchea, s. m. - Om de nimic.
Mag. tărkabarka „pestriţ“ (Philippide, Principii, 109; Tiktin; Candrea).	8632
terci (-iuri), s. n. - Mămăligă foarte moale, coleaşă.	.	-
Origine necunoscută, poate expresivă; dar nu e atestată rădăcina cu care, s-ar putea pune în legătură. Explicaţia din germ. Sterz (Cihac, II, 532; Tiktin), este greu de admis. - Der. terciui, vb. (a face terci); terciuială, s. f. (acţiunea de a face terci).	8633
teremtete, interj. - Expresie injurioasă care se pune în gura maghiarilor.
Mag. teremtette, înjurătură (Graur, BL, VT, 17.1). Apare la Budai-Deleanu.	8634
teren (—nuri), s. n. - întindere de pămînt, loc destinat unor activităţi, cîmp.
Fr. terrain.	8635
tererem (-muri), s. n. - 1.. Tremolo. - 2. Ifos, moft, îngîmfare. - 3. Fleac, spoială.
Creaţie expresivă, cf. ngr. TEpepfţoj „a scoate triluri" (Tiktin).	8636
terezie (—ii), s. f. - Taler de balanţă. - Var. tirizie. Megl. tereziiă.
Tc. terazi (Roesler 604; Şeineanu, I, 356; Lokotsch 2029), din per. tarazu, cf. alb. terezi, sb. terezija.	i	,	8637
termen (—ne), s. n. - l. Limită (în spaţiu sau în timp). - 2. Soroc, scadenţă. - Var. mold. termin.
Lat. termen, cu sensurile din fr. terme. - Der. termina, vb. (a sfîrşi, a încheia); terminal, adj. , (final); terminafi(un)e, s.f. (finală); neterminat, adj. (care nu a fost sfîrşit).	(	8638
teroare (-ori), s. f. - Groază, frică, panică.
Fr. terreur. - Der. din fr.; teroriza, vb.; terorism, s. n.; terorist, s. m.	’	8639
terpi (-pese, — it), vb. - A răbda, a suporta, a insista.	_
Sl. trupeti (Candrea). Sec. XVII, înv. - Der. terpenie, s. f. (Mold., răbdare).	8640
tersana (-ale), s. n. - Şantier naval. - Var. tarsana.
Tc. tersana (Tiktin), cf. sp. dărsena. 8641 terţă (-ţe), s. f. - 1. Interval muzical dintre două sunete ale gamei la distanţa de trei trepte. -
2.	Poziţie de parare la jocul de scrimă. - 3. Serie de trei cărţi succesive în jocurile de cărţi. - 4. (Fam.) Codoaşă.
It. ierza. - Der. terfia, s. f. (caractere tipografice), din germ. Tertia; tărţet, s. n., din it. terzetto; terţină, s. f., din it. terzina; terţiar, s. n., din fr. tertiaire. - Cf. terţiu.	8642
terţei (-Iuri), s. n. - Şiret, şnur.
Tc. tirtil (Şeineanu, II, 356). Terpel, s. n. (libertate mai mare dată vitelor mici ca să poată paşte) pare să fie rezultatul unei disimilaţii a aceluiaşi cuvînt; semantic trebUie pomit de la ideea de legătură sau piedică de picioare care ţine animalul legat şi din care se slobozeşte treptat, de unde şi expresia a da un terpel „a slăbi coarda".
8643
tertip (-puri), s. n. - 1. Sistem, procedeu, formă, formulă. - 2 Cursă, artificiu, şiretenie, vicleşug. - Mr. tirtipe, megl. tirtip.
Tc. (arab.) tertib, tertip (Şeineanu, II, 357; Lokotsch, 2041; Ronzevaile 64), cf. ngr. zefmm, ' alb., bg., sb .tertip.	8644
terţiu (-ie), adj. - (Berbec) care are peste doi ani. - Var. tîrţiu, interţiu, (în)tărfiu.
Lat. tertîus, al cărui rezultat normal, *terţi, a primit suf. -iu, ca negriu < negru, suriu < sur etc. După Puşcariu 1740 şi REW 8679, de Ia un ,lat. *terffvus: după Tiktin, din lat. in tertio (anno), cu ideea că ar fi vorba de o formaţie cultă; după Giuglea, Contribuţii, 20 şi Candrea, din lat. *tertianeus. Cf. anţărţ, terţă.	8645
tesac (-ce), s. n. - Sabie scurtă; un fel de cuţit cu teacă.
Sl. (rus.) tesaku (Cihac, II, 408; Conev 122).
8646
ţesală (—ăli), s. f. - Unealtă de periat caii. -Var. cesală; săceală. Megl. chişeală, ceşeală.
Sl. cesalo „pieptene" (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 48; Conev 73; Graur, BL, IV, 90), cf. bg., sb., slov. cesalo. - Der. ţesăla (var. cesăla, săceld), vb. (a peria caii).	8647
teşcherea (-ele), s. f. - 1. Certificat, act. - 2. Permis, paşaport. - Var. teschereă. Mr. teschire. Tc. (arab.) tezkere (Şeineanu, III, 121; Ron-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
783
zevalle 63), cf. ngr. TEaxEpe'c, alb., bg., sb. teskere.
-	Der. tescheregiu, s. m. (secretar al Marelui Vizir), din tc. teskereci.	8648
ţese (-S, -SUt), vb. - A face ţesături. - Mr. ţas, ţăsui, ţăseare, megl. ţqs, istr. ţesu.
Lat. texere (Puşcariu, 1727; REW 8693); cf. it. tessere, prov. teiser, fr. tisser, cat. teixîr, sp. tejer, port. tecer. - Der. ţesător, s. m. (om care ţese); ţesătoare, s. f. (femeie care ţese); ţesătorie, s. f. (fabrică de textile); ţesătură, s. f. (obiect ţesut; urzeală; bătătură; îngrăditură de muiele); întreţese, vb., după fr. entretisser; ţesut, s. n. (acţiunea de a ţese; organ anatomic).	8649
teşi (-şese, —it), vb. - I. A turti, a netezi, a nivela. - 2. A reteza oblic, a tăia în curmeziş. -
3.	A ascuţi, a face vîrf. - 4. (Refl.) A se jena, a se teme.
SI. (slov.) tesiti „a consola" şi „a se curba". Sl. tesati, tesq „a tăia" (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 408; Tiktin) pare mai puţin probabil. -Der. teş, adj. (curb, încovoiat); teşală, s. f. (strivire, sfială); ieşitură, s. f. (tăietură piezişă, scobitură, semn la urechea vitelor; ciot, buturugă); teşos, adj. (pieziş).	8650
teslă (—le), s. f. - Unealta dulgherului, a tîm-plarului. - Megl. teslă.
SI. (bg., sb., slov.) tesla (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 408; Conev 66). - Der. teslar, s. m. (tîmplar, dulgher); teslărie, s. f. (tîmplărie); teslăresc, adj. (de tîmplar); teslui, vb. (a ciopli cu tesla).	8651
teslim (—muri), s. n. - Predare. - Mr. tislime, megl. teslirn.
Tc. (arab.) teslim (Roesler 604; Şeineanu, III, 122; Ronzevalle 65), cf. ngr. TraXi^i, bg., sb. teslim. - Der. teslimarisi, vb. (a preda), sec. XIX, înv.	8652
testament (—te), s. n. - Act juridic ce cuprinde dorinţele cuiva după moarte.
Lat. testamentum (sec. XVTI). - Der. testa, vb., din fr. tester; testamentar, adj., din fr. testamen-taire; testator, s. m„ din fr. testateur. 8653
testea (—ele), s. f. - 1. Duzină. - 2. Teanc (de hîrtie). - Mr. tiste.
Tc. (per.) deşte (Roesler 604; Şeineanu, II, 357), cf. ngr. raxro;, alb., bg., sb., rus. desti. 8654
testemel (—Iuri), s.' n. - Basma, broboadă neagră cu flori. - Var. testimel, tistimel. - Mr. distimele.
Tc. (per.) destemal, destimal „prosop" de la deşte „mînă", cf. testea (Roesler 604; Şeineanu,
II, 358), cf. ngr. VTEOTEfiiXi, alb. destemel, bg. testemal.	8655
tetea, s. m. - Tată.
Ţig. tetea. Cuvînt care se foloseşte numai vorbind despre ţigani sau vorbind ca ei. Originea cuvîntului ţig. este incertă, probabil este o creaţie spontană, ca tată, sau din gr. tettck; der. din rom. tată (Graur 192) este improbabilă. Uzul popular al lui tetea (Tiktin) nu pare posibil fără intenţii ironice.	8656
teter (—ră), adj. - Prost, nătărău, gogoman.
Creaţie expresivă, cf. neder, rus. otetjum. în Munt. - Der. teterează, s. m. (prost), cu suf. -ză; titirez, s. n. (hădărag de moară; sfirlează; om neastîmpărat, spiriduş; copil obraznic, băgăreţ), dublet al cuvîntului anterior; tuturigă, s. f. (Bucov., volantul batozei); titiri, vb. (Mold. de S, a se aranja, a se dichisi); chichia, vb. (Mold., a piui); chichirez, s. n. (hădărag; mecanism, dispozitiv; artificiu, graţie, farmec); terteleac (var. terteleci), s. n. (Olt., titirez, hădărag), pe care Drăganu, Dacor., V, 376, îl explica prin mag. tordelek, cf. perpelici. Explicaţiile lui titirez pornind de la ceh. titerka .jucărie" (Cihac, II, 413); de la it. trottola sau ngr. rpetauXaţ (Tiktin); de la bg. tutracka (Candrea) nu sînt satisfăcătoare. Aceleiaşi rădăcini pare să aparţină Utilă, s. f. (căpăţînă, tărtăcuţă; vîrf de munte sau de deal), cu var. ticlău, s. n. (culme, vîrf).	8657
tetra—. Pref. care exprimă ideea de împătrit.
Gr. terpee- prin intermediul fr. tetra- 8658
tetraminie (-ii), s. f. - Perioadă de patru luni.
Ngr. TEtpa.fir|viai'oţ (Tiktin). Sec. XIX, îr8659
tetrapod (—oade), s. n. - Piedestal cu patru picioare. - Var. tratapod.
Ngr. xerpotnoSoq (Candrea).	8660
tetrea (—ele), s. f. - Dulceaţă de chitră.
Tc. titre (Şeineanu, II, 359).	8661
teu (—uri), s. n. - Echer în formă de T.
De la t, pronunţat te, cf. fr. te.	8662
tevatură (—ri), s. f. - Zarvă, gălăgie, scandal.
Tc. tevatur (Şeineanu, II, 359; Lokotsch 2053; Ronzevalle 68), cf. ngr. TCxPaiotSpi.	8663
teză (—ze), s. f. - Afirmaţie bazată pe o concepţie.
Fr. these.	8664
tezaur (—re), s. n. - Comoară, vistierie, patrimoniu. - Var. înv. lesaur. Mr. Qisavni.
Lat. thesaurus (sec. XIX), mr. din ngr.
784
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Ooaaopâ;. - Der. tezauriza, vb. (a stringe obiecte de preţ).	8665
ti, inteij. - Exprimă mirarea. - Var. tii.
Creaţie expresivă, cf. hi(j), fi(u), ptiu (după Tiktin, de la uite).	8666
ţiba, interj. - Afară! serveşte pentru a alunga clinii.
Mag. csiba „cîine" (Cihac, II, 534; Puşcariu, Dacor., I, 79), cf. rut., rus. cyba (Vasmer, III, 294).	8667
tibet (-turi), s. n. - Stofă de lînă.
Fr. thibet.	8668
tibişjr (-re), s. n. - Cretă. - Mr. tibişire.
Tc. tebeşir, din arab. tabăsir „zahăr de trestie" (Şeineanu, II, 359; Lokotsch 1965; Ronzevalle 63), cf. ngr. TEHîtEmpi, bg. tebesir, cf. fr. tabaschir 1615 (concreţiune silicoasă în nodurile de bambus), it. tabascir 1829, engl. tabaxir, tabasheer, germ. Tabaschir, port. tabaxir (Battisti). 8669
tic, interj. - Exprimă ideea de mişcare ritmică sau de pulsaţie. - Var. tîc(a), tica (-tica), tic-tac.
Creaţie expresivă, cf. tac, pic, germ. ticken, rus. tikati; ultima var. reproduce fr. tic-tac. - Der. tic, s. n. (Banat, cioc; Olt., bot), pentru al cărui semantism cf. cioc; ticăi (var. tăcăi, tîcîi), vb. (a pulsa, a palpita), cf. tăcăi < tac; tîcîială, s. f. (bătaie); ticăi (var. înv. ticăci), vb. (a lucra încet şi fără spor, a rasoli; a se desface, a se fărimiţa; refl. a suferi, a se chinui, a se zbuciuma, a se frămînta) cf. mogăi (după Cihac, II, 408, din sl. tykati „a înţepa", după Graur 192, se leagă de ţig. tika „sărăcie", tikalo „ticălos"); ticăit, adj. (lent, calm, amorţit; sărac, nenorocit); ticăinfă (var. ticăipe), s. f. (mizerie, suferinţă, chin), sec. XVII, înv.; ticăitură, s. f. (bătaie uşoară); ticală, s. f. (înv., mizerie, nenorocire), cu / expresiv; ticălos, adj. (mizerabil, nenorocit; pervers, rău); ticăloşi, vb. (înv., a fi de plîns, a se nenoroci; a perverti, a se netrebnici, a corupe, a prostitua; refl., a se perverti, a decădea); ticăloşie (var. ticăloşenie), s. f. (mizerie, sărăcie; nelegiuire, perfidie, perversitate); ticăloşeşte, adv. (mizerabil). Ţig. tika, tikalo trebuie să provină din rom.	8670
ţi că, s. m. - Persoană mică; expresie de alintare pentru un copil. - Var. pc(ă).
Creaţie expresivă, cf. it. cicca „chiştoc" (Battisti, II, 925), luc. cicco „mic", sp. chico. Este greşită părerea lui Tiktin, care crede că ar fi o reducere a lui puţică, cf. pufă. Dubletul lui ţie, s. n. (un anumit joc pu mingea). în Mold. 8671
tichet (-te), s. n. - Bilet.
Fr. (engl.) tichet.	8672
tichie (-ii), s. f. - Bonetă. - Var. Mold. chitie.
Tc. takiya, tikiya, din arab. takija (Şeineanu, II, 359; Lokotsch 1997).	8673
ticlui (-UŞSC, -it), vb. - 1. A compune, a pune în ordine, a ordona. - 2. A crea, a inventa.
Origine incertă. Probabil de la titlu > *titlui, cu sensul de „a inventa titluri, a flasifica documente autentice"; schimbul fonetic ar fi normal. Sau poate de la tîlcui „a interpreta" cu metateză (Scriban); s-ar putea pomi de la ideea de „a compune" o scrisoare „interpretînd" dorinţele unei persoane care nu ştie să scrie. Legătura cu piclui „a ceme" (Tiktin) nu este convingătoare. 8674 ţicni (—nesc, -it), vb. - 1. A sparge un obiect de ceramică sau de sticlă. - 2. (Refl.) A bate cîmpii, a-şi pierde minţile. - Var. Mold. ţicni.
Creaţie expresivă, care imită zgomotul bătăii uşoare, cf. fac, cu suf. tot expresiv, -ni. - Der. ţicneală, s. f. (nebunie, rătăcire). Ţicni este faţă de tic, ca ţăcăni faţă de fac. Ţicnitoare, s. f. (Banat, pasăre, Picus maior), cf. ciocănitoare. 8675 ţidulă (-le), s. f. - Bilet.
Pol. cedula sau mag. cedula (Tiktin; Gâldi, Dict., 166).	8676
tifan (—ne), s. n. - Plasă, năvod de pescuit. -Var. di/an.
Origine necunoscută, poate tc.	8677
tiflă (-le), s. f. - 1. Gest batjocoritor constînd din apropierea degetului mare de vîrful nasului mişcînd în acest timp celelalte degete. - 2. (înv.) Noroc, belşug, prosperitate.
Ngr. TtxpXa, cu primul sens (Roesler 577; Cihac, II, 706; Tiktin; Pascu, II, 56; Candrea; Gâldi 261). Sensul al doilea se explică prin semnificaţia ngr., „orbire, halucinaţie". 8678
ţîfnă (-ne), s. f. - 1. Cobe. - 2. Ifos, aroganţă.
-	Var. ţifnă şi der. Mr. ţifnă.
Ngr. Ttn'fpva (Cihac, II, 709; Gâldi 261). - Der. ţi/ni, vb. (a gîfîi, a sforăi, despre cai); fijhos, adj. (cu ţîfhă; supărăcios, irascibil, susceptibil). 8679
tifqn (-onuri), s. n. - Pînză subţire pentru pansamente.
Engl. tiffany (Tiktin).	8680
tifos (-suri), s. n. - Boală gravă transmisă de păduchi.
Ngr. rapoţ (sec. XIX, cf. Gâldi 261) şi fr. typhus.	8681
tigaie (—ăi), s. f. - 1. Vas de bucătărie pentru prăjit, cratiţă. - 2. Căldare, tingire, lagăr. - 3. Mic recipient în care se punea praful de puşcă la
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
785
vechile arme de foc. - Var. înv. ţigan. Mr. ţigane, megl. ţigana.
Mgr. tiyocvi (Miklosich, Fremdw., 132; Cihac, II, 706; Titkin; Vasmer, Gr., 142), cf. cuman. tegana (Kuun 124), sl. tiganu, bg., sb., cr. ţigan, rus. tagan. - Der. tigăifă, s. f. (tigaie mică; casoletă).	8682
ţigan (—ni), s. m. - Rom. - Var. înv. a ţigan.
Mgr. Tcrfyyocvoţ, prin intermediul sl. (a)ciganinu (Cihac, II, 433; Tiktin; cf. Vasmer, III, 294), cf. sb., cr. ciganin, slov. cigan, pol., rus. cygan, mag. cigăny, tc. gengene (> cenghenea, s. f. ţigan, termen depreciativ). - Der. ţigană, s. f. (înv., femeie din neamul ţiganilor); ţigănărit, s. n. (înv., impozit pe ţiganii robi); ţigancă, s. f. (ţigană), din sl. cyganuka; ţigăncuşe, s. f. (diminutiv de Ia ţigancă; plantă, Tagetes erecta); ţigănesc, adj. (privitor la ţigani); ţigăneşte, adv. (ca ţiganii); ţigăni, vb. refl. (a se umili, a se căciuli; a se tîrgui exagerat); ţigănime. s. f. (mulţime de ţigani); ţigănos, adj. (cu aspect de ţigan; jegos); ţigănuş, s. m. (diminutiv de la ţigan; pasăre acvatică, Falcinellus igneus).	8683
ţigare (-ări), s. f. - Sul de hîrtie umplut cu tutun mărunt. - Var. ţigară. Mr. ţigară.
Germ. Zigarre. - Der. ţigaretă (var. ţigaret), s. f. (ţigară; tub mic în care se introduce ţigara), din germ. Zigarette.	'	8684
ţigău (-aie), , s. f. - Varietate de oi cunoscută prin fineţea lînii.
Origine incertă. Se pare că trebuie pornit de la o calificare a animalului, mai curînd decît a lînii sale; în aşa fel ca să ne gîndim la o deformare a lui ţiglău; dar explicaţia semantică ne scapă. Der. propusă de Cihac, II, 534, din mag. cikyuh „varietate de oi din Asia“, sau de Diculescu, Elementele, 438, din gr. aiYaX&tţ „moale" pare şi mai îndoielnică. Ţipi, s. m. (insectă, Hylobius abietis) pare să confirme prima ipoteză. 8685
tighel (-Iuri), s. n. - 1. Cusătură vizibilă cu rol de ornament. - 2. Ceartă, perdaf.
Tc. tegel, formă vulgară în loc de teyel (Şeineanu, II, 360; Tiktin; Candrea). - Der. tigheli, vb. (a face un tighel).	8686
ţiglă (-le), s. f. - Placă de argilă, ceramică etc. pentru învelit casele.
Germ. Ziegel (Borcea 216; Tiktin) prin intermediul sb. cigla (Miklosich, Fremdw., 81; Cihac,
II,	433; cf. REW 8618), pol. cegla, rut. tjaglij (Byhan 336). - Der. ţiglar, s. m. (persoană care face sau pune ţigla).	8687
tiglazău (-aie), s. n. - Maşină de călcat.
Mag. teglăzovas (GS, VII, 1932; Scriban).
8688
ţiglină (-ne), s. f. - Raşchetă.
Germ. Ziehklinge (Tiktin).	8689
tignafes (-suri), s. n. - Astmă la cai. - Var. tecnefes, tecnafes, ticnafes. Mr. tecnefez.
Tc. (per.) teknefes (Şeineanu, II, 353; Lokotsch 2067), cf. sb. teknefes.	8690
ţignal (-le), s. n. - Fluierătură, mai ales a gardienilor.
Fr. signal, germ. Signal, asimilate rădăcinii expresive [ic-, cf. ţiclete.	8691
tigru (-ri), s. m. - Mamifer camovor feroce.
-	Mr. tigru.
Lat. tigris (sec. XVIII) sau ngr. tl'Ypiţ. - Der. tigroaică, s. f. (femela tigrului); tigresă, s. f. (tigroaică), după fr. tigresse.	8692
tigvă (—ve), s. f. - 1. Dovleac, bostan (Lage-naria vulgaris). - 2. Vas făcut dintr-un bostan gol.
-	3. Bidon, ploscă. - 4. Cap, devlă. - 5. Hîrcă, craniu. - Var. tidvă, titvă, tivgă, tivdă, tiugă.
Sl. tyky „tigvă" (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 409; Tiktin; Iordan, BL, VIII, 123; Petrovici, Dacor., X, 35), cf. sl. tykvi, bg., sb. tikva, pol. tykwa, rus. tykva (Vasmer, III, 160). Tigvă şi tivgă circulă în principal în Munt., tidvă şi tidvă în Mold., tiugă în Olt. De la această ultimă var. ar putea fi un dublet leucă (var. teică), s. f. (vas de lemn, ciutură; albie, canal; canal mic Ja moara de făină), insuficient explicat de Tiktin (de la tei), de Diculescu, Elementele, 468 (din gr. xeOxoţ „instrument, covată") şi de Scriban (din tc. tekne)\ cf. teaucă, s. f. (cotei; vorbăreţ), explicabil semantic plecînd de la zgomotul produs de apa morii sau mai precis de titirezul ei. Nu este clară legătura cu treucă, var. de la teucă?	8693
tihăraie (-ăi), s. f. - (Mold.) Pădure deasă şi sălbatică.
■	Origine expresivă. Legătura cu sl. toku „curent", slov. tokav „ripă" (Cihac, II, 409), cu dihanie, cf. tihoare (Philippide, Principii, 108) sau cu sihlă, ţîhlă (Scriban) nu este convingătoare. Cf. totuşi tîlhlăriş, s. n. (Bucov., desiş, hăţiş), care, împreună cu tihăraie, pare să presupună un *tih(l)ă, fără îndoială de origine expresivă, cf. lef(lu). - Der. tîlhar, s. m. (bandit, hoţ), probabil în loc de *tîhlar, pentru legătura semantică cf. ho] faţă de hăţiş (Scriban; după Cihac, II, 530, Tiktin şi Candrea, din mag. tolvaj, care nu este posibil din punct de vedere fonetic); tîlhărea, s. f. (susai, Sonchus; plantă, Lactuca sagittata); tîlhăresc, adj. (hoţesc); tîlhăreşte, adv. (ca tîlharii); tîlhăret, s. n.
786
ALEXANDRU CIORĂNESCU
(adunătură de tîlhari, şleahtă); tîlhari, vb. (a jefui, a prăda); tîlhărie, s. f. (hoţie, pradă, jaf); tîlhărime, s. f. (grup de tîlhari); tîlhăriţă (var. tîlhăroaica), s. f. (femeie care tîlhăreşte); tîlhui, vb. (înv., a jefui, a tîlhări), pe care Tiktin şi Candrea îl trimit la mag. tolvajolni, dar care ar putea proveni direct din *tîhlă; tîlhuşag, s. n. (înv. jaf, hoţie). 8694
tihni (-nesc, — it), vb. - 1. A se bucura de odihnă, a sta liniştit. - 2. A se simţi bine, a profita de ceva, a-i conveni. - Var. Mold. ticni, Trans. tigni (şi var.).
Rezultat din confuzia sl. tichnqti „a fi odihnit" cu sl. tekniti „a se simţi bine" (Cihac, II, 409). Se conjugă numai la pers. III; cu primul sens, se foloseşte aproape exclusiv participiul tihnit. - Der. tihnă, s. f. (linişte, odihnă, repaus), postverbal; tihneală, s. f. (pace, linişte); netihnă, s. f. (nelinişte).	8695
tij, adv. - Idem, la fel.
Pol. tez (Tiktin) sau mai bine sl. tizii (Cihac, II, 414; Conev 59), cu cons. finală alterată prin analogie cu pl. tiji. Este dubletul lui tiz. s, m. (persoană care poartă acelaşi nume cu alta), a cărui der. din tc. duz „egal" (Roesler 604) pare improbabilă. - Din rom. provine bg. tizul (Capidan, Raporturile, 234).	8696
tîlc (-curi), s. n. - l. Interpretare. - 2. Comentariu, explicaţie. - 3. Semnificaţie, sens.
Sl. tlcîkii (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 400). - Der. tîlcovanie, s. f. (interpretare, exegeză), înv., din sl. tlukovanije; tîlcos, adj. (Basar., povestitor, care istoriseşte cu plăcere); tîlcui, vb. (a interpreta, a explica, a comenta; a traduce), din sl. tliikovati: tîlcuitor, s. m. (interpret; exeget).
8697
tilincă (-ci), s. f. - I. Clopoţel. - 2. Fluier, trişcă. - Var. telincă, titili(n)c(ă), (ti)tilingă, Trans., pipilincă.
Creaţie expresivă, cf. talangă, sp. tilin. - Der. tilinca (var. telinca), vb. (a cînta din tilincă; a suna tilinca). Mag. tilinka, pe care Cihac, II, 533, îl propune ca etimon al rom. şi rut. tylynka provin din rom. - Cf. tilişca, trişcă.	8698
ţilindru (-re), s. n. - 1. Cilindru. - 2. Joben.
Germ. Zilinder. Este dubletul lui cilindru, s. n., din it. cilindro, fr. cylindre.	8699
tilipin (—ni), s. m. - Arbust (Daphne mez-ereum). - Var. tul(i)pin(ă), tulichină.
Săs. Talepinsker (Cihac).	8700
tilişcă (-şte), s. f. - Iarba-vrăjitoarei (Circaea Iutetiana). - Var. telişcă.
Origine necunoscută. Explicaţia pomind de la
sl. telo „imagine" (Cihac, II, 407) sau de la sl. teliste (Conev 48), bg. teleski „de juncan" (Scriban) nu satisface. Poate este o simplă var. cu schimb de suf. de la tilincă „fluier", dacă s-a dezvoltat vreun sens din rădăcină cu această semnificaţie, cf. trulişcă.	8701
timar (—ri), s. m. - (Banat) Tăbăcar.
Mag. timar (Scriban).	8702
timbariu (-re), s. n. - Haină, îmbrăcăminte.
-	Var. timbar(iu).
Mgr. TcqiTKzpiov (Tiktin). Sec. XVI, înv. 8703
ţîmburuş (-şe), s. n. - 1. Zîmboc, limbă de cataramă. - 2. Resort, cheie de la un resort - Var. ţîmburuc, ţîmburuş, ţimburuc, fumburuc, înv. zim-berec. Mr. zimbireche.
Tc. zemberek (Şeineanu, II, 390), cf. ngr. £eH7Ep£xi, bg. zembelek.	8704
timf (—fi), s. m. - Monedă rusă înv.
Pol. tynf (Tiktin). Sec. XVIII, înv.	8705
ţimir (—ruri), s. m. - Blazon, emblemă.
Mag. cimer (Tiktin; Gâldi, Dict., 166), din germ. Zimier, fr. cimier. în Trans., înv. - Der. ţimiraş, s. m. (trimis, mesager), înv. numiţi astfel din cauza blazonului lor.	8706
timoftică (—ci), s. f. - Plantă graminee (Phleum pratense). - Var.- iarba-lui-Timofie.
De la Timojie < sl. Timothej.	8707
timonie (-ii), s. f. - (Arg.) Nas.
Ngr. nndvt „oişte" (Graur, BL, V, 225). 8708 timp (—puri), s. n. - Vreme. - Megl. timp.
Lat. tempus (Puşcariu 1729; REW 8634) cf. it., port. tempo, prov., fr., cat temps, sp. tiempo. -Der. timpuriu, adj. (prematur), mr. timburiu, probabil, din pl. timpurica fumuriu de la fum (după Densusianu, Hlr., 163; Puşcariu 1732 şi REW 8632, de la un lat. temporivus, cf. mii. temporiv, ven. gen. temporivo); (i)estimp, adv. (anul acesta); pretimpuriu, adj. (prematur).
Der. neol. (din fr.) temporal, adj.; temporar, adj.; temporiza, vb.; contemporan, adj.; contratimp, s. n.; extemporal, adj. '- Cf. răstimp. 8709
tîmp (—pă), adj. - 1. Tocit, ştirb. - 2. Obtuz, tont, prost.
Sl. tqpu „obtuz" (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 410; Byhan 336; Philippide, 1, 460; Conev 39; Weigand, BA, II, 264; Candrea); dar coincide cu o rădăcină expresivă romanică, temp-(REW 8626), astfel că tîmpă, s. f. (coastă, deal), conservat mai ales ca toponim, se poate explica atît prin sl. ca şi prin lat. sau mai bine (*timpa, cf. calabr. timpa „prăpastie", timpariellu
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
787
„muncel“, timpune „colnic", campid. temba „bulgăre de pămînt", sicii, timpa „colină", beam. temple ,,muncel“, cat. timpa, timba „prăpastie", sp. atempa „păşuni în locuri joase", cf. REW 8739; Drăganu, Dacor., I, 107; Rohlfs, ZRPh., LVII, 448; Tagliavini, Studi rum., III, 86; Iordan, BL,
VI,	40; Corominas, 1, 317); sau, mai probabil, printr-o rădăcină expresivă internă, din aceeaşi familie cu lat. tumbae, mgr. Sou^ura „tumul", germ. stumpf „tocit".
Der. timpi, vb. (a roade, a toci; a idioţi, a îndobitoci); tîmpeală (var. tîmpenie), s. f. (neghiobie, prostie, imbecilitate); tîmpiş, s. n. (înv., oblic); timpilor, adj. (care prosteşte); tupi (var. Mold. tuchi), vb. (a nivela; a năuci, a zăpăci; a ascunde, a tăinui), cu pierderea nazalităţii, cf. piti; tupila, vb. refl. (a se reduce, a se micşora), de la lupi ca pitula de la piti; tupiliş, adv. (pe ascuns, pe furiş), cf. pituliş. - Cf. intimpina.	8710
ţimp (-pi), s. m. - (Banat) Coapsă. - Var. ţimp.
Mag. comb (Candrea).	8711
tîmpănă (—pene), s. f. - Dairea, tobă, darabană. - Var. timpină, timpină, timpăne. - Mr. timpină, timpină, megl. tompănă.
Sl. timiparii (Cihac, II, 410; Byhan 337; Tiktin; Vasmer, Gr., 142; Candrea), din mgr. TU[inocvov; se poate presupune o formă sl. *tqpanii, care ar explica şi bg. tăpan, sau chiar o alterare im > im, greu de explicat în elementele sl. Din acest motiv, Puşcariu, Lr., I, 281, preferă să pornească de la un lat. *tympenum < tympanum, care nu pare mai clar. Sec. XVI, înv.	8712
tîmplă (-Ie), s. f. - Moalele capului, moişte.
-	Megl. timbă.
Lat. templa, prin confuzia tempus „tîmplă" cu templum (Puşcariu 1730; REW 8635; Tiktin), cf. it. tempia, sicii, tempula, prov. templa. v.fr. temple. Pentru tempus „tîmplă", cf. Benvenisti, Melanges Vendryes, Paris 1950, p. 56. Uz general, mai puţin în V ţării (ALR, I, 13). în Trans. se foloseşte uneori timpuri „pentru tîmplă", der. normal de la tempus, tempora (Lacea, Dacor., II, 625).	8713
tîmplă (—le), s. f. - Iconostas.
Lat. templum. prin intermediul mgr. TE^mXov „iconostas" (Roesler 577; Tiktin), cf. v.sb. templa, templo (Miklosich, Fremdw., 132; Cihac, II, 411; Vasmer, Gr.. 140), alb. temble. Der. directă din lat. (Puşcariu 1730; Şeineanu, Semasiol., 39; REW 8630; Pascu, I, 169; Iordan, Dift., 108; Rohlfs, Differenzierung, 69) ar conveni mai bine din punct de vedere fonetic, dar lasă fără explicaţie exactă
coincidenţa semantică cu mgr. Este de presupus că vechile iconostase erau simple ziduri despărţitoare sau baluştri, de unde sensul de „grindă, bîmă", pierdut în cuvîntul rom., dar conservat în mr. templă „bîmă". De aici timplar, s. m. (dulgher), pe care Tiktin şi Candrea îl explică printr-un sens primordial de „slujbaş care face iconostase". - Der. timplăresc, adj. (de tîmplar); timplări, vb. (a îndeplini meseria de tîmplar); tîmplărie, s. f. (dulgherie).	8714
ţimpor, s. n. - Pucioasă, sulf.
Mag. sumpor (Candrea). în Trans. şi Olt.
8715
tină (—ni), s. f. - Noroi, nămol, glod.
Sl. (ceh., rus.) tina (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 411). Se foloseşte mai ales în Trans. -Der. tinos, adj. (noroios, mocirlos); tinoavă, s. f. (Trans. de N, mocirlă, baltă de noroi); întina, vb. (a murdări cu noroi, a umple de noroi; a păta; a prihăni).	8716
tînăr (—ră), adj. - 1. June. - 2. Fraged. - Var. tiner. Mr., megl. tinir, istr. tiner.
Lat. tener, prin intermediul formei populare *tenerus (Puşcariu 1734; REW 8645), cf. it tenero, prov. tenre, fr., cat. tendre, sp. tiemo, port. temo. Despre fonetism (tinăr > tînăr prin influenţa lui ă), cf. Rosetti, BL, V, 35; Rosetti, Melanges, 173. Uz general (ALR, I, 179); sensul al doilea este un galicism din epoca romantică, azi în desuetudine.
Der. tineret (var. Mold. tinerii), s. n. (tinerime, animale tinere); tînără, s. f. (fată, adolescentă); tinereţe (mr. tinireafă), s. f. (juneţe, adolescenţă), cu suf. -e/e, cf. bătrînefe (după REW 8647, din lat. *teneritîa, cf. it. tenerezza, v. sicii, tinirizza, fr. tendresse, sp., port. terneza; sensul de „duioşie" pe care îl dă Negnizzi cuvîntului rom. este o improprietate care se explică prin fr.; tinerime, s. f. (tineret, mulţime de tineri); întineri, vb. (a deveni tînăr). - Din rom. provine ţig. sp. terne „tînăr", cf. Claveria, NRFE, VII, 127.	8717
tine (—ci), s. m. - 1. Pui de animal. - 2. Copil, ţîngău. - Var. fine.
Mag. cenk (Cihac, II, 535; Tiktin). - Der. fincă (var. fincă), s. f. (căţea); fingău, s. m. (flăcăuaş, băietan), cu suf. -ău (Philippide, Principii, 154; Graur 192; nu este probabilă der. din ţig. tsikno"m\c“, propusă de Iordan, Introducere în studiul l. rom., 419).	8718
tinctură (-ri), s. f. - Medicament obţinut prin dizolvarea în alcool a elementelor active dintr-o plantă.
Lat. tinctura (sec. XIX).	8719
788
ALEXANDRU CIORĂNESCU
tind, adv. - Cînd.
Deformaţie din lat. tantus > *lando în corelaţie cu quando, ca tantus quantus (Tiktin: Candrea), cf. sicii, tandu „atunci", sard. tando.	8720
tindă (-nzi), s. f. - 1. Prispa, pridvor, cerdac la casele ţărăneşti. - 2. Atrium, pronaos, coridor.
-	Mr. tendă, tentă „cort".
Lat. tenda (Densusiuanu, Rom., XXXIII, 287; Puşcariu 1737; Iordan, Dift., 108; Byhan 36; REW 8639; Philippide, II, 656), cf. it., prov., cat. tenda, sp. tienda şi tinde. Der. din ngr. t£vtcc (Cihac, II, 706) sau din sl. tenta (Miklosich, Fremdw., 132) nu este probabilă.	8721
tindală (-le), s. m. - 1. Prostănac gogoman, nătărău. - 2. Tip din poveştile populare.
Probabil de la tînt, tont cu suf. expresiv -ală (Pascu, Suf., 238; Pascu, Arch. Rom., VII, 563). Legătura cu mag. tandi „tont" (Cihac, II, 531) sau cu germ. tăndeln „a zburda" (Puşcariu, Dacor., I, 238; Bogrea, Dacor., IV, 851) nu este evidentă.
-	Der. tîndăli, vb. (a lenevi, a trîndăvi); tîndălitură,
s. f. (puturoşenie). - Cf. tont, trind.	8722
tinde (-d, — ns), vb. - 1. A întinde, a extinde.
-	2. A năzui, a aspira. - Mr. tindu, timsu, tes, tindire; megl. tind, tins, tindiri.
Lat. tendere (Puşcariu 1735; REW 8640) cf. it. tendere, prov., fr. tendre, sp., port. tender; sensul al doilea a fost luat din franceză. - Der. întinde, vb. (a trage în lungime, a extinde; a etira, a lungi; a destinde, a lărgi, a desface, a dezdoi; a arma, a dispune, a aşeza; a încorda arcul, a înţepeni, refl., a se mări în lungime, a pune caii la goană; refl., a se desfăşura, a se dezvolta; refl., a pretinde prea mult, a depăşi limitele; refl., a deveni vîscos un lichid prin alterare), cu pref. în-, sau direct din lat. intendere (DAR; Rosetti, I, 173), care s-a dezvoltat în alte idiomuri romanice cu sensul special de „a înţelege, a auzi"; întins, adv. (direct, fără ocolişuri); (,în)tinzător, adj. (care se întinde; s. n. tindeche la războiul de ţesut); (în)tinzătoare, s. f. (lambă, lanţ sau funie care leagă crucea proţapului cu capetele osiei la car); întindere, s. f. (extensie, desfăşurare, tensiune, încordare, suprafaţă); întinsoare, s. f. (tensiune, încordare; scurtătură); întinsură, s. f. (extensiune); întinzătură, s. f. (extensiune); întinzime, s. f. (extensiune), cuvînt înv.; destinde, vb. (a relaxa, a diminua încordarea).
-	Der. neol. extinde, vb., după fr. etendre; pretinde, vb., după fr. pretendre; pretenfi(un)e, s. f., din fr. pretention; pretenţios, adj., din fr. pretentieux; pretendent, s. m., din fr. pretendant.
, 8723
tindeche (-chi), s. f. - Stinghie care ţine
pînza întinsă Ia războiul de ţesut ţărănesc. - Var. tindeică. Banat tinzaică Olt. tindec. Megl. (s)tin-decl’ă.
Lat. tendîcula (Puşcariu 1738; REW 8641), cf. friul. tendela, prov. endiyo. Der. directă de la tinde (Pascu, Suf, 237; Iordan, Dift., 158), este mai puţin probabilă.	8724
ţinea (-n, -nut), vb. - 1. A avea ceva în mînă şi a nu lăsa să scape, a menţine, a susţine.
-	2. A păzi, a conserva. - 3. A suporta, a rezista.
-	4. A purta. - 5. A poseda, a domina. - 6. A ocupa, a fi stăpîn, a stăpîni. - 7. A întreţine. - 8. A avea la dispoziţie, a petrece. - 9. A observa, a respecta. - 10. A îngriji, a administra, a supraveghea. - 11. A trata, a considera. - 12. A costa. - 13. A da, a pronunţa (un discurs). - 14. A reţine; a deţine, a opri. - 15. A urma, a menţine, a continua în aceeaşi direcţie. - 16. A executa, a îndeplini. - 17. A depinde, a atîma. - 18. A dura, a rămîne. - 19. A încăpea, a intra. - 20. A avea afecţiune, simpatie, a iubi. - 21. A dori, a avea' poftă. - 22. (Refl.) A se apuca, a se prinde. - 23. (Refl.) A sta, a locui. - 24. (Refl.) A se susţine, a-şi cîştiga traiul. - 25. (Refl.) A se reţine, a se înfrîna, a se domina. - 26. (Refl.) A se socoti, a se crede. - 27. (Refl.) A stărui, a se încăpăţîna, a insista. - 28. (Refl.) A trăi în concubinaj, a fi concubin cu... - Var. fine. Mr. fîn, ţinui, fineare, megl. ţqn, istr. ţir.
Lat. tenere (Puşcariu 1733; REW 8646), cf. vegl. tenar, it. tenere, prov., fir., cat. tenir, sp. tener, port. ter. Uz general (ALR, I, 106). Pentru conjug, prez.,-of. pune.
Der. fiilor, s.m. (stăpîn, proprietar, senior); atotjiitor, adj. (atotputernic); ţiitoare, s.f. (concubină, amantă, loc de pîndă al vînătorilor); fiitorie, s.f. (înv., concubinaj); ţiitură, s.f. (înv., stăpînire, dominaţie; un anumit dans popular; muzica de acompaniament; Olt., concubinaj); ţinut, s.n. (înv., moşie; provincie, regiune); finutal, adj. (înv., provincial); ţinutaş, adj. (înv., provincial); ţinută, s.f. (comportament, maniere), după fr. tenue.
Comp. neol., formată după fr.; abţinea, vb.; conţinea; vb.; deţinea, vb.; întreţinea, vb.; menţinea, vb.; obţinea, vb.; reţinea, vb.; susţinea, vb.
8725
tîngă (-gi), s.f. - Supărare, chiri. - Megl. t<fngă.
Sl. tqga (Tiktin). înv. şi Mold. - Der. ting, adj. (mîhnit, necăjit), Mold., rar; tîngui, Vb. (a se lamenta; a plînge, a deplînge), din sl. tqgovati (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 411);
. tînginală, s.f. jelanie, plîngere); tînguios (var. tînguielnic), adj. (trist, mîhnit, necăjit); tînguitor, adj. (trist).	8726
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
789
tingire (-ri), s.f. Vas în care se găteşte mîncare. - Mr. tengire, tingire.
Tc. tencere (Şeineanu, II, 360; Lokotsch 2066; Ronzevalle 67), cf. ngr. TEvrţepriţ, bg., sb. tengere.	8727
tinichea (—ele), s.f. l. Tablă. - 2. (Fam.) Decoraţie, medalie. - 3. (Adv.) Lefter, fără bani.
-	Var. înv. tenechea. Mr. tiniche, megl. tinichiie. Tc. teneke (Roesler 604; Şeineanu, II, 360;
Lokotsch 2065; Ronzevalle 68), cf. ngr. Terweţ; alb., bg. teneke, sb. tenegjika. - Der. tinicher, s.m. (Trans., tinichigiu); tinichigiu, s.m. (meseriaş care lucrează cu metale), din tc. tenekeci; tinichigerie (var. Trans. tinicherie), s.f. (atelierul tinichigiului).
8728
tînjală (-jeli), s.f. 1. Oişte de căruţă care se adaugă cînd se foloseşte un alt atelaj sau pereche de boi. 2. Oişte care uneşte jugul la povara trasă pe boroană.
Sl. tşzalo (Cihac, II, 411; Ivănescu, BF, VI, 104). - Der. tînjelar, s.n. (oişte ataşată); tînjeluţă, s.f. (furca terminală a oiştei sau oişte ataşată).
8729
tînji (-jesc, -it), vb. - 1. (înv.) A se întrista, a se mîhni. - 2. (înv.) A crîcni. - 3. A lîncezi, a se consuma, a slăbi, a se ofili.
Sl. tqziti „a fi supărător" (Cihac, II, 11; Byhan 337), cf. bg. tdziam, rus. tuziti, aceeaşi origine ca tîngă, tîngui. - Der. tînjeală, s.f. (slăbiciune, ofilire); tînjitor, adj. (galeş, debil). - Cf. stînjeni.
8730
tintă (-te), s.f. - (Banat) Cerneală.
Germ. Ţinte (Candrea).	8731
ţintă (-te), s.f. - 1. Cuişor, ştift. - 2. Pioneză.
-	3. Obiectiv. - 4. Finalitate, scop, pretenţie - 5. Stea, pată de păr alb în fruntea calului. - 6. (Banat, Trans.) Pană, ic. - 7. (Adv.) La fix.
Sl. cţta „monedă" (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 434; Byhan 308; Conev 122; Rosetti,
III,	58). - Der. ţintar, s. n. (filiera fabricanţilor de cuie; un anumit joc de societate; ţintat, adj. (cu stea în frunte); ţinteş, adj. (bun ochitor); ţintiţi, vb. (a se bate în cuie; a fixa, a imobiliza); aţinti (var. ţinti, aţinta), vb. (a fixa pe cineva, a se uita ţintă).
8732
ţînţar (-ri), s. m. - Insectă din ordinul diptere-lor (Culex pipiens). - Var. ţînţar. Megl. ţânţar.
Lat. zinzala (Diez, I, 450; Densusianu, Hlr., 198; Puşcariu 1739; Graur, Rom., LVI, 265; REW 9623; Corominas, I, 766) sau mai bine tentiala (Glossaria lat., I, Paris 1926, 115; R. Sabbadini, Bull. Du Cange, III, 88), cf. it. zanzara, v.fr.
cincele, sp. cenzalo. - Der. ţînţăraş, s. n. (un anumit dans popular); ţînţărime, s. f. (mulţime de ţînţari).	8733
ţintaură (-re), s. f. - Fierea-pămîntului (Erythraea centaurium). - Var. centaură.
De la numele ştiinţific, după cum se pare cu pronunţare germ.	8734
ţintiri m (-muri), s. n. - Cimitir. - Var. ţinterim.
Lat. coementerium, cf. cimitir, prin intermediul mag. cinterem (Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Gâldi, Dict., 97; cf. Miklosich, Fremdw., 81).
8735
tio, inteij. - Serveşte pentru a alunga animalele.
Creaţie expresivă. - Der. tiohăi (var. tiu(ho)î), vb. (a alunga).	8736
tip (-puri), s. n. - Individ, personaj.
Fr. type, cf. tipos. Se foloseşte în limbajul familiar ca m. (pl. tipi) pentru a indica pe un individ necunoscut, uneori cu nuanţă depreciativă, cf. sp. tipejo. Este dubletul lui tipă, s. f. (literă tipografică), din it. tipo.	8737
ţip (-puri), s. n. - (Trans.) Sursă, izvor. - Var.
’ ţîp.
Creaţie expresivă, cf. şop, şipot. - Der. ţipă (var. Trans. ţîpa), s. f. (fluier, ţignal; trişcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipe „piele", ngr. xcarax „caimao" (Drăganu, Dacor., VII, 138; ţipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăştia), megl. ţop, ţăpari; ţipăt, s. n. (strigăt); ţipătură, s. f. (strigăt; acţiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în faţa celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; ţipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). - Cf. ţop.
Ţipa „a zbiera" se consideră adesea drept cuvînt distinct de la ţipa „a arunca". Totuşi, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu aşa, deoarece îl întîlnim la Eliade: ţipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a ţipa" (Cihac, 434); din sl. tîipiitu > ţipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnîpăre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă ţip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 şi de Scriban.
Ţipar, s. m. (peşte, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparţină aceleiaşi familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe" sau „a se mişca" (după Cihac,
II,	535, din mag. csik; legătura cu ngr. xotitotipa
790
ALEXANDRU CIORĂNESCU
„doradă“ nu este sigură). Acelaşi înţeles pare că se poate găsi pe baza lui ţipenie, s. f. (fiinţă, suflet), care se foloseşte numai în expresia nici ţipenie „nici o suflare" sau „nici o mişcare" (după Tiktin, Pascu, I, 64 şi Candrea, ar însemna ,.nimeni care să strige").	8738
tipăi (-ăesc, -it), vb. - A merge, a umbla.
Creaţie expresivă, cf. lipăi, ţopăi.	8739
tipar (—re), s. n. - 1. Formă, matrice. - 2. Etalon, şablon. - 3. Model, formă. - 4. Urmă, amprentă. - 5. Tipografie, presă tipografică. - 6. Imprimare, publicaţie.
Mgr. twidpiov (Cihac, II, 707; Mumu 56), cf. sl. tipării (Conev, 114). - Der. tipări, vb. (a reproduce, a imprima, a publica, a da formă, a modela); tipăreală, s. f. (imprimare, munca de tipar); tipăritură, s. f. (publicaţie); tipamă, s. f. (înv., tipografie), din sl. tiparinu, cultism; tipamic, adj. (tipărit; de tipar, tipografic), înv.; tiparniţă, s. f. (tipar, tipografie), înv.; întipări, vb. (a imprima); retipări, vb. (a reimprima).	8740
ţipau (—aie), s. n. - Com, chiflă. - Var. tipou, ’ ţipoi-
Mag. cipo (Tiktin; Gâldi, Dict., 166). în Trans. de N.	8741
tipic (-ce), s. n. - 1. Ritual. - 2. Formular. -
3.	Regulă, normă, formă stabilită. - Mr. tipică.
Ngr. TU7twc5v, cf. sl. tipiku (Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 142). - Der. tipicar, adj. (formalist, maniac); tipicărie, s. f. (manie); tipicale, s. f. (ore liturgice aşezate între şase şi nouă), din gr. TWiud; tipicui, vb. (a prescrie, a prevedea).	8742
ţipirig, s. n. - Amoniac. - Var. ţiperig, tăperig.
Sb. caparika (Candrea); sau, mai probabil, din ţeapă cu suf. expresiv -ig(ă) pentru mirosul său înţepător; fonetismul ca şi semantismul coincid cu tipirig (var. tiperig, tăperig), var. a lui pipirig, v. aici mai sus.	8743
ţiplă (-le), s. f. - Membrană, mai ales de vezică de bou. - Mr. tipă.
Bg. cipa (Candrea; Conev 87), cf. ngr. xm'xa, alb. tsipe (Philippide, II, 738). Fonetismul nu a fost explicat.	8744
tipos (-suri), s. n. - Tip, imagine, figură.
Ngr. nkoţ (Mumu 57). Sec. XVII, înv. Este dubletul lui tip, s. n (tip; individ), din fr. type; der. tipic, adj., din fr. typique; tipesă, s. f., din fr. typesse; prototip, s. n., din fr. prototype. Cf. tip.
Der. tiposi, vb. (a forma, a compune), sec. XVII, înv., din ngr. rujtâvco, viitor rwicoatu (Tiktin), poate cuvînt identic cu a tiposi, vb. (Trans. de N, a conveni, a-i veni bine).	8745
tipsie (-ii), s. f. - Tavă, disc de metal. - Mr. tăpsie, megl. tipsiiă.
Tc. tepsi (Şeineanu, II, 361; Lokotsch 2056; Ronzevaile 43), cf. ngr. TOt+t, bg. tepsiîa. Cuvînt oriental care ar fi putut intra şi prin cuman, tepsi (Kuun 125).	’	8746
tiptil, adv. - în mod precaut, pe furiş, pe nesimţite. - Var. înv. teptil. Mr. tiptile, megl. tiptil.
Tc. (arab.) tebdil (Roesler 604; Şeineanu, II, 362; Lokotsch 1966), cf. alb., sb. tevdil, bg. tepdil.
-	Der. tiptilat, adj. (deghizat, travestit), prin
contaminare cu tupilat.	8747
tir, adv. - Aşa, bine (se foloseşte în corelaţie cu el însuşi: tir... tir, cum... aşa şi).
Sb. ter „şi" (Tiktin).	8748
tir (-ruri), s/n. - Tragere cu arma.
Fr. tir. - Der. tiraj, s. n„ din fr. tirage; tiralior, s. m., din fr. tirailleur. Tiră, s. f. (Arg., şleahtă, bandă de hoţi) pare să aibă aceeaşi origine, cf. fr. tire „pungăşie".	8749
ţîr (-ri), s. m. - Varietate de scrumbie sărată.
-	Mr. fir.
Ngr. xoipoţ (Tiktin; Gâldi 262), cf. tc. ţiroz, bg. ciroz.	8750
ţîr, inteij. - Imită scîrţîitul, ţiuitul. - Var. fîra(-fîra), fur.
Creaţie expresivă, cf. sjîr, sl. cureţi „a alerga", ngr. Tcnpi^co „a piui", sp. chirriar, germ. zirpen.
-	Der. fir, s. n. (arcul capotei la birjă; daltă), cf. fiu; fîră (var. ţiră), s. f. (bucăţică, fărîmă, pic; Trans., fîşie, zdreanţă); fir/a, s. f. (Trans., nisip; Banat, argilă amestecată cu paie), cf. tîrlă după Diculescu, Elementele, 490, din gr. cn3p<poq); ţîtfoli, vb. (a dichisi), în Mold. (după Scriban, în legătură cu a picura, a prelinge; mag. corholni „a răzui"); firii (var. ţurui, durui, ţîrlîi), vb. (a cînta greierii; a cînta din vioară), care s-a explicat greşit prin sl. suriţi (Miklosich, Slaw. Elem., 52), prin sb., cr. curiti „a fugi" (Cihac, II, 435), prin bg. cărkam (Conev 95); finit, s. m. (ţiuit; cu finita, picătură cu picătură); fîrîitor, adj. (care ţiuie; s. m. obleţ, Albumus lucidus); firîitură, s. f. (ţîrîit); firloi, s. m. (Trans., ciocîrlie; ţeavă, tub); fire, interj, (imită ţîrîitul laptelui muls); fîrcîi (var. fircăi, Trans. fîrcoti), vb. (a mulge; refl., a picura; refl., a fi zgîrcit; cu fircîita, picătură cu picătură); fircavă, adj. f. (se zice despre oile cu lînă puţină sau cu lînă scurtă); furloi (var. rară ţurlui), s. n. (ţeavă, tub; fluierul piciorului, tibia), cf. firloi; furfur (var. fu(r)fur(e), fuţuroi), s. m. (sloi mic şi subţire de gheaţă ascuţit la un capăt), formă reduplicată a inteij. fur (cf. Giuglea, Dacor., I,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
791
250); furfura, vb. (a atîma ca ţurţurii). Tîrcav, adj. (sterp, fără vegetaţie; oaie cu păr scurt; Olt., lepădat, eşuat, frustrat) pare a fi var. a lui fîrcav; caz în care rut. tyrkavyj, pe care Candrea îl propune ca etimon, trebuie să provină din rom.; der. tîrcăvi, vb. refl. (a da greş). - Din rom. provine mag. cire (Treml, Magyar Nyelv., XXVII, 323). Cf. furcă.	8751
tiran (—ni), s. m. - Despot.
Gr. Tupccwo; (Mumu 57), sec. XVII. - Der. tiranic, adj., din fr. tyrannique; tirănesc, adj. (înv., tiranic); tirăneşte, adv. (înv., tiranic); tirăni, vb. (înv., a trata prost, a tiraniza); tiranie (var. înv. tirănie), s. f. (despoţie) din gr.Tupawia; tiraniza, vb., din fr. tyranniser; tiranisi, vb. (a tiraniza), din gr. TOpawi^O), aorist ToptxwTicra.	8752
tirbuşon (-oane), s. n. - Mic dispozitiv de scos dopuri. - Var. tirbuşon.
Fr. tire-bouchon.	8753
tîrcol, (-oale), s. n. - Ocol, înconjur. - Mr., megl. tărcol.
Bg. tărkalo, tărkolo (Cihac, II, 401). - Der. tîrcoli, vb. (a da tîrcoale), din bg. tărkaljam (Scriban).	8754
ţîrcovnic (-ci), s. m. - Dascăl. - Var. fer-covnic, fîrcomnic.
Sl. criikovîniku (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 435; Conev 108), cf. bg. crăkovnik, slov., rus. cerkovnik.	8755
tireghie (—ii), s. f. - 1. Drojdie, tartru, depunere, scursură. - 2. Piatră, mălură. - 3. Tartrat, acid de potasiu. - 4. Funingine. - 5. Apă de ploaie care se scurge cu multă tulbureală. - Var. (s)t(e)reg(h)ie, (s)tirigie, st(e)revie, stirevie.
Ngr. xpuyi'a „drojdie" (Scriban; Gâldi 262), cf. bg. trigija „piatră". Var. cu v sînt înv. şi reproduc pronunţarea lui y ngr. Celelalte ipoteze sînt improbabile: din lat. *stilligîa (Cihac, I, 264; Koer-ting 9053; împotrivă, Densusianu, Rom., XXXIII, 286); din lat. *stiliginea, contaminare a lui stilla cu fuligineus (Giuglea, Cercetări, 20; Tiktin; Candrea), cf. ribagorz. estellesin; de la stiricidium (REW 8266).	8756
tîrg (-turi), s. n. - 1. Loc întins într-o localitate unde se vînd vite, cereale, lemne etc., obor.
-	2. Contract, afacere încheiată. - 3. Piaţă, hală.
-	4. Oraş, orăşel. - 5. Tranzacţie, vînzare-cum-părare. - 6. învoială, înţelegere, discuţie, sume date şi primite.
Sl. tiiigu (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 401; Conev 77), cf. rus. torg „obor", alb. treg. Legătura cu un preromanic *terg (Lozovan,
ZRPh., LXXXIII, 128 şi 134) este posibilă, dar nu pare suficient documentată. Prima organizare administrativă a tîrgurilor este cea a lui Alexandru Lăpuşneanu, în 1561.
Der. tîrgar, s. m. (înv., zaraf, bancher; Trans., cumpărător, client); tîrgovef, s. m. (orăşean, locuitor al oraşului), din sl. triigovîcî; tîrgoveafă, s. f. (orăşeancă); tîrgovefi, vb. refl. (a se face orăşean); tîrgui, vb. (a cumpăra; refl., a se tocmi, a discuta preţul; refl. înv., a cădea Ia învoială) din sl. trugovati; tîrguială, s. f. (învoială; cumpărătură); tîrguitor, s. m. (cumpărător). De aici şi Tîrgovişte, numele unui oraş, vechea capitală a Munteniei, cf. bg. tergoviste, şi expresia gură de Tîrgovişte „gură-rea", pe care Weigand, Jb, XVI, 76, o interpretează greşit pomind de la înţelesul de Tîrgovişte „tîrg în general", cf. Tiktin: e sigur că acest cuvînt se folosea înainte ca nume comun, dar la fel de clar este că expresia se datorează reputaţiei de care se bucurau femeile din oraşul cu acelaşi nume.	8757
tîrî (-răsc, —ît), vb. - 1. A tîrîi pe pămînt, a trage după sine. - 2. A înşfăca, a înhăţa. - Var. tîrîi, tîri, întîri.
Sl. treti, trq „a freca" (Cihac, II, 411; Tiktin), cf. sb. trti, ceh. triti. Pentru semantism, trebuie să se pornească de la ideea de „a freca pămîntul"; pentru fonetism, cf. pîrî. - Der. tîriie-brîu, s. m. (zdrenţăros, golan); tîrîş (var. Mold. tîrîiş), adv. (pe jos); tîrîş, s. n. (buştean sau sarcină de lemne transportată prin tîrîre); tîtî(i)tor, adj. (care se tîrăşte); tîtîtoare, s. f. (reptilă, unealtă de pescuit pentru a se scufunda); tîrîtură, s. f.1 (tîrîre, acţiunea de a tîrî; femeie stricată); tîrlan, s. m. (buştean, lemn), cuvînt Tar, apare la Sandu-Aldea; tîrlie, s. f. (sanie mică ţărănească); tîrliuş, s. m. (derdeluş), ultimele cuvinte, cu l expresiv, sînt proprii Munt.
8758
tiriac (—curi), s. n. - Preparat medicinal cu opiu. - Var. teriac. Mr. tiriacă.
Gr. ©riptcai, prin intermediul tc. (arab.) tiriak (Şeineanu, II, 362), cf. bg., sb. terijak. - Der. teriachiu, s. m. (opioman; beţiv), din tc. tiriaki, înv.	8759
ţîrîi (-i, -it), vb. - A cîipi, a stopa.
Pol. cyrowac (Candrea); în Mold.	8760
tirimi, adv. - Egal, indiferent.
Ngr. xod'pi noi „mi-e totuna" (Bogrea, Dacor.,
1,268). Cuvînt rar, puţin atestat. Poate Bogrea l-ar fi confundat cu tîromi, vb. (a lenevi, a trîndăvi), şi tîromeală, s. f. (inerţie, pasivitate, indolenţă), cuvinte din Olt., care par să fie var. lui aromi cu pref. expresiv tă-, cf. tămînda.	8761
792
ALEXANDRU CIORĂNESCU
tiriplic (-curi), s. n. - Fir de bumbac.
Tc. tire iplik (Şeineanu, II, 362), cf. sb. tiriplik.
8762
tîrlă (—le), s. f. - Stînă, ocol de vite. - Megl. torlă.
Sl.,	cf. bg. târlo, sb. trio, cr. terlo (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 412). - Der. tir laş, s. m. (coproprietar al unei stîne), cf. GS, VI, 43; tîrli, vb. (a-şi aşeza tîrla într-un anumit loc; a zăbovi cu turma într-un anumit loc); tîrlişte, s. f. (loc în care mai înainte a fost o tîrlă), cf. bg. tărliste.
8763
tîrlic (-ci), s. m. - 1. (înv.) Pantofi papali, specie de ciorapi care se purtau în vîrful papucilor.
-	2. Papuc, tăboc. - Var. durligi. Mr. tîrliche.
Tc. terlik (Lokotsch 2072), cf. ngr. TEpXixt, alb., bg. terlik.	8764
tîrn (-nuri), s. n. - Smoc de mărăcini sau nuiele, folosit ca măturoi.
Sl. trunu (Cihac, II, 402; Giuglea, Cercetări lexic., 9), cf. bg. tăm, trăn, slov. tem, ceh. tm, pol. tam, rus. tem. - Der. tîmui, vb. (a mătura cu tîmul; a se lua de păr; a se părui); tîrnuială, s. f. (măturare, tîmuire; păruială, chelfăneală).
Aceleiaşi familii din sl. trunu aparţin tîmăcop (var. tîmăcop), s. n. (cazma, săpoi), din bg. tărnăkop, sb. trnokop .^săpătoare de tufişuri de mure“; tîrnomată (var. tîrnomete) s. f. şi n. (bălegar, gunoi), cf. sb. tmomet „măturătoare pe arie"-cr. ternomet „mătură" (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 402; Tiktin); tîrnosie (var. tîrnoslivă), s. f. (varietate. de : prune), din sb. tmoslijva (Candrea). Cf. tîrnă.	8765
tîrnă (-ne), s. f. - l. Coş mare de răchită, de nuiele. - 2. Stup de nuiele. - 3. (Olt.) Botniţă care se pune la vite pentru a le împiedica să pască.
Origine incertă. Se consideră der. din bg. trăvna, sb. trnka (Cihac, II, 402; Tiktin; Candrea; bg. tăma, adăugat de Conev 74, pare să provină din rom.), în legătură cu sl. trunu „spin", cf. tirn. Această der. este posibilă, dar nu încetează să fie bătătoare la ochi apropierea de mgr. xpctva, lat.med. trana „împletitură de nuiele" (Goelzer, Bull. Du Cange, III, 159), de origine necunoscută.
8766
tirnaţ (—ţuri), s. n. .- Pridvor, cerdac deschis al faţadei sau pe două sau trei laturi ale casei.
Mag. tomăc (Miklosich, Fremdw., 133; Cihac,
II,	533; Gâldi, Dict., 162), cf, cr., slov. tmac, rut. tomac. Der. din lat. intematium (Philippide, Principii, 44) nu este posibilă. Mai ales.în Trans.
8767
tîrnosi (-sesc, —it), vb. -1. A sfinţi o biserică. - 2. A se lua de păr, a se părui.
Sb., cr. tronosati, din gr. 0p6vog „tron" (Miklosich, Fremdw., 133; Cihac, II, 413), cf. mgr. Gpovtd^co (Philippide, Principii, 141). Sensul al doilea este rezultatul unei confuzii cu tîmui (după Bogrea, Dacor., IV, 850, din rus. trimositT). - Der. tîmosanie, s. f. (sfinţire); tîmosealâ, s. f. (sfinţire; Olt., ceară care rămîne după sfinţirea unei biserici şi care se păstrează de obicei).	8768
tîrş (-şi), s. m. - 1. Copac pipernicit, nedezvoltat. - 2. Tufişuri care rămîn la desţelenirea unui cîmp. - 3. VreascUri, uscături.
Sl. trim „lăstar" (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 403; Conev 50), cf. sb., slov., ceh. trs „viţă-de-vie“, sb., slov. trs „buruiană, teren necultivat". Modificarea pl.- se explică pornind de la rezultatul *tîrs, care este normal, pl. tîrşi. Este dubletul lui îîrsă, s. f. (curătură, desţelenire; Mold., barbă încîlcită), cf. rut. tyrsa. - Der. tîrşi, vb. (a defrişa, a desţeleni; a grebla, a giăpa; refl., Mold., a se despuia), al doilea sens explicabil prin folosirea înv. a unei greble primitive, făcută cu un smoc de mărăcini; tîrsi, vb. (a curăţa un teren), în Trans.; tîrsoacă (var. tîrsoagă), s. f. (plante, Aira caespitosa, Polygonum aviculare; Mold., barbă încîlcită); tîrşar, s. m. (arbust, tufă); tîrşii (var. Mold. tîrşi), vb. (a-şi tîrî picioarele), probabil rezultat din contaminarea lui tîrş cu tîrî; tîrşiitură, s. f. (tîrîre); tîrşeală, s. f. (laşitate, teamă), fără îndoială de latîrşi(i)t .josnic,, decăzut" (după Vasiliu, GS, VII, 128, din ţig. tras- „grijă"); tîrşelos, adj. (fricos, laş). Tîrşifă, s. f. (sapă) se află faţă de tîrş în aceeaşi poziţie ca tîmăcop faţă de tîrn; der. sa din sl. krusiti „a rupe" (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 318) nu pare probabilă. Troş (var. truş), s. ,m. (Munt., încălţăminte veche, uzată) trebuie să existe în loc de tîrş „papuc fără ştaif, tîrît" (după Scriban, legat de it. dialectal tros „cizmuliţă".	8769
tîrsînă (-ni), s. f. - 1. Şnur, împletitură de păr
■	de capră. - 2. Nojiţă, legătură Ia opinci.
Sl. trusftnina, trusina „de păr de animal" (Tiktin). Der. din lat. transenna (PascU, Arch. Rom., IX, 303), nu este convingătoare. - Der. tirsînar, s. m. (ţăran).	8770
tîrtan (—ni), s. m. - 1. Evreu. - 2. Plante (Salsola kali, Crambe tartarica).
Germ. Untertan „persoană" (Philippide, Principii, 157; Borcea, 215), unde un a fost tratat ca art. indefinit, cf. omidă, strachină. Numele se explică prin faptul că evreii erau consideraţi persoane străine pînă în 1878, şi în această calitate
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
793
se bucurau de anumite privelegii. Conţine o nuanţă puternic depreciativă.	8771
tîrtiţă (—'ţe), s. f. - Coccis, noadă la păsări.
Bg. trătică, sb. trtica (Tiktin; Candrea). 8772
tîrziu, adv. - 1. După momentul potrivit sau aşteptat. - 2. (Adj.) Tomnatic, maturizat după termenul obişnuit. - 3. (Adj.) Greoi, încet, domol, lent. - Mr. trădziu.
Lat. tardivus (Densusianu, Hlr., 163; Puşcariu 1741; REW 8596), cf. it tardivo, logud., prov., cat. cardiu, fr. tardif, sp., port. tardio. - Der. tîrzielnic, adj. (tîrziu); întîrzia, vb. (a rămîne în urmă, a nu fi la timp).	8773
tisă (—se), s. f. - Arbore răşinos, molid (Taxus baccata). - Var. tis. Megl. tisă.
Sl. tisa (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Tiktin; Conev 48), cf. mag. tisza, bg., sb., cr., ceh. tis „pin“.	8774
tisău (—Saie), s. n. - (Trans.) Chimir, şerpar. -Var. tiusău.
Mag. tiiszo (Tiktin),	8775
tişlaifăr (-re), s. n. - Şervet brodat, faţă de masă.
Germ. Tischlăufer.	8776
tist (-turi), s. n. - Funcţionar, slujbaş, ofiţer.
Mag. tiszt (Cihac, II, 533; Gâldi, Dict., 163). -Der. tistie, s. f. (Trans., înv., slujbă, funcţie înaltă).
8777
tist, inteij. - 1. Pst, ei: serveşte pentru a impune tăcerea. - 2. Stai, ascultă: serveşte pentru a atrage atenţia. - Var. ţîst, sst.
Creaţie expresivă, cf. ţîşti. - Der. ţistui, vb. (a impune linişte, a face pe cineva să tacă; a chema); ţistuilură, s. f. (acţiunea de a face pe cineva să tacă).	8778
ţîsti, inteij. - Exprimă ideea de săritură neaşteptată. - Var. ţuşti.
Creaţie expresivă, cf. fîş(t). - Der. ţîşni (var. ţişni), vb. (a izvorî, a ieşi; a ieşi în sus cu putere, a emana), în loc de *fîştni, cu suf. expresiv -ni; fîşnitor, adj. (care izvorăşte, care emană cu avînt); ţîşnitură, s. f. (salt, săritură; şuvoi); luşcă, s. f. (batistă cu noduri cu care se bat cei ce pierd la anumite jocuri; varietate de oi); ţîşpoacă (var. ţîşmoacă), s. f. (poşircă; Mold., lapte acru); /iştoacă, s. f. (tinerică, domnişoară); ţoşcă (var. toşcă), s. f. (sac, desagă), contaminat cu taşcă.
8779
ţîţă (-ţe), s. f. - 1. Sîn, mamelă. - 2. Uger. -
3.	Celulă de matcă la stup. - 4. (Arg., adj.) Perfect, excelent. - Var. înv. [iţă. Mr. ţîţă, megl. ţqţă, istr. ţiţe.
Creaţie expresivă, poate anterioară rom., cf. lat. titîa, titta (Diez, I, 415; Koerting 9564; Densusianu, Hlr., 198; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Puşcariu 1742; REW 8759), cf. it. tetta, fr. tette, prov., cat., sp. port. teta; poate cuvînt legat de lat. titus „porumbel" (Isidoro, XII, 7, 62), cf. napoi. teta „găină". Totuşi, lat. nu este unica explicaţie posibilă, deoarece cuvîntul aparţine limbajului infantil indoeurop.; gr. mWţ „ţîţă", TvrOri „doică", alb. sise, cice, it. cioccia, zitta, sl. susu, cica, sb., cr. sisa, pol. cyc, germ. Zitze, etc. Explicaţia prin sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Domaschke 92) este mai puţin propabilă. Este vorba neîndoielnic de o creaţie expresivă proprie rom., care coincide desigur cu alte formaţii similare. Punctul de plecare poate fi ideea de tremur (fiţît), cea de obiect ascuţit (Juţ), cea de supt (Jugu, ţaţă) sau mai probabil, fiind vorba de creaţii spontane, toate trei la un loc. Uz general (ALR, I, 227). - Der. ţîţoasă, adj. (cu ţîţe mari).
8780
ţîţîi (—i, — it), vb. - 1. A dîrdîi, a clipi, a trepida. - 2. A palpita, a zvîcni. - 3. A cînta greierul. - 4. A scoate tremolouri de către un instrument. - Var. ţîfîia, ţiţii.
Creaţie expresivă, cf. Iuţii, fiţîi, bîţîi, ţîrîi. - Der. ţîţîială, s. f. (tremur, palpitaţie, dîrdîială; tremolo); ţîţeică (var. ţiţeica), s. f. (Olt., Trans., balansoar); ţiţei, s. m. (zer de lapte acru; petrol brut) probabil numit aşa pentru că forma o masă densă care tremura; ţîţînă (var. ţiţină), s. f. (balama; furuncul), mr. ţînţînă (direct de la ţîţă, după Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 306; Cihac, II, 436 şi Puşcariu 1742; de la un lat *tiiîna, după Pascu, I, 173); ţuţtda, vb. (Trans., a legăna); fuţul, s. n. (Trans., balansoar, leagăn).	8781
titlu (-uri), s. n. - Nume; rang; drept; cuvînt sau text din fruntea unei lucrări. - Var. înv. ti toi, titulă, tituluş. Mr. titlu.
Mgr. xitXoq (Mumu 57), cf. sl. titlu (Cihac, II, 413). Sec. XVII. Tituluş, prin pronunţie mag. din lat. tituluş (Gâldi, Dict., 163). - Der. titula vb. (înv., a intitula); titrat, adj., din fr. titre; titular, adj., din fr. titulaire; titulatură, s.f., din germ. Titulatur; întitula, vb. (a numi).	8782
ţiu, inteij. - Imită zgomotul vibraţiei sau al flexiunii, al încovoierii. - Var. ţîu, şi der.
Creaţie expresivă, cf. fiu. - Der. ţiu. s. n. (secure mică; daltă); (iui, vb. (a şuiera, a fluiera,a vibra; a suna; a zomăi; a hurui, a bîzîi în urechi), var. citti, cf. it. ciuire „a chiţăi şoarecii"; ţiuitură, s. f. (fluierat, şuierat); ţiuit, s. n. (şuierat); ţiuitoare, s. f. (hîrîitoare, huruitoare); ţîu, s. n. (Banat, talangă).
8783
794
ALEXANDRU CIORĂNESCU
tivi (-vesc, —it), vb. - 1. A fugi, a începe să alerge. - 2. A coase marginea, a face tiv. - 3. (Arg.) A se împreuna.
Probabil de la ti va „iute, repede", cf. lava. Evoluţia semantică nu este clară, dar cf. sp. corrido „urmat, continuat". Explicaţia pornind de la tighel (Scriban) este evident insuficientă. - Der. tiv, s. n. (îndoitură, margine), deverbal; tivel, s. n. (Mold., tiv), prin contaminare cu tighel; tiveală (var. tivitură), s. f. (îndoitură; margine, chenar, tiv).	8784
tivic (-curi), s. n. - Laţ, coardă.
Origine necunoscută. Der. din tc. tevjik „sfîrşit" (Scriban) este improbabilă. Trebuie să fie cuvînt identic cu tivig, s. n. (Banat, stinghie). - Der. tivilincă, s. f. (instrument primitiv pentru a împleti laţuri de păr de cal sau de capră); tivilichi, s. n. (pieptar, corset); tivilichie, s. f. (pieptar), cuvinte pe care Şeineanu, II, 363 le explică pornind de la ilic „pieptar" cu primul element obscur. 8785
tivilichi (-che), adj. - Liniştit, mulţumit.
Tc. tevekeli „încrezător" (Tiktin).	8786
ţivli (-lese, —it), vb. - A ţipa, a ţiui, a piui. -Var. (ivii, fi/li.
Sl. cviliti „a plînge" (Tiktin) - Der. ţivluitoare, s. f. (ţipătoare, ţiuitoare, fluier); fuvloaie (var. ţifloaie, ţifoaie), s. f. (ţipătoare; flaut, fluier; adv., se zice despre burta umflată), ultimul sens probabil prin analogie cu aspectul obrajilor umflaţi la cîntatul cu ţuvloaia; ţifloia, vb. refl. (a se umfla cu mîncare).	8787
tizic (—curi), s. n. - Baligă uscată folosită drept combustibil. - Var. înv. tezic, tezec.
Tc. tezek (Şeineanu, II, 363; Ronzevaile 65), cf. ngr. xei^ex.	8788
ţoabă (—be), s. f. - Ţînţar (Simulia). - Var. fobîc(ă), ciobîc.
Origine îndoielnică. După Tiktin, din kirguiz. zebiik, soluţie ce pare puţin convingătoare. 8789
toaie (-oi), s. f. - (Bucov.) Omag.
Rut. loja (Candrea). Der. din pol. tojad, tojna „plantă otrăvitoare" (Tiktin) sau din gr. BoXta (Diculescu, Elementele, 484) nu este probabilă.
8790
toaipă (-pe), s. f. - Teslă, bardă.
Origine necunoscută. în Mold.	8791
ţoală (-le), s. f. - 1. Covor, carpetă. - 2. Cuvertură, pătură. - 3. Haină, îmbrăcăminte. -Var. ţol. Mr. ciol.
Tc. gul, prin intermediul ngr. xaâXt sau TckmXi (Densusianu, Filologie, 448; Pascu, Arch. Rom.,
' VI, 231; Ronzevaile 79; Scriban); ne scapă eventuala legătură cu v.sb. eahm, ceh. caloun, pol. călim „covor" (Bemeker 120). Din lat. stola (Philippide, Principii, 148; Iordan, Dift., 190) nu este posibil; şi cu atît mai puţin din fuhal (Byck-Graur 38).
Der. ţoleturi, s. f. pl. (îmbrăcăminte); ţolic, s. n. (carpetă); ţolincă, s. f. (covor mic); ţolină, s. f. (femeie de stradă), cf. buleandră, fleandură, hanţă, tîrfă (după Philippide, Principii, 107, de la toi contaminat cu mag. cula); Joandră, s. f. (gioarsă, haină veche), prin contaminarea lui ţoală cu fundră (din mag. condra, după Pascu, R. critică, VI, 159; cf. Iordan, BF, II, 570); înţoli, vb. (a îmbrăca; refl., a prospera, a parveni). - Cf. fundră.	8792
toaletă (—te), s. f. - 1. Găteală, împodobire. -
2.	Masă de baie, lavabou. - 3. Curăţenie. - Mr. duvalete.
Fr. toilette, mr. prin intermediul ngr. VTOu((j)aAeTT<x	8793
toaipă (-pe), s. f. - (Bucov.) Mulţime, cantitate.
Rut. tolpă (Tiktin).	8794
toamnă (—ne), s. f. - Anotimpul de după vară.
-	Mr., megl. toamnă, istr. tomne.
Lat. autumnus (REW 812), cf. fr. automne, sp. otoîio, port. outono; schimbul de gen ca în iarnă, prin analogie cu vară şi primăvară (Tiktin; Iordan, Dift., 189; Pascu, Beitrăge, 8). Ipoteza unui lat. *autumnium (Puşcariu, ZRPh., XXVIII, 688; Puşcariu 1743) nu pare necesară. Explicaţia trecerii lui u > o(a) prin intermediul unei forme der., cu u aton (Graur, BL, V, 78) nu este suficientă. Probabil trebuie să se pornească de la un lat *otumna, cu diftongul redus ca în oricla < aurîcula; şi de aici u > o, prin asimilare, cf. rezultatele din fr. şi sp.
Der. tomna, vb. (a petrece toamna); tomnat, s. n. (sezon de toamnă; cheltuiala pazei sau a păşunatului unei turme în timpul toamnei); tomnatic (var. tomnatec), adj. (autumnal); întomna, vb. refl. (a sosi toamna); tomniu, adj. (autumnal).
8795
toană (-ne), s. f. - 1. Aruncarea plasei de pescuit. - 2. Gaură, copcă în apa îngheţată pentru a putea pescui.
Sl.,	cf. sb. ton „acţiunea de a scufunda", tonuti „a scufunda" (Scriban).	8796
toană (-ne), s. f. - 1. Atac, insultă, criză. - 2. Capriciu, chef, glumă.
Ngr. xâvoţ „putere, forţă", cf1. tovi Cf£> „a accen-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
795
tua“. Der. din sb., cr. tonja „furtună" (Cihac, II, 415) sau de la a tuna (Philippide, Principii, 61; Iordan, Dift., 190) nu este probabilă. La origine trebuie să fie termen medical. - Der. tonatic (var. tonos), adj. (capricios, năzuros); ionoasă, s. f. (Trans., zburdălnicie, şotie).
Der. neol. ton, s. n., din fr. ton (mr. ton, din ngr.); tonalitate, s. f., din fr. tonalite; tonic, adj., din fr. tonique; atonal, adj., din fr. atonal; intona, vb., din fr. entonner'; tonisi, vb. (a compune, a pune pe muzică), din ngr. Tov(ţa) (Tiktin). 8797
toance, s. f. pl. - Repeziş de apă curgătoare, curent rapid al unui rîu.
SI. tqca „ploaie", datorită stropilor pe care-i împrăştie. Legătura cu pol. ton „adîncime" (Cihac,
II,	414), nu este probabilă. în Mold., mai ales ca toponim.	8798
toapsec (—ce), s. n. - Venin. - Var. toapsăc.
Lat. toxîcum (Tiktin; Candrea; REW 8818), cf. it. tossico, logud. tosku, prov. tueisec. Sec. XVII, rar; pare cuvînt moştenit, luînd în consideraţie dubiile lui Tiktin. - Der. topseca (var. topsăca, întopseca), vb. (intoxica, învenina), din lat. (in)toxicare; topsecos (var. topsăcos), adj. (înv., toxic); topsicătură, s. f. (intoxicaţie, otrăvire), înv.
8799
toarce (-orc, -ors), vb. - 1. (înv.) A vira, a schimba direcţia. - 2. A fila lîna. - 3. (Despre pisici) A scoate un sunet continuu. - Mr. torcu, torşu, toarsă, toarcere; megl. torcu, torş, tors, toarciri; istr. torcu, tors.
Lat. torquere, prin intermediul unei var. vulgare *torquere (Puşcariu 1747; REW 8798), cf. it. torcere (logud. torkere), prov. torser, fr. tordre, cat., sp., port. torcer. - Der. torcător, s. m. (filator); torcătoare, s. f. (femeie care toarce); tors, adj. (filat); tors, s. n. (acţiunea de a toarce; tort); tort, s. n. (fire toarse), din lat. tortus (REW 8809), cf. it., port. torto, prov. tort, sp. tuerto; tortei (var. turtei, torţei), s. m. (cătină, iniţă, Cuscuta); tortofel (var. întorfel), s. m. (torţei); întoarce, vb. (a suci, a răsuci; a schimba direcţia; a face pe cineva să-şi schimbe părerea; a abate, a conduce; a schimba, a modifica, a altera; a reda, a înapoia; a restitui, a trimite înapoi, a recupera, a despăgubi; a converti; a castra, a jugăni; a da o altă faţă unei haine uzate; refl., a se îndrepta către, a se adresa; refl., a se înapoia; refl., a da rest), din lat. intorquere (Puşcariu 888) sau din toarce cu pref. în-; întorcător, s. n. (tindeche la războiul ţărănesc); întorcătură, s. f. (înv., răscoală, răzvrătire; Trans., prima vizită a tinerilor însurăţei la părinţii unuia dintre ei); întors, adj. (înapoiat, răsucit;
' răsturnat; strîmb; castrat; înţărcat; se spune şi despre alimentele care prisosesc, la întoarcerea dintr-o călătorie şi care nu se mai mănîncă); întors, s. n. (înapoiere; descîntec care pretinde a înlătura efectele unui blestem sau ale unui ghinion); întorsătură, s. f. (cotitură; sucire; ocolire, învîrtire; schimb, modificare, alt aspect); întor-sură, s. f. (schimb; plug); toartă, s. f. (mîner), de la tort, probabil pomind de la mînere de fibră sau sfoară răsucită, cf. calabr. torta „legătură de fir între jug şi oiştea plugului", sicii, torta „bătătură"; răstoarce, vb. (a restitui, a înapoia; a răscumpăra).
-	Cf. întort.	8800
tobă (-be), s. f. - 1. Tambur. - 2. Culoare la jocul de cărţi. - 3. Un tip de salam. - Var. Mold., Trans. dobă (şi der.).
Mag. dob (Tiktin; Gâldi, Dict., 89 şi 150). -Der. tobaţ, s. m. (Trans., toboşar), din mag. doboş, dublet al lui toboş, s. m. (tort), cf. sb. doboş „tartă". Este bg. loba pare că provine din rom. (Capidan, Raporturile, 234).	8801
toc (—curi), s. n. - 1. Teacă, învelitoare. - 2. Vas de lemn dintr-o singură bucată, putină. - 3. Cadru de uşă sau de fereastră. - 4. Condei. - 5. Cutie în care se ţine piatra de ascuţit. - 6. (Rar) Comet. - Var. Mold. tioc.
Sl. toku (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 414; Conev 68; cf. Gâldi, Dict., 164), cf. sb., cr., slov., mag. tok	8802
toc, inteij. - Poc, trosc; imită zgomotul de lovitură, de bătaie.
Creaţie expresivă, cf. tic, tac, cioc, boc, poc. -Der. toc, s. n. (partea mai ridicată a tălpii Ia încălţăminte), datorită zgomotului pe care-1 produce (după Cihac, II, 707, Tiktin şi Candrea, din it. taccone, prin intermediul ngr. Taxotivi, sau al bg. takun, tokun, tok, cf. Bemard 42; dar această der. este dificilă şi ultima formă din bg. ar putea proveni din rom.); toacă, s. f. (bucată de lemn uscat sau de fier turnat, al cărui sunet înlocuieşte în mănăstiri dangătul clopotelor; dangăt, bătaie de clopot; numele popular al unei constelaţii, Pegas), cf. calabr. tocco, care denumeşte un instrument asemănător (it. raganello), alb. toke (Philippide,
II,	737; der. din alb., sugerată de Cihac, II, 720, este improbabilă); tocălie, s. f. (toacă; hădărag, titirez, morişcă de vînt pentru a speria păsările; piedică la războiul de ţesut), cu l expresiv; toca, vb. (a bate, a bate la uşă; a trage clopotele; a tropăi; a sparge lemne; a mărunţi, a tăia mărunt; a face praf, a sfărîma, a face pulbere; a risipi, a irosi; a ruina, a-şi pierde averea; a pisălogi, a stărui, a plictisi; a flecări, a trăncăni; a clămpăni
796
ALEXANDRU CIORĂNESCU
berzele din cioc), mr. toc, tucat, tucare, cf. Schuchardt, ZRPh., XXII, 397 şi REW 8767 (după Densusianu, Hlr., 198, Puşcariu 1746 şi Candrea, de la un lat. *toccâre, cf. it. toccare, prov., cat., sp., port. locar, fr. toucher); tocăni, vb. (a bate; a pisa, a tăia mărunt), cu suf. expresiv -ni;tocană, s. f. (mîncare cu came tăiată mărunt şi fiartă înăbuşit; Maram., terci de mălai); tocănit, s. n. (bătut); tocător, s. n. (fund de bucătărie); tocă-, toare, s. f. (fund); tocătură, s. f. (came tocată; tăietură). - Din rom. provin mag. tâka „scîndură de tocat" şi tokăny „tocătură" (Edeispacher 23).
8803
ţOC, inteij. - Imită zgomotul unui sărut. - Var. Trans. fuc.
Creaţie expresivă. - Der. focăi, vb. (a săruta; a suge); Juca, vb. (Trans., a săruta), cf. ALR, I, 99; fugsui, vb. (a suge; a bea), cuvînt rar, folosit de Ispirescu, pare contaminat cu fuguia (după Candrea, legat de bg. cukam „a bea").	8804
ţOC, s. n. - în expresia; cit foc în poc „cu toate hodrobeiele".
Reproduce expresia germ. mit Sack-und Pack (Graur, BL, IV, 76).	8805
tocă (—ci), s. f. - Baretă, tichie.
Fr. toque. - Der. toc, s. n. (pălărie de damă), cf. rus. tok (Candrea).	8806
tocaci (-i), s. m. - Ţesător.
Sl. tukacî (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac,
II,	414; Conev 76). înv.	8807
tocat, s. m. - Indiană, ţesătură de bumbac.
Tc. tokat (Şeineanu, III, 123). Sec. XIX, înv.
, 8808
toci (-cesc, -it), vb. - 1. ,A strica vîrful, a îngroşa tăişul. - 2. A strica, a uza. - 3. A învăţa foarte mult, a învăţa mecanic. - Megl. tufiş, tufiri „a ascuţi".	'
Sb. tociti „a ascuţi", bg. tocam, rus. tocitî „a ascuţi" (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 414; Conev 66; Bogaci), din sl.; tociti „a da tîrcoale". Sl. trebuie să fi însemnat şi „a face să . funcţioneze tocila de mînă sau de picior"; şi de aici separarea sensului din rom. şi din limbile slave, căci tocila strică în acelaşi timp cantul şi ascute tăişul. Bg. şi rus. au. ambele sensuri. Ultimul sens, care aparţine Arg. şcolar, presupune un sens intermediar de „a pisa“. - Der. tocilă, s. f. (maşină de ascuţit; elev conştiincios şi pisălog; Arg., bicicletă), din sl. (bg., rus.) tocilo; tocilar, s. m. (ascuţitor; elev care învaţă mult); tocitoare, s. f. (ciubăr, putină), din acelaşi sl. tociti cu sensul de „a stoarce", cf. pritoci.	8809
tQCi, s. m. - Un anumit joc de cărţi.
Rus. toci vu toci „la fel".	8810
tocmac (-ci), s. m. - Mai, ciocan de lemn mai . ales al plăpumarilor. - Var. tocmag.
' Tc. tokmak (Tiktin). în Mold.	8811
tocmag (-gi), s. m. - Pastă făinoasă, tăieţel. -Var. togmag. Mr. tumagiu.
Tc. (per.) tutmac (Bogrea, Dacor., IV, 853), cf. rus. tukmaă (Vasmer, III, 150). Der. din mag. togmag „sămînţă de dovleac" (Scriban, Arhiva, 1913, 237) este improbabilă şi a fost părăsită de autor. în Mold. - Der. tocmăgel (var. togmăgel), s. m. (ciupercă din genul Clavaria).	8812
tocmai, adv. - 1. Aidoma, la fel, asemănător. -
2..	Precis, just, exact. - 3. Numai, abia, chiar. - 4. Pînă, pînă acolo, pînă unde. - Tocmai şi, pînă şi (înv.). - Var. (în)tocma(i), (în)togma(i), înv. atocma(i), tomna.
Sl. tukumu (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac,
II,	416), cf. bg. tăkmo, cr. takmen, rus. tokmo. -Der. tocmi, vb. (înv., a ordona, a dispune) a regla; înv., a aranja, a repara; a fixa, a stabili; a contracta; înv., a se aşeza, a se stabili; refl., a conveni, a fi de acord; refl., a fixa preţul, a se învoi; refl., a ' intra în slujbă, a servi ca; refl., a dezbate preţul), din sl. tukumiti „a asemui, a compara"; tocmeală (var. înv., tocmală), s. f. (înv., rinduială, ordine, dispoziţie; înv., dispoziţie, testament; înv., decizie, decret; înv., regulă, normă, lege; înv., menstruaţie, acord, învoială; convenţie, contract; discuţie, dezbatere asupra preţului); tocmelnic, s. m. (înv., împuternicit); întocmi, vb. (a aranja, a regla, a dispune;" a organiza, a institui); (în)tocmitor, s. m. . ’ (organizator; autor). Rut tokma, tokmyty sa pare să provină din rom. (Miklosich, Wander., 11).
8813
toi (-iuri), s. n. - 1. Zgomot, gălăgie, hărmălaie. - 2. Punct, maxim, culme, moment de maximă intensitate.
Cuman., tc. toy „chef, ospăţ" (Puşcariu, Lr., 315; cf. Şeineanu, II, 363). Primul sens azi înv., supravieţuieşte în Mold. şi Trans. de V. - Der. toi, vb. (a face zgomot; Trans., a certa, a dojeni).
8814
toiag (-iege), s. n. - l. Par, baston. - 2. Cîijă.
-	3. Bîtă de, cioban. - 4. Cîrjă pastorală. - 5. Baston ca însemn de autoritate. - 6. Sceptru. - 7. Sprijin, reazem. - 8. Lovitură cu bastonul. - 9.
, Lumînare de morţi care se face de aceeaşi lungime cu cel răposat. - 10. (S. f. pl.) Numele a trei stele din constelaţia Orion., - Megl. tuiag(ă), megl. tuiagă.
Sl. (sb.) toiaga, cf. bg. tojag (Miklosich, Slaw.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
797
Elem., 49; Cihac, II, 416; Conev 65; Byck-Graur, BL, I, 14); pare cuvînt oriental, cf. tc. toyaka. -Der. to(i)egi, vb. (a umbla, a cutreiera; a bate cu ciomagul).	8815
ţol (-li), s. m. - Măsură de un lat de deget.
Germ. Zoii (Borcea 216).	8816
tqlcer (-re), s. n. - Pîlnie.
Mag. tolcser (Candrea; Gâldi, Dict., 165). în Olt. şi Banat.	8817
toldău (— daie), s. n. - (Banat) Cui, şurub.
Mag. toldo (Candrea).	8818
toldui (-UfSC, —it), vb. - 1. A adăuga încă o pereche de boi sau de cai la plug. - 2. (Refl.) A se înţelege, a cădea la învoială.
Mag. toldani (Candrea). în Banat.	8819
toloci (—cesc, — it), vb. - A lăsa vitele pe o ţarină pentru a o îngrăşa cu baliga lor.
Rut. tolociti, rus. tolocitl „a călca în picioare11, din sl. (sb.) tlaciti, cf. stîlci (Cihac, II, 416; Tiktin). Pare să se fi simţit în rom. ca o creaţie expresivă, în legătură cu dolo(fan) „durduliu", golo(gan) „monedă" etc. - Der. toloacă, s. f. (ogor negru; izlaz), în Mold., din rut., rus. toloka „iarbă călcată în picioare", pol. tlok „pîrloagă"; tologi, vb. (a călca, a bătători semănăturile; refl., a se trinti, a se culca), var. a lui toloci; tolăni, vb. refl. (a se trinti, a se întinde, a se culca), cu suf. expresiv -ni (legătura cu tc. arab. tulani „în lungime", sugerată de Bogrea, Dacor., IV, 854, nu pare posibilă); toloşcan, adj. (leneş; durduliu, dolofan); toloban, s. m. (Trans., ciorap gros pentru opinci). Cea mai mare parte din aceste cuvinte circulă numai în Mold.	8820
toltşu (—şie), s. n. - Coş mare.
Mag. tolto (Candrea).	8821
tom (-muri), s. n. - Carte, volum. - Mr. tom.
Fr. tome, în mr. din ngr. Tâ^oţ.	8822
tomată (—te), s. f. - Pătlăgea roşie. - Var. Mold. dumată.
Fr. tomate.	8823
tombateră (-re), s. f. - l. Un fel de căciulă orientală care se purta la începutul sec. XIX. - 2. Bătrîn retrograd.
Ngr. tov ncrrepa „(care imită) pe tata" (Tiktin; Gâldi, Dict., 262).	8824
tomberon (-oane), s. n. - Cutie de tablă montată pe o osie cu două roţi pentru a transporta materiale, gunoaie etc. - Var. timbărău.
Fr. tombereau (Graur, BL. XIV, 112).	8825
tont (-oantă), adj. - Prost, nerod. - Var. tînt.
Creaţie expresivă, cf. timp, it., sp., port. tonto.
calabr. ntontu (Meyer-Liibke, ZRPh., XXVIII, 636; REW 8988). - Der. tontălău (var. tăntălău, tontalan, tontolog, tontolete), s. m. (prost, nătîng, nepriceput); tonti, vb. (a prosti). Tontoroi, s. n. (ţopăială) se bazează fără îndoială pe acelaşi sens, deşi nu e atestat astfel, se foloseşte în expresia a Juca tontoroiul „a ţopăi ca un nebun" var. fonforoi (după Cihac, II, 534, de la ţanţoş; după Scriban, din mag. tantorogni „a ţopăi"). Torontoc, s. m. (Olt., prost) s-a format ca sărintoc. Tut, s. m. (Munt., prost) pare a fi acelaşi cuvînt ca tont, cu pierderea nazalei, der. tută, s. f. (toantă); rătuti, vb. (a prosti, a zăpăci), pe care Scriban îl lega degeaba de mag. Ratoti ember „om din satul Ratot"; rătuteală, s. f. (zăpăceală; prostie); hututui, s. m. (Mold., zăpăcit); tutui, vb. (Trans., Olt., a zăpăci); tutuială, s. f. (zăpăceală).	8826
top (-puri), s. n. - 1. Pachet de 480 de foi de hîrtie. - 2. Bucată, sul de pînză. - 3. O anumită cantitate din acelaşi articol comercial. - Mr. top(ă).
Tc. top „rol" (Roesler 604; Şeineanu, II, 363; Lokotsch 2089; Ronzevalle 117), cf. ngr. tom, alb., bg. top. Este dubletul lui top (megl. top), s. n. (tun), sec. XVIII, rar. - Der. toptan, s. n. (vînzare cu grămada), din tc. toptan, mr. tuptane, cf. bg. toptan; toptangiu, s. m. (angrosist); top-tangerie, s. f. (comerţ cu toptanul); topciu, s. m. (înv., artilerist, tunar), din tc. topci (Şeineanu, III,
123), cf. ngr. TCwrr^ţ, bg. topcija; tophane(a), s. f. (arsenal), din tc. tophane, înv.	8827
ţop» interj. - Exprimă ideea de salt sau săritură neaşteptată. - Var. ţup(a), }opa.
Creaţie expresivă; cf. hop, fuşti şi REW 8960b, sb„ slov. cop, rut. cuppa (Candrea). - Der. ţopăi (var. fupăi), vb. (a sări, a sălta; a dansa prost); (opăială, s. f. (săritură; dans); foapă, s. f. (mitocan, dobitoc); fopîrlă (var. fopîrcă), s. f. (ţăran, bădăran); fopîrlan, s. m. (mîrlan, mitocan), cf. ngr. TaonccvT)<;.	8828
ţop (-pi), s. m. - 1, Panglică, fundă. - 2. Poreclă dată moţilor, care obişnuiesc să-şi împletească părul.
Germ. Zopf, prin intermediul săs. tsop (Borcea 216). în ciuda afirmaţiei acestui autor, nu are nimic comun cu fopîrlan, cel puţin cu primul sens; cu cel de-al doilea ar putea exista o confuzie, destul de naturală, între fop şi foapă.	8829
topi (-pese, — it), vb. - 1. A trece din stare solidă în stare lichidă. - 2. A turna un metal. - 3. A dizolva. - 4. A pune în apă inul sau cînepă pentru a le macera. - 5. A distruge, a anihila, a desface. - 6. A consuma, a risipi, a irosi. - 7. A
798
ALEXANDRU CIORĂNESCU
dispărea. - 8. (Arg.) A-şi lua tălpăşiţa, a o şterge.
-	Mr. tuchescu, tuchire, megl. tupes, tupiri.
Sl. topiti „a încălzi" (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 417; Conev 76), cf. pol. topic, rus. topiti. - Der. topenie, s. f. (dezastru, catastrofă); topilă, s. f. (bazin de topire, baltă pentru in sau cînepă); topitor, adj. (care topeşte, care toarnă metal); topitură, s. f. (topire; turnare; mîncare de jumări cu ceapă); topliţă, s. f. (băltoacă, topilă; izvor de apă minerală caldă), din sl. toplica; topitoare, s. f. (topilă; creuzet); topitorie, s. f. (atelier de topit metale); toplotă, s. f. (înv., apă caldă), sec. XVII, din sl. toplota (Tiktin). 8830
topic (-că), adj. - Care se referă la locuri.
Fr. topique. Este dubletul lui topicesc, adj. (topic), sec. XVIII, înv., din ngr. tOTtutdţ. 8831 topor (-oare), s. n. - Bardă, secure. - Mr. tăpor, tupor.
Sl. toporu (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 417; Conev 66), cf. bg., slov!, rut., rus., pol., mag. topor; pare a fi cuvînt oriental, cf. tc. teber.
-	Der! toporan, s. m. (înv., ostaş înarmat cu topor);
toporaş, s. m. (violetă, Viola odorata, V. hirta, V. Jooi; plante, Tagetes patUla, Delphinium consolida, Aquilegia vulgaris); toporăşiu, adj. (violet, de culoare toporaşului); toporişcă, s: f. (teslă); toporişte (var. toporişte, mr. tăpărişte), s. f. (coadă de topor), din sl. (bg., rus.) toporişte. Ţig. sp. tober „topor" (Besses 159) ar putea proveni din rom. sau din tc.	8832
topuz (—zuri), s. n. - 1. Măciucă, buzdugan.
-	2. Buzdugan bătut cu pietre nestemate, însemn al domnilor din Munt. şi Mold. - 3. Lovitură Ia tălpi cu topUzul (1). - 4. Piatra cea mai mare dintre cele cinci cu care se joacă un joc de copii. - Mr.
. tupuze.	.	'
Tc. topuz (Roesler 577; Şeineanu, II, 364; Lokotsch 2090; Ronzevaile 117), cf. ngr. xoncm^i, alb., bg., sb. topuz.	8833
tor, s. n. - Tizic.
Bg. tor- (Candrea). în Olt. şi Banat. - Der. torină, s. f. (Olt., tizic), din sb. torina; torişte (var. turişte), s. f. (Olt., Trans., tizic; Trans., loc uride mănîncă oile, torină); storişte,.s. f. (loc de întîlnire, de şedere a vitelor sau - cerbilor), bg. toriste; torofină (var., torohină), s. f. (resturi de seminţe, de fructe stoarse), probabil prin contaminare cu boştină, în Munt.; toreni, vb. (Banat, a îngrăşa solul, a gunoi); (s)truşnic, s. m. (turtă, reziduuri de seminţe ale plantelor oleaginoase), probabil în loc de *(s)toruşnic (după Candrea, în legătură cu sb. trusni „de tăriţe"); turiţă, s. f. (scai mărunt, Galium aparine), din sb. turica, cf. cr., slov., rus.
torica (Candrea, II, 427; Conev 46); turicioară, s. f. (coada-racului, Agrimonia eupatoria); turicel (var. turicea), s. m. (plantă, Turritis glabra), var. a cuvîntului anterior (după Tiktin şi Candrea, formaţie artificială care porneşte de Ia numele ştiinţific).	,	8834
torace, s. m. - Coşul pieptului.
It. torace. - Der. toracic, adj., din fr. thoracique.
8835
torbă (-be), s. f. - 1. Traistă, desagă. - 2. Geantă de vînător. - 3. Toc, teacă pentru săgeţi.
-	4. Raniţă sau cutia negustorului ambulant. - Var. tolbă, tulbă. Mr. torbă.
Bg., sb., rut., rus., tc. torba, cf. ngr. xopPă; (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 425; Tiktin; Conev 77). Istoria cuvîntului nu este clară. Se pune de obicei în legătură var. tolbă cu sl. tulii „teacă", explicaţie care nu pare suficientă. Şi nici legătura dintre sl. şi tc. - Der. tolbaş, s. m. (negustor ambulant).	8836
tormac (—ci), s. m. - (Banat) Hrean (Co-chlearia armoracia).
Mag. torma (Candrea).	8837
toroapă (-pe), s. f. - 1. Mîrţoagă, gloabă. -
2.	încurcătură, necaz.
Origine incertă. Probabil în legătură cu rus. toropiţi „a grăbi", cf. rut. toropa „mocăit" (Candrea).	8838
torontal (-Iuri), s. n. - (Arg.) Cur.
De Ia Torontal, judeţ la graniţa României cu Iugoslavia; dar motivul acestei apropieri nu este clar. Poate trebuie să se pornească de Ia expresia curul pămîntului „loc retras, regiune îndepărtată".
8839
toropală (-le), s. f. - Ciomag, bîtă.
Ngr. xo ponaXov, cu aglutinarea art. (Candrea, GS, VI, 326). - Der. toroipan, s. n. (măciucă), prin schimb de suf. (expresia cu toroipanul „cu ghiotura, cu grămada" este o transpunere a expresiei ngr. iii x6 Tiapcotavco „cu ghiotura"); toroipăni, vb. (a aduce în stare de ameţeală, a lăsa fără simţire; a cuprinde, a copleşi, â învinge; a strivi, a zdrobi; refl., înv., a se exalta, a-şi ieşi din fire), probabil de aceeaşi origine (dar cf. rus. toropiti „a se zori", sl. utrupeti „a ameţi"; Cihac, II, 418; Tiktin); toropeală, s. f. (moleşeală; somnolenţă).	8840
torţă (—ţe), s. f. - Faclă, maşala. - Var. înv. torfie.
It. torcia, cf. fr. torche. Der. directă de la un lat. *torcu!a (Puşcariu 1745) nu este probabilă. -Der. tor/ar, s. n. (sfeşnic mare).	8841
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
799
tos, adj. - Zahăr pisat.
Tc. toz „praf1 (Tiktin).	8842
tot (-oată), adj. - 1. în număr complet: toate cîntecele (Eminescu). - 2. întreg, complet: toată lumea (Eminescu). - 3. Fiecare, oricare: pe atunci tot romînul era viteaz şi tot viteazul era boier (Alecsandri). - 4. Orice: se poate lua la întrecere cu toate aeroplanele (Bassarabescu). - 5. întreg, sănătos: nu-i toată, e lunatică (Voiculescu). - 6.
. (Pron.) Lucrul sau fiinţa în discuţie: toate-s vechi şi nouă toate (Eminescu). - Cu toţii. - De toate.
-	Toate ca toate. - Cu toate acestea. - Cu toate că, deşi. - Cu tot, inclusiv. - Cu totul, complet.
-	De tot, cît încape, foarte. - Peste tot, pretutindeni; - 7. (Adv.) Numai, exclusiv: tot oaspeţi rari (Coşbuc). - 8. Mereu, continuu: tată-meu mă crede tot în faşe (Alecsandri). - Tot mereu, veşnic.
-	Tot una, la fel. - Tot acela, el însuşi. - Tot aşa, egal. - 9. Mereu, la fel, în acelaşi fel: muierea-i tot muiere (Cocea). - 10. Oricum: tot era s’o dau eu de pomană (Alecsandri). - 11. în fine, pînă la urmă: s'a luptat cu dînşii trei zile şi trei nopţi şi tot i-a biruit (Sbiera). - 12. încă, şi, mai: mai încet, tot mai încet (Eminescu). - 13. Cel mult, abia, numai: să tot fie cinci ani de atunci (Vlahuţă). - Mr., megl., istr. tot.
Lat. totus (Puşcariu 1750; REW 8815), cf. it. tutto, fr. tout, cat. tot, sp., port. todo. Cf. atol-. Gen se exprimă cu prep. a (a tot, a toate, înv. a toţi), sau în limba modernă la pl. tuturor (var. pop. tutulor). în comp. cu un num. se reduce la tus-: tustrei, tuspatru etc. Cf. Sandfeld, Syntaxe, 200-9.
-	Der. totdeauna, adv. (mereu), comp. cu de-a una, sau mai probabil, cu de una cf. mr. totdiună; tot(de)odată, adv. (în acelaşi timp; deodată); totuşi, adv. (cu toate că), cu -şi, cf. acelaşi; totime, s. f. (totalitate); netot, s. m. (prost), forma negativă a lui tot, 5; netoată, s. f. (proastă, neghioabă); netoţie, s. f. (prostie).
Der. neol. (din fr.): total, s. n.; totalitate, s. f.; totalitar, adj.; totalitarism, s. n.; totaliza, vb.; totalizator, s. m.	8843
tot (-ţi), s. m. - Slovac. - Var. tăut.
Mag. tot (Gâldi, Dict., 165).	8844
tot—. Rădăcină expresivă care pare să exprime ideea de rotunjime.
Creaţie spontană, cf. coc, pop. - Der. totîlcă, s. f. (Olt., fluier, trişcă), cu suf. expresiv, cf. modîlcă, scofîlci; totîrlă, s. f. (Olt., rotiţă), cu alt suf. expresiv, cf. cocîrlă, şopîrlă; totoloţ, s. n. (Mold., cocoloş, ghemotoc), cf. golomoţ, cocoloş; to-toreaţă, s. f. (făcăleţ).	8845
tovar (-ruri), s. n. - 1. Sarcină, povară. - 2. Talpă, piele de bovine tăbăcită. - Var. (2) toval.
Sl. tovarît „sarcină" (Cihac, II, 283; Tiktin), cf. povară şi sb. tovar „sarcină", rus. tovar „marfă". Explicaţia celui de-al doilea sens nu pare suficientă (pentru a o explica, Tiktin porneşte de Ia rus. opoikovyj tovar „piele de tăuraş"; dar sensul de „piele de tăuraş" este propriu primului cuvînt şi nu se înţelege cum ar fi trecut la al doilea). Mai probabil este vorba de o confuzie cu tc. duval „piele" (Popescu-Ciocănel). Cf. tovarăş. Rut. tovar „piele" trebuie să fi venit din rom. - Der. tovări, vb. (a încărca; a se năpusti, a tăbărî), din sb. tovariti. Tiktin consideră că în sensul al doilea al acestui vb. trebuie să fi intervenit o confuzie cu tăbărî: asta ar fi posibil, fără ca ipoteza să fie necesară, căci e uşor de trecut de la sensul de „a împovăra" la cel de „a se năpusti", cf. sp. cargar.
8846
tovarăş (—şi), s. m. - 1. Prieten, camarad. - 2. Părtaş, asociat. - Var. înv. tovaroş.
Sl. tovaristî (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 283) cf. cr. tovaris, slov. tovarus, pol. towar-zysz, rut. tovarys, rus. tovarist. - Der. tovarăşe, s. f. (camaradă); tovărăşie, s. f. (companie, asociaţie, societate); tovărăşiţă, s. f. (Mold., camaradă); întovărăşi, vb. (a însoţi, a ţine companie; a se asocia, a forma o societate).	8847
trăbîci (-ce), s. n. - Balistă, piesă înv. de artilerie.
It. trabucco (Tiktin), probabil prin intermediul pol. sau mag. Sec. XVII, înv. Este dubletul lui trabuc, s. n. (ţigară), din germ. Trabuko. 8848
tract (—turi), s. n. - Drum important.
Lat. tractum, prin intermediul rus. trakt (Cihac, II, 418). - Der. trata (var. tracta), vb. (a negocia, a dispune; a discuta, a comunica; a se purta, a se comporta; a se supune unui tratament, a numi, a califica; a ospăta, a cinsti), din it. trattare, fr. traiter şi var. înv. după lat. trădare; trată, s. f. (cambie), din it. tratta; tratat (var. înv. tractat), s. n., din it. trattato şi mai înainte (sec. XVIII) din pol., rus. traktat; trataţie, s. f. (ospăţ, invitaţie); tratament, s. n., după fr. traitement; tractir, s. n. (han, birt; bordel, casă de toleranţă), din rus. traktir
<	it. trattoria (Cihac, II, 418; Sanzewitsch 211); tractirgiu, s. m. (hangiu, birtaş), în Mold.; tracta ment, s. n. (rezoluţie, dispoziţie; invitaţie, ospăţ), din germ. Traktament (Tiktin), sec. XIX, înv.; tractirui, vb. (a trata, a discuta, a dezbate), înv., din germ. traktieren; maltrata, vb., din fr. mal-traiter.	8849
trăda (-ez. -at), vb. - A vinde pe cineva.
Din lat. tradere (sec. XIX), după conjug, lui a da (cf. Puşcariu 1751; REW 8828). - Der. trădător, s. m„ după it. traditore.	8850
800
ALEXANDRU CIORĂNESCU
tradidan, s. n. - Ţesătură de lînă.
Fr. drap-des-dames. Sec. XIX, înv. 8851
traditie (-ii), S. f. - Informaţie transmisă oral de-a lungul timpului. - Var. tradiţiime.
Fr. tradition. - Der. (din fr.) tradiţional, adj.; tradiţionalism, s. n.; tradiţionalist, adj. 8852 traduce (-C, -us), vb. - 1. A tălmăci, a tîlcui.
-	2. (Familiar) A înşela, a trăda un bărbat de către
o	femeie.
Lat. traducere (sec. XIX), conjugat ca a duce.
-	Der. traducere, s. f.; traducător, s. m.; traducătoare, s. f.; traductibil, adj.; intraductibil, adj.
8853
trafora (-rez, -at), vb. - A decupa ornamente din tăblii subţiri de lemn cu un ferăstrău special.
It. traforare. - Der. traforaj, s. n. (procedeu de ornamentare prin decuparea unor plăci de lemn).
8854
trăgace (-ci), s. f. - (Banat) Sanie.
Sb. tragace (Candrea). - Der. tragă, s. f. (Olt., sanie), prin contaminare cu targă. Nu ştim dacă tragă, s. f. (lopată cu care se rîneşte băligarul) ar fi acelaşi cuvînt.	8855
tragăn (-ne), s. n. - Adenită, mai ales la animale.
Origine incertă. Se consideră drept der. din ngr. tpdcyocvov „cartilaj" (Cihac, II, 707; Tiktin; Candrea; Gâldi, Dict., 263), dar semantismul nu apare clar. Poate a existat o confuzie cu ngr. Gptxxa sau Gpcxzia ,jar, jăratic", cf. antrax „cărbune" şi „tumoare" şi carbunco. Der. din gr. Tpd'xaXoţ „ceafă" (Diculescu, Elementele, 431), nu este probabilă.	8856
trăgăna (-nez, -at), vb. - A lungi, a amîna, a tergiversa, a lucra încet. - Der. tărăgăna, t(ă)răgă(n)i, străgăni.
Origine incertă. Se consideră der. din lat. *traginăre (Puşcariu 1753; REW 8837; Rosetti, I, 58; Candrea), cf. it. strascinare, fr. traîner, sp., port. trajinar; trecerea lui gi > gă este analoagă cu mesteacăn, leagăn (Tiktin). în ciuda acestor coincidenţe, explicaţia pare insuficientă; mai degrabă ar fi o der. internă, de la trage cu suf. expresiv -na, ca în alte multe cazuri clăti (na), ruşi (na), tîmpi(na). - Der. trăgăneală (var. stră-găneală, tărăgăială, trăgănitură), s. f. (tergiversare, întîrziere); trăgănitor, adj. (lent, întîrziat, leneş); trăgănac, s. m. (plantă, Potentilla reptans).
8857
trage (-g, —as), vb. - 1. A deplasa ceva spre sine. - 2. A atrage, a tîrîi, a tîrî. - 3. A extrage,
a smulge, a scoate. - 4. A obţine, a procura. - 5. A suporta, a pătimi, a suferi. - 6. A întinde, a lungi. - 7. A fugi, a aluneca. - 8. A arunca, a azvîrli, a lansa. - 9. A lovi, a descărca. - 10. A repeta cu zel o acţiune. - 11. în general, a executa acţiunea proprie a unui obiect de terminat; a trage cişmele; a trage clopotele; a-şi trage sufletul; a trage uşa; a trage cu buretele; a trage cu urechia; a trage din fluier; a trage în ţeapă; a trage un somn etc. - 12. A aspira, a înghiţi. - 13. A sorbi, a absorbi. - 14. A bea, a trage la măsea. - 15. (înv.) A retrage. - 16. A face masaj. - 17. (Arg.) A împerechea. - 18. A scoate un tiraj. - 19. A face o fotografie. - 20. A emite o trată. - 21. A deveni ţeapăn. - 22. A descărca o armă de foc. -23. A se îndrepta către, a merge în direcţia. - 24. A aspira, a pretinde. - 25. A avea simpatie, a avea înclinaţie către. - 26. A descinde, a se instala, a rămîne. - 27. A semăna, a aduce cu. - 28. A prezice, a profeţi, a da semne. - 29. (Refl.) A ieşi, a scăpa. - 30. (Refl.) A se prelungi, a dura. - 31. (Refl.) A descinde din, a proveni, a avea originea.
-	32. (Refl.) A purcede, a rezulta. - 33. (Refl.) A se retrage, a retroceda. - Mr. trag, traşu, traptu, tradzire; megl. trag, tradziri; istr. trqgu, trqs.
Lat. *tragere, var. vulgară de la trahere (Puşcariu 1752; REW 8841), cf. vegl. truar, it. trarre, prov., fr. trăire, cat. traure, sp. traer, port. trazer.
-	Der. trăgaci, adj. (bun de tras; s. m.; trăgător; s. n., cocoş de armă; s. n., Arg., pistol); trăgător, s. m. (persoană care trage; animal de tracţiune; eliberator de poliţe; s. n., cocoş de armă; s. n., instrument de tras linii); trăgătoare, s. f. (curea de şa; bici, cravaşă; mariţă, scăunel de descălţat cizmele; ureche de gheată; cocoş de puşcă; vas de cereale); trăgulă, s. f. (Olt., Banat, pîlnie); trăsătură, s. f. (faptul de a trage linie, contur, urmă); trăsură, s. f. (trăsătură; urmă; liniuţă de unire; vehicul).
Der. neol. contrage, vb., după lat. contrahere, formă rară, substituită de contracta; retrage, vb., după fr. retirer; sustrage, vb., după fr. soustraire.
8858
tragedie (-ii), s. f. - Operă dramatică zguduitoare; întîmplare nefericită, catastrofă.
Fr. tragedie. Este dubletul lui tragodie, s. f., sec. XVIII, înv. după gr. TpaycoSia (Tiktin; Gâldi 263).
-	Der. (din fr.) tragedian, s. m.; tragic, adj.
8859
trahana (-ale), s. f. - Frecăţei, tăieţei de supă din aluat riedospit. - Var. tarhana. Mr. tărhana, megl. trană.
Tc. (per.) terhane, tarhane (Şeineanu, II, 365), cf. ngr. Tpaxcxvrâ;, bg. tarhană, sb. trganci. 8860
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
801
trăi (-ăesc, —it), vb. - 1. A fi în viaţă, a exista. - 2. A locui, a sta. - 3. A coabita, a convieţui. - 4. A avea relaţii strînse, a fi în concubinaj. - 5. A dura, a fi permanent, a se menţine. - 6. (înv.) A crea, a da viaţă. - 7. A suporta, a experimenta. - Megl. trăies, trăiri „a suporta".
Sl. trajati „a dura“ (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 419; Şeineanu, Semasiol., 191; Tiktin), cf. bg. traja „a trăi“, sb., cr., slov. trajati „a dura“. A înlocuit pe via „a trăi", cf. aici. Bg. pare a reproduce evoluţia semantică a rom. Der. din lat. trahere, cf. it. tirare avanti (Rohlfs, Diffe-renzierung, 62) nu pare probabilă.
Der. trai, s. n. (viaţă, existenţă; şedere); trainic, adj. (viu, care trăieşte, existent; durabil, rezistent), cu suf. -nic şi în parte cu semantismul sl., cf., sl. trajanu, „durabil"; netrainic, adj. (efemer, de scurtă durată); trăinicie, s. f. (soliditate, rezistenţă); trăitor, adj. (viu, care trăieşte, stătător, locuitor).
8861
traistă (-te), s. f. - 1. Sac cu baiere, care se duce pe umeri, tăfîlcă, turbincă. - 2. (Arg.) Flacon, sticlă. - Var. înv. taistră, traistră. Olt. tracită, Banat traşită, strai/ă, trainstă. Mr. tastm, tras-tu(r).
Mgr. xdcyicrtpov (Meyer, IF, II, 441; Creţu 374; Diculescu, Elementele, 447; Capidan, Raporturile, 552; REW 8528), cf. ngr. Tpai'oro, calabr. trăstina. Legătura cu lat. canistnim (Miklosich, Etym. Wb., 109; Vasmer, III, 70) nu este evidentă. Cuvînt dacic, după Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 304 şi Col. lui Traian, 1874, 126, cf. Candrea. Din rom. a trecut la toate idiomurile cu care românii au venit în contact: alb. tra(i)ste, straitse, streitse, draste, mag. tarisznya, ceh. tanystra (> germ. Tornister), slov. tanejstra, rut., pol. tajstra, rus. taistra. - Der. trăistar, s. m. (fabricant sau vînzător de traiste).	8862
tralala, inteij. - Susţine vocalizarea tonalităţilor.
-	Var. trululu.
Creaţie expresivă, cf. lala, fr. tralala. - Der. tralala, s. m. (smintit, lunatic); trululu (mr. turlu), s. m. (nebun), cf. ngr. toupMq; tralalela (var. trelalela), adv. (Mold., aiurea, huihui), cf. lela.
8863
trambala (-lez, -at), vb. - A umbla de colo colo (fără rost).
Fr. trimbaler.	8864
trambulină (-ne), s. f. - Aparat de gimnastică care serveşte la sărituri. - Var. trampolin(ă).
It. trampolino, cf. germ. Trampolin. 8865
trampă (-pe), s. f. - Schimb, troc. - Var.
treampă.
Tc. trampa (Şeineanu, II, 365; Ronzevaile 63), cf. ngr. Tpoqinot, bg., sb. trampa. - Der. trămpălui, vb. (a schimba, a face troc), înv.	8866
trampă (-pe), s. f. - Fel, soi.
Fr. trempe.	8867
tramvai (-ie), s. n. - Mijloc de transport în comun format din vagoane care circulă pe şine. -Var. vulgară traivan.
Fr. (engl.) tramway. - Cf. tramcar, s. m. (căruţă mare, vehicul tras de cai), prin contaminare cu car.	8868
tranc, inteij. - Exprimă ideea de zgomot sau de pocnet.
Creaţie expresivă, cf. tronc, clanf. - Der. tranca-fleanca (var. treanca-jleanca), inteij. (exprimă ideea de flecăreală sau de vorbă lungă), pentru partea a doua a compusului cf. fleancă; trăncăi (var. trăncăni), vb. (a hodorogi, a trosni, a flecări, a meliţa); trăncălău, s. m. (palavragiu, limbut); trăncănaie (var. trăncănea, trancafuse, catrafuse), s. f. (fleac, bagatelă, moft; boarfe), ultimele forme sînt puţin clare, cf. catrafuse, primele, probabil de la un pl. al formei următoare; trăncăneală, s. f. (flecăreală, mîncărime de limbă). Din rom. provine mag. trankălo (Edeispacher 23), cf. şi bg. drănkanie „flecăreală".	8869
trandafir (-ri), s. m. - 1. Roză. - 2. Cîmat.
-	Mr. trandafir, trandaf(i)lă, megl. trindăfil.
Ngr. Tp(i)ccvTcafwAAo (Cihac, II, -707; Roesler
577; Sandfeld 18), cf. alb. trandafilj, bg. trandafil (Conev 49). Sensul al doilea nu este clar; după Scriban, datorită mirodeniilor pe care le conţine.
-	Der. trandafiriu, adj. (roz).	8870
trans-. - Pref. care adaugă unor cuvinte sensul de „pe cealaltă parte".
Lat. trans; numai în cuvinte neol. împrumutate din fr.	8871
transparent (-tă), adj. - 1. Străveziu. - 2. (S. n.) Foaie liniată care se aşază dedesubtul hîrtiei de scris. - 3. (S. n.) Stor. - Var. 3 transperant.
Fr. transparent. Var. nu este clari. După Tiktin, se datorează unei confuzii cu transpirant. Pare mai degrabă un hiperurbanism care porneşte de la pronunţarea fr. cu ă > rom. *transparant şi redă greşit un e.	8872
tranşa (-şez, — at), vb. - A tăia, a separa.
Fr. trancher. - Der. tranşe, s. f. (parte dintr-un întreg), din fr. tranche; tranşee, s. f. (şanţ întărit), din fr. tranchee.	8873
802
ALEXANDRU CIORĂNESCU
trap (-puri), s. n. - Mers în fugă al calului. -Var. Mold. treap.
Germ. Trab (Tiktin).	8874
trapeză (-se), s. f. -Sufragerie a unei mănăstiri.
Mgr. tpareza „masă“ prin intermediul sl. trapeza (Mumu 57; cf. Vasmer, Gr., 143), cf. bg. tărpez, sb. trpeza. Este dubletul lui trapez, s. n., din fr. trapeze. - Der. trapezare, s. f. (refectoriu), din mgr. TpoateţapEi'ov, cf. sl. trapezari (Conev
108); trapezărie, s. f. (refectoriu), cu suf. -ie; trapezar(iu), s. m. (persoană care pune masa într-o trapeză).	8875
trăscău (—uri), s. m. - Rachiu bogat în alcool.
Origine incertă. Pare a proveni din rădăcina expresivă trosc, caz în care ar însemna „băutură care produce trosnituri".	8876
trăsni (-nesc, —it), vb. - l. A detuna, a produce trăsnete. - 2. A pocni, a exploda. - 3. A lovi, a descărca, a izbi. - 4. A-i trece subit prin minte. - Mr. triznes, trizniri.
Sl. tresniti, var. de la tresnqti „a percuta" (Cihac, II, 419; Conev 87), cf. sb., cr., slov. tresnuti „a trăsni". - Der. trăsnet, s. n. (descărcare electrică în atmosferă, explozie, bubuitură); trasnaie (var. trăsneală), s. f. (idee ciudată, pandalie; Arg. furt prin efracţie); trăsnit, adj. (atins de trăsnet; lovit, fulgerat; aiurit, nebun, ameţit); trăsnitor, adj. (fulminant; s. m., Arg., hoţ); paratrăsnet, s. n. (instalaţie împotriva trăsnetelor; Arg. tramvai), format după fr. paratonnerre.	8877
treabă (-ebi), s. f. - l. Problemă, ocupaţie, afacere, grijă. - 2. Necesitate, nevoie, exigenţă. -
3.	Nevoi personale, materii evacuate din corp. -
4.	Interes, proiect. - Var. pl. treburi.
Sl. treba „negoţ" (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 421; Conev 67), trebe „necesitate". -Der. trebălui, vb. (înv., a utiliza, a folosi, a se ocupa cu ceva, a roboti); trebnic, s. n. (altar; ritual al bisericii ortodoxe), din sl. trebîniku cu sensul special de treba „sacrificiu", cf. jertfelnic; trebnic, adj. (util, folositor, capabil), cf. sl. trebinu; netrebnic, adj. (inutil; mizerabil); trebui, vb. (a fi necesar, a lipsi; a avea nevoie, a se cere; a fi probabil, a fi neîndoielnic; înv., a face, a îndeplini, a aplica), din sl. trebovati, cf. megl. tribuies, tribuiri; trebuinţă (var. trebuiala), s. f. (necesitate; Utilitate, folos); trebuincios (var. trebuitor), adj. (necesar; util); netrebuincios (var. netrebuitor), adj. (inutil); întrebuinţa, vb. (a folosi, a utiliza, a se servi de).	8878
tream (-muri), s. n. - (Banat) Staul.
Sb. trem (Candrea).	8879
treap (-puri), s. n. - (Olt.) Groapă în care se pune mîncarea cîinilor la tîrlă.
Sb. trap (Candrea).	8880
treaptă (-epte), s. f. - 1. Una din suprafeţele orizontale care alcătuiesc o scară. - 2. Grad, rang, categorie. - 3. Generaţie, grad într-un arbore genealogic.
Lat. traiecta, de la traiicere (Densusianu, Rom., XXXIII, 273; Puşcariu 1756; Iordan, Dift., 47; REW 8842; Graur, BL., V, 115), cf. trece. - Der. treptat, adv. (gradual), formaţie artificială, din sec. XIX; treptuit, adj. (înv., eşalonat).	8881
treaz (-ză), adj. -1. Deştept, în stare de veghe.
-	2. Vigilent, alert. - 3. Care nu a băut, care nu s-a îmbătat. - Var. înv. treazv.
Sl. trezvu „cumpătat" (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 420; Conev 100), cf. slov. trezen. -Der. trezi, vb. (a deştepta, a însufleţi, a excita; refl., a se deştepta; a se afla, a se găsi pe neaşteptate; refl., a nu mai fi beat; refl., a se răsufla
o	băutură), înv. trezvi, din sl. trezviti sţ „a se reglementa, a se modera), uz general (ALR, I, 230); trezie (var. înv. trezvie), s. f. (stare de veghe; starea cuiva nebăut).	8882
trece (—C, —cut), vb. - 1. A umbla, a merge dintr-un loc în altul. - 2. A purta, a duce, a conduce dintr-un loc la altul. - 3. A muta, a transfera. - 4. A transfera, a strămuta, a transmite.
-	5. A curge, a se scurge, a se desfăşura. - 6. A-şi petrece timpul, a-şi ocupa timpul. - 7. A depăşi, a merge mai încolo. - 8. A pătrunde, a traversa, a străpunge. - 9. A băga, a introduce. -
10.	A strecura, a filtra, a ceme. - 11. A se coace prea mult, a putrezi. - 12. A fi în exces, a întrece.
-	13. A suporta, a tolera, a admite. - 14. A nu vorbi despre, a omite. - 15. A ascunde, a tăinui, a ierta. - 16. A se abţine, a nu intra în anumite jocuri de cărţi. - 17. A aproba, a fi admis, a intra dintr-o clasă în cea superioară. - 18. A intra prin contrabandă. - 19. A experimenta, a nota. - 20. (Cu pron. în acuz.) A-1 apuca, a simţi nevoia de, a se scăpa pe el. - 21. (Cu pron. în dat.) A nu mai conta, a se consola, a nu mai observa. - 22. A se întrece cu, a exagera. - 23. A înregistra, a înscrie. - 24. A se abate pe la, a face o vizită, a se opri în treacăt. - 25. A înceta, a nu mai exista.
-	26. A se transforma, a deveni; a se face. - 27. (Cu drept) A fi luat ca, a avea nume de... - 28. (Refl.) A avea căutare, a fi cerut. - Mr. trec, tricui, tricută, treafire; megl. trec; istr. trec.
Lat. traicere (Puşcariu 1757; REW 8842). cf. port. tragir. - Der. treacăt, s. n. (pasaj, loc de trecere; în treacăt, în trecere); trecător, adj. (care
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
803
trece; pasabil; temporar; s. m. (pieton); trecătoare, s. f. (înv., pasaj, tranzit; loc de trecere; defileu; cheie; strîmtoare); trecere, s. f. (pasaj, tranzit, traversare; loc pe unde se trece; reuşită, succes; influenţă); trecînd, adv. (înv., exceptînd, cu excepţia); trecut, adj. (precedent; dat prin sită; tîrziu; prea copt; ofilit;	beat); trecut,	s. n.	(trecere;
preterit); întrece, vb. (a depăşi; a înainta, a lăsa în urmă; refl., a intra în competiţie, a concura; a-şi da silinţa, a se depăşi; a-şi depăşi limitele, a întrece măsura; a învinge, a birui); neîntrecut, adj. (invincibil). - Cf. treaptă, petrece.	8883
treclet (—tă), adj. - Blestemat de trei ori. -Var. triclet.
SI.,	cf. bg. triklet, rus. trikljatyj şi proclet. Sec. XVII, înv.	’	8884
tregher (-ri), s. m. - Hamal.
Germ. Trăger (Tiktin).	8885
trei, num. - Numărul dintre doi şi patru. - Mr., megl., istr. trei.
Lat. tres (Puşcariu 1858;	REW 8883),	cf. vegl.
tra, it tre, prov.,	cat., sp.,	port.	tres, fr.	trois. -
Der. treizeci, num. treilea (f. treia), num.; treime, s. f. (a treia parte; trinitate).	8886
treiera (—r, — at), vb. - A separa seminţele cerealelor de restul plantei. - Var. treera, triera.
-	Mr. trt/ir(are), megl. trăir(ari).
Lat. tribulăre (Densusianu, Hlr., 168; Koerting 9722; Puşcariu 1759; REW 8885), cf. it. trebbiare (sard. triulare), prov. treblar, sp. trillar, port. trilhar. - Der. treier, (var. Mold. trier), s. n. (treierare, treierat); treierat, s. n. (acţiunea de a treiera); treierător, s. m. (persoană care se ocupă cu treieratul); treierătoare, s. f. (femeie care treieră; maşină de treierat); treieriş, s. n. (treierat); treierătură, s. f. (grîu treierat).	8887
tremura (-r, -at), vb. - A face mişcări repezi şi repetate. - Var. Banat trămura. Mr. treambur, tremurare, megl. tremur, tremurări, istr. tremur.
Lat. tremulâre (Diez, I, 424; Densusianu, Hlr., 167; Puşcariu 1760; REW 8879), cf. it. tremolare, prov. tremblă, fr. trembler, cat. tremolar, sp. temblar, astur. tremer. - Der. tremur, s. n. (tremurat), postverbal; tremurător, adj. (care tremură); tremurătoare, s. f. (plantă, Briza media); tremurătură, s. f. (tremurat); tremurici, s. n. (tremurat; gelatină; s. m., plantă, Briza media; s. m., ciupercă, Tremellodon gelatinosus); tremuros, adj. (tremurător). - Cf. cutremura.	8888
tren (—nuri), s. n. Convoi de vagoane de cale ferată legate între ele. - Mr. tren.
Fr. train, cf. ngr. tpaivoţ (> mr.), tc., bg. tren.
-	Der. trenă, s. f. (coadă de rochie), cf. Graur,
BL., IV, 117.	8889
trepăda (-eapăd, -at), vb. - 1. A umbla repede, a se zbuciuma, a se agita. - 2. A merge la trap. - 3. A avea diaree. - Var. Trans. trăpăda.
Lat. trepîdăre (Puşcariu 1755; Tiktin). - Der. treapăd (var. tr(e)apăt), s. n. (alergătură, um-blătură, trap; diaree, urdinare); trepădătoare, s. f. (plantă, Mercurialis annua), datorită folosirii ei contra diareei, cf. numele său ft.foirolle; trepăduş, s. m. (băiat de curse), trepădătură, s. f. (alergătură). Este dubletul lui trepida, vb. (a vibra puternic).	8890
trepetnic (-ce), s. n. - Carte care explică semnificaţia ocultă a fiecărei pulsaţii sau mişcări organice.
SI. trepetiniku (Tiktin), de la trepetati „a tre-mura“. A existat o carte de acest fel tipărită în sec. XVIII.	8891
tresă (-se), s. f. - Galon.
Fr. tresse.	8892
tresări (—ar, — it), vb. - A tresălta, a face o mişcare bruscă şi spontană. - Mr. antrisar, an-trisărire.
După fr. tressaillir, adaptat la conjug, lui a sări. Der. din lat. *tra(n)s-sălire (Puşcariu 1761) ar fi posibilă numai pentru mr.	8893
trestie (-ii), s. f. - Stuf, papură (Arundo donax).
Sl. trusti, trustije (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 421; Conev 47), cf. bg. trăstika (> mr. trîscă, megl. trăscă). - Der. trestioară, s. f. (plantă, Calamagrotis arundinaea); trestiiş, s. n. (desiş de trestie, loc cu trestie).	8894
treti, num. - Al treilea (în rang).
Sl. tretii (Cihac, II, 421). Fără circulaţie reală, s-a folosit în epoca veche pentru a desemna slujbaşii care ocupau al treilea loc într-o scară determinată. - Der. tretin, s. m. (cal de trei ani).
8895
tri-. Pref. care indică ideea de „trei“.
Lat. tri-, prin intermediul fr. tri-	8896
tricapel, adj. - Numele unui anumit fel de hîrtie de birou, care avea drept marcă trei pălării.
It. tre cappelli (Tiktin). Sec. XIX, înv. 8897
tricher (-re), s. n. - Sfeşnic cu trei braţe. -Var. trichel, înv. trichirie.
Ngr. Tpue£piov (Tiktin).	8898
tricou (-uri), s. n. - 1. Tricot, împletitură din ochiuri. - 2. Jerseu, pulover, gen de împletitură.
-	Mr. trico.
804
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Fr. tricot; pentru terminaţie, cf. cadou, carou.
-	Der. tricota, vb. (a împleti), din fr. tricoter; tricotaj, s. n. (împletitură), din fr. tricotage.
8899
trifoi (-i), s. m. - 1. Plantă (Trifolium alpestre, T. pratense, T. repens). - 2. Plante furajere (Menyanthes trifoliata, Medicago falcata, M. sa-tiva, M. lupulina). - Var. Banat tîrfoi. Mr. trifol'u.
Lat. trifolium (Diez, I, 425; Puşcariu 1762; Candrea-Dens., 613; REW 8899), cf. it. trifoglio, prov. trefuelh, fr. trefueil, alb. terfoj (Philippide, II, 656). Pînă la un moment dat s-a pus Ia îndoială faptul că ar fi moştenit în rom.; dar mr. şi alb. par să-l dovedească; contaminarea cu ngr. xpuqnWAi (Candrea-Dens., 613) sau cu trei (Pascu, Beitrăge, 16) nu este o ipoteză necesară. Este dubletul lui treflă, s. f. (trifoi, culoare de cărţi de joc; cataramă în formă de trifoi), din fr. trefle. - Der. trifoişte, s. f. (cultură de trifoi; plantă, Menyanthes trifoliata); trifoiaş, s. m. (varietate de trifoi, Trifolium procumbens); trifoios, adj. (în formă de trifoi, se zice despre o varietate de măcriş). - Din rom. provine rut. tryfoi (Miklosich, Wander., 20).
8900
triftor (-re), s. n. - Pîlnie.
Germ. Trichter (Scriban).	8901
trigon (-oane), s. n. - Plăcintă de formă triunghiulară, umplută cu nuci sau alune.
Ngr. Tpi'YCOVOV (Candrea; Gâldi 263). Cf. trigonometrie, s. n., din fr., şi der. său trigonometric, adj.	’	8902
tril (-Iuri), s. n. - Ornament muzical; ciripit.
It. trillo, cf. fr. trille.	8903
trîmbă (-be), s. f. - 1. Tăvălug. - 2. Val, vălătuc de pînză sau de stofă. - 3. Rînd, şir, lanţ.
Sl. trqba „vălătuc" (Cihac, II, 421; Byhan 339; Conev 61; Rosetti, III, 56). Este dubletul lui drimbă, s. f. (înv., mulţime, grup; instrument muzical), pentru al cărui sens din urmă cf. der. care urmează. - Der. trimbaci, s. m. (înv., trîmbiţaş); trimbifă, s. f. (trompetă), din sl. trqbica, dim. de la trqba (Miklosich, Slaw. Elem., 50), cf. sb. turbica, pol. trabic; trîmbiţaş (var. trimbicer), s. m. (trompetist); trîmbiţa, vb. (a cînta din trîmbiţă; a face ca un lucru să fie cunoscut, a răspîndi). Din rom. provine rut. trymbita (Miklosich, Wander., 11; Candrea, Elemente, 403). Cf. trubaci.	8904
triminie (-ii), s. f. - Trimestru.
Ngr. Tpi|xr|vi'a (Tiktin). Sec. XIX, înv. 8905
trimite (-t, —mis), vb. - A dispune ca cineva să se ducă undeva, a mîna. - Var. trimete,
Mold. tremite,Trans. tremele. Banat trămete, înv. trămite. Megl. trimet, trimes, istr. tremetu.
Lat. trămittere (Puşcariu 1763; REW 8849), cf. v.it. tramettere, prov., cat. trametre. - Der. trimis (var. trimes), s. n. (sol, delegat, împuternicit); trimiţător, adj. (expeditor; s. n., transmiţător); trimiţătură, s. f. (înv., trimitere).	8906
trincă, s. f. - Trinchet, pînză de trinchet.
Sp. trinca, fără îndoială prin mijlocire orientală.
8907
trinchet (-te), s. n. - Trunchi de copac din care se fac catarge, catargul de la proră. - Var. trunchet.
It. trinchetta (Tiktin), prin intermediul tc. trinket (Şeineanu, II, 365); var. din ngr. Tpouyz^xo (după Tiktin, prin contaminare cu trunchi).	8908
trînd (-dă), adj. - 1. Leneş, trîndav. - 2. Puhav, moale.
Creaţie expresivă, simplă var. a lui tînd-, cf. tînt, tîndală, cu r infix. Legătura cu sl. trqtu „o anumită boală" (Tiktin; Candrea; Byhan 339) nu pare probabilă. - Der. trîndav, adj. (leneş, puturos); trîndăvi, vb. (a lenevi, a se puturoşi); trîndăvie, s. f. (lenevie, inactivitate); trinduş, adj. (Bucov., leneş; insectă, Gestrupes stercorarius); trămînda (var. tămînda), vb. (Trans., a trîndăvi, a lăsa treaba pe mai tîrziu); t(r)ămîndău, s. m. (leneş, haimana); trînji, s. m. pl. (hemoroizi, hidropizie; plantă, Ranunculus illyricus), de la pl. lui trînd (după Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac,
II,	422; Loewe 32; Conev 100, din sl. trqdu „dizenterie"); trinjin, s. n. (plantă, Sedum acre); trînjoaică, s. f. (plantă, Ranunculus illyricus).
8909
trînti (-tesc, —it), vb. - 1. A doborî, a abate, a face să cadă. -2. A descărca, a ochi. - 3. A lansa, a azvîrli. - 4. A face să cadă la examene.
-	5. (Arg.) A reţine. - 6. (Refl.) A se arunca la pămînt, a se tolăni. - 7. (Refl.) A se lupta, a se lua la trîntă.
Sl.,	probabil dintr-o formă neatestată *trqtiti (Cihac, II, 422; Tiktin; Byhan 340; Candrea), probată şi de rut. trutyty, ceh. troutiti „a îminge", pol. trqcic „a împinge". Cf. sl. tryti „a turti", trţsti „a mişca", trestiti „a lovi". - Der. trîntă, s. f. (luptă corp la corp); trinteală, s. f. (bătaie, trîntă; Arg. detenţie); trîntitură, s. f. (acţiunea de a doborî). -Din rom. provine săs. ţrintin „a dobori". 8910
trîntor (—ri), s. m. - 1. Masculul albinei. - 2. Parazit, leneş.
Sl. trqtu „bondar" (Cihac, II, 422; Byhan 340; Tiktin), cf. sb. trut, pol. trqd „trîntor". - Der. trîntori, vb. (a distruge trîntorii dintr-un stup).
8911
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
805
trînzea (-ele), s. f. - Zăbală, frînă, pentru cal.
Rus. trenzelî, din germ. Trenze (Scriban).
8912
triod (-duri), s. n. - Carte rituală care conţine slujba din postul Paştelui.
Mgr. -upioSSiov, în parte prin intermediul sl. triodî (Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 144).	8913
tripod (-de), s. n. - Trepied, scaun cu trei picioare.
Ng. Tpi7io5i (Candrea).	8914
tripou (-uri), s. n. - Local (public) unde se practică jocurile de noroc.
Fr. tripot,	8915
trisaghion, s. n. - Un anumit moment al slujbei în care se repetă de trei ori cuvîntul „sfînt".
Ngr. xpuKxyiov (Tiktin).	8916
trişcă (-şte), s. f. - Fluier, tilincă. - Var. strişcă.
Creaţie expresivă, cf. tilincă, tilişca, şi paralelismul cu flişcă, frişcă. Legătura cu sl. triisti „trestie" sau sl. trestiti „a suna" (Tiktin) este îndoielnică. -Der. trişcar, s. m. (persoană care cîntă din trişcă); tmlişcă, s. f. (Trans., fluier).	8917
Trisfetitele, s. f. pl. - 1. Numele celor trei sfinţi ierarhi ai Bisericii, Vasile, Grigorie şi Ioan.
-	2. Trei stele din constelaţia Orion.
Sl. tri svţtitelî (Tiktin; Candrea). Cuvînt rar, se păstrează mai ales în numele unei vestite biserici din Iaşi.	8918
trist (-tă), adj. - Supărat, necăjit, deprimat; dureros.
Lat. tristis, pop. tristiis (Densusianu, Hlr., 141; Puşcariu 1764; REW 8918), cf. it. tristo, port. triste, prov. tritz. Este de luat în seamă pierderea cuvîntului în dialecte; şi în rom. circulaţia populară pare limitată. Apare din sec. XVI. - Der. tristeţe (var. tristefa), s. f. (amărăciune, mîhnire, îngrijorare), după it. tristezza, fr. tristesse; întrista, vb. (a mîhni, a supăra), după fr. attrister; întristăciune, s. f. (Bucov., suferinţă, mîhnire); întristător, adj. (care mîhneşte). - Din rom. provine săs. trist.
8919
trj Şte, s. f. - Soartă. - Var. înv. strişte, strînşte.
Sl. surşsta „întîmplare" (Miklosich, Lexicon, 953; Cihac, II, 372), cf. bg. srestu „întîmplare", sb. sredja „soartă", mag. szerencse „fericire". -Der. răstrişte (var. restrişte), s. f. (nenorocire, nefericire, mîhnire), cu pref. râs-,	8920
triumf (-furi), s. f. - Victorie în război, succes moral, fală.
Lat. triumphus (sec. XIX). - Der. triumfa, vb.,
din lat. triumphare; triumfal, adj., după fr. triom-phal, lat. triumphalis; triumfător, adj. (care triumfa); tromf, s. n. (triumf, în anumite jocuri de cărţi), înv., din mag. tromf < germ. Trumpf (Scriban).	8921
triunghi (-iuri), s. n. - Trilater.
De la unghi, după lat. triangulus, fr. triangle. -Der. triunghiular, adj. (trigonal).	8922
trivogă, s. f. - Alarmă.
Rus. trevoga (Tiktin). Sec. XIX, înv. 8923 troacă (-ce), s. f. - 1. Albie, copaie, covată. -2. Ladă în care curge făina la moară. - 3. (Trans.) Sabot, piedică de roată de car. - 4. (Olt.) Tigvă (Lagenaria vulgaris). - Var. Olt., Trans. troc, Mold. treucă.
Germ. Trog, prin intermediul săs. troch, şvabul Trucke (Diez, Gram., I, 129; Borcea 215; REW 8932; Candrea), cf. ceh. troky (Cihac, II, 421; Densusianu, Rom., XXXIII, 287). - Der. trocar, s. m. (nume dat locuitorilor din suburbiile Braşovului, poreclă dată ardelenilor de către locuitorii din Muntenia; Arg., poliţist), s-a explicat prin copaia în care se vînd fructele (Lacea, Ţara Bîrsei,
III,	234) sau printr-un anumit obicei (Candrea), dar se datorează mai degrabă sensului de „animal care mănîncă din troacă". Nu este clară eventuala legătură a var. treucă cu teucă.	8924
troahnă (-ne), s. f. - Gripă, guturai, răceală.
-	Var. Mold. troană, trohneală. Banat trocnă, trocneală.
Sl. otravna „boală contagioasă" (Drăganu, Dacor., IV, 748); pentru pierderea lui o-, cf. strachină. Legătura cu ngr. Ppaxv6g „răguşit" (Scriban) este mai puţin probabilă. Nu se foloseşte în N (ALR, I, 112). - Der. trohnit, adj. (cu guturai).
8925
troheu (-ei), s. m. - Picior de vers format dintr-o silabă lungă şi una scurtă.
Fr. trochee, cu pronunţare ngr. - Der. trohaic, adj. (format din trohei).	8926
troian (—iene), s. n. - 1. Dig de protecţie săpat într-o perioadă nedeterminată de-a lungul unei linii aproximativ paralele cu lunca Dunării, atribuit greşit împăratului Traian. - 2. Cantitate mare de zăpadă, nămete, noian. - 3. Grămadă, morman, teanc. - 4. (Olt.) Potecă într-o fîneaţă. - 5. (Olt.) Urma săniei pe zăpadă.
Sl. trojanu (Cihac, II, 423; Şeineanu, Semasiol., 179; Tiktin), cf. sb. trojan. Der. directă din lat. Traiănus (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 218) nu este posibilă fonetic. Apare în doc. din sec. XV. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile
806
ALEXANDRU CIORĂNESCU
populare rom.; şi că numele său s-ar fi perpetuat în sl. în legătură cu această construcţie defensivă, nu este semnificativ, căci este vorba de o tradiţie fără temei şi cu siguranţă tîrzie. - Der. tro(i)eni, vb. (a se îngrămădi zăpada; a fi drumurile blocate de zăpadă).	8927
troică (-ci), s. f. - Sanie rusească cu trei cai.
Rus. troika.	8928
troiţă (-ţe), s. f. - Treime. - 2. Triptic. - 3. Crucifix, rugă.
Sl. (rus.) troica (Miklosich, Slaw. Elem. 49; Cihac, II, 423). - Der. troicinic, adj. (se zice despre imnurile liturgice care slăvesc Sfînta Treime), din sl. troicinu (Tiktin).	8929
troleu (-uri), s. n. - 1. Dispozitiv, cablu pentru luarea energiei electrice de la o conductă aeriană; troleibuz. - 2. (Arg.) Penis.
Fr. (engl.) trolley.	8930
trombă (-be), s. f. - 1. Trompetă. - 2. Vîrtej, tub de ventilaţie a vapoarelor.
Ngr. tp<5|jjia. Este dubletul lui trompă, s. f. (canal interior; trompetă; Arg., nas), din fr. trompe; der. trompetă (mr. trumbetă), s. f., din fr. trompette (mr. din it. trombetta > ngr. xpou^meTa); trompet (var. trompetaş), s. m. (trompetist).
8931
tron (-nuri), s. n. - Cufăr, ladă.
Germ. Truhe, dialectal Truh(e)n (Tiktin; cf. Cihac, II, 423). - Der. troneci, s. n. (tronişor, sertar).	8932
tron (—nuri), s. n. - Scaun, jilţ domnesc.
Fr. trone. - Der. întrona, vb. (a pune pe tron, a înscăuna); detrona, vb., din fr. detroner. 8933
tronc, inteij. - Exprimă surpriza şi mirarea.
Creaţie expresivă, cf. bo(n)c, tranc, trosc. - Der. troncan, s. m. (băiat robust); troncăni, vb. (a trăncăni, a flecări), cf. trăncăni; troncănit, s. n. (pălăvrăgeală); troncăt (var. troncot), s. n. (huruit). Cf. hodoronc-tronc.	8934
trop, inteij. - Indică zgomotul făcut de picioare în mers sau la dans.
Creaţie expresivă, cf. hop, ţop, sdup. - Der. tropăi, vb. (a tropoti, a tupăi), a cărei relaţie cu sl. trepati, trepetati „a tremura" (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, n, 524; Conev 94) este improbabilă; tropăit, s. n. (tropot); tropăială, s. f. (tropot); tropăi tură, s. f. (tropot); tropoi (var. tropoti, tropota), vb. (a face zgomot cu picioarele); tropot, s. n. (zgomot produs cu picioarele; ropot, zgomot produs de alergatul cailor), de la tropăi ca troncot de la troncăni, cf. mr. troput (după Tiktin şi Candrea, din rus., bg. tropot, coincidenţă care pare
a se datora sursei expresive comune); tropcă (var. Dobr. tropancă), s. f. (un anumit dans popular).
8935
tropos (-suri), s. n. - Fel, chip, mod, procedeu.
Ngr. rpănoq (Tiktin; Gâldi 263). Este dubletul lui trop, s. n., din fr. trope. - Der. tropar, s. a (imn religios), din mgr. Tpowxpiov (Mumu 58), sec. XVH, cf. sl. tropar! (Vasmer, Gr., 145).
8936
trosc, inteij. - Imită zgomotul de pocnet.
Creaţie expresivă, cf. pleosc, sl. tresku „pocnet".
-	Der. trase (var. treasc), s. n. (Banat, petardă),
legat probabil de sl. tresku (Tiktin), mag. tarack (Candrea); trăscări, vb. (Banat, a trosni, a face zgomot); troscăi (var. troscăni), vb. (a face zgomot, a trosni, a scîrţîi); troscot, s. n. (zgomot, trosnet, gălăgie), a cărui legătură cu rut. troskit (Candrea) nu este evidentă; trosni (var. troznî), vb. (a face zgomot, a pocni, a.pîrîi), probabil în loc de *troscni, cu suf. expresiv -ni (după Tiktin, Candrea şi Scriban, de la trăsni, soluţie ce pare puţin plauzibilă; troscăială (var. troscăneala), s. f. (zgomot, gălăgie); trosnet, s. n. (zgomot, pîrîit); trosnitor, adj. (care trosneşte); trosnitură, s. f. (pocnitură). Cf. trăscău.	8937
troscot, s. m. - Brebenel, iarbă-roşie (Poly-gonum aviculare). - Var. troscovă, troscoţel. Megl. troscăt.
Sl. troskotu (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 419; Conev 46), cf. bg., sb., cr. troskot; aparţine aceleiaşi rădăcini expresive ca trosc.	8938
trotuar (—re), s. n. - Porţiune marginală amenajată de-a lungul unei străzi rezervată circulaţiei pietonilor.
Fr. trottoir.	8939
trubaci (—i), s. m. - Trîmbiţaş.
Rus. trubaci (Tiktin; Candrea) sau mai probabil sb. trubac. Cuvînt rar, folosit doar de Odobescu.
-	Cf. trîmbă.	8940
trudă (-de), s. f. - Muncă grea, strădanie, efort.
Sl. trudii „muncă" (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 424; Conev 66), cf. sb., cr. trud. - Der. trudi, vb. (a se obosi, a se strădui, a munci din greu), din sl. truditi „a chinui"; trudnic, adj. (obositor, epuizant), din sl. trudîniku; trudelnic, adj. (trudnic, obositor), rar.	8941
trufă (—fe), s. f. - Mîndrie, fală, îngîmfare, aroganţă, trufie.
Origine îndoielnică. Se consideră în general (Cihac, II, 708; Roesler 577; Şeineanu, Semasiol.,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
807
209; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Rosetti, II, 69) că reprezintă gr. xpnxpT) „delicii, desfătări"; dar această soluţie nu se potriveşte nici semantic şi nici fonetic, astfel că Tiktin ajunge să-l considere drept cultism înv. Această soluţie din urmă este şi mai puţin satisfăcătoare. Sec. XVI, înv. Pare mai curînd un reprezentant indirect de lat. trium-phus, cf. it. tronfio „mîndru", germ. Tnimpf, prin intermediul unor idiomuri sl. în care s-ar fi pierdut nazala; însă forma intermediară nu ne apare.
Der. trufie (var. trujaşie), s. f. (orgoliu, fală); trufî (var. trufaşi), vb. refl. (a se mîndri, a se îngîmfa, a se fuduli); trufaş adj. (mîndru, orgolios, arogant). Din rom. provine bg. din Trans. tmfa (Miklosich, Bg., 137).	8942
trufanda (-ale), s. f. - Primele produse ale cîmpului care ies la vînzare. - Mr. trufanda.
Tc. trufanda (Şeineanu, II, 365; Ronzevaile 116), cf. ngr. xpo(u)<pavTd (Gâldi 263), bg. tur-fanda.	8943
trunchi U (—i), s. m. - 1. Corp (uman). - 2. Tulpină (de copac). - 3. Linie directă a unei familii, ascendent comun. - 4. Butuc, buştean. -5. Butucul măcelăriei. - 6. Butucul rotarului.
Lat. trunculus (Densusianu, Hlr., 139; Puşcariu 1765; REW 8955), cf. sp. troncho. - Der. trunchia, vb., formaţie neol., după fr. tronquer; truncher, s. m. (Mold., măcelar, stăpîn); trunchios, adj. (cu trunchi robust).	8944
trup (—puri), s. n. - Corp. - Mr., megl. trup.
Sl. trupu (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 425; Conev 87), cf. bg., sb., cr., slov. trup, pol. trup „cadavru". - Der. trupesc, adj. (corporal); trupeşte, adv. (corporal); trupeş, adj. (corpolent); trupeşie, s. f. (corpolenţă); trupean, adj. (înv., corporal); trupos, adj. (corpolent); trupoşie, s. f. (corpolenţă); întrupa, vb. (a incarna; a personifica). - Ţig. sp. trupă, drupo (Besses 70 şi 163) provine din rom. sau dintr-un idiom sl. - Cf. trupifă, tulpină.	8945
trupă (-pe), s. f. - Grup, colectivitate.
Fr. troupe. - Der. trupele, s. m. (soldat simplu); trupier, adj. (se zice despre ofiţerii care şi-au făcut cariera instruind soldaţii), din fr. troupier. 8946
trupjţă (-ţe), s. f. - Partea centrală a plugului, conţinînd plazul şi cormana.
Sb. trupica (Tiktin; Candrea) sau dim. de la trup, format în interiorul rom. (Scriban). 8947
trusă (—se), s. f. - Geantă, cutie specială în care se ţin instrumete, obiecte de toaletă etc.; instrumentar, scule.
Fr. trousse. - Der. tnisou, s. n., din fr. trous-seau.	8948
tu, pron. - Pron. personal, pers. 2 sing. - Mr., megl., istr. tu, mr. tine.
Lat. iu (Puşcariu 1768; REW 8963), cf. vegl. toi, it., fr., prov., cat., sp., port. tu. Dat. ţie, forma atonă (î)ţi, Mold. fia (istr. a fie); acuz. tine, înv. lene (istr. lire). Ca şi în cazul lui -mi. -fi, enclitic înlocuieşte adj. posesiv, întîi prin mutarea complementului: văd mîna ta > îfi văd mîna > văd mîna-fi, şi prin extensiune într-un anumit caz; mausoleu-fi mîndru (Eminescu). Acest uz este pur literar. îfi se foloseşte şi ca dat. etic, cf. îmi, îi. -Der. tutui, vb., după fr. tutoyer.	8949
tu, adv. - Se foloseşte ca întăritor al lui nici cu sensul aproximativ de „nici măcar, nici cel puţin".
Sl. to (Tiktin). în limbă se simte ca identic cu tu. pron., confuzie care a fost facilitată de prezenţa dat. etic.	8950
tu, inteij. Imită sunetul unui instrument suflat.
Creaţie expresivă, proprie limbajului copiilor, se foloseşte mai ales cu reduplicare, cf. bu(bui), du(dui), hufliui). - Der. tuloi, s. n. (Trans., bucium); tutui, vb. (a suna din bucium; a scoate afară, a goni), pentru al cărui dublu sens cf. dudui; tutelcă, s. f. (Olt., fluier, flaut); tuturez, s. n. (Trans., bucium mic); tutuc, s. n. (lemn, scurtătură), în Olt. şi Banat, poate prin contaminare cu butuc (după Bogrea, Dacor., I, 290, din tc. tutuk „obstacol"); tutuluş, s. m. (Munt., lemn, trunchi).	8951
ţucal (—le), s. n. - Oală de noapte. - Mr. focali „oală".
Ngr. TCiouxdXi, din it. zucca (Tiktin; Gâldi 263), cf. tc. gukal, bg. cukalo.	8952
ţucăr (-ră), adj. - Se zice despre o varietate de fasole.
Germ. Zucker. Uneori se foloseşte invariabil: fasole fucăr.	8953
tuci (—iuri), s. n. - 1. Fontă. - 2. Ceaun, oală, tingire. - Mr., megl. tuci.
Tc. tuţ, din per. tuc „bronz" (Şeineanu, II, 385; Lokotsch 2098), cf. ngr. xouxai, alb., bg., sb. tuc.
-	Der. tuciuriu, adj. (negru, brunet, oacheş; cenuşiu, cafeniu).	8954
tufă (—fe), s. f. - 1. Arbust, grup de lăstari. -
2.	Mărăciniş, tufiş de mure, hăţiş. - 3. Alun. - 4. Plantă (Quercus pubescens). - 5. Nimic, absenţă, lipsă de. - Mr. tufă, megl. tufcă.
Lat. tufa, cf. gr. TOpr) (Puşcariu 1769; Philippide, II, 656; REW 8973), v.germ. thufas (Puşcariu, Lr., 273); cf. alb. tufe, ngr. xoixpa (ar putea proveni din rom.), sard. tuvu, fr. touffe. Legătura dintre alb. şi gotic (Jokl, Festschrifl 57
808
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Versamml. dt. Philologen, 1929) este extrem de improbabilă. Ultimul sens nu este clar; şi explicaţia lui Tiktin, bazată pe gr. Tupoţ, cf. it. tuf(f)o, sp. tufo, pare insuficientă. Poate este o reducere a lui tuflă, cf. tufli.
Der. stuf, s. n. (trestie, Phragmites communis; mănunchi, smoc, hăţiş, mărăciniş; încîlcitură, claie, păr dezordonat), cu expresiv (după Cihac, II, 378, din sl. zuku „pipirig", după Roesler 566, din gr. •nJtpr); după Candrea, din acelaşi cuvînt gr. contaminat cu lat. stypa)', tufan, s. m. (plante, Quercus pubescens, Q. pedunculata; trunchi, par); (s)tufar, s. m. (arbust; mărăciniş); tufănică (var. tufaneă), s. f. (crizantemă, Chrysanthemum in-dicum; C. sinense); tu/arie, s. f. (trestiiş; claie de păr, hălăciugă); tufăriş, s. n. (pădurice, desiş); stufăriş, s. n. (trestiiş); (s)tufîş, s. n. (mărăciniş, hăţiş); (s)tufos, adj. (foios, des; încîlcit); stufui, vb. (a pune lese la); întufoşa, vb. refl. (a creşte ramurile, a se dezvolta un copac sau un arbust).
-	Din rom. pare să provină ngr. xoupa (Mumu 44; după Meyer, Neugr. St., IV, 66, din lat.), bg. tufa (Romanski 130; Capidan, Raporturile, 213), şi poate alb. tufe.	8955
tufecciu (-ii), s. m. - 1. Armurier. - 2. Soldat mercenar în subordinea Marelui Spătar, se folosea în trecut în serviciul poliţiei de la periferie.' - Mr. tuficci.
Tc. tiifecgi (Şeineanu, III, 123; Ronzevalle 66). Sec. XIX, înv. - Der. tufecci-başa s. m. (comandantul tufeciilor), tc. tiifecgi-başi.	8956
ţygu, inteij. - Chemare, serveşte mai ales pentru porci. - Var. Trans. ţuguie.
Creaţie expresivă, cf. tiugu (var. tiucu), inteij. (chemare pentru găini), cică, cicio, inteij. (chemare pentru porci). Se pronunţă cu vîrful buzelor, de unde der. ţuguia, vb. (a ascuţi, a face vîrf; a face buzele ca pentru a suge; refl., a se subţia, a avea vîrf), pe care Cihac, II, 537, îl lega de mag. csiicsozni „a face vîrfţugui, s. n. (moţ, vîrf; pisc, culme). Ţuhăi, vb. (a maltrata) în Mold. pare să fie acelaşi cuvînt. Ţugulea, s. m. este numele unui personaj fictiv din unele poveşti pentru copii.
8957
ţuhal (-li), s. m. - (Mold., Bucov.) Sac.
Tc. guval, prin intermediul ngr. xaoufkxXt (Ivănescu, BF., I, 161; Graur, GS., VI, 330; Gâldi 263).	8958
ţuhaus (-suri), s. n. - Arest.
Germ. Zuchthaus (Tiktin; Graur, BL., III, 24; Iordan, BF., IV, 202), cf. rus. cihaus < germ. Zeighaus (Sanzewitsch 200).	8959
tui (-iuri), s. n. - însemn militar turc, care constă într-un anumit număr de cozi de cal (6 pentru sultan, 3 pentru Marele Vizir, 2 pentru domnii din Munt. şi Mold.) legate la capătul unei lănci roşii.
Tc. tuy (Şeineanu, III, 124), cf. ngr. touyi, bg., sb. tug. - Der. tuigiu, s. m. (fabricant de tuiuri), din tc. tuyci, înv.	8960
ţuică (-ci), s. f. - Vinars de prune, băutură tipică a ţăranilor rom.	, .
Origine necunoscută, dar probabil expresivă. Cf. sb., cr. cujka (Cihac, II, 437), care provine din rom., ca şi săs. tsuike. - Der. fuicar, s. m. (fabricant de ţuică); ţuicărie, s. f. (alambic).
8961
tuic, vb. - Plantă exotică (Thuja orientalis, T. occidentalis).
Fr. thuja nume ştiinţific.	8962
tui (-iese, — it), vb. - A înnebuni, a scoate din minţi..
Creaţie expresivă, probabil în loc de tutui, cf. tul. Nu apare în dicţionare; se foloseşte în Mold., cf. un flăcău zurbagiu în sat lueşte pe toţi (Ghibănescu). - Der. tueş (var. tuiş), adj. (Mold., nebun).	8963
tul (-Iuri), s. n. - Ţesătură foarte fină.
Fr. tulle.	8964
tulă (-le), s. f. - Cărămidă, chirpici, pentru a căptuşi cuptoarele. - Var. tuvlă. Mr. tuvlă.
Ngr. TCniflAo (Scriban), cf. tc. tuvla. Cf. REW 8968	8965
tulbjnă (—ne), s. f. - Vîrtej, vîltoare, bulboană.
-	Var. dulbină.
Bg. dălbina (Candrea). în Trans. şi Banat.
8966
tulei (-ie), s. n. - 1. Puf, perişor. - 2. Pufuleţ de fructe sau de plante. - 3. Cocean, ciocălău, pănuşă de porumb. - Var. Trans. tulea. Mold. tiuleu, tiulei.
Sl. tulu „cilindru gol" (Cihac, II, 426; Tiktin, Candrea), cf. torbă şi sb. tulaj „cocean", rut. tulij, pol. tulja „fier de lance". La sensul al doilea ar fi putut interveni o contaminare cu tc. tiiy „puf‘, tilylii „pufos", mai ales dacă se ţine cont de var. mold. Der. din gr. crruXoţ „coloană" (Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, 156) sau din mag. toii (Scriban) trebuie să fie abandonată, ca şi der. din lat. tubida (Puşcariu, Dacor.: V, 423; REW 8968).
Der. tulean (var. Olt. tujleari), s. n. (cocean, ciocălău; puf, perişor); tulău, s. m. (Trans., pănuşă de porumb); tulnic, s. n. (Trans., bucium foarte lung al ciobanilor, din scoarţă de tei sau de salcie,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
809
măsoară 2 m. în lungime), probabil din acelaşi sl. tulii „tub“ (după Miklosich, Slaw. Elem., 50 şi Cihac, II, 427; din sb., cr. tuliti „a scheuna, a urla“; după Conev 104, din bg. tulnik); tulnica, vb. (Trans., a suna din tulnic); tulug, s. m. (tuleu de porumb, cocean), în Trans.	8967
tuli (-lese, -jt), vb. refl. - A se ascunde, a se adăposti.
Sl. tuliti „a strînge, a înghesui" cu sensul lui zatuliti „a ascunde", cf. bg. (za)tulja „a ascunde", rut. tufyty sja (Cihac, II, 426). Deşi dicţionarele îl confundă cu cuvîntul următor, credem că e vorba de o simplă omonimie. Cf. pituli.	8968
tuli (-lese, -jt), vb. - 1. A coborî, a veni la vale din munţi, a veni în jos. - 2. A se duce, a merge. - 3. A fugi, a o şterge.
Origine îndoielnică. Pare să provină din sl. tulii „fluier; ţeavă; sul", cf. tulnic, sau din sb. tuliti „a urla", care poate au aceeaşi origine, dar explicaţia semantică este dificilă. Este evident că există o legătură între ideea de „a coborî" şi cea de „a face zgomot", căci aceeaşi dualitate apare în a tuna, a ţipa şi a urla; dar punctul de plecare al acestei asocieri nu s-a explicat suficient. După Puşcariu, Dacor., V, 420-5, ar trebui pomit de Ia ideea de zgomot făcut de pietrele trase de un curent. Puşcariu, Lr., 163, sugerează ideea cobo-rîrii păstorilor sunînd din bucium. Această indicaţie din urmă pare mai sigură. Ciobanii sau văcarii îşi petrec ziua în munţi şi coboară în sat pe înserat, anunţîndu-se în prealabil printr-un semnal de tulnic sau de bucium care indică că vor sosi în curînd. Este posibil să se fi ajuns astfel la
o	echivalenţă între ideea de a „suna din bucium" şi cea de „a cobori", datorită confuziei dintre acţiunea reală şi simbolul său; dar este însă ciudat, în acest caz, că a buciuma nu are şi sensul acesta.
Tulai, inteij. (se foloseşte pentru a cere ajutor; exprimă ideea de fugă grăbită), cuvînt care se foloseşte numai în Trans. şi Banat, pare să provină din aceeaşi sursă, deşi der. nu este clară; legătura cu mag. tolvaj „bandit" (Candrea) nici atît. 8969 tulpan (-ne), s. n. - 1. Muselină, pînză subţire. - 2. Basma. - Var. tmpan, tnipai. Mr. dulben.
Tc. (per.) tiilbent, diilbent (Şeineanu, II, 866; Ronzevaile 68), cf. ngr. touXjiocvi, alb. diiljben, bg. djulben, sb. dulbent. Este dubletul lui tulbent, s. n. (Trans., voal de mireasă), din sb. tulbenta; şi al lui tulipan, s. m. (lalea), din acelaşi cuvînt tc., prin intermediul it. tulipano, germ. Tulipan(e), cf. sb., cr., ceh., pop., rut. tulipan. mag. tulipăn (Galdi, Dict., 165);al lui tulipă, s. f. (lalea; abajur de sticlă pentru becuri electrice), din fr. tulipe; şi
al lui turban, s. n., din fr. turban. Numele de turban se explică prin materialul său, cel de tulipan prin forma sa.	8970
tulpină (—ni), s. f. - 1. Trunchi de copac. - 2. Tija centrală a unei plante. - Var. tnipină, turpină.
Bg., sb. tnipina, de la trupu, cf. trup (Cihac, II, 425; Tiktin). Forma înv. este trupină, din care pare să se fi dezvoltat *trulpină, cu / expresiv; r s-ar fi disimilat într-o fază posterioară.	8971
tult (—ţi), s. m. - Veche monedă turcească, valora 20 parale.
Tc. tult, din arab. thulth „al treilea" (Şeineanu, II, 367).	’	8972
tuluc (-ci), s. m. - Viţel, juncan. - Var. tulu-can.
Mag. tulok (Tiktin). în Trans.	8973
tulum (-muri), s. n. - 1. Cantitate de 40 piei.
-	2. (Mold.) Burduf, mai ales, pentru transportul uleiului.
Tc. tulum (Şeineanu, II, 367), cf. ngr. tov>Xot5jii, bg., sb. tulum.	8974
tulumbă (-be), s. f. - Pompă de incendiu. -Mr. tulumbă, megl. tolumbă.
Tc. tulumba, din it. tromba (Roesler 604; Şeineanu, II, 367; Lokotsch 2104; Ronzevaile 119), cf. ngr. TOuX'uji^o,	bg. tulumba.	-	Der.
tulumbagiu, s. m. (pompier), din	tc.	tulumbaci;
tulumbijă, s. f. (clistir).	8975
tumbă (-be), s. f. - Săritură peste cap cu rotire a corpului în aer. - Mr. tumbă, culutumba, megl. tumbă.
Creaţie expresivă, care ar putea fi anterioară rom. (Puşcariu 1770; REW 8975; Tiktin), cf. it. tombola, fr. tomber, prov., cat. tombar, ngr. ToCfina Mr., megl. nu trebuie să se confunde cu mr. tumbă „mormînt", din lat. tumba (REW 8977), cuvînt care s-a pierdut în rom. Bg. tumba trebuie să provină din rom. (Capidan, Raporturile, 213).
8976
tumbac, s. m. - Bronz. - Var. tombac. Mr. tumbachi.
Tc. tumbak (Şeineanu, II, 368), cf. sp. tumbaga.
8977
tumbelechi (-iuri), s. n. - Tobă mică, semisferică, din fanfara turcească.
Tc. (per.) tiimbelek (Şeineanu, III, 125), cf. ngr. xounneÂMi, bg. tuimbelek. Sec. XIX, înv. 8978
tumurluc (-ei), s. m. - 1. Trunchi de lemn, butuc. - 2. Temniţă, închisoare. - Var. tumurlug.
Tc. tum(u)ruk „trunchi" (Tiktin, cf. Şeineanu, II, 368). Este dubletul lui tumurug, s. m. (Mold.,
810
ALEXANDRU CIORĂNESCU
lemn, par), cf. ngr. Tcro|i7ipcnki, bg. tumnik, sb. lommk; de aici luntgă, s. f. (Olt., ciot), probabil în loc de *tiimurogă (după Candrea, din lat. torus cu suf. -ligă).	8979
tuna (—n, -at), vb. - X. A bubui, a asurzi. -
2.	A trăsni. - 3. A intra, a pătrunde. - 4. (Trans.) A coborî, a veni de la munte. - 5. A bate tunul. Megl. tuna, tunari.
Lat. tonăre (Puşcariu 1771; REW 8778), cf. it. tonare, prov., cat., sp. tronar, fr. tonner, port. troar. Semantismul sensurilor 3 şi 4 nu este clar, cf. tuli. - Der. tun, s. n. (înv., tunet; gură de foc de artilerie; Arg., furt prin efracţie; adv. cu putere), postverbal sau din lat. tonus (Puşcariu 1643); tunaci, adj. (Banat, agresiv, îndrăzneţ); tunar, s. m. (artilerist, servant de tun); tunări, vb. (a trage cu tunul), rar; tunărie (var. tunărime), s. f. (artilerie, mulţime de tunuri); tunător, adj. (care tună puternic); tunet, s. n. (zgomot puternic, bubuit; canalul tunului), cu suf. -et, ca sunet de la suna, răcnet de la răcni etc. (după Diez, Gramm., I, 208, Tiktin şi Candrea, din lat. tomtru).	8980
tunde (-d, -ns), vb. - 1. A tăia părul. - 2. A tăia lîna unor animale. - 3. A curăţa copacii, a lăstări, a emonda. - 4. A fugi, a scăpa. - Mr. tundu, tumşu, tuntu, tundire, megl. tund, tunş, tuns, tundiri.
Lat. tondere în locul clasicului tondere (Densusianu, Hlr., 147; Puşcariu, 1773; REW 8779), cf. v.it. tondere (calabr. tundiri), prov., fr., cat. tondre, sp. tundir. Sensul 4 nu a fost explicat, dar cf. rade, şterge. - Der. tuns, s. n. (tăierea părului); tunsoare, s. f. (tuns; curăţarea pomilor; Trans., recoltare de fructe); tunsură, s. f. (tunsoare; lînă tunsă).	8981
ţundră (-re), s. f. - 1. Haină graosă. - 2. Cîrpă. - 3. Femeie stricată, prostituată.
Origine incertă. Se consideră drept der. din mag. condra, rut. cundra „cîrpă" (Tiktin; Candrea, Gdldi, Dict., 166), dar aceste cuvinte ar putea proveni din rom. Cf. ţoandră; ar putea fi vorba de un cuvînt expresiv, cu acelaşi sens şi fonetism ca buleandră, fleand(u)ră, handră. Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 218, se gîndea la un dacic *tunndra. Cf. ţandără.	8982
tupeu (—uri), s. n. - îndrăzneală, obrăznicie.
Fr. toupet.	8983
tur, inteij. - Exprimă ideea de flecăreală. Creaţie expresivă, cf. dur, zur, hur, mor etc. - Der. turavura, adv. (vorbărie goală); turlu-burlu, adv. (nebuneşte); turui (var. torăi, torosi), vb. (a vorbi mult şi repede, a durui; a gurlui porumbeii);
turuială (var. turuitură), s. f. (vorbărie, trăncăneală); turlui, vb. (Mold., a suna, a cînta din..., a zomăi); turluitură, s. f. (Mold., sunet, murmur, zvon); turlac, adj. (ameţit, zăpăcit, mai ales de băutură sau de somn), probabil în loc de *turulac, sau de *trulac, cf. tndulu, mr. turlu „nebun" (după Şeineanu, II, 369, Tiktin şi Candrea, din tc. torlak „uşuratic"; după Scriban, de la Turlaci, populaţie turanică din Basar.); turlăci, vb. (a ameţi, a zăpăci).	8984
tur (-ri), s. m. - Fundul pantalonilor.
Sb., cr. tur (Cihac, II, 427). Nu este clară eventuala legătură cu stur. Dacă aparţine familiei sb. stura „rogojină de papură", sturati „a cădea, a face să cadă", sturac „cocean de porumb cu pănuşă", pare să reprezinte poate o rădăcină ca cea a lui stur < lat. stylum, care indică ideea de „coloană" sau de „cilindru gol". în acest caz, prin aceeaşi familie ar trebui să se explice tureac (var. tureatcă), s. n. şi f. (carimb; ciorap fără talpă, pulpar). Următoarele ipoteze prezentate în această privinţă nu sînt convingătoare: în loc de *trubeatcă, din sl. trqba, cf. trîmbă (Cihac, II, ,427), soluţie imposibilă fonetic; în legătură cu alb. trik (Philippide, II, 738); din v.germ. theobroch, gepid. *theubreki, de unde lat.med. tubroces (Diculescu 179; Diculescu, ZRPh., XLI, 425; Sandfeld 97); din mag. torok, alb. *turek (Skok, ZRPh., XLIII, 101 şi ZRPh., L, 252; REW 8967N); din lat. *thylacus < gr. OuXaxoţ (Densusianu, GS, I, 350; Rosetti, II, 82; Candrea).
8985
tur (-ruri), s. n. - Învîrtire, ocol.
Fr. tour. - Der. turaj, s. n. (mişcare giratorie), barbarism tehnic, folosit de Camil Petrescu.
8986
tura (-ale), s. f. - 1. Monogramă a sultanului.
-	2. Semnătură, parafă. - 3. Faţa monedei turceşti, corespunzătoare monogramei sultanului. - 4. Joc de noroc în care se ghiceşte pe ce parte vă cădea moneda, rişcă. - Mr. dură.
Tc. tura (Şeineanu, II, 368; Lokotsch 2100; Ronzevaile 117), cf. ngr. xcrupos;, bg. tura. - Der. turaliu, adj. (prevăzut cu monograma imperială), din tc. turali.	8987
turba (-bez, -at), vb. - 1. A se îmbolnăvi de rabie. - 2. A se mînia, a se înfuria, a-şi ieşi din fire. - Mr. turbu, turbedz, turbare, megl. anturb(ari), istr. turbu.
Lat. turbare (Puşcariu 1774; Philippide, II, 656; Densusianu, GS, II, 20; REW 8992), cf. it. turbare, prov., cat. torbar, sp. turbar, port. torvar, alb. terbon. Der. din lat. torvus (Pascu, Elemente, 40)
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
811
nu este probabilă. Uz general (ALR, I, 127). - Der. turbă, s. f. (rabie), postverbal; turbăciune, s. f. (furie, mînie), cu suf. -ciune (după Candrea, din lat turbătionem); turbat, adj. (care suferă de rabie; furios, violent, sălbatic; straşnic); turbătură, s. f. (înv., rabie).	8987
turbă (-be), s. f. - Varietate de cărbune.
Fr. tourbe. - Der. turbărie, s. f. (regiune cu turbă).	8988
turbincă (—i), s. f. - Sac soldăţesc, traistă.
Rus. torbinka (Tiktin). în Mold.	8989
turbure, adj. - Lipsit de limpezime. - Var. tulbure şi der. Mr. turbur.
Lat. *turbulus (Puşcariu 1774; Philippide, II, 656; REW 8998), cf. calabr. truvulo, turbulu, sicii. trubbulu, lom. torbor, prov. trebol, fr. trouble, cat. terbol, alb. tarbulj. - Der. turbura (mr. turburare), vb. (a-şi pierde claritate), din lat. *turbulăre (Puşcariu 1774; REW 8997), cf. prov. treblar, fr. troubler, alb. turbuljoh; turburător, adj. (care tulbură; agitator, neliniştitor); turbureală, s. f. (faptul de a fi tulbure, agitaţie, nelinişte); turburel, s. m. (vin nou, încă nelimpezit); turburiu (var. turburos), adj. (tulbure, întunecat, închis). 8990
turbure (—ri), s. m. - Hasmaţuchi (Anthriscus cerefolium).
Mag. turbolya (Tiktin), cu apropiere de turbure.
8991
turc (—ci), s. m. - Otoman. - Mr. turcu, megl. turc.
Tc. turk (Şeineanu, II, 369; Lokotsch 2114), cf. ngr. ToCpxoţ, sl. turuku. - Der. turcoaică, s. f. (femeie din Turcia); turcaleţ, s. m. (varietate de zmeu; varietate de patlagină); turcesc, adj. (turc); turceşte, adv. (în limba turcă; ca turcii); turci, vb. (a converti la islamism); turcie, s. f. (înv., limba turcă); turcime, s. f. (mulţime de turci); turcism, s. n. (cuvînt turcesc); turculeţ, s. m. (copil turc; Banat, sticlete, Carduelis elegans; anemonă, Anemone nemorosa); turcoază, s. f„ din fr. turquoise; turchiaz (var. Olt. turchez), adj. (albas-tru-verzui), unul din puţinele cuvinte fr. care au uz popular.	8992
ţurcă (-ci), s. f. - 1. Căciulă de oaie. - 2. Tac, băţ lung şi subţire, folosit în anumite jocuri asemănătoare celui de biliard. - 3. Măscărici, paiaţă, mascat ce colindă pe la case în timpul sărbătorilor de Crăciun, în Trans.
Origine incertă. Probabil aparţine aceleiaşi familii expresive a lui ţîr, care a ajuns să exprime ideea de „vîrf, pisc“, cf. ţurţur şi (urţan, s. n. (Olt. stîncă ascuţită). în general, dicţionarele consideră
că cele trei sensuri sînt cuvinte independente; dar este evident sensul comun de „obiect ascuţit" (măscăriciul se termină de regulă cu un cap ascuţit şi corespunde la ceea ce se numeşte în Munt. barză). Există un anumit paralelism între formarea lui ţurcă şi cea a lui căciulă. Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 175, se gîndea la un cuvînt dacic. Cihac, II, 536, pornea de la mag. turcos „cu păr lung" pentru sensul 1, iar în II, 427 de la sb. turica „măscărici", pol. tur „gogoriţă, sperietoare", pentru sensul 3. După Diculescu, Elementele, 439, ar trebui să se meargă la gr. Gupixâţ. în fine Bogrea, Dacor., IV, 854, explică sensul 3 prin rut., rus. curka, care probabil provine din rom. Cf. şi (uf, ţîţă, ţiglă.
Der. ţurcan, adj. (se zice despre o anumită varietate de oi cu părul lung); ţurcănesc, adj. (făcut din lîna acestor oi); ţuşcă, s. f. (varietate de oi asemănătoare cu cele ţurcane), probabil în loc de *(urşcă, cf. ţuşcă „basma cu noduri"); turcă, s. f. (Trans., paiaţă de Crăciun), var. a lui furcă, datorată unei contaminări cu turc, datorită aspectului său care vrea să inspire frică.	8993
turlă (-le), s. f. - 1. Turn. - 2. Clopotniţă. -Var. înv. trulă.
Ngr. TpouU.a, ngr. xcrupXa (Cihac, II, 708; REW 8949).	'	8994
turmă (—me), s. f. - Ciurdă, cireadă, herghelie, pîlc. - Mr. turmă, istr. turme.
Lat. turma (Puşcariu 1777; Philippide, II, 656; REW 9005), cf. it. torma (logud. trumă), friul. torme, alb. turme). - Der. turmac, s. m. (mînzat sau bivol de doi ani; om scund şi îndesat); înturma, vb. (a alătura, a alipi). - Din rom. provin bg. turma (Romansky 130; Capidan, Raporturile, 214), sb., cr. tiirmo, turma (Miklosich, Wander., 8; Candrea, Elemente, 408; Bemeker 379); rut turma (Miklosich, Fremdw., 133), pol. turma, cr. turmar „căruţaş" (pentru transporturile. în caravană, sb. turma), bg. turmak „bivol tînăr" (după Conev 56, rom. turmac ar proveni din bg.; dar nu e de conceput că rom. ar fi luat din bg. un cuvînt creat după rom. turmă).	8995
turn (-nuri), s. n. - 1. Construcţie prismatică sau cilindrică mai înaltă decît construcţiile din jur.
-	2. Tură, piesă de şah.
Germ. Turm, prin intermediul săs. Turn (Cihac, II, 428; Borcea 215; Tiktin), cf. sb. torm, turan, slov. turen, mag. toron(y).	8996
turna (torn, — at), v. - 1. (înv.) A se întoarce, a se înapoia, a veni înapoi. - 2. A vărsa, a împrăştia un lichid. - 3. A pune în pahare vin sau altă băutură. - 4. (Impers.) A ploua cu găleata. -
812
ALEXANDRU CIORĂNESCU
5.	A topi, a modela. - 6. A crea, a făuri; a inventa.
-	7. A face, a fabrica. - 8. (Arg.) A reţine, a aresta.
-	Mr. tomu, turnai, turnare; megl. torn, turnări, istr. tomu.
Lat. tornare (Philippide, Principii, 48; Şeineanu, Semasiol, 163;' Puşcariu 1748; REW 8794), cf. it. tomare, prov., cât., sp., port. tornar, fr. tourner. Pentru evoluţia semantică, cf. vărsa, sp. verter. - Der. înturna, vb. (a da înapoi, a se întoarce; a ocoli, a schimba direcţia, a se roti; a înapoia, a restitui; a opri, a' deţine, a conţine); întumat, s. n. (cotitură, regres); înturnător, adj. (care face să cotească sau să se rotească); în-tumătoare, s. f. (regres, restituire); înv.; turnat, adj. (pus în pahare; modelat, alipit; potrivit, dichisit); turnător, s. m. (care topeşte metal); turnătorie, s. f. (topitorie); tumătură, s. f. (act magic care se execută aruncând apă în calea cuiva); tumăţei, s. m. pl. (varietate de tăieţei); răsturna, vb. (a trînti; a da jos, a tăvăli); răsturnător, adj. (care răstoarnă); răstumiş, s. n. (coastă abruptă).
Der. neol. turnant, adj., din fr. toumant; turnesol, s. m., din fr. toumesol; turneu, s, n. (voiaj, expediţie, se spune mai ales despre călătoriile de inspecţie sau despre cele ale companiilor teatrale), din fr. tournee; turnir (var. înv. tumer), s. n., din germ. Turnier; turnură, s. f., din fr. toumure.
'	8997
turtă (-te), s. f. - 1. Azimă, cocă; este turtită şi fără drojdie. - 2. Tartă, prăjitură. - 3. în general, orice materie turtită. - 4. Varietate de ghimpe (Carlina acaulis). - Mr., megl. turtă, istr. turtţ.
Lat. turta în loc de torta (Diez, I, 419; Puşcariu 1743; REW 8802), cf. vegl. turta, it., prov., sp., port. torta, fr. tourte. Forma turta apare în glosele de la Reichenau (Puşcariu, Lr., 189); schimbul nu pare anormal (Lausberg, Mundarten Şudluka-niens, Halle 1939, 26; totuşi cf. împotrivă Graur, BL, V, 115, considerîndu-1 nefundamentat suficient). Ambele forme lat. sînt cuvinte vulgare, care nu apar la nici un autor clasic. în rom. pare să fi fost simţit drept creaţie expresivă (probabil aşa era în lat.), datorat prezenţei lui turti, cf. tufli, tepşi. -Der. turtea (var. turtică, turtie), s. f. (varietate de spin); turti, vb. (a face plat, a da o formă lătăreaţă, a strivi; refl., a se îmbăta). Din rom provine bg. turla (Capidan, Raporturile, 214), şi probabil sb., slov. turta.	8998
turturea (-de), s. f. - Porumbel-sălbatic, tur-tucă (Columba turtur). - Var. Transturtură, turturică.: Mr. turtură, turtură, megl. turtură, tărtură.
Lat. turturem (Puşcariu 1779), prin intermediul J
dim. iurturella (Puşcariu 1480; REW 9010), cf. it. tortorella, fr. tourterelle, sau mai probabil direct, f cf. it. tortola, sp. tortola, alb. turtulj. Turturea, ca şi turturică, poate fi un dim. intern de la turtură, formă rară, abia păstrată (cf. Lacea, Dacor., II, 625; Tiktin presupune dimpotrivă că turtură este formaţie regresivă, de la turturea). - Der. turturel (var. turturoi), s. m. (bărbăţuşul turturelei). Din rom. provine bg. turturica (Capidan, Raporturile, 218).	8999
turungiu (-ie), adj. - Portocaliu.
Tc. turunci, din per. turung „portocală" (Şe-neânu, II, 370), cf. sp. toronja.	9000
turvin, s. n. — Dezbatere, taifas. :
Mag. torveny (Candrea). - Der. turvini, vb. (a ţine sfat, a conversa). în Banat.	9001
tuş (-şuri), s. n. - Cerneală neagră pentru desen;
Germ. "Tusche (Tiktin). - Der. tuşieră, s. f. (tampon, perniţă îmbibată cu tuş), cu suf. fr. -iere.
9002
tuse, s. f. - Act respirator reflex cauzat de îmbolnăvire. - Var., Mold. tusă. Mr., megl. tuse.
Lat. tussis (Puşcariu 1781; REW 9016), cf. it., port: tosse, prov., cat.;-sp. tos, fr. toux. - Der. tuşi (mr. tuşedz, tuşire), vb. (a avea un acces de tuse), din lat. tusslre (Puşcariu 1782; REW 9015), cf. it. '1 tossire, engad., port. tussir, prov., cat. tossir, v.fr. toussir, sp. toser, cuvînt de uz general, (ALR, I, 146); tuset, s. n. (acces de tuse); tuşit, s. n. (acces de tuse); tuşitură,. s. f. (tuse). ,	9003
tuşe (-e)j s. f. - 1. Clapă. - 2. (Fam.) Cucerire.
Fr. touche.	9004
tuşina (-nez, -at), vb. - l. A tunde. - 2. A tunde oile.
Lat. tonsîonem „tunsoare"; prin intermediul vb. *tonsîonăre (Densusianu, Rom., XXXIII, 287; cf.
-	Koerting 9590; Candrea), sau al unui urmaş rom. tuşină „tunsoare, lamă tunsă", cuvînt puţin atestat de Puşcariu 1783; Puşcariu, Conv. lit., XXXIX, 328; Lacea, Dacor., II,’ 626; REW 8783), cf. sard. tosone, fr. toison. - Der. tuşinat, adj. (tuns; tăiat); tuşinătură, s. f. (canură, partea mai scurtă a lînii). ..	,	9005
ţuţ, adv. - Păcălit, tras pe sfoară.
Creaţie expresivă, care se bazează pe ideea de ;;,ascuţit". Imaginea trebuie să fie aceea de bot, ca în expresia echivalentă cu buzele umflate, sau a pune cioc „a înşela". Cf. toate cuvintele cU aceeaşi consonanţă care traduce aceeaşi idee de „vîrf1, ţiglă, ţîţă, ţugu, furcă. - Der. fufă (var. Olt. fofă), s. f. (stog, claie, morman); ţuţui(a), vb. (a face
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
813
vîrf, a vîrfui; refl., a se căţăra, a se cocoţa); ţufiii, s. n. (vîrf, pisc), cf. ţugui; ţuţul, s. n. (Arg., penis); fuţuian, s. m. (muntean, nume care se dă în Munt. transilvănenilor; cioban; ţăran; mitocan); ţuţu-iancă, s. f. (transilvăneancă; un anumit dans popular); juţuienesc, adj. (transilvan; muntean); fuţura, vb. (Trans., a'se lua de ciuf, a se părui); fufuroi (var. fufur), s. n. (ţurţur; robinet), cf. ţurţur; funţurliu, adj. (încîlcit, mîzgălit).	9006
tutcă (-ci), s. f. - (Banat) Curcă.
Sb. tuka (Candrea). - Der. tutcan, s. m. (Banat, curcan).	9007
tutea, s. f. - Oxid de zinc, tuţie.
Tc. (per.) tutya (Şeineanu, II, 370; Lokotsch 2020), cf. fr. Iulie, sp. tocia, ngr. xound. 9008
tutelă (-le), s. f. - Tutorie, curatelă.
Fr. tutelle. - Der. lutelar, adj., din fr. tutelaire; tutor (var. tutore), s. m., din fr. tuteur, şi var. după lat. tutorem; tutoare (var. tuto(a)ră), s, f. 9909
tutun (-nuri), s. n. - Tabac. - Var., Mold. tiutiun. Mr. tutune.
Tc. tutun (Roesler 604; Şeineanu, II, 370; Lokotsch 2121), cf. ngr. toutowi, bg., rus. tiutiun, sb. tutun. Este cuvînt oriental, cf. cuman, tutun „fum“ (Kuun 125), aplicat posterior plantei. - Der. tutuni, vb. (a fuma); tutunărit, s. n. (dare asupra culturilor de tutun); tutungiu, s. m. (vînzător de tutun şi de ţigări), din tc. tutiincii (Ronzevalle 68); tutungioaică, s. f. (vînzătoare de tutun; fumătoare); tutungerie, s. f. (debit de tutun); tutuniu, adj. (de culoarea tutunului).	9010
tuzla (-ale), s. f. - Salină.
Tc. tuzla (Tiktin). Sec. XVIII, înv., s-a păstrat ca toponim. - Der. tuzlama, s. f. (mîncare din picioare şi burtă de vacă), din tc. tuzlama „sără-tură“ (Şeineanu, II, 371).	90il
tuzluc (-ci), s. m. - Tureatcă, pulpar.
Tc. tuzluc (Şeineanu, II, 371; Lokotsch 2094), cf. ngr. Tou^ouzt, alb., bg., sb. tuzluk. 9012 tvorenie, s. f. - Creaţie.
Sl. tvorenija (Tiktin). Cultism, sec. XVII, înv.
-	Der. tvoreţ, s. m. (creator), din sl. tvorict.9013
u
U, inteij. - Strigăt care exprimă bucuria, teama, suferinţa, sau simpla intenţie de a chema pe cineva. - Var. iu, iui(iu).
Creaţie expresivă, cf. Tiktin; Carstensen 32-3. Cf. ua, inteij. înv. sec. XVII, pare cultism din gr. oua (Tiktin). - Der. ui, vb. (a hurui, a urla), cf. hui, viii; uet, s. n. (zbîmîit, huruit), cf. vuet; u(i)e, s. f. (ciuhurez, Falco buteo).	9014
ubichitate, s. f. - însuşirea de a fi prezent în mai multe locuri simultan. - Var. ubicuitate.
Fr. ubiquite, ca antichitate < fr. antiquite. 9015
ucaz (-zuri), s. n. - 1. Decret al autorităţii ruse. - 2. Mandat despotic, decizie care nu admite discuţie.
Rus. likaz (Tiktin). Sec. XVIII.	9016
ucenic (-ci), s. m. - 1. Discipol, elev. - 2. Tînăr care învaţă o meserie. - Var. Munt. ocinic.
Sl. uceniku, de la uciti „a învăţa" (Miklosich, Slaw. Elem., 60; Cihac, II, 437). - Der. ucenici (var. înv. ucenf), vb. (a studia); ucenicie, s. f. (studiu; învăţare); ucenică (var. înv. ucenifă), s. f. (elevă; tînără care învaţă o meserie); ocenie, s. f. (instrucţie militară), din rus. ucenie, sec. XIX, înv.
9017
ucide (-d, —is), vb. - 1. A omori, a provoca moartea. - 2. A Iovi, a da lovituri. - Mr. fid(ere) „a lovi“, megl. ufid „a lovi“, istr. ucidu „a omorî".
Lat. occîdere (Densusianu, Hlr., 153; Şeineanu, Semasiol., 225; Puşcariu 1734), cf. it. uccidere, prov., cat. aucire, v.fr. occire. Cuvînt rar acum în Munt. şi Mold. (ALR, I, 291), sensul 2 este înv. Ucid se zice şi ucig, prin analogie cu vb. care au acelaşi participiu, cf. încinge, încins; stinge, stins (explicaţiile lui Tiktin nu par sigure în această privinţă). Asupra acestor schimbări, cf. repede > repeguş.
Der. ucigaş, s. m. (asasin, criminal; înv,, de- ţ mon); ucigan, s. m. (Mold., demon); ucigător, adj. (care omoară, ucide); ucigătură, s. f. (moarte, asasinat; chin, suferinţă), înv.; ucis, s. n. (moarte, asasinat), înv.; ucisătură (var. ucisură), s. f. (moarte; chin), înv.; sinucide, vb. refl. (a se omorî), după fr. suicider; sinucigaş, s. m. (persoană care se sinucide); pruncucidere, s. f. (ucidere de copii). Diferite comp. servesc ca nume populare ale dracului: ucigă-l crucea (pietrele, tămîia, toaca).	9018
ud (-dă), adj. - 1. înmuiat - 2. Umed. - 3. (S. n.) Urină. - Mr., megl., istr. ud.
Lat. iidus (Puşcariu 1785; REW 9030), cf. vegl. yoit. - Der. uda, vb. (a muia, a umezi; a iriga, a trece un rîu printr-o regiune determinată; a urina; fam., a însoţi o mîncare cu băutură); udat. s. n. (umezit; acţiunea de a urina); udătură, s. f. (muiere, umezire; înv., secreţie, umoare; ciorbă, supă, aliment lichid; mîncare în general; băutură, vin; rouă); udeală, s. f. (umezeală, rouă; fam., băutură). Uda (mr., megl., istr. ud) trebuie să ajungă la lat. udăre (Puşcariu 1786; REW 9029).
9019
uf, inteij. - Exprimă suferinţa sau uşurarea.
Creaţie expresivă, cf. REW 9032. - Der. ufui, vb. (a suspina), cf. ofta.	9020
Ug (-ghi), s. m. - Veche monedă ungurească de aur, valora 200 bani sau aspri în 1660. - Var. ughi.
SI. ugrOsku „ungar" (Tiktin), abreviat ug. în documente. Nu pare să fi avut circulaţie reală. PI. a stat la baza var. (Byck-Graur 25).	9021
Uger (—re), s. n. - Ţîţă. - Var. Mold. ulger, unger. Mr. udzire, istr. uger.
Lat. uber (Puşcariu 1737; REW 9026), cf. romagn. uver, it. ubero, sp., port. ubre. Schimbul consonantic ca în rubits > rug (după Puşcariu şi Tiktin, prin analogie cu a suge). Legătura cu mag. ugyan (Cihac, II, 536) nu este probabilă. 9022
uguj (-ui, -it), vb. - A gînguri porumbelul sau turturelul.
Creaţie expresivă, cf. gunguri, gîgîi şi uhu, interj, (imită glasul cucuvelei).	9023
uib, s. m. - în expresia în uib „contra".
Lat: obvîus (Bogrea, Dacor., I, 259; Candrea). în Olt., cf. mr. nuib(are) „a contrazice". 9024
uică (—ci), s. m. - Unchi.
Sb. tijak, ujko (Candrea). în Trans. şi Olt. - Der. uină, s. f. (Banat, mătuşă), din sb. ujna. 9025 uidj (—dşsc, — it), vb. - A rămîne, a prisosi.
-	Var. udi.
Origine necunoscută. înv., azi în Olt., şi var. în Banat şi Trans.	9026
uimă (-me), s. f. - Tumoare purulentă. - Var. udmă, Maram. moimă.
Origine incertă. Dacă s-ar pomi de Ia ultima var., e posibil să fie vorba de un der. de la rădăcina
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
815
expresivă mom-, cf. momîie, mămărufă, mămăligă, momifă, toate cu sensul de „bolfâ, ridicătură". Miklosich, Lexicon, 1944, prefera să pornească de la sl. ujmati „a sustrage", cf. uimi. In general se porneşte de la udmă, pentru a se ajunge la gr. ot8r||ia, ot’8|ioc (Tiktin; Diculescu, Elementele, 477; Candrea; după Cihac, II, 710, din gr. oyxcojia); dar această var. pare dubioasă şi oricum der. este dificilă fonetic. Pentru repartiţia var., cf. ALR. I, 113.	9027
uimj (-mese, -mit), vb. - A surprinde, a admira, a ului.
Sl. ujeti, ujmq „a fura", ujmati „a sustrage" (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 431; Conev 101; Tiktin), cf. fr. ravir, sp. arrebatar. - Der. uimăci, vb. (a ameţi, a năuci), prin contaminare cu buimăci; uimeală (var. uimăceală), s. f. (mirare, surprindere); uimitor, adj. (care uimeşte, care surprinde).	9028
uita (—t, —at), vb. - 1. A nu ţine minte. - 2. (Refl.) A privi. - 3. A ţine cont, a considera. -Var. Banat, Maram., zăuita. Mr. ultu, xdtare, megl. ul’t(ari), istr. utu.
Lat. oblîtăre (Cipariu, Principii, 165; Schuchardt, ZRPh., XXXII, 472; Puşcariu 1788; Skok, ZRPh., XLIII, 192; REW 6015), cf. prov., cat. oblidar, fr. oublier, sp., port. olvidar. Trecerea semantică de la „a uita" la „a privi" trebuie să se fi verificat prin intermediul sensului reflexiv a se uita „a se uita pe sine", şi de aici „a rămîne nemişcat", evoluţie care este identică cu a sp. ftjarse. Această întrebuinţare a lui a se uita este încă în uz; şi se zice chiar cu ton familiar, s 'a uita pe el, despre un copil care s-a murdărit. Totuşi, mulţi autori deosebesc cele două sensuri, ca şi cum ar fi cuvinte diferite. Creţu 378 căuta să explice sensul de „a privi" pomind de la lat. tuităre; şi Meyer-Liibke, apud Puşcariu 1789, de la un *obîtăre, pomind de la expresia obire oculis; ambele încercări par deopotrivă nesigure. Var. cu suf. sl. za-,
Der. uite (vulg. io(i)te), interj, (priveşte, vezi), în Ioc de uită-te, cf. iată şi Procopovici, Dacor., X, 72-9; uităcios (var. uituc), adj. (care uită, care nu are memorie); uitător, adj. (uituc; care priveşte, spectator); uitătură, s. f. (privire); uitucie, s. f. (lipsă de memorie); neuitat, adj. (care nu se poate uita).	9029
ujuji (-jesc, -it), vb. refl. - A usca.
Sl. ususiti (Tiktin).	9030
ulama (—ale), s. f. - Ciucure, franj.
Tc. ulama (Candrea).	9031
ulan (-ni), s. m. - Soldat de la cavalerie.
Tc. oglan, prin intermediul pol., germ. ulan. -Der. ulancă, s. f. (tunică a ulanilor), din pol. ulanka.	9032
ulcea (-ele), s. f. - Chiup, cană, vas de lut cu mîner.
Lat. *ollicella, dim. de la olla (Puşcariu 1790; Iordan, Dift., 59; REW 6059), sau mai probabil dim. interior, de la oală, cf. ulcică, s. f. (oală mică, chiup, cană; anumite vase mult folosite în farmece; Arg., căpăţînă).	9033
ulei (-ie), s. n. - 1. Trunchi găunos. - 2. Stup făcut dintr-un trunchi găunos.
Bg., rus. ulej, din sl. ulii (Cihac, II, 438), cf. slov. ulj, bg. uliju.	9034
ulei (—iuri), s. n. - Untdelemn, materie lichidă grasă. - Var. înv. olei, uleiu, uleu.
Sl. (slov., ceh., pol., rus.) olei (Cihac, II, 227). Este dubletul lui oloi (var. uloi), s. n. (Trans., ulei), din mag. olaj (Gâldi, Dict., 167). - Der. uleios (var. oloios), adj. (plin de ulei, cu ulei). 9035
ulema (-ale), s. f. - Doctor în legi la mahomedani.
Tc. (arab.) ulema (Şeineanu, III, 126), cf. sb., sp. ulema.	9036
uliţă (-ţe), s. f. - 1. Drum. - 2. Pedeapsă înv. care consta în a biciui învinuiţii pe stradă sau în piaţă.
Sl. (bg., slov., rus.) ulica (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 438; Conev 81), cf. mag. utca. - Der. ulicioară, s. f. (drum îngust); ulicer, s. m. (Mold., vecin, persoană care locuieşte pe aceeaşi stradă); ulifamic, adj. (Mold., Trans., hoinar, pribeag). Ţig. sp. ulicha „drum" (Besses 165) ar putea proveni din rom.	9037
uliu (—ii), s. m. - Şoim, coroi, vindereu (Astur palumbarius, Accipiter nisus, Buteo vulgaris, Ar-chibuteo lagopus, Circus aeruginosus, C. cy-aneus). - Var. uli, ideu.
Mag. dlyii (Cihac, II, 536; Gâldi, Dict., 186). Se foloseşte, în forme mai mult sau mai puţin diferite, pentru una sau alta dintre aceste specii; ulieş, s. m.; uliga(n)ie, s. f.; uligan, s. m.; uliul, s-m.	9038
ulm (—mi), s. m. - Arbore cu scoarţa netedă şi cu lemn tare (Olmus campestris). - Megl. ulm, uolm.
Lat. itlmus (Puşcariu 1792; REW 9036; cf. Philippide, Principii, 67), cf. it., sp., port. olmo, prov. olme, fr. orme, cat. olm. - Der. ulmet, s. n. (pădure de ulmi).	9039
816
ALEXANDRU CIORĂNESCU
ultraj (-je), s. n. - Ofensă, insultă adusă autorităţii. - Var. ultragiu.
It. oltraggio, cf. fr. outrage. - Der. ultragia, vb. (a comite un ultraj).	9040
ulubă (-be), s. f. - X. Fiecare din cele două prăjini de la car, trăsură etc. între care se înhamă calul. - 2. (Arg.) Picior. - Var. hulubă, hlubă, hlo(a)bă.
Rut: oh(o)loblja, pol. holoble (Cihac, II, 139).
9041
uluc (-curi), s. n. - 1. Scoc, canal format din două sau trei scînduri de lemn. - 2. Ţeavă, tub la
o	sursă de apă.
Tc. uluk, oluk (Şeineanu, II, 372; Lokotsch 2132), cf. alb. ulluk (Philippide, II, 739). - Der. ulucă, s. f. (blană, dulap, scîndură groasă; gealău, ciubucar); uluci, vb. (a face caneluri); ulucit, s. n. (acţiunea de a uluci); ulucilor, s. n. (ciubucar); ulucar, s. m. (varietate de crap, Cyprinus carpio hungaricus).	9042
ului (-iese, -it), vb. - A uimi, a zăpăci.
Origine necunoscută. S-a vrut să se explice prin mag. hulani „a cădea" (Drăganu, Dacor., VI, 303); prin mag. vallani „a investiga" (Gâldi, Dict.,
167); sau prin sb. uloviti „a prinde vînatul" (Scriban); dar aceste explicaţii nu par suficiente.
-	Der. uluială, s. f. (zăpăceală); uluitor, s. f.
(uimitor, care uluieşte).	9043
umăr (-meri), s. m. - 1. Articulaţie dintre mînă şi trunchi la om. - 2. Parte de îmbrăcăminte care acoperă umărul (1). - 3. Pomeţi, partea osoasă din mijlocul obrazului. - 4. Umeraş de haine. - 5. Partea proeminentă de la leucă. - 6. Mîner la ferăstrăul de mînă. Mr. (n)umir, megl. numir, istr. (r)umer.
Lat. humerus (Puşcariu 1794; REW 4232), cf. it. omero, sp., port. hombro. în sensurile 4-6 este n. - Der. umărar, s. n. (umeraş); umăraş, s. n. (broderie la umărul iilor); umăros (var. umeros), adj. (cu umeri laţi); umeri, vb. refl. (a se sforţa). Pentru umăr „pomete" cf. ALR, I, 24.	9044
umbla (-lu, -at), vb. - 1. A merge. - 2. A circula, a călători, a se mişca, a funcţiona. - 3. A se duce undeva regulat, a frecventa. - 4. A vizita, a parcurge, a străbate. - 5. A circula, a avea valoare de circulaţie. - 6. A valora. - 7. A avea curs, a fi acceptat. - 8. A merge după cineva sau ceva, a urmări. - 9. A privi prin, a se ocupa de.
-	10. A căuta, a scotoci, a cerceta. - 11. A trata de, a căuta de. - 12. (Trans.) A urma un curs, a studia. - Var. îmbla. Mr. imnu, megl. amnu, amnari, istr. omrtu.
Lat. ambîdăre (Diez, I, 19; Candrea, Elements,
82; Puşcariu 1797; REW 412), cf. it. ambiare, prov., sp., port. amblar, fr. ambler. - Der. umblăreţ, adj. (care umblă mult); umblat, adj. (care a călătorit mult, frecventat, circulat); umblător, adj. (care umblă; pribeag; mobil; varietate de grîu); umblătoare, s. f. (closet, privată); itm-blătură, s. f. (mers); umblet, s. n. (mers, fel de a merge; umblare, călătorie; drumeţie; comportare, conduită; intrigă, demers, procedură). 9045
umbră (-re), s. f. - întunecime, lipsă de lumină. - Mr. aumbră, megl. umbră.
Lat. umbra (Puşcariu 1798; REW 9046), cf. it., prov., cat. ombra, fr. ombre. - Der. umbrar, s. n. (adăpost împotriva arşiţei); umbratic (var. umbra tec), adj. (umbros), cu suf. -atic (după Puşcariu 1799, din lat. umbraticus); umbros (mr. aumbros), adj. (umbrit), cf. lat. umbrosus (Puşcariu 1802; REW 9050); umbri, vb. (a ţine, a da umbră; a acoperi, a proteja, a adăposti, a adumbri; a estompa), pe care Densusianu, Hlr., 150 şi Puşcariu 1800 îl considerau drept reprezentant al lat. *umbrîre < umbrescere, cf. mr. aumbredz; um-briş, s. n. (loc cu umbră); umbrelă (mr. umbreală), s. f. (apărătoare de ploaie), din it. ombrella, fr. ombrelle, cf. ngr. onnpeXa, tc. omrela; umbrelar, s. m. (fabricant sau vînzător de umbrele). 9046
umed (-dă), adj. - Jilav, neuscat. - Istr. umid.
Lat. humîdus (Puşcariu 1802; REW 4233), cf. it. umido. - Der. umedos, adj. (umed, jilav); umezi, vb. (a deveni sau a face să devină umed, a înmuia, a stropi); umezeală (var. umejune, umegiune), s. f. (umiditate).	9047
umfla (—lu, -at), vb. - 1. A mări volumul, a dilata. - 2. (Refl.) A-şi mări volumul, a se inflama. - 3. A da laptele în foc. - 4. A apuca, a lua cu mîna, a deţine. - Var. înv. în/la şi der. -Mr. umflu, umflare, megl. amflu, amflaii, istr. ămflu.
Lat. inflăre (Puşcariu 1802; REW 4406), cf. it. enfiare, prov. enflar, fr. enfler, sp. liinchar. Trecerea lui in- > un- trebuie să fie anterioară rom., cf. logud. unflare, sicii, unkari, calabr. uhhare, Teramo umblă (Rohlfs, Arch. Rom., VII, 465). - Der. umflăcios, adj. (umflat, gata să crape); umflăciune, s. f. (umflătură); umfătură, s. f. (loc umflat, cucui). Din rom. provine iud.sp. u(n)flar.
9048
umili (“lese, —lt), vb. - 1. (Refl.) A se căi, a avea o atitudine smerită, a se comporta creştineşte.
-	2. A se înjosi. - Var. înv. omili.
Sl. umiliţi sţ „a se căi" (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 196; Tiktin). în sensul al doilea, care pare modem, trebuie să fi influenţat fr. humilier.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
817
Der. propusă de Scriban, din sl. umaliti „a micşora", nu pare probabilă. - Der. umilenie, s. f. (căinţă, mustrare de cuget), înv.; umilinţă, s. f. (înv., devoţiune, pietate; smerenie); umil, adj. (modest, smerit), din lat. humilis (sec. XIX), asociat cuvintelor precedente; umilitor, adj. (înjositor).	9049
umivanie (-ii), s. f. - Spălare.
Sl. umyvanije (Tiktin). Sec. XVIII, înv. - Der. umivaniţă, s. f. (lavabou, lighean), din sl. umy-valTnica, înv.	9050
umoare (—ori), s. f. - Dispoziţie, toană.
Fr. humeur. Este dubletul lui umor (var. humor), s. n. (glumă, vervă), din fr. (engl.) humour.
9051
umple (-lu, —ut), vb. - 1. A face un obiect să fie plin. - 2. A îndopa, a îmbuiba, a îndesa. -
3.	A împlini. - 4. A acoperi, a scălda în, a cufunda.
-	5. A molipsi. - Var. umplea, înv. împle(a) şi der. Mr. umplu, umplui, umpleare, megl. ampl'u.
Lat. implere (Şeineanu, Semasiol., 198; Puşcariu 1807; REW 4310), cf. vegl. emplar, it. empiere, prov., fr. emplir, sp. enchir, port. enchar. Ca şi în cazul lui umfla, trecerea lui in- > un-poate fi anterioară rom., cf. sard. umprere, cat. umpir. Schimbul de conjug, este modem şi pare să se generalizeze în tendinţa actuală. - Der. umplutură, s. f. (ceea ce serveşte pentru a umple).
9052
un, num. - 1. Art. nedefinit: obiect neindividualizat. - 2. Num.: primul număr în numărătoare.
-	3. Pron.: ţine locul unui subst. fără a indica în mod precis obiectul. - Mr., megl. un, ună, istr. un ur.
Lat. mtus (Puşcariu 1808; REW 9075), cf. vegl. yoin, it., sp. uno, prov., fr., cat. un, port. hum. -Forma: 1 şi 2 un, f. o; 3 mul, f. una. Gen. unui(a), f. unei(a), pl. unor(a); -a paragogic este propriu pron., cf. acel. Pron. se poate folosi ca adj. pentru a scoate în relief şi înseamnă „unicul, singurul": cf. cine poate lăsa păcatele, fară unul Dumnezeu? (Coresi). Forma f., una în funcţie de pron. nedef. n. înseamnă „ceva, un lucru nedefinit, o lovitură". Unele dintre expresiile cu un sînt balcanice, cf. unul şi acelaşi, ngr. eiţ xai o atrroţ; unul şi unul, ngr. evaţ x’evaţ; una, ngr. jua.
Der. uni, vb. (a pune împreună, a asambla, a grupa), pe care Puşcariu 1814 îl reduce la lat. unire; uneală, s. f. (unire); unire, s. f. (acţiunea de a uni); unit, adj. (care formează un tot; s. m., persoană care aparţine bisericii greco-catolice, uniat); unime, s. f. (unitate); unicei (var. înv. unişor), adj. (unic). - Comp. unealtă, s. f. (sculă;
utilaj), pare să fi rezultat din me-alte (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 276; Philippide, Principii, 148; Iordan, Dift., 88; Tiktin; REW 382); unelti, vb. (a face, a făuri; a complota, a urzi intrigi); uneltitor, adj. (intrigant, care se ţine de intrigi); întruni, vb. (a reuni, a alătura); într’una, adv. (mereu); de-a una, adv. (înv., mereu) de unde totdeauna (var. întotdeauna), adv. (mereu); uneori, adv. (cîte o dată); desuni, vb. (a desface, a separa). Cf. împreună, vreun.
Der. neol. unic, adj., din fr. unique; unifica, vb., din fr. unifier; uniform, adj., din fr. uniforme; unison, s. n., din fr. unisson; unitate, s. f., din fr. unite; uniune, s. f., din fr. union; reuni, vb., din fr. reunir.	9053
unchi (-i), s. m. - Termen de adresare al copiilor către fraţii părinţilor. - Unchi mare, fratele bunicului; unchi mic, văr al tatălui. - Var. unchiu.
Lat. ăvunculus, probabil provenit din *unclus (Puşcariu 1809; REW 838; Rosetti, I, 70), cf. prov., fr. oncle, alb. unkj (Philippide, II, 632). Uz general (ALR, I, 165). - Der. unchiaş. s. m. (bătrîn).	9054
uncrop (-puri), s. n. - 1. Apă clocotită. - 2. Ospăţul care se face la nunţile populare a doua zi după căsătorie. - Var. încrop, oncrop. Mr. crop.
Sl. ukropit (Cihac, II, 375; Conev 62; Tiktin), cf. sb., cr. krop, ceh. iikrop, pol. ukrop, rus., sb. okrop (Bemeker 623; Vasmer, II, 261). Fonetismul nu este clar (din sl. contaminat cu un, după Philippide, Principii, 107; de la forma verbală, după Tiktin). - Der. uncropi, vb. (Mold., a încălzi, a fierbe apa); încropi, vb. (a încălzi apa; a alătura, a uni repede ceea ce e necesar, a se face cu).
9055
undă (-de), s. f. - 1. Val, talaz. - 2. Tălăzuire.
-	3. Suprafaţă a apei. - Mr. undă.
Lat. unda (Puşcariu 1810; REW 9059), cf. vegl. yonda, it., prov., sp., port. onda, fr. onde, cat. ona.
-	Der. unda, vb. (a undui, a ondula, a face unde
şi valuri; a fierbe), pe care Puşcariu 1811 şi REW 9060 îl trimit la lat. undăre; undătură, s. f. (inundaţie), probabil improprietate la Cantemir; undeza, vb. (a fierbe), probabil cu suf. expresiv (după Candrea, din lat. *undîzăre, cf. it. ondeg-giare); undui (var. undoi(a), unduia), vb. (a face valuri), după fr. ondoyer; unduios, adj., după fr. onduleux. - Der. neol. undină, s. f., din fr. ondine; inunda, vb., din fr. inonder.	9056
undără (-re), s. f. - Bilet de o sută de lei.
Germ. hundert (Vasiliu, GS, VII, 128). Arg.
9057
unde, adv. - 1. Dinspre, în partea aceea, în locul
818
ALEXANDRU CIORĂNESCU
acela: cortul unde el şedea (Negruzzi). - 2. Cînd: unde o cunoscu, căzu la pămînt (Dosoflei). - 3. Cum: unde am avut răgaz de scris? (Rebreanu).
-	4. Pentru că: unde erau fraţi (Ispirescu). - Vulg. une, Trans; inde. Megl. iunde, istr. (dende).
Lat. unde (Puşcariu 1812; REW 9062), cf. it., port. onde, prov. on, cat. hon, v.sp. ond. Sensul adv. a trecut uşor la înlocuirea pron. relativ în cazurile prepoziţionale: în ex. 1 se poate spune şi cortul în care el şedea. Această extensiune, care pare incorectă, apare adesea în limbajul vulgar din Munt., cf. toate fetele unde se înfăţişase îl refuzase (Fundescu). - Comp. undeva, adv. (într-o anumită parte), der. vulg. undevaşiflea). Cf. oareunde, oriunde.	9058
undi (—dese, — it), vb. - A pescui cu undiţa.
Sl. qditi (Tiktin). - Der. undiţă, s. f. (vargă de pescuit), mr. uniţă, din sl. qdica (Miklosich, Slaw. Elem., 54; Cihac, II, 439; Byhan 323; Conev 74), cf. bg. vădica (> megl. vondiţă); unghiţă, s. f. (undiţă), în Trans., pare var. dialectală (după Byhan 323 şi Conev 52, din sl. qgricT). 9059
undrea (-ele), s. f. - 1. Decembrie. - 2. Ac de împletit. - 3. Claviculă. - 4. Vena gîtului. - 5. Lemn care susţine bucşa roţii de moară. - 6. O anumită parte a plugului. - Var. îndrea, andrea. Mr. andreauă.
Origine incertă. Pare a fi numele Sf. Andrei; dar cu excepţia primului sens, semantismul nu este clar. După Tiktin, acest nume s-ar datora asemănării cu braţele crucii Sf. Andrei (cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 190); această explicaţie nu pare convingătoare. Etimonul pe care-1 semnalăm a fost menţionat de Diez, Gramm., I, 440 şi de Roesler 564. Din lat. *endrella < gr. evSptov (Giuglea, RF, II, 49) sau din tc. oyiindure (Iogu, GS, VI, 338) nu pare posibilă.	9060
unge (—g, —ns), vb.' - 1. A acoperi cu un strat de material unsuros sau lipicios. - 2. A gresa. -
3.	A impregna, a mînji, a tencui. - Mr. (a)ungu, (a)umşu, (a)undzire, megl. ung, unş, ungiri, istr. ungu, uns.
Lat. ungere (Puşcariu 1815; REW 9069), cf. vegl. yondar, it. ungere, port. onher, fr. oindre. -Der. unsoare, s. f. (substanţă grasă; grăsime de porc; unguent); unsură, s. f. (acţiunea de a unge); unsuros, adj. (gras, cleios); unsuri, vb. (a îmbiba cu grăsime). Cf. unt, untură.	9061
unghie (—ii), s. f. - 1. Lamă cornoasă la ultima falangă a degetelor, Ia om. - 2. Gheară. - 3. Copită. - Var. înv. unghe. Mr. ungl'e, megl., istr. ungi ’ă.
Lat. ungiila (Cipariu, Gram., 47; Puşcariu 1817;
REW 9071), cf. vegl. yongla, it. unghia, ftiul., fr. ongle, prov. ongla, cat. ungla, sp. una, port. unha. Uz general (ALR, I, 52). - Der. unghişoară, s. f. (broscuţă sublinguală, boală la cai; întărire a corneei, boală la vite). - Cf. ghiară.	9062
unghie (—ii), S. f. - Unitate de măsură pentru greutăţi valorind între circa 28 şi 35 g.
Mgr. ouyyfa (Tiktin). Sec. XVII, înv. Este dubletul lui uncie, s. f., din lat. uncia (sec. XIX).
9063
unghi (—iuri), s. n. - 1. Figură geometrică formată din două semidrepte care pleacă din acelaşi punct. - 2. Colţ, ungher. - Var. înv. înghiu.
Lat. angulus (Densusianu, Hlr., 106; Puşcariu 1817; REW 465; cf. împotrivă Graur, BL, V, 88), cf. fr., prov., cat angle, it. angolo. Schimb de iniţială ca în umbla (după Schuchardt, ZRPh., XLI, 254, prin contaminare cu gr. opeoţ), cf. sard. ungrone (Wagner 116). Der. din sl. qglu (Conev 76; Graur) nu este mai credibilă din punct de vedere fonetic. - Der. ungher (var. înv. ungheriu), s.. n. (colţ), din lat. angulărius (Tiktin; după Puşcariu 1817 şi REW 464, din lat. angulare); unghiular, adj., după fr. angulaire.	9064
ungur (-ri), s. m. - Maghiar.
Sl. qgrinu, pl. qgure (Cihac, II, 437; cf. Vasmer, III, 173), cf. bg. ugrin, sb., cr. ugar. -Den unguroaică, s. f. (maghiară); ungurean, s. m. (român din Transilvania); ungureancă, s. f. (româncă din Transilvania); ungurenii, adj. (maghiarizat); unguresc, adj. (maghiar); ungureşte, adv. (în limba maghiară; ca ungurii); ungurime, s. f. (naţia ungurească); ungurism, s. n. (maghiarism); ungariza, vb. (a maghiariza).	9065
uni-, - Pref. care indică ideea de singularitate.
Fr. uni-. Nu este productiv în rom. 9066
unt (—turi), s. n. - Grăsime extrasă din lapte.
-	Mr. umtu, megl., istr. unt.
Lat. îmetum (Puşcariu 1818; REW 9057), cf. it, sp., port. unt o, prov. onch, v.fr. oint, cat. unt, cu semantism diferit; numai abellun. unt coincide cu rom., cf. şi alb. liirete. - Der. untdelemn, s. n. (ulei de măsline), mr. untulemnu; untdelemnariu, s. n. (înv., recipient pentru ulei); untdelemniu, adj. (aurit); untdelemnos, adj. (uleios); untişor, s.m. (plantă, Ficaria ranunculoides); untos, adj. (cu unt, ca untul), mr. untos, poate direct din lat. unctudsus (Puşcariu 1819). - Cf. unge, untură. 9067
untură (—ri), s.f. - Grăsime animală. - Mr. umtură, megl. untură.
Lat. unctiira (Puşcariu 1820; REW 9058), cf. logud., sp. port. untura, v.fr. ointure, prov. on-
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
819
chura, alb. undure (Philippide, II, 656). - Der. unturos, adj. (gras). - Cf. unge, unt.	9068
upovăj (-ăesc, -it), vb. - A spera, a crede în... - Var. upuvăi.
Sl. upovati, upovajq (Tiktin). Sec. XVI, slavism cultural. - Der. upovâinţă, s.f. (nădejde), înv.
9069
ura, inteij. - Exclamaţie de entuziasm, de aprobare, de îndemn.
Fr. hourra. - Der. ura le, s.f. pl. (ovaţii"). 9070
ura (-rez, —at), vb. - 1. A cuvînta, a vorbi în public pentru a emoţiona, pentru a convinge sau pentru a binecuvînta. - 2. A face urări de fericire, a binecuvînta, a felicita. - 3. A cînta sau a recita versuri cu ocazia Anului Nou. - Mr. or, ura.
Lat. Orăre (Cipariu, Gram., 44; Densusianu, Rom., XXVIII, 61; Şeineanu, Semasiol., 86; Puşcariu 1830; Densusianu, GS, II, 20; REW 6081), cf. it. orare, prov., cat., sp. port. orar, v.fr. orer, alb. uruem, uron (Philippide, I, 649). - Der. urâciune, s.f. (urare; felicitare; cîntec de sărbătoare), cf. ora/ie; urat, s.n. (felicitare); urător, s.m. (persoană care umblă cu uratul); urătură, s.f. (formulă de felicitare cîntată); urări, s.f. pl. (panglici multicolore cu care se împodobeşte căciuliţa tinerilor morţi) în Munt.	9071
urămj (-mese, -it), vb. - (Trans.) A respecta.
Mag. uram „domn“ (Gâldi, Dict., 167). 9072
uranjsc (-curi), s.n. - Baldachin. - Var. ora-rtist.
Ngr. oijpcmaxa; (Cihac, II, 710; Roesler 577)
9073
urbe (—bi), s.f. Oraş.
Lat. urbem (sec. XIX). înv., are un sens puţin ridicol, datorită folosirii lui de către Caragiale. -Der. urban, adj., din fr. urbain; urbanitate, s.f. din fr. urbanitâ; urbar(iu), s.n. (cadastru), înv., în Trans., din germ. Urbarium; urbarial, adj. (de cadastru).	9074
urca (—c, -at), vb. 1. A sui, a se căţăra. - 2. A se ridica. - 3. A se mări, a creşte. - 4. (Refl.) A însuma.
Origine incertă. Pare un lat. *orlcăre < orior (Puşcariu 1824; Tiktin; REW 6098; Candrea; Rosetti, I, 172), sau mai puţin probabil de la ora „margine" (Tiktin) sau din gr. epoţ „munte" (Pascu, Etimologii, 49; Pascu, Beitrăge, 11); dar cf. aburca. O confirmare a etimonului s-ar putea găsi în lat. "ornăre < ortus, deja afirmată de Cipriani, Rom., XXXI, 135 care explică sp. orza (Corominas, III, 587 - 90). Der. din sb., cr. nukati
„a excita" (Candrea, II, 440) nu este probabilă. -Der. urcat, s.n. (suit); urcător, adj. (care urcă, ascendent); urcuş, s.n. (drum, Ioc în pantă, repeziş).	9075
urcior (-oare), s.n. - Vas de lut cu gîtul strîmb. - Var. ulcior.
Lat. urceolus (Cipariu, Elem., 54, REW 9079), cf. it. orciuolo, v.fr. orgiei, prov. orsol. Var., prin analogie cu ulcea (Tiktin; Candrea) sau mai probabil prin disimilare.	9076
urcior (-oare), s.n. - Mic furuncul de la rădăcina genelor. - Var. - ulcior. Mr. urcior, ulcior.
Lat. hordeolus (Candrea - Dens., 1289; Pascu,
I,	137; Tiktin; REW 4179), cf. it. orzaiuolo, prov. orzal, cat. ursol, sp. orzuelo, port. torţol; fonetismul indică o confuzie cu urcior „vas". Uz general, mai puţin în Banat (ALR, I, 16).	9077
urdă (-de), s. f. - Un fel de brînză care se scoate din zer fiert. - Mr., megl. urdă.
Origine incertă. Poate ar trebui să se pornească de la tc. kurde „drojdie, rest", căci e vorba de rezultatul uscat al resturilor de zer. Istoric, această soluţie nu e imposibilă, căci mulţi termeni de păstorit sînt de origine turcă, cf. cioban, maia, odaie, caşcaval etc. Fonetismul nu este clar; poate trebuie să se admită o influenţă a lui urdoare „puchină", cu care este uşor de asociat (cf. numele său germ. Augenbutter). Celelalte ipoteze nu sînt mai convingătoare: dintr-un cuvînt dacic (Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 105; Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 307); dintr-un tracic *urida, legat de gr. ovpoc, „zer" (Philippide, II, 739; Pascu, Arch. Rom., VI, 224; Pascu, I, 192); din alb. ttrdhe „iederă" (Weigand, Jb, XVI, 229), cuvînt tradiţional balcanic, legat de alb. udhos „brînză" (Hoeg 152); din gr. 6pu)5riq „seros" (Giuglea, Dacor., III, 582-87; Diculescu, Elementele. 454), ipoteză seducătoare, dar care nu pare posibilă fonetic. Mag. orda, urda, pe care Cihac, II, 537 îl cita drept etimon al rom., este de origine rom. (Edeispacher 24). Tot din rom. provin ngr. oiipSa (Meyer, Neugr. St., 11, 77; Mumu 37), bg. urda (Capidan, Raporturile, 214), sb., slov., rut., ceh. urda, pol. horda (Miklosich, Wander., II, 20, 22; Candrea, Elemente. 401), rus. urda (Vasmer, III, 188). - Der. urdi, vb. (a face urdă); urdar, s. n. (vergea de mestecat zerul).	9078
urdina (-n, -at), vb. - 1. (înv.) A merge des undeva, a face un drum de repetate ori. - 2. A avea diaree. - Mr. urdin(are) „a porunci, a comanda", megl. ordin(ari) „a ordona".
Lat. ordînăre (Puşcariu 1826; REW 6090).
820
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Legătura cu sl. lijati „a topi“ (Cihac, II, 440) nu este posibilă. - Der. urdinare, s. f. (diaree); urdiniş, s. n. (deschizătură, gură de stup). în Mold.
9079
urdoare (-ori), s. f. - Secreţie depusă pe marginea pleoapelor, puchin.
Origine incertă. Pare a fi lat. oddrem, cu r propagat ca în calabr. orduri, „miros“; sensul primitiv de „putoare", s-ar fi confundat cu cel de „murdărie". După Puşcariu, Conv. lit., XXXIX, 303 (cf. Puşcariu 1828; Tiktin; REW 4187), dintr-un lat. *horridorem, der. puţin convingător (fr. ordure, it. ordura nu pot reprezenta aceeaşi formă). Chiar după Puşcariu, Dacor., V, 410, de la un lat. *udor, puţin clar. Legătura cu urdina „a avea diaree" (Cihac, II, 440) nu este posibilă. -Der. urduros, adj. (puchinos).	9080
urdu-belea, inteij. - Exprimă ideea de surpriză neplăcută.
Origine incertă. Pare a fi creaţie expresivă, ca hurduz-burduz, turlu-burlu etc. Totuşi, Tiktin, Candrea şi Scriban se gîndesc la un tc. urdu bela „neplăcerea unei încartiruiri militare", expresie neatestată.	9081
ureche (-chi), s. f. - 1. Fiecare dintre cele două organe ale auzului. - 2. Auz. - 3. Branhie.
-	4. Toartă. - Var. urechie. Mr. ureacl’e, megl. urecl’ă, istr. urecl'e.
Lat. aurîcula, vulg. oricla (Diez, I, 295; Puşcariu 1829; REW 793), cf. it. orecchio, prov. aurelha, fr. oreille, cat. orella, sp. oreja (leonez. orecha, mozarab orilla), port. orelha. Uz general (ALR, I, 53). - Der. urechelnifă (var. urecher-(n)iţă) s. f. (curăţitoare de urechi; insectă, Forficula auricularia; plantă, Sempervivum tectorum); ure-chia, vb. (a trage de urechi); urechială, s. f. (faptul de a urechea); urechiat, adj. (cu urechi mari); urechiţă, s. f. (insectă; plantă), în Trans., urechi-uşe, s. f. (insectă; ciupercă Tremella helvelloides).
9082
urgent (-tă), adj. - Grabnic.
It. urgente, fr. urgent. - Der. urgenţă, s. f., din it. urgenza, fr. urgence; urgenta, vb. (rar, a grăbi, a accelera).	9083
urgie (—ii), s. f. - 1. Ură, furie. - 2. Furie dumnezeiască, pepdeasă divină. - 3. Dezastru, calamitate, nenorocire. - 4. (înv.) Exil, surghiun.
-	5. Pocitanie, vrăjitoare. - Mr. uryie.
Gr. dpyij, probabil prin intermediul unui lat. vulg. *orgia (Densusianu, I, 202; Puşcariu 1831; Candrea); der. directă din mgr. (Roesler 577; Mumu 58; Tiktin) nu pare posibilă fonetic. Direct
din lat. *orgitta < gr. âpyiAcx; (Giuglea, RF, II, 65) este puţin probabilă. Cf. Rosetti, II, 69 şi I, 174. - Der. urgisi, vb. (a persecuta, a distruge; a urî, a-i dori răul; înv., a surghiuni; a pedepsi, a nedreptăţi), cf. ngr. (Sp^Cconca „a supăra"; ur-giseală, s. f. (nenorocire).	9084
urî (-răsc, -ît), vb. - 1. A duşmăni, a antipatiza puternic. - 2. (Refl.) A se plictisi, a se sătura de cineva sau de ceva. - Mr. urăscu, urire.
Lat. horrescere, vulg. *horrire (Puşcariu 1823; Densusianu, GS, II, 21; REW 4185), cf. alb. uren (Philippide, II, 644). - Der. ură, s. f. (duşmănie, aversiune; plantă, Gymnadenia conopea); urîcios (var. uricios), adj. (antipatic, nesuferit; ursuz, arţăgos); urîciune (var. uriciune, Mold. urâciune), s. f. (înv., ură, aversiune; plictiseală, urit; stîrpitură, avorton; hidoşenie); urit, adj. (desfigurat, oribil, hidos; repugnant, josnic); uritor, adj. (care urăşte); urifi, vb. (a sluţi); urîţenie, s. f. (hidoşenie). Din rom. provine rut. urytnyj „urît" (Candrea, Elemente, 409).	9085
uriaş (-şi), s. m. - 1. Gigant, găligan. - 2. (Adj.) Gigantic, colosal. - Var. urieş.
Mag. oriăs (Cihac, II, 537;; Tiktin). - Der. urieşesc, adj. (gigantic); urieşiţă, s. f. (Trans., femeie uriaşă).	9086
uric (-ce), s. n. - 1. Moştenire, fermă, proprietate rurală transmisibilă prin succesiune. - 2. înscris de confirmare a unei moşteniri. - 3. Document, hrisov.
Mag. orok (Tiktin; Gâldi, Dict., 98). Der. din sl. uroku „sentinţă" (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 441) nu este posibilă. Apare în documentele slavorom. din 1392. - Der. uricar, s. m. (logofăt, pisar).	9087
urioc (-oace), s. n. - Primele fire ale urzelii.
-	Var. uruioc, Trans. orioş.
Sb. urivak „sfoară" (Candrea), rut. uri(v)ok „capăt" (Scriban). Nu este posibilă der. din sl. urezati „a tăia" (Candrea, II, 310) nici din gr. oupuxxoţ „capăt" (Diculescu, Elementele, 465). Uruioc, s. n. (Mold., coardă), citat numai de Dam6, este acelaşi cuvînt.	9088
urla (-lu, — at), vb. - 1. A scoate urlete specifice, a mugi, a rage, a zbiera. - 2. (Banat) A tuna. - 3. (Bihor) A coborî. - Mr. auriu, megl., istr. urlu.
Lat. ululăre, probabil printr-o fază *urulăre (Diez, I, 436; Puşcariu 1813; REW 9039), cf. it urlare, fr. hurler, cat. udolar, port. urm. Candrea tratează sensul 3 ca pe un cuvînt diferit şi REW 6107 îl reduce la un lat. *oriilăre; e vorba, fără
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
821
îndoială, de un singur cuvînt, cu acelaşi sens dublu ca luna, fipa, tuli, v. aici.
Der. urlător, adj. (care urlă; curent de apă); urlătoare, s. f. (cascadă); urlet, s. n. (strigăt puternic şi prelung, zbieret); urlătură, s. f. (strigăt, ţipăt). Legătura lui urlător, cu un lat. *ululalor (REW 9040) nu este necesară.	9089
urlui (-uesc, -it), vb. - A măcina mare, a sfărîma. - Var. hurlui.
Mag. ordini (Tiktin; Gâldi, Dict., 98). - Der. urluială (var. hurluială), s. f. (porumb sau cereale măcinate grosier, pentru vite).	9090
urmă (—me), s. f. - 1. Dîră, semn. - 2. Călcătură. - 3. Vestigiu, amprentă. - 4. Puncte, măsură a piciorului şi a încălţămintei. - 5. Loc de obîrşie. - 6. Rezultat, consecinţă. - în urmă, în spate, apoi; la urmă, la sfîrşit, la sfîrşit de tot; pe urmă, apoi, mai tîrziu. - Mr., megl. urmă.
Origine incertă. Coincidenţa cu it. orma şi cu alb. gyurme arată că-i vorba de un cuvînt vechi. Ar putea fi gr. op|iT|, care apare cu sensul de „impuls", dar care ar fi putut însemna şi „impresie", ca op|iaci) „a presa, a exercita o presiune" (Cihac, II, 721; Schuchardt, ZRPh., XX, 252; cf. Puşcariu 1835, şi împotrivă Meyer 142). După Diculescu, Elementele, 463, dintr-o formă ionică oi5p|j.ri. Altă explicaţie, care se menţionează mai des, din gr. 6a(ir| „miros" (Diez, I, 296; Densusianu, Hlr., 201; Roesler 577; Tiktin; Philippide, II, 740; REW 6112; Rohlfs EWUG, 1557; Rosetti, II, 69), este mai greu de admis (cf. rezultatele fonetice şi semnatice semnalate mai înainte faţă de ven. usmar, v.fr. osmer, sp. husmear, port. husmar), cf. adulmeca. în realitate, toate rezultatele cu r se bazează în mod clar pe sensul de „călcătură vizibilă", în timp ce der. cu j indică ideea de „miros", în aşa fel încît diferenţa fonetică ar putea indica desigur o diversitate de origini.
Der. urma, vb. (a veni după; a continua; a rezulta, a proveni; a frecventa, a studia; a succeda); urmărelnic (var. urmăretic), adj. (se zice despre oile care rămîn în urmă mereu); urmări, vb. (a merge pe urmele cuiva, a goni, a fugi după; a observa, a fixa, a reclama, a chema în justiţie), cu sensurile fr. poursuivre; urmăritor, s. m. (persoană care urmăreşte); urmaş, s. m. (descendent, progenitură; moştenitor al tronului); urmatic, adj. (Olt., care e cel mai tînăr dintre fraţi); următor, adj. (care urmează); urmi, vb. (a moşteni), înv. -Din rom. provin rut. urma (Candrea, Elemente, 400) şi, poate, rut. hurma, hurbă „buluc, în grabă", pol. hitrm „turmă" (cf. Bemeker 378).	9091
urnj (-nesc, -it), vb. - A mişca, a deplasa cu greu. - Mr. auniescu „a se grăbi".
Sl. urinaţi „a devia" (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 345), cf. sb. urinuti „a împinge". Der. din sl. oturinati „a împinge" (Tiktin) pare mai dificilă fonetic.	9092
urs (-şi), s. m. - 1. Mamifer omnivor masiv cu botul ascuţit şi coada scurtă (Ursus arctos). -2. (Mold.) Boţ de mămăligă cu brînză la mijloc.
-	3. Strung, şurub. - 4. Stîlpul prispei. - 5. Un anumit joc în timpul priveghiurilor. - 6. Persoană ursuză, neprietenoasă. - Mr. ursit, megl., istr. urs.
Lat. ursus (Puşcariu 1836; REW 9089), cf. it. orso (logud. ursu), prov. ors, fr. o urs, cat. os, sp. oso. - Der. ursoaică, s. f. (femela ursului; coşul sobei; unul din cei patru stîlpi susţinători ai morii; Arg., femeie uşoară); ursei (var. ursuleţ), s. m. (pui de urs); ursar, s. m. (ţigan care dresează urşi făcîndu-i să joace); ursărească, s. f. (dans popular); ursăreşte, adv. (ca ursarii); ursărime, s. f. (cartier de ţigani); ursăriţă, s. f. (nevastă de ursar); ursesc, adj. (de urs, se zice despre unele varietăţi de fructe); ursiu, adj. (brun); ursoi, adj. (brun; s. n., stîlpul morii). - Din rom. provine ngr. ovpaa „femeie uşoară" (Meyer, Neugr. St., II, 77).
Der. neol. (din fr.) ursă. s. f. (ursoaică); ursulină, s. f. (călugăriţă catolică dintr-un anumit ordin).	9093
ursi (-SŞSC, -it), vb. - 1. A predestina, a determina soarta sau o anume stare superioară în viitorul unei persoane. - 2. A meni, a ordona, a semnala. - Var. ursa şi der. Mr. ursescu, ursire.
Ngr. 6pîţo), viitor 6ptaco „a determina" (Pascu, II, 98; Tiktin; Candrea), cf. bg. orisvam. După părerea greşită a lui Cihac, II, 203, cuvînt identic cu a urzi cf. împotrivă Puşcariu 1839. - Der. ursit, adj. (predestinat; s. n., predestinaţie, destin; s. m., tînăr predestinat să fie bărbatul unei femei, viitor logodnic); ursită, s. f. (destin, soartă; viitoare logodnică); ursitor, s. m. (prezicător, ghicitor); ursitoare, s. f. (soartă, personificare antropomor-fică a predestinării; prezicătoare, ghicitoare; femeie care conduce jocurile de ajun), cuvînt de uz general (ALR, I, 241); preursi, vb. (a predestina), cuvînt creat după fr. predestiner.	9094
urşinje (-ce), s. n. - Catifea. - Var. arsenic, orşinic, urşenic.
Mgr. oXooriputo; „de mătase", cf. it. oloserico (Tiktin). Mai puţin probabilă der. din ngr. E^oţn-xoţ „în şase fire" (Cihac, II, 441). Sec. XVI, înv.
9095
ursuz (-ză), adj. - Morocănos, posac, neprietenos. - Var. hursuz şi der. - Mr. ursuz.
Tc. ogursuz „nefericit", din gr. or/oupi < lat.
822
ALEXANDRU CIORĂNESCU
augurium (Roesler 604; Şeineanu, II, 374), cf. ngr. âyoupaou^rii;. - Der. ursuzlîc (var. ursuzluc), s. n. (nenoroc, ghinion, pacoste), din tc. ogursuzluk.
9096
urzi (-ZŞSC, -it), vb. - 1. A aşeza urzeala. -2. A unelti, a complota. - 3. A crea, a face, a stabili. - Mr. urdzăscu, urdzîre, megl. urdzâs.
Lat. ordtri (Densusianu, Hlr., 147; Puşcariu 1839; REW 6093), cf. it. ordire, prov., cat. ordir, fr. ourdir, sp., port. urdir. - Der. urzeală, s. f. (ansamblul firelor paralele prin care se trece bătătura; alcătuire, structură); urzit, s. n. (acţiunea de a urzi); urzitor, s. m. (persoană care urzeşte; s. m. înv., fondator, creator); urzitor (var. urzoi), s. n. (maşină de urzit); urzitoare, s. f. (femeie care urzeşte; maşină de urzit); urzitură, s. f. (urzit, creaţie, întemeiere).	9097
urzică (-ci), s. f. - Plantă din familia urti-caceelor (Urtica dioica, U. urens). - Mr. urdzica, megl. urzică, istr. urzikţ.
Lat. urtîca (Puşcariu 1840; REW 9090), cf. it. ortica, prov., cat., sp., port. ortiga, fr. ortie. Treceea lui ti > zi este anormală, totuşi cf. abruz. ardica, sicii.Jirdica, arag. jordiga, (x)ordiga < lat. *urdica, care s-a vrut să se explice printr-o contaminare cu gr. d8ur| „urzică" (Meyer-Liibke, ZRPh., VIII, 145; cf. Meyer, Alb. St., IV, 114), sau, mai puţin probabil, cu ardere (Meyer-Liibke, Archiv, CLXVI, 59; cf. împotrivă Corominas, III, 583). - Der. urzica, vb. (a bate cu urzica); urzicar, s. n. (loc cu urzici; s. m., fluture, Vannesa urticae); urzicea, s. f. (varietate de urzică, Urtica urens); urzicuţă, s. f. (verbină). Urzicariu, s. n. (Trans., cearşaf) nu pare clar. - Der. neol. urticarie, s. f., din fr. urticaire.	9098
usca (usuc, -at), vb. - 1. A (se) zbici, a (se) zvînta. - 2. A se răscoace, a se deshidrata. - 3. A se ofili, a se veşteji. - Var. prezent usc. Mr. usîc (u)suc, uscare, megl. usc, istr. uscu.
Lat. *ustîcăre, de la ustum, cf. lat. ustura, lat. Ustica „înălţime în ţara sabinilor", calabr. uscare „a arde". Semantismul nu face dificultăţi, deoarece urere însemna atît „a arde" cît şi „a usca". Rezultatul normal, *ustca, a pierdut pe t intercon-sonantic; usuc este formă modernă, explicată greşit. Der. din lat. *exsiicăre „a usca" (Densusianu, Rom., XXXIII 288; Meyer, Alb. St., IV, 89; Creţu 379; Puşcariu 1841; REW 3073), sau din tc. husk (Roesler 604) apare ca mai puţin probabilă. - Der. uscăcios (var. uscăţiv), adj. (fără umezeală, slab, uscat); uscăciune, s. f. (însuşirea de a fi uscat; secetă); uscat, s. n. (acţiunea de a usca; pămînt tare, pămînt); uscător, adj. (care
usucă); uscătură, s. f. (mîncare uscată; creangă uscată); uscăţele, s. f. pl. (crengi uscate, găteje, prăjituri coapte în ulei).	9099
uşchi (-chesc, -it), vb. refl. - (Arg.) A pleca repede şi pe neobservate dintr-un loc, a ieşi brusc.
Ţig. ust- „a se ridica", imperativ usti (Vasiliu, GS, VII, 129; Graur 194; Graur, BL, IV, 199; Juilland 178), cf. tc. uşt „afară". Legătura cu sl. usidu „fugar", rus. uskam „iepure" nu este clară (cf. Vasmer, III, 98). - Der. uşchială, s. f. (Arg., fugă).	9100
uşe (—şi), s. f. - 1. Poartă, intrare. - 2. Uşiţă, a doua uşă de intrare, dublura uşii. - Var. uşă, Mr. uşe, megl. uşă.
Lat. *ustîam, în loc de ostium (Cipariu, Gram., 160; Meyer-Liibke, ZRPh., XXV, 355; Puşcariu 1832; Pascu, I, 181; REW 6117; Rosetti, I, 60), cf. it. uscio, prov. uis, fr. huis, v.sp. uzo. - Der. uşar(iu), s. m. (portar), în Mold. var. uşer(iu); uşamic (var. uşemic), adj. (vagabond); uşier, s. m. (portar; pedel); format după fr. huissier; uşor (var. uşcior, uscior), s. n. (montant, stîlp, stîlp susţinător al uşii), din lat. ostîolum (Cipariu, Elem., 115; Puşcariu 1843; REW 6116), cf. engad. usol, prov. uisol.	,	9101
usnă (—ne), s. f. - 1. Gură, buză. - 2. Margine, ghizd. - Var. uznă, înv. ustnă.
Sl. usfîna (Tiktin). Sec. XVI, înv. 9102
uşor (-oară), adj. - 1. Cu greutate mică. - 2. Iute, sprinten, vioi. - 3. Neînsemnat, nesemnificativ. - 4. Superficial, fără consistenţă. - 5. Inconstant, schimbător. - 6. Lasciv. - 7. Facil, factibil, lesne de făcut. - 8. (Adv.) în mod lejer, facil. -Var. uşure, înv. i(u)şor. Mr. li(c)şor, megl. licşor.
Lat. levis (Pascu, Beitrăge, 12; Tiktin; REW 5004; Skok, ZRPh., LTV, 181). Der. nu este simplă. Se poate presupune un rezultat rom. *lieu (cf. it. lieve, prov. leu), cu suf. -şor. - Der. uşura, vb. (a face mai uşor; a scădea din greutate; a calma, a seda, a linişti); uşurătate, s. f. (lejeritate, nesocotinţă; facilitate), înv.; uşuratic (var. uşura tec), adj. (nesocotit, inconstant); uşurel, adj. (mai uşor; adv., încet, cu. calm); uşurime, s. f. (uşurinţă; agilitate; nesocotinţă, inconstanţă); uşurinţă, s. f. (înv., înviorare; facilitate, nesocotinţă).
9103
Uspenie, s. f. - Adormirea Maicii Domnului.
Sl. uspenije „dormit". Sec. XVII, înv. 9104 usta (—ale), s. f. - Administrator. .
Tc. usta (Şeineanu, II, 126), cf. alb., sb. usta. Sec. XVIII, înv.	9105
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
823
usta (?, -at), vb. - A suspina.
Lat. *oscîtăre „a căsca" (Giuglea, Dacor., I, 252\ REW 6111). Cuvînt slab documentat, ignorat de dic(ionare.	9106
UStav (-vuri), s. n. - Prescripţie a Bisericii. ,,S1. ustavu (Cihac, II, 441). - Der. ustavă, s. f. (Mold., dispoziţie), , din pol. ustawa (Tiktin). Cuvinte vechi. ii' ,	v	9107
ustura (-r, — at), vb. -' A provoca cuiva o senzaţie dureroasă de înţepătură, de .urzicare sau de arsură.'-'Mr. ustur,-istr. usturu.
Lat. Dstulăre (Densusianu, Rom., XXXIII, 288; Puşcariu 1845; REW 9097), cf. usca şi it. tistolare (cors. usciă, logud. usciare), v.sp. itslar (Bierzo asturar). - Der. usturător, adj.- (caustic, care ustură, picant); ustură tură, s. f.r (înţepătură, mîn-cărime, usturime); usturime, s.,f. '(senzaţie de arsură, de mîncărime); usturos, adj. (picant); usturoi (var. Trans. ustunoi), adj. (care ustură; plantă Alium sativum); usturoiţă, s. f. (plantă cruciferă cu miros de usturoi, Alliaria officinalis). '	-	9108
usuc, s. n. - 1., Substanţă .unsuroasă de pe lîna ! oilor. - 2. Murdărie în apa în care se spală lîna prima dată. - Mr. usîc. Var. ursuc.
1 Origine necunoscută. După Tiktin, din usca 1 ,ja-şi pierde umiditatea". După Diculescu, 'Ek-mente/e, 4,56,; din gr. ototino; „grăsime de oaie", ] prin intermediul unei forme, eolice *otauxoţ. După Candrea, din lat. sucus contaminat cu usca.
-	Der. usucos, adj. (slinos).	9109
UŞlir (-ruri), s. n. - 1. (înv.) Contribuţie în
cereale a tătarilor care erau supuşi Moldovei. - 2. (Mold.) Uium.
Tc. (arab.) iişiir „dijmă" (Şeineanu, III, 127), ' cf. ngr. oucrcrupi, sb. ustir.	9110
utălui (-uesc, -it), vb. - A urî.
Mag. utălni (Tiktin). Sec. XVI, înv. 9111
uti, interj. - Serveşte pentru a chema puii de raţă.
-	Var. utiu, uti-uti.
Sl. uti „raţă" (Tiktin; Puşcariu, Dacor., I, 79).
; ■ 9112
litre (—re), s. f. - Burduf.
Lat. utrem. Nu pare să fie cuvînt moştenit,1 ci împrumut literar îl întîlnim numai ,lâ Mumu.
, r‘- ' 1;. :9113
utrenie (-ii), s. f. - Slujbă de dimineaţă. - Var. utrene, utrăne, utrine, utrîne, utîrne, otîmie.
Sl. utrinja (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 441);	.	9114
uvertură (—ri), s. f] - Compoziţie muzicală de introducere a unei opere, oratoriu etc.
Fr. ouverture.,	- 9115
UZ (—zuri), s. n. - întrebuinţare.
Lat. usus (sec. XIX). - Der.-uza, vb., din'fr.
User; uzaj, s. n., din fr. usage; uzanţă, s. f., din fr. usance; uzita, vb. (a folosi); după lat. usitatus; uzual, adj., din fr. usuel, lat. usualis; usucapiune, s. f.; din lat. usucapio; uzufruct, s. n.;- din lat. usufructus; uzufructuar, s. m., din fr. usufruc-tuaire; uzură, s. f., din fr. usure; uzurar, adj., din fr. usuraire; uzurpa, vb., din fr. usurper; uzurpator, adj.,’ din fr. usurpateur.	-	9116
V
va, vb. - A merge.
Lat. vadere (Puşcariu 1847; REW 9117). Ca şi în celelalte idiomuri romanice este vb. defectiv, practic fără conjug. Se păstrează în expresia mai va „mai este mult“ literalmente „merge mai mult“. înv., în Trans., (sec. XVI) se citează formele de imperativ vă, pl. va(re)fi. Deşi există părerea generală că viitorul rom. se formează cu auxiliarul a voi, probabil acest auxiliar este prezentul lui va, confundat pe urmă cu a voi (voi, vei, va, vom, veţi, vor). Pentru această formare a viitorului, cf. fr. şi sp. (voi cînta, cf. fr. je vais chanter, sp. voy a cantar) şi Puşcariu, Dacor., VI, 387-93. 9117
vacă (-ci), s. f. - 1. Femela taurului. - 2. Morman de pămînt în jocul numit petrec. - Mr., megl. vacă, istr. vyke.
Lat. vacca (Puşcariu 1848; REW 9109), cf. it. vacca, prov., cat., sp. vaca, fr. vache. Pentru sensul
2,	cf. poarcă. - Der. văcar, s. m. (păzitor de vaci), mr. văcar, poate direct din lat. vaccarius, cf. it. vaccaro; văcăreasă, s. f. (femeie care păzeşte vacile); văcăreaţă (var. văcărie), s. f. (staul de vaci); văcărei, s. m. (pasăre, Charadrius pluvialîs); văcărică, s. f. (săpunariţă, Saponaria vaccaria); văcăriţif, s. f. (văcăreasă; codobatură, Motacilla flava; săpunariţă);; văcărit, s. n. (dare pe vite, stabilită în Munt. în 1688 şi în Mold. în 1689). -Der. neol. vaccin, s. n., din fr. vaccin, cf. mr. văfină, din ngr. fkxxmva; vaccina, vb. (a face un vaccin); vaccinator, s. m. (persoană care vaccinează); vaccinaţi(un)e, s. f. (vaccinare). - Din rom. provine rut. vakar (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 400). Cf. vecin.	9118
văcălaş (-şuri), s. n. - Tencuială, tencuit.
Mag. vakolăs (Cihac, II, 537; Gâldi, Dict., 167).
-	Der. văcălui, vb. (a tencui, din mag, vakol.
9119
vacs (—suri), s. n. - 1. Cremă de ghete. - 2. (Arg.) Fleac, nimic. - Var. vax şi der.
Germ. Wachs, cf. rus., bg. vaksa (der. din rus., cf. Cihac, II, 442 şi Sanzewitsch 212, este posibilă fără a fi necesară). - Der. văcsui, vb. (a da cu cremă de ghete); văcsuitor, s. m. (lustragiu).
9120
vacuf (—furi), s. n. - Fundaţie de binefacere.
-	Mr. văcufe.
Tc. vac(u)f (Tiktin), cf. ngr. fkaowpiov, bg. vakăf, sb. vakup.	9121
vad (-duri), s. n. - 1. Loc de trecere pe cursul unui riu. - 2. (înv.) Port, ambarcader. - 3. Pasaj, loc pe unde se trece. - 4. Loc cu mori, loc bun pentru a amplasa o moară de apă. - 5. Loc bun pentru negoţ, unde există multă concurenţă.
Lat. vădum (Puşcariu 1849; REW 9120a), cf. it., sp. vado, prov. guat, fr. gue, cat. giiau, port. vao. - Der. vădui, vb. (a trece prin vad); vădărit, s. n. (taxă de trecere); vădar, s. m. (încasator de vădărit); vădos, adj. (care are vad), pe care REW
9120	îl trimite la lat. vadosus.	9122
vădăslui (-uesc, -it), vb. - A vîna. - Var. vădăsli.
Mag. vadăszni (Mîndrescu 114; Gâldi, Dict.,
168). în Trans.	9123
vadea (-ele), s. f. - Scadenţă, soroc. - Mr. vadea.
Tc. vade (Şeineanu, II, 374), cf. alb., bg. vade, sb. vada.	9124
vădi (-dese, —it), vb. - 1. A acuza, a inculpa.
-	2. A denunţa, a pîrî, a indica. - 3. A publica, a pune în evidenţă, a demonstra. - Var. vedi.
Sl. vaditi „a acuza" (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Cihac, II, 442; Conev 101). Primul sens este înv. - Der. vădit, adj. (evident); vadnic, adj. (acuzator), înv.; văditor, adj. (acuzator; indicator). Cf. vădeală.	9125
vadră (vedre), s. f. - 1. Măsură de capacitate egală cu zece ocale sau cu 12,88 litri în Munt. şi 15,2 în Mold. - 2. (Olt.) Găleată, căldare. - 3. Un anumit dans popular. - Megl. veadră.
Sl. vedro (Miklosich, Lexicon, 120; Cihac, II, 442; Conev 63), cf. bg. vedro, sb., cr. vedro, rus. vedro, mag. veder, alb. vedre, ngr. [3e8pov (Meyer, Neugr. St., II, 16). Este dubletul lui bedearcă, s. f. (strachină de lemn), în Trans., din mag. vederke
<	veder (Drăganu, Dacor., VIII, 135). - Der. vădrărit (var. vădrit, vedrit), s. n. (măsură de capacitate, dare pe vînzarea vinului, stabilită în Mold. în 1706).	9126
văduv (-vi), s. m. - 1. Bărbat care şi-a pierdut soţia prin moarte. - 2. (Adj.) Vid, liber, gol. -Var. Trans. văduu, vădan, Mold. văduvoi, vădăoi, văduoi, Trans. văditvariu, vădulariu. Mr. veduu.
Lat. vîduus (Puşcariu 1851; REW 9321), cf. it. vedovo, prov. vezoa, fr. veuf, cat., sp. viudo, port. viuvo. Pentru evoluţia celui de-al doilea v, cf. it. vedovo şi măduvă (Tiktin; după părerea eronată a
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
825
lui Cihac, II, 443 şi Conev 59, din sl. vidova „văduvă"). Uz general (ALR, I, 279). Vădan, pe
•	care Tiktin îl găseşte greu de explicat, trebuie să fie în loc de *văduvan, cf. văduvoi faţă de văduoi.
-	Der. văduvă (var. vădană, văduvoaie, vădu-vioară, văduviţi), s. f. (femeie căreia i-a murit soţul), din lat. vîdiia (după Miklosich, Lexicon, 116, din sl. vîdova)-, văduvioară (var. văduviţă), s. f. (peşte, Idus melanotus; plantă, Scabiosa atropurpurea); văduvi (var. Mold. vădani), vb. (a
' rămîrie văduv; a lipsi de, a lăsa gol); văduvie (var. Mold. vădănie), s. f. (starea de văduv sau de văduvă); vădufv)esc, adj. (de văduv). 9127
vag (-gă), adj. - Confuz, nedeterminat.
Fr. vague. - Var. vagabond (var. vulgară bagabont, vagabonj), s. m., din fr. vagabond, cf. mr. vagabondu < it vagabondo; vagabondaj, s.
-	n., din fr. vagabondage.	9128
vagmistru (-ştri), s. m. - Plutonier de cava-' ’lerie, sergent major. - Var. vahmistru.
Germ. Wachtmeister, prin intermediul rus.
•	vachmistru (Tiktin; Sanzewisch 212).	9129
vagQn (—oane), s. n. - Vehicul propulsat sau
autopropulsat care circulă pe şine. - Var. vulg. vargon.
Fr. wagon: - Der. vagonet, s. .n., din fr. wagonnel; învagona, vb. (a încărca în vagoane), barbarism din limbajul militar.	9130
vai, ' interj. - Exprimă durerea sau suferinţa. - Mr. vai.
Creaţie expresivă, cf. lat. vae (REW 9126;
' Pascu, I, 182; der. directă nu este posibilă), ngr. Pai (Ronzevalle 170) ebr. way, alb., bg., sb. vaj, it. guai. Este dubletul lui vah, interj, din tc. vah, ngr. Poţj (Tiktin). - Der. valeu (var. yaileu, vaileo), "inteij. (vai), cu / expresiv, cf. au > aoleu; vaiet (var. vaet, va(i)er), s. n. (vai, plîngere, jelanie); văita (var. vă(i)eta, vă(i)erd), vb. refl. (a se plînge, a se tîngui), uz general (ALR, I, 139; legătura cu
-	• alb. vajtori, cf. Philippide, II, 740 şi Candrea, nu pare directă); văicări (var. văicărd), vb. refl. (a se
‘ plînge, a se tîngui), probabil cu alterarea suf. expresiv -li sau -ni, cf. bondăni, bondări (prezenţa lui c nu este clarii, cf. bg. vmfajm); văicăreală (var. văicăritură, văitătură), s. f. (tînguit, lamentare), văina,' vb. refl. (a se plînge), prin
1	contaminare cu căina (Tiktin). Legătura lui a se văita cu lat. vagităre nu este posibilă, cf. REW 9126.	9131
văiagă (-iegi), s. f. - Piuă.
Sb; valjaga (Candrea). în Banat şi Trans. de S.
9132
vaitău (-taie), s. n. - Vas cu. care morarul separă uiumul.
Sb. vajda „beneficiu", cf. faidă.	9133
văiugă (-gi), s.f. - (Banat) Chirpici, cărămidă uscată la aer.
Sb. valjak (Candrea).	9134
văji (—jesc, — it), vb. refl. - A fi comparabil, a fi asemănător.
Sb. vaziti „a echivala cu“. în Trans. de N. -.Der. vajnic, adj. (Mold., important, considerabil, grav, violent), cu suf. -nic (după Cihac, II, 443 şi Tiktin, din rus. vămyi „important", cf. bg., sb. vazen, pol. wazny; văjnicie, s. f. (Mold., importanţă, gravitate).	9135
val (-Iuri), s. n. - 1. Undă, talaz. - 2. Vălătuc, ţesătură înfăşurată pe un cilindru. - 3. Piesă cilindrică de metal la maşina tipografică. - 4. încercare grea, neplăcere, necaz. - 5. Barieră, obstacol, meterez.
Sl. valii (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Cihac, II, 443; Conev 38), bg., sb., cr., slov., ceh., nis. val, alb. vale (Philippide, II, 657). Pentru sensul 5, cf. germ. Wall (der. directă din germ., propusă de Candrea, nu este sigură). - Der. vălăşag, s. n. (necaz, neplăcere), sec. XVII, înv.; vălui, vb. (a înfăşură; a chinui, a supăra; a undui, a face valuri); învălui, vb. (a înfăşură în; a rula; a împrejmui, a înconjura; a chinui, a supăra; refl., a se învîrti); învăluială (var. învăluituri), s. f. (rulare; înv., chin, suferinţă); învălura, vb. (a învălui, a înconjura; a chinui, a supăra); văluros, adj. (cu valuri
. mari); vălătuc, s. n. (tăvălug, rulou, 'cilindru; val de pînză rulată; val puternic, tălăzuire; specie de chirpici cilindric, din lut amestecat cu paie), probabil der. expresiv, cf. tâvăluc; (înjvălătuci, vb. (a înfăşură, a rula; a face 'vălătuci, a construi cu pămînt bătătorit); înveli (var. înv. învăli), vb. (a înfăşură; a acoperi; a pune acoperiş pe o casă; Trans., a pune vălul de mireasă; a înfăşură urzeala pe sul; a ascunde), de la val, sau direct din sl. valiti; înveliş, s. n. (acoperitoare, copertă, strat exterior); învelitoare (var. învălitoare), s. f. (înveliş; cuvertură, plapumă; batic, şal; acoperiş); învelitură, s. f. (acoperâmînt; şal); desveli, vb. (a descoperi, a dezbrăca). - Cf. vălări, valma, năvăli, prăvăli.	9136
văl (-Iuri), s. n. - Bucată de ţesătură' fină, transparentă.
Lat. vSlum (sec. XIX) sau it velo. Cf. vela.
9137
valan (-ni), s.m. - Stejar.
Ngr. PaXotvoţ (Tiktin). Sec. XVII, împrumut literar al lui Dosoflei, probabil fără circulaţie.
9138
826
ALEXANDRU CIORĂNESCU
vălări (-resc, -jt), vb. - Obicei folcloric din Munt. şi Mold., mai mult sau mai puţin asemănător cu iordănit.
Probabil de la val „talaz"; pentru semantism, cf. fr. ondoyer „a boteza în pericol de moarte", de Ia onde „val". Totuşi, der. nu este clară, căci obiceiul, insuficient studiat, nu pare să se bazeze totdeauna pe stropire. Legătura cu alb. veljameri „fraternitate" (Scriban) este improbabilă.	9139
vălău (-laie), s.n. - Albie, covată.
Mag. văllu (Cihac, II, 537; Gâldi, Dict., 168). în Trans. şi Olt.	9140
vălceag (-guri), s.n. - Răscumpărare.
Mag. vălsăg (Gâldi, Dict., 168). în Trans. înv.
9141
vălcuj (-UŞSC, -jt), vb. - A fasona, a mula pielea pentru încălţăminte.
Germ. (ein)walken (Tiktin).	9142
vale (văi), s.f. - 1. Depresiune. - 2. Luncă, bazin. - 3. Rîu, curent. - 4. Partea de jos. - Mr. vale, megl. vali, istr. viple.
Lat. vallis (Puşcariu 1854; REW 9134), cf. it., sp., port. valle, fr. val, cat. vall. - Der. devale, adv. (în jos, în partea joasă a unei văi sau a unei regiuni muntoase), cf. fr. devaler, cat. devall; văios, adj. (plin de văi sau de rîpe); văiugă, s.f. (Mold., va/e); vâlcea (var. vîlcea, vîlcel), s.f. (vale mică; pîrîu), cu suf. dim. -cea (după Puşcariu 1853; Iordan, Dift.; 59 şi Candrea, din lat. valii cella); vălean, s.m. (locuitor al unei regiuni joase). - Der. rom. provin bg. vălog (Capidan, Raporturile, 234), sb. vala.	9143
validea (-ele), s.f. - Sultana mamă.
Tc. (arab.) valide (Şeineanu, III, 127)	9144
valiu (-ji), s.m. - Guvernator al unei provincii turceşti.
Tc. (arab.) vali (Şeineanu, III, 127). Sec. XVIII, înv.	9145
valjză (—ze), s.f. - Geamantan. - Mr. valifă.
Fr. valise, în mr. prin intermediul ngr. paÂixaa.
9146
valmă, s.f. - în expresia de-a valma: claie peste grămadă.
Sl. valiimu, de la valii, cf. val (Cihac, II, 446; Tiktin), cf. rus. valom, ceh. valme. - Der. vălmaş, (der. devălmaş), s.m. (coproprietar); (in)vălmăşi, vb. (a amesteca, a arunca în dezordine; a confunda, a încurca, a zăpăci); (în)vălmăşag, s.n. (amestec, luptă); (în)vălmăşeală, s.f. (îngrămădire, încăierare); valmeş, adv. (amestecat, confuz). -
9147
valoare (-ori), s.f. - Importanţă, preţ, merit
Fr. valeiir. - Der. valora, vb. (a preţui); valoriza, vb. (a da o anumită valoare); valorifica, vb. (a valoriza); valoros, adj., din fr. valeureux; devaloriza, vb., din fr. devaloriser; valută, s.f. (deviză), din it. valuta; valutar, adj. (referitor la valută).	9148
vals (-suri), s.n. - Dans în măsura de trei timpi. - Var. valţ şi der.
Fr. valse, var. din germ. Walzer (Borcea 217).
-	Der. valsa vb., din fr. valser; valsator, s.m. (persoană care valsează); vălţui, vb. (a valsa).
9149
valţ (-ţuri), s.n. - Sul, cilindru, mai ales al maşinii tipografice.
Germ. Walze.	9150
valtrap (-puri), s.n. - Pătură mare care se pune sub şaua calului.
Germ. Waltrape, prin intermediul rus. valitrap (Cihac, II, 446; Sanzewitsch 212).	9151
vălug (-gi), s.m. - 1. Volant care transmite pietrei de moară mişcarea roţii hidraulice. - 2. Torţă, făclie. - Var. 2 văluf.
Sb. valjuga (Candrea). în Olt.	9152
vamă (vămi), s.f. - 1. Post de frontieră. - 2. Taxe vamale. - 3. Uium. - 4. în mitologia populară, număr nedeterminat (7 sau 9 sau 12 sau 24 sau 99) de popasuri ale sufletului, după moarte, pentru a putea ajunge în rai.
Mag. văm (Lambrior 375; Cihac, II, 538; Gâldi, Dict., 98), cf. ngr. Pajina, sb., rut. vam., slov. vama. - Der. vamal, adj. (de vamă); vameş (var. Trans. vămaş, Bucov. vămariu), s.m. (funcţionar la vamă; păzitor al vămilor cereşti), din mag. vămos; vămeşie (var. vămăşie, înv. vămişie), s.f. (slujba de vameş); vămui, vb. (a percepe taxe vamale; a lua uiumul; a dijmui), din mag. vămolni (Paşca, Dacor., X, 151); vămuială, s.f. (taxe vamale; uium; dijmă); vămeşesc, adj. (de vamă sau de vameş).	9153
vampă (-pe), s.f. - Sirenă, femeie linguşitoare.
Engl. vamp, cf. vampir, s.m. din fr. 9154
van (—nă), adj. - Zadarnic.
Lat. vanus (sec. XIX) sau it. vano; cultism. -Der. vanitate, s.f. din fr. vanite; vanitos, adj. din fr. vaniteux.	9155
vană (-ne), s.f. - (Bucov.) Cadă.
Germ. Wanne (Tiktin).	9156
vandrălău (—ăi), s.m. - Haimana, golan. -Var. vandraş, vandroc(aş).
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
827
Mag. văndorflâ), cf. Candrea; dar. probabil apropiat fonetic de hatidrălău. în Trans. şi Banat. ,	.	9157
vangă (văngi), s.f. - Bronz, corpul clopotului. Germ. Wange „faţă, obraz?*.	9158
vşntură (-ri), s.f. - Grindă. .	L
Germ. Wandrute.săs. Wandrud (Lacea, Dacor.,
•	IV, 785). în Trans., • i ■ ; • •	,	9159
văpaie (-$i), s.f. - Pară,-flacără mare.
'Origine necunoscută. Se indică de obicei posibilitatea unui lat. *vapatia < vapa (Puşcariu 1855; Tiktin; Philippide, II, 661; REW 9147), cf. it. va(m)pa, sb. 'vapa „vapor", alb.' vape '„căldură" (Cihac, II, 721); dar relaţia dintre aceste'cuvinte
•	'nu este clară. Poate este dubletul lui vipie; s.f. (arşiţă). Der. (în)văpăi(a), vb. (aarde cu flacără);
. svăpăiat, adj. (descompus, dezordonat, vagabond, ' golan), această1 relaţie semantică nu este clară (probabil „descompus ca cel care: scapă de la . incendiu"; după Creţu,- dinsl. sverepovati: „a :exaspera“;'după Tiktin, se'pleacă de Ia ideeade aprins").	.	■ , ;.....	- 9160
vapor (-Qri), s.m. - 1. Gaz, abur. - 2. (S.n.) : Vapor, barcă. - Mr. pampore:
" It. vapore, fr. văpeur, mr., din ngr. Ttoqikopi. -Der. vaporiza, vb'. (a se evapora); vaporizator, s.n. (aparat care produce vapori); vaporos, adj. (diafan, ‘străveziii).	;;	•	9161
Văps| (-SŞSC, -jt), vb., - 1. A picta. - 2. A da cu vopsea. - 3. A colora, a da culoare.' - 4. (Refl.) A se farda, a se da cu fard. - Var. vopsi. Mr. văpsescu, văpsire, megl. văpses.
Mgr. Pcotui), .aorist, âpa+a, prin intermediul . vapîsalt (Tiktin; cf. Vasmerir, Gr., 146). - Der. rvăpseâ (var. vopsea(lă),'văpseală), s.f. (materie colorată, culoare), din sl. vapîsâlo; văpsariu, s.m. ; (înv; zugrav); văpsitor (var. vopsitor), s.m. zugrav); văpsitorie (var. vopsitorie), s.f. (boiangerie; . slujba de zugrav)	,	9162
var, s.n. - Oxid de calciu. - Megl. var.
-	" Sl. vară (Miklosich, Slaw. Elem.; 16; Cihac, II, 1448; Conev 79), de la variti ,fi. coace" cf. bg., rus. •' var] pol. var, - Der. vărdr, s.m. (mUncitor care lucrează cu vâr; vînzător de var); vărărie,s.f. (loc : cu var); vamiţă, s.f.' (loc cu var, cuptor de var),
■	din sl. varinica, cf. bg. varnica; vămicer, s.m. ' (vărar); văros, adj. (cu var, cu aspect 'de var); vămi, vb.,(a da cu var); vărtiială, s.f. (văruit; apă de var).	>	.	.	,9163
văr (vşri), s.m. - Grad de rudenie între copiii , persoanelor care sînt fraţi şi surori. - Mr., megl. m-, istr. wru„adevărat".
Lat (consobrinus) verus (Cipariu, Gram., 27, 11; Puşcariu 1856; REW $262), cf. it.v.sp., port vero, prov., cat. ver, v.fr. voir. Pentru evoluţia semantică, cf. sp. primo. Uz general (ALR, I, 173). Sensul etimologic s-a păstrat în istr., şi poate şi în vare, conj. (atunci, căci), care pare să reprezinte lat vere, formă azi înv. şi complet înlocuită de oare. - Der. vară, s.f. (corespondentul feminin al lui văr); verişor, s.m. (văr); verişoară, s.f. (vară); vărui, vb. (a se numi văr), formaţie glumeaţă,
■	folosită rar, de ex. de Alecsandri; vene, s.f.
*	(calitatea de văr). După REW 9180, vare provin
■	din lat. velle, soluţie improbabilă.	9164
Vară (veri), s.f. - Anotimpul cel mai călduros : ar anului. — Mr. veară; megl.^ vţră, istr. vţrţ.
Lat. vera, pl. de Ia vgr, 'tratat ca în primavera
•	(Puşcariu 1875; REW 9213), cf. alb. vere (Philippide, II,' 657). - Der. vâra, vb. (a-şi petrece vara; a păşuna vitele în timpul verii); văral, s.n.
r (perioada de vară; timpul în care pasc vitele vara);
. văratec (var. văratic), adj. (se zice mai ales despre . . fructele timpurii; locul unde pasc vitele vara; taxa pe păşuni); îtivăra, vb. refl. (a veni vara). - Cf. ■primăvară.-	.	■	9165
varant (-turi)j	s.n.	- Punct	de	primire a
mărfurilor comerciale la bursă. 1	.	:
. Fr. (engl.) warrant.	' ' 9166
vargă (vărgi),	s.f.	- 1.	Nuia,	vergea, băţ,
baghetă. - 2. Fîşie, dungă, nervură. - Mr., megl.
' ‘veargă, istr. verge.
Lat virga (Puşcariu 1858; Philippide, II, 661; REW 9361) cf. it., prov., cat.; sp., port. verga, logud. birga, gal. berga. Este dubletul lui ver^f, s.f. (bară care susţine Vela), din it. verga. - Der. vărga, vb. (a face dungi, a stria); vărgat (mr., ■' megl. virgaf), adj. (dungat, striat), care ar putea să •' provină şi din lat vîrgătiis (Puşcariu 1859; REW 9362); vărgtii (var. vărgălui), vb: (a fereca, a întări . ' cu bare); vergea (mr.; megl. virdzeauă), s.f. (nuia, băţ; baghetă; bară de fier), dim. de la vargă, sau
-	direct din lat *vTrgella (Puşcariu 1876; Iordan,
, Dift., 59; REW 9363), cf. v.it. vergella, fr. vergellei, vergel, s.n. (un anumit obicei folcloric de,Crăciun sau de Anul Nou, în care se încearcă să se ghicească viitorul cu ajutorul unor beţişoare),
, în Mold. şi Trans. (după ipoteza improbabilă a lui Lacea, Dacor., IV, 785, din mag. veszkedni): vergela, vb. (a ghici viitorul); vergelai, s.n. (obicei . folcloric); vergelator, s.m. (persoană care intervine în obiceiul * folcloric menţionat). - Din rom. provine ngr. {tepyuaa.	,	.	;	9167
variu (-ie), adj. - Variat.
•	Lat.. varius (sec. XIX). - Der. (din fr.) varia,
828
ALEXANDRU CIORĂNESCU
vb.; variabil, adj.; invariabil (var. nevariabil), adj.; variabilitate, s.f.;' variantă, s.f., variafi(tm)e, s.{.\ varietate, s.f.; varieteu, s.n. (teatru de varietăţi).
9168
varmeghie (-ii), s.f. - Provincie, comitat, în vechiul regat al Ungariei. - Var. varmedie.
Mag. vărmegye (Tiktin; Pop, Dacor., VIII, 64). în Trans.	9169
varos, s.n. - Suburbie, mahala.
Tc. varoş (Tiktin), cf. sb. varos. Sec. XVIII, înv.	9170
vărsa (-S, -at), vb. - 1. A turna. - 2. A împrăştia, a risipi. - 3. A arunca, a azvîrli. - 4. A da afară, a vomita. - 5. A pune un lichid în pahare.
-	6. A difuza, a propaga, a răspîndi. - 7. A preda, a remite, a plăti. - 8. (Refl.) A-şi duce apele într-o apă mai mare, a-şi uni apele. - 9. (Refl., rar) A ieşi din albie, din matcă. - Mr. versu, virsare.
Lat. versăre „a răsturna" (Diez, I, 442; Puşcariu 1861; REW 9252), cf, it. versare, prov. versar, fr. verser, cat., port. vessar, alb. versori (Philippide, II, 657). Evoluţia semantică este deja romanică şi pare normală, cf. iud.sp. arrebesar cu acelaşi sens, sp. revesar „a vomita". Este de uz general (ALR,
1,	145); sensul 7 este calc după fr. verser.
Der. vărsat, s.n. (acţiunea de a vărsa; vomitare; înv., pustulă, bubuliţă; variolă, varicelă), ultimele sensuri probabil pornind de la ideea de „îm-prăştiere", cf. sp. derrame, bg. sipanica „variolă", de la sipia „a vărsa" (bg. se poate explica prin rom., cf. Capidan, LL, 1,287), cuvînt de uz general (ALR, I, 117); vărsător, adj. (care yarsă, care toarnă; s.m., semn de zodie); vărsătură; s.f. (faptul de a vărsa, ceea ce a fost vărsat, vomitat); vărsărie, s.f. (vărsare), cuvînt rar, creat de Negruzzi după apărie, ierbărie etc. (Tiktin); revărsa (mr. aruvir-sare; var. răvărsa, citată de Candrea, nu e atestată), vb. (a împrăştia, a răspîndi, a difuza, refl., a ieşi din albie, a inunda; a se extinde, a invada, a ocupa), a cărui der. directă din lat. reversăre (Puşcariu 1458; Papahagi, Analele Acad. Rom.,
XXIX,	209; REW 7272) nu este posibilă, căci v intervocalic trebuia să se piardă; vărsămint, s.n. (plată a unei sume de bani), după fr. versement.
9171
vartă (vărţi), s.f. - 1. Pază, gardă, custodie. -
2.	închisoare, temniţă.
Germ. Warte, prin intermediul pol. warta (Cihac, II, 538; Miklosich, Slaw. Elem., 16). Sec. XVn, în Mold., înv. Este dubletul lui vardă, s.f. (gardă), din mag. varda, varia, (Gâldi, Dict., 168), cf. bg. varda „gheretă"; şi a' lui varda interj.
(atenţie, păzea), din ngr. (5ap8a (Candrea). - Der. vardist (var. vardian), s.m. (paznic), cf. g(v)ardist.
9172
varză (verze), s.f. - 1. (înv.) Verdeaţă, zar-' zavat. - 2. Plantă leguminoasă din familia crucif-erelor. - 3. (Arg.) Tutun. - Mr. vearză „verdeaţă", verza „varză", megl,'vqrdză, istr. vţrzţ.
Lat. *vîrdia în loc de viridia (Diez, I, 442; Koerting ,10216; Şeineanu, Semasiol., 198; Puşcariu 1863; REW 9367), cf. it. sverza (mii., ven. verza, calabr. verdza), sp. berza, port. verga. Der. vărzare (mr. virdzare), s.f. (Mold., plăcintă cu . varză şi ceapă), pe care Pascu, I, 183, îl crede der. de la uniat. *virdiaria; vărzui, vb. a agita, a rupe, a distruge; a furnica, a mişuna), în Olt. şi Trans., pentru al cărui semantism cî; foaie „frunză" > a foi „a mişuna"; spală - varză, s.f. (poltron, laş, fricos). - Din. rom. pare să provină sb. vrza, vrzina (Candrea, Elementele, 406). ,	■	9173
vas (-Se), s.n. -1. Recipient, organ tubular. -
1	2. Oală, borcan. - 3. Butoi, tonou. - 4. Corp de navă. - 5. Bastiment, navă. - Mr., megl. vas, istr. vos. ■ ;i
Lat. văsum (Densusianu, Hlr., 134; Puşcariu 1864; REW,9161), cf. it, sp., port. vaso, prov., fr., cat. vas. Sensul de „receptacul, organ" apare din sec. XVI, cf, Coresi, vasele glasului. - Der. vasel, s.n, (vas de război, bastiment), din it vascello, sec. XIX, înv.; văsar, s.m. (negustor de \ oale de lut); văsărie, s.f. (olărie); văsări, vb. (Trans., a lucra sau a vinde vase de lemn).
9174
vascris (-suri), s.n. - Paşti.
Sb. .vaskrs. îri Munt., numai în înjurături. Este dubletul lui voscreasnă, s.f. (imn liturgic de înviere), înv. din sl. vitskrusenije. ,	9175
Vasile, s.m. - Nume propriu. - Var. înv. Vasilie, Sin-Văsii.	■
Gr. BacriXEioţ, parţial prin intermediul sl. Va-silije. Der. Vasilca, s.f. (obicei folcloric în noaptea de ajun, al Anului Nou, care precedă sărbătoarea Sf. Vasile, care constă în a plimba un cap de porc ornat cu panglici şi flori; Arg. căpăţînă); vasilache, s.m. (paiaţă, teatru de păpuşi şi personajul principal al lui); vasilicale, s.f. pl. (zicale din mgr. PamAua; vasilisc, s.m. (animal din basme), din mgr. pamAÎaxoţ (Mumu 60).	9176
vast, s.m. 1. Pumn, mînă. - 2. Lovitură de pumn.
Ţig. vast (Graur 194; Juilland 179). Cuvînt de
i	argou, der. văstui, vb. (a pălmui); văstuiălă, s.f. (bătaie).	9177
vastranQS (-şi), s.m. - Chefal (Mugii chelo).
DICŢIONARUL: ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
829
Ngr., dar nu am găsit cuvîntul corespunzător.
'.........;	9i78
Vată, s.f. - Materialo făcut din fibre . scurte de :bumbac.	.	: : i: .’i
Germ.. Watie,, (Cihac,. II, 451; Borcea...217; "Tiktin), cf. pol. waia, bg., sp., cr., rus. yaia, it. .ovatta', -fr. ouate, sp.,guata.•- Der..yătui,’yb. (a ] bumbăci, a capitona); vătuit, adj. (pluşat); vătuială, s.if. pnfoiere, afînare).	■	-.M??
vătaf (-fi), s.m. - 1. Şef, căpitan,- comandant „peste 500 de oameni..- 2.^'Mold., sec. XVI, administrator al unei, provincii sau ral unui judeţ.
3.	în Munt., sec. XVII f XIX,.administrator de plasă. 7- 4. Nume a diferitelor ftincţii administrâ-, tive.înv.:. vătâf^de^aprozi, poito^principal; .j/ătqf ■t..de plai, căpitan al .poliţiei de, frontieră; vătaf de [ yisterie, şef de percepţie; vătaf de cămară, slujbaş al palatului;, vătafii beizadelelor, camerist principal al copiilor de domni; vătaf de călăraşi, căpitan de cavalerie. - 5. Conducător al unei bresle sau al unui serviciu; [- 6:'Şef în general; vătaf de "‘tîlhari; vătaf, de ciobani; yătaf de '’ji'gdni,1 -Administrator, , intendent, gerant,■ îinputemicit, di-
•	"rector.' - Var.' înV. vătav, - vătafi,' vătdş] 'Vatav.
Origine îndoielnică, probabi^tăt.'vataha:^,gnip“
•	(Miklosich, Etyhi! Wb.\'Lâmbrior 109;^Tiktin; 'Candrea; Lokotsch -2159;’ cf. Cihac,' II;- 451). "Apare în idiomurile sl;‘'cf. Vatah,'-Vataf, rut:vatah,
, vatag, vatajko; yătasko, .' po\iv>ată(c)ha, rus.
. vataga, vatamik; dar este evident că. toate laceste
cuvinte ; se ; explică , iprin^ rom.,' cf. iMiklosich, Wander., 11; Miklosich, Fremdw., 135; Candrea, Elemente, 400; Capidan, Raporturile, 191. Azi se foloseşte numai în sensurile 6<şi7. .	r
Der. 'vătăşel (var. vtfitf/eO^.s.m.;,.(funcţionar , inferior^la primărie;'înv.,,perceptor;-Mold.,l’vor-tnicer(la nunţi), persoărik' însărcinată cu proto* .+colul),‘ vătăşoaie, şif. (femeie, 'nevastă Jde' vătaf; înv!,'femeie care suplinea pe fatăl 6ifanilbr);'y^Wf(
' (vi. yătăji), Vb. (a administra, a dirija, a guverna);
' tâtăşie '(var’ rvăiăjie%' s.¥.' (slujba; b'iroul yătafiilui; •' înv. j! rimpozîte; taxe, ~ ^podărit); “ ^vătăşiţă (var. ’<(yăiăjifă)2'sf: (nevastă ''ile;’ vătaf,1 jupîneasă"care ţinea cheile;’ Trâris^ prietenă' care; âsistă mireasa ■ în timpul'hunţii.) : ”	*9180
Vătală (-le), s.f, T, jOrgan^nobil al 'războiului
.de ţesut. ''	....‘
Bg. vatala, vatalo (Tiktin; Conev 61), cf. .slov. yatal. . , ^!lvo' ■' "■	;	*'	9i81
ytom^iyatân^	Adamblagi,
, a schilodi. - 2. Ă stnca, a avaria, a cauza pagube.
-	3. A distruge, a ruina. - 4. (Refl.) A se îmbolnăvi de^hemie, a face hernie. - Mr':vdlăm~ Vătămare ' „a ucide“, megl. vatăm.' V ? Vj '	.
r;rfi. Lat. yîcffmăre (Cipariu, .Gram., J8; Philippide, Principii, 48; Byhan 5; Şeineanu, Semasiol., 234; .,Meyer, Alb., St. i. IV, 107; Creţu , 363;-Koerting , jl6l48; Pascu, ,1, 182; Graur-Rosetti; BL, III, 72).
; Sensul de „a ucide apare în lat.med. (cf. Deuter., XII, 21 şi, XV, 21, în Codex Lugdunensis)\ cel de !ja distruge pare’să impună/ faza de ,,a sacrifica •rinutil“. Trecerea liii c/ > 7 se "explică prin faza pt r’> t, unde p a fost disimilat de labiala anterioară, ; cf. păta, boteza. Subzistă, totuşi, o dificultate încă neelucidată şi anume trecerea lui i > ă, care, deşi “ normală'în rom', nu pare posibilă în mr., cf.
vîrîdia > mr.' vearză, rom;-varztf; aceeaşi 'dificul-. tate pare să'existe în a băga, v. mai'sus.'*' ’’:i ' ! Toate ' aceste dificultăţi lâ 'xih loc ;au' făcut
■	îndoielnică această etimologie. Densusianu,Rom., XXXIII, 289;' Densusianu, GS, VII, 273; Weigand, Jb., II,, 221; Puşcariu 1865; o/contrazic hotărit. Alte soluţii propuse, de la un lat. fvatimăre
. sau s*vaţinăre, obţinut prin contaminarea lui
■	viîctîmăre cu vates (Candrea, Jilements, 59;,Weigand, Jb, II, ,221 -^REW 9171;:cf. Tiktin) nu par
, mai probabile şi demonstrează cu destulă elocvenţă că nu-i uşor de abandonat etimonul vîcffmă
-	re.1 Numai Philippide, II, 740, citează âlbV viiai, care nu pare să fie legat de cuvîntul rom. Sensul de „a face hemie“ apare în Trans. şi Mold. (ALR,
■	I,' 125);-dar îl'cunoaştem şi în Munt/ • ’ " ■
' Der. vătămare, s.f. (daună, prejudiciu); vătă-imător, adj. (dăunător, păgubitor, stricător); nevet-j tămător, adj. (inofensiv); vătămătoare, s.f. (plantă, „ Ânthyllis vulneraria); vătămătură, s.f. .(daună, prejudiciu, schitodire.iparalizie; hernie). 9182
vatos (-şi),' s.m. - Vulpe-de-mare (Bajâ cla-
•:.vata).i ' VI : •	-. ;	,,
)’ ■ 'Probabil din ngr.* ' Pocroţ -,,spin“, din cauza .. spinilor săi'dorsali. ^ -	i n '	9183
vatră (vştre), s.f. - 1. Cămin, foc, loc unde •/se aprinde focul. - :2.!:Cariin, Casă, locuinţă? - 3.
(Banat) Pavaj, pardosea. - 4. Hotâr, limită. - Mr., •:megl■.rvatră.’:'	'	;ţ.c.	•>.
- Mgr.' Pofipov i,loc de iaşezat, tbază"-(Philippide, II, '741).iDe' obicei; este; considerat .drept cuvînt
; 'autohton sau balcanic (Miklosich, Slaw.'Elem.]9; ; Hasdeu, Coli.luhTraian(t\%i6,32; Candrea; Skok, ZRPA;,-ţIV,!.'202;>Rosetti, II,ri 124; Puşcariu, Lr.; f,179), sau provenind din alb: vătre (Cihac, ‘II, 721; ,,Pascu, II, 224); Din rom. trebuie să ;provină :sb.,
, ,cr.:, s\ov.,vatra, po\. watra, rut. ivo/ra, vaterka, rus. rvatrucha (Miklosich,Wanderi,. .11,.,-..,12;; Mi-; klosich, .Fremdw.,. 125), şiTprobabiI alb. vatre. ‘.- Der.,văţrâr, s.n.,(unealtă cu care se scormoneşte '^în foc),"cf. 'vătrai; vatraş, s.m..,(se zice despre ' ţiganii stabili, în opoziţie cu cei nomazi). 9184
830
ALEXANDRU CIORĂNESCU
vătrai (-ie), s.n. '- Unealtă cu care se umblă în foc. - Var. vătrai, vătrar.
Sb.; rut. vatralj, cf. bg. vatral (Tiktin; Candrea; Briickner, Z. slaw. Phil., XVI, 205, cuvinte care provin din vatră.	9185
vătui (-i), s.m. - Animal	(mai	ales	ied sau
iepure) de un an. - Var. vătuiu, văitoi.	Mr., megl.
vitul'u.
Lat. *vituleus (Weigand, Krit, Jb., XII, 98; Weigand, Jb., XVI, 230: Puşcariu 1867; REW 9406). Der. din lat. *haeduleus (Lexiconul de la Buda) sau din mag,,fîatal „tînăr“ (Cihac, II, 534) nu este probabilă. Se folosea mai de mult ca adj., cf. Dosoftei, taur vătui „tăuraş“. Din rom. trebuie să provină alb. vetulj(e), rut. vatulja, vrtujka, pol. wetula (Candrea, Elementele,	405).	9186
văzdîrjanie (-ii), S.f. - Cumpătare. - Var. vîzdîrjanie.
Sl. vuzdri&anije (Tiktin). Sec. XVII, înv., cul-tism. - Der. văzdîrjnic, adj. (înv. moderat). 9187 văzduh (—huri), s.n. - Atmosferă, aer.
Sl. (bg.) vuzduchu (Tiktin; Conev 36).	9188
văznesi (-sesc, —it), vb. - A preamări. -Var. vîznesi şi , der.
Sl. vuznesti (Tiktin). Sec. XVII, înv. - Der. văznesenie, s.f. (ascensiune), din sl. vuznesenije, înv.	.	9189
veac (—curi), s.n. - 1. Timp, perioadă, epocă.
-	2. Existenţă, viaţă. - 3. Eternitate. - 4. Secol, perioadă de o sută de ani. - 5. Lume, societate. -Var. vac, pl. 3 veci. Megl. veac.
Sl. veku (Cihac, II, 452; Conev 79), cf. bg., rus. veku. - Der. vecie, s.f. (eternitate); vecinic (var. veşnic), adj. (etem; adv. etern), din sl. vecinu cu suf. -nic: (în)vecinici, vb. (a eterniza) înv.; vecinicie (var. veşnicie), s.f. (eternitate); văcui (var. vecui), vb. (a vieţui, a trăi; înv., a trăi veşnic, a fi nemuritor).	i	9190
veacă (veci), s.f. - 1. Cerc, inel de lemn, mai ales la roata morii sau la sită. - 2. Cingătoare. -
3.	Bordură, chenar, margine. - 4. Formă, tipar.
Sl. (rus.) veko „vas din scoarţă*1 (Candrea). în Olt. şi Trans. - Der. veşcă, s.f. (cerc, inel), din sl. vecko (Cihac, II, 454; Tiktin), cf. pol. wiecko, mag. veska „ladă“; văcălie (var. văşcălie),1 s.f. (cerc, cingătoare; margine; ciUperci, Fomes pinicola, Trametes suaveolens, Polyporus betulinus), de la veacă cu suf -lie, şi var. contaminată cu veşcă. Băşcălie, s.f. (glumă de prost gust) ar putea fi acelaşi cuvînt. - Din rom. provine rut. vakelija, vekelija „iască"	'	9191
vearbă (verbe), s.f. - Smoc de trei fire. -Var. viarbă.
Sl. vrubî „şiret** (Scriban), cf. sb. vrbca „cordon“. în Banat.	9192
vecernie (-ii), s.f. - Ajun, ore liturgice care se
1	fac spre seară. - Var. veceme.
Sl. vecerinja (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 452).	9193
vechi (-che), adj. - Care durează de mult, antic. - Mr., megl. vecl'u.
Lat. veclus, formă populară în loc de vetulus (Diez, I, 440; Cipariu, Gram., 47; Puşcariu 1868; REW 9291), cf. vegl. vieklo, it. vecchio, prov. vielh, fr. vieil, sp. viejo, port. velh. - Der. învechi (var. înv. vechi), vb. refl. (a deveni vechi; a se uza, a1 se strica); vechime, s.f. (antichitate, timpuri vechi); vechitură, s.f. (antichitate; lucru vechi); vechie, s.f. (antichitate); străvechi, adj. (antic, durabil), cf. it. travecchiezza.	9194
vechil (-li),, s.m. - 1. Substitut, împuternicit, reprezentant. - 2. Avocat, apărător. - 3. Administrator, curator. - Mr. vechil’u.
Tc. (arab.) vekil (Roesler 590; Şeineanu, II, 376; Lokotsch 2154; Ronzevaile 171), cf. ngr. $Ex\)a\ţ alb., bg. vekil, sb. vecii. Sensurile 1 şi 2 sînt înv.
■	- Der. vechilet, s.n. (putere, autorizaţie, mandat), din tc. vekjalet; vechilemea, s.f. (putere, mandat), înv., din tc. vekileme; vechilîc, s.n. (reprezentare, substituire), din tc. vekihk; vechi lie, s.f. (slujba, . biroul substitutului sau al reprezentantului).
9195
vecin (—nă), adj. - 1. Apropiat, alăturat, proxim, imediat - 2. (S.m.) în Mold. înv., supus în slujba feudalului. Mr. viţin, istr. vecin.
Lat.1 vecînus (Puşcariu 1869; REW 9321), cf. vegl. vicain, it. vicino, prov. vezin, fr. voisin, cat. vehi, sp. vecino, port. vizinho. - Der. vecină, s.f. (femeie care locuieşte în apropiere); vecinătate, (mr. vifinătate), s.f. (proximitate, apropiere; starea de vecini dependenţi de proprietarii de pămînt), posibil din lat. yîcînitătem (Puşcariu 1870); vecini, vb. (a fi vecin; a face pe cineva servil), ; înv.; vecinie, s.f. (condiţia de iobag supus), înv.; învecina, vb. refl. (a fi vecin); vecinaş, s.m. (înv., vecin, supus); vecinesc, adj. (de vasal, de supus).
9196
Vecin (-nă), adj. - Bovin.
Lat. vaccinus (Candrea). Se foloseşte numai în numele de plantă limba vecină, s.f. (Scolopen-drium vulgare).	9197
vecsel (-le), s.n.- Poliţă.	r
Germ. Wechsel (Candrea).	9198
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
831
vedea (văd, văzut), vb. - 1. A percepe cu ajutorul văzului. - 2. A observa, a privi, a recunoaşte. - 3. A vizita, a trata, a frecventa, - 4. A experimenta, a cerceta. - 5. A tatona, a sonda.
-	6. A consulta un medic pe pacientul său. - 7. A fi judecată o cauză de către judecător. - 8. A se informa, a ancheta. - 9. A trata, a proba. - 10. A medita, a reflecta, a-şi da seama de, a-şi reaminti. - 11. A considera, a aprecia, a estima.
-	12. A îngriji. - 13. (Cu prep. de) A se ocupa de, a nu se interesa decît de. - 14. (Arg.) A avea bani. - 15. (Refl.) A fi vizibil. - 16. (Refl.) A avea lumină, a fi ziuă. - 17. (Refl.) A se manifesta, a-şi face apariţia. - 18. (Refl.) A se afla, a se întîlni. - Mr. ved, vidzni, vidzută, videare; megl. ved, vizai vizut\ istr. vedit, veziit.
Lat. videre (Puşcariu 1850; REW 9391), cf. vegl. vedar, it. vedere, prov. vezer, fr. voir, cat. veer, sp., port. ver. La pers. I, văd, se zice şi văz, prin analogie cu tu vezi, cf. crede, cădea etc. Expresia văizînd şi Jacînd pare traducerea ngr. PAinovraţ xai xccvovtog;.
Der. văz, s.n. (organul vederii); vază, s.f. (vedere; consideraţie, reputaţie); văzător, adj. (care vede); atotvăzător, adj. (care vede tot, atribut al divinităţii); nevăzut, adj. {invizibil)', vedeală, s.f. (vedere; publicitate), cu suf. -eală, ca iveală < ivi, socoteală < socoti etc., poate cu influenţa sl. videlo „lumina zilei“ (Tiktin); vedera, vb. refl. (Trans., a lumina); vedere, s.f. (percepere a imaginilor cu ajutorul văzului; vizită; întrevedere; vizita unui holtei la casa fetei cu care vrea să se însoare; peisaj, panoramă; viziune, intenţie, proiect; concepţie, idee); vederos, adj. (arătos; considerabil, important, distins); revedea, vb. (a vedea din nou; a revizui), var. rară revedui, din fr. revoir şi var. din germ. revidieren; revizui, vb. (a revedea, a cerceta din nou); revizor, s.m., din fr. reviseur; prevedea, vb. (a transpărea), probabil de la un lat. popular pervîdâ-e (Drăganu, Dacor.,
V,	370); prevedea, vb., din fr. prevoir; prevăzător, adj. (prudent, precaut; econom); neprevăzător, adj. (imprudent); neprevăzut, adj. (imprevizibil); stră-vedea, vb. (a .Jţ^nspirea; a vedea în zare); stră-văzător, adj. .{transparent); întrevedea, vb. (a se zări; refl., a se întîlni, a avea o întrevedere), din fr. entrevoir.	9199
vedenie (—ii), s.f. - Viziune, nălucă, fantasmă.
Sl. videnije (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 455; Conev 97), cu fonetism influenţat de a vedea.	9200
veghia (-ghez, -at), vb. - 1. A nu dormi, a sta treaz. - 2. A păzi. - 3. (Refl., înv.) A-şi da silinţa, a face ceva cu grijă. - Mr. avegl 'ti, aviglare, megl. vi glii, viglaii, istr. veglu.
Lat. vîgilăre (Puşcariu 1871; Skok. Miscell. Schuchardt, 1281 REW 9326), cf. v.it vegghiare, prov. velhar, fr. veiller, cat. vetllar, sp. velar. -Der. veghe, s.f. (trezie; şezătoare; priveghi, rugăciuni publice; cart, a patra parte a nopţii corespunzând rondului unei santinele); veghetor, adj. (care veghează); siipraveghia, vb. (a păzi), după fr. surveiller; supraveghetor, s.m. (persoană care supraveghează, inspector); înveghia, vb. (Mold., a-şi da silinţa, a veghea), pe care Puşcariu, Dacor., VII, 123 şi DAR, îl consideră drept der. din lat. invlgîlăre. Cf. piiveghia.	9201
vel, adj. - Mare.
Sl. velii (Cihac, II, 452). Termen administrativ, fără circulaţie reală, s-a folosit numai pentru a desemna gradul cel mai înalt al unei funcţii sau demnităţi, ca sp. mayor: vel logojar, mare cancelar; vel paharnic, mare paharnic etc. - Der. velit, s.m. (boier de rangul întîi).	9202
velă (—Ie), s.f. - Pînză de corabie.
It. vela. Cf. văl.	9203
velinţă (—ţe), s.f. - Cergă, pătură, covor, cuvertură. - Mr. vilendză.
De Ia Valencia (Schuchardt, Literaturblatt, 1893, 177; Meyer, Neugr., St., II, 17; Bogrea, Dacor., III, 738), prin mijlocire orientală, cf. ngr. PeXeviCTCx, tc. velenge, alb. veljendze, sb. velenca, pol. welenc. Der. din mag. Velencze „Veneţia" (Miklosich, Fremdw., 135; Cihac, II, 452; Tiktin) pare mai puţin probabilă, cf. şi bresc. valensana. Numele se datorează reputaţiei vechilor ţesături de Valencia. Ipoteza lui Pascu, I, 192 (tracul *vel-lenza, în legătura cu lat. vellus „lînă") este de nesusţinut. Este dubletul Iui verincă, s.f. (Trans., covor). - Der. velinţar, s.m. (vînzător de velinţe).
9204
velniţă (—ţe), s.f. - Alambic, distilator de alcool.
Sl. vintnica „teasc" (Cihac, II, 542; Tiktin; Conev 63). în Mold. - Der. velnicer, s.m. (distilator, producător de alcool).	9205
venetic (—că), adj. - 1. (înv.) Veneţian, din Veneţia. - 2. (S.m.) Ducat veneţian. - 3. Străin, persoană venită din altă parte. - Mr. venetic.
Mgr. PevETixog (Densusianu, Rom., XXXIII, 288), cf. tc. venedik, alb. venetik, sl. venedikii, ceh. venătky (Miklosich, Fremdw., 77). Este dubletul lui veneţian, adj., din it. veneziano. - Der. veneţie, (var. vineţie), s.f. (străinătate).	9206
venghercă (—ci), s.f. - Haină scurtă îmblănită.
Rus. vengerka, pol. wţgierka „(mintean) unguresc" (Tiktin), cf. boanghen.	9207
832
ALEXANDRU CIORĂNESCU
veni (vin, -it), vb. - 1. A merge către, a se apropia de. - 2. A sosi. - 3. A se prezenta, a face
o	vizită. - 4. A se învoi, a cădea la învoială. 5. A aşeza, a potrivi. - 6. A se afla, a fi situat. - 7. A purcede, a proveni. - 8. A se umfla, a creşte, apa unui rîu. - 9. A se potrivi. - 10. A izvorî, a emana. - 11. A trece, a se transmite. - 12. A interesa, a privi. - 13. A se produce, a se face. -14. A se deştepta, a se manifesta. - 15. A avea dispoziţie, a avea chef. - 16. A se petrece, a se întîmpla. - 17. A surveni, a ataca. - 18. A ieşi. -19. (Popular, cu după) A accepta o tînără o cerere în căsătorie. - Mr. vin, vinu, vinii, vinire, megl. vinfiri), istr. viru.
Lat. venire (Puşcariu 1887; REW 9200), cf. vegl. vener, it. venire, prov., fr., sp. venir, cat. vindre, port. vir. - Der. venire, s.f. (venită; sosire); venit, s.n. (venire; sosire; cîştig, rentă); venitură, s.f. (aluviune; venetic); viitor, adj. (care vine; s.n. timpul care urmează prezentului), var. înv. viito-riu, format pomind de la subj. să viu, să vie, ca puitor < pune; viitorime, s.f. (posteritate); viitorie, s.f. (înv., viitor); viitură, s.f. (venire; umflare, creştere a apei). - Din rom. provine rut. wenit „rentă" (Miklosich, Wander., 20).
Der. neol. conveni, vb. v. mai sus; contraveni, vb.; contravenfi(un)e, s.f.; deveni, vb.; interveni, vb.: intervenţi(un)e, s.f.; preveni, vb.; prevenienţă, s.f. (atenţie); prevenit, s.m. (acuzat); prevenitor, adj. (atent); preventiv, adj.; prevenţiune, s.f. (închisoare preventivă); proveni, vb.; provenienţă, s.f.; supraveni, vb.; reveni, vb.	9208
venin (-nuri), s.n. - Substanţă toxică, otravă.
-	Mr., megl. virin „pedeapsă, chin“, istr. verir.
Lat. venenum (Puşcariu 1872; REW 9195), cf. it. veleno, v.fr. velin, cat. veri, sp. veneno, beleno, alb. verer (Philippide, II, 657). - Der. (in)venina, vb. (a se otrăvi, a se intoxica; a infecta); veninat, adj. (otrăvitor); veninariţă, s.f. (avrămeasă, Gra-tiola officinalis); veninos, adj. (toxic; ticălos).
9209
ventil (-Iuri), s.n. - Valvă de închidere a unei supape.
Germ. Ventil. - Der. ventila, vb. (a aera), din fr. ventiler; ventilator, s.n., din fr. ventilateur; ventilaţi(un)e, s.f. din fr. ventilation.	9210
ventuză (-ze), s.f. - Organ sau recipient care se fixează pe ceva. - Mr. vinduză.
Fr. ventouse-, mr. din it. ventosa, cf. ngr. ftevTOOTO, venduza.	9211
verbină (—ne), s.f. - Vervenă, plantă. - Mr. virghină.
Lat. verbena (sec. XIX). Der. directă din lat.
(Pascu, I, 98; REW 9219) este îndoielnică şi mai mult cea din bg. vărbina (Conev 43). Este dubletul lui vervenă, s.f., din fr. verveine.	9212
Verde (-e), adj. - 1. Care are culoarea vegetaţiei proaspete de vară. - 2. Proaspăt, tînăr, viguros. - *3. Crud. - 4. Puternic, viteaz. - 5. (Adv.) Clar, deschis, făţiş. - Mr. vearde, megl. verdi, istr. verde.
Lat. vîrdis, în Ioc de virîdis (Puşcariu 1874; REW 9368a), cf. it., sp., port. verde, prov., fr., cat. vert, alb. verde (Philippide, II, 658). Cf. varză. -Der. verdeaţă, s.f. (culoare verde; zarzavat) verdeţ (var. Olt. verdele), s.m. (peştişor de rîu, Phoxinus laevis; nuia); verdare (var. vărdare, Banat văr-daică, verdaică), s.f. (specie de ciocănitoare, Gecinus viridis); verdoi (var. verdoniu), s.m. (virdare, Fringilla chloris); verdişor, s.n. (Mold., ţuică de mentă); verdunc, adj. (verzui; varietate de struguri); verdon, s.n. (Olt., varietate de fasole verde); verziş, s.n. (ramuri cu frunze), cuvînt creat de Alecsandri; verzişor, s.m. (corp de cavalerie creat în Munt. la jumătatea sec. XVII; varietate de mere); verzui (var. verzuriu), adj. (care bate în verde); înverzi, vb. (a redeveni, a se face verde; refl., a se îngălbeni la faţă); înverzitor, adj. (care înverzeşte). - Din rom. provine sb. verdun, verzolin „foarte verzui" (Candrea, Elemente, 405).
9213
veresi e, s.f. - Credit. - Mr. virise, megl. virisiiă. Tc. veresi (Şeineanu, II, 378; Lokotsch 2161; Ronzevaile 171), cf. ngr. Pepene, alb. veresie, bg., sb. veresija.	9214
verghie (-ii), s.f. - Contribuţie, impozit.
Tc. vergi, prin intermediul sb. vergija (Bogrea, Dacor., II, 660). înv.	9215
vergură (-re), s.f. - Virgină. - Mr. virghiră. Lat. virgo, virginis (Koerting 10209; Densusianu, Rom., XXXIII, 288; Puşcariu 1860; Tiktin; REW 9364), dar fonetismul nu este clar. Puşcariu propune să se pornească de la un lat. . *virgula şi Capidan, Raporturile, 553, explică mr. prin alb. virgir. Tiktin se gîndeşte la un paralelism cu ţărm (uri), care nu pare posibil, căci în acest caz nu s-ar aplica o terminaţie n. -uri. înv., este dubletul lui virgin, adj. neol., de la acelaşi cuvînt lat. Der. virginal, adj., din fr. virginal; virginitate, s.f., din fr. virginite.	9216
verif, s.n. - Curmeziş, oblicitate. - Var. veref. Bg. na verevu (Scriban).	9217
verigă (-gi), s.f. - 1. Inel. - 2. Cerc. - Mr. vărigă, megl. virigă.
Sl. veriga (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
>
833
II, 453; Conev 58), cf. bg., sb., slov., rus. veriga.
-	Der. verigar, s.m. (arbust, Rharrmus cathartica); verigaş, s.m. (înv., codoş, intrigant); verigaşe, s.f. (înv., codoaşă); verigăşie, s.f. (codoşlîc); verigăşos, adj. (de codoş); veiigat, adj. (prins în verigi, strîns; se zice şi despre oile cu cercuri albe pe picioare); verigei, s.m. (o plantă parazită, Orobanche caryophyllacea); verighetă, s.f. (inel de nuntă).	9218
verstă (-te), s.f. - Măsură rusească de distanţă, egală cu 1067 m.
Rus. verstă (sec. XVII).	9219
vesel (—lă), adj. - Bucuros, voios.
Sl. veselii (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac,
II,	453), cf. bg. vesel. - Der. veseli (var. înveseli), vb. (a se bine dispune, a se bucura; a se distra, a petrece), din sl. veseliţi; veselie, s.f. (voioşie, bună-dispoziţie; înv., petrecere veselă), din sl. veselije; (în)veselitor, adj. (care înveseleşte, voios); veselos (var. veselnic), adj. (voios, amuzant).	9220
Vest, s.n. - Punct cardinal opus estului, apus.
Germ. West.	9221
veste (—şti), s.f. - 1. Ştire, noutate, zvon. - 2. Faimă.
Sl. veste „faimă“ (Miklosich, Lexicon, 122; Cihac, II, 455), de la videti, vizdq „a vedea", cf. poveste, vedenie. - Der. vesti, vb. (a anunţa); vestit, adj. (faimos, celebru); vestitor, adj. (care anunţă, care vesteşte); prevesti, vb. (a anunţa, a prezice), din sl. preduvestiti; prevestitor, adj. (care prezice, profetic); vestnic, s.m. (trimis), înv.
9222
veşmînt (-minte), s. n. - îmbrăcăminte, odăjdii. - Var. veştmînt, vestmînt. - Mr. visminte, veştemintu, megl. viştmint.
Lat. vestîmentum (Puşcariu 1878; REW 9281), cf. it. vestimento, prov. vestiment, fr. vetement, cat, sp., port. vestimenta. Prezenţa lui ş se datorează probabil unei faze intermediare *veş-timînt (după Puşcariu, unei contaminări cu în-veşte). - Der. veş(t)mîntărie, s. f. (odaie sau dulap pentru odăjdii, în biserici); înveş(t)mînta, vb. (a îmbrăca).	9223
veşted (-dă), adj. - Ofilit, uscat - Mr. veaştid.
Lat. viscidus „acru, amar“ (Cipariu, Principii, 395; Densusianu, Hlr., 39; Iordan, Dift., 119; REW 9271; cf. împotrivă Puşcariu 1877), cf. sard. biskidu „rînced". Semantismul presupune o fază intermediară „trecut, stricat". Der. din lat. *vescidus de la vescus „slăbit" (Candrea, Elements, 13; Puşcariu 1877; Philippide, II, 661;
Rosetti, I, 172) nu pare preferabilă. - Der. veşteji (var. înv. veştezi), vb. (a se ofili, a se usca).
9224
vetri (—resc, —it), vb. - A prinde vîntul. -Var. vîntii, vintri.
Germ. wittem (Tiktin), var. prin contaminare cu vînt. în Bucov.	9225
vetri ce, s. f. - 1. Iarba-raiului (Tanacetum vulgare). - 2. Insectă (Ephemera vulgata). - Var. vetrigă, vitiiţă.
Lat. vitex, probabil prin intermediul unei forme vulgare *vitricem, ca în rezultatul it. vetrice, cf. REW 9389. După Tiktin, din sb. vratic, bg. vratiga, pol. wrotycz. - Der. vrătilică (var. vrotilică), s. f. (tilişcă, Circaea lutetiana), din bg. vrătliga, cf. Cihac, II, 466 şi ventrilică. 9226
vetri lă (-le), s. f. - Velă. - Var. vetrelă, vintrilă, vintrele.
Sl. vetrilo (Cihac, II, 454; Conev 45). Ultimele var. nu sînt clare, probabil contaminate cu vînt, cf. vetri.	9227
veu (—uri), s. n. - Piesă care fixează hîrtia pe masa de desen.
De la V, numită aşa din cauza formei sale, cf. teu.	9228
veveriţă (-ţe), s. f. - Mic mamifer rozător care trăieşte pe arbori (Sciurus vulgaris). - Mr. virviriţâ, megl. ververiţă.
Sl. veverica (Cihac, II, 454; Conev 56), cf. bg. ververica, sb. vjeverica, slov. veverica, rus. veverica, ngr. PEpPepiTcra (Meyer, Neugr. St., II, 18).	9229
via (viez, vis), vb. - A trăi. - Mr. vie.
Lat. vîvere (Tiktin; Candrea; lipseşte în REW 9411), cf. it. vivere, prov., cat. viure, fr. vivre, sp. vivir, port. viver. înv., aproape ieşit din uz; totuşi se aude uneori; de ex. în Munt. Conjug. înv. era viu, vie, în loc de viez, viează. A fost înlocuit de trăi, poate din cauza omofoniei parţiale cu a veni (Puşcariu, Lr., 207). Cf. viu. - Der. vietnic, adj. (locuitor, stătător), cu suf. sl. -nic, greşit -tnic, cum apare în multe cuvinte sl., cf. cîrstnic, platnic etc. (după Tiktin, prin analogie cu sl. ziteliniku).
9230
vi că (—ci), s. f. - Măsură de capacitate pentru cereale, egală cu 20 de ocale, în Trans.
Mag. veka (Cihac, II, 538; Gâldi, Dict., 168).
9231
vicar (-ri), s. m. - Preot sau episcop care ţine locul unui demnitar bisericesc de rang mai înalt.
-	Var. Trans. vicareş.
Lat. vicarius sau germ. Vikar, var. din mag.
834
ALEXANDRU CIORĂNESCU
vikărius (Gâldi, Dict., 169). - Der. vicariat, s. n., din fr. vicariat.	9232
VÎ ce-. - Pref. care indică pe substitutul unei anumite demnităţi.
Fr. vice-,	9233
viciu (—ii), s. n. - Defect, cusur. - Var. vifiu.
Fr. vice, lat. vitium. - Der. (din fr.) vicia, vb.; vicios, adj.	9234
viclean (—nă), adj. - 1. (înv.) Perfid, ipocrit. -2. (înv.) Fals, înşelător. - 3. Şiret, şmecher. - 4. (S. m.) Diavolul. - Var. înv. hiclean, hitlean, şi der.
Mag. hitlen (Cihac, II, 538; Gâldi, Dict., 98). Sec. XVI. - Der. vicleni, vb. (a trăda, a înşela; refl., a unelti împotriva cuiva, a trece la inamic), cuvînt înv.; viclenie, s. f. (trădare; şiretenie, răutate; falsitate, înşelăciune; şmecherie); vicleşug (var. înv. viclenşug), s. n. (trădare; şiretlic, înşelăciune), din mag. hitlenseg. Din rom. provine rut. chytljaneci „uşuratic“ (Candrea, Elemente, 409).
9235
vicleim (—muri), s. n. - Dramă populară jucată în perioada Crăciunului.
Mgr. Br|9Xee|i, cf. sl. VithleemÎL Obicei folcloric înv., interzis de Alexandru Şuţu în 22 decembrie 1819, dar care s-a continuat pînă în zilele noastre. Cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 188.	9236
victorie (—ii), s. f. - 1. Biruinţă. - 2. Trăsură cu cai.
Lat. victoria (sec. XDC). - Der. victorios, adj., din fr. victorieux.	9237
vidmă (—me), s. f. - Fantasmă, nălucă, stafie.
Sb. rut. vidima „vrăjitoare", pol. widma „nălucă" (Tiktin; Candrea). în Mold. Cf. iasmă „nălucă", care ar putea fi foarte bine acelaşi cuvînt, cu pierderea iniţialei ca în (v)iroagă.	9238
vidomostie (-ii), s. f. - Cronică, prezentare.
Rus. vedomostT (Tiktin). Sec. XIX, rar. 9239
vidră (—re), s. f. - Nutrie (Lutra vulgaris). -Mr., megl. vidră.
Sl. vydra (Cihac, II, 455; Meyer, Neugr. St., II, 20; Conev 56; Rosetti, III, 49), cf. bg., sb., cr., mag. vidra, ceh., rus. vydra, pol. wydra, ngr. PuSpcc.	9240
vie (—ii), s. f. - 1. Teren plantat cu viţă, boltă de viţă. - 2. Viţă. - Mr. (a)vine, megl. vină.
Lat. vi nea (Puşcariu 1879; REW 9350), cf. vegl. vena, it. vigna, prov., port. vinha, fr. vigne, cat. vinya, sp. vina. - Der. vier (var. înv. viiariu), s. m. (podgorean, viticultor), poate direct din lat. vîneărius (Puşcariu 1884); viereasă, s. f. (nevastă
de vier); viesc, adj. (se zice despre o anumită varietate de pere şi de mere).	9241
vier (-ri), s. m. - Porc necastrat, mistreţ mascul.
Lat. verres (Lambrior 93; Puşcariu 1880; REW 9239), cf. it. verro, prov., cat. verre, fr. ver.
9242
vierme (-mi), s. m. - Animal nevertebrat lipsit de picioare. - Mr. vermu, megl. v'armi, istr. l’erm.
Lat. vermis (Puşcariu 1881; REW 9231), cf. it., sp., port. verme, prov., cat. verm, fr. ver. - Der. viermănar, s. m. (insectă, Sarcophaga camaria);
: viermănos, adj. (cu viermi, mîncat de viermi); viermănoşa, vb. refl. (a se umple de viermi); viermar, s. n. (pensă de scos paraziţii de pe oi); viermăt (var. viermărit), s. n. (mulţime de viermi, forfotă); viermărie, s. f. (viermărit; forfoteală); viermui, vb. (a mişuna, a forfoti).	9243
viers (-suri), s. n. - 1. Cuvînt. - 2. Cîntec, arie, melodie. - Var. vers, virş.
Lat. versus (Puşcariu 1882; REW 9248), cf. alb. viers; pentru semantism, cf. Bogrea, Dacor., III, 310. Este dubletul lui vers, s. n., din acelaşi cuvînt lat., neol., şi al lui verş, s. n. (vers), în Trans., cu pronunţare mag. vers. - Der. versui, vb. (a versifica); versifica, vb., după fr. versifier; versificator, s. m.; versificaţi(un)e, s. f.; viersar (var. viersuitor), s. m. (cantor, cîntăreţ).	9244
vierşun, s. n. - Prinsoare, rămăşag.
Origine incertă. Ar putea proveni din lat. versîonem, probabil cu sensul de „schimbare", ca în versura. Trebuie să se ţină cont că e cuvînt înv., care apare numai la Dosoftei, autor la care abundă improprietăţile; astfel că e posibil ca glosarea propusă de noi, care este în general acceptată, să nu fie exactă. - Der. înverşuna (var. învi(e)rşuna), vb. refl. (a se îndîrji, a se încăpăţîna), cuvînt explicat uneori prin lat. inversionâre (Pascu, Etim., 26), prin mag. gerjszteni „a excita", imposibil fonetic (Cihac, II, 509), şi prin mag. verseny „luptă“ (Puşcariu, Lat. ti, 67; DAR), care şi mai puţin se potriveşte fonetic.	9245
viespe (—pi), s. f. - Insectă himenopteră, asemănătoare cu albina (Vespa vulgaris). - Mr. v'aspe, megl. vaspi.
Lat. vespa (Puşcariu 1883; REW 9272), cf. it, prov., cat. vespa, fr. guepe, sp. avispa; port bespa. Rezultatul normal este viaspă, de la al cărui pl. viespi s-a constituit un sing. cu e (Byck-Graur 16); viaspă se aude încă în Mold. - Der. viespar, s. m. (albinărel, Merops apiaster); viespar, s. n. (cuib de viespi; mulţime de viespi, furnicar,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
835
încurcătură), mr. viespar, cu suf. -ar (după Puşcariu 1876, de la un lat. vespărium); viesparifă, s. f. (cuib de viespi); viespoi (var. viespăroi); s. m. (viespe; trîntor, Vespa crabro; varietate de viespe, Sirex gigas).	9246
viezure (—ri), s. m. - Bursuc (Meles taxus). -Var. (v)ieziir(e), (v)iezură, Trans. (v)iezune, (v)iez-ine.
Origine incertă. Pare legat de sl. jazvru „de arici" (Cihac, II, 455), cf. sb. jazavac „viezure". V este greu de explicat, dar cf. (v)iroagă, viclean. Der. de la un dacic *viedula (Hasdeu, Col lui Traian, 1877, 579) sau din alb. vjedhulje (Tiktin; Rosetti, n, 124; cf. Philippide, II, 741) nu par convingătoare. Alb. este neîndoielnic acelaşi cuvînt, dar apare mai sigură der. sa din rom. - Der. vizuină (var. viezuină, ghizuină, iezuirtă, vizunie, ghizunie. Banat viezutină, viezurime), s. f. (ascunzătoare, adăpost), din sb. jazvina „vizuină de bursuc" (Cihac, II, 455; Conev 39) contaminat cu viezure; vizuini, vb. refl. (Banat, a se refugia în vizuină).	9247
vi fel (-li), s. m. - Prieten care însoţeşte mirele la nunţile populare.
Mag. vofelfy) (Tiktin). în Trans. - Der. vifeliţă, s. f. (prietenă care însoţeşte mireasa). 9248
vifor (-re), s. n. - l. Furtună, vînt puternic, vijelie. - 2. Boală nedeterminată. - Var. vivor, vihor.
Sl. vihru (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 456; Conev 37), cf. bg. vihăr, sb. vihor, mag. vihar. - Der. jivur, s. n. (curent; torent, şuvoi), de la var. vivor (Iordan, BF, IX, 143); vicol, s. n. (furtună, vînt mare), în Mold., var. neclară, dar care depinde evident de cuvintele anterioare; viscol, s. n. (furtună, vînt cu zăpadă); viforatic, adj. (furtunos, vijelios); viforî (var. vi/ori, vivorî), vb. (a fi vifor); viforniţă (var. vivomiţă), s. f. (vijelie, vîntoasă); viforos, adj. (vertiginos, vijelios; năvalnic); viscoli, vb. (a bate vînt cu ninsoare); viscolitură, s. f. (vînt cu zăpadă); viscolos, adj. (furtunos). Der. propuse pînă acum pentru viscol nu par suficiente (din mag. *veskolni, în loc de veszkodni „a fi agitat", după Scriban, Arhiva,
XXX,	286; din mag. viszkol- „a împinge", după Drăganu, Dacor., V, 377).	9249
vig (-guri), s. n. - Val de ţesătură rulată. -Var. Mold. gig.
Mag. veg (Tiktin; Gâldi, Dict., 169). în Trans. şi Olt.	9250
vigan, adj. - Vesel, bine dispus.
Mag. vigan (Tiktin; Drăganu, Dacor., DC, 200; Gâldi, Dict., 169). în Trans. - Der. vigăni, vb.
refl. (a se bucura, a se înveseli), din mag. vigni; vigănie, s. f. (veselie, "bucurie).	9251
vigan (—ne), s. n. - Rochie de damă. - Var. vigănvu.
Mag. vigano (Mîndrescu 118; Tiktin). în Trans.
9252
viglă (—le), s. f. - Pîine albă.
Germ. Weigl (Scriban).	9253
vigoare, s. f. - Forţă, putere.
Lat. vigorem (sec. XIX). - Der. viguros, adj., din fr. vigoureux.	9254
VÎj, inteij. - Imită şuierătura vîntului.
Creaţie expresivă, cf. bîz, jîş etc. - Der. vîjii (var. vîjîi şi der.), vb. (a şuiera, a urla; a trosni; a vibra; a ţiui); vîjiială (var. vîjiitură), s. f. (şuierat, urlat); vîjiitor, adj. (care vîjîie, ţiuie); vîjiitoare, s. f. (zbîmîitoare, ţiuitoare; Arg., cravată); vîjoi, s. n. (şuvoi), în Trans., vîjîit, s. n. (vîjîire, ţiuit). - Cf. vijelie.	9255
VÎjdoc (-oace), s. n. - Turmă de importanţă mică.
Origine necunoscută.	9256
vijelie (-ii), s. f. - Uragan, furtună. - Var. Olt vijulie, Mold. vijelie.
De la vîjii „a urla vîntul sălbatic" poate prin intermediul unei var. expresive neatestate, * vîjiii. Legătura cu sl. vijalica „furtună" (Cihac, II, 456) nu este posibilă foneticeşte; cu mag. zsivaj „tumult" (Scriban) este improbabilă. Tiktin consideră imposibilă apropierea acestui cuvînt la rădăcina vîj; dar motivele lui nu sînt suficiente. - Der. vijelios, adj. (furtunos, deslănţuit).	9257
VÎji (—jesc, —it), vb. refl. - A coincide, a semăna.
Origine incertă. Poate de la vîjii „a urla", cf. se isbeşte „se aseamănă". în Trans.	9258
vilaiet (-turi), s. n. - Provincie a Imperiului turc.
Tc. (arab.) eyalet, prin intermediul fr. vilayet.
9259
VÎIcan (—ni), s. m. - Peşte de Dunăre (Aspius rapax). - Var. vîlsan, vîigan, vîjgău.
Sb. volak, voka „tăuraş", cf. celălalt nume al său, boulean, şi sb. volak „peşte, Lumaca marina".
9260
vţlced (-dă), adj. - Vînăt, livid.
Origine incertă. Poate în loc de vînced < lat *vincîdus, cf. vincere „a înmuia, a îmblînzi" şi it vincido „înmuiat" (Scriban). Totuşi, pare preferabil să se pornească de la mîrced „vînăt", ale cărui der. apar şi cu forma mîlce-. Legătura cu
836
ALEXANDRU CIORĂNESCU
mag. vercsik „vînătaie" (Cihac, 538) nu se impune. - Der. vîlcezi, vb. (a se învineţi, a se strica), în Bucov.	9261
vileag, s. n. - în expresia în vileag, public.
Mag. vilag „lume“ (Şeineanu, Semasiol., 189; Gâldi, Dict, 98).	’	9262
vîlnic (-ce), s. n. - Fotă, jupon.
Bg. văljanik (Tiktin; Conev 83), din sl. vluna „lînă“. în Olt.	9263
viitoare (-ori), s. n. - 1. Vîrtej, bulboană. -
2.	(Trans.) Piuă. - Var. vuitoare..
Creaţie expresivă, probabil var. disimilată a lui viitoare. Legătura cu un lat. *voltoria (Puşcariu 904) sau lat. *volutu!ăre, it. voltolare, (Tiktin; Candrea; REW 9441) este improbabilă. - Der. viitura (var. vîltora, înviltora, Trans. vultora, văltura), vb. (a da la piuă; refl., a se învîrteji). Cf.
' Iordan, BF, II, 187.	9264
vîlvă (—'ve), s. f. - 1. Vrăjitor, vraci. - 2. (Trans.) Duh, stafie. - 3. Fast, alai, pompă. - 4. Glorie, triumf. - 5. Renume, faimă, celebritate. -
6.	Zgomot, zarva, hărmălaie. - 7. Punct culminant, culme. - Var. înv. vîlfă.
Sl. vluchva „vrăjitor" (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 446), cf. bg. vălhva. De origine expresivă în sl., de la vlusnati „a bîigui", a fost considerat drept expresiv în rom. şi confundat cu rădăcinile expresive filf-, bîlb-, pîlp- (Tiktin; Iordan, BF, II, 187), ceea ce explică ultimele sale sensuri şi cele ale majorităţii der. '
Der. vîlhovnic, s. m. (vraci), înv. din sl. vliihovîniku; vîlhovnicie, s. f. (magie); vilvîi, vb. (a palpita, a se agita), se zice mai ales despre flăcări, cf. pîlpîi, filjîi; vîlvoare (var. vulvoare, vîlv(ăt)aie, vîlvăraie), s. f. (pălălaie); vîlvoi (var. vulvoi), adj. (aspru, ciufulit); vîlvoia, vb. (a se face părul măciucă, a se ciufuli); vîlvora (var. vîlvăra), vb. (a arunca flăcări, a arde cu flacără tremurătoare); vîlvotă, s. f. (flăcăraie); învilvăta (var. învîlvord), vb. (a arde cu flacără). Legătura acestor cuvinte cu un lat. *volvor (Candrea-Dens., 787) este puţin probabilă.	9265
vin (—nuri), s. n. - Băutură alcoolică obţinută din fermentarea mustului. - Mr. vin, megl. vin, istr. vir.
Lat. vînum (Puşcariu 1886; REW 9356), cf. it., sp. vino, prov., cat. vi, fr. vin, port. vinho. - Der. vinărici, s. m. (podgorean, viticultor; s. n., impozit pe vin); vinăricer, s. m. (cel ce strîngea impozitul pe vin); vinărit, s. n. (impozit pe vin); vinărie, s. f. (bodegă); vinari/ă, s. f. (plantă, Asperula odorata); vinaf, s. n. (vin), probabil din lat. vînăceus (REW 9337); vinicer (var. vinifel), s. n.
(septembrie), probabil der. interior (după Tiktin şi Candrea, din sl. vinicije ,,vie“); vinimeriu, s. m. (septembrie), cuvînt rar, pe care Bogrea, Dacor.,
III,	739, îl derivă din lat. vindemîărius: vinos, adj. (ca vinul); vinars, s. n. (Trans., ţuică), comp. ca germ. Branntwein; vinărsar, s. m. (producător de ţuică); vinărsărie, s. f. (distilerie sau prăvălie de ţuică). - Din rom. provine bg. vineric (Capidan, Raporturile, 224).	9266
vină (-ni), s. f. - 1. Culpă, delict. - 2. Greşeală, eroare.
Sl. vina „acuzaţie" (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 457). - Der. vinovat, adj. (culpabil, inculpat), din sl. vinovatu; nevinovat, adj. (inocent); (în)vinovăfi, vb. (a acuza, a pune pe seama, a culpabiliza); vinovăţie, s. f. (culpabilitate); nevinovăţie, s. f. (inocenţă).	9267
VÎnă (vine), s. f. - 1. Vas sangvin. - 2. Filon, zăcămînt. - 3. Nervură. - 4. Tendon. - 5. Muşchi, pulpă. - 6. (Arg.) Penis. - Mr., megl. vină, istr. virţ.
Lat. vena (Puşcariu 1888; REW 9185), cf. vegl. vaina, it., prov., cat., sp. vena, fr. veine, port. veia.
-	Der. vinar, s. n. (curea de ham sau de şa); vînare, s. f. (cordon de păr de capră, cu care se leagă iţarii pe pulpă), în Trans.; vînos, adj. (puternic, robust); venos, adj., din fr. veineux.	9268
VÎna (-nez, -at), vb. - 1. A urmări, a prinde sau a ucide animale. - 2. A pescui. - 3. A urmări, a pretinde. - Mr. avin(are).
Lat. venâri, prin intermediul unei forme vulgare *vSnăre (Puşcariu 1895; REW 9186); cf. fr. vener, prov., cat. venar. - Der. vînat, s. n. (vînătoare, ceea ce se vînează), mr. avinat, poate direct din lat. venătus (Puşcariu 1889; REW 9189), cf. cat , venat, sp. venado, port. veado; vînătoare, s. f. (vînat; pescuit), megl. vănătoari; vînător, s. m. (persoană care vînează; înv. unitate militară în Munt., formată din 500 călăreţi şi 500 pedestraşi; pescar; Arg., controlor de tren), poate direct din lat. venător (REW 9188), cf. prov., v.sp. venador, fr. veneur; vînătoresc, adj. (de vînători); vînătorie, s. f. (vînătoare); vînătură, s. f. (vînat). 9269
VÎnăt (—tă), adj. - 1. De culoare albastru-închis, violet. - 2. Cenuşiu, gri, se zice despre părul cailor. - Mr. vinit, megl. vinăt, istr. viret.
Lat. venetus (Puşcariu 1891; REW 9198; Rosetti, I, 172). - Der. vînătaie (var. vînătare), s. f. (pată vînătă pe corp; contuzie), cu suf. -aie, ca apăraie, vîlvătaie; vinecior, adj. (de culoare vineţie; nume de cal); vineţea, s. f. (albăstrea, Centaurea cyanus; ciupercă, Russula aurata, R. delica, Lactarius volemus, R. integra; plantă
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
837
medicinală, Ajuga reptans), uneori şi vinefică, cf. vineriţă; vineţiu, adj. (livid, care bate în vînăt); vineţie, s. f. (culoarea vînătă, vînăt); (în)vineţi, vb. (a se face vînăt; a deveni violet).	9270
vi nchel (-Ie), s. n. - Echer de tîmplar, un fel de teu.
Germ. Winkel (Candrea), cf. vingalac. 9271
vinci (-iuri), s. n. - 1. Cabestan. - 2. Pulie, scripete.
Tc. ving, cf. ngr. Pivroi, bg. vint. Legătura cu ţig. ving „legătură" (Graur 194) este improbabilă. Candrea se gîndea la it. vinciglio.	9272
vîndălac, s. n. - în locuţiunea de-a vîndălacul; de-a berbeleacul.
Origine îndoielnică, probabil expresivă, cf. berbeleac.	9273
vinde (vînd, vîndut), vb. - A ceda pe bani dreptul de proprietate asupra unui lucru. - Mr. vindu, vindire, megl. vind, istr. vindu.
Lat. vendere (Puşcariu 1892; REW 9190), cf. it. vendere, prov., fr., cat. vendre, sp., port. vender.
-	Der. vînzare, s. f. (vîndut; trădare); vînzător, s. m. (persoană care vinde).	9274
vindeca (—C, — at), vb. - 1. (înv.) A reface, a repara. - 2. A tămădui, a însănătoşi. - Mr. vindic(are).
Lat. vindîcăre (Diez, I, 441; Cipariu, Gram., 308; Şeineanu, Semasiol., 185; Puşcariu 1893; Densusianu, GS., II, 21; REW 9347; Rosetti, I, 174), cf. it. vendicare, prov., cat. venjar, fr. venger, sp. vengar, port. vingar. Semantismul diferit al rom. se explică, mai bine prin sensul lat. de „a elibera" (Rohlfs, Differenzierung, 39), prin ideea de „a pune în stadiul iniţial", cf. sp. reponerse. Uz mai general decît cel indicat de ALR, I, 137.
Der. vindecător, adj. (care vindecă, curativ); vindecătoare (var. vindecuţa), s. f. (specie de creson, Alliaris officinalis); vindecea, s. f. (plantă medicinală, Betonica officinalis). - Der. neol. (din fr.) vindicativ, adj., vindictă, s. f.	9275
vindereu (-ei), s. m. - Şoim (Falco aesalon).
Mag. văndor (solyom) „(şoim) călător" (Cihac, II, 539; Gâldi, Dict., 98; R. Riegler, Miscell. Schuchardt, 2). Cf. vandralăti.	9276
vineri, s. f. - A cincea zi a săptămînii. - Mr. viriiri, megl. viniri, istr. virer.
Lat. veneris (Diez, I, 441; Puşcariu 1897), cf. it. venerdi, prov., cat. divenres, fr. vendredi, sp. viernes. - Der. vinerel, s. m. (nume de bou născut într-o vineri); vinerică (var. vinerea), s. f. (nume de vacă născută într-o vineri); vineriţă, s. f.
(vineţică, Ajuga reptans), rezultat din confuzia cu vineţică.	'	9277
vingalac (—ce), s. n. - Culegător la tipografie.
-	Var. vingălac.
Germ. Winkelhaken, cf. pol. winkelak (Cihac, II, 457). Cf. vinchel.	9278
vînj (-ji), s. m. - 1. Varietate de ulm (Ulmus effusa). - 2. Flexibilitate. - 3. Forţă, putere.
Sl. vqzu „legătură", vizaţi, vşzq „a lega" (Cihac, II, 447; Tiktin), cf. bg. vaze „coardă", sb., cr., slov. vez „coardă". Cf. gînj. Ve(l)niş, s. m. (Ulmus effusa), în Mold., este var. aceluiaşi cuvînt (după Scriban, legat de mag. venic „lăuruscă"). - Der. vînjos, adj. (plin de nerv, vînos; puternic, robust), poate contaminat cu vînos; vînjoşa, vb. (a fortifica, a întări corpul); vînjoşie, s. f. (robusteţe), vîn-joşime, s. f. (robusteţe; elasticitate); vînjoli (var. vînzoli), vb. refl. (a se agita, a se zbate, a se frămînta), cu suf. expresiv -li (după Byhan, 524, din sl. vqzlî „gol"; după Scriban, din mag. voncolni „a arunca"); vînzoleală (var. vînzoala), s. f. (agitaţie, frămîntare, mişcare).
Vîj, s. m. (bătrîn, decrepit, boşorog), în Trans., trebuie să fie faţă de vînj ca ghiuj faţă de gînj, v. aici der. din dacă (Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 123), direct din gînj (Scriban) sau din rut. vizi „şef ‘ (Drăganu, Dacor., V, 377) nu este probabilă. Atît în vînjoli ca şi în vîj tratamentul expresiv este evident.	9279
vînt (-turi), s. n. - 1. Deplasare pe orizontală a unei mase de aer. - 2. Aer. - 3. Aruncătură, efort sau impuls pentru a arunca. - 4. împingere, ghiont. - Mr. vimtu, megl. vint, istr. vintu.
Lat. ventus (Puşcariu 1897; REW 9212), cf. vegl. viant, it., port. vento, prov., fr., cat. vent, sp. viento. - Der. vîntăraie, s. f. (vînt mare, vijelie); vîntos, adj. (cu vînt); vîntoasă, s. f. (vînt mare, vijelie; stafie, iele), în Mold. şi Trans.; vîntoaică, s. f. (vijelie); vîntui, vb. (a înnebuni, a zăpăci; a şuiera), în Mold., datorat credinţei despre puterea malefică a anumitor vînturi, cf. vîntoasă; vînturel, s. m. (gaie, Falco tinnunculus); vînturos, adj. (cu vînt, furtunos); vîntura, vb. (a alege boabele de grîu; a supune la vînt, a ventila; a împrăştia, a risipi, a ciurui, a scutura; a examina; a cutreiera, a umbla de colo, colo), mr. vintur(are), der. intern sau din lat ventilare (Diez, Gramm., I, 619), vulg. ventulăre (Tiktin; Pascu, I, 185; Candrea; Graur, Rom., L, 508); vîntură-lume (var. vîntură-ţară), s. m. (aventurier, vagabond); vmturător, adj. (aventurier, pribeag); vînturătoare (var. Trans., vînturaşcă), s. f. (maşină de treierat); svînturat(ic), s. m. (aventurier; amărît, nenorocit), la care sensul
838
ALEXANDRU CIORĂNESCU
al doilea, folosit de scriitorii romantici, traduce it. sventurato (după Densusianu, Hlr., 167 şi Puşcariu 1946, de la un lat. *exventulăre); svînta, vb. (a aerisi, a usca la vînt; a muştrului, a bate), mr. azvimtur(are), megl. izvintfari), der. intern, sau, poate, de la un lat. *exventăre (Puşcariu 1945), cf. calabr. sbentare; avînta, vb. (a mînui, a învîrti ameninţător, a repezi, a da impuls; a lansa, a zvîrli; refl., a se arunca, a se ridica, a se exalta); avînt, s. n. (impuls; însufleţire, elan), deverbal. - Din rom. provine ngr. afkmvxcroplţa) (Mumu 40; Ramondo, Arch. glott. it., XXXII, 82).	9280
vinteler (-ri), s. m. - Viticultor. - Var. vin-fălar(iu).
Mag. vinceller (Tiktin; Gâldi, Dict., 169). în Trans.	9281
vintir (-re), s. n. - Plasă de pescuit.
Rus. venteri (Scriban).	9282
vintre, s. f. - 1. Burtă, stomac. - 2. Diaree.
Lat. ventrem (Puşcariu 1899; REW 9205), cf. vegl. viantro, it., prov., fr., cat., port. ventre, sp. vientre. Puţin folosit în literatură, deşi are circulaţie aproape generală în limba populară (ALR, I, 43). - Der. vintriş, adj. (oblic); suvintri, vb. (a tunde lîna oilor de pe burtă); ventrilică, s. f. (ventricea, Veronica officinalis, V. Toumefortii), cf. vrătilică.	9283
vioară (—re), s. f. - Violetă (Viola odorata). -Mr., megl. vioară.
Lat. viola (Puşcariu 1902; REW 9149), cf. it., prov., cat., sp., port. viola, fr. viole. - Der. viorea, s. f. (toporaş, Viola hiria); vioriu, adj. (violet); viorint, adj. (violet), în Trans., format ca florint de la fior. Este dubletul lui violetă, s. f., din fr. violette, cf. ngr. Pio/Vetol	9284
vioară (-ori), s. f. - Violină, scripcă.
It. viola, dar der. nu este clară. Prezenţa lui r, care nu poate reprezenta decît un / lat., nu a fost explicată; motiv pentru care s-a crezut într-o der. directă din lat. *vîvula (Meyer-Liibke apud Puşcariu 1903; Drăganu, Dacor., II, 623; cf. REW
9357)	sau într-o creaţie expresivă (Giuglea, Dacor., III, 594). Der. din mag. viola (Gâldi, Dict.,
169)	nu este mai probabilă, nici cea din ngr. PioXi (Cihac, II, 711). Oricum, nu poate fi decît cuvînt relativ modem, ca şi instrumentul pe care-1 denumeşte; aşa că sîntem siliţi să presupunem că r se datorează unei analogii, probabil cu vior < viu. - Der. viorist, s. m. (violonist); viorar, s. m. (rar, violinist).	9285
viperă (—re), s. f. - Năpîrcă (Pelias berus,
Vipera ammodytes). - Mr. (nvipirat „veninos"), 'istr. viperţ.
Lat. vipera (Puşcariu 1904; lipseşte REW
9358), cf. sard. pivera, sp. vibora. Apare din sec. XVII; Tiktin se îndoieşte că ar fi moştenit. 9286
vipie, s. f. - Zăduf, căldură.
Origine necunoscută. Legătura cu văpaie (Scriban) nu este certă.	9287
vipt (-turi), s. n. - 1. Aliment, rod al pămîn-tului. - 2. Grîu, cereale. - Mr. v'iptu, megl. vipt, istr. vipt.
Lat. victus (Puşcariu 1905; REW 9315), cf. it vitto. Pentru semantism, cf. Şeineanu, Semasiol., 185.	9288
vipuşcă (-şti), s. f. - Fîşie de postav cusută ca garnitură de altă culoare la unele uniforme. Rus. vypuska (Cihac, II, 457).	9289
vir (-ruri), s. m. - Ochi de apă, bulboană. Sb., bg. vir (Cihac, II, 455; Pascu, Arch. Rom.,
VI,	231). în Banat - Der. viroagă (var. iroagă), s. f. (pîrîu, vîlcea), cu suf. -og.	9290
viran (-nă), adj. - Părăginit, nelucrat, necultivat - Mr. virane.
Tc, (per.) viran „deşert" (Şeineanu, II, 378; Lokotsch 2163); se zice numai despre terenurile de clădit din zonele urbane. - Der. viranea, s. f. (paragină, pîrloagă), din tc. virane, sec. XVIII, înv.
9291
vîrcă (-ei), s. f. - 1. Cucui, umflătură. - 2. Nervură, dungă.
Sb. vrka „cucui". Considerat drept cuvînt autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9) obscur sau necunoscut (Tiktin; Philippide, II, 741) sau legat de sl. vruvi „coardă" (Cihac, II, 457), bg. vrăvko „coardă" (Conev 65), fără să se ia în consideraţie că sensul 2 este secundar şi din cauza lipsei primului sens în dicţionare, deşi este certificat de numeroase dovezi: cf. (ţinţarii) i-au scos vîrci preste tot trupul (Dosoftei); vîrci de nouri (Iorga).
9292
vîrcolac (-ei), s. m. - 1. Duh rău, căruia i se atribuie mai ales ocultaţia Lunii şi a Soarelui în timpul eclipselor. - 2. Peştişor artificial pentru undiţă. - Mr. vărculac, vârcolac, megl. vârculac.
Sl. vlukodlakii, de la vliiku „lup" (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 448; Conev 106; Schneeweiss, REB, II, 181), cf. bg. vrăkolak, sb. vukodlak, alb. vurvolak, ngr. Poupxc&axaţ (Meyer, Neugr. St., II, 20), fr. brucolaque (Gaster, ZRPh., IV, 385; REW 9461). Pentru semnificaţia sa mitologică, cf. fr. loup-garou, germ. Werwolf. Din sl. vliiku provin şi toponimele Vîlcea, regiune
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
9
839
care în sec. XIII era teritoriul unui Far caş (< mag. fărkăs „lup") şi Vîlcov, traducerea gr. Auzooro-HOV.	9293
vîrf (—furi), s. n. - 1. Partea cea mai înaltă a unui lucru. - 2. Capăt, extremitate. - 3. Pisc, culme. - 4. Ac, partea ascuţită a unui lucru. - 5. Moment crucial, intensitate maximă. - Var. înv. vîrh, vîrv, şi der. Megl. vrău.
Sl. vruchu (Miklosich, Lexicon, 78; Cihac, II, 448; Conev 39), cf. bg. vrăh, ceh. vrch. - Der. vîrhovnic, s. m. (şef, conducător), înv., din sl. vruhovîniku; vîrfar, s. n. (ţăpoi, furcoi); vîrfare, s. f. (culme, pisc; Olt., panglică la codiţe), din bg. vrăhari (Candrea); vîrfelnic, s. m. (personalitate), formaţie artificială puţin folosită; vîrfui, vb. (a face vîrf; a termina un stog; a scoate vîrf; a umple ochi, în exces; în'jîrfui, vb. (a umple, a încărca excesiv). Cf. vîrşe, novîrşi, obîrşie, sfîrşi.	9294
virgulă (—le), s. f. - Unul din semnele de punctuaţie.
Lat. virgula (Sec. XIX).	9295
vîrî (-r, -ît), vb. - A introduce, a băga.
Sl. vreţi „a închide" (Cihac, II, 457; Tiktin), cf. rus. vrytî „a introduce".	9296
VÎrşe (—şi), s. f. - Vintir, plasă. - Var. vîrşie, vîrşă.
Sl. vrusije, sb., slov. vrsa (Cihac, II, 449; Tiktin; Conev 74).	9297
vîrstă (-te), s. f. - 1. Etate. - 2. Dungă, fîşie.
-	3. Smoc, cosiţă. - 4. (Trans.) Buchet. - Var. vrîstă. Mr. vîrstă, vrîstă, megl. vrăstă.
Sl. vrusta, vrustu (Cihac, II, 465; Conev 59), cf. bg. vrăsfî, „etate", slov. versta „linie". - Der. vîrstă (var. vrîstă), vb. (a dunga; a împestriţa, a asemui); vîrstnic (var. vrîs(t)nic), adj. (adult, matur, înv., de aceeaşi etate); vîrstnicie (var. vrîstnicie), s. f. (vîrstă de adult); învrîsta, vb. (a dunga; a alterna; a varia).	9298
vîrtej (-juri), s. n. - 1. Turbion, vîltoare. - 2. Ciclon. - 3. Smoc rebel de păr, loc unde părul creşte în toate direcţiile. - 4. Cotitură, întoarcere.
-	5. Morişcă, rostogol. - 6. Ameţeală, zăpăceală.
-	7. Cabestan, macara-capră. - 8. Transmisia ferăstrăului mecanic. - 9. Regulator al pietrei de moară. - 10. Cîrlig îmbucat care serveşte de cujbă la stînă. - 11. Cleşte de tîmplar. - 12. Presă. -13. Cric. - 14. Vechi instrument de tortură. - 15. Oiştea carului. - 16. (Trans.) Leagăn, scrânciob. -17. Arc de arbaletă.
Sl. vrutezi de la vriiteti „a coti" (Miklosich, Lexicon, 772; Conev 67), cf. învîrti şi bg. vartez. Legătura cu lat. vertigium (Cipariu, Gram., 29)
nu este posibilă. Ideea de bază este cea de „obiect care se învîrteşte" sau de „instrument care funcţionează prin rotire". - Der. vîrtejos, adj. (care face vîrtej); (în)vîrleji, vb. (a roti, a coti; a se învolbura; a transforma; refl., a se întoarce, a regresa. - Cf. vîrtiloi.	9299
virtiloi (—oaie), s. n. (Banat) Scrînciob.
De la *vîrti, forma	simplă,	nefolosită,	a lui
învîrti, cf. vîrte-cap, vîrtecuş,	cu /	expresiv.	- Cf.
vîrtelnic, adj. (giratoriu, care se învârteşte), vîrtelniţă, s. f. (depănătoare), mr. vîrtealnifă, din sl. vreteno „fus" sau din bg. vrăîenica „depănătoare", cu acelaşi l.	9300
VÎrtute, s. f. - Vigoare, forţă. - Mr. vîrtute.
Lat. virtutem (Puşcariu 1862; REW 9371), cf. v.it. venit, logud., v.port virtude, prov. vertut, fr. vertu, sp. virtud. - Der. vîrtos (mr. vîrtos, vărtos), adj. (puternic, robust, viguros; solid, rezistent; adv., mult, puternic), din lat. virtuosus (Cipariu, Elem., 6; Densusianu, Hlr., 195; Iordan, Dift., 197; cf. Puşcariu 1862, care crede că acest cuvînt lat nu a existat); vîrtoşie (var. vîrtoşenie, vîrtoşime), s. f. (vigoare, robusteţe); vîrtucios, adj. (robust, puternic). Toate aceste cuvinte, cu excepţia lui vîrtos, sînt înv.
Este dubletul lui virtute, s. f., neol.; cu der. din fr.: virtual, adj.; virtuos, adj. (plin de virtute; virtuos, se spune despre muzicienii care-şi stă-pînesc foarte bine instrumentele), sensul al doilea este tradus din it virtuoso; virtuozitate, s. f.9301
vis (—Se), s. n. - 1. înlănţuire de imagini în timpul somnului. - 2. Iluzie, himeră. - Mr. vis, megl., istr. vis.
Lat. vîsum (Densusianu, Hlr., 195; Puşcariu 1960; REW 9383), cf. campid. bizu, prov., v.fr. vis. - Der. visa, vb. (a avea un vis), mr. nvisedz, visare, megl. vises, istr. misQ, din lat. visare, atestat (cf. Sena, Dacor., IX, 204 şi REW 9383), logud. bizare; visător, adj. (care visează, înclinat spre reverie); visătorie, s. f. (visare, fantezie, reverie), format după fr. reverie. Visa este cuvînt de uz general (ALR, I, 73).	9302
vîşca (—C, — at), vb. - A se mişca, a face o mişcare. - Var. vîşcîi.
Creaţie expresivă, cf. Jîşcîi (Scriban se gîndeşte la o legătură cu mişca, care nu pare probabilă).
9303
visect (-tă), adj. - Bisect - Mr. visect.
Mgr. pîaseiog, cf. sl. visektu (Cihac, II, 458). Sec. XVII, înv. Este dubletul lui bisextil, adj., din fr. bissextil.	9304
vişină (—ne), s. f. - Fruct sferic, cărnos şi acrişor. - Mr., megl. vişină.
840
ALEXANDRU CIORĂNESCU
Tc. (per.) vişne (Pascu, II, 174; Lokotsch 2164; Ronzevaile 170), prin intermediul sl. (bg., rus.) visnja (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Miklosich, Fremdw., 136; Cihac, II, 459; Conev 48; Graur, BL., VI, 172), cf. ngr. pîaoivov (Diez, I, 445; REW 1433), alb. visje, it. visciola. - Der. vişin, s. m. (pom roditor care face yişine, Prunus ceraseus); vişinei, s. m. (porumbar, Prunus chamaecerasus); vişinea (var. vişinică), s. f. (porumbea); vişiniu, adj. (de culoarea vişinei coapte), cf. ngr. Picnvu;; vişinei, s. f. (livadă de vişini); vişinap (var. vişinab, vişinată), s. n., din tc., per. vişinab (Şeineanu, II, 378; Ronzevaile 170), cf. ngr. PiaoivaSa, bg. vişinab.	9305
vîslă (-le), s. f. - 1. Pală. - 2. Lopată, ramă. -
3.	Şirag de fructe, de struguri.
Sl. veslo (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 451; Conev 81), cf. bg., slov. veslo. - Der. vîsli, vb. (a mînui vîslele în apă); vîslaş (var. înv. vîslariu), s. m. (persoană care vîsleşte), cf. sb. veslar; vîslit, s. n. (lopătat, modalitate sportivă de a vîsli).	9306
vîşlă (-le), s. f. - Dog. - Var. vijlă.
Mag. visla, sb. vizle (Cihac, II, 459; Conev 56).
-	în Trans.	9307
VÎSQIl, s. n. - Ţesătură de in.
Ngr. PwCTOţ (Tiktin). Sec. XVII, înv. ■ 9308 vist (-turi), s. n. - Un anumit joc de cărţi.
Fr. (engl.) whist.	9309
vistavoi (-i), s. m. - Ordonanţă.
Rus. vestovoj (Tiktin).	9310
visti (-tesc, -it), vb. - A fi în călduri (vierul).
-	Var. gisti.	>	,
Probabil din sb. vistati „a ţipa, a urla“ (Cihac, II, 458). Legătura cu lat. gestio (Philippide, Principii, 248) nu este posibilă, cf. Tiktin. 9311
vişti (-tesc, -it), vb. - A se crăpa buzele de uscăciune.
Lat. vîescere (Candrea). în Olt., cuvînt rar.
9312
vistier (-re), s. n. - Tezaur, vistierie. - Var. vist(i)er(iu). Mr. avisteare.
Lat. vestîărium,1 prin intermediul mgr. pea-xiapu;, cf. sl. vistiarijă; este cuvînt introdus de administraţia bizantină. - Der. vistier (var. vis-ter(nic), vistiernic), s. m. (boier de rangul întîi, tezaurar, administrator general al vistieriei şi al finanţelor statului; vistier al doilea, boiernaş de rang inferior; ajutorul marelui vistier; vistier al treilea, boier de rang inferior, inspector de finanţe; în mănăstiri, administrator, econom); vist(i)erie, s.
f. (tezaur; finanţe); visternicel, s. m. (funcţionar, slujbaş Ia finanţe); visternicie, s. f. (slujba vistiernicului, trezorerie).	9313
viţ (-ţuri), s. n. - Glumă.
Germ. Witz.	9314
vită (—te), s. f. - 1. Animal. - 2. Denumire pentru boi şi vaci. - 3. Brută, animal. - Mr. vită.
Lat. vita „viaţă" (Şeineanu, Semasiol., 198; Puşcariu 1910; Philippide, II, 741; REW 9385), cf. it. vita, prov. cat., sp., port. vida, fr. vie. Semantismul este curios. S-a explicat prin intermediul unei echivalenţe între ideea de „viaţă" şi cea de „a fi viu" (Şeineanu; Tiktin), şi chiar printr-o contaminare cu sl. zivotu „viaţă" şi „animal". Este posibil şi să fie vorba de o evoluţie de la ideea de „viaţă" la cea de „mijloc de trai" sau „aliment", ca în sp. vida, care uneori ajunge să însemne „aliment", cf. fr. viande. - Der. de la un primitiv lat. pierdut, reprezentat şi de vitulus (Diez, Gramm., I, 24), sau de alb. vjete , juncan" (Meyer 476; Densusianu, Hlr., 353) nu este probabilă.	9315
viţă (—'ţe), s. f. - Vie (Vitis vinifera). - 2. Lăstar, mlădiţă de vie. - 3. Urmaş, descendent. -
4.	Fiecare dintre ramificaţiile care împletesc o funie sau o codiţă. - 5. Şuviţă de păr. - Megl. viţă.
Lat. vîtea (Densusianu, Rom., XXXIII, 288; Puşcariu 1911; Tiktin; REW 9388), cf. it. dial. vittsa, fr. vis. Der. din rus. vica (Weigand, BA, III,
109)	este total improbabilă, deoarece cultivarea viţei de vie nu este proprie ţărilor sl. Pentru trecerea semantică de la ideea de „lăstar" la cea de „smoc", cf. sp. guedeja < lat. viticula. - Der. vi/ion, s. n. (smoc); vifos, adj. (miţos). Din rom. provin ngr. Puoa (Meyer, Neugr. St., II, 18; Hoeg 132), bg., sb., rus. vica (Capidan, Raporturile, 220).	,	9316
viteaz (-ză), adj. - Curajos.
Sl. vitezi „erou" (Miklosich, Slaw. Elem., 17;
i	Cihac, II, 459) sau mai probabil din bg., sb. vitez, mag. vitez, pol. witez, rus. vitjazî. - Der. vitejesc, adj. (curajos, îndrăzneţ); vitejeşte, adv. (ca vitejii); vitejie, s. f. (faptă de viteaz); vitejime, s. f. (mulţime de viteji).	9317
viţel (-ei), s. m. - Puiul vacii, pînă la cca un an. - Mr. vi/ăl, megl. vifgl, istr. viţelu.
Lat. vîtellus (Puşcariu 1973; REW 9385), cf. it. vitello, prov. vedel, cat., arag. bedell. - Der. viţea, s. f. (vacă tînără, pînă la un an), mr. viţeao, istr. viţe; viţelar (var. viţălariu), s. m. (îngrijitor de viţei; părangină, Anthoxanthum odoratum).
'	9318
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
>
841
viteză (-ze), s. f. - Iuţeală. - Var. vitesă.
Fr. vitesse, probabil asimilat der. de la teză (sinteză, ipoteză, proteză). Nu au dat rezultate eforturile puriştilor, pentru că impune uzul lui vitesă, cf. cenzură.	9319
vition (-oană), adj. - Slab, descărnat.
Mag. hitvăny (Cihac, II, 539). în Mold. - Der. vitioni, vb. refl. (a subţia, a slăbi); vitionime, s. f. (slăbiciune).	9320
vitreg (-gă), adj. - 1. Se zice despre anumite grade de rudenie prin afinitate. - Mamă vitregă.
-	Frate vitreg. - 2. Contrar, duşman, ostil. - Var. vitrig.
Lat. vîtricus (nu vîtncus) „tată vitreg" (Cipariu, Gram., 30; Puşcariu 1914; REW 9400), cf. logud. bidrigii, bitricu, calabr. vitrico, alb. vitnik, viter, vitkur. Pentru valoarea exactă a vocalei accentuate, cf. Tagliavini, Melanges M. Roques, III, 255-64; nu se justifică observaţia lui Domaschke, Jb, XXII, 151 şi Tiktin, care considerau acest cuvînt drept cultism. Comun în Munt., Mold. şi Trans. de N (ALR, I, 254). - Der. vitregie, s. f. (duşmănie, ostilitate, răutate). Din rom. provine bg. vitrig (Capidan, Raporturile, 230).	9321
vitrui (-uesc, —it), vb. - A debilita, a slăbi, a extenua.
Rut. vtroi(va)ti „a otrăvi" (Scriban). în Mold. Legătura cu sl. vetrovati „a aerisi" (Tiktin) este îndoielnică.	9322
VIU (—ie), adj. - 1. Care trăieşte, care are viaţă.
-	2. Alert, însufleţit. - 3. Prompt, rapid. - 4. (S. m.) Vietate, fiinţă. - 5. (S. m.) Inimă, centru, mijloc. - Mr., megl. viu, istr. viu.
Lat. vivus (Puşcariu 1915; REW 9420), cf. it., sp., port. vivo, logud. biu, prov., cat. viu. fr. vif. Uz general (ALR, II, 182). - Der. viaţă (var. viiaţă, mr., megl. vafă „animal"), s. f. (existenţă), cu suf. ~eajă, ca roşu > roş(e)aţă, negru > negreaţă etc. (Iordan, Dift., 57; de la un lat. *vivitia după Puşcariu 1910 şi Candrea; din lat vivâcem, după Cipariu, Gram., 22); vieţui, vb. (a trăi); vieţuitor, adj. (care trăieşte); vieţuitoare, s. f. (fiinţă); convieţui, vb., după fr. cohabiter; convieţuitor, adj. (care trăieşte în acelaşi loc cu cineva), nefolosit înainte de 1945; vietate, s. f. (fiinţă, vieţuitoare); vioi, adj. (viu, vivace; deştept, dezgheţat), cu suf. —oi; vios (var. voios), adj. (vesel, bine dispus, înv., plăcut, agreabil; înv., sănătos, robust), cu suf. -os (voios se consideră în general der. de la voie „voinţă", soluţie care pare dificilă semantic; vios este înv.); vioiciune, s. f. (vivacitate); învioşa (var. învoioşa, învioşi), vb. (a însufleţi, a întineri, a înveseli); voioşie, s. f. (veselie, voie bună, satis-
facţie); vior, adj. (proaspăt, pur), aproape numai în expresia apă vioară „apă de izvor, limpede", cu suf. -or (după Puşcariu 1903; Puşcariu, Conv. lit., XXXIX, 325; Drăganu, Dacor.’, II, 617-23; Spitzer, Dacor., III, 654, direct dintr-un lat *viviila, cf. it. acqua vivola; după Philippide, Arhiva, XXV, 145, din gr. ixtAoc; legătura cu lat. vibrare, sugerată de Puşcariu, Dacor., IV, 704, este improbabilă); înviora, v. aici. - Cf. via.
Der. neol. din fr. vivace, adj.; vivandieră, s. f.; vivant, adj.; vivat, inteij., din lat. vivat. 9323
viză (—ze), s. f. - Sturion (Acipenser glaber).
Rut., rus. viz, pol. %vyz, slov., mag. viza (Cihac, II, 460).	9324
viză (-ze), s. f. - Parafă, însemnare pe un act.
Fr. visa. - Der. viza, vb. (a aplica o viză; a tinde, a ţinti), din fr. viser; vizor, s. n., din fr. viseur, cf. Graur, Viaţa rom., 1940, nr. 3, p. 110; vizibil, adj., din fr. visible; vizibilitate, s. f.; vizieră, s. f., din fr. visiere; viziune, s. f., din fr. vision; vizionar, s. m., din fr. visionnaire.	9325
vîzdoagă, (-ge), s. f. - 1. Ghioagă, măciucă.
-	2. Crăiţă (Tagetes erecta, T. patula). - Var. vîzdoacă.
Sl. gvozdi „cui", cf. rus. gvozdika „cuişoare" şi „garoafă" (Cihac, II, 451; Tiktin). - Der. buzdugea (var. buzdugean, buzdughină), adj. (plin, burduşit).
9326
vizir (-ri), s. m. - Ministru, în ţările musulmane. - Var. înv. vezir. Mr., megl. vizir.
Tc. vezir, din arab. wazîr (Şeineanu, II, 378; Lokotsch 2160; REW 9515a), cf. ngr. (ki^pric, alb., bg., sb., pol. vezir, sp. alguacil. - Der. viziri, vb. (a exercita funcţia de vizir), înv.; vizirie, s. f. (slujba de vizir), vizirlic (var. viziriat), s. n. (slujba de vizir), din tc. vezirlik, var. din fr. viziriat; vizir esc, adj. (de vizir).	9327
vizitiu (—ii), s. m. (Biijar, căruţaş. - Var. Mold. vezeteu.
Mag. vezeto (Tiktin), cf. sl. vozotdi (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 455).	9328
Vlad, s. m. - Ladislau.
Sl. Vlad ii, abrevierea lui Vladislavii, de la vladi „putere", vlasti, vladq „a porunci". Este personificarea prostiei. Aceleiaşi rădăcini sl. îi aparţin vladnic, adj. (puternic; impunător), înv., din sl. vladinu; vlădică, s. f. (înv., stăpîn, episcop), din sl. vladyka (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 220); vlădicesc, adj. (episcopal; înv., boieresc); vlădicie, s. f. (episcopat; înv., boierie); vlădui, vb. (a stăpîni, a fi stăpîn), din sl. vladati; vlăduitor, adj. (înv., de stăpîn); vlastă, s. f. (putere), în Trans., din sb. vlast (Candrea).	9329
842
ALEXANDRU CIORĂNESCU
vlagă, s. f. - Robusteţe, vigoare, tărie, putere. -Mr., megl. vlagă „umezeală".
Sl.,	sb. vlaga „umezeală" (Cihac, II, 460; Tiktin). Semantismul, ca în sp. lozania; este posibilă confuzia cu sl. vladii „putere". - Der. vlăgui, vb. (a epuiza, a extenua); vlăguitor, adj. (extenuant); vlăjgan (var. vlăjan, vlăjar); s. m. (tînăr zdravăn, voinic), cf. sb. vlazan „viguros" (Candrea); vlog, s. n. (burniţă); vlăgos, adj. (viguros), înv.	9330
vlasiţă (-ţe), s. f. - Ceapă încolţită.
Sb. vlasac (Candrea).	9331
vlăstar (-re), s. n. - Mlădiţă, puiet. - Var. lăstar. Mr., megl. vlăstar.
Mgr. pXaoTCxpiov, prin intermediul bg. vlastara, vlastari, var. din bg., sb. lastar (Miklosich, Fremdw., 104; Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 88), cf. alb. vljaslar; tc. lastaria. - Der. (v)lăstăret, s. n. (crîng, lăstăriş); (v)lăstări, vb. (a da lăstari); (v)lăstăriş, s. n. (mulţime de lăstari).	9332
voal (-Iuri), s. n. - Văl, zăbranic.
Fr. voile. Este dubletul lui văl. - Der. voala, vb., din fr. voiler; voaletă, s. f., din fr. voilette.
9333
voame (vom, vomut), vb. - A vomita, a vărsa. - Var. voma. Mr. vom, vumut, voamire.
Lat. vomere (Candrea). în Banat, Trans. şi Timoc (ALR, I, 145 şi II, 38). Este dubletul lui vomita, vb., din lat. vomitare (sec. XIX). - Der. vomătură (var. vomitură), s. f. (vărsătură), în Banat; vonicer(iu), s. m. (lemn-cîinesc, Evony-mus europaeus), negreşit în loc de *vomicer, datorat mirosului său greţos. (Legătura cu vo(i)nic „viteaz", sugerată de Tiktin, nu pare probabilă).
9334
voce (-ei), s. f. - Glas. - Mr. boaţe.
Lat. vocem (sec. XIX), cf. REW 9459. Este dubletul lui boace, v. boci. - Der. (din fr.) vocabular, s. n.; vocal, adj.; vocală, s. f.; vocalic, adj.; vocalism, s. n.; vocaliza, vb.; vocativ, s. n.; vocaţi(un)e, s. f.; vocifera, vb.	9335
VOCOt (-te), s. n. - Furtună.
Origine necunoscută. Legătura cu mag. vak „orb", acuz. vakot (Tiktin) nu este evidentă.
9336
vodevil (—Iuri), s. n. - Comedie conţinînd mici cuplete cîntate.
Fr. vaudeville. - Der. vodevilist, s. m. (autor de vodeviluri).	9337
vohod (-duri), s. n. - Trecerea preotului în biserică în timpul slujbei. - Var. văhod.
Sl. vuchodii (Tiktin).	9338
voi, pron. - înlocuieşte numele persoanelor cărora li se adresează vorbitorul.
Lat. văr (REW 9455), cf. vegl., it. voi, prov., cat., sp., prot. vos, fr. vous. Dat. vouă (înv. voauă), din lat. vobis.	9339
voiaj (-juri), s. n. - Călătorie.
Fr. voyage. - Der. voiaja, vb., din fr. voyager; voiajor, s. m., din fr. voyageur.	9340
voie (—i), s. f. - 1. Vrere, voinţă. - 2. Liber-ar-bitru, bunjplac. - 3. (înv.) Favoare, trecere. - 4. Dispoziţie, umor, chef. - 5. Licenţă, permis, autorizaţie. - 6. Libertate.
Sl. (sb., slov., pol., rus.) volja (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 461; Conev, 101; Tiktin), cf. v(r)oi, vrea, şi voios. - Der. învoi, vb. (a permite, a da autorizaţie; a acorda, a concede; a consimţi, a admite, a accepta; a cădea de acord, a se înţelege; a da satisfacţie; refl., a se obliga, a se angaja; refl., a se potrivi, a se asorta, a se simţi bine); învoială, s. f. (acord, pact, compromis, contract; concordie, armonie); învoitor, s. m. (lucrător în acord); volnic, adj. (liber, independent, autonom), înv.; volnici, vb. (a elibera, a da drumul, a lăsa liber; a dezrobi), cf. pol. wolnic „a dezrobi"; volnicie, s. f. (libertate, dezrobire; licenţă, autorizaţie, permis), înv.; nevolnic, adj. (mizerabil, nenorocit). Cf. nevoie. 9341
voieşniţă (-ţe), s. f. - Mentă sălbatică (Mentha silvestris). - Var. voieştniţă, voiaş(t)niţă.
Bg. vonestnica (Conev 43).	9342
voievod (-zi), s. m. - 1. Domn, principe; titlu oficial al domnilor din Muntenia şi Moldova. - 2. (înv.) Comandant, şef militar. - 3. Numele celor doi arhangheli Mihail şi Gavriil. - 4. Conducător al unei cete de ţigani. - 5. Conducătorul dansului numit căluşari. - Var. voivod, voevod, şi der.
Sl. vojevoda, de la voi „război", cf. voinic, şi voda „care conduce" (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 460), cf. bg. vojvod, sb., cr. vojevoda, pol. wojewoda, rus. voevoda, mag. vajvoda, vajda, ngr. (k>ePo8aş. Termen oficial; s-a folosit în mod curent în forma abreviată vodă, s. m. (principe).
-	Der. voievodal, adj. (princiar); voivodat, s. n. (principat); voievodesc, adj. (se zice despre o varietate de mere); voievozi, vb. (a domni); voie-vozie, s. f. (principat).	9343
voină, s. m. - Soţ, bărbat.
Sb. vojno (Petrovici, Dacor., V, 482). Cuvînt rar, nu apare în dicţionare. Dacă termenul sb. provine din sl. vojnu, ar putea constitui o confirmare a etimologiei moştenite a lui mire. Cf. voievod, voinic.	9344
voinjc (-ei), s. m. - 1. (înv.) Ostaş, soldat. -
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
843
2.	Tînăr, băiat - 3. Viteaz. - 4. (Adj.) Tare, robust.
-	Var. înv. vortic.
Sl. vojniku (Tiktin) sau mai bine din bg., sb., slov. vojnik, din cauza accentului, la fel ca şi tc. voiniklar „ienicer" (cf. F. Algarotti, Viaggio di Terra Santa, Novara, 1596, p. 259). Din acelaşi motiv nu pare probabilă der. din sl. vojînu, cu sitf. -nic (Puşcariu, Dacor., VET, 466); rezultatul trebuia să fie voinic, ca războinic, straşnic, trăinic etc. - Der. voinicame, s. f. (Înv., armată, trupă); voinici, vb. (a se război; a duce viaţă de soldat sau de bandit; refl., a face pe grozavul); voinicesc, adj. (înv., războinic; curajos, viteaz, hotărît; robust, viguros); voiniceşte, adv. (vitejeşte, cu bărbăţie, hotărît); voinicie, s. f. (înv., soldăţime; înv., banditism; curaj, îndrăzneală); voinicos, adj. (brav, îndrăzneţ, întreprinzător, lăudăros; încrezut, fanfaron); voinicică, s. f. (specie de creson, Sisym-brium Loesellii). - Sl. voiniasku „militar" (Miklosich, Lexicon, 71) trebuie să fie reproducerea rom. voinicesc. Cf. voină.	9345
volan (—nuri), s. n. - 1. Piesă circulară la direcţia unui vehicul. - 2. Roată de acţionare a mecanismului unei maşini. - 3. Fîşie de ţesătură încreţită care se aplică pe îmbrăcămintea femei-ască, perdele etc.
Fr. volant. - Der. volant, adj., din fr. volant.
9346
volba (-b, -at), vb. - A veni mare, a se arunca în rîu. - Megl. volb(ari).
Lat vob/ere (REW 9433). - Der. volbură, s. f. (vînt puternic, vîrtej; înv., furtună; rochiţa-rîn-dunicii (Convolvulus arvensis), poate direct din lat volvula (Puşcariu 1946; Candrea-Dens., 785; REW 9447); volbura, vb. (a se învîrteji); volburos, adj. (ca volbura, învîrtejit).	9347
volintir (-ri), s. m. - Soldat voluntar.
Fr. volontaire prin intermediul germ. Volontair, rus. volontjor. (Sanzewitsch 212), cf. bg. volontir.
-	Der. volintiresc, adj. (voluntar); volintirime, s.
f. (trupă de voluntari). Este dubletul lui voluntar, s. m., din acelaşi cuvînt fr.	9348
voloc (—oace), s. f. - Plasă de pescuit în apele mari. - Var. volog.
Rus. volok (Miklosich, Slmv. Elem., 17; Cihac, II, 462; Tiktin), cf. sb., cr., slov. vlok. 9349
vorbă (-be), s. f. -1. Cuvînt - 2. Spusă, zisă.
-	3. Proverb. - 4. Conversaţie, taifas, discuţie. -5. Ceartă, dispută, dezbatere. - 6. Promisiune, fâgăduială, angajament - 7. Grai, vorbire. - 8. Problemă, subiect, temă. - Var. înv. voroavă, horbă
Origine incertă. Pare să provină din sl. dvonba,
de la dvoru „curte" (Tiktin; Candrea; Densusianu, GS, n, 16), prin intermediul unei evoluţii ca cea a lui cuvînt < conventum. Prezenţa lui horbă „adunare" la Dosoflei (Iordan, BL, DC, 57) şi „vorbă" la Neculce, pare să confirme această ipoteză. Totuşi, dvorbă apare în limba veche cu sensul de „serviciu la curte" şi nu se confundă niciodată cu vorbă; pe de altă parte, voroavă nu a căpătat o explicaţie satisfăcătoare. Der. din lat verbum (Cipariu, Gram., 320; Şeineanu, Sema-sioL, 164; cf. Romansky, Jb, XIII, 106-8) nu este probabilă. Uz general (ALR, 1,28). După Herescu, ZRPh., LXXII, 388-91, a existat o „fuziune populară" între cuvîntul lat şi cel sl.
Der. vorbăraie (var. vorbărie), s. f. (pălăvrăgeală, trăncăneală, flecăreală); vorbi (var. înv. vorobî), vb. (a spune, a grăi; a se exprima; a discuta, a conversa, a comenta; a zice; a stabili legături; refl., a se înţelege, a se învoi), mr. vărghescu, vărghire, megl. vrighies, uz general (ALR, n, 24); convorbi, vb. (a conversa), format după fr. converser; vorbitor, adj. (care vorbeşte;, s. m., orator); vorbăreţ, adj. (guraliv, limbut, care vorbeşte mult); vorovaci, adj. (înv., elocvent). Cf. voreţ, vornic.	9350
VOreţ (—'ţe), s. n. - (Banat) Curte, ogradă.
Sb. dvorac (Candrea).	9351
vornic (—ci), s. m. - 1. Boier de rangul întîi, ministru de interne şi de justiţie. Erau doi în Mold., începînd din 1399 (numiţi mai tîrziu al Ţării de Sus şi al Ţării de Jos) şi unul în Munt din 1414, a cărui sarcină a fost despărţită în două în 1761 şi în patru în 1795. - 2. Nume pentru diverşi demnitari: vornic de tîrg, prefect de poliţie la Iaşi (sec. XVUI); vornic de Tîrgovişte şi de Cîmpulung, un fel de administrator al acestor două regiuni, boier de rangul al treilea; mare vornic al poliţiei, membru al sfatului ţării, şef al poliţiei de străini (sec. XVTII); vornic de harem, administrator al casei Doamnei; vornic de obşte, slujbă creată în Mold. în 1803, reunind serviciile lucrărilor publice, al poliţiei urbane şi al inspecţiei preţurilor, mare vornic al cutiei, administrator al fondurilor de binefacere, funcţie creată în Munt în 1793. -3. (Mold.) Primar. - 4. Şef de protocol la nunţile populare. - 5. Un anumit joc de copii. - Var. înv. dvomic.
Sl. dvorîniku (Miklosich, Slmv. Elem., 21; Cihac, II, 463), cf. slov., cr. dvomik „curtean", pol. chvomik „intendent", rus. dvomik „portar". -Der. vomiceasă, s. f. (nevastă de vornic; dădacă sau prima doamnă a principesei); vomicel, s. m. (slujbaş al cîrmuirii; aprod, funcţionar judecătoresc ales de - popor; şef de protocol la nunţile
844
ALEXANDRU CIORĂNESCU
populare); vornicie, s. f. (slujba de vornic; primărie); vornici, vb. (a o face pe vornicul la o nuntă). - Din rom. provine ngr. Popvwoţ (Meyer, Neugr. St., II, 94).	9352
voronic (-ci), s. m. - Ungurâş (Marrubium vulgare). - Var. voronică.
Rus. voroniî „strugurii-ursului“ voronnika „plantă" (Tiktin).	9353
VOSCă (-şte), s. f. - (Banat) Foloştină, tescovină.
Sb. voska (Candrea), cf. boştină.	9354
VOSpă (-pe), s. f. - X. Păstaie de anumite plante leguminoase. - 2. Pojghiţă, pieliţă de struguri. - 3. Floare, muşiţă pe unele lichide fermentate. - 4. Talaş, şpan. - Var. voaspă, ho(a)spă.
Sl. osupa „pustulă“, cf. rus. (v)ospa „vărsat", prin intermediul ideii comune de „crustă". ■ 9355
vostru (voastră), adj. pos. - Care aparţine sau se referă la persoana căreia i se adresează vorbitorul şi la grupul din care acesta face parte.
-	Mr., megl., istr. vostru.
Lat. voster, forma vulgară în loc de vester (Puşcariu 1919; REW 9279; Rosetti, I, 59), cf. vegl. vestro, it. vostro, prov., cat., v.fr. vostre, fr. voire, sp. vuestro, port. vosso.	9356
votru (-ri), s. m. - X. Codoş, proxenet. - 2. (Trans.) Peţitor. - Var. Mold. hotru, Banat motru şi der.
Origine incertă. Pare să depindă de sb. motriti „a privi", dar rezultatele rom. nu sînt clare. Legătura cu sl. votri „fierar" (Tiktin) nu pare mai convingătoare. Poate metateza lui *vrotu (vrut) < a vrea, cf. vruţă „codoaşă"'- Der. votri, vb. (a codoşi; Mold., a critica, a insulta; Trans., a aranja o căsătorie); votrie, (var. votrenie), s. f. (codoşlîc). Cf. Iordan, BF, IX; 122.	9357
vovedenie (-ii), s. f. - Sărbătoarea de Intrare în Biserică â Maicii Domnului. 7 Var. vovidenie, văvidenie.
Sl. viivedenije (Tiktin).	9358
vozglas (-suri), s. m. - Pasaj final al anumitor rugăciuni pe care preotul îl pronunţă mai răspicat.
Sl. vuzglasu (Tiktin). Cuvînt identic lui voz-glaşenie, s. f., din sl. vuzglasenije.	9359
Vrabie (>-ăbii), s. f. - 1. Pasăre mică (Passer domesticus, P. montanus). - 2. (Arg.) Paznic, agent. - Mr. harabeu.
Sl. vrabij (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 463; Conev‘53), cf. bg. vrabei, slov. vrabelj, rus. vorobei. - Der. vrabete (var. vrăbete, v(ă)răbeţ, brabete, brăbete, b(ă)răbeţ, hrăbeţ,
hrabete), s. m. (vrabie), din bg. vrabec (Conev 54), sb. vrabac; vrăbier, s. m. (vînător nepriceput); vrăbioară, .s. f. (vrabie mică; bucată de came de vită din regiunea şalelor); vrăbioi, s. m. (masculul vrabiei). ;	9360
vraci (-ci), s. m. - Medic. - Var. vraciu.
Sl. vraci (Cihac, II, 468; Conev 93), cf. slov. vrac], - Der. vrăcebnicesc, adj. (medical), din sl. vracibinu; vrăcebnicie, s. f. (exercitarea medi-cinei); vracevanie, s. f. (medicină), din sl.
' vracevanije; vrăciui, vb. (a exercita meseria de vraci); vrăciuinţă, s. f. (îngrijire medicală). Toate aceste cuvinte sînt înv.	9361
vraf (-furi), s. m. - Grămadă, maldăr, morman, teanc. - Var. Mold., Trans. vrav, Banat vrau. _ Sl. vrachu (Cihac, II, 464; Tiktin; Conev 72), de la vresti, vrucha „a zdrobi"; s-a zis întîi despre grămezile de snopi adunaţi pe arie. - Der. vrăfui (var. vrăviti), vb. (a aşeza în vraf).	9362
vraişte, adv. - I. Larg deschis, în lături. - 2. în dezordine, în neorînduială.
Probabil din sl. vresti „a zăcea". Der. expresivă (Iordan, BF, II, 194) sau în loc de *vravişte „snopuri îngrămădite pe arie" (Tiktin), cf. vraf, pare dubioasă.	9363
vrajbă (—ăjbi), s. f. - Discordie, duşmănie, ură, conflict, gîlceavă. - Var. vrajmă.
Sl. vrăzida (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 464; Tiktin; Conev 99); pentru schimbul de suf., cf. ceh. vrazba, pol. wrozba. - Der. (în)vrăjbi, vb. (a duşmăni);' (în)vrăjbitor, adj. (instigator, aţîtător); vrăjbie, s. f. (discordie; răzbunare), înv.; vrăjmaş, s. m. (duşman; adj., ostil), de la var. (după Tiktin, în loc de *vrăjbnaş; după Candrea, în loc de *vrajbăn < sl. *vrandibînu); vrăj-măşesc, adj. (ostil); vrăjmăşeşte, adv. (duşmăneşte, cu ostilitate); vrăjmăşi (var. învrăjmăşi, înv. vrăjmăşiii), vb. (a duşmăni, a face gîlceavă); vrăjmăşie, s. f. (duşmănie).	9364
vraje (-ăji), s. f. - Farmec, descîntec, deochi. '• - Var. vrajă.
Sl. vraza (Cihac, II, 464), de la yrucati „a bîigui". - Der. vrăji, vb. (a face vrăji, farmece; a , încînta, a seduce, a fascina; a căuta orbeşte, a
■	dibui; Arg.,. a duce cu vorba, a amăgi; Arg., a vorbi), din sl. vraziti, cf. megl. vrăjqs „a vorbi"; vrăjitor, s. m. (persoană care face vrăji); vrăjitoare, s. f. (femeie care face farmece); vrăjitoresc, adj. (magic); 'vrăjitorie (var. vrăjitură), s. f. (descîntec, vrajă); vrăjie, s. f. (magie), înv. 9365
vrană (—ăni), s. f. - I. Gaură de butoi, cep. -
2.	Gaură de flaut. ,
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
845
Sl. vrana (Cihac, II, 465; Conev 63), cf. bg. vrană, sb. vranja, pol. wrona.	9366
vraniţă (-ţe), s. f. - Poartă ţărănească de scînduri sau de nuiele. - Var. vracnifă, vragnifă, vramniţă.
Sl.,	slov. vratnica, bg. vranica, din sl. vrata (Cihac, II, 465; Tiktin; Conev 81).	9367
vre-. - Particulă care indică ideea de nedeterminare. Se foloseşte numai în compuse: vreun, oarecare; vreodată, cîndva; vreo sulă, cam o sută; vreo doi, circa doi. Uzul cu art. indef. o (vre o sută) s-a extins la cazuri în care în mod normal nu se articulează: vreo doi, vreo cîţiva. - Mr. vir(n)ă, vîmu „oarecare", megl. vrin.
Lat. vere (units) (Salvioni, ZRPh., XXII, 479; Tiktin; REW 9224), cf. it. veruno. Der. din lat. vel unus (Capidan 331), este incertă.	9368
vrea (vreau, vrut), vb. -1. A dori, a fi decis să, a avea voinţa de a. - 2. A pretinde, a cere. -
3.	A permite. - 4. A trata, a întreprinde. - Var. I vreu, vroi, voi, I pl. vrem, voim, inf. v(r)oi. Mr. voi, vrută, vreare, istr. voi.
Lat. volere, forma vulgară în loc de velle (Diez,
I,	448; Cihac, I, 319; Puşcariu 1920; REW 9180), cf. it. volere, prov., cat. voler, fr. vouloir. Pentru evoluţia formelor, cf. Candrea, Elements, 45 şi Tiktin; despre folosirea ca auxiliar al viitorului, cf. va. La pierderea lui r în tema prezentului şi a inf. au contribuit analogia cu voie „voinţă", simultan cu poziţia slabă a cons. la I *vo(r)iu > voi ca *ceriu > cei (cerere), pier > piei (pierire) etc.
Der. vrere, s. f. (voinţă); vrută, s. f. (dorinţă, gust); vrufă, s. f. (nepoftită; codoaşă), probabil de la vruţi, dacă acest cuvînt a avut vreodată sensul de „iubit" ca în sp. (după Iordan, BF, II, 194, de origine expresivă); voinţă (var. vroinţă), s. f. (vrere); bună voinţă, s. f. (intenţie bună); rea-voinţă, s. f. (intenţie rea); voitor, adj. (care doreşte, care voieşte); binevoitor, adj. (bine intenţionat); răuvoitor, adj. (râu intenţionat). - Cf. votru.
9369
vreasc (—curi), s. n. - Creangă, ramură uscată.
-	Var. vrasc, hrasc, hrast, hreast. Mr. vreaşturi.
Sl. *clrvrastu (Tiktin), cf. sb., slov. hrast, mag. haraszt (Gâldi, Dict., 137). - Der. vrescuros, adj. (rămuros).	9370
vreavă, s. f. - Strigăt.
Bg. vreva (Tiktin). Sec. XVI, înv. - Der. vrevi, vb. (a ţipa), înv.	9371
vrednic (—că), adj. - 1. Demn, merituos. - 2. Capabil. - 3. Activ, muncitor, talentat. - Var. vrenic. Megl. vreadnic.
Sl. vredinu (Miklosich, Fremdw., 136; Cihac, II, 466; Tiktin), cf. bg. vreden, cr. vrednik. Vemic, adj. „demn", pe care Graur, BL, XIV, îl explică prin sl. veriniku „credincios", nu este altceva decît var. lui vrenic. - Der. (în)vrednici, vb. (a face demn, a face merituos; refl., a merita; refl., a se face demn de, a binevoi să); vrednicie, s. f. (merit; capacitate, demnitate; hărnicie); nevrednic, adj. (nedemn; mizerabil); nevrednicie, s. f. (ticăloşie).
9372
vrej (-ji), s. m. - Tulpină, lăstar al plantelor agăţătoare. - Var. vreaje, vreajă. Mr. vreaje.
Bg. vrez(a), sb. vriez (Tiktin; Conev 50).
9373
Vreme (—mi), s. f. - Timp. - Var. pl. vremuri. Megl. vreami.
Sl. vremţ (Cihac, II, 466; Conev 36), cf. bg. vreme, sb. vreme, rus. vremja. - Der. vremelnic, adj. (tranzitoriu, provizoriu, efemer), din sl. vremeninu; vremelnicesc, adj. (temporal), înv.; vremelniceşte, adv. (în mod provizoriu), înv.; vremui, vb. (a se face vreme urîtă); avreme, adv. (efemer), sec. XVI, înv.	9374
vretie (-ii), s. f. - (Timoc) Raniţă.
Sb. vreai (Bogrea, Dacor., IV, 855).	9375
vruh (-hi), s. m. - Lăcustă.
Mgr. Ppoijxoc, cf. sl. vruchu (Cihac, II, 467; Tiktin). Sec. XVII, înv., pare cultism. 9376
Vili (—uiesc, -it), vb. - A mugi, a urla. - Var. hui şi der.
Creaţie expresivă, cf. ngr.	sb. hujiti. -
Der. vuet, s. n. (muget, vîjîit); vuială, s. f. (gălăgie, vuiet); vu(i)etoare, s. f. (arbust, Empetrum nigrum); vuvui, vb. (a vîjîi, a urla), cf. bubui. 9377
Vulpe (-pi), s. f. - 1. Mamifer carnivor sălbatic, de mărimea unui cîine, cu coada stufoasă (Vulpes vulgaris). - 2. Varietate de struguri. - Mr., istr. vulpe.
Lat. vulpes (Puşcariu 1921; REW 9464), cf. it., gal. volpe, prov. volp, v.fr. goupil, sp. vulpeja. -Der. vulpenie, s. f. (şiretenie); vulpesc, adj. (de vulpe); vulpeşte, adv. (ca o vulpe; şiret, perfid); vulpoi, s. m. (masculul vulpii); vulpoaică, s. f. (vulpe; oaie cu coada lungă); vulpiu, adj. (roşcat).
9378
vultur (-ri), s. m. - 1. Acvilă (Aquila). - 2. Vultan, zăgan (Vultur). - Var. vulture, hultur(e). Mr. vultur, megl. văltur.
Lat. vultur (Puşcariu 1923; REW 9466), cf. v.fr. voutre, sp. buitre, port. abutre. Dubla der., de la vultur şi de la vultuiius, pentru a explica diferenţa de accent (Puşcariu, ZRPh., XXVII, 738; REW
846
ALEXANDRU CIORĂNESCU
9467; Byck-Graur 22) nu pare convingătoare. -Der. vultan (var. Mold. hultari), s. m. (vultur), a cărui der. nu este clară; vulturariu, adj. (rapace), rar; vulturesc, adj. (de vultur); vultureşte, adv. (ca vulturul); vulturică (var. vulturoancă, hulte-nioară), s. f. (plantă, Hieracium pilosella). Din
rom. provine bg. vuntur (Capidan, Raporturile, 218).	9379
vutcă (—CÎ), s. f. - Rachiu foarte tare. - Var. vodcă.
Pol. wodka (Tiktin). - Der. vutcar, s. m. (fabricant de votcă), sec. XVIII.	9380
za (—ale), s. f. - 1. Ochi, inel de lanţ. - 2. împletitură de inele mici de fier. - Var. zală.
Mgr. £afkx, lat.med. zaba (Cihac, II, 712; Philippide, Principii, 55; Philippide, II, 741; Tiktin; REW 9584). - Der. înzăua, vb. (a se înarma, a se îmbrăca în zale).	9381
za—. - Pref. care adaugă unor cuvinte ideea de „alături de, lîngă“.
Sl. za-, cf. Rosetti, III, 71. Practic neproductiv în rom., se foloseşete numai în zăuita, (i)zafla < afla şi desigur în cuvintele luate din sl., care conţin pref.’	9382
zăbală, (—Ie), s. f. - 1. Inel, frînă a calului. -2. Spuzeală la colţul gurii. - Var. Banat zobele.
Sl. zqbu „dinte", prin intermediul mag. zabola (Diez, Gramm., I, 446; Cihac, II, 539; Gâldi, Dict., 99). Sb. zabala (Conev 103) pare a proveni din rom. - Der. zăbălos, adj. (cu zăbale); înzabăla, vb. (a pune zăbale; a domina, a stăpîni); zăbălufă, s. f. (lănţişor de frîu). Pentru extensiunea lui zăbală, „spuzeală" (Olt., Munt., Dobr.) cf. ALR,
I,	27. - Cf. zîmba, zimţ.	9383
zăbavă (—avi), s. f. - Întîrziere, încetineală, răgaz.
Sl. (bg., sb., sl., rus.) zabava (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 467). - Der. zăbavnic, adj. (încet, greoi), din sl. zabavinu cu suf. -nic, cf. bg., rus. zabavnik; zăbovi (var. zăbăvî), vb. (a întîrzia, a tărăgăna, a amîna, a tîndăli, a lucra de mîntuială, a se ocupa, a-şi pierde vremea; a se întreţine), megl. zăboves, din sl. zabaviti, bg. zabavjam (o în Ioc de a datorită Iabialei anterioare, cf. poposi); zăboveală, s. f. (întîrziere, încetineală); zăbovitor, adj. (încet, greoi).	9384
zabit, s. m. - Guvernator militar, comandant. -Var. zabet.
Tc. zabit (Tiktin). Sec. XVIII, înv. - Der. zabitlîc, s. n. (autoritate, putere), din tc. zabitlik, înv.	9385
zăblău (-ăi), s. m. - 1. Voinic, vlăjgan. - 2. Cîine mare, cîine de pază.
Origine incertă. A fost pus în legătură cu mag. zabăllâ „mîncău" (Candrea; Gâldi, Dict., 185). Este var. lui zăplan. s. m. (vlăjgan), care se foloseşte în Munt.	9386
zăblău (-aie), s. n. - Pînză, ţol.
Origine necunoscută. A fost pus în legătură cu
ceh., slov. zâbalka „înveliş" (Cihac, II, 467) sau cu mag. zablo „copaie", Ia fel de improbabile.
9387
zabrac (—curi), s. n. - Mustrare, ocară. - Var. zavrac.
Sl. zazraku, de la zazrjeti „a se certa" (Scriban). Der. din rus. zabrak „selecţie" (Tiktin) sau din bg. za vrak „la naiba" (Graur, Rom., LV, 251) nu sînt convingătoare.	9388
zăbran (—ne), s. n. - Pădure, crîng.
Sb. zabrart (Candrea). în Banat.	9389
zăbranic (-ce), s. n. - Văl.
Bg. zabradnik (Candrea).	9390
zăbrea (—ele), s. f. - 1. Gratie, bară de fier. -
2.	Grilă, grilaj. - Var. zăbreală, zebrea(lă), ză-bleală, jebmică.
Sl. zabralo (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Conev 80; Drăganu, Dacor., IX, 209 şi Byck-Graur 30).
-	Der. zăbreli, vb. (a pune zăbrele); zăbroană, s.
f. (Banat, împletitură de zăbrele).	9391
zăbun (—ne), s. n. - Haină lungă, anteriu. -Var. zăbon, zobon. Mr. fipune.
It. giubbone, ven. zupon, prin intermediul sb. zitbun, bg. zobun (Miklosich, Fremdw., 138; Miklosich, Slaw. Elem., 23; Conev 83), mag. zubbony (Diez, Gramm., I, 446), tc. ziibun (Roesler 592; Şeineanu, II, 379), cf. ngr. vrcri7iowi (> mr.). Mag. zabun (Edeispacher 24) şi bg. zăbun (Capidan, Raporturile, 225) provin din rom.
9392
zăcea (zac, zăcut), vb. - 1. A sta întins, culcat - 2. A fi bolnav. - 3. A fi mort, îngropat.
-	4. A fi, a se afla înăuntru, a fi închis. - Mr. dzac, dzicui, dzîcută, dziţeare, megl. zac, zăţeari, istr. zqc.
Lat. jacej-e (Puşcariu 1926; REW 4562), cf. it. giacere, prov., port.jazer, fr. gesir, cat. jaure, sp. yacer. Trecerea lui j > z se datorează unei disimilări cu cons. următoare (Tiktin). - Der. zăcămînt, s. m. (filon, vînă), după fr. gisement; zăcare, s. f. (boală); zăcaş, adj. (Trans., bolnav; înv., rău intenţionat, ticălos, pervers), la care sensul al doilea nu a fost explicat satisfăcător (legat de alb. dzakes, după Philippide, II, 742; contaminat cu jăcaş „prădător", după Candrea); zacăş, adj. (Mold., leneş, trindav); zăcăşie, s. f. (înverşunare, îndîijire, ciudă); zăcător, adj. (care
848
ALEXANDRU CIORĂNESCU
zace; închis); zăcătoare, s. f. (ţarc, ocol; vas, cadă, copaie; piatră de moară, piatra de jos a morii de apă); zăcări, vb. (Trans., a lîncezi, a lenevi).
9393
zaceală (-ele), s. f. - Evanghelie, capitol de evanghelie care se citeşte la fiecare slujbă.
Sl. zacalo (Tiktin).	9394
zacetie (-ii), S. f. - Concepţie.
Sl. zacatije (Tiktin). Sec. XVII, înv. cultism.
9395
zacherlină, s. f. - Insecticid.
Origine, necunoscută. Se folosea pînă la 1900; azi ieşit din uz. Poate în legătură cu germ. Zuckerlein „bomboană".	9396
zacon (-oane), s. f. - 1. (Mold.) Ordin. - 2. (Banat) Uz, obicei.
Pol., sb. zakon (Tiktin).	9397
zacuscă, s. f. Gustare în stil rusesc, asemă-nătoarea unui picnic.
Ruz. zakuska (Tiktin).	9398
zadă (zede), s. f. - 1. Arbore răşinos (Larix sibirica, L. decidua). - 2. Făclie, torţă. - Var. zeadă, zad(ră). Mr. dzadă, megl. zadă, istr. zqdtş.
Lat. taeda, vulg. daeda (Meyer, IF, VI, 119; Meyer, Alb. St., IV, 39; Densusianu, Hlr., 124; Densusianu, Rom., XXVIII, 68; Puşcariu 1927; REW 8520), cf. sicii., calabr., cors. deda. 9399
zadar, adv. - în locuţiunea în zadar: în van, inutil.
Sl. za darii „de dar“ (Miklosich, Lexicon, 153; Cihac, II, 90), cf. dar. Pentru evoluţia semantică, cf. pol. zadar „de dar“ şi „inutil", rom. degeaba, sp. de balde şi en balde., rus. daram „dăruit" şi „inutil". - Der. zadarnic (var. Mold. zădamic), adj. (inutil; van); zădărnici, vb. (a face inutil, a face să nu se realizeze ceva); zădărnicie, s. f. _ (vanitate, inutilitate).	9400
zădărî (-răsc, -ît), vb. - A întărită, a incita, a aţîţa. - Var. zădări.
Sb. zadirati „a împinge", bg. zadiram; sau, după Tiktin şi Candrea, de la un sl. *zadrati, certificat de sb. şi bg. Cf. sl. zadoru „acţiunea de a irita".	9401
zadie (-ii), s. f. - Fustă populară.
Sl. zadu „partea dinapoi", zadeti „a aşeza" (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 468; Drăganu, Dacor., I, 306).	9402
zăduf (-furi), s. n. - l. Arşiţă, caniculă. - 2. Supărare, necaz, greutate, suferinţă. - Var. Mold. zăduv.
Sl. zaduchu (Tiktin; Conev 37), cf. bg. za-duh(a), slov. zaduha. - Der. zăduşi, vb. (a sufoca), din sl. zadusiti; zăduhos, adj. (înăbuşitor), înv.
9403
zăgălui (-UŞSC, —it), vb. - (Banat) A scoate din fire.
Sb. zagaliti (Candrea).	9404
zăgan (-ni), s. m. - Vultur-bărbos (Gypaetus barbatus).
Tc. (per.) zagan (Şeineanu, II, 380), cf. ngr. Cccyavog.	9405
zăgara (-ale), s. f. - 1. Margine, mal, ţărm. -
2.	Fleac, moft. - Var. zăgărea.
Bg. zagara (Candrea), poate din numele propriu Zagara, oraş din Macedonia (Şeineanu, II, 380).
9406
zăgaz (-zuri), s. n. - Stăvilar, baraj. - Var. zăgastru.
Format din sb. gaz „vad", zagaziti „a intra în apă“, ca zagat „dig", de la gat „dig“; cf. jegajne, s. f. (vîrşă), din sb. zagaznja şi Cihac, II, 118. — Der, zăgăzui, vb. (a proteja cu un dig; a opri).
9407
zăgîrnă (—ne), s. f. - Sac de cînepă care serveşte de sedilă şi storcătoare; - Var. zăgîlnă.
Sb. zagrnuti „a înfăşură, a lega" de la gmuti „a acumula". Legătura cu gr. acoflc, (Diculescu, Elementele, 453) sau cu lat. .zabema „tolbă, teacă" (Scriban) este improbabilă. Bg. zagărna (Conev 65) poate fi etimon sau împrumut din rom.
9408
zăgnată (-te), s. f. - Foc ce se aprinde în partea din faţă a cuptorului de pîine, pentru a accelera coacerea. - Var. zăgneată, zăcnată, zăg-neaţă, zămnată, jecn(e)ată.
Rut. zagnit, rus. zagnetî, din sl. gnetiti „a aprinde" (Tiktin; Candrea).	9409
zăhăi (-ăesc, -it), vb. - A supăra, a sîcîi, a necăji, a hărţui. - Var. zăvăi.
Rut. zahaiti (Candrea; Scriban). Legătura cu der. sl. iti „a merge" (Cihac, II, 468; Tiktin) ese dubioasă. - Der. zăhăială, s. f. (supărare, piedică; nelinişte, tulburare). în Mold. şi Trans. de N.
9410
zahăr (-ruri), s. n. - Specie de zaharoză de culoare albă cristalizată. - Var. Mold. zahar, Trans. zăhar. Mr. zăhare.
Ngr. Cpxapi (Mumu 60; Densusianu, Rom., XXXIII, 288), din gr. o6x%ctpov < ind. sakkhara, arab. as-sukkar (Cihac, II, 712), sl. zacharu (cf. Vasmer, Gr., 148) şi în toate idiomurile europene.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
>
849
-	Der. zăhărică (var, zaharică), s. f. (plante,
Myricaria germanica, Lycium vulgare); zăhăret, s. n. (dulciuri, bomboane); zaharica, s. f. (dulce, bomboană, dulceaţă), din ngr. Cfiyapxza (Gâldi 265); zaharisi (var. zăhări, zăhără), vb. (a îndulci, a glasa; refl., a se cristaliza zahărul dintr-o marmeladă sau dintr-un lichior, a se ramoli), din ngr. ^axctpccvu, viitor ţaxapoaco (Tiktin; Candrea) sau ^axapto^co (Gâldi 265); zahamiţă, s. f. (vas în care se ţine zahărul); zăhăros, adj. (bogat în zahăr, cu zahăr); zaharină (var. saharină), s. f., din fr. saccharine; zaharoză (var. saharoză), s. f., din fr. saccharose.	9411
zăhată (—te), s. f. - îngrăditură de pari întreţesuţi cu răchită şi paie. - Var. zăhat.
Rut. zahato, zagata (Candrea; Scriban). în Mold.	9412
zaherea (—ele), s. f. - Provizii alimentare, tain.
-	Var. zahar(e)a. Mr. zaire.
Tc. (arab.) zahire (Roesler 592; Şeineanu, II, 381; Lokotsch 2181), cf. ngr. tşxyjcjflz, alb. zaire, bg. zahare. Sec. XVIII.	9413
zai (—iuri), s. n. - Crustă de gheaţă, lichid parţial îngheţat.
Mag. zaj (Cihac, II, 539; Candrea; Gâldi, Dict., 170).	9414
zaică (-ci), s. f. - Gaiţă (Garrulus glandarius).
-	Var. zai fă.
Mag. szaiko (REW 3640), mai puţin probabil din bg. za ici „iepuraş" (Candrea). în Banat, var. prin contaminare cu gaiţă.	9415
zaif (-fă), adj. - Indispus, bolnav. - Mr. zaif.
Tc. (arab.) za)';/(Roesler 592; Şeineanu, II, 382; Ronzevaile 113), cf. ngr. (^aupr\(;, bg. zaif. - Der. zaiflîc, s. n. (indispoziţie), din tc. zayiflik. 9416
zaim (—mi), s. m. - Proprietar de pămînt.
Tc. (arab.) zaim (Şeineanu, IU, 130). Sec. XVTII, înv.	9417
zăitin, s. n. - Untdelemn.
Sb. zejtin (Tiktin). în Banat.	9418
zalhana (—ale), s. f. - Abator. - Var. zahana, salhana. Mr. zalhane.
Tc. (per.) salhana (Roesler 592; Şeineanu, II, 382; Ronzevaile 101), cf. bg. salhana, sb. salana.
-	Der. zalhanagiu, s. m. (măcelar).	9419
zalisi (—sesc, — it), vb. - A plictisi, a sîcîi, a obosi.
Ngr. Ca?dC<D (Gâldi 265). Sec. XIX, înv. Zălezi (var. zilizi), vb. (Mold., a obosi), pe care Scriban îl leagă de rut. zalizati „a se înjosi", trebuie să fie
var. aceluiaşi cuvînt. - Der. zălezit, s. n. (tulburare de nutriţie).	9420
zălog (—gi), s. m. - 1. Ostatic. - 2. (S. n.) Gaj, amanet, garanţie. - 3. (S. n.) Şnur, semn care serveşte de indicator în cărţi. - Var. 2-3, zăloagă.
Sl. zalogu, zaloga (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 468), cf. bg. zălog, mag. zălog. - Der. zălogi, vb. (a lua, a asigura, a da în garanţie); zălogaş, s. m. (posesorul unui gaj).	9421
zăltat (-tă), adj. - Lunatic, smintit. - Var. izăltat.
It. esaltato sau în loc de exaltat (Iordan, BF, IX, 129).	9422
zălud (-dă), adj. - Smintit, nebun.
Sl.,	cf. sl. ludă „prost", bg. zalndo, zaluden „leneş" (Conev 100; Scriban), sb. zaludan, zalud-nik „leneş", sb., cr. sulud „nebun". - Der. zăluzi, vb. (a se sminti), în Mold.; zăltizenie, s. f. (tîmpire).	9423
zaman (-nuri), s. n. - Oportunitate. - Mr. zâmane.
Tc. zaman (Şeineanu, II, 130), cf. alb., bg. zaman.	9424
zambilă (—le), s. f. - Plantă erbacee din familia liliaceelor (Hyacinthus orientalis). - Mr. zambilă.
Tc. zumbul (Roesler 592; Şeineanu, II, 382; Ronzevaile 96) cf. ngr. £t|imXt, alb. ziimbiil, bg., sb. zumbul.	9425
zamcă (zămci), s. f. - Fortificaţie.
Sl. zamukîi (Tiktin), cf. sb. zamka, rus. zamok. Sec. XVIII, înv.	9426
zamfir (—re), s. n. - Varietate de corindon. -Var. zafir, safir, samfir.
Mgr. aajaşEtpoc, sl. samfiru (Tiktin; cf. Vasmer,-Gr.. 130).	9427
zăminti (—tesc, — it), vb. - A amesteca, a încurca.
Sl. *zamştiti, cf. sumştiti > sminti, şi pol. zamţcic, slov. zametiti. - Der. zăminteală (var. zămintitură), s. f. (amestec, talmeş-balmeş), înv.
9428
zămisli (-lese, —it), vb. - A concepe.
Sl. zamysliti (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 468; Conev 59), cf. bg. zamislja se. în sl. numai cu sensul de „a concepe cu mintea"; sensul de „a procrea, a rămîne însărcinată", propriu rom., se datorează neîndoielnic vechilor traducători, care dădeau cuv. rom. sensul dublu al gr. cv>\— XoqapâvEtv, lat. concipere (Tiktin).	9429
zămorî (-răsc, —it), vb. - 1. A extenua, a
850
ALEXANDRU CIORĂNESCU
slei de foame. - 2. (Refl.) A-şi astîmpăra foamea.
-	Var. zămări.
SI. zamoriti (Cihac, II, 227), rut. zamoryty. în Mold.	9430
zamparagiu (-ii), S. m. - Haimana, pungaş.
Tc. zampara (Şeineanu, II, 383). - Der. zam-paralîc, s. n. (haimanalîc), din tc. zamparahk. Legătura acestor cuvinte cu geampara nu este clară.	.	9431
zănat (-turi), s. n. - Meserie, profesie.
Tc. zanat, prin intermediul sb. zanat (Tiktin; Bogrea, Dacor., III, 740). în Banat. - Der. zănălar, s. m. (slujbaş).	9432
zang, inteij. - Imită zornăitul obiectelor metalice. - Var. zîng, zing, zdrang, sdrang şi der. zanga.
Creaţie expresivă. - Der. zăngăni, vb. (a zomăi, a zdrăngăni), cf. mr. dzăngărare, mag. csengeni (Cihac, II, 540); zăngănitură, s. f. (zornăit); zăngăt (var. zănghet, zînghet, zinghet), s. n. (zornăit); zăngănitor, adj. (zornăitor).	' 9433
zănoagă (-ge), s. f. - Căldare, depresiune între doi munţi.
Sl. za r.oga „la picior", rut. zanoga (Tiktin; Conev 39), bg. za(d)noga > megl .zănoagă.
9434
zap, inteij. - Imită lătratul unui cîine. - Var. zapa.
Creaţie expresivă. - Der. zăpăi, vb. (a lătra); zăpăit, s. n. (lătrat); zăpăitură, s. f. (lătrat). în Mold.	9435
zăpăci (-cesc, -it), vb. - A năuci, a buimăci, a ameţi.
Origine incertă. Poate din sl. zăpăciţi „a face să se învîrtească" (Densusianu, GS., IV, 390), cf. opăci „a buimăci", sb. pacati se „a se, amesteca"; mai probabil este o creaţie expresivă, cf. zap, cu suf. -ci. Legătura cu sl. (za)deti (Cihac, II, 468) sau cu bg. zacapam (Conev 101) este improbabilă.
-	Der. zăpăceală, s. f. (buimăceală); zăpăuc (var.
zăbăuc), adj. (buimac).	9436
zăpadă (-pezi), s. f. - Nea, omăt.
Sl. zapadu „cădere" (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 211; Conev 38), cu sensul propriu din rom. (Philippide, II, 80), cf. bg. zapad„Apus".
-	Der. înzăpezi (var. înv. zăpădi), vb. (a se acoperi
cu zăpadă; a bloca cu zăpadă un drum); zăpădos, adj. (cu zăpadă).	9437
zăpîrste, s. m. - 1. Cel mai mic dintre fii sau dintre fraţi. - 1. Stîrpitură, avorton.
Sb. zaprtak (Candrea). în Trans. şi Olt. 9438
zapis (-se), s. n. - Document, înscris.
SI. zapisu (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 228; Conev 79), cf. pisanie.	9439
zăplaz (-zuri), s. n. - Gard, ulucă, îngrăditură. - Var. zaplaz.
Rut. zaplaz (Scriban), cf. plaz. în Mold. 9440
zăpodie (-ii), s. f. - Prăpastie, canion, strîmtoare. - Var. zăpoadă, Olt. zăpodină.
Sl. zapodu „ascunziş" (Cihac, II, 270), var din sb. zapodina.	9441
zăpor (-oare), s. n. - 1. Dezgheţ, viitură, avalanşă. - 2. Barieră de gheaţă în rîurile navigabile.
Sl. zaporu (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac,
II,	229; Conev 81), cf. bg. zapor „dig", rus. zapor „oprire", mag. zăpor „viitură". - Der. zăpori, vb. (a inunda). Aceleiaşi rădăcini sl. îi aparţine zăpri, vb. refl. (a suferi de retenţie de urină), din sl. zapreti „a închide", der. zăpreală, s. f. (retenţie); cf. zăpreti, vb. (a reţine; a speria), sec. XVI, înv., din acelaşi vb. sl., der. zăpreştenie, s. f. (detenţie), din sl. zaprestenije.	9442
zăpsi (-sesc, -it), vb. - A prinde, a surprinde.
Origine incertă. Pare a fi sb. zabi&iti „a afla, a găsi" caz în care este dubletul lui zăptişi. Această der., semnalată deja de Philippide, Principii, 17, ar fi mai convingătoare dacă s-ar confirma forma zăpşi, menţionată de acest autor şi care nu apare în dicţionare. Apropierea de zapt (Iordan, BF., II, 195), interesantă, suscită aceeaşi îndoială fonetică. Der. de la a găbji (Tiktin) sau din letonul zapstit „a prinde" (Scriban) nu este convingătoare.
9443
zapt (-turi), s. n. - 1. Administraţie. - 2. Confiscare, executare. - Mr. zapte.
Tc. zabt (Şeineanu, II, 385; Ronzevalle 113), cf. ngr. alb. zapti. - Der. zapciu, s. m. (administrator al unei regiuni, subprefect; perceptor; agent care'execută hotărîrile administrative sau judiciare; Arg., cîine), mr., megl. zaptiu, din tc. zaptci (Şeineanu, II, 384; Ronzevalle 113); zapcială, s. f. (executare); zapcierie, s. f. (slujba de zapciu)-, zăpciitură, s. f. (executare); zapcilîc, s. n. (slujba de zapciu; circumscripţie administrativă); zapcii, vb. (a executa).	9444
zăpuşi (—şese, — it), vb. - A sufoca, a înăbuşi.
Şl. zabusiti, sb. zabusiti „a.sufoca", cf. zăpsi, bg. zapusam „a astupa", din sl. puchu „respiraţie" (Tiktin). După Candrea, din sb. zapusiti „a umple de fum". - Der. zăpuc (var. zăpuşeală, înv. zăpuh), s. n. (căldură, dogoare); zăpuşitor, adj. (înăbuşitor); înzăpuşi, vb. (a înăbuşi), 9445 zar (-ruri),
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
851
s. n. - Cub mic de os cu puncte imprimate pe fiecare faţă. - Mr. zare, megl. zar.
Tc. zar, din per. zar (Şeineanu, II, 385; Ronzevaile 96), cf. ngr. ^api, alb., bg. zar, v.it zar a, arab. az zar > sp. azar.	9446
zaraf (—fi), s. m. - Cămătar, bancher. - Mr. săraf, megl. zăraf.
Tc. (arab.) sarraf (Roesler 592; Şeineanu, II, 386; Ronzevaile, 110), cf. ngr. oapcopt, alb., bg., sb. saraf. - Der. zărăfie, s. f. (localul zarafului; cămătărie); zaraflîc, s. n. (schimb, speculaţie cu bani).	9447
zărăsti (-tesc, -it), vb. refl. - A se rătăci, a dispărea.
în legătură cu sb. zarastati, bg. zarastvam „a se acoperi cu ceva“ (Scriban). în Banat şi Trans.
9448
zarba (—ale), s. f. - Brocart de aur. - Var. zarpa.
Tc. (per.) zerbaf (Şeineanu, II, 387; Tiktin). Sec.
XVI,	înv.	’	9449
zărculă (—le), s. f. - Bonetă. - Mr. zărculă.
Tc. zerkiilah (Şeineanu, II, 386), cf. chiulaf şi sb. zarkula. Sec. XVIII, înv.	9450
zardava (—ale), s. f. - Blană de jder. - Var. zerdava.
Tc. zerdeva (Tiktin). Sec. XVIII, înv. 9451 zare (zări), s. f. - 1. Strălucire. - 2. Lumină, rază. - 3. Nălucă, iluzie. - 4. Limită a vizibilităţii, orizont, depărtare. - 5. Culme, creastă. - Mr. dzare, megl. zari.
Sl. zari a, zori a „strălucire11 (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 469; Conev 36), cf. zori. -Der. zări, vb. (a întrevedea ceva, a repera; a observa, a remarca), mr. andzărire, a cărui legătură cu sl. zreti (Miklosich, Slaw. Elem., 23) este doar indirectă; zăranie, s. f. (Trans., aparenţă); întrezări, vb. (a întrevedea), formată după fr. entrevoir; zarişte, s. f. (orizont). - Din rom. provin ngr. ^lapiţco (Mumu, Lehmv., 25) şi rut. zyryty „a privi" (Candrea, Elemente, 409).	9452
zarf (—furi), s. n. - Suport de metal al ceştilor de cafea. - Mr. zar fa.
Tc. (arab.) zarf (Roesler 592; Şeineanu, II, 387; Lokotsch 2202; Ronzevaile 119), cf. ngr. Coptpi, alb. zaife, bg., sb. zarf. 9453
zargan (—ni), s. m. - Peşte de mare (Belone belone).
Tc. zargan (Scriban).	9454
zarif, (-fă), adj. - Delicat, desăvîrşit
Tc. (arab.) zarif (Şeineanu, II, 3S7). - Der. zarijlîc, s. n. (gingăşie), din tc. zariflik. 9455
zarnacadea (-ele), s. f. - Narcisă (Narcis-sus).
Tc. (per.) zerenkada (Şeineanu, II, 387), cf. ngr. ^epvezct&q, sb. zelenkada. în Mold.	9456
zărpălatic (—că), adj. - Chefliu, dezmăţat, fără scrupule.
Origine necunoscută, probabil expresivă. 9457
zarţale, s. f. pl. - Ochelari. - Var. zîrţe.
Sb. zrcalo „oglindă" (Candrea). în Olt. 9458
zarvă (—ve), s. f. - 1. Gălăgie, scandal. - 2. Ceartă, gîlceavă.
Sl. zancvati, de la rwati „a lupta" (Miklosich, Lexicon, 807; Cihac, II, 470; Conev 95), cf. slov. zr\’ati. - Der. zărvăi, (var. zărvui), vb. (a face zgomot); zărvi, vb. (a lupta), înv. zărghit, adj. (ţicnit), în Mold., pare să fie o pronunţare locală a lui zărvit (Tiktin); dar această explicaţie nu este foarte convingătoare.	9459
zarzără (—re), s. f. - Un fel de caisă mai mică.
-	Var. zarzănă, zarzălă, zarzara, zărzălie.
Ngr. ^ep^crXov (Tiktin) din tc. zerdali, per. zerdalu, cf. bg. zarzala (Conev 48). - Der. zarzăr, s. m. (pom fructifer care face zarzăre). 9460
zarzavat (-turi), s. n. - Verdeaţă, legume. -Mr. zărzăvate, megl. zărzăvat.
Tc. (per.) zarzavat (Roesler 592; Şeineanu, II, 388; Lokotsch 1747), cf. ngr. CapCafîâu, bg., sb. zarzavat. - Der. zarzavagiu, s. m. (vînzător de fructe şi verdeţuri), din tc. zarzavatci. 9461
zasc (—CUri), s. n. - Pană, ic, şină.
Mag. ăszok (Cihac, II, 539). în Trans. 9462
zăstimp, (-puri), s. n. - Interval, timp. -Var. zăstimp, Olt. zăstînc.
Sl. *zastqpu (Candrea), cf. rus. zastup, adaptat fonetic la timp, ca răstimp. Cf. zăstîmpi, vb. (a proteja), înv. din sl. zastqpiti.	9463
zaţ (—ţuri), s. n. - 1. Rămăşiţă, drojdie de cafea. - 2. Compoziţie tipografică.
Germ. Satz. - Der. zeţar, s. m. (culegător în tipografie), din grem. Setzer; zeţărie, s. f. (slujba de zeţar, culegătorie); zeţui, vb. (a culege), din germ. setzen.	9464
zatcă (zătci), s. f. - întinzător al urzelii. - Var. zapcă.
Origine incertă; negreşit provenind în ultimă instanţă din sl. zadî „înapoi". în Banat şi Olt.
9465
zăticni (—nesc, — it), vb. - A supăra, a molesta. - Var. zătigni.
Sl. zatîiknati (Miklosich, S/aw. Elem., 23). -Der. zăticneală, s. f. (piedică); stihni, vb. (a incomoda), în Bucov.	9466
852
ALEXANDRU CIORĂNESCU
zător (-oare), s. n. - Ţîţă întărită a scroafei.
-	Var. zătorci, f. pl.
Sb., cr. zatore (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 470). în Banat şi Olt.	9467
zău, inteij. - Jur pe Dumnezeu! - Mr. niţi dzău „nici un cuvînt".
Lat. deus (Puşcariu 1929; REW 2610), cf. it. dio, logud., port. deus, prov., fr. dieu, cat. deu, sp. dios şi Dumnezeu. Este dubletul lui zeu, s. m. (Dumnezeu; divinitate păgînă, idol), care este tot moştenit. - Der, 'zeesc, adj. (divin), zeire, s. f. (divinitate), înv.; zeiţă, s. f. (divinitate păgînă feminină); zeitate, s. f. (divinitate); zeoaică, s. f. (zeiţă), toate der. neol. Pentru expresia zo te cuşte, în Trans. de V, care trebuie să provină din lat. Deus te constet, cf. Drăganu, Dacor., I, 308.
9468
zăveasă (-ese), s. f. - 1. Perdea. - 2. Covor, scoarţă. - Var. zaveasă, zăveadă, zăvează, zăvas-lră.
Sl. zavesa (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac,
II,	470). Var. zăvadă, zăvat, se folosesc cu sensul de „ţarc, ocol“, cf. pentru semantism perdea. -Der. zăvădar, s. n. (bîmă de sprijin al vetrelor de la stînă).	9469
zavelcă (—ci), s. f. - Şorţ popular. - Var. zăvelcă, zevelcă, zuvelcă, suveică. '
Origine incertă. Din sl. zaviti „a înfăşură" (Cihac, II,. 470) sau din bg. zavirka (Tiktin; Rosetti, III, 46), zaverka (Candrea), zavievka (Scriban) este dificil fonetic. După Conev 84, din bg. zavijalka. în Olt şi Trans.	9470
zaveră (-re), s. f. - 1. Răscoală grecească de la 1821 contra asupririi turceşti. - 2. Răscoală, răzvrătire.
Bg. zavera (Cihac, II, 471; Tiktin). - Der. zaverisi, vb. refl. (a se răscula, a se ridica); zavergiu (var. zavragiu), s. m. (partizan al mişcării greceşti de eliberare de la 1821; răzvrătit, rebel, răsculat), cu suf. tc. -giu.	9471
zavistie (-ii), s. f. - 1. Invidie, pizmă, rea-voinţă. - 2. Intrigă.
Sl. zavistije (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac,
II,	471; Conev 100). - Der. zavistios, adj. (invidios; intrigant); zavistnic, adj. (invidios; intrigant), din sl. zavistiniku; zavistnicie, s. f. (înv., invidie); zavistui (var. zavistii), vb. (a invidia; a pizmui, a uri), cf. sl. zavistvovati.	9472
zăvod (—ozi), s. m. - Cîine de pază. - Var. zăvoi.
Origine obscură, probabil din sl. zavoditi „a conduce" (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 471).	9473
zăvoi (-oaie), s. n. - Păduriceia cotitura unui riu. - Megl. zăvoi.
Sl. zavoj „învîrtire" (Tiktin; Conev 40); pentru semantism, cf. crivină.	’ 9474
zăvor (-oare), s. f. - 1. încuietoare, ivăr, închizătoare. - 2. întinzător de urzeală. - 3. Aşchie, ţandără.
Sl. zăvorii (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac,
II,	471; Conev 81), cf. slov. zavora, mag. zăvor, zăr. Sensul 3 se explică prin folosirea frecventă a unei surcele ca ivăr. - Der. zăvori, vb. (a închide, a încuia cu zăvorul). Din mag. zăr provine zar, s. n. (zăvor).	9475
zeamă (-emi), s. f. - 1. Suc, must. - 2. Supă, fiertură. - Var. zamă. Mr. dzamă.
Gr. ţ£\ux, uneori prin intermediul unui lat. *zema (Tiktin; Graur, Rom., LVI, 109; Ivănescu, BF, VI, 102; Rohlfs, EWUG, 732; Rosetti, II, 69).
-	Der. zemîrcă, s. f. (poşircă, apă chioară), var. zămîrcă, zămurcă; zemos (var. zămos), adj. (cu zeamă); zămos, s. m. (Mold., pepene galben). Din rom. provine rut. dzema, dzjama (Candrea, Elemente, 403).	9476
zece, num. - Număr între nouă şi unsprezece. -Mr. dzafe, megl. ze/;', istr. zece.
Lat. decern (Puşcariu 1934; REW 2497), cf. vegl. dik, it. dieci, prov. detz, fr. dix, cat. deu, sp. diez, port. dez. Intră în comp. tuturor unităţilor de zece: douăzeci, treizeci-eie. - Der. zecilea (var. zecelea), num. ord. (care se află între al nouălea şi al unsprezecelea); zecime, s. f. (a zecea parte); azeace, s. f. (înv., dijmă, zeciuială); zeciui (var. înv. azeaciui), vb. (a lua dijmă, a dijmui); zeciuială (var. zăciuală), s. f. (dijmă); zeciuitor, s. m. (persoană care dijmuieşte); înzeci, vb. (a multiplica cu zece); zecimal, adj., format după fr. decimal.	9477
zefehiu (-uri), s. n. - Distracţie, recreare. -Var. zăfchiu, zevehiu.
Tc. (arab.) zevk „gust" (Şeineanu, II, 388), cf. ngr. ţeqwi, sb. zevak „comoditate".	9478
zefir (—ri), s. m. - Boare, briză. - Mr. zefir.
Fr. zephyre, şi înainte (sec. XDC), din ngr. Ceqnjpog.	9479
zeflemea (-ele), s. f. - Ironie uşoară, luare în rîs, glumă.
Tc. zevklenme (Şeineanu, II, 388). - Der. zefiemisi, vb. (a lua în rîs, a ironiza); zeflemist, s. m. (persoană care ia în rîs); zeflemisitor, adj. (care zeflemiseşte). Aceleiaşi familii îi aparţine zefliu, adj. (glumeţ, vesel), din tc. zevkli.	9480
zeghe (-ghi), s. f. - Haină lungă, şubă. - Var. zeche.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
853
Origine necunoscută. Apare din sec. XVII. Der. din lat. setîila, de la seta (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni,
I,	311), sau din lat. decula, de la decus „podoabă" (Puşcariu, Conv. lit., XXXIII, 459) nu este probabilă, cf. Tiktin. Mag. zeke (Cihac, II, 540) şi săs. săcke provin din rom.	9481
zel (-Iuri), s. n. - Rîvnă. - Mr. zii.
Fr. zele, din gr. ţfjXoţ. Dublet al lui zilos, s. n. (zel), direct din ngr., sec. XIX, înv. - Der. zelator, s. m. (apărător), din fr. zelateur; zelos, adj. (plin de zel), cu suf. -os; zulie, s. f. (gelozie), din ngr. ţouXia (Graur, BL, IV, 119), var. de la ^Xta (Gâldi 265), înv.; zuliar, adj., din ngr. ^ouXtapriţ; zulipsi, vb., d!ti ngr. ^r|Xeixo, viitor £r|Xe<to. Cf. gelos, zulă. ,	9482
'zenc (—CU^'i), s. n. - Butoiul tăbăcarului.
Germ. Yersenk.	9483
zengherliu (—ii), s. m. - Monedă turcească de aur.
Tc. zengerlii (Tiktin). Sec. XVII, înv. 9484
zer (—ruri), s. n. - Lichid care se separă din lapte după coagulare. - Var. zăr, Mold., Banat dzăr. Mr. dzăr.
Origine necunoscută. S-a crezut într-un lat. serum, identic semantic şi fonetic asemănător (Diez, Gramm., I, 221); dar rezultatul din rom. nu ar fi posibil, pornind de Ia acet etimon (Densusianu, Rom., XXIII, 84; Tiktin). Celelalte soluţii sînt simple tatonări în jurul cuvîntului lat., pentru a face posibil rezultatul din rom.: de la serum contaminat cu gr. (Giuglea, Dacor., III, 578); de la un trac *zerttm (Pascu, I, 190); autohton (Puşcariu, Lr., 176). Cel mai bine ar fi să admitem că etimonul lat. este seducător şi destul de probabil, dar că ignorăm mecanismul lui de transmitere.
Ni se pare greu de crezut că zară, s. f. (zer, lapte smîntînit) este cuvînt diferit, deşi dicţionarele şi studiile speciale dau a înţelege aceasta. Formal alternanţa m, -f. este normală cf. ţep-ţeapă, cioc-cioacă; şi semantic există aproape identitate între cele două cuvinte; zer este lichidul care rezultă la facerea brînzei, iar zară cel care rămîne după extragerea untului. Zară este explicat prin alb. dhalje „acru" (Densusianu, Rom., XXXIII, 84; Weigand, Jb., XVI, 230; cf. Rosetti, II, 124). dar această der. este extrem de dubioasă (Philippide, II, 742).
Din rom. provin mag. zara (Edelspacher 24), săs. zer, rut. dzer (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 10), săs. zăre, şi probabil ngr. TOippcx;.	9485
zestre, s. f. - Dotă.
Lat. dexterae „promisiune" (Hasdeu, după Puş-
cariu 1935; Iordan, Dift., 115; REW 2618; Tiktin, Candrea). Legătura cu sl. zastroiti „a prepara" (Cihac, II, 472) este improbabilă. Folosit în general, afară de Banat şi Crişana (ALR, II, 167).
-	Der. înzestra, vb. (a dota). Din rom. provin bg.
zestra (Capidan, Raporturile, 225), rut. zjastra (Candrea, Elemente, 409), mag. zeszter (Edelspacher 24), săs. zestre.	9486
zevzec (—ci), s. m. - Nătărău, găgăuţă, neghiob. - Mr. zefche.
Tc. zevzek (Şeineanu, 389; Ronzevalle 98), cf. ngr. ^eîxt, alb. zefk, bg. zevzek.	9487
Zexe, inteij. - (Arg.) Răspuns care arată discordanţa sau neplăcerea.
Germ. seclis „şase" (Graur, BL, VI, 171); pentru semantism, cf. şase.	9488
zi (zile), s. f. - 1. Interval de timp între răsăritul şi apusul Soarelui; 24 de ore. - 2. Dată. - 3. Termen, soroc. - 4. Sărbătoare de aniversare sau onomastică. - 6. (Pl.) Timp, epocă. - 7. (Pl.) Viaţă. - 8. (Adv.) Ziua, în timpul cît este zi (1), în fiecare zi. - Mr. azi, dzuă, megl. zuă, istr. zi.
Lat. dîes (Puşcariu 1940; REW 2632), cf. vegl. dai, it., prov., v.fr. di, v.it., cat., sp., port. dia. Forma art. ziua (ca stea > steaua) a dus la formarea unui dublet ziuă, care se foloseşte paralel, mai ales în anumite expresii, precum: se face ziuă, de cu ziuă, pînă 'n ziuă, spre ziuă.
Der. zili (var. înzili), vb. (a da viaţă lungă; Olt., a mînca prost, a-şi duce zilele); ziler, s. m. (Trans., muncitor plătit cu ziua); zilnic, adj. (cotidian); zîuar, s. m. (Banat, ziler); deunăzi, adv. (într-o altă zi, zilele trecute); preziua, s. f. (ajun). Cf. astăzi, azi.
Der. neol. ziar, s. n. (jurnal), după lat. diarium; ziarism, s. n. (jurnalism); ziarist, s. m. (gazetar); ziaristică, s. f. (gazetărie).	9489
ziafet (-turi), s. n. - Chef, ospăţ, chiolhan. -Var. zai(a)fet. Mr. ziafete, megl. ziafet Tc. (arab.) ziyafet (Roesler 592; Şeineanu, II, 389), cf. ngr. încăperi, alb., bg., sb. ziafet. 9490
zice (—C, —is), vb. - 1. A spune. - 2. A afirma, a asigura. - 3. A voTbi, a pronunţa. - 4. A se ruga.
-	5. A citi, a declama, a recita. - 6. A cînta. - 7. A celebra, a oficia. - 8. A suna un instrument. -9. A obiecta, a critica. - 10. A pretinde, a susţine.
-	11. A crede, a gîndi. - 12. A numi, a porecli.
-	13. (Refl.) A se chema. - 14. (Refl.) A se presupune; a trece drept. - Mr. dzîc, dzîşu, dziţeare; megl. zic, ziş, ziceri; istr. zic, zis.
Lat. dîcere (Puşcariu 1941; REW 8268; Popinceanu, ZRPh., LVI, 236), cf. it. dicere, fr. dire, sp. decir. - Der. zicală, s. f. (proverb; formulă magică; bucată muzicală); zicălaş (var.
854
ALEXANDRU CIORĂNESCU
zicălău, zicaş), s. m. (lăutar); zicătoare, s. f. (proverb; bucată muzicală); zicătură, s. f. (proverb; bucată muzicală); zicere, s. f. (zicală; expresie); zicător, s. m. (lăutar); zisă, s. f. (afirmaţie, proverb); prezice, vb., format după fr. predire; cf. contrazice. Cică, adv. (după cum se spune, se pare) este o simplă abreviere a lui zice că, cf. calabr. cica.	9491
zid (-duri), s. n. - 1. Element de construcţie vertical, fortificaţie, îngrăditură. - 2. Perete. -Megl. zid.
Sl. zidii (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 472; Conev 79), cf. bg., sb., cr., slov. zid. - Der. zidar, s. m. (muncitor care execută zidărie), din sl. zidari, cf. sb., slov. zidar; zidărie, s. f. (meseria zidarului; construcţie de zid); zidărit, s. n. (zidărie); zidi, vb. (a ridica un zid; a construi, a lucra, a edifica, a fabrica, a înălţa; a făuri, a crea), din sl. zidati; ziditor, s. m. (întemeietor; constructor); ziditură, s. f. (clădire; creaţie).	9492
ZÎmba (-bşz, — at), vb. - 1. A sparge, a ştirbi.
-	2. (Refl-) A-şi arăta dinţii. - Var. jimba, Olt. ciumbri.
Sl. zqbii „dinte" (Cihac, II, 473; Tiktin), cf. rus. zubritî „a-şi arăta dinţii". Explicaţia lui jimba prin intermediul mag. zsimbeleg „a flecări" (Puşcariu, Dacor., VIII, 116-21) este improbabilă; şi var. înjunghia, invocată acolo, trebuie să fie efectul tonei erori de expresie. - Der. jimb, adj. (strîmbat), deverbal; sau direct din sl. zqbu, cf. alb. dhembo; zîmbi (var. Mold. zimbi, jimbi), vb. (a surîde; a rîde uşor), din acelaşi cuvînt sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Conev 103; Rosetti, III, 56), cf. bg. ozăbjam, ceh. zubiti se; zîmbet, s. n. (surîs), cu suf. -et; zîmbitor, adj. (surîzător); zîmboc, s. n. (ac de cataramă), în Olt.: zîmbre (var. Mold. zimbre), s. f. pl. (inflamare a gingiilor, află la cai; bale, spume; a face zîmbre, a rîvni, a jindui), din sl. zqbru, dubletul lui zqbu (Cihac, II, 473; Conev 56); zimbri, vb. (a jindui; a-şi arăta dinţii). Zimbru (var. zimbru), s. m. (bizon, Bison priscus), este acelaşi cuvînt, din sl. zqbrî, cf. pol. zabr. — Cf. zimţ, zăbală.	9493
zimbi 1 (—Iuri), s. n. - 1. Coş împletit. - 2. (Arg.) Pălărie de paie. - Var. zâmbii, zembil, zîmbil. Mr. zimbil.
Tc. (per.) zembil (Şeineanu, II, 390), cf. ngr. bg. zimbil.	9494
zimnic (—ce), s. n. - Beci, pivniţă, magazie. -Var. zemnic, semnic.
Bg. zimnik (Tiktin; Conev 80), din sl. ziminii „de iamă".	9495
zimţ (-ţi), s. m. - 1. Dinte mare, colţ, vîrf -
2.	Crenel. - 3. Crestătură pe marginea monedei.
—	4. Monedă de aur, ducat, galben. - 5. Tindeche la războiul de ţesut. - Var. zimţe.
Sl. zqbu „dinte", prin intermediul unui dim. *zqbicî (Tiktin; Conev; 66; Candrea), cf. bg. zăbec, sb. zubac. Der. din genn. Sims (Lacea, Dacor., III, 746; Scriban) pare mai puţin probabilă. - Der. zimfa (var. zimf(u)î), vb. (a face zimţi, a cresta, a stria). - Cf. zîmba, zăbală. 9496 zînă (—ne), s. f. - Fee. - Var. Mold. dzînă. Mr. dzină, megl. zqnă.	,
Lat. Dîăna (Puşcariu 1942; REW 2624; Tiktin; Densusianu, GS, II, 312; Rosetti, Melanges, 352), cf. alb. zâne, logud. yana (Atzori 185; Wagner
124), v.it., v.prov. jana, astur. xana (Menândez Pidal, Rom., XXIX, 376), port.jă, toate cu sensul din rom. Der. din lat. divina (Densusianu, Hlr., 102; Philippide, Principii, 138; Pascu, I, 80; Graur, V, BL., 95), fără a fi imposibilă, nu se potriveşte cu celelalte rezultate rom. şi romanice; totuşi nu trebuie înlăturată posibilitatea unei contaminări a ambelor cuvinte, ţinînd cont de.prezenţa lui zîn, s. m. (zeu), cuvînt înv., pe care Tiktin îl consideră formaţie personală la Dosoftei, şi a cărui legătură cu mr. dzin „fiinţă fantastică" nu a fost studiată (mr. poate fi oriental). Poate s-ar putea adăuga la cuvintele romanice' deja pomenite sp. adiano.
Der. zănatic (var. zănatec), adj. (ţicnit, scrîntit, trăsnit), în loc de *zînatic, der. ca noptatic, prostatic (Philippide, Principii, 148), sau direct din lat. dianătîcus. (Hasdeu; Philippide, 1928; Puşcariu, Jb., XI, 65; Tagliavini, Arch. Rom., 103; Serra, Dacor., IX, 170; cuvîntul lat. apare în sec. V).
Sînziene, s. f. pl. (iele, în mitologia populară; sărbătoarea Sf. Ioan Botezătorul, din 24 iunie; drăgaică, Galium mollugo), cu var. mold. sîm-ziene, sîmzenii, sînzenii, probabil este urmaşul unui lat. *sanctae, Dîănae, cf. calabr. santu Diana, ca formulă de imprecaţie. Este posibil şi chiar probabil, că s-ar fi produs o contaminare cu Sanctus lohannes (Tiktin; Densusianu, GS, III, 433; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 180-83; REW
•	7569N), cu atît mai mult cu cît această sărbătoare este legată în toată mitologia europeană de obiceiuri folclorice şi credinţe străine creştinismului; dar numai această expresie- lat. nu ajunge pentru explicarea cuvîntului romi Formula sanctus dies Iohannis (Candrea, GS, III, 428; Candrea), imaginată pentru a evita dificultatea fonetică, nu convine, deoarece în rom. ne-am aştepta la sancta dies. Explicaţia bazată pe semis şi divina (Philippide, Principii, 97), nu are aparenţe de probabilitate.	9497
zinc, s. m. - Metal alb-albăstrui. - Var. fine. Mr. fingu.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
855
Fr. zinc, var. din germ. Zink; şi mr. din it. zinco, cf. ngr. Tcriyzog.	9498
zîrnă (—ne), s. f. - 1. Plantă veninoasă, solan (Solanum nigrum). - 2. Lăsnicior (Solanum dul-camara).
Sl. zruno „grăunte" (Tiktin; Conev 44; Candrea), din cauza formei fructului. Hasdeu se gîndea la un dacic *diema {Col. lui Traian, 1873, 80) sau *prodioma (Ist. critică, II, 1, 270), ipoteză care pare inutilă. Legătura cu mag. zalna (Cihac,
II,	540) este improbabilă. - Der. zîmi, vb. refl. (a se zgîrci, a se strînge, a se ghemui), ca fructul, cf. pipernici (nu esie probabilă legătura cu sl. zarinati „a închide", sugerată de Cihac, II, 305).	9499
zît, inteij. - Se foloseşte pentru a alunga animalele sau pentru a-şi manifesta dezaprobarea. -Mr. cit.
Creaţie expresivă, cf. fr. zut.	9500
zitie (—ii), s. f. - 1. Făină măcinată mare. - 2. Pîine care se dă de pomană făcută cu făină groasă.
-	Var. zîtie, zătie.
Ngr. £ma „cerere" (Scriban). în Mold. 9501
ZÎZ, inteij. - Imită bîzîitul. - Var. zzz.
Creaţie expresivă, cf. bîz. - Der. zîzîi (var. zizăî), vb. (a bîzîi; a rosti pe z prelungit); zuzui, vb. (a bîzîi; a murmura); zuzuit, s. n. (bîzîit; murmur); zxiz, adj. (prostit, zăpăcit).	9502
zîzanie (—ii), s. f. - 1. Plantă furajeră şi ornamentală (Lolium perenne). - 2. Buruiană. - 3. Discordie, vrajbă, disensiune. - Var. zizanie. Mr. zizaniu.
Mgr. (Xcxvia (Mumu 60). Sec. XVII. 9503
zlac (-curi), s. n. - 1. Iarbă, păşune. - 2. (S. m.) Anemonă (Anemone nemorosa).
Sl. zlakii (Tiktin; Conev 42).	9504
zloabă (-be), s. f. - Răutate, nedreptate.
Sl. zloba (Tiktin). Sec. XVII, înv.	9505
zlot (—ţi), s. m. - Monedă de aur, ducat - Mr. zloată.
Pol. zioty, rus. zlotyî, din sl. zi a tu „aur" (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 540), cf. ngr. ^oaoto, mag. izlot. - Der. zlotaş, s. m. (strîngător de impozite), înv.; zlătar (var. zlotar, megl. zlătar), s. m. (căutător de aur, ţigan apar-ţinînd grupurilor care căutau nisipuri aurifere; aurar), din sl. zlatarîi; zlătărie, s. f. (meseria de căutător de aur); zlatifă, s. f. (lingou, rondelă), sec.
XVII,	înv., din sl. zlatica; Zlatoust (var. Zlataust), s. m. (Crisostomul), din sl. ZIatoustu, trad. din gr.
9506
zoală (-le), s. f. - 1. Apă amestecată cu săpun.
-	2. Lături, apă murdată. - Var. pl. zoaie, zoi, soi, sing. zoarcă.
Sl.,	cf. bg., rus. zolâ „leşie" (Cihac, II, 474; Tiktin). - Der. zoii (var. zoi), vb. (a spăla cu leşie; a spăla prost rufele), din bg. zoljă, rut. zolyty (Candrea); zoit, adj. (spălat prost; murdărit; s. n., spălătură); zoios, adj. (murdar), cf. soios; zolnifă, s. f. (cadă, vană; ciubăr), din pol. zolnica (Tiktin); zorcăi, vb. (Mold., a spăla prost). Zoală, s. f. (Trans., Mold., necaz; grijă), cu der. zoii, vb. (a freca, a amesteca; a munci din greu) este fără îndoială, acelaşi cuvînt (Tiktin; der. din pol. zola, Cihac, II, 474, nu este posibilă fonetic). 9507
zoană (—ne), s. f. - Ciuruială, tărîţe mari.
Sb., slov., ceh. zona (Tiktin; Candrea). 9508
zoavă (-ve), s. f. - Jachetă.
Fr. zouave (Candrea).	9509
zob (—buri), s. n. - 1. Grăunte. - 2. Aşchie, ciob.
Bg., sb. zob „mertic" (Tiktin, Candrea). - Der. zobi, vb. (a zdrobi); zăbic, (var. zăbig), s. n. (bucăţele de mălai prăjite în unt), în Olt.; zoborină (var. zoborină), s. f. (paie putrezite; balot).
9510
zodie (—ii), s. f. - 1. Constelaţie zodiacală. - 2. Semn zodiacal. - 3. Almanah care cuprinde zodiacul. - 4. Destin, ursită.
Mgr. £u)5tov, cf. bg. zodija (Mumu 60; cf. Vasmer, Gr., 149). - Der. zodiac, s. n. (zonă cerească în care se află constelaţiile corespunzătoare lunilor anului), din ngr. ^coSicacţ; zodiacal, adj., din fr. zodiacal; zodiar, s. n. (almanah zodiacal); zodier (var. zodiaş), s. m. (astrolog).
9511
zof (-furi), s. n. - Stofă orientală de lînă.
Tc. zof (Şeineanu, II, 390). înv.	9512
zogoni (-nesc, -it), vb. - A expulza.
Sb. zagoniti (Candrea). în Trans., cf. goni.
9513
zolză (—ze), s. f. - Tumoare la cal.
Pol. zolza (Tiktin).	9514
zomoniţă (-ţe), s. f. - Colibă, cabană.
Sb. zemunica (Candrea). în Banat.	9515
zor (—ruri), s. n. - 1. Urgenţă, nevoie. - 2. Violenţă, forţă. - 3. Grabă, activitate febrilă. - Mr. zore, megl. zor.
Tc. (per.) zor (Şeineanu, II, 390; Lokotsch 2223: Ronzevalle 97), cf. ngr. ţopi, alb., bg., sb. zor. - Der. zori, vb. (a sili, a constringe, a grăbi, a accelera); zoriu, adj. (rapid, expeditiv); zoralie, s. f. (dans popular cu mişcări rapide), pe care Şeineanu îl derivă din tc. zorii, dar care pare der. interior, cu suf. expresiv -lie. Cf. zurliu. 9516
856
ALEXANDRU CIORĂNESCU
zor, inteij. - Imită zăngănitul obiectelor metalice.
-	Var. zur, ţur.
Creaţie expresivă, cf. zartg. - Der. zornăi (var. zurăi, zurui, zorzoi, zorzoni), vb. (a zăngăni), a cărui legătură cu mag. zdrrenni (Cihac, II, 540) nu este probabilă; zornăit (var. zornet, zurăit, zuruit), s. n. (zăngănit); zornăială (var. zomăitură, zorzoială), s. f. (zăngănit); zornăitor (var. zurui-tor), adj. (zgomotos); zorzoană, s. f. (podoabe, ornamente fără gust), s-ar fi zis la început de cele care se foloseau pentru a face zgomot, cf. ţarţam; (în)zorzona, vb. (a se împodobi cu zorzoane, a se împopoţona); zurzur, s. m. (podoabă, zorzoană).
9517
zori, s. f. pl. - Faptul zilei, auroră. - Megl. zor.
Sl. zoria, zaria (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 469; Conev 36), cf. zare, şi bg. zoră „auroră", zori „în zori, dis-de-dimineaţă“. - Der. zori, vb. refl. (a se face ziuă); zorea, s. f. (clopoţel, Ipomaea purpurea), cf. numele său fr. belle-de-jour; Zorilă, s. m. (personaj din mitologia populară, reprezintă zorile; luceafărul de dimineaţă; nume de bou); zorit, s. n. (în Trans., obicei folcloric care constă dintr-o cîntare matinală pentru tinerii căsătoriţi).	9518
zorobi (-besc, —it), vb. - (Maram.) A cîştiga, a dobîndi.
Rut. zarobyty (Candrea). - Der. zoroboc, s. n. (cîştig; economie), din rut. zarobok.	9519
zoroclie (—ii), s. f. - Jachetă, veston.
Sb. *zaroklja, în loc de roklja , jachetă". Cuvînt folosit în Munt. şi Olt. Nu apare în dicţionare, dar cf. Teleor.: se ştergea at mîneca zorocliei, sau Pop. Olt.: dar nici ea nu-mi place mie, că se poartă ’n zoroclie.	9520
zotă (-te), s. f. - (Arg.) Furt organizat, acţiune întreprinsă de hoţi.
Origine necunoscută.	9521
ZOtcă, s. f. - Gură, plisc.
Tc. zotka (Scriban). Cuvînt de Arg. 9522
zugrav (—vi), s. m. - 1. Pictor. - 2. Lucrător care acoperă pereţii cu o soluţie colorată. - Var. înv. zugraf zograf. Mr. zugraf.
Mgr. ^(oypapoţ (Mumu 60; Bărbulescu, Arhiva, XXXIII, 47; Sandfeld 58), cf. sl. -zograju, alb. zograf. - Der. zugrăvi, vb. (a picta; a reprezenta, a descrie; refl., a se imprima, a se tipări), din mgr. CaJYpa/ptCw; zugrăveală, s. f. (pictură, zugrăvire); zugrăvie (var. zugrăvitură), s. f. (înv., pictură), din ngr. Cwypoupicc.	9523
zulă, s. f. - în expresia a face zulă, a fura.
Origine necunoscută. Este cuvînt de Arg., ca şi der. zuli, vb. (a fura). Chiar dacă semantismul este obscur, cum se întîmplă adesea cu metaforele argotice, este posibil să fie vorba de acelaşi cuvînt zulie „gelozie", v. aici; uneori acesta apare (de ex. la Gane) cu forma zulă.	9524
zuluf (-fi), s. m. - Buclă, cîrlionţ. - Mr. dzuluf zălufl ţaluf.
Tc. (per.) zuliif (Roesler 592; Şeineanu, II, 392; Lokotsch 2230; Ronzevaile 96), cf. ngr. tooo-Xotxpi, bg. zuluf, culuf Din ultimul cuvînt provine ţuluc, s. m. (smoc), în Mold. - Der. zulufat, adj. (cu zulufi).	9525
zulum (—muri), s. n. - 1. Nedreptate, inechitate. - 2. Rebeliune, răsculare, răzvrătire.
Tc. zulum, prin intermediul sb. zulum (Tiktin).
9526
zumaricale, s. f. pl. - Prăjituri, dulciuri.
Ngr. £v)|iapuâ (Candrea).	9527
zumbai, interj. - Imită sunetul emis de un instrument cu coarde.
Creaţie expresivă. - Der. zumbăi (var. zumzăi), vb. (a bîzîi); zumzet (var. zumzăit), s. n. (bîzîit).
9528
zurba (-ale), s. f. - Revoltă, răscoală. - Var. mr. zorba.
Tc. (per.) zorba (Şeineanu, II, 391; Lokotsch 2224; Ronzevaile 97), cf. ngr. ţopjiTiâţ, sb. zorba.
-	Der. zurbalîc (var. înv. zorbalîc), s. n. (rebeliune,
discordie, ceartă), din tc. zorbahk; zurbagiu, adj. (răzvrătit, rebel; scandalagiu); zurbavă, s. f. (ceartă, dispută, diferend), în Mold., prin contaminare cu gîlceavă; zurbaliu, adj. (rebel); zurbălui, vb. (a se răscula).	9529
zurgălău (-ăi), s. m. - Clopoţel. - Var. zurgălău.
Probabil în legătură cu mag. zorgeni „a bate talanga" (Cihac, II, 540); totuşi cf. zurgăi, vb. (a bălăngăni), pe care Tiktin îl consideră der. de la zurgălău, şi care pare mai curînd var. a lui zurui, zornăi.	9530
zurliu (-ie), adj. - Zăpăcit, nebunatic, smintit.
-	Mr. zurlu.
Ngr. £oupXo<; (Graur, BL., IV, 200), fără legătură cu ţig. zuralo „robust" (Graur 195). La origine stă tc. zorlu „violent", cf. zor.	9531
zveazdă (— ezde), s. f. - Stea de argint care se aşază deasupra medalionului. - Var. înv. ză-veazdă.
Sl. zvezda „stea" (Cihac, II, 470).	9532